{EminescuOpXIV 75}

FRAGMENTE DIN ISTORIA ROMÎNILOR
Tomul întîi de EUDOXIU CAVALER DE HURMUZAKI

PARTEA ÎNTÎI
ISTORIA PRINCIPATELOR ROMÎNEŞTI ÎNAINTE DE CONSTITUIREA LOR NEATÎRNATĂ

CAPITOLUL I
ÎNCEPUTURILE ŞI SUCCESELE PROZELITISMULUI ROMANO-CATOLIC ÎNTRE ROMÎNI ÎN GENERE ŞI ANUME ÎN REGATUL UNGARIEI ŞI-N ÎMPĂRĂŢIA BIZANTINĂ
Consideraţie generală. Convertiri în Slavonia, Sirmia, Bosnia şi-n alte părţi ale Ungariei. 
 Curînd după creştinarea ungurilor Scaunul papal începu a se sili să-şi întinză supremaţia şi asupra poporului romînesc, iar silinţele lui prinseră greutate şi succes în măsura. În care sporea puterea şi însemnătatea primatului roman, se-ntăriră îndeosebi după ruptura deplină cu biserica grecească (1054) şi preced cu mult epoca întemeierii celor două principate romîneşti, Moldova şi Valahia. Căsătoriile regilor maghiari de lege catolică Bela III (1175 - 1196) şi Bela IV (1235 - 1270) cu prinţese bizantine de lege grecească, a celui dintîi cu Anna Comnena, a celui din urmă cu Maria, fiica împăratului Teodoros Lascaris, apoi căsătoria lui Bela II (1131 - 1141) cu prinţesa sîrbească Elena, fură în cursul veacului al doisprezecelea şi al treisprezecelea o ocazie binevenită pentru papa ca prin reginele acestea să exercite liniştitul rol de mijlocitoare sau împăciuitoare între Roma şi Constantinopol, mai ales cînd cazurile de litigiu erau grele, de vreme ce reginele, prin poziţia lor, erau legale să aibă oarecare consideraţie pentru religia soţilor lor, purtători de coroană. Pe de altă parte regii ungureşti, în desele lor războaie cu mongolii, cumanii, polonii şi turcii aveau mereu nevoie de ajutor, iar papii puteau şi erau pururea gata de-a le fi la-ndemînă, scoţîndu-le ajutor în război de la mulţi potentaţi creştini şi prin aceasta interesele lumeşti ale Ungariei şi cele religioase ale Romei se acordară, nu o dată, pacinic şi prin bună înţelegere, potrivindu-se spre mulţumirea amînduror părţilor. Materia sau compensaţia acestei bune învoieli era adesea supunerea sîrbilor şi romînilor de lege grecească sub supremaţia papală şi sub jugul bisericei romano-catolice. Astfel se-ntîmplă cu Sirmia, ţară care după migraţiunea popoarelor rămăsese la împărăţia bizantină, din care cu trecerea vremii căzuse o parte la coroana Ungariei şi în sînul catolicismului, pe cînd cealaltă parte, situată pe malul drept al Dunării, trecu mai tîrziu şi mediat cătră Ungaria, luînd-o o soră a regeliu Andrei II (1229). Populaţia din Sirmia se compunea din sîrbi, greci şi romîni, cari fără deosebire se ţineau de biserica orientală şi aţîţau cu atît mai mult pofta de convertire a Scaunului roman cu cît propaganda catolică ajunsese la mai mari rezultate vădite în olatul de pe malul stîng al Dunării. Şi într-adevăr papa Grigorie al IX-lea declară într-un anume edict, adresat capelanului Aedigius, că onoarea Scaunului apostolic cere neapărat ca locuitorii de lege grecească ai acelei părţi de ţară să fie convertiţi la legea catolică de rit roman; papa le îngăduie sirmioţilor să-şi

        {EminescuOpXIV 76}

păstreze episcopul, de l-or fi avut pîn-atunci şi de se va uni cu biserica romană; la din contra însă episcopatul catolic, întemeiat pentru o jumătate a Sirmiei, va cuprinde în eparhia-i şi cealaltă jumătate, cîştigată de curînd şi-n orice caz Sirmia de dincoace să se împreune cu cea de dincolo de Dunăre şi amîndouă împreună să fie supuse arhiepiscopiei din Kalocsa, ca instanţă ierarhică imediat supraordinată. Astfel prozelitismul catolic îşi făcu drum în acele locuri, favorizat de guvernul maghiar, dar succesul lui deplin deveni problematic din cauza favorabilei poziţii geografice a ţării şi a fanaticei cerbicii a locuitorilor, de vreme ce scăderea în număr, rezultată din convertire, era pusă la loc prin deasa imigrare din ţara vecină a altor sîrbi, înrudiţi prin lege. Totuşi papa Grigorie al IX-lea făcu tot ce putu pentru a smulge acele ţări de la legea grecească şi de la patriarhul ecumenic şi nu se mărginea numai la mijloace spirituale şi blînde, ci apelă adesea la constrîngerea cu de-a sila. 
Tuturor cruciaţilor din Ungaria, bunăoară, cari s-ar fi arătat gata de-a merge în Slavonia pentru stîrpirea ereticilor papa le dădea ocrotirea sa, pre cît de zeloasă pre atît de puternică, în contra oricării supărări sau împresurări în vremea campaniei, i recomanda spre acest sfîrşit îngrijirii deosebite a episcopului Bosniei şi a celui din Agram, autoriză pe cel dintîi să poată da absoluţiune de multe penalităţi bisericeşti, încurajă pe rege şi pe ducele din Slavonia, Coloman, care-şi propusese de-a înăbuşi erezia din ţară (haereticos de Sclavonia partibus in manu forti et brachio extento viriliter extirpare) îndemnîndu-l la îndeplinirea hotărîrii sale şi făgăduindu-i, pentru cît va ţine campania, scutul şi ocrotirea cea mai energică pentru bunurile şi drepturile ducelui, dînd ordin în acest înţeles episcopului din Agram. 
Persecuţiunea sisstematică şi îndărătnic continuată a bisericii greceşti avu un succes vederat. Preste tot institutele bisericeşti şi spirituale ale celor de lege grecească din cuprinsul Ungariei proprie se topeau văzînd cu ochii şi pe zi ce mergea le ameninţa primejdia nimicirii. Mai cu samă zelos se arătă întru aceasta regele Andrei al II-lea, numit Ierusalimiteanul (1205 - 1235). Înlăuntrul diecesei Weszprimului mai rămăsese credincioasă cultului grecesc chinovia Wissegrad, care posedase de la-nceput şi necontenit numai preoţi şi călugări de legea grecească pentru săvîrşirea serviciului divin şi îndeplinirea regulei mănăstireşti; îndealtmintrelea mănăstirea mai era şi sub patronatul regelui. Avizată la sine însăşi atît în cele spirituale cît şi-n cele mirene, lăsată înlăuntru şi afară fără nici o îngrijire, supraveghere sau ajutor, scăpătată, dispreţuită şi părăsită într-adins, biata mănăstire grecească trăgăna o existenţă mizeră spre păsul ei şi ocara marii sale comunităţi religioase. În loc de ajutor material, regele-şi puse de gînd s-o prefacă pur şi simplu în mănăstire catolică, socotind că înflorirea ei ar fi cu putinţă numai atunci cînd ar încăpea pe mîinile unui personal monastic tot de-o samă în trai şi limbă cu bisericile învecinate. Papa Onorie al III-lca încuviinţă cererea regelui maghiar şi în anul 1221 îngădui ca să intre călugări latini în posesiunea mănăstirii, să evite însă prea marea scandelă şi să rînduiască călugărilor greceşti obroc de la mănăstire, pînă se vor stinge unul cîte unul. Persecutarea şi oprimarea ereticilor şi schismaticilor creştini precum şi a locuitorilor necreştini din cuprinsul ţărilor ungureşti nu atîrna totdauna numai de libera socotinţă a regelui după vremuri, ci foarte adeseori persecutarea li se impunea regilor ca o datorie deosebită, întărită cu jurămînt solemn, pentru a căreia împlinire strictă şi serioasă Scaunul roman cîştigă dreptul moral şi juridic de-a stărui. 
Un asemenea caz ne prezintă regele Bela IV, fiul întîi născut al lui Andrei II, care fu încoronat fiind tată-său încă în viaţă. Bela IV îşi alesese soţie de legea grecească şi anume pe prinţesa Maria, fiica împăratului bizantin Theodoros Laskaris I. După insistenţa tătîne-său, Bela IV îşi părăsi soţia, după ce trăise doi ani cu. ea, dar trebui s-o reprimească în căsătorie în urma unei porunci papale, ceea ce şi făcu

        {EminescuOpXIV 77}

într-adevăr şi fără stinghereală, după ce s-a-ntors din arhiducatul Austriei, unde pribegise mai multă vreme ca fugariu. Totuşi scaunul roman avea multe Scrupule în privirea tăriei credinţei sale, espuse unei soţii răsăritene, din care cauză Scaunul căuta să s-asigure în alt mod mai temeinic de acea credinţă. Astfel Bela IV intră în voia legatului papal Iacobus Praenestinus (numit şi Pecorarius Placentinus), în mînile căruia depuse un jurămînt în toată forma, pe care-l întări eliberînd un document prevăzut cu pecetea cea mare, prin care se lega ca înlăuntrul teritoriului său regesc cît era pe atunci sau cît va creşte pe viitor să-şi puie toate puterile ca să stîrpească din rădăcină pe creştinii eretici şi schismatici şi pe acei mincinoşi care-nclină spre islamism sau iudaism şi preste aceasta făgădui că-i va sili să se supuie şi să dea ascultare Scaunului roman pe toţi creştinii cari se aratau protivnici sau neascultători bisericii romane, lăsîndu-le însă ritul lor naţional. 
În puterea unor asemenea jurăminte, pe care nu le puteau refuza nici la încoronarea lor nici la alte ocazii potrivite, regii Ungariei fiind înlănţuiţi cu datorie religioasă morală şi juridic legală ca să stîrpească pe eretici şi schismatici, între cari cei de lege grecească formau majoritatea, Roma le şi trimitea dese aduceri aminte ca să-şi împlinească riguros această datorie, lucru ce i se impunea şi repeta cu aceeaşi rigoare şi clerului catolic. În an[ul] 1221 papa Onorie III trimise pe capelanul său, magistrul Accontius, în calitate de legat papal în Ungaria pentru ca, atît în ţara ungurească principală cît şi în provinciile ei laterale, să surpe nu numai pe eretici şi pe apostaţi, ci să strice totodată cuiburile lor şi să pedepsească pe dositorii şi patronii lor. Mai cu seamă subjugarea Bosniei luă ochii papei, şi atît legatul Accontius cît şi arhiepiscopii din Gran şi Kalocsa primiră ordine stricte în această privire, iar un asemenea ordin se dete şi unui nepot al regelui. Sora regelui Andrei al II[-lea], Margareta, se măritase după împăratul grecesc Isaac Angelus şi din această căsătorie avu un fiu, anume Ioan, care, după moartea tătîni-său, se aşeză în Ungaria şi se-ndatori prin făgăduinţa juruită să întreprindă o cruciată contra ereticilor din Bosnia. Mai tîrziu acest prinţ fu cuprins fireşte de remuşcări, care-l opreau de la îndeplinirea acelei făgăduinţe nesocotite, de vreme ce ar fi trebuit să se oştească împrotiva coreligionarilor săi proprii, însă papa Onorie al III[-lea] se adresă cu serioasă mustrare cătră cruciatul trăgănător şi, în caz de împrotivire, îl ameninţă cu toate cenzurele bisericeşti indicate de canoane în cazul unui asemenea sperjuriu. 
Ca şi regele Bela IV sub Grigorie IX, tot astfel Vladislav IV se văzu silit în anul 1279, în zilele papei Nicolae III, să rostească public şi solemn prin jurămînt supunerea sa cătră scaunul papal şi împlinirea exiginţelor bisericeşti ce i se propuneau, pe care le şi întări în mod dăinuitor prin anume hrisov. În fiinţa de faţă a episcopului de Fermo, care era legat apostolic, anume Filip, apoi a tuturor demnitarilor bisericeşti şi mireni, regele jurui pe Evanghelie îndatorirea sa apodictică nu numai de a păstra întregi drepturile şi libertăţile bisericei catolice în cuprinsul regatului său, ci de-a şi converti pe cumani la această biserică şi în fine se legă ca, în toate ţările principale şi laterale ale coroanei ungureşti, să-şi puie în cumpănă toată autoritatea sa juridică şi toată puterea sa pentru a stîrpi pe eretici, sub care denumire erau cuprinşi, după obiceiul vorbei de atuncea, şi schismaticii greco-orientali. 
Cu toată zeloasa împingere din partea Romei, biserica latină nu putu să ajungă în Ungaria la acea domnie esclusivă pe care o avea în vedere de atîta vreme şi cu atîta persistenţă, întru ajungerea căreia şi izbutise în multe priviri. Neapărate trebuinţe politice, inspiraţiile conservării proprie, nevoile unei situaţii ce se impunea, legau adesea căsătorii între dinastia regală a Ungariei şi alte case de regenţi de lege necatolică, căsătorii care nu rămîneau fără efect nici pe terenul profan al statului, nici pe acela al politicei religioase. Asemenea cazuri se repetară mai cu seamă în 

        {EminescuOpXIV 78}

descendenţii regilor Bela III şi Andrei II (Ierusalimiteanul), încuscriţi amîndoi cu Curtea bizantină. Astfel fiica celui dintîi, Margareta, se mărită la anul 1185 după împăratul grecesc Isaac Angelos II. Regele Bela IV (fiul lui Andrei II) luă pe Maria, fiica împăratului grecesc Theodoros Laskaris, iar fiica lui Bela IV, Maria, luă pe regele bulgaro-romînilor, Asan. Primogenitul şi urmaşul lui Bela IV, Ştefan V, avea de soţie pe Elisabeta, din familie de cumani, ale căreia mai de aproape rude erau şi rămaseră păgîni, iar, dintre numeroasele sale fiice, cea mai mare, Constanţa, se mărită după Leon, principele Rusiei, a doua, Sabina, după Radislav, ducele Galiţiei, a treia, Anna, după Rastislav, ducele Bulgariei. Dintre fiicele rămase după Ştefan V, prinţesa Anna luă pe Andronic, fiul împăratului grecesc Mihail Paleologul, pe cînd sora ei cea mai mică, Elisabeta, se cunună cu regele sîrbesc, Ştefan. Rutenii, sîrbii şi bulgarii, atîrnători de regatul unguresc, aparţineau, ca şi grecii, bisericei greceşti-răsăritene, aveau mare antipatie contra latinismului bisericesc şi a papismului roman şi, întru alipirea lor adînc-înrădăcinată către biserica din moşi-strămoşi, ei nu se lăsau mistificaţi sau clătinaţi cîtuşi de puţin prin încuscrirea caselor lor domnitoare cu dinastia maghiară. La Buda, dimprotivă, consideraţia pentru legăturile de familie cu celelalte case domnitoare totuşi ajungea atît de departe încît emigranţii sau fugarii din statele respective aflau intrare şi primire în Ungaria cu toată macula acatolicismului, din care rezultă că erau rău văzuţi, deşi pe de altă parte nu se putea ignora că asemenea eretici şi schismatici emigraţi intrau în ţară ca tot atîţia duşmani ai puternicei biserici a statului şi ca elemente disolutorii. 
Uneori asemenea alianţe de familie cu case de regenţi de altă lege dădeau Curţii romane o unealtă îndemînatecă ca, prin mijlocirea prinţeselor măritate, să exerciteze în ţară străină în favorul religiei catolice o propagandă pe cît de ascunsă pe atît de spornică. Maria, soţia bizantină a lui Bela IV, trimise în anul 1247 pe doi minoriţi la scaunul papal, dîndu-i ştire că plănuieşte şi se va sili de-a readuce pe greci şi pe împăratul lor Vatatzes (Ioannes III Ducas) în sînul bisericii romano-catolice. Inocenţiu III, cu mare părere de bine pentru intenţia zeloasă şi folositoare, lăudă pe regina şi-i mulţumi, îndemnînd-o să urmeze necontenit întru aceasta şi să aleagă mai cu seamă oameni cuminţi şi tăcuţi ca soli, care, mergînd la faţa locului, să steie de priceputul Vatatzes spre a-l cîştiga pe deplin pentru schimbarea legii. Dar, căzînd Constantinopolul pe mînile latinilor, fanatismul şi ura grecilor împrotiva francilor se adaose şi mai mult, încît Vatatzes nu voi să deie mînă de ajutor într-o afacere care chiar ca încercare era periculoasă; deci proiectul căzu din capul locului, găsindu-se că n-are perspectivă de succes. 
Cu atît mai activ însă era scaunul cu convertirea bosniacilor, cari, în urma prozelitismului latin, zelos cu asupra de măsură şi patronat puternic de regii Ungariei, treceau într-adevăr cu grămada la biserica catolică, pentru ca peste puţină vreme să se-ncline iar cu grămada spre legea greco-răsăriteană. Spre acest sfîrşit Papa Bonifaciu al VIII-lea porunci lui George, arhiepiscopul Granului, să aibă asprime necurmată, vegheare şi precauţiune în tot cuprinsul Ungariei contra ereticilor, schismaticilor şi păgînilor, precum şi contra patronilor, protectorilor, dositorilor şi apărătorilor lor, să-i tragă la răspundere şi la pedeapsă în temeiul postulatelor canonice şi a dispoziţiilor papale pe calea inchiziţiei şi să se serve ca de proxime organe executive de ordinul predicanţilor (dominicani) şi al minoriţilor (fratres ordinum praedicatorum et minorum ). Cu mai mult rezultat luă Benedict XII acest lucru în mînile lui cînd văzu că, prin mijloacele legale întrebuinţate pîn-acum, Bosnia nu va putea fi ţinută deloc la legea catolică. Puterea ce-o exercita clerul sau nu ajungea ea singură la opera întreprinsă şi avu nevoie de potenţare prin spada autorităţii mirene. Aşadară papa se adresă în an[ul] 1340 către banul Bosniei, Ştefan, cu cererea şi admoniţiunea ca să ridice din nou cultul religiei romano-catolice, 

        {EminescuOpXIV 79}

împinse aproape la pieire prin nenumăraţii eretici, mai cu seamă de lege grecească, şi să-i nimicească cu totului tot, precum îşi pusese de gînd acest ban. 
Acelaşi papă rugă tot într-o vreme pe regele Ungariei Carol Robert I şi stătu de el, sub rezerva de-a nu-i ierta păcatele, impunîndu-i ca datorie de conştiinţă precum şi ca ordin anume ca să dea mînă de ajutor cu sfatul, fapta şi orice mijloace materiale şi morale potrivite lui Ştefan banul Bosniei la opera stîrpirii, căci acesta, presupunînd că va avea ajutor cu de prisos de din afară, concepuse ideea, plăcută lui Dumnezeu şi priincioasă catolicilor, de-a estermina pe ereticii din ţara lui şi de-a ridica şi răspîndi catolicismul. 

Neizbutite încercări de uniune în Bulgaria şi Macedonia. Înfrăţirea politică a romînilor cu bulgarii. 
În acest chip, puind în cumpănă toată autoritatea regală şi bisericească şi întrebuinţînd fără cruţare focul şi sabia, scaunul papal izbuti într-adevăr să facă intrare legei şi primatului catolic în Slavonia, Sirmia şi Bosnia, intrare deşi nu esclusivă dar durabilă, căci a înstrăinat de la biserica răsăriteană atît majoritatea populaţiei, în mare parte slavă, cît şi fragmentele de populaţiune romînă mai mult ori mai puţin numeroase presărate pe ici pe colo; dar în matca aşezării romîne, adecă în Cumania de pe atunci, precum şi în Bulgaria slavonă şi în Macedonia romînă, opera convertirii dete numai de neizbîndă şi se sparse în fine, lăsînd puţine urme, avînd împrotivă-i atît împrejurările exterioare cît şi fanatica cerbicie a populaţiei, căci aceasta ştiu să-şi apere cu curaj şi tărie viaţa ei caracteristică pe terenul politic şi religios. 
Provincia romană din răsărit, Moesia de Jos (Moesia inferior) fusese, cam de pe la începutul veacului al 5-lea după Cristos, cumplit de învăluită de năvăliri de ale hunilor, avarilor, slăvenilor şi bulgarilor, şi abia pe la capătul sutei a VII-a prinse o formă politică mai tare. Bulgarii, un neam de oameni de viţă ugrică sau finică, se ridicară din aşezarea lor de lîngă Volga, se împinseră rînduri - rînduri înainte spre sud şi apus, bătură oştile bizantine, luară cu puterea Moesia de Jos, descălecară acolo statornic, se-ntinseră peste amîndouă Daciile şi peste Sciţia mică (adică peste bucata de loc spre răsărit de Moldova, aşa-numita Dobroge) şi întemeiară împărăţie neatîrnată şi puternică, care putu să steie împotriva împărăţiei romane din Răsărit curs de două veacuri aproape. 
Ei se amestecară cu autohtonii supuşi din Moesia şi cu slavii numeroşi de acolo într-un singur popor, primiră un idiom al limbei slăvene, se creştinară în cursul anilor 862 - 866 şi supuseră biserica lor patriarhului de Constantinopole. Domnitorul lor, hanul Boris, îşi puse la botez numele Mihail, luă curînd după aceea titlul de rege, dovedind astfel şi prin cele de dinafară că tinde hotărît la o continuă neatîrnare a statului său. îndrăzneţul lor rege, Samoil, irupse, devastînd şi pustiind, pînă în Peloponez. După multe lupte cu împăraţii bizantini, bulgarii totuşi căzură la urma urmelor de mîna împăratului bizantin Basilius II şi fură incorporaţi cu împărăţia romană a Răsăritului (în an[ul] 1018). 
Se strecurase un secol şi mai bine de supunere resignată cînd iată că o altă naţionalitate, cu mult mai veche şi mai numeroasă, se-mpreună cu ei pentru respingerea în comun a supremaţiei bizantine, puindu-se în fruntea mişcării. Autohtonii din Moesia, contopiţi de mult cu foştii locuitori romani ai oraşelor de pe Dunăre, precum şi cu acei colonişti romani cari, la părăsirea Daciei de împăratul Aurelian în an[ul] 274, fusese strămutaţi pe malul drept al Dunării în provincia Moesia, numită de atunci Dacia ripensis, concrescuseră încet-încet într-un singur popor corciu al vlahilor (romînilor), popor de păstori, a cărui aşezare de căpetenie era în munţii Emului, în care însă elementul roman, ca mai cult şi mai tare, precumpănea cu mult pe celelalte. 

        {EminescuOpXIV 80}

Astfel îi află şi-i descrie încă pe la anul 1170 un vestit călător din veacul al doisprezecelea, rabinul Beniamin de Tudela, a cărui mărturie o certifică toţi oamenii vrednici de credinţă din acea vreme, ca fiind cu temei. Această naţie a trebuit să se plece cîtva timp sub jugul autocraţiei bulgare, pînă ce, după căderea acesteia, se uni cu opresorii ei de altădată contra inamicului comun, Bizanţul, după care întemeie împreună cu bulgarii un stat unit, de romîni şi de bulgari. 

capitolul II 
ÎNCEPUTUL, DURATA ŞI SUBJUGAREA STATULUI ROMÎNO-BULGAR

Începutul regatului romîno-bulgar. Ivirea lui Petru ş-a lui Asan. 
Poporul romînesc, care covîrşea pe altele în provinciile bizantine din Europa, anume în Tracia, Macedonia, Tessalia, parte şi în Dacia ripensă, şi întrecea apoi atît prin număr cît şi prin tărie fizică pe naţia grecească, mai civilizată dar şi mai moleşită, ofta de mult sub guvernul bizantin, slab de bătrîneţe şi, pre cît de neînţelept, pre atît de iubitor de arbitrariu. 
Chiar numai iubirea de pompă şi risipa pe care le vădea peste măsură curtea împărătească trebuiau să ducă neapărat la supraimpunerea şi stoarcerea tuturor provinciilor, dar mai mult decît acestea îngreuia populaţia, şicanată în in mod nesuferit, administraţia vitregă şi asprimea fără cruţare ce împînzea toate ramurile vieţii publice. Prilejul cel dintîi la răscoala romînilor l-a dat următorul act guvernamental. împăratul Isac II Angelos, luînd în căsătorie pe fiica, numai de zece ani, a regelui Ungariei Bela III, nu putuse cîştiga consentimentul acestui din urmă decît numai c-o mare sumă de bani, iar drept zestre nu primi nimic alt decît petecul de pămînt de la Nissa pîn-la marginea ungurească, ocupat pe nedrept de acest rege în zilele lui Andronic împărat. Pentru ridicarea marii sume ce avea a da Ungariei şi pentru a întîmpina fastuoasele cheltuieli de nuntă nu s-a atins cumva veniturile visteriei, ci Isac II Angelos scoase o dare estraordinară în natură pe împărăţia toată şi nu cruţă de dînsa nici pe poporul bulgaro-romînesc, care pîn-atuncea nu fusese obligat decît la plata unui tribut care tot se mai putea suporta şi la punerea de oameni pentru oaste. Darea în natură consista din oi, rîmători şi vite albe, ce aveau a se presta; deci fiind în ţara bulgărească mai mare belşug de turme de vite decît în celelalte provincii, de aceea i se şi cerea mai mult decît altora. Romînii, cuprinzînd cu aşezarea principală munţii Emului şi încrezîndu-se tare în greutatea de-a străbate în acele locuri, precum şi în tăria oraşelor lor, zidite în rîpe adînci de văi sau lîngă prăpăstii, ca şi celelalte aşezări ale lor, de mult ştiuseră a se ţinea într-o atîrnare slabă de guvernul romeu (roman-răsăritean) şi nu o dată-i arătase colţii Bizanţului. Asprimea cu care se percepea darea, confiscarea turmelor de vite şi celelalte asupriri din partea guvernului umpluse de astă dată paharul de amărăciune, de-ntrecea marginele. împinşi la estrem de-o dreaptă oţărîre, ştiindu-şi propria lor superioritate numerică şi fizică, romînii, şi cu ei bulgarii, căutară scăpare în răscoală cu arma-n mînă. Doi romîni isteţi, fraţii Petru şi Asan, se puseră în anul 1185 în fruntea poporului lor şi a celui bulgăresc, cari era deja în iritaţie împătimită şi în înfierbinţeală pornită spre fapte prin ajutorul unor fanatici religioşi cumpăraţi şi prin proorociile acestora, rostite în stare extatică. Cei doi capi romîni, cumpătăreţi cum erau, voind a se feri de aparenţa unei procedări arbitrare, încercară a se pune mai întîi pe-o temelie de drept, mergînd amîndoi în persoană la curtea împăratului la Kypsella şi espuindu-i atît dorinţele poporului lor cît şi ale lor proprii şi rugînd să li se încuviinţeze. 
Primirea romînilor în armata romeică (romană-răsăriteană) şi răsplătirea fraţilor Petru si Asan pentru silinţele lor de-a împăca lucrurile prin dăruirea unei moşii, nu tocmai productivă, lîngă Em: aceste erau cele două puncte de căpetenie ale cererii lor, care se poate numi moderată, cuminte şi lesne a se primi. Dar în cartea soartei sta scris altfel, căci, fără nici o dibăcie politică, li se dete scurt si cuprinzător

        {EminescuOpXIV 81}

tor o rezoluţie negativă. Aceasta-i duru în suflet pe cei doi solicitatori, care se văzură nu numai umiliţi în mîndria lor naţională, ci chiar despreţuiţi cu fudulie. Deci începură a face imputări aprinse, ba chiar ameninţări serioase că-ndată după întoarcerea lor ei înşii vor conlucra ca să ridice răscoală. Mai cu samă Asan, om din fire îndrăzneţ şi pornit, clocoti la Curte aşa de tare şi dete frîu aşa de-n dragă voie mîniei sale, încît prinţul Ioan porunci să-i deie o palmă pentru purtare necuviincioasă şi obraznică. Reprezentanţii poporului, cu cauza pierdută, se-ntoarseră într-adevăr cu rîs şi cu ocară, dar guvernul împărătesc le-o plăti în curînd scump aceasta. 
Poate că îndemnările celor doi fraţi la răscoală pe faţă nu vor fi prins la-nceput în poporul lor, de vreme ce acesta se da-napoi dinaintea mărimei şi primejdiei unei asemenea întreprinderi. Eresul veni de asta dată în ajutorul curajului naţional. Petru şi Asan zidiră în Em o biserică cu hramul Sf. Dimitrie şi puseră să se adune acolo o samă de oameni, bărbaţi şi femei, ce se pretindeau demoniaci şi cari fuseseră cîştigaţi pe sub mînă pentru planul naţional. Cu gene pline de sînge şi dîndu-şi ochii peste cap, cu pletele încîlcite fîlfîind sălbatec, aceşti oameni ştiură cu scop să facă aşa de bine ş-aşa de amăgitor turbarea religioasă şi spumegîndă că în stadiile intermediare a accesului, adică în aşa-numitele momente lucide, vorbele lor, rostite cu strigăt, înfierbîntau repede mulţimea lesne-crezătoare. Ei strigau că Dumnezeu hotărîse libertatea poporului bulgăresc ş-a celui romînesc şi că aprobă scuturarea jugului de atîţia ani; că tocmai de aceea Sf. marele mucenic Dimitrie au părăsit locul unde petrecuse pîn-acuma şi-i se aducea închinare, oraşul Thessaloniki, căci nu mai voieşte să aibă a face cu grecii şi a venit în mijlocul bulgarilor şi romînilor ca să le fie mînă de ajutor la marea operă. Deodată demoniacii amuţeau pentru cîteva momente, oarecum liniştiţi, arătau că li se chinuie sufletul şi că se luptă într-înşii, apoi, sfîşiaţi parcă de-o nespusă durere, se zbăteau şi se vîrcoleau şi mai cumplit, urlînd rînduri-rînduri. Timpul ezitării a trecut,, să ia armele şi să atace pe bizantini; pe nici un prins să nu-l lase cu viaţă, nici să-i lase să se răscumpere, să nu se mişte nici de rugăciuni nici de jurăminte, ci să taie fără milă pe cei prinşi ori să-i nimicească într-alt chip. 
Isac Angelos învinge pe romîno-bulgari în campania întîia (1183)
Mulţimea stîrnită prin vorbele unor asemenea prooroci, din a căror gură credea c-aude glasul lui Dumnezeu,. alergă la arme şi irupse în răscoală făţişă. Mergîndu-le bine de la-nceput, credeau şi mai mult în hotărîrea milostivului Dumnezeu şi-n ajutorul lui. Petru şi Asan, cari politiceşte dăduseră foc războiului, deveniră supremele căpetenii militare şi se proclamară independenţi. Petru purta de-acuma-nainte o mică coroană de aur pe cap [... ] şi papuci roşii în picioare, ceea ce era numai prerogativa împăratului. Romînii cercară mai întîi să surprindă şi să ia oraşul întărit Pristav din Em, dar nu izbutiră, deci, considerînd greutatea şi primejdia unei împresurări mai îndelungate, hotărîră a ocoli oraşul şi a se coborî din-nălţimile şi ponoarele Emului la şes. Se aruncară pe neaşteptate asupra oraşelor greceşti (romeice) şi a altor localităţi din poalele munţilor, prinseră mulţi oameni şi tîrîră cu sine o mulţime de vite şi altele de ale traiului. Ieşind împăratul Isac contra lor în campanie, nu-i putu înfrînge din capul locului pentru strîmtorile de munţi şi de greutatea de-a pătrunde prin vizuinile lor, dar iar fără nici o ispravă nu-i venea să se-ntoarcă. Deci, răzgîndindu-se, se folosi de-o negură deasă ce se lăsase într-una din zile, acoperind ponoarele munţilor şi ascunzătorile alese de duşmani, atacă energic pe neprevăzătorii romîni, cari nu băgase de samă mişcările lui, dintr-o parte din care nici se aşteptau, le băgă spaima-n oase şi, c-un atac combinat, aşa-i aruncă de bine claie peste grămadă încît romîni, cu conducătorii lor cu tot, adică cu Petru şi Asan, o rupseră de fugă s-o ţinură strună pînă dincolo de Dunăre, căutînd ajutor şi scăpare la cumani. Moesia, părăsită de răsculaţi, stătea din Em pînă-n Dunăre fără apărare la voia împăratului, şi acesta putea s-o petreacă în bună voie, să ocupe ţară şi oraşe şi să le stăpînească statornic. Dar, în loc de-a lepăda garnizoane cu de prisos în oraşele şi tîrguşoarele din Em, aşezate în văi sau pe

        {EminescuOpXIV 82}

culmi de dealuri, el se mulţămi să aprindă proviziile de grîne din ţară şi, legănat în linişte prin amăgitoarele asigurări de supunere ale romînilor, ce răsăreau sporadic pe ici pe colea, el se-ntoarse în capitală. Pustiise şesul, înmulţise nevoia locuitorilor, urcase ura şi mînia lor şi totuşi le lăsase putinţa de-a reîncepe lupta cu succes, ceea ce se şi-ntîmplă, c-o îndrăzneală şi mai mare decît înainte. Cînd Isac Angelos se-ntoarse, fălindu-se şi ca-ntr-un fel de triumf, în capitală, grecii cam în bătaie de joc se minunau cum de mîntuise el aşa de iute şi uşor o treabă pentru care împăratului Basilios, nimicitorului bulgarilor (Bulgaroktonos) îi trebuise atîţia ani, atîta osteneală şi atîtea sacrificii. 
a doua campanie fără ispravă în anul 1186. 
Abia era deşartă şi măturată Moesia de oşti împărăteşti, cînd iată că fraţii Petru şi Asan trecură din nou Dunărea pe malul drept, cu putere adunată şi cu însemnate oşti de ajutor de la cumani, intrară în patria lor şi luară hotărîrea de-a nu se mulţămi numai cu ţara aceasta, ci de-a lua din cît ţinea statul bizantin cît de multă ţară vor putea, pentru a ridica apoi o împărăţie romîno-bulgară unită, după cum se întinsese mai-nainte şi era însemnată prin graniţi fireşti. Împăratul, reţinut în capitală de poftele şi plăcerile lui, nu ieşi singur contra primejdiosului duşman, ci puse-n fruntea oştilor pe unchiul său, prinţul Ioan, care era investit cu demnitatea de sebastocrator. Acest general dovedea multă circumspecţiune şi trezvie, şi-ncepu treaba foarte cu băgare de seamă şi ştiu să biruie pe inamic în multe lupte şi să-i şi facă alte însemnate păgubi, cînd puterea întrunită a acestuia şi anume călărimea se coborîse în şesul plin de păşuni. Dar norocul lui şi mintea lui serioasă stîrniră împrotiva lui prepusul c-ar solicita să uzurpe tronul, deci trebui să depuie comanda. Urmaşul său a fost asemenea un prinţ, Caesar Ioannes Kantacuzenus, cumnat al împăratului, pe-a cărui soră o ţinea, om de toată frumuseţea şi avînd mari bogăţii, dar care, mîndru fiind şi de-o necumpătată îndrăzneală, rămînea pe jos în orice război. În vremea aceasta insurgenţii, una ca să se mai răsufle în linişte, alta pentru siguranţă, se trăsese la munte şi se ţineau într-adins departe de şes. Kantacuzenus, socotind că ascunderea aceasta e semn de slăbiciune şi frică, se simţea sigur, făcu tabără în cîmp limpede, fără să puie străji, avanposturi şi cercetaşi, fără chiar să ridice obicinuitul şanţ cu val împrejurul locului taberei, ceea ce se cădea în asemenea cazuri. Insurgenţii surprinseră noaptea pe neaşteptate tabăra, duseră spaimă şi neorînduială în oastea inamică, o luară pe fugă, omorîră şi prinseră o parte dintr-însa şi puseră mîna pe corturi şi pe uneltele de război. În zădar încălecă Caesar Kantacuzenus pe frumosul său cal arăbesc şi striga soldaţilor plin de supărare: "Urmaţi-mă! ". Ce să-l urmeze, cînd el singur nu ştia unde mergea şi nici putea vedea ce se-ntîmpla tocmai atunci în tabără. Răpit şi el de fuga tuturora, lăsă în urmă nu numai cortul său de general, dar pînă şi haina lui de gală în floarea fierului, lucrată cu fir de aur, pe care-o îmbrăcară apoi cu mîndrie cei doi fraţi, Petru şi Asan, venind biruitori în urmă-i. Abia scăpă oastea romeică la loc sigur cînd se şi puse, în locul incapabilului Caesar Kantacuzenus, cel mai vrednic deşi tînăr general din vremea aceea, anume Alexius Wranas. De atunci mişcările şi operaţiunile oştirii se făcură cu circumspecţiune, dibăcie şi cu bună ispravă, încît şi încrederea şi curajul oamenilor crescură vederat. Dar mai serios decît la înăbuşirea răscoalei romîno-bulgare Wranas gîndea la coroana din Constantinopole, după care ambiţia lui întinsese de mult mînile într-ascuns. El înaintă cu oastea contra capitalei, o împresură cu mare energie împreună cu împăratul Isac Angelos, cîştigă pe la-nceput cîteva succese neesenţiale, dar nu putu să ia oraşul şi căzu în fine în luptă de mîna viteazului conte Conrad de Montferrat care, c-un succurs de 250 de cavaleri şi 500 de pedeştri adaoşi la oastea împărătească, comandă centrul şi hotărî soarta zilei printr-o năvală îndrăzneaţă. Capul lui Wranas, înfipt în lance, îl mîntui pe-mpăratul de rivalul lui cel mai periculos, a căruia răscoală întrerupsese şi campania în contra bulgaro-romînilor, dîndu-le acestora liniştea desigur dorită pentru a se odihni şi întări. 
 Titlul bizantin de onoare Sebastocrator s-ar traduce poate prin înălţime imperială. 

        {EminescuOpXIV 83}

 Campanie romeică fără În anul următor (1187) sămînţa cea rea a neprecauţiunii împărăteşti rodi pe deplin, succes în a[nul] 1187. căci el lăsase teatrul războiului din Moesia fără nici o garnizoană şi nu îndatorise populaţia de-a-i da ostatici cu de prisos. Fraţii Asan şi Petru, întăriţi prin cumani din partea de loc în care mai tîrziu se-nfiinţă Moldo-Valahia, întemeindu-se cu încredere pe oştirea lor de luptă, disponibilă, şi cu de prisos, nu se mai mărginiră a se război de după înălţimi de dealuri şi din dosul scutitor al pădurilor, ci pustiiră şi arseră temeinic şesurile şi oraşele Traciei. Lui Isaac Angelos îi păru rău de greşeala ce o făcuse în întîia sa campanie din Moesia, deci, pentru a o îndrepta, hotărî ca prin zelul său propriu să-şi aprindă şi oastea pentru război şi purcese la Taurocomos, cătun din apropierea oraşului Adrianopol, de unde începu preparativele pentru război. Dar abia izbuti să strîngă o oaste de 2 000 de oameni aleşi şi cu cai buni, în fruntea cărora plecă din Adrianopole, lăsînd aici uneltele grele de război şi holota. La ştirea că inamicul pustieşte împrejurimile de la Agathopolis (acum Burgas) şi de la Lardea (spre miază-noapte de Jambol) împăratul porni în contra lui şi dete de un tren greu încărcat cu prăzi, care nu se putea mişca înainte decît încet-încet. 
Romînii se grăbiră să dosească la munte pe drumuri mai scurte trenul cu prăzile, acoperindu-l cu oaste îndeajuns şi asigurîndu-l contra oricărui atac, după care atacară ei înşii împreună cu cumanii oastea împărătească în modul lor obicinuit şi moştenit din vechime. Se repeziră săgetînd şi aruncînd lănci asupra şirurilor de bătălie ale duşmanilor; îndată după asta se risipiră într-o fugă nebună şi prefăcută, pentru a-i aţîţa pe inamici să-i urmărească, apoi deodată dădură faţă, strînşi şi orînduiţi porniră c-o furtunoasă vehemenţă asupra inamicului, dînd turbaţi cu săbiile. Cu acest mod de luptă, neobicinuit pentru romei, c-o cerbicie netemătoare de moarte, cu strigătul sălbatec şi pătrunzător la atac, romînii ştiură să aducă oastea-mpărătească într-o poziţie critică şi să-i rărească şirurile văzînd cu ochii. Romeii începură să se clatine cînd iată că le veni împăratul în ajutor, c-un corp de rezervă intact încă, şi-i goni pe vlahi, cari, auzind zgomotul cu intenţie mărit de cornuri, trîmbiţe, surle şi alte instrumente, crezură că trupa romeică de ajutor ce venea asupră-le e cu mult mai mare decum era aceasta în realitate. Astfel numai izbuti Isaac Angelos să scape oastea sa de nimicire şi de prinsoare şi să ajungă Adrianopolul. Pentru că cu toate astea încălcările pustiitoare ale vlahilor se repetau ca şi mai nainte, împăratul caută să le pună stavilă sau în persoană sau prin cei mai buni generali ai săi. Asan, spirit isteţ şi plin de izvodiri, se ferea cu băgare de seamă de orice bătălie la larg şi ocolea cu îngrijire orice întîmpinare cu împăratul: dar întreprindea călcări dese, cari provocau şi dovedeau că totdeauna are poftă să atace şi e gata de luptă; deodată ce o întoarcea numai pe altă parte, ieşea la iveală cine ştie unde, pîndea pas cu pas oastea romeică, îi întindea curse şi nu lipsea niciodată să se folosească de orice loc gol al inamicului. Daca-mpăratul mergea de pildă la Agathopolis, care fusese atacat de vlahi, îndată ei se-ntoarceau spre Filipopole şi pustiau locurile de primprejur. Daca-mpăratul alerga în ajutorul unui ţinut ameninţat sau atacat, vlahii alergau tocmai în ţinutul pe care-l părăsise el. Din Filipopole împăratul înaintă la oraşul Triadiţa, unde părea a i se deschide şi oferi o intrare uşoară în munţii Emului, această tărie de căpetenie a vlahilor; dar veni o iarnă grea şi troienele mari de omăt îl intimidară pe împărat, de nu mai continuă campania. El aşeză oastea lui din Tracia în cartiere de iarnă şi se-ntoarse pe la sfîrşitul anului 1187 în capitală, unde căută să se distragă de greutăţile unei campanii, nu tocmai glorioase, cu spectacole publice, teatru şi alte petreceri. 
Campanii fără folos în anii 1188 şi 1190. Abia se disprimăvărase anul următor (1188) cînd împăratul şi plecă din nou în campanie, acuma însă din capul locului cu şi mai puţină izbîndă decît în anul trecut. Trei luni împresură în zadar mica cetăţuie Loviţos, deşi nu lipsi de a-şi da toată osteneala pentru a o lua şi în totului tot se alese numai cu cîştigul că prinse pe soţia lui Asan şi că primi ostatic pe fratele al doilea al acestuia, anume Ioan (Ioannitius, Kalojoannes). Deşi cestiunea acestui război stătea acum mai rău decît oricînd şi cerea o desfăşurare de puteri mai mari din partea bizantinilor, totuşi împăratul întrerupse

        {EminescuOpXIV 84}

şi de astă dată campania şi se-ntoarse oarecum ca fugar în capitală, unde-l ademeneau farmecele verii în Propontis şi plăcerile partizilor de vînat, călărie şi altele. Astfel cuminţia şi curajul unui popor primitiv şi încă incult ştiu să-nvingă moliciunea şi neîndemînarea unei naţii cu mult mai civilizate şi mai puternice. 
Necontenitele prădăciuni pustiitoare ale romînilor uniţi cu cumanii în provinciile bizantine îl siliră pe împăratul Isaac Angelos să-şi iasă din nou din liniştea lui tihnită şi din pofta lui de plăceri. În an[ul] 1190 el începu o campanie bine înarmată şi, lăsînd la o parte oraşul maritim Anchialos, ajunse pe drumuri cu înconjur şi pe poteci în interiorul munţilor Emului. În vremea aceasta asanizii ştiuseră să folosească de pacea ce li se dăduse şi întăriseră poziţia lor după putinţă. Cetăţile şi orăşelele din munte erau parte apărate cu ziduri şi valuri proaspete, parte prevăzute cu cele cerute pentru război şi cu merinde contra primejdiei unei lungi împresurări. Împăratul, surprins de această stare a lucrurilor, se abţinu cu prudenţă de la orice întreprindere cu urmări mai întinse şi mărgini din capul locului durata campaniei la două luni. Romînii iarăşi, credincioşi tacticei lor, se feriră de orice bătălie la larg, se ţinură ascunşi la puncte de-ale munţilor la cari nu se putea pătrunde şi pîndeau lacomi din multe dosuri, pentru a se arunica din ascunzătoarea lor asupra inamicului. Împăratul, aşteptînd un asemenea atac, hotărî să scurteze campania şi să iasă cît de curînd din regiunea inamică; deci la retragerea lui apucă un drum mai scurt, însă cu mult mai anevoios şi mai periculos decît acela pe care-şi pusese la cale intrarea lui în munţi. O strîmtoare care ducea prin rîpe înguste de munte, pe lîngă poboară de stînci şi înălţimi piezişe, de-a lungul unui pîrîu repede, neşesuit, şi-n care nu se putea dezvolta pedestrimea, deci şi mai puţin călărimea, dar prin care puteai să ajungi mai repede la oraşul Berrhoe (Veria), puse oastea romeică şi pe imprudentul împărat în cea mai mare primejdie de pieire. 
Avantrupa oştirii o conducea protostratorul (comisul curţii) Manoil Kamytzes şi Isaac Komnenos, ginerele lui Alexie Angelos, care-a împărăţit mai tîrziu; iar ariergarda o ducea sebastocratorul Ioannes Ducas, unchiul împăratului; la mijloc, înaintea căruia mergeau uneltele grele de război şi suita estraordinară, conducea însuşi Isaac Angelos cu frate-său sebastocratorul Alexios. Avangarda ieşi în linişte din strîmtoare, căci romînii îşi pusese ochii cu toată puterea pe mijlocul oştirii, în care se afla împăratul, miniştrii şi cei mai-nalţi demnitari. O grindină de săgeţi şi de bolovani prăvăliţi de pe stînci inundă oastea romeică, mrejuită din toate părţile, care nici se putea desfăşura cum se cade, nici putea rezista inamicului, covîrşitor prin număr, nici se putea mîntui prin fugă repede. Desperarea mări rezistenţa încunjuraţilor romei; dar îndărătnicia plină de ură şi vitează a agresivilor romîni oţelea şi furia lor. Împăratul însuşi era la cea mai mare primejdie de viaţă şi pierdu în luptă casca sa scutitoare de-o formă proprie. 
Şirurile romilor se răreau văzînd cu ochii, se clătinară din ce-n ce în mişcări convulsive, pînă ce, cuprinse de instinctul vieţii şi în batjocura oricărei discipline, se risipiră într-o fugă sălbatecă şi irezistibilă. Cu toată inimoasa ceată care căuta să-l scape pe-mpăratul, acesta nu putu scăpa din înghesuială cu una cu două şi, pentru a-i deschide o ieşire, fură sacrificate nu numai animale, ci fără scrupul chiar soldaţii romeici ce se-ntîmplau să-i steie-n cale. 
În acest chip numai şi cu cel mai mare greu izbuti împăratul să se dezbată nevătămat la Berrhoe, unde se strînseră şi rămăşiţele scăpate ale oştii sale de espediţiune, cărora li se arătă adesea în public, pentru că-i era să risipească plauzibil faima, răspîndită şi crezută de toţi, că pierise cu desăvîrşire. Dar el nu se mulţămi numai cu risipirea acestei faime, ci, întorcîndu-se-n capitală, avu neobrăzarea să pretindă meritul şi gloria unei campanii biruitoare. Marea pierdere de oameni, care umplea oraşul şi ţara cu jale, scăzu în curînd aroganţa sa pe coarda de jos a modestiei cuvenite şi, sub presiunea opiniei publice, regentul deşert trebui să recunoască degetul lui Dumnezeu în această pedepsire, care se făcuse unei împărăţii mîndre de către un popor care rămăsese atît de-ndărăt în privire spirituală şi moralăl. De atunci

        {EminescuOpXIV 85}

pieri şi nădejdea acestui monarh bizantin de-a cuceri cu temei pe romîno-bulgari şi ar fi fost bun bucuros să nu sufere din partea lor altele, şi mai multe şi mai dureroase. Deci faţă cu ei se mărgini de acuma-nainte mai mult în defensivă, prin care însă ei deveniră mai îndrăzneţi şi mai poftitori. 
Campanie mai fericită a romilor contra romînilor şi sîrbilor 
Îmboldiţi prin biruinţele lor repeţite, iar prin prădăciuni fericite umplîndu-se cu de prisos cu averi şi cu arme de tot. felul, romînii deveniră neîmblînziţi şi nu se mai mărginiră la pustiirea şesului cu tîrgurile sale deschise şi cu ogoarele, ci atacară oraşe întărite. În an[ul] 1191 luară Anchialos, siliră Varna să li se supuie, dărîmară cea mai mare parte a oraşului Triadiţa (numită odată Sardica), despopulară Stumbion şi tîrîră cu sine din oraşul Nissa o însemnată pradă de oameni şi vite. 
Împăratul, neputînd veni în ajutorul. tuturor oraşelor şi ţinuturilor încălcate şi neştiindu-se hotărî cui să-i sară mai de grabă, cui mai tîrziu în ajutor, îşi împărţi oştirea între generalii mai buni, lăsîndu-le în voia lor să facă ce vor socoti, şi se mărgini cu rezidirea Varnei, cu întărirea mai bună a oraşului Anchialos, puind garnizoană destulă în amîndouă tăriile acestea, părăsite de inamicul ce se retrăsese. De vreme ce însă cu toate dispoziţiile acestea romînii nu conteneau cu incursiunile, împăratul merse-n persoană în contra lor în toamna anului 1191, şi anume în provincia Filipopole, şi de astă dată ceva mai comod, luîndu-şi şi curtea de femei (... ) cu sine; ci prezenţa lui a fost îndeajuns pentru a stăvi cutreierările romîno-cumane. Jupanul sîrbilor se ridicase asemenea ostil şi dărîmase oraşul Skopia. Isaac Angelos porni în contra lui, îl atacă lîngă Morava cu succes, îl aruncă claie peste grămadă şi nimici mare parte a oştirii sîrbeşti puse pe fugă. Făr-a da pe la Nissa, împăratul merse pîn-la rîul Sava, unde se-ntîmpină cu socru-său, regele Bela III, apoi se-ntoarse la Filipopoli şi de aci în capitală, ferindu-se bine de astă dată de a mai intra în periculoşii munţi ai Emului. 
Trădarea lui Constantinus Angelos. Pentru a pune Filipopole într-o mai bună stare de-a se apăra, fiind provincia cea mai espusă încălcărilor duşmane, împăratul dete comanda peste oştire şi flotă vărului său propriu, Constantin Angelos. Acest conducător încă tînăr, însă cu mari daruri, întreprinzător, viteaz, dar pornit cu patimă, ştiu să deprindă armata cu ascultare punctuală şi c-o disciplină exemplară, încît ea lua seama şi se mişca la orice semn, la orice gîndire a lui. Întreprinderile sale contra inamicului se şi executară cu acea repejune şi vehemenţă proprie temperamentului lui şi, unde nematuritatea tinereţii sale nu nimerea calea dreaptă, acolo mai îndrepta şi împlinea esperienţa matură a generalilor de sub mîna lui, ce i se dăduseră spre înlesnire. Astfel se făcu că romînii se temeau mult mai mult de dînsul decît de împăratul; că Petru şi Asan, de cîte ori aveau de gînd a se arunca asupra Filipopolei sau Berrhoei, îl nimereau. pe urmele lor şi se vedeau primejduiţi, încît cutreierările pustiitoare pe pămînt romei deveniră tot mai rare. Îmmîndrit prin asemenea succese, deşi nu hotărîtoare, ademenit de-o nemăsurată ambiţie, sub înrîurirea vioiciunii tinereţii, i se clăti fidelitatea, deci Constantin Angelos îşi formă un partid în armată, tinse la coroana împărătească, se-mbrăcă în haină de monarh, încălţă papuci purpurii, şi-ncercă, deşi-n zădar, să cîştige pentru planul lui pe majordomul apusului, Basilios Watatzes, ce-i era cumnat. Dar la urmă, plecînd de la Filipopoli spre Adrianopoli la sus-pomenitul cumnat al lui, pentru a-şi urmări planul, fu oprit în drum de partizanii lui proprii, prins şi dat pe mîna împăratului ca vinovat de înaltă trădare, care spre pedeapsă puse să-l orbească, cruţînd cu toate astea pe complicii lui, deşi erau vrednici de pedeapsă. 

        {EminescuOpXIV 86}

Biruinţe aie romînilor. Ar- Mare bucurie se făcu în tabara romînilor despre cum mările şi căderea lui Isaac ieşise acest lucru şi Petru şi Asan se veseleau cu multă Angelos în a[nul] 1193. părere de bine ca şi cînd Constantin Angelos şi-ar fi întins într-adevăr mîna după ţara şi poporul lor propriu; ei declarau sus şi tare că-mpăratul nu putuse să facă mai mare bine romînilor decît orbind pe Constantin; ei prooroceau în bătaie de joc şi se rugau fierbinte ca să dea Dumnezeu să nu se mai coboare dinastia Angelos de pe tronul împărăţiei Bizanţului, nici să se stingă cumva, pentru că numai cu ajutorul ei poporul romînesc se poate spori şi înmulţi, poate cuceri cetăţi şi ţări, poate-ntemeia un guvern naţional cu dinastie proprie dintr-ai lor. În curînd incursiunile romînilor crescură văzînd cu ochii, atît în număr cît şi în putere. Philippopolis, Sardica, Adrianopolis, precum şi alte oraşe şi tîrguşoare mai mici trebuiră să sufere pe rînd sumeţirea Asanizilor, cari, de la căderea lui Constantin, irumpeau mult mai des şi mai lesne; căci oastea romeică deveni iar leneşă şi nedisciplinată şi sau îl lăsă pe inamic să-şi facă pe voie, sau îi opunea o rezistenţă foarte slabă. 
Împăratul, supărat într-una şi nespus de continuele incursiuni ale romînilor şi cumanilor, precum şi adînc jignit în ambiţia sa, strînse iarăşi oaste şi puse în fruntea ei pe cei mai buni generali ai săi, dar şi de astă dată nu dădu decît de rău. Cei doi generali, Alexis Guido şi Basilius Watatzes, cela comandînd trupele Răsăritului, cesta pe-ale Apusului, încinseră cu insurgenţii lîngă Arkadiopolis o bătălie în care fură biruiţi; Guido, pus pe fugă ruşinoasă, să mîntui pe el, dar lăsă pe cîmpul de luptă cea mai bună parte a corpului său de armată; Watatzes pieri şi el şi trupele lui. Împăratul, dacă văzu, se hotărî să iasă iarăşi în persoană în campanie şi să-şi puie-n cumpănă toată puterea sa. Se strînseră trupe, se formară legiuni nouă, se tocmiră mercenari în mare număr şi i se promise sigur că-ndată după începutul campaniei socrul împăratului, regele maghiar Bela III, va trimite pre la Vidin ajutorul de trupe ce i se ceruse. Pentru întreţinerea unei oştiri atît de suficiente Isaac Angelos luă din vistierie l5 centenare de aur şi preste 60 centenare de argint, purtă de grijă să se strîngă tot soiul de unelte de război şi de ale bucatelor şi astfel, bine armat şi c-o resignată hotărîre, porni în cele dintîi zile ale lui martie în anul 1193 din capitala sa, ca să-nceapă campania. Ci el avea un inamic cu mult mai periculos în cea mai mare apropiere, cărui în bunătatea şi neprevederea lui i se-ncrezuse prea mult şi în contra căruia se sfiise să ia măsurile cuvenite. El merse să ia sfat la un ghicitor preacunoscut pe atunci şi foarte căutat, anume Basilakios, în casa căruia se văzu pe sine însuşi pe-o icoană cu ochii scoşi şi fără pălărie împarătească; afară de aceasta ghicitorul acela îl trată c-un dispreţ ce era aproape mojicie. Tăcuta proorocie simbolică a icoanei se-mplini prea curînd. Într-adevăr, propriul său frate Alexios se conjură contra lui, îi plănui căderea, cîştigă armata, nobilimea înaltă şi pe demnitarii cei mai-nalţi pentru sine, se sui pe tron, prinse pe-mpăratul, care apucase să fugă, îi scoase ochii şi-l aruncă într-o mănăstire, care de astă dată ţinu locul închisorii. Astfel Nemesis răzbună c-o neîmblînzită asprime îngenunchearea şi moartea crudă ce-o făcuse predecesorului său Andronic Komnenos. 
Neînduplecarea romînilor şi incursiunile lor biruitoare în anui 1195. Noul împărat Alexios Angelos, ştiind bine în gîndul lui ticăloşirea împărăţiei, încerca o coardă pacinică, căută să se-mpace cu romînii răzvrătiţi şi trimise pentru aceasta o anume solie fraţilor Petru şi Asan; însă pertratările
se sfărîmară din capul locului, pentru că aceşti oameni deteră nu numai răspuns sumeţ si dîrz, ci puseră aşa nişte condiţii de pace încît primirea acestora nu putea să se-mpace nici cu interesul esenţial al împărăţiei, nici cu dignitatea proprie a romilor. Abia s-a dus împăratul în Asia la anul 1195 ca să reguleze partea răsăriteană a împărăţiei, cînd Asanizii şi reîncepură ostilităţile. Ei irupseră în Bulgaria, şi anume în mănoasele locuri de la Serras, bătură o legiune bizantină ce tăbăra

        {EminescuOpXIV 87}

acolo, risipiră celelalte trupe romeice şi prinseră pe comandantul romilor, Alexios Aspietis. Apoi cuceriră mai multe cetăţi mici (forturi), se puseră într-o stare mai bună de apărare, tîrîră cu sine prăzi nemăsurate şi se-ntoarseră în linişte în patria lor. Pentru a preveni asemenea întîmplări rele pe viitor împăratul trimise contra inamicului o oaste mai mare şi puse în frunte-i pe ginere-său, sebastocratorul Isaac. Atitudinea energică a împăratului, lăudata lui destoinicie la război şi celelalte calităţi personale, prin care întrecea cu mult pe fratele său detronat, produseră în tabăra romînilor o vederată îngrijire, inspirîndu-le precauţiune şi abţinere de la orice năvălire războinică. 
Această manieră de a vedea, ce dovedea slăbiciune de suflet, nu-i plăcu lui Asan şi, inimos cum era, i se opuse cu hotărîre. Faimele - zise el - nu trebuiesc nici crezute de-a dreptul, nici respinse orbeşte, ci trebuie să li se cerceteze mai întîi valoarea lor adevărată; pentru numele bun ori rău al unui om ochiul e - dacă stai să cauţi bine - un judecător mult mai bun decît urechile, de vreme ce urechile nu ne spun ceea ce li s-a-ntîmplat lor chiar, ci ne dau ştiri străine, care se contrazic între ele uneori, pe cînd ochiul se-ntemeiază pe esperienţa proprie şi, ca martor al celor văzute de dînsul, merită deplină crezare. Toată viaţa de mai-nainte a acestui împărat de acum, Alexios Angelos, dovedeşte însă că el n-a luat niciodată parte împreună cu frate-său Isaac Angelos la războaiele, pericolele şi ostenelele romilor, drept care nici n-a cîştigat hlamida de purpură şi coroana prin meritul lui propriu, ci prin întîmplarea unui noroc orb. Ar fi o cimilitură greu de dezlegat ca acest om, care n-a luat parte la campaniile numeroase ale romilor contra romînilor nici cu votul nici cu capul să se prefacă, aşa deodată şi ca din senin, întocmai contrariul de ceea ce fusese. O asemănare vie va caracteriza şi mai bine pe acest om cu tot neamul lui. "Vedeţi - urmă Asan - aceste fire care atîrnă de la suliţa mea, deosebite prin coloare, nu prin împletitură. Ele sînt din aceeaşi materie şi un ţesător le-a ţesut pe toate; dar, fiindcă se deosibesc prin coloare, ţi-ar veni a zice că sînt din altă materie şi că alt meşter le-a făcut, ceea ce în realitate nu este. Isaac şi Alexios Angelos, aceşti fraţi încoronaţi, au avut acelaşi tată, au ieşit din pîntecele aceleiaşi mame, au avut pe acelaş pămînt aceeaşi soartă, desi în alt şir, căci Alexios e mai mare de ani. Deci vor semăna şi la purtarea războiului, ceea ce se va dovedi cu atît mai limpede la cea dintîi ciocnire, cu cît romeii, bătuţi pururea şi pretutindene de noi şi neputîndu-se făli c-un singur succes, au scăzut mult în privirea curajului ş-a încrederii şi sînt mult mai moi decît înainte. Afară de aceea mai atîrnă deasupra lor şi blestemul lui Dumnezeu, pentru că cu viclenie au răsturnat din scaun pe Isaac Angelos, care-i scăpase de cumplita tiranie a lui Andronic Komnen. "
Cu asemenea cuvinte Asan ştiu să reinsufle oştirii sale spiritul încrederii şi al bizuirii pe sine şi îndată şi porni c-o îndrăzneală si c-un neastîmpăr fără margini o năvală pustiitoare în ţinutul de lîngă Strymon şi în provincia Amphipolis. Generalul romeu, sebastocratorul Isaac, om încă tînăr, sumeţindu-se de-o mică izbîndă ce-o cîştigase de la-nceput asupra romînilor, auzi că ei se pregătesc să năvălească asupra oraşului Serras şi, fără să fi cercetat întîi bine numărul exact al inamicilor, dădu îndată semnal din trîmbiţă să plece împrotiva lor, încălecă el însuşi cel dentăi calul de bătălie, împlătoşat şi armat pînă-n dinţi, întinse sabia-nainte contra unui inamic ce nu se vedea încă şi porni în galop, cu toată oastea tot mereu înainte, parc-ar fi mers la un vînat cu hăitaşi sau la vreun joc de întrecere de-a călare. Astfel alerga atît călărimea în galop cît şi pedestrimea, cu grabă pripită, 30 de stadii (3/4 de milă pătrată) contra inamicului şi osteniră nebuneşte înainte de-a se-ncepe atacul, pentru a căruia esecutare temeinică le-ar fi trebuit puterea lor întreagă, care acuma le lipsea în mare parte. Între acestea iscusitul Asan îşi aşezase partea cea mai numeroasă şi mai destoinică a oştirii la locurile cele mai potrivite, puind-o să pîndească din dosuri şi ascunzători, şi peste aceştia năvăli Isaac orbeşte, sigur de biruinţă, c-o furie bacantică, unde apoi se şi-ncurcă ca-n iţele unei mreje de vînat. Cînd năvăliră romînii şi cumanii din locurile ce-i acopereau, atunci intră spaima-n oasele romeilor surprinşi, cari, puţin ce se-mprotiviră, şi căzură mulţime de săbiile romînilor, pînă ce-n urmă, tot în galop şi dînd frîiele slobode, o croiră la fugă de
 87

        {EminescuOpXIV 88}

mîncau pămîntul, risipiţi pe deplin, goniţi de vrăjmaşul învingător, şi abia cu mare ce ajunseră în oraş la Serras, unde năzuiră ca la un liman de mîntuire. Arhistrategul Issac însuşi căzu prins pe mîna unui cuman, care tăinui mai întîi lucrul, să puie singur la o parte marea sumă de răscumpătură. Asan, oblicind aceasta, îl luă pe nobilul prizonier în păstrarea lui. Cu atîta ruşine se mîntui şi această campanie a romeilor. 
Omorîrea lui Asan. Dar vehemenţa şi neînduplecata cruzime a destoinicului Răscoala lui Ivanco. în războaie Asan se răzbună la urma urmelor asupra lui
chiar. Un preot romeu, căzut în prinsoarea romînilor şi osîndit deocamdată de-a fi deportat în munţii Emului, se rugă de căpetenia romînilor fierbinte şi în limba romînească, pe care-o ştia bine, ca să-l cruţe şi să-i deie drumul. "Niciodată! " - răspunse Asan - "căci eu am hotărît nu să-i liberez pe romei, ci să-i sting de pe faţa pămîntului, căci aşa vrea chiar Dumnezeu". Oftînd din greu şi cu ochii plini de lacrimi îi răspunse atuncea preotul, lipsit de nădejde: "Nici tu n-ai să ai parte de îndurarea dumnezeiască, pentru că nu vrei să te-nduri de un biet om care prin tagma sa preoţească stă înde-aproape relaţie cu Dumnezeu. Şi capătul vieţii tale s-au apropiat de tot şi-ţi vine nu în somnul blînd al adormirii fireşti, ci cu acea cruzime care de regulă e păstrată încruntaţilor oameni ai silei. "
Această proorocie aspră se-mplini prea curînd, căci abia se-ntorsese Asan în patria lui, Moesia, cînd îl şi ajunse din urmă soarta cu care fusese ameninţat. Un connaţional de-ai lui, anume Ivanco, legat cu el de-aproape prin legăminte de înrudire şi de prietenie, avuse relaţii oprite şi necinstite c-o cumnată a lui Asan, adecă cu sora nevestei acestuia, şi atrăsese asupră-şi mînia acestui furios conducător, care-n prima furie ameninţă cu moartea chiar pe soţia lui proprie, cu prepusul c-ar fi ştiind de acel lucru neiertat. Asan se hotărî în fine să se răzbune în persoană asupra lui Ivanco şi trimise acestuia vorbă cu mînie ca să vie la el tîrziu după miezul nopţii şi-i repetă chemarea cînd cel chemat pregeta de sfială, promiţînd a veni a doua zi. Ivanco se sfătui îndată cu rudele şi cu prietenii lui despre cum trebuie să se poarte într-un moment ca acela de serios, luă cu sine pe ascuns o sabie, pentru a-şi vinde viaţa cît se poate de scump, şi merse apoi tîrziu noaptea la înverşunatul Asan. Acesta, cum îl zări pe cel chemat, îi veni o furie sălbatică şi trase repede sabia. Dar tot aşa de repede o trase Ivanco pe a sa, lovi şi străpunse pe Asan şi puse capăt neplăcut vieţii eroicului conducător al romînilor. Ivanco fugi din locul faptei sale, se puse-n înţelegere cu confidenţii şi tovarăşii săi şi se hotărîră a ridica flamura răzvrătirii, căci şi fără de aceasta rudele, prietenii şi partizanii lui Asan nu vor sta cu mînile-n sîn; iar de le-ar merge după dorinţă, atunci Ivanco să fie pus domn, căci va domni mult mai cu dreptate şi mai după lege decît Asan, carele, precum se ştie de toţi, avea obiceiu să puie toate celea-n ascuţişul sabiei şi să-şi împlinească orice inspiraţie a furiei lui; iar daca lucrul ar ieşi altfel şi nu după dorinţă, atunci tot mai rămîne o cale în direcţia contrarie, adecă de-a se supune împărăţiei romeice cu se va putea mai bine. Acest plan, luat chiar în noaptea omorului, află mulţi partizani şi dezghinul între romîni crescu repede şi deveni faptă împlinită. Cumcă deja Ivanco putuse concepe planul de-a ucide pe Asan şi că putuse afla destulă inimă pentru aceasta cată a se atribui în mare parte zgîndăririlor în secret şi adememitoarelor făgăduinţe cu care ştiu să-l înnădească prizonierul sebastocrator Isaac, care-i pusese-n perspectivă între altele de-a-i da de soţie pe fiică-sa Teodora; dar instigatorul tainic n-avu parte să ajungă omorîrea lui Asan, căci puţin înainte muri şi el în închisoare. 
 Răscoala lui Ivanco izbucni puternic în flăcăraie şi se lăţi repede. În cea dentăi uimire el izbuti să ocupe chiar tăria de căpetenie din ţinuturile Emului, adecă cetatea Tîrnova, care, aşezată pe un vîrf de munte, lîngă rîu plutitor, cu ziduri tari şi alte şanţuri şi valuri, ocupa cel dentîi rang între oraşele romîno-bulgare. 
 Sebastocrator era predicatul unei dignităţi mari pentru prinţii de sînge, care prin aceasta cîştigau oarecari prerogative, de-a purta d. ex. o coroană mică. 
88

        {EminescuOpXIV 89}

Lăţindu-se ştirea despre moartea lui Asan, crescu aşa de mult şi numărul
răsculaţilor încît putură să reziste bine şi energic lui Petru, care venise asupra lor, din care cauză acesta hotărî să-l încunjure pe Ivanco şi prin aceasta să-l ostenească şi să-l mistuie. Tot atît de neputincios se simţea şi Ivanco de-a birui pe Petru şi nu văzu altă scăpare decît în refugiul la împăratul romeic şi-n ajutorul de oaste ce l-ar căpăta de la acesta. Între acestea Petru ridicase ca tovarăş de guvern şi părtaş al puterii sale pe fratele său mai mic, Ioan (ce-i ziceau şi Ioannitius şi Kalojoannes) care scăpase în patrie din închisoarea de la Constantinopole, unde stătuse ca ostatic, şi nu stătea întru nimic îndărătul fratelui său Asan în privirea urei împrotiva romeilor şi a furiei de a-i persecuta. 
Această stare de lucruri Ivanco o aduse la cunoştinţa împăratului Alexie Angelos şi-l îndemnă să trimită oaste şi strateg care, cu ajutorul lui (al lui Ivanco), vor putea în orice caz să ia în posesiune oraşul Tîrnova şi Moesia, care atîrna de acest oraş. Planul, dac-ar fi încăput pe mînă tare şi cu mijloace suficiente sub conducerea personală a împăratului, ar fi izbutit fără îndoială, dar aşa încăpu pe mînă slabă. Reţinut de iubirea de comoditate în capitală, Alexie numi pe văru-său, pe marele comis (protostrator) Manoil Kamytzes comandant suprem. Acest din urmă abia atinsese în fruntea oştirii sale pămîntul Moesiei despre Filipopole cînd îl sili să se-ntoarcă răscoala trupelor sale proprii. "Unde ne duci? " - îl întrebau - "Cu ce inamic să ne mai batem? N-am mai cutreierat de atîtea ori aceste căi de munte? Ş-am putut s-ajungem cîndva alta decît doar să scăpăm cu viaţa din pieirea proprie? Întoarce-te, întoarce-te, du-ne-ndărăt în patrie". Cînd se mai lăţi şi faima neîntemeiată cumcă inamicul, cu tot soiul de arme, năvăleşte la spatele romeilor, atunci se desfăcură toate încheieturile disciplinei şi retragerea oastei romeice degeneră într-o fugă fără de regulă. Adevărat că împăratul puse să se întreprinză din nou campania în contra romînilor şi cu mai mari oştiri, dar şi aceasta curse fără bun rezultat, de vreme ce romeii, moleşiţi si intimidaţi, se fereau cu teamă din drumul oricărei ciocniri cu viteazul inamic. Pe cînd Petru sporea în curaj şi putere de luptă şi era singur stăpîn atît pe teatrul de luptă cît şi în ţara cucerită, Ivanco pierdu din parte-şi nădejdea într-un spornic ajutor despre romei, se furişă tiptil din oraşul Tîrnova, pe care nu-l mai putea mănţinea, şi se refugie la-mpăratul la Constantinopole, cu gînd să-l cîştige în persoană pentru interesul său. Ruşinea romeilor de a fi învinşi în aşa chip de un popor incult şi mai puţin numeros [î]i înjosea şi-i descuraja, jignind adînc mîndria naţională a grecilor. A împinge şi a esploata cum se cuvine această mîndrie se potrivea tocmai cu planul şi nevoia de ajutor a lui Ivanco. Acestuia-i mai veni la îndemînă şi împrejurarea favorabilă că şi Petru pierdu viaţa de mîna unui connaţional înduşmănit şi că, în urmarea firească a acestei întîmplări, domnia preste romîni şi bulgari trecu asupra frăţîni-său Ioannitius (Ioan), care nu avea încă esperienţă, nici se arătase cine-i. 
Ivanco găsi la-mpăratul o primire prietenoasă şi îndemnătoare şi ştiu să-şi facă în curînd vază la Curte. Bărbat nalt şi subţire, de-o eminentă tărie fizică şi spirituală; temperament vioi şi pornit spre mînie, caracter statornic, plin de planuri cari mergeau departe, dar pe cari le cultiva cu îndărătnicie, prietenos în purtarea lui cu romeii dar mănţiindu-şi pururea intactă individualitatea sa, fugarul acesta era un tip vrednic de mirare şi izbuti curînd prin servicii folositoare să ajungă în mare graţie la bizantini. Împăratul încuviinţă însurătoarea lui Ivanco cu Teodora, fiica sebastocratorului Isaac, pe care acesta i-o promisese de mult, puse să-l treacă pe Ivanco în lista de rang a celor mai apropiate rude ale dinastiei domnitoare şi-l încărcă cu prerogative şi averi. Fiindcă nunta nu se putea face încă cu logodnica Teodora, ce era în vrîstă copilărească, peţitorul nerăbdător îşi aruncă privirea lacomă asupra mumei logodnicei sale, văduva Anna, care era în floarea vîrstei şi peţi cu dinadinsul mîna ei, socotind că în locul mieluşelului sugător e mai bună oaia mumă, crescută şi folositoare. Între acestea el era de mare folos romeilor în campaniile lor şi ei îl opuneau romîno-bulgarilor şi cumanilor năvălitori ca pe un campion de frunte şi în genere cu bun succes. 
------------
 Ioaniţă e pînă în ziua de azi în limba romînă diminutivul numelui Ioan. 

        {EminescuOpXIV 90}

Din cînd în cînd el se asocia cu suita împăratului, cînd acesta mergea la război, şi se distingea într-adevăr înaintea tuturora prin destoinicia sa militară. Cu privire la neopritele şi prea desele incursiuni pustiitoare ale romîno-bulgarilor şi cumanilor în Macedonia şi Tracia, precum şi în vederea pustiurilor create în acest chip de-a lungul Emului, speranţele romeilor năpustiţi începură a se concentra încet-încet pe creştetul lui Ivanco, ca singurul contrariu de-o samă cu Asanizii. 
Campaniile zadarnice ale împăratului Alexie contra romînilor şi a căpitanului lor Chrysos. Între acestea nevoia împingea totuşi pe bizantini să se-mbărbăteze la o acţiune puternică. Oraşele Traciei, cumplit de părăduite de către romîni si cumani, se rugau fierbinte împăratului să le deie de sîrg ajutor; afară de aceste se mai cerea o opunere corespunzătoare la năvălirile prădalnice ale căpitanului de bande Chrysos, care-şi punea la cale cu multă tăinicie incursiunile sale în ţinutul Serras. Acest Chrysos era romîn de origine, altfel un om mărunt de stat, şi, cînd se ridicase naţia lui contra romeilor, el nu numai că nu se unise cu mişcarea lui Petru şi Asan, ci încă se opinti contra ei şi încheie chiar un pact cu romeii, prin care se punea la dispoziţia lor împreună cu ceata lui de voluntari de 500 de oameni. Curînd se dete pe faţă însă purtarea lui ambiţioasă, fără credinţă şi vicleană: el stătea în înţelegere secretă cu conaţionalii săi răsculaţi, căuta să se ridice repede şi aspira el însuşi la domnia asupra patriei sale. Descoperindu-se aceasta, el căzu în dizgraţie şi fu închis în temniţă, dar, jurîndu-se că e nevinovat şi oferindu-şi serviciile, ştiu să ia atît de bine ochii bizantinilor încît îi dădură drumul. El fu trimis în campanie cu însărcinarea de-a apăra contra inamicului orăşelul de munte Strummiza, ale căruia case păreau, privite din poala muntelui, ca nişte cuiburi de păsări, iar locuitorii ca păsările chiar; dar şi acuma el amăgi guvernul împărătesc, căci luă acest oraş, dar îl luă pe seama lui şi cu intenţii personale, şi de acolo chiar începu să bîntuie pe învecinaţii romei cu ostilităţi făţişe. 
Pentru a pedepsi pe acest trădător, cît şi pentru a subjuga pe ceilalţi romîni, împăratul plecă la oraşul şi castelul Kypsella, strînse acolo o oaste numeroasă şi dispuse toate cele trebuincioase pentr-o campanie cu izbîndă; dar, după o pregătire numai de două luni, i se şi urî, se sătură de toate gîndurile războinice şi se-ntoarse fără nici o ispravă în capitală, după care se risipi şi oastea adunată degeaba. Necredinţa conjugală şi neapărata condamnare a soţiei sale Eufrosina, îi părea împăratului un lucru mult mai important şi mai urgent decît apărarea teritoriului statului, siguranţa supuşilor săi şi curăţia onorii militare a împărăţiei. 
În anul următor (1199) împăratul totuşi se-mbărbătă, porni din castelul său Kypsella la Thessaloniki şi merse cu oaste împotriva rebelului Chrysos, carele nu se mulţumise cu luarea Strummizei, ci luase în puterea sa şi cetatea Prosakon, unde-şi aşeză scaunul său de domnitor. Dar această cetate era o tărie de rangul întîi, favorizată cu deosebire de natură şi de artă, deci foarte greu de luat. Aşezată între stînci cari cădeau drept în jos, la culme rupturile în crestături şi vîrfuri ascuţite, iară la bază formînd o singura masă stîncoasă, neavînd decît o singură cărare de intrare, îngustă şi şerpuindu-se cu greu între două prăpăstii, altfel încujurată de stînci şi grămezi de piatră care nu se puteau trece şi pe unde abia caprele se puteau sui, încunjurată de adînc-volburătorul rîu Axios (acum Wardari), care se-ncolăcea asemenea unui şarpe pe lîngă ea, cu ziduri înalte, cu turnuri tari şi prevăzută cu întărituri îndrăzneţ înaintate şi lucrate cu tot meşteşugul cuvenit, cetatea asta dădea un puternic punct de razim pentru baza de operaţiune a viteazului Chrysos, care era priceput întru ale războiului şi se mărginea numai la defensivă. Acest căpitan preţui pe deplin marea însemnătate a acestui loc întărit, pîn-acuma în părăsire şi făr-de nici o garnizoană din partea romeilor; deci el încunjură cetatea cu maşine de zvîrlit proiectile de piatră şi cu alte soiuri de praştii de tot felul, adună mari provizii de nutreţ, bucate şi vite în prevederea unei împresurări mai lungi şi aşteptă inimos şi

        {EminescuOpXIV 91}

cu tărie oastea romeică. Singurul neajuns de care suferea întrucîtva garnizoana lui era lipsa de apă bună de băut, care trebuia adusă cu ciuturele din rîu. 
Între acestea domneau în tabăra romeilor două păreri opuse asupra planului de operaţie ce ar trebui urmat. Sfătuitorii şi căpitanii, care aveau esperienţa războaielor şi erau familiarizaţi cu teatrul campaniei, îl sfătuiau pe-mpărat să ocolească deocamdată cetatea Prosakon şi să ia mai întîi cu puterea celelalte oraşe, localităţi şi ţinuturi cîte s-au fost unit cu Chrysos şi abia după biruirea acestora să-nceapă atacul în contra cetăţii Prosakon; căci luarea localităţilor lesne de biruit ar spori curajul oştirii, ar înmulţi prăzile, l-ar pune pe Chrysos în poziţie grea, ba l-ar aduce poate la desnădăjduire; pe cînd atacîndu-se chiar de la-nceput neînvinsa cetate şi stîncile ei, cu neputinţă de a fi urcate, urmarea neapărată ar fi numai osteneli zădarnice şi o măcelărire de prisos a oştirii proprii. 
Dar oricît de cuminte şi admisibil era acest sfat, eunucii, oamenii de casă, curtenii mai înalţi şi pajii imberbi ai împăratului i se opuseră cu viociune şi îndărătnicie şi se făcură luntre şi punte pentru a pătrunde cu opinia lor, ca trupele adecă să meargă de-a dreptul contra cetăţii Prosakon si contra lui Chrysos. 
De va cădea cetatea aceasta - socoteau ei - atunci inamicul nu va mai putea rezista nicăiri. De ce să nu meargă de-a dreptul la punctul acela care, luat o dată, aduce moartea inamicului? De ce să înainteze cu încunjur si ocolituri? Apoi petrecerea în asemenea locuri sălbatece, fără de farmec, trebuie să fie cu atît mai nesuferită si mai înfiorătoare cu cît s-apropie anotimpul în care fructele de tot soiul încep a se pîrgui în acel rai de grădină de lîngă Propontis, sădită de mîna lui Dumnezeu, care străluceşte cu atîtea frumuseţi şi te cheamă de nu te poţi împrotivi. Şoptirea zefirelor dulci şi răcoritoare, împroşcarea cu apă a delfinilor, plăcerile băilor, fîlfîirea în zig-zag a rîndunelelor ce se giugiulesc, murmurul şerpuitor al izvoarelor limpezi ca cristalul, cîntecul farmecător al privighetorilor, şuierul ciocîrliilor ce sfîrîie zburînd sprinten, gungurirea şi cîntecul celorlalte păsări în dumbravă şi rediuri sînt desigur atracţii îndestul de puternice şi ademeniri irezistibile, pe cari nu trebuie să le respingi de dragul unui folos mic sau poate numai fictiv. 
Idilice s-ar părea asemenea cuvinte de înduplecare în mijlocul războiului şi totuşi fură ascultate pe deplin de împăratul, care se zvîrli acum cu toată graba şi cu toată puterea asupra cetăţii Prosakon. Cînd întreprinse cel dentîi asalt n-a putut izbuti, cu toate silinţele şi tot eroicul curaj al năvălitorilor, numai din cauză că nu se făcuse pregătiri destule, că eunucii nu prevăzuse nimic din cîte erau datori să prevadă în puterea funcţiunii lor, ba nu procurase la vreme nici măcar cele mai trebuincioase lucruri, precum sape şi scări, pentru suirea pe ziduri. 
În ziua următoare romeii reînnoiră atacul, dădură însă de o rezistenţă şi mai mare din partea inamicului, care cîştigase mult în privirea curajului şi gustului de întreprinderi prin succesul zilei întîia. O adevărată ploaie de pietre se revărsă asupra năvălitorilor, sfărîmîndu-i. Un mecanic meşter, odinioară la romei, acum însă cu leafă mult mai mare în serviciul romînilor, îndreptă maşinele-praştii c-un efect zdrobitor asupra năvălitorilor şi prăvălea mari bucăţi de stînci asupra lor. Garnizoana, făcînd o ieşire noaptea, dărmă toate lucrările de împresurare ale romeilor, risipi străjile lor şi puse o mare parte a oştirii în aşa neorînduială încît protovestiarul Ioan, unul din cei dentăi generali, fugi din cortul său, fără de papucii lui în floarea broaştei, pe cari-i purta ca o prerogativă a înaltei sale demnităţi, cari papuci ajungînd în mîna îndrăzneţilor romîni, ei făcură haz şi rîs mare de acesta. Buţi de vin, goale, prăvălite noaptea pe mare întuneric din cetate, hodorogeau greu prăvălindu-se şi speriau pe împresurătorii care nu pricepeau ce este. 
Pierzînd nădejdea cuceririi atît de grele a acestei cetăţi, amar dezamăgit asupra crezutei uşurinţe a întreprinderii şi zbătîndu-se nerăbdător contra unei petreceri mai lungi în tabăra de campanie, împăratul Alexie hotărî să cîştige pacea pe calea tratărilor de învoială, şi nici o jertfă nu-i părea prea mare pentru aceasta. Ca şi cînd ar fi fost biruit deja, el lăsă cetatea Prosakon, oraşul Strummiza şi toată ţara de primprejur în posesiunea şi spre folosul lui Chrysos, după toate formele juridice; apoi îi făgădui că, deşi acesta era deja căsătorit, îi va da mînă de ajutor la o nouă însurătoare în Constantinopole, c-o mireasă pe care-şi va alege-o Chrysos dintr-o înaltă
 91

        {EminescuOpXIV 92}

familie aristocratică. Abia întors în rezidenţă, împăratul despărţi pe fiica protostratorului său (marelui comis) Manoil Kamytzes de bărbatul cu care ea trăia în legitimă căsătorie şi-o trimise cu nuntaşi aleşi la împăcatul Chrysos, care şi făcu pe loc nuntă. La masa cea mare mirele se arătă foarte destoinic în serviciul lui Bacchus, şi cînd mireasa, după obiceiul grecesc de atuncea, nu voia nici să beie nici să mănînce, nici să urmeze invitărilor lui, el, cuprins de mînie, începu s-o mustre şi s-o înjure, oprind-o, din despreţ în limba grecească, ca nu cumva să guste ceva. 
Aşa capăt ruşinos avu campania întreprinsă cu atîta sumeţie; cu toate acestea împăratul căută despăgubire şi uitare în jocuri copilăreşti si în plăceri uşoare, în al cărora mijloc îl surprinse o nouă veste rea. 
Ivanco se leapădă de romei se apără bine şi în fine e prins. Norocitul dezertor Ivanco se suise din treaptă în treaptă la mare vază atît pe terenul politic cît şi pe cel social prin puterea sa de acţiune şi dibăcia sa. Soţ al nepoatei împăratului, se apropiase de dinastia. domnitoare prin legături de înrudire, i se încredinţase comanda peste trupele cari, stînd lîngă Filipopole, erau menite a abate năvălirile romîno-bulgare, şi ajunse la o putere nelimitată în acea regiune, pe care-o administra după propria lui chibzuinţă. El îşi schimbă numele şi, dintr-un fel de consideraţie măgulitoare pentru împăratul, se numi şi el Alexie, dar pregătea în toată taina şi cu toate perspectivele succesului o răscoală în contra Împărăţiei romeice. Între conaţionalii săi recrută cu succes prin bani şi daruri un partid destoinic de război, îi dete arme îndeajuns, zidi în împrejurimile Emului casteluri atît de tari şi aşa la loc potrivit aşezate încît intrarea la ele căta să rămîie închisă inamicului, înmulţi partea aceea de oaste bizantină care era de-un neam cu dînsul, împuţină şi înlătură pe aceea ce era compusă numai din greci sau din altfel de romei şi, oricîtă bănuiala ar fi putft da toate acestea, el totuşi ştiu să le urzească aşa de bine şi să ia ochii cu atîta meşteşug încît împăratul, fie de frică ascunsă, fie de orbire adevărată, îl lăuda pentru tot ce făcea, îl încărca cu daruri bogate şi-i intra în voie la oricîte ar fi cerut. Consiliarii şi Curtea împăratului suspectau într-adevăr purtarea lui Ivanco şi susţinea că pregătirile lui ascund o vederată primejdie pentru statul romeic, de vreme ce un barbar, care cu puţin înainte fusese inamic de moarte al romeilor, nu se putuse schimba ca din senin în amicul lor sincer şi statornic; căci nu cuvintele sale dulci, ci faptele sale problematice îi trădează planul de uzurpaţiune ce-l are-n gînd; deci destituirea lui Ivanco din funcţiune şi demnităţi o dictează împrejurările chiar, şi acest sfat i se poate da împăratului cu bună conştiinţă. 
Monarhul, stăpînit parcă de-o oarbă ursită, rămînea surd la aceste admoniţiuni bine întemeiate; dar se convinse îndestul de curînd de adevărul lor cînd sosi uimitoarea ştire cumcă Ivanco (Alexie) se făcuse nevăzut din capitală la Filipopole şi c-a avut cutezarea de-a ridica acolo flamura răzvrătirii. Încremenit de ştirea unui eveniment atît de neaşteptat, neştiind cum să puie pe picior de bătaie o oaste îndestul de puternică şi neştiindu-se sfătui cu lipsa sa de energie şi de putere de acţiune, împăratul se mărgini la-nceput cu încercarea de-a-l împăca, trimiţînd la Ivanoo pre un eunuc, impiegat la Curte şi care-i fusese prieten, cu însărcinarea ca să îmblînzească pe rebel prin vorbe bune şi, de se poate, să-l abată cu totul de la calea răzvrătirii. Dar vicleanul eunuc, departe de-a-şi împlini scopul soliei, îl îmboldi şi mai mult pe rebel în intenţiile sale, îi puse în perspectivă sigură că prea curînd or să-l ataco romeii şi-l sfătui să părăsească şesul şi să caute scăpare la munţi, atît pentru dînsul cît şi pentru partizanii săi. Sfatul şi încurajarea aceasta, se potririveau bine cu intenţiile şi hotărîrea lui Ivanco şi fura lesne ascultate. Pentru că, între asemenea împrejurări, vîlvoarea răscoalei nu se putea înăbuşi prin pace, învoială sau desistare, ginerii împăratului şi marele comis (protostrator) Manoil Kamytzes plecară în campanie contra rebelului c-o însemnată oştire. Dar de la început ei dădură mare pas rebelului, aşternîndu-se pe luat şi pe ascuns prada şi pierzînd cu acest chip o mulţime de vreme. În consiliul de război se priciră deocamdată cu părerea unor capete fierbinţi

        {EminescuOpXIV 93}

 cari stăruiau ca să se mute teatrul războiului chiar în munţi, pentru urmărirea directă a lui Ivanco (Alexie), dar în urmă găsiră totuşi mai cu cale şi luară hotărîrea de-a se pune mai întîi în posesiunea oraşelor şi locurilor tari pe cari le cucerise Ivanco. Făcură atac asupra unei tării zidite pe-o clină de munte lîngă Kritzimo pe care-o şi luară cu asalt, deşi nu fără pierderi simţitoare. Tot astfel căzură şi alte orăşele şi locuri întărite în puterea romeilor năvălitori, mai cu vărsare de sînge, mai prin capitulaţie. Cu toate acestea Alexie (Ivanco), dibaci întru ale războiului şi bogat în iscodiri, ştiu să le creeze poziţii grele şi mai cu samă cu un vicleşug războinic avu un succes escelent. El puse să strîngă o mulţime de turme ce păşteau pe plaiurile munţilor, le coborî la şes şi le trimise împreună c-un număr de romei prizonieri, ca parte de pradă cuvenită aliatului său Ioan, stăpînitorul regiunii Zagora, înlăuntrul lanţului de munţi al Balcanilor, cu care încheiase încă de mai-înainte o alianţă definitivă în contra Împărăţiei romane a Răsăritului; el se puse tot într-o vreme la dos c-o parte a oştirii lui, ştiind prea bine că romeii, din lăcomie, dorinţă de pradă şi din iubire pentru compatrioţii lor, vor pune la o parte orice consideraţie a propiei lor mîntuiri. Şi într-adevăr protostratorul Manoil Kamytzes, cum auzi despre acel tren însemnat de vite şi de oameni, şi porni din cartierul său general Batrachocastro spre oraşul Baktunion, în apropierea trenului, şi-ndată ce sosi în zarea acestuia împinse trupele sale toate la pradă şi spoliaţiune, iar el însuşi, mergînd călare fără nici o grijă pe un cal de primblare, privea ca spectator numai lupta ce se încinsese. Dar deodată se repezi Alexie (Ivanco) pe neaşteptate cu oştirea din ascunzătoare, încunjură pe neprevăzătorul protostrator în mai multe puncte, îl mrejui din toate părţile şi-l grămădi aşa de rău încît a trebuit să se dea prins. Descurajaţi prin bine-izvoditul meşteşug, romeii nu mai cutezară să deie piept cu rebelii, a căror îndrăzneală creştea văzînd cu ochii, şi nici nu se mai încăierară în luptă cu ei, ci se retraseră iar la Filipopole, buni-bucuroşi de-a se vedea siguri de armele lui Ivanco măcar după valurile acestui oraş. Rebelul biruitor luă acum în posesiune toate forturile şi orăşelele care meritau oarecare consideraţie, fie pentru că erau pe vîrfuri de dealuri, fie că erau greu de ajuns, stînd în creierii munţilor Emului; apoi împinse la revoltă şi localităţile şi ţinuturile din şes, încît turburarea se lăţea asemenea unei epidemii. Izbucnise deja în flăcări răscoala în regiunea de la Mosynopolis pînă la Xanthia şi pîn-la muntele Pangoeus, atingea oraşul Abdera şi se lăţise peste ţinutul smolenilor şi a împrejurimilor lui. Ivanco (Alexie) nu uită ca s-aducă romeilor din regiunile rebele pierderi însemnate, prinzîndu-i şi ucizîndu-i, pe cînd pe conaţionalii săi cari se asociase de bunăvoie cu revolta, îi lăsă în pace pe posesiunile lor. Dar cu puterile îi crescu şi îndrăzneala şi acel soi de cruzime sălbateca pe care aproape toate popoarele barbar o consideră ca vitejie personală; deci se-ntîmplă aievea ca la ospeţe Ivanco tăia în bucăţi romei prinşi. 
Împăratul Alexie, departe de a se mîhni tocmai mult pentru neizbutirea campaniei, arăta din contra prin faptele sale că el privea prinsoarea protostratorului său, Manoil Kamytzes, ca un caz de noroc pentru dînsul şi ca o răsplătire ce i-o hărăzise soarta. El puse mîna-ndată pe averea foarte mare, aproape regală, a acestui demnitar, nu lăsă nimic din ea neştiricit şi nepipăit şi-n fine condamnă pe soţia şi pe fiul nefericitului prizonier la închisoare, fără chiar de-a motiva în mod cît de general crima lor; după care se duse pe la sfîrşitul primăverii la Kypsella, pentru a se odihni în tihnă. 
Progresele rebelilor nu-i dădură însă decît prea puţină pace. El îşi strînse oastea, porni la Orestias (Adrianopole), dar tăbărî acolo mai multe zile în deplină inacţiune, fără să ştie încotro, cu totul nelămurit şi nehotărît de ce să s-apuce. După opinia sa rebelul Ivanco (Alexie) era neînvins, iar pe oastea romeică te puteai întemeia aşa de puţin încît numai la strigătul inamicului tresar de spaimă. Chiar ieşirea la război a împăratului în persoană era cu totul de prisos în părerea romeilor şi, ca un fel de ironie pentru buna izbîndă a rebelilor, dar mai cu samă un stimulent puternic pentru inamic, a cărui îndrăzneală sporeşte cu orice retragere a romeilor. Considerînd
--------
 Acest nume aminteşte cuvîntul romînesc şi azi întrebuinţat cricimă

        {EminescuOpXIV 94}

puterea împrejurărilor, monarhul într-adevăr ţinu samă de acestea toate şi trimise pe cei mai credincioşi dintre secretarii săi la Alexie (Ivanco), ca să-i facă propuneri de învoială; dar în caz de trebuinţă el calcula şi cu asasinarea şi pregătea în taină cele trebuincioase. Pentru a nu sta cu totul cu mîinile-n sîn, el porni în fruntea armiei în provincia Filipopoli, atacă castelul Stenimachus, ocupat de inamic, îl cuceri şi condamnă garnizoana la robie. Ivanco din parte-i dispreţuia orice întîlnire cu autocratul şi nu voia s-auză de pace decît sub următoarele două condiţii: întîi, să i se recunoască prin diplomă împărătească de întărire toate oraşele şi ţinuturile cîte le luase pîn-acum în posesiune; al doilea, să i se trimeată cu insignii împărăteşti logodnica sa, prinţesa Theodora. Împăratul încuviinţă într-adevăr aceste condiţii şi atît el cît şi Ivanco întăriră prin jurămînt solemn învoiala. Împăratul trimise acuma pe Alexie, cel mai în vîrstă ginere ce-l avea, să-i ducă lui Ivanco această solie de pace şi, în puterea împăcării giuruite, să-l poftească prietenos în tabăra curţii pentru o convorbire. Acesta, neavînd nici un prepus, urmă invitarea, dar în vremea vizitei fu prins după porunca împăratului, care-şi uită de jurămînt, aruncat în temniţă şi pus în lanţuri. Se-nţelege că acuma romeii putură lua lesne oraşele şi întăriturile ce fusese pînă acuma în mîinile romînilor, şi după ce împăratul mai trimise în exil şi pe Mito, fratele lui Ivanco, se-ntoarse în capitală, mîndru de laurii cîştigaţi într-un mod atît de mişelesc. 
Năvăliri unite a romînilor în anul 1200 şi retragerea cumanilor. Pierderea conducătorilor încercaţi le luă romînilor deocamdată orice chezăşie de succes strălucit a activităţii lor războinice, dar [nu] le luă nici curajul îndrăzneţ al luptei, 
nici dorinţa de-a întreprinde războaie şi năvăliri prădalnice. În anul 1200 romînii, uniţi cu cumanii, irupseră în Thracia, pustiiră cea mai frumoasă parte a ţării şi se-ntoarseră acasă cu mult plean, fără să fi fost atinşi măcar. În această incursiuue ameninţaseră pînă şi capitala împărătească despre uscat, dar căutară să se lase de alte atacuri în urma ajutoarelor pe cari ruşii din Halici şi Kiev le deteră romeilor, înrudiţi prin lege, atît de buna lor voie, precum şi după îndemnul păstorilor lor bisericeşti. Ruşii, zeloşi în pravoslavie, o luase de mult a nume de rău cumanilor cumcă aceştia precupeţeau la popoare necreştine pe creştinii prinşi în roirile lor prădalnice. Roman, marele duce de Galiţia, ridică în grabă o oaste mare şi puternică, irupse în Cumania şi o pustii cu atît mai uşor, de vreme ce cea mai mare parte a cumanilor purcesese în contra romeilor, aliaţi fiind cu romînii. Atacul în spate îi sili pe cumani să se retragă şi să-şi apere propriul lor pămînt şi-i opri totodată de alte incursiuni, procurînd prin aceasta romeilor un armistiţiu binefăcător şi multă uşurare. Marele duce Roman căuta îndealtmintrelea în cazul acesta şi de interesul său propriu: căci căzuse la ceartă şi luptă cu Rurik, principele de Kiev, şi cumanii luaseră parte contra lui ca aliaţi ai lui Rurik. Roman, domnitor cu putere de acţiune şi viteaz, învinse în lupta aceasta, pricinui mari pierderi vitezei trupe auxiliare a cumanilor, care lupta în partea lui Rurik şi-şi folosi în chipul acesta şi lui însuşi şi romeilor. 
Existenţa asigurată a statului romîno-bulgar. Astfel vitejii romîno-bulgari izbutiră să stoarcă o proprie a lor existenţă politică de la romeii cei ipercivilizaţi, însă tot atît de demoralizaţi. Întemeietorii neatîrnării şi conducătorii poporului lor şi a celui bulgăresc e drept ca-n cea dentîi năvălire mai mare (1185) fură biruiţi şi, în urma înfrîngerii ce suferiră, o parte a bîntuitei populaţii romîneşti fugi dincoace, pe malul stîng al Dunării, şi se aşeză, măcar pentru cîtăva vreme, în ţara cumanilor; dar, îndată ce bizantinii dovediră că nu ştiu a se folosi de victoria lor, romînii îşi încordară toată energia ce le rămăsese, bătură curînd după aceea oastea împărătească trimisă împrotivă-le şi se menţinură cu atîta noroc în ţările mai sus numite încît guvernul romeic (roman răsăritean), atacat puţin după aceasta de cruciaţii latini în capitala sa proprie şi alungat în Asia, se văzu silit să contenească din luptă şi să-i lase pe rebelii biruitori în buna lor voie şi liberi, în ţinuturile şi ţările

        {EminescuOpXIV 95}

ce şi le cîştigaseră. Astfel, pe la capătul sutei a douăsprezecea şi la începutul celei de-a treisprezecea (1185 - 1204), se ivi un stat de sine stătător, neatîrnat şi purtînd titlul de regat, care într-adevăr, pentru multiplul său amestec cu elemente slavone, se numi regat bulgaro-romîn, dar care e ridicat pe o temelie precumpănitor romînească în privirea căreia un renumit scrutator al istoriei putea cu drept cuvînt să susţie că în organismul noului stat, în care se lucra în comun, pentru unul ş-acelaş scop, romînii reprezentau capul, slavii braţul. 
Neizbutite încercări de alianţă cu germanii. Fraţii Petru şi Asan, înfăţişîndu-se de la-nceput sub titlul de domni ai romînilor şi bulgarilor (... ) au avut purtare de grijă nu numai pentru constituirea noului stat după model bizantin, ci mai cu seamă şi pentru ridicarea unei oştiri regulate, prin care pe de o parte ştiură să ajungă la neatîrnare şi să inspire spaimă, iar pe de alta căutau a-nmuia guvernul împărătesc prin dese prădăciuni în învecinatele provincii bizantine. Regatul Asanizilor, foarte amestecat în privirea originei, compunerii şi direcţiei, de-o formă hibridă în privire etnografică, a limbilor şi a elementului politic, îşi avea punctul său de gravitaţie în antipatia comună a populaţiunilor sale contra împărăţiei romane din Răsărit, acest protivnic de căpetenie urît tuturor cîţi nu erau greci, precum şi în ţinerea la un loc, dictată de legea conservării de sine, a unor naţionalităţi slabe contra asupritorului puternic al existenţei lor. Căci certuri serioase şi ciocniri crunte nu-l ameninţau pe noul stat numai despre partea împăraţilor greceşti, ci şi despre împăraţii latini din Constantinopole, precum şi din partea regilor Ungariei, cari pretindeau suveranitatea asupra Bulgariei. Dar, prin o politică cu minte, cei doi domni romîni ştiură să conjure primejdiile situaţiei. Împăratul Germaniei Frederic I (Barbarossa), pornind în cruciată spre Palestina la anul 1189, luă drumul preste Serbia, dar începu o ceartă rea, care era să fie aproape ruptură, cu-mpăratul grecesc, Isaac Angelos, care se supără cumplit pentru violarea teritoriului său; ci îndată ce se-ntîmplă aceasta, se grăbiră atît principele sîrbesc, Niemania, cît şi fraţii Petru (Kalopetrus) şi Asan să-i propuie şi să îndeplinească numaidecît o alianţă armată contra Împărăţiei bizantine, sub condiţia unor alte beneficii la cari avea să se oblige împăratul. Împăratul Frederic I, pretestînd pacea dintre el şi-mpăratul grecesc, nu găsi cu cale de-a primi propunerile principelui sîrbesc şi a celor bulgaro-romîn, aduse cu atîta grabă şi de bunăvoie. Dar fiindcă, în urma lipsei de bunăvoinţă din partea guvernului bizantin, împăratul Frederic I se văzu silit să ierneze în Thracia, principii romîni reînnoiră propunerile lor în ianuarie 1190 la Adrianopole, de astă dată într-un mod şi c-o formulare hotărîtă, c-un zel ce dovedea că le pasă de o asemenea alianţă. Ei propuneau să deie o oaste aliată de 40000 de oameni, compusă din romîni, bulgari şi cumani, la care s-ar fi adaos un contingent sîrbesc de 20000 de oameni, aşadar la un loc o oaste întrunită de 60000 de oameni care, cu-nceputul primăverii aceluiaşi an, avea să alerge în ajutorul germanilor şi să pornească împotriva Constantinopolei; iar după dărîmarea guvernului şi puterii bizantine, coroana împărătească a Împărăţiei romane a Răsăritului (romeice) avea să se aşeze pe fruntea Asanidului Petru (Kalopetrus). Deşi propunerea era măreaţă, plină de urmări, nu tocmai nerealizabilă şi foarte ademenitoare, totuşi împăratul Frederic I nu voi să se asocieze la primejdiile unei asemenea întreprinderi şi nici se lăsă abătut de la urmărirea scopului său propriu şi principal: de la cruciată; 
el se-nvoi cu împăratul Isaac Angelos cu binele, trecu în corăbii în Asia şi refuză scurt şi cuprinzător alianţa bulgaro-romînă. 
Ioanniţiu în cetatea Varna Pe lîngă acest nesucces diplomatic al Asanizilor, nepriincios consistenţei şovăitorului regat, mai venea încă un
alt rău dinlăuntru, cu mult mai nesuferit, adecă o vrajbă de moarte în chiar sînul familiei domnitoare. Precum am espus mai sus pre larg, căzu mai întîi Asan de mîna vărului său Iancu, după aceea căzu însuşi Petru (Kalopetrus) în an [ul] 1197 de mîna

        {EminescuOpXIV 96}

unui alt membru trădător al familiei. Acuma se puse-n fruntea regatului al treilea din fraţii Asanizi, anume Ioaniţiu sau Kalojoannes, om hotărît şi c-un spirit cumpătat de întreprinderi, dar şi c-un adaos de deşertăciune şi de cruzime, un regent care ridică statul romîno-bulgar la culmea măririi lui şi jucă un rol foarte însemnat, aproape decisiv, în acel război greco-latin care avu de rezultat cucerirea Constantinopolei. 
În anul 1200 Ioanniţiu întreprinse cu o oaste numeroasă şi bine armată o campanie lîngă ţărmurii Mării Negre. Pe cale cuceri foarte cu uşurinţă oraşul Constanţa, în ţinutul de la Rodope, ce era de oarecare însemnătate, rase întăriturile lui şi-naintă apoi cu vitejie contra cetăţii Varna ce se ridica lîngă malul mării. Asediul se-ncepu sîmbătă în săptămîna patimilor. Prin aceasta se iritară sufletele susceptibile şi fanatic-evlavioase ale garnizoanei, compuse în mare parte din mercenari latini şi oameni aleşi, care-i opuseră lui Asan o rezistenţă foarte cerbicioasă. Pentru scopul asaltului Ioanniţiu puse să facă o maşină, proprie în felul ei, cu patru laturi, a căreia lungime corespundea cu totului cu lărgimea şanţului oraşului, şi era tocmai atîta de înaltă cît şi zidurile cetăţii. Pusă pe roţi şi-mpinsă pîn-la marginea şanţului, maşina fu răsturnată acolo, umplînd şanţul pe deplin şi ţiînd locul scărilor la urcarea zidurilor cetăţii. Prin acest uz dublu al aparatului bine măsurat, asaltul asupra cetăţii izbuti şi cetatea căzu după trei zile de-mpresurare în săptămîna luminată. Ioanniţiu, împins de sete de sînge, zvîrli pe toţi, pe cîţi îi putu numai prinde din oraş, în şanţurile cetăţii, îi acoperi cu pămînt pîn-în creştet, încinse astfel cetatea c-un cumplit brîu de morminte de-o nefericită memorie, rase zidurile şi întăriturile din temelie, găti astfel grozave Paşti oraşului dărîmat şi deşert şi se-ntoarse apoi fără grijă şi nesupărat de nimeni în Moesia, după campania aceasta de răzbunare. 
Nouă răscoală în Macedonia. Protostratorul Manoil Kamytzes, vărul împăratului, săturîndu-se în sfîrşit de lunga sa închisoare în Moesia, imploră pe-mpăratul ca-n puterea legăturilor de înrudire să-l scape de închisoare şi să înjghebe banii de răscumpărătură necesari din averea proprie (a protostratorului) ca să nu mai sufere mai mult ca un criminal în mîinile barbarilor. Respingîndu-i-se cererea, el se adresă cu dînsa la puternicul romîn, Chrysos, care, încuviinţîndu-i-o, trimise suma cerută de doi centenari de aur şi luă pe răscumpăratul prizonier la sine în Moesia, iar, pînă la răspunderea sumei împrumutate, îl aşeză pentru siguranţă în cetatea Prosakon. Din nou şi mai fierbinte protostratorul conjură pe împăratul să răspundă suma de răscumpărare, într-adevăr mare, dar pe care averea solicitatorului o-ntrecea cu mult, de vreme ce trecuse de unul din oamenii cei mai bogaţi. Împăratul, pus între iubirea de rude şi pofta de-a se folosi el însuşi de averea protostratorului, se hotărî pentru aceasta din urmă şi-şi închidea pur şi simplu urechile la rugăciunile lui Manoil. Atunci pierdu răbdarea atît el cît şi Chrysos şi apucară armele spre a lua cu de-a sila ceea ce nu puteau scoate prin rugăminţi. Hotărăsc împreună să cadă asupra ţărilor romeice, ce se megieşeau cu Prosakon, ocupă fără greutate oraşul Pelagonia, iau asemenea lesne localitatea Prilapo, biruie ţinutul de primprejur, răzvrătesc ţinuturile mai depărtate, pătrund prin valea Tempe în Tessalia, ocupă şesurile, împing la revoltă provincia Ellada şi instigă Peloponezul la răscoală. Răscoala se-mputerniceşte şi se lăţeşte mai cu samă de cînd administratorul politic al Greciei, Ioannes Spyriodionakis, făcuse asemenea cauză comună cu rebelii. 
Împăratul, suferind de podagră, chinuit şi de remuşcări atît pentru zizania cu văru-său, protostratorul Kamytzes, cît şi pentru că numise administrator pe mişelul de Spyriodionakis, se-mbărbătă în sfîrşit, strînse o oaste considerabilă şi formă din ea două corpuri de armată. În fruntea corpului de espediţie, menit a merge contra lui Spyriodionakis, puse pe ginere-său Alexie Paleologul, om cu minte şi viteaz; comanda peste al doilea corp de armată, menită a înainta contra protostratorului, o primi generalul Ioan Oenopolita. Alexie Paleologul se dovedi norocit în întreprinderea lui, ştiu să-l biruie cu totul pe piticul său potrivnic Spyriodionakis şi-l sili să fugă în Moesia. Mai mult ţinu şi mai greu se putea înăbuşi rezistenţa protostratorului. Împăratul, plin de vicleşug, încercă cu succes să mulţămească pe unul din protivnicii aliaţi şi să izoleze în acest chip pe cellalt, paralizîndu-l. Chrysos, mrejuit cu mult meşteşug, se dispune spre pace şi concesii, se-mpacă
96

        {EminescuOpXIV 97}

cu-mpăratul, i se promite de soţie nepoata împăratului, Teodora, care fusese logodnica lui Ivanco şi care într-adevăr i se şi dă în primire. Acum abia izbutiră trupele împărăteşti să reia în posesiune Pelagonia şi Prilapos, să-l gonească pe Kamytzes din Tessalia şi parte să-l învingă-n lupte, parte să-l facă a fugi de bunăvoie sub impresia propriei sale slăbiciuni. Protostratorul trebui pîn-în sfîrşit să deşerte şi tarea cetate Stanos în care se retrăsese ca-ntr-o tărie neînvinsă. Printr-un vicleşug, întrebuinţat contra lui Chrysos, căzu si Strumizza în mîinile romeilor şi Ioannes Spyriodionakis, pierzîndu-şi cauza, încheie asemenea pace. În strălucirea unor asemenea fapte glorioase, împăratul putui să se-ntoarcă-n capitală c-o mare sumeţire de sine, de vreme ce de un timp încoace trecuse în ochii tuturor de inactiv şi nerăzboinic. 
Ioanniţiu primeşte de la papa uniunea şi coroana regală. Papa Innocenţiu III, om ambiţios, poftitor de domnie şi harnic, îşi aruncă mrejele sale după statul bulgaro-romîn, care se renăscuse dintr-un nou amestec, şi papa o făcu
aceasta cu atît mai fără teamă şi mai cu succes, cu cît era dispensat de orice consideraţii pentru biserica grecească, cu care urmase ruptura deplină, iar puntul de razim al lui era împrumutat din trecut, care milita întrucîtva pentru dînsul. E drept că bulgarii se convertiseră la creştinism prin silinţele zelului în credinţă a doi venerabili preoţi greci, Metodie şi Kyrill, şi că fură botezaţi după rit oriental de preoţi greci. Însă bulgarii o luaseră a nume de rău domnitorului lor, Boris, că-i silise să primească o religie care punea frîu poftei lor de a prăda şi dorului lor de răzbunare contra numeroşilor inamici. Boris, neprimind sprijin de la greci contra nemulţămirii manifeste a poporului său, cercă ajutor la împăratul romano-german şi la papa, apropiindu-şi ţara de biserica apuseană, deşi tocmai atunci se aflau preoţi greci în ţară-i. Misionarii, trimişi numaidecît în Bulgaria din partea papei, începură lupta contra bisericei şi preoţimei greceşti şi dădură astfel o scandaloasă privelişte acestui popor, încă barbar, care abia se convertise la religia iubirii prin fapte a aproapelui, a păcii pline de îngăduinţă şi a concordiei frăţeşti. Meritoşii convertitori, Kyrill şi Metodie, încoronară opera lor, introducînd atît în Bulgaria cît şi-n Moravia uzul limbei slave la liturghie, cu toate protestele patriarhului ecumenic şi a papei, încît mijlociră pe cale pacinică altoirea şi concreşterea bisericei cu chiar conştiinţa poporului. 
În anul 1205 papa Inocenţiu al III[-lea] trimise pe Dominic, arhiereul grecilor din Brundusiu, un om ştiutor de carte şi limbă grecească şi latinească, ca intermediator cătră regentul (Dominum) Ioanniţiu (Kalojohannes) şi-l prevăzu c-o creditivă vrednică de mirare. În acea creditivă papa se referă la originea romană a romînilor şi prin urmare la înclinaţia pentru scaunul apostolic, moştenită cu înrudirea prin sînge; deci papa-i adresează lui Ioanniţiu admoniarea, ba chiar ordin formal ca să primească în mod demn şi reverenţios pe delegatul papal, puindu-i în perspectivă trimiterea-n curînd a unui împuternicit mai înalt sau adecă a unui legat în toată forma numai daca acest domnitor va fi dovedit îndestul seriozitatea intenţiei şi adîncimea sumisiunii sale. 
Cea dentîi solie papală care, vorbind în treacăt, a ajuns la locul destinaţiei ei într-o vreme cînd cruciaţii apusului stăteau deja înaintea zidurilor Constantinopolei, începu tratările ei foarte bine, îşi ajunse scopul repede şi pe deplin şi ştiu să prinză cu nada în favorul scaunului papal pe principii bulgaro-romîni, pre cît de puternici pre atît de ambiţioşi. Ioanniţiu primi cu mare bucurie pe trimisul şi scrisoarea papei şi declară că această din urmă e pentru dînsul mult mai preţioasă decît tot aurul şi pietrele scumpe din lume. El mulţumea lui Dumnezeu şi glorifica pe papa pentru că-l onorase indicînd acel sînge şi acea patrie din care romînii se trag într-adevăr după originea lor. El se puse pe sine şi statul său sub autoritatea scaunului apostolic şi se declară pe sine şi pe poporul său gata de-a intra în biserica romană la care ei ar alerga cu atîta bucurie ca şi copiii la sînul mumei lor. Dar ca o condiţie de căpetenie el ceru ca mai întîi să i se recunoască din partea

        {EminescuOpXIV 98}

papei titlul său de rege, dîndu-i-se coroana şi deplina demnitate regală, de vreme ce şi cei ce l-au precedat la stăpînire, anume Petru şi Samoil, au purtat în faptă şi documentar titlul, coroana şi rangul de principi neatîrnaţi (imperatores). După acordarea acestei cereri principale, se va împlini, cît ţine statul romîno-bulgar, tot ce ar prescrie papa în folosul şi spre onoarea bisericei romane. Pentru a trata verbal, deci mai cu de-amăruntul cestiunea, Ioanniţiu delegă pre un sol propriu al lui, pe preotul Blasiu, episcop ales din Brandizuber, pe care-l trimise la scaunul roman împreună cu Dominic, internunţiul papal care se-ntorcea, şi rugă să i se trimiţă o ambasadă, mai înaltă prin rang precum i se şi promisese din partea papei, de care apoi avea să se ataşeze şi preotul Blasiu, trimis îndărăt. 
Innocenţiu III continuă cu succes o tractare ce promitea atît de mult, căci curînd după aceasta trimise pe capelanul Curţii şi omul său de încredere, Ioan, ca sol cu scrisoare de răspuns către domnitorul romîno-bulgar Kalojoannes (Ioanniţiu). El linişti pe solicitatorul doritor de coroană, prin mîngîioasa împărtăşire, că pe baza însemnărilor făcute în cancelaria papală, s-a descoperit că şi în vremea de mai de mult mai mulţi regenţi romîno-bulgari fură încoronaţi. El pomeni faptul, stabilit prin documente, că în zilele şi după impulsiunea papei Nicolae I (838 - 867) hanul Boris, căpetenia cea mai de frunte a bulgarilor, primise botezul împreună cu întreaga sa ţară şi se rugase a i se trimite din partea scaunului papal un arhiepiscop pentru ţară; papa-i aminti apoi că acest domnitor ce apăru sub numele de Mihail, rege al bulgarilor, aducînd daruri regeşti papei Adrian II (867 - 872), i-a făcut în scris rugămintea ca să-i aleagă un cardinal roman de arhiepiscop al Bulgariei care să fie sfinţit de mîna papei chiar; dar el relevă totodată decursul rău al lucrului, de vreme ce cei doi episcopi romano-catolici, trimişi de acel papă împreună c-un subdiacon, au fost cu toate acestea alungaţi din ţară şi înlocuiţi prin preoţi greci. 
În amintirea vie a acestei uşurinţe bulgaro-romîne şi tocmai de aceasta predispus a fi cu pază şi neîncrezută băgare de samă, Innocenţiu III se zbătea contra împuternicirii cerute a unui cardinal pentru încheierea tractărilor şi se mărgini numai a autoriza pe capelanul Ioan ca, înlăuntrul ţinuturilor romîno-bulgare, să ia toate măsurile spirituale după proprie chibzuinţă şi să predea episcopului orînduit saccosul, ca semn al deplinei puteri, să facă, cu ajutorul episcopilor romano-catolici învecinaţi, hirotoniile spirituale şi să primească în fine juruinţele ordinelor călugăreşti. 
Capelanul Ioan mai primi instrucţia ca să cerceteze temeinic şi cu de-amăruntul cum stă cu coroana regală ce ar fi recunoscut-o biserica romană predecesorilor lui Ioanniţiu şi pe lîngă aceasta mai fu însărcinat să urmeze pertractarea începută cu regele şi s-o scoată la un capăt, pe care papa să n-aibă decît a-l încuviinţa. Papa-l invită pe acest domnitor ca [să] nu fie roman numai de viţă, ci cu tot zelul să-şi deie silinţă a fi roman şi prin fapte, căci - zicea papa mai încolo - un popor care, după propria lui aserţiune, se coboară din sînge roman, nici nu se cade să se lipească de altă biserică decît de cea romană, pentru ca şi prin închinarea lui Dumnezeu să oglindească datinele străbunilor. 
Trimisul papei, capelanul de curte Ioan, fu primit de regentul Ioanniţiu (Kalojohannes) cu toate onorile şi prietenia cuvenită şi înainte de toate îşi asigura consimţămîntul arhiepiscopului de la Zagora, căruia-i predete cu toată solemnitatea obicinuitul sacos (veşmînt de-asupra), mitra şi inelul, primind din parte-i în acelaşi mod formal jurămîntul unei necontenite fidelităţi şi a ascultării pentru papa şi biserica romano-catolică. După sfatul şi cu aprobarea principelui, el instală încă doi episcopi cu scaunele în Belesbulne şi Postolave, subordinaţi însă arhiepiscopului din Zagora, care arhiepiscop curînd după aceasta găsi de cuviinţă a-şi muta scaunul său de primat la Tîrnova, capitala regatului bulgar. 
După ce toate acestea se puseră la cale cu mulţumirea amîndoror părţilor, Ioanniţiu iscăli şi dete în mînile trimisului papei, a capelanului de curte Ioan, un document solemn pentru trecerea lui la catolicism, în forma unei bule de aur (chrysobolum), prin care atît el cît şi poporul declarau că trec de de-apururea la biserica romano-catolică şi la scaunul roman, fiind acesta scaunul lui Petru, principelui

        {EminescuOpXIV 99}

apostolilor. După ce prin mila mîntuitorului - zice el în hrisov - s-a înălţat domn şi-mpărat al întregii Bulgarii şi Valachii (Dominum et Imperatorum totius Bulgariae et Blaciae), cercetînd cu de-amănuntul arhivele, a cîştigat convingerea sigură că regii bulgari şi bulgaro-romîni, deci atît predecesorii săi cei vechi, cît şi de mai încoace, anume Simion, Petru şi Samoil, şi-au luat la suirea lor în scaun coroana şi ungerea patriarhicească din sînul bisericii romane şi din mîna urmaşilor principelui între apostoli, Petru. Tot asta vrea şi caută el acum pentru sine, dorind fierbinte de-a i se pune coroana regală pe frunte şi de-a primi binecuvîntarea patriarhicească în numele bisericii romane şi din mîna papei Innocenţiu III. El declară totodată că nu numai el însuşi cu poporul întreg, ci şi toată preoţimea de pe teritoriul său, începînd de la patriarh şi mitropolit pînă la cel din urmă preot sătesc, vor să se incorporeze cu credinţă şi supunere cu biserica romană, hotărîţi fiind a-i rămîne credincioşi pe de-a pururea. Întîmplîndu-se ca regatul să sporească în teritoriu şi locuitori, atunci şi sporiul acela se va pune numai sub domnia şi puterea bisericii romane. 
Aşa zicea hrisovul, pe care ambiţiosul loanniţiu îl iscăli la an[ul] 1200, dîndu-l la mîna lui Ioan, trimisul papei, cînd acesta se-ntoarse la Roma. Pe drum îl însoţi ca trimis al principelui orînduit la Roma, episcopul de pe atunci de la Brandizuber, anume Blasius, care, pentru a dovedi supusa plecare a domnu-său, adusese o samă de daruri pentru papa. Papa ascultă favorabil atît spusele trimisului său propriu, cît şi acelea ale trimisului bulgar şi hotărî să primească pe Ioanniţiu în şirul regenţilor ordinari, recunoscîndu-l de rege al bulgarilor şi romînilor. El orîndui pe preotul cardinal Leon di Santa Cruce să fie legat apostolic, ca să ducă lai Ioanniţiu nu numai sceptrul de împărăţie şi diademă regească, ci-l însărcină totodată cu plenipotenţă de-a-l încorona solemn în numele papei. O bulă papală de privilegiu cu data 25 februarie l204 îi dădea în faptă lui Ioanniţiu titlul şi demnitatea de rege al bulgarilor şi romînilor, rînduia pe cardinalul Leon di Santa Cruce legat apostolic pentru îndeplinirea actului încoronării şi cerea de la solicitatorul de coroană făgăduinţa cu jurămînt cumcă nu numai el se va sîrgui a se ţine cu credinţă şi a urma cu ascultare biserica romană, ci va îndatori, ba va sili chiar la o asemenea purtare pe toate ţările de sub stăpînire-i. Încolo Innoceţiu III îi mai îngăduia, după cererea episcopului Blasius, dreptul public şi liber de-a bate monete, cu inscripţia ce va crede de cuviinţă şi cu propria lui efigie. În fine papa numi pe arhiepiscopul din Tîrnova, primat al noului regat, îl împuternici, pentru cazul de schimbare în domnie, să poată încorona şi unge pe noul regent şi-i subordină lui provinciile bisericeşti din Bulgaria şi Vlahia. 
Campania lui Ioanniţiu spre Adrianopoie şi biruinţa lui. În aşa chip se-ndeplini în statul romîno-bulgar odioasa uniune cu Roma; neamul Asanizilor fu ridicat la rangul recunoscutelor dinastii regale ale Europei, aprinsa ambiţie a setosului de fapte Ioanniţiu fu mulţămită. Nu ţinu
mult însă acest raport de supunere şi atîrnare către Roma, căci nu mai departe decît în anul următor spiritul întreprinzător al regelui Ioanniţiu nu se putu împrotivi ispitelor războinice, din care cauză se iscă răceală în prieteneasca înţelegere cu Scaunul roman. 
Între acestea căzuse Constantinopolul (l2 april l204), Împărăţia romeică din Europa se surpase prin covîrşitoarea vitejie şi strategie a latinilor, se desfăcu în mai multe principate greceşti, cari se mai putură ridica din dărmăturile monarhiei si se mănţinu numai parte cu parte, mai cu samă însă în împărăţia grecească asiatică de la Niceea şi Brussa, care puse în frunte-i pe iscusitul întru ale statului, Theodor Laskaris, soţul fiicei împăratului Alexie III (Angelos), carele-n ziua luării cu asalt a capitalei se ridicase pe tron în locul fugarului Alexie V (Murzuflus), dar peste puţine ceasuri se văzuse asemenea silit să fugă. În aceeaşi vreme Alexie Comnen, nepotul împăratului tiranic Andronic Comnen, ce răposase de mult, se aşeză în Trapezunt; iar Mihail Angelos Komnen în Tessalia şi Epir; amîndoi se

        {EminescuOpXIV 100}

declarară neatîrnaţi şi se considerau asemenea ca moştenitori ai coroanei împărăteşti. Cea mai mare perspectivă însă pentru renaşterea politică a împărăţiei o dădea statul de la Niceea, instituit şi stăpînit cu mînă puternică şi înţeleaptă de cătră Theodor Laskaris, om abia de treizeci de ani, în partea căruia se refugiaseră toate speranţele grecilor bizantini pentru restabilirea integrităţii de mai-nainte a împărăţiei şi unde se-nrădăcinase într-adevăr hotărîrea bărbătească de-a aştepta şi răbda cu cerbicie pînă-n momentul oportun. După biruirea lesnicioasă a împăratului Alexie III (Angelos), fugariu din Constantinopol şi a lui Alexie V (Ducas sau Murzuflus), latinii îl esecutară pe acest din urmă, pentru că omorîse pe predecesorul său Alexie al IV-lea, iar pe cel dentîi îl prinseră împreună cu soţia sa Eufrosina, îl dezbrăcară de toate averile ce le luase cu sine şi-l proscriseră la Almiro în Tessalia. După modul de împărţeală stabilit prin tratat între biruitori, împăratul Balduin primi numai a patra parte din împărăţia bizantină sub stăpînirea lui, sub numele Romania; veneţianii căpătară una şi jumătate pătrime a împărăţiei romeice şi un cuartal al oraşului Constantinopol, adică partea leului, iar cei mai de frunte cavaleri aveau să-mpartă egal între sine celealte două sferturi cari mai rămăseseră. 
Marchionul Bonifaciu de Montferrat schimbă cu împăratul Balduin, dînd partea lui de ţări cari i se cuveneau în Asia Mică pe aşa-numitul regat al Tesaliei, şi cîştigă astfel un teritoriu care cuprindea cea mai mare parte a Macedoniei şi a Tesaliei împreună cu Peloponezul, un teritoriu. care era pentru dînsul de un folos deosebit, şi în caz de trebuinţă foarte de preţ şi pentru că putea fi în vecinătate cu cumnatul său, regele maghiar Andrei II, de vreme ce se căsătorise cu sora acestuia, anume Margareta, văduva împăratului Isaac Angelos. Nici tronul bisericesc nu rămase multă vreme neocupat, de vreme ce veneţianii umplură curînd cu clerul lor biserica Sf. Sofii, alegînd din mijlocul lor patriarh ecumenic pe Toma Morozini, coborîtor dintr-o familie din cele mai nobile de ale lor. Oştenii greci, cei mai mulţi de origine din Tesalia, şi mulţi între dînşii cu bună vază, carii fuseseră în serviciul celor doi împăraţi pe carii i-am pomenit în urmă, îşi oferiră mai întîi serviciele lor puternicului marchion Bonifaciu de Monferrat, care întemeiase regatul Tesaliei, în urmă le oferiră împăratului Balduin, primiră însă de la amîndoi răspuns negativ, spuindu-li-se că ajutorul lor e de prisos; deci acuma se adresară cu aceeaşi ofertă la regele Ioanniţiu. Acest domn războinic, care curînd după ce intră la stăpînire îşi propusese de-a pustii întreaga parte apuseană a împărăţiei romeice, a năvăli asupră-i cu cumanii, şi a o ruina în toate chipurile, primi pe grecii ce se ofereau ei înşii cu părere de bine şi cu onori şi se folosi de ocazie pentru a-şi arăta în mod simţitor ura şi supărarea sa contra latinilor, de-a căror sabie tăioasă se temea însă ca şi de sabia de foc a heruvimului. La început dispus a se împăca, se zădări mai tîrziu, prin nesocotinţa trufaşă a latinilor, şi întoarse foaia, devenind duşman în faptă, după ce stătuse mocnit atîta vreme într-ascuns, căutînd un moment favorabil pentru a izbucni în făţise fapte de silnicie. Cauza dezbinării a fost următoarea întîmplare. 
Cauza cea mai apropiată a mîniei sale asupra latinilor. Abia se văzuse Ioanniţiu recunoscut în toată forma în demnitatea sa de rege de cătră cea mai naltă autoritate din Europa, cînd iată că, cu multă conştiinţă de sine, trimise la Constantinopol la împăratul Balduin I o ambasadă arătoasă, cu scopul de a i se oferi ca amic, tovarăş şi ajutor la întemeierea din nou a împărăţiei romane din Răsărit. Fiindcă însă deşarta aroganţă şi respingătoarea trufie trecuse de la Curtea împărătească a grecilor asupra Curţii latine, de aceea răspunsul înscris cătră soli a fost următorul: 
"Ioanniţiu nici nu se cade să se privească ca şi cînd ar avea relaţii cu regii ca cu nişte amici, ci numai ca sluga cu stăpînul, şi conform acestora să se şi adreseze pe viitor în scrisorile sale; în caz contrariu, latinii vor ridica armele contra lui chiar, vor pustii în buna lor voie ţara Moesiei, pe care el şi aşa a luat-o numai prin uneltiri rebele de sub domnia romeilor, contra oricărui drept şi a oricării datorii, iar pre el însuşi [î]l vor rearunca în întunerecul trecut al unui neînsemnat om privat". 
Dacă recunoaşterea şi sfinţirea din partea papei nu putuseră prezerva pe un rege de un aşa grav şi atingător dispreţ din partea latinilor, ele pierdură în ochii lui orice valoare, şi în părerea sa el se crezu de acuma-nainte dispensat faţă cu Roma
100

        {EminescuOpXIV 101}

de orice altă-ndatorire. Înfuriat cumplit asupra răspunsului arogant a lui Balduin, regele Ioanniţiu se puse în înţelegere secretă cu grecii nemulţumiţi din Tracia, care, parte din cauza asprei apăsări de-asupra lor, parte din ură naţională, uneltiseră de mult o răscoală în contra domiuaţiunii latine, pîndind numai momentul favorabil. Fugarilor romei dispuşi la războaie carii petreceau pe lîngă dînsul el le dete drumul să meargă în patria lor, dîndu-le însă instrucţii secrete pe cale, ca, pînă una alta, fiecare din ei să caute din toate puterile a strica latinilor, fiecare în ţara şi la locul lui şi pe socoteala lui, prin mijlocul unei duşmănii viclene şi bine calculate, pînă ce el va fi în stare a le da ajutor cu de prisos. 
Norociţii cuceritori latini, îndată după luarea capitalei, îşi întinseră mîna după provinciile apusene ale împărăţiei. Potrivit cu planul de împărţeală, Balduin înaintă cu oştirea sa contra oraşelor presărate sporadic înlăuntrul Traciei, pe care le şi sili să se supuie numaidecît. Marchionul de Montferrat, Bonifaciu, înaintă din parte-i spre Tesalonic, luă acest oraş, inundă neoprit Epirul şi Tesalia, luă foarte uşor în posesiune-i oraşe şi sate de acolo şi supuse cea mai mare parte a Peloponezului. După o campanie atît de plină de succese în Europa, latinii se pregăteau pe anul viitor pentru o campanie tot atît de fericită în Asia, împărţindu-şi dinainte ei înde ei ţările asiatice, pe carii le priveau cu toată încrederea ca pe o pradă ce vor cîştiga-o fără greş. Într-adevăr latinii n-ar fi rămas cu speranţa numai, şi principii greceşti din Niceea, Trapezunt şi Epir nu s-ar fi bucurat de un răgaz binevenit pentru strîngerea şi înmulţirea puterii lor de rezistenţă, nesuficiente încă, dacă ştirea despre năvala bulgaro-romînă n-ar fi sosit ca un trăznet din senin, oprind braţul cuceritorului latin ridicat deja asupra Asiei şi retrăgîndu-l repede în Europa. Momentul favorabil pîndit de vicleanul Ioanniţiu pentru a procede pe faţă sosise tocmai acuma, căci latinii se împrăştiaseră înlăuntrul bucăţitei împărăţii, Enric fratele împăratului era trimis cu floarea oştirii în Asia Mică pentru cuceriri şi, pe cînd Împărăţia romeică preste tot pierea în cumplită anarhie şi discompunere, latinii umblau preocupaţi de alte întreprinderi mari, care puneau o ţintă depărtată puterilor lor, însă afară de Europa. 
Pentru a asigura izbînda răscoalei plănuite în secret, grecii ştiură să implice în luptă pe cei mai cumpliţi duşmani ce-i avuseră ei, pe bulgari, romîni şi cumani, o luptă în care ei din parte-le se aruncară cu o mare oţărîre şi cu neomenoasă turbare. Fugarii întorşi puseseră la cale răscoala în mai multe oraşe din Tracia şi Macedonia şi cu ajutorul romînilor o împinseră la cea dintîi ocazie bună să izbucnească pe deplin. În urma acestei răscoale latinii pierdură oraşele mai de samă, Didymotichos (acum Demotica), şi Orestias (acum Adrianopole), se simţiră învederat umiliţi în trufia lor, porniră rînduri-rînduri din Asia spre apus, spre a combate răscoala, şi prin asta dădură răgaz grecilor din Niceea si Trapezunt de-a se dozvolta şi întări. Numai la Arcadiopol izbutiră latinii, puţin după asta, să biruie pe răzvrătiţi şi să-i alunge din oraş. Astfel răscoala, mică în Didymotichos, dar [î]culminînd mare la Adrianopol, cîştigase o însemnată întindere şi-o grozavă seriozitate. La ştirea ei şi a ajutorului militar dat de regele romîn rebelilor din Didymotichos şi Adrianopol, Balduin trimise o considerabilă oştire pentru a înfrînge revolta. Oraşele Vizya, Tzurulus şi Arcadiopol, acest din urmă după un cumplit măcel, căzură curînd în puterea vitejilor latini, carii sub conducerea lui Balduin apucară acum spre Orestias (Adrianopol), făcînd cu mare zel pregătiri întinse pentru luarea acestui loc important. Foarte strîmtoraţi, împresuraţii trimiseră anume solie către regele Ioanniţiu, cerînd să le deie ajutor la nevoia lor mare şi să abată de sîrg pieirea deplină pe care cu ochii o vedeau apropiindu-se. Cererea lor fu ascultată, campania în contra împărăţiei latine începu numaidecît. 
Ioanniţiu răpi cu asalt, deşi cu mare vărsare de sînge, oraşul Filipopole din mînile romeilor, făcu mulţi prizonieri, luă mari prăzi, apoi merse-nainte să dispresure înconjuratul oraş Adrianopol. Dar fiindcă nu cuteza să se prindă la luptă pe cîmp limpede cu latinii cei greu înarmaţi, bine deprinşi şi viteji, hotărî să înlocuiască prin meşteşug lipsa sa de puteri şi spre acest scop se ţinu în oarecare depărtare de Adrianopol 
        {EminescuOpXIV 102}

Dar fiindcă regele Ioanniţiu se apropia cutezător nu numai în fruntea propriei sale oştiri, ci mai avînd un sucurs de patrusprezece mii de cumani, de loc de pe malul stîng al Dunării, de pe teritoriul Moldo-Valachiei de astăzi, cari intraseră la el cu leafă ca trupe mercenare, de aceea şi latinii se adunaseră repede şi fără întîrziere şi se dispuseră spre apărare. Împăratul Balduin porni în martie 1205 în campanie, împreună cu contele Ludovic de Blois şi cu bătrînul doge Dandolo; pe frate-său Enric îl chemă prin curier să vie din Asia înapoi, dar, fără a-i aştepta întoarcerea, împăratul porni totuşi numai cu mica trupă de 140 de cavaleri, cu suita lor de arcaşi şi scutieri, precum şi cu trupele mai sus-numiţilor doi tovarăşi de luptă, înaintînd cu curaj spre Adrianopol. Înaintarea acestei oştiri de agresiune, cam puţină la număr, contra oraşului întărit, a cărui împresurare se hotărîse, a urmat în chipul următor: mareşalul Gottfried de Villehardouin conducea avangarda, corpul principal era sub contele Ludovic de Blois, ariergarda sub bătrînul doge Dandolo. Lucrările de-mpresurare începură cu mare zel, şi ei nu cruţară nici o osteneală pentru a submina zidurile masive şi puternice ale cetăţii şi a le dărîma prin foc şi puterea maşinelor; dar, fiindcă împotrivirea celor împresuraţi era tot atît de mînioasă şi energică, toată osteneala împresurătorilor era de foarte puţin folos şi, din cauza precumpănirii numerice a partidului rebelilor şi ajutătorilor lor, nu prezenta decît puţină perspectivă de succes. Astfel stătură faţă-n faţă amîndouă părţile mai multe zile de-a rîndul fără a se hotărî lucrul. 
Meşteşugăreţul rege Ioanniţiu avea în gîndul lui un vicleşug de război şi cercă înainte de toate cu isteţie planurile şi tactica latinilor printr-o recunoaştere. El puse o trupă de cumani să execute o năvală asupra vitelor de tăiat şi de ham, asupra turmelor de vite albe şi a hergheliilor de cai care erau ale oştirii împresurătoare şi păşteau pe lîngă tabăra latină, pe grasele pajişti. Latinii, cum zăriră pe cumani, săriră în picioare cu sălbatică impetuozitate, apucară lăncile, se aruncară pe cai şi apucară la goană după cumani cu dîrlogii slobozi. Cumanii însă fugiră cu toată graba îndărăt şi pe cînd fugeau îşi zvîrleau săgeţile fără a se opri, înapoia lor, asupra duşmanului ce-i urmărea, fără a se lăsa ajunşi, avînd fugari cu glezne repezi şi pe dînşii armătură uşoară. Proba metodei de luptă a latinilor era deci făcută, şi ziua trecu fără alte urmări. Curînd după asta, Ioanniţiu se ascunse cu oştirea între ponoară, adîncături ale terenului şi văi înguste ale-mprejurimii, tăbărî după dîmburi înalte care îl acopereau şi tăinui latinilor cu mare grijă poziţia lui. Apoi, pentru a întărîta pe duşman, rîndui o trupă însemnată de cumani să atace tabăra latină, dar li prescrise ca-n retragerea lor, asemănătoare cu fuga însă făcută cu plan, să apuce acelaşi drum pe care-l vor fi apucat la atac. Cu toate că întreaga campanie îndrăzneaţă a latinilor se făcuse în contra sfătuirii cumpătatului mareşal Villehardouin şi cu toate că cea dentîi urmare rea era împresurarea micei armate de asediu de către numeroasele cete ale duşmanilor întruniţi, totuşi împăratul Balduin şi contele de Blois comiseră în fierbinţeala luptei o greşală şi mai pierzătoare, care hotărî soarta zilei. Precum odinioară parţii şi mai tîrziu tătarii, tot aşa uşor-înarmaţii călăreţi cumani întrebuinţau necontenit tactica că-o rupeau de fugă îndată după începutul luptei şi-naintea unei ciocniri serioase, lăsîndu-se urmăriţi cu şi mai mare necumpătare de cătră aprinzăcioşii latini; dar după o fugă de vro două mile, se-ntoarseră repede, se reculeseră şi ademeniră pre nesocotiţii cavaleri, greu împlătoşaţi, alergînd pe cai grei ce-şi pierduseră sufletul şi osteniţi, şi-i atraseră tocmai în locul unde li se pusese cursa. De aci izbucni Ioanniţiu; un nuor negru şi greu de duşmani învăluie din toate părţile pe vitejii cavaleri, carii nici se pot desfăşura spre luptă formală, nici pot căuta scăparea cu fuga, ci cad sub grozava mulţime şi-năbuşătoarea năvălire a contrarilor lor, cumanii-i străpung cu săgeţi şi darde, îi apucă de gît cu seceri şi laţuri, pînă ce cavalerii cad în sfîrşit, fără de scăpare, de pe caii străpunşi sub ei. Cîmpul de luptă e plin de cadavrele latinilor, ţărîna e-ncruntată de sîngele vitezei lor cete. Cu toată eroica lor vitejie personală, contele Ludovic de Blois cade pe cîmpul de onoare, împăratul Balduin cade de viu în prinsoarea inamicului (15 aprilie 1205) şi e dus la Tîrnova în Moesia încărcat cu lanţuri şi în fiere pînă la gît, unde fu aruncat în grea

        {EminescuOpXIV 103}

închisoare pentru totdeauna. Bătrînul doge Dandolo, aşezat în ariergardă, nu ajunsese încă a se lupta corp la corp şi nu încăpuse în cursă, iar, spre norocul lui, fugari din avangardă îl vestiră de cu vreme despre înfrîngerea suferită, încît numai el singur izbuti, printr-un repede marş în retragere, să-şi mîntui ceata sa la Rhaedestos (acum Rodosto) lîngă malul mării, unde întru adevăr a fost în siguranţă, dar totuşi, în urmarea strapaţelor războiului, el, vicleanul plănuitor al campaniei de cucerire în contra Constantinopolului, simţi în sine germenul acelei primejdioase boale care curînd după asta îl răpuse pe d-a pururea. Puţini cavaleri scăpară numai spre Adrianopol la tovarăşii lor de arme carii rămăseseră acolo şi carii de atunci încoace încăpură la mai mare primejdie, de vreme ce regele Ioanniţiu, mîndru de biruinţa şi de preţiosul său gaj de onoare, se sîrgui a dispresura cu totul oraşul încunjurat şi a nimici cu desăvîrşire pe latini. 
Latinii îngrijiră înşii ca împresuraţii din Adrianopol să nu afle numaidecît ştirea înfrîngerii suferite, căci în noaptea ce urmă zilei de luptă ei iluminară în mod strălucit tabăra lor, făcînd pe alţii să crează că vor continua a sta acolo, pe cînd ei spre miezul nopţii începură a se retrage repede dar în toată taina, parte spre Constantinopol, parte spre mare, căci la din contra erau fără-ndoială expuşi pericolului de-a fi încleştaţi între doi inamici, între vicleanul Ioanniţiu şi oraşul aliat cu el, şi ar fi fost desigur nemiciţi. Şi într-adevăr orăşenii din Adrianopol nu se putură stăpîni a doua zi de dimineaţă, cum descoperiră fuga latinilor, să nu prade măcar în dragă voie corturile şi lucrurile părăsite de latini. O retragere măiastră, condusă de Gottfried de Villehardouin, care se poate asemăna cu acea a grecilor sub Xenophon, mîntui rămăşiţa oştii latine prin mijlocul nevoilor şi urmăririlor unui duşman şi numeros şi crud care o inunda din toate părţile şi-i călca în urme. Latinii, cîţi scăpară cu viaţa, se dezbătură pînă la Rhaedestos lîngă malul mării, unde aflară pe tovarăşii ce alergaseră din Asia. Contele Enric de Flandra, fratele lui Balduin, om pătrunzător şi viteaz, stătu regent împărăţiei pe timpul prinsorii împăratului, dar nu putu dispune decît de trupe prea puţine. 

Atacurile necontenite şi izbînzile lui Ioanniţiu în Tracia şi Macedonia. 

Romîno-bulgarii uniţi cu cumanii inundară de atunci neopriţi de nimenea provinciile cele fără de apărare, dar mai cu seamă Tracia şi Macedonia, roiră pînă pe sub zidurile capitalei şi-şi făcură de cap opt luni de-a rîndul, cumanii mai ales c-o sălbatecă cruzime şi necruţînd nici pe greci, nici pe latini. Împărăţia latină din Bizanţ părea a se doborî cu totul sub slăbiciunea întrunită a copilăriei şi bătrîneţii. Vremi grele apăsau preste tot provinciile apucate de puterea de fier a războiului, a căror suferinţe, pricinuite atît de mînile amicilor cît şi ale inamicilor, întreceau orice măsură a suferinţelor obicinuite ale războiului. Ioanniţiu, aprig duşman al romeilor, dar şi un puternic răzbunător al lor, dete pe mîna sălbatecului contingent auxiliar de cumani să prade-n bunăvoie toate oraşele şi orăşelele dintre Constantinopol şi Adrianopol cîte erau tributare latinilor. Tot într-o vreme cu cumanii sau puţin după aceasta se-ntrecură în opera devastării şi latinii, cari aveau mînie atît asupra romeilor, pentru că s-au fost răsculat, cît şi contra cumanilor, pentru că suferiseră o înfrîngere din partea lor. Şi pustiirea nu se mărginea numai pe uscat, ci latinii coperiră şi marea c-o nenumărată mulţime de bărci şi corăbioare, cari nelinişteau şi întrerupeau negoţul pe mare şi pe lîngă ţărmuri al grecilor. Puind temei pe vorba adrianopolitanilor, Ioanniţiu ceru intrare în oraşul lor, pe care-l smulsese într-un mod atît de strălucit din cucerirea latinilor, primi însă răspuns negativ. Supărat pentru impertinenta amăgire în care-l ţinuseră într-adins făţarnicii greci pe cîtă vreme avuseră trebuinţă de el, hotărî să răpească cu puterea ceea ce i se refuza de bunăvoie şi-ncepu împresurarea oraşului. Totuşi nu-i prea mergea cu sporiu, pentru că romîno-bulgarii nu ştiau bine meşteşugul împresurării şi mînuirea maşinelor trebuitoare, împrejurare ce punea izbînda sigură într-un viitor prea depărtat. 

        {EminescuOpXIV 104}

Deci hotărî să ridice împresurarea şi să mute aiurea teatrul războiului. 
Ioainniţiu, apucînd din Tracia spre Macedonia şi mai strîngînd la sine ajutoare de oaste, ţinti la cucerirea bogatului şi importantului oraş Tessalonic, din care apoi avea să puie la cale orînduirea provinciei după gîndul şi socotinţa lui şi să răpească de la latini oraşele ce le ocupaseră. În drumul său era Serras, oraş cuprins, populat şi bine întărit, în porţile căruia îl aşteptau latinii. Cu toată superioritatea lor în privirea disciplinei, tacticei şi vitejiei, Ioanniţiu respinse pe cavaleri, deşi cu mari pierderi proprii, şi cînd aceştia fugiră în oraş, izbuti prin grabă să pătrundă deodată cu apărătorii prin porţile ne-ncuiate încă bine. Focul şi robia bîntuiră oraşul în toiul lor; garnizoana fu parte măcelărită, parte prinsă; citadela aşezată sus fu încunjurată şi asediată, viteaza ei garnizoană latină fu silită să capituleze şi trimisă sub escortă sigură cu anume călăuze la marginea Ungariei. 
Între acestea marchionul Bonifaciu de Montferat, ca stăpînitor al Thessalonicului, pătrunsese planul de cucerire al lui Ioanniţiu şi i se opuse din toate puterile. În lupta cu Leon Sgurus, marchionul petrecea încă în Peloponez, cercînd a întrupa acea provincie cu teritoriul supus stăpînirii sale, cînd iată că o parte din oastea romînească condusă de comandantul Etzyimenos, ce era în serviciul lui Ioanniţiu, atacă oraşul Thessalonic, îl ocupă şi-nconjură: foarte strîns puternica citadelă, în care se refugiaseră soţia lui Bonifaciu cu o parte a garnizoanei. La ştirea aceasta Bonifaciu hotărî să dea ajutor capitalei sale şi alergă cu trupele într-acolo, dar pe drum află că oraşul se mîntuise însuşi şi alungase garnizoana romînă şi apoi judecă aspru pe locuitorii ce aruncaseră ochi galişi sau erau aliaţi într-ascuns cu inamicul, osîndindu-i parte la moarte prin securea călăului, parte la exil, parte la confiscarea averilor. Nefericitul împărat Isaac Angelos III, carele încăpuse împreună cu solia sa în mînile latinilor, fu trimis pe apă la împăratul german. Cînd Ioanniţiu însuşi atacă oraşul Serras, Bonifaciu dete ajutor ameninţaţilor săi compatrioţi, trimiţîndu-le trupe însemnate, însă în faţa covîrşitorului număr al cumanilor şi romînilor, ce (după expresia unui istoric bizantin) năpădeau ca roiul de albine din stupul plin sau ca ghemul de viespi dintr-o scorbură în mijlocul drumului, trupele latine nu putură rezista şi după ce fură de două ori înfrînte, au fost silite să se retragă. Biruitoarea oaste romîno-cumană înainta acuma făr-a mai găsi împrotivire. 
De atunci încoace Bonifaciu se-nchise cu totului tot înlăuntrul zidurilor oraşului Thessalonic, lăsîndu-l pe Ioanniţiu în voia lui, carele într-adevăr şi porni asupra oraşului Berrhoe şi-şi apropie oraşele şi ţinuturile ocupate pînă atunci de Bonifaciu. 
Atacul, al doilea la mînă, al oştirii unite era păstrat oraşului Filipopole, pe care demult îşi pusese ochii, dar care rămăsese pîn-acuma neajuns. Acestui oraş Ioannişiu îi purta o mînie adîncă, căci nu-i putuse ierta că nu voise a-i face omagiu ca unui rege, că din contra opusese o vitează rezistenţă încercărilor lui de îmbrăţoşare, că-l ura ca pe un domnitor însetat de sînge, că afară de asta îşi deschisese porţile generalului grec Alexios Aspietes,, supuindu-se poruncilor lui şi căutînd a-l sprijini să cîştige tronul.. Regele romîn soseşte puternic ca furtuna, încunjură şi ia oraşul, pradă şi risipeşte fără de milă, trece pe mulţi locuitori sub tăişul sabiei, pune să spînzure pe uzurpatorul Aspietes de-o bîrnă cu capul în jos şi picioarele-n sus şi preface de istov nenorocitul oraş într-o grămadă de ruine. Cei mai de samă partizani ai lui Aspietes, temîndu-se de acuzarea nestatorniciei şi neîncrezîndu-se în Ioanniţiu, răzbat cu puterea sau pe furiş şi trec parte la Theodor Lascaris, stăpînitorul Niceei şi-al altor oraşe din Asia, parte la Didymotichos la latini, parte la Orestias, oraş neatacat încă. Astfel căzu însemnatul şi avutul oraş Filipopole. 
Ioanniţiu merse apoi în Moesia, patria sa, restabili liniştea tulburată, înfrînse pe rebeli cu munci şi morţi neauzite şi se-ntoarse apoi, mai oţărît şi c-o lăcomie setoasă de sînge, cu armele sale în contra romeilor, a căror viclenie, lipsă de credinţă şi nestatornicie declară că nu voieşte a le mai suferi. De la Philipopole cetele numeroase ale regelui romîn se revărsară parte spre Adrianopole, căruia-i dădură asalt, parte spre Rusion, unde i se opuse spre apărare o garnizoană aleasă, comandată

        {EminescuOpXIV 105}

de priceputul în războaie cavaler Terus. Cînd viteaza ceată latină făcu o ieşire, ea fu ademenită într-o cursă, încunjurată şi, cu toată eroica apărare, fu nimicită de covîrşitorul număr al inamicilor, care-o potopi. După izbînda aceasta o parte de oaste cumano-romînă de 10000 de oameni se aruncă asupra oraşului Apros, îl luă la cel dentîi asalt, îl risipi, trecu sub sabie pe mulţi locuitori, pe mulţi îi duse în robie şi-şi exercită dreptul de biruitor c-o neomenoasă şi crudă arbitraritate. 
Cu setea de luptă în vîlfă, cumanii se-ntoarseră spre ţărmul mării asupra oraşului Rhaedestos, bătură cumplit pe generalul Theodoros Wranas, ce le ţinea drumul în fruntea unei cete de latini ş-a unei trupe greceşti, luară oraşul cu asalt, tîrîră pe locuitori în robie, dărîmară din temelie toate zidirile şi făcură înfloritorul port asemenea pămîntului. Aşa de bine învăţase cumanii de la oţăriţii romîni acea aprigă ură contra grecilor, care trecu ca o nefastă moştenire, prăsindu-se prin neîntreruptă cultură, asupra urmaşilor acestor din urmă şi se descărcă înfiorătoare în sîngeroase drame de persecuţiune în principatele dunărene, întemeiate în cursul acelui veac. 
Potopul nimicitor al romînilor şi al cumanilor, în contra căruia nu mai cuteza să vîslească nimenea, se rostogoli de atunci fără a găsi împrotivire asupra oraşelor Perinthus şi Daonion, tîrî cu sine în robie populaţia de orice vrîstă şi de orice sex şi dărîmă valurile şi zidurile. O soartă tot atît de dezastroasă avură oraşele Arkadiopolis, Messene, Tzurulos precum şi orăşelul Athyra: pradă, pustiire, prinsoare, robie. Athyra îşi răscumpărase altfel deplina mîntuire c-o mare sumă de bani, dar stătea sub prepusul c-ar fi cochetînd cu latinii, fu deci atacată noaptea pe nesimţite de duşmani, luată şi nimicită cu totului tot. Nici ţărmul mării nu dădea un azil pe corăbii de furia cruzilor biruitori; talazul amar al mării înghiţea o mulţime de victime de ale lor. Asemenea unei turbate vijelii, oastea cumană şi oastea romînă bîntuiau pretutindeni în lung şi-n lat teritoriul romeic, apărat slab sau defel, şi nu lăsară nesupărate şi necucerite decît două oraşe mai importante: Silyvria şi Vizia. Ocrotite de ziduri tari şi de puternice lucrări înaintate, prin poziţia lor excelentă greu de-a se cuceri, scăpară singure de furia de distrugere a duşmanilor uniţi, precum tot ele nu ispitiseră nici pofta de cucerire a latinilor. Aceşti oameni ai Apusului, cutremurîndu-se de atîtea neizbînzi, se concentrară acuma la Constantinopol ca la cel din urmă adăpost de refugiu, reparară zidurile cetăţii despre uscat, se aşteptară la o lungă împresurare, îngrijiră s-adune provizii îndeajuns şi îngăduiră romeilor locuitori în oraş să se retragă în libertate de cu vremea. Căci începuseră a roi numeroase cete de călăreţi romîno-cumani împrejurul mîndrei rezidenţe a împăraţilor, se bizuiau a pătrunde în toată forma pe porţile apărate mai slab, măcelăreau străjile surprinse, prădau pe ici pe colo pe locuitorii pe cari-i aflau în apropiere şi mînau din urmă neopriţi cîrduri de prizonieri şi nenumărate turme de vite, apoi se-ntorceau iarăşi la trupa lor principală. 
Astea au fost faptele a o samă de cete de ale contingentului auxiliar al oştirii romîne unite. 

Împresurarea oraşului Didymotichos şi ameninţarea Adrianopolei. 

Cu puterile sale de căpetenie şi cu trupele cele mai alese Ioanniţiu se aruncă asupra a două oraşe, a cărora cîştigare avea să fie adevărata plată şi premiul de onoare pentru întreaga campanie: Didymotichos şi Adrianopolis. Planul lui era ca să cruţe şi să mănţie Adrianopolul, fiind oarecum un meterez înaintat al Constantinopolei; să nimicească însă Didymotichos; căci Ioanniţiu îşi propusese de-a pustii Tracia, de-a o depopula cu desăvîrşire şi a o preface într-un deşert pentru petrecerea fiarelor sălbatice. Războiul pe care-l purta regele romîn nu era aşadar de rînd, ci un aprig război de exterminare contra rasei greceşti. 
Cînd Ioanniţiu sosi cu acest plan înaintea oraşului Didymotichos şi daca văzu oraşul aşezat pe-nălţime şi bine întărit, încredinţîndu-se despre greutatea de-a-l lua, hotărî să abată mai întîi rîul Hebrus (azi Mariţa), carele şerpuia împrejurul oraşului, apărîndu-l şi prevăzîndu-l, prin canale ascunse, cu apă de băut, pentru ca în acest chip împresurarea să fie mai simţitoare şi mai cu efect prin lipsa de apă. Totodată

        {EminescuOpXIV 106}

zvîrli din puternice maşine-praştii colosale bucăţi de stîncă asupra zidurilor tari ale oraşului. Cei împresuraţi rezistau pe de o parte cu bărbăţie, pe de alta însă cercau a-l îmblînzi pe regele romîn cu vorbe dulci, măgulitoare, promisiuni şi rugăminţi umilite şi a-l îndupleca la pace; asiguraţi în contra săgeţilor după parapet, ei îl recunoşteau în gura mare pe Ioanniţiu de rege al lor, se declarară datori a-i plăti bir şi tribut, făgăduiră a-mplini orice alte dispoziţii ale sale; numai o singură dispoziţie, de a-l lăsa să intre în oraşul lor, e şi rămîne inadmisibilă pentru dînşii, deci să li se-ngăduie a n-o împlini. Regele respinse cu indignaţie această propunere de învoială, răspunse dîrz că numai pe baza predării depline a oraşului se poate îndupleca a trata şi continua c-un zel şi c-o cerbicie şi mai mare, bombardînd cu mai mare viociune crestele zidurilor şi turnurile de la colţuri, stricîndu-le şi mai mult, cercînd a le surpa cu totul. Cu aceeaşi îndărătnicie, puindu-şi în cumpănă toate puterile, se apărau însă împresuraţii, aşezînd în locurile mai periculoase mari metereze de lemn şi coşuri împletite, împlute cu pămînt, se asigurară contra năvălitorilor cu piei jupuite din proaspăt de pe vite, pe cari le-ntindeau pe ziduri pentru a neutraliza izbirile maşinilor de asediu şi a slăbi lovirea proiectilelor. Cînd lupta contenea şi le dădea răgaz, ei iar jucau rolul unor doritori de-a se supune, prin schime ce dovedeau dispoziţia de-a se împăca şi prin vorbe bune; dar cînd atacul reîncepu mai cu vioiciune şi regele orîndui la asalt pe mai mulţi îndrăzneţi ce se oferiră de voie din oastea sa, atunci asediaţii aruncară masca sumisiunii, se puseră cu curaj pe apărare, ca duşmani făţişi, împliniră lipsa lor de puteri prin curajul deznădăjduirii, prin fierbinţeala mîniei şi prin zel plin de sacrificii, văzură în scutul zidurilor lor unica mîntuire şi respinseră cel din urmă şi mai tare asalt, cu multă trudă, dar cu succes. Drept că pierderile erau în amîndouă părţile tot atît de însemnate, dar pe Ioanniţiu îl supăra mai mult pierderea de vreme prelungită şi zădarnică în urma unui asediu neizbutit, ba incalculabil şi de acuma înainte. Neapărata istovire a proviziilor, apoi vestea foarte răspîndită că latinii au de gînd să vie-n ajutorul bîntuitului oraş îl hotărîră pe regele romîn să ridice asediul şi să se retragă în Moesia. Merse fără pace, pentru ca reîntărit să se-ntoarcă, să reîncepă lupta şi să realizeze pe deplin planurile sale ambiţioase. 
Atunci oraşele ameninţate, Didymotichos şi Adrianopolis, se adresară la latinii din Constantinopol, inamicii lor de pîn-acuma, cerîndu-le ajutor. Aceştia primiră chemarea cu părere de bine, de vreme ce era în interesul lor de-a o urma şi ar fi contribuit în mod simţitor la consolidarea poziţiei lor zguduite; căci îşi aduceau aminte destul de aievea că tocmai aceste două oraşe cari cereau cu atîta stăruinţă ajutor fuseseră acelea care ridicaseră întîi şi-ntîi făclia răzvrătirii contra dominaţiunii latine. Se putea aştepta o puternică şi favorabilă schimbare în sentimentele grecilor daca latinii vor păşi ca mîntuitori ai acestora. O puternică ceată de latini purcese din Constantinopol pentru a scăpa cele două oraşe, tăbărî mai întîi la Athgra, merse apoi la Silyvria, unde nu lipsi de-a pune la cale o aprovizionare cu de prisos pentru ale traiului, apoi intrară în Adrianopol şi puseră marele oraş în stare de-a putea rezista şi de-a se apăra contra primejdiilor unei mai lungi împresurări în perspectivă din partea romîno-bulgarilor. Toate mişcările acestea într-o parte şi-ntr-alta se-ntîmplară puţin înainte şi după Paştile anului 1206. Întreaga campanie din iestan a romîno-bulgarilor şi cumanilor precum şi retragerea lor au fost făcute cu totul în spiritul lui Ioanniţiu, adecă c-o precugetată cruzime, pentru a dispopula şi pustii cu totul Tracia şi lăsară în urmă-le o ţară peste măsură deplorabilă, redusă la un sinistru pustiu, plină de ruinele şi surpăturile unei bunestări nimicite, adăpată cu de prisos cu sînge omenesc. Din ură contra grecilor, năvălitorii risipiseră orice cultură omenească, dar nu erau tari decît în distrugerea unei civilizaţii mai înalte, slabi însă în înlocuirea aceleia cu o dezvoltare mai nobilă şi mai vrednică de oameni. Nemărginitul sentiment de naţionalitate a fost de astă dată moartea umanităţii. Ţi se ridică perii-n cap la auzirea atrocităţilor comise, mai cu seamă de cumani, în retragerea lor, şi c-o înfiorătoare exactitate analele bizantine povestesc cum călăreţii romei prizonieri au fost aruncaţi de vii cu cal cu arme cu tot în gropile pline cu cadavre, îngropaţi şi acoperiţi cu ţărînă. Pieirea oraşelor şi satelor, ruinarea întregi ţări au fost barbarul monument de biruinţă a-sumeţitului cuceritor romîno-bulgar. 

        {EminescuOpXIV 107}

Campania latinilor contra lui Ioanniţiu Moartea lui Balduin. 

Latinii tăbărîră mai întîi din precauţiune înaintea porţilor Adrianopolei şi strămutară comunicaţia cu orăşenii pe cîmp; curînd însă încheiară cu romeii i-nfrăţire de arme, dădură ajutor, cît era cu putinţă şi după împrejurări, oraşelor reduse la o stare cumplită prin cumani şi trecură marginea peste munţii Rhodope, fără de-a da de vro împrotivire, ba fără a descoperi chiar pe inamic. Ocupară în linişte cetatea Stenimachos, eliberară pe compatrioţii lor de acolo, care-ncăpuse-n robie apărînd Filipopolul, se-ndreptară spre Orestias, lăsară în Tracia pe urma lor pe Teodor Wranas, comandant peste-un despărţămînt de trupe, şi se-ntoarseră la Constantinopol, unde-i chema alegerea unui nou [î]mpărat. 
Între acestea regele Ioanniţiu păzi o adîncă şi nepătrunsă tăcere asupra prinsorii şi sorţii lui Balduin, încît latinii, cari nu voiau să aleagă pe urmaşul lui decît după ce i s-ar fi dovedit moartea, nu aflară un an şi mai bine nimic despre dînsul, din care cauză regentul interimar, contele Enric, nu se putea deloc hotărî, în incertitudinea în care se afla, de-a primi coroana împărătească ce i se oferise lui, ca urmaşului prezumtiv la tron. Neînduplecatul Ioanniţiu, încrezut în steaua sa, refuză chiar de la-nceput, reverenţios însă hotărîtor, încercările de mijlocire ale papei Innocenţiu III, care solicitase restatornicirea păcii şi eliberarea împăratului. Marchionul Bonifaciu de Montferrat, acum rege al Thessalonicului, care vedea ameninţîndu-se provinciile lui de la nord de către bulgari şi cumani, purcese asemenea în ajutorul celorlalţi latini şi, în calea lui, respinse cu succes atacul izolat al unei cete inamice, dar urmărind-o, lunecă prea departe cu spumegîndul lui curaj şi pieri prin rană de moarte. Asupra capului tăiat a regelui din Thessalonic ce i se adusese, Ioanniţiu serbă cu bucurie un triumf, nemeritat îndealtmintrelea, căci nu-l cîştigase el însuşi. Cu toată marea putere de acţiune şi vitejia sa, regentul Enric era de firea lui om blînd şi dispus spre împăcare, încît pe de o parte el, pe de alta ajutoarele de oaste şi de bani din Europa apuseană, aduseră în şovăitoarea poziţie a latinilor oarecare consolidare şi îndreptare; dar cauza lor cîştigă şi mai mult încă prin respingătoarea şi imprudenta purtare a regelui Ioanniţiu, duşmanul lor de căpetenie, a cărui cruzime sălbatecă şi fără de scrupul respingea şi amici şi inamici şi-i înstrăina toate inimile ce simţeau omeneşte. 
Cînd prin schimbarea sorţii acest domn fu silit să cedeze superiorităţii latinilor în multe lupte sîngeroase, el hotărî să se răzbune ca un canibal. Mai cu samă ştirea că latinii izbutiseră să-l facă pe Alexios Aspietes, influentul comandant grec din Adrianopole, să se lepede de dînsul, îl scoase cu totul din fire şi-l împinse la un turbat acces de mînie. Porunceşte să i se aducă-nainte împăratul cel închis în temniţă, spune să i se taie c-o secure braţele pîn-în coate şi picioarele pîn-în genunchi, şi-n fine zvîrle pe bărbatul schilod, viu încă, peste cap într-o prăpastie, unde acesta zăcu inundat de sîngele său între schelete de fiare moarte şi, lăsat în prada păsărilor răpitoare, îşi dă cea din urmă suflare abia după trei zile. În aşa ticăloşie se săvîrşi un stăpînitor în floarea bărbăţiei încă, căruia nu-i lipseau nici puterea de acţiune, nici alte virtuţi, mai cu samă nu moderaţiunea şi iubirea de dreptate. Latinii întărîtaţi răzbunară în curînd moartea plină de dureri a nenorocitului lor împărat, iar bizantinii cei nestatornici învăţară din pilda apusenilor cum adevărata fidelitate de supus are ocazie de-a se manifesta chiar faţă c-un monarh încetat din viaţă. După spusa tuturor, Ioanniţiu puse să-i facă din ţeasta lui Balduin o cupă împodobită şi frumos îmbrăcată, din care bea la ospeţe. Solicitat-au şi papa Innocenţiu III cu multă stăruinţă eliberarea lui Balduin, însă regele Ioanniţiu (sau cum [î]i zic grecii Kalojoannes) se scuză pur şi simplu zicînd că, chiar cu cea mai mare bunăvoinţă din parte-şi, nu-l mai poate pune-n libertate, de vreme ce-l ajunsese-n temniţă soarta tuturor muritorilor  (). Un an şi patru luni trecuseră deci de la prinderea lui Balduin pînă ce latinii aflară cu siguranţă moartea lui şi abia după asta-l proclamară pe Enric împărat, încoronîndu-l. 

        {EminescuOpXIV 108}

Ioanniţiu e învins. Moartea lui. 

Daca grecii din Tracia chemaseră pe regele Kalojoannes. (Ioanniţiu) ca pe un liberator, ei speraseră pe de-o parte ocrotire pentru libertatea lor, pe de alta primirea legilor lor. Curînd trebuiră a se convinge însă de barbaria naţională a regelui şi a poporului său şi avură cauze îndeajuns de-a detesta pe un mîntuitor care nu numai în accesul unei toane sălbatece, ci, cu sînge rece şi după matură precugetare, executa pierzătorul plan de-a despopula Tracia, de-a risipi oraşele şi satele ei şi de-a strămuta populaţia ţării dincolo de Dunăre. Astfel el ruină sistematiceşte şi din temelie populaţiunile greceşti şi locuinţele lor. Multe sate şi oraşe din Tracia erau asemenea pămîntului, o grămadă de ruine, însemna olatul oraşului Filipopole, iar pe oraşele Didymotichos şi Adrianopole le aştepta aceeaşi soartă după intenţia zugrumătorului romîn. Oraşele înfloritoare odinioară: Heraelia, Panion, Rhaedestos, Chariupolis, Trajanupolis, Makri, Claudiupolis, Mosynupolis, Peritheorion şi multe altele erau transformate în diforme şi pustii grămezi de ruine; populaţia prinsă a fost dusă în ţările de la marginea Dunării şi aşezată pe locuri cari cătară a se numi cu numele oraşelor şi orăşelelor dărîmate. În modul acesta Ioanniţiu căuta, după spusa lui proprie, să restituie paguba şi să stingă vina pe care-o comisese împăratul Basilios asupra bulgarilor la a[nul] 1016, cînd a triumfat asupra lor; şi daca acel împărat s-a numit Bulgaroktones (tăietor de bulgari), regele din parte-i voieşte a se numi Romeoktonos (tăietor de romei). Deznădăjduitul popor grecesc, frîngîndu-şi mînile, ridică un ţipăt de spaimă şi de pocăinţă la tronul împăratului; Enric, mărinimos cum era, crezu răzvrătiţilor de-odinioară, dar acum pocăiţilor romei, îi iertă şi-l luă sub scutul său în contra crudului lor nimicitor. Deşi deocamdată nu putu aduna sub steagul său decît 400 de cavaleri cu scutierii şi arcaşii lor, totuşi ieşi-n campanie cu-această neînsemnată putere şi dete piept romîno-bulgarilor, cu toate că aceştia, împreună cu aliaţi lor, fără a număra şi pe pedeştri, erau aproape 40000 de călări. Ei cuceriseră deja Didymotichos şi-ncepuseră a urzi intrigi şi în Adrianopole, sau pentru a face oraşul să se lepede de latini, sau pentru ca să se predeie prin trădare lui Ioanniţiu, încît, de s-ar fi întîmplat acestea, urma imediat să ameninţe Constantinopolul. La ştirea aceasta, confirmată pe deplin de cavalerii rămaşi în Adrianopole (Orestias), împăratul hotărî să mîntui pe cavalerii şi compatrioţii săi pe cari-i rînduise în oastea lui Wranas şi să libereze totodată şi rămăşiţele oştirii romeice cari se refugiaseră în tîrguşoarele din împrejurimea Adrianopolei. Înaintă dar bărbăteşte asupra acestui oraş, fără a ţinea în samă strivitoarea precumpănire numerică a inamicului şi făr-a socoti dezastrul propriilor sale campanii de odinioară. Ne-nfrîntul curaj, disciplina strictă şi tactica meşteşugoasă şi superioară a armiei latine cu mult mai puţină la număr descurajară şi intimidară cu toate astea pe romîno-bulgari, încît aceştia nu fură în stare de a se ţinea în nici o luptă, ci la orice năvălire dădură dos. Astfel viteazul Enric împărat izbuti să-mpingă cetele duşmane pînă la Crenos si Borcas şi să asigure provincia Traciei. Apoi petrecu Agatopolea, pătrunse pînă la Anchialos, căşună inamicului însemnată pagubă, făcu spolii mari de prizonieri, bani şi vite, nu suferi nicăiri pierderi serioase şi se-ntoarse neatins în capitală. Armele latine mîntuiră astfel o samă de oraşe avute de ruina ce le ameninţa şi barbarii năvălitori trebuiră adeseori să lase din mîni sigure frumoasa lor pradă. Atunci Ioanniţiu se-mbărbătă din nou, purcese în sudul ţării, ce nu era apărat, şi-ncepu împresurarea marelui şi bogatului oraş Thessaloniki. Într-o noapte (a[nul] 1207) îl aflară însă în cortul său, străpuns de-o mînă necunoscută, ne-nsufleţit şi scăldat în sîngele său propriu. Povestea îmbla şi se crezu că marele mucenic Dimitrie, patronul oraşului Thessaloniki, ar fi străpuns cu lancea pe năvălitorul asupra acestui oraş. Nemulţumit c-o moarte de rînd, pricinuită prin boală de plămîni, de care susţineau mulţi c-ar fi murit acest stăpînitor, tradiţia populară spunea că judecata lui Dumnezeu trecuse asupra lui, măturînd de pe faţa pămîntului în mod supranatural pe cel mai nelegiuit dintre toţi muritorii, după părerea romeilor. Îndealtmintrelea era adevărat că de cînd ţineau oamenii minte niciun despot nu adusese asupra împărăţiei romeilor rele atît de multe şi de apăsătoare ca omul acesta. Ura generală iscodi pentru el o anume poreclă

        {EminescuOpXIV 109}

înjositoare; gura poporului grecesc îl chema fără excepţie Skyloïoannes (cînele Ioan), pentru a arăta acea canibalică lăcomie de-a ucide cu care se scălda satisfăcut în sîngele romeilor, cruzime ce se-nrădăcinase adînc în toată fiinţa lui, atît prin firea sa iute şi pornită cît şi prin legăturile şi înrudirea cu sălbatecii cumani. Nemesis ajunse curînd şi pe acest stăpînitor, care-şi înjosise tronul, prefăcîndu-l în eşafod, pe care a trebuit să-l împle apoi cu sîngele său propriu. Daca în sălbatică energie era de-o samă cu cei doi fraţi ai lui, Petru şi Asan, în barbarie, asprime şi cruzime îi întrecu cu mult. 
Neaşteptata schimbare de domnie aduse la iveală o adîncă vrajbă în familia domnitoare. De la Asan, întemeietorul şi începătorul dinastiei regale, rămăsese doi fii, Ioan şi Alexandru, dintre cari cel dentîi trebuia să vie la rînd, fiind mai mare de ani. Scaunul vacant îl răpi cu toate acestea fără dreptate şi numaidecît un nepot de soră a lui Ioanniţiu, anume Borilă, înlăturînd pe Ioan Asan, copil încă, fără sprijin, dar moştenitor cu drept esclusiv la tron, pe care cumpătareţul său dascăl şi crescător ştiu să-l ascunză atît de bine încît nu-l putu afla nimeni, pînă ce, spre deplină mîntuire, fugi cu el dincolo de Dunăre, în ţara cumanilor. Înainte de-a deveni scaunul vacant, Borilă, pentru a-şi întări dreptul său de pretendent, încheiase în contra canoanelor bisericeşti o casătorie-incest cu o cumană ce-i era mătuşă dreaptă şi opuse directului drept de moştenire al fiului dreptul său duplu de înrudire. Mare piatră căzu în orice caz de pe inimele grecilor şi latinilor cînd se săvîrşi din viaţă un duşman atît de rezolut, puternic şi crud. 
După multe biruinţi, prudentul împărat Enric încheie cu Borilă o pace admisibilă, apoi ştiu să-nduplece la o liniştită învoială şi pe Theodoros Laskaris, principele grec al Niceei, încît împăratul se bucură pentru cîtăva vreme de-o linişte relativă, întreruptă de mai multe ori prin luptele la cari era silit cu certăreţul şi nestatornicul Mihail Comnen, despot al Epirului, o linişte care fu turburată din nou după scurte răstimpuri. 
Între acestea, Ioan Asan, ce scăpase cu fuga pe malul stîng al Dunării, pribegi şi mai în adîncul străinătăţii, pînă ce-n urmă se ţinu ascuns în Rusia, unde petrecu mai multă vreme pînă la vrîstnicie. Acolo îşi tocmi o oaste de simbriaşi ruşi, i se puse-n frunte şi ceru îndărăt tronul tătîne-său. Refuzîndu-i-se, declară război lui Borilă, îl bate la larg şi ocupă cea mai mare parte a ţării. Urmăreşte pe uzurpator pînă ce acesta se retrage îndărătul tarilor ziduri ale capitalei Tîrnova şi-l asediază acolo şapte ani deplini. Partizanilor şi sprijinitorilor lui Borilă li-i lehamete în fine, se leapădă de el şi trec cu toţii în partea lui Ioan Asan. Borilă, părăsit şi trădat, cată să scape cu fuga, dar cade în mîna biruitorului, care porunceşte să-i scoaţă ochii. În acest chip Ioan Asan ajunse domn peste tot regatul romîno-bulgar. 

Slăbiciunea împărăţiei latine şi primejdia din partea regatului romîno-bulgar

Sub domnia de acuma a lui Ioan Asan, teritoriul său se spori prin cucerire, pentru cîtăva vreme, cu Macedonia şi o parte a Traciei, iar regatul se-ntări învederat şi jucă în încurcăturile latino-bizantine un rol cu atît mai însemnat cu cît împărăţia frîncească din Constantinopol scădea mai mult în vîrtute şi putere de rezistenţă, lunecînd mereu şi repede spre pieire. După moartea împăratului Enric, celui plin de înţelepciune şi putere (1216), urmaşul său Petru de Courtenay, intrînd pe teritoriul despotului din Epir, Theodoros Comnenos, încăpuse din nebăgare de samă în mîinile acestuia ca prizonier, din cari nu putu scăpa prin nici-o mijlocire diplomatică, ci numai prin moarte (1219). Împărăţia trecu la Robert, fratele mai mic a lui Petru, om slab, nedestoinic, lipsit de putere, căruia cu toate acestea păreau a-i zîmbi de la început pacea şi liniştea, căci cumintele împărat al Niceii, Theodoros Laskaris, se căsătorise cu sora lui şi-l logodise cu fiică-sa. Dar Theodoros Laskaris se săvîrşi curînd din viaţă, şi atunci pieri orice perspectivă de pace, căci ginerele şi urmaşul său, Ioannes Vatatzes, urmă un sistem nou politic, făcînd abstracţie de la încuscrirea cu împăratul Robert. Numai duşmănia

        {EminescuOpXIV 110}

izbucnită în intervalul acesta între cei doi împăraţi greceşti, Vatatzes din Nicea şi Theodor din Epir, scuti şovăitorul tron din Constantinopol de un imediat atac din partea celui dintîi monarh, care era ambiţios, cunoscător întru ale războiului şi pîndea cu lăcomie un pretext de luptă. 

Alianţa, apoi ostilitatea între Ioan Asan şi, împăratul Theodor Comnen. 

Preste tot vorbind, raportul între Epir şi Nicea devenea tot mai complicat şi mai problematic ruptura neapărată. Despotul din Epir, Mihail Comnen, numit şi Angelos, avea trei fraţi, Constantin, Theodor şi Manoil, dintre care numai cel era priceput întru ale războiului şi destoinic a domni, calităţi ce şi le cîştigase în serviciul şi după modelul împăratului Theodoros mijlociu Laskaris din Niceea. După rugămintea lui Mihail, acest împărat îngădui lui Theodor Comnen atît întoarcerea în Epir cît şi urmarea pe tron după moartea lui Mihail, cu obligaţiunea însă de-a păstra şi întări cu jurămînt raportul de vasalitate al ţării cu împărăţia grecească. Ajuns la putere, Theodoros Comnen uită curînd jurămîntul şi atîrnarea sa vasalitică, se bizuia tot mai sus şi întindea mîna după cele mai nalte semne ale puterii pămîntene. 
După săvîrşirea din viaţă a lui Theodoros Laskaris (1222), i-a fost dat să aibă un urmaş vrednic în persoana ginerelui său Ioannes Dukas, numit în genere Vatatzes, înţelept ca om de stat şi cu putere de acţiune, care ajunsese a lua de soţie pe prinţesa Irina, văduva lui Andronic Paleolog. Curînd după ce stătu în scaun, acest domnitor avu noroc în război, izbutind a ocupa şi ţinea cîtăva vreme în puterea sa oraşul Adrianopol, care-i ceruse ajutor în contra latinilor. Dar avu un rival periculos pentru tronul bizantin în noul despot din Epir, Theodor Comnen, care răpi la sine Thessalia, Dalmaţia, Macedonia, mare parte a Bulgariei şi Traciei, şi încorporă cu teritoriul său oraşul Adrianopole, după ce alungase garnizoana pusă de Vatatzes. Acest despot îndrăzneţ se cutezase pînă sub zidurile Constantinopolei şi, fiindcă spre acest sfîrşit se aliase cu bulgaro-romînii, spaima şi irezoluţiunea domneau în înaltele cercuri guvernamentale ale latinilor, îngrămădiţi din toate părţile. Rivalitatea dintre cei doi pretendenţi greceşti pentru tronul Bizanţului mîntui deocamdată scaunul latin, iar pe de altă parte despotul din Epir avea nevoie de oarecare sporire a puterilor sale ca să poată izbuti în planurile sale ambiţioase. 
Theodor Comnen, îndrăzneţ de felul lui, încurajat prin succes, abia smulsese de la latini, romei şi bulgaro-romîni ţări întinse şi abia-şi aşezase scaunul în Thessalonic şi dindată îl cuprinse aviditatea după coroana împărătească. Se îmbrăcă în mantie de purpură, încălţă sandale roşii ca para focului şi ceru de la metropolitul din Thessalonic, Constantin Mezopotamita, să-l încoroneze de împărat în mod solemn. Principele bisericesc, cumpătareţ cum era, opuse acestei cereri îndoielile sale canonice, spuind că nu e competent şi că altfel s-a urmat obiceiul, de vreme ce o asemenea funcţiune numai patriarhul din Constantinopol singur are dreptul esclusiv de-a împlini, din care cauză mitropolitul trebui să sufere persecuţiuni nenumărate şi-nsfîrşit fu condamnat la exil. Mult mai moale se arătă Dimitrie, arhiepiscopul Bulgariei, care săvîrşi actul încoronării despotului Theodor pe baza poziţiei sale autonome şi neresponsabile, îşi atribui el însuşi competenţa de-a unge împărat pe oricine va voi, oriunde şi oricînd îi va plăcea. De atunci duşmănia între împăratul Theodor şi împăratul Ioan Vatatzes ca rivali crescu vederat. E drept că Ioan Vatatzes trata şi considera pe Theodor ca pe cel mai de aproape după el în rang şi demnitate, îl lăsă să facă şi să orînduiască orice ar fi voit pe teritoriul său propriu şi nu i se puse împrotivă nici într-o altă privinţă, dar tocmai acomodarea aceasta a lui Vatatzes aţîţa cu de prisos şi provoca mai mult lăcomia lui Theodor. 
În vederea însemnatului spor de teritorii şi a vecinătăţii cu regatul bulgar, împăratul Theodor Comnen (numit şi Angelos) încheie alianţă cu regele Bulgariei, Ioan Asan, intrînd şi în legături de înrudire cu el, adecă dînd pe Maria, fiica nelegitimă [a] lui Asan, de soţie propriului frate, Manoil Comnen. Dar această alianţă nu putea să ţie multă vreme, căci era încheiată de o parte de interes egoistic şi

        {EminescuOpXIV 111}

cu rezervaţiuni mentale, pentru ca Theodor Comnen, îndrăzneţ de felul lui şi, din lăcomie de a domni, dispus de-a uzurpa dreptul altuia, nu prea era gingaş în jurămintele şi îndatoririle sale convenite, ci obicinuia a le zvîrli pur şi simplu în vînt după interese şi trebuinţe întîmplătoare. Dar urmarea împrotivă la tratate şi alianţe aduce mai totdauna dezbinare între aliaţi; ceea ce se întîmplă şi acuma. Theodor Comnen, lacom de ţări, tocmi o oaste numeroasă de romei şi latini şi declară război romîno-bulgarilor. Ocolind Adrianopolul, apucă în susul rîului Hebrus (acum Mariţa) şi ardea după o ciocnire în care spera că bulgarii vor trebui să fugă, de nu înaintea romeilor, desigur însă înaintea despărţămîntului latin al oştirii sale. Ioan Asan însă puse temei pe buna sa dreptate, pe făţişul sperjuriu şi pe călcarea de alianţă a contrariului său, pe tăria propriei sale oştiri, sporită cu abia o mie de cumani, şi merse plin de încredere în luptă, atîrnînd sus de steag hrisovul de jurămînt al lui Theodor şi lăsîndu-l să fluture. Cele două oştiri se întîlniră aproape de rîul Hebrus, în locul Clocoteniţa. Ioan Asan bate cumplit pe protivnicul său Theodor, îi împrăştie oştirea, îl prinde pre el, parte a trupelor sale, multe rude şi pe partizanii cei mai de samă şi ia pradă tot ce se găseşte în tabăra inamicului. Fie din iubire de oameni, fie din înţelepciune politică, destul că biruitoriul dărui deplină libertate holotei prizonierilor, mai cu samă ostaşilor proşti şi cetelor de mercenari momite din toate părţile, dîndu-le drumul să se întoarcă nesupăraţi în oraşele şi tîrgurile lor respective. Prin aceasta el cîştigă încrederea şi iubirea romeilor în aşa grad încît putu împlini uşor şi fără împotrivire dorinţa de a-şi întinde teritoriul. Întru adevăr, oriunde se arăta găsea o populaţie liniştită, care se pleca sub jugul lui fără a o sili. În acest chip se supuse întîi Adrianopolul, apoi Didymotichos, întregul ţinut Boleron, oraşele Serrae, Pelagonia şi Prilapos cu ţinuturile întregi, apoi oraşele Prespa, Deabolis, Achrida şi Albania întreagă; Vlahia mare, care cuprindea partea muntoasă a Tesaliei, nu opuse nici o rezistenţă la intrarea lui, şi astfel Ioan Asan luă în putere-i regiunea Elbanon şi intră pustiind în provinţia Iliria. După ce îndeplini însă în cea mai mare parte cuceririle pe cari le avuse de scop şi regulase stările de lucruri după propria sa socotinţă, principele romîno-bulgar se întoarse în patria sa, lăsînd unele locuri întărite în mînile şi sub administrarea romeilor, păstrînd însă pe cele mai multe în mînile sale proprii, înzestrîndu-le cu garnizoane îndeajuns, cu comandanţi buni şi cu strîngători de dare. 
Dar cea mai glorioasă cucerire a regelui bulgaro-romîn era reputaţia lui generală de principe nobil, drept şi iubitor de oameni, căci, departe de-a avea cruzimea şi asprimea celor ce-l precedase în domnie, dezbrăcîndu-se de înnăscuta barbarie a naţiei sale, cruţa viaţa omenească în poporul său propriu şi nu se mînji nici cu sînge romeic; apoi în genere lucra cu atîta circumspecţiune, dreptate şi blîndeţă încît se bucură de o deosebită venerare şi iubire nu numai între romîno-bulgari, ci şi între romei şi între celelalte popoare învecinate. El rămase credincios spiritului său de blîndeţă obicinuită chiar faţă cu Theodor Comnen, protivnicul prins care, deşi trebuia neapărat ţinut în închisoare şi sub pază, fiind primejdios statului, totuşi de bucură de multe înlesuiri şi îndulciri ale traiului, fu tratat cu onori şi distincţiuni deosebite şi duse multă vreme o viaţa suportabilă. Dar cînd incorigibilul şi nemulţămitorul Theodor unelti, din locul său de exil, intrigi în patria sa şi planuri pentru restaurarea sa, Ioan Asan, silit să fie aspru descoperind aceasta, porunci să-l orbească, o pedeapsă şi o măsură de precauţiune foarte obicinuită în împărăţia bizantină în contra pretendenţilor la tron şi a regenţilor răsturnaţi. Fratele lui Teodor, Manoil Comnen, bărbatul Mariei, fiicei nelegitime a regelui bulgar, uzurpă oraşul Tesalonic, ocupă cîteva provincii apusene, îşi puse titlul de împărat şi despot, arogîndu-şi astfel din propria lui putere neatîrnarea deplină şi rangul de împărat, lucruri pe care căuta să le dovedească mai cu samă prin întrebuinţarea de scrisoare roşie în hrisoavele sale. Dar şi pe acest regent Ioan Asan îl cruţă cu mărinimie, poate pentru că îi era rudă şi-l credea mai puţin periculos, drept care îi arăta iubirea de pace şi moderaţiune, nu-l împresură cu război, nici nu-l supără în teritoriul său în vreun chip oarecare. 

        {EminescuOpXIV 112}

Legături de familie şi politice între Ioan Asan şi Ioan Ducus Vatatzes. 

Împăratul Vatatzes, înţelept ca om de stat şi versat în expediente, contra căruia împăratul latin Ioan de Brienne întreprinse şi săvîrşise un atac de puţin folos în Asia, neavînd puteri proprii cari să poată rivaliza cu ale inamicului şi nici condiţiile prealabile ale unei acţiuni cu efect, ştiu să compenseze lipsele sale legînd interesul familiei cu acela al statului. De la soţia sa Irina, fiica împăratului Theodor Laskaris, Vatatzes avea un fiu care primi în onoarea bunului său asemenea numele: Theodor Laskaris, şi era pe atuncea în vrîstă de unsprezece ani. Iar Ioan Asan, regele romîno-bulgar, avea o fetiţă, anume Ileana, de nouă ani, din căsătoria lui cu Maria, fiica regelui maghiar Andrei II. Vatatzes rîndui o anume solie cătră Asan cu propunerea ca să-şi căsătorească copiii şi să încheie preste aceasta o alianţă politică ofensivă şi defensivă. Ioan Asan primi solia cu multă părere de bine, convine asupra stipulaţiunilor speciale ale tractatului şi întăreşte învoiala convenită cu jurămînt solemn, pe care-l depune el de-o parte, solii în numele lui Vatatzes de alta. 
Pentru îndeplinirea acestei îndoite legături amîndoi stăpînitorii hotărăsc ca să se întîlnească. Vatatzes purcede pentru acest a scop din Niccea, ocupă Lampsacus, trece cu o parte a oştirii Elespontul, încunjură Kalliupolis, oraş apărat de veneţian, îi da asalt şi-l ia în puţină vreme, după ce a întrebuinţat cu energie mari maşine de asediu. În oraşul Kalliupolis, cucerit în acest chip, Vatatzes primeşte curînd după asta pe Ioan Asan, ce sosi cu soţia şi fiica sa acolo, şi la această întîlnire amîndoi domnitorii dezbat, lămuresc şi întăresc verbal legămîntul de familie şi de stat ce se convenise deja. Pe cînd Ioan Asan rămase pe ţărmul european în împrejurimele oraşului Kalliupolis, soţia sa Maria şi fiica Elena trecură cu suita împăratului Vatatzes pe ţărmul asiatic la Lampsacus, unde se afla împărăteasa Irina. Aicea patriarhul Germanus cunună solemn vlăstarii logodiţi ai acelor două dinastii, pe Theodor Laskaris cu Elena. Metropolitul din Tîrnova, care canoniceşte era subordonat patriarhului din Constantinopol, cîştigă aici o poziţie autonomă şi neatîrnată după mijlocirea regelui bulgaro-romîn şi din consideraţie pentru înrudirea şi prieteşugul său, care acuma trăgeau greu la cumpănă; aşa ca mitropolitul fu recunoscut şi proclamat, prin decret împărătesc şi prin hotărîrea sinodului, de neatîrnat de orice instanţă bisericească superioră şi în drept totodată de-a purta titlul de patriarh. După săvîrşirea festivităţii nunţii, împărăteasa Irina merse cu fiul şi cu noră-sa spre răsărit, pe cînd soţia lui Asan se-ntoarse asemenea la obicinuita ei reşedinţă. Ioan Asan şi Vatatzes se puseră în fruntea oştenilor ce aduseseră cu sine, petrecură ţărmul apusan, supus latinilor, luară bogate prăzi şi prefăcură întreaga regiune în proverbialul pustiu cuman [... ]. Conform alianţei lor juruite, împărţiră între ei, pacinic şi după un program, oraşele şi ţinuturile cucerite. Împăratului Vatatzes i se cuveniră oraşele Kalliupolis, Madyta şi toată peninsula care intră în mare în forma unei limbi de pămînt, apoi locul întărit Kissos şi regiunea pînă la Mariţa, în fine muntele Gano cu o mică cetăţuie; iar Ioan Asan primi toată ţara răpită de la inamic care se întinde la nord peste regiunea citată pînă acum. Amîndoi principii îşi întinseră pustiitoarele excursiuni pînă sub zidurile Constantinopolei, grămădiră rău pe latini şi băgară mare spaimă în ei. Cînd, iarna apropiindu-se, îi sili să se liniştească, amîndoi aliaţii puseră la cale măsurile lor pentru campania din anul viitor şi se întoarseră fiecare la obicinuitul scaun de reşedinţă, Vatatzes la Niceea, Asan la Tîrnova. 
După moartea lui Robert luară guvernul Baldum II, al treilea fiu nevrîstnic încă a lui Petru şi, ca reprezentant de sine stătător al acestuia, Ioan de Brienne, exrege de Ierusalim, om viteaz şi în plină putere, deşi de optzeci de ani (1228); totuşi însă ei nu putură inspira împărăţiei istovite o nouă suflare de viaţă. Ioan de Brienne, escelent ostaş îndealtmintrelea, nu era om de stat prevăzător, întreprinse o campanie în Asia Mică şi călcă fără de nevoie pacea cu statul grecesc al

        {EminescuOpXIV 113}

Niceii. Acest act dădu împăratului Vatatzes, primejdiosului inamic, o ocazie dorită pentru a pune în lucrare în mod practic alianţa ofensivă dintre el şi regele romînilor şi al bulgarilor, Ioan Asan. Cu o putere de o sută de mii de oameni şi o flotă de trei sute de catarge, amîndoi aliaţii porniră asupra Constantinopolei, luară Kallipolis, trecînd pe sub sabie pre locuitori, împresurară capitala despre uscat şi despre mare, şi o îndesuiră cu atît mai rău cu cît întreaga ostăşime de luptă a latinilor se mărginea la abia o sută şasezeci de cavaleri proprii şi la o neconsiderabilă grămăgioară de scutieri şi arcaşi. Capitala era deja în pericolul iminent de a cădea necondiţionat cînd extraordinară vitejie a împăratului Ioan de Brienne dete lucrului altă faţă. Acest erou făcu o ieşire puternică cu ceata sa de cavaleri în contra asediatorilor, aruncă claie peste grămadă oştirea lor compusă din patruzeci şi opt de cohorte, făcînd între ei un grozav măcel. Încurajaţi prin aceasta, pedestrimea şi tîrgoveţii atacară corăbiile inamice care ancorau aproape de zidurile cetăţii, luară douăzeci şi cinci dintre ele şi le traseră cu bucurie în portul Constantinopolei. Astfel cetatea şi împărăţia scăpară deocamdată, dar Vatatzes şi Asan reînnoiră în anul următor (1236) atacul asupra oraşului împărătesc, pe care iar îl înconjurară cu asediu. Ioan de Brienne strînsese pînă atunci pe vasalii si aliaţii săi, ţinu bărbăteşte calea inamicilor aliaţi; cîştigă o hotărîtoare biruinţă şi zădărnici în acest chip al doilea asediu al rezidenţei sale. 

Ruptura şi reîmpăcarea între Ioan Asan şi Vatatzes. 
Împresurarea oraşului Tzurulus. 

Cu toată înlăturarea momentană a primejdiei, latinii erau în genere reduşi la o stare foarte rea, iar trufia lor era adînc umilită prin legătura de familie a celor doi regenţi ce le stăteau duşmăneşte împrotivă. Pe lîngă asta se mai adaose şi răul că bătrînul însă vigurosul împărat Ioan de Brienne se săvîrşi din viaţă după o scurtă domnie, lăsînd în urmă împărăţia pe mînile ginerelui său Balduin II, om slab şi nevoiaş (1237). În asemenea împrejurări, Vatatzes ştiu să întindă în mod considerabil teritoriul statului său şi să cîştige de la amici şi inamici un respect care creştea mereu. Pe cînd Balduin II cutreieră patru ani de-a rîndul ca un cerşitor încoronat întreaga Europă, căutînd ajutor, şi se întoarse apoi fără nici o ispravă la Bosphor, Vatatzes gonise succesiv pe bulgari dintr-o parte a Traciei, silise pe Manoil Comnen, despotul Epirului, să deziste de la titlul de împărat şi impusese epigonilor dinastiei Comnenilor din Epir omagiul de fidelitate cătră tronul împărătesc din Niceea. Dar laurii aliatului nu lăsau nici pe regele romîno-bulgar în linişte, încît se căia de pe acuma de alianţa sa cu Vatatzes; căci presimţea cu drept cuvînt şi se temea de reînceputul avînt al romeilor, de vreme ce el însuşi stăpînea preste un popor ce fusese odinioară supus împărăţiei romeice. Ioan Asan hotărî deci să denunţe îndoitul tratat de stat şi de familie şi căuta numai modul cel mai potrivit şi timpul cel mai bun pentru esecutarea hotărîrei sale. 
Pe cînd căsătoria fiicei sale Elena cu Theodor Laskaris nici se împlini, nici avu rezultate din cauza vrîstei prea tinere a amîndoror părţilor, cari stăteau aproape în anii copilăriei, părechea nevrîstnică rămase încredinţată pentru căutare, supraveghere si creştere la împărăteasa Irina din Niceea, sub mînile ei de mumă îngrijitoare şi duioasă. În acest interval Ioan Asan manifestă într-adins o deosebită iubire pentru copila sa, pentru a masca adevărata sa intenţie. Deci merse la Adrianopole şi trimise părechii împărăteşti o solie cu cererea că, fiind el cu soţia sa atît de aproape, să i se îngăduie mîngîierea de-a vedea în persoană pe fiica sa măritată, Elena, şi de-a o dezmierda părinteşte; curînd după asta el o va retrimite la bărbatul său şi la împărăteştii socri. Deşi aceştia pătrunseră intenţia lui Asan şi observară apucătura sa, lăsară totuşi pe fiica sa să meargă la dînsul, spuindu-i însă să socotească "că, dacă ar reţinea pe Elena şi ar încerca s-o dispartă de soţul ei, va avea să se teamă de un Dumnezeu atotştiutor şi răsplătitor, care nu uită a pedepsi pe stăpînitorii ce-şi uită jurămintele şi calcă tratatele". Cu toate acestea Ioan Asan, după ce-şi luă în primire fata, trimise îndărăt suita ei întreagă, se puse pe cale spre casă, ocolind Balcanii, luă direcţiunea spre Tîrnova, iar pe drum nu putu să nu reprime cu mustrări simţitoare şi cu redresări pe prinţesa Elena, care se mîhnea şi se căina pentru despărţirea de bărbat şi soacră, 

113

        {EminescuOpXIV 114}

poruncindu-i să se liniştească şi să aibă răbdare. Astfel rupse de atunci încoace scurt şi coprinzător toate relaţiile de politică şi familie cu curtea grecească din Niceea, simţindu-se mult mai apt pentru vocaţiunea de-a deveni un protivnic hotărît şi un inamic făţiş al acelei Curţi. 
Poziţia provinciilor romeice din partea europeană a-împărăţiei era pe vremea aceea nespus de grea şi de îndoielnică. Ameninţate de latini pe de-o parte, de bulgari pe de alta, se mai adăuga pe lîngă acestea inundarea ca din senin cu crudul şi barbarul popor al cumanilor. Aceştia trebuiră să fugă denaintea vijeliei mongolilor, care veneau cu o uriaşă precumpănire de număr şi de putere, părăsiră cu familii şi casnici aşezările lor de pe malul stîng al Dunării, trecură pe malul drept al rîului pe burduje bine combinate, pătrunseră prin ţara mărginaşă a Bulgariei şi se aşezară în Macedonia pe roditoarele şesuri de lîngă Hebrus şi în partea de jos a ţării, unde acest rîu, hrănit de multele ape ce se varsă în el, primeşte numele, schimbat de gura poporului, Mariţa. Pustiire şi pradă, robire şi măcel însemnau drumul sălbaticei invaziuni, iar pe pieţele mai mari, precum Adrianopol şi Didymotichos, Vizia şi Kalliupolis se licitau public prizonierii cumanilor, deveniţi sclavi. 
Folosindu-se de poziţia critică şi hrănind necontenita lor ură contra grecilor, latinii hotărîră să se răzbune asupra împăratului Ioan Vatatzes pentru campania de cucerire şi pradă ce-o întreprinsese pe teritoriul lor împreună cu Asan, şi despre care am vorbit mai sus. Spre acest scop, ei se împacă mai întîi cu Asan şi încheie cu el un tratat de pace în toată forma; apoi îl cîştigă aliat în război şi izbutesc a căpăta de la cumanii doritori de luptă, nomadizînd risipiţi prin ţară şi petrecînd ca venituri sălbatice, o considerabilă oaste auxiliară, pusă pe cîmpul de război. Bine înarmaţi, împuterniciţi prin ajutorul bulgar şi cuman, latinii încep campania contra lui Vatatzes, la care ia parte şi Asan în persoană. Agresiunea se începe întîi şi întîi contra cetăţii Tzurulos, asaltată cu vehemenţă, dar şi ţinută cu statornicie de către viteaza garnizoană. Modul energic al împresurării şi strivitoarea covîrşire numerică a agresorilor aliaţi puseră pe împresuraţi, cu toată vitejia nepilduită, într-o stare foarte grea. Vatatzes, ştiind aceasta, se cutremura gîndind la căderea verosimilă a cetăţii, de a căria posesiune atîrna siguranţa cuceririlor sale din apus; dar pe de altă parte privea cu părere de bine îngrămădirea duşmanilor săi în apus, pentru că în chipul acesta îl rămîneau mînile cu totul libere în răsăritul cu mult mai important pentru planurile şi scopurile sale. Se puse dar pe temporizare, pentru a osteni pe inamic prin un lung asediu şi a tîmpi încet ascuţimea atacului său. În mijlocul asaltului necontenit a cetăţii Tzurulos îl găseşte ca un trăznet pe Asan ştirea că se săvîrşise din viaţă soţia sa şi că totodată copilaşul său şi episcopul Tîrnovei îşi dăduseră cea din urmă răsuflare. Recunoscînd în această lovire a casei sale mîna răsplătitoare a lui Dumnezeu pentru că jurase strîmb şi despărţise fără cale pe doi soţi, înspăimîntat de aceasta, ridică numaidecît asediul, dă foc maşinelor-praştii, berbecilor pe care-i întrebuinţase, şi apucă repede drumul spre Tîrnova. Latinii, avizaţi la ei înşii, deci insuficienţi, se văd asemenea siliţi să întrerupă asediul, pleacă la Constantinopol şi despresură de nevoie cetatea Tzurulos de cingătoarea ce-o înconjurase. Asan, zdrobit de căinţă şi convertindu-se la alte gînduri, trimise o solie cătră Vatatzes, acuzîndu-se pe sine însuşi cu vina întreagă şi, rugînd cu umilinţă să-i ierte greşala comisă, se declară gata a restabili îndoitele legături ce le rupsese. Atît Vatatzes cît şi soţia sa Irina primesc bine solia, reînnoiesc legătura de familie şi cea politică, încuviinţează reînnoirea prin jurămînt şi cer îndărăt pe nora lor Elena. Ea se şi duce într-adevăr la curtea împărătească din Niceea, iar pacea şi amiciţia între romei şi bulgari se restabilesc. 
Reîmpăcarea lui Asan n-a fost decît pe dinafară, nu însă adînc înlăuntrul lui, nici fără de excepţie; în fundul inimei sale mai păstra oarecare gelozie contra romeilor şi o neînvinsă neîncredere; deci nu se ţinu de tratatele juruite cu o conştiinţă atît de mare încît să nu-şi permită de a devia de la ele pentru mic cîştig, prin abateri pospăite diplomaticeşte; de ochii lumei însă, şi în aparenţă, el cultiva cu tot dinadinsul amiciţia şi legătura şi se punea cu zel pentru interesele amicilor şi aliaţilor săi. În acest chip lucră şi atuncea cînd Balduin II s-a fost silind să aducă din Europa apusană, peste Ungaria şi Dunărea, însemnate trupe auxiliare în împărăţia sa, cumplit
114

        {EminescuOpXIV 115}

de cutremurată. Cu toată alianţa sa cu Vatatzes şi cu împărăţia romeică, Asan îngădui trupelor auxiliare latine trecerea prin teritoriul său, pretextînd că la invaziunea acestora ar fi fost siluit prin neînvinsa lor putere. Latinii întăriţi în acest chip, mai căpătînd şi numeroase ajutoare de la cumani, smulseră din mîinile lui Vatatzes cetatea Tzurulos şi înfrînseră greu flota sa creată din nou şi comandată de armeanul făr'de esperienţă Isfre. Împăratul Ioan Vatatzes din parte-i nu putu să ia deocamdată altceva decît oraşul Dakibyza şi mica cetate Nikitiatis în Asia. Cei doi rivali, Ioan Asan şi Vatatzes, stăteau astfel faţă-n faţă, aliaţi si înrudiţi în aparenţă, dar înlăuntrul lor nu tocmai simpatici unul altuia, cu sentimente mixte, iar gelozia pentru împărţeala împărăţiei bizantine era şi lanţul care-i lega unul de altul şi piedeca reciprocă care-i stăpînea, ţiindu-i despărţiţi deolaltă, ca un măr al discordiei. 

 Intervenirea Papei în Ungaria contra romîno-bulgarilor şi încercări nouă de uniune între ei. Consideraţie generală. Papa nici putea, nici voia să privească cu nepăsare la o luptă de care atîrna nu numai căderea împărăţiei latine, ci şi alungarea dogmei romane, dezrădăcinarea autorităţii. Scaunului papal în răsărit, ba chiar accesibilitatea Sf[întu- lui] Mormînt, ce mi se putea ajunge decît peste teritoriul bizantin, deci putinţa unor cruciate cu bun succes. Îndată după cea dentîi împresurare neizbutită a Constantinopolei, din anul 1235, papa Grigorie IX provocă pe regele maghiar Bela IV s-alerge în ajutorul împărăţiei latine de lîngă Bosfor, contra căreia grecii din Asia şi romîno-bulgarii se pregăteau din nou la o sîngeroasă năvală. Biruinţa grecilor ar însemna în genere un dezastru public, de vreme ce ei au o ură mult mai aprinsă în contra latinilor decît contra păgînilor chiar. Pentru ajutorul militar, pre care mai cu folos şi mai repede îl poate da Ungaria, îl aşteaptă pe rege o bogată răsplătire în ceriuri şi pe pămînt, iar Bela IV învoindu-se cu aceasta va primi nu numai binecuvîntarea lui Dumnezeu, ci şi absoluţiunea de păcate din partea papei, care se dă tuturor acelora ce vor lua parte în această campanie şi are acelaşi efect ca şi absoluţiunea dată cruciaţilor ce merg la Sf[întul] Mormînt. 
Din fericire latinii nu avuseră nevoie de ajutorul unguresc pentru a respinge cu succes noua năvălire a aliaţilor şi a conjura furtuna momentană. Afară de asta a mai fost o favorabilă dispoziţie a sorţii pentru împărăţia latină că Vatatzes, neprivind cu ochi buni cucerirea Traciei de către romîno-bulgari, încăpu într-o ceartă vehementă cu Ioan Asan, a căreia urmare a fost că acest din urmă, precum am spus deja mai sus, se alie cu latinii contra lui Vatatzes, prefăcîndu-se din aliat în duşman făţiş. Cu cît mai învederată ieşea la iveală intenţia lui Vatatzes de a-şi apropia toate ţările bizantine din Europa cu atît mai simţitoare era ameninţarea pentru regatul romîno-bulgar în interesele şi-n condiţiile sale de existenţă, cu atît mai grabnică era necesitatea acestui regat de-a se răzima de puterile apusene ale Europei pentru a găsi mijloace de mîntuire. A reprimi uniunea era pentru regele romîn o ocazie bună ce i se prezenta pentru a recîştiga favoarea Scaunului papal, si prin acesta, favoarea potentaţilor din apus, pe cînd papa, pe de altă parte, putea spera că prin supunerea bisericească a unui stat neconsolidat încă, dar totuşi puternic şi aspirînd cu vigoarea tinereţei, precum era în vremea aceea statul romîno-bulgar, el ar cîştiga desigur o răspîndire însemnată a supremaţiei sale spirituale, ba chiar a înrîuririi sale politice în Orient. 

