{EminescuOpXIII 21}

CRONICA ANULUI 1881
I. ROMÎNIA
Nu putem porunci timpului să stea pe loc, nici putem face ca evenimentele să încremenească pe cîteva ceasuri împrejuru-ne, ca să le putem fotografia, căci ele 'şi urmează cursul lor necontenit, puţin păsîndu-le daca ne dor ori ne bucură. În zadar minutarul ceasornicului ar sta pe loc; timpul curge alături cu el, şi numai omul, avînd pururea în faţă ziua de azi, eternul prezent, pune pietre de hotar între lucruri ce au trecut pentru totdauna şi fixează pe orizontul negru al viitorului dorinţele sale ca ţinte luminoase, uneori pe de-apururea neajunse. 
Şi anul trecut e greu de izolat din cei ce-l preced şi din cei ce-l vor urma, căci din ziua lui întîia ne aruncă in medias res, în vîrtejul împrejurărilor şi ne 'ncarcă memoria cu reminiscenţele ruşinoase ale răscumpărării drumului de fier, cu cele odioase ale atentatului Pietraru. Spiritul rău al demagogiei romîne îşi alesese de jertfă pe unul din chiar părinţii demagogiei. Mulţumită lui Dumnezeu şi prezenţei de spirit a victimei alese, atentatul n-a avut nici o urmare fizică gravă, dar a lăsat adînci urme psicologice în spiritul d-lui I. Brătianu şi l-a deziluzionat desigur în privirea simpatiilor sale anterioare pentru demagogie. 
La 1 (13) martie sosi în Bucureşti ştirea îngrozitoare despre săvîrşirea tragică a împăratului Alexandru II. Voind a vizita în acea zi manejul Mihail din Palatul de Iarnă, la întoarcere două bombe esplosive [î]i cad în cale şi-l rup bucăţi. Camera noastră în momentul întîi uită a lua act de această îngrozitoare ştire. Dar în curînd se aude că secta nihilistă din Iaşi, care momise în sînul ei profesori tineri şi studenţi, a dat un banchet în onoarea succesului atentatului. Dr. Russel (recte Sudzilowsky ) e arestat, profesorii romîni sunt daţi în judecata unui juriu şi se descoperă o asociaţiune de vro 20 de studenţi romîni şi 50 de evrei cari propagau în şcoalele publice ideile de răsturnare. La 9 martie procesul Pietraru ajunge înaintea Curţii cu Juraţi şi, într-o şedinţă care ţine 22 de ore încontinuu, procesul se încheie prin condamnarea lui Pietraru la 20 de ani muncă silnică şi a lui Cîrlova la nouă ani de recluziune. În iunie un juriu compus prin profesorii din Iaşi condamnă la pedepse disciplinare pe aciia cari luaseră parte la propaganda nihilistă. 
În ianuarie încă, avînd a se face mai multe alegeri pentru împlinirea vacanţelor din Cameră, candidaţii opoziţiei au avut ocazia de-a supune criticei multe acte ale guvernului, între care vicioasa aplicare a legii recensimîntului, care dăduse loc la cele mai vii protestaţii din toate colţurile ţării. 
Tot în luna aceasta s-au făcut inaugurarea clubului " Binelui public" printr-un banchet dat în otelul Steiner, cu care ocazie s-a consacrat uniunea dintre grupul Vernescu şi fracţiunea din Moldova. 
Cabinetul suferea de-o criză latentă care forma obiectul certelor din adunările de la Herdan şi în cari o parte a partidului căuta să elimineze din ministeriu pe d-nii Boerescu, Conta şi Teriachiu. 
Pentru ca anul să se înceapă sub auspiciile lui Mercur, se descopere tot în ianuarie deturnarea a 83000 franci de către un funcţionar fiscal, George Bilcescu. 
Din începutul anului mai e de notat învoiala intervenită între guvernul rusesc şi cel romîn, prin care acest din urmă primeşte drept bani materialul de suprastructură a liniilor construite de ruşi, deşi părerea guvernului nostru fusese că acest material i se cuvine de drept pe baza convenţiei ruso-romîne. 
În fevruarie tribunalul comercial al imperiului la Lipsca pronunţă sentenţa sa în favoarea reclamantului Landau - kaufmann şi anulează urmările convenţiunii de răscumpărare încheiată la 1880 între stat şi Societatea Acţionarilor C. F. R. Pe liniile noastre, ce încep a fi administrate de directori princiari, plătiţi cu enorme lefuri, se 'ntîmplă o serie de accidente; în iunie chiar mai multe dupăolaltă, precum cele dintre Hanu Conachi - Iveşti, Serbeşti - Preval, Severin - Prunişor. 
21

        {EminescuOpXIII 22}

        {EminescuOpXIII 23}

În august Adunarea Acţionarilor C. F. R. votează mutarea sediului la Bucureşti; iar în octomvrie tribunalul din Berlin respinge cererea Landau - kaufmann, făcută pe baza sentenţei din Lipsca, pe cuvînt că nu se mai poate restabili starea de lucruri anterioară convenţiunii de răscumpărare, nici se poate opera ştergerea acestei tranzacţiuni din registrele de comerţ. Reclamantul, daca a suferit pagube prin încheiarea acelei convenţii, poate intenta o acţiune de despăgubire pentru daune - interese. 
Tot în fevruarie, în vederea evenimentelor care aveau să se petreacă peste cîteva săptămîni, d. Brătianu găseşte mijloace de-a sonda atitudinea partidului conservator, căruia-i propune pînă şi o dreaptă împărţeală a portofoliilor ministeriale. Condiţiile puse de partidul conservator părînd prea grele, tratările nu izbutesc. 
Tot în fevruarie d. Stolojan cere un credit de 300 000 fr. pentru asigurarea liniştei publice. 
Ministeriul Instrucţiunii aprobă aranjamentul pentru săvîrşirea dinlăuntru a bisericii de la Curtea de Argeş prin d. Lecomte de Nouy. 
D. C. A. Rosetti propune în Camera electivitatea magistraturii şi însărcinarea unei delegaţiuni a Camerei care, împreună cu una a Senatului, să aibă a formula, întrunite într-un fel de convent naţional, proiectul privitor la eligibilitate. Membrii acestui preţios convent să fie plătiţi cu cîte una mie franci de obraz. Propunerea a rămas în stadiu embrionar pîn-în ziua de azi. 
La 25 fevruarie doi din oamenii eminenţi ai generaţiei trecute, Aug. Treb. Laurian şi Cezar Bolliac, încetează din viaţă. 
Ziarele din Viena încep a vorbi de erigerea Romîniei în regat şi pun în vedere primirea anteproiectului ca condiţie a recunoaşterii noului rang al Romîniei. "Le Nord" menţionează asemenea ştirea ridicării la regat, ne dă însă consiliul de-a nu face nici un sacrificiu real pentru o simplă schimbare de titlu. 
Evenimentul tragic din Rusia, mişcarea nihilistă din Iaşi, ramificată prin şcoli, încheiarea procesului Pietraru, ca tot atîtea fenomene răsărite din demagogia cosmopolită şi internă, motivează din partea d-lui Maiorescu următoarea interpelare: 
Am onoarea a întreba pe d. ministru - preşedinte daca, în urma procesului Pietraru şi a manifestărilor socialiste din Iaşi, crede timpul venit de-a imprima politicei interne o direcţiune mai compatibilă cu consolidarea monarhiei constituţionale. 
Printr-un discurs memorabil d. Maiorescu sileşte pe guvern de a-şi arăta arama şi de-a o rupe cu tradiţiile demagogice. 
Răspunsul guvernului e prompt. A doua zi chiar, la 14 martie, tristul erou al nopţii de la 11 fevruarie, generalul Lecca, propune în Cameră proclamarea regatului, d. Ion Ghica, ministrul considerat ca antidinastic din vremea scandalului Slătineanu, face aceeaşi propunere în Senat, care e primită cu adeziunea formală a opoziţiei şi cu unanimitate de voturi. 
Cu ocazia discutării bugetului, după propunerea făcută în Cameră, se sporeşte leafa miniştrilor la îndoit şi se înfiinţează un al optulea ministeriu fără portofoliu pentru prezidentul Consiliului. Între acestea se ivesc în Cameră şi în adunările de la Herdan disensiuni grave între d. Brătianu şi coreligionarii săi politici şi el [î]şi dă demisia, cu dezaprobarea vie a partidului şi a ziarului " Romînul" 
D. Dumitru Brătianu e chemat din Constantinopole ca să ia moştenirea fratelui său, de unde şi soseşte, iar la 10 aprilie compune cabinetul său nou, care s-ar putea numi cabinetul încoronării. La 25 aprilie d. Dumitru Brătianu dezvoltă în Cameră un curios program ministerial, prin care promite puterilor binevoitorul său concurs şi ameninţă pe-un adversar necunoscut cu figuri retorice foarte energice. 
La 10 mai e serbarea în adevăr frumoasă a încoronării şi cîteva zile de-a rîndul durează festivităţile cu cortejul istoric al breslelor. 
Ne vine ştirea despre încetarea din viaţă a generalului Ion Ghica, fiul lui Grigorie Vodă Ghica, ministru plenipotenţiar al Romîniei la Petersburg. 
În timpul în care d. Dimitrie Brătianu acuză în Cameră pe d. Boerescu că ar fi făcut promisiuni cari au indus pe puteri în eroare, că primim Comisia Mixtă, se ţine un meeting la Galaţi în cestiunea Dunării. D. Al. Lahovary espune printr-un discurs în Cameră toate erorile comise de cabinetul trecut în această cestiune şi d. G. Chiţu confirmă opinia opoziţiei ca împărtăşită fiind şi de partidul roşu. În urma acestora, grave neînţelegeri se ivesc din nou în sînul partidului; cabinetul e ameninţat de un vot de blam. Îmblînzit de jurămintele de fidelitate ale coreligionarilor săi politici, d. Ion Brătianu se întoarce în capitală, frate - său [î]şi dă demisia la 9 iunie şi e ales prezident al Adunării, iar la 10 iunie se formează actualul cabinet I. Brătianu - C. A. Rosetti. 
În Berlin Reichsratul votează tractatul de negoţ cu Romînia. Cu ocazia aceasta partidul conservator german blamează presiunea făcută asupra Romîniei în cestiunea evreilor. 

        {EminescuOpXIII 24}

D. Dimitrie Brătianu, venind pe scaunul prezidenţiei Adunării, ţine din nou un discurs foarte caracteristic, în care face grave acuzări partidului său. Pînă şi ziarele din America ţin seamă de acest discurs, care nu lasă nimic de dorit ca sinceritate. Comisiunea Europeană din Galaţi [î]şi încheie sesiunea. 
În iunie d. Mancini, ministrul de externe al Italiei, adresează o notă ambasadorului italian de la Londra, prin care oferă serviciile de mediaţiune ale guvernului său în cestiunea Dunării. Corpurile noastre legiuitoare se închid, nu fără scandalul proiectului de răscumpărare a liniei Cernavodă - chiustenge. 
D. C. A. Rosetti [î]şi inaugurează ministerul său de interne prin o circulară adresată prefecţilor, prin care cere ca aceştia să-i recomande de subprefecţi tineri cari ar avea licenţa sau doctoratul în drept, ceea ce deosebiţii Chiriţopoli şi Simuleşti nu întîrziază a şi face. 
În urma lovirii de stat din Bulgaria, şefii liberalilor de acolo, d-nii Slaveicof, Zancov şi Caravelov, au de gînd a trece în Bucureşti şi a lucra de aci în senzul ideilor lor. Generalul Ernroth soseşte la Bucureşti cu pretinsa misiune de-a se înţelege cu guvernul romîn asupra opririi liberalilor de-a înscena din Romînia vo mişcare în contra guvernului bulgar. 
În august are loc întrevederea de la Gastein între împăratul Austriei şi al Germaniei. Contele Andrassy soseşte la Sinaia şi e primit în mod foarte simpatic. I se atribuie călătoriei lui intenţia de-a cîştiga consentimentul Romîniei pentru anteproiect. În acelaşi timp foile ungureşti fac un zgomot infernal asupra unei pretinse încălcări de graniţe ce-ar fi avut loc la Sîn-giorgiu din comitatul Trei Scaune din săcuime. Comisia de graniţă constată o eroare de 3500 paşi, rezultată din deosebirea între două documente de graniţă din a. 1792, şi conflictul se aplanează. 
În septemvrie are loc întrevederea de la Danzig. 
La 27 septemvrie redacţia "Romînului" serbează aniversarea a douăzeci şi cincea a acestei gazete printr-un banchet dat în onoarea d-lui C. A. Rosetti, la care a luat parte mulţi străini din Bucureşti. 
Moartea subită a baronului Haymerle ţine in suspenso tratările în cestiunea Dunării. În octomvrie regele Italiei, împreună cu regina, vizitează pe împăratul Austriei la Viena. D. de Rosny, sinologul, călătoreşte prin Romînia şi prin Dobrogea. 
M. Sa Regina publică un apel călduros pentru încurajarea industriei textile de casă a satelor noastre. 
La 21 noiemvrie se dezvăluie cu solemnitate statua lui Ion Eliad. 
La 15 noiemvrie se deschid Corpurile legiuitoare cu mesajul regal, care coprinde un pasaj energic cu privire la cestiunea Dunării. Austria se crede atinsă prin aceasta şi ordonă (fără notificare oficială) contelui Hoyos, ministrului său plenipotenţiar din Bucureşti, să suspende relaţiunile sale personale cu guvernul romîn. Ziarele austriace declară că, în cazul cel mai rău, sunt mulţumite cu status quo, dar că Romînia să fie încredinţată că nu se poate face nimic în cestiunea dunăreană nici fără Austro-Ungaria, nici în contra ei. Ele ameninţă cu desfiinţarea Comisiei Europene din Galaţi. 
Proiectul de răspuns al majorităţii Camerei reafirmă pasajul privitor la Dunăre, proiectul minorităţii prezentat de d. Carp se mărgineşte a asigura pe Coroană că ţara e gata la orice sacrificiu de cîte ori drepturile ori onoarea ei va fi în joc. Cu ocazia discuţiei răspunsului la mesaj, d. Carp declară, fără a angaja responsabilitatea coreligionarilor săi politici, că, în favorul unei comisii europene compuse din delegaţii tuturor puterilor semnatare Tractatului de la Berlin, ar putea să sacrifice în materie de poliţie fluvială unele din drepturile suverane ale ţării, daca prin acest sacrificiu s-ar garanta neutralitatea Dunării şi mediat a ţării. Neputîndu-se însă obţine o asemenea comisie colectivă a Europei întregi, atunci d-sa nu admite nici un fel de comisie de riverani în care ar intra numai Austria, sau numai Rusia, sau numai ele amîndouă. În asemenea caz comisia de riverani ar trebui să primească o a treia putere moderatoare căreia să-i încredinţeze chiar prezidenţia. Dar în favorul unei comisii compuse astfel d-sa crede că ţara nu trebuie să renunţe la nici una din prerogativele suveranităţii sale. D. Carp crede că Tractatul de la Berlin cuprinde o lacună. Guvernul e asemenea de părere că în privirea aplicării regulamentelor nu se poate face nici o concesie ce ar atinge suveranitatea ţării, dar, în privirea dreptului de supravegheare, maniera de-a vedea a guvernului e foarte laxă. 
D. Maiorescu, susţinînd proiectul de răspuns al minorităţii, dezvoltă un program întreg de reorganizare conservatoare înlăuntru. D. Lahovary e de opinie că, de vreme ce Tractatul de la Berlin nu zice nimic despre aplicarea şi supraveghearea aplicării regulamentelor, ci numai despre facerea lor, pe care-o atribuie Comisiei Europene din Galaţi, reintrăm în dreptul comun al ginţilor, conform căruia aplicarea se face de fiecare stat ca suveran pe malul său şi supraveghearea de ţările Europei cari au subsemnat tractatul. Din momentul ce această supravegheare nu se face numai de o singură putere în mod separat şi pentru un interes esclusiv, nu poate să atingă nici drepturile, nici interesele noastre. Liberalii independenţi (grupul Vernescu-ionescu ) cer de la guvern să
24

        {EminescuOpXIII 25}

declare că nu acceptă nici supraveghearea navigaţiunii din partea Europei. Aceste sînt ideile ce s-au ivit cu privire la cestiunea Dunării în urma conflictului austro - romîn. 
Tot cu ocazia discutării răspunsului d. Brătianu ţine un discurs prin care declară că n-a fost intenţia sa de-a aduce prin mesaj o atingere Austriei. Aceste declaraţii găsindu-se insuficiente în Viena, sînt urmate de scuzele formale ale d-lui Stătescu, după cari incidentul se declară închis şi relaţiile se restabilesc. În urma acestora d. C. A. Rosetti şi-a dat demisiunea din ministeriu. 
Mai avem de însemnat că, spre sfîrşitul anului, s-a deschis cursurile Facultăţii de Teologie, înfiinţate din iniţiativa episcopatului romîn şi în favorul căreia P. S. S. Ghenadie de Argeş a făcut o donaţiune de 30 000 lei noi. 

II. STRĂINĂTATEA

Multe din cestiunile cari în străinătate au fost la ordinea zilei n-au dispărut încă şi începutul anului trecut e încărcat cu serii de evenimente ce neliniştesc pînă azi spiritul public. 
Pe la începutul anului şi în vederea alegerilor pentru Reichsrat se accentuează în Germania animozitatea publică în contra influenţei economice şi politice a evreilor, ceea ce dă principelui de coroană al Germaniei ocazia de a se rosti, într-o întrunire a Institutului de invalizi, în contra mişcării antisemitice. 
D. Barthelemy de Saint Hilaire, ministru de esterne al Franţei, adresează puterilor o circulară prin care esplică înţelesul protocolului no. 13 al Congresului de la Berlin şi cere mijlocirea puterilor pentru înlesnirea negociaţiunilor între Turcia şi Grecia în privirea cesiunilor de teritoriu; adaogă însă că puterile nu au de gînd a dispune după voie-le de teritorii ce nu le aparţin. Această propunere de arbitraj e respinsă de către Turcia ca atentînd la suveranitatea Porţii şi Franţa şi-o retrage. Ghazi Muctar Paşa e numit comandant al trupelor de observaţie din teritoriile ce sînt a se ceda. Poarta, ameninţată de revolte grave în Siria, în Curdistan şi în Albania, înclină a face rectificările de graniţă faţă cu Grecia şi, sub presiunea puterilor, ea-şi preschimbă la 14 iunie ratificările convenţiei cari dădeau Greciei bucăţi mari din Epir şi din Tesalia. De atunci încoace evacuarea s-au şi realizat. 
În ianuarie dura încă războiul dintre Peru şi Chili. Lima, capitala Peru-ului, a fost ocupată în acea lună de trupele chiliene cari au rămas acolo pînă acum. 
Anglia era ocupată şi înlăuntru şi înafară. Înlăuntru cestiunea agrarie din Irlanda se manifestă prin esploziune de dinamită, prin greve, iar deputatul irlandez Parnell declară că cea de întîi arestare va fi semnal pentru suspendarea generală a plăţii arenzilor (18 ian. ) ceea ce s-a şi împlinit de atunci încoace. Ministerul, grămădit de aceste neorînduieli, prepară două biluri, unul de eserciţiune pentru a putea restabili liniştea în Irlanda, altul pentru a regula raporturile între proprietari şi arendaşi. Fiindcă în Parlamentul englez nu există închiderea discuţiei deputaţii irlandeji aveau de gînd a vorbi în infinit în privirea proiectelor guvernului şi a nu le lăsa să ajungă la vot. În fine în fevruarie d. Gladstone obţine un vot de 415 contra 65 ca bilul de constrîngere să se voteze imediat. La Cork în Irlanda se sparge o magazie de iarbă de puşcă, se descoper mine de dinamit sub localele diferitelor autorităţi, fratele contelui Montemores, carele fusese asasinat în anul trecut, e asemenea asasinat; la 11 martie se întemniţează 74 membri ai Ligei agrare. De atunci încoace turburările durează într-una, deşi un tribunal agrar instituit în Irlanda, în urma legei agrare, a îndeplinit cererile legitime ale arendaşilor, spre marea nemulţumire a proprietarilor. Guvernul a suprimat Liga, a pus pe şefii ei în închisoare, Liga femeilor a fost asemenea interzisă şi Irlanda e pusă în stare de asediu. Cu toate acestea dezordinele şi crimele urmează, arenzile nu se plătesc, atacurile personale se înnoiesc. 
În Afganistan Abdur - rhaman, ieşind în sfîrşit învingător, a anunţat pe viceregele Indiilor că o să-l viziteze, ceea ce va contribui a-i întări tronul şi bunele relaţii cu Anglia. 
În Africa australă boerii, ţăranii olandeji colonizaţi, s-au opus cu arma în mînă anexiunii republicei Transval la monarhia engleză şi au repurtat mai multe victorii strălucite. în momentul în care gen. Roberts a fost trămis să-i combată, Anglia a intrat în tratări de pace cu ei, împinsă de opinia publică din Olanda şi le-a conces deplina autonomie locală, păstrîndu-se însă suzeranitatea Angliei. 
Liber - cugetătorul d. Bradlaugh, refuzînd a depune jurămînt la intrarea în Camera Comunelor, a fost esclus. Reales de colegiul său, i s-a refuzat intrarea în Parlament şi cestiunea aşteaptă încă o soluţiune. 
În Germania vederile economice şi financiare ale princepelui - cancelar primează orice alte cestiuni. Încă la începutul anului cancelarul convocase un Consiliu economic [... ]
25

        {EminescuOpXIII 26}

spre a-l consulta în privirea măsurilor de luat pentru ridicarea industriei şi îmbunătăţirea sorţii lucrătorilor. C-o fină ironie, cancelarul observă specialiştilor din acest consiliu că e silit să-i consulte în acest chip, de vreme ce ei, nefiind nici advocaţi, nici profesori, nu pot ajunge în Parlament. E drept că Germania nu a dat cancelarului său o majoritate parlamentară favorabilă vederilor sale. Dar el a găsit remediul în contra acestui neajuns făcînd pe împăratul - rege să iscălească un rescript prin care aduce aminte că actele guvernului prusian şi ale celui imperial sunt libera emanaţiune a voinţei monarhului şi că, daca există Constituţie şi Parlament, acestea înşile nu sînt pornite decît din libera voinţă şi din iniţiativa regelui: "Nu voi ca o coală de hîrtie să se pună între mine şi poporul meu" a zis Frideric Wilhelm IV şi tot acest dicton de tradiţie monarhică [î]l repetă Wilhelm Gloriosul. În urma energicului rescript imperial principele a avut ocazie de a se pronunţa din nou asupra sistemului său de organizare economică şi a accentua interesul ce crede că statul creştin e dator a-l avea pentru soarta lucrătorilor. 

În sistemul pe care am a-l reprezenta, conform voinţii împăratului, zise principele de Bismarck, mănţin principiul că numărul acelora cari n-au de purtat în stat decît sarcine trebuie să fie cît se poate de redus. Je suis le Roi des gueux, au zis Frideric cel Mare; Frideric Wilhelm III a eliberat ţăranii şi actualul rege se crede fericit că la adînci - bătrîneţe i-a fost dat să inspire clasei celei mai slabe din stat, lucrătorilor, încredere mai multă în puterea statului şi în viitor... Chiar aceia care nu mai cred în revelaţiunea creştinismului trebuie să conceadă că morala lor, cu postulatele ei de iubire a aproapelui, de onoare ş. a. m. d., la cari ţin şi ei, nu sînt decît rămăşiţe fosile ale creştinismului, Credinţa mea că morala e o emanaţiune a doctrinei revelaţiunii, la care ţine şi împăratul, mă face să-i dau o formă şi în legislaţiune. 

În Austria ministeriul Taafe se bucură în Parlament de-o majoritate compusă printr-un compromis dintre naţionalităţi şi conservatori. În cabinet însuşi sînt mai mulţi reprezentanţi ai naţionalităţilor, precum cehul Prazak, ministru de justiţie, polonul Dunajewski la finanţe ş. a. m. d. Încă în ianuarie cabinetul Taafe a anunţat o serie de proiecte pentru îmbunătăţirea sorţii populaţiunilor rurale. Întîlnirea de la Gastein şi vizita regelui italian la Viena au întărit relaţiunile esterioare ale monarhiei. 
Introducerea serviciului militar obligatoriu în Bosnia şi Herţegovina, provincii cari de nume stau sub suveranitatea Porţii şi a căror administrare timporară a luat-o asupră - şi Austria, a dat ocazie Porţii să proteste în contra acestei măsuri. În Bocche din Cataro muntenii slavi se opun din nou introducerii serviciului militar, de cari fuseseră dispensaţi prin învoieli anterioare cu guvernul central. 
În Ungaria şi ţările anexate au avut loc alegerile pentru Dietă, ale căror pregătiri s-au început însă cu mult înainte. Încă de prin iulie 1880 dr. Hodoş şi d. G. Bariţ adresaseră o circulară a atitudinii lor. O a doua circulară s-a adresat de către d-nii N. Popea şi G. Bariţ în noiemvrie 1880, iar în martie 1881 un Comitet electoral central, constituit în Sibiu, a convocat o adunare generală a alegătorilor romîni din Transilvania în care fiece cerc electoral să fie reprezentat prin doi delegaţi. Obiectul conferinţei era: "stabilirea atitudinii alegătorilor romîni în faţa alegerilor apropiate pentru Dietă". La 30 aprilie au şi început acea conferinţă electorală, la care a luat parte şi delegaţii cercurilor electorale romîne din Banat şi din Ţara Ungurească, pe lîngă cei ardeleni. Rezoluţia conferenţei a fost ca romînii din Ardeal să observe ca pînă acum politica pasivităţii şi să se abţie de la alegeri, atitudine ce implică nerecunoaşterea de jure a întregei legislaţiuni ungureşti de la 1866 (de la dualism) încoace. Romînii din cercurile ungurene şi bănăţene să ia însă parte la alegeri, accentuînd în Dietă atitudinea ardelenilor. În ajunul alegerilor (prin iunie) doi membri ai episcopatului romîn, mitropolitul gr[eco]- or[todox] al Ardealului şi episcopul gr[eco]- cat[olic ] din Gherla fac - sub presiunea guvernului din Pesta se vede - circulare către preoţi şi credincioşii lor, îndemnîndu-i să ia parte la alegeri. Episcopul din Gherla le recomandă chiar pe candidaţii guvernamentali. În definitiv naţionalităţile sînt bătute în alegeri, căci tocmai partidul guvernamental e cel care e ales în cercurile electorale ale lor, pe cînd stînga, partidul uniunii personale şi a politicei dezlipirii de Austria, se alege în cercurile curat maghiare. În octomvrie se adună Congresul bisericii romîne din Sibiu şi are, între altele, de obiect înfiinţarea a încă două episcopii. În Congres, d. Parteniu Cosma face o propunere în favorul retipăririi cu litere a cărţilor rituale în înţelegere cu episcopatul din Romînia şi cu mitropolitul din Bucovina. 
În Bucovina partidul naţional dispune de 2/ 3 a Dietei provinciale. În gimnaziul de la Suceava se introduce limba romînă ca limbă de propunere în clasa paralelă şi consistoriul îndeamnă prin circulară pe părinţii romîni de-a se folosi de această ocazie şi de-a popula c-un număr suficient de elevi clasa paralelă. 
În Serbia vine, prin influenţă austriacă, un cabinet care-şi plăsmuieşte o majoritate docilă, care votează joncţiunile căilor ferate cu Austria şi tractatul de comerţ. 
În Bulgaria anul începe cu ministerul liberal. Aceasta declară puterilor că crearea drumului de fier Rusciuc-varna e o sarcină prea grea pentru Bulgaria şi că nu dispune de fonduri pentru

26

        {EminescuOpXIII 27}

a dărîma cetăţile de pe Dunăre, conform Tractatului de la Berlin. Ministeriul se mai plînge, în fevruarie, în contra imigraţiunii prea numeroase din Macedonia. În aprilie prinţul Alexandru (Battenberg) adresează o proclamaţiune poporului bulgar prin care-i impune condiţii constituţionale pentru rămînerea sa mai departe pe tron. Prin alegeri, ieşite cu totul în senzul guvernului dar după energice presiuni, s-a consumat o lovitură de stat analogă cu cea de la noi de la 2 mai 1864. 
O seamă de romîni din ţinuturile locuite de ei în Bulgaria, atinşi de închiderea şcoalelor şi bisericilor romîne, reclamă la regele Italiei, la al Romîniei, la d. Gambetta şi la papa în contra actului arbitrar al închiderii institutelor lor de cultură. 

În Rusia, de la începutul anului încă, prinţul Gorciacof se retrage de la conducerea afacerilor esterioare. Atentatul odios de la 13 martie provoacă indignarea lumii civilizate şi strigăte sălbatice de bucurie din partea nihiliştilor şi a sectelor radicale înrudite. Ţarul Alexandru III se suie pe tron, ameninţat pururea şi pînă azi, ca şi părintele său. Procesul în contra asasinilor Rysakoff, şeliabov, Perovscaia ş. a. se sfîrşi la 7 aprilie cu şapte condamnări la moarte. La 15 aprilie 5 din condamnaţi sunt spînzuraţi în piaţa publică, iar Iessyi Helfmann, însărcinată fiind, i se reduce după facere pedeapsa la munca silnică pe timp nedeterminat. împăratul se retrage la Gacina, unde se iau cele mai minuţioase precauţiuni în contra vizitatorilor. El trăieşte rău cu doi din unchii lui şi cu un văr pe cari faima publică [î]i acuză de conivenţă la comploturi. 
În mai încep în Rusia de sud răscoalele în contra evreilor, urmate de măsuri administrative pentru depărtarea lor din sate. Loris Melicof demisionează şi generalul Ignatief devine ministru de interne. Prin ucaz imperial s-a anexat teritoriul turcmenilor tekinţi. În noiemvrie se face din nou un atentat asupra prefectului de poliţie Cerevin şi se descoperi un complot din cele mai fabuloase. Un balon cu bombe esplozive era să fie lăsat deasupra Gacinei pentru a arunca castelul în aer. În decemvrie procesul Mrovinski dovedi că corupţiunea se află pînă şi în cele mai nalte sfere de încredere. În iunie se constată că finanţele Rusiei prezintă un deficit de 125 milioane ruble. 
Politica esterioară a Rusiei îşi urmează însă cursul necontenit înainte. 
În fevruarie marchizul Ţzeng iscăli la Petersburg un tractat de pace cu Rusia, în virtutea căruia China va plăti 9 milioane de ruble şi cedează Rusiei o bucată de teritoriu în Ili apusean; 
Rusia are dreptul de-a avea în China consulate numeroase; poate avea negoţ nevămuit cu mongolii. 
Războiul cu turcmenii tekinţi s-a început încă din anul 1879, cînd generalul Lomakin fu biruit, cu cei 4 000 de soldaţi, înaintea întăriturilor de la Ghiok-tepe. Dar ruşii durară un drum de fier prin stepă. Douăzeci de mile departe de lacul Caspic apăru Scobelef înaintea întăriturilor tekinţilor. La 4 ianuarie se făcu o paralelă, la 7 şi 8 o a doua; în fine la 24 asalt general şi luarea întăriturilor. " Totul a trecut sub sabie" telegrafie Scobelef. Acum obiectivul cuceririlor asiatice e cetatea Merv, numită regina lumii. 
Întrevederea de la Danzig a avut de obiect de a asigura pe împăratul Germaniei ca Alexandru III nu încurajează panslavismul şi că Rusia va urmări o politică generală conservatoare. 

În Italia afacerea Tunisului a făcut mult sînge rău. Expediţia franceză a adus după sine demisia cabinetului Cairoli, care s-a găsit că n-a fost destul de energic în afacerea asta, precum şi demisia gen. Cialdini, ambasador al Italiei la Paris. D. Depretis a constituit un ministeriu nou, cu d. Mancini la Esterne. Dezordini tumultuoase pentru cestiunea Tunisului, atacarea legii garanţiei papei din partea radicalilor, dezordini la transportarea corpului lui Piu IX şi în fine lărgirea dreptului electoral şi reducerea cenzului sunt evenimentele care-şi dispută interesul zilei în Italia. Cauzele întîlnirii regelui cu împăratul Franz Iosif nu sînt tocmai cunoscute, dar urmările sînt în defavorul Romîniei în cestiunea Dunării. 
Serviciul funebru ţinut în Panteon spre reamintirea anului al patrulea de la moartea lui Victor Emanuil are o însemnătate escepţională prin participarea tuturor partidelor. Serbarea ia un înţeles demonstrativ faţă cu ştirea că Germania ar fi invitînd puterile să intervină în favorul restabilirii puterii lumeşti a papei. 

În Franţa multă sfară şi mici rezultate. Scrutinul pe liste patronat de d. Gambetta n-a pătruns. Evenimentul cel mai însemnat e că d. Gambetta, dictatorul pe scaunul prezidenţial al Adunării, a fost în fine silit de împrejurări să primească prezidenţia Consiliului de Miniştri. Marele ministeriu, aşteptat cu atîta nerăbdare, s-a dovedit însă un cabinet compus din amici şi oameni credincioşi ai tribunului, fără vro altă însemnătate. Expediţia tuniziană a dat loc la un scandalos proces de calomnie înaintea juraţilor cari au achitat pe Rochefort. 

În Spania ministerul Canovas del Castillo au făcut loc unui cabinet Sagasta şi Martinez Campos. S-a votat o conversiune a datoriei publice. Regele Alfons s-a întîlnit cu regele Don Luiz de Portugalia. În Portugalia a venit ministerul conservator de Fontes. 

27

        {EminescuOpXIII 28}

În Statele Unite prezidentul James Garfield a căzut victima unui asasin, anume Guiteau, despre care nu se poate şti daca cauze politice sau dezordine intelectuale l-au împins la această crimă. 
[1, 3 ianuarie 1882]

["ZIARUL "PRESSE" DIN VIENA"] 

Ziarul "Presse" din Viena care trece de oficios publică, asupra crizei ministeriale din Romînia, şirurile pe care le publicăm mai la vale. Acest articol a format deja obiectul unor controverse polemice în foile noastre şi de aceea [î]l reproducem nu atît pentru ceea ce coprinde, ci mai cu seamă pentru că poate să fi răsfrîngînd pînă la un grad oarecare opiniile sferelor guvernamentale din Viena. Aşa pate orice guvern care sacrifică interesele ţării pentru a se ţine la putere. Străinul, după ce-l compromite, [î]i dă cu piciorul. Observăm pentru foaia din Viena că deosebirea ce o face între veche dreaptă şi jună dreaptă n-a existat şi nu există în realitate şi că această deosebire subtilă e o creaţiune ad-hoc, parte a adversarilor noştri politici de cîte ori le convenea, parte a unora cari aşteaptă ca şi în partidul conservator să domnească acea strictă disciplină ca-n partidul roşu care face [cu] neputinţa orice discuţie de idei. 
Iată articolul: 

În Romînia guvernă de şase ani de zile partidul liberalilor sau al roşiilor. El a avut fericirea de-a fi la cîrmă într-un timp în care Rusia a declarat război Turciei şi în care Romînia a putut să devie, prin Tractatul de la Berlin, nu numai neatîrnată dar şi regat. Ceea ce s-o mai fi făcut în acest timp pentru ţară e poate mai puţin meritul partidului roşu pe cît a conducătorului Ioan Brătianu, care de la iulie 1876 a purtat aproape fără întrerupere prezidenţia Consiliului. Daca partidul s-a putut mănţine atît de mult timp în Parlament meritul este a i se atribui pe de altă parte influenţei lui Rosetti, carele, ca şef - redactor al "Romînului" şi ca prezident al Adunării s-a îngrijit de toate de cîte Brătianu n-avea dibăcia sau timpul de a se îngriji. Ceea ce stătea îndărătul acestor doi n-a fost nicicînd mai mult decît o gloată bine disciplinată, căreia - i lipseau atît talentele cît şi caracterul. Cu atît mai dibaci erau însă membrii acestui partid în esploatarea practică a funcţiilor, demnităţilor şi geşefturilor care le stătură la dispoziţie în decursul atîtor ani. Rosetti, acest Girardin al Romîniei, cunoştea bine slăbiciunile omeneşti şi necesităţile partizanilor săi, şi supoziţiunea tăcută "de-a trăi şi a lăsa şi pe alţii să trăiască" era cleiul care lipea existenţa şi forma tăria partidului liberal din Romînia. Oameni cu mîni curate şi principii catonice ca Brătianu ori Ionescu erau corbi albi în partidul roşu şi cînd aceştia - entre eux - condamnau şi blestemau pe propriii partizani, acestora sau le era ruşine niţel sau nu le era de loc, dar la urma urmelor lucrurile rămîneau în făgaşul lor vechi, căci Rosetti, pe atît de popular pe cît de lipsit de scrupul, prefera domnia partidului său oricării consideraţii morale şi oricării grije pentru binele adevărat al ţării. 
Luînd lucrurile un astfel de curs, partidul liberal trebuia să apuce spre criză îndată ce se ivea în faţă-i cerinţa de a face ceva pentru reformele dinlăuntru - ceea ce în Romînia era echivalent cu înlăturarea corupţiunii. 
În măsura în care se dezlegau cestiunile esterioare, se prezenta tot mai peremptorie cerinţa aceasta şi, pentru că Brătianu n-a izbutit în vara trecută de a face pe partidul său să taie cu dezinteresare în carne proprie, se retrase, spre a nu fi îngropat şi el sub ruinele partidului său. Atunci intră de dragul partidului al doilea dioscur, Rosetti, în cabinet. 
Dar nici intrarea acestuia n-ar fi împiedecat declinarea politică a roşiilor daca cestiunea dunăreană n-ar fi revenit pe tapet şi nu l-ar fi împins din nou în fotoliul de ministru pe Ioan Brătianu, care se bosumflase. 
Rosetti şi Brătianu nu sunt însă, numai dioscuri politici de 35 de ani încoace, ci, pîn - la un grad oarecare, sunt şi rivali, deci, cînd cestiunea dunăreană se ivi din nou, unul din ei trebuia să iasă din ministeriu. De astă dată se duse Rosetti, nu fără oţărire, precum ne spun ştirile din Bucureşti, pentru că refuza de a mai lua prezidenţia Camerei şi preferă a face politică de şef - redactor al "Romînului" în Parlament şi afară de el. Dar daca Rosetti trece în opoziţie deschisă sau numai periodică în contra guvernului, atunci roşii se desfac în adevăr după cum vedem din foile romîne în "juni" liberali şi "bătrîni" liberali şi atunci s-a sfîrşit nu numai cu ministerul Brătianu, ci cu chiar domnia partidului liberal din Romînia. Cu toate meritele şi cu toată popularitatea pe care o posedă, Brătianu, el nu se va putea susţine în Parlament faţă cu Rosetti nici pe sine, nici pe colegii săi ministeriali. 
Lui Brătianu, omului bătrîn şi în adevăr obosit, nu i-ar mai rămînea nimic alt de făcut decît de-a se retrage cu totul de pe arena politică sau de-a încerca să-şi reformeze partidul cu elemente de convingeri mai conservatoare, adecă cu adversari de-ai săi de pîn' acum. O poate însă face, este în stare de-a o rupe cu totul cu tradiţiile vechi şi cu partizanii vechi? lată un lucru de care cată să ne îndoim. Dar că Brătianu a avut gust să facă o asemenea întoarcere 'mprejur ne-o dovedeşte atitudinea sa în anul trecut, cînd fratele şi adversarul său, Dimitrie Brătianu, a luat prezidenţia Consiliului. 
Această icoană a situaţiei situaţiei politice din Romînia n-ar fi tocmai interesantă, dar ea ne deschide o perspectivă cam vastă la o deplină criză de partizi şi de guvern în Romînia. Deplina dărîmare dinlăuntru a partidului liberal va aduce la cîrmă un nou partid, pe cel conservator, şi această împrejurare e destul de însemnată nu numai pentru. Romînia, ci şi pentru relaţiile ei cu străinătatea. E cu putinţă, ba verisimil chiar, ca, după ieşirea lui Rosetti, căruia-i vor urma şi miniştrii Stălescu şi Urechiă, Brătianu să încerce încă o dată a-şi reconstrui ministerul cu mediocrităţi, dar mult nu poate ţinea situaţia. Brătianu, sătul de guvern şi obosit, Rosetti în opoziţie, partidul depravat - iată necesitatea impusă a unei schimbări a sistemului politic. 
E adevărat că conservatorii nu formează azi un partid puternic şi strîns organizat. Roşii s-au priceput să neutralizeze pe adversarii lor cei mai talentaţi prin posturi diplomatice şi de alt soi; în fine ştie oricine că partidul boieresc, bătrîna dreaptă - pe cari Rosetti l-ar fi recomandat zilele din urmă ca succesor politic - n-o să-i ajute tocmai mult Romîniei. Dar între capacităţile mai tinere ale conservatorilor există bărbaţi patrioţi cu o cultură superioară şi de un caracter

28

        {EminescuOpXIII 29}

        {EminescuOpXIII 30}

dezinteresat, precum Maiorescu, Carp, Lahovari ş. a., cari, ca odinioară, Epureanu, sunt destul de capabili de a lua asupră-le o moştenire atît de destrăbălată ca aceea a roşiilor. Daca gîndim la relaţiile actuale dintre Austro-Ungaria şi Romînia nu e desigur optimism de-a crede că aceste relaţiuni s-ar putea numai ameliora sub un regim conservator. Austrofobii şi rusomanii sunt mai rari în şirurile conservatorilor decît între partizanii unui Rosetti, Cogălniceanu sau Stătescu, ceea ce nu poate fi decît în favorul dezvoltării şi neatîrnării Romîniei. 
Deocamdată cată să aşteptăm ce curs va lua criza ministerială din Bucureşti. Soluţiunea ei va arăta daca pronosticul pus de noi se va realiza în decursul sau după seziunea încurîndă a Camerei. Daca regele Carol se va hotărî a chema un ministeriu conservator, trebuie neapărat să urmeze disoluţiunea Camerei faţă cu puterea cantitativă a majorităţii liberale. Tabloul ce ni-l vor prezenta evenimentele parlamentare din Bucureşti nu vor fi tocmai vesele. Oţărîrea şi patima au luat atît de mari dimensiuni în ziarele opoziţiei şi a majorităţii în timpul din urmă că nu e de gîndit la o priincioasă campanie parlamentară, nici la o sanificare a partidului astăzi la putere. 
[10 ianuarie 1882]

UN PROFESOR DE LIMBA ROMÎNĂ FĂRĂ A O ŞTI

Citim următoarele în " Războiul Weiss" 

Greşeli de limbă. Mai toate ziarele, atît din capitală cît şi din judeţe, sunt pline de greşeli, nu numai ortografice, ci de limbă chiar. Despre cele dintîi nu mai vorbim; ortografia noastră nefiind definitiv fixată, fiecare scrie cum [î]l taie capul, în cîte 5 - 6 feluri, deşi ar trebui să aibă cel puţin un sistem ortografic. Lucrul principal este că se comite (?!? ) greşeli gramaticale neiertate şi, ceva mai mult, asemenea greşeli se strecoară chiar în "Monitorul oficial" în actele ce poartă iscălitura M. S. Regelui. 
Astfel, ca să dăm un exemplu, în fruntea "Monitorului oficial" d-alaltăieri; pagina I, coloana I, figurează, un înalt ordin de zi al Regelui către oştire, în care se zice între altele: "silinţele voastre" dau roade noi" - [î]n loc de dă (?!? ). 
Tot în "Monitorul oficial" numărul de ieri, la discursul de felicitare adresat Regelui cu ocaziunea Anului Nou de către d. ministru de interne Rosetti, citim: "Romînii... cu iubire şi cu credinţă crescînde" Forma aceasta de crescîndă, crescînde nu există în limba noastră romînească, ea este curat maimuţărie după franţuzeşte, introdusă de oarecari pretinşi literaţi. 
Greşeli de felul acesta sunt foarte multe şi ar fi de dorit ca, cel puţin în foaia oficială, să nu se mai repete, căci şeade ruşine. 

Ar fi fost mai bine ca cei de la.. Războiul" să fi tăcut! Si tacuisses, philosophus mansisses!... 
[10 ianuarie 1882]

["SE PARE CĂ ZÎZANIA "]

Se pare că zîzania ce caută "Romînul" să arunce în rîndurile opoziţiunii şi-a produs efectul şi confraţii noştri de la "Binele public" au căzut cei dintîi în cursă. 
Am zis într-unul din numerile trecute că în ţara noastră nu vedem în acest moment decît două tendinţe politice, deci două partide: cei ce se mulţămesc cu bazele puse de Constituţiunea din 1866, care, în eserciţiul suveranităţii, asigură predomnirea celor mai inteligenţi, ca mai capabili de a se pronunţa, şi proprietăţii fonciare, ca mai interesată la prosperitatea ţării; şi cei ce, după ce şi-au ascuns mult timp tendinţele, s-a hotărît să atace bazele Constituţiunei din 1866 şi să asigure predominarea celor mai ignoranţi. 
" Binele public" crede că e loc şi pentru un al treilea partid, al cărui caracter să fie independenţa, lipsa de galoane, de livrele şi de anticamere, şi ne mustră de ce vrem să fie numai două partide. 
Dar lucrul este simplu. Trebuie să ne împărţim în două pentru că în Corpurile legiuitoare nu sunt decît două urne şi nu putem vota decît pentru or contra; şi experienţa de toate zilele ne arată că, în alegeri, trebuie să ne împărţim asemenea în două, să votăm pentru un candidat sau pentru altul, căci altminteri pierdem voturile; pentru că, în sfîrşit, în regimul parlamentar nu există decît două roluri pre scena politică, rolul guvernului şi acela al opoziţiei. 

30

        {EminescuOpXIII 31}

"Binele public" are mult spirit. Dar în aceste momente în care toate interesele au fost îngrijate de legile propuse de guvern avem ceva mai bine de făcut decît un duel de spirit. Adunarea din laşi ne-a dat un exemplu pe care ar fi în interesul ţării să-l imităm cu toţii. 
Ne mărginim dar a mulţumi confraţilor noştri pentru propunerea ce ne fac de-a ne introduce în templul democraţiei ridicat prin Constituţiunea din 1866 şi aceasta pentru că partidul conservator, fiind factorul principal al Constituţiunii, se găsea neapărat într-însul înainte de-a se fi gîndit d. Vernescu să proscrie livrelele şi să formeze un partid pe care să-l constituie portar al acelui templu. 
O singură observaţiune ne cerem voie de-a face "Binelui public" şi aceasta este că, după părerea noastră, prea ţin mult la toaletă. Credem galoanele şi livrelele indiferente, chiar în democraţie: ceea ce trebuie, după părerea noastră, ca să prindem loc în templul de care vorbim, este curajul de-a ne dezbăra de prejudiţii nejustificate, voinţa de a căuta tăria în principii, iar nu în pizma ce inspiră sufletelor slabe casele frumoase şi trăsurile luxoase, şi, mai pe sus de toate, agerimea de-a descoperi omul sub haină şi ideea sub frază. 
[13 ianuarie 1882]

[""ROMÎNUL" ESTE ŞI MAI NEDREPT"] 

"Romînul" este şi mai nedrept cu noi şi, ce n-ai crede, se apucă să ne dea lecţii de logică! Ce logică şi ce profesori! 
"Romînul" nu pricepe cum noi, cari credem că liberalismul cere dreptate deopotrivă pentru toţi, nu recunoaştem că suveranitatea trebuie să se exercite deopotrivă de toţi. 
Dar nu e vina noastră daca " Romînul" care pronunţă de 40 de ani cuvintele de liberalism şi democraţie, nu şi-a dat niciodată osteneala de-a le înţelege. Nu e vina noastră daca el şi astăzi confundă liberalismul cu demagogia şi aplică la exerciţiul suveranităţii ceea ce am zis noi despre respectul cuvenit persoanei. 
[13 ianuarie 1882]

["DISCUŢIA ISCATĂ "] 

Discuţia iscată prin observările ce "Binele public" le-a făcut la adresa noastră nu e sleită desigur prin întîmpinarea noastră din numărul de ieri. Am avea multe de adaos, mai ales împotriva intenţiilor reacţionare pe cari ziarele au obiceiul de-a ni le atribui, deşi am dovedit de atîtea ori, cu documente şi cu istoria în mîna, că asemenea intenţii sunt cu neputinţă în Romînia, a cărei dezvoltare a fost întreruptă şi ştearsă o sută şi mai bine de ani. Cine mai contestă, în adevăr, libertăţile materiale şi morale garantate prin constituţie, cine îşi poate aroga dreptul de a le contesta? 
Nimeni nu-i contestă celui mai sărac şi mai neînsemnat cetăţean al statului nostru dreptul şi putinţa de-a ajunge prin muncă şi înţelegere oricît de sus va vrea pe scara socială şi e o curată invenţie de-a mai crede că există cineva în ţara aceasta care să susţie privilegii de clasă, onori şi prerogative deosebite pentru familiile cutare ori cutare. Aceste prerogative s-au îngropat şi au trebuit să se îngroape. Un popor care a avut nefericirea de-a fi guvernat o sută douăzeci şi unu de ani de străini şi care, prin această împrejurare, a trebuit să-şi piarză simţul său istoric şi conştiinţa marilor datorii cătră stat, ce erau legate de vechea organizare socială, nu mai admite, nici poate admite o organizare pe clase, cari se distingeau nu prin mulţimea drepturilor, ci prin gradul datoriilor. 
Care e dar sîmburul cestiunii de controversă? 
Nici un altul decît de-a se asigura prin organizarea dinlăuntru ridicarea sigură a meritului şi a muncii la un nivel superior şi a răsplăti această muncă, dîndu-i o influenţă relativ mai mare în afacerile publice. 

31

        {EminescuOpXIII 32}

Cine însă distinge între merit şi demerit, între fondul serios al învăţăturii şi al curajului şi aparenţele lui împrumutate, între autorul original al bunei sale stări, al sorţii, al învăţăturii lui şi între plagiatorul aparenţelor? 
"Romînul" răspunde: " poporul" în care toate voturile sunt egale şi unul nu valorează mai mult decît altul. 
Noi zicem asemenea "poporul" dar aşa cum l-au creat Dumnezeu, nu cum şi-l închipuiesc demagogii c-ar fi făcut după un singur colegiu. Poporul, cu destingerile pe cari natura le-a pus în el cînd i-a dat unuia mai multă minte, altuia mai mult curaj, unui al treilea un mai vast spirit de întreprindere, armonia c-un cuvînt, nu unisonitatea monotonă. Poporul, da! Dar în acest popor noi credem că d. Vernescu bunăoară, care are talent şi avere, cată să aibă o înrîurire mai mare asupra sorţii lucrului public decît un alt cetăţean, care n-ar avea nici talent, nici avere, nici spirit de muncă. Şi legea 'i dă o sferă mai mare de influenţă, înscriindu-l în colegiul I. 
Nu exista în adevăr decît două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsînd să degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimele bune şi inteligenţa; precum demagogia are acelaş fatal efect prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzînd în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului. 
Aşadar încă o dată: nimeni nu gîndeşte, nici poate gîndi la restabilirea unor privilegii a căror esenţă medievală, datoriile către stat, au dispărut. 
Un boier vechi sub domniile romîne era aproape sclavul statului. Lui i se tăia capul daca un punct al ţării era călcat de străini, el trebuia să servească fără plată în mai toate funcţiile publice, el trebuia să fie gata la orice chemare a Domnului şi răspunzător cu viaţa pentru dreptatea oricărui din actele sale. 
Şi prerogativele? Vro bucată pustie de pămînt spre şesul ce mărginea ţara către duşmani, pe cari le vindea... pe-un cal alb, precum dovedesc o sumă de documente, şi dreptul de-a coloniza acea pustietate, daca putea şi în condiţiile în care putea. Aceste condiţii au fost poate originea acelor privilegii. 
Din momentul în care esenţa acestor prerogative, datoriile cătră stat, au încetat, din momentul ce prerogativele politice s-au prefăcut în drepturi private, ele au trebuit să cază şi au căzut. 
Dar de facto mai există familii istorice în Romînia? Cu atît mai bine pentru ele şi pentru ţară. Daca sunt în stare să-şi păstreze averile întregi şi numele vechi curat, e fără îndoială un folos. Dar de jure nu mai există; de aceea cel care nu e vrednic a-şi păstra numele sfinţit de istoria acestor ţări va cădea fără îndoială şi se va duce acolo de unde întoarcere nu mai este, în sînul nimicniciei şi al uitării. 
Deci nu în ordinea de idei a privilegiilor de clase mai pot consista deosebirile de vederi între partizile din Romînia, ci numai în organizarea luptei pentru existenţă a poporului romînesc în contra piedicelor ce i le opune superioritatea străinilor, lipsa lui proprie de cultură şi de prevedere. 
În decursul atîtor ani de luptă nu ne-am ţinut numai pe terenul negaţiunii şi al polemicei, ci am susţinut în mod consecuent şi am rezumat în programul nostru: că voim monarhia constituţională, alegerile pe colegii, pentru ca să nu se neutralizeze înrîurirea firească a învăţăturii şi a muncii; conservarea elementului naţional prin conservarea proprietăţii imobiliare în mînile Lui; conservarea şi dezvoltarea meseriilor ca corespunzătoare cu tot atîtea aptitudini naţionale; mijloace protectoare ca sprijin vremelnic al acestor aptitudini; simplificarea organizării prea costisitoare; crearea unui învăţămînt real paralel cu cel clasic; condiţii de admisibilitate pentru funcţionari administrativi; stabilitatea celor judecătoreşti. 
Este una din aceste idei cu care liberalii independenţi de la "Binele public" să nu se unească? Credem că nu e. 
Dar asupra mijloacelor de executare sunt deosebiri? Fie. 
Le vom discuta şi nu ne îndoim că onor. confraţi ne cred îndestul de capabili de-a primi pe cele mai bune, fără a invidia sau contesta paternitatea ideilor cuiva. Daca onor. confraţi împărtăşesc asemenea idei şi se intitulează liberali şi democraţi, am putea s-o facem şi noi, deşi nu ne-a fost nicicînd ruşine de-a ne intitula conservatori, de vreme ce voim a păstra şi ţara, şi libertăţile, şi avutul, şi aptitudinile poporului romînesc; voim să le păstrăm şi să le întindem, prezervîndu-le de primejdiile despotismului pe de-o parte, ale demagogiei pe de alta. 
"Binele public" afirmă că noi am fi susţinînd că nu există decît două tabere: albi şi roşii. Noi nu ştim nimic de afirmarea aceasta. 
Ceea ce putem susţine însă de bună credinţă este că două curenturi de idei există numai în ţară, unul conservator, pe care-l împărtăşeşte " Binele public" cu " Timpul" şi unul demagogic, care tinde la republici, la sufraj universal, la lipsa de orice garanţie de onestitate şi învăţătură pentru, demnitarii publici, c-un cuvînt la domnia oarbei întîmplări şi a patimilor oarbe în locul stabilităţii şi a progresului prin merit şi prin muncă. 
32

        {EminescuOpXIII 33}

Repetăm o idee a lui Montesquieu, zicînd: primejdiile unui stat liber sunt totdauna înlăuntru, nu în afară. A asigura uzul libertăţii şi a înconjura abuzurile, iată menirea unui partid conservator într-o ţară liberă. Nu Cartago a învins pe romani pe cît timp la ei domnea libertatea disciplinată, care i-a ridicat atît de sus; dar a dărîmat Roma şi a umilit-o demagogia în cele două forme ale ei, a maselor şi a despoţilor. 
Dar ni se vorbeşte de emigraţi, de dizidenţi şi aşa mai departe. Nu cerem şi nu putem cere ca cineva să se grupeze decît împrejurul steagului. Aceasta ar fi în contrazicere cu libertatea în discuţia ideilor şi noi căutăm să convingem oamenii, nu să-i siluim. Se convinge mintea, se siluieşte şi se înduplecă voinţa. Motivele de separare între grupuri cu aceleaşi idei sunt adesea atît de adînc personale, atît de determinante numai pentru cel ce se desparte, încît am fi nedrepţi să erigem în vină pururea capitală necesitatea care înduplică voinţa individuală a cutăruia ori cutăruia. Ni se vorbeşte bunăoară de Centru. Ei bine, " Presa" nu ne-a spus nicicînd şi credem că nici " Binele public" nu ştie pentru care cuvinte politice s-au făcut acea sciziune. Motive practice cari au determinat voinţa acelor domni pot să fi fost multe; cuvinte, raţiuni de stat n-au fost nicicînd. 
Dar " Binele public" prin ce se deosibeşte de noi? Prin nume, prin etichetă: "Liberali independenţi" O serie de idei diametral opuse ideilor noastre, sufrajul în contra colegiilor, republica în contra monarhiei, străinismul în contra naţionalităţii, eligibilitatea demnitarilor statului în contra numirii lor pe temeiul învăţăturii, onestităţii şi stagiului nu am văzut pînă acum în "Binele public" 
Să-i spunem noi însă prin ce se deosebeşte: prin temperament. De-un temperament mai energic şi mai verde, nu ne-am sfiit niciodată de-a numi conservatoare ideile de păstrare ale statului romîn şi a le opune demagogiei cosmopolite, botezate cu numele de "liberalism" şi desfrîului naturilor catilinare cari tind să pună mîna pe demnităţile statului fără a compensa suirea lor prin merit, prin muncă, prin talent. 
Alţii, speriaţi de calomniile repetate douăzeci şi cinci de ani de-a-rîndul de organul demagogiei, s-au sfiit de-a se numi conservatori. 
Aceasta ni se pare singura deosebire între conservatori şi celelalte grupuri ale opoziţiei, o deosebire despre care cititorul ne va permite să credem că nu merită o discuţie serioasă. 
[14 ianuarie 1882]

[""ROMÎNUL" NU ARE CUVÎNT "] 

" Romînul" nu are cuvînt, ni se pare, cînd ironizează întrunirile atît de importante ale proprietarilor de la Iaşi. După ce am tradus o sumă de legi din franţuzeşte, am ajuns în fine a ne ocupa şi de organizarea muncii reale şi se 'nţelege că vederi cari ar avea de ţintă modificarea raporturilor vechi cată să turbure în mare grad opinia publică. Numai acele sunt legi adevărate cari modifică o veche sau o greşită ordine de lucruri şi numai ele sunt în stare a agita în adevăr cugetarea şi voinţa unui popor. 
Două serii de idei sunt chemate a agita adînc opinia publică din ţară: 1) organizarea muncii agricole; 2) crearea şi apărarea muncii industriale; amîndouă de-o valoare egală, chemate a asigura existenţa naţională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din nord-- ostul Europei, a cotropirii economice ce poate veni din Apus. 
Iată idei vrednice de-a agita pe romîni, dar vrednice şi de-a-i uni, pentru a căuta soluţiunea cea mai practică şi mai patriotică totodată. 
Degeaba foaia guvernamentală încearcă a ne face pe noi romînii mai rai decum suntem; în fundul inimei, de cîte ori e vorba de interesele ţării, ne putem uni, adesea chiar şi roşi cu albi şi albi cu roşi. 
Daca pe d-nii ce ne-au guvernat şase ani de-a rîndul nu i-ar fi mîncat sărăcia în opoziţie şi nu s-ar fi prea îndulcit de foloasele materiale ale puterii, nici cînd lupta n-ar fi fost atît de înverşunată precum a fost. Şi, drept mărturisind, nu sărăcia anterioară a roşiilor ne-a supărat vreodată, nici măcar apetiturile lor de avere. Invidie de milioanele Caradalelor n-am simţit niciodată, aşa să ne ajute Dumnezeu! Dar ceea ce am cerut era o compensaţie pentru aceste foloase: munca intelectuală, studiu serios al trebuinţelor ţării, punerea în armonie a marilor interese agricole, crearea muncii industriale. În loc de aceasta ne-am pomenit cu diletantismul economic şi social al d-lui C. A. Rosetti, cari-au ridicat protestări în toată ţara. 

33

        {EminescuOpXIII 34}

Să începem cu cestiunea agrară. 
Cestiunea raporturilor între proprietatea mare şi cea mică nu e pur şi simplu economică, ci ameninţă a degenera în cestiune naţională, de existenţă chiar pentru statul nostru şi pentru naţionalitatea romînă. 
Ţăranul, în Moldova mai cu seamă, sărăceşte şi scade la număr, iar urmarea acestei stări de lucruri, ce se putea prevedea cu siguranţă matematică, e că şi proprietarii mari dau îndărăt, că moşiile încap pe mîni străine şi împreună cu ele influenţa determinantă asupra sorţii istorice a acestei ţări. Stările de lucruri din Moldova de nord cată să fie înspăimîntătoare. În Dorohoi, judeţ puţin populat, au murit într-un singur an (1877) cu 1126 ţărani mai mult decum s-au născut, în Botoşani cu 300, tot astfel în Iaşi, în Suceava, pe cînd în aproape tot restul ţării populaţia rurală e 'n continuă creştere. Vlaşca, Rîmnicu-sărat, Ialomiţa, Ilfovul prezintă chiar foarte însemnate sporiri. Oare nu se va mira orice om aflînd că în judeţul Brăila populaţia rurală creşte cu 2500 inşi pe an pe cînd în învecinatul Covurlui această creştere se urcă abia la 900? 
E ştiut apoi că suflarea cuceritoare a Miezenopţii e mai tare spre Moldova. Ce sîmbure de rezistenţă ar putea prezenta în contra vreunei călcări o ţară compusă din proletari agricoli, proletari negustoreşti, precum e marea majoritate a evreilor şi o mînă de boieri cufundaţi în datorii? 
Cu toate acestea moldovenii sunt mai buni agricultori decît muntenii. Dar ce folos? Raporturile sunt în adîncul lor nesănătoase, între popor şi clasele dirigente s-au întrepus o întreagă rasă sterilă de mijlocitori, care ruinează şi pe unii şi pe alţii, înzestrată cu toate instinctele rapace ale lipsei de patrie şi ale lipsei de tradiţii. Cînd ne-aducem aminte de starea de odinioară din Moldova, cînd proprietari şi săteni nu erau oameni deosebiţi, ci vechi prietini neam de neamul lor, cu raporturi întemeiate de amîndouă părţile pe-o absolută bună credinţă, şi le comparăm apoi cu procederile vestitului Uhrinovski şi vedem ţara plină de arendaşi şi proprietari evrei, ni se face silă şi... scîrbă de-o cădere atît de cumplită. Ajunsese lucrurile că întindeau jidanii oameni bătrîni şi cinstiţi la pămînt şi le scuipau în gură!! Aceasta sub un guvern liberal, sub legi liberale, în judeţul cel mai roşu din Moldova, în Dorohoi. 
Această stare dinlăuntru nu poate ţinea înainte căci, afară de neajunsul ei în sine, mai cuprinde mari primejdii politice. 
Prin ea se agravează primejdiile de dinafară, cari rămîn necontenit atîrnate asupră-ne. Să nu vorbim de curentul de cotropire politică din partea slavilor, de cari suntem împresuraţi din toate părţile; acesta e cunoscut îndeajuns şi viu în conştiinţa oricui. Un altul, de cotropire economică, vine despre Apus, de care putem vorbi mai liber, pentru că el nu ne poate strivi decît numai cu complicitatea ignoranţei şi a inepţiei noastre, pe cînd, întîmpinîndu-l cu puteri organizate, el ar fi mai mult binefăcător decît stricăcios. Acest curent cată să-l caracterizăm asemenea, căci, dacă cel dintîi devine periculos din cauza slăbiciunei noastre, al doilea contribuie a ne slăbi şi mai mult şi a face din poporul nostru un popor inept, incapabil decît de salahorie agricolă. 
Nu mai e azi îndoială asupra ţintei a o seamă de politici germani de-a preface Orientul într-un teren de colonizare şi a abate spre el superfluenţa de populaţiune care merge azi să alimenteze puterea de producere a Statelor Unite. Astfel cel mai genial dintre economiştii germani, Friedrich List, în "Sistemul său naţional de economie politică" (Cartea IV, cap. 4), după ce propune diferite mijloace pentru a pune mîna pe întinderile meridionale ale Americei, nu uită nici ţările noastre. 

Aceeaşi politică, de colonizare, zice List, ar trebui să se urmeze în privirea Orientului, a Turciei europene, a ţărilor Dunării de Jos. Germania are un interes nemărginit de-a vedea domnind în acea regiune siguranţa şi ordinea şi emigraţia care se va 'ndrepta în acea parte e cea mai lesnicioasă pentru indivizi şi cea mai folositoare pentru naţiunea germană. 
Cu de cinci ori mai puţini bani şi timp decum costă transportul pe malurile lacului Erie, un locuitor al Dunării de Sus poate merge în Moldova ori in Ţara Romînească sau în Serbia sau pe ţărmul de sud - ost al Mării Negre. Ceea ce-l atrage de preferinţă cătră Statele Unite e marele grad de libertate, de siguranţă şi de ordine care domneşte acolo. Dar în situaţia în care se află Turcia nu va fi cu neputinţă statelor germane ca, în înţelegere cu Austria, să opereze în starea socială a acelor locuri îmbunătăţiri cari să nimicească piedecile colonilor germani, mai cu seamă daca guvernele vor fonda companii de colonizaţie, la cari vor participa ele însele şi cărora le-or da un sprijin stăruitor. E dar în interesul statelor asociate ca Austria să faciliteze cît se poate de mult negoţul de tranzit pe Dunăre, ca navigaţia vapoarelor de pe acest fluviu să ia o mare activitate şi ca spre acest sfîrşit să fie susţinută cu vigoare de către guvernele Germaniei. 

Tot astfel profesorul Roscher, autorul mai multor volume de economie politică cari servesc de cărţi de studiu la mai toate universităţile Germaniei, zice: 

Emigranţii noştri cari se duc în Rusia, America, Australia, Algeria sunt pierduţi pentru patria lor, devin clienţi şi furnizori ai altor popoare, cari sunt adesea rivali şi vrăjmaşi nouă. Altfel s-ar petrece lucrurile daca emigranţii germani s-ar duce să se aşeze către alte colonii germane în localităţi fertile şi mai de tot pustii ale Ungariei, în provinciile poloneze ale Rusiei, în acele regiuni ale Turciei menite de-a fi într-o zi moştenirea Germaniei. Fără îndoială nu s-ar putea să se invite emigranţii ca să Populeze acele regiuni decît cînd terenul va fi pregătit. Ei trebuie să afle acolo garanţiile legale în toată întregimea: mai cu seamă dreptul de proprietate, libertatea personală, religioasă şi, dacă nu libertatea politică, cel puţin libertatea comunală. 
Ar trebui ca nu numai germanii să fie în număr considerabil, dar populaţiunea locală să nu posedeze în acelaşi grad dezvoltarea politică şi sentimentul naţional. Altfel, după puţin timp am vedea că emigranţii se dezgermanizează. 

34

        {EminescuOpXIII 35}

Cititorii noştri îşi vor aduce asemenea aminte că, în iulie 1881, a apărut în "Berliner Boersen Courrier" un lung articol, care dădea următoarele curioase amănunte şi sfaturi: 

Muncitorul romîn - zicea foaia berlineză - e de-o lene estraordinară după ideile noastre; îmblă trîndăvind îndată ce-a cîştigat prin muncă scurtă subsistenţa lui pe mai multe zile... O concentrare a colonizaţiunii germane nu se va putea organiza şi recomanda din partea statului decît atunci cînd guvernul romîn s-ar hotărî mai întîi de-a da coloniştilor germani avantajele corespunzătoare. Între aceste avantaje numărăm mai întîi înlesnirea emigraţiunii spre Romînia prin reducerea cheltuielelor de transport. Guvernul romîn nu numai c-ar trebui să reducă pe căile sale ferate taxele de călătorie la 1/ 2 sau 2/ 3, ci prin anume convenţiuni cu Austria ar trebui să obţină şi de la ea reducţiuni. Afară de aceste sacrificii financiare sunt de trebuinţă măsuri pentru protecţiunea coloniştilor germani în Romînia. E din nenorocire adevărat că, antipatia instinctivă contra unei inteligenţe superioare ar da loc la escese varii. Contra acestor escese cată a se lua din capul locului garanţii pentru protegerea eficace a coloniilor. Numărul consulilor germani în Romînia cată să se 'nmulţească, în mod considerabil. 

Genialul List a scris acum patruzeci şi mai bine de ani. De atunci încoace Societatea de Navigaţiuni îngrijeşte de tranzitul necesar şi colonii numeroase de manufacturieri şi industriaşi au împînzit ţara noastră. 
Iată dar situaţia în care ne aflăm. Ne-am modificat legislaţiunea după mintea d-lui Boerescu şi după placul străinilor. Toate garanţiile de inalienabilitate a bunurilor imobiliare s-au dus din obiceiul pămîntului, ca şi din legile scrise, şi, neavînd nici industrie nici negoţ, suntem în pericol a pierde pînă şi ţărîna cea amestecată cu oasele strămoşilor. 
 
Înghesuiţi între două influenţe egal de puternice şi egal de primejdioase, reazemul nostru nu poate fi decît în ţară, în întărirea ei, în dezvoltarea aptitudinilor ei. 
Pentru aceste cuvinte, nemaivorbind de practicitatea imediată a lucrului, toată grija noastră cată să se 'ndrepte spre cele două ordini de idei de-a căror soluţiune salutară atîrnă chiar existenţa patriei noastre. 
Nu credem că şi opiniile cari s-au ivit în discuţia acestor idei ar putea să servească de pretext în luptele politice. Daca roşii sunt de înlăturat de la regularea lor cauza e nu că ne-am îndoi de patriotismul lor, ci pentru că s-au dovedit cu totul incapabili de-a pricepe o mare idee organică, pentru că, în mare majoritate, sunt prea ignoranţi, prea necunoscători de istoria şi obiceiele ţării pe de-o parte, de ştiinţa vastă a organizării muncii pe de alta. 
[15 ianuarie 1882]

["DIN FRANŢA NE-A VENIT"] 

Din Franţa ne-a venit ieri ştirea că d. Gambetta a prezintat prezidentului Republicei demisiunea colectivă a cabinetului său. "Marele ministeriu" atît de buciumat de presa republicană, se duce aşadar fără a fi lăsat nici o urmă de însemnat. Dovadă că, cu tot zgomotul, cu toate aparenţele, demagogia e în sîmburele ei sterilă. Faţă cu un demagog, oricît de inteligent ar fi, se iveşte totdauna un altul care-l întrece în exagerări şi făgăduinţe şi pe care patimele vrăjmaşe îl suie numai pentru a fi răsturnat şi el la rîndul său de un al treilea. Cine s-a servit o singură dată de arma demagogiei pentru a frînge pedicele legitime ce se opuneau suirii lui să ştie că curentul de patimi, ridicat odată, va respecta cu atît mai puţin pedicele mai mici ce se mai pot opune, şi cel ce evocă acest spirit al adîncimii prin el e osîndit a cădea. Daca lucrurile mari s-ar putea compara cu cele mici şi fierberea unei societăţi vechi şi uriaşe s-ar putea asemăna cu turburarea dintr-un moşoroi de furnici, am putea zice că şi la noi astăzi demagogia care-a semănat vînt a început să culeagă furtună. 
[17 ianuarie 1882]

["ÎN SFÎRŞIT "ROMÎNUL" NE-A SPUS"] 

În sfîrşit "Romînul" ne-a spus că d. Rosetti s-a retras definitiv de la guvern şi că d. Brătianu s-a însărcinat cu interimul Ministerului de Interne. Astfel omul privilegiat care apasă singur asupra ţării cît 2175 de boieri regulamentari, care în viaţa sa n-a făcut decît să critice, a recunoscut singur că nu este bun decît de critică şi nu poate decît să răstoarne. 
[19 ianuarie 1882]

35

        {EminescuOpXIII 36}

["NU MAI E LA MODĂ"] 

Nu mai e la modă, precum ar zice d-nul Brătianu, de-a ne îndoi de patriotismul adversarilor noştri politici. Dar avem a ne tîngui de chipul strîmt şi hain cu care "Romînul" tratează pînă şi cestiunile acelea de-a căror soluţiune atîrnă soarta şi existenţa ţării. Avem cuvinte de-a pune [la]- 'ndoială acel patriotism steril care, în loc de-a fi un sentiment adînc ce fiece cetăţean e dator să-l aibă, degenerează într-un fel de negustorie politică, în goană după popularitate, într-un titlu de-a pune mîna pe destinele, dar mai cu seamă pe resursele ţării, fără a compensa aceste foloase prin lucrare intelectuală, prin înţelegerea marilor interese cari atîrnă de organizarea muncii. 
Proiectul de reformă a legii tocmelelor agricole, atingînd tocmai organizarea muncii în ramura de căpetenie şi cea mai productivă a activităţii noastre naţionale, ar fi fost de aşteptat ca espunerea de motive a proiectului să coprindă un studiu al cestiunii în amănuntele ei locale, după diversitatea economiei rurale din ţară. Se pretinde în adevăr că fostul ministru de interne ar fi consultat toate consiliile judeţene din ţară. Care a fost rezultatul acelor consultări? Căci oricît de gingaşă şi de complicată ar fi cestiunea în amănuntele ei, oricît de divergente ar părea interesele la întîia vedere, pentru specialist e de mai nainte sigur că, prin chiar natura lor, ele sunt nu numai armonizabile, ci în originea lor armonice. Crede redactorul - şef al "Romînului" că, croindu-se legi a priori, cari amestecă, fără nici un punct comun de vedere, raporturile din Ţara Romînească cu cele din Moldova, se poate ajunge la altceva decît la introducerea dezordinii şi vrajbei între proprietarii mici şi cei mari? 
De ce oare "Romînul" nu deschide coloanele sale, sporite de la anul nou încoace, oamenilor speciali cari cunosc întreaga însemnătate a cestiunii? 
Cînd a fost vorba de electivitatea magistraturii "Romînul" a făcut loc la o sumă de studii privitoare la cestiune, dar aci, unde milioane sunt angajate şi producţiunea agricolă pe ani înainte pusă în rizic, unde pripa unei soluţiuni greşite ar putea duce la o catastrofă economică generală, aci să nu mai încapă discuţiune, aci d. C. A. Rosetti, care n-are un petec de pămînt pe toată suprafaţa Romîniei..., să reguleze după cum [î]l taie capul cestiuni cari, la dreptul vorbind, nu-l privesc cîtuşi de puţin? 
Acestei imperturbabile suficienţe se opune toată ţara; d. C. A. Rosetti o vede aceasta. 
Toţi proprietarii mari din Romînia ar fi în contra unei reforme care ar tinde a nimici chiar raporturile de absolută bună credinţă cîte exista pîn' acum; o ţară întreagă de plugari, de la vlădică pîn' la opincă, ar fi în picioare în contra unor reforme nemistuite şi, cu toate acestea, cine s-ar grăbi s-o realizeze în ciuda şi în paguba ţării? D. C. A. Rosetti, care nu numai că nu are o palmă de arătură, dar n-o fi putînd distinge meiul de ceapa - ciorii. 
Dar care e competenţa, cari cunoştinţele acestor oameni pentru a cuteza să reglementeze ca din senin cestiuni pe cari nu le pricep şi cari nu-i ating? 
Ignoranţa " Romînului" merge atît de departe încît compară stările de lucruri din Irlanda cu cele de la noi. Fără a cunoaşte originea proprietăţii din Irlanda, unde un popor cuceritor şi-au aprop[r]iat averea imobiliară a unui popor cucerit, fără a ţinea seamă de împrejurarea că irlandezul, în ţara sa proprie, nu poate deveni nicicînd proprietar şi e supus acelui sistem de rentă pe care-a formulat-o cu toată cruzimea ei inerentă David Ricardo; fără a vedea că Irlanda e condamnată a fi săracă, fiind pusă de împrejurări în imposibilitatea de-a avea vrodată industrie şi manufactură, acest corelat necesar al unei dezvoltări agricole sănătoase, " Romînul" citează acele raporturi vrăjmaşe ca şi cînd ele ar fi avînd a face cîtuşi de puţin cu relele de la noi, a căror origine nu este nici cucerirea, nici deprinderile agricole, ci supraîncărcarea ţăranului cu dări ale statului, judeţene şi comunale, constrîngerea prin dorobanţi de-a plăti acele dări, necesitatea lui de-a se împrumuta, vînzîndu-şi munca pe ani înainte. Astfel toată organizarea noastră costisitoare îl sileşte să abuzeze de creditul relativ mare pe care i-l fac proprietarii, căci aceştia îl împrumută în adevăr, întemeiaţi pe cunoscuta onestitate a ţăranului nostru, deşi nu e nici vina proprietarului, nici a ţăranului, daca creditul cerut e cu desăvîrşire în disproporţie cu puterea sa de producţiune. 
Dar - zice " Romînul" - d-nul ministru de interne a voit să rezolve o cestiune de existenţă naţională. 
A voit! Iată vorba cea mare care se pune înainte. Iadul asemenea e pavat cu bunevoinţe. 
Cestiunea e daca a putut; daca o viaţă întreagă de demagog rătăcitor şi cosmopolit, preocupat de ameliorarea universului întreg, de revoluţiile comunarde şi de ideile d-lui Blanqui, a putut vrodată să conceapă într-un chip dar natura acestor raporturi ce voieşte a le regula. A voi in abstracto e lesne, a putea e greu. 

36

        {EminescuOpXIII 37}

Aşadar: cestiunea nu poate fi dezlegată fără serioase studii premergătoare. Aceste raporturi, atîrnînd de natura brazdei, de deprinderi contractate în timp de sute de ani, altele la munte, altele la şes, într-un chip în Moldova, într-altul în Ţara Romînească, au nevoie de un serios studiu analitic şi comparativ. Abia după facerea unei asemenea se poate procede la sinteză, la o reformă generală care să unească raporturile sub puncte de vedere comune şi să le reglementeze în mod echitabil. 
Cumcă cei interesaţi, proprietarii mari şi mici, sunt cei mai competenţi în materie nu va tăgădui nici " Romînul" 
Singura teză ce se poate stabili a priori este că orice măsură menită a lovi interesele proprietăţii mari se va traduce în rele incalculabile asupra producţiunii în genere şi a proprietăţii mici îndeosebi, precum şi viceversa. Încolo nu se poate decreta nimic a priori, necum ideile nesănătoase ale unei gazetării care-n toată viaţa ei s-a ocupat cu orişice, numai cu condiţiile economice ale producţiunii agricole nu. 
De-aceea bine - au făcut proprietarii de peste Milcov cerînd anchete compuse din bărbaţi competenţi şi nepărtinitori, căci oricît de competent ar fi fost fiecare din ei, şi desigur fiecine cunoştea materia mai bine decît apologistul lui Blanqui, experienţa regională oarecum a fiecăruia s-a simţit a nu fi îndeajuns pentru regularea unor cestiuni ce privesc ţara întreagă. 
Oricît de răi oameni i-am fi crezut pe redactorii " Romînului" atît de răi romîni nu ne aşteptam să fie încît să ne facă nouă o imputare din recunoaşterea francă şi leală a relelor cari bîntuie mai cu seamă unele din ţinuturile de nord ale Moldovei. 
Dar [î]i prevenim pe confraţi să nu se prea joace în această privire. Daca am cerceta caz cu caz unde raporturile agricole sunt mai nesănătoase, am afla că mai cu seamă acolo unde proprietarii cei moşneni şi istorici au dispărut şi că, dacă există esploatare neomenoasă, ea se practică mai cu seamă pe moşiile coreligionarilor politici ai d-lui C. A. Rosetti. Unde un ateu sau un cosmopolit ca părintele democraţiei noastre va fi proprietar, raporturile iau forma cea mai rea din toate şi, daca venerabilul redactor al "Romînului" şi-ar da osteneala de-a vedea moşiile pe cari biserica e acoperită cu spini, şcoala cocină, primarul trecut zeci de rînduri pe după zăbrelele mănăstirii Văcăreştilor, să întrebe numai a cui e moşia şi va afla desigur numele vreunui ilustru amic politic al său. Iar satul în care va vedea semnele curăţiei şi averii, biserica frumoasă, şcoala populată şi cîrciuma pustie va afla aproape totdauna că e proprietatea vreunui reacţionar, a vreunui Paşcanu, Rosnovanu, Gr. Sturza. Căci degeaba am tăgădui-o: una din cauzele sărăciei ţăranului şi a relelor raporturi este suplantarea vechei şi patriarhalei clase de proprietari mari prin oameni îmbogăţiţi şi suiţi în sus pe alte căi, nu zicem neonorabile, dar desigur mai comune decît caracterul, abnegaţiunea şi curajul acelor strămoşi cărora vechii proprietari datoreau averea lor imobiliară. Afară de-aceea, relaţiile fiind seculare, întemeiate pe obiceie admise de toţi şi necontestate de nimeni, legăturile între marele proprietar şi oamenii aşezaţi pe moşia lui erau prin chiar natura lucrului mult mai intime, mai înrădăcinate şi mai prieteneşti decît cele de acum. Ar trebui cineva să nu cunoască natura omenească pentru a ignora adevărul că obiceiuri statornice, admise pe tăcute şi cu deplină mulţumire de toţi, fac de prisos orice legiuiri artificiale, scornite de minţi teoretice înstrăinate de ţară şi de geniul poporului lor. 
[21 ianuarie 1882]

["CREDINCIOŞI OBICEIULUI"] 

Credincioşi obiceiului nostru de-a reproduce din ziarele străine părerile ce privesc ţara, comunicăm articolul de mai la vale, pe care "Neue freie Presse" [î]l consacră fazei nouă în care a intrat cestiunea Dunării. 

Ieri (29 ianuarie) am primit din Berlin informaţiunea telegrafică că Austria a acceptat în cestiunea Dunării propunerea Franţei (Barrere ) şi au renunţat la votul preponderant în Comisiunea Mixtă. Dacă informaţiunea aceasta e exactă atunci guvernul austriac operează o retragere foarte regretabilă într-o cestiune în care toată populaţiunea monarhiei e unanimă, fiind vorba de un mare şi însemnat interes al statului. Guvernul s-ar fi învoit atunci de-a se mulţumi cu o comedie, vană cu onoarea esterioară a prezidiului în loc de a-şi mănţinea cu energie pretenţiile lui primitive şi de a-şi păstra influenţa pe marea cale de comunicaţie a Austriei spre Orient. Am pregetat dar de-a da crezămînt acestei ştiri; ne credeam obligaţi la una ca aceasta faţă cu declaraţiunile pe cari le-au făcut guvernul în cea din urmă, şedinţă ordinară a delegaţiunilor. 
Ci în zadar am aşteptat o dezminţire oficială sau oficioasă măcar. Două zile au trecut fără ca să ne fi liniştit, fără să ni se fi spus: " Nu e adevărat; Austria n-a primit propunerea franceză" Acum speranţa începe a dispărea că ni s-ar

37

        {EminescuOpXIII 38}

fi relatat o inexactitate şi cată să ne familiarizăm cu ideea că guvernul, descurajat, a renunţat la lupta pentru buna lui dreptate, lucru ce l-am presupus, de care ne-am temut de atîtea ori. 
Comparînd anteproiectul austriac cu propunerea franceză ne convingem lesne de înţelesul ce-l are primirea acestei propuneri. Deşi am espus de atîtea ori cititorilor noştri stipulaţiunile anteproiectului, totuşi nu credem de prisos a reveni asupră-le pentru a elucida contrastul între ele şi propunerea franceză. Art. 3 şi 4 din anteproiect, care nu corespundeau numai cu punctul de plecare al Austriei, ci erau elaborate de delegatul austriac în unire cu cel german şi cel italian, dispun instituirea unei Comisii Mixte pentru supraveghearea navigaţiunii pe Dunăre în care sunt reprezintate: Austria, Serbia, Romînia şi Bulgaria, Austria avînd prezidiul, iar în caz de paritate de voturi dînd hotărîrea. Se ştie peste ce îndărătnică opoziţie au dat aceste articole. Nu numai Romînia, care respingea din principiu Comisia Mixtă şi care apără pînă azi părerea că instituirea ei e în contrazicere cu Tractatul de la Berlin, ci şi Anglia şi Rusia se opuseră din răsputeri Austriei, iar Franţa, pe al cărei sprijin contaserăm cîtva timp, se ţinea neutrală pentru a face, în fine, prin gura d-lui Barrere acea faimoasă propunere care se pretinde o mediaţiune fără a fi. Din această propunere reiese că, sub aparenţa prevenitoare de-a ţinea seamă de rangul de mare putere al Austriei, i se răpesc toate foloasele practice ale anteproiectului; nu se lasă decît coajă şi se pune alt miez în ea. 
 Propunerea franceză atribuie Austriei prezidiul, [î]i ia însă votul preponderant. E vorba ca monarhia habsburgică să nu aibă mai multă putere şi mai mult drept asupra raporturilor de pe Dunărea de Jos decît micele state ţărmurene, din cari unul nu e nici suveran şi măcar, iar hotărîrea în toate cestiunile să fie în mînile delegatului aceluia pe care Comisia Europeană-l va trimite ca pe-al cincilea membru în Comisia Mixtă. Alegerea acestui delegat se va face după alfabetul francez (Allemagne, Autriche etc. ), încît ar veni la rînd întîi delegatul german, apoi cel austriac şi mai tîrziu reprezentanţii celorlalte puteri, după cum le ajunge rîndul. Daca durata mandatului pentru delegaţii singulari ar fi hotărîtă şi fixată pentr-un timp mai îndelungat, optimiştii ar putea găsi admisibilă propunerea franceză. Dar această propunere nu spune nimic în privirea duratei mandatului, iar unele puteri se zice că tradează înclinarea de-a cere o succesiune repede a delegaţilor Comisiei Europene. Daca va pătrunde maniera aceasta de-a vedea e aproape primejdia ca, chiar în timpul elaborării reglementelor, Austria să rămînă în minoritate şi să nu poată opri primirea unor dispoziţiuni cari i-ar prejudiţia negoţul şi ar opune piedeci circulării corăbiilor ei. 
Se pretinde că misiunea contelui Wolkenstein la Paris ar fi avînd scopul de-a înlătura urmările cele mai rele pentru Austria ale propunerii franceze şi de-a determina pe guvernul francez să se învoiască c-o succesiune cît se poate de lentă a reprezentanţilor delegaţi de Comisia Europeană. Misiunea aceasta presupune deja faptul regretabil de care ne îndoim încă. Daca contele Wolkenstein e însărcinat a trata cu cabinetul francez în privirea aceasta, atunci guvernul nostru cată să fi primit deja propunerea franceză; atunci retragerea Austriei s-a consumat deja şi ea a renunţat de bunăvoie la o poziţie pe care o putea apăra chiar în cazul cel mai rău cînd nu s-ar fi putut stabili între puteri o înţelegere în favorul ei. Dar atunci nu înţelegem de ce contele Wolkenstein s-a dus întîi la Berlin. Cînd a plecat într' acolo ni se spunea că e menit de a se asigura din nou de consentimentul Germaniei pentru atitudinea Austriei în cestiunea dunăreană. Daca contele Kalnocky primeşte propunerea Barrere, ocolul contelui Wolkenstein ni se pare cu totul de prisos. Amici îţi trebuie pentru a izbuti cu cererile tale; cine le lasă să cază şi se acomodează o poate face singur şi pe seama sa. 
Anevoie înţelegem cum o putere mare ca Austria se poate retrage cu atîta sfială, poate depune armele într-o cestiune care e de cea mai mare însemnătate pentru ea. Ne zbatem contra ideei de a vedea triumfînd... Romînia în cestiunea aceasta. Ştim prea bine că datorim insuccesul diplomatic Angliei şi Rusiei, însă folosul practic va fi al celor din Bucureşti. Edificantă misiune pentru cronistul austriac daca va avea de înregistrat evenimentul că monarhia noastră a fost biruită de Romînia în lupta pentru Dunăre! 
Perspectiva puţin ademenitoare de-a ne împlini într-o zi datoria aceasta nu ne-ar ameninţa daca politica orientală a Austriei s-ar fi condus pe căile adevărate şi cu limpede cunoştinţă de cauză. Prea des am ridicat plîngeri zadarnice asupra erorilor grave ale Ministeriului nostru de Esterne pentru a mai avea gust să repetăm din nou tristul cîntec al mustrării. Evenimentele ne dau dreptate din nenorocire şi nu e o întîmplare că tocmai în momentul acela se răspîndeşte ştirea despre retragerea Austriei în cestiunea dunăreană, pe cînd insurecţiunea din Herţegovina duce ad absurdum politica de ocupaţiune. Daca se confirmă ştirea de mai sus conexitatea e învederată; am renunţat în acest caz la prerogativele noastre pe Dunăre pentru blidul de linte al cuceririi unor provincii fără valoare, ba chiar ne mănîncă încă bani şi oameni. 
[23 ianuarie 1882]

["ŞEDINŢA ADUNĂRII DE VINERI"] 

Şedinţa adunării de vineri, 22 ianuarie, a avut o însemnătate deosebită, nu numai prin înălţarea de simţire şi vederi a oratorilor opoziţiei, ci şi ca dovadă de căderea morală a guvernului. 
Se ştie în adevăr, şi toate organele de publicitate din capitală au înregistrat faptul că, în decemvrie anul trecut, mai multe sute de familii romîne din Banat sosiră în Bucureşti, pentru a cere pămînturi în Dobrogea, că aceste pămînturi li s-au refuzat şi că sărmanii emigranţi s-au întors în Banat, ducîndu-şi morţii în spinare. O privelişte sfîşietoare se prezinta ochilor omeneşti de-a lungul drumurilor ţării. Crivăţul, acest duşman de la nord al şesurilor noastre, îi sufla din urmă ca frunzele, cu toate acestea era mai blînd decît oamenii de piatră cărora le ceruse o patrie şi un cămin; iar în locul în care se 'ntorceau îi aşteptau bîntuirea străinătăţii, siluirea limbii şi legii, robia sufletească, mai greu de purtat decît robia trupului. 
În zadar ţăranii aceia îşi bat cînii în amintire că n-au păzit Capitoliul de galii lui Brennus! Nu galii ameninţă azi Capitoliul naţionalităţii romîne, ci apologiştii lui Blanqui şi ai nihiliştilor, 

38

        {EminescuOpXIII 39}

oamenii cari n-au în memoria lor nici colindele, nici legenda graţioasă a băilor lui Ercul, nici avutul istoric al acestui mare şi nefericit popor care se numeşte poporul romînesc. 
Cît triumf a avut ministrul de interne al Ungariei cînd, la 27 decemvrie anul trecut, a adresat o circulară către toate prefecturile din judeţele locuite de romîni, opt judeţe între Crişuri, în Maramurăş şi Banat, treisprezece judeţe în Transilvania, circulară prin care obligă pe prefecţi de-a spune şi moţilor şi mocanilor şi cîmpenilor şi pădurenilor şi celor de pe Mureş şi celor dintre Crişuri că... d. ministru de esterne al Romîniei a declarat prin anume notă oficială că guvernul din Bucureşti nu permite nicidecum colonizarea străinilor în Dobrogea. Străinilor! 
Trebuia să li se spuie odată aceasta consîngenilor noştri din Transilvania şi din Ţara Ungurească, că pentru onor. Stătescu şi pentru d. I. Brătianu ei sunt... străini, şi guvernul din Pesta a fost însărcinat cu aceasta gingaşă şi ironică misiune. 
A! dac' ar sosi la Predeal ori la Vîrciorova jucători de cărţi de profesie, mironosiţe ale cafenelelor cîntătoare, cavaleri de industrie, speculanţi care-şi drapează evreul lor fizic în maniere franţuzeşti, vînători de noroc, întreprinzători fără capitaluri, regele Stroussberg cu suita lui de conţi şi baroni silezieni, c-un cuvînt neagra speculă, feneantismul, străinul în forma lui cea mai amăgitoare, cea mai improductivă, cea mai speculantă... cu atît mai bine! Largi îi stau porţile ţării deschise, ofiţerii salută, de-a doua zi trăsuri aurite îi duc în sferele cele mai nalte chiar, un democrat îşi va alege cumnatul printre ei, un prinţ de sînge ginerele; dar daca poporul nostru, al nostru de şaisprezece veacuri, bate umilit la poarta ţării şi cere nu ranguri, nu demnităţi, nu întreprinderi, ci ocazia de-a munci onest şi de-a păstra în inima lui neatinsă conştiinţa marii lui origini şi caracterul lui înrădăcinat, poarta e închisă; el nu are bilet de emigrare, n-are acte. Pe d. C. A. Rosetti, pe onor. său cumnat, nu i-a întrebat absolut nimeni daca s-a lepădat de vreo protecţie străină, daca au paşaport de emigrare, de ce origine sunt. Dar ţăranul romîn, acelaşi pretutindenea între Tisa şi Nistru, e... străin... de origine romînă! 
Căci care-i opinia blondei umbre a d-lui Brătianu în această privire? Escelenţa aceasta e atît de rău informată încît nici nu ştie nimic de circulara ministerului unguresc, făcută pe baza notei sale oficiale (cu al cărui număr şi dată îl servim mai sus), iar d. I. Brătianu zice: "Ar voi d. Lahovari să populăm Dobrogea cu supuşi străini de origine romînă" 
Străini de origine romînă! Contradictio in adjecto. Străini cari nu ştiu altă limbă decît a noastră, cari sub orice regim se simt şi se numesc romîni, cari au trecut din Oltenia în Banatul Severinului, acea veche posesiune a banilor olteni de unde pînă azi a rămas vorba ban. Bătrînul Mircea, Dei gratia Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus, împreună cu toţi banii Basarabi erau străini de origine romînă. Străini de origină era, după maniera de-a vedea a d-lui Stătescu, însuşi Bogdan Dragoş, întemeietorul Moldovei, pe care Ludovic I al Ungariei, prin hrisovul de la 2 februarie 1365, îl numeşte, împreună [cu] toată dinastia Dragoşizilor Maramurăşului, sperjur şi uitător de datorii, unealtă oarbă a unei neastîmpărate ambiţii, pentru că, părăsind vasalitatea în fruntea poporului său, fondase un stat neatîrnat, alături cu Ungaria? Străin de origine romînă a fost Alexandru Basarab care a înfrînt pe regele Carol Robert şi toţi acei pe care mater parens, muma născătoare a neamului romînesc, Transilvania, i-a revărsat în şesul Dunării, pentru a crea cu spada şi plugul moştenirea istorică a neamului latin de lîngă Dunăre? Şi Bogdan şi Radu Negru au ieşit fără paşaport de emigrare de sub dominaţiunea străină, pentru că preferau libertatea lor de conştiinţă onorilor şi siguranţei ce le prezenta dependenţa de coroana Sf. Ştefan, şi străini de origine romană au creat Romînia pe teritorii ce fusese ocupate de Changanii cumanilor şi de oarda nogailor. Dar oare tot şesul acesta, bolnav şi espus fără curmare invaziilor despre miazănoapte şi miazăzi, rămas-ar-fi romînesc fără ca din veac în veac să se fi împrospătat populaţia lui istorică cu străini de origine romînă? 
Dar destul despre aceasta. Ar însemna a nu cunoaşte elementele istoriei noastre pentru a ignora fenomenul constant al reîmprospătării etnice a ţării noastre de cătră elementele vergine ale munţilor noştri şi a celor ardeleni, pentru a nu şti că Basarabii chiar au venit de unde au venit familiile bănăţene, şi Moldova din Maramureş. 
Daca pîn' acum am făcut puţină vorbă în privirea cazului acestuia este pentru că nu voiam să ni se substituie veleităţi politice, căci popularitatea n-o gonim niciodată cu preţul vexaţiunilor consîngenilor noştri. Numai d. Brătianu, cînd e în opoziţie, încalică şi calul de bătaie al unui ideal politic, nerealizabil în forma lui urmărită pentru a cîştiga popularitate şi a face paradă de naţionalism, o paradă care induce atît de lesne în eroare ziarele de peste Carpaţi. Avem prea mare credinţă în vitalitatea poporului romînesc de pretutindeni şi o prea geloasă temere de înrăutăţirea stării lui, deja destul de rele, ca să gonim popularitate pe seama nefericirilor lui actuale. 
Aci însă nu e vorba de veleităţi politice ori naţionale, ci de ceva cu desăvîrşire practic, de bun simţ comun: de colonizarea cîtorva sute de familii romîne în Dobrogea, care ieşiseră din Banat fără pasport de emigrare. În realitate nu există nici un cartel de estradare între Austria şi Romînia, nici măcar pentru dezertori. A rămas pînă acum la aprecierea judecătorilor de instrucţie

39

        {EminescuOpXIII 40}

şi a procurorilor de a recomanda estradarea oamenilor vinovaţi de crime comune şi nimic mai mult. Oamenii nu aveau nici o vină; pe nici un cuvînt juridic, mai ales pe nici unul constituţional, nu se putea acorda estradarea lor. 
D. Cogălniceanu, în discursul său pe cît de elocuent pe atît de adevărat şi în moţiunea propusă, n-a cerut decît ca

guvernul să păzească cu sfinţenie vechea ospitalitate, vechiul obicei al pămîntului, de vreme ce Romînia nu are cu statele vecine convenţiuni cari s-o oblige la dureroasa estradare a unor familii de origine romînă. 

Ce-a răspuns Camera prin gura ilustrului său Fleva, nu străin de originea romînă, ci romîn de origine oacheşă? 
A respins moţiunea. 
Va să zică majoritatea Flevilor cere să nu se respecte ospitalitatea, cere să se estradeze familiile romîne cari ar trece Carpaţii pentru a se aşeza în ţară. 
Iată ceea ce trebuia constatat. Pe d. Fleva, de-o origină cît se poate de îndoielnică şi de-o cetăţenie romînă şi mai problematică daca se poate, nu-l întreabă nimenea daca are pasport de emigrare din ţara turcului. Familiile cari or avea nefericirea de-a fi romîne vor fi însă estradate din Romînia. 
Iată ceea ce nu înţelegem şi ne pare absurd, dar ceea ce trebuie constatat: că votul de alaltăieri al majorităţii şi respingerea moţiunii Cogălniceanu creează un precedent statornic şi o regulă de drept internaţional pentru înţelepciunea guvernelor roşie. Să fie deci bine ştiut că orice străin, fie speculant, fie colportor, aibe ocupaţii imorale chiar, e primit în Romînia fără restricţie, iar ţăranul care vine să muncească e estrădat fără ca să existe cartel de estradare între noi şi străinătate şi că această teorie a fost erijată în lege prin votul de sîmbătă. 

Nu putem sfîrşi fără a releva unele cuvinte rostite de d. Cogălniceanu în privinţa însemnătăţii naţionale a proclamării regalităţii. Strănepotul cronicarului Ioan Cogălniceanu zise: 

Regalitatea însemna ridicarea conştiinţei naţionale, afirmarea demnităţii şi independinţei ţării... Cînd acei ce trebuie să apere drepturile acestei ţări nu au curajul pe care-l aveau acei gospodari, acei Domni regulamentari, acei vasali din trecut, atunci permiteţi-mi să declar că am proclamat un rege, dar nu am făcut un regat romîn, căci regatul însemnează neumilire. 

D. Stătescu se simţi împuns de aceste cuvinte şi răspunse: 

D. Cogălniceanu, după ce-a făcut paralelism între cum se petreceau lucrurile sub Domnii pămînteni şi cum se petrec acu, a zis că ţara, proclamînd regatul, nu a întemeiat şi regalitatea şi că romînii ar fi mai puţin ocrotiţi astăzi în ţară de cum erau sub Domnii regulamentari. 
Protestez contra acestor cuvinte. 

Nu scrutăm cestiunea de principiu a regalităţii. Ceea ce putem afirma însă, cu istoria în mînă, este că Domnii pămînteni erau Domnii rasei romîne, erau duci ai neamului romînesc. Ca atari ei erau solidari cu rasa romînă şi pururea gata a-şi pune capul la mijloc pentru drepturile acestei individualităţi etnice. Nouă ni se pare însă că în otelul actual intitulat "Romînia" espresia etnologică e prea mult deconsiderată în favorul espresiei geografice, fie aceasta locuită de orişicine. Aceasta e atît de adevărat pentru trecut încît pururea se deosibea rasa pămînteană de rasele străine, din care unele (bunăoară armenii) erau mai vechi în ţară decît romînii înşişi. Nu doar că romînii ar fi fost vreodată netoleranţi. Dar ceea ce voiau să păstreze aci era caracterul lor naţional, esprimat în limbă, în datini, în legi. Ni se pare deci că, în această privire, în privirea protectoratului firesc ce Domnii pămînteni îl esercitau asupra elementului romînesc faţă cu orice alte elemente, d. Stătescu degeaba protestează. Era nouă a Romîniei este aceea în care elementele vechi şi naţionale ale ţării au fost în parte suplantate de elemente, nu zicem stricăcioase, dar în orice caz de o ocultă noutate. Nu voim să urmărim pînă la estrem această problemă, observăm însă că noi am fost cei dentăi cari am relevat-o, statornicind totodată că coroana romînă cată să fie solidară cu rasa romînă mai cu seamă. Nu zicem că sub cerul acestei ţări să nu trăiască şi să nu înflorească oricîţi oameni de altă origine. Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrînului Matei Basarab, e că ţara este, în linia întîia, elementul naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determineze soarta şi caracterul acestui stat. 
Avantaje trecătoare ale producţiunii, cauze economice şi politice pot în adevăr să grămădească înlăuntrul espresiei geografice elemente străine şi cu drept cuvînt împăratul Emanoil Paleologul zice că oameni mai toleranţi, mai primitori de străini ca romînii nu mai sunt pe faţa pămîntului, deci în această privire nici noi nu dorim să fie altfel... dar pînă aci şi nu mai de-parte. Cel care respectă caracterul propriu şi libertatea de manifestare a oricărui alt geniu naţional

40

        {EminescuOpXIII 41}

contractează prin aceasta el însuşi dreptul de a fi respectat în toate ale sale şi cînd Vasile Vodă Lupul porunceşte ca "Cel ce-şi vicleneşte moşia şi neamul, mai rău decît ucigaşii de părinţi să se certe" el stabileşte prin aceasta solidaritatea între romîni, făcînd din fiecare un ostaş deştept al naţionalităţii sale. 
[26 ianuarie 1882]

["ÎNTR-UN LUNG ARTICOL"] 

Într-un lung articol, prin care ni se impută nouă îndeosebi boala morală de care n-am suferit niciodată, reaua credinţă, " Romînul" substituie adunării proprietarilor, ţinute la Iaşi, intenţia de-a amîna la calendele grece reforma legei tocmelelor agricole. 
Întrebăm cu mirare cine îndreptăţeste pe scriitorii organului oficios de-a presupune o asemenea intenţie unui Vasile Alecsandri, unui Nicolae Roset - rosnovanu, unui Grigorie Sturza? Noi am sfătuit din nou pe confraţi, precum i-am fi sfătuit şi în rîndul trecut, să viziteze moşiile acestor bărbaţi şi să constate în ce stare sunt locuitorii de pe ele în asemănare cu cei de pe moşiile coreligionarilor politici ai d-lui C. A. Rosetti. Se vor convinge atunci că interesul pe care o sumă de proprietari îl au pentru soarta ţăranului nu este deloc platonic, nu este un mijloc de-a cîştiga popularitate şi pensii reversibile, ci e un interes adînc, înrădăcinat în patriotismul acestor bărbaţi, în conştiinţa de solidaritate naţională şi economică dintre marea proprietate moşneană şi mica proprietate ţărănească. 
De ce se acuză însă o clasă de oameni pentru rele a căror izvor n-au fost niciodată ei? De ce " Romînul" nu ţine seamă că această spoială franţuzească, această brumă de civilizaţie rău înţeleasă şi copiată de la străini costă mult, disproporţionat de mult, pe poporul nostru şi că cauza de căpetenie a sărăciei lui nu sunt învoielile agricole, pe cari mai n-ar fi avut nevoie să le facă decît pentru a-şi procura lemne şi păşune, ci dările cătră stat, cătră comună, cătră judeţ, cari se traduceau în bani împrumutaţi, iar aceştia în muncă? De ce nu se ţine seamă că pensiile reversibile pentru pretinse merite politice şi naţionale trebuiesc plătite de undeva şi de cineva şi că ele apasă în ultima linie pe producător şi anume pe producătorul de căpetenie, pe ţăran? 
Lovitura de stat de la 1864 a avut o generoasă intenţie, dar a fost viciată prin pripă. La 1 mai ţăranul s-a culcat încă clăcaş, neavînd de plătit statului într-un an de zile decît faimosul galben găurit şi şase zile de şosele, fără nici o îndatorire cătră comună, fără nici una cătră judeţ. La 2 mai - peste douăsprezece ore, fără nici o tranziţie - el s-a trezit om liber, dar cu sarcini înzecit de grele, stăpîn absolut pe o bucată de pămînt, dar acea bucată grevată cu însemnate anuităţi cătră stat; cu îndatorirea de-a susţine self - governmentul comunei şi al judeţului, cu sarcina miilor de noi postulanţi, ieşiţi din pămînt, din iarba verde, pentru a aplica reformele. Atunci băieţii din băcănii şi ateliere de meseriaşi părăsiră pacinica lor ocupaţie, pentru a se boieri în notari comunali, învăţători rurali, arhivari, paraarhivari - o generaţie nenumărată de logofeţi fără învăţătură şi fără seriozitate morală, cari nu ştiau decît a scîrţîi două slove pe hîrtie, deveni elementul domnitor în Romînia şi pepiniera actualilor roşii. Astăzi există, după calculele ingenioase ale d-lui A. V. Millu, aproape patruzeci de mii - o armată mai mare decît cea permanentă - de asemenea logofeţi din cari mulţi au ajuns deputaţi, milionari, aspiră a deveni miniştri. Toată armata aceasta a contractat trebuinţe occidentale pe care nu le poate satisface prin producţiune proprie, deci cineva trebuie să le satisfacă. Acest cineva e în ultima linie poporul producător. 
Nu raporturile juridice dintre marii şi micii cultivatori sunt cauza sărăciei ţăranului, ci declasarea generală a societăţii vechi, improvizarea a sumedenie de cenuşeri în oameni de stat, încărcarea fără tranziţie a ţăranului cu sarcine publice, enorm de mari în asemănarea cu sarcinile aproape ridicole pe care le purta poporul nostru în vremea Domnilor regulamentari. 
Aşadar nu se vorbească de cestiunea agrară la noi, unde ea n-a existat niciodată, unde ţăranul a fost pururea liber, pururea capabil de-a deveni proprietar şi de-a sui, pe cît îl iertau puterile, scara înaintării sociale. Nu se compare Irlanda infeodată cu datinele pe deplin drepte şi echitabile ale vechii noastre ţări. Vechile clase dirigente aveau în grad mare cunostinţă practică a ţării şi un admirabil simţ istoric. Pentru a dovedi cît de adevărat este aceasta, ce drepte, ce întemeiate, ce echitabile erau totodată vederile generaţiei abia trecute în privirea raporturilor agricole, credem oportun a publica un document încă inedit şi de cel mai înalt interes în materie. 

41

        {EminescuOpXIII 42}

Este raportul comisiei numite acum treizeci de ani, în virtutea stipulaţiunilor Tractatului de la Balta - liman, pentru a revizui şi regula relaţiile dintre proprietari şi mici cultivatori, pentru a fixa drepturile şi îndatoririle reciproce şi totodată pentru a pune reformele cari erau judecate necesare în diferitele ramuri a serviciilor publice din Ţara Romînească. 
Oricine va lua cunoştinţa acestei remarcabile lucrări se va putea convinge că, cu toate că situaţiile sunt diferite, principiile cari au fost atunci stabilite slujesc încă azi ca bază la raporturile mutuale între proprietari şi săteni, dovadă nouă că solid şi durabil este numai ceea ce are temelie pe justiţie şi echitate, precum şi pe ceea ce este avantajos părţilor interesate. În urma acestui raport a fost elaborată şi promulgată legea din 23 aprilie 1851 relativă la legăturile şi îndatoririle reciproce dintre proprietari şi lucrători, lege care-a regulat materia pînă la reforma lui Cuza Vodă. Rezultatele salutare au fost imediate, au restabilit liniştea şi răspîndit un trai mai bun în ţară. 
Într-adevăr, îşi aduce lumea aminte că, în urma turburărilor revoluţionare din 1848, al cărora cea mai principală unealtă a fost vasta propagandă anarhică şi antisocială întreprinsă în mijlocul sătenilor şi pentru izbutirea căreia toate mijloacele au fost puse în joc spre a seduce şi rătăci pe locuitori, aceştia, dînd crezare făgăduielilor mincinoase ce li se făcuse, suspendase orice muncă agricolă, refuzau d' a cultiva pămîntul şi d' a achita datoriile ce le aveau către proprietari. A rezultat astfel o criză care s-a prelungit vreo doi-trei ani şi care era să ruineze ţara, după ce răspîndise foametea. Credem de prisos a ne mai întinde în această privinţă; ne referim chiar la textul menţionatului raport, constatînd în treacăt că este de notorietate publică şi netăgăduit că de la legea din 1851 a început în adevăr să progreseze agricultura, prăsila vitelor, starea săteanului, arendaşului, a proprietarului. 
Legea rurală, regulînd o mare cestie socială, a pus un capăt şi neobositelor intrigi ale agitatorilor, cari izbutiseră a aduce în ţară o anarhie devenită intolerabilă. Onoarea rezolvării acestei mari cestii revine domniei lui Cuza, sub auspiciile d-lui Cogălniceanu. Aplicarea s-a făcut, lucru extraordinar, fără zguduire. Explicarea acestui fenomen se poate atribui în mare parte legii din 1851, care a fost ca o lege pregătitoare, dovadă că instituţia ei a fost aşa de bună încît astăzi în practică tot pe aceeaşi tradiţiune urmează agricultura. 
Legea rurală dedese o nouă impulsiune agriculturii şi, daca legiuitorul ei ar fi prevăzut să oblige pe săteni să conserve şi să nu spargă izlazurile vitelor, ar fi fost mult mai avantajos pentru conservarea vitelor, al căror număr a scăzut treptat cu 25 la sută de la 1866 încoace. O cestie mare socială s-a rezolvat, impulsiune nouă s-a dat agriculturii, cu toate acestea arendaşii sunt tot ruinaţi, ţăranii nu stau mai bine, proprietatea funciară este dispreţuită. 
Dacă am fost fericiţi să ieşim din legea rurală fără zguduire, să nu provocăm un mare pericol, de-a lăsa să se încerce a se inventa o cestie socială neîntemeiată, care - ar aduce iar foametea ca la 1848 şi la 1866. 
Învoiala de bunăvoie sau libertatea tranzacţiunilor a existat totdauna şi trebuie menţinută: săteanul liber şi stăpîn pe munca sa, pe vitele sale, proprietarul pe proprietatea sa. Însă trebuie garantată o deplină securitate pentru părţile contractante, ca nici una nici alta să nu fie victima celeilalte. O bună administraţie cinstită, experimentată şi vigilentă ar fi primul, cel mai bun şi folositor remediu. 
Aşa, viciul organic al lipsei unei administraţiuni instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor. Ar fi de dorit deci ca să nu se atribuie rezultatele de azi unei cauze factice şi neadevărate, ci să se rapoarte la cauza lor adevărată, la declasarea generală, la lipsa unei administraţii oneste şi capabile. Dacă o lege generală este posibilă în asemenea materie, ca să îmbunătăţească starea actuală şi să nu aducă o perturbaţie îngrozitoare în economia ţării ea va trebui să sancţioneze principiile legilor din trecut şi să nu vizeze la nici un sistem nou. Reforma ar consista aşadar mai cu seamă în măsuri cari ar zădărnici posibilitatea abuzurilor. 
Relevăm dar că aceeaşi comisie de acum treizeci de ani a propus acele reforme cari ar fi garantat o sănătoasă dezvoltare a vieţii organice a statului şi cari pînă-n ziua de azi au rămas deziderate. 
Comisiunea, după ce s-a ocupat de cestia agricolă care-i fusese recomandată să fie principalul scop al deliberărilor sale, a indicat într-un mod sumar reformele cari i-au părut cele mai necesare în diferitele ramuri ale administraţiei. 
Ne vom mărgini a cita între altele: 
regularea modului de numire şi înaintare în funcţiunile publice; 
revizuirea legii asupra alegerii membrilor adunării generale; 
regularea legii asupra celor şase zile de lucru ce săteanul era dator să facă pentru construirea podurilor şi şoselelor; 
regularea sentenţelor judiciare date definitiv şi în ultimă instanţă. 

42

        {EminescuOpXIII 43}

Este de constatat că aceste reforme, a căror urgenţă era demonstrată în 1849, n-au fost realizate şi a căror importanţă majoră încă astăzi aşteaptă execuţia lor. 
Modul de admisibilitate şi înaintare în funcţiunile publice a dat loc, într-adevăr, la cîteva regulamente, dar în fapt a rămas literă moartă. Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploiaţilor statului, cu toate că cine nu ştie că capacitatea, experienţa, integritatea şi probitatea factorilor însărcinaţi d' a aplica legile şi regulamentele sunt condiţiuni esenţiale a mersului regulat al unei bune administraţii, a garanţiei drepturilor şi apărării intereselor fiecăruia şi prin urmare a bunului trai şi liniştei publice? Dar sub regimul actual interesul personal, convenienţele de coterie primează interesul general şi binele public. Necesitatea d' a conserva o majoritate compactă şi devotată în Adunări trece peste oricari alte consideraţii. Pentru a dobîndi glasurile deputaţilor trebuie exigenţele lor satisfăcute, se încredinţează funcţiunile delicate de prefecţi şi subprefecţi creaturilor deputaţilor cari, sub numele lor, administrează districtele după plac şi dispun fără nici o responsabilitate de interesele, de averea şi de onoarea cetăţenilor. Funcţiunile publice sunt adesea în mîinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti; astfel anarhia şi dezorganizaţia domnesc pretutindenea, şi muncitorii de pămînt sunt supuşi la vexaţiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze cari aduc mizeria între arendaşi, proprietari şi săteni. 
Cît despre legea electorală, avem tristul şi scandalosul spectacol al necontenitelor violări la care este supusă sub presiunea oficială care se etalează fără pudoare şi sub arbitrariul care domină toate operaţiunile în aplicarea ei. 
Aducerea la îndeplinire a sentinţelor definitive şi date în ultimă instanţă este în vecie amînată, încît interesaţii sunt siliţi a aştepta zece ani şi mai bine bunul plac al oamenilor de la putere pentru a intra în posesiunea drepturilor lor, daca nu sunt servii devotaţi ai guvernanţilor, încît justiţia, subordonată politicei, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii. 
Situaţia ţării devine astfel din zi în zi mai gravă, mai întristătoare; rădăcinile răului devin mai adînci şi criza este de natură a preocupa oamenii bine cugetători. Ar fi vremea ca toate puterile vii ale ţărei să se unească strîns pentru a aviza serios la mijloacele d' a preveni pericolele iminente cari ameninţă starea socială, economică şi politică a acestei ţări, încredinţate unei exploatări din cele mai lipsite de pudoare. 
[27 ianuarie 1882]

["UN CABINET NOU"] 

Un cabinet nou. Iată un lucru cu care ne-am obicinuit atît de mult sub regimul d-lui Brătianu încît publicul cititor îngăduie lesne, dacă ziarele nu prea fac mare caz de un asemenea eveniment ce se repetă, daca nu c-o matematică regularitate, dar desigur într-un număr mai mare decît acela al lunilor de cînd partidul actual e la putere. Nici un motiv parlamentar, nici un vot al Camerei privitor la cutare ori cutare reformă n-a cauzat această remaniere, precum n-au cauzat nici pe celelalte; 
oamenii intră şi iese în cabinetul Brătianu fără ca cineva în lume - cu regele începînd şi sfîrşind cu orice personalitate politică determinantă - să presupuie măcar de ce se schimbă păpuşile în acest teatru de figurine. 
Pretutindeni în lume cad miniştrii şi vin alţii în locu-le; dar pretutindenea o cauză publică determinată e îndărătul acestor schimbări. A căzut d. Gambetta, dar toată lumea ştie pentru ce. Cînd, în Germania, ministrul cultelor, d. Falk, şi-a dat demisiunea toată lumea ştia că legile din mai privitoare la poziţia clerului catolic din Germania şi mai cu seamă maniera de-a aplica aceste legi făcuse poziţia ministrului cu neputinţă faţă cu faza de reconciliare în care intrase Germania cu Sf. Scaun. Dac-a căzut d. Camphausen cauza a fost că sistemul fiscal al cancelarului nu intra în vederile sale. Cînd lord Derby şi-a dat demisia din cabinetul englez cauza era că nu se unea cu politica esterioară a cabinetului; cînd contele Andrassy a căzut motivele retragerii erau a se căuta în atitudinea sa din Congresul de la Berlin şi în urmările politice grave ale acelei atitudini. 
De ce vin, de ce se retrag la noi miniştrii? 
Nimeni n-o ştie. Culisele parlamentare singure, ambiţiile personale ale membrilor marelui partid şi, poate, din cînd în cînd, perspectiva unei grase afaceri de întreprindere sau de împrumut sunt unicele cauze a acestor permutaţiuni caleidoscopice. 

43

        {EminescuOpXIII 44}

Şi apoi cine vine la minister? 
Nu vorbim aci de d. general G. Angelescu, care se bucură de numele unui corect militar şi de la care am dori numai să vedem că e un adevărat ministru şi nu un şef de secţie al d-lui Brătianu. 
Dar la finanţe? D. G. Leca. Cine e d. G. Leca, se va întreba lumea cu mirare. Acest senator care s-a distins prin... tăcere în toate cestiunile şi printr-un trecut politic cît se poate de necunoscut... ce însemnează la resortul greu al finanţelor, în care au funcţionat un Mavrogheni, un Strat, un Teodor Rosetti, un G. Cantacuzin? Ce mai însemnează şi improvizarea acestei individualităţi cu totul necunoscute, care n-a dat pîn-acum nici o probă de capacitate, în om politic, ba în om de finanţe? Nu sunt oare finanţele o ştiinţă care trebuie învaţată şi care stă în legătură atît cu economia politică cît şi cu ştiinţa administraţiunii generale a statului, pentru ca oricine - un nimenea politic - să poată fi erijat în financiar, în om care judecă asupra gingaşei materii a contribuţiunilor pe de-o parte, a cheltuirii lor productive pe de alta? 
Aşadar, înc-odată... ce caută, ce însemnează d. G. Leca la Finanţe? Iată ceea ce am dori să ne spuie ziarele oficioase. Un mare punct de întrebare după o mare nulă, iată figura noului ministru. 
[29 ianuarie 1882]

["D. KOGĂLNICEANU PUBLICĂ... "]

D. Kogălniceanu publică o scriere privitoare la cestiunea Dunării de care suntem obligaţi a ţine seamă, chiar daca dezaprobăm, ca şi în cazul d-lui Kallimah-Catargiu, publicarea prematură de documente în cestiuni esterioare pendente. Lucrarea aceasta se începe prin reproducerea a două memorii pe cari le-a scris fiind ministru plenipotenţiar la Paris. Cel dentîi memoriu, lucrat pre larg şi cuprinzînd istoricul cestiunii dunărene precum şi starea ei legală, e adresat ministrului de esterne al Romîniei; cel de al doilea e adresat ambasadorului acreditat la Paris al unei mari puteri. Aceste două acte formează cuprinsul fasciculei întîia; în a doua fostul ministru plenipotenţiar va da istoricul neînţelegerii ce au avut cu guvernul d-lui I. C. Brătianu în privinţa modului de-a apăra cestiunea Dunării. 
Oricîte imputări ar avea cineva de făcut omului de stat de la 2 mai, un lucru nu i-l poate con-testa nimenea: claritate de vederi, judecată cuprinzătoare, sigură şi fără şovăire; o mare inteligenţă unită cu talentul de-a se manifesta cu toată viociunea în scris şi prin viu grai. 
D. Kogălniceanu urăşte fraza, pune pe cititor totdeauna şi fără încungiur in medias res sîmburul cestiunii apare clar şi dezbrăcat de subtilităţi. Izvorul său nu e nici limonada dulcie a notelor Stătescu, nici subţietăţile de stil şi logică ale notelor Boerescu; e apă curată şi limpede ca din izvorul de munte. Nicăieri nu se vede dorinţa de-a îndupleca prin motive aparente, pretutindene puterea de-a convinge e luată din chiar natura cestiunii. 
Memoriul cu care scrierea se-ncepe e atît de clar şi de deplin încît nu lasă nici o îndoială asupra cestiunii în genere, nici asupra amănuntelor ei. 
Pretenţiunea monarhiei vecine de-a avea o poziţie preponderantă pe Dunărea de Jos datează încă de la 1856; începutul ei e formulat în protocolul Conferinţei ţinute la Viena la 2 fevruarie acel an, cînd se statorniceau preliminăriile păcii între Rusia pe de-o parte, Turcia şi aliaţii ei pe de alta. 
Estrase scurte din discursurile ţinute atunci de contele Buol-Schauenstein dovedesc că scopul Austrei era atunci acelaşi ca şi astăzi. Aceste pretenţiuni, respinse atunci, s-au ivit din nou în. Congresul de la Berlin, unde asemenea reprezentaţii puterilor au ştiut să le zădărnicească din nou, căci, după cum d. Kogălniceanu constată prin compararea deosebitelor texte ce privesc cestiunea, starea ei legală, stabilită de Congresul din Berlin, e următoarea: 
1) Libertatea navigaţiunii Dunării este deplină şi pusă sub garanţia colectivă a Europei. Drepturile escepţionale pentru state riverane (cabotajul etc. ) au fost respinse de întregul Congres; 
2) Austro-Ungaria nu are nici o poziţiune escepţională sau privilegiată pe Dunăre între cellalte puteri subscriitoare Tractatului, afară de dreptul ce i s-a dat de-a sparge Porţile de Fier spre înlesnirea navigaţiunii. 
3) Comisiunea specială a Statelor Riverane (reapărută acum sub numele de Comisiune Mixtă) numai există; ea a fost combătută de chiar plenipotenţiarii Austro-Ungariei şi Congresul s-a unit cu părerea lor; 

44

        {EminescuOpXIII 45}

        {EminescuOpXIII 46}

4) Regulamentele de navigaţiune şi de poliţie fluvială pentru toată întinderea Dunării de la Porţile de Fier pînă la Galaţi trebuie a fi puse în armonie cu cele cari sunt sau vor fi făcute în privinţa Dunării de la Galaţi pînă la gurile ei. Elaborarea regulamentelor este încredinţată Comisiunii Europene, asistată de delegaţii statelor riverane. Comisiunea Europeană se recunoaşte permanentă. 
5) Modificaţiuni la această stare legală, consacrată printr-un tractat solemn, nu se poate face prin comisiuni speciale, principii nouă putîndu-se consfinţi numai prin autoritatea unui congres (opinie esprimată de d. dr. Haymerle). 
Pe această bază clară s-au şi mişcat apărarea cestiunii Dunării, pe ea s-a ţinut delegatul romîn din Comisia Europeană, pe ea se bazau instrucţiile date reprezentanţilor din străinătate, cînd, ca din senin, d. Kogălniceanu primeşte la 21 iulie anul trecut depeşa no. 11623, care-l pune în cea mai mare nedomirire. Prin această depeşă se zice textual "că i se atrage atenţiunea asupra cestiunii cabotajului, care este cea mai importantă pentru noi" şi se întreabă "daca nu se teme, că, daca Comisiunea Europeană a Dunării va fi să redige regulamentele de navigaţiune pînă la Porţile de Fier, ea nu va păstra dreptul cabotajului pentru toate naţiunile spre paguba statelor riverane" 
Din acest moment d. Kogălniceanu vede limpede că guvernul a intrat cu totul în alte vederi. El răspunde: 

Daca d-voastră sunteţi otărît a reclama păstrarea cabotajului numai pentru statele riverane, adecă pentru Austria în detrimentul pavilioanelor statelor neriverane şi în special ale Angliei, Franciei, Germaniei, Greciei, Italiei şi Turciei, cari acestea au întemeiat prosperitatea Dunării de Jos şi prin urmare a porturilor noastre, în asemenea caz noi nu mai suntem în conflict cu Austro-Ungaria, noi suntem în conflict cu Europa. Cu o asemenea teorie noi devenim strînşii aliaţi ai Austro-Ungariei, care de la 1856 se încearcă, deşi pururea respinsă de Europa, de-a păstra pentru dînsa toată mişcarea navigaţiunii pe Dunărea de Jos. 

Aşadar cabotajul, privilegiul plutirii pe lîngă ţărmuri rezervat riveranilor, era blidul de linte pentru care Romînia ar fi putut renunţa la dreptul ei de primogenitură, la neutralitatea Dunării, această chezăşie a neutralităţii ţării. 
Pentru acest blid de linte oferit cu un fel de compensaţie ţărmurenilor, cu iluzia că în acest chip [î] şi vor putea crea o marină naţională, d. Brătianu cu preţiosul său d. Boerescu au intrat în mlaştina făgăduielelor pripite, de cari părîndu-le rău, au voit să le neutralizeze prin limbajul exagerat al mesajului, ceea ce, în loc de-a ameliora situaţia, au condus din contra la conflict şi umilire. 
Dar această abatere a d-lui Brătianu din calea clară a Tractatului de la Berlin ne-au costat mai mult încă: încrederea puterilor. 

Este de datoria postului ce-l ocup, zice d. Kogălniceanu, de-a arăta guvernului ţării mele clar şi esplicit că ceea ce face grea poziţiunea reprezentanţilor Romîniei în străinătate - şi cred că, unii din colegii mei v-au şi spus-o înaintea mea - este ideea eronată, însă în general stabilită, că guvernul romîn are deja angajamente luate, că de multe ori noi ne prefacem că susţinem o cestiune, cînd această cestiune este demult deja rezolvată în înţeles opus rezoluţiunii ce afectăm a sprijini. 

Într-adevăr, ce patriotism poate fi acel care simulează a apăra interesele ţării pe cînd în realitate cestiunile s-a pus la cale? Astfel, luîndu-ne după nenorocita manieră de-a se esprima a mesajului regal, ne vine a crede că şi în cestiunea Basarabiei d. Brătianu poate să fi simulat numai de-a apăra acea provincie, pe cînd în realitate întrevederea de la Livadia [î]i pusese capăt de mult încă. 
[2 februarie 1882]

TEATRUL FRANCEZ

În sala Orfeu o trupă mică însă aleasă de artişti franceji dă reprezentaţiuni în fiece seară, oferind astfel publicului bucureştean cîteva ore foarte plăcute de distracţiune. 
Efectul binefăcător al acestor reprezentaţii consistă în acea scînteie de artă adevărată prin care se disting oaspeţii noştri teatrali. Jocul lor e natural, caracterele cu grijă studiate şi libere de exagerare sau de parodie; nimic fals, nimic greoi nu întunecă unitatea sigură şi deplină cu care se reprezintă scrierile dramatice. Aceste scrieri pot fi uneori neînsemnate din punct de vedere literar; ceea ce le ridică întotdauna şi le face plăcute este modul de interpretare al artistului dramatic. 

46

        {EminescuOpXIII 47}

De multe ori de-a rîndul se dă vodevilul La Rousotte, şi putem zice că reprezentaţiile ar servi de model prin unitatea care domină întreaga reprezentaţie (l'ensemble ) cît şi prin interpretarea foarte nimerită a rolurilor. 
D-nul şi d-na Verneuil, d. Feroumont - artist de mare talent şi multă deprindere -, 
d-na Pepito, d-nii Perier şi Galin, c-un cuvînt toţi la un loc şi fiecare în parte se 'ntregesc atît de deplin pentru a reda totalitatea unei piese încît am dori ca artiştii romîni mai tineri să viziteze aceste reprezentaţiuni, spre a vedea cît respect au francejii pentru piesă şi pentru public, cum nici unul din ei nu caută a ieşi în relief asupra celorlalţi şi a monopoliza oarecum efectul, cum toţi contribuie pentru a produce un singur efect, acela al totalităţii piesei, acel dorit de autor şi de public. 
[4 februarie 1882]

["MULŢI PRESUPUN"] 

Mulţi presupun, şi nu hotărîm încă de au ori nu cuvînt, că interesul escesiv pe care d. C. A. Rosetti şi "Pseudo - romînul " său îl manifestă în timpul din urmă pentru clasa ţăranilor nu este un interes întemeiat pe vederile unei politici de stat, concepute cu siguranţă şi preciziune, ci pe necesitatea ce-o are partidul său demoralizat de - a - şi reîmprospăta popularitatea şi alegătorii mai cu seamă, atrăgînd în sfera sterpelor lupte politice o clasă numeroasă de cetăţeni, pe ţărani. 
Marfa de fraze a ziarelor roşii s-au învechit, au ieşit din modă; lumea orăşenească s-a cam săturat de ea. 
Din zilnica repetare a unei serii de vorbe cu sferă nedeterminată şi lipsite de cuprins a rezultat la început o boală obştească a spiritului public în Romînia: găgăuţia generală în judecarea cestiunilor de interes public, o periculoasă beţie de cuvinte, care a ameţit clasele noastre de mijloc şi le-a făcut a confunda formele goale şi pospăirea pe deasupra ale civilizaţiei cu fondul acesteia, care consistă nu în egalitate, fraternitate şi libertate, ci în muncă şi în adevăr. Încet - încet oraşele şi-au deschis ochii; fiecine înţelege că fără muncă nu există bunăstare materială decît pentru gheşeftari şi cavaleri de industrie; că fără adevăr nu există cultură. Încet, publicul s-au convins că a lua ochii prin discursuri patriotice şi fraze bine lustruite nu va să zică a munci şi că toţi acei cari iau de zece ori pe zi patria, libertatea, naţionalitatea în gură le iau numai ca etichete şi ca pretexte, adevărata lor ţintă fiind îmbogăţirea sau traiul bun de pe spatele altora, din spinarea poporului producător. Cei ce exercită industria patriotismului subliniat, înmulţindu-se peste măsură, îşi fac azi concurenţă între ei, se dau pe faţă unul pe altul; albeaţa care a acoperit ochii spiritului nostru public de la 1858 şi pînă azi a început a se lua binişor; nimeni nu mai crede în povestea glumeaţă a unui progres de pe saltea, fără corelatul muncii musculare şi intelectuale. 
Asta a început a înţelege Burtă verde cum am zice şi de-aci discreditul mărfii patriotismului subliniat în piaţă, căci nu mai are trecere şi nu se mai ia drept bani buni. Orăşenii s-au convins că nu e nimic, absolut nimic îndărătul înţelepciunii apocaliptice a politicei roşie, că fraza goală care nu esprimă nici o necesitate economică, nici o cerinţă de organizare nu e decît o nadă pentru a prinde şi ameţi pe cei săraci cu duhul. Formulele mistice ale d-lui C. A. Rosetti nu le mai cred nici copiii din şcoală; dicţionarul său politic începe a muri, terminologia sa moare precum a murit aceea a alchimiei şi a astrologiei. Gîndirea publică devine în Romînia mai pozitivă şi mai concretă; oamenii nu se mai mulţumesc cu cuvîntul, ci urmăresc înţelesul lui, ba evoluţiunea chiar a acestui înţeles. 
Această schimbare a spiritului public a observat-o d. C. A. Rosetti. Ca acei dascăli bătrîni cari repetă în fiece an aceleaşi glume, însă pururea altor urechi, mai tinere, astfel ilustrul părinte al demagogiei romîne caută urechi nouă pentru farsele sale învechite şi crede că le va putea găsi prin demagogizarea acelei clase de oameni care, păstrătoare caracterului naţional al romînului, iubitoare de adevăr şi dreaptă, rămăsese pîn' acum neatinsă de veninul demagogiei. Această clasă e cea ţărănească. 
Un articol de fond al "Pseudo-Romînului" se citează în Cameră ca espunere de motive printr-un proiect de lege prin care să se hotărască că numai ţărani pot fi delegaţii colegiului [al] Iv-lea, deşi, e învederat că e indiferentă treapta socială a aceluia pe care ţăranul [î]l delegă pentru a-i reprezenta interesele şi că criteriul acestei alegeri ar fi cunoştinţa stării economice şi de cultură a ţăranului, nu împrejurarea că delegatul e sau nu ţăran. 
Un alt mijloc pentru a atrage pe ţărani în sfera luptelor politice este esploatarea violentă a neajunsurilor legii tocmelelor agricole. 

47

        {EminescuOpXIII 48}

" Romînul" numeşte legea "barbară, ilegală, ucizătoare " 
Dar cine a propus-o, cine a votat-o? 
D. C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, la 7 martie 1866, după căderea lui Vodă Cuza. 
Deşi însă legea actuală e în cea mai mare parte creaţiunea partidului pe care-l reprezentă "Romînul, nu vom numi-o astfel cum o numesc acei cărora li se cuvine paternitatea ei. 
E rea, dar ţinta ei a fost bună. Producţiunea agricolă e legată de anume condiţii de timp. Un obiect industrial se poate produce şi vara şi iarna, şi noaptea şi ziua, oricînd şi oriunde. Cine însă nu ară la vreme, nu prăşeşte la vreme, nu seceră la vreme, acela nu recoltează nimic şi degeaba şi-a băgat capitalul în producţiune. Spiritul legii tocmelilor a fost a asigura termenele deosebite ale muncilor agricole, a căror neţinere ar fi echivalentă cu ruina sigură a producţiunii, deci cu ruina ţării. Orice reformă s-ar face, spiritul acestei legi nu se poate înlătura şi tăgădui daca nu voim ca izvorul de căpetenie al avuţiei publice să cază în totul în părăginire. 
Ceea ce rămîne curios e întrebuinţarea acestei legi, făcute mai cu seamă de roşii, în contra altor elemente politice, cari poate să fi contribuit şi ele la facerea ei, dar nu sunt autorii ei de căpetenie. Daca roşii au făcut-o sau au contribuit a o face, ci au creat o lege " barbară, ilegală şi ucizătoare " şi contra lor înşile ar căta să-şi îndrepte armele polemice. Dar precum am zis la început: nu legea tocmelelor e în cestiune pentru roşii. Ei vor să-şi creeze şi din greaua şi gingaşa cestiune a organizării muncii o armă electorală căci polemicele "Romînului" şi propunerea din Cameră privitoare la delegaţi au amîndouă acceaşi ţintă: demagogizarea locuitorilor săteni. 
[5 februarie 1882]

["DIN ACTELE PUBLICATE"] 

Din actele publicate în numărul de ieri cititorul a putut constata că delegaţii comitetului central de iniţiativă din Iaşi şi ai comitetelor din districtele de peste Milcov, rugîndu-se, după însărcinarea comitenţilor (în număr de 600) de a li se acorda o audienţă la Maiestatea Sa Regele, pentru a solicita înalta Sa protecţiune în favorul intereselor agricole şi economice din Moldova, această audienţă li s-a refuzat. 
D. Mareşal al Curţii, luînd ordinele M[aiestăţii ] Sale, a fost însărcinat de a pune în vederea delegaţiunii nu o lege, nu un text constituţional, nu un drept care se poate opune unui drept, ci regulele stabilite de ceremonialul şi uzurile Curţii. 
Acel preţios ceremonial şi acele preţioase uzuri, despre care nu putem tăgădui că ar constitui o piedică pentru a se apropia de persoana privată a regelui, nu ştiam că se pot invoca şi atunci cînd ţara vrea să-şi espuie păsurile ei înaintea autorităţii publice a Coroanei. 
D. mareşal al Curţii a fost dar însărcinat a comunica că preţiosul regulament al ceremonialului, la puţin cunoscuta sa pagina 75, stabileşte următoarele reguli: 

Audienţe in corpore în mod oficial nu se pot acorda de MM. LL. la deputaţiuni, delegaţiuni, comitete etc. decît cînd aceste fac parte din corpuri şi autorităţi constituite ale statului şi au un mandat regulat, îndeplinit în virtutea unei legi. Cererea şi obiectul audienţei trebuie încunoştiinţat mai întîi în acest caz ministerului respectiv sau autorităţii superioare de cari resortă acele delegaţiuni, deputaţiuni etc. În ceea ce priveşte audienţele particulare, d. mareşal face cunoscut că M[aiestatea ] Sa binevoieşte a le acorda individual la oricine se adresează cu cerere. 

Audienţe particulare! 
Înţelegem să se ceară acestea din partea provincialului curios de-a conversa lucruri indiferente cu persoana regelui, curiozitate pe care nu oricine o poate preţui după valoarea ce i-ar da-o curtezanii şi camarila sau eroii de la 11 fevruarie şi prezidenţii republicei ploieştene, cari se răsfaţă azi pe sofalele statului ce împodobesc palatul. Dar nu, audienţe particulare, nu satisfacerea vanităţii sau curiozităţii de-a sta faţă în faţă cu M[aiestatea ] Sa i-a făcut pe proprietarii din Moldova să solicite audienţa, ci nevoile lor, păsurile ţării, cărora pururea Domnii vechi ţineau, urechea deschisă [la] primejdia ce ameninţă moşia şi munca lor, [la] turburarea vîrîtă oficial în raporturile de bună credinţă ce le au cu muncitorii. Nu în particular au a şopti ceva, ca îmbunătorii fanarioţi, aceste urechelniţe care se furişează în auzul şi farmecă mintea Domnilor, ci pe faţă şi verde erau să vorbească şi să arate M[aiestăţii ]

48

        {EminescuOpXIII 49}

Sale că " sub pretextul de reformă a legii tocmelelor, un consiliar al M[aiestăţii ] Sale au răspîndit circulări cari au înlăturat legi în vigoare şi au provocat patimi rele între muncitori în contra agricultorilor mari" 
Nu dar cu persoana privată a regelui şi nu în particular veniseră proprietarii din Moldova ca să se puie la vorbă, ci autorităţii Coroanei se adresau şi aveau dreptul de-a o face, conform art. 28 al Constituţiei, care zice: 

Fiecare are dreptul de a se adresa la autorităţile publice prin petiţiuni subscrise de cătră una sau mai multe persoane, neputînd însă petiţiona decît în numele subscriitorilor. 

Nu cumva alineea a doua a acestui articol: 

Numai autorităţile constituite au dreptul de-a adresa petiţiuni în nume colectiv. 

este originea preţioaselor dispoziţiuni din preţiosul regulament al ceremonialului? 
Dar care-i acel nume colectiv? Sau nu ştie onor. d. Brătianu, inspiratorul acestei cabale, ce este un nume colectiv? Nisip, grîu, apă, aur, popor, naţiune sunt nume colective. Copiştii ignoranţi ai articolelor noastre constituţionale nici habar n-au ce însemnează, lexical, nume colectiv, întrebuinţat în texte franceze de lege. Pe cînd Anglia, în petiţii date de unul sau de mulţi, semnăturile individuale erau riguros cerute, Adunarea franceză legislativă de sub Revoluţie, Conventul, primeau petiţii iscălite cu numele unei comune sau a unui departament întreg, ba într-o zi Adunarea franceză a angajat o discuţie lungă asupra unei petiţii iscălite Le Peuple. Pentru ca nu un anonim să se substituie unei colectivităţi abstracte de oameni şi s-o iscălească se cere ca, oricît de generală ar fi necesitatea invocată, ea să poarte semnături individuale, pe cînd se 'nţelege că o autoritate constituită cu titulari cunoscuţi nu are nevoie de semnături. Acesta este singurul înţeles pe care constituţia [î]l dă numelui colectiv. Obligaţia semnăturilor individuale existînd în Anglia, toate reformele s-au făcut acolo printr-o furtună de petiţii. 20 000 de petiţii au cerut abolirea sclavajului, tot prin ele s-a făcut reforma Parlamentului, emanciparea catolicilor, abrogarea legii asupra cerealelor şi a. m. d. 
Aşadar: " fiecare are dreptul de-a se adresa la autorităţi prin petiţiuni subscrise de una sau mai multe persoane" şi, acest drept corespunzînd cu o datorie, autoritatea e datoare de-a primi petiţiunea, autoritatea înaltă a Coroanei ca şi oricare alta. Fiecare are dreptul? 
Nu, ne 'nşelăm. Delegaţiunea izraeliţilor are acest drept şi i se şi recunoaşte. D-nii , aceşti d-ni pot prezenta regelui petiţiuni în numele unei colectivităţi fără ca regulamentul preţios al ceremonialului să fie atins. Mai mult, d-nii de mai sus au dreptul de-a se pretinde persecutaţi în Romînia, de-a cere abrogarea legilor existente şi libertatea de-a vinde rachiu, de-a lăţi şi exploata viţiul beţiei în poporul romînesc. Pentru nobilul Pherekydes, ambasadorul de la Mazar Paşa pe de-o parte, şi pentru Herşcu şi ştrul Avram pe de alta, pentru crema, cum am zice, a neamului istoric al romînilor M[aiestatea ] Sa Regele e acasă. 
Dar în cazul de faţă nu se prezentaseră viitorii stăpînitori ai expresiei geografice ai Romîniei. Nu. Erau numai nişte proprietari din Moldova, un Rosnoveanu, un Pogor, un Cogălniceanu, un Ciupercescu, un Catargiu, un Corjescu, un Morţun, deci nu se pot primi in corpore. 
Se înţelege că acest refuz de a primi delegaţiunea i se datoreşte d-lui ministru prezident I. Brătianu, care, prin şeful poliţiei, au cerut regelui de a n-o primi. 
Speciosul regulament al ceremonialului, pag. 75, cată să fie de-o origine foarte recentă şi confecţionat ad-hoc. El nu se aplică nici la foşti colegi ai d-lui Brătianu, cari, trecuţi prin călugăria cuvioasă a Văcăreştilor, cer dispensă de termen, nici la iluştrii copii ai ortalei, cari, aplicînd prea cu multă relighie principiile partidului roşu, încap după zăbrele, nici la evreii cari au maltratat preuteasa cu ocazia înmormîntării rabinului Şor. Ori de cîte ori oameni de-o probată malonestitate din partidul roşu sau evrei, vinovaţi de acte de escrocherie şi de brutalitate, vor cerea să pătrunză la picioarele tronului, precum şi colectivul mazarist Pherekydes, porţile palatului le sunt deschise şi acolo găsesc nu numai o ureche binevoitoare, ci chiar îmblînzirea asprimilor legii în favorul lor. 
Dar nişte proprietari ai pămîntului Moldovei cari cer numai respectul legilor, numai buna credinţă, numai adevăr? Aceştia nu merită nici o băgare de seamă. Ţara aceasta pare a fi a străinilor şi străini nu mai sunt în ea decît romînii înşişi. 
[7 februarie 1882]

49

        {EminescuOpXIII 50}

[""ROMÎNUL", PROMIŢÎNDU-NE PROGRAMUL NOU"] 

"Romînul" promiţîndu-ne programul nou, revăzut, corijat şi adaos al partidului roşu, nu poate făgădui aceasta făr' a se lega din nou de conservatori. 
Ar fi de dorit ca confraţii să-şi modereze condeiul. Cînd foaia oficioasă zice despre partidul conservator că a căzut în trecut "cu tot sprijinul Turciei, Rusiei şi Austriei" atunci ori nu ştie ce zice, ori se face a nu şti. Interesele acestor trei puteri fiind pururea diametral opuse, nu pricepem cum se 'nţelegeau într-un mod atît de spontan asupra unui singur lucru: mănţinerea partidului conservator la putere în ţările romîne. Un partid care convenea Austriei nu mai putea conveni Rusiei sau Turciei şi viceversa. Deja punerea alături a acestor trei nume este absurdă şi "Romînul" ar fi trebuit să fie măcar atît de prevăzător pentru a alege din trei puteri numai pe una, care - ar fi sprijinit pe boieri la putere. 
Dar altă contrazicere. 

Partida care se numeşte boierească şi după 1860 conservatoare, zice "Romînul" avea averea, proprietatea, guvernul şi deprinderea ţării de a i se supune orbeşte. 

Dacă ţara se supunea orbeşte acestui partid, prin deprindere, ce nevoie mai avea el de sprijinul Rusiei, Austriei, ori Turciei? 
Daca venim însă la partidul roşu, lucrurile se schimbă foarte în defavorul lui. 
Aci Eliad şi Bălceascu nu văd în d. C. A. Rosetti decît un "agent provocator" al unei singure mari puteri, om făcut pentru această meserie, căci n-are patrie, patria lui fiind universul lui Blanqui, n-are naţionalitate, naţionalitatea lui fiind umanitatea întreagă a comunarzilor, n-are trecut şi tradiţii, c-un cuvînt nimic de pierdut, totul de cîştigat. 
" Pseudo - romînul " şi cu el d. C. A. Rosetti se laudă că, la 1848, toată ţara "a aclamat stindardul" dumnealor. 
Dar ce e 1848 în Romînia îndeosebi? Ce însemnătate istorică a avut acest an pentru noi? 
Să i-o spunem noi. Toată mişcarea romînă de la 1848 n-a fost decît pretextul căutat pentru ca ruşii să treacă în Transilvania, un pretext pe care d. C. A. Rosetti s-a găsit să li-l dea, în mod dezinteresat se va zice, dar ne îndoim de dezinteresarea acestei personalităţi. Fecit cui prodest, zice latinul, a făcut-o acela căruia i-a folosit. 
Ce-a urmat pentru ţară din mişcarea al cărei merit şi-l însuşeşte? 
Invazia şi foametea. 
La 1875 vedem pe d. C. A. Rosetti agitîndu-se spasmotic. Ce era în perspectivă? Războiul ruso-turcesc. Cui era să facă drum d. C. A. Rosetti venind la putere cu creaturile sale? Ruşilor. Fecit cui prodest. 
Ce-a urmat din agitaţia al cărei purtător de steag era Pherekydes? Invazia şi cărăturile peste Balcani. 
Acum, la 1882, d. C. A. Rosetti se mişcă. L-a apucat focul reformelor şi dorul de ţărani. El, care nici cunoaşte pe ţărani, nici gîndeşte la soarta lor, el care numea maniac pe oricine se ocupa de această cestiune, ajunge a se improviza în promotorul îmbunătăţirii sorţii ţăranului. 
Întrebăm: ce e la mijloc? Ei bine, avem onoare a o repeta din nou d-lui C. A. Rosetti: fecit cui prodest. Prea miroase anul 1882 a Scobelef, a Bosnie, a turburare în Orient pentru ca d-lui C. A. Rosetti să nu-i trebuiască o cestiune agrară improvizată, spre a pune ţara în neputinţă de-a lua o atitudine hotărîtă, încît, turburată înăuntru şi neputincioasă în afară, să fie silită a transige cu invazia, precum deja de doua ori a făcut-o, conform intenţiilor d-lui C. A. Rosetti. 
Şi ce va urma din această agitaţie? Invazie şi foamete. 
"Binele public" povestea într-un rînd că d. I. C. Brătianu însuşi a declarat despre amicul său politic, d. C. A. Rosetti, că nu cunoaşte istoria ţării, nici are sentiment de naţionalitate. 
Lăsăm pe seama d-lui Brătianu aceste cuvinte; vom povesti ceea ce am auzit de la un martor ocular. Într-un rînd d. C. A. Rosetti se afla pe vapor, înconjurat de-o curioasă promiscuitate de orientali, greci, turci, bulgari, sîrbi, evrei şi alte neamuri. Cam cu chef, ca-n genere după masă, spuse următoarele: 

De la toţi oamenii din ţară ani văzut bine, de la greci, de la bulgari, de la evrei (fratele Rosenthal), numai de la romîni nu. Să nu mor eu pînă n-oi aduce pe toţi romînii în sapă de lemn. 

Au trecut douăzeci de ani de atuncea, dar martorul ocular trăieşte. Ceea ce ni se povesteşte cu ceea ce afirmă d. I. Brătianu despre amicul său se potriveşte de minune una cu alta. 
Dar să nu crează că amăgeşte pe cineva. Precum d-sa urăşte pe romîn, aşa romînul [î]l urăşte pe el. "Hidoasa pocitură" zice Alecsandri, "spirit infernal" zic marginile Bucureştilor, şi, daca ţăranul n-a ajuns să zică nimic, e că nici ştie de existenţa acestei caricaturi. 

50

        {EminescuOpXIII 51}

Crede poate d. C. A. Rosetti că-l urîm pentru aceasta? Nu, ne-ar fi ruşine să-l urîm. Ura presupune oarecare respect, pe care nu l-am simţit niciodată pentru d-sa. Ne e scîrbă şi ruşine. Scîrbă a vedea pe un om străin ca origine şi apucături conducînd destinele celui mai numeros şi mai cuminte popor de lîngă Dunăre, ruşine de noi înşine, de amorţirea noastră naţională, că am putut îngădui unui asemenea panglicar oriental, bun pentru a bate toba înaintea unei menajerii, să se pretindă conducător al spiritului public de la noi. Mai bine, zicem, rob sub vechile Domnii drepte şi sub legile lor creştine, cu conştiinţa că deasupra-ţi se 'ntinde marele arbor al poporului şi al geniului romînesc, decît la banchet alături cu gheşeftari ca Carada, cu eroi ca Candiano, cu oameni de onestitatea lui S. Mihălescu. Mai bine rob în ţara drepţilor decît om mare în ţara în care malonestitatea, trădarea nocturnă, vicleşugul şi pehlivănia sunt merite şi titluri de înaintare. Toată mîndria noastră de rasă, tot sîngele strămoşilor, toată vigoarea şi înţelepciunea lor, naivă şi tînără, buna lor credinţă şi dreptatea lor neclintită protestează în contra pîngăririi istoriei noastre naţionale de către un asemenea venetic. 
Se va zice însă: "Se poate ca un om să minţă viaţa întreagă, să facă zilnic protestaţiuni de patriotism şi naţionalitate în care să nu crează " 
Se poate, pentru că vorbele ce le întrebuinţează au alt înţeles în dicţionarul criptografic al său. 
Ştim de ex. că espresia " naţiune" însemnează în coloanele foii sale "partidul roşu" 
Un întreg dicţionar de chei şi ţifre foieşte în "Pseudo - romînul " pe care nu-l pricepe decît d. C. A. Rosetti şi confidenţii săi. " Vegheaţi, ora a sunat" "Ale tale dintru ale tale" "Naţiune" "Romînul" toate acestea au în dicţionarul lor o altă însemnare decît în lexiconul limbii noastre. Precum roşii se 'nţeleg într-o limbă a cărei cuvinte au un sens convenţional, nu, pe cel lexical, tot astfel ei sunt ţinuţi la un loc prin trecutul lor de crime şi de fărădelegi comune. " Vă am pe toţi la mînă" le şopteşte d. C. A. Rosetti în Cameră şi feţele rotunde şi grase ale milionarilor improvizaţi devin galbene ca ceara la acest cuvînt. Maffia şi Camorra? Sunt o jucărie pe lîngă acest partid în care nu există om necompromis, a cărui viaţă descrisă clar să nu merite ocna. 
Şi acest partid, discreditat în ochii săi proprii, ameninţat de propriile sale căpetenii cu "puşcăria şi carantina" ţinut la un loc nu prin comunitate de principii, ci prin complicitate de fapte rele, acest partid şi organul lui îndrăzneşte a zice că "conservatorii sunt deconsideraţi prin felurite abuzuri în cari se 'nnomoliră " şi că a fost "sprijiniţi de Rusia, Turcia şi Austria"? 
Dar pentru Dumnezeu, unde e Caradaua, unde Candianoul, unde Mihălescul nostru? Cine dintre noi a călătorit la Livadia? Cine au făcut milioane cu răscumpărări, cine au prefăcut Parlamentul în local de ruletă şi de joc de bursă? 
 
[10 februarie 1882]

REFLECŢIUNILE UNUI AGRICULTOR ASUPRA LEGEI TOCMELELOR AGRICOLE

Ne-am întreţinut în mai multe rînduri şi foarte pe larg cu o persoană care în toată viaţa ei s-a ocupat de agricultură, de un caracter moderat şi foarte imparţial, care niciodată nu s-a ocupat nici preocupat de politică. Este prin urmare un om special şi competent în materie, a căruia opiniune are mare greutate, şi vom încerca, după ce ne-am inspirat de vederile sale asupra materiei la ordinea zilei, d-a-i reproduce ideile în această privinţă. 
Există sau nu în realitate o cestie agricolă a căruia soluţiune interesează bunul trai al ţărei? Subt impresiunea agitaţiunei pe care se încearcă unii a o răspîndi în ţară, se vor găsi mulţi oameni care, din interes sau luaţi de curent, vor răspunde într-un mod afirmativ. Toţi se pun la lucru şi caută un remediu, şi se văd mulţime de legişti, trăiţi în codice şi în procedură, care n-au văzut niciodată un plug, nu ştiu să deosibească grîul de ovăz sau de porumb, fără nici o cunoştinţă de munca cîmpului, nici de obiceiurile ţăranilor, nici de nevoiele şi dorinţele lor, ignorînd chiar limba ţăranului, [î]i vedem rezolvînd în materie de arătură, de seceră, de prăşilă, de vite, de transporturi, cestii abstracte de drept. Oameni practici şi pricepuţi în materie, desperînd d' a înţelege aceste disertaţiuni, le spun în zadar că, înainte d' a propune remediuri, trebuiesc studiate cauzele răului. Aşadar care sunt aceste cauze? Ele nu sunt acolo unde le văd doctorii în drept. Sistemul după care

51

        {EminescuOpXIII 52}

învoielile trebuie să fie libere între proprietari şi cultivatori este bun şi n-am şti să mulţămim îndestul memoriei lui Vodă Ştirbey care, cu perfecta sa cunoştinţă de nevoile ţărei, a consacrat pentru prisoase sistemul cel mai bine adaptat intereselor reciproce şi echităţei, şi care, cu toate transformaţiunile prin cari am trecut, slujaşte şi astăzi de regule comune. 
Este incontestabil pentru orice om de bună credinţă că singura şi unica cauză a răului sunt abuzurile şi esacţiunile impiegaţilor administrativi cari nu se tem d' a falsifica spiritul şi d' a viola litera legilor şi regulamentelor. Aceasta este adevărata rană a ţării, acolo trebuie remediu radical. 
La ce slujesc legile cele mai bine cîntărite şi cele mai echitabile daca agenţii însărcinaţi d' a le aplica nu sunt nici inteligenţi, nici conştiincioşi, nici oneşti şi nu ţintesc decît la interesele partidului de la putere, decît la profitul lor personal? 
Citiţi instrucţiunile şi circulările care au urmat promulgarea legii din 1851. Ideea dominantă pe care o veţi găsi la fiecare linie este d' a asigura părţilor interesate cea mai bună garanţie a intereselor lor mutuale, cea mai mare securitate şi un respect scrupulos al drepturilor lor. Ele apărau pe sătean contra avidităţei unor arendaşi ingenioşi a le proba că ei le datoresc îndoit munca contractată, aviditate ajutată prin conivenţa amploaiaţilor administrativi şi, pe de altă parte, d' a nu lăsa pe proprietari victima nesupunerei ţăranilor cari refuză de a-şi împlini angajamentele lor, nesupunere mai totdauna zgîndărită de administraţiune pentru a aduce pe proprietar la discreţiunea guvernului, mai cu seamă în vremea alegerilor sau pentru a-i smulge o sumă de bani. 
Aviditatea într-un caz şi intrigele administraţiei în celălalt cheamă necesitatea unei esecuţiuni revoltătoare. 
Cu o bună administraţie care ar şti să aleagă agenţi oneşti şi conştiincioşi asemenea abuzuri n-ar fi posibile şi daca, prin excepţiune, s-ar produce cîte unul ar trebui să fie sever reprimat. Mă adresez la puternicii zilei şi le spun: 
Nu faceţi politică cu pîinea concetăţenilor voştri; loviţi fără milă în toate abuzurile, susţineţi şi încurajaţi munca; veţi avea bunul trai general, veţi obţine progresul, ameliorări în cultură, în loc d' a avea ruina arendaşilor şi deprecierea proprietăţii fonciere care sunt rezultatul sistemului vostru. Destul aţi semănat corupţiunea, aţi excitat ura între diferitele clase ale populaţiunei. Mai puneţi-vă într-un punct de vedere mai înalt decît acela al spiritului de partid, a inspiraţiunilor de coterie, gîndiţi-vă la patria voastră a căruia existenţă şi viitor depinde de conduita ce va urma. 
Romînia trebuie să se impuie stimei Europei prin ordine şi linişte, să înlăture primejdiile care ar ameninţa-o daca ar deveni o cauză de îngrijiri pentru puternicii noştri vecini. 
Agricultorul nostru ne-a pus sub ochi numeroase contracte agricole a cărora analiză o vom publica. Cititorii noştri se vor convinge că aceste contracte ar îndeplini perfect scopul lor daca ar fi executate ad literam precum în adevăr o cere interesul reciproc al părţilor. Am expus mai sus că, daca mai adeseori nu se îndeplinesc, vina trebuie atribuită exclusiv administraţiunii. 
Care este prin urmare mobilul agitaţiunii pe care unii încearcă prin toate mijloacele a o propaga în toată întinderea Romîniei? 
Sunt oameni cari nu se pot ridica decît prin dezordine, cari s-au însemnat prin ignoranţă şi incapacitatea lor în afaceri; dar în schimb, printr-o dibăcie nespusă, în intrigi suterane, în manopere perfide, în comploturi şi conspiraţiuni de orice fel. Mijlocul lor cel mai mare, unealta cea mai puternică este d' a excita grija în spirite şi d' a provoca agitaţiunea generală. Numai pescuind în apă turbure pot deveni necesari şi ajunge scopurile lor. 
Sunt cîteva luni, au pus pe tapet eligibilitatea magistraturei, sistem imposibil şi condemnat de toate spiritele serioase. 
După ce au văzut că nu pot pune mîna pe puterea judecătorească, agitatorii noştri s-au, aruncat pe un nou mijloc de agitaţiune, i-a găsit deodată mila de soarta săteanului şi vărsau lacrime de crocodil asupra suferinţelor uneia din clasele muncitoare. În faţa circulărilor guvernului care, sub cuvînt d' a lumina spiritele asupra cestiunei puse pe neaşteptate, provoacă adunări populare, nu se mai poate îndoi nimeni că scopul lor este a întărîta pasiunile puind în luptă interesele. 
Bunul simţ şi patriotismul Adunărilor noastre legiuitoare vor trece ele în sfîrşit înaintea vederilor interesate şi înaintea cuvîntului de ordine ce le dau cei doi sau trei corifei ai partidei care pînă astăzi au robit voinţele mandatarilor naţiunii? 
Aicea este toată chestia pentru moment, ne spune agricultorul nostru în limbagiul lui. 
[12 februarie 1882]

52

        {EminescuOpXIII 53}

["PARTURIUNT MONTES... "] 

Parturiunt montes, nascitur ridiculus mus, gem munţii şi se naşte un şoarece. 
După vîntul care şi-l luase " Pseudo - romînul " cînd făgăduia noul program al partidului său, ne aşteptam la lucruri, de nu mari, dar cel puţin însemnate, la idei organice, care în adevăr să puie dezvoltarea ţării pe o cale mai bună. 
Cînd colo... ce să vezi? Cinci principii - mari şi late - ne înşiră foaia guvernamentală ca program viitor al partidului roşu. 
1. Dreptatea nu este aşezată pe temelii. 
2. Instrucţiunea în sate nu este. 
3. Nu s-au îngrijat nime ca sătenii să nu fie din nou robiţi prin tocmeli agricole. 
4. În comune nu sunt drumuri, plantaţii, poliţie, spitaluri. 
5. Bătaia nu e bună. 
Ştiam pînă acum că un program cată înainte de toate să fie pozitiv. Din negaţiunile: "nu este dreptate" "nu este instrucţie" "nu 'ngrijeşte nime de săteni" "nu sunt drumuri" nu rezultă nimic. Judiciile negative dovedesc un grozav gol intelectual, prin nedeterminarea lor infinită; se pot înmulţi în infinit fără, ca cineva să ştie ce lipseşte în adevăr. Nu e bun cutare lucru, nu cutare, nu aşa, nu pe dincolo, nu şi iar nu, şi nimeni nu poate şti din şirul de negaţiuni ceea ce ar fi în adevăr bun şi folositor. 
Demult am observat lipsa de idei a confraţilor şi adeseori am avut ocazia a ne bate joc de micul bagaj de fraze cosmopolite care garniseşte într-un chip atît de sărăcăcios localităţile strîmte şi cranioscopic curioase în care rezidă creierii lor. 
Oare acestea sunt naturi de adevăraţi reformatori? 
Permită-ne confraţii a le-o spune; semnul dumnezeiesc prin care se deosebesc adevăraţii reformatori de panglicarii ce vor să ia ochii mulţimii cu lucruri nouă, steaua în frunte cu care se nasc în lume este iubirea trecutului, simţul istoric. "Nu voi să stric legea veche, zise Isus Nazarineanul, voi s-o restabilesc" - " Nu voi să ating biserica, zice Luther, voi s-o fac cum a fost" - " Voim să punem la loc bunele şi bătrînele datini ale ţării" zice Matei Basarab; " Vă cer trecutul ţării mele îndărăt cu Domnia ei, cu legile ei vechi, cu datinele ei" zice Tudor cătră împăratul Turciei, şi numai în trecut văd toţi rădăcinile regenerării. 
" Spitaluri trebuiesc în sate; abia s-au înfiinţat cîteva şi nu mai ajungeau paturile" zice " Romînul" 
Da, într-un spital aţi prefăcut ţara, pe care, prin importul vostru de fraze, aţi îmbolnăvit-o moraliceşte şi fiziceşte. Spitaluri pentru bolnavii morali, temniţe, spitaluri pentru bolnavii fizici! Spitaluri pentru jertfele politicii voastre economice şi sociale, căci poporul întreg e bolnav de hatîrul cu care milionarizaţi creaturile voastre, de hatîrul cu care cercetaţi crimele cărăturilor peste Balcani, de hatîrul cu care faceţi din rebelul din Ploieşti pe adiutantul Maiestăţii Regelui. Da, spitaluri, căci acest popor nu mai crede în merit... Uzanţele principiului " facem treburi" apucăturile viclene s-a substituit meritului. El nu mai crede în onestitate, căci malonestitatea este un titlu de înaintare, şi din oameni vrednici " de puşcărie şi carantină" se compune sfatul legiuitor al ţării. El nu mai crede în eroii săi, după ce eroii nopţii de la 11 fevruarie sunt mari şi tari, după ce trădarea şi infamia s-a botezat în numele eroismului. Aţi războtezat cuvintele, aţi suplantat înţelesul pe care li-l dăduse secolii vieţii noastre istorice, aţi scornit limba păsărească în locul celei romîneşti, aţi desfiinţat, Erostraţi străini şi nelegiuiţi, toate vertebrele de drept, de echitate şi de tradiţie ale acestei străvechi şi de Dumnezeu păzite ţări. 
Pentru voi n-a preexistat nimic înaintea voastră şi puţin vă pasă de ce va exista după voi. " După voi potopul" 
Forme de guvernămînt şi principii nu sunt pentru voi decît nişte expediente care oricare altele; le luaţi nu din adîncul inimei voastre proprii, ci de la alţii. Noi - această foaie îndeosebi - am fost cei dentîi care am dat ţipătul de alarmă în privirea stării rele a ţăranului. Dar n-am uitat a cita cauzele. Cauza cea adevărată e că cea mai mare parte a păturii superpuse în aceşti din urmă treizeci de ani nu compensează prin merit şi ştiinţă munca poporului care-i susţine. Aţi înzecit sarcinile acestui popor pentru a hrăni cu birul lui o seamă de plagiatori pe catedre universitare, trădători şi rebeli ca ofiţeri superiori, directori de drum de fier, advocaţi plătiţi cu 30 - 40 de mii de franci pe an. 
Aţi făcut din plagiat, din nulitate, din feneantism un merit, un titlu de înaintare; i-aţi dat poporului formele goale a unei civilizaţii străine, fără umbră din cuprinsul şi bucuriile ei; aţi făcut ca plebea, plebea uliţilor oraşelor, să domnească peste nobilul popor romînesc; mai mult, aţi constituit privilegii pentru ca această arhiplebe pururea să rămîi deasupra. 

53

        {EminescuOpXIII 54}

Şi nu e dreptate azi? Dar de unde să fie, cînd aţi atins-o în sîmburele ei, în dreptul consue tudinar, parte viu, parte cuprins în codicii vechi, şi aţi impus legislaţiuni străine? 
Şi azi, cînd aţi prefăcut dreptul, obiect al datinei şi conştiinţei publice, în ştiinţa vastă a unor legiuiri străine, cînd judecătorul cată să fie om special, voiţi să îndreptaţi justiţia prin electivitate? Cei ce nu cunosc codicele să ştie pe cei cari şi-au făcut din aplicarea lor o misiunea vieţii? 
Nu e instrucţiune azi? Dar de la cine să înveţe poporul? De la declasaţii din cari aţi făcut profesori ce, avînd înşişi patru clase liceale, devin profesori de liceu sau de facultate? 
Stă rău comuna şi judeţul? Şi mijlocul de a le îndrepta starea, consistă în sufrajul universal, în seducerea populaţiunilor prin amăgitori de profesie, prin oameni cari şi-au făcut o meserie din a promite marea cu sarea şi a nu ţinea nimic? Sunt rele tocmelele agricole? 
Dar cine l-a silit pe ţăran să se tocmească decît sarcinile impuse de stat, de comună, de judeţele cu selfguvernmentul lor plătit şi compus din simpli postulanţi? Şi azi - spre îndreptare - voiţi să desfiinţaţi libertatea tranzacţiunilor, stipulînd tocmai contrariul unicului principiu de drept care domneşte în materie de cînd lumea? Principiul tuturor legislaţiunilor de cînd i-a venit în minte unui legiuitor să dispuie ceva e că absolut libere sunt tocmelele, dar făcute odată, îndeplinirea lor e obligatorie. Voi întoarceţi principiul pe dos şi ziceţi: Tocmelele nu sunt libere, se vor face cum zic eu, iar îndeplinirea lor rămîne la discreţiunea fiecăruia. Cum o vrea şi de-o vrea o face. 
Şi acum, după ce toate espedientele şi panglicăriile s-au înfundat, vine "Pseudo - romînul " şi proclamă că "Partida naţională şi liberală culpabilă este" "Pentru relele în instrucţiunea publică sunt răspunzători toţi membrii partidei naţionale şi liberale" c-un cuvînt de toate relele economice, sociale, igienice chiar, e răspunzător şi culpabil partidul roşu. Culpabil! 
Culpa presupune ştiinţă şi premeditare. Prea sunt ignoranţi, prea neînsemnaţi membrii partidului roşu, pentru a fi culpabili in publicis. Singura lor ţintă a fost de a se îmbogăţi, de a-şi crea sinecure şi averi; ei n-au avut nici o însemnătate politică, prin urmare nu culpabili, ci greşiţi sunt. Greşalele însă în politică sunt, după cum zic francejii, crime; căci în urma lor sufăr milioane de oameni nevinovaţi, se 'mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se 'ntunecă pentru zecimi de ani înainte viitorul ei. 
[13 februarie 1882 ]

["CREDEM NECESAR"] 

Credem necesar a reveni asupra revistei " Romînului" de care am vorbit în numărul de ieri, căci e plină de învăţăminte pentru oricine ştie să descifreze frazele apocaliptice ale acestui ziar. 
Confratele nostru, ocupîndu-se de reformele şi îmbunătăţirile pe care partidul său trebuia să le introducă, dar pe cari nu le-a introdus, aruncă această acuzaţie cel puţin neaşteptată: 

Vinovaţi pentru mănţinerea acestei ucideri morale a naţiunei, pentru ceşti şase ani din urmă, sunt senatorii, deputaţii şi guvernul partidei noastre. 

Da, puneţi-vă cenuşă pe cap, bateţi-vă pieptul, strigaţi: Mea culpa, căci culpabili sunteţi, le zicem şi noi care-i vedem la lucru de atîta vreme. Da, sunteţi culpabili, şi e bine că o recunoaşteţi înşivă în cele din urmă, căci niciodată prestigiul justiţiei n-a fost mai compromis, niciodată administraţiunea n-a fost mai slabă şi mai coruptă, instrucţiunea publică mai părăsită, prevaricaţiunile mai dese, jafurile, tîlhăriile şi omorurile mai numeroase, ţăranul mai sărăcit şi mai mizerabil, nivelul moralităţei publice, în fine, mai scăzut. 
Caine, ce ai făcut pe Abel? suntem în drept a vă întreba. În timp de şase ani de cînd ţineţi puterea în mînă ce aţi făcut cu acest popor pe care l-aţi momit întotdauna cu fraze sforăitoare şi care nu v-a întrebat niciodată de unde aţi venit şi unde vă duceţi? Să v-o spunem noi, căci epoca răfuielei a sosit, o anunţaţi voi înşivă cu spaimă, ca păsările sălbatice ce ţipă speriate de apropierea furtunii. 
Apostoli ai unui liberalism înşelător, aţi falsificat simţul naţiunei prin promisiuni irealizabile, considerînd negreşit că a promite e nobil, a-şi ţine cuvîntul e burghez. Patrioţi făţarnici, v-aţi prefăcut că vărsaţi lacrime pe nenorocirile poporului şi, îndată ce aţi ajuns la guvern, cea dîntîi

54

        {EminescuOpXIII 55}

grije a voastră a fost de a arunca sorţii pe cămaşa lui şi de a vă împarţi funcţiunile şi grasele sinecure, căci niciodată nu v-aţi gîndit decît la satisfacerea poftelor voastre nesăţioase. Aţi întreit dările săteanului, l-aţi executat cu dorobanţul şi i-aţi vîndut cenuşa din vatră, l-aţi bătut şi torturat prin subprefecţii şi agenţii voştri şi astăzi pozaţi în apărătorul lui; căci interesul vostru este să întreţineţi necontenit zizania între proprietar şi sătean. Aroganţi în cuvinte, cînd a fost vorba de fapte aţi îngenuncheat înaintea străinului şi i-aţi oferit faţa fără să vă gîndiţi că palma aplicată pe dînsa o resimţea ţara pe obrazul ei. Cu gura plină de principie mari, n-aţi neglijat niciodată micele voastre interese şi, de şase ani, prezentaţi ţărei spectacolul scandalos ce-l vedem în istoria popoarelor numai în timpuri de decadenţă; îmbuibaţi însă nesatisfăcuţi, vă certaţi unii pe alţii, vă acuzaţi între voi de imoralitate, vă aruncaţi în faţă epitetele de cumularzi şi concesionari - toate acestea în ochii naţiunei uimită de atîtea turpitudini! 
Aţi comis păcatul neiertat de care istoria vă va cere un compt sever: acela de a fi zdruncinat cu desăvîrşire sentimentul onestităţii între cetăţeni. Ah! răspunderea vă este teribilă, căci o naţiune coruptă este o naţiune pierdută. Lumea v-a văzut cu mirare transformîndu-vă de azi pînă mîine în milionari, fără să poată a-şi explica misterul acestei extraordinare schimbări. 
Cetăţeanul onest şi-a zis atunci cu descurajare că secretul avuţiei nu e în muncă, ci aiurea: îndoiala s-a introdus în sufletul lui, dezgustat, el a repeţit cuvîntul lui Catone: Virtutea e o ficţiune. Exemplul pornind de la cap, contagiunea s-a lăţit, cangrena a coprins parte din corpul social, şi astăzi ameninţă să prăvălească naţiunea în prăpastie. 
Vă trebuie satirici ca Juvenal şi ca Barbier spre a vă descrie, cu vii culori, opera voastră, de care singuri vă spăimîntaţi. Aţi batjocorit întotdauna libertăţile publice, cari sunt patrimoniul poporului, iar nu al vostru, căci aţi introdus tirania mediocrităţilor patente, aţi înfiinţat o sumă de satrapi în miniatură, cari au căzut ca lăcustele pe spinarea judeţelor, spre a le exploata şi jefui. Aceia din voi cari au rămas oneşti au devenit complicii lor, căci n-au avut niciodată destul curaj patriotic spre a-i denunţa naţiunei indignate. 
Acum vă uitaţi fără voie în urma drumului parcurs şi, ca femeia lui Loth, rămîneţi împietriţi de groază. Vă întrebaţi singuri fără să vă gîndiţi că întrebarea ce vă faceţi este condemnaţiunea voastră: 
"Dreptatea este ea oare bine aşezată pe puternice temelii" 
În loc de a-i aşterne "puternicele temelii" de cari vorbiţi aţi voit să-i clădiţi un edificiu pe nisip, spre a o lăsa în voia vînturilor. 
"Instrucţiunea publică în sate stă în faţă şi cea din oraşe bolnavă este" ziceţi acum. A cui e vina? Unde vă sunt socotelile, unde vă este solicitudinea pentru ţăran, "temelia casei" solicitudine de care faceţi atîta paradă în cuvinte făr' a o traduce niciodată în fapte? Număraţi printre voi proprietari mari, capitaliştii de frunte, oameni înavuţiţi din sudoarea poporului: unde le sunt localele de şcoale construite, bisericile reparate, binefacerile răspîndite pe seama populaţiunilor rurale? Acestea le lăsaţi pe sarcina "conservatorilor" a "sincerilor reacţionari" Ciocoi! ciocoi! mai străini în patria voastră decît lepădăturile Fanarului! 
"Îngrijit-au, vă mai întrebaţi, proprietarii cei liberali, prefecţii, subprefecţii, deputaţii şi senatorii, conform art. 8 al legei rurale, despre pămînturile celor morţi fără copii şi cari sunt furate de către primari, notari şi notabili răpitori ai dreptăţei sătenilor" 
"Îngrijit-au de dreptul săteanului la pădure, de hotărnicie şi de împietruirea islazurilor " Întrebaţi-vă, căci noi v-am făcut de mult aceste cestiuni. În loc să înţelegeţi însă nevoile săteanului, în loc să-l instruiţi şi să-l luminaţi asupra adevăratelor lui interese, în loc să-l ocrotiţi şi să-l ajutaţi, l-aţi asmuţit, prin circulări perfide, în contra proprietarului, făcîndu-l să creadă, în naivitatea lui, că nu mai are trebuinţa să muncească pămîntul, căci d. Ruset îngrijeşte de fericirea lui. Şi, lucrul neauzit: în numele nu ştim căror principie, aţi ameninţat pe funcţionarii publici cu destituire dacă vor continua să aplice legea votată de Corpurile legiuitoare şi sancţionată de capul statului! 
Lăsaţi ţăranul în pace, căci progresul nu se improvizează prin comoţiuni violente. El este opera înceată şi înţeleaptă a timpului. 
Ţara v-a făcut experienţa în decurs de şase ani şi a văzut că n-aţi învăţat decît a vă rotunji averile pe spinarea ei. În această privinţă dibăcia voastră va fi o tristă lecţiune pentru generaţiunile viitoare. 
Dacă vă va face bilanţul, el va fi scurt şi dureros: mizerie înlăuntru! umilinţă în afară! 
Duceţi-vă de unde aţi venit! 
[14 februarie 1882]

55

        {EminescuOpXIII 56}

["ÎN ZIUA OMINOASĂ "] 

În ziua ominoasă de 11 fevruarie s-a continuat în Adunare discuţia reformei tocmelelor agricole şi, ca şi cînd această zi ar fi păstrat pentru de-a pururea însemnătatea ei, a dat naştere unui schimb de idei care, daca nu mai trădează pe alţii, a fost în stare cel puţin a trăda pe deplin cugetările celui mai puternic şef de partid, ale d-lui C. A. Rosetti şi ale coreligionarilor săi politici, ale roşiilor. 
Ne permitem deci a face abstracţie deocamdată de la interesantele discursuri ale d-lor Cozadini, Cogălniceanu, Carp şi Vernescu, abstracţie de la cestiunea tocmelelor chiar. 
O putem face aceasta cu atît mai mult cu cît de patru ani noi şi numai noi am dat alarma în cestiunea stării ţăranului. De patru ani ilustrăm traiul său rău şi esploatarea neomenoasă căreia este supus, de patru ani am încercat, cu toată puterea şi căldura convingerii, să atragem atenţia sferelor dirigente, fie conservatoare, fie liberale, asupra mizeriei în care trăieşte cea mai numeroasă, cea mai importantă, cea mai conservatoare şi - verde vorbind - cea mai nobilă parte a poporului romînesc. 
Daca nu întreg poporul e de aceeaşi descendenţă, fără îndoială în el sunt elementele acelea cari au determinat soarta ţării aceştia; în el s-au rescufundat, precum se ştie, pînă a nu mai fi cunoscute, multe din familiile vechi şi mari ale ţării, în rezăşimea lui aflăm nume cari au stat adesea faţă cu cei mai puternici regi ai pămîntului, în el există şi azi ceea ce cu sute de ani înainte a fost mare, generos şi viteaz în ţările romîne. Unul şi acelaşi în limbă, în datini, în dreptul consuetudinar, pretutindenea distingîndu-se prin o adîncă blîndeţe de caracter şi prin multă inteligenţă, acest popor prezintă un mare problem istoricului, etnologului şi linguistului, problemul unui popor în adîncime conservator, care păstrează în caracterul său neatinsă unitatea originară, preesistentă ramificaţiunilor şi despărţirii lui. El, care e obiectul studiului şi iubirii noastre, a fost acela de care ne-am ocupat cei dentăi şi cu toată căldura şi daca, în cestiunea tocmelelor, am dat loc în aceste coloane studiilor celor mai diverse a fost pentru a lumina obiectul din toate punctele de vedere, cu supoziţia de sine înţeleasă că orice neajuns care împiedică sau face cu neputinţă prosperitatea ţăranului cată să fie înlăturat. Va să zică nu nouă ni se poate face imputarea de-a nu fi voit din toată inima îmbunătăţirea stării lui. 
Deci nu în contra straniilor acuzări ridicate în această privire de d. C. A. Rosetti ne vom ridica, nici vom polemiza cu d-sa în privirea manierei ce are sau afectează a avea în tratarea istoriei de la 1848 încoace. Necunoscător cauzelor economice şi sociale cari determină fenomenele publice ale unei societăţi omeneşti, d-sa face ca istoric ceea ce face şi ca politician, judecă toate cele a priori, măsurîndu-le cu micimea insuficienţei propriilor sale cunoştinţe, ba vede chiar mărire şi înălţare acolo unde decadenţa e invederată şi-şi face un merit din fapte absolut condemnabile. 
Ceea ce voim să constatăm astă dată e altceva. 
De cîte ori afirmam că d. C. A. Rosetti e republican, socialist chiar, ni se contesta aceasta, ni se zicea că e o insinuaţie de rea credinţă. De astădată orice recriminare cată să cază; d. C. A. Rosetti a vorbit însuşi, a declarat-o formal, franc, pe faţă, că aşa este şi aşa va fi pururea. 
În Revista Dunării declară d-sa c-a scris şi iscălit: 

... am fost, sunt şi voi fi republican. 

Astăzi zice: 

Cît pentru republică, aceasta este treaba copiilor mei şi a copiilor lor... Eu mă mulţumesc cu titlul de rege şi cu faptul de republică. 

Aşadar să fie bineînţeles: d. C. A. Rosetti a fost şi este republican; copiii săi şi ai copiilor săi au misiunea de a stabili republica şi ca titlu al statului romîn; regalitatea de azi nu e decît un titlu fără esenţă şi fără spirit monarhic; în fapt trăim în republică. 
Aşadar fostul prezident al republiculei ploieştene bine - a făcut c-a proclamat-o; el n-a proclamat decît înlăturarea unui " titlu" căci de fapt republica exista. Bine - au făcut tinerii Rosetti şi Caligari cînd, în ziua încoronării, au băut, la cafeneaua Procope, în unire cu altă adunătură socialistă, în sănătatea Republicei romîne. Cui aveau să închine? Unui simplu titlu, fără însemnătate monarhică? 
Mai mult încă. Recompensă chiar s-a dat de statul monarhic - ereditar al Romîniei celui ce "a fost, este şi va fi republican" iar părţile reversibile ale acestei recompense se vor plăti regulat de acelaşi stat monarhic... pentru a înlesni materialmente treaba acelor cari vor să desfiinţeze pînă şi titlul monarhic şi să realizeze definitiv republica. 
 56

        {EminescuOpXIII 57}

Şi... să se ţină bine minte, acest d. a fost ministru, prezident de Cameră, este şef de partid, şi partidul împărtăşeşte şi aplaudă frenetic ideile creatorului său: a fost, este şi va fi republican, se mulţumeşte deocamdată cu titlul de rege, dar în realitate menţine faptul republicei. 
Daca regele ar voi să uzeze de prerogativele monarhice ale Coroanei, daca ar da sceptrului său acea energie grea şi mîntuitoare care e esenţa monarhiei şi scapă statele în decadenţă de păture ca ale Mihăleştilor şi Caradalelor, daca, în sfîrşit, amic şi părinte al poporului său, care va fi şi poporul fiilor şi nepoţilor săi, ar avea îndurare de soarta lui, de necultura lui, de sărăcia lui şi ar alege El - nu altul - elementele acelea cari vor în adevăr " binele şi ridicarea poporului, iar nu faptul republicei cu corolarul esploatării sistematice, ce-ar zice d. C. A. Rosetti atunci? 
Ce ar zice? 
"Nu ne mai trebuie titlu de rege, ar zice, căci începe să nege faptul republicei. Jos titlul" Şi ar zice - o pentru că d-sa nu se sfieşte de-a o zice azi, cînd semnătura voluntară a acelui " titlu" l-a făcut om avut pe el şi pe copiii săi. 
Închipuiască-şi cineva dacă 'şi poate închipui... că d. de Bismarck, contele Taafe, Gladstone sau Ignatief, sau oricine a fost ori este ministru atotputernic ar declara... nu în intimitatea amicilor, ca reminiscenţă şcolară sau ca problem de istoriografie, ci înaintea Parlamentului: "Am fost, sunt şi voi fi republican; Regele? Un titlu. Treaba copiilor mei de a-l desfiinţa. Îl îngădui pe acest rege pentru că-mi dă faptul republicei " Pe ce picior ar sta a doua zi acel om de stat şi partidul care-l aplaudă cu Coroana şi cu monarhul? 
Va să zică titlul stă numai pentru că-l îngăduie d. C. A. Rosetti, se mulţumeşte cu el de vreme ce avem faptul republicei? 
Are şi aceasta înţelesul său. Numai în zilele lui Carol îngăduitorul, adînc îngăduitorul, un panglicar străin, negustor de gazetă, rătăcit într-un popor din vechimea sa monarhic, poate să proclame că, dacă există monarhie, e numai pentru că o îngăduie acest zgîrie - hîrtie. 
[16 februarie 1882]

["CITIT-A VREODATĂ"] 

Citit-a vreodată d. C. A. Rosetti resturile sofiştilor greci, eristica filozofilor din India, scrierea lui Gerard Hamilton asupra sofismelor parlamentare, cartea lui Dumont din Geneva asupra aceleiaşi materii? Nu ştim în adevăr daca are cunoştinţă de lucrurile acestea, dar ceea ce ştim e că un sofist politic mai perfect decît părintele democraţiei romîne arareori se va găsi. Nu cunoaştem în adevăr apucătură, subţire sau din topor, pe care redactorul "Romînului" să n-o întrebuinţeze faţă cu noi şi trebuie o minte călită oarecum în toate subţietăţile ce se obicinuiesc de oameni spre a falsifica adevărul pentru a întîmpina curioasele, dar intenţionatele sărituri ale spiritului său. 
E prea adevărat că mai nu e om politic care să nu facă sofisme, căci sofistica e logica patimei şi a interesului şi patima e oarbă, iar interesul uită tot, pentru a nu se vedea decît pe sine. 
Ne-ar duce prea departe daca am analiza şi clasa după Gerard Hamilton tot ce spune d. C. A. Rosetti, care - un sofist naiv şi convins poate de aceea ce zice - îndrăzneşte a afirma în Cameră şi prin ziarul său că n-a spus niciodată neadevărul. Niciodată! Dar să ne ierte Dumnezeu şi verde vorbind: d. C. A. Rosetti este incapabil de a spune un singur adevăr, precum e incapabil a-l pricepe. Există o boală de ochi numită daltonism. Ochii cuprinşi de ea văd culorile altfel; în loc de roşu văd verde bunăoară. Această boală poate deveni foarte primejdioasă dac-o contractează un conductor de trenuri de drum de fier, căci pricepe semnele ce i se dau cu steaguri sau discuri colorate altfel decum i se dau şi, aplicîndu-le cum le vede, poate espune pe pasajeri ciocnirilor celor mai dezastroase. Ei bine, [î]i cerem iertare d-lui C. A. Rosetti că ne permitem a-i face diagnoza ochilor săi intelectuali, dar d-sa s-a născut cu daltonismul minţii, e incapabil de-a distinge colorile, pricepe sau se preface a pricepe pe dos ceea ce zicem şi ne atribuie aproape pururea contrariul de ceea ce am afirmat. Dac' ar fi mai tînăr, calea valea, îndreptare ar fi cu putinţă: un bun collegium logicum, cu insistenţa profesorului de-a nu uita punctul controversei, i-ar ajuta mult. Dar bătrîn şi atît de deprins cu mînuirea instrumentelor erorii, noi mai nu putem scrie pentru d-sa, ci pentru bunul simţ al publicului, care ne pricepe credem, căci nu vorbim nici chinezeşte, nici apocaliptic. 

57

        {EminescuOpXIII 58}

Astfel "Romînul" de ieri spune bunăoară cititorilor săi că, după ce d. Maiorescu a susţinut în Cameră necesitatea reformei tocmelelor agricole, alegătorii săi se întruniră, şi-l dezaprobară; că noi avem tristul curaj de-a combate astăzi ceea ce am susţinut ieri; că acuzînd pe ministrul ce-a propus reforma, a cărei necesitate nici noi n-o putem nega, facem act de politică cu scopuri nemărturisite şi de răi patrioţi. 
Deie-ne voie d. C. A. Rosetti a contesta cu desăvîrşire ceea ce zice. Nimeni n-a dezaprobat pe d. Maiorescu pentru că a susţinut necesitatea reformei; nimeni din noi n-a tăgăduit această necesitate; nimeni n-a acuzat pe d. ministru pentru că a propus reforma. Cum a propus-o, asta a fost cestiunea; asupra modului am insistat şi l-am găsit revoluţionar şi propriu a agrava, nu a uşura situaţia. Dar modul cum se face un lucru e în toate celea esenţial. Cîntă pe violină Don Pablo de Sarasate şi cîntă, pardon de espresie, şi onor. Costinescu. Cum cîntă unul şi altul, asta e cestiunea. 
D. C. A. Rosetti voieşte reforma magistraturii. Şi noi o voim, dar cum? Noi cerem numirea prin concurs de titluri şi vechime de serviciu, precum şi inamovibilitatea; d. Rosetti voieşte să fie aleasă de garda orăşănească a venerabilului autor de versuri neogreceşti, Serurie. În privinţa necesităţii reformei ne înţelegem deci cu onor. d. Rosetti, dar în modul cum pricepem unul şi altul lucrurile, ne cam deosibim, n-ar fi cu bănat, şi încă binişor. 
Şi noi am voi răul ţăranului? 
Dar, dacă, de ani încoace, a fost foaie care-n nenumărate rînduri s-a ocupat cu de - amănuntul şi se va ocupa încă de soarta ţăranului, acea foaie a fost " Timpul" Numai răposatul Bolliac a mai scris poate cu atîta convingere ca şi noi în cestiunea aceasta, şi colecţia din anul trecut şi din cel curent e faţă pentru ca oricine să se convingă că e poate singura cestiune în care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea şi cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai ţăranul, acest unic şi adevărat popor romînesc. 
El, căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă şi datini unitatea noastră naţională; el e păstrul caracterului nostru în lumea aceasta franţuzită şi nemţită, el e singurul care de zece veacuri n-a desperat de soarta noastră în Orient. Aşa chilos şi greoi cum este, e o putere de rezistenţă în el pe care nimeni n-o poate sfărîma, nimeni îndupleca. Lipit în Basarabia de colosul ucigător de naţii al Rusiei, el, neamul rîzător al lui Miron Costin, îşi bate joc de muscali sub nasul lor, parc' a lui ar fi toată împărăţia muscalului. În Ardeal scoate cusur ungurului şi neamţului; pretutindeni acelaşi, pretutindeni întruparea tinereţii etnice, pretutindeni simţindu - se şi fiind superior celor ce-l înconjoară. 
Şi noi i-am voi răul? 
Dar dovada cea mai vie e istoria recentă chiar. Două din trei părţi a întreg pămîntului Romîniei îl dădea Regulamentul Organic în posesiunea ţăranului în schimbul a 22 zile de lucru pe an. Astăzi? Sub domnia banului cosmopolit şi a posesiunii cosmopolite, d. C. A. Rosetti e silit să prevază în lege ca cel puţin 2 zile pe săptămînă să rămînă pe seama ţăranului, ca să-şi cultive pămîntul său propriu. Va să zică nu 22 de zile ale Regulamentului, ci 220 de zile ale erei liberale, înzecit atîta cît muncea înainte, munceşte astăzi, şi e mai sărac decît oricînd. 
Şi cine e de vină dacă ţăranul nostru nu mai e la largul lui? 
Cine, decît reformatorii cari au voit să 'ndrepteze datinele aşezate de Domnii cei vechi şi adunate în această privire în Regulament? 
Cine, decît inovatorii cari credeau a putea inventa o altă ţară, cine decît cei ce au introdus trebuinţe străine, legiuiri străine, mode străine, cine decît cei fără ştiinţă de carte şi fără seriozitate morală s-au improvizat în stăpînitori ai acestei vechi şi binecuvîntate ţări? Nu ne mai silească d. C. A. Rosetti a repeta crudele adevăruri despre plebea nesăţioasă de străini şi semistrăini pe cari i-a înţolit din sudoarea aceluiaşi ţăran pe cari se preface azi a-l compătimi, căci, cînd ajungem a vorbi de ea, d-sa ştie fără îndoială din esperienţă că tot fanatismul nostru de rasă se dezlănţuie atunci şi că praful se alege din gheşeftarii şi patrioţii de meserie cari-l servesc. 
Aşadar încă o dată: voim reforma legii tocmelelor, dar nu cum o voieşte d. Rosetti, căruia nu tocmelele, ci popularitatea şi vrajba socială [î]i îmblă prin cap. O voim cu serioase şi amănunţite studii, cu păstrarea celor două principii necesare în materie: libertatea tranzacţiunii şi obligativitatea strictă a îndeplinirii; o voim de bună credinţă şi întemeiată astfel încît să nu mai poată fi o armă de influenţă electorală în mîinile guvernului. 
Şi, fiindcă pe d. C. A. Rosetti nu-l mai putem îndrepta, am dori ca treaba copiilor săi să nu fie a realiza republica, ci aceea de-a se pune serios pe carte şi pe muncă, pentru a compensa prin ele darea ţăranului care-i susţine. Puindu-se pe carte, studiind datinele drepte şi vechi ale ţării lor şi ale altora, se vor convinge că mare mult bine a fost odinioară în această ţară şi mare mult la largul lor şi în dragă voie trăiau oamenii înainte de epoca reformelor şi înnoiturilor; se vor convinge că statul omenesc nu e rezultatul unui contract sinalagmatic, ci un organism produs de natura intimă şi de înclinările unui popor şi că arta politică e ca arta medicului; are să sub-vină acţiunii şi reacţiunii binefăcătoare a naturii, nu să impuie legi a priori unui organism care

58

        {EminescuOpXIII 59}

nu poate trăi decît în conformitate cu legile lui înnăscute. Atunci se vor convinge tinerii că boala imigrării străinilor, boala simplificării muncii naţionale, boala feneantismului sunt toate a se atribui ideilor şi trebuinţelor nesănătoase şi disproporţionate introduse în ţară de minţi semidocte, de barbari pospăiţi. 
Şi... mai ştii?... poate vor deveni reacţionari ca şi noi, poate se vor convinge că un popor tînăr nici nu e în stare a fi altceva decît reacţionar şi că demagogia şi republica universală nu sunt decît semne de marasm senil la o rasă învechită în zile rele, ale cărei puteri morale s-au sleit. 
[18 februarie 1882]

PABLO DE SARASATE

E greu a descrie impresia adîncă care-o face acest artist. Acoperit de aplauzele zgomotoase ale unui public fermecat de admirabila curăţie şi putere a sunetelor vioarei sale, Sarasate privea cu ochii lui mari şi de-o liniştită energie, netrădînd prin nici o mişcare a feţei acea simţire adîncă care inspiră şi dictează o atît de măiastră execuţiune... 
Din nefericire numele marelui violonist fiind mai puţin cunoscut în părţile noastre semiorientale, sala teatrului nu era îndestul de plină. 
Aceşti artişti executori iau arta lor cu sine şi cine nu se foloseşte de puţinele ocazii ce li se oferă pentru a-i auzi au pierdut pentru totdauna o plăcere artistică fără seamăn, senzaţiuni muzicale pe care numai artistul acesta şi nu altul le poate produce. A auzi de la un altul oricît de celebru aceeaşi piesă muzicală chiar nu echivalează pierderea de-a nu fi ascultat pe acesta, care-şi are feliul lui de-a executa, puterea şi geniul lui individual, cum nu se mai află în altul. Sperăm că, ştiindu-se odată cumcă abia mai există un alt violonist în lume de talentul lui Sarasate, publicul se va grăbi a da semne mai vii de respectul ce-l are pentru arta adevărată şi se va grăbi a asista în număr mai mare la concertele sale. 
[18 februarie 1882]

["ÎN URMA STĂRUITOARELOR INSISTENŢE"] 

În urma stăruitoarelor insistenţe a unui public fermecat de sunetele vioarei sale, don Pablo de Sarasate va mai da încă un concert; al doilea şi cel din urmă. 
Numai unul? întrebăm cu mîhnire. 
Aceşti artişti executori duc cu sine tot farmecul cu care natura i-a înzestrat într-un moment de estraordinară liberalitate. Deodată cu ducerea lor ei ne iau ce ne-a dat, lăsîndu-ne numai părerea de rău că nu-i mai putem asculta. Ei sunt despoţii în republica artelor! De pe chipurile marmorelor antice putem avea copii în ipsos, de pe tablourile lui Rafael fotografii şi gravure, operele maiştrilor compozitori le putem avea şi ne putem împrieteni cu ei mai bine decît cu cunoscuţii şi cu rudele, dar aceşti artişti al căror geniu consistă în priceperea adîncă şi în execuţiunea măiastră a creaţiunilor muzicale, aceştia ridică înainte-ne o lume proprie numai lor şi, după ce ne-au îngînat un ceas în acea lume, ei o duc cu sine. 
La cel dentîi concert publicul n-a fost tocmai numeros, pentru că nu se dăduse, se vede, o publicitate destul de întinsă ştirii despre sosirea artistului. De astă dată nimeni nu mai poate invoca această ignorare nici ca esplicaţie a neasistării sale, necum ca scuză. 
Concertul al doilea se dă mîni, vineri, la 19 februarie, în sala Teatrului Mare. Deşi presupunem că succesele ce artistul le-a avut în calea sa nu vor fi suferind nici o asemănare cu ovaţiunile unui oraş de pe marginea Orientului, totuşi publicul bucureştean e dator a se întrece a-i face onoarea cea mai cuvenită unui artist: aceea de a-l asculta în număr mai mare decît în rîndul trecut, spre a fi răpit de farmecul puternic al producţiunilor sale. 

59

        {EminescuOpXIII 60}

Programa concetului al doilea e următoarea: 
Partea I: 1) Uvertură; 2) Concert pentru vioară (de Wienawski ) cu acompaniament de orchestră - a) Allegro b) Romanţă c) Finale a la Zingara; 3) Retraite anglaise, executat de orchestră; 4) Fantasia apassionata pentru vioară (de Vieuxtemps ) cu orchestră. 
Partea II: 5) Uvertură; 6) Suite espagnole pe tema din opera Carmen, pentru vioară (de Sarasate); 7) Melodii ţigane (de Sarasate) cu acompaniament de piano. 
Biletele credem că s-or mai aflînd încă la magazinul d-lui Gebauer. 
[19 februarie 1882]

["NEVOIND A FI VICTIMA LEGII"] 

Nevoind a fi victima legii ad-hoc votate pentru garantarea secretului profesional (! ), d. M. Kogălniceanu, în partea a II-a a scrierii asupra Cestiunii dunărene, care tratează conflictul său cu guvernul d-lui Brătianu, nu se mai poate servi de alte acte confidenţiale ce relatează convorbirile şi opiniile diplomaţilor străini, ci e mărginit în argumentarea sa de-a se ţine de actele publicate deja de d-sa, de d. Kallimach - catargiu, de d. Boerescu însuşi. 
Acte nouă nici nu ni se par de nevoie. D. Kogălniceanu prea cunoaşte cestiunea Dunării în toată începătura şi în toate amănuntele ei pentru ca să nu se întrevază pretutindenea ceea ce ştie d-nialui şi ceea ce nu ne comunică. 
Natura şi fazele acestui conflict sunt cunoscute. 
Tractatul de la Berlin, art. 55, zice clar: 

Regulamentele de navigaţiune, de poliţie fluvială şi de supravegheare de la Porţile de Fier pîn' la Galaţi vor fi elaborate de Comisia Europeană, asistată de delegaţii statelor ţărmurene. 

Nicăiri nu e vorba de Comisie Mixtă de riverani, nicăiri de-o preponderanţă a Austro-Ungariei în o asemenea comisie, nicăiri de prezidiul ei perpetuu şi precumpănitor. Soluţiunea indicată prin Tractat pe de o parte, prin dreptul ginţilor pe de alta e că: regulamentele se elaborează, de Comisia Europeană; se aplică de riverani; aplicarea se supraveghează de Comisia Europeană. 
Aceasta nu e numai soluţiunea indicată de Tractat; ea este susţinută de chiar baronul Haymerle, în şedinţa de la 2 iulie 1878 a Congresului (Protocol no. 11), în care răposatul cancelar a propus ca

un comisar delegat de Comisiunea Europeană să privegheze executarea acestor reglemente, 

sperînd poate că acest comisar va fi pururea cel austriac. 
Însă în 1879 încă, pe cînd d. Kogălniceanu era ministru de interne, prinde de veste că Austro-Ungaria, care urmăreşte de atîta timp supremaţia pe Dunăre, caută a smulge de la puteri concesiuni în privirea aceasta, mai cu seamă dreptul de supravegheare a navigaţiunii. O depeşă vagă şi întunecoasă a d-lui Bălăceanu din Viena dă a înţelege că, daca guvernul romîn nu se va uni cu vederile guvernului imperial, acesta se va adresa aiurea... la Sofia, presupunem, promiţîndu-se Bulgariei că reşedinţa inspectoratului general de supravegheare va fi la Ruşciuc, în detrimentul Giurgiului. 
În decemvrie 1879 Comisia Dunăreană întrunindu-se, stabileşte că, prin art. 55 al Tractatului, are dreptul şi datoria de-a elabora reglementele în cestiune; decide a însărcina un comitet cu elaborarea unui anteproiect ca bază a discuţiunii; ca acest anteproiect să fie conform Tractatului de la Paris; ca în comitet să nu ia parte decît neriverani. 
Aci intervine un incident curios. 
D. baron de Haan, delegatul Austro-Ungariei, votează propunerea ca neriveranii să elaboreze anteproiectul; intră în calitate de neriveran în comitet, şi....?. Şi vine apoi c-un anteproiect în care Austro-Ungaria e prefăcută în riverană, ba în arhiriverană chiar, căci cere prezidiul permanent şi vot preponderant. 
În iunie 1880 se respinge anteproiectul, întîi pentru că nu prevede hotărîtor libertatea de navigaţiune, apoi pentru că Austria, nefiind riverană, nu poate face parte dintr-o comisie de riverani şi se admite a se chema delegaţii statelor riverane (Serbia şi Bulgaria) pentru ca, împreună cu Comisia Europeană, să elaboreze reglementele la care-i îndatorează art. 55. În cursul dezbaterilor d. colonel Pencovici, delegatul romîn din Comisia Europeană, fusese însărcinat a reprezenta, 

60

        {EminescuOpXIII 61}

ca pe nişte idei ale sale personale, nu ale guvernului central, următoarele puncte: libertatea completă a navigaţiunii; comisia de supravegheare a aplicării reglementelor să fie compusă numai din riverani (Romînia, Serbia, Bulgaria). Aceste idei sunt susţinute în două memorii pe cari d. Boerescu le comunică, la 23 iunie, miniştrilor plenipotenţiari din străinătate, c-o circulară în care se zic următoarele: 

Vă trimit două memorii... numai pentru uzul d-voastră personal. Şedinţele Comisiunii au să fie la începutul lui noiemvrie. Numai dară la acea epocă-au să se pună în discuţiune cestiunile de cari tratează memoriile. Pînă atunci însă este bine ca terenul să fie preparat... 
Căutaţi să susţineţi ideile din aceste memorii sau să le sugeraţi cînd ele nu se vor produce spontaneu. Se înţelege că ar fi de prisos de-a provoca pe acele cari ştiţi de mai nainte că nu au să fie acceptate. 
Cu modul acesta (? ) vom şti dacă la timpul oportun vom avea perspectiva de a avea majoritatea în favorul lor în sînul Comisiunii. 
Vă voi fi recunoscător dacă 'mi veţi comunica impresiunile d-voastră şi rezultatul practic ce gradat aţi putea obţine. 

Aceasta e deci singura instructivă instrucţiune dată de d. Boerescu reprezentanţilor noştri din străinătate: " Sugeraţi ideile colonelului Pencovici" 
D. Kogălniceanu, care simte că Austria nu aşteaptă, ca d. Boerescu, începutul lui noiemvrie, că lucrează din răsputeri pentru a obţinea concesiuni în favorul ei, sfătuieşte pe ministrul nostru de externe să se explice franc şi leal cu cabinetul din Viena: 

Nu trebuie să aşteptăm pîn' la noiemvrie spre a lua o atitudine pronunţată. Adunarea Comisiunii nu va fi decît o formalitate pentru a regula otărîrea europeană pe care Austria caută a o obţine de pe acum... Ar trebui a ne explica cu cabinetul din Viena, a-i spune că Romînia nu poate primi ca Austro-Ungaria să ia parte în Comisia riverană, pentru că nu e riverană. Austria lucrează pe lîngă puteri; ea voieşte a cîştiga Bulgaria şi Serbia la cauza sa... Trimiteţi instrucţiuni clare şi pozitive! Nu aşteptaţi întrunirea Comisiunii pentru a vă pronunţa, căci pînă atunci poate totul să fie regulat între puteri... 
Se cere să spunem franc ce voim noi, să ţinem pe lîngă toate cabinetele acelaşi limbaj, aceeaşi atitudine. Romînia va fi ascultată; pe proiectul ei se va face discuţiunea. 
Mi-aţi cerut opiniunea mea? Iat-o. Să facem să triumfe soluţiunea ce-a pus-o înainte Austria însăşi, baronul Haymerle la Berlin. Tractatul de la Berlin nu prevede comisie riverană... Este mai bine să nu fie deloc comisie de state riverane şi în locul ei să fie însăşi Comisia Europeană care să redige şi să supravegheze regulamentele de navigaţiune pînă la Porţile de Fier. Astfel fiecare stat riveran ar putea aplica pe teritoriul său regulamentele promulgate de cătră Comisia Europeană şi-n fiecare an Comisia Europeană ar delega un comisar însărcinat a supraveghea executarea. 
Această soluţiune, v-o mai repet, a fost prezintată de baronul Haymerle în Congres. Vedeţi protocolul unsprezece! 

Ce răspunde la aceasta d. Boerescu? 
Că d-sa

nu a găsit această opiniune rostită în protocolul unsprezece. 

Dar atrage atenţiunea

asupra cestiunii cabotajului, care e cea mai importantă pentru noi. Oare Comisiunea Europeană nu va păstra cumva dreptul cabotajului pentru toate naţiunile? Nu va lipsi pe statele riverane de el? 
Bine, zice d. Kogălniceanu - de cabotaj e vorba? Să zicem aşadar cabinetelor pe lîngă cari suntem acreditaţi: 
" Rogu-vă interesaţi-vă de chestia Dunării, apăraţi-ne de pretenţiile Austriei, care vrea să fie riverană unde n-are palmac de pămînt. Drept recunoştinţă... o să vă escludem pavilioanele voastre de la navigaţiunea pe Dunăre" 
Guvernul susţine libertatea navigaţiunii pe Dunăre şi în acelaşi timp rezervă cabotajul pentru statele riverane? Cum se pot concilia aceste două principii contrarii? 

întreabă d. Kallimach - catargiu şi adaogă: 

În Londra am pierde toate simpatiile. Presa engleză afirmă deja prea mult că politica noastră este cu totul înfeodată celei germane... Occidentul nu va mai pune nici o bază pe noi. 

Ce răspunde d. Boerescu la aceste întîmpinări atît de substanţiale ale ambasadorilor săi? 
 
Un general, înainte de-a începe bătălia, trebuie să sondeze terenul şi să pregătească apărarea sa. Avem raţiuni numeroase de-a nu procedee pentru moment alminterlea decît v-am indicat. N-aveţi nevoie de-a lovi pe nimeni, nici pe Austria. Ce spuneţi în privinţa cabotajului este atît de puţin adevărat că Anglia, în tractatul ce a încheiat anume cu noi, a recunoscut dreptul acesta de cabotaj. Ţineţi-vă dar de instrucţiuni! 

De cari instrucţiuni să se ţină? De nota alăturată la memoriile d-lui Pencovici? Aceste memorii erau în contra rezervării cabotajului, pentru libertatea deplină a Dunării? 
De aci înainte se încurcă trebile. Miniştrii noştri plenipotenţiari nu mai văd nimic clar; simt numai că Austria cîştigă teren; că pe ei nici-i crede cineva, nici-i ia în serios, că străinătatea presupune cumcă guvernul din Bucureşti e pe sub mînă în înţelegere cu Austria. 

61

        {EminescuOpXIII 62}

Sub cuvintele cele mai dulci, zice d. Kogălniceanu, mi se arăta un dureros scepticism în privinţa otărîrii guvernului nostru de-a apăra Dunărea în contra pretenţiunilor cabinetului din Viena. Suntem încredinţaţi, i se zicea, că ceea ce d-voastră ne spuneţi despre îngrijirea ce se manifestă, în Romînia, de-a vedea Dunărea pusă în sfera unei influenţe esclusive, este o dreaptă preocupaţiune a ţării şi corespunde ideilor şi simţimintelor d-voastră proprii. Dară guvernul d-voastre oare tot aşa priveşte cestiunea? Limbajul d-voastre nu-l ţin unii din colegii d-voastre! Unde aveţi reprezintanţi i-are şi Franţa; ei bine, miniştrii noştri ne raportează că pe lîngă alte cabinete nu se ţine tot limbajul ce-l ţineţi d-voastră. 

Ba i se dădea a pricepe că se ştie pozitiv că Viena şi Bucureştii se înţelesese, că existau angajamente şi că, daca aceste se negau, erau spre a linişti şovinismul romîn. Mai mult. În Comisiunea Mixtă baronul de Haan zicea d-lui Pencovici: 

Aceasta e opiniunea d-tale, nu a guvernului d-tale. 

Ba la finele anului 1880 i-a zis: 

Sunt în poziţiune de-a afirma şi dovedi că guvernul romîn va primi Comisia Mixtă. 

Nu cumva cuvintele baronului de Haan au rămas necunoscute cabinetelor europene? În sfîrşit, dintre miniştrii plenipotenţiari romîni îşi ia unul inima-n dinţi şi întreabă să i se răspunză desluşit: 

a) Guvernul vrea ori nu Comisia Mixtă? 
b) Vrea în comisie, pe lîngă, riverani, numai pe Austria ori şi o altă putere mare? 
c) Este pentru dreptul de apel în toate cestiunile, ori numai în unele, şi în cari anume? 

Nici un răspuns. 

Reprezentantul nostru - răspunde d. Boerescu - nu are nevoie de instrucţii. Pentru ca guvernul să aibă idei definitive trebuia să cunoască mai întîi terenul... 

De ce această nehotărîre, această duplicitate, această tăcere? Nu mai relevăm cenzurile aplicate d-lui Kogălniceanu şi d-lui Kallimach - catargiu; ele sunt descrise în cartea de faţă şi nu apărarea acestor oameni de stat e ţinta dării noastre de seamă. O fac ei înşişi mai bine decît noi. 
De ce dar toate întîrzierile, toată neclaritatea, tot şiretlicul, toată simularea de a pipăi pulsul puterilor? 
De ce? 

Pentru că - afirmă categoric d. Kogălniceanu - ministerul din Viena păstrează scrisori autografe ale d-lui Boerescu, prin care acesta acceptă Comisiunea Mixtă, scrisori pe cari nu le publică, pentru că nepublicarea [î]i rapoartă mai mult decît publicarea. 

Partea a doua a interesantei scrieri a d-lui Kogălniceanu se 'ncheie cu afirmarea că, 

deşi d-sa, ţara, miniştrii [î]şi fac iluzii, Dunărea e pierdută. Comisiunea Mixtă, primită de toate puterile, de Romînia însăşi, este... rezolvarea cestiunii în favorul Austriei. Fie ca toţi membrii Comisiei Mixte să aibă dreptul de-a apela la cea Europeană; fie ca votul preponderant să fie înlocuit, (după d. Barrere) prin votul unui delegat al Comisiei Europene; fie acest delegat numit după alfabet ori prin sorţi; schimbe-se acesta din an în an ori tot la şase luni, faptul pozitiv este că Austro-Ungaria a dobîndit în apele romîne poziţia de stat riveran pe care-o urmărea fără succes de douăzeci şi cinci de ani încoace. 

Fără îndoială din toate reiese aceasta că, întru cît s-atinge de campania d-lui Kogălniceanu în contra politicei esterioare a guvernului actual, niciodată om politic n-a strivit pe adversarii săi în modul în care-a făcut-o d-sa. Fără îndoială buna dreptate, bunul simţ, claritatea de vederi e în partea sa; nehotărîrea, bizantinisimul, şiretlicul prost, cum zice autorul foarte nimerit, în partea guvernului, care, preocupat de singura idee de-a se mănţine pe el şi pe capioldaşii săi în buget, se arată pe cum [î]l dovedeşte chipul, viclean, fără idei mari şi organice, oportunist, negustor de espediente, incapabil de-o hotărîre energică şi clară. 
Tocmai prin aceasta se şi esplică de ce orice cestiune mare pe care pun mîna cată să se compromită. lată concluzia la care ne îndreptăţeşte rezumatul fidel pe care-l facem operei d-lui Kogălniceanu. 
[21 februarie 1882]

62

        {EminescuOpXIII 63}

["UN PROIECT DE LEGE"] 

Un proiect de lege depus în Camera Ungariei avea de ţintă a introduce în şcoalele secundare ale confesiunilor - deci şi în acele ale bisericii romîne - limba de propunere maghiară. Învederat că scopul acestei legi era de-a maghiariza cu totul învăţămîntul secundar şi de-a pune limba naţională a populaţiunilor (pe cea romînă bunăoară) în linia a doua, a unui obiect abia tratat în mod estraordinar şi cît se poate mai pe deasupra. 
În afacerea acestui proiect privitor la şcoalele secundare I. P. S. S. Miron Roman, arhiepiscop şi mitropolit al romînilor răsăriteni din Ardeal şi Ţara Ungurească, a adresat Camerei ungare un memoriu din care "Pesther-Lloyd" estrage următoarele: 

Caracterul principal al proiectului de lege relativ la şcoalele secundare consistă -- în aparenţă - în egala îndreptăţire a tuturor confesiunilor; dar acest caracter nu esclude contrazicerea aparentă că proiectul culminează în tendenţa de-a maghiariza pe cetăţenii de altă limbă în detrimentul autonomiei tuturor confesiunilor chiar, voind a supune pe credincioşii confesiunilor de naţionalitate nemaghiară unui sistem de învăţămînt care să-i silească a neglija limba lor maternă şi să-i împingă pe căile maghiarizării, rezervîndu-şi guvernul facultatea de-a aplica gradat rigorile sau favorile sale faţă cu deosebitele confesiuni. Cumcă acesta e scopul proiectului dovedesc stipulaţiunile lui, după cari limba de propunere a institutelor secundare ce s-ar înfiinţa de acum înainte nu va fi pe viitor decît esclusiv cea maghiară ( paragraful 29), iar limbile nemaghiare ale ţării nu vor fi propuse în toate şcoalele secundare - fie ale statului, fie confesionale - decît ca obiecte estraordinare de învăţămînt paragrafele 9, 78). În fine ministrul are dreptul de-a determina programa obiectelor în aşa măsură încît învăţămîntul sistematic al limbilor nemaghiare ale ţării să fie curat cu neputinţă. 
Biserica romînă a Răsăritului nu are nimic de zis daca legislaţiunea voieşte a stabili minimul materialului de învăţămînt pentru şcoalele secundare sau, c-un cuvînt, daca voieşte să reguleze esenţa învăţămîntului public, nici are ceva de zis daca statul, în virtutea dreptului său de supravegheare, controlează dispoziţia şi succesul şcoalelor secundare confesionale corespunzător cu starea confesiunilor; dar de îndată ce proiectul cearcă a transmite asupra autorităţii statului o mare parte din drepturile şi agendele cari se exercitau şi se exercită pîn' acum de către confesiunile autonome - între cari calificarea profesorilor bunăoară - biserica romînă a Răsăritului, voind a păstra autonomia ei, garantată prin lege, cată să protesteze cu atît mai tare cu cît biserica aceasta au ţinut totdauna seamă de interesele statului şi de avantajele unui sistem unitar de învăţămînt şi pentru că au căutat şi va căuta a nu rămînea întru nimic îndărătul institutelor statului în privirea rezultatelor învăţămîntului secundar. 
... Faţă c-un proiect de lege care - ca cel în cestiune - primejduieşte caracterul naţional al bisericelor de limbă nemaghiară, cată să relevăm în deosebi împrejurarea că în naţionalităţile nemaghiare ale patriei conştiinţa propriei lor naţionalităţi e atît de dezvoltată încît nu poate fi înăduşită prin nici un fel de reglementări şi sisteme de învăţămînt. Această conştiinţă, nutrită prin respectul de sine însuşi, se bazează pe temelii morale de aşa natură încît din ele poate răsări pînă şi puterea legitimei apărări. Orice experiment menit a înăduşi conştiinţa naţională a ginţilor de limbă nemaghiară poate degenera într-o eroare politică care ar putea să aibă urmările cele mai stricăcioase pentru liniştea dinlăuntru şi pentru interesele superioare ale statului. De aceea biserica romînă a Răsăritului se roagă ca învăţămîntul secundar să se reguleze, în interesul statului însuşi, pe baza principiilor libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, cari nu îngăduie nici supremaţie religioasă, nici naţională. 

Felicităm pe I. P. S. S. pentru acest ton demn şi energic faţa cu încercările pe cît de puerile pe atît de neputincioase ale fraţilor maghiari de-a cufunda într-o singură apă de botez elemente etnice egale ca număr şi cel puţin egale în cultură cu elementul maghiar însuşi. Ceea ce am avea de observat fraţilor maghiari este că, daca elementul lor etnic ar fi avut o putere înnăscută şi firească de asimilare, această maghiarizare atît de mult dorită s-ar fi întîmplat fără nici o îndoială cu sute de ani înainte. Daca de la anul 1000 după Hristos pîn-în ziua de astăzi n-au putut s-o facă - în curs de nouă sute de ani aproape, cu toate sîngeroasele încercări ale regilor de-a topi într-o religie şi într-o limbă toate naţionalităţile -, vor face-o astăzi în chiar epoca naţionalităţilor, vor face-o astăzi ameninţînd cu pumnul cele trei mari grupuri etnice ale Europei, latini, germani şi slavi, a căror creaţiune este Europa însăşi, cu toată cultura şi civilizaţia ei? Oricît de mari oameni ar fi maghiarii - şi desigur vom fi cei din urmă de-a nu recunoaşte calităţile acestui popor, în inima sa drept şi generos -, faţă cu marea mişcare naţională a secolului nostru ne e permis să ne îndoim în mod absolut de succesul tendinţelor de maghiarizare şi - precum orice acţiune trezeşte reacţiunea - maghiarii ni se pare că nu fac, în aceste momente de cumpănă pentru Europa, decît a-şi crea pericole de prisos acolo unde ele nu existaseră şi-a ignora pericolele adevărate, cari vin cu totul din altă parte. 
[24 februarie 1882]

MOMENTE DIN VIAŢA LUI CUZA VODĂ

Daca d. Boerescu merită deplină crezare, actul de la 11 fevruarie cată a fi privit dintr-un punct de vedere şi mai rău decum s-a făcut pîn' acum. Estragem aci din discursul d-lui Boerescu, 

63

        {EminescuOpXIII 64}

ţinut la Ateneu, următoarele pasaje caracteristice, din cari personalitatea fostului Domn răsare clară şi mare, cum a fost în adevăr. 
[26 februarie 1882]

["ÎN SFÎRŞIT, DUPĂ ZECE ZILE"] 

În sfîrşit, după zece zile de aşteptare a apărut discursul ţinut de d. V. Boerescu la 14 februarie în meetingul roşu din sala Ateneului. A apărut, caracteristic, ca suplement la " Romînul" căci d. Boerescu însuşi e un suplement cam tîrziu, şi de prisos al partidului roşu, care, cu bunul simţ al gardelor lui Serurie, a şi afirmat cu drept cuvînt în acea memorabilă seară: "Nu-i d-ai noştri" 
Ne pare rău, dar nu mai recunoaştem pe d. Boerescu. Odinioară, şi nu sunt mulţi ani de atuncea, discursurile sale făceau efectul estetic al unei rafinerii logice, al unei fineţe care, deşi nu ajută nimic în lămurirea cestiunilor, produce în auditoriu un fel de senzaţie picantă. Nu era arhitectura clară şi măreaţă a templelor multicolone ale vechimii, în cari orice mutare pe cer a soarelui adevărului produce alte, însă pururea frumoase bătăi de umbră; opera cugetării sale nu era decît filigran subţire şi frumos lucrat. Nu mari erau adevărurile sau neadevărurile pe cari avea a le spune, dar erau atît de îngrijit spuse şi formau o ţesătură atît de fină de argumentări încît asupra cunoscătorului produceau farmecul ce-l are dantela veritabilă pentru femei. 
Ei, nu mai e. De astă dată d. Boerescu a vorbit mult şi rău. O jumătate a discursului a fost procesul făcut lui 2 mai, crimei de la 2 mai, cum o numeşte d-sa. O, dac' ar fi convins de aceasta! Dac' ar fi în fundul inimei încredinţat că actul de la 2 mai a fost în adevăr o crimă? Cît de caldă şi vie, cît de detunătoare ar fi fost filipica sa în contra acelei zile? Abstracţie făcînd de la împroprietărirea ţăranilor, ţara chiar a fost împroprietărită c-o a cincea parte din teritoriul ei, de pe care Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi, punerea în luptă cu biserica naţională, oploşiţi aci nu pentru răspîndirea creştinătăţii, ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul şi păcatele Gomorei. Acea lepră imorală de greci n-o putea scoate decît Cuza din ţară. Îngăduitorii de mai tîrziu n-ar fi pătruns niciodată în mizeria morală a acelor sectari ai viţelului de aur. De aceea cu greu se încovoaie d. Boerescu sub sarcina de-a dovedi că 2 mai ar fi fost în toate cele o crimă. 
Fără a prejudeca ceea ce Clio va înscrie pentru de-a pururea în tablele ei de bronz şi fără a ne face cîtuşi de puţin apologiştii lui 2 mai, l-asigurăm pe d. Boerescu, din intuiţie şi convingere, că incapabil, absolut incapabil, ar fi fost un venetic ca d. C. A. Rosetti, un bizantin ca Brătianu şi toată seria de stîrpituri etnice şi intelectuale ce formează partidul lor să rezolve una măcar din cestiunile pe cari le-a rezolvat Vodă Cuza. Le-a rezolvat, e drept, ca Alexandru nodul gordian, dar a curăţit atmosfera de toate sofismele de temporizare şi n-a cumpărat nici o reformă dinlăuntru cu concesiuni în afară. Trebuia un spirit franc şi în mare grad capabil de adevăr, ceea ce roşii nu sunt nici pot fi, trebuia un soldat nedezgroşit, o inimă curajoasă care să intre în colivia inteligenţelor feline şi nebărbate cari se ridicau pe-atunci şi cari azi guvernă Romînia. 
Daca actul de la 2 mai a fost o crimă, ea a fost francă şi pe faţă, făcută cu braţele încrucişate. 
Actul de la 11 februarie însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate. 
Vor trece veacuri şi nu va exista romîn căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de cîte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lîngă mormîntul vîndutului Domn. C-un cuvînt crima de la 2 mai a fost un act de curaj, cea de la 11 fevruarie un act de laşitate şi istoria scuză cinismul, scuză crimele cari au sinceritatea de-a fi cum sunt, scuză oamenii cari au curajul caracterului şi înclinărilor lor, căci ei sunt din lemnul din care se cioplesc oamenii mari, dar ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vrodată e laşitatea. Şi oamenii cari conduceau pe soldat la ruşine o ştiau aceasta, le era frică de soldatul de rînd, le era frică de ţăranul acesta onest care, cu pumnul lui vîrtos, i-ar fi strivit să fi ştiut unde-l duce. " Doamna a născut un prinţ" li s-a zis oamenilor şi numai greco - bulgarii ce dezonorau uniforma ofiţerească, ştiau ce e la mijloc. 

64

        {EminescuOpXIII 65}

Dar să lăsăm procesul lui 2 mai, pe care d. Boerescu 'l va pierde împreună cu toţi contimporanii, căci, daca nu tăgăduim greşalele lui Vodă Cuza, cea mai constantă greşeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare, pe de altă parte orbi am fi şi răi romîni dacă am tăgădui meritele lui. Am înţelege chiar ca să-i arunce mănuşa oamenii nepărtinitori; am înţelege-o să i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, căci nu e unul din contimporanii săi care să fie vrednic de una ca aceasta. 
În partea a doua a discursului său. d. V. Boerescu cearcă a justifica apucăturile demagogice ale d-lui C. A. Rosetti. 
D-sa, ca om de legi, e în contra eligibilităţii şi pentru inamovibilitate. "De aci ar urma însă să dau cu parul în capul aceluia care ar fi pentru eligibilitate" 
Nu zicem cu parul, dar ce caută d. Boerescu alăturea cu susţiitorii eligibilităţii? Căci propunerea d. C. A. Rosetti nu este, precum binevoieşte a admite d-sa, legitimă, ci subversivă. Azi, cînd magistraţii sunt numiţi, advocaţii roşii ameninţă a-i destitui pe aciia cari nu i-ar face să cîştige toate procesele. E vorba, pentru d. C. A. Rosetti, de-a face din justiţie un monopol al advocaţilor roşii de mîna a treia cari abia ştiu a citi şi a scrie, e vorba ca legea să fie pururea în favorul clienţilor advocaţilor roşii şi ca aceştia să vînză justiţia pe bani. 

Mi-e frică a merge pîn' la vot universal, zice d. Boerescu, dar, aceasta nu va să zică că cei ce propun votul universal direct sunt nişte anarhişti. 

Ba asta va să zică. Acestea nu sunt cestiuni de apreciaţie, precum binevoiţi a admite, ci realităţi. Votul universal înseamnă pretutindenea despotismul maselor şi se găseşte sau în state demagogice sau în state monarhice cari vor să aibă pururea în mînă putinţa despotismului. În orice stat monarhic în care există sufraj universal despotismul personal e în orice moment cu putinţă: acolo guvernul se joacă de-a constituţia. 

În legi, zice Garat, dar mai cu seamă în principiile fundamentale ale legilor, vorbele sunt lucruri reale şi termenii, improprii cari fac a se naşte idei false pot conduce la calamităţi naţionale. 

D. Boerescu sfîrşeşte discursul dînd sfaturi binevoitoare partidului conservator. Nu ne-ar permite oare ca în schimb să-i dăm asemenea un sfat? Daca renunţăm la satisfacţia ieftenă de a mai deschide colecţia " Presei" şi a înşira epitetele la adresa roşiilor, nu putem tăgădui pe de altă parte că compararea acelor epitete cu atitudinea de-acum a d-lui Boerescu iese în defavoarea personalităţii sale politice. Spinoza zice cam următoarele: "Adevărul există în sine şi pentru sine. Oricît de drepte ar fi argumentările în contra lui, el tot rămîne adevărat; oricît de strîmbă şi stîngace apărarea lui, el tot adevăr este" Cînd vedem dar pe adversarul eligibilităţii magistraturii şi al sufrajului universal alături cu susţiitorii acestora, tot filigranul artei sale retorice nu e în stare a neutraliza impresia rea, întemeiată pe adevăr, pe care ne-o face. 
Lucrul pe care l-am sfătui d-lui Boerescu e aşadar: pocăinţa. Dar o pocăinţă adîncă, care să reformeze oarecum modul său de-a fi. Să se convingă că nici un om nu se aliază nepedepsit cu nulităţile catilinare ale ţării sale în contra talentelor şi trecutului ei şi să-i fie silă că a existat o zi în viaţa sa în care-a putut da mîna cu tot ce epoca de tranziţie între fanarioţi şi istoria naţională a putut produce moraliceşte mai bolnav, intelectual mai sterp şi mai felin. 
Iată ce i-ar rămînea de făcut daca mai e în stare s-o facă. 
[27 februarie 1882]

["CA SĂ CUNOASCĂ CINEVA"] 

Ca să cunoască cineva din ce elemente nesănătoase e compusă majoritatea roşie din Dealul Mitropoliei cată să citească şedinţa Adunării de la 24 fevruarie, ocupată aproape toată de interpelarea d-lui Nicorescu. 
În ziua de 15 fevruarie, pe cînd cei mai influenţi deputaţi lipseau, ocupaţi cu proiectul de lege al tocmelelor agricole, pe cînd în Cameră nu erau decît 58 deputaţi, în lipsa raportorului, se dă citire unui proiect de lege, compus dintr-un singur articol - ca să treacă mai repede - şi se votează cu 37 glasuri (adică c-o majoritate reglementară de un singur vot) o tranzacţiune între stat şi sindicatul Financiarei, substituit d-lui Eliade, prin care statul e păgubit cu 1780000 lei şi mai renunţă şi la o garanţie de 930000 lei ce o are în mînă. 

65

        {EminescuOpXIII 66}

Şi să se observe bine următoarea împrejurare. 
În ziua de 15 fevruarie d. Nicorescu, fiind în comisia pentru tocmelele agricole, roagă împreună cu alţi deputaţi pe d. Ion Brătianu ca să propuie Camerei să lucreze în secţiuni, pentru că nu voia ca în lipsa sa să se voteze acea tranzacţie. 
D. Ion Brătianu face această invitare Camerei. 
Dar abia pleacă şi - ca nişte conspiratori rămaşi singuri în visterie - banda Mărgăriteştilor şi Cîrciumăreştilor s-aruncă asupra tranzacţiei, fără chiar ca raportorul să fie faţă şi o votează prin surprindere, cu majoritate de un vot, acel vot fiind desigur al d-lui Eliad însuşi. 
Fără ca actul să fi fost citit, fără discuţiune, în deplină necunoştinţă de cauză, se votează o tranzacţie care păgubeşte statul cu... 1780000 lei în favorul societăţii falite şi îndeosebi a unui fost negustor de spirtoase care, intrînd în compania de esploatare "C. A. Rosetti" a adunat prin asemenea afaceri avere. 
Dar să dăm pe scurt istoricul acestei afaceri. 
În ianuarie 1873 primăria de Brăila încheie contract cu d-nii E. Rosenthal şi Gr. Eliad pentru construirea unui chei în port. (Acest contract rămîne în curînd numai asupra d-lui Eliad, Rosenthal retrăgîndu - se, iar la 1876 Eliad cesionează întreprinderea aceasta Societăţii Financiare care - un an în urmă - cade în faliment. ) Lucrările se urcau la valoarea de 2 850 204 lei; iar cheiul avea să înceapă a se lucra în martie 1873 şi să fie sfîrşit cu totul în patru ani, adecă în ianuarie 1877. Primăria avea să plătească pe antreprenori, în proporţie cu înaintarea lucrărilor, în obligaţiuni înadins confecţionate ale oraşului Brăila, emise pe cursul de 85 la sută, purtînd 8 la sută dobîndă şi 4 la sută amortisment. 
Lucrările deci încep în 1873. 
Din mai încă, colonelul Peiu, care supraveghează lucrarea, propune modificări în construcţiune, recunoscute şi admise şi de consiliul tecnic de cari antreprenorii erau obligaţi a ţine seamă. Ei însă nu se supun şi se împrotivesc oricării ameliorări a construcţiunii. Colonelul Peiu respinge o cantitate însemnată de material prost şi nepotrivit cu condiţiile contractului. Cu toate astea antreprenorii nu ţin în seamă respingerea şi întrebuinţează acel material de proastă calitate. 
La 1875 se constată că, din lungimea totală a cheiului, de 158 metri, o întindere de 30 metri trebuie considerată ca pierdută din cauza adîncelor crăpături, iar restul de 128 metri începuse a crăpa tare. O comisiune de ingineri constată că 50 metri de chei sunt atît de deterioraţi, încît trebuie făcuţi din nou şi... "această dezordine e a se atribui proastei calităţi de beton pe care stă zidăria" 
În ianuarie 1877, cînd espiră termenul contractului şi cheiul trebuia să fie gata, s-a dresat o situaţie care constata lucrări pentru suma de 600722 lei. 
În socoteala acestor lucrări antreprenorii luaseră: 
Avans, lei....................................... 735000
Anuităţi, conform tabelei de amortizare... 1045040
 Total...................... 1780040
Aceasta dar este colosala sumă plătită de Brăila unor antreprenori cari au făcut o lucrare ce s-au surpat numaidecît şi care de nouă ani nămoleşte portul şi aduce cele mai mari pagube negoţului. 
În ianuarie 1877 termenul contractului espiră, iar antreprenorul (substituit: Societatea Financiară) cade în faliment. 
Construcţia cheiului însuşi, greşită ca plan, detestabilă ca executare, se prăvale frumos în Dunăre şi, împreună cu ea, 1780000 lei ai statului şi ai comunei! 
Garanţia care se află actualmente în mîna Ministerului de Lucrări Publice şi din care s-ar putea despăgubi este astfel compusă: 
Numerar, lei................................................................. 500
Obligaţiuni ale oraşului Brăila, cari au înlocuit pe cele domeniale... 99000
Moşia Călugărenii a fraţilor Vartiadi, lei.............................. 838500
 Total lei..................... 938000
Moşia Călugărenii a fost pusă garanţie întîi o jumătate şi a doua oară cealaltă jumătate. 
Jumătatea cea dintîi a fost pusă de căpitanul P. Vartiadi pentru două treimi din valoarea estimaţiunii. Ea a fost estimată la 585 mii şi a afectat-o ca garanţie pentru 390000. Partea cealaltă a fost estimată la suma de 897000 şi a fost afectată pe la 1876 pentru 448500. 
În ce consistă acum tranzacţiunea trecută cu un vot, cu al d-lui Eliad însuşi? 
În rezumat tranzacţia cuprinde: reziliarea contractului; descărcarea masei falimentului Societăţii Financiare (substituită lui Gr. Eliad) de orice responsabilitate; ministerul devine proprietar pe toate grămezile de nomol şi imundicii de pe malul Dunării, botezate cu speciosul nume de lucrări efectuate şi materiale aprovizionate; garanţiile depuse de antreprenori (938000 lei) se desfiinţează; ministerul radiază ipoteca; eliberează 99 obligaţii (99000 lei) de la Casa de Depuneri; obligă

66

        {EminescuOpXIII 67}

Brăila să plătească obligaţiile în circulaţie; dezistă de la orice pretenţie şi... pentru toate acestea? Primeşte 300 000 lei. 
Aşadar: Statul, păgubit cu 1 780 000 lei - asigurat însă pentru această sumă într-o garanţie de 930 000 lei -, renunţă la orice pretenţiuni şi se mulţumeşte cu 300 000 lei. 
Dar la ce să se mai rezilieze oare un contract espirat deja, reziliat prin falimentul antreprenorului? Cari sunt motivele cari au îndemnat pe Ministerul Lucrărilor Publice de-a face pe placul a d-alde Gr. Eliad şi Mărgăritescu? 
D. ministru şi-a spus aceste motive în sînul comitetului delegaţilor că

întreprenorul putea să intenteze proces statului şi să ceară despăgubire. 

Un rîs homeric a cuprins adunarea la citarea acestui motiv. Antreprenorul face lucrări de 600000 - pe cari le preţuieşte cel mult cu 900000 -, primeşte pentru aceste lucrări putrede 1 780 000 lei şi... şi mai cere şi despăgubire? Că

antreprenorul sau garantul ar putea cere să fie lăsat să continue lucrarea cheiului şi c-ar face astfel un chei rău proiectat... 

Şi aci d. ministru se înşală. Art. 35 al contractului zice: 

În caz de faliment al antreprenorului, contractul va fi asemenea reziliat fără judecată, rămînînd ministrul liber a primi sau nu propunerile creditorilor pentru continuarea antreprizei. 

Alt argument e: 

Antreprenorii ar putea invoca înaintea justiţiei evenimentele politice din timpul răzbelului ca cazuri de forţă majoră şi motive de scuză sau de uşurare a responsabilităţii lor. 

Are haz! 
Contractul espiră în... ianuarie 1877; războiul se declară în vara anului 1877. În ianuarie deja cheiul era surpat, Financiara în filament, iar cîteva luni în urmă, vara, se dezgheaţă abia cazurile de forţă majoră, pentru a avea efecte retroactive. 
Motivul principal al d-lui ministru e că garanţia n-ar fi valabilă pentru următoarele cuvinte. Întîi, garanţia de 830 000 lei n-ar fi sigură, pentru că unul din fraţii Vartiadi ar fi fost minor cînd celalt ar fi constituit întreaga moşie drept garanţie. 
E inexact, după cum probează d. Nicorescu. 
În adevăr se zice în dosar că garanţia s-a constituit de către cel mai mare din fraţi, însă acesta a angajat numai partea sa, adică numai o jumătate din moşie; iar cealaltă jumătate s-a constituit mai tîrziu de al doilea frate, cînd acesta era major. 

E curios, observă d. Nicorescu ironic, că, ori de cîte ori e vorba de o garanţie cu statul, totdauna iese înainte cîte cu un minor. Şi cu toate acestea nici o garanţie nu se constituie fără să fie supusă şi încuviinţată de consiliul de advocaţi. Se vede că este o profesiune nouă, necunoscută de noi, care se exercită la Ministerul Lucrărilor Publice şi la Domenii: profesiunea minorilor. 

O a doua obiecţiune a d-lui ministru în ceea ce priveşte moşia Călugăreni e că

această moşie, evaluată la 800 000 lei, n-ar valora astăzi nici pe jumătate atît. 

D. ministru se înşală asupra evaluaţiunii, căci moşia a fost evaluată la 1 400 000 şi afectată garanţie pentru 830 000. Asupra acestei garanţii sunt la dosar o mulţime de piese care dovedesc grija cu care s-a înscris ipoteca: deci nu se poate zice că s-a procedat cu uşurinţă şi că garanţia ar fi fictivă. Dar, presupunînd pentru moment că este fictiv evaluată la 1 400 000 moşia Călugărenii şi n-ar valora decît 800 000, oare competinţa Camerii este să examineze asemenea afaceri? Ce precedent s-ar crea în Parlament cînd acesta s-ar substitui justiţiei şi ar judeca şi rezolva prin majoritate pretenţiunile şi contestaţiunile dintre stat şi particulari? 
D. ministru a mai adaos că garanţia în moşia Călugărenii nu ar fi valabilă şi pentru cuvîntul că

acea moşie deşi ar fi fost evaluată 800 000 însă, cînd s-a luat inscripţiune, nu s-a arătat suma pentru care s-a înscris ipoteca. 

Obiecţiunea aceasta ar fi gravă dacă ar fi exactă. Dar nu este exactă. Sunt în dosar dovezile cari statornicesc într-un mod clar şi perfect că moşia a fost evaluată la ţifra precisă de 1 400 000 lei şi înscrisă ca garanţie pentru suma de 838 500 lei. 
Tranzacţiunea aceasta este atît de scabroasă încît a scandalizat pînă şi pe d. Fleva, care desigur nu e sfînt în cestiuni de antrepriză. D-sa a cerut ca legea să nu se promulge: 

Are aerul că această cestiune s-a tratat în Cameră, quasi de la antreprenor ia antreprenor... Legea s-a votat în majoritate de un vot şi acel vot s-a dat poate tocmai de acel deputat care este şi antreprenor. 

67

        {EminescuOpXIII 68}

Cu toate astea "Pseudo - romînul " a şi avut un articol prin care - în contra opiniei d-lui Fleva - cere promulgarea tranzacţiunii acesteia. În adevăr nu se mai cere decît semnătura M. Sale pentru ca această afacere bună, solidă ca betonul d-lui Gr. Eliad, trainică cum a fost cheiul său, să intre în rîndul legilor cari guvernează fericitul popor romînesc. 
Băuturile pe cari d. Gr. Eliad le administra odinioară muştiriilor săi s-au metamorfozat cu vremea în antreprize, tranzacţiuni, societăţi financiare, beton, cheiuri, căi ferate şi... patria merge bine. Treabă nu se face, căci nu îngăduie Dunărea, dar parale ies. 
[2 martie 1882]

["DĂDUSEM DUPĂ "PESTHER LLOYD" UN ESTRAS"] 

Dădusem după "Pesther Lloyd" un estras din reprezentaţiunea înaintată de I. P. S. S. Mitropolitul Ardealului cătră Camera legiuitoare a Ungariei, reprezentaţiune în care se esprimau rezervele bine accentuate ale bisericii romîne a răsăritului în contra unui proiect de lege privitor la şcoalele secundare. Prin acest proiect se propunea a se introduce, în contra legii naţionalităţilor, în contra chiar a Constituţiei ungare şi în contra Statutului Organic sancţionat de M. Sa Împăratul, limba maghiară ca limbă de propunere în şcoalele confesiunilor nemaghiare şi degradarea limbii romîne la rangul de studiu facultativ, de cari autorităţile scolastice să poată pînă şi dispenza pe elevi, chiar pe cei romîni. 
Acum "Telegraful romîn" din Sibiu ne aduce textul întreg al acestei reprezentaţiuni pe care ne grăbim a-l reproduce în cele următoare: 

Biserica greco - orientală romînă din " Ungaria şi Transilvania care, în împrejurări vitrege, a fost expusă în curs de secole întregi la grele suferinţi, îndată, ce, din părinteasca îngrijire a Prea înaltei Case domnitoare şi din bună - voinţa legislaţiunii, a fost primită şi ea în rîndul bisericelor şi confesiunilor libere şi egal îndreptăţite din patrie, a luat conform cu misiunea ei măreaţă, între primele sale îngrijiri: de-a îmbrăţişa în sfera ei proprie de activitate educaţiunea poporului şi de-a înlesni, după putinţă, acelora dintre credincioşii ei cari tind la o cultură mai înaltă, calea cătră ştiinţe. 
Pe cînd biserica aceasta priveşte pe de o parte cu bucurie sufletească şi c-un încordat dor de progres la rezultatele ce le-a produs pe terenul culturii cari, în proporţie cu mărginitele ei mijloace materiale, se pot numi îndestulătoare, tot pe atunci vine pe de altă parte o împrejurare care deprimează pe credincioşii acestei biserici şi trezeşte şi în autorităţile ei superioare îngrijiri îndreptăţite; acea împrejurare este că regimul statului a supus prea - onorabilei Case reprezentative un proiect pentru regularea instrucţiunii în gimnazii şi în şcoalele reale, care e astfel întocmit încît tinde a ştirbi autonomia bisericii greco - orientale romîne - baza existenţei sale - şi a lăsa în mare parte în deconsiderare interesele de cultură ale acestei biserici. 
Cînd, în urma reclamaţiunilor stăruitoare din partea tuturor eparhiilor, îmi iau libertatea de-a prezenta prea onorabilei Case reprezentative, din poziţiunea mea oficială, îngrijirile aceste ale bisericii greco - orientale romîne, fac mai întîi, pentru a determina poziţiunea bisericii mele, observarea următoare: biserica greco - orientală romînă, după dezvoltarea ei canonică şi după dispoziţiunile clare ale legilor cardinale în vigoare, cuprinde loc în rîndul bisericilor autonome din patrie şi ca atare ea este în drept ca, în marginea legilor ţării, să conducă şi să reguleze în mod independent afacerile sale, nu numai cele strict bisericeşti, ci şi cele scolastice totdeodată, precum şi cele ce privesc fundaţiunile şi e în drept de-a le administra şi dirige independent prin organele sale proprii, rămînînd neatins dreptul de supremă, inspecţiune pe care-l are statul. 
Biserica greco - orientală romînă, - ştiind că chemarea legislaţiunii nu consistă în a restrînge, necum a detrage drepturile acordate şi asigurate prin lege, ci, din contra, în a le da o estensiune tot mai tare în conformitate cu pretenţiunile juste ce se dezvoltă - simte cu îndreptăţită nedumerire că, mai ales pe terenul instrucţiunii publice, s-au introdus deja nişte instituţiuni regnicolare cari, abătîndu-se de la legile cardinale făcute pentru a asigura confesiile şi naţionalităţile din patrie, zguduie autonomia bisericii şi, în practică, retrogradează interesele ei de cultură; iar în menţionatul proiect de lege ea vede un pas nou în acea direcţiune care-n cele din urmă, răsturnînd cu totul autonomia bisericească, poate primejdui chiar existenţa bisericii însăşi. 
Avînd conştiinţă de poziţiunea ei autonomă şi de drepturile ei cari decurg din acea poziţiune, biserica greco - orientală, romînă, organizată în mod legal pe baza principiului naţionalităţii, nu poate rămînea indiferentă cînd credincioşii ei învaţă şi se cultivă în nişte institute unde spiritul religios nu se răspîndeşte în direcţiunea cerută sau unde conştiinţa naţională - baza întregului nostru organism - nu se cultivă îndeajuns; din contra, biserica aceasta caută chiar cu îngrijire specială să-şi ridice şcoli populare şi institute superioare de caracterul ei confesional propriu şi caută a le institui pe cele existente în mod corespunzător, tocmai pentru că lipsa unor asemenea şcoli nu se poate suplini îndeajuns - din punct de vedere al intereselor ei confesionale şi în parte naţionale - nici prin institute de stat, nici prin cele ale altor confesiuni. 
Precum însă biserica greco - orientală romînă ţine pe de-o parte mult la interesele sale religioase şi naţionale ale credincioşilor ei, tot astfel, pe de altă parte, ea-şi dirige pururea îngrijirea ei într' acolo ca să ţină interesele e vitale, atinse mai sus, în cea mai strictă legătură cu interesele statului şi caută îndeosebi să înrădăcineze în inima tinerimii sale studioase patriotismul - suprema virtute cetăţenească - dorind astfel a creşte statului cetăţeni credincioşi şi folositori. Aşadar alipirea fermă a autorităţilor şi a credincioşilor bisericii greco - orientale romîne cătră religia şi naţionalitatea lor nu poate fi escepţionată din punct de vedere al intereselor statului şi al patriotismului anume, afară

68

        {EminescuOpXIII 69}

doar daca nu s-ar erige la valoarea unui principiu de stat teoria: că într-un stat în genere nu e permis a se suferi mai multe religiuni sau mai multe naţionalităţi, lucru care, în raporturile noastre speciale, nu se poate susţine. 
De vreme ce însă, din nefericire, menţionatul proiect voieşte să smulgă din mînile confesiunilor autonome instrucţiunea şcoalelor secundare; de vreme ce, pentru limba maghiară ca limbă oficială a patriei, el vrea să ocupe teren la toate institutele de învăţămînt, peste marginea îndreptăţirii şi cu restrîngerea celorlalte limbi ale patriei şi de vreme ce proiectul vrea să întindă dreptul aproape nemărginit de-a dispune al regimului şi asupra şcoalelor secundare confesionale, se vede numaidecît că prin acestea proiectul voieşte să facă servicii - nu dezvoltării în direcţiune naturală a populaţiunii din patrie, de diferite religiuni şi naţionalităţi, nici intereselor ei de cultură temeinică, - ci mai vîrtos acelui fatal curent politic care, purcezînd din o greşită concepţie a relaţiunilor şi intereselor vitale ale patriei, şi-a propus de scop maghiarizarea popoarelor nemaghiare din patrie. 
E adevărat că, proiectul în cestiune tinde a regula în mod uniform pentru toate confesiile afacerile instrucţiunii şi, abstracţie făcînd de la o mică escepţie, proiectul nu face deosebire între confesiunile din patrie, fie ele după naţionalitatea lor maghiare sau nemaghiare, ceea ce în aparenţă trece ca argument în contra concepţiei de mai sus; însă tocmai nuanţa aceasta a conservării egalităţii de drept a confesiunilor face să răsară şi mai bine punctul cardinal al proiectului, carele, combinînd toate, se vede a fi consistînd în voinţa: ca maghiarizarea compatrioţilor de naţionalitate nemaghiară să se realizeze chiar cu preţul autonomiei tuturor confesiunilor, supunînd pe credincioşii bisericilor de naţionalitate nemaghiară unui sistem de instrucţiune publică care să-i silească a-şi neglija propria lor limbă maternă şi să-i atragă prin aceasta pe calea maghiarizării, pe cînd în celelalte e de atribuţia regimului de-a aplica faţă cu deosebitele confesiuni, după propriile lui vederi, gradurile de rigoare sau de favor ce-i stau la îndemînă. 
Cumcă în acest punct de plecare se rezumă toată intenţia proiectului în cestiune se vede curat din dispoziţiile ce le cuprinde, conform cărora mai întîi limba de propunere în toate gimnaziile şi şcoalele reale de stat, ce se vor înfiinţa de-acum înainte, nu poate fi alta decît cea maghiară paragraful 39); apoi limba deosebitelor ţinuturi - daca n-o fi cea maghiară - nu se poate propune la toate gimnaziile şi şcoalele reale, deci şi la cele confesionale, decît numai ca studiu extraordinar auditorilor de bună voie, ba încă în aşa chip încît corpul profesoral să poată eventual opri pe cei interesaţi de la învăţarea ei paragrafele 9, 78), iar ministrului i se rezervă dreptul de-a statornici dimensiunea studiilor obligatorii în aşa chip încît propunerea sistematică a limbilor provinciale să devie cu neputinţă paragraful 77); cu toate acestea legea fundamentală despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor, anume art. XLIV, paragraful 17 şi 18 din 1868, asigură limbilor nemaghiare din patrie un teren mai larg de cultivare şi pune îndeosebi în vedere îngrijirea statului ca cetăţenii patriei de orice naţionalitate, cari conlocuiesc în mase mai mari, să se poată cultiva în apropiarea ţinutului locuit de ei în limba lor maternă pînă unde se 'ncepe cultura mai naltă academică. 
O trăsură caracteristică a menţionatului proiect de lege e: că pune sub pază oarecum poliţienescă toată mişcarea confesiunilor în afacerile şcolare prin aceea că voieşte a înarticula în legile patriei o neîncredere esprimată făţiş în espunerea de motive a ministrului, în contra celor de naţionalitate nemaghiară; pe cînd confesiunile şi între acestea biserica greco - orientală romînă, precum în trecut au făcut mari servicii ţării prin îngrijirea şcoalelor lor, tot astfel şi în viitor tot numai statului voiesc la urma urmelor să-i consacre întreg rezultatul interesării şi ostenelelor lor somptuoase în partea învăţămîntului; aşadar neîncrederea ce respiră din acest proiect de lege şi tinerea sub ochi poliţieneşti a confesiunilor de naţionalitate nemaghiară (daca greutatea principală nu se va fi punînd pe maghiarizare) - nu numai că, n-are nici un temei, dar încă neîncrederea producînd după natura ei neîncredere reciprocă poate fi stricăcioasă intereselor mai nalte ale statului, mai cu seamă în relaţiunile politice nu tocmai consolidate de astăzi, după a cărora matură cumpănire ar trebui ca, în sînul popoarelor patriei de diferite religiuni şi naţionalităţi, să se cultive alipirea cu conştiinţă către statul bine închegat, adecă patriotismul prin respectarea tuturor pretenţiunilor juste şi echitabile. 
O asemenea neîncredere s-a esprimat deja faţă cu biserica greco - orientală romînă prin împrejurarea că, pe cînd la compunerea acestui proiect de lege şi în urmă la tratarea lui, începută deja în subcomisiunea de instrucţiune publică a Casei reprezentative, bisericile celelalte au fost invitate de-a dreptul spre acest scop şi au putut interveni, sau intervin în realitate prin reprezentanţii şi bărbaţii lor speciali, tot atunci biserica gr. -or. romînă din patrie, care numără aproape două milioane de suflete, neamintind pe cea sîrbească, s-au înlăturat cu totul de la preparativele acestui obiect însemnat şi de mare importanţă. Nu voi să văz în aceasta o espresie de ură sau de dispreţ, însă în orice caz aceasta este o procedere care nu se poate motiva nici pe egala îndreptăţire de stat a confesiunilor, nici pe relaţiunile proprii bisericii greco - orientale romîne, ba nici măcar pe bunul tact. 
Biserica greco - orientală romînă, privind afacerea învăţămîntului din punct de vedre al statului, nu poate avea şi nici are nimic de zis, daca legislaţiunea determină minimul studiilor obligatorii ce sunt a se propune în şcoalele secundare şi daca în genere indică esenţa instrucţiunii publice; de asemenea nu are nimic de zis daca regimul statului, în virtutea dreptului său de supremă inspecţie, controlează, în mod convenabil poziţiei confesiunilor, întocmirea corespunzătoare a institutelor confesionale de învăţămînt precum şi rezultatele acestuia. Îndată ce însă proiectul de lege în cestiune are de gînd a transmite în competenţa regimului statului partea cea mai mare din drepturile şi agendele acele din sfera şcoalelor secundare pe cari, pînă acum, le exercitau sau le îndeplineau în mod independent confesiunile autonome înşile, atrăgînd în parte 'şi pînă şi calificarea profesorilor, biserica greco - orientală romînă se vede silită, în interesul autonomiei sale, asigurate prin lege, să-şi ridice vocea sus şi tare în contra acestora, cu atît mai vîrtos cu cît biserica aceasta, cînd doreşte a-şi regula liberă toate afacerile învăţămîntului în sfera autonomiei sale, nu vrea să se ascundă nici dinaintea intereselor statului, nici dinaintea exigenţelor unei adevărate culturi ştiinţifice. Din contra, punînd mare greutate pe avantajele unui sistem de învăţămînt cît se poate de uniform, precum a făcut-o aceasta pîn' acum la întocmirea institutelor sale de învăţămînt, ea a avut atenţie pentru interesele statului şi pentru sistemele de învăţămînt introduse în alte institute de aceeaşi categorie şi tot astfel avînd toate aceste şi pe viitor în vedere voieşte a emula - în ce priveşte rezultatele instrucţiunii în şcoalele secundare - atît cu institutele secundare ale statului cît şi cu cele ale altora confesiuni, dorind totodată a asigura prin aceasta institutelor sale şi dreptul de publicitate. 
Abia mai poate fi îndoială că, dacă în afacerile şcoalelor secundare ale confesiunilor s-ar da regimului statului acel drept de ingerinţă imediată şi de dispunere aproape nemărginită, pe care proiectul de lege intenţionează a-l întinde şi statornici pînă la cele mai neînsemnate amănunte, pe cît timp la noi subzistă nefericita discordie naţională, a cărei existenţă nu se poate nega şi care se manifestează foarte vie în asuprirea celor mai slabi, urmările triste ale amintitului drept de ingerinţă şi de dispunere ar lovi mai cu seamă bisericile de naţionalitate nemaghiară, urmări pe cari afară de vexaţiuni şi de alte neplăceri ce pot interveni ni le pregăteşte însuşi proiectul de lege ca o sabie a lui Damocle, cînd pune în perspectivă lipsirea şcoalelor secundare confesionale de dreptul de publicitate, eventual închiderea lor şi - aşa zicînd - confiscarea averilor lor; citîndu-se ca motive suficiente nu numai unele defecte neînsemnate în aranjament, ci la urmă chiar şi zelul confesiunilor pentru propria lor conservare. 

69

        {EminescuOpXIII 70}

Proiectul de lege, în urma motivării ministeriale, presupune despre institutele confesionale de învăţămînt că ele pot deschide teren la rele morale şi la direcţiuni contrarii statului - ce nu s-ar putea vindeca în mod radical decît prin închiderea provizorie sau definitivă a institutelor. 
Întrucît priveşte biserica greco - orientală romînă şi institutele ei, provocîndu-mă la credinţa acestei biserici documentată în toţi timpii cătră tron şi stat şi la lealitatea ce n-a părăsit-o niciodată, trebuie să protestez în contra presupunerii de mai sus cu observarea că daca în adevăr s-ar afla la institutele vreunei biserici astfel de rele morale sau tendenţe contrarie statului, în contra cărora ar trebui să se aplice remediile şi represaliile prevăzute în proiectul de lege, atunci nu numai ar trebui închise definitiv cu putere guvernamentală astfel de institute, ci ar trebui totodată înlăturate şi autorităţile bisericeşti superioare, cari nu pot sau nu vreau a vindeca astfel de rele; dar fiindcă, aşa ceva nu se poate presupune despre nici o confesiune din patrie, această dispoziţiune riguroasă a proiectului, transpusă în lege, ar prezenta relaţiile noastre interne într-o coloare, care nicidecum nu răspunde adevărului. 
Pe terenul legislaţiunii mai nouă e un fenomen caracteristic acea dispoziţiune a proiectului de lege, după care gimnaziile şi şcoalele reale confesionale şi preste tot confesiunile şi bisericile nu pot nici cere nici primi ajutoare şi sprijin material de la statele din afară şi de la domnitorii sau guvernele, acelora. Precum această dispoziţiune, după cum e ştiut, s-a dezvoltat ca material la un proiect de lege dintr-un caz provenit la un gimnaziu greco-oriental romîn, aşa e afară de îndoială că ascuţişul ei este îndreptat cu deosebire contra învăţămîntului bisericii greco - orientale romîne; pentru că pot fi cazuri singulare şi se pot dezvolta din cînd în cînd astfel de relaţiuni, cari din punct de vedere al intereselor mai înalte de stat îndreptăţesc pe guvern la astfel de măsuri; dar - a le transpune din cadrele dreptului internaţional într-o lege de instrucţiune publică şi a face tot atunci escepţiune în favorul ordinelor monacale ale unei religiuni, care de secoli s-a împărtăşit în abundanţă de toate favorurile; aceasta este semnalul intennei: că bisericii greco - orientale romane, care de secoli a fost espusă la lipse deprimătoare, să i se ia toată posibilitatea de [a] putea ţine concurinţă în privirea înfiinţării şi întocmirii institutelor de învăţămînt cu celelalte confesii, care parte încă de la opera cea mare a întemeierii patriei se bucură de abundantele donaţiuni ale statului, parte mai tîrziu, însă totuşi în secoli trecuţi şi[-] au eluptat o poziţiune astfel în stat, care le-a făcut posibilă dezvoltarea şi starea favorabilă materială în care se află; pe cînd biserica greco - orientală romînă, care mult mai tîrziu s-a eliberat şi care din cauze conexe cu tristul ei trecut a rămas şi materialmente îndărăt, întrucît priveşte îngrijirea institutelor sale de învăţămînt, fiind lipsită de orice ajutor din partea statului, e avizată esclusiv la dinarii săi proprii. 
Biserica greco - orientală romînă, credincioasă şi devotată statului, totdauna a respectat legile şi conform acestora limbile oficiale ale statului şi îndeosebi pune mare greutate ca tinerimea, ce se pregăteşte pentru ştiinţele mai înalte, să înveţe cu temei limba maghiară, nu numai pentru că aceasta în timpul mai nou a devenit limba oficială de stat, ci şi pentru că, în împrejurările noastre, limba maghiară e un factor însemnat pentru cultura ştiinţifică. Însă acele dispoziţiuni ale proiectului de lege, ca testimoniile de maturitate în institutele confesionale cu limbă de propunere nemaghiară să nu se deie în limba de propunere a institutului, ci în cea maghiară paragrafele 38, 89), apoi ca rigoroasele candidaţilor la profesură să se facă asemenea în limba maghiară paragrafele 69, 71) şi ca preste tot să se pretindă de la fiecare profesor confesional, fără privire la specialitatea lui, ca să, cunoască limba şi literatura maghiară, cursul dezvoltării acesteia şi operile scriitorilor mai însemnaţi maghiari paragrafele 60, 62 şi 69): toate acestea sunt pretenţiuni ce trec preste scopul propriu al instrucţiunii publice, cari nu numai taie în drepturile de autonomie ale bisericei, ci încă şi îngreuiază foarte mult calificarea profesorilor confesionali şi dovedesc că la studiarea dispoziţiunilor luate în proiectul de lege în favorul limbei maghiare s-a pierdut din vedere; că şi în cauză de limbă orice pretenţiune exagerată poate produce reacţie şi poate zădărnici şi cea mai bună intenţiune, că aşadar, prin aplicarea unei astfel de sile, limba maghiară poate numai să piardă din puterea sa atractivă, în loc ca să se facă plăcută în cercuri cît mai întinse şi astfel să-şi asigure generalizarea ce se poate ajunge treptat, precum aceasta între alte împrejurări mai că-i succesese limbei germane, care e mai depărtată de noi. 
Pe cînd de o parte proiectul de lege în cestiune îmbrăţişează limba maghiară cu cea mai călduroasă îngrijire şi-i dă avantaje ce trec peste îndreptăţire, tot atunci de altă parte el esclude mai de tot posibilitatea ca, în rîndul tinerimii bisericilor de naţionalitate nemaghiară, şcolarii greco - orientali romîni, şi cu deosebire aceia cari se pregătesc pentru cariera preoţească sau învăţătorească, să poată învăţa din temei propria lor limbă maternă, care, conform legilor în vigoare şi după prescriptele statului organic al bisericei greco - orientale romîne, premunit cu prea - înalta sancţiune, în administrarea internă şi mare parte şi în corespondenţa cu autorităţile, e singura limbă oficială a bisericei; apoi preste toate aceste şcoalele secundare de naţionalitate romînă, se aduc prin proiectul de lege în contrastul că limba lor de propunere poate fi cea romînă paragraful 79), dar şi în acest caz însăşi limba romînă se poate învăţa numai ca studiu estraordinar, în ore estraordinare paragrafele 4, 5, 6, 7, 9, 77, 78). 
Faţă cu un proiect de lege care - după cum e şi cel în cestiune - periclitează caracterul naţional al bisericilor de limbă nemaghiară, trebuie să se ia cu deosebire în băgare de seamă o împrejurare de fapt, de care sferele agitătoare şi cele determinante nu par a înclina să ţie seama, şi această împrejurare este: că în toate clasele naţionalităţilor compacte nemaghiare din patrie e în aşa grad dezvoltată conştiinţa naţionalităţii lor proprii încît aceasta nu se mai poate sugruma, aplice-se în contră-i orice sistem sau orice măsuri. O conştiinţă este aceasta care - ca bunăoară şi la naţionalitatea maghiară - fiind nutrită prin stima de sine însuşi, se razimă pe baze morale şi din aceste baze [î]şi ia putere şi pentru apărarea sa. Orice încercare aşadar, care tinde la suprimarea conştiinţei de naţionalitate, pe lîngă că vatămă interesele bisericelor naţionale, poate totdeodată degenera într-o eroare politică, care, pentru liniştea internă a cetăţenilor şi deopotrivă pentru interesele mai înalte ale statului, poate să nască urmări păgubitoare, ale cărora înlăturare posibilă este o datorie de conştiinţă pentru fiece patriot. 
Şi tocmai pentru că aşa este şi pentru că biserica greco - orientală romînă în credinţa şi alipirea sa, care nimeni nu i-o poate pune în îndoială, voieşte să fie totdauna în serviciul statului şi se sileşte a înainta din toate puterile interesele statului aduse în armonie cu ale sale proprii - ea îşi permite pentru apărarea intereselor sale vitale a înfăţişa în cele de mai sus întemeiatele sale îngrijiri în privirea proiectului de lege pentru instrucţiunea în gimnazii şi şcoale reale şi prin umilita mea reprezentaţiune de faţă se apropie de preaonorabila Casă reprezentativă cu rugămintea ca, luînd de bază principiile fundamentale cari singure pot asigura tăria, puterea şi prosperarea statului, adică sublimele principii de libertate, egalitate şi fraternitate, cari esclud orice supremaţie fie religioasă fie naţională, să binevoiască, înainte de-a tracta în special amintitul proiect de lege pentru gimnazii şi pentru şcoale reale, a-l înapoia domnului ministru de culte şi instrucţiune publică cu avizul ca să-l aducă în armonie cu legile cardinale ale patriei cari asigură autonomia confesiunilor şi drepturile naţionalităţilor şi astfel prelucrat, cu ascultarea confesiunilor şi între acelea şi a bisericei greco - orientale romîne, să-l supuie într-o redactare nouă. 

70

        {EminescuOpXIII 71}

Cuvintele mele de încheiere le rezum în fierbintea rugăminte: ca atotputernicul îngrijitor al indivizilor şi al popoarelor, spiritul păcii şi al dreptăţii, să se pogoare peste bărbaţii cari conduc destinele naţiunii, să-i lumineze şi să ia sub scutul său scumpa noastră patrie, Ungaria! 
Sibiiu, 8 (20) februarie, 1882
În numele bisericei greco - orientale romîne din Ungaria şi Transilvania: 
Miron Romînul m. p. 
arhiepiscop şi metropolit. 

Atît în privirea proiectului de lege menţionat mai sus, precum şi în aceea a reprezentaţiunii Mitropolitului. " Biserica şi Şcoala" foaia intereselor religioase şi educative a diocezei romîne a Aradului (Ungaria), face următoarele apreciaţiuni nemerite: 

Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în Ungaria a depus în Cameră un proiect de lege pentru şcoalele secundare (gimnazii şi şcoale reale) prin care tinde, nu să reformeze învăţămîntul secundar pe temeiul raţiunii şi al principiilor pedagogice, ci să, introducă mai cu seamă o nouă lege în scopul de-a maghiariza cu totul învăţămîntul în şcoalele confesionale, ca apoi, prin maghiarizarea învăţămîntului, să izbutească cu timpul a maghiariza şi a contopi în elementul unguresc toate naţionalităţile din patrie! 
Invederat că la noi în Ungaria instrucţiunea nu are de scop, ca în alte state, cultivarea şi luminarea cetăţenilor statului, ci întunecarea mai ales şi suprimarea conştiinţei şi demnităţii naţionale în tot ce nu e maghiar! În contra acestei fanatice porniri, care formează, aşa - zicînd, esenţa politicei maghiare, noi romînii n-avem nici măcar posibilitatea de-a ne apăra şi asigura poziţiunea şi drepturile noastre naţionale, căci în Parlament, unde se tratează soarta popoarelor ţării, romînii nu au reprezentanţii lor naţionali şi daca se şi ridică din cînd în cînd cîte-o voce pentru apărarea intereselor şi a drepturilor poporului romîn ea este vocea celui ce strigă în pustie! 
În astfel de împrejurări, ce e dar de făcut? Daca ca naţiune ni s-a luat exerciţiul drepturilor politice în stat, pînă şi dreptul de-a ne apăra limba şi cultura naţională, totuşi noi romînii formăm încă o societate religioasă, formăm încă o biserică naţională şi, ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă romînă suntem un cor destul de matur şi de compact pentru a ne împotrivi la orice tendinţe, care ar jigni libertatea conştiinţei şi cultura noastră naţională. Bisericele ortodoxe ale răsăritului toate sunt constituite de la originea lor apostolică pe principiul naţionalităţii, este dar în natura acestor biserici ca ele să rămînă naţionale, romîna, gre[a]ca ori serba, după cum e naţionalitatea sau poporul credincios. 
Ierarhia bisericei noastre, condusă numai de acest principiu măreţ, a ridicat glasul în contra proiectului de lege pentru şcoalele secundare. Căci biserica nu este numai cea dîntîi şcoală la oricare popor, dar îndeosebi la noi e singura instituţiune care îngrijeşte de progresul instrucţiunii în poporul romînesc. Legea noastră organică (statutul organic) sancţionat de Maiestatea Sa Împăratul şi Regele apostolic, [î]i dă acest drept necondiţionat. "Biserica gr. -or. romînă din Ungaria şi Transilvania, zice statutul, [î]şi regulează, administrează şi conduce independent afacerile sale bisericeşti şi şcolare etc" 
De aceea, văzînd consistoriile din metropolie că drepturile şi autonomia bisericei noastre sunt atacate, în modul cel mai flagrant prin amintitul proiect de lege, şi consultîndu-se asupra remediilor posibile, s-au înţeles între sine ca să însărcineze pe Preosînţitul d-nu Arhiepiscop şi Metropolit, Miron Romînul, d' a face la Dieta ţărei o reprezentaţiune în numele întregei biserici ortodoxe a romînilor din Ungaria şi Transilvania. 
Înalt Preas. Sa Metropolitul Miron a şi împlinit însărcinarea ce i-a dat biserica, cu conştiinţa şi demnitatea ce caracterizează pe iluştrii păstori ai bisericei creştine! " Reprezentaţiunea Escelenţei Sale, zice " Luminatoriul " (din Temişoara în Banat), este un cap d'opera şi o faptă din acele ce vor transmite la nemurire zelul şi bunavoinţă Esc. Sale pentru biserica şi şcoala credincioşilor încrezuţi păstorirei sale" 
................................................................................................................................. 
În faţa unui limbaj atît de clar şi de hotărît nu credem să se afle romîn care să nu felicite pre demnul prelat pentru solicitudinea şi energia cu care a procedat în apărarea intereselor bisericii sale. 
[4 martie 1882]

["ZILELE ACESTE"] 

Zilele aceste s-a produs în sferele didactice din capitală o agitaţiune care poate avea curioase urmări pentru instrucţia noastră publică. 
Unul dintre cei mai dăligenţi profesori de la liceul Matei Basarab, d-l Filibiliu, a dat unui băiat insolent o palmă. 
Băiatul, repetent şi-o adevărată calamitate pentru clasa I a acelui liceu, n-a îndrăznit să ceară de la direcţie satisfacţiune pentru acest atac la demnitatea lui de om şi de cetăţean liber; părintele lui însă, ştiindu-se om cu trecere în sferele astăzi dominante, a cerut satisfacţie de la ministeriu şi a mai publicat în acelaşi timp prin " Războiul" articole pline de insulte la adresa d-lui Filibiliu, ba nici nu s-a mulţumit cu atîta, ci s-a mai dus şi la cancelaria liceului, ca să " facă gură" Ministeriul, strîmtorat cum se vede şi supus vreunei porunci de "mai sus" în loc de-a privi întreagă această " cauză" ca un bagatel, trimiţîndu-l pe copil cu tată-său cu tot la

71

        {EminescuOpXIII 72}

direcţia liceului, cum cereau interesele bunei orînduieli, a dat ordin ca din profesorii de la liceul Sf. Sava să se constituie un juriu care să-l judece pe d. Filibiliu. Juriul informîndu-se despre cele petrecute şi aflînd că băiatul pălmuit nu numai că e repetent, ci totodată unul din cei mai înrăutăţiţi, care strică prin purtarea lui întreaga clasă, şi că părintele lui a făcut o cauză celebră din pălmuirea fiului său, s-a pronunţat pentru primirea concluziunilor raportului dat de revizorul general care anchetase cazul şi exprimase părerea că ar fi destul să i se ceară d-lui Filibiliu declaraţia că nu va mai aplica pe viitor asemenea pedepse. 
Suntem de părerea că juriul a mers prea departe. 
Înainte de toate a da o palmă cuiva nu va să zică a-i aplica o pedeapsă corporală; cu totul alta trebuie să înţelegem sub "pedeapsă corporală " Pălmuirea e o calamitate la care chiar oameni mai puţin nervoşi pot fi adeseori ademeniţi faţă c-o absolută insolenţă sau înrăutăţire. Nu sunt aceştia copii binecrescuţi şi deprinşi la buna cuviinţă, ci în partea lor cea mai mare nişte copii stricaţi, care au mîncat, vorba romînului, în viaţa lor mai multă bătaie decît pîne şi sunt aşa de mult deprinşi cu ghionturile încît trebuie să te întrebi dacă mai e cu putinţă ca şcoala să-i lecuiască de deprinderea aceasta. Faţă cu asemenea copii palma nu e o pedeapsă, ci un act de mişcare reflexă ca tusea şi strănutul: i-am dat palma şi ne ducem să ne spălăm pe mîna cu care I-am atins. 
Apoi cum rămîne cu spiritul de disciplină cînd chiar pentr-o palmă dată unui elev ca acela pe care l-a atins d. Filibiliu se face atîta amar de tapaj? Nu e destul ceea ce-a făcut părintele copilului la ministeriu, în "Războiul" şi la cancelaria liceului? Voim să stabilim în mintea copiilor convingerea că profesorii nu sunt decît un fel de slugi plătite? Apoi bine, oricare profesor a avut ocazia să stea de vorbă cu părinţi care-i zic: " Dacă nu învaţă şi dacă nu se poartă bine, bate-l, domnule profesor. '' Aceştia sunt părinţii la care trebuie să ne gîndim, iară nu aceia cărora prea puţin le pasă dacă copiii lor vor înainta ori vor rămînea tot atît de zăpăciţi ca dînşii. Un singur copil stricat ţine întreaga clasă în Loc şi încetul cu încetul o strică dacă nu-l vom depărta din ea la timp; cu atît mai stricăcios trebuie să fie dar efectul votului de blam dat unui profesor faţă c-un asemenea elev. 
Să zicem că rău a făcut d. Filibiliu. Să-l pedepsim; însă interesul instrucţiei cere ca pedeapsa aceasta să nu fie publică şi să nu se pronunţe în faţa tinerimii, fiindcă astfel ea izbeşte în autoritatea întregului corp profesoral. 
Cu toate aceste unul dintre membrii juriului a stăruit pentru o mai aspră pedeapsă. Acesta e d. Frederic Dame. 
Nu e destul nici atît; onorabilul Ministeriu al Cultelor şi Instrucţiei Publice, ascultînd consiliul permanent, a pus sentenţa juriului ad acta şi a dispus, drept pedeapsă, permutarea d-lui Filibiliu la gimnaziul din Focşani. 
Iacă ceva şi nou şi nemaipomenit în ţara noastră: amovibilitatea profesorilor cu titlu definitiv. Nu mai rămîne decît ca să se voteze o lege prin care să se stabilească ca de aici înainte copiii să-şi aleagă singuri profesorii, ca să avem şi în instrucţie corelatul celebrei electivităţi a magistraturii. 
La examenele ţinute în anul trecut s-au văzut profesori cari n-au trecut materia prescrisă în program; alţii au căutat fel de fel de pretexte spre a nu se prezenta la examene, pentru ca astfel să scape de controlul comisiunilor de examinare; iar alţii vînd notele pe preţuri curente. Ni se mai asigură că este la Liceul Sf. Sava un profesor care a lipsit în anul acesta de 54 de ori, altul a lipsit de 40 de ori de la lecţie, petrecîndu-şi timpul prin berării, unde beau în socoteala elevilor lor. Ni se mai asigură că la Liceul Matei Basarab un profesor ar fi fost bătut de cătră elevi şi alte multe de felul acesta. 
Iată dar destulă materie pentru anchete şi procederi viguroase. 
Cît pentru cazul cu palma dată insolentului din clasa I, nu era decît o consecuenţă fatală a lipsei de disciplină de care suferă instrucţia noastră. Este un lucru natural ca acolo unde sunt profesori cari demoralizează ei singuri tinerimea profesorii conştiinţioşi să-şi piarză cîteodată îndelunga lor răbdare. De aceea măsura luată contra unui profesor care şi-a pierdut pe o clipă răbdarea este nedreaptă şi păgubitoare instrucţiei noastre publice. 
Era natural ea "Pseudo - romînul " să ceară pedepsirea d-lui Filibiliu şi conformarea ministrului cu opinia d-lui Frederic Dame... mai ales pentru că, d. Filibiliu fiind profesor de limba franceză, în caz de permutare s-ar naşte vro vacanţă pe care - ar suplini-o prin cumul celebrul foiletonist al " Romînului" care se destinge prin enorma sumă a absenţelor de peste an, corespunzătoare numai cu riguroasa încasare a lefii la sfîrşitul lunei. 
Apoi mai e un folos. Foiletonistul "Romînului" e - el zice - francez, însă nu ştie franţuzeşte, pe cînd d. Filibiliu, numai romîn fiind, ştie perfect limba aceasta, de vreme ce nu şi-a pierdut vremea prin prăvălii de mărunţişuri şi de pălării de paie. E drept, e o exigenţă a mai bunei instrucţiuni publice ca mărunţuşarul pretins francez, vînzătorul de perii de dinţi, de prafuri 

72

        {EminescuOpXIII 73}

şi de suliman să înlocuiască pe învăţătorul romîn care-şi înţelege profesiunea. E asemenea firesc lucru ca d. Urechia, a cărui poziţie atîrnă de satisfacerea caracudei roşie, să se conforme înţeleptelor sfaturi ale calfei de bărbier care trage perdaf fără săpun limbei noastre şi bunului simţ în foiletoanele "Pseudo-Romînului" 
[5 martie 1882]

["PROIECTUL DE LEGE"] 

 Proiectul de lege al tocmelelor venind luni la ordinea zilei, multele idei eronate cari s-au produs în anii din urmă asupra originii proprietăţii precum şi a clăcii în Romînia şi pripa reformelor răsărite din aceste erori ne face să ne întoarcem încă o dată la istoria adevărată a relaţiunilor vechi dintre proprietatea mare de pămînt şi muncă, căci ni se pare că o descriere clară a evoluţiunii unor raporturi atît de necesare e adesea esenţială pentru cunoaşterea cestiunii. 
Se va zice că reformatorii şi agitatorii, că d. C. A. Rosetti îndeosebi, au voit binele, şi dacă rele sunt, nu sunt a se atribui intenţiilor lui, ci împrejurărilor. 
Aceasta - o repetăm de atîtea ori - ar putea fi o scuză pentru un om privat, nu este pentru unul public. Greşelele unui om public se traduc în nenorociri asupra a milioane de oameni nevinovaţi; mai mult încă: d-sa trebuia să greşească şi să greşească pururea. Neavînd un cui în ţara aceasta, nici cuiul lui Pepelea din poveste, neavînd un petic pe toată faţa pămîntului ţării, străin prin origine, dar şi mai străin prin apucături şi prin idei, pentru d-sa politica este o pură afacere de invenţie şi de combinaţie, de negustorie de idei şi de principii. Din citire de cărţi franţuzeşti şi a priori şi-a croit în minte o serie de principii demagogice, o idee de stat cosmopolită, neistorică şi neromînească, un fel de Americă cel puţin, daca nu de-a dreptul Comuna, şi, c-o stăruinţă vrednică de un scop mai bun, au propagat în curs de douăzeci şi cinci de ani tot ce i-a trecut prin minte, indiferent daca stătea sau nu în legătură cu starea de cultură, cu stadiul de evoluţiune a statului romîn. 
Care era starea ţării, dreptul ei, înainte de Regulament, căci fără îndoială Regulamentul Organic, făcut din iniţiativa Imperiului despotic al ţarilor, a trebuit să fie în opoziţie, în unele părţi măcar, cu "bătrînele şi bunele datini" ale ţării precum zicea Matei Basarab. 
Cronicele amînduror ţărilor ne-o spun limpede: "La început tot pămîntul ţării domnesc era" ager publicus, indiviziunea. Acest pămînt se împarte între ostaşii cuceritori, gentes, moşneni sau răzeşi, între căpitanii lor - boieri - şi restul rămîne pămînt domnesc. Moşiile cari se dau boierilor li se dau cu privilegiul de-a le coloniza cu ce condiţii vor putea; favoarea cea mai mare pentru colonizări era aceea de-a forma " slobozii" (asylum ) - loc în care oameni robiţi, condamnaţi la pedepse, străini, aşezîndu-se, scăpau de urmărire. Roma chiar a fost la început o " slobozie" precum se ştie, căci slobozie însemnează " libertate" 
 Cine se aşeza pe aceste moşii, originea proprietăţii cărora este dania domnească, se aşeza în condiţiile cu cari convenea cu proprietarul şi aceste condiţii, îndealtmintrelea cam uniforme peste tot locul, sunt originea clăcii şi a dijmei. Cu desăvîrşire aceleaşi raporturi domneau în Ardeal şi Ungaria. Şi aci pămîntul romînilor: Făgăraşul, Maramurăşul, cele opt ţinuturi ale Banatului de Severin, Munţii Apuseni, sunt împărţite între ginţile războinice de romîni aşezate acolo, sunt inalienabile, sunt proprietatea lor. Celălalt pămînt, domnesc sau regal, fusese dăruit parte la nobili unguri, parte saşilor colonizaţi, parte nobililor romîni. Dar, ginţile libere înmulţindu-se repede în ţinuturile lor, parte intră pe moşiile dăruite nobililor, sub condiţii convenite cu aceştia, parte, nesuferind raporturile bisericeşti din Ardeal şi Ungaria şi mai ales presiunile de convertire ale papei, trec munţii şi întemeiază Ţara Romînească şi Moldova. Cu prisoasele ginţilor aşezate în ţările noastre se colonizează moşiile mari, cu prisoasele ginţilor din cîteva ţinuturi ale Ardealului şi Ungariei se colonizează moşiile de colo, şi individualitatea etnică a romînilor suplantează tot ce întîlneşte în cale şi cîştigă, prin muncă, ţări întregi. 
Din aceste fapte, dovedite prin sute de documente, se arată, întîi, că romînii au fost un popor pururea liber şi că nelibertatea e de-o provenienţă foarte tîrzie. În Ardeal şi în Ţara Romînească glebae adscriptio e introdusă, din cauze curat temporare şi de oportunitate, de Mihai Viteazul. 
 Al doilea, se dovedeşte că era un popor ce respecta dreptul altuia cu sfinţenie. Ieşind din locurile părinteşti, cîştigate prin merite războinice, şi aşezîndu-se pe moşia altuia, cîştigată tot prin asemenea merite, el transigea în privirea condiţiilor aşezării, păstrîndu-şi un singur lucru caracteristic pentru un popor eroic: libertatea personală. Chiar cînd ia arma în mînă n-o face pentru a cuceri proprietatea nobilului, ci pentru a restabili condiţiile primitive cu care s-a aşezat prin liberă tranzacţie

73

        {EminescuOpXIII 74}

pe acea proprietate. Crunte şi viteze bătălii au avut ţăranii clăcaşi din Ardeal cu universitatea nobililor şi adeseori izbutesc a-şi revendica condiţiile primitive de aşezare. 
Raportul privitor la cestiunea agrară adresată de-o comisie ad-hoc lui Barbu Vodă (Ştirbei) spune identic acelaşi lucru, care rezultă din întreaga istorie a dreptului romîn. Proprietarul e liber pe proprietate, ţăranul pe munca sa şi pe averea mobiliară. Aşezarea pe moşii s-a făcut prin tranzacţii, păstrîndu-şi ţăranii deplina libertate personală. 
Erau aceste raporturi favorabile ţăranului? Fără îndoială, căci statistica ne-o dovedeşte. De la începutul secolului pînă la 1864 populaţia romînă creştea repede, după formula lui Malthus, am putea zice, de la 1864 ea începe a scădea şi scade din ce în ce mai repede. 
Daca d. C. A. Rosetti şi - însuşeşte meritul de-a fi reformat ţara, vază cu ce preţ a făcut-o. Cu mortalitatea poporului romînesc. 
Să venim însă şi la Mihai Viteazul, acest om fenomenal prin vitejie şi prin minte, aceasta jertfă tragică a unui mercenar de rînd ca Basta. Mihai decretează pentru Ardeal şi Ţara Romînească glebae adscriptio, vecinătatea, legarea de pămînt. Un act nedrept, se va zice, care ridica libertatea personală. Dar oare ce zicea Matei Basarab despre tendinţa capitalului bănesc de-a suplanta, prin efectul cametelor, pe vechii proprietari prin noi proprietari de origină străină? Noul proprietar - neistoric - putea zice locuitorului: "Daca ai dreptul de-a te muta de pe pămîntul meu, am şi eu dreptul de-a te alunga cînd voi" Mihai răspunde: "Tot pămîntul ţării acesteia la început domnesc a fost; proprietatea absolută nu există în zilele mele. Noi, Domnul, ţi-am dat acest pămînt, dar ţi l-am dat cu rezerva că-l vei exploata în anume condiţiuni. Aceste condiţiuni sunt pozitive după obiceiul pămîntului: parcelarea în ferme, cu dreptul de dijmă şi o zi de lucru pe săptămînă. Ţie-ţi trebuie muncă? Bine. Ţi-o dau. Dar mie-mi trebuie popor, pentru că am de purtat războaie şi nevoie de contribuabili. De aceea 'l leg de pămîntul tău pe acest popor şi, oricît s-ar înmulţi, tu ai să-i dai pămînt" 
Ceea ce-i uimitor în documentele noastre vechi şi-ţi umple inima de duioşie şi iubire este profunda naivitate şi bună credinţă de cari sunt dictate. Oamenii, poate unde erau de aceeaşi rasă şi înrudiţi fizic şi moraliceşte, nu erau numai cuminţi ci şi binevoitori. În acest aluat nu intrase încă drojdiile uliţelor Ţarigradului, cari să-l facă să fermenteze. Astfel şi măsura lui Mihai Vodă era de-o mare bună - crediţă. În mai puţin de 40 de ani populaţia Ţării Romîneşti ajunge la două milioane pe atunci, veniturile statului la 200 000 de galbeni; Matei Basarab este acela care culege fructele semănate de marele şi nefericitul său predecesor. 
Astăzi nu se mai poate o întoarcere la trecut - care la 1848 ar fi fost posibilă poate. 
Legea rurală a scos proprietatea de sub vechiul drept public, a şters orice urmă a principiului indiviziunii, precum şi originii de agru public. Proprietatea mare şi cea mică sunt azi absolute. Fără îndoială din punct de vedere social şi politic acesta este un progres, încă de aşa natură încît o retrogradare să nu mai fie cu putinţă. 
Ne îndoim însă că acest progres, în momentul în care s-a realizat, a fost potrivit cu stadiul de evoluţiune al societăţii romîne. 
Daca, la 1848, generaţia de agitatori ar fi fost compusă din oameni serioşi, cunoscători ţării, poporului şi datinelor Lui, nu bonjurişti pomadaţi şi frizaţi, daca ar fi fost Tudor şi nu C. A. Rosetti, acesta ar fi căutat îndreptarea în întoarcerea la trecut. 
Ars trebuia "Regulamentul organic" ş-aşa, dar trebuia ars în favorul vechilor instituţii romîneşti, nu în favorul bagajului de idei cosmopolite şi a priori ale Revoluţiei Franceze. 
Aceasta din urmă a fost o revoluţie a burgheziei, deci cu toate fibrele şi rădăcinile străine de nevoile şi trecutul ţării noastre de plugari şi păstori. 
[6 martie 1882]

["D. MAIOR ARMĂŞESCU "] 

D. maior ArmăŞescu s-a crezut atins prin apreciaţiunile cuprinse într-unul din numerile trecute ale "Timpului" asupra incidentului d-lui Filibiliu. Ne credem datori a declara că n-am înţeles să atingem prin acest articol susceptibilităţile nimănui şi nici chiar a aproba faptele d-lui Filibiliu, după cum s-au prefăcut a crede unele ziare cum e " Romînul" Am crezut numai că faptul imputat d-lui Filibiliu nu merită destituirea deghizată de care a fost izbit. 
[11 martie 1882] 

74

        {EminescuOpXIII 75}

["D. C. A. ROSETTI, VENERABILUL"] 

D. C. A. Rosetti, venerabilul părinte al democraţiei, pretinde a fi în genere mai conservator decît conservatorii. În adevăr, judecînd după împrejurarea că d-sa singur cumulează c-o reversibilă fatalitate privilegiile a 2175 boieri de sub Regulament, cată să admitem că în predmetul acesta şi întrucît priveşte preţioasa sa persoană, d-sa e nu numai conservator, ci reacţionar chiar, un reacţionar multiplicat cu 2175 de boieri de-ai Regulamentului. 
Întrucît priveşte persoana sa zicem, căci acolo unde începe interesul public, d-sa devine foarte liberal. Cînd e vorba de-un gheşeft de făcut cu străinii, atunci "Romînul" scutură din mîneci toate argumentele seducătoare ale milioanelor: acolo d. C. A. Rosetti e darnic, e prea darnic chiar cu banii visteriei cari pe d-sa nu-l costă nimic. Cînd e vorba de răscumpărarea unei linii părăginite ca Cernavoda chiustenge, atunci C. A. Rosetti se oferă a plăti nu numai costul liniei, ci voieşte să mai capitalizeze şi veniturile actuale, pe cari compania le ia tocmai pentru a rambursa acel cost. 
Căci în adevăr, iată ce zice "Romînul" 

Linia a fost evaluată cu 13300000 lei. Atîta face... din punct de vedere... romînesc. Dar noi nu cumpărăm numai linia, adaugă c-o prefăcută naivitate organul guvernamental. 

Mai cumpărăm dreptul companiei de-a o esploata 90 de ani. Oare acest drept nu face 1300000? 
Apoi cumpărăm dreptul de-a ne folosi de portul Constanţa, ceea ce asemenea valorează 2000000. 
În fine mai cumpărăm dreptul companiei de-a lua lemne de construcţie din pădurile statului. Oare acest drept nu face parale? 
Dar bine, onorabililor, oare asta nu-i socoteala lui Nastratin? Ce fel de negustorie e asta? 
Apoi dreptul companiei de-a exploata linia 90 de ani şi de-a se folosi de portul Chiustenge nu constituie tocmai plata actuală a costului construcţiunii? Costul construcţiei pe de-o parte, dreptul de esploatare şi de port pe de alta nu formează două sume ce se pot aduna la un loc, ci două sume în raport. Daca presupunem că costul liniei de 6000000, iar drepturile amintite echivalează cu X, atunci avem să plătim, nu 6000000 [plus] X ci 6000000 = X, adecă ori costul, ori echivalentul veniturilor actuale, menite a restitui acel cost. 
Se oferă Sir John bunăoară să zidească o casă pe moşia turcului şi-i zice: "Bani nu-ţi cer, fiindcă ştiu că turcul n-are parale. Dar îţi zidesc o casă frumoasă şi drept plată cer să am dreptul de-a şedea eu însumi zece ani în casă, să iau lemne din pădurea d-tale de alături şi să prind peşte în lacul d-tale. 
 - Bine, zice turcul, mă 'nvoiesc. Trece un an, casa e gata, în vremea asta vine proprietar romînul, moştenitorul turcului, om cu dare de mînă şi fecior de bani gata. 
 - Ştii ce? zice sir John romînului - plăteşte-mi costul casei şi intră în posesiunea ei. Şi eu m-am săturat să mai şed în ea, şi d-ta ai de unde plăti. 
Se 'nvoieşte romînul, preţuieşte costul construcţiei şi i-l oferă lui sir John. 
 - Ba nu, zice sir John, nu aşa ne-a fost vorba. Numai costul mi-l plăteşti? D-apoi dreptul meu de-a şedea zece ani în ea, de-a lua lemne şi a pescui, unde-l pui? Şi acela trebuie plătit. 
 - Apoi ori una, ori alta, sir John. Sau îţi plătesc numai costul construcţiei, sau numai dreptul de-a te folosi zece ani de ea. Amîndouă nu se poate, sir John, c-ar fi colac peste pupăză. Căci drept plată a construcţiei, d-ta te bucuri de dreptul de-a şedea în casă. Sau construcţia ţi-o plătesc, sau dreptul de-a şedea în ea. 
Ce-am zice asemenea, daca societatea acţionarilor căii ferate Stroussberg ar veni şi ne-ar zice: " Linia costă 260 mil. Suma aceasta ne-aţi plătit-o. Dar acu vă rog să-mi plătiţi şi dreptul ce-l aveam de-a mă folosi 90 de ani de ea. Capitalizaţi-mi venitul ce-l luam în fiece an de la linie" 
Dar - ar răspunde toată lumea - acel venit intra în anuitate. Cu acel venit se plătea costul construcţiei. Dacă-ţi plătesc acest cost, d-ta 'l plasezi oriunde vrei şi-ţi iei anuitatea dintr-alt loc, dintr - altă întreprindere, nu din aceasta pe care ţi-o răscumpăr. 
După mărturisirea " Romînului" dreptul companiei de-a esploata linia 90 de ani echivalează cu 1300000, dreptul de-a se folosi de port valorează 2000000. Iată dar că noi am avut cuvînt din capul locului. Atîta face linia în realitate: 3300000 lei, adică un capital echivalent cu dreptul de esploatare pe 90 de ani şi cu venitul portului. Nici un ban mai mult, nici unul mai puţin. 
Dar s-au preţuit lucrările 13 milioane? Să fie preţuitorii sănătoşi, nu de asta e chestia. Cît produc acele preţioase lucrări? Ele produc venitul de la 3300000 lei şi nimic mai mult; deci atîta fac. 
Cine-a văzut argumentarea de mai sus a "Romînului" şi-a adus fără îndoială aminte de vestitul întru ale socotelelor, Nastratin. 
Timur - lenk, adică Timur cel Şchip (răsbotezat de apuseni în Tamerlan) era contimporan cu Baiazid I şi cu Mircea cel Mare. Se ştie că biruinţa lui Timur la Angora asupra lui Baiazid a avut

75

        {EminescuOpXIII 76}

efectele cele mai bune pentru Ţara Romînească, căci în urma ei, Mircea punea şi scotea pe tronul otomanilor la împăraţi după plac. Timur avea un hoge caraghioz pe care îl chema Nastratin, identic cu acela ale cărui taclale şi cabazuri le-a cules şi le-a pus în versuri răposatul Anton Pann. Oare nu cumva financiarul "Romînului" în chestia liniei Cernavoda chiustenge să fie un strănepot al vestitului Nastratin, contimporanul caraghioz al unei epoce de mari eroi? În adevăr şi Mircea era Dominus terrarum Dobrodicii. Dristri despotus. Nil cumva Timur [î]i va fi trimis în glumă marelui său contimporan, Mircea, pe Nastratin ca pe vremea aceea să-i reguleze Dobrogea? Nu cumva să fi rămas de-atunci o fatalitate istorică ca socotelile ce privesc Dobrogea tot Nastratin să le facă? 
[12 martie 1882]

["BABELE AU TRECUT"] 

Babele au trecut. Ca să dezmintă tradiţiunea populară, care le aruncă în spinare toate intemperiile începutului Lui Marte, ele s-au făcut amabile estimp, au cumpărat soarele şi elementele, s-au îmbrăcat în haine de primăvară, şi-au pus ghiocei şi viorele la ureche şi, cu surîsul pe buze, au poftit lumea la plimbare zicîndu-i: Ia uitaţi-vă cît suntem de frumoase! Lumea, neîncrezătoare la început, a prins curagiul încetul cu încetul şi, în locul blestemelor ce le adresa altădată, le-a acoperit de binecuvîntări. 
 - Giaba, nu mai sunt babe! ne zicea triumfătoare o cucoană bătrînă, căreia - i făceam complimente pentru frumuseţe maltenabilă a timpului. Orişicine poate recunoaşte adevărul acestei afirmări, privind mai cu seamă părul negru şi peliţa lucie a Doamnei X..., care reuşeşte să ascundă aşa de bine, graţie cosmeticurilor, unguentelor şi apelor farmaceutice de tot felul, cei şaptezeci ani ce numără pînă acum. 
 
Cu toată voioşia timpului, cronica are să înregistreze încă un caz de sinucidere, din fericire neizbutită. Un biet servitor anume Tudor Orzaru, hotărî să părăsească această vale de lacrime, cum zic poeţii, şi-a ales o cracă de arbor într-una din aleile Şoselei şi, punîndu-şi ştreangul de gît, a încercat să zică: Adio, lume!... El începuse deja să se legene cu melancolie în aer "ca o trestie bătută de vînt" cum se exprima un procuror cu idei poetice într-un raport devenit celebru printre camarazii săi, cînd mîna generoasă a unui grădinar veni să taie firul fatal care-l ţinea suspendat deasupra eternităţei şi-l readuse la viaţă. Văzîndu-se iar pe pămînt, Tudor deschise ochii, se pipăi bine ca să se convingă că trăieşte încă şi, făcîndu-şi cruce, jură din toată inima că n-are să mai reînceapă. Căci, poetul a zis-o de mult: 
Iubesc şi-mi place viaţa, 
Deşi 's nefericit! 
 
Nu era de ajuns cele două colosale catastrofe de la Nizza şi din Viena; un nou sinistru a venit să sporească numărul incendielor de teatre. Palatul de Cristal din Marsilia a ars cu desăvîrşire şi cît p-aci era să-l urmeze şi teatrul imperial din Sant-Petersburg. S-a observat cu drept cuvînt că de aci înainte, oricine se va decide să asiste la vreun spectacol, să-şi facă mai întîi testamentul şi să se grijească, daca va - crede în Christos, ca să fie gata pentru orice întîmplare. 
Daca, în străinătate, ard teatrele, la noi, vai! flăcările incendiului consumă oraşe şi tîrguri întregi. Sute de familii au rămas pe drumuri. Se pare că focul Sodomei şi al Gomorei s-au abătut asupra ţărei spre a o pustii. Tîrgul Fălciului, Tîrgul Neamţului, Tîrgul Cucului, focul din Brăila şi mai ştim noi cîte altele! Suntem ispitiţi a crede că aceste sinistre consecutive, cari au răspîndit groaza şi mizeria în atîtea localităţi prospere, sunt opera vreunor mîini criminale. E cu neputinţă ca hazardul singur să cauzeze în acelaşi timp atîtea nenorociri. 
Oricum ar fi, niciodată caritatea publică n-a avut o ocaziune mai dureroasă de a se manifesta. Să dea şi mic şi mare, căci suferinţa e la culme! Pînă ce comitetul "Presei" deja constituit, va putea să funcţioneze, să se organizeze în grabă liste de subscrieri, căci ajutoarele trebuie să fie grabnice spre a fi de vreun folos. 
În ceea ce ne priveşte, redacţiunea "Timpului" are deja deschise asemenea liste şi va publica imediat numele oricărui generos donator. 

76

        {EminescuOpXIII 77}

Scenele de jale de cari vorbirăm nu împiedică scandalurile bucureştene de a se produce. Nu putem rezista plăcerei de a comunica cititorilor noştri următoarea întîmplare care face de două zile să rîdă cu hohot saloanele capitalei. E vorba de o păruială în regulă între două femei celebre prin luxul lor. Nu vom imprima numele în speranţa că fiecine va ghici despre cine vorbim. 
Frumosul Adonis e iubit cu pasiune de Doamna X... al cărei nume sonor poartă bonetul frigian... Însă Adonis are un caracter foarte sburdalnic şi-i place să imiteze fluturul zburînd din floare în floare. Doamna X..., simţind că amantul său o înşală cu una din prietenele ei cele mai intime, prietenă foarte cunoscută în Bucureşti prin pieptul său de cauciuc şi prin toaletele-i zgomotoase, s-a decis să-i surprindă în flagrant delict. În acest scop s-a pus la pîndă şi a aflat că culpabilii îşi daseră întîlnire alaltăieri într-un otel depărtat din capitală. 
La ora indicată, pe cînd amanţii se pregăteau să-şi dea probe elocvente de amor, doamna X..., ca Nemesis, zeitatea răzbunărei, năvăleşte în cameră şi, nici una nici două, apucă de coade pe infidela amică. Vai! coadele erau false şi-i rămîn în mîini. Furioasă, vindicativa amantă o apucă de gît spre a o sugruma şi-i zgîrie obrazul cu unghiile-i formidabile, cu rizicul de a-i scoate ochii. 
În acest timp, Adonisul, profitînd de învălmăşeală, o şterge repede din cameră, cu capul gol şi cu îmbrăcămintea în dezordine, se suie într-o birjă şi dispare. 
Cu mare greutate servitorii otelului au putut scoate pe infortunata femeie din ghearele teribilei sale antagoniste. 
De două zile, această victimă a amorului n-a apărut pe şosea. Gurele rele afirmă că-i va trebui mai bine de o lună pentru ca figura ei să-şi poată lua aspectul obicinuit. 
O amor, tu ai pierdut Troia! 
Fantasio
[14 martie 1882]

["NEFIIND DE IERI DE ALALTĂIERI"] 

Nefiind de ieri de alaltăieri, e de neînţeles de ce entuziasmul factice şi de paradă nu mai prinde rădăcină, de ce zile a căror însemnătate s-a exagerat acum un an trec azi nesărbătorite ca cele de rînd şi de lucru. 
Ieri a fost în adevăr aniversara proclamării regatului. Ea a trecut modestă, în vîrful picioarelor, ca şi cînd ar fi voit să nu scoale din somn pe soră - sa, cestiunea Dunării. Şi romînii au lăsat-o să treacă ca şi cînd n-ar fi fost niciodată, ca şi cînd nu acum un an ar fi fost perindarea alaiului care se 'ncepea cu istoria romînilor de la Decebal pîn la cei din urmă Basarabi, dar se 'ncheia vai! cu lungul, aproape nesfîrşitul şir al societăţilor ovreeşti, într-un mod pe cît de ominos pe atît de puţin cuvenit. Parcă ne-ar fi spus imigraţiunea "Treceţi voi înainte, cu Basarabii voştri cu tot, căci aparţineţi trecutului: noi venim în urmă, căci al nostru e viitorul şi... republica. Regişorii Moldovei şi ai Ţării Romîneşti? Basarabi şi Muşatini? Ce sunt toţi aceştia pentru noi, ce ne pasă cine au fost sau cum au trăit? Ce ne pasă nouă de sîngele vărsat în şiroaie cu care e udat orice palmă a acestui pămînt? Moşiile voastre voim s-avem dreptul de-a le cumpăra noi, noii romîni, romînii " Romînului"; restul e o lungă poveste care nu ne priveşte întru nimic. 
şi 'ntr-adevăr de ce reamintirea acelei zile să mai fi fost sărbătorită ca-n rîndul trecut, cînd aproape toţi simt ce intimă legătură a fost între ea şi cestiunea, pînă azi pendentă, a Dunării. De pe atunci se zicea încă că pentru noua poreclă a ţării noastre, îndealtmintrelea vechi şi cinstite, unul din generoşii vecini ceruse o compensaţie reală în concesiuni pe valea Dunării şi că strălucirea purpurei fusese destul de ademenitoare pentru o seamă de oameni politici spre a-i îndupleca să facă făgăduinţi de natură a dezbrăca noua regalitate de drepturi suverane, pentru a o îmbrăca în petece de samur. În adevăr se mai editase într-un rînd "Arta diplomatică" a marelui om de stat, cînd pentru onoarea de-a încheia o convenţie cu ministrul austriac se sacrificaseră interesele reale, economice ale ţării pe zece ani înainte; a doua ediţie a acelei arte diplomatice apărea in folio şi consista în a schimba cu dibăcie suveranitatea pe Dunăre pe-un titlu. N-ar mai rămînea decît să ne proclamăm şi împărăţie, în schimb cu Romînia întreagă, păstrîndu-ne pentru rezidarea mărimii noastre împărăteşti nemăsuratele întindere ale Fefeleiului. 
Fraza ne omoară pe noi, aparenţele în locul fondului, în locul adevărului. Adevărata regalitate ar consista în onestitate politică, căci onestitatea deprinderilor şi vederilor e caracteristică pentru

77

        {EminescuOpXIII 78}

monarhii întemeiate; pe cînd şiretlicul, amăgirea maselor cu vorbe, malonestitatea politică sunt atribute ale demagogiei pe de-o parte, ale despotismului pe de alta. Sub monarhia adevărată nu se aruncă în apă două milioane pentru un chei ca al Brăilei; nu are nimenea curajul de-a propune răscumpărarea liniei Cernavoda - Chiustenge; nu se fac biurouri de împămîntenire în Adunare, unde tuns, ras [î]l trece pe ovrei între cetăţenii statului romîn pentru parale; nu se jefoaie visteria şi publicul cu lefuri ad-hoc de cîte 40 000 fr. create pentru patrioţi improvizaţi din advocaţi fără pricini şi sabiuţe ignorante în directori de bancă şi drum de fier; nu se cumulează cîte zece funcţii pe căciulă. lată ceea ce nu se face sub regalitatea adevărată, pentru că nu îngăduie monarhul să se despoaie poporul său fără a i se da în schimb vreo compensaţie materială sau morală din partea cavalerilor de industrie. 
Cine are deci dreptate e tot d. C. A. Rosetti care zice în Cameră: "Ce-mi pasă de forma monarhică, daca trăim sub republică" Şi sub republică trăim, anume sub cea mai rea din formele republicei, cînd nu domnesc nici Pisistratizii cei iubitori de adevăr şi de arte, nici medicii cei generoşi şi mari, nici patricii Romei, ai Veneţiei, ai Olandei, ci plebea... plebea în senzul cel mai rău al cuvîntului, adunăturile fără trecut şi fără tradiţie din cîteşipatru unghiurile lumii; căci acel care e cu totul înlăturat de la conducerea acestei ţări şi suplantat prin această plebe este poporul romînesc însuşi, adevăratul popor romînesc de rasă, gens Quiritium. 
Şi de-aceea lucrurile nu pot merge bine, nici pot provoca entuziasmul popular. Surogatul frazei roşie substituit patriotismului adevărat îşi arată pretutindenea arama; pentru popularitate şi menţinere la putere sacrifică interesele vitale şi lipseşte chiar forma cea mai serioasă de guvernămînt, cea monarhică, de încrederea pe care cată s-o inspire unei naţiuni. În adevăr, ce suveranitate se poate numi aceea cînd contele Wolkenstein cutreieră Europa în dragă voie pentru a pune la cale ţărmurii noştri şi apele noastre - de nobis sine nobis - şi nu află în drumul lui decît escelenţe neoplatonice a la Pherekydes sau transparente ca nimicnicia, ca autorul vestitelor scuze, ridicate la patrat? Contele poate în adevăr să urmărească, fără ştirea noastră, realizarea făgăduinţelor făcute în schimbul poreclei regatului. Iluzia serbărilor au trecut de-un an de zile ca efectele unei trecătoare ameţeli; permanentă însă se arată în fundul scenei paguba, se arată cucerirea Dunării pe care puternica vecină o urmăreşte cu stăruinţă. 
[16 martie 1882]

["LA REFLECŢIUNILE NOASTRE"] 

La reflecţiunile noastre asupra cazului d-lui Filibiliu, profesorul permutat prin hotărîre a consiliului, la Focşani, pentru că într-un moment de nerăbdare a lovit - desigur nu ca pedeapsă corporală - pe un elev repetent, "Pseudo - romînul " ne-a răspuns cu două articole pline de insinuaţiuni şi, se 'nţelege, ne-a substituit, ca de obicei, idei pe cari nu le-am enunţat şi nu le-am avut niciodată. 
Ceea ce am voit să zicem şi repetăm acum este ca să nu se dea prea mare gravitate unor nimicuri. Voltaire spune într-un loc [... ] şi ceea ce omul este, cel păţit, trecut prin suferinţi şi devenit simţitor, e cu atît mai mult copilul care nu are conştiinţă deplină despre necazul ce ni-l poate pricinui. Unii, fără a fi răi, sunt răutăcioşi şi încăpăţînaţi, la mulţi mijloacele de cari dispune pedagogia rămîn cu totul nefolositoare şi oricît am admite că profesorii sunt, conform proverbului latin, oameni osîndiţi de zei la chinuri, nu putem aştepta de la ei ca, faţă cu îndărătnicia sau cu rezultatele unei rele creşteri de familie, să rămîie totdauna în echilibru. 
Nu admitem nici bătaia, nici pălmuirea în şcoale, nu pentru cuvintele democratice sau politice pe cari le citează " Romînul" ci pur şi simplu pentru că puţinele noţiuni de psicologie şi de pedagogie cîte au ajuns pîn - acuma să se formuleze exact ne-au dovedit inutilitatea acestor mijloace de îndreptare. Deci nu ca mijloc pedagogic am considerat ceea ce-a făcut d. Filibiliu, ci ca o eroare care n-are gravitatea ce i-o atribuie "Romînul" 
Am găsit aşadar că pedeapsa disciplinară aplicată profesorului e exagerată, cu totul în dispoporţie cu eroarea comisă, că tot cazul nu merita importanţa ce i se dă din cauze ce le ignorăm, dar cari trebuie să fie străine interesului şcoalei. O admoniţiune verbală din partea autorităţii şcolare ar fi fost, după a noastră părere, îndeajuns. 
Din aceste consideraţii ale noastre " Romînul" deduce că cerem ca bătaia să se reguleze în şcoale în mod oficial, că cerem ca învăţătorii să pălmuiască, dar să-şi spele mîna pentru c-a atins pe copilul mojicului. 

78

        {EminescuOpXIII 79}

"Romînul" îşi permite, cu acea rară doză de aroganţă care-i e proprie, să ne atribuie idei pe cari nu le-am emis niciodată, ba nici nu le-am putut emite. 
Copilul mojicului n-are nevoie de bătaie. O ştim din experienţă că nici un elev nu e mai ascultător, mai harnic, mai în bună orînduială în toate ale lui decît copilul ţăranului. Acesta îşi îndrăgeşte învăţătorul şi-i intră în voie. Daca vrounul dintre ei e îndărătnic, departe de-a corumpe el clasa, clasa 'l îndreptează pe el. Profesorul n-ar avea decît să se plîngă de-un elev către clasă pentru ca copiii de ţărani, constituiţi în mică republică, să-i dea celui rău şi singuri, din proprie iniţiativă, bani pe miere şi să-l facă om. Aceasta o poate spune oricine din experienţă. 
În oraşe e altceva. Aci copiii trăiesc uneori în împrejurări produse de amestecul nostru de pseudo - civilizaţie şi de orientalism, necunoscute în sat, împrejurări ce le viciază instinctele; aci copiii au uneori ocazia de - a - şi număra taţii ori mumele consecutive ca merele; aci se află părinţi cari dau fetelor sfatul să cocheteze, băieţilor sfatul să nu spuie adevărul, sau alte lucruri de aceste cari au - chic. 
Sunt oameni în oraşe a căror viaţă e un şir de destrăbălări în care sunt atraşi şi copiii; sunt copii cari în viaţă-le n-au fost naivi, cari din părinţi degeneraţi moraliceşte s-au născut bătrîni. Cînd te uiţi în ochii clari şi naivi ai copilului de ţăran îţi aduce aminte de ochii celor doi îngeri de sub Madonna Sixtina a lui Rafael; dar în oraşe vezi uneori ochi de copii cu clipirea ascuţită, vicleană şi rea cari dovedesc că sufletele acestor mici şi de plîns fiinţe e pîngărit de instincte nepotrivite vîrstei lor. 
Cine se interesează de deosebirea aceasta n-ar avea decît să viziteze o şcoală normală, populată de copii de ţăran şi s-o compare cu elevii unui liceu, populat de orăşeni. 
Aşadar înc-o dată: nu băiaia cerem în şcoală, nici vom cere - o vreodată. Ceea ce trebuie să exigem în interesul disciplinei este însă ca elevi ce, prin proprie vină, sunt în stare a scoate din fire pe un profesor oricît de liniştit, să nu umble reclamînd pe la ministeriu şi să nu erige cauza lor în cauză celebră. 
Tot de această opinie au fost juriul de profesori cari au judecat cazul d-lui Filibiliu, precum şi corpul profesoral din Bucureşti. O petiţie acoperită de semnăturile a o sumă de profesori, între cari întîmpinăm numele cele mai cunoscute ale corpului didactic din Romînia, precum St. C. Mihăilescu, Angel Dimitrescu, G. Dem. Teodorescu, Dim. Aug. Laurian, Ir. Circa, Dr. Barbu Constantinescu, I. Manliu ş. a., relevă d-lui ministru al instrucţiunii împrejurarea "că pentru întîia dată se iveşte cazul ca un învăţător pe care judecătorii săi legali (juriul) îl achită, căruia dînşii nu-i dau nici o penalitate, să fie cu toate acestea pedepsit, prin înlăturarea sentenţei, şi pedepsit atît de grav cu o permutare care e o destituire mascată. - Cînd o asemenea permutare se face pentru că zelosul profesor a voit să aducă la ascultare pe un elev neastîmpărat, aceasta însemnează a slăbi cu totul disciplina în şcoală, a anihila prestigiul şi autoritatea oricărui învăţător" 
Iată dar de ce e vorba. Degeaba "Romînul încalică calul de bătaie al demnităţii omeneşti ş. a. m. d. Demnitatea cere ca cineva să aibă conştiinţă de răul ce-l pricinuieşte şi de necazul ce-l face altuia, ceea ce la copii nu se află. Năzbutiile ce le fac uneori le fac fără a cunoaşte importanţa lor şi daca, în această privire, sunt uneori espuşi a purta urmările cam involuntare şi neplăcute ale neascultării sau ale neastîmpărului lor, nu e cuvînt ca să se facă numaidecît gaură în cer, ca cele două virtuţi de iască ale adunărilor, P. G. din Senat şi P. G. din Adunare, să se aprinză, ca presă, ministeriu şi legislaţiune să se 'nfioare ca frunzele codrului la suflare de vînt. 
E un nimic, o escitaţie involuntară şi momentană, de care mai totdauna profesorului [î]i pare cu mult mai rău decît elevului, ceva ce se esplică lesne şi trebuie trecut cu vederea, după ce se va fi făcut o remonstrare verbală din partea autorităţii şcolare. 
[18 martie 1882]

["ODATĂ APUCÎND"] 

Odată apucînd pe clina unor reforme cari nu ţin seamă nici de datina ţării, nici de aptitudinile poporului, nici de trecut, desigur că onor. d. C. A. Rosetti şi compania sa politică nu se vor opri numai la regularea tocmelelor agricole, ci vor încerca să răstoarne totul cu susu 'n jos, pentru a ara pămîntul istoriei romîne în toate direcţiunile, să nu rămîie nici sîmbure, nici rădăcină din ideile trecutului, pentru ca brazda să fie îndestul de înfoiată şi moale să primească în ea sămînţa nouălor idei... ale republicei. 

79

        {EminescuOpXIII 80}

Se ştie că toate cele în ţara aceasta sunt pentru onor. tagmă, nu lucruri ce-au raţiunea lor de-a fi în chiar natura statului şi a poporului, ci afaceri de combinaţii timporare şi de expedient. Chiar coroana Regelui nu este forma consacrată a existenţei politice a poporului romînesc din suta a treisprezecea începînd, nu este coroana Basarabilor pe fruntea unui dinast european - ci un mijloc de menţinere la putere a partidului roşu, căci d. C. A. Rosetti declară că e - "republican" şi că e treaba copiilor săi de-a "realiza republica" Coroana există, pentru că onor. părinte ale democraţiei o îngăduie să existe şi o îngăduie pentru că sub eticheta monarhică " trăim în realitate în republică" 
Dar dacă însuşi felul nostru de-a fi, chipul de existenţă tradiţional şi monarhic al statului romîn, e numai o chestie de timp şi oportunitate, cum o fi privind onor. tagmă patriotică celelalte instituţii ale ţării? Magistratura? Cu toate opiniile clare şi esprese ale ţării şi ale organelor ei judecătoreşti, tagma voieşte eligibilitatea ei şi proiectul în cestiune e şi depus pe biroul Camerei. Un proiect voluminos, plin de cîrciocuri, menit a face din justiţie unealta de ocară a partidului roşu, o sclavă a patimelor momentane, o îngăduitoare a apetiturilor, o creaţiune a stării timporare de corupţie. 
Împărţirea ţării în plaiuri şi ocoale? Un alt proiect de lege şterge cincizeci de plaiuri c-o singură trăsătură de condei. Dar multe din aceste au istoria lor proprie; unele ascund începuturile legendare ale statului romîn, unele sunt leagănul vechilor şi nouălor noastre oştiri teritoriale şi a eroilor? Ce 'nsenmează toate acestea în ochii unor oameni pentru care Romînia e numai din întîmplare o patrie, cărora formele ei moştenite nu vorbesc în nici o limbă şi nu au nici un înţeles? 
Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la a. 1399 încă o face neatîrnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului romînesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mîntuire naţională în ţări unde romînul nu are stat, ce va deveni ea în mîna tagmei patriotice? Un instrument politic. Un alt proiect de lege voieşte a introduce în Sinoade pe onor. Sihleanu, pe liberi cugetători şi pe atei; tinda templului devine un teatru pentru advocaţi fără pricini şi banul roşu al văduvei, o fisă pentru jucători de cărţi. 
 E asemenea vorba ca în locul votului pe colegii să se introducă în mod clandestin sufrajul universal, vorba ca voturile tuturor să fie egale, indiferent fiind de unde-i, cine-i, ce are ori ce ştie fiecare. În locul teoriei de " romîn şi romîn" se erige teoria de "om şi om" în materie electorală, care realizîndu-se va pune majoritatea în mîna imigraţiunii, încît noi înşine să ajungem poate să fim consideraţi ca străini în ţara noastră strămoşească. 
Iată pe scurt tendinţele viitoare ale partidului roşu. Patria un otel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politiciani, ţara teren de esploatare pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea în sus a imigraţiunii din cîteşipatru unghiurile lumii. 
Şi toate le îngăduim noi, o ţară de oameni, îngăduim ca un venetic să se atingă de tot ce constituie trecutul nostru - de tot ce e menit a mănţine caracterul şi unitatea poporului nostru. 
[20 martie 1882]

["ÎN ŞEDINŢA SENATULUI DE LA 16 MARTIE"] 

În şedinţa Senatului de la 16 martie d. ministru de finanţe a adus în discuţiune un proiect care-l autorizează a împrumuta de la Casa de Depuneri un maximum de 2000000 Iei noi pentru a cumpăra porumb şi a veni în ajutorul sătenilor din judeţele unde recolta a fost rea în an agricol 1881. 
Aprobăm fără îndoială proiectul, căci aceasta este la urma urmelor esenţa statului: a pune puterea şi sucursul colectivităţii naţionale în serviciul cetăţeanului sau a grupului de cetăţeni, pe cari intemperia, nedreptatea altuia ori alte împrejurări sunt pe cale de a-i nimici. 
În privirea aceasta nu încape discuţie şi în contra proiectului de lege îndeosebi nu e nimic de zis. Senatul l-a admis chiar cu unanimitate. 
Dar s-a relevat în Senat atît din partea d-nului Teodor Rosetti cît şi din partea d-nului F. Grădişteanu că asemenea proiecte de legi, desigur folositoare pentru moment, sunt numai nişte paliative timporare în contra unor cauze prea generale, prea periodice pentru ca să ajute tocmai mult populaţiunilor noastre din sate. 

80

        {EminescuOpXIII 81}

Ţara noastră, cu pămîntul ei în mare parte aluvial şi sub o climă nestatornică, e în adevăr de-o rodire fenomenală - însă, ca toate ţările roditoare, ea e supusă unei iregularităţi constante a producţiunii. Hanovera; nisipelniţa sfîntului imperiu germanic, Prusia; Polonia au o rodire mare ori de mijloc, însă regulată. Şi ploile torenţiale ori putrede sunt rare şi seceta asemenea. În genere se poate calcula de mai nainte producţiunea şi rizicul semănătorului e mic; Dumnezeu nu-i dă poate mult, însă în orice caz [î]i dă deajuns, [î]i dă cam atît sau ceva peste atît cît prevăzuse el însuşi c-o să culeagă. 
Din cauza iregularităţii producţiunii la noi, poporul nostru din vremile vechi încă şi-au ales de hrană nişte plante, a căror rodire e relativ mai sigură decît a grîului; în vechime meiul, în timpul din urmă porumbul. Pînă azi încă păstrăm indicaţia mierticului de mei ce se împărţea la crucea de voinici în vremea lui Mircea, căci patru voinici de rînd formau o cruce, de unde pînă azi a rămas vorba populară "un voinic cît patru ori o cruce de voinic" Hrana originară cată să fi fost grîul, dar a fost suplantat tocmai prin natura climatică a ţării, tocmai prin iregularitatea producţiunii. 
Astfel ingeniul poporului s-a luptat în contra climei cu două plante; mai tîrziu s-a luptat cu pătulele de rezervă cari, la 1864, au fost desfiinţate. 
Recoltele rele de porumb sau se repetă peste toată ţara din patru în patru ani, sau sunt locale şi apasă mai cu seamă unele judeţe. Lipsiţi printr-o rea recoltă de hrană zilnică a lor şi a familiei, ţăranii sunt siliţi să se împrumute fie cu bucate, fie cu bani, fie că n-au avut rod, fie pentru că nu le-au ajuns cum zic ei "din porumb în porumb " adică de la recolta trecută pînă la cea viitoare şi, în acest chip, încap adesea în mari nevoi. 
Se ştie că romînul nu cerşeşte, nici a cerşit vrodată. Chiar "breasla cerşetorilor " cunoscută în secolii trecuţi era compusă din ţigani şi din alţi venetici. Prea cu greu se atingea asemenea de lucrul altuia, esceptînd - fie spus în parantez - slăbiciunea lui pentru cai; şi chiar daca în timp de rele recolte furturile sunt mai dese, în orice caz n-au a face cu mulţimea crimelor ce se 'ntîmplă la crize analoge în alte ţări. Silit deci să se împrumute în condiţii uneori foarte oneroase, cari atîrnă de natura, adesea de provenienţa creditorului, încape în datorii, cari la rîndul lor, întreţesîndu-se cu nevoi nouă, nasc alte datorii, pînă ce nu-şi mai vede capul de ele şi se lahămăţeşte, se dezgustă de lucru şi de viaţă, uneori îşi ia lumea-n cap, lăsîndu-şi Ogorul pîrloagă, via paragină şi casa pustie. Nu toţi sunt aşa - dar poate a patra parte a populaţiunii din orice sat cată a fi apărată de-un guvern prevăzător în contra propriei sale neprevederi şi a incuriei economice. Gustul de-a strînge bani albi pentru zile negre asemenea nu se află la toţi ţăranii; incuria, trăirea de pe-o zi pe alta e, din nenorocire, încă un semn caracteristic pentru o seamă de oameni de la ţară. Zicem din nenorocire pentru că urmările sunt adeseori foarte rele. În sine această incurie corespunde c-o calitate a romînului, cu caracterul lui senin şi vesel. Dar această calitate, care e pe de altă parte întunecată de propria ei umbră, de neprevederea economică, nu trebuie să devie o piedică constantă pentru dezvoltarea lui, un mijloc de a-l esploata, de a-l face să se înomolească în datorii. Fără a-i dărui ceva şi fără a-i impune prea mari sacrificii, să nu fie oare cu putinţă de-a găsi un mijloc care să-l prezerve în contra propriei lui neprevederi? În adevăr administraţia veche găsise acest mijloc, ea mai cu binele, mai cu zorul, îndemna pe locuitor, cînd avea recolta bună, să puie ceva la o parte pentru zilele rele. Astfel ţăranul nu era în poziţia de-a face datorii, ci trăia dintr-o economie, făcută cam cu de-a sila, însă anii grei şi zilele negre treceau fără ca să-i micşoreze sau să-i nimicească chiar poziţiunea lui economică. Dar se va 'ndatora cătră stat, dar cătră proprietar sau arendaş, dar cătră consăteni uzurari poate, lucrul rămîne acelaşi: se 'ndatorează şi trebuie neapărat să plătească, ceea ce şi face, adeseori însă în condiţii foarte oneroase. 
Va să zică atît introducerea meiului şi a porumbului ca alimente, cît şi magazinele de rezervă au fost mijloace întrebuinţate în contra iregularităţii producţiunii ţării, o iregularitate constantă, periodică ca însăşi natura brazdei şi a climei. Ele au fost asemenea mijloace îndreptate în contra unui rău psicologic, incuria răsărită din aceleaşi cauze climatice. În adevăr o climă care-şi rîde de prevederea omului, care promite zîmbind un an bun şi te surprinde c-o recoltă rea, care azi te îmbogăţeşte, mîine te aduce în sapă de lemn, e un mare inamic al prevederii şi al muncii liniştite şi sigure; ea imprimă producţiunii şi cîştigului caracterul de incurie şi de uşurinţă pe care-l dă jocul de hazard. 
E vorba dar de-a se afla în contra unui rău permanent un remediu permanent, căci subvenirile din partea statului, din buget, ni se par un paliativ de prea mică şi prea locală însemnătate. D. V. Boerescu a propus a se combate seceta prin irigaţiuni. Oricît de amici ai irigaţiunilor am fi, ele sunt rezultatul unei temeinice dezvoltări raţionale ale agriculturii şi nu pot veni decît gradat, cu timpul, şi mai ales ridicîndu-se cu mult nivelul cunoştinţelor tehnice ale populaţiunilor noastre. Deocamdată suntem avizaţi la cultura tradiţională, deci şi la unele neajunsuri ale ei. 
La întîmpinarea d-lui ministru de finanţe că legile s-ar opune la o muncă silită, ca facerea pătulelor de rezervă etc., avem onoare a răspunde acestui improvizat om de stat că nu oamenii se chinuiesc în favorul legilor ci legile se fac pentru oameni, pentru bunul lor trai şi pentru siguranţa lor. 

81

        {EminescuOpXIII 82}

Atîta măcar ar trebui să ştie un creştin care pretinde a da consilii regelui său şi ţării sale. 
Ar rămînea în adevăr a se alege între două mijloace: casele de economie şi pătulele de rezervă. Noi credem în superioritatea absolută a celui din urmă mijloc, care nici măcar nu esclude pe cel dentăi, căci se pot şi unele şi altele. 
Cu banii din casa de economii nu se pot cumpăra producte decît pe preţul curent - urcat în vreme de lipsă. Pe cînd din pătule ţăranul îşi ia porumbul cu preţul cel mai mic posibil, cu acela care l-a avut porumbul în anul de bielşug, în care-a fost pus în pătul. Obiecţiunea că s-ar fi comis abuzuri în trecut cu, pătulele nu e de nici o valoare. Abuzuri s-au făcut totdauna în toate celea şi în toate ţările. Daca abuzurile de cari e susceptibilă o reformă ar împiedeca realizarea ei nici o îmbunătăţire nu s-ar mai face pe faţa pămîntului. 
[21 martie 1882]

["AM DESCRIS PÎN' ACUM "] 

Am descris pîn' acum noua industrie lucrativă descoperită de patrioţi, industria plenipotenţiarilor însărcinaţi cu mînarea gîndacilor la adăpătoare. 
O altă industrie foarte periculoasă se răspîndeşte însă în ţară, de natură a falsifica şi a viţia toată viaţa noastră publică. Un patriot, bunăoară, n-are nimic, dar absolut nimic decît focul de-a trăi pentru şi de la patrie. Căscioara lui? Stelele privesc de-a dreptul în umbra singurătăţii patriotice şi cîte-un cîine slab de-l răstoarnă vîntul păzeşte ceea ce nimeni n-are de gînd să ia. Cu toate acestea consiliul comunal, compus din coreligionari politici, [î]l trece pe patriot în colegiul I. Toate listele electorale din ţară sunt pline de asemenea amăgitori, cari, trecuţi odată în lista colegiului I, îşi speculează votul ba cerînd slujbe pentru rude, ba locuri în internatele statului. Astfel slujbele se dau la idioţi; stipendiile şi locurile din internate, menite pentru copiii de talent ai poporului, se dau adesea unor stîrpituri din care nici dascăl, nici şcoală nu poate alege nimic. Aceşti speculanţi ai unui drept pe care nu-l au sunt numeroşi. Degeaba cetăţenii ar contesta înscrierea lor la primărie. Primăria nu judecă cazurile, lasă să treacă termenele de apel la tribunal şi de recurs în casaţie, patrioţii rămîn buni înscrişi în lista colegiului I şi contestatorii avizaţi la calendele grece. Aceşti oameni - între cari dr. Rîmniceanu bunăoară, căruia votul în colegiul I [î]i importă cumulul a 5, 6 funcţii plătite - sunt cei mai aprigi agenţi electorali ai guvernului, ba contestă ei la rîndul lor înscrierea unor cetăţeni cari au dreptul învederat de-a figura în listele colegiului I. Două cazuri de asemenea natură s-a relevat de către d. Teodor Rosetti în Senat, Ele s-au petrecut cu conivenţa consiliului comunal din Vaslui. D. ministru a promis îndreptare, dar promisiunea aceasta va împlini-o credem la Sfîntu - aşteaptă. Ce-ar însemna în adevăr roşii în ţară fără aceşti oameni introduşi pe furiş şi în mod fraudulos în colegiile cele mai importante, de oameni neatîrnaţi, cu scopul anume de-a altera şi falsifica opinia şi votul acestor colegii asupra actelor guvernului? 
[24 martie 1882]

["ÎN SEARA DE 30 MARTIE"] 

În seara de 30 martie procurorul general al Consiliului de Război din Chiev a fost ucis pe bulevard c-o descărcătură de revolver. Ucigaşul a fost arestat, 

adaogă telegrama. E aproape indiferent a şti daca ucigaşul a fost sau nu arestat, precum e indiferent de-a se şti cum [î]l cheamă. Numele lui, ar zice Biblia, e "legiune" 
De un şir de ani Rusia e frămîntată de-o mişcare întinsă şi surdă care ameninţă a surpa statul din temelii şi-a pune " nimicul" în locul lui. E în natura statelor despotice ca sa fie totdauna lîngă marginea prăpastiei, căci despotismul şi demagogia sunt două vlăstare ale unui şi aceluiaşi

82

        {EminescuOpXIII 83}

principiu, a egalizării condiţiilor sociale. Într-o aglomeraţiune atît de inorganică de popoare şi de regiuni, lipite la un loc de puterea oamenilor, nu de puterea lucrurilor, despotismul, care nu îngăduie alte legături între oameni decît puţinele care-i convin lui, [î]l sileşte pe fiecare de-a se restrînge în el însuşi şi de-a vedea numai de interese materiale. Luîndu-li-se cetăţenilor orice patimă comună, orice trebuinţă mutuală, orice necesitate de-a se înţelege, orice ocazie de-a lucra împreună, [î]i zideşte oarecum în viaţa privată. În societatea despotică, ca şi în cea demagogică, omul prin sine însuşi nu însemnează nimic, banul e totul. Banul devine semnul distinctiv care clasează şi deosebeşte oamenii între ei şi, fiindcă el are o mobilitate proprie naturii lui, trece din mîini în mîini, transformă condiţiile indivizilor, ridică sau înjoseşte familii, de aceea nu e aproape nimeni care să nu fie obligat a face încercări desperate şi continue pentru a-l păstra sau pentru a-l cîştiga. Dorinţa de-a se îmbogăţi cu orice preţ, iubirea cîştigului, căutarea bunului trai şi-a plăcerilor materiale, iată pasiunile cari devin comune în state despotice şi în cele demagogice. Ele se răspîndesc în toate clasele, pătrund şi în acele cărora le erau străine şi ajung a enerva şi a degrada naţiunea întreagă iar esenţa despotismului consistă în a favoriza şi a întinde aceste instincte. 
Aceste pasiuni slăbitoare [î]i vin în ajutor; ele abat şi ocupă imaginaţia oamenilor departe de afacerile publice. Despotismul şi demagogia creează ici secretul şi umbra, dincolo nepăsarea publică, cari pun la adăpost lăcomia şi permit cîştiguri maloneste, bravînd dezonoarea. Fără despotism aceste patimi sunt tari, cu el ele devin dominante. Aceste nu sunt idei pe cari să le spunem de la noi: maniera de-a judeca evenimentele şi stările de lucruri ale istoriei în chipul acesta se datoreşte lui Tocqueville. 
Întîmplarea pare că a pus două exemplare ale unui şi aceluiaşi princip alături: Rusia şi Romînia. Cine cunoaşte hoţiile cîte s-au făcut în timpul celui din urmă război în armata imperială, răsărite din dorinţa de-a se 'mbogăţi cu orice preţ, venalitatea funcţionarilor administrativi, adesea şi a celor judecătoreşti, şi compară dezvoltarea acestor instincte sub regimul egalităţii despotice cu dezvoltarea aceloraşi fenomene sub regimul egalităţii demagogice de la noi, cine vede dincolo religia căzută în stare de fetişism ca şi la noi şi formalismul uzanţelor suplantînd convingerea morală şi religioasă, cine cunoaşte spiritul cu totul materialist şi vînător de cîştig din Rusia şi-l aseamănă cu abjecta goană de bani a advocaţilor de mîna a treia şi a străinilor cari stăpînesc Romînia, acela se convinge că aceleaşi cauze produc pretutindenea aceleaşi efecte, că demagogia unui C. A. Rosetti şi despotismul tradiţional al împărăţiei vecine sunt două surori gemene, avînd amîndouă de bază nu gruparea oamenilor după cultura, inteligenţa şi meritul lor, ci discompunerea lor în indivizi egali, din cari nici unul să nu plătească mai mult decît celălalt. 
Despotismul se 'ntemeiază pe lipsa de gîndire a maselor, demagogia pe ideile greşite pe cari panglicari politici le inspiră acestora, făcîndu-le să crează că aceste idei constituie voinţa lor. 
De ce de ex. în Austria, care e cuprinsă de-o adîncă fierbere etnică, nu se 'ntîmplă lucruri analoge cu cele din Rusia? Pe cînd în Rusia suma de ambiţii şi de nevoi individuale, suma dorinţelor de cîştig şi de bun trai e aceea care tinde la răsturnarea statului, în Austria vedem colectivităţi etnice luptîndu-se între ele pentru cele mai înalte bunuri ale omului pe pămînt. În Austria nu există socialism nici de nume şi nu va exista poate decît atunci cînd rasele s-ar asimila şi cînd interesele morale ale lor ar fi substituite prin meschine interese materiale ale claselor. Cu toată violenţa şi cu tot fanatismul cu care se poartă lupta între naţionalităţi, ea nu degenerează nici în atentate, nici în nihilism. De ce? Pentru că legăturile între grupurile de oameni sunt de natură morală, pentru că fiecine respectă pînă la un grad oarecare în adversar sentimentele acelea de naţionalitate şi de patriotism pe cari voieşte a le vedea respectîndu-se în el însuşi. Chiar bochezul învins într-o luptă pentru bunuri nimic mai puţin decît materiale e un om respectabil pe cînd în statul despotic şi-n cel demagogic puterea despreţuieşte poporul şi poporul despreţuieşte puterea. Despotism şi demagogie nu egalizează numai pe oameni, ci-i animalizează totodată; o libertate însă care înlesneşte gruparea lor după interese publice şi asigură grade de inegalitate socială pe cari oricine să fie liber a le trece prin muncă şi merit stimulează instinctele cele bune ale lui şi-l prefac într-o fiinţa eminamente ideală. Libertatea aceasta adevărată e cea care prezervă statele în contra primejdiei despotismului pe de-o parte, a demagogiei pe de alta. 
E drept că monarhia austriacă e departe de-a fi ajuns la idealul ei, la cristalizarea unui sistem federativ care să asigure atît dezvoltarea liniştită a elementelor sale etnice cît şi unitatea şi tăria de acţiune a statului în afară. Mulţi au naivitatea de-a crede că, din cauza discordiei între naţionalităţi, Austria ar fi politiceşte slabă. Aceia nu cunosc dictonul de predilecţie al împăratului Francisc I. "Popoarele mele sunt atît de deosebite între dînsele încît niciodată nu vor ajunge a se înţelege ele 'n de ele în contra monarhiei" Şi-n adevăr înclinăm a crede că nici un stat nu poate fi slab în care oamenii se luptă mai cu seamă pentru interese morale şi de cultură, în care lenea intelectuală şi dezinteresarea pentru viaţa publică se răzbună devenind un pericol pentru existenţa naţională a grupului etnic. 
Cu toate acestea monarhii Casei habsburgice au multe şi preţioase prerogative cari înlesnesc iniţiativa şi libertatea lor atît în privirea reformelor dinlăuntru cît şi în aceea a acţiunii în

83

        {EminescuOpXIII 84}

afară. Ei fac ce vor, la dreptul vorbind, fac tot ce le dictează interesul monarhiei şi al Casei, fără ca conştiinţa naţională şi cea religioasă a popoarelor să fie jignită, precum se întîmplă sub sistemul cezaro - papist al d-lui Pobedonoszew. 
[25 martie 1882]

UN RĂSPUNS D-LUI C. A. ROSETTI

Sub propria inscălitură a d-lui C. A. Rosetti, "Romînul" de alaltăieri publică în prima pagină aceste uimitoare rînduri, pe cari le intitulează: Moralitatea partidei conservatoare. 

"Timpul" este organul direct şi oficial al acestei partide. 
Organul cel mare şi direct al conservatorilor a inventat şi publicat cea mai mare şi murdară calomnie în privinţa a două femei din societate. 
Una din aceste două femei, anume arătată, este fia mea. 
Eu şi familia mea nu ne apărăm onoarea prin alte mijloace decît prin faptele noastre. 
Ne-am răzbunat şi ne răzbunăm de calomniatori mărginindu-ne în a-i denunţa opiniunii publice. 
Astfel, ş-acum denunţ opiniunii publice moralitatea şi respectul ce au pentru adevăr ş' onoarea familiei ş-a femeiei şefii partidei conservatoare, reprezintată oficial de către ziarul "Timpul". 

Nu putem lăsa fără un scurt răspuns această neaşteptată întîmpinare din partea bătrînului director al "Romînului". 
Fantasio se va face un moment serios, spre a fi la înălţimea acuzatorului său. 
Întîi, n-am inventat nici o calomnie, făcîndu-ne, după cum este uzul tuturor cronicarilor, ecoul nevinovat al unui zgomot, pe care de altminteri nu-l garantăm, în privinţa unui scandal ce s-ar fi petrecut. 
Al doilea, n-am numit nici direct, nici indirect, persoanele despre cari întreţineam pe cititorii noştri şi nu ne costă să afirmăm că n-a fost vorba de fiica d-lui Rosetti. 
Daca d. Rosetti voieşte a arunca publicităţei numele fiicei sale nu noi suntem culpabili de lipsă de respect "a familiei şi a femeiei", cum se esprimă cu emfază d-sa. 
În cele din urmă, prevestim pe toţi că nu numai şefii partidului conservator, dar chiar direcţiunea politică a ziarului este cu totul străină de cronicele noastre. Aceasta o declarăm odată pentru totdauna. 
Terminînd, nu ne mai rămîne decît a constata că d. Rosetti, spre a lovi cu orice preţ în adversarii săi politici, nu se sfieşte a tîrî în publicitate nume cari pentru d-lui cel puţin ar trebui să fie sacre. Acest eroism nu-l putem nici înţelege nici aproba. 
Fantasio
[27 martie 1882]

NOVELE DIN POPOR DE IOAN SLAVICI
Un volum de 456 pag. Bucureşti 1881. Editura librăriei Socec et comp. 

Sub titlul de mai sus d. I. Slavici publică, întrunite în volum, novelele sale: Popa Tanda, Gura Satului, O viaţă pierdută, La crucea din sat, Scormon, Budulea Taichii şi Moara cu noroc. 
Autorul e de mult cunoscut cititorilor "Convorbirilor" şi celor ai "Timpului", mai mult, e cunoscut publicului german şi va fi credem în curînd celui francez, deşi se pare că publicul său propriu, pentru care sunt menite, cel romînesc, n-a dat atenţia cuvenită activităţii sale literare. 
E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepţie; problemele psihologice pe cari le pune sunt desemnate cu toată fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti; fiecare din chipurile cari trăiesc şi se mişcă în novelele sale e nu numai copiat de pe uliţele împodobite cu arbori

84

        {EminescuOpXIII 85}

ale satului, nu seamănă în exterior cu ţăranul romîn, în port şi în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gîndesc şi simt ca el. 
Poate nu e o idee nouă dacă spunem că orice lucrare literară însemnată cuprinde, pe lîngă actul intelectual al observaţiei şi conceperei, o lucrare de resumţiune a unor elemente preexistente din viaţa poporului. Sunt scriitori - şi numărul lor e legiune - cari sugîndu-şi condeiul în gură, scornesc fel de fel de cai verzi, creaţiuni ale fantaziei pure fără corelaţiune cu realitatea, creaţiuni ce, prin noutatea lor, atrag poate cîtva timp publicul şi sunt la modă. Descriind situaţii factice, personaje factice sau manierate, sentimente neadevărate sau simulate, umflînd un sentimentalism bolnav - în volume întregi, aceşti autori - - numărul lor în străinătate e foarte mare - au un public mai numeros de cum ar merita şi primejduiesc în mare grad gustul, sentimentul adevărului şi bunului simţ. 
Credem că nici o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decît determinată ea însăşi la rîndul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional. Aceasta nu e adevărat numai pentru literat, ci se aplică tot atît de bine la legiuitor, la istoric, la omul politic. Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicile unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adîncul convingerilor sale o dă problemelor în materie. 
Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său. 
Nu acel istoric va fi exact, carele în fraze pompoase va lăuda sau va batjocori întîmplările în trista şi searbăda lor conexiune cauzală, ci acela care va căuta raţiunea de-a fi a acelor întîmplări şi va descoperi-o în adîncimea geniului popular. Unul ca acesta ar descoperi că aceleaşi raţiuni cari au făcut pe romîni să crească i-au făcut să şi cază; aceleaşi calităţi cari au urcat pe osmani la înălţimea de stăpînitori a trei continente au fost rădăcinile pieirii lor; că orice calitate, orice energie, orice e mare şi puternic ca patimă are în consecuenţa cu sine însuşi rădăcinile fericirii şi nefericirii sale. Numai oamenii cari au tăria de-a fi credincioşi caracterului lor propriu fac impresie în adevăr estetică, ei numai au farmecul adevărului, reprezintarea lor zguduie adînc toate simţirile noastre şi numai aceasta e obiectul artei. 
Fără îndoială există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pămîntul, în modul de-a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent. Autorii generaţiei trecute - un Eliad, un Gr. Alexandrescu, sunt cu tot talentul lor natural scriitori cosmopoliţi. Alecsandri numai e în generaţia veche acela care şi-au încuscrit din capul locului talentul său individual cu geniul poporului romînesc şi de aceea el, împreună cu Negruzzi, Donici ş. a. e întemeietorul unei literaturi, nu copiate, sau imitate după lord Byron şi Lamartine, ci în adevăr naţionale. Tot această cale, care rezumă poporul pentru a-l reda ca-ntr-o oglindă şie însuşi o urmează şi Slavici. 
Popa Tanda e un mărgăritar de popă romînesc, vrednic a figura în orice carte de citire pentru sate, un popă cu gura de lup şi inima de miel, care mai cu bătaia de joc, mai cu sfatul, dar cu pilda proprie mai cu seamă, ridică nivelul moral şi material al unei pustietăţi cum i-a Sărăcenilor. 
0 viaţă pierdută descrie traiul unui ţăran ardelean, care, naiv şi onest, vine în mlaştina morală a Bucureştilor, unde pierde tot ce un om are mai scump. Înavuţit în adevăr prin muncă, el dă foc casei şi averei lui şi părăseşte mocirla morală într-acelaşi cărucior, sărac, şezînd pe aceeaşi ladă de Braşov, fără să se uite îndărăt, nevoind să ia nimic de la pămîntul care-i mîncase copilul. El se 'ntoarse în Ardeal, tot atît de vesel precum venise odinioară, lăsînd în urmă-i tot, tinereţe, avere şi mormintele familiei. 
La crucea din sat şi Scormon sunt două gingaşe idile cîmpeneşti; iar Budulea Taichii - poate nu atît de sobră în formă ca Popa Tanda - e de-o adîncime psihologică mai mare încă. Scrisă cu umor, e de-un gen necunoscut pîn' acum la autorii romîni. Adîncimea marii seriozităţi morale a autorului e acoperită cu bruma uşoară a bătăii de joc şi a comicului. S-ar fi crezut că "umorul ", întristarea şi patimele îmbrăcate în haina comică a glumei şi a ridicolului e străină geniului nostru popular şi proprie numai englejilor şi germanilor - "Budulea" d-lui Slavici e o dovadă învederată de contrariu. Se poate scrie umoristic şi romîneşte. 
 
Ceea ce face meritul scrierilor unui Slavici, Creangă, Nicu Gane nu este numai talentul autorilor, concepţia lor curat romînească, ci şi împrejurarea că într-un mediu pe deplin stricat, cum e pătura superpusă de plebe din Romînia, în mijlocul unei corupţii care împreună în ea viciile orientului turcesc cu ale occidentului, şi-au păstrat sănătatea sufletească, reflectă tinereţea etnică, curăţia de moravuri, seninul neamului romînesc. Cînd vede cineva ce soiu de literatură se prăseşte în Romînia, cum o revistă literară din Bucureşti, care întruneşte într-un snop o adunătură

85

        {EminescuOpXIII 86}

de tineret semistrăin, îşi duce cititorii prin locuri malfamate sub pretextul de-a face poemuri a la Alfred de Musset, cum spitalul, balamucul şi cîrciuma sunt singurele locuri cari furnizează sujete artistice literatorilor de la "Literatorul " şi de la alte întreprinderi scandaloase, acela cată să fie recunoscător puţinelor pene în adevăr romîneşti, care ne scapă din atmosfera infectă a spitalurilor, ce se pretind reviste literare. În aceste spitaluri, unde mărginirea intelectuală a pretinşilor autori nu e întrecută decît de malonestitatea lor plagiară şi de obrăznicia cu care ei pe ei înşii se proclamă mari autori, literele romîne au relaţii, fireşte sterpe, cu nişte catîri intelectuali, ceea ce nu opreşte ca o seamă de aceşti catîri să fie împodobiţi cu medalia Bene merenti. Atîta aveam de zis despre mediul mlăştinos şi bolnav, cu care trebuie să lupte literatura sănătoasă pentru a-şi scoate capul la lumina soarelui. 
Căci închipuiască-şi cineva - risum teneatis amici - pînă şi gazeta oficioasă a republicei din cafeneaua Procope, "Pseudo - romînul ", îşi dă părerea asupra novelelor lui Slavici, ba criticul – [... ]- spune chiar alb pe negru că autorul nu-i place cînd face spirit. Ceea ce aştepta criticul spiritual al "Pseudo-Romînului" sunt calambururi, proprii autorilor jidani din Germania şi din Franţa, vorbele de şic din romanuri scrise pentru cocotele din Paris, lucruri cari învederat nu se pot găsi în scrierile unui autor romîn. Ba criticul gazetei cafenelei Procope combate chiar teoria estetică, emisă de d. Maiorescu în "Convorbiri", că terenul vieţii naţionale e singurul pe care pot răsări romanuri bune. Citează - in contrarium cum s-ar zice - pe Daudet, căci e citit băiatul. Şi noi am avea poate de citat ceva - in contrarium - la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emil Zola. Ar fi interesant a se constata, bunăoară, ce minţi, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naşte din încrucişarea rasei ovreeşti cu cea neogrecească, încrucişare ce se operează uneori în Romînia. Fără îndoială amestecătura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic şi moraliceşte, ar produce nişte exemplare de caracterologie patologică, cari ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacţiunii "Pseudo-Romînului". Dar acest roman al viitorului cată, după a noastră părere, să fie amînat pînă în momentul în care poporul romînesc însuşi, ajuns la starea ce i-o pregătesc patrioţii, nu va mai putea fi un obiect destul de estetic pentru romanţieri şi aceştia ar fi siliţi a pescui în promiscuitatea San - franciscului din America dunăreană. 
[28 martie 1882]

["CEEA CE DĂ GUVERNULUI"] 

Ceea ce dă guvernului roşu aproape caracterul unui guvern străin, tot atît de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atît lipsa de respect pentru tradiţie şi trecut cît şi deplina necunoaştere a naturii statului şi a poporului romînesc, pe cari le privesc, pe amîndouă, ca pe nişte terene de experimentare. 
John Stuart Mill observă deja în scrierea sa asupra guvernului reprezentativ că sunt spirite, "cari privesc arta guvernămîntului ca o chestie de afacere". O maşină de vapor sau una de treier, o moară, c-un cuvînt orice operă mecanică cu resorturi moarte a cărei activitate şi repaos se regulează după legile staticei şi ale dinamicei e pentru ei ceva asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul e o manieră mecanică. Formulele şi frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în sine, ci numai nişte expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica. 
Tradiţia? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinţă ale poporului sunt nişte prejudiţii. Modul de-a exista al statului, forma lui monarhică bunăoară, sunt lucruri despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă şi are numai atîta preţ pe cît contribuie la realizarea ambiţiei personale a unui om sau a unui grup de oameni cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de - a - şi cîştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi. 
Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent. Dar se alterează dreptatea moştenită a caracterului naţional, dar se viciază bunul simţ, dar se împrăştie ca de vînt comoara de înţelepciune şi de deprinderi pe care neamul a moştenit-o din bătrîni mai vrednici decît generaţia actuală? Ce-i pasă liberalului de toate astea? Toată lumea să piară numai Manea să trăiască! Orice idee a priori, răsărită în creierii strîmţi a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginaţia mulţimii şi de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă şi adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, 

86

        {EminescuOpXIII 87}

o pătură turbure, despre care să nu ştii bine nici ce voieşte, nici ce tradiţii are, nici daca e capabilă a conduce un stat ori nu. 
"Există alţi logiciani politici - continuă John Stuart Mill - cari privesc ştiinţa de-a guverna ca o ramură a ştiinţelor naturale". Nu pe ales aşadar sunt formele de guvern, nu expediente sunt, nu opera unor intenţiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaş ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaşte proprietăţile lui naturale şi nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari - i sunt înnăscute. 
Genialul Montesquieu însuşi, întemeietorul cercetării naturaliste în materie de viaţă publică, zice (în cartea De l'esprit des lois ) că, înainte de-a exista legi, existau raporturi de echitate şi de justiţie. "A zice că nu există nimic just şi nimic injust decît ceea ce ordonă sau opresc legile pozitive este a zice, adaugă el, că înainte de-a se fi construit un cerc razele lui nu erau egale". 
Această îndoită manieră de-a vedea am găsi-o petrecînd istoria tuturor statelor; ea e istoria paralelă a ideilor conservatoare pe de-o parte, a celor demagogice pe de alta. Deosebirea pătrunde şcoală, justiţie, administraţie, vederi economice, tot. 
Pe terenul muncii liberalul, care nu vede decît rezultatele, va zice: scopul economiei politice e producţiunea. 
Producţiunea numeroasă, bănoasă, ieftenă, iată singura ţintă ce-o urmărim. De aci apoi o împărţeală a muncii după naţiuni; una să producă numai un lucru şi să fie absolut ineptă şi incapabilă de-a produce altceva; alta alt lucru. În adevăr imens, ieften, bănos. Fiinţa inteligentă a omului, redusă la rolul unui şurub de maşină, e un produs admirabil al liberalismului în materie de economie politică. 
Oare nu are mai multă dreptate acela carele zice că obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă fiinţă? E vorba ca toate aptitudinile fizice şi morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă şi combinată, nu ca să degenereze şi să se închircească în favorul uneia singure. E vorba apoi ca totalitatea aptitudinilor unui popor să se dezvolte, nu să degenereze toate şi să se condamne poporul întreg la un singur soi de muncă care să-l facă unilateral, inept pe toate terenele afară de unul singur. 
Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe cînd ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat. Ideile conservatoare sunt fiziocratice, am putea zice, nu în senzul unilateral dat de d-rul Quesnay, ci în toate direcţiile vieţii publice. Demagogia e, din contra, ideologică şi urmăreşte aproape totdauna realizarea unor paradoxe scornite din mintea omenească. 
Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe cînd ele ar trebui să fie, daca nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol, ca eligibilitatea magistraturii, pe care nimeni n-o cere. Măsurile economice ale demagogiei sunt o maimuţărie. Îi vezi creînd drumuri nouă de fier, tot atîtea canaluri pentru scurgerea industriei şi prisosului de populaţie din străinătate, pe cînd adevărate măsuri ar fi acelea menite a dezvolta aptitudinile cari sunt în germene în chiar poporul romînesc. 
Căile ce se deschid concurenţei absolute, departe de-a dezvolta unul din acei germeni, [î]i face să se usuce şi să degenereze, restrîngînd pe romîn numai la acel teren mărginit pe care mai poate suporta concurenţa, la agricultură. Dar, nefiind toţi plugari, ce devine restul? Restul caută funcţii şi liberalii esploatează inepţia economică pe care ei au creat-o, deschizînd din ce în ce mai multe funcţii pentru miile de nevolnici economici cărora le-a dat naştere tocmai liberalismul în materie de economie politică. 
De teapa aceasta sunt toate planurile de reformă şi organizare ale d-lui C. A. Rosetti. 
[1 aprilie 1882 ]

"COLUMNA LUI TRAIAN"

Fără îndoială unul din meritele d-lui B. P. Hăsdău este de-a fi introdus un nou metod, pozitivist oarecum, în cercetarea istoriei naţionale. Înzestrat c-o memorie imensă şi c-o putere de combinaţie aproape egală cu această memorie, întrunind deci cele două calităţi ce caracterizează inteligenţele

87

        {EminescuOpXIII 88}

geniale: memoria şi judecata, cunoscînd o sumă de limbi vie şi moarte, între cari pe cele slave, d-sa ne-a descoperit cel dentăi izvoarele slavoneşti atingătoare de istoria noastră, cu atît mai preţioase cu cît, fiind înconjuraţi de slavi, aceştia ne cunoşteau poate mai bine decît popoarele apusene. Cronice polone, colecţiuni de documente slavone, poezia poporană a neamurilor balcanice şi a celor de la nord, multe din acestea au fost atrase în cercul cercetărilor sale şi încet-- încet istoria noastră se reconstruieşte piatră cu piatră ca manifestare uniformă a unui singur geniu naţional, al geniului poporului romînesc. 
La început poate nici d-sa însuşi nu-şi cunoscuse calea şi marginea puterilor. Scriind uneori novele sau drame, alteori economie politică, ba ascuţindu-şi pana chiar în foi umoristice, spiritul său părea a nu se fi înţeles pre sine însuşi. Chiar "Columna lui Traian" era la început un ziar politic, mai pe urmă a devenit o revistă în care se publicau şi drame şi poezii de-o valoare problematică. În forma însă în care reapare - cu sfera mărginită la istorie, linguistică şi psicologie poporană - dezbrăcată de sterpe polemici politice şi de alte materii străine, "Columna lui Traian", ale cărei două prime fascicule le avem dinainte-ne, promite a deveni o preţioasă revistă şi a da o nouă impulsiune ştiinţei romîne. Ştiinţei romîne, zicem, pentru că, daca ştiinţele naturale şi matematicele sunt prin chiar natura lor cosmopolite, ştiinţa istoriei, a limbei, a manifestărilor artistice ale unui popor, a vieţii lui juridice, a datinelor, este o ştiinţă naţională. Acestea din urmă întăresc vertebrele naţionalităţii, acestea fac pe un popor să se cunoască pe sine însuşi, îl păstrează în originalitatea şi tinereţea lui şi-l mîntuie de platitudinea unei culturi cosmopolite. 
Dacă luăm aminte la stricăciunele pe cari le-au adus întregimei vieţii noastre naţionale emigraţia tinerimii orăşeneşti în străinătate, care nu ne aduce de-acolo în schimb decît o sumă de trebuinţe costisitoare, uitarea de ţară, stîrpiciune intelectuală şi o completă lipsă de interes pentru limba, literatura şi istoria noastră, pentru tot ce ne deosebeşte în bine chiar de străini, cată să recunoaştem că era necesară o reacţie care să ne emancipeze de sub înrîurirea intelectuală a romanurilor lui Daudet şi a comentatorilor Codului Napoleon şi - reacţionari fiind - salutăm reacţia şi în "Columna lui Traian", dorindu - i cea mai deplină izbîndă. 