Corespondenţa papii cu Asan şi trimiterea unei legaţiuni la ei. Stimulul pentru aceasta porni de la Asan; şi tot de la el porni reînceperea bunelor relaţiuni cu Roma, căci în anul 1237 regele adresă papei Grigorie IX o scrisoare plină de zel creştinesc şi de sumisiune credincioasă, iar în privirea împărăţiei bizantine şi pentru regularea raporturilor bisericeşti şi a altora din ţara sa proprie regele rugă să i se trimită un legat papal circumspect, cu care va vorbi şi pune la cale cele trebuincioase în această privinţă. Papa răspunse numaidecît

        {EminescuOpXIV 116}

şi într-un mod foarte prietenos la scrisoarea supusă a monarhului bulgaro-romîn, iar după cîteva zile el trimise regelui un legat apostolic, acreditat în toată forma, pe Salvi de Salvis, episcop de Perusia, dînd acestuia o întinsă plenipotenţă de a trata; ci-n scrisoarea de acreditare respectivă papa nu dă lui Ioan Asan titlul de rege, ci numai de domn (domnius) al bulgarilor şi romînilor, îl sfătuieşte să se-ntărească şi să stăruie în supunerea sa pentru Scaunul roman, îi făgăduieşte sprijin şi ajutor din partea numeroşilor cruciaţi şi altor creştini evlavioşi, caută să-l intereseze mai cu samă pentru eliberarea împărăţiei latino-bizantine (Romaniae Imperium), de bîntuirile de pe atuncea, îi făgăduieşte pentr-un asemenea lucru răsplată în ceriuri şi pe pămînt şi-i pune în perspectivă statornica favoare a Scaunului papal. Dînd ajutor lui Balduin II, să dovedească deci că e un principe în adevăr catolic şi să deie Scaunului roman puncte de razăm pentru a pune-n evidenţă meritele sale 
În aceeaşi vreme Grigorie IX trimise o circulară către tot clerul înalt şi inferior din ţara bulgarilor şi a romînilor, prin care li-mpărtăşea fericita veste că a trimis legat apostolic pe episcopul de Perusia şi că regele Ioan Asan se pleacă bisericii romane; deci îi provoacă ca nu numai să-i facă legatului o primire cu toate onorurile, ci să-i deie tot ajutorul, să-i crează toate cuvintele şi toate arătările sale pe care le va spune din ordinul papii şi cu bunăvoinţa lui Dumnezeu şi să-l urmeze cu ascultare. Ca totdeauua Scaunul papal se sileşte şi acuma cu tot zelul să-ndeplinească întreita sa datorie, de a întări în credinţa adevărată şi de a duce la mîntuire pe creştinii convertiţi, de a readuce pe calea dreaptă pe cei ce îmblă pe căile strîmbe ale ereziei şi, în fine, de a smulge din puterea păgînilor prin mîinile credincioşilor Locurile Sfinte ale mîntuirii oamenilor. Faţă cu această problemă a răsărit acuma mîngîioasa speranţă cumcă Asan va alerga în ajutorul împărăţiei latine ameninţate cu o putere mai tare, iar Vatatzes se va abţine de la orice duşmănie şi va reintra în sînul bisericei dreptcredincioase. 
Plecînd de la ideea cumcă pierderea vrednică de plîns a Locurilor Sfinte nu s-ar fi întîmplat nicicînd dacă împărăţia romană a răsăritului ar fi trecut de mult din mîinile grecilor în ale latinilor şi cumcă Locurile Sfinte nu se pot cuceri nici acum decît numai în Constantinopole, Grigorie IX încercă să-l facă şi pe regele maghiar, Bela IV, accesibil pentru părerea aceasta, drept care îi recomandă pe Salvi de Salvis, episcop de Perusia şi legat apostolic totodată, care călători prin Ungaria, precum şi pre episcopul Bosniei, ce i se rînduise să-i fie de ajutor, ca să-i primească pe amîndoi cu bunăvoinţă şi să li se favorizeze lucrarea, de vreme ce ei sînt rînduiţi în afacerile împărăţiei latine (Romaniae Imperium). Papa linişti pe rege cu ştirea că Asan se arată un stăruitor partizan al bisericii romano-catolice şi că, după toată probabilitatea, s-a apropiat şi convertirea lui Vatatzes. îndealtmintrelea el mai promitea tututor luptătorilor din Ungaria carii vor porni în campanie în favorul împărăţiei latino-bizantine (Romania) că le va da sprijin şi ocrotire pentru casnicii şi averile lor, iar pe lîngă aceasta le va da luptătorilor acestora, cît şi celora cari vor patrona şi ajuta stînd la îndemînă cu sfatul şi cu braţul pentru espediţia războinică, absoluţiunea aceea care nu se obicinuieşte a se încuviinţa decît luptătorilor ce pornesc la Sf[întul] Mormînt. Spre acelaşi scop, papa dete arhiepiscopului din Kalocsa împuternicire ca să poată scădea 20 de zile din termenele de pocăinţă impuse pentru o samă de crime credincioşilor acelora cari se vor îndatori a lua parte la această campanie 
        {EminescuOpXIV 117}

Mînia papei contra lui Ioan Asan şi a lui Vatatzes şi chemarea la război contra lor. Curînd se-ntoarse foaia însă, căci trimiterea unui legat apostolic a rămas fără de nici o urmare şi Asan nu se făcu nici fiu al bisericei romane, nici frate de arme cu latinii. Mînia Scaunului papal s-aprinse cu pornită fierbere şi, din amicul interesat, se demască curînd inamicul făţiş şi persecutorul neîmblînzit. De mult deja Inocenţiu III alesese şi pusese mîna pe regele Ungariei Bela IV(carele pentru sprijinul ce-i se dăduse era personal îndatorit la mare gratitudine), alesese zic în el o unealtă predestinată pentru lăţirea credinţei catolice şi pentru menţinerea primatului roman, carele se credea întemeiat prin nemijlocită revelaţiune dumnezeiască. Urmaşul său, Grigorie IX, urmînd aceeaşi politică, s-adresă în privirea aceasta la acelaşi rege maghiar cu o cerere categorică. Ereticii şi schismaticii creştini cari se zbat contra primatului au fost, zicea el, şi sînt încă mult mai infideli decît evreii, mult mai aprigi decît păgînii, căci mereu rănesc pe Mîntuitor, cercînd într-una să sfîşie haina necusută a lui Cristos, acest simbol al unităţii bisericei sale. Fiindcă şi îndărătnicul Ioan Asan e rînduit în categoria schismaticilor, de vreme ce s-a lepădat de legea romană, apoi primeşte şi apără în ţara sa eretici şi schismatici, de aceea papa puse pe clerul din Ungaria şi pe episcopul de Perusia ca legat apostolic ca să predice, ca şi contra păgînilor, o cruciată în toată forma în contra lui Asan şi a poporului său şi făgădui tuturor celor ce ar lua parte la cruciată o absoluţiune cu tot atîta efect ca şi cea care se dă cruciaţilor cari merg la Sf[întul] Mormînt. Puind în cumpănă toată energia, autoritatea şi retorica sa, Grigorie IX îl încurajă pe Bela IV ca să întreprindă o campanie în contra unui domnitor lipsit de fidelitate, care e premergătorul lui Antichrist, sau mai bine Antichrist însuşi; de-aceea, cu un sfînt zel şi cu mînie, regele să se ridice ca să apere creştinătatea contra unui asemenea pîngăritor al numelui creştin şi, cu braţ puternic, să zdrobească pe acea naţie înrăutăţită şi perversă  () care turbă aşa de grozav contra bisericei romane; iar răsplătirea bogată a regelui şi-a poporului său nu va fi numai absoluţiunea, ci li se va recunoaşte posesiunea a toată ţara ce vor ocupa-o, căci, în urma ultimei hotărîri a conciliului, papa are dreptul de a răsturna pe Asan şi de-a îngădui regelui maghiar sau altor principi catolici ca să-i ocupe toată ţara. Afară de asta papa mai dete instrucţii legatului său Salvi de Salvis, episcop de Perusia, să-nduplece şi să-ntărîte pe rege în orice mod diplomatic cu putinţă ca să pornească război în contra lui Asan. Dacă regele ar mai avea oarecare îndoieli în privirea compensaţiunei, legatul să-i asigure în numele papii deplină satisfacere, încît să rămîie în totul la bunul plac al regelui cîtă ţară ar vrea să-i răpească lui Asan şi s-o păstreze cu conştiinţa liniştită. 
Pentru deplina liniştire a lui Bela şi a altor potentaţi catolici mai trebuia însă consimţirea împăratului latin de la Constantinopole, ca suveran propriu al romîno-bulgarilor. Grigorie IX s-adresă cu mare stăruinţă cătră tînărul împărat Balduin II, lipsit de ajutor, îi descrise starea împărăţiei cutremurate în temeliele sale şi aproape de disoluţiune, îi demonstră de aproape turburea stare de nevoi din care l-ar putea mîntui în mod esenţial ajutorul aşteptat de la Ungaria, dar care ajutor nu-l poate căpăta decît sacrificînd statul romîno-bulgar, adecă o ţară care şi aşa e mîncată înlăuntrul ei de erezie, de aceea toate drepturile de suveranitate pe care Balduin le-ar avea cumva asupra Romîno-Bulgariei lui Asan el să le treacă la biserica romană în mînile papii, pentru că acesta să poată trata în privirea ajutorului şi să aducă la bun capăt alcătuirile cu principii ce vor să dea ajutor. Din precauţiune papa nu-l recunoaşte pe Balduin, care căuta ajutor şi era rău bîntuit, ca împărat, ci-l numeşte numai fiu de împărat şi moştenitor. 
Într-o altă scrisoare mai tîrzie, Grigorie IX ceru de la regele Bela IV ca să dea răvaşe de drum pentru cruciaţii ce treceau prin Ungaria la Romania, căci, drumul la Palestina ducînd neapărat peste împărăţia romană din răsărit, restabilirea dorită a acestei împărăţii nu înseamnă decît a deschide din nou porţile Locurilor Sfinte, iar cine voieşte aceasta nu se poate lipsi de cealaltă. Sfat şi faptă pentru ajutătorii

        {EminescuOpXIV 118}

Romîniei e dorinţă şi trebuinţă pentru aceasta, drept şi datorie pentru rege. Rezoluţia regelui la cererea aceasta a fost la început evazivă: are acasă destule griji şi se poate lipsi de a lupta pentru Bulgaria, pe care Balduin ar putea a i-o contesta. În urmă însă cedă stăruinţelor Curţii romane şi făgădui o campanie contra lui Asan, ce-i era cumnat, adecă soţul surorei sale Maria, obligîndu-se a porni la război, sau în persoană sau printr-un locţiitor, dar de astă dată puse cîteva condiţii pozitive, care atingeau parte preferinţele onorifice, parte cîştigul teritorial şi care se încuviinţară aproape toate, predominînd în Roma buna dispoziţiune. Cererea de căpetenie a lui Bela era ca toată ţara cîtă o va răpi de la Asan, aşadar Bulgaria, Macedonia ş. c. l. să rămîie într-adevăr şi de-a pururea proprietatea lui Bela în privire politică. Numai jurisdicţiunea spirituală şi bisericească peste acea ţară să rămîie rezervată pentru papa. Cu mai puţin decît atîta nu se putea mulţămi Bela, de vreme ce se pregătea la alungarea impusă şi acum a se executa a propriului său amic şi cumnat, Ioan Asan, care avea din căsătoria sa un fiu şi moştenitor, încît regele ar fi adus, printr-un asemenea act, o jertfă dureroasă ce nu se putea justifica decît în puterea intereselor bisericeşti. E drept că-l momea absoluţiunea făgăduită, dar totuşi ar fi atins şi înstrăinat pe toţi amicii săi în Romania, îndeosebi pe împăratul grecesc Vatatzes, celălalt cumnat al său, pe lîngă care stăruise în multe chipuri, după avizul papii, ca să-l înduplece a se supune Scaunului roman. Nu însurase oare Vatatzes pe fiul său cu fiica lui Asan, nepoata lui Bela, iar Laskar, al treilea cumnat a lui Bela, fratele reginei maghiare Maria, nu se arăta oare foarte condescent şi prietenos în toate cele? Contra acestor rude şi prieteni el trebuie să lucreze acum, ba trebuie să renunţe chiar la convertirea lui Vatatzes, pentru a cîştiga numai mîntuirea sufletului său; dar totuşi va espune mai pe larg papii toate cerinţele neapărate pentru izbutirea întreprinderii războinice, prin intermediul episcopului din Raab, trimis la Roma. Din partea papii s-au încuviinţat cererea de căpetenie a regelui, înlăturîndu-se astfel piedeca cea mai mare. Cu toate astea, condiţia de căpetenie şi cele mai multe secundare ale regelui se văd însemnate aproape complet în minuţiosul său răspuns către papa Grigorie IX. Între altele regele, care voia să-şi sporească vaza sa în popor, a cerut şi i s-a încuviinţat ca în vremea întregii campanii să se poarte înaintea persoanei sale şi a oştiri o cruce mare ca semn de onoare şi ca steag de căpetenie, "căci papa (cum zicea el) nu poate refuza această onoare unui rege care se găteşte serios la luptă contra hulitorilor lui Christos, contra ereticilor şi schismaticilor". Episcopii din Ungaria primiră împuternicirea de a da absoluţiune tuturor carii vor porni la război cu regele în contra lui Asan şi a romîno-bulgarilor; totodată fură avizaţi de a face rugăciuni solemne şi procesiuni pentru izbînda armelor regelui, de a le repeta regulat şi de-a recomanda şi credincioşilor să facă şi ei rugăciuni personale. Pe cînd regele, după cum se exprima papa, se-narma cu zel "cu o mărinimie promptă şi cu o mărinimoasă promptitudine pentru campania în contra unui neam apostat şi a unui popor batjocuritor de Dumnezeu, adecă contra ereticilor şi schismaticilor de pe teritoriul lui Asan, apoi contra lui Asan însuşi ca duşman al bisericei şi al lui Dumnezeu", el ceru totodată pentru persoana sa toate drepturile unui legat apostolic în ţara lui Asan, aşadar dreptul de-a despărţi diecezele, de-a instala episcopi, de-a înfiinţa parohii şi în fine de-a subordina vreunei episcopii ţinutul Zevrinului (Severinului) din Bulgaria, care bisericeşte nu se dăduse încă nimărui. Pentru aceasta el cită pilda regelui Ştefan cel Sfînt, care exercitase aceste drepturi, iar ca motiv al acestei măsuri el zise că, dacă ar veni în ţara cucerită însoţit de un legat apostolic, tot poporul de acolo ar fi plecat a crede negreşit cumcă el nu vrea să cucerească ţara pentru persoana sa proprie şi pentru sine nici chiar în privinţă politică, ci tot pentru biserică. Populaţiunea însă nu voieşte nicidecum să apariţie în cele lumeşti Scaunului roman, şi aversiunea ei ar oţărî şi îngreuia lupta. S-au primit şi încuviinţat în mod prevenitor aproape toate celelalte cereri secundare ale regelui, precum predicarea unei cruciate contra lui Asan, escomunicarea tuturor acelora cari pe pămînt unguresc ar turbura pacea sau s-ar face vinovaţi de înaltă trădare, neadmisibilitatea unui amestec

        {EminescuOpXIV 119}

sau unei invazii străine în Bulgaria fără învoirea regelui, luarea sub scutul apostolic a persoanei şi monarhiei sale. Greutate mai mare a întîmpinat-o însă strania cerere ca Bela să fie legat apostolic. Papa concese numai atîta ca regele să propuie şi să numească după propria sa chibzuinţă pe un episcop sau arhiepiscop din regatul său, căruia apoi episcopul de Perusia, în calitatea de legat apostolic, să-i dea împuternicire şi ordin ca să proceadă în trebile administraţiei bisericeşti întocmai după cum va voi sau va dori regele; adică regele putea să exercite dreptul unui legat, însă numai prin mîna unui episcop. Provinţialii ordinului predicanţilor şi al minorilor primiră împuternicire şi poruncă de-a propovădui cruciata contra romîno-bulgarilor eretici şi schismatici, de-a îmboldi pe credincioşi, prin absoluţiune şi conferirea graţiei cereşti, ca să ia parte la campanie, iar celor doritori de război cari nu puteau pleca şi ei, pentru că erau legaţi cu alte juruinţe, să le dea voie a-şi schimba juruinţa. Apoi papa mai eliberă afurisania cea mare, enunţată solemn şi în public în toate bisericile Ungariei, contra acelora cari în vremea purcesului în cruciată a regelui ar încălca regatul sau ar urzi uneltiri în dosul lui ca protivnici răuvoitori. Grigorie IX mai încuviinţă o cerere specială a regelui şi-i dete asigurarea că nu va îngădui niciunui alt potentat luarea Bulgariei în paguba Ţării ungureşti. Hotărîndu-se regele a purcede la război în persoană, papa-l luă pentru vremea campaniei sub scutul şi ocrotirea deosebită a Scaunului apostolic şi-l apără pre el, regatul şi averile sale puind în cumpănă toată puterea sa, pînă ce se va fi întors din luptă sau va fi murit în ea. Tot pentru a înainta scopul războiului, papa mijloci la ducele Slavoniei, regele Coloman, fratele lui Bela IV, şi la republica Veneţiei să îngăduie libera trecere prin ţările lor moştenitorului de tron Balduin al II[-lea], care mergea la Constantinopol pentru a lua în primire stăpînirea şi cu care se însoţise cîţiva tovarăşi şi oameni de oaste. 
Cu toate impulsiunile, făgăduinţele şi pregătirile lui Bela IV, campania ce o avea de gînd în contra Romîno-Bulgariei, trăgănată de la-nceput chiar, rămase neîmplinită cu totul, pentru că pe de o parte-l ameninţa despre Rusia o puternică invaziune tătărească, pe de alta, dînd voie cumanilor să imigreze, pentru a-i avea aliaţi contra mongolilor, lucrul acesta era împreunat cu mulţime de greutăţi şi de neajunsuri. C-un cuvînt, Bulgaria şi Macedonia nu s-au mai cucerit pentru catolicism, nici au fost supuse uniunii cu Roma. 
Progresele şi laurii lui Vatatzes nu-i dădeau linişte papei, mai cu samă cînd începură a submina mai primejdios tronul din Constantinopole. Deci în an[ul] 1240 ordinul predicanţilor din Ungaria primi poruncă să propovăduiască cruciata contra lui Vatatzes, ce e şi duşmanul lui Dumnezeu şi al bisericii, pentru că grecii din capul locului sînt mai vrăjmaşi latinilor decît păgînilor chiar şi, căpătînd în puterea lor împărăţia bizantină, vor închide fără îndoială calea spre Sfîntul Mormînt. Pentru campania contra grecilor să se dea aceeaşi absoluţiune ca şi pentru cruciată-n Palestina. 
Privirea Scaunului roman rămase îndreptată spre răsărit chiar atunci cînd la marginea Ţării ungureşti apărură în cete nenumărate grozavii mongoli. Cu toată nemijlocita primejdie ce-l ameninţa pe Bela IV, papa îl provocă din nou de-a lucra pentru convertirea lui Vatatzes şi a poporului grecesc supus acestuia, deşi regele unguresc n-avea nici vreme nici gust pentru un asemenea lucru. Tot atît de nelavreme a fost cererea stranie, făcută de mai multe ori regelui maghiar, ca să trimită episcopii la conciliul din Roma, căci atunci mai mult decît oricînd fiinţa de faţă a tuturor vasalilor regeşti, deci şi a episcopilor, era neapărată pentru ţară, căci aceştia, fiind asemenea vasali, aveau datoria de-a trimite sub steagurile regelui pe vasalii lor inferiori. Curînd, şi asemenea unei rumperi de nouri, valurile de mongoli rupsese stavilele, nimicise oastea ungurească, inundase Ungaria şi o prefăcuse într-un pustiu şi-l gonise pe rege afară din ţară, unde îmbla cerînd ajutor. Bela IV se rugă papei, care însă din

        {EminescuOpXIV 120}

nefericire era rău certat cu împăratul Frideric II şi tocmai din cauza asta el însuşi avea nevoie de ajutor şi nu putea pune la dispoziţia Ungariei decît scrisori de mîngîiere frumos încondeiate, zădarnice breve de cruciate, ţidule neputincioase de absoluţiune contra tătarilor, nu însă ajutor de trupe. Tot atît de puţin sprijin afla Bela la împăratul Frederic II, căruia-i oferi regatul maghiar să fie vasal Germaniei, căci împăratul, care pe atunci petrecea în Italia, nu-l dimise decît cu scrisori circulare cătră puterile creştine şi principii germani.. Numai ducele de Austria, Frideric cel Războinic, dete ungurilor înghesuiţi ajutor cu eroismul său personal, însă un ajutor care era departe de a fi îndestulător. E lesne de-nţeles pentru oricine cumcă sub apăsarea unei atît de strigătoare nevoi nu putea să mai predomine în sufletul regelui Bela IV decît instinctul de conservare, iar nu pornirea de convertire prozelitică a grecilor. Papa însuşi, care nu mai putea să mîntui pe protejatul său, nu-l mai supără cu însărcinări propagandiste în Orient, unde împărăţia latină mergea repede, văzînd cu ochii şi neoprit către pieire, detrăgîndu-se astfel prozelitismului papist puternica temelie a braţului lumesc Ioan Asan se căsătoreşte din nou. Complicaţiuni de încuscrire şi moartea sa pacinică. Pierzînd prin moarte pe soţia sa, prinţesa maghiară Maria, Ioan Asan căută şi găsi o despăgubire între coborîtoarele prinsului despot din Epir, Teodor Comnenos (numit şi Angelos şi Comnangelos). Acesta avea doi fii.: Ioan şi Dimitrie, asemenea şi două fiice: Anna şi Irina. Această din urmă se brodi să atragă favorul şi alegerea lui Asan, deci o luă în căsătorie îndrăgind-o cu deosebire. De dragul ei el dezlegă din obezi şi puse-n libertate pe tatăl ei Teodor, despotul cel prins, sprijinindu-l în străduirile sale de-a recîştiga Tessalonicul şi celelalte teritorii pierdute cătră ginere-său Manoil Comnenos. Prea slab pentr-o luptă pe faţă, Teodor se furişă într-ascuns la Tessalonic, unelti acolo o răscoală şi puse mîna pe această capitală provincială, pe teritoriile de primprejur şi pe oraşele secundare ce se ţineau de ele; dar, lipsindu-i lumina ochilor, el nu luă titlul de împărat, ci trecu acest titlu asupra fiu-său Ioan, căruia-i îngădui pentru acest scop să poarte încălţăminte purpurii ca insemn împărătesc; el îşi păstră însă autoritatea sa întreagă precum şi dreptul direct de-a stăpîni, exilă pe răsturnatul său frate, Manoil, afară din ţară, peste mare, la Pergamus, şi retrimise pe soţia acestuia la tatăl ei, Ioan Asan. În Asan se lupta acum socrul cu ginerele, dar el dete dreptate celui din urmă, pentru că el (zice un istoriograf bizantin) iubea pe soţia sa Irina atît de mult precum iubise odinioară Antoniu pe Cleopatra. Manoil Comnenos sosi în curînd din Pergamus la Niceea, la împăratul Ioan Vatatzes, şi, încurajat prin primirea prietenească a acestuia, el imploră binevoitoarea acestuia favoare, precum şi un sprijin real, de care avu parte într-adevăr. Ajutate cu mijloace băneşti îndeajuns şi cu şase corăbii mari, cari făceau cu putinţă coborîrea sa la mal în orice punct al ţărmului i-ar fi plăcut, el se îndreptă spre Vlachia Mare, după ce prestase solemn şi în modul cel mai hotărîtor jurămîntul său de fidelitate cătră împăratul Ioan Vatatzes. El debarcă la Demetriades, strînse în scurt timp o oaste considerabilă şi cîştigă în puterea sa oraşele Pharsalus, Platamon şi Larissa. După aceea se-nvoi cu cei doi fraţi ai săi, Constantin, despot în Epir, şi Teodor, tatăl stăpînitorului din Tessalonic, cu cari se alcătui în bună pace, mulţămindu-se fiecare din ei cu ceea ce s-au aflat posedînd, aliîndu-se contra oricărui agresor de dinafară şi hotărînd de-a mănţine faţă cu împăratul Ioan Vatatzes moştenitele lor drepturi de domnie. De dragul fraţilor săi, Manoil Comnenos se învoi să rumpă jurămîntul de fidelitate abia depus împăratului din Niceea. Cei trei fraţi Comneni întreţinură cu latinii ce domneau în Pelopones şi Eurip relaţii pacinice şi amicale. Dar soarta nu-i îngădui lui Manoil Comnen o domnie lungă, şi

        {EminescuOpXIV 121}

pe patul său de dureri el se căi amar de călcarea jurăm]ntului; i fidelităţii comisă în contra lui Vatatzes. 
Curînd după aceasta îşi închise ochii şi împărăteasa Irina, soţia lui Vatatzes, femeie distinsă prin spiritul şi prin virtuţile ei. Puţin după asta îi urmă în ceea lume şi principele bulgaro-romînilor, Ioan Asan, un domnitor căruia nici protivnicii lui nu-i tăgăduiau meritata recunoaştere că între conaţionalii săi fusese cel mai bun, mai nobil şi mai iubitor de oameni regent, un om blînd, care prin moralul său întrecea cu mult pe poporul său, care dădea dreptul şi dreptatea atît supuşilor săi cît şi celor străini şi care ţinea cu conştiinţă obligaţiunile ce lua asupră-şi. El lăsă de la soţia maghiară Maria doi vlăstari: pe fiul Calliman şi pe fiica Tamara. Din a doua căsatorie cu Irina, fiica lui Teodor Comnenos, avu trei copii: băiatul Mihail şi fetele Maria şi Anna. După moartea lui Ioan Asan se sui în vacantul scaun romîno-bulgar fiul său Calliman, în vrîsta copilăriei încă, carele, cumpănind bine împrejurările, continuă politica potrivită cu scopul a părintelui său şi, reînnoind alianţa cu împăratul grecesc Ioan Vatatzes, se bucură mai mult timp de-o binefăcătoare linişte, neapărată pentru regatul său, zguduit de războaie atît de multe. Şi, fiindcă Manoil Comnen (Angelos), fratele despotului Teodor, părăsi asemenea priveliştea lumii acesteia, precum pomenirăm mai sus, succesiunea şi domnia în Tessalonic trecu în mînile nepotului său Mihail, fiul lui Ioan Asan şi al Irinei Comnena (Angelos). În acest chip se făcu împăcare şi pace între rudele lui Asan, cari erau pe de o parte despotul Teodor Angelos, al cărui fiu Ioan îşi apropriase în Tessaloniki titlul şi demnitatea unui împărat, apoi despotul Constantin Angelos, iar pe de altă parte Mihail Asan, nepotul celor doi despoţi numiţi mai sus. 

 Război cu îzbîndă al lui Vatatzes contra Comnenilor. Împrejurarea că după moartea lui Ioan Asan, atît de priceput întru ale statului, se suise pe tronul romîno-bulgar Calliman Asan, un băiat abia de zece ani, veni foarte la-ndemîna planurilor ambiţioase ale împăratului Ioan Vatatzes, care căuta cuminţeşte să tragă un folos foarte spornic din ea. Înainte de toate Vatatzes îşi puse de gînd să umilească şi să supuie pe rivalul său Ioan Angelos (Comnen) din Tessalonic, care-şi arogă numirea şi drepturile unui împărat, cu care scop el înduplecă pe tatăl acestuia, Teodor Angelos (Comnen), să vie la Curtea sa şi, după ce-l atrase, îl trată cu multe onoruri şi distincţiuni, nemailăsîndu-l însă liber de lîngă sine. Tot spre acest sfîrşit el spori oştirea sa printr-un sucurs considerabil de cumani, pe care-i momi cu daruri şi făgăduinţe, i făcu mai acomodanţi şi-i transplantase din Macedonia, unde i-a fost găsit, mai spre răsărit. Întemeindu-se cu încredere pe oştirea sa cea mare şi netemîndu-se de niciun rău despre partea bulgarilor, parte pentru că avea alianţă cu ei, parte pentru că Calliman era copil încă, el îşi strînse trupele sale romeice şi cumane, trecu Elespontul pe corăbii şi-naintă asupra lui Ioan Angelos (Comnen), ce-şi arogase titlul de împărat, dar acum s-a fost ascuns îndărătul zidurilor oraşului Tessaloniki. După luarea multor localităţi din Tracia şi Macedonia, Vatatzes îşi aşeză tabăra în apropiere de Tessaloniki şi, pentru că nu putea spera să ia atît de uşor cu berbeci şi altfel de maşine de asediu un oraş atît de întins şi de tare, de aceea se mărgini de-a pustii prin escursiuni împrejurimile, treabă la care cumanii escelară mai cu deosebire. Pe de o parte nu scoposea decît deplina tăiere a comunicaţiilor oraşului, dar pe de alta cetăţenii şi apărătorii lui opuneau o împrotivire inimoasă, executînd viteze ieşiri din oraş asupra taberei duşmane. Dar între acestea Vatatzes primi ştirea tulburătoare că pornise şi se apropia oarda mongolilor, care dăduse război şi biruise pe turci. El porunci celor dintre ai lui cari aflaseră asemenea această ştire ca s-o ţie bine ascunsă, intră de-ndată în tratări de învoială cu împresuratul Ioan Angelos (Comnen), pe a cărui tată Teodor îl alese sol şi intermediar din parte-şi, şi ajunse curînd să-ncheie o pace favorabilă pentru. dînsul. Ioan Angelos desistă de la titlul şi demnitatea de împărat, lepădă insemnele împărăţiei, bunăoară încălţămintea purpurie şi piramida din cap presărată cu mărgăritare şi-mpodobită în vîrf c-o piatră

        {EminescuOpXIV 122}

scumpă roşie, se mulţumi cu titlul şi rangul de despot, recunoscu supremaţia împăratului, se-ndatori să-i fie supus şi-şi întări făgăduinţa, ca şi Vatatzes pe a sa, cu jurăminte solemne prestate şi primite reciproc, după datoria de atuncea. După ce se restatornicise-n acest chip pacea şi prietenia, Vatatzes se-ntoarse cu oastea şi alaiul la Niceea şi lăsă la Tessaloniki în deplină libertate pe Teodor Angelos lîngă fiul său Ioan. 

Moartea lui Calliman Asan. Invazia lui Vatatzes în Romîno-Bulgaria, cucerîrea multor oraşe; încheiarea păcii cu regele romîn. Teritoriul supus lui Vatatzes în partea europeană a împărăţiei cuprindea toată ţara pîn-în apropierea oraşului Serrae şi, pe cînd împăratul plecă într-o călătorie de in oraşespecţie în aceasta parte şi trecu nu departe de oraşul acela rîul Hebrus(Mariţa), demnitarul cel mai înalt al administraţiunii din Achrida îi aduse la cunoştinţă importantul eveniment că regentul bulgaro-romînilor Calliman parăsise priveliştea lumii, în vîrstă de abia doisprezece ani. Cauza morţii sale era, după unii, o grea boală firească, după alţii o-nveninare într-ascuns, comisă de duşmani de-ai lui. Dar fie acum adevărată o versiune ori alta, sigur e că Vatatzes hotărî să esploateze acest eveniment pentru a-şi mări în dragă voie teritoriul. Alergă la Filipopole şi se sfătui cu marii demnitari asupra întrebării daca n-ar trebui atacaţi romîno-bulgarii, dacă n-ar trebui a li se lua din posesiune vro parte de teritoriu şi daca anume oraşul Serres n-ar fi uşor de luat. După ce cumpăni cu scumpătate atît cuvintele partidului păcii cît şi sfaturile partidului războiului, se hotărî pentru opinia războinică a cumintelui său mare domestic Andronic Paleolog şi porni numaidecît să atace oraşul Serrae, deşi împăratul era înarmat abia pentr-o călătorie de inspecţie, nicidecum pentr-o campanie în regulă. Oraşul Serrae, odată important, dar făcut asemenea pămîntului de cătră regele bulgar Ioanniţiu, nu mai avea de atunci încoace în partea din jos ziduri împrejmuitoare, ci numai în partea lui de sus avea un castel încins cu ziduri, bine apărat şi-n stare de-a se-mprotivi, castel a cărui apărare fusese încredinţată căpitanului bulgar Dragota, care-ndealtmintrelea îşi avea scaunul la Melenik. Oastea simbriaşă şi holota împărătească, deşi uşor armate şi nedeprinse îndeajuns, pătrunseră cu toate acestea fără greutate în partea de jos a oraşului şi se mănţinură acolo cu atîta succes încît cetăţenii îi vestiră împăratului supunerea lor, rugîndu-se să-i cruţe. Încremenit de consternaţie despre moartea grabnică a regelui său Calliman, nedeprins c-o lungă împresurare, Dragota pierdu asemenea curajul şi cumpătul şi se supuse cu castel cu tot de bunăvoie lui Vatatzes, care-l răsplăti c-o haină cusută cu fir şi c-o grămadă de bani de aur. Dragota s-arătă foarte mulţumitor pentru înalta distincţiune, făcînd făgăduinţe strălucite despre curînda supunere a oraşului şi cetăţii Melenik, pe care le şi ţinu cu bună-credinţă. El urzi acolo uneltiri tainice cu locuitorii, lucru la care-i mai venise la-ndemînă inacţiunea lui Nicolae Litovoi, comandantul oraşului, care era reţinut în pat prin boală, şi cîştigă pentru planul său pe un locuitor notabil din oraş, anume Nicolae Manglavites, om îndrăzneţ şi iscoditor, care, adaptîndu-se cu împrejurările schimbate ale timpului, ştia să ţie sama de ele. Acesta îşi puse cu succes în cumpănă toată retorica şi iscusinţa pentru a dispune populaţia în favoarea împăratului. "Am răbdat multe - zicea el - sub domnia băiatului Calliman şi ne-am mîngîiat numai cu nădejdea că, ajungînd la vrîstă bărbătească, ne va hărăzi c-o socotinţă mai matură răsplata ce ni se cuvine pentru nevoile ce le-am suferit. Dar soarta rea ne-a tăiat nădejdea din rădăcină, căci acuma iar se va pune în scaun un copilaş, încît am fi nebunii nebunilor de-a ne mai aduce în cap o asemenea nevoie şi dacă am umbla toată viaţa după o stăpînire fără principe, care e cea mai stricăcioasă dintre toate. Împăratul romeic care stă la porţile noastre e un stăpînitor credincios, un om nobil, cu pătrundere şi drept, care din moşi-strămoşi are drepturi asupra noastră; căci ţinutul nostru e al împărăţiei romeice şi numai bulgarii, lacomi de ţări, au răpit ţinutul Melenik, împreună cu multe altele; şi totuşi noi ne tragem din Filipopole, şi după origine sîntem romei curaţi. Dar chiar în cazul cînd am trece de bulgari curaţi, împăratul romeic are totuşi un necontestat drept de suveranitate asupra noastră. Fiul şi urmaşul împăratului Vatatzes, Theodoros Laskaris, a fost încuscrit de aproape cu regele bulgar Ioan Asan, iar fiica lui Asan, în calitatea ei de soţie a lui
122

        {EminescuOpXIV 123}

Theodor, se numeşte şi este la romei regentă. S-alergăm dar la împăratul romeic şi să ne plecăm cerbicea sub domnia lui; căci jugul unui principe cu minte şi în vrîstă e folositor şi în orice caz cu mult mai uşor decît jugul unui stăpînitor copil". 
Acest cuvînt a fost atît de convingător încît toţi se declarară gata a se supune. O solie cătră împăratul pune la cale împreună cu el condiţiile predării, cari din partea împăratului sînt recunoscute printr-un hrisov de aur. Partea cea mai cu vază şi mai inteligentă a locuitorilor iese din oraş şi merge unde tabăra împăratul cu Curtea, anume lîngă locul Labisda, pentru a aduce în persoană omagiul lor împăratului şi pentru a-i vesti că predarea e împlinită. Nu numai Melenik se predete astfel, ci şi alte oraşe, tîrguri şi tării trecură fără luptă şi ceartă, fără lovitură de sabie şi vărsare de sînge în mînile împăratului romeic. Stenimachus şi Tzepaena, împreună cu toate localităţile răzimate de munţii Rhodope, se declarară supuse împăratului, încît rîul Hebrus forma de acum înainte graniţa între teritoriul romeic si cel bulgăresc. Spre nord recunoscură dominaţiunea împăratului tarile cetăţi Stumpium şi Chotobos, ţinutul Belebudium, oraşele Skopia şi Belnus şi celelalte pînă la ţinuturile Prilapos şi Pelagonia, în fine oraşele Neustapolis şi Prosakos. Împăratul se îndatori printr-un tratat încheiat cu regele bulgar de-a se mulţumi cu această lărgire de teritoriu şi de-a nu-şi întinde mai departe graniţele. Fiece oraş sau regiune adaos la romei primi veste formală despre aceasta prin scrisori proprii împărăteşti, întărite cu pecetea statului. 

Căderea oraşului Tessalonic. Dar împăratul Vatatzes era menit să facă încă o cucerire tot fără osteneală şi vărsare de sînge. La Tessalonic domnea Dimitrie, fiul lui Teodor Comnenos (Angelus), un tînăr cu minţile uşoare, iubitor de petreceri, care mai nu se ocupa cu afacerile serioase ale stăpînirii, însă îndaltmintrelea era crescut nalt şi subţire şi frumos de chip, imberb încă şi o jucărie în mînile sfătuitorilor săi vicleni şi lipsiţi de conştiinţă. Aceştia uneltiră o conjuraţiune în contra lui, se puseră în relaţii tainice cu Vatatzes, tratară cu el condiţiile predării Tessalonicului, scoaseră de la el o confirmare documentală a drepturilor şi privilegiilor moştenite ale oraşului, îl întărîtară pe despotul Dimitrie atît de mult în contra împăratului încît refuză tributul şi ascultarea asigurată prin tratat şi sub jurămînt şi-l lăsară să treacă în ochii poporului ca singur pîngărit de vina întreagă a călcării de jurămînt şi de tratat. Pe cînd Vatatzes tăbăra în linişte nu departe de zidurile oraşului, c-o oştire ce n-ar fi fost deajuns pentru a împresura cetatea, o mînă necunoscută deschise dinlăuntru poarta oraşului ce ducea spre mare. Vatatzes intră numaidecît cu oastea şi, fără lovire de sabie sau vărsare de sînge, puse mîna pe frumosul şi bogatul oraş. Dimitrie, despotul trădat, se refugie în citadelă şi nu se găsi cine să stăruie pentru el decît soră-sa Irina, soţia văduvită a lui Ioan Asan. Ea căzu-n genunchi dinaintea lui Vatatzes şi se rugă cu lacrămi ca fratele ei Dimitrie să nu fie orbit; şi cînd primi făgăduinţă cu jurămînt din partea împăratului, ea aduse pe fratele ei mai liniştit înaintea împăratului, care-l luă pe samă, îl dezbrăcă de demnitatea lui şi-l trimise în cetatea Lentiana să-şi facă închisoarea. Petrecînd puţin timp în Thessaloniki, el numi administrator suprem pe marele domestic Andronic Paleolog, din neamul Comnenilor, ostaş şi om de stat eminent, şi se-ntoarse în rezidenţa sa Niceea cu nimbul unui triumfător. 

 Incursiunea lui Mihail Asan şi repedea sa izbîndă în Macedonia. La capătul unei domnii de treizeci şi trei de ani, glorioase şi spornice totodată, împăratul Ioannes Dukas (Vatatzes) se săvîrşi din viaţă şi lăsă urmaş pe fiu-său Theodoros
Laskaris II, care, după obiceiul de-atunci, fu ridicat pe-o pavăză şi proclamat împărat. Pe vremea aceea domnea asupra bulgaro-romînilor regele Mihail, fiul lui Ioan Asan din căsătoria cu Irina, fiica despotului Teodor Angelos; apoi, fiindcă sora lui Mihail, Elena, era măritată după Theodoros Laskaris, amîndoi principii erau încuscriţi de aproape. Cu toate acestea Mihail luă hotărîrea

        {EminescuOpXIV 124}

de-a se folosi cu de prisos de moartea împăratului Vatatzes pentru a se întări pe sine însuşi şi anume pentru a recîştiga şi readuce sub domnia bulgară toate oraşele şi ţinuturile pe cari acest împărat le răpise de la romîno-bulgari şi le adăosese împărăţiei romeice. Ocazia era favorabilă şi ademenitoare, mai cu samă pentru că partea apusană a împărăţiei romeice era lipsită de orice trupe cum se cuvine şi de orice apărare efectivă. Principele romîno-bulgar irupse din Em, trecu rîul Hebrus şi, sprijinit de simpatiile locuitorilor din ţinuturile în cari năvălise, făcu repezi progrese în scurt timp. Cetăţile, oraşele, tîrgurile, avînd garnizoane minime, nepregătite pentru împresurări lungi, rău înarmate şi pierzîndu-şi tot rostul şi orînduiala prin surprinderea invaziei, i se supuseră parte de bunăvoie, parte fură părăsite de apărătorii lor şi luate numaidecît în stăpînire de cătră romîno-bulgari, parte cătară a se supune după o scurtă împrotivire şi să cedeze forţei majore. Aceasta a fost soarta oraşelor şi castelelor Stenimachos, Pristiţa, Krycimos, Tzepaena, Achrides, Ustra, Perperakion, Krybus şi Ephaim, cari, afară de cetatea Mniakon, ce se ţinu statornică, căzură cu toate în mîna romîno-bulgarilor. Adecă apusul Împărăţiei romeice era presărat cu precumpănire de bulgari cari ca mai deunăzi se ridicaseră contra romeilor, fură siliţi să se supună împăratului Ioan (Vatatzes), dar nu erau atît de dăscăliţi în supunere pînă întru a-şi înfrînge ura lor naţională contra romeilor, ură care răsufla la orice ocazie favorabilă. 

Campania şi biruinţa împăratului Theodoros Laskaris II în anul 1256. Uimit de năvala şi progresele bulgarilor, împăratul Theodoros Laskaris II ţinu în anul1256 sfat serios cu miniştrii şi mai marii împărăţiei sale şi, potrivit cu părerea marelui său domestic George Muzalon, a cărui vorbă avea mare preţ pentru dînsul, hotărî să meargă în persoană contra duşmanului, pentru a înăbuşi răscoala cu avînt a bulgarilor, o răscoală care punea în aşa primejdie întregul Apus romeic. Strîngînd repede o oaste cu greu adunată şi puţin numeroasă, împăratul trece cu dînsa Elespontul, lasă-n răsărit ca alter ego al său pe marele domestic Muzalon şi înaintează repede spre Adrianopol în contra vrăjmaşului. Mihail Asan înaintase din parte-i pînă la rîul Hebrus, stătu pe loc auzind de venirea romeilor şi-şi concentră tare puterile sale. Atunci se ciocniră avangardele amîndoror părţilor, şi cea bulgară fu biruită în ciocnirea aceasta, trecu sau sub ascuţişul sabiei sau în prinsoare, iar rămăşiţele ce scăpară luară lumea-n cap, care-ncotro. Speriată de învingerea ce-o suferise avangarda, învingere ce se cam aflase, dar şi mai consternată de furtunoasa înaintare a împăratului, oastea de căpetenie a romîno-bulgarilor nu mai aşteptă ciocnirea, ci o rupse de fugă şi fugi înapoi în cea mai mare neorînduială şi c-o grabă ce se putea astepta numai de la o trupă bătută. Împăratul, ce nu mai găsi decît locul gol al taberei inamicului, înaintă spre Berrhoe, luă cu uşurinţă această cetate foarte deteriorată de cătră bulgari, strînse acolo mult proviant pentru trupele sale, tîrî cu sine oameni şi vite din oraş şi numai în vederea unei ierni grele, ce-ncepuse a vremui şi care nu-l mai lăsa să înainteze mai departe în munţii Emului, apucă drumul îndărăt spre Adrianopol. Totodată rîndui o parte aleasă a oştirii sale în ţinutul Archridei să biruie cetăţile de acolo, cari şi trecură curînd în mînile romeilor cu ajutorul maşinelor şi a altor unelte de împresurare. Tot în feliul acesta procede împăratul cu partea sa de trupe contra oraşelor şi tăriilor cîte se rezemau de munţii Rhodope şi birui în scurt timp însemnatele cetăţi Peristitza, Stenimachos şi Krytzimos, cari dominau intrarea în munţi şi erau lucrări întărite înaintate pentru apărarea localităţilor de dindărătul lor. Numai cetatea Tzepaena, contra căreia înaintară în primăvara următoare (1257) strategii împărăteşti Strategopulos şi Tornikes, rezistă cu succes atacurilor lor şi, fiindcă trupa năvălitoare de romei se sperie de marele zgomot şi amăgitoarea larmă războinică ridicată într-adins de cei împresuraţi şi fugi mişeleşte din cîmp, lăsînd în urmă tot materialul de război şi de asediu împreună cu caii, lucrul se schimbă aşa încît ciobanii şi porcarii romîni, cărora le lipsiseră şi arme şi cai, se prefăcură acuma în năvălitori şi, alungînd pe romeii puşi pe fugă, recuceriră lesne oraşul Serrae. Aprins de mînie, împăratul probozi rău pe cei doi strategi mişei şi pe ostaşii lor, poruncindu-le să năvălească din nou, dar şi acest atac nu izbuti la nimic. 

        {EminescuOpXIV 125}

Progresele şi cuceririle romeilor în anii 1257 şi 1258. Dificultate şi mai mare a fost pentru romei lepădarea de dînşii a unui trădător ce l-au fost cîştigat. Mai sus-pomenitul bulgar Dragota, poruncitor părţii de oaste din ţinutul Melenik, împins de ură naţională contra romeilor şi avînd antipatie contra împăratului, pentru că socotea a nu fi răsplătit îndeajuns din partea acestuia pentru meritele sale, uneltea în gîndul său trădare, strînse oşti pe sama sa, cîştigă pe mulţi luptători dintre cei ce erau cu simbrie la-mpăratul, încunjură oraşul întărit Melenik şi, pentru a-l lua, puse-n cumpănă toate puterile sale, întrebuinţînd bine toate înlesnirile şi foloasele poziţiei sale. Garnizoana cetăţii Melenik, comandată de doi oameni cunoscători întru ale războiului şi viteji totodată, anume Teodor Nestongos şi Ioan Angelos, suferi vederat atît prin năvala imediată cît şi prin chinuitoarea lipsă de apă de băut. Pentru a mîntui cetatea strîmtorată împăratul grăbi să se apropie cu oştirea sa şi se crezu dator a purcede în fruntea oştii disponibile peste oraşul Serrae, pe care-l ocupă făr-a găsi împrotivire, povăţuind campania în persoană. La strîmtoarea de ape Ropelion, unde rîul Strymon, înghesuit între doi munţi înalţi, nu lasă alături cu el un drum mai mare de un stînjin, bulgarii închiseră prin lucrări meşteşugite orice intrare şi se puseră îndărătnic pe apărare în contra romeilor năvălitori. Atunci împăratul puse să ocupe înălţimile de dindărătul lor, carile îi dominau, pentru a apuca pe bulgari din spate, aşa încît ei se văzură siliţi să fugă, de vreme ce nu voiau a se espune la o bătălie la larg. Năvala concentrică şi simultană a oştirii împărăteşti îndeplini biruirea bulgarilor, puşi pe fugă, cari parte căzură de sabia biruitorilor, parte se prăpădiră în noaptea întunecoasă prin prăpăstiile munţilor, parte rătăciră şi se pierdură de nu li se mai dete de urmă. Dragota, trădătorul de odinioară şi conducătorul de acuma al rebelilor, căzu în înghesuiala furtunoasă sub copitele cailor şi, călcat îngrozitor, îşi dete cea din urmă suflare după ce se chinui trei zile. În aceeaşi zi împăratul intră în despresurata cetate Melenik, dînd laudă garnizoanei, care şi ea la rîndu-i lăudă pe împăratul ca pe îngerul ei mîntuitor, care-n clipa cînd nevoia era mai mare apăru ca vulturul ce se repede din ceriuri. 
De la Melenik, Teodor Lascaris se-ndreptă spre Tessaloniki, trecu rîul Vardarios, năvăli spre Prilapos şi rîndui toate pregătirile necesare pentru asaltarea şi biruirea oraşului întărit Belesos, a cărui garnizoană, intimidată prin acestea, capitulînd, deşertă oraşul, căpătînd liberă retragere cu arme şi bagaje. Drumul înapoi al împăratului îl ducea peste Neustapolis şi Melenikos la Serrae, apoi peste Didymotichos la Adrianopol. Astfel romîno-bulgarii trebuiră să deşerteze toate oraşele şi castelele răpite în vremea din urmă de la romei, afară de două, căci nu se mai ţinu decît Patmos, cetatea dinlăuntrul munţilor Achridei, precum şi bine întăritul oraş Tzepaena, zidit în punctul unde se ating două puternice şiruri de munţi, Emul şi Rhodope, prin mijlocul cărora curge Hebrus, numit îndeobşte Mariţa. Patmos căzu curînd de armele romeice conduse de Alexios Dukas Philantropenos, pe cînd Tzepaena se menţinu statornică, nu voi nici să ştie de-o supunere de bunăvoie, oţărînd rău pe ambiţiosul împărat. În sfîrşit monarhul acesta se hotărî să recapete cu vîrful sabiei această din urmă şi unică cucerire a romîno-bulgarilor şi cu acest scop înaintă din Adrianopol peste castelul Stenimachos spre Tzepaena. Însă abia în faţa cetăţii i se lămuri dinaintea ochilor tăria poziţiei şi anevoinţa unei cuceriri prin asalt repede şi, mai vremuind pe lîngă acestea anotimpul aspru cu ploi şi ninsori cu de prisos, Theodor Laskaris II renunţă de la întreprinderea sa, împărţi prin alte locuri trupele ce le strînsese şi plecă peste Adrianopol la Didymotichos. Aici însărcină cu conducerea trupelor rămase în partea europeană a împărăţiei pe incapabilul său unchi, călugărul Manoil Laskaris, şi pe mojicosul curtizan Constantin Margaritis, trecu apoi în corabie în Asia, lăsă o însemnată parte de trupe la Lampsacus şi îşi aşeză reşedinţa de iarnă în oraşul Nympaeon, unde aşteptă liniştit răsărirea soarelui de primăvară a anului 1258. 

        {EminescuOpXIV 126}

Alianţa lui Mihail Asan cu cumanii şi succesul lor la început. Cum sosi timp mai bun, împăratul înmulţi şi completă oastea într- un mod şi într-o măsură arareori ajunse pîn-atunci şi, fiindcă nu văzuse încă mijind din răsărit primejdiainvaziei mongolilor, îşi puse iar de ţintă eliberarea părţii apusene a împărăţiei. În fruntea unei considerabile oştiri, ca şi care nu mai avuse pîn-atunci nici el, nici tatăl său Vatatzes, trecu Elespontul, avînd de gînd a-şi spori încă puterile prin partea de trupe ce o lăsase la Didymotichos. Dar, din cauza nedibăciei şi neascultării celor doi strategi împărăteşti, lucrurile luaseră aci o faţă nepriitoare romeilor. Principele bulgaro-romîn Mihail se folosi de absenţa prelungită a împăratului şi, parte pentru a cîştiga ţări, parte pentru a-şi asigura teritoriul propriu, în fine pentru intimidarea generală a romeilor, lucru pe care toţi îl socoteau neapărat, el căută cu succes alianţa cumanilor, cari-i şi trimiseră un numeros contingent în ajutor. Aliaţii năvăliră în Macedonia şi Tracia totodată, iar cumanii rînduiţi în această din urmă provincie pustiiră şi jefuiră c-o sălbatecă cruzime atît regiunea rîului Rigina cît şi împrejurimile oraşului Didymotichos, lăsînd însă cuminţeşte de-o parte oraşul întărit Adrianopol. Oţărîţi prin aceasta şi neaducîndu-şi aminte de espresa instrucţie a împăratului, potrivit căreia nu aveau voie decît a se ţine în atitudine defensivă în contra inamicului, cei doi strategi porniră la atac deschis în contra cumanilor. Aceşti sălbateci luptători, uşor înarmaţi şi mişcîndu-se sprinten, aveau asupra greu-înarmaţilor şi anevoie-înaintătorilor romei un avantaj de care se folosiră într-un mod escelent. Ei revărsară o ploaie de săgeţi asupra năvălitorilor, le omorîră caii, siliră pe călăreţi la lupta nepotrivită a unei pedestrimi involuntare şi puseră în fine pe fugă întreaga oaste năvălitoare a romeilor. Dintre cei doi strategi, unul, Manoil Laskaris, scăpă la Adrianopol prin uşurinţa calului său de bătălie, căruia de atunci înainte îi puse numele "picior de aur", [... ], pe cînd cel de al doilea, Constantin Margarites, căzu, ca multe căpetenii inferioare, prizonier în mîna cumanilor, cari apoi [î]l vîndură bulgarilor împreună cu ceilalţi. Cu inima mîhnită şi pasuri grăbitoare împăratul zbură pe teatrul de război şi sosi întîi în ţinutul Bulgarophygos, avid după o ciocnire cu cumanii, cari roiau desfăcuţi prin ţară după pradă. La ştirea grabnicei apropieri a împăratului ei fugiră cu pripă înapoi şi pierdură prin spada romeilor ce înaintau pe mulţi dintre semenii şi din însemnatele lor căpetenii naţionale. Lipsit de nădejdea unei bătălii, împăratul îşi concentră o astea sa numeroasă şi aşeză cartierul său general lîngă rîul Rigina, de unde făcu cu toate puterile preparative pentru realizarea scopului propriu al campaniei, luarea cetăţii Tzepaena. 

Principele sîrbilor Uroş mijloceşte pacea între romîno-bulgari şi romei. Covîrşitoarea putere a romeilor bătea la ochi şi neliniştea încît principele bulgar Mihail, avînd grija unei aşa de primejdioase vecinătăţi, stătu totuşi pe gînduri de pace, de rugă şi mişcă pe socru-său, principele sîrbesc Uroş, ce era-nsurat cu Anna, fiica regelui maghiar Bela IV, ca să ia asupră-i rolul de mijlocitor în această operă a împăcării. Primit de împăratul cu bunăvoinţă, prietenie şi onori, Uroş alcătui cu dînsul condiţiile de pace, între cari cea dentîi şi cea mai însemnată era ca bulgarii să cedeze romeilor cetatea Tzepaena, drept care Uroş dete şi primi făgăduinţa că se vor mănţinea reciproc vechile graniţe între amîndouă ţările, şi fiindcă amîndouă părţile întăriră tratatul de pace cu jurămînt solemn, împăcarea era în faptă făcută şi potrivită cu dorinţa şi trebuinţele amîndurora. Cînd Uroş, îndeplinindu-şi opera păcii, îşi luă rămas bun de la tabăra împărătească, împăratul îl încărcă cu scumpe daruri de onoare, a căror valoare se suia la 20000 de hyperpyre (monete de aur de pe atunci ale romeilor). 
Totuşi împăratul se-ngrijea, nu fără cuvînt, că tratatul de pace nu va avea parte să se realizeze pe deplin, căci rolul de căpetenie îl jucase aci Uroş, principele sîrbesc, adecă domnitorul unui popor "care - după cum susţineau bizantinii - a fost totdeauna hain şi nemulţămitor cu binefăcătorii lui şi obişnuia a zvîrli şi a călca-n picioare cupa prieteşugului chiar de dragul unui cîştig mic". Cînd în anul 1258 despotul

        {EminescuOpXIV 127}

potul Mihail Comnen din Epir ridică flamura rebeliunii contra împăratului şi împărăţiei, mijlocitorul păcii Uroş luă parte la această întreprindere pe faţă şi fără sfială, trimiţînd în campanie o însemnată trupă auxiliară, care pustii şi jefui regiunea de Iîngă Prilapus şi în fine puse pe fugă trupa romeică condusă de căpitani fără esperienţă şi cu puţini oameni, încît comandanţii împărăteşti fură încunjuraţi în cetatea Prilapos şi ţinuţi locului ca prizonieri. Trădarea deschise inamicului porţile cetăţii şi garnizoana strîmtorată astfel se văzu silită de-a da pe mîna despotului rebel Mihail puternica tărie Prilapos contra unei capitulaţiuni, juruite şi de dînsul, pe care însă el n-o ţinu, căci, deşi făgăduise atît garnizoanei cît şi conducătorilor ei deplină libertate de retragere, totuşi îi lăsă să sufere în obezi şi lanţuri, nepuindu-i pe picior liber. 

 Schimbare de guvern la romîno-bulgari. Încuscrire între Constantin Tichus şi împăratul Teodor. O pace îndoielnică şi nu prea deosebită de starea de război caracteriza raportul dintre Serbia şi Romîno-BuIgaria cu împărăţia romeică cînd iată că spre folosul celei din urmă părăsi priveliştea lumii acesteia Mihail, principele Bulgariei, carele-n toată vremea hrănise o duşmănie adînc înrădăcinată nu numai împrotiva acelei împărăţii, ci chiar împrotiva cumnatului său, lui Teodoros Laskaris II împărat. Propriul văr al lui Mihail, anume Calliman, înţeles în tainică uneltire cu vro cîţiva locuitori din Tîrnova, se folosi de momentul cînd acela lipsea din capitală şi-i luară viaţa năpraznic şi într-ascuns. Ucigaşul Calliman se-nsură numaidecît cu văduva lui Mihail, sporindu-şi astfel în mod considerabil drepturile la domnie asupra romîno-bulgarilor, domnie ce-o dorea şi care era încă vacantă. Dar principele sîrbesc Uroş, căruia-i era scîrbă de evenimentul acesta, intră în fruntea unei oştiri în Tîrnova, puse mîna pe fiica sa, măritată odată după Mihail, acum după Calliman, şi o luă cu sine acasă. Pe răpitorul de tron Calliman îl ajunse curînd Nemesis: părăsit de toţi, gonit din loc în loc fără putere şi răgaz, căzu curînd sub loviturile poteraşilor trimişi să-l prinză. Nefiind coborîtori direcţi de parte bărbătească din dinastia Asanizilor, bulgarul Mitzes însurat cu fiica lui Ioan Asan şi cumnat cu împăratul Theodor Laskaris II, se grămădi la domnia romîno-bulgară, dar şezu în scaun ca pe spini, scurt timp numai. Tîrziu la minte şi fără bărbăţie în cîte voia sau făcea, pînă la un grad de merita dispreţ, ajunsese cu slăbiciunea atît de departe încît toate orînduirile lui poporul le considera ca fără de nici o valoare şi nu le ţinea de loc în samă. În aceste împrejurări apăru cu tărie şi succes în priveliştea politică un bulgar de condiţie, Constantin Tichus, care întrecea cu mult pe conaţionalii săi atît prin isteţie deosebită cît şi prin putere fizică. Deşi se cobora numai pe jumătate din sînge bulgar, iar pe jumătate din sînge sîrbesc, deci era foarte contestat de zavistuitori şi adversari, totuşi înţelese cum să cîştige favoarea poporului de rînd precum şi a oamenilor de condiţie şi de distincţiune din ţară şi fu ales în fine, cu voia şi hotărîrea tuturora, regent bulgaro-romîn. Astfel, după stingerea dinastiei curat romîne a Asanizilor, se sui pe scaunul vacant al domniei o dinastie curat slavă, de neam bulgaro-sîrbească. Constantin Tichus ridică armele în contra slabului Mytzes, îl împresură în cetatea Tîrnova, îndărătul zidurilor căreia se credea sigur, dar Tichus izbuti pe deplin; puternicul oraş căzu în mîinile Iui şi Mytzes cu ai săi nu putu scăpa decît cu fuga. În chiar scaunul de reşedinţă Constantin luă într-adevăr frîiele în mîna sa tare, dar în celelalte părţi ale ţării autoritatea lui Mytzes rămăsese neclintită. Războiul între cei doi stăpînitori petrecu în curînd ţara toată, purtat c-un noroc schimbăcios. Mytzes se bucura în opinia publică de un avantaj deosebit: de dreptul său de succesiune, întemeiat pe căsătoria cu fiica Iui Asan, deci pe încuscrirea cu dinastia domnitoare, stinsă în coborîtorii de parte bărbătească. După feliul de-a vedea al vremii aceleia înrudirea prin sînge sau cel puţin încuscrirea cu legitima casă domnitoare era singura legitimitate pentru a urma în domnie. Pentru a încuraja şi ridicarea lui Constantin cu toată puterea şi vaza legitimităţii şi pentru a o sprijini pe dreptul de moştenire, poporul şi regentul Bulgariei făcură prin anume solie rugăciunea cătră împăratul Teodor ca să-i dea pe fiica Iui cea mai mare, Irina, 

        {EminescuOpXIV 128}

lui Constantin Tichus de soţie şi s-o trimită în capitala Bulgariei pentru cununie în toată forma, căci ea este vlăstar adevărat şi nepoată directă a fostului rege romîn, Ioan Asan, deci e pe deplin în drept de-a moşteni părintescul scaun de domnie. Avînd Constantin Tichus soţie legiuită cu cununie, bulgarii făcură ce făcură ca să despartă căsătoria aceasta, iar drept dovadă şi spre a linişti pe-mpăratul Teodor [î]i trimiseră la Constantinopol pe nevasta despărţită, pentru a slăbi toate scrupulele ce le-ar fi avut contra propunerii lor. Împăratul se şi-nvoi într-adevăr, predete pe fiica sa Irina pentru a se face căsătoria propusă şi de atunci încoace fu pace si linişte între bulgaro-romîni şi romei, mai cu seamă pentru că amîndoi regenţii litiganţi solicitau în mod egal favoarea romeilor. Se-ntîmplă într-adevăr că Constantin Tichus, bătut într-o ciocnire de rivalul său, fu ţinut locului împresurat în cetatea Stenimachos şi căpătă de la împărătescul său socru ajutor, de scăpă de învingere deplină şi de prinsoare; 
curînd însă norocul armelor şi-ntoarse foaia, căci Constantin, mîntuit, veni deasupra în mod hotărîtor şi goni c-o vitejească năvală pe Mytzes, adversarul său. Acesta se refugie cu ai săi la Mesembria, oraş maritim întărit pe ţărmul de sud al Traciei, ceru de la-mpăratul să-i dea voie să petreacă în partea asiatică a împărăţiei şi, după ce i se acordă aceasta, el oferi împăratului domnia peste oraşul Mesembria, care avea a se incorpora cu împărăţia romeică, ca un fel de preţ de răscumpărare. Primindu-i-se oferta, el purcese pe uscat peste Em la împăratul Teodor, care pe atunci petrecea la Niceea, găsi acolo o primire ospitalieră şi i se acordă avizarea unui loc de salăşuire şi mai multe moşii roditoare, pentru traiul lui, lîngă rîul Skamander în apropiere de Troia, pe cari se aşeză în toată liniştea şi fără de nici o grijă. Înainte de-a pleca din Niceea mai vorbi cu-mpăratul pentru logodirea fiului său întîi născut, Ioan, cu Irina, fiica cea mai mare a împăratului. Cu toată starea încurcată şi cu toate greutăţile însemnate de-a satisface în acelaşi timp pe amîndoi pretendenţii încuscriţi, se înlătură totuşi pentru cîtva timp un război ce nu le-ar fi venit la-ndemînă bizantinilor, mai cu samă acum, după răposarea apropiată a lui Teodor Laskaris II care se săvîrşi din viaţă după o domnie de abia patru ani (august 1259). 

Ivirea lui Mihail Paleolog împărat. În acelaşi grad în care creştea însemnătatea, mărimea şi succesul temeinic al împărăţiei romeice, centralizate la Niceea, şi cu cît ea se apropia de scaunul ei de odinioară de lîngă Bosfor, cu atîta grăbea în aceeaşi vreme spre cădere puterea romîno-bulgară şi cea latină din împărăţia romană a Răsăritului. Împăratul Teodor Laskaris II murind, lăsase moştenitor al tronului şi urmaş pe fiul său, de nouă ani numai, Ioan, dar magnaţii împărăţiei nu puseră epitropi şi purtători trebilor împărăţiei pe cei doi bărbaţi, George Muzalos şi Arsenie patriarhul, pe care-i însemnase împăratul cu limbă de moarte prin testament, ci rînduiră în locul acestora numai pe Mihail Paleolog, care covîrşea pe ceilalţi prin înalta sa nobilitate şi prin simţul său de om de stat. Acest bărbat ambiţios trecu cu vederea după patru luni deja pe epitropisitul său, singur în drept de-a moşteni, şi puse oştirea să-l proclame împărat şi să-l ridice în scaun cu tot protestul energic al patriarhului Arsenie, cărele cu toate acestea fu în curînd silit să cedeze şi încercă numai să mîntuie viaţa prinţului Ioan printr-o nouă prestare de jurămînt din partea lui Mihail şi să asigure venirea la domnie a legitimului moştenitor al tronului, după ce va fi ajuns maioren. Cînd după doi an împăratul Mihail merse atît de departe încît puse să scoată ochii detronatului prinţ Ioan şi-l ţinu închis într-o cetate, virtuosul patriarh Arsenie fu cuprins de o indignaţie turbată şi deznădăjduită şi aruncă afurisania asupra neomenosului împărat. În zădar aşteptă Mihail cel escomunicat cu răbdare cucernică trei ani după dezlegarea pedepsei bisericeşti rostită asupră-i; în zădar ameninţa că va apela la papa; în sfîrşit convocă un sinod spre a-l judeca pe patriarh şi, fiindcă acesta nu voi să se prezinte înaintea sinodului ca acuzat, fu osîndit pentru absenţa sa, dezbrăcat de demnitate şi exilat la Priconesos. 

        {EminescuOpXIV 129}

Războiul lui Constantin cu romeii şi unirea lui cu cumanii. Vestea despre orbirea şi închiderea moştenitorului legitim al tronului, Ioan, umplu de durere şi turbare inima mamii sale Irina, soţia regelui romîno- bulgar Constantin, şi mînia ei fu atît de intensivă şi de adîncă încît îşi puse toată puterea şi răbdarea pentru a întărîta şi mişca pe soţul ei regal la un război de răzbunare în contra lui Mihail Paleolog. Constantin, de sine chiar plin de ură contra împăratului, nu-şi tăinuia gîndirea şi se-nduplecă la impulsiunea soţiei sale; dar, nesimţindu-se îndestul de tare pentru a-ncepe numaidecît lupta, el, cu toate clocotitoarele sale gînduri de răzbunare, pîndea totuşi cu răbdare ocazia favorabilă pentru a o pune în lucrare cu putere şi succes. Împăratul Constantin oblici aceasta şi, ştiindu-se cu strîmbătatea comisă, găsea că duşmănia lui Constantin e foarte naturală, deci răspunse la ea c-o duşmănie tot atît de mare şi, ca om cu minte, luă toate măsurile potrivite c-o asemenea stare de lucruri. Teritoriul său ajungea pe-atunci pînă la oraşul Orestias (Adrianopol), de unde se-ncepea marginea romîno-bulgară, deci îl provăzu cu trupe însemnătoare, introduse în trupe o disciplină strictă, întreprinse o incursiune pe teritoriul romîno-bulgar, supuse puterii sale mai multe regiuni, luă oraşul Filipopole, cetatea Stenimachos şi regiunea esterioară a munţilor Emului, ocupă oraşele maritime Mesembria şi Anchialos, cari, precum pomenirăm, se cedaseră de către Mircea (Mytzes), precum şi tîrgurile şi satele de primprejur, cari toate, strîmtorate de-a alege între cele două state, preferară a se pune sub domnia romeică. Regele romîno-bulgar află cu spaimă progresele adversarului său şi scrîşnind trebui să-şi mărturisească lui şi că, din cauza slăbiciunii proprii, nu venise încă vremea pentru războiul de răzbunare ce-i ardea pe suflet, că nu ajunsese lucrul la maturitatea prin timp, care e la adecă sufletului adevărat al oricărei întreprinderi. 
Momentul hotărîrii veni abia în anul 1264, amestecat fiind şi prinţul turcesc Sultan Azatin din Iconium, care pe atunci trăia pe pămînt romeic sub pază împărătească, el care într-un rînd dăduse ospitalitate fugariului Mihail Paleolog şi, cerînd şi pentru sine o asemenea ospitalitate, i se aviză ca loc de sălăşluire oraşul maritim Acnos, unde primi o gvardie de corp sub cuvînt de ocrotire, dar în realitate pentru a-l păzi pre el şi a nu-l lăsa să fugă. Acest om, care trebui să se simtă mai mult prizonier decît oaspe al împăratului, hotărî să-şi cîştige libertatea cu orice preţ şi se folosi de ocazia priitoare cînd împăratul întreprinsese o campanie în Tessalia contra lui Mihail Angelos din Anatolia. Prin unchiul său, care trăia pe ţărmul nordic al Pontului, el puse să zădărască pe Constantin, principele romîno-bulgar, să irumpă în ţara romeilor şi-i făgădui acestuia o sumă mare de bani daca va lua parte activă la eliberarea persoanei sale. În aceeaşi vreme el făţărnici o înclinare şi o simpatie adînc înrădăcinată pentru împăratul, îl rugă cu multă stăruinţă ca să-i dea voie să vie la Curte şi declară că, chiar fără de această învoire, el va căuta să se apropie de împăratul numai din pură afecţiune pentru dînsul. Invitat cu amabilitate de-a veni la Curte, rămase aproape de-mpăratul şi-l întovărăşi în campania sa din Tessalia, atît la ducere cît şi la întoarcere. Stînd lucrurile astfel, regele bulgar Constantin se-ntări printr-o alianţă cu cumanii, cari locuiau pe malul stîng al Dunării, primi de la ei un contingent auxiliar de 20000 de oameni şi, în fruntea lor şi a propriei sale oştiri, năvăli în partea romeică a Traciei. Ca o mreajă acoperea şi inunda oastea unită a lui Constantin toată Tracia pînă la ţărmuri, cu atîta desime şi coeziune încît nici om nici dobitoc nu putea trece neobservat şi neapucat prin rîndurile oştirii. Toate măsurile acestea erau luate pentru ca împăratul să nu scape de prinsoare, şi cînd acesta se-ntoarse acasă prin mijlocul Traciei cu suita sa, cu o oaste considerabilă de apărare şi cu sultanul Azatin, trupele romîno-bulgare şi cele cumane roiau împrejuru-i în cea mai mare apropiere, cu o necontenită îndărătnicie, şi căutau să-l prindă cu oţărîtă poftă de adulmecare. Cu tot meşteşugul războinic, împăratul era urmărit cu stăruinţă de inamici, o mare parte a suitei sale îl părăsi de desperare în voia sorţii, el văzu pierind orice disciplină din oamenii ce-l acompaniau şi cari îi mai rămăseseră, şi plutea necontenit în pericolul iminent de-a cădea pe mînile inamicului. Abia lîngă muntele Ganos izbuti să-şi amăgească urmăritorii şi să coboare neobservat la mare, unde găsi două corăbii de război mai mari de ale latinilor, care, fiind pe cale spre Constantinopol, se opriseră în acel liman pentru a se aproviziona cu apă proaspătă. 

        {EminescuOpXIV 130}

împăratul se sui cu suita sa cu tot în aceste corăbii de război şi după două zile ajunse cu bine în rezidenţa sa. Înşelat amar în aşteptările sale şi contrariat în silinţele de-a prinde pe împăratul, Constantin hotărî să smulgă cel puţin pe sultanul Azatin din mînile romeilor. El se întoarse cu toată turbarea asupra oraşului Aenos, în care se refugiase o parte a urmăritei suite împărăteşti împreună cu sultanul Azatin, şi puse condiţia de căpetenie că să i se estradeze acest prinţ; căci la din contra ameninţa oraşul cu pieire, pe locuitorii lui cu nimicirea. Visteria împărătească, adusă asemenea acolo şi păzită cu multă grijă, fu ascunsă în pămînt după porunca unui demnitar competent şi apoi oraşul hotărî, cedînd forţei majore şi lipsit de orice speranţă de dispresurare, să predeie pe sultan în mînile regelui romîno-bulgar. Un jurămînt, depus solemn dintr-amîndouă părţile în mînile episcopului de acolo chezăşui învoiala şi legă turbatele mîni ale lui Constantin. Deci el cruţă oraşul şi se întoarse acasă cu cetele sale, cu cele aliate ale cumanilor şi cu sultairul Azatin, dar mai întîi prădă din temei cu totului tot atît oameni cît şi vite din provinca Tracia. 
Mihail Paleolog era foarte indignat de nesocotita făţărnicie şi de scăparea izbutită a sultanului Azatin, deci porunci numaidecît ca soţia şi copiii lui să fie închişi într-o cetate, iar banii sultanului să fie confiscaţi şi vărsaţi în visteria împărătească. Mînia sa vie căzu şi pe episcopul care favorizase capitulaţia, mijlocind-o şi primind jurămintele, din care cauză îl ameninţă cu judecata şi cu pedeapsă canonică. Funcţionarii de Curte carii aprobaseră această învoială cu inamicul suferiră pedepse trupeşti, trebuiră să îmbrace spre batjocură haine femeieşti şi nu se mai putură arăta înaintea feţei împăratului. 

Scăderea continuă a puterii bulgaro-romîne. După moartea stăpînitorului Ioan Asan steaua romîno-bulgară, care pînă atuncea se suise mereu, începu să se plece spre asfinţit. Lipsea în statul acesta orice idee mai înaltă de civilizaţie, el nu se răzima decît pe dreptul existenţii proprie şi a puterii materiale, iar cînd puterea materială începu a slăbi, atunci statul ajunse la oboseală şi la o consistenţă mai puţin strînsă, neajunsuri cari permiseră întîi împărăţiei romeice reardicate, apoi statului osman fanatizat şi sălbatic ca, pe temeiul unei idei de stat combinate c-o întreagă sau c-o jumătate de putere, să surpe şovăitorul stat romîno-bulgar. O privire retrospectivă asupra decursului evenimentelor de la acel domnitor încoace confirmă observarea aceasta. 
 Încă regele Bulgariei, Ioan Asan, al cărui popor începuse a primi încet-încet oarecare civilizaţie, se înduşmănise din nou cu latinii în pornită ceartă de interese; iar aceştia încheiaseră în contra lui o alianţă cu sălbaticele oarde de cumani, carii în urmă pătrunseră prin inima Macedoniei cu sabie şi cu foc. Cu atît mai favorabilă deveni situaţia pentru cumintele şi activul regent Ioan Ducas Vatatzes, care izbuti să alunge pe romîno-bulgari din partea Traciei ocupate de ei, să cucerească Macedonia şi Tessalia toată şi să silească la supunere pe familia domnitoare din Epir. Soarta a voit ca să nu-şi aşeze cu succes coroana împărătească a Bizanţului pe frunte nici Vatatzes, care a răposat în anul 1255, nici fiul şi urmaşul său Theodor Laskaris II, care în vremea unei scurte domnii ştiuse să respingă cu noroc pe romîno-bulgari, nici în fine nepotul său nevrîstnic Ioan Laskaris, ci abia Mihail Paleolog, acest epitrop necredincios, care a răpit tronul lui Ioan. Ba chiar cea din urmă catastrofă hotărîtoare era implicată într-un strîns raport cu statul romîno-bulgar. Cel din urmă stăpînitor al Epirului, Mihail II Comnen, se lepădă de vasalitate şi ridică armele contra împăratului Niceii, suveranului său recunoscut. Mihail Paleolog rîndui pe frate-său cu o parte de oşti contra lui Mihail Comnen, dar era foarte îngrijit ca acest vasal rebel să nu se unească cumva cu romîno-bulgarii, cari nu trebuiau taxaţi sub valoarea lor. Pentru a abate această primejdie, împăratul trimise un corp de observaţie, puţin numeros dar bine înarmat, care sub comanda generalului Alexios Strategopulos avea să intre în Tracia; care însă, pe neaşteptate şi fără a fi avizat de mai

        {EminescuOpXIV 131}

înainte printr-un anume plan de campanie, luă cu asalt capitala Constantinopol (25 iulie 1261), puind capăt împărăţiei latine de acolo. 
Apropierea considerabilă a guvernului bizantin central şi a oştirii lui, necontenitele şi sîngeroasele turburări de tron în Romîno-Bulgaria, dezbinarea şi descompunerea ţării în parţi servile şi grupe de partizani fără scrupule, slăbirea autorităţii guvernului, părăginirea intereselor publice, înjosirea puterii statului la uneltiri meschine şi la lupte de partid, toţi aceşti factori stricăcioşi contribuiră în mod activ pentru ca statul bulgaro-romîn să decadă, încet-încet însă neoprit. La aceste se mai adaose împrejurarea că, în urma pierderii încurînd a părţii de ţară curat romîneşti din cuprinsul Macedoniei şi a ţinuturilor precumpănitor romîneşti din munţii Tessaliei şi ai Emului, elementul bulgar cîştigă preponderenţă în paguba celui romînesc, îşi manifestă precumpănirea aceasta într-un mod simţitor şi fu o cauză fundamentală mai mult de slăbire şi de dezbinare, pe lîngă factorii de căpetenie adunaţi pînă acu. 

Căsătorirea din nou şi complicaţiunile lui Constantin Tichus. Pe vremea aceea căsătoriile între casele de regenţi erau mijloace cu deosebire bune şi sigure de învoială şi dedeterminaţiune în politică. Condus de această părere, împăratul Mihail Paleolog ştiu să căsătorească la-nceputul anului 1272 pe fiul său Andronic Paleolog cu prinţesa Anna, fiica regelui maghiar Ştefan V. Însufleţit de dorinţa de-a vedea restabilindu-se durabil pacea şi liniştea tot în chipul acesta şi în regiunea de lîngă Em precum şi în Macedonia şi Tracia, mai cu samă pentru că în decursul unor războaie atît de numeroase oastea romeică suferise nespus de mult, Mihail Paleolog se folosi în acest sens de ocazia săvîrşirii din viaţă a reginei Irina, soţia regelui romîno-bulgar Constantin Tichus. Veni la acesta solul împărătesc Georgie Acropolita cu propunerea de-a încheia nu numai un tratat de pace şi de amiciţie, ci de-a întemeia totodată o încuscrire, căci împăratul destina de soţie pentru regele bulgar pe nepoată-sa Eulogia, ce fusese cununată mai înainte cu marele domestic Alexius Piles. Constantin primi la anul 1272 propunerea şi astfel amîndouă părţile confirmară noul tratat de pace, amiciţie şi căsătorie prin jurăminte solemne şi regulară prin tratat şi soarta oraşelor Anchialos şi Mesembria, care adevărat că erau cu dreptul ale statului romîno-bulgar, dar trecuseră de cîţiva ani sub domnia romeică, iar acuma le trecea împăratului Mihail în deplina proprietate a regelui Constantin, ca zestre a miresei peţite. Cît despre încuscrirea făgăduită, împăratul se ţinu de cuvînt cu bună-credinţă şi întovărăşi el chiar, împreună cu patriarhul, pe nepoată-sa pînă la oraşul Silyvria, de unde o trimise înainte la regele romîno-bulgar tot cu acea pompă şi cu zestre de daruri. Dar nu atît de scrupulos a fost împăratul cu darea îndărăt a făgăduitelor două oraşe maritime care, precum se-ngrijea, le-ar fi servit romîno-bulgarilor ca puncte de razim pentru incursiuni în împărăţia romeică şi ar fi devenit în mînile lor un primejdios mijloc de agresiuue. Pentru a-şi îmbuna şovăirea şi pregetul, se servi de fel de fel de pretexte, mai mult ori mai puţin de crezut. Ba locuitorii acestor oraşe se împotrivesc hotărîtor de a fi încorporaţi cu regatul romîno-bulgar de vreme ce totdeauna a făcut parte din Romania şi se simt a fi romei adevăraţi, ceea ce nu-i decît drept şi echitabil; ba împăratul crede că e mai practic de-a se astepta un rod al noii perechi căsătorite, pentru că sub un moştenitor al bulgarilor răsărit din sînge romeic se poate face într-un mod mai potrivit şi mai puţin delicat retrocesiunea acelor oraşe. Deşi din toate pretextele acestea se vădea uşor reaua voinţă şi vicleşugul, Constantin Tichus răbdă totuşi în liniştită resignaţiune şi se tînguia numai că soţia de care avea parte îşi pricepea misiunea astfel că, în privirea acestei cereri, dădea mult mai mult ajutor romeilor decît persoanei sale. Dar, cum născu pe fiul Mihail din căsătoria ei actuală, regina Maria se turbură mult de necontenitul şi îndărătnicul refuz al împăratului şi acuma ea era aceea care se băga în sufletul soţului ei şi-l îmbulzea fără-ncetare şi cu insistenţă ca să ceară din nou cu toată hotărîrea predarea neîntîrziată a celor două oraşe, iar în caz de refuz să declare nule tratatele cu împăratul Mihail şi să-l împresure cu război. Încordarea între cei doi stăpînitori crescu văzînd cu ochii, duse la fel de fel de ostilităţi şi numai o singură împrejurare a oprit-o de-a nu degenera în război făţiş. Isteţul împărat
131

        {EminescuOpXIV 132}

ştiuse să cîştige alianţa puternicului căpitan de tătari Noga, căruia-i dete de soţie pe fiica sa nelegitimă, Eufrosina, şi-l înduplecă de-a irumpe în ţara regelui romîno-bulgar îndată ce acesta ar porni război în contra împărăţiei romeice. Grija de tătari precovîrşi la regele Constantin şi reţinu de nevoie braţul său mînios. 
 
Aprinse certe unioniste şi încercări neizbutite de uniune. Pe lîngă alte neînţelegeri şi necazuri mai veni spinoasa întrebare a uniunei bisericeşti care, mai mult decît totdeauna, i se părea Curţii bizantine foarte cu cale, ba chiar neapărată din motive politice şi pentru conservarea de sine. Pe-mpăratul Mihail îl umplea de spaimă şi anxietate numeroasa oaste de cruciaţi adunată la anul 1270 sub Ludovic IX, regele Franţei, şi sub fratele său, Carol de Anjou, rege al Siciliei, cari aveau a năvăli în împărăţia romeică; deci între acestea Mihail încercă să amăgească pe papa cu propunerea uniunii şi făcu pasul acesta numai cu speranţa că doar ar putea prin înrîurirea papală să oprească pe latini de-a ataca Constantinopolul şi de-a reinstala pe exîmpăratul Balduin II, care trăia încă. Episcopii săi, nefiind tocmai favorabili unei asemenea schimbări de lege, el le lămuri că chiar cu ocazia unor primejdii cu mult mai mici s-au uzat de acest mijloc şi că nici astăzi nu e o altă cale de scăpare, căci aceasta-i singura nadă cu care se prinde papa şi cu care se poate cîştiga în favorul ocrotirii grecilor. Deşi clerul grec se zbătea cu drept cuvînt contra recunoaşterii unei autorităţi străine asupra bisericii lor şi nu voia a o pune la dispoziţia unor cîrciumari şi meseriaşi de rînd, de cari în clerul latin de ţară erau pe ici pe colo, totuşi clerul nu cuteza de-a se opune pe faţă la planul împăratului, foarte hotărît, şi cedă din slăbiciune, deşi raţiunile acestuia citate pentru a-i îndupleca culminau în subtilităţi şi sofisme. Numai trei puncte sînt în cestiune - zicea împăratul: 
primatul, apelaţiunea şi comemorarea în rugăciuni, cari cîteşi trele, privite mai de aproape, sînt pentru greci fără valoare şi neprimejdioase. Desigur că papa nu va veni aşa de curînd la Constantinopol pentru aprezida conciliul; a-l numi frate şi cel dentăi nu e asemenea vrun scrupul, căci şi în Evanghelie risipitorul bogat îi zice lui Avraam tată, cu toată nespusa depărtare şi deosebire între ei. Tot aşa de puţine scrupule căta să aibă recunoaşterea apelaţiunii la Roma, căci abia se va găsi vreun grec care de dragul unei certe să treacă aşa de lesne marea întinsă şi primejdioasă. Cît despre pomenirea în rugăciuni, trebuie să se admită în vederea scopului de folos comun, căci Dumnezeu însuşi a primit fire omenească şi s-a supus răstignirii pentru a mîntui omenirea; deci, daca în cazul de faţă se poate evita prin o alipire analogă o primejdie ameninţătoare, atunci nu e un păcat, ci o faptă vrednică de laudă. Fiindcă atît preoţimea cît şi populaţia nu se puteau îndupleca atît de lesne, împăratul luă măsuri mai energice. El porunci subscrierea generală a unui document obligatoriu prin care, după aparenţă, supuşii toţi se obligau numai să asculte de-mpăratul. El persecuta pe adversarii uniunii sub alte pretexte şi declară în mod neînduplecat şi categoric pe oricare cetăţean al statului care n-ar iscăli documentul că e vinovat de crima de lez-maiestate. Totodată eliberă o diplomă în care încredinţa în gura mare cu blăstemele cele mai îngrozitoare şi sub cele mai cumplite jurăminte cumcă nu are de loc intenţia de-a lăsa să se adaoge la crez măcar o iotă sau cîtu-i negru sub unghie; nu e vorba decît de recunoaşterea celor trei puncte: primatul, apelaţia, comemorarea şi acestea chiar numai pentru subrepţiunea pe furiş a păcii publice. Parte mare a clerului aprobă numaidecît cererea împăratului şi, fiindcă puţini preoţi îndărătnici, suferind exilul enunţat asupră-le, se răzgîndiră cu vremea şi se uniră cu majoritatea acomodată, întregul cler grecesc se rosti la urma-urmelor fără excepţie pentru uniunea bisericească susţinută cu atîta viociune de cătră împăratul. Sumisiunea clerului, mai cu sila, mai cu vorba, avu de urmare că împăratul trimise la anul 1274

        {EminescuOpXIV 133}

solii săi la al doilea conciliu din Lyon, ţinut de papa Grigorie al X[-lea], şi anume pe marele logofăt George Acropolita în numele împăratului şi pe lectorul Ioan în numele întregului cler grecesc, cari întăriră prin jurămînt solemn primirea credinţei bisericei romane. Numai patriarhul Iosif al Constantinopolului stărui ne-mpăcat să respingă uniunea, făcu jurămînt în scris contra păcii bisericeşti, căzu în dizgraţia împăratului şi fu scos din scaun sub pretexte nule prin hotărîrea unui sinod patriarhicesc. Urmaşul său, învăţatul Ioan Bekkus, ridicat din chartophylax patriarh, s-acomodă mlădios cu voinţa şi părerea împăratului şi astfel se făcu că în anul 1274, în ziua Obezilor Sf. Petru, s-au serbat serviciu solemn în biserica Sf[intei] Sofii, de faţă fiind împăratul şi solii întorşi de la Lyon, s-au citit evanghelia greceşte şi latineşte, după care s-au pomenit papa Grigorie X ca arhipăstor suprem al bisericii apostolice şi papă ecumenic. 
Cu tot decursul în aparenţă favorabil al uniunii, îndeplinite în mod formal, ea dete de fund pe de o parte din cauza sentimentului latent de neatîrnare al clerului grecesc, pe de alta din aversiunea poporului grecesc, lucruri pe cari uniunea nu le putu învinge cu toate silinţele împăratului. O fierbere adîncă pătrunse în relaţiile private şi în viaţa de familie, dezbină populaţia, pîn-acum una în credinţă, în amici şi adversari ai uniunii, învenină toate relaţiile sociale şi duse ura şi persecuţia pîn-înlăuntrul relaţiilor de căsătorie şi de înrudire. Cele două partide rupseră orice comunitate întreolaltă, se fereau una de alta în societate şi în daraverile negustoreşti, ba chiar între fraţi se ardică făclia certei religioase. Schisma, pospăită pe dinafară şi numai abia de catră împăratul, irupse făţiş în cler şi popor c-o pornire îndoită şi fără măsură, iar partidele întărîtate aruncau una asupra alteia pline de turbare anateme şi contraanateme. Nichifor, despotul Epirului, şi frate-său Ioan, duce de Patras, esploatară turburarea generală, convocară un consiliu provincial în care împăratul fu proscris, dar pe de altă parte şi ei fură escomunicaţi de cătră patriarhul Bekkus. Mai veniră la rînd maltratări şi silnicii contra amicilor uniunii, pînă ce grecii începură a nu mai considera pe latini de creştini. Poporul, în loc de-a zice "un grec şi un latin", zicea semnificativ: "un creştin şi un latin". Un singur orn era care dorea serios mănţinerea uniunii: influentul patriarh Bekkus. Pentru toţi ceilalţi puternici ai zilei, neesceptînd pe fiul împăratului şi moştenitorul tronului, Andronic Paleolog, uniunea era o manta pentru a acoperi scopuri private personale sau un stîlp de razim pentru foloase politice obşteşti. Astfel politica ipocrită a împăratului Mihail, arătînd predilecţie cu prisosinţă dar interesată pentru uniune, încurcase conştiinţa bisericească şi morală a poporului său şi aprinsese în propria lui casă un foc care a ajuns la un rezultat tocmai contrariu celuia pe care el îl avuse de gînd; căci în locul unităţii a răsărit din încercarea de uniune o aversiune a grecilor contra latinilor care întrecea cu mult aversiunea de mai înainte şi lărgi marea prăpastie deschisă, de nu se mai putu umplea. 
Afară de astea, curînd i se suiră împăratului în cap cererile exagerate ale Scaunului papal, căci papa Nicolae III [î]i ceru în anul 1278 nu numai recunoaşterea primatului roman, ci şi primirea adaosului filioque în crez, apoi învoirea ca un legat cardinal al papei să petreacă la Constantinopol, în fine ca grecii să schimbe cu totul ritul lor bisericesc pe cel latin "pentru că unitatea credinţei nu sufere o deosebire a modului ei de manifestare". Concesiunile cerute întreceau cu mult pe cele pe cari le recunoscuse ca neapărate şi le hotărîse un sinod din anul trecut (1277), prezidat de patriarhul Bekkus. Papei Nicolae III îi mai venea la îndemînă favorabila împrejurare că solii împăratului Mihail, sosiţi la Roma, se putuseră încredinţa în persoană de tăria cu care papa refuzase în mod categoric regelui Siciliei, Carol d'Anjou, permisiunea cerută de-a întreprinde un atac asupra Constantinopolei Împăratul, mulţumit cu rezultatele de pînă acum ale făţărniciei sale şi întărindu-se în ea şi de acuma înainte, nu se încurcă deloc la marile cereri ale Scaunului papal, căci, de vreme ce de mult hotărîse de-a cîştiga Roma prin făgăduinţi, dar de-a nu ţinea

        {EminescuOpXIV 134}

niciodată cele făgăduite, nu-i era întru nimic daca pretenţiile romane se brodeau a fi mai mari ori mai mici. Spre a cîştiga opinia publică pentru sine crezu că n-are nevoie de a-şi tăinui acasă la el adevărata sa socotinţă şi cu acest scop convocă tot clerul la Curte. Aici le declară pe faţă că el va primi şi va trata foarte amabil pe solii papali, cu toată mărimea pretenţiunilor lor, şi că aceasta e cu atît mai necesar cu cît papa actual, Nicolae III, e departe de-a fi atît de favorabil împărăţiei bizantine precum era Grigorie X odinioară. Totodată el se jura pe nu ştiu ce că nu se va abate de la credinţă nici c-un fir de păr şi că tot atît de puţin va adaoge o iotă sau o commă la crez; mai bine va risca un război nu numai cu italienii, ci cu oricare popor care ar pofti să-l siluiască. Deci faţă cu cererile papei va fi mlădios şi condesscent, solilor le va răspunde şi le va da drumul cu bună pace şi prietenos, fără de-a căşuna însă obştiei vro silă sau pagubă. "De vom speria nelavreme vînatul - zise el la sfîrşit - atunci tot folosul vînătoarii se va pierde, o perspectivă sigură daca ne amintim puţina bunăvoinţă a papei". După poveţele acestea ale împăratului, patriarhul cu clerul cellalt se retrase în propriul palat de rezidenţă şi invită acolo pe solii papali la o adunare, unde aceştia espuseră fără încunjur aceleaşi cereri ale papei, pe cari le împărtăşiseră deja împăratului şi fură ascultaţi în linişte. Drept rezoluţie solii primiră o scrisoare de răspuns către papă, plină de laude, în care se ocolea cu meşteşug cererea lui filioque. Totodată, după porunca împăratului, solii fură conduşi prin închisori, ca să vază acolo pe adversarii uniunii puşi în obezi, cari erau oameni foarte de cu vază, ba rude de ale împăratului chiar şi o samă de prelaţi. Unii dintre aceştia li se deteră solilor, să-i ia cu sine, ca să-i pedepsească papa; 
însă papa îi trimise îndărăt împăratului cu scrisoare de recomandaţie, după ce se spălaseră de vina lor, recunoscînd primatul. 
Dar în fine se observă la Roma nesinceritatea şi viclenia interesată a bizantinilor ascunsă după apucăturile lor, deci Roma o lăsă pe coarda de jos. Cînd se sui în scaun Martin IV la anul 1281, împăratul trimise doi episcopi să-l felicite, dar aceştia fură primiţi rece, cu greu tîrziu căpătară audienţă la papa şi trebuiră să sufere o tratare cu puţin respect. La aceasta se mai adaose că papa cel nou intră în relaţii intime cu regele Carol d'Anjou şi că amîndoi erau lănţuiţi unul de altul prin legături de gratitudine şi interes, pentru că amîndoi contribuiseră în mod esenţial şi reciproc la ridicarea lor. Martin IV adoptă dar vrăjmăşia lui Carol în contra împăratului Mihail, rosti asupră-i escomunicarea prin o aspră bulă de proscriere şi dete drumul solilor săi într-o formă nebinevoitoare. Astfel papa încurajă planul regelui Carol d'Anjou, care nu voia nimic mai puţin decît de-a răsturna pe împăratul Mihail şi a pune în locu-i pe ginere-său Filip, fiul alungatului împărat Balduin II. Mihail Paleolog se răzbună, oprind în paraclisul împărătesc pomenirea papei în rugăciuni şi aliindu-se cu Petru III, regele Aragoniei, rivalul lui Carol d'Anjou, contra acestuia. A se lepăda în public de uniunea pe care el însuşi o voise atît de mult nu i se părea priincios şi la vreme, căci numeroşii săi inamici dinlăuntru ar fi putut să facă din această nouă retractare o armă pentru osîndirea lui. Papa mai aruncă o a doua şi o a treia bulă de escomunicare în contra lui (1282), bule cari opreau pe orice catolic de-a avea a face cu dînsul şi-l cuprindeau şi pe Petru de Aragonia. Ca şi cu papa, împăratul Mihail se stricase temeinic şi cu poporul său propriu, iar cînd se săvîrşi din viaţă, la capătul anului 1282, nu i se acordă nici înmormîntarea bisericească, pentru că fusese părtinitorul de căpetenie al uniunii. 
Sub lunga domnie a împăratului Andronic Paleolog (1283 - 1328) începu o reacţie în toată forma şi hotărîtă, care răsturnă din temelie întreprinderea întreagă a predecesorului său şi dete nelimitată putere tendenţei contrarie a deplinei despărţiri a bisericelor. Persecuţiunile, permutările şi actele de răzbunare ale partidului învingător al adversarilor uniunii cuprinseră tot poporul şi ajunseră atît de sus încît patriarhul Bekkus, cel mai sincer părtinitor al uniunii, găsi cu cale de-a preveni furtuna ameninţătoare prin abdicarea de bunăvoie şi retragerea într-o mănăstire. Iosif, cel cunoscut prin atitudinea sa antiunionistă, se urcă din nou pe tronul ecumemenic

        {EminescuOpXIV 135}

al bisericii. Se convocă un sinod şi poporul stăruia numaidecît de-a se condamna Bekkus, arătînd dorinţa-i de-a înrîuri asupra hotărîrilor sinodului în acelaş grad în care înrîurise altădată împăratul asupra lui. Pentru a intimida şi a stăpîni sinodul, izbucni o răscoală şi atunci episcopul Teoctist de Adrianopole observă următoarele: 
"Rebelii vor iestimp să întrebuinţeze pe episcopi ca pe nişte frigări de lemn, pentru a frige în ele pe Bekkus, au însă totodată gîndirea nemărturisită de a-i arunca pe urmă şi pe ei în foc". Esperienţa confirmă curînd după asta adevărul acestei aserţiuni. Intrînd odată în curentul primejdios al responsabilităţii religioase şi politice, nu mai era nici o oprire pentru corabia mişcată de furtună. Admiţîndu-se odată principiul datoriei de-a se justifica, darea în judecată rostită asupra patriarhului suplantat nu se putea opri asupra unui singur creştet, ci trebuia să cuprindă cu necesitate pe toţi capii bisericeşti de deosebite grade şi trebuia să sfîrşească prin a include în sine pe toţi clericii şi mirenii de părere contrarie. O jumătate a bisericei şi a norodului judeca pe cealaltă jumătate şi nu numai aprobarea pozitivă a unei dogme neînţeles esprimate şi nepricepute, pe care-o primise totalitatea, ci chiar numai îngăduirea tăcută a unei asemenea dogme trecea drept grea crimă canonică şi civilă. În urma unei hotărîri a sinodului, Bekkus trebui să ceară iertare de la reinstalatul patriarh Iosif, pentru că, în vremea în care acesta trăia încă, luase asupră-şi demnitatea patriarhatului. Deşi căută să scuze scrierile sale în favoarea uniunii, arătînd că a fost silit să le alcătuiască prin presiunea împrejurărilor timpului şi prin voinţa nestrămutată a împăratului şi deşi sprijini părerea sa asupra adaosului de filioque pe tîlc logic şi pe sentenţe în favoru-i din Sfinţii Părinţi, totuşi a fost învinovăţit că e eretic şi-a trebuit să iscălească nu numai crezul, ci şi abdicarea sa de la patriarhat şi depunerea darului preoţiei. După cererea sinodului, împăratul îl exilă apoi la Brussa. 
De atunci încoace flacăra pîlpîitoare a condamnării fanatice se lăţi repede şi neoprită. Chiar biserica Sf[intei] Sofii, care se socotea pîngărită prin intrarea latinilor în ea, căta să se sfinţească din nou, ca să se cureţe. Un tribunal, compus anume din călugări, pedepsi, fără a ţinea socoteală de ceva, pe toţi părtaşii uniunii, fără deosebire, să fi fost în stările de jos mirene sau preoţeşti. Dar nu numai zelotismul orb de turbare, ci şi mai mult lăcomia de avere şi răzbunările personale jucau un rol covîrşitor la acest tribunal. Sinodul din parte-i rostea şi punea pedepse pe episcopi şi pe cei trei patriarhi din străinătate, bucurîndu-se întru acestea de consimţămîntul şi ajutorul împăratului. Chiar împărăteasa, văduva Teodora, fu osîndită ca să iscălească crezul înscris, să abjure prin act înscris uniunea şi să făgăduiască în mod formal că nicicînd nu va pretinde pentru adormitul ei soţ, Mihail Paleologul, îngropăciune bisericească. Pacea religioasă era zdruncinată în cele mai dinlăuntru ale ei, conştiinţa poporului se-ncurcase în mod estrem în urma acuzării de erezie şi persecutării pentru nişte dogme aprobate ieri-alaltăieri de sinod chiar, dogme despre a cărora înţeles, cuprins şi mod de esprimare vuia mereu o logomachie şi insipidă, şi plină de contraziceri, şi fără nici un rezultat hotărît. Voiau să aprofundeze neaprofundabila fiinţă a lui Dumnezeu şi, fiindcă nimeni nu pricepea cum, fiecine se credea în drept de-a o tîlcui cu vorbe goale, cari erau recunoscute de toţi de adînci adevăruri. Cine nu credea că vorbele sînt adevăruri descoperite era eretic, deci scos din biserică şi pedepsit cu asprime. Puţinii oameni mai cuminţi şi mai nepreocupaţi recunoşteau aceasta şi o spuneau în gura mare, dar geaba. Într-o dispută teologică între greci şi latini, rînduită de patriarhul Grigorie, marele logofăt Nicefor Gregoras sfătui pe amîndouă părţile să se lese cu totul de certe asupra unei teme sterpe şi insolubile, pentru că fiinţa lui Dumnezeu e inaprofundabilă şi tot astfel nu se poate afla nici legătura între Tatăl cu Fiul şi cu Duhul Sfînt. E drept că împăratul, după ce ajunse autocrat, îşi dete multe silinţe pentru a împăca parţiiile şi-şi impuse sacrificii în chiar cercul familiei sale. El permise să nu se îngăduie îngropăciunea bisericească a tatălui său chiar; încuviinţă escluderea mumei sale de la

        {EminescuOpXIV 136}

Serviciul divin pe cîtă vreme nu va fi iscălit osînda soţului ei; el dete voie de-a nu se pomeni în biserică soţia sa chiar, care cu toată tîrzia ei pocăinţă n-a fost eliberată înaintea morţii de prihana răspîndită asupra naţiei întregi prin complicitatea sacrilege cu latinii. Dar silinţele sale pentru a aplana cu binele cearta religioasă rămaseră fără rezultat, întocmai ca şi încercările sale de-a linişti pe arseniani, cari de la nedreapta scoatere din scaun a lui Arsenie nu mai recunoşteau legitimitatea niciunui patriarh. În fine, în anii 1283 şi 1285 se restabili învăţătura veche în sinoadele ţinute la Constantinopol şi se statornici în toată forma şi de drept deosebirea bisericei greceşti de cea latină. 
De atunci comunitatea religioasă între greci şi latini se dovedi nerealizabilă pe calea bunei învoieli. Cu atît mai zeloşi lucrau papii pentru ca să ridice din nou împărăţia latină din Constantinopol şi pentru acest scop chemară în cruciată spornică Apusul în contra împăraţilor bizantini. Bonifaciu VIII, (1294 - 1303), Benedict XI (1303 - 1304), Clement V (1305 - 1314) tindeau cu atît mai mult la gloria de-a cuceri împărăţia grecească cu cît se temeau cu drept cuvînt că această împărăţie va cădea ca o pradă ieftenă în mîna turcilor. Dar în fond îşi stăteau împrotivă principii lumeşti incompatibile unul cu altul, la latini fanatismul şi pofta de-a domni, la greci grija neatîrnării lor naţionale, şi de această incompatibililate dinlăuntru se spărgeau toate încercările de unire în afară. Un noroc deosebit a fost pentru greci că veneţienii încăpură la ceartă şi război cu ungurii pentru pretenţiile lor reciproce de teritoriu, încît nici unii nici alţii nu putură urma numaidecît planurile papei contra Bizanţului. 

 Duşmănia Eulogiei şi a Mariei contra împăratului Mihail. Complicaţia bisericească a împărăţiei romeice avu chiar de la început un efect de retroacţiune asupra Bulgariei, atrăgînd în bulboana mişcării ei nu atît clerul şi poporenii, ci Curtea mai cu samă. Regina romîno-bulgară Maria, se, supărase pe împăratul Mihail Paleolog, carele, chiar după naşterea fiului ei Mihail, sub pretexte de nimic îi refuza mereu predarea cetăţii Mesembria, făgăduită în mod solemn, arătînd prin acest refuz o răutăcioasă îndărătnicire; dar supărarea reginei crescu şi mai mult prin întărîtarea mumei sale Eulogia, sora împăratului. Aceasta îşi atrăsese dizgraţia împăratului pentru că prea s-amesteca cu zel în certurile religioase, căci nu numai că tăie orice comunitate religioasă cu fratele ei, dar încă atrase la sine pe o mulţime de iniţiatori şi părtinitori ai schismei, pe cari-i încuraja şi le dedea sprijin cu sfatul şi cu fapta. Aflînd aceasta prin călugării cari, cînd veneau la Tîrnova, cînd plecau cu scopul de-a frămînta lumea, mînia Mariei crescu şi mai mult contra unchiului ei împăratului, care trata cu dispreţ pe muma ei şi-n toate celea uita orice consideraţie pentru ea, din care cauză Eulogia nici un pregetă de-a îmboldi mereu pe fiică-sa şi de-a o împinge cu succes la răzbunare. Maria nu făcu sfară cu intenţiile ei, dar se lăsă răpită la o contraacţiune atît de puternică precum nu s-ar fi putut aştepta de la o femeie. În anul 1276 trimise pe un sol al statului, anume Iosif Katharos la Palestina şi la Egipet, pentru ca în taină să se învoiască cu patriarhul Grigorie de Ierusalim şi cu califul din Cairo în contra împăratului. Patriarhului îi dete să înţeleagă că împăratul e un regent urît de Dumnezeu, un despreţuitor al legii şi un violator al religiei, şi ea atare nu poate merita nici îndurare la Dumnezeu, nici cruţare despre oameni, deci o acţiune comună în contra lui nu e numai justificată, ci e o datorie chiar. Califului din Egipt îi oferi alianţă ofensivă, conform căreia romîno-bulgarii ar fi avut să năvălească contra romeilor dintr-o parte, trupele egiptene dintr-alta. Patriarhul se arăta în fond nu tocmai antipatic unei asemenea împrotiviri, dar prea se simţea izolat, căci nu putea pune temei pe ceilalţi patriarhi. Căci într-adevăr nu numai că în tronul ecumenic stătea Bekkus, un hotărît amic al uniunii, ci şi Anthimie, patriarhul din Antiochia, mersese la Constantinopole şi se supusese poruncii împărăteşti, iar Athanasie, patriarhul din Alexandria, prea era departe şi espus, încît avea mare nevoie de ocrotirea împăratului şi nu putea renunţa la ea, de aceea preferise a persista într-o atitudine de mijloc, ca adică nici să recunoască espres uniunea îndeplinită, nici s-o combată sau s-o schimbe, 

        {EminescuOpXIV 137}

ci să atîrne liniştit într-o egală distanţă de părţile amîndouă. Mai hotărît a fost refuzul califului. Toată misiunea bulgară era pentru el un eveniment şi neaşteptat, dar şi ciudat, căci o asemenea misiune din Bulgaria nu venise niciodată la predecesorii săi; afară de aceea nu prea punea temei pe puterea naţiei bulgare, abia cunoscute şi pierdute în umbra semiîntunericului, pentru a aştepta din parte-i vrun ajutor puternic. Deci nu crezu de fel aserţiunile ademenitoare şi făgăduinţele soliei şi-i dete drumul în toată liniştea fără un rezultat care să satisfacă. 
Astfel uneltirile Eulogiei şi planurile Mariei contra împăratului se pierdură fără urmă, ca un nour sterp într-o noapte întunecoasă. 

Vicleşugul Mariei contra lui Sfentisiav. Pe cînd fiul Mihail era copil încă, regina Maria îl încoronă rege, îl îngrijea şi-l creştea ca pe un rege şi la orice ceremonii publice îi dădea locul cel mai apropiat de părinţii săi. Cu toate astea viitorul copilului îi părea primejduit prin despotul Sfentislav, pe care fără cuvînt îl bănuia c-ar tinde să moştenească tronul şi c-ar avea de gînd a-şi întrebuinţa puterea lui de despot pentru a sprijini pretenţiile sale. Hotărî dar să-l înlăture prin vicleşug şi ca pretext şi ocazie se folosi de îmbolnăvirea soţului ei, Constantin Tichus. Prin soli anume îl înduplecă la anul 1277 pe Sfentislav la o întîlnire şi la venirea-n Tîrnova, garantîndu-i, prin jurămînt siguranţa vieţii şi o primire binevoitoare. Cînd acest despot, încrezîndu-se în jurăminte, veni într-adevăr, Maria îl încărcă cu gingăşii şi hotărî să înfieze pe acest bărbat, care era moşneag aproape. În timpul unei solemne slujbe în biserică şi cu pompă mare, Maria îl înfie pe Sfentislav, îl îmbrăţişă în public pe el şi pe Mihail ca pe cei doi fii ai săi şi-i dete rangul şi drepturile unui al doilea fiu după Mihail. Foarte mulţămit, Sfentislav se întoarse la partea locului de unde era, prinse încredere cătră noua sa mumă şi veni din nou în vizită. Maria atunci, abuzînd de încrederea lui, puse cursă neprevăzătorului ei fiu adoptiv şi-i luă viaţa. Sîngele nevinovatului ucis cerea răzbunare de la dreptatea cerească şi-n curînd se şi ivi un răzbunător cumplit ca plinitor al fatalităţii. 

Ridicarea, răscoala şi biruinţa lui Lachanas. Pieirea lui Constantin. Era în ţară un sătean simplu, de soiul lui porcar cu simbrie, numit de popor Cordocuba, şi grecii traducînd acest cuvînt, care însemnează legumă, îl numeau Lachanas(adică grădinar de legume), avea însă-dealtfel multă isteţie şi darul izvodirii, ştiind sama multor lucruri şi mai avînd pe lîngă acestea un gust viu pentru întreprinderi. Acest om, dedat cu totul proastei lui meserii, trăia numai cu pîne şi cu legume, dar era cuprins de o adîncă aiurare, clocea planuri cari mergeau foarte departe, făcea mutre serioase, se simţea purtat de planuri care se înălţau sus de tot, se topea în rugăciuni fierbinţi şi elocuente cătră Dumnezeu şi vorbea cu consătenii şi cei asemenea lui că mai multi sfinţi i se arătaseră, provocîndu-l să sfarme jugul robiei şi să răpească la sine domnia preste ţară şi popor. Prorocia lui inspirată despre răsturnare mare, zisă şi rezisă c-o perseverare necurmată, începu să afle crezare şi-i cîştigă partizani în poporul de rînd în genere, dar mai cu samă la partea aceea a poporului care se simţea dispusă spre jaf şi manie de schimbare. Lachanas se-narmă, se-mbrăcă mai cuviincios şi-ncepu acţiunea sa războinică la anul 1277. Îi mai veni la-ndemînă împrejurarea că regele Constantin, condamnat la nemişcare, sau totuşi la greociune, pentra că-şi frînsese fluierul piciorului, nu putea să inspire respect vecinilor, aşa că tătarii învecinaţi întreprinseră în mai multe rînduri călcări în Moesia, arzînd, pustiind şi jefuind ţara în dragă voie. Contra unui asemenea roi de tătari se aruncă Lachanas cu ceata sa mică şi-l zvîrli claie peste grămadă; curînd nimici un alt despărţămînt de tătari şi, cu cît mai departe mergea, cu atît mai mulţi partizani cîştiga, cu atît mai multe biruinţe izbîndea asupra năvălitorilor, cu atît mai mult creştea faima lui de om ales pentru lucruri mari. Mase mari de popor şi ţinuturi întregi se luau după dînsul şi-i sporeau partizanii cari, prin mulţimea şi direcţia lor, începură a deveni primejdioşi. Primejdia

        {EminescuOpXIV 138}

apropiată stîrni atît pe regele Constantin cît şi pe împăratul Mihail. Acesta alergă în puterea iernii la Adrianopol, parte pentru a supraveghea mai de aproape decursul evenimentelor de dincolo de graniţă, parte pentru a dispune la faţa locului cele de cuviinţă pentru asigurarea teritoriului statului. Mergînd într-una din zile călare, ca să inspecteze graniţa ţării, lunecă cu cal cu tot pe gheaţă şi se răni atît [de] rău încît a trebuit mai mult timp pînă să se vindece, în care vreme evenimentele se desfăşurau dincolo de hotar fără ca el să poată avea vrun amestec la ele. Între acestea marea majoritate a poporului romîno-bulgar, scîrbită cu drept cuvînt de regimul arbitrar şi apăsător de pîn-acuma şi de lipsa de bună-credinţă a perechii domnitoare, care ajunsese pînă la uciderea lui Sfentislav, întorsese spatele domnitorului său şi ţinu parte lui Lachanas, a cărui putere ajunsese prin aceasta la o înălţime ce impunea respect. Părăsit în voia sorţii de cătră cei mai mulţi partizani şi neputînd ridica decît oaste puţină, regele Constantin, ameninţat pe tronul său, porni contra adversarului celui plin de trufie şi dispreţ şi, cînd veni ciocnirea, el trecu pe un car de bătălie prin mijlocul şirurilor acestuia. Contraapărarea lui Lachanas a fost strălucită, căci cu toată vigoarea puterii sale covîrşitoare şi c-o ne-nspăimîntată vitejie zdrobi pe nebărbatul rege Constantin, care nu ştiu nici să se apere ca un rege, nici să moară ca un erou, ci pe cîmpul de bătălie îşi pierdu viaţa într-un mod deplorabil în mînile lui Lachanas. Acesta bătu şi nimici o parte a trupelor regelui, iar o altă parte o rîndui în şirurile propriei sale oştiri. Lipsa aproape totală de apărare în ţinuturi şi oraşe îi înlesni repedea lor supunere şi el nu-şi dete răgaz, pînă ce nu izbuti să fie recunoscut şi proclamat domn şi rege peste toată Romîno-Bulgaria. Puterea sa creştea văzînd cu ochii, iar gloria sa acoperea originea, în orice caz uzurpatorie, a noii stăpîniri. 

Complicaţia lui Lachanas cu împăratul Mihail Paleolog şi cu Ioan Asan precum şi a acestuia cu Terteres. Uimitoarea ridicare pe tronul bulgar a unui om nou de ieri de alaltăieri, născut în stările cele mai de jos, făcu pe împăratul Mihail să nu se simtă la largul lui şi-l umplu de mîhnire. Avînd grijă de a-şi asigura posesiunea şi ocupat cu luarea măsurilor cuvenite, acest monarh avea de gînd să puie afară de orice cestiune cîştigul de ţări ce-l avea de la regatul bulgar, cîştig întărit încă prin moartea lui Constantin şi pe care împăratul voia să-l facă şi mai durabil prin încuscrierea cu Lachanas. El puse să observe pe acest din urmă în ceea ce făcea şi nu făcea, precum şi-ncotro-i bătea gîndul şi-n ce fel era acţiunea lui şi astfel îl spionă pentru a putea afla daca el, care începuse de la aşa de mic, e şi destoinic de-a se mănţinea în realitate pe culmea cea mai înaltă a măririi omeneşti esterioare pe care se urcase. Avea de gînd să-i deie uzurpatorului fiica sa proprie de soţie, în orice caz însă numai atunci cînd uzurpatorul ar fi ştiut să-şi manţie domnia preste bulgari, pe de altă parte iar gîndea la nestatornicia sorţii, care e drept că poate da cele mai mari lucruri, dar şi poate răpi ceea ce avuseşi din capul locului; apoi mai socoti că virtutea singură face irevocabile bunurile cîştigate şi verosimilă cîştigarea celor ce lipsesc, şi în fine se temu că norocul nestatornic îşi va revoca toate darurile, sau că aceste daruri, în lipsa virtuţii, se vor întuneca atît de mult, încît nici nu-i va fi permis împăratului a se uimi de cel atît de repede ridicat, nici a avea milă de cel repede căzut. În mijlocul acestor cumpăniri de gînduri şi faţă cu necesitatea de-a da bulgarilor un guvern solid, împăratul îşi adună sfătuitorii de încredere şi se consultă cu dînşii despre întrebarea cui să-i ajute a veni la domnie asupra bulgarilor, lui Lachanas sau lui Ioan, fiul lui Mytzes; căci daca în favoarea celui dentîi militează norocul, un curajos spirit de întreprindere şi o dibăcie conştiută de scopul ei, acest din urmă are în favoare-i originea, dreptul de moştenire şi perspectiva verosimilă de-a ajunge la scop, de i se va da oarecare sprijiu. Sfetnicii se hotărîră deci să prefere pe Ioan Mytzes, care şi împăratului îi convenea mai mult din cauza încuscririi cu dînsul, apoi pentru că era continuatorul legitim al stăpînirii părintelui său, în fine luîndu-se în considerare domnia blîndă a regeştilor săi predecesori precum şi purtarea de grijă a împăratului, întărită prin încuscrire, se putea spera că el va fi primit bine şi cu inima deschisă în Romîno-Bulgaria; iar Lachanas cel îngîmfat de noroc desigur se
138

        {EminescuOpXIV 139}

va declara gata a se pleca sub servitutea de mai înainte şi se va supune, îndată ce trupele auxiliare ale romeilor vor intra în Bulgaria, sau de nu, îi va trebui să se ascunză în vro vizuină, după ce lipsit de nădejde va fi fugit mişeleşte; iar cît despre regina Maria şi fiul ei Mihail, estradarea lor se poate face prin chiar mînile locuitorilor din Tîrnova, şi aceasta cu atît mai uşor cu cît fărădelegile şi asupririle crudei regente sînt încă proaspete în memoria tuturor. După ce atît patriarhul ecumenic Teodosies Princeps, cît şi împărăteasa aprobară măsura aceasta, Mihail Paleologul chemă la sine la Curte în anul 1278 pe Ioan Mytzes, care petrecea în regiunea Troiei, provăzut cu îndestule mijloace de trai, îi dete de soţie pe fiică-sa Irina, îl recunoscu de rege al bulgarilor, îl reprezentă ca atare numeroasei suite de bulgari ce venise cu însul, porunci suitei sub pedeapsă ca să-l recunoască de rege şi conferi noului rege porecla împrumutată de la strămoşu-său, Asan, încît de acuma-nainte se numi Ioan Asan. Spre a cîştiga un partid puternic pentru regele din nou plăsmuit, împăratul luă, din Adrianopol, toate măsurile potrivite: adecă binefaceri nemijlocite revărsate asupra bulgarilor cari-l voiau; daruri de bani şi făgăduinţe pentru inimile cari şovăiau, speranţe mari de petrecere cu bine pentru ceilalţi locuitori şi toate acestea la un loc lucrau pretutindeni pentru recunoaşterea lui Ioan Asan şi pentru lepădarea de Maria. Astfel împăratul izbuti să lege un partid considerabil de soarta noului domnitor. 
Nunta prinţesei Irina cu Ioan Asan se făcu cu mari ceremonii şi cu pompă mare, la care cei logodiţi se serviră de culoarea ce se cuvenea numai împăratului, afară de lucrurile de sama călăriei cari la ei erau de lînă. Contractele de căsătorie încheiate stabileau ca un corp de armată, compus din trupele unite ale împăratului şi ale regelui, se va trimite spre a cuceri capitala Tîrnova şi întreg regatul Bulgariei; 
dar daca campania n-ar izbuti, Ioan Asan totuşi va avea dreptul asupra titlului şi demnităţii de despot la Curtea împărătească din Bizanţ. Asan iarăşi făgăduia din parte-i cu jurămînt că va mănţinea neatinsă legătură cu romeii pe cîtă vreme va sta pe tronul Bulgariei; dar căzînd din scaun va fi dator a aduce servicii credincioase împărăţiei romeice cu vasal cu numele şi cu rangul unui despot, care imediat urmează după împăratul. 

Căsătoria Mariei cu Lachanas. Împăratul ţinea mult să se cotorosească pe cale pacinică de regina Maria, pînă ce ea n-ar fi apucat a face un pas hotărîtor spre îndreptarea stării ei. 
Deci înnădi prin soli îndemînatici tratări cu bulgarii cu scopul ca aceştia să-i estradeie pe regina şi să ridice pe tron pe Ioan Asan cu soţia sa împreună. Maria încleştată între două rele, se vedea la răspîntia unei mari nedomeriri, încît trebuia, să ieie o hotărîre şi să aleagă într-un fel unul din cele două rele. Pe de o parte Lachanas înainta pustiind în ţară în fruntea biruitoarelor sale cete, ocupă multe ţinuturi frumoase şi supuse o mare parte a împrejurimilor Tîrnovei; pe de altă parte năpădeau trupele împărăteşti, atacau localităţile şi poziţiile slabe de dinafara capitalei, cruţînd Tîrnova însăşi, anume averea celor mari şi de samă, cu intenţia învederată de-a le înlesni lepădarea de regina. Neputîndu-se împrotivi amîndoror părţilor, pentru început crezu de cuviinţă şi potrivit cu demnitatea ei, de-a ceda împăratului care, ca un unchi al ei şi patron al lui Constantin, va trebui să ştie a păstra mai bine şi cu efect atît onoarea şi moştenirea răposatului cît şi interesul văduvei şi a fiului ei; afară de asta îi era în genere silă de-a intra în relaţii cu ucigaşul soţului ei, deci crezu cu mult mai cuviincios de a-şi cere mîntuirea de la acela, căruia din capul locului îi era datoare cu ridicarea ei pe tron. Era deja în punctul de-a rîndui soli cătră împăratul spre a-l ruga să-i mănţine drepturile ei, cînd consideraţia precumpănitoare a interesului material făcu să dispară orice alte consideraţii. Căci pe cînd ea nu dorea o punere la cale decît pe baza rămînerii ei şi a fiului ei, Mihail, la cîrma statului, ea se convinse-n curînd că împăratul are voinţa şi hotărîrea nestrămutată de-a se învoi numai rezervînd coroana bulgară pentru Ioan Asan şi soţia lui. Pe de altă parte Lachanas nici voia s-audă vorbindu-i-se de renunţare la o domnie în a cărei posesiune parţială se afla. Deci Maria, făr-a mai ţine în samă demnitatea ei, nesocotind opinia poporului, fără a răzbuna umbra soţului ei ucis, hotărî să se puie la o cale cu Lachanas, 
 139

        {EminescuOpXIV 140}

încheie cu el în anul 1278 un tratat formal de prietenie şi de căsătorie, deschise porcarului biruitor porţile capitalei şi împărţi cu el scaunul domnesc şi patul conjugal. Fără nici o îndoială iniţiativa unei asemenea relaţii a pornit de la Maria şi Lachanas se zbătea la început contra ideei de-a cîştiga pe calea tratativelor şi a învoielii, ceea ce izbîndise prin spada şi puterea sa, de aceea şi mai tîrziu el era zborşit şi nu intra deloc în voia nevestei care căuta a-l deprinde cu luxul şi desfătăciunea Curţii. La duioşiile şi dezmierdările Mariei, Lachanas răspundea cu ţineri de rău, ameninţări şi maltratări, pentru că în purtarea ei el vedea o ademenire la nebărbăţie şi la slăbiciune, iar el căuta a se feri în ochii tovarăşilor săi de arme şi a poporului întreg de aparenţa chiar cumcă prin ridicarea şi căsătoria sa ar fi devenit din ostaş înăsprit un om moale şi muieratic sau un berbant chiar. Avid de-a păstra renumele de uman, el susţinea că numai din iubire de pace şi spre a evita un război civil a făcut pe voia reginei; el n a primit - a dat graţie. 
Evenimentul neaşteptat îl dispuse rău pe împăratul, căci văzu planurile sale crucişate, şi-şi ascunse supărarea, arătînd o vie părere de rău numai pe care pretindea a o simţi pentru o asemenea faptă a reginei, comisă spre necinstea familiei şi batjocura tronului. Ea - zicea el - va spăsi în curînd apucătura ei greşită, căci soţul ei nu va fi în stare de-a rezista apropiatei năvăliri a tătarilor, cari văd în el nu numai un duşman făţiş ci un om despreţuit de chiar poporul său. Dar împăratul nu se mulţumi cu vorba numai, căci mereu grămădea trupe peste trupe în Bulgaria, puind toate iţele în mişcare pentru a răsturna pe Maria. Dar şi Lachanas dezvolta o activitate febrilă pentru a ţinea piept cu năvălirea îndoită a tătarilor şi a romeilor, din cari cei dentîi călcaseră deja ţara iar cei din urmă erau aşteptaţi. El solicită totodată favoarea maimarilor bulgari a căror ajutor îi părea folositor în campania viitoare. În genere îşi încordă toate puterile pentru a apăra o domnie, ce-i căzuse într-adevăr pe neaşteptate, dar pe care prinsese hotărîrea de-a o întări şi asigura cu orice preţ. Se apără deci cu zel, curaj şi dibăcie de multiplele şi zilnicele atacuri ale inamicului, condus de părerea că cine nu voieşte să lupte cînd poate va trebui să lupte cînd nu va voi. Atacă deci trupele inamice într-un mod atît de neaşteptat şi de iregular, încît le uimea de slăbeau din stricta disciplină de pîn-acuma; ele se fereau, cu toată evidenta lor precumpănire numerică, de orice ciocnire cu dînsul, pentru că a fi prins de dînsul însemna a fi supus la munci, deci prinsoarea era mai crudă decît moartea. Cu toată superioritatea numerică a oştirii lui Asan, războiul purtat cu uzurpatorul împresurat din toate părţile nu putu să se laude cu nici un succes acătării. 

Încoronarea lui Ioan Asan. Suplantarea lui prin Terteres. Uciderea lui Lachanas. Pe cînd, în împrejurări asemenea, nu se putea aştepta o consolidare mai trainică şi mai bună a lucrurilor decît dela căderea lui Lachanas, toanele schimbăcioase ale sorţii voira ca acest om, îngîmfat de norocul lui, să aibă asemenea a lupta în anul 1279 cu partea adversă a vieţii şi să sufere o înfrîngere într-o bătălie cu tătarii. La această ştire, locuitorii din Tîrnova, cari de mult erau aprinşi de ură contra Mariei, hotărîră să scuture jugul ei, să predeie pe regină şi pe fiu-său în mînile comandantului împărătesc şi să primească de domn a lor pe Ioan Asan, căruia i se şi cuvenea succesiunea pe tronul bulgar în puterea dreptului de moştenire. Maria, cum purcesese grea de Lachanas, a fost detronată într-adevăr şi dusă în prinsoare la împăratul, carele tocmai picase la Adrianopol, de unde apoi ea fu pusă la opreală sigură. Asan şi Irina sîrguiră spre Bulgaria făr-a întîmpina piedici, intrară cu triumf în Tîrnova şi primiră, ca regi aleşi, în acelaş an (1279) omagiul poporului lor. Între marii demnitari ai ţării se distingea pe atunci un anume Terteres, om cu mari merite şi multă vaza, care exercita o înrîurire puternică asupra conaţionalilor săi şi întîmpina mari laude din partea tuturor. Fiindcă ambiţia acestui om, deşi tăinuită şi abia întrevăzută de el însuşi, se urcase pînă la dorinţa după coroana regală, împăratul, voind a-l face neprimejdios, găsi cu cale să-l lege cu Asan prin încuscrire şi, investindu-l cu demnităţi înalte, să-l cîştige pentru interesul dinastiei reintegrate. Terteres era căsătorit deja, deci pentru a înlătura piedeca aceasta, l-au înduplecat de-a se despărţi de soţia lui care după porunca împăratului, ce petrecea atunci în Niceea, fu dusă acolo împreună cu fiul ei Osfentislav şi pusă la
140

        {EminescuOpXIV 141}

opreală. Nunta lui Terteres cu sora lui Asan se făcu în mod solemn, iar noua pereche fu investită cu înalta vrednicie de despot. Dar rîvnitoarea ambiţie după coroană a noului cumnat al lui Asan, departe de-a se înfrîna prin relaţiile nouă, crescu de atunci cu şi mai multă putere şi uneltea pe sub mînă planurile ei proprie într-o siguranţă cu atît mai mare cu cît acele planuri păreau de necrezut din cauza încuscririi. Cînd Asan se încredinţă pe deplin că există conspiraţie, hotărî, în anul 1280, să-şi părăsească tronul de bunăvoie şi cu bună cuviinţă, spre a preîntîmpina de cu vreme primejdii pe cari nu se simţea destul de puternic de-a le înfrunta. Într-o noapte puse să scoată pe furiş din oraş bogata visterie bulgară, stoarsă odinioară de la învinsul împărat Isaac Angelos, şi s-o transpoarte mai departe dimpreună cu alte lucruri ce voia să le ieie cu sine. Sub pretextul unei călătorii de distracţie înlăuntrul ţării, el se puse pe cale împreună cu soţia sa, ajunse la Mesembria, intră în corabie şi merse de-a dreptul la Constantinopol. Împăratul îl ţinu anume de rău pentru o purtare atît de nebărbată şi de mişelească, prin care se nimiciseră dintr-o singură lovitură multiplele silinţi şi cheltuiele pentru recîştigarea Bulgariei; refuză mai multă vreme celor doi fugari intrarea la Curte şi chiar mai tîrziu le îngădui cu greu înfăţoşarea în audienţă. Pe tronul vacant prin fuga lui Asan se urcă în puterea voinţei poporului ambiţiosul Terteres, rîndui să-l încoroneze numaidecît şi puse mîna în curînd, făr-a găsi împrotivire, pe întreg teritoriul romîno-bulgar. 
Între acestea Lachanas, căruia i se răpise copilul şi soţia totodată, strînsese cu mare ce o oaste considerabilă înainte de plecarea lui Asan încă, împresurase Tîrnova şi cu ajutorul protostratorului (marelui comis), Tzasimbaxis căşunase dureroase înfrîngeri trupelor romeice. Şi acuma, cînd o parte a oştirii de 10000 oameni înainta sub protovestiarul Murinos să despresure capitala, Lachanas se aruncă asupră-i lîngă localitatea Diabaena, cîştigă (la 17 iulie 1280) o biruinţă strălucită cu oastea sa mult mai puţin numeroasă şi ucise mulţi romei nu numai în bătălie, ci şi în urma ei cînd îi prinse. Curînd după asta se aruncă (la 15 august 1280) asupra unui corp de 5000 de oameni pe care protovestiarul Aprenus le urca pe poala esterioară a şirului de munţi în sus, bătu corpul şi tăie pe conducător. Dar toate aceste şi multe alte dovezi de nespusa sa turbare de luptă nu puteau să-i ridice temeinic cauza, drept care hotărî în cele din urmă să fugă la tartarhanul Nogas şi să-i ceară ajutor şi sprijin. 
Dar nici împăratul nu-şi puse mînile în sîn, ci trimise la Nogas pe Asan cu multe daruri, învăţîndu-l pre acesta să propună cererea ca să nu lese să-nchircească fără de nici un ajutor regele legitim al Bulgariei, singurul căruia i se cuvine tronul după dreptul de moştenire, ci din contra să-i dea mînă de ajutor, ca unui cumnat ce este (soţia lui Asan era soră cu a Nogăi), ca să dea greutate pretenţiilor sale drepte. Nogas primi cu bunăvoinţă pe Lachanas ce venise întîi, dar tot atît de bine primi şi pe Asan ce sosi mai tîrziu, luînd cu părere de bine darurile hărăzite; însă amîndoror părţilor le pricinuia mare îngrijire prin purtarea sa cumpătareţă şi rezervată, oprindu-i pe amîndoi la sine, luîndu-i cu sine în călătoriile sale, neluînd nici o hotărîre definitivă şi purtîndu-i cu vorba prin făgăduinţe generale, cînd pe unul, cînd pe altul. Ghimpele comun al amîndoror pretendenţilor era într-adevăr îndreptat contra lui Terteres, duşmanul lor comun, dar ei în de ei se certau tot cu atîta neînduplecare pentru domnie şi erau aprinşi de ură unul asupra altuia ca şi asupra lui Terteres; aşadar de voie de nevoie se potriveau toanelor precugetate ale tartarhanului. Acesta dete în fine un ospăţ, la care toţi ospătară aşa de-n dragă voie, încît cei mai mulţi oaspeţi nu erau teferi şi îşi pierduseră toată trezvia. Asan şedea în capul mesei lîngă Nogas, mai încolo la amîndouă laturile faţă în faţă şedeau Lachanas şi protostratorul Tzasimbaxis. Deodată Nogas, trezit parcă dintr-un vis turbure, răsare, pune capăt politicei sale de pregetare şi porunceşte slujitorilor în toată liniştea, ca şi cînd n-ar avea nici un alt scop, să puie mîna pe Lachanas care şedea pe scaun, simţindu-se pe deplin sigur. Pe cînd se întîmpla aceasta, Nogas strigă: "Acesta este duşmanul părintelui meu, al împăratului; el nu merită să trăiască, să i se taie capul! " La aceste cuvinte slujitorii ţin mînile lui Lachanas, îi înfig cuţitele în gît şi, cînd se rostogoleşte la pămînt, îl ucid cu totul. Curînd Nogas dă poruncă să execute şi pe Tzasimbaxis, care e ucis de un trabant ce-l loveşte cu securea în ceafă. La această privelişte îi îngheaţă sîngele în vinele lui Asan, 
141

        {EminescuOpXIV 142}

aşteptînd pentru sine aceeaşi soartă şi se linişteşte abia în urma stăruinţelor zeloase ale cumnatei sale Eufrosina, soţia lui Nogas, care izbuteşte a-l scăpa teafăr şi a-l trimite acasă. 
Astfel se sfîrşi acel om vrednic de mirare prin darurile şi soarta lui, el care împreunase în sine lucrurile cele mai de rînd cu cele mai nalte şi care repede şi c-o rară putere primitivă, se ridicase şi se menţinuse printr-o neînfrînată ambiţie care-l şi răsturnă. 

Ameninţarea hotarălor, incomodarea, strămutatul şi răscumpărarea romînilor. În urma încurcăturelor bisericeşti şi politice, precum în urma decadenţei generale aşi împărăţiei bizantine, puterea ei de apărare scăzuse foarte şi starea armatei şi a flotei se dovedi chiar de la începutul autocraţiei împăratului Andronic Paleolog că era atît de jos, încît nu mai erau destoinice nici a apăra teritoriul statului, nici a stăpîni marea. Astfel piraţii pe de-o parte prădau ţările ţărmurene, intrînd adînc înlăuntrul lor, pe de altă parte cumanii pe cari Terteres neputinciosul nu-i putea stăvili, năvăleau despre miazănoapte şi despre apus, pustiind şi prădînd provinciile învecinate ale romeilor cu foc şi cu sabie. Nu numai cei vii, morţii chiar erau ameninţaţi cu pîngărirea la asemenea năvăliri. În ajunul unei nouă năvăliri a cumanilor în Macedonia şi Tracia, Andronic împărat crezu de cuviinţă să depărteze de cu vreme din raza năvălitorilor, anume din Allage, localitate chiar în marginea Traciei, cadavrul părintelui său Mihail, căci altfel uşor ar fi putut să încapă pe mînile cumanilor, cari ar fi cerut apoi pentru estrădarea lui o sumă de răscumparare, după cum le-ar fi plăcut de mare. Rămăşiţele lui Mihail fură duse la Silyvria după porunca împăratului şi înmormîntate spre repaosul de veci în aceeaşi biserică în care, mutate de tot acest Mihail, zăceau oasele împăratului Basiliu Bulgaroctonus (tăietorul bulgarilor) (1284). 
Contra unor asemenea tulburări de graniţe, Andronic împărat, ştiindu-şi bine slăbiciunea, recurgea la nişte mijloace ciudate cari semănau mai mult a fugă decît a apărare. Pe locuitorii litoralului, espuşi prin poziţia lor ca o pradă de-a gata pentru piraţi, el îi strămută cu aşezările mai înlăuntrul ţării pentru a nu mai fi la îndemînă năvălitorilor, doritori de pradă şi ca să fie întrucîtva în afară de raza lor. Locuitorii din părţile dinlăuntru ale Traciei şi Macedoniei, espuşi năvălirilor cumanilor, neputînd fi scăpaţi prin retragere mai înlăuntrul ţării, ci numai prin sprijin puternic care în acest timp nu li se putea da, fură avizaţi şi primiră permisiunea de-a se retrage în cetăţile şi castelurile de acolo care nici ele nu dădeau siguranţă pe multă vreme. 
Faţă cu împrejurările acestea, pacinicul popor al romînilor inspira asemenea îngrijiri însemnate. Se întindea pe teritoriul romeic, începînd din suburbiile oraşului împărătesc pînă la Vizya, apoi mai departe în numeroase aşezări, se-ndeletnicea mai cu samă cu cultura vitelor prin locuri muntoase şi greu de străbătut, era destul de învîrtoşat, deprins cu mînuirea armelor prin vînat şi apărarea de sine, apoi în urma mai multor războaie naţionale poporul romînesc devenise bătăios şi destoinic în lupte. Pe cuvîntul acestor calităţi şi al instinctului de neatîrnare al romînilor, temerea era întrucîtva justificată că la vreuna din năvălirile cumanilor romînii s-ar ispiti uşor de-a se alia cu ei, întîi pentru. că erau mîndri şi încăpăţînaţi de mulţimea lor şi de bogăţia lor de turme, apoi pentru că erau inspiraţi de o ură tot atît de mare în contra romeilor. Deci în anul 1284 Andronic orîndui ca romînii să fie transplantaţi cu toţii de la apus spre răsărit şi anume dincolo de Bosfor în teritoriile asiatice din faţa capitalei împărăteşti; apoi hotărî să-i reducă materialiceşte prin impozite, stoarceri şi pretenţii de despăgubire şi să-i umilească aşa încît să se deie învinsă mîndria lor întemeiată pe număr şi avere. Îngrămădiţi de amîndouă relele, de strămutarea cu de-a sila şi de maltratarea financiară, romînii oftau într-o stare

        {EminescuOpXIV 143}

de plîns şi se mîhneau mult mai mult de răul întîi decît de al doilea. Numai neajunsurile strămutării, neputinţa de-a lua cu sine toate averile mişcătoare, nevoind de-a lăsa în urmă-le sau de-a desface pe preţuri de nimic obiecte de valoare, pierderea de oameni şi de vite, pentru că transplantarea se făcuse în toiul iernii şi pentru că erau lipsiţi de cele trebuincioase pentru ale traiului, toate suferinţele acestea apăsau greu pe romînii strămutaţi fără de nici o vină. Dar chiar lăsînd toate acestea la o parte, unde ar fi găsit în nouăle lor aşezări toate condiţiile de climă şi de alt soi, neapărat trebuitoare pentru modul lor de-a trăi şi de-a se hrăni, încît nu se puteau deloc deprinde şi-şi vedeau pieirea cu ochii. Deci hotărîră să-şi puie toate silinţele ca să se întoarcă în patria lor de mai înainte, puseră mînă de la mînă şi strînseră o sumă considerabilă de bani şi o oferiră împăratului ca sumă de răscumpărare, carele încuviinţînd şi primind oferta, le dete în sfîrşit voie să se întoarcă la anul 1286. Astfel romînii, maltrataţi şi chinuiţi fără de vină, se văzură pe deasupra osîndiţi de-a-şi răscumpăra de la împăratul pe bani mulţi mîntuirea de relele lor, adecă dreptul comun. 
 
Împăcare şi alianţă între Terteres şi împăratul. Ca o despăgubire foarte la îndemînă pentru neliniştele de la hotară ce se-ntîmplau pe atunci, a fost pentru împărăţia romeică împăcăciunea cu Terteres, care a izbutit cu toate stavilele ce-i stăteau în cale şi-n urma căreia numărul protivnicilor Bizanţului scăzu cu unul, şi anume cu unul îndestul de însemnat. Terteres, care precum am spus răpise cu totul la sine, după fuga lui Asan, frînele stăpînirii regeşti din Bulgaria, era chinuit de remuşcări vii şi de aspre remonstraţiuni din partea autorităţilor canonice pentru căsătoria pe care o încheiase în contra legii şi cu scop egoist cu sora lui Asan, după ce-a fost gonit pe soţia sa legitimă, din care cauză nu era primit a se împărtăşi cu mijloacele de iertare ale bisericei. Adus la extrem prin această presiune morală şi religioasă, Terteres s-adresă împăratului, îi descrise starea anxietoasă a sufletului său şi declară că e gata a cădea la învoială printr-un tratat de pace şi de amiciţie, cu condiţia însă de-a i se restitui soţia sa întîia, esclusiv legitimă care de atunci petrecea închisă la Niceea. Împăratul încuviinţă propunerea; soţia despărţită, acum eliberată, a lui Terteres se întoarse la Tîrnova, iar el se obligă de-a trimite imediat pe sora lui Asan pe teritoriu romeic ca să dispuie împăratul de dînsa cum va voi, o făgăduinţă pe care o şi împlini în curînd. În asemenea împrejurări şi mai ales întărindu-se cu mult poziţia lui Terteres prin pasul acesta, reardicarea lui Asan pe tronul bulgar părea nerealizabilă, mai ales că lipseau cu totul oşti romeice spre a-l sprijini, deci în vederea tuturor acestora împăratul se hotărî să recunoască pe Terteres de rege legitim al Bulgariei, să primească şi să încheie legămîntul oferit de pace şi de amicie; pe de altă parte însă nu uită de-a numi pe Asan despot al împărăţiei romeice, spre a-l despăgubi măcar în parte, pentru că i se răpise tronul şi pentru a îndeplini făgăduinţa ce prin anume tratat i-o făcuse lui Asan împăratul Mihail Paleolog. 

Ivirea şi dispariţiunea lui Lachanas cel mincinos. Multă vreme după aceasta, la anul 1294 se ivi ca din senin şi din propriu impuls un om necunoscut, de cine ştie unde, care pretindea categoric că e Lachanas, regentul de odinioară al romîno-bulgarilor şi oferea împăratului triumfurile cele mai strălucite, daca-i va da învoirea să atace pe duşmanii împărăţiei. Era firesc lucru ca împăratului să i se pară straniu şi să fie neliniştit, văzînd înaintea sa aievea pe acelaş vestit aventurier, propunîndu-i şi făgăduindu-i multe, cînd auzise vestea sigură că fusese omorît de cătră Nogas tartarhanul. Spre a se încredinţa şi a fi personal sigur, împăratul recurse la mărturia verii sale Maria, foasta soţie a lui Lachanas, de la care aceasta avea şi o fată, dîndu-i pentru acest sfîrşit ocazia de-a observa, făr-a fi observată, pe acest strigoi echivoc şi a-şi forma o judecată hotărîtă asupra identităţii sale cu Lachanas cel adevărat. Cînd ea declară hotărîtor că acest pretendent

        {EminescuOpXIV 144}

nu numai că nu-i Lachanas cel adevărat, dar nici n-are cît de mică asemănare cu acesta, veneticul barbar căzu la Curte sub întemeiat prepus, mai cu samă pentru că imita într-un mod foarte stîngaci un semn caracteristic al temperamentului adevăratului Lachanas, izbucnirea repede şi vehementă a mîniei. Simulînd însă un zel religios, fanatic şi plin de evlavie, pe care-l şi făţărnicea aşa încît lua ochii, el totuşi izbuti să inspire masei poporului o opinie mare despre dînsul, despre plăcerea ce o are Dumnezeu de el, despre puterea sa, trezind astfel în mulţime speranţa pentru îndreptarea stării lucrurilor prin acţiunea lui. Împăratul însă nu se putea încrede într-un om care merita dispreţ, nu numai din cauza originei sale dintr-o ţară barbară şi a culturii sale analoge, ci pentru că mai dădea încă şi motiv just de adîncă neîncredere prin caracterul său echivoc şi amăgitor; deci pentru siguranţă condamnă pe acest aventurier să fie închis în temniţă. Masa poporului în genere, dar mai cu samă marele număr al acelora cari-şi pierduseră nădejdea cu aspiraţiile lor pe cale regulată şi firească şi asteptau o întoarcere spre mai bine a sorţii de la ceva neobicinuit, estraordinar şi miraculos, deci numărul celor făr-de-scăpare nenorociţi, celor părăsiţi făr-de ajutor, a acelor cu desăvîrşire desperaţi, mărturisea cu tărie părerea că are datoria imperioasă de-a întemeia deplina lor încredere şi cea mai intimă a lor speranţă asupra unui om atît de evlavios şi de însufleţit de Dumnezeu, căci numai de la el - cu mila şi ajutorul ceresc - mai poate porni cu siguranţă o faptă mîntuitoare pentru popor. Mai cu samă locuitorii de pe teritoriul împărăţiei învecinat cu Persia, cari erau greu bîntuiţi de cătră duşmani, se simţeau împinşi să aibă o încredere plină de speranţă în el, pentru că - susţineau ei - multe prorocii ar fi răsărit în mijlocul lor chiar cari le prevestise de mult venirea unui om ce-i va mîntui de nevoile lor. Ei nu se mulţămiră numai teoreticeşte de-a vedea în pretinsul Lachanas un mijloc de apărare contra relelor lor, ci-l rugau fierbinte pe împăratul să elibereze pe acest om şi să li-l trimită lor în fruntea unei oştiri romeice, ca să-i sprijine şi să-i apere, de vreme ce încrederea lor în el e atît de adînc înrădăcinată încît sub povăţuirea lui ar merge cu toţii în contra inamicului, căci sub un asemenea căpitan, purtat de încrederea generală, biruinţa e neapărată. Această cerere fiind sprijinită călduros şi fără deosebire de masele poporului de jos din capitală şi din provincii c-un fel de îmbulzitoare asiduitate, împăratul începu să se sfătuiască serios în sine însuşi şi-şi aduse aminte de acele cazuri ciudate în cari cererile chiar abnorme ale bolnavilor sînt în stare să înlăture boala, cînd doftorii adecă se văd în poziţia de-a satisface poftele bolnavilor contrarie meşteşugului medical, chiar contra ştiinţei întemeiate, numai pentru că e cu putinţă ca, intrîndu-le în voie şi ascultînd de un semn al naturii, oarecum lucrul să iasă la capăt bun. Deci aşa socoti şi împăratul că, precum cererile estraordinare ale bolnavilor înfrîng boala, tot astfel şi Lachanas, cu tot caracterul său amăgitor, trimis fiind în fruntea unei armii în vederea cererii generale, tocmai pentru că poporul crede atîta într-însul s-ar putea arăta teribil inamicilor şi folositor romeilor, cari au nevoie de ajutor. Condus de această părere, împăratul ţinu samă de cererea halizonilor, cari locuiau lîngă rîul Sangaris de-a lungul hotarului Persiei, îl puse pe Lachanas în libertate, dispuse pregătirile necesare de război şi-l rîndui pe el c-o oaste să atace pe persieni. Abia pornise Lachanas şi poporul de la ţară curgea spre dînsul de aproape şi de departe şi era în popor o iritaţie atît de împătimită şi o mişcare atît de vie ca şi cînd ar fi fost vorba de-a se răsturna lumea şi faţa pămîntului. Plugarii îşi părăseau plugul, ciobanii turmele şi, înarmaţi cu beţe şi măciuci numai, luptători neînarmaţi şi cete fără orînduială se puneau sub ordinele lui Lachanas, avînd cea mai tare încredere că sub aşa conducere vor birui pretutindenea. În puţin timp alergase împrejurui o mulţime nenumărată de venituri pestriţe şi de vînturători de ţară cari nici cunoşteau războiul, nici aveau cel mai mic semn de disciplină şi de meşteşug militar, neadeverind decît proverbul că "pentru cei ce nu-l cunosc, războiul e dulce". Şi într-adevăr luptătorii aceştia procedau într-un mod ca şi cînd n-ar fi fost nici vorba de luptă serioasă cu inamicul, ci de făcut pradă sau de jucării. A sta apărînd un val, a menţine cu tărie o poziţie, a ţinea orînduială în mase nu era nici în mintea nici în obiceiul acestor oameni, cari zburau încoaci şi-ncolo după plac şi-n amestec ca scînteile la nicovală ori ca pîraiele de primăvară, sau se zvîrleau toţi cu pornire asupra unui singur punct, 
144

        {EminescuOpXIV 145}

sau opriţi de ceva se risipeau. În toate părţile, după cum le convenea mai bine. Stînd lucrurile astfel, împăratul ducea grija ca nu cumva la cea dentăi ciocnire cetele acestea de luptători fără orînduială şi fără dresură să capete o bătaie aproape inevitabilă, iar pe de altă parte îl îngrijea cazul asemenea foarte verosimil că Lachanas, purtînd o campanie fericită, va abuza de favoarea poporului, care atunci se va grămădi şi mai mult împrejurul lui şi se va simţi ispitit de-a stîrni o rebeliune în orice caz primejdioasă. Deci îl chemă pe Pseudo-Lachanas la curte, îl dezbrăcă de demnitatea de general, îl înlătură în genere de la orice comandă peste trupe şi-l închise pe îndrăzneţul aventurier în temniţă sigură. O măsură atît de aspră avu urmare imediată; toată masa pestriţă de nespălaţi, cari alergaseră sub steagul lui Pseudo-Lachanas se risipi numaidecît spre cîteşi patru părţile lumii, fiecare spre casă. De atunci steaua lui Pseudo-Lachanas au albit pentru totdeauna, fără de-a-ncerca să se înflacăre din nou. 

Certuri de tron în Bulgaria. Sfentislav se ridică biruitor. Nu ar fi fost cu putinţă şi nici ar fi izbutit viteazul Noga de-a se urca la deplina neatîrnare şi la înalta demnitate de han, daca, trimis ca simplu căpitan de oaste de cătră suveranul său, hanul legitim, cu ordinul de-a supune mai multe populaţii din Asia, el nu le-ar fi supus într-adevăr, şi n-ar fi uzurpat domnia peste ele, nemaivoind să recunoască de acum înainte jugul fostului său suveran, a hanului legitim care-l rînduise în campanie ca pe un comandant subordonat lui. Dar după ani mulţi se ivi un răzbunător din casa dinastiei trădate, şi bătrînul uzurpator Nogas, atacat cu putere de Tuktai, moştenitorul dinastiei legitime a Hanatului, îşi pierdu cătră acesta în anul 1292 viaţa şi ţara. Numai o mică parte de tătari, credincioşi şi cu nestrămutată afecţie pentru cea din urmă casă domnitoare, se supuse pretendentului Tzakas, fiul lui Nogas şi a soţiei lui, Alakka. Acesta nu văzu mijloc mai bun pentru a-şi spori puterea sa foarte nesuficientă faţă cu Tuktai, decît în supunerea şi apropiarea pe de-a pururea a Bulgariei, care, pe atunci lipsită de regent, stătea deschisă pentru orice atac străin. Terteres, spăimîntat de ameninţările lui Nogas, ce trăia încă, se refugiase la-mpăratul, îşi aşezase scaunul în împrejurimile Adrianopolei şi de acolo se ruga cu stăruinţă de-mpăratul să-i trimită ajutor de oaste îndeajuns. Dar împăratul nu numai că nici prin minte nu-i trecea de a-i da un asemenea ajutor, ci-l opri chiar pe Terteres de-a petrece în apropierea lui, şi asta de grija lui Nogas, căci daca fugariul ar fi găsit primire prietenească şi încurajare binevoitoare din partea împăratului, Nogas desigur ar fi cerut estradarea lui şi-n caz de refuz şi-ar fi îndreptat mînia şi armele contra împărăţiei romeice. Cînd, după moartea tatălui său Nogas, Tzakas irupse cu oaste în Bulgaria în anul 1294, el sprijini cucerirea ce-o avea de gînd pe un titlu de drept şi anume pe dreptul său de succesiune, care i se cuvine după căsătoria încheiată de mai înainte încă c-o fiică a lui Terteres. Pentru a atrage şi mai mult la sine simpatia populaţiei, el puse alături cu dînsul, ca tovarăş, pe cumnatu-său Sfentislav, fiul lui Terteres, cu nădejdea că prin asemenea comunitate va cîştiga simpatia bulgarilor, dinastici în convingerea lor şi credincioşi rasei regale domnitoare şi astfel se va îndupleca de-a recunoaşte pe cale pacinică stăpînirea lui şi de-a asculta de dînsa. Sfentislav fusese de copil încă exilat şi închis la Niceea împreună cu mumă-sa, iar cînd mumă-sa primi libertatea şi se întoarse în ţară pe baza învoielii încheiate cu Terteres, el rămase ca ostatic la romei şi numai după mijlocirea patriarhului bulgar, Ioachim, carele, folosindu-se de ocazie favorabilă, puse cuvînt bun pentru dînsul pe lîngă împăratul, el îşi recîştigă libertatea şi învoirea de a se întoarce la casa părintească. Acest tînăr, care în urma pribegirii tatălui său ajunsese la mare lipsă, ştiu să se puie în posesiunea unor strălucite averi căsătorindu-se cu Encone, fiica adoptivă şi moştenitoarea declarată a unui negustor din stare mai de jos, dar foarte bogat, anume Pantaleon, care fiică fusese botezată de Eufrosina, soţia lui Nogas, încît astfel Sfentislav puse în serviciul aprinsei sale ambiţii mijloace corespunzătoare pentru îndeplinirea ei. Astfel îşi cumpără multe voturi între bulgari, se uni cu Tzacas, pe care-l recunoscu

        {EminescuOpXIV 146}

de suveran al său şi împreună cu dînsul puse mîna pe capitala Tîrnova. Cîtăva vreme el nu luă parte la stăpînire decît numai în numele lui Tzacas; dar, încet-încet şi pe tăinuite, el trase toată puterea la sine, accentuă pe lîngă bulgari comunitatea sa de origine şi de limbă, deşi, ca descendenţă după tată-său, Terteres cumanul, ar fi trebuit şi el să treacă de cuman; cîştigă în favorul său un partid puternic în ţară, şi cînd se simţi îndestul de tare, merse cu cumpătată viclenie spre ţinta sa de căpetenie. Pe cînd adecă Tzacas, încrezut cu totul în cumnatu-său, care în aparenţă îi era atît de favorabil, trăia de-a binele şi făr-de nici un prepus, Sfentislav îi pune o cursă, îl prinde, îl pune pentru multă vreme într-o închisoare sigură şi în fine pune slujitori jidovi şi creştini ca să-l gîtuie în închisoare (1296). În mînia sa el lovi totodată în Ioachim, patriarhul de acolo, în contra căruia avea prepusul că tinsese, prin trădare, să treacă Bulgaria în mîna tătarilor; fără cercetare canonică şi fără judecată, patriarhul fu aruncat într-o prăpastie şi înlăturat din lume în chipul acesta. Pe scara tuturor fărădelegilor acestora, Sfentislav se urcă la cea mai mare plenitudine de putere în ţară şi se întări în scaun în timp atît de scurt şi cu succes atît de repede, de se trezi gelozia lui Andronic împărat, carele începu să lucreze în contra lui, pînă ce stăpînirea noului domnitor nu cîştigase o consistenţă durabilă. Un prilej potrivit se-nfăţoşă în curînd, căci bulgarii, văzînd slăbiciunea şi decadenţa odioasei supremaţii a tătarilor, rînduiră solie cătră împăratul cu rugăciunea ca să li deie rege pe tînărul Michail, fiul fostului rege Constantin Tichus şi a soţiei sale Maria, ce era prinţesă greacă. Deşi Andronic, încuviinţînd cererea aceasta, trămise în anul 1287 pe cerutul principe Michail într-acolo, totuşi acesta a găsit puţin sprijin la partidul lui din ţară, încît nu putu nici să cucerească capitala, nici să răpească la sine cîrma statului, ci se văzu din contra silit, tăvălindu-se pe lîngă Tîrnova, să ducă o viaţă privată fără strălucire, fără glorie şi necompatibilă cu demnitatea de rege. Cu atît mai învederat sporea puterea şi vaza lui Sfentislav, care în curînd şi cu succes se puse în harţă cu romeii. Adevărat că în vremea aceea ţara Bulgariei era săpată de împărecheri şi întinsă în toate părţile în direcţiuni opuse. Mai cu samă se ridică în contra lui Sfentislav puternicul sebastocrator Radoslav, care merse să viziteze pe împăratul, fu primit cu bunăvoinţă şi cîştigă confirmarea în înalta demnitate de sebastocrator. Acest om, coborîtor dintr-unul din cele mai cu vază neamuri bulgare, înrudit cu casa foarte considerabilă a lui Smiltzus, încuscrit cu Eltimeres, despotul de Krunos, şi cu Terteres, care avea de asemenea de soţie o soră a lui Eltimeres, avînd deci legături atît de răspîndite şi de mari în ţară, putea să exerciteze o înrîurire cu atît mai mare cu cît Smiltzus, pe care, îndată după fuga lui Terteres, Nogas bătrînul îl alesese să urmeze în scaun şi care fusese înlăturat de cătră Tzacas şi Sfentislav, îi dete mînă de ajutor lui Radoslav cu toată greutatea vazei şi averii sale. Din Thessaloniki, unde împăratul petrecea din cînd în cînd, el trimise la anul 1299 pe Radoslav cu o oaste în Bulgaria, rînduindu-i şi mai mulţi demnitari înalţi de ai romeilor, ca să sprijine şi să ridice pe tron pe Mihail ce nu ştia cum şi încotro. Dar cum irumpea oastea cu îndrăzneală, despotul Eltimeres i se opuse tot cu atîta îndrăzneală lîngă Krunos, locul de căpetenie al teritoriului său, şi cîştigă în contra lor o biruinţă deplină. Sebastocratorul Radoslav căzu în mîinile biruitorului, care puse să-i scoată ochii şi, astfel pedepsit, îi dete drumul să plece la Thessaloniki, unde petrecea soţia lui. Iar pe marii demnitari romei pe cari-i prinsese, treisprezece de toţi, Eltimeres îi puse la dispoziţia lui Sfentislav, care se oferi să-i estradeze în schimb pe tatăl său Terteres, o ofertă care la urma urmelor s-a şi primit de cătră romei şi s-a împlinit preschimbîndu-se pe Terteres. Cu toate acestea, fiul Sfentislav nu cedă sceptrul lui Terteres, tatălui său întors, nici cu totul, nici în parte, ci îi aviză numai un oraş în care să locuiască, în al căruia cuprins el avea să-şi poarte de grijă pentru trebuinţele lui, să se bucure de toate comodităţile şi plăcerile cu putinţă, dar încolo să se abţie de la orice afaceri şi să ducă o viaţă comodă fără de nici o ocupaţie. 
Dacă împăratul pe de o parte se văzu amăgit în speranţele lui în privirea unei Bulgarie neprimejdioase, care să-i intre în voie, el pe de altă parte ştiu să-şi asigure pace şi prietenie prin o cuminte politică de încuscrire. Izbuti fără greutate să mărite pe fiică-sa din flori, Maria, cu tartarhanul Tuktai şi să dispuie bine şi în
146

        {EminescuOpXIV 147}

favorul interesului romeic pe acest vecin, care nu-i venea la îndemînă şi care acuma deveni ginerile său. Pe vremea aceea mai stăpînea încă în mijlocul vrîstei sale bătrîneşti hanul Nogas, tot întreprinzător şi tot plin de curaj, şi, cu toate poticnirile de pînă acum, el arăta o hărnicie vie asemenea acelui şarpe care, zdrobit de lovituri, tot [î]şi dovedeşte viaţa sa trainică în estremităţile sale cele mai depărtate, prin zvîcniri spasmodice. Pentru că Tuktai, ocupat într-un mod ostenitor cu luptele în contra lui Nogas, privea căsătoria ca un mijloc de moleşire pentru înăsprita sa viaţă războinică, el hotărî să-şi amîne însurătoarea şi retrimise împăratului, tatălui ei, pe mireasa ce i se adusese, pînă la alt răspuns şi, abia după ce în anul 1292 primejdiosul Nogas îşi pierdu domnia şi viaţa, el ceru îndărăt şi reprimi de la împăratul pe mireasa lui, îşi serbă nunta, supuse fără greutate toată ţara, pe care o posedase hanul învins, şi întări cu puternică legătură de înrudire raportul de pace şi prieteşug convenit cu împăratul. 

Războaiele şi succesele lui Sfentislav contra romeilor şi tratările de învoială cu ei. Despotul Mihail, fiul regelui Constantin Tichus, nenorocit în prima lui peţire înarmată pentru coroana Bulgariei, cugeta ca în contra voinţei împăratului, căruia îi jurase credinţă, să răstoarne din nou şi cu puterea guvernul din patria sa, şi pentru acest scop alese calea îndoită
a căsătoriei şi a invaziei înarmate. În privirea întîia el, după ce murise de mult soţia sa întîia, soră bună cu împăratul, îşi aruncă ochii asupra fiicei lui Terteres, care trăise în căsătorie legiuită cu regele Serbiei, dar acum se desfăcuse de acesta. După ce căpătase consimţirea ei, încuviinţarea împăratului şi îngăduirea bisericei, el se căsători cu ea la anul 1301, o făcu părtaşă demnităţii sale de despot şi întemeie astfel un raport de înrudire, pe faţă aprobat de împăratul, în taină însă reprobat, căci dinastia Paleologilor trăia de mult în tensiune şi în discordie cu casa din care Mihail îşi luase soţia. În privirea pasului al doilea, al năvălirii contra Bulgariei, se folosi de împrejurarea că tocmai în vremea aceea multe colonii militare aşezate la marginea Persiei trebuiau să emigreze spre apus cu toată averea lor, din cauza purtării duşmănoase a persienilor. Cu multă tăinicie el ademeni o sută din acei soldaţi împărăteşti printr-un anume Kotertzes, care asemenea era dintre ei, ca să se lepede de împăratul şi să intre în slujba lui, deci primi în mînele sale jurămîntul lor, le făcu lor jurămîntul său şi întemeie astfel o comunitate solidară de drepturi şi de interese. Cînd împăratul ajunse, prin trădare, la cunoştinţa acestei întîmplări, convocă mare sfat, compus din stările cele mai nalte şi din autorităţile capitalei, pentru ca, sub preşedinţa sa, să judece pe despotul acuzat. Acesta nu putu aduce decît o apărare slabă, prin care nu zicea nimic, fu condamnat la recluziune în palatul împărătesc împreună cu soţia şi cu copiii din căsătoria a doua şi la pierderea întregei sale averi, atît mişcătoare cît şi a caselor şi moşiilor lui, dintre cari averea mişcătoare se conferi lui Mihail, fiul monarhului, devenit coimperator; iar cînd despotul încercă în zădar să fugă din palat trebui să-şi espieze pedeapsa, pentru siguranţă, în aspra temniţă de la Blacherna. 
Sfentislav fu cuprins de mare mînie pentru tratarea aspră a cumnatului său. Fie din cauza aceasta, fie din răzbunare pentru că regele sîrbesc alungase pe soţia sa legiuită, fiica lui Terteres şi soră cu regele bulgar, luînd în căsătorie pe fiica împăratului, fie din dispreţ pentru slaba împărăţie bizantină, destul că Sfentislav dete frîu ambiţiei şi setei sale de răzbunare, trecu la anul 1305 cu război pe teritoriul romeilor, atacă cetăţile şi întăriturile aşezate la intrările Emului şi luă unele cu puterea, altele prin supunere de bunăvoie şi convenită sub anume condiţii. Buna ocazie şi vitejia trufaşă a biruitorului nu dădeau nici celorlalte obiecte de atac perspectiva apropiată a unei sorţi mai bune. Împăratul se grăbi a le asigura şi întări prin trupe trimise în ajutorule şi rîndui pe fiul şi coimperatorul său, Mihail, să meargă c-un corp de oştire spre apus contra inamicului. Pentru a conjura primejdia, ca nu cumva puternicul despot şi stăpînitor din Krunos, Eltimeres, ginere lui Smiltzus, frate cu Terteres, deci unchi lui Sfentislav despre tată, să deie ajutor războinic

        {EminescuOpXIV 148}

acestui nepot al său şi pentru a-l atrage din contra pe cel dentîi împrotiva celui din urmă, împăratul recurse la toate mijloacele cîte se puteau întrebuinţa cu oarecare cuviinţă, precum: daruri bogate, un prezent anual în bani şi înrîurirea prin înrudire ce avea să se exercite prin persoane mijlocitoare anume poftite, între cari anume soţia lui Smiltzus chiar, care era cumnată cu Eltimeres şi nepoată împăratului; 
apoi fratele acesteia, Mihail Paleologul, care de la Constantinopol a fost anume trimis la ea pentru acest scop. Cînd după asemenea pregătiri Mihail, fiul împăratului, era asupra purcesului în campanie, i s-au avizat pentru întîmpinarea potrivită a cheltuielelor şi după ordinul tatălui său posesiunile detrase condamnatului despot Mihail, cari erau situate la apus, deşi nu tocmai de mult timp împăratul Mihail, tatăl lui Andronic, prin jurăminte grozave asigurase aceluiaşi despot Mihail, care [î]i era ginere, solemn şi după toate formele dreptului, că nimeni nu se va atinge de acele moşii. 
Dar în curgerea anului 1306 se văzu că toată nada aşezată pentru a-l cîştiga pe Eltimeres rămăsese cu totul zădarnică. Eltimeres se dete în partea lui Sfentislav şi uni oştile sale cu ale acestuia. Oştile lor unite pustiiră ţinuturile de lîngă Em şi siliră pe cele mai multe tării şi oraşe să li se supuie, între cari pomenim îndeosebi Ktenia si Rosokastron; alte oraşe mult mai importante şi mai depărtate, precum Sozopolis, cu localităţile de primprejur, apoi Agathopolis şi Anchialos, suspinau cu cele din urmă răsuflări şi se deprindeau cu ideea de a se preda în curînd. Andronic împăratul, mîncat de griji, era ameţit de nedumerire; căci pe cînd îşi dădea toată silinţa să puie stavilă propăşirii inamicului, stările deplorabile de lucruri la răsărit îl chemau şi mai neînduplecate pe teatrul de lupte din Asia. Silit de împrejurări ca să ia o hotărîre, rîndui totuşi în sfîrşit pe fiul său Mihail împărat în campanie în fruntea unei oştiri nu tocmai numeroase şi-i dete de sfătuitor, alăturea cu el, pe protostratorul Glawas Tarchaniotes, om şi viteaz, şi priceput întru ale războiului şi ştiutor de sama lucrurilor. Cînd trupele ce i se dăduseră se strînseră la Vizya, numărul lor părea că nu va ajunge pentru a întreprinde cu ele o lovitură puternică asupra vrăjmaşului superior în puteri; cu toate acestea Mihail împăratul aruncă în contra bulgarilor ce roiau împrejurul oraşului Sozopolis un despărţămînt de oştire, comandat de bulgarul Bossilas, care era fratele cel mai tînăr al lui Smiltzus şi al lui Radoslav şi stătea în servicii romeice. Acest viteaz căpitan, alergînd repede la locul de luptă, surprinse corpul de oştire al duşmanilor, îl pătrunse de spaimă, îl puse pe fugă şi-l goni pînă la rîul Skafides, unde luptătorii inamici pieriră cea mai mare parte în valuri împreună cu podul rupt în două, iar parte îşi deteră sufletul sub săbiile romeilor ce alergau după ei. Nici de astă dată bulgarii de sub Bossilas, cari erau cu leafă în oastea romeică, nu renegară datoria lăudabilă a poporului lor, conform căreia se obicinuia a se cruţa şi [a] li se da drumul tuturor prinşilor cari nu opusese o rezistenţă sîngeroasă, afară însă de cei notabili şi mari. Bulgarii totuşi se întremară şi se întăriră curînd, năvăliră în ţinutul Adrianopolei, luară prăzi bogate de-acolo, uciseră mulţi romei şi se folosiră cu deprisos de această toană a sorţii şi de schimbăciosul noroc al războiului, pe cari acuma bizantinii le simţeau amar. Pentru a apăra Adrianopolul împreună cu ţinutul acestui oraş, împăratul Mihail rîndui o înrolare de trupe mai cu samă dintre soldaţii încercaţi în războaie cari fuseseră alungaţi de la hotarele Persiei, cari sosiră într-o stare foarte neîngrijită şi săracă, pentru. a cărora înarmare, îmbrăcăminte şi hrană n-au fost îndeajuns mijloacele băneşti, îndealtmintrelea însemnate, pe cari le-a împrumutat din visterie. Deci, făcînd un mare sacrificiu, el trimise la turnătoria de bani din Adrianopol toate uneltele şi vasele sale de argint şi de aur şi cu tot atîta resignaţie trimise şi soţia sa, împărăteasa Maria, toate podoabele ei din metal preţios, primite de zestre, ca să se bată bani din ele. Astfel izbuti să înjghebe cheltuielele pentru a pune în starea cuvenită cîteva mii de oameni şi a-i pune în campanie, după care el, plin de încredere, se îndreptă mai întîi spre Adrianopole, unde-şi lăsă soţia; apoi (la 23 august 1306) năvăli cu puterea în întinsa regiune de ţară din poala esterioară a munţilor Emului, care pe atunci purta numele Romania, jăfui în dragă voie întregul ţinut Reachubi sau (în diminutiv popular)

        {EminescuOpXIV 149}

Reachubiţa pînă la Stilbnon şi de acolo pînă la Kopsis, adecă făcu prăzi ca şi moesienii (adecă vlahii; [... ]) după cum zicea vorba grecească de pe atunci, devenită proverb, şi-i tăie lui Eltimeres drumul de-a mai înainta. Prin mişcarea aceasta bulgarii încăpură întrucîtva la strîmtoare, pentru că nici puteau înainta cu succes, nici se puteau retrage fără primejdie şi făr-a fi prinşi de pe la spate. 
Curînd însă norocul războinic îşi întoarse foaia. În vara anului viitor (1307) veni ciocnirea între italieni pe de-o parte, şi anume între catalanii cei sălbatici şi însetaţi de sînge cari luptau sub steagurile lor şi comiteau atrocităţi grozave, pustiiri şi jafuri pe teritoriul romeic, şi între răustrîmtorata împărăţie bizantină pe de altă parte, căci curajosul coimperator Mihail, cu sentimentele lui nobile, nu putea răbda mai mult ruşinea unei tratări atît de barbare. Acest din urmă porni deci din Adrianopole în campanie, înaintă la locul Apro în apropierea italienilor şi hotărî să le ofere o bătălie lîngă un cătun, anume Imeri. Ciudată era compoziţia şi ordinea de bătălie a oştirii romeice. Încuviinţînd cererea casei împărăteşti în consideraţia încuscririi pomenite mai sus, tartarhanul Tuktai trimisese romeilor o trupă auxiliară de alani şi de turcomani păgîni, numiţi greceşte turkopuli, cari contribuiră mai mult spre pierzarea decît spre biruinţa oştirii de căpetenie, precum se va dovedi mai pre urmă. În prima linie a ordinei de bătaie Mihail puse tocmai pe alanii şi turcomanii aceştia, sub comanda bulgarului Bossilas; în centru, pe care îl comanda marele primicheriu, erau macedonenii şi trupele aduse din răsăritul asiatic de cătră Teodor, unchiul împăratului, iar linia dindărăt se compunea din romîni, din voluntari şi din alte strînsuri mai mici. Mihail însuşi, căruia-i stăteau în ajutor frate-său despotul Constantin şi marele păharnic (pincerna) Senacherim Angelos, nu păstră pentru sine nici o comandă specială a trupelor, ci păzea în fruntea unui despărţămînt ales şi sporit de gardă pretoriană în spatele oştirii pentru siguranţa împărătescului său părinte. Romeii numărau în şirurile lor preste tot cinci legiuni mai mari, duşmanii într-ale lor numai patru, dintre cari una se compunea din persieni, ce apăruseră la chemarea catalanilor. Bătălia începu cu năvala alanilor şi turcomanilor asupra catalanilor, iar aceşti din urmă, greu împlătoşaţi, eminent de viteji şi sperînd un apropiat ajutor, îşi bat în linişte joc de săgeţile azvîrlite asupra lor, rezistă ca un zid tare şi-şi menţin inimoşi poziţia lor. Deodată şi fără a fi siliţi alanii şi turcomanii se risipesc în fugă şi aleargă neopriţi îndărăt în timpul luptei chiar şi din impuls propriu, nu atîta de sfială pe cît de răzbunare pentru lefile mici şi de necaz pentru că, prin un anume sol Tuktai ceruse de la împăratul retrimiterea trupelor auxiliare. Retragerea lor vîrî spaimă în corpurile romeice, cari stăteau dindărătul lor şi omorî în ele orice poftă de luptă. Cînd coimperatorul Mihail, de unde stătea îndărăt, oblici că se întorsese foaia rău, hotărăşte să se arunce însuşi în îmbulzeala bătăliei şi să reţie bine biruinţa şovăitoare prin pilda ce va da-o. Calul de bătaie ce voi să-l încalece se zbate fără nici o cauză vădită, se smulge din mîna comisului şi apucă cîmpii, alergînd la inamic. Dar Mihail nu se-ncurcă de acest semn care menea a rău, ci sare pe un alt cal şi s-aruncă, ţiind lancea în mînă şi însoţit de cîţiva călăreţi, c-un neastîmpăr furios asupra amogabanilor, dintre cari străpunge pe unul cu lancea, iar pe altul îl spintecă cu sabia. Dar, lesne de recunoscut de departe prin insigniile vredniciei sale împărăteşti, el devine numaidecît ţinta atacurilor duşmane. Doi ostaşi persani curajoşi, acoperiţi de pavăza lată obicinuită la poporul lor, s-aruncă de-a dreptul şi neopriţi asupra lui Mihail, vin în nemijlocita lui apropiere şi vor tocmai să-i dea lovitura de moarte, cînd iată că în momentul hotărîtor marele paharnic şi un paj împărătesc abat lovitura şi ucid pe cei doi năvălitori. Dar alţi năvălitori duşmani aleargă tot încă în grămezi asupra împăratului, îl îngrămădesc de-aproape, străpung platoşul lui cel tare, îl rănesc şi pun viaţa lui într-o învederată primejdie. Între acestea toată oastea sa se desface într-o fugă deplină şi Mihail, nemaiputînd spera îndreptarea spre bine a bătăliei, cu ochii plini de lacrimi şi împins de tovarăşii săi, se retrage din vălmăşagul luptei smulgîndu-şi părul cu desperare, asemenea viteazului Agamemnon din Iliadă. Din fericire inamicul, sub impresia eronatei păreri că

        {EminescuOpXIV 150}

din partea romeilor s-ar fi pregătit prinzători viclene şi i s-ar fi pus curse, găsi de cuviinţă a desista de la urmărirea mai departe a romeilor, din care cauză aceştia se putură mîntui prin fugă, apucînd neopriţi care încotro. Cu greu scăpă şi Mihail la Pamphylos, la bine şi la linişte. La ştirea despre învingerea suferită, ţărănimea romeică a acelor locuri începu să curgă spre siguranţă la Constantinopol, luînd cu sine averile mişcătoare lăsînd în urmă averile cari se puteau transporta cu greu sau deloc; căci populaţia se temea cu drept cuvînt de siluirile şi prădăciunile inamicului, care şi începu curînd de tot a le şi face, cu toată îngrijirea lui de cursele romeilor. Dintr-un asemenea gust de jaf inamicul biruitor încunjură şi asaltă tăria Apro, în care după cum ştia se refugiase soldaţi romei si altfel de locuitori cu tot ce aveau ei mai bun; dar fiindcă, din cauza puternicei împrotiviri a garnizoanei, nu putea spera să surprindă cu succes tăria, inamicul se lăsă de atac şi se retrase. Alanii, de cum erau rău dispuşi contra domnitorului bizantin, reluară sălbateca lor natură primitivă, prădară şi părăduiră pămîntul romeic în dragă voie şi, deşi sosiseră ca amici pe acel pămînt, se purtară întocmai ca inamici făţişi. 
Stînd împrejurările astfel, Andronic împărat apelă din nou în cursul anului 1307 c-un zel reînnoit la ajutorul fostei soţii a lui Smiltzus ce-i era nepoata împăratului, ceea ce avu de rezultat că ea veni în capitală şi puse la cale în persoană şi împreună cu monarhul măritişul mai multor prinţese din casa domnitoare. Aceasta îl supără pe Sfentislav cu atît mai mult cu cît tinsese cu mai multă asiduitate, deşi-n zădar, de-a se încuscri prin căsătorie cu dinastia Paleologilor. Supărarea sa crescu şi mai mult pentru că izbuti tot atît de puţin de-a abate şi de-a păstra statornic într-o alianţă în contra romeilor pe despotul Eltimeres, ginerele soţiei lui Smiltzus, carele în urma influenţei ei se înclina cătră împăratul. Deci prin anume sol el ceru îndărăt de la Eltimeres cele două tării mai de samă din munte, Hyampolis şi Lardaeea, pe cari el le smulsese de la romei şi i le cedase lui Eltimeres ca unui unchi părintesc, iar despotul se declară gata de a i le retroceda sub oarecari condiţii. Sfentislav nu se mulţămi însă cu luarea pe samă a acestor două tării de munte, în care aşeză garnizoane tari, ci mai tindea să-şi aproprieze şi celelalte oraşe şi cetăţi din regiunea aceea, întemeindu-se pe pretextul de drept că acelea se ţinuseră odinioară toate de regatul Bulgariei, în fond însă această tendinţă a lui se rezema numai pe răzbunarea contra împăratului, pentru că-i refuzase încuscrirea, o onoare pe care Sfentislav ştiu totuşi să şi-o cîştige mai tîrziu. În decursul anului următor (1308) mînia lui Sfentislav contra lui Eltimeres merse şi mai departe, căci pustii şi prădă teritoriul acestuia în lung şi-n lat în dragă voie, citînd drept cauză numai vina lui Eltimeres că înclină în partea împăratului; ba el nu respecta nici hotarele romeilor. El cuceri curînd considerabilele oraşe Anchialus şi Mesembria şi se pregătea să supuie Agathopolis cu ţinut cu tot, care pe sub mînă i se şi supuseră, învoindu-se prin tratat. Acest progres, bogat în biruinţe, sporea nu numai puterea bulgarilor, ci vaza şi înrîurirea căpeteniei lor. Din cauza aceasta alanii, cari acuma se lepădaseră de-mpăratul, trimiseră solie cătră Sfentislav, a cărui putere le inspira respect, şi-l rugară să le rînduiască căpetenii bulgare, sub a cărora ordine sînt dispuşi să se lupte, şi-i făgăduiră a combate cu efect năvălirea romeilor în Bulgaria daca aceştia şi-ar fi pus de gînd s-o facă. Propunerea lor fu primită şi curînd li se rînduiră şi sosiră la noii aliaţi căpetenii bulgare, întovărăşite de o mie de luptători bulgari. Devenind îndrăzneţi prin aceasta, alanii întreprinseră incursiuni cu folos, roiri de pradă şi de pustiire pe teritoriul romeic de primprejur şi la urma urmelor trecură cu casnicii lor cu tot la Sfentislav. Puterea alanilor se stinse-n curînd în urma unei înfrîngeri ce o suferiră într-o luptă pe care o avură cu turcomanii (turcopuli) şi amogabanii uniţi; dar împărăţia romeică era pe de altă parte cu atît mai neliniştită şi mai strîmtorată de cătră amogabani pe de o parte, iar pe de alta de cătră latini, conduşi de norocita lor căpetenie, Romfort. În zădar cerca Andronic să înduplece la pace pe latini şi amogabani, trimiţîndu-le o anume solie şi oferindu-le bani; Romfort dete drum solilor cu răspunsul că pacea nu se poate cumpăra cu bani, ci numai cu aprobarea cererilor latinilor, iar aceste din urmă îi păreau inadmisibile împăratului. 

        {EminescuOpXIV 151}

Tot în aceeaşi vreme invită şi Sfentislav prin soli pe Romfort să-ncheie cu el o alianţă ofensivă contra împărăţiei romeice, iar, pentru a întări legămîntul, îi propuse mîna surorii sale, care, după omorîrea soţului ei Tzakas, rămăsese văduvă. Romfort fu numaidecît gata să primească şi alianţa şi încuscrirea. Dar pentru că nu ajunseră să se realizeze toate speranţele în privirea noului legămînt şi fiindcă într-o asemenea îmbulzeală de popoare cineva trebuia să se sature de război la urma urmelor, Sfentislav era însetat după pace, dar totodată tindea necurmat, ca şi înainte, să se încuscrească cu familia împăratului şi pentru ajungerea acestui scop trimise cătră Andronic împărat, ca mijlocitor şi purtător al propunerii sale, pe expatriarhul Ioan, care căzuse în mîinile lui la luarea cu asalt a oraşului Sozopolis. Împăratul se cam codea la-nceput şi căuta să cîştige timp, dar la urmă cedă curentului împrejurărilor şi aduse la cunoştinţa solicitatorului printr-un sol că în genere consimte la propunere, sub rezerva însă a stipulaţiunilor speciale ce se vor conveni. Cererea lui Sfentislav ţintea într-adevăr la una din fetele lui Mihail, fiul împăratului; dar refuză hotărîtor de-a se obliga la restituirea oraşelor şi tăriilor răpite de la romei pe cari Andronic împărat le cerea ca o compensare oarecum, ci declară din contra că voieşte să le păstreze pentru vlăstarii ce-i speră din această nouă căsătorie. Împăratul, nevoind a se uni cu stipulaţiunea aceasta şi punerea la cale trăgănîndu-se multă vreme, lucrul rămase în suspensiune fără vreo soluţiune. Între acestea Sfentislav, abătîndu-i să fie împăcăcios, lăsă să se facă fără stingherire esportul bogatei recolte de grîne a ţării sale la Constantinopol, ceea ce era egal c-o binefacere vrednică de a fi recunoscută, fiind ştiută lipsa mare a capitalei de provizii de ale traiului şi pentru că altfel s-ar fi ivit fără îndoială inevitabila foamete. 

Reînnoite încercări unioniste de convertire în Bulgaria. Unul din cele mai esenţiale puncte de litigiu între biserica din Roma şi cea din Constantinopol consista în luarea în posesiune a Bulgariei în privire spirituală, a unei ţări care mai cu samă sub dinastia Asanizilor jucase un rol politic eminent şi adusese tronului bizantin multe semne de rană cari-l desfigurau. Papa din Roma şi patriarhul din Constantinopol se rupeau şi se certau cu acelaş zel pentru domnia bisericească peste neamul bulgăresc şi, precum cel dentîi aruncase mreaja asupra vanitosului Ioaniţiu prin titlul de rege, tot astfel cel din urmă îşi arunca în alte chipuri undiţa după Asanizii următori şi după numerosul lor popor. Deşi acel stăpînitor rînduise ca ţara lui să atîrne bisericeşte de Roma, atîrnarea aceasta se schimbă curînd în tocmai contrariul ei, adecă în comunitatea cu biserica greco-orientală şi în recunoaşterea supremaţiei ecumenice a patriarhatului din Constantinopole. Supărat de apostazia aceasta, papa Grigorie IX puse să li adreseze episcopilor bulgari din Belgrad (Alba-Graeca) şi din Brandusium scrisori de admoniţiune, ca să se întoarcă în sînul bisericei latine; iar daca asemenea admoniţiuni n-ar ajuta nimic, atunci eparhiile acestea să i se subordineze simplu episcopiei catolice a Sirmiului pe calea ordinaţiunii şi chiar contra voinţei lor. Deci se alese fără sfială o măsură silnică pentru lăţirea catolicismului, a căreia împlinire căta să se puie în mîna regelui maghiar. 
Dar cu mai mult zel încă şi cu activitate mai multă se puse papa Nicolae IV pe opera convertirii. În urma legăturilor de familie dintre familia domnitoare maghiară şi dinastia sîrbească, papa izbutise a mişca pe aceasta din urmă să recunoască supremaţia bisericească a Scaunului papal şi să se puie în înţelegere bună cu capul suprem al catolicismului. Un brevet papal vesti în curînd pe regele Ştefan al Serbiei şi pe soţia sa că ei cu persoanele lor şi cu averile, cu teritoriul, oraşele, cetăţile şi moşiile s-au primit sub ocrotirea şi scutul Scaunului apostolic şi toate acestea sînt închezăşuite că nu vor [fi] espuse niciunei împresurări, oricare ar fi aceea. Regina Serbiei

        {EminescuOpXIV 152}

Elena, nu numai că se mărturisea credincioasă a bisericei catolice, ci era cuprinsă şi de zelul credinţei catolice, deci dădea din propriu impuls înlesnire esenţială şi-l provocă pe papa prin anume sol ca să ia iniţiativa să se adreseze direct domnitorului de pe atunci al Bulgariei. Şi-ntr-adevăr papa Nicolae IV s-adresă c-o stăruitoare epistolă de admoniţiune cătră regentul bulgar George; îl invită să intre în comunitatea legei romano-catolice pentru mîntuirea sufletului său propriu şi-i trimise un estras, ca un prospect lesne de înţeles al crezului latin. O altă scrisoare, petrecută de acelaş spirit şi avînd acelaş scop, Scaunul papal i-o trimise mitropolitului Bulgariei, căruia i se aducea aminte sau mai bine i se împrospăta în memorie faptul semnificativ că el însuşi, în. zilele lui Mihail Paleolog împărat, recunoscuse în palatul Blacherna de la Constantinopol supremaţia papei asupra bisericei greceşti printr-o mărturisire orală; deci rostise plecarea sa pentru atitudinea unionistă, încît acea plecare era acuma pentru dînsul o îndatorire definitivă. Dar cum urmau repede dupăolaltă însemnate evenimente politice, mai cu samă încurcăturile de succesiune pe tronul Bulgariei şi cum se întoarse cu totul foaia în dispoziţiile unioniste ale Curţii bizantine, a clerului şi a poporului, peţirile de uniune şi încercările de încorporare bisericească ale papei avură un total nesucces. E drept că şi mai tîrziu Romei [î]i abăteau neistovit idei unioniste şi că era neobosită în tendenţele ei cari ţinteau într-acolo. Astfel Benedict XII îl admonie la 1337 pe regele Alexandru al Bulgariei să intre în sînul bisericei catolice şi să primească botezul după rit latin, dar fără nici un efect vădit. 

Reînnoite accese unioniste şi de supremaţie ale Romei în contra Serbiei şi a împărăţiei bizantine. Cu toate că prin restabilirea tronului împărătesc al romei-lor de lîngă Bosfor biserica greco-orientală ajunse din nou la necontestată supremaţie totuşi Scaunul roman se, folosea ca şi mai înainte de orice ocazie favorabilă de-a crea o intrare mai largă bisericei latine în împărăţia Răsăritului şi spre scopul acesta punea în mişcare pe toţi principii creştini. Ambiţia şi lăcomia de ţară a multor principi, pospăite cu zelul credinţei, se ofereau adesea ca unelte pentru intrarea în acţiune în asemenea cazuri. Astfel Filip din Tarent, fiul regelui Siciliei, dete ştire la Roma că în onoarea şi spre folosul bisericei romane are de gînd a întreprinde o campanie contra regelui sîrb Uroş şi a grecilor schismatici şi făcu papei cererea ca să îmboldească pe toţi pentru planul acesta şi să-i înduplece a lua parte combinată la campanie pe regele Carol Robert, nepotul lui Filip, şi pe banul Slavoniei, Maledina. Cererea găsi în Roma ascultare condescendentă şi succesul dorit. În acelaşi timp Scaunul roman adresă scrisori călduroase de exortaţie cătră mai mulţi catolici din Serbia şi din Albania, cari erau cu vază şi în funcţiuni înalte ale statului, lăudă meritosul lor proiect, deja în execuţie, de-a scutura jugul unui domnitor eretic şi neomenos, îi încurajă să proceadă cu zel şi cu puternică stăruinţă în întreprinderea lor şi le făgădui pentru aceasta binecuvîntarea papală si cea dumnezeiască. 
Aşadar, cînd regele Carol Robert I porni după îndemnul papei la anul 1320 o campanie contra lui Uroş, craiul Serbiei, care deşi trecea de vasal al coroanei Sf[întului] Ştefan, încerca totuşi să se-ntindă spre Macedonia şi Albania fără învoirea regelui maghiar, şi cînd îl bătu pe vasalul îndărătnic lîngă rîul Obona, luînd în posesiune-i cu ocazia aceasta şi o parte a Macedoniei şi încorporînd-o cu regatul său, atunci în Roma se trezi din nou planul de-a pune împărăţia bizantină în flăcări şi de-a o subordina apoi primatului roman. 
Papa Ioan XXII provocă deci cu multă stăruinţă pe împăratul Frederic cel Frumos, pe regele Vladislav IV din Polonia şi pe Ioan (luxemburgezul) de Boemia, 

        {EminescuOpXIV 153}

apoi pe ducii Leopold de Austria şi Enric de Carintia de-a da ajutor şi sprijin regelui Carol Robert în combaterea schismaticilor şi a necredincioşilor şi să-i stea astfel la-ndemînă, încît să poată realiza deplina nimicire a ereticilor şi restabilirea unităţii legii catolice. 

Elementul romîn dă-ndărăt şi cu ei împreună neatîrnarea politică a Bulgariei. Decursul următor al evenimentelor pe pămîntul romîno-bulgar dovedeşte într-un mod şi mai plauzibil totala lipsă de înrîurire şi deplina împingere la o parte a elementului romîn în regatul Asanizilor, încît numai bulgarii ca atari mai putură juca un rol oarecare; pe cînd peste romîni istoricii bizantini pot trece de acuma înainte cu tăcere În asemenea împrejurări Bulgaria, care tot se mai putea mănţinea faţă cu Bizanţul cel slab şi căzăcios, s-apropia de pieirea-i politică şi în luptă contra turcilor năvălitori suferi la Cossovo, pe cîmpul Mierlei (1389) o înfrîngere deplină, iar după ce fu prins Şişman, cel din urmă rege neatîrnat al ei, căzu şi ea sub stăpînire osmană ca simplă provincie (vilaiet) (1391)). Romînii, atît cei dinlăuntru cît şi cei din afară de Bulgaria, avură curînd aceeaşi soartă şi formează de atunci şi pînă astăzi o parte integrantă a împărăţiei osmane. După acestea, împărăţia bizantină, înclinîndu-se ea însăşi spre pieire, nu mai izbuti de-a recuceri Bulgaria, în care elementul slav cîştigă o înăbuşitoare precumpănire numerică în defavorul celui romînesc, ce rămase mare parte mărginit la Macedonia, o precumpănire ce se-ntărise pe cale politică şi socială prin unirea cu regele sîrbesc Şişman. În anul 1389 pe cîmpul Mierlei de la Cossovo, elementul romîno-slav, întrunit în forma unui regat romîno-bulgar, îşi încheie existenţa lui politică şi curînd după asta căzu cu totul pradă în mînile turcilor. 
Cu cît înaintau turcii mai departe în Europa, trăgînd la sine supremaţia în cuprinsul împărăţiei romeice, care se cufunda, cu atît mai mult teren i se răpea acolo propagandei papiste şi cu atît mai invederat se paraliza zelul de convertire fără de efect al Scaunului roman în privirea Orientului. 
În fine nici statul slavo-romîn nu putu scăpa de soarta tuturor statelor acelora cari se razimă numai pe temelia puterii brute, iar nu pe aceea a unei idei mai înalte de cultură. Îmbrîncit mai întîi de greci, inundat în treacăt de tătari, atacat de mai multe ori şi împresurat cu. război de cătră unguri, regatul Asanizilor, ţinut la un loc numai prin puterea brută, se desfăcu tot atît de neoprit, dar mai curînd şi mai repede decît împărăţia romeică, care mai întîi pierdu multele sale membre şi-n urmă inima ei, capitala. Regatul romîno-bulgar, nedestoinic a se-mprotivi grozavei năvăliri a turcilor, căzu sub acea năvală şi trebuie să sufere pînă astăzi greaua sarcină a supremaţiei Semilunei. 

Resimţiri morale şi intelectuale ale supremaţiei bizantine la bulgari şi la romîni. Efectele domniei bizantine asupra datinelor şi maniere de-a gîndi, precum şi asupra întregei stări morale şi intelectuale a amînduror naţionalităţilor subjugate s-au
resimţit cu mult în urma căderii Constantinopolei şi a prăbuşirii împărăţiei romane din răsărit şi străbat pînă-n ziua de azi. Nu putea să nu se întîmple ca prin desele relaţii a amînduror părţilor, cauzate prin supremaţia grecească, exemplul bizantinilor mai civilizaţi, dar moraliceşte enervaţi, să nu desprindă la artele păcii pe romînii şi bulgarii primitivi, necivilizaţi şi intelectual inculţi; dar îi atrase totodată în acea adîncă putrejune morală care cuprinsese populaţia grecească pînă la cel mai estrem vîrf al ei, în care se cufundase întreaga viaţă a statului şi care se mănţinea metodic din capitală ca din vatra-i de căpetenie. Uzurpatori cari, despreţuind legăturile fireşti de înrudire, răstoarnă de pe tron pe proprii lor fraţi, le scot cu cruzime ochii şi-i aruncă în mănăstire; monarhi cari se pun pe dispute teologice şi subtilităţi scolastice, în loc de-a guverna înţelepţeşte şi cu virtute, cari, de grija orînduirii Sf. Duh la locul ce i se cuvine, nu bagă

        {EminescuOpXIV 154}

de samă nici propria lor slăbiciune, nici inundarea prin popoare barbare ce năvălesc, şi cari cu toate acestea sperează de la ceri o mîntuire pentru care ei sau nici nu mişcă mîna sau o mişcă cu aversiune; pretendenţi la coroană cari, împingînd făţiş la o parte credinţa ce au jurat-o şi violînd fără de cuget tratate încheiate solemn şi întărite prin jurămînt, întind mîna făr-a alege la orice mijloc, numai să-i ducă la scop; oameni în rangurile cele mai înalte şi cu influenţa cea mai mare arătîndu-se ca modele de nevrednică slugărnicie cătră cei de sus, de neomenoasă trufie cătră cei de jos, esploatînd în interesul lor privat poziţia lor oficială şi abuzînd de ea ca de-o pîrghie în propriile lor intrigi contra puterii statului; căsătoria, devenită prostituata politicei şi poftei după tron, la încheierea ei calculată pe foloase politice, atîrnînd în consistenţa ei de la succese politice şi schimbăcioasă asemenea întîmplărilor schimbătoare ale pretendenţilor de tron; desfacerea oricărui sentiment de comunitate şi de patriotism într-o meschină iubire de sine şi într-un egoism lacom de cîştig; lipsa egal de mare de bună-credinţă atît în relaţiile dreptului intern cît şi într-acelea ale dreptului internaţional; făţărnicia şi înşelăciunea interesată din viaţa publică devenind regulă statornică si întinzîndu-se şi asupra vieţii private; demoralizatoarea înrîurire, coborînd din sferele de sus în cele de jos, pătrunzînd cu sila şi cu vicleşugul toate păturile populaţiei, molipsind prin mijlocul unei culturi mai înalte şi ţările învecinate, doritoare de învăţătură; toţi factorii aceştia în unire involuntară cu puterea mai mare, cu isteciunea superioară şi cu dibăcia politică a statului bizantin, au făcut ca din sufletul omenesc, de-o compunere dualistă, să răsară şi să iasă la suprafaţă între romîni şi bulgari, ce trăiau într-o stare mai primitivă, tocmai partea întunecoasă, laturea umbrei cu elementele ei distrugătoare şi lacome, pentru că făclia patimelor e pururea mai aprinzăcioasă decît aceea a raţiunii treze şi a ştiinţei şi pentru că scoaterea la iveală a elementului egoistic dintr-un popor nu-i numai mai ademenitoare, ci se poate executa cu mai puţină osteneală decît îmblînzirea propriului suflet prin ideea strictă a dreptului şi prin supărătoarele principii ale virtuţii. Trecerea de sub supremaţia bizantină sub cea turcească a încurajat mai tîrziu tot atît de mult aceste tendenţe demoralizatoare şi astfel se întîmplă că pe lîngă multe alte calităţi bune, urmele acelei tendenţe care se prăseşte ca buruiana cea rea s-au transplantat pîn-în epoca celei mai libere autonomii interne a Romîniei, răsărite din contopirea celor două Principate şi că acea tendenţă se manifestă în viaţa publică şi privată într-un mod care contrazice fiinţei pe cît [de] nobile, pe atît de inteligente a romînilor şi de aceea justifică foarte mult dorinţa unei îndreptări spre bine. 

capitolul III
DESCĂLECAREA, CREŞTINAREA ŞI DISPARIŢIUNEA CUMANILOR
DIN ŢĂRILE ROMÎNEŞTI

Încercări izbutite de convertire în privirea cumanilor, neizbutite în privirea romînilor. Pe la mijlocul sutei a unsprezecea irupse cu putere în Europa poporul cumanilor sau al polovţilor, care pîn-atuncea petrecuse în Asia dincolo de Volga, era ca şi ungurii de viţă ugrică (din care cauză bizantinii le ziceau uţi) şi biruind pe chazari şi pe pecenegi ocupară toată ţara pînă la gurile Dunării şi pîn-în şirul apusean al Carpaţilor şi se aşezară cu predilecţie în frumoasa şi binecuvîntata ţară care pe vremea aceea purta, după năvălitori, numele Cumania, iar în cursul sutei a treisprezecea începu a se numi Moldova; dar şi Ardealul precum şi o parte a Valachiei fură cuprinse de această hordă şi erau părţi ale teritoriului pe care descălecaseră ei. Sălbatecii cumani arseră, părăduiră şi pustiiră de atunci încoace în escursiunile lor prădalnice atît provinciile bizantine din vecinătatea lor cît şi Rusia şi Ungaria. Autohtonii sugjugaţi din Cumania de pe atuncea, numiţi în de comun vlahi "[... ]", "vlahi", "valahi", dar numindu-se ei în de ei romîni, se considerau de cînd se pomeniseră ca cetăţeni ai împărăţiei bizantine, se ţineau cu tărie de biserica greco-orientală, sufereau însă cumplit sub apăsarea invaziei barbare

        {EminescuOpXIV 155}

şi începură a răsufla mai liber abia atunci cînd cumanii, cu toată alianţa ruşilor, fură bătuţi pe deplin de cătră mongoli, un popor tot atît de poftitor de cuceriri, dar cu mult mai puternic, şi anume în bătălia de lîngă Kalka (1224) precum şi în ciocnirile care-i urmară, încît erau aduşi aproape de pieirea deplină, de care s-au mîntuit numai cîteva părţi mai mari prin primirea şi aşezarea în Ungaria. 
Puternica papalitate de atunci îşi întinse lacomul braţ de polip nu numai după păgînii cumani, abia aşezaţi în Ardeal, ci şi după romînii greco-orientali din Cumania de atunci (Moldova şi parte din Valachia). 
Episcopia catolică a Milcovului, întemeiată în jumătatea a doua a sutei a unsprezecea, fu cu zel restaurată şi îngrijită de cătră episcopul Mihail, dar nici el, şi mai puţin încă regele Ungariei, nu fură în stare a o ridica din marea decadenţă la înălţimea strălucitoare pe care o doreau. Urmaşul său, episcopul Laurentius, adresă în anul 1096 cătră toţi creştinii din Ardeal, clerici şi mireni, iar mai cu samă cătră secui, solicitarea urgentă ca să ajute din nou înfiinţatei episcopii, Milcovia, prin o suficientă colectă bănească, apoi să puie un contingent de pedestri şi călări întru ajutorul cruciatei enunţate de papa Urban II şi întreprinse de regele maghiar Coloman (1095-1114). 
După ce marea parte a cumanilor rămaşi se convertise în anul 1227 la biserica romano-catolică prin îndemnul şi porunca principelui lor, Boris, papa Grigorie al IX institui la 1229 o anume episcopie pentru Cumania, pe care-o subordonă arhiepiscopului din Gran, confirmînd totodată suveranitatea coroanei ungureşti asupra acestei ţări, cunoscute mai tîrziu sub numele Moldova, care de atuncea încoace formă o dependenţă vasală a regatului Ungariei şi a regelui de pe atunci, Andrei II. Acuma însă episcopia Cumaniei, întemeiată mai mult în perspectiva viitorului, nu prea avea nici poporeni mulţi, nici mijloace de subsistenţă îndeajuns. În amîndouă privirile Scaunul roman importună înainte de toate pe regele apostolic. Bela IV, fiind încă numai urmaş la tron şi părtaş la regenţă, făgădui legatului apostolic Iacobus Praenestinus, cumcă va purta de grijă cu dărnicie atît pentru a se zidi biserica catedrală cît şi pentru a înzestra îndeajuns episcopia întemeiată pentru ţinutul cumanilor. În urmarea acestora Grigorie IX îl îndemnă în anul 1234 la îndeplinirea făgăduinţei sale, desi făcută în termeni generali, şi ceru de la dînsul zestre mare de moşii pentru biserica catedrală a noii dieceze ce avea a se zidi, pe care moşii regele să le cumpere din tributul ţării, pentru că patronatul bisericei se cuvenea ş-aşa esclusiv numai regelui şi pentru că din acest patronat decurgea fireşte şi îndatorirea de-a contribui imediat. Autohtonii Cumaniei, romînii cari se aflau în circumscripţia episcopiei înfiinţată pentru această ţară, deci mai cu samă cei aşezaţi în Ardeal, se opuneau a recunoaşte pe episcopul romano-catolic, ce li se impusese şi nu voiau în ruptul capului să se lese de biserica răsăriteană, drept care Scaunul roman prescrise ca remediu în contra lor două mijloace, unul blînd, altul silnic. Episcopul cumanilor primi instrucţia de-a rîndui pentru romînii locuitori în eparhia sa un episcop propriu, care ar conveni şi ar fi pe placul poporenilor, dar care cu toate acestea să-i fie surbordinat ca vicariu şi să-l asculte. Apoi Grigorie al IX îl somă pe regele Bela IV, cu toată seriozitatea şi ameninţînd cu refuzul absoluţiunii de păcate, ca numaidecît să-şi aducă aminte de jurămîntul depus oral şi înscris încă în acel an în mîinile legatului papal Iacobns Praenestinus, jurămînt care îl obliga de-a sili să asculte de biserica romană pe toţi supuşii neascultători de pe teritoriul supus stăpînirii sale; 
apoi să-şi mai aducă aminte de promisiunea verbală făcută legatului cumcă va sili pe romîni să primească pe episcopul ce li se rînduieşte şi aceasta cu atît mai mult cu cît romînii, numindu-se creştini, nu comit decît lucruri contrarii creştinismului. În genere nu se cuvine ca un regent creştin să sufere în statele sale pe asemenea schismatici, dar în cazul acesta se mai dovedeşte şi pericolul iminent pentru biserica romană ca nu cumva şi alţi locuitori ai Ungariei, anume germani şi maghiari, emigrînd în Cumania, să se contopească cu romînii într-un singur popor şi să se incorporeze cu biserica grecească, spre mare scandelă şi discredit al celor drept credincioşi. Cererile irefuzabile ale Scaunului papal făcute lui Bela IV erau ca să silească pe romîni. 

        {EminescuOpXIV 156}

cu puterea la primirea episcopului roman ce li se rînduise şi să înzestreze pe cheltuială regească şi cu de prisos episcopia cu veniturile necesare, spuindu-i-se totodată că nu i se cade nici a întreţine schismatici în regatul său, nici a zădărnici prin neîmplinite promisiunile sale orale plăcute lui Dumnezeu. 
După săvîrşirea din viaţă (1235) a tatălui său, Andrei II, şi după ce Bela IV rămase singur stăpînitor fără alt părtaş, el adaose la titlul de pînă atunci şi pe acela de rege al Cumaniei, titlu pe care-l justifică pe deplin curînd după aceasta. O însemnată parte din horda cumanilor, 40000 de familii, fugind de mongoli, căutară şi găsiră scăpare, conduse de principele lor, anume Kuthen, în Ungaria, unde regele Bela IV îi primi în a[nul] 1238. Starea pe jumătate sălbatecă şi desfrîul acestor imigranţi îngreunau apărarea în contra mongolilor cari irupsese în anul 1241 în Ungaria. 
Scaunul papal, dorind din toată inima convertirea fără deosebire a cumanilor de la păgînism, a romînilor de la legea greacă, o şi puse în lucrare cu mult zel, atît prin impulsiuni date regelui cît şi prin instrucţii cătră cler. Tendinţa Scaunului papal era favorizată şi de împrejurarea că cumanii din Moldova, înspăimîntaţi de nimicitoarea soartă care ajunsese atît pe conaţionalii lor din Asia la a [nul] 1222 cît şi pe cei dintre Nipru şi Nistru în a[nul] 1224 în bătălia de lîngă Kalka, se aruncară spre a se mîntui pe sine înşii cu toată hotărîrea în braţele creştinismului şi cerură botezul prin mijlocirea hainului lor Boris de la Robert, arhiepiscopul Granului şi primatul Ungariei. După ce o mare parte a cumanilor primiseră botezul împreună cu Boris, mai rămînea acuma de-a duce la bun capăt opera cu noroc începută şi asupra rămăşiţelor poporului cari nu se creştinaseră încă. Papa Grigorie al IX îl dezlegă deci pe arhiepiscopul Robert de giuruinţa de-a lua parte la cruciata în Palestina (1227), îl însărcină cu creştinarea tuturor cumanilor, de-a boteza, a hirotonisi preoţi, a ridica biserici şi a rîndui episcopi. Robert, folosindu-se de dreptul său, numi în acelaşi an încă episcop al cumanilor pe Theodoric, priorul dominicanilor (predicanţi). 

Dominicani şi predicanţi ca organe de convertire. Papa Grigorie al IX-lea mai stimulă apoi (la 1228) atît pe arhiepiscopul Robert cît si pe regele Bela IV ca să-i cîştige pe cumani, iar priorului ordinului predicanţilor îi dete instrucţia ca să sprijine energic opera convertirei cumanilor începută de arhiepiscopul Granului şi să trimită între cumani fraţi ai ordinului destoinici pentru lucrul acesta. Iar cît despre întrebuinţarea mai multă ori mai puţină de mijloace de siluire nu se prea punea de pricină într-o vreme în care regelui i se impunea din Roma datoria cu jurămînt de-a stîrpi cu orice preţ pe eretici şi pe schismatici şi i se da autorizaţia de-a răpi averile ereticilor. La anul 1224, sub Innocenţiu al IV-lea, fraţii din ordinul minoriţilor fură destinaţi a merge ca misionari religioşi şi propovăduitori ai credinţei în acele ţări ale Răsăritului cari erau de altă lege, fie necreştină, fie necatolică. Li se recomandară deci în mod espres următoarele neamuri: saracinii, păgînii, grecii, bulgarii, cumanii, rutenii, alanii, iberii, chazarii, goţii, etiopienii, sirienii, zikii (? ), iacobiţii, nubienii, nestorianii, armenii, inzii, mesoliţii şi alţi necredincioşi, ca să-i convertească, prescriindu-li-se în genere să convertească pe necreştini la creştinism, pe creştinii eretici şi schismatici la biserica romano-catolică. Spre acest sfîrşit papa îi înzestră pe misionarii minoriţi cu nişte drepturi duhovniceşti cari îndealtmintrelea nu li se cuveneau. Între acestea însă se ivise un alt ordin de călugări, cu mult mai strict organizat şi mai puternic în acţiune, de care Scaunul roman se servi pentru lăţirea mai departe a imperiului său spiritual. Dominicanii (predicanţi) au fost aceia pe cari papa Innocenţiu al IV-lea îi însărcină în anul 1250 cu misiunea de-a readuce în sînul bisericei

        {EminescuOpXIV 157}

romane pe acei episcopi, preoţi, clerici şi mireni cari înclină spre Roma, dar nu ajung a se hotărî tare din consideraţia dominării bizantine şi cari locuiesc în ţări creştinate deja, bine populate, vecine cu Ungaria, însă supuse statului bizantin, cari ţări sînt anume: Ţara Philot (se vede că Romînia de astăzi), Albania şi Huuia. Spre acest scop misionarii dominicani fură împuterniciţi ca în multe cazuri excepţionale să poată scădea din asprimea legilor canonice şi să dea absoluţiune de penalităţi bisericeşti meritate. De atunci dominicanii ştiură să întreacă prin succesele lor toate ordinele celelalte şi n-au fost ei înşii întrecuţi decît de ordinul iezuiţilor, care e drept că apăru cu mult mai tîrziu. 

Primirea cavalerilor ioaniţi. Incursiuni tătare şi cumane. Colonizări. Pentru a întîmpina trebuinţele înarmării şi apărării ţării în afară în contra tătarilor şi bulgarilor năvălitori, precum şi pentru a răspîndi mai si mai repede puterea tare regească pînă la marginile ţării, Bela IV primi la anul 1247 pe cavalerii ordinului ioanit în Ardeal (Fratres hospitalis Ierosolymitani) şi le hărăzi prin o bulă de aur, confirmată de Innocenţiu al IV-lea, ţinutul Severinului, chinezatele (feudele districtuale) pînă la Olt şi Cumania, afară de Valachia, dîndu-le acestea toate ca ei să se aşeze acolo, să aibă uzufructul şi să le stăpînească douăzeci şi cinci de ani de-a rîndul. Chinezatul locuit de romîni al voievodului Lynioy, fiind credincios, să rămîie însă neatins şi în posesiunea nesupărată a locuitorilor originari ai lui; asemenea mai era exceptată de la hărăzirea regală ţara voievodului romîn Szeneslaus, ţara care avea să se lase, fără scădere, lui şi naţiunii sale. În Ardeal ioaniţii împărţeau pe jumătate veniturile ţării cu regele, în Cumania luau venitul întreg şi esclusiv pentru ei, iar de la voievodul Szeneslaus aveau asemenea să ia numai o jumătate a veniturilor. Pentru toate acestea ordinul ioaniţilor luă îndatorirea de-a rîndui din mijlocul lui la dispoziţia regelui pentru serviciu ostăşesc o sută de ostaşi bine înarmaţi şi călări şi de-a rîndui afară de aceştia încă cincizeci de cavaleri ca să stea în cetăţile de căpetenie ale ţării. În caz de-a se ataca Ardealul de cătră inamicii din afară, romînii de acolo se declară obligaţi de-a veni în faptă în ajutorul ioaniţilor, precum şi ioaniţii erau obligaţi din parte-le a veni în ajutorul romînilor. 
În capitulaţiunea încheiată solemn cu Rembald, magistrul ordinului, Bela IV îşi rezervă espres şi lămurit drepturile suveranităţii sale. Pentru a sta mai uşor în legătură cu fraţii lor stabiliţi în Dalmaţia şi în Italia, precum şi pentru a se aproviziona mai bine cu o samă de articole trebuincioase, ioaniţii mai primiră la dispoziţie şi sub administrarea lor oraşul Scardona de lîngă marea Adriatică şi moşia Woyla, de lîngă Dunăre, care i se luă castelului Caraşului. 
Despre activitatea şi soarta posterioară a ioaniţilor pe această scenă nouă rămase o urmă de puţină însemnătate; căci deşi merseră în luptă de la început cu toată buna lor voie la punctele cele mai periculoase, anume la marginile Cumaniei şi dincolo de Dunăre contra bulgarilor, totuşi împrejurarea că curînd după aceasta ţinutul Severinului primi în frunte-i bani ungureşti (adecă comandanţi de graniţe) şi fu prefăcut în banat (ţinutul unei comande de graniţe) dovedeşte că ei au uzat puţin timp de drepturile lor. Cumania proprie, adecă Moldova şi Valachia, cu toate că li se hărăzise, pare a nu fi fost în posesiunea şi uzufructul lor decît prea puţin sau deloc. 
Puţinele trupe auxiliare adunate prin stăruinţele papei de pe la potentaţii străini nu putură prezerva Regatul maghiar de puternicele talazuri furtunoase ale năvălirii mongolilor şi a fost curat o întîmplare favorabilă a sorţii că mongolii, în urma certurilor dinlăuntru izbucnite după moartea marelui han Ugetai, se văzură constrînşi a se întoarce în patria lor asiatică, mîntuind Europa de apăsătorul vis aievea al predomnirii lor şi a furiei lor de distrugere. 

        {EminescuOpXIV 158}

Şi alte măsuri de apărare, luate în partea apuseană a Ungariei, se dovediră nesuficiente în contra grămădirii maselor de popoare barbare, aşa că la anul 1254 deja regele Bela IV vesti papei Innocenţiu IV ameninţătoarea năvală a tătarilor în Ungaria, cari-i şi cuceriseră ţările tributare şi întrucîtva supuse suveranităţii sale: 
Serbia, Cumania şi Bulgaria, iar acum au de gînd a înăbuşi ca lavinele Europa întreagă. Un adînc strigăt de ajutor ridică regele cătră Scaunul roman, cerînd ajutor în război şi rugîndu-se cu lacrimi ca să nu fie tratat ca un copil vitreg al bisericei mume şi să nu fie avizat a cerşi pe la uşi străine ajutor; căci el se adresase pînă acuma în zădar la trei puteri mari şi, pentru a scăpa de estrem, însurase chiar pe fiul său întîi născut şi moştenitor al tronului, pe Ştefan, cu Elisabeta, o cumană. 
Curînd după aceasta se ridicară cumanii doritori de pradă, în zilele regelui Ladislaus IV Chunus, intrară în Ardeal şi în comitatul Bihariei, dar fură biruiţi pe deplin de acest rege, apoi fură duşi îndărăt în Ungaria, după ce li se făcură unele concesiuni favorabile şi colonizaţi statornic în mai multe locuri, anume între Tisa şi Dunăre, Murăş şi Criş, precum şi între Timiş şi Murăş. 

PARTEA A DOUA
DE LA DESCĂLECAREA PRINCIPATELOR ROMÎNEŞTI
PÎNĂ LA PIERDEREA NEATÎRNĂRII LOR

CAPITOLUL IV
VALACHIA DE LA ÎNCEPUTUL EXISTENŢEI EI DEOSEBITE SUB PRINCIPI PROPRII

Istorie sumară dinainte de descălecarea Valachiei. Teritoriul numit mai tîrziu al Valachiei era o parte a Imperiului roman şi se ţinea de provincia Dacia (Dacia ripensis). Populaţiunea de acolo, compusă dintr-un amestec de geţi, ce se aflau din vechime pe acele locuri, şi din colonişti romani, aşezaţi din nou, a fost retrasă preste Dunăre după porunca împăratului Aurelian la an. 2l7 al erei creştine şi fu aşezată pe malul drept cînd începură a se înmulţi năvălirile barbarilor. De atunci încoace Valachia a fost multă vreme drumul mare de trecere pentru acele seminţii barbare cari curgeau din nord şi nordost spre Dunăre, aruncîndu-se mai cu samă asupra Traciei. Cînd se ivi şi se împuternici în Moesia regatul bulgar îşi întinse în veacul al nouălea graniţele lui şi preste Valachia, iar aceasta din urmă se împopulă cu numeroşi romîni ce imigrau bucuroşi din munţii Emului şi din Macedonia în statornicele şesuri ale frumoasei ţări dunărene, lucru la care îndealtmintrelea erau şi nevoiţi prin multiplele persecuţiuni ale guvernului bizantin. În suta a zecea s-aşezară pe pămîntul Valachiei pecenegii, iar aceştia făcură loc cumanilor, ce au stătut timp îndelungat pe locurile acestea (1083 - 1220). Dar şi în vremea stăpînirii pecenegilor coloniştii romîni n-au încetat de-a curge într-una din Bulgaria şi Tracia în Valachia. Pentru a-i combate şi reîmpinge pe cumani, guvernul unguresc rîndui întîi ordinul cavalerilor germani (Cruciferi de Hospitali S[anctae] Mariae) apoi pe cavalerii ioaniţi, trimiţîndu-i ca înainte-luptători la marginile Cumaniei, fără însă de-a ajunge la succesul dorit. 
În această stare fără de orînduială şi netocmită s-a aflat Valachia pînă ce ajunse a fi neatîrnată, o neatîrnare care-a fost cu putinţă mai cu samă prin împrejurarea că ţara aceasta nu stătea decît de nume sub suveranitatea Ungariei, nu însă în realitate, căci numai atunci i se făcea omagiu Ungariei cînd ea-l cerea, trimiţînd oştiri, îndealtmintrelea suveranitatea ei era trecută cu vederea. 

        {EminescuOpXIV 159}

Întemeierea principatului Valachiei prin Radu-Negru. Suveranitatea Ungariei peste Valachia, pe atunci neconstituită încă în stat, era şi nedeterminată în privirea cuprinsului şi şovăitoare în consistenţă. Un conducător romîn, anume Lythen, se şi puse în fruntea unei cete naţionale, se revoltă în anul 1272 contra regelui Ladislau IV, minor încă, cuprinse o parte a Valachiei, care pe atunci se număra între ţările vasale ale coroanei ungureşti, şi cu toate somaţiunile refuză darea tributului. Atunci regele orîndui pe încercatul ostaş Georgius să meargă cu oaste în acele locuri, care bătu şi ucise pre defector, prinse pe fratele acestuia, anume Barbat, şi-l sili cu succes la plata tributului. 
Cu atît mai izbutită se dovedi însă tendinţa de consolidare a Valachiei după ce ea se proclamă neatîrnată ca stat propriu sub voievodul Radu-Negru în anul 1290. 
Acest regent, care se descleştă de sub supremaţia Ungariei si domni de la 1290-1314, îşi aşeză scaunul domniei - după cum spune tradiţia lesne de împăcat cu fapta istorică - mai întîi la Cîmpulung, nu departe de creasta muntoasă dintre Valachia şi Ardeal, apoi la Argeş, lîngă rîul cu acelaşi nume, apoi puse întîi temelie oraşelor Tîrgovişte şi Bucureşti, în cari după ani îndelungaţi îşi mutară scaunul urmaşii săi. Tot în zilele lui s-a înfiinţat episcopia Rîmnicului (a[nul] 1304) în tîrguşorul cu acelaş nume, episcopie care ajunse abia atuncea strălucită şi însemnătoare cînd mitropolitul Anthimios mută scaunul arhiepiscopal de la Severin la Rîmnic, de cînd acest din urmă îşi păstră multă vreme numirea de Noul-Severin. 
După Radu-Negru rămaseră doi fii: Dan şi Radul, dintre cari cel dentăi domni imediat după tată-său la anul 1333, iar Radul nu domni în persoană, ci numai prin fiii săi Dan II şi Mircea I. 