88

        {EminescuOpXIII 89}

"Columna" va apărea o dată pe lună, abonamentul e minim, numai de 20 lei pe an, ajustarea tipografică destul de îngrijită. 
N-rul I cuprinde: 
N. Densuşeanu: Monumente pentru istoria ţării Făgăraşului. 
B. P. Hăsdeu: Un nou, punct de vedere asupra ramificaţiunilor gramaticei comparative. 
Climescu, Curpăn şi Petrov: Din obiceiele juridice ale poporului romîn în districtul Bacău. 
Dr. D. Brîndză: Limba botanică a ţăranului romîn. 
B. P. Hăsdeu: Manuscriptul romînesc din 1574 aflător la London în British Museum. 
E. Băican: Din anecdotele poporului romîn. 
Mai mult decît interesant este studiul d-lui N. Densuşeanu. Zicem mai mult decît interesant pentru că documentele publicate rezolvă în mare parte cestiunea dreptului public al romînilor de sub Coroana Habsburgilor. Pe cînd opinia maghiarilor era că poporul romînesc n-ar fi avut în trecut nici libertate, nici nobilitate, nici drept propriu, d. Densuşeanu citează un vraf de izvoare, dovedind că deja secolul al XIV-lea al lui Mircea cel Mare e plin dincolo de munţi de Knezii et seniores Olachales, de districte romîne, de veri nobiles, adevăraţi nobili, între cari întîlnim chiar Basarabi, de possesiones valachales avînd veche şi aprobată lege proprie, [... ] şi autorităţi elective din oameni oneşti şi nobili, [... ]. Ba chiar a înnobila se chema boeronisare, a boieri. Din acest studiu se vede mai mult: identitatea instituţiunilor romîne de pretutindene, o unitate a poporului romînesc, preexistentă formaţiunii statelor dunărene, unitate ce cuprinde în unele priviri şi pe romînii de peste Dunăre. 
 O interesantă culegere promite a deveni aceea a răspunsurilor pe cari învăţătorii rurali le dau la cestionarul ce li s-a împărţit în 1877. Încă sub ministrul Maiorescu se împărţise, după cum ştim, un asemenea cestionar privitor la datinele poporului, la naştere, nunţi, înmormîntări şi la alte ocazii solemne. La cestionarul întîi a lucrat mai cu seamă Ion Creangă; al doilea cestionar e făcut de d. Hăsdeu şi se mărgineşte la obiceiele juridice ale poporului nostru. 
Ca prime specimene se publică răspunsurile a trei învăţători din judeţul Bacău. 
D. dr. Brîndză începe a publica în "Columna" numele ce-l dă poporul plantelor, pururea în alăturare cu numele botanice latine. D. Hasdeu face în aceste două fascicule istoricul extern şi o analiză filologică a manuscrisului romînesc din British Museum, cel mai vechi daca datează cu certitudine din anul 1574. E un text romîn al celor patru evanghelii scrise cu frumoase caractere. În catalogul Museului figura ca text slavon. Cartea a fost odinioară proprietatea unui nepot de frate al lui Mihai Viteazul. 
În fasciculul II e peste tot continuarea aceloraş materii, plus o notă asupra unei escursiuni făcute de d. Bianu în mănăstirile din Moldova, o poveste de P. Ispirescu şi o traducere - în proză - a Infernului lui Dante, despre care nu ştim tocmai bine ce-o fi căutînd în "Columna". 
Cercetările istorice, filologice şi de psicologie poporană n-ar prezinta un interes atît de viu dacă am avea o epocă de înaltă civilizaţie în urmă-ne, daca fiinţa noastră naţională s-ar fi păstrat, în haina neîmbătrînirii, în scrierile unor cugetători anteriori. Dar civilizaţia noastră e falsă; străini şi semistrăini născuţi în Bucureşti ori în oraşele de pe Dunăre şi franţuziţi la Paris, aceştia au falsificat şi drept, şi viaţă publică, şi datini, au prefăcut Cuventele den bătrîni în limba păsărească a gazetelor şi a pledoariilor dinaintea tribunalelor, încît chiar dicţionarul limbei în circulaţiune trebuie trecut prin depănătoare şi ne vedem nevoiţi a face istoria fiecării vorbe pe care-o întrebuinţăm pentru a-i păstra înţelesul. 
Am putea zice că e luptă de toată ziua pentru toate bunurile naţionalităţii noastre. Lucrările acestea nu ar fi atît de însemnate daca n-ar fi prezentat greutăţi la fiece pas, daca nu ar fi un continuu stimul pentru acţiunea intelectuală. Ceea ce se dezgroapă prin aceste documente istorice şi linguistice nu sunt dar numai materialuri de interes arheologic, ci e Romînia însăşi, e geniul poporului romînesc de pe care se înlăturează păturile superpuse de ruine şi de barbarie. Fiece pas înainte se face aci în înţelesul reconstruirii naţionalităţii romîne şi pentru ca ea însăşi să se recunoască pe sine, să-şi vie în fire. Blestemul din Biblie, "în sudoarea frunţii tale îţi vei cîştiga hrana", n-a fost un blestem, ci o binecuvîntare. "În sudoarea frunţii tale te vei cunoaşte pe tine însuţi" zicem cercetătorilor pe terenul istoriei şi a linguisticei bucuraţi de aceste rezultate ale unei munci naţionale, rezultate greu de cîştigat în comparare cu deprinderea mecanică a formelor esterioare ale unei civilizaţii străine. 
[1 aprilie 1882]

89

        {EminescuOpXIII 90}

["CONTELE WOLKENSTEIN S-A ÎNTORS"] 

Contele Wolkenstein s-a întors din Paris la Viena şi, după mărturisirile sale proprii, e foarte mulţumit de rezultatele misiunii lui în cestiunea Dunării. 

"Pester Lloyd" ne spune că aranjamentul pe care contele l-a pus la cale cu d. Camille Barrere, delegatul Franţei în Comisiunea Europeană din Galaţi, e de pe acum sigur de consentimentul Germaniei şi al Franţei, precum pe de altă parte e de asemenea aproape sigur că Austria nu ar tăgădui punerile la cale ale plenipotenţiarului ei. Amănuntele acestor puneri la cale nu sunt cunoscute încă, deci nu se poate aprecia daca Austro-Ungaria are cauze de-a împărtăşi pe deplin satisfacţiunea ce-o simte contele. Daca e adevărat, zice organul oficios al guvernului unguresc, că, precum se exprimă contele, noi am turnat apă în vinul nostru şi că am sacrificat multe din poziţiunile noastre esenţiale chiar, atît ale punctului nostru de plecare, cît şi ale propunerii Barrere, atunci, în dorinţa noastră de-a înlătura neîncrederea celorlalte puteri şi de-a mîntui cu agitaţia politică care fără trebuinţă s-a atîrnat de cestiunea aceasta, am mers învederat pînă la acea margine delicată unde începe însăşi sacrificarea drepturilor noastre, ba poate chiar dincolo de această margine. Cată îndealtmintrelea să aşteptăm indicaţiuni mai exacte asupra compromisului pînă a fi în stare de-a judeca cu temei în cestiunea aceasta. Altfel desfăşurarea afacerei e departe de a fi ajuns la capăt. Vor trebui silinţe nouă pentru a cîştiga şi consentimentul celorlalte puteri şi în urmă abia proiectul se va putea supune aprobării Comisiei Internaţionale a Dunării. Redeschiderea sesiunii acestei Comisii era fixată pentru ziua de 24 aprilie, însă răstimpul scurt care ne desparte de termenul acesta nu credem să ajungă pentru toate preparativele ce sunt a se face, încît e cu putinţă ca începutul sesiunii extraordinare să se amîne pe mai tîrziu. 

Îngrijirile lui "Pester Llloyd " că d. conte ar fi trecut dincolo de marginea delicată unde începe sacrificarea a chiar drepturilor Austro-Ungariei sunt îngrijiri ele înşile de-o natură foarte delicată şi dovedesc o stare de extremă nervozitate. D. conte n-a putut trece dincolo de acea gingaşe margine de vreme ce Austro-Ungaria nu are în apele Dunării de Jos nici un drept, absolut nici unul decît doar acela pe care-l are China şi Japonia şi orice altă putere de pe glob: dreptul liberei navigaţiuni. Interese o fi avînd, nu tăgăduim, dar drepturi nu are, şi o dovadă că nu le are e că umblă după ele cu lumînarea şi poate că va găsi din nou ceea ce caută: pricină şi ceartă. 
Şi sperăm că nici nu le va avea pînă cînd Austro-Ungaria se va sili din răsputeri să rămîie străină poporului romînesc, pînă ce acest popor nu va avea dincolo de munţi un teren public de dezvoltare cum îl au celelalte. Pînă ce domnii maghiari vor pretinde a-l maghiariza cu de-a sila zece milioane de guri şi zece milioane de inimi vor striga în contra Austro-Ungariei, căci politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atît de mare şi de energică încît nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui. Ei, să nu fi trăit Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta a şaptesprezecea cu eroii şi cugetătorii ei, vă puteaţi bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate. Azi limba este una de la Satmar pîn-în Cetatea Albă de lîngă Nistru, de la Hotin pîn-în Graniţa militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pămîntului şi a veacurilor. 
Ceea ce numesc maghiarii ideea lor de stat e istoriceşte un neadevăr şi, ca realitate etnologică, asemenea un neadevăr. Încă din suta a treisprezecea poporul romînesc avea ţinuturile lui proprii, legea lui proprie -  -, principii proprii, autorităţile proprie elective, fără nici un amestec din partea Coroanei ungureşti. Era un neam de ostaşi, oameni de arme, un popor aliat maghiarilor, nu supus lor, atît de puţin supus încît notarul regelui Bela nu se sfieşte a-şi încuscri pe cei întîi regi de rasă arpadiană cu fiicele Domnilor romîni anteriori înfiinţării statelor dunărene. Notarul poate fi apocrif, poate fi dintr-un veac mai tîrziu, dar psicologic şi pentru respectul ce-l are pentru poporul nostru e desigur o probă cînd lasă să răsară chiar dinastia cea mai veche maghiară din leagănul unei mume romîne. Dar s-au întins romînii, dar au cuprins ţinuturi în cari nu fuseseră, dar dintr-un mic neam de ostaşi a devenit un mare neam de agricultori? Afacerea lor. S-au întins prin dreptul cel mai sfînt din toate, prin dreptul muncii. Cu munca şi-a procurat pămîntul strămoşesc şi, prin colţurile unde intraseră străini, cu munca-l va şi ţinea. Daca iobăgia a existat, ea a fost un contract de muncă şi această muncă seculară au cucerit Ardealul. Aţi condamnat părţi întregi ale poporului nostru la iobăgie, repetînd asupră-i blestemul ce Dumnezeu l-a rostit asupra lui Adam: "În sudoarea frunţii tale îţi vei cîştiga hrana de toate zilele"! Dar rasa de stăpînitori fino - tartari a uitat că Dumnezeu nu poate blestema, că blestemul biblic a fost o binecuvîntare, căci în acea muncă era viitorul poporului romînesc, în acea muncă numărul lui mare, sănătatea [in]extricabilă a sufletului şi a trupului lui. Prin muncă şi-a cucerit ţinuturile, prin muncă a ajuns a se cunoaşte pe sine însuşi, prin muncă a ajuns acolo încît îi e ruşine şi silă de a deveni maghiar. 
Daca dar din realitatea că există negoţ austriac pe Dunărea de Jos, şi există pentru că am îngăduit să existe, poate rezulta ceva, din realitatea şi mai mare că o jumătate a poporului romînesc trăieşte în statul Habsburgilor - pe cari Dumnezeu să-i aibă în sfînta sa pază - rezultă în mod legitim aşteptarea ca să ne vedem respectată limba, datina, individualitatea noastră etnică, 

90

        {EminescuOpXIII 91}

bunurile conştiinţei noastre. Pacea naţională cată să precedeze pacea economică. Cînd poporul romînesc va avea în monarhie drepturi egale cu cele ce le au croaţii, polonii, cehii, Austro-Ungaria va înceta de-a fi un stat străin pentru noi şi puţin ne va păsa daca produsele Ardealului romînesc ar inunda pieţele noastre ori viceversa. Poporul romînesc, politiceşte despărţit sub doi monarhi, ar forma două zone deosebite de producţiune şi de schimb şi nu ne îndoim că romîn cu romîn s-ar înţelege şi că niciodată n-ar mai fi vorba de conflicte economice, nici de aversiuni politice între monarhia habsburgică şi statul latin de lîngă Dunăre. 
E adevărat că pretutindenea - chiar în statul Romîniei - poporul romînesc este asuprit, că, precum în Ardeal, şi aci i s-au superpus pături de străini cari falsifică şi împiedică dezvoltarea lor. Lupta în contra rămăşiţelor fanariote de la noi, pentru cari patriotismul şi naţionalitatea sunt nişte mărfuri ce se cumpără la mezat prin pensii reversibile, propuse de fanariotul Giani şi primite de fanariotul C. A. Rosetti, e o luptă foarte grea şi existenţa acestor duşmani ai romînimii, predominarea lor în politica statului include pericolul permanent de-a vedea drepturile noastre pe Dunăre trădate străinului. Dar să sperăm că nu vor mai izbuti a pune la mezat decît virtuţile lor casnice prin coloanele "Pseudo-Romînului". 
[3 aprilie 1882]

[""ROMÎNUL", DÎND SEAMĂ"] 

"Romînul", dînd seamă de apelul conservatorilor cătră ţară, zice că din nou am fi început propaganda de "acuzări zădarnice şi false". 

Este timpul - zice în adevăr apelul - ca toate elementele sănătoase din ţară, fără deosebire de nuanţe politice, să se întrunească într-o energică rezistenţă. 
Rezistenţă în contra cui şi pentru ce? întreabă "Romînul". 

Pentru a apăra tronul? Dar cine-l atacă? 
Ştim bine că "Romînului" [î]i dă acum mîna să întrebe "Cine-l atacă? ", dar această întrebare, cu toată aparenţa ei de naivitate, nu amăgeşte pe nimeni. Ca azi curg protestările de lealitate de pe buzele patrioţilor; ca mîni le vedem spulberate în vînt de încercări de republică ploieşteană, de "Vivatele " aduse la Procope, la vro aniversară a încoronării, republicei universale; ca mîni vedem iar vrun diplomat însărcinat cu gingaşa misiune de-a spune M. Sale "să scutească ţara de-o crimă". Toate facerile şi prefacerile acestea ale partidului roşu sunt numai configuraţiunile caleidoscopice ale unor şi aceloraşi apucături demagogice. 
Dar cu ocazia dezbaterii legii tocmelelor ce-a zis însuşi d. C. A. Rosetti? 
Că în realitate trăim în republică, cu tot titlul de rege, şi că dumnealui nu se 'mpiedică deocamdată de titlu; 
Că e treaba copiilor săi de-a înfiinţa republica. 
Şi acum ne întreabă: "Cine ameninţă? "
Instinctele ameninţă înclinările, poftele nesăţioase de îmbogăţire din averea publică, dorinţa de impunitate a Mihăleştilor, ruleta răscumpărărilor de drum de fier introdusă în Adunări, corupţia adîncă a partidului roşu şi lipsa lui de convingeri politice şi de moralitate. Toate aceste ameninţă şi tron şi ţară. Prin aceea că, numiţi în funcţii înalte militare oameni ce, la 11 fevruarie, şi-au înfrînt jurămîntul şi onoarea militară, se ameninţă din fundament toată organizarea statului romîn, întemeiată şi ea pe jurămînt şi pe onoare. Decorînd pamfletarii cari au pîngărit Coroana încurajaţi acea pîngărire, încurajaţi lipsa de respect cătră autoritatea Coroanei. 
Şi să vă spunem cine ameninţă mai cu seamă. Veneticul. 
Cînd d. C. A. Rosetti, la luarea Plevnei, n-a găsit alte vorbe de zis celor adunaţi sub fereastra sa decît că: "Mai e o Plevnă de luat, cea internă a reacţiunii", aci, crează-ne, a vorbit din el nu omul de stat, nu gazetarul, nu politicul prudent şi, în genere, n-a vorbit din el omul in abstracto, ci... veneticul. În fundul neconştiut al existenţei sale a încolţit veneticul, pentru a dovedi din nou toată mizeria şi perversitatea acestui caracter, incapabil de-a se înălţa un moment măcar, unul singur, asupra urelor unei inime înrăutăţite, la ideea mai naltă şi mai luminoasă a patriei, care e una pentru toţi, şi a respectului pentru acea reacţiune în ţara căreia trăieşte de ieri alaltăieri şi dumneasa şi din birul căreia 'şi ţine zilele. 
De aceea nicicînd nu credem afectaţiile de nevinovăţie şi naivitate a redactorului "Pseudo-Romînului". 

91

        {EminescuOpXIII 92}

Vicleniei şi perversităţii de caracter datoreşte succesele de pîn - acuma; tot această viclenie şi perversitate [î]l va şi surpa - căci scris este ca din aceeaşi rădăcină să răsară succes şi insucces, suire şi cădere, şi aceasta este esenţa oricării vieţi şi a oricării tragedii. Cu tot aerul de farsă pe care l-a dat vestitul gazetar vieţii sale proprii de la începuturile ei şi pîn' acum, sfîrşitul nu va fi de farsă, căci legile naturii, realizeze-se în stat, manifeste-se în inima individului, lucrează cu nepăsarea atribuită zeilor anticităţii şi ne răzbună pe toţi. 
[4 aprilie 1882]

[""NEUE FREIE PRESSE" SPUNE"] 

"Neue freie Presse" spune că, în urma ştirilor ce i-au sosit, nu mai e îndoială că soluţiunea cestiunii dunărene e asigurată. Foaia vieneză primeşte din Paris următoarele informaţiuni: 

Guvernul francez n-ar fi încheiat învoiala cu contele Wolkenstein daca nu s-ar fi asigurat de mai 'nainte de consimţimîntul guvernului englez, căci guvernul Republicei o ţine una şi bună că în toate cestiunile mari cată să meargă mînă 'n mînă cu Marea Britanie. Afară de asta aci se pretinde a se şti că, din consideraţie pentru Austria, Italia va consimţi la toate dorinţele cabinetului vienez, încît întrebarea ce se cuvine a se face numitelor două guverne nu va fi decît o simplă formalitate. Ar mai rămînea aşadar Romînia şi Rusia cari ar putea să facă o opoziţie cam izolată propunerii Barrere. Guvernul francez va lua propunerea aceasta în mînile lui şi-o va recomanda puterilor în numele său propriu. În ceea ce priveşte cuprinsul punerilor la cale dintre contele Wolkenstein şi d. de Freycinet două puncte sunt mai cu seamă importante, şi anume: durata Comisiei Mixte, pentru care s-au propus cinci şi zece ani, şi durata mandatului delegatului Comisiei Europene, pentru care s-a propus o sesiune şi un an. 
Se crede că în amîndouă cazurile se va primi durata mai lungă. 
[4 aprilie 1882]

AL DOILEA RĂSPUNS D-LUI C. A. ROSETTI

Cerem iertare cititorilor noştri daca ne vedem siliţi să revenim asupra incidentului bizar provocat de bătrînul director al "Romînului". 
D. Rosetti, printr-o nouă scrisoare pe care o adrezează de astădată d-lor... Lascar Catargi, general Florescu, Teodor Rosetti, Al. Lahovari, Titu Maiorescu şi Gr. Păucescu, ne declară că răspunsul dat de noi, oricît de categoric şi de precis ar fi el, este cu totul nedemn de adevăr, de moralitate, de aceşti membri ai partidului conservator şi de d-sa. Toate acestea le însoţeşte, conform unui obicei care a devenit a doua natură la "Romînul", de epitetele graţioase de: "crima de calomnie", "înfierarea criminalilor " etc. 
Mărturisim că, daca n-am ţine seama de dragostea părintească în numele căreia vorbeşte puternicul nostru adversar, ocaziunea ar fi din cele mai nemerite pentru a rîde un moment cu lectorii noştri. Vom fi însă serioşi şi acum, ca semn de deferinţă din parte-ne pentru acest respectabil sentiment. 
De astădată cel puţin d. Rosetti ne spune lămurit cari - i sunt griefurile în contra noastră: 1. fiindcă am simţit plăcere publicînd un fapt "degrădător "; 2. fiindcă am zis: "Nu vom imprima numele, în speranţa că fiecine va ghici despre cine vorbim" (Această frază constituie, după d-sa, un "subţire gaz"); 3. în fine, pentru că am adăugat în cronică: "Doamna X, al cărei nume sonor poartă bonetul frigian". Şi d. Rosetti binevoieşte a ne spune că fiica d-sale se numeşte Libertatea - sofia, de unde deduce că la această persoană am voit să facem aluziune. 
Ultimul punct merită singur să fie relevat, căci celelalte sunt atît de anodine încît se combat prin ele însăşi. Ne vedem însă nevoiţi să-i răspundem printr-o întrebare: De cînd oare Libertatea şi înţelepciunea poartă pe cap bonetul frigian care l-a supărat atît de mult? Ştiam pînă acum că Republica, uneori şi Comuna, de ordinar, sunt coafate în acest mod; niciodată însă Libertatea şi încă mai puţin zeitatea senină a Înţelepciunei. 

92

        {EminescuOpXIII 93}

Şi apoi crede oare acest părinte de familie că nu sunt şi alte nume la cari s-ar putea aplica figura retorică de care ne-am servit?... Nu putem zice mai mult, căci ne e teamă să nu deşteptăm nouă susceptibilităţi... 
N-ar mai trebui, ca o încoronare a acestui "bizar incident, decît ca vreun Făt-frumos de contrabandă să-şi închipuiască că am vorbit de el cînd am menţionat pe Adonis sau că vreo doamnă care din păcate obicinuieşte corsaje de cauciuc să susţie că de însa am înţeles să întreţinem pe cititorii noştri! Tribunalul din Sena a condamnat pe Emile Zola să suprime numele de Duverdy dintr-un roman al său, pentru că întîmplarea făcuse să existe în Paris un consilier de Curte cu acest nume. Iată-ne osîndiţi [şi] noi să nu putem imprima nici doamna X, nici d. Y! Dară cu aceste abracadabrante pretenţiuni, ilustre confrate, jurnalismul devine ceea ce spune Figaro în faimosu-i monolog şi cel dintîi lucru ce am avea cu toţii de făcut, începînd cu "Romînul", ca cel mai bătrîn organ de publicitate, este să ne aruncăm condeiul în Dîmboviţa. 
Ceea ce ne cauzează însă o surprindere nemărginită este stăruinţa adversarului nostru de a ne face cu orice preţ să zicem ceea ce n-a fost în intenţiunea noastră: că am voit să vorbim de fiica d-sale! Aceasta ne aduce aminte apostrofa nevestei lui Sganarelle dintr-o comedie a lui Moliere, apostrofă adresată unui trecător care voia s-o scape din mînele bărbatului ei, care o bătea: Şi dacă eu vreu să fiu bătută?... 
Noi am crezut şi credem că, în urma declaraţiunii precise şi categorice ce am făcut zilele trecute, orice susceptibilitate de părinte nu mai are raţiune de a fi. Este învederat că nu stă în putinţa noastră de a scoate pe bătrînul ziarist din ideea nenorocită ce şi-a format. Treaba d-sale! 
Am arătat deja, în primul răspuns, care este convicţiunea noastră în privinţa acestei fenomenale închipuiri. Fiindcă d. Rosetti face apel la opiniunea publică, lăsăm şi noi cu plăcere acestui "tribunal suprem" sarcina de a se pronunţa asupra incidentului ce a născocit şi de a-l califica după cum merită. 
Fantasio
[6 aprilie 1882]

CESTIUNEA DUNĂRII
[""NEUE FREIE PRESSE" DE LA 15 APRILIE"] 

"Neue freie Presse" de la 15 aprilie, st. nou, publică următorul articol, din care se vede şi mai mult cît de slabe sunt toate argumentele ce ar putea aduce Austria în favoarea pretenţiilor sale. De altminteri noi nu dăm crezămînt celor spuse de "N[eue ] fr[eie ] Presse" sau "Romînul", ci doară numai celor nespuse de asemenea foi: 

Ştirea că negoţierile din Paris ale comitelui Wolkenstein cu d. Barrere au avut un rezultat favorabil şi că guvernul francez în curînd va ieşi în public, oficial, cu cunoscuta propunere ni se pare că li s-a urcat în cap romînilor. Cel puţin aceasta o putem zice de redactorii "Romînului", căci numita foaie se zbate ca un smintit. Ea publică un articol pe care l-am înţelege daca s-ar fi format o coaliţie europeană spre a răpi Romîniei independenţa şi a-i impune vechea dependenţă de Poartă. Cînd patria se află într-o poziţie desperată, cînd poporului nu-i mai rămîne altceva de făcut decît sau să se supuie cu ruşine jugului străin sau să moară cu arma în mînă, atunci o foaie poate vorbi astfel cum o face "Romînul". Cînd însă nu e vorba de altceva decît de instituirea unei comisiuni mixte pentru elaborarea şi supravegherea regulamentului pe Dunărea inferioară, atunci un asemenea esces de patos este cel puţin foarte de prisos. Singur cuvîntul "comisiunea" exclude orice element tragic şi "Romînul", care face gălăgie cînd tocmai nu e timpul, ne aduce aminte de omul care în casa sa zbiară şi strigă ameninţînd că se va împuşca pentru că medicul i-a prescris să înghită un hap amar. 
Foaia din Bucureşti asigură că Romînia nu va comite o sinucidere. Aşadar primirea propunerei lui Barrere, prin care votul decisiv în cestiuni controversate se dă delegatului Comisiunei Dunărene Europene, este pentru fantazia aprinsă a romînilor atît cît o sinucidere. Ciudat mod de a vedea. Nici chiar adoptarea anteproiectului austriac n-ar fi atins independenţa politică şi demnitatea naţională a Romîniei. Nici în Anglia chiar cererea Austriei de a avea preşedinţia şi votul preponderant în Comisia Mixtă nu s-a găsit că ar fi nedreaptă sau că ar viola tînăra independenţă a romînilor. Acum regretăm că Austria a lăsat în cestiunea dunăreană atît de mult din primitivele sale pretenţii încît mai că nu i-a rămas decît preşedinţia. Avantagiul că Austria, pentru un timp oarecare, poate avea doi representanţi în Comisia Mixtă şi Romînia [î]l va cîştiga mai tîrziu şi apoi Dunărea inferioară, al cărei mal sudic este sîrbesc şi bulgar, nu aparţine numai Romîniei! 
Dacă am voi să luăm în serios articolul "Romînului" am trebui să conchidem din el că romînii ar avea eroica intenţie să opună la trebuinţă o rezistenţă înarmată instituirei Comisiei Mixte şi, deoarece este de prevăzut că propunerea franceză va fi acceptată de toate puterile, ar trebui să mai deducem că cei din Bucureşti vor răspunde declarînd război Europei. Aceasta negreşit că ar fi o tentativă de sinucidere, dar să nu ne fie grijă că guvernul romîn o va comite. "Romînul" asigură că romînii nu se vor lăsa să fie vînduţi sau intimidaţi cu nici un preţ. Dar nu li se cere nici una nici alta. De la ei se aşteaptă numai că vor fi aşa de cu minte ca în fine să înţeleagă că nu numai ei singuri pot decide asupra condiţiilor de navigare pe un fluviu care pentru ei, deşi au cîştigat Dobrogea, este numai un rîu de graniţă. 

93

        {EminescuOpXIII 94}

        {EminescuOpXIII 95}

Dacă "Romînul" se plînge contra acuzărilor şi ameninţărilor unor foi austriace faţă cu Romînia, el întru atîta are dreptate, că unele organe oficioase, mai ales ungare, şi-au vărsat focul cam prea energic pentru atitudinea guvernului din Bucureşti în cestiunea dunăreană. Dar o foaie care ea însăşi se pierde într-o violenţă aşa de inutilă n-ar trebui tocmai să se mire că şi altora li se isprăveşte răbdarea. E destul de neplăcut că cererile primitive ale Austriei, sprijinite de alte două mari puteri, au fost înlăturate prin rezistenţa Romîniei şi că bunăvoinţa amicală a guvernului austriac, cu care a recunoscut erigerea la regat a Romîniei, este aşa de rău răsplătită. Daca se văd cuvinte aspre în organele austriace ele sunt urmarea naturală a cerbiciei cu care Romînia paralizează dorinţele Austriei. Ideea de-a face prin ameninţarea unei ocupări înarmate pe Romînia să cedeze nu s-a dezbătut Ia noi niciodată serios. Cineva nu se bate pentru o comisie şi guvernul austriac dă mai curînd cestiunei dunărene o importanţă prea mică decît prea mare. Ea negoţiază, [î]şi scade pretenţiile, arată toată bunăvoinţa de a se înţelege cu toată lumea; cei din Bucureşti însă copiază pe papa persistînd cu încăpăţînare asupra unui infaibil non possumus, pînă în momentul cînd, în faţa voinţei marilor puteri, totuşi va ceda, pentru că nu va putea face altfel. 
Noi suntem departe de a ameninţa pe Romînia, mai curînd fiind dispuşi a îndrepta amărăciunea contra politicei austriace, ce n-a ştiut să prevadă lucrurile mai bine. Desigur că pentru comitele Andrassy n-ar fi fost o osteneală supraumană să cîştige la Congresul din Berlin o stilizare mai clară şi mai practică pentru art. 55 al Tratatului de pace. Două rînduri ar fi fost de ajuns. Dacă în articolul 55 ar sta expres că navigarea pe Dunărea inferioară să fie supravegheată de o comisie mixtă în care ar trebui să fie reprezentate Austria şi statele riverane, atunci Romînia n-ar avea nici un pretext de a face opoziţie contra Comisiei Mixte. Comitele Andrassy ar fi obţinut fără mare dificultate introducerea acestui adaus în textul Tratatului de pace însă el poate a crezut că cestiunea dunăreană nici nu merita o atenţiune specială. El şi-a concentrat toate puterile să obţie mandatul pentru ocuparea Bosniei. Aceasta, după opinia sa, era o politică mare. Cestiunea dunăreană a considerat-o de un ce prea subordinat decît să se ocupe cu amănuntele ei. A încheia o convenţie comercială cu Romînia fără să întrebe pe Poarta, atunci încă suzerană, i s-a părut o măiestrie diplomatică, dar nu s-a gîndit să puie un zăvor rezistenţei Romîniei contra apărărei intereselor austriace pe Dunăre. Articolul mai recent al "Romînului" reaminteşte iarăşi foarte viu păcatele de omisiune ale politicei externe a Austriei şi de aceea nu-l putem citi cu aceeaşi ilaritate curată pe care desigur o va produce în alţii cari nu sunt interesaţi. 
[7 aprilie 1882]

MATERIALURI ETNOLOGICE PRIVIND ÎN PARTE
ŞI PE D. NICU XENOPULOS, CRITICUL LITERAR
DE LA "PSEUDO - ROMÎNUL "

D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la "Romînul", binevoieşte a se juca de-a baba oarba cu cititorii "Telegrafului - fundescu " în socoteala mea. Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat în realitate pe alt pasaj şi sfîrşeşte prin a mă face bulgar şi a descrie după cum îi place esteriorul şi deprinderile mele. 
Ceea ce spune d. N. Xenopulos în privirea mea sunt creaţiunile unei fantazii nervoase, escitate prin lovirea ce i-am aplicat-o în darea mea de seamă. Căci dumnealui nu s-a supărat pe ceea ce citează "Telegraful'' ci pe-un pasaj pe care nu-l citează şi care e următorul: 
"Şi noi am avea ceva de citat - in contrarium - la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emile Zola. Ar fi interesant a se constata ce minţi, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naşte din încrucişarea rasei ovreieşti cu cea neogrecească, încrucişare ce se operează uneori în Romînia. Fără îndoială amestecătura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic şi moraliceşte, ar produce nişte exemplare de caracterologie patologică care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacţiunii "Pseudo-Romînului". "
Asta dar v-a supărat, onorabile, iar nicidecum, după cum vă prefaceţi, aluziile la cafeneaua Procope. Aţi văzut în acest pasaj, ceea ce şi este în el, o aluzie la originea dv., lucru de care mi-a părut că trebuie să v-aduc aminte şi iată de ce. 
În critica d-voastră asupra novelelor lui Slavici citesc următoarele: 

Acolo unde d. Slavici voieşte să facă spirit el devine nesuferit. 
.. Stilul parcă, merge pe brînci şi nuvela e atît de lungă încît chiar nemţii au zis că putea să fie mai scurtă. 
... Nu era nevoie, pentru a esplica, să inventăm o teorie ad-hoc, aceea a romanului ţărănesc, precum a făcut-o d. Titu Maiorescu în studiul său Literatura romînă etc. 

Astfel toată atitudinea dv. e de sus în jos, ca şi cînd aţi avea a da seama despre scrierile unor oameni inferiori d-voastră; e scrisă cu acea cîrnire din nas proprie scriitorilor izraeliţi din toate ţările, cu acea suficienţă care se crede superioară oricui. În acest instinct de suficienţă greco-ovreiască 

95

        {EminescuOpXIII 96}

am lovit prin pasajul de mai sus. Dar cine eşti d-ta pentru ca, de la vîrsta care-o ai şi cu cunoştinţele ce nu le ai, să-ţi fie permis a-ţi da aere de superioritate? 
Cine eşti? 
Ceea ce nu puteţi tăgădui a fi, pentru că nu puteţi tăgădui fizionomia, nici o puteţi şterge cu buretele. 
De aceea v-aţi şi supărat foc pe spusele mele - căci adevărul doare - pe cînd eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai romînă, ci şi nobilă neam de neamul ei - să nu vă fie cu supărare -, încît vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflînd poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar nici unul. Deşi eu însumi nu dau în genere nici o importanţă acestor lucruri, ele sunt reale şi se pot schimba tot atît de puţin ca şi evreul d-voastră fizic şi intelectual. 
Actele aceste de flagelare le voi repeta de cîte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizaţi de ieri de alaltăieri, cari privesc toate în ţara aceasta "de sus în jos". Unul abia sfîrşeşte liceul, vine să vînză mărunţişuri şi suliman la Bucureşti, îi merge rău o negustorie şi s-apucă de alta: de negustoria literară. 
Şi acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă. 
D. N. Xenopulos învaţă doppia scrittura şi alte lucruri atingătoare de negoţ în străinătate, dar, întors aci, s-apucă de negoţ estetic în coloanele "Pseudo-Romînului", judecînd iar de sus în jos autori de cari nici nu e în stare să-şi deie bine seama. 
C-un cuvînt, nu în d. Xenopulos in abstracto am lovit, ci în defectele înnăscute rasei, cari nu se pot schimba. Aceste defecte trebuiesc temperate, trebuiesc intimidate prin lovituri dureroase, pentru a nu deveni stricăcioase vieţii noastre publice. 
· 
Dar această lămurire ce i-o dau d-nului mai sus citat n-ar avea nici o valoare, căci nu credem ca evreul său fizic, pe care-l drapează fără îndoială cu mai multă eleganţă decît eu partea mea muritoare, să intereseze tocmai mult pe cititor. Această lămurire [î]mi dă mie ocazia de-a mă rosti asupra unui adevăr pe care-l cred nestrămutat şi care-mi pare de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a poporului nostru. 
Am avut neplăcuta datorie - căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere - de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însuşi, de-a constata adecă că tocmai în Romînia poporul romînesc n-a ajuns - decît cu rare escepţii - de-a da espresie fiinţei sale proprii. În viaţa publică, în şcoli, în literatură chiar s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor romîneşte, şi această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă cu calităţile unuia din cele mai inteligente şi din cele mai drepte popoare, poporul romînesc. 
Întîmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul romînesc, din apele Nistrului începînd, în cruciş şi-n curmeziş, pîn-în Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decît acela al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş. a. m. d. Am văzut că romînul nu seamănă nicăiri nici a C. A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întîi, fizic, cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în privirea onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni. Am observat şi mai mult: că clasa veche superioară, rea - bună cum o fi fost, seamănă în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheţă de caracter şi incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămăşiţe de vrednicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioţilor. 
Se putea oare să nu conchid că pătura superpusă de roşii nu e nici romîna de origine, nici asimilabilă măcar? Dovada cea mai strălucită despre aceasta mi-a dat-o banchetul d-lui C. A. Rosetti, la care mesenii erau într-adevăr de-o stranie, de-o absurdă promiscuitate. 
Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioţilor, n-am avut clasă de mijloc decît ca slabe începuturi şi că această clasă - escepţie făcînd de olteni şi ardeleni - e cea mai mare parte de origine străină. De aci abia am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domnia lui Carol îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin decît proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă pînă azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la această convingere, totul era hotărît pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămînea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici. 

96

        {EminescuOpXIII 97}

M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei romîne, ci ceva factice şi artificial. 
Nu omul in abstracto se mişca în d. C. A. Rosetti în contra boiarilor, ci grecul: nu omul in abstracto, Fundescu, înjură în "Telegraful", ci ţiganul din el; nu talentul înnăscut al d-lui Xenopulos îşi dă în coloanele "Pseudo-Romînului" un aer de superioritate, luînd cam peste picior novelele lui Slavici sau o teorie a lui Maiorescu, ci "jidanul " din el îşi dă aceste aere. Caracterul - din nefericire - se moşteneşte. 
Un popor bătrîn şi unul tînăr sunt două ramuri din copacul omenirii, dar cari s-au despărţit de mult şi s-au deosebit de mult. Vai de poporul tînăr, cu instincte generoase, cu inteligenţă mlădioasă şi primitoare de adevăr, cînd vine în atingere cu uscăturile omenirii, cu resturi de popoare vechi cari au trecut prin toate mizeriile unei civilizaţii stinse, cu acele resturi în care vertebre şi cranii sunt osificate şi condamnate la o anume formă, resturi intelectual sterpe, fizic decăzute, moraliceşte slabe şi fără de caracter. Toată viaţa publică a poporului tînăr se viciază, moralitatea lui decade, inteligenţa lui sărăceşte şi se usucă. Nu e nici un pericol pentru romîni de - a - şi asimila rase tinere de orice origine ar fi, dar un pericol mare de-a asimila rase bătrîne, cari au trecut prin o înaltă civilizaţie şi prin mare corupţie, şi cari în decursul vieţii lor şi-au pierdut pe de-a pururea zestrea sănătăţii fizice şi morale. 
Şi cum să nu fie aşa? Plebea aceasta e recrutată din Bizanţ, din împărăţia grecească a Răsăritului. Trebuie să-şi reprezinte cineva istoria acestei împărăţii, mia de ani de crime scîrboase, de mizerii, de demagogie, trebuie să-şi aducă aminte că era împărăţia în care taţii îşi desvirginau fiicele, copilul scotea ochii părintelui, părintele copilului, în care căsătoria era o batjocură, în care suflet şi trup erau venale, şi atunci va vedea că nişte cauze cari au durat o mie de ani nu e cu putinţă să nu se fi întrupat, să nu se fi materializat în rasa de oameni ce trăia acolo. Legea cauzalităţii e absolută; ceea ce s-a petrecut ca cauză o mie de ani în Bizanţ şi pînă azi a trebuit să treacă în organizarea fizică şi morală a acelui neam, s-a încuibat în privirea vicleană, chiorîşă şi mioapă, în fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoaşă. Cu viclenia din privire corespunde daltonismul intelectual pentru orice bun moral, fie onoare, fie demnitate, fie adevăr; cu înclinarea cocoaşei fizice corespunde cocoaşa morală. Căci cine nu minte niciodată e natura. Cînd pune-n două picioare o caricatură, ea ştie foarte bine de ce-a pus-o; şi ceea ce ea fizic condamnă la uriciune e şi moraliceşte urît şi trebuie să culmineze în Tetzis şi în Scarvulis, connaţionali ai celor mai mulţi dintre roşii. 
Această opinie nu este numai a mea. Vestitul etnograf francez Lejean contestă acestei rase orice putinţă de onestitate, iar un autor modern vorbeşte astfel despre ea: 

Grecul nu se bucură în Romînia de nume bun. Oamenii avuţi dintre ei sunt aproape fără escepţie jucători de cărţi şi de o completă imoralitate sexuală; ceea ce le dă oarecare aparenţă de oameni de societate este politeţea lor pospăită. Din clasele de jos ale acestui popor se recrutează în Romînia cei mai mulţi escroci, pungaşi, hoţi şi ucigaşi. 
Cît despre funcţionarul grec, la el e totul de vînzare pentru bani şi sperjuriul nu e pentru el o faptă condamnabilă. Daca evreilor poloni cată să li se conteste orice morală, grecului trebuie să i se conteste şi mai mult încă, căci nu cred ca neogrecul să afle în dicţionarul său vorba moralitate. Atacuri nocturne şi hoţii la drumul mare se comit mai cu seamă de aceşti oameni şi, fiindcă cei mai mulţi advocaţi sunt asemenea greci, nu se descopere în genere nimic sau, daca se şi descopere, i se dă drumul hoţului să fugă sau se achitează, pretextîndu-se că nu se poate proba nimic în privire-i. 
Grecul începe cu lada de portocale ce le precupeţeşte şi încetează prin a fi dublu şi triplu milionar. În acest timp conştiinţa nu joacă la el nici un rol; el devine evlavios abia după ce averea e pusă bine în lada de fier. Pentru a cîştiga această avere, el nu se sfieşte de nici un mijloc şi oricare-i permis după opinia lui, moral sau imoral, onest sau malonest, drept sau criminal. (V. R. Henke, Rumanen, pag. 37, 38). 
 
Din cele ce preced d. N. Xenopulos se va fi convins cît de puţin mă poate atinge ori supăra ceea ce spune despre mine. 
D-sa îmi face onoarea de a-mi batjocori scrierile. [Î]i pot spune că singura insultă gravă ce mi-ar putea-o aduce ar fi de-a mă lăuda în coloanele "Pseudo-Romînului". Lauda în acel organ, pentru care însuşi numele poporului nostru e o marfă ce se vinde pe 20 bani numărul, o asemenea laudă m-ar face să mă îndoiesc de mine însumi şi să cred c-am început a fi de-o teapă intelectuală şi morală cu roşii. Şi aceasta m-ar durea, căci nu ştiu să fi greşit ceva lui Dumnezeu şi oamenilor pentru a merita o atît de amară pedeapsă. Pentru a mă curăţi de vina de a fi lăudat în organul în care a fost lăudaţi şi cei ce şi-au înfrînt pînă şi jurămîntul şi onoarea militară la 11 fevruarie ar trebui să intru în sfîntul fluviu Gange şi să mă închin, recitînd imne ale Vedelor, scrise în sfintele începuturi, cînd omul era încă adevărat ca natura şi natura adevărată ca omul. 
M. Eminescu
[8 aprilie 1882]

97

        {EminescuOpXIII 98}

DUNĂREA
[""NEUE FREIE PRESSE" VINE DIN NOU"] 

"Neue freie Presse" vine din nou să ne deie interesante revelaţiuni. Ea scrie: 

Guvernul francez a notificat propunerea lui Barrere tuturor puterilor interesate, de asemenea şi Romîniei. Cercurile politice speră că toate guvernele reprezentate în Comisiunea Internaţională vor accepta propunerea. Nici din partea Romîniei nu se aşteaptă o opoziţie în principiu. În privinţa aceasta e desigur un ce important că guvernul romîn, după cum ni se anunţă din Bucureşti, protestează foarte categoric contra ideii că "Romînul" ar avea vreun mandat să vorbească în numele guvernului regelui Carol. "Romînul" nu mai e organul cabinetului din Bucureşti şi părerile emise de această foaie sunt a se privi numai ca opiniuni private ale proprietarului ei, d. Rosetti, care, nefiind nici ministru, nici preşedinte al Camerei, poate vorbi numai în numele său şi nu al guvernului sau al reprezentaţiunii naţionale. De aceea Romînia nu este deloc indispusă să accepte atît instituirea Comisiunii Mixte cît şi preşedinţia Austriei într-însa şi delegarea unui membru al Comisiunii Europene în Comisiunea Mixtă. Guvernul romîn dă acestei Comisiuni şi dreptul celui mai sever control relativ la executarea regulamentului şi a deciziunilor Comisiunii Europene, dar pretinde numai ca, pe teritoriul său riveran, atît regulamentul cît şi deciziunile Comisiunii să se execute de organele sale proprii. Deci guvernul romîn va prezenta Comisiunii Europene un amandament pentru conservarea dreptului executiv al statelor riverane. După cum se ştie, Comisiunea Europeană se va întruni deja pe la finitul lui aprilie şi, cum se crede, la începutul Lui mai va examina propunerea Barrere. Dar afară de Romînia poate vor prezenta amandamente şi alte puteri. 
[9 aprilie 1882]

["CÎND NE-ADUCEM AMINTE"] 

Cînd ne-aducem aminte de bunul simţ de - odinioară a poporului nostru ne atmosferizăm oarecum c-o altă epocă, plină de senin şi de cuminţie, lipsită de pretenţii, sănătoasă. Poporul citea pe atunci scrierile unui Anton Pann, ale unui Gherasim Gorjan. Azi citeşte Dramele Parisului, Mizeriile Londrei, Misterele Puşcăriei. Nu era vrun lucru mare Tilu Buhoglindă, Arghir ori Leonat din Longobarda, dar formau - de bine de rău - o atmosferă intelectuală de-un admirabil bun simţ si adesea cu mult haz. În orice caz nu se corumpea fantazia oamenilor şi nu li se vicia judecata. 
Astăzi, dac - am judeca intelectul popular după ceea ce el citeşte, am trebui să rămînem uimiţi de corupţia de fantazie şi judecată care se introduce sistematic în el, dar totodată am înceta de-a ne mira de ce acest ogor al creierului omenesc a devenit atît de primitor pentru orice idee suptă din degete, de ce judecata omului din popor nu mai e în stare de-a rezista nici celei mai comune sofisme făcute de-o gazetă guvernamentală, de ce acest teren e atît de pregătit pentru a primi absurdul în el şi a rămînea indiferent faţă cu cele mai elementare adevăruri. 
E desigur ceva elementar ca o reformă, înainte de-a fi introdusă, să fi devenit necesară, să fie cerută de cineva, de grupuri ale populaţiunii sau de populaţiunea întreagă. 
Am dori să ştim cine în ţara aceasta cere electivitatea magistraturii, cine sufrajul universal? Nime. 
Cu toate acestea zilnic "Romînul" readuce pe tapet cînd una, cînd alta şi aproape totdauna cu acuzarea că partidul conservator se ridică contra drepturilor poporului, contra naţiunii. 
Pînă cînd aceste fraze banale, lipsite de orice cuprins, mai pot afla urechi crezătoare? 
Dar cine vă cere electivitatea, cine vă cere sufrajul? Ceea ce vă cere lumea nu e să-i luaţi ochii cu formări, deformări şi reformări; muncă vă cere. Daca avem nevoie de ceva este mai înainte de toate o administraţie cu ştiinţă de carte şi insuflată de spiritul probităţii; acelaşi lucru se cere de la judecători, de la profesori, de la orice organe ale statului. În loc de-a restitui poporului prin muncă serioasă ceea ce vă dă ca buget al cheltuielelor, ne veniţi zilnic, cu aerul tragic al Dramelor Parisului şi al Mizeriilor Londrei, să cereţi ba reformarea legii electorale, ba electivitatea magistraţilor, ba cîte toate. 
Toate acestea nu ajută nimic, nu uşurează c-un grăunte măcar sarcina socială, din contra o îngreuie fără de nici un folos şi ţara stă tot pe loc, ţăranul ară tot cu plugul lui Mircea cel Mare, administraţia tot rea, şcoala tot mediocră, justiţia tot înjghebată din oameni ce vor să-şi facă în tribunale practica de advocatură. 
După cum ni se pare nouă, legile şi organizarea politică ar fi putut să rămîie cu totul aceleaşi cari erau înainte de 1700; nu l-ar fi durut pe nimenea capul de toate acestea. De ce căutăm

98

        {EminescuOpXIII 99}

în legi, în forme şi în reforme scrise ceea [ce] nu este, nu poate fi cuprins în ele: probitatea aplicării lor şi cunoştinţele tehnice de resort? Legile cele mai bune nu fac din subprefect un om cu ştiinţă de carte; cea mai bună constituţie din lume nu poate face pe-un Simeon Mihălescu să ştie altceva decît a se iscăli şi a se învoi cu Warszawsky; legi scrise nu pot înlocui munca, nu probitatea, nu cunoştinţele şi practica afacerilor publice. 
Acesta este însă blestemul demagogiei, de-a vedea relele acolo unde nu sunt şi de-a nu le recunoaşte acolo unde sunt în adevăr. Ele sunt în ignoranţă, în cele patru clase primare erijate în om de stat; ele sunt în lipsa de probitate, în lipsa de creştere şi de cultură; în contractarea de trebuinţe străine, pe cari inepţia de-a munci nu le poate satisface decît recurgînd la mijloace maloneste şi la şarlatanerie politică. Acestea sunt relele ce trebuiesc combătute, nu legea electorală ori numirea magistraţilor de cătră guvernul regelui. Şi, daca organele roşii ar avea mai multă onestitate de cugetare, s-ar pune să combată asemenea relele reale, nu cele fictive şi imaginare; ar căuta remedii în contra ignoranţei şi improbităţii, iar nu remedii scrise pe hîrtie în contra organizaţiunii actuale. 
[10 aprilie 1882]

["D. N. BASSARABESCU NE ÎNTREABĂ "]

D. N. Bassarabescu ne întreabă dacă din partea redacţiei a fost inserat în "Timpul" articolul privitor la d-sa şi semnat de d. Miulescu, tipograful. Acel articol purtînd o semnătură personală e pur şi simplu o inserţiune prin care tipograful se apără în contra acuzărilor ce i se adusese şi nu priveşte deloc redacţia acestei foi. 
[10 aprilie 1882]

CESTIUNEA DUNĂRII
["CORESPONDENTUL DIN BERLIN"] 

Corespondentul din Berlin al ziarului "Neue freie Presse" scrie următoarele: 

Se susţine cu deschiderea Comisiunei Europene, ce era să fie la 24 aprilie, se va amîna poate pentru luna lui mai. Pînă atunci se speră a ajunge la o înţelegere a tuturor statelor interesate. Nu se poate şti exact dacă această aşteptare se întinde şi asupra rezistenţei ce se bănuieşte că va face Romînia. Din sorginte bună se aude că proiectele Romîniei nu se îndreptează contra Comisiunii Mixte ca atare, ci se rapoartă la competenţa ei, între altele la numirea inspectorilor de porturi. Romînia are să propună ca fiecare stat riveran să-şi aibă inspectorii săi, adecă în porturile austriace să fie austriaci, în cele romîne inspectorii de porturi să fie romîni. Se zice că propunerea Barrere nu conţine nimic asupra acestui punct. 
[11 aprilie 1882]

["NU EXISTĂ FĂRĂ ÎNDOIALĂ"] 

Nu există fără îndoială o mai mare tiranie decît cea demagogică. Nu-i vorba, nici absolutismul unui singur om nu-i vro poamă. Ş-aci te pomeneşti că un individ cu sistemul nervos compromis prin viţii şi desfrînări se constituie în reprezentant absolut al statului şi-i impune ca lege fel de fel de insanităţi cari - i trec prin minte, făr' a ţinea seamă nici de deprinderile abituale ale oamenilor, nici de necesităţile aievea ale statului. Dar la despoţii din mila lui Dumnezeu se întîmplă totuşi că interesul lor propriu şi interesul statului sunt pînă la un grad oarecare identice; 

99

        {EminescuOpXIII 100}

despotul ştie că puterea statului e puterea sa proprie şi deja interesul său [î]i impune mai multă circumspecţiune în dictarea măsurilor sale. 
La demagog lucrurile stau cu totul altfel. Şi el dispune de-o putere absolută, căci şi demagogii sunt toţi tirani şi liberalismul lor e-o frază, dar interesul statului nu este identic cu al lor propriu. Ei n-au absolut nici un interes ca maşina guvernamentală să funcţioneze exact şi regulat; din contra, cu cît dezordinea şi neclaritatea de idei va fi mai mare cu atît demagogul e mai sigur de-a rămînea sus. Şi demagogii sunt aproape toţi viţioşi, netrebnici, laşi ca caracter şi nerozi ca minte - dovadă aproape totalitatea partidului roşu de la noi -, lipsiţi cu totul de un complex de idei morale cari să constituie normativul unei vieţi oneste şi serioase, fără stăpînire pe faptele şi cugetul lor, dar pe lîngă aceste rele se adaogă şi acela că interesele lor private şi personale sunt departe de-a fi identice cu ale statului, sunt din contra opuse acestora, căci statul, cu natura sa permanentă şi moralizătoare, este cel mai mare adversar al destrăbălării de idei şi de instincte. 
De aceea ei caută să-l sape în toate chipurile, să-i sustragă toate elementele de statornicie şi de dreptate de care dispune. 
Acum justiţia le stă în cale. 
Toate autorităţile consultate pînă acum s-au pronunţat în contra electivităţii, toate organele presei independente asemenea. Cu toate acestea o mînă de demagogi susţine numaidecît izbutirea acestei reforme americane, pe care nimenea nu le-a cerut-o şi care-a fost inventată în coloanele "Romînului" de unul dintre reformatorii universului din cafeneaua Procope. Nu mai înţelegem pînă unde o s-ajungă cinismul acestor oameni cari au mereu în gură opinia publică şi naţiunea şi cari ţin mai puţin seamă decît oricine de aversiunea hotărîtă a opiniei şi a naţiunei în contra electivităţii. Fiecine simte că justiţia ar deveni în chipul acesta un instrument, o proprietate privilegiată a unui partid; se simte că advocaţii roşii ar specula-o ca pe o marfă, că clienţii acestor advocaţi, ce sunt şi agenţi electorali, ar avea privilegiul de-a cîştiga procesele în contra oricui şi cu toate acestea ne vin mereu cu idei a priori, a căror realizare chiar în America se dovedeşte a fi o nenorocire publică. 
Relevăm asemenea că prin reformă se tăgăduieşte un drept al Coroanei, acela de-a numi judecători după cunoştinţele ce le posed, după gradul de încredere ce inspiră, precum şi dreptul de-a-i depărta pe cei venali şi ignoranţi, drepturi ce nu se pot lua fără pericol absolut din mînile regelui. 
Dar toate acestea nu împiedică pe demagogi. Republicani, după propria lor mărturisire, ei nu îngăduiesc pe rege decît pe cît timp trăiesc în realitate în republică, şi-i ameninţă prin agenţi diplomatici viaţa chiar din momentul în care ar vrea să-şi afirme prerogativele pe cari i le asigură Constituţiunea. 
[16 aprilie 1882]

SULTANUL ŞI CHEDIVUL 

După cum e informată o foaie din Berlin, Poarta a dat ordin reprezentanţilor săi din străinătate să pună pe tapet situaţiunea egipteană, deocamdată în mod confidenţial. Totodată ei sunt însărcinaţi să atragă cu tot dinadinsul atenţia puterilor asupra neapăratei necesităţi de a înlocui pe chedivul Tewfik, lipsit de orice autoritate, printr-un prinţ care să fie în stare a restabili autoritatea guvernului precum şi totodată să asigure prosperitatea prea ameninţată a ţării, drepturile şi interesele sultanului conform cu tratatele cît şi ale puterilor europene. Reprezentanţii otomani au să mai adauge că sultanul consideră de un ce imperios ca Egipetul să se reîntoarcă la principiul succesiunii conform legii Islamului. 
Într - acestea sultanul a şi trimis la Cairo o comisiune, în frunte cu Osman Paşa, apărătorul Plevnei. Zilele chedivului Tewfik par a fi numărate. 

Este de remarcat că şi "Norddeutsche Allgemeine Zeitung", organul d-lui Bismark, accentuează asupra necesităţii pentru Egipet, unde a dispărut orice autoritate şi anarhia bate la uşă, de-a avea în frunte o mînă de soldat, o mînă de fier. Dar nici în Africa lucrurile n-au ajuns aşa departe ca în noul Regat romîn, unde destrăbălarea oamenilor guvernului, unde jafurile şi omorurile ar trebui să îndemne la o acţiune mai energică pe toţi bărbaţii cu dor de ţară. 
[17 aprilie 1882] 

100

        {EminescuOpXIII 101}

["SENATUL MODIFICÎND ÎN SECŢII"] 

Senatul modificînd în secţii unele articole ale proiectului tocmelelor agricole, "Romînul" găseşte ocazie de-a spune: 

Să bage de seamă, cei cari nu vor loviri de stat de sus în jos, ci de jos în sus! 
Nu provocaţi noi loviri de stat! 

Nu vorbim de modificările introduse de Senat în proiectul Camerei, pentru că legea ni se pare un paliativ neputincios în contra unui rău organic. 
Nu sunt de vină nici proprietarii mari, nici cei mici de înrăutăţirea raportului între muncă şi capital, ci de vină este şi rămîne dezvoltarea liberală, căreia i-au dat naştere în ţară partidul roşu, ridicarea în sus a unei păture numeroase de feneanţi cari, sub titlurile cele mai diverse şi cele mai specioase, sunt avizaţi a trăi din spinarea claselor producătoare. 
Începînd cu Crăcănel, saltimbanc caraghioz, fost matelot pe-o corabie grecească de pe Dunăre, care azi ia o pensie de 4 000 franci pe an sub pretextul că ar fi fost artist dramatic, un om de care lumea rîdea ţinîndu-se de inimă de cîte ori [î]l vedea jucînd tragedie, şi sfîrşind cu saltimbancul politic C. A. Rosetti; punînd la mijloc toată seria de cumularzi şi de reputăţii uzurpate cîte trăiesc din bugetele statului, comunelor, judeţelor, vom vedea că aceasta este noua aristocraţie care suge măduva poporului, că aceasta este cauza adevărată a relelor economice ce ne bîntuie. Şi n-o descoperim noi aceasta, în mod izolat şi individual. Acum douăzeci de ani constata începuturile boalei sociale un Constantin Cretzulescu ş. a. Dac - am număra zecile de mii de feneanţi cari, direct ori indirect, trăiesc, fără nici o muncă musculară sau intelectuală, din sudoarea poporului de jos, am înţelege de ce azi există o cestiune socială şi de ce înainte nu putea să existe. În adevăr de la 1270 şi pînă în zilele de acum ale roşiilor nu întîlnim în izvoadele ţării nici umbră de cestiune agrară ori socială. Ce cestiune agrară putea exista în adevăr cînd clase dominante foarte puţin numeroase se întemeiau pe baza largă a unui numeros popor? Piramida avea temeliile largi şi vîrful ascuţit, mulţi dedesubt, puţini deasupra, şi de-aceea mergeau bine şi cei mulţi dedesupt şi cei puţini deasupra; de aceea pe atunci boierul număra banii lui cu baniţa, iar ţăranul pe ai lui cu căuşul; şi suflet de om din ţara aceasta nu cunoştea mizeria, decît doar din auzite. 
Iată dar cauza adevărată a răului: stricarea proporţiei între clasele consumatoare şi cele producătoare. Azi, în locul a o mînă de oameni cari nu-i cereau poporului romînesc decît 10 milioane pe an pentru conducerea afacerilor lui publice au venit zeci de mii de postulanţi şi de lefegii cari - i cer aceluiaş popor, acelaş ca număr şi ca putere de producţiune, de douăzeci de ori pe atîta, căci azi şi Giani e boier, şi Carada este, şi mulţi alţii al căror număr nu mai are sfîrşit. 
Asta e buba, onorabilă tagmă! În generaţia întîia eraţi unde v-a găsit Ypsilant al d-voastră, la coada trăsurilor, şi-n generaţia a doua toţi boieri, toţi scoşi din cutie, toţi rozînd pita lui Vodă cum vine vorba, şi toţi nemuncind nimic, nepricepîndu-vă la nimic, toţi avînd o singură prăvălie şi un singur negoţ, prăvălia principiilor ponosite şi spălate 'n şapte ape, negoţul vorbelor goale din cari nici paserile n-au cu ce se sătura. Muncă, onorabilă tagmă, iată ce vi se cere, şi atunci nu va mai exista cestiune de tocmeli agricole ori cestiune agrară. Simeon stîlpnicul, cu patru clase primare, la tăiat lemne, nu director de ministeriu; violoncelul, cu patru clase primare, între lăutari, nu director de bancă; Giani la menajerie nu la ministeriu! Munca vi se cere şi poporul nu va mai fi apăsat, căci nu va avea de cine să fie apăsat. Fiţi economic şi social ceea ce sunteţi intelectual şi moraliceşte; fiţi plebea care - aţi fost, plebea scursă din cîteşipatru unghiurile lumii pe uliţele oraşelor noastre, şi poporul romînesc nu ar mai avea a se plînge de apăsare, ci ar deveni tot acela care- a fost mai înainte. 
Loviri de stat de jos în sus? 
Dar ştie d. C. A. Rosetti în contra cui s-ar îndrepta ele? Ştie d-sa că asemenea loviri ar putea preface grădinile de virtuţi ale partidului său în grădini pendente, dar nu ca ale Semiramidei, ci atîrnînd de felinare? 
Loviri de stat de jos în sus? 
Dar ştie d. C. A. Rosetti că atunci cînepa ar începe a creşte şi pe scama domnii - sale, şi pe seama romînilor "Romînului" în ţara aceasta? 
Ei măre, au trecut vremea în care treceaţi de martiri şi patrioţi. Azi lumea vă ştie şi firele de păr din cap şi păcatele mai multe decît acele fire. Nu mai va să daţi vina pe boiari şi iar pe boiari; acu vi s-a arătat şi arama d-voastră şi lumea vede limpede cine sunt adevăraţii esploatatori de ţară, adevăraţii ei apăsători. Nu mai va să facă pacoste caprele şi oile să le tragă ruşinea; am început a ne cunoaşte, domnilor. Odinioară şi ţara era naivă, şi boierii naivi, şi poporul naiv, naivi cu toţii ca copiii din doi părinţi, crescuţi sub acelaş acoperămînt. Dar au venit copii stricaţi între noi, copiii altor popoare, străine, cu limba şi cu obiceiele cele rele, cum ar zice Matei

101

        {EminescuOpXIII 102}

Basarab, şi ne-am deşteptat şi noi. O lovire de stat de jos în sus n-ar fi pentru cine se pregăteşte, adică pentru d-voastră, ci pentru cine se nemereşte, după cum spune povestea vorbei, că mai ştie aiducul nostru ş-altă potecă, nu numai cea bătută de d-voastră. 
[18 aprilie 1882]

O ÎNTÎMPINARE
["ÎN "RĂZBOIUL" D-LUI GR. H. GRANDEA"] 

În "Războiul" d-lui Gr. H. Grandea citim cu justă mirare următoarele şiruri: 

Către cititori
Acest organ, "Războiul" (romîn), prin neatîrnarea şi nepărtinirea cu care a spus şi spune adevărul oricăruia, fie alb, fie roşu, n-a putut să placă nici opoziţiei albe. 
Pentru că n-am voit a ne înfăţişa la Tribunal sau apela la Curte (dorind a ne spăla rufele în familie) a rămas definitivă şi executorie o sentinţă prin care se recunoaşte d-lui Miulescu (fost comisar în poliţia conservatoare, iar acum întreprinzător tipograf) o creanţă discutabilă, dată spre a-i servi la nevoie. 
Interesele coteriei cărei serveşte numitul domn cerînd compromierea organului nostru a aplicat o urmărire care, prin felul ei, a împiedecat apariţia ziarului. 
Acum însă am primit a îndura cheful d-lui Miulescu pînă la o lămurire judecătorească, ca o deferinţă, către publicul căruia datorau existenţa acestui organ, căci toate cele zise, că cutare şi cutare a contribuit la fundarea şi existenţa lui, sunt cele mai neruşinate calomnii. 
Aceasta ca răspuns la publicaţia din ziarul conservator "Timpul". 

Am ruga pe onor. confrate să nu confunde procesele de datorii ce le are şi sentinţele ce le obţin creditori de-ai săi de la tribunalele civile cu opoziţia albă. Asemenea l-am ruga să nu atribuie redacţiei "Timpului" cuprinsul anunţurilor de pe pagina a patra, unde în adevăr între "Vinul de Chapoteaut cu peptione de pepsină " şi "Pastilele Dethan cu sarea lui Bertholet " întîlnim un aviz al custodelui, ce, conform c-o sentenţă a Tribunalului Ilfov, secţia comercială, încasează în socoteala d-lui N. Miulescu, tipograf, veniturile "Războiului" - Grandea. 
Ce au însă a face toate acestea cu opoziţia albă, cu pretinsele interese ale coteriei de-a compromite ziarul d-sale? Opoziţia albă dă sentinţă la tribunalul comercial sau ea pune custode? Avem a împărţi aşa de puţin cu procesul d-lui Grandea ca şi cu vinul Capoteaut sau cu sarea Bertholet. D. Grandea afirmă că spune totdeuna adevărul. Tocmai adevărul ani dori să-l spună totdeuna. Atunci desigur n-am fi avut ocazia a-i da dezminţirea de faţă. 
[18 aprilie 1882]

["UN EXEMPLU IZBITOR"] 

Un exemplu izbitor de modul cum prosperă la noi instituţiunile cele mai folositoare este Şcoala de Belle - arte. Creată în 1864, această şcoală atît de necesară a vegetat în părăsire pînă astăzi şi ameninţă a se pierde cu totul, din cauză că nu i se da[u] mijloacele necesare pentru a trăi şi a da roadele ce are drept să aştepte societatea de la o asemenea instituţiune. Un guvern serios ar face din două lucruri unul: or i-ar da mijloacele necesare, or ar desfiinţa-o cu totul. Guvernul de astăzi, guvern al vorbelor sunătoare şi al frazelor seci, se mulţumeşte a conserva titlul de Şcoala de Belle - arte, fără a-i da mijloacele necesare de a trăi. De aceea on. d. Aman, iubitul nostru pictor, s-a văzut nevoit încă de anul trecut să-şi dea demisiunea ce urmează: 

Domnule ministru, 
La 1864 s-au creat mai multe şcoale profesionale, între care şi Şcoala de Belle - arte. Necesitatea unei asemenea creaţiuni s-a dovedit îndată prin înscrierea a 40 de elevi. Mulţi dintre ei au părăsit funcţiuni bine retribuite pentru a îmbrăţişa această artă. Profesorii asemenea au arătat mult zel şi satisfacţiune văzîndu-se înconjuraţi de atîţi juni decişi a lucra. 
Trei ani trecuseră şi, Şcoala de Belle - arte nefiind prevăzută în legea Instrucţiunii Publice, putu fi cu inlesnire ştearsă din buget în anul 1867; această supresiune fu făcută sub motiv de echilibrare a bugetului, motiv care se invoacă

102

        {EminescuOpXIII 103}

întotdauna de cîte ori se simte necesitate de economii în prejudiţiul bugetului Instrucţiunii Publice. Să constatăm aci dezinteresarea d-lor profesori ce au continuat cursurile d-lor gratis în timp de 6 luni, pînă cînd ministrul succesor d-lui Strat a căutat să repare greşeala făcută de predecesorul său, înfiinţînd din nou şcoala. Mulţi din elevi, şi încă din cei mai buni, în intervalul acesta, şi-au pierdut orice iluziune care nutrea speranţele şi viitorul lor şi au părăsit şcoala. 
Cu toate peripeţiile şi descurajările de tot felul, şcoala 'şi urmă cursul şi putem lesne constata că rezultatele sale au fost mai presus de aşteptare. Toate catedrele de desemn şi caligrafie, ce erau ocupate în mare parte de străini fără cunoştinţă de ceea ce li se cerea a preda, sunt acum ocupate de tineri ieşiţi din Şcoala dr Belle - arte; mai mulţi au devenit artiştii cunoscuţi publicului, trăind independinţi în urma profesiunii lor. Espoziţiunile anuale ce s-au putut face în urmă cu opere şi creaţiuni naţionale au dovedit asemenea începutul artei existente la noi. Toate acestea, d-le ministru, d-voastră personal le cunoaşteţi ca unul ce aţi urmat progresele sale, la care nu puteţi decît a vă interesa, fiindcă aţi lucrat pentru instituirea ei ca secretar general al Ministerului al cărui şef suprem sunteţi astăzi. Nu-i mai lipsea acestei şcoale decît o lovitură puternică pentru dezmembrarea ei şi această ultimă lovitură a fost dată de predecesorul d-ei voastre ştergînd bursele ce mai rămăseseră elevilor fără mijloace. 
Este constatat, domnule ministru, că nu numai la noi, dar în genere, afară de mici escepţiuni, cei ce vin a îmbrăţişa artele frumoase aparţin junimii fără mijloace; de aceea mai la toate naţiunile, chiar în secolii trecuţi, s-au instituit burse pentru întreţinerea elevilor lor. Căci iată ce se întîmplă fără această măsură salutară: elevii se înscriu pe toată ziua şi urmează mai mult sau mai puţin regulat; însă, îndată ce au putut obţine cel mai mic rezultat, caută a profita pentru întreţinerea lor şi de acolo faceri de portrete după fotografii etc., de la care nu pot trage decît folosul bănesc sau a se înscrie la vro catedră vacanţă a vrunui pensionat şi prin urmare a neglija şcoala. Iată cauza de unde profesorii se văd înconjuraţi necontenit de începători şi, abia 'şi pun speranţele pe unii din ei pentru a obţine un rezultat satisfăcător pentru dînşii şi, cînd să devie utili ţării, [î]i vede dispărînd. 
Ce satisfacţiune poate dar avea un profesor al unei asemenea instituţiuni? Apuntamentele desigur că nu, fiind mai mult decît ridicule, de 200 şi 300 lei maximum. Cum vedeţi, domnule ministru, această şcoală, cu toate rezultatele ce a putut da şi de care mă îndoiesc a le mai obţine în viitor de vom continua pe aceeaşi cale, trebuie să se desfiinţeze ca un ce inutil sau, ceea ce este dorit de toţi, să se reformeze serios, după cum subsemnatul am avut onoarea să cer în repeţite rînduri; rapoartele din 17 septembrie 1879, din 1 decembrie 1879 etc. vorbesc în acest sens. 
După o esperienţă de 17 ani la direcţiunea acestei şcoale să-mi permiteţi, domnule ministru, a vă espune vederile mele, spre a putea servi cînd s-au constatat de domnia voastră că şcoala aceasta, de unde s-au recrutat pînă acum profesorii pentru şcoalele secundare, are necesitatea să i se prelungească esistenţa. 

Propun dar: 

1. Zece bursieri cu o subvenţiune de cel puţin 60 lei pe lună pentru fiecare elev. 
2. Ca oraşele principale să trimită cîte un bursier care, după terminarea studiilor, să stăruiască în comuna ce l-a subvenţionat ca om special pentru tot judeţul. 
3. Să se stipuleze prin lege ca şcoala să fie tratată ca şcoalele speciale cu facultăţile de la Universitate, potrivit proiectului de lege alipit la raportul no. 73 din 1 decembrie 1879. 
4. înfiinţarea secţiunii de Arhitectură, indispensabilă pentru a se învăţa desemnul liniar cerut concurenţilor aspiranţi la catedrele secundare. 
5. A se spori apuntamentele profesorilor conform specialităţii ce profesează. 
6. Să se prevază o sumă drept recompensă pentru artişti ce vor produce opere de merit şi naţionale. 
Pînă la acordarea celor de mai sus arătate, fără de care nu se poate aştepta nici un rezultat serios, binevoiţi, d-le ministru, a primi demisiunea mea de director al Pinacotecii şi Şcolii de Belle - arte din Bucureşti. 
Primiţi vă rog, domnule ministru, încredinţarea prea distinsei mele consideraţiuni. 

În urma acelei demisiuni i s-a promis din toate părţile concursul pentru a aşeza şcoala pe baze serioase şi puternice. Şi d-l Aman a consimţit a şi-o retrage. Dar speranţele sale au rămas zadarnice. Şi, după ce l-au trămis cîtăva vreme de la comisia bugetară la primul ministru şi de la primul ministru la comisia bugetară, d-l Aman s-a convins că guvernul nu caută să aibă o instituţie folositoare, ci numai un titlu frumos, Şcoala de Belle - arte, şi şi-a dat din nou demisiunea ce urmează, de astă dată definitiv. 
Astfel prosperă instituţiile cele mai neapărate sub guvernul liberal! 
Astfel se încurajează chiar oamenii cei mai zeloşi pentru a servi ţara lor. 
Iacă cea de a doua demisiune: 

Domnule ministru, 
La 29 septembrie 1881 am avut onoarea a vă adresa un raport asupra situaţiunei Şcoalei de Belle - arte, ce am onoare a dirige, raport în care espuneam îmbunătăţirile indispensabile şcoalei pentru a o face să dea rezultatele ce ţara este în drept a aştepta de la o asemenea instituţiune. Terminam acest raport prin următoarele linii: 
"Pînă la acordarea celor de mai sus arătate, fără de care nu se poate aştepta nici un rezultat serios, binevoiţi, domnule ministru, a primi demisiunea mea de director al Pinacotecii şi Şcoalei de Belle - arte ". 
Atunci aţi binevoit, domnule ministru, a mă ruga să, rămîi la postul meu, făgăduindu-mi a introduce în viitorul buget îmbunătăţirile reclamate de mine şi eu m-am conformat dorinţei domniei voastre. 
Acum însă, primind bugetul şi esaminîndu-l, am dovedit că nu numai nu s-a adus cea mai mică îmbunătăţire, ci, din contră, s-a suprimat şi suma alocată pentru espoziţiunile anuale, singura încurajare pentru artiştii romîni. 
În asemenea condiţiuni cred de prisos a mai stărui la postul meu şi vă rog din nou, d-le ministru, a primi demisiunea mea. 
Aşa cum se află Şcoala de Belle - arte din Bucureşti nu poate produce nici un rezultat satisfăcător; o îmbunătăţire este de urgenţă necesară sau, daca aceasta nu se poate, şcoala trebuie suprimată; căci banii ce se cheltuiesc pentru a fi rău întreţinută, după cum se află în momentul acesta, se numesc bani pierduţi. 
Primiţi, domnule ministru, încredinţarea distinsei mele consideraţiuni. 
[20 aprilie 1882]

103

        {EminescuOpXIII 104}

["DE ALALTĂIERI S-A RĂSPÎNDIT"] 

De alaltăieri s-a răspîndit zgomotul că d. Ioan Brătianu ar fi dat demisiunea sa şi a cabinetului. Daca i-ar fi abătut a face una ca aceasta ca din senin, precum i-abate uneori, lucrul n-ar avea însemnătate specială. Vro ceartă cu majoritatea, observaţii supărăcioase asupra relei purtări a partidului, puţin sînge - rău şi după aceea iar tovărăşie, asta ar fi seria de fenomene pe cari am aştepta să se desfăşure dinainte-ne, pentru a se încheia cu reîmpăcarea deplină în sînul marei tagme patriotice. 
Dar lucrul are un cusur. 
În adevăr, încă de la 12 ale lunei curente ministrul de externe a fost prevenit din partea ambasadei austriace că proiectul Barrere privitor la regularea cestiunii Dunării s-a şi espediat din Paris ambasadei franceze din Bucureşti şi că aceasta e însărcinată de-a comunica proiectul numaidecît după sosire-i guvernului romîn. 
Proiectul Barrere se află aşadar deja în mînile guvernului şi sub ochii Parlamentului nostru, în mijlocul căror nu va întîrzia a produce o intensivă piroteală. 
În ce consistă acest proiect în forma sa cea din urmă? 
El coprinde în 14 paragrafi dispoziţiile generale pentru supraveghearea navigaţiunii între Galaţi şi Porţile de Fier, dispoziţiuni din cari estragem următoarele amănunte: 
Art. 1 al proiectului stipulează că, pentru supraveghearea navigaţiunii între punctele mai sus arătate, se instituie o Comisiune Mixtă (neprevăzută în Tratatul de la Berlin, ba chiar contrară dispoziţiunilor lui), în care comisie delegatul Austriei va avea prezidiul permanent, iar celelalte trei state ţărmurene (Serbia, Bulgaria şi Romînia) vor fi reprezentate fiecare prin cîte un delegat. 
Art. 2 prevede că, pentru a se evita paritatea eventuală de voturi, Comisia Europeană va trimite în fiecare sesiune, adică din şase în şase luni, un delegat al ei în Comisia Mixtă. Trimiterea acestui delegat se va face în ordine alfabetică, deci în chipul următor: Allemagne, Autriche, France, Grande - bretagne, Italie, Roumanie, Russie, Turquie. Propunerea Angliei de-a acorda delegatului Comisiei Europene dreptul de apel nu s-au trecut în propunerea franceză; reprezentantul Comisiei Dunărene rămîne însă liber de-a cere instrucţiuni de la Galaţi. 
Art. 3 stipulează că delegatul al cincilea, fiind trimis în Comisia Mixtă din mijlocul celei Europene, cea dentăi nu poate exista fără cea din urmă, deci se admite o conexitate oarecare între amîndouă comisiunile. 
Celelalte paragrafe ale proiectului tratează despre executarea amănuntelor tehnice şi a regulamentului de navigaţiune şi au fost copiate, cu mici modificări, din anteproiectul austriac. Cestiunea duratei Comisiei Mixte nu e prevăzută în proiect, dar fiindcă în comisia de la Galaţi sunt reprezentate opt puteri şi fiindcă fiecare din ele are a-şi trimite delegatul pe rînd pe cîte-o sesiune, adecă pe cîte şase luni, durata e fixată prin chiar această rotaţiune pe patru ani cel puţin. Guvernul francez însă, precum şi cîteva alte cabinete, doresc ca fiecare din puteri să vină măcar de două ori la rînd, încît mandatul Comisiei Mixte ar avea atunci o durată de opt ani. 
Această perindare - le roulement des puissances, zice proiectul - se va regula încolo - de cătră chiar Comisia Europeană. 
În orice caz, însă, în anul întîi Germania şi Austria (Allemagne et Autriche) sunt chemate a-şi trimite reprezentanţii în Comisia Mixtă, ceea ce constituie un mare avantaj pentru Austria, de vreme ce în anul întîi se numesc toţi funcţionarii şi se vor face oarecari modificări reglementului. Aşadar în anul întîi Germania şi Austria, avînd două voturi în Comisia Mixtă, [î]şi vor putea impune influenţa. 
Proiectul a fost comunicat deja tuturor puterilor, dar nici una din ele n-a răspuns pîn - acuma, încît e probabil ca comisia din Galaţi să nu poată începe în luna aceasta deja activitatea ei. 
Propunerea pe care-o reproducem mai la vale in extenso a fost comunicată de două ori pîn' acum şi în întruniri la cari au luat parte senatorii şi deputaţii. Ea e însoţită de-o somaţiune oarecum de-a răspunde numaidecît în termen de zece zile. Faţă cu ea d. Brătianu repetă jocul său vechi şi, în loc de-a fi prezident de Consiliu, d-sa se gerează în prezident de republică. Care e opinia d-voastră, [î]i întreabă pe toţi pe rînd, ca şi cînd Adunările ar şti pe ce ne putem sprijini, ca şi cînd ele ar fi în curentul tratărilor diplomatice, ca şi cînd în fine Adunările ar fi răspunzătoare de atitudinea şovăitoare a d-lui Brătianu sau a d-lui Boerescu în cestiunea aceasta. 
Care e opinia d-tale, d-le ministru prezident? cată să 'ntrebe ţara întreagă. Care e soluţiunea a cărei responsabilitate o iei d-ta? Nu descoperi Parlament şi ţara întreagă înaintea săgeţilor străinătăţii, ci ia odată răspunderea unei propuneri pozitive, căci nu o manieră, ci şase şi mai multe sunt pentru a garanta cu toată învederarea libertatea Dunării, fără preponderanţă austriacă. Această evazivitate, această sfială de-a lua asupră-ţi responsabilitatea unei propuneri, această manieră de-a te ascunde după spatele Parlamentului cînd cestiunea e pendentă şi a veni apoi c-un fait accompli, pe care el să fie silit a-l înregistra, dovedeşte că vei fi avînd o soluţiune preconcepută, 

104

        {EminescuOpXIII 105}

pe care-o vei realiza, în ciuda formalităţii goale a consultării Parlamentului. Pentru realizarea soluţiunii preconcepute dispui de culisele retragerii aparente. Aparente zicem, pentru că demisia ar însemna că vrei să aduci în locu-ţi pe cine 'ţi place şi-ţi convine d-tale pentru a realiza soluţiunea ce-o ai in petto. 
Iată dar care e însemnătatea actuală a zgomotului răspîndit. Nu putem crede în seriozitatea retragerii d-lui Brătianu. Aceste demisiuni şi remisiuni nu sunt decît mijloace de presiune asupra partidului pentru a obţine de la el orice ar voi. Ne-am deprins atît de mult cu falsele ieşiri ale cancelarului nostru încît în calculul politic această mărime a ecuaţiunii nu ne mai este necunoscută. Ceea ce se poate dar întîmpla e ca d. Brătianu să se retragă în adevăr, ci numai spre a se întoarce cu una din persoanele cari, pentru gloria de-a fi miniştri, fac bucuros orice deviaţie de la consecuenţă, fie în ce-i priveşte pe ei, fie în ce priveşte ţara. Astfel bunăoară prinţul Dumitru Ghica, prezidentul tip, prezident în toate şi pretutindenea, s-a ales senator cu majoritatea dovedită conservatoare din colegiul I de Ilfov, a trecut în partea guvernului şi s-a lăsat ales prezident al Senatului roşu, fără umbră de scrupul măcar daca această schimbare la faţă se şi aprobă de alegătorii săi conservatori. Tot d-sa credem că nu ar avea asemenea nici un scrupul de-a da sprijinul său şi al d-lui Boerescu pentru a înlesni d-lui Brătianu poziţia sa la darea concesiilor mai sus citate către Austria. 
Adevărat că aceste concesii: Comisia Mixtă neprevăzută în Tratatul de la Berlin, ba chiar contrarie lui, prezidenţia permanentă etc., se vor face unei puteri a cărei ţintă constantă pare a fi călcarea în picioare a poporului romînesc. Dar ce ştie şi ce înţelege prinţul în chestie de asemenea lucruri, ce înţelege de luptele acelor pe cari în naiva sa ignoranţă [î]i confunda odinioară într-o apă cu creştinii toţi, cu bulgarii bunăoară ori cu alţii, şi cu toate astea o singură neomenie de dincolo ar fi de ajuns a atinge spiritul cel mai liniştit al unui popor care are demnitate şi conştiinţă de sine însuşi. Astfel de ex. în colţul de nord - vest al Transilvaniei ministrul unguresc a făcut mai multor ţinuturi romîneşti ceea ce n-ar fi îndrăznit a face niciunui trib de negri, desigur nu unei comunităţi izraelite măcar: le-a numit cu de-a sila şi fără să întrebe pe nimenea un episcop care vrea să introducă leturghia latină în biserică şi limba ungurească pe amvon. Acest episcop al Gherlei, deşi atîrnă în mod ierarhic de mitropolitul Albei-Iulii, în trei ani de cînd e numit n-a îndrăznit măcar a da ochii cu şeful său bisericesc, ci persistă a rămînea agentul ocult şi introdus pe furiş al unui ministru de culte de altă lege şi de altă limbă. Ei bine, o asemenea neomenie nu se întîmplă niciunei confesii afară de romîni. Nici evreilor nu li se comandează rabinii, nici unor triburi sălbatice nu li se comandează în afaceri de religie şi de conştiinţă un agent al guvernului unguresc care să-i dreseze; numai romînilor li se contestă pînă şi libertatea conştiinţei. Şi aceasta este puterea europeană pentru care, de la romîni tocmai, se cer concesii pe Dunăre. 
Dar ce-i doare capul pe cei din Bucureşti de asemenea lucruri? D. Brătianu îşi va face seria sa de false ieşiri pentru a înlesni facerea de concesii cătră o putere care pîn' acum nici nu încearcă a respecta individualitatea naţională şi conştiinţa religioasă a unei jumătăţi a poporului romînesc, ba nici nu vrea măcar să respecte drepturi cîştigate şi sancţionate de suveranul acelor ţări. Avem a face, dincolo, cu o lipsă de pudoare publică, cu călcarea unor drepturi atît de pozitive, atît de mult exercitate şi atît de întemeiate încît nici un despot măcar nu le-ar putea ignora în chipul în care o face guvernămîntul inept şi mărginit al maghiarilor. Şi oare de toate acestea să nu se ţină seamă la noi, cînd e vorba nu de-a recunoaşte drepturi Austro-Ungariei pe Dunăre, de vreme ce n-are nici unul, dar încă de-a i se acorda favori şi preponderanţă în apele noastre şi pe ţărmurii noştri, bineînţeles în detrimentul suveranităţii statului romîn? Dar destul ne despreţuieşte dincolo, destul tratează peste picior o jumătate a poporului nostru în ţara lui proprie şi strămoşească - să ne mai puie piciorul în piept şi dincoace, să aibă satisfacţiunea de-a trata întreg poporul romînesc în chipul în care-a fost călcat palidul Stătescu? 
Iată ce găsim de cuviinţă a-i observa d-lui Brătianu în evoluţiunea ce-o încearcă cătră concesii. Teamă ne e că nu face decît a căuta ocazie ca să dea o flagrantă dezminţire aureolei de mare naţionalist pe care crede a o avea. 
[22 aprilie 1882]

["CEEA CE ÎNLĂTURĂ"] 

Ceea ce înlătură şi nimiceşte principiul responsabilităţii, încît, orice s-ar întîmpla, opinia publică şi lumea alegătorilor să nu ştie, la dreptul vorbind, pe cine să arunce răspunderea, este obiceiul d-lui I. Brătianu de-a nu avea nici o opinie în nici o chestiune din lume, de-a nu lua

105

        {EminescuOpXIII 106}

în numele său şi al guvernului nici o atitudine faţă cu propunerile nesănătoase şi nemistuite ale coreligionarilor săi politici. 
Se prezintă bunăoară legea tocmelelor agricole, din iniţiativa unui ministru căzut de la guvern tocmai fiindcă se făcuse imposibil prin circulări, prin tendenţa de-a semăna discordia între clasele societăţii romîne, prin anarhia ce-o răspîndise în timpul cît a ocupat fotoliul ministerial. Căzînd tocmai din această cauză şi în urma unei învederate nemulţumiri a ţării, proiectul său totuşi se mănţine, se votează în Cameră, ajunge în Senat. 
Dar care-i opinia guvernului în cestiunea asta? 
Nici una. 
Unui adept al republicei din cafeneaua Procope i-abate a propune electivitatea magistraturii. Pentru a da vînt cestiunii, toată ţara se pune în mişcare, se consultă Facultăţi, Curţi, corpuri de advocaţi, şi toate fără deosebire se pronunţă în contra electivităţii. Cu toate acestea electivitatea se cuibăreşte şi face pui sub pălăria onor. Giani şi se prezintă în Cameră sub formă de proiect de lege. 
Care e opinia guvernului, întreabă toată lumea, îngrijită deja de starea sănătăţii a d-alde Giani, de vreme ce un asemenea nimenea poate dezorganiza justiţia unui popor întreg? 
Nici una. 
D. Brătianu, şeful guvernului ţării, persoana determinantă în cestiunile acestea, nu are nici o opinie în cestiunea electivităţii. 
În toate ţările pot veni în adevăr propuneri din iniţiativa parlamentului, la noi chiar din iniţiativa muşteriilor cafenelei Procope; dar guvernul cată să ia o atitudine faţă cu ele, trebuie să şi le însuşească sau să le respingă, trebuie să declare a putea sau a nu putea primi responsabilitatea unor asemenea reforme. 
La noi nimic. Poate ţara să tragă la răspundere cafeneaua Procope pentru ideile ei socialiste sau să comande cură de apă rece onor. Giani? Singurul organ care, prin chiar natura lucrului, e chemat a purta răspunderea acestor afaceri este guvernul. Din momentul ce respinge, declină solidaritatea cu propunerile nesănătoase ale demagogilor, răspunderea sa e se 'nţelege degajată şi cafeneaua Procope poate fermenta în ungherul ei fără ca cineva s-o bage 'n seamă. Din momentul asemenea în care guvernul se afirmă în cestiunile acestea, îşi însuşeşte propunerile, se declară solidar cu ele, ţara ştie ce să crează despre intenţiile guvernului şi le poate primi sau respinge, în orice caz are putinţa de-a le controla. 
Rolul pe care d. I. Brătianu şi-l atribuie nu este acela al unui prezident de consiliu, ci al unui prezident de republică. Acest din urmă are să consulte partidele şi oamenii politici din ţară ce opinie au în cutare ori cutare cestiune; guvernul trebuie să-şi aibă o opinie a sa formată şi constantă; guvernul reprezintă un sistem şi în direcţia acestui sistem se asociază şi se declară solidar cu propunerile cari - i convin, respinge solidaritatea cu cele ce nu-i convin şi le renegă. 
D. Ioan Brătianu nu afirmă nimic şi nu negă nimic; d-sa n-are nici o idee a guvernului său în cestiunile cele mai vitale şi mai arzătoare chiar; ci pipăie în întunerec cînd pulsul unuia, cînd al altuia; nu om de sistem, nu reprezentant de partid, nu şef al unui guvern liberal, ci cancelar, prezident de republică, suveran care alege între opiniile supuşilor lui, făcîndu-i pe ei responsabili de ele, iar el rămînînd de-o parte, sacrosanct, inviolabil, Dalai - lama. 
Ia să fim niţel mai muritori, d-le ministru prezident. Mai ia-o pe mînecă singur, mai dă la lumină adîncimile spiritului de administraţie şi de stat despre care mitologii susţin că l-ai fi avînd. Care e opinia guvernului în cestiunea tocmelelor, care în cestiunea electivităţii, care, în fine, în cestiunea cea mai arzătoare, a Dunării? Călcările pe cari le mănîncă blonda umbră în seama d-tale, dar reflectîndu-le şi asupra ţării, nu ne dau nouă nici o idee clară despre soluţiunea ce-o crezi admisibilă în cestiunea Dunării şi a cărei răspundere istorică şi parlamentară ai fi în stare a o lua asupră-ţi. 
Guvernul nu poate pretexta măcar că-i lipsesc ideile în cestiunea Dunării, căci d. Dim. Sturza s-a însărcinat a-i furniza o serie întreagă de soluţiuni. 
Afară de Comisiunea Mixtă, propusă pieziş de Austria prin mijlocirea Franţii, mai sunt după opinia d-lui Sturza următoarele alternative. 
O comisiune riverană, care să gereze interesele navigaţiunii, în felul aceleia a Rinului, la care să participe toate statele de la Linz şi pînă la gurile Dunării, adică toate statele de pe parcursul navigabil; 
întinderea autorităţii Comisiunii Dunărene, de la Mare şi pînă la Porţile de Fier, cu condiţiunea ca fiecare stat să aplice deciziunile acelei comisiuni pe teritoriul său, sub privegherea europeană; 
executarea întocmai a Tractatului de Berlin, înfiinţîndu-se o comisiune riverană, fără amestecul niciunui stat străin şi care comisiune să garanteze Europii libertatea Dunării şi apărarea imparţială a intereselor ei de tot felul; 

106

        {EminescuOpXIII 107}

în fine, amînarea soluţiunii pînă la 1883, cînd Europa este chemată, după Tractatul de la Berlin, a se pronunţa asupra comisiunii de la Galaţi, cerînd a se fixa atunci un singur regim fluvial, de la Mare şi pînă la Porţile de Fier. 
Desigur e legitimă aşteptarea ţării de-a şti care din aceste soluţiuni şi-o însuşeşte guvernul, pe care o apără în mod solidar şi, daca nu-i convine nici una şi are în vedere o alta mai bună, care-i acea alta? Să nu ne pomenim că din toate soluţiunile posibile se admite în mod clandestin tocmai cea mai rea, că iar se introduce pe furiş în cabinet vrun om al promisiunilor pripite, care să compromiţă din nou un teren de drept luat cu asalt de opinia publică şi manţinut de ea cu toată puterea convingerii. 
[23 aprilie 1882]

VASILE CONTA

Miercuri, 21 aprilie seara, s-a săvîrşit din viaţă fostul ministru de culte şi instrucţiune publică, Vasile Conta. Răposatul, fiul unui bătrîn preot din Iaşi, dup-o copilărie bîntuită şi-a completat studiile juridice în Belgia şi a fost numit, după un concurs susţinut cu mult talent, profesor de dreptul civil la Facultatea din Iaşi. 
Ca profesor avea fraza limpede şi elocuentă, dicţiunea simpatică. 
Din tinereţe însă l-au fost atras problemele metafizicei şi, în timpul liber pe cari i-l lăsa catedra de drept, se ocupa cu citirea scrierilor de filozofie pozitivistă apărute în Anglia, Franţa şi America. Mulţi ani membru al societăţii literare Junimea, el publică în "Convorbiri" Teoria fatalismului, pe care-o traduse singur în franţuzeşte, şi Teoria ondolaţiunii universale, o încercare metafizică materialistă. După convingerile sale politice Conta era socialist, credea însă că nu e timpul venit, mai cu seamă nu în Romînia, de-a încerca realizarea unor asemenea idei. 
Ci chiar teoriile acestea el nu le privea ca adevăruri sociologice permanente şi absolute, ci se esplica adeseori, întemeiat pe teoria fundamentală a ondolaţiunii universale, că: ideea sociabilităţii e în popoare pe curba suitoare, că va culmina în socialism şi că., după aceea, va începe a declina pe curba coborîtoare, pentru a se stinge şi a face loc altor idei, cari 'şi vor începe traiul atunci cînd cele socialiste vor fi învechite. Teoria ondolaţiunii universale, concepută cu atîta predilecţie de inteligenţa lui, nu e nouă nici în aplicarea la ordinea mecanică a lumii, căci este ideea fundamentală a filozofiei lui Eraclit din Efes, nici în aplicarea la ordinea morală, căci se regăseşte în fragmentele lui Protagoras din Abdera, care-a aplicat doctrina lui Eraclit despre "eterna curgere a tuturor lucrurilor" şi la lumea intelectuală. Plato, în anticitate încă, combătea amîndouă teoriile, numindu-le "o generalizare nejustificată a teoriei relativităţii ". 
Cumcă socialismul nu e decît forma în care organismul unui stat moare, spre a face loc barbariei sau cuceririi prin popoare mai tinere, era o întîmpinare ce i s-a spus ades, dar pe care n-a admis-o. 
Ales deputat în Camera revizionistă ca reprezentant al liberalilor moderaţi din Iaşi, Conta se distinse prin atitudinea sa în cestiunea izraelită. În adevăr, era un om îndestul de citit pentru a nu înţelege că aci era o cestiune de rasă, iar nu de religie şi ca însuşirile contractate în decurs de veacuri de către rasa veche a izraeliţilor făceau din admiterea ei la cetăţenie un pericol pentru exitenţa unui popor tînăr şi neesperimentat ca cel romînesc. Prin atitudinea sa în această cestiune îşi atrase atenţia a d-lui Ion Brătianu, un fin cunoscător de oameni, care nu-l mai slăbea de atunci cu invitările la via Măgura, pînă ce în sfîrşit îl atrase în cabinet c-un portofoliu ministerial, unde intră asemenea ca reprezentant al liberalilor moderaţi din Iaşi. Dar moderaţii erau o piedică pentru d. Ion Brătianu în calea de-a forma un partid roşu în Moldova. Şi într-adevăr paralel cu aceştia se formă în Iaşi un grup compus din d-alde Gheorghian, Verussi etc., cari începură a-şi propaga ideile lor în foaia "Ştafeta". Răposatul, fiind ministru, a părut a voi să atragă grupul liberalilor moderaţi cătră noua grupare Herşcu -gheorghian şi a le contopi astfel în partid guvernamental, în sucursală ieşană a roşiilor. 
Dar moderaţii nu se lăsau nici convinşi, nici înduplicaţi prin făgăduinţe, şi Conta nu îndrăznea s-o rupă pe faţă cu ei, de vreme ce acel grup forma îndreptăţirea sa politică şi parlamentară de-a figura în cabinetul Brătianu. Noii săi amici politici voiau însă să-l rupă cu totul de liberalii moderaţi. Aceasta era opinia sa proprie în cestiune şi prin aceasta el îşi esplica misterioasa trimitere prin poştă cătră "Timpul" a unei scrisori confidenţiale, adresate cătră Guţă Panu, care văzu lumina zilei în coloanele ziarului nostru şi avu în adevăr de rezultat ruperea definitivă de partizanii

107

        {EminescuOpXIII 108}

săi de la "Steaua Romîniei". Pentru noi publicarea avea importanţă numai pe atît pe cît dovedea încercările de formare ale unui grup roşu la laşi şi că aceste încercări - precum nici nu se poate altfel la roşii - erau alimentate în focul lor patriotic de sume administrate pe sub mînă din fonduri publice. Aceste sume au întemeiat existenţa "Liberalului", apărut în locul "Stafetei ". Intriga, pe care pretinşii săi amici politici o îndreptară în contra lui, nu ne privea, se 'nţelege, precum am şi avut ocazia a i-o spune. 
Dar de aci înainte poziţia sa în ministeriu trebuia să devie nesigură. În genere poziţia sa între roşii, a căror privilegiu e de-a fi cu totul ignoranţi şi de-a se căţăra în demnităţile publice cu cîte patru clase primare, c-un curs de violoncel sau cu o doză minimă din Codul Boerescu, era precară şi îndoielnică. Rupt de liberalii moderaţi, cari, de bine de rău, erau cel puţin în stare de a-l înţelege, şi rămas izolat în tagma celor săraci cu duhul, conduşi în materie metafizică de Serurie şi Mihălescu, Conta simţi în ce mediu intelectual şi politic încăpuse şi preferă în cele din urmă un post de membru la Casaţie. 
Dar de 10 ani deja era bolnav de plămîni, de-o mare iritabilitate nervoasă tocmai din cauza acestei boale, încît portofoliul ministerial trebuie să fi agravat starea sănătăţii lui în loc de-a fi fost o favoare a sorţii. 
Îndealtmintrelea fondul caracterului lui era blînd şi inteligenţa sa caldă: nici nu se putea altfel, căci era originar din ţinutul Neamţului, din acea rasă arhiromînă de munteni care vorbeşte şi cugetă încă şi astăzi precum se scria în secolul al şaptesprezecelea. De aceea s-o fi şi ocupat cu metafizica şi nu cu tripotajul de bursă; cu căutarea adevărului după putinţele lui, nu cu sofisme în favorul răscumpărării liniei Cernavoda chiustenge, căci, cu tot pasul său greşit cu liberalii moderaţi, Conta era romîn get - beget şi ca atare onest în fundul inimei lui şi iubitor de adevăr. Ce-o fi căutat alături cu Giani, Carada, Mihălescu e un mister pentru noi şi pentru mulţi din cîţi l-au cunoscut, căci desigur că locul lui nu era alături cu acele bipede pentru cari adevărul e o farsă şi onestitatea o nerozie. 
Dar... de mortuis nil nisi bene. Erorile legate de-o mînă de pămînt se desfac deodată cu ea, şi e destul dacă, în urma unei existenţe atît de chinuite precum este aceea a omului ce cugetă şi simte, avem a constata o urmă de bine şi de adevăr, un gol. Desigur după moartea Gianiilor şi Caradalelor nu va mai rămînea nimic de constatat şi nici un gol în urmă-le, căci aceştia sunt dintre cei ce se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte şi despre a căror existenţă e cu totul indiferent dacă a fost sau n-a fost. 
[25 aprilie 1882]

["DINTRE DEOSEBITELE SOLUŢIUNI"] 

Dintre deosebitele soluţiuni posibile, după d. Dimitrie Sturza, în cestiunea Dunării, aceea care pare a răsări mai mult din spiritul Tratatului de la Berlin, fiind conformă cu interesul european al libertăţii de navigaţiune pe Dunăre, este: "Întinderea autorităţii Comisiunii Europene de la Marea Neagră pînă la Porţile de Fier, cu condiţia ca fiecare stat să aplice deciziunile comisiunii pe teritoriul ei, sub priveghere europeană". 
Astfel execuţiunea reglementelor de navigaţie ar fi pe seama fiecărui dintre state, conform dreptului lor de suveranitate, iar comisiunea din Galaţi ar fi instanţa de apel în contra iregularităţilor sau abuzurilor de cari fiecare dintre state s-ar putea face vinovat. 
Întinderea autorităţii comisiunii pînă la Porţile de Fier acoperă interesele tuturor puterilor laolaltă şi a fiecăreia în parte. Nu vedem aci umbră de nedreptăţire pentru nici una din ele şi nici suveranitatea statelor ţărmurene nu se atinge. Fiecare stăpîn pe apele şi ţărmurii săi: nu un funcţionar romîn inspectînd ţărmurii bulgari ori viceversa; iar stăpînirea aceasta avînd drept margine interesul comun al Europei, interesul navigaţiunii libere şi neîmpiedecate. 
Dincolo de această margine nu vedem nici un cuvînt pentru a acorda uneia din puteri o poziţie privilegiată; nu vedem motive de-a pune Dunărea în mîna ţărmurenilor numai, prezidaţi în perpetuitate de-un neţărmurean care-i mai puternic decît ei toţi împreună. Avîndu-i pe toţi în mînă, putînd instiga pe unul în contra celuilalt, i-ar putea lesne dezbina pentru a-i stăpîni. 
Chiar daca Europa întreagă ar găsi propunerea Barrere admisibilă, totuşi rămîne întrebarea pînă unde Europa are dreptul de-a mărgini suveranitatea unui stat independent şi din ce precedente poate deduce îndreptăţirea de-a crea uneia dintre puteri o poziţie precumpănitoare. 

108

        {EminescuOpXIII 109}

Propunerea Barrere, accentuată din partea Franţei prin titlul de ministru ce i s-a conferit delegatului ei şi prin termenul de zece zile, păcătuieşte în prima linie prin a nu reprezenta un punct de vedere colectiv european, ci unul singular austriac. Ne permitem a ne îndoi daca Franţa ori altă putere e competentă a reprezenta interese austriace pe Dunărea romînă. Raporturile noastre cu Viena sunt, credem, încă îndestul de deschise ca să putem trata noi înşine, în numele nostru, pentru concesiile ce ar fi a se face statului vecin, daca am fi dispuşi a le face, şi e greu de înţeles cum interesele austriace ne-ar putea deveni mai plăcute recomandate prin mijlocirea Franţei decum nu ne sunt recomandate de cătră cel interesat. Aci se naşte următoarea dilemă: sau Franţa vine în numele Europei, dar interesul Europei e întinderea autorităţii comisiei sale de la Galaţi pînă la Porţile de Fier, încît propunerea Barrere e contrarie acestui interes; sau vine în numele Austriei, şi atunci s-ar putea recuza mijlocitorul, de vreme ce cu Austria ne-am înţeles mai de mult, adecă ne-am înţeles a nu îngădui nimic ca privilegiu unilateral, rugînd-o să binevoiască a rămînea în sfera de drepturi de cari se bucură toate celelalte puteri mari ale Europei, dreptul liberei navigaţiuni. 
Toate foile austriace - pînă şi "Bucarester Tagblatt" - citează ca motiv principal în favorul propunerii Barrere că Austria are mari interese pe Dunărea de Jos! 
Le-o fi avînd, n-o tăgăduim, dar nicicînd un interes nu e un titlu de drept. Daca s-ar admite teoria că un interes e totodată un drept am putea susţine că noi romînii avem cele mai mari interese în Ardeal. O jumătate a poporului romînesc e ţinută în condiţii de inferioritate naţională de către maghiari; la Gherla s-a numit un agent guvernamental episcop; guvernul face cele mai nepomenite presiuni pentru a introduce un idiom finotartaric în şcoalele primare şi secundare, precum şi în biserici; se ameninţă zilnic cu stingerea intelectuală şi etnică milioane de romîni în ţara lor proprie şi strămoşească, în judeţele lor, romîneşti ab antiquo; se introduce limba maghiară pînă şi în ţinutul Făgăraşului, pînă mai ieri al Ţării Romîneşti. Ei şi? Din aceste interese naţionale ale noastre rezultă un drept pentru noi de-a ne amesteca în lucruri ce se petrec pe teritoriu austriac? Nici unul. Privim cu durere dincolo de munţi; principiul chiar al existenţei noastre e zilnic batjocorit şi călcat în picioare de-o rasă străină, fără instincte de dreptate şi fără sentiment de stat, şi cu toate acestea nu numai că nu putem reclama un drept de amestec pe teritoriu austriac, dar chiar drepturile noastre vechi ce le aveam în Ardeal au căzut [în] desuetudine şi nu le mai putem exercita. În adevăr, aveam dreptul de-a sfinţi în Bucureşti pe mitropolitul arhidiecezei Ardealului şi a-l delega pe el ca să sfinţească episcopii sufragani îţi erau de trebuinţă. Aceasta pretutindenea sub coroana Sf. Ştefan, unde trăiau romîni. Oare dac - am îndrăzni să. facem una ca aceasta, conform şi intereselor şi dreptului nostru, constatat prin zeci de acte publice, cine ne-ar îngădui? Domnii Ţării Romîneşti au dreptul suveran, nedesfiinţat niciodată, de-a confirma alegerea magistraţilor publici în ţinutul Făgăraşului. Daca, conform interesului, am pretinde să executăm acest drept, ne-ar îngădui cineva? 
Daca dar nici interese, nici drepturi căzute în desuetudine nu justifică nici o pretenţie a noastră pentru modificarea stării de lucruri dincolo de munţi - ce rezultă din marile interese ce Austria le are pe Dunărea de Jos? 
Nimic; nimic pînă atunci pînă cînd dreptul e un titlu cu care se rezistă puterii; nimic pe cît timp un stat oricît de mic se razimă pe drepturile ce decurg din suveranitatea sa. 
Se pot în adevăr cere sacrificii Romîniei; dar sacrificii făcute colectivităţii puterilor europene, nu uneia din ele. Numai colectivitatea lor prezintă Romîniei oarecari siguranţe de neutralitate şi de neatîrnare; preponderanţa cît de neînsemnată a uneia din ele înseamnă începutul atîrnării şi a robiei. Şi am înţelege încă un raport de dependenţă de un stat binevoitor, care ar respecta individualitatea noastră etnică. Dar să atîrnăm de cine? De Austro-Ungaria, în care maghiarii pot zilnic călca în picioare o jumătate a poporului romînesc! 
[27 aprilie 1882] 

["NU NUMAI MOTIVE"] 

Nu numai motive politice ne comandă o precauţiune deosebită în cestiunea Dunării, ci şi cauze economice şi naţionale. 
Interesele cele mari pe cari Austro-Ungaria le invoacă ca un fel de titlu de drept împrotiva noastră nu sunt toate şi în complexul lor armonice cu interesele poporului nostru propriu. Asupra

109

        {EminescuOpXIII 110}

acestor din urmă avem a decide noi şi numai noi, căci, politiceşte independenţi, nu credem ca cineva să ne poată contesta dreptul de-a regula prin tratate nouă de negoţ politica noastră economică aşa cum vom crede de cuviinţă şi a apăra, pe cît putinţă este şi întrucît e practic şi folositor, propria noastră activitate industrială. 
Axiomul cumcă am fi o ţară esclusiv agricolă şi condamnată de-a rămînea agricolă s-a învechit în vederea tuturor. Nu e nimeni în ţară - afară doar de d. Boerescu şi de cîţiva liber schimbişti plătiţi cu lefi din buget ca să înveţe pe popor cum să se ruineze la sigur - care să nu se fi convins că importanţa producţiunii industriale nu consistă în scumpetea sau ieftinătatea articolelor, ci în partea ei educativă. Un popor se creşte prin industrie proprie. Toate calităţile lui, toate predispoziţiile de gust, de arte, toate resorturile lui intelectuale şi morale se pun în mişcare prin munca industrială; el îşi deprinde mînile la o sumă de lucrări ce pîn-atunci i - erau necunoscute şi toate deprinderile acestea sunt aptitudini nouă, talente nouă, activităţi nouă, a căror sumă constituie puterea colectivă a poporului. 
Liberul schimb absolut e atît de periculos pentru calităţile unui popor, le tîmpeşte atît de mult pe toate încît genialul List poate spune cu drept cuvînt: cel mai mare rău ce ne-ar putea face duşmanul e ca să ne dea marfa lui nu ieften, ci gratis. Toate puterile şi toate instinctele naţionale ar amorţi şi ar degenera; o naţie de matufi pe care cineva ar răsturna-o c-o lovitură de picior. În dar de ne-ar da toate bunurile, acest dar ar fi ca pescheşul frînghiei de mătasă pe care Sultanul [î]l trimitea demnitarilor Porţii de cari voia să se cureţe. 
Şi-n adevăr nu vedem urmările fatale ale liberului schimb în ţara noastră proprie? De-o parte ţăranii, munca agricolă fiind singura în stare a mai ţine concurenţă pe piaţa cosmopolită a universului, pe de altă parte zeci de mii de aspiranţi la funcţii publice, pepiniera nesfîrşită a partidelor demagogice, elemente pururea nemulţumite, a căror conştiinţă şi onestitate are o tarifă foarte redusă de preţuri. 
Boala economică esplică fără nici o îndoială existenţa partidului roşu în ţară. Sub domnia altor vederi economice decît acelea ale absolutului liber-schimb fiecare şi-ar fi găsit o ocupaţie conformă cu teapa lui intelectuală, şi erau toţi oameni onorabili în loc de-a fi şarlatani politici. Boala economică e aşadar în mare parte genitoarea păturei de paraziţi sociali avizaţi la banul public; prin lipsa unei pieţe în care să-şi ofere braţele aceşti oameni au fost siliţi a se constitui în societate de esploatare a bugetului şi, nefiind în stare de-a produce altă marfă, produc fraze patriotice, plătite însă prin realitatea muncii grele şi puţin producătoare a ţăranului. 
Aşadar, din punctul de vedere al dezvoltării noastre proprii, marile interese ale Austriei, departe de a fi identice cu ale noastre, sunt cel mult armonizabile, şi mînile cată să ne rămîie libere pentru a le putea pune în armonie, pentru a îngădui introducerea acelor articole pe cari ar fi nepractic de-a le produce noi înşine, dar a mărgini concurenţa pentru acele articole a căror producere se poate opera în condiţii bune în ţara noastră proprie. 
A concede o poziţie preponderantă pe marea arteră de import a Dunării tocmai puterii care e în stare a paraliza toată activitatea noastră în această direcţie ar fi cea mai gravă eroare ce am putea-o comite pentru viitorul nostru. Libertatea de navigaţiune pentru toate puterile neutralizează cel puţin pîn-la un grad oarecare preponderanţa uneia singure dintre ele şi acest echilibru ne dă libertatea de-a lua măsurile ce le vom crede de cuviinţă pentru a da viaţă propriei noastre activităţi industriale. 
Acest punct de vedere al absolutei necesităţi de-a da dezvoltare tuturor facultăţilor poporului nostru propriu, ţinînd piept concurenţei străine fie prin război de tarife, fie prin alte restricţiuni, s-ar putea modifica, precum am zis-o, numai prin o împrejurare care nu atîrnă de la noi, prin schimbarea situaţiei politice a poporului romînesc din Ardeal şi Ţara Ungurească. 
Ceea ce ar fi de dorit dar e ca raporturile între Romînia şi Ardeal să fie cele din trecut. În adevăr trebuinţele economice ale poporului nostru sunt unele şi aceleaşi pretutindenea: acelaşi port la Sătmar ca şi-n Moldova. De aci se esplică de ce în toate oraşele din Romînia există cîte o anume stradă de Braşoveni, de oameni ce debitau marfă ardelenească pentru ţăranul romîn. Articole produse de romîni de dincolo, vîndute de negustori romîni ţăranilor noştri, făcuse din aceste ţări două zone deosebite de producţiune ale unui şi aceluiaşi popor. Daca Ardealul ar avea astăzi numai atîta autonomie încît să-şi poată pune în legături constante producţiunea lui industrială cu cea agricolă de la noi; daca ţăranul de dincolo ar fi pus în poziţia de-a schimba industria sa de casă pe grîul cestui de dincoace situaţia ar deveni cu totul alta. 
Cînd raporturile noastre economice ar fi regulate după consideraţia ce am avea-o pentru munca celeilalte jumătăţi a poporului romînesc Austria ar înceta a fi o putere străină pentru noi, căci am pierde teama că despre apus ne-ar ameninţa un pericol naţional. Veleităţi de cucerire nu există nici dintr-o parte, nici dintr-alta. Dar ceea ce e legitim în tendenţa noastră e de-a vedea emancipîndu-se, pe terenul intelectual ca şi pe cel economic, întreg poporul romînesc şi, oricît e despărţit prin politică, istorie şi configuraţia brazdei ce-o locuieşte, să aibă libertatea de-a se dezvolta în

110

        {EminescuOpXIII 111}

direcţia ce i-a prescris-o Dumnezeu, dîndu-i aceeaşi limbă, aceleaşi datine, acelaşi port, aceleaşi trebuinţe fizice şi morale c-un cuvînt. 
Poate că spiritelor conducătoare din Viena le-ar zîmbi o asemenea perspectivă. A ne cuceri prin propria noastră naţionalitate, prin propriul nostru principiu de existenţă, a face din ţăranul Dunării tributarul ţăranului din Carpaţi, a stinge veleităţile politice prin satisfacerea instinctului adînc de dezvoltare sădit în poporul nostru ar fi o idee demnă de omul de stat al unei monarhii poliglote. 
Dar, din nenorocire, oricîtă simpatie ar avea pentr-o asemenea idee sferele domnitoare din Viena, ea devine neputincioasă faţă cu purtarea consecuent fanatică a guvernului maghiar. Singurele două popoare cari sunt puse de-a curmezişul oceanului slav au atîta tact politic încît se urăsc de moarte şi nu urăşte romînul pe maghiar ca maghiarul pe romîn. Deşi cazurile în care un romîn s-ar fi maghiarizat sau un maghiar s-ar fi romanizat sunt estrem de rare, totuşi d-nii din Buda-Pesta persistă a crede că ceea ce n-au putut face de la Ştefan cel Sfînt încoace vor putea face acum, cînd spiritul naţional e deştept, acum cînd rasa lor proprie constituie abia a treia parte din populaţia Regatului. În loc de-a cerceta cu scumpătate natura etnologică a patriei lor şi a se convinge că Ungaria e un stat poliglot, deci trebuie tratat ca atare, trebuie ca dezvoltarea statului să consiste în dezvoltarea paralelă a tuturor elementelor sale aliate prin istorie, maghiarii persistă a impune la zece milioane de oameni de alte limbi, altă origine şi altă lege preţiosul lor idiom tartaric. Cine cunoaşte în mod cît de elementar ce va să zică limba, cine ştie că ea acopere pe deplin spiritul şi că dezvoltarea limbei e chiar dezvoltarea inteligenţei, iar această din urmă e laboratorul întregei activităţi musculare şi cerebrale, acela va înţelege că a sili pe un popor să înveţe altă limbă înseamnă a-l tîmpi, a-l face intelectual inept, deci şi economic şi politic inept. 
Arareori se va găsi un stat care să urmărească cu mai multă stăruinţă politica degenerescenţii decît statul maghiar. 
Această ideocraţie care supune vertebrele şi craniile vii a milioane de oameni sub şurubul unor nerozii scornite de căpăţinile brahicefale a unei rase mongolice cată să înceteze pentru ca o înţelegere temeinică şi pe de-a pururea cu monarhia vecină să fie cu putinţă. O asemenea înţelegere ar avea însă după noi o influenţă determinantă asupra întregei situaţii din Orient şi numai maghiarii cu impotenta lor sete de absorbire i-opun o piedecă constantă. Ei ar bea marea şi totuşi stomacul lor e atît de slab încît nu suferă nici cîteva picături, ci le varsă îndărăt sub forma pocită de pretinşi maghiari ce vorbesc nemţeşte şi pentru cari patria e stomacul. 
Această ideocraţie, această domnie a unor abstracţiuni fără realitate ar trebui să facă loc unor vederi mai sănătoase, întemeiate pe împărţirea reală şi aievea a populaţiunii după naţionalităţi din cari fiecare are, în marginile unităţii statului, dreptul de a-şi determina singură viaţa ei intelectuală. O asemenea schimbare de vederi ar însemna şi pentru romîni emanciparea de sub predominaţiunea unei rase radical străine de ei. Monarhia vecină ar înceta a fi faţă cu noi un element de absorbire şi, în locul antagonismului de interese politice şi economice, ar începe epoca armoniei acestora. 
[29 aprilie 1882]

["AVÎND A DA SEAMĂ"] 

Avînd a da seamă de discuţia urmată în Senat cu ocazia proiectului privitor la tocmelele agricole, ne-am adus fără voie aminte de-o istorioară autentică, pe care credem că nu trebuie s-o tăinuim publicului, întru cît ne ajută memoria. 
Regele convorbea într-una din zile c-un proprietar din Moldova, dar cu unul din cei băştinaşi, de pe unde şi-a înţărcat dracul copiii, cum ar zice romînul, c-un om în sfîrşit care reprezintă proprietatea istorică, nu cea cumpărată cu bani, de prin locuri ca acelea unde Ştefan Vodă era ca acasă, de vorbesc oamenii de el ca şi cînd ar fi trăit ieri între ei. 
Maiestatea Sa binevoia a avea o idee priincioasă şi măgulitoare despre o seamă din pretinşii noştri oameni de stat, despre d-alde Boerescu, C. A. Rosetti bunăoară şi alţii; îi credea chiar destoinici de-a realiza o înaintare aievea în ale ţării. 
Proprietarul nostru răspunse foarte serios: "Pare-mi-se că Măria Ta dă greş cu gîndul. Nimic mare, nimic bun, nimic frumos nu se va produce în ţara aceasta nici de-un om străin neamului romînesc şi romîn numai din întîmplare, nici de-un advocat de profesie". 

111

        {EminescuOpXIII 112}

Daca aţinem urechea la ceea ce se vorbeşte în Adunări ne încredinţăm pe zi ce merge mai mult de adîncimea acestui adevăr. 
Bine, mare şi frumos natura nu îl dă individului x sau y ca pe-un lucru ce l-ar găsi din întîmplare pe uliţa sau în cafeneaua Procope; din contra, individul dat e un rezultat al principiului conservator al moştenirii; el moşteneşte calităţile acelea care au asigurat în lume existenţa şi puterea strămoşilor săi. Aceste calităţi constituie caracterul individului; ele corespund c-un complex de idei abituale cu cari el măsură, coordonează, judecă cursul pururea nestatornic al împrejurărilor şi al lucrurilor. Oriunde am sta, cerul ne pare o boltă deasupra, o jumătate dinlăuntrul unui glob, dar bolta pare a se învîrti împrejurul pămîntului de la răsărit spre apus; unele stele descriu împrejurul Lui cercuri mari, altele cercuri mici; numai două locuri ale cerului par a sta în nemişcare, două puncte: cele două poluri ale globului sideral. Împrejurul osiei statornice dintre aceste două poluri statornice se 'nvîrte în mişcare aparentă universul (motus communis ) şi după aceste puncte stabile putem număra curgerea veacurilor cu exactitate matematică. 
Astfel şi în universul intelectual şi moral al fiecăruia trebuie să existe poluri, idei dominante împrejurul axei cărora să se opereze mişcarea celorlalte gîndiri. Aceste idei sunt vertebrele caracterului individual şi, cînd ele aparţin unui popor întreg, ele constituie caracterul naţional. Însă aceste idei dominante nu sunt invenţiuni a priori, nu sunt culese de prin gazete franţuzeşti şi parastisite ca marfă nouă pe malurile Dîmboviţei. Ele cată să răsară din elemente statornice ca şi dînsele, din natura pămîntului de sub picioare, a cerului de deasupra, a statornicilor datini şi gîndiri ale rasei naţionale demprejur. Aceste idei se moştenesc în bunul simţ comun al poporului, în aptitudini şi înclinări de caracter pe cari le lasă părinţii din părinţi strănepoţilor lor; ele sunt însă lucruri pe cari străinii nu le pot înţelege chiar dac' ar vorbi cu sunete romîneşti. Degeaba Giani, Carada ş. a. ar încerca, cu toată bunăvoinţa, să fie romîni. Nu pot să fie, cu toate silinţele, căci înlăuntrul organismului lor nu există nici o urmă fosilă de vrednicia poporului romînesc preexistentă epocii fanarioţilor, pentru că partea fosilă din ei e vicleşugul şi pehlivănia din Bizanţ, e malonestitatea şi meschinăria de caracter, e tertipul ca cocoaşă intelectuală, corespunzător cu cocoaşa fizică. Prea bătrîni ca rasă ca să se poată adapta poporului şi pămîntului pe carele furtuna istoriei orientale i-a aruncat cum vîntul aruncă frunzele veştede de pe-un copac uscat, ei încearcă nu a se adapta, ci a modifica mediul social în care au picat, după natura lor proprie, a demagogiza poporul romînesc, cel tînăr, cel cu bun simţ, cel lipsit de invidie. Cu indivia, comună veneticilor din toate ţările, cu veninul dizolvant al scepticismului şi al calomniei, cu egalitarismul celor ce n-au nimic de pierdut ei au tîrît în mlaştină lor morală poporul crescut puternic în umbra Basarabilor şi a neamului Muşatin, i-au împestriţat limba, i-au sustras istoria şi datinele, i-au escamotat şira spinării, comoara de idei şi înclinări abituale cari făceau ca poporul nostru să semene în toate cu strămoşii lui. 
Dar în zadar le fu: ceea ce este este şi nu se poate tăgădui. La toate ocaziile reapare deosebirea între breasla cîrciocărească a stîrpiturilor intelectuale, între produsul străin, corcit cu pseudocivilizaţie occidentală şi între caracterele şi minţile ce constituie eflorescenţa organică a chiar poporului nostru. Şi cu ocazia dezbaterii legii tocmelelor agricole am avut a înregistra discursuri bune, idei sănătoase şi temeinice, vederi organice răsărite din capete organizate, dar nu de la advocaţii de profesie, nu de la cei ce au perindat toate partidele pentru a se pripăşi acum, pentru cine ştie ce interese, în partidul roşu, ci de la oameni neschimbaţi în ideile lor, de la bărbaţi a căror purtare şi cuget sunt regulate de-un complex de convingeri stabilite prin cunoaşterea poporului romînesc şi prin experienţa de toate zilele a unei vieţi lungi, răsărită şi petrecută în mijlocul acestui popor. 
Reproducem deci, în ordinea în care au fost rostite, discursurile cari au dovedit esperienţă, claritate de vederi, cunoaştere de ţară. Între acestea cităm întîi pe al d-lui Pera Opran, în care bătrînul liberal se arată a fi nimic mai puţin decît roşu în vederile lui; însă lauda zilei i se cuvine fără îndoială prinţului Grigorie Mihail Sturza. Arareori Parlamentul a avut a auzi un complex de idei atît de statornice, atît de limpezi şi totodată atît de conciliante pentru toate interesele ca acelea rostite de fiul lui Mihai Vodă Sturza. Ne întoarcem iar la teoria moştenirii. Cine dintre contimporani nu va recunoaşte în fiu cuminţia caldă şi vastă, memoria cea în adevăr miraculoasă şi caracterul părintelui? Nu mai pomenim de un merit esenţial al discursului: prinţul vorbeşte o limbă romînească atît de curată şi de frumoasă precum arareori se aude şi care contrastează, spre lauda ei fără îndoială, cu păsăreasca lustruită şi pe sponci a d-nilor Boerescu ori Grădişteanu. 
Vom reproduce asemenea cuvintele rostite de d. Lascar Catargiu, inspirate de-o deplină cunoştinţă a ţării, precum şi cele importante ale d-lui Teodor Rosetti. 
Ceea ce ne pare un semn caracteristic al vremii este că în Senat se vorbeşte romîneşte; bine, de-a dreptul, fără înconjur şi fără frază. Cine ştie însă ce însemnătate mare are limba asupra spiritului, cum ea-l acopere şi îl pătrunde, cum limba noastră veche trezeşte în suflet patimele vechi şi energia veche, acela va înţelege de ce ne pare bine de lucrul acesta. Fie cineva

112

        {EminescuOpXIII 113}

ateu şi păgîn, cînd va auzi muzică de Palestrina sentimentul întunecos, neconştient al creştinătăţii îl va pătrunde şi păgînul sau ateul va fi, pe cît ţine impresia muzicii, creştin pîn-în adîncimile sufletului. Şi limba strămoşească e o muzică; şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice şi mai mari decît ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba. 
Suta a şaptesprezecea e purtată de ţinta de-a da unitate limbei şi poporului şi ne pare bine că în Senat se începe a se vorbi romîneşte, pentru a restatornici de sus unitatea compromisă prin experimente filologice şi prin înrîurirea dicţionarului franţuzit al breslei advocaţilor. 
[1 mai 1882]

["ÎN ŞEDINŢA CAMEREI DE LA 30 APRILIE"] 

În şedinţa Camerei de la 30 aprilie d. Teodor Boldur Lăţescu a relevat cu drept cuvînt scandalul listei civile a directorului general al căilor ferate. 
Listă civilă constituie în adevăr cei 36 000 de franci, plătiţi la noi în ţară săracă, la om care n-a dovedit prin nimic a fi superior oricărui absolvent al unei şcoale politehnice. În adevăr, imediat sub leafa directorului, de 36000, vedem urmînd aceea a inginerului şef de numai 18 000, a inspectorului cu 7 000, a inginerilor de tracţiune cu 3 000 pe an, şi cu toate acestea nimeni nu poate contesta că personalităţile următoare trebuie să ştie, ba vor fi ştiind, tot atîta carte în ale drumului de fier, daca nu mai multă, decît polcovnicul Săbiuţă. 
Trăim în ţara aceasta ca-n Halima. Oameni ca Cogălniceanu, ca C. A. Rosetti ne vorbesc cu tonul cel mai serios de necesitatea de-a răsplăti adecuat cu meritele lor specialităţile în mecanică, se zice că leafa de 36 000 franci e chiar prea mică pentru o ilustraţiune şi te - aştepţi, după tiradele acestea, să ţi se indice acel Lesseps al Romîniei, acel mare geniu în mecanică pe care ţara săracă să se simtă onorată a-l plăti atît de splendid - şi? Ce ţi s-aduce înainte? - Polcovnicul Săbiuţă, inventorul unui cot pentru măsurătoarea cuprinsului cubic al buţilor cu băuturi spirtoase, un om ce pînă mai ieri se mulţumea pe leafa de polcovnic şi pe care - slavă Domnului - nici una din puterile mari ale Europei n-a cercat să ni-l momească pînă acum la marile întreprinderi de comunicaţie ce le au în vedere. 
Nu ne mirăm de d. C. A. Rosetti. E un om cu desăvîrşire stricat şi cinic, care n-are întru nimic a declara într-o Adunare ce se pretinde serioasă că acei cari sunt în contra lefei polcovnicului sunt "inamicii poporului, inamicii libertăţii şi ai naţiunii romîne democrate" (ipsissima verba! Cititorul curios ne poate controla prin "Monitor"). 
Ba d. C. A. Rosetti ne mai spune că o leafă aşa de mare trebuie, pentru ca ilustrul om să "rămîie la noi, să nu se ducă în ţările străine, cum auzirăm că se duc toţi aciia cari sunt Gianii, Cantilii, Naci[i] pe terenul de ingineri! ". 
Călătorie sprîncenată! Ducă-se unde a dus surdul roata şi mutul iapa toţi Gianii şi toţi cei asemenea lor. Atîta pagubă şi dobîndă pe neamul romînesc cît ar pierde din emigraţiunea tuturor reputaţiilor improvizate sau uzurpate. Pare că, dacă s-ar duce polcovnicul, orice absolvent al unei şcoale politehnice nu i-ar putea ţine locul în tot bunul? Ba încă cum! Fără a fi favoritul politic al nimănui, căutîndu-şi în conştiinţă de treabă, neavînd cîte şase ciocniri de trenuri pe săptămînă, necomandînd traverse metalice prea lungi ori prea strîmte şi avînd sfială de superiorii lui ierarhici şi teamă de răspundere, pe cînd aceşti oameni, ce fac şi politică şi inginerie, nu au sfială de nimic şi se furişează, prin conivenţa bandei de esploatare, alături cu răspunderea. 
Crede în adevăr d. C. A. Rosetti că, daca d-sa ori polcovnicul ar fi fost nişte giuvaieruri atît de rare, nu-i ademeneau alte ţări, ce le-ar fi oferit cîştiguri mai mari decît a noastră? 
Vedem de ex. un ambasador rusesc, d. Onu, care nu e decît fiu de moşnean romîn din satul Oancea, în care pe toţi [î]i cheamă Onu. A avut omul talent şi probitate; s-au înălţat în mijlocul numeroasei aristocraţii şi biurocraţii ruseşti şi azi e un personaj însemnat. Dar a trebuit să aibă capacitate şi merit. D-alde C. A. Rosetti şi Sabiuţă vor căuta din contra un mediu în care să poată ajunge la pensii reversibile şi la retribuţiuni grase fără muncă, fără merit şi c-o capacitate de mîna a treia. 

113

        {EminescuOpXIII 114}

Dar ne prinde în adevăr mirare cînd vedem pe un om cu minte în puterea cuvîntul[ui] cum e d. Cogălniceanu susţinînd acelaşi punct de vedere ca bătrînul şi stricatul demagog. D-sa vorbeşte de directori generali din ţări străine şi bogate, vorbeşte de lefile ce şi le creaseră inginerii străini de sub regele Stroussberg... 
Dar sunt aceştia termeni de comparaţie cu polcovnicul Săbiuţă, ca gen şi ca specie? Şi cu toate acestea d. Cogălniceanu cunoaşte ţara, ba a citat chiar cazul inspectorului liniei Lemberg - cernăuţi-iaşi -Roman, care are o mie de fiorini pe lună. Iată în adevăr cazul ce se potriveşte cu noi într-o singură privire. Şi acea linie trece prin ţări sărace, pline de jidani, cu populaţia rurală istovită de camete şi de beţie, reduse la producere agricolă şi lipsite de industrie. Ei bine, o mie de fiorini hîrtie sunt cam 2 000 de franci, ceea ce-a propus d. Lăţescu pentru directorul nostru general. Să nu uităm însă că chiar aci e o deosebire. Inspectorul nu e numit de stat, care-n Austria plăteşte lefuri neînsemnate, ci de-o societate de acţionari care n-are a ţine seamă de pe spatele cui se plăteşte acea leafă. Statul însă... statul are a face calculul că 36 000 franci sunt 36 000 zile de muncă într-o ţară săracă, sunt 36 000 de oameni ce ar lucra din zori de ziuă pînă-n asfinţit de soare, că un om simplu ar trebui să muncească 100 de ani de-a rîndul şi ne - întrerupt că să plătească leafa pe un an a polcovnicului. O societate privată ce are-n vedere cîştigul ei propriu judecă şi plăteşte altfel decît statul, care are în vedere grăutăţile mulţimii. Statul modern e prea sărac pentru a plăti lefuri mari. El n-are ca statul antic un imens agru public, el n-are populaţiunea de sclavi care forma instrumentul producător averii: statul modern e stat creştin şi ca atare e sărac. El plăteşte cu panglicuţe şi cu titluri, cu recunoaşterea publică că cineva şi-a îndeplinit datoria, iar individul se plăteşte cu conştiinţa de-a fi uşurat prin muncă compensatorie, prin sacrificii personale chiar un grăunte din mizeria la care neamul omenesc pare de-apururea condamnat. Pentru a-şi permite cineva lefile proconsulare ale anticităţii şi mesele ce costau milioane de sesterţii ale unui Lucullus ar trebui să existe sclavia anticităţii, robia maselor. Şi iată ceea ce nu voieşte statul modern, a cărui ţintă este a nu lăsa ca poporul muncitor să fie măcinat şi să degenereze sub pături superpuse de feneanţi, de reputaţii uzurpate, de săbiuţe ce gonesc liste civile regale cu cotul de măsurat butoaiele. 
Leafa dar e un echivalent al muncii reale, al cheltuielii de forţă nervoasă sau musculară; arareori ea poate fi o compensare a meritului, adecă a superiorităţii organice. Care e munca colosală a polcovnicului care să compenseze munca musculară a 36000 de oameni, iată o cestiune la care d. Cogălniceanu n-ar putea răspunde; căci nu este vorba nici de-un Ercul al inteligenţei, nici de unul al musculaturii. 
În realitate nu este vorba nici de merit, nici de muncă. E vorba de favori politice, e vorba că cineva e persona grata sau nu în ochii guvernanţilor, e vorba de ceea ce zice cu sfială un membru al majorităţii docile, de protecţiune şi favoritism. 
Acesta e răul care ridică nulităţile în sus, care preface spirite de mîna a doua ce, plătite conform muncii lor, ar rămînea oneste şi folositoare, în tripotori politici, în reputaţii uzurpate, în ambiţii nejustificate prin nimic, acesta e răul care ridică patru clase primare la directorate de bancă. 
Răposatul Strat avea dreptate admirînd natura democraţiei romîne. Democrată la dări, arhiaristocratică la lefuri. Aci unul ia drept leafă de la naţiune, numai pentru că aplică abecedarul, ceea ce Filipescu - vulpe abia o fi avut ca venit de pe moşiile sale strămoşeşti; iar noua aristocraţie are trebuinţe înzecit de mari, pe cari le împlineşte din banul public, decît aristocraţia veche, ale cării trebuinţe apelau la averea proprie, iar nu la buget. 
[6 mai 1882] 

["ÎN ŞEDINŢA DE VINERI A CAMEREI"] 

În şedinţa de vineri a Camerei d. M. Cogălniceanu a prezentat petiţiunile mai multor sate din judeţele Ilfov şi Vlaşca, prin cari acestea cer a li se da pămînt pe moşiile statului. 
Dar nu numai petiţiuni au dat ţăranii. Daca la barierile Bucureştilor nu se posta jandarmerie, însărcinată a respinge cu sila pe ţărani ce ar fi venit, daca zilele acestea nu i-ar fi oprit pe unii pe uliţă pentru a fi duşi şi interogaţi de poliţie; aveau de gînd să vie în număr de mai multe mii la Bucureşti şi să stăruiască în persoană pentru împlinirea cererii lor. 

114

        {EminescuOpXIII 115}

Daca am fi la începutul sutei acesteia, la 1821 bunăoară, mişcarea ar fi avut poate un caracter mai pronunţat. Domnul Tudor n-a început-o pe a lui decît cu 25 de inşi; pe drumul la Piteşti s-au făcut 36, la Padişte, în plaiul Cloşani, 150 şi de atunci încolo au prins a se înglota lume sub steagurile lui. De aceea, faţă cu acest zgomot au cam sfeclit-o pseudoromînii de la foaia guvernamentală, am putea zice că au simţit fiorii funiei trecîndu-le prin şira spinării. 
"Romînul" zice: o dată ce conspiraţiunea a fost denunţată naţiunii, ea este şi rămîne spulberată. 
Care naţiune, onorabilă tagmă? Oare nici ţăranul nu mai e naţiune în ochii voştri de venetic şi a rămas redusă naţia la voi? Oare nici opt mii de ţărani nu mai fac parte din naţiune şi ea se compune numai din promiscuitatea banchetului C. A. Rosetti? 
Învederat este că faptul nu este romînesc, adaugă "Pseudo - romînul ". 
Cum aşa? Opt mii de oameni cari nu ştiu altă vorbă decît cea romînească să fie destoinici de alte fapte decît romîneşti? 
Asta însemnează a vorbi 'ntr-aiurea şi în dodii şi a nu şti ce înţeles au cuvintele. Oare romînesc să fie numai ceea ce vă convine d-voastră, numai afacerile Warszawsky, numai contabilitatea Slăniceanu, numai pensia reversibilă, numai pantahuza Brătianu, şi neromînesc tot ce nu vă convine? 
Ba e foarte romînesc ceea ce fac ţăranii şi nici nu poate fi altfel, căci ei sunt, la dreptul vorbind, singurii cari au rămas numai romîni în această ţară; dar pentru asta nu trebuie să fie bine ceea ce fac, căci nu tot ce e romînesc e şi bine totodată. 
Şi, dacă nu e bine, nu ei sunt de vină. 
Ei sunt un popor cu mult bun simţ care, din ceea ce se 'ntîmplă, trage o concluzie repede şi exactă. Au văzut fel de fel de Campinii înjghebîndu-şi moşii sub pretextul că ar fi însurăţei, au văzut o sumă de oameni împroprietăriţi fără drept, fără să fie coborîtori de clăcaşi, au auzit făgăduinţele ce le făceau roşii pe cînd îmblau după deputăţie, or fi auzit citindu-li-se circularele Rosetti, au fost frămîntaţi de agenţii administrativi, cari după cum mărturiseşte d. Nic. Ionescu, fac propagande, şi din toate acestea au tras concluzia că toţi au dreptul de-a avea pămînt şi s-au pornit spre Bucureşti ca să ceară împlinirea făgăduinţelor pe cari d-alde Pătărlăgeni, Fundeşti, Caradale le făceau populaţiilor din sate cînd umblau cu lumînarea după deputăţie şi după foloasele ei. 
Tocmai daca n-ar face ceea ce fac, daca n-ar stărui a li se 'mplini făgăduinţele nesăbuite ce li s-au făcut am zice c-ar fi neromînesc, căci romînul nu-i tîrziu la minte şi nu-l duci de nas numai cu vorbe. 
"Ale tale dintru ale tale", d-le Rosetti. 
Ştim prea bine că o administraţie onestă l-ar aduce pe romîn la alte gînduri, dar aceasta nu e administraţia roşie. 
Apoi tot paradă cu ţăranii; paradă azi, paradă mîni, se înfundă odată. 
Cînd e vorba ca, la serbări ca aceea de 10 mai, să se facă Vifleim cu ţăranii, s' aduc în adevăr din toate unghiurile ţării o sumă de oameni cari să dea reprezentaţii teatrale în ochii aristocratizatului Giani, căci de comedie şi de hazul păturii superpuse sunt buni oamenii. Dar cînd vin cu cereri de ale lor proprii, cu cereri substanţiale şi de bună - voie la Bucureşti, atunci violoncelele şi abecedarele aristocratizate se fac la faţă vinete ca măslinele şi... faptul nu mai e romînesc şi se denunţă naţiunii că ţăranii conspiră. 
Ei mări, tagmă patriotică, nu cunoaşteţi pe romîn, nu l-aţi cunoscut nicicînd şi, prieteneşte vorbind, să vă păzească sfîntul ca să-l cunoaşteţi vreodată. Rar şi arată arama, dar cînd şi-o arată atunci s-a sfîrşit cu d-alde voi. Romînului dacă-i dai un pumn, îţi zice: "Rogu-te mai dă-mi unul, să fie doi, s-avem pentru ce ne socoti", dar după aceea las-pe el. 
Din paradă în paradă, din circulară 'n circulară, din Carada 'n Carada, teamă ni-i că veţi trezi lupul din el şi că-şi va întoarce cojocul pe dos şi - atunci ţine-te pînză să nu te rupi! 
Constatat rămîne însă că dăinuirea la guvern a roşiilor începe a deveni un pericol social pentru ţară. Cînd ideile cafenelei Procope vor intra în capetele ţăranilor, nu ştiu zău unde ajungem, căci ele se combină cu caracterul pilos şi cumpătăreţ al rasei romîne, care e cumplit de îndărătnic în felul lui. În capul lui Fluieră - vînt şi-a lui Împuşcă 'n - lună ideile socialiste nu înseamnă decît solicitare de pensii reversibile ori de posturi, în capetele ţăranilor însă ele ar căpăta o însemnătate atît de gravă încît urmările nu sunt de prevăzut. 
[12 mai 1882]

115

        {EminescuOpXIII 116}

["OARE NU SE PREGĂTEŞTE"] 

Oare nu se pregăteşte cumva o a doua ediţie augmentată a afacerii Stroussberg? De la un timp încoace, mai cu seamă de cînd d. Dabija conduce resortul Lucrărilor Publice, vedem manifestîndu-se, prin o sumă de proiecte de legi, o sete de construcţii de drum de fier, de gări, de docuri ş. a., care, drept vorbind, nu ni se pare deloc sănătoasă, nici dictată de prisosul de puteri tehnice ori financiare de cari ar dispune ţara. 
Astfel Adunările au votat crearea unor ramuri nouă de căi ferate, şi anume nu mai puţin de 11 linii. 
Nu discutăm utilitatea acestor lucrări. 
Orice lucrare de comunicaţie e utilă pentru cineva, dar prea adeseori nu pentru poporul care-o face, ci pentru altul; nu pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte. 
Chiar marea reţea de căi ferate care s-a construit pîn' acum e departe de a fi fost de-un folos absolut pentru ţară. Daca ea înlesneşte esportul productelor noastre brute, nu e îndoială că înlesneşte şi mai mult importul de mărfuri străine şi de marfă vie, de oameni străini cari pe zi ce merge ne inundează. Aceasta este atît de adevărat încît balanţa comercială a Romîniei arată, an cu an şi c-o fatală regularitate, că esportul nostru reprezintă o valoare mai mică decît importul de mărfuri străine şi că proporţia între producţiunea şi consumaţiunea ţării e pururea în defavorul nostru. Aceste drumuri de fier ne mai aduc cîte 20 000 de străini pe fiece an, cîte-un oraş întreg, care însă nu se adaugă în genere claselor producătoare, ci celor consumatoare, a căror ocupaţie nu e munca, ci mediaţiunea şi specula. 
Ar fi fost mai firesc şi mai cuminte de-a urma - în materie de comunicaţie - căile ce le urma plutaşul romîn de la munte, cînd transporta pe bîrne, puse una lîngă alta, lemne şi grîne la porturile Dunării; ar fi fost mai folositor şi mai ieften de-a canaliza rîurile noastre şi de-a construi drumuri de fier numai în măsura în care cunoştinţele tehnice proprii şi mijloacele băneşti proprii ne-ar fi permis. 
Dar generaţia actuală n-a făcut nicicînd ceea ce ar fi fost mai bine, ci în genere ceea ce convenea mai mult intereselor străine. Asta a fost şi va rămînea, ne temem, linia de purtare a acestor oameni, pînă se vor stinge şi pînă va veni în locu-le o altă generaţie, mai vrednică şi mai bărbată, dacă Romînia mai e în stare a o produce şi daca canalele de scurgere ce înşine le-am creat supraproducerii şi suprapopulaţiei străine nu vor ajunge a ne înmlăştina şi a ne nimici cu totul. Drumurile de fier, făcute cu deridicata au fost mijlocul principal pentru prefacerea Romîniei în Americă dunăreană, în o ţară a nimănui şi a tuturor. 
Mijloacele de comunicaţie au însă două efecte cu totul deosebite, după cum străbat o ţară civilizată sau una necivilizată. 
Dacă poporul e civilizat şi poate concura cu toată lumea cu articolele sale, comunicaţia 'l pune în contact cu toată lumea; dacă el e necivilizat şi nu poate concura, atunci se sting, prin introducerea de mărfuri străine, toate ramurile sale proprii de producţiune şi el e redus la singura ramură capabilă a se susţine pe piaţa universului, precum noi la agricultură. 
Producţiunea devine unilaterală, naţia lucrează cu un singur braţ, iar celalt i se taie; o singură clasă e condamnată la muncă, celelalte sunt avizate a se hrăni în mod cu totul improductiv prin speculă, tertipuri şi şarlatanerie politică. Astfel s-au stins meseriile la noi în ţară şi ne-am ales c-o pătură de oameni cari fac gazetărie, politică şi literatură, pătură bună poate de rotărie ori tăbăcărie, dar absolut incapabilă de orice activitate intelectuală. 
Omul, economic vorbind, este o maşină care ş-aşa trebuie hrănită şi ale cărei aptitudini se dezvoltă prin exerciţiu, se tîmpesc şi se pierd prin neexercitare. Dacă guvernul are destulă ştiinţă şi prevedere economică pentru ca măsurile lui să ţie aceste maşini vii în execiţiul puterilor lor, ele vor produce şi vor fi folositoare; dacă însă măsurile sale tind la punerea în repaus a acestor maşini, ele devin netrebnice şi ne dau Gianii, Caradale şi Costineşti, oameni ce, cu patru clase primare, în loc de-a se ocupa de cizmărie, se ocupă de politică şi trăiesc ca nişte adevăraţi paraziţi din sudoarea semenilor lor. 
Ei bine, politica noastră în crearea căilor ferate rezultatul acesta l-a avut. Ea a pus în şah mat aproape toate meseriile din oraşe, precum şi iarna ţăranului. Industria oraşelor şi ramificata industrie de casă a satelor noastre s-au strivit sub roţile regelui Stroussberg şi această strivire o plătim noi înşine prin anuităţi; noi plătim posibilitatea pentru mărfurile străine şi pentru oamenii străini de-a veni la noi şi de-a aduce poporul nostru întreg la sapă de lemn. 

Dar dacă politica noastră generală în materie de comunicaţiuni şi de economie se 'ncheie prin o condamnare, dacă nu a intenţiilor, desigur a ignoranţei generaţiei de la 1848, amănuntele sub domnia cărora se fac la noi lucrări publice ne conving că nici intenţiile nu sunt respectabile, 

116

        {EminescuOpXIII 117}

că nu interesul real, ba nici chiar cel imaginar al ţării e consultat în asemenea afaceri, ci prea adeseori apetiturile de cîştig a o seamă de politiciani, precum şi a pletorii de cavaleri de industrie străini cari ne-au inundat. 
Auzim bunăoară că se proiectează construirea unei gare centrale în Bucureşti. De ce folos, de ce însemnătate poate fi o asemenea lucrare de lux, cînd cele două gări ale Bucureştilor, cari ne pun în comunicaţie cu toată reţeaua noastră, stau în legătură întreolaltă. 
De ce folos? De nici unul. Însă există o societate care nu-şi poate desface acţiile. Societatea de construcţiune, pretinsă romînă, ce-ar vrea să puie mîna pe vro afacere grasă, care să-i urce creditul ei şi al Mobiliarei corespunzătoare. 
şi 'nainte de toate, ce urgenţă are lucrarea aceasta? Niciuna. D. ministru ştie că podurile de peste Argeş (Cosmeşti, Bistriţa, Griva) sunt unele provizorii de lemn, iar celelalte de fier sunt parte stricate, parte susţinute prin şchele de lemn de mai mulţi ani, iar unele chiar ameninţă a cădea. Oare aceste lucrări de mare însemnătate, cari garantează traficul liniilor întregi şi siguranţa călătorilor, nu sunt mai urgente decît gara centrală, care mai poate aştepta fără pagubă încă cincizeci de ani? Podurile de pe linie să se ţie cu proptele, iar Bucureştii să aibă un fumatoriu central, fără nici o însemnătate pentru traficul liniilor? 
Să luăm un alt caz. 
Se ştie că pentru realizarea lucrărilor tehnice necesare porturilor se percepe în toate oraşele de pe Dunăre taxa de 1/ 2 procente. 
Concentrarea acestor bani sau sistematizarea cheltuirii lor ar fi făcut cu putinţă ca cheiurile să se construiască, fie pe rînd, fie deodată, din piatră şi solid lucrate. 
După cum aflăm însă, banii se vor arunca în Dunăre pe cheiuri de lemn şi tot Societatea, pretinsă romînă, de construcţie le va face şi pe acestea. 
Astfel, oriunde se cer lucrări de o utilitate permanentă şi cari se impun de la sine, pentru că vecinic Dunărea are să curgă lîngă ţărmii noştri şi rîurile de munte vecinic vor străbate Romînia, acolo ne mulţumim cu proptele de lemn, cu cheiuri de lemn, cu înjghebături provizorii de cari 'şi bat joc puternicele noastre ape. 
Iar daca e vorba ca feneanţii Bucureştilor să plece la Sinaia să se aerisească, atunci, pentru a le economisi banii de birjă sau de tramway pîn-la gara Tîrgoviştii, le durăm un falnic palat în mijlocul capitalei, lîngă bulevardul Elisabeta, palat plătit în ultima linie din banul ţăranului din Rucăr şi din Vrancea. 
Am dori ca în instinctele noilor noştri Apollodori să predomine mai mult cumpăt şi mai multă echitate pentru banul romînului. La orice întreprindere să se judece nu cu ce se folosesc cavalerii cu beţişoare cari tocesc păvelele oraşului, ci cu ce se alege poporul romînesc. Mai multă sănătate şi mai multă trezvie intelectuală ar trebui în materia aceasta, căci altfel totul degenerează într-o scabroasă goană de întreprinderi superflue. 
[14 mai 1882]

[""PSEUDO - ROMÎNUL " NE CERE"] 

"Pseudo - romînul " ne cere un mic curs de istorie naţională, lucru pe care cu dragă voie îl facem. 

Dar buni, dulci şi nobili protivnici - zice foaia guvernamentală de ieri - contra alor noştri s-au ridicat Domnul Tudor cu sătenii săi? 

Contra a lor voştri, v-am spus-o o dată şi v-o repetăm ş' acum. 
La 18 martie 1821 Tudor intră în Bucureşti cu 3000 de panduri olteni şi trase la Emanuel Brîncoveanul. 
Iată ce zice în proclamaţia de la 20 martie acelaşi an: 

Aşadar, ajungînd şi în Bucureşti, care este capitala ţării, şi unde am găsit mulţi boieri patrioţi cari s-au găsit şi se găsesc de aceleaşi simţiri cu mine, pentru fericirea ţării, cu cari împreună chibzuindu-ne pentru împlinirea greutăţilor ce se cere de împrejurările de astăzi, s-a găsit de cuviinţă ca prin mine să se împlinească contribuţie obştească de la fiecare fără deosebire. 

Aşadar la întrebarea "Pseudo-Romînului" răspunde chiar Tudor; căci aceste vorbe scrise şi iscălite de el sunt autentice. El au găsit mulţi boieri patrioţi de aceleaşi simţiri cu dînsul cari, 

117

        {EminescuOpXIII 118}

        {EminescuOpXIII 119}

constituiţi în sfat, l-au autorizat să perceapă dări de la toţi fără deosebire, sancţionînd astfel prin votul şi adeziunea lor puterea pe care moşneanul din Gorj şi-o asumase. 
Şi pentru ce scop s-au ridicat Tudor? 
Aci îl punem tot pe el să răspunză. 

Nu pentru alt scop decît pentru întoarcerea drepturilor acestei de Dumnezeu păzite ţări, cari din vechime le-a avut şi niciodată de nimeni cu sabia nu i s-au luat, ci mai vîrtos cu sabia şi cu sîngele strămoşilor şi a celor vrednici de toată slava cu sfinţenie s-au păzit. 

Dar în sfîrşit în petiţia către Poartă Tudor vorbeşte foarte clar: 

Cătră prea strălucita Poartă alergăm noi tot poporul Ţării Romîneşti, spuind cu mare jale necontenitele şi neauzitele patimi şi chinuri ce suferim neîncetat de la Domnii greci, cum şi de la suita ce aduc cu dînşii şi de la toţi grecii, neamul lor, ce s-au încuibat în pămîntul nostru. 

Oare nu-i asta destul de clar pentru d-nii Giani, Cariagdi, Carada, Pherechydes, C. A. Rosetti etc. etc.? Oare gura lui Tudor, pana lui, nu sunt destule dovezi pentru a se şti în contra cui era îndreptată mişcarea? 
Lecţie de istorie voiţi, onorabililor? Lecţie de istorie vă dăm. 
Teoria despre pătura superpusă de străini cari formează partidul roşu în ţară, fără tradiţii şi fără moralitate, este din nenorocire o teorie exactă şi stîrpiturile din cafeneaua Procope nu sunt decît urmaşii străinilor în contra cărora Domnul Tudor s-a ridicat. 
Dar, se 'nţelege, s-au înălţat ca pluta pe apă. Ypsilant i-a găsit, 

îndărătul trăsurilor boierilor pămînteni, batjocură şi ruşine încă neauzită de locuitorii Eladei

precum zice în proclamaţia ce le-o adresează; iar azi sunt membri la Curţi, ambasadori şi nu mai ştim ce. Au ştiut chiar să suplanteze aristocraţia străveche şi istorică a ţării; dar nu face nimic, onorabililor, adversus hostem aeterna auctoritas esto! zice fragmentul din legea Duodecim Tabularum şi nu ne îndoim că poporul romîn va şti, într-un secol poate, să şteargă pînă şi urmele ruşinii sociale de-a fi fost stăpînit de greci şi de jidani. Mulţi ochi ce strălucesc încă nu se vor închide pînă nu vor fi văzut rasa romînă, care se destinge de promiscuitatea radicală, învingînd în această ţară şi impuindu-şi, îndărătnică şi mare cum a fost odinioară, modul ei de-a fi, dreptul ei, seriozitatea ei morală regimului de sustractori şi de hetere care ne stăpîneşte acum. 
Ei, cînd cineva îşi dă osteneala a răsfoi istoria acestui pămînt, acela e de mai nainte sigur cine va stărui pe el şi cari sunt elementele efemere. La 300 goţii, la 375 hunii, la 500 gepizii, la 567 longobarzii şi avarii, la 700 francii şi moravii, la 800 ungurii, la 900 pecenegii, la 1 000 cumanii, apoi tătarii şi slavii! Ei, ce s-au ales de toţi? Ceea ce se va alege de d. C. A. Rosetti, de Giani şi de Carada. Nimic. Rasa romînă e cea istorică în aceste ţări, e cea care îşi impune caracterul, limba şi datina, şi să nu se crează că acest caracter energic şi drept, această minte de-o înnăscută claritate şi iubire de adevăr, vor putea fi pe mult timp întunecate de tertipurile, apucăturile sofistice şi mizeria de caracter a stîrpiturilor bizantine ce ne guvernă azi. Domnia acestor oameni e o domnie a străinilor cari şi-au romanizat numai pielea - dovadă banchetul C. A. Rosetti -, dar nu e în natura lucrurilor ca aceste elemente debile, intelectual sterpe şi fizic degenerate, să rămîie în perpetuitate deasupra unui popor tînăr şi îndărătnic, al cărui spirit de dreptate a fost atît de viu încît de la 1300 şi pînă în secolul al XIX-lea n-a avut nevoie nici de cod pentru a se judeca, nici de recrutaţie pentru a se bate, nici de şcoală pentru a fi mai cu minte decît toţi vecinii lui. 
Dar ca un merit pentru popor citaţi că aţi cerut împroprietărirea? 
Nu împroprietărirea ar fi cerut-o un romîn cuminte, ci ceea ce era înainte de Regulament: posesiunea ereditară în condiţiile vechi, istorice. Prin împroprietărire s-au atomizat societatea şi s-au rupt legăturile străvechi dintre cultivatorul mare şi cel mic. Ba, sub regimul actual al eredităţii, poporul e ameninţat de diviziune în infinit a pămînturilor şi de proletarizarea tuturor. 
Cu toate acestea nu acesta e răul mare ce l-aţi introdus în ţară, căci orice rău ce derivă din regim prin regim se poate îndrepta. Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este moral, e demagogia. Din începutul istoriei romîne şi pînă în suta noastră n-au existat mişcări demagogice în ţară, nu i-au venit în minte măcar romînului că, fără muncă şi fără merit, omul poate ajunge la ceva. Din Purice Ştefan Vodă a făcut Movilă şi Movileşti, dar pentru un merit oarecare. Domnul au dat caracterului acelui aprod locul ce i se cuvenea şi pe care Movileştii au dovedit că-l meritau. 
Numai în zilele voastre individualităţi fără talent, fără caracter, fără muncă ajung miniştri şi oameni mari; numai voi daţi zilnic poporului învăţămîntul că nu trebuie decît vicleşug şi mizerie de caracter pentru a ajunge oriunde. Voi aţi făcut din felonia nocturnă de la 11 fevruarie un merit, voi arătaţi prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în Romînia. Acesta

119

        {EminescuOpXIII 120}

este spiritul cel rău care desface societăţile omeneşti şi le nimiceşte pîn-în sfîrşit; acesta e veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire. Orice om ce are patru clase primare în ţara aceasta e blesat că unul, în condiţii egale cu el, e director de bancă. Orice om ce ştie numai paragrafii Codului şi nimic încolo e atins cînd vede pe omul ce nu ştie mai mult decît el director de drum de fier. Decorarea feloniei nocturne este o insultă pentru orişice soldat onest; canonizarea afacerilor Warszawsky - o injurie adusă justiţiei. Toate acestea contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucături. Ce să munceşti cînd e destul să aperi afacerea Cernavoda chiustenge ca să faci parale? Ce să-ţi pui osul ori creierul la jug cînd cu negustorie de vorbe capeţi pensie reversibilă? Ce să te ocupi de meserii cînd poţi, actor caraghioz, scuipînd pe un senator în faţă, să aibi mii de franci pe an din Casa Pensiilor? 
Cînd dar toate acestea se 'ntîmplă, cînd un popor întreg asistă la priveliştea de-a vedea risipindu-se banul public între feneanţi, cumularzi, reputaţii uzurpate, caraghioşi, plagiatori şi abecedare aristocratizate, de ce să nu pretindă şi ţăranul ca un stat care hrăneşte pe nulităţi cu cîte zeci de mii de franci pe an şi pe C. A. Rosetti cu cîteva mii de galbeni să-l hrănească şi pe el, dîndu-i moşiile statului fără bani? 
Acesta e dar răul ce l-aţi introdus în poporul romînesc. Adevărat că e popor tînăr, care are puterea de a rezista acestui venin social, dar tinereţea nu e o garanţie absolută în contra boalei. Demagogia la un popor bătrîn îl descompune repede, dar unuia tînăr îi ia pentru cîtva timp minţile. Căci, în adevăr, ce e mai periculos decît iluzia la care dă naştere Costinescu, Carada, Stolojan e tutti quanti, că fără muncă, fără merit, fără un dram de creieri sănătoşi poţi ajunge milionar? Este visul moleşitor al minelor de aur cîştigate prin astuţie care întunecă mintea poporului romînesc, încît nu vede că singura cale a avuţiei e munca, singura a înălţării sociale meritul. 
[16 mai 1882]

["SE ZICE CĂ PREA DĂM"] 

Se zice că prea dăm gură de lup onorabililor adversari şi că în scrierea noastră nu se observă acele dresuri si cochetării stilistice prin cari strălucesc învăţaţii "Romînului". 
Gura păcătoşilor adevăr grăieşte. Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră. Vorba nu e decît o unealtă pentru a esprima o gîndire, un signal pe care-l dă unul pentru a trezi în capul celuilalt, identic, aceeaşi idee, şi cînd suntem aspri nu vorbele, ci adevărul ce voim a-l spune e aspru. De aceea nu prea întrebuinţăm eufemismi. Oricît de împodobit cu titluri şi ranguri ar fi un cumulard ori o nulitate, în ochii şi sub pana noastră rămîne ceea ce este, iar luxul orbitor al unei virtuţi problematice nu ne va îndupleca să-i dăm un atestat de moralitate. Ne pare rău că în ţara aceasta nu s-au aflat pururea destui oameni cari să aibă curajul de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cu cel figurat. 
Cităm, exempli gratia, pe eroii nocturni de la 11 fevruarie. În lexiconul oricărei limbi din lume purtarea gardei şi-a ofiţerilor se numeşte frîngere de jurămînt şi de onoare militară, felonie. 
La noi s-a botezat treaba aceasta "contract sinalagmatic" şi cei ce au comis asemenea acte de virtute au fost răsplătiţi nu cu cordonul ce li se cuvenea, ci cu cordoanele "Stelei Romîniei". Şi, de cîte ori cităm acest caz monstruos, "Pseudo - romînul " vine cu argumentarea ad hominem că şi conservatorii ar fi conspirat în contra lui Vodă Cuza. Dar de la a conspira cu pericolul vieţii şi averii pînă la a-şi frînge jurămîntul militar e deosebire cît cerul de pămînt. Niciunul din oamenii pe cari - i citează "Romînul" nu şi-ar fi frînt jurămîntul îndoit dacă suveranul l-ar fi însărcinat cu paza persoanei sale. Militarii în cestiune, dacă au crezut în adevăr că participarea lor la conspiraţie e necesară, trebuiau să înţeleagă că n-o puteau face decît cu sacrificiul numelui, carierei, vieţii lor morale. Dacă cineva crede că trebuie să moară pentru o idee să se hotărască a primi moartea, care-n cazul acesta nu era fizică, ci civilă. Unul singur din acei oameni a avut destul sentiment de soldat pentru a înţelege aceasta. El a simţit că trebuie să scutească tînăra armată de priveliştea odioasă a rămînerii în rangurile ei, a simţit că existenţa sa e imposibilă într-un corp constituit pe baza fidelităţii şi onorii ostăşeşti; s-a ascuns şi s-a izolat, s-a sinucis cetăţeneşte. Pe ceilalţi i-am văzut grămădindu-se înainte, ba şezînd în cupeaua suveranului; alături de el, chiar în urma recidivei de la Ploieşti. 

120

        {EminescuOpXIII 121}

Dar "Romînul" insistă asupra împrejurării că partidele politice s-au folosit de faptul trădării. 
Da, de trădare, nu de trădători. 
O armată în campanie se foloseşte de spioni, dar nu-i decorează, nu face din ei demnitari publici. I-o fi plătind poate, dar îi plăteşte din fonduri nemărturisite, căci conştiinţa niciunui popor nu suportă remunerarea publică a trădării şi a feloniei. 
Acestea le ştie "Romînul" tot aşa de bine ca şi noi, ştie prea bine că o crimă politică comisă de un om privat încetează a fi o crimă cînd e purtată de vederi mai înalte şi dictată de cugetul curat, fie chiar greşit, de-a mîntui statul, pe cînd frîngerea unui jurămînt de două ori depus nu încetează de a fi o crimă, nu politică, ci comună. Dar simularea de a nu putea distinge lucrurile nu ne obligă deloc pe noi de-a boteza faptele altfel decît cu numele ce li se cuvine. 
Şi dacă le dăm acest botez n-o facem din ură pentru adversari ci pentru că exemplele de felonie, decorate şi răsplătite, corup spiritul public. Un popor cată a fi convins de vorbele pe cari Franklin le-a rostit: "Cînd cineva îşi propune cîştig şi onori, fără muncă şi merit, e un otrăvitor. Ridică piatra şi aruncă în el". Acest venin însă l-a semănat demagogia roşie. Ceea ce, în orice ţară şi după conştiinţa publică a oricărui popor, e absolut condamnabil, absolut rău, absolut înjosit, a fost la noi... recompensat, înaintat, împodobit cu decoraţii. Va să zică nu muncă-i trebuie romînului, nu sobrietate, nu merit, nu inteligenţă pentru a se ridica şi a face avere, ci trădare, vînzarea celui care te plăteşte pentru a-i păzi viaţa; specularea credulităţii publice; trezirea patimilor rele din sufletul omenesc. Puţin îţi pasă dacă un popor întreg pierde printr - asta deosebirea eternă ce există între bine şi rău, între lăudabil şi condamnabil; că moralitatea unei naţii întregi degenerează; că copilul dă în tată şi tata 'n copil, că e ca în ziua de apoi, cum zice Scriptura, tu cu acest preţ te ridici deasupra tuturor, demoralizarea şi mizeria generală sunt condiţia şi izvorul bunei tale stări private. 
Ei, aceste trebuie să înceteze odată daca e vorba ca statul romîn să nu fie coprins în mod epidemic de boala imoralităţii şi a feloniei, daca e vorba ca spiritul public să rămîie sănătos şi pururea în stare a condamna ceea ce e rău şi a aproba tendinţile oneste şi munca onestă. 
Nu devenim prin aceasta apologiştii fostului Domn, precum nu ne facem nici judecătorii lui. 
Cu tendenţele sale absolutiste, el n-a făcut decît ceea ce orice absolutist face, el a lovit în puterile istorice ale ţării şi a ridicat din noroi tocmai pe aceia cari în noaptea de la 11 fevruarie i-au păstrat - recunoscători - atîta credinţă. Soarta oamenilor e tragică. 
Creaturile ignorante şi nule pe cari a avut generozitatea a le ridica, acelea i-au pus revolverul în piept; plebe semistrăină au ridicat din întunerecul făclieriei şi a birturilor, plebea aceasta semistrăină l-au dat pe mîna inamicilor săi. Oamenii politici ce-au conspirat în contră-i îi erau adversari, inamici, oameni loviţi şi umiliţi poate de fostul Domn; prietenii uniformaţi, juraţi şi plătiţi pentru a-l păzi, erau trădători. Între inamiciţie leală şi trădare e o substanţială deosebire, învederată pentru orice spirit onest şi asupra căreia insistăm pentru atîta oară spre a invalida insinuaţiunile foii guvernamentale. 
[21 mai 1882]

["O OBSERVAŢIE ÎN TREACĂT"] 

O observaţie în treacăt. "Romînul", strivit de vorbele autentice ale lui Tudor, ne acuză în n-rul de miercuri c-am fi citat fals pasajul din arzmazarul cătră Poartă. 
Îi dăm foii guvernamentale cea mai formală dezminţire în privirea aceasta. 
Noi am citat exact după cartea tipărită de chiar adiutantul lui Tudor, carte asupra veracităţii căreia n-am avut nici o cauză de-a ne îndoi. O luptă pentru autenticitatea izvoarelor e o luptă de vorbe. Însemnările autentice ale unui contimporan şi confident de toate zilele a lui Tudor ni se par îndestul de vrednice de crezare pentru a nu putea fi învalidate decît prin opunerea unui document asemenea autentic. Precum "Romînul" afirmă că noi am fi citat fals, din parte-ne putem afirma acelaşi lucru despre el, cu mai mult cuvînt încă, pentru că foaia guvernamentală s-a dovedit în atîtea înduri măiastră în falsificări. Numai producerea unui document autentic ne-ar putea convinge că nu noi, ci adiutantul lui Tudor însuşi a înregistrat în cartea sa arzmazarul cătră Poartă cu erori de text. 
[21 mai 1882]

121

        {EminescuOpXIII 122}

[" "ROMÎNUL" REPRODUCE"] 

"Romînul" reproduce din "La Riforma " din Roma următoarele: 

D. I. C. Fundescu, unul din bărbaţii notabili (! )din Romînia, poet de talent (? ), director al ziarului politic din Bucureşti "Telegraful" şi reprezintante al ţării în Camera Deputaţilor Romîniei, se află printre noi ca reprezintante al Romîniei la Congresul internaţional. 
D. I. C. Fundescu, mulţămită stăruitoarei sale munci pentru binele ţărei, a ajuns a ocupa un loc însemnat în lumea politică (! ) ş-a presei din Romînia. D-sa face parte din partida liberală condusă de d-nii Brătianu şi Rosetti se bucură de stima şi consideraţiunea tuturor concetăţenilor săi (!! ) 
Urăm o bună venire colegului nostru din Bucureşti şi prin mijlocirea sa trămitem o salutare din inimă presei din Romînia. 
(Merci)
[21 mai 1882]

[" DAR DULCI, NOBILI ŞI POLITICOŞI"] 

Dar dulci, nobili şi politicoşi adversari - ne întreabă "Romînul" - contra alor noştri s-a sculat Domnul Tudor? 

Contra alor voştri, am răspuns noi! 
Şi am citat cuvintele autentice ale acestui boier romîn care declara că, în unire cu mulţi boieri iubitori de ţară, s-a sculat în contra Domnilor greci şi contra străinilor cari s-au încuibat în ţară. 
Contra alor voştri prin urmare s-a sculat romînii la 1821, căci s-a sculat contra elementelor străine după vremea aceea, şi voi reprezentaţi astăzi acele elemente străine, am adăogat noi, făcînd aluziune nu atît la sîngele care curge în vinele fiecăruia cît la simţirile ce-l însufleţesc şi la faptele ce săvîrşeşte. 
Şi amîndouă aceste afirmaţii ale noastre sunt adevărate. 
"Romînul" însuşi nu poate să tăgăduiască că ceea ce a supărat mai mult pe romîni sunt tendinţele străine, apucăturile străine ale Domnilor greci, înrîurirea străină şi dispreţul a tot ce era romînesc: al tradiţiunilor, al gloriilor, al deprinderilor romîneşti. 
Şi oricine va voi să cugete un moment la mijloacele prin care roşii s-au ridicat şi prin cari se ţin la putere va vedea că ceea ce-i caracterizează sunt tocmai apucăturile străine, şi ideile străine şi înrîurirea străină. 
Pseudo - liberalii noştri nu s-au ridicat în adevăr decît hulind tot ce este romînesc, mai ales pre Domnii romîni şi pre boierii romîni, adică toată gloria şi tot trecutul acestui popor. Căci cine, mă rog, a făcut trecutul glorios al acestei ţări daca nu Domnii şi boierii ţării? 
Chiar mai deunăzi n-am auzit oare pe d. Stătescu, după banca ministerială, şi pre domnul Brătianu, după tribuna Camerei, zicînd că coroana Romîniei şi a Moldovei au fost coroane de cositor? 
Nu sunt acestea simţirile unor străini necunoscători de istoria ţării? 
Nu s-au mulţumit a batjocori gloriile noastre naţionale, au dispreţuit apucăturile, deprinderile, tradiţiunile, adică tot ce face dintr-un popor să fie el iar nu altul. Şi au venit cu idei noi, cu apucături străine, cu tendinţe cosmopolite. După capul lor tot ce a fost în ţară a fost rău; numai ce au făcut ei este bine. 
Pînă la venirea lor poporul romîn nu avea nici o lege, era o turmă de sclavi şi ţara aceasta a creat-o dd. Rosetti şi Brătianu din nimic! 
Chiar mai deunăzi d. Stătescu, linguşitor de rînd, striga că acest bătrîn, d. Brătianu, ne-a dat o ţară mare şi liberă! 
Toate legile ce propun, toate măsurile ce iau nu sunt decît ideile demagogiei franceze, îndulcite şi aurite ca să le primim noi. 
Niciodată n-a ţinut seamă de felul de a fi al poporului romîn, de deprinderile lui, de tradiţiile lui. 
Astfel s-au ridicat liberalii, hulind trecutul glorios al acestei ţări şi despreţuind tot ce era romînesc şi cătînd să puie în loc idei străine, ca nişte adevăraţi străini. 

122

        {EminescuOpXIII 123}

Şi, după ce s-au ridicat, se ţin la putere numai prin înrîurirea străină, prin apăsarea străină, căreia servesc de instrumente. 
Oricine caută să-şi dea seama de faptele guvernului liberal, de la venirea lui la putere şi pînă azi, nu e cu putinţă să nu dobîndească această convicţiune: că d-lui Brătianu puţin [î]i pasă de ce vrea ţara, de ce sufere ţara, de ce zice ţara; destul să menajeze interesele străine şi să împlinească dorinţele străinilor. Numai astfel se poate explica purtarea d-lui Brătianu în cestiunea Stroussberg şi în cestiunea răscumpărării, în cestiunea ovreilor şi în a Basarabiei, în cestiunea Cernavoda - constanţa şi Arab Tabia! 
Preste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cît pentru romîni, puţin [î]mi pasă! 
Partidul liberal reprezintă dar în această ţară, de-o parte, ura a tot ce e romînesc şi apucături străine şi, de alta, înrîurirea apăsătoare a străinilor. 
Apoi contra acestor două lucruri s-a ridicat Domnul Tudor. Deci contra alor voştri s-a ridicat! 
Aceasta am zis, şi aceasta este adevărat! 
"Romînul" însă ne spune că, după proclamaţiile lui Tudor, cum le ştie el, Domnul Tudor, cu pandurii lui, s-ar fi ridicat şi contra apăsării boierilor pămînteni şi ne acuză că falsificăm textul ca să ascundem aceasta. 
Dar acest adevăr nu se poate ascunde. Chiar daca n-am fi ştiut nimic sigur, tot am fi bănuit că, şi pe vremea aceea, se găseau boieri pămînteni rătăciţi cari serveau de instrumente prin cari străinii despuiau şi apăsau pe romîni, precum se găseşte astăzi un partid întreg care serveşte de unelte ca să apese ţara. 
Am fi bănuit aceasta chiar daca n-am fi ştiut nimic; dar din nenorocire avem şi documente istorice cari adeveresc acest prepus. Astfel cunoaştem, din întîmplare, o anaforă a veliţilor boieri şi un ofis al lui Grigore Vodă Ghica cari veştejesc purtarea unui oarecare boiernaş dinspre Piteşti, un vătaf de plai, care, împreună cu un altul, au siluit prin mîglisiri, cum zice anaforaua, şi mai ales prin îngroziri, pe moşnenii Caineni să vînză moşia lor moştenească prinţesei Frusina Şuţu, adică: 

Întîi au cumpărat printr' ascuns părţile celor mai săraci, apoi, văzînd că află şi cei mai aleşi, pre care nu-i pot îndupleca, au început a-i îngrozi, cu mari înfricoşări, zicîndu-le, de o parte, că niciodată nu vor putea stăpîni părţile lor de-a valma cu un Domn şi că poate să cadă vreunii şi în urgia domnească cum şi în pedeapsa ocnii, arătîndu-se cu împotrivire etc.... 
Şi ca aceşti doi rătăciţi vor fi fost desigur mulţi alţii cari, pentru slujbe şi ranguri, să primească a servi de instrument de apăsare a neamului lor în mînele străinilor. 
Şi, dacă este adevărat, după cum spuneţi, că şi din cauza împilărilor acelor pămînteni s-a sculat Domnul Tudor, atunci tot contră alor voştri s-a sculat; căci cine dacă nu voi reprezentă astăzi în această ţară elementul împilator, elementul care se îmbogăţeşte din politică, din sudoarea tuturor fără muncă şi fără merit? 
Dar pre vremea aceea oamenii ca acel vătaf de plai şi ca acel vameş erau înfrînaţi şi dojeniţi de adevăraţii boieri ai ţărei. 
Ştirbey, Creţuleştii, Grădiştenii, Fălcoienii, Raleţii cu mitropolitul şi arhierei în cap, înfri-n [au] prin judecăţile lor alunecările unor astfel de nenorociţi şi Domnul ţării scăpa pre romîni de apăsările nelegiuite. 
Astăzi fapte mult mai mişeleşti se săvîrşesc pre o scară întinsă. 
Concesii peste concesii, întreprinderi peste întreprinderi, abuzuri peste abuzuri se grămădesc. Oamenii de meserie devin milionari în clipă! 
Moştenitorii şi semenii acelor mijlocitori ascunşi cari atunci mărturiseau tremurînd înaintea arhiereilor şi a boierilor păcatul lor şi se pocăiau acum domină ţara şi-i dau legi. 
Şi ţara, legată de mîini şi de picioare, spumează de mînie, căci n-are cui se plînge: mitropolitul şi arhiereii ţării nu mai au milă de dînsa sau nu îndrăznesc să ridice glasul în favoarea celor asupriţi! 
Boierii ţării, unii şi-au dat mîna cu împilatorii, iar ceilalţi sunt asupriţi şi huliţi! 
Şi Domnul ţării are urechile astupate de strigătele de ură ale oamenilor politici şi de gălăgia sărbătorilor. 
Ce poate să iasă dintr-o asemenea stare de lucruri? Nemulţumirile sunt generale, indignaţia oamenilor este ajunsă la culme şi toate caută să izbucnească. Aşa încît nimeni nu ştie ce poate să aducă ziua de mîne! 