Constituţia Valachiei. Valachia era aşadar întemeiată ca corp politic, iar noua comunitate de stat se introduse în şirul statelor neatîrnate, băgată oarecum ca o mai mică creaţiune de mijloc între marile puteri de pe atunci, Ungaria, Polonia şi Turcia. Întemeietorul statului, Radu-Negru, nu dete însă ţării sale din nou create o nouă bază constituţională, ci păstră, neschimbată în liniile ei fundamentale, constituţia binecunoscută poporului său prin tradiţie şi prin praxă, o constituţie pe care poporul o dusese cu sine din Bulgaria în Ardeal, din Ardeal în Valachia. 
A. Această constituţie recunoştea în capul statului un voievod, însă nici ridicarea lui în scaun, nici marginele puterii sale nu erau însemnate după o normă hotărîtă, nici prin o lege fundamentală, nici prin vro tradiţie statornică. Succesiunea ereditară pe baza descendenţei legitime, ba chiar nelegitime, hotăra în aceeaşi măsură şi cu aceeaşi îndreptăţire ca şi alegerea de cătră boierii cei mari, a cărora liberă chibzuinţă nici avea vro margine, nici era însemnată printr-un anume îndreptariu. 
Cestiunile importante a raportului dintre succesiunea ereditară şi alegere, dacă asta din urmă e exclusă prin cea dentăi, sau daca modul din urmă cată a se-ntrebuinţa numai în cazul stingerii descendenţei directe, apoi cestiunea daca amîndouă modurile de aşezare în scaun se exercitau în aceeaşi vreme şi în ce legătură stăteau ele întreolaltă, toate acestea n-au fost dezlegate definitiv nici teoretic, nici practic, nici prin tradiţie, ci ţineau ţara în turburare şi-n penibilă nesiguranţă la orice schimbare de domnie, dădeau pas arbitrarului şi nemăsuratei pofte de domnie, favorizau politica faptelor complinite la toţi pretendenţii tronului şi atrăgeau amestecul interesat al puternicilor principi vecini. Ci în epoca întîia a vieţii statului succesiunea ereditară pare a fi fost aproape esclusiv hotărîtoare şi avea preferenţă înaintea alegerii de cătră boieri. 
Avînd conştiinţa modestă a poziţiei şi puterii lor, atît Radu-Negru cît şi voievozii ce i-au urmat nu şi-au luat vrun titlu sforăitor şi pretenţios, ci unul întemeiat pe realitatea lucrului: "Cu mila lui Dumnezeu voievod şi domn al Ungro-Vlachiei". Acest titlu nu dovedeşte nelimitata şi deplina autoritate, nici maiestatea împlinită a tronurilor autocratice, de vreme ce voievozii în Ungaria şi-n Polonia, asemenea despoţii (omonimi cu romînescul domn, cu bulgarul gospodar) din împărăţia bizantină. 

        {EminescuOpXIV 160}

cu toate că aveau nelimitate drepturi administrative, aveau însă un suveran recunoscut în mod formal, şi anume cei dentăi pe regii lor respectivi, cei din urmă pe împăratul. Fără scădere pentru viul lor instinct de neatîrnare, voievozii romîni totuşi nu se simţeau îndestul de tari spre a susţine în afară şi pentru tot viitorul neatîrnarea lor şi spre a o face cunoscută în mod permanent prin chiar titulatura lor. Adevărat că deocamdată nu recunoşteau nici o supremaţie, dar totuşi lăsară deschisă posibilitatea pentru viitor a unei asemenea recunoaşteri. Titlul ce şi-l luase cuprindea în el un program de politică eventuală faţă cu puternicele state vecine. 
B. Alături şi sub voievod factorul cel mai influent în stat era nobilimea pămînteană sau starea boierească, împărţită în boieriile vredniciilor statului şi în boieriile în slujba curţii domnesti. Administraţia politică, jurisdicţiunea şi conducerea oştirii erau esclusiv pe mîna boierilor, cari-n virtutea acestei împreunări a întregii puteri executive cumulate asupră-le, cîştigară o precumpănire apăsătoare asupra întregii populaţii şi-l stăpîneau pe deplin pe ţăran şi pe omul de rînd în genere. Preferinţa de căpetenie şi rangul întîi între boieri i se cuvenea cu dreptul banului Craiovei, supremul administrator politic al părţii de ţară de dincolo de Olt spre de-a pururea recunoaştere că se supusese de bunăvoie lui Radu-Negru, ca unui voievod al ţării. Fiindcă numai starea boierească ocupa cele mai însemnate funcţiuni ale statului şi fiindcă cel ce stăruia să ocupe vreun însemnat post public al statului trebuia să fie de neam de boier pămîntean, de aceea noţiunile boier şi funcţionar înalt al statului se acopereau într-adevăr pînă la un punct oarecare în întrebuinţarea lor practică şi lăsau să se întrevază o organizaţie aristocratică. Această organizaţie însă dovedeşte întîi că stările de jos erau în aşa de adîncă necultură şi slăbiciune morală încît nu erau harnice a ocupa vro funcţie mai importantă a statului, apoi că numai în clasa boierească se putea găsi aptitudinea necesară pentru o spornică conducere a trebilor publice din ţară. Astfel, într-un stat curat agricol, interesele şi fireasca dezvoltare a mici proprietăţi de pămînt precum şi acelea ale ţărănimii, care prin număr forma o foarte precumpănitoare majoritate, aceste interese rămaseră cu totul nereprezentate şi puse la discreţiunea şi bunul plac al boierimii, care din parte-i păzea cu gelozie şi în mod unilateral numai înflorirea proprietăţii mari de pămînt. Iar acolo unde guvernul e strîns îngemănat cu interesul unei singure clase nu prea poate fi vorba de-o îngrijire egală pentru interesele vitale a celorlalte clase. 
C. Poporul de rînd, dar mai cu samă partea lui precumpănitoare, ţărănimea, era supusă boierilor în privire autoritativă şi civilă, iar aceştia, atît ca autorităţi politice cît şi ca proprietari de moşii, dar mai cu samă în cea dintîi a lor calitate, exercitau o însemnată putere asupra ţăranilor. Deşi această îmbinare a puterii autorităţii politice şi a drepturilor proprietăreşti era o sarcină grea pentru poporul de rînd, totuşi poporul nu-şi pierduse cu totul libertatea lui civilă, nu era subjugat în robie aspră, ci claca, dijma şi birurile în bani el căta să le privească şi să le recunoască parte ca un fel de leafă pentru autoritatea politică locală, parte ca o indemnizare pentru proprietarul suprem al pămîntului întreg de pe o moşie, deci în ochii poporului acestea erau prestaţiuni bine întemeiate cătră boieri. Sarcina populaţiunii de jos nu era tocmai insuportabilă, mai cu samă pentru că birurile cătră guvern nu erau atît de mari şi de grele ca mai tîrziu. 
D. Clerul, acoperind în mare număr ţara, dar neavînd nici o ştiinţă şi departe de orice cultură mai înaltă, apoi, afară de clericii din mănăstiri şi de la biserici catedrale, fără suficiente mijloace de subsistenţă, potrivite cu cinul lui, nu era în genere potrivit ca să joace vreun rol însemnat în privire politică sau socială; apoi chiar în popor se bucura de-o vaza mică şi nu avea nici aptitudinea, nici puterea de-a exercita vo înrîurire invederată şi folositoare în trebile lumeşti. De oarecare greutate a fost

        {EminescuOpXIV 161}

mai tîrziu, deşi nu totdauna, atitudinea mitropolitului, a celor doi episcopi şi a egumenilor mănăstirilor mai mari, cari parte prin poziţia lor mai naltă, parte prin o cultură mai îngrijită, îşi apropriase o înţelegere dreaptă a trebuinţelor sociale şi a trebilor ţării şi nu erau cu totul lipsiţi de credit în această privinţă. 
Pe aceste baze tradiţionale şi aplicată asupra celor patru clase ale populaţiunii crescu şi se dezvoltă contribuţia Valachiei şi servi de model şi de original, vrednic de imitat, pentru constituirea organică a Moldovei după o jumătate de veac de aci. 

Mihai Bassarab Voievod. Voievodul Mihai Basarab, urmaşul lui Radu-Negru şi întemeietorul totodată a celei mai puternice şi mai glorioase dinastii romîne, ştiu să-şi întărească atît de mult puterea sa în vremea celor nouăsprezece ani ai domniei lui (1314 - 1333) şi ştiu s-aşeze pe o temelie atît de sigură viaţa individuală a ţării sale încît putu să se încumete la luptă cu puternicul rege maghiar Carol Robert I, să-i dea piept şi să se desfacă de atîrnarea vasală de Ungaria; ba crezu chiar de cuviinţă de-a trimite principelui bulgar Mihail Stratimirowicz la anul 1324 trupe auxiliare împrotiva grecilor din Bizanţ. Pretenţiile de suveranitate ale Ungariei peste Valachia nu se puteau susţine decît cu sabia în mînă; dar cît de nestatornici sînt sorţii războiului avea să vază Carol Robert în persoană. Voievodul romîn, Mihail Basarab, îşi plătea într-adevăr regulat tributul de vasal cătră Ungaria şi oferi regelui spre siguranţă chiar pe fiul său ca ostatic. Totuşi regele, după impulsiunea voievodului Toma al Ardealului, care voia să-şi lărgească teritoriul, deschise ostilităţile contra Valachiei deja în anul 1323, intrînd fără motiv binecuvîntat în ţară în fruntea unei oştiri puternice şi încunjurat de cei mai mari demnitari clerici şi mireni ai săi, apoi la anul 1330 întreprinse o campanie sub conducerea lui proprie iar în contra Valachiei, dar dădu de-o împrotivire atît de puternică precum n-ar fi aşteptat-o. El îşi aşeză mai întîi tabăra dinaintea oraşului de rezidenţă a Domnului romîn, dinaintea Curţii de Argeş, dar curînd e amăgit împreună cu oastea toată în munţii, acoperiţi cu păduri şi la strîmt, unde dosise romînii, şi acolo e încunjurat şi acoperit din toate părţile cu săgeţi. Împresurat de aproape patru zile de-a rîndul, espus foamei şi tuturor ostenelelor, incapabil de-a se dezvolta şi apăra în regulă, fără ieşire din ponoară şi rîpile stîncilor, oştirea sa e dată pierzării depline. Numai îmbrăcîndu-se prost şi cu ajutorul plin de abnegaţie a comisului său, Ştefan regele izbuteşte să se tupile cu suită mică şi cu mare primejduire a vieţii sale printre şirurile inamice spre Temişoara de unde plecă la Wissegrad. 
Nemaisupărat după aşa biruinţă, Mihai Basarab se purtă ca principe neatîrnat şi nu mai recunoscu supremaţia Ungariei. 

Dan I Voievod. Tot astfel fu şi cu Dan I, fiul lui Radu-Negru şi urmaşul lui Mihai Basarab, care în domnia lui de zece ani (1333 - 1342) nu se cunoscu atîrnător de coroana Sf. Ştefan, dar din fericire nu suferi nici un atac războinic. 

Alexandru Basarab Voievod. Nu-i merse însă tot atît de neted şi următorului voievod, Alexandru Basarab (1342 - 1365), fiu al lui Mihai Basarab Voievod, care se lepădase de orice datorie de vasal cătră coroanaUngăriei şi nesocoti multă vreme pe rege. Intimidat de biruinţa regelui maghiar Ludovic I (cel Mare) asupra saşilor rebeli din Ardeal, captivat de evlavia acestuia, se simţi determinat de a abate cu binele ameninţătoarea invazie. Se supuse regelui, îl întîmpină la margine, îngenunchie înainte-i, îi jurui credinţă neclintită şi ascultare nestrămutată ca unui suveran al său şi se îndatori a plăti tribut pe fiecare an. Spre închinare solemnă aduse daruri splendide, prezenturi strălucite şi pietre scumpe, pe care le hărăzi cu îmbelşugare regelui şi coroanei Sf. Ştefan spre semn de supunere. Raportul reciproc deveni atît de prietenesc încît

        {EminescuOpXIV 162}

Vodă se întoarse vesel şi plin de încredere şi nu mai comise nici o infidelitate faţă cu domnu-său. 
Merit esenţial întru restatornicirea concordiei şi păcii dintre Valachia şi Ungaria şi-a cîştigat episcopul din Oradea-Mare, care a vizitat de mai multe [ori] pe Alexandru Vodă în calitate de sol regesc şi a ştiut să puie la cale reconciliarea. Ca răsplată regele Ludovic I, încuviinţînd cererea episcopului, confirmă privilegiile bisericei din Oradea-Mare. 
Din căsătoria întîia c-o soţie de lege grecească Alexandru avu pe fiul şi urmaşul său Vlad (Vlaicu, Vladislaus). A doua soţie, Clara, de lege catolică, care trăi mai mult decît dînsul, îi născu două fiici, dintre care una se căsători după Straşimir, ban de Vidin, cealaltă după Simon Stareţ, principe sîrbesc. 

Vlad I Bassaraba Voievod. Vlad I Voievod (Wladislaus, Wlaiko) domnind de la 1365 pînă la 1374, adecă zece ani, a fost la început vasal credincios al regelui Ungariei Ludovic I şi i-a dat ajutor contra turcilor, care fură bătuţi şi pierdură cetatea Vidinului, peste care în a[nul] 1366 fusese rînduit ban voievodul Ardealului, Dionisie, dar în anul 1367 Vlad se răsculă contra regelui şi-l întărîtă să calce ţara cu oaste. Potrivit planului hotărît de mai înainte, atacul avea să urmeze din două laturi deodată, despre Ardeal prin voievodul Micloş, despre Vidin prin regele însuşi. În faţa regelui, însă dincoace de fluviu, Vlad se puse în poziţie cu oastea sa de căpetenie, cu intenţia de a-i opri trecerea preste Dunăre. Totuşi oastea ungurească de căpetenie, condusă de priceputul întru ale războiului Niclas Gara, care se rezema de şanţuri cu plan şi chibzuinţă făcută, ştiu să treacă rîul pe plute, cu toată ploaia de săgeţi despre partea romînilor, şi cuprinse ţinutul Severinului. Vlad deşertă cîmpia cu toată oştirea sa, iar regele puse să reconstruiască fără întîrziere castelul Severinului. 
Pe dos a fost însă soarta despărţămîntului de secui, comandaţi de voievodul Niclas. Lîngă rîul Ialomiţa ea dete de şanţuri şi întărituri de tăruşi, bătu şi puse într-adevăr pe fugă însemnata oaste a boierului Dragomir, castelan al cetăţii Dîmboviţei, dar, înaintînd fără precauţiune, încăpuse între păduri, rîpi şi munţi, fu surprins pe neaşteptate, încunjurat şi bătut cu totului tot. Întreaga oaste de secui era acum parte prinsă şi legată în mînile biruitorului, parte fără viaţă aşternută în păduri şi mlaştini şi numai prea puţini fugari ajunseră cu zor-nevoie în patria lor. Şi voievodul Niclas îşi pierdu viaţa şi cu mare osteneală îi scăpară cadavrul în Ardeal. Cei mai de samă subconducători rămaseră asemenea morţi pe cîmpul de luptă. De vreme ce, din cauza învingerii suferite, împreunarea plănuită a celor două corpuri de oaste ungurească a trebuit să rămîie neîmplinită, de aceea nu i-a fost nici regelui cu putinţă să înainteze mai înlăuntrul Valachiei, să silească pe Vlad a primi lupta şi să-l învingă pe deplin; căci voievodul romînesc se retrăgea binişor cu oastea sa de căpetenie şi nici avea de gînd să primească vro bătălie. Totuşi, convins de superioritatea puterii ungureşti, Vlad se supuse în sfîrşit, prestă omagiu regelui Ludovic ca unui domn al său natural (Domino nostro naturali) şi-i jurui atît regelui cît şi coroanei Ungariei fidelitate nestrămutată. Curînd după asta crezu că poate solicita de la rege să confirme o danie pe care o făcuse el unei rude a lui, anume Ladislaus Dobka. În hrisovul dat în această privire el nu se numeşte numai voievod al Ardealului, ci şi ban de Severin şi duce al coloniei Făgăraşului (Banus de Zevrinio et Dux plantationis terrae Fogaras ) laudă meritele ce şi le-a cîştigat viteazul oştean Ladislaus Dobka, cînd regele a încercat împreună cu Vodă să cucerească Bulgaria, înseamnă în mod espres moşiile dăruite din teritoriului Făgăraşului de lîngă Olt şi nu se sfieşte a crede despre rege că va confirma dania pe de-a pururea într-un mod obligatoriu şi pentru. urmaşii săi. 

        {EminescuOpXIV 163}

Regele Ludovic I pusese cu puţin mai înainte să se zidească castelul întărit al Severinului, să se aşeze în el o strajă corespunzătoare şi să se înarmeze cu praştii ce ajungeau departe şi acuma orîndui aceleaşi dispoziţii şi pentru Bran (Torzburg), nu departe de Braşov, pentru a apăra intrarea şi ieşirea spre Valachia. 
Ileana, fiica lui Vlad, se măritase în anul 1355 cu principele sîrbesc Ştefan Uroş V, dar acesta o goni după cîţiva ani şi luă în locu-i în căsătorie pe fiica craiului Wukaşin. Cînd acest din urmă răpi domnitorului legitim Uroş V şi viaţa şi ţara, Vlad hotărî să răzbune moartea fostului său ginere. Trecu Dunărea, ajută cumnatului său vitreg să alunge garnizoana ungurească din Vidin şi să scuture supremaţia ungurească, o uneltire care-i succese pe deplin, iar cei cinci minoriţi ce-i găsi acolo şi cari, întemeiaţi pe protecţia regelui Ludovic, făceau cu zel propagandă catolică, îi dete pe mîna fanaticului cler grecesc ca să-i judece şi dete voie călugărilor să-i omoare. Apoi îl întărîtă pe Straşimir să atace pe Vucaşin şi spre acest scop chemă ajutoare turceşti. De acolo îl învinovăţesc cronicarii pămînteni că el ar fi supus întîi şi-întîi Ţara Romînească turcilor, care supunere însă n-a fost decît trecătoare şi fără nici o regulă. 
Curînd după ce stătu în scaun întemeie în anii 1365 şi 1366 la Vodiţa, nu departe de marginea ungurească, o mănăstire cu hramul Sf. Antonie, o dărui cu îmbelşugate mijloace de subsistenţă şi cu alte lucruri trebuitoare, o puse sub respectabilul egumen Nicodim şi hotărî ca la caz de moarte egumenul să-şi aleagă singur urmaşul, iar soborul călugărilor să aibă a-l confirma numai. 

Dan II Voievod. Urmaşul său Dan II, un fiu al lui Dan I, domni doisprezece ani (1374 - 1386) preste un popor pe cît de războinic şi viteaz pe atît de rău guvernat, politiceşte necopt şi iubitor de schimbări, care în mare parte se compunea din păstori şi locuia cu puţine excepţii în sate. Pe grecii bizantini trebuia să-i izbească de la cea dintîi privire atît imperfecţiunea constituţiei statului cît şi existenţa civilă, lipsită de legi, a romînilor, apoi asemănarea limbii lor cu cea italiană, deşi cea dintîi părea atît de amestecată cu elemente străine şi atît de degenerată, încît rămînea neînţeleasă pentru cea din urmă. Cu toată asemănarea cu italienii, nu numai în limbă, ci şi-n datine, în purtarea armelor şi-n uzul uneltelor, originea şi migraţiunea romînilor rămînea totuşi o cimilitură nedezlegată şi mărturisită de cei învăţaţi şi pătrunzători, cimilitură a cării soluţiune n-a izbutit pe deplin nici pînă în ziua de azi. Înnăscuta neaşezare şi movibilitate a acestei naţii, împreună cu relele unei poziţii civile în multe părţi opuse dreptului natural, apoi administraţia tiranică şi arbitrară produseră prea adeseori vacanţe de tron şi schimbări de Domn, iar acestea toate exercitau o reacţiune stricăcioasă asupra existenţei statului, a consolidării liniştei si a bunei orînduieli dinlăuntru, precum şi asupra caracterului poporului. O astfel de soartă avu şi Dan II, care fu răsturnat prin ucidere din scaunul domnesc şi înlocuit prin fratele şi urmaşul său vrednic de mirare, căci acest din urmă, fiu asemenea legitim al unui Radu-Vodă, dinast îndreptăţit la domnie, dar care n-a ajuns să stea în scaun, s-au arătat capabil nu numai a se mănţinea într-o lungă domnie, ci a şi făptui lucruri considerabile. Războiul început de Dan II contra lui Şişman, craiul Bulgariei, pentru marginele ţării sale, fratele şi urmaşul său Mircea I îl duse la bun capăt. 
Raportul lui Dan cu Ungaria era cam încordat, deşi nu de-a dreptul ostil, ceea ce se dete pe faţă nu atît în privire politică, dar cu atît mai mult în cea economică. Una din gelozie contra Valachiei, apoi din îngrijire pentru interesele negoţului ardelenesc, regele Ludovic I se văzu hotărît a dispune ca toţi negustorii străini care ar veni în Ardeal şi în Braşov cu mărfuri de băcănie nici să aibă voie a neguţa cu mărunţişul în acest oraş, nici să esporteze cumva mărfurile lor în Valachia ci, mai cu samă în cazul unei contravenţiuni, să fie pedepsiţi cu confiscarea. Ieftinirea multor mărfuri străine înlăuntrul ţării prin oprirea negoţului de tranzit în ţara învecinată, 

        {EminescuOpXIV 164}

adecă în Principatul nu tocmai flexibil al Valachiei, a fost motivul acestei măsuri regale. Dar nu numai din partea Ungariei, ci şi dintr-a Poloniei se iviră pretenţii de suveranitate asupra Moldo-Valachiei, cari erau cu atît mai greu de dezlegat, deci cu atît mai ameninţătoare cu război cu cît amîndouă regatele căutară tot într-o vreme şi fiecare din ele pe socoteala lui să dovedească şi să facă a li se recunoaşte pretenţiile de cătră un al treilea principe, care hotărî să descurce cestiunea cu tăişul săbiei. Cînd se născu în urma acestora o ceartă serioasă pentru posesiunea Basarabiei între regii din Polonia şi Ungaria pe de o parte şi Tartarhanul Usbeg pe de alta, papa Benedict XII adresă o scrisoare prietenoasă Tartarhanului, propuindu-i mijlocirea sa pentru împăcarea certei şi rugîndu-l să revie de la intenţia de-a ataca cele două regate. Nu era ceva estraordinar, ci tocmai în spiritul chemării Scaunului roman de-a se folosi şi de această ocazie pentru încercări de convertire asupra Tartarhanului. 
Pretenţiile de suveranitate polone şi ungureşti au fost mai trainice decît chiar numele Cumaniei, nume care după întemeierea Valachiei, la an[ul] 1290, şi a Moldovei la 1359, se dete curînd uitării şi, fiindcă ridicarea unor asemenea pretenţii contra principilor acestor ţări, cari aveau drepturile lor prin ei înşişi, era echivalentă cu chiar puterea de-a o executa, singur schimbătorul succes al armelor numai hotărî de acum înainte poziţia Principatelor romîneşti faţă cu cele două puternice regate vecine, poftitoare de cucerire. 

Continue uneltiri romane de prozelitism contra romînilor. Iscusitul Scaun roman, folosindu-se de legăturile de în- rudire între curţile regeşti a Ungariei, Poloniei şi Boemiei, luă cu zel în ajutoru-i cînd pe ceste două pentru a stîrpi pe cei de lege grecească din cea dentăi, cînd iar alterna, cerînd concursul altor două dintre ele în contra obstinaţilor partizani ai bisericei greco-orientale ce se aflau în cîte unul din aceste regate. Astfel Bonifaciu al VIII refuză la an[ul] 1302 lui Wenceslaus V, rege al Boemiei şi al Ungariei totodată, binecuvîntarea şi protecţia apostolică ce o ceruse pentru fiul său, destinat a urma pe tron în Ungaria, iar pe el însuşi îl opri hotărîtor de-a se ridica ca pretendent la coroana polonă, pentru că tocmai în urma unor asemenea pretenţiii la tron nobilul altfel şi vestitul regat al Ungariei au ajuns în timpul din urmă la decadenţă şi va părea destinat a pieri cu desăvîrşire în ochii cumanilor, tătarilor, schismaticilor şi păgînilor ce vor năvăli duşmăneşte asupră-i. Daca Wenceslaus V are însă drepturi reale asupra Poloniei, atunci să le dovedească în persoană dinaintea papei, din mîna căruia va primi hotărîrea. 
Mijloacele morale nefiind suficiente, convertirea ereticilor se făcea întrebuinţînd făţiş puterea fizică. Astfel papa Ioan al XXII-lea porunci în anul 1327 ordinului predicanţilor (dominicanilor) din Ungaria ca să stîrpească din rădăcină toţi vlăstarii ereziei din via Domnului. În urmarea acestei porunci ordinul dominicanilor era dator să propovăduiască o cruciată împrotiva tuturor ardelenilor, bosniacilor şi slovenilor cari, ca eretici sau schismatici, se ţin departe de biserica catolică, apoi ordinul era în drept de-a da, pentru stîrpirea acelora, deplină absoluţiune tuturor cruciaţilor, în acelaşi chip în care se obicinuia a da absoluţiune pentru cruciata la Sf. Mormînt. Acelaş papă trimise pe fraţii minoriţi (fratres ordinis Minorum) în calitate de inchizitori în Bosnia ca să dezrădăcineze scelerateţa eretică (haereticae praviae) ce se întinde acolo şi mulţumi totodată regelui Carol Robert pentru binevoitoarea primire şi puternicul sprijin dat minoriţilor. Cu spiritul unei prudente prevederi papa dete ordin proibitiv prelaţilor din Ungaria să nu supere de îndată pe cumanii, romînii (alachios în loc de valachos) şi slavii cei abia trecuţi la biserica romană cu strîngerea

        {EminescuOpXIV 165}

prea aspră a dijmelor, cel puţin nu în cel dentîi răstimp după convertire, şi să nu-i apese pentru a nu-i dispune pe neofiţi în contra convertirii. 
Dar îngrijirea Scaunului papal pentru unitatea credinţei se întinse în acelaş chip şi asupra ţărilor laterale ale Ungariei. Ioan al XXII-lea făcu (1327) cerere urgentă cătră Solomon, comite al Braşovului, cătră Mikth, banul întregii Slavonii, şi în fine cătră Mihai Bassarab, domnul Ţării Romîneşti, insinuîndu-le cu tot dinadinsul ca să deie intrare în teritoriile lor respective cari aparţin Ungariei călugărilor dominicani şi să le deie spornic ajutor pentru ca aceştia, în calitate de inchizitori, să combată scelerateţa eretică (haereticae pravitatis). Dar tocmai din partea acestor ţări laterale Ungaria avea a înfrunta pe atunci o mulţime de duşmănii şi de complicaţiuni serioase, căci atît Ştefan Duşan, despotul Serbiei, avînd ajutor bizantin, cît şi dificilul voievod al Valachiei, Mihai Bassaraba, apoi bulgarii, tătarii şi dalmaţienii ştiură a se opune cu arma-n mînă şi cu succes poftei de cucerire a Ungariei. Scaunul papal luă deci pe regele apostolic sub scutul său deosebit, şi Ioan al XXII-lea dispuse (1334) ca toţi dreptcredincioşii din Ungaria cari vor merge-n campanie contra schismaticilor, tătarilor şi păgînilor şi ar pieri sau imediat pe cîmpul de luptă sau în urma rănilor primite pe el, să aibă deplină iertare de păcate. Apoi, fiindcă regele Carol Robert arăta foarte multă asiduitate întru creştinarea dorită a rutenilor schismatici din Galiţia şi a altor populaţiuni renegate de pe lîngă marginile regatului său şi fiindcă pentru aceasta avea mari cheltuieli, papa Ioan al XXII-lea îi încuviinţă cererea şi-i dete voie ca să perceapă şi să întrebuinţeze în curs de trei ani a treia parte din venitul ce-l dau prebendele bisericeşti vacante, pentru ca să aibă cu ce-şi apăra regatul contra atacurilor duşmane provocate prin această operă de convertire. În acelaşi spirit de prozelitism papa Clement VI (1351) dete voie regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, ca să ridice în cuprinsul teritoriului său, dar mai cu samă pe la margini, biserici parohiale romano-catolice, în socotinţa cumcă prin asemenea biserici s-ar putea converti cu mult mai uşor schismaticii eretici, necredincioşii şi păgînii care cresc şi se-nmulţesc pe acolo ca buruiana cea rea. Acelaşi papă orîndui a se trimite fraţi din ordinul minoriţilor din Ungaria în Cumania şi celelalte ţări laterale ungureşti, parte pentru a întări pe neofiţii deja numeroşi în credinţa catolică, parte spre a cîştiga pentru biserica latină pe cei ce persistă încă în necredinţă. Sămînţa propagandistă începu a da în spice între romîni         {olachi romani le zice papa) în ţările ungureşti laterale, locuite de dînşii, adecă în Ardeal, Valachia şi Sirmia, iar Clement VI favoriză şi mai mult opera convertirii, adresînd scrisori de îndemnare pe de-o parte regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, precum şi mumei sale, reginei văduve Elisabetha şi episcopului din Oradea-Mare, iar pe de altă parte trimetea pe cale confidenţială, prin mijlocirea unor misonari minoriţi petrecători în acele ţări, energice scrisori de recunoaştere şi de admoniare cătră persoane convertite deja cari făceau parte din nobilimea înaltă sau din clasele cu influenţă, între care anume Alexandru Bassaraba, domnul Ţării Romîneşti, principele Nicolae de Remecha, Zopus voievod de aprozi (gardă de sateliţi) şi în fine voievodul Nicolae de Auginas, iar toate scrisorile acestea le trimitea cu scopul ca, prin ajutorul acestor notabili din ţările romîneşti, să deschiză căi mai largi credinţei catolice. Cînd însă regele maghiar începu să bănuiască corespondenţa

        {EminescuOpXIV 166}

confidenţială a papei şi o confiscă, pînă se va dovedi autenticitatea ei, papa stărui să se libereze şi să se trimită negreşit la destinaţiune, ceea ce se şi făcu prin mîna minoriţilor. 

Reardicarea episcopiei Milcoviei. Episcopia, înfiinţată pentru Cumania la începutul anului 1228 şi ocupată pe atunci de priorul dominicanilor Theodoric, episcopie care-şi împrumută mai tîrziu numele Milcovia de la micul pîrîu Milcov, ce şerpuieşte între Moldova şi Valachia, culese puţini lauri şi trăgăna din contra o existenţă mizeră în mijlocul invaziilor mongolice, a războaielor cu tătarii şi a durerilor de facere a statului Ţării Romîneşti. Crud pustiită, cu bisericile şi zidirile risipite din temelie, dezbrăcată de posesiunile, veniturile şi drepturile ei, ea gobi cît gobi pînă se stinse cu desăvîrşire, nelăsînd în urmă-i decît amintirea istorică a unei lungi activităţi şi dreptul formal de-a exista mai departe. Regele Ludovic I (cel Mare) al Ungariei şi mumă-sa Elisabeta au fost aceia cari au dat Scaunului roman cel dentîi impuls spornic pentru reînvierea decăzutei episcopii. În anul 1347 Clement VI aduse la cunoştinţa episcopului de Calocsa cumcă, după cererea şi recomandarea celor doi solicitatori regali amintiţi mai sus, au numit pe capelanul lor, călugărul Augustin (Lectorem ordinis heremitarum sancti Augustini) Toma de Nympti, episcop al Milcoviei, pentru a readuce la vază şi înflorire acea episcopie cu totul nimicită şi dezbrăcată de toate averile ei prin cruda domnie arbitrară din urma pustiitoarelor invazii de popoare. Papa însărcină pe arhiepiscopul din Colocsa să reinstituie episcopia Milcoviei, să-l instaleze pe numitul Thoma de Nympti ca arhipăstoriu, să-l sfinţească episcop, să primească jurămîntul lui canonic şi să-i dea tot ajutorul în contra supărărilor ce i s-ar putea întîmpla. 

Silnica convertire a celor de lege grecească din regatul maghiar. Întemeiarea acestei dieceze era în intimă legătură cu combaterea şi alungarea ereticilor şi schismaticilor, urmată înlăuntrul regatului unguresc şi în afară de el, după aţîţările insinuate din partea papei în sufletul regelui. Regele Ludovic I (cel Mare) pe cît de zelos în credinţă, pe atît de războinic, încercase deja de-a sili cu sabia pe litvanii şi pe rutenii necredincioşi să primească catolicismul şi cîştigase atîtea succese în această privire încît papa Innocentiu VI, plin de recunoştinţă pentru ele, îl felicită cu viociune şi, pentru a ajunge şi de acuma înainte la asemenea rezultate, îi cedă pe trei ani jumătatea dijmelor bisericeşti din tot cuprinsul teritoriului unguresc. Spre acelaşi scop regele se mai osteni în contra îndărătnicului regat al Rasciei (Serbiei), al cărui domn şi popor ţineau cu obstinaţiune la legea grecească. Mînia Scaunului roman fierbea atît în contra ţării aceştia cît şi în contra Bosniei tot atît de dificile, ţări cari stăteau sub supremaţia ungurească parte de nume, parte în faptă. Innocenţiu VI găsea că e lucru straniu şi vrednic de mustrare că regele poate suferi în mijlocul regatului său ceea ce nu mai sufere şi persecută aiurea; focul de care ne putem păzi cînd a izbucnit în depărtare, e în cea mai mare apropiere un pericol învederat; muşcătura veninoasă a şarpelui e mai de temut în apropiere decît de departe. Deci e datoria regelui - urmă papa - de-a smulge din rădăcină schisma şi erezia din toate ţările regatului său, deci şi din Cumania şi din Valachia, căci erezia samănă c-o boală lipicioasă sau c-un şarpe ce se tîrîie prin întuneric şi s-aruncă mai cu samă asupra celor simpli, cînd cei cuminţi nu opresc răul de cu vreme cu iscusinţă şi asiduitate. Fiindcă un asemenea război va cere multe jertfe şi va fi costisitoriu, papa enunţă în Ungaria cruciată contra ereticilor, acordă regelui oficiul de onoare al unui căpitan general al bisericei catolice, iar pentru uşurarea sarcinei războiului îi puse la dispoziţie pe trei ani o a treia parte 

        {EminescuOpXIV 167}

din dijmele bisericeşti existente în Ungaria, iar stîrpirea sceleratismului eretic o puse în perspectiva lui ca o condiţie neapărată pentru iertarea păcatelor. 
Şi într-adevăr efectul propagandei bogate în izbînzi a lui Ludovic corespunse pe deplin aşteptărilor papei, astfel că, după trecerea cîtorva ani, papa Urban V putea să feliciteze prieteneşte pe rege pentru sporirea comunităţii catolice cu multe mii de suflete din cuprinsul ţărilor laterale ale Ungariei cari fură smulse de la schismă şi adaose la credinţa romano-catolică, deci îi rosti regelui mulţumita sa arhipăstorească, purtînd de grijă pentru a li se rîndui preoţi celor din nou convertiţi şi exprimînd dorinţa ca în curînd să se înceapă şi să se îndeplinească şi convertirea resturilor de schismatici, cîţi ar mai fi rămas. 

Tratări cu Bizanţul pentru uniune. Cruciată contra turcilor. Readucerea la biserica romană a împărăţiei greceşti, celei din ce în ce mai ameninţate de turci, rămase ş-acum ca şi mai-nainte o idee de predilecţie a Scaunului papal, care apuca cu zel orice ocazie pentru realizarea ei. Daca curtea din Bizanţ şi patriarhatul ecumenic s-ar fi convertit într-adevăr, atunci e firesc lucru şi se-nţelege de sine că şi Principatele romîneşti, avînd atîtea legături politice şi bisericeşti cu Bosforul şi neputînd întreţine o proprie biserică neatîrnată, ar fi fost şi ele răpite de curentul unionist. Adevărat că Scaunul roman nu se prea încredea în grecii bizantini şi ştia prea bine că tendinţa uniunii bisericeşti nu izvora din cuget curat şi din voinţă sinceră, ci numai şi numai de nevoie şi de frică despre un inamic cu precovîrşire puternic, iar daca unirea bisericească va fi repede urmată de oştiri venite în ajutor, se ştia că rezervaţia secretă a bizantinilor era ca, după ce vor fi primit ajutor şi vor fi scăpat de primejdie, să înlătureze binişor uniunea sub vrun pretext plauzibil oarecare. Regele maghiar, Ludovic cel Mare, dispus de-a se oşti de feliul său chiar, ademenit apoi din partea papei, care-i asigura posesiunea tuturor ţărilor şi teritoriilor schismatice pe cari le-ar cuceri, fu gata de război contra turcilor şi era îndemnat într-una la aceasta de cătră mumă-sa, evlavioasa regină Elisabeta pe care iarăşi Scaunul roman o stimula şi o lăuda pentru spornica ei solicitare. Rugat de împăratul Ioan Paleologul, care trimise tot într-o vreme o solie la Buda şi alta la Avignon, regele Ludovic I încheie cu împăratul un tratat prin care acesta promitea cu jurămînt ca pîn-într-un an să se convertească, iar Ludovic să-i trimită ajutor pîn-ntr-un an. Dar, în vederea vicleniei bizantine, papa crezu mai de cuviinţă de-a lua preţul faptei înainte de faptă. Întîi uniune ş-apoi ajutor - socoti Urban V - deci îl dezlegă pe rege de ţinerea terminului juruit în care avea a da ajutor, îl sfătui să nu dea ajutor de oştiri înainte de-a se fi-ndeplinit uniunea şi suspendă pe un an jurămîntul depus pentru aceasta; totodată trimise împăratului Paleologul formula crezului romano-catolic care avea să se mărturisească atît de el însuşi, cît şi de clerul şi poporul său, după ce vor fi abjurat solemn schisma. După ce autocratul grec îşi dete învoirea şi după ce-l vizitase în persoană pe regele Ludovic I la Vidin în an[ul] 1366, papa permise regelui maghiar să atace pe turci pentru a apăra pe grecii grămădiţi şi strîmtoraţi, puse să se propovăduiască cruciată contra necredincioşilor saracini şi puse-n sigura perspectivă a cruciaţilor nu numai absoluţiunea deplină, ci şi cea parţială potrivit cu meritul fiecăruia. Ludovic cel Mare, împiedicat prin alte griji de-a guvernului de-a lua parte în persoană la campanie, rîndui contra osmanilor pe cei mai de căpetenie doi vasali ai săi, pe voievodul Ardealului şi pe banul Bosniei, Twartko, cu contingentele lor. Împăratul Ioan Paleologul, accesibil pentru orice fel de propuneri ale papei, depuse la 18 octomvrie 1369 cu mare solemnitate mărturisirea crezului roman în biserica Sf. Spirit din Roma şi anume

        {EminescuOpXIV 168}

mai întîi verbal, apoi în scris, repetă mărturisirea după trei zile înaintea poporului adunat şi-o pecetlui printr-un legămînt formal, căruia nu-i lipsea decît sancţiunea din partea voinţei poporului şi care tocmai de asta trebui să se sfarme curînd prin infirmitatea sa intrinsecă, precum se şi sfărîmă în realitate. 

Încercări reînnoite de uniune în Valachia şi via opunere contra lor. Evlaviosul zel de convertire dezvoltat de Ludovic cel Mare în privirea ţărilor vasale ale Ungariei; trecerea unionistă cu greu cîştigată a împăratului Ioan Paleologul, care îndemna însă şi la facerea altor încercări; îndemînateca accesibilitate unionistă a caselor domnitoare din ţările laterale ale Ungariei prin căsătorii cu prinţese catolice; speranţa Scaunului roman de-a paraliza în acele ţări înrîurirea şi domnia bisericească a patriarhatului ecumenic prin ajutorul Curţii bizantine strîmtorate, deci concesive; sporita trebuinţă de ajutor a micelor state vecine din sudul Ungariei contra covîrşitoarei puteri osmane, ce creştea ameninţătoare văzînd cu ochii; toate aceste împrejurări favorabile dădură un nou avînt maniei de convertire a Curţii romane în privirea ţărilor vasale de legea grecească ce atîrnau de Ungaria, un avînt care se întipărea în fapte repezi şi în neobosita esploatare a tuturor relaţiilor şi mijloacelor ce corespundeau cu scopul acesta. 
Valachia, cu. o jumătate de veac mai veche decît Moldova prin viaţă proprie şi prin neatîrnarea ei, avînd a alege între cele două forme de căpetenie ale cultului creştinesc despărţite în mod dualistic, se hotărî curînd şi în privire bisericească, alegînd forma aceea care era mai potrivită cu fiinţa ei şi cu întreaga ei manieră de a fi în cursul unei domnii destul de lungi (1342 - 1365) Alexandru Basaraba, voievodul Ţării Romîneşti, se adresase de mai multe ori cu. stăruitoare petiţiuni către patriarhatul ecumenic, oferindu-i subordonarea ierarhică a ţărei sale în toată forma. Ba el intrase în bune relaţii cu cel mai apropiat mitropolit, cu Iacint din Vidin, şi se pusese sub conducerea spirituală a acestuia, iar acuma îi propunea patriarhului din Constantinopole ca să rînduiască tot pe acest Iacint din Vidin mitropolit al întregei Ţări Romîneşti, şi abia după moartea acestuia să se numească un urmaş în persoana unui alt mitropolit, a cărui numire va atîrna atunce de libera chibzuinţă a patriarhatului. Afară de aceasta Vodă jurui şi dete asigurări, atît în scris cît şi prin jurămînt, că pe cîtă vreme va domni el atît el cît şi ţara lui vor atîrna pururea bisericeşte de biserica patriarhală greco-ecumenică şi că va şti să păstreze supunerea credincioasă şi ascultarea pentru acea biserică. În mai 1359 se împliniră dorinţele lui Alexandru Vodă şi un edict patriarhal formal şi solemn îl înştiinţă cumcă atît sinodul cît şi împăratul aprobaseră numirea arhipăstorului de pînă acuma al Vidinului, Iacint, de mitropolit al Valachiei; apoi edictul mai accentuă făgăduinţa categorică şi juruită a lui Vodă cumcă el se va mărturisi d-acum înainte împreună cu ţara sa în mod irevocabil la biserica grecească, că va fi subordonat patriarhatului ecumenic şi că va îndatori cu stricteţă pe urmaşul său în domnie la respectarea acelor juruinţe şi în fine, edictul rosti rezerva pentru dreptul patriarhatului d-a numi după moartea mitropolitului Iacint, după liberă chibzuinţă, pe urmaşul lui. 
După ce împăratul Ioan Paleolog se declară şi se dovedi partizan al bisericei romane, trecînd în toată forma la ea, lăcomia Curţii papale după micile state singuratice cari se formaseră la nordul împărăţiei bizantine crescu pînă la un grad atît de mare încît nu se mai putea tăinui. Clara, văduva lui Alexandru, voievodul Ţării Romîneşti, o catolică foarte zeloasă, se dovedi a fi prin legăturile ei de familie o promotoare cu multe succese a propagandei unioniste. Ea izbuti într-adevăr să convertească pe fiica ei mai mare, regina Bulgariei, de la biserica greacă la cea romană, după care îşi dete silinţă de a cîştiga pentru uniune şi pe a doua fiică a ei, Anca, măritată după regele Serbiei, ademenind-o pre ea împreană cu Curtea întreagă; 
ea îşi mai dovedi evlavia şi prin numeroase şi strălucite daruri trimise la Roma pentru biserica Sfîntului Petru. Urban al V [-lea] lăudă aspiraţiunea Clarei, o îndemnă

        {EminescuOpXIV 169}

să persiste pe calea apucată şi îi mulţumi cu multă bunăvoinţă pentru faptele şi succesele ei de pînă acuma. 
Activitatea propagandistă a văduvei lui Vodă, Clara, se întinse cu aceeaşi vioiciune şi asupra Valachiei, unde încă în zilele soţului ei, Alexandru, şi apoi sub ochii fiului ei vitreg Vlad, ajuns la domnie, ea încurajă pe misionarii, preoţii şi alţi partizani catolici ca să răspîndească uniunea, le dete ajutor şi îi apără, netezind astfel cu îngrijire calea spre convertirea generală. 
Pentru a încorona opera, Urban V se adresă în anul 1370 cu o scrisoare de admoniţiune către Vlad Vodă, îi înfăţişă cu vioiciune că, deşi creştin, el se ţine de o credinţă schismatică şi eretică şi nu petrece în sînul bisericei romano-catolice, singura care poate duce la mîntuire, deci îl invită cu stăruinţă ca, abjurînd schisma şi credinţa eretică, să intre în legitima turmă creştină universală, căci intrarea îi este înlesnită în mod esenţial prin silinţele vrednice de toată recunoaşterea a mumei lui vitrege, Clara. În caz de-a intra, va avea parte de întreaga afecţiune a Scaunului apostolic şi va avea alături cu dînsul preţuirea şi ajutorul cu de prisos al papei în toate afacerile sale proprii, precum. şi în acelea ale ţării sale. 
Fiindcă succesul dorit al acestei încercări nu se ivi numaidecît, papa, după cîteva luni, înmulţi numărul misionarilor catolici din Valachia, dînd totodată voie, ca, atît în ţara aceasta precum şi în Rusia şi în Litvania, să se rînduiască pentru convertirea schismaticilor douăzeci şi cinci de călugări minoriţi, sub conducerea minoritului Nicolae de Melsac, care prin petrecerea lui mai lungă în aceste locuri se familiarizase cu împrejurările din Valachia. 
Dar cu cît mai puternice şi mai necontenite erau silinţele Curţii romane, cari aveau de scop aservirea Valachiei cu atît mai puternică era rezistenţa din partea stăpînirii şi populaţiei acestei ţări, cu atît mai adînci rădăcini prindea adeziunea pentru biserica greacă şi supunerea sub ierarhul ei de căpetenie, patriarhul ecumenic. Fie spiritul invederat mirean, fie predominarea unei trăsuri fundamentale absolutistice sau în fine marea schismă ce se-ncepea în biserica romano-catolică, care să fie înrîurit asupra poporului romînesc în aşa fel încît să-i fi insuflat înstrăinare şi aversiune, destul că acest popor se întoarse hotărîtor de la Roma spre Constantinopol, neclintindu-se în statornica lui convingere confesională prin pilda nouă dată de Ioan Paleologul care trecuse la catolicism. Stăpînirea, clasele şi poporul Ţării Romîneşti supravegheară cu geloasă teamă regulata administraţie bisericească a ţării lor şi cînd băgară de seamă că multe mai sînt încă de lipsă, cătară numaidecît să îndrepteze şi să îmbunătăţească, păstrînd însă neclintit în ochi punctul de vedere al unei autonomii bisericeşti neatîrnate şi neamestecate. 
Iacint, mitropolitul, numit încă la anul 1359 şi mutat de la Vidin în Ţara Romînească, în curgerea vremii nu putu să satisfacă sarcinei sale de arhipăstoriu decît cu puţin succes, parte din cauză de slăbiciune şi bătrîneţe, parte apoi din cauza împrejurărilor turburate. Întinderea ţării fiind mare, populaţia însemnată, iar multe părţi ale ţării în mari distanţe cu greu de pătruns şi de vizitat, se născu dorinţa şi aspiraţia de-a mai înfiinţa încă o episcopie şi a instala un al doilea episcop. Mitropolitul Iacint însuşi aprobă această dorinţă, descrise într-o epistolă cătră patriarhul din Constantinopole slăbiciunile sale trupeşti, slăbiciunea sa mare pricinuită de bătrîneţe şi adînca sa mîhnire, pentru că prin calomnii şi aţîţări străine credea a fi căzut în dizgraţia patriarhului, ca şi cînd într-adevăr ar fi un despreţuitor şi hulitor al persoanei şi demnităţii patriarhului, apoi cere scuze pentru că n-a putut urma chemarea la Constantinopol, de vreme ce nici istovirea sa trupească, nici neapăratele şi lungele greutăţi ale drumului nu-i permit în genere a călători. El recomandă patriarhului pe preotul şi dikaeophylax (jude al coroanei împărăteşti) anume Daniil Kristopulos, trimis în capitala împărătească de Vodă şi de boierii Ţării Romîneşti, 

        {EminescuOpXIV 170}

care după dorinţa şi voinţa poporului e şi desemnat de-a fi al doilea mitropolit în ţară şi cu a cărui numire şi Iacint se declară înţeles. Faţă cu îngrijita stăruinţă a lui Vodă şi a boierilor mari la patriarh şi sinod în favoarea lui Daniil dikaeophylax şi în urma învoirii date de mitropolitul Iacint, (deşi cam fără de voie) patriarhul recunoscu în sfîrşit necesitatea şi utilitatea unei despărţiri în două a Valachiei în privire bisericească, deci lăsă de acum înainte numai o jumătate a Valachiei sub administraţia duhovnicească a lui Iacint, rînduind pentru a doua jumătate pe Daniil Kristopulos arhiepiscop şi arhipăstor, îmbrăcîndu-l cu toate drepturile şi datoriile corespunzătoare. Acest din urmă luă numele călugăresc Antim şi în diploma de instalaţie primi rangul de arhiepiscop de Melitini. Pentru a se stabili o pacinică înţelegere între cei doi arhipăstori a unei ş-aceleiaşi ţări, Daniil Kristopulos făgădui în scris prin anume document că nu-şi va permite duşmănii sau uneltiri în contra [lui] Iacint, nici ca mitropolit de pîn-acum al întregei ţări, nici în alte priviri, că nu-i va crea greutăţi, nici îi va face opoziţie în sfera drepturilor sale, nici va căuta a-l scoate din dieceză şi se va purta faţă cu dînsul atît de pacinic şi conciliant precum i se prescrie prin dorinţa şi instrucţia patriarhului şi sinodului. 
Mulţămindu-se ţara şi întărindu-se ierarhia pămînteană, propaganda catolică pierdu deocamdată orice perspectivă pentru vrun succes mai de samă şi fiece încercare a ei era de mai nainte zădărnicită. Un seceriş cu mult mai abundent părea a afla papalitatea în principatul Moldovei, unde tînăra si neîntărita întocmire a statului şi atîrnarea ţării de Ungaria şi de Polonia catolică dădeau cîmp liber şi deschis înrîuririlor de convertire ale Scaunului roman. 

capitolul V
VALACHIA CONTINUĂ LUPTA PENTRU AUTONOMIE

Mircea Vodă I. O stăpînire îndelungată este obişnuit o dovadă despre puterea şi dibăcia regentului, dar dovada este şi mai mare cînd stăpînirea se petrece în timpuri mişcate de furtună, sfîşieri fiind înlăuntru, primejduire de din afară. Exemplul vrednic de mirare al unei asemenea stăpîniri îndelungate şi bogate în fapte ni-l dă Mircea I, care s-a ţinut pe scaunul domniei de la anul 1387 şi pînă la 1419, adecă treizeci şi doi de ani de-a rîndul. Energic şi cu minte, întreprinzător şi viteaz, iubitor de libertate şi războinic, accesibil pentru planuri mari, dispus a făptui lucruri înalte, el era ca amic folositor, ca aliat credincios celor de un gînd cu dînsul, pentru vecini neliniştiţi o spaimă şi un protivnic primejdios pe cîmpul de bătălie. 
Un Radu-Voievod, neamintit de cronicari, coborîtor însă din Radu-Negru, întemeietorul statului şi în drept de-a moşteni tronul, s-a săvîrşit din viaţă înainte de-a fi stătut domn şi a lăsat în urmă-i doi fu, Dan şi Mircea, cari amîndoi au ajuns unul după altul la domnie. 
Frate bun cu predecesorul său nemijlocit, Dan II, ce se-ncleştase în război cu Şişman, principele Bulgariei şi ginerele lui Murad I, Mircea urmă războiul cu izbîndă mai bună, pentru că ştiu a mănţinea şi a face să i se recunoască la-ncheierea păcii hotarul teritoriului supus autorităţii sale, carele ajungea pînă la Marea Neagră şi cuprindea înlăuntrul său atît Dobrogea (Dobrodicium) cît şi cetatea Silistriei (Tristrum). Drept care, în anul 1390, el adaose pe lîngă titlurile sale de pîn-atunci pe cel de despot al Dobrogei şi domn al Silistriei; adaose pe cari cu cîţiva ani în urmă e drept că nu le mai întrebuinţează, căci în hrisoavele din anul 1395 bunăoară îl vedem numindu-se iarăşi numai voievod al Valachiei, duce de Făgăraş şi Omlaş, 

        {EminescuOpXIV 171}

comite de Severin. El putea prin urmare cu tot dreptul să pună afară de orice îndoială aserţiunea, adeverită de istoriografii bizantini, că Valachia s-a fost întinzînd din Carpaţi şi pîn-la Marea-Neagră. 

Alianţă cu sîrbii împrotiva turcilor. Chiar pe la-nceputul domniei luii Mircea turcii pătrunseră c-o răpitoare repejune înainte spre nord, ameninţară ţările mai mici ce se desfăcuseră de împărăţia bizantină şi în zilele regelui Sigisimund I se iviră pentru întîiaşi dată pe pămînt unguresc. Avizate una la alta pentru a se conserva, ţările cele mici se aliară pentru a se apăra de aceia care le ameninţau în comun şi astfel servieni, bosniaci, bulgari şi albaneji se adunară sub acelaşi stindard şi se puseră sub aceeaşi căpetenie, sub viteazul krali al Serviei, Lazăr, cu hotărîrea statornică de-a respinge pe Sultamil Murad I, ce venea asupra Serviei. Pe Cîmpul-Mierlei sau, cum [î]i zic ungurii, pe şesul de la Kossowa, a fost la anul 1389 bătălia hotărîtoare. Oştirea aliată, în rîndurile căreia se lupta şi trupa trimeasă în ajutor de Mircea I, a fost bătută pe deplin şi precum în partea turcilor căzu însuşi inimosul Sultan Murad I, tot astfel căzu în partea aliaţilor, în bătălie or puţin în urmă, însuşi Lazăr eroul. Pericolul pentru micele ţări duşmănite, aşadar şi pentru Valachia, deveni cu atît mai mare cu cît în urma unui tată vrednic în lupte veni în scaunul împărăţiei osmane un fiu cu mult mai îndrăzneţ şi mai poftitor de cuceriri, Baiazid I Ilderim (Fulgerul) care căuta să-şi întoarcă în fapte mînia ce-o avea asupra luptătorilor conjuraţi de la Kossowa şi lua totodată cu puterea toate părţile de loc cîte constituiau odinioară Împărăţia bizantină. 

Alianţa în trei cu Moldova şi Polonia. În asemenea strîmtorare a existenţei lor, micele ţări învinse trebuiau să oblicească alţi aliaţi mai mari şi mai puternici ca să nu cază numaidecît sub năvălirea osmană. Tot pe timpul acela, întîmplîndu-se ca regele Poloniei Wladislaw Iagello şi soţia sa Hedwiga să pizmuiască amîndoi şi să duşmănească pe Maria, regina Ungariei şi pe bărbatul ei Sigismund, perechea polonă întindea mreji voievozilor Principatelor dunărene şi-i poftea prin anume soli ca sau să se închine, sau să se alieze cel puţin cu Polonia. Deci avînd gînd rău mai cu seamă asupra Ungariei, regele polon le oferi principilor dunăreni ocrotirea sa atît despre vrăjmaşi în genere cît şi daca le-ar veni vreo împresurare anume despre Ungaria. Petru, voievodul moldovenesc, se-nchinase vasal Poloniei în anul 1387 şi acuma se silea cu stăruinţă să apropie şi pe voievodul Valachiei de regele Poloniei şi să-l lege cu acesta. În urma acestora Mircea I a şi rînduit în anul 1389 pe doi boieri împuterniciţi, pe Magnus şi pe Roman Herizki, iar Petru Vodă din Moldova trimise asemenea pe reprezentantul şi întîiul mareşal al Curţii sale, Dugoi, la Radom la regele Wladislaw, unde acolo s-au chibzuit şi s-au aşezat în scris, la 10 decemvrie 1389, un tratat de amicie şi de alianţă între Polonia şi Valachia care în sine era un tratat defensiv. Prin acesta amîndouă părţile se legau de a-şi da reciproc cu toată puterea ajutor în război şi anume: în contra regelui maghiar şi a Ţării Ungureşti fără condiţie şi fără vorbă, iar în contra altor duşmani după plac şi chibzuinţă liberă. S-a aşezat totodată termin potrivit pînă la care părţile amîndouă erau datoare să ratifice tratatul şi să trimite în Moldova soli înalţi să preschimbe hrisoavele de alianţă formale şi întărite cu pecetea cea mare a statului. Ratificarea cerută şi preschimbarea documentelor s-au şi făcut înlăuntrul terminului hotărît iar diploma privitoare la aceasta, eliberată de Mircea I, nu e datată din ţara sa, ci spre mirarea noastră din Lublin, 20 ianuarie 1390. Pereche sinceră şi stăruitoare a acestei alianţe, deşi numai pe sub mînă, s-arată a fi fost voievodul moldovenesc Petru, căci el a trimis pe împuternicitul său în Valachia şi-n Polonia, el l-au îndemnat pe Mircea Vodă la alianţă, el au îngăduit ca scaunul congresului pentru delegaţii poloni şi cei valachieni să fie capitala sa; dar s-a sfiit de-a subscrie însuşi sau de-a pune pe solul său să subscrie şi el alături tratatul, pentru

        {EminescuOpXIV 172}

că nu i se părea lucru prudent de-a atrage asupra sa şi a ţării sale pornirea cu mînie şi supărul regelui Sigismund al Ungariei, declarîndu-se pe faţă în partea cuiva. 
În anul 1390 voievodul moldovenesc Ştefan I, urmaşul nemijlocit al lui Petru Vodă, se-nchină şi se supuse Poloniei, atrase astfel asupra sa mînia lui Sigismund şi năvălire cu arma şi, biruit fiind, a trebuit să se-nchine Ţării Ungureşti. Atunci Mircea văzu că teama sa firească de-o asemenea soartă are temeiuri şi se convinse că pe de-o parte e silit de-a căuta ajutor străin la caz de nevoie, pe de altă parte însă socoti că putinţa unei învoieli cu Ungaria e tot încă de dorit şi vrednică de-a se căuta cu stăruinţă, deşi era aliat cu Polonia. Potrivit cu aceasta el rîndui în toamna aceluiaşi an (1390) pe doi împuterniciţi, pe Roman Herizki şi Kadlus Sadki, ca să meargă la Suceava, unde sosiră tot atunci şi solii regelui Poloniei, Gervasius de Dalowicz şi Benzon de Zabrokuze. La 15 noiemvrie 1390 amîndouă părţile stabiliră din nou ca tratatul de amicie şi de alianţă între Valachia şi Polonia să rămîie şi pe viitor în deplină şi nescăzută putere, dar regele Wladislaw să nu poată porni război contra Ungariei fără ca mai întîi să fi luat învoire de la Mircea Vodă şi de la divanul său (sfat de boieri), vestindu-le cauza războiului şi arătîndu-le consimţirea Dietei polone; din contra, daca Mircea Vodă s-ar întîmpla să-ncheie pace, armistiţiu sau orice altă învoială statornică ori vremelnică cu regele maghiar, el să aibă dreptul de-a-l cuprinde şi pe regele polon în acea învoială, aşa încît acest din urmă să rămîie îndatorit de-a încuviinţa şi urma pe seama lui învoiala făcută; daca în fine unul din cei trei aliaţi (să fi intrat el sub orişice condiţie în alianţă) ar voi să se despartă de ea numai din propria lui putere, atunci ceilalţi doi să fie datori de-a-l sili pe al treilea să rămîie în alianţă, fie prin mustrare serioasă, fie cu puterea. Ascuţişul acestei din urmă stipulaţii era îndreptat, se vede, în contra lui Ştefan Vodă al Moldovei, care, închinat fie Ungariei, caută să inspire oarecare neîncredere celorlalţi doi aliaţi în secret. Temuta campanie a lui Sigismund contra Valachiei nu se-ntîmplă deocamdată şi Mircea confirmă tratatul de alianţă astfel schimbat printr-o diplomă formală, întărită cu pecetea statului şi datată din Liov, 6 iulie 1391, pe care-o trimise acolo, rînduind pe doi boieri ai săi, Maina şi Wolkul, ca s-o preschimbe. 

Pacea cu osmanii şi supunerea sub ei. De puţin folos i-a fost însă lui Mircea alianţa în trei abia încheiată cu Polonia şi Moldova, de vreme ce cu toată legătura aceea sultanul Baiazid nu s-a sfiit, în vremea unei campanii norocite contra Bulgariei să atace şi să supuie fortăreţele Vidinul şi Şiştovul pe care le stăpînea Mircea pe malul drept al Dunării. Şi fiindcă, după cucerirea Bosniei, Bulgariei şi Serbiei, Baiazid cu puteri adunate îi pregătea şi Valachiei aceeaşi soarte, iar pe de altă parte regele polon aliat stabilise în tratat ca ajutorul să atîrne în asemenea caz de la bunul său plac, drept care nici nu l-a dat, Mircea Vodă se hotărî să cedeze mai bine pacinic, decît să se-mprotivească-n zădar, deci se-nchină cu omagiu de supunere în an[ul] 1391 puternicului stăpînitor al osmanilor, îi prestă jurămînt de vasal şi se-ndatori a plăti un tribut anual noului său suveran. 

Năvălirea lui Sigismund în Valachia. Acest act nu lipsi să oţărască şi mai mult duşmănia între domnul Valachiei, care ca vasal al sultanului trebuia să urmeze steagul osman, şi între regele Sigismund, în a căruia ţară urmase de curînd cea dentăi năvală a turcilor. Oţărîrea era cu atît mai mare cu cît Sigismund nu-i putea ierta lui Mircea lepădarea lui de supremaţia ungurească şi trecerea în partea inamicului regatului. De aceea Sigismund întreprinse în anul 1392 cu oştiri considerabile o campanie în contra Valachiei, unde Mircea-l aştepta cu propriile sale puteri de oaste şi c-o trupă auxiliară turcească. Dar abia se orînduise la şes oastea crăiască a Ungariei, după ce trecuse Carpaţi mărginaşi, şi abia se desfăşurase cum se cuvine şi se arătase gata în marş tactic de-a primi o bătălie, cînd Mircea găsi de cuviinţă de-a se retrage mai înlăuntrul ţării cu trupele sale romîno-turceşti dinaintea unui inamic pe cît de viteaz pe atît de bine armat. 

        {EminescuOpXIV 173}

Retragerea n-a făcut-o fără oarecare pierdere de oameni, dar călărimea cea grea ungurească neputînd ajunge trupele sprintene ale lui Mircea, acesta au izbutit de-a-şi scăpa aproape toată oastea sa mai întîi la munte, apoi noaptea pe malul drept al Dunării. Nemaifiind supărat de inamic pe cîmp limpede, Sigismiund înainta mai înlăuntrul ţării, trecu Dunărea, luă Nicopoli şi încheie cu aceasta campania. 

Împăcare şi alianţă cu Sigismund. Luarea Nicopolei Progresele neoprite ale armelor osmane sporiră în Ungaria. ca şi în Valachia îngrijirea pentru existenţa proprie, căci Baiazid I, luînd Silistra în anul 1394, resmulgînd ungurilor Nicopole, Vidinul şi Şiştovul, ducînd cu sine prins pe craiul Şisman şi căpătînd în puterea sa tot pămîntul de pe malul drept al Dunării, primejdia era aproape ca acest cuceritor, trecînd Dunărea, să atace dintr-o dată şi din două părţi amîndouă ţările acestea şi să le silească a i se supune, precum a şi trimis într-adevăr grămezi de oaste cercetaşă în provinciile de sud-vest ale Ungariei. Primejdia comună împăcă şi uni pe principii supăraţi în de ei, pentru că Sigismund nu voia să aibă un duşman în spate, precum nici Mircea pe unul în faţă. Sigismund se adresă cătră creştinătatea întreagă, pentru a cîştiga conlucrarea ei la o cruciată spre apărarea legii, spre mîntuirea Ungariei şi a Bosniei şi spre a dispresura capitala bizantină asaltată. Chibzuinţa sa era aţintită mai cu samă asupra unei spornice participări a Franţei, unde şi trimise pe marele său tavernic, Nicolae de Canisa. După planul său de campanie teatrul de război avea să fie strămutat pe malul drept al Dunării, cetăţile din Bulgaria trebuiau luate, osmanii apucaţi între oastea crucii şi trupele împăratului romeu, aşadar între două focuri, şi trebuiau cu puteri unite împinse din Tracia în Asia. Grija pentru pregătirea şi asigurarea unei aşa de hotărîtoare campanii îl duse pe regele maghiar în primăvara anului 1395 în Transilvania, unde sosi şi Mircea şi se întîlni cu el la Braşov. La 7 martie 1395 se stabili acolo între amîndoi regenţii o înţelegere, care a fost încuviinţată şi de consiliarii coroanei Valachiei şi a primit forma şi tot rostul unei diplome în care Mircea se numeşte pe sine şi de acuma înainte duce de Făgăraş şi ban de Zevrin (Severin) fără să găsească împrotivire din partea regelui. În capul acestui tratat, carele pentru Mircea stabileşte numai datorii iar drepturi nu, nelegînd deloc partea cealaltă, Vodă declară că, recunoscînd deosebita bunăvoinţă şi favoarea prietenoasă şi încrezătoare pe care regele au avut-o pururea şi necontenit pentru el, de cînd se cunoscură întîi şi întîi, şi avînd consideraţie recunoscătoare pentru apărarea şi ajutorul contra turcilor, acestor neîmpăcaţi vrăjmaşi ai Valachiei, el se cunoaşte dator de-a păzi fără înfrîngere purtarea însemnată mai jos şi aceasta din libera lui voinţă şi din propriu impuls, nesilit de nimenea şi neviclenit, ci din contra printr-o făgăduinţă dată sub solemnă şi juruită întărire pe care o făcea atît el cît şi boierii lui. 
1. Daca şi de cîte ori regele Sigismund va porni în persoană în fruntea oştirii sale contra turcilor sau aliaţilor lor, atunci şi tot de atîtea ori Mircea va avea să facă asemenea; dar daca Sigismund n-ar lua parte în persoană la campanie, atunci şi voievodul nu e dator decît să trimită o trupă auxiliară la oştirea crăiască. Dar atît în cazul întîi cît şi într-al doilea Mircea va îngădui oştirii ungureşti trecere liberă prin ţara sa, înlesnindu-i proviziile trebuincioase pe cheltuiala regelui. 
2. Cît ar rămînea Sigismund ori oastea sa de espediţie în cîmp tot atîta să stăruie acolo şi Mircea ori trupa sa auxiliară; regele dînd drumul oştirii sale, Mircea are voie s-o facă asemenea, dar numai cu îngrădirea ca să ţie gata un contingent îndeajuns dintre oamenii săi pentru apărarea contra inamicului şi ocuparea oraşelor, castelelor şi ţinuturilor ce s-ar cuceri, dînd nu mai puţin garnizoanelor ungureşti în lipsa regelui tot ajutorul putincios pentru apărarea şi manţinerea lor pe locurile în cari vor sta. 
3. Nu numai în vremea petrecerii regelui şi trupelor sale în Valachia, dar şi în vremea înaintării lor în ţările învecinate de-a lungul Dunării sau nu departe de ea, Mircea va avea să deie proviziile trebuincioase în măsură îndestulă pentru plată şi restituire de cheltuieli, în cazul din urmă uzînd de calea pe apă a Dunării şi numai întrucît transportul va fi cu putinţă. 
173

        {EminescuOpXIV 174}

4. Acei soldaţi, slujitori sau furieri ai regelui maghiar cari ar fi opriţi de-a pleca din cauză de boală şi răni sau avînd a păzi carele sau din alte cauze temeinice vor petrece liberi şi siguri în Valachia, fără a fi supăraţi sau vătămaţi în persoana ori avutul lor. 
În întreg documentul tratatului Mircea vorbeşte ca amic şi aliat recunoscător, nicidecum ca vasal şi partizan, îndatorit la credinţă; nu-l numeşte pe rege nicăierea suveran (Dominus meus sau naturalis ), precum se obicinuia aceasta în relaţii de vasalitate, şi n-au găsit întru aceasta împrotivire din partea lui Sigismund. 
Cu toate planurile mari şi pregătirile cuprinzătoare, întreprinderea se scurse într-un mod neînsemnat. Turcii, oblicind atacul ce era să se întîmple, irupseră în Valachia, o arseră şi-o pustiiră în mod foarte simţitor, apoi se retraseră dincolo de Dunăre. Sigismund pluti acum într-adevăr preste Dunăre şi începu atacul contra micului Nicopol, tare şi încunjurat cu ziduri, a cărui garnizoană turcească se luptă însă vitejeşte şi nelinişti pe agresori prin dese ieşiri, căci Mircea, care de cîţiva ani plătea tribut osmanilor şi care, cu toată alianţa sa secretă însă serioasă cu regele, nu credea c-a venit vremea de-a o rupe pe faţă cu turcii, dăduse oarecum ca părtinitor al turcilor posesiunea acestei cetăţi sultanului Baiazid, care lepădă în ea o garnizoană tare. În partea regelui luptau cinci pînă la şase sute de viteji călăreţi franceji sub comanda contelui d'Eu, conetabil al Franciei. În acest chip ungurii izbutiră, mai întrebuinţînd berbeci şi alte instrumente de asediu, să surpe într-un loc zidul de încunjur, să ia oraşul, să măcelărească parte din garnizoană, iar parte s-o prindă şi să-şi asigure posesiunea tăriei, puind în ea o garnizoană a lor proprie. Cu această ocazie banul Ioan de Maroth se distinse într-aşa fel încît a fost crezut vrednic de o deosebită răsplătire. Regele sili pe lîngă aceasta şi pe populaţia acelui olat să i se supuie; intimidat însă de sosirea oştirii de căpetenie a turcilor şi rechemat prin boala mortală a soţiei sale Maria, carea curînd după aceea şi muri, el încheie campania cu puţină dobîndă şi se întoarse acasă mai mult fericit decît glorios. 
Dezamăgirea şi supărul lui Mircea pentru părăsirea acestei campanii, ce-l espunea acum pre dînsul armelor turceşti, degenerară în acte de duşmănie. Hotărî să silească pe rege la continuarea războiului cu turcii, puse deci pe neaşteptate o cursă în calea regelui ce se-ntorcea fără nici o bănuială cu oştirea sa prin partea Valachiei ce se ţinea de banatul Craiovei, îl atacă duşmăneşte cu săgeţi otrăvite şi cu alte proiectile omorîtoare şi, la trecerea lui în Ungaria, îl puse într-o stare atît de grea încît trupele crăieşti au fost silite să răzbată puind la mijloc întreaga lor bărbăţie. Vitejia şi precauţiunea palatinului Nicolae de Gara au contribuit mai cu samă la mîntuirea oştirii ungureşti şi au aflat deplină recunoaştere crăiască. Duşmănia produsă prin încetarea campaniei se stinse la reînceperea cruciatei din anul următor. 

Nouă şi mare campanie contra turcilor. Curînd după astea muri soţia lui Sigismund, Maria (1395), şi el trebui să-şi asigure mai întîi stăpînirea în contra pretensiunilor cumnatului său, Vladislav Iagello, regele Poloniei, şi contra magnaţilor din sudul regatului cari se revoltaseră. Întru aceasta şi izbuti, mai cu samă cu concursul energic al lui Ioanne de Canischa, arhiepiscop şi primat al Granului, care-i stăvili pe poloni de la năvălirea în Ţara Ungurească şi ştiu să mănţie vaza regelui în cuprinsul propriului său stat. 
Sigismund, luptînd cu primejdii şi furtuni de dinafară şi de dinlăuntru, chemat apoi cu grabă în Germania de frate-său, împăratul Wenzel, pentru a lua asupră-şi gestiunea trebilor împărăţiei, ar fi voit bucuros să se ştie în pace cu osmanii şi-l sfătui prin anume soli pe sultanul Baiazid I să nu năvălească în Bulgaria, fiind ţară vasală a Ungariei. Baiazid îşi făcu vreme pînă ce supuse toată Bulgaria, chemă apoi pe soli într-o sală îmbrăcată cu totului tot de sus pînă jos cu arme şi armuri şi le dete răspuns cu următoarele cuvinte: "Întorceţi-vă la regele vostru şi spune-ţi-i că am îndeajunse drepturi asupra acestei ţări", şi arătă cu mîndrie păretele încărcat cu arme. Invocarea lui Marte închise gura zeităţii păcii. 

        {EminescuOpXIV 175}

Între acestea se strînsese sub conducerea lui Sigismund o ceată a credinţei din cei mai cu vază şi mai viteji cavaleri ai Franţiei şi ai Germaniei, care prin număr şi compunere îndreptăţea la mari aşteptări. Două mii de cavaleri franceji însoţiţi de şase mii de scutieri şi oameni ai lor pedeştri şi calări, avînd între ei cele mai nobile nume, conduşi de contele Jean de Nevers, fiul ducelui Filip de Burgonia, se prezentară spre luptă şi serviră ca luminos prototip de curaj războinic, hotărîre şi izbutitoare putere de acţiune, bărbaţi ca renumitul erou, mareşalul Boucicault, admiralul Jean de Vienne, capul de partidă Ingelram de Coucy, marele magistru Philibert de Naillac, ce alergase din Rhodos în fruntea Ioaniţilor, treceau cu drept cuvînt între cei mai aleşi războinici ai timpului lor, dar au dovedit că erau mai mult oşteni neînspăimîntaţi decît căpetenii cu minte şi strategi. Ordinul german, condus de marele prior Frideric de Hohenzollern, cavalerimea stiriană şi bavareză luară asemenea parte la această campanie. Ungurii sub palatinul Gara, ardelenii sub Ştefan Lascowicz, bosniecii, apoi moldovenii traşi şi ei de pornirea generală sub Ştefan Vodă, în fine trupele valahiene sub însuşi reîmpăcatul Mircea, formau armia de căpetenie a lui Sigismund, care ducea deci contra inamicului una sută şi treizeci de mii de oameni, dintre care însă multe slugi şi neluptători, pe cînd inamicul strînse la sine o putere tot atît de mare, încît în privirea numărului amîndouă părţile erau de-o samă de tărie. Puind temei pe numărul, tăria şi avîntul oştirii sale, tras el însuşi de tarea încrederea în biruinţă a francejilor, iuţi de fire, regele se lăuda că nu se teme deloc de sultanul osmanilor pentru că se bizuie de-a sprijini cu suliţele armiei sale chiar bolta cerului de ar sta să cadă. Dar curînd se făcu precumpănire, nu mare, în partea osmanilor prin adaosul de trupe sîrbeşti şi bosniace, în temeiul cărora îndrăzneţul sultan, simţindu-se mare în puterea sa, se fălea că de pe pristolul bisericii Sf. Petru din Roma îşi va pune sirepul să mănînce ovăz. Cu aşa mari vorbe şi cu atîta dispreţ se căutau pe cîmpul de război inamicii unul pe altul. 
Trupele auxiliare franţuzeşti veniseră în cîmpul de luptă prin Ardeal şi Valachia, pre cînd oastea de căpetenie ungurească au trecut pe la Poarta-de-Fier în Serbia şi-n Bulgaria şi luase oraşele întărite Orşova si Vidinul. Dinaintea Nicopolei se-mpreună oastea creştinilor şi începu împresurarea acestei cetăţi, care rezista îndărătnică, sperînd cu tărie ajutor apropiat. Poziţia ei avantajoasă şi pitorească între două dealuri lîngă un sîn de apă al Dunării în care se revarsă aicea rîul Ossma (lat. Escamus), iar drept în faţă-i din ceea parte Oltul; apoi avînd un castel foarte tare, ce domină oraşul şi împrejurimile lui, toate acestea înlesneau şi întăreau rezistenţa acestui oraş, care are existenţa şi numirea de la Traian împăratul în amintirea unei biruinţe asupra dacilor. Baiazid din parte-şi crezu cu cale să întrerupă împresurarea Constantinopolei, strînse toate puterile disponibile la Adrianopol şi înaintă c-o uimitoare repejune să dispresure Nicopolul. 
În tabăra aliaţilor creştini însă, în care se concentrase ca într-un focariu atîta curaj, putere şi încredere în sine, se simţea foarte lipsa unei aspre discipline, a unei orînduieli generale, a unei conduceri unitare, în locul cărora predomneau în mod fatal o neastîmpărată ambiţie şi o deşertăciune nemăsurată, mai cu samă în partea francejilor, cari prin rang şi merit se credeau în drept de-a da tonul. 

Bătălia de la Nicopoli. Surprinşi prin repejunea şi tăinicia sosirii armiei de căpetenie a osmanilor, căpitanii franceji cerură pentru sine în plin consiliu de război onoarea primului atac, nu voiră să steie în urma nimărui în luptă şi respinseră sfatul cuminte al păţiţilor generali ungureşti, cari dădeau cu socoteala ca trupelor sprintene a avangardelor turceşti să li se opuie în luptă asemenea trupe sprintene dintr-ale lor şi anume cele moldoveneşti şi muntene, iar cu părţile de oştiri grele şi bine armate să lovească fruntea şi sîmburele oamenilor vrăjmaşului, pe ieniceri şi pe spahii. Fiii Franţei, cei mai mulţi dintre dînşii, răspunseră cu răstire precum călărimea franţuzească nu poate sta nici într-un chip în coada pedestrimei ungureşti şi că sub toate împrejurările francejilor li se cuvine locul de onoare în luptă. Căpeteniile franţuzeşti luară oarecum cu asalt hotărîrea consiliului de război şi regele, de voie de nevoie, se supuse şi el. Curînd intră şi Baiazid în zarea Nicopolei şi iată că la 28 septemvrie 1396 bătu ceasul hotărîrii. 
175

        {EminescuOpXIV 176}

Oastea creştină se dispuse în următoarea ordine de bătaie. La mijloc stătea regele cu palatinul Gara în fruntea oştii ungureşti, apoi contele Hermann de Cilli cu cavalerii stireni şi burgravul de Nurnberg cu cei bavareji; la aripa dreaptă se aşezară în poziţie ardelenii sub Ştefan Laskowicz, la cea stînga valachienii sub Mircea şi moldovenii. În linia întîie de bătălie se orînduiră francejii, setoşi de luptă, aşteptînd cu nerăbdare semnalul atacului. În partea osmană avantrupa o forma oaste sprintenă de asabi, apoi în centru era sîmburul oştirii, spahiii şi ienicerii, pe cînd la aripele amîndouă se postară deosebiţii aliaţi şi vasali, mai cu samă creştini, între care despotul Serbiei cu 5000 de oameni. Planul de bătaie al oştirii creştine era izvodit fără de nici o socoteală şi pus la cale nepotrivit cu scopul, căci nu se socotise nici feliul de-a fi al duşmanului, nici poziţia locului, nici calitatea propriilor luptători, pe cînd conducerea armatei turceşti escela prin unitatea ideei conducătoare, prin dispunerile de trupe potrivite cu scopul şi prin încleştarea sistematică a deosebitelor mişcări. 
Începutul bătăliei urmă printr-un atac înfrîngător, esecutat c-o strălucită vitejie de cavalerii franceji asupra detaşamentului de asabi, spahii şi ieniceri pus în fruntea luptei, cari răsturnaţi claie pe grămadă fură parte măcelăriţi parte reîmpinşi spre centru. Ameţiţi de avantajul cîştigat şi fără nici o legătură cu corpurile de trupe ungureşti lăsate în urmă, francejii cu nebunească îndrăzneală se repeziră fără preget asupra inamicului, dară curînd fură cuprinşi de miezul acestuia şi sau străpunşi sau puşi pe fugă. Învingerea suferită de aceşti minunaţi cavaleri duse multă descurajare în centrul încă neatins al regelui Sigismund, şi descurajarea crescu încă cînd Ştefan Laskowicz, în taină contrar al regelui, o rupse de fugă cu ardelenii, deodată şi fără să fi fost atacat, ceea ce făcu şi Mircea, aliatul descurajat, după care amîndouă flancurile armatei aliate rămaseră descoperite şi fără apărare. Cu toate acestea centrul se ţinu multă vreme vitejeşte şi-i respinse la început cu izbîndă pe ieniceri, dar în urmă totuşi fu biruit de atacurile furtunoase ale oştirii osmane, conduse cu isteţie şi reînnoite cu îndărătnicie, căci duşmanul cuprinse cu braţ de fier trupele crăieşti, la care-l ajută în mod esenţial şi despotul Serbiei cu cei 5000 de oameni ai săi, intraţi în luptă tocmai în momentul hotărîtor. Învingerea creştinilor era deplină şi cumplită, parte fură măcelăriţi sau prinşi în luptă, parte ajunşi în fugă de cavaleria sprintenă a duşmanilor şi duşi în robie. Între puţinii care izbutiră să se mîntuie pe corăbii la Dunăre şi pe mare la Constantinopol şi în Dalmaţia se aflau regele Sigismund, arhiepiscopul Granului, Ioan de Kanischa, frate-său Ştefan de Kanischa, palatinul Ungariei Nicolae de Gara, marele magistru al Ioanniţilor, Philibert de Naillac şi în fine contele stirian, Hermann de Cilli. 

Poziţia grea a lui Mircea, clătinarea sa îndemînatecă şi izbînda războinică contra lui Baiazid. Mircea Vodă izbuti asemenea să se întoarcă nesupărat în rezidenţa sa, dar de atunci încoaci el se află pe-o cale mult mai grea şi mai plină de spini decît înainte. Înghesuit între cele trei puteri contrarie ele în de ele: Ungaria, Polonia şi Turcia, espus fără apărare pretenţiilor de predominare a cîtortrele, pretenţii ce erau şi nedrepte, şi se escludeau una pe alta, ţiind cu geloasă temere la mîntuirea libertăţii sale, el urma un sistem de clătinare de un soi propriu şi încercă să ţie cu cîteşi trei stăpînii deodată pentru a cîştiga bunăvoinţa cîtortrei. Voluptuos, precum era în mare grad, şi avînd mulţi copii nelegitimi el îngădui unui bastard al său, anume Vlad, să se lipească de Polonia, pe cînd el însuşi făţărnicea prietenie pentru Sigismund şi întindea totodată mîna puternicului Baiazid. Acest sistem al contrapunerii reciproce şi al neutralizării celor trei potentaţi rivali avea să-l prezerve, după cum spera, atît pe dînsul cît şi ţara de înghiţirea de cătră unul dintre ei şi îl şi ţinu o samă de vreme deasupra apei, dar îl duse la o politică de totală făţărnicie şi duplicitate şi nu-l scăpă pînă în sfîrşit de smerirea temută din partea îngîmfatului biruitor. 
Raportul Valachiei cu cele două regate creştine înmegieşite avea curînd să-şi arate arama. În urma morţii surorii sale, Maria, soţia lui Sigismund, regina Hedwiga

        {EminescuOpXIV 177}

ridică pretenţie asupra succesiunei în Ungaria, pretenţie pe care soţul ei Wladislaw Iagello se pregătea s-o sprijine cu armele în mînă, încît era mai-mai să se întîmple o încălcare polonă în Ungaria, pe care însă a ştiut s-o zădărnicească cuminţia estraordinară, dibăcia şi energia arhiepiscopului Granului, Ioan de Canisa, aşa că Wladislaw desistă de la luarea în posesiune a ţării principale ungureşti, renunţînd la coroana Sf. Ştefan, atît în numele său cît şi în acela al soţiei sale. Dar nu tot astfel s-au înţeles şi despre ţările laterale ale Ungariei, asupra cărora Hedwiga nu desistă de la drepturile ei, ci le strămută asupra bărbatu-său. A se apropia de Marea Neagră, predominînd Principatele dunărene romîneşti era un punct în programa politicei polone, al cărei ideal era să se întinză cu cuprinderea între cele două mări: Baltica şi Marea Neagră. Aceasta e cheia pentru. a pricepe pretenţiile Poloniei asupra Moldo-Valachiei. 
Ca şi pe tată-său Mircea, perechea regală a Poloniei mrejui acum pe Vlad, fiul său cel mai mare, cu îmbunări subţiri, făgăduinţe şi daruri. Spre a se asigura şi în generaţia viitoare contra supremaţiei ungureşti în Valachia, Wladislaw Iagello şi soţia sa Hedwiga îl numiră pe Vlad voievod al Basarabiei, îi dăruiră cîteva domenii aflătoare înlăuntrul Ungariei cari erau deja în posesiunea lui şi grămădiră asupra lui semne de favor şi daruri de graţie. Astfel Polonia cîştigă în persoana lui Vlad un partizan zelos, al căruia hrisov de închinare, datat din Argeş în Valachia, 28 mai 1396, dovedeşte hotărîta lui lepădare de supremaţia ungurească şi alipirea pe faţă la regatul Poloniei. În acel hrisov Vlad juruieşte formal şi solemn pentru sine şi urmaşii săi ascultarea cuvenită, supunere după datorie şi fidelitate stăruitoare cătră tronul şi regatul Poloniei; apoi, recunoscînd totodată pe regina Hedwiga de singura moştenitoare legitimă a coroanei Ungariei şi pe soţul ei Wladislaw de părtaş legiuit al acelor drepturi, le făgăduieşte amîndoror capetelor încoronate şi în privirea Ungariei ascultare necondiţionată şi deplină fidelitate după datorie. În acest document Vlad poartă titlul de voievod al Basarabiei şi conte (ban) de Severin. În anul 1403, Vlad reînnoi omagiul fidelităţii sale de vasal cătră regele Wladislaw. 
Cînd Ştefan Laskowicz şi Ştefan de Simontornya, magnaţi unguri, demult nepriitori regelui lor, esploatînd învingerea pătimită la Nicopoli, ridicară contra lui flamura răzvrătirii şi cercară a-l răsturna din scaun, Mircea li se prinse tovarăş, ba chiar fiul său natural, Vlad, pe care-l trimisese ostatic la Buda pentru a chezăşui fidelitatea sa cătră Ungaria, fugi din locul său de exil şi încercă să se strecure în Polonia, dar în fugă a fost prins de familia de neam Thurzo de Bethlenfalva, ce-şi avea moşiile în Zips, şi a fost adus îndărăt la Buda (1397). Mircea ţinea se vede foarte mult ca prin duşmănie făţişă contra lui Sigismund să dobîndească de la turci deplina trecere cu vederea pentru că în trecut ţinuse parte cu regele şi să abată de la ţara sa cumplitele arme osmane, iar în cazul cel mai rău să se ştie sigur de ajutorul Poloniei. Dar nu izbuti nici cu una, nici cu alta şi războiul cu Turcia, neputîndu-se ocoli, deveni o tristă realitate. 
La anul 1398 Baiazid, pornit de răzbunare contra lui Mircea şi dîndu-i vina iniţiativei duşmăniilor contra turcilor, trecu Dunărea, irupse cucerind în fruntea unei oştiri puternice în Valachia, pustii rău ţara şi o despopulă, tîrînd cu sine în robie pe locuitori. Mircea strînse asemenea puteri considerabile, porni femeile şi copiii la deplină siguranţă înlăuntrul înaltului lanţ de munţi despre marginea Ardealului, el însuşi evită de la început orice bătălie la larg, ci se ţinea numai pas cu pas de oştirea inamică în coastele ei, alegîndu-şi drumul prin codri de stejar, numeroşi şi greu de atacat, cari petreceau pe atunci ţara în toate laturile şi-l acopereau îndeajuns. Lipindu-se astfel cu îndărătnicie de paşii duşmanului, aproape de el şi totuşi departe, îl nelinişti prea cu vitejie în tot modul, îi tăie comunicaţiile în afară, se aruncă cu izbîndă asupra oricărui corp detaşat care se dezlipea de oştirea de căpetenie spre a îmbla după pradă ori merinde. Cu succesul îi creştea curajul, iar turcii, espuşi la hărţuieli zilnice şi simţitoare, suferind lipsă de bucate şi neavînd nici o

        {EminescuOpXIV 178}

perspectivă pentru o bătălie hotărîtoare, dădură signalul de retragere şi apucară spre Dunăre; ci Mircea atunci hotărî să-i atace în cîmp limpede, să le împiedice trecerea peste Dunăre, ceea ce-i şi succese într-atîta întru cît turcii, pătimind prin atacul său o pierdere însemnată, se sfiiră a continua retragerea lor în Bulgaria în fiinţa de faţă a acestui îndrăzneţ duşman. În această poziţie grea, ce nu-l îngăduia nici a sta locului, nici a pleca, Baiazid primi espedimentul propus de cumintele vizir Ewrenos (sau Brenezes, cum îi zice Chalcocondylas) după sfatul căruia el amînă deocamdată retragerea preste Dunăre, îşi asigură trupele contra atacurilor inamicului prin ridicarea unei taberi întărite, îl ţinu pe Mircea astfel în respect şi în nesiguranţă de cum ar ieşi lucrurile, iar în ziua următoare trecu Dunărea, scutit de tabără fără supărare şi fără poticnire. Dar cu aceasta eroul osman şi-a încheiat în mod neglorios campania în contra Valachiei şi de atunci îl ţinu pe vizirul Ewrenos la mare vază. 

Mircea partizan a lui Muza şi războiul acestuia contra lui Suleiman şi a bizantinilor. După cum am spus, Mircea avea mai mulţi fii naturali, dintre cari, fiind el încă în viaţă, unul îi făcea multe incomodări, griji şi duşmănii. Curţi mari străine primeau pe atunci din înţelepciune politică în serviciul lor pe asemenea coborîtori din principii vasali, cari de regulă se gerau ca pretendenţi, una pentru a ţine la-ntîmplare în eşec pe părinţii lor, apoi pentru a putea cîstiga o partidă în ţara mai mică. Pentru acest cuvînt se vede că regele Sigismund a oprit la sine ca ostatic pe Vlad, cel mai mare fiu nelegitim al lui Mircea, şi cu bună samă tot pentru acest cuvînt Vlad, izbutind să fugă la Constantinopol, a fost bine primit şi îmbrăţişat la Curte, dîndu-i-se chiar un post în garda împăratului bizantin. Uneltirile fiului nemulţămitor, care căuta cu ajutor grecesc să răstoarne pe tată-său şi să vie în locu-i, n-a putut decît să-l dispuie rău. pe Mircea contra bizantinilor şi să-l facă cu priinţă pentru turci, inamicii lor. Astfel se făcu că Mircea participă zelos cu armele în mînă la oţăritele lupte de succesiune ale dinastiei osmane într-un sens duşmănesc bizantinilor. 
Baiazid Ilderim (Fulgerul), cu toată eroica sa vitejie, a fost espus ca toţi oamenii nestatorniciei sorţii, căci în bătălia de la Angora (20 iulie 1402) pierdu biruinţa cu libertatea împreună, învins de puternicul stăpînitor al mongolilor Timur-Lenk (Timur cel Şchiop, numit în genere Tamerlan) şi muri curînd după aceea în aspră prinsoare. Dintre cei şase fii ai săi: Mustafa, Suleiman, Isa, Kasîm, Musa şi Mahomed, cel dintîi nu se ştie ce s-a făcut în acea bătălie nenorocită, de nu i se mai auzi de nume, iar ceilalţi parte scăpară cu fuga, parte fură puşi în libertate de mîna biruitorului. Dintre cei cinci fraţi rămaşi, patru chiar de la început se oştiră în de ei pentru domnie şi pentru moştenirea părintească, sfîşiind împărăţia osmană în trei bucăţi. Isa (Isus sau Iosua) cuceri multe provincii bizantine din Europa, trecu apoi în Asia spre a-şi întemeia şi acolo stăpînirea, dar pierdu bătălie şi împărăţie, învins de frate-său Suleiman. Acesta, între fraţii lui cel mai mare şi după dreptul public singurul pretendent legitim al tronului, merse la Constantinopol, făcu legămînt de amicie cu împăratul romeic Emanoil II Paleologul, luă de nevastă pe-o nepoată a acestuia, fiica despotului Theodor, dădu împăratului ostatici pe frate-său Kasîm şi pe soră-sa Fatima şi se aşeză cu reşedinţa la Adrianopol, întinzîndu-şi domnia preste toate cuceririle osmane din Europa. Cei doi fraţi şi rivali ai lui, Isa şi Mahomed, cuceriră pe sama lor posesiunile turceşti din Asia şi îşi aleseră rezidenţe, unul Brussa, celălalt Amasia; apoi se oştiră necontenit unul asupra altuia, căutînd a se alunga din domnie unul pre altul; Mohamed, cel mai tînăr dintre fraţii pretendenţi, dar mai viteaz la război, mai dibaci şi mai norocit, bătu de trei ori pe îndărătnicul Isa care, cu tot ajutorul ce-i dădea Suleiman, dispăru curînd de pe scenă şi îşi pierdu viaţa. 

        {EminescuOpXIV 179}

grecesc nu-i dăduse ambiţiosului Vlad numai primire prietenoasă, ci-i făgăduise atît lui cît şi lui Suleiman domnia dorită preste acele ţări, cu condiţia ca amîndoi să se ajute reciproc şi să folosească pentru un scop comun ajutorul primit. Mircea auzi despre aceasta şi antipatia lui se prefăcu în duşmănie pe faţă contra guvernului romeic. Pîn-acum Suleiman, care vîna autocraţia asupra turcilor, nu avea decît un singur rival periculos în persoana frăţîne-său Mohamed din Asia; de acuma-nainte însă spiritul iscoditor al lui Mircea ştiu să deştepte pe un al doilea rival mai puternic în fratele său Musa, pe care-l pofti cu acest scop dincoace în Europa. Pentru Mircea nemulţămirile provinciilor europene din Turcia contra lui Suleiman nu erau o taină, deci se puse cu tot dinadinsul să înfrîngă cu desăvîrşire puterea zguduită a acestui regent, din a cărui apropiere şi tendenţe de lăţire nu putea să răsară decît rău pentru Valachia. Pentru a putea păşi cu mai mare izbîndă, el se adresă regelui Sigismund, căruia-i lămuri foloasele ce-ar rezulta din sfîşiarea reciprocă între regenţii parţiali turceşti, îi destăinui planurile sale în această privire şi ştiu să cîştige de la el multe ajutoare la neajunsuri. Se puse în genere în relaţie prietenească cu Musa, care deveni în urmă o intimă amicie personală. Musa (Mose) căzuse cu tată-său Baiazid Ilderim (Fulgerul) în prinsoarea lui Timur, apoi, pus în libertate mai tîrziu, el se lipi de fratele lui mai mic şi plin de putere, Mohamed, căruia-i era supus cu credinţă şi alături cu care a fost multă vreme un nelipsit tovarăş. Cu toate acestea el nu va fi renunţat cu totului tot la pretenţiile înăduşite pîn-acuma asupra unei părţi a împărăţiei şi-l rugă pe acest frate să-i deie voie de-a ridica aceste pretenţii în Europa cu armele-n mînă asupra lui Suleiman. Învoirea i se dădu cu atît mai bucuros cu cît el se obligă, făgăduind că, în cazul de-a birui, va administra ţara cucerită numai în numele şi după voinţa lui Mohamed şi că toată viaţa lui se va considera ca un vasal al acestuia şi-l va recunoaşte de suveran. Înzestrat de Suleiman cu oarecari mijloace pentru îndeplinirea scopului său, dar avizat de altmintrelea la ajutor străin, el îşi căută căpătîi mai întîi la principele Umur din Aidin precum şi la Isfendiar, stăpînitorul peste Kastemuni, apoi la stăpînitorul din Sinope, care cîteşitrei erau şi acuma nepriitori lui Suleiman şi fusese aliaţi cu prinţul Isa, dar de la nici unul din ei nu primi vrun ajutor să fi fost de seamă. Deci trecu Marea Neagră în corabie, ajunse în a[nul] 1406 în Valachia şi află la Mircea Vodă prietenească primire şi onori regeşti cu care deci se şi sfătui şi puseră la cale învoiala că, daca Musa ar ajunge împărat prin ajutorul armelor valachiene, el să-i deie voievodului însemnate adaose de teritoriu şi bogate venituri băneşti în Europa, toate acestea în paguba grecilor. Mircea înarmă deci o oaste respectabilă, o puse-n cîmp sub comanda nepotului său Dan şi la dispoziţia lui Musa. Cu această oaste se uniră în curînd, dar în deosebită despărţire, trupe auxiliare sîrbeşti sub regele lor Stephan Lazarewicz, afară de aceea se mai alăturară toţi acei turci din Europa care erau nemulţămiţi cu reaua guvernare a lui Suleiman şi cari, favorizaţi prin absentarea acestuia în Asia, se pusese la ordinele nemulţămiţilor guvernatori de provincii ai lui Suleiman. În aşa chip Musa izbuti să desfacă din puterea fratelui său Suleiman provinciile turceşti şi să cucerească capitala Adrianopol, unde se proclamă în numele frăţini-său, Mohamed, de singur stăpînitor al Traciei, Iliriei şi Tesaliei. Se şi gătea să înainteze în Asia Mică, unde Suleiman lupta contra fratelui Mohamed; dar Suleiman, ameninţat de un atac la spate, se temu şi se hotărî a-şi schimba planul de campanie. Deci amîndouă părţile luptătoare găsiră de cuviinţă de-a se preîntîmpina cu războiul şi de-a se oşti una asupra alteia pe pămîntul cucerit din nou. 
Suleiman, daca-i dădură de veste o samă de căpetenii de oaste ce-i rămăsese credincioşi precum că au pierdut războiul cu frate-său, cu Musa, şi daca-l sfătuiră de sîrg să vie de grabă înapoi, căci în alt chip întreg cuprinsul împărăţiei din Europa îl va pierde, încăpuse la spaimă şi nedumerire, mai cu samă pentru că tocmai atunci se săvîrşise din viaţă cel mai bun căpitan al lui şi cel mai cu temei sfătuitor, marele vizir Ali Paşa. Cu greu, dar totuşi fără mult preget el se smulse din viaţa de dezmierdăciuni şi moleşitoare a Curţii din Brussa, trecu cu fruntea cea mai de samă

        {EminescuOpXIV 180}

a oştii lui în Europa, se opri în drumu-i prea puţin la Lampsacus şi la Constantinopole şi ajunse în curînd împotriva viteazului Musa, care cu puterea lui de oşti se şi apropiase de capitala bizantină şi cerca să-l oprească pe protivnicul lui de-a mai înainta. În urma ciocnirii celor două oşti, se-ntîmplă încă în cursul anului 1406 bătălie în toată forma care în urma unor incidente neaşteptate se brodi chiar de la-nceput într-un chip neverosimil. 

Musa e învins la-nceput, apoi e învingător şi-i scoate pe Suleiman. Vitejia personală a lui Musa, apoi puterea lui mai mare de oşti, care precumpănea pe-a frăţini-său, avînd atîtea gloate valahiene şi sîrbeşti în ajutor, păreau de la început că pleacă cumpăna în favorul său; însă trădarea mai multor aliaţi, precum şi un meşteşug izbutit al inamicului îi dădură acestuia biruinţa. Încă pîn-a nu se începe bătălia, împăratul Emanoil începu în taină înţelegere cu craiul Serbiei, Ştefan, fiul lui Vulc, înduplecîndu-l a crede că i-ar fi şi datoria şi folosul de-a trece cum se va-ncepe lupta în partea unui principe cu mult mai bun şi mai binevoitor decum e Musa; ştiindu-se prea bine ce neîmpăcăcios, supărător şi iute la mînie e Musa cu aliaţii săi, craiul Serbiei făgădui că va trece, se smulse îndată din ordinea de bătaie şi trecu în partea lui Suleiman şi a bizantinilor, încît flancul drept al lui Musa rămase cu totul descoperit. Pilda craiului sîrbesc o urmară îndată încă unii căpitani osmani, ba prinseră a se clătina chiar alte cete, pe cînd numai Musa, cu miezul credincios al oştirii lui şi cu aliaţii lui valahieni, ţinu locului. El se apără cu atîta vitejie încît răsturnă claie pe grămada trupele asiatice ale lui Suleiman şi le goni din urmă cu iuţeală, numai în înfierbîntarea goanei nu oblici cursa ce i-o pusese inamicul. Suleiman, a cărui corp de căpetenie suferise puţin, se retrase în fugă prefăcută pînă sub zidurile capitalei, se ascunse neobservat cu 500 de luptători aleşi şi cu mulţi voluntari în şanţul ce înconjura oraşul, năvăli fără veste şi ocupă cu puţină osteneală tabăra lui Musa, pe cînd acesta gonea şi lovea rău corpurile de armată inamică ce se prefăceau că fug, nimici pe deplin părţile de trupe pe cari Musa le lăsase spre paza taberei sau cari se refugiase într-acolo. Cînd Musa, întorcîndu-se de la urmărire, îşi văzu tabăra în mîna duşmanului, atunci trupele sale, atît turceşti cît şi valahiene, fură cuprinse de o spaimă panică, o rupseră în clipă la fugă, se risipiră în deplină desfacere care-ncotro în toate părţile şi parte îşi căutară scăparea în depărtare, parte se supuseră de nevoie învingătorului Suleiman ca stăpînului lor legiuit şi-l părăsiră pe Musa care-şi pierduse cauza. Acesta dete asemenea dos şi căută a se mîntui cu fuga, grăbi îndărăt spre Dunăre, se întîlni cu Mircea, unde iar se-nţeleseră şi puseră la cale potrivit cu împrejurările, apoi Musa dosi în învecinaţii munţi ai Emului, bîntui în fruntea unei cete mici de oameni călări fără aşezare dintr-o ascunzătoare la alta şi nelinişti necontenit, prădînd pe sama lui şesurile de primprejur, ţiind morţiş şi fără curmare a se ridica din nou. Suleiman care, ca învingător, a stătut iar în scaun la Adrianopol, orînduind acolo mijlocul împărăţiei, era de altmintrelea o pildă de iubire de dreptate şi de cuget drept, de făcător de bine şi blînd, tare trupeşte şi viteaz la război, dar era dat totodată la beţie fără măsură şi la moleşită desfrînare şi atît de împătimit întru aceste încît, în urma vieţuirii cu lenevire, o urmare a desfrînării, se lăsase cu totului de orice întreprindere mai mare şi pierduse pînă şi stima căpeteniilor sale celor mai bune şi a partizanilor celor mai cu credinţă. În una din zile bunăoară se rătăcise în tabără un cerb, lucru de mirare pentru toţi, iar regentul, ameţit de cap, vestindu-i-se aceasta, întrebă de are ori ba cerbul un păhar între coarne; daca are el va vîna sălbăticiunea, de nu rămîne liniştit la petrecere. Trăind astfel fără de nici o grijă şi fără treabă, pierdu pe de o parte mai toate cuceririle sale din Asia, pe care le luă prinţul Mohamed, precît de cuminte pre atît de însetat după fapte, iar pe de altă parte el dădu putinţă învinsului Musa de-a prinde în linişte la suflet şi de-a i se pune din nou în cale cu succes. Acest din urmă se folosi de pacea ce i se dăduse trei ani de-a rîndul (1406 - 1409) parte pentru. a strînge şi organiza o oaste considerabilă, parte pentru a-şi cîştiga partizani şi aliaţi, parte pentru a momi pe multe căpetenii şi trupe de-ale lui Suleiman ca să se lepede de

        {EminescuOpXIV 181}

dînsul. Cu privire la acestea împăratul bizantin sfătui pe Suleiman care habar n-avea să se lese de desfătări şi mese întinse, ci din contra să fie cu luare aminte şi cu pază la cîte se petrec, iar mai cu samă să-şi deschidă ochii asupra fratelui său, ce e şi ambiţios şi întreprinzător. Dar sfatul cuminte era de-a surda, căci Suleiman, fără să-şi facă grijă capului, urma-nainte dimineţile şi serile cultul lui Bacchus şi al Venerei, nu contenea să-nchine cu păharul cătră mai marii din împărăţia lui, să chefuiască nopţile şi să dormiteze zilele, iar trezindu-se să-nceapă din nou şi în acelaşi fel ocupaţia veselă a vieţii lui. Astfel acest domnitor îşi întunecă calităţile vrednice de laudă pomenite mai sus şi dete pas hotărîtor contrarului său Musa, care, deşi iute la mînie şi pornit, ba încă crud şi tiranic, dezvolta însă un spirit de prevedere şi pază, de minte trează şi de socoteală, care la urma urmelor au dat steagului său biruinţa asupra rivalului celui uşor. Înlesnit de Mircea cu de prisos atît cu bani cît şi cu ajutor de oaste, întărit prin mercenarii şi căpitanii lui Suleiman, cîţi nu-i fusese cu credinţă, Musa la-nceputul anului 1410 înaintă din ponoarăle şi ascunzătorile Emului, împinse oastea inamică pînă dincolo de Sofia şi apăru pe neaşteptate cu putere considerabilă la porţile Adrianopolei. Cu toată primejdia vădită a situaţiei şi cu toate sfaturile foarte cu pripă ale celor mai însemnaţi căpitani de oaste, Suleiman nu se-ndura să se smulgă din sînul îmbătătoarelor plăceri ale simţurilor, crezînd una şi bună, că n-are-a face decît cu nişte potlogari fără de căpătîi, care nu sînt harnici a se lupta şi nici nu merită a fi băgaţi în seamă; deci el nu se îmbărbătă spre o faptă de împrotivire serioasă nici atunci cînd aşa-numiţii "potlogari fără de căpătîi" se pregăteau să dea năvală oraşului în toată regula; ba încă maltrată şi necinsti pe influentul agă de ieniceri Hasan, care-l mustrase pentr-o asemenea neîngrijire nelavreme. Acest agă şi Ewrenos beg, poruncitor călăriei europene, trecură cu trupele lor la Musa, îi deschiseră porţile Adrianopolei şi sfîrşiră lupta fără lovitură de sabie, care în urma trecerii cu grămada a trupelor nu se-ncisese în mod serios. Astfel Suleiman, căruia nu-i rămăsese credincioşi decît trei emiri, se văzu silit să fugă şi apucă drumul mare spre Constantinopol, avînd de gînd de-a însărcina deocamdată cu domnia sa din Europa pe împăratul bizantin, iar el însuşi să treacă în corabie în Asia şi să înceapă din nou cuceririle sale de mai nainte. Dar pe drum, într-un sat, nu departe de oraşul împărătesc, îl văzu o grămadă de ţărani, căreia i se trădase prin frumuseţea calului, strălucirea îmbrăcămintei şi nobleţa formelor sale trupeşti; iar aceşti ţărani, care-i coceau de mult răzbunare din cauza asupririlor guvernatorilor săi de provincie, se aruncară cu furie asupră-i, îl străpunseră cu săgeţi şi-i tăiară capul pe care-l duseră ca plocon binevenit învingătorului Musa. Acesta însă orîndui doliu pentru fratele său căzut, aşeză cadavrul cu multe onori întîi la Adrianopol, apoi spre înmormîntare la Brussa în cripta familiei, iar asupra omorîtorilor dispuse o cumplită certare, puind să-i lege nu numai pe ei, ci pe toţi locuitorii acelor sate, bărbaţi, femei şi copii fără deosebire, şi legaţi astfel îi închise în colibele lor şi porunci să le puie foc, încît nefericita localitate peste cîteva ceasuri nu mai era decît o grămadă de cenuşă şi de ruine. O asemenea pedeapsă - socotea el - au meritat ei pentru fărădelegea c-au fost îndestul de cutezători ca să s-atingă de capul inviolabil al regelui lor şi fratelui său. 

Împărăţia lui Musa. Lupta cu Mohamed. e biruit. Moartea lui. Musa, după moartea lui Suleiman, stăpîn fără margini a părţii europene din înpărăţia osmană, făcu intrarea aproape triumfală în Adrianopole şi se bucură de recunoaşterea obştească din partea poporului său. În posesiunea deplină a puterii el şi-a uitat iute de cuvîntul ce-l dăduse frăţine-său Mohamed la începutul întreprinderii, cumcă i se va subordona acestuia şi va domni numai în numele lui, ci din contra el lucră în numele său propriu c-o putere suverană lipsită de scrupule. Prietenia relaţiilor sale intime cu Mircea se spori prin recunoştinţa ce-i era dator şi atît vaza cît şi înrîurirea voievodului acestuia crescură mult în sfatul coroanei turceşti. Dar pe cît de recunoscător se arăta Musa cătră aliaţii săi stator

        {EminescuOpXIV 182}

nici, tot pe atît de răzbunător şi neîmblînzit a fost cu aliaţii cei necredincioşi sau răuvoitori şi, cu energia şi puterea de acţiune prin cari escela, dar şi cu acea asprime şi cruzime care-l întunecau, el întreprinse în persoană o campanie de răzbunare pustiitoare şi asemenea revărsării de nouri asupra craiului sîrbesc Ştefan, căruia-i ţinea minte cu drept cuvînt trădarea în bătălia de la Constantinopole. Craiul fu smerit în mod simţitor, Serbia călcată rău cu foc şi sabie şi pe grămezile de cadavre sîrbesti, făcute mese, însetatul de sînge împărat turcesc dădu ospeţe sărbătoreşti. Apoi încordă relaţiile şi cu împărăţia romeică, îi răpi cu puterea oraşele şi ţinuturile macedonice şi tesalice cîte le mai păstrase şi ceru de la împăratul Emanoil tribut în toată forma. Acest din urmă ceru ajutor şi apărare de la sultanul Mohamed, fratele şi rivalul lui Musa în Asia, îl pofti dincoace în Europa, ceru de la el făgăduinţă pozitivă că va veni, se armă cît putu şi ştiu, afară de aceasta, să-i mai contrapuie lui Musa pe un alt pretendent şi protivnic, recunoscînd pe Urchan, fiul nevrîstnic a lui Suleiman, de moştenitor legiuit şi urmaş al tătîne-său, îl aduse şi pe acesta din Asia în Europa, îl trimise la Tessaloniki şi-l ajută pe sub mînă cu de prisos. Musa năvăli cu puterea sa de oşti asupra lui Urchan, prinse pe acest nepot prin trădarea pusă la cale a educatorului şi conducătorului Balaban, pe care ştiu să-l cumpere, şi-i luă viaţa, după care partizanii lui se risipiră de sine. Acuma Musa se-ntoarse spre Constantinopole, începu împresurarea în toată forma, dar din cauza bunei apărări bizantine şi a deselor ieşiri a garnizoanei nu putu să-şi ajungă scopul şi suferi învingere într-o luptă navală, biruit de vrednicul admiral grecesc Emanoil, fiul coimperatorului Ioan. Între acestea Mohamed sosise la Constantinopole, giurui solemn legămîntul încheiat cu împăratul şi puse şi pe compasciscent să întărească legămîntul asemenea cu juramînt solemn. Conform acestei învoieli Mohamed, în caz de-a învinge va fi şi rămînea singur stăpînitor al întregii-mpărăţii otomane, dar în caz de-a fi biruit va afla oricînd, cu oastea împreună, primire de bunăvoie îndărătul zidurilor Constantinopolei. 
Cînd înaintă deci împrotiva fratelui său în fruntea trupelor proprii şi a unei mici cete de bizantini, se-încinse bătălie în locul numit Ingighis, nu departe de Constantinopole, o bătălie plină de schimbări în care Musa rămase biruitor şi puse pe Mohamd astfel pe fugă, încît acesta îşi mîntui cu mare ce viaţa. Retrăgîndu-se Mohamed în Constantinopole, îşi veni în curînd în fire şi reînnoi de acolo atacul său asupra lui Musa, dar tot aşa făr-de rezultat ca şi întîiaşi dată. Lipsa de succes a luptei pe de o parte, pe de alta rocoşirea si răzvrătirea unor vasali din Asia îl hotărîră pe cumintele Mohamed să se întoarcă în împărăţia sa asiatică, după a căreia deplină liniştire şi asigurare avea de gînd să reînceapă campania asupra lui Musa cu mai mare perspectivă de succes, o propunere pentru a cărei executare el se crezu pe deplin harnic în al doilea an următor (1412). 

Mircea reînnoieşte legămîntul Polonia. Neştiindu-se la ce capăt o să iasă criza din casa domnitoare cu a Osmanilor şi avînd în vedere tenacitatea regelui Ungariei, Sigismund, care amîna numai, dar nu desista la pretinsele sale drepturi asupra Valachiei, iar perspectiva unui ajutor osmanic la caz de nevoie fiind problematică şi neputîndu-se cîştiga decît iarăşi cu preţul propriei neatîrnări, Mircea hotărî să-şi întărească vîrtutea prin atragerea unei a treia puteri însemnate. Deci la 17 mai 1411 el încheie la Imoiow cu regele polon Wladislaw Iagello un tratat defensiv spre a-şi da reciproc ajutor contra Ungariei, eventual însă şi condiţionat şi contra altor inamici, iar acest tratat îl încheiară mai cu aceleaşi condiţii ca şi pe cel de la Suceava în cursul anului 1390. În noul document al tratatului se pune ca principal motiv al învoielii nu numai iubirea prietenească, ci şi o legătură existentă de înrudire prin sînge între cei doi regenţi, dar istoria nu ne dă despre aceasta din urmă nici o lămurire mai deaproape; ba chiar despre vro legătură pe cale nelegitimă, care s-ar cam potrivi cu feliul de trai al lui Mircea, nu ne putem pronunţa din cauza lipsei de date. Supărarea lui Wladislaw pe Ungaria şi legătura sa cu Mircea răsărise din purtarea plină de contraziceri şi egoistă a regelui

        {EminescuOpXIV 183}

maghiar Sigismund, care, deşi ales arbitru în pricinile dintre regele polon şi ordinul german din Prusia, totuşi în anul 1410 puse trupele sale să irumpă în Polonia sub conducerea lui Siborius, voievodul Ardealului, şi să pustiască oraşul Sandez numai în favorul ordinului german. Legătura cu Mircea avu efect chiar numai prin încheierea ei, căci, îndată după ce ea se obştise, prelaţii şi baronii unguri orînduiră o solie însemnată ce consista din arhiepiscopul Ioan de Gran şi alţi demnitari, solie pe care o trimiseră cătră regele şi senatul Poloniei spre a-i împăca pentru incuirsiunea din anul trecut. 
În anul 1412 Mohamed înnoi campania sa de atac împrotiva lui Musa, îşi trecu oştile în Europa cu corăbiile ce i le pusese la îndemînă împăratul Emanoil, veni apoi în persoană spre a saluta pe împăratul la Constantinopol, ocoli însă oastea de împresurare a protivnicului său concentrată înaintea acestui oraş şi-şi împărţi oastea sa în două părţi, din care una apucă de-a lungul mării preste Byzia, cealaltă pe drumul drept ce ducea prin mijlocul ţării la Adrianopole, unde urmă împreunarea amînduror părţilor oştirii. Cu toate acestea el lăsă pe mai tîrziu luarea acestui oraş şi înaintă cu înţeleaptă socotinţă spre marginea Serbiei, pentru a da atît craiului Serbiei, Ştefan cît şi altor guvernatori învecinaţi şi căpetenii de oşti posibilitatea de-a trece la el şi de-a se alipi de partidul lui, lucru de care pînă acum fusese împiedecaţi prin oastea ce sta la mijloc, a lui Musa. Musa se ţinea de paşii contrariului său, se încurca numai în harţe mici, evitînd orice bătălie mai mare, dar, cu toată apărarea, nu putu să oprească irumperea trupelor inamice prin trecătorile Balcanilor şi trecerea lor în şesul sîrbesc. Aci se împreunară cu Mohamed nu numai craiul Serbiei, Ştefan, ci şi alţi paşi şi bei turceşti, iar mai cu samă Nestorul lor, Ewrenos beg de la Ienigewardar a fost adevăratul suflet al conspiraţiunii contra tiranului Musa; şi c-o putere de oşti întărită astfel şi care inspira respect Mohamed se îndreptă spre sud, unde, în şesul dela Tschamurli între oraşele Ichtiman şi Sofia nu departe de rîul Ikra, se şi încinse bătălia hotărîtoare, la a cărei primire Musa, înghesuit din toate părţile, era acum silit, cu toate că prin lepădarea de mai înainte a celor de mai sus şi prin cea următoare a altor vasali mulţi, şi a altor contingente, luptătorii săi se împuţinaseră în mod considerabil. În oastea lui Moharaed aripa stîngă o comanda principele sîrbesc Ştefan, pe cea dreaptă Ewrenos beg cu fiii săi. De la începutul bătăliei Hassan, aga ienicerilor, nu numai că trecu cu toţi oamenii săi la Mohamed, dar avu chiar cutezarea de-a veni călare spre şirurile de bătaie ale lui Musa şi de-a le provoca energic de-a se lepăda de Musa, a cărui tiranie e îndeobşte cunoscută, şi să ia parte lui Mohamed, un regent exemplar, pe care îl numi cel mai bun vlăstar al casei lui Osman. Aflînd aceasta, Musa plin de mînie s-aruncă asupra trădătorului, îl ajunse din fugă şi-l spintecă în două cu sabia; dar, fiindcă prea se apropiase de cetele inamice, servitorul lui Hassan izbuti să-i taie cu totul braţul ridicat spre lovire. Viteaz ca un leu cum era el, se întoarse spre luptă în şirurile foarte topite alor săi; 
dar cînd aceştia zăriră pe stăpînul lor schilodit, văzură în el pe cel judecat de ceri şi trecură c-o grabă ce semăna a fugă în partea lui Mohamed. 
Părăsit de toţi, fără ajutor şi tovarăşi, Musa dete dos să scape prin fugă, îndreptîndu-se pe un cal repede spre Valachia. Dar, necunoscînd drumurile, dete într-o mlaştină, de unde-l scoaseră călăreţii inamici ce-l urmăreau şi fu dus înaintea lui Mohamed, care porunci să-l gîtuie cu ştreangul. Însă mortului Mohamed îi făcu onori princiare, arătă mare întristare, zise să se ţie un serviciu funebru solemn şi să ducă cadavrul la Brussa, unde i se aviza drept căpătîi din urmă un loc în cripta familiei domnitoare alături cu tatăl său Baiazid I şi cu fratele său Suleiman. Cu domnia de doi ani şi jumătate a lui Musa se săvîrşi deci regretabilul război între fraţi a fiilor lui Baiazid I şi începu unitatea restabilită şi autocraţia împărăţiei osmane sub Mohamed I. 
În Musa, regent pe cît de darnic pe atît de tiran, Mircea Voievod nu pierdu numai un prieten intim şi un protector personal, ci, ce era mai mult pentru dînsul, un aliat credincios, un chezaş pe care te puteai întemeia şi un apărător al neatîrnării

        {EminescuOpXIV 184}

Valachiei. E drept că împărăţia osmană avu în Mahomed I un stăpînitor escelent, pre cît de nobil şi de înţelept pre tot atît de viteaz şi cavaleresc, iubitor de oameni şi blînd, dar puternic şi întreprinzător totodată sau, cum zice un istoric turcesc "un Noe care mîntui mult primejduitul chivot al împărăţiei din potopul tătarilor şi din stîncile dezmembrării". Nu era greu de prevăzut că, faţă c-un asemenea principe cu mult superior şi după cea din urmă complicare, neatîrnarea Valachiei va sta la grea cumpănă. Şi-ntr-adevăr în anul 1413 Mahomed şi dete poruncă unui corp cercetaş osman, care intră pustiind şi prădînd în Valachia spre a o pedepsi pentru legătura intimă şi alianţa cu Musa. Mahomed însuşi restabili mai întîi liniştea în partea asiatică a împărăţiei, apoi purcese spre Dunăre, luă cetăţile Isacce şi Drista-Kale (Silistria) întări Giurgiul c-un fort şi puse în el garnizoană cîtă trebuia pentru a îngreuia valahilor trecerea Dunării. Înghesuit astfel şi nesimţindu-se egal cu puterea osmană, Mircea trimise în anul 1414 soli proprii la Curtea din Adrianopol, ceru şi căpătă pace, încheie despre aceasta un tratat, se îndatori să plătească un tribut anual în feliul şi după măsura pe care le va dicta Mahomed însuşi şi trimise ca ostatici pe doi fii ai săi şi trei fii de boieri mari. 
Pe solii de pace valahieni, sîrbi şi bulgari şi de alte neamuri sultanul îi primi cu multă distincţiune, blîndeţă şi seductoare prietenie, îi invită la ospeţe strălucite, le închină păharul cu cinste şi îi concedie apoi binevoitor cu următoarele cuvinte: 
"Spuneţi domnilor voştri că primesc de la toţi pace şi dau tuturor pace; dar cine va pune curse păcii, împrotiva aceluia să se întoarcă Dumnezeul păcii". 

Răscoala lui Mustafa cel mincinos. Părtinirea lui Mircea. Iubitor de libertate şi harnic de fapte precum era Mircea, desigur că o pace cumpărată cu datoria de-a plăti tribut nu putea să fie pe gustul lui şi ura sa acoperită contra lui Mohamed găsi curînd ocazie să se arate în faptă. În anul 1415 răsări deodată fiul lui Baiazid, Mustafa, a cărui urme pierise în bătălia contra lui Timur de la Angora, susţiind identitatea sa ca pretendent al tronului şi începu să lucre pentru răsturnarea lui Mohamed, căci pe temeiul naşterii avea un drept mai vechi şi mai tare la domnia asupra împărăţiei osmane decît cel pe care şi-l aroga acesta. De partizan şi de aliat jurat el îşi cîştigă mai întîi pe domnul de Sinope şi Kastemuni, isfendiarul duşman lui Mohamed, apoi prin mijlocirea acestuia se puse în relaţii mai de aproape cu neliniştitul principe Mircea, care primi cu părere de bine pe solii ce i se trimiseră şi-i făcu prin ei pretendentului făgăduinţa că-l va sprijini puternic şi va conlucra la ridicarea lui pe tron. Acuma Mustafa părăsi pămîntul Asiei, nepriitor pentru planurile sale, şi veni în Valachia, unde începu să-şi caute partizani şi să strîngă puteri de luptă de prin provinciile osmane mărginaşe. Partidul avu un cîştig considerabil prin alipirea influentului guvernator al Nicopolei şi fost domn al Smirnei, anume Djuneid, care tocmai din cauza asta căzuse în dizgraţia lui Mohamed, era proscris şi menit a i se tăia capul, dar fugise tocmai la vreme dincoace de Dunăre în Valachia, unde se îndatoră cu jurămînt pretendentului de a-l ajuta cu credinţă şi de-a cuceri efectiv împărăţia. Mohamed [î]l declară public pe pretendent de un amăgitor de rînd, de vreme ce moartea adevăratului Mustafa se dovedise de mult şi fără nici o îndoială prin declaraţia necontestabilă a unui om vrednic de stimă şi însemnător. Dar Mustafa nu izbuti să adune pe pămînt valahian decît o trupă de 500 de oameni, şi fiindcă cu atîta nici putea să esecute ceva de-a cătarea, nici putea să realizeze de unde era de-a îndemîna şi cu succes atragerea altor turci în partidul său, de aceea trecu cu Djuneid din Valachia peste Tracia în Thessalia unde spera să afle un ajutor mai spornic şi o participare mai repede din partea populaţiei şi unde într-adevăr se şi spori văzînd cu ochii mica sa oştire compusă din turci şi romîni. El se apropie acuma de oraşul Thessaloniki, cu al cărui comandant însemnător, Dimitrios Laskaris Leontaris, dori să intre în relaţie, dar pe drum fu ajuns de Mohamed ce-i venea în urmă cu putere precumpănitoare, fu atacat, bătut şi după împrăştierea întregii sale oştiri fu silit să caute scăpare în

        {EminescuOpXIV 185}

acest oraş. Mohamed ceru categoric estradiţiunea celor doi fugari, căci de altmintrelea ameninţa cu imediata cucerire a oraşului, cerere pe care Leontaris o refuză poli[ti]cos, însă hotărîtor. Împăratul Manoil, căruia Mohamed îi espuse acuma dorinţa, refuză asemenea estradiţiunea, dădu însă făgăduinţa obligatorie şi cu jurămînt că, pe cîtă vreme va trăi Mohamed, el va ţine atît pe Mustafa cît şi pe Djuneid în prinsoare, iar după moartea lui Mohamed va face cu ei ce-i vor dicta împrejurările. Mohamed se mulţumi cu această făgăduinţă şi se declară liniştit, ba încă se obligă prin anume tratat să poarte cheltuielele de întreţinere a amîndoror prinşilor cu însemnata sumă anuală de 500000 aspri (30000 galbeni sau 67000 florinţi în banii de pe atunci), după care amîndoi prinşii fură trimişi la Lemnos, unde rămaseră în pază aspră aşafel încît toţi locuitorii insulei erau de-o potrivă răspunzători de nedosirea lor. După punerea la cale a acestei afaceri Mohamed hotărî să pedepsească în mod simţitor pe necredinciosul Mircea pentru că-i ţinuse parte lui Mustafa; el trimise în Valachia un însemnător despărţămînt de oaste care pustii ţara în dragă voie cu foc şi cu sabie, o prădă şi o arse de o aduse în genere în aşa stare încît de atunci încoace oţărirea poporului contra turcilor prinse o rădăcină ce se adînci din ce în ce mai mult, se nutri prin evenimentele următoare şi deveni în fine inextirpabilă. 
Astfel Mircea, cu toată capacitatea lui strategică şi cu toată dibăcia diplomatică ajunse totuşi acolo de se văzu vasal turcesc şi Valachia scăzută la treapta de provincie tributară, încît de acum înainte, cu toate că se păstrase neatins guvernul neatîrnat înlăuntru, el şi ţara erau totuşi subordinaţi poruncilor sultanului osman. 
În zilele lui Mircea Vodă nici s-a căutat, nici s-a dobîndit întemeierea unei neatîrnări bisericeşti a ţării, măcar pe atîta pe cît se realizase în Moldova. 

Vălmăşag bisericesc în Valachia. Amestecarea şi împreunarea diecezei Valachiei cu alte provinţii bisericeşti, împănarea cu arhipăstori si preoţi de naţionalitate străină, deci piedeca produsă prin acestea de-a se forma o biserică naţională, în fine deplina atîrnare a administraţiei bisericeşti de bunul plac al patriarhatului erau atunci la ordinea zilei şi nu găsiră împrotivire din partea lui Vodă, care era preocupat de mai mari planuri politice. În acest spirit vorbeşte edictul patriarhului ecumenic Antonios din luna lui august al anului 1394, prin care mitropolitul Valachiei se admite şi pentru dieceza Bulgariei cu scaunul în Tîrnova şi e împuternicit a îndeplini toate funcţiile episcopale, esceptîndu-se numai instalarea unui episcop. În anul 1394 se vede-a fi un slav, anume Iasko, mitropolit al Valachiei şi cătră dînsul se adresează ordinaţiunea din acelaşi an a patriarhului, prin care acesta voieşte să-şi păstreze drepturile ctitoriceşti asupra paraclisurilor mănăstireşti aflate în Valachia, încredinţînd îndealtmintrelea administraţia lor canonică mitropoliţilor după vremuri a arhidiecezei respective. Această cumulare a mai multor cîrje arhipăstoreşti în una şi în aceeaşi mînă se esplică prin vălmăşagul confesional din ţară şi prin silinţele energice şi cu zel reaţîţate a unor puternici amici ai uniunii, prin a căror asistenţă şi înrîurire biserica grecească din Principatele dunărene era subminată cu hărnicie, încît ajunsese să se clatine. Ocupat cu războaiele cu turcii, armîndu-se mai ales pentru acea campanie care-l conduse la bătălia de la Nicopole, principele Mircea avea tot atîta nevoie de Apus ca şi împăratul Manoil Paleologul (1392 - 1425), care se adresă cătră papa Bonifaciu IX cu rugămintea de a-l ajuta împrotiva lui Baiazid (1398) şi izbuti de se porni o cruciată, fiindcă papa nutrea speranţa că cei de lege grecească tot se vor întoarce cu vremea la biserica romană. Atragerea sau cel puţin îngăduirea unor episcopi cu opinii unioniste se recomanda de sine principilor dunăreni. În vremea aceasta episcopi necompetenţi căutau în interesul papismului să capete în puterea lor Valachia şi s-o înstrăineze de patriarhatul ecumenic, precum o încercase aceasta în Moldova cu oarecare succes. Spre a lupta cu dînşii şi a-i respinge, patriarhul Antonios şi-a pus ochii pe protopopul [... ] Petru, originar din Moldova, pe care-l trimise-n Valachia pînă ce se va restabili orînduiala, şi anume pînă la întoarcerea mitropolitului

        {EminescuOpXIV 186}

legiuit care plecase între acestea la Tîrnova; deci pentru atîta vreme patriarhul l-a însărcinat pe acest protopop Petru cu gestiunea mitropoliei din Valachia şi i-au poruncit mai cu samă ca să caute a destitui pe episcopii mincinoşi cari petreceau acolo, pentru a se putea ridica deasupra poporului şi principelui ţării escomunicarea ce se rostise asupra lor. 
Între acestea opoziţia contra patriarhatului ajunsese în Moldova la culmea ei şi ţara amuţată tare de boieri se zbătea contra primirii mitropolitului Ieremia ce i se orînduise. Deci în contra neascultătorilor se rosti escomunicarea bisericească, care după cîţiva ani a fost ridicată prin hotărîrea sinodală de cătră partiarhul Matei, dar numai de deasupra preoţimei şi poporului, atîrnînd mai departe asupra capetelor boierilor, fiind ei adevăraţii începători ai învălmăşelii. Mai curînd se linişti mişcarea religioasă din Valachia către mitropoliţii căreia, ce erau totodată şi eparhi, se trimise un edict patriarhal în anul 1401 cu ordinul că, după curăţirea clerului şi poporului din Moldova de escomunicarea rostită, preotul Isidor venit din Moldova, ce fusese interzis dar acuma curăţit, să fie admis în toate drepturile cinului preoţesc, deşi primise hirotonia din mîna episcopului Iosif, căci acestuia din urmă, deşi încărcat c-o crimă, nu i se luase dreptul hirotoniei; în acelaşi edict patriarhul porunceşte mitropolitului de-a dispune toate cele de cuviinţă pentru a instala în toată regula în tot cuprinsul Valachiei duhovnici. 
Pe zi ce mergea direcţia administraţiei bisericeşti şi poziţia ierahilor rînduiţi în ţară luară calea bătută şi normală, iar supremaţia patriarhatului fu din nou recunoscută de bunăvoie. Cu mult înaintea sfîrşitului zilelor sale Mircea ajunse să vadă pace aşezată în biserică pămînteană. 

Osteninţele lui Mircea pentru mănăstiri şi negoţ. Evlavia şi frica lui Dumnezeu şi le dovedise voievodul încă de mult prin întemeierea multor mănăstiri, simţindu-se încurajat şi pornit spre aceasta atît de spiritul timpului de atuncea cît şi de pilda ce-i dedese părinţii şi străbunii lui. Mănăstirea Tismana cu hramul Maicei Domnului, începută de tatăl său Radul, apoi sfîrşită pe deplin şi dăruită c-o moşie cu acelaşi nume de cătră premergătorul său. Dan II, înzestrată altfel cu mare avere şi de principele sîrbesc Lazar, Mircea o patronă asemenea c-un zel deosebit, căci o dărui pe mănăstirea aceasta în anul 1387 cu mai multe sate şi cu venituri însemnătoare, iar la anul 1392 dispensă moşia Tismana de orice dări, prestaţiuni şi sarcini, declarînd-o închinată curat numai în folosul mănăstirii. În noiemvrie 1407 Mircea, daca merse cu mare alai la Severin, unde avea să se întîmpine cu regele Sigismund, apucă drumul prin Tismana, se opri aci cîteva zile şi încuviinţă rugămintea egumenului Nicodim de a se da adecă acelei mănăstiri dreptul esclusiv al pescuirii în rîul Tismana şi al păşunării între satul Tagora şi munte. În hrisovul dat pentru aceasta Mircea [î]şi zice lui-şi: "Mare voievod şi autocrat preste toată ţara ungro vlahică, transcarpatină şi tătărească, duce de Amlaş şi Făgăraş, domn al Banatului de Severin, singur despuitor peste ambii ţărmi ai întregei Dunări pînă la marea cea mare şi preste orasul Silistria". 
Daca răposă egumenul Nicodim, stătu în locu-i proistos mănăstirii ieromonahul Agathon. Mircea iar se dovedi darnic, căci descărcă toate moşiile ce i se cădeau mănăstirii Tismana de orice dare, prestaţie sau sarcină cătră visterie şi Curtea domnească, descărcare ce se cuvenea esclusiv numai acestei mănăstiri ca proprietară adevărată a acelor bunuri. Principele sîrbilor, Ştefan, reînnoi în anul 1407 dania făcută deja de tată-său, Lazăr, a bunurilor aflătoare în Serbia şi, fiindcă aceste erau pustiite şi fără locuitori din cauza evenimentelor războinice, el îngădui nu numai

        {EminescuOpXIV 187}

foştilor locuitori, pribegi de atunci încoace, întoarcere fără supărare, ci le dete atît lor cît şi oricui ar mai dori să se aşeze pe acele moşii asigurarea că vor fi primiţi cu bună pace şi vor fi liberi de toate dările, prestaţiunile şi sarcinele cătră stăpînitorul ţării, afară numai dac-ar fi comis crime mai mari, citate anume, care esclud de la dreptul de-a se aşeza. Mircea Vodă mai întemeie tot în anul 1392 mănăstirea Cozia ş-o înzestră cu bunuri şi posesiuni însemnate între cari numărăm anume: 
Geneştii, Luncanii, Bogdăneştii, Sevestrenii, Troieneştii, Buchereştii. Asemenea mai întemeie în cei dentîi ani ai domniei lui mănăstirea Cotmeana, căreia-i rîndui mijloace de subsistenţă şi de ce-i trebuia cu de prisos. În anul 1399 el iertă moşiei Polcăuţii toate îndatoririle de bir şi sarcini cătră domnie, precum şi datoria de-a pescui trei zile pe an moruni pentru masa domnească, fiind această moşie a mănăstirii Strugalea cu hramul Maicei Domnului; şi tot mănăstirii aceştia Vodă-i rîndui 15 chible de grîu şi două buţi cu vin, să aibă a le lua în tot anul de la Curtea domnească. Au aşezat ca nimeni să nu se potrivească a clăti sau schimba aceasta nici în zilele lui, nici în ale fiului său Mihail, drept care pe hrisovul domnesc sînt iscăliţi ca martori miniştrii săi ca cei mai de samă boieri de sfat; anume banul Radu, vistieriul Manciul, logofătul Baldovin. 
Mănăstirii Vodiţa, întemeiate de unchiu-său după tată, Vlad I Voievod, Mircea îi întări şi-i spori posesiunile şi privilegiile ce le avuse pîn-acuma, îi concese dreptul de-a-şi alege singură egumen, drept pe care în acelaşi hrisov îl recunoaşte şi pentru mănăstirea Tismana. Şi din partea ungară mănăstirea Vodiţa se bucura de-o tratare prietenoasă; căci în anul 1418 regele şi împăratul Sigismund dădu călugărilor voie de-a căuta pe teritoriu unguresc atît păşune pentru vite cît şi orice le-ar mai fi trebuit din ale traiului. Şi principele Serbiei, Ştefan, manifestă o deosebită bunăvoinţă pentru această mănăstire, căci în anul 1407 îi recunoscu moşiile situate pe teritoriu sîrbesc şi dăruite ei de cătră tată-său Lazăr, iar pentru a se înmulţi populaţia de pe acele moşii el purtă de grijă ca toţi aceia cari vor recruta colonişti să fie scutiţi de dări şi sarcine. 
După interesele bisericeşti se luară în consideraţie întrucîtva şi trebuinţele comerciale ale ţării. Aliat cu Polonia prin tratatele de la a[nul] 1390 şi 1391, Mircea deschise negoţului polon porţile Valachiei. El învoi negustorilor poloni şi litvani introducerea nelimitată a orice soi de marfă, îi îndreptăţi să cumpere şi să vînză liberi şi-i îndatori să plătească numai una dată vamă şi anume în capitala Tîrgovişte, declarată emporiu, îi scuti de orice altă răspundere de vamă în tot cuprinsul domniei sale, le-ngădui intrarea în toate oraşele, tîrgurile, porturile şi satele şi tot spre uşurarea negoţului orîndui că, în cazurile cînd venitul vămii ar fi arendat, arendaşul vămii să poată cerceta cîtă vamă se cuvine a se plăti, însă totuşi numai ocîrmuirea singură s-o poată fixa şi încasa. 

Săvîrşirea lui Mircea. În primăvara anului 1418 Mircea părăsi priveliştea lumii aceştia, sfîrşi o stăpînire pe cît de bogată în fapte pe atîta şi de lungă şi află în mănăstirea Cozia căpătîiul liniştei de veci. În privirea nesecatului său gust de întreprinderi, a mînuirii planurilor, a siguranţei privirei, a îndrăznelii în esecutare, acest regent stătea ca un model şi, daca nu izbuti să-şi mănţie pîn-în capăt neatîrnarea, cea mai mare ţintă ce-o gonea, el totuşi căzu numai sub acea soarte neoprită care, zîmbind osmanilor, atîrna cu atîta fatalitate asupra împărăţiei

        {EminescuOpXIV 188}

bizantine şi în contra căreia marile state europene se opintiră în zădar. Mult ocupat în afară, împresurat şi pîndit de mari primejdii şi luptîndu-se pentru esistenţă, el totuşi dărui oarecare atenţie şi artelor păcii şi ştiu să mănţie în ţara lui acea pace care e atît de neapărată pentru avîntul dinlăuntru şi pentru prosperarea vieţii cetăţeneşti. Desfrîul său sexual se răzbună asupra dinastiei sale, căci bastarzii produşi cu ţiitorile sale răpiră în sfîrşit domnia de la urmaşii săi legitimi. O asemenea soarte avu chiar fiul său legiuit, Mihail, destinat a-l moşteni, care îndată după moartea tîtîne-său căută să se puie în posesiunea ţării şi eliberă deja hrisoave domneşti. Astfel dete la 5 iunie 1418 din Argeş un document de privilegiu pentru coloniştii germani din orăşelul ardelenesc Helta, prin care le dădea acestora dreptul de-a-şi paşte vitele în munţii Valachiei şi pe lîngă acestea le dădea asigurarea că-i va apăra efectiv pe ei şi orăşelul lor contra oricărui atac duşmănesc. 

CAPITOLUL VI 
ÎNCEPUTUL EXISTENŢEI DE SINE A MOLDOVEI SUB PRINCIPI PROPRII

În întinsa regiune care, începînd de la marginea Ardealului ajunge spre miazănoapte [miazăzi] pînă în Dunăre, spre răsărit pînă în Marea Neagră şi care multă vreme s-a chemat Cumania, au locuit două veacuri aproape poporul cumanilor, numit şi uţi şi polovţi, de o sălbatecă necultură, nomadizînd şi războindu-se pentru a prăda, c-un cuvînt într-un mod primitiv, cu totul propriu; el trăia cu vînătoarea, cu pescuitul şi cu creşterea de vite şi nu suise încă nici o treaptă a agriculturi, aşa că îndeosebi marea întindere de pămînt însemnată mai tîrziu cu numele Moldova rămase într-una o ţară de păşuni, nelucrată. Numai cauza asta ar fi fost deajuns pentru ca populaţia să fie, în termin de mijloc, mică; dar ea scăzu, de nu se mai băgă de samă, în urma pustiitoarelor năvăliri ale mongolilor şi tătarilor. Aceşti din urmă - e drept - că nu putură pătrunde cu foc şi sabie pînă în Tracia, dar din Moldova, unde se aşezase sub Tzakas, fiul lui Nogaî, au fost scoşi şi alungaţi de hanul mongolilor Toktai. Atacaţi de repeţite ori, parte bătuţi şi îngrămădiţi de regii Poloniei şi ai Ungariei, cari prinsese la putere şi curaj, tatarii se retraseră la urma urmelor la matca aşezării lor, lîngă Don şi în Crîm. În Moldova suferiră o învingere totală mai cu samă despre voievodul Ardealului, Ştefan Laszkovici, pierdură pe cîmpul de bătălie pe conducătorul lor, Athlamos, şi în mare parte se mutară cu aşezarea ca şi conaţionalii lor lîngă Don şi în Crîm, de unde prinsese a roi, iar parte se mutară în Delta insulelor Dunării. 
Astfel Moldova, această ţară bogată şi frumoasă de pajişti şi de păduri, era aproape deşartă de oameni; nesupărată de nimeni şi necontestată, rămase deschisă în urma emigratului popor de nomazi, o avere a nimărui pentru cel întîi venit care ar fi avut putere de acţiune şi ar fi luat-o în posesiune. Înainte de-a se întemeia un singur stat şi încă de sine stătător în Moldova, se formară alte comunităţi mici politice, atîrnătoare de puternicele state vecine, care, prea slabe fiind pentru a exista de sine, nu-şi puteau duce traiul decît la umbra unei puternice supremaţii străine. O asemenea comunitate politică se formase în cursul veacului al doisprezecelea în partea de sud a Moldovei, cu scaunul la Bîrlad, ridicată sub suzeranitatea regelui Galiţiei şi ca principat feud îşi manifestă existenţa în comunicaţia sa în afară. Astfel procedă Iwanko Rostisawowicz, principele Bîrladului, cînd în anul 1134 scuti pe negustorii greci din Mesembria de-a plăti vama imediat la intrarea mărfurilor prin graniţe şi le permise a o răspunde înlăuntrul ţării şi anume la Tecuci şi la Bîrlad; apoi le mai învoi ca să nu fie obligaţi a-şi vămui altundeva decît numai în oraşul Micul Galaţi toate mărfurile moldoveneşti, ungureşti, ruseşti şi boheme pe care ei le-ar cumpăra spre a le esporta. 

        {EminescuOpXIV 189}

Bogdan-Dragoş voievod. În anul 1359 se puse în fruntea romînilor aşezaţi în comitatul Maramureşului din Ţara Ungurească un cap cu minte, inimos şi cu vaza, anume Dragos, fiul lui Bogdan, însemnat mai adeseori cu numirea după de Bogdan-Dragoş, şi acesta hotărî să îndeplinească în faptă via lor dorinţă atît după un loc de aşezare mai favorabil şi osebit de alţii precum şi după o existenţă proprie ca stat; căci romînii, fiindu-le pămîntul muntos şi puţin roditor şi neputînd suferi necuvenitul amestec teritorial de pînă acuma cu poporul rutean, erau împinşi de un nerezistibil dor de-a emigra. Dar aceasta nu se putea întîmpla fără luptă crîncenă, căci voievodul Sass, unul din căpeteniile romînilor, se opuse emigrării cu cuvîntul şi cu fapta şi a trebuit înfrînat şi înlăturat din cale de cătră voievodul Bogdan-Dragoş pentru ca exodul spre Moldova să fie cu putinţă. Căpeteniile neamului, avînd fierbinte gelozie şi lucrînd cu rivalitate unul în contra altuia, poftind cu asupra de măsură amîndoi pretendenţii puterii să domnească asupra aceluiaşi neam fără împărţeală, gusturile unuia din căpetenii ca să se dezbine şi să întemeieze o domnie de sine stătătoare pentru a-l slăbi pe protivnicul lui, îngrijirea acestui din urmă de-a i se micşora puterea şi de-a-şi pierde influenţa asupra rămăşiţelor de populaţie din Maramureş, mascarea interesului personal cu loialitatea pentru coroana Sf. Ştefan: toate motivele acestea, împreunîndu-le cu instinctul de-a-şi îmbunătăţi soartea şi cu mania de înoituri a poporului romînesc, au contribuit puternic atît la hotărîrea de-a se scutura de supremaţia ungurească cît şi la tendinţa de-a întemeia un stat nou. Cu o considerabilă, şi anume cu cea mai bună parte a conaţionalilor săi, Dragoş porni în acel an spre sud-ost, trecu înaltul şi întinsul lanţ de munţi al Carpaţilor care circumvalează marginea Ungariei şi ajunse în şesul tot atît de întins pre cît de roditor ce se destindea pînă la gurile Dunării şi în Marea Neagră şi care se potrivea minunat pentru descălicare, fiind mai deşert sau prea puţin presărat cu locuitori. Aici se aşeză Dragoş cu mulţimea de popor ce o adusese cu sine şi spre a se pomeni de-a pururea împrejurarea că în marii codri de la marginile ţării aflase o specie, şi pe atunci rară, de bouri, el primi capul de bour în herbul său domnesc şi într-al ţării. Tradiţia cunoaşte locul unde au fost ucis în vînat acest animal, care loc primi numele Bourenii. Ieşirea din Maramureş se făcuse fără ştirea şi peste voia lui Ludovic cel Mare, sub pretextul unei vînători la munte si, ce e mai mult, temuta manie de-a converti a acestui rege, foarte simţitoare şi supărătoare pentru cei de lege grecească, fusese unul din motivele de căpetenie a emigrării. Mulţimea descălecată alese voievod al noului stat pe conducătorul ei de pînă acuma, pe Bogdan-Dragoş, iar statul ce se ridică pe ruinele Cumaniei sub numele de Moldova, înghesuit între trei puternice ţări vecine, Ungaria, Polonia, şi Turcia, crescu în calea unei ursite grele şi spinoase. Dragoş (Bogdan) Vodă se întinse c-o deosebită predilecţie şi mai îndeparte pe valea Siretului, frumoasă şi roditoare, care curma ţara în două şi al căreia cel mai fermecător loc poporul îl numi Cîmpul lui Dragoş, numire care o avu multă vreme, pînă în zilele lui Alexandru Vodă cel Bun şi a lui Ştefan cel Mare, încît găsim pomenindu-se acest cîmp în mod autentic încă în anul 1482. Golul ivit în ţara Maramureşului prin emigrarea romînilor se împlu curînd după aceea (1360) prin intrarea unei însemnate cete de ruteni sub conducătorul lor Theodor Koriatowicz, căruia i se confirmă titlul de Duce de Maramureş. 
Bogdan-Dragos nu domni decît doi ani (1359 - 1361) şi după săvîrşirea lui din viaţă a fost înmormîntat, după cum zice tradiţia, în biserica de lemn durată de el la Volovăţ (în partea Bucovinei). Despre cele săvîrşite în zilele lui tac şi analiştii pămînteni şi istoriografii străini. Dar, după cît se vede, pare că Bogdan-Dragoş să fi ajuns la adîncă bătrîneţe, căci curînd după dînsul stătu domn Laţco, un vrîstnic nepot de fiu al lui. Puţina dăinuire a domniilor celor dintîi opt voievozi ai Moldovei

        {EminescuOpXIV 190}

dovedeşte în orice caz că era încă slab tocmită puterea statului şi că existau fatale sfîşieri dinastice. 
Sass Voievod. Sass Vodă, fiul şi succesorul lui Bogdan-Dragoş ce-ntemeiase statul, domni numai curs de patru ani (1361 - 1365), nelăsînd despre faptele sale nici o trainică ştire istorică. Între urmaşii săi izbucniră însă sîngeroase certe pentru domnie, care se sfîrşiră c-o catastrofă fratucidă. Laţco învinse şi se sui pe scaunul domniei; ceilalţi pretendenţi [î]i plătiră cu viaţa, numai unul din ei, anume Balc, izbuti să se mîntuie cu fuga în Ţara Ungurească, unde se închină cu loială supunere regelui şi recunoscu supremaţia Ungariei asupra Moldovei. Necazul viu al monarhului unguresc pentru că romînii din Maramureş părăsise fără drept şi în taină ţara, emigrînd şi constituindu-se în stat, se manifestă pe faţă prin deosebite măsuri duşmănoase, deşi departe încă de starea de război. Astfel în anul 1365 Ludovic cel Mare îl declară pe răposatul voievod Bogdan Dragos, împreună cu toată dinastia, de haini şi lepădaţi de datorie, de înrăutăţiţi şi plini de veninul vicleniei, de instrumente oarbe a acelei neastîmpărate ambiţii care, îmboldită de satana, i-a putut amăgi să fugă pe furiş din Ungaria şi să ia de sine şi arbitrariu în stăpînire o provincie laterală a Ungariei. În urmarea acestora regele confiscă moşiile ce le avea Bogdan Dragoş şi coborîtorii lui cei haini în Maramureş, anume moşia Cuhnea Mare şi cu multe cătune, ca fiind ale coroanei, apoi dărui cu ele pe voievodul Balcu, pe fiul voievodului Sass din Maramureş şi pe fraţii săi Dragu, Dragomir şi Ştefan, pentru că aceştia ţinuseră cu credinţă la coroana Ungariei, se împotriviseră hainilor coborîtori ai lui Bogdan-Dragoş, îi oferiseră regelui Moldova şi preste tot se arătaseră zeloşi în serviciu, alipiţi, folositori şi vrednici de răsplată. 
În anul 1373 cei doi fraţi Balcu şi Dragu se aşezară pe o moşie cîştigată de ei, Boczko din Maramureş, îşi sporiră acolo numărul moşiilor şi dădură ocazie de-a se naşte şi putinţa unei activităţi influente unei vestite familii nobilitare ungureşti, anume Dragfi, răsărită mai tîrziu din coborîtorii lui Dragul. În anul 1383 regina Maria a Ungariei dărui voievodului Balcu, fişpan în Satmariu, şi fraţilor săi cetatea Arieşului pînă la revocare şi puse din capul locului pe cei dăruiţi în posesiunea şi uzufructul cetăţii. Cei doi fraţi, Balcu şi Dragu, căpătară la vreme de pace demnitatea de comiţi ai secuilor, pe cînd al treilea frate al lor, Dragomir, şi un văr al lor, Tatemir, făcură zeloase servicii regatului unguresc în război. Preţuind după vrednicie meritele părintelui lor, regele Sigismund dărui în anul 1387 fiului şi moştenitorul[ui] lui Dragomir două moşii ce se ţineau de cetatea Huszt şi erau în comitatul Maramureşului, răsplătindu-l astfel cu multă milă. Cumcă numele Balcu e într-adevăr Baliza, iar numele Dragu nu e decît o scurtare a lui Dragoş se vede din confruntarea diplomei lui Sigismund I de la 12 august 1390 cu alt hrisov de privilegiu de la patriarhul Antonios din august 1391, vorbindu-se în cea dintîi despre voievozii Balcu şi Dragu, într-al doilea de voievozii Baliza şi Dragoş din Maramureş. 
Laţco Vodă. Domnia de opt ani a lui Laţco Vodă (1365 - 1373) e mai vrednică de însemnat în privirea bisericească decît în cea politică. Misiunea minoriţilor în Moldova adusese roade bune şi atît campania lui Ludovic cel Mare în învecinata Valachie (1367) precum şi stăruitoarele silinţe ale lui Cazimir II din Polonia şi a Elisabetei reginei, muma lui Ludovic, contribuiră foarte mult spre a aduce acest rezultat. Cei doi capi de minoriţi, Nicolae de Melsac şi Paul de Swidinitz, prinură de la Laţco Vodă însărcinarea de-a aduce în anul 1370 la cunoştinţa papei Urban V cumcă el şi poporul său s-au luminat mai bine prin predicele şi povăţuirile minoriţilor şi că s-au hotărît de-a se lepăda de schisma de pîn-acuma, de-a se-ntoarce la biserica romano-catolică şi de-a da ascultare Scaunului apostolic tot aşa precum ascultă ceilalţi principi şi celelalte popoare creştine; tot odată Vodă se rugă ca, pentru a înlătura pe episcopul greco-oriental din Halicz, căruia

        {EminescuOpXIV 191}

Moldova îi fusese subordonată pînă acuma, să se erige o episcopie latină cu scaunul în Siretiu, ridicînd el această localitate la rangul de oraş, deci se rugă de papa ca să şi înzestreze scaunul cu numirea corespunzătoare şi cu prerogativele cuvenite. Papa, primind cu bunăvoinţă această cerere a voievodului, dete ordin arhiepiscopului din Praga, precum şi episcopilor din Breslau şi din Cracovia ca, procedînd în comun acord, să primească atît pe principele cît şi pe poporul Moldovei în sînul bisericei catolice, să desfacă aceasta ţară de atîrnarea ierarhică de episcopia de Halicz, să întemeieze o episcopie proprie în Moldova cu scaunul în localitatea mai mare, Siretiul, ce se va ridica la rangul de oraş, şi să poarte de grijă ca să se şi doteze episcopia din partea principelui şi poporului moldovenesc. Totodată le porunci ca la ocuparea scaunului episcopesc să ia în consideraţie înainte de toate pe minoritul Andrei din Cracovia, pe care Laţco însuşi îl recomandase şi se rugase să-l aibă şi, de va fi destoinic şi vrednic, să-l şi ridice în scaunul episcopesc şi să-l sfinţească, după ce va fi depus mai întîi în scris jurămîntul de credinţă şi de ascultare. Laţco, cu o parte a compatrioţilor săi, abjura deci schisma după o formulă anume, trimisă din Roma, rosti crezul romano-catolic oral şi înscris, se desfăcu de episcopul greco-oriental din Halicz şi primi pe episcopul nou, dorit de el însuşi, Andrei, a cărui sfinţire se făcu în biserica catedrală din Cracovia de cătră episcopul de acolo, Florian, asistat de doi episcopi in partibus, şi anume de dominicanul Derslaus şi de minoritul Nicolae. Andrei, cu pronumele Wasito, duhovnic odinioară al reginei Elisabeta din Ungaria, se aşeză deci în scaunul său în locul Siretiu, ridicat la rangul de oraş, ridică biserica cu hramul Sf. Ioan de acolo la treapta de biserică catedrală romano-catolică şi se puse cu tot zelul ca să atragă la catolicism marea majoritate a poporului moldovenesc care rămăsese încă pe de lături. 
Pe lîngă ameliorarea poziţiei sale faţă cu puternicele regate al Poloniei şi al Ungariei, Laţco mai avuse şi alt motiv curat personal pentru schimbarea de lege. Sătul de soţia lui şi dorind foarte să se despartă de dînsa, socotea că biserica cea catolică-i va intra mai iute în voie decît cea grecească, dar se văzu curînd amăgit în aşteptarea lui. 
Atît Urban al V-lea cît şi succesorul său, Grigorie al XI-lea, refuzară despărţenia solicitată de principe. Acesta invocă tenacitatea cu care ţine soţia lui la legea grecească şi socoti că nu poate trăi mai mult c-o nevastă supusă schismei fără primejduirea sufletului său propriu. Grigorie al XI-lea în răspunsul său laudă zelul evlavios şi statornica stăruire a voievodului la singura biserică adevărată şi-i pare foarte mult rău de orbirea îndărătnică a soţiei sale; dar el îl provocă pe Laţco de-a încerca din nou şi cu zel ca să-şi convertească soţia, înduplecînd-o cu binele şi prin pilde de credinţă adevărată; deci crede că, putîndu-se aştepta o întoarcere spre bine, trebuinţa hotărîtă a unei despărţenii nu e dovedită deocamdată, deci nici nu se poate aproba; în fine el recomandă voievodului multă precauţiune şi veghiare necontenită, peutru. ca, trăind la un loc c-o soţie schismatică, să nu răcească el în credinţa lui adevărată şi să nu se întoarcă la schisma abia abjurată. Laţco, pierzînd cauza aceasta de căsătorie, se potoli mult în noua sa credinţă, şi fiindcă nici episcopul Andrei din Siretiu, cam slab ajutat de acuma înainte, nu prea avu de înregistrat progrese esenţiale întru răspîndirea bisericei sale, de aceea întoarcerea în favorul catolicismului dorită de papi abia o puteai băga de samă în Moldova. Mai veni şi împrejurarea că, în urma războaielor şi a altor valuri dinlăuntru şi din afară, episcopia Milcovului, fondată cu mult înainte, adecă în a[nul] 1347, îşi pierduse averea, apoi lipsind episcopul nu se mai numi altul în locu-i, pentru care episcopia încetă cu totul în activitatea ei. 
Bunurile şi drepturile acestei episcopii trecură în vremea acestei înţeleniri cătră prelaţii catolici supraordinaţi, şi anume cătră arhiepiscopul de Gran şi cătră episcopul

        {EminescuOpXIV 192}

Transilvaniei, cari în tenacitatea lor nu voiră să se acomodeze a le da înapoi nici atunci măcar cînd papa Grigorie XI reinstitui în anul 1371 episcopia Milcovului, numind episcop pe preotul Nicolae. Pentru a se restitui averea şi celelalte drepturi reţinute Scaunul papal emise ordine severe cătră arhiepiscopul Nicolae din Gran şi cătră episcopul Transilvaniei, ba apelă şi la ajutorul regelui maghiar Ludovic I în favorul episcopului Nicolae al Milcovului. 
Raportul însă dintre reîmprospătata episcopie a Milcovului cu episcopia Siretiului, întemeiată tot atunci, nici n-ajunse la vo regulă nici la vo soluţiune statornică. 
Dar oricum să fi fost, atîta stă că biserica latină avea în Moldo-Valachia mai multă lipsă de credincioşi decît de episcopii. Naţia romînă (... ), simplă şi lesne de-a se ajunge cu ademenirea, părea a fi o pradă sigură, numai să fi venit un impuls puternic din afară şi daca afară de aceasta s-ar fi înfiinţat şi o episcopie, făcută şi calculată anume pentru ea, căci nu se arăta mulţămită cu aprovizionarea cu preoţi din Ungaria. Papa Grigorie al XI se adresă acuma cătră Ludovic cel Mare, al cărui zel evlavios făcuse deja pe-o parte a poporului romîn să se convertească, şi-l rugă să se sfătuiască împreună cu arhiepiscopii din Gran şi din Calocsa despre cum ar fi mai cu cale să se convertească romînii şi să vadă cum ar fi de continuat şi de dus la capăt o asemenea operă a mîntuirii. În aceeaşi vreme se dădu din Roma ordin celor în urmă pomeniţi arhiepiscopi de-a se informa daca-ar fi de vrun folos de-a se fonda o episcopie osebită pentru romîni, apoi să se mai informeze şi să-i raporteze anume cum stau relaţiile personale ale minoritului Antonie de Spoleto şi daca este om vrednic de încredere, căci, după cîte se pretind, el ar fi ştiind bine limba romînească şi, avînd darul elocuenţei, se zice c-ar fi contribuit mult pîn-acuma la convertirea a multă samă de romîni, încît pare a fi foarte potrivit să poarte cîrja păstorească. În orice caz intenţia Scaunului roman era de-a crea episcopiei de Milcov o poziţie mai liberă şi mai neatîrnată de înrurirea ungurească. 
Între acestea Moldova rămase încă tot subordonată mitropolitului din Halicz în Malorosia şi era espusă tuturor inconvenientelor acelora cari rezultau din depărtarea şi din nesuficienta dotare a acestui scaun mitropolitan. Cînd patriarhul ecumenic Filotei numi şi rîndui în virtutea unei hotărîri a sinodului pe episcopul Malorosiei Antonie mitropolit la Halicz, îl însărcină totodată pînă la-ncheiarea păcii şi cu episcopiile Chelm (Holm), Tursk, Perekursk şi Wolodimir, îi dete dreptul de-a alege şi sfinţi episcopi numai cu îngrădirea ca asemenea acte să le puie totdeauna în lucrare alăturea şi-mpreună cu mitropolitul Valachiei, neavînd sufragani care să-i fie la-ndemînă la asemenea funcţiuni de mare însemnătate. 
Pe cînd aşadar în Moldova nu exista un arhipăstor greco-oriental propriu, cel din Valachia asemenea nu se bucura de-o poziţie de sine stătătoare, ci trebuia să fie-ntrebuinţat ca sufragan în patriarhatul Constantinopolei. Dovadă despre aceasta ne-o dă un edict patriarhal din acelaşi an (1371), dat asemenea în urma unei hotărîri a sinodului, la care luase parte şi mitropolitul Valachiei, prin care se documentează numirea şi sfinţirea ieromonahului Athanasie de arhiepiscop al Kesariei în dieceza Kappadokiei, precum şi subordinarea diecezei metropolitane din Nazianz sub conducerea numitului mitropolit Athanasie, care era totodată exact al întregiei Anatolii. O altă dovadă pentru aceasta este mărturia depusă de cătră preotul Ioan Platynteris înaintea patriarhului şi a unui sinod la care a luat parte şi mitropolitul Valachiei, o mărturie prin care se confirmă cumcă episcopul din Achelous cîştigase de la mitropolitul din Ioannina iertare şi dezlegarea afuriseniei aruncată asupră-i. 

        {EminescuOpXIV 193}

Împăratul Carol IV renunţă la Moldova. Dar nu numai pe terenul confesional, ci şi pe cel politic. Principatele dunărene erau mult peţite, de se certau pentru ele. Împăratul Carol IV, care măritase pe fiică-sa Anna după marchioinul de Brandenburg Otto (Cel Leneş), începuse cu acesta ceartă serioasă pentru multele pretenţii ce le avea asupra acelui marchizat, o ceartă care ameninţa să degenereze în război şi la care ar fi trebuit să ia parte şi regele Ludovic al Ungariei, pentru că era obligat la aceasta în mod categoric printr-o legătură formală şi un tratat pe care-l încheiase cu Otto. Războiul era aproape să izbucnească cînd iată că papa Grigorie al XI, care ţinea foarte mult la concordia între principii creştini, atît în interesul general cît şi într-al său propriu, trimise pe Ioan, patriarh de Alexandria in partibus, în calitate de nunţiu, ca să-ntemeieze o învoială. Împăratul se folosi de ocazia bună pentru a-şi asigura posesiunea Sileziei în contra pretenţiilor regelui maghiar Ludovic, carele, în puterea dreptului de moştenire după mumă-sa Elisabeta, sora regelui Cazimir III, cel din urmă Piast, ajnns în fine rege al Poloniei, se credea în drept de-a pretinde posesiunea acelei ţări. 
Nunţiul papal izbuti să împace interesele opuse puind la cale o căsătorie între Sigismund, fiul lui Carol IV, şi Maria, fiica lui Ludovic. În februarie 1372 Ducele Ladislaus de Opeln, palatin al Ungariei şi Thoma, arhiepiscopul de Gran, merseră rînduiţi de rege la Curtea împărătească din Breslau, purtînd cu sine documentul definitiv al învoielei şi cu această ocazie împăratul făgădui hotărîtor şi îşi întări făgăduinţa printr-un pact giuruit în toată forma (promittimus bona fide et sub juramento corporali), atît în numele său propriu cît şi într-acela al împărătesei, a fiilor, fiicelor, fraţilor, nepoţilor de frate şi de fii şi alţi moştenitori şi urmaşi, că atît el cît şi toţi aceştia nui vor îmbla nici odinioară după posesiunea sau apropriarea regatelor Ungariei, Poloniei şi Dalmaţiei, nici după voievodatul Moldovei (... ) nici după celelalte provincii sau ţări laterale ale coroanei ungureşti; şi chiar daca una din aceste ţări de bunăvoie s-ar declara că e gata să i se supuie, niciodată împăratul şi toţi cei pomeniţi mai sus nu-şi vor da învoirea la una ca aceasta. Raportul de vasalitate a Moldovei cu Ungaria e recunoscut şi atestat aşadar şi din partea împăratului. 

Bogdan Muşat Voievod. După voievodul Laţco, ai cărui fii rămaşi se chemau Bogdan, Petru, Ştefan şi Roman, urmă în domnie fiul său cel mai mare Bogdan, poreclit Muşat, care stătu pe scaunul domnesc şase ani de zile (1373 - 1379). El avu un rival în persoana lui Gheorghe Koriatowicz, căpetenia unui neam de ruteni care stăpînea o regiune întinsă din Podolia sub supremaţia litvană. Capi de partidă ai nestatornicului şi iubitorului de schimbări popor moldovenesc îl aleseră domn pe acest om. ambiţios şi vestit pentru vitejia lui şi-l invitară la Suceava, capitala de pe atunci, care invitare el o şi primi cu noroc în fruntea unei cete armate. Dar curînd căzu sub lovirile puternicului partid al lui Bogdan şi-şi află pacea de veci în mănăstirea de la Vaslui. De altmintrelea, de teama tătarilor cutreierători, locuitorii Moldovei nu se prea aşezau la şes, ci mai mult în oraşe întărite şi la margini de codru, se detrăgeau prin aceasta privirilor vecinilor lor şi, afară de-o samă de fapte războinice, nu se prea vestea alta de dînşii. Lipsa desăvîrşită de orice cultură literară, prin urmare lipsa de pămînteni ştiutori de carte şi de analişti, arbitrariul şi lipsa de formă a unui trup de stat care se lupta să răsară din începuturi crude, lipsa de interes pentru asemenea stări primitive la străinătatea cu mult mai înaintată, dar totuşi numai pe jumătate cultă: toate acestea la un loc ne esplică tăcerea istoriei despre dezvoltarea vieţii statului şi a celei cetăţeneşti în acest Principat în vremea ce urmă imediat după descălecarea statului moldovenesc. 
Tot lucrul acesta se poate dovedi şi în privirea puţinelor ştiri despre întîiul period al existenţei ca stat a Valachiei. 

        {EminescuOpXIV 194}

Petru Muşat Voievod. După Bogdan-Muşat urmă la domnie fiul său Petru Muşat, care duse cîrma ţării zece ani de-a rîndul (1379 - 1389). În zilele lui rivalitatea si lucrarea reciproc opusă, însă secretă, între Polonia şi Ungaria în privirea Moldovei începu să se dea pe faţă şi însuşi strînsele legături de înrudire între cele două Case de regenţi a amîndoror regatelor se dovediră ca nefiind îndestul de tari pentru a putea pune stavilă intereselor statelor. Amîndouă regatele căutau c-un zel egal pe sub mînă aderenţi eminenţi şi oameni ai războiului în Moldova, pentru ca prin ei să întreţie relaţii cu această ţară şi să-şi sporească cu efect influenţa lor proprie în ţară. În acest spirit se întîmplă că Vladislav, principele de Opeln, în calitatea sa de regent vremelnic al Poloniei, dete în anul 1378 comandantului de arcaşi, romînului Alexandru, moşia Hodlo lîngă pîrîul Tîrnova, permiţîndu-i totodată ca administraţia şi justiţia pe această moşie să se poarte după dreptul romînesc. Regina Ungariei, Maria, exercită chiar fără jenă un drept de suveranitate asupra Poloniei, dăruind în anul 1383 o moşie din Galiţia ostaşului moldovenesc Iosif, fiul boiarului velit Petru. 
 Sub stăpînirea lui Ludovic cel Mare regatul unguresc ajunse la mare putere şi vază, dar sub administrarea personală a fiicei sale, regina Maria (1382 - 1386) şi sub conducerea mumei ei, a reginei văduve Elisabeta, suferi din contra o zguduire din temei şi multă stricăciune. Deconsiderarea slabului regim femeiesc se lăţi atît de tare în Ţara Ungurească principală cît şi în ţările laterale, încît neascultarea din început a celor nemulţumiţi degeneră în lepădare în toată forma, aşa că anume Bosnia, Croaţia şi Dalmaţia scuturară cu armele în mînă jugul maghiar. La urma urmelor însăşi regina Maria şi muma ei, regina văduvă Elisabeta, căzură în puterea şi închisoarea sumeţului vasal Horvat, ban al Croaţiei, încît tronul rămase în faptă orfan. Cumcă o asemenea pildă trebuia să aibă un efect contagios şi asupra celorlalte ţări ale regatului maghiar şi cumcă aceste ţări începură a recunoaşte în Polonia un razim mult mai puternic în contra năvălitorilor osmani decît în Ungaria rezultă ca o concluzie de sine înţeleasă din starea de lucruri de pe atunci. Puţin impuls de dinafară trebuia pentru a le face să se întoarcă de la Ungaria şi pentru ca limba cumpenei să se plece în partea Poloniei. 
 După stingerea dinastiei Piaştilor tronul Poloniei rămăsese Hedwigei, fiicei şi moştenitoarei lui Ludovic cel Mare, care fiică se mărită după Iagello, ducele Lituaniei, cu numele de botez Vladislav II respectiv al V[-lea] şi, fiind ea singură în drept, îi plăcea foarte mult să se ocupe şi se ocupa cu succes cu afacerile guvernului. Ea-şi aruncă ochii şi asupra Moldovei, unde minoritul Nicolae, numit la 1384 episcop de Siretiu, lucra cu mult succes în interesul Poloniei. Urmaşul episcopului Nicolae, dominicanul Ştefan Ruteni, lucră (de la 1388) în aceeaşi direcţie, şi izgonirea influenţei ungureşti prin cea polonă mergea cu atît mai uşor cu cît papa însuşi spera mult mai mult de la Polonia decît de la Ungaria atragerea Moldovei la confesia catolică. Astfel Petru Voievod, ascultînd instinctul său de conservaţiune şi privind la slăbiciunea Ungariei, rezultată din turburări interne, se hotărî a recunoaşte supremaţia Poloniei. Deci Petru Vodă purcese cu boiarii săi cei mai aleşi la Liov, unde în numele său propriu cît şi în acela al poporului el prestă la 11 august 1387 omagiu formal de vasalitate atît regelui Vladislav Iagello cît şi reginei Hedviga, pronunţînd supunere şi fidelitate regelui, reginei, dinastiei regale şi regatului Poloniei şi, după datina bisericii orientale, el depuse jurămînt, sărutînd cu respect crucea şi evanghelia pe care i le ţinu Kyprian, mitropolitul Chievului, iar omagiul şi jurămîntul prestat le întări prin anume hrisov în scris, înduplecînd şi pe demnitarii săi cei mai de frunte şi pe boari să depuie acelaşi omagiu şi acelaşi jurămînt pentru Polonia în numele poporului moldovenesc. În documentele ieşite de la rege în privirea aceasta Petru poartă titlul de Palatinus Moldaviae şi stă în deosebită graţie la curtea polonă. Prin documente îl vedem pe Vladislav Iagello numindu-l pe Petru amic şi ginere şi luînd refugiu la acesta cînd avea nevoie de bani. Astfel în anul 1388 regele se împrumută

        {EminescuOpXIV 195}

de la Petru Voievod cu suma de 3000 taleri italieneşti de argint pe termin de trei ani, iar spre asigurarea împrumutului îi ipotecă atît lui cît şi frăţîni-său Roman şi urmaşilor lor oraşul şi ţinutul Halicz pînă la răspunderea sumei. Petru era obligat să apere bine contra inamicilor oraşul şi ţinutul amanetat şi în caz de trebuinţă să ceară ajutor de trupe de la regele; iar regele din parte-i se îndatorea să răspunză suma împrumutată chiar în cazul cînd Halicz ar încăpea pe mîni inamice şi s-ar pierde. 
Petru Vodă se sili şi izbuti să cîştige pe Mircea, viteazul voievod al Valachiei, pentru Polonia şi în contra Ungariei. Astfel se încheie între cei doi voievozi şi regele Vladislav o alianţă defensivă mai cu samă contra Ungariei, iar după chibzuinţă şi în contra altor inamici, pentru a căreia încheiare definitivă şi documentală Mircea trimise la Curtea polonă din Radom pe doi împuterniciţi, iar Petru pe mareşalul Curţii sale Dugoi, unde, la 10 decemvrie 1389, se iscăli tratatul de cei trei aliaţi. Petru Vodă, legat de Polonia cu jurămîntul său de vasalitate, era aliatul natural al suveranului său, n-avea nevoie de un anume tratat de alianţă şi nici nu mai apare iscălit pe acel document, datat din Lublin în 20 ianuarie 1390, prin care Mircea şi Vladislav întăresc din nou relaţiile lor de amiciţie şi alianţă în contra poftelor de agresiune ale regelui maghiar Sigismund. Petru Muşat, părăsind priveliştea lumii, lasă în urmă-i cinci fii din căsătorie legitimă şi cu drept de-a-l moşteni: Roman, Ivaşcu, Vilcio, Iuga şi Alexandru. 

Ştefan I Voievod. Război şi împăcare cu Ungaria. Acum Moldova ne prezintă priveliştea uricioasă de fraţi şi veri învrăjbiţi, care nu numai că se subminează cu răutate unul pe altul şi se duşmănesc, ci se şi oştesc pe faţă unul împrotiva altuia chiar cu ajutor străin şi se răstoarnă din scaunul domnesc. După moartea lui Petru nu veni la rînd nici unul din fiii lui, ci se îngrămădi la domnie frate-său, Ştefan I, care nu se putu ţinea în periodul întîi al domniei decît trei ani fară întrerupere. El întîmpină încurcături grele esterne şi toane contrarie ale sorţii, cari una îi zguduiră rău neatîrnarea, alta îi avizară un punct de gravitaţie într-o direcţie cu totul opusă celei de pînă acum. Regele Sigismund intrînd la domnie în Ungaria (1387) găsi pe soţia sa regina Maria detronată şi în închisoare, regatul desfăcîndu-se, vaza şi influinţa coroanei dînd repede înapoi. Energic, cu putere de acţiune şi inimos precum era de feliul lui, hotărî să ridice dîn nou şi cu putere regatul şi tronul, liberă mai întîi pe regina Maria din închisoare, pedepsi în mod exemplar pe hainul ban al Croaţiei, Ioan Horvat cît şi pe cei mai de frunte complici ai lui şi-şi îndreptă armele contra Principatelor dunărene romîneşti cari se îndărătniciseră, făcînd începutul cu Moldova, ce se declarase pe faţă pentru Polonia. C-o oaste reîntinerită şi cu gînd statornic de cucerire, regele irupse în Principat la anul 1390, unde însă Ştefan Vodă se sili din răsputeri să-i împiedice intrarea, puind în cumpănă toată puterea sa de luptă, întărind căile de munte, strîmtorile şi drumurile săpate ce aveau a le trece ungurii mai cu ţarcuri, mai puind curse şi lăsînd pretutindeni garnizoane de arcaşi. Avangarda armatei de operaţie, compusă din secui, o comanda Ştefan de Kanischa, un ostaş încercat, cu multă esperienţă şi stînd în mare graţie la monarhul sau, care prin înaintarea sa combinată părea a oferi oştirii năvălitoare destulă siguranţă contra oricării surprinderi din partea inamicului. Corpul de căpetenie al trupei îl comanda Sigismund în persoană, la care se alăturase, cu însemnat ajutor de oaste, credinciosul primat al Ungariei, Ioan de Kanischa, carele însă apucă alt drum pentru a irumpe în ţara inamică. 
Cînd regele, făr-a presupune deosebitele locuri de curse, începe să treacă lanţul Carpaţilor ce se ridică între Ungaria şi Moldova, se vede deodată în mijlocul acelor curse, încunjurat şi atacat pe neaşteptate de o nenumărată mulţime de arcaşi moldoveni; oameni şi cai sufer egal sub ploaia cea de săgeţi şi întreaga oaste regală se vede

        {EminescuOpXIV 196}

oprită în loc. Ungurii la nevoie estremă sar de pe cai jos, se aruncă cu inimă de leu asupra moldovenilor, taie pe mulţi dintr-înşii şi-i silesc să se retragă în cele mai apropiate ponoară şi prăpăstii, aducînd fugarilor mari pierderi. Cu spada în mînă Sigismund îşi face drum în ţară şi pătrunde pînă la capitala Suceava. 
Ştefan Vodă, atît de viteaz între stînci, ponoară, codri şi vizunii, pierde curajul la cîmp limpede şi, nemaiputînd pune temei pe puterea sa, se pune pe rugăminţi, pentru a îmblînzi mînia regelui. Cu boierii săi cei mai de frunte vine înaintea regelui, i s-aruncă la picioare şi vorbeşte rugîndu-se următoarele cuvinte: "Glorioase Principe! Graţia ta regală să ne îngăduie iertarea pe care o cerem şi să şteargă cu bunătatea ce cu mulţămită vom recunoaşte-o ceea ce am greşit cu sumeţie într-un acces de netrebnicie împrotiva legii fidelităţii ce o datorim, căci strălucirea radioasă a demnităţii de rege se sporeşte mult mai mult prin cruţarea celor biruiţi decît prin nimicirea aspră a vasalului, odată neascultător, dar acum plin de căinţă. Tu eşti regele şi stăpînul nostru. Curgă dar din izvorul mărinimiei tale regale acea îndurare pe care pentru greşalele noastre n-am merita-o". După acest cuvînt Ştefan Vodă şi cu boierii îşi plecară capetele pînă la pămînt şi aşteptară cu umilinţă hotărîrea regelui. 
Sigismund, cuprins de o pornire mărinimoasă, le răspunse. "Deşi violarea înaltei noastre demnităţi regale s-ar fi cuvenit să fie ştearsă prin o espiaţiune tot atît de mare, totuşi nu ne potrivim a întuneca întrucîtva strălucirea gloriei noastre printr-o judecată aspră. Deci vă îngăduim deopotrivă cruţare şi iertare şi vă reprimim în buna noastră graţie, dar cu condiţia ca să nu se mai întîmple recidivă". În genunchi ascultară Ştefan şi ai săi mîngîietorul răspuns, sărutară bucurîndu-se şi mulţumind poala hainei regeşti, apoi jurară regelui şi regatului statornică fidelitate şi plată de tribut în tot anul, făgăduinţe pe cari le şi întăriră cu jurămînt solemn şi prin document în scris. Astfel se despărţiră amîndoi în pace şi Sigismund, întorcîndu-se, dete repaos trupelor sale un an de zile, spre a se odihni. 
Dar, oricît de simţitor fusese modul în carele Ştefan I cunoscuse puterea armelor ungureşti, el avea o frică mai tot atît de mare şi de Polonia, care aspira şi cu mai multă îndărătnicie la Moldova. În acelaşi an în care fusese învins şi umilit el dete voie lui Mircea voievodului Valachiei ca prin mijlocul solilor împuterniciţi să trateze şi să încheie în domneasca rezidenţă a Sucevei un legămînt defensiv cu regele polon Vladislav Iagello în contra regelui Sigismund (15 noiemvrie 1390). 
Dar printr-o concesie atît de slabă nu se prea linişti gelozia Poloniei, carea de acuma înainte îl luă a nume de rău omagiul prestat regelui Sigismund şi de-a căreia putere căta să se teamă cu atît mai mult cu cît mai uşoară era năvălirea în Moldova despre învecinata Podolie, adecă chiar de la graniţa ţării sale. Supărarea Poloniei şi nemulţămirile dinlăuntru în contra lui Ştefan Vodă le mai aţîţă mai presus de toţi un frate mai mic şi cel mai primejdios rival al lui, Roman, care şi izbuti să puie la cale o răscoală pentru răsturnarea domniei. Ştefan ceru, dar prea tîrziu, ajutor de la turci; înainte de-a putea sosi un asemenea ajutor el era deja detronat şi aruncat în temniţă, bun bucuros de-a fi rămas cu viaţă. Roman, învingătorul său, îl urmă în scaun (1392), dar domnia lui n-a fost menită să ţie mai mult timp decît aceea a predecesoralui său. 

Mănăstirca Sf. Mihail în Maramureş. În zilele lui Ştefan Vodă dinaştii romîni Baliţa (Balcu) şi Dragoş, aşezaţi în Maramureş şi purtînd titlul de voievozi, solicitară de la patriarhul ecumenic şi cîştigară de la dînsul multe prerogative ce merită a se menţiona în favoarea mănăstirii Sf. Mihail, care stătea sub patronatul lor îndeosebi şi era pe moşiile lor. Spre acest scop Dragoş Voievod merse însuşi la Constantinopol şi-i espuse patriarhului în persoană şi cu multă stăruinţă cererea sa. Patriarhul luă deci mănăstirea în a sa nemijlocita apă

        {EminescuOpXIV 197}

scutire şi conducere patriarhicească o sustrase de la jurisdicţiunea arhiepiscopului respectiv, orîndui pe Pachomie, egumenul acestei mănăstiri, exarh cu toate drepturile şi datoriile, avînd a se subordina numai patriarhatului şi mai dispuse, pe lîngă acestea toate, ca conducerea mănăstirii, administraţia averii şi duhovnicia supremă pe moşiile ce se ţineau de mănăstire (Selagiu, Artunti, Ongotza, Imbereki, Zizowi, Balwanezi şi Bistra), sfinţirea de biserici şi hirotonirea de preoţi precum şi exerciţiul tuturor drepturilor arhipăstoreşti să se cuvină, înlăuntrul acestei regiuni, exarhului şi egumenului Pachomie. După moartea acestui din urmă cei doi fraţi Baliza şi Dragoş împreună cu soborul mănăstirii vor avea voie să proceadă la alegerea unui egumen nou, carele asemenea va intra în drepturile şi datoriile unui exarh şi va purta titlul unui asemenea. Documentul formal, provăzut cu subscrierea şi pecetea patriarhului de Constantinopole Antonios şi prin care se întăreau privilegiile mai sus arătate, au fost dat în august 1391 la mîna celor doi voievozi pomeniţi mai sus. 

Roman Vodă. Roman, fratele mai mic al lui Ştefan I, cîştigă scaunul domnesc al Moldovei prin răscoală, dar nu se putu ţinea pe el decît trei ani (1392-1395). Însurat cu fiica de principe Anastasia, el avu şase fii, dintre cari doi, anume Alexandru şi Bogdan, jucară mai tîrziu un rol însemnat. În şesul frumos şi roditor curmat de rîurile Siretiul, Bistriţa şi Moldova, şi anume acolo unde Moldova se varsă în Siretiu, Roman zidi pe-o culme pitorescă un nou oraş de rezidenţă c-un castel întărit şi cu zidurile de împrejmuire ajungînd în apa Moldovei, oraş căruia-i puse chiar numele său şi unde-şi aşeză scaunul domnesc. Plin de mîndrie de sine, el se iscălea pe documentele, datate din capitala Roman "mare autocrat, stăpînitor şi regent al Moldovei de la munte pîn-la mare" şi răsplăti pe oştenii săi cu daruri foarte însemnate de moşii. În anul 1393 prestă, împreună cu boierii săi de frunte, omagiu formal de vasalitate şi jură credinţă regelui Vladislav Iagello, reginei Hedviga şi regatului Poloniei, despre care act a şi eliberat document în toată regula. 
Prin întîmplările din învecinata Polone, dar mai mult încă prin imprudenţa sa proprie, Roman Vodă se lăsă atras în volbura mişcărilor războinice de acolo. Căpetenia unui neam rutean, Theodor Korioatowicz, care, propriu vorbind, era vasal unguresc, avînd drept feud cetatea Munkacs, întorsese spatele feudului şi suveranului său şi începuse a roi spre Podolia, a căreia domnie o şi luă în temeiul unei învoieli pe care-o încheie cu regele Vladislav Iagello în aşa fel încît să fie primit sub ocrotire polonă şi să aibă această provinţie drept feud sub suveranitatea Poloniei. Cu toate acestea însă Iagello dete castelul şi ţinutul Kamenieţ puternicului Mare Duce Witold ca feud ereditar în linie bărbătească, şi atunci se aprinse lupta între cei doi investiţi cu feudul pentru frumoasa ţară ce li dăduse în stăpînire, şi Koriatowicz puse în cumpănă toată puterea oştirii lui din Podolia, împreună cu trupa auxiliară ce i-o pusese la dispoziţie Roman Vodă, pentru a-şi menţine Podolia şi pentru a se-mprotivi năvălirii viteazului Witold. Oastea întrunită podolică-moldovenească suferi însă o grea înfrîngere lîngă Braţlav şi atît de repede căzu Podolia în puterea biruitorului Witold încît lui Theodor Koriatowicz nu-i mai rămase alta decît să caute refugiu îndărătul zidurilor bine întăritei şi aprovizionatei cetăţi Kamenietz. Dar şi acest oraş, cercetat rău printr-o ceartă ce se aprinsese între partea de garnizoană moldovenească şi-ntre cea podolică, deschise curînd după aceea porţile sale învingătorului, care luă prins pe învinsul Theodor Koriatowicz şi-l trimise la Wilna. 
Căderea căpitanului rutean nu rămase fără urmări pentru aliatul său din Moldova, care cutezase a se lupta pe faţă contra lui Witold cel puternic, acest vasal favorit al lui Iagello: Roman Vodă căzu din scaunul domnesc la a[nul] 1395, urmîndu-i în domnie predecesorul său Ştefan I. 

        {EminescuOpXIV 198}

Ştefan I pentru a doua oară. Dar abia ridicaseră boierii din Moldova domn pe Ştefan I, fiul lui Laţco şi fratele lui Roman, cînd şi socotiră cum ar înlătura neîncrederea care exista împrotiva lui la Curtea polonă încă de pe vremea întîiei lui domnii, dar mai cu samă acuma cînd Moldova, dînd ajutor lui Koriatowicz, putea s-aştepte să se descarce asupră-i mînia lui Witold. Deci trimiseră solie la regele polon, Vladislav Iagello, şi-i făgăduiră că, în caz de-a se aproba ca Ştefan Vodă să ia asupră-şi domnia, se va duce în persoană atît el cît şi boierii lui de sfat la regele să jure credinţă; daca o samă dintre boieri n-ar putea să se ducă la Curtea polonă în persoană, atunci vor depune jurămîntul de fidelitate în mîna delegaţilor regeşti poloni trimişi pentru aceasta; oraşele în litigiu şi ţinuturile Sniatyn, Kolomyia şi Pocuţia ei nu le mai cerură îndărăt, ci socotiră numai că după ce Ştefan Vodă va sosi la Curtea regească se va arăta desigur dispus la dorinţa şi voia regelui în privirea altor două cetăţi, Kieszyn şi Chmiolow, pretinse asemenea din partea polonilor. Propunerea fu primită şi încă în acelaşi an (1395) Vladislav Iagelo primi în numele său şi al regatului jurămîntul de omagiu şi fidelitate al lui Ştefan Vodă, carele venind în persoană îl depuse şi oral şi în scris; cei mai mulţi din boierii săi de sfat jurară apoi mai tîrziu în ţara lor, înaintea delegaţilor împuterniciţi ai regelui. 
Domnia a doua a lui Ştefan Vodă se întîmplă într-o epocă mişcată deopotrivă şi în cele politice şi în cele bisericeşti, într-o epocă primejdioasă. Prin sila împrejurărilor şi puterea precovîrşitoare a mişcării generale, fusese şi el răpit şi mînat în anul 1396 să ia parte la nenorocita cruciată a lui Sigismund contra turcilor, deci şi la înfrîngerea suferită de marea oaste creştină lîngă Nicopole. 
Tulburări confesionale în Moldova. Vaza şi influenţa patriarhului ecumenic avură în Moldova o stare grea, pentru că mitropolitul legiuit şi rînduit de sinod fusese împins din ţară afară şi căta să se deie ajutor grabnic, căci de altmintrelea s-ar fi furişat uniunea pe portiţa cu isteţie deschisă de nişte uzurpatori ierarhici cu ajutorul preponderanţei ungureşti şi polone. Episcopii mincinoşi, Iosif şi Meletie, neavînd nici unul din ei rînduire nici împuternicire, în bătaia de joc a tuturor legilor bisericeşti şi tradiţiilor canonice îşi arogară în mod arbitrar puterea bisericească din această ţară, alungară pe mitropolitul legiuit din dieceza sa, prin fel de fel de apucături ştiură să se furişeze şi să cîştige aprobarea şi supunerea clerului şi poporului şi încolo nici nu-i durea capul nici de patriarh, nici de sinodul lui, ba nu vrură să se retragă din demnitatea şi puterea uzurpată nici atunci cînd mitropolitul în drept îi destitui şi aruncă asupra lor anatema. În zădar s-adresă Ştefan Vodă c-o scrisoare proprie, trimisă prin protopopul Petru la patriarh cu rugămintea ca să recunoască pe acei episcopi neîndreptăţiţi. La o asemenea cerere, zicea răspunsul, nu se poate da deloc învoire, fiind anticanonică, în contra bisericei şi nedreaptă; pentru notoria lor violare a bisericii şi netăgăduita scandelă sufletească, episcopii aciia nu merită iertare nici de la Dumnezeu nici de la oameni, ci din contra să fie puşi într-un rînd cu furii, hoţii de codru şi spărgătorii de căsătorii; alungarea episcopilor fără drept şi recunoaşterea locţiitorului orînduit de patriarh sînt o condiţie neapărată pentru restabilirea unei stări de lucruri cu orînduială întru ale bisericei. În spiritul acestui edict patriarhul nu numai că pusese sub anatema cea mare pe cei doi episcopi îngrămădiţi, ci pusese şi ţara sub interdict, iar pe Vodă, preoţime şi popor sub anatema cea mică, iar ridicarea acestei pedepse bisericeşti a declarat că atîrnă de la primirea exarhului rînduit de patriarhat în persoana protopopului Petru. Episcopii Iosif şi Meletie fură chemaţi să vie înaintea sinodului spre a-şi cere în persoană iertare de la el, căci numai în acest mod o mai pot căpăta. Cu toate că Petru nu prea voia de la început, dar în urmă tot a primit acea demnitate, administră ca exarh biserica din Moldova, exercită toate drepturile unui arhipăstor cu escepţia numai a hirotoniei diaconilor şi preoţilor, lucru la care trebuia să puie pe cel mai apropiat episcop sau mitropolit din vecinătate. 

        {EminescuOpXIV 199}

Vodă, clerul şi poporul se supuseră la ceea ce nu se putea evita, primiră pe întorsul protopop Petre cu toată supunerea ca pe un exarh, îi dădură toată cinstea şi ascultarea, căpătară în acest chip atît iertarea cît şi restabilirea încurîndă a administraţiei bisericeşti normale, care îndealtfel nu se putea ajunge decît sub forma unui scaun metropolitan naţional. 
După o domnie de patru ani (1395 - 1399) Ştefan I îşi încheie cariera şi abia acuma putură ajunge la cîrmă fiii lui Petru Muşat. Atît din sfîşierile dinlăuntru cît şi din starea negata a clădirii politice din ţară, precum şi din atîrnarea de ţări străine învecinate se poate deduce lesne cumcă biruinţa coborîtorilor direcţi asupra rudelor colaterale nu s-a putut întîmpla fără turburări înlăuntru, fără intrigi de dinafară. 

Iuga vodă. Cei cinci fii ai lui Petru: Roman, Ivaşco, Vilcio, Iuga şi Alexandru, avînd toţi drept egal de moştenire, dar neputînd urma la ea decît după rîndul vrîstei lor, începură a se lupta pe întrecute ei în de ei pentru scaunul domnesc. Cel mai mare dintre ei şi cel mai în drept de-a peţi domnia, anume Roman, se învoi cu doi dintre fraţii mai mici, Ivaşco şi Vilcio, cu tocmeală pacinică, dar împrotiva lui se ridică un frate cu mult mai mic, Iuga, care ştiuse a-şi cîştiga cu dibăcie şi bun succes cooperarea lui Swidrigello, ce petrecea în Podolia şi era frate cu regele Vladislav Iagello. Swidrigello ademeni pe Roman cu făgăduieli la el în Podolia ş-acolo îl ţinu într-adins la închisoare strictă, din care nu putu scăpa decît prin mijlocirea celor doi fraţi ai lui pomeniţi mai sus şi favorabili care-l rugară pe rege să intervie. Ivaşco şi Vilcio se făcură adecă la anul 1400 chezaşi la rege pentru fidelitatea fratelui lor Roman. Acesta, scăpînd din închisoare, prestă cu cei mai de frunte boieri ai săi jurămînt formal de vasalitate atît regelui Vladislav Iagello cît şi ducelui Witold, în caz dacă va ajunge la scaunul domnesc ce i se cuvine după părintele său; promise apoi amîndoror, adecă regelui şi ducelui stăruitoarea fidelitate de vasal, supunere şi ascultare, dărui regelui şi regatului moşia Sepina (terram Sepinensem, probabil că moşia Şipeniţa din valea Prutului) cu hotarele ei vechi şi iertă regelui cu totului tot datoria de banii pe care acesta-i împrumutase de la tatăl său Petru în anul l388. Dar cooperarea şi ajutorul la război la cari era îndatorit în calitatea sa de vasal se obligă s-o dea în contra oricărui inamic al Poloniei, esceptînd însă pe prusieni şi litvani, ale cărora ţări, fiind prea depărtate şi greu de ajuns, moldovenii să nu fie ţinuţi a se lupta în contra lor. Cu ajutor polon Roman izbuti într-adevăr să rupă la sine domnia în partea de nord a Moldovei, însă la un succes definitiv nu ajunse şi fie că murind de moarte firească, fie că se va fi învoit cu frate-său Alexandru Vodă, destul că după puţină vreme el dispare de pe scena politică pe care şi Iuga nu se putu ţine decît cu puţin mai mult, domnind şi el abia doi ani (1400 - 1402). 
În zilele lui Iuga se văd petrecîndu-se oarecari schimbări în privire bisericească. Episcopul romano-catolic din Siretiu, dominicanul Ioan Sartorius, se rugă de papa Bonifaţiu al IX şi primi învoirea acestuia de-a strămuta episcopia de la Siretiu la Bacău, fiindcă acest oraş era mai în mijlocul ţării. De atunci se stinse numirea de "episcop de Siretiu" şi începu aceea de "episcop de Bacău". 
Un merit durabil al lui Iuga Vodă e înfiinţarea unei ierarhii pămîntene şi proprii, deşi nu cu totului tot neatîrnate, din lipsa căreia Moldova fusese avizată pîn-acuma la provinţii bisericeşti străine din partea cărora era îngrijită în mod vitreg. În anul 1399 el trimise solie la patriarhul Ochridei din Albania, ceru de la dînsul întîi arhipăstoreasca binecuvîntare, apoi căpătă învoirea pentru instituirea unei mitropolii proprii pentru Moldova, după care fu ales Theoctist ca cel dentăi mitropolit propriu al ţării, sfinţindu-l şi patriarhul în această calitate. Preoţi ştiutori de carte şi cărţi

        {EminescuOpXIV 200}

bisericeşti primi Moldova din Ochirida, deşi aceste din urmă erau compuse numai în limba slăveană. Instituirea unei mitropolii proprie nu putea trece decît de precarie şi slabă, pe cîtă vreme patriarhul ecumenic şi o hotărîre formală a sinodului nu-şi rostise aprobarea canonică pentru aceasta. 
Dar şi de altmintrelea Iuga Vodă gîndea la înflorirea ţării. La locuri potrivite el descălecă sate şi oraşe, le dădea hotare suficiente, dăruia pe boierii ce se distingeau şi pe oştenii viteji cu moşii şi puse în fine temelie la înfiinţarea unei călărimi regulate, de care avea nevoie pentru apărarea ţării sale. Cu toate acestea intră în ceartă şi scurt război cu Mircea; viteazul voievod al Valachiei, în a cărui prinsoare îşi încheie scurta sa domnie. Fratele său mai mic, Alexandru, îi urmă în scaun. 

        {EminescuOpXIV 201-214}

        {EminescuOpXIV 215}

ART(E)A (REPREZINTAŢIUNEI) REPREZENTĂREI DRAMATICE 
DEZVOLTATĂ ŞTIINŢIFIC ŞI ÎN (COEZIUNEA) LEGĂTURA EI ORGANICĂ

De Profesorul dr. ENRIC THEODOR ROTSCHER după ediţiunea a doua 2254

Dacia literară (1840 ). În Iaşi o societate de actori romîni s-au întrunit in iarna trecută, 311 r sub direcţia unuia din mădulările sale, spre a da 12 reprezentaţii in limba naţională şi alcătuite de piese comice, de melodrame şi însuşi de tragedii. Planul a fost mare, dar isprava mică. La auzirea unei asemenea întruniri publicul au bătut din palme şi, prin numeroasa sa aflare la toate reprezentaţiile, au vădit cît de mult dorea o scenă romînească. Deosebite piese traduse din franţozeşte şi din nemţeşte s-au înfăţoşat. Acum suntem la a 10[-a] reprezentaţie. Publicul nu lipseşte niciodată, aplauzele sînt peste măsură; însă la noi aplauzele nu sunt încă o dovadă de bunătatea piesei şi de talentul actorilor. Publicul laudă pentru că este mulţumit să aibă şi atîta, fără ca cea mai mare parte din el să se întrebe daca teatrul nostru nu s-ar putea îmbunătăţi şi mai mult. Această întrebare este de datoria noastră s-o facem; şi aflăm că, daca la teatrul romînesc nu vedem neci unul din acei carii sînt nelipsiţi la reprezentaţiile franceze, aceasta nu este din nepatriotism, ci din convingere că direcţia nu are neci o cunoştinţă de teatru şi că nu-şi împlineşte datoriile cerute prin o asemenea nobilă îsărcinare; şi că, în loc de a vedea în această întreprindere o patriotică dorinţă de-a informa dramatica naţională, se vede numai o speculaţie. Piesele sînt rău alese, sfîşiete şi rău întocmite; iluzia scenei nu este observată; cînd jocul actorilor, de nu a tuturor, dar sigur a celor mai mulţi, este prost, decoraţiile, costumele măcar ar trebui să fie frumoase şi analoge cu coprinsul pieselor. Dar aceasta este cu totul dimprotivă. De multe ori se-nfăţoşează pe scenă în tot ridiculul lor cele mai mari anacronisme; costume, oameni despărţiţi prin veacuri întregi se întîînesc în reprezentaţiile romîneşti. Aşa în Vicleniile lui Scapin s-au văzut un huzar din vremea lui Napoleon, un elegant muscadin din vremea lui Moliere, o cochetă din zilele noastre. 
Dd. Caragialy, Pandely şi Jan singuri ne fac ceasurile reprezentaţiei suferite. Aşa cu cea mai mare plăcere am văzut pre d. Caragialy în rolul Furiosului. Jocul său patetic şi plin de adevăr ne-au încîntat cu totul. Un lucru numai am dori de la dumnealui, adecă mai puţină sentimentalitate şi mai mult natural. Noi cerem mult de la d. Caragialy, dar talentul său ni dă dreptate să aşteptăm şi mai mult; de aceea sîntem grei. D. Pandeli şi d. Jan se deosebesc asemenea prin comicul lor. 
Materia este, teatrul naţional poate să înflorească; dar pentru aceasta trebuie o întreagă abnegaţie de interes bănesc; trebuie un interes de slavă, dorul binelui şi o mare hotărîre de-a face jertfe-nsămnătoare; atunci scena romînească va fi arte, iar nu păpuşerie. 

Teatru. Guvernul Moldaviei, simţind că teatrul romînesc n-ar putea niciodată înflori cît ar fi în concurenţă cu cel francez, au hotărît cu de la 15 mai viitor să încredinţeze ambele scene unei singure direcţii naţionale. Aşadar aceasta direcţie s-au încredinţat dd. spătarului C. Negruzzi, comisului V. Alecsandri şi căpitanului M. Cogălniceuanu, cu îndatorire ca în iarna viitoare să se deie pe săptămînă de trei ori reprezentaţii franceze şi o dată romîneşti, Redactorul

        {EminescuOpXIV 216}

"Daciei" fiind şi el din acea direcţie nu poate să zică nimica în favorul unei asemenea măsuri
pentru că n-are obicei de-a se lăuda pe sineşi. Publicul însă va putea judeca la vreme în ce mîni
s-au încredinţat această sarcină şi dacă teatrul romînesc va fi tot păpuşeric or arte. 

Pentru de-a putea privi cu uşurinţă peste întreagă ţinoarea unei ştiinţe trebuieşte înainte de toate espunerea principiilor sistematice cari dovedindu-se odată [că] trebuie să fie aşa cum se statuează şi nu altfel, servesc pentru a deduce din ele toate regulele disciplinare şi praxa artei precum şi negaţiunea a ce e rău în (arte) ea. 

PREVORBIRE

Cine cutează a face o încercare (primă) întîie spre a ridica o activitate din regiunea atitudinei sale instinctive, a observaţiunilor (de pe ici de pe colea) presărate şi a scrutaţiunilor risipite în cugetări, cine cutează zic a o concepe ca un întreg organic, îi e permis cel puţin de-a-şi promite o primire favorabilă din partea acelora cari esersă acea activitate (profesiune). Maestrul în arte vede în ţesătura legilor cari le reprezintă ştiinţa în coeziunea sa, vede adeverită (constatată) propria sa conştiinţă (Bewusstsein), începătorul talentat şi cel ce petrece încă în porticele artei cîştigă priveliştea mărimei cîmpului întreg şi inspiciunea în misteriile artei, în fine mediocritatea cea stearpă va fi strivită de pretenţiunile ce se grămădesc asupră-i ca o necesitate de fier, ca o putere neabătută, daca va mai avea vreun sens numai pentru interesele obiective ale artei; numai pe lîngă rutinierul mulţumit de sine, care printr-o rătăcire nefastă a ideilor ia drept genialitate mecanismul abilităţei scenice, numai pentru el lucrul ştiinţei se va pierde fără urmă. Acest prognosticon (? ) îşi permite autorul de a presupune pentru primirea operei sale din partea artiştilor reprezintatori. 
Fiindcă inspiciunea în relaţiunea artei faţă cu artea şi viaţa e întărită, nu ne aşteptăm decît la slabul răsunet al reflecţiunei, care declară de inutilă recunoaşterea ştiinţifică a unei activităţi artistice numai pentru că acea recunoaştere (Erkenntnis) nu poate forma neciodată pe un artist. Nimeni nu mărturiseşte asta mai de voie bună decît ştiinţa însăşi, pentru că ea are scopul ei chiar în sine (e de sine folositoare) şi nu se dejoseşte singură numai la o simplă pîrghie a praxei, deşi ştie că teoria adevărată (fructifică) face roditoare nemărginit de mult eserciţiul artei şi că din teorie îi izvorăşte geniului artistic o avuţie de (intuiţiuni) idei (Anschauungen) (prin) cu care el îşi împopulează lumea lui cu (figuri) tipuri nouă. O astfel de reflecţiune ar fi mai de neaşteptată faţă cu faptele ştiinţei care ar fi deschis misterul cel mai intim a conştiinţei (Bewusstsein) religioase şi a creaţiunei artistice. 
Un op care întreprinde să (conceapă) pri[ceapă] o activitate artistică în arhitectonica sa nu poate să-şi tragă tăria sa decît din ştiinţa din prezinte. Pre cît e

        {EminescuOpXIV 217}

de îngrijit opul de-a discompune greul nutriment metafizic prin substanţa de imaginelor (***, sensibile) pline de sens, de Anschauungen, de esemple, spre a-l face mai de mistuit pentru aceia cari nu sînt obicinuiţi c-un astfel de nutremînt, totuşi el lăsa să pătrundă prin toată compoziţiunea şi împărţirea (membrarea, Gliederung) sa asprimea (ideei) conceptului filozofic. Prin asta abia artistul simte puterea sforţătoare a dezvoltărei, deşi nu cunoaşte lucrătoria unde a fost gătită schelea pentru această agitaţiune pacifică. 
Însă pentru ca ştiinţa unei arte să poată lucra cu succes, trebuie mai întîi să se sature (îndoape, ghiftuiască) cu toată avuţia materiei ce o supune (cugetărei, ideei) meditărei sale. Cine ar vrea să se apuce de dezvoltarea artei noastre numai stînd în înălţimea inteligenţei filozofice, fără ca să aibă esperienţe artistice şi copiozitate oarecare de Anschauungen artistice, acela a-ar face alta decît ar toarce şi ar ţese un şir de abstracţiuni în cari artistul s-ar simţi (prea rău) încurcat din cauză că i-ar lipsi aerul (Lebensluft) de respiraţiune de viaţă. Asprimea dar a cunoştinţei ştiinţifice va fi numai atuncea fructiferă pentru (actor) artist cînd va fi însoţită 314 v şi de-o avuţie de idei (Anschauungen) care nu [trebuie] să meargă (paralel) numai alături (cu conceptul) cu ideea artei, ci care trebuie s-o pătrundă. (Astfel încît conceptul filozofic să nu fie decît un rezultat a diferitelor cunoştinţe ce trebuiesc unui actor). (Ele) Acele cunoştinţe (mari nimicuri) sînt legitimaţiunea că artistului nu-i vorbeşte un om dintr-o lume streină, ci unul familiarizat în (ideea sa cosmică) lumea sa ideală (Weltanschauung). Pentru o adevărată dezvoltare a artei de reprezintaţiune dramatică trebuie să se (întrunească) împreune c-un simţ simbolioc cari simte lucrurilor şi formelor însemnătatea lor suprasensuală (ubersinnlich) şi impresiunile adînce asupra sufletului, o fantazie rodită (befruchtet) de mari esperiinţe artistice şi inteliginţă filozofică. Cea din urmă, adică inteligenţa filozofică, (dă formă formulează) monetiză (munzen) tezaurele pe cari i le aduce nemijlocirea vieţei artistice şi simţul simbolic şi le imprimă timbrul care le face (să aibă curs) să îmble în imperiul cunoştiinţei ştiinţifice. 
După astea cel puţin nu ni se va putea face imputarea că am privit (tema) propusul nostru cu uşurinţă şi că (pretenţiunile) condiţiunile ce am pus întru rezolvarea ei ar fi prea blînde. Se-nţelege că nu ni se cuvine nouă să hotărîm întru cît a (acoperit) satisfăcut Leistung de faţă pretenţiunile absolute. Sperăm însă că se va simţi în acest op că în noi a trăit o (aplecare) predilecţiune, un instinct nutrit îndelung prin relaţiuni întreţinute ani întregi cu artea reprezintaţiunei dramatice, instinctul de-a smulge această arte din risipa ei, de-a-i cuceri o bază mai adîncă, de-a (aduce) provoca în totalitatea artiştilor ce-o profesă o conştiinţă (de sine) de demnitate (Selbstgefuhl), o simţire mai înaltă care, mărindu-se, să devină onoarea profesiunei. Din partea inspiciunei filozofice în fiinţa artei autorul poate să-şi promită un prejudiciu favorabil din partea publicului ştiinţific după primirea ce s-a făcut lucrărilor sale de pîn-acum din domeniul filozofiei artei. 
Recunoaşterea conştiinţioasă şi bucuroasă a tot ce s-a zis nimerit de poet sau artist de profesiune asupra artei noastre, fie ocazional, fie în observaţiuni risipite, îl va apăra, sperăm, pe autorul acesteia de reproşul că a ignorat cu mîndrie (vornehm) cele ce s-ar fi lucrat (geleistet) pînă acuma (în ziua de azi) în sfera aceasta. Deşi e aşa de izolată încercarea noastră de-a concepe dintr-una artea reprezintaţiunei dramatice, totuşi s-a dat fructifere intuiţiuni de naturi dotate cu abondanţă, dintre cari nu mă simt nimărui îndatorit mai mult decît lui L. Tieck, poetului şi

        {EminescuOpXIV 218}

dramaturgului german. Li se simte îndegetărilor lui că toate-s crescute pe pămîntul concepţiunei (Anschauung) poetice şi a celor mai curate esperienţe artistice; de unde sensul lor e în regulă cu mult deasupra (vorbei) literei scrise. Lessing, preocupat de lupta cea mare contra tiraniei poeziei şi-a criticei franceze, preocupat pentru autonomia spiritului german, a uitat chiar în începutul dramaturgiei sale calea de-a se face conductor şi actorului. 
Daca i-ar succede încercărei de faţă să întemeieze o cunoştinţă (Bewusstsein) mai adîncă asupra unei arte care e chemată să sensibilizeze cele mai nalte comori spirituale ale popoarelor în forma cea mai nobilă şi să influinţeze astfel asupra a mii de oameni, într-un mod (vivificător) regenerator (befruchtend) şi liberat de 315 r sarcina vieţei de toată ziua; daca i-ar succede să brazde pămîntul ati tudinei de pînă azi a artei noastre şi să ajute la aducerea unei reforme contra căreia rezistă în aceeaşi măsură atît dirigerea cît şi (profesarea) esecuţiunea artei în masa aparinţelor ei, daca s-ar smulge viitorul artei noastre din puterea întîmplărei oarbe prin înfiinţarea în fine de institute naţionale, daca se vor risipi negurele ce zac încă întunecînd asupra artei reprezintătoare, daca s-ar întîmpla toate aceste, ţinta cea mai mare a lucrărei noastre ar fi ajunsă, ba ar fi întrecute chiar cele mai audace aşteptări ale ei. 
Cînd s-a întărit elementele spre (reunirea) re-ntinerirea unui spirit devenit bătrîn (îmbătrînit), atunci el îşi aruncă vechiul său înveliş, cu toată nefavoarea împrejurărilor. Nouă însă ni se pare că nu e tocmai timpurie încercarea unei regeneraţiuni a artei noastre în înţelesul intereselor prezintelui, a trebuinţelor, a Bewusstsein-ului ştiinţific şi chiar a masei largi a publicului cult. 
Totul e pînă se coace, odată copt lucrul e ca şi gata. 

PREVORBIRE LA EDIŢIUNEA A DOUA

Cînd a apărut pentru prima oară "artea" noastră de reprezintaţiune dramatică, a salutat acest op atît ştiinţa cît şi discipolii acestei ca pe o primă şi unică carte de învăţătură a artei dramatice, căci pentru prima oară încercase de-a concepe toată activitatea artistică în coeziunea ei organică şi de-a o supune cugetărei. Nimeni n-a contestat această conchistă pacifică în domeniul ştiinţei. Tocmai aceia din actori cari aveau poate mai puţină trebuinţă de opul de faţă l-au primit mai cu căldură. Seydelman[n], actor german mare şi plin de spirit, a numit acest op o biblie pentru actori şi a esprimat autorului recunoştinţa sa într-un mod pe cît de original [pe] atît de spiritual. 
Neciodată (n-am avut) n-am nutrit gîndul că acest op ar putea crea actori. Aceasta ar fi tot aşa de cu neputinţă ca şi cum basul general şi contrapunctul ar putea produce singure deja pe un componist însemnat. Acest op poate totuşi, întrebuinţat bine, să fructifere foarte mult, pentru că destinde dinainte-ne cîmpul întreg a acestei activităţi artistice, şi pentru că înseamnă în părţi mijloacele şi căile de-a ajunge la arhitectonica acestei arte. Şi astfel dar apuce acest op, şi în a doua sa formă, calea sa şi contribuiască la înflorirea şi înălţarea acestei însemnate activităţi artistice. 

        {EminescuOpXIV 219}

PARTEA GENERALĂ
PARTEA ÎNTÎIA - PRINCIPIILE SISTEMATICE 
DEFINIŢIUNEA ARTEI DRAMATICE. - DELĂTURAREA
PREJUDIŢIILOR CONTRARIE ACESTEI ARTE 
Artea reprezintărei dramatice are de scop realizarea artistică a dramei. Ea presupune prin urmare esistenţa dramei, precum drama presupune înfăţisarea scenică, prin care poezia dramatică ajunge la dreptul său cel mai nalt, la cel mai nalt al său rezultat. Şi fiindcă drama are de fundament individualităţile ce se desfăşoară dinaintea noastră prin a cărora exemplu (Ineinandergreifen ) reciproc apare ideea poetică a întregului, de aceea artea dramatică îşi propune (înfăţişarea) manifestarea artistică şi-n sensul poetului a (formelor) figurelor create de fantazia liberă. Aşadar artea dramatică (crează) constituie, cum s-ar zice, corpul cel viu al poeziei dramatice, aducînd la claritate sensibilă şi la viaţă caracterele dramatice născute de fantazie pentru fantazie. 
La fiecare arte avem de-a distinge întîi ideea, adică acel ceva al cărui (împlinire) esecuţiune artea şi-o propune de ţintă şi, a doua, mijloacele prin care ea ajunge la ţinta propusă. Amîndouă părţile însă sînt neseparabili una de alta, ci condiţionează împreună fiinţa şi marginele fiecărei arte îndeosebi. Materialul dar prin care se serveşte o arte spre a (reproduce) manifesta ideea sa (aparţine aşa de mult fiinţei unei arte) se ţine aşa de mult de fiinţa unei arte, încît e condiţionat prin (el) material tot ce poate produce artea. Cine nu recunoaşte asta va fi totdeuna în pericolul d-a confunda marginele diferitelor arte şi d-a pretinde de la vrouna ceva care ar contrazice fiinţei celei mai intime a ei. Activitatea unui artist constă aşadar pe înţelegere întru aprofundarea mijloacelor care stau spre serviciul unei arte şi a scopurilor cari se pot realiza prin acelea. Pre cît [sînt] pe d-o parte înrudite pictura şi sculptura, arte ce apar în spaţiu, în paralel cu muzica şi poezia, arţi ce se dezvoltă în timp, pe atît încă ele diferesc în întrul lor prin mijloacele cu cari se servă fiecare din ele întru esecuţiunea ideei lor. Ele [î]şi condiţionează diferitele probleme cari şi le propun de le esecută. Piatra şi metalul nu sînt în stare de-a etala nuanţele cele mai adînci ale sufletului pe cari lumina şi culoarea le-o aduce la-ndeplinire. 
Artea care se servă cu materia cea mai nesensibilă, cea mai spiritualistă, cu cuvîntul, este tocmai de-aceea şi cea mai spiritualistă, coprinzînd toate împregiurările omeneşti cari se pot reproduce în genere de arte. Spiritul artei ajunge aşadar în

        {EminescuOpXIV 220}

        {EminescuOpXIV 221}

        {EminescuOpXIV 222}

poezie la perfecţiunea sa cea mai naltă. Culmea acestei arte este drama, ca să zic aşa fructul cel mai copt al poeziei, (purcesă) rezultată organic din lirică şi din 311 r epos. Cum presupu ne drama (conform noţiunei sale) concepţionalmente esistenţa liricei şi a epopeei, pe care le conţine şi ea ca momente (înălţate) de înălţime, aşa a purces ea şi istoric de abia după dezvoltarea numitelor două specii de arte. Cu cît a fost mersul dezvoltărei istorice un mers organic cu atîta el reprezintă mai curat procesul dezvoltărei; nicăiri nu s-a văzut asta mai clar şi mai concis ca în Grecia, unde în genere dezvoltarea istorică a artei se arată de cel mai rar acord cu treptele ideei 
 Productiunile literarii sînt la cei* [... ]
 Poezia dramatică - în care se dezvolta ideea morală dinainte-ne prin organul unor individualităţi libere, prin cari se formează dinaintea ochilor noştri o lume de caractere (condiţionîndu-se) condiţionate reciproc prin simţ, cuget şi voinţă şi (dezvoltîndu-se) dezvoltate unul prin altul - poezia dramatică (lasă a se întrevede) dă a înţelege (hinweisen) o ultimă a sa realizare la care contribuie aşa să zic toate artele, adică la (producţiunea) reprezentarea dramatică. Tot ce (propune) poezia dramatică în relief devine prin reprizantare o liberă imagine rotunzită (rondă) si prin astă imagine se ridică la realitate sensibilă. 
 Artea dramatică schimbă (verwandelt) aşadar formele spirituale concrete (geistig-concret) a poeziei dramatice în carne şi sînge şi le insuflă viaţa aceea prin care ele ajung la cea mai deplină prezintă sensibilă. Astă arte pune figurile poetice ce plutesc pe dinaintea fantaziei să bea din sîngele infernului (Unterwelt ) omeric, prin a căruia efect ele îmblă pe dinaintea noastră şi ne transportă în acea iluziune în care privim desfăşurată înainte-ne o lume întreagă, sensibile-văzută, a vieţei şi acţiunei omeneşti care cu toate astea e numai un product al fantaziei libere. Astfel reprezentaţiunea dramatică ne (provocă) vrăjeşte (hinzaubern) o lume a fantaziei ca o lume a realităţei sensibile, şi printr-aceea ne înalţă totodată din as din urmă în regiunea imaculată a celei dentăi. 
Artea dramatică împreunînd contrastele cele mai disparate (desperecheate) spre a da operelor fantaziei libere o realitate sensibilă, spre a concede (leihen) opului autorului dramatic iluziunea deplină a unei întîmplări reale, face un fel de efecte cari întrec prin tăria şi zguduirile lor pe toate acelea a tuturor celorlalte arţi. Privitorul nu trece el oare aci prin pasiunele cele mai puternice, prin întreg coprinsul (ţinutul, Umfang) împr[e]giurărilor ce-l pătrund şi-l interesă ca om, 
(? ) ca şi cum ar trece prin un deznodămînt ce se petrece înaintea ochilor săi, pe cînd totdeodată se simte şi liber de (povara) presiunea realităţei vulgare şi de împregiurările mai mult sau mai puţin strîmtorătoare [ale] vieţei sale de toată ziua. 