        {EminescuOpXIII 124}

Iacă unde aţi adus ţara în 6 ani de guvernare: este mai rău decît în momentul în care Lascar Catargiu a venit în 1871 să scape tronul şi instituţiunile din valurile de nemulţumiri grămădite ce stau să le potopească. 
Iacă răspunsul nostru la întrebarea "Romînului": Cine provoacă răsturnările? 
[23 mai 1882] 

CERNAVODA CHIUSTENGE 

Am espus în atîtea rînduri viciile răscumpărării liniei. Cernavoda chiustenge, am arătat atît de limpede că lucrul ce se proiectează a se cumpăra cu 16 milioane nu face în realitate decît şase, încît credem de prisos a repeta din nou cele zise. Drepturile asupra portului, terenuri etc., de folosirea cărora se bucură societatea, nu sunt decît un echivalent al anuităţii ce i se cuvenea pentru capitalul pus în construirea drumului de fier, încît prin restituirea acelui capital, prin răscumpărarea drumului numai, se răscumpără de sine şi fără o plată deosebită drepturile mai sus citate. E o adevărată sofismă a pretinde să plătim şi drumul şi veniturile pe cari el le aduce. Ar însemna a plăti o moşie de două ori, o dată preţul ei, apoi un capital reprezentînd veniturile ei, sau a plăti o casă de două ori, o dată preţul cît a costat zidirea din temelie pîn-la acoperămînt, apoi o capitalizare a chiriei anuale ce-o aduce. Sau una sau alta se plăteşte, sau costul construirii sau capitalizarea venitului. A plăti amîndouă la un loc e absurd. Presa capitalei e unanimă în condamnarea acestei răscumpărări, esceptînd se 'nţelege pe Don Quixotte al "Romînului" şi pe Sancho Pansa a "Telegrafului". 
Reproducem deci articolele scrise în "Romînia liberă" şi în "Binele public" asupra acestei afaceri. 
[23 mai 1882]

["AM ARĂTAT ÎN MAI MULTE RÎNDURI"] 

Am arătat în mai multe rînduri că rămînerea la putere a roşiilor va degenera într-un pericol social. Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decît priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate, decît ridicarea în sus a demeritului. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dîndu-i-se zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază, arătîndu-i-se zilnic împroprietăriri de oameni ce n-aveau alt drept decît favorile oamenilor zilei, contagiul intelectual şi moral devine din endemic epidemic, trece de la restrînsul grup al Campiniilor la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni, cărora le vine asemenea în minte ceea ce nu le-ar fi venit niciodată fără molipsirea prin exemplul celor împroprietăriţi fără drept şi a celor ce, prin esplicări sofistice a legii, au ştiut să-şi înjghebe moşii sub pretextul c-ar fi însurăţei. 
Am constatat asemenea că nicicînd în Romînia n-a existat cestiunea agrară. De la începuturile acestor ţări şi pînă la împroprietărire regimul moşiilor era proprietatea mare şi cea mică pe de-o parte, posesiunea ereditară în anume condiţii, stabilite prin tranzacţie liberă, pe de alta. Niciodată nu i-a venit romînului în minte de-a pretinde ceea ce nu este al lui, tot precum, pe de altă parte, simţul de drept era atît de puternic în el şi iubirea ogorului atît de înrădăcinată încît pentr-un petec cît de neînsemnat de pămînt se judeca pîn-în pînzele albe. 
În decursul unei vieţi de sine stătătoare de cîteva sute de ani poporul nostru n-a avut nevoie nici de Cod civil, nici de Cod penal pentru a avea un adînc sentiment de drept şi, precum roiul de albine nu are lipsă de legi şi regulamente scrise, de recrutări etc., tot aşa şi la poporul nostru toate lucrurile mergeau strună printr-un înnăscut spirit de echitate şi de solidaritate. 
Fără recrutaţie Mircea şi Ştefan-Vodă ridicau ţara în picioare, ba adesea nici nu puteau s-o înfrîne şi s-o domolească cînd era vorba de năvăliri în afară. În tot decursul acestei lungi epopee nu găsim însemnîndu-se de niciunul din cronicarii noştri o mişcare agrară; nicicînd acest popor

124

        {EminescuOpXIII 125}

îndărătnic şi viteaz nu atinge nici în clin nici în mînecă averea sau dreptul altuia; din contra, vedem o energică statornicie în păstrarea şi moştenirea proprietăţii. A înstrăina un petec de moşie în vremea veche era o afacere de stat şi avea nevoie de sancţiunea Domnului şi a sfatului suprem. 
Astfel istoria s-a însărcinat, prin mersul ei organic, să dea creştere poporului romînesc, o creştere ale cărei principii conservatoare deveniseră atît de abituale, atît de constitutive pentru chipul de a vedea a fiecăruia, încît un om nici-şi putea închipui măcar că poate să-şi arunce ochii asupra lucrului altuia. 
Dar, pe cît educaţia unui popor se cîştigă şi se păstrează cu anevoie, tot atît de lesne se pierde şi se compromite o asemenea moştenire cînd se dau de sus exemple de neorînduială, de nedreptate, de incoerenţă. A fost destul ca, în curs de cîteva luni, un demagog cosmopolit să stea ministru, pentru ca conştiinţa de drept a poporului să înceapă a se întuneca, pentru ca să se nască în el dorinţi nelegitime, cari înainte nici prin vis nu i-ar fi trecut, pentru ca să se zdruncine în el complexul de idei abituale cari, din neam în neam, constituiseră vederile sale juridice şi morale. 
Dar şi mai odios în toate acestea e că guvernul, în loc de-a izola ceea ce s-a întîmplat în mod izolat în Ilfov şi Vlaşca, se servă de evenimentul petiţiei colective din aceste judeţe pentru a imprima chiar cererilor drepte ale ţăranilor caracterul neliniştitor al unei mişcări agrare; că, nevrînd să facă dreptate sătenilor de pe moşia arendată de un Pişca, i-acuză fără cuvînt şi fără umbră de adevăr că ar fi cerînd acelaşi lucru ca şi ţăranii din Vlaşca şi Ilfov. 
Iată dar o mişcare nelegitimă şi neîndreptăţită devenind un pretext pentru persecutarea şi maltratarea acelora cari au cereri drepte; iată un Chiriţescu, fost camardiner, servindu - se de poziţia de prefect pentru a caracteriza de mişcare agrară reclamaţii făcute în contra unor măsurători strîmbe şi asupritoare ale ogoarelor ce oamenii s-au obligat a le munci arendaşului. Pe de o parte dar se înscenează mişcarea, pe de alta ea servă de pretext de persecuţiune în contra oamenilor fără vină şi a căror reclamaţii sunt drepte. 
Toate acestea nimicesc influenţa educativă pe care statul îl exercită în alte ţări, prin corectitudinea actelor sale, asupra conştiinţei cetăţenilor. Vechi şi drepte vederi de cuviinţă şi de echitate se discompun în această atmosferă, poporul - o fiinţă organizată prin nestrămutate vederi intelectuale şi morale - devine o adunătură inorganică de indivizi, predispusă spre anarhie atît în urma instigaţiunilor vinovate ale agenţilor demagogi ai partidului cît şi prin lipsa de dreptate şi prin pierderea încrederii în stat. 
Oare să fim un popor atît de bătrîn încît să fi pierdut memoria trecutului? Să nu ştim că numai în păstrarea bunurilor morale cu greu cîştigate în trecut, în păstrarea elementelor educative ale istoriei romîne e rădăcina spornică a viitorului? Să nu vedem limpede că instinctele demagogice nu sunt decît rămăşiţele invidiei venetice, care duşmănea tot în această ţară: şi familie, şi biserică, şi limbă, şi datină? Oare noi să nu ştim că vrajba socială şi politică n-a avut altă ţintă decît a altera caracterul şi inima dreaptă pe care părinţii din părinţi au lăsat-o moştenire poporului nostru, pentru a le asimila instinctelor bastarde şi veninoase ale rămăşiţelor de venetici? 
Zilnicele atentate ale guvernanţilor asupra principiilor ce asigură dezvoltarea liniştită a unui popor să nu fie în stare a trezi rezistenţa tuturor elementelor sănătoase din ţară? Coroana poate rămînea îngăduitoare faţă cu tentative capabile a săpa şi dezrădăcina orice societate din lume, necum una şubrezită prin o lungă şi sterilă epocă de tranziţie? 
Iată întrebări cari se impun de la sine în situaţia grea ce se creează ţării prin rămînerea la putere a partidului roşu, putrezit moraliceşte de variile afaceri impure începute cu cărăturile Warszawsky şi încheiate cu Cernavodă - chiustenge. 
Numai un guvern onest şi o administraţie onestă sunt în stare a readuce poporul la ideile sale de drept, a-i reda creşterea şi maniera de-a vedea pe care i-o dăduse în trecut statornicia datinei sale juridice şi simţul său de echitate, nutrit de biserică şi de lege. Astfel, din destrăbălare în destrăbălare, am ajunge a se şterge cu totul din conştiinţa publică deosebirea între bine şi rău, între drept şi nedrept; anarhia de idei ar da naştere anarhiei ordinii materiale. 
Dar, în caosul acesta, ce-ar mai fi statornic, ce-ar mai fi sigur? Daca am trăi încai izolaţi în Peninsula Iberică sau în grupul Insulelor Britanice, discompunerea ar fi foarte păgubitoare progresului, dar nu ar nimici statul. Dar, încleştaţi între mari şi puternice monarhii, mişcările nesănătoase dinlăuntru s-ar preface oricînd într-un pericol pentru chiar existenţa statului şi caosul stingerii ar ameninţa însăşi individualitatea etnică şi istorică a poporului romînesc. Oare roşii să nu înţeleagă că acel caos i-ar înghiţi şi pe ei împreună cu ţara ntreagă? Să nu înţeleagă că-n urma repetatelor greşeli de guvernămînt e o datorie pentru ei de-a suporta discreditul ce şi l-au grămădit asupră-le şi de-a se curăţi de el? Iată o cestiune pe care n-o punem, se 'nţelege, masei interesate a partidului, dar care merită fără îndoială atenţia oamenilor lui conducători. 
[26 mai 1882]

125

        {EminescuOpXIII 126}

["CE ŢI-E CU OMUL ISCUSIT"] 

Ce ţi-e cu omul iscusit! Cum află el, aşa ca din senin, vindecare la toate relele, cum află oricărui sac petecul ca şi care nu se mai poate! Aşa bunăoară vestitul Nastratin [î]şi cîrpea într-o zi giubeaua, fără nod la aţă. Dar, fiind aţa răsucită tare, s-a 'nnodat de la sine şi Nastratin a cunoscut numaidecît că-i vine mai bine astfel şi, îngîmfat de născocirea sa cu totul nouă, a pus crainic prin oraş să strige, ca să afle cu toţii, mic şi mare, că după moda scoasă de el aţa se 'nnoadă întîi la căpătîi. Un turc luă un pumn de sare şi veni foarte serios lîngă Nastratin: "Hogeo, zise turcul, cască gura să-ţi sar vorba! "
Aşa şi cu liberalii noştri. 
Ei şi numai ei au aflat cum se 'nnoadă aţa, ei şi numai ei fac legile cele mai bune şi mai înţelepte, ei numai înţeleg nevoile poporului. Crainicul gazetar din Strada Doamnei bate toba cea mare, propuind bunăoară. o nouă lege de tocmeli agricole. Pentru care cuvînt? Pentru că se comiteau abuzuri. Dar, daca se comiteau, nu legea trebuia modificată, ci abuzurile trebuiau să 'nceteze prin aplicarea strictă şi exactă a ei. Altădată crainicul propune o lege nouă pentru neînstrăinarea pămînturilor ţărăneşti. Această neînstrăinare e prevăzută atît prin legea rurală cît şi prin Constituţie, dar sub administraţia roşie dispoziţiile se calcă şi se comit abuzuri. Ei bine, în loc de-a stărui pentru aplicarea strictă a textelor existente şi pozitive, Nastratin [î]şi dă aerul de-a descoperi el cel dintîi că aţa trebuie 'nnodată şi vine c-un proiect de lege. 
De astădată se face iar sfară 'n ţară cu ştergerea rămăşiţelor de dări din trecut. 

Dăruite vă fie rămăşiţele pentru şapte neamuri suitoare, zice "Pseudo - romînul ", spre mai marea landă a tagmei noastre patriotice. Nu mai luăm dări decît de la cei de faţă şi viitori. Altfel conservatorii ar fi în stare de-a pretinde aceste restanţe şi a echilibra bugetele cu ele. 

Şi toate astea "Pseudo - romînul " le spune cu aerul cel mai serios din lume, lăudînd cu îngîmfare o nouă lege votată, cu totul de prisos, de vreme ce legea percepţiei din 26 mai 1868, şi azi în vigoare, e foarte clară în privirea aceasta. 
Iată în adevăr ce zice art. 25 al. 4 a acelei legi: 

Dreptul agenţilor fiscali de-a urmări contribuţiunile datorite statului, împreună cu zecimile adiţionale, încetează la finele anului al treilea de la începutul fiecărui exerciţiu. 

Dar asta ce e decît tot dispoziţiile legii celei nouă? Însă, în loc de-a aplica cu stricteţă legea veche, se face una nouă, pentru două cuvinte. Una pentru a face să se crează că pîn' acum n-a existat nod la aţă şi că numai patrioţii au făcut descoperirea, alta pentru că o nouă lege sună în coloanele "Romînului" şi dă a înţelege naţiunii ce grijă au patrioţii de ea, pe cînd o simplă circulară de admoniţiune către agenţii fiscali de-a aplica strict art. 25 ar fi intrat, fără sunete de tobă şi trîmbiţi, în memoria şi deprinderile agenţilor respectivi. 
Astfel liberalii noştri sunt extraordinari în descoperirea unor lucruri pe cari toată lumea le ştia înaintea lor şi confundă neştiinţa lor proprie de legile pozitive ale ţării în care trăiesc cu absenţa acestor legi. Fiindcă toate lucrurile merg în lumea asta crescendo, ne vom pomeni într-una din zile că unul dintre patrioţi descoperă tabla pitagoreică ca un lucru cu totul nou şi că alt onorabil cere patent de invenţiune pentru descoperirea, asemenea nouă, că de la Galaţi la Bucureşti sunt exact atîţia chilometri cît şi de la Bucureşti la Galaţi şi că zero e egal cu zero. La multe descoperiri de soiul acesta ne putem aştepta din partea unor bărbaţi atît de iscusiţi şi atît de învăţaţi, precum sunt confraţii noştri. 
[29 mai 1882]

["AUZIM CĂ D. POPULEANU "] 

Auzim că d. Populeanu, procuror al Curţii, ar fi fost trimis să cerceteze la faţa locului cazul d-lui G. Alexescu din Teleorman. Nu punem la îndoială caracterul magistratului delegat, dar ne vine a ne îndoi, pentru multe cuvinte, de eficacitatea deplină a misiunii sale. Deşi ministrul de interne e convins că acuzarea adusă d-lui Alexescu e o mişelie a d-lui Kiriţescu, prefectul fără scrupule şi fără ruşine a judeţului Teleorman, totuşi [î]l mănţine în funcţie, Acuzarea nu e făcută decît cu scopul de-a masca mîncătoriile unui arendaş al statului şi de-a boteza de mişcare agrară reclamaţiile 

126

        {EminescuOpXIII 127}

drepte în contra unor măsurători strîmbe de ogoare, făcute nu cu stînjenul Şerban Vodă, ci cu cel fraudulos, al onor. Pişca. Mănţinînd pe prefect în funcţie, împreună cu toată droaia sa de agenţi, d. Populeanu va fi, ni se pare, menit a face cercetări sub auspiciile şi cu ajutorul administrativ al acestui om şi astfel toată acţiunea sa poate să n-aibă alt rezultat decît acela de-a spăla pe funcţionarul abuziv şi de-a legitima strîmbătăţile comise, de-a lungul ogoarelor, de faimosul stînjen Pişca. 
[29 mai 1882]

["DE LA UN TIMP ÎNCOACE SE OBSERVĂ... "]

De la un timp încoace se observă o disproporţie mare între numărul fictiv al deputaţilor înscrişi ca prezenţi în Adunare şi între numărul cel real al celor ce sunt în adevăr faţă la dezbatere. O mulţime de voturi s-au dat, o sumă de legi s-au votat fără ca să fie faţă numărul cerut de regulament şi, cu toate acestea, lucrurile merg strună şi voturile nu sunt lovite de nulitate, ci rămîn legale şi date de-a binele, pentru că cei cari în realitate absentează nu tăgăduiesc nicicînd de-a fi dat un vot ce nu l-au dat şi pentru că biuroul Adunării pare a trăi în acelaşi cerc vicios în care se 'nvîrteşte majoritatea. S-a întîmplat într-un rînd cazul ca un deputat înscris ca prezent în procesul-verbal al Adunării să fie, chiar în vremea în care votul său se număra în Adunare, într-un oraş de provincie, unde pleda un proces. În Bucureşti răspundea la apelul nominal şi în aceeaşi clipă, dincolo de Olt, pleda. 
Dar... ce nu se 'ntîmplă în această Adunare? 
În timpul în care reforma legii tocmelelor agricole intrase în sfera de discuţiune a Adunării, s-a ales, precum se ştie, o comisie de 21 care să revază proiectul de lege. Pe cînd aceşti 21 de inşi - dintre deputaţii cei mai inteligenţi, unii chiar dintre cei mai oneşti - lipseau din Adunare şi după ce rugaseră pe ministrul - prezident să nu pună în dezbaterea Adunării nici un proiect important, grupul Eliad - cîrciumărescu se foloseşte de absenţa colegilor şi, fără discuţie, fără a se citi sau a se fi împărţit raportul, se votează prin surprindere tranzacţia privitoare la cheiul Brăila, prin care statul aruncă în Dunăre un milion şi mai bine de franci pentru lucrări înecate, făcute în condiţii reprobate de inginerii statului şi de comisiile de anchetă trimise la faţa locului. 
D. Nicorescu a arătat atunci cu toată claritatea că votul era viciat prin împrejurarea că o mare parte dintre deputaţi fuseseră opriţi, prin lucrări legislative, de-a lua parte la şedinţă şi obţinu de la Adunare ca să se cerceteze cazul din nou şi să se oprească promulgarea. Motivele materiale aduse în contra tranzacţiunii erau zdrobitoare şi Camera, văzînd că votul i se escamotase prin subrepţiune şi surprindere, putea în adevăr să revie asupră-i. 
Proiectul, votat gata, a reintrat deci în comitetul de delegaţi al secţiunilor. 
Dar ce s-a întîmplat în acel onorabil comitet? 
La început majoritatea era pentru moţiunea d-lui Nicorescu, deci în contra promulgării tranzacţiei. Dar, în timpul sărbătorilor Paştilor, doi din membri se numesc prefecţi şi li se substituie alţii. Altul e trimis în Moldova să cumpere porumb. Noul comitet, suplantat celui vechi, nu mai cercetează deloc tranzacţiunea în fond, ci prin gura raportorului său, d. V. Maniu, are îndrăzneala de-a spune că e neconstituţional de-a reveni asupra unui vot... escamotat prin surprindere de cătră partizanii lui Cîrciumărescu. 
Adăugăm că d. C. A. Rosetti e asemenea de opinia d-lui Maniu şi nici nu ne-am fi aşteptat la altceva de la un panglicar venetic care, în opunere cu chiar elementele mai curăţele şi mai romîneşti ale partidului, s-a constituit în apărătorul absolut al tuturor veneticilor maloneşti din partidul roşu. 
Filozofia pozitivistă a descoperit că moralitatea publică şi privată nu este decît simţul colectiv de conservare al rasei, pentru că imoralitatea şi malonestitatea poate înainta pe un individ, dar pentru colectivitatea rasei ele însemnează disoluţiune şi moarte. Un străin nu e părtaş acelui simţ, nu-i este înnăscut, iar efectul său asupra moralităţii publice va fi dizolvant. În adevăr, ce simţ colectiv de conservare a rasei romîne poate fi în nişte venetici ca C. A. Rosetti, Eliad, Cîrciumărescu, Simeon Mihălescu, cari nu sunt destul de vechi în ţară pentru a se fi adaptat şi împărtăşit din acel simţ colectiv de conservare a rasei, ci sunt nişte simpli cavaleri de industrie pripăşiţi aci ca să se hrănească şi să cîştige prin orice mijloc, indiferent de e moral sau imoral, onest sau malonest? 

127

        {EminescuOpXIII 128}

D. C. A. Rosetti s-a supărat deci foc asupra d-lui Nicorescu şi rezultatul acestei supărări a fost că Adunarea a trecut la ordinea zilei asupra moţiunii. Numai sancţiunea M. Sale mai e necesară şi una din cele mai scabroase afaceri va deveni lege, lege sfîntă, fericitoare poporului romînesc. 
[1 iunie 1882]

["ALEXANDRIA, ODINIOARĂ... "]

Alexandria, odinioară al doilea oraş după Roma şi numărînd în vremea lui Cezar 900 000 de locuitori, e astăzi teatrul întristător al acelui din urmă eveniment războinic. Lordul Seymour comandează bombardarea forturilor lui, pentru...? Pentru că egiptenii actuali au îndrăznit să pretindă a fi stăpîni în ţara lor proprie. 
Nu vom face reflecţiuni sentimentale asupra intervenţiunii armate a Angliei, care are deja aprobarea mai multora dintre puterile mari. Cuvînt au egiptenii, dacă vor ca ţara să fie a lor, cuvînt pe de alta şi Europa, daca voieşte a-şi mănţine influenţa ce au cîştigat-o cu timpul acolo. Consideraţiunea însă ce i se poate opune lui Arabi Paşa şi partidului său naţional e că tîrziu, prea tîrziu s-a trezit şi că neatîrnarea Egiptului nu se pierde azi, ci s-a pierdut din acel moment în care ţara a devenit terenul de colonizare şi de imigraţiune a tuturor popoarelor. 
Un popor, ca şi un copac şi ca oricare altă fiinţă organică, nu poate înainta decît din sine însuşi, decît dezvoltîndu-şi treptat aptitudinile şi puterile sale înnăscute. A trăi în iluzia că, introducînd în Egipet muzică de Offenbach şi farse de Meilhac şi Halevy, ţara se civilizează conduce la rezultatul la care Egipetul a ajuns. 
În genere cînd într-o ţară, agricolă mai cu seamă, vedem grămădindu-se oamenii în centre comerciale, vedem că preferă a trăi din mijlociri negustoreşti decît din producţiune, putem deduce cu lesniciune că numărul producătorilor scade, că ocupaţiunea lor se simplifică din ce în ce şi devine mai grea, pe cînd pe de altă parte numărul consumatorilor improductivi creşte. Şi numărul acestora creşte totdeuna repede, căci globul întreg se 'nsărcinează a-l furniza nefericitului popor care-a ajuns a fi redus numai şi numai la munca cîmpului. 
Precum vedem Romînia devenită un teren de imigraţiune pentru prisoasele de populaţie ale statelor învecinate, precum aci oameni de ieri alaltăieri se urcă cu repejune pe scara socială, fără scrupul de mijloacele ce le 'ntrebuinţează pentru a se urca, tot astfel ni se descrie că s-au petrecut lucrurile în Egipet. Din cîteşi patru unghiurile lumii curgeau baroni şi conţi ruinaţi, roind ca fluturii în strălucirea seraiului chedivilor şi avînd atîta analogie cu suita de numiri sunătoare a regelui Stroussberg. Un popor de feneanţi, recrutat din toate naţiile Europei, s-a grămădit pe umerii acelui sărac şi nefericit felah şi Alexandria însăşi, avînd la începutul secolului şi sub Mehmed-Ali abia 30 000 de locuitori, ajunsese în cîteva decenii la sute de mii, toţi aproape trăind din negoţ, adecă din o meserie care nu sporeşte întru nimic masa producţiunii, ci are cel mult efectul de-a o scumpi şi de-a stinge prin concurenţă producţiunea indigenă pe cît existase. Sute de funcţii ad-hoc s-au creat pentru toţi nobilii venetici şi feneantismul, adesea malonestitatea, era privită ca un titlu de-a aspira la retribuţiuni din casa statului. Îndată însă ce, prin introducerea de trebuinţe străine şi prin concurenţa negoţului, se stinge varietatea ocupaţiunilor la un popor cît de primitiv, el e redus întreg la rolul de salahor, de lucrător cu ziua, care trăieşte de la mînă la gură. 
Aceasta a fost cauza nemulţumirilor populaţiei, a formării partidului naţional şi a popularităţii lui imediate, a hotărîrii tîrzie de-a înlătura influenţa străină. 
Cu toate acestea robia economică a populaţiei a devenit deja atît de mare încît, deşi voieşte a alunga pe străin, nu poate trăi fără el. 
De aceea, cu fuga europenilor, foametea ameninţă populaţiunile orăşeneşti. 
Astfel, războiul din afară, mizeria şi foametea înlăuntru sunt epilogul acelei spoieli egiptene, al acelui pospai de pseudocivilizaţiune, atît de costisitor şi atît de netrebnic ca şi al nostru. 
Şi la noi străinii se înmulţesc pe zi ce merge; ba toate reformele şi îmbunătăţirile, cîte ne vine-n minte să le facem, au mai cu seamă de obiect dezvoltarea negoţului, nu însă diversificarea ocupaţiunilor economice. Şi la noi negoţul a desfiinţat toate breslele din trecut şi a substituit vechei noastre clase de mijloc o clasă de străini mijlocitori cari nu adaugă nimic nici la masa producţiunii noastre, nici la aceea a producţiunii ce-o importă. Şi noi suntem în multe priviri pe calea Egiptului. 

128

        {EminescuOpXIII 129}

Idolatri moderni, închinători nu de pietre şi de lemne săpate, ci de cuvinte goale şi de fraze sunătoare, am îngăduit ca negustorii de vorbe dinlăuntru, aliaţi cu cavalerii de industrie din afară, să escamoteze una cîte una toate vertebrele societăţii şi să i se substituie romînului în toate celea şi oriunde. Prevestitorii decadenţei bat în zădar la poarta luării noastre aminte. În zadar medicul recrutor constată degenerarea rasei romîne, perceptorul sărăcia ei, învăţătorul ignoranţa, economistul inepţia ei produsă în mod artificial - noi urmăm, ca bizantinii decăzuţi, a tăia înţelesul cuvintelor în două şi, cum pentru aceştia vorba filioque era pretextul de război civil şi de împărecheri, tot astfel la noi vorba liberalism constituie pretextul sub care o ceată de negustori de principii monopolizează şi nimicesc puterile întregei ţări. 
[2 iulie 1882 ]

[""NAŢIUNEA", PERINDÎND ACUZĂRILE... "]

"Naţiunea", perindînd acuzările ce se fac administraţiei liberale de cătră foile de orice nuanţă, deşi nu contestă adevărul acestor acuzaţiuni, crede însă a putea afirma că faptele şi apreciaţiunile sunt, şi într-o parte şi într-alta, pline de exageraţie. 
N-am voi în adevăr să facem o cercetare lexicală asupra vorbei exageraţie, care însemnează a face din ţînţar armăsar, a da lucrurilor proporţiuni ce nu le au. Cu toate acestea nu o convingere preconcepută, ci experienţa de toate zilele ne dovedeşte că foile romîne, departe de-a exagera, sunt, din contra, mărginite prin numărul cuvintelor din dicţionar de-a putea zugrăvi cum se cuvine tot ce se petrece în Romînia ca viaţă politică şi ca viaţă de stat. Ne-ar părea bine dacă s-ar mai putea exagera; din nenorocire însă o descriere cît de pesimistă a stării de lucruri e departe de-a ajunge umbra măcar a mizeriei morale care bîntuie ţara, o mizerie mai adîncă, daca se poate, decît cea materială. 

Un rău există, zice "Naţiunea", nimeni nu poate tăgădui acest fapt. Avem nevoie de amelioraţii. Ele nu se pot efectua cu personalul ce-l avem. El s-a obicinuit a se ocupa mai mult de discuţiuni politice decît de sarcina ce e chemat a îndeplini. 

Dar oare de ce se ocupă cu discuţiuni politice, adecă cu negustorie de vorbe, decît cu îndeplinirea serviciului pentru care e plătit şi pe care-l datoreşte? 

Cauza care a produs aceste triste rezultate este, după opiniunea generală, că oamenii cari conduc partidul s-au depărtat de principiile adevărat liberale. 

Cum? Asta-i tot? Cauza tuturor relelor să nu fie alta decît că oamenii s-au depărtat de la principii? Oare daca un om e sărac cauza e că s-a depărtat de la principiul cutare? Daca e bolnav, daca e incult, daca degenerează cauza e că nu se închină la o definiţie politică? Oare orbul e orb pentru că nu cunoaşte formulele opticei, săracul sărac pentru că nu ştie economia politică, bolnavul bolnav pentru că nu ştie anatomie şi fiziologie? 
Nu, onorabili confraţi, n-au a face principiile nimic cu relele ce ne bîntuie; omul cel mai bun şi mai de treabă din lume poate avea principii eronate cu totul, omul cel mai mizerabil le poate avea pe cele mai bune; ei rămîn cum sunt din alte împrejurări, căci deja Seneca, învăţătorul lui Nero, care-a avut obiectul sub mîna lui şi a putut constata adevărul, zice: Velle non discitur - a voi nu se învaţă, precum nu se 'nvaţă a naşte sau a fi născut, precum nu se 'nvaţă a fi bun ori rău. 
Nu dar în principii ori în abatere de la ele consistă răul. El e mai adînc; e social înainte de toate; din răul social a rezultat declasarea şi relele economice, din acestea demoralizarea deplină a societăţii romîne. 
Răul social consistă în ridicarea unei păture nenumărate de oameni ignoranţi, de vînzători de abecedar. 
Daca vom lua lista prefecţilor şi subprefecţilor din ţară şi în genere personalul administrativ, vom afla că aproape toată generaţia consistă din cenuşeri, din oameni cu patru clase primare cari în viaţă-le n-au muncit nimic şi cari nu ştiu a administra, pentru că n-au învăţat nimic. 
Acest personal se ocupă deci cu discuţiuni politice, pentru că nimic nu ştie încolo decît ceea ce citeşte prin gazete si pentru că golul intelectual, lipsa de cultură cată a se umplea cu ceva. 

129

        {EminescuOpXIII 130}

Cei însă ce-i dau nutrimentul zilnic al inteligenţei sunt tot atît de ignoranţi. Redactorii faimoşi ai celei mai mari foi din ţară n-au în sacul lor de grăunţe intelectuale decît patru clase primare şi vorbe, vorbe goale culese din gazete străine. O logomahie stearpă, iată tonul tuturor foilor aproape, o ceartă pentru abstracţiuni fără sferă determinată şi fără cuprins determinat, iar sub pretextul subţire al acestei certe de vorbe, animalul organic îşi caută hrana zilnică, fără nici un scrupul pentru binele aproapelui său. 
Organizaţiunea noastră liberală n-a făcut-o nimeni în serios, nici n-a luat-o nimeni ca atare. 
Nu libertarea materială s-a cerut, nu libertatea muncii, ci libertatea ignoranţei de-a acapara funcţiile publice. Bugetul nostru este piaţa în care se vînd scump cele patru clase primare, ce, în locul unei meserii onorabile, scîrţie slove negre pe hîrtie albă. 
Clasa aceasta a feneanţilor avizată la buget e nenorocirea noastră socială. "Naţiunea" va concede că tot ce e deasupra în societatea romînă e o pătură nenumărată de mijlocitori, nu de producători. Nici prefecţi, nici subprefecţi, nici advocaţi, nici negustori nu sporesc c-un fir de grîu măcar producţiunea ţării, nu dau materiei o schimbare de formă, singura ce dă valoare adevărată muncii omeneşti. Advocaţi, negustori, amploiaţi etc. nu mjilocesc decît schimbul de posesiune a lucrurilor, fără a spori masa lor, fără a le da o valoare superioară prin schimbarea formei. Mulţimea nenumărată de ovrei nu are altă ocupaţie decît aceea ce face toată clasa imediat superpusă ţăranului, a transmite de la o mînă la alta posesiunea lucrurilor, dar a opri pe această cale cea mai mare parte drept recompensă a acestui serviciu de mijlocitor. Deci există două naţiuni deosebite în această ţară, una stoarsă şi sărăcită de producători, alta îmbuibată de mijlocitori: poporul şi plebea. 
A afirma că "liberalism" sau "conservatism" de principii poate lecui o asemenea stare de lucruri este, ierte-ni-se, o credinţă uşoară. Orice principii am pretexta că avem şi unii şi alţii, mizeria şi lipsa de cultură vor fi umbra pseudocivilizaţiei noastre. Numai o organizare strictă care ar sili pe poporul de mijlocitori la muncă şi la producţiune, o organizare care ar îngreuia parvenirea la funcţii publice, dar care le-ar deschide, prin alt regim economic, o piaţă în care să-şi deprindă şi să-şi ofere braţele la muncă reală, ar putea să vindece relele de cari suferim. 
În loc de principii politice ar trebui să pătrunză în societatea noastră ştiinţa exactă, putinţa de-a aplica principii mecanice. Gradul de civilizaţie al unui popor nu se măsură după numărul botinelor lustruite, a frazelor franţuzeşti şi a gazetelor, ci după aptitudinea lui de a supune puterile oarbe ale naturii scopurilor omului. Cu cît omul e stăpîn pe vînt, pe apă, pe abur, şi-şi face din ele slugi muncitoare, cu atît civilizaţia e mai înaltă, cu cît omul stăpîneşte mai mult asupra omului, cu atît barbaria este mai mare. 
Înmulţirea clasei de mijlocitori a produs răul social al împuţinării şi sărăcirii claselor producătoare; iar mizeria are de efect imediat demoralizarea. Aceasta apoi merge mînă 'n mînă cu degenerarea rasei chiar. Un popor sărac, dar sănătos, are tot lungul viitorului înaintea lui; dar un popor fizic degenerat, un popor compus din stîrpituri, e condamnat a pieri pentru totdeuna. Medicul recrutor ce constată degenerarea fizică a rasei, cel igienist care constată morbiditatea şi mortalitatea ei, iată cei ce ne arată în adevăr rezultatele negustoriei de vorbe cu care ne 'ndeletnicim toţi, din nenorocire, de la 1848 pînă astăzi. Aciia însă cari faţă cu faptul decăderii fizice sunt în stare să admită un progres real în ţară sunt sau amăgiţi sau amăgitori. 

["CORESPONDENTUL DIN BUCUREŞTI... "]

Corespondentul din Bucureşti al "Gazetei generale" din Augsburg, printr-un articol intitulat Progresele Rusiei la Dunărea de Jos, se face organul acelor amănunte curioase cari ar fi circulînd asupra sciziunilor din partidul roşu. Reproducem acea corespondenţă, deşi ni se pare a cuprinde multe apreciaţii eronate, pentru cuvîntul că scriitorul în cestiune s-a dovedit în curs de mulţi ani statornic amic al partidului şi guvernului roşu. Deci, oricît de numeroase ar fi ingredientele erorii în descrierea sa, întru cît priveşte încordarea dintre vechii amici politici, Rosetti şi Brătianu, ea poate să ne fi dînd cîteva desluşiri exacte. 
Iată acea corespondenţă: 

Văzînd maniera naivă cu care ziarul "Russ", redijat de Aksakoff, încearcă a tăgădui orice complicitate morală a guvernului din San Petersburg cu agitaţiunile de înaltă trădare propagate între rutenii din Galiţia şi descoperite cu ocazia procesului din Liov, e îndoit de interesant a urmări căile ascunse cu care s-a silit Rusia să combată, nu fără succes, influenţa

130

        {EminescuOpXIII 131}

austriacă la Dunărea de Jos. Fiindcă în Petersburg exista convingerea că, după esperienţele asupra gratitudinii ruseşti pe cari le-a făcut Romînia imediat după războiul oriental, ea va trata c-o justă neîncredere orice propunere directă de amicie, s-a crezut că influenţa pierdută în urma anexiunii Basarabiei şi a cestiunei Arab - tabia s-ar putea recîştiga pe cale indirectă. Acest sistem era în adevăr mai circumstanţial şi mai migălos, dar, cunoscîndu-se stăruinţa şi răbdarea diplomaţiei ruseşti, metodul promitea un succes ce părea sigur, din cauză cu atitudinea Austro- Ungariei în cestiunea dunăreană şi multicolorele împrejurări de partid din Romînia prezintă puncte de razim pentru a submina relaţiunile dintre Romînia şi Austro-Ungaria. Înainte de toate era important de-a scoate din cabinetul Brătianu pe acel membru carele, ca conducător al politicei esterioare, avuse ocazia de-a încerca mai mult dezinteresarea Rusiei faţă cu tînărul stat de la Dunărea de Jos. Se ştie că ministrul Boerescu era suspectat ca partizan mascat, ba chiar mituit, al politicei orientale vieneze. Cea mai nejustificată imputare ce se putea face. Din contra, Boerescu, care compusese memorandul tipărit în Paris asupra anteproiectului, întîia şi cea mai însemnată scriere polemică în contra pretenţiunilor austriace, consideră influinţa Austro-Ungariei ca răul cel mai mic dintre două rele. Ba părerea aceasta a sa concorda atît de mult cu vederile primului ministru, Brătianu, încît ştirile aduse de ziarele din Viena, că înlăturarea ulterioară a lui Boerescu avea de cauză divergenţa de opinii în politica esterioară, cată să le numim scornite din nimic. Ceea ce-a adus căderea lui Boerescu n-a fost nimic alt decît isteţia cu care Rusia a ştiut să esploateze în favorul său şi al influenţei sale neîncrederea Romîniei, pricinuită prin atitudinea Austriei, arătîndu-se pe neaşteptate concesivă în cestiunea despăgubirilor de război. 
Brătianu n-a dispărut împreună cu Boerescu pentru mai mult timp de pe arena puterii, dar aceasta are a o mulţumi întîi inepţiei frăţîne-său, chemat ca urmaş la prezidenţia Consiliului şi mai cu seamă marei sale popularităţi. El nu datoreşte Rusiei rămînerea sa la putere şi-n genere cată să blamăm uşurinţa cu care Viena 'l acuză pe Brătianu c-ar fi avînd dispoziţii rusofile numai şi numai pentru că n-a putut ocroti pe colegul său mai puţin popular, Boerescu, în contra influinţei crescînde a Rusiei. 
Altceva însă nu s-a relevat pîn' acum după cît ştiu: chipul în care Rusia, în timp atît de scurt, a cîştigat o atingere atît de intimă cu partidele politice din Romînia încît acestea, cu toate protestele lor în contra retrocesiunii Basarabiei, au ajuns totuşi a face servicii de salahor politicei ruseşti. Cei iniţiaţi însă cunosc faptul învederat că principele Obolensky, comisar în cestiunea despăgubirilor de război ruso-romîne, avea, pe lîngă însărcinarea sa oficială, şi aceea a unui comisar politic şi a exercitat această din urmă profesie c-un succes destul de mare, pentru că cercetările sale oficiale în privirea mărimii despăgubirilor de război l-a pus în contact cu cei mai influenţi dintre marii proprietari. Mai cu seamă în Moldova rămăşiţele fostei fracţiuni, din care făcea parte şi pensionariul statului rusesc, Cogălniceanu (?! ), s-au folosit de orice putea servi ca armă în contra regimului valahian al lui Brătianu. Făcînd în mai multe rînduri drumul dintre Bucureşti şi S. Petersburg, lui Obolensky i-a trebuit un an şi jumătate pentru afacerea, desigur nu grea, a despăgubirilor şi-n acelaşi timp a aplanat calea pe care Brătianu să fie silit, prin marii proprietari din partidul său propriu, ca sau să-şi părăsească poziţia sau să intre 'n apele rusofililor din Moldova (? ). Aceasta s-ar fi întîmplat deja cu ocazia revizuirii reformei agrare, daca, în această cestiune, Brătianu n-ar fi avut sprijinul amicului său politic, Rosetti, părintelui proiectului de reformă agrară. Dar ceea ce iar nu s-a relevat îndestul este că între cei doi vechi coreligionari politici exista o divergenţă de opinii în privirea politicei esterioare, şi îndeosebi a cestiunii Dunării, încă de pe timpul pe cînd Rosetti era alături cu Brătianu ministru de interne. 
Pentru direcţiunea pe care de pe atunci încă o apucase Rosetti e semnificativă împrejurarea că spiritualul jurnalist Ventura, care, prin mijlocirea lui Cogălniceanu, dăduse publicităţii anteproiectul şi făcuse din el obiectul unei agitaţii, evident contrare Austriei, a fost numit în toamna anului trecut şef al unui biurou de presă ce se pretindea că atîrnă de Ministerul de Esterne, dar în realitate era inspirat de Rosetti. Nu se ştie nici pîn' acum cît de mari deveniră divergenţele de opinii între Rosetti şi Brătianu cînd, acum o jumătate de an, cel dintîi s-a retras din capul Ministerului de Interne. Numai un lucru e de observat: că, deodată cu retragerea sa, s-a desfiinţat şi biuroul de presă şi Ventura a fost demis, fără de-a i se fi denunţat angajamentul de mai nainte. E cunoscut apoi că şi pe urmă, Rosetti au sprijinit politica Rusiei în cestiunea Dunării, opusă Austro-Ungariei şi Germaniei, pre cînd Brătianu crede, din contra, că trebuie a se evita atît o atitudine prea accentuată împotriva vecinului stat habsburgic cît şi o concesivitate care ar atinge demnitatea Romîniei. Nu mai e îndoială că neînţelegerea dintre cei mai de căpetenie, ba chiar unicii conducători eminenţi ai partidului liberal, au contribuit a aduce o discompunere totală a actualei majorităţi parlamentare, iar că împrejurările stau astfel nu se poate atribui decît agitaţiunii partidului rusesc. Rosetti, a cărui ambiţie de şef de partid merge adesea mai departe decît chiar idealismul său, pare a trece cu totul cu vederea că deocamdată vecinul de la nord vrea înlăturarea lui Brătianu (? ) şi că, în caz dacă acest om eminent ar cădea jertfă intrigelor aripei stînge a naţionalilor liberali, ce ţine cu Rosetti, şi atacurilor amicilor Rusiei din Moldova, strălucirea guvernamentală a liberalilor ar ajunge curînd la capăt şi s-ar face loc unui cabinet care ar sta în solda Rusiei (? ). Brătianu vede mai departe decît coreligionarul său politic de odinioară şi - putem fi convinşi - ca mai degrabă ar avea recurs la dizolvarea Camerilor decît să înainteze poftele de supremaţie ale Rusiei prin mănţinerea actualei stări a partidului. Dar chiar în acest caz persistă pericolul ca, la nouăle alegeri, influenţa Rusiei să fie mai tare decît creditul omului de stat în contra căruia, cu toate numeroasele merite pentru ridicarea patriei sale, se poate ridica imputarea c-a îngăduit atît de mult timp corupţiunea înlăuntrul propriului său partid şi mai cu seamă în şirurile partizanilor mai de aproape ai lui Rosetti. 
[4 iulie 1882]

["LOCKE, FILOZOFUL ENGLEZ... "]

Locke, filozoful englez care, cu un spirit de critică neobicinuit pe vremea lui, a analizat cugetarea omenească în elementele ei oarecum ne dă în cîteva şiruri o descriere exactă a manierei de-a cugeta şi de-a se purta a partidelor, fie politice, fie religioase, încît din citirea acelor şiruri cineva vede bine ce rol cu desăvîrşire secundar joacă aşa-numitele principii în viaţa partidelor. 

131

        {EminescuOpXIII 132}

Iată ce zice scriitorul englez: 

Oricît de mare ar fi zgomotul ce se face în lume asupra erorilor sau opiniilor, totuşi trebuie să fiu atît de drept cu omenirea şi să constat că cei pătrunşi de erori şi de opinii false nu sunt atît de numeroşi precum ar crede cineva la întăia vedere. Nu doar c-ar fi cunoscînd adevărul, ci pentru că în privirea acelor doctrine, cu care-şi fac de lucru şie şi altora, ei în realitate nu au nici o părere şi nici o opinie. Daca am catehiza puţin partea cea mai numeroasă a coreligionarilor celor mai multe secte din lume am găsi că, în privirea lucrurilor pentru cari ei s' aprind atît de tare, nu au nici o părere, ba, vom vedea că n-avem nici o cauză de-a crede că ei ar fi admis o părere oarecare în urma unei cercetări a raţiunilor ei sau a unei aparenţe de adevăr. Ei sunt hotărîţi de-a ţinea morţiş la partidul la care i-a angajat creşterea sau interesul lor şi, asemenea soldatului de rînd în război, [î]şi manifestă curajul şi zelul după comanda şefilor, fără de-a examina sau a cunoaşte măcar lucrul pentru carele se luptă. Cînd viaţa de toate zilele a unui om ne dovedeşte că nu prea ţine seama cu seriozitate de religie, cum şi de unde am avea dreptul de-a deduce că-şi va sfărîma capul cu postulatele bisericii şi va cerceta cuvintele pro şi contra a doctrinei cutăreia sau cutăreia pentru care se lupta? Lui i-ajunge daca, ascultător capilor lui, are mîna şi limba pururea gata pentru a sprijini cauza comună, pentru a se recomanda în ochii acelora cari pot să-i procure consideraţia, înaintare şi protecţie în societate. Astfel oamenii se fac mărturisitorii şi anteluptătorii unor opinii de cari n-au fost niciodată convinşi, ai căror prozeliţi n-au fost nicicînd, ba cari poate nici nu le-a îmblat vrodată prin cap. Aşadar, deşi nu se poate zice că numărul opiniilor neverisimile sau eronate e mai mic în lume decum se arată în adevăr, totuşi e sigur că sunt cu mult mai puţini aciia cari se ţin în realitate de ele şi greşesc, crezîndu-le adevărate, decum avem obiceiul a ne 'nchipui. 

Unul din ziarele bucureştene, "Naţiunea", şi-a luat sarcina a face din cînd în cînd cîte-o analiză - îndealtmintrelea elegant şi neted scrisă - a principiilor ce le atribuie conservatorilor şi liberalilor. Noi am ruga pe confraţi să citească pasajul de mai sus al lui Locke şi să ia apoi, nu pe liberalii de-a doua mînă, ci pe şefi chiar, pe cei mai însemnaţi şi mai inteligenţi dintre ei, să-i catehiseze asupra principiilor ce pretind că le profesează. [Î]l asigurăm de mai nainte că nici unul nu va avea o idee exactă de ceea ce gîndeşte în materie politică şi că, dedesuptul ideilor ce pretextează a le avea, adevăratul motor al acţiunii lor e interesul personal imediat, interesul partidului mediat. 
Daca aşadar partidul roşu e numeros, s-ar înşela cumplit cine ar crede că oamenii cari-l compun au aceleaşi principii. Poate unul dintre o mie şi-a bătut capul cu analiza ideilor ce pretinde a le avea: restul ascultă de comandă, căci comandanţii la rîndul lor [î]i căpătuiesc. Ca să se mănţie la putere, aceştia au înmulţit peste măsură numărul funcţiilor plătite de stat, au abătut curentul dorului de cîştig de pe piaţa firească a producţiunii pe piaţa postulantismului. Locke are deci dreptate. Cine oferă leafă bună şi tain află oricînd o armată numeroasă de mercenari politici, fie cauza lui cea mai nedreaptă din lume. 
Daca dar ne-ar întreba cineva cari sunt progresele realizate prin fiinţa roşiilor la putere, am răspunde: Înmulţirea funcţiilor publice, imposibilitatea din ce în ce mai mare de - a - şi cîştiga subzistenţa independent de bugetul statului, dependenţa din ce în ce mai mare a claselor conducătoare de puterea centrală şi de oameni ce-o ţin în mînă. Daca guvernul ar şti să ne - nţeleagă, i-am repeta sfatul pe care Montalembert [î]l dădea odinioară oamenilor de stat din Anglia: 

Să ajungă la cunoştinţa că pofta generală şi nemăsurată după funcţii de-ale statului e cea mai rea dintre boalele sociale. Ea răspîndeşte în tot corpul naţiunii un spirit servil şi venal, ceea ce nu esclude, chiar la cei bine căpătuiţi, spiritul de partid şi de anarhie. 
Acest sistem creează o armată de muritori de foame, capabili de orice descreierare, cînd cred că prin aceasta se va stîmpăra apetitul lor şi apţi pentru actele cele mai de rînd şi mai înjositoare, îndată ce foamea le-a fost stîmpărată. O naţiune de vînători de funcţii e cea mai înjosită din toate naţiunile; nu există umilire în lume pe care să nu fie 'n stare s-o suporte. (
[6 iulie 1882]

["DACĂ ÎN TIMPUL ADUNĂRILOR... "]

Dacă în timpul adunărilor de la Mazar Paşa, cînd ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întîmple peste cîţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos. 
Să fi zis cineva că-n nu mai mult de şase ani cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40 procente; 
că cei ce protestau contra convenţiei comerciale vor supune-o iscăliturei Capului statului şi vor sancţiona-o; 
că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; 

132

        {EminescuOpXIII 133}

că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atîrne atît de mult de autorităţile supreme încît aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti; 
că cei ce-au trădat se vor decora! 
că cei ce-au hulit prin pasquiluri Coroane vor fi decoraţi cu Bene-merenti; 
că se va specula averea statului la bursă, că se vor cumpăra de stat cu 60 procente hîrtii ce valorau în piaţa de efecte 20 procente şi că, prin această haiducie parlamentară, o sumă dintre roşii vor deveni milionari; 
că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavoda chiustenge, care nu face nici cinci, şi că 4 milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; 
că se va constata prin dezbateri publice într-un stat vecin cumcă o seamă de judecători şi de administratori în Romînia sunt tovarăşi la cîştig ca bandiţii din codru; 
că administraţia va ajunge la halul de-a prinde cetăţenii ce-i displac pe uliţe şi a-i trimite sub escortă la Bucureşti, pretextînd că sunt nebuni. 
Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi rîs de dînsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întîmplat şi se întîmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar. Ca-n vremea cezarilor din Roma, opinia publică e ostenită şi moleşită; ea nu mai are putere de reacţiune. Un fel de eres orb că aşa trebuie să fie, că "lumea moştenire tîlharilor s-a dat", precum zice Gr. M. Alecsandrescu, a cuprins toate spiritele şi le-a umplut de apatie faţă cu interesele publice. 
Noi credem că-n orice altă ţară singur cazul Simeon Mihălescu, faptul că un om asupra căruia se fac cercetări de natură criminală e mănţinut în funcţie şi conduce singur cercetarea făcută în contra sa şi - după ce judecătorul declară că nu e caz de urmărire - îşi numeşte pe judecătorul său propriu într-o funcţie bine plătită din administraţia spitalelor, această protecţie reciprocă dintre prevenitul atotputernic şi judecătorul amovibil ar fi fost îndeajuns pentru a răsturna guvernul celor ce protejează asemenea oameni. 
La noi însă nu numai că lucrul nu mai face nici un efect, ci, din contra, ostentativ acest om a fost ales senator şi majoritatea comandată să-l spele în public. Acolo - în maturul Corp - onorabilul stîlpnic nu a contestat doar adevărul denunţărilor d-lui Moldoveanu, nu, le-a confirmat, ridicînd un colţuleţ al vălului de pe scabroasa afacere, voind însă a arunca vina pe altul. Senatului puţin i-a păsat că vină există, a lăsat pe unul numai s-o descarce pe umerele altuia, a luat drept bani buni declararea unui om în contra căruia cercetarea era viciată din capul locului şi a trecut la ordinea zilei. 
Aci ne aducem aminte de [o] istorioară povestită de un ziar american: 
Onorabilul Josua Quiney spunea, într-o prelecţiune ţinută la Boston, că a văzut pe cineva în New-York dînd, cu ocazia alegerii de deputat în Congres, 25 de dolari pentr-un singur vot şi, mirîndu-se onorabilul că un om poate da atîta pentru un singur vot, i s-a dat asigurarea că, daca acel candidat va fi ales, va şti să cîştige însutit cît a dat. În sesiunea din urmă primise 30 000 dolari pentru că izbutise a trece un bill, deci poate plăti preţ bun. Există oameni, zice foaia americană, cari, printr-un serviciu de 5 - 6 ani în Congres, de unde n-aveau cinci dolari au ieşit c-o jumătate de milion de dolari din Parlament. 
Noi găsim că sistemul roşu ar trebui completat şi, fiindcă ţara pare osîndită a fi guvernată de deputaţi identici cu cel din New-York, alegătorii să-şi facă un tarif de preţuri pentru vot. Ei ar fi mai folosiţi; şi ţara? - tot aşa de bine ar merge. Putem asigura că mulţi dintre candidaţii viitori au ajuns la aşa stare încît ar putea răsplăti acest uşor serviciu al unei dări de vot în mod foarte generos. 
Căci să nu se uite. După răscumpărarea Cernavoda chiustenge a mai rămas poduri peste Dunăre de construit şi aceste poduri, împreună cu reţelele corespunzătoare de căi ferate, promit a fi bune de muls. 
[7 iulie 1882]

["MAI MULTE FOI... "]
 
Mai multe foi din capitală încep a face "Naţiunii" întrebarea pe care noi i-am pus-o din capul locului: Ce vrea şi la ce tinde. 
Drept vorbind, noi n-am şti ce răspuns s-ar putea da la o asemenea întrebare. 
Fiecare-şi aduce aminte că, la suirea d-lui Dimitrie Brătianu pe jeţul prezidenţiei Consiliului de Miniştri, d-sa rostise cuvinte de o escepţională gravitate la adresa coreligionarilor săi politici. 

133

        {EminescuOpXIII 134}

Pentru a realiza îmbunătăţiri, zicea d-sa, fiecine trebuie să fie la locul său: hoţii la puşcărie, cei ce speculă interesele publice la carantină, omul onest la muncă. Mulţi oameni cu cari d. Dumitru Brătianu vorbise [î]l asiguraseră că nu va găsi pe nimeni care să-l sprijine, pentru că nu mai sunt oameni oneşti în această ţară. Dar dumnealui nu e atît de sceptic, crede că există încă oameni oneşti şi, admiţînd chiar că n-ar fi, [î]i putem face oneşti, pentru că romînul lesne se schimbă din bun în rău şi din rău în bun. C-o justiţie nepărtinitoare şi c-o voinţă energică mulţi cari pîn' acum treceau de corupţi s-ar îndrepta şi ar deveni folositori ţării: ba ei singuri s-ar simţi fericiţi cînd ar avea conştiinţa liniştită. 
Ei bine, acelaşi d. D. Brătianu, trecînd de la prezidenţia Consiliului la a Camerei, îngăduie în această din urmă calitate răscumpărarea liniei Cernavoda chiustenge şi multe alte mai mărunte, dar de aceeaşi valoare morală. 
Cum rămîne aşadar cu aprecierile sale de mai sus şi ce voieşte acum? 
Noi încai nu ne-am făcut nici cînd iluziile ce şi le făcea d. Dumitru Brătianu... la bătrîneţe, după ce-a cunoscut în curs de zeci de ani ţara. Prin studii xenoscopice am arătat că roşii nici nu sunt măcar romîni, ci străini pripăşiţi din cîteşipatru unghiurile lumii în decursul secolului trecut şi a celui actual şi că lor li-i de ţară cum ni-i nouă de mere acre. Imorali în gradul cel mai mare, fără umbră de sentiment de patrie sau naţionalitate, ei n-au avut nicicînd naivitatea de-a crede cîtuşi de puţin în principiile ce pretind a le profesa. Născuţi bătrîni, stricaţi şi panglicari, guvernămîntul lor nu este numai o xenocraţie destrăbălată, o domnie a tot ce Orientul a avut mai putred, dar, privind la conştiinţele lor venale, la înclinările lor constante de trădare şi de rea credinţă, la apucăturile lor de linguşire şi de malonestitate, la stupiditatea lor intelectuală, unită c-o mare doză de şiretlic comun, am putea zice că ei au introdus un fel de pornocraţie morală în ţară. 
Cînd d. Dimitrie Brătianu, amicul şi prezidentul lor, declară că nu mai sunt oameni oneşti în ţară cată din parte-ne să constatăm ceea ce şi dumnealui ştie: că odinioară existau oameni oneşti, şi încă mulţi, şi că maturitatea pentru puşcărie şi carantină datează de la formarea partidului roşu încoace. 
Ceea ce fac uneori deputaţii roşii rezistă descrierei oricărui condei. Şi cu toate acestea d. Brătianu crede că se pot îndrepta, pot deveni folositori, pot fi fericiţi, avînd conştiinţa împăcată? 
Dar au ei conştiinţă? 
O seamă din enciclopedişti făcuseră o analiză a acestei funcţiuni a sufletului şi au constatat că cele mai multe elemente din ea sunt un rezultat al creşterii naţionale îndelungate, un rezultat al principiului conservator al istoriei, lucru ce cată să le lipsească acestor indivizi de vreme ce ei n-au naţionalitate hotărîtă. Dar nici măcar baza conştiinţei, aversiunea în contra trădării, n-o au. Ucigaşii de rînd, eroii de codru sunt oameni onorabili pe lîngă trădători. Banditul nu i-a jurat nimănui că-l va apăra: liber, cu riscul vieţii lui, de-a ataca alt om, a comis o crimă de bună credinţă oarecum, care să poată espia. Eroii de la 11 fevruarie, azi adiutanţi regali şi generali, au jurat a-l apăra pe omul pe care l-au trădat. Crima e îndoită: scriitorii vechi zic că înaintea trădării chiar zeii îşi acopereau feţele. Dante le dă fundul cel mai adînc al infernului, locul unde nici ochiul lui Dumnezeu nu mai străbate. 
Ei bine, ura şi aversiunea în contra trădării, iată un instinct fundamental, comun conştiinţei întregului neam omenesc. Numai aceste gunoaie etnice nu au nici acest instinct măcar. 
Ei disting trădarea, ei o înalţă în societate şi o decorează, ei n-au nici atîta conştiinţă cîtă au sălbatecii. 
Şi d. Dumitru Brătianu putea să aibă naivitatea de-a crede că, cu asemenea oameni, din asemenea materie putredă, din aceste scîrbe ale omenirii se poate face ceva de-acum înainte prin morală teoretică? Cînepa, iată mijlocul cu care ţara s-ar putea scăpa de aceste stîrpituri morale şi intelectuale. 
Nu vorbim aci de principii politice, facem chiar abstracţie de ele. Roşii ar fi ceea ce sunt chiar avînd principii diametral opuse celor ce au astăzi, căci organisme degradate rămîn degradate în toate împrejurările. Oricari ar fi credinţele lor, la apucături şi la fapte ne uităm. 
Ce testimoniu de sărăcie intelectuală şi de cădere ne-am da găsind că milionarii răscumpărării şi confratele lor Simeon sunt oameni oneşti, că administraţia Chiriţopolilor e bună, că plagiatorii sunt genii şi escrochii martiri? 
Nimic nu degradează mai mult decît admirarea sau lauda răului. Helvetius zice: [... ]
Daca n-am fi în stare a cunoaşte sau a preţui binele, calea-vale; binele e în genere mai greu de cunoscut. Dar a lăuda sau a îngădui chiar cele rele, false, stupide nu are nici o scuză; aceasta ar fi o probă de slăbiciune nevindecată a judecăţii. 
Ceea ce-ar fi necesar e ca d. D. Brătianu să se convingă că îndreptare a roşiilor nu e cu putinţă, precum nu se poate ca mătrăguna prin botez să devie stejar. Ţara Romînească a fost

134

        {EminescuOpXIII 135}

şi este încă ventilul de siguranţă al relelor sociale din statele vecine; roşii sunt în mare parte elementele rele şi decrepite de cari împărăţia turcului s-a curăţit prin acest ventil. Ei sunt pentru generaţia trecută ceea ce jidanii sunt pentru cea actuală: necurăţenia socială a unor state străine. Oare nu e mirare că toţi jidanii sunt liberali, tot aşa precum toţi roşii sunt liberali? Cu toate acestea lucrul e foarte firesc; aceeaşi cauză, aceleaşi efecte. Străini şi unii şi alţii, liberali şi unii şi alţii. 
[8 iulie 1882]

["CINE-AR CITI FOILE... "]

Cine-ar citi foile din Capitală ar constata un fenomen ciudat, care se repetă, nu cu regularitatea lumii siderale, dar ca din senin şi în genere în epoce în care Adunările nu pun ţara la cale în Dealul Mitropoliei şi răscumpărările nu sunt la ordinea zilei. Acel fenomen e: discutarea de principii, dar o discuţie de-o generalitate şi de-o abstracţiune estremă. E o jucărie ca oricare alta, ca de ex. a căuta rădăcina patrată a numărului 7. Poţi să tot socoteşti mereu şi să baţi apă 'n piuă; aproximaţia va deveni din ce în ce mai mare, dar o rădăcină care, multiplicată cu ea însuşi, să dea exact 7 nu se va găsi. Ş-aci se operează cu două abstracţiuni de-un cuprins empiric cu totul neînsemnat şi poţi vorbi şi socoti zile întregi fără a fi făcut o treabă de seamă. 
Aşa de ex. "Romînul" discută în multe coloane principiul că roşii au credinţă în viitorul naţiunii şi opoziţia n-ar fi avînd-o şi că-n aceasta consistă superioritatea celor dentăi asupra celor din urmă. Pe temeiul a trei abstracţiuni: credinţă, viitor, naţiune, se durează un articol de fond de trei coloane, care nu zice absolut nimic şi care e 'ndreptat, ca totdauna, în contra opoziţiei. 
Aceste trei vorbe, abstracte ca şi nişte numere, se pot permuta după voie şi ar da alte teme, tot atît de bogate în vorbe: de ex. "Romînul", care azi a discutat credinţa în viitorul naţiunii, poate discuta mîni viitorul din credinţa naţiunii sau naţiunea viitorului prin credinţă, viitorul credinţei în naţiune sau credinţa naţiunii în viitor şi are să - ajungă tot la rezultatele fenomenale la care a ajuns în numărul său de azi. 
E o şcoală privată în Bucureşti care poartă deviza: "Şcoala e altarul civilizaţiunii". S-ar putea zice: Altarul e şcoala civilizaţiunii, civilizaţiunea altarul şcoalei ş. a. m. d.; fraza nu cîştigă mai mult înţeles decît are, adecă nici unul. Asta se numeşte o frază goală. 
Altfel, acesta este semnul caracteristic al unei totale lipse de cultură, precum şi a lipsei de gîndire proprie. 
Tot secretul intelectual al demagogiei consistă însă tocmai în negustoria cu asemenea fraze de-o goală şi tristă universalitate, fraze cari n-au conţinut, nu spun nimic aievea şi cari, se 'nţelege, ameţesc capul bietului om din popor, care, ştiind ca peşte, pîne, carne sunt vorbe ce însemnează ceva, crede că şi abstracţiunile de mai sus cată să fi însemnînd ceva şi mult încă, numai el nu e 'n stare să le priceapă. Asta se cheamă pe romînie: "A îmbăta pe cineva cu apă rece". 
Orice abstracţie, cît de subtilă, pentru a însemna ceva aievea, pentru a avea înţeles, trebuie să poată fi redusă la un echivalent material. Daca i-am întreba pe acei onorabili ce molecul material coprind cele trei abstracţiuni ce le întrebuinţează, cu ce echivalent aievea corespund, ar sta ca viţeii înaintea porţii nouă şi nu ne-ar putea da nici un răspuns. 
Tot în acel articol fenomenal se vorbeşte şi de război. 
Despre participarea noastră - de voie de nevoie - la el "Romînul" vorbeşte iar în termenii cei mai emfatici. 

Naţiunea triumfă din nou cum a ştiut să triumfe întotdauna... făcu un răzbel glorios... şi-a cîştigat pintenii... 

Da, a cîştigat pinteni, dar a pierdut Basarabia: iată reagentul chimic pe care foaia guvernamentală uită să-l toarne în vinul său glorios, căci atuncea el ar fi, se 'nţelege, pe drojdii. 
Real în toate aceste tirade e: că trupele romîne, considerate ca trupe tinere, s-au bătut bine, adică s-au lăsat ucise cu mult curaj. Iată un lucru însă pe care oricine, nu numai în Romînia dar şi aiurea, o putea şti de mai nainte, afară de roşii. 
Aceştia judecau armata după ei înşişi: presupuneau că ea consistă din băieţi de jidan, ca redacţia "Pseudo-Romînului", şi de aceea au rămas uimiţi de ceva ce pe romîn nu l-ar fi ui-mit nicidecum. 

135

        {EminescuOpXIII 136}

Daca, înainte de război, ar fi întrebat cineva pe I. S. I. Arhiducele Albrecht cum e soldatul romîn, ar fi răspuns că e un foarte bun soldat, că-n cele mai grele împrejurări nu se descurajează. Rasa este însă una ş' aceeaşi dincoace şi dincolo, din evul mediu cunoscută ca rasă războinică; şi, desigur, calităţi contractate în cursul sutelor de ani ai Domniilor romîne nu se puteau pierde numai în cîteva generaţii ale domniei răpitoare a fanarioţilor. În genere vechii fanarioţi asupreau poporul, dar nu-l corupeau. Cu această misiune s-a însărcinat abia copiii şi nepoţii lor, actualii roşii. 
Dar care-a fost roadele culese de guvern din sacrificiul de sînge al omului din popor? 
Au cîştigat independenţa. Cum? Au silit pe turc s-o recunoască? Nici n-a fost primiţi măcar la tratativele de pace şi alţii au dictat condiţiile oneroase ale acestei independenţe. 
Le-am da un sfat roşiilor, dar ştim că nu-l vor urma, pentru că nu-i în folosul lor: Vorbiţi ca oamenii şi nu 'mbătaţi lumea cu apă rece. Spuneţi ce aveţi de spus concret şi nu vindeţi zilnic mîţa-n sac cu vorbe goale. 
Dar negustoria de vorbe ce s-ar face atunci daca şi ei ar vorbi ca lumea? Asta-i marfa pe care-o produc zilnic. Chinejii umflă puii tăiaţi pe care-i vînd în piaţă injectîndu-le apă caldă sub piele, ca s-arate graşi. 
"Romînul" vinde puţinul ce are de zis injectîndu-i cîte-o abstracţie goală. Lucrul arată mare, dar nu-i nimic de el. 
[9 iulie 1882]

["ZIARELE VESTESC... "]

Ziarele vestesc că partidul german, democratic din Austria înclină a atrage elementele mai conciliabile din partidele naţionalităţilor în sînul său; aşadar un partid liberal imitează astăzi, deşi nu ştim cu ce succes, încercările actualului ministru prezident, contele Taafe, al cărui sprijin parlamentar [î]l constituie partidul conservator şi naţionalităţile. 
Un semn caracteristic al timpului. În adevăr monarhia habsburgică se compune toată din naţionalităţi din cari nici una nu e îndestul de mare pentru a fi în stare să absoarbă pe celelalte. Francisc I, un monarh foarte inteligent, zicea că o singură grijă n-are: a existenţei Austriei. Popoarele sunt atît de deosebite între ele încît nu se vor înţelege niciodată în contra monarhiei; cînd unul se ridică, celelalte fac numaidecît act de fidelitate şi aleargă în ajutorul tronului. Cînd în unul se dezvoltă puterea centrifugală, în celelalte se manifestă, ca printr-o lege fizică, cea centripetală. 
A crede că atîtea naţionalităţi, dintre cari cea mai mică chiar îşi are biserica şi şcoala ei naţională, gazetele ei, literatura ei, mică mare cum dă Dumezeu, şi istoria ei, chiar dacă aceasta ar încăpea într-o monografie de-o coală, a crede că le poţi contopi pe toate a fost o naivitate. Aceste nu sunt grupuri de materie brută cu care cineva poate face orice vrea: sunt grupuri organice, din cari fiecare are rădăcinele sale în pămînt şi propriul său principiu de existenţă. Rasele din Austria sunt în genere foarte puţin amestecate şi, unde or fi deosebiri de religie la mijloc, ele nu sunt aproape deloc amestecate. Numai identitatea religiei înlesneşte la unele apropiarea, şi nici acolo în mare grad. 
Fiecare grup organic e o lume pentru sine, c-o limbă vie pe care clasele dominante n-o cunosc şi n-o vorbesc, adesea c-un drept consuetudinar propriu, cu datine şi tradiţii proprie. 
La un asemenea stat decentralizarea e cea mai firească formă de viaţă publică, pe cînd centralizarea trebuie să degenereze în domnia elementelor necaracterizate, a mijlocitorului şi a advocatului. Şi-n adevăr, centralizarea şi liberalismul austriac au şi avut drept rezultat ridicarea unei rase de mijlocitori, a evreilor, şi milionarizarea advocaţilor din partidul numit constituţional. De la 1866 pînă mai alaltăieri Austria era ţara făgăduinţei pentru evrei şi scena politică pentru glorii advocăţeşti; adică pentru oameni cari, prin dialectica continuă ce-o cere profesiunea lor, sunt mai puţin decît oricine în stare de-a avea convingeri puternice şi de-a voi binele altuia. În Ungaria se observă acelaşi lucru: pretinsa domnie a elementului maghiar se traduce în realitate într-o domnie de postulanţi, advocaţi şi evrei, pentru cari a fi ungur e o negustorie lucrativă ca oricare alta. Daca China ar cuceri Ungaria cei dintîi cari s-ar pretinde chineji ar fi evreii şi advocaţii, credem. 
E o privelişte curioasă aceasta. Vedem o sumă de popoare cu vertebrele bine închegate şi tari esploatate de elemente fără vertebre morale, fără caracter propriu. 
Aceste elemente sunt însă prin natura lor dizolvante. 

136

        {EminescuOpXIII 137}

Daca mereu se 'nmulţesc, se 'ntîmplă nu ceea ce se intenţiona poate, dizolvarea şi contopirea naţionalităţilor, ci tendenţe de dizolvare a statului. 
Deşi nu împărtăşim pe deplin ideile d-lui E. Renan în privirea naţionalităţilor, deşi nu admitem că unitatea de idei e un premis, iar consistenţa unui stat urmarea, totuşi, intervertind termenii, lucrul devine adevărat. Unitatea de rasă produce ca rezultat firesc unitatea de tendinţe, iar unde rasa dominantă e cu mult mai numeroasă sau cu mult mai cultă decît cea supusă, cea dentăi impune acea tendinţă. Privită în afară, unitatea statului corespunde în adevăr c-o unitate de tendinţe şi de idei. 
Ceea ce însă e comun în toate naţionalităţile Austriei (neesceptînd pe germani ori pe unguri ) este tendinţa de a-şi mănţine naţionalitatea cu orice preţ. Iată dar punctul comun de atingere, iată ideea organică. Cînd toţi vor acelaşi lucru, cînd pentru cei mai mulţi existenţa Austriei e singura garanţie că individualitatea lor etnică va putea exista şi ea, ni se pare că singura idee organică e aceasta. La realizarea acestei idei se împotrivesc însă elementele superpuse (germanii şi ungurii), ei persecută în alţii ideea naţionalităţii, care cu toate acestea e propriul lor principiu de existenţă, ei crucifică pe altul pentr-o religiune care este a lor proprie. Împăcarea între naţionalităţi nu va izbuti dar fără a se înlocui subordonarea cu coordonarea, recunoscîndu-se adică că şi la altul e o virtute civică ceea [ce] în ungur sau în german e o virtute: iubirea de naţionalitatea sa proprie. 
O decentralizare bazată pe coordonarea naţionalităţilor în grupuri administrative autonome şi în marginele exigenţelor unităţii de acţiune în afară şi înlăuntru ale statului ar însemna însă o nouă epocă de înflorire pentru monarhia vecină. Fiecare din aceste centre locale ar avea o viaţă proprie, o producţiune proprie, un caracter propriu şi, cu cît diversitatea e mai mare, cu atîta e mai mare putinţa combinaţiunilor de orice natură, singurele cari produc în lume mişcare şi putere, iar mişcarea e viaţa. 
Ceea ce în natură e adevărat e şi în stat, căci acesta e la urma urmelor un produs al naturei. Oxigen cu oxigen, idrogen cu idrogen nu produc nici o mişcare. Dar elemente deosebite, puse în contact, se atrag şi produc cantităţi de putere. A ţine naţionalităţile apăsate, a ţine puterile lor latente va să zică a le condamna la somnul plantelor: a elibera puterile lor latente ca să se combine între ele ar însemna a deschide calea unei mari şi neprevăzute dezvoltări. 
[10 iulie 1882]

["LA 15 IULIE CONFERENŢA DIN CONSTANTINOPOL... "]

La 15 iulie conferenţa din Constantinopol a celor şase puteri a hotărît în fine a invita pe Turcia prin notă colectivă să trimeaţă trupe în Egipet. Această notă proclamă în principiu oportunitatea unei interveniri otomane, arată cît ar fi urgent de-a pune capăt unei crize dezastroase pentru populaţiunile din valea Nilului, pline de pericole pentru Europa, şi propune sultanului de-a se 'nţelege cu Conferenţa asupra restricţiunilor cărora ar avea a se supune guvernul turcesc în împlinirea mandatului său. 
Suveranitatea Turciei asupra Egipetului e mai mult nominală, e un titlu cu pagubă, ale cărui cheltuieli întrec foloasele. Deci nota aceasta, care e 'n stare a-l pune pe sultan la cheltuieli, ba, în cazul de complicaţiuni internaţionale, poate provoca chiar primejdii nouă pentru Imperiul lui, a fost primită fără îndoială cu oarecare ezitaţiune. Ezitaţiunea s-a tradus, ca de obicei, prin o schimbare de cabinet şi în locul lui Abdurraman s-a chemat Said Paşa la ministeriu. Said a convocat un fel de Divan estraordinar, la care-au fost invitaţi toţi foştii miniştri aflători la Constantinopol, obicei turcesc ce se 'ntrodusese şi la noi în vremea fanarioţilor şi, în fine, în zilele lui Carol îngăduitorul. Nu ştim atît de bine ce or fi hotărît divaniţii musulmani; la noi ştim însă că una a sfătuit ei, alta a făcut d. C. A. Rosetti, încît acest domn a avut plăcerea dublă de-a purta oamenii pe la icoane spre a-şi bate mai pe urmă joc de sfaturile lor şi de-a face tot după bunul său plac ceea ce i-a venit în minte. 
Ţinutu-s-au Said de sfaturile Divanului ori nu, e indiferent; destul că o depeşă de ieri ne comunică răspunsul Porţii, semnat ieri, la nota colectivă. 
El certifică primirea notei de la 15 iulie, prin care i se cere trămiterea de trupe în Egipet, devenită necesară prin situaţiunea acelei ţări. 
Răspunsul mai declară că, dacă guvernul otoman nu s-a otărît din proprie iniţiativă a espedia trupe, cauza e că avea, cu drept, cuvînt, convingerea că măsuri de rigoare puteau fi

137

        {EminescuOpXIII 138}

înlăturate. Avînd însă încredere în solicitudinea puterilor pentru restabilirea ordinei în Egipet şi luînd act şi d' astădată, cu satisfacţiune, de deferinţa ce ele au binevoita-i arăta într-un mod solemn şi-n mai multe rînduri pentru drepturile de suveranitate de netăgăduit şi netăgăduite ale sultanului asupra Egipetului, Poarta informează pe d-nii ambasadori că ea consimte a lua parte la Conferinţa întrunită, însă numai pentru afacerile din Egipet, spre a discuta şi decide măsurile necesare pentru a asigura reîntoarcerea unei stări de lucruri normale şi regulate. 
Puterile au obţinut dar consimţirea Porţii de-a participa la Conferinţă: o promisiune pozitivă de-a trimite trupe nu e în răspuns. 
Anglia pe de altă parte nu ştia ce să facă de-acum înainte, căci celelalte puteri o ţin în nesiguranţă asupra intenţiunilor lor. Secretarul de stat, Dilke, declarase în Parlament că intervenirea Angliei se făcuse cu consimţirea Austriei şi a Germaniei. 
 Foile oficioase din amîndouă imperiile însă au contestat declaraţiunea d-lui Dilke. Întrebat în Parlament dac-a văzut dezminţirea pe care-a dat-o foile germane afirmaţiunii sale că Austria şi Germania ar fi recunoscut de perfect legitimă acţiunea Engliterii în Alexandria, d. Dilke a spus că "n-are cuvinte pentru a-şi modifica declaraţiunea". În acelaşi timp însă oficiosul "Fremdenblatt" din Viena pretinde că guvernul austriac n-a avut nici un motiv spre a-şi da părerea asupra legitimităţii bombardamentului şi asigură că e inexact că ambasadorul austriac din Londra ar fi aprobat măsura. Măsurile luate de amiralul Seymour au fost privite ca un fel de incident, din nenorocire inevitabil, deşi esplicabil, însă cabinetul din Viena nici le-a apreciat, nici le-a aprobat. 
În fine o depeşă oficioasă, trimisă din Berlin "Gazetei de Colonia", afirmă cam aceeaşi atitudine din partea Germaniei. 

Relaţiile noastre cu sultanul, zice depeşa, sunt şi devin escelente. Noi n-am recunoscut legitimitatea unui act care-a atins drepturile de suveranitate ale unui monarh care e amicul nostru; dar pe d' altă parte nici nu-l putem sprijini cu efect în politica sa de inacţiune, prin care s-a pus în opoziţie cu toată Europa. Apoi nu e treaba noastră de-a da guvernului englez un sfat pe care nu ni-l cere şi de-a esprima o opinie care - ar putea să displacă la Londra. În definitiv, daca puterile occidentale, după ce se vor fi înţeles, vor avea trebuinţă de adeziunea Europei pentru a stabili o situaţie normală în Egipet şi a aduce un acord durabil între puteri, atunci, însă numai atunci, cestiunea va putea fi tranşată de Germania. 

C-un cuvînt: faceţi voi ce vă place, nu zic nici da, nici ba. Urma alege. 
Cîntărind tonul cam perfid al celor zise mai sus, se poate deduce că, daca Turcia ar consimţi să intervie în Egipet, Anglia s-ar simţi uşurată de multe nedumeriri. 
[11 iulie 1882]

["UN SEMN AL DECLASĂRII... "]

Un semn al declasării şi al înmulţirii oamenilor cari nu lucrează nimic şi trebuiesc hrăniţi din bugete este fără îndoială sporirea dărilor directe şi indirecte şi greutatea extremă cu care oamenii le plătesc. Dări se grămădesc pe dări, de ajung orice articol ce intră-n gură sau acopere trupul, dare pe căldură şi dare pe lumină, dare pe mişcarea din loc în loc, pe tot ce trăieşte pe pămînt ori în apă. 
Cine cunoaşte stările de lucruri de acum douăzeci şi cinci de ani în materie fiscală ştie că deosebirea e cît cerul de pămînt. Darea era directă: statul se adresa sincer către omul care, posedînd ceva, avea nevoie de apărarea lui. Statul modern se adresează într-o sumă de cazuri indirect, escamotînd din buzunările oamenilor suma ce-i trebuieşte. E însă evident că orice dare, sub orice formă s-ar percepe şi oricum s-ar chema, e plătită la urma urmelor de către pămînt şi de cătră producţiunea reală. 
O dovadă oarecum elementară despre aceasta este bunăoară regia tutunurilor. Desigur tot mecanismul sutelor şi parasutelor de funcţionari, apoi toţi acei cari trăiesc din milioanele ce le produce această dare nu produc ei înşii un fir de tutun, nu adaugă o centimă la valoarea lui. Toţi sunt mijlocitori între producător şi consumator, dar în calea acestei mijlociri producătorul capătă preţul cel mai mic posibil, consumatorului i se cere cel mai mare posibil, şi din această diferenţă din care cel doi membri de căpetenie ai tranzacţiunii economice nu au nici un folos, ci pierdere, mii şi iarăşi mii de paraziţi sociali trăiesc. 
Acest exemplu îl dăm pentru că, de o elementară claritate, ne dovedeşte printr-un caz produs în mod artificial netrebnicia marelui număr al claselor de mijlocitori. Precum agenţii regiei, în întrepunerea lor între producător şi consumator, nu produc în realitate nimic, ci trăiesc din diferenţa

138

        {EminescuOpXIII 139}

impusă între preţul obţinut de unul şi cel plătit de celalt, tot aşa trăiesc toţi mijlocitorii din acea artificială şi ruinătoare diferenţă. 
Darea directă ar fi deci singura dreaptă şi singura care are un element de moralitate în ea. Cerută direct de la oameni, ei sunt în stare a simţi cînd marginea impozabilităţii s-au ajuns pe deplin şi statul nu-şi poate permite a face înnoituri de prisos, cînd, de unde n-ai ce lua, nici Dumnezeu nu poate lua. Dar prin dări indirecte se esploatează pe nesimţite un popor întreg, de ajunge că nu mai ştie ce poate ori nu poate. 
Se simte numai că puterea impozabilă e sleită cu desăvîrşire şi atunci zbiri guvernamentali acopăr ţara ca lăcustele ori ca o armată de invazie şi se dezvoltă, sub protecţia guvernului, un fel de brigandaj oficial. 
Ş-apoi se mai zice că la toate relele din ţară reacţiunea e de vină. E în adevăr regretabil că lipseşte un partid reacţionar; un partid adecă cu destule mijloace şi destulă înrîurire ca să readucă trecutul, cam necioplit în felul lui, dar sănătos şi vrednic. 
Spună oricine dintre contimporanii ce ţin minte ziua de alaltăieri daca, în timpul adevăratei reacţiuni, s-a vîndut vreunui om averea pentru neplată de bir sau daca era cu putinţă măcar una ca aceasta? 
Altfel acum. Pe lîngă sechestre, se 'ntîmplă omoruri chiar cu ocazia împlinirilor. 
O foaie din Tîrgovişte ne spune că o biată femeie, pentru o dare de 10 franci pretinsă cine ştie sub ce titlu, a fost bătută de un perceptor şi că a murit din acea bătaie. În Bucureşti, o altă femeie, scutită de-o amendă comunală de 5 franci, a fost bătută de perceptor pentru ea. De la birjari se sechestrează trăsurile, adecă instrumentul lor de muncă, scutit de lege. Înainte-ne avem 8 chitanţe de dări împlinite, tăiate dintr-un registru a souche, fără nici o iscălitură şi fără ca numărul din roluri să fie trecut. 
Şi-n acelaşi timp în care agenţi fiscali ucid oamenii şi lumea ţipă de sărăcie, de neputinţa de-a suporta atîtea misiuni în străinătate, atîtea pensii reversibile, atîtea răscumpărări, atîta lux guvernamental şi atîta brigandaj parlamentar, în acelaşi moment foile oficioase ne spun că finanţele merg bine, că mai trebuiesc cîteva zeci de milioane pentru poduri peste Dunăre şi pentru nouă linii de căi ferate şi o gară centrală la Bucureşti, pentru tinerimea elegantă, ce vrea să economiseze banii de birjă pîn-la gara Tîrgoviştei. 
Apoi - deie-ni-se voie - sub vestita reacţiune, în trecutul cel odios, omul cu car, cu boi, cu pămînt plătea un galben pe an şi atîta tot. Nici chiar darea aceasta, cît de mică, nu se repărţea în mod nedrept. Satul se aduna, făcea cislă, plătea fiecare după averea lui, vornicul aduna banii şi - fără leafă şi fără remiză - îi ducea cinstit la sămeşie. 
Nici hoţii, nici bilete a souche fără iscălituri, nici perceptori, nici nimic. 
Văzînd oare mizeriile de acum, nu avem cuvînt să spunem că e epoca noilor fanarioţi? 
Zi cu zi se adaugă greutăţile asupra ţării şi, cu toate acestea, populaţia lui producătoare n-a primit nimic în schimb cu aceste greutăţi. Tot plugul lui Mircea Vodă brăzdează acest nefericit pămînt şi, pe cînd, după vechile aşezăminte, ţăranul nu datorea pentru pămînt şi păşune decît 12 zile pe an şi aducerea unui car de lemne de Crăciun, astăzi guvernul decretează ca măcar 2 zile pe săptămînă să fie ale ţăranului. Toată diferenţa între munca celor 12 zile ale codului consuetudinar şi munca actuală a ţăranilor o înghit clasele de mijlocitori, căci ţăranul acum stă mai rău decît înainte. 
Şi-n asemenea condiţii detestabile, cînd vedem producătorul tot atît de incult, însă cu mult mai sărac decît sub regimul vechi, cînd se constată că însăşi constituţia fizică a poporului nostru degenerează, că nu numai nu mergem înainte, dar, prin degenerare, pierdem şi posibilitatea progresului, tot atunci limbuţi lustruiţi, închinători de vorbe, ne spun zilnic pe zeci de coloane ce imense progrese ar fi făcut Romînia. 
[13 iulie 1882]

[""NAŢIUNEA" PROPUNE GUVERNULUI... "]

"Naţiunea" propune guvernului înfiinţarea cadastrului, adecă al acelui soi de registru în care să fie trecută cantitatea, calitatea şi valoarea tuturor bunurilor imobiliare din ţară. 
Acum cîteva luni a apărut o broşură a d-lui Mihail Balş, scrisă tot asupra acestei materii, în care se arată atît greutăţile permanente pe care facerea unei asemenea cărţi le opune, mai cu seamă în privirea exactităţii, precum şi un non metod de-a se apropia de evaluări pe cît se poate de exacte şi de lesne de stabilit. 

139

        {EminescuOpXIII 140}

Fără îndoială cuvinte de regularitate şi mai ales de echitate în repartiţia unei şi aceleiaşi dări funciare recomandă înfiinţarea unui asemenea registru, însă totuşi adevărata bază a unui impozit nu este şi nu poate fi întinderea suprafeţei proprietăţii nemişcătoare, ci venitul pe care ea-l aduce. Pămînt e şi Bărăganul şi Dobrogea, chiar bun pămînt, însă unde nu sunt oameni şi muncă nu există valoare. Facultatea de-a preface brazda într-o maşină prin care materie anorganică se transformă în materie organică, iată cine plăteşte dările, nu însă numărul kilometrilor pătraţi. 
Ni se pare atît de elementar lucrul acesta încît nu l-am fi relevat daca în "Naţiunea" n-am afla esprimată mirarea
că impozitul funciar figurează în buget numai pentru suma de 7 milioane şi cîteva sutimi de mii. 
Dar, daţi-ne voie, pentru cît să figureze? 
"Naţiunea" pare a uita adevărul că toate dările cîte împlinesc cele 120 de milioane ale venitului anual al statului se plătesc de cătră acelaş pămînt şi de cătră aceeaşi muncă. Şi nu numai dările. Literile aşezate în şir de zăţarul foii liberale sunt plătite cu fire de grîu; hîrtia pe care se tipăreşte, condeiul cu care se scriu articolele asemenea. Cine plăteşte în ultima linie toate acestea decît producţiunea, adecă ţăranul şi proprietarul? Oare samsarul care caută grîu, grînarul care-l cumpără, corabia care-l transportă, comisionarul care-l primeşte, toţi aceştia, cari plătesc ei înşişi dări, le plătesc de la ei, sau venitul, precum şi darea, nu consistă decît din cîtimi pe care le iau din acelaş grîu, pe drumul de la mîna celui ce-l produce pîn-la gura consumatorului? 
Daca valoarea reală a unei baniţe ar fi însemnată cu litera V, toate actele de mijlocire, pînă ce ajunge la Marsilia, sunt reprezentate prin valori negative (V-a-b -c -x ). 
Această serie de transmisiuni şi mijlociri poate fi atît de lungă încît suma reprezintată prin ele să mistuie aproape valoarea întreagă a produsului, iar producătorul să nu capete aproape nimic, adică un preţ de batjocură pe munca sa. Cine dar plăteşte dările şi din ce se plătesc ele, mai ales într-o ţară în care numai ţăranul munceşte, iar ceilalţi trăiesc din mijlociri? 
Cine alt decît munca ce se 'ntrebuinţează pentru producerea grîului, lînei ş. a. pe de o parte, munca pe de alta, care le dă o schimbare de formă şi preface lîna în postav, bumbacul în pînză bunăoară? La noi, unde nu se operează mai nici un fel de schimbare de formă decît cea mai primitivă, aceea de-a prepara pămîntul pentru ca, din carbon, oxigen, azot, idrogen şi alte cîteva substanţe, să se producă grîne, cine să plătească dările decît cel care le produce pe aceste? Samsarul nu produce nimic; negustorul nu adaogă absolut nimic nici la calitatea, nici la cantitatea produsului, perceptorul nu dă ajutor pămîntului în activitatea lui chimică. Daca perceptorii, advocaţii, negustorii ar şti să facă din carbon, idrogen, oxigen şi azot ceea ce planta face din ele, adică făină şi albumină, admirabili oameni ar fi toţi. Dar pentr-un asemenea lucru toate seriile de oameni de mai sus sunt absolut netrebnice; cu aceasta se 'nsărcinează săruri acido - fosforice şi alcaline, cari fac serviciul gratis, fără remiză şi fără dobînzi la dobînzi, şi-l fac de-ar esista perceptori ori nu, de-ar fi ori n-ar fi politiciani, gazetari, proroci şi alte soiuri de creştini. Ţăranul este singurul care contribuie la această producţiune, căci arînd pămîntul, [î]l face capabil de-a absorbi dementele ce-i trebuiesc din aer şi din apă şi de a le combina în materia organică a plantei nutritoare. 
Aşadar pămîntul şi munca lui plătesc la urma urmelor toate dările, oricum s-ar percepe ele şi oricum s-ar numi; ba încă ele hrănesc toate clasele de mijlocitori. Secretul unei sănătoase dezvoltări economice ar fi aşadar de-a elimina pe cît se poate termenii mijlocirii şi a face ca valoarea oferită de producător să ajungă întreagă sau aproape întreagă în mîna consumatorului. Cu cît mai numeroase vor fi mîinele prin cari trece un obiect de consumaţiune, fără a i se fi modificat forma, cu atît mai multe ocazii sunt de a-l impune indirect; dările indirecte sunt dar aşa cu toate escamotate asupra aceluiaş obiect, asupra aceluiaş producător. Prin mijlociri şi remijlociri ţăranul ce produce grîul e sărac şi lucrătorul care-l mănîncă în Marsilia asemenea. 
E evident prin urmare că darea plătită pur şi simplu pentru instrumentul de muncă, căci pămîntul nu e alt decît un instrument, e destul de mare de vreme ce toate celelalte dări sunt plătite asemenea de el. Cadastrul ar fi să contribuie numai la o repartiţie echitabilă a sumei, nu însă la o sporire a ei. 
Lucrul se pare atît de elementar încît e greu de înţeles cum cineva nu l-ar înţelege. 
Accize şi patente nu plăteşte cîrciumarul, ci acela ce produce băuturile. Venitul tutunurilor nu l-o fi plătind doar directorul, funcţionarii şi agenţii; din contra, ei iau cu toţii; ci consumatorul şi producătorul. 
Îndemnăm pe confraţi să nu se facă cumva jertfa unei erori economice şi să crează că darea fonciară e prea mică, ca şi cînd celelalte dări n-ar fi plătite tot de acelaşi pămînt. Cea fonciară îndeosebi nu e decît începutul direct al tuturor greutăţilor indirecte. 
Tot ce se percepe indirect asupra produsului se scade din preţul pe care acesta l-ar fi avut prin schimb direct şi fără mijlocitori. 
[14 iulie 1882]

140

        {EminescuOpXIII 141}

Fără îndoială cuvinte de regularitate şi mai ales de echitate în repartiţia unei şi aceleiaşi dări funciare recomandă înfiinţarea unui asemenea registru, însă totuşi adevărata bază a unui impozit nu este şi nu poate fi întinderea suprafeţei proprietăţii nemişcătoare, ci venitul pe care ea-l aduce. Pămînt e şi Bărăganul şi Dobrogea, chiar bun pămînt, însă unde nu sunt oameni şi muncă nu există valoare. Facultatea de-a preface brazda într-o maşină prin care materie anorganică se transformă în materie organică, iată cine plăteşte dările, nu însă numărul kilometrilor pătraţi. 
Ni se pare atît de elementar lucrul acesta încît nu l-am fi relevat daca în "Naţiunea" n-am afla esprimată mirarea
că impozitul funciar figurează în buget numai pentru suma de 7 milioane şi cîteva sutimi de mii. 
Dar, daţi-ne voie, pentru cît să figureze? 
"Naţiunea" pare a uita adevărul că toate dările cîte împlinesc cele 120 de milioane ale venitului anual al statului se plătesc de cătră acelaş pămînt şi de cătră aceeaşi muncă. Şi nu numai dările. Literile aşezate în şir de zăţarul foii liberale sunt plătite cu fire de grîu; hîrtia pe care se tipăreşte, condeiul cu care se scriu articolele asemenea. Cine plăteşte în ultima linie toate acestea decît producţiunea, adecă ţăranul şi proprietarul? Oare samsarul care caută grîu, grînarul care-l cumpără, corabia care-l transportă, comisionarul care-l primeşte, toţi aceştia, cari plătesc ei înşişi dări, le plătesc de la ei, sau venitul, precum şi darea, nu consistă decît din cîtimi pe care le iau din acelaş grîu, pe drumul de la mîna celui ce-l produce pîn-la gura consumatorului? 
Daca valoarea reală a unei baniţe ar fi însemnată cu litera V, toate actele de mijlocire, pînă ce ajunge la Marsilia, sunt reprezentate prin valori negative (V-a-b -c -x ). 
Această serie de transmisiuni şi mijlociri poate fi atît de lungă încît suma reprezintată prin ele să mistuie aproape valoarea întreagă a produsului, iar producătorul să nu capete aproape nimic, adică un preţ de batjocură pe munca sa. Cine dar plăteşte dările şi din ce se plătesc ele, mai ales într-o ţară în care numai ţăranul munceşte, iar ceilalţi trăiesc din mijlociri? 
Cine alt decît munca ce se 'ntrebuinţează pentru producerea grîului, lînei ş. a. pe de o parte, munca pe de alta, care le dă o schimbare de formă şi preface lîna în postav, bumbacul în pînză bunăoară? La noi, unde nu se operează mai nici un fel de schimbare de formă decît cea mai primitivă, aceea de-a prepara pămîntul pentru ca, din carbon, oxigen, azot, idrogen şi alte cîteva substanţe, să se producă grîne, cine să plătească dările decît cel care le produce pe aceste? Samsarul nu produce nimic; negustorul nu adaogă absolut nimic nici la calitatea, nici la cantitatea produsului, perceptorul nu dă ajutor pămîntului în activitatea lui chimică. Daca perceptorii, advocaţii, negustorii ar şti să facă din carbon, idrogen, oxigen şi azot ceea ce planta face din ele, adică făină şi albumină, admirabili oameni ar fi toţi. Dar pentr-un asemenea lucru toate seriile de oameni de mai sus sunt absolut netrebnice; cu aceasta se 'nsărcinează săruri acido - fosforice şi alcaline, cari fac serviciul gratis, fără remiză şi fără dobînzi la dobînzi, şi-l fac de-ar esista perceptori ori nu, de-ar fi ori n-ar fi politiciani, gazetari, proroci şi alte soiuri de creştini. Ţăranul este singurul care contribuie la această producţiune, căci arînd pămîntul, [î]l face capabil de-a absorbi dementele ce-i trebuiesc din aer şi din apă şi de a le combina în materia organică a plantei nutritoare. 
Aşadar pămîntul şi munca lui plătesc la urma urmelor toate dările, oricum s-ar percepe ele şi oricum s-ar numi; ba încă ele hrănesc toate clasele de mijlocitori. Secretul unei sănătoase dezvoltări economice ar fi aşadar de-a elimina pe cît se poate termenii mijlocirii şi a face ca valoarea oferită de producător să ajungă întreagă sau aproape întreagă în mîna consumatorului. Cu cît mai numeroase vor fi mîinele prin cari trece un obiect de consumaţiune, fără a i se fi modificat forma, cu atît mai multe ocazii sunt de a-l impune indirect; dările indirecte sunt dar aşa cu toate escamotate asupra aceluiaş obiect, asupra aceluiaş producător. Prin mijlociri şi remijlociri ţăranul ce produce grîul e sărac şi lucrătorul care-l mănîncă în Marsilia asemenea. 
E evident prin urmare că darea plătită pur şi simplu pentru instrumentul de muncă, căci pămîntul nu e alt decît un instrument, e destul de mare de vreme ce toate celelalte dări sunt plătite asemenea de el. Cadastrul ar fi să contribuie numai la o repartiţie echitabilă a sumei, nu însă la o sporire a ei. 
Lucrul se pare atît de elementar încît e greu de înţeles cum cineva nu l-ar înţelege. 
Accize şi patente nu plăteşte cîrciumarul, ci acela ce produce băuturile. Venitul tutunurilor nu l-o fi plătind doar directorul, funcţionarii şi agenţii; din contra, ei iau cu toţii; ci consumatorul şi producătorul. 
Îndemnăm pe confraţi să nu se facă cumva jertfa unei erori economice şi să crează că darea fonciară e prea mică, ca şi cînd celelalte dări n-ar fi plătite tot de acelaşi pămînt. Cea fonciară îndeosebi nu e decît începutul direct al tuturor greutăţilor indirecte. 
Tot ce se percepe indirect asupra produsului se scade din preţul pe care acesta l-ar fi avut prin schimb direct şi fără mijlocitori. 
[14 iulie 1882]

140

        {EminescuOpXIII 142}

Fiindcă în ţara noastră actele de transmisiune constituie imensa majoritate a actelor economice, asupra lor, fără îndoială, se percep dările indirecte. În ultima linie e drept că se răsfrîng întregi asupra producţiunii, e drept că tot producătorul le plăteşte, dar le plăteşte mai pe nesimţite decît pe cele directe. 
Aşadar înc' odată: regimul economic al unui popor hotărăşte regimul lui financiar. Producţiunea unilaterală şi preponderarea actelor de transmisiune corespunde cu darea indirectă. 
În două cuvinte lucrul s-ar esprima astfel: regim comercial, dare indirectă; regim industrial, dare directă. 
Aşadar un partid politic, oricît de reacţionar ar fi, - şi ne pare rău că nu există un fel de arhireacţiune - nu-şi poate alege politica sa financiară. În momentul dentăi starea economică a ţării îi impune regimul financiar. Încercările lui cată să se îndrepte înainte de toate la schimbarea regimului economic şi a celui social, la sporirea şi diversificarea muncii, la eliberarea ei de sub robia cheltuielelor de transport şi de transmisiune, la deprinderea fiecăruia individ cu munca productivă la care e predispus, la încurajarea acesteia, la descurajarea ocupaţiunilor improductive. El nu poate substitui dărilor indirecte pe cele directe fără ca societatea însăşi să fi ajuns a suprima enormele sume ce le mistuie mijlocirile de tot feliul. Numai cînd aceste sume enorme se economisează de cătră producători şi consumatori se poate procede la darea directă. 
O ultimă observaţiune. 
Capitaţia, bună rea cum o fi fost, era o dare directă; acest caracter nu-l pot lua nici învăţaţii "Romînului". E neîndoios că ea nu era absolut echitabilă la origine, dar echitatea o 'ntroduceau ţăranii din sat. Satul avea de ex. 100 de gospodari, plata totală către stat era deci de 1 175 franci. Însă nu fiecare gospodar plătea un galben deplin, căci repartiţia acestei sume se făcea de satul întreg, adunat în comiţiu, încît cel sărac nu plătea nimic aproape, cel avut mai mult, adecă în proporţie cu averea lui. E o falsificare conştientă şi intenţionată a istoriei de a pretinde, ceea ce face zilnic "Pseudo - romînul ", că ţăranul stă azi mai bine decît înainte de Regulament. Averea lor mobiliară, mai ales în vite, e cunoscut că era foarte însemnată, căci locurile erau largi şi păşunea aproape gratis. Codul Caragea prevede un miel pentru păşunea unei turme întregi de oi; de la produsele agricole una din zece (dijma adevărată, decima ), afară de astă 12 zile de lucru pe an şi căratul unui car de lemne de Crăciun. Asta era tot. Cine apăsa şi asuprea nu era regimul economic consuetudinar al ţării, ci pătura de pungaşi ţarigrădeni cari umpluseră ţara cu miile şi jefuiau lumea, mai ales de la 1808 - 1821, timpul în care s-a pripăşit în ţară părinţii celor mai mulţi dintre roşii. Se pretinde că la această invazie elementară trebuiau să reziste boierii şi lipsa lor de rezistenţă e şi cauza pentru care Tudor [î]i învinuieşte. El [î]i face pururea pe greci tîlhari, pe boierii romîni [î]i numeşte ticăloşi. Tudor avea cuvînt să le facă asemenea imputări şi să aştepte mai mult de la aristocraţia ţării lui. Dar, la dreptul vorbind, ce influenţă mai avea ea, ce putere politică în vremea fanarioţilor? 
Aproape niciuna. Un Brîncoveanu, un Ştirbei, un Bălean, vro trei Goleşti, vro patru Filipeşti, vro doi Creţuleşti, peste tot cincisprezece - douăzeci de inşi - la acest număr se redusese boierii de rangul I în vremea fanarioţilor; restul în funcţiile mari erau greci. A pretinde de la 20 de inşi să oprească acea invazie de străini care veneau ca stolurile de corbi într-o ţară părăduită de război şi uitată de Dumnezeu e a pretinde ca cineva să stăvilească c-un băţ apele Dunării. Nu dar regimul vechi economic, grecii asupreau ţara. Glasul şi puterea boierilor pămînteni se 'necau în acea inundaţie de pungaşi şi de bandiţi. 
Dar daca Tudor a putut imputa boierilor de un neam cu dînsul ticăloşia, adecă lipsa de energie, acest drept nu-l are foaia redijată de un grec, foaia d-lui C. A. Rosetti. . Ca Tudor s-o facă, înţelegem; ca urmaşii acelor venetici nemernici să facă asemenea imputări nu se cuvine. De cîte ori "Romînul" vorbeşte de fanarioţi, de C. A. Rosetti vorbeşte, de Carada, de Pherekydes, de Fleva şi de toată ortaua roşie, căci toţi aceştia nu sunt decît fiii păturei de străini pripăşită în ţară între anii 1808 şi 1821. 
Dar cestiunea aceasta nu suportă cadrul unui articol. E istoria epocei de tină şi degradare a acestei ţări, e timpul în care patria aceasta s-a schimbat în otel pentru tot soiul de venetici. 
[15 iulie 1882]

[""GAZETA GENERALĂ DE AUGSBURG" PRIMEŞTE... "]

"Gazeta generală de Augsburg" primeşte din Bucureşti ştirea că s-a hotărît dizolvarea Camerelor romîne pe la finea lui septemvrie şi că imediat se vor decreta alegeri nouă pentru o Constituantă. Motivarea formală a acestei măsuri va fi schimbarea titlului de "Domn" în "Rege", care face

142

        {EminescuOpXIII 143}

necesară o revizie a Constituţiei, căci în textul acesteia e vorba de Domn, nu de Rege. Dar corespondentul observă: 

E cunoscut că soluţiunea cestiunii Dunării nu mai suferă întîrziere, pentru că espira mandatul Comisiei Europene, pe cînd pe de altă, parte iar nu e un secret că, aşa cum Adunarea e compusă, guvernul ar întîmpina cele mai mari greutăţi parlamentare dac' ar voi să se primească propunerea Barrere, care apropie pe Romînia de puterile garante ale Tractatului de la Berlin şi evită izolarea ei. 

Astea deci sunt, după cum se pare, cuvintele adevărate pentru dizolvarea la toamnă a Corpurilor legiuitoare. 
[16 iulie 1882]

[""GAZETA GENERALĂ DE AUGSBURG"
ARE ÎN BUCUREŞTI... "]

"Gazeta generală de Augsburg" are în Bucureşti un corespondent care, în toate dările de seamă pe care le-a făcut acestei foi, s-a dovedit amic partidului roşu. În adevăr, n-am cunoscut opinie rea exprimată de roşii în privirea partidului conservator de ex. sau a altora al căreia răsunet să nu se fi făcut corespondentul. Avînd dar, în ce priveşte informaţiunile sale anterioare, pururea de sorginte sferele guvernamentale, sprijinindu-le şi făcîndu-se organ al inspiraţiunilor lor, e probabil că şi informaţiunea ce-am dat-o ieri şi pe care o repetăm azi să fie luată din aceleaşi sorginţi. 
Foaia germană din Augsburg zice aşadar: că dizolvarea Camerelor e hotărîtă pentru finele lui septemvrie şi că imediat se vor escrie alegeri pentru o Constituantă sau, mai bine zis, pentru o Adunare de revizuire. Pro forma sau ca pretext al acestei dizolvări va servi necesitatea de-a se introduce în textul Constituţiei vorba "Rege" în locul vorbei "Domn", căci aceasta vorbeşte pururea de "Domn" nu de "Rege". Cauza adevărată însă a dizolvării este atitudinea Adunării în cestiunea Dunării. Majoritatea neprimind propunerea Barrere, Romînia ar fi cu totul izolată; guvernul deci voieşte ca ea să se primească de viitoarea Adunare, subînţelegîndu-se că evenimentele ce ameninţă pacea Europei [î]i dictează Romîniei necesitatea de-a evita izolarea şi de-a se alipi la un grup sau la altul de puteri. 
"L'Independance belge" se face asemenea organul acestei ştiri. Ea zice: 

Situaţia parlamentară în Romînia e de mult timp turburată şi dificilă. Se vorbeşte de-o apropiată dizolvare a Camerei deputaţilor. Aceasta este în maioritate defavorabilă propunerii Barrere privitoare la cestiunea Dunării, propunere pe care guvernul - în lipsă de altceva mai bun - se vede în ajun de-a fi dator s-o apere, pentru a nu lăsa Romînia cu totul izolată între puterile europene. Pe de altă parte, cată a se proceda la revizuirea Constituţiei pentru a modifica, titlul de Principe, care se dă încă regelui Carol, deşi Romînia a fost proclamată Regat. Ar trebui dar să se întrunească o Constituantă. Acestea sunt cuvintele ce se invoacă în favoarea dizolvării, care de altfel nu este încă decît în stare de proiect. 

"Romînul" - despre care nu mai ştim pînă la ce grad e oficios - dezminte aceste ştiri în chipul următor: 

Judecînd după cele ce toţi ştiu, credem că "l'Independance belge" e rău informată. 
Într-adevăr, nu e nici o deosebire între vederile maiorităţii Camerei şi, putem adauge, ale naţiunii, şi vederile guvernului în cestiunea propunerii Barrere. 
Toţi, fără osebire de păreri, consideră acea propunere nu numai ca atingătoare drepturilor de suveranitate ale ţării, ci şi ca jicnitoare libertăţii Dunării şi deci comerciului puterilor occidentale. 
Deosebire în această privinţă nu e şi nu poate fi. 
Cît pentru revizuirea Constituţiunii în vedere d' a schimba titlul ce se dă suveranului, toată ţara ştie că nici o trebuinţă nu este. 
Cuvîntul "Domn", cum s-a explicat în Parlamentul romîn, însemnează suveran, deci nu numai principe, ci şi rege şi împărat. 
Deci întru nimic proclamarea Regatului romîn nu motivează o revizuire a Constituţiunii. 
Într-un cuvînt, nu e pîn' acum cunoscută nici o raţiune pentru dizolvarea Parlamentului, care acum nu este nici întrunit şi care nu mai are a trăi, după lege, decît numai pînă la 15 februarie 1883. Astfel invederat ne pare că ziarul belgian a fost indus în eroare. 

Lăsăm cu totul de-o parte sofisma "Romînului" că, după esplicările date în Parlament de oameni ignoranţi, "Domn" ar fi însemnînd şi "Rege", şi "Împărat" chiar. Domn nu poate avea decît înţelesul pe care-l dădeau Domnii romîni înşii: Dux, Magnus Dux, Princeps (transalpinus). 

143

        {EminescuOpXIII 144}

Constituţia, întrebuinţînd acelaşi nume, nu-i dă decît acelaşi înţeles. E cu desăvîrşire nedemn de-a substitui prin sofisme şi jucării de cuvinte unui termen din Constituţie alt înţeles decît acela pe care-l are. 
Pe de altă parte, pe cît ne-a fost de indiferentă modificarea titlului, în schimbul recunoaşterii căruia se făcuseră promisiuni lunecoase în cestiunea Dunării, tot atît de indiferentă ni se pare schimbarea cuvintelor în text. În realitate nu trăim în monarhie, precum bine - a zis-o d. C. A. Rosetti, ci în republică. Republică avînd şi încă în cea mai rea formă a ei, consistînd din dominaţiunea străinilor, postulanţilor şi samsarilor, e cu totul indiferent care e eticheta acestui regim republican. Ce-i pasă turmei în veci nenorocite ce nume colectiv au apăsătorii ei, zicem, schimbînd un vers al lui Alexandrescu. 
Prin urmare deie-se orice echivalent lexical vorbei "Domn". Fie Dalai - lama, fie taikun, fie şahinşah, papă ori împărat, esenţa monarhică a cuvîntului a căzut şi nu mai însemnează nimic; nici una din prerogativele monarhice nu se exercită pentru a pune frîu viciilor şi turpitudinelor unui partid ignorant şi corupt; trădarea e recompensată şi felonia decorată; academia Văcăreştilor a devenit pepinieră pentru recrutarea de prefecţi şi financiari, bugetul e falansteriul nevolniciei intelectuale şi morale: indiferent ce titlu o mai fi cînd esenţa nu mai este. De aceea e şi firesc ca schimbarea unui lucru atît de indiferent precum e titulatura să fie numai pretextul pentru înaintarea unui interes străin, pentru concesiuni reale în cestiunea Dunării. 
Dezminţirii "Romînului" nu i se cuvine decît crezarea pe care o merită o foaie care-a spus de-atîtea ori neadevărul. 
Proiectul de-a dizolva Adunarea trebuie să fi existînd sau să fi existat cel puţin. El va exista, ca efect necesar al unei cauze fatale, de cîte ori un interes al ţării va fi de pus la mezat. Nu doar că Adunarea actuală ar fi absolut intratabilă; dar s-au îmbogăţit aproape toţi şi vor fi urcat tarifa conştiinţelor lor. Se vede că d-lui Brătianu [î]i trebuie una cu tarifele mai scăzute ca să meargă lucrurile strună. 
[17 iulie 1882]

INFORMAŢIUNI
["ESTE MULT TIMP... "]

Este mult timp de cînd am dat, sub toate rezervele, ştirea că guvernul ar fi avînd de gînd să convoace pe toamnă Corpurile leguitoare spre a le dizolva apoi îndată. Această ştire a fost anunţată şi de alte ziare locale, precum şi de unele din străinătate, din cele mai autorizate, ca "Gazeta generală de Augsburg" şi "L'independence belge". Acum vine "Romînul", după trecere de o lună, şi dezminte această noutate, spunîndu-ne încă că actualele Corpuri nu au viaţă decît pînă la 15 februarie anul viitor. Luăm act de această dezminţire oficioasă. 
[17 iulie 1882]

[""NAŢIUNEA" CONSTATĂ... "]

"Naţiunea" constată în fine şi ea că starea noastră economică e primejdioasă. Agricultura lîncezeşte; nici cantitatea, nici calitatea produselor nu mai atrage cumpărători; concurenţa ne omoară; comerţul romîn dispare şi străinul îl înlocuieşte; balanţa comercială arată că-n fiece an Romînia jertfeşte milioane pe altarul civilizaţiei străine. Mergînd astfel ajungem la inaniţiune, la sleirea puterilor. 
Iată lucruri pe cari noi le spunem, de patru ani de zile, fără ca nimeni să fi voit să ne asculte. Credem necesar a observa aceasta, căci "Naţiunea" face apel la presă, ca să-şi îndrepte activitatea în acest senz şi să caute mijloace de vindecare. 

144

        {EminescuOpXIII 145}

În adevăr, vindecarea ar fi lesnicioasă, calea sanificării economice e teoretic lesne de indicat; dar de la teorie pîn-la aplicaţiune asupra oamenilor, şi mai ales asupra unei generaţii cu desăvîrşire corupte, e o deosebire mare. 
Reţeta cea mai simplă în contra sărăciei ar fi următoarea: 
Fiece organism omenesc, prin inspirare de oxigen şi prin combinarea acestuia cu carbonul în acid carbonic, dezvoltă căldură. Căldura produce putere musculară şi intelectuală sau ceea ce c-un termen din fizică se numeşte: echivalentul mecanic al căldurii. Acest echivalent omul îl poate întrebuinţa spre a produce lucruri utile sau îl poate cheltui dormind la umbră. Deci fiecine să mişte numai din mîni, să producă obiecte de utilitate şi nu va exista sărăcie. Acest sfat însă îl poţi da unui om în toată firea şi nestricat. Pungaşul care trăieşte înşelînd pe alţii, desfrînatul care fuge de lucru ca dracul de tămîie vor rîde de tine daca le vei da sfatul să muncească, să întrebuinţeze într-un mod util echivalentul de putere mecanică pe care îl produce organismul lor viu. 
Ţăranul întrebuinţează acest echivalent mecanic pentru a ara, a semăna, a secera; adică pentru a da materiei o formă nouă, aceea a grînelor, de o utilitate incontestabilă. 
Ce fac însă ceilalţi cu acel echivalent, la ce întrebuinţează mecanismul fizicului lor preţios? Spre a produce lucruri de utilitate? Ferească Dumnezeu. Unii, nefăcînd nimic, îl pierd pur şi simplu, unii joacă cărţi, alţii scriu articole insipide de gazete, alţii precupeţesc lucruri ce nu sunt produse de ei, scumpindu-le artificial, c-un cuvînt: secături, pierde-vară, şi cum [î]i mai cheamă, nu fac decît o întrebuinţare inutilă de mecanismul de muncă cu care i-a înzestrat natura. Echivalentul mecanic se pierde pe nimicuri şi pe zădărnicii. 
Daca consideram pe om ca pe-o maşină care trebuie alimentată cu material combustibil, a cărui ardere se preface în putere şi care putere cată a se 'ntrebuinţa la producţiune, daca e să nu se prefacă fără nici un folos în acid carbonic şi dac - am face bilanţul celor mai mulţi, punînd de-o parte suma de bunuri ce o consumă şi de altă parte ceea ce în schimb produc, am rămînea uimiţi de risipa, de irosirea de puteri vii ce se face în această ţară. Mii de franci, reprezentînd zeci de mii de kilogrami metrici de putere vie, i se dau ca pensie reversibilă unui om ce nu e 'n stare a scrie decît nerozii; mii de franci se dau pentru a plăti venalitatea cutărui deputat, ignoranţa cutărui profesor, corupţiunea cutărui funcţionar, trădarea şi felonia cutărui ofiţer superior, negustoria de vorbe a cutărui advocat. Milioane de kilogrammetri de putere se cheltuiesc pentru a întreţine mii de maşini omeneşti cari nu sunt bune de nimica şi nu sunt în stare a produce nimic. 
Căci, cînd e vorba de producţiune, nu trebuie s-o luăm după cum o ia limbajul ordinar, care nu ţine seamă nici de utilitatea lucrului produs, nici de cheltuielele ce le exige actul producţiunii. Producţiune nu poate fi numită decît opera din care rezultă un produs superior serviciilor de tot felul pe cari le-a absorbit operaţiunea. Numai obţinîndu-se acest bilanţ poate fi vorba în adevăr de producţiune. Cît costă însă tăcerea unui deputat? Mii de franci. Cît produce? Nimic. Cît costă pledoariile? Milioane. Ce produc? Absolut nimic. Cît costă plagiatorii intelectual sterpi cari uzurpează catedre universitare şi secundare? Sute de mii. Ce produce însă un om care însuşi nu ştie nimic? Nimic, fără îndoială. 
Însă cine-a introdus mizeria aceasta economică şi intelectuală, domnia inepţiei şi a ignoranţei, daca nu liberalismul? Liberalismul a scos din gunoi oameni ignoranţi şi netrebnici cari, în loc de a fi avizaţi să se hrănească din muncă proprie, li se 'nlesneşte a trăi din munca altora. Liberalismul a înmulţit clasa consumatorilor improductivi, cari nu adaugă, prin toată negustoria lor de vorbe, un centigram la greutatea grîului nostru, liberalismul înmulţeşte funcţiile, atrăgînd din ce în ce mai mulţi incapabili în serviciile publice; liberalismul, care-a ameţit capetele oamenilor, care nu i-a lăsat la teapa lor, în sfera lor de activitate materială, ci i-a declasat, ridicînd la demnităţi înalte bulgari cu 2 - 3 clase primare, buni de grădinărie poate, dar netrebnici pentru a administra ministerii şi servicii ca al Domeniilor. 
Căci o laudă adesea făcută partidului liberal, dar pe care nimeni nu îndrăzneşte a o mărturisi în public, e că-şi căpătuieşte oamenii, că hrăneşte o sumă de lume care-n dealtmintrelea n-ar avea mijloace de trai. Rolul partidului e de a declasa indivizii şi-n acest rol mulţi găsesc superioritatea partidului roşu asupra celorlalte. 
Alte partide - ni se zicea - au nainte de toate [în vedere] necesităţile reale ale ţării, pe cari nu le sporesc în mod factice, ci caută a le acoperi, de bine de rău, din veniturile existente. Roşii au alt principiu: primum vivere, mai întîi să trăim noi şi ai noştri cu toţii; veniturile necesare se vor găsi ele, căci pentru asta suntem la putere, ca să le scoatem din piatră seacă. 
Deci asta e grija lor cea dentăi: căpătuirea numărului nesfîrşit de nulităţi, de oameni absolut improductivi din cari se compune partidul. Şi în adevăr, nu e unul, cît de mic, cît de ignorant, cît de inept, cît de leneş, care să nu fie încuibat undeva la un loc sigur şi cu bune retribuţiuni. Dar patru clase primare aibă, dar să nu ştie absolut nimic din resortul a cărui administrare

145

        {EminescuOpXIII 146}

i-a fost încredinţată, lucrul e indiferent. Dar mire-se el singur de ce l-a găsit si cum a ajuns să dispuie de interese pe care nu le pricepe? Puţin le pasă conducătorilor. Primum vivere. Dar s-o potrivi, nu s-o potrivi; dar o şti ceva, n-o şti nimic. A fi roşu e un privilegiu de a trăi din munca altora, fără a se cerceta daca ai vrun merit, vro capacitate, vro aptitudine. 
Pentru a căpătui suma aceasta de bulgari tîmpi şi de grecotei pornoscopi şi netrebnici, cari n-au nici posibilitatea de a se ocupa cu o muncă productivă, se creează din ce în ce mai multe funcţiuni cari să atîrne direct de stat. Astfel Regia Monopolului Tutunurilor, răscumpărarea drumurilor de fier şi multe alte creaţiuni nouă au dat ocazia să se înmulţească din ce în ce numărul semistrăinilor avizaţi la buget, deci la munca altora. E din ce în ce mai greu de-a agonisi mijloace de subzistenţă în neatîrnare de guvern şi sporirea funcţiilor sporeşte numărul celor ce aleargă după ele, înzecind servilismul şi baseţa acestora cătră cei cari dispun de distribuirea posturilor. 
Prin distragerea oamenilor de la ocupaţiuni productive, prin aruncarea pe terenul politicei, prin avizarea lor de a trăi speculîndu-şi drepturile politice şi votul, populaţia întreagă a oraşelor va ajunge la ideea fatală că e mai lesne şi mai bine de a trăi din munca altora decît din a sa proprie şi urmările unei asemenea maniere de a vedea sunt cunoscute de toţi. 
Astfel, atenianii în decadenţă se prefăcuseră toţi în samsari, în advocaţi, în aspiranţi de funcţii, în oameni politici; din buget începu a se plăti mulţimea care asista la întruniri publice; se plăteau mărturiile false înaintea judecăţii, se plăteau membrii juriilor judecătoreşti. Un popor care întreg îşi consuma vremea în afaceri de-ale statului căta să şi fie plătit întreg din buget. Sărăcia ajunsese atît de generală încît oamenii alergau cu lăcomie după un obolus (10 bani) ca recompensă pentru o şedinţă în tribunale, corupţia şi desfrînarea deveniseră din ce în ce mai mari. Filip al Macedoniei şi Alexandru cel Mare aveau oricînd în mînă tarifa conştiinţelor cetăţenilor ateniani şi n' avură decît să dea cu piciorul pentru a nimici acea comunitate politică putredă prin demagogie. 
Aşadar, dacă economic stăm rău, nici merităm să stăm altfel. Echivalentul mecanic al vieţii celor mai mulţi oameni nu se întrebuinţează în producţiune, în imprimarea de forme utile materiei, ci se pierde pe mijlociri, pe negustorie de vorbe şi în exerciţiul viciilor. Unde însă nu produce nimenea se 'nţelege că sărăcia trebuie să sporească. Capitalul acumulat de strămoşi prin lupta cu arma şi prin lupta cu plugul trece în mîni străine; ziua nu e aproape, ci a sosit, în care romînul e străin în ţara sa proprie şi străinul stăpîn. Şi aceasta va merge mereu înainte, pînă ce nu vom mai avea nimic de vîndut decît votul şi drepturile politice. Dar chiar acestea au început a fi un obiect de cumpărătură, despre cari tainicile biurouri de împămîntenire ne-ar putea spune multe. 
Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot esclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mînare de muşti la apă; si adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe. 
[22 iulie 1882]

["BANCHETUL DIN SEVERIN... "]

Banchetul din Severin, dat în onoarea scriitorilor maghiari inspiră lui "Pesther Lloyd" o serie de reflecţii cari merită a fi cunoscute şi de cititorii noştri, nu pentru c-ar fi cuprinzînd adevăruri, ci pentru că dovedesc oarecum neputinţa înnăscută a maghiarilor de-a se dezbăra de prejudiţiile lor politice. 
Dar o fi împăcare, dar n-o fi, ei să rămîie tot aşa cum sunt: ideea de stat maghiară, adecă aceea de-a maghiariza prin 4 1/ 2 milioane de maghiari unsprezece milioane şi mai bine de populaţiuni eterogene, nu le iese din minte la nici o ocazie. Nicicînd nu vedem răsărind convingerea limpede că acest lucru e peste putinţă, că ideea de stat trebuie să fie rezultatul naturii ţărei, a factorilor etnici reali şi în viaţă, nu o idee a priori inventată de vrun baron la ţară. Nicicînd nu vedem ideea că Ungaria este şi cată să rămîie un stat poliglot cu naţionalităţi coordonate, nu superpuse, şi că egemonia politică a maghiarilor nu le-o contestă nimeni, dar ceea ce vor toţi e egalitatea naţională. Pînă ce această convingere însă [î]şi va face loc, nu speră în nici o apropiere serioasă dintre naţionalităţi. Cu această lipsă de speranţă reproducem şirurile de mai la vale. 

146

        {EminescuOpXIII 147}

Au amuţit sunetele serbărilor cu cari scriitorii şi artiştii maghiari au fost întîmpinaţi în călătoria lor prin Ungaria de sud; au amuţit discursurile patriotice cari s-au preschimbat în curs de-o săptămînă şi mai bine între voioşii călători şi ospitalierii lor amici din deosebite locuri şi, după sărbători de entuziasm naţional, se-ntoarce ziua de lucru cu privirea ei sobră şi cu datoriile ei prozaice. Acesta ni se pare momentul cel mai potrivit pentru a preţui fără amăgire de sine însămnătatea serbării şi a trage bilanţul bucuriei de înfrăţire care-a unit, de mult timp pentru întîia oară, pe maghiari, pe sîrbi şi pe romîni. 
Cine se poate îndoi de însemnătatea faptului cînd naţiuni cari stau departe una de alta, ba de multe ori cu animozitate, îşi întind de buna lor voie mîna şi cine e orb de-a nu vedea geniul înalt al umanităţii în încercările de-a se apropia a unor popoare deosebite prin origine şi religiune? Legăturile de simpatie cari unesc un popor cu celălalt sunt dintre fenomenele cele mai frumoase ale timpului nostru, fenomene ce durează poduri peste multe prăpăstii ce s' adîncea de mult între popor şi popor. Dar am comite o greşeală dacă, din punctul de vedere al relaţiunilor internaţionale, am atribui un caracter mai mult decît modest acestor apropieri sociale dintre două naţiuni. Evenimentele celor din urmă doi lustri au fost îndestul de învederate pentru a ne inspira o doză de scepticism în privirea aceasta. Eram în mijlocul unui flux naţional de entuziasm pentru cauza turcească: tinerii noştri fură sărbătoriţi în Stambul ca crainicii unei alianţe, ca din basm, între Semilună şi Crucea apostolică şi intrarea triumfală a softalelor în capitala noastră e încă vie în memoria tuturor. Nu mai cercetăm cu ocazia aceasta ce parte aveau simpatiile spontanee, ura comună contra ruşilor şi agitaţiile abile în acea demonstraţie, unică în felul ei; constatăm numai că toată bucuria entuziastă au cîntărit cît fulgii în cumpăna politicei noastre esterioare, că, cu toate aceste, am intrat în Bosnia şi că maghiari au fost aciia cari au fost ucişi de osmani, din dosurile de la Maglai. Numai comunitatea de interese leagă în mod durabil popoare şi state şi, dacă nu ne va succede de-a atrage Serbia şi Romînia în sfera intereselor noastre şi a aduce pe aceste două regate ale Peninsulei Balcanice la convingerea că interesele lor nu colidează cu ale monarhiei austro-ungare, atunci vizita făcută de voiajorii noştri la Belgrad şi Severin nu are mai multă însămnătate decît aceea pe care opinia democratică o dă schimbului de politeţe diplomatice. Ne 'ndoim cumcă partidele estreme din Romînia şi din Serbia, numai de dragul ochilor noştri frumoşi ori a vorbelor noastre frumoase, se vor simţi înclinate a renunţa la acele aspiraţiuni cari, în Belgrad, au de ţintă formarea unui mare regat sîrbesc, în Bucureşti formarea unui mare regat dacic. Ei însă îşi vor năduşi aspiraţiunile dacă ne vor şti pe de-o parte îndestul de tari pentru a putea respinge verde orice pretenţiuni neîndreptăţite şi cînd, pe de altă parte, vor recunoaşte în noi o mare putere, care e dispusă de-a nu-şi urmări interesele în socoteala condiţiilor de existenţă a vecinilor mai slabi. 
E aşadar afacerea serviciului nostru de esterne de-a da o sancţiune proprie politică relaţiunilor de bună vecinătate cari s-ar fi născut prin această vizită, presupunînd, se 'nţelege, că vecinii noştri doresc tot atît de mult să trăiască în pace şi amiciţie ca şi noi. 
O mai mare însemnătate [î]i atribuim însă părţii aceleia a călătoriei scriitorilor şi artiştilor noştri care i-a dus prin regiuni cu populaţiune amestecată. Căci prin comunicaţia dintre naţiunea dominantă şi celelalte naţionalităţi, cari au o atitudine atît de îndărătnică şi de puţin amicală faţă cu ideea maghiară de stat, apropiarea socială este cel dentăi şi cel mai hotărîtor pas cătră o mai intimă unire politică. A se cunoaşte întreolaltă însemnează a se înţelege şi cunoştinţa reciprocă şi intimă pare cea mai proprie pentru a face să dispară prejudiţii şi pentru a şterge antipatii cari, în cea mai mare parte, sunt opera odioasă a unor instigatori egoişti. Şi de-aceea aşteptăm mult de la asemenea încercări de apropiare, cari vor lipi într-o intimă înfrăţire rasele deosebite de sub coroana Sf. Ştefan. Călătoria voiajorilor noştri atinse în mai multe puncte regiuni cari nu demult au fost incorporate în constituţia statului nostru, de unde pînă acum stătuseră sub un strict regim militar care nu era chemat a nutri simpatii pentru ideea de stat maghiară. A face regiunile aceste primitoare pentru semănătura patriotismului maghiar, a cîştiga în aceste regiuni pentru ideea naţională preponderanţa asupra ideei naţionalilăţilor, a pune în circulaţie sîngele patriotic între inima ţării şi membrele depărtate pînă acum, iată marea şi frumoasa ţintă care-a putut fi favorizată pe calea care-a luat-o Societatea scriitorilor şi artiştilor maghiari. Poate că fără nici o intenţie espresă scriitorii şi artiştii maghiari au recurs de la naţionalităţile rău informate la naţionalităţile ce sunt a se informa mai bine. Compatrioţii noştri de altă limbă se vor convinge în curînd că e onorabil şi cu totul demn de-a se alipi de-o naţiune, care, nu numai pe terenul politicei şi a puterii politice, dar şi pe acela al ştiinţei şi al tuturor ramurilor artei, are rolul conducător în ţară şi că egemonia naţiunii dominante nu este numai politică şi istorică, ci e îndreptăţită şi prin cultura ei precumpănitoare (? )
Dar şi la naţionalităţile noastre propaganda socială nu poate face totul, mai cu seamă nu la acele cari se află de puţin timp în posesiunea deplină a drepturilor constituţionale şi cari n-au încă o idee exactă despre valoarea ce-o are cetăţenia maghiară. În comitatele ce s-au ţinut de graniţa militară lipseşte factorul însemnat vulgar care, în alte comitate, cu limbi amestecate, e purtătoarea nestrămutată a ideei naţionale. Ar fi afacerea administraţiei ungare din nou introduse de-a face, prin activitate spornică şi dezinteresată, ca nouăle relaţiuni să devie preţioase şi plăcute oamenilor, de-a le arăta că soarele Constituţiei, care le luminează şi lor, nu este numai o iluzie, ci un astru ceresc care priieşte terenului întreg al activităţii civile. Tocmai în aceste comitate cată a se dezrădăcina arborul veninos al corupţiunii, căci ar fi a lucra în folosul adversarilor noştri daca comparaţia dintre regimul de mai nainte şi cel actual ar ieşi în defavorul nostru. 
Societatea scriitorilor maghiari poate arăta la Dunărea de Jos, în regiunea Timişului şi a Cernei, cît de sus am ajuns pe scara culturii; dar numai o bună administraţie poate dovedi că merităm rolul de conducători pentru că ştim a guverna mai bine. 
[23 iulie 1882]

["ŞCOALELE NOASTRE SUNT RELE... "]

Şcoalele noastre sunt rele - iată o temă adeseori repetată de ziare politice şi literare; cu toate acestea puţini au aflat cauzele adevărate ale decadenţei învăţămîntului nostru public si cei mai mulţi sunt predispuşi a atribui starea de lucruri unor cauze imaginare sau cel mult unor fenomene cari nu sunt ele înşile decît urmarea unei cauze generale şi mai adînci. 

147

        {EminescuOpXIII 148}

Şi "Romînul" constată că şcoalele noastre

sunt încă departe de a răspunde la cerinţele unui stat care voieşte a fi şi trebuie să devie un focar de civilizaţiune şi de progres în Oriinte. 

Cauzele, după ziarul oficios, sunt a se căuta în organizaţiunea generală a învăţămîntului. Mulţi profesori se dedau la diferite ocupaţiuni incompatibile cu exercitarea apostolatului lor; dar şi acest rău e rezultatul unui viciu de organizaţiune. Trebuie să facem ca existenţa profesorului ş-a familiei lui să fie asigurată în limitele unui trai modest dar îndestulător, pentru a-i permite să nu caute alte mijloace de vieţuire. "Romînul" nu cere abnegaţiune de la profesori; căci nu se poate cere de la cetăţean în orice profesiune decît îndeplinirea datoriei lui în schimbul unui echivalent moral şi material în raport cu munca sa. Foaia oficioasă cere dar sporirea lefilor şi reînfiinţarea... răposatei Eforii a şcoalelor. 
Ia să 'ntoarcem odată chestiunea cum stă în adevăr. 
Pentru a fi profesor de gimnaziu ori de liceu se cer studii academice - cel puţin acum; deci 18 - 20 de ani de învăţătură continuă. E în adevăr singura ramură a serviciului public unde, în schimbul unei retribuţiuni neînsemnate, a unui echivalent material mic, se cer garanţii de capacitate. 
Acest lucru e nemaiauzit şi foarte nedrept într-o ţară în care asemenea garanţii nu se mai cer de la nimenea şi nicăiri. Căci ce se cere bunăoară pentru a fi redactor al "Romînului"? Patru clase primare, plus un curs de violoncel. Care e echivalentul material al acestei mari capacităţi? Deputăţie, delegaţiune pentru a răscumpăra valori de un sfert de miliard, directorat de bancă - milioane. Va să zică pentru a îmbuzunări un echivalent material de milioane nu se cer în Romînia decît patru clase primare, violoncel - şi negustorie de vorbe. Dac - am întreba ce se cere pentru a fi director la Ministerul de Interne ne-am aduce numaidecît aminte de omul care a ocupat acest post cu oarecare virtuozitate, de mucenicul Simeon. Ce s-a cerut de la el? Patru clase primare şi poate meritul de-a fi bulgar. Care e echivalentul material al colosalei munce de-a fi pătruns misterele abecedarului şi a celor patru operaţii? Mii de galbeni, mobilier din Paris etc. etc. 
Cum? Pentru un echivalent de 300 de franci profesorul să fie obligat a şti atît de mult şi a munci atît de mult şi celălalt, pentru mii de franci, să nu fie obligat a şti nimic? Ce se cere la noi pentru a fi general, locotenent - colonel, adiutant regal? Patru clase primare - întrebînd pe generalul de la Bacău - plus poate o teşcherea de drept de prin Italia, plus unul sau două acte de înaltă trădare. Care e echivalentul material al feloniei şi trădării? Lefuri de mii de franci. 
Teoria echivalenţilor este, onorabili confraţi, împumutată din ştiinţele exacte. În aceste ştiinţi nu se 'ncap mofturi şi negustorie de vorbe. Cînd lipsă de ştiinţă, cursuri de violoncel, tîlharii, cumul, malonestitate sunt titluri pentru mari, pentru milionare echivalente materiale, nu i se poate cere profesorului de-a fi altfel decît toată lumea, de-a nu vîna cîştiguri ilegitime într-o ţară în care toţi le vînează, de-a nu căuta bun trai şi avere fără muncă ca toţi ceilalţi. 
Cauza decadenţei şcoalelor e dar declasarea generală care se răsfrînge asupra corpului profesoral ca asupra ţării întregi. Răul trebuie scos din rădăcină; trebuie ca fiecăruia, fie director de bancă, fie amploiat la Regie, la Domenii, la drumul de fier, să i se ceară în schimbul echivalentului material probe că posedă un capital intelectual de resort, probe că a 'nvăţat carte, că pricepe treaba la care e pus. Dar cînd măsura generală de cultură ce li se cere Mihăleştilor, Costineştilor şi Caradalelor sunt patru clase primare, iar echivalentul material, plătit din munca altora în schimbul acelei preţioase culturi, se suie la milioane, nu se poate pretinde nici de la profesori să fie altfel decum sunt, să nu fie gonitori de funcţii ca toţi, cumularzi ca toţi, şi să lege de gard o carte care-n Romînia nu-ţi ajută nimic daca n-ai doza necesară de viclenie pentru a te 'ntrece cu semistrăinii la pescuit în apă turbure. 
Mai mult; pentru ca asemănarea să fie şi mai mare, căci natura e unitară în fenomenul ei, observăm că, precum sustractorii şi trădătorii ajung departe în celelalte ramuri, tot astfel în sfera instrucţiunii, corelatul hoţilor materiali, hoţii intelectuali, plagiatorii cumulează ei cele mai multe funcţii, trec ei cei mai învăţaţi oameni, sunt ei cei mai influenţi profesori. Ei, iată ce va să zică consecuenţă şi artă de-a trăi. Această artă consistă din timpii cei mai vechi încă în a te adapta cu mediul social în care trăieşti. Cînd nu se mai află oameni oneşti în ţară, cum zice d. Dumitru Brătianu, nu e nebun acela care, în ciuda lumii şi pentru ca să rîză toţi de el, încearcă a fi onest? Cînd cu patru clase primare şi violoncel ajungi prim redactor, deputat, director de bancă, răscumpărător de drum de fier, milionar - apoi nu e nebun acela care 'nvaţă însuşi şi 'nvaţă şi pe alţii, pentru ce? Pentru 200 - 300 de franci pe lună? 
Nu, să fim drepţi. Ceea ce nu se cere de la nimeni nu se ceară nici de la profesori. Şi ei sunt oameni ca toţi oamenii; cînd unul plagiază nu face decît să urmeze exemplul ministrului său; cînd e neglijent urmează pe cei mai iluştri dintre concetăţenii săi, c-un cuvînt ei sunt ca

148

        {EminescuOpXIII 149}

toţi şi toţi sunt ca dînşii. Daca există escepţii lucrul să nu ne mire. E cîte unul care a prins dragoste de ştiinţa lui, care, în sfera ei senină, găseşte un adevărat liman de scapare din putrezirea şi mizeria ce-l înconjură; pentru care iubirea adevărului pentru el însuşi e un echivalent moral suficient al muncii lui. 
Dar... "Romînul" singur o zice... "asta nu se poate cere". Asta e... virtutea sufletelor alese, pe care le salutăm cu respect şi... atîta tot. Directori de bancă, răscumpărători de drum de fier, deputaţi, miniştri nu vom face din ei. Îi salutăm cu respect, pe cît ne stau în faţă, iar cînd ne 'ntorc spatele, le dăm cu tifla: Ama! 
[24 iulie 1882]

["ÎN URMA DEZMINŢIRII... "]

În urma dezminţirii pe care foile noastre oficioase au dat-o ştirii despre dizolvarea Adunărilor, "Gazeta generală" din Augsburg primeşte din Bucureşti următoarea corespondenţă în privirea aceasta: 

Afară de diverginţele de opinii mai vechi dintre cei doi conducători ai liberalilor naţionali, par a exista diferenţe însemnate între Rosetti şi I. Brătianu şi în privirea dizolvării Parlamentului pe care-o plănuieşte ministrul prezident. Numai astfel ne putem esplica cum "Romînul" lui C. A. Rosetti, în acord cu informaţiunea mea, spune că regularea titulaturii nu e un cuvînt îndeajuns pentru convocarea unei Constituante, afirmînd afară de asta că, în privirea cestiunii Dunării şi a atitudinii Romîniei faţă cu propunerea Barrere, nu există între guvern şi majoritatea parlamentară o divergenţă de opinii atît de mare încît să se poată deduce din ea necesitatea dizolvării Parlamentului. Îndealmintrelea "Romînul" evită cu precauţiune de-a da o dezminţire formală ştirii ce-am adus-o eu că în septemvrie se vor dizolva Camerele pentru a cîştiga ocazia de-a convoca numaidecît o Constituantă, o ştire pe care-a confirmat-o atît corespondentul oficios al lui Ioan Brătianu, care informează pe "Noua presă liberă", cît şi corespondentul "Independenţei belgice" care, după toată aparenţa, se inspiră asemenea din sorginţi oficioase. Asemenea se lasă cu totul nerelevat faptul că discordia internă în tabăra liberalilor naţionali şi prestigiul moral în decadenţă a actualei majorităţi parlamentare nu-i permit unui bărbat de dezinteresarea patriotică a lui Ioan Brătianu decît alegerea între retragerea sa şi o regenerare fundamentală a majorităţii parlamentare. Dar fie cum o fi - destul că "Romînul" nu întîmpină cu simpatie intenţiunea Brătianului de-a trimite la primblare actualele Corpuri legislative înainte de espirarea mandatului lor. Şi mai puţin o mistuie aceasta "Telegraful", care, pentru relele cele mai strigătoare din viaţa publică, află pururea o scuză, numai daca sunt acoperite de bandiera liberală - naţională. Pentru opiniile acestei foi, pretinse liberale, care-şi nutreşte existenţa într-un mod sărăcăcios din beneficiile ce i se avizează de către partidul dominant, e caracteristică furia comică în care-a căzut prin articolul strict obiectiv al corespondentului d-voastră asupra progreselor ruseşti la Dunărea de Jos. E adevărat că acest articol a fost reprodus de-o parte a presei romîne: dar asta desigur nu e un motiv de a cere ca corespondentul "Gazetei generale" să fie lovit peste mîni pentru descoperirea a o seamă de adevăruri fără îndoială neplăcute gloatei poftitoare de pradă a partidului dominant. Recunoaşterea pe care corespondentul, în relaţiile sale anterioare, a făcut-o meritelor netăgăduite ale sistemului liberal pentru ridicarea prestigiului Romîniei faţă cu străinătatea era plăcută negreşit: dar îndată ce acel corespondent aduce vorba asupra stării deplorabile dinlăuntrul partidului, care face cu neputinţă o consolidare a stărilor de lucruri dinlăuntru în Romînia, atunci, cu tot radicalismul, am fi mulţumiţi daca incomodul observator imparţial s-ar da afară din ţară, prin întrebuinţare de mijloace silnice ale poliţiei! Esplicabilă, deşi nu de scuzat, e această procedare numai prin faptul că orice reorganizare serioasă de partid s-ar îndrepta mai cu seamă în contra trîntorilor liberalismului naţional cari, asemenea " Telegrafului", consideră statul ca pe-o vacă bună de muls, la dispoziţia necondiţionată a partidului dominant. Pînă şi "Naţiunea", foaie ce apare sub patronatul lui Dimitrie Brătianu, fratele ministrului prezident, spune că vînătoarea după portofolii ministeriale şi după funcţii administrative face cu neputinţă consolidarea stărilor de lucruri dinlăuntrul Romîniei şi pune în neorînduială aparatul administrativ. Oricît de aspre ar fi cuvintele pe cari "Binele public", organul marilor proprietari liberali independenţi, le aruncă în faţa naţionalilor liberali, totuşi e exact că mulţi dintre partizanii actualei majorităţi parlamentare, cari, acum şase ani, n-aveau ce mînca şi trebuiau să-şi cîrpească singuri pantalonii, au devenit milionari prin esploatarea speculativă, a situaţiunii politice şi în socoteala contribuabililor. N-avem a ne mira de asemenea, metamorfoze financiare într-o ţară unde esploatarea influenţei politice în favorul întreprinderilor se face într-un mod atît de dezgheţat ca-n Romînia. Dar ar trebui să fie cineva orb daca ar ignora efectele triste pe cari le exercită asupra viitorului situaţiei economice şi financiare a asemenea manieră de - a - şi fructifica profesiunea sa politică de credinţă. 
Deja azi, în urma supraspeculaţiei, din care trag foloase materiale numai cîţiva faiseurs şi întreprinzători, se simte o mare lipsă de bani. O criza care ar fi păgubit pe mulţi ani înainte bunăstarea Romîniei ar fi fost inevitabilă daca recolta bună a anului acestuia n-ar fi preîntîmpinat ameninţătoarea catastrofă. E posibil ca această întîmplare fericită să mai ţie cîtva timp deasupra apei acest sistem de esploatare speculativă. Dar mult timp nu poate ţinea căci, cu toate perspectivele bune de recoltă, bursa de Bucureşti nu poate realiza nici cele mai mici avansuri asupra hîrtiilor indigene, o împrejurare al cărei înţeles o pricepe aşa de bine toată lumea, încît comentariile ni se par de prisos. 
[25 iulie 1882]

149

        {EminescuOpXIII 150}

["NU SE POATE RIDICA MOVILĂ... "]

Nu se poate ridica movilă fără ca alături să [nu] se facă groapă; nu putem spune un adevăr fără ca "Romînul" să nu producă o platitudine. 
Espusesem în unul din numerile trecute un adevăr din cele mai elementare: ca cheltuielile de transport, transmisiune şi repartiţie ale productelor scad valoarea acestora, că această scădere se traduce 'n pagubă pentru cei doi membri de căpetenie ai tranzacţiei economice, producătorul şi consumatorul, că în fine, cu cît aceste cheltuieli mijlocitoare se suprimă, cu atît folosul amînduror părţilor e mai mare. 
Nimeni în lume nu se plînge că are prea mult grîu, lînă sau bumbac. Fiecine se bucură să aibă cît de mult. Daca transportul ar produce, ar trebui ca omul să se bucure cu atît mai mult cu cît productele sale vor fi transportate mai departe şi mai mult. Dar tocmai contrariul e adevărat. Cu cît piaţa e mai aproape şi transportul mai puţin costisitor cu atît ne bucurăm; cu cît necesitatea de-a face transporturi e mai mare cu atît valoarea productului se absoarbe de cătră cheltuielele de schimbare de loc, cu atît păgubim. 
A-[ n]mulţi grîu, bani, lînă ne bucură, căci e o înmulţire a averii, a înmulţi transport se consideră ca o pagubă, şi ceea ce transportul consumă e pierdut. 
Daca transportul e o producţie, atunci cată să constituie o îmbunătăţire a obiectului; cu cît mai mare şi mai multă îmbunătăţire cu atît mai mare valoarea. Dar aici e invederat contrariul: cu cît mai mare şi mai mult transport cu atît mai depreciat obiectul. În orice caz ciudat soi de producţiune cată să fie acesta. La toate celelalte producţiuni, cu cît sunt mai copioase, cu atît mai bine: la transport cu cît e mai puţin necesar, mai mic, mai suprimat prin schimb direct, cu atît mai bine. Cu cît mai multe chile produci e şi folosul mai mare, cu cît mai numeroşi sunt chilometrii de-a lungul cărora cată să le transporţi cu atît paguba e mai însemnată. 
Cu toate acestea "Romînul" susţine că transportul produce. 
Cu tonul lui fastidios ne spune că aceste idei sunt ale fiziocraţilor şi am rămas foarte îndărăt cu vederile economice. Valoarea transportului este foarte mare pentru producere. În secolul trecut chila mare se vindea cu 5 lei vechi şi azi se vinde cu 100 lei noi, şi aceasta se datoreşte valorii transportului. 
Iată ceea ce va să zică să nu ştie cineva ce vorbeşte. 
Valoarea transportului a scăzut şi tocmai de aceea grîul s-a urcat. Prin suprimare de cheltuieli de transport şi mijlocire s-a urcat produsul, încît exemplul "Romînului", departe de-a fi o tăgăduire, e o confirmare a teoriei noastre, şi cei ce-l dau ajung a proba contrariul de ceea ce voiau să ne probeze. 
Căci să ne 'nchipuim bunăoară că în secolul trecut cineva ar fi avut fantazia să trimiţă 50 de chile la Paris cu carul cu boi. Deja după o mie de kilometri de cale valoarea transportului ar fi fost mai mare decît a grîului; la Paris în fine s-ar fi vîndut c-o pagubă enormă, căci valoarea mutării din loc în loc ar fi fost de zeci de ori mai mare decît aceea a produsului transportat. 
Se face însă drum de fier. 
Ce se operează prin el decît suprimarea unei lungi serii de cheltuieli de transport printr-o maşină făcută cu scopul anume de a le reduce? 
Dar cu toate că seria e redusă, încît producţiunea de grîu a devenit mai rentabilă decît în secolul trecut, totuşi cheltuielele nu sunt deloc atît de mici precum ar vrea să ne facă să credem "Romînul". 
În ce chip primitiv voieşte să-şi inducă cititorii în eroare cînd încearcă a-i convinge că cheltuiala de transport a grînelor e reprezentată numai prin taxa ce-o plătesc după tarifă? 
Dar oare ceea ce li se dă ca înlesnire de transport nu li se ia, în calitate de contribuabili, pentru plata anuităţilor datoriei publice exorbitante pe care-o reprezintă căile noastre ferate? Oare aceste anuităţi corespunzătoare c-un capital de sute de milioane nu sunt cheltuieli de transport? Fără nici o îndoială. 
Nu credem că ieftinătatea aparentă a tarifului să înşele pe cineva asupra faptului că ceea ce economisează ici i se ia dincolo sub forma de dare indirectă sau directă menită a acoperi anuitatea. Şi aceste dări se iau - se 'nţelege - de la cel ce n-are nimic de transportat, pentru a se iefteni transportul celui ce are ce trimite în străinătate, precum ţăranul din Vrancea plăteşte anuităţi pentru ca redactorii "Romînului" şi ai "Telegrafului" să se poată preumbla gratis pe la băi. 
Dar, pe lîngă aceste cheltuieli, combinarea înlesnirilor de transport cu regimul liberului schimb produce pierderi de-o însemnătate şi mai mare. 
Daca înlesnirile de transport favorizează pîn-la un punct oarecare esportul, ele favorizează şi mai mult importul: dovadă balanţa noastră comercială. 

150

        {EminescuOpXIII 151}

E drept că pentru ţări industriale balanţa comercială nu are însemnătate. A introduce lînă brută de-o sută de franci şi a esporta lînă fabricată numai de 50 însemnează că cea mai mare [parte] a materiei introduse au fost fabricată pentru necesităţile dinlăuntru, că, prin fabricare, ea a primit o valoare încincită sau înzecită, că cu atît s-au sporit înlăuntru avuţia publică şi că numai un prisos netrebuitor se esportează. 
În ţara agricolă se introduc însă fabricate şi se esportă din ea materii brute. Aci lucrul stă cu totul altfel. Locuitorul Indiei orientale vinde bumbacul brut cu 35 bani funtul, din cari guvernul ia jumătate sub formă de bir, cămătarul altă jumătate şi cînd, după ani de zile, acelaşi bumbac se-ntoarce în formă de materie ţesută, el plăteşte 120, 150, 200 de bani funtul, adică de 10, de 20 de ori atîta cît primise el însuşi pentru acelaşi bumbac. Ce se face toată diferenţa aceasta şi cine-o înghite? Ea se absoarbe pe drumul de la locul pe care bumbacul se produce pînă la coliba, în acelaşi cîmp, în care locuiesc cei ce au să-l poarte. Dar ce ocol a făcut? Din fundul Indiei la Bombay şi Calcutta, de-acolo la Manchester şi 'ndărăt. Ocolul lumii, pentru a ajunge de la cîmpul muncitorului pîn-la coliba lui. 
Tot acest lucru se 'ntîmplă cu lîna pe care-o plătim înzecit cînd se 'ntoarce 'ndărăt sub forma de postav. 
O mică parte din această plată o ia producătorul lînii, una mică ţesătorul de postav - diferenţa o înghite transportul şi transmisiunile. 
Daca deci am calcula diferenţa între preţul articolului brut ce-l esportăm şi preţul lui cînd ni se-ntoarce sub formă de fabricat ar rezulta sume de milioane, din care cel puţin 90 la sută s-ar dovedi c-au fost consumate de transport. 
Unde mai punem că înlesnirea de a introduce articole străine de lux naşte într-o societate primitivă cum e a noastră pofte şi trebuinţe cu totul disproporţionate cu puterea ei [de] producere şi că, atunci cînd această din urmă nu ajunge pentru a acoperi trebuinţele nouă, se atacă capitalul strămoşesc, trec moşiile în mîna străinilor sau se încarcă cu sarcini ipotecare, scăzîndu-se astfel însuşi capitalul fix al poporului. 
Dacă însă produsele importate sunt în stare a altera atît de mult gusturile şi trebuinţele oamenilor încît toţi acei industriaşi cari le satisfăceau în trecut să nu mai fie în stare a concura cu marfa străină, să nu aibă timpul necesar a se deprinde cu satisfacerea nouălor trebuinţe şi să fie reduşi a nu mai avea de lucru - atunci serii întregi de industriaşi cu meserii anticuate ajung la sărăcie şi sarcina socială de-a suporta clase devenite fără vina lor improductive se numără asemenea între pagube. Nu mai vorbim de inepţia intelectuală şi economică în care lipsa de muncă şi de varietate de ocupaţii aruncă pe-un popor şi care e desigur o pagubă atît de mare încît nu se află echivalent bănesc care s-o reprezinte. 
Deci toate întîmpinările ni se par zadarnice. Pentru o ţară agricolă cheltuielele de transport rămîn darea cea mai oneroasă şi au efectul de-a secătui din ce-n ce productivitatea brazdei, a reduce pe om la rolul de salahor agricol, a înmulţi castele improductive, a spori trebuinţele în disproporţie cu puterea de producere, a răspîndi inepţia economică şi intelectuală, a mări sărăcia şi corupţiunea. 
Înfiinţarea treptată a industriei suprimă de sine cheltuielile de transport sau le reduce la puţin. Industria dă totodată ocazia fiecărui individ de-a se aplica în ramura ce convine aptitudinilor lui, de-a se specializa, de-a deveni un caracter şi un talent. Braţul care munceşte nu dă timp capului să gîndească la nimicuri. Munca moralizează; şi daca există atîta imoralitate, atîta cinism, atîta malonestitate în societatea noastră, cauza e în mare parte lipsa de ocupaţie, lipsa de muncă veritabilă. 
E pură naivitate din partea "Romînului" de - a - şi închipui că nouă ne sunt necunoscute definiţiunile ce le copiază dumnealor din Dunoyer sau J. B. Say. 
Dacă restrîngem înţelesul acelor definiţiuni e pentru că nu ne prezintă cuvinte suficiente spre a esplica o sumă de fenomene economice. 
Fără îndoială şi atunci cînd nu existau drumuri de fier definiţiunea că negoţul ridică valoarea unui produs prin transportul dintr-un loc într-altul era aceeaşi. 
Existau şi atunci negustori şi transportori şi cu toate acestea grîul era tot 5 lei vechi chila. 
Nu transportul ca atare, nici mijlocirea ca atare au produs urcarea, ci o putere mecanică supusă intenţiilor omului care înlesneşte comunicaţia. Scînteia electrică nu face negoţ, dar prin reacţiuni operate de un acid asupra unui metal, deci prin o schimbare de formă, înlesneşte comunicaţia. Prin apropierea consumatorului de producător, prin contactul lor direct în aceeaşi piaţă se 'nţelege că comunicaţia între ei e mai înlesnită şi se suprimă aproape toţi termenii de mijlocire. Lucrul ni se pare îndestul de clar pentru a justifica critica ce-o facem definiţiei vulgare a productivităţii actelor de mijlocire. 
[27 iulie 1882]

151

        {EminescuOpXIII 152}

["DE MAI MULT TIMP... "]

De mai mult timp se vorbeşte că neînţelegeri ar fi subsistînd între şefii de căpetenie ai partidului roşu, d-nii I. Brătianu şi C. A. Rosetti. Ce caracter or fi avînd însă neînţelegerile n-a putut spune nimeni într-un mod pozitiv. D. Brătianu, întorcîndu-se alaltăieri în capitală, a făcut o lungă vizită amicului său politic din Strada Doamnei, încît relaţiile dintre dioscurii politici nu par a avea caracterul atît de acut cum se înfăţişa imaginaţiei cuprinse de panică a partidului. Căci nu mai e nici o îndoială că o neînţelegere serioasă între aceşti doi oameni ar însemna dizolvarea partidului roşu, precum încetarea din viaţă a unuia dintre ei sau a amîndurora ar coincide cu înlăturarea definitivă din viaţa publică a tuturor elementelor din care partidul demagogic se compune. 
De la 1866 pînă azi se manifestă existenţa unei generaţii nouă, care-a învăţat incomparabil mai mult decît cea veche şi pentru care existenţa acelei adunături ignorante şi străine ce guvernează ţara e un adevărat scandal. 
E aproape de neînţeles cum într-o ţară în care există în realitate şi cultură adevărată, deşi într-o măsură mult mai mică, unde există o sumă de capete de-o inteligenţă luminată şi solid disciplinate, tocmai acestea să fie aproape cu totul înlăturate din avanscena vieţii publice, pentru ca pe ea să se desfăşure comedia bizară a unui guvern şi a unui partid dominant ai cărui membri în genere abia ştiu scrie şi citi. E curios a vedea directori de bancă cari n-au decît abecedarul şi cari, prin ignoranţa lor în materie de finanţe, au prefăcut acest institut de-o înaltă însemnătate pentru creditul şi munca naţională într-un institut de joc de bursă şi de speculaţiune. E curios asemenea a vedea administrîndu-se domeniile, al căror capital fix reprezintă miliarde, de oameni cari n-au nici cunoştinţe agricole, nici altfel de cunoştinţe tecnice şi cari, după un tipic cenuşăresc cu totul netrebnic, dirijează în acelaşi mod primitiv de acum 250 de ani esploatarea unor averi imense. Daca acestea s-ar fi esploatat în mod raţional, demult ar fi servit de model ţării întregi, ar fi ridicat nivelul intelectual al cultivatorilor, s-ar fi regenerat şi îmbunătăţit rasa vitelor de muncă, s-ar fi ajuns la eliberarea claselor muncitoare de sub robia sistemului învechit şi greu de cultură. 
E curios asemenea a vedea pe-un plagiator de-o rară şi demult dovedită ignoranţă administrînd instrucţiunea şi biserica naţională. De aci se văzu bunăoară trimiţîndu-se un Pantazi Ghica, acea chintesenţă de crapulozitate şi de neştiinţă, să viziteze mănăstirile pentru a face dări de seamă asupra istoriei şi asupra valorii arhitectonice a monumentelor şi cu aceasta s-a început misiunile ştiinţifice şi literare, continuate de d-alde Fundescu, Macedonski, Pătărlăgeanu ş. a. Se pare deci că ministrul acesta al imoralităţii publice a însărcinat anume tot ce era mai ignorant şi mai pornograf în ţară cu cercetarea monumentelor bisericeşti, cu vizitarea congreselor literare şi institutelor şcolare. 
E învederat că asemenea lucruri ar fi absolut cu neputinţă din momentul în care partidul roşu, sprijinul de căpetenie al neştiinţei şi imoralităţii, s-ar dizolva; precum e pe de altă parte învederat că această disoluţiune s-ar fi întîmplat demult daca între capii acestui partid n-ar fi existat această lungă solidaritate, sau mai bine zis lungă complicitate. 
Din momentul în care s' auzise că această complicitate va înceta panica intrase între roşii, deşi fără cuvînt precum se vede. E mai probabil că pretinsele neînţelegeri nu sunt decît un mijloc pentru a abate atenţia publică de la turpitudinile partidului. Lucrurile au ajuns în adevăr atît de departe încît nimeni nu mai e 'n stare a le tăgădui. Îmbogăţirea speculanţilor intereselor publice, decorarea trădătorilor, trimiterea în misiuni ştiinţifice a unor ignoranţi cunoscuţi ca atari de toată lumea, corupţia adîncă a administraţiei, specula pretutindeni, munca şi adevărul nicăieri, toate aceste nu le mai tăgăduieşte nici d. Dumitru Brătianu, nici fratele său, ministrul - prezident, nici chiar d. C. A. Rosetti. Unul zice că "nu mai sunt oameni oneşti în ţară" şi-şi trimite partizanii la puşcărie şi carantină, altul că n-a venit încă vremea de-a se despărţi de hoţi, al treilea ameninţă pe cei rebeli cu descoperirea trecutului lor. A intrat neînţelegerea între complici şi învinovăţirile curg reciproc. E cu toate astea probabil ca discordia pretinsă între cei doi capi să nu fie decît un pretext pentru a le aduce aminte celorlalţi că din momentul în care nu vor mai fi uniţi la rele precum au fost în trecut ei trebuie să cază. 
Astfel, pentru a amăgi nemulţumirea ţării, se prefac capii că s-au revoltat în contra corupţiei ciracilor lor politici, doar - doar ar putea să întîmpine discreditul în care au căzut cu toţi împreună. Această pretinsă discordie ar mai avea însă şi efectul de a reintroduce vechea complicitate solidară care unea în vremea lui Mazar Paşa pe toţi membrii societăţii de esploatare. 
[28 iulie 1882]

152

        {EminescuOpXIII 153}

["O NEFĂŢARNICĂ PĂRERE DE RĂU... "]

O nefăţarnică părere de rău pătrunde presa europeană, chiar pe aceea a adversarilor Franţei, la priveliştea mizeriei parlamentare din acea veche şi vestită ţară. Din nenorocire Franţa e prada demagogiei. Nu e greu a descrie această stare de discompunere socială, care s-a repetat atît de des în istorie şi care s-a sfîrşit aproape totdauna cu slăbirea continuă şi cu pieirea statului. Deja atitudinea cabinetului Freycinet, ezitaţiunile lui şi lipsa lui de voinţă energică şi colectivă era un semn că guvernul trăieşte de pe-o zi pe alta cu tranzacţiuni şi expediente, că trebuie să ţie pururea seamă de nemulţumirile şi ambiţiile fiecărui partizan al republicei şi că aceste nemulţumiri, opuse între ele şi eschizîndu-se una pe alta, se sumau orişicînd în tendenţa negativă de-a răsturna guvernul. În fine, ca din senin, i se refuză cabinetului creditul cerut pentru o cooperare eventuală în Egipet, guvernul se retrage şi trecură zile pînă ce unii din membrii Parlamentului să poată fi mişcaţi a primi onoarea de-a dirige afacerile republicei. 
E lesne de prevăzut că acest cabinet nu va avea o soartă mai bună decît cel ce l-a preces. 
Nu trebuie să ne mai amăgim în privirea aceasta. Franţa nu mai are tradiţii, nu mai are simţ istoric. Activitatea politică, militară, diplomatică a unui popor se cristalizează împrejurul unor tradiţii statornice. Dacă ar urmări cineva istoria Germaniei, ar constata că deja din timpul războiului de 30 de ani, epoca celei mai mari şi mai complete disoluţiuni, se născuse mişcarea unionistă. Nu se poate escita într-un corp electricitate negativă fără ca la celalt capăt să se escite în acelaşi timp una pozitivă corespunzătoare: nu se poate ca discompunerea să se opereze fără ca paralel să nu fie începuturi de recompunere. Puţinii publicişti cari vedeau clar în haosul războiului de 30 de ani prevedeau că neînsemnatul marchionat al Brandenburgului, cu spiritul său de ordine, de dreptate, de disciplină, va fi sîmburul împrejurul căruia se va coordona viitorul imperiu. În politica Austriei constatăm asemenea o strictă continuitate. Chiar în numele monarhiei (Împărăţie a Răsăritului) se adună ca-ntr-un monogram tendinţele şi tradiţia ei politică seculară. Spre răsărit a tins, spre răsărit tinde şi naţionalităţile ei sunt puncte de razim pentru a cuprinde alte fragmente de naţionalităţi. În Rusia vedem de la începuturi o tendenţă de cucerire spre fostul Imperiu bizantin: a pune crucea pe biserica Sf. Sofii e fantasma istorică pe care-o urmăreşte un popor de optzeci şi atîtea de milioane. 
Ce tradiţii mai are Franţa? Şi cine le reprezintă? 
Vedem aci apărînd un nou cabinet, al cărui prezident e un fost corector de gazetă liberală, devenit director de Credit Mobiliar în Spania; apoi doi advocaţi, un doctor în medicină, nu profesor de liceu. Oameni inteligenţi fără îndoială, buni advocaţi, buni doftori, buni corectori de gazetă dar, desigur... răi muzicanţi. 
Asemenea oameni par a avea un destin fatal: nu acela de-a rezuma în ei încrederea unei ţări, ci de-a escita invidia tuturor foştilor lor colegi, tuturor egalilor lor. Fiece medic, fiece advocat, fiece gazetar [î]şi zice în fundul inimei lui: De ce el şi nu eu? Iată un sentiment pe care nimeni nu l-ar concepe faţă c-un Bismarck, faţă c-un Moltke, faţă cu Gorciacof. Toţi aceşti oameni au trecut, au tradiţii. O ţară întreagă poate fi în contra opiniilor lor, dar va fi în contra cu oare-care sfială. Aceşti oameni au dovedit în curs de decenii că judecata lor era justă, că combinările lor erau roditoare. Iată o dovadă pe care ne-o datoresc toţi oamenii noi, toţi cei ce n-au un trecut public îndărătul lor. Orice ar face un asemenea homo novus fiecare zice: ceea ce face el aş fi putut face şi eu. Despreţuit înainte de-a apărea şi înainte de-a lucra, inspirînd ură adversarilor, invidie amicilor politici, inspirînd, prin neînsemnătatea lor, fiecăruia dreptul de a-i controla faptele şi de-a le critica, escitînd prin energie indignarea adversarilor şi amicilor, prin modestie persiflajul şi ironia lor, ei sunt pururea între cele două stînci de cari Machiavelli sfătuieşte pe guvernanţi de-a se păzi: ură şi dispreţ. 
Dar alte lucruri se vor descoperi încă în urma acestor guverne slabe şi neînsemnate. Se va constata bunăoară, precum ne previn unele foi, că starea financiară a Franţei e departe de-a fi înfloritoare, că bugetele au fost echilibrate în mod fictiv, ca prin neadevăr s-au mănţinut încrederea publicului. 
Discreditul financiar unit cu cel politic e fără îndoială o stare de faliment, precum o şi numeşte "Le Temps". 
Deja se simte în consiliile europene lipsa de influenţă a Franţei şi nu e foaie de orice nuanţă, fie republicană, fie monarhică, care să nu recunoască că niciodată ţara n-a fost politiceşte mai paralizată în afară decît în vremea de-acum. 
Şi la noi starea de lucruri prezintă analogii, deşi, se 'nţelege, treapta noastră de cultură nu se poate compara cu cea franceză, încît ceea ce acolo e ridicol şi neînsemnat, la noi e grotesc şi scîrbos. Şi la noi nulitate demagogică suplantează nulitatate; dar ceea ce în Franţa e încă o comedie la noi e o farsă de paiaţe. Fiecare din paiaţele inculte, adeseori din natură stupide, rîvneşte

153

        {EminescuOpXIII 154}

la cîrma statului, voieşte a fi ministru, director de serviciu, deputat, om mare, şi d. Brătianu are strania plăcere de-a permuta în diferite chipuri aceste figurine de patruzeci şi mai bine de ori în cîţiva ani, lăsîndu-le să răsară pentr-un moment pe scenă şi reafundîndu-le în nimicnicia lor, spre marea veselie a publicului. 
Şi la noi, sub aparenţa bugetelor echilibrate, se ascunde ruina financiară pe care moştenitorii acestui regim vor avea a o constata. Numai de la anul 1880 încoace s-au emis titluri nouă pentru 466 de milioane, o sumă în adevăr fabuloasă cînd se compară cu sărăcia generală a ţării, cu producţiunea ei unilaterală şi grea, espusă concurenţei americane şi ruseşti, ce lucrează în condiţii mult mai favorabile. Şi, daca acest guvern va mai dura, nu e îndoială că-n fiece an sarcinele publice se vor spori cu zeci şi cu sute de milioane, pînă ce nimeni nu va mai putea opri ruina, precum nimeni n-a putut-o opri în Egipet ori în Turcia. 
[29 iulie 1882]

["ALEXANDRIA, POVESTEA... "]

Alexandria, povestea despre viaţa şi vitejiile lui Alexandru - împărat, spune că Nevtinav al Egipetului n-avea nevoie să se batăcuoştirile străine ce năvăleau asupra împărăţiei lui. El făcea o sumă de chipuri de ceară, sufla asupra lor c-o circulară ministerială şi numaidecît se topea oştirea persană a lui Darie. Se vede că o seamă din oamenii noştri de stat cred asemenea că cu vrăji, cu circulare frumoase vor descînta decăderea industriei de casă la romîni şi că de dragul spuselor dumnealor, războiul şi fusul, raghila şi depănătoarea se vor pune din nou în mişcare. 
După o seamă de vorbe pornite de mai sus, vedem acum şi pe d. ministru al instrucţiunii adresîndu-se cătră învăţători. D-sa le aduce aminte că 'nainte războiul făcea toată îmbrăcămintea trebuitoare ţăranului, iar azi toată lumea poartă americă şi madipolon. D. ministru vrea să redeştepte în locuitori vechile lor deprinderi de a se îmbrăca romîneşte cu produse de-ale industriei casnice; exemplul, cuvîntul şi sfatul învăţătorilor or să facă mare treabă în privirea asta. 
Asta vrea să zică a bate apa-n piuă şi a aştepta să iasă unt. 
Dar de cînd o industrie s-au născut prin sfaturi şi de cînd au dispărut prin vorbe? 
Necesitatea a creat-o, necesitatea a stins-o. Grîul sămănat în zonele tropice nu produce spice. De ce? Pentru că-n acele locuri, nefiind iarnă, grîul se reproduce prin rădăcinile sale proprii, ca la noi o seamă de ierburi; fără sila climei el nu are necesitatea şi nu-şi ia osteneala de-a produce spice şi de a-şi granula fructul. În clima de mijloc, unde iarna-i nimiceşte rădăcinile, el produce seminţe silit de climă. 
Tot astfel, cînd tot ce-i trebuie ţăranului se introduce din străinătate, fie chiar de o calitate proastă, dar ieftenă, el nu-şi ia osteneala de-a mai semăna in şi cînepă, de-a le supune variilor operaţiuni ale topirii, meliţării, curăţitului, torsului, adecă a întrebuinţa zile de muncă pentru a produce o substanţă textilă care-i vine mult mai ieftenă din străinătate. El nu mai simte necesitatea aceasta. Dar el pierde acele zile fără nici un folos? Le pierde în adevăr, dar nici un sfat nu-l poate face să judece faptele economice altfel decum le judecă orice om din lume. O ţesătură ieftenă reprezintă pentru el o economie de timp şi de muncă şi de aceea o cumpără, chiar daca el însuşi ar risipi, nefăcînd nimic, timpul economizat. Sub regimul libertăţii comerţului omul numai munceşte decît ceea ce poate concura pe piaţa universului întreg şi de aceea această libertate însemnează ruină pentr-un popor rămas îndărăt. 
Aşadar cum s-ar putea introduce industria de casă? 
Prin circulare ministeriale, prin vrăji şi descîntece? Niciodată. 
Chiar la noi ţăranii cari se mai ocupă cu industria de casă sunt cei săraci, aceia cărora nu le e cu putinţă de-a cumpăra nici ţesătura ieftenă străină, ţăranii despre munte, cei cari mai simt această necesitate. Cei de la şes, a căror locuri sunt mai roditoare şi mai largi, cumpără industrie străină. 
Mijlocul de a reintroduce industria de casă este deci: de a crea din nou necesitatea ei; de a o crea în mod artificial, prin introducerea de taxe mari asupra similarelor străine. La început fără îndoială produsele industriei de casă s-ar scumpi, dar cu cît, prin înlesnirea crescîndă de-a le reproduce, ele s-ar înmulţi, s-ar şi iefteni totodată. E singurul chip de a încărca momentan prezentul pentru a descărca viitorul. 

154

        {EminescuOpXIII 155}

Ni-i teamă că aceste circulare vor avea un efect contrar pînă şi pentru, restul de industrie de casă pe care-l mai posedem. Daca prin aceste circulări şi prin iniţiativa mai înaltă se va reintroduce gustul portului naţional, fără a i se da condiţiile neapărate pentru producerea lui, industria străină va constata lesne curentul de modă creat în ţară şi ne va produce ea tot soiul de obiecte care să semene absolut cu cele făcute la munte, încît am avea în adevăr portul naţional, dar introdus din străinătate. Ni s-ar întîmpla în industrie ceea ce s-a 'ntîmplat cu nişte tragedii. Teatrul Naţional manifestînd dorinţa de-a avea piese originale, cineva a îmbrăcat pe spanioli bulgăreşte şi toată lumea i-a luat drept produs dunărean. De dunărean nu mai au încotro. 
Producţiunea naţională nu se poate nici mănţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste. O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia şi America, Franţa şi Germania, Rusia, Austria, toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială şi, după ce a devenit bărbat, i-a dat voie să se ia la trîntă cu toată lumea. Şi copilul industriei naţionale trebuie crescut întîi, ferit de lupta cu industria barbată a străinătăţii şi abia cînd se va împuternici şi va ajunge egal în tărie [î]l putem lăsa să concureze sub regimul libertăţii comerţului. 
Ne pare rău a constata acest diletantism curios, aceste bune intenţii lipsite de ştiinţă guvernînd statul romîn. Poate că la urma urmelor nici bune intenţii nu sunt, ci un chip comun de - a - şi face popularitate, bătînd în struna celor ce văd necesitatea unei industrii naţionale. 
Cu vorbe însă nu s-a făcut de cînd lumea nimic decît negustorie de vorbe, nefolositoare nimărui, ci numai celui ce le debitează. E în adevăr o nenorocire pentru Romînia de-a vedea cum convingerile altora, bazate pe ştiinţă şi pe cunoştinţă de cauză, sunt escamotate de şarlatani incapabili de-a le pricepe, numai pentru a goni popularitate. S-a vorbit de starea mizerabilă a ţăranului şi există în adevăr capete în ţară cari au combinat un sistem întreg de măsuri de reformă socială pentru a ridica nivelul economic şi cel intelectual al ţăranului. După ce noi înşine am lucrat ani întregi în această direcţie, vine un şarlatan de rînd, d. C. A. Rosetti, şi se-ncearcă a realiza, prin circulare demagogice, lucruri pe cari nu e în stare nici a le pricepe. De ani întregi vorbim în contra sistemului de liber-schimb absolut, această cauză unică a decăderii industriei şi meseriilor, şi alţi şarlatani, neînţelegînd nici cauzele, nici natura lucrului, se leagă de nişte simptome exterioare ale răului şi vor să le lecuiască prin cataplasme de circulare platonice. 
Oameni pe cari nu-i durea nici capul de soarta ţăranului, de soarta meseriilor sau. a industriei, văzînd că alţii se ocupă cu asemenea lucruri fără nici un folos personal oblicesc momentul în care ideile devin populare, le escamotează fără a le pricepe şi le esploatează în favorul lor. Am vorbit bunăoară de dreptatea sistemului dărilor directe. Numaidecît "Romînul" s-a agăţat de această idee, apropriidu-şi-o şi neînţelegînd deloc că acest sistem preconizat de noi stă în legătură c-o întreagă reformă a vieţii noastre economice. Vorbim de industria naţională? Numaidecît trezim circularomania cuiva, care nici habar n-are de condiţiile de existenţă ale unei asemenea industrii şi care crede a spune acelaşi lucru pe care l-am spus noi, înşirînd sfaturi platonice pe hîrtie. 
Non idem est si duo dicunt idem. Altfel înţelegem noi un lucru pe care-l pricepem şi altfel cei ce aud numai vorba, fără a avea idee de ceea ce ea însemnează. 
[30 iulie 1882]

["ANTON PANN NE SPUNE... "]

Anton Pann ne spune povestea despre un bărbat gelos care-n ruptul capului n-ar fi poftit pe vreun prieten la masă ori la petrecere, numai pentru că-şi temea femeia. În sfîrşit, se pune femeia pe capul lui, şi azi una, mîne alta, [î]l înduplecă şi pe el de-a pofti mosafiri. Bărbatul, cam cocoşat şi nu tocmai drăgălaş, se duce-n piaţă şi caută în mulţimea de oameni cîţiva cocoşaţi ca el, c-un ochi la făină cu altul la găină, apoi umblă cu ei pe la negustorii de vechituri de le cumpără antereie întocmai ca ale lui, pentru ca niciunul să n-aibă nuri deosebiţi de-ai lui. El şi cu mosafirii păreau una ş' aceeaşi caricatură, şchiopătînd în şapte chipuri, încît, cînd porniră din piaţă, se luară cînii după ei, iar lumea rîdea ţiindu-se de inimă. Femeia, cînd [î]i vede, i se păru că visează, că i se năzare bărbatu-tău de şapte ori înaintea ochilor. 
Aşa şi d. Brătianu cu noul cabinet. Ar da mult cineva să afle deosebirea între d. Aurelian şi d. Ureche, între foştii membri şi cei actuali ai cabinetului: aceleaşi antereie, aceleaşi fizionomii, iar d. I. Brătianu prototipul tuturor figurinelor rînduite pe banca ministerială. D. I. Brătianu, 

155

        {EminescuOpXIII 156}

care preferă atît de mult pe miniştrii necaracterizaţi, pe cei cari nu răsar c-un lat de deget asupra lui, ar trebui să-şi procure şase mumii din Egipet - trebuie să fie ieftene de la arabi încoace - şi să le numească miniştri. Ar avea folosul unei mai mari stabilităţi a cabinetelor. O maşină de iscălituri pusă în mişcare de un curent electromagnetic ar furniza zilnic cele cîteva sute de scîrţiituri oficiale cari se numeau de bătrîni "laba gîştei " şi mecanismul guvernamental ar merge tot atît de bine, daca nu mai bine decît azi. 
Căci, în adevăr, ce 'nsemnează această nouă configurare; care e cauza parlamentară, care deosebirea de sistem prin care să ni se esplice înlocuirea d-lui Urechie prin d. Aurelian, a d-lui Stătescu prin d. Dimitrie Sturza, a d-lui Chiţu prin d. Stătescu şi viceversa? Toate aceste personaje s-au perindat la ministeriu în cele patruzeci şi atîtea de combinaţiuni ministeriale cu care-a petrecut d. Brătianu anii săi de guvernămînt; fantele de cupă a urmat craiului de treflă; ca-ntr-un joc de cărţi s-au mutat şi permutat acest personal în mînile abilului cancelar de la Florica, fără ca ţara să fi observat o schimbare de sistem, o schimbare în vederile organizatorii sau administrative ale guvernului. Ce avem de aşteptat de la noua combinaţiune? Nimic fără îndoială, pentru că nu-nsemnează nimic, pentru că valori negative au fost înlocuite prin valori negative, pentru că nici o idee nouă, nici o necesitate nouă, nici o vedere fecundă nu constituie sprijinul acestei configuraţiuni caleidoscopice. 
Singurul lucru căruia i se dă oarecare importanţă este trecerea d-lui Brătianu la Război. E prea adevărat că preţiosul nostru cancelar nu se prea pricepe în treburile milităreşti, unde se cer o sumă de cunoştinţe tecnice, încît, daca l-am întreba cîţi metri cubici de pămînt trebuiesc lucraţi pentru a face o întăritură în care să 'ncapă o companie de infanterie şi două tunuri sau daca l-am întreba de cîte grade trebuie să fie unghiul format de orizontul unei întărituri şi de parapetele ei pentru ca focul să fie razant, d. Brătianu n-ar prea şti ce să ne răspunză. Dar asta nu face nimic. Dumnealui tot cel mai mare şi mai ilustru ministru de război rămîne şi venirea sa la hătmănie însemnează totdauna ceva - deşi nu ştim ce. 
Oarecare însemnătate i se atribuie şi venirii d-lui Dimitrie Sturza la Esterne. D. baron de Hahn simpatizează cu germanii şi, ca pretins descendent din o familie maghiară, simpatizează poate şi cu maghiarii. Se vorbeşte totodată despre o încurîndă călătorie a cancelarului nostru la Ischl, unde se - ntîmpinară deja împăratul Germaniei cu al Austriei si cu M. Sa Regele Serbiei. Ar fi păcat ca un om atît de însemnat pentru politica "Oriintelui " să nu fie faţă unde se adună atîtea feţe cinstite de împăraţi şi de crai. 
Astea se vorbesc: de prin lume adunate şi iarăşi la lume date - relata referrentes - le dăm şi noi oricui o pofti să le povestească mai departe, ca să treacă ca căscatul din om în om. Nouă înşine schimbarea nu ne pare a avea nici o însemnătate deosebită şi nici va avea pînă ce d. Brătianu nu va avea bunătatea să schimbe sistemul, să introducă un spirit de ordine, de muncă şi de adevăr în guvernul său, în loc de-a reintroduce figuri cari au apărut şi dispărut de atîtea ori de pe scena politică făr nici un folos pentru mersul deplorabil al afacerilor publice. 
[31 iulie 1882]

[""LUPTĂTORUL " DIN FOCŞANI... "]

"Luptătorul " din Focşani, în numărul său de la 30 iulie, comunică următoarea publicaţiune a perceptorului din comuna Odobeasca, plasa Marginea de Sus, jud. R. Sărat. 