 În acest sens înseamnă Aristotel poezia, spre distincţiune de alte arte, ca pe aceea a cărei mediu de manifestare este cuvîntul, chiar daca acesta n-ar deveni prin declamaţiune la espresiune sensibilă. În astă privinţă zice în Poetica, cap. 6, la fine: "Tragedia face efect fără reprezentare şi fără actori" şi cap. 27: Tragedia face impresiune şi fără mişcare, ca epopea, căci fiinţa ei adevărată cunoaştem prin citire" (Singur acesta e înţelesul adevărat a locului din urmă; ce nu-l putem aicea interpreta filologice mai întins. ) Şi capitolul 19 din Poetică rezultă din modul acesta de-a privi. Şi Eduard Muller împărtăşeşte acea[stă] concepţiune în a sa Istorie a teoriei artei la cei antici, II, pag. 14., 
 Şi după Aristotele tragodia (se referă) presupune, ca una ce este reprezintare prin persoane active, reprezintare scenică (Auffuhrung) Poet., cap. 6: "Fiindcă persoane active efectuă imitarea în tragedie, apoi reprezintarea sensibilă a ei e din necesse o parte a tragediei". 

        {EminescuOpXIV 223}

        {EminescuOpXIV 224}

        {EminescuOpXIV 225}

Spre a ne apropia de fiinţa artei noastre avem a lua aminte la materialul prin [care] ea produce efectele sale, căci printr-asta abia cunoaştem o arte în preciziunea şi putinţa ei (Bestimmtheit und Vermogenheit). Materialul muzicei e tonul, a poeziei cuvîntul (vorba). Aceasta, materia în sine cea mai spirituală, pe care ea-l întrebuinţează pentru dezvelirea fantaziei poetice, face din ea cea mai înaltă şi cea [mai] coprinzătoare (copioasă) din arţi. Artea înfăţişări dramatice, ca realizatoarea (Verwirklicherin) celei mai nalte specii de poezie, are întreagă personalitatea omului de material al ei. Prin mijlocul aceleia ea (rezolvă) dezleagă în acelaşi (sens) înţeles tema ei (Aufgabe), precum şi le rezolvă şi pictura prin lumină e coloare, sculptura prin metal or marmură, poezia prin nemijlocitul product al spiritului: cuvîntul. În ea dar apare personalitatea individuală a omului ca materialul (cel mai) necesar, pe care nu are de-a-l forma şi spiritualiza (begeistigen) mai puţin, de-a-l întrebuinţa adică la (înfăţişarea) reprezintarea ideei, decît sculptorul greutatea materiei or componistul tonurile. La (pe, în) şi prin personalitatea omenească (realiză) manifestă aşadar artea dramatică (Schauspielkunst) ideile sale; de ea e tot aşa de puţin separabilă ca şi coloarea de pictor. 
Din această primă afirmare (Bestimmung) justă să cercăm a deduce urmări (Folgerungen) prin cari să ni se lumine întreg ţinutul acestei arte şi să ni se facă înţeleasă o mulţime de fenomene (Fulle von Erscheinungen). 
Artea dramatică (Schauspielkunst) sensibiliză opul dramatic al poetului prin mijlocul individualităţilor omeneşti cari prin fizionomie, prin ţinută, prin gest 318 v şi ton întrupează (încorporă) (întru) cu adevăr viu şi frumuseţe caracterele create de poet. Aşadar eventuala sa individualitate deosebită (besondere) actorul o face instrument pentru arte, întrebuinţînd-o (întru) la înfăţişarea formelor create din fantazia liberă. Aşadar personalitatea dată de natură trebuie formată, cultivată (Gebilde), făcută capabilă spre sensualizarea imaginelor poetului. Docamdată ea ni se arată aşadar ca material cînd pe care omul trebuie a şi-l supune şi a-l face (semn) mediu (Zeichen) al ideei. Cît de puţin cuget într-adevăr, adică cuprinde natura lucrurilor în cugete omul, întru cît e fiinţă cugetătoare, ci îi sînt necesarii spre aceea lunga e ostenitoarea laboare a cugetărei şi educaţiunea culturei ştinţifice, tot aşa de puţin e în stare şi o individualitate, fie cea mai dotată, cea mai bine făcută de a sensibiliza deja (ca un asemenea numai) un caracter poetic şi de-a ne transporta într-o iluziune adevărată. Ea trebuie învăţată şi formată pentru aceasta, 

 Aristotele concepe artea actorului ca aceea care lucră cu materialul tonului în opoziţiune cu celelalte arte. În orice caz anume trebuie ca cuvintele de mulţi rău înţelese din primul capitol al Poeticei, că adică "sînt oameni cari imită multe cu colori şi forme, alţii prin voce" trebuie să le referim la artea dramatică şi sora ei, artea rapsozilor. Colorile şi formele sînt anume pentru (depins) pictură şi (desemnat) desemn ceea ce e vocea pentru actor. În tot acelaşi înţeles înseamnă Aristotel artea dramatică în Rhetorica lui, 3, 1, cînd zice: "Ea se bazează pe voce, dupre cum e (cu putinţă) posibilă întrebuinţarea acestia la mişcările simţirei ". Ritter în emerita sa ediţiune nouă a Poeticei vrea să şteargă din ea ca neautentice locurile citate mai sus, pentru că, după cum crede el, aci ar fi vorba numai de materia imitandi, vocea însă e instrumentum imitationis, nu materia. Aristotel însă (concepe) îşi cugetă tocmai vocea ca material al actorului, precum tot în acel sens pricepe colorile de material al pictorului. Şi Stahr s-a declarat cu drept cuvînt contra concepţiunei lui Ritter în dejudicarea nouăi ediţiuni. (... ). Compară încă ed. Muller în opul citat, II, pag. 346. 

        {EminescuOpXIV 226}

        {EminescuOpXIV 227}

cum unul care e dotat cu organul filozofic trebuie format pentru o filozofare adevărată. 
Cele zise conţin dezlegarea a două fenomene însemnate. În artea dramatică 319 r omul face din individualitatea sa particulară un mijloc pentru un scop artistic. El o ascunde aşadar şi o sacrifică pentru una a doua, cea născută de fantazie. Aşadar toată personalitatea adevărată devine purtătoarea unei personalităţi poetice, adică numai (cugetate) închipuite. Aceasta însă o poate actorul numai întru măsura aceea întru cît poate ascunde şi transforma propria sa individualitate şi de-a şi-o (scădea) dezidera, cum am zice la un caz, pentru o alta. Însă această destinaţiune (Bestimmung) neseparabilă de artea dramatică (Schauspielkunst) este totodată şi rădăcina tuturor prejudiţiilor încuibată odată pînă şi-n cei d-o cultură naltă, astăzi în mulţime contra acestei... (Kunsttatigkeit), şi care dusese odată la un prejudiţiu atît de îndărătnic în privinţa întregei poziţiuni de actor dramatic (Schauspielerstand). Poziţiunea ce-o ocupă actorul în eserciţiul său faţă cu publicul privitor oamenii o făcuse oarecum permanentă şi fixase izolarea (aceluia) lui din cercul societăţii. 
Cît de felurite a fost împregiurările cari au conlucrat la o aşa poziţiune în societatea civilă, fondamentul cel mai adînc al acestui prejudiţiu rămîne totuşi acea destinaţiune (prospect) neseparabilă de (natura) fiinţa artei, că (adică) omul (renunţă) abdică aci la toată personalitatea sa în favoarea unei alte şi o ascunde pe a sa după o mască, că-i impune aşadar toată chemarea sa de-a învălui natura sa cea adevărată şi (propriul său) particularitatea sa şi de-a părea totdeuna un altul. De mult a fost lucru[l] puţinora de-a concepe apariţiunile mai interne, făcîndu-o un simplu instrument spre delectarea unei mulţimi setoase de spectacol. La aceasta ne ţinem de cele două fenomene cari se impun nemijlocit simţirei: una, cumcă actorul fără îndoială îşi mască personalitatea

 Şi într-adevăr acest prejudiţiu nu pare a se fi schimbat deloc. Am auzit adesea zicîndu-se ca un actor tragic, pentru a fi bun, trebuie să fie ofticos, unul comic - beţiv. Înainte de toate să nu fie siguri de leafă. Această nesiguranţă pe de o parte, viciul şi boala pe de alta se zice c-ar fi punînd inimă multă şi simţămînt deosebit in acţiunea lor! Ademenitoare nadă! N. p. 
 
 Asta nu e decît o idee proastă, în fundamentul lor absolut. Oamenii, ţinîndu-se de însă, în fine, a fost şi este încă o apariţiunea superficială, s-au declarat şi se declară idee. Ea trebuie înlocuită cu alta
încă parte contra unei activităţi în care omul degradă tocmai aşa cum spiritul unui 
întreg (conţinutul) coprinsul personalităţii sale secol e negaţiunea diametrală a 
acest punct de izvor a onoarei sale, a vieţei sale celei spiritului unui alt secol

 În genere se ia ceea ce nu e decît o urmare a poziţiunei izolate de un fenomen izvorît din 322 r natura acestei arte. Din acest punt de vedere ea a fost în timpii mai noi deplînsă, însă emancipaţiunea poziţiunei actorilor a fost privită ca pernicioasă artei însăşi. Ar fi foarte deplorabil daca progresul civilizaţiunei ar trebui să devină un blestem pentru astă activitate. Atitudinea mai morală a corporaţiunei (Stand) e mai mult un fruct a unei poziţiuni mai pline de onoare; şi o dovadă că lejeritatea şi frivolitatea cugetărei a fost mai degrabă un product a poziţiunei destinate ei prin opiniunea publică decît poziţiunea un rezultat din viaţa morală a unui număr mare din membrii săi. Acela pe care societatea civică nu-l recunoaşte de egal şi e, acela-n urma urmelor crede d-a nu fi dator neci el nemica societăţei. Trebuie dar să ne declarăm de tot pozitiv contra vorbelor lui Schlegel, care zice că "Actorului, cu împregiurările echivoce ale vieţei sale (împregiurări cari nu se mai pot schimba pentru că sînt în natura lucrului), îi trebuie un fel de inspiraţiune uitită (leichtsinnig) pentru artea sa spre a produce (leisten) estraordinarul". Rău ar fi într-adevăr d-o arte dac-ar avea nevoie de inspiraţiune uitită (leichtsinnig) ca de-o condiţiune absolută a celor mai mari efecte ale sale. 

        {EminescuOpXIV 228}

        {EminescuOpXIV 229}

        {EminescuOpXIV 230}

sa, două, cumcă un public priveşte la astă metamorfoză, astă prefăcătură a întregei sale individ[ualităţi], cumcă el aşadar se abandonă în toată apariţiunea sa esterioară unei mulţimi ce-l priveşte. 
Adeverirea acestei concepţiuni ce se ţine numa de (apariţiune) înfăţişare (Erscheinung) e notificată deja în cele de mai sus. Noi n-avem decît a o marca. Fără îndoială că actorul face din personalitatea sa un instrument [pen]tru o altă personalitate şi (se dă) şi espu[ne] această mascare a fiinţei sale celei mai proprii la privirea unei mulţimi. Însă pentru ce transformă el individualitatea sa? Doară nu pentru un scop final. El o preface aşadar într-un organ pentru o idee, spre realizarea formelor fantaziei libere, cari, nesupuse finirei şi trecerei, capătă de la el sigiliul cel din urmă a vieţei lor. Actorul aşadar transformă fără îndoială personalitatea sa întreagă şi ne ascunde particularitatea ei, spre a forma din ea o a doua figură, răsărită din spirit, o viziune a simţului ideal. El renunţă aşadar la apariţiunea definită (endlich, precisă) a individualităţei sale (particulare) deosebite (besondere) pentru o personalitate ideală. El se nimiceşte cum am zice în toată înfăţişarea sa sensibilă spre a re-nvia într-o formă ideală. Ba încă cu cît poate mai mult de-a se transforma pe deplin, cu cît învinge mai mult peste individualitatea sa proprie în favoarea unei individualităţi ideale, renăscute de el, cu [atît] şi-a îndeplinit mai cu complecţiune tema sa. Împregiurarea că actorul se vede silit a nega toată aparenta sa personalitate apare aşadar ca numai ca o sacrificare a definitei (endlich) sale individualităţi pentru idee, aşadar totdeuna ca o dare de sine [a] individualităţei sale trecătoare la una eternă, căria i s-a [dat] prin poet o esistinţă fără manc

 Cum că Plato esilează şi pe actori din statul său atîrnă mai mult de apatia ce o are el contra tuturor artelor imitătoare, cari contrazic caracterul circumspect şi aprind pe cel iritabil. Din punt de vedere pedagogic însă Plato cugetă o reprezintare (Darstellung) de pernicioasă, pentru că ar putea duce la o totală (preschimbare) alterare a modului de-a cugeta, căci cine ar imita ce-i rău şi nedemn s-ar înrăutăţi şi el. De aceea esilează Plato din statul său, (însă) deşi tot foarte consecinţe şi pe poeţi, anume pe cei dramatici. Compară De republ., 10, pag. 595. El numără dar la lărgirile superflue a unui stat pe poeţii, pe rapsozii, pe actorii, pe danţatorii, De republ., 2, pag. 373. Întrucît voia dar Plato prin republica sa a fi stavilă la irumperea corupţiunei şi de-a rechema la simplitate veche a moravurilor, trebuia să esileze tot aşa orce iritaţiune pasionată ce putea influinţa asupra sufletului, precum şi destinaţiunea de la sine la o activitate a vieţei. Pentru că răul în genere a ieşit din subiectivitatea devenindă liberă, de aceea această trebuia (reprimată) înăduşită şi sacrificată. Nu se-mplinise vremea de-a o recunoaşte pe aceasta şi în îndreptăţirea (Berechtigung) ei absolută. 
Din punt de vedere pedagogic a conceput artele teatrale imitătoare şi Solon, acel ordinator al stalului
 şi a moravurilor, cînd pri vea în ele o pernicioasă dare de loc la faţărie şi minciună. 
Nu trebuie însă să uităm ca această opoziţiune avea o rădăcină esenţialminte politică, spre a-l însemna pe protectorul actorului, Pisistratos, de om ce (seduce) amăgeşte poporul prin arţi încelătoare. Comp. naraţiunea lui Plutarch în Solon, cap. 30. Cu drept cuvînt vede Welcker (în Suplement la Trilogia lui Aeschylos, p. 256) în această naraţiune despre apalia lui Solon cătră artea dramatică concepţiunea unui timp mai tîrziu, care i s-a atribuit lui, ca unui contrar a lui Pisistrat amăgitorului (Tauschen) prin manevre de actor. Acelaşi punt de privire pedagogic l-a esprimat şi Gothe în Anii de călătorie (Wanderjahre); numai că acesta nu trebuie confu[n]dat cu însemnătatea artei ca arte. Din punt de vedere pedagogic uşor poate să ni pară periculoasă o ocupaţiune care are un preţ absolut cînd omul şi-o defige de chemare a vieţei sale, spre a da prin ea formă acelei idei de care se simte purtat. 

        {EminescuOpXIV 231}

        {EminescuOpXIV 232}

(defect). E acelaşi om care se desface, cum am zice, de sine însuşi spre a se renaşte într-o a doua apariţiune mai înaltă. Cine şi-a adus la conştiinţa de sine fiinţa acestei activităţi artistice nu va recunoaşte aşadar în ea decît o formă deosebită a toată crearea (Schaffen) artistică. Numai modul şi maniera formărei constituie distincţiunea, căci în artea noastră artistul singur întrebuinţează propria sa individualitate ca material întru manifestarea ideei. 
Însă el esprimă această particularitate a sa în privirea unei mulţimi curioase. Daca mulţimea nu e decît curioasă şi s-a adunat numai din cauza unei plăceri simţuale, atunci e rău şi de arte şi de artist, nu însă pentru că el se espune şi servă unei adunări pestriţe de (prescurtare) omorîre de timp, ci pentru că mulţimea se degradă pe ea însăşi la una [mai] curioasă, degradînd printr-asta si artă [şi] artişti. Căci actori şi public stau [într-o] influenţare aşa de reciprocă, în[cît] se poartă şi ridică reciproc. [Un] public înstrămat de entuziasmul [artis]tic, răsfăţat d-a nu se abandona cu totul în creaţiunile cele mari a spiritelor puternice, care nu (urmăreşte) caută decît pierdere de vreme şi o neactivitate dul[ce] trebuie neapărat să-l înşele pe artist în el însuşi şi să usuce izvorul puterei sale creatoare. Dacă s-a ivit o asemenea stare de lucruri atunci e de plîns ) ca o nenorocire pentru arte şi artişti, dar e de privit ca o smintire a proporţiunei celei (adevărate) drepte dintre artist şi public, în care şi-a pierdut fiecare din ei atitudinea cea (dreaptă) adevărată. 

NECESITATEA CEA URGENTĂ A UNEI ARHITECTONICE A ARTEI DRAMATICE. DILETANTISM ŞI ARTE

Prin progresul civilizaţiunei, şi anume prin acea mişcare grandioasă a spiritului care-a adus toate clasele societăţii civile, reprezintanţii tuturor activităţilor izvorîte din sînul ei, la recunoaşterea dreptului lor şi a onoarei lor, s-a emancipat ca una ca aceasta şi cariera actorilor şi s-a incorporat societăţii ca un membru liber al ei, dar, deşi s-a făcut aceasta, totuşi nu ne putem ascunde că în feliul în care ni se prezintă acest membru în totalitatea sa sunt încă destule elemente cari schimbă judiţiul ce-ar trebui îndreptat numai înspre unii, într-un prejudiţiu contra activităţei însăşi. Aceasta-i atît de puţin din întîmplare că se ţine aşa de strîns mai mult de întreaga starea acestei arte şi a reprezintanţilor ei şi e de înţeles numai din ea. 
Mai sus am pus caracteristicul artei dramatice într-asta că adică [actor]ul ar face aci din întreg coprinsul individualităţei sale un organ pentru re[prezen]tarea unei personalităţi poetice. Însă poate aceasta într-adevăr numai (cu) sub condiţia că să n-o lase cum i-e dată numai de natură nemijlocit, ci să-i dea tip şi formă şi s-o ia, cum am zice, d-a doua oară în posesiunea sa. Actorul aşadar e numai într-atîta artist pre cît a putut să se facă el prin (Bewaeltigung) a individualităţei sale în serviciul artei lui, cu un cuvînt prin o liberă laboare şi cultură [a] spiritului, cari a format şi a dat şcoală într-atîta personalităţei sale încît ea să fi devenit un organ flesibil întru reprezintarea tipurilor celor poetice. 
 Însă nicăiri nu se vedea mai neglese un astfel de proscholiu or o tehnică în genere ca în artea dramatică. În orcare altă arte i-e neapărat celui ce i se destină d-a face studii şi eserciţii preliminarii, spre a cîştiga un coprins oarecare de tecnică. Fără asta nu poate să producă neci sculptorul, neci pictorul, neci cea mai ne-nsemnată operă în artea sa, ba chiar un eserciţiu mediocru al ei e posibile numai după ce a

        {EminescuOpXIV 233}

suit schelea abilităţei tecnice. Studiile şi preparaţiunile preliminarii sunt însă pretutindene în arte numai spre aceea pentru ca să se poată mai tîrziu a se rumpe schelea regulelor şi a privi edificiu artei ca un întreg frumos şi spre a se putea profita de sine însuşi în el. 
Nicăiri însă nu-i însă această gimnastică a spiritului mai puţin en vogue decît tocmai în această arte a cărei organizaţiune cercăm a o aduce la cunoştinţă de sine prin dezvoltarea noastră. (Cauza) Temeiul se esplică dintru natura cea proprie a artei noastre. Artea dramatică are de supoziţiune a ei poezia dramatică; ea o întrupează pe aceea prin mijlocu-l personalităţei proprii a reprezintatorului. Asta se-ntîmplă prin vorbă şi gest. Acum însă fiecare arec la individualitatea sa acest material al vorbei şi al gestului. Fiindcă această arte purcede dintr-o materie dată deja de poet, şi aşadar fiecare are materia înainte-şi în tot coprinsul ei, fiindcă fiecărui i se pare dată posibilitatea realizării prin oarecare cantitate de simţ pentru cele create de poet; de aceea şi se simte fiecare de-acasă deja apt pentru reprezintarea celor create de poet, şi asta numai pe baza acestei facultăţi generale d-a simţi, pe baza unei movibilităţi oarecare a sufletului. 
Precum cred mulţi că au în imaginaţiunile lor naturale şi vii măsura (Masstab) pentru cugetări filozofice şi facultăţile de-a judica şi asupra cugetărilor, fără ca mai înainte să fi ridicat la libertate şi universalitate cugetarea lor naturală prin educaţiunea cugetărei filozofice; tot aşa cred cei mai mulţi cari se-ncearcă în artea dramatică că au găsit deja într-o elasticitate oarecare a simţirei, într-o iritaţiune momentană a fantaziei, mijloace pentru reprezintarea unui caracter poetic. Eu înţeleg sensul situaţiunilor, eu simt după poet dispoziţiunile sufleteşti a caracterelor singulare, cum dar aş putea să nu redau aceea ce mi se dă de poet? Cu această simplă iritare a simţului şi de multe ori abia cu ea, îndealtfel lipsiţi de orce studii preliminarii, de orce tecnică (prin care despre partea tonului şi a gestului devine individualitatea proprie întru adevăr organ al artei) ba mai mult încă cu ton si gest abandonate unei naturalităţi brute, astfel păşesc cei mai mulţi membri ai acestei arte la ea şi ajută astfel la ruina ei şi favoriză astfel discreditul acestei activităţi. În neci o activitate artistică nu se pare aşa de uşoară posibilitatea de-a se produce aşa fără cultură prealabilă şi fără o arhitectonică de arte ca în artea dramatică. Şi cumcă această posibilitate au devenit o realitate insolentă vor simţi-o mai adînc tocmai aceia cari sunt pătrunşi de însămnătatea artei lor. Să cercăm a întemeia şi mai adînc cele notate mai sus. 
E de natura cea mai denăuntru a omului d-a nu esperia sau d-a nu gusta nimica fără de-a deveni în acelaşi timp productiv. Mai precis însă decît oriunde aceasta trebuie sa aibă curs într-o activitate a cărei început e condiţionat prin instinctul (înclinarea, înclinul) imitaţiunei. Dacă între acest instinct simţit de om şi a (iritaţiunei) agitaţiune[i] (Erregtlieit) sale subiective pe care vrea s-o sensualize prin actiune şi între realizarea însuşi nu e neci o prăpastie pe care omul să fie nevoit a o împlea cu o cultură si o tecnică specială, atunci e deschisă calea întru esecuţiunea artei la arbitrariul cel mai brutal. Natura îndrăzneşte, putem zice, d-a se

        {EminescuOpXIV 234}

manifesta atuncea în forma sa necurăţită încă de spirit, fără d-a simţi contradicţiunea între apariţiunea şi menirea sa. 
 Cu cît valorează într-o arte mai mult deja dispoziţiunea subiectivă fără laboarea tecnicei şi fără o formare denăuntru pentru arte a subiectului, aşadar cu cît mai puţin face o arte de condiţiune necesară a apariţiunei sale stăpînirea materiei printr-o măsură (Maas) oarecare de abilitate cu atît mai mult se grămădesc în domeniul ei (stîngăcia) husilagiul* totală şi insolenţa în esecuţiune. Cine nu cutează d-a ieşi în ziua de azi la lumină d. e. cu poezii lirice cari nu-s făcute doară pentru plăcerea sa proprie sau pentru urechea indulgentă a unor amici răbdători, ci se adresă lumei întregi sub pretenţiunea de a-i oferi poezie? Şi asta numai din cauză că speţia asta de poezie, ca espresiunea simţămîntului, are mai puţin neîncungiarabila cerinţă de dominare a unei materii coprinzătoare. Printre comorile de imagini superbe deja lucrate de creatorii limbei poetice, în plenitudinea gîndirilor profunde ce îngreună cum am [zis] toată atmosfera spirituală, subiectul nu are-n urmă decît a prinde cu mîna şi adesea nu esercită altă activitate decît reenumeră piesele de aur (deja gata) ale limbei şi ale fantaziei. 
E dar o urmare naturală că trebuie să dispară mai cu totul diferinţa între diletantism şi arte (Kuenstlerschaft) într-o arte unde obiectivul a înăbuşit obiectivul unei arhitectonice solide şi a unei educaţiuni orînduite şi treptate (stufenmaessig). La neci o arte nu se-ntîmplă asta mai mult ca la artea dramatică. Nicăiri nu lipseşte mai mult o schele de legi neatîrnătoare de agitaţiuuea (Erregtheit) subiectivă o măsură anumită de cultură tecnică şi generală spre a se arăta în genere de un esersător al acestei arte. În neci o arte influinţa nemijlocită nu e mai mare şi mai puternică decît într-aceasta, pentru că ea aduce la prezinţă sensibilă simţirile şi pasiunile cele mai iritate în cea mai vie a lor espresiune. 
 De aceea la neci o arte nu e mai des fenomenul de-a ţinea adică impresiunile vii esperiate de o provocare cătră sine însuşi pentru de-a le şi transfera iarăşi asupra altora fără o prealabilă mijlocire. Dacă însă fiinţa diletantismului se manifestă cu deosebire într-aceea că aleargă repede la satisfacerea sa şi la impresiunea artei sale asupra altora, fără d-a lua asupră-şi lucrul cel aspru şi spinos al (coprinsului) periferiei întreg[i], fără d-a se supune în singurătate unei esercitări treptate de tecnică, nealegînd din regiunea întregului decît ceea ce-i convine cu delăturarea adeseori a unor părţi cu totul esenţiale a artei, atuncea artea dramatică e mai mult prada diletantismului decît orcare alta. Căci nicăiri diletantismul nu face succese mai fără osteneală, nicăiri nu culege pentru vanitatea lui personală un seceriş mai bogat fără osteneala sămănatului şi a coptului; pentru că numai în această arte omul angajează individualitatea sa şi pentru că bucuria succesului şi impresiunea izvorîtă adesea din nesecabilea putere a poetului devin o satisfacţie (Genuss) pentru personalitatea proprie. 
Care arte dar e mai însărcinată de-a restabili marginile mai şterse dintre diletantism şi arte (Kuenstlerschaft) şi de-a cuceri prin aceea artei însuşi o poziţiune

 Notă Acest fenomen ce zace în artea noastră însaşi, d-a o putea esersa adică mai nepreparat decît orce altă arte şi de-a putea produce deja prin mijlocul unui naturel fericit impresiuni oarecari asupra sufletului au putut în antichitate să aducă la aceea ca să o însemne ca un lucru mai mult al naturei decît al artei; cel puţin Aristotel zice în Rhetorica sa 3, 3: "Artea actorului e mai mult treaba naturei şi aparţine mai puţin artei", Compară Lucian, De sallat[ione], c. 27. 
 Notă. "Amatorul - zice Abatele din Guillom Meister - caută numai o satisfacere în genere" indecisă, opera de arte să-i placă cam ca o operă a naturei". 

        {EminescuOpXIV 235}

mai naltă?... Asta însă e numai atuncea posibil cînd ea va recunoaşte mai mult decît pîn-acuma necesitatea d-a se supune pe sine însăşi unei arhitectonice mai stricte şi de-a impune adepţilor săi condiţiunea unei sistematice culturi prealabile, o trecere diligentă (prin) pre treptele (Vorstufen) artei, în scurt (dominaţiunea) domnia asupra individualităţei naturale. Abia atunci cînd această activitate artistică lasată acuma cu totul la dispoziţiunea capriciului (Belieben) subiectiv, a smiţirei întîmplătoare, se va contrage prin o arhi tectonică strictă în marginele unei arte adevărat obiective, numai atuncea abia se va întinde asupra întregei profesiuni stima datorită acestei speţii de activitate artistică. 

n Actorul se posedă pe sine însuşi - această posesiune daca ştie a o domina, e artist. 

Prin o demarcaţiune mai strictă dintre diletant şi artist cel dentîi de nevoie intimidat se retrage de sine şi cel de-al doilea cîştigă libera conştiinţă că reprezintă o activitate care, şi nedependinte de geniul fiecăruia-n parte, cere studiile ei, afundarea ei în (dificultăţile) fatigele laboarei (muncei). Pînă cînd nu va deveni lipsa aceasta o necesitate neînlăturabilă pînă atuncea nu avem dreptul d-a ne mira că emancipaţiunea acestei activităţi artistice nu e încă sancţionată pe deplin. Civilizaţiunea şi progresul spiritului lumei a îndeplinit o parte a lucrului; profesiunea a fost primită în sînul societăţii; artiştii însuşi au de-a îndeplini a doua parte a operei, d-a se (conchide) defini (abzuschliessen, dechaîner ), adică într-o profesiune de arte prin pătrunderea unei tecnice specifice a acestei arte şi a unei culturi universale (allgemein), o profesiune de arte care pin activitatea ei merita în adevăr acest nume. 

PĂTRUNDEREA IDEALITĂŢEI ŞI A ADEVĂRULUI NATURAL
(NATURWAHRHEIT)-LEGEA ABSOLUTĂ DE REPREZENT[ARE] (DARSTELLUNG) DRAMATICĂ

Noţiunea artei dramatice ne-a condus la delăturarea prejudiţiului care se ţine de asta, că omul îşi făţăreşte şi-şi espune în ea individualitatea sa. Din concepţiunea corectă a acestui fenomen am conchis totodată că neci o altă arte nu are o trebuinţă mai adîncă şi mai urgentă d-a întemeia o adevărată artizanie (Kuenstlertum) prin o arhitectonică. Avem acuma a ne-ndrepta spre următoarele principii izvorîte din noţiunea artei noastre. 
Noi amintim mai întîi aceea că orce arte e o pătrundere a ce e general şi individual, încît fiecare artist face din general o espresiune a individualului şi ridică individualul la manifestarea generalului. Vie şi pătrunzătoare e artea numai în puterea acestui proces (de formare) d-a se forma, căci prin el ea e în orce moment ideală şi caracteristică, semnificativă şi originală (... ). 
Fiecare din arţi aceste antiteze le aduce la viaţă conform fiinţei sale; în fiecare dară ele primesc un caracter anume, o colorare proprie. În artea dramatică, 
 Cultura profesiunei de arte nu poate într-adevăr să efectue această ridicare fără ajutorul acelora cărora li-e încredinţată dirigerea scenelor. Pînă cînd prepoziţii nu vor fi pătrunşi de seriozitate morală, de entuziasm pentru arte, de un spirit de penetrare ştiinţific, pînă atuncea avîntul artiştilor se va sfîrşi totdeuna într-o obosire prefăcută la urmă în descuragiare. În secţiunea din urmă, vom căuta să dezvoltăm ştiinţifice cerinţele esenţiali pentru dirigerea unei scene. 
 "Originalitatea de espresiune e începutul şi finitul a orce arte". 

        {EminescuOpXIV 236}

care ţinteşte la sensibilizarea dramei, ele apar în cerinţa d-a îndreptăţi egal frumosul şi adevărul. Însă asta e posibil numai prin pătrunderea momentelor amîndorora. Artea reproducţiunei dramatice sensibiliză individualităţile născute de fantazia poetului dramatic. Ea e supusă aşadar, despre partea înfăţisărei sensibili, legei frumosului; asta o are comun cu sculptura şi pictura. 
 moment (? ) 

Însă ea dezvăluie caracterul omenesc în toată movibilitatea devenirei sale (Beweglichkeit seines Werdens), în toată plinătatea cugetului şi voinţei sale. Reprezentatorul trebuie să sensibilize aceste microcosm cu o claritate atît de diafană încît să vedem totodată dinainte-ne izvoarele simţirei şi a acţiunei şi flucţiunile felurite (mannigfaltig) în cari degeneră izvoarele, şi să simţim împreună cu el toate afectele sufletului său, toate situaţiunile animei sale. Aceasta se ajunge însă numai prin cel mai mare adevăr al reproducţiunei (Darstellung). El abia ne arată o creatură de carne şi os. Prin el ne regăsim pe noi înşine în caracterul reprezintat şi patem împreună bucuriile şi suferinţele sale. Însă frumosul şi adevărul sunt momente neseparabili de reprezentaţiunea dramatică. Fiecare din ele menţinută unilateral (singură) ridică (anulează) fiinţa artei noastre. Daca actorul dramatic nu vrea să se supuie decît legei frumosului, căutînd numai la idealitatea formei, atunci îi sacrifică ei naturalitatea (adevărul natural) şi-şi răpeşte adevărata valoare a operei sale, adica de-a-l purta pe spectator prin toate fazele vieţei sale sufleteşti şi de-a simţi din dispoziţiunea lui (răsunetul) ecoul tuturor afectelor sale proprii. Valurile simţirei se frîng de marmura unei frumuseţi neînmuiată de viaţă sensibilă. Idealitatea formei, de nu ne arată o esistenţă individuală deplină (complectă), este aşadar rece şi rămîne asupra sufletulni fără acel efect, ea ne pune înaintea ochilor (vergegenwaertigen ), ceea [ce] ni se reprezintă întocmai ca o întîmplare adevărată. Plastica trancuilă otărîtă în sine, care (reduce) poartă materia sa la pondul unui singur moment e de ajuns fără-ndoială înainte de toate legei de idealitate a formei, e însă departe de aceea de [a] putea produce o iluziune sensibilă. 
În artea dramatică însă se prezintează înainte un caracter pe care-l petrecem prin toate prefacerile şi-n a căruia simţire trebuie să ne oglindim. Daca artistul consultă în reprezentaţmuea sa numai frumuseţea şi idealitatea, atunci îi va sacrifica ei nu arareori însuşi adevărul natural (naturalezza) şi va deveni discolorat. Din momentul însă cînd recunoaştem în reprezintator pe artistul plastic, se răceşte şi în noi participarea curat umană la viaţa individuală ce el are să ne reprezinte. 
Să fie însă adevărul singurul conductător al artei? Fără de-a fi primit în sine momentul idealităţei ea decade la simplu adevăr natural şi prin asta noi ne simţin eschişi din regiunea artei în (nemijlocirea) imediul vieţei. Neci o operă de arte însă să nu ne facă impresiunea curată a unei opere a naturei. 
Noi nu voim a vedea repeţită în arte creatura defectuoasă, pieritoare a naturei, ci o fiinţă ce aparţine unei ordine mai înalte de lucruri, care e supusă prin urmare la
 Goethe a esprimat de mai multe ori cu energie mare cugetarea dezvoltată mai sus: "Numai spectatorului de tot incult îi va părea operă a naturei o operă a artei, şi un astfel de spectator îi e scump şi drag artistului, deşi stă pe treapta cea mai infimă... Însă acela va [fi] numai pînă atuncea mulţumit pînă cînd artistul se coboară la el, neciodată nu se va înalţa cu artistul adevărat cînd acesta îşi ia zborul împins de geniul său, pentru a îndeplini opera sa în tot coprinsul ei. Opere, XXXVIII, pag. 150. 
Şi renumitul sofist Gorgias zice cu spirit în această privinţă că tragoedia ar fi o amăgire unde amăgitul apare mai drept decît neamăgitorul şi amăgitul mai înţelept decît neamăgitul. 
În acest mod paradox el esprimă aci într-un mod dovedit situaţiunea mai înaltă atît a poetului tragic cît şi a adevăratului spectator faţă cu un punct de privire care numai de-aceea nu e capabil d-a fi amăgit pentru [că] aduce cu sine simţ prozaic şi îndreptat numai asupra adevărului natural. Comp. Bode, Istoria artei poetice eline, III, p. 50. 

        {EminescuOpXIV 237}

legile lumei spiritelor. Acesta nu află contrazicerea acolo unde materialul deja ne aminteşte aparinţa frumoasă şi ţine departe cerinţa unei amăgiri sensuale. Arborele depins, floarea, espresiunea (plină de simţ) însufleţită a omului într-o situaţiune oarecare nu ne încîntă pentru că privim în el o copie fidelă a naturei, pentru că astfel vedem numai creaţiunea anterioară în duplicatul ei; ci pentru că înainte[a] ochilor noştri se deschide o esistinţă smulsă din legea pieirei ce-l mulţumeşte pe omul ideal. 
O altă lege însă pare-a trebui să domnească întru reprezintarea dramatică. Ea aduce formele fantaziei libere în viaţa sensibilă. Ea ar trebui aşadar să reverse asupră-ne toată cupa iluziunei (sensuale) sensibile. Aceasta însă ni se pare posibil numai printr-un adevăr natural care să (lase) facă a ni se părea individualitatea reprezintată ca una sensual pozitivă. În urma astora ar trebui ca fidelitatea întru sensibilizare să fie unicul legiuitor pe care să[-l] asculte artistul reprezintator. 
Unde însă s-au născut formele pe care are să le reprezinte actorul? Ele-s concepute şi născute în sînul fantaziei libere. Nu li e permis a deminţi această origine a lor neci în reprezintare. De aceea trebuie şi corpul ce li dă actorul, realitatea sensibilă în care le transpuue, să fie (adecuată) potrivită acestei origini, adică. trebuie, prin toată iluziunea sensibilă, să vedem totuşi înainte-ne o operă a fantaziei libere şi să pipăim această operă a fantaziei manifestată în carne şi sînge. 
Cum se ajunge asta însă? Numai dînd artistul aceleaşi drepturi atît idealităţei cît şi naturalităţei (Naturwahrheit) şi numai manifestînd în reprezintaţiunea sa o pătrundere neprecurmată a părţilor amîndorora. Idealitatea imprimă reprezintaţiunei sigiliul universalităţei şi a semnificărei. Prin ea ne ridicăm asupra sferei unei opere curat naturale. Fiecare caracter poetic e, în modul individual al manifestaţiunei sale, în traiul său, totodată şi reprezintante a unei direcţiuui universale. El ne descopere împreună cu asta elemente esenţiale ale naturei noastre omeneşti cari ajung la o espresiune cu totul individuală. Momentul întîi singur ar arăta o universalitate de speţie (Gattungsallgemeinheit) abstractă care n-are pentru noi viaţă reală, adică nu are adevăr. Momentul (? ) (das Moment ) cel de-al doilea izolat ne-ar arăta (moţiunea, mişcarea) agitarea întîmplătoare a vieţei unui singur individ, fără ca aceea să ni reprezinte o esistenţă plină de-nsemnătate şi de-un interes întru adevăr general. Dar oare în viaţă chiar nu e un individ cu atît mai interesant şi mai însemnat cu cît se concentră-n el elemente esenţiale a naturei noastre ideale, cu cît reprezintă mai otărît interese, împregiurări şi tendinţe generale care a devenit în el espresiune individuală. Din tact natural măsurăm deja în viaţă însemnătatea sa după asta. O viaţă care nu presupune ceva mai înalt, care n-a cîştigat puterea d-a forma în sine o tendinţă (direcţiune) generală substanţială şi de-a o aduce la espresiune personală nu conţine nimica şi e seacă. Artea însă concentră aceea ce e răzlătit încă în viaţa reală, în lărgimea cazualităţei diferite, ceea ce-i întrerupt de diferite finiri (Endlichkeit) şi conturări într-o singură esistinţă ne-ntreruptă
 Relativ la reprezentaţiuni teatrale Goethe distinge foarte frumos verisimilitatea (das wahr Scheinen) de aparinţa adevărului (Schein des Wahren). Cea din urmă singură e ţinta artei. Operele lui Goethe, XXXVIII, p. 146. 
 Tieck zice în privinţa aceasta foarte nimerit; "Eu să uit personalitatea sa (adică a actorului), să fiu amăgit însă totuşi numai atîta pre cît poate, pre cît îi e permis artei. Conştiinţa amăgirei trebuie să rămîie ca şi înaintea tabloului celui mai succes a celui mai mare pictor, unde ar înceta toată plăcerea daca aş putea vrodată [uita] că stau înaintea unui tablou. " [Foi dramaturgice], II, p. 12. 

        {EminescuOpXIV 238}

şi plină de semnificaţiune, escluzînd, cu[m] am zice, zgurile vremuirei şi arătîndu-ne totdeuna aurul unei personalităţi pline de-nsemnătate. Asta-i esenţialul fiecărui caracter poetic. Deşi cu rădăcinele în natură, deşi manifestînd natura omenească, el totuşi e smuls din stratul de nisip a vieţei ordinare şi e mînat pe fluviul plin a vieţei ideale. 
Tot această imagine are dar să o reproducă şi artistul reprezintator. Prin el trebuie să ni se pară caracterul poetului o fiinţă generală, care să-nlănţuie natura noastră ideală şi totodată individuală, care [să] fie pătrunsă de viaţă. Din această lege de reprezintaţiune dramatică rezultă poziţiunea şi problema actorului faţă cu diferitele caractere dramatice. Ba e triplă. Dacă actorul are de-a reprezinta un caracter în cari se pătrund reciproc idealitatea şi viaţa individuală, atunci are de-a renaşte acest tip creatorice în spiritul său astfel precum a fost conceput. Tema sa este atuncea de-a căuta să ajungă intenţiunile poetului în tot coprinsul lor şi de-a deveni interpretul său fidel. În preajma acestor tipuri actorul se ridică la înălţimea poetului daca concepe liber în sine imagina creată de poet şi o încorporează în sensul său. Daca întruparea lui acopere, cum am zice, tipul în sine definit a poetului, daca realiză microcosmul poetului, atunci a dezlegat absolut problema sa. Acesta e raportul dintre artistul reprezintator şi toate caracterele cele adevărat dramatice. Aci nu poate să debordeze artistul pe poet, fiindcă cel mai mare merit al lui constă într-aceea ca să renască creatorice caracterul dramatic întocmai aşa precum l-a conceput şi l-a adus la lumină poetul. Cît spaţiu îi cedează esecuţiunea celor în parte abia (notate) notificate de poet, mijlocirea tuturor condiţiunilor (împregiurărilor) şi simţirilor în (fine) genere totala vivificare a imaginei pînă în detaliul unui om complect, ne rămîne să dezvoltăm în alt loc, unde vom face de obiect al scrutaţiunilor noastre reprezintarea (reproducerea) caracterelor pentru sine. Cît de puţin pare aci a contribui artistul la realizarea poetului, pentru că cest din urmă i-a creat dinainte-i o esistenţă de om întreagă, deplină şi cu toate acestea tocmai această problemă cere cea mai genială şi mai creatoare activitate a actorului. Pentru că aci el, pentru ca să nu rămîie cumva în urma poetului, trebuie să contemple şi formeze caracterul dramatic ca pe unu ca acela. 

 Şi nu altfel, adică după cum i-ar conveni în, sau prea ideal sau smuls absolut din proza vieţei ordinare creatoriu
Îi trebuie aşadar tocmai acele putere foarte rare pentru ca să realize asemenea în reciproca lor pătrundere antitezele idealului şi a realului, a universalităţei de idee şi a vieţei individuale impacate de poet (în opera sa). 
Aceste, dezvoltate din natura lucrului, se arată şi în realitate. Cei mai rari sunt interpretatorii oamenilor lui Shakespeare; şi asta nu dintr-alt motiv, ci pentru că numai o natură genială de artist poate încorpora adîncimea cea plină de mister al acestui om atît de ideal, care cu toate astea se mişcă într-o naturalitate atît de deplină. Cum au înflorit în poet la crearea acestor microcosme toate puterile şi au produs fructul acestor personalităţi eterne, tocmai aşa trebuie să se agite toate puterile sufleteşti şi în reprezintatorul acestui poet şi a tuturor caracterelor care-s concepute în spiritul acesta, pentru producerea unor astfel de (forme) tipuri. Neci un naturel, cît de dotat, neci o minte cît de isteaţă, care ar putea să producă multe lucruri cumsecade, nu ne ajunge nouă aci. Numai un om întreg, dotat cu profunditate şi pătrundere poetică poate renaşte oameni întregi. 
Altfel e la caracterul unde e smintit ecuilibrul dintre viaţa ideală şi cea individuală. Asta e posibil într-un mod îndoit, care iar condiţionează o temă duplă pentru

 Notă. în sensul acesta zice Tieck: "Cum îşi aserveşte un muzic în operă testul, astfel sunt şi în cel mai mare op dramatic locuri multe unde poetul trebuie să stea îndărăt, unde începe dominaţiunea scenei, unde geniul actorului trebuie să domine singur totul". Foi dramaturgice, I, p. 85. 

        {EminescuOpXIV 239}

artistul reprezintator. Sau elementul ideal (prevalează) domină în caracter astfel încît n-a putut fi elaborat la deplină viaţă individuală, sau viaţa individuală domină cu paguba idealităţei şi a universalităţei. În cazul întîi îi sunt sustrase caracterului rădăcinele din cari-şi trage el nutrimentul pentru esistenţa sa în parte (particulară), corpul eteric e prea uşure şi liber şi nu ne ascunde neci o trăsură mai precisă, neci o comembrare mai solidă. În caractere cu o idealitate a cugetului atît de predomnitoare, care n-au reuşit de-a deveni oameni (... ), apare aşadar personalitatea ce-a devenit purtătorul lui mai mult un vas în care e prins acest patos de gîndire, ca un corp propriu aparţinînd din necesse acestor gînduri. Cu un cuvînt atunci e însuşi poetul acela ce se incorporă într-o formă în care însă nu a putut să şteargă fizionomia sa proprie ". Din cele zise rezultă poziţiunea absolută a actorului faţă cu forme, tipuri poetice de felul acesta. Pentru că-n ele e o cantitate mică de viaţă individuală, actorul are anume (tema) obligarea de-a lăsa să graviteze reprezintarea sa tocmai înspre partea aceasta. 

 Va să zică poetul dramatic se transpune şi scrie cu sufletul acelor personagie pe care le reprezintă în opul său. 

Dus de valurile gîndirei şi de adîncimea conţinerei generale ce e dată unei personalităţi, el trebuie să sacreze puterea sa formătoare spre a schimba pe cît se poate şi corpul eteric într-unul real. Aci apare aşadar actorul creator ca adevărat complinitor al poetului punîndu-şi de ţintă adevărul natural, reprezintarea unui om deosibit, individual, tocmai acolo unde acest adevăr nu e pus de poet în ecuilibru deplin cu coprinsul (general) în genere a celor reprezentate. Daca concentră tocmai înspre partea asta puterea sa, el dă tocmai ceea ce a negles autoru. Daca actorul nu ne poate oferi tot ce-i mai nalt în activitatea creatorie ce-o (presupunem) [stătorim*] noi la transformarea unei creaturi mai mult ideale într-o fiinţă cu totul vie, personală; apoi totuşi poate deja produce impresiuni însemnate prin inteligenţa, care-i deschide înţelegerea cugetărilor, şi prin avîntul retoric. Însă gloria cea mai mare e totuşi a aceluia în care cultura retorică şi inteligenţa sunt susţinute şi de o putere care e în stare a privi şi a forma toate cu chipul personalităţei individuale. Drept esemplu am cam aminti aicea pintre figurele clasice pe Nathau înţeleptul, pe marchizul Posa, Max Piccolomini şi Thecla, în genere multe (manche) din caracterele lui Schiller. În cele numite predomneşte patosul gîndirei şi a reflecţiunei, în genere elementul unei idealităţi abstracte oarecare. Spre reprezintarea lor s-ar părea suficiente numitele calităţi: avîntul retoric şi cultura minţei. Ele şi dezleagă oarecum problema pre atîta pre cît urmăresc (nachkommen) puterea creatoare poetică. Un actor însă cu adevărat genial va merge într-atîta asupra poetului întru cît poate să le insufle numitelor tipuri şi o viaţă individuală. Din cele zise rezultă aşadar următoarea lege generală: Cu cît gravitează un caracter în partea idealităţei şi a universalităţei cu atît actorul are a-l face să graviteze în partea verităţii naturale (Naturwahrheit), adică va căuta şi mai mult de-a-l reforma într-un om individual şi nu se va lăsa orbit de splendoarea oratoriei şi de triumfele momentane ce nu vor lipsi a i le găti patosul gîndirei şi a simţămîntului la o declamare plină de inspiraţiune şi sufocată de inteligenţă. Din cauza asta şi poate un talent s-apuce uşor pe o cale falsă prin deasa reprezintare a tipurilor dramatice în care predomneşte elementul retoric şi să se facă, mulţumit de succesele cîştigate repede, incapabil
 Acest defect este tocmai umanul ce i se-ntîmplă poetului. Lessing zice în precuvîntarea Dramaturgiei sale: "Actorul trebuie să cugete pretotindenea ca poetul, el trebuie să cugete chiar în locul poetului, acolo unde acestuia i s-a-ntîmplat ceva uman". 

        {EminescuOpXIV 240}

de-a mai reprezinta caractere pe deplin vii şi omeneşti cu totului tot. De neputinţa de-a crea oameni reali bolesc cu deosebire cei mai mulţi poeţi moderni în dramele lor, o lipsa care e foarte esplicabilă într-o vreme ca a noastră, de o reflecţiune predominantă, de un raţionament forte, mai ales că un tezaur întreg de (contemplaţiuni) idei şi cugetări, chiar de-o natură profundă, a devenit deja avere (comună) publică. Această lipsă trebuie să retrolucre neapărat şi asupra artiştilor reprezintatori, a căror talent d-a individualiza se volatiliză pe zi ce mergem. Acestei tendinţe în nepersonal, care degenerează în generalitate cea mai deşeartă, trebuie să i se opuie actorul cu toată silinţa, tocmai pentru că această tendinţă e condiţionată prin (spiritul) direcţiunea (Richtung) timpului, fiindcă aplecarea de-a pune generalul şi idealul asupra (reprezintărei) reproducerei personalităţilor concrete îl degradă pe urmă în simplu declamator. 
În dreptul acestei direcţiuni însemnate de noi se ridică antiteza ei, din care rezultă a treia proporţiune a actorulai faţă cu caracterele dramatice. Reversul tipurilor ideale formate pe conta sau cu subordinarea vieţei individuale ne prezintă figurele acelea în cari individualul a nimicit şi a mistuit idealitatea şi generalitatea, astfel încît ele în apariţiunea lor nu satisfac totodată şi natura noastră ideală. Pe cînd cele dentîi sau se pierd în universalitatea reflecţiunei şi a retoricei, sau înceată chiar de-a esista ca oameni vii, cele din urmă sau ating simpla contrafacţiune (fotografie) a vieţei ordinare, sau degenerează cu totului tot în copii a realităţei ordinare în care idealul s-au stins cu desăvîrşire. Aci cuvinu-se a se pune cele mai multe tipuri din dramele lui Schroeder şi Iffland şi figurele mai bunicele dintr-acelea ale lui Kotzehue, cărora nu li se poate disputa o naturalitate () oarecare, o viaţă proprie, stătătoare de sine, cari însă prin puţinul lor conţinut nu s-au ridicat asupra valului vieţei de toate zilele. În dreptul acestora au ieşit creaţiunile cele ideale ale lui Schiller şi ale lui Goethe, în toată energia inspiraţiunei lor poetice, prin cari s-au edificat faţă cu acea(stă) copie a realităţei în care se reflecta numai viaţa în apariţiunea ei finită (endlich), o regiune () de interese ideale, de scopuri conştiute de sine (), în cari omul privea deschisă o a doua lume de spiritualitate () liberă. 
Actorul cel mare, precum are de-a crea corpuri tipurilor de-o reflecţiune predominantă şi de-un patos universal şi retoric, corpuri care să le dea puterea greutăţii () de-a se susţine şi de-a se putea mişca pe pămînt ca fiinţe de felul nostru, tot astfel însă e de datorinţa lui ca tipurile ce n-au primit de dotă decît adevăr natural (naturaleţă) şi fidelitate să le ridice şi să le insufle un (coprins) conţinut mai general, care să le ţină asupra valului vieţei ordinare. Şi aci complineşte actorul pe poet, numai într-un mod opus, căci înnobilează tipurile şi le predă unei lumi ideale. Se-nţelege de sine că această lege (dezvoltată) scoasă din noţiune prinde diferite margini şi se modifică prin caracterul care ni se pune orcînd înainte. Greutatea însă totodată şi creatoria artistului stă într-aceea ca să nu şteargă adevărul natural (natura) prin astfel de înnobilare a caracteralui şi să (formeze) producă o creatură ermafrodită, care să plutească drept idealitate şi realitate, necapabilă de-a se naşte într-adevăr pentru că e respinsă cu-aceeaşi tărie de amîndouă aceste lumi. Artişti mari, apţi cu deosebire spre reprezintarea personalităţilor nobile, au dovedit şi prin faptă ceea ce-am dezvoltat noi, precum ni se asigură anume despre
 Ca act justificativ pentru cele ce-am dezvoltat noi mai sus n-avem decît să amintim pe Kemble, pe care Tieck îl numeşte mai mult declamator decît actor. Portretul ce ni-l creionează Tieck despre el în Foile sale dramaturgice îl aşează cu totul în categoria acelora cari sacrifică individualul idealităţei abstracte. "Kemble generaliză individualul şi, după ce a tras în jos singularitatea imaginei sale şi minunata varietate a cugetelor, espresiunilor şi a simţirei într-un element general a unui gest nobil totdeuna demn şi a unui ton monoton, încet, plîngător, jumătate cîntînd, îl vezi că şi-a ales unele momente mari pe care le ridică în sus la individualitate într-un mod frapant cu toată artea şi cu toată silinţa. " Tieck, III, p. 30. 

        {EminescuOpXIV 241}

Schroeder, că ar fi fost în stare de-a obţinea şi caracterelor vieţei ordinare, sferei burgeze o (parte) lature ideală şi că a format din figuri de felul acesta un ce cu mult mai nobil decum ar fi născut în fantazia poetului sau a cititorului. După toate relaţiunile, tot aşa se bazează esenţialminte şi apariţiunea lui Eckhof, care-a făcut epocă mai mult pe aceea că a lucrat contra patosului sec a vechei şcoale franceze prin producţiunea sa aţintită totdeuna la o naturalitate nobilă. Precum a adus Lessing ca poet şi cu deosebire ca critic căderea dramei franceze şi a acestei direcţiuni (Richtting) întregi, tot astfel a întemeiat Eckhof ca actor ruptura cu modul de (reprezentaţiune) joc bazat pe retorică şi declamaţiune şi degenerat în nenatură complectă. Întreaga sa personalitate nobilă pare a-l fi favorizat mai ales întru idealizarea astor fel de caractere, luate din sfera burgeză. Îndealtfel o virtuozitate în felul acesta de caractere tradă fără-ndoială o chemare mult mai marcată pentru cariera dramatică, chiar daca reprezintatorul nu se poate sui pînă la înnobilator de caracter, decît avantagiul d-a reprezinta cu efect tipurile dramatice ce se bazează mai mult pe retorică şi pe patosul cugetărilor. Căci cel dentîi manifestă totdeuna acea putere care formează anume şi crează personalităţi vii, pe cînd cel din urmă se ajunge deja cu o oarecare simţire poetică, fără de-a putea îndealtfel să schimbe într-adevăr cele ce i se dau în (forme) tipuri de sine stătătoare. Privit din punct de vedere al culturei (Bildung), va avea aşadar actorul ce se-ncearcă felurit în reprezintări din viaţa burgeză de-a se teme de mult mai puţin pericol decît dacă-şi alege fără mare talent individualizător figurele de speţia a doua însemnate de noi. Căci aci (unde? ) produce deja declamatorul bine dotat efecte cari-l înşeală lesne pe individ asupra măsurei (cuantităţei) talentului său reprezintator, pe cînd nu poate face nimica pe terenul dramei burgeze în coprinsul său cel mai întins, şi-l aduce mai lesne la cunostiinţă asupra măsurei adevăratului său talent. 
Am cercat a deduce din fiinţa artei dramatice diferita atitudine a actorului faţă cu materia sa, cu tipurile dramatice. Pretutindene am recunoscut pătrunderea (Durchdringung) idealităţei şi naturei (), a generalităţei de speţie () şi a vieţei individaale de ţinta absolută a artei dramatice. Din dezvoltarea noastră putem apreţui şi meritul (cerinţei) pretenţiunei (repeţite) făcute mai ales în Germania cătră actor: că el adică trebuie să ni dea şi prin înfăţişarea sa esterioară deplina iluziune simţuală a caracterului ce are să ni reprezinte, la care au înaintea ochilor mai escluziv, şi resping ca jenătoare disproporţiunea întîmplătoare dintre anii actorului şi etatea ce-i prescrie doar rolul lui; o pretenţiune manţinută aşa de des faţă cu artiste, cauză care a făcut [că] ele se retrag adesea de voie bună de la un rol de teamă că nu vor mai putea produce, faţă cu o asemenea măsurătoare (), efectul, posedînd chiar artea cea mai naltă. Dacă artea nu e decît o copie a naturei, apoi au într-adevăr dreptate. Daca cei mulţi privesc o operă
 Toţi contimporanii capabili de-a judeca ai lui Eckhof consimt într-asta că în reprezintaţiunile sale a domnit cel mai mare adevăr natural. Engel în Ideele unei mimice, I, p. 74, zice într-această privinţă: "Adevărul a fost la el legea cea dentîi, frumuseţea, cea subordinată". 
 Întru atîta e de privit ca fondatorul adevărat a unei arte dramatice germane întru cît a încercat cu succes mare de-a reprezinta oameni întregi şi s-au ţinut liber de toate concepţiunile numai abstracte, de generalitatea goală a speciei. De-acolo şi maniera sa nenorocită cînd juca eroi francezi. Asupra puntului din urmă, comp. Engel, I, pag. 75. 
 Pericolul în această direcţiune a artei dramatice constă într-aceea că, prin un talent fericit de-a imita tipuri a vieţei ordinare cu toată copiozitatea trăsurilor individuale, actorul se reduce adeseori la imitarea realităţii ordinare. Triumfele cele ieftene ce-i procură reprezintatorului aceste trăsături rupte din viaţa ordinară şi reproduse cu noroc, (încleiate) amalgamizate în genere contra voinţei într-un actor pot să nască în el un astfel de gust dc imitaţiune încît sacrifică studiul cel serios al reprezentaţiunei de caractere unui seceriş atît [de] neostenitor. 

        {EminescuOpXIV 242}

a artei cu aceiaşi ochi cu cari privesc o operă a naturei, adică, daca trebuie să şi influinţeze asupră-ne ca o operă a naturei, atuncea se-nţelege că trebuie să ne lăsăm transportaţi în deplină iluziune şi prin cunoştinţa biletului de botez. Din punt de privire a artei însă nu ne e permis de-a face din adevărul grosolan al naturei măsură; ci numai acea frumoasă părere (Schein), ca[re] ne aduce într-adevăr ca dinaintea ochilor cele create de fantazia liberă, însă le şi predă îndată contemplaţiunei noastre spirituale, spre a fi ascultate şi judecate de ea. Simţurile sunt fără-ndoială mediul prin care ni se prezintă tipul (prelucrat) prefăcut în viaţă sensibilă, însă cu apariţiunea ei e transpusă îndată în imperiul fantaziei, la care se îndreaptă pentru a-şi aţîţa prin ea iarăsi viaţa pe care a primit-o de la ea. 
Trebuie să le-o concedem cu tot respectul vecinilor noştri transrenani, pe cari ni place de-a-i numi frivoli, că într-astă privinţă ei sunt dispuşi mai artistice decît noi, pentru că lor li pasă mai puţin decît nouă de-a privi pe scenă şi acel adevăr natural al apariţiunei sensibile. Nu cunoaşte oare mai tot francezul etatea d-nei Mars şi nu ştie distanţa dintre aceea şi rolele juvenile ce ea le joacă, plină de-ncîntec, înaintea a mai două generaţiuni, fără ca să-i vie publicului în minte de-a-şi (ţine) pune înaintea ochilor acest esemplu prozaic şi de-a se răci pentru Genuss. Ba din contra te simţi atins cu farmec de-acea juneţe şi putere a spiritului paste care a trecut timpul mai fără neci un fel de putere, pentru că nu simţi în neci un moment lipsa de aceea ce e mai de căpetenie în arte, adică de-a vedea înainte-ţi o operă a spiritului. Pe cît timp să desfăşoare un actor dinaintea noastră toată copiozitatea (Fuelle) unei vieţi individuale într-o formă ideală, pe cît timp fantazia sa liberă poate să-şi forme un corp corespunzător cu intuiţiunea (ideea) poetului, pînă atuncea nu avem neci cel mai mic drept de-a trage în cumpăna criticei noastre calculul cel rece al etăţii sale. Noi recunoaştem printr-asta cu desăvîrşire acel punt de privire care singur e demn de arte. Poporul cel mai artistic al lumei, grecii, nu s-a arătat poate prin nimica mai matur pentru gustarea artei decît printr-aceea că a esilat mai cu rigurozitate măsura (Massstab) iluziunei sensibile din creaţiunile sale de arte şi că pretutindene în arte şi anume în teatru se simţea vis-a-vis de un op izvorît din idee, pe care voia a-l lua în sine şi a-l gusta în adîncimea lui spirituală şi în adevărul lui poetic. În deplină consonanţă cu această demandaţiune a poporului grec esprima şi poetul naţiunei noastre, care e mai înrudit cu poporul citat cînd respinge această pretenţiune a unui simţ prozaic. 

 ACTORUL ÎN RAPORT CU PUBLICUL

Neci un artist nu se poate presupune fără un public ce-l primeşte şi-l geniessen. Din impresiunea ce face opera sa asupra publicului el află măsura efectului său şi se reprimeşte, cum am zice, pe sine însuşi. Însă artistul adevărat este o natură privi 

 Mănţinînd acest punt de vedere al părerei frumoase faţă cu adevărul grosolan al naturei, Goethe a găsit gust pînă şi în reprezintaţiunea rolelor de barbaţi prin femei, ca în comoediile romane, şi el găseşte cauza într-asta: "Că la o astfel de reprezintaţiune a rămas totdeuna deşteaptă ideea de imitaţiune, gîndul la arte, şi că se producea prin jocul dibaci numai un fel de iluziune conştiută". Opere[le] lui Goethe, XXXVIII, p. 177. 
 Goethe (Opere, XXXXIX, p. 157) zice în această privinţă: "Mie mi se pare ca o boală a publicului german, care s-a comunicat deja şi actorilor, că vor să aibă numaidecît femei şi barbaţi cît se poate de tineri. Nu putem oare, într-un timp cînd am transmis pe scena noastră atîtea rele ale scenelor franceze, să imităm şi virtuţile lor? În Francia nu întreabă nimeni de etatea actorului, ci numai de artea sa. Şi cum vrem să se găsească tineri cari să fie deja artişti? Iar silinţele cele serioase ale actorului lasă urmele lor pe faţa lui şi, deşi el se dezvoltă prin joc, totuşi aceasta nu se-ntîmplă jucîndu-se. "Tocmai în acelaşi sens se esprimă şi Tieck (Foi dramaturgice, I, 31): "Germanul prinde din ce în ce ciudatul obicei de-a renunţa la ce e mai principal daca nu mai sunt binişor naturale toate accesoriile pînă la cele mai ne-nsemnate"; compară II. p. 24 - relativ la reprezentaţiunea Iuliei. 

        {EminescuOpXIV 243}

legiată, care e mînat la producţiune prin o putere ne-nlăturată şi care e pus sub legea acestei somaţiuni interne. Pentru că el e cel mai mult dotat, de-aceea el şi dă mai mult decum poate aştepta sau pretinde publicul, căci el descopere lumi pînă aci necunoscute, deşteaptă tipuri cu cari împopulează fantazia noastră, făcîndu-ni-le familiare nouă însă fiindcă el dă nemărginit mai mult decum voia sau chiar presupunea publicul, de aceea nu găseşte de comun la apariţiunea sa un teren potrivit pe care ar putea să înflorească () înainte opera sa. Letargia spirituală a majorităţii, care nu poate primi ca un întreg în sine tot coprinsul deplin ce ni-l aşază dinaintea noastră comembrat frumos, îi stinghereşte nu arareori chiar din început locul apt unde ar putea să primească tabloul sau iluminarea adevărată şi unde-ar putea a-şi face efectul pe deplin. De aceea provine aşa de des în istoria artelor rezistenţa ce-o face publicul operelor poetice mari chiar la aparinţa lor, pentru că publicul trebuie educat anume spre-a le înţelege. Artistul are aşadar adeseori să-şi elupte valoarea sa, şi adeseaori stă profunditatea opcrei sale în (proporţiune opusă) disproporţiune cu impresiunile ce face la apariţiunea sa. Numai cei ce cugetă asemenea lui, cei înrudiţi lui prin simţ, şi cari sunt totdeuna într-un număr foarte mic, discopere pe dată în el manifestaţiunile unui geniu, de-abia cursul timpului le face avere comună. Şi de cîte ori n-a trebuit să confirme posteritatea dreptul unui artist pe cari i-l amărîse contimporanii prin pretenţiunile lor mărginite şi prin Massstab lor meschin. 
Orce artist a cărui operă supratrăieşte actul creaţiunei sale se poate mîngîia, poate să se refere la alţi timpi, şi poate privi pe posteritate cu siguranţa nemărginită a geniului, care e atestatul spiritului asupra spiritului. Nu aşa artistul reprezintator, a cărui operă supratrăieşte actul creării sale numai în sufletul spectatorului, în care lasă unica urmă a esistenţei sale. Însă acest element moale nu poate să elibere iarăşi imaginea ce i s-a imprimat, şi tocmai în comunicare, în dorinţa de-a reproduce ceea ce am văzut, ni se prezintă şi mai clar această neputinţă. Portretul unui artist dramatic şi a influinţei efectelor sale, zugrăvite chiar de mîna cea mai dibace, nu sunt decît o contură palidă, mai ştearsă, pe cari trebuie să şi-o (amplifice) împlinească cel ce o priveşte pînă la o figură vie. Şi totuşi această (amplificare) complectare din fantazia celui ce priveşte nu corespunde deloc cu imaginea (ce-am avut-o în vedere) proiectată, pentru că privitorul nu poate aduce la complectarea schiţei decît tot ce e mai bun între acelea ce e în stare să le contemple în spiritul lui şi pentru cari a cîştigat o măsurătoare (Massstab) prin impresiuni ce le-a probat (prin cari a trecut). Fleck, cu voacea sa uruitoare ca tunetul, cum turbă el d. e. în mari momente tragice, ca în Carol Moor, după recunoaşterea tatălui său, "cum îl doboară simţămîntul monstruozităţei, cum pierde vocea, cum suspină, irupe-n rîset, cum se întreamă scrîşnind asupra slăbiciunei sale, cum dau din el (sunete) bubuiri de tunet nemaiauzite pînă acum" (Tieck, Phantaszis, partea III, p. 504 şi aşa mai departe), cine-ar putea să potenţeze chiar această descripţiune plină de esitaţiune la un tablou viu care să corespundă cît de puţin celor întîmplate contimpuranilor. Chiar daca lectorul poartă în sine intuiţiunea poetică a caracterului în viaţa sa deplină, totuşi nu acopere acest desemn decît imaginea sa proprie şi-i escită numai dorinţa de-a vedea tipul fantaziei sale viind dinaintea sa ca o creatură reală. Daca-i lipseşte însă asta, atunci el nu aude decît vorbe la auzirea cărora nu se naşte în el neci o intuiţiune, pe cari el le compară anevoios apoi cu cele mai bune ce-a văzut, lucru prin care i se prezintă cele văzute şi probate de el, neciodată însă artistul desemnat. 

        {EminescuOpXIV 244}

Va să zică artistul dramatic e alocat cu totul în prezent (); prezentul e zeul lui; ceea ce nu-i acordă prezentul nu-i poate înlocui neci o (privire) ochire în viitor. De la prezent dar are să ceară şi să pretindă el (constatarea) recunoaşterea sa deplină. Un actor pe care [nu]-l recunosc contimpuranii e irevocabil (aruncat morţilor) abandonat celor morţi. Cum însă abia poeţii şi cugetătorii cei mari o aduc pe o naţiune la cunoştinţa treptei superioare ce-o ocupă aceştia, tocmai aşa va putea să dea şi actorul cel mare prin lucrările sale o măsură pentru creaţiunile sale, pentru că şi el asemenea stă mai sus decît publicul căruia-i aduce ofertul (donurilor) [d]arurilor (dotei) sale. Actorul ce face epocă stabileşte oarecum el singur pretenţiunile cele mai nalte faţă cu artea dramatică, căci realiză lucruri pînă acuma necunoscute şi dovedeşte reprezentabilitatea lucrurilor pe cari fiecine şi le visa numai ca idealuri abstracte. 

 De aceea pretenţiunile cele. mari făcute artei romîneşti şi tuturor celor romîneşti în genere, căci varga măsurătoarei am luat-o de la străini, înfundîndu-ne în perfecţiunile literaturelor lor cu dispreţul şi uitarea totală a tuturor productelor romîne cari naturalmente trebuie să fie inferioare celor străine. Societatea noastră semidoctă ocupă o sferă falsă faţă cu sfera în cari se află realitatea la noi

Un public cugetat ca colectivitate nu se înalţă peste cele văzute şi esperiate în arte, ci se mărgineşte între ele În unii cari aduc de măsură cu sine memoria cea mare a vremilor de mai nainte sau cari poartă culmea în fantazia lor poetică învie într-adevăr contradicţiunea dintre cele geleistet şi pretenţiunile absolute, însă colectivitatea îşi va lua măsura sa numai după cele ce i se oferă în prezent. O pauză lungă în gustarea a ce e escelent într-o speţie a artei dramatice se-nţelege că aduce cu sine o altfel de dispoziţiune (Stimmung) sau un simţ mai (strîmţat) scrintit; cum am zice, cu care publicul primeşte producţiunele prezentului. Pretenţiunile se lărgesc abia cu o apariţiune însemnată, care arată în toată (goliciunea) sărăcia lor cele primite cu mulţumire pînă acuma, lucru ce diminuă esistinţa lor. Condiţiunile de viaţă se schimbă din momentul în care pasă un mare artist dramatic în lumea orfană şi aprinde sufletele, căci cele esperiate nu se dau şterse, ci reapar totdeuna în noi ca o admoniţiune involuntară faţă cu productele (Leistungen) ce-o apucă pe calea cea veche. Altfel e la artele acelea la cari eşti în stare a (măsura) dejudica ceea ce ţi se prezintă (comparînd) alăturînd-o numai cu tot ce s-a produs mai perfect în acea parte unde, va să zică, se poate dejudeca într-adevăr mediocrul şi greşitul şi unde nu ai de-a adăsta o apariţiune însemnată, pentru a se orienta în privinţa pretenţiunilor şi asupra măsurei celor date. Fără-ndoială că măsura mai naltă (hoehere Massstab) se pierde cîteodată cu totul daca s-afundă epoce întregi într-un caos surd şi rătăcesc în direcţiuni în cari se manifestă un simţ sau înăbuşit într-o letargie spirituală, sau umblă kuenstlich angespannt desfiinţitor de orce viaţă. Atuncea într-adevăr că se prezintă toate mişcările de viaţă infectate de pieire, pentru că boala universală a generaţiunei a înveninat într-atîta organele cele nobile, încît nu se pot dezbăra de starea aceasta neci însuşi cei mai buni. 
Artea dramatică, cea care se (desface) consumă în prezent şi care n-are, cum am zice, o istorie oarecum sau un trecut ce-ar influinţa cu viociune asupra viitorului, condiţionează printr-asta atitudinea proprie a artistului cu toate consecinţele ei. El trebuie să ia asupră-şi toate consecinţele legei aceştia căreia e supus, de-a influinţa adică unicamente asupra prezentului şi în prezent. Lucrul principal e d-a aduce la cunoştinţa de sine laturea pozitivă şi negativă ale acestui fenomen. Pentru bara, care-l (esilează) leagă pe actor numai de prezent şi-i răpeşte perspectiva

        {EminescuOpXIV 245}

unei vieţi durabile în opera sa, îi e dat, între toate artele, să poată concentra şi esperia într-un singur moment efectul cel mai mare. Intensitatea victoriei momentane asupra sufletului îl dezdăunează oarecum de lipsa estensităţei în timp. Cucerirea simţirei a mase întregi sub starea sufletului reprezintate de el, pe care un artist mare o complineşte în momentul acţiunei sale, trebuie să-i fie o despăgubire pentru siguranţa dureroasă că nu poate să testeze nimica posterităţii decît numai numele unui actor mare. 
Zace însă în natura acestei arte de-a grămădi efectele cele mai gigantice într-un singur moment. Purtat de (valoarea) contenanţa spirituală a unei creaţiuni bogate el aduce înaintea intuiţiunei atît sensuale cît şi spirituale viaţa deplină a omului în espresiunea sa cea mai naltă, în împregiurările cele mai pătrunzătoare, fluxînd şi refluxînd în albia gigantică ce i-a dat-o Weltanschauung poetică şi pe unde-a îndreptat fantazia fluviul vieţei. Tot ce poate esperia sufletul mai zguduitor, manifestarea unei bucurii bete, străşnicia naturelor demonice, rezistinţa sublimă a unui suflet contra puterei destinului, şi după aceea umorul, ce volatiliză toate defectele timpuozităţei (pasabilităţei, ) care se gustă (geniessen) pe sine însuşi în această discompunere, toate astea şi tot ce poate esperia pieptul omului în adîncimea sa cea mai adîncă, toate acestea apar înzelate (gehamischt) înainte-ne prin artistul dramatic. Formele esilate din elementul cel moale al fantaziei în realitate, schimbate într-o esistinţă sensibilă, ele lucrează asupra-ne cu puterea a chiar realităţei, fără de-a ne vătăma însă prin asprimea lor, prin ne-ndurarea lor, ca în viaţă, ci împărtăşind numai mărimea impresiunei cu puterea realităţei. În privinţa impresiunilor nemijlocite nu poate nimeni să se-ntreacă cu artistul dramatic; întru a (dota) înarma atît de precis pe cel mai adînc fond de viaţă (), pe care numai o poate naşte cea mai spiritualistă din arţi, cu puterea unei (întîmplări) esperienţi nemijlocite, de-a-i împrumuta aparinţa unei întîmplări ce irumpe cu putere victorioasă, irezistibilă care, deşi ne-nlănţuie de realitate ne discatenează totuşi cu desăvîrşire de ea. 
Această plinătate de viaţă nemijlocită ce-o dezvoltă artistul dramatic înaintea spectatorului îi asigură de aceea artistului, legat de îngustimea prezintelui, de momentul fugace al creării, îi asigură admiraţiunea plină de esaltare a mulţimelor impresionate de el. Avizat la victoria momentană asupra maselor, trebuie el să se aducă prin el la deplina satisfacere a sa din mişcarea lor, care îi reflectă fiece stare reprizintată de el. Din aceste talazuri ce-l inundă a unei simţiri foarte agitate (gesteigert) el soarbe energia pentru artea sa şi puterea espansivă pentru activitatea sa. Asemenea campo-ducelui sau oratorului, cari amîndoi grămădesc întreg greumîntul () spiritului lor (în) pe scurta durată a actului creaţiunei lor şi cari nu mai pot să oprească-n loc ceea ce au negles odată, momentul ce li s-a răpit deja, are şi el asemenea lor dreptul de-a căpăta răsplata imediat cu fapta. Şi mulţimile dispuse după voinţa sa neci nu vor pregeta de-a acorda emoţiunei lor interne izbucnirea nereţinută. Izbucnirea e rezultatnl unei impresiuni care a atins electrice sufletul. 
Ar fi după cele ce-am zis a necunoaşte absolut natura reprezintaţiunei dramatice cînd am lua-o-n rău actorului că pune (pondul) greutatea cea mai gigantică pe impresiunile văzute ce le produce prin jocul său. Ele sunt termometrul prin care află el măsura puterilor sale, gagiul chemărei sale şi dezdăunarea pentru durata refuzată operei lui. 
 Victor Hugo se esprimă foarte frumos în Etudes sur Mirabeau cînd zice că o jumătate a marelui oratore a fost depusă în mormînt la moartea sa: [... ]

        {EminescuOpXIV 246}

Pentru că actorul alocă tocmai întreaga sa personalitate într-o unealtă abilă (... ) a fantaziei şi nu-şi retrage ca ceilalţi artişti partea sa muritoare după paravanul operei sale, ci se abandonă unei mulţimi mişcate în tot coprinsul esistenţei sale, în clipa chiar a creării, care e şi momentul în care el se judică pentru perpetuitate, de aceea îl loveşte neapărat şi orce (reacţiune) retroacţiune (... ) a operei (... ) sale imediat şi-l atinge în întreaga sa individualitate. Aceste două momente neseparabili, cum am arătat, de fiinţa artei acesteia, de-a trebui adică să te dizolvi (consumi) cu totul în impresiunea lucrărei sale prezinte şi de-a trebui să faci din întreaga personalitate însăşi, îl reîmping pe artist cu putere în linia delicată unde se ating nesfîrşit de aproape pe un Selbstgefuehl iritabilă şi vanitatea cea mai lesne de ofensat. 
Fiindcă recunoaşterea contimpuranilor e singura recompensă a artistului dramatic şi pentru că această recompensă decide valoarea absolută a artistului, de-aceea el are dreptul de-a goni recunoaşterea sa univoce şi de-a găsi fericirea şi satisfacţiunea sa în valurile unui aplauz vijelios. Îndată ce artistul recunoaşte în aplauz numai impresiunile lucrărei sale şi îl provoacă numai prin mediul faptei sale artistice, el are voie de-a se bucura cu deplinătate de acest omagiu elocinte, pentru că el trebuie să privească într-asta (dovada) proba că a mişcat într-adevăr sufletele şi că le-a transpus afară din ele înseşi. Această participare a unei mulţimi mişcate este ereditatea actorului, pe care el o primeşte ca testare naturală a publicului grat; el într-adevăr nu are de-a se ruşina de această avere a sa sau să afecteze o indiferinţă aristocrată în privinţa acestei posesiuni. Pyrrhus zicea epiroţilor săi: "Voi sunteţi aripele mele", şi neci un artist afară de cel dramatic nu are mai mare drept s-o mărturisească asta de auditorii săi, pentru că neci unul nu stă într-o reciprocă impresiune nemijlocită cu cei ce primesc de la el, neci unul nu produce activitatea sa aşa cu totul numai prin mijlocul acestei impresiuni reciproce (). Ea se manifestă într-acele mişcări involuntarii şi accente elocinte cu cari acompaniază privitorii 
creaţiunea artistului reprezintator prin toate fazele ei; abia prin ele el se încumetă în puterea [sa] () şi din ele îi (curge) izvorăşte lui acea esaltaţiune care-l poartă înainte în imperiul fantaziei. Acea suflare nevăzută pe care însă artistul o simte aşa de bine, acea suflare care face ca mulţimea cu capetele ei multe să ni se pară o singură fiinţă vie, care simte afectele de-ntotdeuna ale reprezintatorului, afecte ce tremură încet încă în mulţime (după ce creaţiunea lor a încetat), acesta e acel safragiu singur adevărat, nefalsificat şi nefalsificabile, în care artistul reprezintator poate să-şi aşeze mîndria sa cea mai naltă, pentru că e productul geniului său. În el are stînca sa salvatoare în mijlocul elementului nesigur al opiniunilor zilei şi în freamătul unei mulţimi ce salută printr-o esploziune neaşteptată de aplauz efectele rude a unor tonuri de coloare grelă, în fine în mijlocul unei aspiraţiuni meschine la
 Astfel a fost în toţi timpii şi va fi în toţi timpii, pentru că stă în natura acestei arte avizate la nemijlocita participare a publicului. Poporul cel mai spiritual al pămîntului, grecii, acompania reprezintaţiunile sale dramatice cu cele mai vii semne de aprobare sau dezaprobare. Compară Becker în Charikles, tablouri de moravuri grece vechi, III, p. 275. "Se urmărea reprezintaţiunea cu atenţiunea cea [mai] espansivă; fiecare manc la poet sau la reprezintator era la moment semnalat printr-un semn de dezaprobare. " Becker, într-alt loc, pag. 277: "Unde domnea un tact aşa de fin în public că după zisa lui Cicero (Paradoxa, 3. 4) " un vers esprimat de (era) se-ntîmpla cu o silabă mai lung or mai scurt era ţistiit sau (persiflat) aplaudat în rîs de spectatori=, acolo putea într-adevar artistul să pună cu drept cel mai mare pont pe aprobarea zgomotoasă a spectatorilor entuziasmaţi. Cine iese în public se supune printr-asta şi judecăţii poporului, într-astă privinţă suveran. Însă valurilor tunătoare de aplauzuri a poporului atins electrice stătea în preajmă antiteza asprei telince de păstor, prin care poporul manifesta sistematice dezaprobarea sa. Cicero chiar nu-şi ascunde bucuria cînd se zice că la spectacole publice ce se dădeau înainte vreme au fost primit cu puternic aplauz din mîni, fără ca să se fi auzit printr-aceste un singur fluieraş de păstor: [... ], în scriptele sale mici editate de Sillig, II, pag. 321, 330 ş. a. m. d. 

        {EminescuOpXIV 247}

favoarea publică care caută să simtă prin aclamaţiune produsă artificial efectele mediate a unei mari şi freşte manifestaţiuni artistice. 
În preajma acelor semne infalibile a unei efect () adînc cari-i resplend oarecum actorului toată reprezintarea sa şi-l orientează pe fluviul cel nesigur al opiniunei publice, apare acum ca o caricatură a tabloului de mai sus cochetarea pentru favor public () rezultată dintr-o impotenţă artistică şi dintr-o vanitate egală aceleia, pe cînd tabloul de sus ne reprezintă o victorie onestă, cîştigată în abandonul plin de entuziasm a mulţimei mişcate sub puterea artistului. Desigur că va fi foarte greu unui artist ca să reziste aicea la orice tentaţiune de-a lucra asupra masei cu sacrificarea artei şi a conştiinţei mai bune, prin mişcarea a leviere tari şi de-a o amăgi prin efecte (singularii) de detaliu, prin treceri repezi şi surprinzătoare, ca c-un frapant joc de lumini. Pentru că prea e mare farmecul de-a se legăna prin un entuziasm devenit auzibil în iluziunea că acesta ar fi un triumf curat al artei şi pentru că conştiinţa îi spune cu viociune că impresiunea odată pierdută nu se poate reajunge. Contra acestei tentaţiuni puternice artistul dramatic are necesitate de toată tăria conştimţei sale artistice. Numai înarmat cu aceasta şi pătruns de sînţenia artei din care el îşi soarbe seriozitatea sa morală întru rezistenţă se poate păstra contra momirei de-a nu urmări esploziunea recunoaşterei sale ca scop, ci de-a [o] considera numai ca pe un rezultat neapărat al acomplisementelor sale, pentru care însă nu se cuvine a se sacrifica neci o iotă din arte. 
Însă ca cea mai mare depravaţiune a acelui instinct, foarte just în originea [sa], a artistului dramatic, de-a cîştiga adică de la prezent deplina satisfacţiune a recunoaşterei, apare acea cochetare pentru favoarea publică care tinde a-şi înlocui aceea ce nu poate produce acomplisementele în sine prin mijloace care nu mai ţin defel de sfera artei, ba pentru cari artea nu-şi împrumută neci pretestul. Cumcă nu se observă nicăire decît tocmai în profesiunea artiştilor dramatici o astfel de aviditate după manifestaţiuni de recunoaştere auzită după un sufragiu atît de pătat în originea sa, asta-şi are fundamentul său absolut în conştiinţa dezvoltată de noi a profesiunei; că adică prezentul e singur, e zeul său, şi pentru că în astă arte creaţiunele şi sentinţa irevocabilă asupra lor cad în acelaşi moment. Însă tocmai acest pericol născut din situaţiunea proprie trebuie să dea şi artistului puterea de-a se

 Gunstbuhlerei (? ) insolentă, care îmblă cu sacrificiul artei după aprobarea mulţimei inculte a fost înfierată pentru totdeuna pentru actorul tragic în renumitele vorbe ale lui Hamlet (act. 3, sc. 2): "O, mă supără pîn-în suflet cînd văd un moţpană cît un trunchi cu capul ca o perucă rumpînd o pasiune în bucăţi, în zdrenţe adevărate, pentru de-a despica urechile... cari mai totdeuna nu sunt primitori de altceva decît dc-o mimică ne-nţeleasă şi de zgomot". Tot asemenea se esprimă şi de comicul de acelaşi calibru în vorbele următoare din aceeaşi scenă: "Nu lăsaţi pe ceia cari joacă pe nebuni la voi ca să vorbească mai mnlte decît cele scrise pentru ei; căci sunt unii din ei cari rîd ei singuri, numai [a] aduce la rîs o turmă de spectatori simpli, deşi ar fi de respectat în piesă o necesară esplicare a situaţiunii. Asta-i scandalos şi dovedeşte o ambiţiune mizerabilă din partea nebunului care-o face". Cu cuvintele astea condamnă poetul orce reprezintaţiune ce tinde numai la o simplă (caraghiozlîc) (Spassmacherei), care-şi defige de ţintă rîsul mulţimei şi-i sacrifică reprezintarea caracterelor. 
 Mintea cea pătrunzătoare a lui Iarno în Guillom Meister semnalează acest moment în toată unilateritatea lui cînd zice (Goethe, Opere, XX, pag. 25): "Într-adevăr eu iert actorului orce greşală ce izvorăşte din amăgirea pe sine însuşi şi din dorinţa de-a plăcea, căci daca el o părea sie şi altora ceva, atunci nu e nimica. Vocaţiunea sa este părerea, el trebuie să preţuiască mult aplauzul momentan, căci el nu capătă altă răsplată. El trebuie să caute să esceleze, căci de-aceea stă el aici. " Unilateralitatea minţei ia într-asta de scop ceea ce-am semnalat mai sus ca o urmare necesarie a artei reprezintative şi naturalminte că întoarce astfel pe dos toată poziţiunea şi problema artei şi a artistului. Din nenorocire numai că vorbele lui Iarno sunt încă şi azi dogma unei mari părţi ale actorilor, care se confesă de adepţi ai acestei doctrine prin atitudinea lor faţă cu artea. 

        {EminescuOpXIV 248}

        {EminescuOpXIV 249}

reculege în contră-i şi de-a-i rezista. Asta trebuie să devie onoare a profesiunei. Asta însă e posibile numai atuncea cînd membrii acestei activităţi artistice nu vor mai apărea, ca în mare parte astăzi încă, ca o mulţime risipită şi conglomerată prin mii de ocaziuni întîmplătoare, cari nu se disting de mulţimea diletanţilor decît printr-o (măsură) doză mai mare de confienţă şi de lipsă de inspecţiume în fiinţa şi cerinţele artei lor, ci cînd se vor simţi şi determina într-un tot prin comună parvenire în fine la lacrul şi dezvoltarea spirituală trebuitoare întru eserciţiul artei lor. Să nu se pretindă dar ceva ce nu se poate întîmpla fără această condiţiune, să nu se acuze un fenomen a cărui rădăcină se întinde, după cum am argumentat-o, pînă [în] particularităţile artei reprezintative şi care se poate stîrpi numai prin o copioasă reformă a totalităţei. 
Să nu ni se impute că ne-am măguli cu visul ca şi cînd cu ridicarea profesiunei la arte va dispărea cu desăvîrşire acea Gunstbuhlerei dispreţuită; însă Selbstgefuehl-ul înălţat, care-şi trage puterea sa numai din interesele artistice reprezintate prin silinţe şi cultură comună, se va întoarce cu indignaţiune de la atrapare (Haschen) după favoare publică. Asta poate să aibă numai atuncea efect cînd însemnătatea artei, studiile şi mijlocirele ostenitoare neseparabili de ea nu vor fi ca pînă acuma lucrul numai a puţinora ci vor fi simţite de totalitate ca o necesitate (netrecută cu vederea) neapărată şi nu vor fi pretinse de dirigenţii scenelor. Acela dintre membri care ar fi rătăcit pe calea pătată a Gunstbuhlerei-ei n-ar avea să sufere numai supărarea colegilor în parte, care acuma abia poate să se prommţe deschis, ci o totalitate purtată prin conştiinţă şi laboare comună l-ar judeca şi l-ar putea esila în rîndul comodianţilor. Cel puţin printr-asta s-ar intimida acela pe care conştiinţa sa nu l-ar ţinea dasupra noroiului unei acţiuni de comendianţi; pe cînd acuma el bate cărările cele detestabile şi-şi cîştigă un sprijin în mulţimea ce locuieşte acolo, un sprijin ce-i lipseşte în mijloacele proprii ale talentului său. 

ARTISTUL REPREZINTATOR ÎN RAPORT CU CRITICA

Eserciţiului fiecărei arte îi urmează activitatea critică, care compară cele produse cu ideea şi ţine cele date lîngă pretenţiunea absolută. În epoce de o mare activitate artistică productivă şi de o unitate în cuget şi fiinţă, în reflecţiune şi simţire nerupte încă, se-nţelege că activitatea critică se retrage; ea se ridică abia atuncea cînd viaţa artei, ce se dezvoltă organice ca o operă a naturei, şi-a pierdut cea mai naltă putere productivă a sa. Critica învia în Grecia pe cînd disflorise deja frumoasa viaţă greacă în nemijlocita sa productivitate. Cele ce se produsese în regiunea poeziei, mai mult dintr-un instinct creator şi dintr-o intuiţiune poetică înrădăcinată în spiritul poporului, le supuse abia Aristotele criticei de arte şi contrase în simplitatea cugetărei legea ce se manifestase în aceste creaţiuni superbe. În timpul nostru, în care nu se mai dă în neci un ram de activitate artistică o acţiune (Schaffen) cum am zice naivă, pentru că antiteza gigantică dintre a cugeta şi a fi, dintre simţamînt şi reflecţiune a irupt în toate sferele vieţei, în timpii noştri critica păşeşte la moment pe urmele artei, pentru că artea nu trebuie să-şi mai trăiască traiul şi să aştepte o reformă a totalităţei sale. 
Condiţiunea absolută a criticei este cunoştinţa (Erkenntnis) legilor acelei activităţi pe care se-ndreaptă ea. Aceasta e imposibil fără ştiinţă; ea abia deschide privirca (Einsicht) în organizaţiunea obiectului. Criticul de arte aşadar nu trebuie să aibă numai o cunoştinţă generală asupra naturei artei, ci trebuie să cunoască şi terenul speciale pe care şi l-a ales în toată arhitectonica sa. Fără copiozitate în părţi (ohne die Fuelle des Einzelnen), fără avuţia intuiţiunilor celor mai vii critica e un lucru sec

        {EminescuOpXIV 250}

şi neroditor, ce se mişcă în cercul unor generalităţi abstracte cari cad la piaţă (Gemeinplaetzen). În artea noastră din păcate dăm tocmai mai mult decît într-alte terene de pustiile cele seci a vorbei lungi şi sărace. Daca artea în genere deja (pentru ca pe de o parte e o avere comună a oamenilor şi, trecînd peste orice cultură specială, se îndreaptă la omul întreg), daca artea are în suita sa superficialitatea raţionamentului şi a criticei, apoi a irupt iar întru critica reprezintaţiunei dramatice acest tren într-o formă atît de nedesciplinată şi sălbatică încît zărim aici toate, furnicînd între ele, întrunite, respingătoarele calităţi îndealtfel risipite, a obrăzniciei a inoranţei, a lipsei de tact, a sans-cuelottismului brutal şi a celui mai dulciu elogiu (Lobhudelei). Acest fenomen e atît de bătător la ochi încît nu trebuie să ne mirăm de dispreţul în care a căzut critica reprezentaţiunei dramatice la artişti chiar. 
E instinctul artistului de-a presupune la critic o cunoştinţă (), o inspiciune mai adîncă în misterele artei sale, care nu poate neciodată să (esiste) aibă trai într-un mod aşa de conex la unul ce nu lucră decît cu o oarecare necesitate naturală. Artistul vrea aşadar să aibă în criticul adevărat corectivul său naturale, este canonul viu care judecă fără parţialitate opera specială a unei trepte de arte, după cele ce pretinde ideea concretă şi trebuinţa timpului. Daca nu găseşte nimica din acele ce presupusese el în naivitatea sa, atunci teama ce esista înaintea acestei esperienţe se schimbă într-[o] bătaie de joc asupra criticei şi într-o deplină nepăsare faţă cu ea. Că într-o asemenea stare se pierde fără urmă şi bunul ce găseşte p-ici, pe colea o vorbă nimerită, un semn nimerit, e urmarea unei degenerări generale în care nu-ţi mai dai osteneala neci de-a secreta ce e mai solid şi mai sănătos în totul. Cauza acestui fenomen este aceeaşi ce-am recunoscut-o mai sus pentru chipul (Gestalt) a artei dramatice. Bătaia pe (imediatitatea) nemijlocirea simţirei fără studiu, şcoală sau o măsură anume de tecnică cîştigabilă (erringbarer) n-au fost rădăcina actorlîcului german de astăzi şi a nerecunoaşterei depline pînă astăzi a acestei activităţi artistice însăşi în rîndul celorlalte arţi. Aceeaşi lipsă de cultură preliminară, de adîncime, de inspiciune în legile speciale a artei reprezintative au degradat şi critica teatrală la asemenea sărăcăcioşie (Armseligkeit). Dar critica teatrală nu e arareori ultimul refugiu a unui talent pribegit (verkommen) a unui om scrîntit moralminte şi spiritualminte, care-şi vede închise toate celelalte activităţi literarii la cari trebuie cîştigarea şi manipularea () unui material avut. Aci colportează el cu unele figuri retorice stătut[e], amestecate într-un jargon cari se cîştigă aşa de ieften şi cari se pun în circulaţiune atît de fără osteneală. 
Cum cutează cineva în artea dramatică să se apuce de lucru fără cultură (preliminară) prealabilă şi fără tecnică, sprijinit numai pe un vioi instinct de imitaţiune, şi cum îşi espune lucrul său sub ochii lumei, tot aşa e şi critica teatrală singura activitate ştiinţifică în care se consideră mai ca o pretensiune de-a cere mai mult decît o abilitate cîştigată prin conversaţiune, prin lectura dileginte a recenziunilor de teatru şi prin deasa vizitare a spectacolului, abilitatea adică de-a-nlănţui una-ntr-alta vro cîteoarecari întorsiuni, monedă anume pentru astfel de treabă. Eserciţiul artei privit în gros-ul apariţiunei şi a criticei stă cu desăvîrşire pe nivelul superficialităţei celei mai naive. Regeneraţiunea amîndorora nu poate să iasă decît din cufundarea în materie. La asta însă trebuie respect faţă cu obiectul şi mărturisirea că şi el îşi are greutăţile şi misteriile sale. 
 Tieck are aşadar dreptul de a spune că: "Trebuie să iertăm actorului că nu mai vrea să audă neci de-o critică mai mult, pentru că în specia asta de scriitorie se întrebuinţează în genere penele mai tîmpite, de unde apoi nu izvorăşte dezaprobarea din invidenţă, ci numai spre a sacrifica unui idol". Foi dramaturgice, II, pag. 29. 

        {EminescuOpXIV 251}

        {EminescuOpXIV 252}

O activitate căzută în opiniunea publică (înspăimîntă) respinge de sine naturi talentate şi însemnate de a se consacra ei, pentru că perspectiva e mult mai bogată pe alt teren. Astfel e şi cu critica teatrală în starea ei de-acuma (în totalitatea manifestărei ei) în genere. Neci învăţaţii, neci artiştii nu-i consacră o consideraţiune particulară; învăţaţii [pentru] că organele criticei teatrale nu sunt de-o seamă cu ei, pentru că cheltuiala de spirit şi ştiinţă care se espune în genere aci e prea puţină pentru a putea da organelor ei nobleţea de învăţaţi; artiştii iar au instinctul drept că de aicea nu li poate izvorî neci un folos pentru arte. Cu toate [că] îmblă mulţi actori după tămîiarea cea ieftenă a acestor altare dar asta e aşa de puţin o recunoaştere a preoţilor cultului ei... se pare mai detestabilă decît vanitatea însăşi din care izvorăşte. Opera (fugitivă) care trece cu vuiet e ca să fie înlănţuită de acest ecou fără (sunet) timbru, de multe ori e să mintă victoria asupra sufletelor care n-a avut loc. 
 Actori ce-şi scriu laudele singuri şi cari pun oameni să-i aplaude de cîte ori cască gura, unde mai pui şi mascarada coroanelor ce pun ei singuri ca să le arunce pe scenă ca să se mintă ei însuşi! Ce gust! 
 P. Ghica şi critica sa teatrală asupra propriei piese Ce-aduce ceasul n-aduce anul

Regeneraţiunea criticei teatrale care coprinde (locul), rangul unei activităţi ştiinţifice şi care e aşa de mult folositoare artei reprezentative ea e numai atuncea posibilă cînd critica va fi întemeiată pe profunditate ştiinţifică, adică să stea la înălţimea inteligenţei - una, şi două, cînd aceste vor fi susţinute de un tact fin şi de un adevărat orga-a artistic (? ), cari două abia îi dau circumspecţiunei filozofice influinţa cea vie pentru domeniul speciale al artei. Numai prin pătrunderea evidenţei (Erkenntnis) filozofice şi a intuiţiunei de o fantazie avută, care e însoţită de o mulţime de esperiinţi artistice şi de-un înnăscut simţ pentru arte, numai prin aste critica se poate mîntui din înnomolirea în care a căzut. Actorul ar trebui să i se plece atuncea chiar contra voinţei sale şi o ignorare fanfaronă a criticei ar trece de o mîndrie ridicolă. Ba chiar va deveni punt de onoare al artistului de-a fi judecat adesea şi temeinic, pentru că el va avea conştiinţa că stă înaintea unui tribunal care stă la înălţimea inteligenţei şi nu mai e compus dintr-o bandă de fugiţi cari s-ar fi sustras disciplinei aspre a cugetărei filozofice. 

CONDIŢIUNILE NATURALE ALE ARTEI NOASTRE. CORP, FIZIONOMIE ŞI TON (VOCE)

Noi am recunoscut artea reprezintaţiunei dramatice ca pe aceea care reprezintă oameni prin pătrunderea atît a idealităţei cît şi a adevărului natural; am dedus apoi din natura ei fugitivitatea duratei sale, mărginirea ei în prezentul actorului, precum şi atitudinea ce-o ocupă faţă cu publicul ce-o primeşte fără rezervă (unbefangen) şi cu critica. Ne rămîne încă în această parte generală de-a lumina condiţiunea subiectivă a individului în parte pînă la artist dramatic şi de-a cîştiga treptele ce rezultă necesarminte din noţiunea însăşi întru dezvoltarea acestei arte. Toată artea se-ntemeiază pe fantazia liberă. Această putere a generalităţei, de-a privi adică (ţinoarea) coprinsul raţiunei în forma imaginei şi de-a se subiectiza într-această formă, este condiţiunea negativă a orce activitate artistică. Însă fiecare arte în parte cere
 Lessing, cel mai mare critic al timpului său, a putut dar, dus de puterea sa critică, să zică cu drept cuvînt în Dramaturgia lui: "Eu ştiu să-i fac unui artist, fie de sexul meu sau ba, numai o singură linguşire, şi aceasta constă într-aceea că presupun că ar fi departe de orice simţibilitate vană; că artea e la el înainte de toate, că aude cu plăcere judecîndu-se asupra lui în gura mare şi liber şi că vrea mai bine să se ştie judecat (recenzat) des, deşi poate din cînd în cînd fals, decît rar". 

        {EminescuOpXIV 253}

într-o lume de tonuri auzite numai în el, pe care le şi caută a le manifesta; pe cînd sculptorul viitor se face remarcat prin acel impuls neabătut de-a forma care caută să aducă la realitate plastică cele contemplate numai de fantazie. Cît de retinente (nachhaltig) lucră un astfel de talent mai tîrziu nu se poate determina după primele mişcări, pentru că aceasta atîrnă de la acea conlucrare miraculoasă, de [la] acea economie misterioasă a tuturor puterilor încă o dispoziţiune specifică a spiritului). Talentul pentru arte se manifestă aşadar printr-aceea că fantazia individului se pronunţă de activă şi productivă tocmai într-acel mod specific în care se arată dispoziţiunea în artea specială. 

n Intocmai ca mine în pictură, astfel încît tablourile ce mi le închipuiesc le văd în colori cu faţă cu tot înaintea ochilor, pe cînd vorbele nu sunt neci la jumătatea înălţimei acelor figuri cuasi vii ce mă-n-cîntă în reveriile mele. 

Imperiul suprasimţului (UEbersinnliche) se prezintă talentului muzical cari trebuie să graviteze înspre (un) acel singur punt înspre care e mînată activitatea individului printr-o necesitate a naturei, daca atuncea cînd se grămădesc toate darurile, toate elementele spiritului la (locul de naştere) leagănul unicei dotaţiuni specifice, răsare abia acel geniu al artei ce contemplă misteriile ei şi care balansează, cum am zice, universul întreg în vîrful activităţci sale speciale. În orce geniu artistic e activ tot spiritul, numai (centrul) puntul de privire în care (convergează) se concentră toate razele lui e un altul după diferitele sfere; fiecare geniu artistic stă pe un punct de unde ridică tot universul din ţîţîni şi îl renaşte pentru a doua oară din fantazia sa. 
Talentul artistului reprezintator se va pronunţa dar în acea aplecare neabătută de-a reda prin mijlocul propriei sale personalităţi parte stări şi personalităţi observate de el, or tipuri ale fantaziei. 

Cu cît se arată mai mare renegarea propriei sale individualităţi, cu cît sunt mai pregnante (trăsăturile) momentele cari se concep şi reprezintă cu viociune, cu atît se poate judeca mai sigur asupra unei (dotări) înzestrări adevărate. Însă în privinţa talentului durabile (nachhaltig) nu e la neci[o] arte cineva mai lesne supus înşelărei decît în artea aceasta, pentru că ea-şi are rădăcinele [în] instinctul de-a imita (Nachahmungstrieb), atît de întipărit naturei umane, şi pentru că rar e acela care n-ar putea, dotat cu viociune naturală şi cu freschezsa (unui naturel fericit) [unei] naturi fericite, să se transpuie şi să trăiască şi el în unele personalităţi şi în unele stări (situaţiuni); tot precum e rar individul din societatea cultă care într-o dispoziţiune potenţată a sufletului n-ar putea să-şi verse simţirea sa într-o poezie lirică de calea-vale (leidlich)". Şi cu toate astea în amîndouă cazurile astea sunt nişte fenomene trecătoare, cari se arată mai în urmă că nu sunt decît o undă uşoară a iritaţiunei juvenile, a cărei vad (fund) sec face imposibilă orce mişcare care-ar vrea să meargă mai adînc. 

 Sbiera-Zagotti, cînd vorbeşte de închipuiretatea acelor juni cari, în focul juneţii lor, iau instinctul imitărei şi sumulaţiunea drept veritabile. 

Prognosticul cel greu pentru veritabilitatea (autenticitatea) talentului de reprezentaţiune dramatică constă aşadar esenţialmente în înrudirea fiecărui individ cu o mulţime de circonstanţe şi personalităţi în care individul se continuă, cum am zice, pe sine însuşi într-un mod oarecare. Dacă o natură impresionabilă, atrasă de reprezintarea din partea poetului a unor situaţiuni şi tipuri în cari se regăseşte oarecum, sau dusă de avîntul liric al poetului, dacă, luîndu-se în total, poate să ni le imprime în suflet ca [o] (un adevăr) naturalitate oarecare, asta nu e neci o dovadă şi neci o garanţie că am fi dat într-adevăr de un talent destinat pentru adevărata reprezintare a omului şi marcare a caracterelor. Talentul se arată abia atuncea cînd e să se (dea) retribuie un întreg şi cînd e să se creeze un corp dramatic simţirei lirice. Aceasta abia e piatra de cercare a creatoriei [de] intuiţiuni (contemplaţiuni) interne şi a acelei dispoziţiuni speciale de-a schimba adică propria sa personalitate într-o alta, astfel încît [să] nu se remarce neciodată cea dentîi sub cea de-a doua. 

        {EminescuOpXIV 254}

În artea dramatică omul face, cum am văzut, din propria sa individualitate un mediu pentru realizarea ideei; individualitatea este materia trebuincioasă prin care el manifestă ideea. Cum esereitează un pictor mîna şi ochiul său întru esecuţiunea concepţiunilor sale şi cum nu poate ajunge artist, cu toată productivitatea fantaziei sale, fără o cultivare a mînei şi ochiului sănătoasă şi proprie activităţei sale, cum nu poate să capete unul ce se consacră muzicei decît succese foarte mediocre cînd nu are o sonoritate naturală a vocei şi auz muzical, tot aşa sunt şi în artea noastră oarecari condiţiuni naturale a individualităţei cari par neapărate pentru ca să producă cineva efecte mari; ba cari pun piedici mari la dezvoltarea talentului, chiar daca ar esista o capactitate mare de-a forma (Gestaltungsfaehigkeit). Asta este cum am zice laturea naturală a fiecărei arte, care difereşte tot atît pre cît sunt de diferite fiinţa şi mijloacele carile-i trebuiesc spre esecuţiune fiecărei arte în parte, lucru care trebuie să-l considerăm ca cu totul neatîrnător de talentul specific al individului. Pentru că, în artea reprezintaţiunei dramatice, materialul constituie individualitatea anume despre partea aparinţei ei sensibile, trebuie dar ca-n individualitate să fie împlinite de natură oarecare condiţiuni neapărate pentru esecuţiunea cu succes a acestei arte. 
Pentru că reprezintaţiunea dramatică îşi rezolvă problema sa prin gest şi vorbă şi pentru că amîndouă trebuie să servească întru esprimarea personalităţei ideale, de aceea e condiţiune absolută, în cît priveşte natura individului, ca (forma) figura sa sensibilă şi tonul său sensibil să aibă facultatea de-a putea fi cultivate pentru reprezintarea idealului. Pentru figura sensibilă ni se prezintă îndată aste două puncte de vedere: "una, ca corpul să prezinte posibilitatea de-a fi reformat într-un presagiu (într-o literă) a sufletului şi într-un purtător de personalităţi spirituale; două, ca structura feţei să nu contrazică espresiunei spirituale. 

 

Un corp bine format şi o fizionomie care să admită espregiunea spiritului, iată cele două condiţiuni abstracte ale naturei care ni se prezintă numaidecît în privinţa viitorului actor. De la aceste condiţiuni neîncungiurate şi pînă la o personalitate predispusă, cum am zice, pentru reprezintarea dramatică sunt încă multe trepte. Un corp care ar contrazice espresiunei unui om întreg, normal, prin nişte infirmităţi imposibile de ascuns, un corp în care natura umană ni s-ar fi format (cum am zice) aşa să zic cu desăvîrşire ni se pare o piedică neînvinsă la o arte care are de-a formula de material acestei de arte constituţiunea omului însăşi, această lature naturală (Naturseite) a spiritului. Un eminent talent reprezintativ poate în unele cazuri să învingă pînă la oarecare grad o astfel de lipsă, presupunînd însă că talentul îşi îndreaptă dota sa spirituală spre un teren în care abnormitatea corpului să nu contrazică absolut ideei ce e a se reprezintă şi să se poată înlătura prin arte cel puţin pînă la oarecare grad. 
Asta se poate întîmpla naturalminte numai la figurile comice Cum humorul se joacă în genere cu întreaga aparinţă definită (endlich), tot astfel să ni vorbească şi printr-un corp trădat de natură într-un mod vitreg, daca individul are atîta putere creatorie ca să poată face reprezintaţiunile sale să ni lucească libertatea sufletului (dispozitiunei) într-[un] Selbstgenuss vesel şi într-o ironie ce volatiliză totul n4. Regiunea comicei fantastice în coprinsul ei cel mai întins ar fi aşadar singurul

 Şi Gestian cu toate astea joacă-n dramă. 
 cum se simte Millo acasă pe scenă 
 pînă şi urîciunea actorului 
 

        {EminescuOpXIV 255}

teren unde şi un corp din natură defectuos nu prezintă un obstacol neci chiar pentru prestaţiuni (Leistung) remarcabile. Însă cît de nemărginit de rară e acea putere comică originală şi cît de mult trebuie să fie prevăzut cu ea acela care o sileşte la serviciu cu toată împrotivirea făţişă a naturei. Însă această escepţiune rară nu servă decît spre adeverirea celor zise. 

n vice comique - are comedia-n ei 

După un corp bine făcut vine la apreciare espresiunea feţei, faţa, acest focariu propriu a tuturor afectelor care resplendă impresiunile sufletului prin mijlocul toturor tonurilor. Precum am însemnat, un corp ne-ngrijit de natură ca un obstacol absolut întru esectiţiunea artei reprezintatoare, astfel şi o fizionomie în care s-a-ntronat puterile de jos ale sufletului, puterile simţualismului, şi cari au respins espresiunea spiritualităţei pune o bară mai neînvinsă la (profesarea) esecuţiunea artei noastre. Dacă reprezintaţiunea dramatică se-ntemeiază pe pătrunderea idealităţei şi al adevărului natural, atuncea trebuie să fi satisfăcut natura şi această pretenţiune atîta cît fizionomia reprezintatorului să nu contrazică absolut espresiunei de idealitate. Ce cerc mic de figuri îi va rămînea actorului a cărui fizionomie [e] (inacce[sibilă]) neprimitoare pentru espresiunea spirituală şi cît [de] rar îl mînă un talent specific tocmai la reprezintarea unor astfel de tipuri, la cari să poată întrebuinţa (artistice) ca artist o structură de obraz în care prevalează espresiunea simţuală. 
Fizionomia ordinară, în privinţa arhitectonică, va fi dar tocmai ca şi un corp stăpînit de-o infirmitate văzută, o bară (piedică) naturală pentru reprezintator. E clar că noi nu avem aicea înaintea ochilor fizionomia întîi cît ar fi oarecum rezultatul unor pasiuni ordinare şi a unui simţ brutal; fizionomia e aşa de puţin certitudine naturală că în ea se pare încorporat mai mult caracterul, aşadar eticul. 
Pe cît poate natura să influinţeze ca o piedecă pentru actor în privinţa figurei corpului şi structurei obrazului, tot pe atîta poate să-l şi favorize în astă privinţă. Ba încă ceea ce vedem des e că dotarea bogată şi generoasă din partea naturei trece deja de o provocare irezistabilă de-a se consacra artei dramatice, fără ca să fi îndreptăţind la aceasta şi facultăţile spirituale de la cari ar trebui să atîrne cea mai naltă deciziune. 

n2 Tudora

Adeseaori darul conces cu prodigalitate a unui fizic ideal ne face să ni pară rău că acest avantagiu a cufundat individul într-o comoditate leneşă şi [l-a] legănat în ideea că natura îl va duce fără vro osteneală la ţinta dorită. E pretutindene spectacolul cel mai nemîngîiat de a nu vedea darurile natnrale (preschimbate) schimbate într-o proprietate spirituală (morală), de-a nu vedea făcut din ele un apel puternic unei dezvoltări libere, e trist pentru că conţine oarecum ultragiul omului pentru chemarea lui aşa de clar marcată. O proporţiune frumoasă a membrelor, o figură nobilă, potrivită pentru esprimarea unor personalităţi remarcabile, şi o fizionomie arhitectonice regulată, ce resplendă tot ce-i cu adevărat uman, şi

        {EminescuOpXIV 256}

mişcăcioasă totodată sunt favorile pe care natura poate să i le acorde actorului, ca o zee plină de har, prin ce ea îşi împlineşte lucrul ei pe terenul acesta, spre a-l preda apoi activităţei spirituale. 
Al doilea moment a laturei nature din artea reprezintativă este tonul (vocea). Şi aci întîlnim două mari piedece prin cari natura pronunţă oarecum veto al ei asupra misiunei de actor. Pentru că tonul, deşi element natural, e nemijlocitul purtător a ţinoarei spirituale, de aceea bara pare şi mai imperioasă decît la forma naturală a corpului. Şi aci se manifestă obstacolul natural pentru artistul reprezintator în două laturi. 
Alexandrescu Gh.; Gestianca. 
Tonul poate să fie necapabil spre-a esprima idealul prin accentul ordinar ce i l-ar fi imprimat natura. Cum esistă o structură de obraz ordinară, pe care individul a primit-o de-acasă ca o moştenire a naturei, tot astfel esistă şi un ton naturaliter ordinar, care se opune cu desăvîrşire espresiunei spiritualităţei. Ţinoarea cea mai spirituală esprimată de-un astfel de ton şi e degradată şi produce în noi simţirea plină de turment că vedem coprinsul însemnat a unei fantazii pline de avînt încredinţat unui vas atît [de] grosier, o contrazicere ce vatămă absolut dispoziţiunea îndreptată mereu pe pătrunderea coprinsului (fondului) şi a formei. Tonul fără timbru poate, prin spiritualitatea accentului, s-o aducă la espresiunea idealului; tonul ordinar însă cu 
formă si fond să se pa trundă să se confunde (durch drungen) 
greu, pentru că calibrul lui e, cum s-ar zice, din materiile simţuale ale omului. Cum se impune din unele structuri de feţe omul adevărat, cu adevăr învingător şi cu putere de convingere, astfel încît pare că sufletul şi-ar fi format din el diafanul său văl, tot astfel irumpe din unele voci umane însufleţirea cu o putere miraculoasă şi pare a-şi fi creat în tonul natural deja un corp care e cu totul pătruns de lumina ei 
. Marta! Marta! "Voci favorizate aşa de mult de natură sunt terenuri cari invită mai cu deosebire la cultură şi aduc aminte meminamente că aceste graţii naturale trebuiesc cultivate. Noi facem însă distincţiune între acest ton nobil sau ordinar din natură, în care se reprezintă involuntariu (naive) simpatia sau antipatia faţă cu idealitatea, şi între accentul ordinar care e productul unui simţ nenobil, brut şi a unei relaţiuni intime cu pasiunile şi poftele (josoritoare) înjosite. Accentul ordinar ca şi fizionomia ce rezultă dintr-o asemenea viaţă are o însămnătate etică şi nu ne aparţine nouă, aci unde avem a face numai cu laturea naturală a artei dramatice. Că omul acela care-a primit de companion pedepsitor structura feţei şi tonul său din mîna unei vieţi pustie, nedemne, e necapabil cu desăvîrşire de reprezintaţiune dramatică - e evident. Căci aicea laturea naturală pare stabilită prin elementul moral, pe cînd în forma originală e un element dat de natură pe care şi-l poate transforma spiritul pînă la un grad oarecare. 
A doua bară a tonului, ca bază naturală a artei dramatice, e un dialect pronunţat. Acesta contrazice iarăşi cu totul idealităţei. Ea e espresiunea artistică a tot [ce e] (spiritualminte) moralminte general în natura omenească, care se individualizează totdeuna într-o naţionalitate oarecare, fără însă de-a pierde printr-asta generalitatea
 Fizionomia mobilă care să reflecte repede şi precis afectele sufletului e oricum favoarea cea mai însemnată ce-i poate acorda natura unui actor viitor în privinţa structurei feţei.; sunt feţe cari, cînd esprimă durerea o esprimă printr-o grimasă care escită mult mai lesne rîsul decît compătimirea. Fizionomia prea marcată care indică o espresiune prea specifice spirituală nu-i e favorabilă actorului pentru că-l îngrădeşte prea mult într-o regiune oarecare şi-o face adeseori imposibile schimbarea fizionomici într-o espresiune contrarie. Daca se-ntîmplă astfel atunci nu credem reprezintatorului oricît de cu succes ar interpreta caracterul prin vorbă şi prin gest. Cu cît fizionomia reprezintatorului e mai puţin specific otărîtă şi totodată şi mai volubilă cu atîta corespunde mai mult chemărei sale. 
 Bălănescu C. 

        {EminescuOpXIV 257}

lor. Espresiunea specială însă a unei localităţi, care rămîne în urma espresiunei spirituale a naţionalităţei, stă în contrazicere evidentă cu idealitatea. Dialectul însă esprimă (ţinoarea) fondul ideal a unei naţiuni, care se-ndreaptă cătră colectivul spiritelor culte, într-un mod propriu numai unei localităţi, mod care nu a fost primit în cercul espresiunei devenite (generală) universală. Dialectul ni arată dar opul poetic ieşit din fiinţa spirituală a unei naţiuni într-un mod particular, care printr-asta s-a şi secretat de terenul universalităţei. 
Cu cît e mai pronunţat (marcat) dialectul unui individ cu-atît [î]l respinge natura mai cu otărîre din reprezintaţiunea dramatică. Căci chiar unui talent însemnat nu-i rămîne decît cercul unic şi prea mărginit a unui comic local; o poziţiune prin care talentul e esclus oarecum din regiunea artei adevărate; pentru că ideea unui teatru local şi a unei comice locale contrazice cu desăvîrşire fiinţei artei dramatice, care arte, aducînd la reprezintare opere poetice ale naţiunei sale sau ale naţiunilor spiritualminte cumnate cu a ei, nu poate fi cugetată decît sub forma unui teatru naţional. Spiritele locale sunt esilate din teatrul naţional, cum şi din espresiunea cultă a scrierei şi a tonului (vorbei), spirite pe care nu le-a muiat spiritul general al naţiunei şi nu l[e]-a adus în cursul mişcărei sale de viaţa. 

 lucru ce lipseşte romînilor

Un actor, dotat fiind cu talent mare, e legat prin dialectul său de scena locală au renunţat la cel mai mare drept al artei sale, adică de-a fi una[l] pe care să-l recunoască întreaga sa naţiune şi care să administreze marile avuţii poetice ale acesteia. Dialectul, care în loc de-a ne arăta un om universal ne arată pe un om special, vrăjit de un bulgăre de pămînt oarecare, dialectul se pare şi la artistul reprezintator ca un lanţ ce s-ar tîrî după el si care-l înseamnă (semnalează) de prizonier a unui spirit local în mijlocul naţiunei. Cît de creatoriu s-ar mişca aşadar un talent dezvoltat prin bara naturală într-un comic local, cît de bine s-ar mişca în cercul său (strîmt) îngust, el totuşi ne apare, (comparat) în comparaţiune cu un artist liber de această piedică a naturei, (ne pare) ca o fiinţă dintr-o treaptă subordinată, treaptă ce poate fi reprezintată cu măiestria cea mai naltă, care însă nu poate realiza neciodată complect ideea artei dramatice. 
Am făcut o-ndegetare şi mai sus asupra modului cu care poate să lucre natura şi aici cu mult înaintea talentului. Tonul sonor şi plin de sunet, precum şi tonul însufleţit (seelenhaft), care de sine deja oglindează internul sufletului, sunt zestrea cea mare care poate să i-o acorde natura unui actor şi în această a două sferă. Şi această zestre actorul are de datorie de-a o face în aceeaşi măsură proprietate a spiritului său cum trebuie să supuie proprietăţei sale pe un corp bine format şi cum trebuie să-şi ridice o structură de faţă nobilă ce-ar posede-o la înălţimea unei espresiuni libere şi volubile a spiritului. 

TREPTELE DEZVOLTĂREI ARTISTULUI DRAMATIC

Individul dotat cu avantagele naturale ale unui corp bine format, a unei structuri de faţă arhitectonice nobile şi a unui ton sonor şi liber de dialect (stă pe) se află în pragul artei. Însă aceşti factori, ce aparţin laturei naturale a artei noastre, devin abia atuncea puteri adevărate cînd le insuflă viaţă dotarea specifică spirituală cu talent care ia oarecum pe acei factori în serviciul ei. Fără acest factor ideal acea dotă face într-adevăr o impresiune binefăcătoare, nu va putea însă fi neciodată pusă într-o referinţă organică cu ea. 

        {EminescuOpXIV 258}

        {EminescuOpXIV 259}

Puterea aceea care pune mîna în virtutea suveranităţei sale pe laturele (avantagele ) naturale ale artei reprezintative, puterea aceea a cărei drept constă în succesul faptei sale e geniul artistului. Acesta apare deodată cu spiritul natural al artei, care are de-a percurge procesul său de dezvoltare spre a deveni spiritul artei cel adevărat şi dominant, loc pe care i l-a destinat natura însăşi în procesul acesta abia geniul ia în stăpînire deplină darurile ce i s-au destinat de natură. Această mediare este laboarea subiectului. Geniul artistului, acel suflet cu influinţa-i nevăzută, cîştigă pe calea aceasta corpul său bine membrat. Precum se ridică natura în marele şi-n întregul ei la viaţa animală în calea dezvoltărei sale, viaţă în care ideea nesensibilă îşi crează organizaţiunea naturală a membrelor şi a transformat, cum am zice, greutatea (gravitatea) materiei în toate puntele într-un semn al sufletului, tot astfel şi geniul unui artist reduce, prin mediul procesului său de dezvoltare, singularele donuri ale naturei în centrul unei vieţi mai înalte, în cari donurile au numai acea însemnatate de-a manifesta în toate puntele sufletul însuşi. 
Dar cît de puţin pierde natura din puterea ei în calea sa pînă la viaţă organică pe cînd se smulge, cum am zice, din temelia ei (şi învinge) şi supune sieşi materia, tot aşa puţin i se pierde unui geniu de artist puterea originală cînd se ridică prin laboare dasupra fondamentului unei creaţiuni de care nu-şi poate da seama (nepremeditate, involuntarii, fără cunoştinţă de, conştiinţă). 
E treaba ştiinţei de-a pricepe (de-a coprinde) procesul de dezvoltare al artistului dramatic în momentele sale necesarii, la care se-nţelege că e tot ecuivalent daca cineva în parte esperiază cu conştiinţă aceste trepte sau daca le percurge cel puţin. Varietatea individualităţilor în privinţa facultăţilor naturale şi spirituale, favoarea sau nefavoarea împregiurărilor între [care] se dezvoltă individualităţile aduce naturalminte o diversitate nemărginită în modul cu care apar simplele trepte ale dezvoltărei condiţionate prin idee (concept definitiv). însă în mijlocul acestei avuţii de viaţă reală, o avuţie care abia pare a manifesta în esistenţa ei o lege mai profundă, ba care pare chiar a-şi bate joc de cercetarea unor categorii simple, cari să prevadă pe scurt totul, în mijlocul acestei avuţii dăm totuşi de trei trepte de dezvoltare a artistului reprezintator, trepte ce par puse prin necesitate de idee însusi, cari ne rămîne de-a le pricepe ca legea secretă care se repetă necontenit, fie cît [de] divers, cît de variu modul aparinţei ei. 

1. STADIUL SIMŢIREI NEMIJLOCITE

Tema artistului dramatic e reprezintarea omului, o reprezintare însă în care se pătrund (confundă) reciproc adevărul vieţei reale cu importanţa (semnificativitatea) idealului. Terenul pe care creşte o asemenea operă e intuiţiunea artistică. Pentru intuiţiunea artistică tipurile create de poet sunt provocări de-a preda realităţei cele create pentru fantazie, ca o făptură de carne şi sînge. Reprezintatorul e atins întîi şi-ntîi de figura poetică în (simţirea sa) simţămîntul [său]. Simţămîntul apucă cele înrudite cu el şi se abandonă lor cu acea intimitate şi cu acel foc pe care ni-l inspiră cele . Din mijlocul acestei dispoziţiuni lirice reprezintatorul, pe treapta întîia a dezvoltărei sale, caută să realize figura poetică. Însemnăm aşadar acest stadiu primariu al reprezintaţiunei dramatice de stadiu al simţirei nemijlocite. Abandonat (tipului) fantaziei cu întreaga-i putere nefrîntă şi dotat cu acele daruri naturale cari pot să dea căldură simţămîntului şi bătaia

        {EminescuOpXIV 260}

vie a pulsului, reprezintatorul revarsă, cum s-ar zice, viaţa sa cea mai internă în simţămîntul său liric în care l-a transportat figura poetului. Pe treapta asta însă viaţa ce are s-o reprezinte i se pare ca fiinţa lui proprie, neseparabilă de el, el nu se dă decît pe sine în această dispoziţiune potenţială (). Cu cît sunt mai puternice forţele pe cari simţamîntul acesta le poate întrebuinţa pentru sine, cu atît va fi mai liber cursul fluviului aceleia. Însă, trecînd forma poetului cu totul în simţămîntul reprezintatorului şi fiind simţită de el ca o dispoziţiune proprie a sa, nedezlipită de el, reprezintatorul nu poate să ne dea în fapt decît o operă a naturei şi neci decît a artei. Opera va avea dar puterea unui viu fără să fi fost însă lămurită de focul idealităţei. În arte însă, care trebuie să ne ridice întotdeuna deasupra nemijlocirei naturei, nu vom fi pătrunşi curat şi pe deplin de o apariţiune care ne reprezintă numai o viaţă naturală în afectele şi dispoziţiunile sale nemijlocite. Reprezintatorul ce-şi are steaua lui conducătoare numai în simţirea sa (proprie) singură nu ne va putea aşadar să ne ridice asupra convicţiunei turmentătoare că şi aci se poate ca natura să se dezlănţuiască cu deplinătate şi să întîmpine cu dispreţ legile lumei ideale. În acest atent, consecinţă necesară a unui afect ce se revarsă dintr-o simţire nemijlocită, suntem incapabili de-a gusta curat; atentul acesta e cu totul ne-mpîcat cu acea dispoziţiune artistică în care totdeuna adevărul naturei e în consonanţă cu conştiinţa libertăţei şi securităţei spiritului. 

 Actorul dezvolat simte ceea 349v ce-ar simţi omul poetului în impregiurări, actorul nedezvoltat simte ceea ce-ar simţi el însuşi, în asemenea împregiurări. Aceasta mă îndreptăţea şi pe mine să zic că actor (mediocru) bunicel poale să devină orşicine, pentru că n-are de-[a] aduce decît propria sa individualitate în nuanţe naturale pe scenă. Eu şi toţi actorii tineri, cari nu se au decît pe sine în întrul lor. 

Criteriul propriu a artei reprezentative pe această treaptă va fi aşadar că aci actorul e supus afectului şi nu poate domni liber asupră-i, aşadar nu-l poate renaşte în forma sa ideală. Numai atunci cînd espresiunea afectului se-ntrece în tărie şi originalitate cu natura însăşi dar [î]şi esersă totodată asupră-ne şi puterea unei apariţiuni ideale, numai atuncea suntem noi înşii (transportaţi) ridicaţi din sfera unei nemijlocite puteri a naturei. 
Pentru că reprezintatorul nu se simte îndemînă faţă cu rolul decît prin mijlocul simţirei sale subiective, de-aceea va putea descrie numai acel cerc strîmt de caractere în care el îşi (priveşte, regăseşte) recunoaşte cu totul obiectiv dispoziţiunea sa cea lirică. Orce suget în care o natură nobil organizată îşi regăseşte cea mai nemijlocită şi cea [mai] vie espresiune a ei însăşi, revărsările (Ergusse) amorului, a unei amiciţii ideale, a unui entuziasm republican, în fine tot ce împopulează fantazia unui june, aceea va putea să redea reprezintatorul (cel dotat) fecund cu succes mare. Ba încă o organizaţiune nobilă care se simte pe sine însăşi pătrunsă, înfiorată de aceste afecte omeneşti şi le esprimă în toată puterea lor deplină şi originală, ca pe cea mai de-năuntru proprietate a ei, va putea să ne răpească chiar pe un moment şi să eserse prin ele deplina înfluinţă a unei opere de arte. Dar fiindcă reprezintatorul nu are afectul, ci afectul îl are pe el, de aceea ne va smulge din iluziune un singur sunet în care s-ar [hervordrangt] natura goală, o singură mişcare prin care am recunoaşte dinainte-ne pe omul afectat numai priu natură (şi nu şi prin arte). O asemenea disonanţă însă nu e aşa de lesne-nvins[î] şi nu ne lasă să revenim îndată la dispoziţiunea noastră curată. Daca însă această treaptă a simţirei nemijlocite nu-l apără pe reprezintator de apărarea precipitată a omului numai natural neci chiar în momentele în cari el predă Eul său potenţat (gesteigert) şi entuziasmat, atunci (e) stăm şi mai rău în privinţa desfăşurărei unui întreg şi a reprezintărei caracterului. Simţămîntul îl concentră pe reprezintator în momente; el nu are puterea de-a emite din centru variile forme şi manifestaţiuni de viaţă în care se discompune acest simţămînt

        {EminescuOpXIV 261}

şi prin care el abia e un întreg ce (se ţine) coerează între sine. Pe acest stadiu întîi a simţirei lirice lucrul va rămînea, bun numai întru reprezintarea unei universalităţi abstracte, fără ca să ni se poată întrupa vrodată într-o personalitate individuală. Vom privi aşadar într-adevăr sufletele generale ale simţirei omeneşti, care le simţim oarecum plutind în jurul nostru, însă le vom privi ca pe unele cari şi-au lăsat în urmă-le corpurile şi formele locuite de ele, destinate lor. Fiindcă această treaptă nu o poate duce decît pînă [la] espresiunea simţirei subiective, de-aceea, strict luînd, ea nu va putea ajunge decît [cel] mult pînă la declamaţiune, nu pînă la reprezentarea caracterului. Declamaţiunea însă nu renaşte în noi decît dispoziţiunea lirica, nu (ajunge) pătrunde însă pînă la adîncimea vieţei individuale. Actorul însă, dezvăluind eul său plin de entuziasm, e un liric, şi espresiunea nobilă ce reflectă dispoziţiunea subiectivă ca pe una asemenea e declamaţiunea. "Unde e otarul declamaţiunei acolo-i şi otarul acestui stadiu. Facem însă distingere între declamaţiunea aceasta, care-l împle pe întreg omul simţitor cu o dispoziţiune lirică, şi între declamaţiunea (stearpă) moartă (goală, seacă), care, conform espresiunei, nu manifestă un intern plin şi nu ne dă decît forma simţămîntul[ui], din care cauză e moartă şi fără căldură de viaţă. Declamatorul sec ne face în arte acel efect dezgustător care ni-l face în viaţa ordinară o natură stoarsă prin plăceri simţuale, care cearcă a produce încă prin iritaţiuni sensuale simţămîntul cel natural, de viaţă. 
Din stadiul acesta de simţire nemijlocită actorul nu ne poate da un întreg, pentru că nu şi l-a făcut încă obiectiv. Fizionomia precisă a caracterului nu va putea dar să iasă aicea în faţă. Auzim într-adevăr afectul amorului şi a amiciţiei dezinteresate, a sacrificiului mărinimos, a entuziasmului politic şi religios, a durerei amoroase, a (suferinţei) martiriului sublime, însă toate aceste elucubraţiuni nu sunt încă renăscute într-o esistinţie individuală şi purificate totodată pînă la espresiunea ideală. Numai costumul deosibeşte aicea între Romeo, Mortimer, Max Piccolomini, Don Carlos şi între Principele stator[n]ic şi marchizul de Posa; însă pînă la o diferinţă adevărată dintre personalităţi nu putem ajunge. E prea natural. Căci ceea ce e comun tuturor acestora e abandonul plin de entuziasm la un fond foarte înalt care împle tot sufletul şi care fond ia o espresiune deosebită numai fiindcă această espresiune e condiţionată de coprinsul diferit al fondului. Acest ton principal (Grundton) liric capătă aşadar prin situaţiune într-adevăr modificaţiunea sa naturală care însă nu ajunge neciodată pînă la individualizaţiune. Bara acestui stadiu se arată în deplina ei valoare în momentul chiar cînd tipul poetic se estinde în direcţiuni diferite cari nu urmează nemijlocit din concentraţiunea simţirei lor sau cînd e să apară naşterea () unei pasiuni în genere, îndată ce poetul ne pune-nainte un om întreg, care nu se poate (acoperi) ascunde necidecum prin espresiunea fie cît de entuziastă a unui simţămînt numai. De-aceea se va da de gol de această impotenţă cu deosebire faţă cu figurele lui Shakespeare, pentru că în aceste figuri omul nu se (pierde) identifică () neciodată (cu) în un simţămînt general, ci el are totdeuna în sine o viaţă de sine stătătoare şi concretă. Cu cît e mai abstract un tip poetic, adică cu cît va fi mai puţin lucrat şi format la o lume individuală (... ), cu-atîta mai mult va fi de-ajuns pentru acel tip şi stadiu [al] (inspiraţiunei) entuziasmului liric. Mortimer şi Max Piccolomini se pot reprezenta mult mai iute şi mai suficient de către o personalitate nobilă din însăşi nemijlocirea simţirei ei decît Romeo, aceasta încarnaţiune adevărată a amorului în toată avuţia sunetelor sale. Aicea va apărea îndată în toată coloarea sa aspră mărginătatea stadiului (nostru) acestuia. Simţirea lirică va devina într-adevăr cum să (reprezinte) deie pe Romeo cel arzînd de amor, cel poetic, cel dispreţuitor de moarte; cu greu însă va putea să reprezinte pe Romeo cel visător, cel coprins de

        {EminescuOpXIV 262}

o pasiune molatecă (), cel ostenit de viaţă, cel rece şi cald totodată, cel retorizînd, spre-a putea apoi face ca cel dintîi să se nască din cel de-al doilea. Din cele zise rezultă următoarea lege în privinţa treptei (noastre) acesteia: patosul unui tip dramatic cu cît va fi mai simplu şi totodată mai înrudit cu simţămîntul liric al naturei noastre ideale cu atît mai curînd va putea să producă acest stadiu primitiv o impresiune poetică reprezentîndu-l; cu cît însă caracterul dramatic va fi mai (bogat) propriu şi mai individual, cu cît e mai depărtat patosul său de simţirea nemijlocită a reprezintatorului, cu cît găseşte acesta mai puţin în caracter eul său special în obiectiv cu-atît mai nedeajunsă şi mai neputincioasă este această treaptă pentru reprezentarea dramatică. Caractere reale, chiar din viaţa burgeză fie, fără-a fi vorbă de figuri poetice, vor cîştiga pe acest teren totdeuna o esistenţă numai foarte săracă. Lipsă de naturi într-adevăr creatorii, care se găsesc în orce sferă numai foarte arareori, precum şi lipsa unor naturi (cu) de educaţiune artistică cari ar fi pătruns materia pînă întru a domni asupra ei, lipsa aceasta ne esplică împregiurarea că cea mai mare parte a actorilor aparţine acestei trepte, acestui stadiu. Ba încă să ne ţinem fericiţi cînd simţim că adie o suflare caldă de inspiraţiune asupra (cîmpului) miriştei celei uscate de vulgaritate şi de sărăcie poetică a masei cei mari de actori; să ne ţinem fericiţi cînd esistă o asemenea suflare, care să ne-aducă aminte de-a artei patrie adevărată. 
 Indiviualitatea femeiască stă în genere mai aproape de simţire şi-şi are cu mult mai mult patria sa în lirică decît bărbatul. De aceea e şi deajunsă la reprezintarea acestei individualităţi copiozitatea (Fulle) inspirărei lirice purtată de-o personalitate nobilă şi graţioasă şi asta cu mult mai mult decît la caracterele bărbăteşti. Mai înrudită cu natura cum e în genere femeia şi trăind mai mult într-o unitate neruptă de simţire, neavizată aşadar la durerea discordiei şi la luptă cum e bărbatul, femeia, pătrunsă cu căldură de un simţămînt puternic, de o inspirare ideală, e nemijlocit mai înrudită cu artea decît bărbatul, pentru că în genere nu are a merge pînă la astă ruptură cu sine însăşi, pînă la această pierdere de sine însăşi, pentru de-a se împăca şi a se restitui curăţită. Aşadar pentru că unitatea nemijlocită a femeiei nu are neci trebuinţa, neci posibilitatea unei asemenea rupturi, pentru că nu are a pătrunde pînă la o aşa adîncime a contradicţiunei ca natura bărbătească (de bărbat), de aceea e de-acasă încă şi mai intensivă întru-a simţi, şi mai poetică întru espresiunea simţirei sale. O actriţă în care trăieşte întreaga conţinoare a simţirei femeieşti şi pe care natura a predispus-o la espresiunea aceleia e aşadar neapărat mai apropiată de tema artei decît un bărbat pe care-l zărim pe această treaptă a simţirei nemijlocite. Mai adaogă pe lîngă asta că o femeie de organizaţiune nobilă e ţinută cu mult mai mult în mărginele măsurei prin un tact al ei natural şi e mai asigurată contra esagerărei în simţire decît bărbatul, a cărui viaţă instinctuală e mai puţin dezvoltată (tact, bun gust). Femeia avizată la simţirea ei nemijlocită face ca espresiunea afectului în originalitatea sa în ea să fie mai curată şi mai înrudită cu artea decît în bărbatul care-i avizat la simţirea sa nemijlocită. Cumcă acest asert nu are valoare decît pentru naturi favorizate se-nţelege de sine, pentru că numai de acestea poate fi în genere vorba cînd tratăm despre (esersarea) profesarea artei. 
 Cumcă-n cele din urmă nu e de-ajuns neci la femeie lirica numai a simţirei rezultă din espunerea noastră toată, pentru că înseşi acele figuri pentru cari s pare c-ar ajunge simţirea nemijlocită, inspirarea (palpitul), cîştigă, dintr-un punt de vedere mai nalt şi cu adevărat artistic, o concepere şi o (realizare) esecuţiune cu totul alta. în stadiul acesta îşi va [primi] espresiunea sa numai ceea ce-i cu totul aproape de simţire. Cît e de aproape d. e. figura Porziei de-o natură femeiască nobil organizată, cît de mult să se simtă această natură înrudită cu figura Porziei întru nobleţea simţirei sale celei curate, a cugetărei sale celei mărinimoase, totuşi umorul

        {EminescuOpXIV 263}

acela ce izvorăşte din adînc, ce dă abia personalităţii întregi respirarea sa cea caldă şi ce străluceşte ca o rouă frescă a dimineţei pe această floare frumoasă, acest umor nu-şi va găsi deplina sa esecuţiune pe care are dreptul de-a o pretinde, în el nu se continuă cu uşurătate natura reprezintatoairei, cum se-ntîmplă aceasta în afectele Porziei. Acest element va trebui aşadar să se apuce (conceapă) dinspre-o altă regiune 3. El va rămînea un secret pentru stadiul acesta al nostru. Acelaşi lucru se repetă la toate tipurile femeieşti cu adevărat poetice. Cum ar fi posibilă o Iulia în înţelesul lui Shakespeare luată din stadiul acesta? Pînă şi actriţa dotată cu simţul cel mai bogat şi mai adînc, cu vocea cea mai plină de timbru şi cu personalitatea cea mai nobilă nu va putea să ni (dea) reprezinte, în stadiul acesta aflîndu-se, decît numai doar minuţiozităţi (momente) reuşite (Einzelneinhinten *). Va nimeri d. e. să răzleţească asupră-ne răsuflarea cea caldă şi plină de amor (din scena cu balconul), din personalitatea sa cea mai intimă şi-o interpretă acea răsuflare în farmecul ei deplin totuşi însă nu va mai nimeri din terenul acesta ca, între Iulia aruncată în desperarea morţii şi-nviată din ea ea eroină despreţuitoare de moarte între Iulia ce-nşelă cu viclenia minţei pe peţitorul Paris şi-ntre Iulia cea dentîi, să mijlocească o viaţă deplină, încît să le unească pe amîndouă nimerit şi cu adevăr în unul şi acelaşi caracter. Spre aceasta trebuieşte dominarea absolută peste întreg ţinutul mijloacelor însemnate, unită c-o intuiţiune poetică care-i încă specifice deosebită de-un simplu simţămînt numai potenţat, ideal. Se simte adînc atins un suflet frumos şi juvenil de Margareta cea simplă şi copilă, şi un naturel amabil poate s-o şi reprezinte ingenuitatea ei cea drăgălaşă; însă din stadiul acesta nu-i va [fi] nimărui cu putinţă să încorporeze pe Margareta cea apucată de păcat, cea sfîşiată în întrul ei ş-apoi cea renăscută din noaptea desperărei sale. E problemă nerezolvabilă pentru acest stadiu al reprezintaţiunei dramatice acea Margaretă, care dezvoaltă în arătarea cea mai individuală istoria creştină eternă a inocenţiei, a căderei şi a mîntuirei. 
Femeia de-o organizare nobilă stă, prin intensitatea simţirei sale şi prin bara ei morală, de la sine deja cu mult mai aproape de reprezintaţiunea artistică şi cu toate acestea vedem că şi pentru ea nu e de-ajuns stadiul inspiraţiunei lirice pentru ca să poată reprezinta figuri poetice perfecte şi bogate. Pretotindene suntem împinşi afară din această treaptă; părăsirea ei întru adevăr însă nu poate rezulta decît din simţul barei şi din trebuinţa cea adîncă de unitate artistică în individ. Cum nu poate rămînea ceva în lumea morală în stadiul inocenţei şi cum momentul acela în care fructul cade din arborul binelui şi-a răului e totodată şi momentul cînd inocenţa moare, tot asemenea momentul trecerei din acest stadiu de entuziasmare artistică naivă şi nemijlocită e acela în care reprezintatorul se desface, cum am zice, de afectul său şi, aşezînd creaţiunea poetică afară din sine însuşi, o priveşte ca pe-o viaţă obiectivă. Cu acest moment a călcat şi pragul stadiului al doilea. Acest moment nu va apărea în conştiinţa fiecăruia ca un act în timp ce se (desparte) secretează cu preciziune, nu mai puţin însă a esistat în orce natură adevărat artistică o asemenea rumpere, pentru că e un moment neîncungiurat al dezvoltărei. 
 Talma şi-a venit la cunoştinţa acestei treceri din stadiul simţirei nemijlocite în stadiul [reflexiunei] şi esprimă foarte frumos asupra ei într-o epistolă (scrisă în Marsilia, la anul 1814). El zice: [... ] Şi în memoriile m-dme Clairon se găsesc pasagii cari esprimă cu energie mare neagiunsurile acestui stadiu al simţirei nemijlocite. Compară Tieck, Foi dramaturgice, III, p. 143. 

        {EminescuOpXIV 264}

 Înainte însă de-a călca pragul stadiului al doilea al artei reprezentative şi de a-i dezvolta elementele lui, avem încă de-a (înţelege) ne esplica două fenomene ce aparţin sferei noastre: întîi, conexiunea acestei trepte cu starea de faţă a lumei; a doua, rezultatul ce ni se prezintă din perseverarea pe această treaptă. Nu e neci un cerc al vieţei care s-ar putea scuti de sub influinţa spiritului timpului, care-n faptă e spiritul lumei. Cît de tîrziu să fie atrase unele activităţi în mişcarea dominantă, în urma urmei i se infectă şi regiunele mai departate de undoierea spiritului domnitoriu. Acuma însă nimeni nu ne va contesta că în timpul nostru regimul îl poartă pretu-tindene spiritul conştiut şi că el a apucat şi a transformat toate regiunile vieţei atît practice cît şi teoretice. Faţă cu el lucrarea şi ţinuta naivă şi neconştiută nu mai pot persevera nicăiri, neci în stat, neci în religiune şi arte. Toată esistenţa instinctuală e disolută de spiritul conştiut de sine, tot ce vrea să domnească sub forma unei dogme e răzbătut şi răsturnat de conştiinţa de sine întărită şi, ca învinsă, trebuie sau să cedeze locul sau să se (cureţe) purifice prin cugetare; să primească botezul de la conştiinţa de sine, ca aşa să poată fi primită în comunitatea spiritului, ce numai el aduce libertate şi beatitudine (alleinseligmachend). Această formă a spiritului e un fapt necontestabil. Faţă însă cu această formă nu se mai poate susţinea neci simţămîntul liric în nemijlocirea şi intensitatea, pe scurt în puterea sa cea veche şi nejignită; (simţămîntul) puterea e infectat[ă] din însuşi genezea sa de acest proces fierbător al spiritului conştiut şi prin urmare e slăbită (ca atare) ca simţămînt. Reprezentatorul nu se va mai putea orienta aşadar numai dinspre simţire, pentru că ea e oarecum disolută din însăşi originea ei de cătră spiritul universal. Această intensitate slăbită a simţirei nu va mai putea produce aşadar neci în artea noastră efectele ce le producea într-un timp cînd starea lumei nu se înstrăinase încă aşa cu desăvîrşire de acest stadiu. Neci Werther, neci Briganzii nu mai răpesc în lumea cea poetă a Germaniei pe cititori şi auditori în vîrtejul acestor pasiuni, pentru că întreagă starea lumei s-a schimbat şi a lăsat în urmă-i aceste puteri conjurate (acolo) în ele. 
De aceea tocmai aşa cum gustarea acelor creaţiuni mari în felul lor nu e, neci în cei asupra cărora influinţează pentru prima oară, decît deja mijlocită prin mediul schimbatei stări a lumei, tocmai aşa nu e neci un reprezintator în puterea neslăbită şi neabătută a simţiciunei nemijlocite, simtă-se el cît de răpit prin afectul poetului. El i de-aceea neci nu va mai putea esersa influinţele ce-ar fi fost în stare să le eserse în alţi timpi trecuţi, pentru că puterea din care emană ele nu mai esistă în frescheţa ei originală. Plîngerea generală cumcă lumei teatrali de-acuma îl lipsesc cu totului tot eroii juvenili îşi află soluţionarea absolută în cele zise numai. Reprezintatorii, cari şi ei asemenea-s producte ale spiritului general, sunt şi pe neştiute răpiţi de acel fluviu a cugetărei şi-a voinţei conştiute ce dizolvă orce nemijlocire, aibă ea orce formă va voi, se simt respinşi din simţirea înzelată a vremei de mai nainte. 
De-aceea e cu neputinţă ca actori cari perseverează pe acest stadiu al simţirei nemijlocite să producă efecte asemenea celora ce se puteau produce în vremile de mai nainte, pentru că intensitatea vieţei nemijlocite de simţire e slăbită în timpii noştri. Întreagă starea lumei îl sileşte aşadar pe actor să iasă din acest stadiu al simţirei nemijlocite. Ceea ce-şi făcea odată drum prin o inspiraţiune lirică intensivă şi revărsa peste auditori fluviul fresc al poeziei nemijlocite, aceea-i zguduită azi din puterea sa originală atît în reprezintator cît şi-n spectator, zguduită prin puterea reflexiunei, ce influinţează pe nesimţite atît asupra unuia cît şi asupra celuilalt. Ţinerea aşadar la acest stadiu al nostru de nemijlocire devine din ce în ce mai cu neputinţă din cauza culturei ce progresă şi conştiinţei de sine ce prinde a se lăţi din ce în ce mai

        {EminescuOpXIV 265}

mult, şi efectele acelui stadiu trebuie să şi sece din ce în ce. Pe acest stadiu 334 r opera poetică nu e renăscută de spirit, prin urmare spiritul poetic nu se poate manifesta în tot adevărul său decît în momente pe-ici, pe colea; daca însă acest stadiu e şi el acuma înmormîntat de puterea spiritului universal, trebuie ca şi slăbiciunea şi impotenţa acestui stadiu, disproporţiunea lui faţă cu tipurile cele mari dramatice să iasă din ce în ce mai mult la lumină, şi ridicarea la conştiinţă de arte să fie din ce în ce mai neapărată. Plîngerea cumcă lipsesc naturi eroice, pline de putere şi juneţe, din cari poezia vieţei să respire, cum am zice, din toţi porii, trebuie aşadar să amuţească înaintea legei spiritului lumei, care ordonă ca fiecare activitate spirituală să se regenereze din adîncurile conştiinţei de sine, o lege căria trebuie să i se supuie aşadar şi artea reprezintaţiunei dramatice. 
Al doilea fenomen, care ne (atinge) priveşte încă, atinge rezultatul ce iese din perseverarea pe acest stadiu al reprezentaţiunei. Daca simţămîntul nemijlocit s-a tocit prin timp în repetarea necontenită şi daca în genere individul a ieşit dintr-un period în care iritarea sa naturală şi puterea sa lirică sînt puse în mişcare prin afectul afin din poet, atuncea s-arată în toată puterea ei cea cumplită neajunsul acestui stadiu. Daca însă actorul nu s-a ridicat neciodată la o tecnică pătrunsă de (cultură) formare, şi daca nu şi-a asigurat succesul prin cultură artistică, şi daca nu-i permite dotarea din natură ca să se-ntindă cu audacie în imperiul tipurilor poetice, pentru de-a le lua şi a le sili, cum am zice, din cerul fantaziei la o realitate sensibilă, atuncea el rămîne pe treapta cea tristă a unui simplu mecanism care ajută într-adevăr ca să pui întregul în mişcare (utilitate), fără însă ca-n (el) mecanism însuşi să locuiască sufletul cel formator. Alungat de puterea vremei din paradisul primei simţiri pline de inspiraţiune şi fără de-a-şi fi înlocuit pierderea acestei lumi prin cîştigarea unei a doua, a lumei conştiute, el balansează între puterea naturei şi puterea spiritului. Numai forma vieţei a rămas, fondul vieţei însă (juneţea) a fugit, şi denăuntru el nu s-a renăscut. Actorul astfel a devenit rutinier, care se mai poate încă întrebuinţa ca utilitate; în arte, categoria cea mai săracă. 

 

Este aceasta soartea tuturor reprezentatorilor cari n-au trecut neciodată peste treapta simţirea nemijlocite, ci au rămas pe ea. Din multa mişcare pe scenă, din schimbul rolurilor cel felurit s-a născut în sfîrşit o desteritate oarecare pe scenă (familiarizare cu scena), care desteritate, tocmai pentru că fără coloare, se loveşte cu toate măştile posibile ce i le impui, fără însă de-a virifica vrodată numai una din acele măşti. Cînd e vorba de-o mulţime de figuri cari esistă numai prin ţeava de vorbire (Sprachrohr) al poetului, dar cari în sine nu au centrul vieţei, pentru aceste figuri apoi ajunge stadiul rutinierului întru-atîta că pune-n curs imaginea fără de coloare a poetului, fără de-a stîrni o simţire precisă de neîncredere în retipărirea sa corectă. Însă îndată ce vorbeşte cătră noi un tip viu al poetului prin masca rutinierului, îndată ne găseşte dispoziţiunea neplăcută de-a vedea un caracter de sine stătător retezat de foarfecele activ al abilităţii teatrale şi jăfuit de ramurele sale, ce se-ntindeau verzi în aer. Impotenţa rutinierului e aşadar în genere impotenţa mecanismului, unde [e] vorba de valoarea organismului. Majoritatea reprezintatorilor va aparţine fireşte întotdeuna acestei rele regiuni de mijloc a rutinierului; fericire chiar daca încă nu tîrăsc cu ei obicinuinţa ce vatămă pozitiv prin reflectele cele fără coloare a figurilor lor. Din dezvoltare urmează aşadar că calităţile rutinierului nu pot fi decît negative Limba teatrului cea obicinuită se esprimă, fără să aibă cunoştinţă clară despre asta, în modul următor: "El nu strică neci un rol", într-asta însă zace şi reversul care sună: "El neci nu împlineşte cumsecade vreun rol". 

        {EminescuOpXIV 266}

Asta însă, precum am arătat, îmblă cu-acea răstrîngere daca rolul însuşi e lucrat după un tip general şi nu resplende din el soarele unei vieţi individuale. Luat strîns, rutinierul trebuie să-şi predea armele faţă pînă şi cu cel mai subordonat caracter a lui Shakespeare; pentru că, propriu luat, aicea nu e de-ajuns neciodata simpla abilitate scenică. Numai o direcţiune foarte circumspectă şi plină de un zel adevărat pentru arte îl va putea întrebuinţa pe rutinier după calificaţiunea sa deosebită şi-n opere însemuate înţelegînd adică acel punct din el unde încă nu s-a tîmpit viociunea internă şi care se poate întrebuinţa încă cu succes. 
Fizionomia cea mai respingătoare însă îşi apropriază numai rutina simplă, cînd se crede genialitate şi-şi ia spre obicei de strănut, fără respect de însemnătatea artei, imperiul tipurilor poetice, ş-apoi îşi alege cu mîna ei de metal o galerie pestriţă de figurele cele mai strălucite şi le înşiră pe figurea neîndoibilă a individualităţei sale. Pentru că rutinei îi e străină orce-nrudire () cu geniul poetului, de-aceea-i şi va lipsi neapărat tactul sigur pentru (bara) marginea sa (nu-şi va cunoaşte lungul nasului). Ea declară aşadar, împinsă nu prin suveranitatea spiritului, ci prin despotismul vanităţei, declară de proprietate a ei orce rol ce are de urmare efecte mari şi un renume asigurat prin tradiţiune. Astfel rutina intră sub forma ei cea mai urîcioasă în spiritele unui Richard III, Shylok, marchiz de Posa, Hamlet şi percurge figurele acestea şi multe altele şi dintr-ale comediei într-o metempsicoză oarecum reversă şi-şi readuce în fiece metamorfoză întotdeuna eul său bine conservat, cu toată individualitatea lui şi cu toată necapacitatea de-a esprima ceva. Aşa stă treaba cu atitudinea şi cu valoarea ce-are rutina în reprezentaţiunea dramatică amăsurat noţiunei sale. 

 
2. STADIUL REFLEXIUNEI

Trecerea din stadiul simţirei nemijlocite în stadiul reflexiunei pare ca deşteptarea spiritului, în carea acesta se pune în dreptul obiectului şi se referă conştiut la el. În artea noastră asta se arată a fi ruptura ce sfarmă unitatea nedistinctă a individului cu afectul său şi mînă pe individ ca să-şi facă obiectiv obiectul reprezintaţiunei sale. Acest stadiu începe aşadar prin o pierdere de simţ părută, căci el se desface de domnirea nemijlocită al acestuia. Daca în stadiul întîi nu făcea decît să joace din el însuşi, adică din afectul său nemijlocit şi daca, propriu-luat, nu-şi esprima decît eul său potenţat în diferite direcţiuni, apoi în acest stadiu el se desparte de sine însuşi, convins fiind de nesuficiinţa stadiului aceluia. Cu asta el vrea să se facă purtătorul unui întreg ce diferă de el însuşi. Abia aicea se află actorul într-adevăr pe terenul artei, al cărei prag el îl trece în momentul cînd el nu mai e mulţumit de-a se juca numai pe sine însuşi, ci cînd caută de-a se face obiect pentru un întreg artistic. Pe acest stadiu aşadar îşi va găsi abia locul său lucrul cel fundamental

 Rutinierul simplu degradă şi artea întru cît nu se avîntă mai sus decît masa cea mare a spectatorilor. Publicul cugetat ca colectivitate voieşte însă să aibă în reprezentator un individ înaintea ochilor care să-l ridice şi să-l transporte prin mediul culturei sale artistice. În privinţa asta zice şi Gothe despre actor (XXXXV, p. 9): "Nu poţi să-i arăţi publicului o stimă mai mare decît netratîndu-l ca pe o masă necultă, ca pe vulg. Vulgul se grămădeşte nepreparat înaintea casei teatrale, el cere ceea ce poate gusta nemijlocit, el vrea să vadă, (să caşte gura) să se mire, s-audă, să rîdă, să plîngă şi sileşte astfel şi pe direcţiunele ce atîrnă de la el ca să coboare mai mult or mai puţin pînă la el şi ca să prea (acordeze) strunească pe de-o parte teatrul, iar pe de alta să-l lase moale. "

        {EminescuOpXIV 267}

al tehnicei. Căci ea e posibilă numai din acel punt de vedere unde actorul formează din individualitatea sa particulară un instrument pentru-o ideală reprezentare de oameni. Reprezintatorul are aşadar să percurgă aicea sistematice întreg cercul tecnicei. Aceasta se mărgineşte în cele două cîmpuri, al retoricei şi al mimicei, cari formează cele două momente ale artei reprezintatoare, pe cari ne rămîne a le dezvolta în membrarea lor în partea specială a acestui op. Cultura pătrunzătoare a acestor două laturi, prin cari se cîştigă domnirea asupra întreg coprinsul materialului artei reprezintative, cultura aceasta face fiinţa şcoalei propriu-zise. Căci prin ea materia prin cari se manifestă reprezintaţiunea dramatică e prelucrată din forma sa primitivă şi naturală şi e făcută aptă pentru revelaţiunea (manifestarea) artei. Pe drumul după aceste două elemente, a tonului şi a gestului, reprezintatorul se aduce pe sine însuşi sub puterea sa, astfel încît ni poate prezinta deja nu o operă a naturei, ci o operă a artei. Chiar prin lucrul acesta el s-a sumis unei înfrînări aspre, s-a liberat de sub nemijlocirea afectului şi a espresiunei sale şi s-a făcut apt şi forte ca să domine el asupra afectului şi să dispună liber de el. 
Însă actorul a cucerit prin asta şi a căpătat sub puterea sa numai laturea naturală a artei sale. Cultura retorică şi mimică e numai condiţiunea negativă pentru naşterea reprezintaţiunii (Darstellung) dramatice. Obiectul ei este individualitatea poetică: caracterul. Pătrunderea lui e lucru principal şi esenţial. Prin tecnică cîştigăm numai libertatea de-a realiza caracterul intuit conform intenţiunilor. Aici e locul propriu al (lucrărei) creării (Schaffen) artistice. Astfel rezultă ca o a doua activitate mai înaltă al stadiului nostru pătrunderea operei de arte poetică pînă-n fibrele sale cele mai secrete, spre-a pricepe caracterul ce-avem a-l reprezintă în referinţa sa organică la generalitatea ideei poetice (ideea poetică generală, în gene[ral]) şi la specialitatea celorlalte tipuri dramatice (în speţie). Reprezintarea (jocul) de caracter e aşadar adevăratul rezultat al întregei mijlociri, pentru că în ea ajunge abia artea actorului ideea (conceptul) ei absolută, de vreme ce abia în reprezintaţiunea de caracter se pătrund reciproc la o viaţă reală artea retorică şi retorica fizicului. 
Reprezintatorul, pre această a doua treaptă, în care el se pune în preajma obiectului său, vrea să-l pătrunză pe acesta şi să-l ridice la cunoştinţă. El porneşte aicea de la presupunerea cu totului dreaptă că numai spiritul poate să producă un întreg şi că lui trebuie să-i pese de-un întreg, iar nu de momente risipite pe ici, pe colea. Întreg 1ucrul său (ţinteşte) iese aşadar principalminte din impulsul de-a crea o operă de artă în antiteză (Gegensatz) c-o opera a naturei numai. 
Artistul pe treapta aceasta s-arată aşadar însufleţit de cugetarea de-a nu lăsa să domnească nimica nemijlocit în întrul său, ci de-a-şi da socoteală de toate intenţiunile poetului şi de-a nu se abandona în neci un moment al reprezentaţiunei sale momentului nepăzit, afectului şi inspiraţiunei nemijlocite, ci de-a (acorda) da ascultare

 Cu totul în sensul acesta zice Cicero în Brutu[s], cap. 29, despre necesitatea culturei 355 v tecnice a oratorului: "Fără ea nu poate oratorul să aibă la dispoziţiunea lui aceea ce-l tace să pronunţe cu succes, ajutat de înzestrarea lui naturală, pentru că asta se-ntîmplă numai din neprevedere. "
 "Nu e destul, zice Guilom Meister, ca actorul să privească o piesă numai aşa pe dinafară, ca s-o 355 r judece numai după prima impresiune şi apoi să-şi manifeste fără esaminare plăcerea sau displăcerea sa. Asta îi e într-adevăr iertat spectatorului, care vrea să fie mişcat şi distras, care însă nu vrea să judece. Actorul însă trebuie să ştie a da seamă despre piesă şi despre cauzele laudei şi scăderilor sale: şi cum va putea-o face daca nu înţelege de-a pătrunde în intenţiunile piesei? " Modul cum Guilom Meister încearcă de-a-şi aduce la cunoştinţă pre Hamlet va rămînea un model etern pentru artistul reprezintator. 
 "O operă de arte deplinită e o operă a spiritului uman şi în acest sens şi o operă a naturei. Însă, concepînd obiectele risipite într-una şi primindu-le pînă şi pe cele mai ordinare în însemnătatea şi demnitatea lor, opera este asupra naturei. Ea vrea a fi concepută de un spirit care a izvorît şi s-a format armonic, şi acest spirit [î]şi găseşte conform naturei sale cele escelente şi cele în sine perfecte. " Gothe, XXXVIII, p. 153. 

        {EminescuOpXIV 268}

        {EminescuOpXIV 269}

pretutindenea reflexiunei şi conştiinţei () cugetătoare. Actorul acestei trepte fiindcă (nu numai) ştie în orce moment ce vrea şi ce poate, şi tocmai pentru că-şi cunoaşte mijloacele sale şi s-a aşezat în deplina lor posesiune nu va intenţiona neciodată nimica decît ceea ce poate esecuta într-adevăr cu ele. Pentru că nu e supus afectului, de-aceea şi spectatorul e liber de simţămîntul chinuitor de-a-l vedea mînat încoace şi-ncolo de valurile nesigure ale simţirei. 
Pre cît e însă de demnitatea unui artist de-a se mişca pe terenul spiritului şi de-a concepe tot ce-i special numai în raport (Bezug) cu întregul, pre atîta-şi are stadiul acesta şi pericolele sale, întru cît adică artistul se întăreşte în acest stadiu la un moment pe o treaptă mai înaltă. Puind fiinţa acestei trepte într-aceea că reprezintatorul, desfăcîndu-se de nemijlocirea simţirei, lucrează întru dominarea asupra afectului şi concepe cugetînd materia poetică, n-am încă necidecum garanţia ca organismul unui caracter, lucrat pînă-n nervii săi cei mai fini, capătă într-adevăr printr-asta aparinţa unei opere (izvorîte) răsărite liber din fantazie. Daca însă asta nu se-ntîmplă, daca conştiinţa şi reprezintarea nu se acopăr una pe alta cu desăvîrşire, adică dacă toate cele pătrunse de reflexiune nu trec la esecutarea lor aşa de libere ş-aşa de uşoare încît să capete adevărul unei vieţi naturale, reprezintaţiunea rămîne suspendată 357r între cuge tat şi simţit, între intenţiune şi neintenţionare. Actorul care, prin concepţiunea ingenioasă a principiului de viaţă universal al caracterelor, prin spiritul intenţiunilor sale, ocupă şi surprinde pe spiritul cugetător, răpeşte totodată simţirei plăcerea unei abandonări totale la viaţa ce pare reală şi la mişcarea cea liberă a unui om individual. Dispoziţiunea însă în care nu sînt împăcate conştiinţa cea cugetătoare cu cea simţitoare nu e cea într-adevăr artistică. Căci aceasta cere ca tot ce se induce în conştiinţă să fie totodată şi simţit ca o viaţă nemijlocită. Reprezintatorul care satisface pe cea dentîi pe conta celei de-a doilea e actorul reflectator; pe cînd stadiul întîi ne arată într-adevăr o viaţă nemijlocită, care însă nu e-mpăcată cu ideea (Begriff) şi care are adeseori trebuinţa de-a fi reformată şi adăugată de cătră conştiinţa cugetătoare. Aşadar, pe cîtă vreme artistul reprezintator se adresează la cugetarea noastră despărţită de simţămînt, pe cîtă vreme cunoaştem şi admirăm intenţiunile sale, pînă atuncea el încă nu a dat o (adevărată) veritabilă operă de arte în sensul cel mai nalt şi neci nu ne-a putut transporta în iluziunea artistică. Căci, precum condiţionează în tot cazul natura obiectului siguranţa conştiinţei, asemenea corespunde şi acestei trepte, pe care stă reprezintaţiunea artistică, o dispoziţiune asemenea a spectatorului, îndată ce-l concepem pe acesta în întregitatea şi mărimea sa ca pe un om ideal, nu în nemărginita cauzalitate a arătări sale (Erscheinung). Aşadar reprezentaţiunea de pe stadiul reflexiunei, presupunînd că nu-i refuzăm consimţămîntul nostru, corespunde cu dispoziţiunea aceea în care conştiinţa noastră cugetătoare e mulţumită cu desăvîrşire, fără ca totodată omul simţitor să fie atins în aceeaşi măsură. Acest stadiu se bazează aşadar, atît în cel reprezintator cît şi în cel ce primeşte, pe dualismul necucerit încă al reflexiunei şi al obiectului, al conştiinţei şi al nemijlocirei, al artei şi al naturei. Acesta e pericolul acestui stadiu, cu toate aste ne-nconjurabil, învingerea căruia atîrnă într-adevăr de la măsura geniului artistic cu care este cineva înzestrat de la acea intuiţiune creatorie în care neci poţi 
 Preafrumos zice Talma în espresiunele cunoscute de-ale lui despre stadiul întîi al simţirei 356 r nemijlocite, el, care-a avut o profundă cunoştiinţă asupra dezvoltărei sale artisticc. El zice: [... ] Despre Eckhof zice Engel, Idei la o mimică, I, pag. 66, că el nu se încredea neciodată la simţămînt numai, ba că-şi lua seama pînă şi în cursul reprezintărei de-a nu precădea în simţămînt pentru ca nu cumva, lipsit de judecată (Besonnenheit), să joace cu mai puţin adevăr, espresiune şi armonie. 

        {EminescuOpXIV 270}

instrui pe alţii, neci poţi a o învăţa însuşi de la cineva; la care artistul neci nu se poate ridica cu libertate în înţelesul acela în care poate părăsi de bunăvoie treapta simţirei nemijlocite şi a dependinţei de la afect, spre a lămuri puterea ne-nfrîntă a simţirei lirice în lucrătoria artei. 
Nu poţi dori cu (de-ajunsă) destulă viociune ca această treaptă a reflexiunei, dezvoltată de noi în preciziunea ei, să fie şi călcată cu seriozitate de cătră artiştii reprezintatori, căci ea e garanţia cea mai sigură că actorul ia la serios artea sa şi că are în genere voinţa de-a ni da un întreg şi o operă de arte. Pînă unde poate el să detragă ochilor noştri spărturile şi rupturile cari (ni-nseamnă) defig diferitele părţi ale operei şi lucrul întrunirei acestora într-un singur întreg, aceasta atîrnă de la măsura geniului său şi ni [dă] abia valoarea absolută a liferărei sale artistice. Cumcă însă numai ridicarea la înţelegerea caracterului şi dominarea liberă asupra mijloacelor naturale, precum şi dominarea nedespărţită de ea asupra afectului, face abia din arte, e clar din relaţiunea acesteia cu natura şi urmează din dezvoltarea noastră sumarie. 

3. STADIUL CREĂREl (SCHAFFEN) ARTISTICE ŞI DIFERITELE SALE DIRECŢIUNI

Daca inspirarea e adevărată şi creatorie, atuncea ea iese şi din readîncirea în reflexiune şi (lucrul) activitatea discompunăto[are] al acesteia, şi după pierderea ei părută se restabilează într-o formă sublimizată. Acesta e stadiul în care zărim artea reîntoarsă la natură şi împăcată cu imedietatea simţămîntului. Actorul ni dă azi un întreg ce-a reuşit a (fi) deveni o organizaţiune complectă, care întreg însă ne permite să simţim în toată arătarea sa pulsaţiunea vieţei ce ni manifestă sufletul 358 r cel simplu şi pretutindenea (esistent) de faţă. Artistul reprezintator [e] tot atît de departe de espectoraţiunile ce izvorăsc numai din simţirea lirică şi cari lasă nerodite şi cu totul seci multe părţi ale operei cît şi de intenţiozitatea simţibilă întru esecutarea ingenioasă a unui caracter bine conceput - el, ajuns pe acest stadiu cel mai nalt, întinde înainte-ne deodată şi într-una adevărul deplin şi frumuseţea deplină. Secretul acestei trepte, prin care ea se reprezintă ca uniunea (fuziunea) mai înaltă a celor două trepte dentîi, constă esenţial din ecuilibrul cel rar de-a potenţa cu libertate simţirea subiectivă şi de-a se putea transpune în starea cea mai înălţată ce-ar pretinde-o caracterul în situaţiunile sale din deosebite ori şi totuşi de-a găsi în orce moment fără osteneală trecerea din cea mai internă emoţiune a sufletului la chietudinea reflexiunei; aşadar acest secret constă din jocul cel minunat de-a trata caracterul ce-avem a-l reprezenta ca pe-un obiect şi de-a fi totodată el însuşi, cu un cuvînt: (în acelaşi timp) să simţi şi să nu simţi, în acelaşi timp; în acelaşi timp să fii abandonat entuziasmului şi să fii cu toate astea şi precaut (besonnen). Aceste antiteze (Gegensatze), cari nu se urmează doar, ci să pătrund într-una una pe alta, formează viaţa cea mai intrinsecă a artistului dramatic, şi împăcarea lor este actul propriu al creaţiunei. 
Această arte reîntoarsă la natură şi natură înălţată la arte a ascuns în sine, după cum (s-a arătat) rezultă din arătarea noastră, aceste două trepte dentăi ca pe două momente a unei dezvoltări mai nalte. Treapta primă a simţirei nemijlocite se arată în intensiva ei căldură de viaţă, care e împrăştiată peste întreaga reprezintare şi-i dă aparinţa celui mai nalt adevăr natural. Prin mijlocul acestui moment noi l-acompaniem simţind pe caracterul reprezintat prin toate fazele prin cari trece el, pentru că viaţa noastră proprie se oglindează într-o făptură de specia noastră. 

        {EminescuOpXIV 271}

Treapta întîi e aşadar conţinută ca moment în unitatea cea pentru spectator nemijlocită a artistului cu rolul său. Treapta a doua se arată în momentul semnificativităţei, a idealităţei şi a conexului intern a caracterului în toată estinderea lui, căci aceste nu sînt posibile decît privind (Anschauung) concret tipul dramatic, ca pe o viaţă dispărţită de-aceea a reprezintatorului, aşadar prin momentul reflexiunei ce-şi pune-n faţă obiectul şi-l primeşte apoi în sine cu-ntreg organismul său. Acest proces al pătrunderei reciproce al amîndoror momente, pe care filozofia-l pricepe ca pe sufletul denăuntru al naturei şi al lumei spirituale, acest proces îl esecută neconştiut şi artistul adevărat în sine însuşi, pentru că artea împarte în adevăr cu filozofia ţinoarea absolută. (Cunoştinţa) Convingerea conştiută că orce viaţă nu e decît o unitate rezultătoare din antiteze care se dezvoltă într-una la diferinţe nouă, spre a se împăca din nou într-o unitate mai naltă, această convingere o constată şi artistul dramatic plin de geniu prin fapta sa, în (timp) vreme ce ridică ne-ntrerupt în dialectică, cum am zice, naivă la o unitate tot mai naltă antitezele desfăşurate de noi. 
Acest studiu cel mai nalt al reprezintaţiunei dramatice, care nu se ajunge decît prin o dotare specifică din partea naturei, ni prezintă după firea sa două formanţe deosebite. Însemnînd acest stadiu ca pe unitatea celor două trepte de mai nainte, el va putea să se arăte într-o direcţiune îndoită. Artistul sau prin privirea intuitivă a întregului se pricepe apoi şi la cele speciale, sau el readuce la unitatea intuiţiunei bogăţia tipului conştiut lui prin reflexiune. Ceea ce-i comun amîndor direcţiunilor e totdeuna facultatea specifică de-a elibera din sine caracterul intuit ca pe-o (viaţă) esistenţă deosebită şi coerentă în sine. Amîndouă sînt aşadar numai prin pătrunderea momentelor dezvoltate. Însă feliul (speţia) activităţei artistice condiţionează o diferinţă în direcţiune. Reprezintatorii dotaţi cu intuiţiune predominante genială au, cum am zice, bogăţia manifestărilor de viaţă a unui caracter, le au c-o singură lovitură naintea lor, şi ce e deosebit li se asimilează, ca printr-un proces natural, într-un organism complect. Ei, pînă la un grad oarecare, creează neconştiuţi; fiindcă esecutarea celor intuite li succede prin acea putere (Vermogenheit) de mirat carea poartă în sine, cum am zice, un al doilea om desăvîrşit, depărţit de subiect, şi-l poartă cu-atîta energie în sine încît îl conservă ca acelaşi prin toate fazele deosebite a realizărei sale dramatice, fără ca artistul să şi-l fi desfăcut cu ştire pînă-n minuţiozităţile lui. Artişti[i] dramatici aşadar în cari această privire intuitivă lucră cu deosebire pot, în momente, să se şi abandone inspiraţiunei, pentru că iluziunea caracterului lucrează aşa de puternic în ei încît nu au a se teme de ieşirea la lumină a propriului lor eu. Condiţiunea necesibilă pentru aceasta se-nţelege că e dominarea absolută şi dispunerea de mijloace (moienuri) naturale însemnate, cari nu (re[nunţă]) abnunţă serviciul lor în astfel de momente de creaţiune supremă, ci-l împlu pe privitor cu siguranţă deplină. 
Zace mai (departe) încolo în natura acestei direcţiuni că aicea înrudirea personală a artiştilor cu cercul rolelor lor e de regulă mai intensivă decît la aciia cari se ridică abia prin mediul reflexiunei la unitatea intuiţiunei. De-aceea însă va [fi] şi cercul caracterelor reprezentabile de ei cu virtuozitate mai răstrîns. Naturile demonice în coprinsul cel mai larg şi figurile umoristice, mai ales cele ce ating fantasticitatea, vor fi cu preferinţă sferele în care se va cerca speţia aceasta de formare artistică. La amîndouă trebuie oarecum o  specifică. Din puntul creatoriu ce sare peste reflexiune se dezvoltă cu mai mare necesitate naturală deosebita bogăţie de viaţă a unor asemenea tipuri. Atît în naturele demonice cît şi în cele de-un umor fantastic reprezintatorul poate mai lesne să ne ridice la

 Coeziunea dintre activitatea filozofică şi artistică şi distincţiunea lor întru creare am dezvoltat-o pre larg în partea întîia a tractatelor mele asupra filozofiei artei: Raportul dintre filozofia [şi] critica artei la opera de artă în parte (... ). Comp. cu deosebire p. 48 - 58. 

        {EminescuOpXIV 272}

o aşa privelişte a lor în care măsurariul vieţii reale să ne fie luat cu desăvîrşire. Pentru ambele aceste cercuri de role trebuie aşa natura să fi prolucrat deja prin..... oarecare, pentru că artea ne poate reda cu mult mai puţin ceea ce-i monstruos, uriaş sau fantastic decît ceea ce stă la nivelul a tot ce-i, în genere uman. Tipuri ca Carol şi Franz Moor, Faust, Lady Makbeth, Cleopatra şi Medea şi unele figuri a umorului shakespearian, cum sînt: Falstaff, Parolles şi bufonii săi ş. m. d. aparţin categoriei acestia. 
n Teodorini Poni Această lature a privirei predominant intuitive, care de la aceasta abia se orientează asupra accesoriilor şi particularităţilor (... ), această lature a fost reprezintată printre actorii germani (cu deosibire) decisivamente prin Fleck şi Ludovic Devrient. Cel dentîi, poate artistul cel mai dotat de natură, era prin însăşi organizaţiunea sa avizat deja la ce e suprauman şi monstruos, pentru că el ridica într-o regiune mai naltă pînă şi ceea ce stătea la nivelul a tot ce e uman. După toate comunicaţiunile asupra lui, şi anume după descrierile cele maestre ale lui Tieck, el ni se arată ca prototipul propriu a direcţiunei semnalate de noi, direcţiune în care artistul se ridică pe aripele fantaziei sale la intuiţiunea unui caracter pe care apoi îl eliberează din sine ca pe-un geniu la care poetul nu i-a dat decît conturele. Pentru că natura sa toată îl mîna la ceea ce-i gigantic, de-aceea totdeuna măsurariul pentru el însuşi se coprindea (în fond) de comun în însuşi creaţiunile sale, cari întreceau cu mult pretenţiunile simţului de arte comun. Şi-n Ludovic Devrient puterea creatorie a domnit cu mult mai mult în forma unei forţe a naturei decît sub chipul unei făpturi conştiute. El privea tipurile acelea la cari-l ducea cu preferinţă înrudire[a] (de-a gata) ca un întreg în sufletul său, fără de-a petrece cu reflexiune toate coridoarele şi încăperile zidirei. De-aceea, luate-n de-a întregul, cercul creaţiunilor sale a şi fost 360 r proporţionalmente un cerc restrîns, pentru că-n tragedie erau mai mult personalităţi de-o răutate demonică mai mult abstractă, acelea cari erau de domeniul creării sale, iar nu caractere umane şi avute în sine. Aicea şi inspiraţiunea sa afla un cîmp mai liber, abstrăgînd de la toate astea că şi însuşi mijloacele sale chiar îl făceau capabil cu deosebire de astea. Cîmpul său propriu era umorul liber, creatoriu, în care el cufunda pînă şi figuri mai ne-nsemnate, astfel încît prin asta li crea o haină atît de poetică încît forma din ele un ce cu mult mai mare decum făcuse poetul din ele. Mai presus de o comică numai locală el se înălţa totdeuna pînă la un comic naţional. Artistimea (actorimea) femeiască, în genere mai înrudită cu inspiraţiunea decît cu reflexiunea, va ieşi totdeuna în forma asta dezvoltată de noi daca va fi ajuns
 S. Bălănescu această treaptă a virtuozităţii supreme. 

        {EminescuOpXIV 273}

Reprezentarea lor cea plină de geniu (şi poezie) e cea mai mare parte productul acelei intuiţiuni ce coprinde nemijlocit totul, fără de-a pătrunde conştiut în toate particularităţile caracterului şi în conexiunile sale psicologice. Artistele dramatice mari au în sine stadiul al doilea numai într-atîta, ca moment, că li se prezintă înaintea sufletului un tip omenesc întreg în totalitatea lui, pe care ele apoi îl aduc la realitate cu siguranţă desăvîrşită prin o dominare necondiţionată asupra tuturor mijloacelor lor. Ba încă poate că o conştiinţă care-ar pătrunde pînă-n detalii mai curînd ar răpi cîte ceva din frescheţa şi originalitatea reprezintărei în loc să-i adaoge; pentru că împăcarea absolută [a] unor asemeni antiteze, ca acelea a simţitului şi-a cugetatului, îi pare eterogenă naturei femeieşti în genere, o natură în care însuşi supremul cugetărei sale are mai mult caracterul unei inspiraţiuni şi-a unei intuiţiuni decît a unei productivităţi conştiute de cugete. Efectele cele mai puternice cari le-au produs şi le produc încă damele, Bethman, Sophia Schroder, A. Crelinger, Schroder-Devrient, Mars şi Rachel, se bazează pe aceea că în ele momentele simţirei şi a reflexiunei se pătrund reciproc într-adevăr, căci fără această pătrundere nu se pot cugeta efectele artistice supreme dar cum că această unitate stă în cea mai mare parte afară de conştiinţa artistei, ad[ică] astfel că ea nu-şi are conştiinţa coprinde întregi a mijlocirilor ei. Prin domnirea liberă asupra mijloacelor lor, care e-ntotdeauna un rezultat al lucrului şi al luptei, şi ridicate prin acea privire intuitivă care poartă incorporată în sine icoana fantaziei ca pe un geniu, ele se sumeţesc cu siguranţă în imperiul simţirei femeieşti, ba încă şi-n acela al pasiunilor demonice, şi le devinează cele mai adînci secrete ale lor. Dar noi ne abandonăm numai de-aceea aşa de fără grijă acelor (revărsări) esundări, cari ne duc adeseori pînă la confiniile estreme a tot ce e reprezintabil, pentru că apariţiunea lor întreagă ne ridică îndată asupra prepusului cumcă lucrează numai o forţă a naturei şi cumcă domneşte numai afectul. Noi vedem şi gustăm în ele totdeuna o împăcare..... dintre natură şi arte, dintre cugetare şi simţămînt. Şi aicea se arată ca un criteriu al creatoricului că artistele reprezentative de rangul întîi insuflă adese, pînă [şi] figuril[or] poetice subordinate, din izvorul propriu de simţire şi intuiţiune, o viaţă poetică care le ridică cu mult peste preţul lor adevărat şi le dă o esistenţă ce-şi detrage nutrimîntul sau numai prin faptul lor creatoriu singur. 
Direcţiunea a doua al acestui stadiu al treilea am indicat-o deja aşa: cumcă în 361r ea reprezintatorul se ridică mai mult prin mediul reflexiunei la unitatea caracterului. Această a doua direcţiune a stadiului nostru se poate tot aşa de puţin confunda cu stadiul al doilea dezvoltat şi indicat de noi ca acela al reflexiunei cît de puţin se poate şi direcţiunea întîia confunda cu stadiul simţirei lirice nemijlocite. Artiştii ce reprezintă direcţiunea aceasta sînt prin natura lor avizaţi la aceea de-a pătrunde reflectînd în întreaga bogăţie a unui tip dramatic şi de-a-şi aduce la cunoştinţă toate conexiunile, trecerile şi mijlocirile a aceluia. Ei esced cu totul din viaţa instinctivă şi caută să se smulgă numaidecît din lucrarea neconştiută. Aşadar ar putea să pară, după cele zise, ca şi (cînd) cum această direcţiune ar coincide

 Siguri de aprobarea lectorilor noştri, aducem aminte de atîtea creaţiuni a artistelor Schroder şi 360v Crelinger. Ce tipuri n-a creat cea dintîi, d. e. din Ioana de Montfaucon şi din Medea lui Grillparzer! În cea dentîi o femeie eroică şi pătrunsă cu pasiune de simţul demnităţi femeieşti, în Medea vedeam în Schroder, spre a ne folosi de frumoasa espresiune a Rachelei, vedeam esaltaţiunea mitologică forte ca acea a furiilor, înrudită elementelor. Şi ce-a creat Crelinger din figurile tragediilor lui Raupach? În Fata aerului, o creaţiune fantastică ce trecea peste orce realitate, în Chriemhield, o femeie ce se dezvoltă înaintea ochilor noştri pe scala-ntreagă a simţirei pînă la furia demonică. Cum a fost virificate de ea figurele femeieşti din Hohensiaufi? Şi acuma ni stă încă naintea ochilor noştri Sophia Schroder în Contele Chawanski, o icoană a stăpînei despote ce domneşte brutal peste cei fără drept şi din fiece trăsură a ei manifesta dispreţ pentru demnitatea umană. Ce creatură gigantică ieşise aicea din aceste conture. Cum a potenţat Schroder-Devrient pe Romeo al lui Bellini şi ce spirit a ştiut să inspire ea acestei compoziţiuni! 

        {EminescuOpXIV 274}

cu stadiul reflexiunei, în care artistul îşi face obiectivă, de obiect, întreaga figură dramatică, cătînd d-a o coprinde din toate părţile în conştiinţa sa. Asta s-ar întîmpla însă numai atuncea cînd el, în reprezintarea sa, n-ar mai putea primi îndărăt în intuiţiunea sa nemijlocită plinătatea obiectului în care el s-a presupus a trăi şi nu l-a mai putut elibera ca pe-un întreg organic. Prin facultatea aceasta, criteriul a toata artea, el aparţine treptei noastre a treia, deşi l-o fi condus înţelegerea încet prin toate încovoiturile caracterului dramatic. E unul din prejudiciile cele mai bizare şi cu toate astea din cele mai dese de-a-l taxa pe-un artist pe care-l cunoaştem ca pe-un spirit reflectătoriu şi nevoit de-a pătrunde pretotindenea pînă la conştiinţa faptului, de-a-l taxa numai pe temeiul acesta de un om fără geniu, ca şi cînd geniul i-ar fi permis să se manifeste numai sub forma creărei neconştiute. Semnul distinctiv a adevăratei chemări pentru artea dramatică va rămînea totdeauna efectul însuşi. Cu
 reflexiunea numai, şi de-ar fi ea cea mai ingenioasă, nu poţi produce odată pentru totdeuna efectul deplin a unei opere de arte - aşadar, daca reflexiunea nu e conţinută în simplitatea vieţei nemijlocite, efectul e neajuns. Acest act însă este întotdeuna asupra a orce reflexiune şi a orce conştiinţă; e un salt cualitativ care coprinde suma întreagă a mijlocirilor într-o unitate concretă. Cu calculul minţiii creezi tot aşa de puţin un om viu cît de puţin ne dă progresul nemărginit al numerilor aşezate unul peste altul imaginea eternităţei. Cum se descopere aceea numai prin întreruperea procesului numeric ("Le subtrag, şi tu stai clar nainte-mi"), tot aşa şi omunculul pînă la care numai s-o ducă priceperea sadea, izolată, a artistului dramatic devine abia atuncea un om adevărat cînd puntul pulsînd al vieţei îl creează dinăuntru în afară. 
Momentul reflexiunei va trebui naturalminte să se cultive cu deosebire acolo unde o natura de artist dramatic dotată cu mijloace naturale mai ne-nsemnate trebuie să şi le supuie pe acestea abia printr-un lucru continuu şi trebuie să economize astfel cu ele încît numai împărţirea lor cea mai precugetată şi cea mai precaută poate să producă efectul just. E aşadar a acestei direcţiuni ca artistul să se abandone aicea cu mult mai puţin unei inspiraţiuni, pentru că vine-n pericolul de-a fi părăsit de măsura mijloacelor sale; pe cînd forţe naturali eroice permit şi o abandonare mai ne-ngrijită la momentul creaţiunei şi la inspiraţiunile intuiţiunei poetice. Fiecare din aceste două direcţiuni îşi are aşadar greutăţile sale. Cea însemnată de noi ca cea întîi va cădea
 mult mai lesne în pericolul de-a esceda chiar şi măsura nobleţei şi-a frumuseţei, fiindcă se lasă apucată şi dusă de poezia momentului. Numai mijloace gigantice, mai nesecabile, şi un simţ de frumuseţe înrădăcinat adînc ar putea să învingă aicea orce pericol. Poate că Fleck a fost singurul care a putut-o. Al doilea pericol ce ameninţă această direcţiune constă într-aceea că, la o predominare a momentului intuiţiunei nemijlocite, fantazia nu urmăreşte reprezintarea caracterului pînă-n trăsăturile cele mai secrete şi nu pătrunde într-aceeaşi măsură toţi membrii întregei construcţiuni, ba încă manifestări a vieţei latente mai adînc şi cari par mai neesenţiale nu vin la îndreptăţirea lor deplină şi la consonanţă deplină cu tabloul întreg. Victoria asupra acestui inamic va fi cu putinţă numai prin o tărie aşa de intensivă asupra fantaziei încît ei să nu i se piardă pe calea formări decît tot aşa de puţin cît pierde pictorul cel mare pe drumul de la ochi la mînă. Se ţine apoi de această direcţiune că ea va gravita totdeuna mai mult înspre partea idealităţii decît al adevărului natural, pentru că ea priveşte întregul mai mult în trăsurile sale cele mari, generale, fără de-a le elabora pîn-în detaliu. Din contra, unde avuţia întreagă a diferitelor manifestări ale vieţei a fost coprinse de conştiinţă acolo predomneşte nizuinţa de-a lăsa să intre toate minuţiozităţile în dreptul lor. Prin asta însă reprezintarea se-nclină de sine înspre adevărul individual. 
A doua direcţiune îşi are însă şi ea greutăţile ei proprii. Fiindcă artistul aicea elaborează întregul pîn-în năuntrul minuţiozităţilor sale şi fiindcă nu cutează a se abandona inspirărilor momentului, de-aceea cade adeseori în pericolul de-a nu 
        {EminescuOpXIV 275}

reda în momentele cele mari, în puntele cardinale (), cum am zice, priveliştea deplină a vieţei nemijlocite, asemenea celor ce reprezintă direcţiunea prima, cad[e] în pericolul de-a nu putea lucra cu puterea unei forţe naturale care sileşte; pe de alta parte [cade] iar în pericolul de-a ridica adevărul natural, prin plinătatea detaliilor, asupra cărora el se întinde cu îngrijirea cea mai subtilă, asupra idealităţii. 
Această a doua direcţiune indicată de noi a stadiului nostru al treilea, direcţiune a cărei tărie şi pericole le-am dezvoltat, a fost reprezintată prin actori germani şi decisivamente prin Iffland. Între artiştii prezintelui, Seydelmann e reprezentantul ei propriu. Din deducţiunea noastră vom putea dezvolta cu preciziune trăsurile fundamentale atît a creaţiunilor lui Iffland cît şi a acelora a lui Seydelmann. Ba pînă şi prejudiţiul cumcă d. e. producţiunile lui Seydelmann nu ar fi decît producte a unei înţelegeri ingenioasă şi pătrunzătoare pînă-n detalii, iar nu producte ale intuiţiunei libere, îşi află deplina sa (esplicare) rezolvare în dezvoltarea noastră. Fără puterea creatorie de-a reda o viaţă întreagă şi complectă tipurile n-ar deveni niciodată caractere adevărate cu toată conştiinţa şi cu toate mijlocirile prin reflexiune, neci ar putea să producă vreodată efectele unor personalităţi vii. Asta-i cu putinţă numai într-atîta întru cît conlucră ca factor creatoriu şi intuiţiunea nemijlocită. Marii actori tragici ai francezilor vor rătăci, din contra, în conformitate cu spiritul poeziei lor dramatice, în direcţiunea unei idealităţi abstracte oarecare şi vor cădea în pericolul de-a sacrifica plinătatea vieţei prin unilateralitatea patosului şi de-a-năduşi astfel adevărul natural. Căci geniul lui Talma - daca e să judecăm după impresiunea cea mare ce-a esersat-o asupra unor naturi cu totul germane - geniul lui Talma a zbucnit asupra spiritului naţiunei sale, căci a pus în patosul cel abstract şi unilateral a caracterelor din vechea tragedie franceză o plinătate de espresiunea cea mai vie, care apoi le

 Toţi cunoscatorii sînt uniţi într-asta că în jocul lui Iffland nimica nu era lăsat nemijlocirei. Pretutindenea manifesta conştiinţa cea mai dezvoltată, prin care pătrundea pînă în nuanţele cele mai fine ale caracterului şi ne da totdeuna un întreg organic. Întreaga sa direcţiune, aşadară, în unire cu mijloacele sale, îl avizau mai mult la reprezintarea caracterelor civile decît la acelor ideale. Cu asta stă naturalminte în legătură şi adevărul natural (naturalitatea) în sensul ei cel mai nobil. De-aceea şi era impresiunile făcute asupra publicului şi a actorilor aşa de mari. Gothe zice-n astă privinţă (Opere, XXXXV, p. 5): "Înţelepciunea cu care acest artist disparte (sondert) delaolaltă rolele sale, ştiind a face din fiecare cîte-un întreg, şi priceperea de-a se masca atît în cele nobile cît şi-n cele vulgare, însă totdeuna conform artei şi frumos, această înţelepciune era prea eminentă pentru de-a nu deveni fructiferă". Cîtă conştiinţă asupra profundităţilor artei sale nu se vede în fiecare din tractatele lui teoretice, în calendarele sale de teatru, mai ales cînd e să dezvolte relaţiunile psicologice din oarecari scene pînă-n detaliul cel mai ne-nsemnat. Cît de pedantic, în parte, a analizat reprezentările lui Iffland Bottiger în scrierea sa: Dezvoltarea jocului lui Iffland în 14 reprezintaţiuni pe teatrul din Weimar. Lipsca, 1796, totuşi opul întreg nu se bazează decît pe supoziţiunea cea justă a conştiinţei lui Iffland, celei foarte chiare şi pătrunzătoare pînă-n minuţiozităţi, pe cari opul adică s-a-ncercat au o urmări cu esactitudine. 
 Sînt o samă de zicale cari-au prins un fel de autoritate. Între acestea e şi sentinţa cea adesea pronunţată cumcă Seydelmann ar fi un actor adînc cugetător, reflectător, nu însă şi genial. Cei ce vorbesc astfel se fac totodată c-un chip foarte ieften şi cunoscători adînci. Genialitatea apoi o confundă aicea cu nemijlocirea simţirei, pe care noi am pus-o-n stadiul întîi. Cumcă însă Seydelmann au trecut demult şi 363r peste stadiul reflexiunei şi nu se află preocupat în dualismul de simţire şi reflexiune asta o arată mai bine tocmai nizuinţa sa plină de succes: de a crea caractere individuale. Cu calculul minţiii numai n-o poţi aduce neci pînă la masca cea vie a lui Seydelmann, cu cît mai puţin aşadar la crearea a oameni întregi, definiţi, cum e Carlos al său în Clavigo, Marinelli, Osip, Nathan ş. aşa m. d. Asta e posibil numai întru cît e activ în Seydelmann şi momentul nemijlocirei. Cumcă Seydelmann aparţine stadiului artei dramatice pe care noi l-am dezvoltat ca pe-al treilea şi cumcă în cercul acestui stadiu el gravitează mai mult spre adevărul natural (naturalitate) decît înspre partea idealităţei asta-i sigur şi stă în strînsă legătură cu spiritul propriu numai lui şi cu mijloacele sale naturale. E într-adevăr vreme ca astfel de categorii repetate papa[ga]liceşte să nu mai facă pretenţiunea de-a-l captiva pe-un artist ca Seydelmann şi de-a trece totodată de obiecţiuni pline de spirit. Spre întemeierea unei conceperi mai juste ar, trebui să contribuie al său şi observarea de faţă. 

        {EminescuOpXIV 276}

(schimba) prelucra pe acelea în personalităţi mari. Şi Rachel numai prin puterea germană a adevărului intern ce le-o inspiră eroinelor vechei drame franceze vrăjeşte în prezent nişte forme ce aparţin unei direcţiuni trecute, de vreme ce, din spiritul devenit matur, le insuflă neconştiută elemente cari li asigură o viaţă-mprospătată. Rachel învie oarecum şi figurile tragice a vechiului timp al regilor, prin puterea spiritului revoluţionar care-a coprins toate (materiile) elementele de viaţă şi 363r le (regenerează) transformă încă prin acest spirit în forme a spiritului prezent, tot aşa cum în creaţiunile lui Talma pare a fi revibrat puterea gigantică a primei răsturnări, avîntul şi patosul primului Imperiu. 
Acolo unde putinţele amîndoror direcţiunilor acestui stadiu al treilea vin la deplinul lor ecuilibru, acolo ideea reprezintaţiunei dramatice e realizată absolut. Daca genialitatea intuiţiunei nemijlocite ajunge aşa de departe cît şi puterea reflexiunei, daca cea din urmă nu e decît opera desfăşurărei şi urmărirei caracterului pînă în nervii săi cei mai delicaţi, pe cînd cea dentîi în acelaşi timp o traduce mereu în nemijlocirea vieţei, astfel încît totul are aparinţa inspiraţiunei şi e cu toate astea totodată productul spiritului celui mai precugetat, daca actorul se poate abandona vîrtejului pasiunei fără frică ca el îl va duce într-adevăr peste marginele artei şi l-ar arunca în braţele naturei, daca el în momentele cele mai zguduitoare, în puntele cardinale a destinului omenesc, în care sufletul ameninţă de-a zbucni din toate încheieturile sale, daca ne face să privim încă într-o adîncime plină de mister, din care se pot încă dizlănţui grozăvii nouă, atuncea reprezintatorul însuşi e poet şi ni semnalează un ecuilibru a tuturor puterilor omeneşti care ne arată (învinse) cucerite într-adevăr antitezele cele mai aspre din natura noastră umană. După toate descrierile, efectele lui Garrick, ale acestei inteligenţe înrudite cu Shakespeare, şi acelea ale marelui Schroder vor fi reprezintat mai deplin această adecuare absolută. Poate că în cest din urmă antitezea dintre nemijlocire şi reflexiune a fost mai fundamental şi mai adînc împăcată decît în orcine. De-aceea a şi fost cercul caracterelor reprezentate de el cel mai întins şi mai copios, fiindcă a coprins cu-o egală putere a spiritului polii umorului nedesecabil a lui Falstaff şi a (zdrobirei) ruinei tragice a lui Lear. 

ORIGINALITATE ŞI MANIERĂ

Artistul acela dramatic pe care natura şi activitatea proprie l-a ridicat în stadiul al treilea al artei va fi totdeuna original şi interesant pentru că el formează totdeuna din intuiţiunea proprie în afară. Concepînd şi comemorînd un caracter dintr-un punt al vieţei, el va avea cuvînt pînă la un grad oarecare. Critica va lua aşadar faţă cu acest 363 v stadiu atitudinea pozitiv înţelegătoare să recunoască în tot dreptul lor cele date
 Astfel zice o mare actriţă germană, A. Crelinger, într-o epistolă a ei adresată la ducele de - (... ): "Talentul Marsei e de-o natură cu totului franceză, pe cînd reprezintaţiunile lui Talma sînt însufleţite de o simţire pe care-aş voi s-o numesc germană, simţire care, tocmai din cauza asta, diferă de espresiunea celorlalţi actori tragici francezi". 
 Rachela, mare cu deosebire în espresiunea celor demonice şi-n teroarea pasiunei şi înrudită oarecum
cu aceste afecte, şi ea a produs asupra naturelor germane o influinţă puternică, zguduitoare. Afară de mai 363 v multe observări risipite eu mă razim (refer) aci mai cu seamă pe comunicatele lui Ed. Devrient în epistolele sale din Paris. 
 Noi ne-am format această opiniune asupra lui Schroder din simplele comunicate asupra acestui mare artist. E impresiunea totală care ne-a rămas din ocuparea cu activitatea sa. Afară de însemnările cele vioaie ce ni le dă Tieck în Phantasus şi, pe ici pe colea, în Foile dramaturgice, noi ne rezimăm încă aicea pe descripţiunea lui Schink în Contimpuranii săi, care ne prezintă cu putere mare unele din creaţiunile mari ale lui Schroder şi afară de asta pe opul copios a lui Meyer asupra vieţei lui Schroder. Simţim respectul cel mai necondiţionat faţă cu această activitate a lui Schroder, măreaţă, dusă de seriozitatea cea mai morală, dirigeată de tot atîta raţiune pe cît şi entuziasm. El ne aparce ca o figură plastică cu totul mare. 

        {EminescuOpXIV 277}

de acest stadiu. Numai în cazuri rare se vor înşela artiştii mari într-atîta în toată personalitatea lor că se vor sumeţi într-un teren ce le-ar contrazice. Critica însă, oarecum corul care pluteşte asupra tuturor diferitelor moduri de-a concepe şi de-a reprezintă, are de dătorie de-a coprinde toate momentele caracterului şi de-a indica complectînd cu deosebire aceea ce, în virtutea organizaţiunei artistului, n-a putut să ajungă la deplina sa îndreptăţire. Aşadar compararea între reprezintatorii cei mari trebuie mai nainte de toate să caute a aprofunda şi găsi diferitele momente pe cari fiecare din ei le -a aşezat în prosceniu şi de la cari el a organizat viaţa toată. Mijloacele naturale şi înrudirea spirituală pe care artistul o aduce cu sine nu arareori decid asupra unuia sau a celuilalt mod de reprezintare. Cîţi artişti creatorii, atîtea diferite realizări ale caracterului poetic se pot cugeta, cari cu toate astea totuşi să fie poetice; căci fiecare pătrunde viaţa caracterului din puntul său de vedere şi-şi împacă natura sa cu obiectivitatea personalităţii poetice. Fiecare artist într-adevăr mare va pune de-aceea feţe oarecari într-o lumină nouă şi va descoperi referinţele cari au scăpat din vederea altora sau cari la ei nu ajunsese la viaţă deplină, căci fiecare îşi formează pe poet după propria sa natură artistică, fără de-a-i diminua întru ceva ţinoarea sa substanţială, natură care, fie cît de obiectivă, va reda totuşi întregul într-o formă proprie numai ei. Artiştii reprezintatori mari privesc asupra celor mai varii farmece a unei naturi frumoase din diferite punte de înălţime; numai modul cu care i se (oglindează) reflectă fantaziei lor munte şi vale, rîu şi codru într-un întreg, acela diferă. Naturile poetice de artist trimit astfel şi aicea razele cele mai varii, cari însă toate se adună şi se condensă într-un soare universal de poezie. 
Decizamente însă avem de-a distinge maniera de această originalitate adevărată, pe care noi o bazăm pe modul cel propriu în care obiectivitatea caracterului poetic prinde în el coloare şi formă. Maniera din contra e modul de espresiune a unui reprezintator în parte, însă un mod numai individual şi nepus în consonanţă cu pretensiunile artei şi a obiectivităţii caracterului. Maniera e aşadar într-adevăr 364r o proprietate a individului, însă fără de-a fi pătrunsă şi satură de adevăr şi de obiectivitate. De-aceea ea se şi tîrîie ca o particularitate (Besonderheit) a artistului prin toate reprezintaţiunile sale şi e oarecum punctul cel vîrtos care n-a putut fi înmuiat şi făcut fluid de cătră viaţa organică. Cît de varie e espresiunea manierei, şi în faptă e nemărginită, totuşi fiinţa ei rămîne felul de reprezintare individual, care nu s-a topit în concepţiunea şi reprezintarea caracterului, prin urmare n-a fost cucerit de ea. În manieră aşadar totdeuna personalitatea se face observabilă pe contul caracterului ce e a se reprezintă şi ne prezintă întotdeuna contradicţiunea amîndor părţilor. Cine concepe şi esecută un caracter cu originalitate ni dă un întreg în sine individualizat, care poartă în el însuşi legea vieţei sale şi care poate fi înţeles numai din el însuşi. Critica are aşadar a se transpune înainte de toate în cercul acestei reprezintaţiuni şi de-a concepe de la ea-ncolo adevărul intern şi dreptul acestuia. În manieră însă actorul iese de după tabloul care ar trebui să-l acopere cu desăvîrşire şi ni răpeşte iluziunea artistică, pentru că noi ne simţim provocaţi de-a face deosebire între reprezintator şi ceea ce reprezintă el, deosebire care tocmai ar trebui să ne facă s-o uităm. Zace în însuşi conceptul manierei că ea e un gen de espresiune primită de reprezintator, făcută de el însuşi, nu ceva impus de natură. Esprimarea nefrumoasă a unor sunete oarecare, condiţionată de organ, dar de-aceea jenantă, care nu s-a putut învinge cu totul de cătră artist, asta nu e manieră, pentru că e un

 Cele trei trepte (scăriri) ale criticei dezvoltate de noi în Trac[ta]tele asupra filozofiei artei (I, p. 58 - 72) 363 v ca necesarii şi ca rezultînde din diferinţa obiectului află deplina lor aplicare şi pe acest teren al nostru. Vis-a-vis [de] artiştii mari, creatorii, critica trebuie să fie şi aci înainte [de] toate recunoscătoare şi pricepută. În faţa operei de arte veritabile critica apare ca cunoştinţa rectificătoare a creaţiunei unui geniu. Ea dovedeşte raţiunea imanentă ei. 

        {EminescuOpXIV 278}

defect cu totul natural, nu născut din libertate. Din contra, modul devenit solid şi care revine, mod în cari escelează în recitaţiune şi în mişcările corpului oarecari forme individuale, pe acela-l indicăm noi ca pe maniera reprezintatorului. Pentru că e un mod de espresiune stereotip, de aceea şi turbură întotdeuna curăţenia unui caracter şi se prezintă ca o trăsură desfigurantă în întregul tabloului. O manieră în sine cît de ne-nsemnată poate să-l lipsească pe reprezintator de-ntreg triumful jocului său, şi asta mai ales în momente în cari sufletul e cufundat într-o singură simţire şi nemărginit de iritabil contra a orce atingere, căci ne smulge afară din tonul cel tragic; pentru că fiece manieră e o disonanţă nedisolută. Nu poate aşadar cineva să facă unui artist un serviciu mai mare decît de-a-i consilia necontenit învingerea manierei, pentru că ea-i întotdeuna un obstacol absolut la un efect deplin şi curat şi pentru că e inamica cea mai mare a unui întreg organic. Critica trebuie iar să şi-o facă de dătorie de-a afla şi-a stători, atît în orce caz concret cît şi la fiece reprezintator, limitele manierei şi acelea ale originalităţii. 
Cercul manierei e foarte larg. O cultură artistică care urmăreşte cu seriozitate ţinta supremă [î]şi va propune de problemă principală de-a îngusta din ce în ce mai mult acest cerc. Cu cît se neglige mai mult lupta contra manierei cu-atîta ea prinde rădăcini mai afunde. Dacă încă ea s-a născut din silinţa de-a produce un efect oarecare şi dacă aceasta a succes la o masă care primeşte şi favoriză cu uşorătate tot ceea ce-i surprinzător şi frapant, mai ales cînd mai sînt şi susţinute de mijloace fericite, atunci pericolul cel mare e aci cumcă maniera se va-ntreţese ca o stricăciune incurabilă prin toată viaţa artistică a reprezintatorului. Pînă şi naturi de artist însemnate şi superb dispuse nutresc adesea în manieră un vierme pe care-l iau cu ele-n mormînt. Putem s-o zicem că asta a fost cauza absolută care l-a oprit pe Esslair de-a deveni un actor tragic de prima ordine, cumcă a fost dominat de o manieră ce era (calculată) precugetată anume pe efect, carea apoi ne arunca afară din orce i'uziune prin căderea deodată din dispoziţiunea tragică într-o bunomie... (... ), prin o rătăcire spontanee din cel mai zguduitor patos tragic în proză goală şi rece, trecere care sfărîma [iluziile] de natura cea mai grandioasă. Acest artist, unde nu gonea asemenea contraste, d. e. în drama de familie, acolo crea nu arareori o unitate complectă, care ni descoperea tabloul pe cît de original pe-atîta de adevărat a unui caracter omenesc. 
Cum există un stil care nu e purtat de puterea obiectului şi de patosul ideei, 365 r care şi-a ţesut o haină artificioasă pentru un coprins esterior lui, tot aşa esistă şi o manieră de reprezintaţiune care corespunde unui asemenea gen de stil. Forma pe care scriitorul şi-o compune din elemente a espresiunei cari sînt înrudite cu el şi care-i convin aşadar cu deosebire, elemente pe cari apoi le prelucră cu mai mult sau mai puţin noroc într-o haină proprie, această formă îşi are în artea reprezintativă un analogon al său în manieră, care, bazîndu-se pe un naturel fericit, se perenează în modul de-a reprezintă a actorilor mari şi confecţionează din ei un amalgam. Şi aceasta aparţine aşadar esenţialmente categoriei manierei, pentru c-o găsim pretutindeni

 De-aceea Esslair nu ne putea satisface neciodată cu desăvîrşire în caractere tragice. Maniera ieşea tocmai în momentele cele mai zguduitoare ca o disonanţă zgîrietoare cari atingea adînc sufletul iritabil. Aducem aminte de Lear al său, de Theseu, de Wallenstein. Din contra, în o seamă de figuri burgeze el ne da un întreg într-adevăr complect. Ce nobil şi adevărat ni apărea el în silvicultorul din Vînătorii şi-n consiliarul Dallner. Nu ai fi putut crede, privind reprezintaţiunile acestea, cumcă acelaşi om era dominat în tragedie de-un astfel de demon al manierei. Din început Esslair surprinsese lumea prin căderea neprevăzută în recitaţiune, şi mulţimea a luat această mirare în care era transpusă drept o minune a artei căreia-i urmau nemijlocit esploziuni de aplauze. Prin asta maniera a prins rădăcini în Esslair şi a crescut spre paguba cea mai nenorocită. În orce caz originea manierei lui Esslair a fost o concesiune neartistică în favoarea mulţimei; mai tîrziu poate c-o fi pierdut el însuşi conştiinţa asupra acestui obiect. Descrierea ce ne-o face Tieck despre consiliarul Dallner a lui Esslair ne re-înprospătează şi mai bine reprezintarea lui plină de măies. trie. Foi dramaturgice, II, p. 87 - 90. 

        {EminescuOpXIV 279}

unde o formă nu a răsărit organice dintr-o intuiţiune. Forma şi chipul de-a reprezintă, cari în artiştii cei mari se prezintă numai ca o frîngere deosebită a razelor spiritului lor poetic, capătă în aciia cari le împrumută de la aceştia numai caracterul unei haine imperiale împrumutate, sub care însă nu arareori poţi vedea vălul cel sărac. În situaţiunile acelea cari cheamă ca cu o vrajă sufletul cel mai intern din abisul lor se va [evidenţia] cu deosebire într-o coloare grelă neputinţa reprezintatorului de-a se familiariza cu o speţie de espresiune care nu e proprietatea sa. Această manieră o vedem foarte mult întinsă în artea reprezintatoare. Ea e cu atît mai naturală cu cît talente mari invită prin efectele lor cele puternice la aceea de-a-şi însuşi feliul (modul) lor de reprezintare. Fiindcă însă maniera, după însăşi fiinţa ei, nu poate imita decît cele esterioare şi fiindcă ea-şi împrumută pentru sine ceea ce la reprezintatorii cei mari nu e decît forma necesarie, ea însă din formă numai îşi constituie însăşi fiinţa sa, de-aceea toate modurile individuale de-a concepe şi de-a se esprima, cari ni se prezintă la actorii cei mari ca inspiraţiuni şi erupţiuni ai geniului său, se vor răstoarce în imitatori numai într-o simplă manieră, care ne alungă de pe terenul poetic. Trăsura de durere care face din o actriţă mare o copie a Niobei, pentru că vine din sufletul cel mai adînc şi se aşază asupra feţei mişcate ca un nour întunecos, într-o imitătoare [se preface] într-o ruină ce plînge silit şi care mai atinge caricatura. Şi totuşi trebuie să mărturim că, în lipsă de puteri creatorii, e cu mult mai bine de preferat daca se reproduc chiar cu o manieră oarecare creaţiunile reprezintatorilor însemnaţi decît daca un naturel neputincios şi brut se-ncrede-n sine însuşi şi-şi închipuieşte de-a putea trece de fructe ale geniului izbucnirile năuntrului său nelămurit şi nearmonic. Nu e nimica mai cumplit decît de-a vedea parodiate de cătră nemijlocirea brută tot ce-i mai nalt, minunile spiritului uman. 
Cu dezvoltarea celor trei stadii ale artei dramatice, stadii cari rezultă din conceptul artei însuşi, noi am adus la capăt cu partea generală, care coprinde în sine principiile abstracte şi ceştiunile de viaţă ale artei noastre. Ceea ce-i general nu este viu însă decît în desfăşurarea sa. De-aceea partea întîia condiţionează şi-o a doua parte, care să se coboare pînă-n particularităţile şi minuţiozităţile artei noastre şi care s-o urmărească pe ea pînă-n elementele sale. Comembrarea acestei părţi speţiale rezultă din însuşi conceptul artei noastre. Pentru că ea are de problemă a sa reprezintarea poeziei dramatice, va să zică realizarea caracterelor umane în mersul lor (însemnat) indicat de cătră poezie, fiindcă ea însă rezolvă această temă a ei prin materialul personalităţii individuale, de-aceea partea specială are a reproduce momentele personalităţii în raport cu artea noastră, va să zică are a efectua ridicarea conştiută a acestor momente dintr-o esistenţă numai naturală la esistenţa artistică. Organele prin mijlocul cărora formează actorul sînt: tonul şi gestul. E dar tezea celor două părţi prime de-a urmări organice formarea lor prin toate treptele, începînd de la elementele cele mai simple pînă la manifestaţiunile cele mai curate a stărilor sufletului. Ele sînt columnele ce susţin întregul edificiu al artei. Adevărul lor 366 r însă ele[-l] au numai ca momente a unei unităţi mai nalte, la cari se ridică şi care abia ni descopere ţinta absolută a artei noastre. Acest rezultat este reprezintarea

 Cele zise mai sus au valoare pentru orce arte în genere. Ceea ce la artistul esersător de geniu e un 365 r product a celei mai profunde proprietăţi spirituale a lui, aceca la un imitator al său nu apare decît ca ceva cu totului estern şi cazual. Amintim aicea pe Paganini şi pe aciia cari, nu fără dibăcie şi noroc adesea, reuşise de-a-şi însuşi unele din particularităţile minunatei sale esecuţiuni. Auditorului priceput totuşi i s-arată-ndată deferienţa cea mare, cumcă întreagă tecnica ce punea în mirare cu care Paganini domina instrumentul său şi-l ridica la o potenţă mai naltă, erau totodată moduri de espresiune a întregului său intern, pe cînd la urmaşii lui nu erau decît greutăţi învinse, fără însă de-a esprima vun caracter. Humorul tragic al lui Paganini se manifesta în toate întorsăturile carile în alţii nu erau decît efectul unor desterităţi în arte, la auzul cărora nu ieşim neciodată afară din recunoaşterea tecnicei. O viaţă internă nu se manifestă în ele ca la Paganini. 