Subsemnatul, agent de urmărire perceptor, conform art. 12 din legea de urmărire, fac cunoscut printr' aceasta că în ziua de 25 iulie pînă la 2 august 1882, la ora 10 de dimineaţă, se va vinde prin licitaţie la primăria comunei Odobeasca, din plasa Marginea de Sus, judeţul R. Sărat, obiectele ce s-au sechestrat pentru neplata dărilor datorite din contribuţiuni directe, răscumpărarea clăcii, prestaţiuni judeţene şi altele. Obiectele sechestrate sunt: 
51 vaci, 8 boi, 88 mînzaţi cu mînzate, 2 cai, 15 iepe, 5 noateni, 13 capre, 5 iezi, 83 oi, 12 miei, 3 berbeci, 5 rîmători, una căruţă de boi nouă, 1 sucman, 3 căzi, 2 antale, 1 claie cu fîn, 28 locuitori cu braţele, cari se vor da cu luna sau cu ziua pînă la acoperirea datoriei ce debiteză către stat, şi 455 pogoane pămînt după legea rurală, în care pămînt sunt diferite roade, adică vii, livezi de pruni, meri, peri şi fîn. 
Semnat agent A. Comănescu 
(No. 26 din 13 iulie 1882)

156

        {EminescuOpXIII 157}

Toate foile din Capitală au publicat şi comentat actul de mai sus, esprimîndu-şi indignarea şi mirîndu-se de acest lucru, la întîia vedere neauzit. 
Vedem aci o scoatere în vînzare din partea fiscului cu totul egală cu cele din vremea fanarioţilor: vacă, bou, mînzat, cal, mînz, capră şi ied, oaie şi miel, sucmanul de pe om, carul şi căruţa, cada şi butea, totul se vinde şi, cînd toate aceste nu mai ajung, se scoate în vînzare... ce? 
Locuitorul, care va fi închiriat de cătră stat ca vita, cu luna sau cu ziua, pînă la acoperirea datoriei. Peste aceasta se scot în vînzare pogoanele de pămînt a căror inalienabilitate e garantată de Constituţie şi de legea de împroprietărire. 
Ce zice "Romînul" la acest specimen de percepţie liberală? 
Ce zice? Băieţii cari-l redijează n-au ochi să citească. În loc de-a constata de ce natură sunt dările neplătite: contribuţiuni directe, răscumpărarea clăcii, prestaţiuni judeţene şi altele, se leagă de capitaţie. Capitaţia nu este justificată. Capitaţia amînduror ţărilor, pe cînd nu exista nici o altă dare, constituia abia a douăsprezecea parte a bugetului actual de venituri şi nu se va găsi un singur caz, de la gonirea fanarioţilor pînă la reabilitarea lor de acum pe cale piezişă, în care un om să fi fost vîndut rob pentru capitaţie. A pune aceste vînzări monstruoase în socoteala capitaţiei, a dării celei mai mici şi mai neînsemnate, este un act de estraordinară rea credinţă şi o apucătură pentru a ascunde adevăratul izvor al răului şi a-i substitui o cauză fictivă. 
Deşi caută să fim mulţămitori presei întregi pentru că în sfîrşit au început a da alarmă în privirea aceasta, constatăm pe de altă parte cu părere de rău că, mirîndu-se în mod atît de estraordinar de acest act, dovedeşte că puţin cunoaşte ţara. 
În realitate, de cînd bugetul nostru au ajuns la cheltuieli de 110 şi 120 de milioane, dările nu se mai percep nicăiri decît în modul arătat mai sus, căci acest mod e introdus de roşii încă de la venirea lor la guvern, în anul 1866. De atunci deja s-au introdus practica de a mîna satul ca pe o turmă la arendaşul protejat de guvern şi de a angaja cu de-a sila pe fiece locuitor în socoteala dărilor pe cari le avansa arendaşul. Căci cine nu poate rămînea dator nici în daraverile sale private, nici ca datornic al statului este romînul. Daca un grec sau un jidan nu-şi poate plăti datoriile dă faliment şi s-a încheiat. Daca nu-şi poate plăti dările, i se constată insolvabilitatea şi s-a încheiat asemenea. Ţăranul trebuie să plătească. Un om poate fi oricît de necinstit în ţara aceasta, el poate lua o moşie a statului fără a plăti arenda pe ani de zile: statul va pierde pur şi simplu suma ce i se datoreşte. Dar ceea ce ţăranul ar fi datorind acestui om se împlineşte cu cea mai mare rigoare. 
Dura lex, sed lex zice "Romînul"? Nu legile sunt însă de vină la toate acestea, ci starea societăţii. Cînd vedem deasupra unui popor sărac, incult şi nenorocit, superpuindu-se milioane de mijlocitori şi de cocote, cînd vedem luxul şi desfrînarea unei clase întregi, a cărei singură cunoştinţă constă în a scrie neortografic şi a citi, cînd socotim sutele de milioane cu care se întreţin clase improductive şi netrebnice cată să deducem neapărat că pensii reversibile, cîştiguri din răscumpărări, misiuni, diurne, cumul, toate trebuiesc plătite în ultima linie prin sudoarea omenească, prin muncă omenească. Şi fiindcă producţiunea actuală nu mai ajunge spre a acoperi bugetul Sodomei şi Gomorei, spre a întreţine lenociniile stăpînitorilor, de aceea se scoate la mezat pînă şi persoana ţăranului. 
Şi-n acest popor nenorocit nu se mai află destulă energie morală pentru a ridica securea şi a se scăpa de asupritori. În toate provinciile Daciei lui Traian poporul autohton e o vită menită a ţine în spate populaţii străine. În Ardeal munceşte pentru ungur, în Romînia pentru greco-bulgar şi pentru jidan, căci zeci de mii de zile de lucru abia acopăr pensia reversibilă a unui grecotei. 
şampania băută cu comunarzii din Paris, mătasa ce îmbracă cocotele capitalei, monoclele ce armează ochii pornoscopilor, toată mlaştina aceasta etnică şi morală, toată adunătura asta scursă din cîteşipatru unghiurile lumii trăieşte în ultima linie din vînzarea de braţe omeneşti cu luna şi cu ziua, căci orice braţ care nu produce nimic trăieşte de la braţul ce produce ceva. 
Iată în adevăr încă o frunză de laur în coroana lui Carol Îngăduitorul. 
Despotismul, oricît de odios ar fi, totuşi are mai multă îngrijire de popor decît republica străinilor din Romînia, cu eticheta ei monarhică. Căci această republică nu are şi nu a avut o altă menire decît a constitui din străini clase privilegiate, din romîn un sclav al lor. Adunături de rase degenerate, cari coboară zi cu zi mai jos pe scara organică, pînă ajung a se îngropa ca cînii şi ca maimuţele, acestea domnesc asupra poporului romînesc; pentru a plăti trebuinţele lor, lenea, inepţia economică şi sterilitatea lor intelectuală, poporul romînesc se scoate la mezat şi se închiriază, asemenea catîrilor şi cailor de birjă, cu luna şi cu ziua. 
[3 august 1882]

157

        {EminescuOpXIII 158}

["D. C. A. ROSETTI E, SE VEDE... "]

D. C. A. Rosetti e, se vede, în ajunul de-a pleca la Paris şi de-aceea adresează un fel de enciclică de adio d-lor săi alegători şi iubiţilor săi concetăţeni. 
În această scrisoare găseşte ocazie a recapitula anume o seamă de lucruri pe cari le-a zis în trecut, a căror repetare în momente atît de solemne cată fără îndoială să fi avînd un înţeles escepţional. 
D-sa zice că propaganda ce-a făcut-o e cuprinsă în programul de la 9 august 1857. 
A trecut cam mult de-atunci, multe conştiinţe şi-au format şi reformat profesiile de credinţă, încît ar fi fost interesant, pentru cititorul "Romînului" chiar, ca acel program vestit, pe care nimeni nu-l cunoaşte, să vază din nou lumina zilei. D. C. A. Rosetti nu ni-l comunică însă, dar ne dă cîteva pasaje din el, precum şi din vestitele sale enciclice, tipărite acum un an şi ceva. 
D-sa a zis aşadar: 

Toţi oamenii sunt egali dar nu şi semeni; fiecare om trebuie să se lumineze necurmat şi să 'nţeleagă că binele nu se dobîndeşte printr-un om, printr-un guvern, printr-un dictator, ci prin unirea tuturor. 

Ţinta d-lui C. A. Rosetti va fi omul; 
Fiindcă d-sa e pentru luminarea omului şi a naţiunii, se va sili a

smulge din mintea oamenilor închinarea la stăpîn, sub toate formele şi orişice fel de stăpîn. 

Astfel vorbeşte d-sa, 

în această epocă în care naţiunea este în toate atît de sus urcată încît căderea ei ar fi zdrobitoare. 

Trebuie mai cu seamă ca ţara să fie pătrunsă de un mare principiu pe cari foarte puţini îl înţeleg; acela că

o naţiune salvată de un singur om se deprinde a nu mai cugeta, a nu mai lucra ea însăşi. Ea cade sub jugul despotismului. 

În fine d. C. A. Rosetti îşi încheie scrisoarea zicînd că, 

pînă ce nu ne vom face singuri afacerile, pînă ce n-om sili pe deputaţi să-şi dea seama de actele lor, pînă nu vom preface legea electorală etc., nu vom merge bine. 

Acestea le zice d-sa

în momentele cele mai zdrobitoare ale vieţii şi pe la sfîrşitul ei. 

Curios e în adevăr de-a vedea pe un om bătrîn care-n viaţa lui a făcut numai politică găsind relele sociale acolo unde nu sunt şi fiind cu totul orb pentru izvorul lor adevărat. D. C. A. Rosetti îşi ia adio de la alegători, le strînge mîna, poate a renunţat la mărire şi deşertăciuni şi cu toate astea nu se - ndură să-şi calce pe inimă să spuie odată verde care e cauza răului, pe care trebuie s-o fi cunoscînd. 
Daca d. C. A. Rosetti ar iubi această ţară şi acest popor măcar cîtu-i negru sub unghie le-ar zice alegătorilor următoarele: "Oameni buni! Ce-aţi zice voi daca pe cancelarul Germaniei l-ar chema Pherekydes, pe miniştri Carada, Fleva şi Chiriţopol, pe ambasadori Pandrav ori Giani, ce aţi zice, c-un cuvînt, daca într-o ţară în care pe toată lumea o cheamă Meyer şi Muller, tot ce e deasupra sa clasă guvernantă, ar fi străin? Ce-aţi zice? Ticălos popor, aţi zice, osîndit a munci ca vita pentru a hrăni străini, străini şi iarăşi străini". 
Dar oare ce e de zis pentru o ţară în care pe oameni îi cheamă Bucur, Bodea, Codrea şi Florea, Păun şi Catalin, Terinte şi Pîrvul, Ursu şi Balaur, Lupu şi Bărcan şi unde pe clasele superpuse le cheamă Pehlivanidis şi Zevzocopol, unde din grec dai în bulgar şi din bulgar în grec? 
Ce să se zică decît că ticăloasă ţară şi ticălos popor! 

Şi aceasta este epoca în care după d. C. A. Rosetti naţiunea este în toate atît de sus urcată încît căderea ei ar fi zdrobitoare? 

În adevăr sus urcată trebuie să fie o naţiune ai cărei membri se vînd ca vitele, cu ziua
şi cu luna! 
D. C. A. Rosetti zice că ţinta d-sale e omul? Da, orice om din lume, căci e cosmopolit în privirea tuturor; o singură rasă de oameni s-au bucurat de ura d-sale specială şi de persecuţiune - rasa romînă. Între oamenii pe cari, cu patru clase primare, ba şi mai cu puţin, i-a

158

        {EminescuOpXIII 159}

ridicat de la rachierie ori de la făclierie, din subcomisariate de poliţie şi de la corectura gazetei sale vom găsi tot soiul de străini, egali ca nulităţi, dar nu vom găsi un singur romîn. 
D. C. A. Rosetti se teme de despotism, de salvarea printr-un singur om? 
Doamne al veacurilor, unde e acel singur om? 
Îl asigurăm de mai înainte că acel om nu va fi străin. 
Unde e acel singur om să preţuiască plebea aristocratizată a d-lui C. A. Rosetti cu cît face, cu cîte un capăt de funie de fiecare? Unde e acel singur om care să puie pe străini la locul lor, să cureţe Romînia de tot ce-a fost mai decrepit, mai ocolitor de muncă, mai stricat dincolo de Dunăre, de ciuma asta orientală? Unde e acel singur om, ca să nu mai vedem Pandravi şi Caradale, Mihăleşti şi Chiriţopoli figurînd în societatea romînă, ca să nu li se mai pară ţara asta o colonie greco bulgară, o societate străină de esploatare, condusă de cel mai străin dintre ei, de d. C. A. Rosetti? 
Dar să i-o spunem, spre mîngîierea d-sale şi a partizanilor, nu mai sperăm în venirea unui asemenea om. Acest popor romînesc e atît de sărăcit, atît de ameţit prin fraze, atît de căzut încît un asemenea om ar muri sub garduri, ca Şincai ori ca Avram Iancu, sau s-ar găsi cineva să-l vînză, precum pe Tudor l-a vîndut sîrbul Macedonski, şi, în acelaş timp în care acel singur om ar zăcea în puşcărie sau la ocnă, tot unui C. A. Rosetti sau unei Caradale i s-ar vota pensie reversibilă, pentru c-ar fi scăpat ţara de acel om. Glontele care a lovit în Barbu Catargiu trebuie să fi avînd pensie şi decoraţie căci, din neam în neam, cei ce au vîndut ţările acestea, cei ce au trădat acest popor, aceia au fost destinşi, aplaudaţi şi populari. 
Da, naţiunea este în toate atît de sus urcată! Atît de sus încît statura oamenilor scade, că ei degenerează în maimuţe şi încep a semăna cu Pantazi - ghica; atît de sus precum nu putea fi nici în epoca fanarioţilor şi cum n-a putut ajunge decît sub fiii Pazvangiilor şi Cîrjaliilor, sub urmaşii bandelor lui Caragea ş' ale lui Ypsilant. 
În mod general am spus demult că înmulţirea disproporţionată a claselor improductive şi împuţinarea celor producătoare este răul de căpetenie, care devine şi mai grav prin împrejurarea că consumatorii improductivi sunt aproape toţi străini. Fără îndoială toţi liberali, căci liberi de a esploata vor să fie; fără îndoială egalitari, căci egali vor să fie, ei pripăşiţi de ieri alaltăieri, cu toţi acei ale căror nume s' amestecă cu începuturile ţării: Egali da! dar semenii noştri nu sunt, precum bine observă d. C. A. Rosetti. 
Aşa de puţin încît e preferabil să fim tiranizaţi de un romîn decît egali şi liberi alături cu aceste stîrpituri orientale; aşa de puţin încît singurul bine veritabil ce-ar putea să ne facă d. C. A. Rosetti şi conaţionalii săi transdanubiani ar fi să ne slăbească cu dragostea şi să nu se mai intereseze nici de-o ţară care nu-i a lor, nici de-un popor din care nu fac parte. 
[4 august 1882]

["CREDEM A FI DEMONSTRAT... "]

Credem a fi demonstrat destul de limpede că d. C. A. Rosetti sau ignorează starea ţării, sau se preface a o ignora. 
Programa sa din 1857 n-a avut decît un singur rezultat: de-a înlesni tuturor străinilor din ţară libertatea de-a esploata, căci libertatea de-a munci n-a cerut-o nimeni, de vreme ce-a existat totdauna. Nici una din legile vechi n-a oprit pe stîlpnicul Simeon de-a căputa cizme sau de-a cultiva dovleci; dar piedici pentru a deveni esploatatorul acestui popor, neavînd alte cunoştinţe decum le are un cîrpaci, asemenea piedici vor fi existat în adevăr. 
Asta e însemnătatea întregei revoluţii sociale, patronată de d. C. A. Rosetti şi de naturile catilinare adunate împrejuru-i. Trebuia să se creeze un mijloc pentru a face din ignoranţi, din străini, din oameni fără trecut, fără patrie proprie şi fără naţionalitate proprie o pătură de esploatatori în Romînia. Acest mijloc au fost reformele liberale, egalitatea politică a acestor oameni fără documente de împămîntenire cu populaţia proprie a ţării. 
Pe cînd ţăranului din Ardeal i se cer documente că s-au împămîntenit, precum i se cere aceasta şi unui german, unui francez sau italian, precum li se cere acelor evrei care sunt de sute de ani în ţara noastră, nimeni pîn' acum n-a întrebat pe d. C. A. Rosetti cînd, din supus turcesc, 

159

        {EminescuOpXIII 160}

a devenit cetăţean romîn, precum în genere cererea aceasta i se face omului ce vine din Apus niciodată celui pripăşit de peste Dunăre. Astfel Laurian bunăoară, Bărnuţ, Maiorescu erau străini şi trebuiau împămînteniţi. Fleva şi Cariagdi, Carada şi C. A. Rosetti n-aveau nevoie să fie împămînteniţi, căci erau consideraţi ca pămînteni. 
Ei bine, aceşti oameni de peste Dunăre, de jure supuşi străini pînă azi, s-au constituit în societate politică la noi, au scos gazeta "Romînul", ba au jucat chiar frumoasa farsă de-a se da de mai romîni decît romînii, făcînd din naţionalitate şi patriotism o marfă pe care-o debitează de 25 de ani. 
De-atunci păcurarul din Rucăr şi rotarul din Vrancea au crezut că aceşti oameni sunt în adevăr ce pretind a fi şi le-a cumpărat marfa de fraze patriotice de o plăteşte an cu an. De atunci elementele cele mai decrepite ale Orientului au devenit elemente politice la noi în ţară, au pus mîna pe Adunări, pe funcţii, pe buget. 
De atunci a fost cu putinţă de-a vedea pe mucenicul Simeon, armat cu cunoştinţa deplină a abecedarului, devenind director de Interne, alt bulgar director de Domenii ş. a. m. d. in infinitum. Orice demnitate publică e în Romînia apanajul ignoranţei şi al străinătăţii. 
"Gazeta de San - petersburg ", dînd seamă despre cartea d-lui Martens asupra Egipetului, zice că egiptenii nu sunt o naţie, ci o adunătură de naţionalităţi, că nu pot fi independenţi, căci o sumă de interese europene sunt angajate acolo, că pseudoautonomia ţării e un rezultat al rivalităţii puterilor care-şi ţin cumpăna şi că soluţiunea cea mai bună e de-a menţine statu-quo şi a face ca Canalul de Suez să nu încapă sub predominarea escluzivă a unei singure puteri. 
Puneţi în loc de egipteni romîni, în loc de Suez Dunărea şi e exact starea Romîniei în care-a adus-o partidul liberal şi d. C. A. Rosetti. 
Romînii nu mai sunt o naţiune, ci o adunătură de naţionalităţi. Negoţ, funcţii publice, proprietate fonciară - toate foiesc de numiri străine, cărora li-i de Romînia cum ni-i nouă de China. Şi asta merge crescendo. În fiece an, de la venirea lui Carol Îngăduitorul încoace, intră cîte 20 000 de străini în ţară, un oraş întreg de esploatatori. Între aceşti 20 000 abia vor fi cinci sute de romîni din alte provincii şi poate abia 1 000 de oameni dispuşi a munci. Restul sunt oameni incapabili de muncă, speculanţi, mijlocitori, rase neuropatice, fără musculatură, cari fug de muncă ca dracul de tămîie. Grec plugar sau meseriaş mai nu se va găsi în Romînia; funcţionari şi speculanţi cît păr [î]n cap. 
Cînd vede cineva suma imensă de pierde-vară care populează oraşele, sutele de mii de oameni cari se ocupă cu treburi fără de nici o utilitate, e silit a admite că întreţinerea acestor oameni cată să se traducă undeva, într-un punct al ţării, în muncă veritabilă, căci numai munca produce bunuri. Cînd vedem dar că se vînd ţăranii cu ziua şi cu luna, lucru care se 'ntîmplă an cu an, de la 1866 încoace, am ajuns la punctul în care pensii reversibile, pomenele bugetare, mătasa care-o îmbracă cocotele, misiunile pretinse ştiinţifice, plagiatele ignoranţilor, discursurile insipide, enciclicele d-lui C. A. Rosetti se traduc în muncă veritabilă, în muncă vîndută de administraţie pentru a întreţine aceste pături superpuse. 
D. C. A. Rosetti spune că reformele sale sunt luate în mare parte după opiniunile emise de-un bărbat dintre cei mai conservatori, d. Carp. 
Ne îndoim daca d. Carp l-au autorizat pe redactorul "Romînului" de-a face o asemenea declaraţie. Afară de-aceea, după cît ştim, opiniunile d-lui P. Carp nu se iau nici în mare parte, nici în mică parte. Sau se admite întregul său sistem de reorganizare socială, şi atunci în adevăr proiectele sale speciale, ca părţi ale acelui întreg, sunt necesare, sau, daca nu se admite întregul, părţile truncheate nu mai au însemnătate organică. 
Întoarcerea la trecut mai nu mai e cu putinţă. În vremea Basarabilor mai exista încă o naţiune romînă; ea exista încă la 1830 şi a existat pînă la căile ferate ale regelui Stroussberg. De atuncea încoace naţiunii romîne i se substituie din ce în ce o adunătură de naţionalităţi, precum s-a întîmplat în Egipt de la deschiderea Canalului de Suez încoace. 
Cu cît ţara se saturează cu elemente străine cu atît ea decade economic, intelectual şi moral. 
Încă cinzeci de ani de domnie liberală şi Romînia nu va mai fi decît o espresie geografică, în care elementul istoric va fi substituit cu totul prin Ginii, Caradale, Pherekyzi, Pandravi; o ţară care numai romînească nu va mai fi, precum nu mai este azi în mare parte. 
Acesta va fi rezultatul final al xenocraţiei şi, departe de-a se supăra, d. C. A. Rosetti se poate duce la Paris în ticnă; scopul întregei sale vieţi, înstrăinarea totală a Romîniei din vîrf pîn-în temelii e asigurat pe generaţii înainte. 
Peste-o sută de ani poporul latin de lîngă Dunăre nu va mai fi decît o legendă cîntată în limba Fanarului. 
[5 august 1882]

160

        {EminescuOpXIII 161}

["PRECUM PREVĂZUSEM... "]

Precum prevăzusem la înregistrarea schimbării ministeriale, numirea d-lui Dim. Sturza face cel mai bun efect asupra foilor austriace şi ungureşti. "Pesther-Lloyd" scrie de ex.: 

Numirea d-lui D. Sturza ca ministru de externe se consideră ca un act de apropiere către politica Germaniei şi Austriei. Dacă se va adeveri aceasta, atunci negreşit că trebuie să fim mulţumiţi cu această schimbare. Nu dorim altceva decît să putem întreţine relaţii amicale cu Romînia. Monarhia noastră a făcut ce a fost necesar spre a întemeia solid acea posibilitate. Însă cei din Romînia au ignorat toate acestea. Tocmai faţă cu Austro-Ungaria, adică în raporturile cu acea putere cu care Romînia are o naturală solidaritate de interese, cei din Bucureşti au avut gustul să-şi arate prisosul de prezumpţiune naţională şi politică. Nu s-a ivit cestiune la a cărei soluţie avea să coopereze şi Romînia fără ca Romînia să nu se fi pus în cel mai brusc antagonism cu Austro-Ungaria. Istoricul cestiunei dunărene, care a ajuns în stare de stagnaţie prin obstinenţa Romîniei, ne vorbeşte destul de elocuent. Negreşit că aci noul regat şi-a periclitat propriele sale interese. În cazul cel mai rău monarhia noastră poate isprăvi cu opoziţia Romîniei într-o formă sau în alta; ea e destul de tare şi dispune de conexiuni destul de puternice spre a nu-şi pierde cumpătul daca cei din Bucureşti vor păstra cu orice preţ o atitudine ostilă. Din contra, Romînia se află într-o poziţie oarecum mai nefavorabilă şi o politică de necontenite provocaţiuni contra monarhiei noastre i-ar fi în cele din urmă fatală. Poate că în fine cei din Romînia vor fi recunoscut aceasta, şi într-adevăr numirea lui Dimitrie Sturza semnifică o schimbare spre bine. 

"Bukarester Tagblatt" spune asemenea că numirea d-lui Dimitrie Sturza a făcut o bună impresie atît la Viena cît şi la Berlin. Lucrul prin care se distinge spre lauda sa noul ministru e atitudinea sa moderată etc. 
Cată să constatăm că, mai cu seamă în momentele actuale, o mai rea laudă nu i se poate face unui ministru romîn decît aceea de a-l proclama amic al Austriei şi al părţii ei de dincoace de Leita, a Ungariei. 
În săptămînile din urmă ungurii au umplut cupa amărăciunilor pentru o jumătate a poporului romînesc. Nu mai vorbim de călătoria arhiducelui moştenitor în Ardeal. Ziarele ungureşti au falsificat pînă şi numele localităţilor din Unedoara; numele munţilor, ca Retezatu şi ca Negru, au fost transcrise fals în ziarele ungureşti; s-au maghiarizat nume de rîuri şi de sate - toată descrierea vînătorii seamănă a se fi petrecut în Tartaria sau în Turkestan, nu în ţinutul Corvinilor, a acelei familii romîne care le-a dat ungurilor pe cel mai bun rege al lor. 
Episcopii romîni au fost prezentaţi arhiducelui nu de-un om superior în rang, bunăoară de mareşalul Principelui, ci... de-un subprefect. După asemenea formalitate ierarhică credem că subprefecţii maghiari trebuie să fie prezentaţi de călău, spre a se păstra unitatea de principiu în eticheta maghiară de Curte. 
Spre caracterizarea furiei de persecuţiune ce-a cuprins pe maghiari în contra naţionalităţilor şi în contra romînilor îndeosebi, cari sunt naţionalitatea cea mai numeroasă, reproducem următoarele după "Telegraful romîn" din Sibiiu: 

Ziarul "Egyetertes", organul principal al unei partide cu popularitate în Ungaria, al revoluţionarilor Kossuthiani, salută cu bucurie hotărîrea adunărei protopresbiteratului de confesia augsburgică din Hont. 

Protopresbiteratul numit a ţinut în zilele din urmă o adunare în care s-a decis cu unanimitate: 
1. Numai acela poate fi preot şi învăţător care are simţăminte patriotice şi ştie perfect ungureşte. Nu poate fi prin urmare preot cine nu ştie ungureşte şi despre care se va dovedi prin fapte că este panslavist. 
2. Numai cine şi-a făcut studiile în institut unguresc poate fi preot sau învăţător. 
3. Preotul şi învăţătorul despre care se va dovedi că are simţăminte panslaviste se va destitui din post. 
4. Autonomia bisericească nu poate servi de manta a agitaţiilor panslavistice şi cine va face aşa să se estradă oficielor politice. 
5. Guvernul va fi rugat să oprească broşurile nepatriotice panslavistice. 
6. Limba adunărilor protopresbiterale pe viitor va fi esclusiv numai cea ungurească. 
Cititorii noştri ştiu ce înţeleg ungurii politici sub "patriotism" şi "simţiminte patriotice". Ştiu cu cîtă furie s-au pus ungurii politici pe maghiarizare. Ne simţim dispensaţi de la comentarea concluziilor reproduse mai sus şi, ca o curiozitate, reproducem comentariul ziarului din care le-am estras. 
Era timpul suprem să se facă pasul acesta. Ţara aceasta trebuie să fie ungurească şi totodată liberă. Îndată ce se pierde maghiarismul şi se oprimă libertatea înceată de a mai fi Ungaria. 
E sfînt în ochii noştri interesul libertăţii, însă şi mai sfînt este cel al maghiarismului. Nu ne putem închipui că ele vor veni vreodată în coleziune şi, daca se va întîmpla vreodată, nu vom ezita nici un moment de a sacrifica libertatea pentru maghiarism, în măsura care se va cere, ca să salvăm şi să întărim maghiarismul. 
După aceste, trece "Egyetertes" la autonomia confesiunilor şi se pune pe coarda insinuărilor; după el toate bisericele se folosesc de autonomie spre agitaţiuni. Protestanţii de confesia augustină sunt panslavişti. Romînii greco - orientali, nota bene, numai cei gr. -orientali, sunt daco-romanişti, iar serbii gr. -orientali panslavişti, saşii din Transilvania pangermanişti. Şi, stînd lucrurile astfel, li se mai poate lăsa oare libertatea, li se mai poate lăsa autonomia? 
Şi mai departe: 
Amvonul, şcoala elementară, şcoalele medie, reuniunile şcolare şi literare, reuniunile preoţeşti, învăţătoreşti şi ale şcolarilor, toate au făcut conjuraţiuni zi cu zi în contra Ungariei. 
Starea aceasta nu mai era de suferit. "Naţiunea" a venit la convingerea că trebuie suprimată autonomia bisericilor, căci ea e periclul permanent pentru maghiarism. 

161

        {EminescuOpXIII 162}

Asta va să zică după "Pester-lloyd'': 
Solidaritate naturală de interese; 
Dorinţa de a întreţine relaţii amicale. 
Ungurii sunt cuprinşi de turbarea comună în contra romînilor şi se pretinde ca statul naţional al romînilor să le facă concesii în cestiunea Dunării şi să fie cel mai bun amic al maghiarilor. Absurditate fără pereche! 
[6 august 1882]

["ÎN NUMĂRUL DE IERI AL "ROMÎNULUI"... "]

În numărul de ieri al "Romînului" citim şirurile următoare într-un articol de fond: 

Eram obicinuiţi ca: 
stăpînul să înveţe pentru noi, stăpînul să cugete, stăpînul să ne boteze, să ne căsătorească, să ne hrănească, stăpînul să facă tot, el să fie tot şi noi să, ne supunem numai şi să ne închinăm lui. ş' această stingere, această sinucidere a omului se înfipsese în noi atît de adînc încît, de vom cerceta, vom găsi c' adesea mulţi din cei cari strigau contra stăpînilor strigau nu fiindcă voiau a fi oameni, ci fiindcă credeau că le-a venit rîndul a fi şi ei stăpîni. 
Adevărul de la 1857 este şi adevărul de azi; putem chiar prevedea momentul în care vom da voie stăpînilor noştri să ne şi îmbrace după placul lor. 
Dar stăpînul de azi nu e acelaşi de la 1857. Altă dată erau boierii, astăzi avem guvernul nostru; lui ne supunem, lui ne închinăm, lui sacrificăm. 
Osebirea este în formă însă, dar nu şi în mintea noastră. 
E destul ca unul din noi să aibă la visterie o funcţiune cît de mică pentru ca numaidecît să capete o însemnătate capitală. Lumea zice: "Iacă un funcţionar, un membru al guvernului! " şi capetele se pleacă droaie înaintea lui. 
Nu ca să criticăm, ci ca să ne luminăm şi să creştem ca naţiune ne espunem s' atingem o atare cestiune. 
Am spus d' atîtea ori lumii întregi că suntem poporul cel mai liberal; că moravurile, Constituţiunea şi legile noastre sunt cele mai democratice din lume, încît ar fi vreme, daca nu dorim să devenim ridiculi, să începem odată a pune faptele în acord cu zisele. 
În adevăr avem o Constituţiune liberală, legile noastre sunt în bună parte ca şi cele din Europa; nu e însă mai puţin adevărat c' avem obiceiul d' a ne ntreba totdauna, pînă nu săvîrşim un act, ce va zice guvernul? 
După mari lupte stăpînii au devenit slugi, dar cei plătiţi ca să ne slujească sunt în fapt adevăraţii stăpîni; se poate zice că viaţa politică nu esistă în ţara noastră, căci toţi am luat în astfel de grad obiceiul indiferinţei încît acum, ca şi-n timpii sclaviei, nu ne dăm măcar osteneala de-a cugeta; evenimentele cele mai însemnate ne lasă reci; aşteptăm să vedem ce va zice, ce va face guvernul şi, rău sau bine, mai că nu ştim nici aproba nici dezaproba. 

Va să zică: 

Cei ce strigau contra stăpînilor strigau nu fiindcă voiau să fie oameni, ci fiindcă credeau că le-a venit rîndul să fie stăpîni. 

Ceea ce noi pururea am zis. 
Invidia celor cari credeau că le-a venit rîndul să fie stăpîni este cauza liberalismului în Romînia. Fecit cui prodest, au făcut-o cui [î]i foloseşte şi, daca vom cerceta numele celor ce au fost folosiţi prin reformele liberale, străini vom găsi. 

Altă dată erau boieri, azi guvern. 

Quod erat demonstrandum. 
În locul boierilor s-au introdus sute de postulanţi şi vînători de buget, cari costă de zece ori mai mult decît odiosul guvern al boierilor. 

Stăpînii au devenit slugi, iar cei plătiţi ca să ne slujească sunt în fapt adevăraţii stăpîni. 

Aşa e! Slugi, intelectual şi moral vorbind, au devenit stăpîni în Romînia. Vide valetul Chiriţopol! 

Se poate zice că viaţa politică nu există în ţară! 

Iată ceea ce spunem de mult. Nu există viaţă politică, pentru că adunătura de naţionalităţi nu e o naţiune şi o asemenea adunătură a biruit Romînia, fără arme, numai prin demagogie şi prin amăgire. 

162

        {EminescuOpXIII 163}

Toate acestea le constată "Romînul" pe baza unor enunţări ale d-lui C. A. Rosetti. 
[Î]i mulţumim că spune o dată adevărul. Dar oare d. C. A. Rosetti azi le vede astea? Oare nu ştia că acestea vor fi rezultatele politicei sale care încuraja pe oameni de-a fugi de muncă onestă şi de-a deveni stăpîni salariaţi? Oare cînd face gardă naţională, în care cel mai cocoşat devine locotenent - colonel nu creează aci stăpîni din oameni fără merit, cari abia ştiu citi şi scrie? Oare d. C. A. Rosetti s-a informat cînd a făcut din Mihăleşti stăpîni cu cîte patru clase primare? Oare toată viaţa d-sale politică, de la început pînă azi, a fost altceva decît tendenţa nu de-a face oameni, ci de-a crea stăpîni din slugi pe spatele poporului nostru? 
Pe de - altă parte însă nu se poate aştepta ca aceste rele, introduse odată, să înceteze prin alegeri. Aceiaşi oameni ar alege pe aceiaşi oameni, răul ar rămînea identic, tocmai pentru că nu există viaţă politică, tocmai fiindcă fiecine crede că i-a venit rîndul să fie stăpîn, tocmai pentru că slugile au devenit stăpîni. Asemenea rele nu se pot repara printr-o voinţă spontană, pentru că actele de voinţă sunt şi ele determinate de corupţiunea epocei, de apucăturile care-a prins rădăcină şi au întunecat opinia publică. 
E o curată absurditate de-a aştepta de la [o] colectivitate ignorantă altceva decît o reprezentaţiune şi un guvern ignorant; e absurd de-a spera ca alesul unui om să nu fie chipul şi asemănarea lui. Nici un om nu poate vedea lucrurile decît cu ochii săi proprii, nu le poate judeca decît cu mintea sa proprie, le automorfizează, precum ar zice Herbert Spencer, adică le dă forma pe care-o pricepe el. E cu neputinţă ca o generaţie stricată de demagogi în cap cu d. C. A. Rosetti să mai judece clar trebuinţele obşteşti. 
Singurul rezultat este convingerea că întregul sistem demagogic e cu totul steril; o altă convingere, că deosebirea dintre oameni cată a se stabili pe grade, capacitate de muncă şi de adevăr, trebuie să prinză rădăcini pentru a sanifica spiritul public. 
Relevăm în fine următoarele mărturisiri: 
Adevărul de la 1857 este şi adevărul de azi. 
Avem moravuri, Constituţiune şi legi democratice, dar suntem ridicoli, căci n-am pus faptele în raport cu zisele. 
Una am zis, alta am făcut. 
"Romînul" adaugă că "se espune" atingînd o atare cestiune. 
În adevăr se espune. Mărturisiri mai preţioase şi mai adevărate totodată ca cele [de] mai sus arareori se găsesc în foaia roşie. 
[6 august 1882]

["D. DIMITRIE STURZA NU ÎNCETEAZĂ"] 

D. Dimitrie Sturza nu încetează a fi obiectul unor apreţiări măgulitoare din partea presei germane. "Berliner Tagblatt" şi-a comandat la "unul dintre corespondenţii ei" pînă un fel de schiţă biografică a d-lui ministru de esterne, pe care nu ne putem opri de-a o comunica: 

Schimbarea în Ministerul Afacerilor Străine din Romînia pe care o aduse cu sine formaţiunea noului cabinet - zice foaia berlineză - nu e fără însemnătate pentru o pacinică aplanare a diferinţelor austro - romîne în cestiunea dunăreană şi pentru atitudinea Romîniei în complicaţiunile eventuale ale Orientului. Antecedentele, precum şi opiniile politice ale noului ministru, bine caracterizate şi cunoscute, ne indică limpede direcţiunea ce are de gînd a o observa cabinetul Ion Brătianu - sturza, o direcţiune care nu va întîrzia a produce satisfacţiune în Germania, dar şi mai mult încă în învecinata Austro - ungarie, între amicii păcii şi partizanii sinceri ai alipirii Romîniei la alianţa austro-germană, de vreme ce, după cît ştim, nu există un singur om de stat romîn care - ar putea să justifice mai mult această supoziţie decît d. Dimitrie Sturza. E cel mai germanofil şi tot ce e german poate fi sigur de protecţia sa. 
Să nu se zică că, în cabinetul romîn, nu se prea ţine seamă de ceea ce zice ministrul de resort, că primul ministru Brătianu e atotputernic. Cu d. Sturza nu stă tot astfel. Daca el se va şi conforma uneori cu opinia ce va predomina în cabinet, în cestiuni principale Sturza nu numai cu nu-şi va sacrifica opinia sa politică, dar va face-o să străbată. Pentru asta ne garantează întreaga sa individualitate, tăria şi neatîrnarea vederilor sale politice, căci daca acestea ar fi mai puţin tari şi mai puţin neatîrnate desigur că multilateralul şi genialul Sturza ar fi mai plăcut şi mai dorit de către partizanii săi proprii. Această neatîrnare a fost cauza pentru care ministrul - prezident a ezitat mai multe săptămîni pînă a alege pe Sturza. Dar, după ce primul ministru totuşi s-a hotărît în fine pentru el, nu se poate admite altceva decît că d. Brătianu însuşi s-a hotărît pentru o politică care cel puţin nu e opusă direcţiunii ce-o urmează d. Sturza. 
Din contra, credem a putea deduce din mai multe semne ce le-am observat de două luni încoace că d. Brătianu cugetă foarte serios la aplanarea diferenţelor cu puternica monarhie vecină, presupunere ce se poate numai confirma prin intrarea d-lui Sturza în cabinet la Ministeriul de Esterne. Credem că în curînd se va pune la cale o înţelegere directă între Romînia şi Austro-Ungaria în privirea cestiunei dunărene şi cine ştie dacă o asemenea înţelegere n-ar fi mai profitabilă pentru amîndouă părţile interesate decît intervenţiunea Europei? Oare nu zic romînii înşişi că propunerea franceză a d-lui

163

        {EminescuOpXIII 164}

Barrere e mai pernicioasă pentru Romînia decît anteproiectul austriac?... Deci numai înţelesul acesta 'l poate avea numirea, şi în Berlin, unde d. Sturza e persona grata pentru cunoscuta sa germanofilie, ea desigur va fi primită, cu satisfacţiune. La Curtea din Viena lucrul va fi tot astfel, de vreme ce un Sturza ca ministru de esterne nu poate fi decît plăcut pentru Austro-Ungaria. 
Pentru cabinetul Brătianu, Sturza e fără îndoială o achiziţiune eminentă, care va satisface şi ţara, în care meritele sale sunt cunoscute şi apreciate, Fiind în alt rînd ministru de finanţe, el s-a dovedit foarte folositor, mai cu seamă pe terenul economic, şi n-a încetat nicicînd a-şi pune talentele în serviciul binelui ţării sale. El a fost acel care-a luat iniţiativa răscumpărării căilor ferate şi a executat-o dimpreună cu comisarul romîn din Berlin, d. Calinderu. Prin răscumpărarea acestor căi el a pus ţara sa în posesiunea celei mai importante reţele de căi ferate romîne. 
Următoarea întîmplare ne va servi ca mic exemplu spre a dovedi ce germanofil e Sturza. Acum trei luni luă direcţiunea unui institut de credit, a Creditului Funciar. Predecesorul său comandase nişte rechizite la Paris, a căror modeluri se aflau faţă. Numaidecît Sturza revocă comanda, pentru că nu-i conveneau modelurile, şi insistă ca obiectele să se comande la Berlin! Ceea ce se şi întîmplă, deşi nu fără greutăţi, pentru că "obiectele" erau un soi de fabricat francez cari nu se aflau la Berlin, încît au trebuit anume fabricate de-un mare industrial de aci. Dar noul director al Creditului Funciar îşi făcu gustul - avu "marfa sa germană". 
Studiile sale şi le-a făcut la Berlin şi oricine s-ar preumbla cu el poate fi sigur că Sturza [î]i va arăta o casă în colţul format de Jagerstrasse şi Friedrichstrasse cu cuvintele: "Aici am locuit cînd eram student! "

Precum vedem, foile germane nu sunt parcimonioase în relaţiuni asupra germanofiliei noului ministru de esterne şi admirăm numai naivitatea cu care ele nu se tem a discredita în ochii poporului său propriu pe omul pe care-l laudă. 
[8 august 1882]

[""GAZETTE DE ROUMANIE" NE DĂ LECŢII... "]

"Gazette de Roumanie" ne dă lecţii de tact în privirea articolelor noastre etnografice. Ne pare rău, dar lecţii de la foi subvenţionate din fondurile reptilelor nu primim, pentru că asemenea lecţii se comandă ca ori şi care altă marfă politică şi nu ne vine nici în minte de-a discuta opinii atît de ieftene. Cînd opinia politică e o marfă, care poate fi şi conservatoare şi liberală, după cum dictează interesul momentan, cînd cineva se oferă cu aceeaşi lesniciune a fi redactorul unei foi conservatoare, cu care devine al unei foi guvernamentale, ni se pare că aceluia i-am putea da noi lecţii de onestitate politică şi să ne dispensăm de lecţiile sale de tact. Adevărul etnologic pe care-l repetăm adeseori îşi are înţelesul lui şi nu atinge "oameni de înaltă onorabilitate, care în orice ocazii au dovedit că sunt buni romîni", pentru că nu de aceştia vorbim. Cînd vedem însă înfiinţîndu-se o foaie cu scopul anume de-a începe prin opoziţie şi de-a se pune apoi la dispoziţia guvernului pentru o funcţie şi o subvenţie, atunci adevărul nostru etnologic devine foarte substanţial şi dovedeşte că nu de "oameni de-o înaltă onorabilitate" vorbim, nu de acei cari prin caracter şi fapte s-au asimilat şi cu spiritul şi cu caracterul acestei ţări, ci de aceia pentru cari patriotismul şi naţionalitatea, precum şi principiile politice sunt o simplă marfă, cînd albă cînd roşie, după plac şi după darea de mînă a cumpărătorului. 
Iată dar ceea ce combatem în pretinşii romîni şi e foarte indiferent daca cel ce anunţă acest adevăr e bulgar sau turc, armean sau arnăut. Ce vă pasă cine trage clopotul, dacă acest clopot sună adevărul. 
[8 august 1882]

["DE MAI MULTE ORI AM OBSERVAT... "]

De mai multe ori am observat tendinţa foilor greceşti de-a tăgădui existenţa pînă şi a acelor resturi de populaţiune traco - romană care-n evul mediu, mult mai răspîndită decît astăzi, îşi întindea insulele sale etnice în toate teritoriile împărăţiei Răsăritului. 
În adevăr Peninsula Balcanică era în anticitate o peninsulă tracică şi numai vîrful ei estrem era populat de greci. În comediile lui Aristofan - în Paserile de ex. - intră în scenă un zeu tracic şi o dovadă că încă în vremile acelea grecii nu cunoşteau limba populaţiei autohtone a peninsulei e că acest zeu pronunţă sunete fără de nici un înţeles. Asemenea e ştiut azi că dacii

164

        {EminescuOpXIII 165}

erau traci care trecuseră Dunărea două sute de ani înaintea vremei lui Traian şi că statul lor, în momentul în care l-au subjugat Imperiul, nu avea decît vîrsta de douăzeci de decenii. În contact cu romanii populaţiunile tracice - cele mai vechi după Herodot, deci autohtonii Peninsulei Balcanice - s-au romanizat, au devenit romîni. Spre a întrebuinţa un termen din chemie, tracii Peninsulei şi cei din Dacia erau izomorfi cu romanii şi s-au contopit pretutindenea în popor romînesc, care-n evul mediu era mult mai numeros decît azi, după cum ne dovedesc o sumă de izvoare. Filip II şi Alexandru cel Mare au fost traci. E prea adevărat că acesta cucerind ţările Asiei şi ale Africei grecii i s-au substituit pretutindenea, dar tot ei li s-au substituit şi romanilor în împărăţia Răsăritului, încît calitatea grecilor de-a escamota în folosul lor cuceriri făcute de alţii şi de-a intra pe furiş în moştenirea istorică a altor popoare este proverbială. Oare în Romînia nu ne-am pomenit într-o bună dimineaţă cu sute de moşii mănăstireşti escamotate prin subrepţiuni testamentare şi-n secolul trecut Romînia nu părea o ţară aproape grecească? 
Ca dovadă a acelei tendenţe de tăgăduire lăsăm să urmeze un articol din "Messager d'athenes " privitor la romînii din Macedonia, scris cu ocazia unei pretinse misiuni a d-lui Pencovici şi a unui pretins raport al său. 
Iată ce zice foaia din Atena: 

Am aruncat o privire asupra raportului unui d. Pencovici trimis de guvernul romîn pentru a inspecta şcoalele pe cari guvernul din Bucureşti le-a stabilit cu mari cheltuieli în Macedonia. Acest inspector surd şi miop n-a văzut decît romîni şi cîţiva bulgari în patria lui Alexandru cel Mare. Nu există un singur grec, cu toate astea ideea greacă e dominantă, pentru c-au îmbrăţişat-o romînii. E vorba acum de-a readuce aceste oi rătăcite la turma naţionalităţii romîne. Aceasta este fără nici o îndoială opera pe care o urmăreşte propaganda cu mai multă ardoare decît succes şi al cărei pontif e d. Urechia. 
Se 'nţelege că elementul grec a dispărut cu totul din Macedonia. E drept că se vorbeşte greceşte, dar numai pentru că grecii dispun de biserică şi de şcoală. Ar fi de ajuns să se închiză aceste şcoli şi aceste biserici pentru a reduce la nimic elementul grec şi a-l vedea contopit şi absorbit de elementul romîn, care constituie fondul populaţiunii macedonene. 
Pentru d. Pencovici elementul grec, care e elementul indigen, nu are dreptul de-a exista în ţara sa natală sau nu trebuie să existe decît pentru a augmenta, prin superioritatea civilizaţiei lui, prestigiul şi gloria numelui romîn. Nu e destul pentru cea mai veche şi mai ilustră din rasele europene? 
Loc tinerilor, va striga desigur d. Pencovici. Viitorul e al lor. Cît despre acele rase vechi cari au creat lumea după asemănarea lor, turnînd-o oarecum în forma civilizaţiunii lor, trebuie să dispară ca acele vechi triburi ale lumii nouă cari n-au lăsat în urmă-le nici o urmă de existenţă. 
S-ar părea că numai pentru a face 'n ciuda visătorilor de la Dunărea de Jos grecii nu vor să fie absorbiţi de coloniile de cuţovlahi stabilite în mijlocul lor. Cată îndealtmintrelea să fim drepţi faţă cu spiritul ce animă aceste colonii. Nu numai că n-au avut niciodată de gînd să constituie un grup etnic independent, dar totdauna s-au asimilat puţin cîte puţin cu grecii, ale căror aspiraţiuni naţionale le împărtăşesc. Ceea ce d. Pencovici constată c-o tristeţe în stare de a stoarce lacrimi tuturor patrioţilor romîni. 
Tot aceasta am constatat-o şi noi adeseori înaintea lui, înaintea tuturor acestor apostoli ai urei, acestor misionari ai discordiei pe cari bunii noştri fraţi de la Dunărea de Jos i-au dezlănţuit asupra patrioticelor noastre populaţiuni din Macedonia. Fac un trist oficiu, o rea faptă. Naţiunile ce vor cucerirea orientului le sunt mulţumitoare. N-avem decît să citim, pentru a ne convinge, articolele de laudă pe cari foile austriace şi cele panslaviste le consacră din cînd în cînd propagandei romîne în ţările de limbă greacă. 
Prin acţiunea timpului, prin comunitate de interese şi afinitate de rasă, colonii romani, iar nu romînii stabiliţi în Macedonia, s-au contopit şi asimilat cu grecii, elementul autohton al ţării, după ce aceste ţări au fost cucerite de romani. Cu toate acestea ei au continuat a vorbi un patois care s-apropie mult mai mult de limba provensală decît de cea romînă, ceea ce dovedeşte într-un mod victorios că cuţovlahii, de rasă greco - latină, veniţi din Occident, nu sunt deloc, precum se pretinde în Bucureşti, coloni veniţi de pe malurile Dunării. Numai daca romînii s-ar pretinde moştenitori ai vechilor romani - ceea ce-ar fi absurd, de vreme ce marile naţiuni neolatine ale Occidentului au mai mare drept la aceasta - ar putea să pretinză drepturi de proiecţie asupra cuţovlahilor din Imperiul otoman. Francejii, italienii şi spaniolii ar fi mult mai întemeiaţi să pretindă protectoratul acesta, pentru că acel patois pe care-l vorbesc pretinşii compatrioţi ai d-lui Urechia se apropie, precum am zis, mult mai mult de diferitele idiome ce se vorbesc pînă azi la ei decît de limba romînă. Ca sprijin al celor ce zicem e de ajuns a spune că d. Pencovici şi toţi compatrioţii săi nu se pot înţelege cu cuţovlahii decît prin interpret. 
Îşi fac iluzii la Bucureşti cînd şi 'nchipuie că prin emisari şi institutori romîni vor separa pe cuţovlahi de naţionalitatea greacă. Admiţînd chiar cu d. Pencovici că-n Macedonia nu sunt decît romîni grecizaţi, e sigur că aceştia, mîndri cum sunt de numele de grec, nu se vor lăsa duşi de intriganţi pe o cale care - ar izbuti fatalmente la lupte intestine cu grecii, pe cari pururea i-au considerat ca pe singurii lor compatrioţi. Daca aceste lupte ar veni, ceea ce nu credem, ele n-ar ajuta decît inamicilor declaraţi ai grecilor şi ai romînilor. Oare asta se caută în Bucureşti? D-nii Urechia şi compania, cari poartă ură numelui grec, cari recomandă trimişilor lor de război civil, precum am demonstrat-o, cea mai mare animozitate contra grecilor, au intrat cu îndrăzneală pe această cale. Daca s-ar realiza vreodinioară odioasele lor proiecte se va putea zice cu poetul italian: Messena piange, Sparta non ride. 
Puţinul succes ce l-a obţinut d. Dimitrie Brătianu pe lîngă cuţovlahii de lîngă Olimp, nedezrădăcinata lor alipire, cînd au fost lucraţi de-o sumă de agenţi trimişi din Bucureşti şi Constantinopol cu instrucţii de-ale fostului ministru al Romîniei pe lîngă Înalta Poartă, patriotecele lor protestări faţă cu intrigile acestor agenţi, pe cari i-au alungat cu lovituri de picior, ar fi trebuit să deschiză ochii ultrapatrioţilor din Bucureşti, cari dau încă crezare minciunilor îndrăzneţe ale unui Mărgărit şi raporturilor nesăbuite ale unui Pencovici. După Margaritis şi alţi oameni ejusdem farinae locuitorii Olimpului ar fi trebuit să se ridice în masă la apropiarea trupelor greceşti, pentru a afirma naţionalitatea lor romînă fie chiar vărsîndu-şi sîngele. La apropiarea trupelor noastre ei au mers în masă spre întîmpinare şi şi-au plecat stindardul, ceea ce pentru ei era un semn invederat de supunere naţională. Acestea erau sentimentele acestor romîni pe cari d. Brătianu întreprinsese, într-un voiaj ce l-a făcut anume la Londra şi la Paris, de a-i reprezenta ca inamici incarnaţi ai naţionalităţii greceşti. Cei din Macedonia nu se vor purta altfel în ziua în care vor vedea desfăşurîndu-se în mijlocul lor mîndrele noastre colori naţionale. 

165

        {EminescuOpXIII 166}

Nu vom insista asupra opiniilor politice din articolul de mai sus, ci vom releva numai erorile istorice şi filologice. 
Deja Theophylact, sub anul 579, şi Theophan sub acelaşi an pomenesc de romîni în oastea trimisă în contra avarilor; sub anul 976 Cedrenus povesteşte că între Prespa şi Castoria călători romîni au ucis pe David, fratele ţarului bulgar Simeon. De aci înainte existenţa romînilor balcanici nu mai e tăgăduită de nimeni. Anna Comnena [î]i citează în jumătatea a doua a secolului al Xi-lea lîngă Exeva. În jumătatea a doua a secolului al doisprezecelea călătorul evreu Benjamin de Tudela [î]i găseşte în munţii Tesaliei, nesupuşi de nimeni, cu totul neatîrnaţi şi o spaimă a grecilor. Nicetas Choniates în fine numeşte munţii Tesaliei Valahia Mare. În toată suta a treisprezecea numirea veche de Tesalia ieşise din uz şi se 'ntrebuinţa numai numirea de Valahia. George Acropolita, G. Phrantzes, catalanul Ramon de Muntaner, Henry de Valenciennes, apoi chiar hrisoavele împăraţilor bizantini numesc ţara Vlahia Mare, Blaquie la Grant. Etolia şi Acarnania se numesc Vlahia Mică (Phrantzes ), partea de sudost a Epirului, vechea Dolopie, se numea Vlahia Superioară. 
Teodor Angelos Comnenos Ducă domneşte în suta a Xiii-a peste Epir, Tesalia, Albania şi Macedonia, cari toate la un loc se numesc Vlahia, atît de cătră scriitorii bizantini cît şi de cei occidentali. 
Departe dar de-a fi numai o mînă de coloni romani, romînii erau în evul mediu unul din popoarele cele mai numeroase ale Peninsulei, după toată probabilitatea traci romanizaţi, ca şi cei din Dacia. Rolul cel mai însemnat [î]l joacă sub asanizi, dintre cari Ioaniţiu, în răspunsul dat papei Inocenţiu III, se declară a fi el, împreună cu poporul, de origine romană, mulţumind papei că l-a adus la această cunoştinţă. Poporul romînesc al Peninsulei a fost aşadar absorbit de greci şi de bulgari şi din el n-au rămas decît aceste puţine fragmente ce le vedem azi, dar despre cari nu e nici o îndoială că ei sunt autohtoni, şi grecii - coloni ce locuiesc între ei. Nici nu se poate altfel, de vreme ce grecii sunt pretutindenea coloni, în Asia Mică, pe ţărmii Mării Negre şi-n alte locuri. 
Cît despre limba macedoromînilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbei dacoromîne şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa. Atît dialectul din Istria cît şi cel macedoromîn sunt varietăţi a limbei dacoromîne, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărîtoare asemănări. 
Ne rămîne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretind a avea drepturi. 
Dacă se află romîni în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională ei au cuvînt să lucreze în acest senz şi nu injuriile foilor greceşti [î]i vor opri. În mozaicul de popoare orientale credem că e loc şi pentru romîni şi că nu există nici o necesitate ca ei să fie anexaţi la Grecia. Gazete însă cari combat un raport ce nu există, a unei misiuni ce n-a fost trimisă, luînd de sprijin fantaziile etnocratice ale d-lui Paparigopolu în locul adevărului etnologic aievea şi făcînd analogii filologice din lună dovedesc pe de o parte o deplină ignoranţă în materia ce-o tratează, pe de alta că o rea cauză susţin daca, în favorul ei, au nevoie de-a înainta neadevăruri. 
[11 august 1882]

[""ROMÎNUL" ŞI "NAŢIUNEA" SE PLÎNG... "]

"Romînul" şi "Naţiunea" se plîng de slabele rezultate ce le dă şcoala noastră rurală. În adevăr, chiar în judeţul Ilfov, în care e situată capitala şi unde influenţa acesteia asupra populaţiunii rurale e vădită, abia 15 procente dintre copiii obligaţi a umbla la şcoală o şi vizitează în adevăr; 85 procente continuă vara a paşte gîştele, iarna a nu face nimic. 
Se citează o sumă de cauze pentru a esplica această înapoiare: unii zic că administraţia e rea, alţii că învăţătorii sunt neglijenţi, alţii acuză aversiunea ţăranului în contra şcoalei şi numai cauza adevărată n-o spune nimeni. 
E prea adevărat că administraţia vede în şcoli o sarcină odioasă. Învăţătorul şi şcoala sunt concurenţii postulanţilor la bugetul comunei; adesea primarul e [un] om trecut prin puşcărie, notarul de chipul şi asemănarea lui, perceptorul un bandit, toţi numiţi de subprefect şi constituiţi

166

        {EminescuOpXIII 167}

în comitet de esploatare a comunei rurale. Dispreţ pentru biserică şi ură pentru şcoală este signatura aşa numitei administraţii comunale. 
Adesea învăţătorii sunt ignoranţi şi vicioşi. Pentru ca şi şcoala să rămîie 'n familie, prea adeseori o rudă a primarului ocupă postul, care-n acelaşi timp cînd e învăţător e totodată şi perceptor sau îngrijeşte de interesele private ale primarului. Nu e o raritate ca revizorul, sosind pe neaşteptate în comună, să afle şcoala prefăcută în coteţ sau în staul pentru vitele de ispas şi pe d. învăţător cale de două poşte, făcînd pe vătejelul primarului. Cu toate acestea se trimit raporturi regulate, ba chiar dări de seamă despre examene făcute, contrasemnate de primar şi întărite cu sigiliul comunei, asupra unor lucruri cari n-au existat deloc, asupra unor şcoli cari n-au fost nicicînd deschise. 
Aversiunea ţăranului în contra şcoalei e asemenea esplicabilă. El vede zilnic că această şcoală nu-i produce decît duşmani şi esploatatori. Abia unul a ajuns a înşira două slove pe hîrtie şi aspiră a se face sau notar sau ajutor de notar sau arhivar în comună. Boala funcţionarismului a intrat din nefericire şi în sate; o sumă de oameni fără ştiinţă de carte şi corupţi de administraţia noastră imorală s-a întins ca lăcustele asupra ţării întregi. Aceşti tirani direcţi ai ţăranului, aceşti zilnici spoliatori, cărora le e ruşine de muncă şi cari introduc viţiul în comuna rurală, sunt din nenorocire ieşiţi ei înşii din şcoala rurală. Oricare a absolvit două clase primare nu mai vrea să ştie de plug ori de coasă. E mai comod pentru el a fi demnitar public, funcţionar. 
Dar totuşi cauzele de căpetenie a relelor rezultate nu sunt acestea, ci una mai generală şi mai apăsătoare: sărăcia. D. A. V. Millo a dovedit condei cu condei că pînă şi bugetul de venituri al unui ţăran fruntaş e întrecut de bugetul sarcinelor pe cari trebuie să le poarte. Vara ţăranul are nevoie de munca, oricît de neînsemnată, a copilului - măcar de coarnele plugului trebuie să ţie, măcar vitele să i le pască. Iarna nu are cu ce-l îmbrăca şi nu-l poate trimite la şcoală. Cine-a vizitat o şcoală rurală se va fi mirat de aerul bolnăvicios al bieţilor copii cari, goi, galbeni şi ca vai de capul lor, tot mai vizitează şcoala. E un tablou de adîncă mizerie acesta - aşa trebuie să fi arătînd copiii irlandejilor şi lucrătorilor din Londra. Mortalitatea întrece în cele mai multe judeţe din Romînia naşterile. Cine cunoştea fizionomiile vesele ale copiilor de ţăran pe la 1850 şi înainte nu le mai recunoaşte azi. Mizeria părinţilor e deci cauza determinantă a pustietăţii şcoalelor rurale şi a slabelor rezultate ce ele dau. Peste aversiune ţăranul ar trece, ba a trecut în realitate în Ardeal, a trecut în satele noastre de moşneni, cari, cu toate că n-au pămînt, au deprins cîte un meşteşug, mai cu seamă lemnăria şi rotăria, şi a căror stare economică e ceva mai bună. Fără a desfiinţa cauza aceasta - mizeria - şcoala nu se va popula şi orice măsuri administrative, departe de-a fi folositoare, vor fi numai o vexaţiune mai mult asupra unui popor stors cu desăvîrşire de demagogia superpusă. 
Învăţămîntul e obligatoriu, dar această obligativitate e o ironie. A-l obliga pe ţăran să-şi trimită iarna copilul rău îmbrăcat la şcoală înseamnă a i-l ucide. Există sate pustie de copii, unde generaţia viitoare doarme în cimitir; pămînturile date de legea din 1864 rămîn pustii, casele - vizuine părăsite, moartea e aliatul promiscuităţii etnice din oraşe, un aliat sigur al Caradalelor şi Mihăleştilor pentru stingerea poporului romînesc. 
Aceste sunt lucruri nu imaginate, ci văzute cu ochii, constatate zi cu zi şi pas cu pas. Există fără îndoială - adesea unde nici nu te aştepţi - cîte un învăţător bun şi harnic care-şi pune toate silinţele, care ar vrea să facă uneori mai mult decît poate. Există, rari dar cu atît mai meritoşi, asemenea oameni, dar starea de care se sparg toate silinţele lor e mizeria populaţiei. 
Comunele sunt compuse din mai multe cătune depărtate una de alta, adesea cale de-un ceas şi două. Cîţi copii se află împrejurul şcoalei, în apropierea ei imediată, pot suporta frigul şi vin, cei mai din depărtare rămîn acasă. 
Mizeria, în forma crudă în care există la noi, e duşmana şcolii. În Anglia sunt destule şi bune şcoli, cu toate acestea o a cincea parte a populaţiei nu ştie a citi şi scrie - şi tocmai această a cincea parte e clasa muncitoare care poartă Anglia pe umerele ei. Astfel, chiar în state vechi şi ipercivilizate mizeria e duşmana şcoalei elementare. Şi această mizerie, departe de-a înceta, merge şi va merge crescînd. În fiece an bugetul se încarcă cu sarcini nouă în favorul negoţului străin, cari sarcini în ultima linie cată a se plăti din munca producătorului. Daca am întreba la ţăranii vînduţi robi pentru dări cîte procente din datoria lor sunt destinate a acoperi anuităţile drumului de fier, cîte pentru plata unor funcţionari de prisos, cîte pentru cheltuieli de lux am vedea clar că, cu asemenea organizare, unde predomină decorarea trădării şi pensionarea negustorilor de vorbă, ţăranul nostru rămîne condamnat la ignoranţă şi la mizerie. 
[13 august 1882]

167

        {EminescuOpXIII 168}

["DE CÎTE ORI "ROMÎNUL" ERA ÎN OPOZIŢIE... "]

De cîte ori "Romînu" era în opoziţie se ocupa cu oarecare stăruinţă de starea conaţionalilor noştri din Ardeal şi Ţara Ungurească. De cînd însă roşii veniră la putere "Romînul" părea a se feri de-a mai rosti chiar numele Transilvaniei. 
Această dezinteresare deplină forma un contrast cu restul presei romîne. 
Nu e vorba de Romînia irredenta, care nu există decît în imaginaţia maghiarilor, nu de "Daco - romînia ", o invenţiune austro - rusească, făcută pentru a fi opusă de-o putere celeilalte, ci de-un adevăr, de-o realitate etnologică. 
Deşi munţii despart poporul romînesc în bucăţi, deşi aceşti munţi, care le-a păstrat naţionalitatea în evul mediu, constituie azi o piedică statornică pentru unirea politică a lor, totuşi, din suta a şaptesprezecea începînd, au prins a se naşte un contact intelectual între diferitele provincii în care acest popor locuieşte. Faptul cel mai curios şi mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familiară. Miron Costin este cel dentăi care-n suta a şaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare. 
El descrie curăţia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatîrnată a romînilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi a Ţării Romîneşti, constată iden [ti ]tatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Romînească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al romînilor, cel vorbit în Ţara Romînească şi-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost însă chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspîndire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încît se constată că piesele nemerite de literatură populară aveau tendenţa de-a se răspîndi la toţi romînii. 
Pe lîngă acestea aflăm în decursul evului mediu unitatea datinei juridice. În Ungaria, în Banat, în Ardeal, la noi, în Polonia chiar, oriunde romînii ar fi fost aşezaţi din vechi sau veniţi din nou, ei cer cu stăruinţă să se judece după dreptul romînesc, jus olachale, care va fi corespuns pretutindenea cu ceea ce la noi se numea "obiceiul pămîntului". Dar o trăsură de unitate şi mai caracteristică întîlnim la poporul întreg. În evul mediu romînii erau în Peninsula Balcanică şi în Ardeal castrenses, ziditori şi apărători de cetăţi, sub orice Coroană ar fi trăit. Ei bine, aflăm la domnii din epoca noastră eroică o adevărată manie de-a zidi mănăstiri întărite; numai Ştefan cel Mare a ridicat vro patruzeci. Toate aceste asemănări, anterioare chiar formaţiunii statelor romîne, am numit-o într-un cuvînt - unitatea preexistentă a rasei. 
Precum Italia evului mediu, cu toată bucătăţirea ei politică, îşi păstrase unitatea intelectuală, precum şi-a păstrat-o Germania după războiul de treizeci de ani, tot astfel ar fi fost bine ca romînii să fie pretutindenea atît de conservatori ca să păstreze în viaţa lor publică şi-n cea privată elementele de unitate dintre ei. 
Din nenorocire nu s-a întîmplat astfel. 
Orice zgîrie - hîrtie care n-avea idei nouă a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă, de-aci în Romînia mania generală a neologismelor. 
Deşi rostirea normală a limbei romîneşti e indicată fără abatere prin scrierile din veacurile trecute, totuşi romînii moderni n-au găsit încă mijlocul de a o scrie în mod unitar. Cîte capete, atîtea ortografii. Literatura populară stagnează, căci afară de doi-trei scriitori nimeni din noi nu mai e 'n stare a reproduce graiul viu al poporului. Limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuţiuni frumoase şi caracteristice cari formau avuţia lexicală a limbei. Cît despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu ştie în ce consistă obiceiul pămîntului. Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavînd alt rezultat decît favorizarea străinilor în toate afacerile lor din Romînia. Astfel statul romîn nu este un produs al geniului rasei romîne, ei un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între romîni se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională, care-a făcut cu putinţă ca o promiscuitate etnică din cele mai curioase să formeze clasele culte şi consumatoare din Romînia. Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adîncime e gonită de cîntece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încît îşi pierde caracterul

168

        {EminescuOpXIII 169}

şi naivitatea; literatura - o reproducere rea a celor străine; legile - o traducere; organizaţia - o maimuţare. 
Iată ceea ce înţelegem noi sub tradiţie: păstrarea elementelor caracteristice şi naţionale ale unui popor. Pentru noi nu e îndoială că, daca s-ar fi putut păstra prerogativele politice ale familiilor noastre vechi, ţara aceasta ar fi fost cu mult mai romînească decum e azi - şi că d-nii C. A. Rosetti şi Giani, oameni cari, fără vina lor, nu tăgăduim, sunt noi în Romînia, nici au înţeles vreodată importanţa tradiţiei, nici au crezut în necesitatea păstrării ei. 
Am spus că, pe cînd "Romînul" era în opoziţie, se ocupa mai des de stările de lucruri de peste munţi. O făcea în modul său superficial, nu pentru că l-ar fi interesat soarta romînilor de acolo, ci pentru a cîştiga popularitate. E de ex. un fapt constant pentru foile din Romînia că, în descrierile ce le plagiază cine ştie din ce foi străine asupra provinciilor romîne din Austria, numele de localităţi citate nu sunt cele romîneşti, ci cele ungureşti sau nemţeşti. Chiar "Monitorul" scrie Cronstadt şi Hermannstadt, cînd e vorba de Braşov ori de Sibiiu. De cînd însă roşii au venit la putere, relaţiile lor gingaşe cu Austro-Ungaria [î]i făcea să nu mai zică o vorbă măcar de cîte se petrec dincolo. 
Şi-n adevăr curioase lucruri se petrec. Pe cînd presa germană şi maghiară [î]i dă zilnic zor cu identitatea de interese între Romînia şi Austro-Ungaria, o jumătate a poporului nostru e supus unui tratament cu totul escepţional. Naţionalităţi egale la număr cu romînii au de mult o poziţie politică. Cehii discută în Dieta Boemiei, au şcoli şi o universitate plătită de stat; în Galiţia limba polonă e oficială, atît la autorităţi cît şi în învăţămînt. Croaţii au Dieta proprie şi guvern propriu; romînilor, nu numai că n-au o reprezentaţiune politică ori un teren de viaţă publică, dar li se tăgăduieşte pînă şi dreptul de - a - şi face şcoli cu banii lor proprii. 
Ziarele romîne de peste munţi începuseră a se mira cum "Romînul" tace în privirea aceasta. Noi nu ne-am mirat de aceasta. Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicînd. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducînd la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încît romînul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. 
Ne temem deci că interesul pe care din nou şi pe neaşteptate îl arată "Romînul" pentru stările de lucruri de dincolo de munţi va avea un caracter cu totul platonic, de vreme ce toată viaţa politică a roşiilor ne dovedeşte incapacitatea lor înnăscută de-a înţelege ideea naţionalităţii şi lipsa de pietate pentru toate elementele cîte-o constituie. 
[14 august 1882]

[""NAŢIUNEA" NE CAM IA... "]

"Naţiunea" ne cam ia a nume de rău că am reprodus din ziarele germane impresia pe care actualul ministru de esterne o face asupra sferelor dominante din Viena, Pesta şi Berlin. În realitate însă vina noastră e? Cine-i pune pe prietini să scrie atît de lăudăros despre noua noastră Escelenţă? Sau crede "Naţiunea" că e de prisos de-a cunoaşte opiniile unei străinătăţi direct interesate în privirea schimbării noastre ministeriale? Dimpotrivă, în loc de-a fi pricină de supărare, credem că am făcut foarte bine a reproduce acele impresii, pentru a da ocazie presei guvernamentale de a-şi reafirma credinţele şi programa în cestiunea dunăreană. Noi nu luăm responsabilitatea celor produse de ziare străine: relata referimus, cele scrise le copiem şi noi pe romîneşte, şi rămîne cu totul la apreciaţia cititorului din ţară daca le găseşte conforme cu adevărul local au ba. Cîteodată asemenea corespondenţe ne descopăr în adevăr lucruri cari ar fi păcat să se piarză pentru posteritate, căci uneori "ştie satul ce nu ştie bărbatul", află corespondentul mai mult decît aflăm noi. Apăruse odinioară o broşură în Germania, picantă, plină de interes dramatic şi de maliţie. N-ar fi fost păcat ca foile romîne să nu ia notiţă despre broşura d-lui Erdmann baron de Hahn? Tot aşa precum "Romînul" reproducea atunci pasaje

169

        {EminescuOpXIII 170}

scrise de un străin, ne luăm şi noi permisiunea de-a reproduce impresiunile foilor germane, ba le dăm o importanţă chiar mai mică de cum l[e] dădea "Romînul" citaţiunilor din acea broşură. Noi nu comentăm; tale - quale, cu istoria cam naivă despre rechizitele de la Creditul funciar, aşa prietinoase şi cam nătînge cum sunt, le redăm şi noi cititorilor noştri. 
"Romînul" face mai mult; el dezminte foile germane prin citate autentice ale ministrului nostru de esterne, care fără îndoială sfărîmă în mod victorios aserţiunile foilor germane. Noul nostru ministru e cunoscut în toate ca un om de o rară consecuenţă, care nu se abate nici cîtu-i negru sub unghie de la ceea ce-a statuat; prin urmare ne putem întemeia pe deplin pe ceea ce-a zis odată. 
Fără voie ne aducem aminte însă de o serie de incidente, foarte comune în ţara noastră. Există un om care scrisese pascuiluri în contra Coroanei. A fost decorat cu Bene-merenti. Un altul vedea o prăpastie între tron şi ţară; prăpastia e acoperită cu desăvîrşire de-un portofoliu ministerial şi de-un directorat de bancă. E ciudat - dar consecuenţele şi principiile sunt cam fragile în ţara noastră. 
Spre a nu trece de părtinitori reproducem tot aci unele informaţiuni cari i se trimit "Gazetei generale" din Augsburg, tot în privirea noului cabinet. Se poate că tema, tratată cum e mai jos, să convie mai mult confraţilor noştri. 
Iată acele informaţiuni: 

Numirea d-lui Dimitrie Sturza la Ministeriul de Esterne se tratează de presa austro-ungară într-un mod care are nevoie de-o rectificare, cel puţin întru cît priveşte aserţiunea foilor din Pesta şi Viena, că chemarea sa la ministeriu ar fi semnalînd o întoarcere a Romîniei în cestiunea dunăreană. Căci, deşi nu se poate contesta că simpatiile personale ale lui Dimitrie Sturza pentru Germania şi Austro-Ungaria ne dau o garanţie că noul ministru de esterne [î]şi va pune silinţele de-a favoriza cu toată puterea bunele relaţiuni cu marile puteri ale Europei centrale, totuşi am exagera influenţa unui singur om daca am admite că poate avea o influenţă determinantă asupra atitudinei guvernului într-o cestiune de principiu, la a cărei tratare ministeriul Brătianu a făcut majorităţii parlamentare toate concesiile cerute. Dar totuşi e un mare avantaj ca astăzi portofoliul Esternelor să fie în mîinile unui om politic carele, fiind o capacitate eminentă pe terenul economic şi financiar, posedă o judecată îndestul de nepreconcepută pentru a dezaproba părerile acelei direcţiuni şoviniste care uită cu totul, asupra cestiunii politice a Dunării, puse în avanscenă, valoarea reciprocităţii de politică comercială dintre Romînia şi învecinata Austrie. Afară de asta, Dimitrie Sturza, care şi-a 'nceput cariera politică în rîndurile conservatorilor, face parte, ca şi Aurelian, ministrul Instrucţiunii, din aripa moderată a naţionalilor liberali, încît mirarea acestor doi în cabinet se poate considera ca un progres spre bine. Chiţu, care fusese viceprezident al Camerei înainte de-a fi numit ministru, e dintre amicii intimi ai lui C. A. Rosetti şi de aceea e de aşteptat că va face tot ce-i va sta prin putinţă pentru ca să favorizeze, în noua sa poziţie, planurile de reformă ale vechiului său protector. Cît despre Rosetti, se pare că s-ar fi restabilit între el şi Brătianu, cel puţin în parte, vechea înţelegere. Aceasta o deduc din textul proclamaţiei pe care Rosetti o adresează alegătorilor şi prin care conducătorul parlamentar al naţionalilor liberali arată că retragerea sa de la Ministeriul de Interne, la începutul Lui ianuarie, precum şi depunerea mandatului său de deputat e motivată prin opoziţiunea ce s-a făcut planurilor sale de reformă. Despre o retragere din viaţa politică nu e nici vorba în manifestul publicat în "Romînul". Nu se ştie daca restabilirea, concordiei între cei doi. mai eminenţi oameni ai partidului guvernamental se întinde şi asupra proiectului patronat de Brătianu, combătut de Rosetti, de-a disolva Camerele. 

După cît se vede, ceea ce unii strică alţii dreg. 
[15 august 1882]

["NI SE PARE CĂ VORBIM... "]

Ni se pare că vorbim destul de limpede pentru oameni cu mintea normală ca să fim înţeleşi şi să nu se substituie cuvintelor noastre alt senz decît acela pe care li-l dă lexiconul, graiul viu şi convenţia mutual stabilită între oamenii ce vorbesc aceeaşi limbă. 
Cu toate acestea "Romînul" nu se sfieşte a ne atribui următoarea idee: 

Partida conservatoare voieşte mai presus de orice o stare de lucruri în care mulţimea să fie dedesupt şi puţinii deasupra; ea doreşte ca clasele de jos să nu se ridice la o viaţă mai largă şi mai deplină şi privirile ei se întorc cu iubire la starea de lucruri ce domnea în trecut. 

E adevărat că am afirmat şi afirmăm că o societate bine constituită şi sănătoasă cată să aibă forma unei piramide. O lopată de grîu aruncată în vînt, cînd recade la pămînt, ia această formă, cea mai sigură pentru durata ei. Daca ar lua forma unui cub sau al unui cilindru ar cădea la cea întîi suflare de vînt. Astfel şi cu un popor şi cu un stat. Pe cît timp Roma era înconjurată de sate cuprinse de ţărani, pe cît timp baza ce purta această cetate era largă, Roma a cucerit pămîntul; cînd însă Laţiul şi Italia s-au pustiit, cînd întreg poporul s-a prefăcut în politiciani care cereau panem et circenses de la guvern, subzistenţa din banul public, piramida era întoarsă cu vîrful în jos, toţi domneau şi nimeni nu muncea, şi Imperiul a căzut în faţa unor

170

        {EminescuOpXIII 171}

        {EminescuOpXIII 172}

popoare barbare, dar mai drepte, mai sănătoase, mai firesc organizate decît poporul roman în decadenţă. 
La atîta însă se mărgineşte afirmarea noastră, la principiul că numărul celor ce muncesc pentru a produce trebuie să fie, spre binele lor şi al societăţii întregi, infinit mai mare decît numărul negustorilor de vorbe şi negustorilor de marfă chiar; că producţiunea păstrează intactă sănătatea şi puterea musculară a unui popor; că în puterea lui musculară consistă secretul tinereţii lui, siguranţa de-a rămînea o rasă sănătoasă de oameni. Azi nu mai e îndoială că orice om care părăseşte munca musculară pentru cea intelectuală e condamnat cu toată siguranţa în coborîtorii săi la degenerare şi la pieire. E statistic constatat că munca aspră, exerciţiul continuu al puterilor fizice asigură pentru totdauna existenţa unui popor, asigură viitorul şi propăşirea lui, pe cînd fuga de plug, ocolirea soiurilor grele ale muncii aduce cu sine degenerarea musculaturii, dezvoltarea anormală a sistemului nervos, o înclinare spre desfrîu şi plăceri, nimicirea gradată a puterilor de reproducţiune, neuropatie şi anemie, în fine stingerea rasei, adesea în condiţiile cele mai ruşinoase. 
Cu aceasta n-am zis însă ca clasele muncitoare să nu fie libere, să nu aibă putinţa de a se ridica. Oricînd trebuie să existe putinţa pentru om de a urca prin muncă şi merit ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decît o ierarhie a muncii. 
Dar să ne-nţelegem: prin muncă şi merit. Nu prin esploatarea muncii altora, nu prin speculă, nu prin şarlatanerie politică, nu prin tripotaj şi joc de bursă. Cînd luăm însă la rînd aşa numiţii dezmoşteniţi ai partidului roşu cari au devenit milionari, nu vom afla unul singur care să se fi îmbogăţit prin muncă. Ce-a muncit, ce-a produs Carada pentru a fi milionar? Nimic, a fost copil de casă al d-lui C. A. Rosetti - unicul merit; a vîndut ţuică din viile d-lui Brătianu - singura muncă. Acestea nu sunt titluri suficiente pentru diurne de cîte 70000 franci pe an ce le primeşte acest onorabil din partea statului romîn. Aşadar statul a devenit din partea unei societăţi de esploatare obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, cîştigate prin alegeri, prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de - a - şi cîştiga o moştenire proprie pe pămînt pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie prin vicleşug şi apucături meritului adevărat şi muncii adevărate, sunt o reeditare în formă politică a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari. 
Ierarhia muncii se constituie, prin chiar natura ei, în piramidă. La zece mii de oameni învăţaţi pe toate terenele se naşte un Darwin sau nu Buckle ca vîrf al piramidei; din sutele de mii de soldaţi ale unei armii mari se alege un Moltke, ale căror servicii se răsfrîng apoi asupra întregului. Această ierarhie firească o susţinem şi noi. 
Ceea ce însă numiţi d-voastră "o ridicare din ce în ce mai mare a claselor care au fost dezmoştenite de toate drepturile" este nu o înmulţire a cunoştinţelor şi a puterii de muncă a acestor clase, ci, din contră, amăgirea lor prin fraze politice şi "o ridicare din ce în ce mai mare" a unor panglicari cari nu fuseseră dezmoşteniţi de nimic, pentru că de moştenirea ce-a adus-o din ţara turcească au căutat să se dezbere, prin săpun şi pieptene, nu s-o păstreze. În locul ierarhiei muncii ş-a meritului s-a introdus ierarhia vicleniei stupide şi a apucăturilor maloneste. Un bandit ca cuviosul Simion, o vulpe vînătoare de diurne şi afaceri tăinuite cum e Carada, jucători de bursă şi nulităţi cărora natura, drept compensaţie a stupidităţii lor, le-a dat perfidia şi instinctul necinstei, iată clasele ce le-aţi ridicat din ce în ce mai sus. 
A existat în lume un stat care-a apus după o viaţă de şapte mii de ani - Egipetul. Înlăuntrul anticităţii deja Egipetul era o anticitate proprie, şi Homer putea vorbi de ea cum noi azi vorbim de Homer. Egiptenii erau cunoscuţi pentru înţelepciunea, pentru spiritul lor de adevăr şi de dreptate. Unui popor care-a existat şapte mii de ani d' a rîndul nu i se poate tăgădui o calitate: arta de-a guverna. Cel puţin ar fi absurd a i-o tăgădui după o probă continuă de atîtea mii de ani. Egiptenii erau asemenea cunoscuţi ca poporul cel mai conservator al anticităţii. Ei au voit să eternizeze pentru urmaşii din veacurile viitoare într-o icoană de piatră secretul lungii lor vieţi pe pămînt şi au zidit - piramidele. Viaţa altor state comparată cu a Egipetului este ca viaţa unei muşti comparate cu a unui om, ca traiul unei buruieni comparat cu a unui stejar. Statul egiptean era ierarhic. Nu este exact ceea ce afirmă unii, că oamenii nu puteau trece din castă în castă. Din contra, putinţa de-a trece era asigurată - dar numai meritului şi muncii. State demagogice, cari nu ţin seamă de ierarhia naturală a meritului şi a muncii şi cari, din contra, află mijloace de-a privilegia înaintarea feneantismului şi sterilităţii oamenilor vicleni şi maloneşti, răsar şi pier, fără înflorire, ca plantele criptogame. 
Daca dar secretul pentru existenţa unei rase este păstrarea calităţilor ei musculare, secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului. 
[17 august 1882]

172

        {EminescuOpXIII 173}

["DE CÎŢIVA ANI ÎNCOACE... "]

De cîţiva ani încoace se manifestă şi la noi o tendenţă învederată pentru crearea unei industrii naţionale. Mai cu seamă Concordia Romînă din Bucureşti au ştiut să adune în sînul ei mai mulţi bărbaţi din deosebitele clase ale societăţii cari, deplorînd părăginirea în care zac aproape toate ramurile de activitate naţională, au simţit în ei îndemnul de-a trezi la o nouă viaţă munca, paralizată de concurenţa străină şi de lipsa unui învăţămînt special. 
Ca o probă de activitate Concordia Romînă a deschis espoziţia ei, fără concurs guvernamental, din mijloace proprii, în localul ei restrîns. Daca acea espoziţie de obiecte confecţionate de romîni n-au fost splendidă ca să uimească ochii lumii, a dovedit pentru cine ştie a vedea că talentul de-a deprinde meserii oricît de grele nu-i lipseşte romînului, ci ocazia şi putinţa de-a dezvolta acele aptitudini, de - a - şi exercita puterile. 
Daca vrea cineva să judece un popor n-are decît să ia nu legile lui scrise, nici trecutul lui, ci literatura actuală şi guvernul actual. Aceste sunt semne sigure, cari arată ca un termometru starea unei societăţi. 
Cînd constatăm că guvern şi Camere consistă, după mărturisirea d-lui Dimitrie Brătianu, din indivizi buni de puşcărie şi din "speculanţi ai intereselor publice" buni de carantină, cînd constatăm pe de altă parte că băieţii de ieri alaltăieri scot gazete literare şi ştiinţifice, oameni ce nu sunt încă în stare a pricepe nici ce e ştiinţă, nici ce e literatură, e evident că, daca în sfera intelectuală lucrurile stau atît de rău, nici în sfera muncii materiale ele nu pot sta sus. Nu se poate aştepta de la o generaţie care, cu abecedarul în buzunar, administrează, scrie tragedii, face finanţe, planuri strategice etc., ca ea să aibă un interes serios pentru lucruri cari cer studiu şi pricepere, cum e activitatea economică, atît de multilaterală şi de varie. Cu spirite conducătoare ca tejghetarul Carada, cu financiari ca Eliade Cîrciumărescu, cu redactorul Adonis de la "Romînul" care, însărcinat al statului în cestiunea răscumpărării, a confundat interesele reciproce cu atîta abilitate încît s-a ales cu milioane, cu asemenea oameni în capul ţării nu se poate cere ca industria sau meseriile să se fi bucurat de cea mai mică atenţie din partea plebei dominante. A trăi din munca altora, asta o înţeleg ei; a încuraja această muncă, a o diversifica, a o crea unde nu există, a da aptitudinilor naţionale libertatea de-a se aplica după soiul lor la ramuri diverse de producţiune, a aduce prin măsuri combinate înţelepţeşte poporul, pînă azi agricol, la diviziunea muncii, a-i da ocazia de a-şi întrebuinţa timpul iernei, pe care-l pierde în zădar - aşa ceva nici nu le-a trecut prin minte acestor oameni, pe cît de vicleni pe atît de sterpi şi neputincioşi pe terenul adevărului. 
Concordia Romînă era deci creată într-un mediu social cît se poate de nefavorabil. Cea dentăi piedecă a propăşirii, sub presiunea căreia se resimte orice meserie şi orice început de industrie, este concurenţa străină, condusă cu abilitate, încurajată adeseori prin premii de cătră guvernele străine. A doua piedecă e lipsa de capital. În adevăr, munca e sterilă fără concursul capitalului şi, cu cît capitalurile puse la dispoziţia muncii vor fi mai numeroase, aceasta va fi mai bine retribuită şi va prospera mai repede. 
Însă aci se 'ntreabă totdauna a cîta parte din capitalul ce există într-o ţară se pune la dispoziţia muncii, a cîta se risipeşte pe plăceri şi în mod cu totul neproductiv. Daca vom cerceta acest punct important vom observa că aproape toate capitaliile cîte le produce agricultura se cheltuiesc pentru mărfuri introduse din străinătate, adecă pentru servicii făcute de străini; că ele se risipesc pe lux şi în mod improductiv, că la dispoziţia muncii din ţară nu rămîne aproape nimic. A treia piedecă, cea mai grea din toate, e lipsa de aptitudini, de forţe productive. Braţe şi creieri au toţi, dar nimeni nu i-a învăţat cum să le întrebuinţeze în modul cel mai folositor. De aceea romînul e redus la cele mai grele şi mai puţin productive soiuri de muncă.: o clasă de mijloc în care munca să consiste în combinarea forţei musculare cu cea nervoasă nu există la noi decît în începuturile unei industrii nouă, în resturile anticuate ale unei industrii vechi. 
Iată dar mediul asfixiant în care se mişcă începuturile de industrie naţională, şi desigur e un merit cu atît mai mare de-a lupta în asemenea grele împrejurări, un merit pe care cu dragă inimă îl recunoaştem şi-l preţuim. 
Acum societatea "Concordia" şi Clubul comercianţilor şi meseriaşilor din Iaşi se unesc pentru a convoca un congres pentru ziua de 10 octomvrie, la Iaşi, unde se va discuta starea economică a ţării. 
Deşi felicităm societatea Concordia pentru iniţiativa luată, mărturisim că Clubul comercianţilor şi meseriaşilor din Iaşi ne inspiră oarecare neîncredere. Acest din urmă club este eminamente politic după cît ştim, constituit nu pentru a încuraja comerţul şi industria, ci pentru a da materialul trebuincios de agenţi electorali guvernului roşu. În acest Club sunt şi mulţi negustori de vorbe cari nu s-ar sfii a se folosi de concursul Concordiei, ce pîn' acum s-a ferit de veleităţi

173

        {EminescuOpXIII 174}

politice, pentru scopuri electorale de-o importanţă apreciată numai de trinitatea Gheorghian - guţă Panu - verussi. 
Iată punctul asupra căruia credeam de datorie a atrage atenţia membrilor Concordiei. Această societate n-a făcut nicicînd politică militantă, din contra, ea a căutat să atragă în cercul ei oameni de cele mai diferite vederi, al căror scop e încurajarea muncii naţionale. Asociindu-se cu un club eminamente politic, [î]i dă acestuia o importanţă pe care n-o merită, dă un lustru firmei Herşcu Goldner et Comp., de care aceasta - ar fi onorată, dar care n-are a face cîtuşi de puţin nici cu negoţul, nici cu industria naţională. Caveant consules. Să nu se 'ntîmple ca toată iniţiativa Concordiei să degenereze într-un fel de manipul electoral, pentru a vedea la alegerile viitoare ieşind din urnă pseudozugravul chefalonit Verussi, scandalosul dascăl Guţă Panu şi evreofilul Gheorghian. 
Ar fi păcat de scopurile eminent naţionale ale Concordiei de-a le vedea puse în serviciul personal al vînătorilor de funcţii, de diurne şi de subvenţii oculte cari au inundat de la un timp încoace Iaşii. 
[18 august 1882]

["DUPĂ CUM NE ASIGURĂ... "]
 
După cum ne asigură ziarele iniţiate în tainele guvernului Camerele se vor convoca în octombrie, c-o lună înainte de termenul reglementar, pentru?... pentru a rezolva unele cestiuni cari nu mai sufăr nici o întîrziere. 
Se ştie înţelesul acestei diplomatice parafraze. De cîte ori am auzit-o ne-am închipuit, în naivitatea noastră, următorul lucru: muncim pămîntul cu acelaşi plug cu care-l munceam la anul o mie două sute după Hristos, în vremea voievodului Bărbat şi a Radului din Făgăraş; se vede că Adunările s-au convins că, după o întîrziere agronomică de aproape şapte sute de ani, azi nu e timp de pierdut; cată să modificăm sistemul nostru de cultură, ca să putem ţine pas cu alte ţări. Cel puţin aşa ne închipuiam. Cînd colo, care era lucrul ce nu suferea întîrziere? Vro pensie reversibilă, vro răscumpărare de drum de fier cu cîştiguri pentru deputaţi ş. a. m. d. 
Curioşi copii suntem noi romînii! 
Cel mai simplu om care-a observat că albina adună miere şi ceară, iar cuca îşi pune ouăle în cuiburi străine deduce că aşa va face albina în veci de veci, că tot astfel va rămînea şi nevasta cucului, care, ca femeile cele stricate, îşi leapădă copiii pe mîni străine. În toate cele recunoaştem necesitatea absolută a legilor naturii, ştim că o piatră aruncată va cădea în jos după o anume lege, că repezimea ei va creşte succesiv în patrat, ştim că apa nu curge la deal, ştim că soarele cată să iasă la răsărit şi să se cufunde la apus în noapte; numai despre oameni ne facem iluzii. De la oameni pe care prezidentul lor [î]i numeşte "buni de puşcărie şi de carantină", pe care d. C. A. Rosetti [î]i numeşte "soitarii ", de la oameni cari au dovedit că sunt moraliceşte putrezi, intelectual sterpi, mai putem aştepta îmbunătăţiri? Pretextează cineva de a-l fi cuprins iluzia că din aceşti oameni poate răsări lumină şi libertate? 
Caracterul empiric al oamenilor e aşa de fix, rămîne aşa de unul şi - acelaşi precum e una şi - aceeaşi forma şi sămînţa plantelor, forma lupului şi a maimuţei. De la lup nu poţi aştepta fapte de miel, de la pisici nu apucături de căprioară - numai de la oameni, a căror natură e constatat rea şi netrebnică, suntem încă în stare a aştepta lucruri bune, cu totul neconforme cu natura şi cu inteligenţa lor? Nimeni nu aşteaptă de la lemn calităţile fierului, de la lut calităţile aurului şi totuşi sunt oameni cari de la soitarii, maturităţi pentru Văcăreşti şi carantină, pretextează a aştepta fapte mari. 
Iată în ce consistă iluzia. Suntem dar siguri că cestiunile cari nu mai sufăr întîrziere s-ar putea amîna tot aşa de bine precum amînăm reforma plugăriei noastre de la 1 200 şi pînă azi. Altceva e la mijloc, iar interesele ţării numai un pretext sub vălul căruia se pregătesc nu reforme, ci nouă grupări de persoane şi de ambiţii. 
Să vedem cari sunt lucrurile ce se petrec? 
Căpeteniile roşii, văzînd că în adevăr nu mai merge, că ţara e uimită de corupţia adîncă şi de ignoranţa neagră a partidului roşu, s-au sfătuit între ei să pară că se dezbină. Ei să-şi facă loruşi opoziţie - asta-i cestiunea. "Romînul" să facă opoziţie guvernului, "Naţiunea" asemenea - să crează lumea că există sciziuni profunde în sînul partidului. Se ştie că Corpul nostru

174

        {EminescuOpXIII 175}

electoral nu prea face deosebiri de nuanţe; opoziţia e opoziţie orişice-ar gîndi, guvernul, guvern. Ca la manevre, unde o parte a armatei joacă pe inamic, astfel o parte a roşiilor au început să joace opoziţia şi să reprezinte partidul virtuţii. Oricît voturile alegătorilor s-ar împărţi, tot unul de ai lor cată să iasă din urnă. Cînd manevra va fi sfîrşită pe cîmpul electoral, în Cameră se vor împreuna rangurile în aceeaşi armată de esploatare şi de băieţi de procopseală care-a existat şi pîn' acum. 
N-ar fi minune ca aceste mari manevre electorale să izbutească şi să vedem că pretinsa opoziţie şi pretinşii guvernamentali, odată adunaţi în Dealul Mitropoliei, se arată a fi de un chip şi de-o asemănare, unii lupi goi, alţii îmbrăcaţi pe timpul alegerilor în piei de oaie, dar aruncînd în lupăria din Deal, în codrul parlamentar, o deghizare devenită de prisos. 
Se vorbeşte asemenea de-o intrare a grupului "Binelui public" în rangurile roşii. În adevăr, pretinsa reorganizare a partidului liberal ar fi o admirabilă ocazie pentru a se opera o accesiune mai pronunţată cătră putere. Poate că cine citeşte "Binele public" n-ar crede una ca aceasta - dar la Dumnezeu şi-n ţara romînească toate sunt cu putinţă. 
Se poate asemenea ca-n toamna aceasta Camerele sau să lucreze înainte, sau să fie dizolvate. Daca s-ar dizolva, tot planul acesta de operaţiune va fi norma de conducere a roşiilor. Vor juca unii pe opozanţi, alţii pe guvernamentali şi, daca ţara va fi dispusă a vota pentru opoziţie, are să cumpere pisica 'n sac şi se va deştepta prea tîrziu că oaia din urnă s-a transfigurat, în Cameră, în lup. 
A 'ntroduce acest joc pare a fi misiunea "Naţiunii". În adevăr, pielea de oaie e blîndeţea cu care se face opoziţie; o blîndeţe care-a prezidat de-atîtea ori actele din Dealul Mitropoliei şi le-a îngăduit intră în cadrul comparaţiunii noastre. Statul major al unei şi aceleiaşi armate s-a despărţit deci în două: unul din fraţii generali conduce pe pretinşii inamici ai partidului roşu, pe cei travestiţi, celălalt frate conduce partea netravestită a turmei. Lupta aparentă va începe; se vor auzi împuşcături, dar oarbe, fără glonţi, vor bubui tunuri, dar fără ghiulele. Şi de-o parte şi de alta soldaţii se vor da prinşi fără a fi încercat să se apere cu baioneta şi, cînd lupta aparentă se va fi sfîrşit, toţi vor vedea că n-a fost decît o manevră. Glonţii purtători de moarte nu vor fi fost decît pe hîrtie, uciderile nu se vor fi întîmplat decît în coloanele gazetelor; toţi îşi vor depune lăncile şi coifurile de carton în bufetul Camerelor şi un vesel banchet va încheia duşmăniile teatrale, banchet făcut în intimitate, pentru a rîde de ţară şi a se admira reciproc cum au fost în stare eroii să tragă atît de bine pe sfoară opinia publică. 
Comedie, comedie! 
Tragic e lucrul numai pentru ţară, pentru poporul nostru, sărmanul. Acesta va continua a purta în spate o pătură întreagă de feneanţi şi de ignoranţi, de oameni incapabili de-a se hrăni prin muncă onestă şi avizaţi la banul public; administraţia va continua a fi o bandă de hoţi şi mizeria va creşte din ce în ce, pînă ce vrun popor mai tînăr şi mai drept se va îndura să puie capăt noului Bizanţ. Sub un guvern cu limbă străină ţăranul nostru va începe a răsufla, precum răsuflă azi în Basarabia rusească. Am vorbit adesea cu ţărani de lîngă Cetatea Albă, ba chiar de la Movilău de dincolo de Nistru şi toţi, văzînd starea ticăloasă a fraţilor lor din Romînia pretinsă liberă, ziceau că "bun şi mare e Dumnezeu" de i-a scăpat de stăpînirea romînă. E trist a constata acest adevăr; e trist a constata că faimoasa noastră psendocivilizaţie nu s-a tradus decît într-o cumplită apăsare a poporului nostru. La urma urmelor însă nici un popor nu e osîndit de Dumnezeu de a fi vecinic robul invaziunei stîrpiturilor orientale şi cînd, fără nici un bine pe pămînt şi fără rază de speranţă în inima sa amărîtă, cade ostenit în umbra străinătăţii, el a murit pentru istorie, dar moartea va fi fost o binefacere supremă şi o mîntuire pentru el. 
[19 august 1882] 

[""LUPTĂTORUL" DIN FOCŞANI CONTINUĂ... "]

"Luptătorul" din Focşani continuă a ne da tabloul stării economice a ţării, descoperind vînzări silnice de obiecte scutite de lege pentru plata dărilor. Ziarul comunică de astă dată două publicaţiuni de vînzare ale perceptorilor din comunele Bonţeşti - cîrligele şi Măicăneşti, jud. R. Sărat: 

Obiectele secuestrate locuitorilor din Bonţeşti sunt: 600 scînduri de cîte 16 palme una lungimea; 10 dulapi; una scurteică femeiască de atlas de lînă gri, blănită cu blană neagră şi vulpe; două aşternuturi, unul verde şi altul conabiu; 198 vedre vin alb, recolta anului curent; 14 oi; rodul de la 98 pogoane vie; precum şi, de la 22 "pogoane porumb", recolta anului 1882; 2 iepe; 3 cai; o jumătate pogon fîneaţă, livadă; 100 doage; un rîmător; 1 zăbun; 1 ferăstrău cu coardă; arendarea pre doi ani a două pogoane vie; un junc; 18 bucăţi lemne de construcţie de case; 10

175

        {EminescuOpXIII 176}

căzi; 1 curătoare; 1 butie; 1 mînzată; 1 boloboc; 1 oglindă de perete. Licitaţia s-a ţinut în ziua de la 24 - 26 iulie expirat, 1882. Iscălit p. agent Zoicărescu (originalul se află la redacţiunea "Luptătorului "). 
La comuna Măicăneşti s-au secuestrat: 6 oi; 1 gonitor; 3 iepe; 90 coţi velinţe; 2 vaci; 1 pereche foi; 23 coţi aşternut; 3 ţoale de car; 1 aşternut; 20 baniţe porumb; 2 cai şi 3 butoaie. Vînzarea acestor obiecte va avea loc de la 15 - 25 august. Agent Ionescu - No. 139. 

Aşternut, haine, instrumente de muncă, recoltă - totul i se vinde ţăranului pentru a hrăni nesăţiosul buget. Şi în acelaşi timp în care vie, vite, grădini, animale de muncă, vasele pentru fabricarea vinului, c-un cuvînt tot ce susţine viaţa ţăranului de pe-o zi pe alta se vinde la mezat pentru neplată de dări, în momentul în care starea poporului nostru e mai rea decum a fost vrodată şi puterea lui impozabilă istovită după probele de mai sus, ilustrul Carada e trimis la Berlin ca să contracteze o nouă datorie publică de 134 de milioane. Pentru ce? Pentru a construi nouă drumuri de fier, pentru a transporta un grîu ce nu se vinde, o producţiune brută care nu mai află cumpărători. 
"Romînul" însuşi constată în numărul său de azi că nimic din banii realizaţi cu toba pe aşternuturi, zăbune, ferestraie nu se restituie sub nici un chip contribuabilului muncitor. 
Debitanţii de tutun în loc de-a fi romîni, după cum prescrie legea, sunt, sub ochii directorului, în capitală chiar, străini. Dispoziţia legii nu e respectată nici de stat, care administrează el însuşi monopolul. Prin legea de la 1864 se prescrie ca cîrciumarii din sate să fie romîni; nu sunt. Primăria cheltuieşte cinsprezece milioane, dar nici măcar lucrătorii cu mîna nu sunt romîni. La căile ferate, după dispoziţiile contractului de înterprindere, jumătate din funcţionari ar trebui să fie romîni. Nu sunt. Şi aşa în toate. Capitaluri de sute de milioane se iau an cu an din punga contribuabi [li]lor şi nimic, absolut nimic nu li se restituie. Pe cînd datoria publică s' adaogă cu sute de milioane şi acestea se cheltuiesc pentru a plăti servicii străine, "Monitorul" publică în toate zilele vînzări de case de-ale muncitorilor, pentru sume neînsemnate. Efectele sunt? "Romînul" recunoaşte în fine ceea ce de şase ani [î]i spunem necurmat - recunoaşte că ipocrizia şi nepăsarea guvernamentală conduce la sărăcia muncitorilor, la mortalitatea lor, la degenerarea lor fizică şi morală. 
Iată ceea ce-am zis şi am repetat de atîţia ani de cînd "Romînul" face mereu apologia îmbunătăţirilor introduse de partidul liberal. Foaia guvernamentală ne dă chiar azi o serie lungă de pretinse îmbunătăţiri în favorul negoţului şi se laudă cu ele. Fără cuvînt. Prin aceste îmbunătăţiri aţi făcut ca ţara să atîrne din ce în ce mai mult de-un negoţ străin, dovadă umplerea pînă la superfluenţă a oraşelor noastre cu negustori din cîteşipatru colţurile lumii, cari, introducîndu-ne pînă şi făina din străinătate, paralizează în germene orice activitate proprie. Fără cultură, fără bani, fără aptitudini, negoţul ne-a prefăcut - copii economici - în concurenţi ai naţiunilor celor mai înaintate. Meseriaşul nostru este silit de negoţul ce-i introduce similarele străine să concureze cu acestea sau să lucreze cu pagubă. Ş-aşa în toate cele. 
Pînă azi liberalii nu văd că interesele negoţului internaţional pe de-o parte, şi acele ale educaţiei noastre industriale pe de alta nu sunt identice, ci opuse. Pînă azi nu s-au convins că nu e permis a confunda, negoţul dinlăuntrul ţării, menit a introduce diviziunea muncii după condiţii climatice şi după repărţirea materiilor brute, cu comerţul internaţional, menit din contra, nu a diviza munca, ci a o reduce la un singur soi, la cel mai ingrat din toate. 
Şi, cu toate acestea, în folosul comerţului internaţional Carada contractează o nouă datorie publică de 134 de milioane. 
Puţin trebuie ca populaţiunile noastre să întreacă în degenerare fizică şi morală populaţiunele Indiei, supuse guvernului britanic, şi pe foştii sclavi negri din statele de sud ale Americei. Şi cu toate că mizeria crescîndă produsă prin sarcini publice împiedică pe muncitor de-a se hrăni bine, de-a locui bine, de - a - şi trimite copiii la şcoală şi-l face să retrogradeze în toate cele, suma deja enormă a datoriilor publice se sporeşte din nou cu sute de milioane şi universalul Carada e trimis să menajeze aceste lucruri, cu cele mai mari foloase private pentru complicii săi din partidul roşu. 
[20 august 1882]

["CONFRAŢII NOŞTRI DE LA "BINELE PUBLIC"... "]

Confraţii noştri de la "Binele public" s-au găsit cu drept cuvînt atinşi prin cîteva linii ce a apărut într-unul din cele din urmă numere ale "Timpului" şi care făcea aluziune la nişte zgomote după cari s-ar fi căutînd o apropiere între partidul "Binelui public" şi partidul de la guvern. 

176

        {EminescuOpXIII 177}

Confratele nostru declară în modul cel mai formal că acele zgomote sunt neîntemeiate: 

Nici faptele petrecute pînă astăzi, nici conduita noastră corectă şi sinceră nu autoriza pe cei de la "Timpul" ca să ne presupună măcar că cochetăm cu un guvern care s-a ilustrat numai prin fărădelegi sau că facem cauză comună cu o ceată de jefuitori ai averei publice. 
Avem mult de luptat împotriva răului comun şi este de dorit ca asemenea bănuieli, vătămătoare din toate punctele de vedere, să dispară pentru totdauna. 

Rugăm pe confraţii noştri să crează că în intenţiunea noastră nu a fost de a da vreun crezămînt acelor ştiri, ci numai de a le denunţa, pentru ca să poată fi dezminţite, cum au şi fost în modul cel mai categoric. 
Confraţii noştri mai observă că s-ar putea mai cu drept cuvînt să ni se atribuie nouă intenţiunea de a ne apropia de guvern, deoarece chiar de curînd dd. Mavrogheni şi T. Rosetti au primit funcţiuni de la guvernul actual. Dar credem că la rîndul lor sunt şi ei nedrepţi şi cu aceşti bărbaţi şi cu partidul conservator. 
În ce priveşte pe d. Mavrogheni, vom observa că în toate ţările civilizate funcţiunile diplomatice sunt considerate ca afară din luptele de partide. 
Şi tocmai de aceea, daca între noi şi în ţară putem să ne împărţim în mai multe partide, conservator, liberal, liberal sincer, independent etc., în faţa străinilor nu putem fi decît romîni şi constituim toţi un singur partid, partidul naţional. 
În Anglia, de exemplu, miniştrii plenipotenţiari rămîn la posturile lor deşi guvernele se schimbă, afară numai de cazurile rare în cari e vorba de a se schimba cu totul atitudinea politică a guvernului faţă cu una din puteri. 
Astfel fiind, d. Mavrogheni, care şi-a servit ţara în timp de 30 ani pe terenul politic şi a cărui sănătate nu-i mai permitea să rămînă în Parlament, a putut primi să şi-o servească şi de acum înainte într-o funcţiune care este afară din luptele politice şi pe care putea să o îndeplinească mai bine decît oricare altul, fără ca să-şi schimbe convicţiunile sale politici şi fără ca să aibe dreptul cineva de-a califica purtarea sa de defecţiune. 
În ce priveşte pe d. T. Rosetti, unul din cei mai demni reprezentanţi ai principiilor partidului conservator, caracterul său cumpătat şi pacinic, temperamentul său liniştit şi blînd [î]l destina natural la magistratură şi-i impunea, ca să zicem aşa, funcţiunea pe care a exercitat-o cu atîta succes şi pre care va împlini-o şi de acum înainte cu acelaşi succes pentru binele ţării şi onoarea justiţiei. Şi, oricare ar fi părerea noastră de rău că în luptele politicei active vom avea un luptător mai puţin, partidul conservator o uită gîndind ce bun şi demn magistrat a cîştigat ţara. 
Altele sunt faptele cari se pot numi defecţiuni şi cari ne-au făcut bănuitori, după cum observă, cu multă dreptate, confraţii noştri de la "Binele public". 
[22 august 1882]
 
[""PRIN NATURA PRINCIPIILOR LOR... ""]

"Prin natura principiilor lor, Conservatorii văd cu ochi răi deşteptarea economică" aceasta e cea mai nouă frază ce-o debitează "Romînul" şi, ca s-o probeze, citează deviza "mulţi dedesupt puţini deasupra". Ne impută asemenea că noi, vorbind de congresul economic, ne-am esprimat neîncrederea faţă cu Clubul comercianţilor din Iaşi. 
Dar oare nu contrariul e adevărat? Prin natura principiilor lor, roşii ar trebui să fie adversari ai deşteptării economice. 
Întîi, daca sunt consecuenţi în liberalismul lor, cată să fie partizani ai liberului schimb. Din punct de vedere liberal e nedrept de a-l pune pe consumator să plătească mai scump articolele ce-i trebuiesc cînd le poate avea mult mai ieftine din străinătate căci, conform teoriei liberalismului, fiece om cată să fie absolut liber de a cumpăra în piaţa care-i convine şi de-a vinde asemenea. 
E fără îndoială neliberal şi neegalitar de-a scumpi prin măsuri protecţioniste, chiar pentr-un timp mărginit, obiectele industriale, căci prin scumpire ele devin accesibile numai numărului mic al acelor bogaţi şi neaccesibile oamenilor mai săraci. Iată dar că protecţiunea favorizează inegalitatea şi restrînge libertatea omului sărac de - a - şi satisface cu banii munciţi de el necesităţile

177

        {EminescuOpXIII 178}

sale, de-a cumpăra obiectele pe piaţa cea mai favorabilă lui, pe cea mai ieftină, pe cea străină. 
Afară de asta un sistem care încurajează industria naţională constituie privilegii cari se răsfrîng asupra industrialilor şi le asigură cîştiguri. Nimic mai neliberal, mai reacţionar decît privilegiul. 
Introducerea industriilor favorizează totodată inegalitatea. În măsura în care într-o industrie intervine concursul inteligenţei, se introduce între oamenii ce o profesează o ierarhie a muncii contrarie egalităţii. Idealul liberalismului e o societate în care toţi să fie egal de inculţi, egal de săraci, egal de guvernabili prin frazele d-lui C. A. Rosetti. 
În realitate liberalii şi sunt în toate ţările partizani ai liberului schimb şi nu se sfiesc de-a stigmatiza cu porecla de "reacţionară'' orice măsură de protecţie; pentru că în alte ţări liberalii ştiu ce vorbesc, se 'ntemeiază pe principii şi 'nţeleg foarte bine că, sub firma liberalismului, nu pot debita idei reacţionare. 
Numai la noi e altfel. Înclină ţara în favorul ideilor conservatoare? Numaidecît se află oameni abili cari să le escamoteze şi să le boteze liberale. 
Cînd cei ce pretind a împărtăşi vederile liberalilor din ţările apusene adoptează idei protecţioniste nu dovedesc alt decît că nu şi-au dat seama de sistemul ce pretind a-l profesa, că n-au avut nicicînd idei veritabile şi că, vorbe nedefinite umplîndu-le capul, cu vorbe şi pentru vorbe s-au luptat. 
Coloanele acestei foi sunt de ani încoace marture că, în margini practice şi dictate de esperienţă, am fost pentru încurajarea, pentru protegerea industriei naţionale. Inconvenientele măsurilor protecţioniste le-am considerat ca o dare plătită în favorul educaţiunii noastre industriale şi am sperat că dintr-un regim de protecţie şi educaţiune va rezulta diviziunea muncii. Pururea am văzut în diviziunea muncii principalul mijloc în contra mizeriei actuale, dar am constatat că această diviziune nu se poate întîmpla pe cît timp meseriile vor fi paralizate prin concurenţa fabricatelor străine şi în fine că educaţia noastră industrială este cea care cere sacrificii şi că le merită mai mult decît acea educaţie stearpă care produce zecile de mii de aspiranţi la funcţiuni. 
"Romînul" ne-a escamotat ideile şi nu e minune ca azi să pretinză că sunt ale sale. Plagiarea e un obicei atît de înrădăcinat în Romînia încît nu suntem nici cei dentăi nici cei din urmă cari au fost obiectul unei asemenea spoliaţiuni. Meşteri de a-şi apropria lucru străin, confraţii se mîndresc azi cu bunul altuia şi pretind că nişte idei, poreclite reacţionare sau conservatoare în toate ţările celelalte, devin liberale la noi din momentul ce dumnealor vor binevoi a le lua de la alţii. 
Credem că în privinţa controversei e destul de lămurit că ideile protecţioniste nu sunt, nici pot fi liberale şi trecem la cazul cu Clubul din Iaşi. 
În afară de ordinea de gîndiri pe cari le susţinem, am afirmat că Clubul comercianţilor din Iaşi e - din nenorocire - un club eminamente politic. 
Am fi dorit aşadar ca o societate ca Concordia, care s-a ferit cu îngrijire de veleităţi politice şi electorale, să nu se amestece în activitate c-un club ca cel din Iaşi, a cărui unică ţintă pîn' acum a fost de-a influenţa alegerile. Iată ceea ce am zis: nimic mai mult, nimic mai puţin. Societatea Concordia, care a dat probe de activitate neobosită, ai cărei membri s-au distins prin zel, inteligenţă şi nepărtinire, care s-a ferit cu nestrămutare de orice mişcare politică, fie opoziţională, fie guvernamentală, şi-ar ignora ţinta din momentul în care - ar intra în comunitate c-un club condus, după cum toată lumea ştie, de agenţi electorali subvenţionaţi de guvernul central din fonduri secrete. Menirea acelui club n-a fost pîn' acum cel puţin nici negoţ, nici industrie, ci chip de-a pune cerul şi pămîntul în mişcare pentru ca deputaţi roşii să iasă din urnele Moldovei. A dat deci concurs în alegeri oamenilor adunaţi sub firma d-lui Herşcu Goldner, cari nici trecut au în Moldova, nici amici politici, nici măcar un nume respectabil, şi pentru cari orice idee, fie politică, fie economică, e bună să serve de pretext la vînătoarea de voturi, diurne şi funcţii. 
Aşa a fost pîn' acum cel puţin şi nu credem că acea asociaţie viciată de veninul politicei în chiar originile ei, să poată da alte rezultate decît acele pentru cari au fost făcută. Dar poate că suntem prea pesimişti! Cu atît mai bine. Daca Clubul ar fi în stare a împlini misiunea economică pe care 'ncearcă a şi-o atribui, va rămînea vorba noastră jos şi fapta dumnealor sus. Dar, pînă la dovadă, insistăm a crede că Congresul economic, întru cît s-atinge de Clubul din Iaşi, e un mijloc din cele multe pentru a cîştiga popularitate şi voturi sectei politicianilor roşii cari au început a se cuibări şi în Moldova. 
[26 august 1882]

178

        {EminescuOpXIII 179}

MACEDOROMÎNII

D. Alexandru Pencovici ne trimite cîteva notiţe pe cari le publicăm mai la vale, culese cu ocazia călătoriei făcute între romînii balcanici. Din aceste notiţe se va vedea că un popor întreg, aproape egal la număr cu grecii, e supus unui sistem de deznaţionalizare din cele mai odioase, prin presiunea unei biserici străine şi a unor societăţi de agitatori străini al căror scop e dezmembrarea Imperiului otoman şi substituirea etnocraţiei turceşti prin etnocraţia grecească, pentru a ne servi de termenul consacrat de d. Paparrigopulo. 
Ca fost director al serviciului statisticei în Romînia, ca participator la congresele de statistică cîte s-au ţinut în Europa pîn - acuma, ca amic al celor mai cunoscuţi bărbaţi de ştiinţă în materie de statistică, notiţele d-lui Pencovici merită desigur crezare. Ele confirmă, prin intuiţiune proprie, ceea ce au constatat deja geografii şi istoriografii Peninsulei şi probează că, de la venirea turcilor în Europa, elementul latin, odinioară cel mai numeros al Peninsulei, au fost absorbit în cea mai mare parte de cătră popoarele conlocuitoare şi că grecii moderni se silesc acum a asimila pînă şi resturile, încă destul de însemnate, cîte şi-au păstrat limba naţională. 
Ni se pare că mijlocul cel mai eficace pentru a emancipa această populaţie latină de influenţa bizantină ar fi despărţirea ei bisericească de greci, ceea ce-au făcut bulgarii, ceea ce au făcut romînii din Banat şi graniţa militară. Biserica răsăriteană e naţională; ea nu numai admite, comandă chiar ca serviciul în biserică să se facă în limba grăită de popor. E, o constatăm cu durere, o ruşine ca în suta a nouăsprezecea membrii unui popor de douăsprezece milioane aproape să fie siliţi, sub un guvern negrecesc, de-a întrebuinţa în şcoală şi biserică limba unui stat străin şi lor şi poporului dominant al osmanilor, şi să fie prada unor agitaţii îndreptate în contra existenţei Imperiului otoman şi a înşişi existenţei lor. 
Iată şi scrisoarea în cestiune. 
[27 august 1882]

["ÎNTRE MULTELE ÎMBUNĂTĂŢIRI... "]

Între multele îmbunătăţiri economice pe cari, cu şi fără cale, le propun onorabilii confraţi din Strada Doamnei, este una - şi anume cea din urmă - care nu e lipsită de originalitate. Organul d-lui C. A. Rosetti crede că se pot realiza capitalurile necesare pentru a crea o societate de navigaţiune romîno - bulgară, unită cu una franco - engleză care, făcînd concurenţă societăţii austriace, să împiedece înstrăinarea definitivă a Dunării de Jos. 
Ideea aceasta nu e cu totul nouă; noi înşine am susţinut în diferite rînduri că e cu putinţă a se face concurenţă Societăţii de Navigaţiune, că drumurile noastre de fier i-o şi fac chiar în mod considerabil şi că antreprenori străini cari ar împodobi vasele lor cu colorile noastre ar putea să constituie un surogat, nu tocmai esenţial, al unei navigaţiuni naţionale. E aproape sigur că Domnii vechi, stăpînitori[i] Dunării şi Mării Negre, cum erau Alexandru cel Bun şi Mircea I, posedau în statele lor o navigaţiune exercitată de genoveji şi veneţiani, care, fără a fi naţională şi în mîna poporului muntean al romînilor, a înflorit pe ţărmurii noştri pînă-n vremea lui Mohamet II. Dar fost-au aceasta o navigaţiune proprie a noastră? Dezvoltat-au romînul aptitudinile sale nautice, dacă le are? Daca poporul nostru ar fi contractat deprinderile navigaţiunii din epoca aceea încă, ea ar fi subzistat şi în vremea predominaţiunii turceşti şi altă faţă ar fi avut Dunărea. Din nenorocire, ea nu era decît un copil adoptiv care-a fugit îndată ce l-au alungat turcii; o educaţie anume în această direcţie a chiar poporului nostru n-a avut nicicînd loc şi, cu toate că ţărmii amîndoi ai Dunării sunt ocupaţi de populaţiuni de limbă şi rasă romînă, romîn corăbier abia se va găsi. Numai oamenii de munte coboară pe plute cu repejunea săgeţii apele Bistriţei ş-a altor rîuri, pentru ca, ajunşi la port, să se 'ntoarcă acasă pedeştri. 
E dar cam bizară forma în care foaia guvernamentală gîndeşte a se realiza dezvoltarea navigaţiunii romîne, căci o societate bulgaro - franco - engleză, în parentez şi romînă, e măcar pe trei sferturi tot atît de puţin romînă ca cea austriacă - căci ce-mi sunt franco - bulgaro -englejii, ce-mi sunt austriacii? Ce-mi e unul, ce altul? Deşi înşine am formulat o asemenea idee, cînd era vorba de-a preîntîmpina preponderanţa marei monarhii vecine pe Dunăre, cată să recunoaştem

179

        {EminescuOpXIII 180}

că, substituind unui termen străin un altul tot atît de străin, poate fi un expedient minunat de-o însemnată valoare momentană, dar rămîne un expedient, o măsură preventivă care nu va folosi tocmai mult răspîndirii gustului de navigaţiune între romîni. 
Ar fi dar practic ca confraţii să ne spuie ce cred în privirea aceasta. Am făcut drumuri de fier cari, după lege şi natura lucrului, au să fie odată administrate numai de romîni. Cu toate acestea pîn-în ziua de azi n-a gîndit nimeni la înfiinţarea unei şcoli politehnice din a cărei elevi buni să se recruteze inginerii şi administratorii viitori ai reţelei noastre de căi ferate. E adevărat că o sumă de romîni se aplică în străinătate la studii tehnice, ba par a avea chiar o înclinare şi un talent deosebit pentru ştiinţe pozitive; e adevărat asemenea că la o şcoală înfiinţată imediat, funcţiile s-ar ocupa, ca după obicei, nu după merite, ci după protecţiile de cari se bucură concurenţii; cu toate astea nu credem ca, pentr-un timp îndelungat, să ne putem dispensa de o asemenea şcoală înaltă. În toate zilele aproape coloanele optimiste ale ziarelor guvernamentale ne vorbesc de dezvoltarea agriculturii noastre, de întrebuinţarea maşinelor în locul braţelor, de sute de alte îmbunătăţiri. Cu toate acestea, într-o ţară a cărei producţiune se 'ntemeiază aproape esclusiv pe plugărie, se află o singură, zi una, şcoală de agronomie, şi chiar despre acest institut unic nu se poate afirma că ar putea servi de model. Dar oricine pronunţă vorba "maşină" spune totodată că aceste instrumente, daca înlocuiesc puterea braţelor, cer pe de altă parte concursul inteligenţei omeneşti. Deşi romînul e din natură inteligent, proroc nu e şi nu putem aştepta de la el, ca fără cunoştinţe mecanice, să poată conduce o maşină. Dovada? Aproape toţi maşiniştii sunt străini. Se vorbeşte în acelaşi ton de dezvoltarea industriei şi a meseriilor. Dar cum se pot aceste fără educaţie profesională, fără ca încercările şi începuturile să fie încurajate şi sprijinite. Dovadă că nu se poate e că unul dintre magnaţii noştri, carele s-a 'ncercat a fonda o fabrică, e azi aproape ruinat după cît auzim, cu toată activitatea şi cu toată cunoştinţa sa de cauză. El nu poate lupta cu primele de export ale statelor vecine. 
Tot astfel foaia guvernamentală vorbeşte azi de navigaţiune naţională "bulgaro - franco - engleză ". Cum îşi închipuiesc confraţii istoria aceasta? 
Cred că, substituindu-se unei companii străine o altă companie străină, aptitudinile nautice ale poporului romînesc se vor dezvolta mult? Fără îndoială, multe şi curioase abateri s-au comis de către Societatea de Navigaţie, mai cu seamă multe uzurpaţiuni şi, pentru a reafirma dreptul ţării şi a nu-l lăsa să cază în desuetudine - deşi în asemenea cazuri nu există prescripţiune -, poate fi, precum am zis, un espedient practic de-a opune pe-o altă societate celei existente. Dar e un espedient; să nu ne 'nchipuim că fără muncă proprie, fără ca populaţiuni proprii ale noastre să deprinză arta navigaţiunii, vom avea vreodinioară vase şi marinari. Oriunde intervine concursul inteligenţei, deprindere şi o educaţie specială se cere, căci e mare deosebire între a ridica o sarcină în spate numai cu putere musculară şi între a dirige un vas. 
Acestea am avea de observat la istoriile pe apă ce ni le zugrăveşte foaia guvernamentală. Nimic nu se cîştigă în mod durabil fără muncă proprie, fără deprindere proprie. A substitui pe unul altuia poate fi necesar pentru cuvinte de drept; dar cu dezvoltarea ca atare a navigaţiunii o asemenea măsură nu are a face. 
[28 august 1882]

["DACĂ VOR MAI FI EXISTÎND... "]

Dacă vor mai fi existînd încă, din păcate, oameni nărăviţi, cu sufletul şi cu tendinţele reacţionare, cari să se îndoiască de propăşirea noastră socială şi de omenia guvernului actual, le recomandăm cu stăruinţă următorul anunţ, al cărui original redacţiunea "Luptătorului", din Focşani, de pe care-l reproducem, declară că-l are în birourile sale: 

De vînzare sunt: 38 ţoale, 1 vacă, 2 cămăşi bărbăteşti, 3 cămăşi femeieşti, 3 scurteici femeieşti, 2 feţe de ghete, 8 aşternuturi, 1 iapă, 3 scoarţe de lînă, 3 perne, 95 pogoane porumb a se arenda, 8 flanele, 4 rochii, 1 şervet, 49 pogoane fîn a se arenda, 3 zăbune femeieşti, 1 zăbun bărbătesc, 3 vase deşerte pentru vin, 2 pieptare de postav, 1 pereche pantaloni femeieşti, 4 1/ 2 pogoane pîrloagă, a se vinde rodul, 2 brîie roşie, 1 pereche cioareci, 3 plapome, 1 mintean, 1 polcă femeiască, 1 manta şi 6 coţi materie. 
P. Agent: M. Cursarie 

Toate aceste obiecte, ne spun confraţii noştri, au fost secuestrate locuitorilor din comuna Risipiţii, plasa Marginea de Jos, judeţul Rîmnicul Sărat; iar vînzarea s-a şi efectuat în zilele de 24, 25 şi 26 iunie expirat. 

180

        {EminescuOpXIII 181}

"Luptătorul" mai înşiră o mulţime de alte fapte gingaşe de felul acesta, căci pomelnicul e lung şi fericirea sătenilor desăvîrşită. 
Desculţi ne-a făcut Dumnezeu; se pare că desculţi voieşte să ne lase şi d. Brătianu. Zicem desculţi prin eufemism, căci în realitate e vorba de o adevărată despuiare. 
De altminteri, căutînd bine, aceste procedări sumare ale perceptorilor regimului fac parte dintr-un întreg sistem de guvernămînt. Daca ar fi izolate, am fi dispuşi să credem că ele sunt dictate de interes, sau pornite dintr-un exces de zel condemnabil; din nenorocire ele sunt generale, se petrec pretutindeni şi pe fiecare zi şi, putem adăuga fără teamă de a fi dezminţiţi, că ţara "pradă perceptorilor s-a dat", dacă ne este permis să schimbăm un vers celebru. Mezatul a devenit o adevărată maximă de guvernămînt, căci d. Brătianu ţine cu orice preţ să dovedească, lumii că situaţiunea noastră finanţiară este din cele mai înfloritoare. 
Astfel, pe cînd lăzile vistieriei se umplu de bani, sărăcia rămîne lucie prin sate, căci totul a fost vîndut cu toba de perceptor. Nimic nu scapă acestui teribil agent administrativ. 
Se vinde omului pînă şi cele mai neapărate obiecte de îmbrăcăminte pentru dînsul, pentru femeie şi pentru copiii lui! Şi setea de urmărire a mers aşa de departe încît ne-a fost dat să vedem zilele trecute chiar braţele sătenilor scoase la licitaţiune. Bietul ţăran, văzîndu-şi casa pustie, vitele vîndute, femeie şi copii goi şi nemîncaţi, îşi ia cîmpii de disperare şi trece graniţa - doar va da de un cer mai ospitalier! 
Această ticăloşie adîncă în care zace ţara de atîta vreme nu împiedică întru nimic pe miniştrii Maiestăţii Sale de a se duce pe la băi sau prin vilegiaturi de luni întregi. Preţioasa d-lor sănătate are trebuinţa de cele mai mari îngrijiri. Daca perceptorii esecută fără milă şi fără lege, atît mai rău pentru aceia cari nu-şi plătesc dările! Regatul se ţine cu cheltuială; trebuiesc lefuri mari şi diurne încă şi mai mari miniştrilor şi deputaţilor; trebuiesc mai cu seamă sinecure şi pensiuni droaiei nesfîrşite a favoriţilor acestora. Daca ţăranul nu va munci ca să plătească birul cine oare va îngriji de soarta lefegiilor ce se hrănesc din buget? 
Nu ştim cîtă vreme încă ţăranul se va supune acestei barbare şi stupide exploatări din partea guvernanţilor săi. Căci răbdarea are şi marginile ei, răbdare îndelungă, de şapte ani de cînd strigoii administrativi [î]i sug sîngele şi-l schingiuiesc! 
De cîte ori a fost vorba de soarta lui pe hîrtie s-au ridicat sute şi mii de voci din tabăra zisă liberală ca să protesteze de devotamentul şi de solicitudinea lor pentru temelia casei şi a naţionalităţii romîne... 
Fiecare s-a grăbit a recunoaşte că condiţiunea eroului de la Plevna este din cele mai mizerabile şi că trebuie să se aducă o îndreptare relelor de cari sufere, sub pedeapsă de a fi trataţi de barbari şi de a pierde stima lumii civilizate. 
Toate vorbele frumoase ce s-au spus necontenit prin ziarele oficioase, toate făgăduielele ce s-au făcut s-au tradus întotdauna prin cea mai odioasă împilare de fapt. 
Probă sunt nenumăratele scandaluri şi nelegiuiri în contra cărora ţipă districte întregi, fără ca nimeni să le audă plîngerile. Probă sunt aceste mezaturi neomenoase şi infame, cari ne umple sufletul de scîrbă şi de ruşine şi ne face uneori să disperăm de viitorul acestei ţări. 
[1 septembrie 1882]

[""ROMÎNUL" DE LA 29 AUGUST... "]

"Romînul" de la 29 august înserează următoarele rînduri, sub rubrica Abuzuri: 

Multe ziare publică un număr de mari abuzuri ce s-ar fi făcînd la proprietatea de la Ungureni a d-lui G. Lecca. 
Nu vedem anunţată nici o cercetare şi nici o întîmpinare făcută în această privinţă. 
Suntem deprinşi a avea multă stimă pentru familia Lecca. 
Avem însă o datorie mai mare; aceea d' a cere dreptate şi legalitate pentru toţi. 
Astfel fiind, suntem datori a reproduce şi noi, ca extras, următoarele linii ce sunt în fruntea "Gazetei de Bacău" de la 26 august: 
"Aici, de ani întregi, săteanul munceşte cîte cu 6 fr. falcea de arătură; aici li se vînd vitele şi cenuşa din vatră pentru aşa numitele datorii ale boierului; aici se omoară oamenii între ei provocaţi de feciorii boiereşti; aici se torturează; aici se ia cu forţa dreptul altuia; aici legea nu poate intra; aici sătenii au ajuns la sapă de lemn". 

Ne aducem aminte că ţăranii de pe moşia Neaga sau Socetul din Teleorman au reclamat în nenumărate rînduri în contra abuzurilor neomenoase ale liberalului senator Pişca. Ei au mers chiar cu jalbă la rege spre a-şi expune păsurile. 

181

        {EminescuOpXIII 182}

Toate plîngerile lor au rămas zadarnice pînă astăzi. De ce oare "Romînul" n-a cerut dreptate şi pentru ei? 
[3 septembrie 1882]

["CE IMPERTURBABILI SUNT CONFRAŢII... "]

Ce imperturbabili sunt confraţii de la "Romînul"! Se vede c-au uitat cu desăvîrşire catehismul liberalismului cînd [î]i prinde gustul a spune că sistemul protecţionist nu are a face şi nu stă în legătură cu seria de idei politice pe care un partid le profesează. 
"Romînul" nu se sfieşte chiar a parafraza o metaforă întrebuinţată de noi tocmai în favorul educaţiunii industriale: 

E ceva firesc ca un copil să nu se poată lupta în contra unui bărbat; el are nevoie de protecţiune pînă ce să ajungă bărbat, ca să se lupte cu bărbaţii. Aruncîndu-l deodată în luptă [î]l vom ucide. 

Aceştia sunt termeni întrebuinţaţi de noi în aceeaşi materie pe care o discută "Romînul" în polemica sa actuală. 
Daca însă din punct de vedere economic un popor e copil, e tot aşa în privire politică. De cînd lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economic jos; amîndouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strînsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Cînd cineva e conservator în principiile economice ar fi obligat a fi şi în principiile politice. A cita America ca exemplu de protecţionism însemnează a nu ţine seamă de istoria acestei ţări şi a confunda etichetele cu realitatea. Şi-n America ideile protecţioniste sunt conservatoare, deşi formula pe care ele [2le]2 [o] iau într-o republică va fi nominal alta decît într-o monarhie. Căci ideile conservatoare şi cele liberale există pretutindenea ca predispoziţie a spiritului public şi indiferent daca forma generală a organizaţiunii statului le impune numiri improprii. Ideile protecţioniste au fost şi sunt combătute în Franţa, în Germania, pretutindenea, în numele libertăţii negoţului şi a muncii. În Europa continentală cel puţin, de-al cărei dicţionar politic ne servim, ele sunt taxate de idei reacţionare şi un exemplu zilnic despre aceasta ne-o dă presa liberală din Germania. Reproducem mai la vale cîteva pasaje din declaraţiunea liber - schimbiştilor franceji, compusă de Bastiat; din ele se va vedea în numele căror idei politice se cere liberul - schimb. 

Schimbul e un drept natural ca şi proprietatea. Orice cetăţean care-a creat un produs trebuie să aibă opţiunea sau de a-l aplica imediat să trebuinţă sa sau de a-l ceda oricui de pe suprafaţa pămîntului care consimte a-i da în schimb obiectul dorinţelor sale; a-l priva de această facultate cînd nu face un uz contrar ordinei publice şi bunelor moravuri, numai pentru a satisface convenienţele unui alt cetăţean, înseamnă a Legitima o spoliaţiune, a atinge legea justiţiei. 
Se violează condiţiile ordinei, căci ce ordine poate exista în sînul unei societăţi unde orice industrie sprijinită de lege şi puterea publică îşi caută succesele în opresiunea tuturor celorlalte. 
Se ignorează cugetarea providenţială care prezidă la destinele oamenilor, manifestată prin infinita varietate a climatelor, anotimpilor, puterilor naturale şi aptitudinilor, bunuri pe cari Dumnezeu nu le-a împărţit atît de inegal între oameni decît pentru a-i uni prin schimb, cu legămintele unei frăţii universale. 
Se contrariază dezvoltarea prosperităţii publice, pentru că cel ce nu-i liber a schimba nu-i liber nici a-şi alege munca şi se vede constrîns a da o direcţie falsă silinţelor, facultăţilor, capitalurilor şi agenţilor pe cari natura i-a pus la dispoziţia sa. 
Se compromite pacea între popoare, căci înseamnă a sfărma relaţiunile cari le unesc şi cari vor face războaiele imposibile, pentru cu le vor face oneroase. 

Şi într-adevăr cum s-ar putea ca protecţionismul să nu fie reacţionar cînd el constituie o mărginire considerabilă a libertăţii individuale în favorul educaţiunii economice. După teoria liberalismului orice om e absolut liber de a-şi întrebuinţa banii şi munca oricum voieşte. E fără îndoială în folosul lui individual şi o sporire a libertăţii sale individuale ca cu banii săi să-şi procure suma cea mai mare de bunuri, pe cari nu le poate afla cu preţul cel mai redus decît în piaţa universului. A-l sili, prin măsuri de intervenţiune din partea statului, ca să producă singur ceea ce-i trebuie, însemnează a-i cauza o pagubă de timp şi de bani, a-l lipsi de-o sumă de bunuri pe cari ar fi fost în stare a şi le procura sub regimul liberului schimb, a-l face să plătească mai scump ceea ce-i trebuie, c-un cuvînt a-i pune restricţiuni - ca la un copil - folositoare după mintea celor ce joacă rolul de epitropi, dar desigur epitropia economică ca şi cea politică nu este liberală. Fără îndoială puterea lui de-a produce va creşte şi această putere e cel mai însemnat rezultat ce-l poate obţine colectivitatea. El se va deprinde a face ceea ce nu mai

182

        {EminescuOpXIII 183}

        {EminescuOpXIII 184}

făcuse; dar e evident că n-a ajuns la această putere pe cale[a] liberei determinaţiuni de sine însuşi, ci prin măsuri restrictive cari l-au silit la aceasta. 
Libertatea, precum o cere liberalismul "Romînului", e absolută; rămîne ca fiecine să se folosească de ea în marginile putinţei sale. E elementar însă că o industrie nu se poate crea decît cu paguba timporară a comerţului internaţional şi a consumatorilor. Cum şi de unde ia "Romînul" un drept escepţional în contra libertăţii absolute? Cum liberalul pur îndrăzneşte a crea favori şi privilegii în folosul unei serii de oameni şi în defavorul matematic calculabil al negoţului şi al imensei majorităţi a consumatorilor? Scopul e educaţia industrială, da. Dar cine dă dreptul oamenilor bătrîni de la "Romînul" să silească pe cetăţeni asemenea bătrîni să-şi cheltuiască altundeva banii decum voiesc ei? Cine le dă dreptul de-a considera ca copii economici nişte oameni cărora nu li se tăgăduieşte bărbăţia politică, o afirmare zilnică atît de folositoare partidului roşu şi marilor bărbaţi de stat pe cari ni-i dau urnele electorale? Împrejurarea că negustorul are un folos mai mare din libertatea negoţului nu i se poate imputa lui; sub acelaşi regim, mulţimea cîştigului atîrnă de instrumentul ce-l mînuim şi de inteligenţa cu care-l mînuim. Dacă libertatea e mai folositoare unui soi de ocupaţiune decît altuia, cine ce are ce zice? Cum puteţi crea drepturi în contra dreptului absolut, în contra libertăţii? 
Aşa este, şi acesta e liberalismul. Şcoală? Libertatea învăţămîntului. Fiecare - fie ori nu calificat - are dreptul de-a deschide şcoli şi de-a instrui generaţii întregi în lucruri ce el nu le ştie. Biserica? Nu este o instituţie istorică a naţionalităţii ci... treaba comunei. Fiecine e liber de-a avea morala care-i convine, chiar daca ea e imorală. Meserie? Fiecine e liber a o profesa, chiar cîrpaci fie, şi a concura în mod neonest pe meseriaşul cu zeci de ani de deprindere industrială care-şi pune nu numai munca, dar chiar onoarea profesiei în lucrurile ce le produce. 
Aceasta e libertatea, onorabililor, şi vă uitaţi crezul botezînd de liberale idei de protecţie, de epitropie, restrîngătoare absolutei libertăţi a capitalului şi a muncii. 
Ne vorbiţi ca de un amic al protecţionismului de John Stuart Mill, care - ar fi radical. Dar radicalismul nu e liberalism. Radicalismul are cele mai diverse nuanţe; unii admit omnipotenţa statului, alţii vor nimicirea lui totală; cîte capete atîtea sisteme politice, încît un radical care propune măsuri protecţioniste dovedeşte numai că nu e liberal şi că puterile pe cari i le rezervă statului trec dincolo de jocul absolut liber al tranzacţiunilor economice. 
Pentru a rezuma din nou ideile noastre zicem: nematuritatea economică e totdeuna însoţită de cea politică. Şi pentru a ajunge la maturitate se cere educaţie. Precum copiii nu pot fi în şcoală absolut liberi, ci trebuie să înveţe, trebuie să se supuie disciplinei, trebuie să se deprinză a face singuri temele şi socotelele pe cari numai profesorul le ştia mai nainte, tot aşa orice măsură educativă pentru un popor e o restrîngere a libertăţii, e reacţionară. Dar se cere neapărat să avem industrie? Da, dar niciodată ea nu se va opera prin măsuri liberale. 
Şi cumcă nu se va opera ne-o dovedeşte chiar "Romînul". Atît de liberală în materie politică, foaia partidului dominant simte că ideile sale sunt cu totul sterpe în materie economică, le părăseşte cu desăvîrşire şi vede în ideea de stat, în ideea poliţiei economice, pe care zilnic o batjocureşte, singurul sprijin şi singura scăpare a muncii naţionale. Astfel "Romînul" nu are dreptate decît atunci cînd, izbit de bunul simţ şi de logica imanentă a ordinei lucrurilor, aruncă utopiile şi sofismele liberalismului cosmopolit în apă. Ne pare bine că putem constata o asemenea apostazie, o asemenea defecţiune, şi felicităm pe confraţii noştri că, în momentul în care e vorba de misiunea practică, materială, administrativă a statului, ei devin reacţionari. 
Venim acum la tractatul de comerţ, nu pentru a aduce motive în favorul lui, căci aceste sunt cunoscute. Tendinţa era precum se ştie de-a cîştiga în genere libertatea pentru ţară, de-a încheia tractate de negoţ, căci pîn-atunci ele se încheiau de Turcia şi ni se impuneau de Europa. Acest motiv de politică esterioară a fost terenul de pe care, conform "Romînului", "orice altă consideraţiune trebuie să fie înlăturată". 
Dar în orice caz, dacă e vorba a se face imputări partidului conservator, nimeni nu are mai puţin dreptul de-a le face decît "Romînul". Mergînd la Domn cu "jalba 'n proţap" ca să-l roage să nu sancţioneze Convenţia, veniţi la putere tocmai pentru a împiedeca pe Domn de-a întări cu semnătura sa acel act, cel întîi decret după venirea la putere a fost întărirea Convenţiei. 
Dacă, în preziua unui război, afirmarea dreptului ţării de-a încheia tratate era un cîştig superior consideraţiunilor economice este o cestiune pe care n-o discutăm, pentru că nici nu este în discuţie. Constatăm numai că, dacă vină există, cei ce au consumat-o definitiv au fost liberalii, şi confraţii sunt în mare grad imperturbabili ridicînd o acuzaţie a cărei greutate recade în definitiv asupra lor. 
[4 septembrie 1882]

184

        {EminescuOpXIII 185}

["SUNT O SEAMĂ DE MEDICI... "]

Sunt o seamă de medici a căror îndărătnicie teoretică este atît de mare încît puţin le pasă daca bolnavul lor merge bine ori rău: odată diagnoza făcută, acest din urmă e condamnat să beie seria întreagă de decocturi prescrise de discipolul lui Ipocrat. Zvîrcolească-se cît o pofti, meargă-i cum i-o merge, hapurile trebuiesc înghiţite, fumurile trebuiesc inhalate, pentru că aşa scrie la carte. Dar s-o potrivi starea bolnavului ori nu cu cele spuse în carte, asta nu-l priveşte pe medic; e vina bolnavului daca, tratat sistematic, după idei preconcepute şi a priori, a dat ortul popii. Fost-au tratat conform regulelor? Asta-i cestiunea. Daca şi-a zvîrlit potcoavele şi ni s-a închinat cu plecăciune e treaba lui. 
Astfel ni se pare şi medicul nostru politic, d. C. A. Rosetti. Legea electorală, iată cauza tuturor relelor; sufrajul universal sau măcar apropiarea de el, iată medicamentul sigur care, aplicat Romîniei, are s-o lecuiască de toate urmările domniei fanarioţilor, invaziunilor ruseşti, imigraţiunii străinilor, decăderii economice şi politice. 
D. C. A. Rosetti ne spune chiar că a studiat istoria în curs de atîţia ani de zile şi că la aceste rezultate teoretice a ajuns; aşadar nu mai rămîne îndoială că, cu cîţiva paragrafi noi de lege, starea se va 'ndrepta numaidecît. 
Permită-ne d. C. A. Rosetti a-i face o mărturisire modestă, căreia va binevoi a-i da puţină crezare. Şi noi am studiat istoria. Din această istorie, scrisă de oameni nepărtinitori, am constatat cu mirare că starea bună sau rea a unei societăţi nu atîrnă mai niciodată nici de forma de guvernămînt, nici de legi, ci cu totul de alte împrejurări. Am constatat cu mirare cum despoţi cari considerau statul ca o proprietate a lor şi legile ca pe nişte acte de bunăvoinţă personală au produs cele mai fericite rezultate în ţările supuse lor. Un Frederic II, un Iosif al II[-lea], un Petru cel Mare, o Elisabetă a Angliei au întemeiat cultura, buna stare economică, dreptatea în statele lor; guvernul unui despot ca Napoleon I a făcut mai mult pentru bunăstarea şi administraţia regulată şi îngrijită a Franţei decît tot şirul de regi dinaintea lui. Pe de altă parte, state cari au avut sufrajul universal, ca Roma sau ca republicile Greciei, au decăzut pînă unde numai o colectivitate omenească poate cădea şi tocmai medicamentul prescris de d. C. A. Rosetti au fost unealta cea mai puternică a unei tiranii cumplite, adeseori bestiale. 
Aşadar, daca nu tăgăduim că multe din cele [ce] se petrec în vremea alegerilor sunt conforme adevărului, nu e pentru că am crede că prin reforme s-ar putea aduce vrun bine. Suntem siguri că o altă stare de cultură, că mai multă ştiinţă, o mai îngrijită educaţie, o accesibilitate mai reglementată la demnităţile publice, după măsura meritului şi învăţăturii, ar da rezultate mai bune, oricare ar fi forma de guvernămînt în Romînia; şi că, din contra, cele mai escelente legi scrise pe hîrtie nu vor avea nici un efect într-o ţară unde munca agricolă se face cu aceleaşi instrumente primitive şi cu aceeaşi risipă de putere musculară ca acum cinci sute de ani, unde muncă industrială nu există, unde învăţămîntul de la bază pîn-în vîrf e mediocru. 
De-aceea am zis: "Corupţiunea este generală, e espresiunea culturii vicioase a romînilor". 
D-sa ne răspunde că aceasta-i o credinţă a conservatorilor, pe care-o respectă, dar o combate, fiind cu totul greşită şi foarte periculoasă pentru viitor. 
Greşită? D. C. A. Rosetti ne datoreşte proba în contrariu. Oare doreşte o listă de toate nulităţile cari joacă cel întîi rol în ţara noastră, de toate inepţiile administrative răsărite din pură ignoranţă, un album de portrete al partidului dominant? Ni s-ar zice că insultăm şi facem personalităţi, cu toate acestea unui asemenea album nu i-ar putea contesta nimeni veracitatea. 
Periculoasă e maniera noastră de-a vedea? Pericolul nu consistă însă în ceea ce afirmăm noi, ci în realitate. Oricît de întunecos ar fi tabloul ce l-am face stării nostre de cultură, realitatea aievea 'l întrece, şi-n această realitate rezidă în adevăr periclitarea viitorului nostru. 
Noi vedem aşadar în starea de cultură răul acela care nu poate fi vindecat prin o lege, ci numai prin muncă constantă şi afirmăm că oricine crede a putea înlătura relele printr-un text paragrafat se înşeală pe sine, daca nu vrea poate să înşele pe alţii. Din acest punct de vedere orice reformă e sterilă, daca nu stricăcioasă, şi acest punct de vedere critic l-am opus proiectului de reformă. Venind însă la proiect în sine, am cerut un singur lucru d-lui C. A. Rosetti, abstracţie făcînd de eficacitatea problematică a propunerii sale: să fie consecuent cu sine însuşi. 
D-sa nu e consecuent. 
Nu se uneşte cînd zice că "numărul nu este nicicînd o cauză de lumină"... "În mulţime, din contra, domneşte totdauna moralitatea. " "Între 20 de răi se găsesc tovarăşi la păcătuire, între o sută mai cu greu, între o mie se vor găsi cenzori ". 
Care-i consecuenţa firească a acestei enunţări? Votul universal. 
Cu toate astea d-sa nu-l cere. 
Supremul număr fiind suprema moralitate, virtute, lumină, de unde ia d. C. A. Rosetti dreptul de-a esclude de la o egală participare a votului toată suflarea cîtă exista in ţară? De

185

        {EminescuOpXIII 186}

ce toţi alegătorii din comune urbane, ştiu ori nu a citi, să voteze direct, iar ţăranii numai prin delegaţie? Cu cît mai mulţi vor fi cu atît mai multă lumină şi moralitate. 
Ştim bine că mulţi vor fi zîmbind la teoria cu totul nouă că numărul, nu calitatea şi cultura, ar fi determinînd lumina unei adunări de oameni. D. C. A. Rosetti o crede însă şi această credinţă o respectăm. Dar ar fi bine s-o respecte d-sa însuşi. 
N-o face însă; căci "domnia fiind numai în mînele claselor dirigente, ele vor respinge desigur astăzi votul universal", de aceea d-sa "propune numai ce s-ar putea face în epoca, în zilele în care vorbeşte". 
Această concesiune preţioasă, însă timporară, pe care-o face claselor dirigente e o abatere serioasă de la principiul absolut, o apostazie a credinţelor proprii în favorul credinţelor politice a adversarilor. Din momentul în care, incidental chiar, se recunoaşte raţiunea de-a fi a claselor dirigente, ba chiar li se fac concesii foarte vătămătoare ortodoxiei "sufrajului universal", am intrat cu totul în apele acelor clase dirigente cari, consistînd ele înşile din grupuri deosebite prin cultură şi avere, au recunoscut între ele această inegalitate firească care le stăpîneşte şi au admis împărţirea pe grupuri, pe colegii. Votul claselor dirigente e dat în privirea aceasta; ele, precum însuşi d. C. A. Rosetti mărturiseşte, ar respinge desigur votul universal. Dacă l-ar respinge tale - quale, în întregul lui, oare nu l-ar respinge şi ca măsură prealabilă, şi ca reformă care tinde, într' acolo? Cine nu vrea scopul nu vrea nici mijloacele ce tind a-l realiza; cine nu vrea votul universal nu vrea fără îndoială nici o reformă care s-apropie de el. 
[7 septembrie 1882]

["SUB TITLUL "SITUAŢIA POLITICĂ DIN ROMÎNIA"... "]

Sub titlul "Situaţia politică din Romînia" "Gazeta generală" din Augsburg publică următorul articol ce i se trimite din Bucureşti, cu data de 11 septemvrie. 

Astăzi romînii serbează aniversara celei dentăi lupte victorioase după sute de ani de apăsare a naţionalităţii lor Luarea redutei de la Griviţa, care constituia o parte din formidabila întărire de pămînt de la Plevna, li se reaminteşte azi tuturor locuitorilor tării printr-un Te Deum oficial în toate bisericele. La Sinaia, reşedinţa de vară a regelui, serviciul divin se celebrează de mitropolitul Moldovei, cel primat lipsind din ţară. 
Au trecut cinci ani de cînd principele Carol de Hohenzollern comanda dinaintea Plevnei armata ruso-romînă de împresurare care, la 12 septemvrie, au întreprins asaltul asupra întăririlor turceşti. Primite din toate părţile de un cumplit foc de artilerie şi de puşti, dat din poziţiuni cu totul acoperite, trupele năvălitoare dădeau înapoi pe toată linia, cînd principele Carol se aruncă în faţa batalioanelor romîne cu cuvintele "Scăpaţi onoarea zilei şi a naţiunii". El le făcu să se 'ntoarcă, să repete asaltul asupra şanţurilor Griviţei, pe a cărei înălţimi fîlfîi o oră mai tîrziu tricolorul romîn. Din ziua aceea mersul răsboiului se schimbă, în decursul căruia mica armată romînă se mai distinse prin multe lupte viteze. Ruşii aveau aşadar toate cuvintele pentru a fi mulţumiţi de aliaţii lor. 
Dar alianţa era nenaturală şi nu se făcuse decît prin puterea împrejurărilor. E cunoscut că, la începutul răsboiului, Rusia respinsese alianţa Romîniei. Rusia singură voia să învingă pe turci şi să libereze naţiunile oprimate, pentru ca, după război, să poată dicta legile ei atît celui învins cît şi celor eliberaţi. Cînd însă opunerea neaşteptată a unei armate turceşti sub Osman Paşa nu opri numai oştirea rusească în loc, ci o ameninţa cu nimicirea, comandantul suprem rus se văzu silit a se adresa Romîniei cu rugămintea de a-l sprijini şi depeşa Marelui Duce Nicolae către principele Carol "Au nom de Dicu, venez vite! " e înscrisă în cartea istoriei tot astfel ca şi gratitudinea cu care Rusia a răsplătit Romîniei după încheiarea campaniei. E cunoscut pe de altă parte că, la deschiderea războiului, romînii se temeau mult mai mult de liberatorul rus decît de opresorul musulman; că - în zadar - s-au adresat puterilor garante cerînd sfat şi ajutor, că au protestat în contra intrării ruşilor; că s-au văzut siliţi a încheia o convenţie cu Rusia pentru a nu fi trataţi ca inamici de armia ei supraputernică şi că, la urma - urmelor, romînii fură siliţi să dea ajutor Rusiei, pe de-o parte pentru a opri pe turci de-a intra pustiind în Romînia în urma unei oştiri ruseşti bătute şi a preface ţara în teatrul războiului, pe de altă parte pentru ca, în caz de victorie, să nu fie cu totul daţi pe mîna aşa numiţilor liberatori. 
Şi-n adevăr ajutorul Romîniei i-a costat mult mai scump pe ruşi decum se admite în genere. E drept că alianţa cu Romînia n-a oprit pe Imperiul ţarilor să-i ia aliatului, cu toate protestele, ţinuturile din Basarabia; dar Imperiul a fost silit a ţinea seamă de activitatea proprie a naţiunii romîne şi de atitudinea bărbătească, eroică chiar, a armatei ei; au trebuit să-i lase acesteia deplina neatîrnare şi prin aceasta Rusia a pierdut roadele victoriilor sale. Scopul războiului întreprins nu era desigur eliberarea bulgarilor de sub jugul turcesc, ei crearea unui stat sau a unei confederaţiuni de state care să atîrne cu totul de Rusia şi să se prefacă cu timpul într-o secundogenitură rusească. Acest stat sau această confederaţiune de state avea să cuprinză Bulgaria, Muntenegrul, Serbia şi Romînia şi să serve pe de o parte de staţiune spre Constantinopol, pe de alta să fie un zăvor în contra unei înaintări eventuale a monarhiei austro-ungare cătră Orient, în cazul dărîmării Imperiului otoman. 
Să nu ni se observe că acest plan s-a împiedecat, nu prin atitudinea Romîniei, ci prin aceea a Congresului din Berlin; nu ignorăm deloc puterea areopagului european şi suntem departe de-a-i opune greutatea relativ mică a naţiunii romîne; dar atitudinea Romîniei în timpul războiului ruso-turcesc a fost un factor în mîna Congresului. Situaţia Rusiei în faţa Congresului ar fi fost cu totul alta daca reprezentanţii ei s-ar fi putut înfăţişa ca cuceritori sau liberatori ai tuturor statelor balcanice. Afară de - asta cabinetul din San - petersburg n-a renunţat la dorinţa şi la scopul de-a forma un stat federativ

186

        {EminescuOpXIII 187}

din ţările balcanice, ci urmăreşte şi acum acest scop cu toate mijloacele ce-i stau la 'ndemînă, prin ambasadorii şi agenţii săi din Bucureşti. Ştirea răspîndită acum cîteva zile de cătră un agent rusesc despre o întîlnire încurîndă a regelui Romîniei şi al Serbiei cu principele Bulgariei la Rusciuc cată a se considera ca un ballon d'essai pentru a afla pe de-o parte ce-ar zice puterile europene despre o asemenea întîlnire a principilor statelor balcanice şi a trezi pe de altă parte neîncrederea Austriei şi Germaniei în contra Romîniei şi Serbiei. Daca s-au zădărnicit pîn' acum toate silinţele şi 'ncercările agenţilor ruşi de-a realiza o confederaţie a popoarelor balcanice cauza e că în Bucureşti au pătruns demult convingerea că interesele Romîniei nu se pot uni defel cu acelea ale statelor slave din vecinătatea ei şi apoi instinctul de neatîrnare al naţiunii care nu îngăduie ca Romînia să cedeze ceva din independenţa sa, pentru care s-a luptat atît de mult; în fine - last not least - pentru că Romînia posedă un rege din Casa Hohenzollern, care în nici o împrejurare nu s-ar hotărî a se degrada devenind vasalul Coroanei ruseşti. 
Daca instinctul de neatîrnare şi de libertate al romînilor, care se manifestă atît în politica lor esterioară cît şi în cea interioară, i-a ferit pîn' acum de-a ajunge să atîrne de Rusia, el pe de altă parte a creat un conflict cu monarhia austro-ungară şi i-a pus în opoziţie cu toate puterile europene, căci în cestiunea dunăreană ei au insistat cu prea multă îndărătnicie asupra punctului lor de vedere, care e, blînd vorbind, unilateral, iar inamicii guvernului romîn - interiori şi esteriori - n-au întîrziat a făuri din cestiunea dunăreană o armă în contra guvernului, a dinastiei şi a ţîrii. 
Spaţiul nu ne permite de-a cerceta cestiunea aceasta complicată; mă mărginesc dar numai la observaţiunea că fiece, naţiune, mare ori mică fie, are misiunea deplină de a-şi apăra drepturile şi interesele ei, dar că nu trebuie să meargă atît de departe ca să ignoreze sau să atingă interesele şi drepturile unei alte naţiuni, mai ales cînd aceasta e un stat vecin cu mult mai puternic. Dreptul, strict în multe cazuri nu se poate, aplica fără pagubă nici măcar într-un litigiu între două persoane private; cu atît mai puţin între două state învecinate a căror interese se întreţes în mii de direcţii şi sunt atît de varii încît prudenţa impune fiecărei din părţi concesiuni în unele cazuri, pentru ca şi partea cealaltă să încline a face concesiuni în alte cazuri. Chiar un stat mai mare şi mai puternic decît Romînia s-ar măcina cu timpul prin conflicte continue cu toţi vecinii săi; afară doar dac' ar avea un protector foarte tare într-una din puterile mari şi dominante în Europa. Un asemenea protector Romînia 'l poseda odinioară în Franţa, sub Napoleon III; dar azi nu mai există în Europa nici o putere care să exercite o influenţă dominantă, căci singura care ar putea-o nu voieşte s-o exercite. 
Nu e îndoială că Romînia se bucură în prezent de mare bunăvoinţă din partea Germaniei: nu numai pentru că regele e un Hohenzollern, ci pentru că conducătorul politicei germane a recunoscut marea vitalitate a poporului romînesc, pentru că ştie a apreţia importanţa situaţiei geografice a ţării şi o serie de alte împrejurări cari crează Romîniei pentru viitor o misiune politică şi militară la porţile Orientului. 
Dar, oricît de mare ar fi părtinirea cancelarului german pentru Romînia, ea nu e îndestul de mare pentru a o favoriza în socoteala Austro-Ungariei, care e şi mai importantă pentru el. Se pare aşadar că din Berlin i s-a dat regelui Romîniei sau guvernului său sfatul urgent de-a aplana cît se poate de curînd diferenţele pendente între Austro-Ungaria şi Romînia cu privire la cestiunea Dunării, într-un mod cît se poate de echitabil pentru amîndouă părţile. 
E sigur însă că, după ce s-a făcut o schimbare în direcţiunea Afacerilor Esterioare ale Romîniei şi după ce d. Dimitrie Sturza a luat portofoliul Esternelor, Romînia va renunţa la punctul ei vechi de vedere, la non possumus, în cestiunea dunăreană. Deşi nu s-a aflat încă modul de învoială cu Austria, totuşi se caută şi, daca se va fi aflat, putem aştepta cu siguranţă că în Romînia se va fi creat un nou element puternic pentru garantarea păcii europene. 

Aceste sunt apreţierile corespondentului "Gazetei generale. " Din parte-ne observăm că concesiile de natura celor cerute în cestiunea dunăreană nu numai că ating autonomia şi suveranitatea Romîniei, dar creează totodată un precedent pentru ca alte puteri rivale să pretinză concesii analoge. Este însă interesul bine înţeles al Romîniei de-a evita pînă şi părerea că ar nutri vro preferenţă fie pentru Austro-Ungaria, fie pentru Rusia. Nu voim şi nu e de nici un folos pentru autonomia noastră de-a înclina într-o parte ori într-alta şi de-a ne preface de bună - voie în mărul de ceartă între cei doi puternici vecini. O mănţinere strictă a autonomiei noastre în politica esterioară, o egală evitare a influenţei fie a uneia, fie a celeilalte dintre puteri, e o garanţie mai sigură pentru mănţinerea păcii decît concesii unilaterale, menite a ne cîştiga poate simpatiile unuia, dar cu atît mai proprii pentru a stîrni rivalitatea celuilalt. 
[10 septembrie 1882]

[""ROMÎNUL" COMENTEAZĂ ASEMENEA... "]

"Romînul" comentează asemenea unul din pasajele noastre, care făcuse deliciile "Telegrafului" în curs de o săptămînă, un pasaj pesimist, n-o tăgăduim, prin care arătăm că toată pseudocivilizaţiunea noastră, stearpă economic şi intelectual, s-a tradus în o cumplită apăsare fiscală şi administrativă a ţăranului şi că sub statul naţional el nu poate înţelege azi decît stăpînirea privilegiată a unui milion şi mai bine de oameni pe care-i consideră ca străini, străini poate nu cu limba, dar cu inima, cu caracterul şi cu înţelegerea pentru lucrurile ţării. Nu era îndoială că "Romînul" va striga numaidecît că e o provocaţiune la străini etc., deşi în fond nu e decît un crud adevăr. Un sistem a cărui esenţă e spoliaţia [î]l face indiferent pe omul din popor pentru ţara şi naţionalitatea lui; purtînd numai sarcini fără nici o compensaţie, un asemenea sistem face asupra lui efectul unei dominaţiuni mai odioase decît cea în adevăr străină. 

187

        {EminescuOpXIII 188}

Poate ca acest pesimism să nu fie îndreptăţit; poate chiar ca esprimarea lui să nu fie politiceşte practică; dar nu aceasta e în cestiune. Supere-se marii patrioţi pe faptele ce ne inspiră un asemenea raţionament, supere-se pe realitate înainte de toate, nu pe concluziile pe cari, cu ori fără cuvînt, le tragem din asemenea fapte. 
Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului cînd constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, romînii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? D. G. Obedenaru constată în opera sa  că tocmai în secolul acesta, al liberalismului, o sumă de romîni, poate o jumătate de milion, au trecut în Dobrogea pe cînd era turcească, în Bulgaria, în Serbia. 
D. Ioan Ghica constată în Convorbiri economice acelaşi lucru: 

Sunt localităţi unde plugari împroprietăriţi, după ce-au plătit anuitatea şapte - opt ani, au părăsit pămîntul, s-au făcut servitori şi argaţi sau au trecut Dunărea. 

Din Moldova ţăranii îşi părăsesc căminele şi trec în Basarabia rusească. 
Toate aceste sunt fapte. 
Aceste fapte dovedesc decadenţa statului, căci nu sunt unice în istorie, ci se repetă ori de cîte ori decadenţa intervine şi mai curios este desigur că, pe cînd oamenii care se complac în decadenţă se bucură şi se veselesc, tot atuncea spiritele mai bune înclină a vedea lucrurile în culori negre şi sunt atinse de pesimism. 
Salvianus, un preot din Marsilia născut pe la 390, care a scris tractatul, ce se păstrează încă, De Gubernatione Dei, toată viaţa sa a afirmat cu multă elocuenţă teza că "barbarii cuceritori sunt însărcinaţi de Dumnezeu să pedepesască viciile şi nedreptăţile lumii romane". Acest pesimist al timpului său observă în cartea sa (V, 8) că romanii fug la goţi şi că nu se tem de nimic mai mult decît ca să redevie romani. Ba chiar toţi oamenii din popor ar căuta refugiu la goţi dac' ar putea lua cu sine puţina avere ce-o posedă; căci acolo nu li-i permis celor mari, ca la romani, de-a asupri nepedepsiţi pe cei mici

 

Nimeni n-a numit pe acest călugăr trădător sau nebun pentru că constata că starea de nedreptate în Imperiu făcea pe poporul roman să prefere domnia barbarilor. 
Bizantinul Priscos fu trimis în solie, la anul 448, la Curtea lui Attila, regele hunilor, unde află o sumă de romani. Ce-i spuse unul din ei, spre marea mirare a lui Priscos? Că

sub aceşti barbari oamenii nu sunt pururea şicanaţi ca în Imperiu, că judecăţile sunt drepte, că judecătorii nu sunt venali, că dările nu sunt, ca-n Imperiu, în permanenţă insuportabile. Ceea ce cineva cîştigă cu muncă onestă poate să şi folosească în linişte, cu totul opus stărilor de lucruri în Imperiu. 

Acesta e chiar secretul tuturor cuceririlor uimitoare. Cînd Alexandru a cucerit Persia, desigur stările de lucruri fuseseră pentru popor atît de rele încît acesta nu i s-a opus; cu satrapii lesne a putut s-o scoaţă la capăt. Norocul lui Napoleon în Germania se esplică în acelaşi mod. El purta în raniţa sa o îndreptare a stării sociale a Germaniei, care era insuportabilă în cele mai multe din statele mici. A trebuit mari îmbunătăţiri înlăuntru, a trebuit o generaţie crescută în universităţi cu totul în alt spirit, adînc naţional, pentru ca Napoleon să poată fi învins. 
Iată lucruri clare şi învederate. 
Cînd vedem zilnic că perceptorii nu iau darea de la ţăran din prisosul producţiunii lui precum se 'ntîmplă în toate ţările din lume, ci din vînzarea instrumentelor lui de muncă, scutite de lege, din haina de pe el, din pînea de toate zilele, cînd constatăm, din raportul asupra portăreilor, cum se aplică împlinirile judecătoreşti, cînd adăogăm peste acestea spoliaţiunile administrative, ne mai rămîne oare cuvînt de-a ne mira de vorba ţăranului de la Cetatea Albă, care găseşte starea lui preferabilă celui din Romînia liberă? 
Dar să zicem că, daca ţăranul nostru stă rău, are cel puţin satisfacţiunea de a-şi vedea respectat sentimentul lui naţional, că acesta rămîne izvorul lui de speranţă în viitor, steaua care-l conduce şi-l mîngîie în căderea sa materială. 
Să vedem ce se face în privirea aceasta. 
Cozia, unde e înmormîntat Mircea I, cel mai mare Domn al Ţării Romîneşti, acela sub care ţara cuprindea amîndouă malurile Dunării pînă-n mare, Cozia unde e înmormîntată familia lui Mihai Vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu ţara - ce-a devenit acesta? Puşcărie! 
Turci şi austriaci au ocupat ţările, dar puşcărie tocmai din această mănăstire n-a făcut. A trebuit "roşii", "naţionalii" să vie, cu ilustrul lor Simulescu, ca s-o facă şi asta. 

188

        {EminescuOpXIII 189}

Dar oare Carol Îngăduitorul nu va înceta din viaţa cînd va sosi sfîrşitul prescris de Dumnezeu şi regilor şi oamenilor de rînd? Oare puşcărie se va face deasupra mormîntului său? Oare nu există nici o solidaritate istorică între cel ce poartă azi coroana Ţării Romîneşti şi cel ce a purtat-o acum cinci sute de ani? 
Iată panteonul care se pregăteşte eroilor şi regilor poporului romînesc - puşcăria. Nu suntem siliţi să-l sfătuim pe primul nostru ministru să treacă graniţa la Putna, să vază cum străinii respectă mormîntul lui Ştefan cel Mare, cum şi azi, ca acum o sută şi două sute de ani, o candelă pururea aprinsă luminează la capul marelui Domn romîn, că poporul vorbeşte de el ca şi cînd ieri ar fi trăit? 
Cînd dar vedem un popor atît de maltratat în privirea stării sale materiale şi maltratat şi mai rău în privirea tuturor amintirilor mari şi sfinte pe care le-a avut, mira - ne - vom de mărturisirea publiciştilor că romînii emigrează, mira - ne - vom că preferă o domnie străină barbară în locul celei pseudocivilizate ce se pretinde a fi a lor? ", zice Salvian şi acelaşi cuvînt se aplică şi la noi. 
Nu vă prefaceţi a vă supăra pe ceea ce zicem, supăraţi-vă mai bine pe ceea ce se 'ntîmplă, pe realitate. Ceea ce se 'ntîmplă în viaţa materială şi morală e trist, nu icoana slabă pe care noi o dăm în scris despre această realitate. 
Poate cineva comenta oricum voieşte ceea ce zicem; nu de comentarii e vorba, nu de intenţiile ce ni se atribuie sau ni se tăgăduiesc, ci de realitate. Realitatea aparţine ordinei materiale a lucrurilor, unde totul e pipăit, învederat, capabil a fi măsurat. Oricît de crudă ar fi forma în care ne esprimăm impresia, ceea ce e mai crud şi mai odios e realitatea însăşi. 
Toate protestările de patriotism nu modifică întru nimic realitatea, precum procesele intentate lui Galilei nu opreau ca în realitate soarele să fie centrul sistemului şi pămîntul să se 'nvîrtă împrejurul lui. A modifica realitatea, nu a parafraza vorbele noastre, iată ce-aţi trebui să faceţi. 
[12 septembrie 1882]

["FRIGURI DE REFORME... "]

Friguri de reforme au cuprins capetele, pîn' acum destul de pozitive, ale oamenilor noştri de stat, cari pregătesc viitorul în coloanele gazetelor. 
În unele foi din străinătate apare pe pagina a treia, după anecdote şi diverse, cîte-un "sfat pe zi", care cuprinde cînd reţete pentru a obţine o mai bună recoltă de sparanghel, cînd un leac în contra boalelor de ochi, cînd prepararea unui nou fel de şoriceasă. Foaia de căpetenie a partidului dominant ne fericeşte asemenea aproape zilnic cu cîte-o reţetă de reformă: azi se reformează justiţia, mîine agronomia, apoi biserica, şcoala, regimul economic, administraţia comunală şi judeţeană - c-un cuvînt totul. Se ştie că noi romînii suntem oameni lesne crezători. Nu ne-am îndoit nicicînd că un text de lege, votat făr' a fi fost citit, e în stare să schimbe obiceiele rele ale administraţiei şi ignoranţa tuturor. Un şir de paragrafi traduşi repede din franţuzeşte de vrun şef de biurou e după părerea noastră în stare a schimba brazda ţării şi caracterul populaţiunilor, încît din ziua promulgării şi pînă mai apoi să ne trezim atît de departe în privirea tuturor progreselor realizabile încît să ne mirăm noi înşine de ceea ce ne-a găsit. 
Cu toate acestea observatorul chiar superficial al maniei de reforme va vedea lesne că boala aceasta devine acută mai cu seamă în unele momente - asupra alegerilor. Cînd alegerile sunt aproape totul e rău, totul trebuie reformat. Atunci în istoria monotonă a unei mizerii permanente, în contra cărei nu există alte remedii reale decît munca şi cultura, intervine epizodul vesel al bunelor intenţiuni, al propunerilor de reformă radicală, cari, ca varga magică a vrăjitorilor, să preschimbe ca din senin pustietatea în grădină, colibele în palate şi un popor sărac într-o turmă de regi. Aceste planuri de reforme ne dau în adevăr ocazia de-a făgădui, de-a deschide pentru cîteva săptămîni cutia vestită a Pandorei şi a lăsa să fluture pe dinaintea oamenilor iluziile transparente ale tuturor bunurilor din lume. Odată alegerile făcute, marii reformatori de ieri recîştigă temperamentul lor apatic şi oriental şi ţara...? merge mereu cum a mers sute de ani, sub auspiciile singurei divinităţi care-a mai rămas în fundul cutiei Pandorei - a mizeriei... 
În Romînia mai avem a lupta c-un incovenient statornic în viaţa noastră publică. Din ceea ce oamenii scriu şi zic nu poţi deduce ceea ce ei vor. În cele mai multe cazuri trebuie să

189

        {EminescuOpXIII 190}

laşi tot vravul de vorbe de-o parte şi să ghiceşti intenţia lăudabilă a reformatorului, care e în genere cu totul alta decît aceea pe care marele om o pretextează. 
Astfel ni se 'ntîmplă şi cu reforma electorală propusă de d. C. A. Rosetti. Teoretic o discutăm destul de bine şi arătăm în destul de invederat că zadarnică e orice reformă pe cît timp oamenii asupra cărora se aplică nu ştiu nici a citi şi a scrie, neavînd posilibitatea de-a judeca interesele publice. Aceste cuvinte, cari ar fi în stare a convinge pe omul ce caută adevărul şi care nu se fereşte de-a fi convins, nu vor avea nici un efect asupra omului care ştie prea bine unde tinde şi a cărui ţintă e mai mică decît cea pretextată - - paralizarea corupţiunii în alegeri - însă e cu mult mai practică şi mai pozitivă. 
Această ţintă este de-a se perpetua la putere. 
Se ştie că, dac-a fost vrodată cu putinţă a răsturna un guvern la noi prin opinia publică, iniţiativa a plecat de la colegiul I şi al II[-lea]. Colegiul al Iv-lea votează aproape totdeuna cu guvernul şi după comanda administraţiei; colegiul al III-lea, mai ales în oraşele din provincie, unde clasă de mijloc mai nu există, e asemenea guvernamental. 
Daca vom enumera pe membrii opoziţiei conservatoare şi liberale vom vedea lesne că cei mai mulţi deputaţi opoziţionali îşi datoresc mandatele lor acestor două colegii, unde, cu toată corupţiunea, tot mai există neatîrnare materială şi morală. Ce voieşte dar d. C. A. Rosetti? Să nimicească cu totul influenţa acestor colegii, băgînd în ele pe delegaţii ţăranilor, cari, struniţi de subprefecţi şi perceptori, vor vota pururea cu guvernul. Pentru a ajunge la acest scop dumnealui nu se dă 'ndărăt nici înaintea celei mai reacţionare idei; propune restrîngerea dreptului politic al ţăranilor. Ţăranii vor alege numai pe jumătate atîţi delegaţi, decum aleg astăzi. Va să zică cînd e vorba de-a paraliza colegiul I şi al Il[-lea] prin delegaţi ţărani, pururea guvernamentali, d-sa devine chiar neliberal şi restrînge capacitatea politică a trei din patru părţi a populaţiunilor Romîniei. 
Reforma fiind constituţională are nevoie de votul unei Camere de revizuire. Precum Victor Hugo propune pacea eternă, cu condiţia ca un ultim şi mare război să înlătureze toate nedreptăţile de pe pămînt, marele nostru reformator [î]şi promite ca, prin o ultimă presiune electorală, să obţie o asemenea Cameră şi o asemenea reformă de la colegiile actuale. După ce acestea se vor desfiinţa presiunea nu va mai fi necesară. Colegiul I, II şi al IV[-lea] întrunite vor cuprinde pretutindenea o majoritate guvernamentală în mîna prefectului, compusă din delegaţii ţăranilor. Minoritatea proprietarilor mari va rămînea pururea, prin natura lucrurilor, învinsă de-o majoritate inconştientă, fără pricepere pentru interesele publice şi mînuită de guvern ca o unealtă mecanică. 
Care este deci rezultatul ce caută a se obţine? Punerea întregului corp electoral sub puterea discreţionară a guvernului, asimilarea tuturor cu delegaţii ţăranilor ce votează cum li se porunceşte. E evident că atunci parlamentarismul ar fi o minciună, o aparenţă manţinută de ochii lumii şi că, în fond, guvernul autocritic ar putea face orice - ar voi. 
Absolutismul nu este pururea şi pretutindenea o nenorocire. Adeseori el e necesar şi mari creaţiuni istorice îi se datoresc. Dar... absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul care nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o biurocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decît prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului şi al populaţiunilor, ci în folosul [a] o mînă de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi. 
[17 septembrie 1882]

["D-LUI COLONEL CANDIANO - POPESCU... "]
 
D-lui colonel Candiano - popescu s-a conferit medalia Bene-merenti clasa I, pentru scrierile sale poetice - militare (?! ). În adevăr că şi merita; ne mirăm numai cum de nu a primit această medalie mai înainte. Săracă ţară!... 
[18 septembrie 1882]

190

        {EminescuOpXIII 191}

[""ROMÎNUL", ÎN NUMĂRUL SĂU... "]

"Romînul", în numărul său de duminică, ne dă un frumos exemplu de confuzie. 
De cîte ori ziarul guvernamental se prezintă dinaintea alegătorilor nu e nimic bun în ţară care să nu se datorească ideilor liberale; cînd e însă vorba de relele economice şi sociale, atunci - conservatorii au guvernat ţara, ei sunt de vină la toate. 
Cu toate acestea lucrul trebuie judecat cum este; ideile liberale în aplicarea lor trebuiesc luate cu rezultatele cele bune şi cele rele şi să li se facă bilanţul, ca să vedem cui i-au folosit şi cui i-au stricat. 
Să zicem - posito sed non concesso - că înaintea erei liberale nu era nimic în ţară. Averi mari nu erau, dar nici mizeria nu era cunoscută. Cu ocazia discutării legii rurale în cel întîi Parlament al Romîniei unite d. Cogălniceanu citea documente prin cari arăta că pămîntul era atît de larg încît ţăranul putea să-şi înfigă plugul Oriunde i-ar fi plăcut, fără să 'ntrebe al cui e locul, şi că n-avea să dea decît una din zece a produsului. Codul Caragea prevede tot una din zece. În fine proiectul de 'mproprietărire de la 1848, prezentat de proprietari, dă ţăranilor oricît pămînt ar dori şi oriunde l-ar dori, în posesiune ereditară, dînd una din cinci la arături şi una din trei la fînaţe (nefiind aci altă muncă decît coasa şi strînsul ). Ţăranii erau săraci atunci, dar nimenea nu era bogat. Meseriile erau şi ele ocrotite. Cineva trebuia să-şi fi învăţat meşteşugul bine pentru a-l putea exercita. Libertatea de comerţ nu exista pentru obiectele de prima necesitate. Se socotea preţul grîului şi al vitelor, se adăuga cîştigul legitim al negustorului, încît pîine, carne, lumînări aveau preţuri taxate şi cît se poate de reduse. Nu erau atîtea case frumoase în Bucureşti, nu atîtea trăsuri strălucite, nu erau strade pavate cu pietre aduse din Scoţia şi din Belgia; bugetul amînduror ţările nu era decît de vro 20 de milioane; o mie de oameni - boieri li se zicea, cu şi fără cuvînt - guvernau ţara, bine - rău cum o fi fost, însă foarte ieftin. 
Iată că, deodată cu Unirea, vine la ordinea zilei era liberală. Nu se poate tăgădui că Vodă Cuza era liberal; autoritar da, însă democrat autoritar, liberal autoritar. Daca ne aducem aminte de elementele numeroase pe cari Vodă Cuza le-a ridicat pentru a le opune boierilor şi ne uităm azi împrejuru-ne, le vedem pe toate foarte sus, le vedem constituind... partidul roşu, escepţie făcînd poate de capi. Abia doi ani trec de la Unire şi bugetul cheltuielilor se ridică de la 20 la 40, 48, 50 de milioane. E drept că poporul primeşte o sumă de libertăţi; dar orice libertate nouă, de care pînă în ziua de azi încă nu e în stare a se folosi, corespundea cu cheltuială căci libertatea, chiar daca n-o ştii s-o întrebuinţezi, e scumpă. Înainte boieri, adică funcţionari mari şi mici, plătiţi şi gratuiţi, erau o mie de toţi. Vodă Cuza introduce autonomia comunală şi judeţeană; în fiece comună cîte un primar, ajutor, notar, vătăşei, toţi plătiţi; în locul a o mie de boieri de ai Regulamentului se nasc în ţară, ca iarba din pămînt, 40 pîn-la 50 de mii de boieri noi, săraci dar fudui şi pretenţioşi, aşteptînd să fie slujiţi de alţii, văzînd în poziţia lor improvizată un mijloc de-a trăi din munca altora. Toată această aristocraţie nouă ţine bani. Pîrcălabii şi vornicii cei vechi, vatamanii şi bătrînii satului nu ţineau nimic. Pe lîngă aceea că bugetul general al statului era de două ori şi jumătate mai mare, fiece centru mic de populaţie era încărcat cu cheltuieli comunale de zeci de mii de franci pe an. Aproape tot ce cîştigă ţăranul i se escamotează sub titlurile cele mai diverse de către organele politice: statul, judeţul, comuna. Mai intervine o foamete generală; ţăranul se împrumută ca să poată trăi de pe-o zi pe alta; cu toate acestea perceptorul vindea căldările de pe foc. 
În fine regimul percepţiei, precum şi regimul în genere, se discreditează şi o conspiraţie aduce, în locul liberalismului autoritar, liberalismul pur. Se durează o Constituţie - cea mai liberală din Europa - în care se stipulează: egalitatea deplină a străinului cu romînul în ţara acestuia, fără a se ţinea seamă că superioritatea economică şi de cultură a străinului [î]l face pe acesta, prin natura lucrurilor, stăpîn romînului. În toate opera aceasta de liberalism cosmopolit nu e un articol de incolat, care să mărginească relaţiile dintre străinul cult, abil, cu deprinderi economice fixate, şi între romînul incult, naiv şi deprins numai cu munca grea a cîmpului. Din cauza aceasta pînă-n ziua de azi ţăranul îşi vinde grîul cu 30 - 40 la sută mai ieftin decît proprietarul, arendaşul sau alţii. Fiecare 'l înşeală şi nimeni nu-i deschide ochii. Imediat vine şi era drumurilor de fier. E drept că ele încărcau o ţară săracă cu o datorie de sute de milioane pe 90 de ani înainte - dar articolele de lux veneau mai grabnic din străinătate, noua aristocraţie se putea înţoli mai cu înlesnire. Şi pe cînd fiece sezon arunca petecăriile de dincolo de graniţă pe umerii romînului, străini ce le introduceau îşi fixau frumuşel capitalul realizat din aceste petece, ridicînd prăvălie după prăvălie, palat după palat în Bucureşti. Într-adevăr imens progres! În sfîrşit, cu mila Domnului, d. Brătianu mai vine un al doilea rînd la putere, înmulţeşte iar funcţiile, ridică bugetul cheltuielilor în şase ani cu 40 procente, mai face drumuri de fier, se mai ridică palate la Bucureşti, în acelaşi timp în care se vinde cămaşa de pe ţăran, ba se vinde el însuşi rob cu braţele. 

191

        {EminescuOpXIII 192}

Daca toate acestea nu s-or fi chemînd progres, apoi nu mai ştim ce e progresul. 
"Romînul" se preface a fi atît de naiv pentru a număra anii cîţi au fost conservatorii la putere şi găseşte că sunt mai mulţi decum ar fi stat liberalii. Da! asta vrea să zică a confunda "cauza" cu "timpul", lucruri cari n-au a face una cu alta. Cauza marei datorii publice sunt drumurile de fier şi înmulţirea funcţiilor şi această cauză li se datoreşte liberalilor de toată mîna. Cincizeci de ani ar fi putut sta conservatorii după votarea concesiei Stroussberg şi anuitatea tot ar fi avut s-o plătească. Prezenţa lor la putere nu desfiinţa întru nimic angajamentele luate în numele ţării de roşii, prezenţa lor la putere nu putea reduce capitalul unei datorii contractate de alţii, tot aşa precum ea nu putea lua legilor organice caracterul lor liberal - cosmopolit care li s-a imprimat [de] roşii. 
Nu 'ntrebaţi cîţi ani au stat unul şi celălalt la putere, ci ce-au făcut fiecine în aceşti ani. Conservatorii n-au făcut nimic - să zicem - s-au opus numai cu îndărătnicie la binele ce voiaţi a-l realiza. Dumneavoastră aţi făcut totdeuna ceva, şi ceva rău. De cîte ori partidul liberal a fost în fruntea ţării, el a creat cîte-o cauză permanentă de mizerie, pe care urmaşii lui n-au mai putut-o desfiinţa. Şi încă - de-aţi putea face tot ce voiţi! De aţi putea introduce eligibilitatea magistraturii, şi cu ea împreună venalitatea ei şi nesiguranţa averii; dac-aţi putea desfiinţa colegiul I, înecîndu-l într-al patrulea, pentru ca să nu mai fie cu putinţă de-a alege un singur deputat independent - atunci opera ar fi încoronată. Atunci în adevăr ţara, avere publică şi averi particulare, ar deveni proprietatea esclusivă a unei coterii lacome de aur cîştigat făr-de muncă şi de demnităţi acaparate fără ştiinţă şi merit. 
Să nu confunde "Romînul" timpul în care efectele unei cauze durează cu cauza însăşi. În acest timp, şi după ce veninul liberalismului cosmopolit a pătruns în Romînia, fără îndoială şi conservatorii au trecut pe la putere. Dar în contra unor rele organice, infiltrate de alţii, ei n-au dispus de mijloace destul de energice şi n-au dispus de ele pentru că ar fi compromis poate şi mai mult starea socială. Machiavelli zice: un rău politic se poate vindeca pe cît timp puţini-l văd; cînd [î]l vede toată lumea, el nu mai e vindecat. Putrejunea moravurilor private produsă prin declasarea generală îşi are reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; într-o ţară de oameni declasaţi şi moraliceşte căzuţi statul nu poate fi decît icoana lor; el nu va fi un sanctuar ci un lenociniu. Nu se poate aştepta de la un partid, oricît de onest şi de energic ar fi, de-a schimba ca prin minune rolele organice pe cari alţii le-au introdus. Căci răul se 'ntroduce lesne. 
Roma a putut fi arsă într-o zi, pe cînd pentru zidirea ei s-a cerut o mie de ani. 
[21 septembrie 1882]
["CÎTEODATĂ NE CUPRINDE... "]
Cîteodată ne cuprinde o adevărată admiraţie de modul în care confraţii de la "Romînul" binevoiesc a ne combate. 
Nu există stat pe faţa pămîntului în care bugetul cheltuielelor să se fi făcut, în douăzeci şi patru de ani, într-o generaţie de şase ori mai mare decum fusese, ca în Romînia, şi cu toate acestea se crede că un citat din Leroy - beaulieu despre tendinţa ce-au cheltuielele de-a creşte poate acoperi monstruozitatea de la noi. 
Ne permitem şi noi a cita pe acelaşi autor: 

Daca examinăm, zice, curentul general al civilizaţiei noastre, de două secole încoace mai cu seamă, suntem izbiţi în mod singular de progresiunea cheltuielelor statului. Cei mai mulţi contimporani sunt spăimîntaţi de acest fenomen, pe cari sunt ispitiţi a-l atribui relei adminstraţii şi neprevederii guvernanţilor. Cumcă această neprevedere şi dezordine figurează asemenea între cauzele dezvoltării cheltuielelor publice n-o poate contesta nici un om cu minte; însă dezvoltarea aceasta e un fenomen prea universal pentru a nu-i recunoaşte cauze mai adînci şi cum am zice mai independente de voinţa oamenilor... Lăsînd de-o parte războaiele, cari se pot considera ca imputabile viciilor oamenilor şi guvernelor, trebuinţele statului augmentează din două cauze: sporirea serviciilor pe cari o populaţie mai rafinată le exige de la stat, apoi augmentarea preţurilor, fie a salarelor, fie a subsistenţelor... Daca de la 1818 pîn la 1877 (59 de ani) bugetul Franţei s-au întreit nu trebuie să uităm că moneta însăşi şi-a schimbat valoarea reală în acest interval, aşa încît deosebirea între cheltuielele efective d' atunci şi cele d' acum e mai mică în fond decît în aparenţă. 

Facem acest citat pentru a completa şirurile reproduse de "Romînul" şi pentru ca să nu i se substituie scriitorului francez maniera uşoară de-a vedea a foii noastre liberale. 

192

        {EminescuOpXIII 193}

Autorul francez n' arată alt decît că membrii proporţiei cresc, dar proporţia rămîne în fond aceeaşi. Daca în Franţa s-au întreit cheltuielile, cauza e, una, că, în proporţie directă, populaţia s-a îmbogăţit în 60 de ani, al doilea, că banul şi-a schimbat valoarea sa în proporţie inversă. 
Dar în nici o ţară din lume cheltuielile n-au devenit, în douăzeci şi cinci de ani, de şase ori mai mari. S-au îndoit, s-au întreit (ca-n Olanda, pe care o citează "Romînul)", însă paralel cu o dezvoltare imensă a bogăţiei naţionale: nicăiri bugetul n-au devenit de şase ori mai mare, rămînînd populaţia aceeaşi la număr şi fiind tot atît de săracă ca mai nainte. 
Populaţia noastră cea rafinată, care exige de la stat o sumă de servicii nouă, consistă, precum "Romînul" bine ştie, din milioane de oameni cari se hrănesc aproape esclusiv cu mălai, cari nu ştiu scrie şi citi, cărora pentru dări li se vînd hainele de pe ei şi instrumentele de muncă, a căror persoane chiar se scot la mezat pentru a fi închiriate ca vitele. În favorul acestei populaţii rafinate s-au înşesit bugetul cheltuielelor? 
Dar, în genere, ce comparaţie se poate face între noi, popor agricol, rămas îndărăt în toate privirile, cu Olanda bunăoară, care nu e - cum zice "Romînul" - ţară mică, ci un stat vechi, ce-n decursul secolelor trecute a dominat mările şi a jucat rolul de putere mare? Ce comparaţie între noi şi Franţa ori Anglia? E o adevărată ironie, e o batjocură a celui mai de rînd bun simţ de-a compara mărimi incomensurabile şi de-a vorbi de augmentarea bugetului Olandei pentru a esplica neprevederea şi dezordinea de la noi. 
Suntem departe de-a voi trecutul, pentru că această voinţă ar fi în deşert. Orice pripă în dezvoltarea organică nu se poate face nefăcută; odată porniţi pe această clină, întoarcere nu mai e cu putinţă. 
Nu contestăm asemenea că averile s-au înmulţit în Romînia - numai nu în mîinile romînilor; nu că esistă mai multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre, numai nu sunt ale indigenilor; nu contestăm că suma averilor existente pe acest pămînt e mai mare decît acum douăzeci şi cinci de ani, dar e aşa repărţită încît prea puţin din ea e 'n mîini indigene. Daca însă acest lucru e indiferent, daca prosperitatea pe espresia geografică e totul, iar espresia etnologică a naţionalităţii nu 'nseamnă nimic, atunci fără îndoială e mare progres şi ne-am mira de-un singur lucru, de ce "Romînul" n-ar propune mijloace pentru ca acest progres să fie şi mai mare? Există oameni cari susţin cu toată seriozitatea că colonizarea ţării c-un popor străin i-ar schimba cu desăvîrşire faţa, că ţara ar merge înainte chiar daca poporul romînesc ar pieri. 
Ca să venim dar de unde am plecat, susţinem din nou că starea veche de lucruri - care nu se mai poate reintroduce în nici un chip, să fie bine înţeles - era mai favorabilă existenţei şi dezvoltării normale a poporului nostru. Atît am zis şi nimic mai mult. Poporul poate era sărac, dar nu era mizer, nu sleit. Sunt fără îndoială oameni cărora dezvoltarea aceasta le-au folosit, pe cari i-au ridicat din nimic, i-au făcut bogaţi şi puternici; dar acei oameni nu sunt poporul romînesc. 
Nu e om cu oarecari cunoştinţe cari să conteste faptul că un popor relativ înapoiat, adus prea repede în contact c-o civilizaţie străină superioară, e în pericol de-a pieri. Degeaba ne-am zbate împotriva acestui dureros adevăr. Din momentul în care romînul a intrat în contact cu mii din oameni cu deprinderi economice mai energice, de-un egoism mai pronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vînătorii lui şi el vînatul. 
Nu le luăm confraţilor plăcerea ieftenă de-a se uimi de progresele ce pretind a le fi realizat, dar, de un temperament mai puţin fericit decît ei, nu împărtăşim iluziile lor şi vedem lucrurile cum sunt. 
Nicicînd, în decursul istoriei, elementul romîn de lîngă Dunăre n-a fost într-o stare mai rea şi mai periculoasă. Nu există vecin, mic sau mare, care să nu aibă sub stăpînire-i cîte un fragment al acestui popor, pe care caută a-l absorbi; nu există unul deci ale cărui interese să nu ne fie opuse pîn-la un grad oarecare. Străbătuţi în cruciş şi-n curmeziş de curente politice şi economice străine, în loc de-a strînge cu mînă rezăşească petecul acesta de pămînt, am făcut din el patria tuturor popoarelor, un otel pentru oricine şi pentru orice; în loc de-a ţine morţiş la dreptul vechi, la tradiţii şi lege, am crezut a putea uimi lumea prin aparenţele unei civilizaţii ce nu există şi, paralel cu importul de marfă străină, ne-am îmbolnăvit sufletul cu importul unor instituţii şi idei, potrivite poate cu stările de lucruri din Apus, dar nepotrivite c-un popor sărac şi unilateral în ocupaţiunile lui. 
Acum douăzeci şi cinci de ani condiţiile unei dezvoltări normale şi sănătoase existau intacte aproape. Dar politica economică cît şi cea socială insuflată pururea din vederi liberale au nimicit mare parte din ele. La toate laudele cîte şi le - aduce partidul în privirea acestui progres, răsărit din ruina poporului nostru propriu, am zice o vorbă veche populară: Doamne, fă să fie cum zic ei, nu cum ştim noi că este. 
[25 septembrie 1882]

193

        {EminescuOpXIII 194}

["DACA SE VA ADEVERI... "]

Daca se va adeveri că pe la 'nceputul lui octomvrie or să se deschidă Adunările şi vom avea iarăşi fericirea de-a perinda fizionomiile interesante ale acelor bărbaţi cari îngrijesc atît de mult de binele ţării şi de-al lor va rămînea să ne 'ntrebăm în ce raport reciproc vor fi grupurile în cari majoritatea de pîn' acum se preface a fi despărţită. 
Pîn' acum majoritatea era compactă. Cum era, bună - rea, îşi făceau treaba cu ea, zice - o vorbă, şi lucrurile mergeau strună. Rău mergeau fără îndoială, pentru că legiferomania pe de-o parte, lăcomia de averi pe de alta, sărăcia de minte pe deasupra, au făcut în adevăr ca ţara întreagă să se sature demult de aceşti pretinşi aleşi ai ei. Nu se poate tăgădui că nemulţumirea generală e mai mare decît oricînd, că nu e om - nu cu vro minte deosebită sau pretenţios, ci oricum l-ar fi lăsat Dumnezeu - care să nu simţă că Parlamentul e în mare parte compus din farsori şi că administraţia maltratează lumea şi o despoaie. Daca pînă şi tatarii au început a părăsi Dobrogea, oameni fără nici un fel de necesităţi şi mulţumiţi cu orice soi de guvern din lume, necum să n-o simtă altcineva. 
Dar, aşa cum era, majoritatea stătea compactă şi statornică în mijlocul mişcării continue de funcţionari administrativi, judecătoreşti şi fiscali cari se ridică şi se cufundă în graţia ministerială ca stolurile de umbre în infernul lui Dante. De cincizeci de ori s-a schimbat ministerul sub prezidenţa d-lui Brătianu: d-sa pare a fi avut atîtea cabinete în şase ani cîte au avut toţi Domnii pămînteni de la întemeierea ţărilor pînă azi; dar două poluri rămîneau neclintite în această necontenită rotaţiune: d. Ioan Brătianu pe de o parte, majoritatea sa parlamentară pe de alta. 
De la un timp lucrul au început a se cam turbura. Fie că prea mulţi şi-or fi zis "omul face banii şi banii pe om", fie că unii prinsese cheag la inimă, alţii nu; că unii sunt stupi neretezaţi, alţii nu prea au de moară; destul că dihonia şi pizma reciprocă dintre cei mici pare a fi înrîurit asupra celor mari, încît azi foasta majoritate, atît de strînsă prin apetituri, seamănă a se despărţi în trei, ca rîul fericit ce curgea în mijlocul raiului. Ordinea logică a acestei împărţiri nu prea e clară, e chiar enigmatică pentru public; cea cronologică însă se poate urmări. 
Întîi s-a supărat d. Dumitru Brătianu pe majoritate. I-a trimis pe unii la puşcărie, pe alţii la carantină şi, în intervalul de cînd Adunările sunt închise, s-au înjghebat un nou partid "al virtuţii". A răsărit unde nu-l sameni, ar zice vorba, dar a răsărit. Deşi membrii partidului virtuţii nu prea sunt cunoscuţi publicului, despre existenţa lor reală nu se poate îndoi nimenea; iar îndoielele asupra virtuţii lor ar fi, se zice, şi mai neîntemeiate. Am scris-o deci şi noi pe lumînare pentru neuitare şi ne rugăm lui D-zeu ca aşa [să] fie. 
Apoi s-a supărat d. C. A. Rosetti. Şi-a dat demisia din Adunare, a depus mandatul său în mîna alegătorilor şi, cu inima plină de amărăciune, a părăsit ţara, pentru a mînca din nou pînea neagră a exilului, udată cu lacrimi. Un alai de jalnici patrioţi l-au petrecut pînă la marginea tîrgului, unde, luîndu-şi toiagul în mînă şi scuturînd de pe încălţăminte praful unei patrii ingrate, au plecat spre depărtatele deşerturi ale Galiei, unde cu post şi în pustnicie să-şi petreacă rămăşiţa zilelor, scîrbită de răutatea oamenilor. 
Ci 'nainte de-a pleca a spus de ce. Majoritatea n-a voit să-i primească reformele. Aceste sunt: decentralizarea, reforma legii electorale, electivitatea magistraturii, libertatea învăţămîntului cu dezgroparea răposatei Eforii şi - - ca ton fundamental al muzicei - scăparea ţăranului de asuprire. Cum şi ce fel nu se spune, dar în sfîrşit scăparea lui. Acesta e drapelul lăsat în mînile viguroase ale onor. Costinescu care, cu inima în dinţi şi cu funia 'n traistă, [î]l va apăra. Iată dar un alt fragment al majorităţii grupat pe lîngă acest drapel, fragment care n-are ridicola pretenţie de-a fi virtuos. Din contra, unde găseşte ceva pus rău, el pune bine. 
Iată deci două centre de atracţiune dintre cari unul virtuos, "feţişoara mărită fetişoara"; altul mai puţin virtuos dar "sutele mărită slutele". Atît virtutea de zile mari a unora cît şi cea mai de zile de lucru a celorlalţi arată opoziţie în contra Vizirului. Nu e îndoială nici pentru unii nici pentru alţii că d. Ioan Brătianu e un vizir, că guvernul său e o maşină pneumatică care absoarbe toate puterile vii ale ţării. 
Cine dar mai rămîne sincer şi necondiţionat sub drapelul marelui nostru cancelar? Iată o întrebare pe care oricine şi-o face cu curiozitate. Altfel, de partizani să nu te plîngi cînd ţii sacul cu grăunţe 'n mînă. Vor veni ei, chiar prea mulţi, chiar peste voie; dar, în aparenţă măcar, o majoritate care să voteze bugetele înţeleptului Sihleanu şi răscumpărările cu toată supunerea datorită pare a nu mai exista. 
Oare unul din ziarele inspirate n-ar putea lămuri publicul? Pare c-am fi rămas fără umbră de ziar guvernamental care să ne spuie, bunăoară, ce gîndeşte d. Brătianu în privirea acestor nouă grupări a majorităţii sale, precum şi în privirea reformelor propuse de d. C. A. Rosetti. 
194

        {EminescuOpXIII 195}

Căci, deşi acele reforme a fost întîi prezintate în numele personal al redactorului "Romînului", prin scrisoarea de adio ele au devenit un program. Făcut pentru a forma obiectul de căpetenie al sesiunii Parlamentului - de vreme ce atinge cestiuni constituţionale -, propriu a servi de drapel în vederea nouălor alegeri, acest program e dezaprobat de marea parte a ţării, ca să nu zicem de toată, din cauza înnoiturilor şi a improvizaţiunilor ce cuprinde. 
Cine din majoritate se uneşte cu ele, cine nu, şi mai cu seamă ce cugetă guvernul în privirea lui? Oare nu e dator a linişti ţara măcar în mod oficios în privirea intenţiilor sale? 
Respinge-va majoritatea acele reforme, precum părea dispusă în trecut? Aproba - le - vor unii, nu le vor aproba alţii? Iată auspicii de deschidere cari par încărcate de furtună, dacă dăm crezămînt semnelor de dezbinare de pîn' acum. 
Mulţi însă înclină a admite că această dezbinare nu este decît o farsă, cu totul neserioasă în esenţă, de vreme ce nici pe unii nici pe alţii nu-i doare capul de îmbunătăţirile şi reformele ce le promit. În ajunul alegerilor însă e practic de-a se despărţi în două; de-a juca unii pe guvernamentali, alţii pe opoziţie, încît oricare ar fi rezultatul, tot în favorul lor să iasă. Deprinşi de ani încoace de-a urmări această politică stearpă de panglicării, care face cu neputinţă orice îmbunătăţire serioasă, oamenii cred că, cu toată furtuna într-un pahar de apă, cu toate indignările partidului virtuţii pe de-o parte, cu toată setea de reforme a grupului celor nevirtuoşi, ceea ce va rămînea neschimbat în sesiunea viitoare sunt iarăşi cele două poluri statornice: d. Ioan Brătianu şi majoritatea sa parlamentară. 
[28 septembrie 1882]

[""ROMÎNUL" ÎNŞIRĂ... "]

"Romînul" înşiră cu înlesnire îmbunătăţirile pe hîrtie pe cari guvernul liberal le-a decretat în favorul ţăranilor. Nu-i luăm această plăcere. În loc de-a aplica pur şi simplu texte de legi existente, au creat legi nouă pentru a stipula neînstrăinarea pămînturilor ţărăneşti, trecută pînă şi-n Constituţie, şi împroprietărirea însurăţeilor, cuprinsă asemenea în legea primitivă. Nu ne-am opus la această substituţie, la acest nou cachet dat unor legiuiri pe cari dumnealor înşii nu le aplicaseră decît din momentul în care li s-a părut practic. 
Dar de altceva e vorba. 
Aceste pretinse reforme, reîmprospătări a unor legi existente, îndreptat-au starea ţăranului îndeosebi, a ţării în genere? Nu. Scoaterile în vînzare a chiar persoanelor, necum a vitelor şi a instrumentelor de muncă, dovedeşte că aceste reforme n-au folosit nimic, pentru că nu sunt făcute decît de ochii lumii. A da c-o mînă, a lua întreit cu cealaltă nu va să zică a face cuiva bine. Paralel cu aceste pretinse îmbunătăţiri s-au atomizat din nou ţara în comune mici, din mari ce erau. În locul unui primar sunt azi trei, încît s-au întreit numărul personalului plătit din bugetul comunal, deci s-au întreit fără nici un folos cheltuielele, numai pentru a hrăni nouă păture de absolvenţi a patru clase primare. În acelaşi timp bugetul cheltuielelor statului s-au sporit cu 40 procente. Funcţiile dependente de ministerii s-au [î]ndoit. Atîrnarea acestora de autorităţile supreme e atît de mare încît, pîn-la ajutorul de scriitor, li se poate comanda acestor zeci de mii de oameni voinţa puternicilor zilei. 
Cu ce s-au ales deci populaţiunile daca, paralel cu orice îmbunătăţire, se introduce o cauză permanentă şi mai grea de înrăutăţire şi de mizerie? Cu nimic fără îndoială, precum o dovedesc procedările zilnice ale administraţiei şi fiscului, precum o dovedeşte emigrarea oamenilor din ţara noastră - pînă chiar şi din pustia Dobroge. 
Pururea se zice: "Conservatorii n-au făcut nimic". Chiar aşa fie. A nu face nimic e mai bine decît a face rău. Ceea ce-au făcut însă conservatorii ştim bine. Ei au avut sarcina ingrată şi odioasă a impune dări pentru a plăti anuităţile Stroussberg şi datoriile flotante moştenite: au avut asemenea rolul ingrat de-a privi la ruina crescîndă a populaţiunilor, în neputinţă de-a dezrădăcina rele adînci şi organice introduse în ţară de liberalism în genere, de guvernele oricît de scurte ale roşiilor îndeosebi. 
Nu ne facem nici o iluzie în privirea aceasta. Evoluţiunea ideilor conservatoare e împiedecată prin căderea societăţii. Spre a conduce statul după idei conservatoare, s-ar cere o altă generaţie decît cea actuală, compusă din aspiranţi la funcţii; s-ar cere o biserică puternică c-o înrîurire permanentă şi determinată asupra creşterii şi a tăriei de caracter a oamenilor; s-ar
195

        {EminescuOpXIII 196}

cere gratuitatea demnităţilor publice; s-ar cere o monarhie cu mai multe tradiţii, c-un cuvînt ceea ce în Romînia nu mai e de la 1700 încoace. Improvizaţia actuală nu mai e un stat organic; e o adunătură. 
Daca liberalismul pretinde a fi introdus toate reformele în ţară, [î]i concedem bucuros paternitarea aceasta. Conservatorii pot fi învinovăţiţi însă că rezultatul acelor reforme e rău în toate? 
Să zicem că liberalismului i se datoreşte împroprietărirea. Cine nu ştie că această reformă - departe de-a îmbogăţi pe ţăran, departe de a-l face mai neatîrnat - i-au îngreuiat sarcinele. Cele douăsprezece zile pe an datorite pentru pămînt şi păşune s-au înmulţit azi într-atîta încît o lege anume trebuie să stipuleze că două zile pe săptămînă i se rezervă lui. 
Să zicem că tot liberalismului i se datoreşte guvernul parlamentar. Ce-au devenit însă acest Parlament decît o unealtă pentru a spori, pentru a încinci şi a înşesi cheltuielele în douăzeci de ani, pentru a contracta datorii în disproporţie absolută cu puterea de producere a ţării, pentru a urca zilnic dările către stat, cătră judeţe, cătră comune? O unealtă în care cavalerii de industrie, prin speculaţiuni asupra tranzacţiilor statului, devin milionari, o adunare de oameni în cea mai mare parte imorali şi cinici, compusă de tot ce noul Bizanţ a putut produce mai pornoscop şi mai venal? 
Să zicem că tot liberalismul a introdus învăţămîntul. 
S-au decretat într-o zi înfiinţarea a mii de şcoale în toate comunele rurale. A doua zi s-a recrutat învăţătorii din băieţi de prăvălie ce nu ştiau scrie şi citi şi s-au umplut comunele c-un corp didactic improvizat din senin. 
Cum s-au înfiinţat şcoalele secundare? S-au decretat asemenea ridicarea lor, s-au luat absolvenţi de liceu cu cunoştinţe filologice şi exacte elementare, s-au improvizat din ei un corp didactic care, în parte, stă pînă azi pe picior de război cu gramatica romînească, necum cu alta, şi iată că ne trezim c-o generaţie de tineri crescută sub auspiciile unei ignoranţe patente. 
Universităţile s-au înfiinţat în acelaşi chip. Buni profesori de liceu s-au prefăcut în mediocri profesori de universitate. 
Să zicem că liberalismului i se datoreşte autonomia comunală. S-a întins o reţea întreagă administrativă şi fiscală asupra ţării, c-un personal care nu era deloc pregătit pentru misiunea ce i se 'ncredinţa. O generaţie de oameni cari ar fi putut deveni folositori s-au distras de la orice ocupaţiune serioasă şi s-au aruncat în viaţa publică a statului. Legi peste legi, regulamente peste regulamente se traduceau din franţuzeşte, încît numai cele privitoare la comunele rurale, adunate de Epureanu, formează un volum de-o mie şi mai bine de pagine. Tot vravul acesta de legi era să se aplice de primari ce nu ştiau citi, de notari cari abia ţineau condeiul în mînă. 
Daca toate acestea s-ar fi petrecut gratis ne-ar fi părut rău de colosala risipă de puteri vii în decursul atîtor ani; dar, din nenorocire, toate ţineau bani. Tot personalul acesta imens de oameni ignoranţi şi stricaţi e plătit din bugetul comunei, al judeţului, al statului. Astfel s-a înmulţit, într-o disproporţie strigătoare la ceriu, numărul oamenilor trăitori din buget, numărul celor improductivi. 
Daca în sfîrşit se vor realiza şi cele din urmă propuneri de reformă ale d-lui C. A. Rosetti - eligibilitatea magistraturii şi schimbarea legii electorale - efectele vor fi, daca se poate, şi mai dezastroase. Închipuiască-şi cineva o justiţie aleasă de agenţii electorali ai guvernului, un Parlament în care, prin desfiinţarea de fapt a colegiului I şi II, ar intra numai partizani ai guvernului! Iată absolutismul, cel mai rău absolutism din toate. Nu absolutismul monarhic, în care interesele dinastiei şi ale Coroanei sunt pîn-la un grad oarecare o garanţie pentru interesele populaţiunilor, ci absolutismul unei coterii fără trecut şi fără viitor, dominată de lăcomia cîştigului fără muncă, de poftele şi de răzbunările momentului. 
Daca dar "Romînul" pretinde a fi introdus toate reformele în ţară, tăgădui-va că rezultatul aproape al tuturor acestor reforme e absolut rău? Ce rol a putut avea conservatorii de la Unire încoace decît a întîmpina cu paliative veninul organic pe care liberalismul cosmopolit l-au introdus în ţară, un liberalism care-a folosit numai străinilor şi a ruinat cu totul poporul nostru propriu? 
A fost în adevăr marea operă a maestrului din Strada Doamnei de-a face pe lume să crează că interesele naţionale sunt identice cu acelea ale liberalismului cosmopolit, de-a combina în unitate liberalismul cu naţionalitatea şi de-a sacrifica pe nesimţite pe cea din urmă celui dentăi. Ei bine, lumea l-a crezut şi orice reformă în senzul său rupea bucăţi cîte unul din elementele vieţii naţionale; azi prerogativele politice ale proprietăţii istorice, mîni biserica, poimîni breslele, pînă ce toată combinarea organică, datorită veacurilor, s-au prefăcut într-o grămadă de indivizi fără nici un fel de legături între ei decît acelea ale unui interes momentan. Dar o grămadă de indivizi nu e un popor, precum o movilă de frunze şi rădăcini uscate nu e pădure. 
Acest rezultat l-a avut în Romînia lepădarea tradiţiei, lipsa de simţ istoric, pripa de-a ajunge, fără cultură şi fără avere suficientă, la rezultatele civilizaţiei apusene. 

196

        {EminescuOpXIII 197}

Un copac nu poate creşte decît din rădăcinele sale proprii, nu poate da decît frunzele şi fructele sale proprii. Tot astfel şi un popor. Frunzele şi fructele de carton, atîrnate pe arborul dezrădăcinat al naţionalităţii nu sunt un produs organic, ci un artefact sterp, incapabil de-a se regenera. 
[30 septembrie 1882]

["NU-NŢELEGEM CE FOLOS... "]

Nu-nţelegem ce folos poate să aibă "Romînul" din falsificarea şi esplicarea strîmbă a statisticei? În dorinţa ce are de-a ne combate şi de-a lăuda progresul imens realizat în ţară prin sistemul ideilor liberale, cifrele statisticei trebuie să i se închine, vrînd-nevrînd, ca şi cînd plăcerea copilăroasă de-a părea că ne dovedeşte nouă contrariul ar schimba ceva din realitatea lucrurilor. 
D. Aurelian, actual ministru al instrucţiunii, autoritate pe care confraţii de la "Romînul" credem că nu vor contesta-o în cît [î]i priveşte, ne spune în opera Ţara noastră următoarele: 

Nu trebuie să ne scape din vedere că, de la 1859, adecă de cînd am intrat într-o eră nouă (liberală) politică şi socială, cheltuielele şi veniturile noastre s-au urcat într-un mod foarte simţitor. În adevăr veniturile statului erau de 29388614 lei în anul 1859, iar în 1876 se urcaseră la 90354614 l[ei], adecă se întreiseră. Cheltuielele la 1859 se suiau la 28 911844 l[ei], iar la 1876 ajunseseră la suma de 110 423 904 lei, adecă se împătriseră. 
În acelaşi interval datoria statului s-a sporit cu una sută şasezeci şi şase de ori. Statul datora 2 820 117 lei, iar în 1876 suma datorită se suia la 468 677 730 lei. 

Se ştie că de la 1876 încoace datoria publică s-a sporit cu mult, bugetul cheltuielelor asemenea. 
Ţinut-au pas înmulţirea populaţiei şi a averii generale cu această colosală sporire a cheltuielelor şi a datoriei publice? 
Fără-ndoială nu. 
Nu-l credem capabil nici pe "Romînul" de-a afirma că sutele de milioane ale datori[e]i publice şi zecile de milioane ale bugetelor s-au cheltuit în mod productiv. Reorganizarea dinlăuntrul ţării făcîndu-se cu oameni de aceeaşi calificaţiune ca ale guvernelor trecute, nu s-au făcut decît a se spori personalul şi a se plăti îndoit şi-ntreit Mihăleştii şi Chiriţopolii, Ciocîrlanii şi Ciocîrliile moştenite din trecut. Sporul deci, făcut în favorul acestui personal, a fost aruncat în apă. Improductive au fost cheltuielele pentru armată, pentru o sumă de şcoli cari există pro forma sau cari au dat rezultate rele ş. a. m. d. C-un cuvînt: nivelul cheltuielelor s-a înzecit, nivelul culturii şi averii generale a rămas acelaşi, ba pentru marea majoritate a poporului acest nivel e chiar scăzut. 
La 1859 ţara număra 4 425 000 locuitori: azi numără 5 200 000 după datele d-lui Bibicescu, va să zică cu 775 000 mai mult. Nu trebuie însă să uităm că de la 1864 încoace intră peste 20 000 de străini pe an în ţară, cari s-aşează la noi, încît sporirea populaţiei noastre proprie nu intră pentru nimic în cifra totală a înmulţirii. 
Cea din urmă dare de seamă statistică a Ministerului de Interne asupra mişcării populaţiei e pentru anul 1877. 
Din acea lucrare constatăm că creşterea populaţiei romîne e în douăzeci de judeţe cu totul neînsemnată. Dacă-n Tutova populaţiunea rurală se-nmulţeşte într-un an cu 20 suflete, în Roman cu 47, oare asta se poate numi spor? E stagnaţiune, e regres chiar. În alte judeţe, precum Dorohoi, Suceava, Botoşani, Gorj, Rîmnicul-Vîlcii, populaţiunea scade; la Dorohoi într-un mod înspăimîntător: într-un singur an au murit 1 126 de ţărani mai mult decum s-au născut. Zece judeţe numai sunt în cari populaţiunea sporeşte întrucîtva, şi anume Ialomiţa, Buzăul, Prahova, Ilfov, Vlaşca, Brăila, Dolj, Dîmboviţa, R. Sărat şi Teleorman; în toate celelalte, adecă în două treimi ale ţării, populaţiunea scade. Pe ici pe colo există în adevăr un escedent de naşteri asupra deceselor, dar acest escedent e ridicol şi dovedeşte în realitate stagnaţiune şi regres. Totalul naşterilor, comparat cu al deceselor, e din an în an mai mic, natalitatea scade în progresiune, încît se poate să fie în curînd întrecută de cifra mortalităţii. La 1859 mureau 57 de oameni şi se năşteau 100; de atunci încoace mortalitatea s-a suit la 79, la 95, la 100, la 121 procente chiar. Aceste sunt lucruri cunoscute de toată lumea, tipărite în cărţi şi gazete; numai "Romînul" găseşte că populaţia s-a-nmulţit şi s-a îmbogăţit. 
197

        {EminescuOpXIII 198}

S-a îmbogăţit într-un mod curios. Ne aducem aminte de "expunerea situaţiunii" pe 1879 publicată de prefectul de Bacău, d. A. Vidraşcu. 
La 1864 locuitorii din acel judeţ posedau numai boi de jug 22 428. Acest număr de vite a scăzut foarte, locuitorii nu mai au nici pe jumătate din vitele cîte au avut înainte. Fiziceşte vorbind, populaţiunile au fost şi sunt bîntuite de boale contagioase. Anghina difterică a distrus o mare parte din generaţiunea viitoare. Moraliceşte vorbind, ele nu au făcut nici un progres în cultură, mulţi din ei nu au idee de morală. Produsul muncii lor [î]l consumă la cîrciumă. Alţii petrec timpul cu furturi şi desfrînări. Căsătoria nu este respectată; clerul de la ţară se află pe-o scară de cultură inferioară; copiii mici n-ascultă decît vorbe rele, sudălmi şi bătăi li se aplică lor şi mumelor lor; bărbaţii se bat foarte des între dînşii. Bătăliile lor sunt foarte violente, ca la nişte adevăraţi sălbateci europeni; se rănesc grav, adeseori se ucid. Această generaţiune neomenoasă, ruşinea unui stat civilizat, aceşti oameni perverşi şi fertili în crime, delicte şi contravenţiuni de tot soiul se ruinează prin mişelii şi rea viaţă. 
Iată tabloul pe care nu noi, ci un prefect al guvernului actual [î]l face despre populaţiunile noastre. 
Acesta e un tablou care se potriveşte cu toată Moldova şi cu multe judeţe de munte din Ţara Romînească. Gorjul, Rîmnicul - vîlcea, Argeşul, Muscelul, Oltul sunt în aceeaşi stare de decreştere în care se află Tutova, Putna, Romanul, c-un cuvînt douăzeci de judeţe, două din trei părţi ale Romîniei. 
Ce ajută dar întîmpinarea că producţiunea şi esportul au crescut cînd toate acestea nu se răsfrîng asupra populaţiunii decît sub forma de cădere economică şi morală? 
Dar au crescut suma bunurilor existente în Romînia? Acesta ar fi un rezultat fericit pentru adepţii şcoalei din Manchester, pentru cari bunurile sunt totul, omul nimic; dar cînd acest rezultat au fost obţinut cu sacrificarea imensei majorităţi a populaţiunii indigene un romîn nu se poate felicita. S-ar putea felicita oameni pentru cari ţara însemnează totalul chilometrilor pătraţi, indiferent fiindu-i cine trăieşte pe ei, dar nu omul pentru care ţară şi naţionalitate sunt noţiuni identice. 
S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-au înmulţit numărul acelora cari trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate, ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni cari şi-au făcut din politică o profesie lucrativă; dar tot acest lustru occidental e urmat de umbra viţiului şi a unei mizerii care, orice s-ar zice, acum douăzeci şi cinci de ani nu exista în ţară, nu era cu putinţă să existe. 
"Romînul" are naivitatea de-a spune că bugetul de 30 milioane de acum 25 de ani era relativ mai oneros decît cel actual? Ca dovadă de inanitatea acestei aserţiuni pomenim ceea ce toată lumea contimporană ştie: fiece buget se 'ncheia c-un escedent însemnat la venituri, o dovadă că oamenilor nu le trebuia nici măcar atît cît luau. Nu numai bugetele statului, ci toate, ale comunelor rurale, ale institutelor de binefacere, se ncheiau cu escedente, o dovadă că pretutindenea se cumpăneau exact trebuinţele cu mijloacele disponibile. În zilele lui Ştirbei Vodă escedentul anual al cutiilor satelor era de cîteva milioane de franci. Se ştie că aceşti bani nu se datorau unor dări comunale deosebite, ci erau o parte a dărilor către stat ce rămînea în folosul comunei. Prin urmare nu existau resturile de dări, nu împrumuturi cămătăreşti spre a le plăti, nu dorobanţi împlinitori, nu biletele galbene ale perceptorilor, c-un cuvînt nimic din cîte azi [î] aduc pe locuitor de-a i se face negru dinaintea ochilor. 
Ce-i foloseşte "Romînului" spoirea cu colori trandafirii a acestei realităţi? El nu poate amăgi pe nimeni decît doar pe sine însuşi şi face ca struţul, care, băgîndu-şi capul sub aripă, crede că, daca el nu vede pe nimeni, nimeni nu-l vede pe el. Repetăm: acum douăzeci şi cinci [de ani] condiţiile unei dezvoltări normale existau intacte; astăzi dezvoltarea e compromisă prin acea era nouă (liberală fără 'ndoială ) de care pomeneşte d. Aurelian. 
[2 octombrie 1882]

[""GAZETA GENERALĂ" (PRONUMITĂ DE AUGSBURG)... "]

"Gazeta generală" (pronumită de Augsburg), cunoscută pentru nepărtinirea ei, primeşte din Ungaria o dare de seamă mai lungă asupra "cestiunii izraelite" care merită a fi reprodusă, de vreme ce situaţia economică, astfel precum se descrie, prezintă multe analogii cu cea din Moldova. În orice caz, după atîtea denigrări repetate de Alianţa izraelită şi de presa apuseană, care-n mare parte e 'n mîni evreieşti, începe a se face lumină şi în această cestiune. Ştim prea bine că există mulţi publicişti pentru cari evenimentele din Ungaria vor fi o oroare, însă nu de indignarea
198

        {EminescuOpXIII 199}

lor poate fi vorba, nici de umanitarismul ideologic, ci de realitatea economică şi de neajunsurile ei, produse prin activitatea singulară a izraeliţilor. 
Se va observa din cele mai de jos că evreii exercită o acţiune dizolvantă atît asupra moravurilor cît şi asupra echilibrului economic al populaţiunilor rurale. Ţăranul şi proprietarul, oameni ocupaţi cu producţiunea brută, fără aptitudini negustoreşti, cad în genere jertfă rafineriei speculanţilor. Cu toate acestea bunăstarea claselor ce se ocupă cu înmulţirea obiectelor de primă necesitate e mai importantă pentru societate decît starea acelor ce nu se ocupă decît cu traficul acestor obiecte. În fine clasele rurale mai au pentru un stat şi altă însemnătate. Ele nu sunt numai păstrătoarele cele mai credincioase ale acelor formaţiuni istorice pe cari le numim naţiune şi stat, ci totodată apărătoarele lor în vreme de război; ele reprezintă principiul conservator al istoriei. Nu e azi pentru nimeni o îndoială că proletarizarea claselor rurale are drept efect nimicirea statului. 
Aceste zise, lăsăm să urmeze articolul în cestiune. 

Circulara în termeni aspri şi energici, pe care ministrul - prezident a adresat-o tuturor municipiilor din ţară, e o dovadă mai mare decît goana din Pojon că există optima forma o cestiune izraelită în Ungaria. 
D. Tisza ordonă capilor municipiilor să fie cu băgare de seamă la agitaţiunile ce pornesc din partea aşa numiţilor antisemiţi în contra populaţiunii evreieşti şi să intervie numaidecît la orice turburare a ordinei publice, pentru ca viaţa şi averea izraeliţilor să nu sufere neajunsuri. Antisemitismul e aşadar în floare şi antisemiţii formează în ţară un partid puternic, cu multe ramificări. S-ar putea zice că partidul numără membri pe faţă, activi, şi afiliaţi pasivi şi secreţi. Numărul celor din urmă ni se pare mult mai considerabil decît al celor dentăi şi tăria partidului consistă mai cu seamă în împrejurarea că posedă o sumă de aliaţi secreţi în toate sferele populaţiunii, pînă sus în birourile guvernului şi în cancelariile autorităţilor militare. Aci se 'ngăduie multe, se 'nchid ochii asupra multor lucruri, multe nu se observă deloc; în cazuri serioase intervin, însă nu se prea grăbesc, asta s-a putut vedea şi cu ocazia turburărilor din Pojon. Agitatorii îşi făcură treburile în linişte, se 'ngăduiră chiar adunăturile plebei şi, cînd autoritatea a intervenit, a făcut-o cu mijloace insuficiente, cu blîndeţe, încît a trebuit să vie din capitală un anume comisar regal pentru a insufla plan şi energie în măsurile luate spre năbuşirea turburărilor. Pe afiliaţii secreţi ai ligei antisemitice [î]i caracterizează vorba următoare ce s-aude rostindu-se des: "Nu strică să-i ciupe niţel pe ovrei". Aşadar foarte mulţi sunt de părere ca evreii, ce nu le sunt simpatici, să fie ciupiţi niţel, ca să-şi mai domolească aspiraţiunile, să fie mai puţin fudui şi fastidioşi, să mai puie margini lăcomiei lor de bani, să nu mai esploateze şi mai mult populaţia prin apucături negustoreşti, prin manopere rafinate, prin specule asupra prostiei şi onestităţii oamenilor. Nu e fum fără foc. Antisemitismul, care s-a dezvoltat din începuturi modeste, dac-a putut ajunge atît de departe cată să fi avînd cuvîntul lui de-a fi. Pentru ca agitaţiunea antisemită să aibă izbîndă, precum a avut-o în realitate, sămînţa aruncată a trebuit să cază în pămînt priincios, trebuiau să existe condiţiile sub cari să se dezvoltate o cestiune izraelită în Ungaria. 
 Cestiunea izraelită nu e confesională ori religioasă. Nimărui nu-i abate a crea legi escepţionale relative la exerciţiul religiunii lor; nimeni nu vrea să-i împiedice în obiceiele lor rituale. În vremea turburărilor, poporul s-aruncă asupra prăvăliilor negustorilor evrei, nu asupra sinagogelor comunităţii religioase. Afacerea Tisza - eszlar, menită a aprinde fanatismul acestora, precum unii din agitatorii antisemiţi au şi ştiut s-o utilizeze, n-a făcut nici un efect în ţară, lucru de care au a se felicita atît ţara cît şi evreii. Cestiunea evreilor nu e nici politică sau naţională, căci locuitorii evrei au convingeri maghiare; în ţinuturile slovace sau sîrbeşti ei nu iau parte la demonstraţiuni antimaghiare, ci sunt şi acolo partizani ai sistemului actual. Junimea evreiască din clasele mai bune exagerează chiar în unele priviri, voieşte să s-arate, în vorbă şi port, mai maghiară decît maghiarul însuşi. Mulţi s-au făcut ridicoli lepădînd numele lor vechi, cari poate nu sunau tocmai bine, şi primind nume cari sună curat ungureşte. Trăsătura caracteristică speculativă a acestui neam s-a manifestat chiar şi în privirea aceasta: evreii, oriunde au putut numai, au uzurpat numele unor vechi familii nobile existente, schimbînd cel mult o literă în ele. Nu dăm mult pe sentimentele naţionale - maghiare ale evreilor, căci ei ţin pretutindenea cu puterea dominantă. Ei au ţinut tot astfel cu Bach şi cu sistemul lui; simţind însă de cu vreme schimbarea situaţiei, părăsiră repede corabia ce se cufunda, rămaseră cîţiva ani în espectativă, apoi intrară cu pînzele pline în curentul mişcării naţionale cînd prevăzură că acest curent are să învingă. Apoi ţinură cu Deak şi cu partidul lui; acuma sunt partizanii cei mai zeloşi ai regimului Tisza, încît acesta nu-şi face numai datoria, ca şef al administraţiei, ci împlineşte totodată un act de recunoştinţă, apărînd energic pe evrei, după ce ei au votat de atîtea ori pentru el şi pentru candidaţii săi electorali. 
Cestiunea izraelită e în Ungaria curat economică, fără nici un fel de amestec confesional sau politic. Am ajunge prea departe dac - am discuta toate împrejurările în cestiune; dar în Ungaria nu e cestiune nici de liber-schimb, nici de şcoala Manchester, ci de lucruri cu mult mai simple. Mai cu seamă în părţile sale de miază-noapte ţara e populată de mulţi evrei; fiece orăşel, fiece sat, fiece localitate, oricît de mică, are cîteva familii evreieşti. Toţi se ocupă cu speculaţia şi cu negoţul; ei ţin cîrciumele, iau în licitaţie accizele şi în arendă ogoarele, deşi nu se ocupă mult cu agricultura. Arenda ogoarelor servă mai cu seamă ca pretext pentru a putea specula cu grîne, rachiu şi lînă. Asta o fac cei mici ca şi cei mari. Cei mici sunt cămătarii şi precupeţii ţăranilor. Un negustoraş sau un cîrciumar evreu are într-un sat o poziţie analogă cu Rothschild între puterile mari ale Europei. Toţi ţăranii [î]i sunt datori; el se 'mbogăţeşte din dobînzile ce, i se plătesc. Dobînda ordinară e de 52 la sută: adecă, pentru fiece fiorin împrumutat, ţăranul plăteşte un creiţar pe săptămînă. Însă ţăranul care 'mprumută în asemenea condiţii trebuie să fie om sigur, să n-aibă multe datorii, căci altfel dobînzile se 'ndoiesc şi se 'ntreiesc. Tot ce cîştigă ţăranul prin muncă trece în mîna evreului, care l-a ajutat cîndva la nevoie c-un mic împrumut şi care şi în alte ocazii e gata să-l ajute - c-o dobîndă de sută la sută. E lesne de 'nţeles că, prin asemenea lucruri, nu se poate naşte vro inclinaţiune amicabilă a populaţiei faţă cu evreii. Daca mai vin şi agitatori cari-l lămuresc pe ţăran că e stors, antipatia se schimbă lesne în ură. În districtele mai sărace din nordul Ungariei jidovimea de jos joacă, cu speculaţiunile şi camăta ei, un rol mai mare decît în districtele mai bogate, populate de maghiari; dar şi în acestea întîlnim alt tip: marele arendaş evreu care s-a făcut stăpîn boierănaşilor după ce, au fost împrumutătorul lor. Boierănaşii, mica nobilime maghiară dispare - nu cercetăm cauzele, ci constatăm numai faptul - iar în posesiunea moşiilor ei intră evreul, adecă un arendaş evreu, negustor din Pesta sau bancher din Viena. Se 'nţelege aşadar că şi pătura de mijloc a ţării, din care se recrutează amploiaţii municipali şi guvernamentali, are mai multe antipatii decît simpatii pentru evrei şi că nu prea pune piedici agitaţiei antisemitismului. În micele oraşe din provincie negustorii creştini, deci burghezia e aceea care 'ntîmpină c-o ură intensivă neamul evreiesc. Evreul îmbogăţit în sat emigrează, la oraş, deschide prăvălia şi, în armonie cu coreligionarii săi, precum şi sprijinit de ei, izbuteşte a învinge pe negustorul creştin. Cunoaştem localităţi unde acum treizeci de ani nu exista nici o prăvălie evreiască, iar azi nu mai e nici una creştină. Negustorii neevrei luptă pentru existenţa
199

        {EminescuOpXIII 200}

lor, dar lupta nu e lesnicioasă, pentru că negustorii evrei combat pururea cu puteri unite. Chiar dacă oricine ar fi convins că evreii datoresc poziţia lor preponderantă în viaţa economică a Ungariei numai desterităţii, zelului şi mulţumirii pe puţin, totuşi ar fi esplicabilă antipatia cu care sunt întîmpinaţi, căci nimărui nu-i place ca altul să se puie deasupra Lui, chiar daca el ar fi de vină; dar încă unde o asemenea convingere nu există! Cestiunea izraelită izvorăşte din starea de lucruri economică a ţării şi-n ea agitaţiunea antisemitică află pururea nutriment. 
[7 octombrie 1882]

["DE CE VICLEŞUGURI... "]

De ce vicleŞuguri de iarmaroc mai sunt capabili şi nepreţuiţii confraţi de la "Romînul"? 
Într-un număr foaia liberală dădea seamă despre intenţia Rusiei de-a ne face navigabil braţul Chiliei, făcea imputări Comisiunii europene că e neglijentă şi zicea între altele: 

Odată acest braţ (al Chiliei) devenit mai favorabil navigaţiunii, Comisiunea va putea privi din splendidul său palat de la Sulina cum comerţul [î]l ocoleşte spre a trece pe la Chilia... 
Altfel, după cum Rusia se gîndeşte azi a face braţul Chiliei navigabil, mîni desigur se va gîndi şi Romînia a-şi face navigabil braţul Sf. Gheorghe. Atunci, pentru marea părere de rău a însuşi romînilor, Comisiunea dunăreană va pierde fatalmente toată însemnătatea sa. 

Întreg articolul e ţinut pe tonul acesta, pe coarda, cum am zis, a presei ruseşti. 
"Romînul" azi binevoieşte a ne spune c-a mai avut un articol. Ştim şi l-am citit, dar posterior derogat priori. 
Prin şirurile de mai sus "Romînul" dă dreptate presei ruseşti şi prevede momentul cînd Comisiunea, mărginită la gura Sulinei, va fi redusă la rolul chietist de-a privi cele ce se petrec din splendidul său palat. Ba i se dă Romîniei sfatul de-a face acelaş lucru ca Rusia, pentru ca Comisiunea dunăreană să piardă (spre platonica noastră părere de rău) toată însemnătatea. 
Ne pare îndealtmintrelea bine că, prin observaţiunile noastre, am făcut pe foaia liberală să se 'ntoarcă de pe calea pe care pornise. Apucătura de-a zice că noi ne-am înşelat asupra celor enunţate de "Romînul" e, cum am zis, un tertip de iarmaroc. Articolul pe care l-am relevat e inspirat de vederi ruseşti; daca foaia l retrage, să-i fie de bine, şi să nu mai fie vorbă. 
[8 octombrie 1882]

["DE CÎTE ORI CONTESTĂM... "]

De cîte ori contestăm realitatea progresului ce se pretinde că Romînia l-ar fi făcut în decursul celor din urmă treizeci de ani avem fericirea a vedea pe confraţii de la "Romînul" înmulţind în mod considerabil numărul frazelor durate în favorul partidului roşu, calificîndu-se rezultatele pseudocivilizaţiei cu fel de fel de epitete mari, dîndu-ni-se nouă numele de reacţionari, legitimişti etc. E ţara poreclelor. 
Rolul confraţilor e comod, al nostru cam ingrat: ei se adresează suficienţei oamenilor, căci aceştia sunt pururea predispuşi a crede tot ce li se spune de bine de ei, pe cînd noi nu măgulim pe nimeni, ci facem apel la spiritul lor de adevăr. 
Daca se găsesc instrumente pentru a măsura fenomene atît de simple cum e urcarea şi scăderea căldurii, să nu se fi aflînd nici un chip pentru a măsura gradul de cultură a unui popor? Am dori în simplitatea noastră să ni se enumere marii oameni cari ar fi făcut la noi descoperiri în mecanică ori în chimie, ori în genere pe terenul ştiinţelor naturale, pe care descoperirile sunt lesne de făcut din cauza vastităţii domeniului lor. Am dori să ni se enumere operele de fond apărute în ţară de 30 de ani încoace, ca să vedem gradul de cultură. Nimic din toate acestea. Buni bucuroşi dacă apare cîte-o carte elementară, în care autorul a ştiut cel puţin să traducă bine, să-şi aproprieze într-un mod cuviincios ştiinţa altora. Chiar cazul acesta e estrem de rar
200

        {EminescuOpXIII 201}

şi constituie aproape un merit. Cele mai multe cărţi, chiar elementare, dovedesc din contra că autorii lor nu sunt în stare nici să înţeleagă texte străine, necum să producă ceva de la dînşii. 
O a doua măsurătoare a gradului de cultură este dibăcia unui popor de-a substitui forţei musculare agenţi naturali, de-a crea şi întrebuinţa maşini. Şi aci vom constata că maşinele introduse sunt în genere puse în mişcare de mecaniciani străini şi că romînul e întrebuinţat ca lucrător cu braţul. 
Acest nivel de cultură scăzut şi sus şi jos n-ar fi o nenorocire absolută. Un popor incult care tinde cu stăruinţă, însă gradat, de-a ajunge la civilizaţie, care se deprinde el însuşi zi cu zi a-şi apropria îndemnările şi cunoştinţele altora, ajunge în adevăr să egaleze pe ceilalţi. Dar la aceasta nu gîndeşte nimenea. Lucrul la care aspiră toţi este a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă a introduce în ţară condiţiile de cultură sub cari asemenea rezultate să se producă de sine. 
Natura omenească şi natura organică însă îşi au economia lor, care nu se poate ignora decît în detrimentul vitalităţii. Cînd o societate contractează necesităţi nouă ca a noastră ea trebuie să contracteze totodată şi aptitudini nouă. Un organism e rezultanta a două puteri opuse: a eredităţii, principiul conservator, prin care rasa şi individul păstrează şi transmite la urmaşi calităţile cari i-au fost favorabile în lupta pentru existenţă, şi a adaptabilităţii, principiul progresiv, prin care rasa caută a-şi apropria aptitudini nouă, ce i le impune noul mediu înconjurător. 
Dar pentru ca adaptabilitatea să cîştige calităţile nouă se cere timp. Mediul social şi economic în care un popor trăieşte nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii să aibă timpul necesar să se adapteze condiţiunilor nouă. Daca reforme şi schimbări vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apă a oricării tradiţii, se ajunge unde am ajuns noi. Calităţile din trecut devin insuficiente pentru a susţine exigenţele prezentului, bilanţul puterilor risipite întrece pururea pe-al celor puse la loc, organismul îşi încheie socoteala sa zilnică cu deficite cari se traduc în morbiditate şi în mizerie. 
A sconta viitorul e lesne, şi cămătarul cel mai facil e timpul. Un copil poate avea plăcerile bărbatului, o naţie incultă rezultatele civilizaţiei, dar cu ce preţ? Cu acela al degenerării şi al stingerii timpurie, căci scontul pe care-l face timpul e mai scump decît oricare altul. 
Din cauza acestui punct de vedere, adevărat pentru totalitatea fiinţelor organice, suntem numiţi reacţionari. E matematic sigur cu toate astea că tot ce se face fără o dezvoltare paralelă a culturii în zadar se face, că orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor şi că, cu cît aparenţele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atît regresul real cată să fie şi el mai simţitor. 
Şi acest regres e foarte mare, orice s-ar zice; e un regres organic care atinge sănătatea, făptura fizică, bunul trai, bunele moravuri, c-un cuvînt întreaga constituţiune fizică şi morală a populaţiunilor noastre. 
Ceea ce ne dă dreptate nu sunt fără îndoială lungile articole de fond ale "Romînului', în care se vorbeşte de civilizaţiune, de libertate, ca de bunuri cîştigate de liberalism pentru poporul nostru, ceea ce ne dă dreptate - în contra voinţei noastre şi din nenorocire - e realitatea. Chiar de - am voi să calomniem, nu putem. De - am voi să zugrăvim lucrurile mai rele decum sunt condeiul nostru abia e 'n stare a atinge umbra realităţii. Pentru a putea exagera ceea ce se 'ntîmplă în ţară, în Parlament, în administraţie, în viaţa economică şi morală a imensei majorităţi a poporului, ar trebui cineva să 'mprumute colorile negre din Infernul lui Dante. 
Şi oare nu este această Romînie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atîta boală, atîta mizerie, atîta rău trai şi totodată atîta gol sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră. Un corespondent al "Romînului' compara, pe la Slănic, pe grănicerii noştri cu cei austriaci, romîni şi unii, romîni şi alţii; cei din urmă însă rumeni şi sănătoşi, cei dentăi - tipuri clasice de morbiditate şi mizerie. Astfel stă cu toată populaţia. E lesne a înfrumuseţa lucrurile, dar ceea ce nu se schimbă prin teorii şi tirade e realitatea. Se vede că redactorii "Romînului" n-au ochi de văzut, n-au oglindă în care să se uite. 
În unele judeţe populaţia scade, în cele mai multe stagnează şi s-apropie de scăderea absolută, numai în cîteva de-a lungul Dunării, prin locuri mai puţin populate, sporeşte. E verisimil că nici şcoala nu ajută în contra mizeriei. Ea poate ridica un popor sărac, dar sărăcia dispune de condiţii de existenţă; unde e mizerie acolo condiţiile de existenţă sunt nefavorabile, cel mizer se zbate în zadar, puterile cheltuite sunt pururea superioare celor reproduse, el sfîrşeşte prin a se istovi, prin a-şi slei viaţa în silinţe zădarnice. 
Şi de ce aceste condiţii de existenţă lipsesc? Pentru că poporul are un guvern cu mult prea scump pentru nivelul lui de cultură; pentru că trebuinţele claselor lui superioare sunt cu mult prea numeroase ca munca lui să le poată satisface, pentru că e un popor incult, agricol, ce fusese menit a trăi poate o sută de ani încă, în condiţii mai primitive pentru a ajunge numai

201

        {EminescuOpXIII 202}

la dezvoltarea agriculturii, pe cînd trebuinţele statului şi ale societăţii sunt moderne, ultramoderne chiar: sunt ale unui stat industrial; pentru că în locul vechei organizări, care nu costa aproape nimic, avem azi o nouă aristocraţie, cu totul improductivă, de sute de mii de oameni cu aspiraţiuni imense, cu capacităţi nule. 
E acum vina noastră dacă această pseudocivilizaţie, această înmulţire a trebuinţelor făr - o sporire paralelă a aptitudinelor economice şi intelectuale, s-a îmbrăcat sub forma liberalismului, s-a numit liberalismul din Romînia? Arătăm atît rezultatele cît şi cauza; o facem după îndreptarul unui adevăr valabil pentru lumea organică. Daca rezultatele sunt de netăgăduit, daca cauza e asemenea stabilită, de puţin interes e de-a ne da porecla de reacţionari sau legitimişti. Lucrurile rămîn din nefericire aşa cum sunt, chiar daca cerul ar fi o hîrtie şi marea o cerneală, pentru a dovedi contrariul în contra evidenţei probe nu există. 
[12 octombrie 1882 ]

["ERA GREU DE ADMIS... "]

Era greu de admis să mai existe vro grădină de guvern undeva pe faţa pămîntului care s' aducă cu-al nostru. Cu toate acestea el are pereche în guvernul unguresc. Nu se putea altfel. În Ungaria, ca şi la noi, cine nu se pricepe la nimic se ocupă de politică. Şi acolo, "maghiarism", "patrie maghiară" etc. sunt o marfă politică, a fi maghiar - de orice origine - este, nu o cestiune de rasă, ci o industrie, un negoţ adesea foarte lucrativ, întocmai precum la noi e o breaslă anume a fi patriot - orideunde ai fi. Poziţia sectei patriotismului cu degete lungi e aproape mai favorabilă dincolo decît dincoace de Carpaţi, căci imensa majoritate a populaţiunii, adecă 2/ 3, neştiind ungureşte, îşi poate închipui oricine că a şti acest preţios idiom constitue un privilegiu pentru a ferici ţara. 
"Gazeta generală" cuprinde o descriere a Banatului Timişorii, provincie locuită în cea mai mare parte de romîni. Ea prezinta un îndoit interes, întîi asemănările cu starea de lucruri de la noi, apoi tabloul unei populaţiuni romîne guvernate de maghiari. 

Era un timp - zice autorul - în care Banatul Temişorii se numea grînarul monarhiei austriace pentru că aci se cultivau aproape esclusiv grîu şi porumb, iar recoltele rele erau necunoscute pînă-n anul 1863. Înaintea acelei cumplite veri, fusese treizeci de ani de-a rîndul recolte bune. O singură recoltă rea a fost îndeajuns pentru a da loc la mare foamete. Statul a trebuit să intervie în ajutorul oamenilor cu grîne, făină şi alte mijloace de subzistenţă. Cu toate acestea Banatul fusese considerat ca ţară bogată, ca grînar al monarhiei. Iluzia se pierdu numaidecît. Ceea ce oameni cuminţi prevăzuseră demult, s-a invederat pentru toată lumea; populaţia Banatului trăia - afară poate de-o seamă de ţărani bogaţi - de la mînă la gură. Puţini cîştigau de cu vară mai mult decum le trebuia iarna. La vremea secerii ne şi lipseşte pîinea. Cel întîi grîu ce secerăm se preface literalmente în pîine, celălalt e vîndut de pe cîmp, fiind încă în spice, sau se duce numaidecît în piaţă - pentru a împăca pe perceptor. 
Sarcinele ce-i se impun populaţiunii de aci sunt neauzite şi sute de mii de oameni muncesc zi şi noapte pentru nimic alt decît pentru a-şi ţinea sufletul, căci ceea ce nu le ia statul pe cale legală le mănîncă funcţionarii cei corupţi şi advocăţimea cumplit de cîrciocărească şi sugătoare de sînge. Mania de-a se judeca a fost cultivată în mod sistematic aci şi nu e casă să n-aibă procesul ei care-o stinge pîn-în sfîrşit. Toată populaţia s-a abrutizat în nesfîrşita luptă pentru existenţă; muncesc ca animalele şi nu se poate să aibă altfel de simţiri decît acestea. 
Deasupra acestei situaţii deplorabile din inima populaţiei chiar, faimoasa artă de guvernămînt a maghiarilor [î]şi ridică biciul, un stat, care în teorie şi în faţa străinătăţii pretinde a trece de stat civilizat, pentru ca în practică să se poată resfăţa în bună voie în maximele lui asiatice. În teorie de ex. cestiunea limbilor s-a rezolvat în modul cel mai minuţios; regimul Taafe ar putea învăţa de la maghiari. Fiece condicuţă de dări are bunăoară trei rubrici, una maghiară, una germană, una romană; funcţionarul e obligat în aparenţă de-a umplea contribuabilului maghiar rubrica întîia, celui german a doua, romînului a treia. Departe una ca asta! Deşi în tot Banatul nu sunt la ţară nici o sută de contribuabili maghiari, deşi în cele mai multe locuri nici rîndaşii nu ştiu acest idiom, totuşi autorităţile nu cunosc, în relaţiile lor cu germanii, romînii, serbii ori bulgarii, altă limbă decît pe cea maghiară. 
Cine n-a trăit pe aci nu-şi poate face o închipuire de încurcătura fără capăt, de mizeriile ce nasc din această singură împrejurare. Poporul neştiutor e dat cu totul pe mîna cavalerilor de industrie cari ştiu ungureşte, căci există localităţi unde, dintre patru mii şi mai bine de suflete, nici unul nu ştie boabă ungureşte. În asemenea localităţi persoane problematice îşi cîştigă existenţa tălmăcind ţăranilor în limba lor pe acea a autorităţilor. Aceşti paraziţi de advocaţi de a treia mînă şi de scriitoraşi existau cu de prisos şi înainte, dar acum sporesc ca buruiana cea rea, căci au o sferă de activitate determinată. Această canalie traduce actele şi adresele autorităţilor, sfătuieşte pe ţăran, [î]l instigă, îşi dă aerul că ar fi avînd trecere în sferele politice, caută a trage pe sfoară pe cel necunoscător, i se plătesc bine serviciile de interpret, ia avansuri în procese pendente ş. a. m. d. 
Însă toate lipitorile astea mari şi mici n-ar fi încă în stare de-a ruina ţara şi de-a aduce populaţia la sărăcie deplină, daca o legislaţiune defectuoasă şi o administraţie care-şi bate joc de orice idee de dreptate n-ar merge mînă 'n mînă cu toate acestea. 

202

        {EminescuOpXIII 203}

        {EminescuOpXIII 204}

Deocamdată vom da următoarele cifre cari vorbesc de sine. Banatul, aşa numitul grînar al imperiului, datoreşte 10 milioane de fiorini rămăşiţă din dări. După darea de seamă, publicată de curînd, comitatul Temişorii numai datoreşte 3667095 fiorini reparţiţi asupra plaselor Temişoara, Verşeţ, Vinga, Lipova şi Biserica Albă. Ne vom ocupa cu Lipova, care în aparenţă e plasa cea mai bine situată în tot judeţul Temişorii. 
Recolta anului acestuia se consideră bună ca-n toată Ungaria, asta a ajuns la auzul ministrului unguresc de finanţe, Seapary, care s-a grăbit a adresa o circulară cătră toate autorităţile fiscale din Ungaria, prin care comandă organelor sale de-a căuta cu zel şi asprime să încaseze dările. Organele subalterne, ce n-au nevoie de-o asemenea admoniţiune, n-au aşteptat să li-o spună de două ori. 
Cine să execute însă? 
Poporul e mai iritat decît oricînd şi în adînca sa ignoranţă identifică pe perceptor cu neîngăduitorul creditor, cu statul. Fireşte. Cel ce ia grîul de pe ogorul ţăranului şi-l sileşte a-şi vinde marfa cîteva săptămîni după secere, cînd e naturalmente mai ieftenă pentru a plăti dări cu banii; cine-l face pe ţăranul viier să-şi piarză recolta în acelaşi chip; cine-i ia pălmaşului vaca, care-i hrăneşte copiii, pentru a o da pe nimic celui întîi venit - acela e vrăjmaşul de moarte. 
Toate aceste le face însă în Ungaria un perceptor, un executor. Plînsete şi vaiete domnesc pretutindenea unde s-arată. De aceea niciodată un om care simte omeneşte sau un funcţionar cumsecade nu se oferă a fi perceptor. Numai oameni cu totul depravaţi, ce n-au nici un fel de căpătîi, se oferă la funcţii atît de neplăcute, primejdioase chiar, care se dau oarecum cu licitaţie. E foarte caracteristic că există sute de inşi cari se prezintă spre a ocupa asemenea funcţii de călăi; existenţele problematice foiesc în Ungaria cu de prisos şi un astfel domn, care-şi pricepe treaba, ştie să-şi facă avere, în poziţia aceasta, în timp de cîţiva ani. 
Cu revolverul în buzunar călătoreşte acest "domn", în numele guvernului şi pe cheltuiala comunelor, în plasa sa din loc în loc şi o spaimă ce paralizează, [î]l precede. Înainte de a sosi, averea tuturor locuitorilor cari sunt în restanţă cu darea se trece într-un proces verbal; un scriitor şi un om al autorităţii (în genere un ţăran) merg din casă'n casă. Deja scriitorul acesta e pungaş, de mituit în orice caz, pentru că aci, în ţara aceasta, toţi se pot mitui. 
Încruntînd sprincenele întreabă pe o biată văduvă: "D-ta ai o vacă? " Tremurînd, femeia-i pune-n mînă un biet fiorin - poate cel din urmă pe care-l are - şi zice nu. El scrie "Nu" şi apoi continuă cu blîndeţe: "Nu-i aşa că n-ai nici vin? " Apoi [î]i lasă o hîrtie goală pe care ea are s-o iscălească. C-o clipire de ochi semnificativă, el părăseşte casa şi biata femeie crede c-a scăpat cu puţin. Cum s-a înşelat. Executorul vine-n ziua viitoare în persoană, o ameninţă cu temniţa pentru indicaţiunea ei mincinoasă şi daca acum nu dă cinci sau zece fiorini pentr-o manipulaţiune analogă, se execută fără de milă. Adesea nici mituirile nu folosesc, căci executorul nu poate gîndi totdeuna numai la sine, ci trebuie să gîndească şi la ministrul de finanţe care-i cere bani. 
Oare un popor care vede guvernul reprezentat de indivizi atît de venali şi atît de mojici poate să mai aibă conştiinţă de stat şi respect de legi, în existenţa cărora nici nu crede? Nu e de. mirare daca 'n timpul din urmă au fost ucişi în curs de opt zile doi executori şi un consilier fiscal în Ungaria, unul dintre ei în Banat chiar. 
În modul cel mai brutal paraziţii aceştia scormolesc în carnea proprie a statului unguresc, prădînd ţara, ruinînd în fiece an sute de oameni, adecă tot atîţi contribuabili. Se 'nţelege că numărul contribuabililor împuţinîndu-se, sarcinele celor ce mai sunt în stare a plăti devin din ce în ce mai grele. Această împuţinare creşte prin emigraţiunea în mase spre America, care ia dimensiuni din ce în [ce] mai mari, încît ministrul de interne al Ungariei s-a văzut silit a convoca o anchetă pentru oprirea "emigraţiunii în mase". S-au cerut expertize de la comune şi de la societăţile agricole asupra acestui fenomen înspăimîntător şi din toate părţile s-a răspuns că, principala cauză e mărimea dărilor şi asprimea încasării. Aşadar fugă generală înaintea executorului! Nu ştiu ce va decide ancheta, un lucru însă e sigur: nu există alt mijloc de îndreptare decît scăderea dărilor şi o purificare fundamentală a personalului adminstrativ. Dar e sigur de mai înainte că acest mijloc n-o să se aplice. Farsorii se vor tăvăli înainte pînă cînd s-o putea. 
"Ungaria e o ţară bogată, binecuvîntată şi popoarele ei sunt dintre cele mai fericite ale pămîntului" - aşa stă scris în fiece carte de şcoală, în care învaţă a citi copilul ţăranului, care nici de nume nu ştie ce-i fericirea. Da! e bogată ţara dar locuitorii sunt săraci. 
Săraci, pentru că prea multe lipitori [î]i sug, pentru că statul întreg trăieşte pe-un picior prea mare, pentru că numai o idee, numai o tendenţă a cuprins puterile intelectuale din această ţară şi le absoarbe pe toate: ideea statului pur maghiar, tendenţa de-a impune ţării întregi, tuturor popoarelor, fiecărui cătun, fiecărei table de cîrciumă sigiliul maghiarismului. 
Deocamdată fenomenul emigraţiunii în mase se observă mai mult în Ungaria de nord. Comisarii şi agenţii preced cu temei şi n-au pătruns încă pîn-aci; poate că unii nu presupun că vorbele şi momelele lor ar da de urechi ascultătoare şi de inimi deschise; căci populaţia din Bănat nu e numai săracă şi nemulţumită, ci chiar prea multă la un loc, şi tendenţa de-a emigra e vie în toţi. Deocamdată lipseşte ţinta ademenitoare şi mulţi nu emigrează decît în alte părţi ale Ungariei sau în Bulgaria, căci aci numai e loc pentru ei. 
Cum vine însă că Ungaria, aci populată, dar în mare parte pustie, retrogradează din deceniu în deceniu în privirea populaţiei sale, că întreaga ei prosperitate economică e lovită de regres? Cifrele ce pătrund penibil în publicitate sunt spăimîntătoare, nici acum, în anul cel bun, nu se vede o scădere a răului. Această împrejurare ne spune îndeajuns că n-avem a face cu neajunsuri trecătoare, ci cu rele sociale şi economice adînci, a căror înlăturare, în actualele împrejurări politice, li s-au părut cu neputinţă celor ce-au rupt-o de fugă. Recensimîntul din 1870 spunea că în Ungaria sunt 4 417 574 persoane cari trăiesc din agricultură; pe cînd recensimîntul ultim, făcut asupra popoarelor în anul 1880, dete un minus de 784 457 persoane, căci numărul acelora cari, în 1880, se mai ocupau cu agricultura e numai de 3699117 inşi. Fiindcă în cei din urmă doi ani tendenţa de emigraţiune a sporit - Bulgaria şi Bosnia sunt atît de aproape - se poate zice că, în ultimii 12 ani, agricultura Ungariei a pierdut un milion, aproape 25 procente a capitalului ci de braţe. Din nenorocire statistica naţională maghiară, a cărei exactitate şi bună credinţă întrece pe aceea a geografilor franceji, nu ne spune nimic pozitiv despre proporţia diferitelor naţionalităţi în aceste pierderi colosale. Ar fi interesant şi ar lămuri problema dintr-un punct de vedere care ar contribui a dezlega cu siguranţă cestiunea anchetei ministeriale. 
[14 octombrie 1882]

204

        {EminescuOpXIII 205}

["ADUNĂRILE SE REDESCHID... "]

Adunările se redeschid în sesiune estraordinară şi o sumă de cestiuni importante, mai cu seamă unele de caracter internaţional, vor ocupa atenţia lor. 
Nu se poate tăgădui cu toate acestea că un fel de apatie generală a cuprins ţara, că ea nu mai posedă nici un fel de elasticitate a puterilor ei în faţa complicaţiunilor, că ceea ce se observă în genere e un fel de nepăsare, de dezinteres în cestiuni politice, încît chiar încercările de galvanizare făcute prin proiectele de reformă ale d-lui C. A. Rosetti nu produc efect asupra publicului. 
Sunt o sumă de oameni - desigur nu proşti - capabili din contra de-a se interesa de orice manifestaţiune a activităţii omeneşti afară de una singură, de politică. Naufragiul pe care l-au suferit aproape toţi în iluziile lor politice [î] împinge să caute un refugiu, un liman asigurat înlăuntrul egoismului lor chiar. Nimic n-a putut să cauzeze atîtea decepţiuni decît acea himeră care se pretinde arta de-a guverna şi care nu însemnează la urma urmelor decît triumful limbuţiei şi a şiretlicului, triumful inteligenţelor sterpe asupra celor adevărate. 
Orice - ar face cineva în lume, orice ocupaţiune cu care s-ar deda de gust ori de nevoie, care e scopul ce urmăreşte? O sporire morală a persoanei sale însăşi, a augmentaţiune a fiinţei sale. Această augmentare se găseşte pretutindeni, în toate ramurile de muncă, de aspiraţiuni: meserie proastă - afară de meseria politică - nu există. 
La ce serveşte politica? Cîtă înjosire, cîtă umilire, cîtă împuţinare a omului nu cuprind acele esplicaţiuni mai mult ori mai puţin întortocheate, acele precauţiuni oratorii, acele vorbe cu două înţelesuri, reticenţele neleale, scuzele, făgăduinţele de-a nu mai face pe viitor ceea ce s-a făcut în trecut, programele propuse ş. c. l. Niciodată ştrengar n-a tremurat aşa înaintea dascălului, niciodată lacheu parvenit nu s-a plecat înaintea stăpînului său ca lacheii politici înaintea pretinselor suveranităţi politice. Nu e unul care să-şi spuie vrodată gîndirea de-a dreptul şi întreagă, nu e unul să n-aibă recurs la circumlocuţiuni şi cîrciocarii, unul care, vorbind, să nu fi ascuns sau să nu fi exagerat ideea sa, unul care să nu fi justificat într-o măsură oarecare portretul ce Sallust [î]l face de Catilina... simulator ac dissimulator - dibaci a simula ceea ce nu e şi a disimula ceea ce este. 
Mai cu seamă sesiunea aceasta promite a ne prezenta spectacolul unor discuţiuni şi unor intrigi pe cît de absorbatoare pe atît de sterpe. Foasta majoritate prezintă deja trei grupuri deosebite, al virtuţii, al d-lui C. A. Rosetti şi al d-lui I. Brătianu, plus numărul celor mediatori, gata a combate orice guvern şi a se alătura oricăruia. 
Mai la vale publicăm un articol pe care Delfinul ni-l trimite din Galaţi şi în care cauza adevărată şi profund personală a acestor sciziuni e zugrăvită cu cunoscuta vigoare a penei autorului. Se poate ca în privirea planurilor politicei esterioare autorul să fi atribuind d-lui I. Brătianu un rol pe care acesta nu-l merită; în privirea însă a stărilor de lucruri dinlăuntru descrierea e de-o plastică fidelitate, proprie a atrage atenţia deosebită a cititorului. 
[17 octombrie 1882]

["DE CÎTE ORI GÎNDIM... "]

De cîte ori gîndim la dezvoltarea vieţii economice în Romînia ne vine-n minte ideea, în aparenţă paradoxală dar cu atît mai adevărată, pe care o afirmă un economist american: pentru o ţară rămasă îndărăt în cultură comunicaţia cu străinătatea e pernicioasă. 
În adevăr, un popor primitiv se distinge mai cu seamă prin lipsa sa de trebuinţe, prin modestia proverbială a exigenţelor sale materiale. Nu e bine, fără 'ndoială, ca aceste trebuinţe să rămîie staţionare, căci atunci ar lipsi impulsul pentru o activitate mai mare, ar lipsi principiul progresiv; dar pe de altă parte e şi mai rău ca aceste trebuinţe să se înmulţească ca din senin, fără ca înlăuntrul poporului să fi pătruns diviziunea muncii; aptitudinea multilaterală de-a satisface el însuşi prin activitate proprie trebuinţele sale. 
Din momentul în care Dunărea a fost deschisă pentru esportul nostru, mijloacele claselor relativ luminate s-au înmulţit în adevăr, dar şi trebuinţele lor au crescut cu totul în disproporţie

205

        {EminescuOpXIII 206}

cu aceste mijloace. Aproape toate trebuinţele s-au schimbat. Din creştet pîn-în tălpi orice obiect de îmbrăcăminte au început a se introduce din străinătate: vechile clase de meseriaşi, avînd deprinderea a lucra pentru alte vremi şi pentru alte gusturi, neavînd timpul necesar şi nici conducători de la cari să înveţe a lucra europieneşte, au început să dea îndărăt şi azi nu mai există. Negustorul care 'ntroducea din străinătate obiectele necesare deveni factorul de căpetenie al pieţei şi era mai lesne ca acest negustor să fie străin decît indigen. Pe de altă parte braţele şi inteligenţele indigenilor neaflînd o altă piaţă, nici o altă ocupaţiune decît aceea ce le-o oferea statul, s-au născut în ţară acea nefastă tendenţă de-a privi funcţiunile ca singurele ocupaţiuni onorabile, o tendenţă constatată demult în contra căreia, din nefericire, nu s-au opus aproape nici un guvern. 
Nu avem nici scuza că răul nu s-ar fi constatat demult. Încă la 1863 Camera de pe atunci a admis a se trece, în răspunsul la adresa tronului, amendamentul următor: 

Este drept a recunoaşte că obiceiul înrădăcinat în clasele cele comparativ luminate ale societăţii noastre de-a dispreţui orice altă profesiune şi de-a se îmbulzi în aceea a serviciului public au adus coucurenţa ce-şi fac cetăţenii într - această carieră la un grad funest moravurile noastre publice, astfel încît s-ar putea zădărnici orice încercare de serioasă îmbunătăţire din partea unui guvern luminat, cu intenţiune sinceră. Totuşi Adunarea deplînge că guvernele Măriei Tale, nu mai puţin decît acelea ale predecesorilor Măriei Tale, departe de-a cerca a combate acest defect al moravurilor noastre, care este una din cauzele principale ale paraliziei societăţii noastre, v-a făcut decît a-i favora dezvoltarea, întorcînd-o în folosul lor ca un mijloc legitim de conservaţiune. 

Acest amendament, propus de C. Creţulescu, s-a votat în unanimitate - - fără nici un folos însă - de Adunarea de atunci. 
Îşi poate închipui oricine cari trebuiau să fie rezultatele acelei tendenţe funeste. Aproape toată ura, toată înveninarea luptelor politice, solidaritatea dintre nulităţi pentru a combate şi răsturna orice merit adevărat - acest concurent periculos al nimicniciei şi ignoranţei -, dispreţul reciproc şi necuviinţa reciprocă, frazeologia goală, puţinătatea de caracter - toate aproape - [î]şi au izvorul în acea tendenţă funestă, în împrejurarea că aproape toţi romînii relativ luminaţi deveniseră candidaţi interesaţi la demnităţile publice. Pînă azi încă Romînia e în pericolul de-a deveni ceea ce erau republicele în decadenţă ale Greciei şi Roma în timpul discompunerii sociale. 
După cîte vedem astăzi nu se poate admite că dezvoltarea Romîniei a fost normală. Din contra: a fost în gradul cel mai mare anormală, sacrificîndu-se, în favorul ei, bunăstarea, sănătatea şi moralul tocmai a acelor clase pe cari liberalismul esploatator şi ignorant pretindea a le emancipa. 
Ceea ce dar a adus dezvoltarea de pîn' acum n-a fost o nouă clasă de producători, nu ridicarea muncitorului la un nivel mai nalt de cultură şi de bun trai, ci o nouă clasă de stăpînitori, o aristocraţie nouă, compusă din oameni cu puţină ştiinţă de carte dar cu multă impertinenţă, cu mult spirit de şicană şi de-o ruşinoasă mlădioşie de caracter. 
Congresul economic adunat la Iaşi n-a avut nici un cuvînt de laudă pentru dezvoltarea economică a Romîniei şi nici l-a putut avea. Din contra, regresul zilnic al negoţului şi meseriilor între romîni, substituirea zilnică a elementelor indigene prin cele străine, rezia administraţie, decăderea bisericii, insalubritatea regimului sub care trăieşte ţăranul, toate acestea au preocupat, incidental sau de-a dreptul, luarea aminte a congresului. Progrese n-au putut constata nimenea, nici căutîndu-le cu lumînarea. 
Cînd lucrările Congresului se vor publica în ediţie autentică vom reveni asupra lor. Deocamdată stabilim numai că caracterul tuturor dezideratelor acestei adunări este constatarea de enorme goluri pe toate terenele vieţii materiale şi morale. 
Admitem ca apreciaţiile oamenilor asupra cestiunilor de pură politică să poată fi determinate prin temperamentul fiecărui: ca unul să crează că e bun ceea ce altul crede că ar fi rău. Dar oare tot astfel e cu realitatea? Tot astfel e cînd ochii cari văd atribuie realităţii relele pe cari ea le cuprinde în adevăr? 
Zilnic vedem foile guvernamentale polemizînd cu noi în privirea aceasta, lăudînd starea actuală, batjocorind pe cea din trecut. Suntem departe a fi laudatores temporis acti în mod absolut; ceea ce afirmăm însă în puterea cuvîntului este că, cu acele trebuinţe puţine ale societăţii din trecut şi cu mijloacele prisositoare de-a le realiza, starea oamenilor era mai fericită decît azi. E drept că Domnul nu era Rege, dar avea mai multă autoritate în ţara sa proprie; e drept că bogăţii enorme nu se grămădiseră în lăzile industriaşilor politici, dar ceea ce nu exista deloc şi nicăiri era mizeria. Nu era om în ţară care să n-aibă o ocupaţiune certă, o piaţă sigură pentru munca sa. Azi e fără 'ndoială altfel. Toate silinţele ce şi le dau oamenii în direcţia ideilor economice sunt la dreptul vorbind o încercare de-a se-ntoarce în multe priviri la trecut, cînd munca naţională, multă - puţină, era organizată de tradiţii şi aşezăminte, cînd proprietatea imobilă era îngrădită de protecţia legilor, cînd intrarea străinului în organismul social era mai grea. 
Iniţiativa luată de societatea Concordia e lăudabilă în orice caz. Dar succesul dezideratelor congresului atîrnă în mare parte de-o bună administraţie a statului, care nu ştim daca în mersul

206

        {EminescuOpXIII 207}

actual al lucrurilor mai e cu putinţă a se introduce. Pentru a favoriza dezvoltarea economică se cere ca mecanismul administrativ să fie mai puternic, mai puţin atîrnător de fluctuaţiuni politice decum e la noi. Din contră, observăm că toate propunerile de reformă, mai ales cele preconizate de d. C. A. Rosetti, tind a preface şi mai mult organele statului într-o pleavă bătută cînd încolo cînd încoace de vîntul întîmplării şi de vicisitudini electorale. 
[21 octombrie 1882]

["GRUIE SÎNGER... "]

Gruie Sînger în traducere germană a apărut acum de curînd la librăria Wlh. Friedrich din Lipsca. Este o broşură [de] 28 pagine, în ediţie elegantă. Traducerea e făcută de d. L. V. Fischer din Erlangen, lîngă Passau, în Bavaria. D. Fischer e unul dintre literaţii germani care-n anii din urmă au atras atenţia publicului german asupra literaturei noastre, comunicîndu-i în traduceri mai mult ori mai puţin reuşite unele dintre productele noastre literare pe care le-au socotit mai bune, parte proză, parte versuri. Îndeosebi d. Fischer a tradus pîn' acum, pe cît ştim, numai versuri, pe care le-au publicat în deosebite foi periodice din Germania. Astfel ne aducem aminte de o traducere a Răsunetului lui A. Mureşianu, publicată în Magasin fuer die Literatur des Auslandes şi de cîteva poezii ale lui Alexandri publicate în Dioskuren, în Oester Gartenlaube. Gruie Sînger nu este dar prima încercare a traducătorului şi asta se vede aproape la fieştecare vers. Metrul e cel original şi în foarte multe versuri traducătorul a izbutit să reproducă farmecul deosebit pe care-l are limba marelui nostru poet. 
[22 octombrie 1882 ]

["ARTICOLELE CE NI LE TRIMITE... "]

Articolele ce ni le trimite din cînd în cînd Delfinul au proprietatea de-a escita organele roşii pîn-la furie. 
Ştim prea bine, şi organele adversarilor ştiu asemenea, că în lumea ziaristică e o regulă de-a respecta în întregul ei individualitatea unui autor, de-a respecta stilul lui, care e în genere în legături intime cu natura şi cu temperamentul lui, şi ei ştiu că a atribui unui partid întreg ceea ce un singur membru afirmă este o sofismă comună, de tot recomandată deja de Gerard Hamilton ca mijloc lesnicios, însă nu onest, de-a sprijini trebuinţele cauzei. 
Daca recomandăm aceste articole atenţiei deosebite a cititorului, din aceasta dumnealor deduc numaidecît că împărtăşim cu desăvîrşire, ca în reproducere galvanoplastică, punctul de vedere al autorului, pe cînd în realitate consideraţia noastră de căpetenie este că articolul e interesant, scris c-o deosebită energie de stil şi meritînd - ca orice lucrare interesantă - atenţia cititorului, chiar atunci cînd n-ar reflecta pe deplin sau în toate punctele opinia noastră. 
Audiatur! Nu 'nţelegem ce fel de libertate de cuvînt ar fi aceea cînd cineva n-ar putea să-şi susţie vederile cu toată energia naturii sale proprii. Stilul şi judecata sunt tocmai la oameni talentaţi cestiuni de temperament. Precum fiece instrument are tonul său specific tot astfel fiece om are predispoziţia sa firească, pasională, de-a aprecia şi zugrăvi lucrurile; ar fi o goală pedanterie, demnă de bucherii foilor roşii, de-a reteza un stil viu, o apreciaţie energică, numai pentru că nu împărtăşim toate ideile sau punctul de vedere din care autorul scrie. 

Admitem ideea determinismului întru cît priveşte caracterul individual precum şi acel al unui partid. Unui om i se pot arăta exemplele cele mai strălucite de îmbogăţiri prin fraudă, de înălţări prin trădare, de impunitatea aproape proverbială de care sunt apărate marile crime şi marii criminali - toate acestea el le va recunoaşte ca adevărate, dar a le imita nu va ajunge niciodată. Pentru că nu poate. Velle non discitur, zice sfîntul Augustin, a voi nu 'nvaţă nimenea din faptele altuia. 
E drept că roşii au venit la putere prin influenţa străină, şi anume sub presiunea vestitei alianţe de trei din Reichstadt, apoi prin amăgirea a o seamă de elemente liberale şi conservatoare

207

        {EminescuOpXIII 208}

pe cari le-au eliminat îndată ce a trebuit să lucreze sub acea influenţă care-i adusese. E oare asta un cuvînt ca conservatorii să-i imiteze sau, în genere, sunt ei în stare de a-i imita? Noi credem că nu. Ei, a cunoaşte şi a constata ceea ce fac ei şi a face ceea ce fac sunt două lucruri foarte deosebite. 
Imputarea acelora cari ignorează frumoasa lege descoperită de un sfînt şi confirmată de ştiinţele moderne este aşadar în esenţă următoarea: "De ce nu imitaţi pe roşii? ". 
Pentru că nu putem. Există cu toate acestea oameni de bine cari cred a putea vorbi astfel: 

De ce nu sunteţi ca ei? În loc de-a crede că puteţi împinge lumea lăsaţivă împinşi. De ce nu faceţi, fiind la putere, ceea ce fac adversarii voştri? E drept că ci au pururea patriotismul în gură; faceţi şi voi astfel, dezrădăcinaţi-l însă din inimă, unde degeaba 'l aveţi în adevăr, şi veţi vedea ce folositor lucru este de-a spune una şi a face alta. Ştiţi prea bine că pretinsul patriotism al lor e un moft. Un patriot nu fură; ei fură pe un cap de sting. Prefecţi numiţi de pomană în funcţiile lor au plătit în doi-trei ani, de pe spinarea unor judeţe sărace, milioane de datorii; Warszawsky a fost numit director de ministeriu; cel însărcinat cu afacerea răscumpărării a făcut milioane - şi totuşi patrioţi sunt. Relele ce vin din afară ori dinlăuntru, trebuie să le consideraţi ca fatale, ca aduse de împrejurări neatîrnate de voinţa oamenilor. În loc de-a vă opune curentului fatalităţii acomodaţi-vă cu el. În vorbă, în gazete, în adunări puteţi spune orice v-ar putea dezvinui sau arunca vina asupra altora. Dar în realitate, în taină, faceţi ceea ce împrejurările şi interesul personal vă dictează. Uite cum face Brătianu. Ştia că, de la Reichstadt încă, se hotărîse cedarea Basarabiei? Ce să se opuie dar la un rău inevitabil? S-a dus singur la Livadia. Ştia că războiul oriental are să se facă? E drept că la Mazar Paşa era turc, dar a intrat în apele războiului omul numaidecît. Răscumpărarea drumului de fier vi se impunea? Aţi trăgănat-o ani întregi doar aţi scăpa de ea. O! el a făcut altfel. În Senat a mărturisit în adevăr că e silit din afară, în gazete însă o numea cestiunea cea mai populară. A făcut-o, a dat ocazie amicilor să devie milionari de unde n-aveau de pe ce bea apă, încît aceleaşi rele pe cari împrejurările v-ar fi condamnat poate să le faceţi voi le-a făcut el ca un om cuminte, numai le-a făcut cu mult mai rele decum aţi fi fost în stare voi să le faceţi vreodată. Daca domnia împrejurărilor e absolută şi fatală, în loc de-a vă opune acelei fatalităţi, ca eroii tragediilor vechi, mai bine aţi intra în apa lor, căci oricît de răi aţi fi, atît de înjosiţi, atît de străini, atît de adînc de putrezi ca roşii tot nu sunteţi. Daca răul trebuie să se facă, faceţi-l încai voi, căci ar fi mai mic de cum [i]l fac aceşti oameni. În orice caz trădători n-aţi fi decorat şi înălţat, directori la ministerii n-aţi fi pus bandiţi; oricît de răi aţi fi fost, mai răi decît aceştia nu puteaţi fi. Cît despre ţară? Dar cui [î]i pasă de ea? Singurul ei folos ar fi doar că, din natură, nu sunteţi predispuşi de-a fi atît de comuni, de haini la inimă şi de maloneşti cum sunt roşii, că, personal vorbind, sunteţi mai curaţi decît ei. Ceea ce însă ei au făcut era în ordinea lucrurilor să se facă, oricît v-aţi fi opus, căci patriotismul şi sentimentele sunt răi conducători în viaţa practică. Vorbiţi ce poftiţi, daţi-vă aere de mari patrioţi cum îşi dau ei; fiece şir, fiece vorbă să fie umflate de fraze patriotice, dar faceţi ceea ce e inevitabil a se face, chiar rău fie, şi umpleţi-vă buzunarele înainte de toate. Auzi miniştri, ca cei conservatori, cari să iasă săraci din cabinet? Ba încă încărcaţi de datorii? Apoi miniştri aţi fost? Care e dintre roşii care - ar fi ieşit sărac, doar să fi fost din cale afară prost? Stolojan, C. A. Rosetti, Giani, ba însuşi ilustrul Brătianu? Dar ce-ar zice lumea întrebaţi? Lumea? Ceea ce zice de ei. Sunt isteţi, sunt oameni de afaceri - cel ce se conduce de patriotism, de sentimente, de principii e pur şi simplu naiv şi ridicol. 

Ei bine, modul de-a scrie satiră cu aerul tentaţiunii nu e atît de nou pre cît s-ar părea. Un autor spaniol, Baltazar Gracian, pune pe doi tineri să călătorească prin lume sub conducerea unui personaj mitic, anume Desengano - dezamăgirea, deziluzia. Amîndoi tinerii văd aceleaşi lucruri, aud aceeaşi esplicare din gura dezamăgirii, dar fiecare din ei se poartă cu totul altfel; pe Critil [î]l indignează ceea ce vede, pe Andrenio-l atrage de intră-n danţ. A fost din partea Delfinului o trăsătură de satiric de-a sfătui pe conservatori să lase focului idealismul lor politic şi să imiteze pe roşii. 
 - Dar daca ne vor imita, zic onorabilii, ne răstoarnă?! Şi c-o furie dictată de instinctul de conservare foile lor se aruncă asupra articolului Delfinului să-l sfîşie, nu altceva. 
Se 'nţelege că acest punct de vedere nu este al nostru şi că nu suntem în stare să imităm pe roşii. Cine-o ştie mai bine decît oricine e Delfinul însuşi. Autorul acelui articol întruneşte în el graiul dezamăgirii cu sfatul pe care Andrenio l-ar da, pe cînd în realitate Critil [î]l aude. Orice partid care va şti să practice virtuţile roşiilor, în urma legii progresului [î]l va întrece în aceste virtuţi. Tot ce spune Delfinul e adevărat. Adevărat că, prin conivenţă cu străinii, roşii au ajuns la putere, adevărat că n-a existat cestiune internaţională în care să nu cedeze - făcînd mendre de opunere de ochii lumii - adevărat că nu le pasă lor de ţară cum nu ne pasă nouă de China; adevărat asemenea că partidul există numai prin impunitatea absolută a tîlhăriilor şi mizeriilor ce le comit zilnic membrii lui, adevărat că nu există om în ţara aceasta care să nu simtă dezgust de aceste naturi profund necinstite şi catilinare, dar de imitat nu-i poate imita nimenea care nu e născut din tina şi din minciuna din care ei s-au născut; căci velle non discitur: a voi nu se învaţă. A constata că toate acestea sunt adevărate şi a le imita sunt două lucruri atît de deosebite pre cîtă deosebire există între judecătorul ce constată faptele şi între cel ce le comite. Indignarea "Romînului" în contra articolului citat e atît de mare din cauză că în el partidul roşu îşi vede urîciunea proprie, enormă, îşi cunoaşte trăsăturile insuportabile pentru ochii lui chiar. 
Ei, ceea ce Delfinul sfătuieşte pe Catargiu să facă Brătianu a făcut de mult şi va face-o pururea. Între un sfat platonic de-a face şi între realitatea "s-a făcut" deosebirea e cît cerul de pămînt. 
[23 octombrie 1882]

208

        {EminescuOpXIII 209}

["CÎND ANTISEMITISMUL E LA ORDINEA ZILEI ÎN GERMANIA... "]

Cînd antisemitismul e la ordinea zilei în Germania, Austro-Ungaria şi Rusia, iar Romînia nu mai e singura ţară asupra căreia să se descarce oprobriul persecuţiunilor, e interesant a lămuri, ca termen de comparaţie, situaţia juridică şi socială pe care-au avut-o evreii pîn-la 1848 în Austria. 
Cată să premitem următoarea consideraţie. Afară de calităţi pe cari evreii le vor fi avînd ab antiquo, de la strămoşii lor, multe deprinderi rele ale neamului, multe scăderi de caracter sunt contractate sub presiunea regimului sub care trăiau în diferitele ţări ale Europei, din evul mediu începînd şi pînă mai ieri. Era aşadar cu totul nedrept de-a impune Romîniei - prin Tractatul de la Berlin - să suporte necondiţionat toate defectele numeroasei sale imigraţiuni, defecte ce nu se datoreau tratamentului din Romînia, ci celui suferit în alte ţări. 
D. baron de Helfert, cunoscut ca istoric şi etnograf, în colecţiunea etnografică a cărui au apărut şi interesanta scriere asupra romînilor din Austro-Ungaria, ne dă într-o carte Asupra cestiunii confesionale din Austria următoarele amănunte asupra situaţiei din trecut a evreilor austriaci: 

Ei trebuiau să poarte petece galbene ca semn distinctiv, asemenea ciandalilor din India. Dar afară de asta legislaţiunea le impunea o sumă de umiliri. Purtătorii de litiere erau opriţi de-a purta în jeţuri persoane atinse de boale contagioase, servitori în livrea şi... evrei. Cu toate că ei plăteau o anume dare pentru persoana lor, nu se puteau servi de orice mijloc de comunicaţie. Abia sub Iosif II fură liberi a se arăta în locuri publice. N-aveau dreptul nici de-a fi cetăţeni, nici maiştri, nici să aibă proprietăţi imobile, ba chiar libertatea de-a se căsători atîrna de vacanţa unui loc în familie. Pentru cîştigarea acestui loc se cereau cinsprezece documente deosebite şi în urmă locul totuşi se punea la un fel de licitaţie. Apoi numai primul născut se putea însura, împrejurare prin care se escitau multe patimi urîcioase ş. a. m. d. 
Să se mai mire cineva că evreii, în amărîrea lor în contra opresorilor, s-au oţărît cu totul, că caracterul întregului popor e corupt, să ne mai mirăm că mai tîrziu încercară a deveni din nimic totul? Se 'nţelege însă: corupţiunea nu se putea tăgădui, în fabricaţiune şi negoţ evreii introduseră procederi pe de o parte cărpănoase, pe de alta nesolide; unde se 'ncuibau la ţară ţărănimea începea să dea îndărăt în privirea averii şi corupţia morală asemenea se întindea, căci ei creau ţăranului o sumă de necesităţi nouă, ademeneau pe femei la cheltuieli de lux şi de mîncări, făceau din slugi hoţi şi gazde de hoţi. În Boemia li se făcea îndeosebi imputarea că oriunde s aşează ei slugile se abat de la calea dreaptă, hoţii desfac lesne lucruri furate ş. a. m. d. 
Daca li se impută însă evreilor înclinarea de-a precupeţi şi a neguţa şi că nu se fac fierari sau lăcătuşi, lucrul e esplicabil: ei nu iubesc nici o muncă la care se cere puţină mişcare intelectuală şi poate nici n-or fi avînd putere fizică îndeajuns pentru ocupaţiunile de mai sus. 
Daca evreii se plîngeau de fanatismul religios de pe-atunci, ei alterau, cu ori fără ştire, punctul principal al cestiunii: ei trebuiesc consideraţi ca naţiune, "naţionalitate cu dispoziţii netăgăduit favorabile şi cu facultăţi intelectuale", dar, precum zice Mommsen, "un ferment activ de discompunere naţională". 
Asemenea un ferment politic. Ca atare se dovediră de la 1848 şi pînă azi. Închipuiască-şi cineva că evreii ar fi alungaţi din Austria! Nu numai librarii şi comercianţii de obiecte de arte ar simţi lipsa lor, dar şi în salele de prelecţiuni şi concerte s-ar observa multe goluri, asemenea ar scădea mult puterea opoziţiei politice, căci evreul e din natură om al progresului. Aceasta se arătă numaidecît din luna martie a anului 1848. Evrei erau oratori în Dieta din Viena la 13 martie; un evreu (dr. Bruhl ) ceru, ca deputat al mulţimii adunate în curte, libertatea cuvîntului şi a presei, libertatea învăţămîntului, reprezentaţiunea în Confederaţia germanică, publicitatea şi verbalitatea procedurei judecătoreşti, constituţiune, egala îndreptăţire a tuturor confesiunilor. Afară de el vorbiră şi alţii, asemenea semiţi. 

Un semn distinctiv al neamului este fără 'ndoială lăudăroşia, crearea de legende de vitejie. Se ştie că chiar în Romînia, în timpul ultimului război, s-a făcut încercări de-a constitui legende glorioase în favorul sergenţilor de rit mozaic şi - în treacăt vorbind - în favorul altor creştini a căror nume nu sunt de origine romînă. D. de Helfert ne dă un asemenea caz din anul 1848, care, oricît de simplu povestit, nu e lipsit de ironie. 
Iată cum stă cu alt eveniment în orice caz trist, dar care-au fost umflat la importanţa unei acţiuni capitale şi de stat: un fapt simplu a fost împodobit cu cele mai bogate înflorituri de fantezie orientală, aci s-a născut o înjghebare istorică în spiritul lui Josephus Flavius, care c-un cuvînt se poate numi legenda Spitzer. 
Pînă la apariţiunea cărţii d-lui Helfert toată lumea credea că în zilele din martie 1848 mulţi evrei ar fi căzut pentru cauza libertăţii, chiar în oraţiunile funebre ale rabinului era totdeuna vorba de evrei căzuţi. Critica minuţioasă a lui Helfert reduce numărul lor la... unul, Heinrich Spitzer, student în tehnică din Moravia, şi chiar acesta n-a căzut, ca un Winkelried ebraic, ca anteluptător sau predicator al libertăţii, ci ca jertfă nevinovată a unei salve date asupra unei mulţimi grămădite. Prin adaose nejustificate şi prin o frazeologie comună în zilele noastre s-au făcut din acesta "cel dentăi care şi-a vărsat sîngele pentru libertate"; cel dentăi care c-o oratorie inspirată a apărat libertatea; în discursuri, în scris şi în desemne, a fost sărbătorit ca "cea mai nobilă jertfă care a căzut la 13 martie"; el prezisese "ca un profet" revoluţia; "el se săvîrşi şi numele său va rămîne etern în panteonul istorici". O descriere cu portret

209

        {EminescuOpXIII 210}

zice chiar următoarele: 

Tocmai rostea Carl (! ) (Spitzer) cuvinte suspirate înaintea Dietei cătră conşcolari şi popor cînd apăru armată. Atunci Spitzer înaintă: "Să dea foc! Voi fi cel dentăi care va cădea pentru libertate? " ş. a. m. d. 

Dar destul despre acestea; dacă evreii n-au fost adevăraţii anteluptători în faţa baionetelor, totuşi au fost conducătorii mişcării intelectuale. Deja în manifestul autorilor din Viena găsim că între 29 de semnatari a treia parte sunt evrei. A fost natural ca evreii să gîndească numaidecît la emanciparea conaţionalilor lor şi că n-au lipsit enunciaţiuni în acest înţeles. E adevărat însă că cei mai însemnaţi dintre ei gîndeau că trebuie să se procedeze fără a se băga înainte, ci să se lase creştinilor meritul emancipării. Un predicator izraelit zicea între altele: 

Ce e de făcut pentru noi? Pentru noi? Nimic. Totul pentru popor şi patrie, nimic pentru noi. Nici o vorbă de emanciparea evreilor daca alţii nu vor spune-o pentru noi. Întîi dreptul omului de-a trăi, de-a respira, de-a gîndi, de-a vorbi; întîi dreptul cetăţeanului, a nobilului liber în îndreptăţirea sa, apoi vie evreii! Să nu ni se imputeze că pururea şi pretutindenea gîndim la noi şi numai la noi! Nu faceţi nimic. Timpul nostru vine şi nu poate să lipsească! 

Observaţii escelente, de-o valoare chiar mai generală, făcea Moritz Markbreiter; el zicea între altele: 

Cestiunea evreilor nu este o cestiune de drept, ci un obiect al simpatiei. Evreul e pentru marea parte a poporului un obiect al antipatiei. Dar un obiect al antipatiei nu poate învinge prin aceea că se impune, ci, daca e cu putinţă, prin atitudine liniştită şi modestă. 
............................................................................................................... 
Am afirmat adeseori că roşii sunt în cea mai mare parte străini de origine. Descrierea de mai sus ne dă ocazia de-a face o analogie, justă după cum ni se pare. Şi ei au fost liberali la 1848, în scris şi în vorbă, şi ei încearcă a crea un fel de aureolă de martiriu şi de vitejii cari n-au existat nicicînd în favorul membrilor partidului lor. C. A. Rosetti şi ai săi au fost un "ferment activ de discompunere naţională" daca aplicăm dictonul lui Mommsen. În adevăr, un ferment atît de activ încît din toată ţara veche, din datini, biserică, legi n-a rămas nici urmă. Analogia între roşii Ţării Romîneşti şi liberalii semiţi ai Austriei e mare în multe puncte. 
E o idee pe care adesea am repetat-o, că liberalismul la noi e de origine străină, că a fost manifestarea invidiei elementelor imigrate în contra claselor vechi şi a instituţiilor cam grele şi protectoare ale Romîniei istorice. Precum ţara noastră a fost în urmă condamnată a purta efectele morale ale relei tratări pe care evreii au suferit-o în alte ţări, tot astfel, de la 1848, dincoace de Milcov, ea a început a suporta efectele morale ale tratamentului de care a avut parte imigraţiunea transdanubiană pe cînd trăia încă sub turci. Aceeaşi lipsă de respect pentru orice element tradiţional al vieţii publice pe care evreii o arată în aproape toate ţările au fost şi zestrea politică a roşiilor la noi în ţară. Şi acestei lipse de pietate pentru elementele moştenite ale vieţei noastre naţionale, acestui daltonism oarecum faţă cu calităţile şi natura poporului nostru, îi datoresc succesele lor de pîn' acum. 
[24 octombrie 1882]

["DE CÎTE ORI AM SPUS PUBLICULUI... "]

De cîte ori am spus publicului cititor că societatea anonimă de esploatare a roşiilor nu are nici un fel de principii politice, n-a gîndit niciodată asupra reformelor ce le introduce, nu înţelege nici litera, nici importanţa lor, ci totul se reduce la un singur lucru, unul, etern acelaşi, etern nepreschimbat: mutrele confiscate ale patrioţilor de meserie să rămîie la putere. 
În Adunare se discută acum un proiect pentru modificarea legii comunale, proiect a cărui întreagă tendenţă, de sus pînă jos, e electorală. 
Între modificările propuse aflăm următoarele: 

Colegiul electoral comunal se compune: 
În comunele urbane de alegătorii col. I, II, III şi de... delegaţii colegiului al IV [-lea] pentru Cameră... Ei formează un singur colegiu şi aleg prin scrutin de listă... Alegerea delegaţilor colegiului al IV [-lea] se face conform dispoziţiunilor legii electorale pentru Cameră. 

Aci vedem sufrajul universal al d-lui C. A. Rosetti, cu cunoscuta svîrlire a colegiului al IV[-lea] sub epitropia delegaţiunii. Amestec straniu de demagogie şi despotism! 

210

        {EminescuOpXIII 211}

Dar şi mai interesant: 

În comunele rurale primarul şi ajutorii săi se aleg de consiliul judeţean (provizoriu de comitetul permanent). 

Ceea ce va să zică: se numesc de comitet, recte de prefect. 
Ei bine, aceşti liberali, aceşti "fraţi de popor, chica topor" - cum zice Millo în Paraponisitul - propun prin reformă ca colegiul al Iv-lea din oraşe, în alegerile comunale bineînţeles, să voteze prin delegaţiune, nu direct. Tot în această lege electorală sui generis, fenomenală desigur chiar pentru imperiul moscovit, se zice că primarii şi ajutorii de primari din comunele rurale vor fi numiţi. Ş-apoi să ni se mai zică că noi suntem reacţionari! 
Colegiul al IV[-lea] în oraşe, care plăteşte toate dările indirecte, căruia, prin faimoasele şi costisitoarele îmbunătăţiri a d-alde Cariagdis şi a altora de această teapă, i se scumpeşte pînea din gură, lumînarea şi chibritul, să nu poată zice decît prin delegaţiune dacă toate aceste-i convin. Am înţelege, pînă la un grad oarecare, ca colegiul IV să joace un rol de inferioritate faţă cu alegerile din Adunare. Interesele ce se discută în Adunări ating o ţară; mizeria din Dorohoi ori din Rîmnicul - vîlcii nu va fi pricepută de meseriaşul din Dealul Spirei; el poate nu-şi dă seamă de influenţele ce se exercită acolo asupra populaţiunilor, el nu va putea pricepe problemul economic sau social care s-ar ivi acolo; pentru priceperea acestora se cer poate elemente mai culte, pe cari adesea şi din nefericire nici colegiile superioare nu ni le dau. Dar în mahalaua lui, în oraşul lui, pe uliţa lui chiar, omul să nu poată să judece isprăvile primăriei, să fie pus sub epitropie, să aleagă prin delegaţiune, iată ceea ce nu înţelegem, nu zicem din partea oricui, căci am înţelege-o de la guvern autoritar, absolutist, care vrea să le facă oamenilor bine cu de-a sila, n-o înţelegem însă din partea unei Adunări cari se porecleşte liberală, a unui guvern ce se pretinde liberal. 
Poate în adevăr ca să fie bună o eforie numită în locul unui consiliu ales - dar în acea eforie desigur guvernul, asemenea autoritar, n-ar numi pe Cariagdi, ci ar alege un om cu cunoştinţe tecnice, în stare a pricepe lucrările de resort ale municipalităţii. Un guvern autoritar are a judeca oamenii pur şi simplu după aptitudinile lor, certificate prin şcoală şi antecedente, nu după simpatiile sau antipatiile ce le inspiră alegătorilor. 
Odată însă pe terenul electoral, odată la discreţia simpatiilor ce le poate escita cutare paralitic sau cutare vînător de funcţie, să şi rămînem pe acest teren. 
În viaţa comunala, sub o democraţie adevărată si istorică, stă temeiul libertăţii în genere. Omul mic din colegiul al IV[-lea], care du reste ştie a scrie şi citi tot aşa ca onor. Cariagdi, cată să se intereseze în mod intensiv de afacerile comunei, fie aceea rurală, fie urbană. Acest om mic nu ar putea să aibă sarcina de-a judeca afacerile complicate ale ţării, fie în afară, fie înlăuntru, căci se cere aci o putere de combinaţie care exige studii, studiile cer capital şi vreme, lucruri pe care omul mic nu le are. 
Dar întru cît s-atinge de casa, uliţa, mahalaua, oraşul lui el va dovedi o pricepere mai exacta, şi mai clară a lucrurilor decît mulţi oameni teoretici. 
Altceva s-ar fi putut face demult pentru comune şi anume pentru cele rurale: se pot descărca de variile, infinitele servicii cec au a le presta statului. Dar la aceasta nu gîndeşte nimeni, din contra, pe zi ce merge comunele devin mai mult instrumente directe şi servile ale administraţiei centrale. Afacerile comunei stau baltă din cauza poruncilor gobernului, cum zice ţăranul, şi de la ministru pînă la notarul de sat toţi stau în legătură pentru a aplica iluziile cîte se născocesc de capete ingenioase în aerul mefitic şi bolnăvicios al Bucureştilor. Astfel se guvernează din nefericire de zeci de ani şi de aceea n-avem nici urmă de autonomie comunală, de aceea atribuţiile organelor comunale, în loc de-a interesa pe oameni şi a-i atrage, [î]i respinge; de aceea fiece primar, ajutor, membru etc. sunt plătiţi anume... ca să se intereseze? nu, ca să nu se intereseze de comună. 
Oare secretul unei vieţi comunale energice şi autonome să fie un privilegiu al raselor germanice? Nu tocmai. Vedem un stat vecin, Austria, unde populaţiuni de rase foarte deosebite au o viaţă comunală de model alăturată cu slugărnicia către subprefecţi pe care-o au comunele noastre. Şi cu toate acestea autoritatea statului e acolo cu mult mai tare şi mai concretă decît la noi, unde personajele ce ne administrează, departe de-a fi obiectul stimei cetăţenilor, sunt din contra tot ce societatea consideră ca mai abject şi mai de nimic. 
Dar unde mai punem una? O modificare a legii comunale imediat înaintea alegerilor. Dar nu se va putea spune că o asemenea reformă ad hoc, imediat înaintea unor alegeri certe, este ticluită anume pentru trebuinţele electorale ale actualilor deţinători ai demnităţilor comunale? Că toată reforma e pusă la cale de oamenii interesaţi în chestie, interesaţi anume să iasă la viitoarele alegeri? Lucrul e atît de bătător la ochi încît nu ni se pare necesar a mai insista asupra lui. Şi-n adevăr, demult se şopteşte că variile şi costisitoarele nerozii făcute de primăria actuală

211

        {EminescuOpXIII 212}

ar fi inspirînd părinţilor cumularzi ai comunei o frică semnificativă în faţa unor eventuale alegeri; de aceea, schimbînd legea, deci cu necesitate şi rezultatele ei, ar spera să obţie de la alegeri ticluite o ratificare mai spontană a onerosului trecut al primăriei. 
[26 octombrie 1882]

["ÎN ZILELE DE 12, 13 ŞI 14 MAI 1881... "]

În zilele de 12, 13 şi 14 mai 1881 se adunase la Sibiiu, din toate ţinuturile Ardealului şi Ţării Ungureşti locuite de romîni, un număr însemnat de delegaţi, trimişi de cătră alegătorii lor pentru ca să se consulte ce atitudine să ia romînii în faţa alegerilor ce aveau a se face pe atunci pentru Camera din Pesta. 
Am dat seamă de-atunci de încheierile luate de acea conferenţă de alegători. Acele încheieri cuprind programul partidului naţional - romîn, care se obligă a lupta pe cale legală pentru obţinerea următoarelor drepturi: 1) recîştigarea autonomiei Transilvaniei; 2) introducerea limbei romîne ca limbă oficială a administraţiei şi justiţiei în ţinuturile locuite de romîni; 3) numirea de funcţionari romîni sau, dintre neromîni, numirea acelora cari ştiu scrie şi vorbi limba romînă; 4) revizuirea legii asupra naţionalităţilor; 5) autonomia bisericelor şi şcoalelor confesionale; 6) crearea unei legi electorale pe baza sufrajului universal sau cel puţin investirea cu drept electoral a oricărui cetăţean ce plăteşte o dare directă; 7) colaborare cu cei ce ţin seamă de interesele şi bunăstarea poporului. 
Conferenţa de-atunci a însărcinat pe comitetul ei electoral să compună un memorand esplicativ în cauză şi să-i dea cea mai întinsă publicitate. 
Această lucrare au apărut acum în limbile franceză, germană şi maghiară, precum şi în cea romînă, şi poartă titlul: Memorial compus şi publicat din însărcinarea Conferenţei generale a reprezentanţilor alegătorilor romîni, adunaţi la Sibiiu în zilele de 12, 13 şi 14 mai st. n. 1881 - (Sibiiu 1882/ 1 vol. 144 pag. ). 
Constatăm cu multă părere de bine că lucrarea aceasta, dictată de-un adînc sentiment de naţionalitate, e scrisă totuşi cu multă linişte, cu o demnă obiectivitate. Ne rezervăm plăcerea a da o seamă mai amănunţită despre cuprinsul ei; deocamdată însă credem a putea repeta ceea ce zic confraţii de peste munţi: "nici un romîn ştiutor de carte să nu întîrzie a-şi procura această lucrare". Repede şi în corectă grupare urmează datele autentice cari dovedesc dreptul de autonomie al Ardealului, însemnătatea politică a romînilor în evul mediu atît în Ardeal cît şi în judeţele dintre Tisa şi Carpaţi; c-un cuvînt un curs de istorie şi de drept public in nuce. Pîn' acum n-a apărut nici o carte care să fi descris în mod atît de limpede situaţia politică a romînilor din monarhia Habsburgilor. 
Ziarele maghiare au şi început a discuta cuprinsul lucrării acesteia şi ceea ce constatăm pîn' acum e că tonul ei liniştit şi plin de demnitate a impus adversarilor. Ar fi acum de datoria politicilor influenţi din Romînia de-a da scrierii răspîndirea ce i se cuvine în coloanele presei europene. Trebuie să se ştie odată că o jumătate a poporului romînesc are a suferi, sub dominaţiune maghiară, cele mai mari nedreptăţi; că fiece zi aduce cu sine o nouă tentativă în contra existenţei naţionale a acestui element, considerabil ca număr, dar şi mai considerabil încă prin aptitudinile şi calităţile lui. Popor militar în decursul evului mediu întreg, producînd din mijlocul lui mari eroi şi mari regi, romînii au fost încet - încet jertfa unor uzurpaţiuni pe cari astăzi nu le justifică nimic, precum nu erau justificate nici în trecut. 
Pentru noi nu e îndoială că consîngenii noştri din Ardeal vor izbuti a obţine de la Coroană şi de la împrejurări realizarea întregului lor program, pentru că presiunile maghiarilor, departe de-a le folosi acestora, au trezit şi mai adînc sentimentul naţional al vrednicului şi statornicului popor romînesc. Observăm cu bucurie că, chiar în acele ţinuturi unde sufletul părea mai adormit, un spirit nou, dătător de viaţă, s-a deşteptat. Cine are dreptate la urma urmelor nu este pretinsul drept istoric sau dreptul public, durat în favorul unei singure naţionalităţi, a celei maghiare, cine are dreptate este realitatea etnologică, este adevărul. În numele adevărului şi sub suflarea lui binefăcătoare e scrisă şi această lucrare şi, pentru că niciodată în cursul istoriei n-am văzut adevărul învins ci pururea învingător, de-aceea şi acum putem prezice că, per ardua ad astra, cauza romînă va triumfa. 
[28 octombrie 1882]

212

        {EminescuOpXIII 213}

ÎN FINE... TOT BINE

Suntem bine informaţi că Ministerul Instrucţiunii Publice a dat ordin d-lui Cumbaris a expulza pe Vetzis din şcoală..., din şcoala profanată de el despre care am vorbit în atîtea rînduri. În acelaşi ordin d. ministru impune directorului de formă, Cumbaris, ca să fie un director de fapt şi să organizeze şcoala şi să trimită programa şcoalei, care nu este aprobată, Ministerului spre aprobare; dacă d. Cumbaris nu va dovedi că ştie organiza o şcoală i se va retrage dreptul ce i s-a dat şi, dacă n-ar esecuta în parte sau în total ordinul ministrului, şcoala se va închide. 
În acelaş timp ministrul a însărcinat pe revizorul şcolar a circumscripţiunei a observa dacă ordinul dat d-lui Cumbaris s-a esecutat sau nu şi a raporta ministerului. 
Felicităm pe d. ministru pentru măsura energică şi conformă demnităţii ţărei. Aşa trebuie să lucreze bărbaţii erudiţi, morali şi cu durere de viitorul ţărei. Dacă pînă aci ne-am bazat pe credinţe, acum ne bazăm pe fapt şi sperăm că cei ce au dat asemeni ordine vor şti a le executa. 
Adevărul trebuie să triumfe; minciuna şi crima trebuie să cadă! Cînd este vorba de interese mari, naţionale, între cari ocupă primul loc educaţiunea şi instrucţiunea tinerimei noastre, toţi romînii trebuie să aibă un singur sentiment, o singură inimă, şi-n ea trebuie să fie gravate cuvintele: progres şi moralitate! 
[29 octombrie 1882]

["PRECUM ASTRONOMUL... "]

Precum astronomul aşteaptă cu minutarul în mînă trecerea unui corp ceresc printr-un anume punct cătră care îşi îndreaptă instrumentul său optic, tot astfel şi noi am putea sta cu ceasornicul înainte-ne, să urmărim cum se scurge nisipul şi cum se apropie din ce în ce termenul fatal al încetării libertăţilor publice, al dictaturii personale a d-lui I. C. Brătianu. 
Degeaba foile guvernamentale ar face paradă de liberalismul lor; se apropie ora în care, în Romînia, omului de la guvern îi va fi permis totul, cetăţeanului nimic; ora în care aparatul electoral, construit după reţeta tuturor stăpînilor absoluţi din lume, nu ne va mai da din urne decît creaturi ale unei persoane, ale unui singur om, ale despotului, ale d-lui I. Brătianu. 
Chiar pîn' acum lumea numea vizirat domnia ministrului nostru prezident. Ne putem închipui ce va fi de acum înainte, cînd, în comună, nu va exista decît un singur colegiu, a cărui majoritate va fi pururea compusă din delegaţii guvernamentali ai colegiului al IV[-lea]; iar Adunările vor fi alese asemenea de delegaţii acestui colegiu, trimişi de subprefecţi să majorizeze pe alegătorii din colegiul I şi II. 
Ca o cetate luată prin surprindere opinia publică, opoziţia în Parlament, presa n-au avut nici timpul material necesar pentru a băga de seamă ce se pregăteşte: schimbarea, nimicirea întregului sistem electoral şi reprezentativ din Romînia, substituţia clandestină a sufrajului universal, însă nu direct, ci strunit, legat bine de mîni şi de picioare, pentru a fi pururea o unealtă în mînile despotismului. 
Iată ceea ce am fi trebuit să ştim demult. 
Toţi oamenii aceştia s-au îmbogăţit. Pe ce cale e de prisos a o spune; nu e aproape unul care nu s-ar putea aranja sub un paragraf din Codul lui Vasile Vodă Lupu, după carele abuzul unei vrednicii publice pentru a face avere se pedepsea încă cu cordonul Sfintei Cînepe. Ei bine, aceşti oameni nu pot risca căderea. Ce s-ar alege, pentru numele lui Dumnezeu, de cei ce au trimis pe ţărani sub suliţi căzăceşti pînă dincolo de Balcani; ce s-ar alege de cei cari, însărcinaţi cu răscumpărarea, au făcut în acel timp milioane; ce s-ar alege, social vorbind, de toate elementele acestea oculte, brutale, comune, cari s-au cocoţat deasupra ţării, cari s-au îmbogăţit, cari, mai mult, s-au aristocratizat? 

213

        {EminescuOpXIII 214}

Se 'nţelege. Mutre confiscate, cărora orice om onest le-ar fi închis uşa înaintea nasului, s-au ridicat sub domnia d-lui Brătianu în sferele de sus; formează aşa numita societate la balurile şi la curtea regelui. De gîtul unor bandiţi sau a unor trădători notorii s-au atîrnat semnele de onoare ale ţării; corectorii gazetelor roşii au ajuns milionari; toată plebea asta politică e azi scoasă din cutie, parfumată, înmănuşată, lustruită. E firesc lucru ca aceste elemente declasate ridicate din întuneric şi din ocupaţiuni adesea maloneste, intrate odată în atmosfera luminată de razele coroanei, să şi vrea să rămîie acolo. 
Aceşti oameni vor să păstreze ce au. Nu numai averea - căci asta n-ar însemna nimic - nu! influenţa, vaza, rangul în ordinea socială, jeţurile din Adunare, cu un cuvînt tot ce sărmana vale a Dunării au avut de oferit meritului sau talentului, tot ce d. Brătianu a monopolizat pentru creaturile sale. Toate trebuiesc păstrate în mîna Pătărlăgenilor şi Costineştilor, toate trebuie să rămîie zestre inatacabilă a nulităţilor, o schimbare de guvern să nu mai fie cu putinţă; arhiliberalii au devenit arhiconservatori în ceea ce-i priveşte şi nu se sfiesc nici înaintea... dictaturei personale a d-lui Brătianu. 
Credem că cititorul care e deprins cu Ţara Romînească, cu mecanismul ei administrativ de-o perfectă onestitate, cu instinctele generoase ale subprefecţilor, cu independenţa aproape legendară a colegiului al Iv-lea, nu-şi vor face iluziuni în privirea aceasta. 
Contopite toate colegiile într-unul singur, în care delegaţii celui al Iv-lea vor decide, soarta oricărei alegeri îndeosebi şi a tuturor laolaltă e de mai nainte cunoscută: ele vor fi de prisos, vor fi o ocazie dată ministerului de a-şi plăti cu diurne creaturile numite de subprefecţi şi de organele poliţieneşti, vor fi atotputernicia guvernamentală, fără umbră de opoziţie, fără putinţă ca un glas independent să mai pătrundă în Adunări, căci izvorul a toată independenţa, colegiile neatîrnate de pîn' acum, se desfiinţează. 
Toate astea sunt bune şi frumoase. 
Înţelegem chiar ca d. Brătianu să ne aducă aminte soarta gladiatorilor: Morituri! E drept să ne aducă aminte: clasele vechi ale Romîniei au sărăcit şi au căzut; vremea lor a trecut pentru totdeuna; toţi romînii sunt săraci, toţi sunt egali. "Nu mă vreţi voi pe mine, dar vă voi eu pe voi. Am în mîna mea colegiul IV, inerţia pe care-o mişc încotro voi, şi din care fac colegiu I, cu el am în mînă ţara, prin el fac din nulităţi oameni mari". 
Ave Caesar! 
O grijă îşi vor lua desigur oamenii atunci; grija opoziţiei, a controlului, a afacerilor publice. Vorba romînului: "De ce 'ncărunţeşte nebunul? De grija altora". Asemenea lucruri vor fi atunci naturalmente de prisos. Măria Sa, stăpînul nostru, d. Brătianu, ne va împărtăşi pe fiecine, după dragostea şi credinţa ce vom avea pentru el, cu cîte un scaun în Parlament, cu cîte-o funcţie, cu cîte-o misiune; vom fi cu toţii - noi, supusul neam romînesc - reduşi la rolul de-a solicita favorurile onor. Pătărlăgeanu sau Dimancea, favori preţioase, precum numai un valet le poate da. Poporul? Dar cine vorbeşte de popor? El nu votează direct. Nimeni nu va putea să strige înaintea a o mie de inşi: Iată, oameni buni, unde mergeţi. O nu! O mie nu vor fi nicicînd la un loc. Grupuşoare adunate sub supraveghearea poliţiei vor alege... un delegat pe sprînceană, om al stăpînirii, credincios, trecut prin toate. Apoi delegaţii aceştia vor majoriza colegiul I şi al Ii-lea şi vor alege pe cel recomandat de Escelenţa sa d. subprefect. 
Ave Caesar! 
În sfîrşit d. Brătianu va putea să-şi realizeze fantazia de-a fi singur stăpînitor în Romînia, de-a putea face tot ce vrea şi tot ce nu vrea. Tot ce nu vrea înafară. Un parlament îndărătul căruia să se ascunză în cestiuni exterioare nu va mai avea. Oricare putere îi va putea spune: 
"Fii mai espeditiv, d-le prim ministru, ştim cum stau lucrurile la d-voastră. Vrei să pretinzi că ridicolele figurine pe cari le-ai numit deputaţi îţi rezistă? Nu ne jucăm de-a baba oarba". 
Mişelia înlăuntru, umilirea în afară - iată care va fi caracterul acestei dictaturi în Romînia. Căci acesta nu este absolutismul monarhic, răsărit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos; nu, este absolutismul unui ambiţios pentru a asigura impunitatea creaturilor sale. Nu este Frideric II sau Iosif II... e Vitellius cu compţiunea adîncă, cu mijloacele moleşitoare, cu dezbărbătare. 
Dar vor întreba unii: ce se va face monarhul în Romînia cînd alăturea cu el - cel mai liber dintre romîni, acela a căruia libertate se răsfrînge asupra tuturor - se va ridica al doilea monarh, al valeţilor şi creaturilor, cînd Romînia toată va fi îmbrăcată în livreaua celui din urmă? 
Ce se va face? Nu ştim. Ştim noi daca d. Brătianu mai are necesitate de El? Poate că nu mai are. În orice caz, cu acest aparat electoral care nu e suficient nici măcar pentru a masca dictatura regentului-ministru, rolul monarhului e redus la nimic. 
[2 noiembrie 1882]

214

        {EminescuOpXIII 215}

[" "MEMORIALUL" COMITETULUI... "]

"Memorialul " comitetului ales de Conferenţa romînă din Sibiu ne descopere situaţia curioasă şi umilitoare ce li s-a creat romînilor din monarhia habsburgică prin dualism şi prin măsurile guvernamentale ale maghiarilor. Popor străvechi pe teritoriul unei ţări autonome, care şi-a mănţinut independenţa ei în curs de sute de ani atît faţă cu regii Ungariei cît şi faţă cu turcii, romînii, cari singuri formează două treimi a populaţiunii ţării - pe cînd maghiarii şi germanii abia formează o a treia parte - sunt puşi cu totul în afară din viaţa publică prin fel de fel de măsuri machiavelice şi persecutaţi în toate ale lor, cu o stăruinţă demnă de o cauză mai bună. 
Începînd cu pseudoistoriografii cari contestau originea şi vechimea poporului nostru în munţii Ardealului şi sfîrşind cu măsurile d-lui Trefort, maghiar de origine franceză, care introduce cu de-a sila limba maghiară în şcoalele rurale, vedem o lume întreagă, popor, diplomaţi, învăţaţi, conspirînd pe întrecute în contra unui biet popor rustic din străvechime aşezat în acele locuri, viteaz la război, harnic şi liniştit în timp de pace, şi toate acestea - pentru ce? Ştim noi bine pentru ce? Pentru că n-are Dumnezeu de lucru, am zice. 
În adevăr, nu s-ar crede şi cu toate acestea există pînă azi istoriografi cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vie de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea, de peste Dunăre. Această teorie, susţinută întîi de Rosler, se bucură şi de favoarea maghiarilor şi astfel, cu vorbe, cu deducţiuni hazardate, cu combinaţiuni asupra unor timpuri egal de fabuloase pentru toate elementele din ţară, ei ar vrea să tăgăduiască drepturile şi existenţa unui popor de trei milioane, a unui element aievea care trăieşte, vorbeşte limba lui proprie, are cultura şi istoria lui proprie, cu un cuvînt al unui popor radical deosebit de cel maghiar. 
Ce curioasă idee vor fi avînd maghiarii despre natura oamenilor şi a lucrurilor cînd încearcă a face într-o zi ceea ce o mie de ani n-au putut face? Ce copilărie e din partea lor de - a - şi închipui că naţiunile pier de pe-o zi pe alta. Bascii din Spania vorbesc pînă azi limba bască, sudul Franţei vorbeşte şi cultivă limba provensală, în Belgia, sub pătura subţire de cultură franceză, subzistă două naţionalităţi deosebite, după dispariţiunea Imperiului bizantin şi a celui turcesc, adecă după o mie cinci sute de ani, vedem încolţind, cu toată lunga dominaţiune străină, toate naţiunile vechi ale Peninsulei tracice: albaneji, romîni, bulgari, sîrbi, greci, unele scăzute la număr, altele crescute; dar toate vii. Ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană vor face ungurii prin societăţi de maghiarizare? În Rusia, dacă s-ar cutremura absolutismul ei actual, am vedea zeci de naţionalităţi deosebite răsărind intacte de sub pătura foarte subţire de predominaţiune moscovită. 
Pînă la sfîrşitul sutei Xv-a romînii sunt în Ardeal şi Ţara Ungurească unul din elementele cele mai considerabile în viaţa politică. Trăind sub voievozi proprii şi sub legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori şi apărători de cetăţi, pururea buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu Mircea şi încheind cu Ştefan cel Mare, e o epocă de aur şi dincolo. Romîni sunt atît de numeroşi în munţii Ardealului încît fragmente ale populaţiunii Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul Făgăraşului, Ţara Romînească. Cine vrea să-şi facă o idee de energia cu totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din colţul Ţării de Sus pînă-n Nistru şi la Cetatea Albă, Ţara Romînească într-o sută de ani pînă în Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării. E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele romîne şi slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini ) născut pe la 1405, deci contimporan cu toată seria strălucită de eroi ai poporului romînesc, zice despre Iancu

 

Încă în suta a şaptesprezecea Miron Costin scrie regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect romînesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbeşte în Satmar, unde, cu toată emigrarea lui Dragoş, romînii rămaşi acolo sub fratele lui, Voievodul Balc, sunt atît de numeroşi ca şi cînd n-ar fi ieşit nimenea din ţară. E curios a auzi azi că, tocmai în acele clasice locuri, d-nii maghiari vor să înfiinţeze o episcopie maghiară de rit greco - catolic pentru romîni şi ruteni. 
Şi cînd privim la munca seculară a acestui popor, la suma de putere musculară cheltuită, ne prinde mirarea. Ţinuturile în care locuiesc romînii sunt răpite pustietăţii şi codrului. Fiece palmă de pămînt de hrană e cîştigată prin estirpare de codri seculari, prin curătură. 

        {EminescuOpXIII 216}

        {EminescuOpXIII 217}

Pe cînd maghiarul şi-a cîştigat şesurile patriei sale păscîndu-şi caii şi plimbîndu-se, [î]l vedem pe romîn cucerind palmă cu palmă pămîntul de sub puterile naturii, [î]l vedem curăţind rădăcinile codrilor seculari şi creîndu-şi patria lui muntoasă pas cu pas. 
Cred oare ungurii că caracterul acestei munci grele şi statornice nu s-a imprimat în toată fiinţa poporului romînesc, cred ei că această viaţă n-a lăsat adînci urme psicologice în acest popor, atît de liniştit în aparenţă, dar de o cumplită îndărătnicie în fundul sufletului său? Romînul nu uită nici binele, nici răul. N-a uitat fărîmăturile de graţie ce li s-a aruncat de cătră echitatea Casei de Austria; de aceea e unul din popoarele cele mai dinastice ale monarhiei; dar romînul nu uită în veci nici răul ce i l-au făcut alţii. Moştenirea de aversiune şi de iubire o păstrează intactă şi de aceea orice încercare de-a-i contopi este zădarnică şi copilăroasă. E zădarnică în Rusia, unde un colos de zeci de milioane apasă asupra cîteva sute de mii, unde limba se transmite numai prin viu grai din generaţie în generaţie; cu cît mai zădarnică va fi în Ungaria? 
Între mijloacele de-a înlătura pe romîni de la viaţa publică, cel mai de căpetenie e legea electorală escepţională, mănţinută ad-hoc pentru Transilvania. Legea aceasta e făcută în favorul esclusiv al populaţiunilor orăşeneşti - şi romînii sunt în cea mai mare parte ţărani - apoi în folosul nobililor - toţi maghiarii sunt nobili şi votează direct, fără cens, fără nimic - şi a secuilor, cari iar votează direct. Astfel s-au creat o lege anume pentru Ardeal, care pune alegerile în mîna neromînilor, încît numărul de reprezentanţi pe cari l-ar putea obţine poporul în asemenea condiţiuni e cu totul ridicol. 
Totodată guvernul se sileşte prin legi agrare a aduce pe romîn la sapă de lemn. Deşi ţăranii au fost împroprietăriţi, deşi despăgubirea pentru pămînturile ce s-au conferit e strălucită, totuşi, prin aşa numita comasare, i se iau locurile lui roditoare şi i se dau în schimb locuri rele, apoi i se iau curăturile şi i se dă în schimb pădure. S-au restrîns dreptul de păşune, încît numărul vitelor de muncă a scăzut în proporţii enorme. Sate deposedate, familii aruncate pe uliţi, mii de locuitori ameninţaţi a fi alungaţi din vetrele strămoşeşti - iată justiţia, iată administraţia maghiară. Pe de altă parte cîrciumele constituie un privilegiu, evreii le arendează şi acolo - şi debitează băuturile lor nesănătoase; populaţiunea romînă descreşte şi degenerează. 
Şi, deasupra acestei mizerii produse în mod artificial de cătră înţelepciunea de stat maghiară, mai vine mizeria morală, siluirea zilnică a limbei. 
Un corespondent al "Gazetei generale" îşi propusese să descrie corupţia administraţiei maghiare. Dar omul mărturisi în fine că condeiul îi cade din mînă, că o carte, nu un articol de jurnal abia ar fi în stare a o descrie. Şi de ce nu scrie această carte? Pentru că

simţim scîrbă - zice el - de acest organism care putrezeşte înlăuntru şi care cu toate astea trăieşte, ba chiar se 'ngraşă. Se înfioară cineva să arunce mai adînc privirea în rulajul acestei maşine şi nu e om care să crează că va putea funcţiona în mod durabil, că e capabilă a trăi. Funcţionarii decretează dări fictive, care se încasează pe jumătate daca cel lovit de ele ştie a se precupeţi - împrejurare ce dovedeşte că totul e o escrocherie; aci sunt case de economie cari refuză a înapoia capitalurile depuse; aci i se cer ţăranului taxe pentru orice înregistrare cadastrală şi, oriunde ar vrea să se informeze, i se 'ntinde mîna goală. Judecătorului [î]i duci un rîmător ori o butie cu vin şi eşti sigur să-ţi cîştigi procesul - daca partea adversă n-o aduce doi rîmători. Prădăciuni şi omoruri chiar se fac muşama pentru mită; e o justiţie care ameninţă a se 'năduşi în grăsimea ei. 

Iată regimul atrăgător de la care se pretinde să exercite asupra a trei milioane de romîni farmecul de - a - şi renega limba şi istoria lor şi de-a deveni maghiari. 
Postulatul de căpetenie al memorialului e aşadar: autonomia Ardealului, căci autonom a fost în toţi timpii şi pînă acum şaisprezece ani, pînă la fuziunea făcută în contra voinţei esprese a romînilor; în contra tractatelor din trecut, în contra dreptului şi bunului simţ, poate chiar în contra voinţei Coroanei, căci s-a făcut nu sub influenţa unei necesităţi dinlăuntru, ci sub presiunea împrejurărilor create de războiul austro - italo - german, cînd emigranţi maghiari, ştiuţi pe atunci de contele Usedom, deci şi de principele de Bismarck, pregăteau insurecţiunea şi dezmembrarea monarhiei habsburgice. 
Aci, sub presiunea unor împrejurări independente de voinţa sa şi contrarie intereselor dinastiei îndeosebi, a Imperiului în genere, mîna monarhului a putut fi siluită să iscălească un act nedrept pentru unul din popoarele cele mai credincioase ale monarhiei şi favorabil pentru schimbăcioşii maghiari. Chiar în acest moment de cumpănă şi de silă, monarhul şi-a adus aminte de romîni; garantarea autonomiei lor bisericeşti şi şcolare au format cetatea îndărătul căreia naţiunea a mai putut lupta în contra cotropirii. Dar tocmai de această autonomie miniştrii moderni ai Ungariei cearcă zilnic a se atinge şi vor cerca poate pînă în momentul în care îndelung-- răbdătorul popor romînesc va îngropa în ruine şi sînge tentativele lor. 
[4 noiembrie 1882]

217

        {EminescuOpXIII 218}

["PE CÎND ÎN POLITICA ESTERIOARĂ... "]

Pe cînd în politica esterioară se operează o dislocaţiune şi o schimbare de front, d. C. A. Rosetti ne fericeşte din nou cu o scrisoare deschisă, adresată iubiţilor săi alegători. Se ştie că membrii majorităţii, pentru a împăca pe bătrînul lor şef, aşteptau să fie reales în colegiul devenit vacant şi, reintrat în Adunare, să-l pună din nou, cu entuziasm patriotic, în jeţul de prezident al Camerei. Speranţa de-a readuce pe păstorul rătăcit la turma cuvîntătoare a patrioţilor se cam evaporează prin scrisoarea publicată în numărul de azi al "Romînului". D-sa cere de la alegători să-i respingă candidatura în alegerea parţială, căci

nu poate lua parte la lucrările unei Camere care, ajungînd acum la sfîrşitul carierei sale, nu mai are timpul şi poate nici putinţa de-a se mai ocupa de legile ce demult le-a propus d-sa (reforma electorală, electivitatea magistraturii) şi pe cari acum este silit a le supune dezbaterilor viitoarelor colegii electorale. 

Nu putem tăgădui că această scrisoare are proprietatea a pune multe enigme opiniei publice. Amicul cel mai călduros al d-lui Brătianu şi cu toate acestea exilat de buna sa voie în Luteţia, cu toate astea supărat foc pe majoritatea sa fidelă, rezistînd rugăciunilor prin viu grai şi înscrise ale credincioşilor, respingînd genuflecţiunile a însuşi ilustrului d. Cîmpineanu, iată lucruri cari, spuse deodată şi pe aceeaşi pagină, sunt proprii a escita o setoasă curiozitate, cu atît mai setoasă cu cît enigma va rămînea pururea neesplicată. Chiar duioasa reîntoarcere a păstorului la turma sa, chiar călduroase îmbrăţişări şi fericite lăcrimi de revedere ar da poate enigmei o încheiere mai mult ori mai puţin teatrală, dar n-ar dezlega-o. 
Oncţioasă cum este şi cu duhul blîndeţei, ca toate scrierile ilustrului nostru adversar, ne întrebăm împreună cu cititorul pînă unde ne îndreptăţeşte ea de-a admite o sciziune în partidul liberal. Nimeni nu va putea zice că acest act, oricît de neted în formă şi oricît de ţinut în tonul blînd - cuvîntătorului Nestor, este o afirmare a concordiei din sînul majorităţii. Din contra, el dovedeşte neînţelegeri între majoritate şi d. C. A. Rosetti, deci între grupurile majorităţii ele 'n de ele. Pînă unde însă aceste neînţelegeri se răsfrîng şi asupra d-lui I. Brătianu e o cestiune la care nu noi, ci evenimentele vor răspunde. 
[6 noiembrie 1882]

["GRABA CU CARE... "]

Graba cu care s-a promulgat legea comunală cu aparatul ei electoral ne dovedeşte cît de mult era interesat partidul şi guvernul ca această lege să intre cît se poate de curînd în vigoare. Graba a fost atît de mare încît un ziar din Capitală calculează cu drept cuvînt că, între votul ultim al Camerei şi publicarea prin "Monitor", n-a fost nici timpul material suficient pentru a supune noua lege sancţiunii regelui. Legea s-a promulgat deci fără să se fi sancţionat; d. ministru prezident pare a fi anticipat sancţiunea precum se scontează o poliţă înainte de termen. 
Cînd vedem că o lege care modifică din temelie întreg regimul electoral al ţării se votează cu repejunea vaporului şi se promulgă fără să se fi sancţionat poate, putem constata din partea guvernului şi a legiuitorilor o mare uşurinţă, din partea opiniei publice o nepăsare tot atît de mare. Acesta şi este caracterul dezvoltării noastre întregi de la Unire încoace: uşurinţa advocaţilor legiuitori traducea zi cu zi texte străine de legi, copiate din ţări unde ele se potriveau şi aplicabile într-o ţară unde nu se potriveau nici cu starea de cultură, nici cu gradul civilizaţiei economice; iar ignoranţa nepăsătoare le aplauda, crezînd că prin paragrafii traduşi din franţuzeşte starea ţării noastre va deveni egală cu aceea a Franţei sau a Angliei. Urmările au fost dezastroase precum se ştie. Neînţelese de popor şi de judecători, lesne de mînuit în favorul cametei şi mijlocitorilor, neputincioase întru a apăra pe romîn şi proprietatea lui funciară, ele au dat în curînd precumpănire socială unei clase hibride de oameni, încît astăzi poate trei din patru părţi ale proprietăţii romîne au trecut în mîni străine şi semistrăine. Aşa numita revoluţiune socială, care s-a operat în ţara noastră de la Unire încoace, n-a avut de rezultat numai nivelarea deosebirilor de clase ce existau între romîni: nu, ea a fost totodată o suplantare a romînilor prin elemente străine, o substituţie naţională. Acest proces de discompunere naţională s-au accelerat 

218

        {EminescuOpXIII 219}

şi mai mult în zilele Regatului; trebuia dar să se afle şi signatura acestei stări de lucruri, printr-un nou regim electoral, copiat din Statele Unite bunăoară, în cari în fiece an imigrează aproape o jumătate de milion ele oameni din toate ţările din lume şi unde încetul cu încetul spaniolii au fost suplantaţi prin anglosaxoni, iar aceştia sunt din ce în ce înlocuiţi prin germani. 
În toate ţările monarhice ale Europei Constituţia şi legile păstrează urme ale trecutului; fiece popor a făcut mari progrese, însă le-a făcut în mod organic, păstrînd pe de-o parte capitalul acela de instituţii care s-a dovedit bun în trecut, adaptîndu-se pe de altă parte împrejurărilor nouă prin alte legi. La noi trecutul e tabula rasa: totul e nou, de la numele statului pînă la atribuţiile primarului; veche este numai mizeria, care creşte din ce în ce, şi ceea ce promite a se învechi şi a creşte într-una sunt datoriile publice, sporite din nou c-o sută treizeci şi patru de milioane. 
Noua lege comunală, ce constituie tiparul după care se va croi reforma electorală în genere, este poarta prin care intrăm sub regimul demagogiei autoritare. Rolul economicos care i se atribuie colegiului al patrulea, putinţa de-a majoriza prin delegaţii acestui colegiu pe toţi ceilalţi alegători pune soarta ţării întregi în mîna d-lui Brătianu şi-l preface în dictator pe cît timp va trăi, pe cît timp împrejurări neprevăzute n-ar răsturna partidul său de la guvern. Împrejurări neprevăzute zicem, pentru că ţara nu va mai putea-o face nici într-un chip. Rolul Coroanei se va reduce asemenea la nimic, căci, ales după principiile preconizate de d. C. A. Rosetti, ce devin lege prin admirabila dexteritate a d-lui I. Brătianu, Parlamentul viitor nu va putea cuprinde nicicînd o minoritate atît de însemnată prin valoarea sau numărul membrilor săi încît aceasta să poată atrage în parte-i ţara prin activitatea ei parlamentară. E aproape de mintea omului că un asemenea Parlament, compus numai din recomandaţi şi din creaturi, ar fi tot atît de [de] prisos ca şi Parlamentul de sub Napoleon III, unde glasurile izolate ale opoziţiei se pierdeau ca în pustiu şi unde bărbaţi de stat ca bătrînul Thiers chiar puteau rămînea nebăgaţi în seamă. 
Şi ce va face oare d. Brătianu cu puterea absolută ce-o solicită? Va perpetua mecanismul administrativ şi fiscal de pîn' acum? Va spori ad libitum datoria publică, deja insuportabilă? Va spori dările şi taxele, de-a căror zilnică introducere gem coloanele "Monitorului" precum gem contribuabilii? Cine-o poate şti? Ceea ce ştim numai este că materialul de oameni de cari ilustrul om de stat e încunjurat se compune din tot ce e moralmente decăzut în ţară şi că regimul demagogiei autoritare este şi mai favorabil dezvoltării viciilor şi cupidităţii. De aceea am încheia cu proverbul: Să nu dea Dumnezeu omului cît poate purta. 
[10 noiembrie 1882]

["ÎNCĂ DIN SESIUNEA TRECUTĂ... "]

Încă din sesiunea trecută se ascundea în cutele evenimentelor vestita lege privitoare la consiliile judeţene, acest fidel pendent al proiectelor cari au de ţintă introducerea votului universal în Romînia. Prin această lege, fragmentară şi ad-hoc ca şi cea comunală, se dispune şi pentru personalul menit a administra judeţul metodul de alegere sancţionat deja pentru comune. Acesta este al doilea pas spre demagogia autoritară, căci mai suntem încă în poziţiunea de-a putea număra aceşti paşi. 
Nu vorbim aci de inichitatea sufrajului universal, mai ales în forma propusă de d. C. A. Rosetti. Oamenii sunt o dată din natura lor inegali, unul prin muncă şi merit se ridică pe scara socială, un altul rămîne pe loc, şi poate că trecerea din colegiu în colegiu, înălţarea politică a unui om într-o sferă din care [să poată] determina cu mai multă greutate voinţa publică să se fi considerat ca o răsplată datorită meritului sau, ca-n vremile vechi, ca o datorie pe cari calităţile superioare să fie obligate a le presta statului. În vechime aproape toate prerogativele, cîştigate prin lupte şi muncă, erau în realitate datorii, era obligaţiunea celui ce o merita de-a servi statul mai mult şi mai bine decît altul care nu se distinsese. Votul universal le confundă toate acestea într-o apă; omul ce ar avea putinţa de-a se ocupa cu afacerile publice se confundă cu cel pentru care alegere şi elegibilitate sunt o belea, toţi sunt puşi pe aceeaşi linie: cel ce nu caută cîştig în politică e pus în acelaş rang cu cei ce, prin industria aceasta modernă, nu au nimic de pierdut, ci totul de cîştigat. Interesele claselor celor mai vechi şi mai importante ale poporului nostru se pun pe-o linie cu votul imigraţiunii de ieri de alaltăieri; şi cu toate acestea inichitatea e poate defectul cel mai mic al legii. La imputarea cumcă e nedrept de-a se şterge prin măsuri politice

219

        {EminescuOpXIII 220}

deosebirile dintre oameni, rezultate din natura şi aptitudinile lor, ni s-ar putea răspunde că politica nu are a face nimic cu morala, că nu echitatea, ci rezultatele practice ale unei legi este ceea ce se are în vedere. Cari însă vor fi rezultatele acestei reforme, ce bine pentru ţară şi pentru instituţii poate rezulta din ea? Decretată pentru comună şi judeţ şi în curînd pentru Cameră, ea şterge pînă şi urma independenţei de caracter în colegiile electorale; colegiul al Iv-lea, devenit majorizator al tuturor alegătorilor, pururea guvernamental, ne va conduce la un despotism pseudo - parlamentar lipsit de orice control. 
Chiar acum, cînd o mînă de oameni independenţi tot mai găsesc mijlocul de-a pătrunde în Adunări, controlul nu este nimic mai puţin decît eficace; miniştri şi partid guvernamental trec peste întîmpinările cele mai justificate cu cîte-o sofismă calculată după uşurinţa auditorului sau cu cîte-o contraacuzare vulgară. Ce va deveni însă controlul ce are a-l exercita puterea legiuitoare cînd atotputernicia guvernamentală nu va mai avea a se teme nici de criticile cuviincioase ale unei opoziţii moderate? 
Abatele Galiani, o figură cunoscută în saloanele din vremea lui Ludovic al XV [-lea], zicea între altele: 

În ţări neroditoare găseşti datini republicane şi guvern republican, navigaţie şi industrie, pace, linişte, economie, gol istoric şi urît; în ţări roditoare afli inegalitate de clase, glorie, onori, biruri mari, mult zgomot, mari răsturnări şi o istorie care are haz la citit. 

Fără îndoială Romînia cată a se număra între ţările roditoare şi, deşi poate promiscuitatea etnică şi nestatornicia climei nu ne predispune la mari răsturnări, nici ne lasă s-ajungem la mare glorie - dar haz are istoria aceasta, mai ales cea modernă şi, veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zîmbet de dispreţ peste uşurinţa cu care aruncăm de la noi bunuri morale pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tînăr, ar risca liniştea publică chiar. Ei bine, prin proiecte fragmentare şi votate ad-hoc se escamotează în Romînia Constituţia şi regimul electoral şi această răsturnare cu susu 'n jos a sorţii politice a ţării, această desfiinţare prin subrepţiune a libertăţilor publice nu mai are puterea de-a turbura apatia în care am căzut. 
Ce ne mai interesează pe noi, ce mai e în stare a ne mişca? 
S-ar părea că ne-am săturat de spectacolul inegalităţii, decretate oficial, între nulitate şi merit. Atîtea nulităţi s-au ridicat în cei din urmă ani, atîţia cavaleri de industrie s-au îmbogăţit încît spectacolul nu ne mai interesează şi pare c-am voi să vedem ceva nou, fie chiar cu preţul libertăţilor publice, fie chiar sub absolutism. 
Nu mai e îndoială pentru nimenea că reformele ce se operează acum constituie începutul dictaturei d-lui I. Brătianu; nu e îndoială că colegiul sau al IV[-lea] ne va majoriza pe toţi, ne va închide gura tuturor. Pare c-am voi s-o vedem şi asta, pare c-am voi să asistăm la spectacolul ridicării unei păture de noi comedianţi politici, unei nouă serii de păpuşe dătătoare din mîni, unor noi speculanţi ai intereselor şi banului public. 
Şi care e scopul măreţ pentru care sacrificăm cu uşurinţă ceea ce greu va fi de recîştigat? O mare acţiune în afară, mari îmbunătăţiri înlăuntru, cărora li s-ar opune cineva? Această lovire de stat, pe care o aprobă Parlament şi Coroană, are un scop superior actualităţii, o menire providenţială, o justificare istorică? Nimic din toate acestea. Singura menire este perpetuarea la putere a unor ambiţii bolnăvicioase şi a unor nulităţi atît de comune şi atît de maloneste precum nici o ţară din Europa nu le mai poate produce. 
[12 noiembrie 1882]

["CU OCAZIA UNOR APRECIAŢIUNI... "]

Cu ocazia unor apreciaţiuni asupra partidelor din opoziţie, o foaie din capitală ("Războiul"- Weiss) crede a putea afirma că "peste puţin ziarul "Timpul" va înceta, iar membrii rămaşi în clubul conservator se vor contopi cu grupul d-lui G. Vernescu". 
Nu este un mister pentru nimenea că grupurile opoziţiei caută de mult un teren comun de acţiune, o linie comună de purtare în activitatea lor politică şi parlamentară. Deosebirile de vederi fiind în mare parte puţin esenţiale, e natural ca din amîndouă părţile oameni politici să fie dispuşi a desista de la o seamă din ele, în interesul consolidării opoziţiei. Dar despre încetarea ziarului "Timpul" nu este, nici a fost vodată vorba şi suntem autorizaţi a nega hotărîtor afirmarea ziarului menţionat mai sus. 
[12 noiembrie 1882]

220

        {EminescuOpXIII 221}

["CÎTE ACTE ARE FARSA... "]

Cîte acte are farsa şi al cîtelea s-a jucat alaltăieri în Adunare? După jalnica plecare a d-lui C. A. Rosetti la Paris lumea credea a fi scăpat pentru cîtva timp de d-sa şi de proiectele d-sale; unii aveau chiar naivitatea de-a atribui d-lui I. Brătianu puţin simţ de om de stat, cît e firul de muştar măcar. S-ar fi putut crede în adevăr că, după atîţia ani de esperimentare consecutivă, d. prim ministru se va fi convins că nici frazele, nici principiile electorale chiar nu însemnează mult în viaţa unui popor; că ceea ce se cere înainte de toate pentru a-l administra bine şi pentru a-l conduce este muncă şi ştiinţă. Ar fi fost de crezut că d. prim ministru s-a convins în sfîrşit de sterilitatea absolută a partidului său roşu şi a vecinicelor lui tendenţe de reforme, precum şi că ţara s-a săturat de ele, aşteptînd, din contra, de la stabilitatea instituţiunilor o dezvoltare mai sănătoasă a intereselor ei. 
Cine-a crezut-o s-a înşelat. Plecarea d-lui C. A. Rosetti la Paris, mînia sa aparentă asupra majorităţii Camerei, sciziunea de principii între el şi dioscurul său politic n-au fost decît tot atîtea scene de farsă, pentru a masca invazia ohlocraţiei autoritare, pentru a masca venirea acelor legi cari, modificînd regimul electoral de pîn' acum, pun pe toţi alegătorii la discreţia guvernului, fac cu neputinţă orice alegere liberă, prefac pe viitorii deputaţi în valeţi patentaţi ai guvernului, iar pe viitoarele guverne în creaturi neresponsabile a unui singur om. 
O mască a fost deci totul şi nimic alta. Colegiul al III-lea a reales pe d. C. A. Rosetti, o Cameră fără biurou - deci legal incapabilă de-a lucra - l-a proclamat deputat şi, după ce această Cameră au comis în două zile două ilegalităţi consecutive, tot ea l-au proclamat preşedinte. 
Nu mai există aşadar nici o îndoială că Adunarea împărtăşeşte vederile d-lui C. A. Rosetti: ea vrea contopirea colegiilor electorale, vrea electivitatea magistraturii. Pe de altă parte majoritatea aceasta fiind a guvernului Brătianu, iar d-sa, tăcînd faţă cu proiectele radicale ale amicului său politic pare a consimţi la ele, împreună cu tot cabinetul. 
Alegerea d-lui C. A. Rosetti la prezidenţia Adunării însemnează aşadar: contopirea colegiului I, al Ii-lea şi al Iv-lea într-unul singur, deci majorizarea tuturor drepturilor prin delegaţii guvernamentali ai colegiului al Iv-lea; apoi electivitatea magistraturii, deci robia justiţiei sub regimul de partid, punerea onorii, vieţei, averii oamenilor la discreţia bandelor electorale ale lui Serurie. 
Iată dar la ce avem a ne aştepta. Funcţiile de judecător ca şi cele de deputat vor deveni adevărate moşii, pe cari guvernanţi inteligenţi le vor putea pune în toată regula la licitaţie, precum se şi face în Statele Unite, şi ceea ce s-a întîmplat deja în unele ocaziuni se va repeta de regulă: judecătorii viitori din Romînia vor putea stabili înţelegeri permanente cu Radu Anghel şi Palma - lată, precum şi cu alte instituţii oneste, spre a împărţi, cu preţul impunităţii, venitul meseriilor lucrative, precum se 'ntîmplă asemenea în Statele Unite. În genere, lipsind orice control, ba chiar posibilitatea acestuia, guvernul va putea să-şi recruteze deputaţii şi administraţia din elemente esclusiv energice, încît cuviosul Simeon şi eroii de la 11 fevruarie să fie oarecum norma şi prototipul personalului onest şi fidel de care se va servi viitoarea omnipotenţă Rosetti brătianu. 
[19 noiembrie 1882]

["S-A ZIS CĂ ACELEAŞI CAUZE... "]

S-a zis că aceleaşi cauze produc de ordinar aceleaşi efecte. Aceasta explică îndeajuns, credem, noi, pentru ce priveliştea la care asistăm de şase ani nu este decît reproducţiunea fidelă a epocei agitate din 1868, care dezgustase ţara întreagă de regimul reprezentativ. 
Camera de atunci, produs al reteveielor electorale şi al celei mai monstruoase ingerinţe administrative ce s-a văzut vrodată în Romînia, rămăsese ca un model unic de servilism şi de platitudine parlamentară. Faimosul strigăt: Sus, băieţi! Jos, copii! a intrat deja în domeniul istoriei şi va înfiera pentru totdauna această nenorocită pagină a vieţei noastre constituţionale. 
Nu credeam totuşi ca reînnoirea ei să mai fie posibilă. Lucru ciudat! a fost de ajuns ca D. Brătianu să revie la putere pentru ca aceleaşi scene ruşinoase să se repete cu o preciziune aproape matematică. Desfrîul demagogic din 1868 se răsfaţă astăzi cu o intensitate încă şi mai mare, cu toată condamnaţiunea trecutului, cu tot progresul realizat de atunci. Aceiaşi oameni

221

        {EminescuOpXIII 222}

ignoranţi, maloneşti şi cupizi cari au aruncat asupra trecutului un reflect atît de trist sunt şi astăzi "în fruntea bucatelor ", daca ne este iertat să ne servim de o expresiune scumpă vocabularului roşu. Toate lepădăturele, toate putregaiurile lui 1848 şi ale lui 1868 au ieşit iarăşi la lumină. Ţara nu mai poate răsufla din cauza Seruriilor, Pătărlăgenilor. Mărgăriteştilor, Grigoreştilor, cari au năpădit-o de toate părţile ca o droaie de cîini flămînzi. 
Punctele de contact şi de asemănare între cele două epoce sunt în adevăr uimitoare. Camera slugarnică din 1868 îşi vede imaginea reprodusă în Camera "automaţilor " din 1882. Cuvîntul de "automaţi" va rămînea, căci rareori el a fost mai bine aplicat. Scandalul chiverniselei neruşinate pe socoteala statului continuă, fie sub formă de grase pensiuni viagere, fie sub titlu de recompense patriotice atît de gustate odinioară, fie prin mijlocul diurnelor, misiilor în străinătate cari se cifrează la mii de lei, cumulului funcţiunilor practicat pe o scară întinsă, răscumpărărilor de lucrări problematice sau imaginare şi atîtea alte invenţiuni maestre datorite acestor lacomi patrioţi. De altă parte, favoarea şi nepotismul au luat nişte proporţiuni necunoscute pînă şi în cele mai nefaste timpuri ale Regulamentului. Pretutindeni administraţiunile publice sunt împănate de neamurile puternicilor zilei pînă la a zecea spiţă. N-a rămas locuşor în buget care să nu fi fost întrebuinţat pentru căpătuiala protegiatului cutărui sau cutărui roşu influent. 
Din această cauză funcţionarii publici nu mai sunt astăzi servitorii ţărei care-i plăteşte, ci creaturele supuse ale partidei care i-a numit; şi cetăţeanul care, din păcate, are nenorocirea să nu împărtăşească ideea că d. Brătianu este un mare om de stat sau d. Costinescu un finanţiar fără seamăn se vede expus zilnic la cele mai incalificabile vexaţiuni. 
Astfel asistăm cu toţii la o ediţiune revăzută şi augmentată a tuturor turpitudinilor cari au făcut atît de celebră prima trecere la putere a roşiilor. Oriîncotro întoarcem privirile dăm peste aceeaşi falsificare sistematică a instituţiunilor şi aceeaşi batjocură a principielor cari constituiesc patrimoniul sfînt al omenirii. În numele libertăţii, oamenii de la putere au comis şi comit pe toată ziua cele mai cutezătoare abuzuri de putere. Prefecţii şi subprefecţii regimului arestează, bat şi schingiuiesc pe cetăţeni, în dispreţul Constituţiunii şi al legilor. Lumea se plînge; se numesc anchete spre a se dovedi adevărul celor reclamate. Daca procurorul are destulă integritate de caracter spre a nu menaja pe culpabili şi a nu ceda nici unei intimidări rezultatul cercetărilor sale rămîne îngropat în cartoanele ministerelor şi funcţionarul abuziv continuă a desfide opiniunea publică indignată. În numele egalităţii, de care le este gura plină întotdauna, aceşti satisfăcuţi şi-au atribuit toate onorurile, toate sinecurele, toate privilegiele, ca o dovadă strălucită a dezinteresării şi a patriotismului lor. În numele fraternităţii, în fine, ei au mers cu neruşinarea pînă a vinde oamenii cu toba la mezat! 
În mijlocul acestei dezlănţuiri de pofte şi de patime patriotice s-au operat şi cîteva schimbări la faţă impuse de evenimente. Deodată cu cărunţeala părului, ermitul de la Florica a fost aclamat de semizeu. Cu ocaziunea acestei deificaţiuni toate dobitoacele apocalipsei au devenit fiinţe inteligente: "asinii " de odinioară, ca să ne servim de forma neologistă întrebuinţată de d. Maiorescu, s-au îmbrăcat în piele de leu şi Kogălnicenii, Lahovarii, Ioneştii s-au văzut nevoiţi să recunoască şi să proclame atotştiutori şi atotputernici pe dd. Dimancea, Serurie şi Iepurescu. 
Să nu ni se zică că exagerăm lucrurile numai pentru plăcerea de a face opoziţiune guvernului. Înainte de a condemna noi pe aceşti oameni, împreună cu întreaga opiniune publică din ţară, ei s-au condemnat singuri între ei, şi-au aruncat unii altora epitetul de "hoţi", spre marele scandal al tuturor oamenilor de bine, s-au ameninţat cu puşcăria şi chiar din mijlocul atmosferei viţiate ce-i înconjoară s-a ridicat un glas spre a le striga: "E timpul să vă moralizaţi! ". 
Este adevărat că glasul a răsunat în pustiu, căci el pierduse demult dreptul de a le vorbi pe acest ton. Este însă netăgăduit astăzi că atmosfera politică a ţărei are trebuinţă să fie purificată de miasmele pestilenţiale ce o apasă; "moralitate" este cuvîntul ce se află pe buzele tuturor. 
Moralitate în alegeri, moralitate în administraţiune, moralitate în justiţie chiar, iată trebuinţele imperoiase ale momentului. În faţa chivernisiţilor şi a îmbuibaţilor zilei, opoziţiunea de toate nuanţele, unită asupra acestui program comun, va fi sigură de triumful ei. 
[20 noiembrie 1882]

ROMÎNII, ÎNTEMEIETORI IMPERIULUI AL DOILEA
BULGAR, AL ASANIZILOR, 1186-1257 

Căderea Imperiului bulgar prin împăratul Basilios, ucigătorul de bulgari, la 1018 e una din întîmplările cele mai însemnate şi mai determinante din suta a unsprezecea, ba din întreg evul mediu. Imperiul roman al Răsăritului (numit cel romaeic ) se restabili din nou şi ajungea de la Marea Adriatică pînă la Marea Neagră, de la Dunăre pînă la vîrful

        {EminescuOpXIII 223}

de sud al Peloponesului. Înlăuntru se înfrînsese domnia străină, visul unui imperiu bulgaro - roman se evaporase, sîmburul poporului bulgar căzuse pe cîmpiile de luptă, oasele uriaşe ale bulgarilor se 'nnălbeau pe cîmpul de bătălie de la Spercheios, pustiite erau şesurile de la Niş, Sophia şi de lîngă Ovcepolye; tăriile din munţi, ce păreau a nu se putea lua, palatele împărăteşti de la Tîrnovo şi Kastoria trecuseră în mînele romaeilor; discordia şi trădarea membrilor Casei şişmanizilor grăbiseră căderea împărăţiei, iar căderea aceasta căta să înlesnească, ba să împlinească definitiv contopirea bulgarilor cu slavii şi slavizarea celor dentăi. Dar pe cît de greu a fost pentru romaei de-a aduce căderea acelei împărăţii, care le fusese atît de fatală adeseori, tot atît de greu era de-a umplea golul pe care-l produsese căderea dinastiei indigene şi pieirea politică a poporului. Deja, în interesul lor propriu, bulgarii fuseseră păzitori ai Dunării; cele mai scumpe amintiri istorice ale lor erau relative la respingerea ruşilor lui Svjatoslav, a cărui incursiune, la a. 969, adusese cu sine căderea Imperiului bulgar de la Preslav şi incorporarea lui cu Imperiul romaeic sub Ioan Zimisches, la 971. Abia atunci, după căderea Imperiului de la răsărit, urmă cearta pentru moştenirea, între cei patru fii ai lui Şişman, carele, la 963, se lepădase de Imperiul de căpetenie şi de ţariul acestuia, Petru, şi întemeiase Imperiul de la Prespa (Ochrida, Kastaria ). Dezbinarea între cele două imperii, la care poate c-o fi luat parte precumpănirea populaţiunii slave de pe lîngă Ochrida, au înlesnit victoria romaeilor. Lupta de esterminare de sub Basilios, care-a ţinut patruzeci de ani, stricase cumplit nu numai celor învinşi, ci şi învingătorul suferi pierderi nemăsurate. Cînd Bulgaria era cucerită deja, pieri o oaste grecească, la 1040, în lupta cu Ştefan Vojslav, Domn în Zeta şi Travunia; alte pierderi le aduse ridicarea bulgară de sub Petru Deljan, pretins fiu al ţarului Gavril, pînă ce şi acesta pieri prin alt şişmanid, Alusian, fiul ţarului Vladislav. Dar după acestea chiar se mai nimici o mare oaste romeică în strîmtorile de lîngă lacul Scutari. Aceste stări înfricoşate grăbiră invazia polovţilor (pecenegilor ) în Tracia veche şi în Macedonia. Ceea ce cruţase războiul bulgar pieri acum (1048 - 1051) şi cînd pecenegii, după ce sfărmaseră de trei ori despărţămintele de armată romaeică, trecură îndărăt peste Dunăre, veniră apoi, de la 1065 începînd, crunţii cumani, se uniră cu pecenegi şi prădară, uciseră şi părăduiră ţările dunărene pînă adînc în suta a douăsprezecea. Cînd la 1122 a succes a-i bate bine pe pecenegi, vin cumanii în locul lor; ţară şi locuitori cad în starea unei nemărginite barbarii; Tracia aparţine unor păstori, unor nomazi romîni. 
Se născuse o anarhie generală. Basilios lăsă să subziste cele treizeci de episcopii bulgare şi instalase în Ochrida un arhiepiscop grecesc, atîrnător de patriarhul de la Constantinopol; poate spera să poată esercita prin episcopi o influenţă asupra locuitorilor din ţara supusă. Dar domnia militaristă de sub strategi şi apăsarea fiscală a romaeilor, înstrăinînd provinciile de Imperiu, îngreuiau stăpînirea recîştigată; clerul grecesc nu se putea împrieteni cu poporul bulgar, cu aceşti barbari "murdari şi puturoşi ". Theophylaktos, arhiepiscop din Ochrida, scria că acest popor "nu e bogat decît în răutate, că e decăzut la estremitate, că se îmbracă în piei puturoase şi face cu neputinţă petrecerea grecilor acolo". Apoi se mai întîmplă că "sîrbii cari se numesc şi croaţi " făcură uz în folosul lor de catastrofa bulgarilor, cercară a-şi supune împărăţia de la Ochrida, arseră bisericile, pustiiră totul cu foc şi sabie, încît la 1073 arhiepiscopul scria că nici un diacon, nici un preot nu mai e în vestita odinioară biserică a bulgarilor. Această disoluţiune se manifestă, în toate privirile. Theophylakt menţionează pe-un apostat care neliniştea Mokoi, o parte a Ochridei. Un bogomil trebuie să fi fost, fără îndoială. Nu mai puţin Dobromir, care adună la 1078 în Mesembria o gloată puternică de oaste. Un altul se mănţinu la Beljatowo, se căsători cu fiica unui principe cuman şi părăduia după plac în Tracia. Nu e neverisimil că agresiunea armată a bogomililor au înlesnit alipirea croaţilor la Roma, precum pe de - altă parte papa Grigorie VII, acordînd coroană regală lui Zwonimir, s-a îndemat la o cerere analogă şi principele sîrbesc Mihail, un fiu al acelui Ştefan Vojslav care s-a mănţinut în contra romaeilor şi care, la 1053, au obţinut titlul de protospatharios. Mihail apare în adevăr în scrisoarea papei ca rege slav, rex Slavorum, dar e recunoscut, mai mult ca rege de fapt decît legitim. El avea neînţelegeri cu arhiepiscopul din Spalato, în contra căruia favoriza pe episcopul din Raguza. Acest din urmă, avea fără îndoială să primească palliul, pe care Mihail [î]l solicita pentru un arhiepiscop, iar el însuşi pretindea pentru sine în dar un steag ca acela ce i se dăduse din partea papei noului rege al Croaţiei. Dar lucrurile începură curînd să se clatine, căci Robert Guiscard, duce vasal al papei, incurse în Imperiul romaeic, regatul Croaţiei se uni cu Coroana Ungariei, sub Manoil Comnenul (1143 - 1181), stăpînirea romaeică se răspîndi învingătoare pîn-la Adriatica, Ungaria pare a se fi anexat pentru un timp oarecare la Împărăţia romaeică, ba chiar regele de "Tschechis ", Vladislav din Boemia, deveni vasal al împăratului romaeic, carele credea a putea realiza unirea celor două împărăţii, a celui german cu cel romaeic, folosindu-se de cearta papei Alexandru cu Frideric I. 
Aci apare deodată în fruntea unor evenimente nouă o naţionalitate care pîn-atunci pare a nu fi avut o altă menire decît aceea de-a fi călcată de-a călare de slavi, bulgari, romei, pecenegi, cumani. 
Lumea slavilor de sud nu-şi mai avea pe atunci centrul lîngă Dunăre, ci la Ochrida şi în Diocleea sîrbească, pentru care s-a întemeiat arhiepiscopia din Antivari, care deveni chiar Scaunul primatului sîrbesc. Episcopii latine, cari dispărură mai în urmă, corespundeau cu populaţiunea latină (romană) a ţărmului. Înlăuntrul ţării însă urmaşii provincialilor romani se prezintă sub formă de vlahi, aşezaţi în mijlocul bulgarilor, încît oraşele Ochrida, Prespal, Perlepe, Belgrad în Macedonia superioară, se prezintă ca oraşe vlaho-bulgare. Încă în suta a paisprezecea locuiau în Cataro, Antivari, Dulcigno, Svac, Scutari, Drivasto latini, în suta a douăsprezecea locuitorii dinlăuntrul Dalmaţiei vorbeau în adevăr slavoneşte după Guilelm de Tyrus (1188), însă nu locuitorii din oraşele de pe ţărmuri. Existau vlahi înainte de toate în Thessalia, care se numea Marea Vlahie, µe???? ß? a?? a o Mică Vlahie era de cealaltă lature a Pindului, o Vlahie Neagră în Moldova; apoi erau vlahi în Rodope, în Dobrogea, lîngă Anchialis şi Bizye. Ansbert, autorul plin [de] cunoştinţe a istoriei cruciatei împăratului Frederic I, cunoaşte în apropiere de Thessalonika o ţară roditoare pe care-o numeşte Flachiam. Mai mult. El, care numeşte pe marele Nemanja Mare Duce al Serbiei şi Rasiciei (Crassiae ), el, care destinge foarte bine bulgari, serbi şi vlahi, numeşte de-a dreptul Blachi pe întemeietorii Imperiului al doilea bulgar, care apare sub numele domniei Asanizilor; Petru, care se cheamă şi Kalopetru, e domn al vlahilor (dominus Blachorum ). Puterea lor, care se 'ntemeia pe unirea vlahilor cu cumanii, era la 1190 atît de mare încît putură face împăratului Frederic I propunerile cele mai mari în lupta în contra romaeilor; o oaste sîrbească avea să se unească cu el şi să ajute a cuceri Constantinopolul, iar Petru, care-şi aşezase deja pe frunte cercul de aur, după ce cîştigase pentru el pe bulgari, avea să devie

        {EminescuOpXIII 224}

prin împăratul german (allemanic ) stăpînitor al Constantinopolului. Rosler, în Romanische Studien, are pe deplin cuvînt cînd atribuie o enormă consecuenţă hotărîrii pe care - ar fi luat-o împăratul, căci poporul romînesc, care umplea pe atuncea partea dinlăuntru a tuturor provinciilor Traciei, Macedoniei, Thesaliei, Moesiei, întrecea ca număr şi putere fizică pe poporul grecesc... Dar, trebuia s' adaoge, el nu era organizat, [î]i lipseau înainte de toate centrele orăşeneşti, nu era unit nici politiceşte, nici bisericeşte, nici teritorial, era pretutindenea şi nicăiri şi cîştiga un sîmbure consistent totuşi numai prin bulgarii trăitori în oraşe. 
Cumcă însă mişcarea care, de la 1186 începînd, a dus la ridicarea unui mare Imperiu vlahic a pornit de la vlahi, iar nu de la bulgari, se 'nţelege şi cumcă acest Imperiu se numeşte în mod impropriu bulgar, n-o spune numai Ansbertus, căruia, cu tot spiritul său foarte exact de observaţie, i s-ar putea atribui, străin fiind, o concepţie eronată a raporturilor naţionale. Într-un mod tot atît de hotărît concordă cu el unul din cei mai buni martori ai zilelor acelora, Choniatul Niketas, precum şi autorul german al cruciatelor împăratului Frederic. El arată că fraţii vlahi au fost aciia cari-au răsculat întregul popor al vlahilor, de cari se ţineau şi ei, şi-i înseamnă pe Asanizi ca vlahi, nu ca bulgari. 
E înainte de toate necesar de-a privi mai de aproape darea de seamă a Choniatului, de vreme ce-a fost contimporan cu răscoala vlahilor şi de vreme ce, ca cunoscător eminent al evenimentelor din timpul său, merită o deosebită recunoaştere. 
El cunoaşte aşezările lor, zice că sunt mysii, moesianii de odinioară, numeşte pururea vlahi pe fraţii Petru şi Asan, aminteşte cauzele răscoalei lor, destinge pe bulgari de vlahi, pe cari fraţii voiesc să-i mişte la o răscoală comună, şi anume cu intenţia de-a nimici pe romaei, încoronarea lui Petru de cătră sine însuşi în oraşul Pristhlava, războiul întîi cu vlahii şi cum într-acesta Petru şi Asan fură goniţi cu ai lor peste Istru şi cum se amestecară acum cu skyţii (cumanii) învecinaţi, încît în răscoala aceasta se iveşte şi un al treilea component etnic constitutiv: blachii, bulgarii, cumanii. Blachii se supuseră în aparenţă împăratului Isaak Angelos, care neglijă de-a sfărîma cu totul răscoala şi le dete printr - asta blachilor putinţa de-a se reculege şi de-a izbucni din nou. Cum se întîmplă aceasta, Asan se 'ntoarse acum cu puternic sprijin din partea cumanilor şi acum ţinta sa era de-a face din blachi si bulgari un singur imperiu, precum fusese şi mai înainte. Acesta a fost aşadar stadiul al doilea al ridicării. În lupta proximă Petru şi Asan răpiră flamura imperială şi hainele împăratului şi se împodobiră cu ele. Apoi urmă un nou război cu blachii, lupta împăratului cu blachii şi cumanii la Berrhoea, prinderea soţiei [lui] Asan şi predarea fratelui său Ioan ca ostatec; războiul fu rău purtat. Cînd campoducele Constantinos Aspietes [î]i observă împăratului Isaak că oastea nu se poate lupta tot într-un timp şi în contra vlahilor şi în contra foamei, împăratul puse să-i scoată ochii. Blachii, ce făcuse tăriile lor inaccesibile, pustiau împreună cu cumanii provinciile romane, împăratul pierdu, la 1190, oastea şi podoaba capului său (?? s?? ). Descrierea pe care Niketas o face despre purtarea împăratului Isaak Angelos confirmă pe deplin ceea ce tot el relatează, cumcă fraţii vlahi nu doreau nimic mai mult decît păstrarea acestui împărat, a cărui incapacitate garanta vlahilor şi amicilor lor skythici victoria armelor. Cetele lor nu se puteau oare înarma cu armele pe cari romaeii fugari le pierdeau în strîmtorile munţilor şi pe cari le luau de la romaei oamenii lor ce se căţărau ca şi caprele. Ei, vlahii şi cumanii, sunt aciia cari luptă mereu cu oştirile lui Isaak Angelos. Vlahii sunt acei cari înving. Ei prefac Tracia într-o pustietate, ei dărîmă oraşele, ucid pe locuitori sau îi vînd în robie în mari depărtări; ogor, pădure şi vie, orice semănătură şi sădire piere şi singurul rod al ridicării noului Imperiu din Trnwo este nimicirea culturii romaeice şi a rasei romaeice, ori pe unde numai o pot stîrpi vlahii şi skyţii, cumanii. Tracia trebuia să devie o vizuină pentru animale sălbatece. Un indiciu nu puţin semnificativ în privirea vlahilor, cari acum jucau rolul cel mare şi n-aveau aşezări numai din a dreapta Dunării, este că la disoluţiunea Imperiului romaeic al lui Angelos şi la întemeierea unui Imperiu latin nu se nasc state nouă greceşti numai în Nicaea, Herakleia, Sinope şi Trapezunt, ci Sguros Leon întemeiază unul în Korinth şi Nauplion, Chamaretos Leon în Sparta, Mihail din neamul sebastocratorului Ioan în Nicopoli şi Durazzo (Epidamnos ), marchizul latin Bonifaciu în Thessalonic şi Thessalia inferioară, iar în Thessalia superioară, care acum se cheamă Vlahia Mare, se ridică un alt principe, pe care Niketas nu-l citează cu numele. Dar şi francul Robert de Clary, cari au scris în limba franceză lupta latinilor cu grien, grecii, şi care descrie luarea Constantinopolului la 1204, nici el cunoaşte pe inamicul de moarte al latinilor şi romaeilor, Johannes, altfel decît sub numele de Johans li Blaks şi tot aşa 'l numeşte pe nepotul şi urmaşul lui, după ce Sf. Dimitrie ucisese pe cel dentăi în octomvrie 1207, în timpul odihnei de noapte. Erau regi ai Vlahiei, rois de Blakie. În acelaşi chip se esprimă Geoffroi de Villeharduin: Johanris li rois de Blakie; dar întrebuinţează şi espresia le roy de Blakie et de Bougrie. Traducătorul neofrancez şi-au permis însă libertatea neistorică de-a face din el le bulgare sau roy de Bulgarie, ceea ce apoi a trecut în cărţile noastre de istorie. Chiar acolo unde Geoffroy spune espres roi de Blakie traducătorul pune roi de bulgares. Geoffroy nu vorbeşte, ca Niketas, de skyţi, ci de cumani şi vlahi 

        {EminescuOpXIII 225}

Locuitorii prinşi ai oraşelor romaeice se tîrăsc, după porunca regelui Ioan, în Blaqui, în închisoare. Încet, încet se aude vorbindu-se (de la 1206 începînd) şi despre un ţari al vlahilor şi bulgarilor, curînd apoi numai despre unul cuman. 
Şi Henry de Valenciennes, urmaşul lui Geoffroy de Villeharduin, vorbeşte regulat de blas et comains, el menţionează că Esclas, vărul domnitorului peste blas et comains, anume Burille, este vasal al împăratului Enric, pentru Blaquie la Grant. 
Faptele acestea ar trebui de sine înşile să fie îndeajuns pentru a dovedi că noul Imperiu bulgar al Asanizilor a fost înainte de toate un imperiu vlahic, deci romînesc, şi că caracterul lui a fost cu precumpănire acesta. 
Ceea ce pare a se opune încă acestei maniere de-a vedea este împrejurarea că fraţii Petru şi Asan au întemeiat Imperiul nou la Tîrnovo, capitala veche bulgară, afară de asta recunoaşterea Asanizilor de vlahi e în aparenţă contestată de însăşi afirmarea lor directă că s-ar fi coborînd din neamul vechilor ţari bulgari, încît imperiul şi Casa domnitoare ar fi veritabil bulgare şi nu vlahe. Această obiecţiune va trebui s-o cercetăm cu amănunţime. 
Nimeni nu va tăgădui faptul de [mai] sus şi daca cei doi fraţi vlahi voia să cîştige importantul Tîrnovo şi po-porul bulgar, pentru o împreună ridicare în contra romaeilor, trebuiau să se îndrepte cătră vechiul oraş al ţarilor şi să facă din el punctul de plecare al răscoalei lor, să implice pe poporul bulgar în revoluţia care avea de scop nimicirea romaeilor. Nimic nu pricepeau bulgarii mai lesne decît că, după un ucigător de bulgari romaeic din Constantinopole, să urmeze un ucigător de romaei din Tîrnovo. 
Cît s-atinge însă de originea ridicării bulgare, e sigur că ea n-a plecat de la bulgari, ci de la cei doi fraţi vlahi, cari, precum se va vedea mai tîrziu, se numeau ei înşii romani, iar nu romaei sau latini. Cererea pe care Petru şi Asan o adresară împăratului Isaak Angelos şi a cărei impetuozitate i-a atras lui Asan o palmă peste obraz, după porunca sebastocratorului Ioan, palmă ce s-a plătit mai tîrziu cu atîta sînge romaeic, cererea aceasta era relativă nu la bulgari, ci la intrarea vlahilor în serviciul militar romaeic şi, abia cînd cererea a fost respinsă în modul cel mai insultător, cei doi fraţi întreprinzători hotărîră a turbura şi pe bulgari, de a se avînta în fruntea lor şi, precum Nemanja între sîrbi tindea la rumperea de domnia romaeică, tot astfel să lucreze şi ei în contra clătinătoarei domnii a Casei Angelos. 
Daca Petru şi Asan ar fi fost, precum se afirmă din nou, coborîtori din vechii ţari bulgari, ridicarea lor ar fi avut o formă foarte simplă. Ar fi trebuit numai ca în Tîrnovo să se refere la descendenţa lor şi bulgarii, cari făcuseră încercarea de-a scutura jugul romaeic ori de cîte ori un descendent veritabil sau mincinos al vechilor ţari împlîntase flamura independenţei, s-ar fi adunat cu entuziasm împrejurul lor. Dar nu se-ntîmplă nimic din toate acestea. Cei doi vlahi avură mai întîi nevoie de-un soi de profetese şi profeţi, cari spuneau că e în voinţa lui Dumnezeu ca vlahii şi bulgarii să se ridice. Ba de mirare e că însuşi Sf. Dimitrie trebuie să intervie, carele atît în Patras cît şi în Salonichi se dovedise ca cel mai mare adversar al slavilor, căci, precum cehii obicinuiau a ieşi la război în contra germanilor după ce invocase pe Sf. Wenzel, aşa romaeii ieşau în contra slavilor după ce invocase pe Sf. Dimitrie. Acum însă, după pustiirea Salonicului de către normani, sfîntul îşi părăsise sanctuarul din oraşul grecesc, pentru a căuta un nou sanctuar în Tîrnovo, care nu fusese zidit de bulgari, ci de vlahul Petru. Daca însă Kalopetru avea de gînd a influenţa şi asupra populaţiunilor greceşti nemulţumite cu domnia familiei Angelos, de-a-i răsturna pe aceştia şi de-a deveni împărat al romaeilor, desigur nu exista un mai bun mijloc decît de-a atrage în joc şi pe Sf. Dimitrie, patronul apărător al grecilor, care, precum Sf. Veit călătorise de la saxoni la boemi, călătorea acum de la Salonic la Tîrnove. Dar, cu toate acestea, lucrul nu mergea atît de lesne. Bulgarii şi vlahii trebuiau să se razime încă pe cumani, între cari fără nici îndoială locuiau şi vlahi, pe malul stîng al Dunării. Întemeiarea regatului sîrbesc sub marele Nemanja pricinuia, după cum se esprima Ansbert, mari neajunsuri romaeilor, cari în mai multe rînduri bătuse pe bulgari. Unirea ţarului vlah al bulgarilor cu cumanii era însă atît de intimă încît Kalopetru putu să ofere împăratului german, în certurile acestuia cu bizantinii, o oaste auxiliară de 40 000 de bulgari şi de cumani, dacă-l va recunoaşte pe el de împărat romaeic. Frideric I respinsese însă oferirile serbilor din Diocleea; el nu intră nici în voia principelui vlahilor şi bulgarilor şi merse neoprit spre Ierusalim. Dar, în loc de a ajunge la Iordan, ajunse numai pînă lîngă Saleph; cadavrul fu înmormîntat în Antiohia eliberată. Cu greu împăratul Isaak îşi scapă viaţa, la 1190, în lupta cu bulgarii de lîngă Berrhoea; cînd aceştia cuceriră Niş şi Sophia, ei duseră de acolo la Tîrnovo relicviile veritabilului patron al bulgarilor; S-tul Ioan din Ryl înlocui curînd la bulgari pe romaeizîndul sfînt Dimitrie. El nu putu scăpa însă pe Ioan Asan I nici de trădare, nici de ucidere. Fratele mai mic fu ucis la 1196, cel mai mare, Kalopetru, la 1197, amîndoi de către bulgari. Al treilea frate fu ucis de-un cuman, la 1207. După legendă căzu însă de mîna Sf. Dimitrie din Salonic, neocrotit de Ioan din Ryl, patronul bulgarilor. 
E important a afla cum indicau membrii nouăi Case vlahe de ţari originea lor. Această cestiune pare dezlegată de-o scrisoare a papei Inocenţiu III către legatul său, ca răspuns la plîngerile regelui Ungariei de la 1204, în care scrisoare papa spune espres că Petru şi Johannicius, cari se coboară din sîngele foştilor regi, nu tind a ocupa, ci numai a recupera ţara părinţilor lor. 
Cu aceasta pare a se potrivi un pasaj din scrisoarea lui Johannicius (Kalojohannes), împăratul (imperator Bulgarorum et Blachorum), în care se zice: "Dumnezeu privi la umilirea noastră şi ne aduse aminte de sîngele şi de patria de la care descindem". Pe lîngă această scrisoare, care, privită mai de aproape, se esprimă cu mare precauţiune şi care cerea papei o coroană (1202) precum o avea Petru şi Samoil, cari însă nu sunt numiţi strămoşi (progenitores), mai există ca pendent o scrisoare a lui Basilius, arhiepiscop din Zagora, cătră acelaşi papă, în care, ca motiv că demn este de-o coroană imperială, se citează întîi înclinarea lui Kalojoannes, precum ş-a întregului Imperiu, pentru biserica romană, apoi descendenţa acestuia din sînge roman (1202). Într-o scrisoare anterioară, pe care Kalojoannes o adresase papei Innocenţiu şi din care acesta citează un pasaj, domnitorul bulgarilor şi vlahilor [... ] zice de-a dreptul că strămoşii săi descindeau din Roma (1199? ), că prin urmare nu erau bulgari. 
Altfel cancelaria romană este aceea care numeşte pe foştii ţari, veritabili bulgari, progenitores al Iui Ioanniţiu, în loc de praedecessores, încît din asta se naşte eroarea că vlahul, romînul, care se laudă a fi de origine curat romană, n-a avut pe bulgari ca predecesori, ci ca strămoşi! Innocenţiu menţionează rugămintea lui Kalojoannes pentr-o coroană romană, precum li se dăduse lui Petru Samoil şi altor predecesori ai lui Kalojoannes şi orînduieşte ca legatul destinat pentru

        {EminescuOpXIII 226}

Bulgaria să facă cercetări îngrijite în privirea coroanei acordată de biserica romană acestor predecesori. Johannicius să poarte deocamdată de grijă ca statutele aduse de legat să fie primite de întreaga biserică a bulgarilor şi vlahilor şi să fie observate. O espresie egală pentru duplul imperiu o 'ntrebuinţează Innocenţiu în scrisoarea cătră arhiepiscopul din Zagora (27 noiemvrie 1202 ). 
Kalojoannes însă se numi după aceasta imperator Bulgarorum şi-l asigura pe papa că grecii [î]i făcuseră prin patriarh propuneri de a-l încorona de împărat şi de a-i da şi un patriarh, căci, fără un asemenea, împărăţie nu poate sta Dar el voieşte să fie serv al S-tului Petru şi al Santităţii Sale. După asta Innocenţiu, care încă la 10 septemvrie 1203 [î]l numea pe Kalojoannes "Domn al bulgarilor", se decise la 25 fevruarie 1204 să-l recunoască de rege al bulgarilor ai blachilor, să-i trimiţă coroană şi sceptru, să puie să-l încoroneze rege, să ridice pe arhiepiscopul din Trnwo la rangul de primat (nu patriarh) al Regatului bulgarilor şi vlahilor, să-i dea acestuia dreptul de-a încorona pe regii vlahilor şi bulgarilor, de-a sfinţi în orice biserică a Bulgariei şi Vlahiei chrisma, după care urmă declararea decisivă a împăratului întregei Bulgarii şi Vlahii. 
În scrisoarea prin care Kalojohannes predă, în calitate de imperator al întregei Bulgarii şi Vlahii, imperiul său Scaunului papal vorbeşte de repetate ori de foştii împăraţi ai Bulgariei, Simeon, Petru şi Samoil. Este aşadar semnificativ că, chiar acolo unde era în interesul lui de a-i numi strămoşii săi, el întrebuinţează numai termenul praedecessores, numindu-i cu toate astea împăraţi, precum se numeşte el însuşi, şi pe lîngă cari vorbeşte de un Imperiu al Bulgariei şi Vlahiei. Abia atunci cînd ceru direct de la papa Innocenţiu ca noul arhiepiscop de Trnowo şi primat al întregei Bulgarii şi Vlahii să fie ridicat patriarh, să se erige un patriarhat permanent în imperiul său, el însuşi să fie încoronat, vorbeşte de împăraţii Simeon, Petru şi Samoil nu numai ca de nişte precedesori, ci ca de strămoşi. Innocenţiu se fereşte a-l recunoaşte de împărat; dar vorbeşte despre el cu termenii " "; menţionează că bulgarii şi vlahii coboară din sînge roman, ceea ce în orice caz nu se putea zice decît pentru cei din urmă. Abia acum, la 15 septemvrie 1204, papa, în scrisoarea cătră regele Ungariei, numeşte pe fraţii Petru şi Johannicius coborîtori din vechiul neam al regilor (bulgari), ceea ce ca fapt istoric nu are mai multă valoare decît menţiunea de mai sus că bulgarii şi vlahii ar fi de origine romană. 
Kalojohannes însă obţinuse ceea ce voise. Voise să fie împărat, ca ţarii de mai înainte; o putea face numai daca se răzima pe aceştia şi astfel predecesorii deveniră străbuni; papa consimţi la acestea, pentru a dovedi regelui Ungariei că noua ridicare nu era în sine o inovaţiune, că nu se făcea pe seama sau în paguba Ungariei, ci că fraţii victorioşi cereau numai îndărăt ceea ce era al lor. Numai în una papa nu intră în voia lui Kalojohannes: niciodată nu-l numi direct imperator, nici pe primat patriarh; şi cînd acum Balduin, conte de Flandray, deveni împărat (latin) la Constantinopol, nici încoronarea, nici trimiterea de sceptru, coroană şi flamură (vexillum ) nu mai erau de ajuns; imediat după victoria latinilor se arată la noul rege o supărare, care se manifestă deja în scrisoarea asupra încoronării îndeplinite. Kalojohannes se numeşte acum rege al întregei Bulgarii şi Vlahii, iar domnia sa regnum, ceea ce înseamnă că nu exclude cuvintele ßas?? e?? şi ßas?? e? a. Arhiepiscopul primat vorbeşte, din contra, de încoronarea împăratului, împlinită la 8 noiemvrie 1204, stil bulgar. Împărţeala Imperiului Romaniei a urmat. Balduin de Flandra e acum împăratul peste un imperiu consistînd din a patra parte decum fusese şi lupta între el şi împăratul - rege bulgaro - romîn izbucneşte. În curînd contele Enric, fratele lui Balduin, regent al Imperiului (moderator), are a ne vesti despre reaua reuşită a bătăliei de la Adrianopole, de la 15 aprilie 1205, despre prinderea lui Balduin şi închiderea lui în temniţa lui Johannicius, domnul vlahilor, care l-au atacat pe acesta c-o mulţime nenumărată de vlahi şi cumani. Innocenţiu III se văzu silit de a interveni pentru pace între bulgaro - vlahi şi latini; dar nu-i succese nici de-a obţine măcar eliberarea lui Balduin, a cărui închisoare deveni poate ceva mai suportabilă - la început fusese 'ncărcat cu lanţuri pînă în gît -, dar totuşi în urmă fu aruncat într-o prăpastie, cu mînile şi picioarele tăiate, unde pieri în mod vrednic de plîns. Oraş după oraş de pe teritoriul latino - grec fură acum prădate, populaţia ucisă; noul imperiu fu cel puţin întru atîta, bulgar, întrucît, ca-n zilele lui Krum, tara cea mai frumoasă deveni pustietate: numai animale sălbatece, dar nu romaei şi latini s-o mai poată locui. În sfîrşit, trebui să vie însuşi Sf. Dimitrie şi să-l omoare, la vreme de noapte, pe Romaeoktonos; Johannicius se dezbinase cu conducătorul bulgarilor şi acesta preferă, în loc de-a fi ucis, să ucidă el însuşi pe împăratul - rege (1207). 
Din cele mai de sus va fi rezultînd însă cu siguranţă o serie de fapte: 
1) Imperiu bulgar în adevăratul înţeles al cuvîntului a fost numai cel mai vechi şi e despărţit de domnia Asanizilor prin sîngeroasa domnie a lui Basilios Bulgaroktonos şi prin dominarea romaeică. 
2) Întemeietorii reînnoitului Imperiu bulgar erau vlahi, şi nu bulgari, de origine romîni, iar noul Imperiu din anul 1186 era, vlaho - bulgar. 
3) Ridicarea din anul 1186 a pornit de la vlahi, s-a sprijinit mai cu seamă, pe cumani, a atras în curentul ei şi pe bulgari şi astfel al doilea Imperiu bulgaro - vlah se deosebeşte în mod esenţial de cel dentăi; e un imperiu mai cu seamă vlah, care [se] numeşte bulgar pentru că fraţilor vlahi le succesese de-a deveni domni şi ai Bulgariei. 
4) Abia după ce aceasta s-a întîmplat s-a născut silinţa de-a pune pe noul neam de domnitori vlahi în relaţiuni istorice şi de înrudire cu vechiul neam bulgar, ceea ce-a fost cu totul arbitrar şi eronat. 
5) Întregul raport al vlahilor cătră bulgari şi cumani cată deci a se considera altfel decum se considera pîn' acum. Ce deducţiuni sunt însă a se face dintr' aceasta pentru istoria romînilor nu mai este obiectul acestor cercetări. 