        {EminescuOpXIV 280}

caracterelor, care condiţionează aşadar pe-al treilea despărţămînt a părţii speţiale. Fără această piatră ce încheie ele nu sunt decît pregătiri fără scop şi ţintă, ambitele unui templu fără sanctuar. Reprezintarea caracterelor e oarecum statua zeului, la al cărui cult nu poţi ajunge decît prin ambitele tonului şi ale gestului. Fără privirea ei cultului îi lipseşte ultima vegheare, şi artei noastre (sînţirea) sancţiunea supremă. Partea specială se împarte aşadar în aceste trei despărţăminte necesarii: 1) Cultura tonului pînă la virtuozitatea artistică a declamaţiunei orale. 2) Cultura corpului spre a face din el un organ al sufletului şi dezvoltarea lui pînă la aptitudinea realizărei artistice a stărilor sufletului, adică elocinţa corporală (fizică), în fine 3) Reprezintarea caracterelor, în care se pătrund reciproc într-o frumoasă viaţă organică recitaţiunea şi cu elocinţa fizică. Dezvoltarea acestui al treilea stadiu, rezultatul celor două momente unilaterale dintîi, ni arată artea dramatică în adevărul şi frumuseţea ei, în care amîndouă vin la drepturile lor absolute şi la împăcarea lor deplină. Conceptul reprezintaţiunei dramatice cîştigă aşadar în ea realitatea sa deplină, şi opera poetică cea mai pătrunzătoare şi mai naltă sensibilizare a sa. 

PARTEA SPEŢIALĂ
 (PARTEA APLICATĂ)
 DIVIDEREA PĂRŢII SPEŢIALE

Fiindcă reprezintaţiunea dramatică are de mediii al realizărei sale vorba şi mişcarea trupească, de-aceea, cum am mai însemnat deja, cu aceste două ni-s date şi elementele amîndouă ale părţii speţiale cari cuprind în sine totodată tehnica toată a artei noastre. Aşadar o dezvoltare ştiinţifică va avea să (producă) conceptualminte (begriffsmaessig) întreaga organizaţiune a artei, şi adică aşa încît progresiunea să se arate întotdeuna ca o treaptă mai bogată de activitate artistică; dintre cari trepte însă individului să nu i se poată trece cu vederea neciuna. 

 Ce va să zică dezvoltarea ştiinţifică? 

Cît de organice însă ar şi progresa dezvoltarea, totuşi ea nu poate, la descrierea elementelor deosebite, să nu (anticipeze) să presupună ca cunoscute din lucruri ce după regulă sunt să (urmeze) fie următoare. Asta provine de-acolo pentru că-n realitatea artei reprezintative momentele acestea toate sunt deodată în putere şi nu vin la apariţiune unul după altul. Ştiinţa dezvăleşte numai necesitatea internă a întregei arhitectonice a artei, fără ca artistul reprezintator să trebuiască de-aceea să le ţină aceste momente dispărţite unul de altul în timp. Ceea ce conceptual se petrece într-un dupăolaltă şi ca o înălţare şi curăţire a elementelor numai naturale la o formă artistică, aceea în esersare însaşi necesarminte vine a fi un ce sincronistic (cade într-una, una-ntr-alta se confundă) căci fiecare din elemente presupune îndeastfel pe cellalt, încît întregul artei noastre ni se prezintă ca un cerc de legi în sine definit (in sich abgeschlossen), dintre cari cea dentîi lege e iarăşi purtată de toate celelalte, pe cînd ea însăşi, în parte luată, ajută a le purta pe celelalte. Pe o treaptă oarecare stînd, dezvoltarea noastră va trebui aşadar să atingă adeseori elemente cari nu-şi găsesc deplina lor rezolvare (Erledigmig) decît pe o treaptă mai nalţă ca ceea pe care stăm. Cum d. e. în dezvoltarea individului memoria e cultivată în acelaşi timp cu simţirea, cu atenţiunea, cu intuiţiunea şi cu închipuinţa, fără ca unul din aceste momente să se prezinte în realitate izolat de celelalte; cu toate că ştiinţa indică         {EminescuOpXIV 281}

        {EminescuOpXIV 282}

locul ce are de-a-l ocupa memoria în sistema spiritului uman după tractatul asupra numitelor momente, pentru că ea le supozează în virtutea conceptului, tocmai aşa e împregiurarea cu artea noastră şi în fond cu orce materie spiritual-concretă. De căpetenie lucru e acela de-a avea o conştiinţă asupra acestei deosebiri. Daca în partea noastra întîia vom dezvolta încîtva declamaţiunei în formele lui cele varii n-o vom putea face aceasta intuitiv şi fructifer decît damental a unor speţii de drame şi caractere principiul tempoului. Tot o aşa relaţiune are şi gestul (Gebarde) ce zugrăveşte, a cărui lege nu se poate înţelege daca nu anticipăm diferite stări ale sufletului şi nu [le] (atragem) întrebuinţăm spre lămurire. În dezvoltare însuşi cine ştie daca poate fi un moment care să poată fi priceput complect fără de-a avea nevoie într-un înţeles oarecare de anticiparea unei trepte mai nalte. Căci şi aci, ca în orce dezvoltare ştiinţifică, treapta mai naltă e adevărul şi întemeiarea proprie a celei de mai nainte. 

 adică aceste momente nu esistă însă ştiinţa le presupune, cum presupune fizica puteri, atome, molecule pentru a-şi esplica fenomene a căror cauze zac dincolo de marginele empiriei (Lindner, Psychoiogie). (Toate sînt adică una - sufletul - presupunînd în acelaş timp şi reprezintarea de caracter numai raţiunea, spre-a-şi esplica legile, pînă la un grad oarecare şi pricepînd din tonul fun-o desparte în diferite momente). 

După această privire precursorie să trecem la membrarea (Gliederung) momentului celui dentîi. Materialul vorbirei este sunetul. În arte însă materialul nu trebuie lăsat în starea (Beschaffenheit) lui naturală (primitivă), ci trebuie spiritualizat (begeistigt). Materialul aşadar trebuie făcut capabil ca într-un mod adecuat să primească în sine şi să răsfrîngă din sine ţinoarea spirituală. Cea întîi cerinţă este aşadar cultivarea tonului articulat, astfel încît acesta să fie în stare de-a esprima toate mişcările năuntrului. (Cultivarea) Educaţiunea tonului articulat va fi ajuns însă perfecţiunea ei cea mai mare cînd tonul tot va părea ca (transtrecut) transpărut de (ţinoarea) coprinsul (fondul) spirituală pe care-o esprimă, aşadar cînd tot ce e inorganic în el e secretat şi învins. Ţinta absolută al acestui moment întîilea al spiritualizărei (spiritizărei, Begeistigung) este aşadar de-a transforma corpul sunetului într-un adevărat învăliş al sufletului, astfel încît neci o parte a corpului să nu se poată susţine pentru sine (egoistice), ci materialul tonului să *** din toate puntele un intern. Pentru că-n sine luat esistă o adîncă înrudire internă între spiritul producător şi între tonul articulat, de-aceea cultura artistică are de datoria ei de-a realiza această înrudire şi de-a [o] manifesta. Primul despărţămînt are aşa dar de a dezvolta cultura tonului şi spiritualizarea sunetului ca material al artei. 

 Momentele spiritualizărei. 1. Va să zică sunetul are corp (care poate fi urît sau frumos) (timbrul? sufletul acestui corp e espresiunea doar? )

După ce tonul a fost pus în drepturile sale, adică după ce a fost făcut capabil de-a fi o copie (Abbild) a spiritului, vine şi cealaltă cerinţă, mai adîncă, aceea de-a revela conţinutul ce-l poartă (duce) tonul în sine, însă în sensul în care a fost cugetat acel conţinut (Inhalt). Asta însă e cu putinţă numai prin aceea că tonul ia coloarea spirituală prin care coprinsul celor grăite ajunge la urechea auzitorului cu sensul său cel adevărat, spre a fi primit şi simţit ca atare. Numai spiritul simţitor şi conştiut totodată poate să rezolve această problemă. Daca aşadar în secţiunea întîia a venit la dezvoltarea sa momentul sunetului, şi acesta ca vas al unei ţinori artistice, secţiunea a doua are de-a înţelege în toată însemnătatea sa accentul în (coprinderea) dimensiunea cea mai largă, ca pe un concîntec (Zugesang) complimentar a spiritului la vorbă, prin care abia devine vorba o creatură a spiritului. Aceasta condiţionează momentul al doilea apărţii noastre dentîi. În acest moment accentul vine la dreptul său. Accentul însă nu se mărgineşte la înţelesul cel logic [al] coprinsului îrnpărtăşit

        {EminescuOpXIV 283}

auditorului prin raţiune; aceasta-i numai aparenţa lui cea dentîi. În privinţă artistică accentul are mai mult dătoria nu numai de-a ne trăda simţului intern pur şi simplu înţelesul logic al coprinsului, ci el are încă de-a ne sensibiliza intuiţiunea aceea pe care neapărat o naşte-n noi coprinsul. Transferînd prin ton asupra auditorului sufletul dinlăuntru al celor grăite şi întrupînd oarecum tonul, el e accentul simbolic. Abia acest accent aparţine artei, şi dezvoltarea precum şi întrebuinţarea sa e una din prodatele cele mai esenţiale pentru artistul reprezintător. Dominarea liberă asupra lui produce efectele cele mai mari, pentru că aicea artistul se arată iniţiat în secretul cel mai adînc a toată artea, acela de a şti crea totdeuna spiritului corpul diafan ce i se cuvine şi de a aduce pretutindene materia la semnificare. 
Toate cele vorbite şi auzite cad însă în timp şi se prezintă ca o mişcare timporală. Însă auzind numai această mişcare, fără ca să ni se prezinte în ea o lege mai înaltă, noi am fi re-mpinşi de pe terenul artei pe acela al naturei. Această mişcare va trebui aşadar să ni se manifeste ca însufleţită de spiritul artistic şi ca influinţînd astfel. Auzitorul e cu-acest mod transpus în vibraţiunea aceea care e analogă cu 369 v însemnătatea coprinsului. Ton şi accent cîştigă aşadar abia atuncea adevărata lor influinţă şi însemnătatea lor cea mai naltă cînd prin ele pătrunde pînă la simţul nostru intern un întreg poetic într-un fel de ton şi tact ce corespund anume acestui întreg. Aceasta ni dă iar al treilea moment: acela al mişcărei ritmice şi al tempoului. 
Cîteşitrele momentele crează-n linie ascendentă corpul coprinsului spiritual, care pătrunde la simţul intern prin mediul auzului. Prin această creare momentele sînt purtătoare ale artei, căci fiecare element artistic lucră ca unitate ne-ntreruptă şi pătrundere de suflet şi corp, de (idee) concept şi imagine. Întreg secretul declamaţiunei artistice se-ntemeiază de aceea pe (putinţa) puterea (facultatea) nu doar de-a pronunţa coprinsul spiritual ca un ce abstract, ci de-a-i putea da corp corespunzător şi însufleţit de spiritul poetic. Acea declamaţiune corespunde aşadar poeziei, în cît ea e manifestare a spiritul[ui] în forma idealei sensibilităţi a cuvîntului, acea declamaţiune-i corespunde care-o sensibiliză şi auzitorului această coeziune internă şi această pătrundere reciprocă. Tonul artistice cultivat lasă a transpărea înrudirea internă a spiritului cu materia sa, sunetul articulat, el ni dă corpul cel arhitectonice-frumos. Tonul cultivat artistice altoieşte sufletul cuvenit în coprinsul întrupat prin sunet; prin el se arată unitatea ideală dintre fond şi formă în espresiunea tonului. Adică abia prin mijlocul lui transpare şi domină sufletul asupra corpului celui frumos a sunetului. Undulaţiunea ritmică ridică în fine intuiţiunea (Anschau) poetică adusă la simţul intern prin accent, o ridică în imperiul mişcărei spirituale, de unde sună la ureche ca un întreg artistic şi, ca un asemenea, se alătură (schmiegt) simţului spiritual. Căci prin mediul ritmului artistic pătrunde (coprinsul) fondul spiritual în simţul nostru ca o operă de arte ce se dezvoltă organice dinainte-ne, nestînd neci [o] ondolaţiune izolată şi din întîmplare, ci fiecare din ele condiţionînd pe cele următoare şi provocîndu-le din necesitate în auzitori. Momentul ritmului şi a tempoului, în cel mai întins înţeles al lui, apare ca sufletul poetic în mişcarea lui ce se dezbate din materie. 

 ritm şi tempo: sufletul ce se mişcă a materiei (corpului) sunetului

În aceste trei momente se închide (mărgineşte) secţiunea întîia, care are de problem cultura artistică a vorbei (graiului) şi conţine totodată toate elementele unei tehnice adevărate a acestui teren. Aceste legi a declamaţiunei artistice cîştigă deplina lor realizare naturalminte abia în deosebitele speţii ale poeziei, a cărei culme, poezia dramatică, şi pretinde pătrunderea cea mai vie şi (întrebuinţarea) aplicarea cea mai creatorie a cîtortrele momentele. 

        {EminescuOpXIV 284}

Artea reprezintaţiunei dramatice însă sileşte, în 1) conformitate cu natura ei, la apărere sensibilă, la incorporare a intuiţiunei poetice. Încolo de elementul ideal al vorbei ea îndegetează şi la elementul real, acela al sensibilizărei prin mijlocul gestului. De-aceea, dacă prima noastră secţiune a avut a face cu arhitectonica declamaţiunei artistice, secţiunea noastră a doua însă va avea a face cu legile artistice ale gestului, aşadar cu elocuţiunea corporală. Abia cu partea asta noi călcăm pe terenul propriu, original, particular (minunat) al reprezintaţiunei dramatice. În trecerea de la momentul întîi, al vorbei, la momentul al doilea, acela al gestului, se prezintă de-aceea procesul necesar din ideal în arătarea sensibilă. Această trecere ni se prezintă înainte de toate ca o rumpere (Abfall) de la elementul spiritual al vorbei (graiului); căci gestul sensibil, ţinut (pus) alături cu cuvîntul înţeles şi vorbit de cătră spirit, se arată a fi subordonat, pentru că spiritul nu se manifestă aicea în elementul lui cel mai propriu, în cuvînt, ci într-un element mai esterior faţă cu spiritul. De-aceea gestul şi premerge espresiunei prin vorbire, el fiind o espresiune mai înrudită cu natura. Această rumpere părută din imperiul spiritual al cuvîntului în imperiul sensibil al gestului e pentru noi totodată şi un progres. Şi de ce? Pentru că e prima treaptă a realizărei artei dramatice, arte care lucrează-ntr-acolo ca să întrupeze caracterul poetic; tot aşa precum natura, fiind prima formă a manifestării lui Dumnezeu, e şi ea-nspre partea asta un progres tocmai pentru că e prima realisare şi întrupare a spiritului absolut, un progres de la ideea logică mişcătoare abia în elementul cugetărei. Tocmai aşa însă cum se naşte din prima manifestare-a lui Dumnezeu, din natură, spiritul uman, ca o a doua, mai naltă, manifestare a lui Dumnezeu, care spirit apoi se uneşte cu spiritul logic prin idee, care-n el se dezvoltă şi lucrează cu conştiinţă; tocmai aşa se ridică şi pe terenul nostru, după aceeaşi lege, gestul corporal la cuvîntul conştiut de sine şi se uneşte apoi cu graiul, ca cu manifestarea cea mai ideală, am putea zice ca cu gestul cel mai nesensibil al spiritului, spre a aduce la (claritate sensibilă) lumina zilei laboratoriul cel intern al sufletului, lumea dinăuntru în fluxul şi refluxul ei, şi asta prin o perpetuă şi reciprocă apucare una-ntr-alta a amîndor momentelor. 

 graiul gest nesensibil al spiritului

 Daca aşadar secţiunea întîia a avut a face numai cu elementele elocuţiunei corporale, prin care artistul reprezintator ia în proprietate corpul ca pe laturea naturală a spiritului şi face din el o unealtă pentru reprezintarea stărilor sufletului: e problem al secţiunea a doua de-a lăsa să se nască aceste stări (situaţiuni) sufleteşti dinaintea noastră în dezvoltare organică (dezvoltare individuală) şi de-a considera reprezintarea acestor stări în legătură cu elementul spiritual al graiului în perpetuă pătrundere reciprocă a amîndor părţilor. Fructul copt al acestei pătrunderi este reprezintarea ideală a caracterelor, personalitatea nobilă care se dezvăleşte înaintea noastră în deplinul ei adevăr şi-n deplina ei frumuseţe. Reprezintarea de caractere (Caracterizare) se dizmembră iar, după fiinţa ei, în trei momente: Cel dentîi pricepe-n sine arătarea esterioară, caracteristică a personalităţii, moment pe care-l vom numi c-o espresiune generală: Masca caracterului. Momentul al doilea ni dă o manifestare mai adîncă a personalităţii în atitudinea (ţinuta) ei corporală şi-nainte de toate în tonul ei fundamental (Grundton), în care se deschide deja dinainte-ne elementul etic, preste tot (internitatea) intimitatea caracterului. Momentul al treilea e esecuţiunea artistică a caracterului. 
Desfăşurarea fiecărui caracter în parte e însă condiţionat[ă] de apucarea una-ntr-altă a celorlalte tipuri ale dramei, căci fiecare individualitate se dezvoaltă deodată însă şi mijlocit cu celelalte personalităţi. Ţinta reprezintaţiunei dramatice e aşadar de-a lăsa să se urzească dinainte-ne un întreg pătruns de spiritul poetic, în care întreg fiecare tip în parte să ocupe tocmai acelaşi [loc] care i se cuvine după intenţiunile poetului şi după ideea operei de arte. Totalitatea artistică, în care fiece reprezintator în parte se simte şi se coordonează ca membru al unui întreg, e aşadar ţinta cea mai naltă a toată reprezintaţiunea dramatică şi formează naturala piatră de-ncheiere

        {EminescuOpXIV 285}

a tractatului nostru. Această deducţiune justifică poziţiunea necesarie ce-o coprind toate momentele în partea specială, şi li se va impune în adevăr viu tuturor acelora cari-s familiarizaţi cu legea mişcărei filozofice. Imană în natura lucrului cumcă celui laic [î]i rămîn ascunse multe arcuri şi multe aspirări prin care e susţinut şi mărginit în sine edificiul nostru. 

CULTURA TONULUI (A VOCEI)

1. PRONUNŢIA FĂRĂ DIALECT ŞI FĂRĂ VICIU

Limba este materialul cu care se serveşte actorul la sensibilizarea coprinsului (fondului) poetic. Acest material trebuie aşadar făcut capabil de-a reda intuiţiunea unei lumi ideale. Aşadar organul are a fi curăţit pentru espresiunea adevărului şi a frumuseţei. Cerinţa întîia e aşadar aceea ca organul vorbitorului să posedeze dezvoltate elementele curate ale limbei, cu înlăturarea a orce conjecture jenante. Înlăturarea şi învingerea a orce element care stinghereşte tonul articulat întru a deveni un vas nobil pentru un coprins ideal e aşadar prima condiţiune negativă. Deja mai sus, unde am atins condiţiunile naturale pentru artistul reprezintator, am spus cumcă un dialect adînc înrădăcinat e o piedică desăvîrşită pentru un actor, piedecă prin care el, chiar avînd un talent caracterizător mare, totuşi e avizat la rangul numai a unui comic local, poziţiune care-l respinge aşadar decisiv în linia a doua. 
Dialectul dă pronunţiei coloarea unei provincii anume. Cel însemnat c-un dialect nu redă coprinsul (fondul) spiritual în forma produsă de cătră particularitatea originală a spiritului naţiunei; căci pronunţia nu e alta nimica decît feliul şi chipul cu care bate la ureche sunetul articulat pe care şi l-a format o limbă din necesitate internă pentru esprimarea cugetului. 

n noţiune: Ce-i pronunţia? 

Ceea ce a fost creat de puterea individuală a spiritului naţiunei ca element observabil al graiului, sunetul articulat în rămuririle lui varii, trebuie să se facă auzit într-un mod care să ne lase a înţelege că avem a face cu lucrarea colectivităţei spirituale a naţiunei, nu cu forma individuală a aceleeaşi lucrări a unei provincii. Tezaurele spiritului naţiunii, în care ea şi-a esprimat fiinţa ei cea mai adîncă, nu pot fi ascultate decît iar într-un element analog şi amăsurat acestui concept. Aceasta-i pronunţia naţională, iar nu cea locală. Cu cît e mai ideal şi mai general înţelesul, fondul celor vorbite, cu-atîta mai pregnant el pretinde pronunţia generală, cultă, a naţiunei de mediu al comunicărei; cu-atît mai mult îi contrazice o pronunţie care-a fost învinsă şi (abandonată) părăsită de cătră generala cultură naţională - dialectul. 

 Ce-i dialectul? 

Dialectul în pronunţie se are faţă cu pronunţia curată cum se are spiritul local, rămas înapoi, faţă cu emancipatul şi generalul spirit naţional. Coloarea unui dialect îl transpune pe auzitor numaidecît într-o provincie anumită şi-i strîmtorează simţul, pe cînd pronunţia curată îl ridică la intuiţiunea spiritului naţional. 
Deja-n viaţa de toate zilele e jenant de-a asculta un fond spiritual în forma neamăsu rată a unui dialect; numai forma uşoară a conversaţiunei, faţă cu care nu facem pretenţiunile stricte ale artei, ne ridică repede asupra acestei contradicţiuni. Ba se poate chiar ca, în gura unei amabile fiinţe femeieşti, dialectul ce-l auzim pronunţîndu-se deodată cu-o naivitate graţioasă şi într-o petrecere veselă şi plină de-nţeles să esercite asupră-ne un farmec oarecare, însă numai de-aceea pentru că trezeşte-n

        {EminescuOpXIV 286}

noi intuiţiunea unei forme individuale a spiritului, care pătrunde într-o conversaţiune ce se mişcă pe nivelul culturei formale. 

n? ia, de aceea pentru că din gura unei fete frumoase chiar o prostie-ţi place s-o auzi, mai ales cînd acea prostie nu e stupiditate ci zisă numai din naivitate. 

Aicea aşadar nu ne lasă alta să venim la simţămîntul contradicţiunei dintre pronunţie şi pretenţiunile culturei ideale decît intuiţiunea element atrăgător prin stranietatea si naivitatea sa. Din contra, daca un bărbat ia cuvîntul pe timp mai îndelung, şi se face centrul discuţiunei dintre oameni culţi, atuncea coloritul dialectului face deja o impresiune jenantă şi poate prea uşor să ne stoarcă un surîs, care-şi are totdeuna originea în superioritatea noastră. Cu cît se va face mai mult purtător al unui fond spiritual şi organ al unei colectivităţi un om imprimat cu defectul dialectului (ca predictor bisericesc sau ca orator politic) cu-atît mai zgîrietor o să influinţeze asupră-ne contrastul ce l-am dezvoltat mai sus. Căci aicea contradicţiunea oratorului înrădăcinat pe de o parte în spiritul local, făcîndu-se pe de-alta reprezentantul unui fond general, contradicţiunea se manifestă oarecum simbolic în pronunţia lui cea colorată de dialect. Şi oratorul trebuie-aşadar să caute, pentr-o influinţă deplină, ca să se emancipeze de dialect; un singur sunet care neaduce-aminte aspru de provincia din care-a răsărit poate să-l aducă în momentul cel mai grav ca să piardă tot efectul. 
Cu desăvîrşire se prezintă însă pretenţiunea asta a emancipărei de dialect la artistul reprezintator. Daca oratorul politic or religios mai poate influinţa încă prin fondul pe care-l pertratează şi-l provoacă din pieptul său, daca poate să nulifice lipsele pronunţiei şi genantul dialectului prin însuşiri mari a oraţiunei sale, precum o
 logică impozantă, o putere de convingere imanentă în adîncimea sufletului său, şi prin personalitatea plină de entuziasm şi inspirată, daca le poate face toate astea, da! însă la actor... toate astea-s cu neputinţă. Anume cel dentîi, oratorul, ne frapează cu deosebire prin fond şi prin modul cum acel fond prinde în el formă proprie şi creatorie. În orator totdeuna se pronunţă o personalitate proprie, deosebită, căruia-i privim lesne printre degete dacă ni se prezintă ca o fiinţă de-o nuanţă prea individuală. Însă actorul, el desfăşură un fond ideal şi care aparţine artei (nu lui). De-aceea şi pronunţia trebuie să corespundă cu desăvîrşire cu idealitatea fondului, adecă şi sunetul sensibil trebuie să fie un purtător acomodat intuiţiunei poetice. A doua iar actorul intendează tezaurele poetului, el nu stă ca oratorul, ca un individ înaintea noastră, care-şi poartă singur afacerile sale, ci el e cufundat în masca sa. Noi ascultăm aşadar prin fondul oarecum obiectiv al artei. Daca acolo se manifestă vrun dialect, deodată vedem înainte-ne pe omul individual care se obrăzniceşte afară din rolul său şi care devine, cum am zice, un econom necredincios cu averea poetului ce i se-ncredinţează lui. 

n îl batjocoreşte, îşi rîde poet! 

Aceasta-i cauza absolută de ce pînă şi oratorului i se poate ierta cu mult [mai] degrabă un defect dialectic decît actorului. de Dezvoltarea noastră se pronunţă totodată prin asta absolut şi ne-ncongiurabil pentru legea emancipărei de dialect pentru artiştii reprezintători. Actorul să fie liber de dialect, va să zică el să aibă pronunţia curată a naţiunei. Germanii sînt într-astă privinţă mai puţin stricţi decît francezii. Francezii au în capitala lor centrul nu numai pentru viaţa lor politică şi [ci] şi pentru artea şi ştiinţa lor. C-un astfel de centru se unesc fireşte mari foloase şi pentru scenă. La teatrele capitalei sînt aţintite privirile Franciei, cum se aţintă asupra tuturor manifestărilor de viaţă ale capitalei; Parisul e inima din care izvorăşte sîngele prin toate provinciile, pentru de-a se întoarce iar în centrul din care a pornit. Parisul dă impulsul şi prin urmare şi norma pentru toate mişcările. De la artiştii reprezintatori ai capitalei, şi anume de la cei din Theatre francais, francezul cere pronunţia adevărat franceză, pronunţia de model. Astfel scena este vatra pronunţiei culte, naţionale. Actorul îşi

        {EminescuOpXIV 287}

cunoaşte această poziţiune a sa şi de-aceea şi simte îndatorirea de-a întrebuinţa o îngrijire deosebită în privinţa acestei părţi a artei sale; într-asta publicul nu i-ar ierta neciodată o negligenţă. Cu toată mediocritatea întîmplătoare a producţiunilor, mai toţi membrii împlinesc totuşi această datorie impusă pregnant de cătră public, dătoria de-a fi curaţi de orce pronunţie jenantă, nenaţională. Într-asta privinţă e între actorii francezi o cultură formală şi tehnică nemărginit mai întinsă decît la noi. Stricteţa publicului singură îl educă pe actor într-asta. Noi germanii lăsăm într-astă privinţă să ni ofere lucruri pînă şi necrezute. Îndelunga răbdarea a celei mai mari părţi din auditori, născută însă din lipsă de tact fin, îl obicinuiesc fireşte pe actor din ce în ce mai mult ca să nu simtă defel aşa de adînc [nevoia] de-a satisface pretenţiunei unei emancipări necondiţionate de dialect. Cît merg obicinuitele critici teatrale pînă-n fundamente şi cînd se silesc să ţină de rău defectele pronunţiei? Urechea rudă a mulţimei abia e atinsă de-o asemenea discordanţă. De-acolo fenomenul cumcă vezi pînă şi actori cu talente mari, cu amor nediscutabil pentru artea lor, că nu stîrpesc o samă de lipse ale dialectului şi ale pronunţiei, ci le tîrăsc de-a lungul vieţei lor întregi. Ei văd cumcă neci critici, neci public nu pun vo greutate deosebită pe astfel de lucru şi că nu fac din el o chestiune de viaţă. 

 Chestiuni de viaţa pentru actor

 Temeiul cel (din urmă) final al acestui defect e într-adevăr lipsa noastră de centru şi bucăţirea noastră, care se manifestă şi-n pronunţie într-atîta întru cît dialectul unei provincii sau a unei populaţe nu e tonul fundamental, care domneşte numai în mase, ci care se toarce pînă şi pin pronunţia celor culţi, astfel încît îndată-l cunoşti pe vorbă de-i bavarez, or de-i saxon, or suab, or austriac ş. m. d. Germanu[l] după trebuinţele naturei sale ideale, omul în parte ca creatură politică stă aci ca membru unei comunităţi deosebite, despărţite de celelalte state germane şi de sine stătătoare, comunitate care-şi are rădăcinile într-o populaţă germană deosebită. Astfel el e împărţit în două lumi. Pe de o parte ca spirit cult, ca artist, ca învăţat e asupra variilor spirite populare ale naţiunei sale şi se simte german, vorbeşte ca german la germani, dar pe de altă parte, în relaţiunile sale politice, el e iarăşi legat de-un deosebit stat german, a cărui fluviu de viaţă îl încungiură şi-l poartă. Înspre partea asta însă el iar e-n legătură cu dialectul propriu al poporului de-acasă, dialect de care într-adevăr e silit să se desfacă cu sila. Germanul, foarte rar vărsat de-acasă în rîul clar al unei pronunţii nedialectice, ci din contra infectat atît de acasă cît şi de şcoală de un dialect, germanul se vede deodată înlănţuit şi-nţesut în defectele unei asemeni pronunţii şi prin asta fireşte că pierde simţul cel fin pentru valoarea unei pronunţii pe deplin curate şi libere de dialect. Cum să facă dar pretenţiuni aşa de stricte faţă cu alţii cînd acei alţii au de-a-i trece cu vederea atît de multe în astă privinţă. 

 Următoarele vorbe a lui Arndt, dictate de focul cel mai curat (în scrierea lui: Despre ura poporului şi despre întrebuinţarea unei limbe străine, 1873) sînt încă şi astăzi pe deplin adeverite: "Cine vede, vă întreb, germanilor, şi v-o aduc aminte ca să vă fie ruşine, cine vede într-alt loc undeva fenomenul pe care noi îl putem vedea în toate zilele, că dintr-o mie de germani abia unul poate vorbi şi pronunţa corect germăneşte? Daca un sued cult în Stockholm, un francez cult în Paris, un italian cult în Florenza ar vorbi aşa suedeşte, franţozeşte sau italieneşte cum vorbesc la noi germăneşte oameni din clasele noastre cele mai culte în Zurich, Stuttgard, Munchen, ba chiar în Dresda, Berlin şi Hannovera, unde-şi închipuiesc atîtea despre pronunţia şi artea d-lor, dac-ar vorbi aşa în limbele lor respective, încotro ar trebui să fugă de batjocura şi rîsul auditorilor? Învăţatul, artistul, contele şi baronul german nu se ruşinează de-a-şi vorbi limba maternă aşa cum o vorbeşte servitorul şi cocierul său; el ar fi nemîngîi[a]t însă şi s-ar roşi pîn' peste urechi daca cineva i-ar spune cumcă el vorbeşte franţuzeşte ca ţăranii din Auvergne şi din Franche-Comte". 

        {EminescuOpXIV 288}

Din motivele aceste se esplică molcomia noastră faţă cu greşeli de dialect, fiindcă simţul nostru neci n-a fost încă deşteptat pînă la o aşa simţibilitate pentru de-a fi atinşi şi jenaţi pînă şi de greşeli ne-nsemnate spuse de pe scenă. Cu-atît mai îngrijită şi mai conştiinţioasă trebuie să fie din cauza asta proscholiul unui actor în privinţa emancipărei de dialect. Daca se vor face, după cum se speră, şcoli adevărat naţionale de cultură pentru artiştii reprezintatori, trebuie ca pretenţiunea emancipărei de dialect să fie una din cele fundamentale pentru dezvoltarea artistică. Căci pînă şi talentul reprezintător cel mai eminent are alaturi cu el în greşelele de dialect un inamic ne-mpăcat care-l poate lipsi de efectele cele mai mari ale artei sale. Se-nţelege că [e nevoie de o] ureche de-o cultură fină şi primitoare pentru distincţiunile cele mai delicate pentru de-a simţi pînă şi-o coloratură abia a dialectului sau numai o consonanţă necuvenită. De-aceea va trebui să fie una din grijele principale ale docentului, de [la] care ne credem în drept de-a pretinde înainte de toate o ureche cultivată, ca să facă simţirea viitorului reprezintător atît de iritabilă faţă cu orce greşeli contra pronunţiei încît să nu se poată ca să-i scape neci cea mai mică disonanţă. Atuncea nu va rămînea numai o pretenţiune abstractă, un pium desiderium, aceea ca actorul pe scenă să fie modelul unei pronunţii naţionale, de la el să se-audă limba clară, curată, aurul cel lămurit de toată zgura. Scena, care pune în circulaţiunea cea mai repede a sufletelor tezaurele cele mai nobile ale naţiunei, are şi dreptul şi datoria de-a fi păstrătoarea şi oarecum canonul sunetului naţional. Şi esemplul cel viu, care intră ca o dezmierdare în simţ, va manifesta în curînd reacţiunea cea mai salutarie în public, care va trebui încetul cu-ncetul să-şi cîştige prin astă învăţătură progresîndă, pe nesimţite, un auz mai gingaş şi mai fin pentru frumuseţea elementelor limbei sale. 
Dialectul se manifestă sub forme varii. El sau se-ntemeiază parte pe întoarcerea şi pe schimbarea naturei unor sunete de-aceeaşi origine (p şi b, d şi t), parte pe amestecul unor sunete străine (d. e. sunetele suave), parte iar contonurile (Nebentone) cari acompaniază fiece dialect, care dă abia coloare proprie a provinciei elementelor de limbă combinate în vorbe şi fraze. Acest consunet ce neci nu se poate reprezintă sensibil, care turbură în feliuri atîtea curăţenia sunetului articulat, e adică natura internă a orce pronunţie dialectică. Acest consunet care pluteşte asupra elementelor
 toate, cînd cîntînd, cînd înăsprind combinaţiunile, specific care imprimă întregului caracterul său particular şi abătut de la natura pronunţiei naţionale, acest consunet e cu-atît mai greu de-a-l învinge cu cît e spiritul ce l-ai supt oarecum cu laptele mamei, spirit ce lucrează-nainte neconştiut şi care mi-l eliberează pe individ de sub dominarea sa neci în timpi mai tîrzii, cînd acesta s-a pus chiar sub împregiurări şi încungiurare cu totului alta. Voinţa firmă, o pază mereu asupra sa însuşi şi o ureche fină, primitoare pentru nuanţe şi mai fine sînt condiţiunile ne-ncongiurate pentru de-a se emancipa cu desăvîrşire de dialect. Şi auzul poate să se facă mai delicat prin atenţiune şi se poate face iritabil pentru orce consonanţă, fie cît de-abia. Se-nţelege, se remarcă o mare diferinţă, ce rezultă în primitivitatea culturei urechei. Cine

 Fr. Aug. Wolf, un om c-o ureche atică, zice foarte frumos în privinţa [aceasta] în discursul său Asupra unei vorbe a lui Frederic al II[-lea] despre versificaţiunea germană. Iată ce zice; "E într-adevăr o temă din cele mai importante a adevăratei înţelepciuni de stat cum ar putea fi înaintată prin o pronunţie curată, corectă şi prin o declamaţiune frumoasă în limba maternă cultura comună a celor ce vorbesc germăneşte şi cari-s aşa de răzleţiţi, cultură care nu [e] necidecum numai înfrumuseţisătoare sau care poleieşte numai pe dinafară esteriorul. De aicea trebuie din contra ca să purceadă o cultură adevărată, care să coprindă cu putere toate putinţele sufleteşti ale omului, daca energia şi graţia graiului se-nvaţă a se comunica în sunete de limbă amăsurate şi-şi măresc prin astfel de pronunţie propria lor valoare internă. Pînă acuma s-a găsit între noi încă prea rar instrucţiune scolistică în astă privinţă. Din nefericire noi căutăm încă prea puţin la o pronunţie cultă, curată, spre a esprima în ea cu siguranţă blîndeţea şi forţa, molateca şi aspreţa, liniştea şi-nfocarea, încetul şi repedele, şi a face din grai o pictură a cugetărilor. "

        {EminescuOpXIV 289}

consacră viaţa sa serviciului artei reprezintatoare, a cărei pîrghie cea mai însemnată e tocmai tonul vorbei grăite, s-ar cuveni ş-ar trebui să poarte cu onoare urechile sale s-ar trebui ca aceste să fie apriori dispuse de-a nu înţelege numai distincţiunile rude ale sunetelor. E aşadar o fericire care nu trebuie taxată tocmai jos aceea cînd viitorul actor a fost dus de timpuriu încă în cercuri în care sunetul curat a limbei lui materne s-a strecurat în urechea sa şi a prins rădăcini, el a apucat prin asta cu mult înaintea acelora cari cu osteneală abia trebuie să se ridice în elementul cel curat al limbei lor. Cînd Quintilian cere ca la creşterea viitorului orator să se ia în băgare de seamă tocmai şi aceea cumcă pînă şi doicele să vorbească fără greşele, pentru că pe ele le aude copilul mai întîi îşi vorbele lor caută a le reproduce imitîndu-le de bună seamă cumcă el a marcat prin asta cu deosebire influinţa cea puternică a impresiunilor din copilărie asupra organului vorbirei. Pentru viitorul actor acest privilegiu într-adevăr că n-ar fi ne-nsemnat. 
Afară de pronunţia viţioasă fixată de diferitele dialecte mai e înc-o altă pronunţie viţioasă, care să arată în forme generale şi nedepen[de]te de dialecte. Ele se lasă concepute îndeastfel. Orce articulaţiune se bazează, după zisa cea frumoasă a lui Humboldt, pe puterea spiritului asupra uneltelor de vorbire de-a le sili la o tratare a sunetului care să corespundă cu modul de activitate al acelui spirit. Fiece sunet articulat se naşte aşadar dintr-o necesitate internă care-l leagă într-un sistem cu toate celelalte sunete articulate, sistem care corespunde cu desăvîrşire particularităţilor spiritului poporului din care izvorăsc acele sunete. Simţul de limbă particular al unui popor se arată aşadar înainte de toate în sistemul sunetelor sale articulate, în sistemul corpului limbei sale. Totodată însă sunetele articulate au distincţiunile lor generale în organele vorbirei din cari purced. Daca acuma în aceste distincţiuni locale a cerului gurei, a limbei, a buzelor, după cari distincţiuni sunetele articulate se deosebesc cu despărţire şi certitudine, daca în ele se strecoară cumva o suflare (Hauch "aspiraţiune"), o ţîşîire, un ton nazal, atunci claritatea sunetului articulat cade în pericolul de-a fi ştearsă; se naşte o pronunţie care nu poate reproduce elementele curate şi depline. A doua temă esenţială merge aşadar într-acolo de-a depărta, afară de lipsele ce se dovedesc că aparţin particularităţilor unui dialect, încă şi acele elemente străine care nu lasă ca sunetul articulat să vină la îndreptăţirea sa deplină. Căci daca în pronunţie se amestecă un sunet netrebuincios întru producţiunea unui element de limbă, atunci această producţiune devine diformă şi abătută din destinaţiunea ei plastică. Asta-i rădăcina absolută a toată pronunţia necorectă. Doctrina şi cultura trebuie aşadar să lucre-ntr-acolo ca să elizeze orce esces de felul acesta, spre a reaşeza elementele în deplina lor puritate. O dirigenţă care nu merge la actor cu cercetarea pînă-n temei aceea nu-şi împlineşte deloc misiunea sa. O instrucţiune complectă va arăta pînă şi cel mai uşure consunet şi va trata literile după valoarea lor absolută. 
Multe apucături artificioase se pot întrebuinţa aicea cu succes. Schimbarea sunetelor se va putea ridica uşor prin o pronunţare din început marcată a literelor cerute, lucru care devine apoi obicei şi se pune de sine în ecuilibru cu celelalte sunete. O mai fină ureche se cere deja la cel ce învaţă cînd e ca să depărtăm un consunet poate ne-nsemnat, Fără ca omul să se audă pe sine însuşi cu înţeles nu e de gîndit o

[... ]
 Guillom de Humboldt în opera sa nemuritoare: Asupra varietăţei structurei limbei umane şi influinţa acestei structuri asupra genului uman, p. 67. Humboldt într-alt loc zice: "Dispărţenia sunetului de orce consonanţe cari-l spurcă e nea[pă]rată pentru claritate şi posibilitatea eufoniei consonunătoare". (Despre) Înspre partea acestor consonanţe, precum suflarea, ţîştîire, ton nazal ş. a. m. d., ameninţă pericol pentru marginea esactă şi curată a sunetelor. De-aceea observă Humboldt cumcă e dovadă puternică de domnirea unui simţ limbistic corect daca un alfabet conţine aceste sunete astfel de bine înfrînate încît ele să sune complecte şi cu toate astea curate şi neamestecate pînă şi urechei celei mai fine. 

        {EminescuOpXIV 290}

dezvoltare peste tot pe acest teren. Cît de mult cadă aceste elemente, tocmai pentru că sînt elemente, în categoria lucrurilor celora ce se pot duce şi învăţa, totuşi rădăcinele unei pronunţii frumoase nu vor putea fi pricepute neci aicea decît de un organ a priori preaparat, cultivat de-un simţ estetic fin. Chiar pe terenul acesta, în ambitele declamaţiunei dăm deja de lucruri care zac afară de marginea celor ce se pot învăţa, lucruri cari vor rămînea pentru o samă un secret etern. Aşadar pînă aicea merge răsadul pentru artea noastră îndărăt. 

2. FRUMUSEŢEA PRONUNŢIEI. ÎNSEMNĂTATEA VOCALELOR
ŞI CONSONANTELOR, SILABA, VORBA (CUVÎNTUL)

Însă ţinta cea mai naltă a reprezintatorului, de la care suntem îndreptăţiţi de-a cere pronunţia de model a naţiunei, este frumuseţea articulaţiunei. Ablucrarea şi lepădarea lipselor în formele dialectelor şi părăsirea altor elemente genante întru producerea tonului articulat nu e decît condiţiunea negativă la asta, Pozitiv pronunţiei noi îi statuăm într-aceea de-a forma corpul sunetului pentru-a-l face purtătorul ţinoarei spirituale. Asta însă e numai posibil daca sunetul e conceput în însămnătatea sa şi e adus astfel la auz. Prin asta el nu sună numai la ureche, ci pătrunde totodată prin mijlocul tonului în suflet, în care el, nedependent de coprinsul celor vorbite, trezeşte deja intuiţiuni oarecari. Abia cu împlinirea acestei teme, celei mai nalte pe acest teren, ne aflăm pe pămîntul artei. 
E impulsul spiritului care sforţează organele vorbirei de-a da sunetul articulat; aşadar elementele limbei dintru începutul lor sînt îndreptate spre însemnătatea lor şi capabile de-a deveni corpurile cugetelor. La aceasta inspiciune vine mai întîi la [prin] cultura sunetului articulat înainte de toate. O tehnică adevărată are aşadar de-a (merge înapoi) recurge la (acest fundament) temeiul acesta şi de-a ne face să (înţelegem) pricepem din el sistemul sunetelor articulate în însămnătatea lor. Daca tehnica nu va urmări temeiul pînă în principiul naşterei sale, ea nu va putea da reprezintatorului decît numai ceva mecanic. Cine însă vrea ca să lucre cu succes prin declamaţiunea vorbei trebuie, cred, înainte de toate, să aibă conştiinţă asupra celui dentîi material al artei sale. Acest material vorbitorul îl naşte în fiece clipă, şi capul lucrului e acela cîtă însămnătate are de-a aduce la arătare în acest act, va să zică cît suflet poate el inspira sunetului articulat. 
 Condiţiunea necesarie pentru pronunţia tuturor literelor este aerul mişcat. Căci numai fluviul de aer care premerge pronunţarea literelor, acela singur face posibilă ieşirea la lumină a sunetului. Elementul în care se zămislesc literele este aspiraţiunea neobser[va]bilă carea premerge pronunţiarea oricărei litere. Această aspiraţiune e mai auzibilă şi mai obser vabilă cu deosebire la literele acelea care se formă numai de cătră aerul ce izvorăşte din deschizătura gurei. Aceste sînt vocalele. Vocala în genere [o] căpătăm cînd columna de aer răsună fără de-a avea trebuinţă de altceva consonant. Vocala e aşadar aspiraţiunea repezită prin o deschizătură anumită a gurei. Aşadar în vocală vocea apare în libertatea ei originală, ea e revărsarea nemijlocită a acelei libertăţi. Acuma sunetul care reprezintă această revărsare cu totul liberă, nempiedecată e sunetul a, decisivamente cel mai muzical dintre toate vocalele. 

 Ce loc să-i dăm lui ă şi î? 

De-aceea nu e doar întîmplare cumcă tocmai pe el îl întrebuinţează la cultura tonului muzical, făcîndu-l înaintea tuturora pe el purtătorul atît în scală cît şi-n solfegii, pentru că el se potriveşte mai bine la cîştigarea portamentului şi a curăţeniei tonului, din cauza ţinoarei sale curat muzicale. De-aceea şi pe actor îl putem consilia şi recomanda eserciţiul acesta, de-a lăsa adeseori

        {EminescuOpXIV 291}

să răsune această vocală în puterea ei ne-mpiedecată, spre a da vocei sale curăţenie şi răsunet. Pronunţarea curată şi ţinoarea acestei vocale, fără de-a cădea în cîntec, e proscholiul cel mai bun pentru portamentul necesar şi lui. Cu puterea sa esenţial muzicală e legată şi împrejurarea că această vocală are mai mult decît toate puterea interjecţională. Pentru că interjecţiunea e elementul simţirei numai, care cade înaintea a orce dezvoltare limbistică, (precizarea, destinarea) otărîrea sigură a interjecţiunei lui e coprinsă în sunet însuşi, ci se produce numai prin afectul celui ce vorbeşte. Litera a ca interjecţiune poate de-aceea să reprezinte espresiunea cea mai varie a simţirei individuale. În sine e sunetul cu desăvîrşire nehotărît, va să zică nemărginit de otărîbil. Între toate vocalele însă a arată mai mult puterea simţitoare, pentru că, cum am zis, a e tonul uman curat în cea mai simplă a lui manifestare. De-aceea ar fi un eserciţiu care s-ar plăti daca actorul ar încerca să esprime în a o scală de simţiri varii şi dac-ar percurge formele diferite a puterei lui interjecţionale. 
A e tonul curat, ne-mpiedecat, el e aşadar barea naturală de la care se dezvoltă celelalte vocale în linie a-şi de-scendinte. Înspre adîncime (profonditate) a trece în sunetul o, în înălţime trece în sunetul e, care amîndouă formează numai membrele mijlocii a şirului din urmă. Căci o înspre adîncime trece în u, şi e înspre înălţime trece în i. Aşa se formează din mijlocul lui a curat scala şi-n sus şi-n jos a cărei poluri estreme se sfîrşesc în u şi i. Un auz organizat cu justeţă va simţi această scală în vocale care urcă şi coboară. Actorul trebuie aşadar, asemenea cîntăreţului, să-şi însuşească această scală în coeziunea ei muzicală şi să se nevoiască de-a o dezvolta pînă la o curăţenie desăvîrşită. De-aceea actorul trebuie să petreacă cu pronunţia, spre cultivarea tonului, această scală a vocalelor, însă de la diferite tonuri fundamentale a lui a, parte pentru de-a învăţa a pricepe fiece vocală pentru sine în deplina ei valoare şi spre a deveni cu desăvîrşire domn peste ea, parte apoi pentru de-a aprecia şi valoarea lor relativă şi a o face a se auzi în grai. Totodată acest studiu a scalei vocalelor e foarte folositor pentru cultivarea elementului muzical al tonului în înălţimea şi profunditatea sa, căci învaţă a lărgi coprinsul mijloacelor tonului şi a domni asupră-le. 
Vocalele însă, ca elemente produse de impulsul sufletului, îşi au însemnătatea lor (Bedeutsamkeit). O pronunţie perfectă va aduce la aparinţă cît se va putea mai mult această însemnătate. Cumcă prin ele se nasc simţăminte (deosebite) distincte nu mai e neci o îndoială. Cu cît mai curat răsună ele în pronunţie cu-atît mai clar pătrunde şi însemnătatea lor la urechea noastră. Astfel u serveşte cu preferinţă la simţămîntul celor întunecoase şi îngrozitoare, o trezeşte mai mult intuiţiunea a ce e solemn, sărbătoresc şi măreţ, a intuiţiunea clarităţi şi a plinătăţii curate, e a deşertăciunei relative şi a lipsei de fond, i trezeşte intuiţiunea celor (împungătoare, tăietoare) ascuţite si vehemente. Noi abia am putea observa cumcă aceste vocale esprimă numai un analogon a acestor intuiţiuni. Însă, dacă luăm sama la impresiunea lor, atuncea însemnătatea lor diferită nu va rămînea defel dubioasă pentru o ureche simţitoare. Pentru că vocalele sînt esenţialminte muzicalul limbei, de-aceea ele şi servesc naturalminte cu deosebire espresiunei simţămîntului. Cu. cît auzim mai clar şi mai curat răsunetul lor, cu-atît mai potenţată i se pare auditorulni muzica limbei, cu-atît mai clar vuieşte în preajma lui rîul simţămintelor, rîu care are cu deosebire de purtătoare ale sale vocalele. Aşadar aicea are artistul reprezintator un cîmp întins pentru activitatea sa, care, cu mijloace puternice şi c-un simţ simbolic, produce fructele cele mai frumoase, tot aşa precum cel dotat de cătră natură cu o avuţie de ton mai ne-nsemnată poate să-şi mărească nemărginit puterile sale prin eserciţiu si prin tact fin. 
Daca considerăm vocalele dinspre laturea lungimei şi-a scurtimei lor, apoi ele pot, după coprinsul lor sunetal, să capete o duplicare. Această lungire se poate întinde numai la măsura îndoită, pentru că ea reprezintă în sine o unitate prin întrunirea arsei şi tezei în vocala lungă. Această origine nu mai e observabilă în pronunţia vocalei

        {EminescuOpXIV 292}

lungi, însă ea nu se poate esplica decît numai din duplicarea proporţiunei de timp a vocalelor curate. În repetiţiunea aceasta se prezintă împreunarea de arse şi teze a două vocale egale la greci, văzut [ă], după cum se ştie, în semn simbolic (caracter -). Cît de puţin cunoaşte limba germană pentru sine o ţinoare sunetală materială, ci face acest coprins să atîrne de la însămnătate, totuşi în esenţial lungimea şi scurtimea vocalelor e otărîtă pentru pronunţare. De-aceea e una din pretenţiunile cele mai esenţiale ale oratorului de-a da drept acestor lungimi în pronunţie şi de-a le distinge de scurtimi. 
A doua combinare într-adevăr a vocalelor, care nu se-ntemeiază pe repetarea numai a aceluiaşi sunet, este împreunarea a două vocale diferite într-o unitate - diftongul. Împreunarea aceasta se-ntîmplă prin aspiraţiune, ce le ţine la un loc, care (ridică) anulează pauza dintre amîndouă vocalele şi produce unitatea pentru auz. Diftongul prezintă aşadar o unitate într-adevăr vie, născută din diferinţa a duor elemente vocalice. Contopirea va fi naturalminte cu-atît mai complectă cu cît vocalele vor fi mai omogene, şi ea e cu-atît mai necomplectă cu cît sînt mai eterogene elementele vocale ce sînt a [sta-] mpreună. Între diftongi vor apar ţinea toate acele sunete care se formează prin polii scalei vocalice, cari formează apoi şi trecerea cea mai aproape la consonante. În pronunţarea diftongelor fiecare din amîndouă elementele trebuie să vină la dreptul său. Greşelele-n pronunţie se prezintă aicea într-un mod îndoit şi opus în sine. Sau vorbitorul slăbeşte diftongul pînă la puterea a unui sunet vocalic, şi asta se-ntîmplă făcînd să se audă numai vocala a doua, cea mai slabă. Astfel vezi că se contrag diftongii a, o, u, pe cari pentru compoziţiunea trebuie sa-i considerăm de diftongi în e şi i, sau diftongii se slăbesc peste tot în pronunţie (au în ei, eu în ei). Din păcate mulţi actori şi oratori sînt marcaţi cu această greşală, care la rîndul ei esercită totodată o influinţă simbolică. Diftongii ceia cărora prin pronunţie li s-a răpit dreptul lor, cu cît slăbirea sunetului e mai marcată cu-atîta trezesc mai mult în noi închipuirea ordinarului, a trivialului, a ignobilului. Cu cît e mai nobil şi mai ideal coprinsul celor vorbite cu-atît mai marcat ni se prezintă acest contrast, care se-n-temeiază pe intuiţiunea ignobilului şi a ordinarului, despre aparinţa căruia dîndu-ne socoteală am vedea prea bine că zace în însuşi impresiunea ce-o face această greşală. 
Greşala a doua, opusă acesteia, constă în lărgirea unui vocal la puterea unui diftong (e sau i în o sau u) sau a unui diftong mai slab într-unul mai tare (ei în eu sau oi). Impresiunea simbolică e aicea decisivamente aceea a unui patos fals (crăcănat) dizbăierat. De-acolo se esplică împregiurarea des provenitoare cumcă actorii neculţi de la scene mai mice cad adesea, printr-un patos închipuit, într-această greşală. Acest patos închipuit, care sumuţă fals la tonuri pline, face de-aceea un efect comic, căci trezeşte în noi intuiţiunea unei naturi care nu e pătrunsă de patos
 adevărat, ci numai se îmflă şi se dezbaieră pentru el şi de-aceea şi face astfel de apucături stîngace. Cu o observare (fină) detaliată va vedea orcine cumcă aşa este şi va găsi confirmate de adevăr real cele susţinute de noi. Greşala slăbirei diftongului face un efect nu comic, pentru că deşteaptă intuiţiunea ordinarităţei în care rătăceşte nobleţa, greşala a doua însă, lărgirea vocalului în diftong, face efect comic, pentru că prezintă o opintire de putere cu totului nenorocită. 
Daca vocala e după natura ei sunetul plin şi ne-mpiedecat, consonantul din contra e un sunet împiedecat (cu piedecă). Vocala curată se produce prin aspiraţiunea îmflată pînă la sunet şi formează o scală ce urcă şi coboară. Şi consonantul nu-l poţi pronunţa decît acompaniat de o suflare de aer; însă naşterea consonantului

        {EminescuOpXIV 293}

e condiţionată esenţial în aceea cumcă la răsunetul columnei de aer (consună) glăsuiesc organele diferite. Consonantele aşadar se nasc abia atuncea în adevăr cînd sufletul se dezbate din diferitele organe ale vorbirei, după cari organe ele se şi deosibesc în litere labiali, dentali (limbali) şi palatinali. De-aceea consonantul e marcat mai aspru decît vocala, ba el dă abia intuiţiunea siguranţei (destinatei) plastice a sunetului articulat. Daca vocala e purtătoarea simţirei şi elementul propriu muzical al limbei, apoi consonantul e reprezentantul reflexiunei, a sigurităţi (acurateţei) conceptului, c-un cuvînt elementul cugetărei. Căci cu prevalarea vocalei iese în prosceniul limbei momentul muzical şi prin el simţămîntul, cu predominarea sunetelor consonantice însă se arată a domni şi reflexiunea, siguranţa (Bestimmtheit) conceptului. Vocalele sînt aşadar mai mult purtătoarele poeziei, consonantele acelea ale prozei. În procesul dezvoltărei, vocalele pline se retrag din ce în ce mai mult şi fac loc elementelor celor mai fără răsunet (klanglos), o dezvoltare care aleargă paralel cu întărirea şi înăsprirea reflexiunei, a înălţărei dîn elementul moale şi indecis al simţămîntului la certitudinea cugetărei. 
Fiindcă peste tot sunetul articulat rezultă din impulsiune instinctivă după reprezintare a celor cugetate, de-aceea consonantele cer o sforţă mai mare din partea organelor vorbirei. Această sforţare constă dintr-o apăsătură. Trebuie să distingem aicea în privinţa naşterei conson[an]telor un element îndoit. Or că activitatea organelor căror li se emancipă consonantele e precesă de o columnă de aer, asemenea unui..., sau aerul sună după sunetul cel produs prin puterea organului. Asta ni dă antitezea semivocalelor, a literelor cursive, aşadar a consonantelor acelora aşadar cari ţin mijlocul dintre vocală şi consonantă şi a consonantelor proprii, adevărate. Cele dintîi, semivocalele, au asta cu vocalele comun (a împărţi) cum[că] sînt cauzate prin columna de aer ce premerge apăsări, care apăsare apoi constituie capătul întregului, se sfîrşeşte în sunetul sforţat de la organul anumit de vorbire. Cele de-a doua, consonantele proprii, silesc nemijlocit pe organ, după pronunţarea lor nu sînt în stare de-a se susţinea în acelaşi sunet şi se revarsă în aerul ce răsună după ele. Prin asta se arată esenţialminte cumcă sînt sunete nestătătoare de sine şi care trec în aspiraţiunea vocalică. De-aceea le şi-nseamnă limba de consonante mute. Aşa se nasc (se provoacă) din cerul gurei, cu aspiraţiune premergătoare, sunetul r, din organul limbei l, parte prin aerul ce efluă prin nas n, din organul buzelor m. Acestora corespund cu aspiraţiunea următoare sunetul palatinal k, sunetul limbal t şi sunetul labial p. Ceste din urmă pot acuma să esperieze modificaţiunea cumcă, esprimate cu o uşure aspiraţiune a organului ce le produce, ele prin asta se-nmoaie. Aşa trec sunetele aspre palatinal, limbal şi labial k, t, p în sunetele moi g, d, b. Pentru că aste din urmă împărtăşesc cu cele dentîi originea lor din acelaşi organ, de-aceea şi în pronunţie sînt aşa de uşor de confundat încît provincii întregi germane află într-asta o greutate mai neînvingibilă pentru pronunţia corectă. De-a ţine bine aceste distincţiuni va trebui să fie o grijă de căpetenie a oratorului, dar mai cu seamă a actorului. O schimbare şi o confundare a acestor sunet [e] produce un efect cu desăvîrşire comic. 
Un consonat capabil, prin aspiraţiune premergătoare, de orce scărire este consonantul s; acesta se naşte ca o aspiraţiune strînsă între dinţi, preparată pe capătul estrem al limbei. De-aceea nu cere un organ propriu spre crearea sa, ci el e de privit ca aspiraţiunea consonanţială, care de-aceea e capabil de toate modificaţiunile unei aspiraţiuni. Modificaţiunile unei aspirări însă sînt lărgirea, şi condensarea sa. Astfel s parcurge cîteştrile formele lui s moale (cum în sagen, sanft etc. ), care, cu o aspiraţiune ieşite devine s aspru (apare sensibil în ss şi-n B: ErlaB, HaB etc. ), schimbîndu-se apoi în cea mai tare aspirare vocală, în sunetul ţisiit ş. Cum în pronunţia cea bună lucru de căpetenie e acela de-a nu face să se-audă naşterea sunetului, aşadar

        {EminescuOpXIV 294}

lupta căreia sunetul îi mulţumeşte esistenţa sa s-o prezinte ca o luptă deja învinsă şi trecută, aşa trebuie ca asta să se-ntîmple prin escelenţă la sunetul dezvoltat în urmă; căci îndealtfel noi auzim sunetul ţisiit, cel cu totul neorganic care, prin tonul său ce atinge nearticularea, ne smulge afară din sfera sunetului articulat. Aspiraţiunea consonanţială care e ruptă de către buze apare iarăşi, după cum e scărirea aspiraţiunei, sub o formă triplă, după tăria sa în şir descinzător ca f, v, w. 
Dacă e, cum bine zice Humboldt, că semnele necesarii a sunetului articulat [sînt] o unitate aspru înţelegibilă şi o construcţiune care se poate pune în relaţiune certă cu toate celelalte sunete care se pot numai cugeta, urmează de-aicea pentru pronunţie legea duplă de-a mărgini şi a dimarca cu stricteţă fiecare sunet, pentru ca să apară în puterea şi (preciziunea) certitudinea sa originală, fără de-a sări în sunete laterale cari şterg caracterul literei şi, a doua, de-a face sunetele articulate atît de cursiv ca pronunţia să poată urmări uşoară şi liberă toate împreunările lor în limbă. Aicea iar e de trebuinţă o împăcare a antitezelor, o unire a lor. Legea cea dentîi mănţinută unilateral împiedecă cursul vorbirei şi ni dă închipuirea unei sforţări oarecare a puterii. (Sforţa ca o scremere, silinţă, opintire neplăcută). Momentul cel de-al doilea, mănţinut cu eschiderea celui dentîi cade în pericolul de a şterge şi a slăbi caracterul cel hotărît al sunetelor. O pronunţie nobilă, cultă arată o domnie liberă asupra corpului sunetului în toată coprinderea lui. Această pronunţie nimenea nu are o dătorie mai mare de-a cata s-o posedeze decît actorul, a cărui cel mai principal instrument este sunetul articulat. 

 Sunetul nearticulat e instrumentul muzicului. Sunetul nearticulat e cu deosebire obiectul de cultură al cîntăreţului nu însă a actorului la care articulaţiunea, însuşi corpul şi espresiunea acelei articulaţiuni, sufletul sunetului constituie elementul în care el înoată şi se mişcă cu ideea poetului, cu intuiţiunea sa proprie. 

O instrucţiune temeinică a artei noastre va face aşadar din pronunţie o disciplină esenţială, care în partea ei teoretică va dovedi naşterea sunetelor articulate, trecerile, înrudirile şi împreunările lor, iar în eserciţii proprii şi potrivite pentru reproducerea curată a sunetelor. Prin cercetări asupra fiecărei grupe de sunete articulate s-ar lăsa făcute privire interesante, instructive şi, prin comparaţiunea cu alte limbe, adînci în întreg sistemul sunetelor. Cine vrea a fi păzitorul pronunţiei frumoase şi curate aceluia n-ar trebui să-i rămîie un mister neci organismul acestei pronunţii în ramurirele sale, neci procesul de viaţă a formărei sunetelor ş-a schimbărei sunetelor, proces bazat pe legi adînci. 
La vocale am priceput deja momentul lor simbolic. Cu cît mai mult se aude răsunînd acest moment în pronunţie cu-atît mai artistică va părea ea. Şi sunetele consonanţiale ascund în ele un element simbolic, pe care însă într-adevăr că nu ţi-e permis să-l urmăreşte prea departe, spre-a nu cădea apoi într-o jucărie. Apoi, afară de aste, întreg terenul acesta se-ntemeiază el însuşi pe un simţ simbolic, căci la unii se vor împreuna uşor cu unele sunete oarecari intuiţiuni cari vor rămînea cu totul tăinuite unui simţ mai puţin simbolic. Cu cît cineva poate să pună mai multe referinţe de-astea (Beziehungen) în sunet cu-atît mai plină de intuiţiuni şi mai artistică va fi pronunţia sa. E o înrudire de origine între semn şi-ntre-nsemnat, fiindcă orce formare de limbă a început de la încercarea de-a reda şi în sunet impresiunea obiectului, aşa că în fond orce sunet după origine e de privit ca un product al sufletului în care omul s-a încercat de-a-şi întrupa impresiunea avută înăuntrul lui: intuiţiunea obiectului. În procesul dezvoltărei, şi anume cu cît mai mult i s-a deschis cercul suprasensibilului (Ubersinnlich), această coeziune simbolică s-a slăbit din ce în ce mai mult, vorba din contra a devenit un semn care, prin corpul

        {EminescuOpXIV 295}

sunetului numai, esprimă intuiţiunea obiectului. Cu toate astea s-a păstrat în limbă o mulţime de elemente în cari nu se poate recunoaşte o asemenea înrudire a sunetului cu sensul celor ce el semnifică. Noi nu vorbim aicea despre imitarea sunetelor nearticulate pe cari le prezintă fiece limbă, ci despre însemnanţa simbolică a multor concepte prin sunetele ce le corespund lor. Frumuseţea pronunţiei va sta dar într-aceea de-a face observabilă şi pentru ureche această coeziune şi de-a estrăda sufletului deja prin asta impresiunea şi imaginea. Humboldt citează ca esemple flagrante espresiunile [a]sta [ (stehen) ], [statornic] (statig), aspru [(starr)], cari nasc în noi imaginea compactului (Festen), după aceea vorbele nu [(nicht)], a roade (nagen), invidie (pismă, zavistie) (Neid), cari produc impresiunea unei demarcări acute. Astfel simbolizează vorbele următoare, cari toate se-ncep cu-acelaşi sunet, o mişcare nesigură, fără lege, mişcare care-şi are purtătorul ei în litera w ( ş. a. m. d. ), care tocmai de aceea a şi devenit tonul fundamental a acestor concepte. Este aşadar, după cum rezultă din dezvoltarea noastră, una din obligaţiunile cele mai mari ale pronunţiei de a reprezintă această înrudire dintre sunet şi intuiţiune: adică importanţa şi însemnătatea sunetelor pînă şi în pronunţare. O aşa fel de pronunţie cere însă nu numai o intuiţiune simbolică care să te facă să simţi raportul ce esistă între semn şi însemnat, ci şi o putere formătoare de-a da acestei intuiţiuni esistenţă sensibilă. Însemnări (Andeutungen) pot într-adevăr să mişte-n astă privinţă, lucrul însuşi însă nu se poate neci învăţa, neci se poate da instrucţiune în el. Cu cît vom pătrunde cu dezvoltarea noastră mai departe-nspre centrul spiritual [al] artei noastre cu-atît mai mult [se vor] grămădi şi în tehnică momentele acelea cari zac dincolo de celea ce se pot învăţa prin silinţă şi studiu. În silabă se unesc elementele sunetale a vocalei şi a consonantei într-o singură unitate. Silaba apare aşadar totdeuna ca un sunet cert (demarcat) şi produs prin o singură operaţiune, în care sunet neci că se poate procede la o dispărţire în consonante şi vocal[e], cari se prezintă de-aceea şi urechei ca un întreg nedestructibil. În fiecare silabă trebuie de-aceea să vedem o unitate organică. Silaba e după modul cum se pătrund reciproc diferitele elemente sunetale, sau mai uşor sau mai greu de esprimat. Rezultă, după concept, o formă întreită a compoziţiunei, care prezintă totodată o greutate crescîndă a pronunţărei (proferirei). Cea mai simplă formă a silabei e aceea care se sfîrşeşte într-o vocală deschisă. Aicea tonul repauză pe aspiraţiunea cea simplă a vocalei. Aceste silabe sînt de-aceea cele mai muzicale. Aceeaşi scală pe care ne-am deprins a o cunoaşte la vocale, aceeaşi scală va forma şi aceea măsura a ce e mai mult or mai puţin muzical; silabele acelea cari se sfîrşesc în u sau i vor fi prin urmare acelea cari vor avea mai puţină putere muzicală, pentru ca se finesc în vocalele acelea cari constituie polii în şirul vocalelor. 
A doua formă a silabelor o constituiesc acelea cari încep cu vocală şi sfîrşesc în consonantă (al, or, om, ab ş. a. m. d. ). Aicea mişcarea e cea întoarsă, de-aceea şi pronunţarea [se face] mai cu anevoie, pentru că activitatea proprie a organulni de vorbire urmează, nu precedă. Daca cea dentîi forma e trohaică, adică mişcarea organului cea îndreptată de la arse la teze, forma a doua reprezintă din contra undoierea opusă iambică a organului, de la tezi-nspre arsi. 
A treia formă a silabei, cea mai complicată şi de-aceea cea mai anevoioasă pentru pronunţie, e aceea în care consonantul începe şi sfîrşeşte (rup, fort, lob, bad). Aicea începe mişcarea cu o sforţă a organului şi prin vocal trece la o nouă ridicare a organului. Toate astea mişcarea se-nţelege că le complineşte deodată şi într-o unitate pe care noi n-o putem desface decît artificios. Daca pronunţarea celor două silabe din început prezintă ondolarea trohaică şi iambică a organului, silaba asta corespunde

        {EminescuOpXIV 296}

ondolărei criticului, care, începînd de la arsis, urmînd pînă la tesis se ridică iarăşi la arsis. În aceste trei se mărginesc pentru pronunţare toate silabele. 
După cum e natura sunetului articulat, de-a avea în sine facultatea de-a se împreuna cu celelalte sunete articulate într-o unitate, tot aşa are şi silaba destinaţiunea de-a se împreuna într-o unitate de ordine mai naltă, în cuvînt (vorbă). Această (facultate spre) capacitate de împreunare trebuie aşadar să zacă în însuşi silaba. În măsura de timp a silabei nu poate zăcea, pentru că această măsură aparţine corpului silabei şi e întemeiată pe durata-n timp a sunetului. Această facultate se naşte de-aceea în realitate prin însuşi actul vorbirei, care act dă silabei o putere, în care putere cel ce vorbeşte a esprimat valoarea ce-o are silaba pentru el. Această energie, prin care o silabă e ridicată faţă cu altele, care-a produs aşadar o distincţiune de valoare a silabelor pentru ureche, este accentul vorbei. Acest accent pare prin urmare formatorul propriu a unităţii din vorbă, de vreme ce aduce pe silabe în (relaţiunea) proporţiunea de domnitoare şi domnite, adică de intonate şi (fără ton) neintonate. Se-nţelege că nu trebuie să confundăm acest accent al vorbei, care împreună într-o unitate silabele, cu coprinsul (ţinoarea) sunetului sau cu accentul logic or gramatical, ce-l vom trata şi dezvolta mai la vale. 
Fiindcă numai accentul vorbei (cuvîntului) singur leagă silabele într-o unitate organică, vorba, de-aceea urmează din acest accent legea cea îndoită cumcă neci două silabe nu pot avea acelaşi grad (cantitate) de accent, neci că o vorbă să poată avea mai mult de un accent principal. Căci accentul e puterea ce insuflă energie care sistează dezbinarea silabelor, va să zică pauza dintre silabe, ridicîndu-le pentru ureche la unitate, una şi nedespărţita vorbă, unitate care în sine e vie numai prin (antitezea) contrastul (Gegensatz) dintre partea intonată şi cea neintonată 

n Inima unui cuvînt, punctul lui de culminare, culminarea însăşi (împregiurul căreia se-nvîrtesc) lîngă care se grupează, palide şi ne-ntonate, celelalte silabe este accentul. 

Daca, ca în limbele vechi, undeva se-ntîmplă ca numai coprinsul sunetal material al silabei să despre lungimea or scurtimea sa, acolo, după cum se ştie, accentul vorbei [e] cu desăvîrşire neatîrnat de cuantitate. 

 Ce e cuantitate silabică? 

 Aicea aşa divergează accentul ce reprezintă însemnătatea vorbirei de coprinsul material al sunetului. În nemţeşte din contra se pătrund reciproc aceste două momente: a ţinoarei spirituale pe de o parte, a celei materiale pe de alta; din care rezultă următoarele ca lege fundamentală a limbei noastre. Însămnătatea silabelor, reprezentată prin accentul cuvîntului, condiţionează, şi cuantitatea, silabelor. 

n Legile accentului în limba romînă! (? ) La noi claritatea silabelor sau mai bine zis cualitatea muzicală a silabelor atîrnă mult de la accent. Daca sunt accentuate, ele constituie sunetul etimologic original al cuvîntului, deşi asta nu obligă ca el, schimbîndu-se şi pierzîndu-şi originalitatea, noi să nu le redăm cu schimbare cu tot. d. es. să scriem: pot, putînd 

Ţinoarea materială a sunetului se arată aşadar în limba noastră ca atîrnător esenţial de la accentul cuvîntului or de la însămnătate. Aceasta-i legea fundamentală din care trebuie a se deduce întreagă măsura în timp a limbei germane. Noi, în dezvoltarea noastră, am însemnat locul unde ea în artea noastră constituie o disciplină şi [am] îndegitat principiul din care trebuiesc pricepute fenomenele. Ţinoarea lor concretă e afară de cadrul studiului nostru. Nouă ne-a fost numai ca să avizăm măsurei în timp însăşi locul necesar pe care-l ocupă ea în sistemul artei noastre. Cumcă ea e un ram de studiu esenţial pentru actor cred că rezultă îndestul din deducţiunea noastră. Şi aicea să nu domine un mod de acţiune instinctivă, ci unul conştiut. E un fenomen trist cînd aciia a căror una din cele mai esenţiale probleme e arta declamaţiunei pipăie prin întuneric asupra legilor accentului

        {EminescuOpXIV 297}

şi se conduc numai de cătră deprindere. Artistul e şi prin aceea artist că ştie mai multe despre elementele artei sale decît un om laic. 
Condiţiunile negative ale pronunţiei corecte ne-au adus la legea producerei şi a proporţiunei elementelor sunetale. De treapta cea mai naltă din această sferă recunoscurăm pe acea reprezentare a sunetelor care lasă să transpară (pervază) prin ea şi însămnătatea sunetelor. Momentul al doilea ne-a arătat legea legărei sunetelor întrolaltă cu privire la pronunţie, la diferitele forme ale silabelor. Al treilea moment a dezvoltat naşterea () unităţii cuvîntului prin mijlocul puterei accentului. În aceste trei trepte s-au dezvoltat mişcarea sunetului. În accentul vorbei însă sunetul s-a pronunţat şi în afară de sine, pentru că aicea el e dominat de un principiu spiritual. 

MODULAŢIUNEA TONULUI
1. ÎNĂLŢIME ŞI PROFUNDITATE

Însă frumuseţea pătrunde abia atuncea în espresiunea vorbei omeneşti cînd tonul poate să producă în sine diferite ondolaţiuni cari, nejignind curăţenia sunetului şi a accentului cuvîntului, să sune la urechea noastră, şi prin suirea şi coborîrea sa să fie în stare de-a pune şi simţirea în aceeaşi modulaţiune (mişcare). Acesta e elementul muzical a formărei tonului: înălţimea şi profunditatea, trăgănarea şi repejunea, tăria şi slăbirea. După espresiunea lui Cicero: "sunetele sînt ca nişte coarde întinse cari răsună după gradul atingerei eventuale, cînd înalt, cînd profund, cînd repede, cînd trăgănat, cînd tare, cînd încet. Însă în toate speciile de tonuri e totdeuna şi unul mijlociu". Aceste vorbe ale lui Cicero coprind în sine noţiunea modulaţiunei tonului. Ea aparţine acelui despărţămînt al studiului nostru care cercetează formarea tonului ca un instrument a declamaţiunii dramatice. Modulaţiunea tonului e condiţionată prin necesitatea de-a-l face purtătorul simţămîntului şi a pasiunei. 

 Xenopol-muzica

Căci nemărginitei varietăţi a mişcărilor sufletului corespunde numai o nemărginită movibilitate a vocei. Tonul şi mişcarea sufletului trebuiesc puse aşadar într-o proporţiune astfel încît cea din urmă să fie totdeuna în poziţiune de-a face [să] răsune tonul care-i corespunde ei. Omul care poartă în sine o bogăţie de tonuri e numai pe-atîta stăpîn peste această lume a tonurilor pe cît i-e cu putinţă de-a lăsa la moment să răsune tonul cerut de simţămîntul dat, precum l-ar da dintr-un instrument movibil sau precum muzicul nu e domn a instrumentului său decît atîta pe cît ştie a scoate note din el - cu cît mai multe, mai varii, mai conform cu nemărginirea simţămîntului cu-atîta domnirea sa asupra instrumentului e mai pronunţată. Aceasta abia face pe artist. Omul laic care e cult, impresionabil, pricepător de arte, simte în sine, asemenea artistului, toată acea scală a mişcărilor sufletulni în care ne transpune poetul, fineţea de-a le simţi laicul poate s-o aibă, asemenea artistului, pînă-n nervii cei mai fini. Însă artistul are puterea de-a face să răsune tonurile acelea cari esprimă dispoziţiunea sufletului. El le are aşadar în puterea sa, pe cînd laicul şi diletantul sau nu le nimeresc defel, sau le redau amestecate cu tot pe-atîtea tonuri false şi disonante. De-a avea sub degetul său totdeuna tonul nimerit pentru mişcarea dată a sufletului e aşadar prerogativa artistului. E vederat cumcă condiţiunea absolută a orce (reprezintare) reproducere a simţămîntului, orcare ar fi, este intuiţiunea internă a aceluiaşi simţămînt, fără care (se-nţelege) fireşte că neci s-ar putea afla vreodată tonul ce-i corespunde. Asta însă atîrnă de la dotarea spirituală a artistului şi nu ne aparţine nouă pe treapta noastră, unde avem a face cu materialul şi cu (cultura) cultivarea lui. 

        {EminescuOpXIV 298}

Pînă şi organul cel mai plin de sunet şi care cuprinde în sine o mai mare copiozitate de tonuri, pînă şi acela are trebuinţă de cultură, căci cultura abia îi supune artistului aceste daruri naturale, astfel încît individul poate dispune după voie-şi de întreg coprinsul vocei sale. Un organ lăsat simplu în braţele naturalităţii sale, nedominat prin cultură, de-ar fi chiar cel mai bogat şi mai plin de (sunet) timbru, totuşi nu ne va putea transporta într-o dispoziţiune sufletească aşa de artistică ca un organ cu puţin cuprins, fără timbru metalic chiar, pe care însă individul ar avea-o în deplina sa putere şi din care el poate trage toate tonurile de care ar fi capabil în conformitate cu constituţiunea sa. Căci aicea vedem cum spiritul poartă stăpînirea asupra naturei, dincolo din contra vedem într-adevăr o natură escelentă, care însă se opune încă spiritului (spiritualizărei). Pentru că şi darurile cele mai estraordinare ale tonului, îndată ce vor fi întrebuinţate la esprimarea vieţei sufleteşti, trebuie neapărat să-l părăsească pe actor în momente oarecari daca el n-a învăţat de-a domina măsura puterilor sale. Mari efecte în arte sînt însă numai atuncea cu putinţă cînd ne domină simţămîntul necondiţionat a siguranţei cumcă omul dispune liber de întreaga măsură a mijloacelor care-i sînt date de natură. 
Modulaţiunea tonului, ca condiţiune negativă la reprezentarea afectelor şi a pasiunilor, se in[c]lude celor trei momente a nălţimei şi profundităţii, a iuţelei şi a trăgănărei, a tăriei şi a slăbiciunei. Fără cultura acestor elemente, acele ondulaţiuni ale tonului ce ni dezgolesc scala pasiunilor rămîn nereprezentabile (nereproductibile). Cultura înalţimei şi profundităţii ne dă (coprinsul) estensiunea (circumferinţei) periferiei vocei. Cît îs de diferite darurile naturale ale tonului în astă privinţă şi totuşi fiecare voce îşi are [în] sine măsura ei pe care trebuie să o dezvolte. Cultura constă dar în aceea că dominăm astfel asupra acelui coprins a vocei la care ea este predispusă, încît putem dispune liber de întreaga ei scală, astfel încît să putem cu uşurătate a scoate pînă şi estremele înălţimei şi a profundităţii fără de-a ni se impune siguranţa chinuitoare cumcă a fost ajunsă estrema estremitate a vocei. Căci fiecare estrem care iese ca atare, fie în espresiunea afectului, fie în ton numai, ne rumpe diu iluziunea artistică, în care sîntem ţinuţi numai atuncea cînd în aceea ce influinţează asupra noastră este intuiţiunea unui ce care în aparinţa sa nu se prezintă ca estrem. 

 

Fiecare estrem trebuie aşadar în arte cel puţin să avizeze încă afară de sine, astfel încît pentru simţămînt ca estremissim rămîne suspins. Acest fondal mistic îl pretindem aşadar şi la întrebuinţarea nălţimei şi profundităţii tonului. Cicero zice în această privinţă: "Fiecare voce are un ton de mijloc oarecare care-i e propriu. Că vocea încet-încet se ridică de la acest ton mijlociu nu numai că e plăcut, dar e şi favorabil pentru intuirea vocei. Afară de-asta mai e în voce şi un estrem care cu toate astea e sub cel mai aspru ton de ţipăt. Tot aşa şi în scoborîrea vocei e un ton infim (bas) la care te cobori oarecum pe scara tonurilor. Acest schimb, această suire şi coborîre prin toate tonurile nu numai că va conserva vocea, ci va da şi reprezintaţiunei un farmec deosebit. 

 

Însă pe cîntătorul de flaut trebuie să-l lăsaţi acasă daca numai vă aduceţi aminte de sensul acestei deprinderi pe tribuna oratorică". Marele cunoscător al artei declamaţiunei orale concepe aicea nişte punte de vedere foarte importante. Schimbul vocei prin urcarea şi coborîrea ei nu numai că e importantă pentru cultura tonului, dar încă servă într-un mod deosebit declamaţiunei artistice. Baza acestei scale ce urcă şi coboară e tonul mijlociu propriu orşicui de unde purcede mişcarea în sus şi în jos. Coprinsul estensiv al vocei îl măsurăm după mulţimea tonurilor pe care individul poate în adevăr să le facă să

        {EminescuOpXIV 299}

Baza însă e tonul de mijloc fiecăruia natural, în care el se mişcă fără de-a fi iritat prin un afect oarecare. Curăţenia şi claritatea acestui ton fundamental relativ e prima cerinţă ce se face artistului dramatic. Căci acest ton e purtătorul unui destin de viaţă natural şi depărtat de orce estrem, în genere tonul conversaţiunei nobile. Cumcă el în sine însuşi are oarecare scăriri nu (face nimica) importă naturei sale, de-a fi cel de mijloc, căci el este esenţial numai comparativ cu estremele sale. Tonul mijlociu al vorbitorului fireşte că e cu atît mai frumos cu cît poartă mai mult în sine capacitatea de-a fi lărgit în sus sau în jos. Un ton fundamental care se apleacă prea mult la unul din aceste două estreme e de-aceea nefavorabil espresiunei simţămîntului pentru că-i lipseşte puterea de-a se întinde în amîndouă laturile şi prin urmare e lipsit de multe tonuri pentru afecte anumite. Fiindcă afectul mînă de sine vocea în sus, de-aceea va fi cu deosebire de recomandat de-a dirige tonul mai întîi în jos. Întîi: vorbitorul se deprinde prin aceasta la o articulare clară a diferitelor elemente a vorbei, căci fiindcă ondolaţiunile se esecută mai (încet) trăgănat în profunditate, vorbitorul e silit la o trăgănare şi prin aceasta cîştigă în puterea şi ţinuta tonului. A doua: prin claritatea cu care toate silabele trebuie să vină la o îndriptăţire egală, prin o mai lungă durată a tonului el se transpune în acea linişte care-i e, drept spunînd, neapărată la reprezentarea afectului, pentru ca să nu dea peste cap şi să nu şteargă claritatea în espresiune. 
Precum observa Cicero în locul nostru, e [un] estrem în urcarea vocei, precum e un ton infim (tiefsten). Mai sus deja am dedus din o lege mai superioară cauza de ce vocea nu poate merge pînă la aceste estreme. Atît tonul infim cît şi cel estrem de care e capabilă vocea umană nu trebuie să ni se prezinte ca estreme, pentru că escită intuiţiunea unei siluiri la care tonul a fost forţat, prin urmare deşteaptă icoana forţărei. Întru formarea înălţimei şi profundităţii se pune mai mult valoare pe aceea ca polii vocei să fie încă timbraţi şi produşi fără sforţă (silă). Numai prin aceasta ni se impune binefăcătoarea siguranţă cumcă vorbitorul mai posedă încă un escedent de putere în sine pe care încă nu l-a întrebuinţat. Cînd însă Cicero ni adaogă ca să lăsăm pe cîntătorul de flaut acasă (făcînd aluziune la oratorul L. Gracchus, care în genere cînd vorbea avea după el un om espert cu un mic flaut de fildeş, care prin tonul fluierului său trebuie să-l reţină de la estreme întru întrebuinţarea vocei sale), atunci el nu esprimă cu aceasta decît cerinţa unei
domniri libere asupra vocei pînă şi la întrebuinţarea înălţimei şi, 
a profundităţii estreme. Numai în această libertate vedem noi garanţia cumcă vorbitorul în urcarea şi coborîrea tonurilor nu ni va arăta o silinţă sforţată. 

2. PORTAMENTUL ŞI VOLUBILITATEA

Cultura tonului în înălţimea şi profunditatea sa, adică a volumului (Umfang) vocei, te avizează deja la elementul mai înalt prin care omul produce liber o undolaţiune mai repede sau mai trăgănată a tonului şi prin care o domină. După natura lor tonurile nalte şi cele base condiţionează o mişcare mai lentă or mai iute; sunetele profunde silesc la persistare mai îndelungată şi la o durata mai mare între diferitele elemente ale vorbirei; sunetele mai nalte aduc cu sine o părăsire mai grabnică a aceluiaşi ton şi pauze mai scurte. Vorba vine însă ca să poţi provoca aceste antiteze în deplină libertate, cînd vei voi, astfel încît persistenţa or părăsirea ondulaţiunei tonului şi durata pauzei între elementele diferite ale vorbei să atîrne de la voinţa vorbitorului şi să se manifeste după cum or fi cerinţele

        {EminescuOpXIV 300}

coprinsului intern al vorbei. Aceasta ni se arată a fi în antitezele portamentului şi volubilităţii vocei. 
Portamentul constă din facultatea de-a lăsa să persiste cîtva tonul pe unele din elementele vorbirei, prin urmare din capacitatea de-a purta (duce) vocea. Numai prin această putere care fixează (vrăjeşte) tonul în loc declamaţiunea e în stare de-a esprima liniştea şi claritatea unei naturi ideale. E greşala naturală a tuturor începătorilor de-a lăsa să-şi urmeze vorbele repede una după alta şi de-a se prea grăbi, e un defect care întîi are adesea de urmare lunecarea peste silabele finale scurte şi anume peste silabele flexiunii, prin urmare o ştergere a referinţelor gramaticale din propusăciunea, dar după aceea prin împingerea cuvintelor, care se face în urma unui fel de putere naturală, se mai produce şi o dispoziţiune chinuitoare (peiniger) în auditor. 

 romîneşte? 

Această repeziciune a tonului poate să degene[re]ze chiar într-o precipitare a cuvintelor. Şi toate acestea îşi au cauza lor în lipsa portamentului, prin care tonul e pus în stare de-a lăsa să vină la îndreptăţirea sa deplină întreagă copiozitatea singuratecelor elemente. Cultura portamentului ni se arată aşadar ca o condiţiune neîncongiurată pentru orşicare orator, pentru că numai portamentul singur e în stare de-a reda () aceea ce, după natura sa, cere o espresiune de gravitate. Întreaga regiune a liniştei ideale, a clarităţii şi a judecăţii reci, naraţiunea or descrierea minuţioasă şi pitorească (zugrăvitoare), esperienţa coruptă şi reflexiunea, starea sufletească întunecată ce geme sub sarcina sorţii, toate astea nu se pot esprima artistice fără portament. Şi anume cu cît un caracter se va părea mai plin de o linişte ideală, cu cît se va apropia mai mult de antic, cu cît va domina mai mult în el elementul reflexiunii, cu cît mai departe naraţiunea şi descrierea va prezinta o largititudine epică cu-atît mai imperativă este cerinţa portamentului. Fiindcă portamentul constă din facultatea de-a purta tonul, de-aceea îşi are fireşte rădăcina în puterea de-a lăsa să răsune vocala şi diftongul. Căci numai pe ele poate să persiste tonul, consonanta dispare îndată ce organul vorbirei a pronunţat-o. De-aceea încă la dezvoltarea vocalelor am pretins şi de la orator vocalizarea ca condiţiune neapărată pentru cultivarea portamentului. Spre scopul acesta să se citească [mai] cu seamă şi cu mare îngrijire piese de acelea în cari întreaga compoziţiune, caracterul şi metrul silesc oarecum vocea la persistenţă (), unde alergarea nimiceşte la moment caracterul întregului. Nimica nu e mai cu scop în această privinţă decît traducţiuni nimerite a dialogului tragediei grece. Toată liniştea plastică şi sublimă, ţinuta cea aşa de depărtată de conversaţiunea ordinară în care ne transpune îndată elementul antic, spondeele cele grele, die oft verschlungenen Fugungen, în fine chiar compoziţiunile de cuvinte silesc vocea, chiar contra voinţei ei, la purtarea tonului. Cititorul care ar vrea să alerge şi aci, ca la un dialog ordinar în iambi de cîte cinci picioare, ar simţi îndată conturbarea caracterului. Ponderozitatea trimetrului şi însuşirile pomenite de noi hotărîse deaceea de sine tonul. Astfel din această necesitate silitoare se naşte curînd o libertate oarecare; tonul cîştigă în ţinută, şi cititorul deprins deja de-a purta tonul poate să se întoarcă acum şi spre alte compoziţiuni, unde portamentul e condiţionat mai mult prin caracterul ideal (decît prin metru). Aicea se pot pune opere poetice de un timbru prin escelenţă antic. Înainte de toate s-ar potrivi aicea Iphigenia şi Fiica naturală, pentru grandioasa sa periodologie şi pentru profunditatea cugetărilor sale. Să se aleagă mai întîi părţile acelea în cari predomină atitudinea unei linişti sublime şi a gîndirei sufletului. Aşa primul monolog din Iphigenia. Aicea însă încă nu trebuie să se esercite
 Spre acest scop am propune cu deosebire piese alese din Aeschyl, pentru că aci trimetrul e cel mai ponderos şi pentru că tot caracterul dialogului esercită această putere silitoare asupra tonului. Înainte de toate ar fi apt[ă] pentru aceasta traducerea maestră a lui Agamemnon făcută de W. de Humboldt, care e în genere unul din cele mai admirate opere a artei germane de traducţiune. 

        {EminescuOpXIV 301}

ondolaţiunile tonului, cari esprimă dispoziţiunile sufletului în toate nuanţele lor, căci atenţiunea nu trebuie îndreptată deodată la prea multe punte de vedere. Şi corurile Fidanţatei de Messina pot putea să servească de minune la eserciţiul portamentului, căci aicea ordonă întreg caracterul la o persistare asupra () şi la analogul elementului antic de-a purta tonul. După aceea să se treacă la naraţiuni şi la descrieri în care domneşte cu deosebire o esecuţiune oarecum epică. Aducem aminte numai "lauda lui Ariost" în Tasso, cari rin copia intuiţiunilor, a epitetelor colorate şi plastice, cari toate trebuie să vină la dreptul lor, face neapărată cerinţa portamentului; după aceea povestirea visurilor, cari, prin reproducţiunea fantaziei ce-şi zugrăveşte încă o dată cu deplină daritate sensibilă ceea ce-a văzut odată, şi ea ordonă această persistenţă () şi purtare a tonului fără cari nu pot fi neciodată împlin[it]e în (deplină) privelişte totală pretenţiunile mai nalte a unei renaşteri a viziunei. Ca esemplu aducem aminte de povestirea visului lui Wallenstein şi a ducelui de Clarence în Richard al III-lea. 
De portament însă trebuie să distingem cu preciziune o degenerare a sa: aşa-numita trăgănare (tîrîire) a tonului (). Într-adevăr şi tonul trăgănat persistă asupra elementelor vorbirei, însă el trece peste măsura acestei persistenţe şi de-aceea şi peste adevăr. De-aceea tonul trăgănat risipeşte muzicalitatea din portament şi neapărat trebuie să producă monotonie. Orce tîrîire a tonului se-ntemeiază însă o dată pentru totdeuna pe aceea că acele elemente ale vorbirei cari însemnează numai relaţiuni ideale, prin care aşadar nu esprimă decît modificaţiuni a noţiunei fundamentale, precum silabele de flexiune, silabele ce se antepun sau se postpun, capătă prin această trăgănare o întindere asupra valoarei lor; va să zică nu sunt puse în referinţele corecte şi adevărate cu lungimele prototipe, cari lungimi sunt propriile purtătoare a noţiunei cuvîntului. A doua, declamatiunea trăgănată strică nexul intern al cugetărilor, discompunîndu-ne elementele, enumerîndu-le oarecum. Prin asta însă simţirea noastră vine în contradicţiune cu declamaţiunea. 

[... ]

Ea aleargă înaintea vorbitorului, îi anticipează, pentru că vorbitorul o sileşte de-a sta în loc cît nu se cuvine. Faţă cu declamaţiunea trăgănată, simţirea oarecum o mînă dramatice înainte, pe cînd vorbitorul întîrzie (retardează). Tîrîirea tonului este de-aceea şi rădăcina aşa-numitului patos solemnel şi a declamaţiunei (blagoslovită) miruită, care totdeuna nulifică adevărul natural, apoi e şi rădăcina acelei tremolări teribile care se naşte neapărat cînd tonul persistă peste măsura şi putinţa sa pe silabele singuratice şi dă într-o mişcare tremurătoare. Portamentul adevărat împreună totdeuna deodată elementele vorbirei care se cuvin la un loc şi e totdeuna în consonanţă cu cerinţele simţireişiale adevăruluinatural. Declamaţiunea trăgănată, tîrîită, lungită care derivă totdeuna dintr-o concepţiune falsă şi neartistică poate să devină adeseori şi o manieră nesuferită şi să stăpînească pînă şi pe nişte artişti talentaţi şi cuminţi, cărora apoi le răpeşte orce efect. O măsură anumită pentru purtarea şi trăgănarea tonului fireşte că nu vom putea-o da neciodată cu preciziune matematică; căci simţămîntul artistic [î]i scapă totdeuna încercărei de-a calcula nurneric. E una din cerinţele atît a unei adevărate naturi de artist cît şi a unui învăţător de arte ca să aibă această măsură în sufletul său. Cine va şti a cunoaşte marginea unde tonul ca atare, adică ca element muzical, vrea să facă mai mult în declamaţiune decît aceea ce i se cuvine, adică de-a nu fi neciodată altceva decît numai purtătorul sensului său, acela şi-ntr-un caz concret va nimeri linia cea fină peste care trecînd începe declamaţiunea trăgănată şi lungită peste măsură. 
Daca portamentul dă vocei facultatea de-a ţine tonul şi de-a-l lăsa să răsune, atuncea volubilitatea dă vocei dibăcia de-a înşira repede dupăolaltă elementele vorbirei, fără de-a scădea ceva din claritatea şi preciziunea pronunţiei. Precum portamentul îşi are purtătoarea [sa] în vocală, elementul muzical al limbei, volubilitatea şi-o are în consonantă. Ea se-ntemeiază aşadar pe facultatea de-a putea nevoi organele

        {EminescuOpXIV 302}

vorbirei uşor şi liber la producerea sunetelor proprie lor. Volubilitatea se arată aşadar în deplina stăpînire asupra sunetelor consonantice formate, tot aşa cum portamentul e dominarea asupra sunetelor vocalice. Prin domnia liberă asupra întrebuinţărei aparatelor vorbirei vocea devine pusă în stare de-a lasă să-şi urmeze sunetele liber şi repede unul după altul, fără ca ele să se şteargă reciproc şi fără ca să se stingă pauza trebuincioasă dintre diferitele cuvinte. O limbă grea e în înţelesul nostru aceea care nu poate să lege lîngă olaltă uşor şi cu succes diferitele sunete articulate; fie acum acest defect ascuns în greoşia generală a aparatelor vorbirei, sau întindă-se el numai asupra produceri[i] numai a unor sunete cari se unesc cu greu pentru multe din organe. Volubilitatea însă se arată într-o egală stăpînire asupra tuturor sunetelor articulate şi se manifestă aşadar în mişcarea fără greutate a organelor vorbirei (). Vocile mai puţin favorizate de natură trebuie să înlocuiască această lipsă (să împle această lacună) prin un eserciţiu continuu şi prin atenţiune. Fieacare sunet pe care organele vorbirei nu-l poate reda la moment în curăţenie şi cu uşurătate trebuie să devină obiectul unei activităţi deosebite. 
Portamentul e condiţiunea negativă pentru espresiunea liniştei ideale, a demnităţii, a înţelepciunei (Besonnenheit) şi a elementelor epice mai mult retardive ale reprezintaţiunei; dar tot astfel la rîndul ei volubilitatea e condiţiunea negativă pentru tonul de conversaţiune în sensul cel mai larg, precum şi pentru espresiunea efluxelor pasiunei şi a viforului simţirilor. Liberul ton de conversaţiune a claselor superioare, care dezavuează cu desăvîrşire accentele marcate şi acute, acest ton e numai posibil prin îmbinarea fără greutate a elementelor limbei, prin lucrarea uşoară a tonului, prin care se înlăturează orce accent care-ar ieşi prea tare afară. Numai volubilitatea poate să producă o pronunţie uşoară, repede şi totuşi auzită cu deplina ei preciziune. Cea mai [mică] greutate văzută întru învingerea unui sunet, cea mai mică siluire a elementelor vorbirei aduce la moment un element conturbator în cursul cel uşure al conversaţiunei. Fără volubilitate, or vorba capătă accente prea tari, prea multe contraste şi prea multă intenţionare (Absichtlichkeit), sau ea sacrifică cursului vorbirei preciziunea şi chiaritatea sensului. Spre formarea tonului de conversaţiune vom recomanda actorului astfel de piese în cari e nimerit tonul şi modul vorbirei claselor mai nalte; şi citirea în gura mare a romanelor cari se mişcă în acest element de viaţă ar putea constitui un proscholiu minunat, mai ales însă în partea lor dialogică. Forma ideală, pe care-a nimerit-o d. es. Gothe în Guillom Meister, îi dă acestui roman aptitudinea de-a putea servi cu succes în multe din părţile sale pentru un studiu cu acest scop. Dintre drame am putea recomanda cu deosebire tocmai în această privinţă pe Emilia Galotti, şi anume rolul princepelui şi a lui Marinelli. Amîndouă nu sunt de esecutat cu adevăr fără aceste două însuşiri citate de noi. Apoi dialogul cel cult, care respiră tonul societăţii mai nalte (lumei mari), din mai multe piese a principesei de Saxonia face din aceste piese opere potrivite pentru dezvoltarea volubilităţii vocei, care e un element al adevăratei conversaţiuni. 
Simţămîntul pasionat şi furtunatec nu poate fi conservat contra precipitărei şi, prin asta, contra nimicirei întregei icoane decît numai prin volubilitate. Spre acest scop putem alege spre studiul cu deosebire locuri pasionate şi cari cer un tempo repede, d. es. renumita oraţiune a Mariei Stuart contra Elisabetei, în care sufletul adînc rănit se revarsă asemenea unui pîrîu de munte. 

 [3] TĂRIA ŞI SLĂBIREA ÎN TON

Al treilea moment al cultivărei tonului se arată în facultatea de-a putea da tonului diferite grade de tărie. Abia cu acest moment se complectează cultura tonului şi stăpînirea asupra materialului. Căci, căpătînd tonul prin voinţa vorbitorului [... ]

        {EminescuOpXIV 303}

ce-i place lui şi rămînînd şi aceste gradaţiuni diferite a tăriei şi a slăbiciunei tot timbrat şi pur, şi l-a supus pe deplin. Fără această abilitate de-a putea scări după voinţă tăria tonului afectele rămîn cu desăvîrşire nereprezentabile. în înălţimea şi profunditatea tonului e un estrem care nu trebuie să se arate, dar tot astfel este şi în privinţa tăriei şi slăbirei vocei. Pînă şi tonul cel mai tare trebuie totuşi să aibă în sine un element muzical, care-l distinge de cătră strigăt şi de cătră erupţiunea nemijlocită a unei pasiuni neînfrînate. Tonul aparţine artei numai întru atîta întru cît esprimă încă în tăria sa un afect uman şi întru cît produce totodată această măsură fără o silinţă vădită. Marginea tonului slab şi abia dat e claritatea şi preciziunea încă auzibilă a cuvîntului. Aceasta fireşte că iar se-ntemeiază pe o articulaţiune perfectă, numai prin ea va succede de-a reda sensul celor vorbite în deplină claritate pînă şi prin tonuri slabe, vorbite lin. E aşadar una din însuşirile cele mai necesarie ale artistului dramatic de-a-şi fi cultivat tonul pînă la o preciziune atît de plastică încît pînă şi sunetele cele mai gingaşe să fie pricepute de auditoriu. Şopotul dulce al amorului, langoarea rugăminţii gingaşe, împărtăşirea misterioasă, sperioşia cugetărei şi a simţămîntului care se cutremură de sine însuşi, de espresiunea sa clară, toate aceste stări ale sufletului nu sunt reprezentabile fără acea deplină domnie asupra tonului vorbit abia. Acest sunet încet produs prin cultura tonului poate aşadar să fie foarte intensiv şi va fi numai atuncea de vrun folos cînd va împlini condiţiunea unei ascuţimi mari a preciziunei şi a timbrului. Pînă şi voci slabe şi nemetalice vor putea să capete prin arte aceste efecte. Mai puţin se va putea înlocui lipsa tăriei intensive a tonului. Afecte oarecari, erupţiunile unor simţiri puternice, esundările cutremurătoare a unor naturi eroice, cari irumpînd din acele naturi ne răpesc şi pe noi cu ele, acestea nu vor putea fi reprezentate cu deplin adevăr poetic de voci în cari nu ar rezida această intensitate şi tărie eroică. Deşi intensitatea şi energia tonului spiritual poate să înlocuiască pînă la un grad oarecare lipsa de tărie şi de putere naturală a tonului, totuşi triumfele cele mari a puterei tragice nu vor putea să le cîştige ele singure. Artistul a cărui voce, prin tăria ei intensivă ne anunţă simbolic natura eroică va produce încă specific şi alte efecte, presupunînd că posedă o mare capacitate de-a forma şi stăpînire absolută asupra mijloacelor sale, decît artistul care, avînd aceeaşi înzestrare de la natură, nu va fi dotat în privinţa vocei decît cu o tărie şi un volum slab. Iesta din urmă va fi chiar silit să-şi potrivească naturile eroice pe individualitatea sa şi să le întrunească astfel încît să-i ajungă mijloacele tonului său şi să nu fie părăsit de ele neci în afectele cele mai puternice. În genere, cu cît va predomina într-o figură principiul eroic ca atare, cu cît se va cere ca să se aducă la deplină arătare acea unitate condensă de putere spirituală şi fizică, baza a orce eroism, în fine bărbăţia puternică şi făptuitoare, cu atît mai puţin va putea să se îndeplinească prin energia accentului spiritual lipsa de putere naturală şi de tărie a tonului. Macbeth, Othello, Theseu, Carol Moor, Lear, această mină gigantică a timpilor eroici, nu vor putea să vină la deplinul lor drept decît prin o voce care să oglindeze în ea oarecum eroismul, deşi la o intensitate mai puţină a tonului se poate manifesta mult spirit întru reprezintarea acestor tipuri. Wallenstein, din contra, deşi aparţine categoriei naturelor eroice, totuşi el reprezintă mai mult geniul guvernator, care conduce masele, şi spiritul ce-şi crează şie spiritul, şi de-aceea, în comparaţiune cu numitele caractere, se poate reprezinta şi cu o mai puţină intensitate a tonului fundamental. Aicea poate mai lesne să înlocuiască energia accentului spiritual lipsa de energie a tonului. Însă pînă şi vocea cea mai tare trebuie mai întîi să se pună în stăpînirea acestei tării, pentru de-a putea dispune de ea în orce moment şi pentru de-a putea slăbi or ridica vocea după voinţa sa proprie. Fără
-------
 Şi Cicero numeşte vocea puternică numai un dar al naturei, care poate să se mărească oarecum şi să fie conservată prin îngrijire, pe cînd Festigkeit şi presiziunea (Bestimmtheit) plastică a vocei e un product al eserciţiului şi a îngrijirei. [... ]

        {EminescuOpXIV 304}

această virtuozitate, care are de-a-şi revindica al treilea moment al culturei tonului, poate totdeuna o voce mai slabă, însă făcută capabilă de-a esprima toată scara forţei, să învingă şi asupra tonului celui mai puternic; pentru că ea poate cel puţin să realize toate intensiunile şi de-aceea ne poate ţinea mereu în dispoziţiune artistică. Şi aicea artistul bate pe naturalist, pentru că cel dentîi ni dă un întreg stăpînit de el. 
Stăpînirea asupra înălţimei şi profundităţii tonului, asupra portamentului şi a volubilităţii, în fine scările tăriei tonului includ cultura tonuliii în laturea ei elementară; căci aceste momonte luate la un loc fac abia vocea capabilă în toate privinţele de-a reflecta în voce conţinutul spiritual al cuvîntului în toate umbrele sale şi de-a întrupa prin ton cele mai gingaşe şi mai secrete trăsuri ale sufletului. La asta naturalminte nu poate veni capacitatea decît din intuiţiunea poetică şi din elasticitatea sufletului, care e transpus în dispoziţiunea corespunzătoare atins pînă şi prin vibraţiunile cele mai uşuri ale unei dispoziţiuni descrise obiectiv şi de cele mai fugitive manifestări de viaţă, fără de-a-şi pierde prin aceasta libertatea spiritului. Cultura tonului aduce esenţialul rezultat că fantazia vie şi impresionabilă a reprezintatorului poate să dea nemijlocit tonul intuit si intenţionat din năuntru. Nemijlocita transmitere sigură din internul sufletului în esternul tonului este aşadar cîştigul pozitiv a unei culturi a tonului prin care s-ar fi dezvoltat în o măsură egală elementele desfăşurate de noi. Şi sufletul cel mai plin de fantazie şi intuiţiunea cea mai generală şi mai vie a unui reprezintator rămîn fără tecnica vocei totdeuna în urma voinţei, şi acest suflet trebuie adesea să esperieze îndărătnicia unui material nedominat cu deplinătate care (renunţă) abdică adesea [de] la serviciu tocmai la realizarea celor [mai] spirituale intenţiuni. 

RESPIRAREA

Artea actorului se manifestă în elementul vorbirei mai întîi într-aceea că ne induce în suflet întreagă ţinoarea acelei vorbiri. Asta însă e posibil numai atuncea cînd ni se redă şi cînd pricepem întreg nexul intern al vorbirei. Acest nex însă e numai atuncea real cînd ni se prezintă în legătura lor logică toate cele cîte se cuvin a veni prin internul lor la un loc. Dar condiţiunea naturală a toată vorbirea e procesul respirărei, prin care se escită mai întîi pauzele acelea cari condiţionează activitatea respirărei. Daca se arată numai procesul natural al respirărei după cum e puterea relativă a organelor sale de respiraţiune, trebuie neapărat să se nască pauze şi poticniri cari nu vor coincide cu cele condiţionate de sensul vorbirei şi de-aceea vor turbura coeziunea internă în învederarea (Anschaulichkeit ) întregului tablou. Procesul natural al respiraţiunei trebuie aşadar să devină supusul legei mai înalte a nexului, logic. Abia aceasta ni dă prima lege abstractă pentru respiraţiune. Vorbitorul nu are voie de-a urma în acest proccs natural după plac trebuinţelor sale dentotdeuna, ci are de-a o pune în consunet cu despărţămintele (Abschnitt ) logice ale cuvîntărei. Prin asta însă e şi dată necesitatea de-a domina şi asupra acestui proces natural. Măsura pentru suficienţa respirărei e într-adevăr foarte relativă, după cum e şi organizaţiunea, şi un suflet (Atem) care ajunge mult şi nu se sfîrşeşte curînd e o mare favoare a naturei pentru un orator, însă şi o respirare scurtă se lasă întinsă prin eserciţiu şi se dă mărită pînă la o persistenţă admirabilă. Varietatea organizaţiunei se-nţelege de sine că face imposibilă o lege absolută pentru actul respiraţiunei în vorbire. Cine e tare organizat în privinţa aceasta orcum îi e mai uşor, pentru că nu are a se teme atît de lesne de-a fi părăsit de puterea sa şi pentru că-şi poate ajuta mai lesne. Întotdeuna vorbitorul trebuie să subordineze procesul respirărei sensului celor vorbite. Fireşte cumcă pauzele condiţionate prin sens şi-aşa se-ntrebuinţează de sine pentru a respira; însă vorbitorul trebuie totuşi să calculeze bine măsura respiraţiunei sale, mai ales însă în vorbiri lungi şi cu construcţiuni împletite, pentru de-a

        {EminescuOpXIV 305}

nu trece peste halturile condiţionate prin înţeles, ca să fie apoi silit la o respiraţiune falsă şi jenantă, greşală prin care sufere sensul o întrerumpere, iar oboseala devine vădită. 
În această din urmă observare stă arătată a doua lege a respiraţiunei care atinge mai cu seamă artea. Respirarea, ca un natural proces de viaţă ce este, nu e permis de-a fi auzită acolo unde e să aducem la înfăţişare natura noastră ideală, pentru că prin aceasta ni se aduce aminte numai de organizaţiunea fizică. Acest proces natural trebuie aşadar ca pentru auditor să apară învins deja, adică noi nu trebuie să fim jenaţi prin această condiţiune numai naturală a vorbirei. Asta nu e posibil însă decît dacă vorbitorul nu întinde răsufletul pînă la oboseală, ci mai are totdeuna în sine un excedent de respirare care l-ar duce chiar pînă peste marginea ce şi-a pus-o el deja. Vorbitorul numai prin aceasta e în stare de-a lăsa să se execute acest act al respiraţiunei încet şi nebăgat în seamă de auditor, încît ne lăsăm cu deplină siguranţă elucubraţiunilor sale celor mai pasionate şi declamaţiunei celor mai întortocheate compoziţiuni de frază, căci [prin] neauzibilitatea respiraţiunei nu se naşte în noi îngrijirea despre nesuficienţa puterei respiratorii. În perioade lungi am de-aceea de consiliat ca vorbitorul să-şi împartă respiraţiunea, căci numai prin aceasta este el în stare de-a scăpa de îndoitul pericol, sughiţ mai întîi, a întreruperei sensului logic, şi, a doua, a audibilităţii respiraţiunei din cauza lipsei de putere. Mult exerciţiu îl va învăţa însă pe reprezentator să-şi cunoască măsura puterei sale, astfel încît în urmă nimereşte pe neconştient împărţirile corecte ale respiraţiunei. 
Procesul respiraţiunei trebuie aşadar, după cum am văzut, să se subordoneze legei logice; îutretăierile formate de cătră cugetare formează puntele naturale şi pentru. ea. Pauzele mai mari or mai mici condiţionate prin proporţiunea şi relativitatea frazei ni vor da aşadar şi întretăierile naturale pentru o respirare mai tare or mai slabă (mai mult or mai puţin [tare]). Această arte e mai cu seamă grea la perioade întortocheate (întreţesute) şi pline de cugetări, cari pretind totodată şi un portament însemnat şi cari cu toate astea iau în dispoziţiunea lor toată puterea sufletului. Eflucţiunile pasionate, cînd nu sunt reprezentate (cum rar se-ntîmplă) într-o periodologie artificioasă si grandioasă, sunt în privinţa respirărei de-aceea deja mai uşoare, pentru că mulţimea puternică de simţămînt, furtuna afectului, îl ridică cu mult mai uşor pe auditor asupra actului acestui proces natural şi fiindcă întretăierea respiraţiunei în logicul sens al frazei nu. jenează aşa de mult, pentru că, acoperit fiind de puterea afectului, poate fi chiar justificat. 

 autorii francezi au în comedii şi drame fraze scurte, întrerupea de tot... 3 punte

Chestiunea e aceea ca în respiraţiune să nu se arate pregnant niciodată că-i -an al nevoiei şi al oboselei fizice; 
pentru că nimica nu ne smulge mai lesne din iluziune decît ca în mijlocul răpitoarelor pasiuni şi-a afectelor eroice să ni reamintească puţinătatea cea săracă a naturei fizice. Artistul are aicea datoria de-a face astfel întretăierile încît caracterul cel general al unui simţămînt progresiv să nu fie nimicit 11 [prin] puterea micşorată a răsufletului (Atem). 

 caracterul (abstract), caracterul unei ştiinţe, unui timp, unei pasiuni; (caracteristică); (caractere-litere)
 caracterul (concret) uman, complexul însuşirilor ce constituiesc o individualitate omenească. 

 
Dacă însă răsufletul nu se poate întinde cu uşurinţă peste o parte a vorbirei care după sensul său nu iartă (caractere - litere) neci o pauză, daca vorbirea condiţionează o mare energie a tonului pentru îngreuierea diferitelor expresiuni, a unor epitete multe silabe, grele, zugrăvitoare (sensibilizatoare), atuncea artistul trebuie să-şi procure prin un popas neobservabil vreme pentru respi-rare însă înaintea acelor expresiuni cari pretind întreagă intensitatea tonului, spre

        {EminescuOpXIV 306}

a înzestra ace[l]ea cu deplina putere a tonului cari, prin sensul şi prin intuiţiunea lor poetică, cer acea putere din motive estetice. Se-nţelege că pauza ce şi-o concede oratorul nu poate fi decît foarte mică, şi respirarea însăşi nu poate să se-ntîmple decît neobservabilă. Mai puţină greutate este cînd tocmai finea versului colidează cu întretăierea (pauza) pe care si-o face oratorul spre a cîştiga pentru cele următoare deplina putere a tonului, pentru că finea versului ca atare concede deja o mică pauză în timp. 0 arte mai mare e de trebuinţă unde o asemenea întretăiare nu e favorizată de nimica şi stă în mijlocul vorbirei or a versului. Şi cu toate acestea o lege mai naltă ordonă în multe cazuri de-a respira chiar în contradicţiune cu sensul logic, pentru de-a lasă să vină la deplina ei valoare intuiţiunea aleasă anume de cătră poet şi care-ar cere deplina greutate a tonului. 
Din aceste observaţiuni [se] reflectă însemnătatea respiraţiunei ca membru în tehnica elementului retoric a artei noastre. Într-adevăr sunt puţini acei actori cari au o idee măcar despre asta, ci se lasă numai aşa în voia întîmplărei şi a norocului lor, care pus în dispoziţiunea unor plămîi puternice şi-a unei rutine varii poate că-i şi duce în genere la liman. Însă la opere poetice cu perioade rămuroase şi o mare greutate de cugetări se vor arăta neapărat slăbiciunile rutinei numai şi vor cere o disciplinare a acestui proces natural. 0 tecnică fundamentală are de dătorie de-a-l dezvolta după un plan. Ea, începînd de la fraze cu mai multe membre, va trece la perioade împletite de proză, spre a studia în ele artea respirărei, adică împărţirea răsufletului ce e corectă şi scărită după sensul vorbei. Oratorul cîştigă astfel conştiinţa propriei sale măsuri şi cîştigă în putere de-a respira, tactul pentru economia lui şi-o 391 vabilitate de-a-l intercala fără ca să se observe. După aceea trebuie să treacă la opere poetice de o periodologie mai întinsă, să le trateze din puntul acesta de vedere şi să le citească tare. Ca culmi pentru acest scop putem să recomandăm fără îndoială pe Iphigenia şi pe Fiica naturală (de Gothe), în cari împreunarea perioadelor celor mai rămuroase şi mai artistic dezvoltate merge mînă-n mînă cu o profunditate de cugetare şi cu o formă atît de bogată în intuiţiuni încît face în toată forma din artea respirărei un adevărat studiu. În urmă ar fi bine de ales astfel de piese în cari vivacitatea intuiţiunei sensibile, rîul îmbulzitor [al] icoanelor, ritmul şi caracterul întregului cer pe lîngă-acestea încă şi cea mai naltă volubilitate a vocei, o creştere neobosită a ondolurilor tonului, astfel încît vocea să aibă a se-nălţa la silinţe dinamice din ce în ce [mai] mari. Din cauza sus-menţionatelor însuşiri s-ar putea ca această parte să constituie cea mai grea şi cea mai naltă pretenţiune făcută artei, pentru că puterea crescîndă a intuiţiunilor nimiceşte plane pînă şi cele mai obicinuite întretăieri şi pauze gramaticale si ne reprezintă întregul ca un spectacol mare, ce influinţează asupra-ne cu lovituri din ce în ce mai tari. Aicea actorul caută să prindă numai, cum am zice, momentul respirărei care, prin întrebuinţarea puterei de care are nevoie vocea sa, se sfîrşeşte lesne şi care iar nu se poate restitui decît totuşi numai ca în zbor, fără de-a-ţi [fi] permis să arăţi în acest proces silinţă or chiar oboseală, căci aceasta ar nimici la moment toată impresiunea. 

LEGEA ACCENTULUI LOGIC

Cultivarea tonului articulat şi a vocei, ca material pe[ntru] orce reprezentare poetică, au constituit primul ciclu a părţii noastre speţiale. Dar acest corp domnit şi format prin o tehnică sistematică trebuie să manifeste şi un suflet. Acest suflet e coprinsul spiritual, care se manifestă prin vorbe si care prin mijlocul tonului pătrunde iarăşi la suflet. Acest ton îşi are originea în libertatea spirituală a vorbitorului, care-i predă auditorului sensul vorbelor lui şi-l sileşte de-a provoca în sine aceeaşi intuiţiune. 

        {EminescuOpXIV 307}

Acest proces a fondului vorbirei care prin auz se comunică sufletului şi e renăscut de acesta în acelaşi sens, acest proces e condiţiunea a toată priceperea, căci cel ce vorbeşte şi cel ce aude devin, prin aceasta aspiraţiune pe care i-o comunică vorbitorul corpului vorbirei, devin o unitate spirituală. Acest principiu animat comunicat cuvîntăreie accentul. Prin puterea accentului vorbitorul îşi comunică auditorului într-un mod misterios intuiţiunile cari se născuse în vorbitor însuşi şi produce în auditor aceeaşi viaţă spirituală, care, fără de-a atinge modul individual de-a privi ( ) a fiecăruia, uneşte pe toţi auditorii într-un întreg. Aceasta aspiraţiune spirituală comunicată corpului vorbirei, intonaţiunea, coprinde, după cum am arătat în împărţeala părţii noastre speciale, mai multe trepte de dezvoltare. Aducînd auditorilor sensul cugetat al vorbelor, se numeşte accent logic, care se leagă strîns de relaţiunile gramaticale a propusăciunei, cari şi ele nu sunt decît referinţe logice. Spre a precepe accentul logic în toată însămnătatea sa reprezintatorul trebuie să se familiarizeze cu întreaga arhitectonica propusăciunei, cu legea ramurilor ei şi cu modul propriu pe care-l ia propusaciunea în compoziţiunea sa, conform geniului limbei materne. Aicea e locul unde ni se prezintă trebuinţa unei cunostiinţie temeinice a tuturor relaţiunilor gramatice din propusăciuni, cum urmează o vorbă alteia, cum se leagă si cum urmează o propusăciune alteia, facerea perioadelor, în fine toate astea constituiesc un prostudiu neapărat în sistema artei dramatice şi care are a-şi coprinde un loc organic ca un moment pregătitor în întregul carsului. Pentru scopul nostru trebuie fireşte să le presupunem la fiecare şi nu avem decît să sulevăm trăsăturile fundamentale ale accentului logic ca prima treaptă a intonarei. 
Forma primă al accentului logic e aceea care aduce în sufletul auditorului propusăciunea simplă în relaţiunile sale ideale. Propusăciunea e unitatea superioară pe care şi-a creat-o sufletul formator din vorbă. Accentul [logic sulevează deocamdată relaţiunea dintre subiecte şi predicate, care e sufletul simplu al proptisăciunei. Acest accent al propusăciunei goale se arată a fi o proporţiune asemenea celei dintre arse şi teze sau viceversa, după cum e să se apese asupra subiectului faţă cu predicatul sau asupra predicatului faţă cu subiectul. Întru cît e propusăciunea o unitate ideală încheiată în sine, care reprezintă raportul reciproc dintre singular şi general, întru atîta îi şi corespunde simpla referinţa reciprocă de arsis şi t[h]esis, prin care vine la-nfăţişare unitatea cea vie dintre subiect si predicat. 3921v E clar cum că accentele vorbelor, care reprezintă unitatea cuvîntului, se subordinează acestui accent logic; pentru că pentru auditor se pierde de tot accentul ce dă formă cuvîntului, pus pe lîngă accentul cel mai nalt, care-i sulevează oarecum referinţa internă dintre subiect şi predicat. Cum se ridică (aufgehoben) vorba singulară ca atare din propusăciune în unitatea cea mai naltă care reprezintă referinţa spirituală a vorbei, tot aşa a trecut si accentul vorbei în unitatea mai naltă (hohere Einheit ) a accentului logic, fără ca de-aceea să fi pierit cu desăvîrşire. Deja propusăciunea cea mai simplă (e un organism întreg) se arată, din partea intonărei, a fi o viaţă bogată, căci în ea sunt deosebite accente de vorbe subordonate oarecum accentului logic şi totodată păstrate fiecare din ele. 

        {EminescuOpXIV 308}

Accentul logic, care ni predă referinţele ideale a propusăciunei simple, are facultatea de-a se dezvolta mai departe, adică de-a înainta la varii distincţiuni fără de-a pierde cu toate astea unitatea mai înaltă. 

 va să zică nu curăţenia or spurietatea materialului unei limbe, ci organismul cel fin al logicei sale, acesta e lucru principal. 

Aceasta se arată în propusăciunea individualizată prin aserţiuni (Bestimmungen) laterale. Atît propsăciunea întreagă cît şi fiecare din elementele simple a propusăciunei au facultatea de a se lărgi şi de-a deveni afirmări mai tari (mai concrete), adică de-a se dezvolta la o preciziune din ce în ce mai individuală (marcantă). Pentru că peste toată propusăciunea e un organism spiritual, trebuie să ne imaginăm această lărgire ca producerea unor distingeri nouă, prin cari iese la lumină natura acelei vieţi, învălite încă în propusăciunea simplă. Propusăciunei individualizate îi corespunde neapărat accentul logic individualizat, a cărui simplu principiu de viaţă constă în aceea că caută a suleva elementul mai individual, mai concret al propusăciunei faţă cu elementul mai general or mai abstract, prin urmare caută a subordona pe cele din urmă celui dintîi, fără însă ca cu asta să ridice vrodată unitatea propusăciunei. Accentul logic se arată în propusăciunea lărgită că e proporţiunea lărgită dintre arsea şi tezea propusăciunei simple. Arsea şi tezea, cari ridică la vedere proporţiunea ideală a elementelor propusăciunei, ni aduc înaintea sufletului numai unitatea propusăciunei cînd aceasta e mai largă. Însă acest accent logic se dă-napoi faţă cu momentele propusăciunei conţinute în determinaţiunile (Bestimmungen) laterale. Aceste momente, după gradul importanţei lor şi după mai multa or mai puţina lor preciziune, intră din parte-le iarăşi în proporţiunea arsei şi tezei prin intonare. Propusăciunea lărgită are aşadar înăuntrul primitivei sale relaţiuni de arse şi teze, care exprimă raportul logic al propusăciunei simple în genere, încă o a doua arse şi teze, cari sulevează hervorheben (? ) un alt raport, acela al determinaţiunilor individualizatoare puse în proporţiunea lor corectă. Acestea de-a doua arse şi teze, cari pentru auditori apar ca mult mai tari, cari sulevează determinţiunile laterale şi le coordonează după valoarea lor, puse pe lîngă cea dentăi, care nu arată decît întonarea reprezentantă a unităţii propusăciunei, apar ele înseşi ca o arse pe lîngă cealaltă ca teze. Întonarea propusăciunei lărgite se arată aşadar ca o varie mişcare a unor deosebite arse şi teze, cari cu toate astea se prezintă sufletului ca un întreg. Spiritul cultivat aude această varie mişcare a tonului tot aşa uşor şi priveşte asupra-i tot aşa de iute pre cît de fără greutate o dezvoltă înainte-ne vorbitorul cultivat. 
Propusăciunea însă nu stă locului la lărgirea elementelor sale simple; el produce şi din sine organisme ce apar de sine stătătoare, cari însă cu toate astea sunt ţinute la un loc prin o unitate mai naltă. Astfel propusăciunea se lărgeşte în perioadă (Satzgefiige), care constă din mai multe membre dezvoltate în propusăciuni cari ni se prezintă ca un întreg spiritual. Această unitate formată din propusăciuni se poate cugeta în două feluri de raporturi. Unitatea propusăciunală poate să constea din propusăciuni de-o egală valoare gramatică cari-au fost lipite una de alta şi care stau într-un nex intern laolaltă prin unitatea mai naltă a cugetului, pe cînd fiecare din ele e în sine un întreg. Aceste toate sunt perioade ce constau din propusăciuni coordonate. O egală demnitate gramatică a propusăciunilor e aicea condiţiunea esenţială. Prin înrudirea internă a înţelesului, prin relaţiunea cugetărilor, ele sunt iarăşi momente a unei unităţi mai nalte, care sau e mijlocită prin particule în cari se arată acest raport intern, sau se arată şi într-o coordonare nemijlocită a propusăciunilor, astfel încît legămîntul spiritual e numai intern şi nu e însemnat

        {EminescuOpXIV 309}

prin vrun element sensibil al limbei. Forma din urmă aparţine cu deosebire poeziei or reprezmtaţiunei retorice. A doua: unitatea propusăciunală poate să [se] nască prin subordinarea gramatică de propusăciuni cari exprimă or dependinţa or nedependinţa logică a unuia sau a mai multor membre de la propusăciunea principală. 

 Aicea unitatea e cu mult mai intensivă, căci ea se bazează pe neautonomia (... ) unui membru care şi în forma gramaticală se arată ca atare. Pe cînd în speţia primă de propusăciuni unitatea constă numai în legămîntul cugetărilor, cari însă logice şi gramatice totodată au încă o viaţă proprie, aicea, în legămîntul subordinator al propusăciunilor, imitatea se bazează pe dependinţa atît logică cît şi gra-maticală a singularelor propusăciuni. 

 Această deferenţă dintre unităţile propusă-ciunale are de-a o marca şi accentul logic, căci cum se prezintă el în vor-bire astfel ni şi aduce înaintea sufletului coeziunea internă a înţelesului. Aceste unităţi bazate pe coordonarea propusăciunelor vor arăta aşadar această nedependenţă şi în întonare. Prin urmare fiecare din aceste propusăciuni care coprinde totodată o varietate de arse şi teze în sine se arată, întîi, prin unitatea accentului logic ca un întreg neatîrnat, a doua, prin ton în raportul său cu cealaltă propusăciune, cu care împreună formează o unitate mai naltă (hohere Einheit ). 

 vezi Kirchmann, beim beziehendes Denken 

 Accentul logic, care [are] de-a ne-nfăţişa relaţiunea internă dintre pro-pusăciuni coordinate, se arată sau numai în tonul care referă propusăciunea primă la o a doua unită intern cu ea (asta se-ntîmplă cînd nu e neci o particulă coniunctivă care să esprime raportul intern a două propusăciuni coordinate, unite într-un întreg, ci cînd aceste sunt puse nemijlocit una lînga alta), sau acceutul logic relevează particula mijlocitoare şi ne dă prin asta intuiţiunea legăturei propusăciunilor. Aceste particule mijlocitoare se împart în (citative) adezive, continuitive, împărţitoare, esclusive, comparative şi antitetice. Accentul logic are de-a le arăta după puterea lor împreunătoare. Astfel particulele exclusive, comparative şi antitetice (or-or, ca, însă, dară ş. a. ) [exprimă] o împreunare mult mai intensivă a propusăciunilor coordinate decît adezive, continuitive şi împărţitoare, din care cauză accentul logic are de-a exprima prin voce legătura mai intimă dintre cele dentîi. 

n natura simţămîntului şi natura cugetărei; [... ]

A doua specie de legătură a propusăciunilor, care se bazează pe dependinţa si subordinarea logică a unui 
membru sub propusăciunea de căpetenie (Hauptsatz), şi pe-aceea are s-o espnme accentul logic. Propusăciumle acelea care-n (antiteză) protiva de cele-ntîi esprimă relaţiunea logică de cauză şi urmare, condiţiune şi condiţionat, cauză si efect, spaţiu şi limite, substanţă şi acci-denţă, trebuie iarăşi să i se prezinte auditorului prin accent logic într-un asemenea 394 r raport. Aicea accentul care uneşte amîndouă propusăciunile arată referinţa dintre arse şi teze în mare, care referinţă corespunde celei logice, de raţiune şi urmare, substanţă şi accidenţă, condiţiune şi condiţionat; totuna daca exprimă particule

        {EminescuOpXIV 310}

adevărate această referinţă a propusăciunilor sau daca ele au căzut şi referinţa n-ar mai fi decît în poziţiunea (constelaţiunea) gramaticală a propusăciunilor. Accentul logic corespunzînd cugetărei coprinde aşadar speţia asta de legături propusăcionale mult mai mult ca pe-un întreg rotunjit în sine decît propusăciunile coordinate. 

 Accentul logic e viaţa propusăciunei, cum e referinţa în genere e viaţă - lucrurile nepuse în referinţă sînt moarte. 
 

Accentul logic care împreunează propusăciuni coordonate seamănă cu două sau trei picioare de vers unite într-un singur întreg ritmic, cari formează o unitate ritmică, cari însă, cu toate astea, metric sînt de sine stătătoare; accentul logic însă care în propusăciuni împreunate arată auditorului dependinţa uneia de cealaltă seamănă cu un picior de vers a cărui membre reprezintă proporţiunea de arse şi teze. 
Daca accentul logic care uneşte propusăciunea principală de cea subordinată le lasă să răsune ca o unitate de arse şi teze, asta nu mai e cazul la propusăciunea incidentă (). 

 Aceasta desparte membrele propusăciunei sale supraordinate şi adică în poziţiunea naturală. De-aceea aicea accentul logic are de-a marca propusăciunea despărţită prin o destinaţiune speţială ca pe-o unitate în sine concisă. Tonul aşadar cade în propusăciunea intercalată, spre-a se ridica iarăşi la primitiva vibraţiune de ton în propusăciunea de căpetenie. Propusăciunea intercalată ne apare aşadar [nu] ca o simplă teze faţă cu o arse, ci are relaţiunea duplă, de-a fi o teze atît faţă cu cea întîi cît şi cu cea de-a doua arse în care se sfîrşeşte propusăciunea principală. Fiecare propoziţiune incidentă în legătură cu propoziţiunea sa principală seamănă în accentul logic cu mişcarea piciorului de vers numit creticus (... ), care mişcare se aude ca un întreg şi reprezintă o vibraţiune care se-ncepe cu o arse, propoziţiunea principală, continuă c-o teze, propoziţiunea incidentă; se ridică apoi iarăşi la arse, propoziţiunea principală restabilită, cu care apoi se şi sfîrşăşte. Accentul logic a unei propoziţiuni principale întreruptă de multe propoziţiuni incidente ne prezintă aşadar vibraţiunea continuă a unor cretici înlănţuiţi unu-n altul, care însă cu toate se prezintă ca un întreg absolut. Cu cît se-nmulţesc propoziţiunile subordinate şi incidente cu-atîta recitaţiunea perioadei e mai grea, pentru că accentul logic trebuie să esprime suma întreagă a subordinaţiunilor şi a hotărîrilor eventuale, fără privire la aceea că unitatea e conţinută deja în propoziţiunea principală. 
Pe cînd propoziţiunea incidentă e în legătură gramatică cu membrele propoziţiunei principale, trebuind astfel să fie pusă şi prin întonare într-un raport intern cu cea din urmă, lucrul se schimbă la parenteză. Parenteza anulează cu totul conexiune[a] internă a construcţiunei şi se prezintă ca o propoziţiune de sine stătătoare, care nu are alt raport cu vorbirea decît doar prin sens, ba adesea chiar prin sens n-o are, ci se prezintă ca o observaţiune din treacăt care întrerupe cu totul sensul. Această sistare (suspensiune) a nexului intern gramatical trebuie să-l esprime iarăşi accentul logic. Vibraţiunea tonului nu se continuă în parenteză, ca în propoziţiunea incidentă de esemplu, ci această vibraţiune se întrerupe deodată prin o alta, cu totul neasămenea ei. Parenteza întrerupe mersul logic a vorbirei prin o observaţiune intercalată, ocazională numai; astfel şi accentul are să ni redeie această împrejurare prin schimbarea şi declinul tonului, în unire cu pauza condiţionată prin astea, care vine atît înainte cît şi după parenteză. Tonul în urma parentezei vine iarăşi în vibraţiunea părăsită şi împiedecată spontaneu. Propoziţiunea accentului în parenteză nu mai e acela a unei teze faţă cu o arsă precedentă şi cu una postcedentă; din contra, el e o vibraţiune care întrerupe vibraţiunea întîmplătoare a tonului şi nu seamănă

        {EminescuOpXIV 311}

        {EminescuOpXIV 312}

deloc cu ea, deşi viociunea mişcărei se măreşte prin aceea că întonarea părăsită se restabileste în deplina ei putere primitivă. 
 După espoziţiunea noastră, accentul logic şi-a împlinit dătoria cu desăvîrşire dacă-i reflectă auditorului sensul logic al întregei vorbiri împreună cu toate relaţiunile ideale în care se rămureşte vorbirea. Accentul logic e aşadar un rezultat al înţelegerei. Sensul conceput fals sau neclar are drept urmare o întonare falsă or neclară. Pe auditor îl pune în situaţiunea penibilă de-a fi escitat în el o mişcare pe care mintea sa trebuie s-o sisteze or s-o schimbe. Prima condiţiune a toată recitaţiunea e înainte de toate o înţelegere clară, care să pătrundă în cele mai interne relaţiuni a frazei; accentul corect logic e atuncea o urmare neapărată. Trebuie dar înainte de toate grijă pentru priceperea deplină a singuratecelor cugetări, fără care artea oratorică va rămînea întotdeuna fără efect. Accentul logic pe care noi l-am dedus din relaţiunea internă a propoziţiunei e de-aceea totdeuna proprietatea unui spirit cult, căruia i se deschide lesne sensul vorbirei după relaţiunile [sale]. Şi nici ca e o prerogativă a artistului, ci numai condiţiunea negativă pentru declamaţiunea artistică, pe care însă din nenorocire o vedem în genere călcată din cauza puţinei culturi a cugetărei la actori. Pentru că accentul logic e productul minţii, el va putea fi nimerit de fiecine prin mijlocul culturei sale, şi e un lucru cu totul nedependent de talentul sau netalentul său artistic. Accentul fals şi neclar va putea totdeuna să se depărteze şi să se înlocuiască prin cel corect, prin o deşteaptă, corectă şi clară înţelegere a sensului vorbirei. 

ACCENTUL SIMBOLIC

În privinţa artistică accentul logic nu e decît o treaptă precursorie la accentul acela care are de-a sensibiliza şi prin ton intuiţiunea aceea pe care sensul celor vorbite o stîrneşte în auditor. Pe acest din urmă noi, în împărţirea ce i-am făcut-o părţii speţiale, l-am numit accent simbolic. Aicea tonul cu care sînt grăite singuratecele părţi ale vorbirei [î]i predau şi-i reflectă auditorului intuiţiunea ei însăşi. Pentru că fiecare simbol se bazează pe o înrudire internă a cugetărei pe de-o parte, a obiectului sensibil pe de alta, astfel încît obiectul provoacă cu o certă necesitate intuiţiunea cugetărei, deaceea putem cu tot dreptul să numim simbolic accentul acela care, prin tonul ce-i comunică auditorului vorba, ar produce în sufletul ascultătorului şi intuiţiunea coprinsului ei (vorbei). Aicea ne aflăm deja pe terenul propriu al artei. Mintea abstractă şi inteligenţa înaintată au degradat vorbele la nişte simple semne cărora ele li dau înţelesul lor, astfel încît vorbele ca atari, adică prin tonul lor, nu mai stîrnesc imaginea ce le corăspunde, e însă de dătoria declamaţiunei artistice, a celei poetice mai cu seamă, ca să readucă prin intonare aceste semne ale inteligenţei iarăşi la simbolismul lor. Căci prin aceasta se produce în elementul vorbirei o pătrundere reciprocă a formei şi coprinsului, a imaginei şi intuiţiunei, cari constituiesc oarecum fiinţa a toată arta. Urmează din cele zise că, cu cît e vorbirea mai apropiată de mişcarea curată a cugetărilor, cu cît e mai abstract coprinsul ei cu-atît mai mult trebuie să se modereze accentul. Cu cît însă forma vorbirei e mai plină de fantazie, cu cît se presimte mai mult coprinsul ei în intuiţiunea sensibilă cu-atîta mai energic va trebui să vină accentul simbolic la îndreptăţirea sa. Cu formarea şi întrebuinţarea accentului simbolic actorului i se deschide un teren foarte întins şi fertil. Poetul are facultatea intuitivă de-a privi cugetările în formă sensibilă; e tot astfel treaba actorului de-a întrebuinţa cu libertate accentul simbolic. Acest accent simbolic se bazează pe puterea creatoare, care-i comunică tonului (indiferent) intuiţiunea noţiunei şi bagă oarecum noţiunea prin ton deja în vorba pronunţată. 

        {EminescuOpXIV 313}

Accentul simbolic însă îşi are şi el scala sa. El se arată în forma sa primitivă, adică în cea mai nemijlocită, atuncea cînd predă vorbe cari imită şi zugrăvesc sunete nearticulate. Fiecare limbă posedă astfel de espresiuni, în care sunetul articulat reflectă tonuri nearticulate auzite de ureche şi ne însemnează astfel imitativ întreaga impresiunea a lor (ciripeşte, scîrţie, foşăie, urlă, fîşîie, şuieră). Însă aceste espresiuni aparţin începutului limbelor; omul, care caută a reda prin sunetul articulat întreaga abondanţă a impresiunei, îşi îndreaptă sub presiunea acestui stimul atenţiunea sa asupra acelor obiecte cari, prin sunete auzibile, nearticulate îl silesc de-a forma după el pe cele corespunzătoare articulate. În această activitatea primitivă omul nu e formător de limbă decît într-o măsură minimă, căci el imita numai tonul auzit în elementul tonului articulat şi nu redă în sunet impresiunea ideală pe care un obiect [o] face asupra sufletului său. Aceste espresiuni ni arată simţul limbistic în primul său stadiu, şi în decursul dezvoltărei limbistice nu ni se prezintă decît ca nişte reste, nişte aduceri aminte din acel subordonat stadiu al activităţii limbistice. În reproducţiunea unor vorbe de natura acestora accentul simbolic naturalminte nu joacă un rol cu deosebire creatoriu, pentru că aicea vorba ca atare zugrăveşte deja impresiunea ei (subiectivă), şi vorbitorul nu are decît a o reproduce clar şi cu înţeles. Ba încă din contra: omul în vorbirea acestor espresiuni cari imitează sunetele nearticulate nu are de-a adăogi de la sine decît foarte puţin, căci în cazul de faţă limba a luat asupră-şi întreaga acţiune a zugrăvirei. Va să zică nici aicea nu poate fi încă vorba despre o activitate artistică în sensul propriu al cuvîntului. 
Pentru că limba pe această infimă treaptă n-a imitat decît sunete nearticulate, de-aceea nu-i permis nici vorbitorului ca să prea eleveze acest element simbolic; sau mai bine zugrăvitor, din ton, căci ne-ar transpune pe un stadiu din care noi, prin întreaga noastră dezvoltare, am ieşit deja demult. Cine pune o deosebită valoare pe zugrăvirea tonului nu arată alt decît că nu cunoaşte nici natura acestui stadiu, nici problema actorului, care are într-adevăr de-a face sensibil şi intuitiv pentru auditor semnul, în sine indiferent, al vorbei, nu are însă de-a ridica elementul neorganic al zgomotului asupra elementului organic al tonului articulat. Întru reproducerea sunetelor nearticulate prin cele articulate rămîne totdeuna o contradicţiune, pentru că cele dintîi nu pot niciodată să se consume cu desăvîrşire în cele din urmă; şi de-aceea, pe acest stadiu primitiv, accentul simbolic întru esprimarea unor asemenea cuvinte are de-a eleva mai mult elementul articulat, adică mai mult elementul [ne]imitativ decît pe cel imitativ, se-nţelege de sine cînd o intenţiune deosebită a poetului n-ar conditiţiona contrariile. Aşadar pe treapta aceasta accentul simbolic trebuie să se întrebuinţeze cu precauţiune şi moderaţiune mare, pentru că greutatea pusă pe el ar eleva prea mult elementul sunetului nearticulat. De-aceea nu e rar de-a găsi la actori ordinari cumcă, necapabili de-o speţie mai naltă a accentului simbolic, ei se mărginesc la speţia asta de colorit al tonului, în care toată arta nu consistă în fond decît [în] o grosieră copie a lucrului, pe care l-a luat asupră-şi formaţiunea limbei în începuturile ei. 
Forma a doua, mai naltă, a accentului simbolic e aceea în care el cearcă a sensibiliza prin ton ceea ce aparţine cercului de cuvinte cari au de obiect intuiţiuni sensibile. Cu această treaptă se-ncepe abia proprie puterea accentului simbolic. De acestea se ţin mai întîi espresiunile acelea cari însemnează impresiunile percepţiunilor simţurilor şi pe cari artistul trebuie să [le] înzestreze prin accentul simbolic cu o aşa energie încît, cu sunetul, să i se transmită auditorului şi intuiţiunea. Rememorăm aicea întregul cerc a vorbelor cari denotă acele impresiuni ce ni se comunică

        {EminescuOpXIV 314}

prin simţuri d. e. aspru, moale, lin, gingaş, colţos, grunzuros, ascuţit, ţeapăn, greu, cari înainte de toate însemnează impresiuni a simţului pipăirei, care apoi au fost transpuse pe impresiunile analoage a celorlalte simţuri şi-n fine pînă pe însuşirile psihice şi morale. 

 pipăire e asemenea

 Această mişcare au percurs-o mai toate vorbele cari înseamnă impresiuni a simţurilor. Acuma accentul simbolic constă în virtuozitatea aceea ca să dai tuturor acestor espresiuni, atît celor proprii cît şi celor transmise, o astfel de culoare tonică încît ele să se prezinte auditorului în puterea lor originală şi să-l silească la intuiţiunea vioaie şi la reproducerea impresiunei. 
Accentul simbolic se lărgeşte acum, căci, coprinzînd cercul întregei vieţi a naturei în procesul lui neîntrerupt şi bogăţia de metafore în cari au fost schimbate toate espresiunile acestea, pe cari apoi le prezintă prin ton vederei intuitive a auditorului. Aicea accentul simbolic are o misiune mai mare. El are să dea prin ton o idee clară despre această naştere, acest proces însuşi, el are să împle tonul cu intuiţiunea obiectului. Drept esemple cităm vorbele: înverzire, înflorire, veştejire, putrezire, mirosire, curgere, creştere, izvorîre, undoiere etc. Numărăm la acestea toate espresiunile acelea cari semnifică intuiţiuni din viaţa naturei şi fenomene fizico-somatice cu variile transmiteri pe terenul intelectual şi moral (psihic şi etic). Accentul simbolic de speţia din urmă are se-nţelege de sine o mult mai mare putere formătoare decît accentul acela care se mărgineşte numai la reproducerea percepţiunei proprii a simţurilor. 

 Pentru accentul simbolic - poezia Bosforul de Alecsandri 

 Aicea el are sa coprindă viaţa din însăşi urzeala ei şi are de-a o reaprinde în sufletul auditorului prin energia unui ton analog. Pe treapta aceasta accentul simbolic prezintă prin ton vederei intuitive întreg coprinsul fenomenelor sensibile şi ale întregei vieţi a naturei, cu toate înţelesurile transpuse în regiunea nesensibilităţii. El însă nu stă aici, ci continuă de-a simboliza prin ton nesensibilul, lumea noţiunilor, el încearcă prin en[ergia] tonului de-a transpune oarecum cugetarea însăşi în intuiţiune. Asta-i forma cea mai grea, dar şi cea mai naltă la care să poate sui accentul simbolic, şi întrebuinţarea sa cere cea mai însemnată măsură de simţ simbolic şi de putere creatorie. Espresiunile cari înseamnă fenomenele lumei sensuale şi a universului natural sînt mult mai înrudite cu materia (Inhalt ) lor prin sine însele, adică prin natura elementelor lor, a sunetelor articulate; pe cînd cuvintele acelea cari esprimă intuiţiuni nesensibile, abstracte, se prezintă închipuirei noastre mai mult ca nişte semne a căror sunete nu au cu sensul pe care-l esprimă decît prea puţină sau nici o înrudire. 
Limba în dezvoltarea sa a purces de la lumea sensuală şi de la impresiunile ce aceasta a făcut asupra sufletului şi s-a ridicat cu-ncetul pînă la însemnarea noţiunilor nesensibile. Aceste noţiuni nesensibile într-adevăr îşi au rădăcina în intuiţiuni sensibile, cu toate astea aceasta, în decursul dezvoltărei, s-a retras cu încetul şi a cedat locul semnificărei nesensibile, care se prezintă acuma ca cea proprie, fără ca la ea să-şi mai poată aduce aminte cineva de sensibilul punct de plecare. Cine mai cugetă, la espresiunile de înţelegere, pricepere, minte de pildă ş. a., la rădăcina lor sensibilă. Închipuirea nu aude în ele decît semne pentru noţiuni nesensibile. Însă în cuvintele cari reflectă impresiunile lumei sensuale e legătura dintre sunet şi înţeles mult mai strînsă decît la vorbele cari nu-s decît semne pentru intuiţiuni nesensibile. Aşadar (însămnătatea) importanţa sunetului, productul înrudirei semnului cu obiectul însemnat, nu va putea fi acasă decît cu deosebire pe treapta aceea a activităţii limbistice unde aceasta cearcă a reproduce întreaga copiozitate a vieţii nemijlocite şi viile impresiuni a lumei sensuale. Cu cît limba se depărtează de acest cerc cu-atît se retrage mai mult originala putere formatorie a limbei, care constă în pătrunderea reciprocă a sunetului cu obiectul său; c-un cuvînt limba cedează din ce în ce însemnări

        {EminescuOpXIV 315}

aceleia la care abia ni se mai reaminteşte de înrudirea caracterului ce zace în sunet cu noţiunea ce el o esprimă. 
Accentul simbolic al stadiului al doilea are destinaţiunea, cum am arătat-o şi mai sus, ca să sensibilizeze şi prin ton importanţa întreagă a vorbei care e formulată deja în sunetul acelei vorbe înseşi. El produce în auditor un şir neîntrerupt şi schimbător de imagini cari, prin coloarea tonului lor, se mărginesc una pe alta cu o evidenţă clară. Accentul simbolic al treptei a treia fixează în ton pînă şi intuiţiunea nesensibilă pe care o stîrneşte tonul, şi schimbă pentru. auditor nişte semne simple a unor noţiuni nesensibile în tonuri simbolice, pe cari auditorul le simte cum îl îmbulzesc şi cum cu ele îl îmbulzesc ideile conţinute în semne. Maestrul acestui stadiu va pune prin accent simbolic în espresiunile: a teme, a spera, a se mira, a binecuvînta, a dispreţui, a dori ş. a., va pune în ele toată ţinoarea intuiţiunilor ce stîrnesc ele şi va preda auditorului prin ton noţiunile nesensibile cu corpul lor diafan. Cine a devenit capabil de accentul simbolic acela va şti să aducă prin tonul cu care va pronunţa 399r noţiuni ca: cast, pudic, ruşinos, vergin şi intuiţiunea simţirei morale înaintea sufletului nostru, care intuiţiune le trezeşte pe toate în sufletul nostru. La noţiunile: laş, curagios, temerar se va îmbulzi deja prin ton dispoziţiunea ce provoacă ele; în dorul fără nume vom simţi întreaga incertitudine şi intensiune a sufletului, în amorul nemărginit vom simţi prin accent nesecabilitatea şi nemărginirea. Am putea să înmulţim aceste esemple după plac, şi fiecare poezie lirică bună, fiecare descriere poetică a stărilor sufleteşti poate să ni dea ocaziunea pentru aceasta. 
Accentul simbolic al acestui al treilea stadiu ni prezintă încă o a doua lature a sa. Această lature noi o ţinem de culminaţiunea acestei sfere întregi. Adică cînd el reflectă toată suma închipuirilor pe care o trezeşte în noi un obiect şi cînd prin un corespunzător colorit al tonului e în stare de-a reproduce variile nuanţe şi relaţiuni în care poate fi pusă una şi aceeaşi noţiune. Cu o singură lovitură, accentul simbolic va aprinde în noi o bogăţie de relaţiuni şi esercită astfel cele mai mari influinţe asupra sufletului nostru. Esemplul următor servă ca să-şi poată face cineva o idee clară despre această cugetare. În Chezăşia lui Schiller stau vorbele: 
"Moros merse, pumnalul sub haină". - Aicea ac[c]entul simbolic cu care se intonează vorba pumnal trebuie să recheme deodată în sufletul nostru imaginea armei de omor ce ucide pe ascuns, cu tot sinistrul pe care-l poate produce această idee în noi. În Mignon a lui Gothe se înseamnă o ţară misterioasă "în care mirtul stă liniştit şi laurul sus". Accentul simbolic trebuie să aducă înaintea sufletului nostru intuiţiunea acestor antiteze, cari în ele poartă şi semnificarea predicatelor lor. Prin mijlocul tonului vrem să vedem cum trece dinaintea ochilor spiritului nostru acel mirt misterios, cu înţelesul său etic, şi acel [laur] destinat mărirei omeneşti, simbolul gloriei. Dar şi diferitele raporturi în cari e cugetat un obiect trebuie ca accentul 399 v simbolic să-l predea totdeuna sufletului nostru. Crucea va avea o altă coloare a tonului cînd va semnifica moartea martiriului (asta o vei plăti tu pe cruce) şi altă coloare cînd va însemna simbolul creştinesc. (În această singură intuiţiune se concentră întreaga dispoziţiune religioasă din minunata naraţiune a lui Eusebio în Devoţiunea cătră Cruce a lui Calderon. ) Tonul are de-a reflecta şi umbra acestei deosibiri. Accentul simbolic va oglindi în coloarea tonului său raportul în care se-ntîmplă a fi cugetată or intuită vorba viaţă de pildă. Mefisto zice cătră Faust: "ca dezlănţuit, liber să vezi ce-i viaţa". Aicea vrem, prin accentul simbolic, să simţim mustul acelei vieţe de plăceri pe care Mefistofeles o concentră în noţiunea vieţei ca o antiteză a acelei sinistre şi nefructifere vieţi de cugetare a lui Faust. 
Aceste indicaţiuni vor fi dat o idee clară despre accentul simbolic în diferitele sale stadii. Esemplele pentru ele şi le va putea înmulţi fiecare după plac. N-am

        {EminescuOpXIV 316}

avut în gînd decît priceperea clară a acestei noţiuni atît de importante pentru actor şi de puţin băgate în seamă, noţiunea accentului simbolic în treptele importanţei sale şi a creşterei puterilor sale creatorii. Se vede din dezvoltarea noastră că pe întrebuinţarea accentului simbolic se bazează cele mai adînci impresiuni asupra sufletului nostru, se vede însă totodată că, cu cît apare mai creatoriu, precum anume în stadiul lui al treilea, cu-atîta se sustrage mai mult facultăţii de-a-l învăţa si de-a fi învăţat. În întrebuinţarea sa cea mai succesă el e semnul unei înalte puteri artistice, care, asemenea fulgerului, pune în ton o sumă de imagini şi luminează deodată cu aceste intuiţiuni sufletul auditorului. E adevărat că puterea creatorie pe care o presupune accentul simbolic nu se poate comunica nimărui prin învăţătură, totuşi însă o instrucţiune însoţită de un fin simţ artistic şi de-o creatoare putere a tonului va putea să ajute mult. Noi n-am făcut decît a însemna locul din organism în care accentul simbolic se prezintă ca disciplină. Ar fi un eserciţiu foarte fertil daca învăţătorul ar petrece cu elevii săi, numai din acest punt de vedere, mai întîi mici întregiri poetice, cu deosebire poezii lirice cu mare evidenţă simbolică, a căror bogăţie de accente simbolice s-o aducă la cunoştinţa elevilor, şi apoi prin [ton] s-o cheme-n viaţă. Unde domnesc o putere formatrice pentru ton şi intuiţiune poetică, acolo vor ajunge puţine poezii studiate fundamental, din puntul acesta de vedere, pentru ca cineva să înveţe de-a aplica accentul simbolic cu deplină independinţă. Dar şi celui dotat mai puţin de cătră natură i se trezesc prin asta o mulţime de intuiţiuni care-l duc, de nu în culmea esecuţiunei, totuşi însă pe nişte puncte de înălţime pe cari el, fără a se familiariza conştiu cu acest teren, nu le-ar fi suit, ba poate că nici le-ar fi presupus vreodată. După aceea s-ar putea lua drept eserciţiu singular caractere dramatice şi de-a trata din toate puntele de vedere posibile accentele simbolice a diferitelor stadii în cari se oglindează o viaţă atît de bogată. Trebuie un organ artistic cultivat deja pentru ca cineva să găsească într-un caracter pasagiele acelea în cari accentul simbolic are de-a trezi în noi o sumă de intuiţiuni. 

 ONDOLAŢIUNEA RITMICĂ (VIAŢA RITMICĂ) 1. RITMUL ÎN PROZĂ

Accentul logic îi dă auditorului înţelegerea vorbirei. El îşi are temeiul său pe aceleaşi legi pe cari se bazează şi structura construcţiunei după raporturile ei logice, pe care accentul nu face decît a le oglindi prin ton. Accentul simbolic întrupează în noi prin ton intuiţiunea pe care vorbele, aceste semne a noţiunilor, o trezeşte în noi. Însă amîndouă elementele acestea nu reproduc vorbirea în sufletul nostru ca un întreg artistic. Accentul logic nu îndestulează decît cugetarea noastră abstractă. Accentul simbolic reproduce în noi prin ton diferitele intuiţiuni; el trezeşte intuiţiunea noastră poetică; însă de sine el nu produce o unitate spirituală. Amîndouă momentele acestea ni dau avizarea unei unităţi (monade) mai naltă a lor. O unitate care face să se nască înainte-ne un întreg organic în formă. Prin aceasta noi căpătăm o impresiune artistică, şi prin ton suntem transpuşi într-o mişcare amăsurată coprinsului vorbirei. Această mişcare o împlineşte ondolaţiunea ritmică. Asta ni se prezintă deocamdată în două forme: Ritmul prozei şi acela al poeziei. 
Accentul logic predă minţii noastre construcţiunea în conexiunile ei interne; ritmul prozei ni descopere perioada ca pe o unitate rotunjită şi vie pentru simţul intern. Perioada e un întreg organic, în care membrele au între ele un raport intern corect, care raport se impune simţămîntului artistic. Perioada după natură ar trebui să fie aşadar mai mult decît un simplu conglomerat de construcţiuni care nu are să

        {EminescuOpXIV 317}

facă altceva decît să ia în consideraţiune pretenţiunile minţii logice abstracte şi să le îndestuleze. Această unitate produsă numai pentru minte, perioada o predă iarăşi fantaziei şi sufletului prin arta cu care ea coordinează şi împărţeşte membrele ei logice. Declamaţiunea perioadei presupune cunoaşterea fiinţei ei, prin urmare declama[to]rul trebuie să fie pe deplin iniţiat cu perceptele periodologiei, el trebuie să aibă deplină cunoştinţă de legile structurei sale. Un sistematic şi amplu institut pentru artişti dramatici va trebui să consacre aceştei ramuri o deosebită îngrijire (solicitudine). Nouă ni-i de ajuns că am însemnat locul acestui studiu preliminar. 
Această viaţă internă a perioadei, atît în antitezele ei generale a propoziţiunei anterioare şi posterioare cît şi în diferitele sale cezure singulare, toate astea artistul are de-a le reproduce şi de-a le face pricepute urechei prin fluxul şi refluxul ondolărilor tonului, puse în consonanţă cu membrele periodei. Accentul logic, care n-are altă dătorie decît de-a reda complect sensul celor vorbite, e subordonat declamaţiunei ritmice a periodei. Declamaţiunea ritmică îşi zideşte pe această primă temelie, indispensabilă, un alt edificiu, care nu e accesibil decît numai simţului artistic. Dispărţirea marilor membre generale ale periodei, împărţirea pauzelor construcţiunei după valoarea şi însămnătatea acestora, economizarea vocei şi o corectă împărţire a respiraţiunei spre a ilumina în parte tocmai cugetările cele mai eclatante şi întorsăturile cele mai surprinzătoare, în fine dominarea acestor momente prin care intră în intuiţiune o viaţă unitară cu toată varietatea, toate aceste la un loc constituiesc cerinţe pe care o artistică declamaţiune a perioadei pretinde a le vedea împlinite. 
Prin ondulaţiunea ritmică, cu care ajung periodele de lovesc auzul nostru, intră elementul muzical în declamaţiunea prozei. Un artist care în cugetare, ce peste tot domneşte în proză, poate să aducă încă şi eufonia la dreptul ei, care îmblînzeşte asprimele întîmplătoare din coliziunile vorbirei şi dimprotivă elevează muzicalul din structura diferitelor elemente, acela transmite prin asta auditorului o gingaşă adiere de simţămînt, căci el lasă ca prin viaţa gîndirei să transpară încă şi ceva sufletesc, care de sine deja îndestulează simţul estetic. Ondolaţiunea de ton însă cu care e a se declama proza atîrnă de la construcţiunea periodei. Espresiunea ritmică va fi cu atît mai grea cu cît se va dezvolta şi perioada mai lungă şi mai într-un suflet, şi cu cît va fi totodată mai plastică întreaga formaţiune a espresiunei. Căci cu mulţimea membrelor şi a mai micelor lor cezuri creşte şi cerinţa atît [a] unei măsuri corecte a ondolaţiunilor tonului în împărţirea lor cît şi a unei puteri constante cu care să poţi face ca, cu toate subordinatele ondolaţiunii de ton prin cari se mişcă membrele incidente, totuşi să iasă pe deasupra ondolaţiunile principale, şi la căderea periodei s-o laşi în fine să se încheie ca o unitate pentru auz. Dacă proza prezintă încă şi o hotărîtă evidenţă plastică (ca cea a lui Gothe d. es. ), atunci pe lîngă o deplină frumuseţe a declamărei se mai adaogă şi pretenţiunea de-a lăsa să pătrundă prin accentele simbolice importanţa espresiunii. 
Cultivarea unei nobile declamaţiuni de proză trebuie să fie un studiu esenţial al viitorului actor. Cine esersă arta vorbirei pe culmea poeziei, de la acela se poate pretinde măiestrie şi-n declamarea compoziţiunilor prozaice. Accentul logic e numai prima şi indispensabila condiţiune pentru asta. Progresînd cineva, să ia spre declamare perioade clasice, suindu-se de la cea bimembră la cele multimembre. Mai întîi simţul estetic să-şi aducă la conştiinţă raporturile frumoase din comembraţiunea periodei şi apoi să le reproducă cineva în ritm, în deplina lor varietate. Şi aicea e organul artistic busola proprie a lucrării, care nu se lasă înlocuit prin raţiunea abstractă. Ba încă simţul pentru frumuseţile periodologiei sînt în genere o sămănătură

        {EminescuOpXIV 318}

        {EminescuOpXIV 319}

atît de rară că o declamaţiune care ar prezinta misterioasa lege ce se deschide auditorului într-o asemenea compoziţiune [ar] aparţine celor mai mari rarităţi. Complecta împlinire a legilor accentului logic nu ni dă decît o corectă declamaţiune prozaică. Frumuseţea declamaţiunei prozaice însă se-ncepe abia cu acel profund simţ pentru arte care prin ondolaţiunea ritmică-i comunică întregului corp al construcţiunei un spirit ideal, ce pluteşte deasupra înţele[ge]rei simple şi care nu se descopere decît iar numai simţului artistic şi pentru care e anume calculată. 

2. RITMUL POEZIEI

În linia a doua ni apare ritmul în poezie, unde ni se prezintă sub forma unui metru anumit. Declamaţiunea periodei presupune ca studiu preliminar cunoaşterea fiinţei periodologiei şi a compoziţiunei ei, şi tot astfel simţul poetic reprezintat prin metre anumite cunoaşterea diferitelor ritme şi a caracterului lor. Actorul va trebui deocamdată să se familiarizeze cu esteriorul lor, în urmă însă va trebui să caute a-nţelege şi natura diferită a ritmelor. O instrucţiune sistematică îşi va face dintr-asta unul din obiectele sale cele mai esenţiale. Nimeni n-a avut o conştiinţă mai perfectă asupra efectului etic al ritmelor decît grecii. Cine pricepe opiniunile lor asupra caracterului diferitelor ritme acela a priceput într-adevăr şi natura lor cu deplinătate. Deşi e de dorit pentru actori o mai esactă cunoştinţă a ritmelor mai rare, totuşi ar fi suficient pentru el cunoştinţa cu deosebire a ritmelor iambice şi trohaice, iar dintre cele trisilabe a acelor anapestice, dactilice şi oarecumva a celor cretice. Deşi drama noastră se mărgineşte în cele trohaice şi iambice, totuşi trebuie ca, pentru cultivarea declamaţiunei ritmice, actorul să se ocupe fundamental cu recitarea anapeştilor şi cu deosebire a hexametrului, căci nimica nu e mai folositor pentru declamaţiune de versuri decît tocmai tratarea artistică a cestor din urmă. Va rămînea totdeuna un defect mare cînd arta aceluia, care [are] de-a reprezenta propriu declamaţiunea ritmică nu se va mărgini decît numai în desteritatea cea săracă a unor simple iambe şi trohee şi se va purta ca un biet şcolar la declamaţiunea ritmelor anapestice sau dactilice sau anume la exametru. Nimica însă nu e mai apt de-a dezvolta în toate părţile simţul fin pentru dezvoltarea versului decît eserciţiile în citirea exametrelor. Acest vers, care s-a născut ca printr -o internă necesitate naturală (ca) drept forma cea mai amăsurată pentru epopea greacă şi care a crescut cum am zice organic cu aceasta din urmă, acest vers esprimă într-un mod admirabil caracterul liniştitei descrieri a progresului. În acest vers se unesc, ca şi-n epopee, liniştea contemplativă şi retardimentul cu progresul şi cu mişcarea. Nici pasionat şi rumpător cu sine ca ritmul troheic, nici îmbulzitor la acţiune, ca cel iambic, ci el se ţine de mijlocul cel frumos dintre amîndouă antitezele şi uneşte totodată în sine cea mai mare varietate, astfel prin această din urmă calitate el devine cu deosebire apt pentru un întreg atît de amplu cum e epopeea. Greutatea spondeică ni reflectă cu deosebire liniştita întîrziere asupra unui punct, elementul întîrzietor al naraţiunei epice; din contra, dactilele reprezintă momentul mişcărei şi a dezvoltărei progresive. Astfel înăuntrul compoziţiunei sale hexametrul e accesibil de cea mai mare schimbare a acestor antiteze şi cîştigă o sumă din cele mai varii puncte prin mulţimea cezurelor, cărora li poate [da] cea mai varie putere ritmică; astfel în el se pătrund reciproc antitezele ţinutei celei mai neclătite şi a maiestăţii celei mai nalte cu movibilitatea cea mai fugitivă. Această bogăţie îl face cu deosebire apt ca să serve de studiu 403r pentru artistul reprezintător. O tratare unită cu simţ artistic a declamaţiunei acestui metru, de la ponderoasa greutate a epopeei eroice pînă la compoziţiunea uşoară a

        {EminescuOpXIV 320}

epopeei idilice, îl face pe actor să cîştige un tact atît pentru frumuseţi ritmice în genere, cît şi pentru acea indispensabilă problemă a sa, de-a lăsa să vină la dreptul lor ritmul, sensul şi patosul deodată. Căci dintr-asta consistă în urmă misteriul a toată recitaţiunea adevărată a versului. 
S-a făcut adesea o întrebare, cea mai importantă pentru recitaţiunea versului, daca ritmul trebuie să se-audă sau nu şi daca arta adevărată nu consistă tocmai într-aceea ca să-i faci pe auditori să şi uite cu desăvîrşire că au a face cu vorbire ritmică. Şi aicea, ca şi-n tot ce e organic, soluţiunea stă în împreunarea antitezelor. Cine elevează prea tare ritmul în declamaţiunea sa acela ni enumără şi elementele ritmice şi nu ne pune decît într-o simetrică mişcare în timp. Prin uniformitatea tactului ritmic care sună la urechea noastră noi nu ne-am putea deda cu totul coprinsului spiritual a celor vorbite, căci acesta ar fi subordonat unei ondolaţiuni mişcată cu o uniformă regularitate. Recitatorul ne reduce astfel pe un stadiu inferior şi produce prin asta în noi un simţămînt supărător, contradicţiunea că vedem simpla formă a ritmului prefăcută în esenţialul declamaţiunii. Cine ni discompune în declamaţiunea sa versul în elementele sale, şi aceasta o face orişicine care-i impune auditorului ondolaţiunile sale ritmice, acela strică cu necesitate orce efect artistic şi mai cu seamă orce efect dramatic. Dar oare pentru aceea ritmul să fie şters cu desăvîrşire, şi scopul declamatorului să nu fie altul decît ca să dizolve versul cu desăvîrşire pentru auditori şi să-l reducă la vorbirea neritmică? Aceasta ar fi o distrucţiune a vieţii ritmice, care nu e deloc o purtătoare numai întîmplătoare a coprinsului său, şi ar însemna a-l scurta pe poet cu un element esenţial. Cum e dar de evitat acest îndoit pericol? Artistul trebuie să facă din ritm purtătorul coprinsului poetic, însă astfel încît să ne impresioneze numai [efectul] său etic, fără ca să fim siliţi a ne aduce aminte de elementele compoziţiunii sale. Numai această lege rezolvă greutatea coprinsă în dilemă: ca versul nici să se-audă, dar nici să fie distrus. Aceasta coprinde totodată în sine cea mai mare varietate a întrebuinţărei. Cu cît se bazează mai hotărît efectul coprinsului poetic pe natura ritmică a versului cu-atîta va trebui să transpară aceasta prin declamaţiune şi să condiţioneze recitaţiunea. Cu cît e asta mai mult cu-atîta ni se impune mai pregnant cerinţa de-a nu discompune versul şi de-a nu face prin asta să predomine mişcarea ritmică ca atare. 
Nimărui nu i-o fi trecut din vedere cumcă ritmul troheic de care se servă drama spaniolă stă în cea mai intimă legătură cu natura întreagă [a] acestei din urmă. Caracterul pasionat, mulţimea îmbulzitoare a revărsărilor lirice şi repede schimbătoarea somptuozitate de imagini cu executată lor zugrăvire, toate astea sînt purtate cu preciziune de cătră ritmul troheic care, unită cu caracterul întreg al poeziei, lasă în urmă-i toată propria iluziune dramatică. Declamaţiunea acestui ritm troheic cere aşadar un avînt estraordinar, care să ni poată reproduce pasionata lui coloare. Însă tocmai acest ritm repede fugător face şi mai presantă evitarea acestui tact auzibil, căci e prea uşor ca declamatorul, prin natura jucătoare a ritmului troheic, să cadă într-o dîrdîire a picioarelor de viers. Arta va consista dar în puterea rezistenţei cu care actorul va sili oarecum pe acest ritm ca să părăsească această mişcare monotonă, în care ar cădea desigur daca ar fi abandonat în propria sa natură. Însă elanul, coloritul sensibil pe care el îl dă coprinsului său trebuie să i se păstreze. Asta am însemnat-o noi ca efectul său etic. 
Metrul propriu al dramei noastre este iambul de cinci picioare. Deja grecii au declarat cumcă măsura de vers care e mai aproape de natura dialogului e trimetrul iambic. Asta a fost cauza care, după atestarea lui Aristotel, a făcut să se schimbe tatrametul

        {EminescuOpXIV 321}

troheic cu trimetrul, căci acela, unit cu jocul, ni arată natura corică a dramei antice. Cu asta era unit efectul etic că ritmul iambic, după spusa lui Aristotel, e acela care-i mai apt pentru reprezentarea acţiunii. Dacă, după opiniunea celor vechi deja, trimetrul cu legile sale de compoziţiune atît de stricte era acela care se apropia mai mult de forma conversaţiunii, cu cît e acesta mai mult cazul la iambul nostru de cinci picioare atît de uşor în structura sa? Cu cît e mai plin de avînt coprinsul vorbirei, cu cît e purtat mai mult de patos cu atîta mai lesne trece vorbirea fără să vrea în ritmul iambic. O pildă bătătoare la ochi e Ifigenia lui Gothe în proză, apărută de curînd în forma ei primitivă, unde avîntul poetic l-a dus pe autor adesea pe nesimţite în metrul iambic. 
Caracterul dialogic al iambului de cinci picioare nu trebuie însă să-l ademenească pe declamator ca să dizolve cu totul caracterul ritmic. Efectul său etic, pe care noi [îl aşezăm] cu deosebire într-aceea că ne transpune în genere în regiunea ideală, acest caracter trebuie ca declamaţiunea să i-l păstreze. O nimicire totală a ritmului ne-ar transpune iarăşi în forma prozei, fără însă de-a ne da cu asta esteriorul cel mai uşure al prozei în compoziţiunea propoziţiunilor, în constelaţiunea vorbelor şi în întrebuinţarea eptitetelor. Ritmul iambic răsuflat în vorbire şi redus la simplă proză ne-ar rumpe din direcţiunea ideală pe care o trezeşte în noi ritmul în genere, pe cînd întreaga compoziţiune a vorbirei ar contrazice acestei rele impresiuni. După întîmplătorul coprins pe care-l închide în sine iambul de cinci picioare, [el] cere din partea artistului dramatic una din cele mai varii tratări. Acea lege generală a declamaţiunii pusă în frunte, ca versul ca atare să nu se audă, şi cu toate astea totuşi puterea şi caracterul ritmului să fie păstrate, această lege îşi are fireşte valoarea sa şi aicea. Însă multilateralitatea situaţiunilor dramatice şi vicisitudinea simţămintelor care toate sînt învălite în haina largă a iambului cincviped, toate astea cer ca în declamaţiune să i se dea ritmului totdeuna caracteru1 acela pe care-l pretinde patosul. Ritmul trebuie neapărat ca să-i fie subordonat patosului în declamaţiune. Artistul are de-a manipula cu el ca cu o haină plină de falduri, care să se acomodeze fără greutate ţinutei şi întregei poziţiuni a corpului fără de-a atinge încîtva legea frumuseţei plastice. Iambul cincviped va putea în recitaţiune să se urce prin gradaţiune de la declamarea mai atinsă de proză pînă la ponderoasa şi măsurata espresiune a ritmului, şi va trebui să percurgă scala întreagă de tonuri intermediare care sînt între-aceste două estreme după cum se va-ntîmpla să fie caracterul coprinsului. Liniştea cea sublimă a Ifigeniei cere o forţare a ritmului, fără disoluţiunea lui în elementele sale constitutive; un coprins însă care e aproape de conversaţiune va pretinde o tratare uşoară a ritmului, care mai să volatilize ritmul. Wallenstein, cînd vorbeşte cu ai săi, şi tot el cînd vorbeşte cu o energică elocuenţă faţă cu pappenheinezii, pretinde, conform cu situaţiunea, cînd o tratare mai grea, cînd una mai uşoară a ritmului iambic. Cînd după o conversaţiune în proză a unor individe din regiunile de jos ne anunţă deodată o figură din lumea mare cu ritmul iambic, ca Benvolio de pildă în scena întîi din Romeo şi Iulia, sau ca ducele de Cornwall despărţind în Lear pe Kent şi pe şambelanul Curţii, atuncea greutatea ritmului trebuie să ni sensibilize aceste antiteze. Iambul, în situaţiuni de felul acelora unde el esersă şi influinţa simbolică de-a ne transporta dintr-o sferă anterioară va trebui să se prezinte cu o altă greutate decît cînd am auzi aceleaşi pasagie în mijlocul dialogul[ui] metric. 
Pentru că tragedia franceză e mult mai departe de adevărul natural decît drama franceză şi germană, de-aceea împrejurarea aceasta condiţionează o recitaţiune mult mai grea a alexandrinului şi o mai tare perceptibilitate a versului decum la iambele cincvipede. Tragedia franceză are un lucru comun cu cea greacă, acela că amîndouă se vestesc prin ritm a fi creaţiunile unei lumi contrapuse realităţii; de-aceea atît trimetrul cît şi alexandrinul pretind o mai energică sulevare a accentelor 

        {EminescuOpXIV 322}

ritmice decît iambul cincviped. Trimetrul grec însă poate, prin frumoasa variaţiune a spondeelor şi a iambelor şi prin cezurele ce împreună totodată, să dezvolte o bogăţie de varie schimbare şi de frumuseţi caracteristice, pe cînd alexandrinul cel desfăcut în doua faţă cu cel dentîi ni se prezintă monoton; şi de-aceea trebuie o artă mare în declamaţiune de-a acoperi prin recitaţiune această uniformitate imanentă caracterului versului. Monotonia lui însă se naşte cu deosebire dintr-o continuă auzibilitate a diairesei; de-aceea e de dătoria artistului ca să suleveze cît se poate de puţin cezura alexandrinului şi s-o subordineze cu totul înţelesului. Daca nu se-ntîmplă 405v aceasta atunci neobservabil se realizează la fiecare capăt de cezură un fel [de] ridicare a vocei, care, repeţindu-se mereu, produce în declamaţiune cîntarea (Singsang) cea mai urîtă. 
Pe cît de puţin trebuie să auzim ritmul în elementele sale pe-atît de puţin şi rima. Precum are artistul dătoria de-a lăsa să răsune impresiunea etică a ritmului şi învălui în el sensul ca cu un văl des, tot astfel trebuie să reproducă urechei noastre şi elementul muzical al rimei, fără însă de-a sili urechea noastră ca să stăruie asupra rimei. Numai acolo unde rima e intenţionată şi esprimă vo greutate a cugetării or o şfichiuire epigramatică, numai acolo poate să se facă mai pregnant distingibilă pentru urechea noastră. Cînd rima provine cîteodată în tragedie, precum nu rar la sfîrşitul scenelor, sau pentru a zugrăvi o dulceaţă sau însufleţire deosebită, cum în Romeo şi Iulia, atunci şi artistul are de-al lăsa să-i pătrunză sunetul rimei, fără însă de-a cădea într-o declamaţiune cîntătoare. 

 Rienzi (unele locuri) - Viclenie şi amor (unele). 

Misterul acesta se-ntemeiază, ca-n toată arta, pe pătrunderea antitezelor, prin care se depărtează unilaterali[tă]ţile şi se păstrează ce-i esenţial. Prin declamaţiune ritmul nu are decît să întindă dinainte-ne puterea sa plastică, şi prin alipirea sa la coprinsul vorbirei are să eserciteze acea influinţă artistică ca, prin recitaţiunea versului, să nu vedem purtate decît cugetările şi simţămintele după greutatea lor specifică; şi tot astfel şi rima are de-a descoperi urechei puterea sa muzicală, fără însă de-a-şi face scop sunetul şi de-a respinge cugetarea din sufletul auditorului. În rimă voim să auzim sunînd spiritul în forma plină de simţire ce şi-a creat-o el în mişcarea sa; însă spiritul trebuie să ni vorbească distingibil din acest sunet şi să nu fie întunecat de accidenta formei sale proprii. 

TEMPOUL DECLAMAŢIUNEI

Măsura pe care o capătă prin declamaţiune ondolaţiunea ritmică atîrnă esenţial de la natura fondului pe care-l aduce înaintea sufletului. Daca acuma mişcarea timporală pe care-o auzim în declamaţiune ne transpune în dispoziţiunea aceea pe care-o 406r pretinde caracterul operei, atunci ea a împlinit misiunea ei cea mai mare. Prin asta mişcarea în timp devine totodată şi o icoană a mişcărei în spirit şi ne scapă cu desăvîrşire de simţirea că am auzi numai un simplu dupăolaltă în timp. Declamaţiunea ajunge la aceasta prin un tempo corect. Tempo declamaţiunii însemnează în genere măsura mişcărei prin care se predă simţului nostru intern un oarecare fond de idee; 
Daca acum acesta se conformă cu caracterul spiritual al acelui fond de idee, atunci îl numim corect şi urmarea este că nici nu-l mai auzim ca o mişcare în timp, pentru că prin el ni se descopere o mişcare a sufletului. Urmează din cele zise că fiecare operă îşi are tempoul său deosebit, adică că fondul lui [de] idei condiţionează o măsură corespunzătoare. Un tact natural deja ne învaţă să citim într-un tempo mai iute o istorie uşoară decît o dezvoltare de idei; fiecare poezie lirică pretinde un tempo al său propriu, condiţionat prin natura compoziţiunei sale poetice, pe care tactul artistic îl şi nimereşte în orce caz concret şi a [cărui] distincţiuni fine nici că se pot contrage sub o lege abstractă oarecare. 

        {EminescuOpXIV 323}

Noi avem a face-aicea cu arta dramatică, care, ca cea mai multilaterală, este acea speţie de poezie care întruneşte în sine cea mai mare mulţime de situaţiuni şi simţăminte şi de-aceea implică în sine şi întrebuinţarea cea mai variată a tempoului corect. Din însăşi natura noţiunii rezultă o împărţire în trei momente. Momentul întîi coprinde măsura generală cu care are să se declameze opera dramatică peste tot. Acest moment se desparte naturalminte în cele două speţii a tragediei şi a comediei. Momentul al doilea coprinde în sine tempoul special, adică: înăuntrul marginilor dramei întregi, înăuntrul generalului tempo fundamental al întregului, mai [e] acel special, cari trebuie să i se dea fiecăruia caracter în parte, şi asta conform cu individualitatea sa. Al treilea moment ni arată tempoul în acea putere [a] sa cu care individualizează singularele dispoziţiuni şi simţăminte a caracterelor, lucru prin care tempo ajunge abia la viaţa şi adevărul său cel mai nalt. Pentru că tempo prin măsura mişcărei sale în timp reflectă caracterul spiritual al 406v dramei, atît în genere cît şi în speţie, de aceea el de sine percurge aceste trei momente: 
a generalităţii, a speţializării (caracterelor) şi a individualizări (situaţiunii şi simţămintelor), şi cu acest din urmă se terminează în concluziunea celei mai mari eficacităţi. 

 Algemeinheit - universalite, generalite, totalite, communaute; Besonderheit - specialite (abstract şi concret); Einzelnheit - detail, particularite; Ding (individ). 

Ce se atinge acuma de distingerea cea mai generală, ce-o facem între tragedie şi comedie, se poate spune că tragedia, fără privire daca e scrisă în 
 proză or in versuri, cere în genere un tempo mai încet decît comedia, care se apropie mai mult de convergaţiunea uşoară şi care în genere pune sufletul nostru într-o dispoziţiune mult mai liberă. 

 Com[edia] Şi eu plîng cîteodată dar lăcrimele-s dulci... Şi dezlegarea-amorul Trag[edia] Şi dezlegarea-moartea Po[etul] Enigme sunteţi, enigme rămîneţi. 

 Tonul cel vesel al comediei, care liberează spiritul nostru 
 de greutatea unui patos anumit şi care, ca unicele comedii ale lui Shakespeare, se joacă cu seriozitatea vieţei, spre-a o restabili apoi prin puterea umorului ce dizolvează, acest ton vesel condiţionează şi un tempo corespunzător, mai repede şi mai vioi. Asta-i înainte de toate icoana unei dispoziţiuni a sufletului mai libere şi neînaintate pînă la o deplină cufundare în patos. Despre piesa conversativă se-nţelege de sine că, şi în tempo al său, ea trebuie să reproducă repedele şi uşorul curs al unei conversaţiuni bune, care evitează orce accente tari şi grele. În speţia aceasta de piese scena nu are deloc permisiunea de-a se depărta de viaţă. 
Tragedia, care concentră sufletul nostru mai mult asupra unei singure dispoziţiuni psihice şi ni-l îngreuează cu ponderozitatea patosului, condiţionează aşadar un tempo mai mereu decît comedia. Deja pentru că în tragedie părăsim cu totul cercul realităţii comune şi a vieţei de toate zilele, deja de-aceea pretindem fără s-o ştim un tempo mai ţinut, care să se abată de la tempoul limbei de conversaţiune. 
Nu încape îndoială că ritmul versului, pentra că ne transpune într-o dispoziţiune 407r mai naltă, produce şi el, deşi fără s-o ştim, un tempo mai încet, drept ton fundamental, decît ritmul prozei. Numai actorul să nu caute cu intenţiune o recitare lungită, pentru că atuncea e prea aproape pericolul de-a cădea într-un ton nenatural şi tîrîit. Cine va lua seama bine va vedea că lîngă [o] recitaţiune egal amăsurată şi pe lîngă un caracter cam asemenea a unei tragedii în versuri şi a uneia în proză, totuşi se poate observa o mică abatere în tempo. Ondulaţiunile din cea în versuri se vor succeda cu ceva mai încet decît a aceleia în proză. 
Însă între aceste antiteze generale lucrul cel mai esenţial e caracterul fundamental al dramei însăşi. Cu cît se apropie o poemă mai mult de tragedia antică, cu cît e mai însemnat fondul ei de cugetări cu-atîta ea va condiţiona un tempo mai încet al recitaţiunii, care însă nu trebuie să degenereze niciodată într-o monotonie trăgănată. 

        {EminescuOpXIV 324}

Marginea portamentului frumos al vocei, care, după cum am dezvoltat, persistă asupra elementelor vorbirei fără însă de-a le dizolva vreodată, această margine e cea mai naturală şi pentru tempo al poemelor de feliul acesta. Intrensicitatea romantică condiţionează deja un tempo de-o nuanţă mai repede. Astfel Tasso şi Fiica naturală vor pretinde un tempo cu ceva mai repede decît Ifigenia; şi Fiica naturală ar trebui să ţină cam mijlocul între Tasso si Ifigenia; din cauza ţinutei ei mai abstracte, a adîncimei ei filozofice din unele părţi şi a periodologiei sale. Tragedia spaniolă, dacă e să fie reprezentată în măsura ei adevărată, cere în genere un tempo mai repede decît cea shakespeariană, sau peste tot decît cea scrisă în iambi. Tonul sudic care domină în tragedia spaniolă, atît în genere cît şi în părţi, ne atrage fără voie-ne într-un tempo mai repede, în care numai claritatea articulaţiunii si arta declamaţiunii ritmice pot să învingă pericolul neclarităţii şi a unei mişcări prea tacticoase. Condiţionarea mişcărei fundamentale a tempoului va rezulta, întîi, din speţia dramei şi din grupul căreia ea aparţine, a doua, din caracterul ei speţial. 
În linia a doua tempoul se individualiză înăuntrul dramei, şi adică după caracterele deosebitelor figuri. Fireşte că aici distincţiunile şi nuanţele sînt şi mai multe. Antitezele vîrstei mature şi bătrîne pe de-o parte, a repedei junii pe de alta, a circumspecţiunii şi a pasionabilităţii, a melancoliei şi a saţului de viaţă pe de-o parte, a setei de viaţă şi a puterei de acţiune pe de alta, toate aceste antiteze cer un tempo deosebit, care să reproducă distingerile lor. 

 Una şi-aceeaşi operă de artă prezintă aşadar în năuntrul tempoului său general o însemnată varietate de tempo în diferitele sale caractere. Astfel Orest cel îngreuiat de blăstăm va trebui să fie vorbit într-un tempo mai încet şi (ceea ce e-n legătură cu asta) într-un ton fundamental mai profund decît Pilade, care e plin de coragiul vieţei. D'Orania cel reflectiv şi puţin la vorbă cere un tempo mai moderat decît Egmont cel sanguinic şi fără grijă de nimica; Burleigh cel rece, care reprezintă interesele statului, cere un tempo fundamental mai încet decît Mortimer cel pasionabil şi fanatizat. Antiteze mai puţin contrarii cer nuanţe mai fine. Astfel în Tasso princesa ce trăieşte mai mult înăuntrul ei, suferindă, voalată de melancolie va trebuie să ia un tempo fundamental mai încet decît Leonora Sanvitale cea lumească şi plină de viaţă. În Don Carlos, pe de-o parte Philipp, Alba şi Domingo, pe de alta Don Carlos şi Posa trebuie să ni prezinte antiteza unui tempo ţinut mai încet şi a altuia ţinut mai [repede]; dar apoi chiar între Don Carlos şi Posa se va prezinta o deosebire fină. Deşi amîndoi sînt purtaţi de-un entuziasm tînăr, totuşi marchizul de Posa prin puternicul patos al cugetărilor sale pare a fi mai matur decît Don Carlos, şi în privinţa spiritului e asupra cestui din urmă. De-aceea lui Posa îi va corespunde un patos fundamental mai încetinel, desi acesta va alerga cu mult înaintea patosului unui despot înălbit cum e Philipp. 
Aceste indicaţiuni cred c-or ajunge ca să descopere conştiinţei bogăţia acestui al doilea moment, pe care noi, spre distingere de acela al generalităţii, l-am numit speţializator. Precum ni prezintă însă fiece individ de sine stătător o mulţime de dispoziţiuni şi simţiri schimbătoare, prin cari individul undoie în flux si reflux, deşi numai înăuntrul albiei ce i l-a săpat mişcarea cea generală a vieţei lui, tot astfel şi tempo speţial ca reflect a caracterului fundamental se individualizează într-o nemărginită rarietate în singularele cazuri concrete. Acestui al treilea moment, al singularităţii, îi corespunde acel tempo care se schimbă întotdeuna cu dispoziţiunile şi afectele caracterului şi în care se reflectă diferitele dispoziţiuni ale sufletului. Acesta e nemărginit în nuanţele sale şi se arată a fi o urmare naturală a fiecărei mişcări deosebite a sufletului. O corectă concepere a unei asemenea mişcări condiţionează şi un tempo corect, care trebuie să urmeze cu aceeaşi necesitate cu care urmează vibrarea coardei după ce-ai lovit clapa unui instrument. Deşi rămîne şi-aicea aşa de mult pe seama instinctului şi a tactului artistic, care porneşte de la principiul

        {EminescuOpXIV 325}

de viaţă al caracterului pe care el îl priveşte intuitiv şi creatoriu şi după acel principiu formează şi singularele sale minuţiozităţi, cu toate acestea, zic, trebuie ca-n fiecare caz concret schimbarea tempoului să poată fi justificată prin cugetare. Nu-i va veni în gînd nici unui artist de-a-şi demonstra sieşi acest tempo în varia schimbare a simţămintelor; şi totuşi ar fi un moment esenţial a instrucţiunii si a culturei artistice de-a pricepe şi în adevărul lor aceste scăriri, pe care actorul le nimereşte fără s-o ştie, şi ca să transmită conştiinţei sale toate umbrele şi tranziţiunile acestea. Actorul ar trebui ca, după ce va [fi] găsit prin simţire această schimbare a tempoului, să cerce să şi-o facă obiectivă şi s-o analizeze cu deplinătate la diferitele esemple ce-şi va pune. Pornind de la tempo fundamental al piesei, să treacă la acel speţial al caracterului, însă, în raportul său cu al celorlalte figuri şi grupîndu-le pe acestea după înrudirea lor în tempo, ar trebui în urmă să motiveze schimbările principale dintr-un caracter singuratec din dispoziţiunile sufleteşti înşele. Această procedură realizîndu-se pe motivul unor caractere bogate ar provoca o mulţime mare de intuiţiuni cari ar deveni conducătoare şi pentru alte schimbări analoage ale tempoului, cari le-am vedea revenind şi în alte ocaziuni, căci aceste intuiţiuni se bazează-ntotdeauna pe ridicarea a tot ce e speţial şi izolat la generalitatea ideei din care pornesc - şi, fiindcă prin această procedură se găseşte instanţa ideei, e lesne ca în urmă din ea să deducem faptele concrete ce ni s-ar prezinta cu alte ocaziuni. 
Cele două antiteze cari ni se prezintă în vicisitudinea tempoului unui caracter singuratec sînt acelea ale afectului şi a reflexiunii. Afectul scoate sufletul din echilibrul său şi-i răpeşte liniştea şi circumspecţiunea spiritului. Aşadar afectului îi corespunde un tempo relativ mai repede, care să reflecte ca-ntr-o icoană mişcarea sufletului, deşi acest tempo nu e-n toate împregiurările acelaşi, ci se modifică naturalminte după diferitele afecte înseşi şi după diferita lor cauză. Reflexiunea, fiind espresiunea spiritului contras în sine şi concentrat asupra unei idei generale, pretinde din contra un tempo mai întîrziat. Şi reflexiunea se distinge iarăşi înăuntrul său, căci espresiunea unei cugetări de-o valoare generală e or productul observării unui obiect singuratec şi [o] reflexiune care apoi se contrage într-o sentinţă, or e concluziunea unei pasionate mişcări a sufletului, care se reculege într-o reflexiune şi în intuiţiunea ei îşi 409r priveşte oarecum obiectiv starea sa proprie. În cazul întîi tempoul sentinţei şi a reflecţiunii generale va creşte neapărat faţă cu pasajele ce-i preced, pentru că în ea sufletul îşi ia un avînt mai mare. Aşadar, îndată ce cugetarea generală se arată a fi o ridicare a sufletului din contemplaţiuni premergătoare a sufletului, această ridicare va grăbi tempoul deodată cu un accent mai energic. Însă dacă afectul trece (se preface) într-o reflexiune şi se sfîrşeşte cu o sentinţă atunci aceasta pretinde relativ cu mişcarea precedentă a sufletului un tempo retardiv, pentru că omul prin acea generalitate a cugetării se recheamă din afect şi se reculege. Tempo mai repede sau mai încet e fireşte totdeuna numai relativ, pentru că, trebuind a fi comparat cu cel ce precedă şi cu cel ce urmează, trebuie să se amăsure acestora. E evident că această schimbare din afect în reflexiune or viceversa are şi ea o mulţime de umbre şi că ele intră adesea neobservabil în tranziţiunile schimbărei. Toate aceste nuanţe fine are să le reproducă tempo în schimbarea sa întîmplătoare. 
Afectul în manifestarea lui prezintă şi el o antiteze generală care schimbă natura tempoului. Sau că afectul se prezintă în toată nemijlocirea sa, şi atuncea el se anunţă şi prin vorbire în toată goliciunea lui de-o espresiune a mişcărei sufleteşti, sau el se manifestă printr-o imagine. În forma sa din urmă însă el nu se prezintă cu acea putere nemijlocită care să domine subiectul întreg, căci omul, concentrînd zguduirea sufletului

        {EminescuOpXIV 326}

său într-o imagine, îşi face totodată obiectivă starea lui proprie şi se eliberează într-un înţeles oarecare de dominarea absolută a afectului. Această antiteza condiţionează şi un tempo deosebit. Afectul gol, pentru că denunţă o mai mare dominare asupra sufletului, trebuie să se şi mişte într-un tempo mai repede; afectul însă ce se prezintă într-o imagine - într-unul mai moderat, căci în imagine se reflectează afectu1 şi de-aceea nu mînă sufletul cu atîta forţă, căci sufletul se priveşte intuitiv pe sine însuşi în acea imagine şi se face obiectul sau propriu. Cu cît e mai esecutată o imagine cu-atîta omul cel coprins de pasiune arată învingerea naturei sale ideale. Imaginea esecutată, comparată cu curata espresiune a afectului, va cere un tempo mai încet, pentru că în acea imagine sufletul se abandonă unei plăceri oarecare. Cu cît imaginea e mai fugitivă şi mai contrasă cu-atîta spiritul persistă mai puţin asupra ei şi cu-atîta mai mult se grăbeşte şi tempo. Aceste tranziţiuni din espresiunea curată a afectului în espresiunea lui prin imagine, cît şi mai îngusta sau mai întinsa esecuţiune a acestei din urmă prezintă fireşte o varietate foarte mare, căreia însă trebuie să-i corespundă întotdeuna o nuanţare asemenea în tempo. 
Simţire şi cugetare, afect şi reflexiune ca espresiunea vieţei psihice a individului formează se-nţelege momentele principale în cari se dezvoltă înainte-ne fiecare caracter dramatic, dar nemărginitei varietăţi a acestor două momente principale nu corespunde decît un tempo nuanţat tot cu-atîta varietate. Privită din partea asta fiecare figură dramatică nu e decît o efuziune lirică care s-a individualizat. Însă în reprezentarea dramatică poate să se-amestece şi momentul epic, care se arată în elementul naraţiunei. Se-nţelege că acest moment nu se-prezintă niciodată curat, căci declamatorul se arată şi el, într-un mod oarecare, că e mişcat de impresiunea celor enarate şi reflectă într-un mod cert în vorbirea sa această impresiune. Acest moment epic percurge fireşte toate gradele, de la o descriere obiectivă a întîmplărei, pe care naratorul o dezvoltă cu o linişte epică ca pe un fapt cu totul discret de personalitatea şi simţirea sa, pînă la participarea cea mai vie şi mai personală la cele enarate, astfel încît factele ni se transmit prin mediul simţirei. Aicea naraţiunea obiectivă trece şi se identifică cu mişcarea psihică a naratorului şi în o descriere care reproduce impresiunea însuşi a factului. Aceste scăriri trebuie să le reproducă şi tempo, mişcîndu-se încet şi moderat în naraţiunea liniştită şi obiectivă, crescînd în ondolaţiuni din ce în ce mai repezi cu cît e mai vie impresiunea pe care ne-o dă naratorul despre obiectul său. Daca însă sufletul întîrzie mai lung timp la zugrăvirea naraţiunii, atunci această întîrziere cere un tempo mai încet, pentru că aicea sufletul nu e nemijlocit pornit de impresiune, ci şi-o obiectivează. în părţile zugrăvitoare a unei naraţiuni se probează mai mult elementu1 epic, retardiv, şi acestui element îi corespunde un tempo moderat. Aceste indicaţiuni ar fi să procure în genere intuiţiunea nemărginitei varietăţi a declamaţiunii dramatice şi mulţimea nuanţărilor ce-i trebuiesc acelei varietăţi. Dar precum în genere nu se poate învăţa decît o parte a artei, tot astfel şi nimerirea într-acelaşi timp a tuturor a acestor momente nu poate fi [treabă] a instrucţiunii, ci a unei naturi creatoare. Cu toate astea însă, ştiinţa are dătoria de-a pricepe toate aceste părţi a culturei artistice, fără a cărora complex nici că e posibilă crearea unui întreg artistic. 

DECLAMAŢIUNEA ARTISTICĂ
1. LEGEA DECLAMAŢIUNII EPICE

Însă toate aceste legi a vorbirei trebuie să se realizeze în diferitele speţii ale poeziei. De-aceea lucrul de căpetenie e o aplicare generală a lor. Fireşte însă că după terenul poeziei el[e] vor lua o formă diferită. Această individualizare însă ne

        {EminescuOpXIV 327}

prezintă o varietate multicoloră, ci e fixată prin speţiile poeziei. Ele ni dau aşadar cu necesitate formele declamaţiunii poetice. Şi fiindcă poezia se desparte în cele trei speţii, de epos, lirică şi dramă, rezultă dintr-asta şi o triplă împărţire a feliurilor de declamaţiune poetică: în declamaţiunea epică, lirică şi dramatică. 
Şi precum drama e o monas mai înaltă a eposului şi a liricei, tot astfel şi declamaţiunea dramatică e o pătrundere reciprocă a declamaţiunei epice şi a celei lirice. Deaceea declamaţiunea dramatică coprinde în sine cea mai mare varietate şi cere o cultura naltă a vorbirei. Alături cu el [ea] declamaţiunea epică şi cea lirică apar numai ca nişte stadii şi studii preliminare. 
Pentru reprezentatorul dramatic declamaţiunea cea dramatică e ţinta cea necesară. Însă fiindcă felul acesta de declamaţiune presupune cunoaşterea declamaţiunii epice şi a celei lirice, de-aceea într-un studiu sistematic a declamaţiunii dramatice aceste din urmă trebuie să fie tratate ca studii preliminare. În sistema artei noastre e acesta locul unde ştiinţa are de-a aduce la conştiinţa de sine diferinţele genetice din declamaţiunea poetică. Esenţa unei declamaţiuni artistice consistă într-aceea că ea redă atît caracterul general cît şi cel speţial a obiectului ce ea-l declamă. Spre acest scop însă trebuie ca cineva să se adîncească c-o abnegaţie de sine în obiectul acela pe care vrea să-l re-nvieze şi în sufletul altora. 
Această abnegaţie de sine declamaţiunea epică după natură o cere mai puţin decît celelalte speţii a declamărei. Declamatorul lasă ca să treacă pe dinaintea auditorului toate acele procese descrise de poet, astfel încît ele să se impună auditorilor ca o naraţiune poetică şi nu ca o întîmplare din viaţa naratorului. Această declamaţiune e de-aceea esenţial recitativă, adică fără dezapropriaţiunea personalităţii sale proprii. Recitatorul urmează într-adevăr impresiunilor cari se escită în el prin natura obiectului, însă fără de-a se demite de individualitatea sa. La gingaş, la ceea ce escită groaza, energiei pasiunilor, tuturor acestora el li dă un corespunzător colorit de ton, însă el totuşi esprimă toate afectele acestea ca un ce despărţit de el. Cu un cuvînt el e totdeuna narator, rapsod. Deaceea în declamaţiunea epică abandonul pasionat, schimbarea personalităţii sale în obiectul care se declamă sînt cu totu1 inadmisibile. Schimbarea diferită în ton şi tempo e numai o urmare a impresiunilor diferite ce le fac obiectele asupra declamatorului şi pe care el vrea să le reproducă şi în auditori. El rămîne însă totdeuna atît pentru sine cît şi pentru auditor despărţit de materia sa. Cu toate astea declamaţiunea epică va trebui să constituie un studiu deosebit pentru reprezentatorul dramatic. El învaţă aicea acea linişte şi claritate în espresiune condiţionată de despărţirea declamatorului de obiectul său, deşi toate impresiunile deosebite pe cari le provoacă obiectele şi situaţiunile vor trebui indicate. Fără de-a deveni uniform or trăgănat, artistu1 trebuie totuşi să se ferească de-a cădea într-o astfel de dezapropriaţiune. de sine însuşi şi să plutească ca epopea însăşi între mişcare şi linişte, între contemplaţiunea comodă a obiectului singuratec si între progresul acţiunii. Cu deosebire se cere la asta tratarea artistică a exametrului, după cum am pomenit şi mai sus. 
Declamaţiunea se mai nuanţează încă şi după cele două mari antiteze: a epopeei antice şi a celei romantice. Abstrăgînd de la diferinţa dintre exametru şi stanţa modernă, epopea antică cere în declamaţiunea sa un alt ton fundamental decît cea romantică. Epopea antică e după natura sa mai obiectivă, e mai puţin întreţesută de reflexiune şi sentiment, ea dezvoaltă acţiunea înainte-ne mai mult în decurgerea ei liniştită, şi de-aceea ea cere o linişte mai mare şi o claritate sensibilă în declamaţiune, apoi o mare cultură plastică a tonului spre a reda întreaga espoziţiune în tot naivul ei detaliu. Aşadar tonul va fi mai puţin colorat de simţămînt, ci impresiunile obiectelor vor trebui să fie reflectate mai mult prin accentul simbolic. În epopea romantică, la care numărăm cu deosebire pe Tasso, Ariost şi Camoens, intensivitatea

        {EminescuOpXIV 328}

putem zice focul simţimîntului, muzicalul rimei vor condiţiona, pe lîngă toată obiectivitatea, un alt ton fundamental, prin care numai putem reda spiritul romantic în toate direcţiunile sale. 
O instrucţiune sistematică va alege pentru declamaţiune traducţiuni perfecte din epopee clasice şi romantice, spre a face înţelese sufletului distincţiunea caracterului genetic al amîndorora şi prin modul de recitare. Dacă mai adăogăm pe lîngă asta cîteva bucăţi din epopea idilică, din Luisa lui Voss sau mai cu seamă din Hermann şi Dorothea, spre-a-şi însuşi nuanţa tonului mai uşor şi-a unui exametru tratat mai liber, atuncea am cam percurs în general caracterele cele mai esenţiale a declamaţiunii epice. La declamaţiunea epopeei idilice lucrul de căpetenie e artea ca, prin modul recitaţiunii, să fim transpuşi în sfera mai îngustă a vieţii familiare şi ca prin urmare versul să se apropie mai mult de conversaţiune. Dacă însă coprinsul p-ici, pe colea se ridică asupra tonului vesel şi uşor al vieţei familiare prin măreţia descrierei sale or, ca-n Hermann şi Dorothea, printr-un fondal istoric, atuncea, în asemenea momente de ridicare, declamaţiunea are de-a reproduce această antiteză prin o mai mare greutate în ritm şi printr-un ton mai purtat. 
Se vede din cele zise cît de fructifere pot a se face aceste studii preliminare a declamaţiunii epice pentru conceperea şi tratarea diferitului ton fundamental. Pentru că la noi nu e ca la cei vechi, unde artea declamaţiunii epice, lirice şi dramatice era împărţită la diferiţi artişti, cari-şi făceau din asta activitatea speţială a vieţii lor, de-aceea la noi artistul dramatic ar trebui să fie în faptă maestrul recitaţiunii artistice şi de-aceea stă în natura lucrului de-a primi şi declamaţiunea epică ca pe-un moment din dezvoltarea sa. 

2. LEGEA DECLAMAŢIUNII LIRICE

Declamaţiunea epică are cu deosebire scopul de-a favoriza ţinuta obiectivă a declamatorului şi liniştea şi claritatea recitaţiunii, însă declamaţiunea lirică, considerată ca prostudiu a celei dramatice, are să serve cu deosebire la aceea ca să dezvolte simţul pentru declamaţiunea poetică a unui întreg estetic. Declamatorul nu merge în epos pînă la dezapropriaţiunea personalităţii sale, ci din contra susţine în 411v recitaţiunea sa diferinţa dintre el şi ceea ce el reprezintă. Altfel în lirică. Aicea declamatorul ia un simţămînt dezvoltat în sine într-o viaţă concisă şi îl esprimă apoi ca şi cînd ar fi propria sa fiinţă, însă pe un grad mai nalt de simţibilitate. Poezia are să pătrundă la suflet în declamarea ei lirică ca o operă proprie a cititorului, simţită liber de el. Asta e posibil însă numai într-atîta întru cît poezia se prezintă ca un act al internului propriu a cititorului, ca o efuziune liberă a sufletului lui mişcat care, ca atare, are de-a fi reprodusă în acelaşi ton în care opera a fost simţită primordial. Declamaţiunea într-adevăr artistică a poeziei lirice consistă aşadar într-aceea că lectorul poate să reproducă cu toate modulaţiunile ei acea dispoziţiune poetică care-a inspirat şi a formulat opera lirică astfel cum este ea. Pentru a putea aceasta se cere: întîi, ridicarea la unitatea simţămîntului, în urmă, dominarea asupra coprinsului întreg a legilor culturei tonului pe care le-am dezvoltat noi. Pre cît e de nemărginit de varie natura şi formele simţirei lirice pe-atît de nemărginit de variată e şi declamaţiunea ce-i corăspunde. O distingere, cea mai aproape şi cea mai generală, deşi prea puţin suficientă, ni prezintă caracterele genetice a liricei. Însă acestea sînt pentru declamaţiune de-o categorie foarte subordinată, căci aicea totul atîrnă de la modul cum ele sînt tratate de cătră autor. Cîntecul ca şi oda sînt determinaţiuni de-o întindere foarte vastă, cari ele de sine nici nu decid care să fie tonul fundamental al declamaţiunii lor, ci coprinsul şi modul cum acesta e tratat - iată legislatorii proprii pentru fixarea în fiece timp a tonului fundamental din declamaţiune. 

        {EminescuOpXIV 329}

Declamaţiunea lirică are să serve viitorului declamator la conceperea şi tratarea unui întreg estetic. Aicea el are ocaziunea de-a se ridica de la cîntecul cel mai simplu pînă la cel mai grandios tablou tonic, are ocaziunea de-a manifesta prin voce toate modulaţiunile simţirei şi a cugetărei. E clar că virtuozitatea în declamarea lirică prezintă mari foloase pentru espresiunea caracterelor dramatice; deja de-aceea pentru că în urmă fiece caracter prezintă o schimbare nemărginită de simţăminte lirice şi fiece caracter în genere poate fi considerat ca un întreg liric ce se răzlăţeste de la trupina unei direcţiuni originale, astfel încît simţirile şi reflecţiunile sale singuratece sînt ramurile şi crengele cu frunze ale lui, cari toate-şi trag hrana lor din rădăcina caracterului. Spre a trata sistematic declamaţiunea lirică ca pe un studiu preliminar al artei ar fi bine ca să se facă începutul cu recitaţiunea unor mici poezii lirice în care domină o simţire simplă şi intensivă, într-o formă neîmpodobită. 

 singura normă e pronunţia saloanelor din Iaşi or Bucureşti, nu, pentru că e a saloanelor, salon or cîmp înaintea obiectivităţii sînt egal îndreptăţite în această privinţă, ci pentru că acea pronunţie e oarecum o abstracţiune curată din pronunţiile varii ale poporului nostru însuşi; rădăcina pronunţiei curate e tot aşa poporul, el e însă tot aşa de bine şi rădăcina pronunţiei spurii. 

Aicea-i lucrul de căpetenie de-a nimeri tonul fundamental al simţămîntului şi de-a-l reproduce sub o formă nepretenţioasă. Pentru asta sînt cu deosebire potrivite micele cîntece ale lui Gothe, cari răpesc prin simplitatea şi naturalitatea lor şi a căror suflet consistă parte într-un abandon cătră fiinţa iubită, parte din simţămîntul naturei. Cititorul prin studiul lor va putea să cîştige cu deosebire declamaţiunea bine esecutată şi nuanţată pînă-n detalii a unei singure simţiri fundamentale. Drept antiteză să se aleagă poezii de acelea în cari prevalează patosul cugetărei şi unde învălişul cel poetic a luat o formă oarecare. De astea se ţine cu deosibire cercul liricei lui Schiller. Poeziile de speţia întîi respiră caracterul unei intensive însufleţiri, şi acest caracter declamaţiunea are a-l reproduce prin resignată abandonare în simţămînt. În poeziile de speţia a doua e altfel. Aicea lectorul are de-a se nalţă mai mult la unitatea cugetărei şi, purtat de această cugetare, el are să răzlăţească asupra auditorilor dispoziţiunea lirică. Aicea predomină în compoziţiunea poetică patosul cugetărei şi de-aceea declamaţiunea va trebui s-o transmită aceasta sufletului cu deplină energie. De-aceea pentru poezii de felul acestora ajunge deja înţelegerea lor şi ridicarea la cugetarea poetului pentru a le putea declama bine; pe cînd poeziile simple a întîiei speţii nu pot fi reproduse cu deplin efect decît printr-o intuiţiune poetică care să se poată transporta cu totul în subiectiva lor dispoziţiune psihică. Pentru declamarea lor trebuie o natură pronunţat poetică, care să prefacă şi să readucă pentru auditori la claritate sensibilă viaţa deplină a simţămîntului. Se vor găsi mult mai lesne individe care să poată citi cu efect o poezie dominată de cugetare de-a lui Schiller decît de-acelea care să poată renaşte poetic acele sunete simple a simţămîntului de natură, a gingaşului dor de plăceri ale iubirei din Goethe. 
Declamatorul va călca într-un al treilea cerc tractînd poeziile acelea cari s-au născut din îmbătarea voluptoasă a fantaziei, din plăcerea ce-o găseşte 412v fantazia în puterea sa creatoare. În contrast cu poeziile cari sînt espresiunea simplă a unei simţiri or a unei cugetări, acelea se pot numi ca propria liră artistică, într-un sens mai pregnant. În cele dentîi simţămîntul or dispoziţiunea subiectivă caută numai o formă diafană, încît această formă caută a ieşi din suflet c-un fel de necesitate naturală şi par a însemna mai mult obiectul însuşi, din care caută aceste poezii mai întotdeuna sînt de ocaziune. (În poeziile cele din urmă însă. ) În poeziile de categoria a doua însă fantazia formează pentru plăcerea ei proprie, spre-a se gusta ea însăşi în puterea şi cutezanţa ei universală. Aicea sufletul apăsat nu caută aşa de mult espresiunea fidelă a internului ei, ci creatorul îşi găseşte plăcerea şi mulţămirea lui sufletească în artea formarei, în bogăţia (luxurioasei) risipitoarei sale fantazii. 