        {EminescuOpXIII 227}

6) Nu se mai cade desigur de-a vorbi de Imperiul Asanizilor ca de-un imperiu bulgar. S-ar comite numai aceeaşi eroare în care au căzut, după cum am dovedit, traducătorul francez al lui Villeharduin, cînd a schimbat arbitrar Blaquie în Bulgarie, ştergînd astfel tocmai deosebirea caracteristică între Imperiul Asanizilor şi cel bulgar de mai nainte. Daca prin aceasta se şi pierde o bucată din istoria pur slavă, adevărul istoric poate cîştiga numai. Imperiul era vlaho - bulgaro - cuman, dinastia vlahia. 
[... ]
[21 şi 23 noiembrie 1882]

["SUNT DOI ANI ŞI MAI BINE... "]

Sunt doi ani şi mai bine de cînd foaia "Independance Roumaine" a publicat pentru prima oară mult discutatul Avant-projet al Austriei, acel reglement care se elaborase pentru supravegherea navigaţiunii pe Dunăre între Galaţi şi Porţile de Fier. Trei delegaţi ai Comisiunii Europene, întemeindu-se pe art. 55 al Tractatului de la Berlin, prezintară la 12 mai 1880 proiectul stabilit pe baza unui elaborat preliminar al delegatului Germaniei. 
În acel proiect se zicea la art. 3: "Executarea reglementului e pusă sub autoritatea unei Comisiuni, numită "Comisiunea Mixtă a Dunării", care rezidă în Rusciuc şi în care vor fi reprezintate Austro-Ungaria, Bulgaria, Romînia şi Serbia, prin cîte un delegat"; iar la art. 4: "Prezidiul [î]l va avea delegatul Austro-Ungariei. Hotărîrile Comisiunii se vor lua cu majoritate de voturi: în caz de paritate, votul prezidentului decide. "
Se ştie la cîtă discuţiune au dat loc acest proiect, prefăcut în urmă în propunerea Barrere, cum, în decursul tratărilor asupra lui, s-au schimbat miniştri de esterne şi reprezentanţi din străinătate, cum a dat ocazia la acele pasaje vitejeşti din discursul tronului cari mai la urmă au fost plătite c-o atît de amară umilire; c-un cuvînt asupra acestor două articole s-au vărsat multă mînie şi multă cerneală, s-au destituit un ministru plenipotenţiar, un caz fără precedent în analele noastre, s-a dat întregei afaceri aparenţele şi aerul unei mari acţiuni de stat... cu ce rezultat însă şi cu ce prespective, iată întrebarea? 
Ne-ar place a crede că rezultatul va fi mai bun decît acele cu cari guvernul ne-au obicinuit în cestiunile exterioare. Deocamdată însă înregistrăm ştirea ce ne-o aduce presa străină că Anglia ar fi adresat puterilor o invitare pentru întrunirea unei conferinţe internaţionale la Londra, referindu-se la art. 54 şi 55 ai Tractatului de la Berlin. 
Aceşti articoli, privitori la Dunăre, se rostesc în următorul chip: 

Art. 54. Un an înainte de espirarea termenului hotărît pentru durata Comisiunii Europene a Dunării puterile se vor înţelege asupra prelungirii mandatului ei, precum şi asupra modificaţiunilor ce vor crede necesare a se introduce. 
Art. 55. Regulamente pentru navigaţiune, poliţia fluvială şi supravegherea de la Poarta de Fier pînă la Galaţi se vor elabora de cătră Comisiunea Europeană, asistată de delegaţi ai statelor ţărmurene, şi se vor pune în concordanţă cu cele ce s-au stipulat şi se vor stipula de acuma-nainte pentru parcursul din jos de Galaţi. 

La conferenţa aceasta puterile vor fi reprezentate, după cum se afirmă, de cătră ambasadorii lor respectivi din Londra, pe lîngă cari se va mai delega cîte un al doilea plenipotenţiar. Poate că Conferenţa îşi va începe activitatea ei chiar în decemvrie curent şi se presupune că în patrusprezece zile lucrările ei vor fi terminate. De pe acum deja se afirmă că nu mai există nici o divergenţă esenţială de păreri între puterile mari, nici în privirea prelungirii mandatului Comisiunii Dunărene, nici în privirea reglementului de navigaţie şi supravegheare, pe cari ea l-a elaborat în sesiunile închise. Desigur că sub acest reglement nu se poate înţelege decît Anteproiectul, fie în forma lui primitivă, fie cu modificaţiunile propunerii Barrere. Aceleaşi sorginţi cari ne dau amănuntele de mai sus asupra viitoarei conferenţe cred a putea afirma că acordul general dintre puteri va sili şi pe Romînia să desiste de la opunerea ei de pîn' acum în contra stipulaţiunilor acelora ale reglementului menţionat cari au format obiectul protestărilor ei. 
[23 noiembrie 1882]

227

        {EminescuOpXIII 228}

["RAPORTORUL ÎNSĂRCINAT A APĂRA... "]

Raportorul însărcinat a apăra răspunsul la discursul tronului, onor. Costinescu, avînd a răspunde d-lui Al. Lahovari în privirea balanţei continuu nefavorabile a negoţului nostru internaţional, a crezut a putea afirma că balanţa aceasta nu are nici o însemnătate şi că teoria ei e condamnată de ştiinţă. 
Cată să constatăm că raportorul e în contrazicere cu redactorul "Romînului". Foaia partidului cuprinde din contră o sumă de articole cari, departe de-a ridiculiza teoria aceasta, afirmă că nefavoarea continuă a balanţei comerciale ameninţă ţara cu inaniţiune, cu sleire. Contrazicerea între raportor şi redactor, cari amîndoi sunt una şi aceeaşi persoană, se esplică însă lesne. Raportorul avea a combate discursul unui adversar politic pe cînd redactorul scria sub impresia adevărului. 
E ceva elementar ca oricine care cheltuieşte mai mult decît produce să se ruineze cu timpul; şi ceea ce e adevărat pentru individ n-ar fi adevărat pentru colectivitate? 
Statele industriale ne prezintă în adevăr cazul aparent că, cu toată balanţa nefavorabilă, starea economică dinlăuntru e bună. Dar în realitate statele acele produc mai mult decît consumă; materiile brute cari formează obiectele de import capătă 'nlăuntrul ţării, prin activitate industrială, o valoare încincită şi înzecită decum aveam înainte, încît, deşi ar importa mai mult decît esportă, bunurile dinlăuntrul ţării se înmulţesc şi ceea ce se 'nmulţeşte şi mai mult este aptitudinea de-a produce aceste bunuri, e puterea productivă a industriei naţionale. Naţiile agricole, din contră, esportă materii brute a căror valoare nu se poate sui decît în margini restrînse, a căror masă chiar nu poate spori în infinit; în schimb ele importă obiecte industriale menite a se consuma şi deteriora, fără a lăsa nici o urmă din aptitudinele naţionale, fără a spori puterea de producţiune a poporului. 
Această deosebire, întemeiată pe natura lucrurilor, face ca balanţa comercială să aibă o însemnătate mai mare pentru un popor agricol decît pentru unul industrial. Ne permitem dar aci a aminti cuvintele pe cari le-am produs şi cu altă ocazie în această cestiune, întemeiaţi pe critica căreia a fost supusă teoria balanţei de cătră economişti moderni. 
Şcoala liberului schimb zice în adevăr că balanţa comercială, proporţia dintre esportul şi importul unei ţări e ceva ce nu merită a fi relevat, ceva ce n-are nevoie de-a fi observat şi îngrijit de către economia politică a statului, pentru cauza că un escedent al importului asupra esportului trebuie în scurt timp să se echilibreze de la sine. Această doctrină e însă numai pe jumătate adevărată. 
Se 'nţelege că escedentul importului asupra esportului trebuie să se echilibreze, dar cum şi cu ce mijloace? Considerînd cazurile acele în care esportul rămîne în mod permanent în urma importului, an cu an, precum se 'ntîmplă la noi, vom descoperi că echilibrarea balanţei comerciale nu se face prin schimb de valori reale, ci numai prin contractarea de datorii. Plusul importului se acopere prin esportarea de efecte de-ale statului, de obligaţiuni, de acţii etc. Producţiunea unor asemenea înscrisuri de datorie e în realitate mijlocul prin care economia unui popor, strivită de-o puternică concurenţă străină, e pusă în starea de-a consuma ani întregi mai mult decît produce. Daca am putea afla suma enormă reprezentată de obligaţiunile statului, de scrisuri funciare, c-un cuvînt de efecte romîne de pe pieţele străine, am constata lesne că aceasta, adică datoria, a fost mijlocul de-a echilibra balanţa nefavorabilă. 
S-ar putea răspunde la aceasta că esportul de efecte de-ale statului, de obligaţiuni etc. nu poate ţinea în infinit; că există o limită a creditului oricărui popor faţă de străinătatea la care ajungînd străinătatea nu mai face credit ţării îndatorate sau [î]l face cu condiţii din ce în ce mai grele. Pînă s-ajungă însă o ţară de - a - şi slei cu totul creditul în străinătate, pînă ce cursul efectelor şi acţiilor ci s-ajungă a scădea atît încît să nu se mai poată impune pieţelor saturate decît cu mari pierderi, pînă atunci esperienţa ne învaţă că e prea cu putinţă ca o ţară să cumpere ani îndelungaţi mai mult din străinătate decum [î]i vinde şi că nu poate echilibra balanţa nefavorabilă decît prin datorii din ce în ce mai mari. 
O balanţă continuu nefavorabilă are însemnătate şi pentru ţările acele cari, din alte cauze, necomerciale, sunt deja îndatorate faţă cu străinătatea. Astfel de ex. un stat care va voi să aibă o influenţă politică ce stă în disproporţie cu puterea lui face cheltuieli mai mari decît poate suporta producţiunea anuală indigenă, deci acoperă plusul, consumat pentru scopuri politice, cu datorii contractate în străinătate. 
Daca un asemenea stat va avea, pe lîngă greutăţile financiare, şi o balanţă comercială continuu nefavorabilă, poate fi sigur că, pe calea aceasta de retrogradare economică, va ajunge la faliment. 

228

        {EminescuOpXIII 229}

Daca, după cele de mai sus, am întreba prin ce s' acoperă disproporţia dintre consumaţiunea noastră şi producţiune am răspunde: prin datorii ipotecare asupra moşiilor şi caselor noastre, prin datorii publice, c-un cuvînt prin împuţinarea capitalului naţional. În lupta economică pe care-o reprezintă pentru noi cifrele proporţiei dintre import şi esport, Romînia e învinsă gradat şi pe zi ce merge, pînă ce va ajunge la starea Egipetului şi a Turciei. Atunci poate că nimeni nu va mai încerca a închide ochii publicului asupra însemnătăţii balanţei comerciale, dar atunci va fi prea tîrziu. După părerea noastră chiar azi e prea tîrziu, ţara fiind supusă unui continuu proces de înstrăinare economică şi de dezorganizare politică. 
[26 noiembrie 1882]

["E GREU A AFLA... "]

E greu a afla o formulă pentru cele ce se petrec; cu toate astea nu credem să fie cineva care să poată afirma că dispoziţia spiritelor la noi e normală şi sănătoasă. Oamenii simt o apăsare, asemenea celei produse de atmosfera îngreunată de furtună, apăsare de care nimeni nu-şi poate da seama de unde vine, dar care se manifestă prin o sumă de incidente. Desigur nu e pură întîmplare că se 'nmulţesc omorurile, aceste morţi fizice prin violenţă, precum se sporesc falimentele, aceste decese economice asemenea violente. Nu credem ca circulare să poată înlătura cauzele sociale din cari răsar asemenea fenomene. În sfera vieţii morale pare a nu mai fi existînd nici o idee serioasă care să 'ncălzească sufletele şi să le ridice din mizeria vieţii dă toate zilele. Ideile religioase sunt subminate de-un materialism brutal, ideile morale substituite prin maxime epicureice şi prin cinism; scandalele se 'nmulţesc şi iau formele cele mai degradatoare; ideea naţionalităţii chiar, atît de roditoare şi în stare a ţine loc multor goluri ale culturii, e subminată de teoreme cosmopolite şi socialiste. C-un cuvînt, zi cu zi ne americanizăm, zi cu zi devenim mai nepăsători faţă cu soarta poporului nostru propriu şi-n mijlocul acestei nepăsări, caracteristice numai pentru popoarele guvernate de despotism, singurul nerv care mişcă elementele dominante este goana după influenţă şi aur. 
Precum corpurile cereşti răsar şi apun, tot astfel credinţa popoarelor vechi le dădea zeilor un răsărit pe orizontul conştiinţei omeneşti şi le dădea un amurg de seară şi o asfinţire. După apunerea lor ce putea să rămîie în urmă decît întunerec şi haos? 
Tot astfel constelaţiunea de idei morale şi naţionale cari au luminat trecutul nostru, care ne-a mînat pe calea dezvoltării, înclină spre apus, nici una din credinţele din trecut nu rezistă digoluţiunii şi, ca să întrebuinţăm un frumos cuvînt al Bibliei, semnele vremii se înmulţesc. 
Mînaţi de spiritul străin a unor mizerii străine, ne luptăm pentru sufrajul universal sau pentru electivitatea magistraturii. Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului romînesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe de un secol şi jumătate, aceştia nu au în vedere decît utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, daca se servesc din cînd în cînd de ideile comune poporului romînesc, o fac numai debitîndu-le ca pe-o marfă, pentru a-şi cîştiga popularitate. 
Faţă cu aceste fenomene de discompunere pe toate terenele nu e oare o datorie pentru oamenii de bine de-a se opune uniţi acestui curent fatal care ameninţă a atomiza pe cel mai numeros popor din răsăritul Europei? Căci la ce alt tinde demagogia la noi şi pretutindenea decît de-a nimici clasele, identitatea lor de interese şi de vederi, de-a le desface în indivizi, de-a opune pretutindenea numărul şi mulţimea valorii, culturii şi meritului? A confunda pe toţi romînii independenţi în colegiul al Iv-lea, a majoriza prin acesta, ce alt poate să 'nsemneze decît a nimici din rădăcini clasele purtătoare de idei, pe cele cari înţeleg interesele naţiunii, şi a le îneca în masa celor ce, neştiind nici scrie şi citi, nu sunt în stare a înţelege interesele lor proprii, necum acelea ale colectivităţii naţionale? 
Ameninţaţi dinlăuntru şi dinafară de discompunere, avînd a lupta cu duşmanul demagogiei interne, care, ca o boală organică, mănîncă încheieturile societăţii, pe cînd duşmanul estern caută a absorbi naţionalitatea, suntem în prada frigurilor dinlăuntru şi lovirilor din afară, stăpîniţi cu toate acestea, în timpul crizei, de-o mînă de feneanţi şi de facem-treburi, de-un grup de esploatatori pentru cari nu există alte cestiuni decît acelea ale stomacului lor propriu. 

229

        {EminescuOpXIII 230}

Se 'nţelege că pentru aceste elemente orice mijloc de-a rămîne deasupra e binevenit; nici unul din ilustraţiunile lor nu va avea slăbiciunea de-a se întreba care e preţul cu care se perpetuă domnia cupidităţii şi a corupţiei. Foile lor vor încerca să dovedească că nenaturală e unirea elementelor din opoziţie. În realitate însă pericolele ce ameninţă statul şi naţionalitatea sunt cu mult superioare deosebirilor de vederi ce vor fi existat vreodată între membrii opoziţiei. 
[27 noiembrie 1882]

["DEPEŞA DIN URMĂ... "]

Depeşa din urmă prin care d. C. A. Rosetti a declarat a nu putea primi nici scaunul de deputat, nici acel de prezident al Adunării, din cauză că între d-sa şi majoritate există deosebiri de principii, a avut asupra multor spirite din partid efectul unui ferment de discompunere. 
Onorabilii senatori şi deputaţi se adună şi se sfătuiesc de mai multe zile ca să afle un mijloc: cum i-ar pune capăt legei electorale actuale, pentru a o pune în concordanţă cu reforma comunală deja votată şi mai cu seamă cu dorinţa d-lui C. A. Rosetti de-a democratiza colegiile. 
Se ştie că pentru a împlini dorinţa marelui om nu se cere nimic mai mult, nimic mai puţin decît convocarea unei Adunări de revizuire, în care părerile predilecte să întrunească o majoritate de două treimi. 
În Cameră sunt aşadar elemente destule care înclină a cere convocarea unei asemenea Adunări, cu scopul de-a desfiinţa colegiul I şi al Ii-lea, temeiul oricării opoziţii, şi a pune în mîna partidului, cel puţin pentru timpul în care împrejurările ar îngădui rămînerea lui la putere, această armă cu două tăişuri. 
Alţii, înzestraţi cu o doză mai mare de precauţiune, cari ştiu din esperienţă că soarta puternicilor din această lume schimbătoare este, întrevăd momentul în care alt partid ar putea ajunge sus, care, uzînd la rîndul său cu aceeaşi înlesnire de aparatul electoral preconizat de d. C. A. Rosetti, ar face orice opoziţie cu neputinţă. 
Daca acest aparat e propriu a asigura domnia unui partid pentru un timp nedeterminat, el e un instrument totodată care, ajuns la mîna adversarului, ar servi de minune la nimicirea partidului liberal. Considerînd mijloacele multiple de presiune, de cari dispune un guvern, atîrnarea a o sumă de alegători de bugetul statului, miile de favori pe cari puterea are mijlocul de-a le împrăştia, ne întrebăm ce-ar mai deveni un partid în opoziţie, fie acela conservator, fie liberal, fără acea mînă de oameni independenţi din colegiul I a căror cultură şi neatîrnare [î]i face capabili a rezista ademenirilor şi a-şi formula votul după opinia lor mai bună, nu după interes? Daca în împrejurările actuale, cînd aceste colegii există, lupta e atît de grea şi atît de nepotrivită între guvern şi opoziţie, ce-ar deveni ea sub un regim electoral în care colegiile să fie astfel compuse încît de mai înainte să se ştie că sunt guvernamentale? Orice opoziţie ar fi nimicită; atotputernicia absolută n-ar mai găsi nici o margine, nici un frîu, nici un control în acţiunea ei. 
Iată dar inconvenientele proprii a nelinişti pe partidul liberal, chiar şi a-i inspira teamă de acea atotputernicie pe care reforma Rosetti o pune în mîna unui om. 
Guvernul, pe de altă parte, păstrează o completă rezervă faţă cu amicii reformei electorale. D. Ion Brătianu, care nu opune niciodată o părere proprie tendenţelor democratice ale amicilor săi, dar care cu toate acestea ştie a le înlătura de minune şi a face ceea ce voieşte, stă cu braţele încrucişate, un adevărat sfinx, înaintea partidului în discordie; nici ţara, nici amicii săi nu au mijlocul de-a afla în care parte înclină cancelarul, daca el voieşte reforma legii electorale şi convocarea unei Adunări de revizuire sau daca nu le voieşte. 
Din esperienţă ştie fără îndoială că, în vremi de restrişte pentru el şi partid, singurul azil pe care-l aflară aspiraţiunile sale de mărire politică era acel colegiu I pe care reforma amicului său [î]l desfiinţează. În Ţara de Sus a Moldovei, pe unde şi-a 'nţărcat dracul copii[i], cum zice romînul, pe unde lupii Hotinului îşi dau bună dimineaţă cu lupii Dorohoiului, acolo a trebuit să alerge un om astăzi atît de popular, un om care rîvneşte la renume european, pentru a fi ales! Căci atît de impopular devenise, în toate colegiile, în urma concesiei Strusberg, încît numai în acel colţ de ţară se mai afla o mînă de oameni cari să-i aprecieze talentele, cu toate greşalele sale din trecut. Întrucît priveşte deci esperienţa personală a primului nostru ministru, desigur că valoarea pe care o dă colegiului I trebuie să fie foarte mare, desigur ştie ce pavăză puternică

230

        {EminescuOpXIII 231}

a libertăţii tuturor o formează tocmai acea mînă de oameni, acele resturi de rasă încăpăţînată pe cari banul străin nu le-a putut desfiinţa încă. 
Opune-va odiseea sa personală tendenţelor de reformă ale exilatului amic, primi-va atotputernicia cu picioare de lut care i se oferă? Nu ştim, dar, fiindcă omului [î]i place a spera ceea ce doreşte, ne permitem a crede că rezerva guvernului însemnează că el nu voieşte nici reforma electorală, nici electivitatea magistraturii. Deşi din relaţiile prezidentului de consiliu cu vestitul descoperitor al melcilor simpatici ştim că sîmburii demagogiei au fost semănaţi din tinereţe încă în creşterea sa politică, ştim pe de altă parte că, pe lîngă teoremele abstracte de liberalism cari formează urzeala cugetării sale, mai are şi o doză de oportunism care-l fereşte de aplicarea pîn-în ultimele consecvenţe a sofismelor anarhice. 
[28 noiembrie 1882]

["ÎN NUMĂRUL SĂU DIN URMĂ... "]

În numărul său din urmă "Romînul" contestă însemnătatea balanţei comerciale, pentru a se pune de astă dată în acord cu opiniile esprimate de d. Costinescu în Cameră, unde d-sa a arătat

că balanţa comercială, astfel cum rezultă din statisticele oficiale, nu este un element cu ajutorul căruia s-ar putea judeca despre situaţiunea economică a unei ţări. 

Discuţiunea noastră cu foaia guvernamentală e lesnicioasă. Pe cînd astăzi "espresiunea de balanţă comercială" este pentru "Romînul" "goală şi fără de nici un înţeles", tot această foaie emitea o opinie absolut contrarie acum doi ani. Deşi azi nu mai e "un element cu ajutorul căruia s-ar putea judeca drept situaţiunea economică a ţării, totuşi foaia acestuia d. Costinescu, reproducînd după "Monitor" statistica importului şi esportului pe 1879, zicea următoarele: 

Cifrele acestei statistice sunt foarte elocinţi. Ele dovedesc că Balanţa comercială a Romîniei e foarte rea şi îngrijitoare... 
În cursul anului trecut averea publică a Romîniei a jertfit pe altarul progresului străinătăţii enorma sumă de aproape 66 milioane lei. 
Oricari ar fi teoriile ce se pot face asupra balanţei comerciale, nimic nu va putea suprima faptul, dat pe faţă de aceste cifre, că producerea noastră nu e îndestulătoare spre a acoperi cheltuielele ce facem, că pe fiecare an capitalul naţional se micşorează în loc de-a creşte şi, în sfîrşit, că, mergînd tot astfel, vom slăbi din ce în ce, pînă ce vom ajunge la inaniţiune. 
Situaţiunea e grea şi perspectiva ce ne discopere din cele mai îngrozitoare. 

Precum cititorul vede, limba nepreocupată a "Romînului" era cu totul alta decît limba preocupată a oratorului care avea a combate pe un adversar politic. Pe atunci cifrele erau elocinţi, ele dădeau pe faţă faptul că producerea noastră nu e îndestulătoare, că capitalul naţional se micşorează, că mergem spre inaniţiune, iar astăzi? Astăzi aceleaşi cifre... sunt goale şi fără de nici un înţeles. 
Astăzi "Romînul" ne opune autoritatea d-lui Leroy - beaulieu. Între el şi "Timpul" nu stă nici un moment la îndoială. 
Ca să venim în ajutor confraţilor, le putem spune că acum doi ani ne puteau opune o autoritate şi mai mare încă, pe însuşi Adam Smith, împreună cu toată şcoala anglo - franceză a liberului schimb. Autorităţi de citat în contra teoriei balanţei există de mult. 
Aşadar poziţia noastră faţă cu "Romînul" e lesnicioasă: n-avem decît să-i opunem propriile sale cuvinte. 
Dar nu de aceasta e vorba, căci de puţin interes e daca, într-o discuţie teoretică, noi sau adversarul ar avea dreptate. Lucrul cel important e decăderea economică a ţării, în special a elementului romînesc, o decădere care ne face a lua apărarea "Romînului" de-acum doi ani în contra sa însuşi şi de-a repeta ceea ce am zis în aceste coloane. Balanţa comercială defavorabilă dovedeşte, pentru o ţară agricolă, că ea consumă mai mult decît produce. 
Plusul consumaţiunii ei se acoperă prin datorii contractate în străinătate. Puţine înscrisuri se află în ţara noastră; cele mai multe titluri ale statului şi ale societăţilor de credit sunt peste hotare, în mîni străine. Am putea zice că proprietarii adevăraţi şi în perspectivă ai bunurilor ipotecate din ţară sunt detentorii străini de titluri romîne. 

231

        {EminescuOpXIII 232}

De ce însă o balanţă nefavorabilă are o însemnătate escepţională pentru o ţară agricolă? 
Pentru că ţările industriale introduc materii brute, plătite ieften, cărora prin muncă industrială le dau o valoare înzecită, încît acelaşi volum, aceeaşi greutate de materie e înzestrată, prin concursul aptitudinilor şi meşteşugului, cu calităţi ce nu le avuse înainte şi care-i sporesc utilitatea. Astfel producţiunea ţărilor industriale nu are virtual nici o margine; numai debuşeuri destule de-ar avea, ar merge evident în infinit. Din contra, producţiunea ţării agricole are margini determinate: pămîntul nu se poate înmulţi din cît este; productivitatea lui nu se poate spori în infinit, produsele în fine au, relativ, o valoare constantă. De 'ndată ce anual se cheltuieşte mai mult peste această valoare constantă ţara nu mai află alt mijloc de a-şi acoperi deficitul decît ipotecînd însuşi capitalul cu care lucrează - pămîntul. 
Pentru noi nu e îndoială că statul agricol, pentru ca să prospereze, are nevoie de-o organizaţie mult mai simplă, mai patriarhală, mai puţin costisitoare decît statele industriale că cel dentăi, încărcîndu-se cu sarcini disproporţionate cu puterea lui de producere, ajunge a-şi împinge populaţiile în mizerie, o mizerie atît de acută încît pentru dări publice se vînd oameni în piaţă, precum se vindeau negrii pe ţărmii Africei. 
Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă aveţi încă ce vinde. Mai sunt de vîndut trupurile de moşii ale statului, mai e de vîndut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vîndut încă multe din Romînia din cîte strămoşii au păstrat. 
Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului romîn, vă vom spune asemenea care e. 
Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că Romînia devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lîngă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de - a - şi recîştiga vreodată pămîntul patriei sale din mîni străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului. 
Mai zilele trecute reprodusesem în "Timpul" un articol asupra situaţiei averii fonciare în Romînia, scris fără îndoială de-un economist: 

Oricine cunoaşte starea plugarului romîn - zice autorul - poate spune că o mare parte din proprietăţile cedate acum optsprece ani celor 800000 de foşti clăcaşi sunt vîndute într-un mod mai mult sau mai puţin latent... Şi să nu se crează că lucrurile se petrec altfel cu proprietarii cei mari. Luaţi de curiozitate o plasă şi cercetaţi cine erau acum 50 de ani proprietarii moşiilor celor mari din acel ocol şi comparaţi acele nume cu ale proprietarilor lor de astăzi: veţi găsi că trei pătrimi din ele au trecut în mîinile grecilor, bulgarilor şi la evrei deghizaţi. Să nu ni se zică ca toţi vechii proprietari romîni au fost incapabili, risipitori şi jucători. 

Ei bine, acesta e modul cu care se plătesc anuităţile şi disproporţia balanţei comerciale, acesta modul în care în genere un popor îşi plăteşte diferenţa între consumaţiune şi producţiune: înstrăinarea capitalului naţional. Această vorbă pe care foaia guvernamentală a rostit-o acum doi ani ar trebui s-o menţie şi astăzi. 
Pentru cel care observă substituţia zilnică a elementelor romîne prin elemente străine, care vede cum totul ne scapă din mînă şi că advocaţii şi politicianii noştri sunt cu desăvîrşire prinşi de curentul de-a înstrăina prin toate mijloacele ţara lor, pentru acela perspectiva unui viitor mai bun pentru poporul romînesc nu există. Rămas îndărăt din cauza nestatorniciei istoriei sale, trebuind să deprindă a priori şi prin şcoală oarecum ceea ce alte popoare au deprins prin tradiţie şi esperienţă proprie, fără putere de a putea rezista în afară, subminat de-o imigraţiune lacomă, numeroasă şi despreţuitoare de ţară, guvernat chiar de elemente străine, pentru cari patrie şi naţionalitate sunt nu convingeri ci pretexte de-a parveni, acest popor, cel mai numeros şi cel mai inteligent în Orient, e condamnat la o sigură pieire, precum e condamnat la mizerie. Dar se vor mai inventa încă zece, douăzeci de ani decoraţii pentru trădători şi pornografi, dar se vor mai improviza demnităţi publice pentru nulităţi şi pentru naturi catilinare, dar se vor mai vinde ţărani în piaţă pentru a hrăni pe aceşti oameni, în sine vorbind, istoria romînilor se încheie în secolul acesta poate pentru totdauna. 
[1 decembrie 1882]

[""MORALITATE ÎN ALEGERI... ""]

"Moralitate în alegeri, moralitate în administraţiune, moralitate în justiţie chiar, iată trebuinţele imperioase ale momentului: opoziţiunea de toate nuanţele, unită asupra acestui program comun, va fi sigură de triumful ei. "
Cu aceste cuvinte am terminat noi primul Bucureşti al ziarului de la 20 noiembre trecut. Daca ne-am permis a le reproduce astăzi cauza este că faptele au venit să ne dea dreptate foarte curînd. Demisiunea motivată a d-lui Ion S. Brătianu, fost preşedintele al Tribunalului de

232

        {EminescuOpXIII 233}

Comerţ din Ilfov, demisiune pe care am publicat - o în numărul de alaltăieri, ridică cu brutalitate vălul ce acopere planurile guvernamentale şi ne pune din nou faţă-n faţă cu vestita "influenţă morală" care va face celebru pentru vecie numele actualului şef de cabinet. 
Negreşit ar fi multe de zis asupra acestei demisiuni, venită tocmai în ora din urmă şi în momentul unei permutări. Lucrul este însă fără interes pentru cititori, cari probabil nu se aşteaptă să găsească caractere catoniane printre membrii familiei de la putere. 
Lăsăm deci la o parte mobilul ce a împins pe tînărul magistrat să-şi dea demisia şi luăm act numai de revelaţiunile sale, revelaţiuni cu atîta mai zdrobitoare cu cît ele vin din partea unui membru credincios al partidului şi aliat prin legături de sînge cu primul ministru chiar. 
Or, ceea ce rezultă în mod netăgăduit prin această petiţie este că guvernul caută, uzînd şi abuzînd de atotputernicia sa, să transforme pe magistraţi în agenţi electorali. 
Cunoşteam de mult colosalele preparative ce se fac în vederea viitoarei campanii electorale. După cîte ştim, ele vor întrece cu mult tot ce ţara a avut ocaziunea să vadă în trecut în asemenea materie. Nu credeam totuşi ca cutezanţa oamenilor de la putere să meargă pînă a dezonora justiţia, făcînd-o unealtă de partid şi servindu - se de dînsa în alegeri spre a oprima voinţa şi conştiinţa alegătorilor. 
Nimeni nu mai trebuie să-şi facă astăzi iluziuni asupra monstruoasei ingerinţe guvernamentale ce se pregăteşte în umbră. Cîteva alegeri parţiale ce au avut loc de curînd au dovedit pînă la evidenţă că nu mai este nimic de aşteptat de la guvern şi că cetăţeanul, spre a-şi putea da votul în libertate, trebuie să conteze numai pe energia lui, legile şi oamenii fiind neputincioşi spre a-l apăra în contra presiunii puterii executive. Astfel, bunăoară, prefectul Chiriţopolu, în ajunul unei alegeri de deputat la colegiul IV din judeţul ce administrează, a schimbat cu grămada pe toţi învăţătorii de sate bănuiţi că nu simpatizează cu guvernul şi i-a înlocuit cu creaturi de al căror devotament este sigur întotdauna. 
Pe cît însă sunt de făţişe şi de neruşinate planurile guvernului faţă cu viitoarele alegeri pe atît trebuie să fie de energică şi de încordată rezistenţa opoziţiunii. Nu este demn pentru ţară a se lăsa să fie intimidată de o mînă de oameni cari şi-au făcut demult din patriotism o meserie şi al căror trecut ne spune îndestul vor ce fi capabili să facă în viitor. 
Toată lumea este sătulă de domnia acestor paraziţi. Naţiunea voieşte să răsufle un moment, căci grumajii [î]i sunt apăsaţi de politica d-lui Brătianu, care o înăbuşeşte. Ea are trebuinţă de repaos spre a-şi reculege puterile şi a reîncepe munca zilnică, muncă fără de care popoarele ca şi indivizii nu pot trăi. 
Acest repaos, această linişte, de care simte atîta trebuinţă, ea nu o va putea găsi cît timp "dictatorul" şi partizanii săi vor fi la putere. Înlăturarea lor, prin urmare, se impune ca o cestiune politică şi socială de prima ordine. 
Atît mai rău daca cetăţenii nu vor înţelege acest adevăr! 
[2 decembrie 1882]

[""DE ÎMBUNĂTĂŢIRI RELE... ""]

"De îmbunătăţiri rele cît vrei suntem sătui ", zicea un scriitor pe la anul 1840; şi, daca vrea cineva să judece acest saţiu de îmbunătăţiri din ce în ce mai rele, n-are decît să măsure gradul de nepăsare politică cu care publicul întîmpină vestitele propuneri de reformă ale Constituţiei şi legii electorale. 
Dar se va da regelui sau Parlamentului dreptul de a declara război? Dar se va introduce noul titlu în Constituţie? Dar se vor şterge din număr, ca o definitivă recunoaştere a faptului îndeplinit, judeţele ce s-a şters demult din trupul, indivizibil, dragă - doamne, al ţării? Cine mai ia în serios toate acestea, cui i-ar veni în minte să atribuie acestor lucruri importanţa unor acte de stat? 
Zece - douăzeci de ani de luptă parlamentară şi ziaristică se desfăşoară în ţările Apusului cînd legea fundamentală e să se schimbe; la noi pensia reversibilă votată unui patriot merită cu drept cuvînt mai multă atenţie decît o schimbare a Constituţiei. 
Cu drept cuvînt zicem. Nu prin vorbe tipărite şi votate de două treimi a Adunării chiar se întemeiază monarhia într-o ţară, ci prin spirit monarhic, prin încredere în această formă de stat. Acest spirit nu se face, nu se improvizează; el se naşte din istoria naţională, e inerent poporului. Noi însă, după mărturisirea celui mai de căpetenie politician, trăim în realitate sub republică

233

        {EminescuOpXIII 234}

şi cată să credem ceea ce ne zice d. C. A. Rosetti, căci e un om, ce e drept, străin în Romînia, care însă a văzut multe lucruri şi ştie desigur a destinge între monarhie şi republică; distinge cu atît mai bine cu cît elementele politice republicane în ţară sunt tot atît de venetice ca şi el. 
În realitate, în noaptea în care Carada şi C. A. Rosetti, două venituri orientale, au pus la cale textul Constituţiei actuale, s-a ucis principiul monarhic în Romînia, au murit pentru totdeauna Mircea Bătrînul şi Ştefan cel Mare; au murit atît de mult în inima tuturor încît un Simulescu poate preface în puşcărie mormîntul celui dentăi, cum ar preface şi pe-al celui de al doilea daca acesta n-ar avea fericirea de a dormi în pămînt străin. Prin acea cartă pusă la cale de doi samsari politici s-au declarat egali samsarii popoarelor străine cu poporul ţărilor romîne. În acel moment naţionalitatea romînă din aceste ţări şi-au lepădat armele, recunoscînd că pe veci merită a fi esploatată de străini. În decursul întregului nostru trecut, esceptînd epoca de tină şi înjosire a fanarioţilor, monarhul avea puterea de a-şi apăra poporul. El [î]i ştia nevoile şi greutăţile, nu punea pe umărul romînului mai mult decît poate purta, distingea bine între ceea ce este drept şi neclintit din această ţară şi-ntre ceea ce e venitic şi suprapus. Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pămînturi încăpute pe mîini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pămînturi sunt în asemenea mîini. Se înţelege că cu pămîntul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea. 
Astfel doi conspiratori au aplicat cuţitul de disecţie asupra principiului monarhic precum rezulta din istoria noastră şi au făcut din el o umbră, luîndu-i iniţiativa, luîndu-i orice voinţă, orice gîndire, orice acţiune proprie. E indiferent dar titlul cînd el se dă umbrei unei instituţiuni. 
Domnul nu mai are dreptul de a pedepsi pe tîlharul pus în funcţie, el n-are dreptul de-a apăra poporul în contra celor ce învederat îl exploatează, nici asupra vînzătorilor de ţară şi Domnie el nu mai are dreptul spadei. Luîndu-se puterii supreme atributele ei înalte, ele s-au depus în mîna Caradalelor; prin chiar legea fundamentală s-au consfinţit domnia veneticilor şi a parveniţilor - republica C. A. Rosetti. 
Să urmărim dar gradele de tranziţie în care domnia acestor elemente se 'ntăreşte şi mai mult, să urmărim cu cîte palme devine tot mai adînc mormîntul poporului nostru în ţara sa proprie. 
Ingrată misiune în adevăr, şi cel ce simte zi cu zi cam relele politice se schimbă în rele fizice, cum exploatarea exercitată de aceste elemente asupra poporului se preface în morbiditate, sărăcie şi moarte, cum viaţa poporului nostru este preţul cu care se plăteşte această pseudocivilizaţie, acela ar fi vrut de mult să 'nchiză ochii, ca să nu mai vază ce se petrece. 
Suntem însă condamnaţi de-a asista şi la cel [din] urmă atentat făcut asupra elementelor rămase independente în ţară, la modificarea electorală, care, nimicind drepturile politice ale proprietăţii istorice, sfărîmă pavăza din urmă care apăra capul acestui popor. 
[3 decembrie 1882]

["AVEM SUB OCHI EXPUNEREA OFICIALĂ... "]

Avem sub ochi expunerea oficială a situaţiunii judeţelor ţării pe anul 1880. Impresiunea ce ne-a produs citirea acestei lucrări făcute de comitetele permanente este din cele mai dureroase. Cine mai păstrează încă iluziunea că guvernul d-lui Brătianu a umplut ţara de fericiri n-are decît să-şi arunce privirea asupra acestor expuneri şi va vedea deosebirea enormă ce există în fapt între declamaţiunile ziarelor oficioase şi realitatea lucrurilor. 
Bilanţul cu care se încheie situaţiunea fiecărui judeţ este mai pretutindeni acelaşi: 
În prima linie, descreşterea populaţiunii, descreştere provocată de traiul mizerabil al locuitorilor şi de epidemiile variate ce-i bîntuie periodic; 
Scăderea avuţiei publice prin împuţinarea vitelor, cari constituie principala avere a ţăranului romîn; 
Nesiguranţa proprietăţii şi a averii cetăţenilor prin sporirea numărului făcătorilor de rele
Părăsirea cultului, multe din biserici fiind văduve de servitori
Instrucţiunea publică aflată în cea mai deplorabilă stare, din cauza condiţiunilor cu totul primitive ale localelor de şcoală acolo unde se găsesc şi a soartei precarie de care se bucură învăţătorii

234

        {EminescuOpXIII 235}

Căile de comunicaţiune lăsate în plata lui Dumnezeu. În fine, administraţia comunelor încredinţată pe mîna unor oameni netrebnici, corupţi şi venali, a căror singură ţintă este de a se înavuţi pe nedrept din averea administraţilor lor. 
Iată, în lineamente generale, binefacerile realizate pe socoteala ţării de regimul actual. 
Cum vedem, decrepitudinea morală şi intelectuală de care suntem izbiţi merge în paralel cu degenerarea fizică; una serveşte de complement celeilalte. 
Astfel, tot progresul de care ni se împuiază urechile există numai la suprafaţă; fundul este o adevărată mocirlă. Pe cînd droaia satisfăcuţilor şi a chivernisiţilor zilei se răsfaţă în onori şi se îngraşă din sinecure, masa naţiunii suferă de toate neajunsurile fizice şi morale. 
Hrana ţăranului este redusă astăzi la cea mai simplă expresiune, pentru că toată munca lui de peste an nu ajunge să plătească nenumăratele biruri pe cari stăpînirea părintească a d-lui Ion Brătianu i le-a pus în spinare. Daca [el] reuşeşte a-şi scăpa vita din bătătură din gheara teribilului perceptor, vine peste noapte hoţul şi i-o fură şi, oricum ar face, el este obligat să rămîie tot sărac. 
În asemenea condiţiuni este de toată evidenţa că ţara merge către o adevărată ruină. S-a zis, şi cu drept cuvînt, că ţăranul este temelia casei. Ori, slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului romîn poate să se prăvălească. Daca aceia cari au în mînă soarta şi viitorul ţării nu văd primejdia, atît mai rău pentru ei, - atît mai rău mai cu seamă pentru cetăţenii cari - i sufăr încă în fruntea afacerilor publice. 
Este un adevăr dureros astăzi că administraţiunea d-lui Brătianu n-are altă preocupaţiune, nu urmăreşte alt scop decît mănţinerea sa la putere prin toate mijloacele putincioase, morale şi imorale. Aceasta explică pentru ce, de şase ani, asistăm la repeţirea uneia şi aceleiaşi drame, care se numeşte decadenţa fizică şi intelectuală a Romîniei. Grija prefectului roşu nu este de a sili pe sătean să-şi trimită copiii la şcoală arătîndu-i foloasele instrucţiunii; nu este de a-l ajuta şi de a-l ocroti în vremuri de nevoie, de a-l învăţa principie de igienă casnică, de a-l îndemna să nu lase în părăsire biserica, de a-i inspira idei de patrie şi de solidaritate naţională; grija prefectului roşu este ca alegerile să se facă după chipul şi asemănarea guvernului. Aci se mărgineşte tot rolul său: încolo lucrurile vor merge cum va da Dumnezeu! Sub domnia acestor falşi patrioţi prefectul nu mai este mentorul şi părintele administraţilor săi; el este sicarul puterii centrale, asupritorul lor. Ce-i pasă acestei slugi credincioase, care, lipsită de orice valoare proprie, nu însemnează ceva decît prin partidul din care face parte, ce-i pasă lui Chiriţopol, lui Anastasiu şi lui Stătescu, bunăoară, daca numărul morţilor din judeţul său întrece pe al născuţilor, daca epizootia decimează vitele locuitorilor, daca tîlharii se înmulţesc, daca siguranţa publică descreşte şi daca belşugul de odinioară al satelor este înlocuit prin sărăcie lucie? Nu pentru îndreptarea acestor rele a fost numit el prefect; el are o misiune mai înaltă, mai nobilă şi mai demnă de dînsul: aceea de a asigura alegerea de deputat a unui Iepurescu, a unui Dimancea, a unui Pătărlăgeanu şi a atîtor alte talente distinse cari onorează partidul său. Din momentul ce această grea sarcină este realizată, prefectul îşi freacă mînile cu satisfacţiune, căci rolul său a încetat. 
Cît timp, prin urmare, destinele ţării vor fi încredinţate pe mîinile unor astfel de oameni, pentru cari cuvintele de patriotism şi de conservaţiune naţională nu sunt decît mijloace întrebuinţate pentru căpătuiala partidului, vom avea să înregistrăm cu durere bilanţul de care am vorbit mai sus şi care se traduce prin degenerarea fizică şi intelectuală a naţiunii. 
[4 decembrie 1882]

["S-O LOVI... "]

S-o lovi nu s-o lovi, iat-o frîntă că ţi-am dres-o. Cam aşa, în bobote, ni se răspunde de cătră foile guvernamentale de cîte ori relevăm lucruri reale şi pozitive, ca şi cînd le-am vorbi chinezeşte şi nu ne-ar pricepe. Una zicem noi, alta răspund dumnealor. 
Să zicem că toate foile sunt pline de mizeriile reale de cari sufere ţara? Să venim cu statistica, multă - puţină cîtă se face la noi, pentru a proba că în ţara aceasta, care se numeşte romînească, elementul romînesc este cel care scade la număr, el e cel atins de morbiditate şi moarte, că nici catolici, nici izraeliţi, nici oameni de vro altă lege n-au a înregistra pierderi anuale atît de însemnate ca poporul ortodox, adecă cel de limbă romînă? Să cităm din nou economişti

235

        {EminescuOpXIII 236}

vrednici de credinţă cari arată că trei din patru părţi ale proprietăţii rurale au trecut deja în mîna unor străini deghizaţi? S' arătăm cum douăzeci la sută din copiii născuţi sunt nelegitimi, făcuţi în concubinaj? Să spunem în fine că aproape 30 000 de oameni, numai în capitală, sunt trecuţi în recensimentul din urmă între indivizi fără nici o profesie? 
Nu mai vorbim de Moldova. Stările de lucruri, incuria administrativă din acea jumătate a Romîniei - mizeria ţăranului, decreşterea populaţiei rurale şi morbiditatea ei, toate acestea îşi bat joc de orice descriere, lasă în urmă puterea oricărei pene. 
Şi daca le relevăm acestea, daca arătăm nu ceea ce noi zicem, ci lucruri ce le constată în scrierile lor teoretice chiar membri ai partidului: un Aurelian, un Ioan Ghica ş. a., daca afirmăm că e clar ca ziua că, cu toată pretinsa civilizaţie, dăm îndărăt - ce ni se răspunde? 
Romînii s-au bătut bine la Plevna. 
Ba ni se citează pasaje din "Timpul", privitoare la purtarea oştirii noastre ca şi cînd ar fi avînd a face una cu alta. 
Ei, şi turcii s-au bătut bine la Plevna şi cu toate acestea praful s-alege de Împărăţia turcească. 
O satiră din anul 1821 zice: 

Toate ar fi mers mai bine, daca turcul n-ar fi fost
Vrednic numai la războaie, dar în politică prost. 

Acelaşi lucru 'l putem spune despre cîte se petrec la noi. Politică proprie nu numai că nu s-a făcut vrodată, dar cei mai mulţi oameni par a avea o înnăscută incapacitate de-a înţelege importanţa cuvîntului. Nu este şi n-a fost nicicînd politică frămîntarea bizantină de a parveni, intrigile personale de harem şi serai şi goana după aur a o mînă de străini deghizaţi, constituiţi în societate de esploatare. 
Nici o reformă din cîte se propun nu se face din punct de vedere obiectiv, pentru că aşa ar fi bine să se facă, ci pentru că e oportun, pentru că un interes de partid o dictează. 
Oare politică să se poată numi apucăturile bizantine ale unui I. Brătianu, acestui om care-şi bate joc de toţi bărbaţii din ţară, care-i înalţă pentru a-i sfărîma, pentru a-i arunca apoi într-un colţ, ca să le fie silă lor înşile de ei? 
Oare politică să fie a se servi de oameni corupţi, a căror viaţă şi privată şi publică e un adevărat scandal, şi-a face din ei sîmburul partidului său? Politică e din partea acestui om de stat de-a acoperi hoţiile coreligionarilor săi, politică de - a - şi îmbogăţi soitarii prin afaceri scabroase, politică oare de-a da pradă ţara şi instituţiile, viitorul poporului, bunăstarea lui în mîna unor elemente inculte şi perverse totodată, de cari sunt pline Adunările? Politică e de-a decora pe trădători şi de a-i pune în evidenţă, cînd asemenea oameni, chiar folositori să fi fost faptelor sale, cată să rămîie în umbră, pentru a nu răpi poporului întreg credinţa în onestitate? 
Şi care-i scopul cu care se nimiceşte moralmente şi fizic poporul nostru, căci statistica ne dă dreptate în toate privirile: se nimiceşte. 
Daca în fruntea guvernului ar fi o comisie străină am şti scopul: substituirea. Există străini cari nu fac nici un mister din aceasta; alt popor pe aceeaşi espresie geografică e parola multora din ei. 
Care poate fi scopul d-lui Brătianu îndeosebi? 
D-sa ştie, oricît de puţină istorie să fi învăţat, că liberalismul e dizolvant, cu atît mai dizolvant cînd, paralel cu el, avem zilnic imigraţiunea? D-sa ştie că, oricît de rău ar fi fost trecutul - retrograd chiar - al ţării noastre, această ţară era înainte de toate a romînului, ceea ce azi nu mai este? D-sa ştie că toate elementele c-o ambiţie estravagantă de-a parveni sunt naturalmente eterogene şi că a le da vînt, precum le dă, înseamnă a înstrăina ţara? Le ştie fără îndoială sau, daca nu le ştie, n-are decît să privească mutrele dimprejurul său pentru a se convinge pe deplin. Le pasă acestor cumularzi, acestor samsari politici, acestor ignoranţi, de ţară, cum ne pasă nouă de China. 
Şi cînd toate acestea sunt învederate, cînd, mulţumită unei politici vitrege de chiverniseală, în toate punctele se observă un regres înspăimîntător a elementului romîn, ce ni se răspunde? 
"Romînii s-au bătut bine". "N-aveţi încredere în vitalitatea poporului", o frază a d-lui Dim. Sturza. 
Toate popoarele agricole şi păstoreşti sunt războinice. Dar ce dovedeşte asta? Dovedeşte poate că, cu toată bravura, al nostru nu dă îndărăt? 
Daca politica străină, împreună cu străinii ce ne guvernează, tind la substituirea elementului romîn prin scursături din toate unghiurile lumii, daca nici unul din relele ce bîntuie populaţiunile noastre nu merită atenţia aşa numiţilor oameni de stat şi daca la toate mizeriile ce relevăm nu primim alt răspuns decît digresiuni asupra gloriei militare [î]i putem asigura pe adversari că - din nenorocire - va veni o zi în care nimeni nu va mai putea conta pe un popor sărăcit

236

        {EminescuOpXIII 237}

şi demoralizat. Istoria îşi are logica ei proprie; nici un neam nu e condamnat de a suporta în veci un regim vitreg, corupt şi mincinos, chiar daca acel regim se exercitează de cătră fiii lui proprii, cu atît mai puţin cînd se exercită de stîrpituri orientale. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservaţiunii fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea escesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mînuit în contra a chiar existenţei statului. 
[5 decembrie 1882]

["OBSERVĂM CĂ UNIREA... "]

Observăm că unirea între grupurile opoziţiei nu-i face multă plăcere "Romînului". Onorabilii confraţi găsesc că deosebirile între sinceri - liberali şi sincer - conservatori sunt atît de mari încît nu e cu putinţă a se stabili o programă comună, că grupurile sunt una numai în negaţiune, pentru a forma un partid obstrucţionist ş. a. m. d. Cînd lipseşte ideea răsare numaidecît un cuvînt nou care nu prea are înţeles, dar care ţine locul ideii. "Obstrucţionişti " e bine şi felicităm pe confraţi pentru îmbogăţirea dicţionarului de porecle. Trăim în ţara poreclelor, ne-am deprins cu toate, încît, precum am suportat titlul de reacţionari, fără a o fi, credem că putem suporta fără pagubă şi pe acesta. Unde-a mers mia, meargă şi suta. 
Din nou ni se spune bunăoară că dorim întoarcerea stării de lucruri înainte de 1700, că "vorbim cu deliciu de un Domn romîn de sînge, înconjurat de-o aristocraţie istorică", ba "Romînul" are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Să ne-nţelegem: nu dorim nici una, nici alta. 
Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fără îndoială vechii Domni cari şi-a întins armele pînă-n Dunăre şi Nistru, ei, "scut creştinătăţii" precum [î]i numea biserica şi evul mediu, n-au existat pentru a face ruşine generaţiei actuale, şi acea aristocraţie, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră ţară mai grele decum alţii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dac' ar exista şi astăzi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatîrnare pînă la dorinţa nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire. 
Daca ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce. 
Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, încît raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce au revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie pînă la noi, pe cînd cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mîncate de rugină daca nu pot umplea sufletele cu smerirea şi credinţa celor vechi. 
Ci nu de ei poate fi vorba cînd discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuţile lor de eroi şi de sfinţi pot fi măsura virtuţilor confiscate ale ilustraţiunilor actuale. Nu abnegaţiunea, onestitatea vulgară, care e dator s-o aibă orice om de rînd, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zădar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată ţinta la care se mărgineşte oricine din noi. 
Este sau nu adevărat că prezidentul acestei Adunări a numit-o compusă din oameni vrednici de puşcărie şi carantină? Este sau nu adevărat că nu există, între şefii partidului chiar, nimenea care să crează în onestitatea acestui partid? Daca n-ar fi decît această mărturisire, ea ar fi îndeajuns pentru a face cu neputinţă perpetuarea la guvern a unor asemenea elemente. Stigmatizaţi de chiar şefii lor cu epitetul de putregaie şi de oameni corupţi, orice ar pretinde că vor să facă de acu-nainte, la ce ne putem aştepta de la ei? Din coada de cîine sită de mătasă nu se face. Corupţia dinlăuntrul partidului, vînătoarea brutală după aur şi influenţă ar fi motive îndeajuns pentru ca toţi oamenii de bine, fie chiar deosebiţi în principii, să se unească în contră-le, nu pentru a opune reforme la reforme, ci pentru a restabili domnia celei mai vulgare onestităţi, celui mai vulgar spirit de echitate. Nu poate o naţie să fie pururea condusă de ne-adevăr şi de corupţiune. Nu i se poate spune zi cu zi ce progrese enorme face, în acelaşi timp în care membrii ei sunt scoşi în vînzare ca vitele la tîrg. Nu se poate vorbi de sporirea avuţiei

237

        {EminescuOpXIII 238}

publice în acelaşi timp în care populaţiunea decreşte pe-un pămînt roditor şi înzestrat cu toate de natură. Nu se poate vorbi de progresul luminii cînd nici trei la sută nu ştiu citi şi scrie. 
Cînd toate concurg pentru a dovedi că domnia ignoranţei şi cupidităţii privilegiate e cu neputinţă în Romînia şi că ceea ce se cere înainte de toate e un guvern onest, ni se spune că unii din opoziţie sunt prea liberali, alţii prea reacţionari şi că o unire între ei nu e cu putinţă. Noi credem însă că sunt o sumă de lucruri cari n-au a face cu subtilităţile teoretice ale deosebirii între principii liberale şi conservatoare. Asemenea deosebiri nu mai pot exista între partide de vreme de principiile supreme nici nu sunt în discuţie. Nu e în discuţie alegerea între monarhie şi republică, nu drepturile sau datoriile cetăţenilor, nu Constituţia; o luptă pentru religia politică nu mai e la loc şi cu cale de vreme ce problemele ei sunt rezolvate prin legile actuale, prin Constituţia actuală. Toată discuţia asupra unor lucruri ce nici nu sunt în cestiune, nici formează pentru cineva obiectul vreunei controverse e stearpă, fără soluţiune practică, şi, după cît ştim, nu preocupă pe nimeni şi nu de ea e vorba. 
Ceea ce simţim cu toţii însă sunt relele reale cari bîntuie ţara, rele cari nici au a face măcar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr. 
Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernămînt. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendenţa, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate şi să 'nceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie şi de facem-treburi, cuprinde un întreg program faţă cu aceia cari nu cred în nimic şi pentru cari principiile politice n-au fost decît pretexte de-a parveni şi de-a se îmbogăţi. 
[9 decembrie 1882]

["ÎN SFÎRŞIT SENATUL... "]

În sfîrşit Senatul a scuturat amorţeala în care zăcea de atîţia ani sub influenţa sirenei Brătianu. Un curent galvanic a străbătut membrele îmbătrînite ale acestui corp şi, pentru prima oară, ne-a fost dat să-l vedem răspunzînd cu demnitate şi bărbăţie la presiunile cutezătoare ale puterii centrale. 
Oricît s-ar masca faptul de cei interesaţi, este netăgăduit că votul de la 7 decembre, care trimite în judecata Înaltei Curţi de Casaţiune şi de Justiţie pe generalul Slăniceanu, constituie o înfrîngere umilitoare a "dictatorului". Opiniunea publică nu s-a înşelat un singur moment asupra importanţei politice a acestei şedinţe şi toată lumea este de acord spre a recunoaşte că ceea ce un cap de cabinet, respectuos către reprezentaţiunea naţională, ar trebui să facă în asemeni împrejurări ar fi să-şi depuie demisiunea în mîinele M. S. Regelui. 
Că d. Brătianu nu va urma această linie de conduită, singură demnă, singură admisibilă pentru un ministru constituţional care se respectă, aceasta o ştim mai dinainte. Acest ministru n-a iubit niciodată situaţiunile limpezi şi onorabile; caracterul său respinge orice rezoluţiune virilă. Om de tenebre şi de politică bizantină, el va căuta să escamoteze acest vot care-l loveşte cu brutalitate în faţă şi, prin influenţa atotputernică, dizolvantă, fatală, de care dispune, va sili pe venerabilele momîi din palatul Academiei să revie asupra neaşteptatei lor hotărîri. Aceasta nu va fi nici cea dintîi, nici cea din urmă încercare a sa. 
Nu dară de consecinţele ce va avea acest vot, cu privire la tristul erou al zilei, ne interesăm astăzi, ci de veleităţile de independenţă faţă cu "Vizirul" ce s-au manifestat deodată în sînul maturului corp. 
Nu mai era un mister pentru nimeni că d. Brătianu luase sub înalta sa protecţiune pe ministrul de război acuzat că a fost mituit de ovrei ca cel mai de rînd membru al partidului roşu. Faptul era de o gravitate fără seamăn şi cel mai elementar bun simţ impunea în mod imperios atît protectorului cît şi protegiatului să ceară ca lumina să se facă degrabă, pentru onoarea armatei care avusese pe acel militar în fruntea ei, pentru onoarea ţărei care-i încredinţase un post atît de înalt. Din nenorocire, păcatul era vădit, pipăit, indiscutabil şi d. Brătianu

238

        {EminescuOpXIII 239}

n-a putut găsi alt argument spre justificarea protegiatului său decît să strige senatorilor: - Şi eu am făcut tot aşa! Atît de mult era convins primul ministru de devotamentul, de supunerea, de platitudinea acelora la cari se adresa, atît de mult despreţuia el opiniunea publică, înaintea căreia făcea atîtea temenele ipocrite odinioară, încît căpătase convicţiunea că este destul să afirme solidaritatea sa cu tripotagiurile ovreieşti ale actualului reprezentant al Rîmnicului Sărat spre a-l scăpa curat ca argintul din încurcătura în care-l aruncase teribilul d. Grădişteanu. 
Ştim cu toţii scandalul ce a urmat acestei incalificabile intervenţiuni, scandal fără precedent în istoria politică a oricării ţări constituţionale. Nu numai ministrul abuziv sau taxat astfel n-a fost trimis înaintea supremei instanţe judecătoreşti a ţărei, după cum cerea legea şi morala publică, după cum a reclamat-o el însuşi, dară încă a fost numit şef al statului - maior al armatei, pe care raportul d-lui Grădişteanu afirma că a dezonorat-o, şi, acum în urmă, ca încoronare a operii, numit - căci nu este cu putinţă a se zice că a fost ales - numit senator! 
Desfiderea aruncată opiniunii publice nu putea fi mai pe faţă, nici voinţa Coroanei siluită cu mai mare cutezanţă. Trebuia în adevăr la cîrma statului un ministru autoritar şi fără sfială de legi şi de oameni ca d. Brătianu pentru ca să asistăm la desfăşurarea unui atare cinism guvernamental. 
Astfel, graţie presiunii sale neobosite, ceea ce se anunţase la început ca o dramă, destul de tristă, căci era vorba de onoarea unui ofiţer superior romîn, era aproape să se termine ca o mizerabilă farsă, în care generalul Slăniceanu şi protectorul său făceau le pied de nez Senatului întreg. Femeia frumoasă se termina în coadă de peşte... 
Din norocire, înscenarea farsei a lăsat mult de dorit; lucrurile au fost ticluite aşa de transparent încît şi cei mai credincioşi au stat la îndoială în faţa ruşinei ce li se cerea să sancţioneze. De aceea, cînd nevinovatul d. Orleanu şi-a citit raportul, făcut în numele faimoasei comisiuni de "informaţiune", prin care fostul ministru de război era spălat de toate păcatele comise şi se conchide că nu e necesitate de trimitere înaintea Curţii de Casaţiune, murmure destul de expresive s-au ivit printre senatori. Palidul ministru de justiţie abia a avut curajul să răspundă discursului virulent al prinţului Dimitrie Ghika, care a sfîrşit prin a înţelege în cele din urmă că ceea ce pretindea guvernul însemna pur şi simplu sinuciderea morală a Senatului. 
Rolul decisiv însă în această afacere a fost rezervat generalului Florescu care, cu un tact superior, cu o sobrietate de cuvinte exemplară, a arătat colegilor săi cîte pericole pot decurge pentru prerogativele şi demnitatea Senatului din imixtitunea continuă şi făţişă a guvernului în voturile sale. 
Numirea d-lui Slăniceanu ca şef al statului - major al armatei în condiţiuni atît de anormale, cînd un vot de blam al Senatului stă suspendat d-asupra capului său, acuzîndu-l de concusiune şi de tripotagiuri, - această numire este o adevărată crimă din partea guvernului, căci şeful statului - major nu este destul să fie inteligent şi capabil în lucrările sale, el trebuie să fie cinstit şi, pînă la proba contrarie, cinstea d-lui Slăniceanu este bănuită. 
Se ştie cari au fost consecinţele acestui discurs: cu o majoritate de 20 voturi în contra a 8, Senatul a decis trimiterea fostului ministru în judecata Curţii de Casaţie, numind în acelaş timp şi comisiunea de acuzare. 
Ce va face această comisiune, compusă din elemente atît de disparate, ne este cu greu să o spunem. Oricare va fi rezultatul final al cestiunii Slăniceanu, un lucru rămîne de aci înainte cîştigat pentru toată lumea: votul de blam ce a izbit deopotrivă atît pe fostul cît şi pe actualul ministru de război. 
[11 decembrie 1882]

["DIN CAPUL LOCULUI AM OBSERVAT... "]

Din capul locului am observat că rău şi fără cale Creditul Funciar Rural se adresează la tribunal în procesul ce-l intentează d-lui Alex. Ciurcu. Distingerea care se face între acţiune publică şi acţiune privată ni se pare o subtilitate arbitrară în materie de presă, cu atît mai arbitrară în chiar cazul de faţă. Activitatea Creditului nu este o activitate privată. Concesionată de stat, avînd privilegiile ei, prin urmare drepturi escepţionale, stînd în legătură cu toată lumea capitaliştilor precum şi cu toată lumea proprietarilor, avînd o activitate publică şi o răspundere

239

        {EminescuOpXIII 240}

publică, se prea poate întîmpla ca gestiunea Societăţii să fie supusă unei critice aspre, mai mult - se poate zice, fiindcă suntem la noi în ţară - că se fură. 
Ei, şi nu s-o fi furînd la noi în ţară! 
Cînd vedem atîţia oameni cari din nimic au ajuns milionari, fără a înfiinţa fabrici, fără a face agricultură, şi cînd ştim că pentru majoritatea oamenilor banul se datoreşte muncii, la ce să atribuim aceste îmbogăţiri ca din senin? Dar vom numi-o agiotaj, dar păsuială, dar favoare guvernamentală, destul că sume de aur se duc în mîni cari n-au oferit societăţii un echivalent de servicii pentru ele şi poate ca juridic lucrul să fie îngăduit sau să poată scăpa printre picături; moralmente şi economic vorbind e o spoliaţie. Spoliaţie sistematică, de sus pînă jos. O pensie reversibilă de ex. care se plăteşte unui om ce nu şi-a petrecut timpul în serviciul statului, ci urmărindu-şi ambiţiile sale personale, e după a noastră părere o spoliaţie a tezaurului. Da-ne-va d. C. A. Rosetti în judecata tribunalului că nu poate mînca şi el o pîine de răul nostru? 
Nu credem. 
Dar, pentru a ne întoarce la cazul nostru, orice delict, fie de natură privată, fie de natură publică, care se consumă şi se comite prin presă nu poate veni decît înaintea Curţii cu Juraţi. Cuvîntul tipărit, iată termenul de căpetenie. Cuvîntul tipărit se judecă de Curtea cu Juraţi. D. Ciurcu a afirmat ceva prin cuvînt tipărit. D. Ciurcu vine înaintea juraţilor. Daca juraţii vor judeca că afirmarea d-sale tipărită e o calomnie, că această aserţiune calomnioasă au adus pagubă Creditului, cestiunea acelor pagube poate fi urmărită mai departe, pîn-atunci însă nu. 
Nu vorbim aci ca amici ai libertăţii presei. Se poate că noi înşine am dori să vedem respectate multe lucruri; am voi să vedem respectate credinţele religioase şi tradiţiile naţionale, am voi poate să vedem neatinse bunurile ideale ale poporului şi ale istoriei noastre, dar n-o putem face. Vorbim aci de textul pozitiv al legii fundamentale, care nu permite nici o urmărire a presei decît înaintea juraţilor. La conştiinţa publică se adresează tiparul, conştiinţa publică să-l judece. 
Poate cineva să nu fie mulţumit cu libertatea absolută a presei. Indiferent. Pe cît timp Constituţia subzistă şi trimite orice enunţare a presei, de orice natură ar fi, înaintea juraţilor, acolo trebuie să şi meargă. Cine nu e mulţumit se va plînge de Constituţie, va cere modificarea ei; dar, pîn' a nu se modifica, tribunalele nu devin competente de-a judeca nici ceea ce se petrece, nici ceea ce nu se petrece în presă. 
Şi s-au petrecut multe în presa din ţară. Ziare scrise în limbi străine sau şi de străini au insultat adesea poporul şi istoria noastră. Mai mult. Era destul să sosească în mijlocul nostru vrun om dintr-o bună familie romînă pentru ca o pană ocultă să-l denigreze în ochii publicului, nu pentru altceva decît pentru singura cauză ca e romîn şi că familia lui a fost domnească în Romînia. Denigrări de cea mai înjosită speţie, a căror sorginte era cu toate astea foarte sus, al căror instrument era vrun erou de tristă figură. Ei, pe tribunalul secţia cutare nici nu l-a durut capul de asta, pentru că n-avea dreptul să se ocupe. Curtea cu Juraţi ar fi trebuit să judece şi la dînsa nu s-a adresat nimenea. Sunt cestiuni acestea cari se ţin de conştiinţa chiar a poporului romînesc şi cînd această conştiinţă suportă injuriile ce se aduc oamenilor de frunte ai naţiei aceştia sunt destul de generoşi pentru a nu apela la ea, pentru că ruşinea naţională ar fi ruşinea lor. Libertatea presei poate fi un rău, dar e înscrisă în Constituţie; nici o excepţie, nici o tîlcuire într-altfel a Constituţiei nu se încape. 
Singura pedeapsă care s-a aplicat regulat celora cari au abuzat de această libertate, celora ce-au insultat Coroana şi familia regală de ex., a fost cîte-un Bene merenti aplicat pe piept. 
Daca Creditul Funciar Rural se crede calomniat, calea la Curtea cu Juraţi [î]i e deschisă, cealaltă cale însă, mai recomandabilă, e de a solicita pentru jurnalistul de care se crede atins una din acele plăci de metal cu care s-au decorat Orăşanu şi semenii lui. 
[12 decembrie 1882]

DEZMINŢIRE

Unele ziare par a-şi fi făcut o plăcere din a comunica fel de fel de ştiri eronate asupra "Timpului". O asemenea ştire, într-o formă neobicinuită şi puţin colegială, o găsim trecută în "Romînia liberă" de azi. N-avem decît a repeta declararea categorică făcută în atîtea rînduri că nici este, nici a fost vrodată vorba de încetarea "Timpului" şi că toate amănuntele date în această privire de "R[omînia liberă]" sunt inexacte. 
[12 decembrie 1882]

240

        {EminescuOpXIII 241}

ROŞII DIN PARIS

Următoarele rînduri le reproducem dintr-o foaie străină şi anume " 

Consiliul radical roşu din Paris face adeseori demonstraţiuni politice, dar cată să-i dăm oarecare dreptate dacă discută din cînd în cînd cestiunea prefecturei poliţiei, căci în privinţa aceasta Parisul se află într-o stare excepţională, ce nu întîlnim nici într-o ţară europeană, afară doară în Turcia şi Rusia. Poliţia prefecturei e un stat în stat, ba şi mai mult. La 12 aprilie 1881 preşedintele actual a Camerei a zis în şedinţă publică despre prefectul poliţiei: "Acest funcţionar poate, după plac, a se substitui şefului său ierarhic (ministrului de interne) şi chiar autorităţii guvernului". Albert Gigot, ca prefect, a dat o circulară în care a recunoscut expres că "poliţia poate numai cu multă greutate să observe dispoziţiunile legei (! ) privitoare la apărarea libertăţei personale". Un alt prefect de poliţie de mai nainte mărturiseşte că, "deşi însuşi este legist, totuşi în cele din urmă s-a deprins de a nu-i mai păsa de legalitate". Poliţia prefecturei e suverană, împiedecînd şi mersul justiţiei chiar în cazuri importante criminale. Astfel s-a întîmplat că scandaluri publice ce preocupau tot oraşul, n-au ajuns înaintea tribunalului. Nici chiar prefecţii cunoscuţi ca republicani n-au permis măcar un control oficios asupra faptelor lor. Din aceste cauze consiliul comunal adeseori a voit să refuze cele 23 milioane pentru întreţinerea prefecturei poliţiei, cerînd desfiinţarea sau reorganizarea poliţiei. Cîte cheltuieli nu se fac aci despre cari nu se dă nici o socoteală, căci nici nu pot fi justificate? Să ne aducem aminte de prefectul de poliţie Leon Renault; de procesul Cissey - yung şi de tot spionajul de atunci, plătit în timp de mai mulţi ani şi aceasta numai pentru nişte intrigi nedemne şi infame... "
[12 decembrie 1882]

["PE CÎND LA NOI... "]

Pe cînd la noi în ţară atenţia publică e absorbită de fenomenele de corupţie şi de cădere, ce le prezintă un partid în disoluţiune, ale cărui miasme se răspîndesc, umplînd spiritele cele mai bune de slăbiciune şi de îndoială, în afară de marginile ţării noastre se pregătesc lucruri proprii a da o altă faţă Europei. 
Deşi, pînă mai ieri, se ştia de toată lumea că relaţiile dintre Germania şi Austro-Ungaria sunt bune, că, în aproape toate cestiunile esterioare, aceste puteri merg mînă 'n mînă, totuşi nimeni nu cunoştea mai de aproape natura acestor relaţii, nu ştia daca ele consistă într-un consimţimînt de mai nainte stabilit asupra tuturor cestiunilor ce s-ar putea ivi în urma Tractatului de la Berlin sau daca ele mergeau mai departe, constituind o alianţă adevărată, fixată prin documente autentice. 
Ocolul pe care d. de Giers, ministrul de esterne al Rusiei, l-a dat - în afaceri de familie - Curţilor Europei au dat însă ocazie la o sumă de descoperiri cari au început a nelinişti spiritul public şi a dovedi că situaţia politică e plină de furtună şi de pericole. 
Imediat în urma plecării sale din Germania, unde fusese foarte bine primit şi avuse o întrevorbire cu principele de Bismark, o foaie acreditată, ale cărei inspiraţiuni se datoresc oficiului de esterne, a afirmat că înţelegerea între Austria şi Germania nu este numai un fel de acord în privirea intereselor comune, ci e stabilită în scris prin act autentic. 
Austria n-a prea fost mulţumită cu enunţarea aceasta publicistică, căci, cînd un lucru se întîmplă în taină şi e menit a rămînea tăinuit, descoperirea nu poate fi decît neplăcută, mai ales cînd ea e de natură a da loc la esplicaţiuni între două puteri de o potrivă şi rivale cum e Austria şi Rusia. Cu toate acestea, în momentul întîi ştirea aceasta era de natură a linişti lumea financiară şi politică. Oricît de puternic ar fi imperiul de la nord, nu poate risca un război în contra celor două mari puteri ale Centrului Europei. În contra uneia din ele chiar succesele ar fi neînsemnate şi pierderile mari; în contra amîndurora Rusia ar rămînea învinsă. 
Dar numaidecît se ivi o altă ştire care slăbi în mod considerabil efectele celei dentîi. "Gazeta de Colonia" comunică condiţia de căpetenie pe care se întemeiază alianţa austro-germană. Nu în orice caz era valabilă şi obligatorie pentru amîndouă părţile. Numai atunci cînd una din aceste două puteri ar fi atacată din două părţi, cealaltă e obligată a-i veni în ajutor. Daca atacul s-ar întîmpla numai dintr-o singură parte, cealaltă aliată e liberă în acţiunea ei şi poate decide orice crede că ar fi practic pentru dînsa. Cheia acestei convenţiuni pare a fi următoarea: după încheierea Tractatului de Berlin, Germania a prevăzut posibilitatea unei alianţe ruso - franceze, pe cînd Austria, care, prin ocupaţiunea Bosniei şi Herţegovinei, iritase în grad mare

241

        {EminescuOpXIII 242}

        {EminescuOpXIII 243}

susceptibilitatea Rusiei, putea să presupuie că această din urmă va apela şi la Italia. În decursul politicei sale de unitate, Italia a cam perindat alianţele; ea a cîştigat Lombardia prin alianţă franceză, Veneţia prin cea germană; se putea deci presupune că, pentru a cîştiga Triestul şi Trentinul, nu va fi surdă la propunerile Rusiei. 
Cum însă ar ieşi alianţa austro-germană, calculată cazuistic pe aceste eventualităţi de mai nainte determinate, daca Germania n-ar avea a face decît cu Franţa şi nu cu Rusia, daca Austria n-ar avea în contră-i decît Rusia şi nu Italia? Aceasta a fost întrebarea gravă ce s-a născut în urma descoperirii de mai sus şi care a imprimat înţelegerii un caracter şi mai problematic. Abia se pusese în avanscenă aceste amănunte asupra înţelegerei austro-germane şi se născuse siguranţa că în ea nu mai e loc pentru un al treilea, cînd ni se dete un nou signalment al ei: nu este încheiată decît pe cinci ani; s-a stabilit la 1879 şi espiră în octomvrie 1884. 
Toate aceste descoperiri la un loc au făcut a se presupune că evenimentele la cari ele se referă se apropie, o presupunere întărită încă prin înarmările Rusiei, prin crearea de nouă drumuri de fier strategice spre marginea Poloniei, prin întărirea graniţelor ei. În fine, zilele din urmă secretarul cel mai intim al princepelui de Bismarck, fiul său, contele Herbert, a sosit la Viena cu depeşi pentru ambasadă şi pentru contele Kalnoky. Acest din urmă eveniment caracterizează pe deplin gravitatea situaţiunii. Va fi avut a aduce admoniţiuni Austriei de-a nu se încrede în asigurările de pace ale Rusiei şi de a se pregăti repede în vederea unui apropiat război? Acesta se presupune c-ar fi cuprinsul misiunii sale, căci acelaşi sfat l-au repetat foile germane la adresa Italiei, căreia i-au făcut grave imputări pentru că n-a creat căi ferate strategice şi nu e îndestul de preparată pentru ofensivă cînd ar veni momentul de a-şi ţinea cuvîntul cu care a intrat în alianţa austro-germană. 
E curios ca în preziua unor evenimente, ale căror urmări sunt aproape incalculabile, cei ce ne guvernează să nu aibă alte griji decît de-a semăna dezbinarea şi neliniştea prin propuneri de reformă constituţională. Oamenii aceştia, care-n fiece zi inventează un nou teren pentru aplicarea maniei lor de înnoire şi prefacere, par a voi să ameţească ţara, s-o preocupe atît de mult cu luptele dinlăuntru încît, în cazul unor complicaţiuni esterioare, să nu ştie unde-i e capul. 
N-ar fi oare bine ca primul ministru, în loc de-a se preocupa de prefacerea colegiilor şi de electivitatea magistraturii, să aibă ochii aţintiţi asupra celor ce se petrec în afară şi să recomande amicilor săi politici nu numai cumpăt, dar chiar o renunţare momentană la planurile lor de reforme demagogice? 
[15 decembrie 1882]

["ÎN FINE PRECEDENTUL... "]

În fine precedentul e creat. 
Tribunalul de Ilfov secţia I s-a pronunţat asupra cestiunii competenţei în procesul Ciurcu. Prezidentul d. Costescu şi judecătorul d. Carp au respins declinarea de competenţă şi a ordonat examenul de fond; singur d. A. Eustatiu a fost, din contra, de părere a se admite escepţiunea de incompetenţă. 
Ştim că romînii au libertatea de a gîndi, a vorbi, a scrie, a tipări orice doresc; libertate garantată prin Constituţie. Pentru ceea ce gîndim şi credem, pentru ceea ce zicem nu ne - aşteaptă rugul inchiziţiei, pentru ceea ce tipărim nu ne - aşteaptă revocare cu de-a sila, cum i s-a impus lui Galilei. 
Se poate oare pretinde că o aserţiune tipărită cauzează cuiva o pagubă materială legitimă? 
Daca aserţiunea e adevărată, adevărul n-are, nu poate avea pedeapsă, nici poate cu drept cuvînt să păgubească pe cineva. Cînd o aserţiune adevărată aduce cuiva pagubă, acela merită s-o aibă, activitatea aceluia e atunci desigur nelegitimă, reprobată fie de legile pozitive, fie de morală, şi nu vedem cum un adevăr, de orice fel ar fi şi orice materie ar privi, poate fi întîmpinat de cereri de despăgubire sau de pedeapsă. 
Dar aserţiunea e calomnioasă? Atunci cel atins poate cere despăgubire. Ceea ce susţinem însă este că, în materie de presă, nu are tribunalul dreptul de-a caracteriza o aserţiune, nu are dreptul de a cerceta daca ea este adevărată, deci exemptă de penalitate sau calomnioasă, deci meritînd penalitate şi dînd loc la despăgubiri. 
Acţiunea penală e aci cea de căpetenie; de la hotărîrea ei atîrnă accesoriul despăgubirii. Pînă a nu se decide daca aserţiunea este sau nu o calomnie, pînă a nu se caracteriza ca atare, nu poate fi vorba de accesoriu, pentru că, pe cît timp o sentenţă nu s-a dat - şi numai juraţii

243

        {EminescuOpXIII 244}

o pot da - există prezumpţiunea că aserţiunea încriminată e adevărată. Adevărul neavînd pedeapsă, nu poate cauza daune legitime. 
Nu ni se vorbească de cazuri analoge, de crime ce se judecă de juraţi şi cari dau loc la cereri de despăgubire înaintea tribunalului. Acele crime sunt fapte constante sau constatate. O aserţiune însă, pentru a deveni calomnioasă, trebuie declarată ca atare de către cel ce se cuvine şi aceasta nu se poate face decît adresînd juraţilor întrebarea dacă aserţiunea merită sau nu numele de calomnie. Tribunalul nu poate prejudeca. Precum nu poate declara de criminal pe cel ce n-a fost încă judecat de juraţi, tot astfel nu poate numi calomnioasă o aserţiune care n-a fost numită astfel prin o sentenţă a juraţilor. 
Precum pentru prevenit, înainte de-a fi condamnat, există prezumpţiunea că e nevinovat, tot astfel pentru orice aserţiune tipărită există presupunerea că e adevărată, deci nevinovată, înainte de-a se statua contrariul de judecătorii ei fireşti. 
Tribunalul ar fi competent numai într-un caz şi acesta este: ca o aserţiune adevărată să poată cauza o pagubă legitimă cuiva şi să poată trage după sine o cerere de despăgubire, asemenea legitimă. Dar aceasta e inimaginabil. Căci dacă aserţiunea e adevărată, paguba nu poate fi legitimă şi nici cererea de despăgubire; daca nu-i adevărată, e o calomnie, dar caracterul de calomnie nu i-l pot atribui decît juraţii. 
Insistăm atît de mult asupra acestui punt pentru că precedentul poate avea urmări incalculabile. Orice aserţiune, orice apreciaţie scrisă sau tipărită poate cauza pagube cuiva. Dar un zugrav nu are talent, îşi espune tablourile ş-o constatăm aceasta prin critică tipărită? Proces de despăgubire. Nu-şi poate desface tablourile; l-am discreditat. Dar o cîntăreaţă n-are glas şi o arătăm aceasta? Proces de despăgubire; nu se poate angaja; am discreditat-o. Dar o bancă angajează banii clienţilor ei în afaceri problematice ori hazardate; o descoperim? Despăgubire, căci nu mai poate face treburi. Şi aşa in infinitum. Ca să arătăm ce puţin temeinică e o asemenea interpretare, vom cita un caz anecdotic din Grecia. Un cleft care pretindea a fi comis acte eroice în războiul Independenţei a cerut pensie de la Cameră. Camera ar fi fost dispusă de-a i-o vota daca o gazetă nu s-ar fi ridicat contra. L-a discreditat. Acesta a adresat tribunalului o cerere de despăgubire. Daca gazetarul nu scria, pensia era să se voteze; prin aserţiunea însă că n-o merită cleftul a fost păgubit. Nu ştim ce va fi decis tribunalul; ştim însă că cleftul i-a tras gazetarului o bătaie. Precum se vede cazul e tragic. 
Nu trebuie să uităm înainte de toate că regimul libertăţii presei este o derogare de la dreptul comun. Presa poate comite tot soiul de delicte cari, daca nu s-ar fi făptuit pe hîrtie şi prin tipar, ar fi de competenţa tribunalelor ordinare. Calomnie şi injurie prin viu grai se judecă de tribunal; calomnie şi injurie prin presă - de juraţi. Pagubele ce rezultă din delicte ordinare se judecă de tribunalele ordinare; pagubele de pe urma delictelor de presă - de juraţi. Constituţia franceză, care prescrie anume aceasta, nu e decît consecuentă cu sine însăşi; ea trage numai în scris o concluzie care se 'nţelege de sine şi care rezultă în mod firesc din chiar principiul libertăţii presei. 
Daca Constituţia noastră nu se esprimă tot astfel nu trebuie să uităm că nu intenţia legiuitorului nostru a fost de a sustrage presa de sub judecătorii ei naturali, ci că, deprinşi a copia cum suntem, am copiat textul belgian. Textul l-am copiat; controversa eventuală, intenţiile eventuale, mai mult sau mai puţin probabile, ale legiuitorului belgian nici n-au trecut prin mintea legiuitorului nostru, precum n-a gîndit în acel moment la opinia respectivă a împăratului Chinei. 
Repetăm încă o dată: nu vorbim aci ca amici ai libertăţii absolute de presă. Sunt poate lucruri pe cari noi înşine am voi să le vedem respectate şi a căror cruntă batjocorire, cu părere de rău, am văzut-o recompensată cu Bene-merenti. Nu amici ai presei; dar datori suntem a menţine înţelesul pe care Constituţia 'l are. Dar ne convine această libertate, dar nu ne convine - nu aceasta e în cestiune. Pe cît timp Constituţiunea zice aşa şi nu altfel, pe cît timp judecata asupra cuvîntului tipărit în anume condiţii aparţine juraţilor nu putem admite nici din cauză de oportunitate, nici prin esplicaţiuni subtile competenţa altor judecători. 
Dar - se zice - presa noastră abuzează; ea nu se mulţumeşte numai cu combaterea personalităţii publice, atinge viaţa privată a oamenilor. O, n-o face în măsura în care s-ar cuveni. 
Într-o societate onestă, viaţa oamenilor, în genere, trebuie să fie astfel încît casa lor să poată fi de sticlă. Cînd s-ar şti din ce cuiburi de pupăză iese multe din ilustraţiunile politice, ele n-ar mai fi ilustraţiuni. Licenţa presei, orice s-ar zice, nu e decît urmarea firească a licenţei de moravuri publice şi private. Într-o ţară în care trădarea se decorează, afacerile Warszawsky se bucură de impunitate, reputaţia de-a fi vicios şi desfrînat nu închide cuiva nici o uşă, la orice palat ar fi, presa nu poate fi decît cum este. A-i închide gura prin asemenea măsuri ar fi numai a înainta ipocrizia, a arunca un văl de ochii lumii asupra putrejunii sociale. 
E prea adevărat că am văzut şi nume oneste tîrîte în noroi pe cînd desfrîul trecea cu ochi bisericoşi, mascînd sub aparenţe ipocrite mlaştina inimei. Dar aceasta s-a întîmplat mai

244

        {EminescuOpXIII 245}

rar şi, daca s-a întîmplat, o mărturisim, oamenii oneşti din această ţară au un defect fundamental, apatia, care se răzbună asupra lor. 
Demult oamenii de bine ar fi trebuit să formeze o ligă de regenerare naţională, demult ar fi trebuit să se opuie licenţei în toate: fie aceea în familie, fie 'n biserică, fie 'n societate, fie 'n presă. Dar, cu o nepăsare care adeseori se numeşte lipsă de prejudiţii, ei au îngăduit ca fundamentele morale ale vieţii noastre, ca bunurile ideale ale poporului lor să fie surpate şi măcinate de demagogie şi nu e decît firesc ca, în urma caosului intelectual, în urma surpărei oricărei autorităţi de origine umană sau dumnezeească, să urmeze caosul de moravuri, desfrîul, cinismul. Naturile oneste sufăr şi ele, dar nu sufăr prin ceea ce fac, ci prin ceea ce-a omis a face. 
[17 decembrie 1882]

["PE CÎND CONSTATĂM CU TOŢII... "]

Pe cînd constatăm cu toţii apatia ce-o întîmpină proiectele de reformă ale d-lui C. A. Rosetti, apatie justificată prin sila pe care-o produce în spirite reversibilul ce le propune şi cavalerii de industrie cari s-au îmbogăţit pe urmele lui, tot atunci foaia din Strada Doamnei ne spune că

subiectul tuturor discuţiunilor publice şi private este cestiunea revizuirii Constituţiunii. 

Nu e exact. 
Din contra, lumea ar fi bună - bucuroasă de-a se vedea scutită de întreprinderea aceasta. Ea ştie că orice propune d. C. A. Rosetti nu poate avea decît un scop, unul singur: îmbogăţirea a d-alde Carada şi Costinescu, perpetuarea parveniţilor la putere, chiverniseala elementelor corupte. 
Acesta a fost din capul locului scopul propunerii. 
La noi, în ţara indiscreţiunii, afli adeseori cuprinsul celor mai intime certuri politice şi nu facem decît a completa ştirile ce le avem daca atribuim bunăoară d-lui C. A. Rosetti următoarele vorbe, adresate d-lui I. Brătianu. 
"E prea adevărat că oamenii noştri nu sunt oneşti, că cel mai bun dintre ei încă tot merită carantina ori puşcăria. Dar sunt oamenii noştri. E drept că toată plebea aceasta nu ştie carte; că directorii de bancă naţională, prefecţii, administratorii de domenii sunt recrutaţi dintre absolvenţii a patru clase primare, că nimic nu se poate compara cu neagra neştiinţă a acestor adunături. Dar, înc' odată, sunt oamenii noştri. Tu vrei să te încunjuri cu alte elemente, vrei oameni mai curaţi şi mai cu carte? Rău faci. Pe cît trăim, cu oamenii noştri trebuie să mergem; şi cu cît mai înjosiţi sunt, cu cît mai nemernici, cu cît mai ignoranţi, cu atîta serviciile pe cari ni le-au făcut în trecut sunt mai mari. Să nu uiţi că ţara aceasta a fost o ţară onestă. Cum îţi închipuieşti tu că fără aceste elemente am fi putut noi ajunge undeva? "
Nu acestea sunt poate cuvintele textuale întrebuinţate între cei doi auguri, dar acesta e înţelesul şi n-am făcut decît să 'mbrăcăm scheletul conversaţiei în formă mai dramatică. Să nu se crează că cei doi oameni nu ştiu cu cine au a face, nu cunosc pe deplin natura şi instinctele perverse ale celor de cari se servesc. "N-a sosit încă timpul de-a mă despărţi de hoţi" a zis într-o zi d. Ioan Brătianu, iar fratele său, Dumitru, i-a caracterizat şi mai energic. 
În ce consistă dar lupta, în ce deosebirea de vederi? D. C. A. Rosetti zice pur şi simplu: aut sint ut sunt, aut non sint, vorba ce-o zicea papa despre iezuiţi. Sau roşii să fie aşa cum sunt, o adunătură de ignoranţi şi facem-treburi, sau să nu fie deloc. Puterea lor, raţiunea lor de-a fi este tocmai aceasta; în virtutea unui alt principiu nu pot exista. Precum animalele răpitoare există în virtutea rapacităţii lor, astfel titlul la existenţă al roşiilor nu sunt calităţile lor cele bune, ci cele rele. Acum însă, în preziua unor nouă alegeri, a sosit timpul de-a perpetua domnirea acestor elemente. "Nu mai e cu putinţă a fi pururea în război cu ţara. Nu mai e cu putinţă a avea la orice alegere o mînă de oameni independenţi în contra, cari, daca ne-ar putea răsturna, ar putea spune adevărul. Să dăm cel din urmă război acestor oameni, îşi zice d. C. A. Rosetti, să nimicim cetatea colegiilor în care se adăpostesc, şi ţara a noastră va fi pentru totdeuna". 
Parcă auzim pe lady Macbeth: 

Prea mă tem de temperamentul tău: prea e plin de laptele iubirii de oameni pentru a apuca drumul cel mai scurt. Ţi-ar plăcea să fii mare: nu eşti lipsit de ambiţie; dar răutatea îţi lipseşte, tovarăşa ambiţiei. (I. 5)

245

        {EminescuOpXIII 246}

Aceasta e unica necesitate a schimbării Constituţiei, rămînerea la putere a roşiilor astfel cum sunt. Căci, din punct de vedere obiectiv, o schimbare a legii fundamentale nu se poate face decît prin înţelegerea între toate partidele. Pact se numeşte acesta şi încă fundamental: aşadar trebuie să fie părţi cari să pacteze. Ce pact se poate numi însă o propunere unilaterală impusă de d. C. A. Rosetti şi de oamenii lui? Cine pactează aci? Carada de o parte, Costinescu de alta? O, ei se 'nţeleg foarte bine oriunde e ceva de luat, încît anume pact între asemenea elemente e cu totul de prisos. 
Zilele trecute pare a fi sosit însă o scrisoare de la augurul din Paris, prin care împinge partea fidelă a partidului să stăruie asupra revizuirei şi să dea bold d-lui Brătianu. 
Acesta e cuvîntul pentru care foaia din Strada Doamnei aduce aminte în public d-lui Brătianu fraza ce a rostit, că "este în perspectivă a se întruni o Cameră de revizuire", încît [î]i repetă proverbul că omul se leagă de limbă şi adaogă: 

Declaraţiunea a rămas; ţara a ţinut şi ţine seamă de ea şi de aceea întrebarea daca se va revizui sau nu Constituţiunea e însoţită pretutindeni de surprinderea pentru tăcerea ce guvernul a păstrat pînă acum în privinţa revizuirii. 

Deie-ni-se voie a constata, spre marea părere de rău a confraţilor, că ţara nici ţine, nici a ţinut seamă de cele trei vorbe, spuse în treacăt, pentru că n-a avut pentru ce ţine seamă de promisiuni cu mult mai importante. Poate pentru întîia dată simte şi ministrul - prezident ce sătulă e ţara de reforme, ce însetată după aplicarea serioasă a legilor existente, ce înclinată a vedea în orice reformă o nouă nenorocire. 
Afară de aceea, dacă semnele nu înşală şi daca complicaţiuni esterioare se vor ivi, momentul pentru a pune în cestiune drepturile regelui şi drepturile alegătorilor ar fi desigur cel mai rău ales. Cîte ademeniri nu s-ar putea răspîndi într-o ţară nenorocită şi săracă daca o influenţă vecină ar voi să le semene? În preziua sau în timpul unui război alegeri de Constituantă ar însemna încolţirea tuturor ambiţiunilor şi trezirea acută a tuturor durerilor şi nemulţumirilor. N-avem nevoie a adăuga că s-ar afla pururea cineva care să se folosească de ele şi că speranţa şi interesul sunt acei sofişti admirabili, acei samsari intelectuali cari lesne conving pe oameni că interesele lor ar fi identice cu interesul istoric al ţării. 
[19 decembrie 1882]

["FOI DIN GERMANIA... "]

Foi din Germania şi din Franţa înregistrează cu multă seriozitate, ca un semn al gravei situaţii politice din Romînia, ştirea că prezidentul Senatului nostru şi-ar fi dat demisia. 
Bietele foi! 
În adevăr, lucru miraculos, prinţul Dimitrie Ghica îşi dăduse demisia, fără să fie cea mai mică perspectivă de cădere a cabinetului Brătianu, încît lumea, deprinsă a judeca în analogie, credea aproape că d. Brătianu trebuia să fi păţit ceva pe neaşteptate, trebuia să fi căzut în dizgraţie pentru ca prinţul să se grăbească a-l părăsi ca pe o corabie ce arde. De astă dată ne-am înşelat însă. Prinţul este numai... susceptibil. Susceptibilitatea-l făcuse să se retragă - bat-o norocul! 
D. Ion Brătianu a declarat însă că nişte fapte cărora nu le dăduse nici o însemnătate împinsese pe prezidentul Senatului la acest pas, dar, în urma esplicaţiunilor ce a dat, l-a convins că n-a fost cea mai mică intenţie a guvernului de a-l atinge. În orice moment a păstrat toată stima şi consideraţiunea pentru preşedintele Senatului în persoana prinţului Dimitrie Ghica... (o lacrimă curse aci din ochii ministrului prezident... ). Eu unul aş fi nenorocit pentru această demisie - sfîrşi plîngînd. 
Preşedintele Senatului a răspuns asemenea înduioşat. 

Nici talentul oratoric - zise d-sa - nici vreo mare învăţătură nu mi-a creat poziţiunea de care mă bucur în ţară. 

Ce e drept e drept. Nici cea mai neagră calomnie nu va putea afirma contrariul, nu va putea spune că prinţul ştie multă carte sau că e orator. Nici n-am îndrăznit măcar a-l contrazice în privirea aceasta, de vreme ce ştim că e susceptibil şi susceptibilitatea - bat-o norocul - nu suferă contrazicere. 

246

        {EminescuOpXIII 247}

D-sa ne mai spune totodată

că singura sa avere e onoarea... poziţiunea sa o datorează conduitei corecte... 

Nici aci nu vom contrazice... Nu vorbim aşadar de termenul "onoare" precum [î]l înţelegem noi, ci de el aşa cum [î]l înţelege d-sa, pentru că e important de-a se şti aceasta. 
Erau zile, şi tocmai depărtate nu sunt, în care în acelaş Senat acelaş bărbat politic se declara cu trup cu suflet nu numai membru, dar şef al marelui partid conservator din ţară. Acest partid conservator este astăzi în opoziţiune; pe principe însă 'l aflăm în rîndurile guvernamentalilor. Mai mult încă, pentru a se şti bine ce 'nsemnează demisiunea sa, adaogă

să fie bine înţeles, ca să s' auză de toţi în ţară, că nu mă retrăgeam ca să trec în opoziţiune. Numai aciia cari nu mă cunosc îndestul ar fi în stare să crează că aş putea face o asemenea neconsecuenţă şi a mă pune-n contradicţiune cu un princip pe care l-am declarat în mai multe ocazii. 

Numai acei cari mi-l cunosc îndestul ar putea să crează că d-sa - Doamne fereşte - ar trece în opoziţiune şi ar contrazice principul. 
Principele are principul... de-a nu fi niciodată în opoziţiune. Alb cu albii, roş cu roşii, d-sa are privilegiul de-a culege în orice împrejurări foloasele politice şi de-a nu purta pierderile. Onoarea de-a fi pururea guvernamental, alături cu cei cari nu numai vor binele ţării, teoretic vorbind, ci cu cei cari-l practică prin răscumpărări, prin cumul, prin diurne, aceasta e onoarea de care se vorbeşte. E o purtare absolut corectă, consecuentă în felul ei, care pe - alocurea se numeşte altfel, dar prinţul - binevoieşte a o numi onoare şi onoare trebuie să se cheme. 
Şi ce-i mai impune această... onoare? 

... Aş comite o trădare cătră mine şi... cătră ţară a părăsi postul pe care-l am. 

Nu postul, prinţe... să ne-nţelegem... posturile. Plural! Pluralul fatal al unui substantiv eterogen numit "post". Şi sunt multe, multe sunt cele salariate cu diurne mari, încît produc o sumă de cîteva mii de galbeni pe an. 
Dar naivul cititor va 'ntreba cum un om care "n-are vreo mare învăţătură", precum singur mărturiseşte, poate conduce atîtea treburi mari? 
Vezi că ştie a iscăli şi încă 'n două chipuri - şi slavoneşte şi latineşte, şi cu potcoave şi fără. E călare pe amîndouă. 
Academia noastră, care şi-a luat greaua misiune de-a compune un dicţionar al limbei romîne, cată să ţie seamă de-o împrejurare. Termenii au la noi, în Orientul dunărean, un alt înţeles decît în Apus, încît să nu cumva să copieze definiţiile din lexice franceze ori latine, căci s-ar păcăli. 
Astfel, la vorba cap, în loc de-a zice că e partea în care rezidă creierii, principalele simţiri şi centrul sistemului nervos, în dicţionarul romîn trebuie specificat: cap, orice obiect care sună a gol. 
Eroism însemnează a fi de gardă la suveran, cu jurămînt de două ori depus şi a-l umfla noaptea ca pe un pui de găină din pat, dîndu-l peste graniţă. 
Decoraţie, semn ce se conferă eroismului de mai sus, pentru a-l distinge de aşa numiţii oameni cinstiţi. 
Desigur că şi vorba onoare ar căpăta un senz analog. 
Aceste modificări ale înţelesului lexical al cuvintelor sunt neapărate, întîi pentru a oglindi cu fidelitate ceea ce gîndesc oamenii la pronunţarea lor, al doilea pentru a se ţine seamă de înţelesul cari li se atribuie de cătră bărbaţi de autoritate. 
[23 decembrie 1882]

["ÎN SFÎRŞIT "ROMÎNUL" S-A HOTĂRÎT... "]

În sfîrşit "Romînul" s-a hotărît să vorbească. 
Adevărul este că tăcerea prudentă observată de organul din Strada Doamnei de la începutul procesului dintre Societatea Creditului Funciar şi d. Ciurcu, redactor al ziarului "l'Independance roumaine", ne pusese pe gînduri. Ni se părea straniu ca aceia cari, pe cînd guvernul conservator se afla la putere, au făcut atîta gălăgie în favoarea libertăţii tiparului să tacă ca mormîntul tocmai cînd această libertate era ameninţată în mod serios. Căci nu e de glumit: sentinţa celor doi magistraţi ai Tribunalului din Ilfov însemnează pur şi simplu, pentru orice om cu mintea sănătoasă, 

247

        {EminescuOpXIII 248}

ştergerea articolului din Constituţiunea ţărei care îndrituieşte numai pe juraţi să cerceteze şi să judece delictele de presă. Cine oare, în adevăr, va mai avea naivitatea să se adreseze la juriu spre a cere pedepsirea unui gazetar cînd instanţele civile [î]i deschid braţele "cu dragoste şi iubire" şi-i promit atîtea dulci satisfacţiuni băneşti? Cu cîteva procese de presă, daca norocul îl va ajuta, cutare patriot îşi va putea crea un capital destul de frumuşel pentru sprijinul bătrîneţelor sale! 
Aşteptam dară cu nerăbdare ca oracolul partidului roşu să deschidă gura, spre a vedea ce are să ne spuie într-o afacere atît de gravă. 
Tăcerea i-a fost îndelungată, meditaţiunile au trebuit să fie adînci. Nimic mai sfînt şi mai dulce pentru demagog decît libertatea de a înjura guvernul cît timp este în opoziţiune; nimic însă mai natural decît autoritarismul lui faţă cu alţii din momentul ce a ajuns la putere. 
Dilema în care erau puşi confraţii noştri la "Romînul" era dificilă: să declare că tribunalele ordinare au competenţa să statueze asupra cererilor de despăgubiri formulate de Creditul Rural era a se pune în cea mai flagrantă contrazicere cu ei înşişi, deoarece au susţinut în trecut că şi refuzul inserţiunii unui răspuns în ziar constituie un delict de presă, de atribuţiunea exclusivă a juriului; să afirme că aceste tribunale nu pot avea nici un amestec în asemenea cestiuni era a lăsa încă jurnalelor opoziţiunii, cari au făcut deja atîtea zile amare consorţiului Brătianu - rosetti, posibilitatea de a demasca şi pe viitor chiverniselele, ilegalităţile, turpitudinile ce se comit de o mînă de oameni în numele principielor liberale. 
Oricît de dificilă era poziţiunea, trebuia să se lămurească lucrul la un fel. De aceea în numărul de alaltăieri, "Romînul" şi-a luat inima-n dinţi şi, aproape de sfîrşitul articolului său de fond, cu un regret vizibil, a făcut această importantă deşi tardivă declaraţiune, din care ne permitem a sublinia unele expresiuni semnificative: 

Suntem astăzi ca totdauna pentru cea mai mare şi mai nemărginită libertate a presei; însă astăzi ca totdauna, voim ca presa să fie reprezintătoare... 
Mai declarăm în modul cel mai categoric că, după Constituţiunea noastră, numai juriul este competent a judeca orice fel de delict de presă... 

D' aţi şti însă cîte întortochieturi de frază au trebuit confraţilor noştri, cîte lacrimi de crocodil s-au crezut obligaţi să verse pînă să ajungă la această mărturisire furişată! Ascultaţi, mă rog: 

O parte din presa romînă, în loc de a se mănţine în rolul înalt şi binefăcător ce i-ar mări prestigiul şi i-ar asigura autoritatea în viaţa publică a ţărei, se coboară, din contra, atît de jos pe terenul calomniei şi al injuriei personale încît degradă demnitatea presei, îi ruinează prestigiul şi o face astfel să nu-şi poată împlini rolul ce este menită a juca în conducerea afacerilor publice. 

Ei! iluştri moralişti în ale tiparului, ia să stăm puţin la vorbă împreună ca să vedem cine e cauza acestei decadenţe pe care cu jale şi cu mîhnire o proclamaţi? Cum! să vă fie oare memoria atît de scurtă încît să fi uitat că, într-o vreme nu tocmai depărtată, nu era zi de la Dumnezeu în care să nu acuzaţi pe Mavrogheni că fură milioanele ţărei, pe Theodor Rosetti că face gheşefturi cu drumurile de fier, pe Boerescu, pe "baronul" Boerescu, că a vîndut ţara austriacilor pentru o nenorocită decoraţiune? Cum! nu vă mai aduceţi aminte că luni întregi aţi imprimat în locul de onoare al ziarului vostru această calomnie idioată la adresa partidului conservator, că "ţara a fost îngenucheată la picioarele contelui Andrassy"? 
Cu toate acestea hoţul Mavrogheni, gheşeftarul Theodor Rosetti, trădătorul Boerescu au fost şi sunt miniştrii plenipotenţiari, funcţionarii voştri, ceea ce ne-a dat demult măsura respectului ce aveţi pentru voi înşivă. 
Cu toate acestea pe contele Andrassy l-aţi primit cu braţele deschise la Sinaia, ca pe cel mai cordial prieten şi nu ştim daca nu i-aţi atîrnat de piept şi marea cruce a Stelei Romîniei! 
Cînd am auzit vorbindu-se pentru întîi oară de cei 20 000 franci ceruţi de Creditul Rural d-lui Ciurcu, pe cale civilă, ne-am zis că, daca toţi aceia cari au fost insultaţi, batjocoriţi, calomniaţi prin "Romînul" ani întregi, i-ar fi cerut despăgubiri pe această cale, demult gazeta d-lui Rosetti ar fi încetat de a mai vedea lumina zilei şi n-ar mai fi avut astăzi ocaziunea să o auzim dînd exemple de moderaţiune în limbagiu şi de bună cuviinţă celorlalte foi. "S-a schimbat boierul! " a zis odată d. Kogălniceanu adresîndu-se triplului milionar Stolojan. "S-a schimbat gazetarul! " zicem şi noi astăzi confraţilor de la "Romînul", ale căror licenţe de stil nu mai aveau nici o limită odinioară. 
Ne-am mărginit a reaminti numai cîteva fapte, cunoscute dealtminteri de toată lumea, spre a se vedea cine e sorgintea răului, daca rău există, şi cui incumbă răspunderea acestui rău. 
Ţinem însă, înainte de a termina, să relevăm o pudică exclamaţiune a numitei foi. 

În ce ziare austriace, franceze, belgiane, engleze - strigă ea scandalizată - se văd neomeniile de cari sunt pline unele din ziarele de la noi? 

248

        {EminescuOpXIII 249}

Ne permitem a-i întoarce exclamaţiunea şi a o întreba la rîndul nostru: 
În ce ţară civilizată din lume s-a mai văzut ca tot ceea ce este mai ignorant, mai putregăit, mai venal şi mai corupt printre fiii ei, să se răsfeţe în fruntea prefecturilor şi a administraţiilor publice şi să pretindă a conduce la liman bun carul statului? 
Personalităţile se impun astăzi ca o necesitate politică destul de tristă, însă inevitabilă, căci asemeni oameni vor să ocupe posturile de onoare şi de încredere ale ţărei fără a poseda niciuna din însuşirile trebuincioase, strălucind din contra prin lipsa acestor însuşiri şi prin apucăturile lor viţioase sau imorale. Iată de ce presa romînă apucă aşa de des pe terenul acestor personalităţi: urmărind vindecarea corupţiunii moravurilor publice ce ne roade de atîta timp, ea este nevoită să denunţe pe înşişi autorii ei, în speranţa că va putea stîrpi răul din rădăcină pe viitor. 
Aceia însă cari au dat semnalul mai întîi, cari, tîrîţi de pasiunile lor politice, nu s-au sfiit să acuze pe "protivnici" de toate infamiile închipuite, făcînd pe lume să creadă că nu mai există om onest şi patriot dezinteresat în această ţară, aceia cari au împins licenţa polemicei pînă a insinua asasinatul şi a provoca detronarea suveranului, aceia nu au dreptul de a se erige astăzi în moralizatori ai presei, căci sunt condamnaţi mai dinainte de propriele lor păcate, de trecutul lor. 
Colecţiunile "Romînului" sunt de faţă spre a dovedi că aceia cari au uzat şi abuzat mai mult de libertatea presei în Romînia au fost redactorii de pe vremuri ai acestei foi. Era un timp cînd mîndra deviză a organului din Strada Doamnei, Voieşte şi vei putea, fusese înlocuită cu alta, mai practică şi mai semnificativă: Calomniază şi vei fi. 
[24 decembrie 1882 ]

["UN CALORIMETRU SIGUR... "]

Un calorimetru sigur pentru a măsura gradul de fierbinţeală şi de supărare al "Romînului" este tonul în care scrie. Daca unirea între grupurile opoziţiei şi hotărîrea lor de a lucra împreună în alegeri n-ar fi atît de supărătoare pentru foaia din Strada Doamnei, desigur ar ignora-o sau o ar înregistra cu un ton mai cuviincios. 
Dar halul la care trebuie să fi ajuns foaia confraţilor noştri prin această unire e astfel încît nu se sfieşte de-a pune o declaraţie de conlucrare, concepută de oameni oneşti şi cu oarecare vază în societatea romînă, în rîndul manifestelor asociaţiunii Pietraru, Pătescu şi Cîrlova, în rîndul manifestelor anonime. 
Ca şi cînd ţara întreagă n-ar fi ştiind din ce elemente consistă partidul conservator şi cel sincer liberal, ca şi cînd membrii acestor partide s-ar recruta, pe departe măcar vorbind, din aceleaşi elemente din cari recrutează roşii. Pietraru? Dar era roşu, funcţionar în Ministeriul de Finanţe. Pătescu? Dar era inspector şcolar al guvernului roşu pe două judeţe şi tot atît de liberal în principiile lui ca ilustrul Fundescu bunăoară. 
Ne pare rău că foaia din Strada Doamnei îşi tăgăduieşte atît de lesne adepţii ei naturali, căci acei oameni, Oricît de răi să fi fost, nu erau decît fructe ale creşterii pe care "Romînul" o dădea cu profuziune cititorilor săi înainte de-a ajunge un jurnal oficios şi cu resurse mai calmante. 
Actul convenit între barbaţii politici conservatori şi sinceri liberali nu este un manifest şi nici poate fi numit astfel. Pornind din iniţiativa conducătorilor cunoscuţi ai amîndoror partidelor, se stabileşte prin el principiul de conduită, adresat opoziţiunii de orice nuanţă, de-a vota împreună în alegerile viitoare. Programul partidului guvernamental este schimbarea Constituţiei, negaţiunea ei; noi credem însă că o schimbare e şi neoportună, şi nepractică, programul pozitiv al opoziţiei este aşadar menţinerea Constituţiei tale - quale. Ni se pare că nimic nu e mai natural decît o unire pentru menţinerea unei legi şi unei organizări existente. Aci agresiunea se 'ntîmplă din partea proiectelor Rosetti şi a partidului său; pentru cel ce se apăra de această agresiune terenul legii existente este un program mult mai definit şi mult mai sigur decît proiectele atît de divergente de reformă ale agresorilor. 
Cu toate acestea "Romînului" i se pare nenaturală unirea. 
Pentru a dovedi ce nenaturală ar fi "Romînul" scoate pasajele, fie din discursuri, fie din jurnale, cari dovedesc din trecut certuri între conservatori şi sinceri liberali. În fond nu se poate răspunde la această imputare decît prin circumstanţa că asemenea incidente sunt mai mult ori mai puţin o cestiune de temperament. Din pasajele chiar citate de "Romînul" şi de alte foi se vede că ele sunt

249

        {EminescuOpXIII 250}

dictate de-o mînie momentană, proprie temperamentului sanguinic, care în fond e generos, deşi în formă e uneori aspru în fond, zicem, căutăm să dăm o esplicare psicologică. 
În formă şi faţă cu adversarii noştri un asemenea răspuns e cu totul de prisos. Cînd "Romînul" era în opoziţie, nu cu ton sanguinic, nu din mînie momentană, ci din contra, c-o perfidie flegmatică şi preconcepută i se imputa regelui sustragere de bunuri publice (Piatra Arsă), i se zicea că e un pion (fără s) în minele Prusiei, în fine, broşura d-lui baron de Hahn, actual ministru, e desigur tot ce s-a putut scrie mai veninos, atît în contra regelui cît şi în contra miniştrilor săi. Cu aceeaşi rece perfidie se numea d. Cogălniceanu maestru în sustracţiune - şi cu toate acestea mai tîrziu a fost ministru alături cu d. Brătianu - un altul, învinuit a fi aruncat cadavrul sîngerînd al Romîniei la picioarele contelui Andrassy, a fost ministru alături cu d. Brătianu; mai mult, tocmai oamenii în contra cărora "Romînul" a strigat imputîndu-le crime sunt aciia la concursul cărora guvernul d-lui Brătianu apelează astăzi. 
Cum zicem, ceea ce în coloanele noastre s-a întîlnit accidental şi prin escepţie în "Romînul" se 'ntîmpla în toate zilele cînd era în opoziţie, ba foaia din Strada Doamnei este din nenorocire aceea care-a introdus acest ton în presă şi în Parlament şi nu e mirare daca un diapazon, cultivat în curs de douăzeci şi şapte de ani în coloanele unui ziar, răsună uneori, prin contagiu nervos, şi în partea adversarilor. 
Admirabilă însă este aristocratizarea roşiilor. Cu ce înmănuşat dispreţ vorbeşte azi "Romînul" de Ţicu, Pitpalac, de sfinţia sa popa Tache etc.? 
Ca şi cînd cine ştie cine ar fi roşii? Adică ce mi-e Serurie, ce mi-e Ţicu? Ce mi-e Pitpalac, ce mi-e Musceleanu? 
Ca şi cînd agitatorii electorali de-o parte sau de alta erau de altă calitate şi din altă substanţă? O deosebire e fără îndoială... dar între soarta ulterioară a acestor oameni. Daca Pitpalac ar fi fost roşu ajungea deputat. Cîţi Pitpalaci sunt azi în scaunele Adunării, neavînd nici cultură mai multă decît acela, nici fiind de altă estracţiune! Pare că nu toată lumea ştie că reteveiul a fost tata bîtei şi că inventorul sistemului - eroul de la şapte - nuci şi Zece - mese - e astăzi unul dintre stîlpii morali ai regimului Brătianu? 
Istoria lui Pitpalac nu este decît un epizod din marea istorie a d-lui Petre Grădişteanu. 
Cu asemenea digresiuni, cu imputări pe cari "Romînul" şi le-ar putea face sie însuşi cu mai mult cuvînt decît altora, de vreme ce aşchia o vede în ochii altora, bîrna din ochii proprii nu, el caută a se mîngîia pe sine de evenimentul unirii opoziţiei, care-i este neplăcut. 
Am făcut de atîtea ori autopsia stării morale şi materiale a ţării şi apăsarea insuportabilă produsă prin politica roşie e atît de simţită de toţi încît numai ea ar fi fost de ajuns de-a uni toate spiritele bune ale acestei generaţii împrejurul unui singur steag. 
Acum însă reformele propuse tind mai departe; tind la perpetuarea acestui sistem de guvernămînt, la omnipotenţa partidului roşu în ţară. Organizaţia actuală, bună - rea, tot mai prezinta oarecari garanţii pentru pătrunderea a o mînă de oameni independenţi în Adunări. Din momentul ce şi aceste garanţii ar fi înlăturate, nu mai poate fi vorba nici de principii, nici de partide; un stăpîn autotputernic, încunjurat de creaturile lui, şi o masă, inertă, intimidată de poliţie şi de arhistrategii gardei naţionale - iată ţara! 
A opri realizarea unei asemenea stări de lucruri e o datorie şi nu reîmprospătarea unor vechi certuri şi disensiuni va opri pe cineva de la îndeplinirea ei. 
[25 decembrie 1882]

["SE 'NCHEIE... "]

Se 'ncheie şi după datina noastră cu ziua de astăzi un şir de evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de soare şi fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători. 
Daca privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm cu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pămînt. Cu toate acestea, precum o lege eternă mişcă universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în caos, tot astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile. 
Oricît de mici am fi pe acest glob atît de neînsemnat în univers, a cărui an întreg de cîteva sute de zile nu sunt măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atît de scurt timp, cît de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă! 

250

        {EminescuOpXIII 251}

S-ar crede că cu cît cunoştinţele înaintează, cu cît omul cîştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu ar scădea deşertăciunea care este izvorul urei şi al dezbinărilor; că încredinţîndu-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decît nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pămîntului, mintea lui va fi izbită cu atîta adîncime de acest mare problem încît să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin însemnătoare decît o picătură în ocean, decît o clipă în eternitate. 
Dar nu este astfel. 
Se vede că aceeaşi necesitate absolută care dictează în mecanismul orb al gravitaţiunii cereşti domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atît de fatal ca şi acel al lumii mecanice. 
De aceea vedem că marile evenimente istorice, războaie cari zguduie omenirea, deşi par a atîrna de decretul unui individ, sunt cu toate acestea tot atît de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească. E drept că cei vechi n-aveau cuvînt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pămînt, dar cu toate acestea în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela că, precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pămînt se 'ntîmplă într-un şir pare că de mai nainte determinat. 
Daca, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face. Din nou cestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dentîi stadiu al desfăşurării cestiunii. În adevăr, după înfrîngerea insurecţiunii a început a se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei. 
Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa - si fata favebunt -, a pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune. Cu toate acestea nu credem ca moartea unui om, oricîtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul. 
În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întîmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, Oricît de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar daca nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală. 
Oare în preziua unor evenimente determinante pentru soarta noastră fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune cestiunea revizuirii Constituţiei? Fac bine a propune escluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s-au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I? 
Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amînarea reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor ce bat la poarta cetăţii noastre. Cu toate acestea curentul fatal de înnoituri care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim împinge pe majoritate la punerea unor cestiuni ce nu pot decît să turbure ţara şi să accentueze deosebirile de interese şi de partid între oameni. 
Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrîneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie. Ca un sfinx mut încă şi cu ochii închişi stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le dezlege. 
Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx şi, în loc de a fi pătruns de seriozitatea adîncă, tragică poate, a fizionomiei lui, el s-apropie de monstru pentru a-i răspunde cu... jucăriile noastre constituţionale... Fără îndoială ceea ce are să se 'ntîmple se va 'ntîmpla, dar e păcat şi nu e demn ca, atunci cînd timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru. 
[1 ianuarie 1883]

[""NOUA PRESĂ LIBERĂ" DIN VIENA... "]

"Noua presă liberă" din Viena, ce ne era odată atît de contrară, e de un şir de ani încoace o susţiitoare statornică a guvernului din Bucureşti. Ne abţinem de la orice presupuneri cari ar putea esplica această schimbare de atitudine a foii vieneze; ne mulţumim cu faptul că în toată presa europeană guvernul din Bucureşti nu pare a avea un apărător mai cu stăruinţa decît acea foaie. 

251

        {EminescuOpXIII 252}

Faptul acesta va servi cititorului nostru ca un reagent pentru a curăţi şirurile ce le împrumutăm acelei foi de orice ingredienţă sentimentală şi pentru a constata pur şi simplu lucrurile petrecute în Conferinţa de la Londra asupra cărora foaia citată pare bine informată. 
Iată dar ce zice în numărul ei de vineri: 

Ştirile din urmă de la Conferenţa din Londra ne dau o imagine clară şi în parte cu totul nouă a situaţiei. Vedem din ele că puterile sunt în realitate unite faţă cu Romînia şi că tocmai Rusia, despre care aveam presupuneri întemeiate că încurajază într' ascuns împotrivirea Romîniei, este cea ce se opune cu stricteţă pretenţiunilor romîne. Cată să conchidem dintr' aceste că d. Giers s-a înţeles asupra cestiunii dunărene cu contele Kalnoky în timpul în care s-a oprit în Viena, adică că Austria s-a învoit cu dorinţele Rusiei în privirea braţului Chiliei şi a obţinut în schimb sprijinul în cestiunea Comisiunii Mixte. 
Conferenţa a primit în unanimitate proiectul Barrere, deci a surpat din temelie orice speranţă a Romîniei de-a atrage în parte 'şi pe vreuna din puterile mari. Deşi toate guvernele au admis pe timpul tratărilor între cabinele propunerea franceză, totuşi oamenii din Bucureşti par a fi crezut că la urmă vor cîştiga sprijinul vreunei puteri mari. 
De credinţa aceasta nu s-au ales nimic. Totodată declaraţiunile pe care Granville le-a făcut reprezentantului romîn i-a luat Romîniei orice perspectivă de-a cîştiga, cel puţin ulterior, un vot deliberativ. Propunerea de-a-i acorda numai un vot consultativ a fost pusă de Germania şi susţinută numaidecît de Rusia; ba reprezentantul Rusiei s-a esprimat chiar cu multă, vioiciune în contra egalei îndreptăţiri a Romîniei. În una din şedinţele viitoare, cînd se va decide cestiunea Chiliei, Rusia, ca negustor isteţ, va şti să facă a i se plăti votul, dar cîştigul pe care politica rusească [î]l va obţine nu va fi de nici un folos pentru Romînia. 
Deşi Conferenţa nici nu gîndeşte de-a întrebuinţa mijloace coercitive pentru aducerea la îndeplinire a deciziunilor ei, totuşi primirea unanimă a proiectului Barrere înseamnă că Romînia e diplomaticeşte învinsă. Comisia Mixtă a Dunării, în contra căreia bărbaţii din Bucureşti s-au opus cu atîta îndărătnicie, e aprobată de Europa şi toate puterile au recunoscut în mod hotărît că existenţa ei e de interes comun. Litigiul nu mai e între Austria şi Romînia, ci între Romînia şi puteri. Fără îndoială un cîştig teoretic pe care-l ştim preţui; dar o impresie morală oarecare trebuie să exercite în Bucureşti faptul că, prin proprie îndărătnicie, Romînia s-au izolat cu totul. Totuşi Conferenţa pare a voi să asigure Romîniei o retragere onorabilă, ţinîndu-i deschisă perspectiva unei semnări ulterioare a protocolului. 
Austria a făcut asemenea ceva din parte 'şi pentru a înlesni Romîniei întoarcerea. Reprezentantul nostru în Conferenţă a procedat cu multă, cruţare şi în mod conciliant. La început a declarat chiar că e în contra refuzării votului deliberativ cuvenit Romîniei; mai tîrziu abia s-a unit cu majoritatea. Contele Karolyi a mai declarat că, daca Romînia va admite propunerile austriace, Austria înclină a mai face multe concesiuni privitoare la executarea reglementelor, la mînuirea poliţiei fluviale şi la alte dispoziţiuni. lată o preîntîmpinare cît se poate de amicală. Afară de asta se ştie de un an încoace că guvernul austriac voieşte a propune toate uşurările şi concesiile numai pentru a ajunge la regularea definitivă a cestiunii Dunării. 
Se iveşte în adevăr un simptom că condescendenţa mare a guvernului nostru n-a rămas fără efect asupra adversarului îndărătnic din Bucureşti. Deşi d. Ghica, conformîndu-se instrucţiunilor stricte ale lui Sturza, a protestat sus şi tare în mod solemn în contra deciziunilor conferinţei, totuşi a vorbit cu contele Karolyi în alt ton decît cel susţinut de ministrul Sturza în Cameră. Sturza a vorbit eroic, Ghica elegic. A debutat cu aceeaşi propunere pe care noi am făcut-o acum cîteva zile, că o înţelegere directă între Austria şi Romînia ar fi la urma urmelor ceea ce poate fi mai bun. Căci atunci s-ar putea rezolva repede şi amicabil şi alte cestiuni pendente, precum aceea a tratatului de negoţ. Modul în care vorbeşte reprezentantul Romîniei dovedeşte îndeajuns că şi în Bucureşti se înţelege necesitatea de-a pune capăt opunerii în contra Europei unite şi a stabili bune raporturi cu puternicul vecin, care nu cere nimic neechitabil şi care vede sprijinite pretenţiile sale prin hotărîrea unei conferenţe. 
Multe întîmplări de după culise au contribuit în zilele din urmă a mai îmblînzi Romînia. În Bucureşti oamenii contaseră nu numai pe Rusia, ci mai mult încă pe Anglia. Acum o săptămînă se zicea că guvernul englez va face să cază propunerea Barrere şi va lua partida Romîniei. Ba Anglia a ameninţat chiar cu asta, dar numai în aparenţă şi cu intenţia vicleană de a şi precupeţi adeziunea cătră puterile răsăritene în schimbul încuviinţării planurilor sale din Egipet. Afacerea pare a fi reuşit atît de bine ca şi cea pe care a mijlocit-o d. de Giers la Viena. Conferinţa a semănat mult c-un bîlci în care se face trampă. 
Rusia a abandonat Romînia pentru că-n schimb a primit făgăduinţa Austriei de-a favoriza regularea braţului Chiliei; Anglia a sacrificat Regatul pentru Egipet. Romînia se poate mîngîia doar cu faptul că-n cazul din urmă Franţa a fost cea care-a plătit cheltuielele, căci în momentul în care vorbim cestiunea egipteană e poate hotărîtă în mod definitiv fără participarea Franţei. Cînd unei puteri mari i se întîmplă asemenea lucruri, cu cît mai mult trebuie Romînia să se supuie sorţii şi să-şi puie întrebarea daca n-ar fi mai cu minte ca, prin tratări cu Austria, să dea forma cea mai lesne de mistuit acestui lucru inevitabil. Daca Conferenţa a contribuit de-a trezi o asemenea convingere în Bucureşti, atunci nu s-a convocat cu totul fără scop şi în zădar; dar cumcă ea n-a fost necesară, pentru ca la urma urmelor totul să se aranjeze între Bucureşti şi Viena, ideea aceasta i se impune oricărui politician, Oricît de mîndri ar fi de munca lor modernii Danaiz cari în Londra cară apă cu ciurul. 

Atîta zice "Noua presă liberă". Daca curăţim aceste şiruri de ingredienţele de bunăvoinţă şi mîngîiere pe care foaia vieneză le aduce guvernului din Bucureşti, pentru motive asupra cărora nu insistăm, rămîn faptele povestite cari, fără altă deducere logică, reprezintă prin ele înşile sterilitatea totală a politicei guvernului. Izolaţi cu desăvîrşire, căzuţi sub ura Rusiei, despreţuiţi de Germania cu toate că un dinast al ei ocupă tronul Romîniei, stăm în faţa lumii ca nişte milogi de cari se - ndură Austria însăşi, căutînd a îndulci prin politeţe cel puţin hapul amar al viitoarei vasalităţi economice şi politice. 
[9 februarie 1883]

252

        {EminescuOpXIII 253}

["DACA CINEVA ÎNDRĂZNEA... "]

Daca cineva îndrăznea să zică că cestiunea dunăreană e compromisă prin actele cabinetului d-lui Brătianu i se răspundea pe toate tonurile că e de rea credinţă, că sunt acuzări vage, făcute din spirit de opoziţie sistematică, pentru a răsturna guvernul. 
Astăzi, cînd propunerea Barrere e primită de unanimitatea Conferenţei din Londra şi această din urmă discută poate pînă şi mijloacele coercitive pentru a aduce la îndeplinire deciziunile ei, faptele confirmă acuzările multiple ale opoziţiunii şi se dovedeşte că nu numai guvernul a compromis cestiunea prin făgăduielele ce-au alunecat a le face Austro-Ungariei, ci a fost peste aceasta de cea mai învederată rea credinţă faţă cu opoziţia cînd la toate descoperirile ce se făceau ni se răspundea că inventăm şi că combatem numai din ambiţie şi ură. 
Precum o descoperire nouă aruncă lumină retrospectivă asupra descoperirilor din trecut, le dă alt înţeles şi arată ce legătură intimă exista între ele, tot astfel faptul că Conferenţa din Londra a tratat Romînia în mod vitreg, neprimind-o în sînul ei şi dispuind despre ea fără de ea asupra intereselor şi suveranităţii ei aruncă o lumină nouă asupra purtării din trecut a guvernului şi ne descopere seria întreagă de greşeli cari au trebuit să dea la urma urmelor acest fatal rezultat. 
Încă în iunie 1881 "Romînul" spunea următoarele: 

Putem recapitula precum urmează concesiunile făcute condiţional de guvernul romînesc după cererile stăruitoare ale mai tuturor cabinetelor (nu a tuturor). 
I. Înfiinţarea unei Comisiuni Mixte pentru supravegherea navigaţiunii şi regulamentelor de poliţie fluvială între Galaţi şi Porţile de Fier; 
II. Admiterea Austriei în Comisiunea Mixtă. 
III. Prezidenţia Comisiunei Mixte să aparţină delegatului Austro-Ungariei. 
Cine ştie să facă concesiuni nemerite şi la timp merge foarte adesea cu paşi mai siguri spre împlinirea scopului său decît aceia cărora le place a se făli cu o împotrivire îndîrjită şi zgomotoasă! 

Va să zică acum doi ani deja guvernul găsise nemerit şi la timp de a concede Comisia Mixtă, admiterea neriveranei Austrie în ea, prezidenţia ei de drept la o masă unde nu erau decît riverani. Nici astăzi Austria nu pofteşte altceva decît ce guvernul romîn a ştiut să facă, nici Conferenţa din Londra nu cerc în esenţă mai mult decît punctele de mai sus. Aceste concesiuni, cari neapărat caută să se fi rezemînd pe un text pozitiv, pe o piesă din corespondenţa noastră diplomatică cu cabinetul din Viena, sunt o adeziune dată acum doi ani încă la hotărîrile actuale ale Conferenţei. 
Daca însă guvernul ar fi şi încercat de-a lua de atunci încoace o altă direcţie, mai putea el să inspire cuiva încredere în urma concesiilor făcute mai sus? Daca azi ne plîngem în contra areopagului european, avem oare dreptul de-a ne formaliza atît de mult de procederea lui, fie chiar neauzită în dreptul ginţilor, cînd membrii acelui areopag ne pot răspunde: "Nu facem decît ceea ce voi înşivă aţi făgăduit a face? "
Astăzi d. I. Ghica e însărcinat a face şi a făcut chiar declaraţia că

nu putem admite introducerea Austro-Ungariei într-o comisiune unde ea n-are dreptul de-a figura alături cu statele riverane. Nu există o vorbă în Tractatul de la Berlin care să justifice această pretenţiune. O respingem şi nu vom accepta deciziunile Conferenţei, care - ar tinde a ne-o impune. 

La această declaraţie solemnă contele Karolyi poate răspunde: Acum doi ani aţi admis ca Austria neriverană să fie nu numai primită în Comisia Mixtă, dar chiar s-o prezideze de drept. Aşa aţi înţeles Tractatul de la Berlin pe atunci; pentru a fi consecuenţi trebuie să-l interpretaţi tot astfel şi acum. Voi cu mîna voastră aţi risipit orice controversă asupra Tractatului întru cît vă priveşte; opinia voastră este dată demult; singuri v-aţi rostit sentinţa de vasalitate economică şi politică. 
Odată părăsit terenul clar al Tractatului de Berlin, se 'nţelege că o politică începută în dileme şi contraziceri căta să se încurce din ce în ce mai mult în propriile sale iţe. 
"Pactul social" ne face în privirea aceasta următoarele descoperiri: 

Cu tot refuzul formal al Camerei, d. Stătescu, fiind ministru de esterne, propusese din proprie autoritate Austro-Ungariei de-a înlocui Comisiunea Mixtă c-o Comisiune de supravegheare compusă din reprezentanţii statelor riverane şi din doi delegaţi aleşi în fiece an în sînul Comisiunii. 
Partea bună a acestei propuneri era că într-un răstimp oarecare Austria n-ar fi participat la această Comisiune. 
Austria n-a voit să primească propunerea Stătescu. 
Între acestea vine d. Sturza la putere şi, fireşte ca un dar de bună sosire, se grăbi a face Austriei un cadou frumos. 
A declarat Austriei că Romînia ar consimţi ca unul din cele două posturi de delegaţi ai Comisiunii Europene în sînul Comisiunii de supravegheare să se încredinţeze în mod perpetuu delegaţilor austriaci şi că chiar prezidenţia de drept a Comisiunii de supravegheare să fie asemenea dată în mod perpetuu. 
Efectul acestei propuneri era că delegaţii celorlalte puteri nu mai puteau exercita în sînul Comisiunii de supravegheare decît o delegaţiune timporară, care nu le dădea nicicînd dreptul de prezidenţie. 

253

        {EminescuOpXIII 254}

Mulţumită ingenioasei propuneri a ministrului nostru de afaceri străine, celelalte puteri se aflau reduse la o poziţiune dintre cele mai umilite în raport cu Austria, iar pentru Romînia rezultatul era acelaşi sub ministerul Stătescu ca şi sub ministerul Sturza: aservirea Dunării la Austria. 

"Pactul social" afirmă pozitiv că propunerea ce-o descopere a fost făcută de d. Sturza în ultima sa călătorie la Viena şi la Berlin, fără autorizarea reprezentaţiunii naţionale. 
Şi în propunerea d-lui Sturza regăsim cele trei puncte din "Romînul" de la iunie 1881: I. Comisiunea Mixtă botezată "de supravegheare"; II. Participarea Austriei neriverane în ea. III. Prezidenţia ei de drept. 
A mai susţine astăzi, după aceste descoperiri, că cestiunea n-a fost compromisă, din capul locului chiar, ar fi o curată copilărie. Fără autorizarea Corpurilor legiuitoare, fără ştirea ţării, aducîndu-se în cabinet, fără nici o cauză parlamentară învederată, miniştri noi, asupra misiunii sau tendenţelor cărora toată lumea era în întunerec, s-au făcut promisiuni contrarii textului Tratatului de la Berlin, s-au părăsit singurul teren sigur pe care ţara putea păşi, şi astăzi am ajuns că ceea ce guvernul a lunecat a promite ni se impune vrînd - nevrînd. Odată porniţi pe acest coborîş, fără îndoială unul din vecini nu putea sta nepăsător faţă cu concesiile făcute, pe sub mînă celuilalt, deci astăzi se prezintă şi el cu cererea privitoare la braţul Chiliei şi, din resentiment în contra duplicităţii guvernului romîn, cere escluderea reprezentantului regelui din Conferenţă. 
Puterile celelalte, reduse prin propunerea lui Sturza de a asista ca privitori timporari la eterna prezidenţie de drept a Austriei, taxate din iniţiativa noastră de a cincea roată la car, găsesc de cuviinţă că, dacă e vorba să-i facă Austriei asemenea concesiuni, s-o facă încai în socoteala lor proprie şi în schimbul unor compensaţii pe alte terene decît după bunul plac al unui ministru din Bucureşti. 
Izolarea completă a Romîniei este aşadar pe deplin esplicabilă. 
[10 februarie 1883]

["ADMIRABILA DIBĂCIE... "]

Admirabila dibăcie a oamenilor noştri de stat fu în timpii din urmă atît de mare încît toate puterile întrunite în Conferenţă au fost în contra noastră şi singurul nostru apărător - din ironie - Austria. Cabinetul din Viena pare a nu fi numai un escelent diplomat, ci cată a fi avînd o vînă dramatică rară, căci nu e lesne a se servi de atît de mari şi de nobili actori pentru a produce un efect final atît de maestru. 
În adevăr, ce-a putut fi mai frumos? Germania căreia ne-am plecat în toate cele, ţara de naştere a regelui nostru, o putere ce nu are nici un interes imediat la Dunăre, e în contra primirii noastre în Conferenţă. Franţa, căreia îi datorim nu numai cultura, dar şi ideile noastre nesănătoase, din iubire pentru care am devenit nişte maimuţe ale ei, îmbătrînindu-ne înainte de vreme, pentru a aduce măcar cu ea, ea e mai papală decît papa, mai austriacă decît Austria şi, fără nici un cîştig pentru sine, din contra, cu perspectiva de-a pierde simpatiile pe care-a ştiut să le inspire în trecut, ajunge pînă a cere executarea în numele Europei. Italia, obiectul afecţiunilor noastre, pînă şi inutila Turcie, toate cu cîte n-avem a împărţi nimic nici în clin nici în mînecă, în contră-ne, iar pentru noi... cine? Adversarul. 
În adevăr, multă minte i-a trebuit guvernului nostru pentru a dezinteresa pe toate puterile în cestiunea Dunării şi a da puternicei Austrie o ocazie atît de frumoasă de a juca pe generoasa biruitoare. Înadins să fi căutat cineva să facă lucrurile atît de rău, nu s' ajungea la un rezultat aşa de faimos ca cel obţinut la Conferenţă. Toată politica noastră stă în faţa lumii atît de ineptă încît însuşi adversarului i s-a făcut milă de ea. Dac - am fi privitori numai, ca la teatru, lucrul ar fi comic în adevăr, dar asupra noastră se descarcă toate, şi atît de falsă, atît de izolată e poziţia noastră prin inepţia celor ce conduc destinele ţării, atît de bine au ştiut pretinşii noştri oameni de stat să stîrnească toată Europa în contră-ne, încît stăm uimiţi şi ne aşteptăm la o mai mare comedie, ne aşteptăm să vedem pe aceşti oameni pretinzînd să-şi facă şi un merit din această nemaiauzită stare de lucruri. 
Am arătat ieri că de la 1881 încă, dintr-un timp în care Dunărea putea fi scăpată, deoarece expediţiunea egipteană nu avusese loc, fără nici o silă din afară decît cea unilaterală a părţii interesate, guvernul nostru oferise deja Comisia Mixtă, admiterea puternicului neriveran, prezindenţia lui de drept. Mai mult. N-am fi ştiut nimic de anteproiect daca "L'Independance roumaine" n-ar

254

        {EminescuOpXIII 255}

fi avut ocazia să şi-l procure. Deputaţi ca Dimitrie Brătianu, ca Chiţu, nu ştiau absolut nimic despre aceasta. Ei înşişi au fost uimiţi de graba fatală cu care guvernul alunecase pe clina concesiunilor şi d-lui Dumitru Brătianu îndeosebi uşurinţa - ca să nu zicem mai mult - a politicei esterioare a guvernului i-a deschis ochii, de s-a spăimîntat de abisul înaintea căruia stăteam. A trebuit acest eveniment de înspăimîntătoare gravitate ca, la bătrîneţe, să-i cază vălul de pe ochi, pentru ca să vază în fine de ce sunt capabili şi înăuntru cei ce în afară lucraseră astfel. Cînd a spus că nu mai e om onest în ţară n-a vorbit poate numai de deputaţii ce-i stăteau în faţă: ochii i s-a despăienjenit, pentru a vedea lunecînd înainte-i neatîrnarea acestei ţări de 'mpreună cu Dunărea. Calimach Catargiu, silit de bănuiala aruncată asupra lui, descopere duplicitatea guvernului, e ameninţat cu darea în judecată şi moare de supărare. Cogălniceanu, bolnav şi bătrîn, reîntinereşte în culmea vieţii sale pentru a apăra Dunărea, mişcătoarea pavăză de argint a neatîrnării noastre străvechi, a căreia pierdere totdeuna robie au însemnat. Iar ţara aceasta, ameţită ca un taur de demagogia ei internă, de zdreanţa roşie a republicei de disculţi, e distrasă de la cestiunea cea mare, pierde ca pe nişte cărţi pe joc simpatiile tuturor popoarelor europene, pentru a se ocupa de mijlocul cum să asigure reuşita în alegeri a paraliticilor ei politici. 
Cu aceste mizerii dinlăuntru ni s-a distras atenţia pînă în momentul cînd ne vedem singuri, părăsiţi de toată lumea, puşi la discreţia, avizaţi la bunăvoinţa unui vecin puternic, sub a cărui stăpînire consîngenii noştri sunt apăsaţi, persecutaţi c-o ură oarbă de conlocuitorii lor. 
În fine rezultatul final al politicei noastre dunărene se rezumă în următoarele trei modificări pe cari Conferenţa le-a introdus în şedinţa ei de marţi, în propunerea Barrere: 

1. Austria şi Romînia avînd amîndouă a lua parte în Comisia Mixtă, reprezentanţii lor respectivi din Comisia Europeană din Galaţi nu vor fi chemaţi, cînd le va veni rîndul, în Comisia Mixtă, încît nici o putere să nu dispuie de un vot dublu în Comisia Mixtă; 
2. Secţionarea Dunării de la Porţile de Fier pînă la Brăila se va face longitudinal şi nu transversal, pentru a se feri orice stat riveran de orice amestec străin; 
3. Numirea subinspectorilor de navigaţiune i se atribuie fiecărui stat ţărmurean, care va fi astfel însărcinat cu executarea materială a reglementelor în propriile sale ape. 

E lesne de văzut că prezidentul unic în această Comisie ar fi Austria, puterea mare pusă în fruntea unor state pe cari Conferenţa le-a tratat de nesuverane, neadmiţînd pe nici unul din ele în sînul ei. E pe de altă parte asemenea sigur că cel dentîi delegat al Comisiei Europene ar fi, după ordinea alfabetică, al Germaniei (Allemagne), asupra atitudinii căruia, tocmai în anul hotărîtor pentru soarta viitoare a Dunării, nu suntem în drept de a ne face nici o iluzie. 
[11 februarie 1883]

MANOPERE ELECTORALE

D. Brătianu cu Simuleştii şi Chiriţopolii săi începe a-şi bate joc de lume. Consiliul comunal din Vîlcea şterge din listele electorale pe membrii familiei Lahovari, sub pretextul ridicol că n-ar fi naturalizaţi. Asemenea farse nedemne, prea ridicole pentru a fi jignitoare chiar, se petrec ziua-n amiaza mare, asemene copilării se patronează de guvern şi de partidul său. Un Simulesc, om care în cîţiva ani de prefectură înjghebează avere şi plăteşte datorii enorme - numai din leafă, se 'nţelege - şi oameni de teapa aceasta, pentru care ocuparea unei funcţiuni publice e o ocazie de-a se îmbogăţi prin spoliare, găsesc timp pentru asemenea farse nedemne, iar d. Chiţu e îndestul de naiv ca să nu zicem altfel pentru a spune că asemenea ignom [in]ii "sunt deprinderi ale trecutului şi că ar fi intrat în moravuri prin şcoala ce conservatorii ar fi dat-o ţării". 
Deşi lucrul e în sine destul de absurd pentru a-i da o mai mare importanţă decum i se cuvine, dar, de vreme ce adversarii de rea credinţă se servesc pînă şi de asemenea invenţiuni în manoperele lor electorale, vom spune numai că, abstracţie făcînd de demnităţile publice pe cari le-au ocupat în ţară membrii ei, familia Lahovari însăşi e, prin alianţă şi moştenire, urmaşă familiei Socoteanu de peste Olt. 
 Cînd, în urma victoriilor principelui Eugeniu de Savoia şi a Tractatului de la Passarovitz, 1718, Austria a ocupat Oltenia, un Gheorghe Socoteanul - boero primae classis - de pe Jiul inferior a fost propus de cătră o deputaţiune şi numit comisar imp[erial ] al provinciei Oltenia. 

255

        {EminescuOpXIII 256}

Reproducem aci cuvintele d-lui Alexandru Lahovari prin cari a interpelat în Cameră pe d. ministru de interne asupra cazului acestuia, care, ca manoperă electorală, e desigur monstruoasă şi unică în felul ei. 

[13 februarie 1883]

REPUBLICANII FRANCEJI

Cine sunt bărbaţii de stat în ale căror mîini se află astăzi încredinţate destinele Franţei? Cetind într-o foaie vieneză răspunsul la această întrebare, ne-am adus aminte fără voie de tagma demagogilor, anarhiştilor şi cumularzilor noştri. Iată bunăoară ce ne spune foaia vieneză despre unele personaje din proaspătul cabinet francez: 

D. Ferry are un ce mic şi înjosit în sine şi în politica sa, dar un Lucru nu i se poate contesta: are o voinţă de fier, este un bărbat de o mare energie. (Voieşte şi vei putea! ) El este din Lorena şi oamenii d-acolo sunt cunoscuţi în Franţa ca încăpăţînaţi. Voinţa sa cea fermă l-a adus unde este şi-l face conducătorul majorităţii Camerei, fără, să fie popular în realitate. 
D. Ferry este omul execuţiunilor politice. Aceasta nu e afacerea cea mai plăcută, poate nici cea mai curată. Ea te sileşte înainte de toate să te înconjori cu oameni ce sunt de o calitate cam problematică. Pentru oarecari misiuni sunt tocmai inevitabili cerţi complici, oricît de neplăcuţi şi compromiţători ar fi. Nu poţi să-ţi alegi oamenii; ai trebuinţă de ei, pentru că nu găseşti mai buni. Nici un diplomat cumsecade nu poate apăra înaintea Europei măsuri de proscriere şi de aceea un Challemel - lacour devine ministru de externe. D. Challemel - lacour a fost un favorit al lui Gambetta; el a fost odinioară un publicist escelent şi e un orator bun. Foile franceze au povestit că tatăl său şi moşul său au ajuns toţi, pentru înşelătorii şi incendieri, în ocne şi au murit acolo. Dar din împrejurarea că se trage dintr-o familie de criminali, nimeni nu va face o imputare noului ministru; este o onoare pentru dînsul dacă, plecînd de la începuturi aşa de grozave, a ştiut să se urce unde este. Dar ca literat d. Challemel - lacour, cu tot talentul său, este un şarlatan. El a trăit în Germania şi în Elveţia, cunoaşte literatura germană şi filozofia, ceea ce face pe cineva să fie în Franţa numaidecît un bărbat celebru, un "filozof". Ceea ce povesteşte domnia sa compatrioţilor săi despre relaţiunile sale cu Arthur Schopenhauer este o minciună... 
La 1870 d. Challemel - lacour deveni prefect al departamentului Rhonei şi pe atunci s-a silit să organizeze un fel de terorism jacobin. Cu ocazia unor arestări politice el a trimis vestita telegramă: "Fusillez moi ces gens la! " După război a fost condamnat la 100 000 franci despăgubiri cătră mai multe persoane... 
Tres faciunt collegium: al treilea este d. Thibaudin - commagny, faimosul general. Şi în locul lui s-ar fi luat altul, dacă se găsea. În toată armata franceză nu e un general care să vrea a face ceea ce este gata să facă d. Thibaudin. Despre călcarea cuvîntului de onoare comisă la 1870 s-a vorbit destul... 
Ceilalţi miniştri noi nu merită menţiune, afară doară de d. Waldeck - rousseau, care a fost ministru de interne sub Gambetta. El e un bărbat tînăr şi unul dintre gambettiştii cei mai talentaţi; un bun orator şi jurist. Toţi ceilalţi din cabinet sunt mediocrităţi basse, ce nu dau materie nici pentru un epigram. Şi apoi cu asemeni oameni să învingi criza, să fortifici Republica, să guvernezi Franţa!! 
Într-adevăr, cîţi franceji vor mai fi cu mintea sănătoasă politică cată să se revolteze contra unui asemenea guvern, contra unei atari politice, care experimentează în mod mizerabil cu lucruri şi persoane. Nişte mîini de gogomani se joacă în modul cel mai frivol cu libertatea şi chiar cu existenţa Republicei. În Revoluţia cea mare s-a cerut pentru prima oară o lege de proscripţiune; atunci a fost Mirabeau care a strigat cătră ceata încă foarte mică a jacobinilor: "Cele treizeci de voci să tacă! " Şi ele au tăcut; legea de proscriere a căzut. Dar unde este azi un Mirabeau, care prin tunătoarea sa voce să facă pe fanatici şi nebuni să amuţească şi să scape libertatea de cei mai periculoşi duşmani ai ei, de aceia cari se folosesc de formele ei şi invocă numele ei spre a o nimici? 
Demagogul uzează şi abuzează de libertate ca de o armă pe care pururea e gata să o înlocuiască cu viclenia şi topuzul tiranului laş. 
[16 februarie 1883]

256

        {EminescuOpXIII 257}

[""DACIA VIITOARE", IATĂ TITLUL... "]

"Dacia viitoare", iată titlul unei nouă reviste politice ce apare de două ori pe lună la Paris. Preţul pe an e numai de cinci lei, dar în sine e nepreţuită, nepreţuită ca document, ca semn al timpului în care intrăm, ca signatură a culturii şi creşterii politice pe care va avea-o generaţia viitoare, dominantă în Romînia, prin îngrijirile d-lui C. A. Rosetti. 
Ceea ce ne uimeşte mai cu seamă şi ne întristează cînd trecem peste stîlpii acestei reviste este lipsa de convingere, lipsa de energie sfîntă, caracteristică pentru tinerimea tuturor popoarelor; este aerul flegmatic cu care sunt scrise monstruozităţile acestea. E ceva greoi şi fără de talent în stil, ceva înjghebat şi neîntreg în idei, ceva ce seamănă a negustorie cu. nouă principii politice. Din nou naţionalitatea se ia ca firmă de prăvălie, pentru a debita sub ea ideile nesănătoase ale radicalismului cosmopolit. Aceşti domnişori se pun la tocmeală cu poporul romînesc, poate pentru posturile bugetare la cari aspiră în viitor. 

... Suntem cu totul logici fiind socialişti - iredentişti. Dar trebuie să se ştie dinainte că n-am voi cu nici un preţ să se piardă munca noastră pentru formarea unui regat, imperiu sau republică romînă de la Dnistru pîn' la Tisa, în care pătura domnitoare (romînă sau romînizată) să urmeze a trăi trîntoreşte, din munca poporului romînesc... Pentru ce-am lucra şi noi pentru Dacia viitoare daca după formarea ei am fi tot unde suntem şi acum? Putem noi îndemna pe romînii de pretutindene să se folosească de cele dentîi nenorociri ale străinilor [pentru] a-şi da mîna, prin urmare putem cere de la mii şi mii de oameni să se primejduiască pentru ca să nu fie, după realizarea Daciei, decît tot ca înainte, proletari? 
Ce-i drept putem să-i îndemnăm, dar e de crezut că nu ne vor asculta şi vor face bine. 

Vorbit-ar-fi oare tot astfel Şincai ce, purtînd în desagi istoria romînilor, a murit sub un gard? 
Dar există oameni între romîni pentru cari vorba ce se debitează de două ori pe lună pe învelitoarea acelei reviste este atît de sfîntă că nu cutează s-o pronunţe, pentru a n-o vedea tîrîtă în noroi de sarcasmele străinilor, cari n-ar avea decît a ne scoate ochii cu lipsa noastră de cultură, cu slăbiciunea noastră politică înlăuntru şi-n afară, cu corupţiunea care mănîncă societatea noastră, pentru a ne spune: Voi voiţi un asemenea lucru? Pe cînd cei mai mulţi dintre noi se cred nevrednici, în adîncul sufletului lor nevrednici de a ridica vălul de pe acest ideal, cunoscînd că numai o altă generaţie, curăţită prin abnegaţiunea şi durere, poate îndrăzni să gîndească la ea, aceşti domni, pentru cari istoria suferinţelor noastre e un basm, pentru cari mormintele eroilor noştri sunt bune de prefăcut în puşcărie, pentru cari nimic din ce au trecut nu e vrednic de veneraţiune, îşi dau aerul a ne zice: Putem scoate Dacia din buzunar, dar nu voim decît atunci cînd veţi fi socialişti. Parcă s-ar pune în sfîrşit la mezat pentr-un preţ oarecare pînă şi idealul unora din eroii şi martirii noştri, a cărui realizare e mai departe decît orişicînd. 
Şi oare Italici i-a mers atît de uşor precum şi 'nchipuiesc aceşti domni? 
Încă din suta a treisprezecea Dante divinul, din a cincisprezecea ingeniosul Machiavelli au pus în serviciul acestei idei enorma lor putere de cugetare, ei, capete pe cari natura o dată le formează la o mie de ani, pentru a le sfărîma pe de-apururi... şi cît de tîrziu s-a realizat? 
În suta a nouăsprezecea abia. 
Dar ce-aţi învăţat din trecutul greu al poporului nostru? Fiece palmă de pămînt cultivat e cîştigată prin dezrădăcinare de păduri seculare şi apărată cu cel mai bun sînge al strămoşilor. Toată munca aceasta e o lungă şi penibilă muncă de apropriaţiune. Din cîteva ponoare de munte ale Carpaţilor un popor mic la număr, în contra căruia se decretează cruciade ca în contra saracenilor, urît din cauza statorniciei sale în credinţa străbună, exclus din viaţa publică a Europei pentru că nu e catolic, smulge palmă cu palmă, ţinut după ţinut din mînile omului duşman şi a naturii duşmane şi, fără cod de legi, fără şcoală, fără oraşe, fără nici un mijloc de cultură, nici acela al limbei sale scrise, se bate cu Baiazid Fulgerul şi cu Mohamet II, care calcă în contră-i pe două imperii surpate şi pe paisprezece capete de regi, şi cînd această luptă crîncenă şi profund onestă durează încă în toate ţările locuite de romîni, domnişorii moleşiţi în braţele Luteţiei cer ca poporul nostru să se dezintereseze de proprietatea sa? Cine? Ţăranul din Ialomiţa care munceşte singur pîn-la o sută de pogoane pe an, muncă pe care musculatura a două sute de bonjurişti n-ar putea-o presta? 
Buni bucuroşi am trebui să fim daca romînii n-ar fi împiedecaţi în mod nedemn de cătră adversarii lor politici, prin persecutarea instituţiilor de cultură pe cari le posedă, prin persecutarea limbei, bisericii, naţionalităţii lor. Emanciparea aceasta, libertatea de-a se întrece muncind, în condiţii echitabile, cu adversarii lor, nu striviţi de atotputernicia şi de nedreptatea statelor în cari trăiesc, iată tot la ce pot aspira romînii cu drept cuvînt, sub orice guvern ar trăi, şi iată care ar trebui să fie misiunea generaţiunii viitoare. 

        {EminescuOpXIII 258}

Însă tinerii domnişori înstrăinaţi sunt departe de a-şi cunoaşte poporul lor propriu comoara de energie şi de îndărătnicie naţională grămădită în el prin munca seculară, sănătatea judecăţii lui cînd vorbeşti cu el de asemenea lucruri. E drept că ideile demagogice, exemplele de parvenire fără muncă şi merit, au alterat puţin echilibrul ideilor lui abituale, dar - din norocire s-ar putea zice - măsurile demagogice prea a inundat repede şi în şivoi ţara pentru ca să nu dezvelească toate relele ce-au adus şi pentru ca să nu-l facă a-şi pierde iluziile de ele. 
Dar să lăsăm toate acestea. Orice soi de demagogie, fie roşie, fie monarhică, e pentr-un popor ca starea de dezagregaţiune pentru un corp. O societate compusă nu din clase adecă din organe c-o activitate specifică ci din indivizi, e ca un corp în discompunere chemică în care fiece molecul, scăpînd din sfera de atracţiune a semenului său, nu mai însemnează nimic, pentru ca totul să nu mai însemneze nimic. 
Venim la un alt act datorit domnişorilor noştri, a cărui origine numai prudenţa nu poate fi: vorbim de adresa înmînată d-lui Clemenceau. 
Daca d. Rochefort sau d. Felix Pyat erau în Parlament desigur că unuia din ei i se adresa actul faimos, dar, în lipsa acelor ilustraţiuni, d. Clemenceau e fericitul care are a suporta această onoare. 
Nu ştim în adevăr daca cestiunea dunăreană va cîştiga mult prin sprijinul binevoitor al onor. d. Clemenceau; ştim însă una: cuprinsul acelei adrese e îndreptat atît de mult în contra vecinei noastre imediate, Austro-Ungaria, şi în contra atotputernicei Germanii de astăzi, şi soarta Dunării atîrnă atît de mult de aceste două şi atît de puţin de onor d. Clemenceau încît adresa ni se pare şi fără consecuenţe practice şi fără oportunitate. 
Recunoscători vom fi cu toţii fără îndoială d-lui Clemenceau pentru dezinteresatul său sprijin, căci intenţiunea sa e fără îndoială lăudabilă şi cavalerească, dar despre rezultatele ei practice în cestiunea Dunării avem părerea de rău de-a ne îndoi. 
Cată să relevăm însă un pasaj din acea adresă, care merită oarecare cenzură: 

În martie 1871 colonia germană din Bucureşti se adună pentru a serba înfrîngerea Franţei. 
Studenţii din Bucureşti, indignaţi de insulta adusă doliului nostru naţional, căci inimile tuturor romînilor sîngerau de nenorocirile Franţei, împresoară sala banchetului, pătrund în ea şi aruncă pe fereştri pe toţi germanii, mai întîi pe consulul lor. 