        {EminescuOpXIV 330}

De cercul acesta se ţin multe din cîntecele Divanului din Vestost, lirismul pompos întreţesut în dramele spaniole şi apoi cea mai mare parte din poeziile lui Ruckert, a cărui distinctivă treaptă de arta constă tocmai într-aceea că întrupează intuiţiunile fantaziei prin mijlocul virtuozităţii în formare şi a nemărginitei dominări ce o esersă în lumea formelor; şi pentru a împodobi aceste forme el nu se sfieşte de-a întrebuinţa universul întreg cu o libertate atît de temerară şi cu o cutezanţă desultorică. Această speţie de poezii lirice cer o analogă declamaţiune poetică. Acea plăcere ce-o află fantazia în sine însăşi, acea variaţiune a formelor pe cari le percurge fantazia într-o singură poezie, jucîndu-se cu cele mai mari greutăţi ce şi le crează ea însăşi, toate astea trebuie să pătrundă şi la urechea auditorului. Aicea vocea are nevoie de cea mai mare bogăţie de modulaţiuni şi de dominare asupra tuturor speţiilor de accent, căci vocea are să realizeze (pe deplin) în acelaşi timp şi după trebuinţă elementul muzical din rime, greutăţile în ritm şi compoziţiune create cu intenţiune de poet, refrenul se revine întotdeuna cu o altă acompaniere, jocul cu sunetul şi temeritatea în formarea vorbelor. Declamaţiunea acestei speţii de poezii, pusă-n faţă cu simplitatea declamaţiunii poetice a speţiei întîi, e un contrast şi am putea s-o numim, împrumutînd o espresiune muzicală, cu terminul de declamaţiune figurată, şi într-adevăr aicea virtuozitatea vocei se sileşte a ajunge bogăţia formelor poetice şi a dispune liber peste ele. Numai voci pline de sunet, mari şi esersate deplin în toate direcţiunile vor fi în stare să eserseze o influinţă deplină în această a treia 413r speţie a liricei. În sistemul instrucţiunii speţia aceasta se prezintă, cum am arătat-o, ca stadiul propriu de virtuozitate în declamaţiunea lirică şi, ca atare, ea are să fie înşirată ca membru al sistemei întregi. 
Ca stadiu de tranziţiune în declamaţiunea dramatică am putea să însemnăm baladele şi romanţele, pentru că în ele se pătrund deja reciproc elementul epic cu cel liric. Deşi încă sub forma lirică. Afară de-aceea în ele simţămîntul şi cugetarea ni se prezintă sub forma unei naraţiuni epice, a unei acţiuni ce se desfăşoară dinainte-ne. Fireşte că acţiunea nu e-n ele decît un moment, pentru ca-n ea să se prezinte vederei intuitive unitatea simţămîntului; însă prin ea totuşi pătrunde deja elementul dramatic. Aşadar: începem cu acele romanţe şi balade simple în cari elementul epic al naraţiunii e încă subordonat şi în care simplitatea simţirei fundamentale cere a fi reprodusă printr-o declamaţiune tot aşa de ne-mpodobită şi depărtată de orce lux retoric, apoi trecem la acele în cari cugetarea fundamentală e cu deosebire de-o natură etică, cugetare care pe de-o parte să pregneze o luptă şi o învingere în domeniul spiritului moral, pe de altă să dezvolte aceste într-o descriere epică plină de artă. Contrastul liricei lui Gothe şi-a lui Schiller s-ar putea şi-aicea împărţi între aceste două forme de compoziţiune. În lirica lui Gothe domină momentul simţirei simple, sufleteşti (Regele din Thule, Erlkonig, Pescarul, Cîntăreţul), în lirica lui Schiller e patosul etic care se dezvoltă într-o naraţiune epică, plină de artă (Chezăşia, Afundătorul, Fridolin, Lupta cu zmeul, Contele de Habsburg ). Fireşte ca acest contrast nu-l fixăm ca absolut între amîndoi poeţii, pentru că Mireasa din Corint şi Zeul şi Bajadera ale lui Gothe aparţin fără contestare speţiei a doua. Declamaţiunea va trebui să corespundă şi acestei diferinţe. Modul de esprimare a sentimentalei romanţe, simplu, mai naiv şi depărtat de orce patos retoric, pretinde în reproducerea sa înainte de toate pătrundere[a] acelui element însufleţit care-o caracteriză; romanţa va să zică nu pregnează elementul epic prin coloratură de ton; baladele de speţia din urmă cer din contra o virtuozitate în declamaţiunea coloratoare şi părţile epice cer cu deosebire o declamaţiune care să clarifice intuitiv ideea ce conţine. De-aceea ele şi sînt o şcoală minunată. Aicea vrem ca recitatorul să puie înainte-ne întreaga bogăţie a naraţiunii epice într-o viociune oarecum dramatică. Aceste diferinţe, concepute de noi în privinţa compoziţiunii poetice, sînt acelea [după care] s-ar putea distinge productele lirice în genere, sau cel puţin declamaţiunea poetică arangeată după aceste categorii s-ar putea trata mai cu folos şi ar deveni mai fructifere pentru artistul reprezentator. 

        {EminescuOpXIV 331}

3. LEGEA DECLAMAŢIUNII DRAMATICE 

Am tratat declamaţiunea lirică şi cea epică numai ca nişte studii şi trepte preliminare a celei dramatice. Declamaţiunea dramatică e după natura ei cea mai bogată, cea mai varie si cea mai grea, pentru că ea trebuie să reproducă în intuiţiune vie o lume întreagă de personalităţi deosebite şi determinate în sine. De-aceea declamaţiunea epică şi cea lirică ea le are în sine ca pe nişte momente ale ei. Declamaţiunea dramatică constituie aşadar culmea părţii întîie, ce tratează despre arta vorbirei în genere. Fiindcă vorbirea e pentru artist mijlocul necesar pentru realizarea caracterelor, de-aceea fireşte că întrebuinţarea ei cea liberă şi mai multilaterală e în declamaţiunea dramatică. Această declamaţiune presupune, se-nţelege, atît concepţiunea caracterelor cît şi cunoaşterea afectelor şi a modului de-a le manifesta, de-aceea ea anticipează oarecum partea a treia a reprezentărei caracterelor, pentru că ea nu e posibilă decît prin mijlocul cunoştinţei secretelor acelei reprezentări a caracterelor. Cu toate astea în sistema dezvoltărei întregi, care are de scop absolut al ei reprezentarea dramatică, declamaţiunea dr[amatică] nu poate să cuprindă un alt loc decît acesta pe care i l-am designat noi. Am observat deja în introducerea părţii speţiale că rezolvarea deplină a multor puncte nu e posibilă decît cunoscînd organismul întreg al artei noastre, astfel încît aceste, deşi aparţinînd fiecare unei trepte anumite, totuşi nu pot fi pricepute decît ca rezultate a întregului. De această categorie de puncte se ţinea cu deosebire declamaţiunea dramatică. Dar ca moment al dezvoltării ea totuşi nu poate ocupa un alt loc de[cît] pe-acela de la capătul părţii întîi, a părţii ce are de obiect arta declamaţiunii, căci în cea dramatică se realizează toate legile artei acesteia; deci declamaţiunea dramatică formează piatra firească de încheiere a acestei părţi. Pentru că ea nu are a face cu întruparea caracterului prin gest, ci pentru că ea nu lucrează decît prin puterea vorbirei, de-aceea locul ei nu poate fi abia la reprezentarea caracterelor, unde să figureze ca culminaţiunea artei dramatice, deşi ea nu poate ieşi în deplina ei arătare decît prin o anticipaţiune a noţiunilor ce-i succed. De-aceea şi ajunge de-a fi însemnat locul ce are să-l ocupe declamaţiunea dramatică în calitatea ei de element al dezvoltărei pentru artistul dramatic. 
Abia în declamaţiunea dramatică se va arăta măsura productivităţii artistului şi puterea lui de-a se (face) desface cu totul de personalitatea lui, de-a se nega pe sine însuşi. Cineva dotat cu mijloace fericite de ton, cu o însemnată cultură artistică şi cu o simţire adîncă şi adevărată va putea lesne să citească cu oarecare virtuozitate lucruri epice şi lirice şi cu toate astea în declamaţiunea dramatică s-ar putea să nu-i succedă. Căci declamaţiunea dramatică se-ntemeiază, cum am mai zis-o, pe dezapropriarea de sine însuşi, pe despoiarea totală de personalitatea sa proprie, pe transformarea într-o altă fiinţă cugetătoare şi cu voinţă, care vrea să fie concepută şi esecutată în unitatea ei proprie. Progresul de la declamaţiunea epică şi lirică la cea dramatică e aşadar o săritură calitativă. Daca lipseşte acea versatilitate de fantazie de-a se preface într-o clipă în altă personalitate sau puterea de-a şi persista în această schimbare de sine însuşi, atuncea declamaţiunea dramatică nu-şi va împlini niciodată noţiunea sa; declamatorul încă, din contra, de pe terenul dramei ne-ar transpune pe acela al liricei. Fireşte că actorul [are] de-a se esercita cu deosebită şi silinţă şi în toate părţile cu declamaţiunea dramatică, mai întîi a caracterelor singulare, şi după accea abia va trece la declamarea unor opere întregi. Căci aicea abia află ceea ce poate el pur şi simplu numai prin puterea tonului şi prin intuiţiunea poetică, fără iluziunea sensibilă a măştei şi a costumului şi fără elocuţiunea fizică (gestul şi jocul de scenă). Prin un eserciţiu des şi repetat cu înţelegere de felul acesta actorul se-nvaţă de-a se familiariza repede cu un caracter al opului şi de-a citi deodată de pe foaie. Cu cît se va esercita cu mai multă seriozitate această parte a artei de cătră artişti cu-atîta vom cîştiga mai mult în cultură şi ca oameni, căci prin aceasta se familiarizează din ce în ce mai mult cu spiritul intim al

        {EminescuOpXIV 332}

operei de artă şi începe a înţelege mai bine intenţiunile mai adînci ale poetului. Din nenorocire sînt mulţi actori cari, într-o rolă sau într-alta, ajutaţi de-un fizic sau de-o mască fericite, produc nişte efecte mai ca artiştii; dar cînd îi pui cartea-n mînă şi-l avizezi la puterea propriei lor imaginaţiuni productive, la înţelegerea poetică a autorului şi la formularea tonului, atunci într-adevăr că ni se par nişte busilori (Stumper), pentru că aicea fiecare călcătură falsă a vocei şi fiecare rău sau defel pricepută [intenţie] a poetului iese pregnant pe suprafaţă şi nu poate fi acoperită cu nici un fel de accesoriu. De la citirea dramatică a singuratecelor role mai e de făcut pasul din urmă la citirea unui întreg dramatic: culmea a toată declamaţiunea dramatică şi a toată arta vorbirei. Se cere însă coexistenţa celor mai strălucite însuşiri spre-a reproduce în fantazia auditorului prin declamaţiune un întreg dramatic ca o operă de arte vie în sine. Abia timpul cel mai nou a făcut dintr-asta în Germania o artă proprie şi de sine stătătoare, de-a cărei fundator şi strălucit interpret se poate privi L. Tieck. Pentru o rezolvare deplină a acestei probleme atît de grele se cere atît priceperea deplină a întregei opere de artă în relaţiunile sale generale, speţiale şi singuratece cît şi puterea de-a determina esact toată mulţimea diferitelor personalităţi prin versatilitatea vocei şi de-a le reproduce în sufletul auditorilor ca pe nişte figuri vie. Prelectorul dramatic are aşadar să plutească oarecum asupra întregului op de artă, totodată însă el are de-a procede în fiece moment la această renegare a personalităţii sale pentru vrouna din personalităţile deosebite a opului. Prin momentul întîi el ţine toate figurele diferite într-un singur întreg şi-i impune auditorului asigurarea, cea atît necesară pentru orice gustare a artei, cumcă lectorul poartă în sine însuşi, în intuiţiunea sa intelectuală, unitatea acestei varietăţi vii. Prin momentul al doilea i se descopere lectorului acea lucrători internă a caracterelor pe cari el le ascultă în mişcările lor cele mai secrete şi în motivele lor cele mai intime şi pe cari apoi ni le descopere şi nouă cu o claritate diafană. 
Pentru că prolectorul dramatic concentră în el unitatea cea vie a tuturor figurelor deosebite, de-aceea opera poetică se va reproduce în mare parte mult mai clară şi mai amăsurată în intuiţiunea auditorului cult decît prin reprezentarea scenică, unde roluri subordinate se joacă aşa de rar bine; pe cînd, din contra, la un prolector dramatic care pricepe toate celea în legătura lor internă şi în semnificarea lor necesară pînă şi figurile cele laterale vor fi reproduse cu cea mai deplină esactitate. Lipsa de orce mijloace care să escite iluziunea afară de ton face ca acest fel de mulţămire sufletească să nu fie accesibilă decît spiritelor culte; căci aicea spiritul poetului, liber şi separat de orce material şi fără pîrghia iluziunei sensibile, coincide cu auditorii lui. Cine aduce cu sine într-un mod or într-altul un interes de-o natură materială adăogat artei acela aicea nu va găsi satisfacere deplină, şi la oameni ca aceştia entuziasmul pentru felul acesta de mulţămire sau e simulat numai, sau se-ntemeiază pe-o înşelare de sine însuşi. Dacă vanitatea de-a trece de-un spirit cult n-ar ordona de-a acoperi cîteodată pînă şi aplecarea cea mai internă a naturei sensuale apoi am vedea că mulţimea cea mai mare ar prefera cea mai mediocră reprezentare a unei efemere piese de teatru celei mai admirabile lecturi a unei drame shakespearian. Căci în cazul dentîi se mai grămădeşte o sumă de divertismente şi plăceri prin cari se escită totuşi natura sensuală; pe cînd în declamarea artistică a unei mari opere de poet nu e şi nu cere a fi mulţămită decît numai natura suprasensuală şi ideală. 
S-a făcut deja adesea întrebarea dacă lectorul dramatic are de-a urmări aceleaşi legi pe cari le urmăreşte şi reprezentatorul dramatic?  Deja împrejurarea că fiecare din ei dispune de mijloace diferite şi adică neegale ar trebui să stătorească o diferinţă între amîndouă puntele de vedere. Marginea temelor amîndorora consistă însă tocmai în natura neegală a mijloacelor. În cursul poeziei lectorul nu are decît intuiţiunea sa proprie şi puterea vocei, de-aceea nici nu poate voi ca să efectueze o

        {EminescuOpXIV 333}

iluziune sensibilă. Într-adevăr noi trebuie să fim induşi prin el în diferitele caractere şi în natura lor internă, aceste apoi trebuie într-adevăr prin ton să se prezinte spiritului nostru ca individualităţi separate; însă aceste distrugeri şi contraste nu se dezvoltă decît numai pentru intuiţiunea nesensuală poetică. Deşi tonul fundamental trebuie să se modifice după caracteristica esenţială a individualităţilor, totuşi aceasta nu trebuie să se-ntîmple astfel încît în zugrăvirea caracterelor tonul natural să se acopere cu desăvîrşire şi să devină de nemaicunoscut. Ştim prea bine şi nici nu vrem s-o uităm că unul şi-acelaşi spirit poate să realizeze dinainte-ne cele mai diferite figuri şi că prin această putere a negărei de sine el le şi poate separa bine una de alta; însă această conştiinţă să nu ni se cate a o stinge prin vînarea în sine prea fără urmări, după o totală distingere a tonului la diferitele caractere. Din această concepţiune cu [to]tul pe dos se poate esplica ciudata aberaţiune în care se lăsase sedus un lector cunoscut, de a renega în role femeieşti cu totul vocea lui de bărbat şi de-a se servi în ele de falsetă (Fistelstimme), o transformare care nu putea să producă decît o impresiune comică şi care în urmă după cum se vede a fost părăsită. Cumcă o declamaţiune artistică va colora distinctiv şi prin tonul fundamental deosebirea dintre princesa şi Eleonora, Eboli şi regina în Don Carlos, Porzia şi Nerissa, regina şi Ophelia şi cumcă le va însemna pentru ochiul spiritual ca pe nişte figuri distinse una de alta, asta se-nţelege de sine, însă aceste deosebiri nu trebuie să apară decît sub formă de reliefuri ce se ridică pe unul şi-acelaşi plan ce le ţine laolaltă, iar nu ca figuri rotunzite, nedependinte una de alta şi de sine stătătoare, precum ni le prezintă în deplină sensibilizare reprezentaţiunea dramatică. Daca în esecuţiune se şterge cumva această deosebire ce esistă între reprezentaţiunea scenică, unde individualităţile diferite sînt împărţite la tot atîtea personalităţi sensibil diferite, şi între lector, care, ca unul ce este, are el însuşi de-a se împărţi în această mulţime de figuri, fără însă de-a înceta cu toate astea de-a fi tot el unitatea spirituală în această varietate, atunci lectorul cade neapărat în pericolul de-a pierde tocmai triumful lui cel mai mare, acela adecă de-a descoperi cel mai dinăuntru laboratoriu al personalităţilor. Prin lectorul dramatic au să [se] dezvălească toate afectele şi simţămintele, ba chiar întreaga energie a pasiunilor, într-o esecuţiune pregnantă şi în determinarea cea mai deplină şi mai personală a lor; asta-i problema cea mai mare a nobilei sale arte. A înlocui o deplină şi intactă espresiune dramatică prin nişte indicaţiuni cu care nu unim în genere decît nişte închipuiri foarte neclare, asta însemnează a necunoaşte cu desăvîrşire natura declamaţiunii dramatice şi de-a o enerva (aplatisa) într-o simplă recitaţiune epică. Vrem să pătrundă asupră-ne întregul torent de munte al pasiunilor, întreaga cutezanţă fierbătoare a umorului, vrem a însoţi caracterele prin toate vicisitudinile simţămintelor şi pînă la izvorul cugetărilor şi rezoluţiunilor lor. Cine-a esperiat vrodată puterea declamaţiunii dramatice acela va stima o artă care e fără orce aparat şi poartă (schela) maşinăria ei întreagă simplu numai în spiritul şi tonul lectorului, şi care cu toate astea e în stare să procure cea mai spirituală înălţare şi cea mai curată mulţămire poetică, şi totodată din greutatea problemei însaşi va înţelege raritatea unei profesări solide. 

ARTA ENARĂREI ÎN POEZIA DRAMATICĂ

Întrebarea că "ce efecte trebuie să facă naraţiunea dramatică de pe scenă? " se poate rezolva în două cuvinte. E clar că pentru arta narărei nu se pot stabili reguli abstracte şi generale; numai aceea se poate stabili din început că în orce împrejurări e dătoria de căpetenie a naratorului ca întîmplarea ce noi o auzim din gura lui ca trecută să fie narată astfel încît să se dezvolte dinaintea noastră ca o faptă din prezent. Apoi cred că nu mai trebuie să pomenim anume că una din cerinţele generale e aceea că tabloul pe care declamatorul ni-l desfăşoară dinaintea noastră trebuie să ni-l

        {EminescuOpXIV 334}

prezinte cu claritate şi intuitivitate vădită - asta e-un lucru ce se-nţelege de sine; apoi se mai înţelege de sine şi cerinţa care rezultă din cea precedentă, ca adică: să nu ni dea numai trăsuri, lumini singuratece ale tabloului, ci, printr-o concepţiune unitară, pricepută şi vie a tuturor momentelor conţinute în esenţa materiei, el să ni dea o icoană formulată într-un întreg determinat în sine cu artă. După aceaste indicaţiuni scurte şi generale vom cerca, prin esemple, a uni de cîteva din cele mai însemnate naraţiuni dramatice indicaţiuni şi îndegetări mai speţiale. Începem cu naraţiunea lui Raoul în Vergina. 
Se ştie că Raoul povesteşte cea dintîi învingere care-o repurtaseră francezii, pînă atuncea mereu bătuţi, asupra englezilor, cu. ajutorul însă al acelei Virgine eroice, înainte de toate naratorul trebuie să ţie minte că acela cu care vorbeşte el e regele. După aceea el în naraţiunea lui nu are să vorbească ca un simplu sol care face raport cătră comandantul său, ci el trebuie să ne facă să simţim că el e plin de marea importanţă a lucrurilor ce el are să povestească. Şi, deşi ca francez sanguin nu poate să denege focul ce stîrneşte în el însuşi coprinsul naraţiunei sale, totuşi el trebuie să evite toată forţarea or escentricitatea. Tonul fundamental al naraţiunei lui va respira dar un fel de solemnitate, precum o şi cere neapărat situaţiunea. Naraţiunea lui are să prezinte înainte de toate în trăsuri mari o icoană a acelei vergine mîntuitoare. Tot micul colorit de detaliu trebuie să se eviteze cu îngrijire, şi întregul nu trebuie să se reciteze deloc într-un stil declamatoric, cum se întîmplă aşa de des. Ar produce un efect mare daca reprezentatorul ar şti să puie în decursul naraţiunii lui o gradaţiune, psihologic atît de lesne de motivat. El va începe naraţiunea sa cu un fel de sastiseală care fireşte se poate lesne esplica din împrejurimea naltă înaintea căreia el povesteşte, apoi din marea însămnătate a lucrului ce el povesteşte. Căldura lui se-nţelege că se [va] mări în cursul naraţiunii şi va sfîrşi întregul cu tonul unei triumfătoare conştiinţe (a demnităţii sale proprii) de demnitate personală. 
Una din temele cele mai grele dar şi mai interesante pentru cel ce reprezintă e naraţiunea lui Theramene, în Phaedra lui Racine. Şi aicea lucrul de căpetenie e nimerirea tonului fundamental condiţionat de situaţiune şi de caracter. Vrem să vedem dinaintea noastră un om în anii cei mai maturi, aproape de bătrăneţă, care-i transmite lui Theseu teribila ştire despre trista soarte a lui Hyppolit. Fireşte că trebuie să simţim din acest Theramene că el însuşi a participat la durerile pieirii iubitului său Hyppolit şi cumcă acesta vibrează încă în toată adîncimea sufletului său. Deşi această espresiune de durere se măreşte cu cît ajungem mai aproape de catastrofă, totuşi şi începutul naraţiunii trebuie să fie colorat de o suflare dureroasă. Dar, deşi suntem îndreptăţiţi de-a vedea în Theramene toate semnele caracteristice a unei mişcări adînci şi adevărat bărbăteşti, totuşi el va trebui să eviteze cu stricteţă orce espresiune care-ar atinge sentimentalitatea or plîngeroşia (văicărarea). Un moment nu trebuie să uităm nobleţa de caracter a lui Theramene şi deosebita lui relaţiune faţă cu Hyppolit. Pentru că nici el nu-i un mesager or un raportător comun, ci el, ca crescătorul iubitului său Hyppolit, ia parte cu sufletul lui întreg la soarta lui cea grozavă. 
417 r În naraţiunea cea renumită a Ifigeniei vom trebui să simţim mai întîi ce mare luptă sufletească o costă de-a rumpe deodată tăcerea observată aşa de multă vreme asupra strămoşilor ei şi grozăviile comise în casa ei. Începînd cu cea mai nobilă ţinută şi cu o demnitate calmă, Ifigenia va apărea învinsă şi adînc zguduită la povestirea grozăviilor întîmplate în casa lui Atreu şi Thyest, şi ea va da acestei părţi a povestirii ei espresiunea cea mai dureroasă, pe jumătate înecată de lacrimă. 

 

 Însă, ca un tip de fecioară greacă ce este, ea nu trebuie să sucumbe cu desăvîrşire, ci trebuie să plutească asupra durerei cu o victorioasă idealitate şi în acest mod ea va da naraţiunei despre miraculoasa ei mîntuire espresiunea cea mai curată şi cea mai ideală. 

        {EminescuOpXIV 335}

O problemă analogă, deşi de-o natură diferită, are s-o rezolve şi Lady Milford în povestirea ce i-o face lui Ferdinand. Şi ea, după o tăcere lungă, raportează despre trecutul ei. Ea se luptă oarecum după curagiul de-a descoperi iubitului ei părţile umbroase ale vieţei sale, însă cu o demnitate personală ce i se poate ierta ea descopere şi miezul curat uman pe care nu l-a pierdut nici un moment. Lady Milford e foarte simplă şi clară în espunerea întîmplărilor ei. Departe de orce trăsătură de amor propriu or de cochetărie, ea [are] să reproducă tonul cel mai simplu şi mai simpatic al adevărul[ui], prin care are a amesteca o mişcare adînc dureroasă asupra tragicei vieţei sale sufleteşti. Lucrul de căpetenie e aicea ca să ne [convingă] atît pe noi cît şi pe june că Lady, deşi în relaţiuni foarte echivoce cu principele, totuşi n-a pierdut internul ei curat uman. Auditorul să fie convins despre adevărul şi sinceritatea naraţiunii, ca astfel să nu găsească neesplica[bilă] mişcarea adîncă a lui Ferdinand, ci s-o simtă el însuşi. 
Trebuie să mai pomenim două naraţiuni remarcabile în privinţa artistică şi adică: întîi naraţiunea lui Othello, în Othello lui Shakespeare, în care el espune Senatului geneza relaţiunii lui cu Desdemona; a doua, naraţiunea lui Beaumarchais în Clavigo de Gothe, în care acela îi impută lui Clavigo purtarea lui infidelă. Ce se atinge de naraţiunea lui Othello, putem spera că ea ni dă înainte de toate o icoană a personalităţii lui Othello. Noi auzim în această naraţiune pe Othello cel simplu, departe de orce espresiune retorică, şi cărui nu i decît de adevăr şi de formă fără ornament. Actorul are acest ton a lui Othello, simplu, fără pompă, departe de orce (frumuseţe) eleganţă retorică. Din vorba lui Othello trebuie să pricepem că el nui vrea să spuie decît adevărul. Numai cînd, în cursul naraţiunei, Othello vine de spune naşterea afecţiunii Desdemonei pentru el, atuncea vrem să-l vedem mişcat, simţire pe care el n-o ascunde defel. Pretutindenea Othello nu caută a spune decît adevărul simplu. Dacă actorul ce reprezintă pe Othello nu nimereşte în această naraţiune tonul simplu al adevărului atunci Othello al lui şi-au pierdut efectul său cel mai curat. Tocmai în această lipsă de pompă pe care o cere naraţiunea aceasta consistă toată greutatea temei. Naraţiunea lui Beaumarchais în Clavigo a lui Gothe prezintă o dificultate de alt soi. Principalul lucru pe care Beaumarchais îl doreşte e acela de-a-şi ascunde înaintea lui Clavigo mişcarea lui sufletească. Astfel trebuie să-l vedem plin de această mişcare sufletească, dar plin şi de silinţa de-a o ascunde. Beaumarchais vrea să pară liniştit, însă privitorul trebuie, prin această linişte simulată, să simtă turburarea în care se află Beaumarchais. Această turburare trebuie să coloreze tonul întregei sale naraţiuni. Beaumarchais se reculege la linişte; el, după cît îi permite turburarea lui, narează fără afect, deşi trebuie să se simtă osteneala ce-l costă de-a se reculege în rolul unui narator liniştit. Neliniştea internă ce-l animă pe Beaumarchais să se vadă cu deosebire în pauzele şi întreruperile pe cari le conţine naraţiunea; aceste pauze sînt totodată espresiunea lucrărei interne a sufletului şi espresiunea silinţei de-a trage un văl peste marea lui turburare internă. Cu cît însă naraţiunea s-apropie de sfîrşit cu-atît mai liber se va descărca mişcarea sufletească a lui Beaumarchais, cu-atît mai puternic va pătrunde din naraţiunea sa afectul ce-l domină; afect care la finirea naraţiunei îşi ajunge culmea. E clar că Beaumarchais se reculege, nu fără silinţă, la o linişte care-i face posibil ca să povestească naraţiunea relaţiunei dintre Clavigo şi Maria. Înainte de toate Beau marchais are să nareze simplu. Diferitele pauze el le întrebuinţează spre a se reculege şi a se linişti. Şi tempi[i] trebuie să fie coloraţi de-această silinţă internă a lui. Ultima întorsătură a naraţiunei: "trădătorul eşti tu, şi fratele sînt eu! " trebuie să izbucnească ca un trăsnet din gura lui Beaumarchais. Cu cît naratorul ştie a-şi conserva mai mult timp masca sa de povestitor cu-atîta va face un efect mai mare cînd se va descoperi sub forma lui proprie, ca frate al Mariei. Cel ce va reprezenta pe Beaumarchais va putea să reproducă icoana dezvelită de noi numai prin o deplină dominare

        {EminescuOpXIV 336}

asupra materiei. Numai prin aceasta actorul poate să dispuie asupra tuturor modulaţiunilor sale şi să lase a pătrunde prin naraţiune dispoziţiunea cea turburată a lui Beaumarchais. 
La capătul acestor indicaţiuni scurte vrem a aminti şi despre aşa-numita naraţiune simbolică, care, sub forma unui basmu sau a unei alegorii, ascunde un sîmbure adînc şi plin de cugetare. Cel mai perfect esemplu de model al unei asemenea naraţiuni simbolice e, fără-ndoială, istorioara lui Nathan cu cele trei inele. 
Sultanul Saladin cere de la omul înţelept o desluşire temeinică asupra valoarei şi fiinţei religiunii adevărate. Nathan simte întreaga greutate a acestei întrebări c-un înţeles atît de adînc. Vrem să vedem în spiritul lui Nathan cum se naşte acea naraţiune renumită, vrem să vedem şi noi oarecum procesul acestei naşteri în spiritul său. Naraţiunea însaşi trebuie să fie vorbită cu o simplitate nobilă, făr-a pierde însă nici un moment caracterul unei inspiraţiuni momentane, a unei improvizaţiuni, geniale se-nţelege, însă în acelaşi timp să ni se arate că Nathan are cea mai clară conştiinţă asupra adîncei semnificări a acestei poveşti părute. Fără simplitatea şi neîmpodobirea cea mai mare a declamaţiunii s-ar şterge caracterul specific de basmu; cu toate astea însă, cătră unde răsare grandioasa cugetare a unei adevărate toleranţe religioase, acolo şi declamatorul să fie mişcat de mărimea şi însemnătatea ideei. Declamaţiunea în partea sa ultimă va avea ceva solemn şi profetic; şi astfel, prin însufleţitoarea mărime a ideei şi prin tonul însufleţit al actorului, declamaţiunea va face ca acea impresiune adîncă făcută asupra sufletului sultanului să fie, ca curat umană, îndreptăţită pe deplin şi să răsune ca atare şi în pieptul auditorului. 

REPREZENTAREA CARACTERELOR
(DIE CHARAKTERDARSTELLUNG)
(CARACTERIZAREA. GRIMA. MASCA. COSTUMUL)

NATURA CONCEPŢIUNII IDEALE A CARACTERULUI

Orce reprezentare a unui caracter are scopul de-a pune înainte-ne un om întreg care poartă în el principiul vieţei sale. Materialul pentru aceasta i-l dă actorului poetul în elementul fantaziei sale pe care apoi actoru1 [are] a-l traduce în realitatea sensibilă. Dar în poet caracterul nu se naşte dintr-un agregat de diferite trăsuri combinate, ci caracterul se naşte ca un întreg înaintea sufletului său, ş-apoi el îl îmbracă cu trăsăturile şi manifestaţiunile de viaţă cari urmează cu necesitate din intuiţiunea celui mai dinăuntru punct al vieţei. Tot astfel şi în fantazia actorului. Şi aicea caracterul apare deodată ca un întreg nedespărţit, şi actorul apoi dus de mîna poetului îl transformă într-o esistenţă individuală. Cea mai mare bogăţie de observaţiuni speţiale şi cea mai mare subtilitate în analizarea lor nu pot niciodată să creeze copia unui caracter întreg; ele nu pot alta decît să coloreze şi să îmbogăţească icoana ce stă înaintea fantaziei. În partea generală am spus-o deja că facultatea de-a privi intuitiv un caracter ca un întreg organic şi de-a-l trăi ca atare, dacă ni se iartă espresiune[a], că acestea sînt absolutele semne caracteristice a unei nature de artist. Spre realizarea caracterului apoi trebuie să se puie în mişcare toate mijloacele tonului şi a gestului, atît naturale cît şi cîştigate prin studiu. Se-nţelege însă că numai reprezentarea însaşi poate decide asupra cantităţii de energie cu care e a se privi intuitiv ca om viu un caracter desemnat de poet. 

        {EminescuOpXIV 337}

Caracterul poetic apare în actor mai întîi în elementul fantaziei sale, unde el e hrănit, ca să zic aşa, pînă atuncea pînă ce el îl manifestează în realitatea sensibilă. Însă prin actul acestei transpuneri din intuiţiunea internă în realitate nu se poate realiza nimica alta decît ceea ce e viu şi în fantazie însăşi. Va să zică prima activitate a artistului dramatic e conceperea caracterului. Pe această concepere se-ntemeiază reprezentarea întreagă, căci cea din urmă nu e decît confirmarea celei dentîi. Proporţiunea dintre concepere şi esecutare e egală cu cea dintre voinţă şi acţiune şi cu cea dintre noţiune şi realitate. Primul act al creării e pentru actor conceperea sau intuiţiunea internă a unui caracter. Acest act implică în sine complectarea sa prin reprezentare cu aceeaşi necesitate cu care voinţa implică împlinirea ei prin faptă. 
La conceperea caracterelor e dătoria cea dentîi a artistului ca să pătrundă în intenţiunile poetului şi să înţeleagă relaţiunea între cele speţiale şi generalul opului. Va să zică caracterul nu se poate concepe clar şi cu siguranţă dacă actorul nu-şi va da cont mai întîi de ideea piesei şi dacă el nu-şi va aduce la conştiinţă intenţiunile poetului pentru singuratecele figuri ale dramei. Cu cît actorul va fi mai mult în stare de-a pricepe dintr-una opera poetică şi de-a cunoaşte din configuraţiunea ei organismul unui principiu cert şi creatoriu cu-atîta mai precis i se vor prezinta şi diferitele caractere ca purtătoare a ideei şi cu-atîta mai bine le va cunoaşte în absoluta lor însămnătate pe care-o au ele în de ele. Numai pe temeiul acesta poate să crească concepţiunea ideală a unui caracter, care rămîne legea principală pentru un actor. În ce consistă însă o concepţiune ideală?. Şi ea nu trebuie să consiste într-o înnobilare a caracterului în înţelesul ca în genere elementele imorale a caracterului să se şteargă or să se îmblînzească cît se poate mai mult. Aceasta ar fi o idee falsă. Actorul ar cădea adesea în pericolul de-a tăia nervul întreg al piesei şi de-a micşora or a şterge cele mai adînci intenţiuni ale poetului. Elementul grozav or demonic dintr-un caracter să nu se îmblînzească şi să nu se slăbească acolo unde ele constituiesc o pîrghie esenţială a opului sau poate chiar artera organizaţiunii întregi. Actorul care-ar lua idealitatea concepţiunii în genere din puntul de vedere etic s-ar încurca în nişte principii cu totul perverse şi ar cădea în pericolul de-a strica din fundament întreaga construire a unei opere poetice. Arta trebuie să lase virtuţii toate trăsurile ei şi viciului tot ultragiul ei neacoperite. Actorul care-ar crede că triumful conceperei sale e acela ca să pună într-un caracter criminal şi plin de imoralitate cît se poate de multe trăsuri îmblînzitoare acela ades ar ridica morala pe ruinele artei şi preciziunea acută şi plastică a unei icoane el ar preface-o într-o figură fără fizionomie, care n-ar dezvăli nici energia răului, nici a binelui. 
Aşadar conceperea ideală vom pune-o totdeuna în facultatea de-a privi intuitiv şi în esecuţiunea de-a observa cu fidelitate individualitatea ca reprezentantul unei idei. Numai prin aceasta e ridicată la înălţimea unei figuri poetice şi asupra nivelului unei arătări întîmplătoare, luate din viaţa comună. Aşadar ţinta absolută a unei concepţiuni ideale este ca actorul să vadă în caracter, presupunînd că acela merită numele acesta, pe reprezentantul unei idei generale, a unui principiu care s-a întrupat numai în această formă individuală. Cu deosebire la naturele aşa-numite ideale aceasta se şi cunoaşte îndată, şi actorului i se impune o asemenea concepţiune ca singura care poate fi a poetului. În Vergina d'Orleans, în Iphigenia, în Iulia, în Desdemona şi Imogen va recunoaşte îndată fiecine nişte caractere generice în cari s-au întrupat în esistenţe individuale idei etice şi simţăminte din cele mai nobile. Fiecare actriţă va putea fără greutate să se ridice la acea intuiţiune şi să vadă în tipurile citate nu oameni speţiali, ci reprezentanţi a unor ideale direcţiuni a simţămîntului. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre figurile bărbăteşti a unui Posa, Princepele statornic, Tasso, Romeo, Brutus, Edgar etc. Orcine în genere ar avea curagiul

        {EminescuOpXIV 338}

de-a reprezenta tipuri de acestea şi orcine se simte mişcat de ele va trebui cel puţin să vadă în ele oameni generici, organe a intereselor şi simţămintelor celor mai sfinte - acuma orcît ar rămînea reproducerea în urma intuiţiunii. 
La figurile acelea care s-anunţă apriori de caractere generice va concede aşadar orşicine că o concepţiune ideală trebuie să recunoască în ele pe purtătoarele unor direcţiuni generale a spiritului or a simţămîntului. Actorul în fantazia lui trebuie ca să le privească intuitiv tot în sensul acesta şi apoi să unească mulţimea trăsurilor împrăştiate într-un singur tablou unitar, spre a putea reprezenta în caracterul individual pe reprezentantul unei totalităţi. De categoria aceasta se ţin şi caracterele din comediile lui Moliere. Nimeni nu va putea să nu recunoască în ele purtătorii unor slăbiciuni şi perversităţi generale omeneşti. O concepţiune ideală se ridică la aceea că priveşte intuitiv în aceşti indivizi nişte oameni generici, în cari ideea a băgat, cum am zice, într-un singur esemplar toată mulţimea fenomenelor ei. Astfel în Avar concepţiunea ideală va vedea întrupată întreagă acea pasiune a sufletului îndreptată asupra bunurilor lumeşti, iar în suma trăsurilor lui singulare va vedea numai icoana concretă a speţiei de oameni, iar nu fenomene întîmplătoare or manitestaţiuni de viaţă a unui individ singuratec. Astfel la figura lui Shylock o concepţiune ideală se ridică la intuiţiunea jidovimei maltratate, înjosite, apucate de interesele ei materiale şi adînc supărate pe creştini. Concepţiunea ideală condensează aşadar aceste trăsuri caracteristice într-un singur tablou mare, pe care apoi caută a-l şi sensibiliza în toată generalitatea şi preciziunea lui. O concepţiune ideală centralizează neîntrerupt cele generale, şi în viaţa individuală ce le realiză ea le concepe astfel încît să pară că în această unică arătare s-ar fi epuizat o dată pentru totdeuna toată speţia. 
E cu mult mai grea şi de-aceea şi cu mult mai rară concepţiunea ideală a caracterelor acelora prin cari omul e vătămat în participarea lui cea mai plină de entuziasm pentru eroii celor mai nobile simţăminte umane; a caracterelor acelora formate dintr-o materie mai ordinară şi înconjurate de coaja vîrtoasă a realităţii, de cari se sfarmă adesea fără de milă naturele cele mai escelente. Aceste tipuri ce par egoiste, cari pentru simţămîntul natural par a avea absolută nedreptate faţă cu tipurile ideale, pe cînd ele în realitate au şi reprezintă un drept mare, aceste tipuri sînt prea uşor espuse unei concepţiuni triviale şi nedemne, deşi prin aceasta se pervertează şi degradă adesea opera poetică. Aducem aminte de tipuri cum e: Carlos în Clavigo, Burleigh, Antonio Montecatino, Octavio Piccolomini ş. al. Un actor care nu vede în ei decît nişte oameni egoişti cari cugetă la ruina altora şi cari se bucură de pieirea lor, acela are o concepţiune ordinară, pentru că el nu poate să vadă în ei pe reprezentanţii unor interese obiective şi să-i recunoască că, cu toată nemiloasa lor intervenţiune în împrejurări, ei totuşi sînt organele unor idei îndreptăţite. Dintre toţi aceştia cel mai espus pericolului unei concepţiuni ordinare e Carlos din Clavigo: 
o concepţiune care-ar vedea în el pe sarcasticul şi calculatorul sfărmător a unei fericiri străine şi pe sfătuitorul maliţios a slăbiciunii lui Clavigo, pe cînd el, din contra, el e reprezentantul raţiunii oamenilor de lume, a unei raţiuni oricum nesentimentale, şi care-apoi, faţă cu Clavigo şi cu starea lucrurilor, e şi în oarecare drept, căci el nu face alta decît ajută a se desface o legătura care în întrul ei nu mai ţinea de mult şi care chiar în sufletul lui Clavigo nu se mai baza decît pe-o înşelare de sine. Numai astfel caracterul e ridicat din regiunea cea ordinară a unui intrigant la sfera unui reprezentant al raţiunii de lume, care ia asupră-şi tutoratul peste un om spiritual-minte dotat, dar moralminte minorean, pentru ca să-i aplaneze calea pe care, după părerea lui Carlos, el era chemat de-a îmbla. Cine nu vede în Burleigh decît pe omul cu inima aspră, care triumfează de pieirea Mariei şi cine apoi traduce această

        {EminescuOpXIV 339}

concepţiune a sa şi în reprezentare acela ne aruncă într-o sferă ordinară, pe cînd el ar trebui să vadă în Burleigh pe reprezentantul intereselor statului englez, care în moartea Mariei vede singura garanţie pentru liniştea statului şi pentru principiul protestantic. Ce se atinge de Antonio apoi am pomenit deja [mai] sus, cu ocaziunea naturei invidiei, despre concepţiunea ordinară de care are parte în contrast cu cea ideală de care ar trebui să aibă parte. El e un om de stat în toată puterea cunoştinţei de sine. Însă ce mare diferenţă pentru opera poetică cînd înainte-ne ar sta un om gelos şi amărît de gloria poetică a lui Tasso! De unde apoi să iasă din aceasta la finea piesei stînca de mîntuire de care se apucă poetul desperat, unde rămîne apoi ideea întregei opere de arte, care se mişcă în jurul împăcări celor două antiteze, a idealităţii unilaterale pe de-o parte, a realităţii raţionale pe de alta. Aceste esemple pot să arate însemnătatea concepţiunii ideale într-o sferă în care simţirea nemijlocită alunecă adesea [astfel] încît în reprezentantul rece şi raţional a unor interese îndreptăţite ea nu vede decît oameni cu inima aspră şi care rîd de entuziasmul cel mai fierbinte. 
Aşadar conceperea ideală a unui caracter consistă în facultatea de-a vedea în el pe reprezentantul unor idei oarecare. Legea aceasta generală rămîne valabilă chiar pentru caracterele acelea cari urmăresc interese egoistice prin crime şi sacrilegii. Aicea conceperea ideală merge pînă la izvoarele activităţii omeneşti şi pătrunde pînă la miezul acelei concepţiuni despre lume din care se arată înţeleasă şi deplin consecventă atît natura unui asemenea caracter pre cît apare de necesară relaţiunea sa faţă cu ordinea lumei ce se desfăşoară în drama întreagă. Natura intereselor egoistice şi cercul în care sacrilegiile se comit implică aicea o deferinţă calitativă. Astfel o concepţiune ideală nu va vedea în Ricard al III-lea numai pe-un scelerat abstract care-şi rîde de orce drept uman şi divin şi care prin asta cade sub greutatea justiţiei criminale, ci va vedea în el pe un om dotat cu cele mai însemnate facultăţi spirituale, care pricepe şi domină toate referinţele cele mai mari şi care întrebui[n]ţează însuşirile aceste puternice pentru îndestularea cea mai fără consideraţiune a unui egoism imens, care însă, prin ţinta sacrilegiilor lui - coroana Engliterei - e ridicat asupra sferei unor interese ordinare. Mai încolo o concepţiune ideală va pătrunde pînă la cele din urmă rădăcini a acestor principii demonice a lui Ricard şi va vedea în Ricard, cel fizic nedreptăţit, respins de la plăcerile amorului, acel caos de ură care se răzbună contra naturei, o natură care i-a închis gustarea celor mai fericite simţiri. În fine o concepţiune ideală va vedea în el piatra de-ncheiere a unui întreg gen de oameni ce-au alergat din crimă în crimă, caractere prin cari braţul Nemesei istorice 422v răzbună asupra individelor ceea ce neamurile a păcătuit contra altora. Această concepţiune e departe de-a acoperi cumva grozăvia crimei or demonismul cugetărilor, din contra, ea măreşte încă grozăvia şi ororarea asupra unei perversităţi atît de radicale a unui spirit dotat în sine cu-atîta bogăţie şi ea ni va depărta totdeuna de aspectul unui criminal ordinar. O concepţiune ideală chiar în Iago nu va vedea un scelerat ordinar, ci ea puind, parte, greutate pe motivele urei lui, onoarea lui adînc rănită prin deconsiderare şi prin prepusul unui adulteriu, parte prin o superioritate de spirit şi prin coloritul de umor pe care poetul i l-a dat cu intenţiune, în toate astea concepţiunea ideală va găsi momente cari ridică această figură într-o sferă mai nobilă, fără ca cu asta să îmblînzească cîtuşi de puţin îngrozitoarea răutate cu care el urmăreşte ţinta răzbunărei sale. 
Cu deosebire în naturile ce se numesc demonice concepţiunea ideală merge, cum am zice, într-acolo de-a le ţinea asupra noroiului unei scelerateţe comune şi-a unei viciozităţi ordinare, şi va face-o aceasta prin aceea că va merge pînă la izvoarele opiniunilor şi prin aceea că va da pe faţă însuşirile în sine pozitive a unei minţi estraordinare, a unei energii în urmărirea şi perseverenţa unui scop. Ele trebuie să fie ridicate la figuri poetice prin aceea că vedem în ele icoana unei caricaturi a unor trăsuri omeneşti de-ale noastre în rădăcina lor atît de nobilă. Aşadar lucrul de căpetenie

        {EminescuOpXIV 340}

aicea, ca în viaţă şi ca-n ştiinţă, este acela de-a nu vedea în negativ numai negativul, ci de-a simţi în el şi un moment pozitiv şi de-a-l aduce la o valoare oarecare. Şi chiar acolo unde poetul, în desemnarea caracterelor sale, nu s-a îngrijit de-a da actorului puncte pentru o concepere ideală, chiar acolo e de dătoria actorului ca prin fantazia sa proprie să adaoge în cele date cele ce lipsesc şi să privească datele poetului ca părţile unui schelet din care el să-şi organizeze un caracter întreg, astfel precum anatomul comparativ, care poate să se laude că dintr-un singur os el poate să recunoască natura esenţială a întregului animal. Daca actorul îşi crează în modul acesta un om întreg, atunci el întrece pînă şi o concepţiune moartă a poetului, care n-ar fi ştiut să formeze un om întreg, ci numai o făptură combinată din trăsuri diferite. Într-un asemenea caz actorul într-adevăr va putea să surprindă atît pe poet cît şi pe spectator, căci va crea din minuţiozităţi date o fiinţă vie, precum pictorul cel mare face cu puţine trăsuri o icoană caracteristică. Cu cît actorul în concepţiunea 423 r lui va pătrunde mai adînc în misterele unei vieţi omeneşti şi cu cît va descifra această viaţă din întreaga mişcare vitală, din cooperarea circonstanţelor lumeşti pe de o parte şi a condiţiunilor date în natura individului pe de alta cu atîta mai clar şi mai bogat de intuiţiune va sta caracterul înaintea sufletului său. Acest moment, de-a urmări un caracter dat prin mijlocul fantaziei îndărăt pînă la începuturile formărei lui, pînă la condiţiunile vieţei lui, şi de-a-l construi îndărătul lui oarecum, acest moment e pentru actor de cea mai mare însămnătate; şi facultatea aceasta e criteriul nediscutabil a unei intuiţiuni poetice. Un critic mare poate din suma întreagă a unor împrejurări date şi din intuiţiunea ce şi-a cîştigat-o el asupra modului de-a cugeta şi descrie a unui autor cu care s-a ocupat, poate, cu o putere divinătoare, să adaoge un pasagiu întreg în spiritul autorului, poate să respingă chiar un op întreg, ca substituit numai, şi poate să-i recîştige un altul, a căruia geneză ar fi fost îndoielnică; şi tot astfel înaintea fantaziei unui actor mare va sta viaţa întreagă a unui caracter cu-atîta sigaranţă şi viociune încît din cele date el ne-ar [putea] mai să ne schiţeze o biografie a lui şi este deplin în stare de-a găsi într-un moment orce trăsură heterogenă or omogenă din el. 

REPREZENTAREA CARACTERULUI

1. MASCA CARACTERISTICĂ

Concepţiunea crează fantaziei imaginea ideală a unui caracter în toată preciziunea lui. Însă ceea ce face pe artist e singură numai puterea formărei, facultatea de a demite şi în realitatea sensibilă pe acel caracter intuit înăuntru ca om de sine stătător. Energia cu care se-ncorporează icoana din fantazie ne arată cantitatea de putere creatoare. Daca ideea şi aparinţa reală coincid pe deplin, dacă se întrupează tot ce, prin concepţiune, a trecut în intuiţiunea actorului, atuncea problema actorului într-atîta e deplin rezolvată. O greşală nu poate esista atuncea decît din partea concepţiunii. Această lipsă însă se poate anula prin transformarea ideei în fantazia sa. Daca i se impune unui actor mancul de soliditate (nesusţinăbilitatea) unei concepţiuni şi dacă el distruge ideea nutrită pînă atuncea în sufletul său, spre a pune o altă idee la loc, atuncea şi esecuţiunea-i urmează cu necesitate, presupunînd însă că actorul posedează în genere un mare fond de putere în formarea caracterelor. Dacă însă lipsa e în partea esecuţiunii, aşa încît actorul nu poate să realizeze ideea deplin esecutată în fantazie decît prin conture slabe, şi dacă rămîn o mulţime de intuiţiuni pe fundul internului său pe care el nu le realizează în carne şi sînge, atunci lipsa aceasta se bazează pe o neputinţă a activităţii creatoare, o neputinţă care nu se poate substitui 423v prin nimica. Asta-i măsura talentului său de reprezentare, va să zică măsura a chiar artei sale. Numai în cercul talentului său [de] creare el poate prin studiu şi prin o tehnică amplă, poate să ajungă la o virtuozitate oarecare; cantitatea de talent însăşi nu se poate lărgi, ea e marginea puterei sale creatoare. Această cantitate de

        {EminescuOpXIV 341}

putere de-a demite în realitatea sensibilă cele privite intuitiv înăuntrul său condiţionează aşadar, cu presupunerea unei culturi tehnice, stadiul artistului dramatic; scurt: această cantitate de putere e oarecum termometrul geniului său. 
În reprezentarea caracterelor ni se prezintă ca primul moment arătarea esterioară (fizică) a personalităţii în propria ei distinctivitate caracteristică. Aceasta are de-a o realiza masca caracteristică. Fiece caracter poetic în genere e reprezentarea unei idei generale în persoana individuală; şi de-aceea şi esteriorul fizic are să sensibilizeze prin arătarea [sa] această idee precizată de autor. De-aceea în mască vrem să vedem personalitatea întreagă în delimitări atît de esacte încît din ea să ni vorbească caracterul. Aşadar masca, prin importanţa espresiunii ei, trebuie să ne îngrădească într-un. cerc de intuiţiuni cu totului hotărît; intuiţiuni cari, prin o privire, să se trezească în noi şi prin dezvoltarea caracterului să se şi confirme ca esacte. Toată mişcarea de viaţă care-a format individul şi care-a făcut din el ceea ce vedem că se dezvoltă dinainte-ne, toată mişcarea aceasta trebuie să se esprime prin mască. Din masca adevărată a unui caracter pătrunde asupră-ne oarecum trecutul întreg al unui om şi în trăsurile sale devenite concrete se vede tipărită viu toată biografia lui. Toate momentele unei personalităţi anumite cari au contribuit ca factori la forma sub care ni se prezintă ele acuma trebuiesc să pătrundă deodată şi împreună din mască. Etatea, naţionalitatea, profesiunea, direcţiunea de viaţă, în fine patosul, trebuie să ni vorbească, pe cît e posibil, din esteriorul sensibil al personalităţii. Cu cît aceste momente au fost mai caracteristic realizate, cu cît masca e mai succesă cu-atîta se prepară mai mult dezvoltarea viitoare şi cu-atîta ea anticipează mai mult viitorul. Fiindcă fiece individualitate e productul unei sume de factori care îşi afirmă participarea lor la formarea ei; de-aceea masca are de-a le reproduce pe toate, după gradul însă al însemnătăţii lor etice. 
În viaţă ni se-ntîmplă adesea că fizionomiile personalităţilor însemnate corespund aşa de puţin închipuirei noastre despre [ele] încît văzîndu-le nu ne putem mira îndestul asupra deplinei lipse de conexiune dintre însă nătatea spirituală a 424 r individului şi arătarea lui sensibilă. Această despicare a amîndoror părţilor (spiritul şi corpul) îşi are raţiunea sa absolută în natura cu totului ocazională a formei concrete care domneşte de regulă în lumea empirică. Arta însă anulează acest defect într-un mod oarecare, căci ea încadrează ideea spirituală a unei personalităţi însămnate într-un învăliş atît de pregnant încît din acesta pare a ne vorbi cea dentîi. În genere însă interiorul omului poate să izbucnească atît de tare prin arătar[e]a lui sensibilă, fizică, încît putem să vedem patosul întreg al unei individualităţi întrupîndu-se şi realizîndu-se în faţa unui om. Aceasta dovedeşte înrudirea adîncă şi intimă dintre spirit şi corp, dovedeşte puterea spiritului, care, asemenea unui conductor al lucrărilor, poate să pătrundă pînă pe suprafaţa sensibilă a corpului şi poate să facă din această suprafaţă un reflect al fiinţei sale proprii. Însă cîteodată vedem şi-n viaţa reală nişte fizionomii de acelea din cari ne vorbeşte cu un adevăr victorios toată mărimea şi însămnătatea specifică a individului şi cari se pot considera de o favoare rară, pentru că aicea spiritul, spre satisfacerea lui proprie oarecum, a format din esteriorul sensibil un învăliş corăspunzător internului său. Fizionomii de-aceste eterne, cum sînt de pildă cea a lui Friedrich cel Mare, a lui Gothe, a lui Napoleon" în cari structura feţei e ridicată la o importanţă aşa de mare încît chiar arta, din fantazia ei liberă, n-ar putea să inventeze forme mai elocuente pentru aceste spirite decum li le-a împărtăşit realitatea cu o generozitate rară; aceste fizionomii eterne, zic, sînt dovada cea mai concisă despre puterea simbolică a fizionomiei în genere şi ele ne-nvaţă totodată asupra raportului dintre realitatea sensibilă şi idee. Fizionomii într-adevăr însămnate, din cari să ne vorbească cu deplin adevăr distinctivul caracter spiritual al individual[ului], sînt în realitate foarte rare. Ceea ce însă în realitate

        {EminescuOpXIV 342}

nu e decît un fenomen singuratec, un dar care întrece orce pretenţiune a vieţii reale, aceea arta are de-a realiza neîntrerupt. Tot şirul tipurilor artei trebuie să nu ne prezinte altceva decît efigii a celei mai adînci vieţi a spiritului. Şi de-aceea pretenţiunea ce-o facem cătră artistul dramatic ca el, întrupînd caracterele, să le formuleze astfel încît aparenţa lor sensibilă să fie adecuată cu fiinţa lor spirituală, aşa încît în fizionomie să se impuie pentru fantazia noastră o legătură cu personalitatea însaşi. Într-acestea artistul dramatic, ca şi orce creator de figuri umane, are să întreacă natura, el are să sisteze acea neputinţă de care boleşte natura, aceea de-a putea numai rar să facă dintr-un esterior sensibil o adevărată revelaţiune a personalităţii. Puntul de vedere esenţial pentru masca actorului va fi dar acela ca el să sensibilizeze, într-o espresiune (sigură, prinsă) concretă a feţei, puterile acelea cari mişcă pe individ. Ce se atinge de naţionalitate susţinem pentru mascare limitele dezvoltate mai sus în privinţa acestui moment antropologic. Unde un individ se ridică esenţial dintr-o anumită individualitate de popor şi unde această individualitate e baza patosului şi a mişcărei întregi a vieţii sale, acolo putem cere şi de la masca caracteristică tipul general al acelei naţionalităţi, ca o bază din care se ridică o deosebită direcţiune a spiritului. În Philipp, în Alba, în Don Gutierre vrem să vedem înainte-ne trăsurile fundamentale a naţionalităţii spaniole, cu toată diferinţa în fizionomiile lor condiţionată de patosul fiecăruia în parte. Asta nu ne va mai veni în minte la Posa, ba nici chiar la Principele statornic, pentru că patosul lor trece peste orce naţionalitate deosebită şi [pentru că] pentru esplicaţiune noi nu suntem deloc avizaţi la spiritul poporului spaniol. Aicea actorul are să ne arate în genere o nobilă fizionomie umană, din care să ne vorbească o direcţiune îndreptată spre suprasensualism şi un sublim avînt al spiritului. 
Problema cea mai mare pentru masca caracteristică rămîne de a da trăsurilor feţei o astfel de espresiune încît în ea să se oglindească cea mai intimă mişcare a vieţii individului. Capul lui Hamlet trebuie să arate o structură deşi nobilă însă sombră prin acea neîntreruptă gîndire asupra sa însuşi şi contradicţiunea cea adînc simţită dintre natura lui şi destinaţiunea lui - din trăsurile lui trebuie să privească un chin ce-l consumă. Chiar în Hamlet, cînd tace, trebuie să stea dinainte-ne un om ideal, însă înfrînt în sine, a cărui perversă direcţiune a sufletului să lase urme adînc tipărite în faţa sa. Din masca lui Faust trebuie să credem că el, din toată cugetarea lui, din toată adîncirea în ştiinţe, n-a cîştigat alta nimica decît desperarea de-a şti într-adevăr ceva. Această aspră dezbinare din spirit trebuie să se graveze şi în trăsuri. Cu deosebire trebuie ca actorul să se ferească în mascarea sa ca să ne arate în caractere în cari domnesc pasiuni demonice nişte forme ce ne întrupează închipuirea unor naturi ordinare, ci din contra chiar în caractere ce ne contrariază el trebuie să graveze trăsuri mari şi puternice, din cari să strălucească o natură turbure şi răscolită de pasiuni, însă întotdeuna o natură mare în dispoziţiunea ei primitivă. Şi din faţa sclavilor de galere trebuie să ni vorbească o fizionomie încă umană, din cari să simţim luptele lor, durerile lor şi loviturile aspre ale sorţii, o fizionomie care-ar putea să ne întoarcă în noi înşine şi să ni stoarcă interesul nostru pentru ele. Cu cît asemenea fizionomii ne lasă să presupunem şi să presimţim mai multe despre ele, cu cît mai întins ni se desfăşoară din ele oarecum trecutul, cu-atîta sînt (formate) desemnate mai artistic. La acei criminali mari, cum e Ricard al III-lea de pildă, fizionomia trebuie să ne cutremure; ea trebuie să ne arate un esterior format de pasiuni demonice, din care, fermă şi consistentă, să ni vorbească asigurarea că de-aicea trebuie să se dezlănţuiască puteri infernale, cari sînt decise de-a întreprinde lupta cu întreaga ordine morală a lumei. Şi această o vedem aşadar atîrnînd esenţial de la concepţiunea ei ideală. 

        {EminescuOpXIV 343}

Ce se atinge de reprezentarea caracterelor istorice a căror chipuri ni sînt conservate, fizionomia lor reală ar [trebui] să-l neliniştească în genere prea puţin pe actor. El n-are să cerce a reproduce o asemănare ca-n portret, pentru că în cazurile cele mai dese el poate să dea caracterului o fizionomie din care ni străluceşte patosul lui, şi cînd acea fizionomie a devenit un tip general pentru figura aceea, acolo poate şi actorul să încerce o asemănare de portret. 

 ahnein "seamănă puţin cu... ", "aduce cu... " 

 Şi la caracterele istorice actorul n-are să întrebe decît de poet. Adevărul istoriei nu-l atinge de fel nici chiar în privinţa concepţiunii, cu cît mai puţin în privinţa maştei, căci înaintea noastră nu. are să apară o personalitate luată din realitatea empirică, ci una care să corespundă cu ideea caracterului. Şi în genere ce mulţămire prezintă arta de-a se apropia cît se poate de bine de portretul unei figuri istorice? Cel mult se va pregăti o surpriză celor ce cunosc chipul istoric, o surpriză însă a cărei efecte afară din marginele artei, căci el s-ar baza pe admirarea ce-o dăm actorului care-a putut să transforme cu-atîta abilitate individualitatea sa într-o efigie a unei personalităţi cunoscute de noi. Mult mai bine daca din mască ni vorbeşte deodată omul întreg şi concret a cărui chip se arată, din dezvoltarea dramei, că e arătarea sensibilă corăspunzătoare a caracterului. 
Arta grimărei, care fireşte e afară de resortul nostru, contribuie şi ea la obţinerea unor esacte efecte de lumină şi la formarea maştei caracteristice; marile apucături de artă şi micile mistere în împărţirea cosmeticului şi în desemnul nimerit a unor trăsuri singulare esecutate cu isteţie şi calculate cu deosebire după mărimea spaţiului favorizează producerea unor efecte anumite a măscărei: însă, deşi mînuirea sigură a acestei tecnice întregi, cu toate apucăturile ei la un loc, e importantă, chiar daca ea s-ar domina cu virtuozitatea cea mai mare, totuşi, prin ea singură, nu se poate crea o mască caracteristică, tot aşa cum mulţimea observaţiunilor celor mai ingenioasă şi dominarea asupra vocei şi gestului nu pot produce un caracter adevărat. E una şi-aceeaşi fantazie creatoare care condiţionează atît masca cît şi esecutarea caracterului. Căci ea singură dă actorului energia de-a face din fizionomia lui naturală o a doua, pe care arta grimărei o esecută în acelaş sens în care esperienţa şi cunoaşterea oamenilor dau poetului colorile lor pentru esecutarea ideei caracterului deja bine determinate în fantazia lui. Numai prin mijlocul fantaziei actorul poate să se dezaproprieze de individuala structură a feţei sale proprii, astfel încît îi întipăreşte masca unui caracter din care ni vorbeşte viaţa întreagă a acestuia. Crearea măştei ni se prezintă ca primul act de dezapropiare de sine însuşi în reprezentarea caracterelor, care, după cum am dezvoltat în partea generală, nu se bazează decît numai pe facultatea de-a transforma individualitatea sa speţială într-un tip creat de poet. O fizionomie mobilă, elastică, de o espresiune nu pregnant determinată, nici specifică, iată materialul propriu din care se formează veritabilele măşti caracteristice. Căci cu cît e mai puţin determinată espresiunea individuală a actorului cu-atîta mai determinabilă este ea în diferitele formaţiuni de caractere. Ce-i dă însă unei determinabile structuri de faţă elasticitatea reală decît numai puterea fantaziei, care se implică pe sine însăşi aşa de tare în viaţa unui caracter încît poate în urmă să şi întrupeze în realitate fiinţa acestui caracter. Această intensitate de intuiţiune faţă cu o imagine caracteristică separată de actor prin care caracterul se întipăreşte în fizionomie şi care transformă oarecum espresiunea feţei, această intuiţiune e zestrea specifică a marilor artişti dramatici. Prin aceasta ni se anunţă îndată o natură privilegiată. Pictorul e numai atuncea un artist cînd poate să ţină figurele create de fantazia lui c-o siguranţă atît de mare încît, în durata esecuţiunii lor pe pînză, să nu se slăbească şi [să] nu se şteargă nici o singură trăsură a lor, şi tot astfel şi actorul nu e la culmea artei lui decît atuncea cînd espresiunea specifică a caracterului pe care are de-a-l reprezenta

        {EminescuOpXIV 344}

rămîne aşa de fixă pe calea dintre fantazie şi esecutarea în mască ca şi cînd ar fi turnată în bronz. Va să zică masca adevărată trebuie să fie lucrată dinăuntru şi nu de din afară prin o simplă desteritate (artistică) mecanică. Cea din urmă nu face decît realiză ceea ce fantazia desemnase deja în conture. De-aceea artistul dramatic se va ridica mai întîi prin fantazia lui liberă la intuiţiunea caracterului întreg şi va trebui să se aprofundeze în acesta cu atîta iubire încît patosul determinat al rolei lui să stăpînească toată personalitatea lui. Atuncea iese de sine espresiunea caracterului pe suprafaţa feţei sale şi domină trăsurile sale. Atuncea arta mascări n-are decît să adaogească ceea ce-ar putea fixa şi a o pune în lumină espresiunea aceasta. Fără îndoială că studiul, abilitatea şi o îngrijită observare a efectelor grimărei şi desemnărei la alţi actori contribuie foarte mult la claritatea caracteristicei. Fără gust şi simţ simbolic nu se poate face nici aicea vreun pas c-un efect oarecare. 

2. LEGEA COSTUMULUI ŞI A ESTERIORULUI SENSIBIL ÎN ŢINUTĂ

Personalitatea însă pe care masca o pune dinainte-ne cu determinare plastică în ceea ce priveşte direcţiunea ei etică, această personalitate aparţine unui timp, unei naţiuni, unei activităţi omeneşti anumite. Şi momentele acestea trebuie să fie primite în esteriorul sensibil, spre-a complecta reflectul liniştit al caracterului poetic. Aceasta ni se prezintă în aceste două momente, cari se întregesc unul pe altul: costumul şi ţinuta fizică a personalităţii. Momentul întîi ni arată pe individ în elementul esteriorităţii, ca membru a unei anumite poziţiuni din lume or viaţă, momentul al doilea se prezintă ca productul unei direcţiuni de viaţă cu totul determinate, care se reflectă în ţinuta consistentă. În ţinută s-a personificat oarecum elementele generale care poartă pe individ. 
Să observăm mai întîi ideea costumului în raportul său cu reprezentaţiunea dramatică. Ce semnificare are în genere costumul? Costumul are să ni prezinte figurile în arătarea lor esterioară şi conform cu generala stare a lumei în care autorul a transpus opera sa, şi apoi costumul să arate pe figurele singulare în poziţiunea speţială ce o ocupau ele ca membre a acestei generale stări de lucruri. Fiind însă că costumul nu servă pentru îmbrăcarea unor figuri a lumei reale, ci numai a unora din fantazie, de-aceea el e supus legilor gustului şi a aparenţei frumoase. Şi-n costum au a se pătrunde reciproc, pînă la un grad oarecare, momentele cele două a adevărului natural şi a idealităţii. Numai din această pătrundere se pot rezolva toate punctele asupra cărora se discută. în privinţa fidelităţii istorice a costumului ne întîlnim cu două estreme, cari, tocmai pentru că sînt estreme, nu ne pot da principiul adevărat pentru costumul din dramă. Direcţiunea primă consultă pur şi simplu numai esactitatea istorică şi ia sama c-un fel de grijă penibilă ca în costum să se prezinte cea mai esactă copie a lumei reală, dacă s-ar putea chiar a anului în care se petrece drama. În costum toate [sînt] importante, toate însemnate pentru direcţiunea aceasta. Forma armelor, a purpoanului, a îmbrăcămintei capului şi picioarelor, toate astea trebuie să fie asigurate de istorie contra orcărei reflexiuni, dacă se poate c-un aparat învăţat în mînă. Direcţiunea aceasta dă şi-n sus şi-n jos ca să afle confirmarea esactă, şi asta prin comparaţiunea izvoarelor şi cadrurilor istorice, şi nu se linişteşte pînă ce n-a întărit prin autorităţi învăţate de se poate pînă şi numărul nasturilor şi mînerul săbiilor. Daca Sappho poate purta una sau două braţelete pe un braţ al ei, şi cumcă ar contrazice adevărului daca i-ar veni în minte de-a purta pe fiece braţ cîte-una, şi care formă e acea ce merită mai mult încrederea istorică, acestea şi alte întrebări şi cercetări de-asemenea natură sînt punctele împrejurul cărora se învîrtesc aciia cari merg cu esactitatea pînă acolo încît dau de pericolul

        {EminescuOpXIV 345}

de-a fi mai esacţi decît realitatea însaşi. Din această aprindere pentru adevărul istoric al costumelor, cu care pare a sta or a cădea reprezentaţiunea întreagă, trebuie să iasă cîteodată la iveală nişte costume fără nici un fel de gust estetic, îndată ce-or avea numai oarecare garanţie istorică. Ba e chiar consecvent de-a prefera, cu toată lipsa de gust, un costum mai (depărtat) rar, aflat abia prin scociorîre învăţată, unui alt costum mai plin de gust şi generalizat în timpii aievea, căci prin această consecinţă se cîştigă o deosebită satisfacere, aceea a unei justificări surprinzătoare prin esactitatea istorică. Şi acela care ar putea constata prin cercetări nu numai costumul unui olandez din evul mediu, ci pînă şi costumul specific ce era obicinuit în Amsterdam în timpul cutare şi cutare, acel[ui]a i s-ar cuveni lauri în caz daca poetul ar fi avut nenorocirea de-a face din una din figurile sale un cetăţean din Amsterdam. Am putea fi aşa de fideli în astă privinţă încît, vorbind cu Leporello, ar fi o adevărată ruşine. Asta se va-ntîmpla întotdeuna cînd în costumul istoric ni se prezintă o totală lipsă de gust, pentru care nu ne despăgubeşte deloc conştiinţa fidelităţii istorice. Cine-ar vrea să reprezinte simţăminte tragice şi coliziuni în genere umane cu figuri din vremea lui Ludovic al XIV-lea îmbrăcate în panie (jupes bouffantes) şi cu frizură naltă ca turnul şi pudrată acela, cu toată apelarea lui la esactitatea istorică, ar găsi desigur o opoziţiune foarte vehementă în bunul-simţ al actriţei. Şi actriţa ar fi pe deplin în drept, căci espresiunea unei simţiri adevărat tragice, şi de-aceea totdeuna general omeneşti, ar fi în contradicţiunea cea mai flagrantă cu nenatura acestui costum. 
Estremul celălalt în alegerea costumelor acelora ce nu mai au valoare în timpul modern constituie o altă direcţiune. Acest estrem nimiceşte toţi timpii şi toate epocele, le aruncă, cum am zice, pe toate într-o mare tigaie de topit, spre a scoate din ele un singur costum, cel modern. Acest principiu ce a domnit în Franţa pîn-în a doua jumătate a secolului trecut corespundea în urmă pe deplin acelei poezii care făcea înainte de toate din toţi eroii şi din toate eroinele sale creaturi a epocei lui Ludovic al XIV-lea şi care căuta mai întîi să îndestuleze eticheta şi obiceiul pînă cuteza a-l lăsa pe om să esprime durerile or bucuriile lui. Aicea nivela atît costumul cît şi poezia diferitele epoce şi părţi ale lumei şi le prefăcea în figuri a prezentului. Pentru că amîndouă laturile, atît cea a costumului cît şi cea a reprezentărei lui poetice, se bazau pe una şi-aceeaşi direcţiune şi pe una şi aceeaşi manieră de-a privi lumea, de-aceea principiul costumului în sine luat nu era o greşală mai mare decît principiul acelei poezii însaşi, şi deci nu era nici chiar jenant în felul său, pentru că el nu făcea decît ajuta să complecteze aceea ce poezia dramatică făcuse deja. Această direcţiune, pe care-ncepuse a o sparge deja Clairon, nu mai are decît o semnificaţiune istorică. Ea totuşi însă ni prezintă antiteza abstractă a acelor unilateralităţi judecate de noi, acelea a esactităţii necondiţionate în costum. 
Costumul trebuie într-adevăr să urmeze oarecare trăsuri generale ale epocei, întru cît aceste trăsuri sînt combinate cu figuri anumite şi întru cît ele aparţin fizionomiei caracteristice a epocei. Fantazia, la pronunţarea numai a numelor Ifigeniei, a lui Orest, Theseu şi Iuliu Cesar, produce îndată înăuntrul ei anticitatea greacă şi romană cu toate accidenţele ei caracteristice, şi tot astfel ea vrea să vadă figurile mişcîndu-se în costumele acelea cari înăuntrul ei să îmbină cu ele. Pronunţînd numai nişte nume oarecare şi-ndată se nasc într-o fantazie vioaie după o lege secretă şi ca-mprejurul unui cristal toate cîte aparţin mişcărei de viaţă şi lumei acelor figuri. 

        {EminescuOpXIV 346}

Un costum neantic la figurile de mai sus le-ar rumpe deodată din iluziunea acelui timp anumit, şi spectatorul ar trebui să se orienteze înlăturînd mai întîi acea contradicţiune. Pe lîngă aceasta mai adăogim idealitatea acelui costum însuşi, care, reducîndu-se la amîndouă speţiile de haine, a acelor îmbrăcate şi a celor flotante, ceea ce favorizează aşa de mult mişcarea liberă a corpului încît toate atitudinele şi gesturile condiţionate de afectul şi patosul sufletului se reflectă în aruncătura şi poziţiunea hainei. Îmbrăcămintea antică nu [este] o dată pentru totdeuna definită şi detrasă orcărei mişcări a atitudinei, ci ea depinde de orce mişcare, şi poziţiunea ei e nemărginit de determinabilă, de-aceea această îmbrăcăminte e cea absolut ideală. Aicea putem zice că omul poate dinăuntrul său să dea haine[i] sale în orce moment forma aceea care urmează consecvent din mişcările [sale], şi, pentru că mişcările îşi au sorgintea lor în suflet, de-aceea el poate face ca sufletul lui să pătrundă pînă şi prin această învălitoare estremă. Daca deja în însaşi anticitatea modul cum se puneau hainele şi cum se arunca mantaua ne făcea a cunoaşte pe omul nobil şi născut liber şi daca deja în anticitate se combină cu punerea hainei un înţeles etic, cu cît e mai clar că manipulaţiunea estetică a costumului antic cere de la actor un studiu deosebit şi un profund simţ simbolic. De-aceea actorul trebuie să facă eserciţii cu costumul antic, cum face cu vocea sa, căci el nu-l poate mînui cu libertate deplină şi cu gust nobil decît cînd se simte familiarizat c-un asemenea costum. În mantua grecă şi în togă, fantazia lui trebuie să-l transporte astfel la Atena şi Roma încît el să nu mai simtă pe sine acest înveliş al său ca ceva străin. Măsura şi nobleţa în mişcare, aruncătura liberă deşi totdeuna pitorescă a hainei trebuie să se combine amîndouă la reprezentarea unei figuri antice. Deşi e ne-ncunjurat de trebuinţă o esercitare varie în purtarea şi punerea hainei, precum şi o privire atentă a anticelor, totuşi şi aicea nu se poate ajunge o deplină frumuseţe în întrebuinţarea lor decît numai prin puterea fantaziei, a fantaziei care, prin costumul, prin înconjurul ei şi prin poet, se simte transportat în lumea antică chiar. Fără această energie a fantaziei, care pentru ea desfiinţează şi timp şi spaţiu, actorul se va simţi întotdeuna străin şi chiar inchietat în acest costum. La mînuirea costumului antic un actor cu o fantazie bogată cade însă într-un pericol speţial, acela adică de-a ridica pitorescul drapărei, frumuseţea în încreţirea şi aruncarea hainelor, asupra adevărului situaţiunei şi de a jertfi situaţiunea dorinţei de-a arăta o imagine frumoasă. Însă daca în cursul reprezentărei ne aducem aminte de artistul plastic şi dacă ochiul nostru se captivează prin poziţiunea şi draparea hainei ca atare mai mult de cum o cere adevărul, atuncea artea îmbrăcămintei nu mai e la actor mijloc, ci scop. O dirigenţă circumspectă va trebui să îndrepteze critica ei asupra unui pericol atît de apropiat şi să cerceteze raportul dintre situaţiunea caracterului şi dintre draparea hainei şi să măsoare durata persistenţei în ea după persistarea în dispoziţiunea sufletească din dramă. Căci poziţiunea, pentru frumuseţea ei numai, nu poate să dureze mai mult decît mişcarea sufletească, ci din contra trebuie să se îndrepte după as[ta] din urmă. 
După digresiunea aceasta ne întoarcem la doctrina noastră asupra costumului. Cum am observat-o, costumul trebuie în orce caz să fixeze marile diferinţe ale epocelor, cum se prezintă ele în lumea orientală, greco-romană, evul-mediu şi timpul modern; trebuie să le fixeze pentru că el aparţine determinatelor trăsuri caracteristice ale epocei. E de prea puţină importanţă de-a păstra cu esactitate diferinţa dintre himation grec şi toga romană, deşi toga diferă de cea dintîi prin o croială semirotundă şi prin o mai mare greutate şi difuziune (), tot astfel diferinţa [dintre] hiton grec şi toga romană însemna puţin. Daca nu se schimbă nimica din spiritul operei, micile diferinţe din costumul grec şi cel roman nu au a-nsemna mult. Tot asemenea nu poate fi de importanţă esactitatea istorică în deosebirea distincţiunei a costumului din evul-mediu. Ş-aicea e suficient un tip general oarecare, 

        {EminescuOpXIV 347}

care să-i permită fantaziei un teren atît de liber încît în coprinsul acestui tip ea să poată sacrifica în părţi speţiale chiar esactitatea istorică, spre a face loc unei aparenţe mai pitorescă. Se-nţelege că prin asta costumul nu trebuie să devie fantastic şi dezlipit de orce bază istorică. Cu cît o dramă, prin compoziţiunea sa întreagă, prin interesele şi coliziunile [sale], ne eliberează mai mult de [o] epocă anumită, cu cît ea sparge cadrul istoric cu-atîta actorul e mai liber în privinţa costumului. Marile creaţiuni a lui Shakespeare, cu deosebirea dramelor istorice, se ţin de categoria aceasta. Tendinţa esactităţii istorice ar fi aicea şi imposibilă şi ridicolă. Evul-mediu ni va da conturele costumului, pe care însă fantazia e destinată de-a-l suplini şi a face din el o îmbrăcăminte pitorescă. În genere unde abia savantul trebuie să stea să judece spre a afla erorile costumului contra cutărei or cutărei epoce, acolo actorul poate să [fie] liniştit pe deplin asupra neesactităţii sale. E şi-aicea o măsură oarecare de cultură generală care decide deplin asupra limitelor necesare a esactităţii istorice. De-avem înainte-ne opere dramatice cari reprezintă în genere interese şi coliziuni din viaţa modernă, atuncea şi costumul are să ni-o reprezente aceasta într-o măsură oarecare. Astfel, deşi Emilia, Galotti d. es., în privinţa relaţiunilor sociale a răsărit în jumătatea a doua a secolului trecut, totuşi coliziunile sînt atît de generale omeneşti, şi [au] ajuns astfel pîn-în prezent încît nu ne trebuie deloc costumul istoric al acelui timp, ba încă, din contra, prin adoptarea lui ne-am simţi închişi într-un cadru prea îngust. Numai trebuie să domnească în piesă unul şi-acelaş ton fundamental şi să nu vedem fraternizînd o veche uniformă italiană cît se poate fără gust la Odoardo fraternizînd c-un pardesus scurt şi modern la principele. 
În a doua linie, costumul are de-a releva diferinţa generală din poziţiunea esterioară a fiecăruia din individe. Contrastul dintre stăpîn şi servitor, dintre dama mare si camerieră, dintre membrul clasei de domni şi a clasei de jos, chiar contrastul dintre bogatul independent şi dintre cel lipsit de averi, toate acestea trebuie să se reflecte în costum faţă cu grosierul adevăr al naturei, fără însă de-a se scăpa din vedere bunul gust şi părerea frumoasă. Unde aceste diferinţe sînt marcate deja prin costum, precum sînt în costumele evului [-mieziu] şi-n îmbrăcămintea spaniolă, în croiala-ntreagă şi în stofă, acolo nu e nici un fel de greutate, şi o greşală totală în alegerea costumului nu va prea fi cu putinţă. Însă o consideraţiune mult mai aspră a acestui moment trebuieşte în privinţa costumului modern şi mai ales 429r în acea a hainelor femeieşti. Căci aicea adesea, vanitatea de femeie ademeneşte pe actriţe la o totală ştergere a distincţiunilor dintre poziţiunea socială a individelor, indicate în roluri. Mania de-a se împodobi şi de-a străluci prin găteală seduce adesea la o deplină nivelare a diferinţelor. Însă, îndată ce o haină e în contradicţiune cu relaţiunile proprii ale unei persoane din piesă, efectul acestei calimităţi asupra întregului e foarte jenant. O podoabă necompatibilă cu poziţiunea individuală, o coafură, un giuvaer, o garnitură scumpă pe care individul ni le-arată pe conta rolei sale sînt erori simbolice şi sînt şi o dovadă că actorul n-a putut să se priveze de sine însuşi în interesul misiunei sale şi că n-a putut să-şi sacrifice personalitatea sa. O dirigintă cu simţ de arte are să-şi probeze influinţa sa şi în această privinţă, o influinţă care, daca lasă a domni raţiunea obiectului, poate fi sigură de succes. În cazuri de acestea trebuie să i se espună clar individului neraţionabilitatea hainei, necompatibilitatea ei cu împrejurările pe cari le condiţionează rolul, şi astfel individul sa fie silit a recunoaşte disproporţiunea ce se provoacă prin îmbrăcămintea lui. 
Al treilea moment al costumului e cel simbolic. Daca s-a satisfăcut epocei în genere, sub legea însă a bunului gust, daca s-a marcat diferinţele în îmbrăcăminte, diferinţele condiţiunii de viaţă socială, daca aceste două s-a făcut, apoi începe terenul liber pentru simţul simbolic. În marginele acestor dintîi două elemente generale e

        {EminescuOpXIV 348}

fiecare îmbrăcăminte susceptibilă de forme varii, a căror alegere atîrnă de la acea înţelegere simbolică prin care se pune în acord caracterul ce e a se reprezinta cu haina. Aceasta am putea s-o numim momentul personal al îmbrăcămintei. Acest moment se bazează cu deosebire pe alegerea colorilor. În coloare e un element etic neatîrnător de gustul întîmplător a individului singular - o teorie pe care Gothe a dezvoltat-o atît de admirabil în Simbolica colorilor - [de aceea] acest element, în pictură şi arta reprezentării dramatice, ocupă un loc însemnat. O întrebuinţare sigură a acestui moment e cu deosebire a simţului aceluia care ghiceşte mai mult prin instinct şi tact decît prin conştiinţă relaţiunea secretă dintre obiectele sensibile şi închipuirile noastre. De-aceea aceasta e asupra a orce regulă. Se poate însă ca în coordonarea hainelor şi în alegerea colorilor să fie o idee creatrice oarecare; şi aceea atuncea cînd costumul ne sileşte să credem că e o afinitate oarecare între el şi rol. Astfel Orsina, Iulia Imperiali şi Lady Milford pe de o parte, Imogen, Desdemona şi Eleonora pe de alta ar condiţiona cam o asemănătoare simbolică de colori în îmbrăcămintea lor. Din costumul celor dintîi ar trebui să ni vorbească intuiţiunea turburări şi a unei aspiraţiuni vii, în cele din urmă intuiţiunea dulceţei şi unei simţiri pline de dor. Din puntul acesta de vedere sînt a se orîndui alegerea colorilor şi combinarea lor. Mai ales în combinarea colorilor e o putere simbolică esenţială, o putere care are un efect cu-atît mai caracteristic cu cît privitorul se simte mai puţin mulţămit cu armonia numai naturală a colorilor şi cu cît combinarea colorilor e aşa de liberă ca să ni se aducă aminte de importanţa acestei combinări. 
Nu e scopul nostru de-a urmări pîn-în minuţiozităţi acest punct. Însă într-o dezvoltare care se sileşte de-a oţărî locul fiecăruia din momentele reprezentărei dramatice nu poate lipsi un moment care-şi are şi el importanţa sa pentru întreaga reprezentare a caracterelor, pentru că ajută a produce icoana personalităţii şi a o şti păstra în timpul întregei ei dezvoltări. În arta dramatică nu stă nimica izolat, căci şi din elementul acela care se pare a fi cel mai superficial şi mai indiferent pentru individualitate, din îmbrăcăminte, poate să pătrundă încă ceva caracteristic care să influinţeze asupra privitorului, lucru care atestă internul patosului şi contribuie mult la aeeea ca chipul să devie şi mai semnificativ. Pentru dezvoltarea acestei ramure a reprezentaţiunii ar aduce un folos intensiv studiul tablourilor, cu privire deosebită asupra [efectului] ce-l fac colorile în privinţa etică. Un alt moment, combinat cu această privire a tablourilor, ar fi ocupaţiunea serioasă şi fundamental[ă] cu partea aceea din scrierile lui Gothe care se ocupă cu studiul colorilor, un studiu atît de bogat în priviri adînci. Se-nţelege de sine că condiţiunea necesară a acestor studii e totdeuna raţiunea simbolică, pe care trebuie s-o presupunem ca neapărată [pentru cel] care vrea să se destineze acestor ocupaţiuni. 
Arătarea caracteristică a unei personalităţi se complectează prin ţinuta corpului întreg, prin care noi înţelegem fixarea precisă a esteriorul[ui] fizic, devenită habituală prin mişcarea şi prin întreaga direcţiune a vieţii individului. Precum trăsurile schimbăcioase a feţei se pot preface într-o fizionomie care să reflecteze internul unui individ şi patosul său esenţial, tot astfel ţinuta trebuie să ne-arate incorporarea consistentă a gesturilor şi mişcărilor neconştiute. Ca-n fizionomie aşa şi-n ţinută arta are de-a suplini neputinţa şi lipsele vieţii reale, făcînd din întregul coprins al arătărei sensibile o copie a caracterului, astfel încît arătarea să trezească deja în noi o intuiţiune determinată a personalităţii, înainte de-a se dezvolta ea sub privirile noastre în vorbă şi acţiune. E o lege absolută a toată arta ca ea să fie neîntrerupt semnificativă. Prin asta numai arta întrece realitatea comună, care nu

        {EminescuOpXIV 349}

e-n stare să aducă la o astfel de pătrundere reciprocă amîndouă momentele unei fiinţe, esteriorul şi interiorul ei, personalitatea şi arătarea ei sensibilă. În artă însă ideea pătrunde pînă pe suprafaţa materiei şi o ia în serviciul ei (pentru) întru manifestarea spiritului. Această înfrîngere a esistenţei pe care ea o arată în viaţa reală, aceasta contradicţiune a arătărei sensibile a omului şi fiinţa sa spirituală, arătare care corespunde aşa de rar cu caracterul, aceste lipse a pămînteşti naturi omeneşti, arta le anulează pe toate şi împacă astfel antitezele. De-aceea pretenţiunea ce o facem artistului ca el să ne-arate şi în ţinuta corpului sau o copie adecuată cu lumea spiritului şi sufletului său. 
Asta e cu deosebire important la caractere de-acelea cari, deja înaintea arătarei lor pe scenă, sînt gravate în fantazia noastră cu trăsuri determinate prin judecata altor oameni. Aicea stăm cu atenţiune deosebită ca să vedem imaginea concretă. Această imagine trebuie să întărească intuiţiunea noastră. E dătoria actorului ca, prin mască şi prin o ţinută care să-i corespundă, să ni deie oarecum încrederea în personalităţile ce apar dinainte-ne, credinţa cumcă din acestea poate într-adevăr să purceadă cugetări şi fapte de acelea de cari-a anticipat deja fantazia noastră după descrierile şi judecata altora. Cugete-şi cineva pe Philipp al II-lea or pe Alba în Egmont. Lumea pe care-o reprezintă aceste figuri e deja determinată în fantazia noastră cu trăsuri pregnante înainte de-a apărea ei pe scenă. În Philipp vrem să vedem pe acel mai puternic rege al creştinităţii, gheaţos, conştiu de puterea sa; în Alba pe omul despotismului ţeapăn, neînfrînt, turnat în bronz, de care se sparg fără putere rugăminţi ca şi ameninţări. În Maria Stuart, a cărei figură poetul ne-o imprimă atît de clar în fantazia noastră în scenele ce precedă apărerea ei pe scenă, în Maria Stuart trebuie [să avem înainte-ne] pe femeia adînc umilită, cu toate astea însă pe femeia regină, care din suferinţele ei mari s-a desprins la o resignaţiune măreaţă. Wallenstein în ţinuta lui are să ne arate pe acel geniu domnitor conştiu de puterea sa, care se simte deasupra capetelor comune a oamenilor şi care e sigur de superioritatea sa asupra tuturor celor ce-l înconjoară. De la intuiţiunea aceasta şi pînă la 430v realizarea caracterului rămîne se-nţelege încă acea săritură calitativă pe care-o întîlnim totdeuna în calea creării artistice. Numai raţiunea intuitivă edifică podul care conduce de la idealitatea concepţiunii la realitatea arătărei sensibile. 
Aşadar cele trei momente, a mascărei, a ţinutei şi a îmbrăcămintei, se întregesc reciproc spre-a produce ca impresiune totală individualitatea în elementele arătărei ei esterioare. Această impresiune a totalităţii trebuie să ni avizeze prin aparinţa ei la o viaţă internă din individ, arătîndu-ne în individualitate o icoană cît se poate de determinată din anumită ordine a lumei. Cu cît aceste momente pătrund mai mult unu-ntr-altul cu-atîta actorul a conceput mai cu complecţiune imaginea figurei şi cu-atîta a prelucrat-o mai bine într-o consistenţă individuală. Actorul în privinţa aceasta are de-mplinit mai problema unui pictor, care şi el trebuie să determineze într-un singur moment tot cuprinsul deplin al unei idei. Se-nţelege cumcă actorul nu se poate întrece în arte cu pictorul în momentul acesta, ci trebuie să se mulţămească c-o aproximativitate în efectele acestuia. Aceasta se bazează pe diferinţa mijloacelor lor. Căci pe cînd pictorul creează personalitatea din stofa fără rezistenţă a luminei şi a colorei, cari, daca el e în genere un spirit creator, trebuie să se supună necondiţionat intenţiunilor lui, în vreme ce actorul, şi cel mai genial, are în individualitatea lui proprie dată deja şi naturală un material aspru şi crud, pe care nu-l poate muia absolut şi nu-l poate întrebuinţa aşa cum vrea întru esecuţiunea intenţiunilor lui. De sub mîna pictorului personalitatea se naşte liberă şi uşoară ca o creaţiune a fantaziei lui, creaţiune care nici nu lasă a se naşte închipuirea unui mijloc de realizare deosebit de idee. Vedem părerea cea frumoasă apărută cu totul în suprafaţă, fără de-a ne aduce aminte că între intuiţiunile artistului şi între materia trebuitoare realizării lor ar esista vreo contradicţiune. Căci mijlocul a devenit aicea

        {EminescuOpXIV 350}

numai un semn care relevează ideea. Însă artistu1 dramatic, acela transformează o personalitate dată într-o alta, el nu crează totodată şi stofa şi coprinsul, de-aceea el nu poate imprima în fiece punct sigiliul suveranităţii sale, ca pictorul, care nu are a face decît cu părerea corpului pe care el îl crează din fundament. Oricît ar supune actorul individualitatea sa speţială prin mască, ţinută şi costum la e[s]presiunea unei alte personalităţi poetice, totuşi el nu poate să retopească cu desăvîrşire pe cea dintîi şi nu poate să cîştige prin procesul acesta o absolut altă individualitate, care să nu se fi născut decît din intuiţiunea caracterului. În direcţiunea aceasta actorul e mai slab decît pictorul. Un Lear, Macbeth, Faust, Mephistopheles şi Romeo, o Iphigenia, Margareta, Iulia a unui pictor genial trebuie de-aceea neapărat să întreacă aparenţa sensibilă a acestor figuri, fie ele create de actorul cel mai dotat şi cel mai iniţiat în misterele artei sale. Cel dintîi va putea să realizeze în arătare aceste personalităţi eterne, întregi; cel din urmă nu va putea decît apropia de ele propria sa personalitate. 

TONUL FUNDAMENTAL AL CARACTERULUI

Dar, pe cînd pictorul e avizat numai [la] eternizarea momentului personalităţii, activitatea adevărată a actorului se-ncepe abia în momentul cînd figura sensibilă stă gata dinaintea noastră. Figura sensibilă nu e decît tinda templului. Caracterul nu se dezvoltă decît în procesul naşterei sale. Tonul şi gestul desfăşoară patosul său. Va să zică abia aicea se-ncepe fapta adevărată a actorului. Arătarea sensibilă, esterioară, a personalităţii nu face decît indică o revelaţiune mai adîncă şi nu are în arta dramatică o altă însămnătate decît aceea de-a dispune sufletul privitorului pentru patosul acela care are să se dezvolte în dramă însaşi. Vorba zugrăveşte caracterul; acesta pătrunde prin ton în sufletul nostru. În ton are să se manifeste mai întîi determinata lume sufletească a individului ce e a se reprezenta. Cum masca şi ţinuta ne arată trăsurile consistente şi espresiunea spirituală în elementul material al corpului, cari amîndouă ni se prezintă ca rezultatul unei întregi mişcări de viaţă, tot astfel, pregnant, cu esactitate, are să ne deschidă internul unui caracter. Aceasta o numim noi tonul fundamental al individualităţii, prin care sufletul se anunţă într-un 431 v mod şi mai energic decît prin fizionomie şi ţinută. În tonul fundamental, care ni se prezintă ca un accent produs oarecum prin întreaga mişcare spirituală a individului, prin acest ton se continuă în elementul graiului figura tăcută întrupată în icoana caracterului. De-aceea tonul fundamental acompaniază pe individ în decursul întregei aceste mişcări a sufletului său. Cum pătrunde prin afectele cele mai vehemente espresiunea consistentă a feţei, tot astfel trebuie să străsune şi tonul fundamental prin toate fazele reprezentării caracterului. În tractatul nostru despre tempo, în partea întîia, am arătat deja că acesta trebuie să se modifice după natura individualităţii. Această lege e şi mai valabilă în privinţa tonului. Înainte-ne nu se prezintă un om universal, ci un individ cu totului concret, mişcat de pasiuni şi interese anumite, aparţinînd unui cerc anumit; de-aceea şi actorul n-are să se mulţămească cu tonul fundamental ce-i e propriu lui, ci trebuie să-l transforme întotdeuna şi să facă din el un purtător al caracterului aceluia pe care vrea a ni-l sensibiliza. Rezolvarea acestei probleme e una din cele mai grele din toată reprezentarea dramatică. Ea se-ntemeiază pe de o parte pe o flexibilitate şi elasticitate mare a vocei, pe de alta în facultatea de-a păstra pînă la fine în reprezentarea sa icoana caracteristică privită intuitiv. Daca aceasta se-ntîmplă atuncea-l numim pe acel specific ton fundamental "caracteristic", precum numim caracteristice fizionomia şi ţinuta cînd îşi rămîn consecvente. 
Tonul fundamental trebuie să se manifeste înainte de toate în puterea de-a esprima categoria generală în care se coordinează caracterul, substanţa lui de viaţă. 

        {EminescuOpXIV 351}

Diferitele modulaţiuni ale tonului rezultă abia din cugetările şi afectele ce se dezvoltă prin mediul vorbirei. Tonul fundamental caracteristic însă face o imprsiune simbolică asemenea maştei şi ţinutei, pentru că el esprima o înrudire a lui internă cu însăşi natura individului ce se arată dinainte-ne, numai că tonul e o relevaţiune mai profundă şi mai diafană a caracterului decît masca şi ţinuta. Individualităţi cari în esenţă se bazează pe aceeaşi substanţă de viaţă si pe aceeaşi concepţiune a lumei vor primi în esenţă un ton fundamental comun, că diferenţele se arată abia în dezvoltarea caracterului. Astfel tonul fundamental al[lui] Sappho, Phadrei şi Ifigeniei va putea să fie în esenţă unul şi-acelaşi, fără privire la dispoziţiunile sufleteşti cu totul varii din cîtetrei caracterele. Cîteştrei sînt chipuri ideale din lumea elină, din care să ni se arate deplina frumuseţe a tonului, toată mărimea celei mai nobile eufonii de care e capabilă vocea umană; ca o copie a acelei vieţi ideale căreia aparţin aceste chipuri. Dar, înăuntrul acestui ton fundamental comun, totuşi tonurile fundamentale al Phadrei şi al [lui] Sappho vor prezinta o înrudire mai de-aproape între ele decît ele amîndouă puse faţă cu tonul fundamental al Ifigeniei. Tonul fundamental al celor două din început va avea un colorit pasionat, un fel de foc care ne lasă a privi în fundul unei prăpastii de pasiune; în Ifigenia va domina frumuseţea plastică a tonului, care va copia în el mărimea ei etică. Am vorbit mai sus, în capitolul despre tăria şi slăbiciunea tonului, despre acele voci puternice pe care nu le poate înlocui nici o arte şi cari trebuie să formeze tonul fundamental al figurelor acelora în cari e întrupat principiul eroic. Theseu şi Makbeth, deşi aparţinînd unor trepte istorice cu totul deosebite, îşi vor sămăna cu toate astea în privinţa tonului fundamental. O înrudire analogă e între Desdemona şi Imogen pe de-o parte, între Clara din Egmont şi Margareta din Faust pe de alta. În cele dintîi e graţia pudică a sufletului şi o blîndeţe plină de abnegaţiune, în cele din urmă intimitatea cea plină a unor naturi în esenţă naive. Tot astfel vor arăta o înrudire oarecare tonul fundamental din a lui Marinelli cu cel a lui Carlos din Clavigo. În amîndouă trebuie să se arate copia unui raţionament profan, de politură, în Marinelli această copie va căpăta coloritul unei netezimi fără de simţămînt. Din accentul acesta cineva va trebui să simţească că el nu se poate înălţa la vibraţiuni de-ale afectului. Accentele vor fi ca nişte unde plane cari adesea mai nici trădau mişcarea lor, dar încă să se ridice la o mişcare puternică a valurilor. Tonul fundamental din Ricard al III-lea şi Franz Moor s-aseamănă, el ne dă în amîndouă o imagine concavă, pustiită prin răutatea lor demonică, imaginea unor [naturi] suite pînă la deriziunea întregei lumi etice. Totuşi însă pe Ri[c]ard al treilea împregiurările cele mari îl ridică la ondolaţiuni cu totul altele şi-i dau tonului său fundamental o ţinută mult mai intensivă decît la Franz Moor. Energia cea diabolică a lui Ricard III, care la Franz Moor s-a zgîrcit într-o sofistică caricatură, îi restrînge tonul fundamental al acestuia după măsuratul caracterului lui propriu. Sînt tipuri cari nu se pot sensibiliza, în deplină conformitate cu fiinţa lor, fără acel ton fundamental metalic din care să revibre puterea intensivă a unei naturi eroice; tot astfel individualităţile cu deosebire ideale, adică cele purtate de intuiţiuni şi simţăminte suprasensuale, nu se pot sensibiliza fără un aşa ton fundamental care, prin natura lui spirituală, să oglindeze adevărul patosului lor. 

 

 Din tonul fundamental al marchizului de Posa trebuie să răsară energia unui suflet ideal; lui nu-i trebuie pe-atîta tonul grăunţos (kornig) şi plin al naturelor eroice, ci un accent (petrecut) pătruns oarecum de nobleţa sufletului. Tot de categoria asta se ţin: Fernando în Principele statornic şi Hamlet, deşi fiecare din ei mărginit fireşte prin diferinţa lor individuală şi prin împregiurări. Ei toţi sînt plini de întreaga nobleţă a spiritului, care îl ridică pe om, în toate poziţiunile din viaţă, asupra ordinarităţii. Şi Hamlet, cel înfrînt în sine, 

        {EminescuOpXIV 352}

ni arată întotdeuna acea speţie de spirit pe care ne-o putem închipui orşicînd dusă de aripele celui mai nobil entuziasm politic or religios. Asta însă nu decide decît asupra tonului fundamental. Hamlet, cu conştiinţa cea adîncă despre contradicţiunea dintre personalitatea şi misiunea sa, e supus unei tristeţe adînci, ceea ce dă tonului său fundamental numai o modificaţiune oarecare, pe cînd din vorbirea lui Posa cel umflat de cugetări mari trebuie să strălucească focul unui om dumnezeiesc. După cum se vede şi din esemplele acest[e]a, lucrul principal e acela de-a afla categoria generală de care se ţine caracteru[l] ce e a se reprezenta, de a aşeza lîngăolaltă figurile acelea cari s-aseamănă în trăsurile lor fundamentale şi în speţia generală a spiritului lor, spre a găsi totodată din această alăturare modificaţiunea, coloritul speţial pe care o cere tonul fundamental la fiecare. Ar fi de mare folos pentru actor dacă şi-ar grupa un şir de caractere după afinitatea lor generală şi dac-ar cerca a hotărî totodată [nuanţa] tonului fundamental pe care trebuie s-o capete fiecare din ele după deosebita lor individualitate. Într-un curs sistematic destinat pentru cultivarea actorilor teme de felul acesta ar trebui să fie neapărat, pentru că ele ascuţesc nemărginit de mult conceperea personalităţilor poetice şi pentru că îndreaptă întotdeuna simţul la individualizarea celor generale. Cu asta ar putea să se combine eserciţii practice, spre a şi sensibiliza cele privite înăuntru prin intuiţiune. Mai întîi ar trebui să se distingă prin ton fundamental antiteze caracteristice generale, în deosebirile lor desemnate cu trăsuri mari. Va să zică actorul ar avea aicea tema de-a 433r afla tonul fundamental la singuratecele categorii deosebite: a caracterelor eroice, a sceleraţilor, a figurelor antice şi moderne de un caracter cu totului ideal, a naturelor de juni; entuziaste, înamorate, cavalereşti, în fine a caracterelor bărbăteşti circumspecte şi dirigeate asupra intereselor lumeşti, şi, după ce va fi găsit caracteristicul ton fundamental al acestor categorii, actorul va trece la variile gradaţiuni a acestor categorii înşile, spre a copia în marginele conturelor determinate coloratura lor diferită prin coloritul nuanţat al tonului fundamental. Căci categoriile generale seamănă desemnului, care e însă susceptibil, de o varietate nemărginită a coloritului. 

 S-ar putea aplica la psihologia popoarălor! 

Tonul fundamental dă în genere personalităţii întregi coloarea cea determinată a sufletului ei şi de-aceea se prezintă ca o minunată şi adîncă revelare a tuturor factorilor vieţei, cari toţi se coprind în simplitatea tonului. Cu cît tonul fundamental al unui caracter ni prezintă o coloare mai precisă cu-atîta el va influinţa asupra-ne cu mai multă intuitivitate. Tonul fundamental ne apropie de patosul caracterului, ni descopere chiar întreaga dispoziţiune a vieţii sale, şi prin asta el înviază în noi o dispoziţiune corespunzătoare pentru desfăşurarea caracterului întreg. Tonul fundamental asigură de-aceea înainte de toate impresiunea artistică a reprezentaţiunii întregi. Un ton fundamental fără coloare, care nu stîrneşte în noi nici un fel de iluziune, i-o face foarte greu actorului ca să [ne] dispună pentru lumea aceea pe care caracterul trebuie s-o provoace în noi, un ton fundamental fals însă, chiar daca arta întru urmărirea dezvoltărei ar fi cît de mare, contrazice credinţei în adevărul espresiunii şi opreşte astfel o mulţămire artistică deplină şi curată. Numai prin mijlocul tonului fundamental se susţine evidentă unitatea caracterului, fie situaţiunile şi schimbările simţămintelor cît de varii. 
Tonul fundamental e terenul anumit din care cresc şi se ridică diferitele modulaţiuni ale tonului ca espresiuni pentru diferitele simţăminte şi afecte. De-aceea aceste modulaţiuni nu sînt niciodată numai nişte copii fără coloare a unor stări sufleteşti generale: a mîndriei, amorului, tristeţei, urei, ci ele-s totdeuna manifestări a unei vieţi cu totului individuale. Numai prin asta afectele devin abia manifestaţiuni de viaţă a unui caracter concret, a căror reprezentare se reflectă totdeuna pînă-n tranziţiunile cele mai încete conform însă cu natura speţială a tonului fundamentale. 

        {EminescuOpXIV 353}

O mulţime de condiţiuni de viaţă li-s comune princesei şi Leonorei Sanvitale din Tasso, precum: naşterea strălucită, cultura, etatea, naţionalitatea, splendoarea unei spirituale vieţi de curte, şi totuşi direcţiunile opuse a sufletului lor trebuie să dea fiecărei din ele un ton cu totului deosebit în reprezentare. În Leonora Sanvitale tonul fundamental, cu toată graţia minţii ei, va trebui să fie de-un oarecare caracter mai profan, mai lumesc; tonul fundamental al principesei trebuie să ni releveze o direcţiune a sufletului îndreptată înăuntrul ei, depărtată de lume, o direcţiune în care trebuie să simţim o spiritualizare adîncă, deşi pătrunsă de durere. Antiteza acestui ton fundamental ar putea să ni-l prezinte Porzia în Neguţitoriul de Veneţia. Ş-aicea nu vedem alta decît suflet şi inimă, însă o natură pătrunsă de-o împăcare deplină, de-o pace rîzătoare, care de-aceea şi scînteie de mult umor. Însă dintr-aceste fulgere a umorului vom trebui să simţim că ele răsar dintr-o natură într-adevăr amabilă şi adîncă totodată. Această împregiurare tonul fundamental are s-o sensibilize. El trebuie să fie depărtat atîta de tonul superficial şi uşor, care trădează frivolitatea cugetului şi a inimei, trebuie să fie însă tot aşa de departe de la acea spiritualizare a tonului rănit prin soarte şi lume. Tonul fundamental în Goneril şi Regan trebuie să ni trădeze pe-acele fiinţe cu inima de marmură, el trebuie să reflecte acea gheţoasă lipsă de simţire, fără însă de-a cădea vreodată pe un nivel nenobil or ordinar. Şi în viaţă ni se-ntîmplă să găsim cîteodată un aşa ton fără de inimă care face de ni se contrage sufletul înăuntru-ne şi care ni face imposibilă orice apropiere de individul ce-l posedă. Dintr-un astfel de calibru, înnobilat însă prin artă, trebuie să consiste tonul fundamental al acestor fiinţe lipsite de simţire. O reprezentare în care să nu se-arate deja în tonul fundamental antiteza caracterului Cordeliei, cu iubirea şi adevărul ei cel mai ofensator, abstrăgînd cu totul de la sensul cuvintelor ei, o asemenea reprezentare ar rămînea în urma aşteptărilor şi pretenţiunilor noastre. Nu în zădar poetul îi dă Cordeliei acea blîndă eufonie a tonului care să fie o imagine frumoasă a sufletului ei. 

ESECUTAREA CARACTERULUI

Masca, costumul, ţinuta şi tonul fundamental pun înainte-ne o icoană (precisă) solidă a caracterului. Însă această icoană schiţată de cătră actor, ea trebuie să se şi probeze în adevărul ei. Va să zică caracterul trebuie să se facă şi să [se] dezvolte la aceea ce el promite prin apariţia sa exterioară. Această dezvoltare o împlineşte esecutarea caracterului. Noi prin aceasta înţelegem cu totul în genere dezvoltarea unei individualităţi întregi, în toate direcţiunile şi manifestaţiunile de viaţă date ei de cătră poet; astfel încît prin asta să vie o viaţă deplină în arătarea sensibilă, care să influinţeze asupră-ne cu puterea adevărului natural, împlinindu-ne însă totodată şi pretenţiunile naturei noastre ideale. În partea cea generală am dezvoltat deja din noţiune relaţiunea întreită a actorului faţă cu caracterele şi am dedus din ea problema de-ntotdeuna a artistului. Presupunînd cele zise deja, ne întoarcem acuma la ideea esecutărei ca atare. Intuiţiunea ideală, pe care am cercetat-o conform ideei sale, ea ridică înaintea privirei intuitive acel punct simplu de viaţă din care apoi se dezvoltă caracterul organic însă. Această intuiţiune (concepţiune) e rezultatul adîncirei în ideea întregului op de arte şi în relaţiunile individelor singuratece din el. Această icoană predată fantaziei trebuie acuma să se manifeste în realitate, trebuie însă ca să se conserve prin toate fazele mişcărei sale ca o viaţa unitară în sine. De-aceea e înainte de toate condiţiunea absolută a oricărei esecutări a unui caracter, necesitatea adică de-a mijloci între ele toate mişcările sufleteşti a individului şi suma întreagă a impresiunilor, pe care le produc împrejurările şi întîmplările în

        {EminescuOpXIV 354}

sufletul personalităţii. Inamicul absolut al esecuţiunei caracterelor e aşadar izolarea, pentru că ea bucăţeşte firul vieţei şi sfarîmă dispoziţiunea artistică din noi. 

 e condiţiunea absolută a unei istorii naţionale ca să ţie cont de mişcările sufleteşti a unei naţiuni, de toată suma impresiunilor pe care le produc împrejurări şi întîmplări în sufletul ei. Firul cel roşu, antiteza împrejurărilor de din afară e individualitatea caracteristică şi internă a poporului însuşi - aceasta trebuie să fie călăuza în labirintul istoriei, numai că individualitatea aceasta trebuie înţeleasă şi trebuie înţeles totodată ca toate combinările sale cu întîmplările timpului sînt organice şi conforme cu individualitatea însăşi. O recepţiune fără ca partea caracterizatoare a faptelor să fie individualitatea naţională nici nu se poate cugeta măcar. 

Fiecare situaţiune a caracterului trebuie să se prezinte aşadar ca rezultatul unei mişcări precese, şi în înţelesul acesta ea trebuie să fie şi întrupată prin ton şi ţinută. Aceasta mijlocire e acuma de-o speţie duplă. Întîi: mijlocirea diferitelor dispoziţiuni sufleteşti în scene; a doua: mijlocirea care împreună viaţa caracterului din scenele diferite despărţite una de alta, şi anume astfel ca fiece intrare succedentă a individului să ni-l arate pe acesta ca rezultatul scenelor precedente. Prin depărtarea, ieşirea din scenă a figurei dramatice nu trebuie să se piardă nimica din viaţa ei internă, ci cea mai proximă reapărere a ei are să îşi descopere îndată starea sufletească care s-a născut cu necesitate în ea prin dezvoltarea succesivă. Astfel numai întreruperile momentane a manifestaţiunilor de viaţă se (sumează) pierd într-o singură viaţă organică. Fără această mijloc[ire] privitorul nu vede decît scene fără vreo legătură adevărată şi necesară între ele, mişcări sufleteşti izolate fără o viaţă individuală unitară. 
Mijlocirea de speţia primă împreună într-o unitate vie vorbirile singuratece a caracterului în cari acesta se relevează în vremea prezenţei sale pe scenă; însă astfel încît fiece vorbă succedentă să se prezinte cu rezultatul impresiunei totale pe care-a produs-o cei ce coagează asupra individului. Caracterul, prin vorba vie, arată participarea directă la acţiunea întreagă; însă momentele tăcerei lui, în care el însoţeşte ca o participare oarecare vorbirea persoanelor coagente, aceste momente trebuie să ni descopere naşterea dispoziţiunii lui sufleteşti şi trebuie să mijlocească tranziţiunea la proximele manifestaţiuni de viaţă în vorbire. Astfel caracterul trebuie să se reprezinte neîntrerupt ca un rezultat a tuturor elementelor cari influinţează asupra lui. Acea dispoziţiune sufletească care rezultă pentru caracterul singular din întregul acţiunii dramatice, acea dispoziţiune trebuie să fie firul pe care decurge vorbirea şi pe care ea-l reia în orce moment al reînceperei sale. Fără de-a sensibiliza prin această mijlocire între diferitele vorbiri ale dialogului acestea nu se prezintă decît ca fire rupte şi legate numai esterior, nu însă ca un fir de viaţă ce se toarce el însuşi. 
A doua speţie de mijlocire împreună individul ce reapare cu momentul în care noi l-am părăsit. Aicea e tema artistului dramatic, ca să sensibilizeze astfel în personalitatea sa dispoziţiunea care s-a născu]t în vremea aceea în starea sufletească a individului; însă astfel încît să recunoaştem într-o clipă şi în forma cea mai determinată acea formaţiune de viaţă a caracterului condiţionată de momente de dezvoltare premergătoare. Tot ceea ce face epocă în viaţa omului are de urmare o schimbare în cugetarea or în simţirea sa. În viaţă, se-nţelege, se arată omul adesa nepreparat de-a se adînci într-adevăr cu toată viaţa lui într-o catastrofă, în înţălesul în care ar cere-o însămnătatea acesteia. Personalitatea sa nu e la-nălţimea soartei ce-l loveşte, şi el în toată puterea lui rămîne-n urma sorţii. Caractere[le] triviale nu fac de loc epocă, pentru că le lipseşte facultatea de-a se adînci şi de-a lăsa ca împregiurările să impresioneze reformator asupra sufletului şi opiniunilor lor. Ceea

        {EminescuOpXIV 355}

ce e pentru o natură adîncă un punct de conversiune, o peripeţie ce-i influinţează viaţa întreagă, ceea ce-i transformează adesea întreaga manieră de-a privi lumea, ceea ce frînge sufletul lor, schimbă calea vieţei lor, toate acestea pentr-un caracter sec trec fără de a-l turbura mult, sau mişcarea nu face decît încreţeşte suprafaţa lui. O întîmplare din viaţa omului nu produce o altă dispoziţiune sufletească decît acea pentru care omul a fost predispus şi preparat de natura lui proprie. În poezia adevărată, care împreună într-o unitate internă elementele esistenţei care în viaţă stau risipite fără putere, în poezia adevărată caracterul e-ntotdeuna la înălţimea catastrofei, puterea lui ajunge pînă acolo pînă unde e capabilă individualitatea după natura ei de-a simţi catastrofa şi de-a speria urmările ei. Am putea zice că la caracterul poetic măsurăm tonul scalei pînă la care o întîmplare poate să urce sau să coboare despoziţiunea vieţii sale. Tonul acesta a scalei sufletului e cu mult asupra cuvîntului vorbit al poetului şi, în frumuseţa şi determinaţiunea lui, nu-l poate reproduce decît o fantazie creatrice care trăieşte ea însăşi în opul artistic; însă tonul acesta adevăratul artist dramatic trebuie să-l reproducă cu atîta energie încît să pătrundă asupră-ne şi să ne lase să măsurăm oarecum gradul pînă la care sufletul s-a cutremurat în adîncimea lui. Ce lume a răsărit în sufletul Iuliei între prima ei întîlnire cu Romeo şi între apărerea ei în începutul actului al doilea. Bobocul cel închis încă, prin raza amorului s-a dezvăluit cu desăvîrşire şi [se] ridică-nspre soare în toată frumuseţa lui. Această schimbare atît de mare, această catastrofă din viaţa ei internă trebuie s-o sensibilizeze şi actriţa. Tonul naiv, ingenuu, copilăresc al scenei întîie, care nici nu tradă puterea şi pasiunea adormită, acest ton naiv [cedează] înaintea unui altuia din care ni vorbeşte o simţire ce umflă sufletul întreg. Din tonurile acestea auditorul presupune acea putere a inimei care-a coprins pentru toată viaţa sufletul ei plin. Deşi natura cea copilăroasă din actul [întîi] nu s-a pierdut cu desăvîrşire, totuşi prin ea pătrunde un foc întunecos care roşeşte cerul ei senin. Epoca aceasta a vieţii trebuie să pătrundă în reprezentare în sufletul nostru, cu tot adevărul şi toată frumuseţea ei, din comparaţiunea celor două scene amintite. Şi cîtă deosebire e între Iulia de la finea actului al doilea şi între ea cînd reapare în scena a doua a actului al treilea. Nu mai e copila neliniştită, închietă, plină de dor, jumătate nepreocupată, jumătate arzînd de iubire; nu mai e fiinţa aceasta - fructul plin s-a copt. Înaintea noastră stă femeia în energia neînfrîntă a simţirei celei mai fericite, căreia universul i s-a personificat în bărbatul ei. Aicea actriţa are de-a ne descoperi pe Iulia beată de poezia amorului, însă liberă de orce sentimentalitate puerilă, pe Iulia ce se trezeşte poetă prin această plinătate a vieţii ei. E un moment a esistenţei pline, sătule - esistenţa care nici cugetă cît de aproape e fulgerul ce are s-o lovească. Aceste epoce ale vieţii interne pe cari le-am indicat reprezentaţiunea dramatică are de-a le determina într[e] ele cu toată preciziunea lor, trebuie însă să le şi mijlocească astfel întreolaltă încît în viaţa celor precese să fie (coprinse) învelite şi cele următoare. Daca reprezentaţiunea nu e-n stare de-a ni da aceasta, atunci în diferitele catastrofe nu ni se prezintă decît sărituri întîmplătoare ale individualităţii, cari nu cîştigă pentru intuiţiunea noastră niciodată o viaţă organică. 
Închipuiască-şi cineva pe Lear cînd, în actul al doilea, vine înaintea palatului lui Gloster pe jumătate esilat. Întîmplarea cea mare din actul întîi şi plecare fiicei sale Regan trebuie să fi lăsat urmele lor în sufletul moşneagului. Trebuie ca Lear să ni [se] prezinte ca o natură înfrîntă. Ruina uriaşă mai c-a pierdut puntul său de razim şi c-o grozavă siguritate prevede năruirea ei totală. Actorul trebuie să mijlocească astfel aparinţa lui încît puternica răsturnare pe care-a esperiat-o sufletul lui s-o vedem în faţa lui posomorîtă, pe care lucrul sufletului a tras deja brazdele sale, s-o vedem manifestîndu-se în[tr-un] ton din care să nu ne vorbească decît un spirit ce se reculege cu greu. Actorul care n-ar putea să facă asta ar rumpe firul acestei vieţi. [În] Wallenstein, după acea ducă a lui plină de-o eroică conştiinţă

        {EminescuOpXIV 356}

de sine spre-a readuce la supunere trupele revoltate, cînd se întoarce, trebuie să se simtă impresiunea acelei puternice catastrofe ce i se-ntîmplă cînd vede pentru prima oară frîngîndu-se (atotputinţa) omniputinţa sa, trebuie din faţa lui înnorată să se trădeze acest punct solstiţiar al sorţii sale, trebuie din tonul lui să se vadă că se sileşte ca să-i [esprime] tăria şi încrederea de mai nainte. Actorul care nu le reproduce toate acestea nu a rezolvat problema cea mai mare a poetului. Un Makbeth care n-ar trăda în înfăţişarea lui, în scenele după omorul regelui, nebunia febrilă ce-l coprinde crescînd şi după profeţiile cele înşelătoare în actul al patrulea eturdismentul de sine al sufletului său sfărîmat, scărit pînă la smintire, un aşa Makbeth n-ar corespunde icoanei poetului. Aceste esemple vor fi dat o idee clară despre însemnătatea acelei speţii de mijlocire care-n marile puncte solstiţiale, în peripeţiile dezvoltării caracterului, le mijloceşte întreolaltă şi le combină într-o viaţă organică, care sensibilizează catastrofele patosului, aşa încît să ni se prezinte, ca un rezultat incorporat în tipul ce reapare pe scenă, toată schimbarea sufletească prin care a trecut el în intervalul lipsei sale. 

ELEMENTELE ESECUTĂRII CARACTERULUI
JOCUL MUT

După ce-am determinat noţiunile celor două forme ale mijlocirii (Vermittelung) cari coprind în sine toată mişcarea vieţii individuale, ne rămîne încă de-a cerceta mijloacele prin care se realizează tema artistului reprezentator întru esecutarea caracterului. Fiindcă mijlocirea trebuie să facă ca viaţa internă a personalităţii să se nască dinainte-ne ca un proces ce se dezvoltă neîntrerupt, fiind însă că patosul caracterului nu se reprezintă dramatic decît numai prin cele două forme a gestului şi a tonului, de-aceea nu avem decît în ele şi puterile cele mari, prin cari un caracter poetic creat de fantazie poate să ne farmece cu totul în cercul vieţii lui individuale. Amîndouă însă se întregesc una pe alta necontenit, pentru a ni releva lumea internă a personalităţii. Elementul acela în care un caracter în vremea scenei se mijloceşte în toate figurile celelalte ale scenelor, prin care el îşi toarce neîntrerupt firul vieţei sale interne în vremea vorbirilor celorlalte persoane este jocul mut. Elementul în care se relevează viaţa cea mai intensivă a caracterului, în care se-nsumă tot patosul său ca şi într-un vîrf, cum am zice, acela-i accentul etic. Amîndouă săvîrşesc mijlocirea tutilaterală (în toate laturile) a caracterului în sine şi cu întregul. Prin ele esecuţiunea unei individualităţi poetice e încheiată. 
În orice tip dramatic trebuie ca în fiece clipă să se reflecte viaţa individuală a tuturor figurelor celorlalte, cari formează cu el întregul unei scene, şi să se reflecte astfel încît din asta să ni se facă vădită partea specială, condiţionată prin natura caracterului şi a situaţiunii şi mişcarea sufletească individuală. Aceasta o împlineşte jocul mut al reprezentatorului. Condiţiunea absolută a jocului mut e aşadar: ca caracterul ce e a se reprezenta să fie totdeauna conceput în raportul său adevărat cu celelalte persoane şi din asta să se măsoare impresiunea care trebuie s-o provoace cu necesitate celelalte persoane asupra lui. Proprie vorbind, jocul mut continuă tacit acţiunea vie şi ne arată individul cum e întotdeauna productul necesitat a relaţiunilor lui concrete. Fără jocul mut vorbirile nu sînt decît singuratecile vorbiri cari se întrerup şi se reîncep (reiau). Jocul mut le mijloceşte

        {EminescuOpXIV 357}

între ele şi le face să fie espresiunea conexă a vieţii individuale, căci el arată oarecum firul roşu care trece prin împleticirea tuturor situaţiunilor unui caracter. În jocul mut se împreună aşadar toate elementele elocuţiunii trupeşti, spre a reflecta impresiunea care e produsă într-un caracter prin fapta şi vorbele celor ce (coagează) colud. 

Mai întîi jocul mut mijloceşte patosul vorbirei întrerupte cu cea începută. Prin această mijlocire vorba începută apare motivată în sine însăşi şi pare într-adevăr membru întregitor în lanţul dialogului. Jocul mut îl asigură prin urmare pe actor de-a nu lăsa să cadă nicicînd caracterul însuşi, de-a nu cădea el din caracter, căci îl sileşte de-a-l ţinea bine în orce moment în fantazia sa şi de-a-l toarce în ea mai departe. Tonul cu care o să se înceapă vorbirea următoare nu se poate găsi cu deplin adevăr decît din iluziunea, cu care autorul se mişcă înăuntrul rolei sale. Această iluziune însă produce jocul mut precum iarăşi viceversa jocul mut şi ajută de-a reproduce iluziunea. Acest reflex neîntrerupt a vorbirilor persoanelor coagende trebuie ca reprezentatorul să-l sensibilizeze cu o solicitudine cu-atît mai mare prin jocul său mut cu cît regiunea aceasta nu i se deschide decît spectatorului organizat mai fin şi cu cît prezintă mai puţin prospect pentru un aplauz zgomotos. Aicea se şi începe cultul adevărat al artistului, care asupra temei sale se uită pe sine însuşi şi se identifică cu caracterul său. Părăsirea jocului mut e aşadar întotdeauna o ieşire îndrăzneaţă a insului individual din caracter, care proprie vorbind rumpe firul de viaţă a rolei sale, spre a-l înnădi apoi pe din afară prin cuvîntul pe care poetul i-l pune-n gură. 
Fireşte că tema jocului mut va fi mai grea de dezlegat atuncea cînd în intervalul vorbirei unui altuia e să se manifeste prin acest joc o mişcare crescîndă a interiorului, mişcare care apoi să se rezume ca rezultat în vorba reîncepută. Aicea trebuie aşadar ca jocul mut să mijlocească trecerea patosului şi să justifice afectul, în care erumpe caracterul după aceea. Amintim d. es. pe Clavigo în vremea naraţiunii lui Beaumarchais. Reprezentatorul lui Clavigo trebuie ca prin jocul său mut să ni descopere o întreagă viaţă psihică. De la liniştea cea mai nepreocupată a unui auditoriu ce participă, Clavigo trece prin toate tonurile pînă la o mişcare estremă a sufletului. Şi în toată scala aceasta nu trebuie sărit nici un ton, ci trebuie legate astfel unul de altul încît cel început să se audă răsunînd în fantazie în cel următor. Astfel Clavigo percurge stadiile unei atenţiuni încordate, dar deocamdată numai teoretice, a unei încordări penibile, a unei turburări văzute amestecată cu tendinţa de-a o oprima şi a unei risipe a sufletului în care el însuşi pierde participarea la ultima parte a naraţiunii şi priveşte numai încă în sufletul său ruinat, pînă ce în fine răsuflă în vorbiri întrerupte. Toată scena asta e un studiu mare pentru fiecare actor, abstrăgînd chiar de la reprezentarea ei în realitate. Mai amintim mai departe de Ifigenia faţă cu Orest (Act. 3. Sc. 1) în intervalul zguduitoarei naraţiuni a omorului de mamă. Sufletului Ifigeniei, încordat foarte mult deja prin antecedenţe se scăreşte de la participarea foarte turburată pînă la stare amestecată de groază, milă şi Entsetzen în care vorbirea proximă semnalează un suflet apropiat de disoluţiune. Fără ca puterile aceste să influinţeze aceste puteri toate prin jocul mut asupra noastră, cuvintele ce urmează după naraţiune, fie vorbite c-o espresiune cît de corectă, apar fără adevăr. Şi ce schimbare a sufletului trebuie să ne releveze 

        {EminescuOpXIV 358}

Ifigenia, cînd naratorul face cunoscut că el însuşi e Orest! Aicea încordarea penibil turburată trece într-o fericire beată, căreia sufletul mai că-i sucumbă. Cuvîntul: "Eu. sînt Orest" loveşte ca un fulger care luminează noaptea sufletului. În jocul mut a nobilei figure trebuie să simţim în acelaşi timp (spontaneu) bucuria inimei, încearcă[încercarea] de-a o rezuma în cuvinte şi abandonul mulţămitor în providinţa zeilor. Sufletul (lucrează) se luptă pînă să ajungă la acel sublim eflux prin care în vorbirea următoare natura cea nobilă a Ifigeniei apoteozează peripeţia cea mai puternică în soarta ei. Şi asta ar sta izolată daca jocul mut nu ne-ar fi preparat pe deplin pentru aceasta. 
Cu cît vorbirile singuratice înseamnă mai otărît totodată şi un act în dezvoltarea patosului cu atît mai imperioasă este cerinţa mijlocirei prin jocul mut, căci numai prin aceasta se ţine la un [loc] firul vieţei caracterului. 

 Unitatea caracterului 

Avizăm la cele două scene mari dintre Othello si Iago (Act. 3, sc. 2) şi dintre Macbeth şi Lady Macbeth (Act. 1, sc. 7). În cea dentăi vrem să vedem prin mijlocul jocului mut influinţele treptate ale veninului pe care Iago-l picură-n sufletul neîngrijatului Othello (arglos). Fiecare frază a lui Othello trebuie să ne-arate prin jocul lui cel mut cu care el acompaniază întrebările şi reflexiunile lui Iago, atacul din ce în ce mai victorios asupra liniştei lui Othello. Jocul mut e proprie termometrul după care măsurăm puterea înviată a geloziei. Mai întîi ni trădează graba (Hast) nerăbdătoare a sufletului, de a şti secretul ascuns cu viclenie a cugetărei lui Iago, secret care influinţează asupra lui Othello asemenea unui chip de stafie şi-l aduce pînă la o încordare febrilă. Acesteia îi urmează încrederea triumfătoare pe un moment, care însă face loc unui prepus care pătrunde pînă-n măduva vieţii, prepus care, cînd îl loveşte întîi pe Othello, îl face să piardă toată prezenţa de spirit (Fassung), pe care el apoi şi-o luptă cu greu, pe cînd cugetul apucat odată îi frămîntă sufletul în adîncul său. Această furtună dinăuntru care răstoarnă mereu prezenţa de spirit (Besonnenheit) invocată trebuie ca jocul mut să ne-o releveze preparativ, pînă ce espresiunea vie a cuvîntului o şi confirmă. În scena citată din Macbeth jocul mut are să ne-arate cum puterea reagenţei (Gegenhalt) morale pe care Macbeth a adunat-o în sufletul său contra puterilor întunecoase ale ambiţiunii sucumbă în lupta ei. Această conştiinţă morală, cucerită pas cu pas de superioritate (Uberlegenheit) Lady Macbeth reprezentatorul are să ne-o sensibilizeze în stadiile singulare a sucumbărei sale. Fiece vorbire a lui Macbeth e oarecum o catastrofă pe care o trăieşte sufletul său. Mai că nu e o temă mai grea pentru jocul mut decît scena aceasta, pentru că acest joc are să ne arate intuitiv în Macbeth căderea unei naturi din cele mai dotate prin puterile întunecoase ale egoismului. Lipsa unui apucător joc mut n-ar strica în nici o scenă mai mult frumuseţa poetică decît într-aceasta, dac-am degrada la fraze izolate prepusăciunile scurte ce semnalează stadiul sucumbărei. 
Fiece joc mut trebuie să purceadă din o pătrundere adîncă a patosului şi a manierei de-a privi lumea ce le are caracterul şi care e a se reprezenta. De-aceea, orcît-ar fi pe deoparte de generale afectele, pe cari jocul mut le reflectă, totuşi el trebuie să fie renăscut totdeauna ca espresiune a vieţii individuale. Din asta urmează că-i contrazice absolut naturei jocului mut daca vor să dăm legi valabile (general) peste tot pentru diferitele moduri de esprimare a lui. Regula abstractă ar esperia în curînd neajunsul ei faţă cu bogăţia vieţei concrete. De-a face însă o asemenea cerere unei dezvoltări ştiinţifice ar [fi] o egală necunoaştere a marginilor ei, ca şi cînd o teorie a strategiei ar putea să epuizeze toate combinaţiunile posibile şi să coordineze în categorii copiozitatea întreagă a referinţelor concrete. Tocmai precum aicea realitatea, prin mulţimea momentelor ce cer a fi băgate în samă în orce clipă îşi rîd de legea abstractă, tocmai aşa în arta

        {EminescuOpXIV 359}

dramatică, care crează întotdeauna o viaţă individuală plină şi firească, tactul sănătos reprimă regula abstractă pentru acea lume a sufletului, care trebuie să fie manifestată prin jocul de scenă mut. Aşteptarea, tensiunea şi bucuria, fericirea şi suferinţa se reflectă altfel în o Ifigenie, altfel în o Desdemonă, altfel e gelozia unui Othello şi a unui Don Gutierre şi altfel a unui nerod care prin ea devine o figură comică. Raza luminei rămîne aceeaşi, dar efectul luminei atîrnă de la obiectele pe care se reflectă şi de la ochiul care le vede. O singură privire, o mişcare cu mîna, o întoarcere a capului dă aceleaşi simţiri a amorului, a durerei, a deriziunei şi a răutăţii un alt caracter, fără însă de a prinde prin asta caracterul general. 

2. ACCENTUL ETIC

Jocul mut ne mijloceşte sensibil tranziţiile dispoziţiunei sufleteşti; accentul etic ni discopere în elementul tonului dispoziţiunea sufletească, care rezultă din suma tuturor împrejurărilor. În despărţirea întîia, care - am consacrat-o formărei (culturei) vorbirei, am dezvoltat fiinţa accentului logic şi simbolic. Cel întîi aduce urechei sensul gramatic cu toate privinţele sale, al doilea inspiră tonului şi plinătatea conţinutului spiritual, care e cuprins în noţiunea vorbei, aşa încît auzitorul deodată cu sunetul primeşte şi intuiţiunea obiectului. Accentul logic - subordonat celui simbolic. Amîndouă speţiile de accente au aparţinut părţii întîia, care are de obiect cultivarea şi formarea vorbirei dramatice. Accentul etic se distinge esenţial de celelalte două prin aceea că el relevă espresia individuală sufletească a caracterului; descopere în fiece moment în tot adevărul ei individualitatea ce ni se prezintă în viaţa ei cea mai personală, în mişcarea ei cea mai intimă prin spiritul caracteristic pe care artistul ştie a-l insufla tonului. 

[... ]

Abia prin accentul etic înviază înainte-ne o esistenţă individuală, o stare sufletească în determinarea sa caracteristică, pe care o produce şi care-i o rezultantă a situaţiunei ca un component şi a personalităţii deosebite ca alt component. Spre a întrebuinţa o comparaţiune: nu fiecare organism sau element reagează sub aceleaşi împrejurări în unul şi acelaşi fel, ci fiecare după natura sa specifică. Reacţia fierului, a pucioasei ş. a. e altfel decît aceea a albuşului de ou, de es. Dispoziţia primordială a unui element este latentă pînă-n momentul în care e provocată o reacţiune. În acest moment însă una şi aceeaşi împrejurare produce un efect cu totul deosebit. În faţa aceluiaşi foc apa se face abur, fierul se topeşte, lutul se pietrifică. Această dispoziţie primordială în rău sau în bine se manifestă în accentul etic. El deschide misteriile adevărate a vieţei omeneşti, adîncimile caracterului şi este creaţia cea mai însemnată pe terenul artei reprezentărei. La lovirea aceluiaşi ciocan aurul va răsuna cu timbrul său senin şi original, lutul, fierul şi celelalte cu a lor. În şirul dezvoltărilor noastre am avut adesea ocazia de-a observa că cu cît mai multe momente ale artei noastre sînt implicate în viaţa internă a unui caracter cu-atît mai puţin ele pot fi comunicate prin învăţ şi doctrină esecutorului dramatic - şi aceasta în nici un punct nu este mai adevărată decît în acesta al accentului etic, pentru că el e cel mai însemnat act de creaţie în reprezentarea unei personalităţi poetice. Am însemnată odată că tonul fundamental este elementul tonic în care ni se împlineşte intuiţiunea totalităţii unui caracter. Tonul fundamental ne sensifică trăsura fundamentală a caracterului, esistenţa habituală, obicinuită, pietrificată a caracterului, ceea ce grecii numesc etos al caracterului 

        {EminescuOpXIV 360}

în sens propriu, în antiteză cu patosul aceluiaşi. 

 Cred că deosebirile lui Kant şi Schopenhauer între caracterul inteligibil (liber) şi cel empiric(determinat) este mai clară şi
mai folositoare pentru această parte decît distingerea antică. Ethos ar fi cel inteligibil. Pathos cel empiric. 

Pricepem aicea sub accent etic viaţa individuală, întru cît ea devine intuitivă prin ton, ridicîndu-se prin toate fazele dezvoltării ei din baza generală a tonului fundament[al]. Tonul fundamental s-ar putea asemăna cu o arhitectură, din care se ridică accentul etic în diferite grupe şi figuri în lucru reliefat sau întreg, care însă toate stau în cea mai strictă legătură cu espresia şi însămnătatea arhitecturei, cu spiritul întregului şi cari ajută la complectarea înţelesului zidăriei. 
Accentul etic deslucind adîncimile vieţei sufleteşti individuale, urmează că accentul logic şi cel simbolic îi sînt subordonate. Amîndouă acestea nu pătrund pînă la espresia individuală a sufletului şi stau în urma accentului aceluia, care predă o vorbire urechei auditorului asemenea unui fruct care au crescut [din] stratul specific compus al caracterului. În raport cu acesta accentul logic are numai funcţiunea de-a da materialul măsurat căruia accentul etic îi inspiră suflet. 

TOTALITATEA ARTISTICĂ A REPREZENTĂRII DRAMATICE

Privită din punt de vedere absolut, fiecare figură a unui op dramatic trebuie să vie în acest sens la dreptul său deplin. Arta reprezentării dramatice se complectează aşadar abia în totalitatea tuturor caracterelor singulare a unui op poetic. Aceasta-i ultima şi cea mai naltă ţinută a artei noastre, în care fiecare actor singular are să se privească şi să se simtă ca parte a unui întreg, un întreg pe care e chemat a-l reproduce în măsura însemnătăţii rolului său. Abnegaţiunea de sine a personalităţii întîmplătoare, care am recunoscut-o ca o condiţie sine qua non a reprezentărei dramatice, primeşte la reprezentarea unui op poetic întreg încă un caracter speţial, acela de-a se abnega neîntrerupt în interesul întregului şi de-a se coordona în el, ca un membru numai, întru realizarea opului poetic. Dacă egoismul în genere consistă într-aceea că omul, în loc de a se pune pe sine însuşi în raport cu universul şi de a se acomoda în el şi lui, raportă universul la sine şi-l degradă numai la un mijloc pentru plăcerile sale, atunci egoismul artistului dramatic consistă în aceea: că el se face centrul unui op, în loc de a se subordona ca un membru numai al întregului organism. Artistul egoist priveşte un op numai în raport cu sine, pe care el îl priveşte ca ţintă unică, pe cînd cel pătruns de ideea artei se referă neîntrerupt la op ca la ţinta ultimă. Şi-n nici o artă egoismul nu are un teren atît de larg ca în aceasta, pentru că în ea activitatea artistului cearcă reproducerea unui întreg care nu poate fi chemat în viaţă decît prin conlucrarea celorlalţi artişti singulari. În toate artele celelalte artistul este creatorul unui întreg de sine stătător şi esistent pentru sine, care nu trebuie să fie adăogit şi complectat într-un întreg prin conlucrarea sincronistică a altora. Artistul dramatic crează acuma-ntr-adevăr un inel de-sine-stătători, care însă trebuie să fie potrivit în legătura lui cu alte inele pentru a-şi împlini destinaţiunea sa. Aicea zace pericolul pentru esersarea artei noastre. Nu numai că în arta dramatică omul se servă de personalitatea sa speţială ca de un instrument pentru arte şi agează cu ea ca [cu] un material propriu pentru esecutarea unor

        {EminescuOpXIV 361}

ţinte estetice, dar are să se privească totodată în eserciţiul activităţii sale ca un moment în întregul vieţei opului de arte, un moment care nu trebuie să proemineze egoistic din poziţia sa precisă, care i se avizează prin spiritul întregului. Trebuie mai întîi să evaluăm greutatea acestei teme pentru ca să pricepem raritatea împlinirei ei. Avizat la prezenta, nutrindu-se din recunoaşterea ei, actorul să-şi ţie totodată în minte de a se uita pe sine în interesul unui întreg şi de-a lăsa să treacă neuzate pe dinainte-i acele momente, cari i se oferă atît de uşor, de-a atrage asupră-şi atenţia publicului pe conta întregului şi de-a cîştiga pentru arte şi persoana sa un tribut bogat, de-a se abnega în fine numai pentru a contribui la producerea unei totalităţi în stricta măsură a rolului său. Nu putem ascunde puterea unei adevărate abnegaţiii care trebuieşte la aceasta, de-a nu se face niciodată centru unde compoziţia poetică n-o cere aceasta. Această putere artistul n-o capătă decît din ideea artei sale şi din cultura sa. Fiindcă artistul dramatic lucrează numai într-o legătură nentreruptă cu camarazii săi de artă trebuie ca această manieră de a privi, care porneşte de la ideea că artistul nu e decît pentru [a] ajuta crearea unui întreg, să înceteze de a fi o părere izolată a unora numai, ci să devie spiritul comun a breslei întregi şi cu deosebire a acelor institute de la cari suntem îndreptăţiţi a aştepta cultura cea mai naltă artistică şi ţinuta cea mai morală. Orce progres în eserciţiul acestei arte nu poate consista decît în dezvoltarea acestui spirit comun, în puterea căruia fiecare artist singular se simte neîntrerupt că e organul acelei unice idei de artă pe care sînt chemaţi a o realiza prin inspiraţie, cultură şi studiu comun. 

DIRIGEREA REPREZENTĂRII DRAMATICE. MONOPOLUL ROLELOR ŞI
ÎNSĂMNĂTATEA REPETIŢIILOR.. CULTIVAREA SISTEMATICĂ A ARTISTULUI

Dezvoltarea şi întărirea adevăratului simţ pentru artă, un simţ căruia-i e mai mult de obiect de însuşi decît de orice, esersează o influinţă atît de mare încît unul, chiar daca ar avea alte gîndiri, de o natură subversivă sau egoistă, totuşi va trebui în urmă să se supuie chiar fără voie spiritului general. Domnirea direcţiei aceleia care nu e satisfăcută decît prin producerea unei întregi opere artistice este însă şi adevăratul element moral al artei noastre. Căci moral este omul întotdeauna îndată ce, din proprie voinţă, se consacră unui scop adevărat şi învinge impulsul egoismului, care l-ar consilia ca să facă din sine punctul central al unui întreg. Acelui spirit însă-i trebuieşte îngrijire. Cugetul omului singular nu se lărgeşte pînă la spirit şi simţ comun dacă terenul pe care are a se dezvolta nu conţine în el elementele necesare pentru înflorirea acestui spirit. Dirigerea scenei e-nainte de toate aceea care are cea mai mare influinţă asupra dezvoltării spiritului totalităţii. În dirigere trebuie să se întrunească aste două: entuziasm pentru arte, dar şi simţ şi cunoaştere pentru ea. Entuziasmul, fără a fi împlut şi hrănit de cunoştinţe, este deşert şi fără puterea silitoare a convingerei; cunoştinţa fără entuziasm e fără avînt, de-aceea nici răpeşte, nici poate avea vreo influinţă intensivă. Adîncimea cunoştinţei produce respectul înaintea judecăţii mele, entuziasmul - confienţă în puterea mea morală, va să zică în cugetul lui. Cine recunoaşte în cei ce sînt chemaţi a fi organele conducătoare unei asemenea totalităţi pe oamenii pătrunşi de idea misiunei lor se subordinează acestei puteri nevăzute a spiritului chiar dacă din început ar face-o fără voinţă. Într-un timp în privirea spiritului atît de întărit, în care conştiinţa de sine pătrunde într-atîta toate cercurile vieţei, ar fi închipuirea cea mai deşartă de-a mai putea face ceva pe vrun teren fără inteligenţă şi fără un cuget moral egal aceleia. Imperiul autorităţii pare că [e] pretutindenea răsturnat, aceşti zei vechi sînt aruncaţi în Tartar de cătră generaţiunea cea jună a zeilor, într-un Tartar de unde nu mai e întoarcere la domnia lumei supraterane. Ba omul are într-atîta un instinct pentru puterea inteligenţei încît îi simte puterea chiar acolo unde ea, prin disfavoarea împrejurărilor, a fost reînpinsă şi a închircit. 

        {EminescuOpXIV 362}

Dirigerea unei scene nu poate consista decît în facultatea de-a întrebuinţa mijloacele date la efectul cel mai mare posibil (ce-i posibil) în reprezentarea unui întreg poetic. Această facultate presupune aşadar atît cunoştinţa cerinţelor şi legilor absolute a reprezentărei dramatice cît şi judecata cea mai sigură asupra puterilor şi a punctului de culminaţie în arte a singularilor membri ai trupei. Principalul este aşadar de a deschide atît talentului celui mai însemnat şi culturei celei mai artistice cît şi celui mai puţin dotat sfera aceea de activitate în care-ar putea să facă mai mult, atît pentru interesele artei cît şi pentru propria sa dezvoltare. Dacă dirigentul circumspect surprinde la un actor subordonat locul acela în care el e încă susceptibil pentru arte atunci un asemenea dirigent va ridica pe individ la efectul cel mai mare pe care acesta e capabil de a-l produce, ba încă-i va inspira şi un fel de afecţiune pentru lucru, căci se va putea ridica la conştiinţa tăriei şi valorii sale relative şi s-ar supune bucuros unei cultivări sistematice înăuntru acestui cerc al său, încurajat mai ales de succes. Înainte de toate conştiinţa despre demnitatea artei şi însemnătatea scenei trebuie să fie vie în sufletul dirigenţilor ei: nu creadă cineva că poate curînd să-şi facă o idee îndestul de mare despre influinţa scenei. Aceasta numai îi va feri de pusilanimitate în concepţie şi li dă curajul de-a lupta chiar cu defavoarea împrejurărilor. Această conştiinţă numai îi va ridica asupra tuturor consideraţiilor de partidă şi-i va asigura contra jocului intrigei, în care ei sînt mai în pericol de a cădea decît şefii oricărui al institut. Jocul intrigiii însă este tocmai acel venin care infinţiază mai mult viaţa artei noastre şi căreia poate adesea să-i fie chiar victimă. Un şef care se coboară însuşi în cercul partidelor şi a meschinelor animozităţi şi-a pierdut orce influinţă adevărată asupra exerciţiului artei, ba a pierdut chiar stima acelora în favoarea cărora a abuzat de influinţa sa, pentru că ocazionalitatea împrejurărilor si a relaţiunilor personale este izvorul său, un izvor care-l poate schimba tot aşa de iute şi a-l face susceptibil de şoptituri contrarie. Căci o influinţă şi o hotărîre la care nu ia parte obiectivitatea interesului pentru arte şi inteligenţa este supusă la orice schimbări. O garanţie pentru curăţenia principiilor este numai în cugetul moral şi într-o cunoştinţă care să stea la înălţimea acelui cuget. Siguranţa cum că calităţile acestea sînt cele predominante îi asigurează unui director chiar oarecare stimă din partea celor loviţi în egoismul lor, căci în natura omenească totuşi se află instinctul neînlăturat de-a recunoaşte ce-i raţional şi substanţial. 
 Daca o direcţie în genere merită acest nume, întru cît are neîntrerupt în privire totalitatea şi orînduieşte cele speciale, atunci direcţia unei scene coincide numai atunci cu noţiunea ei daca neîntrerupt tinde la totalitatea (ensemble) reprezentării artistice şi dacă în această tendinţă manifestă un egal respect faţă cu calificaţiunea şi talentul diferiţilor membri ai instituţiei cît şi cu fiinţa artei şi cu publicul căruia-i este răspunzătoare. Directorul unei scene are de-a împreuna aceste două momente: libertatea dezvoltării şi a (năzuinţelor) dispoziţiilor individuale a artistului cu cerinţele reprezintărei artistice. Aceste două are să le învoiască-ntre ele şi să le puie-n armonie. Duşmanul liberei dezvoltări a artiştilor, izvorul prin urmare a (lipsei de curagiu) descurajări, a urîtului şi, în urmă, a deplinei neglijări este monopolul rolelor, iar duşmana unei reprezentări rotunzite a unui întreg op de arte este uşurinţa şi frivolitatea în pregătirile şi intermediaţiunile reprezentărei dramatice. 
În orce sferă a ştiinţei or artei individul poate să-şi aleagă materia ce vrea s-o trateze; ea nu-i este impusă de din afară. În această libertate de alegere este rădăcina dezvoltăriii libere, a progresului şi a bucuriei cu care individul îşi esecutează opera sa. Cine, în ştiinţe or arte, s-ar vedea esclus de la acele obiecte care ar

        {EminescuOpXIV 363}

conveni mai mult cu aplecările sale naturale şi talentul său, cine ar fi avizat numai la tratarea acelor obiecte cari i-ar fi impuse, acela nu s-ar mai privi de un discipol liber al ştiinţei sau al artei, ci de un om năimit spre toate acestea. Acestei poziţii îi corespunde în arta dramatică monopolul rolelor, o stare adică în care rolul odată distribuit se priveşte ca proprietatea ca drept cîştigată a aceluia căruia nu i s-a distribuit parte din început decît prin o întîmplătoare favoare, de la a cărui reprezentare este esclus oricare alt membru, asemenea ca şi de la esersarea drepturilor unei caste, o stare de lucruri în care cel esclus se răzbună asemenea prin exclusivitate faţă cu alţii, o dezdăunare în genere fără multă mîngîiere. Monopolul rolelor e pentru cei favorizaţi un drept de braman, pentru cei puţin favorizaţi o condamnare la starea de paria. Raţiunea şi interesele artei, care nu poate înflori decît prin o emulaţiune vie, prin o tînără vivacitate a tuturor puterilor, toate acestea cer nimicirea acestui stricăcios monopol. Căderea monopolului însă pune libertatea mişcărei, putere în tendinţă, seriozitate şi iubire pentru arte, cu asta un fel de abnegaţiune în interesul întregului, în locul relei dispoziţii, a lîngezirei, a lenevirei în posesiunea asigurată a rolelor şi a unei tîmpiri gradate faţă cu cele mai nalte interese ale artei. Artistul trebuie s-o ştie cum că nu-l exclude un drept absolut de posesiune de la reprezentarea vrunui rol, iar publicul să nu fie silit de-a se lipsi, prin imutabilitatea posesiunei, de plăceri cari rezultă neapărat din principiul liberei concurenţe. 
Se-nţelege că acela căruia la montarea unei piese i s-a distribuit un rol are dreptul cel mai apropiat de posesiune, căci rolul i s-a distribuit cu supoziţiunea cum că mijloacele sale sînt cele mai apte pentru reprezentarea cutărui tip; deşi adesea în realitate nu decide la distribuirea aşa-numitelor role strălucite decît relaţiunile cele mai spurii, sau cel puţin au o parte mai mare în formarea deciziei directorilor decît inteligenţa. Dacă din prima posesie a unui rol se naşte proprietatea individului asupră-i atuncea acesta se leagănă într-o plăcută siguranţă în proprietăţile sale teritoriale şi, fiind asigurat contra expropri[er]ei, se uită fără multă grijă la dezvoltarea talentelor mai tinere. Publicul însă este condamnat prin această stabilitate la privirea pacientă a unor produceri mediocre, privind poate puterile cele mai bune pentru aceasta neîntrebuinţate şi legate de bulgărele lor. Dacă aşadar prima distribuţiune a rolelor nu s-a urmat în interesul artei, ci a unui individ atuncea neraţionalitatea monopolului rolelor, făcute pe conta şi cu dispreţul egal al talentului, publicului şi artei, sare în ochi. Dar chiar în cazul că numai inteligenţa a prezidat la montarea primordială a unei piese, posito că pentru moment talentul cel mai cult a ajuns la posesia cutărui rol, totuşi monopolul rolelor rămîne un rău inestingibil al artei dramatice. Căci anticipează viitorul şi exclude de la participarea a celor mai mari probleme a reprezentărei dramatice atît talentele pe calea formărei cît şi pe membrii ce intră mai tîrziu şi-ntre cari se pot afla artişti de primă ordine. Ei găsesc domeniile împărţite şi trebuie să culeagă ce a rămas în urmă. Dacă însă individul e liber ca să supuie din parte-şi judecăţii publicului şi a criticei ceea ce-l ocupă mai mult în orele lui solitare, va să zică role ce şi le-a ales cu predilecţiune, prin urmare liber de a-şi face o dată şi sie însuşi o plăcere, atunci el este chemat pe calea deschisă, iar cei ce se află în posesiunea unui rol sînt necesitaţi la o nouă silinţă şi la un studiu continuat, ca să nu rămîi în urma rivalului lor. Cine însă ne-ar obiecta cum că atunci nu rar mulţi actori, din necunoaştere totală a proprielor lor facultăţi, ar face cereri neîmplinibile, aceluia îi opunem că în asemenea cazuri, unde pretenţia la reprezentarea unei role ar închide în sine o vădită infestare a publicului şi a poetului, că în asemenea caz direcţia are dreptul unui veto, dar totuşi chiar dacă urmarea liberei concurenţe ar fi adesea nişte produceri greşite şi în contrazicere cu puterile actorului, totuşi toate acestea n-ar putea să şi fie considerante contra întemeieri principiului, tot aşa precum unele abuzuri ale presei nu sînt în stare a nimici principiul libertăţii presei, ca punct de izvorîre a vieţei şi mişcărei spirituale. Modul însă cum în urmă trebuie să se deschidă teren pentru emulaţiunea liberă, cu înlăturarea cea mai mare posibilă a tuturor abuzurilor

        {EminescuOpXIV 364}

ce pot izvorî din asta, unită cu consideraţiunea datorită primului posesor a unui rol, precum şi cu respectul faţă cu publicul, toate acestea sînt treaba unei direcţiuni inteligente, binevoitoare şi pătrunsă de interesele artei. Nouă ne-a fost numai de stabilirea principiului liberei concurenţe, cari nu se prezintă prin raţiunea obiectului, fiindcă în esecuţiunea sa trebuie să aibă urmările cele mai priitoare pentru dezvoltarea artei noastre. A face un şir de propuneri speciale cum, în esecuţiunea principiului, ar fi mai bine de împăcat diferitele interese, cum să nu se nedreptăţească atît cerinţele obiective ale artei cît şi cele subiective ale artistului, toate aceste sînt fireşte afară de domeniul opului nostru, care are de-a dezvolta arhitectonica artei, nu de-a compune un cod al legislaţiunii scenice. 
Al doilea moment atinge modul cum este chemată la viaţă opera poetului însuşi. Dacă reprezintarea scoposeşte de-a ni da un întreg, atunci e treaba direcţiei de a ţinea neîntrerupt cele singulare într-o proporţie corectă cu întregul. Talentul artistului singular tinde după fiinţa sa într-acolo, de a duce rolul lui la valoarea sa deplină şi de a-l pune în armonie cu organizaţiunea întregului op de arte. O direcţie care ar corespunde pe deplin cu ideea misiunei sale are îndatorirea ca să aducă astfel la o unitate toate reprezentările singuratece a unui op de arte întreg, încît să pătrundă un singur ton prin totalitatea lui şi ca toate puterile să fie-ntrebuinţate la o colaborare corectă şi ajustată în întregul organizaţiunii vii. 
Cantitatea de luare-aminte, diligenţă şi silinţă în repetiţiile şi intermediaţiunile la o reprezentare trebuiesc fireşte să crească cu valoarea opului de arte ce e a se reprezenta. Un op clasic cere în interesul artei, al artistului şi al publicului conştiinciozitatea cea mai necondiţionată în activitatea pregătitoare; pentru că artistul se respectă pe sine însuşi prin pietate, pentru că publicul devine prin asta părtaş a impresiilor celor mai nobile şi mai curate, pentru că în fine dintr-o abandonare temeinică faţă cu un adevărat op de arte se răsfrînge asupra actorului o putere cari influinţează asupra întregii sale culturi şi care-i dă un fel de sanctificare pe care ne-o dă întotdeauna comunicarea cu faptele cele mai nalte ale geniului omenesc. Pe cînd în producerile de zi, cari se pripesc repede una peste alta, impresia ultimă şi nemîngîioasă asupra actorului nu e decît simţămîntul disproporţii între munca întrebuinţată pentru şi succesul cîştigat prin un asemenea op, la opurile clasice, din contra, el are un razim, un punct oarecum stabil care-l susţine în mijlocul unei alergări fără repaos şi a grăbirii adesea deşerte de a produce tot ceva nou. Este dar o nobilă ambiţie a unui actor de a îmbla după posesia figurelor clasice, cari pe baza lor de granit îşi bat joc de valurile timpului şi cari-l stimulează totdeauna din nou, căci au facultatea de a descoperi ochiului poetic tot din ce în ce mai multe taine. Tipurile clasice sînt aşadar cultul propriu pentru un artist, sărbătoarea vieţei lui, în cari el îşi complace şi se gustă oarecum pe sine însuşi, după ce-a lucrat în sudoarea feţei sale pentru interesele zilei şi s-a luptat cu mizeriile artei. 
Pregătirea pentru reprezentarea publică e de două feluri. Mai întîi se ridică opul în intuiţiunea ideală şi se dezvoltă în conştiinţa concurenţilor referinţa fiecărui rol singular cu ideea întregului. Ea îndeplineşte va să zică baza pentru o deplină şi exactă pricepere, prin urmare pentru concepţiunea fiecărui caracter singular. Asta-i însemnătatea lecturii unei drame, dacă pricepem această lectură după fiinţa sa adevărată, nu însă în acel mod în genere crud în care ea nu-i întrebuinţată decît numai pentru familiarizarea mai mult superficială cu cuprinsul dramei. Aicea adică ar trebui să se dezvolte activitatea dramaturgului ca dirigent spiritual a reprezentărei dramatice. El reprezintă conştiinţa ştiinţifică dezvoltată, unită cu o cantitate egală de intuiţiune vie, prin urmare are datoria de-a dez volta poziţia opului speţial faţă cu prezentul, însemnătatea întregului, arhitectonica în părţi, tăria şi slăbiciunile în diferitele figuri, şi prin urmare are de-a îndrepta atenţia artistului asupra puntelor de vedere pentru concepţia şi realizarea caracterelor şi are de-a releva momentele unde actorul are să întreacă şi să întregească pe autor şi unde are de-a ridica caracterul

        {EminescuOpXIV 365}

la o potenţa mai înaltă. Prin asta s-ar naşte cea mai vie influinţă reciprocă şi cea mai atentivă participare, ar creşte iubirea pentru creare; cel slab, fără de a-şi face umilitoare mustrări de sine, s-ar simţi folosit, talentele mai însemnate şi artiştii într-adevăr culţi ar fi sau întăriţi în opinia lor avută deja, sau ar fi stimulaţi la [o] reformare a tipului. Şi fiindcă numai inteligenţa ar avea să decidă, iară nu. autoritatea exterioară şi formală, ar fi deschis un teren deplin şi pentru discusiunea liberă. Puterea inteligenţei şi influinţa unui spirit superior sînt atît de hotărîtoare încît cel nechemat nu se poate ridica asupra cercului lui natural, nici poate să ia refugiu la o stăruire asupra unei închipuiri prejudecate sau prin o hărăţire asupra dreptului, pentru că libertatea expresiunii îl alungă din şănţuirea îndărătniciei şi cîştigă învingere inteligenţei. 
Ce fructe însă ar ieşi din o asemenea tratare a opurilor clasice ale lui Shakespeare, Calderon, Lessing, Gothe, Schiller şi alţii! Dacă undeva numai mîna dirigentă a unui om la înălţimea cunoştinţelor ştiinţifice şi dotat cu fantazie este de trebuinţă pentru priceperea intensivă a unui op şi pentru lărgirea cunoştinţei în toate adîncimile caracterului, atunci desigur că suntem în cazul acestei trebuinţe cu deosebire la reprezentarea marelor poeme. Daca inteligenţa îi descopere artistului frumuseţi pîn-acum necunoscute, dacă-i arată legăturile interne a întregii întocmiri, dacă ceea ce era un fel de ghicire în pieptul artistului, un fel de tact instinctiv, acuma prin inteligenţă devine conştiinţă curată, atuncea ea măreşte totodată entuziasmul său şi-i stimulează toate puterile de a ajunge toate intenţiunile poetului. La artiştii cari posed o mare putere creatoare influinţa dramaturgului se va mărgini în esenţial numai la atîta de a-i deschide o bogăţie de cugetări şi de a da intuiţiilor forma unei forţate necesităţi. Cu cît mai bogat [î]i izvorăşte artistului această materie cu atît mai mult creşte puterea sensibilizări, care se aprinde la oricare lature (Bezug) din nou descoperită. Pe cînd dramaturgul, tocmai fiindcă nu e artist dramatic, ci se mişcă numai pe terenul ştiinţei artei, are o conştiinţă mai dezvoltată decît artistul şi preface adîncimile cugetărei în intuiţiune, artistul cu talent îmbracă intuiţiile trezite în el în formele vieţei sensibile. În această necesitate, ce devine din ce în ce mai mare, de a căpăta din cele mai nalte regiuni ale cugetărei garanţia ultimă pentru orce creare artistică, zace însemnătatea absolută a dramaturgului ca dirigent spiritual al scenei. 
Al doilea moment întru pregătirea opului ce e a se reprezenta este repetiţia, prin cari e să vie la sensibilizare deplină ceea ce e trecut în intuiţiune prin lectură şi prin reflecţie proprie. După natura ei se împarte în două: tehnica sceneriei şi reprezentarea dramatică prop[r]ie. Tehnica sceneriei pune, cum am zice, opul în cadru şi-i dă fiecărei scene (mărginirea) îngrădirea ei sensibilă. Ea orînduieşte toate grupele născute din situaţiuni, naşterea şi schimbarea acestor grupe, şi-i înseamnă fiecărui membru locul său în întregul tabloului. Această activitate e nutrită de simţul plastic şi pitoresc şi din cunoştinţa celor ce se poate reprezenta şi poate face efect pe scenă. Tema mai grea însă este a dirige întruparea opului dramatic, conceput în idee. Pentru asta trebuie ca toate elementele conştiinţei artistice să fie date, căci fiecare moment trebuie cugetat şi privit în referinţa sa cu toţi factorii coactivi. Tonul fundamental al întregului op şi a diferitelor caractere, tempo în toate nuanţele sale, raportul dintre espresia generală a creaţiei sufleteşti şi caracterul individual în toate momentele sale, a etăţii, a naţionalităţii, a dispoziţiei sufleteşti, a patosului, consunetul fiecărei figuri speciale cu sensul întregului op, nivelarea posibilă a tuturor inegalităţilor născute din puterile neegale ale actorilor, apăsarea puterii prea mari, învioşarea lîngezirei, subordonarea fiecărui tip şi fiecărei situaţiuni sub legea supremă a unităţii estetice, toate aceste are să le considere o directură adevărată la repetiţii şi are să le lase să vie la îndreptăţirea lor. Numai sub aceste condiţii ea este o activitate ce foloseşte artei şi onoră pe artist, iar nu numai un mecanism gol, ce nu lasă în urmă-i decît dezgust. 

        {EminescuOpXIV 366}

O piesă clasică nu se poate prepara îndestul de mult şi de îngrijit, căci un op care ia în dispoziţiunea sa toate puterile spiritului şi a inimei cere o adevărată adîncire din partea actorului. Aceştia se onoră pe ei înşii prin seriozitatea ce o arată întru pregătirea acelora, şi publicul este prin asta dispus la o mai mare stimă faţă atît cu opurile de artă cît şi cu artiştii. Este apoi o experienţă veche cum că înălţimea culturei unui artist se dovedeşte prin conştiinţiozitatea repetiţiilor, pe cînd uşurinţa şi frivolitatea în aceste preparări pentru reprezentare sînt caracteristice lipsei de talent şi a rutinei. De aceea nici un op clasic care a pauzat mai multă vreme n-ar trebui să se deie fără probe preparatorii, chiar daca montarea ar fi aceeaşi. Însă cînd chiar opuri de-o compoziţie măreaţă şi de un cuprins adînc se dau ne-ntrege şi lacunare în înţelesul reprezentării, atunci scena îşi slăbeşte nervul puterii sale şi-şi pierde influinţa asupra artiştilor şi a publicului. Căci prin nimic nu se favoriză mai mult lipsa de principii şi frivolitatea între artişti (ca prin) decît cînd ei văd că directorii scenei nu poartă respectul pentru scenă decît ca o mască, care la coliziunile cele mai ne-nsemnate cade şi lasă a se vedea faţa cea cu totului profană. 
Dacă însă arta reprezentării dramatice e să ocupe un punct de vedere mai nalt în membrii ei, atunci trebuie să înceteze de-a şi-i recruta din dezertorii ocazionali din toate mediurile posibile, cari adesea, fără cea mai mică chemare internă şi lipsiţi de orce cultură generală, se lasă angajaţi pentru că sub această flamură nouă speră un cîştig totuşi încă mai mare decît le-ar fi adus în alte cariere a vieţii lipsa lor de seriozitate, lucru şi talent. Viitorul artei noastre nu trebuie dar lăsat în dispoziţia întîmplări oarbe, ci trebuieşte asigurat prin institute care să introducă în arhitectonica artei pe aceia a căror formă fizică, dispoziţiune specific artistică şi cultură generală prezintă cel puţin un prognostic favorabil pentru viitoarea lor dezvoltare. Măsura geniului se-nţelege că nu se lasă deviată nicicînd; ba geniul adevărat poate chiar să-şi bată joc de aceste institute şi să-şi sape calea prin noroiul vieţei la ţinta sa firească. Abia cu întemeierea unor asemenea institute, a căror necesitate se simte din ce în ce mai tare, arta noastră intră în rîndul celorlalte arte, cari cer o măsură anumită de tehnică, ce se poate învăţa si deprinde şi care nu este lăsată la liberul arbitru a fiecăruia, ci este o condiţie sine qua non pentru esersarea artei. Cu această cerere, care, prin o arhitectonică a artei noastre, o îngrădeşte faţă cu uşurinţa diletantismului şi-i asigură o poziţie mai naltă, ne-am întors la punctul
 de purcedere al opului nostru, care, dezvoltînd organismul artei reprezentărei în toate părţile ei, pune prin asta fundamentul pentru o cultură sistematică în arta noastră, desenînd cercul tuturor disciplinelor şi a momentelor ei cari trebuiesc învăţate teoretic şi practic în vrun institut viitor destinat pentru formarea artiştilor dramatici. 

        {EminescuOpXIV 367}

        {EminescuOpXIV 368}

        {EminescuOpXIV 369}

[IMMANUEL] KANT
[CRITICA RAŢIUNII PURE]

2258
Lectura a doua 
 
INTROD[UCEREA] EDIŢ[IEI] Î[NTÎ]IE 

IDEEA FILOZOFIEI TRANSCENDENTALE

Experienţa e fără-ndoială primul product pe care-l naşte inteligenţa noastră prelucrînd materia brută a impresiilor noastre sensuale. Prin asta ea este prima noastră magistră şi, în cursul ei, atît de inepuizabilă în nouă învăţături încît viaţa înlănţuită a tuturor generaţiilor viitoare nu se va putea plînge că [nu] şi-ar fi putut culege întotdeauna cunoştinţe nouă pe acest cîmp. Totuşi experienţa e departe de a fi singurul cîmp în care s-ar lăsa îngrădită inteligenţa noastră. Ea ni spune, ce-i drept, ceea ce este, dară nu cum că neapărat trebuie să fie aşa şi nu altfel. De aceea nici dă o generalitate adevărată, şi raţiunea, care-i atît de doritoare după asemenea cunoştinţe, se vede mai mult excitată prin ea decît satisfăcută. Asemenea cunoştinţe generale, cari poartă totodată caracterul unei necesităţi interne, trebuiesc să fie neatîrnate de experienţă, sigure şi clare prin sine înşile; de-aceea se numesc cunoştinţe a priori; pe cînd, din contra, ceea ce ni împrumută experienţa nu se poate cunoaşte, după expresia consacrată decît numai a posteriori, adică în mod empiric. Ceea ce-i de mirat însă este că între experienţele noastre se amestecă cunoştinţe cari trebuiesc să aibă originea lor a priori şi cari nu servă poate decît pentru a da legătură reprezentaţiunilor noastre. Căci chiar dac-am omite din aceste experienţe tot ce aparţine simţurilor, totuşi ni rămîn în mîni oarecari noţiuni primordiale şi judeţuri născute din ele cari trebuie să se fi iscat cu totul a priori şi neatîrnate de experienţă, pentru că fac ca despre obiectele cari apar simţurilor noastre să putem spune mai mult, sau cel puţin să credem a putea spune mai mult, de cum e ceea ce ne-ar [î]nvăţa experienţa si că afirmările noastre conţin o adevărată generalitate şi o necesitate strictă, pe cari cunoştinţa empirică numai nu ne-o poate da. 
Dar ceea ce va să zică şi mai mult decît toate cele precedente este că unele cunoştinţe părăsesc chiar terenul tuturor experienţelor posibile, avînd părerea de a lărgi cuprinsul judeţelor noastre dincolo de marginile experienţei, şi asta prin noţiuni cărora în experienţă nu li se poate da nicăieri un obiect corespunzător. 
Şi tocmai în aceste din urmă cunoştinţe, cari trec afară de lumea simţurilor, unde experienţa nu mai poate da nici mîneri, nici corectură, se află cercetările acelea ale raţiunii noastre pe cari, după importanţa lor, le ţinem de mult mai preferabile şi, prin intenţia lor finală, de mult mai sublime decît toate ce ni poate

        {EminescuOpXIV 370}

învăţa inteligenţa în cîmpu1 arătărilor, astfel încît, cu pericolul de a rătăci, riscăm mai bine toate decît, pe motivul scrupulului, deprecierea sau nepăsări, să renunţăm la asemenea cercetări, ce ne ating atît de aproape. 
Îndealtfel s-ar părea firesc că, îndată ce am părăsit terenul experienţei, nu vom clădi îndată o zidire numai pe baza unor cunoştinţe ce le avem fără să ştim de unde şi numai pe creditul unor principie a căror origine n-o cunoaştem, şi fără să fi asigurat temeliile acelei zidiri prin cercetări îngrijite, pare firesc zic ca gestiunea să fi fost de mult sulevată, cum de vine inteligenţa la toate aceste cunoştinţe apriori, ce întindere, valabilitate şi preţ pot avea acestea. Şi-n faptă n-ar fi fost nimic mai firesc daca sub firesc pricepem aceea ce se cădea să se întîmple de se proceda cu minte şi cum se cade; daca însă sub firesc nu vom înţelege decît ceea ce se-ntîmplă în genere, atunci dimpotrivă n-a fost nimic mai firesc şi mai de priceput (decît că) cu toate că această cercetare au trebuit multă vreme să lipsească. Căci o parte a acestor cunoştinţe, cea matematică, posedă demult certitudine şi dă drept printr-asta la o aşteptare plăcută şi-n privinţa altor cunoştinţe, chiar dacă acestea ar fi de o natură
 cu totul deosebită. Afară de aceea, fiind odată trecut de marginele şi cercul experienţei, cineva e sigur de a nu fi dezminţit prin ea. Farmecul de a întinde cunoştinţele sale e atît de mare că numai prin o contradicţie (clară) vădită de care ne-am lovi putem fi împiedecaţi în propăşirea noastră. Această contradicţie poate fi însă evitată daca facem invenţiunile noastre într-un mod precaut, fără ca de aceasta să fie mai puţin invenţiuni. Matematica ni dă o dovadă strălucită cît de departe putem s-ajungem cu cunoştinţele noastre apriori neatîrnaţi de orice experienţă. Ea se ocupă - drept - cu obiecte şi cunoştinţe numai într-atîta întru cît ele se pot reprezenta în intuiţiune. Dar peste această împrejurare trecem cu uşurinţă, mai ales că numita intuiţiune, fiind dată ea însăşi apriori, abia poate fi distinsă de o noţiune curată numa. Prins şi preocupat de o asemenea dovadă despre puterea raţiunii, impulsul pentru lărgirea cunoştinţelor nu mai vede hotară. Porumbul uşor care desparte în zborul său liber aerul a cărui rezistenţă o simte ar putea să conceapă închipuirea cum că, într-un spaţiu fără de aer, aceasta i-ar succede şi mai bine. Tot aşa părăsi Plato lumea simţurilor, pentru că-i pusese îngrădiri prea strîmte şi se cuteză dincolo de ele, pe aripele ideilor, în spaţiul gol al inteligenţei pure. El nu observă că prin osteneala sa el nu cîştiga din drum, căci n-avea de ce să se ţie, n-avea teren solid pe care să-şi poată (răzima) apăsa piciorul şi aplica puterile spre a urni inteligenţa din loc. Este însă o soartă comună a raţiunii omeneşti în speculaţiune de a-şi sfîrşi cît se poate de iute clădirea şi a cerceta abia după aceea dacă şi temelia e bine pusă. După aceea se iscodesc fel de fel de sulemeniri, spre a ni mîngîia şi reasigura despre aptitudinea ei şi spre [a] recuza chiar o asemenea cercetare tîrzie şi periculoasă. Ceea ce însă, în vremea clădiriii, ne scuteşte de îngrijiri şi prepus şi ne măguleşte cu o soliditate aparentă este aceasta. O mare parte, şi poate cea mai mare, a ocupaţiei raţiunii noastre consistă în disecţiunea noţiunilor ce le-avem despre obiecte. Această ocupaţie ni dă o mulţime de cunoştinţe cari, deşi nu sînt alta nimic decît explicări sau lămuriri a acelora ce erau cuprinse deja în noţiunile noastre (deşi într-un mod confuz încă), totuşi se preţuiesc cel puţin după formă ca nişte cunoştinţe nouă, deşi după materia sau conţinutul lor ele nu lărgesc noţiunile ce le avusem, ci numai le expun şi le desfăşoară. Fiindcă aceasta procedură dă într-adevăr cunoştinţa apriori aievea, care are o propăşire sigură şi regulată, raţiunea, prin subrepţiune şi fără ca singură s-o bage de seamă, obţine sub aceste false aparenţe nişte afirmări de alt soi, adăogînd la noţiuni date altele, cu totul străine, şi anume apriorice, fără ca să ştie cum a ajuns la ele, ba fără chiar ca o asemenea

        {EminescuOpXIV 371}

întrebare să ni fi trecut prin gînd. Deci voi trata chiar de la-nceput despre deosebirea dintre aceste două specii de cunoştinţe. 
În toate judeţurile în cari se cugetă raportul unui subiect cătră un predicat (cugetînd numai la cele afirmative, căci asupra celor negative aplicaţia e uşoară) acest raport e cu putinţa în două feluri. Sau predicatul B aparţine subiectului A, ca ceva ce era deja conţinut în noţiunea A (în mod ascuns), sau B se află cu totul afară de noţiunea A deşi stă-n legătură cu ea. În cazul întîi eu numesc judeţul analitic, în al doilea sintetic. Judeţuri analitice (cele afirmative) sînt va să zică acelea în cari combinarea predicatului cu subiectul ne-o gîndim prin identitate; judeţurile acelea însă în care această combinare se gîndeşte fără identitate convenim a se numi sintetice. Cele dentăi le-am putea numi şi judeţuri lămuritoare sau expozitive, iar celelalte lărgitoare sau augmentative, fiindcă cele dentăi nu adaogă prin predicatul lor la noţiunea subiectului nimica ce n-ar fi fost cugetat defel în ea şi care nici s-ar fi putut scoate din ea prin disecţiune în noţiunile sale constitutive. 

[... ]

 D. es. dacă zic "Toate corpurile sînt extinse", atunci acesta e un judeţ analitic. Căci nu pot trece afară de noţiunea ce o unesc cu vorba "corp" spre a afla extensiunea ca fiind combinată cu acesta, ci îmi trebuie numai să analizez acea noţiune, adică să-mi dau sama despre lucrurile diverse ce le cuget întotdeauna reunite în noţiunea corp, pentru a-l nimeri acolo şi pe acel predicat; este aşadar un judeţ analitic. Dimprotivă, daca zic "Toate corpurile sînt grele", atuncea predicatul este cu totul altceva decît ceea ce cugetam eu în noţiunea numai a unui corp. Adăogarea unui asemenea predicat ni dă aşadar un judeţ sintetic. 
Dintr-astea se vede clar: 1) că prin judeţe analitice cunoştinţa noastră nu se lărgeşte defel, ci că noţiunea care o am deja am dizolvat-o în părţile sale constitutive, făcîndu-mi-o mie însumi mai de priceput; 2) că la judeţe sintetice trebuie să am afară de noţiunea subiectului încă şi altceva (x), pe care inteligenţa se razimă pentru-a recunoaşte un predicat ce nu e conţinut în acea noţiune: că se cade a i se atribui. 
La judeţuri empirice sau din experienţă nu este greutate. Căci acest x este experienţa completă despre obiectul pe care-l cuget prin noţiunea A, care nu-i decît o parte a acelei experienţe. Căci, deşi în noţiunea corpului eu nu includ predicatul greutăţii, totuşi el înseamnă experienţa completă prin o parte a ei, la care parte pot adăoga încă şi alte părţi ale aceleiaşi experienţe, ca ţinîndu-se tot de cea întîi. Pot mai întîi să cunosc noţiunea unui corp în mod analitic prin semnele extensiunii, impenetrabilităţii, formei ş-a altora, cari toate sînt cugetate în această noţiune. Acuma însă îmi lărgesc cunoştinţa şi, cu privire la experienţă, de la care am abstras această noţiune a corpului, mai găsesc că cu acele semne mai e combinată întotdeauna şi greutatea. Prin urmare experienţa este acel x care zace afară de noţiunea A şi pe care se-ntemeiază putinţa sintezei predicatului greutăţii, B, cu noţiunea A. 
Dar la judeţuri sintetice apriori îmi lipseşte acest ajutor cu totului tot. Dac-am să trec afară de noţiunea A, pentru a o recunoaşte ca fiind în legătură cu cealaltă, B, ce este aceea pe ce mă sprijin şi care face această sinteză cu putinţă? Cînd aicea nu mai am beneficiul de-a o căuta pe terenul experienţei. Luăm de pildă teza: "Tot ce se-ntîmplă are cauza sa". În noţiunea "ceva ce se-ntîmplă" îmi cuget într-adevăr o existenţă înaintea căreia s-a scurs un timp oarecare ş. a. m. d., şi dintr-asta se pot trage judeţe analitice. Dar noţiunea unei cauze e cu totul afară de noţiunea aceea şi s-arată diferent de ce[e]a ce se-ntîmplă, prin urmare nu-i defel conţinută în această din urmă reprezentaţiune. Cum vin eu acuma să spun "despre ceea ce

        {EminescuOpXIV 372}

        {EminescuOpXIV 373}

se-ntîmplă" ceva cu totului diferit de aceea şi de-a recunoaşte ca aparţinîndu-i, şi încă cu necesitate, noţiunea cauzei, care nu-i conţinută-n ea? Ce-i aicea acel necunoscut = x pe care raţiunea se razimă cînd crede a afla afară de noţiunea A un predicat B cu totul străin de ea, pe care cu toate acestea îl recunoaşte ca fiind legat de ea? Experienţă nu poate fi, fiindcă principiul citat adaogă la reprezentaţia întîia pe cea de-a doua nu numai cu generalitatea cea mai mare, ci cu espresia necesităţii, prin urmare cu totului a priori şi numai din noţiuni. Într-asemenea principie sintetice, adică lărgitoare (evazive) consistă toată intenţia finală a cunoştinţei noastre speculative a priori; căci cele analitice sînt drept că importante şi trebuincioase, dară numai spre a ajunge la o aşa claritate a noţiunilor cari se reclamă la o sinteză sigură şi extinsă, ca la cucerire-n-adevăr nouă. 
Aicea-i ascuns prin urmare un mister oarecare a căruia destăinuire numai poate să asigure propăşirea în nemărginitul cîmp a cunoştinţei curate a raţiunei, aşa încît să te poţi lăsa pe ea: adică de a descoperi cu necesara generalitate originea putinţei unor judeţuri sintetice a priori, de a stabili condiţiile sub cari e cu putinţă fiecare speţie a lor şi de a determina întreaga această cunoştinţă (care constituie propria ei speţie) într-un sistem instituit după izvoarele ei primordiale, despărţirile, cuprinsul şi hotărîrile ei, şi nu însemnînd-o printr-o schiţare fugitivă şi a-peu-pres, ci hotărînd-o întreagă şi fiind deajuns oricărei întrebuinţări. Atîta deocamdată despre caracterul specific cari-l au judeţurile sintetice. 
Din toate acestea rezultă ideea unei ştiinţe aparte, care ar putea servi spre critica raţiunei pure. Curată se numeşte însă orice cunoştinţă care nu-i amestecată cu nimic eterogen. De-a dreptul curată se numeşte cu osebire acea cunoştinţă în care experienţa sau simţul nu s-amestecă defel, a cărei putinţă e aşadar neatîrnată şi cu totul apriori. Acuma raţiunea este facultatea aceea cari ni pune-n mîni principele cunoştinţei apriori. Deci raţiunea pură este aceea care conţine principele unei cunoştinţe de-a dreptul şi absolut apriorice. Un organon al raţiunei pure ar fi resumţiunea tuturor principilor acelora după cari se pot cîştiga şi institui toate cunoştinţele apriorice pure. Aplicarea executată a unui asemenea organon ne-ar da un sistem al raţiunei pure. Dar fiindcă în aşa mod s-ar cere prea mult şi-ar rămînea in suspans şi nesigur dacă o lărgire a cunoştinţei noastre este şi în ce cazuri este cu putinţă; 
de aceea ştiinţa dejudecărei numai a raţiunei pure, a izvoarelor şi hotarelor ei, am putea-o privi ca proscholiul sau propedeutica la sistemul raţiunei pure. O asemenea [cercetare] n-ar trebui să se numească o doctrină, ci numai o critică a raţiunei pure, şi folosul ei în privinţa speculaţiei n-ar fi în realitate decît negativ, nu spre întinderea, ci spre lămurirea raţiunei noastre, spre-a o feri de erori, ceea ce-i un cîştig destul de mare. Orice cunoştinţă a noastră care se ocupă nu cu obiectele, ci cu maniera şi modul nostru de-a cunoaşte obiectele, cu noţiunile noastre apriorice despre obiecte, eu o numesc transcendentală. Sistemul unor asemenea noţiuni s-ar numi deci filosofie transcendentală. Dar şi aceasta ar fi prea mult pentr-un început. Căci o asemenea ştiinţă ar trebui să conţină pe deplin atît cunoştinţa analitică cît şi cea sintetică apriori, şi este pentru scopul nostru de o întindere prea mare, fiindcă noi nu mergem cu analiza mai departe, decît pînă unde-i de neapărată trebuinţă pentru a găsi în întreg cuprinsul lor principele sintezei apriorice, ca lucru1 de căpetenie ce ne interesează. Această cercetare, ce n-o putem numi doctrină în sens propriu ci numai critică transcendentală, pentru că n-ar de scop lărgirea cunoştinţelor noastre înşile [ci numai] reajustarea lor şi care ar constitui o piatră de probă a valorii sau nevalorii tuturor cunoştinţelor apriorice, este ceea ce ne ocupă în acest moment. 
 Dacă celor vechi le-ar fi venit numai în minte de-a suleva numai această întrebare aceasta singură ar fi ajuns ca să reziste cu putere tutor sistemelor de raţiune pură făcute pînă-n zilele noastre şi ne-ar fi scutit de atîtea încercări vane pe care le-am întreprins orbeşte, fără să ştim măcar cu ce şi cine avem de făcut-n-adevăr. 

        {EminescuOpXIV 374}

O asemenea critică este aşadar o pregătire, de se poate, la un organon şi, dacă un asemenea n-ar succede, cel puţin la un canon după care s-ar putea dezvolta în viitor un sistem complet al filozofiei raţiunei pure atît analitice cît şi sintetice, consiste ea acuma în lărgirea sau în hotărnicirea numai a cunoştinţei ei. Nu putem socoti dinainte că aceasta e cu putinţă, ba chiar că un asemenea sistem nici poate avea un cuprins atît de mare încît să n-avem speranţa de a-l isprăvi cu totul, mai ales cînd cumpănim că obiectul lui consistă aici nu din natura obiectelor, care-i inepuizabilă, ci din inteligenţa care judecă asupra naturei obiectelor, şi încă ş-aceasta numai ]n privirea cunoştinţei sale apriorice. Deci, nefiindu-ne permis a-l căuta în afară de noi, nici poate să ni rămîie ascuns, drept care resursele sale vor fi îndestul de mici pentru a fi resumate pe deplin, a se judeca după valoarea sau nevaloarea lor şi a fi supuse unei juste preţăluiri. 

 II. ÎMPĂRŢIREA FILOZOFIEI TRANSCENDENTALE 

Filozofia transcendentală este ideea unei ştiinţe în socoteala căreia critica raţiunei pure are datoria de-a trasa planul în mod arhitectonic, adică din principie, cu deplină garantare a complectitudinei şi siguranţei tuturor pieselor cari constituiesc această clădire. Rezonul pentru care critica aceasta nu poate fi numită ea însăşi filozofie transcendentală este numai acesta că, pentru a fi un sistem complet, ar trebui să conţie şi o analiză desăvîrşită a toată cunoştinţa apriorică omenească. Drept că critica noastră trebuie să supuie vederei noastre în tot cazul o enumerare completă a tuturor noţiunilor genetice cari constituiesc sus-convenita cunoştinţă pură. Dar cu cale-i să se abţie de la o analiză a acestor noţiuni înşile, precum şi de la o recenziune îndeplinită a celor deduse din ele; parte pentru că disecţiunea aceasta nu e cu scop, neavînd suspecţia ce-nsoţeşte sinteza de nevoia căreia se instituie proprie critica, parte pentru că se-mprotiveşte unităţii planului de a se însărcina cu responsabilitatea complectitudinei unei asemenea analize şi deducţiuni, lucru de care ne putem dispensa în vederea intenţiei noastre. Atît complectitudinea disecţiunei cît şi a deducţiei din noţiuni apriorice ce le vom aduce de acu-nainte vor fi uşor de întregit daca vor fi stabilite mai întîi ca principie evidente ale sintezei şi dacă-n vederea acestui scop esenţial nu ni va lipsi nimica. 
Deci se ţine de critica raţiunei pure tot ce constituie filozofia transcendentală, şi ea este ideea complectă a filozofiei transcendentale, deşi nu este această ştiinţă însăşi; pentru că-n analiză nu merge mai departe decît pînă unde se cere pentru a putea dejudeca pe deplin cunoştinţa sintetică a priori. 
La împărţirea unei asemenea ştiinţe trebuie să avem mai cu samă în vedere că nu pot proveni în ea noţiuni cari conţin în ele ceva empiric, ci ca cunoştinţa apriorică să fie cu desăvîrşire curată. De aceea, deşi principiele supreme ale moralităţii şi noţiunile fundamentale ale aceloraşi cunoştinţe sînt apriorice, totuşi ele nu se ţin de filozofia transcendentală, pentru că-n contextul ei ar trebui să se presupuie noţiunile plăcerei ş-a neplăcerei, arbitriului ş. a. m. m. cari-s cu toate de origine empirică. De aceea filozofia transcendentală este o înţelepciune a raţiunei pure, speculative numa. Căci toate cele practice, întru cît conţin motive, se referă la simţăminte cari se ţin de izvoarăle cunoştinţei empirice. 
Voind a dispune împărţeala (împărţitura) acestei ştiinţe din punctul de vedere general al unui sistem, atunci aceasta pe care o expozăm ar trebui să conţie: întîi, o învăţătură elementară, al doilea o metodologie a raţiunei pure. Ambele aceste părţi principale ar mai avea subdiviziunea sa, a căror rezoane nu se pot expune încă. Atîta numai ni pare trebuincios ca introducere sau promemoria, că sînt doi trunchi a cunoştinţei, care se poate să fi răsărind dintr-o rădăcină comună, deşi nouă necunoscută

        {EminescuOpXIV 375}

        {EminescuOpXIV 376}

şi cari sînt: senzualitatea şi percepţia (inteligenţa). Prin cea dentăi obiectele ni sînt date, prin cea de a doua cugetate. Întru cît senzualitatea ar conţine reprezentaţii apriori cari ar constitui condiţia sub care obiecte ne pot fi date, se ţine şi ea de filozofia transcendentală. Învăţătura transcendentală a simţurilor ar trebui să se ţie de prima parte a învăţăturiii elementare, condiţiile sub cari singur numai ni pot fi date obiecte precedînd pe acelea sub cari ele se cugetă. 

[I. ÎNVĂŢĂTURA ELEMENTARĂ TRANSCENDENTALĂ]
PRIMA PARTE A ÎNVĂŢĂTUREI ELEMENTARE TRANSCENDENTALE: 
ESTETICA TRANSCENDENTALĂ 

1. 

Oricar-ar fi modul şi mijloacele prin cari o cunoştinţă se referă la obiecte, totuşi acela prin care ea se referă la ele nemijlocit şi la care toată cugetarea ţinteşte ca mijloc numai [e] intuiţiunea. Această intuiţiune are loc însă numai întrucît obiectul ni este dat; iară aceasta ni-i cu putinţă nouă oamenilor cel puţin numai întru cît obiectele lovesc într-un mod oarecare interiorul nostru. Facultatea de a concepe reprezentaţiuni în modul cum suntem atinşi de obiecte se numeşte sensibilitate. Prin sensibilitate ni sînt date aşadar obiectele şi ea ni-mprumută intuiţiuni; prin inteligenţă le cugetăm şi din ea se nasc noţiuni. Toată cugetarea noastră însă trebuie să se 60r refere sau de-a dreptul (directe) sau prin încunjur (indirecte) prin mijlocul unor semne caracteristice, totuşi la intuiţiuni în urma-urmelor, prin urmare la sensibilitate, pentru că-n alt mod nu ni poate fi dat nici un obiect. 
Impresia unui obiect asupra puterei reprezentative, întru cît suntem atinşi de el, se numeşte simţire. Intuiţiunea aceea care se referă prin experinţă la un obiect e empirică. Obiectul nehotărît al unei intuiţiuni empirice se numeşte fenomen. 
Într-un fenomen numesc ceea ce corespunde simţirei materia lui, ceea însă ce face ca diversităţile unui fenomen să fie coordonate în raporturi oarecari numesc forma fenomenului. Fiindcă ceea înăuntrul căreia simţirile se orînduiesc şi sînt puse într-o formă oarecare nu poate fi iarăşi simţiri, de aceea drept că materia tuturor fenomenelor ni-i dată a posteriori, forma lor însă trebuie să fie pentru ele toate a priori în sufletul nostru şi să poată fi considerată aparte şi deosebit de orice simţire. 
Numesc pure (în înţeles transcendental) toate reprezentaţiunile acelea în care nu se află nimic ce s-ar ţinea de simţire. Drept care forma pură a intuiţiunilor sensibile în genere vom trebui s-o găsim apriori în sufletul nostru, în care privim toată diversitatea fenomenelor în raporturi oarecari. Această formă curată a sensibilităţii se poate numi intuiţiune pură. Astfel, daca din reprezentaţiunea unui corp vom scădea tot ce mintea-şi cugetă despre el, precum substanţă, putere, divizibilitate etc., asemenea tot ce aparţine simţirei, precum impenetrabilitate, soliditate, coloare ş. a., atunci totuşi din această intuiţiune empirică îmi mai rămîne încă adică extensiunea şi forma. Aceste aparţin intuiţiunei pure, care-şi are locul apriori în suflet ca o formă numai a sensibilităţii chiar şi fără un obiect real al simţurilor sau simţirei. 

        {EminescuOpXIV 377}

        {EminescuOpXIV 378}

O ştiinţă despre toate principiele sensibilităţii apriorice o numesc estetică transcendentală Trebuie aşadar să fie o asemenea ştiinţă care să constituie partea întîia a învăţături elementare, în antiteză cu aceea care conţine principiele cugetărei pure şi se numeşte logică transcendentală. 
În estetica transcendentală vom izola aşadar mai întîi sensibilitatea, prin aceea că vom (secreta, secerne) discompune toate cîte şi cugetă la ele inteligenţa prin noţiunile sale, ca să nu ni rămîie decît intuiţiune empirică. A doua, vom mai sustrage de la ea tot ce aparţine simţurilor ca să nu ni rămîie decît intuiţiunea pură şi forma numai a fenomenelor, care-i singura ce ni poate da sensibilitatea apriorică. În cursul acestei cercetări vom găsi că există două forme curate ale intuiţiunei sensibile, ca principie ale cunoştinţei apriorice, adică spaţiu şi timp, cu a căror consideraţie ne vom ocupa acum. 

DESPRE SPAŢIU

2. DEZBATERE (EXPOSITIO) METAFIZICĂ A ACESTEI NOŢIUNI

Prin mijlocul simţului nostru esterior (o calitate a sufletului nostru) ne reprezentăm obiectele ca fiind afară de noi şi cu toate în spaţiu. În acesta sînt determinate sau determinabile figura, mărimea şi raporturile lor întreolaltă. Simţul intern prin mijlocul căruia sufletul se priveşte pe sine sau starea sa interioară nu ni dă o intuiţiune despre dînsul, ca obiect; totuşi însă este o formă certă, sub care singură numai intuiţiunea stărei ei dinlăuntru este cu putinţă, astfel încît tot ce se ţine de determinaţii interioare se reprezintă în proporţii de timp. Dinafară timpul nu poate fi intuit, tot aşa de puţin spaţiul, ci numai în noi. Ce sînt aşadar spaţiu şi timp? Au ele fiinţă aievea? Sînt ele determinaţii sau raporturi ale obiectelor, dar totuşi de aşa fel încît să li se atribuie şi ca atari, de sine, chiar dacă n-ar fi intuite, sau sînt de aşa fel cari atîrnă numai de forma intuiţiunei noastre, va sa zică de făptura subiectivă a sufletului nostru, fără care aceste predicate n-ar putea fi atribuite nici unui obiect? Despre a ne desluşi asupra acestui punct vom (dezbate) expune mai întîi noţiunea spaţiului. 
1. Spaţiul nu este o noţiune empirică care ar putea fi abstrasă din experienţa exterioară. Căci pentru a putea referi simţiri oarecare la ceva afară de mine (adică la ceva într-un alt loc al spaţiului decît acela în care mă aflu eu) totodată pentru a mi le putea reprezenta ca delaolaltă şi lîngăolaltă, prin urmare nu numai ca deosebite, ci ca fiind în locuri deosebite, pentru aceasta trebuie deja să fi sumis intuiţiunea spaţiului drept bază. Drept care nici se poate împrumuta reprezentaţia spaţiului prin experienţă de la raporturile fenomenelor exterioare, ci această experienţă exterioară este ea însăşi abia cu putinţă prin sus-zisa reprezentaţie. 
2. Spaţiul este o reprezentaţie apriorică necesară, care întemeiază toate intuiţiunile exterioare. Căci nici ni putem face închipuirea că n-ar fi spaţiu, deşi ni putem gîndi că lipseşte din el orişice obiect. Deci e privit ca o condiţie a putinţei fenomenelor, 

 Germanii sînt singurii cari pînă acuma s-au servit de vorba estetică pentru a însemna cu ea ceea ce alţii numesc: critică a gustului. Asta arată o speranţă greşită, pe care a şi priceput-o excelentul analist Baumgarten, de a reduce adică dejudecarea critică a frumosului sub principie raţionale şi de a constitui din regulele ei o ştiinţă. Dar această osteneală e zadarnică. Căci numitele reguli sau criterii sînt după cele mai însemnate ale lor izvoare empirice numa şi nu pot servi niciodată la constituirea unor certe legi apriorice după cari judecata gustului nostru să se îndrepteze, din contra, aceasta din urmă este piatra de probă a adevărului celor dentăi. De aceea am sfătui ca sau să ne dispensăm de această numire şi s-o
 păstrăm acelei învăţături care e ştiinţă adevărată (ceea ce ne-ar apropia de limba şi înţelesul celor vechi, a căror împărţire a cunoştinţei în [... ] a fost renumită) sau, păstrînd acest nume, să-l împărţim cu filozofia speculativă şi să luăm estetica parte în sens transcendental, parte în semnificaţie psicologică. 

        {EminescuOpXIV 379}

iară nu ca o determinaţie atîrnătoare de ele, şi este o reprezentaţie apriori care neapărat trebuie să se sumită drept temei fenomenelor exterioare. Pe această necesitate apriorică se-ntemeiază certitudinea apodictică a principiiilor geometrice şi posibilitatea construcţiilor ei apriorice. Dacă această reprezentaţie a spaţiului ar fi a posteriori cîştigată, care ar fi luată din experienţa generală exterioară, atunci primele principie ale determinărei matematice n-ar fi nimic decît percepţie, observare, empirie. Deci ar avea toată cazualitatea întîmplătoare ale percepţiei şi nici ar fi necesar ca-ntre două puncte să fie numai o linie dreaptă, ci numai experienţa ne-ar arăta-o aceasta întotdeauna. Ceea însă ce-i împrumutat de la experienţă nu are altă generalitate decît comparativă, adică prin inducţiune. Deci am putea spune numai că-ntru cît s-a observat pînă azi nu s-a aflat încă un spaţiu care ar avea mai mult de trei dimensiuni. 
3. Spaţiul nu este o noţiune discursivă sau, cum se zice, generală a raporturilor dintre obiecte peste tot, ci o intuiţiune pură. Căci întîi: nu ni putem imagina decît numai un spaţiu unitar, şi, dacă vorbim de spaţii multe, atunci înţelegem numai părţi ale unui şi aceluiaşi spaţiu unic. Aceste părţi iar nu pot precede spaţiului unitar, ce cuprinde toate ca părţi constitutive ale lui (din cari compunerea sa să fie cu putinţă), ci se pot numai cugeta în el. El este în esenţă unul; iar diversitatea din el, prin urmare şi noţiunea generală de spaţii, se fondează numai pe îngrădiri şi mărginiri. Din asta urmează că-n privirea lui toate noţiunile despre el au drept temei o intuiţiune apriori (ce nu-i empirică). De aceea toate principiele geometrice, d. p. că-ntr-un triunghi două laturi laolaltă trebuie să fie mai mari decît a treia, nu se vor putea deduce niciodată din noţiunile generale despre linie şi triunghi, ci numai din intuiţiune apriori şi cu apodictică certitudine. 
4. Spaţiul se reprezintă ca o mărime nemărginită şi dată. Drept că orice noţiune trebuie să ne-o cugetăm ca o reprezentaţie care ar fi conţinută de o nemărginită mulţime de diverse reprezentaţii posibile (ca semnul lor comun ), cuprinzîndu-le prin urmare pe acestea sub ea. Dar nici o noţiune ca atare nu se cugetă ca conţinînd o mulţime nemărginită de reprezentaţii în sine. Totuşi spaţiul aşa se cugetă (căci toate părţile spaţiului în nemărginit sînt deodată). Deci reprezentaţia originară despre spaţiu este intuiţiune apriorică, iar nu noţiune. 

CONCLUZII DÎN NOŢIUNILE DE MAI SUS

a) Spaţiul nu reprezintă nici o calitate a lucrurilor în sine (an sich) nici nişte asemenea în relaţiunile dintreolaltă, id est nici o determinare care iar fi inerentă obiectelor înşile, care ar rămînea şi dac-am abstrage de la condiţile subiective ale intuiţiunei. Căci nu pot fi intuite apriori nici determinaţii absolute nici relative înaintea existenţei obiectelor cărora ele se atribuiesc. 
b) Spaţiul nu-i alta nimic decît numai forma fenomenelor simţurilor exterioare, id est condiţia subiectivă a sensibilităţii sub care singură intuiţiunea exterioară e cu putinţă. Receptivitatea subiectului, proprietatea sa de a putea fi atins de obiecte, c-un cuvînt afectabilitatea sa precede în mod necesar toate intuiţiunile acestor obiecte, deci dintr-asta putem pricepe cum forma tuturor fenomenelor poate fi dată în sufletul nostru înainte de orice percepţie reală, prin urmare apriori; putem înţelege cum aceasta, ca intuiţiune pură în care toate obiectele sînt silite a fi determinate, poate conţine înainte de orice experienţă principie ale relaţiunilor lor. 
De aceea numai din punctul de vedere al unui om putem vorbi despre spaţiu, fiinţe extinse ş[i] a[ltele] as[emenea]. De facem abstracţie de la condiţia subiectivă sub care singur numai putem căpăta intuiţiune exterioară, aşa cum suntem influenţaţi

        {EminescuOpXIV 380}

de către obiecte, atunci reprezentaţia spaţiului nu-nsemnează nimic. Acest predicat se aplică obiectelor numai într-atîta întru cît ele ni se arată, adică întru cît sînt obiecte ale sensibilităţii. Forma constantă a acestei receptivităţi care o numim sensibilitate este o condiţie neapărată a tuturor raporturilor în cari se intuiesc obiectele ca fiind afară de noi, dar, abstrăgînd de la aceste obiecte, rămîne o intuiţiune curată ce poartă numele spaţiu. Condiţiile particulare ale sensibilităţii nu sînt condiţii a posibilităţii lucrurilor, ci numai a fenomenelor lor şi pentru aceea putem să zicem ca spaţiul cuprinde toate lucrurile cîte ni s-ar şi prezenta în afară (exterior), dară nu toate lucrurile în sine înşile, fie ele intuite sau nu, sau intuite de un subiect oricare am voi. Căci despre intuiţiunile altor fiinţe cugetătoare nu putem judeca defel dacă ele sînt legate de aceleaşi condiţiuni cari îngrădesc intuiţiunile noastre şi au pentru noi o valabilitate generală. Dacă adăogăm la noţiunea subiectului restricţia unui judeţ, atunci judeţul e necondiţionat valabil. Astfel teza: "Toate lucrurile sînt lîngăolaltă în spaţiu" e valabilă sub restricţia: "Dacă aceste lucruri se iau ca obiecte ale intuiţiunei noastre sensuale". De adaog la noţiune condiţia ei şi zic: "Toate lucrurile, ca fenomene exterioare, sînt lîngăolaltă în spaţiu", atunci această regulă valează general şi fără restricţie. Scrutarea noastră ni indică deci realitatea (adică accepţia obiectivă) a spaţiului în privirea a tot ce ni poate (întîlni) proveni ca obiect în afară (exterior), dar totodată şi idealitatea spaţiului cît priveşte lucrurile, întru cît s-ar considera de raţiunea în sine înşile şi ca atari, adică dacă le luăm fără retrospectivă la făptura sensibilităţii noastre. Susţinem aşadar realitatea empirică a spaţiului (în privirea a toată experienţa exterioară posibilă) dar totodată şi idealitatea lui transcendentală, id est că el nu-i nimic îndată ce omitem condiţia posibilităţii a toată experienţa şi-l acceptăm ca ceva ce ar întemeia lucrurile în sine înşile. 
 Dar afară de spaţiu nici nu mai există ş-o altă reprezentaţie subiectivă referită la ceva exterior care s-ar putea numi apriori obiectivă. Drept care această condiţie subiectivă a tuturor fenomenelor exterioare nici mai poate fi comparată cu vro altă. Gustul unui vin nu se ţine de determinaţiile obiective ale vinului, al unui obiect considerat chiar ca fenomen, ci de natura particulară a simţului la subiectul care-l consumă. Colorile nu sînt proprietăţi ale corpurilor de intuiţiunea cărora ele ar atîrna, ci numai modificaţiuni ale simţului vederei, care-i excitată într-un mod oarecare de către lumină. Spaţiul însă, ca condiţie a obiectelor exterioare, aparţine neapărat arătărei sau intuiţiunei. Gustul şi colorile nu sînt deloc condiţii necesare sub cari singure numai lucrurile ar putea deveni obiecte ale simţurilor. 

n oare energia specifică a simţurilor să n-aibă idealitate? 

Ele sînt legate cu fenomenul numai ca nişte impresii întîmplător aplicate ale organizaţiunii particulare. De aceea nici sînt reprezentaţii apriori, ci se bazează pe impresie, gustul chiar pe simţire (de plăcere sau neplăcere) ca efect al impresiei. 
De aceea nimeni nu poate avea apriori nici închipuirea unei culori, nici a unui gust: spaţiul însă priveşte forma pură a intuiţiunei, deci nu include nici o simţire (nimic empiric), şi toate speţiile şi determinările spaţiului pot şi trebuie să poată fi reprezentate şi apriori pentru ca să se poată naşte noţiuni despre forme cît şi despre raporturi. Prin el numai e cu putinţă ca lucrurile să fie pentru noi obiecte exterioare. 
Scopul acestei observări este numai acesta ca să încunjurăm ispita ce i-ar putea veni cuiva în minte de a ilustra idealitatea susţinută a spaţiului cu exemple cu totul insuficiente, pe motivul că culori, gusturi ş. a. 

[... ]

cu drept cuvînt nu se consideră ca calităţi a lucrurilor, ci numai ca modificaţii ale subiectului cari la oameni diferiţi, diferite pot fi. Căci atunci ar trece pînă şi ceea ce este numai fenomen, d. e. o roză, de un lucru în sine însuşi, carele în privirea colorii ar putea fiecărui ochi deosebit să-i pară. Noţiunea transcendentală a fenomenelor în

        {EminescuOpXIV 381}

        {EminescuOpXIV 382}

spaţiu este o amintire critică că-n genere nimic ce-i intuit în spaţiu nu e un lucru în sine însuşi şi că nici spaţiul nu e o formă a lucrurilor ce le-ar fi proprie şi li s-ar atribui în sine, ci ca obiectele în sine înşile nici ni pot fi măcar cunoscute, şi ceea ce numim noi obiecte exterioare nu sînt nimic alt decît numai reprezentaţiuni ale sensibilităţii noastre, a căreia formă este spaţiul, al cărei corelat adevărat însă, adică lucrul în sine însuţi (Ding an sich) nici se cunoaşte prin ea, nici poate fi cunoscut, dar după care esperienţa nici n-a întrebat vrodată. 

DESPRE TIMP
ESPOZIŢIE METAFIZICĂ A NOŢIUNEI TIMPULUI

1. Timpul nu este o noţiune empirică care ar putea fi abstrasă din vo experienţă. Căci simultaneitatea cît şi consecutivitatea n-ar putea fi percepute dacă în fond n-ar subsista apriori reprezentaţia timpului. Numai sub supoziţia aceasta ni putem reprezenta unele ca fiind în unul ş-acelaşi timp (simultan), altele în deosebiţi timpi (dupăolaltă). 
2. Timpul este o reprezentaţie necesară care subsistă în fond la toate intuiţiunile. În privirea fenomenelor în genere nu putem omite timpul, deşi putem prea bine să luăm fenomenele din timp. Deci timpul e dat apriori. Realitatea fenomenelor numa-n el e cu putinţă. Aceste toate se pot omite, dar el însuşi (ca condiţie generală a posibilităţii lor) nu se poate aboli. 
3. Pe această necesitate apriori se-ntemeiază şi putinţa de principie apoditice a relaţiunilor de timp sau axiome despre timp în genere. El are numai o dimensiune: deosebiţi timpi nu sînt deodată, ci dupăolaltă (precum deosebite spaţii nu sînt dupăolaltă ci deodată). Aceste principie nu pot fi trase din experienţă, căci ea nu ne-ar da nici generalitate strictă, nici siguranţă apodictică. Am putea spune numai: "după cît percepţia comună ne învaţă"... iar nu că "aşa trebuie [să] fie". Aceste principie sînt reguli cari singure fac cu putinţă o experienţă şi ni dau învăţături despre ea, nu prin ea. 
 4. Timpul nu este o noţiune discursivă sau, cum se numeşte, generală, ci o formă pură a intuiţiunei sensibile. Timpi diferiţi sînt părţi ale unuia ş-aceluiaşi timp. Reprezentaţia însă ce se poate da numai printr-un singur obiect este intuiţiune. Afară de aceea teza că timpi diferiţi n-ar putea fi deodată nu se poate deduce dintr-o noţiune generală. Teza e sintetică şi nu poate rezulta numai din noţiuni. Este dar cuprinsă imediat în intuiţiunea şi reprezentaţia timpului. 
5. Infinirea timpului nu-nsemnează alt nimic decît că orice mărime determinată de timp e cu putinţă numai prin restrîngerea unuia ş-aceluiaşi timp substituit la toate. De aceea reprezentaţia originară a timpului trebuie să fie dată fără margini. Un lucru însă al[e] cărui părţi şi toată mărimea unui obiect se reprezintă a fi determinat numai prin restrîngere (îngrădire), acolo reprezentaţia întreagă nu poate fi dată prin noţiuni (cari conţin numai reprezentaţii-părticele), ci trebuie să se-ntemeieze pe intuiţiune nemijlocită. 

CONCLUZII DIN ACESTE NOŢIUNI

Timpul nu este ceva ce-ar subsista de sine sau ar adera lucrurilor ca o determinaţie obiectivă a lor, care ar rămîne prin urmare chiar dac-am face abstracţie de la condiţiile subiective ale intuiţiunei lui; căci în cazul întîi ar fi ceva care, fără obiect real, ar fireal. Al doilea, dac-ar fi o determinaţie sau o ordine aderentă lucrurilor însuşi, ca asemenea n-ar putea premerge obiectelor ca condiţie a lor, nici ar putea fi cunoscut şi intuit apriori prin teze sintetice. Aceasta din urmă însă [se*] poate efectua, daca timpul nu este decît condiţie subiectivă sub care în noi au fiinţă toate

        {EminescuOpXIV 383}

intuiţiunile. Căci aici şi astfel forma intuiţiunei interioare poate fi reprezentată înainte de obiecte, prin urmare apriori. 
b) Timpul nu-i alt nimic decît forma simţului interior, adică a intuirei de noi înşine şi a stărei noastre interioare. Căci timpul nu poate fi o formă a fenomenelor exterioare; el nu aparţine nici figurei, nici situaţiei etc., ci determinează raportul reprezentaţiilor înăuntrul stărei noastre interne. Şi, tocmai fiindcă această intuiţiune internă nu dă figuri, căutăm a înlocui această lipsă cu analogii şi reprezentăm timpul ca o linie prelungindu-se în infinit, în care cele diverse constituiesc un şir care e numai de o dimensiune şi concludem de la însuşirile acestei linii la însuşirile timpului, afară de una, că părţile celei dentăi sînt toate deodată, iar a celui din urmă întotdeauna dupăolaltă. Dintr-asta-i evident că reprezentaţia timpului însuşi e intuiţiune, fiindcă toate raporturile ei se pot exprima asupra unei intuiţiuni exterioare a (spaţiului) liniei. 
c) Timpul e condiţia formală apriorică a tuturor fenomenelor în genere. Spaţiul ca formă pură a toată intuiţiunea exterioară este restrîns ca condiţie apriorică numai asupra fenomenelor exterioare. Pe de altă parte însă toate reprezentaţiile, aibă de obiect lucruri exterioare sau nu, totuşi în sine însuşi, ca determinaţii ale interiorului nostru, aparţin sufletului, această stare interioară din parte-i fiind sumisă condiţiunei formale a toată intuiţiunea interioară, de aceea timpul este condiţia apriorică a tuturor fenomenelor în genere, şi-n faptă condiţia nemijlocită a celor interioare (ale sufletelor noastre) şi prin asta mijlocită a fenomenelor exterioare. Dacă pot spune apriori: "Toate fenomenele exterioare sînt în spaţiu şi determinate apriori după raporturile spaţiului", atuncea din principiul simţului interior pot spune cu totul general: "Toate obiectele simţurilor sînt în timp şi stau neapărat în raporturi de timp". 
Dacă abstragem de la menirea noastră specifică de-a ne intui interiorminte pe noi înşine şi de-a cuprinde în puterea noastră reprezentativă prin mediul acestei intuiţiuni toate intuiţiunile exterioare şi dacă luăm prin urmare obiectele astfel cum or fi fiind ele în sine înşile, atunci timpul este nimic. Timpul e numai de valoare obiectivă în privirea fenomenelor, pentru că aceste sînt deja lucruri pe care noi le accepem ca obiecte ale simţurilor noastre; dar el nu mai este obiectiv daca abstragem de la sensibilitatea intuiţiunei noastre, prin urmare de la acel mod de a-şi reprezenta care ni-i propriu, şi vorbim de lucruri în sine înşile. Timpul este aşadar numai o condiţie subiectivă a intuiţiunei noastre (omeneşti) (care totdeauna e sensuală, adică întru cît sîntem afectaţi de către obiecte) şi afară de subiect în sine însuşi el e nimic. Cu toate acestea el este cu necesitate obiectiv în privirea tuturor fenomenelor, prin urmare şi a tuturor lucrurilor. Nu putem zice: "Toate lucrurile sînt în timp", căci la conceptul lucrurilor în genere se abstrage de la orişice intuiţiune a lor, iar aceasta [e] condiţia proprie sub care timpul intră în reprezentaţia obiectelor. Daca adaogăm condiţia la concept şi spunem: "Toate lucrurile ca fenomene (obiecte ale intuiţiunei sensuale) sînt în timp, atunci maxima e obiectiv adevărată şi de generalitate apriorică. 
Afirmările noastre ne-nvaţă prin urmare realitatea empirică a timpului, adică valoarea sa obiectivă faţă cu toate obiectele cari sînt sau pot fi date vreodată simţurilor noastre. Şi fiindcă intuiţiunea noastră e-n orice vreme sensibilă nici ni va putea [fi] dat vreodată-n experienţă un obiect care n-ar sta sub condiţia timpului. Dar îi contestăm timpul[ui] orice arogare de realitate absolută, adică că ar fi inerent de-a dreptul şi absolumente lucrurilor, fie ca condiţie, fie ca însuşire, chiar abstracţiune făcînd de la forma intuiţiunei noastre sensibile. Căci însuşiri cari ar reveni lucrurilor în sine înşile nici ni pot fi date vreodată prin simţurile noastre. Într-astă consistă idealitatea transcendentală a timpului, drept care, daca abstragem de la condiţiile subiective ale intuiţiunei sensibile, timpul nu este nimic şi nu poate fi atribuit

        {EminescuOpXIV 384}

obiectelor în sine înşile (fără raportul lor cătră intuiţiunea noastră) nici ca subsistent, nici ca inerent. Totuşi aceasta idealitate trebuie să fie pusă tot aşa de puţin ca ceea a spaţiului în paralelă cumva cu subrepţiuni a senzaţiei, căci s-ar presupune atunci despre fenomen, căruia aceste predicate-i inerează, c-ar avea o realitate obiectivă, care aicea n-are loc defel, exceptat cazul daca această realitate se ia-n sens empiric, adică daca obiectul însuşi e privit ca un fenomen: drept care să se recapituleze notiţa de mai sus a capitolului întîi. 

LĂMURIRE

Împrotiva acestei teorii, care atestă realitatea empirică a timpului, contestă însă cea absolută şi transcendentală, ni s-a făcut din partea unor oameni pătrunzători o obiecţie în mod aşa de unanim încît conclud dintr-asta că trebuie să se fi iscat fireşte în toţi lectorii care sînt neobicinuiţi cu asemenea cercetări. Această obiecţie sună: schimbările sînt reale (aceasta o dovedeşte schimbarea proprielor noastre reprezentaţiuni, chiar de am nega toate fenomenele exterioare cu schimbările lor cu tot). Acuma, schimbări nefiind cu putinţă decît în timp, timpul e prin urmare ceva real. Răspunsul nu-i greu. Conced tot argumentul. Timpul e-n adevăr ceva real, el e forma reală a intuiţiunii interioare. Are deci realitate subiectivă în privirea experienţei interioare, adică: am într-adevăr reprezentaţiunea despre timp şi despre determinările mele în el. Deci în realitate nu-i de considerat ca un obiect, ci numai despre maniera mea de a mă (reprezenta) imagina pe mine însumi ca obiect. Dar dacă eu însumi sau o altă fiinţă m-aş sau m-ar putea intui fără de această condiţie a sensibilităţii, atunci determinările acelea pe cari azi ni le reprezentăm ca schimbări ar naşte o cunoştinţă în care nici n-ar proveni reprezentaţia timpului, prin urmare nici acea a schimbărei. Rămîne deci realitatea lui empirică ca condiţie a tuturor experienţelor noastre. Numai absolută realitate nu i se poate acorda conform celor înşirate mai sus. El nu-i decît forma intuiţiunii noastre interioare. Dacă-i sustragem condiţia specifică a sensibilităţii noastre conceptul timpului dispare şi nu-i alipit de obiecte înşile, ci de subiectul ce le priveşte intuitiv. 
Cauza din care această obiecţie se face atît de unanim, şi-ncă de acei ce nu pot replica nimic evident contra teoriei idealităţii spaţiului, este aceasta. Realitatea absolută a spaţiului nu sperau s-o poată dovedi apodictic, căci idealismul li se-mprotiveşte, după care realitatea obiectelor exterioare nu-i capabilă de o probaţi strictă; pe cînd realitatea obiectului simţurilor noastre interioare (realitatea [mea] şi a stării mele) e vădită clar şi nemijlocit prin conştiinţa de mine însumi (cogito, ergo sum). Acele puteau fi o iluzie numai, aceasta însă e după părerea lor ceva necontestat de real. Ei uitară însă că amîndouă speţiile, deşi nu se poate contesta realitatea lor ca reprezentaţiuni, totuşi nu sînt decît fenomene, cari au totdeauna două laturi, una: daca obiectul se consideră de sine însuşi (făr-a privi la modul cum este intuit, a cărui natură va rămînea însă tocmai de aceea întotdeauna problematică); cea de a doua: daca se ia-n vedere forma intuiţiunei acelui obiect, care formă nu se poate căuta în obiect de sine însuşi, ci în subiectul căruia i se arată, deşi ea revine real şi necesar fenomenului acestui obiect. 
Timp şi spaţiu sînt deci două izvoară de cunoştinţe din cari se pot scoate apriori diferite cunoştinţe sintetice, precum ni arată aceasta ca exemplu strălucit matematica pură în privirea cunoştinţei despre spaţiu şi raporturile sale. Amîndouă 

 Drept că pot spune: "Reprezentaţiile mele se urmează", dar nu va să zică alt decît [că] noi avem conştiinţă despre ele numai în felul aceasta, al consecuţiunei în timp, adică în forma simţului nostru interior. Pentru aceea însă timpul nu e nici ceva de sine însuşi, nici o determinaţie obiectiv atribuită lucrurilor. 

        {EminescuOpXIV 385}

la un loc sînt forme pure a toată intuiţiunea sensibilă şi printr-asta fac cu putinţă axiome sintetice apriori. Dar aceste izvoare de cunoştinţe apriorice (numai condiţii ale sensibilităţii fiind) îşi determinează prin asta hotarele lor, adică că se referă la obiecte numai întru cît aceste sînt privite ca fenomene, nu însă întru cît ar reprezenta lucruri de sine însele. Numai fenomenele sînt terenul accepţiei lor, peste care trecînd nu mai e la locul ei o întrebuinţare obiectivă a lor. Această realitate a spaţiului şi timpului lasă-ndealtfel neatinsă siguranţa cunoştinţei empirice; căci sîntem tot atît de siguri de ele, atîrne aceste forme în mod necesar de lucruri în sine însele sau numai de intuiţiunea noastră despre lucruri. Pe cînd acei cari susţin realitatea absolută a spaţiului ş-a timpului, primeasc-o ca subsistentă sau ca inerentă, se văd nevoiţi a fi în contrazicere cu principiele experienţei înseşi. Căci de se decid pentru cea întîi (în genere partida naturaliştilor matematici), atunci trebuie să admită două lucruri ca nelucrurile eterne şi infinite existente pentru sine (timp şi spaţiu) cari sînt (fără ca ceva real să fie) numai pentru a cuprinde ele toate cele reale. De părtinesc a doua teorie (de care se ţin cîtiva naturalişti metafizici), acceptînd timp şi spaţiu ca relaţiuni ale fenomenelor (lîngă sau dupăolaltă) abstrase din experienţă, atunci sînt siliţi să conteste valabilitatea învăţăturilor apriorice ale matematicei în privirea obiectelor reale (de es. în spaţiu) sau cel puţin certitudinea apodictică a unor asemenea, fiindcă aposteriori aceasta nu are loc; iar noţiunile apriorice spaţiu şi timp fiind după opinia asta numai nişte făpturi ale imaginaţiunei, a căror izvor real trebuieşte căutat în experienţă, din a cărei relaţiuni abstrase închipuirea a creat ceva ce conţine în adevăr elementul general sau cele comune ale acelor relaţii, dar care nu poate avea loc fără restricţiunile pe cari natura le-a combinat cu ele. Cei dentăi cîştigă atîta că pentru aserţiunile lor matematice îşi curăţesc cîmpul experienţei. Cei de-ai doilea cîştigă în privirea celor din urmă, adică că reprezentaţiunile timpului şi-a spaţiului nu li-ncurcă drumul cînd voiesc a judeca despre obiecte nu ca fenomene, ci în raportul lor cu inteligenţa; dar nici pot spune motivul putinţei cunoştinţelor matematice apriori (lipsindu-le o intuiţiune apriori adevărată şi obiectiv-valabilă), nici pot pune-n acord necesar legile experienţei cu acele afirmări. Amîndouă aceste greutăţi teoria noastră despre natura adevărată a acestor două forme originare ale sensibilităţii le înlăturează. 
Pentru că toate conceptele cari mai aparţin sensibilităţii, chiar acela al mişcării, care conţine amîndouă momentele (a spaţiului şi timpului), presupun ceva empiric, e clar că estetica transcendentală nu poate conţine decît aceste două elemente, adică spaţiul şi timpul. Căci mişcarea presupune percepţia a ceva mobil. În spaţiu, privit ca atare, nu e însă nimic mobil; drept care mobilul trebuie să fie ceva ce se poate afla în spaţiu numai prin experienţă, prin urmare un datum empiric. Tot aşa estetica transcendentală nu poate număra între datele ei apriorice noţiunea schimbării; căci timpul însuşi nu se schimbă, ci ceva ce este în timp. Deci se cere spre aceasta percepţia unei existenţe şi a sucessiunii determinărilor sale, prin urmare experienţă. 

OBSERVĂRI GENERALE LA ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

I) Mai întîi e de trebuinţă să ne explicăm cît se poate de clar care e părerea noastră în privirea naturii fundamentale a cunoştinţei sensibile, pentru a evita orice interpretaţiune falsă în această privinţă. 
Am voit să zicem dar că toată intuiţiunea noastră nu e decît reprezentaţie de 73r fenomen, că lucrurile cum le intuim noi nu sînt în sine însele aceea ce ni apar

        {EminescuOpXIV 386}

nouă, nici că raporturile lor în sine însele sînt aşa fel cum ni se arată, şi, dacă suprimăm subiectul nostru sau numai natura subiectivă a simţurilor în genere, ar dispărea toată natura, toate relaţiunile obiectelor din spaţiu şi timp, ba chiar spaţiul şi timpul înşile şi n-ar putea exista ca fenomene de sine înşile, ci numai în noi. Ce ar fi de obiecte în sine, despărţite de receptivitatea simţurilor noastre, ni rămîne cu totul necunoscut. Noi nu cunoaştem nimic decît modul nostru de-a le percepe, care ne este propriu şi care [nu] trebuie să fie un atribut neapărat al oricărei fiinţe, dar al oricărui om. Numai cu acesta avem a face. Spaţiu şi timp sînt formele curate ale lui, senzaţia, materia sa. Numai acelea le putem cunoaşte apriori adică-nainte de orice senzaţie reală, deci se numesc intuiţiune pură; aceasta însă este în cunoştinţa noastră aceea ce face ca ea să fie cunoştinţă a posteriori, adică intuiţiune empirică. Acelea atîrnă cu absolută necesitate de sensibilitatea noastră, fie senzaţiile noastre de orişice fel ar fi; acestea pot să fie foarte varii. Dacă această intuiţiune a noastră ne-ar succede a o aduce la cel mai mare grad de claritate şi transparenţă, totuşi nu ne-am apropia printr-asta de natura lucrurilor în sine înşile. Căci în orice caz am cunoaşte complect numai modul nostru de intuiţiune, adică sensibilitatea noastră, şi aceasta iar numai sub condiţiile primordial inerente subiectului, adică: spaţiu şi timp; ce ar fi fiind obiectele de sine înşile nu ni se poate face cunoscut nici prin cunoştinţa cea mai senină a fenomenului lor. 
Opinia cum că toată sensibilitatea noastră nu e decît o reprezentaţie încîlcită a lucrurilor, care conţine numai aceea ce li revine lucrurilor de sine însele, dar numai într-un conglomerat grămădit de semne şi reprezentaţii-părticele pe cari nu le discompune nici le distrugem cu conştiinţă, opinia aceasta zic este o falsificare [a] conceptului sensibilităţii şi fenomenului care face inutilă şi deşartă toată doctrina lor. 
 Deosebirea între o reprezentaţie explicită şi una inexplicită este numai logică şi nu atinge cuprinsul. Fără-ndoială că noţiunea dreptului de care se servă mintea sănătoasă este aceeaşi pe care ar dezvolta-o din ea şi speculaţiunea cea mai subtilă, numai că în uzul comun şi practic cineva nu-i conştiu despre diversele reprezentaţii implicate în acest gînd. Dar de aceea nu putem zice că noţiunea comună e sensibilă, conţine un fenomen numai, căci dreptul nu poate apărea, ci noţiunea lui e-n minte şi reprezintă un mod (cel moral) al acţiunilor cari li revine în sine înşile. Dimprotivă reprezentaţia în intuiţiune a unui corp nu conţine nimic ce s-ar putea atribui obiectului în el însuşi, ci numai apariţiunea a ceva şi modul cum noi sîntem afectaţi de el; şi această receptivitate a facultăţii noastre cognitive se numeşte sensibilitate şi rămîne departe cît cerul de pămînt de cunoştinţa obiectului în sine însuşi, chiar dac-ar privi transpărînd pînă în fund sensibilitatea şi fenomenele ei. 
Filozofia Leibnitz-Wolf le-a avizat aşadar tuturor cercet[ăt]orilor asupra naturii şi a originei cunoştinţelor noastre un punct de vedere cu totul fals, considerînd diferinţa între sensibil şi intelectual ca logică numai, pe cînd această diferinţă e evident transcendentală şi atinge nu numai claritatea sau neclaritatea lor, ci originea şi conţinutul, astfel încît noi prin aceste nu că cunoaştem natura obiectelor în sine înşile neclar, ci defel, şi-ndată ce omitem natura noastră subiectivă, care-i dădea intuiţiune sensibilă, nici se găseşte undeva, nici poate fi găsită măcar, determinînd această natură subiectivă forma ei ca fenomen. 
Astfel distingem într-adevăr între fenomene ceea ce inerează esenţial intuiţiunei şi-i valabil pentru oricare simţ omenesc de aceea ce li revine numai în mod întîmplător, nefiind valabil în privirea sensibilităţii în genere, ci numai în a situaţiei particulare şi organizaţiei simţului cutărui sau cutărui. Şi-n această accepţie se numeşte cunoştinţa întîia una care reprezintă lucrul în sine însuşi, iar a doua numai arătarea sa. Dar această distincţie e numai empirică. De rămînem pe lîngă ea (cum se-ntîmplă în genere) şi nu considerăm (cum ar trebui) acea intuiţiune empirică ca fenomen numai, încît să nu se afle în ea nimic ce-ar privi lucrul în sine însuşi, atunci
 distincţia noastră transcendentală e pierdută şi atunci credem totuşi a cunoaşte obiecte în sine înşile, deşi pretutindenea în lumea sensibilă, pînă la cea mai adîncă

        {EminescuOpXIV 387}

cercetare a obiectelor ei, nu avem a face cu nimic alta decît numai cu fenomene. Astfel vom numi curcubeul numai un fenomen la ploaia cu soare, iar ploaia obiectul în sine însuşi, ceea ce-i şi corect întru cît pricepem numai fizic noţiunea aceasta, ca un ce care în experienţă e determinat în intuiţiune numai aşa şi nu altfel, oricare ar fi situaţia simţurilor. Dar dacă luăm acest fapt empiric şi, fără a ne ţine de concordanţa lui în orice simţ omenesc, întrebăm dacă acesta reprezintă un obiect în sine însuşi (nu picăturile de ploaie, căci deja ca fenomene sînt empirice), atunci întrebarea despre raportul reprezentaţiunei la obiect este transcendentală, şi nu numai aceste picături sînt fenomene, ci şi forma lor rotundă, ba chiar spaţiul în care cad, nu sînt nimic în sine înşile, ci numai modificaţiuni sau temeiuri ale intuiţiunei noastre sensibile: obiectul transcendental ni rămîne necunoscut. 
A doua afacere importantă a esteticei noastre transcendentale e ca ea să nu cîştige doar o favoare oarecare ca ipoteză părută, ci să fie atît de sigură şi ne-ndoielnică cum s-a cerut numai vreodată de la o teorie care are a servi la un organon. Spre a face cu totul evidentă această certitudine vom alege un caz oarecare, asupra căruia valabilitatea ei să fie pusă în vedere şi să serve spre clarificare mai mare a celor citate în paragraful 3. 
Admiteţi deci că spaţiu şi timp ar fi obiective în sine înşile şi condiţia posibilităţii lucrurilor în sine înşile, atunci se arată: întîi, că pentru amîndouă, dar mai ales pentru spaţiu, se pot predica o mulţime de teoreme apriori, apodictice şi sintetice. Deci să luăm cu deosebire spaţiul de exemplu. Fiindcă axiomele geometriei se cunosc sintetic apriori şi cu certitudine apodictică vă întreb eu: de unde luaţi asemenea axiome şi pe ce se razimă mintea noastră pentru a ajunge la asemenea adevăruri absolut necesare şi de valoare generală. Nu există alte căi decît sau prin concepte sau prin intuiţiuni; iar acestea sînt date sau apriori sau aposteriori. Cele din urmă, adică conceputele empirice, precum şi ceea pe ce ele se razimă, adică intuiţiunea empirică, nu ni pot da un alt axiom sintetic, decît iar unul empiric, adică un axiom al experienţei, care prin urmare nu poate conţinea niciodată necesitate şi generalitate absolută, cari-s caracteristica axiomelor geometriei. Considerînd însă cel întîi şi unicul mijloc care ne -ar mai rămînea, de a ajunge adică prin noţiuni numai sau prin intuiţiune la asemenea cunoştinţe sintetice apriori, e clar că din noţiuni numai nu se poate scoate nici o cunoştinţă sintetică, ci numai analitică. Luaţi bunăoară axionul că prin două linii drepte nu se poate închide un spaţiu, prin urmare nu-i cu putinţă o figură, şi cercaţi a deduce acest adevăr din noţiunea liniilor drepte şi acea a numărului doi; sau axionul că prin trei linii drepte e cu putinţă o figură, şi cercaţi asemenea a-l deduce din aceste noţiuni. Toată osteneala voastră este zadarnică si vă vedeţi siliţi de a vă refugia la intuiţiune, cum o şi face aceasta geometria întotdeauna. Vă daţi prin urmare un obiect în intuiţiune. Dar de ce speţie este aceasta: 
intuiţiune pură apriorică sau empirică? Dac-ar fi empirică atunci n-aţi putea face din ea un axiom de valoare generală, necum apodictic; căci experienţa nu ni poate da niciodată aşa ceva. 
Trebuie prin urmare să admiteţi apriori un obiect în intuiţiune şi să vă bazaţi pe el axiomul vostru sintetic. Dacă n-ar fi în voi facultatea de a intui apriori condiţia subiectivă n-ar fi după formă totodată şi condiţia generală apriori, sub care singură numai obiectul acestei intuiţiuni (exterioare) să fie cu putinţă, şi obiectul (triunghiul) ar fi ceva în sine însuşi fără raport la subiectul vostru: deci cum aţi putea spune atunci că ceea ce e necesar în condiţiile voastre subiective pentru construcţia unui triunghi, [î]i revine cu necesitate şi unui triunghi în sine însuşi? Căci la noţiunile voastre (de 3 linii) n-aţi putea adăoga nimic nou (figura), care cu toate acestea aţi trebui s-o întîlniţi neapărat, căci aceasta am convenit că e dată înaintea, iar nu prin cunoştinţa voastră. Deci dacă spaţiul (precum şi timpul) n-ar fi forma numai a intuiţiunei voastre, care conţine condiţii apriori sub cari singure lucrurile pot fi pentru voi obiecte

        {EminescuOpXIV 388}

exterioare, atunci n-aţi putea predica nimic apriori asupra obiectelor exterioare în mod sintetic. Aşadar e neîndoit de cert, iar nu numai posibil sau verosimil, că spaţiu şi timp, ca condiţii necesare a toată experienţa (exterioară şi interioară), sînt numai condiţii subiective ale tuturor intuiţiunilor noastre în raport cu ele toate obiectele sînt numai fenomene, iar nu lucruri date de sine în acest chip, pentru care, cît priveşte forma, se pot spune multe apriori despre ele dar nimic cîtuşi de puţin despre lucrul în sine însuşi cari va fi subsistînd în fondul acestor fenomene. 

[A DOUA PARTE A ÎNVĂŢĂTUREI ELEMENTARE TRANSCENDENTALE: 
LOGICA TRANSCENDENTALĂ

INTRODUCERE

 I. 

DESPRE LOGICĂ ÎN GENERE]

 Cunoştinţa noastră răsare din două izvoare fundamentale ale sufletului, din care cea dentăi primeşte reprezentaţiunile (receptivitatea impresiilor), iar cea de a doua e facultatea prin care acele reprezentaţii se cunosc (spontaneitatea noţiunilor). Prin cea dentăi ni se dă un obiect, prin cea[laltă] el este cugetat în relaţia sa cu această reprezentaţie (ca determinare numa a sufletului). Intuiţiune şi noţiuni constituiesc aşadar elementele cunoştinţei noastre astfel încît nu pot fi cunoştinţă noţiuni, fără ca să li corespundă o intuiţiune într-un mod oarecare, nici intuiţiune fără noţiuni. Ambe sînt sau curate sau empirice. Empirice, dacă conţin senzaţia (ce presupune prezenţa reală a obiectului); curate însă dacă-n reprezentaţie nu-i amestecată nici o senzaţie. Senzaţia o putem numi materia cunoştinţei sensibile. Drept care intuiţiunea pură nu conţine decît forma sub care ceva este intuit şi noţiunea pură numai e forma cugetărei unui obiect în genere. Numai intuiţiuni şi noţiuni pure sînt cu putinţă apriori, empirice numai aposteriori. 
Dacă receptivitatea sufletului nostru de a primi reprezentaţii întru cît e atins într-un mod oarecare o vom numi sensibilitate, atunci facultatea de-a produce de sine reprezentaţiuni sau spontaneitatea cunoştinţei este inteligenţa. Firea noastră o aduce cu sine că reprezentaţiunea noastră nu poate fi altfel decît numai sensibilă, adică ea conţine numai modul specific al nostru şi propriu în care sîntem atinşi de obiecte. Facultatea însă de-a cugeta obiectul intuiţiunei sensuale este inteligenţa. Nici una din aceste însuşiri nu e de preferat celeilalte. Fără sensibilitate nu ne-ar fi dat nici un obiect şi fără inteligenţă nici unul n-ar putea fi cugetat. Cugetări fără
 cuprins sînt deşerte, intuiţiuni fără noţiuni sînt oarbe. De aceea e tot atît de trebuincios de a face noţiunile sale sensibile (adică a le adăugi obiectul lor în intuiţiune )
precum şi de a-şi face inteligibile intuiţiunile sale (adică de a le subsuma sub noţiuni). 

[... ]

Amîndouă aceste puteri
sau facultăţi nu-şi pot schimba funcţiunile lor. Inteligenţa nu poate intui nimica, simţurile nu pot cugeta nimica. Numai din aceea că ele se-mpreunează se poate naşte cunoştinţa. Dar de aceea totuşi nu trebuie să se amestece partea ce-o au fiecare din ele la compunerea cunoştinţei, ci avem cu deosebire cuvînt de-a despărţi cît se poate de cu grijă una de cealaltă şi de a le distinge. De aceea distingem ştiinţa regulelor sensibilităţii, numită estetică, de ştiinţa regulelor inteligenţei, numită logică. 
 Ci logica poate fi întreprinsă cu două feluri de intenţie, sau ca logică a întrebuinţărei generale a inteligenţei, sau speciale. Cea dentăi conţine regulele absolut

        {EminescuOpXIV 389}

necesarii ale cugetărei, fără cari nu-şi are locul nici o întrebuinţare a inteligenţei, şi merge conform lor, oricît de diverse ar fi obiectele asupra cărora sînt aplicate. Logica întrebuinţării speciale a inteligenţei conţine regulele de-a cugeta corect asupra unei certe speţii de obiecte. Aceea se poate numi logica elementară, aceasta însă organon al cutărei sau cutărei ştiinţe. Cea din urmă se premite în genere în şcoli ca propedeutică a ştiinţelor, deşi, după mersul raţiunei omeneşti, este cea din urmă, la care ea ajunge abia după ce toate ştiinţele sînt de mult gata şi trebuie să mai [punem] pentru cea din urmă oară mîna la ele pentru corectura şi completarea lor. Căci trebuie să cunoaştem deja obiectele într-un grad destul de mare daca voim a stabili regula după care o ştiinţă despre ele să se poată înfiinţa. 
Logica generală e sau curată sau aplicată. În cea dentăi abstragem de la toate condiţiile empirice sub care se exercită inteligenţa noastră, d. es. de la influenţa simţurilor, de la jocul imaginaţiei, de la legile memoriei, de la puterea obicinuinţei s. a., prin urmare chiar de la izvoarele prejudiţielor, ba de la toate cauzele prin mediul cărora ne-ar răsări sau ni s-ar substitui cutări cunoştinţe, pentru că privesc inteligenţa numai în certe cazuri ale întrebuinţărei sale şi la cari, pentru a le cunoaşte, se cere experienţă. O logică generală însă pură nu are a face decît cu principii apriori numai, şi e un canon al inteligenţei şi raţiunei, dar numai în privirea celor formale ale întrebuinţărei lor, cuprinsul fie oricare-ar fi (empiric sau transcendental). O logică generală se numeşte însă aplicată cînd are de obiect regulele întrebuinţărei inteligenţei sub condiţiile subiective empirice pe cari ni le-nvaţă psicologia. Deci are principie empirice, deşi e generală într-atîta întru cît priveşte întrebuinţarea inteligenţei fără distincţie de obiecte. De aceea ea nu-i nici un canon al inteligenţei peste tot, nici un organon al ştiinţelor speciale, ci un catharticon numai al inteligenţei comune. 
În logica generală deci partea care ar fi să constituie doctrina raţiunei pure trebuie să se despartă cu totul de logica aplicată (deşi încă generală). Numai partea întîia este proprie o ştiinţă, deşi scurtă şi uscată şi aşa cum o cere reprezentarea scolastică a unei doctrine elementare a inteligenţei. Într-asta deci logicii trebuie să aibă totdeuna două reguli în vedere: 
1) Ca logică generală ea abstrage de la orice cuprins al cunoştinţei intelectuale şi de la diversitatea obiectelor ei, şi n-are a face cu nimic alta decît cu forma numai a cugetărei. 
2) Ca logică pură ea nu are principie empirice, prin urmare ea nu ia nimic (precum adesea ne-am persuadat) din psicologie, care prin urmare nu are nici o influinţă asupra canonului inteligenţei. Ea-i o doctrină demonstrată şi toate celea trebuie să fie-n ea apriori certe. 
Ceea ce eu numesc logică aplicată (împrotiva sensului ce în de comun se dă acestui cuvînt, care-ar cuprinde exerciţii anumite la cari logica pură dă reguli) este reprezentaţia inteligenţei şi regulelor întrebuinţărei ei necesare in concreto, adică condiţiile întîmplătoare ale subiectului, cari condiţii pot stînjeni sau favoriza această întrebuinţare şi cari cu toate nu pot fi date decît în mod empiric. Ea tratează despre atenţie, piedeca şi urmările ei, despre originea erorii, despre starea îndoielii, a scrupulului, a convingerei ş. a., şi logica generală şi pură stă cu ea în raportul în care morala pură, ce conţine legile necesarii morale a unei voinţe libere în genere, stă cu doctrina proprie a virtuţii, care consideră aceste legi sub împiedecările concrete ale sentimentelor, înclinărilor şi pasiunilor cărora oamenii sînt mai mult sau mai puţin supuşi şi care niciodată nu poate constitui o ştiinţă adevărată şi demonstrată, pentru că, asemenea acelei logice aplicate, ea are nevoie de principie empirice şi psicologice. 

        {EminescuOpXIV 390}

II. 
DESPRE LOGICA TRANSCENDENTALĂ

Logica generală abstrage, precum am arătat, de la tot cuprinsul cunoştinţei, adică de la toată referarea acesteia la vrun obiect, şi consideră numai forma logică în raportul cunoştinţelor întreolaltă, adică forma cugetărei în genere. Fiind însă că există atît intuiţiuni pure cît şi empirice (precum au demonstrat-o aceasta estetica transcendentală), de aceea s-ar putea afla o deosebire între cugetarea curată şi cea empirică a obiectelor. În acest caz ar mai fi încă şi o logică care n-ar abstrage de la tot cuprinsul cunoştinţei; căci ceea care n-ar cuprinde decît regulele cugetărei pure a unui obiect ar exclude toate cunoştinţele acelea cari-s de cuprins empiric. Totodată ea ar trata despre originea cunoştinţelor noastre despre obiecte întru cît ele nu pot fi atribuite obiectelor; pe cînd logica generală nu are-a-mpărţi nimic cu această origine a cunoştinţei, ci consideră reprezentaţiile, fie ele primordial apriori puse-n noi, fie empiric date, după legile după care-i trebuiesc în raportul lor întreolaltă inteligenţei, cînd le cugetă, şi tratează astfel numai despre forma intelectuală cu care pot fi îmbrăcate reprezentaţiile, să fi răsărit ele de orişiunde ar voi. 
Fac aicea o observare care va întinde influinţa ei asupra tuturor reflecţiilor următoare şi care trebuie s-o păstrăm bine în vedere; ea sună: că nu putem numi transcendentale toate cunoştinţele apriori, ci numai acelea vor fi numite astfel prin care cunoaştem cum că şi modul în care reprezentaţiuni certe (intuiţiuni sau noţiuni) se aplică sau sînt cu putinţă apriorice. De aceea nici spaţiul nici vro determinare geometrică a lui nu sînt o reprezentaţie aprioric transcendentală; ci numai cunoştinţa cum că aceste reprezentaţii nu sînt nicidecum de origine empirică şi putinţa cum ele totuşi se pot refera apriori la obiecte ale experienţei, numai această cunoştinţă zic se poate numi transcendentală. Tot aşa ar fi întrebuinţarea spaţiului la obiecte în genere transcendentală; mărginită fiind însă la obiecte ale simţurilor ea se numeşte empirică. Diferenţa între transcendental şi empiric se ţine aşadar de critica cunoştinţei şi nu atinge referarea ei la obiecte. 
În aşteptarea deci (că s-ar putea afla poate) că cu vremea vom afla poate noţiuni care să se refere apriori la obiecte, nu ca intuiţiuni curate sau sensibile, ci numai ca acţiuni ale cugetărei pure, care să fie aşadar noţiuni, dar de origine nici empirică nici estetică, ne plănuim de dinainte ideea unei ştiinţe a inteligenţei pure şi a cunoştinţei raţionale, prin care ne-am cugeta obiecte cu totul apriori. O asemenea ştiinţă care ar determina originea, cuprinsul şi valoarea obiectivă unor atari cunoştinţe ar trebui să se numească logică transcendentală, căci n-ar avea a face decît cu legile inteligenţei şi raţiunei, dar şi cu acestea numai întru cît [ea] s-ar referi la obiecte apriori şi nu ca logica generală, care se referă fără distincţie atît la cunoştinţe empirice cît şi la cele pure. 

[III]. 
DESPRE-MPĂRŢIREA LOGICEI GENERALE ÎN ANALITICĂ ŞI DIALECTICĂ

Vechea şi celebra întrebare cu care se socoteau oamenii a împinge pe logici la strîmtoare şi de a-i aduce acolo încît ori să se [dea] prinşi asupra unei mizerabile dialele, ori să mărturisească ei înşii neştiinţa lor, şi cu asta deşertăciunea artei lor întregi, e aceasta: "Ce este adevărul? " Explicaţia nominală a adevărului, că [este] coincidenţa unei cunoştinţe cu obiectul ei, se presupune şi i se dăruieşte, ci cereau să ştie care este criteriul general şi sigur al adevărului oricărei cunoştinţe. 
E o mare şi trebuincioasă probă de isteţime şi pătrundere aceea de a şti ce poţi întreba raţionalminte. Căci dacă întrebarea e nepotrivită şi provoacă răspunsuri inutile ea mai are, afară de ruşinarea celui ce o sulevează, încă şi inconvenientul

        {EminescuOpXIV 391}

de-a seduce pe ascultătorul ei neprecaut la răspunsuri şi mai nepotrivite, şi dă ridicolul spectacol că, după spusa celor vechi, unul mulge ţapul, altul ţine o sită în loc de doniţă. 
Drept că adevărul consistă în acordul unei cunoştinţe cu obiectul ei, dar printr-asta obiectul acesta trebuie să fie separat şi bine distins de altele; căci o cunoştinţă e falsă dacă nu s-acordă cu obiectul la care e referată, deşi-n de altfel poate conţinea ceva ce s-ar putea aplica la alte obiecte. Este însă clar că, făcînd citata întrebare, cineva abstrage cu totul de la cuprinsul cunoştinţei (referarea ei la obiect), pe cînd adevărul (se ţine) implică tocmai (de) acest cuprins: că-i deci cu neputinţă şi nepotrivit de-a cere semnul caracteristic al unui adevăr de acest cuprins şi că prin urmare un semn caracteristic suficient şi totodată general al adevărului nici nu poate fi dat. Fiindcă mai sus am numit cuprinsul unei cunoştinţe materia sa, vom trebui să zicem: despre adevărul unei cunoştinţe în privirea materiei sale nu se poate da nici un indiciu general, căci ar fi o contrazicere. 
Ceea ce s-atinge însă de forma numai a cunoştinţei (lăsînd la o parte tot cuprinsul) e tot atît de clar că o logică, întru cît propune regulele generale şi necesarii ale inteligenţei, ni expune într-atîta în aceste reguli criterii ale adevărului. Căci ceea ce contrazice acestora e fals, pentru că-n asemenea caz inteligenţa e-n contrazicere cu regulele ei proprii, prin urmare cu sine însăşi. Aceste criterii însă privesc numai forma adevărului, adică a cugetărei în genere, şi-ntr-atîta sînt cu totul certe, deşi nu suficiente. Căci deşi o cunoştinţă poate fi cu totul conform formei logice, adică să nu-şi contrazică sie însei, ea totuşi poate contrazice obiectului. Aşadar criteriul numai logic al adevărului, adică conformitatea unei cunoştinţe cu legile generale şi formale ale inteligenţei şi raţiunei e- n adevăr o conditio sine qua non, deci o condiţie negativă a oricărui adevăr; dar mai departe nu poate merge logica şi nici poate descoperi prin vo piatră de probă o eroare care nu atinge forma, ci cuprinsul. 
Logica generală descompune deci întreaga maşinărie formală a inteligenţei şi raţiunei în elementele lor şi le stabileşte ca principie a toată dejudecarea logică a cunoştinţei noastre. Această parte a logicei se poate numi analitică, şi tocmai de aceea e piatra de probă cel puţin negativă a adevărului, de vreme ce mai-nainte de toate trebuie să examinăm şi să preţăluim la măsura acestor reguli toate cunoştinţele noastre, cît priveşte forma lor, înainte de a cerceta cuprinsul şi de a stabili dacă şi-n privirea obiectului lor conţin un adevăr pozitiv. Dar fiindcă forma numai a cunoştinţei, oricît ar acoperi legile logice, e departe de-a ajunge să constituie adevăru[l] material (obiectiv) al cunoştinţei, de aceea nimeni să nu cuteze, numai cu logica, ca să judece asupra obiectelor şi să susţie ceva fără ca mai întîi să fi luat informaţii întemeiate dintr-alte părţi şi afară de logică asupra citatelor obiecte, ca să-ncerce apoi doar numai întrebuinţarea şi combinarea lor într-un întreg conect după legi logice sau, şi mai bine, să le examineze numai după ele. Totuşi este ceva atît de ademenitori în posesia acestei arte atît de aparente, de a da forma inteligenţei tuturor cunoştinţelor noastre, chiar de-am fi oricît de săraci şi deşerţi în privirea conţinutului lor, încît acea logică generală, care n-ar trebui să fie decît un canon al dejudecărei, se-ntrebuinţează asemenea unui organon la producerea cel puţin iluzorie a unor aserţii reale, abuzînd astfel în faptă de ea. Logica generală, ca organon aparent, se numeşte dialectică. 
Oricît de deosebită să fi fost semnificaţia în care cei vechi se serveau de această numire a unei ştiinţe sau arte, totuşi din întrebuinţarea reală ce o făceau putem conchide că la ei nu-nsemna alta nimic de[cît] logică a părerei. O artă sofistică de a da poleiala adevărului neştiinţei sale, ba chiar înşelăciunilor sale intenţionate, prin aceea că se imita metoda temeinică pe care logica o prescrie şi se întrebuinţa topica ei pentru împodobirea oricărei pretextări deşerte. Deci ne-o putem nota ca o

        {EminescuOpXIV 392}

prevenţie sigură şi trebuincioasă că, de cît ori logica e-ntrebuinţată ca organon, totdeuna ea este o logică a părerei numai, adică dialectică. Căci ea, ne-nvăţîndu-ni nimic asupra cuprinsului cunoştinţei, ci dîndu-ni numai condiţiile formale ale acordului cu inteligenţa, care afară de acestea e-n privirea obiectelor cu totul indiferent, strania exigenţă de a uza de ea ca de-o unealtă (organon), pentru a lărgi după cum se pretextează cunoştinţele sale şi a le întinde, desigur că nu avea alt capăt decît o limbuţie cu care daca vrei susţii, daca vrei combaţi cu-o aparenţă oarecare toate celea cîte-ţi vin în minte. 
O asemenea instrucţie nu-i amăsurată în nici un fel demnităţii filozofiei. De aceea numirea aceasta de dialectică au fost adăogată la logică sub titlul de critică a părerei dialectice şi ca atare o accepem şi noi. 

IV. 
DESPRE ÎMPĂRŢIREA LOGICEI TRANSCENDENTALE ÎN ANALITICĂ ŞI DIALECTICĂ TRANSCENDENTALĂ

 Într-o logică transcendentală izolăm inteligenţa (precum în estetica transcendentală sensibilitatea şi ridicăm din cunoştinţele noastre numai partea aceea a cugetărei care-şi are originea sa în inteligenţă. 

 iată analogia expusă de Sch[openhauer] 

Iar întrebuinţarea acestei cunoştinţe pure se-ntemeiază pe condiţia că [în] intuiţiune ni se dau obiecte asupra cărora ea se poate aplica. Căci fără intuiţiune tuturor cunoştinţelor noastre li lipsesc obiectele şi rămîn cu totul deşerte. Aşadar partea aceea a logicei transcendentale care propune elementele cunoştinţei intelectuale pure fără cari mi se poate cugeta nicăieri un obiect este analitica transcendentală şi totodată o logică a adevărului. Căci ei nu-i poate contrazice nici o cunoştinţă fără ca să-şi piardă pe loc tot cuprinsul, prin urmare orice referire la vreun obiect, prin urmare orice adevăr. Dar fiindcă-i foarte ademenitori şi momitori de a se servi de aceste cunoştinţe raţionale curate şi de aceste principie pe un teren afară de hotarăle experienţei, care cu toate astea este singura şi unica ce ni dă în mînă materia (obiecte) asupra căreia acele noţiuni intelectuale pure să poată fi aplicate, de aceea inteligenţa e pusă în pericolul de-a face prin sofisme numai întrebuinţare materială de-acelea principie sadea formale ale inteligenţei pure şi a judeca asupra a obiecte fără distincţie, deşi aceste nu ni sînt date sau că poate nici nu se pot da în vreun fel. Fiindcă nu-i menită să fie decît un canon al dejudecărei uzului empiric, ea este abuzată daca se consideră ca organon al întrebuinţării generale şi nelimitate şi dacă cineva se cutează cu inteligenţa pură să judece, să afirmeze, să decidă în mod sintetic asupra obiectelor în genere. În asemenea caz întrebuinţarea inteligenţei pure ar fi dialectică. A doua parte a logicei transcendentale va conţine deci o critică a acestei păreri dialectice şi se numeşte dialectică transcendentală, nu ca o artă pentru a excita în mod dogmatic o asemenea părere (o artă altfel destul de obicinuită în diferite jucării metafizice), ci ca o critică a inteligenţei şi raţiunei în privirea întrebuinţărei lor hiperfizice, spre a descoperi aparenţa falsă a amăsurărilor ei nefondate şi de-a modera la o simplă dejudecare şi prezervaţie a inteligenţei pure de iluzii sofistice acele pretenţii mari de invenţie şi lărgire ale lor pe care cred[e] a le ajunge manipulînd numai cu principie transcendentale. 

ANALITICA TRANSCENDENTALĂ
Această analitică este discompunerea întregei noastre cunoştinţi apriorice în elementele cunoştinţei intelectuale pure. Trebuie deci să păzim următoarele lucruri: 
1) ca noţiunile să fie pure şi nu empirice 2) să nu aparţie intuiţiunei şi sensibilităţii, 

        {EminescuOpXIV 393}

ci cugetărei şi inteligenţei 3) să fie noţiuni elementare, bine distingîndu-se de cele deduse sau compuse 4) ca tabla lor să fie completă, încît să reumple terenul întreg al inteligenţei pure. Această complectudine a unei ştiinţe nu poate fi admisă cu siguranţă numai pe suputaţiunea unui agregat constituit prin nişte încercări numai, ci este cu putinţă numai prin mijlocul unei idei al întregului cunoştinţei intelectuale apriorice şi prin compărţirea noţiunilor determinată prin această idee, prin urmare numai în conexul unui sistem. Inteligenţa pură nu se deosebeşte cu desăvîrşire numai de cele empirice, ci şi de sensibilitate. Ea este aşadar o unitate de sine stătătoare, suficientă sieşi, nici putîndu-se înmulţi prin adaosuri venite de dinafară. Deci rezumatul cunoştinţelor sale proprii va constitui un sistem cuprins şi determinat prin o idee, al cărui complectitudine şi articulaţie va fi totodată piatra de probă a corectitudinei şi veritabilităţii tuturor pieselor adapte de cunoştinţă. Însă această parte întreagă a logicei transcendentale consistă din două cărţi, din cari una cuprinde noţiunile, cealaltă principiele inteligenţei pure. 

CARTEA ÎNTÎIA

ANALITICA NOŢIUNILOR

Sub analitică a noţiunilor eu nu pricep analiza lor sau procedura comună din cercetări filozofice de a discompune cuprinsul noţiunilor ce se prezintă şi a le expune explicite, ci înţeleg discompunerea, pîn-acum (puţin) arare încercată, a facultăţii intelectuale însăşi; spre a afla putinţa unor noţiuni apriorice, să le căutăm spre acest scop numai în inteligenţă, care, cum am zice, e locul lor de naştere şi să analizăm întrebuinţarea curată a acesteia; căci aceasta e misiunea proprie a filozofiei transcendentale, iar celelalte sînt în filozofie numai tratarea logică a noţiunilor în genere. Vom urmări deci noţiunile pure pînă la colţul şi răsadul lor din inteligenţa omenească, în care ele stau gata, pentru ca la prima ocazie dată de experienţă să se dezvolte, cînd inteligenţa e totodată pusă-n starea de-a le libera şi curăţi de condiţiile empirice ce atîrnă de ele şi a le reprezenta în lamura lor. 

CAPITOLUL ÎNTÎI AL ANALITICEI NOŢIUNILOR
DESPRE CĂLĂUZA DESCOPERIREI TUTUROR NOŢIUNILOR INTELECTUALE PURE

Dacă punem în acţiune o facultate de cunoştinţă atuncea, cu diferitele ocazii în cari ea se aplică, se disting noţiuni cari caracterizează aceasta facultate şi cari se pot aduna într-un tractat mai mult sau mai puţin executat, în măsura în care această experimentare s-ar fi făcut într-o vreme mai îndelungă sau cu o pătrundere şi isteţime mai mare. Dar după această procedură oarecum mecanică nu se poate fixa niciodată cu siguranţă termenul unei asemeni cercetări. Afară de aceea aceste noţiuni, pe cari le afli numai aşa pe întîmplate, nu se descopăr în ordine şi unitate sistematică, ci în urmă se-mpărechează după asemănări şi după mărimea cuprinsului lor, se aşează-n şiruri începînd de la cele simple la cele mai complicate şi se aduc în poziţie dup-o metodă oarecare, dar nimic mai puţin decît sistematic. 
Filozofia transcendentală prezintă folosul, ba are chiar obligaţia de-a căuta noţiunile ei după un princip, fiindcă ele trebuie să răsară curate şi neamestecate din inteligenţă, ca unitate absolută şi de sine, trebuie să steie deja într-un conex după 90r o noţiune sau o idee. Un asemenea conex ni dă amînă o regulă după care se poate fixa apriori atît locul ce trebuie să-l ocupe fiecare noţiune intelectuală pură cît şi complectitudinea lor laolaltă, cari acestea toate ar atîrna almintrelea de la bunul-plac sau de la întîmplare. 

        {EminescuOpXIV 394}

DESPRE ÎNTREBUINŢAREA LOGICĂ A INTELIGENŢEI ÎN GENERE

Mai sus inteligenţa a fost definită negativ: ca o facultate de cunoştinţă nesensuală. Neatîrnaţi de sensibilitate însă nu putem avea nici o intuiţiune. Prin urmare inteligenţa nu-i o facultate intuitivă. Dar afară de intuiţiune nu există un alt mod de a cunoaşte ceva decît prin noţiuni. Prin urmare cunoştinţa oricărei inteligenţe, cel puţin omeneşti, este prin noţiuni, nu intuitivă, ci discursivă. Toate intuiţiunile se-ntemeiază pe afecţiuni, noţiunile deci pe funcţiuni. Pricep însă sub funcţiune unitatea unei acţiuni de-a orîndui diferite reprezentaţii sub una comună. Noţiunile se-ntemeiază deci pe spontaneitatea cugetărei, intuiţiuni[le] sensibile pe receptivitatea impresiilor. De aceste noţiuni raţiunea nu poate uza altfel decît judecînd prin ele. Fiind[că] nici o reprezentaţie nu se referă imediat la obiecte decît intuiţiunea, de aceea o noţiune nu poate fi referită niciodată nemijlocit la un obiect, ci sau la o altă reprezentaţie despre el (fie aceasta o intuiţiune sau iarăşi o noţiune deja). Judeţul (judicium) este aşadar cunoştinţa mijlocită despre un obiect, adică reprezentaţia unei reprezentaţii a lui. În oricare judeţ este o noţiune care are valoare pentru mai multe şi între aceste multe se cuprinde şi o reprezentaţie dată, care aceasta din urmă se referă imediat la obiect. Aşa bunăoară în judeţul "Toate corpurile sînt divizibile" noţiunea "divizibil" se referă la diferite alte noţiuni; dintre acestea însă ea în cazul de faţă e îndeosebi referită la noţiunea "corp", acesta iar la arătări certe cari ni se prezintă. Aşadar aceste obiecte mijlocit ni le reprezentăm prin noţiunea divizibilităţii. Toate judeţele sînt deci funcţiuni ale unităţii (implicite? ) dintre reprezentaţiile noastre, de vreme ce se-ntrebuinţează la cunoştinţa obiectului, în locul unei reprezentaţii nemijlocite, una superioară, care cuprinde sub ea atît pe aceasta cît şi altele multe, contrăgînd astfel multe cunoştinţe posibile într-una singură. Iar toate acţiunile inteligenţei noastre le putem reduce la judeţe, aşa încît inteligenţa în general poate fi închipuită ca facultatea de a judeca. Căci, după cele de mai sus, a fost facultatea de-a cugeta. Cugetarea însă e cunoştinţă prin noţiuni. Noţiuni însă, ca predicate unor judeţe posibile, se referă la reprezentaţia despre un obiect nehotărît încă. Noţiunea corp însamnă ceva, bunăoară metal, care e a se cunoaşte prin acea noţiune. Deci numai prin aceea e noţiune că sub el sînt cuprinse mai multe alte reprezentaţii prin mijlocul cărora el poate fi referit la obiecte. El este aşadar predicatul unui judeţ posibil (eventual), bunăoară "Fiecare metal e un corp". Funcţiile inteligenţei se vor putea afla dar cu toate de vom putea expune întotdeauna funcţiunile imitaţii în judeţe. Capitolul următor ni va arăta că acesta se poate efectua. 

DESPRE FUNCŢIUNEA LOGICĂ A INTELIGENŢEI ÎN JUDEŢE

Dacă abstragem de la tot cuprinsul unui judeţ şi ne-ndreptăm atenţia numai asupra formei intelectuale din ele, găsim că funcţiunea cugetărei se poate repărţi sub patru titule, din care fiecare cuprinde cîte trei momente. Pot fi reprezentate cu dreptul în următoarea tablă: 
1. 
 
Cantitatea judeţelor
Generale (Communia) (judicium singulare)
Particulare ( " commune)
Singulare

        {EminescuOpXIV 395}

2. 
Calitate Afirmative Negative Infinite 
3. 
 Relaţiune Categorice Ipotetice Disjunctive
[4. ]
Modalitate Problematice Asertorice Apodictice

Fiindcă împărţeala aceasta pare a diferi în unele privinţe, deşi neesenţiale, de la tehnica logicilor, următoarele prevenţiuni contra unei interpretări false nu vor fi fără folos: 
1. Logicii spun, cu drept cuvînt, că la întrebuinţarea judeţelor în concluziile raţiunei judeţele singulare se pot trata (manipula) ca şi cele comune. Tocmai fiindcă n-au nici un volumen (Umfang) predicatul lor nu poate să se refere numai la unele, ci sînt cuprinse în noţiunea subiectului, iar de la altele să se excepteze. Pentru acea noţiune e deci valabil fără excepţie, ca şi cînd ar fi o noţiune comună care ar avea un cuprins pentru a cărei întreagă semnificaţie predicatul ar avea valoare. Dar de comparăm un judeţ singular cu unul comun, numai ca cunoştinţă, cu privire la mărimea lor, atunci cel dentăi stă cu cel din urmă în proporţia unităţii cu infinirea, şi în sine însuşi el e esenţial deosebit. Deci dacă preţăluiesc un judeţ singular (judicium singulare) nu după valoarea sa internă, ci după mărimea pe care, ca o cunoştinţă în general, o are în alăturare şi proporţie cu alte cunoştinţe, atuncea-n adevăr e deosebit de judeţe generale (judicia communia) şi merită un loc aparte într-o tablă complectă a momentelor cugetării (deşi fireşte că nu-ntr-o logică mărginită numai la întrebuinţarea judeţelor întreolaltă). 
2. Asemenea trebuie să se distingă într-o logică transcendentală judeţele infinite de cele afirmative, deşi în logica generală aste din urmă sînt anumărate celor dentăi şi nu constituiesc un membru deosebit al împărţeniei. Căci logica generală abstrage de la tot cuprinsul predicatului (deşi e negativ) şi caută numai dacă el e de atribuit subiectului sau de (contrapus) opus. Cea transcendentală însă consideră judeţul şi după valoarea sau conţinutul acestei afirmări logice mijlocită prin un predicat negativ numa şi ce cîştig aduce ea în privirea totalului cunostinţei. Dacă aş fi spus despre suflet că nu este muritor, aş fi înlăturat prin judeţul negativ numai o eroare. Dar prin axiomul "Sufletul nu este muritor" drept că am afirmat după forma logică, puind sufletul în ţinutul nemărginit al fiinţelor nemuritoare. Fiindcă în ţinutul întreg al fiinţelor posibile cele muritoare cuprind o parte, cele nemuritoare cealaltă, prin teza mea eu n-am spus nimic alta decît că sufletul e unul din acea infinita mulţime de lucruri care restează dacă subtrag toate (cele) cîte-s muritoare. Prin asta însă se mărgineşte sfera celor posibile numa-ntr-atîta că deosebesc de ea cele muritoare, iar în tot spaţiul cuprinsului ei care mai rămîne pun sufletul. Dar, cu toată această exceptare, acest spaţiu rămîne totuşi infinit şi s-ar putea subtrage şi mai multe părţi din el fără ca prin aceasta noţiunea sufletului să crească ori să se fixeze afirmativ. Aceste judeţe infinite în privirea cuprinsului logic nu sînt în faptă mărginitoare decît în privirea conţinutului cunoştinţei în general, drept care într-o tablă transcendentală a tuturor momentelor cugetărei în judeţe nu trebuiesc trecute cu vederea, fiindcă funcţiunea inteligenţei exersată în ele poate să fie importantă pe terenul cunoştinţei pure apriorice. 

        {EminescuOpXIV 396}

3. Toate relaţiunile cugetărei în judeţe sînt a) ale predicatului la subiect b) ale raţiunei (Grund) la urmare c) ale cunoştinţei repărţite şi ale membrelor adunate ale împărţelei întreolaltă. În speţia întîia a judeţelor se consideră cătrolaltă numai două noţiuni, în a doua două judeţe, în a treia mai multe judeţe în relaţiunile lor. Propoziţia ipotetică: "Dacă există o justiţie perfectă cel continuu rău se pedepseşte" conţine adică relaţiunea dintre două propoziţii: "Există o justiţie perfectă" şi "Cel continuu rău se pedepseşte". Dacă ambe aceste propoziţii sînt adevărate rămîne in suspenso. Numai consecvenţa este ceea ce se cugetă prin acel judeţ. În fine judeţul disjunctiv conţine relaţiunea dintre două sau mai multe propoziţii, dar nu după consecutivitate, ci după contrapunerea lor logică, întru cît adică sfera uneia exclude pe a celeilalte, şi totuşi şi a comunităţii totodată întru cît el[e] la un loc împlu sfera cunoştinţei proprie; [conţine] aşadar relaţiunea dintre părţile sferei unei cunoştinţe, de vreme ce sfera fiecărei părţi e bucată întregitoare la sfera celeilalte în complexul întreg al cunoştinţei proprie. D. es.: "Lumea este sau prin o întîmplare oarbă, sau prin necesitate internă, sau prin o cauză exterioară". Fiecare din aceste propoziţiuni cuprinde o parte a sferei cunoştinţei posibile asupra existenţei unei lumi în genere, toate la un loc, sfera întreagă. A lua cunoştinţa din una din aceste sfere însemnează a o pune în una din celelalte, şi a o pune în una din aceste sfere va să zică a o lua din celelalte. Într-un judeţ disjunctiv e prin urmare o comuniune oarecare a cunoştinţelor care consistă în aceea că ele alternative se exclud, deşi cu toate acestea în total determinează cunoştinţa adevărată, compunînd, luate la un loc, cuprinsul întreg al unei singure cunoştinţe date. Şi asta e ce-am găsit de cuviinţă a nota în vederea celor următoare. 
4. Modalitatea judeţelor este o funcţie cu totul deosebită a lor, care are distinctivul că nu contribuie nimic la conţinutul judeţului (căci afară de mărime, calitate şi relaţiune nu mai e nimic ce ar constitui cuprinsul judeţului), ci ea atinge numai valoarea copulei în raportul ei la cugetare îndecomun. Judeţe problematice sînt acelea unde afirmarea sau negarea se accepe ca posibilă (după plac). Asertorice unde se consideră ca reale (adevărate), apodictice în care se consideră ca necesare. Astfel cele două judeţe a căror raport îl constituie judeţul ipotetic ( ) şi-n a cărora reacţie reciprocă consistă momentul disjunctiv (membre ale împărţelei) sînt cu toate numai problematice. În exemplul de mai sus teza "Există o justiţie perfectă" nu s-au susţinut asertotic, ci s-a cugetat numai ca un judeţ după plac, în privirea căruia e cu putinţă ca cineva să-l admită, şi numai consecvenţa e asertorică. De aceea asemenea judeţe pot fi evident false şi totuşi, luate problematic, să fie condiţii a cunoştinţei adevărului. Aşa bunăoară "Lumea exista, prin întîmplare oarbă" e în judeţul disjunctiv de semnificaţie numai problematică, ş-anume ca cineva să admită pentru moment această teză şi totuşi (ca însemnarea unui drum fals din numărul celora pe cari le poţi lua) serveşte la aflarea celui adevărat. Teză problematică este aşadar aceea care exprimă numai posibilitatea logică (care nu-i obiectivă), adică liberul arbitru de-a lăsa să treacă ca admisă o asemenea teză, o accepţie prin urmare arbitrară a inteligenţei. Cel asertoric predică realitatea sau adevărul logic, precum bunăoară în concluzia raţională ipotetică antecedentul provine în major problematic, în minor asertoric şi arată numai că teza e deja combinată cu inteligenţa după legile acesteia. Teza apodictică îşi cugetă pe cea asertorică determinată şi instruită apriori prin aceste legi ale inteligenţei şi exprimă-n acest mod necesitatea logică. Fiindcă toate se-ncorporează numai gradatim cu inteligenţa, încît mai întîi judecăm ceva problematic, pentru ca apoi s-o admitem asertoric de adevărată, susţinînd-o în urma-urmelor ca nedespărţibil legată cu inteligenţa, adică ca necesar şi apodictic, de aceea cele trei funcţii ale modalităţii se pot numi tot atîtea momente ale cugetărei. 

        {EminescuOpXIV 397}

DESPRE NOŢIUNILE INTELECTUALE PURE SAU CATEGORII

Precum des amintirăm, logica generală abstrage de la tot conţinutul cunoştinţei şi aşteaptă ca dintr-altă parte să i se dea reprezentaţii, spre a le preface pe acestea în noţiuni, care toate acestea se-ntîmplă în mod analitic. Acestora împrotivă, logica transcendentală are înainte-i o varietate a sensibilităţii apriorice pe care estetica transcendentală i-o susţinu spre a da o materie noţiunilor intelectuale pure, fără care ea ar fi fără conţinut, prin urmare cu desăvîrşire deşartă. Spaţiu şi timp conţin o varietate a intuiţiunei pure apriorice, fiind cu toate astea condiţii ale receptivităţii sufletului nostru sub cari singure numai el poate primi intuiţiuni despre obiecte, cari intuiţiuni trebuie deci să afecteze întotdeauna şi noţiunea lor. Spontaneitatea cugetărei noastre cere însă ca această varietate să fie petrecută, recepută şi combinată pentru a putea deveni o cunoştinţă. Această operaţie eu o numesc sinteză. 
Pricep însă sub sinteză în accepţia cea mai generală operaţia de-a adăogi diferite reprezentaţii laolaltă şi a (concepe) resuma diversitatea lor într-o cunoştinţă. O asemenea sinteză e pură cînd cele diverse din ea nu sînt empirice, ci date apriori (precum în spaţiu şi timp). Înaintea oricărei analize a reprezentaţiilor noastre acestea trebuie să fie date deja, şi noţiuni nu pot să răsară în privirea conţinutului lor în mod analitic. Sinteza celor diverse însă (fie empiric sau apriori date) produce abia o cunoştinţă care din început poate să fie crudă şi confuză, avînd trebuinţă de analiză, cu toate astea însă sinteza este aceea ce adună elemente pentru cunoştinţă şi le-mpreună într-un conţinut oarecare; ea este deci cel dentăi lucru asupra căruia avem a ne concentra luarea-aminte dacă voim a judeca asupra primei origini a cunoştinţei noastre. 

Sinteza în genere este, precum vom vedea mai la vale, efectul numai al imaginaţiei, a unei funcţii oarbe deşi neapărate a sufletului, fără de care n-am avea nică nici o cunoştinţă; dar (despre care arareori sîntem conştii) asupra căreia ne surprindem, numai (din cînd în cînd) cîteodată. Dar a reduce la noţiuni această sinteză este o funcţie care-i revine inteligentei, prin care aceasta ni procură cunoştinţe în sens propriu şi strict. 
Sinteza pură, reprezentată general, ni oferă noţiunea intelectuală pură. Pricep însă sub această sinteză aceea care se bazează unităţii sintetice apriori; astfel numărarea noastră (se poate observa mai ales la numere mai mari) este o sinteză după noţiuni, fiindcă se operează după o raţiune comună a unităţii (d. es. a decadicei). Sub această noţiune unitatea în sinteza celor diverse devine necesară. 
În mod analitic reprezentaţii diverse se pot readuce sub o noţiune (operaţii despre care tractează logica generală). Ci logica transcendentală ne-nvaţă a reduce la noţiuni nu reprezentaţiile, ci sinteza pură a reprezentaţiilor. Primul lucru ce trebuie să ni se fi dat apriori spre a putea avea cunoştinţă despre obiecte este varietatea intuiţiunei pure; sinteza acestei varietăţi prin imaginaţie este al doilea lucru, dar tot încă nu ni dă cunoştinţă. Noţiunile, cari acordă unitate acestei sinteze pure şi cari constau numai şi numai în reprezentaţia acestei necesare unităţi sintetice, adaogă un al treilea element la cunoştinţa unui obiect ce ni se prezintă şi se-ntemeiază pe inteligenţă. 
Aceeaşi funcţie care dă unitate diferitelor reprezentaţii dintr-un judeţ dă unitate într-o intuiţiune şi sintezei numa de diferite reprezentaţii, care c-o expresie generală se numeşte noţiune intelectuală pură. Aşadar aceeaşi inteligenţă depune în reprezentaţiile sale un cuprins transcendental prin mijlocul unităţii sintetice dintre cele diverse din intuiţiune-n general, şi o face aceasta prin aceleaşi operaţii cu cari? dă noţiunilor forma logică a unui judeţ prin mijlocul unităţii analitice, din care cauză la-nceput citatele reprezentaţii se numesc noţiuni intelectuale pure, cari se aplică apriori la obiecte, ceea ce logica generală nu poate face. 

        {EminescuOpXIV 398}

        {EminescuOpXIV 399}

În acest mod se nasc tocmai pe-atîtea noţiuni intelectuale pure cari se aplică apriori asupra obiectelor intuiţiunei pe cîte funcţiuni logice s-au văzut a fi în toate judeţele posibile pe tabla premergătoare; căci inteligenţa e pe deplin epuizată prin numitele funcţiuni, şi facultatea sa măsurata cu totul. Aceste noţiuni le vom numi, ca şi Aristoteles categorii, de vreme ce intenţia noastră primordială a fost analogă cu a sa, deşi în execuţiune s-a depărtat foarte mult de aceasta. 

Tabla categoriilor

1. Ale cantităţii Unitate Multitudine Totalitate
2. Ale calităţii Realitate Negaţiune Limitaţiune
3. Ale relaţiunei a inerenţei şi subzistenţei (substantia et accidens) ale cauzalităţii şi dependenţei (cauză şi efect) ale comunităţii (influinţa reciprocă între cele active şi pasive)
4. Ale modalităţii Putinţă - neputinţă Fiinţă - nefiinţă Necesitate - cazualitate

Aceasta este lista tuturor noţiunilor primordial-pure ale sintezei pe care inteligenţa le conţine apriori în ea şi în respectul cărora numai ea este inteligenţă pură; de vreme ce numai prin ele ea poate să priceapă ceva în diversitatea intuiţiunei, adică poate să-şi cugete un obiect al acesteia. Această împărţeală a rezultat sistematiceşte dintr-un princip comun, adică din facultatea de-a judeca (care-nseamnă tot atîta cît facultatea de-a cugeta) şi nu s-a iscat rapsodic din o căutare de noţiuni pure întreprinsă într-un noroc, despre deplinătatea numărului cărora nimeni n-ar putea fi sigur vrodată, de vreme ce aceasta ar fi conclusă prin inducţiune: făr-a mai pomeni că în acest din urmă mod n-am putea pricepe de ce-i revin inteligenţei pure tocmai aceste noţiuni şi nu altele. Propoziţia ce-şi făcuse Aristoteles de-a căuta aceste noţiuni fundamentale a fost demnă de un bărbat atît de pătrunzător ca el. Dar el, neavînd un principiu, le-a cules după cum le-a-ntîlnit, din cari a (răscolit) scotocit mai întîi vr-o zece, pe care le-a numit categorii (predicamente). În urmă a crezut să mai fi găsit încă cinci, pe care le-a adaos sub numele de postpredicamente. Ci tabla sa rămase tot mancă. Afară de aceea se găsesc între ele şi cîţiva modi ai sensibilităţii pure () şi unul empiric (motus) cari nici nu se ţin de acest registru genealogic al inteligenţei, ba între aceste noţiuni primordiale sînt enumerate şi altele deduse (actio, passio) şi unele din cele primordiale lipsesc cu totul. 
Ce s-atinge de cele deduse, trebuie să observ că categoriile, ca adevărate noţiuni radicale ale inteligenţei pure ce sînt, îşi au şi ele noţiunile lor deduse, tot atît pure, care nu trebuiesc trecute cu vederea într-un sistem de filozofie transcendentală, dar cu a căror amintire numai eu mă pot mulţămi, neavînd a face în prezent decît c-o încercare critică. 

        {EminescuOpXIV 400}

Fie-mi permis a numi aceste noţiuni intelectuale pure, dar deduse, praedicabilia ale inteligenţei pure (în opunere cu predicamentele). Avînd odată noţiunile originare şi primitive, cele deduse şi subalterne lesne se pot adaoga, spre a zugrăvi pe deplin arborul genealogic al inteligenţei pure. Fiindcă acum nu intenţionez complectudinea sistemei, ci caut numai principiele unui asemenea sistem, păstrez pentru altă ocazie această întregire. Acest scop însă se poate ajunge uşor dacă se iau în mînă compendiile ontologice, subordonînd d. es. categoriei cauzalităţii predicabilele puterei, acţiunei, pasiunei, categoriei comunităţei cele al prezentului, rezistenţei; predicamentelor modalităţii predicabilele iscărei, trecerei, schimbărei ş. a. m. d. Categoriile combinate cu modi-i ai sensibilităţii pure sau şi întreolaltă dau naştere la o mulţime mare de noţiuni apriorice deduse, a căror observare şi înregistrare de s-ar putea complecta ar fi o osteninţă folositoare şi nu neplăcută, dar care aicea este dispensabilă. De definiţiile acestor categorii mă dispensez anume în acest tractat, deşi poate-aş fi în posesia unor asemenea. 

[... ]
 
 Cu vremea voi disecta aceste noţiuni pînă acolo pînă unde ar ajunge pentru trebuinţa metodologiei la care lucrez. Într-un sistem al raţiunei pure cu drept cuvînt s-ar pretinde de la mine asemenea definiţii; dar aici ele ar muta numai din loc punctul principal al cercetării, escitînd îndoiele şi atacuri cari, fără de a sustrage ceva de la scopul esenţial, se pot prea bine păstra pentru-o altă ocazie. Totuşi din cele puţine cîte-am înşirat e evident şi clar că un vocabular complect, cu toate comentariile ce s-ar cere la el, nu numai c-ar fi cu putinţă, ci chiar uşor de făcut. Poliţele sînt; e trebuinţă a le împlea numai, şi o topică sistematică, ca cea de faţă, cu greu va face să greşim locul unde are să vie propriamente fiecare noţiune, şi totodată putem şi uşor observa care din poliţe a rămas încă goală. 

CAP. 2 AL ANALITICEI TRANSCENDENTALE

DESPRE DEDUCŢIA NOŢIUNILOR INTELECTUALE PURE 
SECŢIA-NTÎIA. DESPRE PRINCIPIELE UNEIDEDUCERI TRANSCENDENTALE ÎN GENERAL 

Iuriştii, cînd vorbesc despre îndreptăţiri şi uzurpaţii (arogări), disting într-o acţiune juridică chestia despre ceea ce-i de drept (quid juris) de aceea ce-i de fapt (quid facti) şi, cerînd de la amîndouă probe, numesc proba întîia, care are a expune îndreptăţirea sau şi pretenţia juridică, deducţie. Noi ne folosim de o mulţime de noţiuni empirice fără ca cineva să ne contrarieze şi ne ţinem de îndreptăţiţi chiar şi fără deducţie de-a le substitui un sens şi o-nchipuită însemnătate, pentru că-ntotdeauna avem experienţa la-ndemînă spre a proba realitatea lor. Dar există afară de aceea şi noţiuni uzurpate, precum noroc, soarte, care, deşi [se] tăvălesc sub o indulgenţă generală, totuşi, supuse o dată întrebărei quid juris, în nu puţină încurcătură am intra în predmetul deducţiunei, căci n-am putea cita nici din experienţă, nici din raţiune vrun temei juridic şi legitim din care s-ar justifica cu claritate îndreptăţirea întrebuinţărei lor. Între feluritele noţiuni cari constituiesc ţesătura foarte amestecată a cunoştinţei omeneşti sînt unele cari sînt destinate pentru o-ntrebuinţare apriorică pură (cu totul neatîrnată de orice experienţă), şi îndreptăţirea noţiunilor acestora [au] [are] totdeauna nevoie de o deducţiune; căci pentru legitimitatea unei asemenea întrebuinţări probe din experienţă nu sînt de ajuns, pe cînd noi trebuie să ştim cum de asemenea noţiuni se pot referi la obiecte, deşi nu pot fi deduse din nici [o] experienţă. Explicarea modului în cari noţiuni apriorice se pot referi la obiecte eu o numesc deducţiunea lor transcendentală şi o disting de deducţiunea empirică, care arată modul în care o noţiune se cîştigă din experienţă şi din reflexie asupră-i, neatingînd legitimitatea, ci numai actul din care a rezultat posesiunea. 
Avem deci pîn-acuma două soiuri de noţiuni, de speţie cu totul diversă, cari cu toate astea convin în punctul că din amîndouă părţile se referă apriori la obiecte, şi

        {EminescuOpXIV 401}

aceste două soiuri sînt: de-o parte noţiunile spaţiului şi ale timpului ca forme ale sensibilităţii, de alta categoriile ca noţiuni ale inteligenţei. A-ncerca o deducţiune empirică în privire-le ar fi muncă zădarnică; căci tocmai într-asta consistă distinctivul naturei lor, că se referă la obiectele lor fără ca pentru reprezentarea acestora să fi împrumutat ceva de la experienţă. Fiind o asemenea deducţiune necesară, ea-ntotdeauna va trebui să fie transcendentală. 
Dar precum la toată cunoştinţa, astfel şi la aceste noţiuni putem căuta, de nu principiul posibilităţii lor, cel puţin cauzele (accidentale) ocazionale cari le-au dat naştere în experienţă, în care impresiile simţurilor dau primul impuls, în urma cărora toată puterea noastră de cunoştinţă se deschide în respectul lor şi creează experienţa, care din parte-i conţine două elemente foarte eterogene, şi anume: materia pentru cunoştinţă, împrumutată de la simţuri, şi o formă oarecare de a le orîndui pe acelea, răsărită din izvorul intern al intuiţiunei şi cugetărei pure, cari acestea două se pun în aplicaţie şi produc noţiuni abia venind în contact cu cele dentăi. O asemenea adurmecare a primelor silinţe pe cari puterea noastră de cunoştinţă le face spre a ajunge de la percepţii singuratece la noţiuni generale este fără-ndoială de mare folos, şi avem a o mulţămi celebrului Locke că mai întîi au deschis drumul unor asemenea cercetări. Însă niciodată nu vom ajunge astfel deducţiunea, noţiunilor pure apriorice, căci aceasta nu se află defel în numitul drum, căci în respectul viitoarei ei întrebuinţări, care e să fie neatîrnată cu totul de experienţă, ea va trebui să se legitimeze c-un act cu totul altul de naştere decît descendinţa de la experienţe. Această deducere fiziologică încercată, care însă nici se poate numi deducere, fiindcă atinge numai , voi numi-o explicarea posesiei unei cunoştinţe pure. Este deci clar că despre aceste poate să se dea numai o deducţie transcendentală şi nicidecum una empirică, şi că cele din urmă nu pot fi în privirea noţiunilor apriorice decît nişte încercări vane, cu cari se poate ocupa numai acela care n-a priceput natura proprie al acestui soi de cunoştinţe. 
Dar, deşi concedem singurul mod posibil pentru deducerea cunoştinţelor pure apriorice, adică acela pe cale transcendentală, totuşi din această concesie nu rezultă încă cum că o asemenea deducere ar fi de neapărată trebuinţă. Mai sus am urmărit cu acest mijloc al deducerei transcendentale noţiunile spaţiului şi a timpului pînă la izvoarele lor, şi am explicat şi fixat valabilitatea lor apriorică obiectivă. Cu toate acestea geometria merge cu pas sigur prin cunoştinţe numai apriorice fără ca să fi trebuit să cerşească de la filozofie un act de constatarea originei legitime a noţiunei ei fundamentale de spaţiu. Dar întrebuinţarea noţiunei se şi aplică în această ştiinţă numai la lumea exterioară a simţurilor, pentru care spaţiul e forma pură a intuiţiunei ei, în care aşadar cunoştinţa geometrică nebazîndu-se decît pe intuiţiune apriorică are evidenţă nemijlocită şi fiindcă obiectele (după forma lor) sînt date apriori în intuiţiune prin cunoştinţa aceasta. Dară cu noţiunile intelectuale pure începe şi trebuinţa fără încunjur de a căuta deducţiunea transcendentală nu numai pentru ele, ci şi pentru spaţiu, fiindcă ele, nevorbind despre obiecte prin predicatele intuiţiunei şi a sensibilităţii, ci prin acelea ale cugetărei apriorice pure, se şi referă general la obiecte, lipsite de toate condiţiile sensibilităţii şi, nefiind bazate pe experienţă, nu pot nici arăta în intuiţiunea apriorică vrun obiect asupra căruia s-ar întemeia înainte de orice experienţă sinteza lor; excitînd prepus nu numai în privirea valabilităţii obiective şi a hotarelor întrebuinţărei lor, ci şi prin aceea că fac echivocă noţiunea spaţiului, arătîndu-se aplecate de a o întrebuinţa în afară de condiţiile intuiţiunei sensibile, ele au făcut necesară o deducere transcendentală a ei. Deci trebuie să-l convingem pe cititor despre necesitatea ne-ncunjurabilă a unei asemenea deduceri transcendentale înainte de a face el un singur pas pe terenul raţiunei pure; căci îndealtfel ar procede orbeşte şi, după ce-ar fi rătăcit în multe chipuri, ar trebui să se-ntoarcă iarăşi la neştiinţa de la care ar fi purces. Trebuie însă de dinainte să întrevadă clar şi dificultatea neapărată, ca să nu se tînguiască asupra obscurităţii, 

        {EminescuOpXIV 402}

cînd obiectul însuşi e atît de adînc învăluit, nici să i se urască prea de vreme la înlăturarea piedicelor, fiindcă chestiunea e ca sau să renunţăm cu totul de a mai pretinde cunoştinţe asupra raţiunei pure, ca terenul predilect a cărui hotară întrec toată experienţa posibilă, sau să aducem la capăt această cercetare critică. 
Asupra noţiunelor spaţiului şi a timpului am putut demonstra cu uşurinţă cum de ele, ca cunoştinţe apriorice, trebuie cu toate aceste să se refere la obiecte, şi cum fac cu putinţă o cunoştinţă sintetică a lor, neatîrnătoare de orice experienţă. Căci un obiect neputînd apărea, adică neputînd fi obiect al intuiţiunei empirice decît numai prin mijlocul acestor forme pure ale sensibilităţii, spaţiul şi timpul sînt prin urmare intuiţiuni pure, cari conţin apriori condiţia putinţei obiectelor ca fenomene, deci sinteza între acestea are valabilitate obiectivă. 
Categoriile inteligenţei dimprotivă nu reprezintă defel condiţiile sub cari ni se dau obiecte în intuiţiune; deci ni pot apărea obiecte într-adevăr fără ca ele să se refere cu necesitate la funcţiuni ale inteligenţei şi fără deci ca aceasta să conţie apriori condiţiile lor. Aici se prezintă o dificultate pe care pe terenul sensibilităţii n-am aflat-o, adică: cum se poate ca condiţii subiective ale cugetărei să aibă valoare obiectivă, adică să constituie condiţii ale posibilităţei oricărei cunoştinţe despre obiecte; 
căci fără funcţiuni ale inteligenţei fenomene totuşi ni pot fi date în intuiţiune. Iau de ex. noţiunea cauzei, care înseamnă un mod deosebit al sintezei, punîndu-se, după o regulă, după ceva A ceva cu totul deosebit B. Apriori clar nu-i de ce fenomene trebuie să conţie aşa ceva (căci experienţe nu se pot cita drept probe, trebuind a se dovedi apriori valoarea obiectivă a acestei noţiuni), şi este aşadar apriori îndoielnic dacă o asemenea noţiune nu-i cumva deşartă, necorespunzîndu-i nici un obiect între fenomene. Este clar că obiectele intuiţiunei sensibile să trebuiască a se conforma cu condiţiile formale ale sensibilităţii imanente sufletului, căci dealmintelea n-ar fi obiecte pentru noi. Dar e mai greu de-ntrevăzut concluzia de ce, afară de asta, ele trebuie să fie conforme cu condiţiile ce-i trebuiesc inteligenţei pentru privirea sintetică a cugetărei. Căci ar putea să existe fenomene care să fie aşa făcute încît inteligenţa să nu le afle defel conforme cu condiţiile unităţii ei şi ca toate să fie într-o aşa încurcătură încît să nu se prezinte de pildă în şirul fenomenelor nimic ce ne-ar da nouă o regulă a sintezei şi ar corespunde cu noţiunea cauzei şi efectului; aşa încît această noţiune ar fi deşartă, nulă şi fără însemnătate. Cu toate acestea fenomenele şi în aşa caz ar permite obiecte intuiţiunei noastre, căci intuiţiunea nu are defel nevoie de funcţiunile cugetării. 
Dacă cineva ar socoti să se dizbăreze de osteneala acestor cercetări zicîndu-şi "Experienţa prezintă într-una exemple a unei asemeni regularităţi a fenomenelor care dau îndestulă cauză de a se secreta de la ele noţiunea cauzei şi de a adeveri totodată valoarea obiectivă a unei asemenea noţiuni", atuncea acel cineva nu observă că-n acest mod noţiunea cauzei nu se poate isca defel, ci sau că trebuie să fie întemeiat[ă] apriori în inteligenţă, sau trebuie abandonat[ă] cu totul ca o iscodire goală a creierilor. Căci această noţiune pretinde ca ceva A să fie astfel încît un altceva B să urmeze neapărat şi după o regulă absolut generală. 
 Fenomene[le] ne pun în adevăr în vedere cazuri din cari ar fi cu putinţă o regulă după care ceva s-ar întîmpla în de comun, însă niciodată ele nu ne învaţă cum că urmarea e necesară, din care motiv sinteza cauzei şi efectului are o dignitate ce nici se poate exprima în mod empiric, adică că efectul nu se adaogă numai la cauză, ci că el prin cauză este deja pus (gesetzt) şi că urmează din ea. Generalitatea strictă a acestei reguli nici nu este de calitatea regulelor empirice, cari nu pot căpăta prin inducţiune o altă generalitate decît numai comparativă, adică o utilitate mai extinsă. Întrebuinţarea noţiunilor intelectuale pure s-ar schimba însă cu totul, dacă am voi să le tractăm ca pe nişte producte empirice. 

        {EminescuOpXIV 403}

TRANZlŢIE la DEDUCEREA TRANSCENDENTALĂ A CATEGORIILOR

Numai două cazuri sînt cu putinţă în care o reprezentaţie sintetică să coincidă cu obiectele ei, să se poată referi laolaltă în mod necesar şi să [se] întîlnească oarecum. Sau obiectul să facă cu putinţă reprezentaţia sau aceasta obiectul. În cazul dentăi referinţa e numai empirică, şi reprezentaţia nu-i niciodată apriori posibilă. Şi acesta-i cazul la fenomene în privirea tuturor celora din ele ce aparţin simţirei. În cazul al 109r doilea însă, deşi reprezentaţia în sine însăşi nu-şi produce obiectul ei în privirea esistenţei (căci nu este vorba de cauzalitatea ei prin mijlocul voinţei) totuşi reprezentaţia este apriori determinativă în privirea obiectului ei dacă numai prin ea ni-i cu putinţă de a cunoaşte ceva ca obiect. Există însă numai două condiţii sub cari cunoştinţa unui obiect e cu putinţă; întîi, intuiţiunea prin care el este dat, dar ca fenomen numai, al doilea, noţiunea prin care se cugetă un obiect ce-ar corespunde acelei intuiţiuni. Din cele de mai sus rezultă clar că prima condiţie, adică aceea sub cari singură numai obiecte pot fi intuite, este în sufletul nostru cuprinsă apriori, servind obiectelor de bază cît priveşte forma lor. Toate fenomenele s-acordă cu necesitate cu această condiţie formală a sensibilităţii, căci numai prin ea ele pot apărea, adică pot fi date şi empiric intuite. Acuma e-ntrebarea dacă nu preced cumva şi noţiuni apriorice sub care singure ceva să poată fi, de nu intuit, totuşi însă cugetat ca obiect în general; 
căci în asemenea caz toată cunoştinţa empirică a obiectelor va trebui neapărat să se conformeze acestor noţiuni, căci fără supoziţia lor nimic n-ar fi cu putinţă ca obiect al experienţei. Să vedem. Toată esperienţa conţine, afară de intuiţiunea simţurilor prin care ceva este dat, încă şi o noţiune despre un obiect carele este dat în intuiţiune sau care apare; prin urmare drept fundament al experienţei vor premerge la toată cunoştinţa acestora noţiuni despre obiecte în genere, ca condiţii apriorice ale acelei cunoştinţe; prin urmare valoarea obiectivă a categoriilor, ca noţiuni apriorice, se va-ntemeia pe aceea că prin ele numai va fi cu putinţă abia esperienţa (cît priveşte forma cugetării). Căci în asemenea caz ele se referă neapărat şi apriori la obiecte ale experienţei, neputîndu-se nici cugeta măcar un obiect al experienţei afară decît 110r numai prin mijlocul lor. 
Deducerea transcendentală a tuturor noţiunilor apriorice are aşadar un principiu asupra căruia trebuie să fie ţintită toată cercetarea şi care este că ele trebuiesc să fie recunoscute ca condiţii apriorice a posibilităţii experienţelor (fie a intuiţiunei ce se găseşte-n ea, fie a cugetărei). Noţiuni ce constituiesc fundamentul obiectiv al posibilităţii experienţei sînt tocmai de asta necesare. Iar dezvoltarea experienţei în care ele se pot găsi nu este deducţia (ci ilustraţia) lor, căci cu aşa manieră de pertratare ele pot întîmplătoare a fi. Fără această referare primordială la esperienţa posibilă, în care provin toate obiectele cunoştinţei, referarea lor la vrun obiect, oricare ar fi, nu s-ar putea pricepe niciodată. 
Există însă trei izvoare primordiale (facultăţi sau capacităţi ale sufletului) cari conţin condiţiile putinţei a toată experienţa şi nu pot fi deduse înşile din nici o altă facultate a sufletului, anume: simţ, imaginaţie şi apercepţie. Pe, acestea se-ntemeiază: 1) sinopsea celor diverse apriori prin simţ; 2) sinteza acestor diverse prin imaginaţie, 3) unitatea acestei sinteze prin apercepţia originară. Tot aceste facultăţi sînt susceptibile de-o întrebuinţare nu numai empirică, ci şi transcendentală, care aceasta din urmă se-ndreaptă numai asupra formei şi e apriori constructibilă. De această întrebuinţare transcendentală am vorbit mai sus în partea întîi în privirea simţurilor, iar celelalte două vom cerca a le pătrunde acuma după natura lor. 

 Sistemul lui Kant in nuce 

DESPRE FUNDAMENTELE APRIORICE A POSIBILITĂŢII ESPERIENŢEI 

E cu totul contrazicător şi cu neputinţă ca o noţiune să se nască pe deplin apriori şi să se refere la un obiect, deşi el n-ar fi implicite conţinut în noţiunea unei experienţe posibile, nici ar consta din elementele unei asemenea. Căci în aşa caz n-ar

        {EminescuOpXIV 404}

        {EminescuOpXIV 405}

avea nici un conţinut, pentru că nu i-ar corespunde nici o noţiune, de vreme ce intuiţiunile constituiesc terenul sau mai binezis obiectul deplin a experienţei posibile. O noţiune apriorică care nu s-ar referi la ea ar fi numai forma logică pentru o noţiune eventuală, iar nu o noţiune însăşi, prin care să se cugete ceva cert. 
Deci, daca există noţiuni apriorice pure, ele drept că nu pot conţinea nimic empiric; totuşi însă trebuie să fie tot numai (lauter) condiţii apriorice a unei experienţe posibile, pe care singură se poate baza realitatea lor obiectivă. 
De voim a şti cum sînt cu putinţă noţiuni intelectuale pure atunci trebuie să cercetăm cari sînt condiţiile apriorice ce constituiesc putinţa experienţei şi formează temeiul ei, în caz daca abstragem de la toate elementele empirice a fenomenelor. O noţiune care exprimă în mod general şi suficient această condiţie formală şi obiectivă a experienţei am numi-o noţiune intelectuală pură. Avînd odată noţiuni intelectuale pure, mi-oi putea gîndi şi obiecte cari-s poate imposibile sau poate şi posibile în sine, deşi nedate în vreo experienţă, fiindcă s-a omis în combinarea lor ceva ce constituie condiţia unei experienţe posibile (noţiunea unui spirit) sau pot să şi întind noţiuni intelectuale pure mai departe de cum ajunge orice experienţă (noţiunea lui Dumnezeu). 
Însă elementele la toate cunoştinţele apriorice, chiar la închipuiri arbitrarii şi nepotrivite, nu pot fi împrumutate de la experienţă (căci n-ar fi cunoştinţe apriorice); 
trebuie însă să conţie întotdeauna condiţiile apriorice pure a unei experienţe posibile şi a unui obiect al ei; căci dealtmintrelea nu numai că prin ele nu s-ar cugeta nimica, ci ele înşile nici s-ar putea naşte în cugetare fără data. 
Noţiunile acelea cari la orice experienţă conţin apriori cugetarea pură găsim că-s categoriile şi ar fi deja o deducere suficientă a lor şi o justificare a valabilităţii lor obiective dacă putem proba că numai prin mijlocul lor un obiect poate fi cugetat. Dar fiindcă-ntr-un asemenea cuget e ocupat ceva mai mult decît numai facultatea de-a cugeta, şi anume inteligenţa, şi fiindcă ace[a]sta, ca o facultate de cunoştinţă căreia-i obstă a se referi la obiecte, are tot pe atîta nevoie de o lămurire a putinţei unei asemenea referiri; de aceea vom trebui să cumpănim izvoarele subiective cari formează baza apriorică pentru posibilitatea experienţei nu după constituţia lor empirică, ci după cea transcendentală. 
Dacă fiecare reprezentaţie singulară ar fi străină de oricare alta, izolată oarecum şi desparţită de ea, atunci nu s-ar naşte niciodată ceea ce numim cunoştinţă, care este un întreg de reprezentaţii comparate şi combinate. Dacă eu [î-]i atribuiesc simţului, pentru că conţine diversitate în intuiţiunea sa, o sinopse, atuncea acestei sinopse îi corespunde întotdeauna o sinteză, aşa că receptivitatea numai combinată cu spontaneitate face cu putinţă cunoştinţe. Aceasta este raţiunea unei triple sinteze care provine în mod necesar în orice cunoştinţă, şi anume; aprehensiunea reprezentaţiilor ca modificaţii ale sufletului în intuiţiune, reproducţia lor în imaginaţie şi recogniţiunea lor în noţiune. Aceasta ne conduc la trei izvoare subiective ale cunoştinţei cari fac cu putinţă inteligenţa şi prin ea toată esperienţa, ca un product empiric al inteligenţei ce este. 

MENŢIUNE PREALABILĂ

Deducerea categoriilor e-mpreunată cu atîtea greutăţi şi ne sileşte de a pătrunde atît de adînc în primele temeiuri a posibilităţii cunoştinţei noastre în genere încît eu, pentru a evita întinderea unei teorii depline şi totuşi pentru a nu neglige nimic într-o cercetare atît de necesară, am aflat-o de consult de a-l prepara mai mult pe lector în următoarele patru numere decît de a-l instrui, şi de-a reprezenta abia 

        {EminescuOpXIV 406}

[în] capul al treilea în mod sistematic examinarea acestor elemente ale inteligenţei. Din aceste considerante lectorul nu va putea evita obscuritatea relativă, care pe un drum neîmblat încă e inevitabilă la început, dar care sper că în capul menţionat se va chiarifica în deplină transparenţă. 

1. Despre sinteza aprehensiunei în intuiţiune

Răsară reprezentaţiile noastre de unde or voi, fie cauzate prin influinţa obiectelor esterioare sau prin cauze interne, nască-se apriori sau empiric ca fenomene; totuşi, ca modificaţiuni ale sufletului, ele aparţin simţului interior şi ca atari toate cunoştinţele noastre sînt în urma-urmelor supuse condiţiei formale ale simţului interior, adică timpului în care cu toate trebuie să se orînduiască, să se combine şi să [se] aducă în raporturi. Aceasta e o observare generală care trebuieşte pusă de fundament la toate cele următoare. 
Orice intuiţiune conţine o varietate care n-ar putea [fi] reprezentată ca atare dacă sufletul n-ar distinge timpul în consecuţiunea dupăolaltă a impresiilor; căci, ca conţinute într-o clipă, fiecare reprezentaţie nu e nimic alta decît unitatea absolută. 

 Reprezentaţia e un ghem absolut, unul şi dat simultan Răsfirarea acestui ghem simultan e timpul şi esperienţa. Sau şi un fuior din care toarcem firul timpului, văzînd numai astfel ce conţine. Din nefericire atît torsul cît şi fuiorul ţin întruna. Cine poate privi fuiorul abstrăgînd de la tors are predispoziţie filozofică. 

Pentru ca din această varietate să se nască unitate a intuiţiunei (ca-n reprezentaţia spaţiului bunăoară) sînt necesare mai întîi: percurgerea acestei varietăţi şi după aceea resumarea ei,. pe care operaţie o numesc sinteza aprehensiunei, pentru că ţinteşte de-a dreptul la intuiţiune, care drept că prezintă ceva variu, dar care nu poate produce niciodată fără o sinteză provenită în ea această varietate ca atare, adică implicită într-o reprezentaţie. Această sinteza a aprehensiunei trebuie deci să se poată aplica şi apriori, în pnvirea reprezentaţiilor ce nu-s empince. Căci fără ea n-am avea apriori nici reprezentaţia spaţiului nici acea a timpului, neputîndu-se produce acestea decît prin sinteza celor varie pe cari ni le prezintă sensibilitatea în receptivitatea ei primordială. Avem deci o sinteză pură a aprehensiunei. 

Despre sinteza reproducerei în imaginaţie

 E o lege numai empirică după care reprezentaţii ce s-au urmat sau acompaniat adesea se asoţiază în urmă laolaltă şi se pun într-o legătură după care, şi fără prezenţa obiectului, una din aceste reprezentaţii produce în suflet o tranziţie la cealaltă, după o regulă stabilă. Această regulă a reproducerei presupune însă ca fenomenele însele să fie în realitate supuse unei asemenea regule [... ] [... ] şi trebuie să accepem o sinteză transcendentală pură a lor care să fie temeiul posibilităţii esperienţei chiar (care presupune cu necesitate reproductibilitatea fenomenelor). Acuma-i evident că, dacă trag o linie în gîndire sau voiesc să-mi reprezint vremea dintre o amiazăzi şi alta sau să-mi închipui un număr, trebuie să-mi fixez în cuget aceste reprezentaţii varie una după alta. Dar dac-aş pierde mereu din cuget reprezentaţia antecedentă (primele părţi ale liniei, părţile premergătoare ale timpului, unităţile închipuite dupăolaltă) si dacă nu le-aş reproduce în vremea ce progresez la cele următoare, atunci nu mi-ar putea succede nici o reprezentaţie întreagă şi [nici] una din sus numitele cugetări, ba nu s-ar putea isca nici cele mai pure şi primitive noţiuni fundamentale ale spaţiului şi timpului. 
Sinteza aprehensiunei este aşadar nedespărţit împreunată cu sinteza reproducerei. Şi formînd cea dentîi baza transcendentală a putinţei tuturor cunoştinţelor în genere (nu numai a celor empirice, ci şi a celor apriorice pure) sinteza reproductivă

        {EminescuOpXIV 407}

        {EminescuOpXIV 408}

a imaginaţiei este şi ea prin urmare una din operaţiile transcendentale ale sufletului, şi cu privire la aceasta vom numi această facultate facultatea transcendentală a imaginaţiei. 

3. Despre sinteza recogniţiunei în noţiune

Fără conştiinţa cum că ceea ce cugetăm acum este acelaşi lucru care l-am cugetat şi c-un moment înainte toată reproducerea în şirul reprezentaţiilor ar fi zădarnică. Căci ar fi o reprezentaţie nouă în starea de acum, care n-ar fi în legătură cu actul prin care ea a trebuit să se nască încet-încet şi varietatea ei totuşi n-ar putea să constituie un întreg, căci i-ar lipsi unitatea, pe care numai conştiinţa i-o poate da. Dacă, numărînd, aş uita în vremea numărătoarei cum că unităţile ce-mi plutesc pe dinaintea simţurilor au fost aduse una cîte una laolaltă, atunci n-aş putea pricepe producerea acestei mulţimi prin această adăogare succesivă de una la una, prin urmare n-aş pricepe nici numărul; căci noţiunea numărului subsistă tocmai în conştiinţa unităţii sintezei. 
Vorba concept (noţiune, Begriff) ar trebui de sine să ne ducă la această observaţie. Căci această una conştiinţă este ceea ce-mpreună într-una reprezentaţie cele varie, intuite una cîte una şi dupăolaltă. Aceasta conştiinţă poate fi slabă adesea, astfel încît s-o recunoaştem numai în efect, iar nu în act însuşi, adică s-o împreunăm nemijlocit cu producerea reprezentaţiei; dar, cu toate deosebirile acestea, totdeauna va trebui să regăsim o conştiinţă, deşi i-ar lipsi poate claritatea bătătoare la ochi; 
căci fără această conştiinţă noţiuni[le], şi cu ele cunoştinţa despre obiecte, sînt cu totul imposibile. 
Ş-aicea-i necesar de a se înţelege asupra aceea ce pricepem sub espresia unui obiect al reprezentaţiilor. Am zis mai sus că fenomenele înşile nu-s nimic decît reprezentaţii sensibile care astfel dar, în sine înşile, nu trebuiesc privite ca obiecte (dincolo de puterea reprezentativă). Ce pricepem deci cînd vorbim despre un obiect care corespunde cunoştinţei şi care deci e deosebit de ea? E evident c-un asemenea
 obiect va trebui să se cugete ca ceva în genere = X, căci afară de cunoştinţa noastră noi nu avem nimic ce-am putea fixa ca corespunzînd cu această cunoştinţă. 
Găsim însă că gîndul referirei cunoştinţei noastre toate la un obiect al ei este ceva ce implică necesitate, acest obiect fiind privit ca ceea ce rezistă ca cunoştinţele să fie numai într-un noroc sau după plac, ci că ele-s apriori determinate într-un mod oarecare, căci, de vreme ce se referă la un obiect, neapărat că-n referirea asupră-i vor şi concorda întreolaltă, vor trebui adică să aibă acea unitate pe care noţiunea unui obiect o implică. 
E-nsă clar că (noi neavînd a face decît cu varietatea reprezentaţiilor noastre, şi acel X, care le-ar corespunde - obiectul - e să fie ceva deosebit de reprezentaţiile noastre, el pentru noi este nimic) unitatea pe care obiectul o face necesară nu poate fi decît unitatea formală a conştiinţei de sine în sinteza celor varie ale reprezentaţiilor. Dar această unitate este cu neputinţă dacă intuiţiunea n-a putut fi produsă după o regulă prin o asemenea funcţie a sintezei care apriori să facă necesară reproducţia varietăţii şi să facă cu putinţă noţiunea în care varietatea aceasta să se-mpreuneze. Astfel un triunghi ni-l cugetăm, ca un obiect, fiind conştii despre combinarea după o regulă a trei linie drepte, după care regulă o asemenea intuiţiune se poate reprezenta orişicînd. Această unitate a regulei determină toate cele varie şi le mărgineşte la condiţiile cari fac cu putinţă unitatea apercepţiei, şi noţiunea acestei unităţi este reprezentaţia despre obiect==X, pe care o cuget prin numitele predicate ale unui triunghi. 
Toată cunoştinţa cere o noţiune, fie aceasta cît ar voi de incomplectă şi întunecoasă; noţiunea însă este după forma sa totdeauna ceva general ce servă de regulă. Astfel noţiunea corp, după unitatea atîtor varietăţi ce ne cugetăm sub el servă de regulă cunoştinţei noastre despre fenomene esterioare. O regulă a intuiţiunei poate să fie însă numai prin aceea că, la fenomene date, reprezintă reproducţia necesară

        {EminescuOpXIV 409}

a celor varie din ele, prin urmare unitatea sintetică din conştiinţa lor. Astfel noţiunea corp, la percepţia a ceva afară de noi va face necesară reprezentaţia extinderei şi cu ea a impenetrabilităţii, formei ş. a. m. d. 
Fundamentul a toată necesitatea e-ntotdeuna o condiţie transcendentală. Deci trebuie să existe un fundament. transcendental al unităţii conştiinţei în sinteza celor diverse din toate intuiţiunile noastre, prin urmare şi al obiectelor în genere, deci şi a tuturor obiectelor experienţei, fără care ar fi [cu] neputinţă ca să ne cugetăm un obiect la intuiţiunile noastre, căci acest obiect nu e nimic mai mult decît un ce, al cărui noţiune exprimă o aşa necesitate a sintezei. 
Această condiţie primordială şi transcendentală nu e alta decît apercepţiunea transcendentală. Conştiinţa de sine însuşi, după determinările stării noastre la apercepţii dinăuntru, este numai empirică, întotdeauna schimbătoare, ţi un însumi stabil şi rămîitor în această curgere de fenomene interioare nu se poate găsi, această conştiinţă [e numită] îndecomun simţ intern sau apercepţia empirică. Ceea ce trebuie reprezentat ca numeric identic nu se poate cugeta ca atare prin date empirice numa. Trebuie să existe o condiţie care precede toată esperienţa şi o face pe aceasta cu putinţă, avînd esperienţa a ilustra oarecum şi a aplica în evidenţă acea supoziţie transcendentală. 
Nici o cunoştinţă nu poate avea loc în noi, nici o împreunare şi unitate [a] unor asemenea, fără acea unitate a conştiinţei care premerge tuturor datelor intuiţiunilor şi la care referindu-se toate reprezentaţiile despre obiecte devin abia cu putinţă. Această conştiinţă curată, primordială şi neschimbăcioasă o voi numi apercepţiunea transcendentală. Că merită acest nume se vede în aceea că chiar unitatea cea mai pură obiectivă, adică acea a noţiunilor apriorice (spaţiu şi timp) nu-i cu putinţă decît referindu-şi intuiţiunile la ea. Unitatea numerică a acestei apercepţiuni e aşadar apriori în fondul tuturor noţiunilor, precum varietatea spaţiului şi timpului e-n fondul intuiţiunilor sensibilităţii. 
Tocmai această unitate transcendentală a apercepţiei face însă şi din toate fenomenele posibile, cari-ntr-o experienţă de bine de rău pot fi la un loc, un conex după legi al tuturor reprezentaţiilor acestora. Căci această unitate a conştinţei ar fi cu neputinţă dacă sufletul în cunoştinţa celor varie n-ar putea să fie conştient despre identitatea funcţiunei prin care ea combină sintetic într-o cunoştinţă varietatea sus-convenită. Aşadar conştiinţa primordială şi necesară a identităţii de sine însuşi e totodată şi conştiinţa unei tot atît de necesare unităţi a sintezei tuturor fenomenelor după noţiuni, adică după reguli, cari reguli nu numai că le fac reproductibile cu necesitate, ci şi determină intuiţiunei lor un obiect, adică noţiunea despre ceva în care ele stau în neapărat conex; căci în varietatea reprezentaţiilor sale sufletul nu şi-ar putea cugeta şi-ncă apriori identitatea sie însuşi dacă n-ar avea înaintea ochilor identitatea acţiunei sale, care supune unei unităţi transcendentale toată sinteza aprehensiunei (care-i empirică) şi face cu putinţă conexu1 lor după reguli apriorice. Acuma deci vom putea fixa mai corect noţiunile noastre despre un obiect. Toate reprezentaţiile ca atari au obiectul lor, ci ele înşile pot fi obiectul altor reprezentaţii. Fenomenele sînt singurele obiecte cari ni pot fi date nemijlocit şi ceea ce-n ele se referă nemijlocit la obiect se numeşte intuiţiune. Acuma însă aceste fenomene nu sînt lucruri în sine înşile, ci iarăşi numai reprezentaţii cari iarăşi au obiectul lor care deci nu mai poate fi intuit de noi şi pe care voim a-l numi obiectul neempiric, adică transcendental = X. 

 toată polologhia de mai sus e clar expusă aici 

Noţiunea pură despre acest obiect transcendental (care-n faptă e-ntotdeuna şi-n toate cunoştinţele noastre uniform, adică = X) este ceea ce ni poate da în toate noţiunile empirice o referare la obiect, adică realitate obiectivă. Această noţiune nu poate numai conţinea o intuiţiune determinată, ci priveşte numai unitatea aceea pe care trebuie s-o regăsim în fondul oricărei cunoştinţi

        {EminescuOpXIV 410}

variate întru cît stă în relaţie c-un obiect. Această relaţie nu este însă nimic alta decît unitatea necesară a conştiinţei de sine, prin urmare unitatea sintezei celor diverse prin funcţia comună a sufletului de a le împreuna într-o reprezentaţie. Fiindcă această unitate trebuieşte privită ca apriori necesară (căci altmintrelea cunoştinţa ar fi făr-de obiect, referarea la un obiect transcendental, id est realitatea obiectivă a cunoştinţei noastre empirice, se va-ntemeia pe o lege transcendentală care va suna: Toate fenomenele, întru cît prin ele sînt a ni se da obiecte, trebuie să stea sub reguli apriorice a unităţii sintetice, după cari reguli singure raportul lor în intuiţiune să fie cu putinţă, id est că trebuie să steie în experienţă sub condiţiile neapăratei unităţi a apercepţiei, în intuiţiune, însă sub condiţiile formale ale spaţiului şi timpului, cari condiţii constituiesc abia posibilitatea oricărei cunoştinţe. 

4. Esplicare precursorie a posibilităţii categoriilor ca cunoştinţă apriorică

Este numai o experienţă în care toate percepţiunile se-nchipuiesc a fi în nex general şi după legi, tot aşa precum este numai un spaţiu şi un timp în care au loc toate formele fenomenale şi tot raportul fiinţei sau nefiinţei. Cînd se vorbeşte despre experienţe diverse atunci sînt numai pe atîtea percepţiuni întru cît ele aparţin unei ş-aceleiaşi experienţe generale. Unitatea pertranspectivă şi sintetică a percepţiunilor constituie tocmai forma experienţei şi ea nu-i nimic alta decît unitatea sintetică a fenomenelor după noţiuni. 
Unitatea sintezei după noţiuni empirice ar fi cu totul întlmplătoare şi, daca acestea nu s-ar baza pe un rezon de unitate transcendental, atuncea ar fi cu putinţă ca sufletul nostru să se împle c-o grămadă (ş-un amestec) turbure şi ames[tecată] de fenomene fără ca din acestea să se poată organiza vreodată o experienţă. Atunci însă s-ar omite şi orice referare a cunoştinţei la obiecte, căci i-ar lipsi conjectura după legi generale şi necesarii, ar fi deci o intuiţiune fără gîndire, dar niciodată cunoştinţă, şi pentru noi ar fi tot atîta cît şi nimica. 
Condiţiile apriorice a experienţei în genere şi cu putinţă sînt tot într-o vreme şi condiţii ale posibilităţii obiectelor experienţei. Deci eu afirm că citatele categorii nu sînt nimic alta decît condiţiile cugetărei într-o experienţă posibilă, precum în aceeaşi experienţă spaţiu şi timp sînt condiţii ale intuiţiunei. Categoriile sînt deci noţiuni fundamentale cu scop ca la fenomene să cugetăm obiecte, au dar o valoare obiectivă apriorică; ceea ce voiam să ştim. 
Putinţa, ba chiar necesitatea acestor categorii consistă în referarea pe care toată sensibilitatea, şi prin ea toate fenomenele posibile, o au cu apercepţia primordială, în care apercepţie toate celea trebuiesc să se supuie neapărat condiţiilor unităţii pertraversante a conştiinţei de sine, adică funcţiunilor generale ale sintezei, şi anume ale sintezei după noţiuni, înăuntrul căreia numai apercepţiunea poate să probeze apriori identitatea ei inesceptantă şi necesară. Deci noţiunea unei cauze nu e nimic alta decît o sinteză (a celora ce-şi succed în timp cu alte fenomene) şi după noţiuni; iar fără o asemenea unitate, care-şi are apriori regulele sale şi-şi supune fenomenele, o unitate a conştiinţei de sine inesceptantă şi generală, prin urmare necesară, nu s-ar putea găsi în diversitatea percepţiunilor. 

 Cauzalitate 

Dar aceste din urmă nici n-ar mai putea constitui o experienţă, ar fi fără obiect şi nimic decît un joc orb de reprezentaţii, deci mai puţin decît un vis. 
Toate încercările de-a deduce din experienţă acele noţiuni intelectuale pure şi a li atribui o origine numai empirică sînt deci vane şi zădarnice. Nici voi să amintesc că noţiunea cauzei implică în sine caracterul necesităţii pe care nici o experienţă nu mi-o poate da, care ne-nvaţă că după un fenomen urmează îndecomun un altul, însă nu că trebuie neapărat să-i urmeze, nici că apriori şi în genere putem trage o concluzie ca de la condiţie la consecvenţă. Dar acea regulă empirică a asociaţiei pe care

        {EminescuOpXIV 411}

în genere trebuie s-o admitem cînd spunem că toate celea în şirul succesiv al întîmplărilor stau astfel sub reguli încît niciodată nu se-ntîmplă ceva fără ca altceva să-i fi premers din care să fi putut urma neapărat; această regulă ca lege a naturei pe ce se bazează ea oare, întreb eu; şi cum de-i cu putinţă o asemenea asociaţie?. Temeiul putinţei acestei asociaţii unor diverse se numeşte afinitatea celor diverse întru cît e-mplicată în obiect. Întreb dar din nou.: Cum vă explicaţi voi afinitatea fără excepţie a fenomenelor (prin care ele trebuie să steie şi să [se] subordoneze neapărat sub legi constante)? 
După principiele mele e uşor de explicat. Toate fenomenele posibile fac parte din întreaga conştiinţă de sine posibilă. Însă de această conştiinţă, ca reprezentaţie 124 v transcendentală, este nedespărţit legată şi apriori certă identitatea numerică, pentru că nimic nu poate veni în cunoştinţă decît numai prin mijlocul acestei apercepţii originarie. Fiindcă aceasta identitate trebuie să intre în sinteza celor diverse ale fenomenelor, întru cît această diversitate este să devie cunoştinţă empirică, de aceea fenomenele sunt supuse unor condiţii apriorice, cărora trebuie să se conformeze peste tot sinteza lor (a aprehensiunei). Acuma reprezentaţia unei condiţii generale după care o varietate certă se poate fixa (în unul ş-acelaşi mod) se numeşte regulă, iar dacă trebuie să se fixeze în acel mod se numeşte lege. Aşadar toate fenomenele stau într-o legătură pertraversantă după legi necesarii, stau prin urmare într-o afinitate transcendentală a cărei consecvenţă numai e cea empirică. 
Împrejurarea ca natura să se dirigeze după construcţia subiectivă a apercepţiei noastre, ba chiar să atîrne de ea în privirea regularităţii şi legilor ei sună desigur straniu şi paradox (absurd). Dar de socotim că această natură este numai un complex de fenomene şi nicidecum un lucru în sine însuşi, ci numai o mulţime de reprezentaţii ale sufletului nostru, atunci nu ne vom mai mira că o găsim numai în facultatea radicală a toată cunoştinţa noastră, adică în apercepţia transcendentală: în acea unitate în privirea căreia ea poate fi numai obiect a toată esperienţa posibilă, adică natură; căci tocmai numai de aceea putem recunoaşte acea unitate în mod aprioric, erg o necesar, ceea ce nu ne-ar succede defel daca natura ar fi dată în sine însăşi, neatîrnat de izvoarele primitive ale cugetărei noastre. Căci în asemenea caz 125 v nu ştiu zău de unde am lua noi axiomele sintetice ale unei asemenea unităţi generale a naturei, căci s-ar putea împrumuta de la obiectele naturii chiar. Dar fiindcă aceasta nu s-ar putea face decît în mod empiric, de aceea nici s-ar putea deduce din ea o altă unitate decît întîmplătoare, care însă-i departe de a ajunge la conexul necesar pe care-l socotim cînd zicem natură. 

CAPITOLUL AL TREILEA AL DEDUCEREI NOŢIUNILOR INTELECTUALE PURE
DESPRE RAPORTUL INTELIGENŢEI LA OBIECTE ÎN GENERE ŞI DESPRE PUTINŢA DE A LE CUNOAŞTE
PE ACESTEA APRIORI

Ceea ce-am despărţit noi în capitolul precedent şi am propus izolat vom expune acuma în conex. Sînt trei izvoare subiective de cunoştinţă pe cari se bazează posibilitatea unei experienţe în genere şi cunoştinţa obiectelor ei; iar aceste sînt: simţ, imaginaţie şi apercepţie. Fiecare din ele poate fi privită şi ca empirică, adică în aplicaţia ei asupra unor fenomene date; toate însă sînt totodată şi elementele sau bazele apriorice care fac cu putinţă această întrebuinţare empirică. Simţul reprezintă fenomenele empiric în percepţie; imaginaţia în asociaţie (şi reproducere); apercepţia în fine în conştiinţa empirică a identităţii acestor reprezentaţii reproductive cu fenomenele prin cari ele ne-au fost date, prin urmare [în] recogniţiune. 
Însă toată percepţia se-ntemeiază pe intuiţiunea pură (în privirea-i ca reprezentaţie, forma intuiţiunei interioare, timpul); asociaţia se bazează pe sinteza pură a imaginaţiei; iar cunoştinţa empirică pe apercepţia pură, adică pe identitatea continuă de sine însuşi ce acompaniază toate reprezentaţiile posibile. Acestea toate apriori. 

        {EminescuOpXIV 412}

 Dacă voim a urmări fondul intern al împreunării reprezentaţiilor pînă la punctul în care ele trebuie să se concentreze spre a forma acolo abia imitate de cunoştinţă pentru-o experienţă posibilă, atunci trebuie să-ncepem de la apercepţia pură. Toate intuiţiunile sînt pentru noi nimic şi nu ne pot interesa cîtuşi de puţin, dacă nu vor fi recepute în conştiinţă, influez-o ele direct sau indirect, căci numai prin aceasta cunoştinţa e posibilă. Apriori suntem conştii despre identitatea de noi înşine în privirea tuturor reprezentaţiilor ce-ar putea fi vrodată în cunoştinţa noastră şi suntem conştii de acea identitate ca de-o condiţie necesară a posibilităţii tuturor reprezentaţiilor (fiindcă acestea reprezintă numai printr-aceea ceva în mine că aparţin împreună cu toate celelalte unei conştiinţe, şi cel puţin înăuntrul acesteia vor putea fi prin urmare împreunate). Acest princip stă apriori şi poate fi numit principiul transcendental a unităţii celor varie din reprezentaţiile noastre (deci şi a celor diverse din intuiţiune). Acuma într-un subiect unitatea celor varie este sintetică; deci apercepţia pură ni dă amînă un principiu al unităţii sintetice a celor diverse din toată intuiţiunea posibilă. 
 Această unitate sintetică însă implică presupoziţia unei sinteze care, dacă cea dentăi e apriori necesară, cea din urmă trebuie să fie o sinteză apriorică. Deci unitatea transcendentală a apercepţiei se referă la sinteza pură a puterei de imaginaţie, ca o condiţie apriorică a posibilităţii compunerii celor diverse într-o cunoştinţă. Dar numai sinteza productivă a imaginaţiei are loc apriori; căci cea reproductivă presupune condiţiile experienţei. Deci principiul unităţii necesare a sintezei pure (productive) a imaginaţiei este, înaintea apercepţiei, baza posibilităţii cunoştinţei toate, mai ales a experienţei. 
Sinteza varietăţii din imaginaţie o numim transcendentală cînd ea, fără distingere de intuiţiuni, se ocupă numai apriori de împreunarea celor varie; şi unitatea acestei sinteze se numeşte transcendentală cînd se reprezintă ca apriori necesară în predmetul unităţii primordiale a apercepţiei. Fiindcă această din urmă (apercepţia? ) e temeiul posibilităţii tuturor cunoştinţelor, de aceea unitatea transcendentală a sintezei imaginaţiei este forma pură a cunoştinţei posibile toate, prin care formă trebuie deci să se reprezinte apriori toate obiectele unei experienţe putincioase. 
Unitatea apercepţiei în referinţă la sinteza imaginaţiei este inteligenţa; şi aceeaşi unitate, referindu-se la sinteza transcendentală a imaginaţiei, este inteligenţa pură. Deci în inteligenţă sînt conţinute cunoştinţe apriorice pure, cari conţin unitatea necesară a sintezei pure a imaginaţiei în privirea tuturor fenomenelor posibile. Prin urmare puterea de cunoştinţă empirică a omului conţine neapărat o inteligenţă care se referă la toate obiectele simţurilor, deşi numai prin mijlocul intuiţiunei şi a sintezei 128 v lor prin imaginaţie, sub care aşadar toate fenomenele stau ca daturi la o experienţă posibilă. Fiind însă că această referare a fenomenelor la o experienţă posibilă este asemenea necesară (pentru că fără aceasta noi n-am putea cugeta prin ele nici-o cunoştinţă şi ar rămînea indiferente pentru noi) urmează că inteligenţa pură, prin

 Să se ia bine seama la acest axiom, căci este de mare importanţă. Toate reprezentaţiile se referă necesarminte la o conştiinţă empirică posibilă, căci daca nu s-ar refera şi-ar fi cu neputinţă de a deveni conştii de ele (de-a ne trezi asupra lor şi a le băga-n seamă) atunci ar fi ca şi cînd am zice că ele nu există defel. Însă toată conştiinţa empirică se referă necesarminte la o conştiinţă transcendentală (care premerge esperienţa concretă şi speţială) adică conştiinţa de mine însumi ca apercepţia primordială. Este aşadar absolut necesar ca în cunoştinţa mea toată conştiinţa să aparţie unei conştiinţi (de mine însumi). 

 Aici deci este o unitate sintetică apriori de recunoscut (a varietăţii conştiinţei), care servă tot aşa de bine drept fundament tuturor axiomelor sintetice apriori cari privesc
cugetarea, precum şi mod analog spaţiul şi timpul servesc axiomelor cari privesc forma intuiţiunei numai. Deci principiul absolut prim şi sintetic al cugetărei noastre în genere este că toate conştiinţele empirice diverse trebuiesc să fie împreunate într-o conştiinţă unitară de sine însuşi. Însă să nu se scape din vedere că numai reprezentaţia Eu în raport la celelalte ( a căror unitate colectivă ea o face cu putinţă) este conştiinţa transcendentală. Această reprezentaţie fie clară (conştiinţa empirică) sau întunecoasă, aceasta ni-i indiferent, ba chiar realitatea ei ni-i indiferentă; principalul este că posibilitatea formei logice a toată cunoştinţa se bazează necesarminte pe referarea la această apercepţie ca la o facultate. 

        {EminescuOpXIV 413}

mijlocul categoriilor sale, este un princip formal şi sintetic a toată esperienţa şi că fenomenele au în raport necesar la inteligenţă. 
Acum vom expune sub ochi nexul necesar dintre inteligenţă şi fenomene prin mijlocul categoriilor şi vom lămuri-o începînd de jos în sus, adică de la cele empirice. Primul lucru care ni se dă este fenomenul care, însoţit fiind de conştiinţă, se numeşte percepţie (fără raportare la o conştiinţă, cel puţin posibilă, fenomenul n-ar fi pentru noi niciodată obiect al cunoştinţei, ar fi pentru noi nimic şi, fiindcă în sine însuşi nu are realitate obiectivă şi există numai în cunoştinţă, ar fi peste tot şi pretutindenea nimic). Fiindcă însă orice fenomen conţine o varietate, prin urmare aflăm în sufletul nostru diferite apercepţii risipite şi singuratice, este de trebuinţă o împreunare a lor pe care în simţ ele nu o pot avea. Este dar în noi o facultate activă a sintezei celor diverse pe care o numim imaginaţie şi a cărei acţiune exersată nemijlocit asupra percepţiilor eu o numesc aprehensiune. Imaginaţia e datoare a concentra cele diverse ale intuiţiunei într-o icoană; trebuie deci ca mai întîi ea să fi receput impresiile în activitatea ei, prin urmare să le fi aprehendat. 
Este însă clar că chiar această aprehensiune a celor diverse singură nu poate produce încă nici o icoană şi nici un nex al impresiilor daca n-ar fi un fond subiectiv care să fie-n stare a rechema o percepţie de la care sufletul trecuse la alta, a o rechema la cele următoare şi astfel a rangea şiruri întregi ale lor, dacă n-ar fi o facultate reproductivă a imaginaţiei, care şi este numai empirică. 
Fiindcă însă reprezentaţiile s-ar reproduce după cum s-ar nimeri şi fără osebire, încît nu s-ar putea [ivi] un conex cert, ci o aglomerare regulară, drept care nici ar putea să fie cunoştinţă; de aceea reproducţia lor trebuie să s-întîmple după o regulă după care reprezentaţia cutare să intre în legătură în imaginaţie ca reprezentaţia cutare, iar nu cu orişicare i-ar ieşi în cale. Această temelie subiectivă şi empirică a reproducţiei se numeşte asociaţia reprezentaţiilor. 
Daca însă această unitate a asociaţiei n-ar avea un temei obiectiv, adică dacă n-ar fi cu putinţă ca fenomene să fie altfel aprehendat de către imaginaţie decît sub condiţia unei unităţi sintetice posibile a acestei aprehensiuni, atuncea ar fi ceva cu totul întîmplător ca fenomene să se potrivească într-un conex al cunoştinţelor omeneşti. Căci, deşi am avea facultatea de a asocia aprehensiuni, totuşi ar rămînea nedeterminat şi întîmplător dacă ele şi sînt asociabile şi-n caz dacă n-o ar fi, atunci ar fi cu putinţă o mulţime de aprehensiuni, ba chiar o sensibilitate întreagă în care s-ar găsi multă conştiinţă empirică ca material în sufletul meu, însă risipit şi fără ca să se ţie de una şi aceeaşi cunoştinţă de mine însumi; împrejurare care nu-i cu putinţă. Căci numai prin aceea că număr toate aprehensiunile la o conştiinţă (apercepţia primordială) pot predica despre toate aprehensiunile că sînt conştiu de ele. Trebuie deci să existe un temei obiectiv care să poată fi evident apriori şi-nainte de orice legi empirice ale imaginaţiei pe care să se-ntemeieze putinţa, ba chiar necesitatea unei legi extinse asupra tuturor fenomenelor, lege conform căreia acestea să trebuiască a fi privite ca nişte aşafel de date ale simţurilor cari de sine să fie asociabile şi supuse unor reguli generale ale unei împreunări peste tot în reproducţie. Acest temei obiectiv a toată asociaţiunea fenomenelor o numesc afinitatea lor. Acest temei însă nu-l putem găsi nicăieri decît în principiul despre unitatea apercepţiei în privirea tuturor cunoştinţelor acelora cari sînt să-mi aparţie mie. După acest principiu toate fenomenele trebuie să vie astfel în suflet sau să fie aprehendat în aşa fel încît să concorde cu unitatea apercepţiei, care ar fi cu neputinţă fără unitatea sintetică în împreunarea lor, care de aceea e şi obiectiv-necesară. 
Unitatea obiectivă a toată conştiinţa (empirică) într-o conştiinţă (apercepţia primordială) este aşadar condiţia necesară a toată aprehensiunea posibilă, şi afinitatea tuturor fenomenelor (depărtată ori apropiată) este consecvenţa necesară a unei sinteze în imaginaţie care e apriori fondată pe reguli. 
Deci şi imaginaţia este o facultate a unei sinteze apriorice, din care cauză-i dăm numele de imaginaţie productivă şi, întru cît nu intenţionează altceva în privirea

        {EminescuOpXIV 414}

diversităţii fenomenelor decît unitatea necesară a sintezei lor, se poate numi şi funcţiunea transcendentală a imaginaţiei. Sună deci straniu, totuşi din cele de pîn-acum [e] evident că numai prin mijlocu acestei funcţiuni transcendentale a imaginaţiei devine posibilă chiar afinitatea fenomenelor şi, prin aceasta, reproducerea după legi, 131 v c-un cuvînt experienţa; căci fără ea noţiuni despre obiecte n-ar putea să conflueze într-o experienţă. 
Căci Eul permanent şi stabil (al apercepţiunei pure) este corelatul tuturor reprezentaţiilor noastre, întru cît ni-i cu putinţă de-a fi conştii de ele, şi toată conştiinţa de sine e implicată într-o apercepţie pură atotcuprinzătoare, precum toată intuiţiunea sensibilă ca reprezentaţie e-mplicată într-o intuiţiune pură internă, adică aceea a timpului. Aceasta apercepţiune trebuie să se adaoge imaginaţiei pure pentru ca funcţiunea ei să devină intelectuală. Căci, deşi exersată apriori, sinteza imaginaţiei în sine e-ntotdeuna sensibilă, fiindcă împreună cele diverse numai aşa cum ele apar în intuiţiune, d. es. forma unui triunghi. Însă prin raportul celor diverse la unitatea apercepţiei se vor putea naşte noţiuni cari aparţin inteligenţei, dar nu se pot naşte decît prin mijlocul imaginaţiei în referarea lor la intuiţiunea sensibilă. 
Avem deci o putere de imaginaţie pură care, ca o facultate fundamentală a sufletului omenesc, constituie baza apriorică a toată cunoştinţa. Prin mijlocul ei punem în legătură pe de o parte cele diverse ale intuiţiunei, pe de alta pe acestea cu condiţia unităţii necesare a apercepţiei pure. Amîndouă capetele extreme, sensibilitatea şi inteligenţa, trebuie să stea cu necesitate în legătură prin mijlocul acestei funcţii transcendentale a imaginaţiei, căci îndealtfel acelea ne-ar da fenomene, dar nu obiecte a cunoştinţei empirice, prin urmare nu experienţă. Esperienţa reală, care consistă din aprehensiune, asociaţie (reproducţie) şi-n fine din recogniţiunea fenomenelor, conţine în cea din urmă şi cea mai înaltă (a elementelor numai empirice ale experienţei) nişte noţiuni cari fac cu putinţă unitatea formală a experienţei şi cu aceasta toată valabilitatea obiectivă (adevărul) cunoştinţei empirice. Aceste fundamente a recogniţiunei celor diverse întru cît ating forma unei experienţe în genere sînt citatele categorii. 

 Categorii 

 Pe ele se bazează deci toată unitatea formală în sinteza imaginaţiei şi, prin mijlocul acesteia şi a toată întrebuinţarea empirică a ei (în recogniţiune, reproducţie, asociaţie, aprehensiune), pînă jos la fenomene, fiindcă nu pot aparţine conştiinţei noastre, prin urmare nouă, decît prin mijlocul acelor elemente ale cunoştinţei în genere. 
Deci ordinea şi regularitatea la fenomene pe cari le numim natură noi o încifrăm în ea şi nici n-am putea s-o descoperim dacă n-am fi implicat-o noi înşine sau natura sufletului nostru. Căci această unitate a naturii e să fie necesară, adică o unitate de împreunare apriori sigură. Dar oare cum am putea noi să realizăm apriori o unitate sintetică dacă în izvoarele originare de cunoştinţă ale sufletului nostru n-ar fi conţinute deja fundamentele subiective ale unei asemeni unităţi apriorice şi dacă aceste condiţii subiective n-ar avea totodată valabilitate obiectivă, constituind ele baza posibilităţii în genere de a cunoaşte un obiect în experienţă? 
Inteligenţa am definit-o mai sus în deosebite moduri: am spus că-i spontaneitatea cunoştinţei (în antiteză cu receptivitatea sensibilităţii), am spus că-i facultatea de a cugeta, sau şi facultatea noţiunilor, sau a judeţelor, cari explicări, privite la lumină, sînt una şi aceeaşi în ţinta lor finală. Acuma însă putem caracteriza inteligenţa ca o facultate a regulelor. Acest semn caracteristic e mai fertil şi s-apropie de fiinţa esenţială a ei. Sensibilitatea ne dă forme (ale intuiţiunei), inteligenţa ne dă reguli. Ea e-ntotdeuna ocupată de-a străvedea fenomenele, în intenţia de-a afla 133 v în ele vreo regulă. Regulele, întru cît sînt obiective (adică aderă cu necesitate cunoştinţei obiectului), se numesc legi. Deşi prin experienţă învăţăm multe legi, acestea totuşi sînt determinări speciale ale unor legi superioare, între cari cele supreme (cărora toate celelalte sînt subordonate) provin apriori din inteligenţă însăşi şi nu sînt împrumutate de la experienţă, ci dimpotrivă acordă fenomenelor o regularitate

        {EminescuOpXIV 415}

după legi şi fac cu putinţă prin asta esperienţa. Inteligenţa deci nu este numai o facultate de a face reguli prin compararea fenomenelor, ci ea este însăşi legislaţiunea naturei, adică: fără inteligenţă n-ar exista nicăieri natură, id est nu s-ar afla nicăieri unitatea sintetică a celor diverse din fenomene după reguli, căci fenomene nu au loc afară de noi, ci există numai în sensibilitatea noastră. Aceasta însă nu este cu putinţă, ca obiect al cunoştinţei în experienţă, cu toate cîte ar conţine, decît în unitatea apercepţiei. Unitatea apercepţiei însă este temeiul transcendental a necesarei regularităţi după legi a fenomenelor dintr-o experienţă. Acum acea unitate a apercepţiei, întru cît priveşte şi se aplică la diversitatea reprezentaţiilor (adică întru cît le determină dintr-o reprezentaţie) este o regulă, iar facultatea unor asemenea reguli este inteligenţa. Toate fenomenele ca experientă posibilă sînt virtual conţinute apriori în inteligenţă şi-şi capătă posibilitatea lor formală de la ea, tot aşa precum ca intuiţiuni zac în sensibilitate, şi după formă numai prin sensibilitate sînt cu putinţă. 
Oricît de exagerat şi absurd ar suna dac-am zice: inteligenţa noastră este izvorul legilor naturei şi prin urmare a unităţii formale a naturei, totuşi o asemenea aserţiune e cu totul adevărată şi amăsurată obiectului, adică experienţei. Legi empirice ca atari nu-şi pot deduce-n adevăr originea lor de la inteligenţa pură, tot aşa de puţin precum nemăsurabila varietate a fenomenelor nu se poate pricepe suficient din forma pură a intuiţiunei sensibile. Însă toate legile empirice sînt numai determinaţii speciale ale legilor pure ale inteligenţei, sub cari şi după a căror normă acelea sînt abia cu putinţă şi fenomenele accep o formă legiuit regulată: tocmai aşa precum toate fenomenele, oricît de varie ar şi fi, trebuie cu necesitate să se conformeze în orice vreme cu condiţiile formei pure a sensibilităţii. 
Deci inteligenţa pură este în categorii legea unităţii sintetice a tuturor fenomenelor şi prin asta [... ] face abia cu putinţă experienţa întru cît priveşte forma ei. În deducerea transcendentală a categoriilor însă nici n-avem a demonstra mai mult şi altceva decît acest raport între inteligenţă şi sensibilitate şi, prin mijlocul astei din urmă, raportul între inteligenţă şi toate obiectele experienţei, n-aveam decît a face accesibile priceperei valabilitatea obiectivă a noţiunilor intelectuale apriorice şi pure şi a stabili prin aceasta originea şi adevărul lor. 

REPREZENTAREA SUMARĂ PRIN CARE SE ARATĂ CĂ ACEASTĂ DEDUCERE A NOŢIUNILOR INTELECTUALEPURE ESTE DREAPTĂ ŞI UNICA POSIBILĂ 

Daca obiectele cu cari are a face cunoştinţa noastră ar fi lucruri în sine înşile n-am putea să avem defel noţiuni apriorice despre ele. Căci de unde le-am şi lua? De le luăm de la obiect (nemaicercetînd cum un asemenea ni s-ar putea face cunoscut), atunci noţiunile noastre sînt empirice, iar nu apriorice. De le luăm din noi înşine, atunci ceea ce-i numai în noi nu poate determina calificaţia unui obiect cu totul deosebit de reprezentaţiile noastre, adică ce-i numai în noi să fie rezonul pentru care să existe un asemenea lucru, numai şi numai pentru ca să-i revie ceea ce noi avem în gîndire şi să nu urmeze ca o asemenea reprezentaţie să fie deşartă. Dar, avînd a face pretutindenea numai cu fenomene, nu-i numai cu putinţă, ci chiar necesar ca cunoştinţei empirice a obiectelor să-i premeargă oarecari noţiuni apriorice. Căci ca fenomene ele constituiesc un obiect ce nu-i decît în noi, pentru că afară de noi o modificaţie a sensibilităţii noastre nu se află. Deja numai reprezentaţia cum că toate fenomenele acestea, prin urmare toate obiectele de cari ne putem ocupa sînt cu toate în mine, adică-s modificaţii ale însului meu identic, exprimă cu necesitate o unitate peste tot a lor în una şi aceeaşi apercepţie. În această unitate a conştinţei posibile (virtuale) consista însă şi forma cunoştinţei toate a obiectelor (prin care cele varie se

        {EminescuOpXIV 416}

        {EminescuOpXIV 417}

cugetă ca aparţinînd unui obiect ). Deci modul cum cele diverse ale reprezentaţiei 136 v (intuiţiunei) se ţin de una ş-aceeaşi conştiinţă premerge toată cunoştinţa obiectelor ca formă intelectuală a lor, ba chiar constituie apriori cunoştinţa formală a tuturor obiectelor întru cît ele sînt cugetate (categorii). Sinteza lor prin imaginaţia pură, unitatea tuturor reprezentaţiilor în raport la apercepţia primordială precede cunoştinţa empirică toată. Noţiuni apriorice pure sînt deci numai de aceea cu putinţă, ba-n respectul experienţei chiar necesare, pentru că cunoştinţa noastră n-are a face cu nimic alt afară decît cu fenomene a căror posibilitate rezidă în noi, a căror împreunare şi unitate (în reprezentaţia unui obiect) nu se poate găsi decît în noi, cari preced prin urmare orice experienţă şi o fac pe aceasta abia cu putinţă în privirea formei ei. Şi din acest rezon, unicul posibil, au fost făcută deducerea noastră a categoriilor. 

CARTEA A DOUA A ANALITICEI TRANSCENDENTALE
ANALITICA PRINCIPIELOR (AXIOMELOR FUNDAMENTALE) 

Logica generală-i clădită pe un plan care coincide pe deplin cu împărţirea facultăţilor de mai sus ale cunoştinţei. Aceste facultăţi sînt: inteligenţa, putere de judecată şi raţiune. Doctrina logicei tratează prin urmare, în analitica ei, despre noţiuni, judeţe şi concluzii tocmai conform cu funcţiunile şi ordinea acelor puteri ale sufletului care-s resumate sub denumirea largă de inteligenţă. 
Fiindcă sus-menţionata logică formală numai face abstracţie de la conţinutul cunoştinţei (de-i pur, ori empiric) şi se ocupă peste tot numai cu forma cugetărei (a cunoştinţei discursive), de aceea în partea ei analitică poate să cuprindă şi un canon al raţiunei, a cărei formă îşi are prescripţia ei sigură şi care poate fi înţeleasă apriori fără a ţinea sama de natura speţială a cunoştinţei întrebuinţate în acest caz, şi aceasta numai prin discompunerea actelor raţiunei în momentele lor. 
Logica transcendentală însă, mărginindu-se la un cuprins determinat, adică la cunoştinţele apriorice pure, nu poate s-o imite pe cea dentăi în împărţeala ei. Căci se arată că întrebuinţarea transcendentală a raţiunei nici are valabilitate obiectivă, prin urmare nici se ţine de logica adevărului, id est de analitică, şi cere un loc propriu în sistema scolastică, ca o logică a părerei ce este, sub titlu de dialectică transcendentală. 
Raţiunea şi puterea de judecată au deci în logica transcendentală un canon 137 v al lor obiectiv valabil, de o întrebuinţare reală, şi se ţin de partea ei analitică. Iară raţiunea, în încercările ei de a stabili ceva apriori despre obiecte şi de a lărgi esperienţa dincolo de marginile oricărei experienţe posibile, este cu totului tot dialectică, şi aserţiunile ei iluzorie nu se potrivesc defel într-un canon pe care are a-l conţine analitica. Analitica principilor va fi deci numai un canon pentru puterea de judecată, care canon o învaţă cum ea să aplice la obiecte noţiunile raţionale ce conţin în ele condiţii la reguli apriorice. Din cauza aceasta eu, luînd drept temă principiele proprie inteligenţei, mă voi servi de numirea "doctrină a puterei de judecată", prin care această funcţiune se va însemna mai de aproape. 

INTRODUCERE
DESPRE PUTEREA TRANSCENDENTALĂ DE JUDECATĂ ÎN GENERE

Dacă inteligenţa se explică ca facultate a regulelor, atunci puterea de judecată este facultatea de-a subsuma sub reguli, adică de a distinge dacă ceva stă sub o regulă dată (casus datae legis) sau ba. Logica generală nu conţine prescrieri în privirea

        {EminescuOpXIV 418}

puterei de judecată şi nici le poate conţinea. Căci ea, (abstrăgînd) fiindcă abstrage de la tot conţinutul cunoştinţei, nu-i rămîne decît ocupaţia de a deosebi şi înşira analitic numai forma cunoştinţei din noţiuni, judeţe şi concluzii şi de-a stabili printr-asta
 reguli formale ale întrebuinţării inteligenţei. Dacă ea ar voi să demonstreze cum trebuie să subsumăm sub aceste reguli, adică cum trebuie să distingem dacă ceva stă sub ele sau nu, atunci ea n-ar putea-o face aceasta decît iar printr-o regulă. Dar această nouă regulă, tocmai prin aceea că este una, ar avea din nou s-o instruiască pe puterea de judecată asupra întrebuinţărei, deci iarăşi prin o regulă şi aşa în infinit; 
din care rezultă că inteligenţa este capabilă de instruire şi întărire prin reguli; puterea de judecată însă este un talent deosebit, carele nu poate [fi] învăţat, ci cere a fi esercitat. De aceea judecata este elementul specific al isteţiei înnăscută, a cărui lipsa n-o poate înlocui nici o şcoală; căci, deşi această poate da inteligenţei mărginite o mulţime de reguli, împrumutate de la perspicacitate străină, şi i le poate altoi cum am zice, totuşi facultatea de a se servi just de ele trebuie să-i aparţină discipolului însuşi, şi nici o regulă care i s-ar prescrie cu această intenţie nu este sigură
 de abuz în lipsa unui asemenea dar firesc. Deci un medic, un judecător sau un om de stat poate să aibă în capul lui multe şi frumoase reguli patologice, juridice sau politice, chiar în gradul încît să poată deveni învăţător temeinic al acestora; 
totuşi însă în aplicaţie uşor le va călca, sau pentru că-i va lipsi judecata firească (deşi [nu] inteligenţa, Verstand) şi va pricepe generalităţile in abstracto, nu va putea distinge însă daca un caz concret se poate subsuma sub acea regulă generală, sau şi de aceea că nu va fi fost dresat la o asemenea judecată prin exemple şi afaceri reale. Acesta e singurul şi marele folos al exemplelor, că ascut puterea de judecată. Căci, întru cît se atinge de exactitatea şi preciziunea pătrunderi intelectuale, exemplele îi strică întru cîtva, căci rar împlinesc în mod adecuat condiţia regulei (ca un casus in terminis) şi slăbesc adesea silinţa inteligenţei de a pricepe şi pătrunde după suficienţa lor regulele în general şi in abstracto, în neatîrnare de împrejurările speciale ale experienţei, deprinzînd-o a manipula cu acele reguli mai mult ca cu nişte formule decît ca cu nişte principie. Astfel exemplele sînt călăuza puterei de judecată, de care nu se poate lipsi cel căruia talentul firesc îi lipseşte. 
Acuma deşi logica generală nu-i poate prescrie nimic puterei de judecată, totuşi cu cea transcendentală cazul e cu desăvîrşire altul; aşa încît se pare că cea din urmă are drept ţel al ocupaţiunei ei ca prin reguli certe să supuie unei corecturi şi [să] asigurea puterea de judecată în uzul ce face inteligenţa de ea. Căci, pentru a-i da inteligenţei o întindere mai mare pe cîmpul cunoştinţei apriorice pure şi în calitate de doctrină, filozofia nu numai că nu pare necesară, dar e chiar fals aplicată; căci, după cîte am putut vedea din încercările de pîn-acuma pe această cale, ea nu poate cîştiga nici un teren. Dar ca critică, pentru a feri judecata de paşi greşiţi (lapsus judicii) în întrebuinţarea puţinelor noţiuni intelectuale pure pe cari le avem spre acest scop (deşi c-un folos numai negativ), filozofia va fi ţinută [cu] toată pătrunderea şi arta ei de examinare. 
Filozofia transcendentală are însă acest propriu al ei că poate demonstra nu numai regula (sau mai bine condiţia generală de reguli) care este dată în noţiunile pure ale inteligenţei, ci poate arăta apriori şi cazul asupra căruia se aplică aceste reguli. Cauza acestei preferinţe ce ea o are înaintea tuturor celorlalte ştiinţe instructive

 Lipsa de judecată este proprie ceea ce numim prostie şi unei asemenea infirmităţi (Gebrechen) nu i se poate ajuta în nici un fel. Un cap tîmp şi mărginit căruia nu-i lipseşte decît gradul trebuincios de pricepere şi noţiuni proprie prin instrucţie poate fi potenţat pînă la învăţătură. Dar fiindcă atuncea de-obicei lipseşte şi calitatea întîi citată (secunda Petri) nu-i extraordinar lucru de a nimeri oameni foarte învăţaţi cari în întrebuinţarea ştiinţei lor lasă să transpară cîteodată acea incorigibilă lipsă de care a fost vorba. 

        {EminescuOpXIV 419}

(afară de matematică) consistă în împrejurarea că ea tratează despre noţiuni cari au a se referi apriori la obiectele lor; prin urmare valabilitatea lor obiectivă nu poate fi demonstrată aposteriori, căci o asemenea demonstraţie ar lăsa neatinsă dignitatea lor mai sus însemnată. Ci ea trebuie să arate totodată în semne caracteristice generale, însă d-ajuns, condiţiile sub cari obiecte pot fi date în concordanţă cu acele noţiuni, căci la din contra acele noţiuni ar fi fără cuprins, forme numai logice, iar nu noţiuni intelectuale pure. 
Această doctrină transcendentală a puterei de judecată va conţinea două capitole: cei dintîi va trata despre condiţia sensibilă sub care singură noţiunile intelectuale pure pot fi întrebuinţate, adică despre schematismul inteligenţei pure; al doilea iar va trata despre judeţele sintetice cari sub aceste condiţii decurg apriori din noţiunile intelectuale pure şi sînt temeiul tuturor celorlalte cunoştinţe apriorice, adică despre principiele inteligenţei pure. 

CAPITOLUL ÎNTÎI AL DOCTRINEI TRANSCENDENTALE DESPRE PUTEREA DE JUDECATĂ
SAU ANALITICA PRINCIPIELOR
DESPRE SCHEMATISMUL NOŢIUNILOR INTELECTUALE PURE

În toate subsumţiunile unui obiect sub o noţiune reprezentaţia celui dentăi trebuie să fie (adecuate) omogenă cu reprezentaţia celei de-a doua, adică noţiunea trebuie să conţie ceea ce se reprezintă în obiectul care se subsumează sub ea; căci [aceasta] se-nţelege sub expresia: un obiect e cuprins sub o noţiune. Astfel noţiunea empirică a unui talger e omogen[ă] cu acea curat geometrică a unui cerc, fiindcă rotunjimea ce se cugetă în cea dentăi se poate intui în cea de a doua. 
Noţiuni intelectuale pure însă în comparaţie cu intuiţiuni empirice (sau sensibile în genere) sînt cu totul eterogene şi nu pot fi regăsite în nici o intuiţiune. Cum de este acuma cu putinţă subsumţiunea celor din urmă sub cele dentăi, cum de se poate aplica categoria la fenomene cînd nimeni nu poate susţinea că cauzalitatea de exemplu poate fi intuită şi prin simţuri şi ar fi conţinută în fenomene? Această întrebare atît de firească şi de însemnată este cauza proprie care necesită o doctrină transcendentală a puterei de judecată pentru a arăta putinţa cum noţiuni intelectuale pure pot fi în genere aplicate asupra fenomenelor. În toate ştiinţele celelalte, unde noţiunile prin cari obiectul se cugetă în genere nu sînt atît de deosebite şi eterogene de acelea cari-l reprezintă in concreto, nu-i trebuinţă de a face o cercetare deosebită pentru aplicarea celei dentăi asupra celei de a doua. 
Acuma-i clar că trebuie să existe un ce al treilea care stă-n omogeneitate pe de o parte cu categoria, pe de alta cu fenomenul, făcînd cu putinţă aplicarea celei dintîi asupra celui de al doilea. Această reprezentaţie mijlocitoare trebuie să fie curată (fără nimic empiric) şi totuşi pe de o parte intelectuală, pe de alta sensuală. O asemenea este schema transcendentală. 
Noţiunea intelectuală conţine unitatea sintetică pură a celor diverse în genere. Timpul, ca condiţie formală a celor diverse din simţul interior, prin urmare ca condiţia împreunărei tuturor reprezentaţiilor, conţine o diversitate apriorică în intuiţiunea pură. Acuma o determinare de timp transcendentală e-ntr-atîta omogenă cu o categorie (care constituie unitatea aceleia) întru cît e generală şi se bazează pe-o regulă apriorică. Pe de altă parte e însă omogenă cu fenomenul, şi anume într-atîta întru cît timpul trebuie să fie conţinut în oricare reprezentaţie empirică a celor diverse. De aceea aplicarea unei categorii asupra fenomenelor va fi cu putinţă, în puterea şi prin mijlocul determinărei de timp transcendentale, care ca schemă a noţiunilor intelectuale mijloceşte subsumţiunea celor din urmă sub cea dentăi. 
După cîte am arătat în deducţiunea categoriilor nimeni cred nu va mai fi în îndoială de a se decide în privirea chestiunei dacă noţiunile intelectuale sînt numai pentru o întrebuinţare empirică sau şi pentru una transcendentală, adică: dacă

        {EminescuOpXIV 420}

ele sînt numai si numai condiţiile unei experienţe care apriori se referă la obiecte, sau dacă ele, ca condiţii a putinţei obiectelor în genere, se pot întinde asupra unor lucruri în sine înşile (fără vo restricţie la sensibilitatea noastră)? Căci în aşa caz am văzut că noţiuni sînt cu totul imposibile, nici pot avea vro însemnătate, dacă [un] li este dat şi nu li corespunde un obiect, de nu lor, cel puţin elementelor din care ele se compun; prin urmare am văzut că nici se pot îndrepta asupra unor lucruri în sine înşile (fără privire dacă şi cum acestea ne-ar putea fi date); am văzut mai departe că singurul mod în care obiectele ni sînt date este modificaţiunea sensibilităţii noastre; în fine că noţiuni apriorice pure trebuie să conţie aprioriceşte, afară de funcţia inteligenţei în categorie, încă şi condiţii formale ale sensibilităţii (anume ale simţului interior), cari conţin condiţia generală sub care numai categoria poate fi aplicată asupra unui obiect. Această condiţie formală şi pură a sensibilităţii la care e restrînsă noţiunea intelectuală în întrebuinţarea ei o vom numi-o schema acestei noţiuni intelectuale, şi procedura inteligenţei cu aceste scheme o vom numi schematismul inteligenţei pure. 
În sine însuşi schema e-ntotdeuna un product al imaginaţiei, dar, fiindcă sinteza imaginaţiei nu are de ţintă o intuiţie singulară, ci unitatea în determinarea sensibilităţii, de aceea schema totuşi e deosebită de icoană (Phantasma). Astfel cînd însemnez cinci puncte dupăolaltă (..... ) aceasta e o icoană a numărului cinci. Dar cugetîndu-mi un număr în genere, care poate fi şi cinci şi suta, atunci această cugetare e mai mult reprezentaţia unei metode de a-mi închipui o mulţime (d. es. mia) într-o icoană în conformitate însă cu o noţiune certă, iar nu numai o icoană pe care în cazul din urmă cu greu aş putea-o supraspecta şi compara cu o noţiune. Acuma această reprezentaţie despre o procedură generală a imaginaţiei întru a căpăta pentru o noţiune icoana ei eu o numesc schema la această noţiune. 
În faptă temelia noţiunilor noastre sensibile pure nu sînt icoane ale obiectelor, ci schemate. Cu noţiunea unui triunghi în genere nici o icoană a acestuia n-ar fi vrodată adecuată. Căci n-ar ajunge generalitatea noţiunei care face ca aceasta să fie valabilă pentru triunghiuri de tot soiul (dreptunghe, piezişe,  etc. ), ci ar rămînea mărginită numai la o parte a acestei sfere. Schema unui triunghi nu poate exista nicăieri decît numai în cugetare şi însemnează regula sintezei imaginaţiei în privirea formelor pure din spaţiu. Şi mai puţin ajunge vrodată un obiect al experienţei sau icoana unui asemenea noţiunea empirică, ci o asemenea noţiune se referă întotdeauna nemijlocit la schema imaginaţiei ca [la] o regulă a determinărei intuiţiunei noastre conform cu o noţiune generală şi certă. Noţiunea despre "cîne" însemnează o regulă după care imaginaţia mea îşi poate zugrăvi general forma unui animal patruped, fără de a fi mărginită la o singură formă speţială sau la orişicare icoană posibilă pe care o pot reprezenta in concreto. Acest schematism al inteligenţei noastre în privirea fenomenelor şi a formei lor numai este o artă ascunsă în adîncimile sufletului omenesc, ale cărei apucături adevărate greu gîndesc că le vom putea ghici de la natură şi a le expune descoperite în vederea ochilor. Atîta putem spune numai, icoana este un product al facultăţii empirice a imaginaţiei productive; schema noţiunilor sensibile (ca figuri în spaţiu) un product şi oarecum un monogram a imaginaţiei pure apriorice, prin care şi după care icoanele devin abia cu putinţă, dar cari trebuie să se împreune cu noţiunile numai prin mijlocul schemei pe care-o însamnă şi nu sînt în sine cu totul congruente cu acele noţiuni. Schema unei noţiuni intelectuale pure însă este ceva ce nici se poate construi într-o icoană, ci este numai sinteza pură, conform unei reguli de unitate după noţiuni pe care o exprimă categoria, şi este un product transcendental al imaginaţiei, care atinge determinaţia simţului intern în genere după condiţiile formei ei (a timpului) în privirea tuturor reprezentaţiilor întru cît acestea sînt să se împreuneze într-o noţiune apriori şi conform cu unitatea apercepţiei. 

        {EminescuOpXIV 421}

Făr-a ne opri la o disecţiune uscată şi fastidioasă a celora ce se recer la schemele transcendentale a noţiunilor apriorice pure, le vom expune mai bine în ordinea categoriilor şi în combinarea lor cu acestea. 
1. Icoana pură a tuturor mărimilor () înaintea simţului esterior este spaţiul; a tuturor obiectelor simţurilor în genere însă timpul. Iară schema curată a mărimei (), ca a unei noţiuni intelectuale, este numărul, care este o reprezentaţie ce resumă adiţia succesivă de una la una (omogen). Deci timpul nu este alt nimic decît unitatea sintezei celor diverse dintr-o intuiţiune omogenă în genere, prin aceea că [eu] produc timpul însuşi în aprehensiunea intuiţiei. 
2. Realitatea este în noţiunea intelectuală pură ceea ce corespunde unei senzaţii în genere, va să zică este ceea a cărui noţiune în sine însuşi reprezintă o esistenţă (în timp); iar negaţia, a cărui noţiune reprezintă o neexistenţă (în timp). Contrapoziţia amîndurora se-ntîmplă aşadar prin deosebirea unui ş-aceluiaşi timp în timp împlut sau gol. Fiindcă timpul nu-i decît forma intuiţiei, prin urmare a obiectelor ca fenomene, de aceea ceea ce-n aceste corespunde simţirei este materia transcendentală a tuturor obiectelor ca lucruri în sine înşile (aieve, realitate). Acuma fiecare simţire are un grad sau o mărime prin care ea poate împlea unul ş-acelaşi timp, adică simţul intern în privirea aceloraşi reprezentaţii ale unui obiect, mai mult şi mai puţin, pînă ce încetează în nimic (= 0 == negatio). De aceea un raport şi conex sau mai bine o trecere de la realitate la negaţie, care reprezintă toată realitatea ca pe un cuant, şi schema unei realităţi, ca o cantitate de ceva, întru cît acesta împle timpul, este tocmai producerea continuativă şi uniformă a acestuia în timp, plecînd în timp de la o simţire care are un grad oarecare pînă la dispariţiunea acesteia, sau suindu-se viceversa încet-încet de la negaţie pînă la mărimea ei. 
3. Schema substanţei este persistenţa unui real în timp, adică reprezentarea acestuia ca al unui substratum al determinărei empirice de timp în genere, care rămîne pe cînd toate celelalte se schimbă. (Timpul nu se scurge, ci în [el] se scurge esistenţa celor schimbăcioase. Aşadar timpului, care însuşi e imutabil şi rămîitor, îi corespunde în fenomen ceea ce-n esistenţă persistă, adică substanţa, şi numai asupra acestei substanţe se poate constata după timp consecutivitatea sau simultaneitatea fenomenului). 
4. Schema cauzei sau a cauzalităţii unui obiect în genere este acel real care, pus o dată după plac, trebuie să fie urmat de altceva. Consistă aşadar în succesiunea celor diverse, întru cît această succesiune e supusă unei reguli. 
5. Schema comunităţii (reciprocaţiunei) sau a cauzalităţii reciproce a substanţelor în privirea accidentelor lor este simultaneitatea determinărilor uneia cu determinările celeilalte, după o regulă generală. 
6. Schema posibilităţii este coordonarea sintezei unor reprezentaţii deosebite cu condiţiile timpului în genere (d. es. fiindcă determinaţii opozite nu pot fi într-un obiect deodată, ci numai dupăolaltă), aşadar determinaţia reprezentărei unui obiect într-un timp oarecare. 
7. Schema realităţii este esistenţa într-un timp cert. 
8. Schema necesităţii este esistenţa unui lucru în toţi timpii. 
Se vede dintr-acestea toate cum că schema fiecărei categorii conţine şi închipuieşte următoarele: schema mărimei = producerea (sinteza) timpului însuşi în aprehensiunea succesivă a unui obiect, schema calităţii == sinteza senzaţiei (apercepţie cu reprezentaţie a timpului sau împlerea timpului), schema relaţiei e raportul percepţiilor între ele în orice timp (adică după o regulă a determinaţiei de timp), în fine schema modalităţii şi a categoriilor ei conţine timpul însuşi, ca pe un correlatum al determinaţiilor unui obiect, dacă şi cum el aparţine timpului. Schemele nu sînt prin urmare alt nimic decît determinaţii apriorice şi după reguli ale timpului, şi în ordinea categoriilor ele ţintesc la şirul timpului, la cuprinsul, la ordinea şi la resumţiunea lui în privirea tuturor obiectelor posibile. 

        {EminescuOpXIV 422}

Dintr-asta e evident că schematismul inteligenţei nu ţinteşte prin sinteza transcendentală a imaginaţiei la nimic alta decît la unitatea tuturor celor diverse ale intuiţiunei din simţul interior, şi astfel indirect la unitatea apercepţiei, ca funcţie ce corespunde simţului interior (receptivităţii). Aşadar schemele noţiunilor intelectuale pure sînt adevăratele şi singurele condiţii cari li pot da acelora o referare la obiecte, prin urmare o semnificaţie, şi categoriile nu sînt în urma-urmelor capabile de o altă întrebuinţare decît de una empirică posibilă, servind numai la aceea că, pe rezoanele unei unităţi apriorice necesare (din cauza împreunării necesare a toată conştiinţa într-o apercepţie primordială), ele supun fenomenele sub reguli generale de sinteză, făcîndu-le prin aceasta apte la o-mpreunare peste tot într-o experienţă. 
 În întregimea a toată esperienţa posibilă sînt cuprinse însă toate cunoştinţele noastre şi în referarea generală la aceasta consistă adevărul transcendental, care premerge adevărului empiric şi-l face abia cu putinţă. 
Totuşi însă mai cade în vedere cum că, deşi schemele sensibilităţii realizează abia categoriile, ele le şi restrîng totodată, adică le mărginesc la condiţii cari sînt afară de inteligenţă (şi anume în sensibilitate). De aceea schema nu e propriu-zisă decît numai fenomenul sau noţiunea sensibilă a unui obiect în acord cu categoria. (. ). Se pare că lăsînd la o parte o condiţie restrictivă amplificăm noţiunea mărginită mai sus: deci în asemenea caz categoriile ar vala, în sensul lor pur şi fără condiţii ale sensibilităţii, despre lucruri în genere cum ele sînt, pe cînd sub condiţia restrictivă schemele lor le reprezintă numai cum ele apar; avînd deci categoriile o însemnătate independentă de orice schemate şi care se-ntinde mai departe decît acestea. Drept că noţiunilor intelectuale pure li şi rămîne, chiar după secretarea oricărei condiţii sensibile, o însemnătate, însă numai logică, adică semnificaţia unităţii numai a reprezentaţiilor, cărora însă nu li se dă nici obiect, prin urmare nici însemnătate care ar putea să reprezinte noţiunea unui obiect. 
 Aşa de es., dacă s-ar abstrage de la determinaţia sensibilă a persistenţei () şi s-ar zice substanţă, atunci acest nume n-ar însemna decît ceva care s-ar putea cugeta ca subiect (fără însă de a fi predicat la altceva). Din această reprezentaţie nu pot face nimic, fiindcă ea nu-mi arată defel ce note (determinaţii) are lucrul pe care-l admitem să fie un asemenea prim subiect. Aşadar categoriile fără schemate nu sînt decît funcţiuni ale inteligenţei în crearea de noţiuni, nu înfăţoşază însă nici un obiect. Însemnătate îi dă abia sensibilitatea, care realizată inteligenţa, restrîngînd-o totodată. 

AL DOILEA CAPITOL AL DOCTRINEI TRANSCENDENTALE A PUTEREI DE JUDECATĂ
(SAU ANALITICA PRINCIPIELOR)
SISTEMUL TUTUROR PRINCIPIELOR INTELIGENŢEI PURE

În capitolul trecut am cumpănit puterea transcendentală de judecată numai după condiţiile generale sub care ea-i îndreptăţită de a întrebuinţa în judeţe sintetice noţiunile intelectuale pure. Acuma treaba noastră este de-a înfăţoşa în legătură sistematică judeţele pe cari inteligenţa le produce într-adevăr în mod aprioric înarmată cu această precauţiune critică, la care treabă fără-ndoială tabla categoriilor ni va fi conducătorul firesc şi sigur. Căci categoriile se referă la experienţă, şi această referare la o experienţă posibilă constituie toată cunoştinţa intelectuală apriorică, şi raportul dintre categorii şi sensibilitate va da pe faţă complect şi într-un sistem toate principiile transcendentale ale întrebuinţărei inteligenţei. 
Principii[le] apriori poartă acest nume nu numai pentru [că] conţin în sine temeiurile altor judeţe, ci şi pentru că nu se mai întemeiază pe cunoştinţe mai

        {EminescuOpXIV 423}

înalte şi mai generale. Aceasta calitate nu le dispensează totdeauna de probă. Căci deşi această probă nu poate fi urmărită obiectiv, ci este dimpotrivă temeiul cunoştinţei obiectului său - adică nu obiectul ei o justifică, nu el dă realitatea pe care să probăm adevărul principiilor apriori, ci acestea-şi justifică obiectul, şi ele fac abia ca obiecte să fie posibile - totuşi aceasta nu opreşte ca să se poată crea o probă (o dovadă) a lor din izvoarele subiective ale posibilităţii unei cunoştinţe a obiectului în genere; 
ba o asemenea probă ar fi chiar de trebuinţă, pentru ca teza să nu atragă asupra-şi prepusul că e o aserţie subreptă. 
Al doile, ne vom mărgini numai la principiile acelea cari se referă la categorii. Principiile esteticei transcendentale, după cari timp şi spaţiu sînt condiţiile posibilităţii tuturor lucrurilor ca fenomene, asemenea regula de restricţie a acelor principii, că nu pot [fi] referite la lucruri în sine înşile, nu se ţin de circumscripţia prezentă a cercetării. Tot aşa nici principiile matematice nu fac parte din acest sistem, pentru că sînt trase din intuiţie şi nu din noţiuni intelectuale curate, dar, fiind judeţe sintetice apriorice, totuşi posibilitatea lor trebuie să fie obiect al discuţiei şi-n acest loc, nu pentru a dovedi adevărul şi siguranţa lor apodictică, pentru că n-au trebuinţă de-o asemenea dovadă, ci pentru a face pricepută şi a deduce posibilitatea unor 153 v asemenea cunoştinţi apriorice evidente. 
Deci vom trebui să vorbim şi despre principiul judeţelor analitice, şi anume în antiteză de cele sintetice, cu cari proprie avem a face, pentru ca această contrapoziţie a teoriei celor din urmă să se libereze de neînţelegere şi să ni le puie înaintea ochilor cu toată firea lor proprie şi caracteristică. 

ÎNTÎIA TĂIERE A PRINCIPIILOR ÎNŢELEGEREI PURE
DESPRE PRINCIPIUL SUPREM AL TUTUROR JUDEŢELOR ANALITICE

Fie cuprinsul cunoştinţei noastre oricare ar fi şi raporte-se la obiect oricum s-ar raporta, totuşi condiţia generală, deşi numai negativă, a tuturor judecăţilor noastre este ca ele să nu se contrazică cu sine înşile; căci în caz contrar aceste judecăţi sînt nimica, chiar fără privire la obiect. Dar chiar daca în judecata noastră n-ar fi contrazicere, totuşi este cu putinţă ca ea să împreuneze astfel noţiunile cum n-o cere obiectul, sau să le împreuneze fără ca să avem raţiuni apriori sau aposteriori care să ne-ndreptăţească a face o asemenea judecată; şi de aceea o judecată poate fi falsă sau nefondată, (deşi) chiar daca îndealtfel ar fi liberă de orice contrazicere înlăuntrul ei. 
Principiul că nici unui lucru nu i se poate atribui un predicat care-i contrazice se numeşte principiul contradicţiunii şi este un criteriu general, deşi numai negativ, a oricărui adevăr; de aceea însă se şi ţine numai de logică, pentru că tratează cunoştinţele ca cunoştinţe în genere, abstracţie făcînd de la cuprinsul lor: el zice numai că contrazicerea le nimiceşte şi le ridică (aufheben). 
Dar putem întrebuinţa acest principiu şi în mod pozitiv, adică nu numai pentru a alunga neadevăr sau eroare (întru cît acestea se întemeiază pe contradicţie), ci totodată şi pentru a cunoaşte adevărul. Căci daca judecata e analitică, fie negativă fie afirmativă, atunci adevărul ei trebuie să se cunoască de-a pururea după principiul contradicţiunii. Căci contrariul () de la celea ce sînt cuprinse deja şi le cugetăm în noţiunea unui obiect se va nega de-a pururi în mod consecvent; 154v noţiunea însăşi se va afirma însă cu necesitate despre obiect, pentru că contrariul ei ar contrazice obiectului. 
De aceea trebuie să şi admitem că principiul contradicţiunii este principiul general şi cu totul suficient al cunoştinţei analitice, dar mai departe încă nu mai are valoare şi utilitate ca criteriu suficient al adevărului. Căci împrejurarea că nici o cunoştinţă nu-i poate contrazice fără a se nimici pe sine însăşi preface acest principiu

        {EminescuOpXIV 424}

într-o conditio sine qua non a adevărului cunoştinţei noastre, dar nu în raţiune determinativă a lui. Avînd deci a face numai cu partea sintetică a cunoştinţelor noastre, ne vom gîndi de-a pururi de-a nu lucra în contra acestui principiu neviolabil, dar nu vom putea aştepta de la dînsul niciodată o dezlegare în privirea adevărului acestui soi de cunoştinţe. 
Totuşi există o formulă a acestu-i principiu vestit, deşi gol de orice cuprins şi numai formal, o formulă care conţine o sinteză ce s-au amestecat în ea din lipsă de precauţie şi cu totul fără nevoie. Ea sună: "E cu neputinţă ca într-aceeaşi vreme ceva să fie şi să nu fie". Afară de împrejurarea că prin cuvîntul "cu neputinţă" se anină de prisos siguranţa apodictică, care trebuie să fie evidentă din principiu chiar, apoi principiul mai e afectat şi de condiţia timpului, încît zice oarecum: un lucru = A care este ceva == B nu poate fi în aceeaşi vreme non B, poate însă să fie amîndouă B şi non B dupăolaltă. De ex.: un om care-i tînăr nu poate fi totodată şi bătrîn, dar tot acelaşi poate fi într-o vreme tînăr, iar într-alta non tînăr, adică bătrîn. Dar, ca un principiu numai logic ce este, principiul contradicţiunii nu trebuie să-şi mărginească enunţurile sale numai asupra unor raporturi de timp; deci o asemenea formulă e contrarie intenţiei sale. Neînţelegerea vine 155v de acolo că dezlipim mai întîi un predicat al lucrului de noţiunea sa şi apoi unim acest predicat cu contrariul său, ceea ce însă nu constituie o contradicţie cu subiectul, ci numai cu predicatul lui, cu care fusese unit în mod sintetic, şi anume atuncea numai cînd predicatul întîi şi cel de-al doilea se pun în acelaşi timp. Daca zic "un om neînvăţat nu-i învăţat", atunci trebuie să adaog condiţia "în aceeaşi vreme", căci acela care-ntr-o vreme e neînvăţat poate prea bine să fie cu vremea foarte învăţat. De voi zice însă: "Nici un neînvăţat nu-i învăţat", atunci principiul e analitic, pentru că nota sau atribuţia neînvăţăturii face parte constitutivă din noţiunea subiectului şi atunci teza negativă rezultă nemijlocit din principiul contradicţiunii, fără ca să trebuiască adăogită condiţia "în aceeaşi vreme". Deci aceasta e cauza pentru care am schimbat mai sus astfel formula principiului încît se exprimă prin ea în mod lămurit natura unui principiu analitic. 

A DOUA TĂIERE A SISTEMULUI PRINCIPIILOR INTELIGENŢEI PURE
DESPRE PRINCIPIUL SUPREM AL TUTUROR JUDECĂŢlLOR SINTETICE

Explicarea cum de sînt posibile judecăţi sintetice este o temă care n-are a face nimica cu logica generală, care nici numele logicii nu trebuie să-l cunoască. Dar într-o logică transcendentală acea esplicare este lucrul de căpetenie, ba chiar unica temă cînd e vorba despre posibilitatea judecăţilor sintetice apriori şi despre condiţiile şi sfera valabilităţii lor. Căci după dezlegarea acelei teme logica transcendentală poate satisface pe deplin scopul ei de-a hotărnici adică sfera şi mărginile inteligenţei pure. 
În judecata analitică eu rămîn pe lîngă noţiunea ce ni se dă pentru a predica ceva despre ea. Dacă judecata analitică este să fie afirmativă, atuncea eu îi atribuiesc noţiunii ceea ce se cuprinde deja într-însa; dacă e să fie negativă, atuncea exclud de la noţiune contrariul ei. În judecăţile sintetice însă eu trec dincolo de noţiunea 157 r dată, pentru a considera raportul dintre ea şi un altceva cu totul altul decît ceea ce gîndesc prin noţiunea dată; deci acest raport din judecăţile sintetice nu este nici acela al identităţii, nici acela al contradicţiunii, iar de la judecată însăşi nu poţi vedea nici dacă-i adevărată, nici dacă-i greşită. 
Aşadar să admitem cum că trebuie să ieşi în afară de-o noţiune dată pentru a o compara cu altă sinteză, totuşi mai trebuie un al treilea ce, în care să se nască abia sinteza a două noţiuni. Dar acest al treilea, ca mediu al judecăţilor sintetice, [ce este? ] Este numai complexul (Inbegriff) în care sînt toate reprezentările noastre şi anume simţul intern (der innere Sinn) şi forma lui cea apriori - timpul. Sinteza

        {EminescuOpXIV 425}

reprezentărilor se-ntemeiază pe puterea imaginaţiei, unitatea sintetică a lor însă (care-i necesară la judecată) se-ntemeiază pe unitatea apercepţiei. Aicea deci trebuie să căutăm posibilitatea judecăţilor sintetice şi, fiindcă tustrele conţin izvoarele reprezentărilor apriori, vom trebui să căutăm tot aici şi posibilitatea judecăţilor sintetice pure, ba din aceste motive ele vor fi chiar necesare, daca e vorba ca să se poată naşte despre obiecte o cunoştinţă care să se-ntemeieze numai şi numai pe sinteza reprezentărilor. 
Dacă e vorba ca o cunoştinţă să aibă realitate obiectivă, adică să se refere la un obiect şi să aibă într-însul însemnătate şi înţeles, atunci obiectul trebuie să poată fi dat într-un mod oarecare. Fără aceasta noţiunile sînt goale şi, deşi am gîndit ceva prin ele, totuşi în realitate n-am cunoscut nimic prin această gîndire, ci ne-am jucat numai cu reprezentări. A da un obiect însă - nu iarăşi mediat, ci imediat în intuiţiune - nu-nseamnă nimic alta decît a referi reprezentarea lui la o experienţă (fie reală, fie posibilă numai). Chiar spaţiul şi timpul, pre cît sînt ele de noţiuni curate de orice element empiric şi pre cîtu-i de sigur că le putem închipui în suflet cu totul apriori, ar rămînea totuşi fără valabilitate obiectivă, fără înţeles şi fără însămnătatea dacă nu s-ar demonstra întrebuinţarea lor necesară asupra obiectelor experienţei, ba reprezentarea lor e curat numai o schemă care se raportă totdeauna la puterea reproductivă a imaginaţiei, care această recheamă obiectele experienţei, fără cari timp şi spaţiu n-ar avea nici o însemnătate; şi astfel stă lucrul cu toate noţiunile fără deosebire. 
Posibilitatea experienţei este dar aceea care dă realitate obiectiva tuturor cunoştinţelor noastre apriori. Dar acuma esperienţa se bazează pe unitatea sintetică a fenomenelor (Erscheinungen) peste tot, adică pe sinteza după noţiuni despre obiectul fenomenelor în genere, fără de care ea n-ar fi cu cunoştinţă, ci o rapsodie de afecţii ale simţurilor (), cari nu s-ar potrivi într-un context după regulele unei conştiinţi peste tot încheiate () şi posibile, deci nu s-ar potrivi în unitatea transcendentală şi necesară a apercepţiei. Aşadar experienţa are drept temelie apriori nişte principii ale formei ei, adică reguli generale de unitate întru sinteza fenomenelor, a căror realitate obiectivă se poate dovedi orşicînd nu numai în experienţă, ci chiar în posibilitatea experienţei. Afară de această raportare însă, teze sintetice apriori sînt cu totul cu neputinţă, pentru că n-au un tertium, adică n-au nici un obiect asupra căruia unitatea sintetică a noţiunilor lor să se poată demonstra. 
Putem cunoaşte într-adevăr apriori multe lucruri în judecăţi sintetice despre spaţiu în genere sau despre figurele pe cari puterea pro luctivă a imaginaţiei le descrie în spaţiu, şi anume în aşa mod că pentru această lucrare n-avem nevoie de nici o experienţă; dar cu toate acestea o asemenea cunoştinţă n-ar fi nimic, ci numai ocuparea cu o fantasmagorie goală daca spaţiul n-ar trebui privit ca o condiţie a fenomenelor cari constituiesc materia experienţei exterioare. Drept aceea acele judecăţi sintetice curate se raportă, deşi numai mediat, la o experienţă posibilă sau, mai bine zicînd, la însăşi posibilitatea experienţei, întemeindu-şi pre aceasta valabilitatea obiectivă a sintezei lor. 
Deci, fiindcă esperienţa ca sinteză empirică este, întru cît priveşte posibilitatea ei, singurul soi de cunoştinţă care înzestrează cu realitate toate celelalte sinteze, de aceea cunoştinţa apriori e numai întru atîta adevărată (consună adică cu obiectul) întru cît nu conţine nimic mai mult decît cele cîte sînt neapărat trebuitoare pentru unitatea sintetică a experienţei. 
Cel mai nalt principiu al tuturor judecăţilor sintetice este aşadar următorul: fiecare obiect e supus condiţiilor neapărate ale unităţii sintetice din diversitatea intuiţiunii într-o experienţă posibilă. 
În modul acesta judecăţi sintetice apriori sînt cu putinţă dacă luăm condiţiile formale ale intuiţiunii apriori, sinteza puterii imaginaţiei şi unitatea ei necesară

        {EminescuOpXIV 426}

într-o apercepţie transcendentală, apoi le raportăm asupra cunoştinţei posibile experimentale în genere şi în urma-urmelor zicem: condiţiile posibilităţii experienţei în genere sînt în aceeaşi vreme condiţii ale posibilităţei obiectelor experienţei, deci ele au valoare obiectivă într-o judecată sintetică apriori. 

A TREIA DIVIZIE A PRINCIPIILOR INTELIGENŢEI PURE
REPREZENTARE SISTEMATICĂ A TUTUROR PRINCIPIILOR SINTETICE ALE EI

Numai inteligenţei pure trebuie să i se atribuie, dacă se găsesc undeva, principie (Grundsatze), căci ea este nu numai facultatea regulelor în privirea celora ce se-ntîmplă, ci este izvorul însuşi al principiilor după care stau neapărat sub reguli toate cele (cîte putem întîlni ca obiecte), căci fără asemenea reguli nu le-am putea atribui niciodată fenomenelor cunoştinţa unor obiecte ce le corespund. Chiar legile naturii, considerate ca principii a întrebuinţării empirice a inteligenţei, poartă în sine espresia necesităţii, deci cel puţin presupunerea unei determinări prin rezoane cari să fie valabile apriori şi înainte de orice experienţă. Dar toate legile naturii fără deosebire stau sub principiile mai înalte ale inteligenţei, aplicîndu-le numai pre acestea asupra unor cazuri deosebite ale fenomenelor. Acestea numai dau noţiunea care conţine condiţia sau, cum am zice, exponentul la o regulă în genere; esperienţa însă dă cazul care stă sub această regulă. 
 Nu prea e pericol ca principii empirice numai să fie privite drept principii ale inteligenţei pure nici viceversa, căci necesitatea după noţiuni care le distinge pe cele din urmă si a cărei lipsă se poate constata la orice axiom empiric, oricît de generală ar fi valabilitatea lui, ne va păzi uşor de-o asemenea confundare. Există deci principii pure apriori pe cari totuşi nu le-aş atribui ca proprii inteligenţei pure, pentru că sînt trase nu din noţiuni curate, ci din intuiţiuni curate (deşi prin mijlocirea inteligenţei); 
inteligenţa însă este facultatea noţiunilor. Matematica are asemenea principii, însă aplicarea lor asupra experienţei, aşadar valabilitatea lor obiectivă, ba putinţa chiar a cunoştinţelor lor sintetice apriori (deducţia lor) se-ntemeiază totuşi pe inteligenţa pură. 
Deci nu voi număra între principiile mele pe cele ale matematicii, dar voi număra într-adevăr pe acelea pe care se-ntemeiază posibilitatea şi valabilitatea obiectivă a principiilor matematice şi cari [aşadar] sînt de privit ca principiile acestor principii, şi cari pornesc de la noţiuni la intuiţiune nu de la intuiţiune la noţiuni. 
Aplicînd noţiuni pure ale inteligenţei asupra unei experienţe posibile, întrebuinţarea sintezei lor e sau matematică sau dinamică; căci această sinteză priveşte parte sau intuiţiunea numai, sau existenţa unui fenomen în genere. Condiţiile apriori ale intuiţiunii sînt însă cu totul necesare cu privire la o experienţă posibilă, iar condiţiile esistenţei obiectelor unei intuiţiuni empirice posibile sînt numai întîmplătoare. Principiile întrebuinţării matematice vor fi necondiţionat necesare, adică apodictice; nu tot astfel vor fi şi principiile întrebuinţării dinamice. Şi de vor avea caracterul necesităţii apriori, dar numai sub condiţia cugetării empirice într-o experienţă, deci numai mijlocit şi indirect, deci nu vor conţinea acea evidenţă nemijlocită care e proprie celor dentăi (deşi această împrejurare nu le scade nimic din siguranţa lor privitoare la experienţă). Dar acestea se vor judeca mai bine la sfîrşitul acestui sistem al principiilor. 
Tabla categoriilor ne dă o povăţuire cu totul firească spre construirea tablei principiilor, pentru că aceste principii nu sînt nimic alt decît reguli pentru întrebuinţarea obiectivă a categoriilor. Toate principiile inteligenţei pure sînt deci: 

1. 
Axiome ale intuiţiunii
2. 
Anticipări ale apercepţiei
3. 
Analogii ale experienţei
4. 
Postulate ale cugetării empirice în genere. 

        {EminescuOpXIV 427}

Aceste numiri le-am ales cu precauţiune, pentru a nu lăsa nebăgate-n samă deosebirile în privirea evidenţei şi exerciţiului acestor principii. Se va vedea în curînd că, întru cît priveşte evidenţa şi determinarea apriori a fenomenelor după categoriile mărimii şi calităţii (dacă considerăm numai forma acestora), principiile lor se deosebesc mult de cele de-a doua, căci cele dentăi sînt capabile de o siguranţa intuitivă, acestea numai de o siguranţă discursivă, deşi nu mai puţin deplină. Voi numi pe cele dentăi matematice, pe cele de-a doua dinamice. Veţi observa că nu am în vedere nici principiile matematicei în cazul întîi, nici ale dinamicei (fizice) într-al doilea, ci am în vedere numai principiile inteligenţei pure (fără privire la reprezentările date în ea) prin care cele matematice şi dinamice devin cu toate posibile. Le-am poreclit aşa mai mult din cauza întrebuinţărei decît a cuprinsului lor, şi trec la cercetarea lor în aceeaşi orînduială în care le-am însemnat pe tablă. 

Axiome ale intuiţiunii

Principiu al inteligenţei pure: Toate fenomenele sînt, în privirea intuiţiunii lor, mărimi estensive. 

[Dovadă: ] 

Mărime estensivă o numesc eu pe aceea unde reprezentarea părţilor face cu putinţă reprezentarea întregului (deci o şi precedează în mod necesar). Nu-mi pot închipui nici o linie, cît de mică, fără ca s-o trag în gînd, adică fără ca să produc dintr-un punct parte cu parte din ea şi a însemna abia prin acest act intuiţiunea. Tot astfel e şi cu fiece timp, fie cît de mic. Îmi închipuiesc prin el propăşirea succesivă de la un moment la altul, prin care, [din] toate părţile timpului şi prin adăogire succesivă, se produce abia o mărime hotărîtă de timp. Fiindcă intuiţiunea goală a tuturor fenomenelor e sau spaţiul sau timpul, de aceea fiecare fenomen ca intuiţiune este o mărime estensivă, putînd a fi cunoscută în aprehensiune numai prin o sinteză succesivă (parte cu parte). Toate fenomenele se intuiesc ca agregate (mulţime de părţi date mai dinainte), ceea ce nu se-ntîmplă la orice soi de mărimi, decît numai la acelea cari ni se reprezintă şi ni se aprehendează în mod extensiv. 
Pre această sinteză succesivă a imaginaţiei roditoare în producerea figurelor se-ntemeiază matematica spaţiului (geometria) cu axiomele ei, cari exprimă condiţiile intuiţiei sensibile apriori, sub cari condiţii se poate construi schema unei noţiuni pure a intuiţiunei exterioare. De ex.: "Între două puncte nu-i cu putinţă" [... ]

Prima lectură

[METODOLOGIA TRANSCENDENTALĂ]

[ DISCIPLINA RAŢIUNII PURE ÎN FOLOSIRE DOGMATICĂ ]

[... ] A cumpăni tot ce este (obiect în spaţiu sau în timp) dacă şi-ntru cît e un cuant sau nu, dacă-n el trebuie să ne-nchipuim fiinţă sau lipsă de fiinţă, întru cît acest ce (care împle timp sau spaţiu) este un substrat primordial sau numai determinarea unui asemenea, dacă are vreun raport al esistenţei sale şi la altceva ca cauză sau efect şi-n fine dacă stă izolat sau într-o atîrnare de (reciprocitate) influinţă reciprocă cu altele în privirea existentei sale, a cumpăni posibilitatea existenţei

        {EminescuOpXIV 428}

        {EminescuOpXIV 429}

sale, realitatea sau necesitatea acesteia ori contrariile acestora, toate acestea aparţin cunoştinţei raţionale din noţiuni şi se numesc filozofice. Dar a determina apriori o intuiţiune în spaţiu (figura), a împărţi timpul (durata), sau a cunoaşte generalul sintezei unui ş-aceluiaşi lucru, şi prin urmare mărimea în genere a unei asemenea intuiţiuni, este o ocupaţie a raţiunei prin construcţii de noţiuni şi se numeşte matematică. [... ]

DESPRE NEPUTINŢA UNEI MULŢĂMIRI SCHEPTlCE A RAŢIUNEI PURE, 
DEZBINATE CU SINE ÎNSĂŞI 

(Conştiinţa) Priceperea neştiinţei mele (dacă aceasta din urmă nu e totodată recunoscută ca necesară), în loc de-a pune capăt cercetărilor mele va fi din contra şi mai mult cauza pentru excitarea lor. Toată neştiinţa este sau a lucrurilor sau a determinărei marginelor cunoştinţei. Neştiinţa, întîmplătoare fiind, trebuie să mă împingă să cercetez în cazul întîi lucrurile (obiectele) în mod dogmatic, în al doilea marginele pînă unde se poate întinde cunoştinţa mea în mod critic. Dar cazul ca neştiinţa mea să fie de-a dreptul necesară şi să mă dispenseze de orice cercetare nu se poate stabili prin observaţie în mod empiric, ci numai în mod critic, prin sondarea izvoarelor cunoştinţei noastre. Astfel determinarea hotarelor raţiunei noastre se poate face numai pe temeiuri apriorice; restrîngerea (limitarea) ei însă, care e o cunoştinţă, deşi nehotărîtă, despre neştiinţa ce niciodată nu se va putea ridica cu desăvîrşire, poate să fie recunoscută şi a posteriori, prin priceperea celor ce ne-a rămas să ştim pe lîngă toată ştiinţa ce o avem. Prima cunoştinţă a neştiinţei noastre, posibilă numai prin o critică a raţiunei însăşi, este aşadar o ştiinţă, cea de a doua nu e nimic decît o remarcare despre care nu se poate spune pînă unde ajunge concluzia trasă din ea. 

 apercepţie, percepţie, observaţie remarcare

 Dacă (conform părerei simţurilor) îmi închipuiesc faţa pămîntului a fi în felul unui talger nu voi şti pînă [unde] ea se întinde. Dar esperienţa mă va învăţa că orişiunde m-oi fi dus voi găsi încă un spaţiu în care să mă pot mişca mai departe; cunosc aşadar bazele cunoştinţei mele întotdeauna reale despre pămînt, nu însă hotarele unei descrieri posibile a pămîntului. Dacă însă am ajuns să ştiu că pămîntul e un glob şi faţa lui sferică, atunci dintr-o mică parte a acesteia, de pildă din mărimea unui grad, voi putea să ştiu hotărît şi după principie apriori diametrul şi prin acesta mărginirea reală a pămîntului, adică a suprafeţei sale; şi, deşi în privirea celora ce acest plan conţine voi putea neştiutor să fiu, totuşi n-o voi fi în privirea cuprinsului ce-l conţine, a mărimei şi marginelor lui. 
Universalitatea tuturor obiectelor celor pentru cunoştinţa noastră posibile ni pare un plan şes care are orizontul său aparent, adică ceea [ce] cuprinde întreagă întinderea sa şi a fost numit de noi noţiunea raţională a totalităţii necondiţionate. De-a ajunge acest orizont pe cale empirică e cu neputinţă şi toate încercările de a-l determina apriori după un princip cert a fost în zădar. Cu toate acestea toate întrebările raţiunei noastre pure ţintează spre celea ce se află dindărătul acelui orizont sau (în orice caz), de nu, înăuntrul liniei sale hotarnice. 
Celebrul David Hume a fost şi el unul din geografii raţiunei omeneşti care au crezut a fi rezolvat de-ajuns şi dintr-o dată acele întrebări prin aceea că le-au proscris dincolo de numitul orizont, deşi nu-l putuse determina pre acesta. El s-a oprit cu deosebire asupra principiului cauzalităţii, despre care observă cu drept cuvînt că nu-şi bazează adevărul (ba nici chiar valabilitatea în genere a

        {EminescuOpXIV 430}

noţiunei unei cauze active, ) pe nici o vedere, adică nici o cunoştinţă apriori, şi că aşadar toată autoritatea lui nu se-ntemeiază cîtuşi de puţin pe necesitatea unei asemenea legi, ci numai pe o utilitate generală născută în cursul experienţei şi răsărită dintr-o necesitate numai subiectivă pe care el o numeşte obicinuinţă. Din neputinţa raţiunei noastre de a trece în întrebuinţarea acestui princip peste orice experienţă el conchide nimicnicia tuturor alegaţiilor raţiunei de a trece peste cele empirice. 
 O procedură de acest soi, de a supune adică factele raţiunei unui examen şi a le critica după cum se găsesc a fi, s-ar putea numi cenzura raţiunei. E ne-ndoit că această cenzură nu va lipsi de a conduce la îndoieli contra a orice întrebuinţare transcendentală a principielor. Dar acesta-i numai pasul al doilea, care-i departe de-a mîntui lucrarea. Cel dentăi pas în ale raţiunei, care (deosebeşte) ilustrează vîrsta ei copilărească, este dogmatic. Acum numitul al doilea pas este sceptic şi dovedeşte precauţia raţiunei prin experienţe (cuminţite) păţite. Dar mai trebuie un al treilea pas, care-i se vine să-l facă puterei de judecată coapte şi bărbăteşti, care aceasta are de temei maxime solide şi probate prin generalitatea lor; ea supune anume evaluării nu factele raţiunei, ci pe raţiunea însăşi întru cît priveşte putinţa şi aptitudinea ei la cunoştinţe curate şi apriorice; ceea ce nu mai e cenzura, ci critica raţiunei, prin care se stabilesc nu numai îngrădiri, ci hotarăle proprii ale ei, şi nu numai neştiinţa în cutare sau cutare parte, ci în privirea tuturor întrebărilor posibile de un anume soi, şi toate acestea critica nu le presupune, ci le conclude din principii. Astfel scepticismul e numai un popas pentru raţiunea omenească, unde ea se reculege din (drumul) îmbletul ei dogmatic şi-şi poate face planul încunjurului în care se pomeneşte, spre a putea pe viitor să-şi aleagă drumul cu mai multă siguranţă, dar nu este o locuinţă în care s-ar putea aşeza pentru totdeauna; căci această locuinţă nu se află decît în deplina certitudine fie a cunoştinţei obiectelor înşile, fie a hotarelor înăuntrul cărora orice cunoştinţă a noastră despre obiecte este închisă. 
Raţiunea noastră nu este dai un şes nedeterminabil de întins, a cărui îngrădiri să le poţi şti numai aşa, în genere, că sînt, ci trebuie s-o asemuim cu o sferă al cărei diametru se poate afla din îndoirea arcului pe suprafaţă-i (natura tezelor sintetice apriori) şi dintr-asta se poate da sama sigură asupra cuprinsului şi hotărnicei sale. Afară de această sferă (tărîmul experienţei) nimic nu poate fi pentru ea obiect, ba chiar întrebările asupra unor asemenea pretinse obiecte ating numai principie subiective despre (determinarea) regularea prese tot a raporturilor cari pot proveni înăuntrul acestei [sfere] între noţiunile raţiunei. 
 Suntem într-adevăr în posesia unor cunoştinţe sintetice apriori, ceea ce se vede din principiele minţii (Verstandesgrundsatze) cari anticipează esperienţa. Dacă cineva nu-şi poate explica cum de-s posibile, poate să se şi-ndoiască la-nceput dacă într-adevăr sînt în noi apriori; dară nu poate susţine nici că ele sînt cu neputinţă prin puterile proprii a minţii, nici că toţi paşii pe care raţiunea-i face după această călăuză sînt nuli. Numai atîta ar putea spune: de-am cunoaşte originea şi legitimitatea lor, am putea determina cuprinsul şi hotarele raţiunei noastre; înainte însă de a se fi întîmplat aceasta afirmările acestei din urmă sînt hazardate orbeşte. 
 
 asigura, afirma, susţinea; 

 Şi pretenţiune astfel ar şi fi întemeiată o îndoială prese tot faţă cu orice filozofie dogmatică, care merge de sine în drumul ei, fără ca mai întîi să fi încercat o critică a raţiunei; însă pentru aceasta totuşi nu i se poate deroga raţiunei mersul ei, dacă acest mers ar fi pregătit şi asigurat prin o întemeiere mai bună. Căci toate noţiunile, ba întrebările toate pe care raţiunea

        {EminescuOpXIV 431}

ni le impune nu sînt date prin experienţă, ci iarăşi numai în raţiune şi trebuie să se poată rezolvi şi pricepe după valabilitatea sau nulitatea lor. Şi nici suntem îndreptăţiţi de a respinge, sub pretextul neputinţei noastre, aceste întrebări, ca şi cînd soluţionarea lor ar sta într-adevăr în natura lucrurilor, nici putem a ne dizbăra de-a cerceta mai departe, fiindcă în sînul ei raţiunea a produs aceste idei, despre a căror valabilitate sau părere dialectică e ţinută să-şi deie samă. 
Dacă-i la adică, atunci toată polemizarea sceptică e îndreptată numai împrotiva dogmaticului care, fără ne-ncredere în principiele sale primordiale obiective, îşi urmează mersul cu gravitate, şi aceasta numai spre a-l scoate din concept şi a-l aduce la cunoştinţa de sine. Ca atare însă ea nu decide nimic nici în privinţa celor ce ştim, nici în a celora ce nu putem şti. Toate încercările dogmatice greşite ale raţiunei sînt facte cari e oricînd bine a le supune cenzurei. Asta însă nu poate decide asupra aşteptărilor raţiunei de a spera un succes mai bun al ostenirilor ei viitoare şi de a-şi face asemenea pretenţii; cenzura numai nu poate aduce la un capăt litigiul asupra îndreptăţirilor raţiunei omeneşti. 
Fiindcă Hume e poate cel mai spiritual dintre sceptici şi fără îndoială cel mai însemnat în privirea influinţei pe care procedura sceptică poate s-o aibă asupra trezirei unei examinări temeinice a raţiunei, se plăteşte într-adevăr osteneala de a reproduce, întru cît se potriveşte cu intenţia mea, mersul concluziilor şi rătăcirilor unui om atît de priceput (isteţ) şi preţuit, cari totuşi pe urma adevărului ş-au luat începutul. 
Hume poate-o avea în gînd, deşi n-a dezvoltat-o niciodată pe deplin, cum că în judeţuri anumite noi trecem peste noţiunea obiectului. Acest soi de judeţe le-am numit eu sintetice. Că prin experienţă pot trece peste cutare noţiune pe care am fost avut-o pîn-acuma, aceasta nu-i supus nici unui scrupul. 

 doute, scrupul, suspect

Esperienţa însăşi este o astfel de sinteză a percepţiunilor care-mi înmulţeşte noţiunea mea pe care am fost avut-o prin o percepţiune cu altele, ce se adaogă din nou. Ci noi credem a putea trece apriori peste noţiunile noastre şi a ni lărgi cunoştinţa. Aceasta o încercăm noi sau prin mintea pură (Verstand) în privirea acelora ce pot fi cel puţin obiecte ale experienţei, sau chiar şi prin raţiune pură, în privirea acelor însuşiri ale obiectelor, sau chiar în privirea esistenţei unui aşa fel de obiecte cari nici pot proveni vreodată în experienţă. Scepticul nostru n-a distins aceste două speţii de judeţii, cum s-ar fi căzut s-o facă, şi au taxat de-a dreptul de imposibilă această înmulţire a noţiunilor din ele înşile şi această naştere din sine, cum am zice, a minţii (dimpreună cu raţiunea), fără ca să fi fost îngrecată prin experienţă, prin urmare a taxat de închipuite toate principiele pretinse apriori ale lor şi au găsit că ele nu sînt decît un obicei născut din experienţă şi din legile ei şi că ar fi nişte reguli numai empirice, prin urmare întîmplătoare, cărora li arogăm pe nedrept pretinsa lor necesitate şi generalitate. În susţinerea acestei teze stranie el se referea la principiul (Grundsatz) generalminte recunoscut al raportului între cauză şi efect. Fiindcă nici o putere a minţii nu ne poate duce de la noţiunea unui obiect la existenţa unui altceva, care prin aceasta să fie dat în genere şi cu necesitate, au crezut a putea conchide că fără experienţă nu avem nimic ce ne-ar putea înmulţi noţiunea noastră şi ne-ar putea îndreptăţi la un asemenea judeţ apriori şi lărgit prin sine însuşi. Cum că lumina soarelui care cade asupra cerei o topeşte totodată, pe cînd aceeaşi lumină învîrtoşază lutul, acestea nu ni le poate ghici nici o minte numai din noţiunile ce le-am fost avut despre acele lucruri, şi mai puţin le poate conclude după

        {EminescuOpXIV 432}

        {EminescuOpXIV 433}

legi; numai experienţa ne poate învăţa o asemenea lege. Acestora împrotivă, noi am văzut în logica transcendentală că, deşi nemijlocit nu putem trece niciodată asupra cuprinsului unei noţiuni cari ni e dată, totuşi putem cunoaşte legea combinărei cu alte lucruri cu desăvîrşire apriori, e drept că numai referindu-mă la un al treilea, adică la experienţa posibilă, dară totuşi apriori. Daca dar o ceară ce fusese vîrtoasă se topeşte, pot şti apriori că trebuie să se [fi] petrecut ceva (d. e. lumină de soare) în urmă căruia topirea a urmat după o lege constantă, deşi fără experienţă n-aş putea cunoaşte apriori determinat nici din efect cauza nici din cauză efectul. El a conchis aşadar fals de la accidentalitatea determinărilor noastre după lege la accidentalitatea legei însăşi, şi răspîndirea peste noţiunea unui lucru asupra unei experienţe posibile (care se-ntîmplă totdeauna apriori şi constituie realitatea obiectivă [a] unui asemenea) au confundat-o cu sinteza obiectelor experienţei reale, care fireşte că-i totdeauna empirică; prin asta a făcut dintr-un principiu al afinităţii, care rezidă în minte şi predică combinarea necesară, o regulă a asociaţiunei care se află numai în puterea de imaginaţie imitatorie şi care nu poate reprezenta decît combinări întîmplătoare şi nicidecum obiective. 

 foarte bună reprezentare a cauzalităţii lui Hume în antiteză cu idealismu1 lui 

Rătăcirile sceptice ale acestui bărbat altfel foarte pătrunzător s-au născut dintr-o lipsă care-i era comună cu dogmaticii, şi anume că n-au avut o privire sistematică asupra tuturor speţielor de sinteză apriori a minţii. Căci atunci, făr-a mai pomeni de altele, ar fi aflat şi constatat ca atare principiul persistenţei (... ), care, ca şi acela al cauzalităţii, anticipează esperienţa. Prin asta ar fi putut să li însemne hotară determinate minţei ce apriori se lărgeşte prin sine şi raţiunei. Dar astfel, îngrădind numai mintea făr-a o hotărî, el naşte numai o (neîncredere) defienţă generală, însă nu o cunoştinţă sigură a inevitabilei noastre neştiinţe, fiindcă supune cenzurei numai cîteva principie ale minţii şi nu pune în cumpănă de probă a criticii această minte însăşi în privirea întregei ei capacităţi (facultăţi, averi) şi, derogîndu-i minţii ceea ce ea într-adevăr nu poate împlini, el merge mai departe şi-i contestă orice facultate de-a se lărgi în mod aprioric, deşi el n-a supus unei apreţuiri această capacitate; astfel i se întîmplă şi lui ceva ce-i loveşte întotdeauna scepticismul, că adică el însuşi este dubitat, fiindcă reflectările lui se-ntemeiază numai pe facte cari sînt întîmplătoare, însă nu pe principie cari ar putea efectua o abdicare necesitată la dreptul aserţiunilor dogmatice. 
Fiind însă că el nu distinge între pretenţiile fundate ale minţii şi arogările dialectice ale raţiunei, contra cărora este [sînt] principalminte îndreptat[e] atacurile [sale], de aceea raţiunea, al cărei avînt propriu nu se simte perturbat defel, ci numai împiedicat, nu-şi simte închis spaţiul pentru o mai departe lăţire şi nici poate fi readusă cu totul de la încercările ei, deşi a fost ciupită ici şi colo. Căci contra atacurilor cineva se-narmează spre apărare şi-şi pune şi mai mult capul de-a reuşi cu pretenţiile sale. Un compt general însă a averei sale întregi şi convingerea rezultată din el a siguranţei unei mici proprietăţi, pe lîngă deşertăciunea unor pretenţii mai mari, ridică orice ceartă şi înduplecă la mulţămirea păciuită cu o proprietate hotărîtă, dar necontestabilă. 
Îndreptate contra dogmaticului necritic, care n-a măsurat sfera minţii sale, prin urmare nu a determinat după principie hotarăle cunoştinţei sale, care aşadar nu ştie dinainte cît şi ce poate, ci cugeta a o ştirici prin încercările lui, contra unui asemenea atacurile sceptice sînt nu numai periculoase, ci chiar destructorii. Căci dacă e prins asupra unei singure aserţiuni pe care n-o poate justifica, a cărei părere însă nici n-o poate dezvolta din principie, prepusul cade asupra tuturor, oricît de persuasive ar fi. 

        {EminescuOpXIV 434}

 Astfel scepticul, acest dresator al rezonorului (raisonneur) dogmatic, ni conduce la o critică sănătoasă a minţii şi a însăşi raţiunei. Ajuns acolo, el nu mai are să se teamă de nici un atac, căci, distingînd proprietatea sa de ceea ce [stă] cu totul afară de hotarăle ei şi asupra cărora nu face pretenţii, nici poate fi încurcat în certe pentru aceasta. În sfîrşit procedura sceptică adevărat că nu este mulţămitoare pentru întrebările raţiunei, dar e totuşi o (preexercitare ) un exerciţiu pregătitor, pentru a deştepta precauţiunea ei şi a arăta mijloacele temeinice care o pot asigura în proprietăţile ei legitime. 

ARHITECTONICA RAŢIUNEI PURE 

Pricep sub arhitectonică arta sistemelor. Fiindcă unitatea sistematică este aceea ce din cunoştinţă comună face ştiinţă, adică face numai dintr-un agregat al lor un sistem, de aceea arhitectonica este învăţătura ştiinţificului în cunoştinţa noastră şi se cuvine a sta neapărat în metodologie. 
Sub domnia raţiunei nici e permis ca cunoştinţele noastre să constituie o rapsodie, ci un sistem, numai în care ele pot sprijini şi promova scopurile esenţiale ale ei. Pricep însă sub un sistem unitatea cunoştinţelor diverse sub o idee. Această idee este noţiunea raţională despre forma unui întreg întru cît prin aceasta se determină apriori atît cuprinsul celor diverse cît şi locul pe care părţile-l ocupă întreolaltă. Noţiunea raţională ştiinţifică conţine aşadar scopul şi forma întregului carele e congruent cu ea. Unitatea scopului la care se referă toate părţile, şi prin ideea scopului şi întreolaltă, face ca o parte oarecare să poată şi lipsi de cunoşti numai pe celelalte şi că nu poate avea loc o adăugire întîmplătoare sau mărime nehotărîtă a complectării care n-ar avea marginele ei hotărîte apriori. Întregul este aşadar comembrat (articulatio), iară nu conglomerat ori grămădit (coacervatio); poate aşadar creşte numai pre dinlăuntru (per intussusceptionem - întrususcepţie) nu prin adăogire pre din afară (per appositionem - apoziţie) asemenea unui corp animalic, a cărui creştere nu adaugă un mădulari, ci, fără schimbarea proporţiei, face pe fiecare mai tare şi mai apt. 
Pentru executarea ideei îi trebuieşte o schemă, adică o esenţială diversitate şi ordine a părţilor, determinată apriori din principiul scopului. Schema care n-ar fi (schiţată) plănuită după o idee, adică după scopul principal al raţiunei, ci empirice după consideraţii cari se prezintă întîmplător (şi a căror mulţime n-o poţi şti niciodată dinainte), ni dă numai o unitate tehnică; însă cele ce răsar numai în urma unei idei (la care raţiunea au impus apriori scopul, iar nu l-a acceptat empiric) întemeiază unitate arhitectonică. Şi aceea ce numim noi ştiinţă nu poate răsări în mod tecnic din asemănarea celor diverse sau din cauza întrebuinţărei in concreto a cunoştinţelor pentru diferite scopuri exterioare după plac, ci în mod arhitectonic, din consideraţia înrudirei cunoştinţelor şi a deducţiunei lor de la un singur, suprem scop intern, care face întregul cu putinţă de abia, căci schema ştiinţei trebuie să conţie apriori, adică conform ideei, (planul) schiţa (monograma) şi împărţeala întregului în membrele sale şi trebuie înainte de toate s-o poată distinge aceasta în mod sigur şi după principie. 
 Nimeni nu încearcă a stabili şi a duce la un capăt o ştiinţă fără ca să aibă de temei o idee. Dar în cursul elaborări acesteia schema, ba definiţiunea chiar care-o dedese deja de la-nceput despre ştiinţa sa corespunde arareori ideei sale, căci

        {EminescuOpXIV 435}

aceasta zace ca un sîmbure în raţiune, ale căruia părţi toate şed ascunse încă prea înfăşurate şi abia prin o observare microscopică de recunoscut. Din cauza asta ştiinţele trebuie cineva să le explice şi să le determine nu după descrierea pe care o dă urzitorul lor, căci ele sînt totdeauna izvodite din punctul de vedere al unui interes general oarecare, ci din idee, pe care, din unitatea naturală a părţilor pe care el le-a adunat, o poţi afla întemeiată în raţiune însăşi. Căci atuncea vei găsi că atît fundatorul, ba adesea urmaşii săi cei mai tîrzii au rătăcit împrejurul unei idei pe carea singuri nu şi-o puteau face clară, din care cauză nici putură determina cuprinsul specific, articulaţiunea (unitatea sistemică) şi marginele ştiinţei lor. 
Rău este că după ce mai întîi am adunat ca material de construcţie rapsodistic cunoştinţele respective, ba chiar după ce multă vreme le-am construit tecnic, abia să fim puşi în starea de-a întrevedea ideea în lumină mai clară, şi a proiecta un întreg în mod arhitectonic după scopurile raţiunei. Sistemele par a se fi format ca viermii prin , din confluenţa numai a noţiunilor strînse, în început ciuntite şi abia cu vremea complecte, deşi ele toate aveau schema lor ca un sîmbur în dezvoltătoarea raţiunei, aşa încît nu numai fiecare [sistemă] e articulată după ideea ei, ci mai sînt încă şi toate unite într-un sistem al cunoştinţei umane, ca membre ale unui întreg, şi permit o arhitectonică a toată ştiinţa umană, ceea ce în ziua de azi în care s-a adunat deja atîta material sau poate luat din ruinele surpatelor zidiri mai vechi, nici greu n-ar fi măcar. 

[... ]

Noi în acest loc ne mulţămim cu împlinirea trebei noastre, care este salt a schiţa arhitectonica a toată cunoştinţa din raţiune pură şi începem de la punctul unde rădăcina comună a puterei noastre de cunoştinţă se împarte şi face două trunchiuri, din cari unul e raţiunea. Pricep aici sub raţiune întreaga facultate superioară a cunoştinţei şi contrapun cele raţionale celor empirice. 
Daca, obiectiv privit, abstrag de la tot cuprinsul cunoştinţei, atuncea subiectiv toată cunoştinţa este sau istorică sau raţională. Cunoştinţa istorică este cognitio ex datis, cea raţională însă cognito ex principiis. O cunoştinţă, fie ea primordial dată de unde a vrea, totuşi la cel ce o posedă ea este istorică dacă el cunoaşte numai pînă la acel grad şi atîta cît i-a fost dat dintr-altă parte, dată-i fie prin experienţă nemijlocită sau prin învăţătură (cunoştinţe generale). De aceea cel ce-a învăţat un sistem de filozofie d. es. cel wolfian, de-ar şi avea în capu-i toate principiile, explicările şi argumentaţiile, împreună cu împărţeala întregei clădiri didactice, şi de le-ar putea număra pe degete, totuşi n-ar avea o altă cunoştinţă a sistemului wolfian decît una complectă istorică; căci ştie şi judecă numai atîta cît i-a fost dat. Dacă o definiţie (e contrazisă) i se contestă, el nu mai ştie de unde să ieie alta. El s-a format după raţiune străină; dar facultatea imitativă (formătoare după, nachbildend) nu este cea productivă, adică cunoştinţa la el nu s-a născut din raţiune, deşi obiectiv a fost într-adevăr o cunoştinţă a raţiunei; la el, subiectiv, ea este numai istorică. El a priceput-o bine şi a ţinut-o minte, adică a învăţat-o şi este o întipărire (Gypsabdruck) în ipsos a unui (chip) om viu. Cunoştinţe raţionale care o sînt în mod obiectiv (adică cari-n început nu pot izvorî [decît] din propria raţiune a omului), numai atunci pot purta acest nume şi o sînt şi-n mod subiectiv cînd au fost recepute din izvoarăle generale ale raţiunei, din cari poate răsări şi critica, ba chiar reiectarea celor învăţate, i[d] e[st] din principie. 
Orice cunoştinţă a raţiunei e sau din noţiuni sau din construcţia noţiunilor: cea dintîi se numeşte filozofică, cea de a doua matematică. Despre deosebirea internă

        {EminescuOpXIV 436}

        {EminescuOpXIV 437}

a acestor două am tratat deja în capul întîi. O cunoştinţă poate fi aşadar obiectiv filozofică, şi totuşi subiectiv să fie istorică, ca la toţi ucenicii şi la toţi aceia cari nu pătrund cu privirea afară de şcoală şi rămîn ucenici cît trăiesc. Totuşi însă e straniu ca cunoştinţa matematică astfel cum ai învăţat-o să poată trece [şi subiectiv] de cunoştinţă raţională şi că la ea nu are loc deosebirea care se face la cea filozofică. Cauza este asta: izvoarele cunoştinţei din care învăţătorul a putut lua nu se află nicăiuri decît numai în principiele esenţiale şi veritabile ale raţiunei şi prin urmare nici de ucenici nu pot fi luate dintr-alt loc nici pot fi contestate, şi asta din cauza că aici aplicarea raţiunei se-ntîmplă in concreto, deşi totuşi apriori, asupra intuiţiunei curate şi de aceea (lipsite de greşeli) fără greş, aplicaţie care exclude orice iluzie şi orice eroare. Rezultă dintr-asta că din toate ştiinţele raţionale (apriori) nu se poate învăţa decît matematica, niciodată însă filozofia (decît în mod istoric), ci cel mult poţi să-nveţi a filozofa. 
Sistemul cunoştinţei filozofice toate este dar filozofia. Trebui s-o iei obiectiv dacă pricepi sub ea prototipul dejudecărei tuturor încercărilor de a filozofa, care trebuie să serve la dejudecarea a orice filozofie subiectivă, a căror construcţie e atît de varie şi schimbăcioasă. În acest mod filozofia este ideea numai despre o ştiinţă posibilă, care nicăieri nu-i dată in concreto, căriea însă ne-ncercăm a ne apropia pe diferite căi pînă atunci pînă ce om afla potica unică, foarte plină şi concrescută de cătră senzualitate, şi pînă ni va succede să reasămănăm copia pînă acum greşită cu prototipul ei, întru cît aceasta îi este omului cu putinţă. Pînă atuncea nu poţi învăţa filozofie. Căci unde-i ea, cine-o posedă şi pe ce o cunoşti? Nu putem învăţa decît a filozofa, adică a exercita şi experimenta talentul raţiunei întru urmarea principielor ei generale asupra unor încercări existente deja, însă totdeuna cu rezerva dreptului raţiunei de a (cerceta) scruta, aproba sau reproba acele principie înşile în izvoarele lor. 
Pînă atuncea însă noţiunea filozofiei este o noţiune de şcoală, adică a unui sistem a cunoştinţei care, ca ştiinţă, este căutat fără a avea altceva de scop decît unitatea sistematică a ştiinţei, prin urmare complectitudinea logică a cunoştinţei. Mai este însă şi o noţiune a lumei (conceptus cosmicus) care orişicînd a fost temeiul acestei numiri, mai ales cînd noţiunea a fost personificată oarecum şi se prezenta ca un prototip în idealul filozofului. În această privire filozofia este ştiinţa despre referinţa a toată cunoştinţa la scopurile esenţiale ale raţiunei omeneşti (teleologia rationis humanae), şi aci filozoful nu mai este un artist, ci un adevărat legiuitor al raţiunei omeneşti. În acest înţeles însă ar fi o mare glorificare de sine de a se numi cineva pe sine însuşi filozof şi de a-şi aroga a fi întocmai cu prototipul, care nu se află decît în idee. 
Matematicul, naturalistul, logicul, oricît de frumos ar progresa cei dintîi în cunoştinţe raţionale în genere, cei de-ai doilea în cele filozofice în speţie, rămîn totuşi (artişti) artizani ai raţiunei (Vernunftkunstler). Mai este un învăţător în ideal care toate acestea le opinteşte (le pune-n mişcare), le foloseşte ca pre nişte unelte în folosul scopurilor esenţiale ale raţiunei omeneşti. Pe acesta numai am putea să-l numim filozof, dar fiindcă el însuşi nu se găseşte nicăieri, pe cînd ideea legislaţiunei sale e în orice raţiune omenească, de aceea ne vom ţine salt numai de cea din urmă şi vom hotărî mai de-aproape ce unitate sistematică din punctul de vedere al scopurilor prescrie filozofia după acest conceptus cosmicus. 

 Concept lumesc va să zică aici acela care atinge ceea ce interesează neapărat pe orişicine; de aceea determine intenţia unei ştiinţe după concepte şcolare cînd ea este privită ca o dibăcie (îndemînaţie) la oricare scopuri după plac. 

        {EminescuOpXIV 438}

Scopuri esenţiale nu sînt de aceea totodată si cele mai nalte, căci (la deplina unitate sistematică a raţiunei) s-ar găsi c-acela poate fi numai unul singur. De aceea ele sînt sau scopul final sau scopuri subalterne, cari-i sînt necesare aceluia ca mijloace. Cel dintîi nu e nimic mai puţin şi nu altul decît toată menirea (determinarea) omului, iară filozofia asupra acestei se numeşte morală. Din cauza acestei preferinţe ce o are filozofia morală înaintea oricărei alte aspirări ale raţiunei, cei vechi pricepeau sub filozof totdeuna şi mai cu samă pe moralist, şi chiar părerea exterioară a stăpînirei de sine prin raţiune face că şi-n ziua de azi numim pe cineva într-o analogie oarecare filozof, aibă chiar cunoştinţe mărginite. 
Legislaţiunea raţiunei omeneşti (filozofia) are două obiecte, natura şi libertatea, şi conţine aşadar atît legea naturei cît şi legea morală, din început în două sisteme deosebite, în urmă însă într-un singur sistem filozofic. Filozofia naturei priveşte tot ce esistă, ceea a moravurilor numai aceea ce s-ar cădea să fie. 
Însă toată filozofia este sau cunoştinţă din raţiunea pură, sau cunoştinţă raţională din principie empirice. Cea dentăi se numeşte filozofie curată, cea de-a doua empirică. 
Filozofia raţiunei pure este sau propedeutică (preexerciţiu) care cercetează toată facultatea raţiunei în privinţa tuturor cunoştinţelor ei curate apriori şi se numeşte critică, sau este sistemul raţiunei pure (ştiinţă), întreaga cunoştinţă filozofică din raţiune pură (adevărată şi părută) în nex sistematic, şi se numeşte metafizică; deşi acest nume se poate da întregei filozofii curate inclusive critica, spre a cuprinde la un loc atît cercetarea celora ce pot fi cunoscute apriori cît şi înfăţişarea celora ce constituiesc un sistem de cunoştinţe curate filozofice de acest soi, deosebite fiind de toată întrebuinţarea empirică a raţiunei, dar şi de cea matematică toată. 
Metafizica iar se subîmparte în aceea a întrebuinţării speculative a raţiunei pure şi-n aceea a celei practice, este prin urmare sau metafizică a naturei, sau a moravurilor. Cea dentăi conţine toate principiele curate ale raţiunei din noţiuni (cu excluderea matematicei) asupra cunoştinţei teoretice a tuturor lucrurilor, cea de a doua conţine principiile cari hotărăsc şi necesitează apriori purtarea practică. Moralitatea este singura legiuită ordine a acţiunilor care poate fi dedusă cu totul apriori din principie. De aceea metafizica moravurilor e adică şi proprie morală pură, căreia nu i se pune de temei antropologia (şi nici o condiţie empirică). Metafizica raţiunei speculative este cea care se obişnuieşte a se numi într-un sens mai îngust metafizică; dar întru cît morala curată aparţine totuşi trunchiului deosebit de cunoştinţă umană, recte filozofică, din raţiune pură, voim să-i păstrăm acel nume, deşi în acest moment o lăsăm deoparte, ca neaparţinînd scopului nostru de-acum. 
E de o estremă importanţă de-a izola cunoştinţe cari, după soiul şi originea lor, sînt deosebite şi a păzi cu îngrijire ca să conflueze într-un amestec cu altele, cu cari în uz sînt în genere combinate. Ceea ce face chimistul în separarea materielor, matematicul în învăţătura curată a mărimilor (reine Grossenlehre) asta şi mai mult e dator s-o facă filozoful, ca să poată determina cu siguranţă partea ce o are un deosebit soi de cunoştinţe la întrebuinţarea vagă a inteligenţei, valoarea acelei părţi şi influenţa ei. De aceea, de cînd a cugetat sau mai bine a meditat (nachdenken) raţiunea omenească, nu s-a putut lipsi nici de metafizică, deşi n-a putut încă s-o reprezinte pîn-acuma lămurită în destul de toate părţile străine ei. Ideea unei asemenea ştiinţe este însă tot aşa de veche ca şi raţiunea speculativă a oamenilor, şi care om nu speculează, fie-n mod scolastic, fie în mod vulgar? Trebuie însă să mărturisim că distingerea celor două elemente ale cunoştinţei noastre, din care cea dentăi o avem în putere-ne, cu totul apriori, cea de-a doua însă poate fi luată numai aposteriori, din experienţă, această distingere le-a rămas neclară pînă şi cugetătorilor de meserie, din care cauză nu s-a putut stabili nici hotărnicia unui anumit soi de cunoştinţe, nici ideea adevărată a unei ştiinţe care de-altmintrelea

        {EminescuOpXIV 439}

au ocupat atît de mult şi intensiv raţiunea omenească. Cînd ziceau: "Metafizica este ştiinţa despre primele principie ale cunoştinţei omeneşti" atunci nu se gîndeau la un deosebit soi de cunoştinţe, ci numai la rangul lor în privirea generalităţii, drept care nu puteau fi deosebite clar de cele empirice; căci şi între principiele empirice sînt unele mai generale, prin urmare mai nalte decît altele, şi în şirul unei asemeni subordonări (nedistingînd ceea ce cunoşti cu totul apriori de cele cunoscute aposteriori) unde să se facă tăietura care să distingă prima parte şi membrele supreme de cele ultime şi subordonate? Ce s-ar zice daca cronologia n-ar putea distinge epocele lumei altfel decît împărţindu-le în primele secole şi cele ce urmară după aceea? Am întreba atunci: "Secolii al 5-lea, al 10-lea ş. a. aparţin ei celor dintîi? " Tot astfel întreb şi eu: "Noţiunea extensiunei se ţine de metafizică? " Ziceţi: 
"Da, bine, prin urmare şi aceea a unui corp? " "Da". "Dar aceea a corpului fluid? " - Acuma vă cam sfiiţi, căci dac-am merge tot aşa înainte atunci toate celea se ţin de metafizică. De aicea vedem că numai gradul de subordonare (a celor speciale sub cele generale) nu poate determina hotarăle unei ştiinţe, ci în cazul nostru diversitatea şi eterogenitatea deplină a originei. Ceea ce pe de altă parte întunecă însă şi mai mult ideea fundamentală a metafizicei este că, fiind o cunoştinţă apriori, are o asemănare oarecare cu matematica, asemănare care le-nrudeşte întru cît priveşte originea lor comună apriorică, totuşi cît priveşte modul lor de-a judeca apriori cea dentăi din noţiuni, cea de-a doua din construcţie de noţiuni, va să zică cît priveşte diferinţa între cunoştinţa filozofică şi cea matematică, ele arată o eterogenitate foarte mare, care a şi fost oarecum simţită întotdeauna, dar n-a fost niciodată redusă la criterii clare. Din asta a rezultat că filozofii înşii greşiră în dezvoltarea ideei ştiinţei lor şi că elaborarea ei n-au putut să aibă un scop şi o călăuză sigură, şi astfel, c-un proiect atît de arbitrar construit, neştiutori de drumul ce au a-l apuca şi-ntotdeauna certîndu-se-ntre ei asupra descoperirilor ce fiecare pretindea a fi făcut în drumul său, au adus în deconsideraţie ştiinţa lor mai întîi în ochii altora, în urmă în ai lor chiar. 
Toată cunoştinţa apriorică curată constituie, prin deosebita facultate cogniţională în care rezidă, o unitate deosebită; şi metafizica este filozofia aceea care are a reprezenta acea cunoştinţă în unitatea sistematică. Partea speculativă a ei, care s-a aprop[r]iat cu deosebire acest nume, adică ceea ce noi numim metafizică a naturei şi care cumpăneşte din noţiuni apriori toate întru cît sînt (nu întru cît s-ar cădea să fie), se împarte numai în următorul mod. 
Cea în sens mai restrîns aşa-numită metafizică constă din filozofia transcendentală şi fiziologia raţiunei pure. Cea dentăi consideră numai inteligenţa şi raţiunea însăşi într-un sistem al tuturor noţiunilor şi principielor care se referă la obiecte în genere, fără a admite obiecte cari ar fi date (ontologia); cea de-a doua consideră natura i[d] e[st] rezumatul tuturor obiectelor date(fie date simţurilor sau de voieşti unui alt soi de intuiţiune) şi este aşadar fiziologie (deşi numai rationalis). Dar în această contemplare raţională a naturei, întrebuinţarea raţiunei este sau fizică sau hiperfizică, ori, mai bine, sau imanentă sau transcendentă. Întîia întrebuinţare consideră natura întru cît cunoştinţa acesteia poate fi aplicată în experienţă (in concreto), a doua acel nex [al] obiectelor experienţei care trece peste orice experienţă. Fiziologia transcendentală are aşadar de obiect sau o legătură interioară, sau una exterioară, cari amîndouă însă trec peste orişice experienţă; una-i fiziologia naturei întregi, adică cunoaşterea transcendentală a lumei, a doua, cunoaşterea legăturei întregei naturi cu o fiinţă deasupra naturei, cunoaşterea transcendentală a lui D-zeu. 
Fiziologia imanentă consideră natura ca rezumat al tuturor obiectelor simţurilor, aşa cum ea ni este dată, dar numai în condiţiunile apriorice sub care ea ni poate fi dată. Sînt însă numai două speţii de obiecte ale ei: 1) cele ale simţurilor exterioară

        {EminescuOpXIV 440}

prin urmare suma lor, natura corpurilor; 2) obiectul simţului interior, sufletul, şi, după noţiunile fundamentale ale acestuia în genere, natura cugetătoare. Metafizica naturei corpurilor se numeşte fizică, dar, fiindcă n-are să conţie decît principiele cunoştinţei ei apriorice, fizică raţională. Metafizica naturei cugetătoare se numeşte psihologie şi, tot din cauza citată, este a se resuma în aceasta numai cunoştinţa raţională a ei. 
În urma acestora întregul sistem al metafizicei consistă din patru părţi principale: 1) Ontologia 2) Fiziologia raţională 3) Cosmologia raţională 4) Teologia raţională. A doua parte, adică învăţul naturei raţiunei pure, conţine două despărţiri: physica rationalis şi phychologia rationalis. 
 Ideea primordială a unei filozofii a raţiunei pure prescrie însăşi acest despărţămînt, acesta este aşadar arhitectonic, conform cu scopurile ei esenţiale şi nu numai tecnic construit după înrudiri întîmplător observate şi într-un noroc, de aceea însă e şi nestrămutat şi legislatoriu. Se găsesc însă cîteva puncte care ar putea să dea ansă [loc] la scrupule şi să slăbească convingerea despre legitimitatea unui asemenea despărţămînt. 
Mai întîi: Cum pot aştepta cunoştinţă apriori, metafizică adică, de la obiecte cari sînt date prin simţurile noastre, adică aposteriori? Şi cum este cu putinţă de a cunoaşte după principie apriori natura lucrurilor şi a ajunge la fiziologie raţională? Răspuns: nu luăm din experienţă nimic alta decît ce ni trebuie spre a ni da un obiect parte al simţului esterior, parte a celui interior. Cea dentăi e numai noţiunea materiei (extensiune impenetrabilă, fără viaţă), cea de a doua e noţiunea unei fiinţe cugetătoare, în reprezentarea internă empirică: "eu cuget". De rest am trebui să ne abţinem în toată metafizica acestor obiecte de la principiele empirice care ar voi să ni adaoge afară de noţiune şi o altă experienţă spre a judeca ceva asupra acestor obiecte. 
Al doilea: Unde rămîne psihologia empirică, care ab antiquo îşi menţinea locul ei în metafizică şi de la care în vremile noastre s-au aşteptat atît de mult, după ce căzuse speranţa de a mai ajunge ceva pe cale apriorică? Răspund eu că ea rămîne acolo unde stă toată ştiinţa naturală proprie (empirică), adică în partea filozofiei aplicate pentru care filozofia cea curată nu conţine decît principiile apriorice, şi că aceste două pot fi combinate, dar nu confundate şi amestecate. De aceea psihologia empirică trebuie să fie proscrisă cu totul din metafizică, exclusă fiind deja prin ideea acesteia. Totuşi, pentru uzul şcolar, i se poate acorda un locşor (deşi numai ca episod) şi numai din motive economice, nefiind încă atît de bogată ca să poată forma un studiu aparte şi totuşi prea importantă pentru a o elimina cu totul sau a o anina într-alt loc, unde ar găsi poate şi mai puţină înrudire decît în metafizică. Este aşadar o venetică primită de cîtva timp, pînă-şi va găsi căpătîiul într-o antropologie detaliată (acest pendant al ştiinţei naturale empirice). 
Aceasta este aşadar ideea generală a metafizicei, de la care exigîndu-se în început mult mai mult decum i se putea cere cu dreptul şi desfătîndu-se multă vreme în aşteptări plăcute, a căzut în urmă în dispreţul general, fiindcă ne-am găsi înşelaţi în speranţele noastre. Din întreg decursul criticei noastre se va fi convins orişicine îndestul că, dacă metafizica nu poate fi temelia tare a religiunei, totuşi poate rămîne în orice vreme ca un zid de apărare al ei, şi că raţiunea 
 Să nu se creadă că pricep sub aceasta ceea ce se numeşte în genere physica generalis şi care este mai mult o matematică decît o filozofie a naturei. Căci metafizica se deosebeşte cu totul de matematică şi nici poate să ni deie atîtea lămuriri şi priviri lărgitoare ca aceasta; este însă totuşi însemnată în privirea criticei cunoştinţelor intelectuale aplicînde asupra naturei, în lipsa acestei critice însuşi matematicii, urmînd unor noţiuni numite comune, dar în faptă metafizice, au îngreuiat pe nesimţite fizica cu ipoteze cari ar dispărea îndată criticîndu-se aceste principie, fără ca prin aceasta însă să se stînjenească întrebuinţarea matematicei pe acest teren (carea din contra e indispensabilă). 

        {EminescuOpXIV 441}

umană, care prin direcţia naturei ei deja e dialectică, nu se va putea dispensa niciodată de o asemenea ştiinţă, care s-o-nfrîneze şi să oprească prin o cunoştinţă de sine ştiinţifică şi pe deplin evidentă pustiirile pe cari o raţiune fără legi le-ar comite negreşit în morală şi-n religie. Dar să fim siguri, oricît de despreţuitori sau rezervaţi s-ar ţinea cei cari nu măsură o ştiinţă după natura ei, ci după efectele ei întîmplătoare, totuşi s-ar întoarce ca la [o] iubită cu care s-au dezbinat de mult, pentru că raţiunea, atingîndu-se aici de scopurile ei esenţiale, e silită fără răgaz să lucreze sau la căpătarea unei priviri şi cunoştinţe solide, sau la dărîmarea cunoştinţelor bune existente. 
Aşadar atît metafizica naturei cît şi cea a moravurilor, cu deosebire însă critica unei raţiuni ce se încrede aripelor proprie, critica care precede în mod preexercitatoriu (propedeutic) pe celelalte două, constituiesc ceea ce am putea numi în sens adevărat filozofia. Aceasta referă totul la înţelepciune, dară prin calea ştiinţelor, singura carea, fiind bătută o dată, nici se-nburuienează, nici permite rătăcire. Matematica, ştiinţele naturale, chiar cunoştinţa empirică a omului au mare valoare ca mijloace la scopuri în mare parte întîmplătoare, dar în urmă totuşi necesare şi esenţiale ale omenirei; dară atunci numai prin mijlocirea unei cunoştinţe raţionale din noţiuni numai carea, numeasc-o cum or vrea, nu este alta nimic decît metafizică. 
De aceea metafizica este şi complectarea a toată cultura raţiunei omeneşti, care e nedispensabilă, deşi în privirea unor scopuri anumite înrîurirea ei ca ştiinţă se înlăturează. Căci ea cercetează raţiunea după elementele ei şi supremele-i maxime, cari constituiesc poate putinţa chiar a unor ştiinţe şi sînt temeiul întrebuinţărei tuturor. Că în calitatea ei de speculaţiune servă mai mult a opri rătăcirile decît a lărgi cunoştinţa, nu diminuă valoarea ei, ci-i dă o dignitate şi autoritate prin funcţiunea de cenzor care asigură ordinea şi concordia generală, chiar bunăstarea comunităţii ştiinţifice, şi opreşte curagioasele şi mănoasele ei lucrări de a nu se depărta de la scopul principal, care este mulţămirea generală [... ]. 

        {EminescuOpXIV 442-899}

        {EminescuOpXIV 900}

Un principe nu trebuie aşadar să aibă virtuţile pomenite mai sus, desigur insă aparenţa lor. 
Cutez a susţinea că e foarte primejdios de-a fi pururea onest; însă a părea evlavios, de bună-credinţă, uman, cu frica lui Dumnezeu, onest, a părea toate acestea e foarte folositor. 
Un principe, şi mai cu seamă un principe nou, nu trebuie să observe totdeuna ceea ce alţi oameni cred că e bine; adese, pentru a se menţine la locul lui, trebuie să înfrîngă buna-credinţă, iubirea de oameni, umanitatea şi religia. Trebuie să aibă deci un suflet care e astfel făcut încît să se-ntoarcă după cum bate vîntul şi schimbăcioasele eventualităţi ale norocului; şi să nu părăsească de cîte ori i se prezintă ocazia calea dreaptă, dar să ia numaidecît calea cea strîmbă dacă trebuie. 
Un principe cată dar să se păzească ca să nu iasă nicicînd o vorbă din gura lui care să nu fie o mărturisire a celor cinci virtuţi pomenite mai sus. Tot ce iese din gura lui trebuie să respire milă, bună-credinţă, umanitate, onestitate, evlavie. Nimic însă nu e mai necesar decît aparenţa virtuţii celui din urmă. Căci oamenii judecă mai mult după ochi decît după dreapta judecată. Toţi au ochii căscaţi, puţini dreaptă judecată. Toţi văd ceea ce pari a fi, puţini oblicesc cum eşti, şi aceşti puţini nu cutează a se pune împotriva glasului mulţimei celei mari, pentru care strălucirea unei mari demnităţi va fi totdeuna o cauză de admiraţie. La acţiunile oamenilor - dar mai cu samă a principilor, cari nu mai au nici un tribunal asupra lor - lucrul de căpetenie e scopul final. De aceea principele să caute pururea a-şi asigura viaţa sa şi stăpînirea sa; mijloacele vor fi totdeuna considerate ca onorabile şi vor fi lăudate de toţi, căci mulţimea ţine totdeuna cu aparenţele şi cu succesul. Toată lumea e plină de plebe, iar cei puţini cari sînt mai cu minţi nu ajung să vorbească şi ei decît atunci cînd mulţimea, care în sine nu are nicicînd
 putere, nu mai ştie încotro şi are nevoie de un sprijin. Un principe din timpul meu, pe care mai bine nu-l numesc (poate Ferdinand de Arragonia, N. tr. ) nu propovăduieşte decît pace şi bună-credinţă şi cu toate acestea şi-ar fi pierdut domnia daca el însuşi ar fi observat virtuţile acestea. 

19. SĂ TE FEREŞTl DE DISPREŢ ŞI DE URĂ

După ce-am tractat pre larg cele mai de seamă din calităţile enumerate le voi rezuma pe celelalte toate în regula generală că principele (precum am spus-o deja în parte) trebuie să se ferească de orice lucru cari l-ar face odios sau dispreţuit; şi, ori de cîte ori se va feri de un asemenea lucru, el va fi făcut din parte-şi totul pentru ca orice vorbire de rău să nu-i mai aducă primejdie. Urît va fi mai cu seamă atunci (precum am spus-o deja) cînd va fi hoţ şi va întinde mîna la averile şi femeile supuşilor săi, de la cari ar trebui să se abţină. Pe cîtă vreme nu se atinge averea şi onoarea oamenilor ei trăiesc mulţumiţi şi nu ai a te lupta decît cu ambiţia cîtorva, care se poate înfrîna în diferite chipuri. Dispreţuit e acela care trece drept schimbăcios, uşurel, muieratic, pusilanim, nehotărît; de acestea principele trebuie să se ferească ca de-o stîncă-n mare şi cată să se silească a arăta în acţiunile sale oarecare mărime, curaj, seriozitate şi tărie. În toate tractările lui cu supuşii cată să excite părerea că hotărîrile lui sînt irevocabile şi să se ţie în aşa respect încît nimeni să nu cuteze de a-l amăgi sau mrejui. Un principe despre care se cred acestea are faimă destulă şi cu greu se va plănui vro conjuraţie contra lui. Nimeni nu-l atacă dacă ştie că are calităţi mari şi e respectat de ai săi. 
Un principe n-are să se teamă decît de două lucruri: dinlăuntru - despre supuşi, dinafară - despre puterile străine. Contra acestora te aperi c-o armată bună, şi cui o are nu-i vor lipsi nicicînd amici, înăuntru va avea totdeuna linişte pînă cînd s-ar isca vreo conspiraţie, şi, dacă e atacat de dinafară şi a orînduit şi făcut toate celea cum am spus eu, atunci, ca şi Nabis sparţiatul, va respinge toate năvălirile de dinafară, numai de-şi va rămînea credincios şie însuşi. Dar despre supuşi ai a te teme de conspiraţie chiar cînd în aparenţă domneşte liniştea, în contra căreia principele se asigură daca evită ura şi dispreţul poporului; căci cine
900

        {EminescuOpXIV 901}

plănuieşte conspiraţii crede totdeuna de-a mulţumi poporul prin moartea principelui. Cine însă ştie că va jigni poporul prin aceasta nu cutează să întreprinză asemenea treburi. Esperienţa arată că multe conspiraţii s-au făcut, puţine au izbutit; 
căci cine le întreprinde nu poate face singur nimic; iar ajutor nu poate căuta decît la aceia pe cari-i crede malcontenţi. Îndată ce-ai descoperit însă unui malcontent intenţiile tale îi dai mijloacele de a-şi satisface dorinţele lui proprii, căci poate spera tot folosul din trădarea planului. Daca din partea aceasta vede cîştig sigur, iar de cealaltă nesiguranţă şi primejdie, trebuie să aibă o rară fidelitate de prieteşug cătră tovarăşii săi sau o ură înrădăcinată contra principelui pentru ca să se ţie de cuvînt. în scurt, în partea conspiratorilor nu e decît frică, gelozie, neîncredere, cari paralizează totul; în partea principelui e autoritatea demnităţii princiare, legile, ocrotirea amicilor şi a puterii publice, încît, daca se mai adaogă şi înclinaţia poporului, e cu neputinţă ca cineva să fie atît de nebuneşte de îndrăzneţ ca să-nceapă o conjuraţiune. În genere conspiratorii au să se teamă de toate relele înaintea realizării planului lor; iar după ce totul se împlineşte mai au a se teme de popor, încît nu le rămîne nici un refugiu. Aş putea să citez exemple nenumărate; dar e destul unul, care s-a-ntîmplat şi de care pomeneau părinţii noştri. 
Annibal Bentivoglio, principe de Bologna şi bun al Domnului Annibal, acuma în viaţă, a fost ucis prin conspiraţie de cătră partidul Cannieştilor. Pe urmă-i a rămas un singur copil, în faşe, Giovanni. Îndată după uciderea principelui poporul se răsculă şi ucise întreg partidul conspiratorilor. Acesta a fost efectul înclinaţiunii poporului din Bologna cătră familia Bentivoglio, care era pe atunci atît de mare încît locuitorii din Bologna, în lipsa unui alt membru al familiei care să poată stăpîni statul după moartea lui Annibal, ei au venit la Florenţa, unde petrecea un vlăstar al casei Bentivoglio, care însă trecea drept fiul unui fierar, pentru a-l însărcina pre acesta cu guvernul, pe care el l-a şi condus pînă ce Domnul Giovanni au ajuns la vrîsta cuvenită. (El s-a răzgîndit pînă să primească propunerea. Însă, spunîndu-i-se că, daca e un Bentivoglio adevărat, nu va refuza propunerea şi nici poporul din Bologna nu-l va părăsi, el s-a înduplecat să facă acest pas şi astfel s-a şi întîmplat. El s-a arătat vrednic de sîngele din care se presupunea că se trage şi şi-a activat dreptul. Atîta poate naşterea, daca e vorba ca ea să nu fie totul. )
Conchid dar că puţin are a se teme un principe de conjuraţiuni daca poporul îi e favorabil. Cînd însă e urît de popor are a se teme de toate şi de fiece om. State bine organizate şi principi înţelepţi au evitat pururea cu cea mai mare îngrijire ca cei mari să n-ajungă la desperare, iar poporul să fie mulţumit, căci aceasta e una din grijele de căpetenie ale regentului. Între statele bine organizate şi guvernate a timpului nostru numim Franţa, unde afli nenumărate instituţii bune, de cari atîrnă siguranţa şi libertatea regelui. 
Cea mai de căpetenie din instituţiile acestea e Parlamentul şi autoritatea acestuia. Cine au înfiinţat Parlamentul au cunoscut îngîmfarea (Ubermuth) celor mari şi îndrăzneala lor: a văzut necesitatea de-a le pune un frîu. Pe de altă parte a cunoscut ura poporului cătră cei mari, răsărită din frică. Pentru a pune la adăpost pe acesta şi de-a lua totodată de asupra regelui urmările rele ce se puteau aştepta din partea celor mari dac-ar fi favorizat poporul, el a orînduit un [al] treilea judecător, care să poată, fără a îngreuia poziţia regelui, să domolească pe cei mari şi să apere poporul. Nici se putea inventa o orînduială mai bună pentru siguranţa şi a statului, şi a regelui. Dintr-asta se mai poate scoate încă o învăţătură: ca toate măsurile cele aspre principele să pună pe alţii să le execute, afaceri de graţie însă să le păstreze pentru sine. Mai adaog apoi că un principe trebuie să întîmpine pe cei mari cu respect, fără de-a excita însă ura poporului. Multora li se va părea că ideile acestea stau în contrazicere cu exemplul împăraţilor romani, dintre cari mulţi au guvernat minunat de bine şi au dovedit excelente puteri ale spiritului şi cu toate acestea şi-au pierdut tronul şi viaţa prin conspiraţii. Voi întîmpina obiecţiunea aceasta trecînd în revistă caracterele unora din împăraţi şi arătînd cauzele căderii lor, cari nu se împrotivesc celor zise de mine. Cu ocazia aceasta voi aminti în parte tot ce trebuie să fie remarcabil pentru oricine citeşte istoria acelor timpuri. Mi-e de ajuns daca iau pe rînd împăraţii care au domnit de la Marc-Anton pînă la
901

        {EminescuOpXIV 902}

Maximin: Marc, fiul său Commod, Pertinax, Julian, Sever, Antonin Caracalla, fiul lui Sever, Macrin, Heliogabal, Alexandru şi Maximin. 
Observ din capul locului că-n alte împărăţii nu era de combătut decît ambiţia celor mari şi desfrîul poporului, pe cînd împăraţii romani mai aveau o a treia greutate de învins: lăcomia şi sălbăticia puterii armate. Întîmpinarea acestui rău e atît de grea încît a fost cauza pieirii mai multor împăraţi; pentru că e greu de-a mulţumi pe soldaţi şi pe popor totodată; căci poporul vrea linişte şi iubeşte de-aceea pe principii de natură moderaţi; ostaşii iubesc însă principi războinici, prezumpţioşi, cruzi, răpitori. Ei cer să le fie împăraţi persoane de natura aceasta, pentru a primi soldă îndoită şi pentru a-şi satisface cupiditatea lor şi natura lor crudă. De aceea toţi împăraţii cari n-au ştiut să-şi cîştige vază prin natura şi aspiraţiunile lor, ceea ce-i ţine pe soldaţi în frîu, au trebuit să piară. Cei mai mulţi dintre dînşii, dar mai cu seamă aceia cari fuseseră oameni privaţi, simţind greutatea aceasta, se sileau de-a îndestula numai pe soldaţi, păsîndu-le puţin de asuprirea poporului. Era neapărat. Căci, daca principii nu pot evita de-a încărca asupră-le ura unei părţi sau a celeilalte, trebuie să-şi dea măcar toată silinţa de-a nu nemulţumi pe amîndouă părţile. Daca e inevitabil ca să fii urît de-o partidă, încalte să nu fii urît de cei mai puternici din ele. Împăraţii care ajungeau la domnie din proaspăt şi cari aveau deci nevoie de-o favoare extraordinară preferau să-si facă mai bine un partid între soldaţi decît între popor, ceea ce le ajuta însă numai întru cît puteau să-şi menţină vaza între soldaţi. Pentru cauzele acestea împăraţii blînzi din fire, iubitori de dreptate, cu aversiune în contra cruzimii, iubitori de oameni şi prietenoşi, Marcus, Pertinax şi Alexandru, avură un sfîrşit năpraznic, afară de Marcus. Marcus singur trăi şi muri onorat, pentru că se suise pe tron prin dreptul de moştenire pe care nu avea a-l mulţumi nici poporului, nici soldaţilor. Încolo el era vrednic de respect prin atîtea virtuţi şi au ştiut în tot timpul domniei lui să ţie atît de bine în marginele lor amîndouă stările acestea de oameni şi nu s-a făcut nicicînd urît sau despreţuit. Pertinax însă a fost ales contra voinţei soldaţilor, cari se deprinseseră la desfrîu sub Commod şi găseau insuportabilă viaţa regulată pe care Pertinax voia s-o introducă. Asta a produ-s ură. La asta se adaose deconsiderarea din cauza bătrîneţelor lui, încît a trebuit să piară puţin după ce-a stătut Domn. Să se observe că ura se poate produce şi prin fapte bune tot aşa ca şi prin fapte rele. Unui principe deci care voieşte să se ţină pe tronul lui nu-i este adeseori permis de-a face fapte bune, căci, daca masa poporului sau a oştirii sale sau cei mari ai statului de cari el are trebuinţă sînt corupţi, atunci el cată să urmeze voinţei lor şi să-i mulţumească pe ei, scop pentru care faptele bune sînt adeseori stricăcioase. Să venim însă la Alexandru; acesta era atît de bun de suflet încît între alte laude se mai spune despre el că, într-o domnie de patrusprezece ani, n-a pus să ucidă pe nici un om fără ca să fi fost judecat şi osîndit mai întîi. Totuşi a căzut în deconsiderare pentru că trecea de muieratec şi pentru că-i ieşise vorba că se lasă stăpînit de mumă-sa. Se iscă o conjuraţie a soldaţilor în contra lui, prin care el îşi pierdu viaţa. 
Să luăm acum caracterele contrarii celui de mai sus, pe-ale lui Commod, Sever, Antonin Caracalla şi Maximin. Îi aflăm răpitori în gradul cel mai mare şi cruzi. Pentru a îndestula pe soldaţi ei nu se abţineau de la nici o maltratare a poporului. Totuşi - cu excepţia lui Sever - îşi pierdură viaţa prin ucidere. Sever avea un suflet atît de viteaz încît a putut să-şi menţină domnia, a putut să şi-i păstreze pe soldaţi ca amici, deşi apăra foarte poporul; căci calităţile sale cele mari îl făceau atît de respectabil, atît în ochii soldaţilor cît şi a poporului, încît acesta era uimit şi umilit, soldaţii plini de venerare pentru el şi satisfăcuţi. Fiindcă acţiunile acestui regent urcat la domnie au fost cu totul excelente, voi s-arăt pe scurt cum a priceput să joace şi pe vulpe şi pe leu, ceea ce cer eu de la un principe. 
 Sever, cunoscînd laşitatea împăratului Iulian, a înduplecat oastea, în fruntea căreia era el în Slavonia, de-a merge la Roma şi a răzbuna moartea lui Pertinax, ce fusese ucis de cătră garda sa. Sub pretextu1 acesta se puse în mişcare, fără a lăsa să i se observe intenţiile sale la tron, şi ajunse în Italia înainte de-a se şti despre pornirea lui. Îndată după ce sosi în Roma Senatu-l alese de frică şi Iulian fu ucis. 
902

        {EminescuOpXIV 903}

Îi rămîneau însă încă două greutăţi de învins: una în Asia, unde Niger pusese să-l proclame împărat, alta-n Occident, unde Albin aspira la demnitatea de imperator. El crezu că e primejdios de-a se declara contra amîndurora deodată şi hotărî deci de-a ataca pe Niger şi de-a amăgi pe Albin. Lui Albin îi scrise că, fiind ales de Senat, voieşte să-mpartă demnitatea aceasta cu el, îi dete titlul de Cezar şi puse pe Senat să i-l aleagă coleg. Albin o luă în serios. Dar, după ce Sever a învins pe Niger şi a liniştit Orientul, se-ntoarse la Roma şi se plînse-n Senat de ingratitudinea lui 340r Albin care ar fi atentat prin trădare la viaţa lui şi pe care cată să-l pedepsească pentru ingratitudinea lui. Deci îl căută în Franţa şi-i luă demnitate şi viaţă. Cine cumpăneşte bine istoria aceasta va recunoaşte şi pe leul cel mai viteaz şi pe cea mai vicleană vulpe; va vedea cum era temut şi onorat de toţi şi cum nu era urît de oaste. Nu trebuie deci să ne mirăm că acest principe nou a ştiut să se menţină în domnie, căci, prin marea sa faimă, a ştiut să se apere necontenit contra urei ce-ar fi putut-o excita în popor inovaţiunile sale. Fiul său Antonin a avut asemenea excelente calităţi, drept care era admirat de popor, iar de soldaţi era iubit pentru că nu-i păsa de osteneli şi despreţuia bucatele gustoase şi alte voluptăţi, ceea ce-i cîştigă afecţiunea oştirilor. Dar sălbătăcia şi cruzimea sa erau atît de neauzite încît în mai multe ocazii a ucis o parte mare a poporului din Roma şi pe toţi locuitorii Alexandriei. Astfel era urît de toată lumea şi inspira frică şi celor dimprejurul lui, încît un sutaş îl ucise în mijlocul armiei sale. 
Observ aci că principii nu pot evita defel moartea silnică de mîna unui om hotărît. Căci oricine poate comite fapta, numai daca ia întru nimic viaţa sa proprie. Dar principele nu prea are cauză să se teamă, căci asemenea fapte sînt extrem de rare. El cată să se păzească numai de-a nu insulta grav pe cei cari sînt împrejurul lui şi de cari se serveşte în afacerile guvernului, precum au făcut-o Antonin, care pusese să ucidă pe un frate a acelui sutaş, ba încă îl ameninţa zilnic şi pe acesta, încredinţîndu-i cu toate acestea paza persoanei sale. Era o temeritate nebună şi căta să aibă un capăt rău, precum l-a şi avut într-adevăr. 
Venim la Commod, care uşor ar fi putut păstra domnia pe care o moştenise ca fiu al lui Marcu. N-ar fi trebuit decît să calce pe urmele tătîne-său şi ar fi mulţumit şi pe popor şi pe soldaţi. Dar, avînd un suflet cînd şi bestial, iscă el însuşi comploturi în armată şi o făcu să cază în desfrîu pentru a-şi îndestula pofta sa de răpire şi a despoia poporul. Pe de altă parte îşi menţinea rău demnitatea, căci 342 r se cobora adeseori în teatru pentru a se lupta cu gladiatorii şi mai făcea şi alte lucruri asemenea, care se potriveau rău cu demnitatea împărătească; deci căzu în despreţ în ochii soldaţilor. Urît pe de o parte, pe de alta despreţuit, căzu jertfa unei conjuraţiuni. 
În sfîrşit despre Maximin. Acesta era extrem de războinic şi, fiindcă oştirea avea un fel de aversiune contra felului muieresc al lui Alexandru, despre care am vorbit mai sus, îl uciseră pe acesta şi-l aleseră împărat pe Maximin, care însă nu domni mult. Două lucruri îl făceau urît şi despreţuit. Întîi originea sa obscură, căci păscuse vite în Tracia (ceea ce era ştiut de toţi şi-l degrada în ochii tuturor); 
apoi că pregetă de-a merge la Roma în chiar începutul domniei lui şi de-a lua în posesiune demnitatea imperială; pe lîngă acestea îi ieşi nume rău pentru că guvernatorii săi comiseseră multe cruzimi în Roma şi aiurea. Toată lumea plină fiind de aversiune şi asupra originei sale înjosite şi, pe de altă parte, plină de ură şi frică din cauza sălbătăciei sufletului său, Senatul, Roma toată şi-n fine toată Italia conspirară în contra lui. În fine oştirea lui proprie, întîmpinînd greutăţi la împresurarea 343 r Aquileei, săturîndu-se de cruzimea lui şi văzînd că toată lumea îl urăşte, îl ucise. Nu voi vorbi nici despre Heliogabal, nici despre Macrin, nici despre Iulian, cari erau creaturi atît de înjosite încît pieriră numaidecît, ci închei zicînd că principii din vremea noastră nu se află în încurcătura de-a trebui să gîndească la mijloace extraordinare pentru a îndestula soldaţii. Deşi trebuie a se considera şi oştirea, totuşi
903

        {EminescuOpXIV 904}

lucrul nu însemnează tît de mult, căci principii de azi nu au, ca cei romani, oştiri grămădite cari să fie strîns îmbinate cu guvernul şi provinciile. Pe atunci era mai necesar de-a îndestula armata înaintea poporului, pentru că ea era mai puternică decît poporul; în zilele noastre, din contra, e mai necesar pentru toţi principii (afară de sultanii din Constantinopole şi Egipet) de-a mulţumi poporul, pentru că el poate în ziua de azi mai mult decît soldaţii. Exceptez pe împăratul turcesc, care ţine în permanenţă cam douăsprezece mii de oameni pedestri şi cincisprezece mii călări, de cari atîrnă siguranţa şi tăria împărăţiei lui şi pe cari trebuie să şi-i aibă prieteni fără nici o consideraţie pentru ceilalţi supuşi. Tot aşa
344 r stă lucrul cu sultanul din Egipt, care e cu totul în mînile soldaţilor lui şi care trebuie să şi-i ţie prieteni, ţină cît o ţinea. Mai e de observat că principele acesta e cu totul deosebit de ceilalţi, avînd asemănare cu papa, care nici e principe ereditar, nici poate fi numit principe nou, căci nici cînd fiii regentului răposat nu devin moştenitori şi urmaşi, ci principele e ales de cei în drept de-a-l alege. Fiindcă această ordine a lucrurilor e veche, nu poate fi vorba despre o domnie nouă, fiindcă nu există nici una din greutăţile cari apasă o domnie întemeiată din proaspăt. Dar, ca să nu-mi uit vorba, oricine care va socoti naraţiunea de mai sus va vedea că ura şi dispreţul au fost cauzele pieirii acelor imperatori. Atunci e lesne de înţeles cum au venit că, unii lucrînd într-un chip, alţii dimpotrivă în alt chip, totuşi unii dintre cei dentăi şi unii dintre cei din urmă au avut un sfîrşit fericit, alţii unul nefericit. Lui Pertinax şi lui Alexandru nu le-au ajutat nimic de-a imita pe Marcu, pentru că ei se ridicaseră pe tron, pe cînd el fusese principe ereditar; pentru Caracalla, Commod şi Maximin a fost foarte rău de-a lucra aşa ca Sever, căci le lipseau 
345r virtuţile necesare pentru a călca pe urmele lui. Un principe nou nu poate imita nici pe Marcu, nici poate urma lui Sever, ci trebuie să ia de la Sever ceea ce-i e necesar pentru a-şi întemeia domnia, iar de la Marcu ceea ce-i vrednic de glorificare şi folositor pentru a mănţinea un stat deja cu tărie întemeiat. 

        {EminescuOpXIV 906}

        {EminescuOpXIV 907}

Şi cu toate acestea, cînd trecem în revistă lista lungă de sofisme, ingenioase sau grosiere, la cari pot avea recurs oamenii de stat, cîte fapte istorice, depărtate sau proaspete, cîte portrete, cîte tipuri binecunoscute nu ne vin pe rînd în aducere aminte! E adevărat, şi noi o spunem asemenea, că sofisma nu implică totdeuna rea-credinţă, intenţia de-a amăgi cu bună ştiinţă; există o sumă de sofişti de ingenuitate, cari nu sînt decît răi raţionatori, amăgindu-se înainte de toate pe ei înşişi. 
Citînd pe Hamilton n-am indicat decît o singură speţie de sofisme; aceea care consistă în a falsifica expunerea faptelor, a denatura argumentele si opiniile antagonistului. Acestea sînt din categoria sofismelor numite de confuzie, al căror scop este de-a întuneca discuţia, cînd aruncînd ridiculul şi discreditul asupra gîndirii altuia prin mijlocul a o seamă de cuvinte ***, cînd făcînd a se lua obstacolul drept cauză; 
exagerînd consecinţele unei obiecţiuni; uzînd de petitio principii şi de termeni ambigui sau impostori, de distincţiuni simulate, de false aplicaţiuni, de false asemănări. 
O altă categorie de sofisme, numite de autoritate, cuprinde pe acelea care consistă în exploatarea prejudiţiilor, atribuind cutării sau cutări opiniuni o valoare decisivă pe care ea n-o are în realitate. Fie bunăoară argumentul banal tras din "înţelepciunea părinţilor noştri", din "venerabila anticitate" ca şi cînd - după cum zice Pascal - nu anticitatea ar fi fost cea tînără, deci cea lipsită de experienţă. Apoi alt argument capţios tras din absenţa de antecedente şi conchizînd la un veto universal, fără a ţinea seamă de explicările plauzibile cari-i iau orice valoare; apoi exploatarea sentimentului fricei pe care-l esală * orice schimbare cînd e calificată cu numele de schimbare, inovaţie, ca şi cînd orice lucru, înainte de-a se-nvechi, nu ar fi început prin a fi nou. Apoi vin sofismele acelea cari pretind că legile vechi sînt irevocabile şi înlănţuiesc posteritatea pentru de-a pururea; apoi acelea care se razimă pe opinia numărului celui mare, ca peremptorie; acelea cari speculează asupra efectelor unei umilinţi afectate sau a unei pretinse superiorităţi faţă cu adversarul lor sau cu măsura propusă. 
O a treia categorie cuprinde sofismele numite dilatorii, întru cît tind a amîna examenul propunerilor de reformă pe cari n-au reuşit a le face să se respingă hic et nunc. Unu1, quietistul, zice: "că măsura nu e reclamată, n-are nimic necesar, că putem rămîne liniştiţi în statu quo". Un altul, temporizatorul, zice: "că măsura poate avea ceva bun în sine, dar că momentul n-a sosit încă, că putem gîndi încă după plac, că va veni fără îndoială un timp mai oportun". Altul, progresivul, zice: 
"că trebuie a se procede încet, parte cu parte, la executarea reformei, daca se adoptă"; acesta cunoaşte bine toată puterea piedeci pe care-o cuprinde cuvîntul: mers gradat. Un altul va alega că binele e totdeuna amestecat cu răul, că nu se poate atinge binele suprem. Acesta e sofistul falselor consolaţiuni. "Ştim oare pînă unde vom fi împinşi? Cunoaştem oare cugetările preconcepute ale autorilor propunerii? " zice sofistul neîncrezării. "Ce bine poate veni din partea lor? Nu-i cunoaştem ca oameni primejdioşi? " zice sofistul personalităţilor injurioase. "În contra propunerii sînt oamenii înţelepţi si virtuoşi" va susţine la rîndu1 său sofistul personalităţilor adulatorii. În fine: "La ce să propunem această măsură cînd avem intenţia de-a propune una mai bună", va zice sofistul diversiunilor artificioase. 
Vedem dar că sofisma are aproape totdeuna izvorul ei într-un interes al situaţiei şi că, p[r]in puterea lucrurilor, nu există orator politic care să se suie la tribună fără ca vro sofismă să [nu] se urce alături cu el. De aci rezultă pentru cei ce vor avea a-l combate, precum şi pentru. cei cari-l asculta ca judecători, extremă importanţă a unei bune logice parlamentare, care-si pune-n minte a deosebi instrumentele erorii şi de-a degaja adevărul de fals. 
Bentham împărţise sofismele politice altfel decum o facem noi după Et. Dumont din Geneva. El le aranja în trei clase precum urmează: 1 cele proprii partidului miaisterial; 2 cele proprii opoziţiei; 3 cele comune amînduror partidelor. Dar el recunoaşte însuşi că această împărţeală are ceva arbitrar, amîndouă partidele putîndu-se servi pe rînd de aceleaşi sofisme. 
907

        {EminescuOpXIV 908}

Mai există o ultimă clasă de sofisme, pe care Dumont le numeşte anarhice, pentru că ele au tendinţa de-a distruge orice formă de guvernămînt. Deşi aparţin clasei sofismelor de confuziune, el le tratează separat, pentru că le-a găsit promulgate în faimoasa Declaration des droits de l'homme et du citoyen, decretată în 1789 de Adunarea Constituantă şi le-a văzut combătute, astfel reunite, de cătră o enunţare legală (... ). Ceea ce Dumont a făcut cu mult cuvînt, analizînd acel şir de propoziţiuni complexe, obscure, unde un amestec de adevăr ne amăgeşte asupra celor false şi care nu e, la dreptul vorbind, decît o compilare a marilor paradoxe proclamate de scriitorii cei dentăi ai veacului al optsprezecelea. "În legi, zice el, şi mai cu seamă în principiile fundamentale ale legilor, cuvintele sînt lucruri, şi termenii improprii cari fac a se naşte idei false pot duce la calamităţi naţionale". Nu cunosc nimic mai just decît această idee a lui Garat, şi ceea ce a fost absurd în revoluţie a condus la ceea ce era atroce. (Charles Read)

["EXISTĂ PRINCIPII ÎN POLITICĂ?... "]
2257

 Există principii în politică? Mult timp s-a tăgăduit aceasta si se contestă încă. Cum se observă, s-ar putea abstrage principii generale fixe şi imutabile din fapte variabile ale căror cauze sînt adesea accidentale şi ale căror urmări înşeală atît de des prevederile cele mai legitime chiar? Şi, dacă am ajunge a stabili principii de acest soi, ce aplicare am putea face, cînd acelaş eveniment nu se reproduce niciodată în aceleaşi împrejurări, nici sub imperiul unor antecedente analoge? De ordinar chestiunile ce se prezintă sînt complexe şi cuprind elemente diverse, adesea contrarii, din cari fiecare îşi are raţiunea lui de-a fi. Mai adaoge că în cele mai multe cazuri
 există drepturi cîştigate, interese respectabile angajate. A le sfărîma în numele unui principiu abstract ar fi în acelaş timp culmea nedreptăţii şi mijlocul cel mai sigur de-a zgudui încrederea publică şi de-a aduce turburare în societate. Bunul simţ sfătuieşte compromisul, şi nici un om de stat demn de acest nume nu va urma o altă purtare. Într-un cuvînt: a pretinde să regulezi după principii absolute lucrurile omeneşti sau tot ce le atinge şi stă în raport eu ele i se pare unei mulţimi de spirite bune sau o completă imposibilitate sau o rară imprudenţă. 
Nu putem tăgădui că-n Englitera, unde, cum zice Macaulay, a şti a transige a fost totdeuna fondul ştiinţei de guvernămînt, o politică care-şi are drept regulă întîie de purtare de-a te pleca necesităţilor momentului a conjurat de multe ori furtuni care fără această mlădioşie şi îndemînare ar fi supt cu sine naţiunea. 

["MAŞINA SOCIETĂŢII CONSISTĂ.. "]
2257

 Maşina societăţii consistă, ca şi aceea a corpului omenesc, din părţi cari funcţionează independent şi totuşi toate stau într-o consonanţă deplină întreolaltă. Stomahul îşi exercită funcţiunile pe cînd ochii sînt închişi în somn, şi urechea e deschisă deşi nervii ei nu sînt atinşi. Fiecare din aceste părţi îşi schimbă şi zi părţile sale
908

        {EminescuOpXIV 909}

        {EminescuOpXIV 910}

constitutive, însă maşina rămîne aceeaşi, şi cu cît mai repede se face asimilarea nutrimentului cu atît mai sănătoasă e activitatea întregului şi cu atît mai mare tendinţa spre regularitatea şi durabilitatea maşinii însăşi. Tot aşa e cu societatea. Tendinţa ei de durabilitate stă în raport direct cu repejunea mişcării între diferitele ei părţi şi cu viociunea comunicaţiei. 

ANTROPOCRAŢIE [ŞI] FIZIOCRAŢIE

2257

ANTROPOCRAŢIE

 Pentru o seamă de spirite guvernămîntul e un act în toată stricteţea practic, din care nasc unic numai chestiuni de scop şi de mijloace. Formele de guvernămînt sînt, după cum le-nţeleg ei, nişte expediente ca oricari altele pentru a atinge unul din obiectele pe cari un om şi le poate propune: o pură afacere de invenţie şi combinaţie. Făcute fiind pentru om, ni se afirmă ca omul e liber de-a le face ori de-a nu le face şi de-a decide cum şi după ce model vor fi făcute. Guvernămîntul, după concepţiunea aceasta, e un problem ce cată a se trata ca orice chestie de afacere. Întîiul pas cătră o soluţiune este de-a recunoaşte care este misiunea impură a guvernămintelor; al doilea e de-a căuta care formă de guvern este cea mai proprie pentru îndeplinirea acestei misiuni. 
Fiind edificaţi asupra acestor două puncte şi recunoscut avînd care e forma de guvern care include cea mai mare sumă de bine cu cea mai mică sumă de rău, ceea ce rămîne a face este de-a obţine pentru opinia ce ne-am format-o pentru noi înşine consimţirea compatrioţilor noştri sau a acelora pentru cari instituţiunile sînt destinate. A găsi cea mai bună formă de guvern, a îndupleca pe alţii să creadă că este cea mai bună şi, înduplecîndu-i, a-i excita s-o ceară, iată ordinea de idei în spiritul acelora cari primesc aceasta vedere a filozofiei practice. Ei privesc o constituţie (abstracţie făcînd de importanţa respectivă a lucrurilor) cu acelaş ochi cu care privesc un car cu vapor sau o maşină de treierat. 

FIZIOCRAŢIE

Alţi logicieni politici sînt atît de departe de-a asemăna o formă de guvern cu o maşină încît o privesc ca un soi de product spontaneu şi pentru ei ştiinţa de a guverna e cum am zice o ramură a ştiinţelor naturale. Nu, zic ei, formele de guvern nu sînt pe ales. Trebuie să le luăm, în cele mai multe cazuri, aşa cum le găsim. Guvernele nu pot fi stabilite prin intenţie premeditată. "Ele nu se fac: răsar". Afacerea noastră cu ele, ca şi cu toate celelalte fapte ale universului, este de-a cunoaşte proprietăţile lor naturale şi de a ne adapta lor. 
Instituţiile politice fundamentale ale unui popor sînt privite de cătră şcoala aceasta ca un produs organic al naturii şi vieţii acestui popor; e un produs al datinelor, al instinctelor şi al dorinţelor neconştiute şi mai nu e fructul ţintelor (desseins) sale deliberate. Voinţa poporului n-are a face în această privinţă decît a răspunde la necesităţi timorare prin combinaţii asemenea temporare. Aceste combinaţii sînt menite a subsista, pe cît timp sînt în conformitate suficientă cu caracterul şi sentimentele naţionale; şi, prin o agregare succesivă, ele constituie un guvern adaptat cu poporul care-l posedă, dar pe care în deşert ne-am încerca a-l impune la oricare alt popor

        {EminescuOpXIV 911}

la care natura şi împrejurările nu l-ar fi produs în mod spontan. (John Stuart 284 r Mill, Despre guvernul reprezentativ, cap. I) 

IDEIA ECUAŢIEI 2257

Înainte de-a fi legi făcute existau raporturi de justiţie posibile. A zice că nu există nimic just şi nimic injust decît ceea ce ordonă sau opresc legile pozitive este a zice că înainte de-a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale. 
Trebuie deci să mărturisim raporturi de echitate anterioare legii pozitive ce le stabileşte. (... )

["E TIMP CA OAMENII DE STAT... "]

2257

E timp ca oamenii de stat (ai Angliei) să ajungă la cunoştinţa ca pofta generală 319 r şi nemăsurată după funcţii de-ale statului e cea mai rea din toate boalele sociale. Ea răspîndeşte în tot corpul naţiunii un spirit servil şi venal, ceea ce nu exclude chiar la cei bine instalaţi spiritul de partid şi de anarhie. Acest sistem crează o oştire de muritori de foame, capabil[i] de orice nebunie cînd cred că prin aceasta se stîmpără apetitul lor şi buni de cele mai ordinare lucruri îndată ce foamea a fost stîmpărată. O naţiune de vînători de funcţii e cea mai înjosită din toate 320 r naţiunile; nu există umilire în lume pe care să nu fie capabilă s-o suporte (... ). 

["SOCIOLOGIA... "]

2264

Sociologia e între toate ştiinţele unica care atinge interesele oamenilor, sentimentele, patimele şi prejudiţiile lor. Tratînd despre relaţiunile dintre oameni, ea dă rezistenţa celora cari se bucură de putere sau prerogative în socoteala semenilor lor. Monopolistul nu e-n stare a vedea foloasele concurenţei. Omul de stat, trăind
911

        {EminescuOpXIV 912}

        {EminescuOpXIV 913}

din regularea afacerilor altora, nu prea doreşte ca poporul să se deprindă a-şi administra singur afacerile. Oamenii aceştia cîştigă toţi prin doctrine false şi de aceea sînt adversari celor ce spun adevărul. Proprietarul crede într-o doctrină, arendaşul într-alta, plătitorul simbriei consideră chestiunile dintr-un punct de vedere opus celui ce-o primeşte. 

["LIBANIUS ZICE... "]

2237

Libanius zice că în Atena un străin care s-ar mesteca în adunarea poporului e pedepsit cu moartea". - Lib[anius]. Era pentru a împiedeca ca secretele republicei să nu fie divulgate. (Montesquieu L. I. [IJ, C. II)

[TEORIA CULTURII]

CULTURĂ ŞI ŞTIINŢĂ 

2255

Fiecare om cult va avea în fiecare caz singuratec o judecată determinată, ba chiar justă asupra împrejurărei: dacă cutare sau cutare îi este asemenea lui sau trebuieşte numărat între cei neculţi, dacă cutare sau cutare faptă e demnă or nedemnă de un om cult; ba mai fiecine va fi atit de încrezut de-a da o sentinţă decisivă şi promptă pînă şi asupra gradului si a valorii culturei altuia. Dacă însă s-ar suleva chestiunea că "ce e cultura? " atuncea uşor s-ar putea întîmpla să (se prezinte) rezulte nu vrem să zicem o perplesitate oarecare, dar desigur că ocaziunea unei întrevorbiri mai lungi; am fi aplecaţi de-a admite o determinare sau alta, siliţi de-a renunţa la altele, diferite momente s-ar prezenta şi-ar dispărea, pînă ce-am putea coji sîmburele noţiunei din variata lui aplicare în viaţă, în scurt, ar fi de nevoie o cercetare anume pentru a recunoaşte în fiinţa sa internă ceea ce socoteam că am ştiut, ceea ce-am ştiut chiar în aplicare. Va fi aşadar multora binevenită încercarea de-a găsi cîteva puncte de vedere conducătoare pentru această cercetare. 
-Ce este cultura? Pe ţăran, pe lucrător, pe meseriaş îi numim neculţi! Lor le lipseşte orce îngrijire a spiritului, orce ridicare deasupra terenului vieţei materiale. Însă care speţie de cultură a spiritului îl face pe om cult? Vorbim de cercuri culte: 
într-acestea se gerează, se gustă, se discută, se cultivă arte şi ştiinţe. Artă şi stiinţă-sînt ele celea ce constituiesc cultura?. Nu necondiţionat; acest om e foarte învăţat şi cu toate astea îi lipseşte... cultura; dimpotrivă iar pe cutare meseriaş, care nici profesă, nici cunoaşte vo ştiinţă, nici se-ndeletniceşte, nici cultivă vro artă, ba chiar pe cutare or cutare ţăran îl putem numi cult în felul său. De la femei pretindem cu deosebire cultură; însă ocupaţiunea lor cu ştiinţele li apare bărbaţilor cel puţin netrebuincioasă, adesea nemăsurată şi în genere... neplăcută. Învăţători săteşti şi de şcoli poporale se luptă adesea cu zel şi în van, o ajung însă prea rar de-a aparţinea sau de-a fi număraţi măcar între cei culţi; odinioară - cu deosebire în începutul secolului nostru şi de la timpul de-nflorire a literaturei naţionale încoa - a fost ades multă vorbă despre o cultură a inimei; astăzi se vorbeşte puţin despre

        {EminescuOpXIV 914}

        {EminescuOpXIV 915}

ea; numai la acele amice din provinţie ale lui Schiller care, prin lux francez şi romane engleze, îşi cîştigă pretensiunea de-a trece de culte, ea servă ca o mîngîiere cînd au nenorocirea părută de-a se mărita după un bărbat bogat însă necult; atunci toate defectele lui [sînt învăluite] cu mantaua... culturei de inimă; prevenind la temuta condoleanţă [a] companioanelor copilăriei cu fraza: însă el are multă cultură de inimă. Dacă e să atingem şi momentul istoric, pentru a fixa mai precis punctul de-ntrebare, vom nota chiar de-ndată cum că noţiunea culturei în sens restrîns peste tot nu este încă foarte veche; cum că ea, în însemnătatea ei specifică în care-i cugetată la noi, nu pare a exista la alte naţiuni ca o noţiune unitară, fiindcă în toate limbele mai nouă lipseşte o vorbă congruentă pentru significarea sa; elementele sale ni se prezintă ici altfel amestecate de cumu-s dincolo, şi conţin cînd mai mult cînd mai puţin decît ceea ce exprimă vorba noastră; sigur este însă că popoarele cele vechi - şi cele clasice - nici au cunoscut-o, nici au întrebuinţat-o, că lor le-au lipsit noţiune şi cuvîntul, în mare parte şi obiectul. 
Noţiunea apare pe de o parte atît de îngust mărginită şi determinată în sine pe cît e de nemărginită şi de ilimitată e pe de altă parte aplicaţiunea ei. Rezolvarea întrebărei noastre trebuie să fie aşadar posibilă; şi ea o şi este în faptă dacă îndreptăm întrebarea la aceea că ce determinaţiuni sînt în noţiunea culturei, din ce elemente constă ea cari la despărţirea sau împărţirea lor mai sînt susceptibile şi de o deosebită aplicaţiune. La aceasta se-nţelege de sine cum că noţiunea sau binezis vorba e p-ici pe colea şi rău întrebuinţată în conversaţiune sau în unele cazuri e întrebuinţată metaforic şi că dar nici noi n-o vom urmări-o pîn-acolo ca să fie recunoscută în toate combinările în care ar fi posibil ca să obvie; însă cum că toate acestea nu pot opri de-a cerceta noţiunea cea adevărată în cuprinsul deplin al însemnări sale proprii. Merită a fi relevat expres cum că se vorbeşte şi despre cultura unui popor; aicea însă vorba are o-nsemnătate cu totului alta decît dacă e vorba de cultura în sens propriu şi strict a l unui om singuratec. Cum că romanii şi grecii se ţin de naţiunile culte n-a vrea nimenea să ne-o dispute. Între cultura unui popor pricepem suma întregei sale vieţi spirituale, aspiraţiunile şi făptuirile sale în artă şi ştiinţă, moravurile şi obicinuinţele sale, şi gradul de cultură al poporului se măsură parte după numărul şi valoarea productelor vieţii spirituale şi a toatei activităţi interne, parte după numărul aproximativ al tuturor acelora cari au dat naştere acestor producte şi al acelora cari au merite întru producerea şi conservarea culturei publice. Individele acestea însă pe cari-i reprezintă cultura publică generală şi cari-au contribuit la ea nu sînt ei înşii oameni culţi în sens strict; ei au fost învăţaţi, artişti, legislatori, oameni de stat, însă nu numai şi nu întotdeauna oameni culţi; aşadar, în privirea acestor opere şi manifestaţiuni a culturei, noţiunea ei e cu totului diferită cîndu-i de popor vorba şi cîndu-i de oamenii singulari. Şi mai esenţial e că cultura publică sau naţională consistă din nişte elemente foarte importante, cari nu sînt opera oamenilor singurateci ci-s comune absolut tuturor; 
acestea-s elemente ale spiritului poporului pe care, comparîndu-l cu alte spirite ale popoarălor, îl numim cult, precum sînt de es. moravuri, religiuni, maniera de-a privi lumea şi îndeosebi limba, care-i oglinda tuturor acestora; un popor poate poseda o limbă foarte dezvoltată, cultă în sensul cel mai nalt; ea va fi semnul şi testimoniul cum că naţiunea e cultă, însă cel cult şi cel necult, cel ce ştie mai puţin şi cel mai învăţat vorbesc aceeaşi limbă, atît e diferită cultura cu privire la un popor şi la un individ. Moravurile unei naţiuni pot, ca expresiune a individualităţii naţionale şi în comparaţiune cu altele, să fie culte, însă omul singular care exercită aceste moravuri nu demonstră prin asta încă cultură, ci numai morigenitate, civilitate. 

        {EminescuOpXIV 916}

Unui spirit poporal sau unui popor i se pot atribui aşadar toate semnele caracteristice ale culturei cari vor rezulta în decursul studiului nostru, fără din aceasta să urmeze cumva cum că indivizii singulari ai acestui popor sînt într-adevăr oameni culţi. 
Studiul nostru se îndreaptă exclusiv asupra culturei individuale sau a aceleia care-i numită astfel în sens restrîns şi propriu. 
Cuprinsul şi esenţa culturei nu e simplă, sînt mai multe şi deosebite elemente cari la un loc luate constituiesc şi esauriază întregul noţiunii. Aceste mai multe elemente aparţin chiar la diferite sfere ale vieţii spirituale şi, abstrăgînd dacă aceste sfere deosebite sau cel puţin elementele acelea s-ar lăsa reduse la unul singur şi derivate din ele, totuşi studiul nostru va cîştiga în claritate dacă le vom orîndui cu privire la acea deosebire şi dacă vom aduce la dezvoltare fiecare din acele elemente după sfera deosebită căreia-i aparţine. Cultură se numeşte înainte de toate [o] anumită stare şi grad de dezvoltare al inteligenţei, o speţie anumită de ridicare a spiritului asupra manierei lui de-a prin natura şi viaţa primară şi cîştigată fără cultivare educativă, o împlere a sufletului cu aşa fel de obiecte ale cunoştinţei cari trec peste trebuinţele vieţei cele nemijlocite şi naturale. Astea sînt însă determinaţiuni generale cari au valoare pentru orce gen de viaţă spirituală în sens mai nalt; care grad şi stare a inteligenţei însă e acela pe care-l numim cultură, care speţie de ridicare şi împlere a spiritului e de priceput sub aceasta, astea toate le vom clarifica mai bine, dacă le vom studia în deosebirea şi antiteza lor cu alte (speţii) soiuri ale vieţii spirituale şi ale dezvoltării inteligenţei, şi îndeosebi cu a ştiinţei. - După aceea noţiunea culturei mai însamnă şi un mod anumit al acţiunii, conduitei şi-a manierelor; cu deosebire cerem de la un om cult împlinirea celora ce pretinde moralitatea de la om; cultura e privită ca un izvor deosebit al moralităţii şi ca motiv propriu al simţămintelor (convicţiunilor), totodată însă ea cere multe în privirea împlinirei chemării noastre omeneşti cari sînt străine sau indiferente pentru etica şi religiozitatea pură. Acest al doilea element al culturei se va putea caracteriza mai bine prin despărţirea lui de elementul moralităţii. 
În fine cultura mai conţine încă un raport şi o îmbinare deosebit de intimă cu frumuseţea; la fiecare om cult nu presupunem numai o resimţire tare şi agilă a frumuseţei, ci şi o reprezentare relativă a acesteia, se cere cel puţin expres ca în şi pe el să nu se prezinte nimic nefrumos, ba şi împrejurul lui să nu fie nimic care să vateme simţul estetic. Întru cît şi pentru că estetica vine la aplicare nu numai cu privire la artă, ci tocmai atîta, ba mai mult încă cu privire la frumuseţa naturală a vieţii şi a simţămintelor, vom avea să-ndreptăm privirea noastră asupra culturei în legătura ei cu simţul frumosului. 
Întreg studiul nostru se împarte şi orînduieşte astfel încît vom avea de dezvoltat: 

Cu privire la inteligenţă, 
antiteza între cultură şi ştiinţă; 
Cu privire la activitatea practică, 
antiteza între cultură şi moralitate; 
în fine, cu privire la estetica vieţii, 
legătura între cultură şi simţul frumosului. 

 Antiteza dintre cultură şi ştiinţă se prezintă mai hotărît şi mai clar în de osebirea scopurilor lor. Începutul studiului nostru din acest punt de vedere e justificat

 Numai cea întîie din numitele trei părţi este în intenţiunea acestui tratat, cele două din urmă le vom schiţa numai fugitiv, pentru a da o idee despre întregul fiinţei culturii. 

        {EminescuOpXIV 917}

cu atît mai mult, cu cît va trebui ca din scop, să urmeze orce altă determinaţiune. 
Scopu1 culturei e în esenţă individual, el se împlineşte pe deplin şi exclusiv înăuntrul individului, cultura unui om nu are alt scop decît ca tocmai el să fie cult. Îmbogăţirea şi dezvoltarea, (activitatea în genere) activarea în genere a spiritului, întru cît ea-i îndreptată numai spre aceea ca să ajungă starea ce se numeşte cultură, nu are un scop general sau obiectiv, care adică să fie afară de persoană, şi nici un scop practic. Într-asta ea-i contrapusă ştiinţei. Scopul orcărei activităţi ştiinţifice este general. Conlucrarea la o ştiinţă, fie-nvăţînd sau învăţător, fie creator sau numai culegător, are un scop general care trece peste persoana conlucrătorului, adică ştiinţa însăşi. Cînd cineva se ocupă ştiinţific chestiunea nu e de dezvoltarea individului pentru el însuşi, ca el să fie un om plin de ştiinţă, ci de dezvoltarea sa ca membru în comunitatea celor ştiutori. Abia în numărul şi în măsura activităţii celora ce se ocupă cu ştiinţa zace propria realizare obiectivă a ştiinţei; ştiinţa există într-adevăr şi ca atare, afară de individul singular, obiectiv; însă ea planează oarecum numai asupra şi între individe, ea are o formaţiune şi obiectivitate numai ideală; ci numai abia în individele ce o cugeta şi-o ştiu ea există în orce vreme real; aicea are realitate obiectivă *. Chiar în monumentele ştiinţei, în cărţi, harte, instrumente şi al[tele], unde într-adevăr ea pare a fi existentă şi grămădită, ea nu există în faptă decît în posibilitatea de a fi ştiută; ea-n aceste monumente nu există-ntr-altfel decît ca ştiinţele naturale în cartea naturei, o carte care trebuieşte citită pentru-a fi o carte. Aşadar numai în neîntrerupta consecutivitate a acelor ştiutori trăieşte-ntr-adevăr ştiinţa. Într-asta consistă demnitatea chemărei ştiinţifice şi tot într-asta lipsa de valoare a diletantismului curat personal şi subiectiv, în genere van, întra-sta-n fine ruşinea mărunţuşerilor literari, a căror spirit samănă pe deplin bibliotecelor de-mprumut unde opurile de ştiinţă se cîştigă şi se-mprumută... pentru groşiţa de citit. După aceea lucrarea omului singular în şi la ştiinţe mai are de scop ca el să contribuie, cel puţin după putinţa [lui] la progresul ei, şi afară de-aceea că poate îngriji de ereditarea ei prin generaţii viitoare, prin simpla ei propagare. Şi arta are în activitatea ei creatorie un scop asemenea general, care se ajunge însă mai mult obiectiv, adică în obiect însuşi şi afară de persoane; operei de artă îi trebuieşte mai puţin privitori de cumu-i trebuieşte unei cărţi cititorii - unde se-nţelege că nu poate fi vorba decît de operele plasticei, în distingere de muzică şi poezie. Litera e moartă, opera de arta are o viaţă proprie; cartea presupune înţelegere daca e să devie mediu al ştiinţei, opul de artă, sau mai bine zis operele de artă, îşi crează-n mare parte priceperea lor proprie, ele se fac înţelese prin sine însele. Toate astea nu sînt însă decît deosebiri de grad. Toate combinările noţiunilor artă şi ştiinţă, precum politica ca artă şi ştiinţă despre ale statului, religiune ca teologie, serviciu şi învăţătură bisericească ş[i] altele mai multe d-astea au scop general şi obiectiv, obiectiv în spiritul naţional, ca instituţiuni, ca stări etice, religioase ş. a. m. d. 
Pentru a fi compleţi mai amintim că, afară de acele două speţii de ştiinţă cari sînt îndreptate asupra unor scopuri generale şi obiective, mai sînt încă şi altele, cari nu perseverează ca acestea curat numa-n sfera vieţii spirituale, ci se întind şi asupra vieţii materiale şi de-aceea se numesc cu deosebire practice. Ştiinţă naturală în aplicaţiunea ei la industrie, inginerie şi tecnic, medicina ca ştiinţă şi artă a vindecări, jurisprudenţa ca ştiinţa si esersarea dreptului pozitiv. Acestea se disting prin aceea că ele sînt incisive totodată şi în viaţa exterioară, că-şi au şi efectele lor individuale, adică sînt practice în sens restrîns, pe cînd ştiinţă de stat (Staatskunst), religiune publică şi alte asemenea reprezintă şi promovează 

*La istorie şi istoria literaturei romîne. Continuitatea în dezvoltare este condiţionată de ştiinţa istoriei şi a faptelor ei. [Nota lui M. Eminescu]

        {EminescuOpXIV 918}

numai stări spirituale obiective; mijlocit însă pot să devină şi astea practice, ba chiar filozofia şi astronomia (care aparţin ştiinţei pure). Aşadar ştiinţele precum şi artele proprii şi ştiinţifice au şi urmăresc cu toate în eserciţiul lor nişte scopuri generale şi obiective, în parte şi practice, cultura însă, deşi şi ea-nsemnează asemenea o activitate şi dezvoltare spirituală, este personal terminată cu scopul ei, e mărginită la individ şi se îndeplineşte numai în el singur. 
Pe cînd astfel, pe d-o parte ştiinţa şi cultura sînt cu totul deosebite, le găsim pe de altă parte într-o legătură foarte strînsă în de ele. Mai întîi ni se manifestă la o privire mai de-aproape împrejurarea cum că tot materialul şi cuprinsul activităţii spirituale ce constituie cultura e luat numai din ştiinţă (şi din arţi); cultura nu e de sine creatoare, ci în esenţă e receptivă, pasivă; fiecare progres propriu al spiritului public, fiece lărgire şi înălţare a cuprinsului său care-i făptuit de un individ nu se atribui nicicînd culturei ca atari a acestuia, ci artei sau ştiinţei din el. 
Ce raport este dar între cultură şi ştiinţă, la diversitatea deplină a scopului şi la identitatea deplină a cuprinsului lor? 
Ca spectatorul în faţa artei, ca credinciosul cu biserica, astfel e raportul dintre cei culţi şi ştiinţă. Cugetătorii şi învăţaţii lucrează, cei culţi consumă ştiinţa; învăţaţii sînt preoţii ştiinţei, cei culţi sînt obştea credincioşilor; ceea ce nu exclude ca un laic să priceapă adesea mai mult din teologie decît duhovnicul său. Ştiinţa este reprezentarea şi dezvălirea spiritului naţional într-o direcţiune, acea a ştiinţei; 
valoarea şi fiinţa ei, viaţa şi scopul ei e departe de a se mărgini la un număr breslaş de indivizi, ştiinţa nu e pentru învăţaţi, ci învăţaţii sînt pentru ştiinţă, ea trăieşte-n ei şi-i domină totodată; dar şi ştiinţa nu există pentru sine înseşi; ea e numai o parte şi un membru în organismul spiritual naţional - şi mai încolo a celui umanitar. Ştiinţa şi servii ei, învăţaţii, ei lucrează numai pentru naţiunea lor, pentru susţinerea şi înălţarea spiritului naţional; ei lucrează pentru-a aduce izvoarele sucului vieţii lor în spiritul public comun şi spre a-l aduce pre acesta la înflorire. Cei culţi dintr-o naţiune sînt aceia cari mai dintîi şi cu deosebire recepează în ei cele cîştigate pe terenul ştiinţei pentru spiritul public, şi de aceea nu-i indiferent daca numărul de oameni culţi ce-şi apropriază ştiinţa şi rezultatele ei gata este mai mare sau mai mic. Înălţimea şi demnitatea spiritului naţional nu se determinează numai prin cuprinsul celor ştiute (în ştiinţă), ci şi după întinderea numerică a celor culţi. Beoţienii rămîn beoţieni şi abderiţii abderiţi, deşi unii au avut pe Pindar, ceilalţi pe Democrit. Nu preoţii constituiesc biserica; ei nu o pot face decît în cea mai strînsă comunitate cu credincioşii; tot astfel nu constituiesc învăţaţii spiritul ştiinţific al naţiunii, ci numai întregul număr al celor culţi prin ştiinţă. Şi înălţimea artistică a unui popor nu se măsură numai după artişti, ci după cunoscătorii şi protectorii artei. Pe pomul cunoştinţei, care creşte din pămîntul spiritului naţional, ştiinţa se poate compara cu acele intime puteri agente cari, sugînd şi alăptînd, scot sucul din adîncimile izvoritoare şi-l trimit modificat în toate ramurile; trunchiul şi rădăcinile sînt purtătorii consistenţi ai ştiinţei, învăţaţii; viaţa frescă, văzută frumoasă şi mirositoare în frunze, flori şi fructe, este cultura generală care răsare din cele precese. 
Aşadar scopul culturei este individual în fiecare om singuratic, fără vo referinţă nemijlocită şi folositoare la întregul şi generalitatea semenilor săi, şi cu toate astea în legătura cea mai intimă cu scopul general. Cele mai particulare se anină aicea nemijlocit de celea mai generale, tocmai aşa precum omul se uneşte nemijlocit cu omenirea, vede, împlineşte şi pricepe scopul şi chemarea sa în ea mai mult decît în comunitatea mai îngustă a familiei, comunei şi statului cu cari el stă oarecum în referinţă faptică. Toată moralitatea omului singular, referească-se ea la raporturi individuale sau publice, îşi are întemeierea în natura şi chemarea sa ca om, aşadar în lucrul cel mai general, în omenire - în umanitate. Astfel şi cultura e înainte de

 O cercetare mai departe a acestei cugetări va urma în tratatul Onoare şi glorie. 

        {EminescuOpXIV 919}

toate individuală, însă totalitatea indivizilor şi prin urmare şi fiecare la locul său are de-a exprima şi a pune-n viaţă înălţimea şi stadiul spiritului naţional; acesta-i scopul cel comun tuturor. 
Nu ne permitem a o lăsa nepomenit că şi cultura are urmări asupra marginelor ei individuale şi cum că în această trecere peste mărgini are un scop mai întins decît cel personal, şi adică: în perpetuarea transmisă a culturei. Cu deosebire se poate susţinea aceasta despre cultura aceea care se referă la moralitatea şi frumuseţa unui om, la viaţa si purtarea cea cultă; aicea influinţa unei împrejurimi culte nu e numai esenţială, ci neînlocuibilă. Simţul estetic în genere şi probarea lui în viaţa proprie îndeosebi cere o îngrijire atît de durabilă şi practică cum ea nu se prezintă (geboten) decît prin relaţiunea şi societatea celor culţi, pe cînd orce ştiinţă teoretică despre el şi orice nizuire solitară după el ni se arată în genere a fi zadarnice. De acolo şi esperienţa deasă cum că şi oameni foarte cultivabili şi culţi înăuntrul lor, dacă în anii lor primitivi n-au crescut sau n-au ieşit din o societate cultă, vor avea, cu toate calităţile lor preferabile, lipsa-de acel ceva care ni se prezintă îndată şi-ntotdeauna ca semnul caracteristic cel mai revelat a unui om cult. În laturea aceasta a culturei autodidacţii rămîn întotdeauna îndărăt; numai, cum am zice, geniul culturei va poseda şi în casa de melc a singurătăţii acele fine fire sensitive pentru tot ce-i convenabil, de şic şi frumos în formele vieţii. 
Prăsirea culturei intelectuale însă prin cei culţi se-ntîmplă-ntotdeuna într-o măsură numai foarte mică, şi şi aceea într-un mod pervers dacă nu intervine ştiinţa. Unde numai cei culţi singuri vor să producă şi să perpetueze cultura inteligenţei, fie-n educaţiunea copiilor or în influinţa literară asupra publicului, acolo semidoctismul şi secăciunea (fraza goală) sînt aproape; orce răsad al culturei trebuie să pornească de la ştiinţă însăşi; nu se poate semăna făină, ci numai grîu pentru a putea căpăta făină. 
De-a mai vorbi apoi şi despre protecţiunea pe care cultura publică o dă ştiinţei, cu şi fără intenţiune, în vremi cînd reprezentanţii obscurantismul[ui] şi contrarii ştiinţei au devenit a fi din întîmplare partida dominantă - de a vorbi de acestea aicea nu e loc. 
Influinţa binefăcătoare a culturei şi (reagearea) reacţiunea ei folositoare asupra ştiinţei, atît prin faptul că trezeşte în cercuri din ce în ce mai întinse aplecarea pentru studii ştiinţifice şi că prin asta măreşte întinderea spiritelor ştiinţifice cît şi, cu deosebire, prin aceea că produce în adepţii ştiinţei însăşi, cari nu sînt (învăţaţi) savanţi decît numai într-un ram speţial, o privire generală asupra cunoştinţelor şi prin asta o privire mai adîncă a ştiinţei - această influinţă îndoită a culturei asupra ştiinţei vom putea-o scruta numai după ce vom fi reprezentat deosebirea între ele amîndouă cu privire la fiinţa şi conţinutul lor. 
Înainte de a trece la aceasta, vom deduce îndată din determinarea scopului culturei din care cauză la popoarele antice noţiunea ei nu era cunoscută, şi ştiinţa şi cultura nu erau despărţite. 
Scopul activităţii spirituale curat numai pentru ea însăşi înăuntrul individului li era necunoscut popoarelor antice; toate celea aveau or erau menite să aibă un scop obiectiv, general. S-au vorbit şi discutat mult asupra lipsei individualismului la naţiunile clasice; sigur este însă că, orcît de individual s-ar fi format un obiect sau un raport după năzuinţă şi facultate, nu era apreţuită decît din punct de vedere al generalităţii. Unde de-sine-starea şi valoarea omului singular ca atare nu-şi găseşte recunoaştere, acolo nu se poate afla nici [în] cultura individului pentru el însuşi vreun scop demn de băgat în samă. 
Mai important în toate acestea e că cei vechi nu venise încă la cunoştinţa cum că scopul individual, cum l-am citat mai sus, este totodată şi tot atît de mult

        {EminescuOpXIV 920}

şi cel mai general (o cunoştinţă de care nici azi lumea, unde iar individualismul a căpătat o aşa de mare preponderanţă, nu e conştie decît într-un mod foarte imperfect); că fiecare om singular e membru şi reprezentant al naţiunii sale fără vreo activitate faptică pentru ea; aşa încît viaţa şi faptele sale individuale sînt de valoare naţională şi de preţ general. Socrate nu numai prin viaţa şi învăţătiirile sale, ci şi prin felul morţii sale este o podoabă a spiritului naţional elin şi, dacă Iunius Brutus, deşi cămătar ca om privat, totuşi prin faptă şi apreciere generală a fost cel mai bun cetăţean al Romei, atunci nu vom atribui aceasta lui, ci simţului etic încă nedezvoltat al naţiunii sale pentru virtute privată. 
Ceea ce numim noi în sensul de azi cultură generală nu prea e lăţit în genere la greci şi la romani, activitatea urmăreşte un scop practic sau totuşi general; pe lîngă acestea găsim un simţ estetic foarte dibaci şi, ca urmare a lui, foarte fine şi culte forme de viaţă; însă chiar arta, aptă mai mult decît orce direcţie a vieţii spirituale de a da teren individului, chiar ea este în legătura cea mai strînsă cu 220 r religiunea şi statul. Unde însă totuşi apare cultura proprie ca scop curat personal, ea nu are nici acolo destinaţiunea de-a împlea chemarea morală individuală a omului, de-a mări valoarea sa, de-a corespunde demnităţii sale, ci ea trece cu deosebire... de o plăcere ş-un lux. În poporul grec cu deosebire era un grad nalt de cultură publică, însă oamenii singulari o posedau nemijlocit şi nu şi-o cîştigau nici în sensul, nici cu intenţiunea morală a culturei, tot aşa de puţin cum omul prost nu-şi apropriază limba noastră cultă spre scopul şi ca un element al culturei. De acolo şi modul propriu al arătării sale - la greci lăudată şi cîntată, ca deosebit înflorită, sub Heteri, la domnia romană în vremea mai tîrzie (cea dinainte n-o cunoştea de fel) lîngă degenerare morală, un ram poate subordonat al luxului celui mai ales şi variat lîngă brutalitate şi cruzime. 
Tocmai deosebirea între femeile vremilor vechi şi a celor nouă se explică din diversitatea concepţiunii despre scopul culturei. Daca ea nu exista acolo decît numai în serviciul scopurilor generale şi obiective, precum statul şi religiunea, atunci femeile n-aveau trebuinţă de ea, pentru că nu au nici dătoria, nici dreptul de-a lua parte la acestea. Pentru noi însă cultura este o trebuinţă generală umană, e-mplinirea scopului umanitar valabil pentru oricare individ şi de aceea şi femeile iau o parte egală la ea. 
Ba chiar cultura în sens exclusiv, ca element unitar şi unică designare pentru gradul vieţii spirituale, cade la noi în partea femeilor, pentru că bărbaţii sînt ocupaţi cu ştiinţa şi praxa ştiinţifică mai ales, fiindcă în cercurile ce aparţin culturei în genere ei se aruncă în genere de-ndată într-o ştiinţă sau artă. 
Din acest scop al culturei determinat în modul acesta rezultă determinaţiunile mai de aproape a fiinţei şi cuprinsului ei. 
Mai înainte de toate este vădit că cultura, ca inteligenţa, nu este mărginită pe un teren anumit al ştiinţei; nici un fel de materie nu e cugetabilă care să nu poată constitui un element al culturei; de vreme ce ea nu urmăreşte un scop obiectiv, de-aceea nu cere vreun teren anumit pe care să-l împle; ea se poate mişca 222r liberă în universul celor ce se pot şti, într-atîta şi în modul care-i e măsurat scopului ei individual, a activărei (bethatigen) spiritul[ui], a vieţii interne, a nălţărei şi aprofundarei lui, ea-i albina care suge din florile a toată ştiinţa. 
Şi nu numai că cultura nu-i mărginită la un singur teren, ci o proprietate [a] ei, luată în sens mai nalt, este universalitate ca semn caracteristic distinctiv, cel puţin fiecare grad al ei se măsură după măsura universalităţii în care ea se mişcă. Deşi acestea sînt nişte deosebiri de grade simple şi foarte schimbăcioase, care se caracterizează prin numirea cu predicatul unei culturi mai [mult] or mai puţin multilaterale, totuşi [î]şi are [ca] soarele punctele sale de solstiţiu; omul de es. Care

        {EminescuOpXIV 921}

nu pricepe metafora cutare, pentru cari numele de Shakespeare or Humboldt sînt numiri goale, care nu ştie cînd şi de cine a fost descoperită America, pe acela-l numim om necult. Cînd Borne începe scrierea sa Dioptrica prin aceea "că află o răutăcioasă bucurie în împrejurarea ca pînă şi lectriţele cele mai frumoase şi mai mîndre nu ştiu ce va să zică dioptrică ş-or trebui să onore-n secret ştiinţa bărbătească" - atuncea el totuşi presupune că bărbaţii sau taţii acestor cetitoare or fi ştiind-o fără ca să fi studiat cu toţii optica. De aceea presupunem în genere la orce om cult o certă sau mai bine incertă măsură de cunoştinţe. Însă afară de această determinare, atîrnătoare tot încă de la întîmplarea tactului public, despre cuprinsul în termin mediu al cunoştinţei ce îndreptăţeşte pretenţia culturei, determinare care se poate lărgi sau contrage după diferitele epoci istorice în care-i stătorită, din scopul culturei se poate totuşi găsi o determinare mai consistentă şi mai clară. 
Dacă această determinare, (pentru. că va fi) fiind dedusă din scop, va stabili ce şi cum va trebui să fie şi cum va trebui concepută cultura, şi dacă de la această determinare se va fi abătînd prea des ceea ce există şi se concepe ca cultură, noi totuşi nu vom trebui ca să cercetăm îndeosebi această diferinţă, critica comparativă să şi[-o] (complecteze) execute fiecare singur. Între-astea şi sperăm de a nu aduce tocmai lucruri ce se abat de la părerea generală, cînd derivăm conţinutul ei înainte de toate din scop şi din idee, ci vrem numai să aducem la claritate şi conştiinţă ceea ce în genere se şi pricepe sub acest cuvînt. 
Tot universul cunoştinţelor omeneşti şi al elementelor vieţii spirituale poate fi privit ca un cerc imens, şi, dacă admitem de centru interesul general uman la ele (fără o determinare speţială prin chemare sau înclinaţiune individuală), atuncea părţile deosebite ale întregului cerc se vor deosebi prin aceea că unele vor fi mai aproape, altele mai depărtate de centru, de interes; diferitele terenuri ale ştiinţei vor sta în astă privinţă în proporţiunea reciprocă de cercuri concentrice mai mari or mai mici, din care cîte unul s-ar arăta nu ca un cerc simplu, ci ca un cerc de cercuri. Aşa, d. es., dacă istoria în genere ar forma un cerc de o certă apropiere cătră interes, acest cerc va consta din diferitele cercuri a istoriei politice, de cultură, literară, religioasă, ş. a. m. d. 
După asta se lasă stabilită o măsurătoare ideală şi generală pentru înălţimea cît şi pentru modul corect a progresului în cultură *, adică acela de-a merge de la cercul mai îngust tot mai departe şi mai departe. Cultura şi dezvoltarea omului în privirea inteligenţei constă în apropierea acelui coprins spiritual care constituie totalitatea vieţii spirituale a omenimei ş-a intereselor ei, şi asta nu din altă cauză decît pentru că e o fiinţă cugetătoare şi, mai de aproape, un om; cugetare, recunoaştere este lumină şi aer, în care e numai posibilă înflorirea sa ca om, inteligenţa-i nervul de viaţă în şi prin care organismul esistenţei sale ca om are energie, şi conţinutul cugetării e determinat prin natura şi istoria sa. Toate părţile acestui cerc întins se influinţează reciproc, toate se ţin una de alta spre a forma un întreg, tocmai aşa cum pămîntul cu toate păturile de aer ce-l încunjură constituie o unitate cuprinsă. Întregul glob are însă un centru cătră care se grămădeşte toată

N-am amestecat noi romînii aceste cercuri? N-am lăsat neobservate locuri mai apropiate interesului bine înţeles al nostru şi ne-am alipit de cercuri cu mult mai depărtate? Centrul cercurilor concentrice este incert în viaţa spirituală a romînilor [Nota lui M. Eminescu]

        {EminescuOpXIV 922}

puterea gravităţii, după legile naturei. Interesul general uman l-am însemnat că ar fi acest centru; dacă acum cineva, în interesul culturei sale, ar începe prin a se ocupa şi a persista asupra unui teren de ştiinţă foarte depărtat, spre a avea în cultura sa ceva deosebit şi căutat, dacă o femeie, în loc de a citi asupra celor mai bune principii de educaţiune pentru copii, s-ar ocupa cu deosebirea ce există între constituţiunea ateniensă şi cea lacedemoniană sau asupra istoriei tuturor aeroliţilor cari-au căzut pîn' acuma pe pămînt, atuncea asta ar fi tot atîta ca şi cînd cineva n-ar mai vrea să respire aerul ordinar de pe faţa acestui pămînt, ci s-ar pune într-o montgolfieră, spre a trăi deasupra norilor. Se-nţelege că aeronautul care face această călătorie pentru cercetările sale de ştiinţă naturală, el nu se depărtează prin asta decît prea puţin de centrul de interes şi scop cari-i aparţin lui, fiindcă pentru cercetarea ştiinţifică nu e nici un teren prea depărtat îndată ce în genere numai poate fi ajuns; pentru cultură însă ca atare există un început şi un progres cert dacă nu e s-o confundăm cu diletantismul. 
 De această lege fundamentală a culturei se înlăţuiesc acuma mai multe consecvenţe. - Mai-nainte de toate trebuie dezvoltată deosebirea atinsă dintre ştiinţă şi cultură. Fiecare om al ştiinţei sau al praxei (căci nu există praxă care să nu aibă teoria sa, adică care să nu fie obiect al inteligenţei) nu are numai interesul general uman al cunoştinţei, ci totodată, ba proprie înainte de asta, un interes determinat individual. În metafora noastră de mai sus fiecare nu-şi are centrul său în centrul cercului general, ci într-un cerc deosebit, mai îngust. Datoria acestui om aşezat într-o chemare anumită este, aşadar, înainte de toate, ca să lucre şi să cugete în cercul ce-i aparţine lui şi, pentru ca aceasta să n-o facă unilateral şi-n strîmtoarea spiritului, de-aceea va trebui să-ntindă activitatea sa pe toate terenurile cari-s situate în cercui împrejurul cercului său propriu. Mai adeseori aceasta e o neînlăturabilă condiţiune care e pusă de însăşi ştiinţa sa, întrucît el are de-a-şi aduce de-acolo mijloacele pentru complectarea şi clarificarea proximei cunoştinţi. Astfel medicul va trebui sa studieze nu numai ştiinţa boalelor ş-a vindecărei, ci şi ştiinţe naturale, anatomia şi fiziologia, mai departe chimia şi botanică şi, mai departe, fizică şi matematică, şi iarăşi într-altă parte, din filozofie, psicologia şi logica ş. a. m. d. Cum că această întindere a inteligenţei din cercul ei propriu din ce în ce mai departe în cele învecinate nu are o absolută măsură de determinare este evident, îndată ce recugetăm, cum că toate ştiinţele stau într-o legătură, ca o reţea, şi cum că fără o singură săritură putem propăşi din fiecare punct al ştiinţei omeneşti pînă la totalitatea ei. Precum însă medicului îi trebuiesc şi alte ştiinţe, de es. psicologia, tot aşa şi psicologul va trebui să studieze o parte a medicinei, cel puţin boalele spiritului şi ale nervilor, şi, spre a le pricepe pe acestea, el va fi silit a se familiariza cu tot cercul medicinei, se-nţelege că în ondulaţiuni din ce în ce mai uşoare. Cum se deosebeşte acuma medicul de psicolog în privirea cunoaşterei, psicologiei or a patologiei? Amîndoi cunosc amîndouă, deosebirea este vădită a măsurei şi a gradului, pe care-l însemnăm deocamdată şi-l vom întemeia mai tîrziu ca deosebire între cultură şi ştiinţă: medicul trebuie să [fie] învăţat în patologie, însă cult si în psicologie, psicologul viceversa. Tocmai în sensul acesta deosebeşte şi uzul limbei între un medic cult şi necult (ca medic); aşadar pe acela din medici care nu şi-a însuşit numai cercul strîmt de cunoştinţe neapărate, ci şi cele, mai largi, de cunoştinţe importante, luminatoare şi reîmprospătătoare de spirit, îl vom numi medic cult. Foarte învăţat însă vom numi pe medicul acela care pătrunde nu numai cu deosebită profunditate specialitatea sa proprie, ci pătrunde şi cele învecinate într-un aşa mod ca şi cînd ar fi specialitatea lui exclusivă. Este apoi altceva dacă spunem "acest medic e cult", sau dacă zicem "acest medic e-un om cult". 

        {EminescuOpXIV 923}

Medicul nu este însă numai medic, ci totodată şi om. Determinarea celui mai apropiat cerc de cunoştinţe, precum şi direcţiunea în progresul, peste acela, la o cultură mai depărtată a fost înrădăcinat [ă] în interesul central al chemărei sale. Întru cît însă medicul se priveşte numai ca om, el are un interes general omenesc, este prin asta nemijlocit transpus într-o cu totului altă sferă a inteligenţei, prin posesiunea căreia el poate merita numirea de cult. 
Cu acestea noi am intrat în mijlocul acelei consideraţiuni care atinge al treilea punct principal al tractatului nostru, adică raportul culturei cu frumuseţa. Cugetarea fundamentală asupra acestui raport e, simplu, aceasta: deja, întru cît obiectele frumuseţei, productele artei, constituiesc o parte din obiectele inteligenţei, cunoaşterea lor este o parte a culturei; în noţiunea ei însă zace totodată si pretensiunea ca cel cult să posedeze şi simţ şi gust, plăcere şi pricepere a artei şi a toată frumuseţa, totodată şi a celei naturale. De a se bucura de orce speţie şi formă a artei, a avea participare şi interes pentru ea, trece de un semn deciziv al unui om cult; însă la asta se mai numără şi eventualitatea dacă cineva cultivă frumuseţa şi la sine însuşi şi la împrejurarea sa, întru cît o iartă aceasta natura şi împrejurările. 
Avem a întîmpina aicea numai o rătăcire foarte mult lăţită, şi adică aceea ce domneşte asupra exerciţiului artelor. Despre artişti nu vorbim; mărimea aplecărei sau a talentului să-i ducă la artea pe care ei o aleg drept chemare; însă laicii şi diletanţii, în cari nu e nici aplecare, nici talent, aicea eserciţiul artei să se cîş[t]ige prin exerciţiu; alegerea se face; fiindcă lipsesc cele două motive fireşti citate mai sus, se face după uşurătate, şi muzică, clavirul este parola generală, dacă vo tradiţiune familiară nu prescrie desemnul sau pictura. Epidemia picturei în porţelan pare a fi trecut din fericire, însă pianul a devenit endemic. Fiece element al culturei însă trebuie să cultive într-adevăr, trebuie să formeze, să înnobileze fiinţa internă şi arătarea exterioară a personalităţii. Dintr-asta rezultă un şir întreg pentru alegerea artelor menite a se exercita care, urmînd unui principiu pedagogic, e cu totului diferit de şirul estetic; aicea stau înainte de toate artele acelea cari nu se numără la artele proprii, acelea adică a căror exerciţiu consistă numai într-o manifestaţiune de viaţă fizică or spirituală (or amestecată din amîndouă), într-o activitate care nu creează un op de artă obiectiv, care se efectuează afară de personalitate, ci o preface pe ea însăşi într-un op de artă momentan, unde aşadar artist şi op de artă sînt identice. Pentru femei danţul, pentru bărbaţi e eserciţiul gimnastic acelea ce ne arată numai pentru un moment personalitatea în lumina cea mai bună a frumuseţei şi înfrumusăţează şi înnobilează mişcarea ei şi, mijlocit, chiar figura ei. Însă nu numai în mişcarea întregei figuri, ci şi acolo unde nu se mişcă şi nu-s active decît organe singulare trebuie să domnească frumuseţe. La vorbit şi citit modul şi forma cum acestea se-ntîmplă probează gradul de cultură; declamarea; i mimele ce-o acompaniază descopăr multe, pînă şi din individualitatea internă a unui om.; ele sînt semnul graţiei. Chiar declamaţiunea nu creează un op de artă propriu, însă, executată în conformitate cu arta, ea poate să influenţeze mai îmbucurător şi mai binefăcător decît un asemenea op de arte însuşi. Cîntarea se apropie mai mult de arta proprie, ce ţinteşte la orearea unui op ce există pentru sine şi deosebit de persoană; însă totuşi ea-i esenţial conţinută în cercul personalităţii, se arată ca o manifestaţiune numai a propriului organism şi descopere, pe lîngă frumuseţa exterioară a tonului, încă şi aceea a unei mişcări interne. 
Cu totului deosebită de acestea e muzica ca manevrare a unui instrument; 
aceasta se află afară de personalitate şi nu se naşte sunetul propriu, ci unul străin, şi scopul nu-i * de-a descoperi o frumuseţa personală, ci una artistică. Se poate ca şi producţiunea muzicală pe instrument ca să rezume mişcarea frumoasă a propriei vieţi interne, însă cum că este mai mult opera chemărei pentru arte decît a culturei asta se vede deja din împrejurarea cum că, afară de dispoziţiunea sufletască, 

        {EminescuOpXIV 924}

mai e nevoie şi de o abilitate şi dexteritate a manevrării, însă aceasta nu-i proprie decît consoţilor de specialitate, pe cînd de es. cîntecul natural cel mai simplu şi cel mai fără artă e-n stare de a exprima viaţa cea mai intimă a sufletului. 
Cum că muzica aparţine tot aşa de puţin culturei ca şi oricare chemare artistică sau ştiinţifică şi cum că plecare şi talent decisiv ar trebui să motiveze cultivarea lor, acesta-i *** al unei observări din principiu asupra fiinţei culturei. Cum că însă prin o îmbulzire silită a copiilor la instrucţiune muzicală nu se ascute, ci se tîmpeşte numai simţul estetic trebuincios oricărui om cult şi cum că nimiceşte şi plăcerea ce cineva ar putea-o găsi în arte, pentru că apatia e mai mare decît impulsul natural şi-l învinge în decurs de mulţi ani - asta ar fi trebuit ca esperienţa să-l înveţe pe oricine, ar fi trebuit să-i arate cum că deasa ascultare simplă a unei muzici bune e un mijloc mai bun pentru cultivarea simţului de artă. În genere o educaţiune adevărat estetică, care să cerce dezvoltarea sufletului în privirea frumosului cu aceeaşi tărie cu care această dezvoltare se urmăreşte puţin în privirea moralităţii * şi numai în cea a inteligenţei, aceea nu va fi de ajuns pe calea graduală a exerciţiului, ci numai prin o instrucţiune regulată şi prin explicarea opurilor de artă. Cu toate astea muzica este totuşi încă aceea dintre arţi care stă mai aproape de cultură; toate celelalte, artele plastice şi poezia, nu au mai mult raport cu cultura, ca perfecţionare reciprocă a personalităţii, decît oricare altă chemare de viaţă, care, dacă e amăsurată individualităţii mai mult decît oricărei alte, ea o şi va aduce la maturitatea cea mai naltă şi la cea mai bogată manifestaţiune. Cea mai intimă şi preţioasă întrunire a culturei cu frumuseţa zace în acea frumuseţe a vieţii menţionată mai sus. Omul e cel mai nalt şi mai nobil op de artă al naturei; într-un sens şi mai nobil, el ar trebui [să fie] şi cel mai frumos op de artă al artei, al propriei sale puteri creatorie, libere, conştii, morale. 
Cultură în sensul său primitiv va să zică: figură, formă, frumuseţe; un suflet într-adevăr cult va fi aşadar acela a cărui fiinţă şi viaţă, simţire şi faptă va urma legilor frumosului, si el merită numirea unui suflet frumos. Să nu cugete însă nimeni la acea frumuseţe a sufletului ce ni prezintă în Vilhelm Meister, în orce privinţă palidă şi bolnavă. Cu totului altfel este icoana acestei frumuseţi cum ne-o schiţează Schiller în acel peste măsură eminent tractat asupra graţiei şi demnităţii ce nu o putem recomanda îndestul de mult. "Numim un suflet frumos cînd simţul moral s-a asigurat pînă în gradul acela despre toate simţirile unui om încît e în starea de-a lăsa fără frică în sarcina afectului dirigerea voinţei, fără de-a cădea în pericolul că va sta în contradicţiune cu deciziunile acestuia. De aceea la un caracter frumos nu sînt morale faptele singuratece, ci caracterul întreg e astfel. Nu poţi să-i faci un merit din una din ele, pentru că o îndeplinire a stimulului intern nu poate fi numită merit. Sufletul frumos n-are un alt merit decît acela că există. Cu o uşurinţă ca şi cînd numai instinctul ar lucra din el împlineşte datoriile cele mai penibile ale umanităţii, şi sacrificiul cel mai eroic pe care el [îl] cîştigă de la stimulul său natural bate la ochi ca un efect voluntar al aceluiaş stimul. De aceea el nu ştie niciodată despre frumuseţea acţiunii sale şi nici nu-i vine în minte cum că s-ar putea lucra şi simţi şi altfel; pe cînd un adept de şcoală a regulei morale va fi în stare în orice moment de a da contul cel mai riguros despre raportul şi proporţiunea între faptele sale şi lege - îndată numai ce vorba maestrului său o va pretinde. Viaţa celui din urmă va semăna unui desemn unde regulele sînt însemnate prin trăsuri aspre şi la care un învăţăcel ar putea într-adevăr să înveţe principiile artei. Însă într-o viaţă frumoasă au dispărut ca dintr-un

        {EminescuOpXIV 925}

tablou de Tizian toate acele ascuţite linii de demarcare şi cu toate astea figura-ntreagă apare numai cu atît mai adevărată, mai vie, mai armonică. Un suflet frumos este aşadar lucrul unde sensualitate şi raţiune, dătorie şi înclinaţiune sînt în armonie, şi graţia este caracterul ei în arătare. "
Oricît de frumos ar fi desemnat Schiller calitatea unui suflet frumos, totuşi starea lui psicologică şi cauzele acesteia i-au scăpat din vedere. Orce înclinaţiune, orice instinct, chiar dacă lucrează nemijlocit şi neconştiu, are trebuinţă de motiv; cînd cineva e aplecat de-a face ceva, de-a alege o faptă şi de-a o prefera altora, trebuie totdeuna să existe o cauză din care el e aplecat de a o face aceasta. 
Schiller n-a avut în vedere decît antiteza cum că motivul oroarei fapte este: sau moralul sau plăcutul. El a trebuit aşadar, pentru ca să afle totuşi un al treilea, să îmbine două lucruri contradictorii şi adică: cum că instinctul, care ca atare caută numai plăcutul, nu e îndreptat asupra moralităţii şi nu cunoaşte regula morală, totuşi alege moralul, şi că simţul moral s-a asigurat de mai nainte de acest instinct, ceea ce presupune cum că totuşi moralul este principiul conducător. În faptă există un al treilea, care, în distingere de cele două, poate să fie motiv al înclinaţiunii, şi adică frumosul. Ideile şi legile frumosului sînt deosebite de acelea ale moralităţii, însă în judecata recunoscătoare sau reprobatoare a unei fapte ele pot să coincidă: sufletul frumos urmează legilor frumuseţei; şi acuma ni* este [mai] de priceput decît mai înainte de ce ea poartă acest nume şi de ce Schiller însuşi poate vorbi despre frumuseţea faptelor lui, pe cînd altfel ele n-ar fi nici morale, nici imorale. 
Faptul cum că acţiunea e neconştie şi fără lupta n-ar fi un motiv ca să-i dăm 233r mai iute atributul de frumos decît dac-ar fi rezultatul unei puternici lupte morale; 
este însă un fapt recunoscut cum că ideile şi legile estetice lucrează, atît în artist cît şi în privitor, într-un mod neconştiu. Aceasta este şi motivul unic, dar de ajuns pentru părerea veche, cum că asupra gustului nu se-ncape dispută. 
În părerea vulgară asupra pretenţiunilor ce sînt a se face la viaţa şi purtarea unui om cult domneşte aceeaşi, nu vrem să zicem (greşală) aberaţiune, ci lipsă de cunoştinţă. Cu drept cuvînt purtarea unui om cult e privită de individuală, ca o espresiune a interiorului său propriu şi caracteristic, distinsă de acţiunea legală şi morală, după legi generale şi cunoscute şi după moravuri. Dar de aceea i se şi pare oricui cum că nu există o lege a vieţii culte. Judecata asupra acesteia este treaba simţirei, vor zice cei mai mulţi, căci simţirea a apucat a fi marele eleimosinor al psicologiei, care acopere orce sărăcie de cunoştinţă. În faptă însă este o judecată şi nu o simţire instinctivă, însă această judecată nu apare conştiinţei decît ca pronunţarea individualităţii şi ca pretenţiune faţă cu individualitatea: (lucruri d-astea 234r s-au obicinuit a se numi cu deosebire simţire, în loc de [a] trece înapoi la elementele individualităţii şi la amestecul acestora). 
De aceea nu posedă literatura noastră pînă azi alte opuri asupra vieţii de om cult decît de acelea cari conţin reguli curat empirice mai mult asupra decenţei, convenabilităţii, a şicului şi a celor ce şed bine în relaţiunile noastre cu oamenii. Nouă însă ni s-a arătat clar cum că orce şic şi amăsurare în purtare, de la purtarea cea mai exterioară pînă la formaţiunea cea mai intimă a sufletului, se-ntemeiază pe legi estetice, îşi are originea în judecăţi estetice neconştie; şi numai fiindcă sînt neconştie pretenţiunile culturei par a fi curat individuale, pe cînd, în adevăr, individele toate, deşi în diferitele graduri, îşi samănă în judecăţile lor asupra acelor pretenţiuni şi sînt duse de legi estetice eterne. Reducerea acestor judecăţi singlare

        {EminescuOpXIV 926}

şi a regulelor generale a unei vieţi convenabile şi peste tot frumoase la legile generale ale frumuseţei n-a încercat-o încă nimeni pînă acuma. Ştiinţa estetică generală este încă prea jună, ea a fost [pînă] acuma prea îndestul încă ocupată cu descoperirea legilor de frumuseţe în arte pentru ca dintr-astă negligenţă să i se poată face o imputare. Unei vremi ce va urma însă i se clarifică problema de a pricepe şi frumuseţa vieţii şi acţiunii omeneşti în legile [ei], precum pricepem pe aceea a artelor, şi va crea lîngă estetica artelor o estetică a vieţii. Despre ceea ce acea estetică ar trebui să instruieze găsim aşa de puţin în galanthonul quadlimburghez, ba chiar şi în Knigge, Purtarea cu oamenii, cîtă chemie sintetică găsim într-o carte de bucătărie; chiar în scrierile pedagogiei noastre atît de înaintate, ca şi în cele mai multe asupra eticei vom afla numai nişte observaţiuni risipite. Pînă şi însemnătatea practică a unei asemenea ştiinţe şi influinţa ei asupra pedagogiei n-ar trebui să se preţuiască prea jos; consideraţiunea pentru frumuseţe a vieţii şi purtărei e mai însemnată pentru starea morală a societăţii decum ar mărturisi-o moraliştii stricţi. Viaţa socială cîştiga printr-asta signitatea * sa mai nobilă, şi cu drept cuvînt se numeşte bun-ton împrejurarea cînd sociabilitatea nu se dezonoră prin nici un fel de licenţiozitate, prin nici o disonanţă morală. "Acest bon-ton n-ar putea să esiste fără respectul celor convenabile, şi astfel deşertăciunea, care vrea să placă şi să se recomande prin asta, este cum se vede un stîlp fundamental al societăţii". 
Nu putem să încheiem această consideraţiune fără ca să observăm, repetînd că, deşi aprobăm această din urmă sentiţă a onor. C. P. Pockels totuşi mult lipseşte pînă întru a vedea în discuţiunea publică asupra frumosului o despăgubire pentru o moralitate mai strictă. 
Dreptu-i cumcă constituie o parte integrantă a culturei şi că propriu[l] mod de trai este privit din punct de vedere al frumuseţei şi e îndreptat după regulele şi legile acesteia; dreptu-i cumcă cultura în genere, cît şi îndreptarea ei asupra frumosului, e o parte a (problemei) datoriei omului şi a destinaţiunii vieţii sale; însă totuşi numai o parte! Dacă sufletul e cult odată în toată privinţa, atuncea trebuie să-nceapă a urma chemării lui proprii şi înalte, aceleia a moralităţii. Într-o chemare practică şi morală numai zace adevărata împlinire a vieţii omeneşti, cultura însă nu e decît prepararea şi după aceea ornamentul acesteia. Deşi e adevărat ceea ce susţine un scriitor vechi, că "dac-am putea privi bunătatea morală în toată văzuta ei frumuseţe, toţi oamenii ar iubi-o", totuşi pe terenul acestei iubiri nu creşte decît roza d-o lună a frumuseţei, iar nu stejarul de o mie de ani a caracterului, care nu prosperează decît pe stîncosul pămînt a "unei puteri aspiratorii morale, adevărate şi severe. Precît de puţin şi-ar împlini chemarea ei adevărată o naţiune care ar îmbla numai după arta şi ideale şi ar uita asupra lor toată mărimea practică, cît de puţin ar rămîne ea prin asta în putere şi libertate, tot aşa de puţin îi e permis şi omului singular de a urma numai înclinaţiunei frumosului; însă podoaba cea mai nobilă a unui popor este arta şi cel mai nobil simţ al omului e cel estetic; e un privilegiu al culturei de a se bucura de această podoabă a vieţii şi de a onora şi gusta frumosul pe toate căile; însă cel mai frumos din toate cîte sunt frumoase este sufletul cel frumos. 

        {EminescuOpXIV 927}

Fragmente răzleţe din Cultură şi ştiinţă 

2258

Prăsirea culturei intelectuale însă prin cei culţi se-ntîmpla totdeuna într-o 182r măsură numai foarte mică, şi adesea într-un mod întors, dacă nu s-asociază ştiinţa. Unde numai cei culţi singuri vor să producă şi să prăsească, fie-n educaţiunea copiilor or în influenţă literară asupra publicului, acolo semidoctismul şi secăciunea (fraza goală) e aproape; orce răsad al culturei trebuie să pornească iarăşi de la ştiinţă; nu se poate sămăna făină, ci iar numai grîu din care [să] se facă făina. 

Nici un fel de materie nu e cugetabilă care să nu poată constitui un element al culturei; fiindcă ea nu urmăreşte un scop obiectiv, de-aceea nu are nici un teren anumit pe care să-l împle... Şi nu numai că ea nu-i mărginită la un singur teren, ci universalitatea e chiar un distinctiv al culturei, cel puţin fiecare [grad] al ei se măsură după măsura universalităţii în care ea se mişcă. 

Se cată a pricepe, din punctul de vedere al misiunii sale individuale, cum că nu e nimic alta decît un inel în lanţul cel mare al tendinţelor şi aspiraţiunilor omeneşti şi, prin cultura generală, el capătă privirea mare în totalul şi generalitatea întregului în comembrarea sa. 
---------
Aspiraţiunea şi valoarea polihistorismului consistă numai în cunoştinţa fragmentară a lucrurilor; însă o sumă grămădită de aşa-numite cunoştinţe, o memorare

        {EminescuOpXIV 928}

[a] unei sume de material faptic din cutare sau cutare ştiinţă e un semn care însoţeşte cultura, nu e însă un semn esenţial sau epuizant al ei. 

 Ultima ţintă a oricărei ştiinţe nu e fireşte despărţirea, ci împreunarea laturei speculative cu cea empirică. Însă pe drumul acesta o despărţire a lucrului [e], după cum ne-nvaţă istoria, neapărată şi folositoare dacă ea se manipulează cu precauţiune. Această manipulare precaută se ajunge cu deosebire prin aceea cum că între părţi nu numai că nu există un raport inamic, ci din contra unul cît se poate de îndatoritor; şi acest raport iar se cîş[t]igă prin aceea cum că despărţirea lucrului nu are loc decît, obiectiv, în productele ştiinţei, iar nu subiectiv în producenţii şi autorii ei; din contra, fiecare care e activ or pe partea teoretică, or pe cea empirică să cunoască şi să priceapă şi cealaltă lature, unul să fie capabil şi pregătit de-a recepe principiile, cellalt materialul, productivi însă nu pot fi oamenii de-o capacitate de termin mediu decît numai într-o direcţiune. De-aceea atît izolarea în privinţa receptivităţii cît [şi] apucarea pe altă direcţiune în privinţa productivităţii va produce numai neclaritate şi necomplecţiune a ştiinţei. 

Ştiinţa cere complectitatea volumului, ca să zic aşa, şi îndeosebi cere de la fiecare din discipolii săi cunoştinţa exactă, complectă, promptă şi reprezentarea în fiece moment a acestui volum întreg în toate părţile sale, pînă la extrema membrare elementară a fiecărei din părţi; la cultură însă pe acelaşi teren nu se cere atîta complecţiunea volumului cît numai claritate asupra cuprinsului ei intern; nu ştirea complectă şi totdeuna prezentă a tuturor minuţiozităţilor or particularităţilor, ci numai priceperea lor. 

Aşadar nu toată suma diferitelor fapte, ci numai acele determinări şi legi generale cari se manifestă prin acele fapte e de datoria culturei de-a le şti. 

De privim însă la maniera de-a privi natura, la priceperea fiinţei şi legilor lucrurilor, nu la latitudinea, ci la înălţimea inteligenţei, ca să zic aşa, la calitatea generală psicologică a spiritului, atunci vom găsi pe fiece cult lîngă cel mai învăţat astronom. 

Filozofia este oarecum rezumatul şi formula generală a culturei unei epoce. 

Astfel şi ocupaţiunile noastre spirituale întru determinarea spiritului naţional trebuie, unele, să fie pur[ur]ea concrete, necredule, să nu vadă decît ceea ce văd, să nu creadă decît mijloacelor experienţei şi-a analizei. 
Însă niciodată să nu pierdem din vedere că istoria e o dezvoltare a unuia ş-aceluiaşi spirit omenesc, cum că adesea trebuie să ne abandonăm sintezei istorice, unde esperienţa n-ajunge. 

Un fel de literatură oficială, elegantă în formele ei exterioare însă căreia-i lipseşte profunditatea şi viaţa. Profunditatea e esenţa însăşi, măsura aceleia e şi a acesteia. 

        {EminescuOpXIV 929}

raport obiectiv există, nu există însă ideea subiectivă. 

Cînd însă se manifestă o mişcare în sens invers de ceea ce-am indicat-o noi, o mişcare a decadenţei şi a decompoziţiunii, cînd în regiunea inteligenţei totul decade şi se decoloră, atunci epoca morţii sau, în cazul cel mai bun, a regenerării nu e departe. Atunci literaţii naţionali devin receptivi, diversele literaturi contimporane, intrînd înăuntrul sufletului naţional în contact, formează în el fermentul unor organisme nouă, se amestecă, se pătrund, se reîntineresc reciproc. E un proces analog cu transfuziunea sîngelui omenesc, din care avea să răsară pentru bătrîni o vigoare nouă, ceea ce-a fost multă vreme visul medicilor evului-mieziu. 
În contactul lor reciproc ideile manifestă în faptă un fel de fermentaţiune analogă celei produse în ordinea materială prin contactul unor substanţe oarecari, apoi, ca în cazul din urmă, se poate manifesta o combinaţiune nouă a aceloraşi elemente, unde să fie absorbite combinaţiunile lor precedente. După dezvoltarea de foarte puţină durată, naturală, naţională, se poate face însă un altfel de dezvoltare [... ]. 

[... ] fără cunoaşterea exactă [a] ei, ştiinţa e de recunoscut şi agează în fiece 185r individ cult. Fiecare om simplu împlineşte scopul culturei şi stă la înălţimea spiritului naţional întru cît are în diferitele ramuri ale ştiinţei un mod de-a privi adecuat şi o treaptă generală de inteligenţă. Se poate spune cum că un semn caracteristic, proba, ca să zic aşa, a culturei, este că ea e în stare de-a urmări progresul consecutiv al ştiinţelor, invenţiunilor, aflărilor, clarificărilor şi de-a urma dezvoltarea principiilor. Această facultate a priceperei celor nouă sau înaintate (facultate de apercepţiune ) nu presupune pe atît o ştiinţă complectă pe cît o înţelegere exactă a stărilor precedente a ştiinţei. Cultura include va să zică în sine şi treapta aceea a vieţei spirituale, şi anume gradul acela de activitate spirituală în puterea căruia un om e capabil de a progresa, cum se zice, cu timpul. 

Puncte de vedere de-acestea conducătoare, asemenea idei regulative sînt pe orice teren a ştiinţei sau a vieţii; ele formează sîmburele propriu al inteligenţei, exersă o influinţă oarecum organică, formătoare, asupra masei de particularităţi, imprimă fiecărei cugetări singulare sigilul unei inteligenţe specific ***, adică conştie, şi-i dau acea putere vie şi învietoare de-a influinţa asupra unei alte conştiinţe. 

Astfel cultura preface sufletul într-un organism pentru cari fiece experienţă e un nutremînt, pe care el o recipează înăuntrul său, o prelucrează organic, cari nu contribuieşte numai la păstrarea [sa], ci şi spre desfăşurarea sa internă şi activitatea [sa] vie. 

Obiectul (coprinsul *) general, ideal, natura spirituală a misiunei sale, cearcă a o pricepe într-un mod conştiu de sine (nu instinctiv), de sine stătător şi personal. 

ROLUL LITERATUREI NAŢIONALE ÎN SPIRITUL PUBLIC

Alăturăm observarea cum că limba, alegerea şi cursivitatea expresiunei în (reprezentarea) expunerea vorbită sau scrisă e un element esenţial, ba chiar un criteriu al culturei. Din vorbirea (sau, fiindcă aceasta atîrnă adesea de procedee

        {EminescuOpXIV 930}

întîmplătoare) din scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură; stilul e omul se-nţelege de-aceea fiindcă nu e numai forma limbistică şi fiindcă nu consistă numai în cunoştinţa limbei, ci fiindcă exprimă totodată maniera de cugetare şi percepţiune a omului. Cum descrie cineva un lucru aşa l-a văzut şi l-a priceput. De-a se exprima bine şi corect asupra oricărui lucru e posibil numai la o universalitate a culturei, aşadar la o claritate şi idealitate a intuiţiunii tuturor lucrurilor asupra cărora el vorbeşte. Maturitatea culturei publice a spiritului poporal se manifestă cu deosebire în limba sa, şi între culţii unui popor se numără numai aceea cari-au suit înălţimea şi domină terenul întreg. Comoara şi puterea limbistică, felul stilului şi a expresiunii la un popor se reflectă şi se manifestează în literatura sa naţională; 
ea este izvorul din care are să ia fiecare. Cu acest nume se înseamnă foarte corect toate ramurile acelea ale literaturii cari nu aparţin unei specialităţi anumite, adică exclusiv numai unei clase de oameni, ci care sînt comune tuturor, naţiunii întregi. 
E vădit cum că elementul moral şi estetic al culturei îşi are izvorul său cel principal în literatura naţională. Libertatea şi universalitatea scopului, deplina licenţă a materiei, nelimitarea pe un teren deosebit, după aceea complecta generalitate a mijlocului de comunicaţiune, a limbii. 
Fiecare literatură naţională formează focarul spiritual naţional unde concurg toate raz[e]le din toate direcţiunile vieţii spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale [... ]. 

["S-A DEZVOLTAT O LITERATURĂ... "]

2264

 S-a dezvoltat o literatură în limba ţării, care trăia în gura şi în spiritul poporului. Aiurea limba claselor culte era atît de deosebită de cea grăită de popor încît literatura familiară clasei de sus era cu totul inaccesibilă claselor de jos. Urmarea naturală a fost lipsa de circulaţie a caracterului şi ştiinţei în toate clasele corpului social, cari nu sînt deosebite la cel cult şi la cel ignorant decît prin grad, nu prin fel, precum şi lipsa circulaţiei şi schimbului de impresii prin o limbă şi o literatură comună tuturor, singura care face din populaţie o naţiune. 

["PĂGÎNUL, ÎNCHINĂTORUL DE IDOLI... "] 

2264

 Păgînul, închinătorul de idoli, chiar creştinul ignorant îşi adoră pietrele şi beţele; şi-n loc de a le considera numai ca semne, ca simboluri ale sentimentului religios, pe care spiritul omenesc nu e-n stare a-l exprima altfel, el ia semnele drept ceea ce ele reprezintă, drept realităţi şi le adoră ca pe nişte fiinţe reale. Şi noi adorăm semnele noastre, şi anume vorbele noastre. [Daca] vom examina pe un om asupra stării cunştinţelor lui în privirea celor mai însemnate obiecte divine sau umane, vom constata că e un închinător de vorbe, el va cita vorbe fără idee şi
930

        {EminescuOpXIV 931}

fără însămnătatea pe cari spiritul său le adoră şi le erige în idoli; ele se deosebesc de idolii săpaţi cu dalta în lemn sau în piatră numai prin împrejurarea că sînt tipărite cu cerneală pe hîrtie albă. (... )

[" TOATE GENERA ŢIILE... "]

2264

Toate generaţiile de oameni cîte s-au perindat în cursul secolelor cată a se considera ca un singur om care trăieşte pururea şi învaţă pururea. (Pascal)

[FRAGMENTE ISTORICE] ["POPORUL TRACIC.. "]

2257

Poporul tracic este, cel puţin după inzi, între toate popoarele cel mai mare. Şi, daca ar avea un Domn sau daca ar ţinea unul cu altul în concordie, ar fi invincibil şi desigur cel mai puternic dintre popoare, după părerea mea. Dar, fiindcă lor nu le este nici într-un chip cu putinţă de-a ajunge la aşa ceva, ei sînt în consecvenţă slabi (Herodot, V, 3). 

["ÎN ZILELE ÎMPĂRAŢILOR ICONOMAHI... "]

2257

În zilele împăraţilor iconomahi popoarele din părţile de lîngă Dunărea, găsind 434 r timpul anarhiei, căci impiii împăraţi ai romeilor aveau război contra sfintelor icoane, atunci şi tocmai atunci aşa-numiţii rehini sau, mai popular, vlaho-rehini şi sagudaţii, dominînd Bulgaria şi întinzîndu-se puţin cîte puţin în diferite părţi, au cucerit şi Macedonia; în fine au venit la Sf. Munte cu toate femeile şi copiii lor, că nu era cine să se opună şi să lupte cu ei, cari, cu timpul, fiindcă s-au catehizat de sfinţii părinţi, au crezut şi au devenit pe deplin creştini. (Din documentele istorice ale mănăstirii Cartamonite, citat în Tomaschek,... )
931

        {EminescuOpXIV 932}

        {EminescuOpXIV 933}

        {EminescuOpXIV 934}

["NICETAS CHONIATES... "}

2270

 Nicetas Choniates despre fuga lui Manoil: "Cînd ajunse însă la marginile Galiţiei şi se credea scăpat de mîna urmăritorilor, căzu în cursa celor ce alergau după el. El fu prins de vlahi, cărora ştirea despre fuga lui le sosise înaintea lui şi fu dus îndărăt la împărăţie. 

["SĂ ŞTIŢI DE LA MINE.. "]

2257

 Să ştiţi de la mine, voi şi nepoţii voştri, că al vlahilor neam e necredincios la culme şi stricat, nici lui Dumnezeu ţinînd credinţă dreaptă, nici împăratului, nici rudei sau amicului, ci silindu-se a-i amăgi pe toţi. Mari mincinoşi şi tîlhari vestiţi, ei sînt pururea gata a jura prietenilor cele mai groaznice jurăminte şi a le călca apoi cu uşurinţă, făcînd frăţii de cruce şi cumetrii, meşteri de-a înşela prin ele pe cei proşti. Niciodată n-au fost ei cuiva cu credinţă, nici chiar vechilor împăraţi ai romanilor. Împăratul Traian i-atacase, i-a strivit de tot şi i-a robit, ucigînd pe împăratul lor, Decebal, al cărui cap a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului Roma. Ei sînt aşa numiţii daci şi besi. Dentăi locuiseră în vecinătatea Dunării şi a fluviului Sau, numit astăzi Sava, unde locuiesc sîrbii, în locuri tari şi grele de străbătut, de cari răzimîndu-se făţăreau iubire şi supunere cătră vechii împăraţi, pe cînd, din întăririle lor, năvăleau şi pustiiau provinciile romanilor, încît aceştia, pierzînd răbdarea, precum am spus-o, i-au strivit. Atunci, fugind de acolo, ei s-au răspîndit în tot Epirul şi Macedonia, cei mai mulţi s-au aşezat în Ellada... [... ]

BĂTĂLIA HOTĂRÎTOARE

2257

 Oştirea aliată, în rîndurile căreia se lupta şi trupa trimesă-n ajutor de Mircea I, a fost bătută pe deplin şi, precum în partea turcilor căzu însuşi inimosul sultan Murad I, tot astfel căzu în partea aliaţilor însuşi eroul Lazăr în bătălie or puţin în urma ei. Primejdia pentru micile ţări duşmănite, deci şi pentru Valahia, deveni cu atît mai mare cu cît în urma unui tată vrednic în lupte veni în scaunul împărăţiei osmane un fiu cu mult mai îndrăzneţ şi mai poftitor de cuceriri, Bajazid I Ilderim (Fulgerul), care căuta să răzbune în fapte mînia ce-o avea asupra luptătorilor conjuraţi de la Kossowa şi îşi apropria totodată cu puterea toate părţile cîte constituise odinioară împărăţia bizantină. 

        {EminescuOpXIV 935}

        {EminescuOpXIV 936}

[ECONOMIE POLITICĂ]

PRODUCŢIUNE 

2270

 Cuvîntul producţiune în limbajul ordinar însemnează acţiunea care dă naştere, acţiune[a] producerii, fără a ţine seamă de utilitatea lucrului produs, nici de cheltuielile pe care le exige această producţiune. În ştiinţă cată să aibă un înţeles mai precis, mai riguros şi mai absolut. Cuvîntul se aplică în economia politică la acea ramură particulară a ştiinţei care are de obiect crearea valorilor, considerată separat de distribuirea şi de consumarea lor şi, vorbind ştiinţific, nu poate fi aplicat decît la opera din care rezultă un produs de-o valoare superioară sau cel puţin egală cu valoarea serviciilor de tot soiul pe cari. le-a absorbit operaţiunea. Numai obţinîndu-se această balanţă se poate vorbi de producţiune adevărată. În ipoteza inversă ar fi destrucţiune, adecă valoarea produsă s-ar găsi inferioară sumei valorilor ce-au trebuit consumate pentru a o obţine şi aceasta-i atît de adevărat încît, dac-am voi să repetăm de cîteva ori aceeaşi operaţiune, am sfîrşi prin a distruge suma întreagă a valorilor pe cari le-ntrebuinţasem de la-nceput pentru a-ncerca lucrul şi că material ar deveni imposibil de-a le reface. 
Deci nu mai e îndoială că-n economia politică ceea ce se numeşte producţiune, singurul soi de operaţiune susceptibil de-a fi calificat de productiv, nu ar fi decît acela care, în rezultat şi după încheierea socotelei, dă o sumă de valori superioară sau cel puţin egală cu aceea a cărei jertfă au exigat-o; şi această evaluaţi riguroasă a rezultatului, această preţuire severă a consecinţelor în bine şi în rău, în pierderi şi cîştig, în avantaje şi inconveniente a lucrărilor, a operaţiunilor, a întreprinderilor noastre de tot soiul a dat economiei caracterul de ştiinţă. 

["UNII ECONOMIŞTI... "]

2264

 Unii economişti se rostesc astfel ca şi cînd omul ar fi făcut pentru producte, nu productele pentru om. ()

["FIERUL E IZVORUL... "]

2264

 Fierul e izvorul tuturor artelor folositoare, şi un popor care ştie a topi fierul şi de-a face din el tot ce e necesar pentru corăbii de-o mărime considerabilă, de la cui pîn' la ancoră, nu poate să fi trăit într-o stare de barbarie, precum se admite în genere. Aveau literatura lor proprie, legi, instituţii, orînduieli sociale şi un spirit şi un caracter asemănător celui englez, daca nu chiar izvorul celui englez; ei întreceau
936

        {EminescuOpXIV 937}

        {EminescuOpXIV 938}

pe toate naţiile creştine într-o ramură a artelor folositoare care e condiţionată prin conlucrarea reciprocă a multor arte, în durarea, montarea şi conducerea de vase mari. 
[... ]

["CUM? BOGĂŢIA... "]

2264

 Cum? Bogăţia e totul şi omul nimic? (Sismondi)

DESPRE MUNCĂ

2270

 Munca, zice Adam Smith () este cel întîi preţ, banul de cumpărătură cel dentăi cu care s-au plătit toate lucrurile; este cea din urmă şi cea mai reală măsurătoare după care se poate preţui şi compara valoarea ei. 
Mac Culloch "munca e singurul izvor al avuţiei" - nici apă, nici frunze, nici piei, nici o producţiune spontană a naturii nu are valoare afară de valoarea muncii care s-a întrebuinţat la cîştigarea ei. Se poate însă ca unul sau mai mulţi indivizi să-şi aproprieze puterile naturii sau să şi le aroge cu excluderea oricărui altuia, şi acei cari şi-au arogat-o aceasta pot să ceară un preţ pentru serviciul puterilor naturii. Dar oare dovedeşte aceasta că-i costă ceva pe cei cari şi-au arogat acest drept? Dacă A are pe moşie un cataract desigur că va primi rentă pentru el. 
 E clar însă că munca pe care-o face apa e tot atît de gratuită ca şi acea a vîntului care pune-n mişcare aripele unei mori. Singura deosebire între amîndouă e că nu stă în puterea oricărui individ de-a se servi de munca vîntului, că nimeni nu poate sustrage darul naturei şi cere un preţ pe cea ce ea dă de bunăvoie; pe cînd A, apropriindu-şi căderea apei şi obţinînd stăpînire asupră-i, posedă puterea de-a opri ca cineva să se oprească [folosească] de căderea apei sale şi poate vinde serviciile ei. 
Există după ei doi două cauze a valorii, munca şi monopolul. 
Ricardo. Preţul plătit pentru pămînt se-mparte în două părţi: unul pentru îmbunătăţirea calităţii pămîntului, ridicarea de acareturi necesare pentru asigurarea şi păstrarea produsului, altul ce se plăteşte proprietarului pentru întrebuinţarea puterilor originare şi indestructibile ale pămîntului. 
Dintre toate necesităţile, puterea de muncă e mai greu de transmis şi mai trecătoare; daca nu se întrebuinţează numaidecît, se pierde pentru totdeuna. 
Oriunde unde nu există comerţ înăuntru şi omul e silit a atîrna de-un negoţ străin, nouă din zece părţi ale muncii fizice şi intelectuale a comunităţii se irosesc. Munca consistă în aplicarea facultăţilor omului la producţiune. J. D. Say o defineşte astfel: "Acţiunea stăruitoare la care cineva se supune pentru a executa una din operaţiunile industriei sau măcar o parte a acestor operaţiuni. Oricare-ar fi acea operaţiune la care se aplică munca, ea e productivă pentru că concurge la crearea unui produs. Astfel munca învăţatului care face experimente şi cărţi e productivă; munca antreprenorului, deşi nu pune el însuşi imediat mîna la lucru, e productivă; în fine munca lucrătorului cu mîna, de la salahorul care sapă pămîntul pînă la matelotul care manipulează o corabie, e asemenea productivă" [... ]
938

        {EminescuOpXIV 939}

        {EminescuOpXIV 940}

[... ] N. B.: Dar dacă într-un mod artificial se monopolizează căile de comunicaţie? 
Toate operaţiunile producţiunii cer, mai mult ori mai puţin, concursul muncii. E dar important a cerceta natura acestui agent indispensabil, în ce condiţii poate fi pus în serviciul producţiunii şi în ce împrejurări posedă maximul eficacităţii sale. 
Natura muncii e în esenţă diversă. Fiece industrie cere din partea muncitorului punerea în acţiune a unor facultăţi particulare. Lucrătorul cu mîna şi hamalul (portefaix) nu dezvoltă, lucrînd, aceleaşi facultăţi ca învăţatul şi artistul. Aceştia nu se servesc decît de puterea lor fizică, pe cînd ceştilalţi se servesc mai cu seamă de inteligenţele lor. Aceeaşi diversitate se observă încă în funcţiunile între cari se împarte fiece ramură a producţiunii. 
 Într-o manufactură de bumbac de ex. lucrătorul torcător sau ţesător nu are să desfăşure aceleaşi facultăţi ca mecanicul, contramaistrul sau directorul. Într-o armată soldatul nu are a dezvolta aceleaşi facultăţi ca generalul etc. Într-un cuvînt, munca îşi are ierarhia sa firească. Funcţiunile cari cad în cercul ei formează o scară, se superpun, se ierarhizează în raport cu numărul, soiul şi întinderea facultăţilor al căror concurs [îl] cer. 
Cu toate acestea astă ierarhie firească a muncii nu e fixă. Progresul industrial lucrează în toate zilele ca s-o modifice. Iată cum. Progresul industrial substituie în genere puterii fizice a lucrătorului o putere mecanică mai puţin costisitoare şi mai puternică. În industriile pe cari le transformă progresul se vede ca o urmare că şi munca omenească îşi schimbă succesiv natura; din curat fizică la origine, mai cu seamă în funcţiunile inferioare, ea devine din ce în ce mai intelectuală. Dacă examinăm de ex. industria locomoţiunii în diferitele perioade ale dezvoltării ei, vom fi surprinşi de întinderea şi de însămnătatea transformaţiunilor pe care, sub influenţa progresului, le-a suferit munca al căror concurs ea-l cere. La început e omul însuşi cel care poartă sarcinele, punînd la lucru puterea sa musculară. Tot astfel mai e încă în unele părţi ale Indiei, unde braţul şi umerele culilor sînt singurele vehicule obicinuite pentru a transporta călători şi mărfuri. 
 Dar industria locomoţiunii au progresat. Omul îmblînzeşte calul, măgarul, catîrul, elefantul şi-i impune ca să-i poarte sarcini. El inventă încă carul, căruţa, corabia. Numaidecît se modifică natura muncii cerute pentru transportul mărfurilor şi al oamenilor. Puterea musculară nu mai [e] de-ajuns, ba nu mai joacă decît un rol secundar în industria transporturilor; cel întîi rol aparţine acum îndemnării şi inteligenţei. Trebuie mai multă îndemînare şi inteligenţă pentru a priveghea un cal, un măgar, un catîr, un elefant, pentru a conduce o trăsură sau un car, pentru a îndrepta o corabie. În sfîrşit, vine cel din urmă progres. Vaporul e aplicat la locomoţiune. Locomotiva, cu lungul ei şir de vagoane, se substituie calului, căruţei, diligenţei; corabia cu vapor ia locul corăbiei cu pînză. Funcţiunea muncitorului în industria transportului cîştigă prin această nouă transformare un caracter intelectual mult mai pronunţat. Amploiaţii drumului de fier au a desfăşura mai multă inteligenţă şi mai puţină putere fizică decît căruţaşii, mesagerii ş. a. pe cari i-au înlocuit. În industria transporturilor pe apă intervenţia vaporului suprimă munca omenească care se cere pentru a manevra aparatul motor al corăbiilor, catargul, pînzele, funiile ş. a. m. d. Acestui aparat, care necesită însă aplicarea a o sumă oarecare de putere musculară, vaporul a substituit o maşină al cărei personal de serviciu, încălzitori şi mecaniciani, n-are nevoie de-a aplica altceva decît inteligenţa lor. 
 Examinînd deci industria locomoţiunii de la punctul de purcedere pînă la cel din urmă punct la care a ajuns, băgăm de seamă că proporţia în care ea reclamă concursul forţei musculare si a forţei intelectuale a omului s-a modificat progresiv şi că cea din urmă a ajuns a se substitui aproape cu totul celei dentăi. Obţinem acelaşi rezultat studiind acţiunea progresului intelectual în celelalte ramuri ale producţiunii şi ajungem la concluzia importantă că industria modernă cere în proporţie mai mică decît cea din primele veacuri ale lumii intervenţia puterii musculare a omului, dar că reclamă, din contra, ba încă într-un grad mai mare concursul facultăţilor intelectuale şi morale. 

        {EminescuOpXIV 941}

Natura muncii însă exercită o influenţă determinantă asupra condiţiilor în care ea poate fi pusă în serviciul industriei. Astfel de ex. remunerarea unui simplu muncitor cu mîna, care nu dezvoltă decît putere musculară, e în josul scării salariilor, pentru că întreţinerea necesară lucrului cu mîna se reduce la puţin lucru. Cînd, din contra, e vorba de concursul facultăţilor intelectuale ale lucrătorului cheltuielile de întreţinere necesare acestuia, în alte cuvinte cheltuielile de producţiune ale muncii sale, se ridică mult mai sus. [Î]i trebuie o alimentare mai rafinată, o întreţinere mai completă; altfel facultăţile ce le pune-n lucrare nu vor întîrzia a se stinge. 
Inegalitatea între munca musculară şi cea intelectuală se adaugă încă prin cheltuielile de reînnoire a lucrătorilor după profesiunile ce sînt chemaţi a exercita. Cheltuielile de educaţie şi de ucenicie, cari sînt aproape nule pentru lucrătorii întrebuinţaţi la muncă musculară, se ridică din contra foarte sus pentru advocaţi, medici, preoţi, administratori, magistraţi, ingineri etc. Astfel, meseria de advocat cere o ucenicie lungă şi costisitoare. Oricît ar fi înzestrat c-o doză convenabilă de elocvenţă firească şi cu alte facultăţi necesare pentru a reuşi la barou, toate acestea nu sînt de ajuns. Aceste dispoziţii naturale trebuiesc mai întîi dezvoltate într-un mod general; apoi trebuie să-si asimileze cunoştinţele şi practicele meşteşugului; trebuie studiată jurisprudenţa şi arta de-a se servi de ea. Aceste cheltuieli de ucenicie vor rămînea pururea mai ridicate decît acelea ale croitorului sau zidarului şi cu atît mai ridicate peste cheltuielile de educaţie ale salahorului sau căruţaşului: unealtă umană primitivă - unealtă umană complicată şi perfecţionată. 
Situaţia cea mai favorabilă este aceea în care lucrătorul poate să-şi aleagă liber o ocupaţie conformă cu aptitudinile sale, în care el are un maximum de interes de-a lucra bine. 
Munca e o materie primă necesară tuturor industriilor, dar într-o proporţie determinată prin natura lucrurilor. 

["SIMBRIA NATURALĂ... "]

2264

Simbria naturală, preţul de cari toţi lucrătorii împreună au nevoie pentru a-şi ţine sufletul şi a-şi propaga neamul, nici mai mult nici mai puţin. (D. Ricardo)

["ŢĂRANUL ÎN ANGLIA... "]

2257

Ţăranul în Anglia e mai ignorant, mai imoral, incapabil de a-şi ajuta singur şi mai sărac decît în, orice parte a Europei, exceptînd Rusia, Turcia şi unele părţi ale Austro-Ungariei (Kay, Social Condition of England and of Europe, vol. I, pag. 70). 
941

        {EminescuOpXIV 942}

TEORIA LUI RICARDO

2257

 La întîia colonizare a unei ţări care e bogată în pămînt bun şi roditor, din carele numai o mică parte are nevoie de-a fi cultivat pentru întreţinerea populaţiunii reale sau, mai bine, care poate fi cultivat cu capitalul de care dispune populaţiunea, nu există rentă funciară; căci nimeni nu va plăti ceva pentru întrebuinţarea pămîntului, care nu e ocupat şi care stă la dispoziţia oricui voieşte [să-l] cultive. 
 Dacă toată ţara va avea aceleaşi calităţi, dac-ar fi nemărginită în cantitate şi uniformă în calitate, nu s-ar putea cere nici un fel de dare pentru întrebuinţarea ei, decît doar acolo unde poziţia excepţională ar prezenta foloase. Aşadar numai pentru că ţara nu e nemărginită ca cantitate şi nu e uniformă ca calitate şi pentru că, cu sporul societăţii, se atrage în cercul culturii şi pămînt de-o calitate inferioară sau c-o poziţie mai puţin priincioasă, numai pentru acest motiv se plăteşte rentă funciară pentru întrebuinţarea pămîntului. Îndată ce, deodată cu progresul societăţii, începe a se cultiva pămînt de-a doua calitate începe renta funciară pentru pămîntul de calitatea întîia, iar suma rentei atîrnă de diferenţa între aceste două calităţi de pămînt. Cînd începe a se cultiva pămînt de calitatea a treia începe renta funciară pentru cel de calitatea a doua şi se calculează din nou după diferenţa între puterile productive a celor două pămînturi. În acelaş timp se urcă renta pămîntului de calitatea întîia, căci aceasta trebuie [să fie] mai mare cu atît cu cît e al calităţii a doua peste a treia şi cît face diferenţa venitului pe care amîndouă pămînturile-l produc, întrebuinţînd acelaş capital şi aceeaşi muncă. 
 Pămîntul cel mai roditor şi care are poziţia cea mai favorabilă se cultivă întîi şi valoarea de schimb al produsului său va fi determinată, ca valoare de schimb a tuturor celorlalte trebuinţe de trai, după cantitatea totală a muncii care-a fost necesară, de la-nceput pînă la sfîrşit şi în diferite forme, pentru a realiza produsul şi a-l aduce în piaţă. Cînd se cultivă pămînt de-o calitate mai rea, valoarea de schimb a produsului brut se va urca, căci se va cere mai multă muncă pentru a-l realiza. (Ricardo, Political Economy, Chap. II)

["PLANTATORIUL ERA ÎNDEALTMINTRELEA... "]

2257

 Plantatorul era îndealtmintrelea tot atît de sclav ca şi negrul pe care-l cumpărase. Pururea dator, averea sa era în genere în mîini de mediatori, cari reprezentau pe creditorii adevăraţi, şi aceştia erau factorii din Anglia cari-n socoteala lui grămădeau averi şi a căror agenţi se-mbogăţeau parte-n socoteala proprietarului nominal al pămîntului şi al sclavilor ce-l cultivau. Şi aci avem relaţiile din Irlanda, unde averile celor absenţi se administrează de persoane mijlocitoare cari n-au nici iubire de ţară, nici de locuitorii lui, pe cari-i tratează ca pe vite şi au numai grija de-a lua de la ţară şi de la popor cît se poate de mult şi a le da în schimb cît se poate de puţin. 
Ce era însă cauza acestui absentism? De ce proprietarii nu şedeau în Jamaica ori în Irlanda să-şi administreze singuri moşiile? Pentru că politica oprea chiar rafinarea zahărului, oprea formarea unei clase de mijloc din care să se compuie populaţiunile oraşelor, între cari plantatorul să fi aflat o societate şi care l-ar fi îndemnat să simtă * ca patria lui. 
942

        {EminescuOpXIV 943}

        {EminescuOpXIV 944}

Căderea oraşelor din Irlanda a dus la absentism şi prin asta la săcătuirea ţării. Mijloacele de trai cari ieşea din ţară pentru a plăti veniturile proprietarilor absenţi sînt exporturi pentru care nu se primeşte nici o plată-n schimb şi sînt tot atît de pierdute pentru ţară ca şi tributul ce s-ar plăti periodic unui stat străin sau ca şi cînd s-ar arunca în apă. Tot ce se consumă în mod improductiv se nimiceşte fără a-şi reproduce restituirea. 
Centralizare şi absentism merg mînă-n mînă. Cîştigul nu creşte cu bunăstarea şi nu scade cu regresul societăţii, din contra, el e mare în ţările cari merg spre ruina lor sigură. 

Absenteismul era general în Franţa, cu excepţia provinciilor în care poporul păstrase dreptul de-a-şi pune singur dări. Una din aceste provincii era Languedoc. Se lua garanţia acestei provincii pentru a face împrumuturi pentru stat. 

2264

 Pretutindenea s-arată tendinţa spre centralizare, împuţinarea tăriei atracţiunei locale; sporirea absentismului. 

TRANSPORT

2270

 Daca se cere ca omul să cîştige putere asupra naturei e neapărat ca piaţa pentru munca lui şi pentru produsele lui să-i fie la-ndemînă şi aproape. Daca e departe, gunoiul nu poate fi restituit pămîntului oricît de perfecte ar fi mijloacele de transport, daca puterile pămîntului nu se menţin în starea lor primitivă şi omul şi ogorul cată să sărăcească. Mijloacele de comunicaţie s-a îmbunătăţit şi înmulţit în Irlanda în cursul celor din urmă optzeci de ani; însă cu fiecare grad de îmbunătăţire foametea şi epidemiile deveniră mai dese cînd, la complectarea unei reţele rutiere de drum de fier, irupse o foamete atît de cumplită încît toate erau. nimic pe lîngă aceasta. Cu fiece grad a îmbunătăţiriii comunicaţiei cade puterea de asociaţie, pămîntul se secătui din ce în ce mai mult şi acum lucrătorii fug din patrie, proprietarii sînt ucişi, oamenii de spirit dispar. 
Drumuri de fier se fac acum pentru inzi, nu de cătră ei, dar efectul lor trebuie să fie ca şi în Irlanda. Scopul pentru care au fost durate este transportul exportului de materii brute ale pămîntului şi întinderea şi mai mare a puterii centralizatoare a negoţului, sleirea şi mai mare a pămîntului, căderea puterii de asociaţie între cultivatori şi o decadenţă repede a comunicaţiei concentrice. Puţinul ce-au mai rămas din manufactura indică trebuie să dispară, şi bumbacul cată să fie din ce în ce mai siluit * de-a lua drumul de la producătorul din inima Indiei pîn' la neamul lui, adesea pîn' la copilul şi nevasta lui, ocolind prin Bombay, Calcutta, 
944

        {EminescuOpXIV 945}

        {EminescuOpXIV 946}

Manchester, o procedere care cere întrebuinţarea de bivoli, căruţe, corăbii, drumuri de fier, sporindu-se mereu suma de muncă relativă pe care comunitatea cată s-o întrebuinţeze pentru schimbări de loc şi o scădere a sumei de muncă care se poate întrebuinţa pentru înmulţirea cantităţii capabile de schimb. Cu cît mai multe drumuri de fier se vor construi în India cu atît mai mică va fi căutarea de muncă, cu atît mai mic preţul bumbacului... 
Unde nu există comunicaţie (Verkehr) şi oamenii sînt siliţi a atîrna de un negoţ străin nouă din zece părţi ale puterilor fizice şi intelectuale ale poporului se irosesc, se risipesc, şi de aceea nu numai că nu se formează capital, da şi strînsurile vremilor trecute scad pe zi ce merge. Cu necesitatea de-a se îndrepta spre pieţe străine numărul obiectelor de trebuinţă vitală ce trebuiesc transportate sporesc în masă şi scad în valoare. 
Darea cea mai mare şi mai grea pe care o ţară şi nimica* ei o are de plătit sînt cheltuielile de transport; şi aceasta, singura dare în urma căreia cată să rămîie pînă şi dările cătră stat. 
Ea se urcă în proporţie geometrică, cînd depărtarea pieţei se urcă în proporţie aritmetică; şi de aceea grîul care pe piaţă se plăteşte tona 24, 75 dolari într-o depărtare de 160 mile nu mai are nici o valoare daca comunicaţia se va face cu roţile, fiindcă cheltuiala de transport e egală cu preţul vînzării. Cu drumul de fier cheltuiala de transport costă 2, 40 dolari, cari se economizează din cheltuiala de transport prin clădirea unui drum de fier, încît i rămîn cultivatorului 22, 35 dolari. Cel aproape de piaţă, care dă gunoiul îndărăt ogorului, crează o maşină, cel de departe, care pierde gunoiul, ruinează o maşină. Neavînd a plăti transport, cel dentăi poate plăti producte cari se-nmulţesc repede, precum cartofi, legume, sau de acele a căror constituţie gingaşă nu permite transportarea pe pieţe depărtate. 

 În toate ţările găsim dovezi că puterea de-a mănţinea comunicaţia cu lumea creşte cu sporirea comunicaţiei dinlăuntru, precum puterea de susţinere * şi de asimilaţiune creşte în raţiune directă cu organizaţiunea. 

Comerţul are de obiect transportul şi distribuţiunea productelor. Comerţul nu e în realitate decît transportul mărfurilor de la un loc la altul, zice contele Verri (Meditazioni sulla economia politica). 
El operează împărţeala sau distribuţiunea acestor mărfuri la negustorii de detaliu cari se aprovizionează la el. 
Industria care pune un product la îndemîna celui ce are a-l consuma. Funcţiunea comerţului, chipul său de-a concurge la producţiune este a deplasa, a transporta lucrurile, a le pune la-ndemîna oricui are trebuinţă. Nu realitatea funcţiunii o contest, a fost foarte util semnalată şi foarte exact definită. 
J. B. Say..., ridicînd valoarea unui product prin transportul dintr-un loc în altul. Un chintal de bumbac în Brazilia a căpătat mai multă întrebuinţare şi valorează mai mult într-un magazin din Europa decît într-unul din Pernamboue. 

["DACĂ MAC CULLOCH NE ARATĂ... "]

2257

 Dacă Mac Culloch ne arată izbînda marilor noastre posesiuni şi a fermelor mai mari, noi vom privi asupra totalităţii populaţiei şi asupra faptului că, în momentul în care scriem aceasta, aproape al zecelea om în Anglia e un pauper, ne vom uita
946

        {EminescuOpXIV 947}

la temniţele noastre, la casele de muncă silnică, apoi la emigraţia noastră unde vedem cetăţeni fugind în ruptul capului din ţară ca guzganii dintr-o corabie ce arde. Daca privim la totalitate, sistemul repartiţiei sociale e ca şi cînd am privi la un regiment unde pe de-o parte vedem ordine şi aptitudine, pe de alta zdrenţe, femei părăsite, copii lăsaţi în seama unei pomene întîmplătoare. O umb[r]ă de viciu şi de mizerie trece în urma instituţiunilor noastre mult lăudate. (Hugh Miller)

["ECONOMIA POLITICĂ... "]

2264

Economia politică-l consideră pe om numai întru cît cîştigă sau consumă bunuri 328 r şi încearcă a arăta ce cale ar lua activitatea lui într-o stare socială cînd acel motiv - abstracţie făcînd de cele două instincte opuse: aversiunea în contra muncii şi pofta de plăceri costisitoare - ar avea domnie absolută asupra actelor lui. Ea arată cum omul, sub impulsiunea acelei dorinţi, grămădeşte averi şi le-ntrebuinţează la producerea altor averi, nouă, cum, prin convenţie reciprocă, declară averea sfîntă, cum face legi pentru a împiedica pe indivizi de-a-şi apropria averea altora cu sila sau prin viclenie, cum introduce fel de fel de invenţiuni pentru a spori productivitatea muncii sale, cum, prin bună-învoială şi în măsura concurenţei, stabileşte repartiţia produsului şi cum întrebuinţează oarecari surogate pentru a înlesni repartiţia. Toate punerile aceste la cale, deşi multe din ele derivă din alte sorginţi, economia politică le consideră ca emanînd numai din pofta după avere. Nu doar' că cineva ar fi fost atît de nerod de a admite că omul e în adevăr făcut în aşa chip, ci pentru că ştiinţa cere cu necesitate să fie cercetată în chipul acesta. 

["MOARA E NETREBUINCIOASĂ... "]

2257

Moara e netrebuincioasă daca nu există grîul necesar care să se macine, şi 314r fabrica de bumbac face sărbătoare cînd nu există bumbac care să se toarcă şi să se ţeasă. Cu cît mai puţină muncă se cere pentru a măcina grîu sau a ţese bumbac cu atît mai mică e necesitatea de-a înmulţi morile şi fabricile dacă timpul şi inteligenţa ce rămîn disponibile nu se-ntrebuinţează la dezvoltarea puterilor pămîntului şi la înmulţirea cantităţii materialului brut. Daca munca economizată se-ntrebuinţează în acest chip, atunci trebuiesc mai multe fabrici şi atunci cantitatea muncii trebuitoare pentru transformarea sau transportarea ei se poate spori cu folos; dar nu mai înainte. În cazul Angliei suma de muncă întrebuinţată pentru transformarea materiei brute se-nmulţeşte în raport direct cu împuţinarea necesităţii acestui soi de muncă, iar suma întrebuinţată la producţiunea brută se-mpuţinează în acelaş raport în care se-nmulţeşte maşinăria pentru transformarea şi prefacerea produselor brute. De aceea se sporeşte din ce în ce numărul oamenilor ce trebuiesc hrăniţi şi-mbrăcaţi şi scade pe de altă parte numărul persoanelor care se ocupă cu producerea obiectelor brute în favorul acelora ce au nevoie de mîncare şi haine. 
947

        {EminescuOpXIV 948}

        {EminescuOpXIV 949}

Fiindcă numai a patra parte a populaţiei engleze se ocupă cu înmulţirea cantităţii materiilor brute, pe cînd trei părţi sînt sau cu totul neocupate, sau ocupate cu operarea schimbărilor de loc, formă ori posesiune a aceloraş obiecte, urmează cu necesitate că partea cea mai mare a lucrurilor produse e înghiţită în calea de la locul producţiunii la locul consumaţiunii. Cum că aşa este ne-o spune o însemnată revistă engleză ("), care spune cititorilor că numărul negustorilor de detaliu şi de precupeţi e cu totul afară de orice proporţie cu trebuinţele societăţii sau cu numărul claselor producătoare. În multe locuri sînt zece negustoraşi pentr-o singură afacere pe care unul singur ar putea-o face cu de prisos, cel puţin aceasta e opinia lui John Stuart Mill. Oricît de harnici şi energici ar fi aceşti oameni, ei nu adaugă nimic la producţiunea, deci la bogăţia comunităţii; 
ei împart numai aceea ce alţii au produs. Mai mult, în măsura în care se-nmulţesc ei scad bogăţia comunităţii. E drept că mulţi trăiesc prin aceea că iau îmbucătura din gura celuilalt, însă totuşi trăiesc şi cîştigă adesea mult. Cînd aşadar o comunitate întreţine doi din asemenea negustori unde ar fi de ajuns unul pentru a face aceeaşi treabă, articolele pe cari le vînd comunitatea cată să le plătească mai scump decum trebuie, şi în acest chip ţara sărăceşte întreţinînd pe un lucrător improductiv în plus. Oricine care cercetează obiectul se miră ce mică este partea din preţul ce plăteşte consumatorul care merge la producent sau importor şi ce mare e partea ce-o înghite distribuitorul. 
Oricine care-a avut ocazia de-a afla a cîta parte din preţul pe care-l plăteşte în prăvălie pentr-un articol ajunge la persoana care-a produs acel articol cată să rămîie uimit de micimea acelei părţi. E important a cerceta cauza... Aceasta nu vine de la dobînda extraordinară a capitalului. Vine din două cauze: una e marea, pot zice nesăţioasa parte a produsului comun pe care-l iau simpli distribuitori, suma colosală pe care-o înghit deosebitele clase de negustori, mai ales precupeţii. Concurenţa are în adevăr scopul de-a reduc[e] măsura acestei retribuţiuni, dar mă tem că în cele mai multe cazuri efectul concurenţei e, ca şi la onorarul advocaţilor şi medicilor, că suma se împarte între un mai mare număr de oameni şi că partea fiecăruia se-mpuţinează iar nu că se scade în genere măsura în care clasa cere a fi plătită. Daca treaba distribuţiunii care se face azi de un milion s-ar putea face de-o sută de mii cred că ne-am putea lipsi de ceilalţi nouă sute de mii (J. S. Mill, Evidence before a Committee of the House of Commons, June 6, 1850). 
Sistemul are tendinţa de-a înmulţi consumatorii într-un număr disproporţionat şi a face ca o mare parte a productelor, pe drumul lor de la cîmpul în care se produc pînă la gura celuia ce le consumă sau la pielea celui ce le poartă, să fie atît de absorbite încît producătorului să nu-i rămîie nici mijloacele necesare pentru a-şi întreţine viaţa. Omul care lucrează cîmpul ce aduce 30 - 40 de mierţe de grîu primeşte 6 şilingi, adică preţul unei dimealii pe-o săptămînă de lucru. Partea lui e aşadar 6, 8, 10 procente pînă cînd 90 şi mai multe procente se înghit de către acei cărora le aparţine maşinăria sau de acei cari supraveghează munca, de acei ce conduc guvernul, de acei ce poartă arme, de acei ce trăiesc de pomană, c-un cuvînt de numărul tuturor acelora cari în mii de chipuri se interpun între producţiunea mijloacelor de trai şi consumaţiunea lor. 
Omul sărac în Irlanda apuseană e bucuros să capete 5 pence pe-o pereche de găini cari în Londra se vînd pentru tot atîţia şilingi, şi astfel el capătă 8 procente ca preţ al muncii sale, iar celelalte 92 procente sînt înghiţite de persoanele mijlocitoare. Însă, dacă el stă să cumpere cu cele 8 procente zahăr, el plăteşte o cantitate atît de mică de zahăr încît cu acesta producătorul zahărului îşi poate cumpăra postav de un farthing (1/4 de penny) şi astfel mai mult de 9/10 a productului muncii se înghite de cătră persoane mijlocitoare, cari trăiesc din exerciţiul puterilor de apropriaţiune. Sărmanul hindu vinde bumbacul cu 3 1/2 pence funtul, din care guvernul ia jumătate şi cămătarul cealaltă jumătate; şi cînd, după ani de zile, se-ntorc la el în formă de materie ţesută, el plăteşte 12, 15, 20 pence pentru funt, de 10 ori de 20 de ori atîta cît a primit pentru bumbac. Ce se face toată diferenţa aceasta'? Cine-o înghite? Ea se absoarbe pe drumul de la cîmpul pe care bumbacul se produce pînă la casa - 
949

        {EminescuOpXIV 950}

tot pe acelaş cîmp - în care locuiesc oamenii ce-o să-l poarte. Dar ce ocol a făcut? Ocolul lumii. 
Fermierul din Iowa îşi vinde grîul cu zece cenţi bushelul, dar, în timpul în care grîul său a ajuns la consumatorul din Massachussets, a sporit atîta în valoare încît plăteşte mai multe zile de lucru. 

["DIN CONSIDERAŢII DE NATURĂ PRACTICĂ... "]

2264

 Din consideraţii de natură practică cată a se lua în vedere şi principiul propagării rasei, deşi aceasta constituie o abatere de la orînduirea strict ştiinţifică. (J. S. Mill. System of Logic, Book VI ch. 8)

["POPULAŢIA FRANŢEI... "]

2264

 Populaţia Franţei s-a îndoit de la-nceputul secolului trecut, a Angliei s-a îndoit de la-nceputul celui de faţă; cantitatea materiei însă nici s-a sporit, nici e capabilă de-a se spori. Omul nu poate adăoga materiei nimic, el nu-i poate decît schimba forma şi locul. De aceea e clar că o parte a materiei existente a primit o formă nouă şi superioară, că de la forma simplă a granitului, a lutului, a nisipului ea a trecut la forme mai compuse, mai complicate, mai eterogene, cari se reprezintă în om prin oase, muşchi, creieri. 
Înmulţindu-se indivizii ce trebuiesc hrăniţi, a devenit necesară o înmulţire analogă a cantităţii de nutriment animalic şi vegetal, şi pentru asta a fost necesar ca alte părţi de stîncă, de lut sau de nisip, produse prin discompunerea celor de mai sus, să ia forma de grîu, orz şi iarbă, pe cînd alte părţi au luat forme de oi şi viţei, porci şi boi. Cum că această schimbare a avut loc se dovedeşte de-acolo că, cu toate că numărul celor ce trebuiesc hrăniţi s-au sporit, hrana e mai lesne de căpătat azi decît în orice altă epocă anterioară. 

[ŞTIINŢELE NATURII]

[a. LUMEA FIZICĂ]

F. R. MAYER, OBSERVAŢIUNI ASUPRA PUTERILOR NATURII NEVIEŢUITOARE
(... )

2267

1 r Scopul şirurilor cari urmează este să încerc a răspunde la întrebarea: ce avem de înţeles sub cuvîntul "forţe" şi în ce raporturi stau ele întreolaltă. 
Pe cînd cu numele de materie atribuim unui obiect calităţi foarte determinate, precum greutatea, (cuprinderea de spaţiu) impenetrabilitatea, cînd zicem "forţă" 
950

        {EminescuOpXIV 951}

        {EminescuOpXIV 952}

        {EminescuOpXIV 953}

noţiunea aceasta are ceva necunoscut, nepătruns, ipotetic. Poate că pentru amicii unui chip clar de-a vedea natura, fără ipoteze, să nu le fie tocmai rău venită încercarea aceasta de-a concepe noţiunea forţei cu aceeaşi preciziune cu care concepem noţiunea materiei. 
Puteri sînt cauze. 
În privirea lor deci se aplică pe deplin principiul: . Daca cauza c are efectul e, atunci c == e; iar daca e devine cauza unui alt efect f atunci e == f ş. a. m. d. c=e==f=... ==c. 
Precum rezultă din chiar natura ecuaţiei, nu se poate niciodată ca din lanţul de cauze şi efecte un membru sau o parte a lui măcar să devie nul. Cea întîi proprietate a tuturor cauzelor o numim indestructibilitatea lor. 
Daca o cauză c a produs un efect egal cu ea: e, atunci c a încetat să existe. C a devenit e. Daca, după producerea lui e, c ar fi rămas, în total sau în parte, această rămăşiţă de cauză ar trebui să mai producă şi alte efecte; efectul lui c ar trebui să fie mai mare decît e (c  e), ceea ce însă ar fi în contrazicere cu supoziţia, făcută din capul locului, că c = e. Aşadar, fiindcă c trece în e, e în f ş. a. m. d., de aceea mărimile acestea trebuiesc considerate ca fenomene deosebite ale unuia şi aceluiaş (obiect) princip. Capacitatea de-a putea îmbrăca forme deosebite este a doua calitate esenţială a tuturor cauzelor. Amîndouă aceste calităţi resumate la un loc ne dau principiul că: 
cauzele sînt nişte obiecte (cantitativ) indestructibile şi (calitativ) variabile. 
Două serii de cauze se găsesc în natură între cari esperienţa nu poate constata tranziţiune. Una din seriile acestea o formează cauzele cărora li se cuvine proprietatea ponderabilităţii şi impenetrabilităţii - materii; cealaltă serie cuprinde cauzele cărora le lipsesc calităţile din urmă - puteri, cari, pentru cuvîntul acestei calităţi negative, se şi numesc imponderabilii. Puteri sînt aşadar: obiecte indestructibile, (schimbăcioase ) variabile, imponderabile. 
O cauză care are drept efect ridicarea unei sarcini e o putere. Efectul ei, sarcina ridicată, e deci asemenea o putere. Mai general: diferenţa în spaţiu dintre obiecte ponderabile (este) constituie o putere. Fiindcă că această putere are drept efect căderea corpilor o numim putere de cădere (Fallkraft). Puterea de cădere şi căderea reală sau, şi mai abstract vorbind, puterea de cădere şi mişcarea sînt puteri cari stau întreolaltă în raportul de cauză şi efect, puteri cari trec una-ntr-alta, două forme fenomenologice ale unui şi aceluiaş obiect. Exemplu: o sarcină care odihneşte pe pămînt nu este o putere. Ea nu e nici cauza unei mişcări, nici cauza ridicării unei alte sarcini. Dar ea devine cauză în aceeaşi măsură în care o ridicăm deasupra pămîntului. Cauza - distanţa unei sarcini de la pămînt - şi efectul - cantitatea de mişcare produsă - stau, precum ştie mecanica, într-o ecuaţie continuă. 
Considerîndu-se greutatea ca o cauză a căderii, se vorbeşte despre o putere a gravitaţiunii şi se confundă noţiunea puterii cu calitatea. Dar tocmai ceea ce constituie esenţa fiecărei puteri, combinaţia de indestructibilitate şi variabilitate, este lipsită de orice calitate. Între o calitate, o proprietate şi o putere - între greutate şi mişcare - nu se poate stabili o ecuaţie necesară pentru un nex cauzal gîndit cu corectitudine. Daca numim greutatea o putere, gîndim la o cauză care, fără să cază ea însăşi, produce efect; avem deci o idee inexactă asupra nexului cauzal al lucrurilor. Pentru ca un corp să poată cădea nu se cere numai greutatea lui. E absolut necesar ca el să fie ridicat. Căderea corpilor nu poate fi atribuită numai greutăţii. 
E un obiect al mecanicei de-a dezvolta ecuaţiile ce există între putere de cădere şi mişcare, între mişcare şi putere de cădere, precum şi între mişcări întreolaltă. Mărimea puterii de cădere, v, stă în proporţie directă cu mărimea masei m şi cu mărimea ridicării ei d, adică v == md, punînd diametrul pămîntului == oo. Daca ridicarea (d==1) a masei (m) se schimbă în mişcarea acestei mase c-o repejune finală de c == 1 atunci mărimea puterii de cădere v = mc. Din relaţiunile cunoscute cari au loc între d (mărimea ridicării) şi c (repejunea finală) rezultă însă, pentru alte valori a lui d sau a lui c, mc ca măsură a puterii v (adecă masa multiplicată cu repejunea finală ridicată la pătrat e egală cu mărimea puterii de cădere); 

        {EminescuOpXIV 954}

deci v (puterea de cădere) = md (masa multiplicată cu ridicarea) sau = mc (masa multiplicată cu repejunea finală ridicată la patrat). Legea conservării puterilor vii o găsim întemeiată în legea generală a indestructibilităţii cauzelor. 
Vedem în cazuri nenumărate că o mişcare încetează fără a fi produs o altă mişcare sau o ridicare de sarcină. Dar o putere care există în adevăr nu poate să se prefacă în zero. Ea nu poate decît să îmbrace o altă formă. Întrebarea e aşadar: de ce formă ulterioară mai e capabilă forţa pe care noi am cunoscut-o mai sus sub formele de forţă de cădere şi de mişcare? Numai esperienţa ne poate lămuri. Pentru a experimenta practic, adecă în vederea ajungerii scopului, trebuie să ne alegem instrumentele cari, deşi fac să înceteze o mişcare, ele înşile să nu fie cu desăvîrşire (schimbate, modificate) alterate prin obiectele ce avem a le cerceta. Aşadar: daca frecăm două plăci de metal una de alta - ce vedem! Dispare mişcare - mişcarea frecării. Ce apare? Căldura. Acuma e-ntrebarea: Este mişcarea dispărută cauza căldurii apărute? Pentru a fi siguri de lucrul acesta cată să examinăm o altă întrebare. Oare în cazurile nenumărate în cari, după ce se consumă mişcare, apare căldură, mişcarea să fi avînd alt efect decît producerea de căldură, căldura o altă cauză decît mişcarea? 
Nu s-a făcut pîn-acum nici o încercare serioasă de a constata efectele unei mişcări care încetează. Fără a combate din capul locului şi de mai nainte ipotezele ce s-ar putea stabili, atragem luarea-aminte asupra unui singur lucru: efectul mişcării nu este de regulă o schimbare a stării de agregaţiune, a corpilor mişcaţi, de ex. frecaţi unul de altul ş. a. m. d. Să admitem că o cantitate oarecare de mişcare (v) se întrebuinţează (se consumă) pentru a preface o materie frecătoare m în n. 
Atunci ar fi

m [plus] v = n

n = m [plus] v

şi, reducîndu-se n la m, v ar trebui să reapară sub o formă oarecare. Prin frecarea îndelung continuată a două plăci de metal putem să aducem la încetare (la stingere) o cantitate enormă de mişcare. Ne poate însă veni în minte de-a regăsi în pulberea metalică o urmă măcar a puterii dispărute şi a o reduce din ea? Se-nţelege că mişcarea n-a putut deveni nimic, iar mişcări opuse, adecă pozitive şi negative, nu se pot însemna cu = 0, deci din 0 nu se pot naşte mişcări opuse precum o greutate nu se poate ridica de sine însaşi în sus. 
Fără a recunoaşte o legătură cauzală între mişcare şi căldură nu se poate da nici un fel de socoteală asupra mişcării dispărute; fără a se ţine seamă de mişcare nu se poate explica naşterea căldurii prin frecare. Se ştie că, frecînd două bucăţi de fier într-un spaţiu lipsit de aer, ele se topesc. Să vedem acum daca prin presiunea cea mai neauzită se poate preface gheaţa în apă. Apa, dac-o scuturi tare, se-ncălzeşte; temperatura ei se urcă. Apa încălzită (de la 12 - 13 C), dac-o scuturi, cuprinde un volum mai mare decît înainte. De unde vine cantitatea de căldură pe care-o putem produce de cîte ori vrem, după plac, în acelaş aparat, prin scuturare repetată? Ipoteza termică a vibraţiunii înclină a admite principiul că căldura e un efect al mişcării, dar nu cîntăreşte această legătură cauzală după toată însămnătatea ei, ci pune greutatea principală pe aşa-numitele oscilaţiuni incomode. 
Daca e însă pozitiv că, în schimb cu mişcarea care dispare, nu se găseşte în cele mai multe cazuri (exceptio confirmat regulam) un alt efect decît căldura şi daca pe de altă parte nu aflăm pentru căldura apărută o altă cauză decît mişcarea, atunci preferăm teoria cum că căldura se naşte din mişcare unei teorii de cauză fără efect sau de efect fără cauză. Tot astfel chimistul, în loc de-a lăsa să dispară fără cercetare H şi O şi a lăsa să se nască într-un mod neexplicat apă, statuează din contra un nex între H şi O pe de o parte şi apa de cealaltă parte. 
În modul următor ne-am putea închipui nexul natural dintre putere de cădere, mişcare şi căldură. Ştim că căldură apare atunci cînd părticelele singulare ale masei unui corp se apropie întreolaltă. Îndesarea (condensarea) produce căldură. Ceea ce însă e valabil pentru cele mai mici părticele ale masei trebuie să fie aplicabil şi la masele mari şi la spaţii mensurabile. Căderea în jos a unei sarcini e o scădere
954

        {EminescuOpXIV 955}

reală de volum a corpului pămîntului, trebuie aşadar să stea în legătură cu căldura ce apare atunci. Această căldură va fi exact proporţională cu mărimea sarcinei şi cu distanţa ei originară. Această consideraţie ne duce cu lesniciune la ecuaţia mai sus expusă dintre putere de cădere, mişcare şi căldură. 
Dar precum din legătura ce există între putere de cădere şi mişcare nu se poate deduce că esenţa puterii de cădere e mişcarea, tot astfel nu putem aplica căldurii concluzia aceasta. Din contra: trebuie să conchidem că, pentru a putea deveni căldură, mişcarea - fie simplă, fie vibrantă ca lumina, căldura radiantă etc. - cată să înceteze de-a mai fi mişcare. 
Daca putere de cădere şi mişcare sînt = căldură, e natural ca şi căldura să fie == mişcare şi putere de cădere. Precum căldura se naşte la împuţinare de volum şi la contenire de mişcare, tot astfel dispare căldura ca cauză de-ndată ce se nasc 8r efectele ei: mişcare, sporire de volum, ridicare de sarcină. 
La uvraje puse în mişcare prin apă se naşte şi dispare mereu mişcare, în socoteala împuţinării de volum pe care corpul pămîntului o sufere mereu prin căderea apei iar acea mişcare produce o cantitate însemnată de căldură. Maşinele cu vapor servesc, din contra, pentru a discompune căldura în mişcare şi ridicare de sarcini. Locomotiva cu convoiul ei se poate asemăna c-un aparat de distilare. Căldura pusă sub cazan se schimbă în mişcare, mişcarea se aşează în masă la osiile roţilor sub formă de căldură. 
Sfîrşim cu o deducţiune practică tezele noastre, cari rezultă cu necesitate din principiul  şi stau în deplină consonanţă cu toate fenomenele naturii. Pentru a rezolva ecuaţiile ce au loc între putere de cădere şi mişcare a trebuit să se determine prin experiment spaţiul de cădere (Fallraum) pentru un timp determinat, de ex. pentru cea dentăi secundă. Tot astfel, pentru a rezolva ecuaţiile cari există între putere de cădere şi mişcare pe de o parte, între căldură pe de alta, cată să răspundem la o-ntrebare: cît de mare e cantitatea de căldură care corespunde cu o cantitate determinată de putere de cădere sau de mişcare? De ex. trebuie să aflăm cît de sus cată să ridicăm o greutate determinată deasupra pămîntului pentru ca puterea cu care va cădea să fie echivalentă cu încălzirea unei greutăţi egale de apă de la 0 pînă la un grad Celsius? Cum că o asemenea ecuaţie se-ntemeiază în realitate pe natură se poate considera ca rezumatul celor spuse pîn-acum. 
Să aplicăm tezele stabilite mai sus asupra raporturilor de căldură şi volum a gazurilor. Căderea unei coloane de argint viu care comprimă un gaz este egală cu cantitatea de căldură devenită liberă (... ) prin acea compresiune. Deci, punînd exponentul de raporturi al capacităţilor aerului atmosferic sub presiune egală şi sub volum = 1, 421, va rezulta că căderea unei părţi de greutate de la o înălţime de circa 365 m corespunde cu încălzirea unei egale părţi de greutate de apă de la 0 la 1 C. Dacă comparăm cu acest rezultat lucrările celor mai bune maşini de abur ce le avem, vedem că numai o mică parte din căldura produsă sub cazan se discompune în realitate în mişcare şi ridicare de sarcini şi împrejurarea aceasta ar putea să serve drept justificare pentru încercările ce se fac de-a produce în mod profitabil mişcare pe o altă cale decît prin sacrificarea diferenţei chimice dintre C şi O. Aceasta cale ar fi anume: schimbarea electricităţii cîştigate pe cale chimică în mişcare. 

        {EminescuOpXIV 956}

["FENOMENELE UNIVERSULUI VĂZUT.. "] 

2264

 Fenomenele universului văzut se pot dizolva în materie şi mişcare. Unite formează forţa, şi materia însăşi s-a considerat într-o analiză metafizică ca rezultat şi semn al echilibrului forţelor. Ele sînt în perpetuă curgere şi circulaţie. Omul nu poate nici crea, nici nimici o părticică de materie, nici poate schimba cantitatea forţelor ce există în lume. El nu are decît facultatea de-a modifica modul manifestării lor, direcţia şi repartiţia lor. Forţa e latentă în materie şi el o poate libera (dezlega) prin distrugerea echilibrului altor puteri cari o ţin în repaos. El o poate efectua aceasta dînd direcţie unei puteri neatîrnate ce repaoza pîn-acum în magazinul naturii, care putere, după ce şi-a împlinit misiunea, reintră în echilibru cu una sau mai multe din puterile eliberate, pentru a persista în repaos pînă ce iar e trezită spre acţiune. Orice cheltuială de putere condiţionează o uzare a materiei, nu o nimicire, ci o modificare a formei. Pentru a produce într-o baterie galvanică o masă oarecare de căldură şi de lumină spre a trimite o telegramă de la New-York la Buffalo, o cantitate oarecare de zinc (cositor) trebuie să ardă prin acid şi să se prefacă într-un oxid. Pentru a mîna o sută de mile o luntre cu vapor, o cantitate de cărbuni de pămînt trebuie să se discompună în gaz şi cenuşă şi o cantitate anumită de apă cată să se prefacă în abur. Pentru a executa o mişcare musculară a corpului omenesc creierul, bateria galvanică a organismului omenesc, trebuie să-şi trimită solia de-a lungul liniilor telegrafice animalice, a nervilor, şi să cheltuiască prin aceasta o parte a substanţei sale. Şi muşchiul, ascultînd ordinul, sufere o modificare prin care o parte a substanţei sale pierde calităţile sale vitale, se desparte de partea vie, numindu-se cu oxigen, şi se schimbă în materie anorganică şi e eliminat din sistem. Cînd ţiparii electrici din America de Sud sînt iritaţi a da mai multe descărcări se sleiesc aşa încît i poate pipăi cineva fără pericol. Le trebuie repaos mult şi hrană suficientă pentru a-şi recîştiga puterea galvanică pe care au pierdut-o. Acelaş fenomen se constată şi la om, deşi nu în acelaş grad. 
Manipularea telegrafului electro-magnetic e cunoscută. Un număr de plăci de zinc şi de aramă stau în şir alternativ pesteolaltă într-un vas umplut cu acid. Daca cele două capete ale acestui aparat se pun în legătură printr-o sîrmă de-o lungime oricît de mare se naşte o reacţiune chemică pe suprafaţa zincului, şi de-a lungul sîrmei se mînă o putere prin care sîntem în stare a ridica greutăţi, a pune roţi în mişcare, a despărţi aliajuri cari au cea mai mare afinitate întreolaltă. În clipa în care se-ntrerupe continuitatea sîrmei şi se împiedecă circulaţia, puterea dispare şi reacţiunea acidului asupra zincului încetează numaidecît. Cum se restabileşte comunicaţia, reacţiunea acidului asupra zincului reîncepe, şi puterea dispărută reapare cu energia ei primitivă. Substanţa sîrmei nu e astfel decît conducătoarea puterii şi nu participă deloc la manifestările ei. Analogă e treaba omului în privirea materiei şi puterilor naturale. El nu servă decît pentru a le pune în circulaţie, fără a înmulţi sau împuţina cantitatea lor. Persoana lui nu e decît o scenă în drama activităţii lor, în care ele intră şi iese şi joacă cele mai deosebite roluri, sprijinind uneori transformări de putere, provocîndu-le altă dată; ele sînt însă nemuritoare în esenţa lor şi-n nesfîrşită varietate fac ocolul prin multe aplicaţiuni folositoare întreţinerii vieţii şi procurării mijloacelor de subsistenţă. 

        {EminescuOpXIV 957}

        {EminescuOpXIV 958}

PRINCIPIUL INDEPENDENŢEI ABSOLUTULUI

2275(11)

 Principiu care este foarte folositor în cercetarea legilor naturii. Iată în adevăr ce zice Laplace în privirea legii atracţiunii în raţiune inversă a pătratului distanţei: 
"Una din proprietăţile ei remarcabile, că, dacă dimensiunile tuturor corpilor universului, distanţele lor mutuale şi repejunile lor ar creşte sau ar descreşte proporţional, ar descrie curbe cu totul asemănătoare celora pe cari le descriu acum, în aşa chip încît universul ar oferi totdeuna aceeaşi aparenţă observatorilor. Aceste aparenţe sînt prin urmare independente de dimensiunile Universului, precum, în virtutea legii proporţionalităţii (ecuaţiei) forţei către repejiune, ele sînt independente de mişcarea absolută ce s-ar putea întîmpla în spaţiu. Simplitatea legilor naturii nu ne permite aşadar de-a observa şi de-a cunoaşte decît raporturi". [... ]

["ŞTIINŢA CERE LEGI.. "]

2264

 Ştiinţa cere legi, şi anume de-o generalitate atît de sigură încît să nu fie excepţie. Aflîndu-se acestea, armonia şi ordinea intră în locul haosului şi sîntem siliţi, în orice ramură a ştiinţei, să vedem în efecte urmările naturale ale unor cauze determinate şi să ne aşteptăm la întoarcerea unor efecte egale cînd constatăm cauze egale. 

(b. LUMEA VIE)

[" VARIETATEA SAU DIVERSITATEA... "]

2264

 Varietatea sau diversitatea e condiţia dezvoltării; schimbul reciproc, urmarea acestei diversităţi, trezeşte şi manifestă viaţa. Cu cît e mai mare deosebirea dintre organe, cu atît mai activă şi mai superioară e viaţa individului. Cu cît e mai mare diversitatea indivizilor şi a raporturilor dintr-o societate de indivizi cu-atît mai mare e şi suma vieţii, cu atît mai generală, mai deplină şi mai sublimă dezvoltarea vieţii. Dar e necesar nu numai ca viaţa să se dezvolte în toată bogata ei varietate, ci ca să se dezvolte armonic spre folos, frumuseţe si bine. Astfel recunoaştem adevărul vechiului proverb: Varietate în unitate e perfecţiune. 

        {EminescuOpXIV 959}

["CU CÎT O FĂPTURĂ E MAI IMPERFECTĂ.... "]

2264

Cu cît o făptură e mai imperfectă - zice Gothe - cu atît mai asemănătoare sînt părţile sale singulare şi cu atît ele seamănă cu întregul. Cu cît e mai perfectă o fiinţă, cu atît mai neasemenea sînt părţile lui. În cazul dentăi părţile nu sînt decît o repetiţie a întregului, în al doilea sînt cu totul neasemănătoare cu întregul. Cu cît părţile s-aseamănă cu atît mai neatîrnate sînt una de alta; dependenţa reciprocă a părţilor e semnul unei organizaţiuni superioare. 

["ÎN PERIOADA SILURICĂ... "]

2257

În perioada silurică actualul continent al Europei era reprezentat numai prin cîteva insule, cari ocupau locurile actualei Anglii, Irlandei, Franţei şi Italiei. Rusia şi Suedia aveau ceva mai mult din forma lor actuală, însă Spania şi Turcia nu existau încă deloc, şi tot ce exista ca plantă sau animal era uniform în caracter şi de cea mai joasă dezvoltare. În urmă vine periodul formaţiunii cărbunelui de pămînt, cînd exista o copioasă creştere de plante, cari însă aveau totuşi un caracter foarte uniform. În localităţile de cărbuni ale Angliei, Belgiei şi Americei creştea pe atunci aceeaşi speţie de plante, care se distingea prin lipsa unei flori veritabile, semn caracteristic al unei joase stări de dezvoltare. 
Care-a fost rezultatul, care, cum am zice, scopul acestei vegetaţii? A produce discompunerea şi a elibera puterile latente ale materiei. 

În stomahul plantei - zice Gothe - se-ncepe dezvoltarea. Fără acest stomah, fără actul de mistuire, schimbarea formelor angulare a lumii anorganice în cele ovale şi frumos formate a organismelor cu dezvoltare înaltă n-ar fi putut începe nicicînd; pămîntul n-ar fi putut deveni vreodată locuinţa omului, care are nevoie de alimente animalice şi vegetale. Animalele pe cari omul le consumă se nutresc cu materii vegetabile. Plantele iarăşi mistuiesc elemente anorganice pe cari li le dă pămîntul şi aerul. 

Chimia nouă arată că toate plantele se compun din următoarele părţi fundamentale: carbon; oxigen; azot; idrogen; cele patru elemente de căpetenie ale lumii organice, apoi: pucioasă (sulfur); fosfor; clor; var (calciu); kalium; natron; fier; şi cîteva alte substanţe anorganice. 
Aceste materii trebuiesc introduse în corpul plantei sau al animalului pentru ca ele să poată trăi şi creşte. Din aceste puţine elemente, combinate în deosebite cantităţi şi raporturi, sînt compuse aerul şi apa, pietrele si pămînturile (Erden). 
Cum că elementele incorporate trupului plantelor şi animalelor sînt în adevăr luate din aer, apă, pămînt, piatră s-a constatat prin experimente repetate, prin cari s-a aflat că cantităţile acele de elemente pe cari cele dentăi le cîştigară au fost dispărut din cele din urmă, deşi se luaseră destule precauţiuni la facerea acestor esperimente pentru a exclude orice putinţă ca materii[le] aceste să poată veni din alte sorginţi decît din cele ce se supuseseră cercetării. 

959

        {EminescuOpXIV 960}

        {EminescuOpXIV 961}

        {EminescuOpXIV 962}

        {EminescuOpXIV 963}

        {EminescuOpXIV 964}

        {EminescuOpXIV 965}

Proprietatea de căpetenie a vitalităţii, comună tuturor corpilor organici, consistă în perpetua schimbare a substratului lor, o proprietate care le distinge de corpii în repaos sau anorganici, a căror compunere rămîne pururea neschimbată. Aşadar corpii au. organici se pot reproduce în mod artificial, combinîndu-se la un loc părţile din cari ei consistă; pe cînd cea mai mare dibăcie a chimistului nu e deajunsă pentru a produce lemn, zahăr, amidon, său, gelatină, ş. a., a căror elemente, deşi simple şi cunoscute, nu se pot asocia prin nici un agent în combinaţiune organică. Creşterea unui cristal în lumea anorganică, care e cel mai înalt fenomen din cîte cunoaştem, dar care nu cuprinde decît un singur act, pe-al agregaţiunii, această creştere o poate realiza şi chimistul în mod artificial, creşterea însă a celei mai simple celule organice, precum sînt bunăoară o samă [de] bureţi şi de alge mici cari colorează apa mlaştinilor, deşi reprezintă un proces organic din cele mai infime, totuşi implică în sine două activităţi deosebite: a agregaţiunii şi a prefacerii, pe care ştiinţa nu le poate reproduce deloc. 
Deşi elementele vitalităţii se află cu de prisos în natură, numai plantele sînt înzestrate [cu] o putere de asimilare îndeajuns pentru a forma ţesăturile lor, de-a dreptul din materii anorganice, fluide şi gazoase şi din pămînturi cari nu sînt decît mineralii descompuse. Mai mult: nici o parte a unei fiinţe organice nu poate servi de aliment unei plante pînă ce, prin procesul putrejunii, nu va fi reîmbrăcat forma de materie anorganică. Această calitate preface organismul plantei în temelia esenţială a tuturor organismelor de pe pămînt. Unde lipseşte vegetaţiunea animalele se văd silite a deveni carnivore, a se hrăni prin exterminarea lor reciprocă, ceea ce, la urma urmelor, ar avea drept rezultat exterminarea tuturor speciilor. Din cauza aceasta planta cată să fi precedînd cu necesitate viaţa animalelor. Că aşa este ne dovedesc cercetările geologice, cari arată că, după naşterea muşchilor şi algilor (Varrenkrauter) din lumea preistorică a mijlocit un lung period intermediar pînă să fi apărut pe pămînt cea mai de jos speţie de animale. 
Organismul animal are trebuinţă neapărată pentru alimentarea şi dezvoltarea sa, de atome organice. Nutreţul animalelor consistă, în toate împrejurările, din particule de organisme. Pe cînd unele trăiesc direct din plante, pentru altele se cere ca materia să fi luat o formă superioară spre a le întreţine, şi ele se nutresc cu alte animale inferioare lor. 
Altă deosebire între viaţa animală si cea vegetală e următoarea: creşterea şi dezvoltarea plantelor atîrnă de la escreţiunea sau eliminarea oxigenului din componenţii chimici ai alimentelor lor. Ele răsuflă pururea în aer acest gaz prin suprafaţa frunzelor lor. Din contra, viaţa animalelor se distinge prin necontenita absorpţiune de oxigen atmosferic şi prin combinarea lui cu oarecari părţi constitutive ale corpului. Rolul şi menirea oxigenului este aşadar de-a produce căldură animală prin arderea substanţelor combustibile ale corpului. El se împreună cu carbonul din alimentele introduse şi dezvoltă prin aceasta aceeaşi cantitate de căldură ca şi cînd arderea s-ar fi operat în aer liber. Produsul acestei arderi [e] acidul carbonic, care se elimină prin plămîni şi prin piele; acest acid se absoarbe de cătră foile plantei; carbonul se desparte din acid şi se combină cu substanţa plantei, iar oxigenul izvorăşte din nou în aer, pentru ca să-şi reîncepă circulaţia eternă. 
Să urmărim această circulaţie. Carbonul formează, împreunîndu-se în plantă cu apa, între altele şi amidon, pe care sucurile-l administrează părţilor acelora ce au trebuinţă de el. El se află în cantitate însemnată în sămînţă. În grîu amidonul constituie o jumătate a greutăţii boabelor şi constă numai din carbon şi apă. Omul mănîncă grîu, dar în corpul lui nu găsim amidon. Introdus în corpul nostru, el sufere o modificare chemică. Carbonul amidonului se uneşte cu oxigenul şi formează un gaz, acidul carbonic, care, unit cu apa devenită liberă prin evaporare, se elimină din corp în atmosferă, pentru a reintra în laboratorul plantei şi a se repreface în amidonul căruia-i datorea originea sa. 

        {EminescuOpXIV 966}

 Deci elementele, după ce satisfac scopul nostru, adecă după ce întreţin căldura dinlăuntru, de care atîrnă viaţa anima[lă], devenind din nou libere, reintră în plante, se reformează aci chimic, devin părţi constitutive ale plantei, după care iar servesc de material combustibil în economia animală. 
Întru cît priveşte părţile lor constitutive organice exemplele acestea sînt îndeajuns spre a lămuri legea că animale şi plante pot trece reciproc una-ntr-alta şi că existenţele lor atîrnă reciproc delaolaltă. Acest schimb între elementele lor e mijlocit prin atmosferă, din care plantele sorb cea mai mare parte a alimentelor lor. Arzînd o substanţă vegetală uscată găsim că partea organică, care e combustibilă şi dispare în aer, e disproporţionat mai mare decît partea necombustibilă. Partea combustibilă se suie în genere la 90, ba chiar 97 procente. Această parte a plantei nu se poate forma decît din atmosferă, daca nu direct, dar desigur prin combinaţii cari şi-au luat elementele din aer şi cari petrec în pămînt pînă ce au fost absorbite de rădăcini. Draper zice: "aerul atmosferic e marele rezervoriu din care [se nasc] toate lucrările vii şi-n care toate se-ntorc. El e leagănul vieţii vegetale şi mormîntul vieţii animale". 

 Cam a zecea parte din greutatea uscată a plantelor ce se cultivă, a rădăcinilor, trupinei, foilor, seminţei, consistă din materii cari-şi au originea în acele părţi solide ale pămîntului din cari ele au crescut. Fiece organ din ramuri, din trunchi, din foi are un schelet în forma mrejei, care consistă din materie anorganică, a cărei bază [e] sau siliciul sau calciul. Siliciul, pe care-l găsim în cele mai deosebite forme, ca nisip alb, ca cremene, ca cristal de cuarţ, formează mai mult decît 60, adesea 95 procente ale substanţei pămîntului solid. El face ca pămîntul să aibă porozitate, pentru ca aerul şi apa să aibă intrare liberă în încăperile lui minimale; Solul alunios (Alaunerde "piatră acră"), baza lutului, face ca pămîntul să fie compact şi retentiv. Menirea siliciului e de-a da tărie plantei, d. ex. paiul; el formează oasele întregei familii a ierburilor; 93 pîn' [la] 150 funţi de siliciu solubil e necesar pentru a forma un ogor de pămînt. 

 200 de funţi de pămînt au fost uscaţi într-o sobă şi puşi într-un vas de lut. Acest pămînt a fost apoi udat cu apă de ploaie şi s-au sădit în el o salcie în greutate de cinci funţi. În curs de cinci ani pămîntul a fost cu grijă udat cu apă de ploaie sau cu apă curată; salcia creştea şi-nverzea şi, pentru a feri ca pămîntul să nu s-amestece cu alt pămînt sau cu praf adus de vînt, vasul a fost acoperit c-o placă de metal care avea o mulţime de găuri mici cari să nu dea intrare decît aerului. După ce-a crescut cinci ani în aer, copacul a fost scos afară şi s-a aflat că cîntărea 169 de funţi şi 3 unţii, fără a număra frunzele pe cari copacul le pierduse în orice toamnă. Pămîntul a fost luat apoi din vas, s-a uscat în cuptor, s-a cîntărit şi s-a aflat că nu pierduse decît două unţii din greutatea sa originară; aşadar în orice caz 164 de funţi din fibrele lemnoase, coajă şi rădăcini se formaseră, din ce izvor însă? Se află deci că aerul fusese izvorul elementelor solide şi adevărul acesta se poate vedea după puţină reflecţie, căci atmosfera cuprinde acid carbonic care are 714 părţi de oxigen şi 338 părţi carbon. 

 În orice clipă planta e ruina trecutului şi-n acelaş timp, după puterea şi virtualitatea ei, colţul viitorului; mai mult încă, ea e un produs deplin, perfect şi excelent pentru prezent. 

Dezvoltarea începe aşadar în stomahul plantei şi se continuă în stomahul animalului, pînă ce pămîntul e îndestul de preparat pentru a servi scopurilor omului. 

966

        {EminescuOpXIV 967}

Puterile pămîntului, pururea în activitate, produc combinaţii nouă pentru întreţinerea vieţii vegetale. Suma de căldură prin care apa mărilor se preface în abur se consideră cu puterea a 16 bilioane de cai. Condensat, aburul redevine apă, cade în formă de ploaie, recaută oceanul şi duce în direcţia lui mari cantităţi de pămînt ce consistă din discompunerea pietrişurilor ce compun pămîntul; 
această discompunere e din parte şi urmarea schimbării de temperatură, iar aceasta urmarea mişcării continue între părţile apei şi ale aerului. "Frigul", zice Clarke, "e plugul lui Dumnezeu, care farmă orice brazdă si pulverizează totul", dînd tuturor părţilor facultatea de-a intra în combinaţiuni nouă. 

Cantităţi nemăsurate dia acest pămînt se mîlesc () în ocean, unde sînt primite de miriade de fiinţe vii şi sînt mistuite. Sondările la largul mării ne-au descoperit faptul că sonda nu aduce de nicăiri pămînt, ci pururea mase de animale microscopice din fundul oceanului. 
În adîncimile lui lucrează insecte foarte mici, cărora natura le-a impus datoria ca, afară de grija pentru nutrimentul lor şi al progeniturei lor, să zidească mereu case nouă. Crustaceea se chinuie mereu, în interesul apărării ei, să-şi repare, să-şi mărească, să-şi reînnoiască casa; şi, după ce moare, o lasă ca o contribuţie şi ca un adaos la masa din ce în ce crescîndă a păturei de var cochilios (Muschelkalk). în mările de sud insecte de-o ordine şi mai joasă ridică ziduri masive de mărgean care se-ntind mii de mile şi ici se-nşiră de-a lungul liniei ţărmurilor, dincolo formează brîul unor insule izolate, înfruntînd talazurile cît de înviforate; generaţie după generaţie murind, ele lasă în păturile pietroase de var de mărgean (Korallenkalk) monumente nepieritoare a neîncetatei lor munci. Aceste stanuri de stîncă consistă 2/5 a greutăţii lor din acid carbonic, care-n aparenţă e prins pentru vecie în ele. Acest acid carbonic s-au sustras direct sau indirect atmosferei, deci marea trebuie să fi sorbind neîncetat acid carbonic dm aer. Lucrările acestor animale maritime ar trebui deci să producă o scădere anuală a cantităţii absolute a acestui gaz (ca şi îngroparea de materii vegetale) daca alte activităţi ale naturii n-ar compensa şi echilibra această pierdere. 
Pămîntul însuşi abureşte. Din crăpăturile lui, foarte numeroase pe faţa pămîntului, curge gaz de acid carbonic în mulţime şi s-amestecă cu aerul ce-l încunjură. El picură în izvoarele de la Carlsbad, vuieşte ca din nişte foi suterane din tăpşanul de la Paderborn, clămpăneşte în buzunarul ducelui de Nassau, sperie pe călătorii nevinovaţi din Hundsgrotte, escită interesul geologilor chemici în peşterele de la Pyrmont şi e cumplit pentru oameni şi animale în fatala Vale a morţii. În acea minune a lavei. Şi mai mult gaz o fi ieşind încă din fundurile necunoscute ale apei care acopere o parte atît de mare a suprafeţei pămîntului. Din aceste izvoare numeroase curge pururea acid carbonic în aer sau în mare şi se restituie în locul acelora cari, zilnic, se detrag aerului şi se îngroapă în coaja solidă a pămîntului. Dacă am şti în cît timp pămîntul dă atît din el pe cît se îngroapă zilnic în el, am putea rosti în vorbe cît timp îi trebuie acestei uriaşe roţi a lumii care se rostogoleşte pentru a îndeplini una din uriaşele sale învîrtituri. 
Acidul carbonic, ca şi aburul de apă al atmosferei, sînt în continuă circulaţiune. Pe cînd acidul carbonic care pluteşte în aer îndeplineşte într-o generaţie multe cercuri, trecînd bunăoară din atmosferă-n plantă, din plantă-n animal şi din animal iar în aer, nefiind nicicînd proprietatea reală a fiinţei singuratece şi nepetrecînd nicicînd mult timp în acelaş loc, masa totală a acidului carbonic se mişcă într-o circulaţie mai lentă şi mai mare între pămînt şi aer. El se ridică din pămînt la un capăt al curbei ca gaz elastic, îşi petrece pe drum, intrînd pe scurt timp în schimbările succesive ale formelor vegetalelor şi animalelor, pînă ce în sfîrşit, la cellalt capăt al curbei, se-ngroapă iarăşi în pămînt în formă de var solid şi de plante fosile. 

Să se observe numai suprafaţa unui stan de granit gol cu desăvîrşire. Curînd se dezvoltă vegetaţia în forma unei mici şi gingaşe plante abia văzute cu microscopul; 
967

        {EminescuOpXIV 968}

şi această plantă se nutreşte c-o cantitate foarte mică de apă a aerului atmosferic, încărcată cu acid carbonic şi amoniac. Piatra viorelei se numeşte acest coperiş fin, prăfuit şi stacojiu (ecarlate) al stîncei goale şi e numit astfel din cauza curiosului miros de viorea pe care-l are daca-l freci. Prin descompunerea şi putrezirea continuă a acestei mici plante se produce încet-încet o pătură foarte subţire de humus, care e de ajuns acum pentru a atrage din atmosferă nutriment destul pentru cîţiva muşchi negri-mohorîţi. Aceşti muşchi, cari îmbracă deşi pămîntul lîngă gropile din Fahlun şi Dannemora din Suedia şi prin colorarea lor mohorîtă dau un aspect întunecos gropilor, se numesc de cătră botanişti muşchi stygici sau muşchi de Fahlun. Dar ei nu sînt nimic mai puţin decît soli ai morţii. Putrezirea lor pregăteşte loc eleganţilor muşchi de Alpi (Alpenmoos) după a cărui distrugere urmează în curînd alţi muşchi, mai verzi şi mai spornici, pînă ce s-a format un humus suficient pentru mură, zmeură şi în fine pentru brad. Astfel, dintr-un început 304 r insignifiant se formează o pătură din ce în ce mai mare de humus pe stînca goală şi se stabileşte o vegetaţie din ce în ce mai tare şi mai spornică, care nu se nutreşte din humusul care se-nmulţeşte în loc de-a scădea, după orice generaţie, ci cu al cărui ajutor numai îşi trage nutrimentul din aer. 

Materii vegetale în stare de putrejune le ia orice bură de ploaie din vîrful muntelui şi le aşează la poalele lui, împreună cu aşezări minerale. După un timp, la poala de munte s-a format un pămînt capabil a purta copaci cu trunchiul înalt. Cel dentăi copac îşi leapădă frunzele şi ramurile, hrănind pămîntul, ce devine de jur împrejur din ce în ce mai gras, într-un cerc care e atît de întins pînă unde ajung ramurile atîrnătoare ale copacului. Procesul posterior e cam următorul: 
la marginea estremă a acestui cerc astfel nutrit, şi anume la marginea dintre copac şi suişul muntelui, care e mai puţin bogată în îngrămădire de elemente pentru nutrirea plantelor poate să crească un nou copac. Acesta devine centrul unui nou cerc de pămînt roditor, la marginea căruia se adună material nou prin lepădare de ramuri şi crengi. Fiece plantă nouă gunoiază aşadar pămîntul pentru urmaşii ei, şi vegetaţia se suie în sus. Puterile elementare, gravitaţia şi spălarea prin ape curgătoare, duc nutrimentul mineral şi organic pentru plante la locurile cele mai adînci; 
iar vegetaţia răsărită recucereşte muntele din jos în sus, ducînd aceeaşi hrană în susul muntelui, şi-şi prepară în cale drumul pentru progresele ei proprii. Cea mai slabă şi mai sărăcăcioasă vegetaţie merge pururea înainte, ca pionerii şi trupele uşoare, care curăţă drumul pentru coloanele grele ale armatei. 

Planta e aşadar un fabricant de pămînt roditor, şi ceea ce se spune despre ea se poate afirma despre toate vieţile ce trăiesc şi se mişcă şi umblă pe pămînt. Dezvoltarea începută în stomahul plantei se continuă şi se îndeplineşte în stomahul omului, carele cu drept cuvînt a fost asemănat c-o locomotivă. în stomahul acestui din urmă introducem materie combustibilă, în împrejurări proprii a favoriza 306 r discompunerea acestei materii combustibile, id est mişcarea elementelor ei, şi aceasta mişcare produce putere. Modul în care concurg plante şi animale pentru a produce această mişcare ce sporeşte din ce în ce e următorul: 
Omul şi celelalte animale nu fac decît a ajuta această transformare, căci oamenii şi animalele consumă nutriment vegetal cu acelaş rezultat final la care plantele ar ajunge pierind prin putrejune sau distrugîndu-se prin foc. Nutrimentul se introduce în stomah în forma în care-l dă planta, iar în forma de acid carbonic şi de apă iese prin răsuflarea plămînului şi a pielei. 
Frunza plantei vieţuitoare suge acid carbonic din aerul atmosferic, dar dă afară oxigenul cuprins în acest gaz. Ea nu păstrează decît carbonul. Rădăcinile sug apă din pămînt şi din apa aceasta combinată cu carbonul, planta formează crohmală, zahăr, grăsime şi alte substanţe. Animalul introduce această crohmală, zahăr sau grăsime în stomahul său, iar prin plămîni introduce oxigen din aer şi, cu această materie, distruge munca ce-o făcuse planta, căci, prin plămîni şi prin piele, animalul restituie crohmala şi oxigenul în formă de acid carbonic şi de apă. 
968

        {EminescuOpXIV 969}

Procesul se-ntîmplă precum arată următoarea tabelă: 
 

Planta consumă acid carbonic prin frunze apă prin rădăcină şi produce oxigen prin frunze crohmală etc. în substanţele ei solide. 

Animalul consumă crohmală şi grăsime prin stomah oxigen prin plămîni şi produce acid carbonic şi apă
prin piele şi plămîni. 

Deci planta consumă ceea ce produce animalul prin procesul lui vital şi viceversa, animalul consumă ceea ce planta produce. 
Această circulaţie se-ncepe aşadar cu acid carbonic şi apă şi se-ncheie tot cu ele. Aceeaşi materie, adică acelaş carbon, îşi repetă mereu circulaţia: ici pluteşte în aer, ici formează substanţa plantei ce creşte, ici a animalului care se mişcă şi s-amestecă apoi iarăşi cu aerul, pentru a reîncepe rotirea sa fără de sfîrşit. Azi formează partea unei plante, mîni trece-n corpul unui om, şi după o săptămînă poate să fi trecut prin altă plantă şi prin alt animal. 
Ceea ce e în săptămîna aceasta al meu e-n cea viitoare al tău. Nu există în adevăr proprietate privată în materia pururea mobilă. 

În păduri seculare, unde frunzele cad în orice toamnă şi copacii mor periodic, materia anorganică din pămînt trece în plantă şi se-ntoarce, prin putrezirea plantei, iarăşi în pămînt, face aşadar drumul cel mai scurt în sus şi-n jos, din pămînt în plantă, din plantă-ndărăt în pămînt. Tot aşa e pe pajiştele originare, pe cari iarba se coace-n orice toamnă, veştejeşte şi redă pămîntului materia lui anorganică, şi-n orice primăvară răsare din nou verdeaţa, hrănindu-se din rămăşiţele anului trecut. Altfel e însă cînd productul vegetabil e consumat de animale. Atunci trece în stomahul animalelor, acolo se discompune sau se mistuie, părţile lui constitutive sînt primite pentru acest scop de anume vase, cari le distribuie membrelor ce au nevoie de ele. Sărurile nu trebuie să le urmărim., precum nici sîngele, nici ţesăturile. Acidul fosforic şi calciul, sub forma de calciu acido-fosforic, se aşeză mai cu seamă în oase. 
Importanţa acestui calciu acido-fosforic pentru economia animală se va lămuri numaidecît dacă amintim că, arzînd oase uscate, rămîne o cenuşă albă care e pe jumătate atît de grea pre cît erau oasele înainte de-a se arde şi că această cenuşă consistă mai cu seamă din calciu acido-fosforic. 
Dar toate părţile corpului, chiar şi cele mai solide, sînt supuse unei continue reînnoiri. Legea schimbării materiei () se impune atît oaselor cît şi părţilor moi, şi acidul fosforic, introdus azi, în puţine zile va fi eliminat iarăşi cu alte căzături () şi excreţiuni ale corpului; la urma urmelor moare corpul însuşi şi toate părţile sale materiale se-ntorc în pămîntul din care au ieşit. Aci, expuse influenţei aerului, sufăr o descompunere deplină, prin care părţile lor anorganice se pun în aşa stare încît pot să treacă din nou şi cu folos în rădăcinile plantelor. 
Schimbările generale indicate mai sus se pot rezuma pe scurt astfel: 

Planta consumă acid fosforic, calciu, sare fiartă () şi alte săruri din pămînt şi produce deplină substanţă vegetală. 

Animalul consumă părţi de plantă, oase şi ţesături, precum şi oxigen prin plămîni şi produce oase depline, sînge si ţesături, acid fosforic şi alte săruri în excreţiuni

969

        {EminescuOpXIV 970}

Pămîntul consumă şi produce excreţiuni ale animalelor, acid fosforic, calciu ş. a. animale şi plante moarte. 

Ar fi cu putinţă ca un culegător asiduu de pulbere omenească să strîngă atîta încît să poată astupa cu ea "o gaură prin care suflă vîntul", cum zice Shakespeare. Dar în realitate materia aceasta nu e cea din care se compune lutul, şi cenuşa noastră nu se poate întrebuinţa la asemenea scopuri. 

Planta, care e admirabil construită, nu poate pui fără acid fosforic ş. a., pe cari trebuie să le primească în sine şi să le ofere ca nutriment animalului ce creşte. Şi pămîntul are atît de puţină cantitate din materia aceasta şi altele folositoare încît şi plante şi animale cată să restituie pămîntului materialele împrumutate îndată ce le vine sfîrşitul vieţii. Cenuşa noastră nu poate fi sustrasă pe mult timp de la împreunarea ei cu alte şi nouă faze ale vieţii animale si vegetale. 

 Sub condiţia de a restitui împrumutul, pămîntul ne dă materialele şi sub condiţia aceasta mişcarea poate fi sporită şi menţinută. Pămîntul nu dă nimic, el împrumută, dar înclină a împrumuta totul, cu cît mai mare e căutarea, cu atît mai mare oferta, dar omul să nu uite că împrumută numai de la o banca mare care cere aceeaşi punctualitate ca şi băncile Americei, Franţei sau Angliei. 

 Planta e slujnica animalului. Daca omul ar fi venit înaintea plantei pe pămînt ar fi fost cu totul lipsit de sprijin. N-ar putea trăi nici din pămînt, nici din aer, şi totuşi corpul său are pururea trebuinţă de elementele cuprinse în amîndouă. Planta e aceea care-şi alege aceste materii indigestibile, le adună, le împreună şi le prepară ca nutrimente pentru oameni şi pentru animale. Şi acestea par a lepăda sclavului lor ce munceşte din greu materiile netrebnice pe cari nu le pot folosi, pentru ca el să le prelucreze din nou în materie cu putinţă de-a fi consumată. Planta e sclavul animalului şi ce sclav de bunăvoie, frumos, interesant e acesta! Lucrează într-una şi totuşi numai spre scopul pe care însuşi şi-l propune. Se chinuie pîn' la moarte si totuşi, cu venirea primăverii, se ridică din nou tînăr, frumos, de bunăvoie ca totdeuna, apucîndu-se cu bucurie de munca ce i s-a propus. 

 Toate părţile azotate ale plantei, cari ne servesc de hrauă, consista în adevăr numai din carbon, idrogen, oxigen şi azot. Dar existenţa acestor elemente numai nu-i ajută nimic plantei. Ea nu poate face din ele nici un gram de albumină sau gluten (Kleber) dacă în acelaş timp şi în proporţii corespunzătoare nu va cuprinde săruri fosforacide (Phosphorsauer). Crohmala atît de folositoare, zahărul dulce, acidul de lămîie răcoritor, untdelemnul aromatic al portocalei sunt în adevăr compuse numai din carbon, hidrogen si oxigen, dar din o mulţime cît de mare de asemenea elemente planta nu ne poate prepara aceste daruri, dacă nu posedă săruri alcaline. Lugerul zvelt al grîului nu s-ar putea ridica pentru a-şi coace firele în soare dacă pămîntul nu-i dă acid silicic (Kieselnsaure) prin care celulele sale capătă tăria necesară ca să poată sta băţ în sus. 
 
Goncluzia e deci următoarea: Nu trebuie nicicînd să sămănăm cartofi la întîia semănătură, precum s-a făcut în genere în Europa, ci să-ncepem cu săcara şi să facem să urmeze cartoful sau, şi mai bine, după săcară trifoi şi abia în anul al treilea cartofi. Hrana pe care planta o ia din pămînt consistă în esenţă numai din substanţele anorganice ale lui şi acestea, nu substanţele organice, constituie bogăţia unui pămînt. 

        {EminescuOpXIV 971}

        {EminescuOpXIV 972}

["FOAIA E PENTRU PLANTĂ... "]

2264

 Foaia e pentru plantă ce e microcosmul pentru macrocosm: e planta în miniatură; amîndouă stau sub legi comune, şi, cînd găsim în părţile foii o orînduire oarecare, putem aştepta cu siguranţă de-a o afla şi în părţile plantei şi viceversa. 

[P. COEL. M. SCHACHINGER], NAŞTEREA ALBINEI 

2257

 Matca sau crăiasa albinelor, daca a fost fecundată în mod normal, are pe deplin în puterea ei de-a determina sexul odraslelor în Stupul e o mănăstire de momentul în care se ouă. O apăsare uşoară asupra recepta-călugăriţe fecioare în cari nu-mai stare[ţa] are amanţi şi face copii culului seminţei, care e aşezat alături cu scara ouălor, şi cîteva fire de sămînţă se introduc prin micropile în ou
şi acesta dă naştere unei femei; nefăcîndu-se această apăsare şi lăsîndu-se oul nefecundat, se naşte un bărbătuş. Desigur, curios fenomen! Dar mai mult încă: toate ouăle predestinate a deveni indivizi feminini regina le pune în căşiţe mici, în căşiţe de lucrătoare; embrionii predestinaţi a deveni trîntori se pun în căşiţe mari, în aşa-numitele căşiţe de trîntori. 
Daca însă facultatea crăiesei nu este în toată orînduiala, adecă daca nu s-au împreunat şi fecundat, sau sămînţa primită cu ocazia împreunării este întrebuinţată şi punga cu sămînţă e sleită, regina nu suspendă ouarea; dar se-ntîmplă amăgiri. Sute de ouă le pune în căsiţe mici, sigură în intenţia ei că le-a fecundat în toată regula; şi din toate sau, în caz de împreunare insuficientă, din multe se dezvoltă bărbătuşi cari nu-ncap în căşiţele strîmte destinate pentru surori lucrătoare şi cresc mai mari decît căşiţele, încît lucrătoarele trebuie să clădească cupole întregi asupra chilioarelor respective, pentru ca să ajungă a face legene în raport cu mărimea trupului celor ce cresc în ele. 
Ouăle indivizilor masculini şi feminini puse odată, crăiasa nu se mai preocupă de ele; clocirea lor, precum şi hrănirea viermuşilor extrem de mici e treaba albinelor lucrătoare. Viermuşii stîngaci (ca copilaşii) capătă în cele dentăi şase zile nutreţ foarte bun, aproape mistuit sau cel puţin curăţit de orice materie indigestă. De acolo vine că în acest period nu se balegă (ca copilul în pîntece), ba, precum susţin o seamă de naturalişti, nici nu au şezut; acest din urmă se află altfel şi la cel mic viermuş de albină, dar e atît de rudimentar încît se sustrage chiar celei mai amănunţite cercetări microscopice. 
După ce viermuşul au crescut în opt zile atît de mult încît se poate ridica în chilioara lui (ca copilul în picioruşe), atunci, daca e vorba să devie lucrătoare sau bărbătuş, i se dă o mîncare mai energică, care consistă dintr-un amestec simplu de miere, polen şi apă, în locul mîncării de mai nainte (asemănător laptelui. Albina se-nţarcă). Numai individele predestinate a fi regine primesc înainte terciul regal mai sus amintit. 
 Dacă nici lucrătoarele, nici trîntorii nu se balegă încă, bălegarul rămîne din contra în stomah pînă ce viermuşul se face păpuşă, şi abia în starea de păpuşă ori de cocon iese din trupurile insectelor în stadiu de metamorfoză şi dă locului sau băşicei de libelă (camaşă) o proprie coloare galbenă. Albinele, nefiind în stare a desface aceşti coconi fini de pereţii de ceară, ele rămîn lipite de pereţi, lucru prin care tot fagurul în care s-a făcut clocirea rămîne de o floare galbenă-mohorîtă. Dar chiliuţele sînt încă bune ca să se clocească în ele generaţii nouă, cari toate îşi lasă pielcica lor de libelă înlăuntrul pereţilor chilioarei, încît fagurii de clocire devin cu timpul negri-mohorîţi. Prin fiecare din aceste pielcele lepădate chilioarele se cam
972

        {EminescuOpXIV 973}

        {EminescuOpXIV 974}

        {EminescuOpXIV 975}

strîmtează pentru viitorii locuitori; de aceea mulţi prisăcari sînt de părere că din zidiri de ceară vechi şi mult întrebuinţate ies la urma urmelor albine slăbănoage, cari nu prea au putere de muncă. În teorie părerea nu este rea, dar în practică nu merită o considerare deosebită, pentru că albinele, lungind chilioarele, ştiu să facă loc pentru progenituri, deşi nu e de tăgăduit că construcţiuni proaspete în cuibul de clocire a albinelor sînt o minunată calitate a stupului, dar aceasta mai mult pentru că în clădiri proaspete clocesc şi lucrează mai în dragă voie si pentru că ele nu prezintă moliilor de ceară - un periculos inamic al albinelor - ascunzători impenetrabile; căci tocmai prin peliţele de libele, pe cari albinele le rod foarte greu, ele pierd în urmă stăpînirea peste locuinţe şi produsele lor. 
În chilioara regală se află, după ieşirea tinerei princese, asemenea o mică cămăşuţă, dar care n-acopere decît pe jumătate şoldurile proprietarei; e de-o coloare mai deschisă decît a surorilor lucrătoare, ceea ce se va fi întemeind pe deosebirea de nutreţ. Un fenomen ciudat e asemenea că chilioarele crăieşti se-ntrebuinţează o singură dată şi apoi se risipesc, peste mai mult ori mai puţin timp, pîn-în temelie, pe cînd chiliile de albine şi trîntori se-ntrebuinţează foarte des şi consecutiv la clocire. Chilioarele din urmă se mai întrebuinţează şi ca magazii de miere şi polen, pe cînd leagănul regal niciodată. 
E netăgăduit aşadar că regina, din copilărie încă, se bucură la poporul ei de-o distincţie deosebită şi că lucrătoarea capabilă în predispoziţia ei primitivă de a fi regină numai prin creştere, respectiv prin hrană în timpul în care e viermuş, devine o fiinţă subordonată; în loc de genitale dezvoltate capătă membre puternice, în loc [de] pofta genitale, iubire de muncă, în loc de nervi tari o beşică plină de venin, acid de albină, pentru ca să poată şi ca ostaş temut să-şi apere patria. Dar şi regina în cursul vieţei ei de mai mulţi ani (viaţa lucrătoarelor nu trece peste jumătate de an) are a suporta lupte cu rivale. 

HOTĂRÎREA DE MAI NAINTE A SEXULUI ANIMALELOR, de DR. ENRIC IANKE

[... ] 2270. Două principii se extrag din mulţimea de teorii fiziologice contrazicătoare asupra formării sexului, principii fundamentale. Întîi că actul împreunării e fiziologiceşte un act de luptă al producătorilor pentru determinarea sexului naşterii ce se va produce, luptă care se decide în favoarea celui mai tare şi mai pasionat dintre ei. 2) Principiul eredităţii încrucişate, la care producătorul precumpănitor în timpul actului transmite asupra fructului contrariul sexului său. 
Un american care poseda o turmă de vite cornute mari, anume T. D. Fiquet din Houston în Texas (stat în Statele Unite) a aflat, după experimente practice contine
975

        {EminescuOpXIV 976}

aceste două principii fiziologice fără să le fi cunoscut de mai nainte. El s-a folosit de ele influenţînd în mod sistematic asupra împerecherii şi, pentru a obţine în mod artificial şi după plac preponderenţa puterii sexuale şi a pasiunii la împerecherea vacilor cu taurii, a influenţat cu săptămîni înainte hrănirea şi tratamentul animalelor ce aveau a fi aduse la un loc. El a urmat următorul metod bine cugetat. Pentru a obţine un viţel trebuia, după principiile de mai sus, ca muma, adecă vaca, să fie la împerechere sexual cea mai tare; dar pentru ca să fie astfel trebuia ca săptămîni înainte de împerechere ea să fie hrănită cu. hrană căutată, care să influenţeze anume asupra instinctului sexual; taurul, din contra, capătă în timpul acesta mîncare slabă, de ex. pe cele mai rele păşuni. Daca acum împerecherea se făcea în adevăr, a şi ajuns la rezultatele ce voia să le obţie: adecă vaca se arăta plină de pasiune de a fi gonită, pe cînd taurul n-arăta decît o dorinţă moderată de-a se împerechea. Rezultatul a fost în adevăr că, după nouă luni, vaca au născut viţel. Dar, fiindcă cultivatorul avea nevoie pentru cîşlăria sa a luat calea unei hrăniri inverse. Acum duse pe taur în cele mai bogate păşuni şi la diferite răstimpuri ale zilei [î]l hrănea cu substanţe foarte azotate, cari precum se ştie au o influenţă puternică asupra instinctului sexual, pe cînd pe vacile cari aveau a se împerechea le hrănea cu iarbă verde şi le ducea pe cele mai slabe păşuni. Rezultatul a fost exact cel aşteptat, căci din fiecare din aceste împerecheri s-au născut regulat viţele. De treizeci de ori cultivatorul Fiquet a urmat această cale în propria sa turmă şi tot de atîtea ori a obţinut fără excepţie sexul dorit. în două cazuri au pregătit totodată vaci din vecini în acest chip şi au obţinut sexul dorit, precum atestează scrisori primite de el. 
 Jurnalul agricol din San Louis cuprinde următoarele două: 

"Ma[r]shall, Texas, 11 aprilie 1881. D-lui D. Fiquet la Houston în Texas. Onorate domnule, Scrisoarea dv. de la 31 martie au ajuns în lipsa mea acasă. La reîntoarcerea mea în săptămîna trecută am aflat că una din vacile mele stătea să nască şi, fiindcă era una din acele pe cari le pregătisem pentru. a naşte viţea, am aşteptat cu răspunsul la scrisoarea dv. pînă ce vaca va fi născut, pentru a vă putea comunica numaidecît rezultatul încercărilor mele de-a obţine după plac sexul naşterilor. În primăvara şi vara anului trecut, citind în gazete teoria d-voastră şi experienţele făcute, am tratat şase vaci după metodul recomandat, între ele una pentru a obţinea viţel. Cea din urmă vacă era pe vremea aceea de şapte ani deja şi avusese pînă atunci trei fătări, cîteşi trele viţele. Celelalte cinci le-am pregătit pentru viţele. În toate cazurile am observat măsurile recomandate de dv., pentru ca nu din a mea greşeală să se-ntîmple altceva, şi vacile le-am ţinut în timpul respectiv despărţite de turma cealaltă. Rezultatul a confirmat exact presupunerile şi aşteptările mele. Nu poate fi o curată întîmplare. Cînd am făcut începutul cu cele dentăi încercări vecinii rîdeau de mine. Dar acum sînt de altă părere şi declară că nu poate să fie curată întîmplare. Cînd cea din urmă vacă va fi fătat sînt sigur că va fi o viţea. I. W. Guimond. "

Naşterile a 400 de oi fătătoare. S-a obţinut mieluşele. Cu tratamentul invers miei-cîrlani. 

Daca se nasc exclusiv viţei vina poate fi a taurului, care e prea bătrîn, deşi bine hrănit. El trebuie înlocuit printr-un taur mai tînăr, pentru a evita viţeii cei mulţi. 

Alt exemplu ni-l dă fenomenul dintre oameni că după războaie mari se nasc, după datele statistice, mai mulţi băieţi decît fete. Şi aci se arată cele două principii fiziologice, căci bărbaţii sînt istoviţi prin greutăţile şi privaţiunile războiului. Femeile, mai ales de sînt credincioase, sînt din contra încordate. 

976

        {EminescuOpXIV 977}

["UN FAPT VREDNIC DE ÎNSEMNAT... "]

2257

Un fapt vrednic de însemnat comunică Roulin în privirea boilor din America 373 r de Sud şi se relevă de către Geoffroy St. Hilaire într-un raport depus înaintea Academiei de ştiinţe şi făcut asupra memoriului lui Roulin. 
În Europa se urmează mulsul vacilor în tot timpul îngreunării * lor. Secreţiunea de lapte a devenit în economia animală a rasei o funcţiune constantă; dar ea a devenit constantă prin obiceiul, repetat generaţii de-a lungul, de-a mulge vacile mult timp după ce viţelul e-nţărcat şi nu mai are trebuinţă de supt. Ţîţele vacii sînt disproporţionat de mari şi mulgerea urmează înainte. În Columbia însă obiceiul de-a mulge vacile a încetat, parte din cauza marii întinderi a moşiilor, parte din alte cauze. În puţine generaţiuni s-au restabilit structura naturală a părţii şi starea naturală a funcţiunii. Secreţiunea de lapte nu intervine la vacile din ţara aceasta decît la ocazii deosebite şi anume în prezenţa reală a viţelului. Dacă piere viţelul 374 r laptele încetează de-a curge şi numai ţinînd pe viţel peste zi lîngă mumă-sa poţi mulge noaptea lapte. Producţiunea permanentă de lapte din partea vacilor din Europa e o funcţiune modificată a economiei animale, produsă printr-un obicei artificial continuat în şirul mai multor generaţii. (... ).