258

        {EminescuOpXIII 259}

Acestea sunt - fie cu iertare - lucruri cu totul neadevărate. Colonia germană serba nu înfrîngerea Franţei, ci ziua naşterii bătrînului monarh care conduce soarta Germaniei, aceasta cu permisiunea Consiliului nostru de Miniştri. În sala banchetului n-a pătruns nimeni, pe fereşti n-au fost aruncat nimenea, mai puţin decît oricine d. de Radowitz; iar curajoşii aranjatori ai scandalului de stradă au fost risipiţi... prin salve de tun? Ferească Dumnezeu! C-o duşă rece dată de pompierii M. Sale, cari în timp de pace au prozaica meserie de-a stinge nu numai casele, ci şi focurile patriotice. 
Iată adevărul. Ne-ar părea rău daca d. Clemenceau ar fi indus în eroare de acea tiradă şi ne îndoim că mişcarea ar fi avut loc daca în faţa romanilor care făceau gălăgie s-ar fi ivit un singur dac, sub formă de dorobanţ, c-o armă încărcată. 
[17 februarie 1883]

["SĂ NU SE SUPERE CONFRAŢII NOŞTRI... "]

Să nu se supere confraţii noştri de la "Romînul" daca le vom aminti o zicătoare ţărănească: "Boul se leagă de coarne, omul de limbă". 
Pasajul din "Romînul" prin care se promite înfiinţarea Comisiei Mixte, primirea Austriei neriverane în ea precum şi prezidenţia ei perpetuă, prin care se laudă înţelepciunea guvernului de-a face la timp concesiuni nimerite şi se impută opoziţiunii îndărătnicie şi imprudenţă, acel pasaj leagă de limbă şi pe guvern şi pe partid şi pe confraţi. Acel pasaj, pe care "Binele public" [î]l reproduce zi cu zi în fruntea coloanei întîi, pe care noi l-am citat asemenea în polemicele noastre cu confraţii, arată învederat că cestiunea Dunării a fost compromisă din capul locului. Orice discuţie ni se pare de prisos aci; ceea ce s-a tipărit nu se poate face netipărit; ceea ce s-a făcut nu se face nefăcut; c-un cuvînt: "Boul de coarne, omul de limbă". 
Dar fost-a intenţia guvernului bună sau lăudabilă cînd a alunecat a face acele făgăduinţi cari compromiteau cestiunea şi ne răpeau încrederea puterilor apusene? Ce să zicem? Suntem siguri că "Romînul" ar pune mîna-n foc pentru a jura că intenţia a fost cea mai bună. Iadul - zice Dante - e pavat cu cele mai bune intenţiuni din lume. Cu cele mai bune intenţii, dar cu o rea politică, rezultatele sunt rele, dezastroase chiar, şi scuza că inima a fost curată rămîne o copilărie în viaţa politică. 
Ar fi de recomandat să fim serioşi în discutarea acestei cestiuni, d. Brătianu a fost - poate - amăgit prin fel de fel iluziuni pe cari adversarul a ştiut să i le farmece dinaintea ochilor şi, ca să-şi prinză visul de picioare, a făcut - precum se ştie - o călătorie pe la cîteva Curţi. Acesta este momentul dramatic în care s-au făcut promisiunile adesea citate, cari sunt echivalente cu însuşi primirea în principiu a anteproiectului austriac. Dar acest moment ne-a costat mult. E de prisos a spune că Franţa, Rusia, Anglia - toate puterile c-un cuvînt - n-au avut decît să afle scopul acelei călătorii, precum să şi vază promisiunile făcute, pentru a se dezinteresa cu totul în cestiunea Dunării şi a lăsa Romînia să alunece pe clina ce i-o crease duplicitatea guvernului ei. Prin acel act d. Brătianu a pierdut încrederea a cinci cel puţin din şapte puteri. 
Dar d-sa se supără. Urmează discursul tronului, îmbrăcat de sus pînă jos în zale şi platoşe de oţel: ţara 'l vede, quiriţii aplaudă, crezînd că lucru mare ce asigurări trebuie să fi avînd primul nostru ministru de la puterile din apus pentru a vorbi cu atîta emphasis. Aş! Nimic! Scuzele plecate ale blondei sale umbricule, curbele adevărat orientale, cu fruntea la pămînt, cari dedeau umbrei o formă de elipsă ne-a dovedit că discursul era un act de vitejie neprecugetată, care a răsuflat în urma celei mai mici ameninţări, răspîndind asupra ţării un aer de nespusă umilinţă. Acesta e al doilea moment dramatic în care ţara a pierdut încrederea şi a celor din urmă două puteri, încît azi le vedem pe toate în contra noastră. 
Să stăm strîmb dar să vorbim drept. De la război încoace au fost o sumă de momente în cari o atitudine fermă ar fi scăpat cu toată siguranţa cestiunea Dunării. Au existat momente în care interesele nici unei puteri nu fuseseră încă angajate prin acte ulterioare, în cari ele nu aveau nici a cere compensaţii, nici a le da, în cari Dunărea noastră nu devenise încă un obiect al politicei de compensaţiuni. Toate acele momente preţioase cabinetul d-lui Brătianu le-a lăsat să treacă neîntrebuinţate sau le-a risipit în deşert fără ţintă, dîndu-le pe mîna a diferiţi copii mari cari se joacă de-a diplomaţia şi cari de cîte ori fac, fără s-o ştie poate, afacerile străinilor, se cred cumplit de fini. 
Nu mai relevăm modul incalificabil cu care în acest timp au fost tratat personalul nostru diplomatic, oameni de valoarea unui Kogălniceanu sau a unui Callimach Catargiu. Acum, cînd lacul s-a limpezit, ţara vede bine cine-a avut dreptate, cine nu. Toate acestea le zicem pentru

259

        {EminescuOpXIII 260}

cazul cînd intenţiile guvernului ar fi fost bune şi actele sale numai nişte greşeli. Dar din cabinetul d-lui Brătianu au făcut parte oameni asupra intenţiei cărora chiar există grave bănuieli, oameni ce par a-şi fi făcut un program din aservirea noastră economică. 
Nu ştim în adevăr prin ce peripeţii va mai trece cestiunea. Rusia declarînd însă că primeşte condiţia cuprinsă în contrapropunerea Angliei, de care e legată aprobarea cererii sale, adecă primind ca reglementul pentru gura Chiliei să nu intre în vigoare decît cu aprobarea Comisiunei Europene de la Galaţi, e probabil că Conferinţa se apropie cu paşi grabnici de sfîrşitul lucrărilor sale. 
Ce se va întîmpla atunci în privire-ne? 
"Le Temps", al cărui corespondent din Londra se zice că ar fi stînd în relaţiuni cu fatalul d. Barrere, ne spune că membrii Conferenţei vor semna două protocoale deosebite: unul la semnarea căruia va putea fi admisă şi Romînia, apoi un altul, în care se va declara că, dacă Romînia va stărui în rezistenţa sa, puterile vor stărui asemenea în menţinerea hotărîrilor Conferenţei. 
Faţă cu asemenea rezultate de politică esterioară, ce să facem noi cu patriotismul, cu bunele intenţii etc. ale guvernului? Să le conservăm în alcool, ca pe nişte mostre organice, pentru edificarea generaţiilor viitoare? E evident că n-avem ce face cu ele şi că invocarea zilnică a virtuţilor problematice cari ar fi animînd pe patrioţii roşii nu sunt în ochii nimărui o compensaţie pentru pierderile reale ce le suferă ţara sub acest regim. 
[19 februarie 1883]

["CAMERA A PRIMIT... "]

Camera a primit cu mare majoritate proiectul de lege al gradaţiunii salariilor profesorale, un deziderat pe care corpul nostru didactic [î]l manifestase demult şi în deosebite rînduri. 
Principiul gradaţiunii e just nu numai pentru această ramură, ci pentru toate serviciile publice de la îndeplinitorii cărora se cer cunoştinţe speciale cu greu şi în mult timp cîştigate, fără a li se da cu toate acestea perspectiva înaintării. Spre deosebire de statele antice, statul modern e sărac. Societatea, în mişcarea ei industrială şi economică, deschide o sumă de ramuri de activitate bine plătite şi atrage tinerimea inteligentă la ele, încît statul, care din parte 'şi are asemenea o sumă de lucrări tecnice şi speciale de îndeplinit, e prea ades în pericol de-a fi servit prost, pentru că plăteşte prost. 
În ţările din Apus titlurile şi decoraţiile formează un surogat încă respectat pentru răsplătirea meritelor pe care statul nu e în stare a le recompensa băneşte; onorile pe care el le gradează după însemnătatea serviciilor aduse ţin locul unei sporiri îndestulătoare a salariilor şi lucrul nu este tocmai nepractic de vreme ce pentru amorul - propriu al oamenilor din Apus o distincţiune e adesea mai preţioasă decît o recompensă bănească. 
La noi risipa şi abuzul ce s-a făcut cu aceste semne le-a luat orice valoare în ochii publicului, încît cei mai mulţi oameni privesc conferirea lor mai mult ca un fel de jignire decît ca o distingere. Odată însă ce aceste semne sunt lipsite de chiar raţiunea lor de-a fi, odată ce nu se conferă pentru a distinge şi măguli meritul, ci după plac şi pentru cauze electorale, purtarea lor încetează de-a fi o onoare şi nu mai pot fi întrebuinţate ca un mijloc legitim pentru a răsplăti muncă şi merite, deci statul e pus în necesitatea de a recurge la alte mijloace, mai reale, spre a face faţă acestei trebuinţe. 
În privinţa profesorilor o şi face, de astădată prin legea gradaţiunii. 
Rămîne numai ca şi membrii corpului didactic să se convingă că aceasta e tot ce se poate face pe cale bugetară pentru îmbunătăţirea sorţii lor materiale şi de-acum înainte să evite ocupaţiunile străine sferei lor de activitate. Un profesor, cu cît o fi mai bun, cu cît se ocupă mai îndeosebi cu obiectul său şi se va specializa cu atît terenul altor ocupaţiuni devine mai străin pentru el, cu atît mai apt va fi pentru catedra ce-o ocupă, dar totdeodată mai neîndemînatic pentru orice soi de alte ocupaţiuni. În ştiinţă va înainta, căci nu este una din ele care să stea pe loc. Pe toate terenele se fac în fiece an descoperiri nouă şi chiar numai datoria de-a rămînea în curentul ştiinţei contimporane e îndeajuns pentru a-i ocupa profesorului tot timpul său desponibil şi puterea sa desponibilă de muncă. Şi cu cît cineva se adînceşte mai mult într-o ramură de ştiinţă cu atît ea devine mai interesantă, cu atît setea de a şti se măreşte. Prin chiar natura spiritului omenesc, nici una din ştiinţe nu poate avea sfîrşit, de aceea perfectibilitatea fiecăreia e infinită. Fiecare din ele merită ca o inteligenţă omenească să i se consacre ei viaţa

260

        {EminescuOpXIII 261}

întreagă, dar se 'nţelege că din momentul acela inteligenţa destinată ştiinţei trebuie pusă la adăpostul luptei pentru existenţă, la adăpost de vicisitudinile celorlalte clase ale societăţii. 
Pîn' acum profesorii erau condamnaţi la un fel de stagnaţiune, căci o înaintare pe scară ierarhică nu există pentru omul special, iar munca sa, Oricît s-ar fi perfecţionat prin esperienţă şi studiu, rămînea retribuită pururea în aceeaşi măsură. După legea nouă timpul de serviciu e măsura după care se judecă şi se remunerează progresele în ştiinţă şi metoda de predare ce se presupune că profesorii le-ar fi făcut şi, daca nu există înaintare pe cale ierarhică, cel puţin un spor al retribuţiei la anume perioade de ani asigură profesorului o existenţă lipsită de griji, liberă a se ocupa cu cercetarea şi propagarea adevărului. 
Dar tocmai asupra cercetării şi propagării adevărului cată să insistăm. Daca în corpul nostru didactic există multe şi onorabile excepţiuni, nu putem tăgădui pe de altă parte că o seamă dintre profesori de liceu, mulţi dintre cei de universitate nu sunt în curentul ştiinţei moderne. De cînd au ieşit de pe băncile şcoalei n-au mai pus mîna pe carte. Erori demult invalidate prin esperienţă şi argumente foiesc pînă astăzi atît în prelecţiuni cît şi în cărţile lor didactice. Mulţi dintre cei mai bine văzuţi chiar nu au sentimentul onestităţii literare; o sumă de cărţi puse în mîna elevilor sunt plagiate neruşinate de pe cărţi străine, cu atît mai scandaloase cu cît plagiatorii s-au dispensat pînă şi de cunoştinţa elementară a limbei romîne, dînd textele străine într-o formă nemistuită şi necorectă, proprie a nimici simţul logic al şcolarilor. 
Mulţi se ocupă cu lucruri cu totul străine de sfera activităţii lor. Vreun text vechi, compilat acum douăzeci de ani, le serveşte şi azi pentru prelecţiuni şi toate orele în afară din şcoală le consideră ca ore libere, pe cari le consacră negoţului, întreprinderilor, politicei ş. a. m. d. Prin provincie mai cu seamă [î]i vedem nu numai luînd parte activă la politică, dar devenind şefii facţiunilor provinciale şi combătînd pe adversari cu un venin şi cu o răutate care-a devenit proverbială tocmai pentru profesori şi care le-a atras din partea publicului multe epitete. Pe cît timp se zicea că corpul didactic e uitat de Dumnezeu n-am fi crezut poate s-avem dreptul de-a releva defectele pe care el le are în ţara noastră. Dar, din momentul în care şi pentru el se deschide calea unei înaintări continue, măsura care vom pune-o va fi neapărat mult mai exigentă decît în trecut. 
Profesorii trebuie să se specializeze de acum înainte. Din simpli absolvenţi ai facultăţilor, din simpli licenţiaţi, ei trebuie să devie cu timpul învăţaţi adevăraţi în ramurile lor şi să facă de prisos emigrarea tinerimii noastre în străinătate. La noi, unde cultura a fost de secole înţelenită, nimeni nu are scuza că antecesori iluştri nu i-ar mai fi lăsat nimic de lucrat; din contra, tuturor li se prezintă posibilitatea de-a cîştiga prin muncă o reputaţie respectată. 
[22 februarie 1883]

MANIFESTUL STUDENŢILOR UNIVERSITĂŢII DIN
BUCUREŞTI CĂTRE PRESA ROMÎNĂ

Publicăm mai la vale manifestul tinerimii universitare din Bucureşti adresat presei romîne în cestiunea Dunării. Fără îndoială preţuim sentimentele patriotice ale tinerimei noastre şi nici am dori ca ea să fie altfel în această privire decum este. Dar, ca şi cu ocazia adresei înmînate d-lui Clemenceau, ne îndoim de rezultatele practice ale acestei manifestări. E poate rău de-a provoca ironia sorţii şi desigur o ironie e ca, imediat după înmînarea acelei adrese, d. Barrere să fie înaintat la rangul de secretar de stat de către guvernul său. Oare tinerimea noastră e convinsă că opunerea oamenilor ce ne domină e serioasă în Cestiunea Dunării, că ei sunt nevinovaţi ca copiii nou născuţi? Puterile fac ceea ce se face în lume, fără scrupule escesive ele urmăresc pe socoteala noastră şi a oricui interesele lor politice şi economice; atitudinea noastră ar trebui să fie de-a nu ne face complici vinovaţi ai procederilor lor. În privirea aceasta însă nu avem nici un cuvînt de-a da guvernului de la noi un absolutoriu, nici credem că merită sprijinit fie chiar prin manifeste ale tinerimii. Trecutul ne învaţă că el nu s-ar folosi de acest sprijin decît pentru [a] masca complicitatea sa deja dovedită în această cestiune. 
[24 februarie 1883]

261

        {EminescuOpXIII 262}

["CE DOREŞTE "L'INDEPENDANCE ROUMAINE"
DE LA OPOZIŢIE? "]

Ce doreşte "L'Independance roumaine" de la opoziţie? Să declarăm că Conferenţa de la Londra e nedreaptă cu Romînia? Că împărăţia vecină, cerînd Comisia Mixtă pe Dunăre, pretinde ceva escepţional, ce nu e prevăzut în Tratatul de la Paris şi-n cel de la Berlin? Că jurisdicţiunea esclusivă pe braţul Chiliei nu se poate obţine decît în contra Tratatului de la Paris, care pune toate gurile Dunării fără escepţiune sub autoritatea Comisiunii Europene? Asta s-o declarăm? Dar cine se îndoieşte despre asta? Dar chiar acele puteri cari tratează acum în Conferenţă se îndoiesc ele un moment că ceea ce pretind este mai mult decît dau tratatele? Dar daca n-ar fi astfel, daca totul s-ar reduce la o simplă interpretare de text, fără sporire de drepturi, fără modificarea esenţei chiar a instrumentului de pace de la Berlin, ar mai fi fost nevoie de Conferenţă, s-ar mai ridica discuţiuni? Fără îndoială nu. 
Din nenorocire tratatele nu mai au longevitatea pe care o aveau înainte. Un drept pozitiv şi codificat al ginţilor nu există şi, chiar dac' ar exista, nu ştim ce sancţiune ar avea. Tratatele se menţin în vigoare prin echilibrul real al puterilor europene, prin raporturi oarecum de greutate şi de forţă, şi dreptul scris e mai mult arma celui slab şi un mijloc de-a trezi conştiinţa acelui echilibru. Din punct de vedere mai înalt am putea zice că adevărul rămîne adevăr oricît de rău l-ar apăra cel care-l susţine, că dreptatea rămîne dreptate oricît de puţin iscusit ar fi advocatul care luptă pentru ea. Tot din acest punct de vedere se poate zice că e fără precedent ca despre o ţară pe deplin neatîrnată, despre pămîntul, despre apa, despre locuitorii ei alţii să hotărască fără s-o întrebe, fără s-o primească chiar între ei. Am zice mai mult. Oricît de rău ar fi fost apărătorul cauzei noastre - şi desigur că mai rău ca d. Brătianu n-a putut fi nimenea - nu pe apărător aveau a-l considera puterile, ci cauza însăşi, care rămîne dreaptă chiar daca cel ce-o apără e nedrept. Uneori ne vine a crede chiar că în Conferenţa de la Londra unele din puteri ne apără fără s-o mărturisească mai bine decum înţelegem noi s-o facem şi că, în conştiinţa lor, împărtăşesc acea măreaţă idee de dreptate pe care cel slab înclină a o avea. 
Dar, cum am zis, toate aceste le spunem din punct de vedere al dreptăţii, ale cărei postulate n-au din nenorocire o altă sancţiune decît cel mult generozitatea firească a celor mari, o generozitate uneori alterată de interese. 
Dar nu aceasta vrea "L'Independance roumaine", ci mai mult: 

Opoziţiunea n-a înţeles că, unindu-se cu guvernul şi ajungînd prin acest act de înalt patriotism să împiedice dominaţiunea Austriei pe Dunărea romînă, ea scăpa fără îndoială guvernul, dar scăpa şi ţara. 

Care guvern, fie-ne permis a întreba? 
Cel din 1881, care găsea că e prudent şi la timp să admită Comisia Mixtă, participarea Imperiului la ea, prezidenţia permanentă? Cel de azi, care nu vrea toate acestea? Dar nu vrea? Ştim noi sigur, ştim pozitiv ceea ce vrea sau nu vrea guvernul nostru? Nu ştim nimic. În toate cestiunile ne-am trezit cu surprinderi, ca şi cînd încrederea ţării acesteia ar trebui escamotată. Că aşa este, vom cita un singur caz. Manifestul, numit al tinerimii universitare din Bucureşti, pe care l-am tipărit cu oarecari rezerve în numărul nostru de ieri, e escamotat de la un număr mic de studenţi de cătră un agent al partidului roşu, e revăzut, fără ştirea semnătorilor sperăm, de onor. Radu Mihai, încît majoritatea studenţilor a pregătit un protest în contra-i pe care-l comunicăm mai la vale, neputîndu-ne opri de a-i lăuda tonul serios şi plin de inteligentă linişte. Va să zică nici măcar inima tinerimei nu e cruţată de ademeniri, ca să zicem aşa, poliţieneşti, cu sinceritatea ei înnăscută, ea să şteargă greşalele guvernului, ea să şteargă acel pasaj fatal din "Romînul" (iunie 1871) prin care se dădea tot ce pretinde azi Imperiul în Conferenţa de la Londra? 
Tot astfel nu înţelegem cum opoziţia poate fi chemată a împărtăşi răspunderea unei rele politici esterioare. Să ne unim? Dar care caz grav ne-a găsit vreodată dezbinaţi? Cînd lucrurile ajung la o încordare estremă desigur că romînii sunt uniţi, dar nu de aceasta e deocamdată vorba. Ceea ce se cere e ca opoziţia, care de ani de zile, de pe cînd trăia Epureanu încă, a dat alarmă în cestiunea aceasta, să ajungă a împărtăşi pînă şi răspunderea morală a purtării necorecte a guvernului. Aceasta ni se pare o cerere prea mare. Exemplul onor. D. Ionescu - pe care noi îndealtmintrelea nu l-am numit trădător - nu ne ademeneşte deloc, deşi d-sa trebuie să fi ştiind ce face şi n-are nevoie de învăţămintele noastre. 
[26 februarie 1883]

        {EminescuOpXIII 263}

["E CURIOS CUM LEGILE... "]

E curios cum legile cele mai importante trec cu iuţeala fulgerului prin conştiinţa votatorilor noştri. Vorbim de convenţiunea de estrădare cu Ţările de Jos sub care vedem semnul preţiosului d. Mitileneu. În sine n-avem nimic de zis în contra unei convenţiuni de estradare pentru crime comune, încheie-se ea cu Ţările de Jos sau cu oricare alt stat; cestiunea e cu totul alta: ca nu sub numele şi firma de estradare pentru crime comune să se strecure estradarea pentru delicte politice sau pentru fapte conexe cu crimele politice şi rezultate din ele. 
Nu Olanda este ţara care ne-ar inspira vreo îndoială în privirea interpretării convenţiunii. Există însă alte state, în care stările de lucruri sunt departe de a fi atît de fericite, pline de regulă şi soliditate, precum sunt în harnica şi inteligenta Olandă; se poate deci ca această convenţie cu totul inofensivă, daca privim statul cu care se încheie, să devie esenţial alta daca se va încheia cu alt stat în aceeaşi formă şi cu acelaş text. 
Art. 11 al Constituţiunii zice: 

Toţi străinii aflători pe pămîntul Romîniei se bucură de protecţiunea dată de lege persoanelor şi averilor în genere. 

Credem că nici o punere la cale internaţională nu poate şi nu trebuie să zădărnicească acest principiu constituţional. Sub numirea de "străinii aflători pe pămîntul Romîniei" se cuprind în cazuri multe romînii din provinciile vecine cari nu sunt încă împămînteniţi. 
Pentru noi însă e just ceea ce permit legile noastre, injust ceea ce ele opresc. 
Dreptul de a caracteriza faptul, de a-l numi delict politic sau comun, de-a recunoaşte că merită sau nu să fie pedepsit, trebuie să aparţină justiţiei noastre şi nu interpretării străine. 
Pe cît convenţia aceasta nu e sancţionată încă şi nici a trecut prin Senat ar fi de dorit să nu se primească decît amendată, şi anume: că faptul trebuie caracterizat de justiţia statului căruia i se cere estradarea, rezervă relevată şi de Franţa în ocazii analoge. N-am dori ca prin interpretări subtile, prin analogii etc. să se nimicească dreptul de azil de care se bucură refugiaţii politici în ţările noastre. Toate tocmelele ţării acesteia sunt prea slabe pentru ca-ntr-o zi să n-avem poate noi înşine nevoie de dreptul de azil al străinătăţii. N-am voi să vedem estradaţi de pe pămîntul Romîniei, sub pretextul poate a unor delicte comune, oameni politiceşte oricît de vinovaţi, dar nevinovaţi şi în înţelesul legilor noastre şi după conştiinţa noastră publică. 
[26 februarie 1883]

["NE SILIM A PĂSTRA... "]

Ne silim a păstra faţă cu confraţii de la "Romînul" toate formele urbanităţii, deşi reaua lor credinţă e uneori atît de revoltătoare încît silinţa noastră întîmpină însemnate dificultăţi. Chiar confraţii trebuie să înţeleagă că toate în lumea aceasta au o margine, că nu pot merge cu neadevărul atît de departe încît să ne atribuie nouă acte de cari ei şi numai ei sunt vinovaţi în mod patent. 
Să rezumăm, pentru a nu ştiu cîta oară, ceea ce e în cestiune. 
"Romînul" - nu altă foaie de-o importanţă secundară şi de opinii problematice - el, organul marelui partid numit liberal naţional, în numărul de la 2 iunie 1881, recapitulează - în numele guvernului romîn, să fie bineînţeles - concesiunile făcute Austriei. Iată - le textual: 
I. Înfiinţarea unei Comisiuni Mixte pentru supravegherea navigaţiunii şi a regulamentelor de poliţie fluvială între Galaţi şi Porţile de Fier. 
II. Admiterea Austro-Ungariei în Comisiunea Mixtă. 
III. Prezidenţia Comisiunii Mixte să aparţină delegatului Austro-Ungariei. Şi încă cum se fac aceste concesiuni? Nimerite. La timp. Mergînd sigur spre împlinirea scopului. Nu ca aciia - adecă cei din opoziţie - cari se fălesc c-o împotrivire îndîrjită şi fac zgomot. 
Nimeni nu presupune, credem, că opoziţia ar fi fost atît de machiavelic perfidă încît să introducă acel pasaj - în numele guvernului - în preţioasele coloane ale "Romînului" fără ştirea redacţiei, cu ignorare deplină din partea onor. Costinescu şi a celorlalţi. 

263

        {EminescuOpXIII 264}

Verba volant, scripta manent. Ceea ce-or fi pus la cale prin viu grai onorabilii în cestiunea Dunării s-au uitat, aşa precum se uită apele acestui rîu după ce s-au revărsat în mare. Ei! Cum n-avem noi ceva scris din vremea întrevederilor de la Livadia? Alta ar fi politica Ţării Romîneşti atunci! 
Am reprodus aceste scripta şi ce era mai natural decît să zicem: Dar oare daca contele Kalnocky ar scoate ochii cu ele reprezentantului Romîniei din Londra? 
"Romînul" prinde această ocazie cu mînile - cel ce se-neacă se prinde de-un pai - şi are îndrăzneală a zice că procurăm argumente adversarului. Noi le procurăm? Noi le-am scris? Noi am intrat în tratări, noi cei cari iubim a ne făli c-o împotrivire îndîrjită şi cari facem zgomot? Noi procurăm acest argument - negru pe alb -, nu colecţia "Romînului" de la 1881? 
Nu cumva acest pasaj - în numele guvernului - care nu era decît rezumatul tratărilor verbale şi în scris între Viena şi Bucureşti era necunoscut la Viena? Nu cumva noi, publicîndu-l, am atras atenţia asupra lui pentru că nu se ştia? Ne pare rău în adevăr, dar cumplit de nerozi trebuie să-şi fi închipuind "Romînul" pe cititorii săi pentru a-i crede capabili de-a admite una ca asta. Foile oficioase din Viena în relaţie cu Ministeriul de Esterne a aflat asta din "Binele public", nu-i aşa? 
Astfel de lucruri odată puse pe hîrtie, adversarul le trece, însemnate de două ori cu creion roşu, în cartoanele sale, căci adversarul are desigur ochi mult mai ascuţiţi pentru asemenea lucruri decît opoziţia din ţară, indusă în eroare de propriul ei guvern. 
Şi-n urma acestei descoperiri, "Romînul" binevoieşte a ne atribui următoarele idei: 

Opoziţiunea îşi zice: dacă dăm sprijinul nostru guvernului în această cestiune, poziţiunea lui se întăreşte... Pentru a răsturna guvernul, pe de o parte îl împingem la rezistenţă, iar pe de alta să dovedim că el a compromis cestiunea pentru ca în momentul în care vom veni la putere să facem concesiunile pe cari străinii le cer. 

Admirabil! Iată în adevăr reţeta cu care roşii au ajuns întotdeuna la putere. 
Apoi daca pe noi, cari n-am dat nimic, n-am oferit şi nu oferim nimic, ne ţineţi capabili de-o asemenea ignominie, de ce puteţi fi capabili d-voastră, cari aţi oferit tot? Şi încă cum. Nimerit. La timp. Mergînd sigur spre împlinirea scopului. 
Dar aceasta e politica ce înşivă aţi urmat-o. Făcîndu-vă mai turci decît turcii - "suntem turci", esclama foaia partidului - împingeaţi guvernul conservator la rezistenţă absolută în contra punerilor la cale de la Reichstadt şi în acelaşi moment eraţi înţeleşi cu factorul de căpetenie al acestor puneri la cale. Guvernul conservator a că ut atunci jertfă bunei sale credinţe, jertfă hotărîrii sale de-a păzi cu sfinţenie Tractatul de la Paris, de-a nu se amesteca în certurile celor mari, tocmai pentru a nu face din ţară un obiect de compensaţiune. Cei mari îşi urmează politica lor cum vor; puterea ce-o au preface adeseori voinţa lor în drept; dar nu noi aveam s-o facem, pentru cari fiece şir de tratat ţine locul armatelor ce nu le avem. Nu ne e greu a mărturisi că pentru omul onest o asemenea jertfă e uşoară. Mic ori mare fie un popor, sunt bunuri morale asupra cărora nu exista tranzacţie legitimă; şi cînd un om de stat crede că, în contra dreptului, în contra opiniunei publice, în contra tradiţiilor de onoare, totuşi trebuie să transige, acel om de stat trebuie să ştie cu ce preţ o face: şi că preţul trebuie plătit. ştiind-o aceasta, poate face sacrificiul cel mai înalt de care un muritor e capabil, acela de a se stinge el, om drept, purtat de-o adîncă convingere, sub pata infamiei, nefiindu-i nici măcar permis de-a se apăra daca apărarea sa ar fi în stare a compromite cauza. Astfel, pentru sute de ani şi-a întunecat numele Machiavelli, pentru că, pentru realizarea celui mai sfînt scop, propunea mjiloacele cele mai infame. Şi cu toate acestea era o eroare enormă, tocmai pentru că enorm era spiritul ce-o concepuse. Nu prin mijloacele propuse de el s-a realizat scopul. Energia şi munca celei mai tinere dintre rasele Italiei au făcut ceea ce mijloacele lui n-ar fi ajuns niciodată să facă. 
Nu ni se mai atribuie dar o politică de care suntem incapabili. 
E clar că nimeni nu poate primi solidaritatea politicei esterioare a guvernului. Daca guvernul rezistă în adevăr, el n-are nici o nevoie de asentimentul opoziţiei. Daca cere acest asentiment n-o face pentru a rezista. 
Ceea ce vrea guvernul este de-a atrage şi opoziţia în labirintul duplicităţii lui, în care trei miniştri au jucat trei roluri diametral opuse în aparenţă, pe cînd firul Ariadnei e în mîna d-lui Brătianu, un fir care nu duce decît la o singură poartă: mănţinerea la putere a Caradalelor sale, a toată demagogia, ignorantă şi malonestă care ne guvernează. Nu credem că d. Brătianu mai crede în ceva. În momentul în care un avînt puternic al simţirilor noastre ne-ar arunca pe căile sale, el, augurul, ar fi cel întîi care, între intimii şi comunii săi Mihăleşti, ar zîmbi de sinceritatea noastră. 
A ne uni cu protestări copilăreşti nu ni se pare nici cuviincios, nici folositor. Cuviincios nu, pentru că susţinerea oricărui drept trebuie să fie demnă şi nu cel ce se laudă de cu seară e vrodată de temut; folositor nu, pentru că enunciaţiuni retorice nici sporesc, nici împuţinează puterea de care dispunem sau acţiunea ce avem a o întimpina. 

264

        {EminescuOpXIII 265}

Un singur lucru însă le putem spune onor. confraţi de la "Romînul". În cei din urmă ani s-au grămădit atîtea nenorociri pe capul poporului ăstuia şi a bietei ţării ăştia încît - cu voia dumnealor - ne permitem a fi de-acum înainte mai prudenţi faţă cu cursele fine ale d-lui Brătianu şi a nu mai crede nimic din ceea ce zice. Iar confraţilor le-am recomanda să nu judece pe toată lumea după sine şi să binevoiască a crede că mai există şi oameni probi în ţara aceasta. Daca e vrun partid care să fi dovedit că nu cu orice preţ voieşte să stea sau s-ajungă la guvern, desigur cel conservator a dovedit-o îndestul. 
[1 martie 1883]

["APELUL CĂTRE PRESĂ... "]

Apelul către presă al unui număr de şaptezeci de studenţi a fost dezavuat de majoritatea studenţilor universitari printr-un protest formal, publicat şi în numărul trecut al "Timpului". "Romînul" a refuzat a publica acel protest, sub cuvînt că se face politică. Adecă Apelul la presă, în adevăr politic, l-a publicat; protestul nepolitic, menit a-i lua şi actului celui dentîi caracterul ce-l avea, nu l-a publicat, deşi poartă mai mult semnături de la studenţi în adevăr universitari, nu de la poduri şi şosele. Dar... apelul la presă e revăzut de onor. Radu Mihai, comandat chiar printr-un fel de pseudostudent, pe cînd protestul e inspirat de vederi mature şi corecte. Apoi cel dentîi e politic, cel de-al doilea nepolitic, motiv destul pentru "Romînul" de-a nu-l publica pe cel din urmă. Nouă ne pare rău că studenţii, în nevinovăţia şi sinceritatea lor, se fac pîrghie pentru... dac' ar şti ei pentru cine? O, tineri! al căror ideal culminează în d-alde Mihălescu şi Carada! 
Din Paris aflăm asemenea amănunte asupra modului de înjghebare a adresei înmînate d-lui Clemenceau. Se răspîndi vorba că studenţii romîni vor merge la acest deputat să-l roage să intervie în favoarea Romîniei în cestiunea Dunării. Ajunşi înaintea casei deputatului din Montmartre, li se vorbi despre o notă ce se redactase de cîţiva studenţi, în care sunt espuse "interesele vitale ale ţării în cestiunea Dunării". Introduşi fiind la d. Clemenceau, li se citi acea notă, în care se pretindea că sunt espuse... interesele vitale etc., dar care în realitate era un manifest revoluţionar. După ce, prin prezenţa lor, studenţii susţinuseră un manifest de care cei mai mulţi nu avuseră nici o cunoştinţă, deputatul - încîntat fără îndoială a vedea înainte-i atîţia presupuşi discipoli ai doctrinelor sale - căci d. Clemenceau, e cu tot radicalismul său politic, unul din oamenii cei mai învăţaţi din Franţa - [ î]i rugă să iscălească acel manifest. 
Ce era de făcut? Să părăsească sala protestînd? Bărbatul care-i primise nu ştia fără 'ndoială nimic, că cei mai mulţi dintre studenţi nu avuseră idee de cuprinsul acelei aşa - numite note şi de culoarea ei politică ori socială. Vrînd - nevrînd au iscălit toţi. C-un cuvînt, sprijinul bărbatului politic în cestiunea Dunării le e fără 'ndoială binevenit tuturor, dar cea mai mare parte dintre studenţii ce-au semnat adresa n-au ştiut de mai nainte ce cuprindea. 
[1 martie 1883]

["VA SĂ ZICĂ... "]

Va să zică Tractatul de la Londra e termenul tecnic sub care de-acum înainte vom avea să însemnăm vasalitatea economică şi politică a Romîniei. Dacă baronul Worms nu interpela pe guvernul englez, de e adevărat că Conferenţa dunăreană a hotărît a da Rusiei, sub oarecari condiţii, dreptul exclusiv de control asupra braţului Chiliei şi că se pregăteşte un tratat care înlăturează art. 16 al Tratatului de la Paris, daca lordul Fitz - maurice nu avea ocazia de-a răspunde şi de-a împărtăşi Camerei Comunelor articolele noului tratat, am fi putut aştepta mult şi bine vro lămurire din partea minţitorilor noştri oficioşi; singura cale pe care poporul nostru îşi mai poate afla soarta e aceea a interpelării în Parlamentul englez. 

265

        {EminescuOpXIII 266}

Guvernul şi foile sale - departe de-a ţine publicul romîn în curentul celor ce se petrec - continuă a arunca praf în ochii lumii, ba ministrul de esterne nu se sfieşte a încredinţa pe senatorii şi pe deputaţii convocaţi că viitorul tractat e favorabil Romîniei, atît de favorabil încît numai bine se poate da iama Constituţiei şi legii electorale, neavînd nici o grijă despre cele din afară. 
După relaţiunile date Camerei Comunelor, tratatul, care va rezuma în sine lucrările Conferenţei dunărene, cuprinde următoarele nouă articole: 

Art. 1. Jurisdicţiunea Comisiunii Europene se întinde şi asupra distanţei dintre Galaţi şi Brăila. 
Art. 2. Puterile Comisiunii Europene sunt prelungite pentru o perioadă de 21 de ani, cu prelungiri succesive din trei în trei ani, daca unul din contractanţi n-ar propune modificări cu un an mai nainte de espirarea mandatului Comisiunii. 
Art. 3. Comisiunea Europeană nu va exercita nici un control efectiv asupra braţului Chiliei, acolo unde amîndouă ţărmurile aparţin aceluiaş stat. (Rusiei). 
Art. 4. Partea aceea a braţului Chiliei care scaldă ţărmii Romîniei şi Rusiei este supusă regulamentelor cu care se administrează braţul Sulinei, sub supraveghearea delegaţilor Rusiei şi a Romîniei. 
Art. 5. Rusia şi Romînia mai nainte de-a întreprinde lucrări în braţul Chiliei vor supune planul acestor lucrări Comisiunii Europene. 
Lucrările executate la Ceatal din Ismail vor fi sub controlul Comisiunii din Galaţi. 
La caz de divergenţă între Rusia şi Romînia sau chiar în sînul Comisiunii în privinţa lucrărilor de executat, puterile vor decide. 
Art. 6. Rusia păstrează dreptul de-a stabili plăţi spre acoperirea cheltuielilor lucrărilor sale, dar cu condiţiunea de-a refera puterilor. 
Art. 7. Regulamentele adoptate de Comisiunea Europeană la 2 iunie 1882 sunt declarate aplicabile pentru navigaţiunea pe Dunăre între Porţile de Fier şi Brăila. 
Art. 8. Toate celelalte aranjamente anterioare relative la Dunăre sunt mănţinute. 
Art. 9. Tractatul din Londra va fi ratificat de cătră puteri într-un termen de 6 luni. 

Daca privim veselia şi uşurinţa cu care membrii majorităţii parlamentare de la noi au primit comunicarea unor asemenea stipulaţiuni, daca vedem graba cu care secta Dimancilor s-aruncă din nou asupra Constituţiei şi legii electorale ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ca şi cînd situaţia din afară ar fi cît se poate de senină, putem zice: volenti non fit injuria. Oricît de mare ar fi nedreptatea ce i s-ar face acestei ţări prin noul tractat de la Londra, organul voinţii ţării, această adunătură de parveniţi lacomi şi ignoranţi din care se compune partidul roşu şi majoritatea Adunării, înghite cu bucurie această pilulă, mai mult, se serveşte de ea pentru a căuta mijloace nouă de mănţinere la putere. 
Odată vasalitatea în afară stabilită, trebuiesc create şi înlăuntru condiţiile vasalităţii. Trebuie nimicită influinţa pe care o mînă de oameni liberi, intelectual şi material neatîrnaţi, o mai poate exercita asupra opiniei publice şi a mersului lucrurilor; trebuie creat un aparat electoral care să-i dea guvernului pururea o majoritate servilă şi înjosită, aleasă de cătră subcomisari de poliţie; voturile proprietăţii istorice şi ale inteliginţii trebuiesc aruncate şi stinse în mulţimea celor ce se obţin printr-un cinzec de vin şi, odată declarîndu-se formal printr-un tratat că ţara aceasta e o slugă, să fie şi în realitate compusă din slugi ale slugilor străinătăţii; drept care s-a şi hotărît ieri citirea a treia a propunerii de revizuire. 
Aceasta o vrea un Dimancea, aceasta o mai vor şi alte guri de vacă, cari prin cine ştie ce ironie a evenimentelor esploatează onoarea de-a purta nume mai vechi şi mai romîne. 
Volenti non fit injuria. Concesiunile nimerite, la timp şi ducînd sigur la scop, pe cari guvernul le-a făcut Austro-Ungariei, încă din mai 1881, cînd ministrul de esterne declara că "putem primi Comisiunea Mixtă fără să ne abatem de la Tractatul de la Berlin, că încercarea de-a înlătura pe Austria din Comisiune ar fi zadarnică, că cestiunea prezidenţei permanente o e cestiune de curtenie şi de politeţă", acele concesiuni Tractatul de la Londra nu face decît să le înregistreze în dreptul public şi să le sancţioneze. 
Toată rezistenţa deci cu care se laudă foile guvernului nu este decît un neadevăr şi o comedie pusă la cale nu pentru a servi de mijloc de apărare, ci cu ţinta unică de-a amăgi ţara. Izolarea completă în care s-a aflat Romînia în Conferenţa de la Londra, părăsirea ei de cătră toţi nu ne dovedeşte decît un singur lucru. Demult toate puterile - una cîte una - s-au convins că guvernul şi Parlamentul din această ţară nu numai că nu voiesc a apăra nimic, ci din contra precupeţesc hotarele şi drepturile ei de suveranitate pentru a rămînea în buget. Demult a trebuit să se convingă oricine că statul romîn a devenit sub acest regim un institut pentru căpătuirea şi pensionarea tuturor nevolnicilor intelectuali pe cari i-a produs Orientul şi cari au ajuns a stăpîni ţara ca pe o proprietate privată, ale cărei drepturi şi interese ei le speculă pentru cumul şi pensii reversibile. 
Cine dar să mai apere o colectivitate politică care ea însăşi nu mai ştie a se apăra şi se lasă amăgită, esploatată, înjosită de tot ce ea are mai comun, mai ignorant şi mai malonest? Volenti non fit injuria. O ţară care vrea şi suportă un guvern de Dimanci şi Mihăleşti aceea vrea şi suportă înstrăinarea Dunării, vrea şi suportă robia economică şi vasalitatea politică. 
[3 martie 1883]

266

        {EminescuOpXIII 267}

HORATIUS - OVREU 

Directorul unui liceu din Triest a căutat să arate într-o broşură că poetul roman Quintus Horatius Flaccus, favoritul împăratului August şi amic al lui Maecenas, a fost evreu de naştere. Autorul acelei broşure spune că tatăl lui Horatiu a fost un evreu erudit din Alexandria care-şi crescuse pe fiul său în credinţa şi în înţelepciunea părinţilor. De aceea filozofia vieţei exprimată de Horatiu în versurile sale este aceeaşi ce se găseşte în cărţile sacre ale ovreilor cunoscute sub numele de Cărţile înţelepciunei. Toate acestea autorul caută să le demonstreze prin numeroase citate. Afară d-asta el află o trăsătură curat iudaică în epicureismul şi humorul lui Horatiu şi sub acest raport compară pe poetul roman cu Heinrich Heine. Într-o satiră a lui, Horatiu zice: "Credat Judaeus Apella " şi autorul broşurei susţine că Apela nu e altceva decît Abeles. La aceasta un glumeţ a observat că Horatius Flaccus cată să se traducă prin Horatius Flekeles. 
[6 martie 1883]

["MESAJELE DE ÎNCHIDERE... "]

Mesajele de închidere şi deschidere a seziunilor Adunărilor se fac în ţara noastră în chipul următor: fiece ministru înseamnă pe-o foaie fraza mai mult sau mai puţin lăudăroasă relativă la ramura sa de administraţie pe care ar voi s-o vază trecută în mesaj. Unul dintre miniştri împreunează peticele într-un întreg, daca nu se 'ntîmplă s-o facă aceasta regele însuşi. Un mesaj e aşadar departe de-a cuprinde o judecată proprie a Coroanei asupra situaţiei sau o cerere proprie a ei - el nu e decît o laudă a actelor guvernului şi a majorităţii parlamentare formulată de cei interesaţi. Atîrnă în adevăr de bunul simţ al Coroanei de-a atenua lucruri ce sunt în prea mare contrazicere cu starea reală, atîrnă asemenea de sentimentul de bună cuviinţă a consiliarilor de-a nu face din mesaj o reclamă electorală sau de popularitate, dar de consideraţii de simţ şi cuviinţă nu se conduce mai nimenea la noi. 
Nu ne mirăm deci daca mesajul cu care s-a dizolvat majorităţile actuale e plin de laude la adresa lor. Efectul odios pe care l-a făcut îmbogăţirile membrilor majorităţii şi destrăbălarea administraţiei d-lui Brătianu nu se poate ironiza în adevăr mai bine decît prin complimentele ce şi le adresează reciproc aceşti oameni, prin laude ce nu le cred nici cei ce le pronunţă, nici cei ce le ascultă. 
Dar, daca afirmaţiunile acelui act nu sunt în stare de-a induce pe nimenea în eroare asupra stării reale a ţării, golurile ce le prezintă reticenţele lui sunt cu atît mai semnificative. Ele ne îndreptăţesc la argumente a silentio, la adevăruri deduse din tăcere. 
Astfel, ministrul de esterne este acela care nu se foloseşte deloc de ocazie pentru a-şi adresa laude. Asupra cestiunii Dunării tăcere absolută. 
Cu toate acestea iată un ministru care - ar fi avut multe de zis. Ar fi putut arăta de ex. că politica sa esterioară a izbutit a ne înstrăina simpatiile tuturor puterilor. 
Încă din şedinţa a doua a Conferenţei de la Londra, cînd lordul Granville a dat citire scrisorii d-lui Ioan Ghica prin care cerea admiterea Romîniei, s-au dat pe faţă izolarea deplină în care ne aflăm. Deşi lord Granville, în calitate de plenipotenţiar al ospitalierei Anglii, spera că se va aproba admiterea Romîniei de vreme ce e reprezentată în Comisia Europeană din Galaţi şi va fi în cea Mixtă, totuşi contele Munster, plenipotenţiarul reprezentant al M. Sale germanice, s-a opus la admiterea cu drepturi egale a Romîniei. Contele era gata să recunoască că Romînia are interese mari la soluţiunea acestei cestiuni dar Conferinţa cată să-şi păstreze caracterul ei european şi să evite a-i da Romîniei egalitate de drepturi. Daca, mănţinîndu-se principiul unanimităţii, i s-ar da Romîniei un vot, s-ar crea o situaţie în care ea, prin veto al ei, ar putea împiedeca lucrările Conferenţei. Exact în acelaşi ton au fost ţinute declaraţiunile celorlalte puteri. Austria recunoscu că situaţia creată prin Tractatul de la Berlin dă drept Romîniei de-a lua parte la dezbateri; cu toate astea, ţinînd seama de obiecţiunile Munster, revine de la această opinie. Franţa e tot de părerea că Romînia are dreptul de-a intra, dar obiecţiunile contelui sunt serioase... Italia se află în situaţiunea celorlalte puteri, Rusia şi Turcia asemenea. 

267

        {EminescuOpXIII 268}

Curios e dar că nici una din puteri nu ne-au contestat dreptul de-a participa la Conferenţă, cu toate astea afacerile noastre esterioare au fost astfel conduse încît nici una din ele n-au voit a ne primi în realitate. 
Incidentul acesta din şedinţa a doua prevestea rezultatul Conferenţei pe care-l vedem în Tractatul de la Londra. Acel tractat dă Rusiei jurisdicţiunea exclusivă pe braţul Chiliei, Comisiei Europene jurisdicţiunea pe celelalte guri pînă la Brăila, Austriei preponderanţă politică de la Brăila la Porţile de Fier, c-un cuvînt supune suveranitatea acestei ţări la trei stăpîni deosebiţi: Europa, Austria, Rusia. 
Ei bine, asupra unor asemenea lucruri, asupra Tractatului de la Londra de ex., guvernul nu găseşte de cuviinţă de-a ne da vreo asigurare. E ca şi cînd acest Tractat n-ar exista, ca şi cînd ţara n-ar avea nici o nevoie de-a şti opiniile guvernului în privirea lui pentru a ţine seamă de ele în alegeri şi a-şi formula încrederea pentru sau în contra acelor opinii. 
Acest sistem al tăcerii într-o cestiune de existenţă se urmează demult şi ne dovedeşte că şi acum d. Brătianu va urma a lucra fără consentimentul Parlamentului, fără ştirea şi voia ţării, surprinzîndu-ne numai cu fapte complinite, cărora să nu li se poată aduce nici o modificare ulterioară. 
O tăcere analogă se păzeşte asupra reformelor constituţionale. Deşi Camera se dizolvă în urma voturilor, asupra unor propuneri de revizuire nici o vorbă a guvernului, nici una a Coroanei nu arată opinia cabinetului în privirea aceasta. 
Un singur lucru s-ar fi putut observa cu toate acestea în acest mesaj: că nimeni, absolut nimeni din toată ţara n-au reclamat aceste reforme. Ele au răsărit din sorginţi a priori, din crierii d-lui C. A. Rosetti; nici un ziar, afară de cel personal al d-sale, nu le-a susţinut; guvernul n-a putut observa nici o mişcare a opiniei publice în favorul lor. 
Afirmările contrarii ale "Romînului' sunt pur şi simplu neadevăruri spuse pentru mîngîiarea personală a redactorilor săi. 
Cu toate astea guvernul acesta, plin de merite precum el singur zice, cată să fi avînd şi el o opinie în privirea revizuirii, pe care ţara se cuvenea s-o cunoască. 
Astfel, în afară de laudele banale şi de puţin preţ pe cari guvernanţii găsesc cuviincios a şi le adresa tocmai în privirea celor două cestiuni de căpetenie de natură a nelinişti spiritele, guvernul e cu totul mut, gata a se justifica cu această tăcere cînd votul ţării va fi contrariu aspiraţiunilor de demagog cosmopolit ale d-lui C. A. Rosetti; gata asemenea a transige cu străinătatea şi cu demagogia dacă-i va succede să scoată prin prefecţii săi majorităţi servile. 
S-a văzut că toate încercările opoziţiei de-a obţine declaraţiuni clare de la guvern au fost zădărnicite prin sălbătăcia majorităţii, că nu i s-a lăsat opoziţiei nici chiar putinţa de-a se adresa la tron precum au încercat a o face, întîi de pe tribună, apoi prin cerere de audienţă. Tăcerea guvernului în privirea celor două cestiuni vitale în preziua alegerilor seamănă prea mult a conspiraţie ocultă în contra intereselor acestei ţări, o conspiraţie agravată încă prin plecarea regelui în, momentele hotărîtoare. Ţara are nevoie de tot curajul ei civic pentru a scutura din spatele ei atît vasalitatea economică cu care e ameninţată cît şi robia politică sub elementele demagogiei, ignorante şi maloneste, ce se oploşesc sub aripile d-lor Rosetti brătianu. 
[10 martie 1883]

SITUAŢIA DIN ARDEAL

I. P. S. S. mitropolitul romînilor răsăriteni din Ardeal şi Ţara Ungurească, d. Miron Romînul, a adresat protoiereilor din arhidieceză o circulară. Ea opreşte pe cler de-a lua parte la adunările populare cari protestează cu atîta legitimitate în contra proiectului de lege al cărui scop e maghiarizarea institutelor secundare romîne de învăţămînt. 
Înainte de toate mărturisim că nu discutăm motivul care-a putut împinge pe prelat la răspîndirea acestei circulare. Ştiam că, din nenorocire, mitropolitul romînilor prea e o persoană oficială pentru a se putea sustrage de la influenţa guvernamentală şi nici nu se poate pretinde ca orice mitropolit să fie ca Şaguna, care punea ordine ministeriale ungureşti ad acta, fără a le 'nvrednici măcar de-un răspuns şi care, cînd dreptatea era în partea poporului său, o susţinea în contra a orice şi a oricui. Se prea poate aşadar ca circulara aceasta să fie comandată de la Pesta, de unde i s-a şi administrat mitropolitului, prin ziare ungureşti, ameninţări de trimitere la mănăstire. 

268

        {EminescuOpXIII 269}

Ceea ce ni se pare însă straniu în această circulară şi lucru la care nu ne-am fi aşteptat este tendenţa pe care I. P. S. Sa binevoieşte a o atribui adunărilor populare, tendenţă substituită, care dă circulării caracterul unei denunţări aproape. 
Mai întîi se zice că adunările "au un caracter politic". 
Daca e neapărat de-a li se atribui un asemenea caracter, am întreba de cînd romînii în ţara lor proprie şi strămoşească au căzut, prin vro sentenţă judiciară, sub interdicţiune politică, de cînd li s-a detras numai lor liberul exerciţiu al dreptului întrunirilor, garantat chiar de-o Constituţie ca cea ungară, în cari să poată discuta liberi şi neîmpiedecaţi atentatul făcut asupra limbii, naţionalităţii şi bisericii lor de cătră reprezentanţii minorităţii populaţiunii din ţară? 

Conducătorii - mai zice circulara - se pun pe teorii cari eschid simţul ce se numeşte patriotism şi eschid respectul cătră bazele actuale ale dreptului public... Din partea inteligenţei i se dă poporului în mod ostentativ impuls într-o direcţiune care trece marginile loialităţii... 

Simţul ce se numeşte patriotism poate să se fi eschizînd; simţul ce este patriotism după cum [î]l înţelege toată lumea - escepţie făcînd de maghiari - nu sufere fără 'ndoială nici o scădere prin manifestări. Căci poate fi cineva bun patriot şi rău maghiar - lucrurile nu au a face una cu alta - şi, viceversa, poate fi cineva fanatic maghiar şi rău patriot, ceea ce maghiarii sunt în genere. Patriot e omul care contribuie la bunăstarea şi înflorirea tuturor elementelor din ţara sa; prin ridicarea simultană a tuturor, patria se ridică. Maghiarii, din contra, văd idealul lor de stat în ruinarea naţiunilor conlocuitoare, în apăsarea lor intelectuală; ei atentează la cel mai de căpetenie instrument de cultură al unui popor, la limba lui, pentru a-i impune în schimb idiomul ocult al unei mici şi izolate rase, idiom cu forme organice fino - tartare, cu lexicon slavonesc. Radical deosebit în structură de cîteşitrele grupurile mari de limbi europene, acest idiom prezintă dificultăţile unei limbi moarte fără a prezenta nici unul din foloasele ei. Cine ştie limba romînă are calea deschisă la tezaurul intelectual al limbilor romanice moderne, are în fine cheia la limba latină, la civilizaţiunea antică. Cine ştie ungureşte nu ştie nimic decît ungureşte, un idiom nefolositor, purtat de o literatură săracă, de-o cultură ştiinţifică înapoiată, care nu deschide nici o poartă în Europa şi - în treacăt vorbind - nici în restul lumii. Cu învăţarea acestui idiom milioane de oameni cheltuiesc un enorm echivalent de putere intelectuală... cu ce folos? Evident că nici unul. 

Se esclude respectul către bazele actuale ale dreptului public..? 

Dar ce este legea naţionalităţilor, ce autonomia confesiunilor decît drept public? Ce sunt aceste decît un pact între popoare şi Coroană, în care cele dentăi, în schimb cu sacrificiile ce le aduc, obţin un minim de libertate pentru creşterea şi cultura lor? Cine ignorează acest drept public, cine esclude respectul cătră el nu sunt nimenea alţii decît maghiarii. Ei sunt acei ce falsifică pactul dualist; ei acei cari, prin călcări de legi fundamentale, zguduie încrederea popoarelor în sfinţenia semnăturii monarhului, ei sunt aciia în fine cari, prin simţul lor revoluţionar înnăscut, sapă sistematic în inima popoarelor iubirea seculară cătră dinastie. Cît despre loialitate, ne pare că anul 1848 şi 1866, memoriile unui Kossuth, reminiscenţele politice ale unui conte Usedom şi ale principelui de Bismarck ne-ar da curioase probe pentru ilustrarea "proverbialei loialităţi " a maghiarilor cătră Casa domnitoare căreia nu i se poate tăgădui meritul de-a-i fi mîntuit de sub domnia turcilor şi de a-i fi făcut posibili în mijlocul Europei. 
I. P. S. Sa se mai plînge că aceste adunări "[î]i pun piedeci în cale atunci cînd în acord cu prea sfinţii fraţi episcopi ar vrea să apere cu mijloace loiale adevăratele interese naţionale bisericeşti... "
Aci observăm că de mult i s-a opus atît I. P. S. Sale, cît şi în genere clerului, sofisma guvernamentală, întrebuinţată dealmintrelea în toate ţările, că tot ce fac, fac fără ca poporul să participe. Aceasta o zicea lumea oficială şi foile ungureşti. 
De-acum înainte imputarea de-a voi altceva decît poporul n-o mai poate face clerului nici guvernul, nici maghiarii. E clar că populaţiunile romîne cer mai mult respect pentru bunurile lor morale cîştigate decum [î]l cer episcopii chiar şi nu ne îndoim că-l vor şi obţine. 
Dar

teoriile politice... sunt apte de-a servi în mîna celor răuvoitori ca argumente plauzibile pentru a ne denunţa de adversari ai statului... 

În mîna celor răuvoitori de bună seamă. Cu ori fără umbră de adevăr, cu ori fără cauză, rău - voitorii vor crea din nimic chiar argumente plauzibile pentru ei şi pentru proşti spre a denunţa pe romîni. Stat pro ratione voluntas e regula celui răuvoitor, care nu poate fi niciodată convins prin argumente pentru că nu vrea a fi convins. 
Încă un cuvînt. 
Popor autohton pe pămîntul părinţilor lor, într-o ţară care n-a fost niciodată cucerită de unguri, deşi a stat în legătură cu Ungaria, romînii n-au avut a mulţumi inferioritatea lor politică inegalităţii de condiţii sociale, ci religiei lor, ritului care, în tot timpul atotputerniciei papale în Europa, 

269

        {EminescuOpXIII 270}

era persecutat. O dovadă despre asta e că aproape toată nobilimea actuală a Transilvaniei - escepţie făcînd de două, trei familii secuieşti - e de rasă romînă şi datoreşte titlurile ei originare ducilor Făgăraşului, domnilor Ţării Romîneşti, iar maghiarizarea ei o datoreşte catolizării ulterioare. Încă la 1511 Stoe de Bethlen nu era decît boier făgăraşan. Pe cînd şeful neamului devine catolic şi maghiar, neamul însuşi, gens, e pînă azi ţărănesc în judeţ. Un Mailat, catolizat şi maghiar, e prezident al Senatului din Pesta; neamul e ţărănesc pînă astăzi în Ţara Oltului. Candea (Căndeştii ), familie răspîndită la amîndouă poalele Carpaţilor, în Ţara Romînească şi-n Ardeal, devine maghiarizat Kendefy ş. a. m. d. 
În acel timp de luptă fără conştiinţă în care naţionalitatea era adeseori confundată cu religia asemenea transfugiu dintr-un popor într-altul era mai lesne de executat. Dar de la reformaţiune încoace, la noi îndeosebi de la Matei Basarab, care-a dat poporului unitatea de limbă şi de credinţă, deznaţionalizarea chiar individuală e aproape cu neputinţă. Cărţile de sub Matei Basarab sunt pentru romîni ceea ce Biblia lui Luther a fost pentru popoarele Germaniei; un reagent puternic ce-a făcut din poporul romînesc un popor deosebit, incapabil de-a se confunda cu altele, şi care, cu toată împrăştiarea sa politică, rămîne unul şi acelaşi. 
Prin valoarea de cultură ce-a dobîndit-o limba noastră, prin claritatea ei analitică, prin legătura ce stabileşte între noi şi ţările din apus, atentatele asupra ei devin atentate în contra lumii romanice şi a civilizaţiunii omeneşti în genere. Dar e o lege constantă a istoriei că, atunci cînd un popor luptă cu civilizaţiunea, cel ce se consumă şi cade în luptă nu este civilizaţiunea ci poporul. 
Cine nu vede însă că maghiarii îşi consumă cele mai bune puteri ale existenţei lor pentru realizarea unei utopii, pentru a face, în cîţiva ani de dualism, ceea ce n-au putut face într-o mie de ani de egemonie politică şi socială? Un mecanician modern ar putea să calculeze enorma cantitate de putere, de muncă şi sudoare omenească care se risipeşte în zădar, nu pentru a unifica statul prin împăcarea tuturor, ci din contra pentru a spori puterea de repulsiune şi de discompunere ale elementelor constitutive ale Ungariei. 
Şi aceasta în numele aşa numitei idei maghiare de stat. 
Dar o idee de stat nu este o teorie ce se inventă, punîndu-şi cineva degetu 'n gură. Oricît de mare bărbat de stat şi-ar închipui cineva că este, nu trebuie să uite legea: . Cînd o mie de ani de supremaţie politică n-au dat maghiarilor în privirea deznaţionalizării altor elemente decît un rezultat aproape nul, e evident că puterea lor de asimilare (causa) este nulă. O idee dreaptă de stat va fi aceea care va formula funcţiunea de dezvoltare a elementelor reale din care ţara se compune, care va recunoaşte ceea ce există în adevăr: o ţară poliglotă, locuită de rase deosebite. Precum şviţera n-are cuvînt de-a înfiinţa un departament de marină şi a discuta legi de navigaţiune, tot astfel e nesocotit a crede că, prin simplă inspiraţie, un stat, prin natura şi istoria lui poliglot, se poate preface în stat c-o singură limbă. A se lupta însă în contra unor puteri constante e egal cu a se lupta în contra rotaţiunii pămîntului în jurul său, în contra consecuţiunii regulate de noapte şi zi. 
[12 martie 1883]

GR. M. JIPESCU, POESII 
BUCUREŞTI, 1883

D. Gr. Jipescu, cunoscutul autor al Opincarului, e unul din rarii scriitori care, şi în proză şi în versuri, mînuie limba curată a poporului. Broşurica apărută acum cuprinde cîteva poezii ţinute în ton atît de original încît mai nu se pot deosebi de cele în adevăr poporane. 
Astfel, bunăoară, citim: 

MARIA MERILOR 
(Meri sau Cojocaru e sat în Domboviţa )

Floricică de mărar, 
Umblă vestea-n Cojocar 
Şi de-aci peste hotar
Că mîndruţa Merilor, 
Surioara zorilor, 
Păuniţa stînelor, 
Îmi taie vederile
Şi-mi uscă apşoarele 
Şi-mi seacă inimele. 
Curca Radii din pătul
Se ghemuie, stă pitul 
Noaptea cînd aude fîl! 
Cucul trist, pe-un nuc uscat, 
Boian, mut, nedejugat, 
Grivei, uitîndu-şi de sat, 
Amuţesc în ascultare, 
Lunca, vere, conten n-are, 
De-al ei cîntec tot tresare. 
Iar Niţu la văzul ei
Ochii-i scăpară scîntei, 
Unde-i unu vede trei; 
Săgetat, topit, uscat, 
Ale friguri l-apucat - 
Zace, bietul, fermecat. 

270 

        {EminescuOpXIII 271}

Alta: 

 CIREAŞA 

Roşată, dulce, voioasă
Fragedă şi răcoroasă, 
Din muguraş în pruncie
Mă gătesc cu flori o mie. 
Şi, de soare sărutată, 
Cresc iute, ş-apoi deodată
Mă roşesc că mi-e ruşine
Cînd frunza s' uită la mine, 
Că mă vede preschimbată, 
Arzînd de foc, foc de fată
Şi din coadă verde, lungă, 
Dau să fug, să nu m' ajungă 
Bătrîneţele cu vînt
Să m-arunce la pămînt. 
Vişina, duşmană soră, 
Pe cînd fetele la horă
Ca cerceii la ureche
Mă pun pereche - pereche, 
Posomorîtă'năsprită, 
Parcă din simţ e sărită, 
Mă tot spune la mierliţe. 
Piţigoi şi grangoriţe, 
Că sunt bună de mîncat: 
Şi cînd e spre revărsat
Mă pomenesc, din visare
Că mă iau, cum ţi se pare? 
La ciocneala! Cioc în cap! 
Zac rănită, ţip - da' scap? 

Ar fi de recomandat ca nimeni să nu scape ocazia de-a cumpăra această broşurică, care nu costă decît un franc. Ce puţini oameni mai scriu în adevăr romîneşte în zilele noastre! 
[13 martie 1883]

["ARMATA NOASTRĂ... "]

Armata noastră posedă o pletoră atît de mare de oameni speciali, cu cunoştinţe profunde, strategice, tactice, fortificatorii, atîta amar de învăţătură încît ne mai putem şi lipsi de cîte unul din ofiţerii generali, dovediţi buni, dovediţi ştiutori de arta lor. 
La urma urmelor nu ne rămîne generalul Călinescu, Serurie, întreg statul major al gardei civice, n-avem armata bravilor "apărători ai independenţei", n-avem "baioneta inteligentă" care face de prisos orice altă baionetă? Există un pericol atît de mare ca general Călinescu şi vestitul locotenent - colonel, doctor în drept de la Pisa şi prezident Republicei Ploieştilor, să inunde această ţară cu lumina cunoştinţelor lor tecnice, încît d. Brătianu poate - daca intrigile sale politice o cer - să creeze altor ofiţeri generali o situaţie care să-i silească a se retrage. 
Iată în adevăr ce s-a întîmplat: 
Generalul Manu e cunoscut ca unul din cei mai capabili şi mai speciali ostaşi. Ca inspector general al artileriei era pe deplin în rolul său, de vreme ce această armă cere cele mai multe cunoştinţe speciale. Nimeni nu se îndoieşte că artileria s-a resimţit de activitatea sa, căci ea e arma care s-a distins cu deosebire şi în timpul războiului şi în timpul manevrelor. 
Iată în sfîrşit un om care era la locul lui. 
Dar pentru ca oamenii să nu rămîie la locul lor există d. Brătianu, care, pe lîngă mica providenţă din cer ce dă oamenilor talent şi putere de acţiune, joacă în Romînia pe marea providenţă a fevruariştilor, a republicanilor convertiţi, a doctorilor de la Pisa redeveniţi militari, a acelor eroi garibaldiani pe cari istoria-i distinge prin o profundă tăcere ş. a. m. d. 
De două ori deja actualul ministru de război a 'ncercat să sape în mod subversiv poziţia meritată şi cu drept cîştigată de d. general Manu. Întîia oară pare că s-ar fi interpus M. Sa Regele. De astă dată însă - în preziua plecării M. Sale, fără considerare pentru starea de sănătate şi de osteneală a monarhului - s-a supus semnăturii sale liste lungi de numiri (66 de decrete cu sute de nume proprii) cari la drept vorbind pun toată puterea armată în mîna d-lui Brătianu şi a oamenilor săi. 
Tot cu această ocazie de punere în aplicare a legii comandamentelor d. general Manu se numeşte cap al diviziunii a 8-a, cu reşedinţa în Roman, fiind de mai 'nainte sigur că generalul nu va primi această... înaintare. Căci o înaintare ierarhică este - în alt chip nici d. Brătianu n-ar fi avut curajul să însceneze lucrul - dar o înaintare despre care se ştia că nu va fi primită şi că generalul va prefera să demisioneze. 
Răul de căpetenie care dizolvă la noi orice încredere în stat şi în urmă orice încredere de sine însuşi, atît de necesară fiecărui om de merit, este politica. D. Brătianu - ajuns din nefericire ministru de război - ignorant în ale războiului, ca şi în toate cele, face politică în armată. Pentru a fi recunoscut de d-sa trebuie să fii omul d-sale, trebuie să stai cu d-sa în relaţii analoge cu cele în care stă Carada cu firma din Strada Nouă. 
Pînă ieri administraţie şi Parlament erau în mînile d-sale; prin reforma electorală vrea să puie mîna pe Corpul electoral; prin eligibilitatea magistraturii mîna pe justiţie, prin aplicarea legii

271

        {EminescuOpXIII 272}

comandamentelor pune mîna pe armată - încît nu mai rămîne decît un singur lucru: mîna pe Coroană. Cine ştie însă trecutul d-lui Brătianu desigur că-l ştie capabil şi de aceasta. Ar fi păcat numai să nu se 'nece, ca cineva, la mal. 
[15 martie 1883]

RADICALII FRANCEJI
["RADICALII DIN FRANŢA... "]

Radicalii din Franţa îşi urmează agitaţiunea pentru desfiinţarea Senatului. Credem că nici demagogii romîni nu vor rămînea îndărăt mult timp. În zilele din urmă s-a mai ţinut în Paris o întrunire, prezidată de senat[or]ul Laurent - pichat, avînd de secretar pe deputatul Pelletan. Acesta a dat cetire unui proiect de manifest cătră ţară, redactat de comitetul provizoriu. Proiectul a fost primit de Adunare cu vii aplauze. În acest act se zice că liga nu-şi va da sentinţa asupra votului prin care Camera a respins revizuirea Constituţiei, ci se va întoarce numai spre viitor, va urmări o idee şi va căuta să-i accelereze victoria. Revizuirea cată să triumfe

pentru că - se zice în manifest - Constituţia de la 1875 a fost stabilită de monarhişti şi n-a fost întocmită spre a organiza onest un guvern democratic, ci din contra, spre a o depune la picioarele unei oligarhie; pentru că, întrucît timp voinţa sufragiului universal este paralizată, nu poate reuşi nici o reformă politică sau socială şi nici un regim nu poate avea durată, fiind împins într-o parte şi alta între două puteri ostile; pentru că adevărata cauză a eşecurilor şi crizelor ce enervează democraţia zace tocmai în legile constituţionale, pentru că, cu un cuvînt, a amîna revizuirea va să zică a amîna politica republicană. 

Statutele adoptate de Adunare indică drept scop al ligei o agitaţiune legală pentru o organizare mai bună a Republicii. Comitetul central al ligei e compus din cîte un delegat al fiecărui colegiu electoral şi cîte un reprezentant al gazdelor favorabile ligei. 
[16 martie 1883]

["N-AVEM BUCURIE... "]

N-avem bucurie de tinerimea ce studiază la Paris. E azi învederat pentru oricine că tinerii cari 'şi fac educaţiunea acolo, întorşi în ţară, sunt de o remarcabilă sterilitate intelectuală şi că, în schimbul unei ştiinţe cît se poate de puţine, vin cu pretenţiuni exagerate, cu trebuinţe insaţiabile, cu totul disproporţionate cu puterea de producţiune a poporului nostru. De la un timp încoace e şi mai rău. În loc de-a munci - sunt atît de vaste regiunile de muncă intelectuală în toate direcţiunile - îşi umplu capul cu fel de fel de utopii politice şi sociale, se erigează în mînuitorii nu numai ai poporului nostru, ci ai omenirii întregi, iar cînd se-ntorc înapoi doza lor de cunoştinţe e atît de neînsemnată încît mai nici unul nu e în stare de-a se hrăni prin munca sa proprie, ci trebuie să aibă recurs la protecţiunile politice ale coruptei noastre demagogii, trebuie să se închine la d-alde Brătianu şi C. A. Rosetti cari, în schimb cu o absolută renunţare la orice demnitate personală sau convingere, le aruncă cîte-un os ori două, liniştindu-le astfel toate pretinsele focuri de beatificare a omenirii. 
A pretexta principii mari pentru a obţine funcţii, pensii reversibile, favori, iată şcoala pe care a creat-o d. C. A. Rosetti în ţară, urmînd-o el însuşi din tinereţe şi pînă azi. 
De soiul acesta e şi tagma de patrioţi în perspectivă care redijează "Dacia viitoare". Supere-se cît vor pofti; noi nu vom înceta a zice că ţăranul de la Dunăre ar avea alte lucruri de făcut în Paris decît de-a simpatiza cu comunarzii, de-a afişa utopii cosmopolite şi de-a tăia cîinilor frunze. 
În numărul din urmă al aşa numitei "Dacia viitoare" ne spun că

sufletul dumnealor se indignează cînd văd că aşa numiţii politici, acei farisei fără animă, voiesc a le da lecţiuni de sentiment romînesc. 

272

        {EminescuOpXIII 273}

Noi suntem acei farisei fără animă cari am afirmat că dumnealor profanează în adevăr idealul politic al strămoşilor, punîndu-l ca etichetă pe marfa dumnealor proaspătă, ce se coace o dată pe săptămînă. 
Dumnealor ne răspund: 

Ei, onorate ziar conservator, marele idei nu se profanează cînd ele se împărtăşesc de junime şi se îmbrăţişează cu o căldură pe care numai această etate o poate s-o aibe; ele se profanează de aceia care nu le întrebuinţează decît ca instrument politic. Strigaţi dar cît veţi putea, insultaţi-ne şi acuzaţi-ne cît veţi voi, fiţi sicuri că nu veţi reuşi a ne face să deviem sau să ne oprim din calea noastră nici chiar pentru a vă arunca o căutătură de dispreţ. 

Cu asemenea tirade retorice, rău scrise, nu ne ia nimenea ochii. Am mai îmbătrînit pe malurile Dîmboviţei. Deci, cu iertarea dumnealor, fie zis: farisei, cu ori fără de animă, precum ştim a număra pîn-la patru tot astfel spunem şi adevărul, oricare ar fi impresiile cu care-l vor întîmpina cei atinşi de el. 
Ceea ce contestăm noi e că dumnealor au îmbrăţoşat ceva cu căldură. 
"Dacia viitoare" e rău scrisă, fără stil, fără idei, fără entuziasm, semn de bătrîneţe prematură, de incapacitate de căldură. 
Ca dovadă că pomadaţii partizani ai Comunei nu numai că nu ştiu nimic, dar nici nu pricep limba ce-o vorbeşte poporul din care pretind a face parte, cităm următorul pasaj: 

Pe urmă acest fiu al patriei austro - ungureşti mă întrebă pentru a depărta aceste triste idei: "Ce mai nou prin ţară? " fără a adăuga cel puţin epitetul "romînească", ca şi cînd el ar fi fost din aceeaşi ţară cu mine, el austro - ungur! 

Sancta simplicitas! 
Ţară în gura acelui austro-ungar nu e substantiv comun, ci nume propriu. Spre deosebire de Moldova, de Ardeal, de Banat, de Maramureş, ardelenii numesc Valahia şi ţinutul Făgăraşului Ţară. Cine trece în ţinutul Făgăraşului se zice c-a trecut în Ţară. Cine vine din acel ţinut se zice pînă azi că vine din... Ţară şi că trece în Ardeal. Numele propriu de "Ţară" se dă dar Valahiei lui Mircea I, pe cînd dumnealor [î]l atribuie sentimentalismului de ocazie al unui călător. 
Iara noi - nu fie cu bănat - am mai adăogi o vorbă, fără a ne preocupa mult de căutătura de dispreţ. 
Nu cu utopii comunarde, nu urmînd pe fanariotul C. A. Rosetti, care-a corupt această ţară şi-a făcut din vicleşug, din tîlhăria patronată a amicilor săi politici, din fraze, mijloace de cîştig, se va putea ridica vreodată acest popor. 
O singură buruiană de leac există pentru acest scop: munca. Muncă, nu comunalism; muncă, nu benchetuiri cu gunoaiele civilizaţiei franceze; muncă, nu pornoscopie pe bulevarde; muncă, nu pomadă, iată mijlocul care va ridica poporul nostru. 
Această "Dacie viitoare" nu e însă nimic alt decît un mijloc de-a crea celor ce numără pietrele şi mînă muştele la apă reputaţiuni uzurpate, pentru ca, reîntorşi în Ţară, să aibă vreun cuvînt aparent de-a pretinde lefuri enorme de pe spinarea şi din munca reală a poporului lor. 
Nu credem că mai credeţi în ceva, cînd ştim pe paiaţul ţarigrădean care vă inspiră, şi numai probe de muncă serioasă, pe cari nu ni le dă mai nici unul din voi, ne-ar putea schimba convingerea. 
[18 martie 1883]

[""ROMÎNUL" CAUTĂ A JUSTIFICA... "]

"Romînul" caută a justifica refuzul d-lui mareşal al Curţii de-a prezenta cererea de audienţă a senatorilor din opoziţie M. S. Regelui. Argumentul său de căpetenie nu are meritul originalităţii; e acelaşi pe care mareşalul însuşi l-a dat: "că există un regulament din 1874 care prescrie că audienţe colective nu se pot acorda decît autorităţilor". 
Dac' ar fi să ne plătim de - acest răspuns c-un argument ad hominem, valabil în toate cazurile pentru redactorii "Romînului", am putea zice c-am studiat cu foc coloanele din 1876 ale foii azi oficioase şi că dovezile ce le-au adus tot ea cînd era în opoziţie ne-a convertit atît de complet că rău se interpreta regulamentul încît am ajuns şi noi la rara ocazie de-a deodată dreptate foii acesteia şi de-a admite ca bune şi valabile temeiurile ce le aducea... atunci. 
Dar, precum am zis, argumentul ar fi ad hominem, absolut valabil faţă de redactorii foii oficioase, nevalabil însă cu omul care nu s-ar fi legat prin nimic în această cestiune. 

273

        {EminescuOpXIII 274}

Găsim dar că acel regulament - oricare i-ar fi originea - rău şi fără cale s-a interpretat în modul în care se face. 
Delegaţiunea unui oraş care-a ars, comitetul unei societăţi pentru înfiinţarea unei Academii, nu sunt de ex. autorităţi ale puterii publice; cu toate acestea nu credem că d. mareşal să opuie vreodată vestitul său regulament primirii unor asemenea oameni. 
Pentru scopul polemic al acestor şiruri ar fi fost îndeajuns de-a opune "Romînului" propriile sale cuvinte de la 1876 în această afacere; dar noi nu ne sfiim a declara că rău se interpretă regulamentul faţă cu oameni cari prin mandatul lor au un caracter public şi cărora nu li se poate tăgădui dreptul de-a aduce Coroanei rugăminţi în cari nu e implicat deloc interesul lor personal, ci asemenea un interes public. 
Dac - am căuta să esplicăm regulamentul după cum ne convine nouă ce lesne ne-ar fi a zice: Dar oare roşii la 1874 era prezentabili la Curte? Apoi - slavă Domnului - i-am apucat în vremile acelea. Mulţi cari azi umblă ţanţoşi în cupele pe atunci îmblau iarna cu pălărioară de paie şi cu hainuţă de dril. De! Patria nu recunoscuse încă că patru clase primare şi un curs de violoncel dau dreptul la ocuparea demnităţilor ei. Pe atunci existenţele bîntuite de furtună ale roşiilor erau termometre vii pentru studii de climatologie; azi ei sunt exemplare escelente pentru Klemmatologie. Suntem siguri că cei mai mulţi din dumnealor vor pricepe acest termen din urmă. 
Ce era partidul roşu? O adunătură de oameni ignoranţi, în mare parte străini de această ţară, vicioşi, incapabili de muncă, maturi în cele mai multe cazuri de apucarea unor meserii maloneste sau de puşcărie, constituind în adevăr elemente de-a căror contact colectiv trebuia ferită nu numai Curtea, dar orice instituţie. 
Nu ca elemente politice; ca elemente social problematice, moralimente căzute, ar fi trebuit să li se închiză uşa regelui. 
Iată esplicarea pe care am da-o noi acelui regulament dac' ar fi vorba să răspundem numai cum ne convine nouă. 
Dar zice "Romînul": "e un obicei care există şi se respectă la Curţile europene". 
Curţile europene nu dovedesc însă nimic în privirea Curţii noastre. Toată originea dreptului public e alta la noi, alta în Apus; la noi Domnul n-a pus nicicînd o coală de hîrtie între el şi cetăţeanul onest. 
Astăzi... roşii, doctori în ştiinţele evitate de morală, au în adevăr privilegiul de-a intra, pe cînd omului onest [î]i rămîne cel mult datoria de-a o solicita intrarea, desigur nu din deşertăciune, ci pentru cuvinte cu mult mai grele. 
Daca nu ne-ar fi din cale afară silă, am spune noi cine sunt aciia şi... acelea a căror moravuri, pretinse private, sunt de-o publicitate atît de pronunţată încît ar trebui să le 'nchiză intrarea, a căror prezenţă, chiar sporadică, incomodează societatea cea bună. S-a primit persoane, vulgo cu steag, la baluri şi la petreceri de-o onoare... pe atît de puţină pe cît de cunoscută, şi asta numai pentru că erau fiici sau neveste de politiciani roşii. Şi aceşti oameni, a căror vieţi sunt nişte mlaştini, abia întrecute de cinismul lor public, aceşti oameni esplică regulamente de primiri la Curte. Ei, dintre cari cei mai mulţi, nu după reglemente scrise, ci după cea mai elementară cuviinţă n-ar merita a trece un prag onest! 
Dar să lăsăm lecţiile de respect pentru Curte, pe cari nu le dau de astă dată republicani deghizaţi, oameni cari au batjocorit şi tron şi Curte zeci de ani de-a rîndul, şi să venim la altele. 

Deci, după d. general Florescu, zice oficiosul, revizuirea în sine nu e un motiv de îngrijire pentru nimeni... (ci numai în împrejurările actuale) ea poate şi trebuie să se facă în alte împrejurări. 

Daca confraţii s-ar convinge că pentru asemenea sofisme, remarcabile prin platitudinea şi petulanţa lor, nu mai găsesc în ţară cititori destul de naivi, ce bine - ar fi. 
Va să zică o criză organică încetează de-a fi o criză cînd nu mai plouă afară. 
Ideea firească că criza unei schimbări a Constituţiei e în genere plină de pericole, dar că se agravează încă prin situaţia din afară, e atît de complicată pentru capetele confraţilor încît se prefac a fi incapabili de-a o pricepe. 
Apoi mai citim: 

E firesc ca susţiitorii şi amicii subscriitorilor petiţiunii de la Iaşi... să nu voiască ea reforma constituţională să se facă în sens liberal... 

Această frază e în adevăr culmea neruşinării gazetăreşti. 
Va să zică subscriitorii petiţiunii de la Iaşi sunt actualii membri ai opoziţiei. Generalul Florescu, d-nii Kogălniceanu şi Vernescu au iscălit petiţiunea de la Iaşi. Şi nu este numai un neadevăr la adresa opoziţiei, e o injurie, îndealtmintrelea gratuită, adusă unor oameni care sprijinesc acum guvernul d-lui Brătianu. 

274

        {EminescuOpXIII 275}

Promotorul acelei petiţiuni, autorul ei e prinţul Gr. M. Sturza. Niciodată noi, oricari ar fi fost schimbările de opinii ale prinţului, nu le-am reprobat, pentru un motiv foarte simplu. A putut fi ieri conservator, poate fi azi liberal, mîni republican; o mărturisim: caracterul şi dezinteresarea sa vădită ne-a oprit de la orice reprobare. Am avut ocazie de-a constata că prinţul Gr. Sturza, spre marea deosebire de alţii, nici funcţii vînează, nici se teme a pierde funcţii, nici umblă după păsuieli, nici are rude de pus în slujbă, c-un cuvînt schimbările sale sunt dictate poate de bunul său plac, niciodată, absolut niciodată de interes. 
În timpul din urmă prinţul s-a arătat favorabil proiectelor d-lui Brătianu sau în genere n-a făcut nici o opoziţie, nici chiar în cestiunea reformei constituţionale. 
Apoi sunt oameni d-nii de la "Romînul" cînd ne impută nouă în colectiv acea petiţie semnată de bărbaţi cari au trecut de mult abizul ce-i despărţea de d. Brătianu? 
Cestiunea cu petiţia de la Iaşi e asemănătoare cu aceea a Convenţiei comerciale. 
D. Boerescu era autorul ei principal, în timpi în cari în adevăr se putea justifica că prin acel act cîştiga Romîniei o suveranitate pe cari vecinii nu recunoşteau c-o putem exercita. După asta, d-sa devine consiliarul şi amicul roşiilor, şi astăzi? Astăzi, tot noi să purtăm singuri ponosul, iar alţii să aibă folosul? 
Să ne punem în poziţia "Romînului". Să presupunem că noi am fi avut a suferi în trecut, prin vorbe sau prin măsuri luate bunăoară de d. Kogălniceanu, e o simplă presupunere aceasta, în timpul cînd d-sa a fost coleg al d-lui Brătianu. Cădea-ni-s -ar nouă oare de-a face azi roşiilor o vină din acele vorbe sau măsuri pe cari i le-am presupus d-lui Kogălniceanu, astăzi cînd un program comun de muncă ne uneşte? Fără îndoială nu. Ar fi nedrept faţă chiar cu un adversar atît de nedrept precum sunt roşii; ar fi o estremă lipsă de cuviinţă cătră bărbatul cu care ne-am unit. 
Dar roşii n-o simt aceasta. Zilnic vorbesc de Tractatul de negoţ şi au alături pe d-nii Boerescu şi Dim. Ghica; vorbesc de petiţiunea de la Iaşi şi ca mîni semnatarii de căpetenie ai acelei petiţii vor fi alături cu ei, căci în contra lor nu sunt. 
Purtarea aceasta a foii oficioase cu amicii şi aliaţii partidului e atît de comună încît îşi caută pereche. 
[20 martie 1883]

["CAM ÎN AJUNUL... "]

Cam în ajunul războiului oriental un romîn vorbea la Berlin c-un tînăr diplomat asupra roditoarei ţări de lîngă Dunăre, pe care o numea patria sa, înşirînd străinului fel de fel de cai verzi pe pereţi despre toate cîte i se păreau bune în valea de jos a clasicului rîu. 

Romînia? - răspunse diplomatul zîmbind. lată o vacă bună de muls. Cît despre romîni, îmi vine a repeta vorba generalului Jaltuchin: "Cel mai bun dintre ei e tot bun de spînzurat fără judecată". 

Cuvintele acestea ne-au rămas în minte, căci în adevăr vacă de muls pentru toată lumea, pentru coţcarii străini, pentru cei indigeni fie de un sex ori de altul, vacă cum e ţara noastră rar se va mai găsi. Rău o fi fost şi 'nainte, dar de cînd politicianul venetic, C. A. Rosetti, şi-a ridicat adunăturile, cioclovinele de cîte patru clase primare în sus, starea de lucruri de la noi nu-şi mai poate găsi pereche. 
Se vede că nu le mai ajung roşiilor furtişagurile făcute cu ocazia răscumpărării liniilor Stroussberg şi Cernavoda chiustenge; iar le-a venit gust de gheşefturi cu milioanele şi de giumbuş economico - financiar. Conform regulii din Machiavelli că cine vrea să se ţie la putere cată să distreze opinia publică cu întreprinderi nouă, pretinse pline de viitor, înaintea alegerilor vin cu fel de fel de iscodituri cari au un scop îndoit: întîi de-a face pe gurile căscate să li se ia vederile, apoi pentru a crea ocazii de afaceri scabroase. 
Uneori oameni de-o exemplară bună credinţă şi patrioţi cum se cuvine ne zic din convingere: "Ce folos au luptele aceste politice între partide? De ce nu 'ncetează odată? De ce romînii nu-şi dau mîna pentru a asigura prosperitatea ţării lor? "
Sinceri or fi asemenea oameni, pătrunzători nu sunt. 
Apoi oare cu oameni politici avem noi a face? Stupidul de Serurie, gheşeftarul Carada, paraliticul şi ramolitul Cariagdis, camardinerul Chiriţopol sunt oameni politici? 

275

        {EminescuOpXIII 276}

Apoi oare lupte politice sunt cele de la noi? Politică e că o cioclovină ca actualul redactor de la "Romînul", comun, ignorant şi impertinent, cu patru clase primare, din nimic, adecă din coate goale a poliţiei din Iaşi şi din vivandieră a regimentului de muschetari, ajunge răscumpărător de drumuri de fier şi milionar? Politică e cu linia Cernavoda chiustenge, care s-a plătit bob numărat c-un preţ întreit de ceea ce făcea, de s-au înţolit o sumă de golani roşii? Politică este spoliarea sistematică pe care-o practică această plebe nesăţioasă de şapte ani de zile, fără ca să se afle în ţara asta un procuror, un judecător de instrucţie care să puie mîna în piept acestor oameni de nimic, să-i întrebe de unde s-a îmbogăţit? 
Aceasta nu mai e politică; e pur şi simplu lupta a o mînă de oameni în contra unor bande fără trecut şi pudoare, fără scrupul, cari s-au constituit în guvern şi Parlament. 
Altora iar le vine a ne zice să moderăm expresiunile pe cari le adresăm acestor oameni; ni s-ar cere să fim mai înmănuşaţi faţă cu cefele groase de sceleraţi, bune numai să le pipăie mîna călăului. Parecă această tagmă de oameni pricepe cuvînt bun şi creştinesc, parec' ar fi capabilă a înţelege exact un adevăr cît de simplu. Incapabilă de adevăr, incapabilă de-o scînteie de onestitate şi de dezinteresare, numai dîndu-i cu boldul, ca bivolilor, această carne cu ochi, neruşinată şi nesimţitoare, mai e în stare a da urme de pricepere. 
Acest exordiu ni s-a părut necesar pentru a indica cititorilor noua tentativă de spoliare a acestor oameni. 
Dunărea e o cale de apă gata, care n-are nevoie de nici o cheltuială de construcţiune, o cale cum numai Dumnezeu a putut-o face. Pe trei guri puternice ea se varsă în mare. Două din acele guri sunt cu totul pe teritoriu romîn; pe una lucrează Comisia Europeană pentru a o ţine în stare de navigabilitate. Dar ceea ce Dumnezeu dă gratis plebea noastră roşie vrea să ne puie să plătim de-a doua oară. Nu gurile pe cari şi le-a creat Dunărea singură după capul ei sunt bune pentru colosala marină romînă, care nu mai încape în apele noastre; Dunărea trebuie învăţată minte de d-alde musiu Costinescu, [î]i trebuie altă cale de la Cernavoda la Chiustenge. Acesta-i moftul cel mai nou al patrioţilor. 
În vremea lui Herodot, 484 înainte de Hristos, acum două mii patru sute de ani - de la Anadan babadan, cum s-ar zice -, o albie a gurilor Dunării curgea între Cernavoda şi Chiustenge. De această albie s-a folosit o societate engleză pentru ca să construiască - fără terasament - acel mizerabil drum de fier care i-a costat 6 milioane şi pentru care noi, graţie împrejurării că suntem nişte gură - cască, iar roşii nişte gheşeftari, l-am plătit cu 16 milioane, adecă zece milioane peste preţul cu care-l oferise societatea engleză din capul locului. 
De cum s-a operat acea scandaloasă afacere am văzut pe samsarii ei mofluji ridicînd magazii luxoase în capitală, de unde 'nainte n-aveau de pe ce bea apă. 
Dară aceasta nu-i de ajuns. 
Nu ajunge că s-a îmbogăţit toate rubedeniile veneticului bizantin pîn' într-a şaptea spiţă; nu sunt de ajuns bacşişurile cu care s-a cumpărat voturile majorităţii Adunării; acum cele şaisprezece milioane trebuiesc aruncate în apă, drumul de fier mutat din albie alături, iar în locul lui... canal la Chiustenge! 
Un simplu cap de pod n-avem precum [î]i cer cele mai elementare exigenţe strategice şi economice spre acea pustietate, abia bună ca o mînă de mocani să-şi pască oile pe ea, lăsaţi în ştirea lui Dumnezeu şi în toiul lor de voinici, şi acum... canal trebuie, care să coste zeci de milioane din spinarea aceluiaşi ţăran săcătuit care abia trăieşte de la mînă la gură, a aceluiaşi proprietar care nu mai poate vinde nimic, pentru că nu capătă nici un preţ pe grîne faţă cu concurenţa americană şi rusească. 
Şi fără a fi publicat studii, fără a se fi ales măcar Parlamentul, fără ca aceşti samsari să aibă autorizarea cuiva ne spun că convingerea dumnealor, luminată prin bacşişuri, este

că acest canal se va face, că noua gură a Dunării se va crea; cînd, nu pot spune, dar se va face negreşit; natura-l arată, interesul Romîniei precum şi interesul întregului comerţ european [î]l impune. 

Interesul Romîniei! Cele două - trei vaporaşe ale statului şi cîteva luntri pescăreşti, cari se pot mişca foarte bine pe gurile ce ni le-a dăruit Dumnezeu, au nevoie de-o nouă gură, pe care să n-aibă ce transporta şi ale cărei venituri să fie pururea inferioare cheltuielelor de amortizare, ca la toate întreprinderile lor patriotice, ca la calea Stroussberg, ca la Offenheim, ca la toate cu-n cuvînt. 
[23 martie, 1883]

276

        {EminescuOpXIII 277}

"PESTER LLOYD" ŞI ROMÎNII DIN TRANSILVANIA

Cititorul ce-ar binevoi a se uita din nou la numărul "Timpului" de sîmbătă 13 martie va vedea că, daca am fi fost profeţi, tot n-am fi putut cita mai exact pasajele acele din circulara excelenţei sale d-lui Miron Romînul cari vor servi presei ungureşti ca denunţări şi ca puncte de acuzaţie. În articolul lui "Pester Lloyd" pe care-l reproducem mai la vale se va vedea că pasajele a căror enunţare din partea mitropolitului am reprobat-o noi sunt exact aceleaşi cu cari foaia maghiară scoate ochii romînilor. 
Însă această foaie e cunoscută ca oficioasă, inspiraţiunile ei se datoresc unor sorginţi din sferele guvernamentale ale Ungariei. Păstrîndu-ne intenţia de-a răspunde la articolul foii oficioase, dăm de astădată apostrofele ei ca o probă cît de mult rău se poate face unui popor întreg prin cîteva şiruri necumpănite şi inexacte, cum poziţia oficială pe care-o ocupă Escelenţa Sa dă unor neadevăruri o greutate pe care nici un fel de faptă şi nici un fel de discurs din timpul adunărilor populare n-o justifică. "Pildele rele molipsind datinele cele bune" am văzut şi pe P. S. Sa Episcopul Aradului urmînd exemplul dat în Sibii şi creîndu-se, din senin şi din nimic, un pretext de persecuţie în contra aspiraţiunilor legitime ale poporului romîn. 
Deducţiunile pe cari "Pester Lloyd" le face din circulara mitropolitului, punerea în paralelă a cuvintelor prelatului cu pasaje şi espresiuni din "Telegraful" -Fundescu bunăoară, un pamflet cotidian fără nici o responsabilitate morală sau politică, va dovedi Î. P. S. Sale că chiar dac' ar fi voit să oprească clerul de la întruniri, conform vreunui ordin ministerial, ar fi avut dreptul s-o facă ca autoritate ecleziastică supremă; dar că nu trebuia, pentru a-şi motiva ordinul circular fără umbră de adevăr, pus[ă ] în suspiciune legitimitatea cererilor credincioşilor săi. Considerente atît de lipsite de temei încît scriitorii maghiari înşişi, pentru a le da măcar aerul unei probabilităţi, sunt nevoiţi a le documenta prin citaţiuni din "Telegraful" -Fundescu ori din alte foi, mai bine scrise poate, dar despre cari se ştie că enunţările lor nu angajează nici o sferă politică şi pe nici un bărbat politic. 
Lăsăm să urmeze articolul, rezervîndu-ne a-l comenta în alt rînd. 

Meetingurile romîne din Transilvania au produs o mişcare care, de ce merge, de ce atinge cercuri mai întinse, mişcare ce merită cu atît mai mult atenţiunea generală cu cît stă în legătură cu aspiraţiuni foarte caracteristice. Motivul manifest şi imediat al acestor adunări ale romînilor transilvăneni e precum se ştie discuţiunea în Dietă asupra proiectului de lege privitor la şcoalele secundare. Conducătorilor romînilor nu le era de ajuns că mitropolitul, în numele bisericii sale, a făcut obiecţiuni înaintea Parlamentului în contra acestui proiect de lege; nu, pe lîngă aceasta mai trebuiau şi manifestaţiuni "spontane " ale "voinţei poporului", cari să dea acelui protest o putere şi o eficacitate deosebită. Şi-n adevăr! Daca e vorba să relevăm repejunea şi preciziunea cu care s-au înscenat meetingurile romîne din Braşău, Sibiiu, Deva, Cluj, Turda, Cahalm, Făgăraş şi din alte locuri, cei ce le-a pus la cale merită desigur toată lauda. Din aceasta putem deduce învăţămîntul important că acest popor se dirige de cătră conducătorii Lui după voinţa şi intenţia lor c-o lesniciune care ne pune pe gînduri. Alta e însă intenţiunea ce este a realiza prin aceste adunări demonstrative. 
Discursurile şi rezoluţiunile precum şi personajele determinante din aceste meetinguri nu ne lasă nici o îndoială că avem a face cu un nou tour de force al dacoromanismului. Pentru a ne da această probă de putere proiectul de lege al şcoalelor secundare a fost un pretext numai; resortul veritabil e mînuit de alte puteri cu nişte scopuri foarte îndepărtate. În mijlocul certelor noastre parlamentare, adesea meschine, şi împresuraţi de nu mai puţin însemnatele sfezi de zi, pierdem prea adeseori din vedere mersul lucrurilor din Orientul meridional, şi totuşi acolo s-a 'nrădăcinat pentru Ungaria, ba poate pentru monarcie (? ) o cestiune de existenţă, care pîn' acum nu s-a dezvoltat deloc în favorul nostru. 
Despre adunările din urmă ale romînilor foile noastre n-au adus decît notiţe insuficiente; dar pastoralele mitropolitului, romîn şi ale episcopului din Arad ne învaţă că avem a face cu manifestaţiuni foarte critice. Mitropolitul constată în circulara sa că aceste adunări zgomotoase de popor au luat "o direcţiune şi un caracter politic de-aşa natură încît nu pot fi decît stricăcioase intereselor de existenţă ale poporului romîn". El ne mai spune că "teoriile" dezvoltate în adunări stau în contrazicere cu "patriotismul" şi cu respectul ce li se cuvine instituţiunilor fundamentale de drept public. Conducătorii adunărilor populare duc poporul "pe-o clină repede" şi-l împing "într-o direcţiune care trece marginile loialităţii". 
Să fie bine înţeles! Mitropolitul romîn este acela care vorbeşte astfel în circulară cătră clerul său propriu. Avem aşadar un martor clasic pentru aserţiunile gravante pe care capul bisericei romîne ortodoxe le-a scris - desigur după informaţiuni amănunţite asupra celor petrecute şi cu intenţiunea cea mai bună. Indignarea cu care-a fost primită această admoniţiune de cătră inteligenţa romînă ne întăreşte în credinţa veracităţii acestor enunţări, cari îndealtmintrelea ni se confirmă şi din alte sorginţi competente (? ). Pietrele aruncate în ferestrele rezidenţei metropolitane, precum şi atacurile fără moderaţiune a presei romîne de dincoaci şi de dincolo de Carpaţi, impertinentul "protest în zale" cu care-a umplut lumea tinerimea romînă din Sibiiu, îndreptat în contra "neadevărurilor tendenţioase" cuprinse în pastorala de mai sus dovedesc nu mai puţin turburarea întinsă şi adîncă, pe cari le-a produs descoperirile mitropolitului în iniţiatorii şi complicii noului scandal dacoroman. Împrejurarea că procurorul a procedat în contra unora din personajele compromise sporeşte numai seriozitatea situaţiunii. 
Pentru cel ce cunoaşte stările de lucruri de dincolo de Ţara Moţilor, precum şi din învecinata Romînie, fenomenele din urmă nu-i produc nici o surprindere, ci i se prezentă numai ca nişte efecte ale unor cauze de mult cunoscute şi ades deplorate. La aceste sorginţi dar trebuie să ne ducem pentru a ne forma o idee limpede şi o judecată exactă asupra mişcării Romînilor din Transilvania. 
Rădăcinile mişcării de azi ajung pîn-la 1848, ba în parte chiar dincolo de-acea eră; dur dorinţele şi reclamaţiunile romînilor din Transilvania, au primit o formă mai concretă de la 1867 încoace. Fără consultarea şi consenţimîntul celor mai vechi locuitori ai Transilvaniei, precum conducătorii numesc foarte impropriu poporul lor, s-a făcut atunci pactul dualist între Ungaria şi Austria şi, ca consecuenţă ulterioară a lui, realizarea uniunii legale a Ungariei cu Transilvania

277

        {EminescuOpXIII 278}

Romînii transilvăneni se 'nfioară atît de acel pact nefast cît şi de uniune, pe care-o numesc fuziune inadmisibilă şi stăruie într-o politică de pasivitate, încît nu iau parte la alegerile în Parlament, nici la alte acţiuni politice de însemnătate de drept public şi toate legile şi instituţiunile pe care legislatura ungurească le-a creat de la anul 1867 încoace romînii le consideră numai ca de facto şi impuse, iar nu ca existînd de jure şi durabil - obligatorii. 
În această politică de abstinenţă, care nu e în fond decît o stare perpetuă de război în contra legislaturii ţărei proprii, se creşte tinerimea romînă din Transilvania; ei [î]i servesc sferele inteligente ale acestui popor; această politică o predică toate scrierile şi foile romînilor, atît de la noi cît şi de dincolo, din Regat; aceasta e atmosfera politică în care, de două decenii, trăiesc peste două milioane şi jumătate de cetăţeni ai statului nostru. Şi această atitudine a romînilor se 'ntăreşte încă prin aceea că, conducătorii de azi o pun înainte ca sfînt patrimoniu al marelui mitropolit Şaguna. 
Acest întîi archiepiscop şi mitropolit romîn - ortodox, care-a murit în anul 1873, a lăsat (după cum arată d. Slavici) următorul testament poporului său: 
"Nici o înţelegere cu maghiarii! Orice înţelegere directă între romîni şi maghiari implică în sine ideea unei acţiuni în contra dinastiei. Toate speranţele romînilor se 'ntemeiază numai pe împăratul". 
După aceste idei conducătoare ale politicei romîne moderne conflictul între rase trebuie mănţinut în permanenţă, ba scelerateţa unei asemeni politici de asmuţare merge atît de departe, încît încercările unei înţelegeri pacinice între popoare se consideră ca un act în contra dinastiei. Loialitatea simulată cătră dinastie nu e în realitate decît o ilustraţiune a cuvîntului: "Voim stăpîn pe împăratul pentru a nu avea nici un stăpîn". 
Din acest izvor răsar apoi ca necesitate naturală toate acele regretabile şi culpabile induceri în eroare ale poporului romînesc, care din natură chiar e obicinuit de-a se lăsa influinţat şi dus de bună - voie de alţii. Şi cînd, acum vro doi ani, începuse a miji şi printre romînii din Transilvania un simţ mai bun, o pricepere mai sobră a stării de lucruri, conducătorii au pus cea mai puternică pîrghie morală pentru ca, în conferenţa generală a delegaţiilor romîni din mai 1881, să fortifice din nou punctul de vedere al pasivităţii. Prea bine le-a succes încă; căci cine poate nega că majoritatea precumpănitoare a aşa numitei inteligenţe romîne: preoţi, institutori, advocaţi, cărturari, neguţători, proprietari ş. a. m. d. e plină cu totul de ideile unei aversiuni ostile în contra legilor fundamentale ale ţării noastre. Mitropolitul Miron Roman o spune aceasta fără pospai, şi el trebuie să-şi fi cunoscînd oamenii. 
Dar încotro ţinteşte această atitudine hotărît ostilă a romînilor transilvăneni? Să se ia sama numai la deciziunile conferenţei generale din 1881 şi să s' asculte cele mai nouă discursuri şi rezoluţiuni ale meetingurilor şi oricine se va convinge că pretinsa pasivitate politică are în fond ţinte foarte active. 
Înainte de toate e vorba de restabilirea uniunii personale între Transilvania şi Ungaria sau de recîştigarea autonomiei transilvane; apoi stabilirea acelei egale îndreptăţiri pentru romîni ca, în toate regiunile locuite de ei, numai limba romînă să fie legal permisă în administraţie şi jurisdicţiune
(N. B. Aci "Pester Lloyd" se cam întrece. Nu numai, ci şi limba romînă. Nu nur, ci auch). 
De acestea se leagă instituirea unei reprezentaţiuni romîne naţionale care, după cum se pretinde, ar fi existat din bătrîni şi pe care maghiarii şi saşii au înlăturat-o în mod criminal. 
Se 'nţelege că şi părţile rupte în mod arbitrar, partes adnexae, trebuiesc restituite principatului Transilvaniei, pentru ca în chipul acesta să fie gata bastionul pentru Dacia viitoare. 
Toate dorinţele aceste modeste se găsesc pe larg în Memorandul romînilor din Transilvania, care-a fost scos la lume, înzestrat c-un aparat istoric în aparenţă plin de greutate şi care în multe locuri din străinătate a făcut deja efect, şi ceea ce-i lipseşte acestei scrieri ca ascuţiş şi limpezime aceea ne-o spun fără sfială Irredenta romînă şi presa ei din Romînia şi din Paris. Ce zicea, în decemvrie anul trecut, cu ocazia iubileului Habsburgilor, "Romînia liberă"? "Austria a sprijinit cu umerii săi clădirea dărîmată a statului unguresc, s-a făcut complice cu despotismul hunic şi a menţinut pîn-în zilele noastre sclavia naţionalităţilor (în Ungaria). Oare dreptatea eternă va mai îngădui mult timp această pată pe care-o aruncă existenţa acestui imperiu parazit pe fruntea secolului libertăţii şi civilizaţiunii? "
Un demn pendent la această obrăznicie este faptul că în şcoalele Romîniei se învaţă că "Patria Romînă" cuprinde regiunile "Temesiana " (Banatul Temişorii), Transilvania, Maramurăşul, Crisiana (regiunea Murăşului şi a Crişului) şi Bucovina. În fine foile asmuţătoare de lîngă Dîmboviţa ajung atît de departe, încît nu mai numesc Transilvania decît "Romînia de peste Carpaţi". 
În adevăr trebuie să se mire cineva de liniştea şi de răbdarea sferelor noastre conducătoare, şi duioasă ne-a părut mai cu seamă, demult încă, acea grijă cu care Ministerul nostru de Esterne şi diplomaţia noastră au căutat a ridica de subsori megalomania dacoromînă. Nu numai că ţărilor vasale Turciei li s-a creat o poziţie suverană ca Regat romîn şi s-a introdus în şirul statelor europene, mai cu seamă prin solicitarea şi sprijinul nostru, dar am sacrificat (şi aceasta e şi mai rău) interesele noastre cele mai vitale politice şi economice la Dunărea de Jos şi am adus cele mai grele rane ţării noastre proprii din curată îngăduinţă şi din grija pentru neastîmpăratul megaloman. 
Şi pentru toată iubirea şi toate sacrificiile culegem azi răsplata sub forma politicei de asmuţare a unei Irridente romîne şi a afiliaţilor ei de la noi. Am uitat că în Orient nu obţine cineva succese prin îngăduire şi bunăvoinţă, ci prin putere şi străşnicie. Nu se va face oare odată uz de această veche esperienţă faţă cu agitatorii şi provocatorii romîni de dincoace şi de dincolo de Carpaţi? 
[23 martie 1883]

["SE 'NŢELEGE CĂ, DUPĂ MANIFESTUL... "]

Se 'nţelege că, după manifestul partidului roşu, publicat în Monitorul- fundescu, toate în ţara aceasta merg strună şi de minune, încît daca le-ar da cineva crezare, Romînia s-ar fi aflînd în apogeul fericirii şi al gloriei. Cel ce bunăoară nu vede că am pierdut mii de oameni pe cîmpul de luptă, obţinînd drept unic rezultat cedarea Basarabiei, că azi, cînd ţara e independentă şi fostul voievod rege, se cere ca o tîrzie compensaţie a recunoaşterii acestor titluri Dunărea

278

        {EminescuOpXIII 279}

romană; cine nu observă că, în acelaş timp în care politicianii se îmbogăţesc, toate clasele acestui popor, de la Vlădică pîn-la opincă, dau îndărăt, acela nu poate decît să aplaude la toate laudele pe cari partidul roşu, cu cunoscutul său esces de modestie, şi le aduce singur prin acel manifest. 
Oricît am face din acest act obiectul cercetărilor noastre amănunţite, nu vom găsi nimic nou, afară doar de unele nume iscălite sub dînsul, pe cari ne obicinuiserăm a le vedea într-altă parte, dar pe cari le întîlnim alături cu. onor. Costinescu. Aceleaşi glorificări vechi şi de atîtea ori răsturnate a faptelor partidului, aceleaşi acuzări neadevărate ori nedrepte la adresa opoziţiei, c-un cuvînt un act cîrpit din petece de reviste insipide ale,. Romînului", lipite cu platitudinea abituală a acestor oameni pe cît de lipsiţi de talent pe atît de insinuanţi în vorbe şi de incapabili de adevăr. 
Astfel emancipare economică se numeşte de ex. răscumpărarea hîrtiilor Stroussberg făcută c-un preţ îndoit decum se cotau, un fapt care afară de îmbogăţirea a o sumă de patrioţi prin joc de bursă n-a avut alt rezultat decît sporirea enormă a capitalului datoriei publice. 
Tot în rîndul emancipării economice se trece răscumpărarea liniei Cernavoda chiustenge, plătită de trei ori pe atîta pe cît face şi decum ceruse societatea engleză din capul locului. Se vorbeşte, desigur pentru oamenii din provincie, de-un port la mare pe care l-am fi avînd, adecă tot de aşa - numitul port de la Chiustenge care, pentru toate spiritele cunoscătoare, nu există pîn' acum decît în fantazia scriitorilor "Romînului". 
În fine vine o polemică lungă la adresa opoziţiei, cu privire la legea electorală în care iar nu se face decît a se repeta toate neadevărurile zise şi rezise pîn' acum. Se vorbeşte şi aci despre lesniciunea cu care s-ar fi corumpînd colegiile superioare restrînse, ca şi cînd rezultatele pe cari ni le-a dat sufrajul universal în cele din urmă alegeri comunale, adecă abţinerea absolută a imensei majorităţi a alegătorilor şi participarea la ele numai a politicianilor şi gardelor civice, nu ne-ar fi dat un tablou fidel şi o idee exactă despre mizeria şi servilitatea unor alegeri făcute în asemenea condiţiuni. Sofismele spuse deja de d. C. A. Rosetti în articolele sale asupra acestei cestiuni se repetă pentru nu ştim a cîta oară, ca şi cînd realitatea, adecă practicarea reformei în alegerile ce-au avut loc n-ar fi dovedit că guvernamentali şi numai guvernamentali pot ieşi din urne şi că la urma - urmelor lupta se reduce în asemenea caz la intrigile din chiar partidul roşu, la certe meschine dintre Serurie şi Sarkez. Sarkez şi Serurie, la apostrofe comune şi înjurături de uliţă între gheşeftari căpătuiţi şi cei cari caută a se căpătui. Alegerile comunale din Bucureşti, cari au umplut consiliul cu capete de post şi oameni de facem-treburi, de tot ce marele oraş are pe de o parte mai mărginit, pe de alta mai puţin onest, membrii comitetului central roşu nu sunt în stare a le considera ca o adevărată şi sîngeroasă dezminţire la teoria demagogică a d-lui C. A. Rosetti că colegii numeroase ar fi dînd reprezentanţi mai buni. 
Se 'nţelege cumcă ceea ce vede toată lumea, scopul şi esenţa acestei reforme, nu numai că nu e mărturisită, ci se tăgăduieşte chiar. Întărirea sistemului parlamentar o numesc dumnealor, cînd în realitate reforma nu-nsemnează decît punerea întregului corp electoral la dispoziţia d-lui Ioan Brătianu, pentru ca să facă cu dînsul orice va pofti. 
Am văzut deja cum d. Brătianu, pentru a se menţine cu orice preţ la putere, pune pe rînd mîna pe toate ramurile administraţiei publice, numind pretutindenea în frunte creaturile sale. Astfel am văzut cum plecarea regelui n-a servit decît pentru a-i pune în mînă armata întreagă, în care azi deosebiţii Pilaţi au cele mai mari roluri. Pentru a da asalt ultimelor rămăşiţe de independenţă a alegătorilor din colegiul I şi II am văzut plouînd pe capetele lor nevinovate sute şi iar sute de decoraţii; depreciarea unui semn public de onoare i s-a părut d-lui I. Brătianu un preţ foarte ieften cînd e vorba ca, prin ultima lovitură dată organizării noastre, să-şi cumpere absolutismul său politic. 
Iar absolutismul său politic nu se pune deloc la cale pentru a realiza vreo mare idee de care căpăţînele strîmte ale roşiilor nici nu sunt capabile, ci numai pentru a menţine pe de-a pururea o bandă de esploatatori în posesiunea resurselor statului. Al doilea imperiu în Franţa s-a servit în adevăr cu elemente incalificabile, dar totuşi nu se poate tăgădui că guvernul avea şi în afară şi în lăuntru mari idei. În nimic nu va semăna guvernul personal al d-lui Brătianu cu acela al lui Napoleon III decît în corupţiunea şi în înjosirea elementelor sale guvernamentale. 
Faţă cu guvernele econoame, modeste, harnice ale Domnilor romîni de la 1821 - 1857, faţă cu guvernul de emancipare politică şi socială a lui Vodă Cuza se va 'ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol îngăduitorul, a doua ediţie a domniei fanarioţilor. Înjosirea de caracter şi linguşirea slugoilor pe cari d. Brătianu i-a ridicat va fi singurul titlu de recomandare; orice merit, orice mişcare onestă a inimei şi a conştiinţei, orice virtute care dă vieţii publice energie şi claritate va fi proscrisă din mijlocul acestor oameni de rînd, atît de rînd precum numai infecţiunea proverbială a Orientului i-a putut produce. 
Ave Cesar! 
Cînd citim manifestul acestui comitet central ceea ce ne mai izbeşte este că o seamă dintre membri sunt oameni cari au dovedit o mare înclinare la întreprinderi financiare hazardate, cari să-i facă a se îmbogăţi repede şi fără muncă. Văzînd în frunte pe fondatori de-ai Creditului Mobiliar, 

279

        {EminescuOpXIII 280}

pe antreprenori de-ai armatei, pe advocaţi ai statului etc., ne putem închipui ce teren al negrei specule şi al jocului de bursă va fi Romînia daca d. Brătianu va izbuti să ajungă la îngenunchearea deplină a acestei nefericite ţări. 
[25 martie 1883]

["ORICÎTE MERITE ŞI-AR ATRIBUI... "]

Oricîte merite şi-ar atribui roşii în politica interioară şi esterioară, totuşi nu vor putea tăgădui şi nici tăgăduiesc un lucru care absoarbe toată valoarea laudelor şi veracitatea protestărilor de patriotism. Acest lucru e: corupţiunea adîncă a oamenilor din cari partidul se compune. Corupţiunea aceasta e şi publică şi privată; şi forul şi căminele sunt priveliştea ei. Vieţile private ale marei majorităţi a roşiilor - escepţiunile confirmă regula - sunt incalificabile din punctul de vedere al ideilor abituale de morală ale poporului nostru; vieţile lor publice sunt de o lipsă de scrupul şi de cuviinţă precum nu se mai află în nici o parte a lumii. E numai natural ca, într-o ţară centralizată cum e a noastră, toată lumea să se resimtă de moravurile odioase ale tagmei şi putrejunea, pornită din sfere guvernamentale şi legiuitoare, să se 'ntinză ca o boală contagioasă asupra poporului întreg. 
Azi nu mai e om, de orice temperament şi de orice opinie ar fi, care să 'ndrăznească a pune la îndoială acest adevăr neesceptînd pe înşişi capii partidului. 
Singur d. Ioan Brătianu simte că acest rău fundamental [î]l face imposibil pe el şi pe ai săi în opinia ţării. E de mirat lucru, însă nici un teren al vieţii publice n-a rămas nepîngărit de apucăturile comune ale acestei plebe de sus. Începînd cu Cozia, locul de repaos al celui mai mare Domn al Ţării Romîneşti, prefăcut în puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului, nu cunoaştem instituţie a cării esenţă şi raţiune de-a fi n-ar fi fost dezonorată de aceşti oameni. 
La palat se numeşte în bătaie de joc adiutant regal un erou de la 11 februarie şi de la Ploieşti; funcţiunile cele mai însemnate din armată se ocupă, asemenea în bătaie de joc, de fevruarişti, pentru a insufla se vede oştirii întregi spiritul de onoare şi de fidelitate care-a domnit în acea noapte; prezident în Cameră e asemenea un fevruarist, căruia nu i-ar încredinţa cineva păzirea unui pui de găină, necum a intereselor unei ţări; deputaţii guvernului în fine sunt recrutaţi din tot ce e mai ignorant şi mai puţin moral în ţară. 
O împrejurare desigur curioasă e că nimenea nu tăgăduieşte starea de decadenţă în care se află partidul, nici ei singuri. 
Nu vorbim aci de ceea ce-a declarat d. Dimitrie Brătianu, despre hoţii ce merită puşcăria şi gheşeftarii ce merită carantina; nu de ceea ce-a declarat d. Ioan Brătianu însuşi, în Senat, că nu mai poate sătura poftele nesăţioase ale amicilor săi politici; afirmări pe cît de cunoscute pe atît de adevărată. 
Nu de asta vorbim numai. 
Nu e unul dintre ei, oricît de mic şi de nerod, care c-un zîmbet triumfător să nu declare că aşa este; că, în adevăr, moralmente - imposibili sunt roşii, dar că tocmai într - această consistă spiritul lor politic. Omul care s-ar zbate din răsputeri în contra unei asemenea morale şi a unei asemenea maniere de a vedea nu e decît pur şi simplu un om... mărginit. C-o zîmbire ironică, cum n-o găsim decît în încăperile poliţiei, la inocenţele californiane prinse în flagrant delict cu degetele în buzunarele altora, ci esprimă această convingere de atît timp şi cu atîta stăruinţa încît ea a început a pătrunde pînă şi în spirite pe deplin corecte ale unor oameni ce n-au a-şi imputa nimic. 
Astfel un deputat, din cei mai scrupuloşi în toate afacerile, ba chiar în toate nimicurile vieţii sale publice şi private, ne zicea într-un rînd următoarele: 

Ce să-i faci! Natura omenească e natură omenească. În faza în care - am intrat nu mai întrebăm daca cutare sau cutare fură. Cestiunea onestităţii e secundară în viaţa publică de azi şi, la dreptul vorbind, onest nu e decît cel ce e născut astfel. Dar averile acestea, ce nu sunt nici moştenite, nici muncite, ci făcute peste noapte şi din nimic, sunt furate într-un chip sau într-altul; dar societatea lor privată în care se perîndează reciproc într-o absurdă promiscuitate, e o societate profund imorală? Dar partidul nu consistă decît din virtuţi în discompunere cari neînsănătoşesc ţara? Ei şi? E cu putinţă ca aceşti oameni să se regenereze? Fără îndoială nu. Ei nu pot decît să degenereze fizic, precum au degenerat moraliceşte, şi anume în copiii şi nepoţii lor, cari, de nu vor ajunge a umplea temniţile, desigur se vor stinge în institute de alienaţie şi în spitaluri. Dar pe cît timp aceste elemente există la lumina soarelui, oricît de rele ar fi, oricît de înjosite - ceea ce nimeni nu contestă - ele au o raţiune a lor de a fi şi trebuie să ţinem seamă de ele. 

        {EminescuOpXIII 281}

Aceasta era părerea unui om cu totul sincer şi dezinteresat. Cu atît mai mult e politica unui om nesincer ca d. Ioan Brătianu. D-sa e pe deplin convins de putrejunea morală a partidului, că nu e cu putinţă imaginaţiune care să descrie instinctele brutale şi vicioase ale tagmei, că nu se află preot care să poată atinge cu vorba adîncul mişeliei lor, nu moralist care să poată ghici substanţa sperjură din care sunt compuse aceste hoituri cu asemănare de om. Căci, în adevăr, ruşine i-ar fi oricărui om c-o umbră de scrupul ca, după ce-au călcat, la 11 fevruarie, un jurămînt de onoare de două ori depus, să se mai îndese în fruntea afacerilor ţării; ruşine unui altuia ca, după ce s-au îmbogăţit prin specule, să-şi lase nevasta şi copiii, cu cari trăise în sărăcie, pentru a se înhăita cu curtizane; ruşine unui al treilea de-a ocupa înalte demnităţi, de-o importanţă morală eminentă, cînd viaţa sa conzistă din tranzacţii zilnice cu devergondajul. Dar roşii par a nu cunoaşte ruşinea. De-o corupţiune atît de naivă sunt încît li-i silă de fiinţa lor proprie cînd o văd reprodusă în exemplare analoage şi mai toţi dintre ei înfundă cu copiii lor institutele statului, pentru a scăpa cît de curînd şi a nu le mai duce grija. 
Ei bine, le ştie acestea d. Ioan Brătianu şi cu toate astea îşi zice: 
"Daca n-ar exista asemenea oameni deşertăciunea mea s-ar fi putut urca atît de sus într-o ţară serioasă? Aceşti oameni [î]mi sunt trebuincioşi. Eu le dau ce vor, ei îmi dau ceea ce-mi trebuie: o poziţie şi un renume nemeritat. Suntem chit. Oameni cu scrupule morale, naturi de elită cari gîndesc ce nu numai a face altora rău, dar a vieţui chiar implică deja o vină, a căror instincte sunt corecte ca cumpăna cu care se cîntăresc piesele de aur, asemenea naturi nu-mi trebuiesc. Ceafa groasă de mucenic îngrăşat a lui Warszawsky, iată ce-mi trebuie mie. Înainte cu ei". 
D. Brătianu nu înţelege că regimul sub care trăieşte un popor nu poate continua a fi o imposibilitate morală. Ţinta d-sale politică este aşadar de a merge înainte cu aceste elemente cari, moralmente imposibile şi intelectual sterpe, au devenit cu toate astea atît de puternice, prin chiar activitatea d-sale, încît o luptă în contra lor prezintă rizicul de a fi pierdută. 
D. C. A. Rosetti simte acelaşi lucru, dar soluţiunea problemului este alta pentru d-sa. Fără îndoială vede că aceste elemente sunt imposibile - cel mai imposibil dintre toţi d-sa însuşi. Cu toate acestea, vrînd - nevrînd, cultura a făcut oarecare progres în ţară; cu simple mofturi ca luarea Transilvaniei nu se mai pot lua ochii nimărui. Fiindcă însă tot sistemul de idei abituale de morală şi de onestitate ale poporului nostru e diametral opus actelor şi purtării roşiilor, d-sa îşi propune de-a săpa teoretic însuşi fundamentele moralei şi pentru aceasta găseşte un sprijin în tinerimea aceea care, la Paris, îşi culege preceptele la Mabille. 
Morala cuviinţei, după aceşti domnişori, e un moft; altruismul e tot. Faptele omeneşti şi cugetele lor nu sunt nici bune nici rele; ele sunt moralmente indiferente. Pozitiv morale sunt cele altruiste. Cineva poate avea cele mai negre vicii; pe cît timp e alturist e om cum se cade. Venus vulgivaga, dacă e altruiste, chiar foarte altruistă, e o femeie din... societate. Patriotism şi naţionalitate sunt nişte mofturi. Nu există decît apăsători şi apăsaţi, din cari cei dentăi trebuiesc nimiciţi, cei din urmă ridicaţi. E indiferent cine locuieşte în Romînia. Dar mongoli, dar zuluşi, lucrul nu are absolut nici o importanţă. Toată lumea trebuie convertită la altruism prin mijloace ca împărţirea averilor, ca poliandria şi poligamia ş. a. m. d. Cam aceste sunt principiile "Daciei viitoare" şi ale roiului de tineri ce vor ferici în curînd ţara cu prezenţa lor. Precum există acide în stare a discompune orice corp organic, astfel există negaţiuni capabile a nimici întreg complexul de idei abituale ale unui popor şi, precum totdauna orice descompunere produce o mişcare iregulară, tot astfel aceste idei, culese din moralul Mabilului, rod adînc rădăcinele chiar ale vieţii noastre publice. Se negă patria, se negă naţionalitatea, se negă familia, averea, tot ce dă conzistenţă unui organism politic - şi asta este ceea ce vrea d. C. A. Rosetti. Căci numai atunci cînd elementele viitorului vor fi şi mai perverse decît roşii aceştia devin posibili, devin comparaţi cu anarhiştii şi nihiliştii, oameni de ordine, o societate oricît de rea, dar tot nu aşa de rea ca deplina anarhie şi deplinul desfrîu. Decît comunism mai bine cezarism, îşi va zice fiecine şi prin cezarism, la care tinde acum d. Brătianu se susţine orice guvern abil care va şti să sperie lumea ca umbra roşie a Comunei universale. 
Astfel, unul dintr-o direcţie, altul din cealaltă, sapă încet pe sub pămînt toate temeliile istoriei şi statului romîn, ca doi săpători de mine cari, pornind din direcţiuni opuse, încep a auzi întreolaltă tîrnăcoapele cu cari minează. Ţinta comună a amînduror, de-o ştiu sau de n-o ştiu, este la urma urmelor nimicirea naţionalităţii romîne. 
[30 martie 1883]

281

        {EminescuOpXIII 282}

["TOATE PROTESTAŢIUNILE GUVERNULUI... "]

 Toate protestaţiunile guvernului şi foilor sale în cestiunea Dunării nu sunt decît făţărnicii. Am arătat că, încă acum doi ani, "Romînul" declarase în numele guvernului că e la timp şi cu cale de-a concede Austriei Comisiunea Mixtă, prezidenţia permanentă şi votul preponderant. În urma zgomotului ridicat de foile opoziţiunii guvernul s-a hotărît să urmeze aceeaşi politică sub alte aparenţe: d. Dim. Sturza nu e decît continuatorul fidel al politicei d-lui Boerescu, şi a face toate concesiile este de pe acum hotărîrea statornică a cabinetului. 
Protestaţiunile din cei din urmă timpi nu sunt decît pur şi simplu reclame electorale. Odată alegerile terminate în favorul guvernului, el nu va mai găsi nici o piedică în cale pentru a admite în întregul lor stipulaţiunile Tractatului de la Londra. 
Alegători din colegiul I şi al Ii-lea! Ştiţi care e meritul pentru care aţi fost acoperiţi cu decoraţii? Acel merit e să alegeţi deputaţi cari să primească fără discuţie cesiunea Dunării romîne în mîni străine. Precum trădarea de tron e înălţată şi decorată, astăzi meritul de căpetenie pe care guvernul nostru [î]l răsplăteşte este trădarea de ţară. 
Mai mult; diplomaţia însăşi [î]i dă guvernului nostru acest termen, care se acordă condamnaţilor la moarte, şi nu va face paşii definitivi pentru obţinerea concesiunilor decît după ce alegerile vor fi terminate, majoritatea asigurată. 
Cine se mai îndoieşte despre aceasta n-are decît să citească depeşa din Londra pe care-o reproducem aci. 
Iată în adevăr ce i se depeşează ziarului "Le Temps" de către corespondentul său: 

Conform cu informaţiunile mele precedente, lord Grandville a fost însărcinat din partea Conferenţei Dunării de-a notifica statelor riverane deciziunile Conferenţei şi de-a face pe lîngă Romînia demersuri amicale, dar stăruitoare, pentru a o determina să adere la deciziunile reuniunii europene. 
Notificarea adresată statelor riverane s-a făcut acum zece zile. Cît despre demersurile ce privesc Romînia - demersuri ce trebuiesc sprijinite colectiv de cătră toate puterile - ele au fost amînate în comună înţelegere pentru şase săptămîni, adecă pînă după alegerile pentru Parlamentul romîn cari vor avea loc. Motivul acestei amînări este că puterile, dorind pe d'o parte de a nu aduce un element străin de agitaţiune în dezbaterile electorale, judecă pe de altă parte că e preferabil de-a aştepta, pentru a lucra pe cale diplomatică, ca puterile guvernamentale şi legislative să fie definitiv constituite, după cum va fi rezultatul nouălor alegeri. 
Din sorginte autorizată aflu că reprezentantul Romîniei a mulţumit plenipotenţiarului francez din conferenţă pentru modificările aduse proiectului primitiv al Comisiunii Europene şi a căror iniţiativă el a luat-o. 

De acord cu depeşa de mai sus, "Le Temps" scrie: 

Se ştie că Conferenţa, despărţindu - se, a lăsat un termen deschis de şase luni pentru ratificarea Tractatului de la Londra şi a protocoalelor ce-i sunt anexate; totodată i-a lăsat prezidentului facultatea de-a o convoca pentr-o ultimă dată, spre a împlini această formalitate. Aceste deciziuni au fost inspirate de ideea curtenitoare de-a rezerva Romîniei un mijloc pentru a reintra în concertul european. "Times" crede a şti că lord Grandville nu va uza de această facultate înaintea espirării termenului semestrial şi, daca pînă în acel moment adeziunea Romîniei nu va fi sosit la Foreign - office, conferenţa se va reuni de drept şi va sancţiona rezoluţiunile sale precedente, cu toată abstenţiunea guvernului romîn. "Times" atribuie guvernului romîn intenţia de-a se strecura, din afacere făcînd distincţie între Tractatul de la Londra şi anexele lui. Dar ziarul englez observă cu drept cuvînt că această distingere e inadmisibilă în practică, pentru că adoptarea reglementului care-a insituit Comisiunea Mixtă formează tocmai unul din articolele Tractatului. Evenimentele vor da probabil dreptate, previziunile lordului Granville şi sfîrşitul agitaţiunilor electorale va aduce fără îndoială în Regatul dunărean o apreciare mai justă a cestiunii; demersul pe care l-a făcut ministrul Romîniei la Londra, după instigaţiunea guvernului său, spre a mulţumi reprezentanţilor noştri din Conferenţă pentru modificaţiunile introduse după iniţiativa lor în proiectul primitiv al Comisiunii permite în adevăr să sperăm că cabinetul din Bucureşti, scăpat de toate preocupaţiunile străine (electorale! ), va da cea mai deplină dreptate operei diplomaţiei europene. 

Înaintea şi în timpul alegerilor publicul e dar prevenit de-a nu crede absolut nimic din toate protestaţiunile foilor guvernamentale întru cît vor privi cestiunea Dunării. 
[1 aprilie 1883]

["ÎN MAREA ÎNTRUNIRE... "]

În marea întrunire a opoziţiunii unite care s-a ţinut la Iaşi d. G. Vernescu a atras atenţiune culegiului I şi al II[-lea] asupra unui pericol social pe care tagma patriotică ar voi să-l evoce din senin: le-ar conveni adecă dumnealor o nouă cestiune rurală, o nouă împroprietărire. 
Pentru a explica starea înapoiată în care se află ţăranul, d. C. A. Rosetti nu recurge la cauzele patente şi cari scot ochii orişicui; nu acuză bugetul cheltuielilor urcat cu 40 procente de cîţiva ani, pentru a hrăni pe toţi nevolnicii intelectuali şi fizici ai partidului său; d-sa nu înţelege că, daca pensii reversibile se mănîncă, daca hîrtii Stroussberg se cumpără cu preţ îndoit, daca Costineştii se-nţolesc 

282

        {EminescuOpXIII 283}

        {EminescuOpXIII 284}

şi Caradale huzuresc de bine, daca Cernavodă - chiustenge se plăteşte cu preţ întreit pentru ca rudele sale să aibă de unde se 'mbogăţi, toate lucrurile acestea trebuiesc plătite la urma urmelor cu 'n echivalent de muncă fizică a cuiva, în ultima linie a ţăranului. D-sa nu binevoieşte a înţelege că ceea ce bat la tălpi hoţii d-lui Dimitrie Brătianu cari merită puşcăria şi gheşeftarii ce merită carantina, amicii a căror lăcomie d. Ioan Brătianu a declarat a n-o mai putea sătura, trebuie să corespunză undeva în această ţară cu sudoarea reală, cu încordarea reală de braţe a unui creştin uitat de Dumnezeu; că clasa de hoituri improductive din care face parte şi d-sa ca negustor de vorbe şi pomanagiu al bugetului trebuie hrănită de cineva şi că acel cineva îşi înjumătăţeşte pîinea copiilor pentru a o împărţi cu feneanţi cum e d-sa şi cu alte lifte. Nu înţelege că ţăranul nostru e tot cel de acum trei - zeci de ani, dar că sarcinele lui a devenit de douăzeci de ori mai mari numai pentru a ţinea cu îmbielşugare toată demagogia lacomă, necinstită şi leneşă care-l încunjură. Nu 'nţelege că, pentru a încălţa vitele, trebuie să muncească oamenii şi să renunţe, sub formele cele mai diferite de dări directe şi indirecte, la cea mai mare parte din produsul muncii lor, precum au arătat-o aceasta d. A. V. Millo, condei cu condei, prin bugetul ce-a făcut în studiul său economiei oricărui sătean. Toată sarcina socială a parveniţilor roşii, a miilor de cumularzi improductivi, e purtată de cineva şi această sarcină enormă nu poate rămîne fără influenţă asupra traiului zilnic al omului din popor, ci se traduce între cei patru pereţi ai lui sub formă de lipsă şi de datorii. 
Creier plin de utopii şi lipsit de orice cunoştinţe exacte, politicianul oriental nu poate să 'nţeleagă că e absolut cu neputinţă ca nevoia ţăranului să se nască din raportul între proprietatea rurală care recurge la munca lui şi între munca rurală, care recurge asemenea în mod inevitabil la proprietate; că raportul firesc dintre aceste două trebuie să fie, prin chiar natura lucrurilor, echitabil şi că starea rea a ţăranului nu poate fi atribuită decît cheltuielilor improductive ale tagmei roşii, ale statului, precum şi clasei numeroase de ignoranţi şi de leneşi cari constituie elementele partidului guvernant. 
În loc de a căuta cauza mizeriei acolo unde ea este în adevăr văzută de medici şi statistici: în drumuri de fier ce nu-şi produc cheltuielile, în armata prea numeroasă, în lenea proletariatului intelectual cu patru clase primare, în organizaţia factice, c-un aparat costisitor şi netrebnic, în administraţia Simuleştilor, în roiurile cosmopolite cari-au năpădit ca locustele, tratînd ţara ca pe-o America şi poporul ca pe pieile - roşii; în loc de a căuta cauzele mizeriei în relele ce le-a adus pe capul ţării veneticii lipsiţi de orice sentiment de religie şi de patriotism precum e d-sa, în loc de a le vedea toate cum sunt, îi convenea a o căuta unde nu e: în raporturi de proprietate şi de posesiune rurală. 
Iar mai trebuie o împroprietărire acestui om care n-are o palmă de pămînt sub soarele ţării şi care trăieşte din pomenele bugetului. Proprietarii sunt, se 'nţelege, de vină, pentru că nu insultă poporul lor romînesc oferindu-i pămînt de pomană, ci-l cred destul de vrednic şi destul de onorabil pentru a plăti c-o parte mică a produsului capitalul de pămînt ce-l ia pe seama lui. 
D. C. A. Rosetti ar voi ca întreg poporul să ajungă în starea de-a produce acea silă morală ce d-sa o produce ca pomanagiu; ca nimeni să nu mai trăiască din munca şi virtutea lui de bărbat, ci toată lumea să ceară panem et circenses, să devie parazită ca cămătarii şi negustorii de vorbe ce-l înconjură. 
Anul trecut ţăranii inundaseră Bucureştii spre a cere pămînt. Camera a ales o comisiune însărcinată a cerceta plîngerile lor, compusă din d-nii G. Vernescu, Aurelian, Cantilli, P. Carp şi Lecca. Ancheta făcută de acea comisiune a constatat că ţăranii fuseseră instigaţi... de primari, notari, subprefecţi, agenţi fiscali, de toţi aceşti paraziţi cari - i sug măduva din oase, să vie la Bucureşti, să ceară, nu pămînt de la stat, ci pe proprietăţile private. Li s-a spus că... tata Ruset făgăduieşte asemenea lucru, din avutul altora, se 'nţelege, căci dintru ale sale nu le-ar da decît pe "Doamne - aşteaptă " şi cinstita ieşire a părului prin căciulă. Tata Ruset? Om care n-a ştiut a da la ai săi o creştere utilă şi cum se cuvine şi care pretinde a da creştere unui popor întreg! 
Cumcă aceasta este ţinta d-lui C. A. Rosetti şi cumcă nu i-ar displăcea o continuă regulare a proprietăţii din 15 în 15 ani şi o continuă confuziune între al meu ş' al tău ne-o dovedeşte foaia redijată de discipolii, de copiii sufletului său: "Dacia viitoare". De acord cu bătrînul demagog cosmopolit, pe care ne-a succes de a-l dezbrăca de coaja sa naţionale în care se gera de mai romîn decît un Basarab băştinaş, această tinerime neagă patria, negă naţionalitatea, familia, averea, religia; cheamă pe vagabonzii din toată lumea să 'mpărţească aci ceea ce nu e al lor, pămîntul smuls pas cu pas de străbuni prin dezrădăcinare de păduri seculare şi apărat cu sîngele lor cel mai bun şi mai nobil. Capitalul enorm de energie naţională cheltuit pentru a preface înfiorătoarele pustietăţi ale avarilor în pămînt romînesc e după dumnealor bun de aruncat în apă; noi am fost squaterii şi pionierii, nobilele Caradale sunt numai bune să moştenească. Iată ideea măreaţă pe care-o reprezintă tata Ruset, împreună cu acea tinerime care ţine pe ţară atîtea zeci de mii de chile de grîu pe an şi care pretinde a reprezenta viitorul ţării cînd caută a semăna cu panglicarul ţărigrădean din Strada Doamnei. 
[7 aprilie 1883]

284

        {EminescuOpXIII 285}

["PRIN DISCURSUL ŢINUT LA ATENEU... "]

Prin discursul ţinut la Ateneu d. C. A. Rosetti a continuat a afirma că colegiile superioare sunt coruptibile din cauza micului număr; că se fac întregiri, se speculează voturile ş. a. m. d. Nu noi vom fi aceia cari să contestăm cu desăvîrşire aceasta, căci pădure fără de uscături nu se poate. Oratorul de la Ateneu cată să fi cunoscînd pe amicii săi politici din colegiul I şi să fi ştiind, în calitate de fost staroste, cam ce fel de deprinderi şi ce spirit negustoresc vor fi adus şi în colegiul I, al proprietăţii istorice, oamenii banului şi ai diferenţei, odinioară stărostiţi de d-sa, după ce ei au cumpărat moşii. Cît despre trecut şi de oamenii cari au rămas din trecut, d. C. A. Rosetti însuşi nu va tăgădui că, daca aceştia nu s-ar fi distins prin nimic alt, prin caracter neatîrnat şi prin dezinteresare în afacerile publice s-au distins desigur. 
Şi tocmai la elementele acestea şi la cele asimilate lor ne adresăm noi şi solicităm în toate zilele de la ele ca, în numele libertăţii şi intereselor acestui popor întreg, să nu renunţe la sfera lor de influenţă politică şi socială la care Constituţia le dă un drept; să nu facă ca votul lor cel dezinteresat să cază în aceeaşi urnă, să aibă aceeaşi valoare şi aceeaşi greutate cu votul oricărui venetic, oricărui negustor de vorbe, oricărui politician de meserie. 
De şase sute de ani - am zis - viaţa Romîniei e legată de proprietatea istorică, de proprietari istorici. De şase sute de ani aceştia, în timpi de cădere, aproape numai ei au ţinut sus ideea statului şi a naţionalităţii romîne. Respectul de sine, dispreţul, poate naiv, dar justificat în contra înnoiturilor străine au făcut cu putinţă ca poporul să se redeştepte din somnul de o sută de ani, somn care s-a început cînd cel din urmă din Basarabi au căzut pe eşafod şi care s-a sfîrşit abia în secolul nostru. 
Da! Familiile vechi sunt menite a se stinge, pentru că n-a vrut Dumnezeu ca un copac al pădurilor sale să crească pînă la cer. Da! în locul stejarului secular stejarul cel tînăr se - nalţă în sus - neam vine şi neam trece - aceasta e legenda veacurilor. Dar nu e indiferent pentru un popor ce răsare în locul stejarului, nu [e] indiferent cînd plante parazite, oricît de trecătoare ar fi ele, îşi înfig rădăcinile în trunchi şi ajung mai repede sus decît stejarul. Nu e indiferent pentru un popor cărui principiu se datorează ridicarea unui om în mijlocul lui: daca ea se datoreşte tăriei, curajului, energiei - tot atîtea numiri diverse pentru principiul puterii de muncă şi pentru bărbăţie - sau daca ea se datorează speculei, apucăturilor, instinctelor feline şi oarecum femeieşti ale omenirii. Nu e indiferent pentru viaţa unui popor ca, în loc de stejar, să răsară slabul şi pururea de vînt legănatul mesteacăn. Nu e indiferent daca cei ce se ridică au sau nu rădăcini adînci în pămîntul ţării. Nu e, c-un cuvînt, indiferent daca soarta unei ţări e condusă de oamenii ei proprii sau de aristocraţia diferenţelor de preţ şi diferenţelor de opinii, de aristocraţia cursului de bursă şi a limbuţiei. 
De aceea credem a putea afirma că în colegiul I se află încă, cît timp nu ştim, multe elemente independente, dezinteresate, avînd cultura necesară şi timpul necesar de a se ocupa cu controlul afacerilor ţării, şi că aceste elemente nu trebuiesc să renunţe cu nici un preţ la dreptul pe care li-l dă Constituţia de a exercita un asemenea control. Şi fiindcă onor. d. C. A. Rosetti citează pe d. George Cantacuzino, care ar fi avînd mai multe moşii decît toţi proprietarii la un loc, zicem şi noi: Da! n-ar exista nici un inconvenient dacă d. George Cantacuzino ar intra de-a dreptul în Senat, fără a mai fi ales de cineva, şi nu e nimenea în ţara aceasta care n-ar avea încredere în exactitatea şi în corectitudinea cu care d. George Cantacuzino ar exercita acest control asupra afacerilor ţării, cari, întru cît sunt publice, sunt şi ale sale. Singurul principiu care s-ar opune unui asemenea fapt este principiul de stat, că legile nu se fac pentru persoane - luate individual - ci pentru grupuri de persoane şi grupuri de interese. 
Cazurile de coruptibilitate pe cari ni le citează d. C. A. Rosetti nu probează nimic. Excepţiuni au existat totdauna. Pot fi şi în acest colegiu oameni cari 'şi speculează voturile; dar nu credem că în genere se face aceasta. Şi, în adevăr, am văzut în trecut că atotputernicia unui guvern ar fi în ţara aceasta absolută, gardele d-lui Serurie şi delegaţii subprefecţilor ar alege pururea pe toţi favoriţii guvernului eventual daca n-ar exista acest colegiu întîi, singurul capabil de a rezista, chiar în contra elementelor sale proprii. 
Proba ce s-a dat cu ocazia revizuirii art. 7 e îndeajuns, credem, a dovedi greutatea şi direcţia de mişcare a acestui colegiu, căci suntem aproape siguri că, daca el n-ar fi existat, nu numai categoriile Costinescu, ci toţi străinii ar fi azi cetăţeni romîni. 
Dar să lăsăm aceste adevăruri generale, pe care d. C. A. Rosetti le combate cu îndărătnicie, voind a arăta că albul e negru şi negrul e alb. Dacă nu admite ceea ce zicem mai sus nu cunoaşte istoria ţării ce pretinde că e a sa şi nu voieşte să vază adevărul. C-un om însă care nu vrea să vază, discuţiunea e aproape de prisos. 
Vom face numai o comparaţie, pe care-o vor înţelege toţi. O roată care se 'nvîrteşte împrejurul axei sale descrie de ex. o cale de un metru pe secundă, însă o cale ce se-ntoarce în sine însăşi, încît, pentru a constata cîtă distanţă ar fi parcurs în linie dreaptă, am trebui să măsurăm circumferinţa 

        {EminescuOpXIII 286}

roţii şi s-o multiplicăm aceasta cu numărul secundelor. Un alt corp împins înainte să zicem că ar face asemenea un metru pe secundă. La roată nu vedem distanţa ce ar fi parcurs-o; la un corp împins o vedem. Tot aşa e cu coruptibilitatea d-sale. Ea e mai mare în colegiul III şi al Iv-lea, dar - vorba noastră - se 'nvîrteşte în cercul ei strîmt şi, dac - am vedea de cîte ori se 'nvîrteşte, am observa că distanţa ce-ar parcurge e mult mai lungă decît acea pe care a parcurs-o celălalt corp a cărui împingere a costat oarecare muncă. 
Pe un alegător din colegiul I [î]l corupi împingîndu-l cu făgăduinţa că pui pe nepotu - său în slujbă. Un nepot prost - o salba dracului - mai mult într-o funcţie a statului. Numărul lor e legiune, căci nu e singura cale a nepotismului. 
Tot atît de lesne corupi o mie de oameni învîrtindu-i cu vorba că n-o să-i iai o zi la gardă ori la alte prestaţiuni. 
Cestiunea principală nu este asta. Cestiunea e ca omul de stat care dirige să aibă bunul simţ de a se servi cît se poate de puţin de asemenea mijloace, de a se feri chiar cu totul de ele. 
Iar coruptibilitatea în sine şi ca rău constant atîrnă cu totul de alte împrejurări: atîrnă de adîncimea culturii, de valoarea pe care oamenii o dau adevărului recunoscut. Coruptibilitatea de moravuri şi superficialitatea de educaţie merg aproape mînă 'n mînă. 
Figura cu roata, împrumutată mecanicei, ne dă ocazia de-a repeta un adevăr foarte vechi: nici o lege electorală, nici o constituţie, nici o punere la cale omenească nu e capabilă să ridice în mod spontan treapta de cultură în care se află un popor, precum nici o vorbă, nici un volum scris nu e în stare a înmulţi puterea unui copil. Acest spor nu se cîştigă decît prin muncă. O muncă crescînd în progresiune mică, dar continuă, va spori puterile copilului la maximul posibil; o muncă intelectuală, crescînd asemenea în progresiune, va spori cultura unui popor la maximul ei şi prin aceasta capacitatea lui de a înţelege interesele publice. Dar pentru aceasta trebuie timp, una la mînă; economie de forţe, două la mînă. 
Cine însă cheltuieşte forţele naţionale pentru a întreţine cu ele clase întregi de Caradale şi de Serurii, de oameni improductivi, incapabili de muncă şi avizaţi la buget şi la favori guvernamentale, acela nu poate pretinde să aibă ce cheltui pentru cultura poporului său. 
Blocul de marmură din care - ai tăiat un satir nu mai e bun să tai din el pe Minerva. 
[14 aprilie 1883]

["D. C. A. ROSETTI A REÎNCEPUT... "]

D. C. A. Rosetti a reînceput să scrie în "Romînul", de astă dată cu multă nervozitate şi c-un zel aproape febril. Ne pare rău că pentru asemenea escitaţiuni nervoase nu avem alt mijloc de recomandat decît gheaţă, gheaţa rece a reflecţiunii şi a neîncrederii. În numărul de azi al "Romînului", d-sa, revenind la utopia sa revizionistă, ne spune că colegiul I ar cîştiga foarte mult primind pe al Ii-lea în sînul său, l-ar mobiliza şi l-ar lumina şi alte lucruri de soiul acesta. Am avut cu toate astea onoarea a spune d-lui C. A. Rosetti că cultură şi moralitate nu se improvizează în întruniri electorale, ci se cîştigă prin muncă necontenită, prin necontenită absorbţiune de adevăruri ce privesc natura în genere şi inteligenţa omenească îndeosebi şi că misiunea de-a lumina poate să şi-o aproprieze d-sa, care are nenorocire de-a învăţa pe oameni lucruri ce sigur nu le pricepe, dar noi aşteptăm această lumină şi această moralizare de la timp, de la şcoală, de la capetele eminente pe cari poporul nostru va fi în stare a le produce din sînul său, nu însă de la combinaţiuni legislative şi electorale, oricît de ingenioase ar fi ele. 
Dar în genere curioasă rămîne toată maniera sa de-a vedea, precum şi săriturile sale sofistice. Ieri încă colegiul I era coruptibil, azi el e cel mai patriot şi cel mai moral şi se face apel la el de-a ridica la sine şi de-a moraliza şi celelalte colegii. 
Colegiul I e corupt, zicea d-sa. Dar, pentru ca să-l moralizeze, d-sa nu trimite în el pe oameni cari ar fi obţinut doctoratul sau licenţa în vreo ramură de ştiinţă şi de la cari s-ar putea spera că ar aduce lumină în colegiu, nu, ci împinge în el pe ţărani, lipsiţi de învăţătură, cu 600 de lei venit anual adică elemente mai sărace, mai puţin luminate şi desigur mai coruptibile decît cele actuale. D-sa e acela care are rarul curaj de a zice: "Colegiu corupt, alege - mă pe mine şi pe-ai mei, pentru ca noi - rezultaţi din corupţiunea ta - să te moralizăm desfiinţîndu-te ". Aceasta e o mare insolenţă spusă oamenilor celor mai neatîrnaţi din ţară şi celor cari au posibilitatea măcar a unei culturi înalte, dar d. C. A. Rosetti cunoaşte regula lui Machiavelli: "Cine vrea să-şale lumea, să n-o ia subţire, ci gros, ca să-i ia ochii". 

286

        {EminescuOpXIII 287}

Şi foarte gros a luat-o d. C. A. Rosetti, împreună cu d. Brătianu. Cititorul ar face bine să ne dea crezare şi să ştie că toată revizuirea aceasta e un moft pus la ordinea zilei pentru a escita pe de-o parte patimele mulţimii, pe de alta susceptibilitatea claselor culte, pentru a vîrî ura şi discordia între fiii unei şi aceleiaşi ţări şi a întuneca conştiinţa noastră în cestiunea Dunării. Revizuire se zice, Dunăre se 'nţelege; lege electorală se zice, Polonie se 'nţelege. 
Oare n-am văzut apărînd în "Romînul", ca din senin, acum în preziua alegerilor, cestiunea unui canal Cernavoda chiustenge? Cu toate acestea lucrul e foarte simplu. Nu e vorba numai de-a se da preponderanţă unei puteri vecine asupra Dunării noastre; nu, e vorba chiar de a-i asigura această preponderanţă, creînd pentru negoţul ei o anume gură a Dunării, din banii noştri, din sudoarea aceluiaşi ţăran pe care d. C. A. Rosetti se preface a-l iubi atît. Pe cînd ţara întreagă e răscolită de patimi escitate în mod artificial, ceea ce se tratează în acest moment şi ceea ce se precupeţeşte e Dunărea. Comedia revizionismului, cu păpuşile ei şi cu panglicarii ei politici, e în faţă scenii; îndărătul acestei scene se pierde Dunărea. De mult ziarele din Paris ne-a spus-o aceasta; termenul de şase luni pentru ratificarea Tractatului de la Londra nu e nimic alt decît termenul cerut pentru a face alegeri în Romînia, a ameţi ţara cu cestiuni interne de-o asprime socială, încît asupra intereselor sale imediate alegătorul să piarză cu totul din ochi interesul cel mare al suveranităţii statului romîn pe Dunărea sa. 
Dar revizuirea nu este solicitată în mod serios? 
Ba foarte serios, numai în mod incidental. Odată Dunărea pierdută, odată vasalitatea în afară stabilită, trebuie stabilită şi vasalitatea din lăuntru. Cînd, în urma sacrificării suveranităţii noastre în afară, guvernul din Bucureşti n-ar mai fi decît delegaţiunea unei puteri străine... în Polonia, şi Corpul electoral trebuie lucrat şi împărţit astfel încît opoziţie să nu mai fie cu putinţă. Deja trei din colegii sunt aproape pururea guvernamentale; toate trebuiesc guvernamentalizate. Daca pînă în ziua de azi se mai aflau în colegiul I resurse pururea puternice pentru a determina înclinaţiunile şi declinaţiunile politicei noastre esterioare e vorba acum ca acest colegiu să se desfiinţeze şi ca busola politică a guvernului vasal s-arate pururea spre nord - vest. 
Iată firele cari mişcă păpuşăria. Şi nu e opinia noastră aceasta, ci opinia foilor bine informate din Franţa şi în fine părerea sferelor diplomatice. În străinătate s-au promis totul... după alegeri, de vreme ce guvernul vrea ca aceste alegeri să fie cele din urmă, să fie mormîntul tuturor alegerilor adevărate. 
Se vede că arta de-a guverna e în Romînia sinonimă cu arta de-a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice, pentru a amputa una cîte una bucăţile vii ale ţării. Şi buni chirurgi sunt în privinţa aceasta cei doi părinţi ai demagogiei noastre, anarhistul din Strada Doamnei şi autoritarul de la Florica. Dar la toate tiradele neuropatice - se ştie că d. C. A. Rosetti sufere de ameţeli, cum a spus-o la Ateneu - răspundem în mod constant: 
Nu credem că mai credeţi în ceva! 
[16 aprilie 1883]

["E ÎNVEDERAT CĂ REFORMA ELECTORALĂ... "]

E învederat că reforma electorală, în favorul căreia s-a declarat în sfîrşit şi d. Ioan Brătianu, nu tinde la alta decît a pune sufrajul întreg în mîna armatei sale de funcţionari şi de a face ca suflet de om în ţara asta să nu mai poate trăi decît graţie acestei hidre improductive cu zeci de mii de capete care se numeşte mecanism guvernamental. 
D. C. A. Rosetti însuşi se plîngea mai deunăzi că aşteptăm totul de la guvern, nimic de la iniţiativa proprie. 

Guvernul, zicea acum cîteva luni "Romînul", devine un fel de maşină pneumatică care absoarbe toate puterile vii ale naţiunii şi nu lasă loc la nici o dezvoltare individuală, la nici o iniţiativă liberă. Este natural ca într-o asemenea stare de lucruri să se vorbească în orice moment şi la orice ocaziune de vizirat. Nici nu poate un şef de guvernămînt să fie altfel decît atotputinte. Chiar fără voia sa, el este silit să aibă înrîuriri pretutindenea, căci toate instituţiunile, de orice natură, depind de dînsul. 

Dar ce însemnează desfiinţarea colegiului I decît a pune la dispoziţia guvernului pînă şi acea mînă de oameni cari n-au nevoie să ceară nimic de la el, de vreme ce cultura şi averea lor [î]i face neatîrnaţi? 

287

        {EminescuOpXIII 288}

Numărul funcţionarilor a crescut din nefericire sub guvernul liberal în progresiune geometrică. 
Numai atomizarea comunelor rurale a făcut că, unde odinioară era un primar, sunt azi patru, unde era un scriitor sunt opt. 
Răscumpărarea drumurilor de fier şi luarea Regiei din partea statului a 'nmulţit cu zecile de mii - după mărturisirea d-lui Brătianu însuşi - funcţiunile dependente direct de la stat. 
S-au luat de la străini şi s-au dat la romîni, zice d. Brătianu. 
Aşa este, nimeni n-o contestă. 
Dar oare asta să fie cestiunea principală? 
Lăsînd la o parte drumurile de fier, cari, dacă azi lucrează cu pagubă, se speră că odinioară cel puţin vor lucra cu cîştig, restul de funcţionari de la Regie şi de la alte resorturi sunt oameni a căror activitate - oricît de onorabilă ar fi - este improductivă. Putea-va cineva să numească "producţiune" Regia de ex., a cărei unică activitate consistă în a înzeci preţul tutunului de la mîna producătorului pîn-la mîna consumatorului? Ei bine, iată mii de oameni cărora Dumnezeu le-a dat musculatură pentru ca, mişcînd-o să producă muncă mecanică, cărora le-a dat creier, pentru ca, mişcîndu-l, să producă muncă intelectuală şi cari n-au altă treabă pe pămînt decît ca, printr-o organizaţie foarte complicată şi cu o sumă de resorturi, să scumpească în mod artificial tutunul. 
Daca această sumă de oameni luaţi unul cîte unul ar face toţi astronomie bunăoară, ştiinţă care şi ea, în puritatea ei, e improductivă, totuşi ţara aceasta ar fi cu mult mai folosită. Echivalentul de muncă fizică care întreţine suma aceasta de oameni s-ar traduce în ei într-un echivalent de muncă intelectuală, fără folos imediat, dar desigur mai preţioasă şi mai esenţială decît... scumpirea tutunului. 
Şi daca întrebăm cine ţine în spinare această sumă de oameni care nu ne face nici măcar bucuria de-a contribui prin lucrarea ei intelectuală la ridicarea nivelului de cultură a poporului nostru, vom trebui să răspundem neapărat: Cine alt decît producătorul mare şi cel mic, ţăranul mare şi cel mic, asupra cărora se răsfrîng în linia din urmă toate greutăţile sociale. 
Şi apoi se mai miră cineva că amîndouă clasele de producători, proprietarul mare şi ţăranul, dau îndărăt, că li se substituie străinii, cari îşi fixează în imobile averile făcute prin cămătărie, că ţara întreagă ameninţă a se împărţi în două mari grupuri de oameni: funcţionari romîni şi proprietari străini? 
Cum să poată fi altfel cînd statul însuşi este acela care tinde a detrage pe romîn de la orice muncă serioasă şi productivă, cînd pentru fiece absolvent a patru clase primare există directorate de bancă şi sinecure publice bine plătite, cînd guvernul este acela care favorizează coruperea oamenilor prin crearea de posturi bugetare din ce în ce mai numeroase? 
Pe lîngă armata permanentă, care, din cauza relei noastre situaţii internaţionale, cată să fie mare în raport cu puterea noastră economică şi consumă 40 procente a bugetului ordinar, cheltuiţi în mod improductiv, d. Brătianu tinde parecă a preface şi restul ţării într-o armată de funcţionari salariaţi şi votatori în care să se 'nregimenteze toată suflarea omenească. 
Cine ştie ce curat maşinală e activitatea imensei majorităţi a celor ce zgîrie hîrtie şi cine ţine seamă de faptul că orice lucrară maşinală şi improductivă tîmpeşte pe oameni nu se va mira de aerul de secături pe care-l are aproape toată generaţia noastră guvernantă. Mintea unor asemenea nenorociţi degenerează precum ar degenera musculatura unui om care ar şedea toată viaţa în pat. Moleşirea instrumentului intelectual, lenea de-a gîndi proprie tuturor biurocraţiilor şi, ca rezultat final, incapacitatea de-a munci în mod productiv, iată rolul atotputerniciei statului precum o visează d-nii roşii. 
Şi nu e de ajuns puterea monopolizatoare care o are deja statul pînă azi; d. Brătianu mai tinde a absorbi şi a majoriza pe de-a pururea şi puţinele elemente independente din colegiul I, cari, de rău de bine, ne-au dat pîn - acuma pe oamenii serioşi şi c-o erudiţie mai solidă şi a căror dezinteresare e garantată pîn-la un grad oarecare prin neatîrnarea lor economică. 
Daca privim cum soarele, mişcînd uriaşul său corp arzător, trimite enorme cantităţi de căldură şi lumină universului, cum acea căldură absorbită de aer se preface în vînturi, absorbită de suprafaţa mării se preface în nouri şi ploaie, absorbită de uscat se preface în păduri şi cîmpii înfloritoare, în viaţă şi mişcare, vom vedea că esenţa proprie a universului văzut e mişcarea, e munca. 
De aceea, tot ce se mişcă şi munceşte se dezvoltă, tot ce nu munceşte degenerează. 
Statul romîn numai, ca o escepţie de la regula universală, pare a fi acea curioasă instituţie care vrea să monopolizeze totul şi să ia oamenilor orice motiv de mişcare şi de muncă, dînd fiecărui absolvent a patru clase primare cîte-o ţîţă a bugetului ca răsplată pentru perpetua înşirare de slove negre pe hîrtie albă. 

Pentru a realiza pe deplin acest ideal vrea revizuirea Constituţiei şi legii electorale, iar, pentru a face presiune asupra alegătorilor, ministrul prezident se coboară însuşi la rolul de agitator, de unde ne fericeşte cu cele mai curioase teorii asupra istoriei romîne sau a dreptului romîn vechi, pe cari le cunoaşte atît de bine ca şi pe-ale Chinei. 

288

        {EminescuOpXIII 289}

La Ateneu, înconjurat de sute de lefegii cari nădăjduiesc întru d-sa, nu s-a sfiit a calomnia pe adversarii săi politici. Despre Lahovăreşti a zis de ex. că n-au tradiţii în ţară, că nu cunosc ţara nefiind de la descălecare. Ca şi cînd Brătienii ar fi din zilele lui Radu Negru! Măsura simţului istoric şi a tradiţiilor d-lui Brătianu este prefacerea mormîntului lui Mircea I în puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului. Cu asemenea antecedente d. Brătianu este desigur cel din urmă care - ar avea dreptul de-a vorbi de tradiţii. 
Iar, pentru a dovedi că se razimă pe elemente independente, d-sa citează trista figură a prinţului Dimitrie Ghica: 
"Esprim în faţa lumii, înaintea d-voastră, omagiele mele principelui Dimitrie Ghica, care la toate ocaziunile cele mari a uitat de unde vine, care e clasa din care iese, cari - i sunt amicii de inimă, şi a dat totdeuna concursul său acolo unde-a văzut că un interes mare naţional e în joc şi poate fi în pericol". 
La această laudă adusă celui ce cumulează lefuri de 35 000 pe an vom cita ca răspuns cîteva pasaje din "Romînul" d-lui I. C. Brătianu pentru a ilustra proverbul latin: Tempora mutantur et nos mutamur in illis. 
Guvernul Golescu - brătianu a angajat afacerea (Stroussberg). 
Guvernul Dumitru Ghica - boerescu a efectuat-o, a subscris contractul, a dat afacerea... 
Ei sunt cei cari au compromis afacerea şi, pe lîngă dînsa, încă şi ceea ce cu nici un preţ nu trebuiau să compromiţă, precum au făcut cu faimoasele două chei cari trebuiau să ţie închisă lada cu averea ţării prin Jacques, prin Brandt, prin renumitul Ambron, prin trăznitoarele epistole puse în dosar, prin manoperele d-lui Boerescu şi prin faimoasele raporturi duble, unul public ş' altul secret, al. d-lui Văcărescu... 

Ce se cuvine d-lor miniştri Dumitru Ghica, Boerescu ş. c. l. sub adiministrarea cărora s-au făcut mişeliile în traseuri, în proiecte, în planuri, în construcţiune şi în toate celelalte uriaşe şi ruşinoase hoţii atît de bine cunoscute şi dureros plătite de ţară? ("Romînul", 24 şi 25 aprilie 1875). 
... D. Boerescu, ministru, deputat şi membru al mai multor societăţi financiare şi comerciale; d. Dumitru Ghica, deputat, preşedinte al Camerei şi-n acelaşi timp preşedinte al consiliului de administrare la Societatea Bleichroder? 
Ce fel? D. Dumitru Ghica, preşedinte al Camerei şi-n acelaşi timp preşedinte al Societăţii Bleichroder, care ne-a 'nşelat şi ne stoarce mereu la milioane, şi d. Boerescu găseşte că aceasta este cu totul corect? ("Romînul", 8 iuniu 1875). 

Judecat după şirurile de mai sus ale "Romînului" prinţul Dumitru Ghica îşi dă concursul acolo unde... se fac mişelii, uriaşe şi ruşinoase hoţii, el prezidă Societatea Bleichroder, care ne-a 'nşelat, cu - un cuvînt el e oriunde... "un interes mare naţional e în joc şi poate fi în pericol". 
[23 aprilie 1883]

["E SĂTULĂ ŢARA DE VORBE... "]

E sătulă ţara de vorbe, de îmbogăţirea peste noapte a geşeftarilor prin răscumpărări şi cumul de corăbii pe uscat şi de canaluri între Cernavoda chiustenge, de imoralitatea erijată în titlu de merit pentru a guverna Romînia; sătulă de îmbunătăţiri rele, cari nu au de scop decît perpetuarea la putere a unui partid de feneanţi şi de samsari ai intereselor publice. 
Mai mult; toată lumea simte că schimbarea ce se propune legii electorale are un scop îndoit: întîi, de a distrage atenţiunea ţării de la cestiunea Dunării tocmai în momentul cînd s-au întrunit Comisiunea Europeană şi cînd se vorbeşte de nouă tratări ce s-ar fi început între Viena şi Bucureşti; al doilea, de-a nimici cele din urmă rămăşiţe de independenţă şi de control cari le mai dădeau alegerile pîn' acum. 
Pîn' acum colegiul al Iv-lea şi al III-lea erau aproape pururea zestre guvernamentală; unul e condus la urnă de subprefecţi, celălalt de şefii gardei civice; colegiul al Ii-lea e asemenea espus presiunilor celor mai neruşinate şi tentaţiunilor imorale; cestiunea e deci a se nimici şi colegiul I, tăria a o mînă de oameni independenţi cari mai au îndrăzneala de-a judeca singuri actele guvernului şi de-a împiedica uneori ca ţara să devie cu totul terenul de esploatare al străinătăţii, exercitată prin samsarii dinlăuntru. 
Deşi dar, în împrejurări ordinare, orice guvern are majoritatea asigurată în urma nenumăratelor mijloace de influenţă de care dispune; deşi colegiul al Iv-lea şi al III-lea sunt aproape în totalitate guvernamentale, iar al Ii-lea devine cu înlesnire guvernamental; deşi existenţa colegiului I

289

        {EminescuOpXIII 290}

mai nu are un alt rol în ţara aceasta decît a face cu putinţă să pătrunză puţină lumină şi neatîrnare de caracter în Parlamentul de maşini votatoare, guvernul actual nu se mulţumeşte cu atîta. Lui nu-i trebuie nici un control şi nici o opoziţie; vrea să dispuie în stăpîn absolut, necontrolat de nimene, de buget, de Dunăre, de interese interne şi esterne; el vrea atotputernicia înlăuntru pentru a masca servilismul în afară. 
Ziare franceze cari au dovedit că sunt bine informate în privinţa cestiunii Dunării, "Le Temps" între altele, ne-a spus curat că termenul de şase luni acordat de puteri pentru ratificarea Tractatului de la Londra nu e nimic alt decît timpul material pe care l-a cerut de la ele guvernul de samsari ce domneşte asupră-ne pentru ca în cursul acestei jumătăţi de an să ucidă colegiul I, să şteargă din legea electorală chiar posibilitatea unei reprezentaţiuni independente şi apoi să primească tot ce străinătatea va impune, cu un Parlament compus din cumularzi, păsuiţi şi funcţionari. 
"Să treacă alegerile în cari vom şti a distrage atenţia tuturor prin cestiuni interioare; să obţinem majoritatea pentru revizuire şi va fi bună şi pentru Dunăre. Îngăduiţi-ne dar pînă vom amăgi ţara şi vom pune mîna pe ea şi - atunci să vedeţi ce slugi plecate va avea străinătatea în noi. Atunci vă dăm Dunărea, vă dăm poduri peste ea pentru traficul internaţional, plătite tot din sudoarea poporului nostru, vă dăm construcţii de canaluri de la Cernavoda la Chiustenge, vă dăm tot ce poftiţi. "
Iată limbajul pe care-l ţine guvernul în străinătate, iată pe ce mîni am ajuns. Toate agitaţiile, toată reforma constituţională nu e decît apucătura unor samsari ai intereselor ţării, cari ştiu să ameţească prin mizerii interne pe oamenii pe cari vor să-i înşele şi să-i păgubească. 
E ca şi cînd un samsar, solicitînd să cumpere moşia unui om, i-ar fi dat acestuia o doftorie drastică pentru ca, ameţit de tăieturile din lăuntru, să iscălească de nerăbdare şi de durere vînzarea. 
Ei bine, toate acestea le-am pus în vederea alegătorilor; le-am spus să nu se uite în gura panglicarului ţarigrădean din Strada Doamnei, pentru care şi ţara aceasta şi poporul acesta şi interesele materiale şi morale ale romînimii întregi nu sunt decît o marfă de vînzare, un obiect de speculă pentru a-şi îmbogăţi rudele şi partizanii, un obiect de trafic zilnic şi de cîştig zilnic. 
Nu vom zice că nimenea nu ne-a ascultat. Vom constata cu durere însă că - precum în judeţul Sucevii două treimi din alegătorii înscrişi în liste sunt funcţionarii plătiţi din buget - ţara întreagă geme sub o plasă complicată de interese ce atîrnă de guvern şi de administraţie şi că în cele mai multe părţi nu mai poate rezista. 
Nu mai poate, nu mai poate. Visul inoculat de acest venetic, cumpărătoarea en gros de conştiinţi, opinii şi caractere, au ajuns la un grad ce ne înspăimîntă şi ne face a pierde speranţa în orice dezvoltare sănătoasă a poporului nostru. 
În ce stare a ajuns bietul poporul nostru? 
În colegiul I şi II sunt o sumă de oameni ce au procese cu statul. E natural. A cincea parte a teritoriului e a statului; el e vecinul de moşie al tuturor, toţi sunt vecinii lui de moşie. O sumă de oameni sunt arendaşii lui pentru proprietăţi mici şi mari. De aci o sumă de procese şi de tranzacţiuni de împăcare. Încheiarea acestor tranzacţiuni s-au suspendat pîn-în preziua alegerilor. Acum sunt citaţi o sumă de oameni la administraţia Domeniilor spre a li se oferi... împăcarea şi a le cere în schimb... votul. Colegiul III e mînat de şefii de gardă civică şi votează pe plutoane şi în pas gimnastic pe candidaţii guvernului. În fine halul la care-a ajuns colegiul IV nu mai e de descris. Acela despre care s-ar crede că e cel mai luminat, fiind împrejurul capitalei, colegiul IV de Ilfov, n-a ales pe un sătean, nu pe d. Opran, care, dacă nu o altceva, e om cinstit cel puţin, a ales deputat pe un individ anume Toma Filitis. Ştie lumea cine e acest individ? Acesta e proprietarul care la 1864, mirosind că se va face împroprietărirea, le-a luat tuturor clăcaşilor de pe moşia sa pămînturile ce le aveau în posesiune ereditară, iar la 2 mai a declarat că el nu are clăcaşi pe moşie. 
Deşi Codul Caragea şi toate legiuirile ulterioare priveau pămîntul ţărănesc ca posesiune ereditară, inalinenabilă din familia săteanului, testată ultimogenitului, a fost cu putinţă ca acest om, însemnat de Dumnezeu cu ciungia, să escamoteze posesiunile ţăranilor. Nici un bulgăre din pămîntul muncit de ei în sute de ani nu li s-a dat; ţăranii de pe acea moşie sunt simpli salahori, espuşi condiţiilor oricît de grele, pentru că nu au razimul unui pămînt propriu. Şi pe acest străin, pe acest spoliator fără de conştiinţă şi ruşine, l-au ales poliţia d-lui Radu Mihai în colegiul al Iv-lea de Ilfov! 
Da, o minciună este colegiul IV, o minciună aţi făcut din alte două, o minciună, în fine voiţi să faceţi din colegiul I. 
Iată ce zice "Naţiunea" d-lui Dimitrie Brătianu în privinţa aceasta: 

La colegiul al Iv-lea birourile sunt în toată ţara ale guvernului. Şi cum putea fi altfel? "Delegaţii au fost duşi, nu ştim de cine, ca nişte vite la tăiere ". Nu noi am zis-o, ci d. C. A. Rosetti şi avem dreptul a-l crede pe cuvînt. 
În capitală d. Romul N. Opran a fost eliminat. Candidatura d-sale a fost retrasă pentru ca să facă loc d-lui Toma Filitis. Unii pretind că delegaţii ar fi cerut această schimbare. Neexactitate! Ce-i drept, o parte din ei cereau pe un sătean; dar dorinţa celor mari a fost altfel, Agenţi d-ai poliţiei se vedeau întruna printre ei. Recomandăm guvernului pentru o medalie mai cu seamă pe d. Christescu (agent al poliţiei secrete). D-sa a fost: aproape neîntrerupt la postul său. 

290

        {EminescuOpXIII 291}

Am mai văzut în curtea primăriei doi domni - desigur nu ai opoziţiei - care împărţeau parale delegaţilor după ce ieşeau din sala unde votaseră. Şi se mai miră d. Rosetti că, domnii candidaţi nu şi-au expus profesiunea de credinţă către delegaţi! Ce trebuinţă aveau să facă aceasta cînd aveau la îndemînă argumente sunătoare pentru convingerea celor la care se adresau? 
Partid liberal, lege liberală, alegeri libere!... 

E invederat că, în asemenea stare de decadenţă, alegerile pentru Cameră nu puteau ieşi decît cum au ieşit. 
De aceea facem apel încă o dată la colegiul I şi al Ii-lea pentru Senat. Patres conscripti! Părinţi înscrişi în analele şi documentele domneşti ale acestor ţări, părinţi ai patriei, aveţi îndurare de ţara voastră! Nu lăsaţi ca demagogia compusă din venetici şi din cavaleri de industrie să strivească cea din urmă rămăşiţă de libertate şi de neatîrnare a acestui popor; nu lăsaţi ca un popor, azi încă liber, să nu mai fie mîni decît o turmă necuvîntătoare mînată de poliţie şi de funcţionari; scăpaţi ceea ce mai este de scăpat: dreptul vostru de-a controla această companie anonimă de bandiţi care a pus mîna pe ţara voastră. 
[29 aprilie 1883]

["CÎND OPOZIŢIUNEA... "]

Cînd opoziţiunea a 'ncercat, în Senat şi în Cameră, să implore pe M. Sa Regele a garanta libertatea alegerilor ea a avut fără îndoială cuvînt. Ea ştia cu ce guvern are de-a face ţara, ştia că cetăţenii au să se aştepte din partea societăţii anonime nu numai la presiuni, ameninţări şi corupţie, ci la mai mult, la atentate asupra vieţii. 
De la un capăt la altul al ţării furtul de bilete din urne, violarea secretului voturilor şi scrierea lor sub controlul agenţilor administrativi, bătăile şi încercările de ucidere au fost la ordinea zilei; nelegiuiri s-au comis începînd de la ministrul prezident pîn'la scriitoraşul din sat. Toată haita flămîndă de indivizi cari nu ştiu a munci şi a căror unică speranţă este un guvern ignorant ca cel roşu, care să-i hrănească din buget, s-a zvîrlit asupra ţării ca lupii în turma de oi; începînd cu capitala şi sfîrşind cu nordul estrem al ţării, pretutindeni presiuni, pretutindeni corupţie, pretutindeni nelegiuire. 
Dar să 'ncepem cu capitala şi cu judeţul Ilfov. 
Deja la alegerea colegiului I pentru Cameră s-au început călcările făţişe de lege. 
Alegerea a fost nulă, pentru că majoritatea e de 223 plus unul, adecă de 224, iar d. Cîmpineanu a avut un vot mai puţin decum se cere. 
Dar au votat pentru d. Cîmpineanu oameni cari n-aveau dreptul. 
Cel întîi, d. Eugeniu Stătescu. D-sa a votat în calitate de proprietar în comuna Baloteşti (plasa Snagov ). Acea proprietate de zestre nemaifiind a d-sale, nu mai putea vota în calitate de proprietar al unei moşii străine. Indignarea alegătorilor, văzînd că însuşi ministrul justiţiei, consilierul M. Sale, fraudează legea c-un cinism nemaipomenit, a fost atît de mare încît din toate părţile răsună strigătul: "Afară, mişelule! Afară, neruşinatule! ". 
Un alt alegător al d-lui Cîmpineanu e d. Nicolae Gavril, alias Nicolake Chelu, samsar cunoscut din vremea afacerilor Mihălescu - warszawsky. Acest d. a avut o casă în Bucureşti, strada Belvedere; dar acea casă s-a espropriat de către Direcţiunea Căilor Ferate, a fost dărîmată şi locul e proprietatea statului. 
În fine, cele trei voturi peste 220 ale d-lui Cîmpineanu erau signalele de înec ale unei corăbii, ele aparţineau la trei miniştri: Aurelian, Stătescu, Cîmpineanu însuşi. 

La colegiul II de Ilfov pentru deputaţi alegătorii au protestat alegerea de la 22 aprilie, pe următoarele cuvinte: 
Îndată după instalarea biuroului provizoriu, începîndu-se votarea pentru biuroul definitiv, secretul votului şi legalitatea operaţiunii au fost cu desăvîrşire nimicite, fiindcă: 
În loc de-a se scrie buletinele de către alegători, iar cei fără ştiinţă de carte să se adreseze altor alegători, de încredere, agenţii electorali îi trămitea într-o sală depărtată, unde este secretariatul general al primăriei, şi acolo scriitorii oficiali le scria buletinele de votare. 
Alţi aginţi, violînd asemenea secretul votului, ameninţau pe alegători şi le impuneau a le arăta buletinele, dîndu-le altele, scrise de mai 'nainte. 

291

        {EminescuOpXIII 292}

La paravanele din sală agenţi turburători se instalaseră cu forţa, ca să poată ameninţa sau vorbi cu oricine voia să intre spre a-şi scrie votul. 
După paravane agenţi poliţieneşti şi comunali făceau pe scriitorii permanenţi, notînd pe cei ce-ar fi votat în contra candidaţilor oficiali şi scriind buletinele chiar celor ce ştiau scrie. 
Cei cari au cutezat să ceară secretul votului, să garanteze conştiinţa alegătorilor, aceia au fost îmbrînciţi şi insultaţi. 
În faţa acestora, mulţi din alegătorii liniştiţi s-au retras, coprinşi de indignare văzînd că nu mai era o operaţiune demnă, serioasă, legală, ci o formalitate întristătoare. 
În urma prezentării acestui protest, d-l Em. Pache Protopopescu a declarat că-şi retrage candidatura, deoarece votul nu era liber. 

La colegiul al Iv-lea de Ilfov delegaţii au fost duşi nu ştim de cine ca nişte vite la tăiere, precum a zis-o d. C. A. Rosetti. D. Romul N. Opran a fost eliminat. Candidatura d-sale a fost retrasă, pentru ca să facă loc d-lui Filitis. Agenţi d-ai poliţiei se vedeau întruna printre delegaţi. În curtea primăriei doi domni, desigur nu ai opoziţiei, împărţeau parale delegaţilor după ce ieşeau din sala unde votaseră. 
Astfel d. Filitis a fost numit deputat pentru că poliţia voia să-i plătească cele şase voturi cu care a contribuit în colegiul I. 

La Galaţi sîngele cetăţenilor a curs în ziua de 24, a votării colegiului III. Bîtele şi ghioagele plumbuite au fost singure libere să spargă capetele cetăţenilor şi să arunce spaima pînă în sînul familiilor în dimineaţa zilei de 24, zi neagră pentru alegerea colegiului III, bătăuşii înarmaţi cu ghioage plumbuite stîlceau pe cetăţeni în curtea localurilor de alegere, pe stradă şi chiar în domicilii, spărgîndu-le capul sub ochii agenţilor poliţiei, cari stăteau impasibili. 
Şiroaie de sînge curgeau din capetele cetăţenilor şi în masă s-au dus alegătorii la primul procuror, arătîndu-i capetele. 
Toată noaptea de 24 spre 25 bătăuşii au cutrierat suburbiele cu ciomegele în mîini aruncînd groază în cetăţeni. 
Înşişi membrii biuroului definitiv de la secţiunea II, primind ameninţări, nu mai avură siguranţă a veni să-şi exercite misiunea a doua zi, la 25, şi suspendară votarea, cerînd siguranţa vieţii de la autorităţile superioare. 
Alegătorii erau secuestraţi de teroare pe la casele lor. 
Urna ce conţinea buletinele zilei de 24, învelită în pînză şi acoperită de sigiliele alegătorilor, stătea sub paza sentinelelor. Bandele de bătăuşi rămaseră singure stăpîne pe situaţiune în ziua de 25. Atunci se făcu planul a se inventa un nou biurou nelegal; pe la orele 2 p. m. se votă fără control şi se proclamară nişte închipuiţi aleşi ai colegiului III. 
Numele cetăţenilor cu deosebire stîlciţi de bătăuşi plătiţi sunt următoarele: 
1. Tudor Mihail are capul spart drept în creştet. 
2. Haralamb Dobrea are capul spart de şapte centimetre şi sîngele-i curgea şiroaie. 
3. Tudor Mihăilescu are piciorul zdrobit şi umflat. 
4. Vasile Tudor are la spate şi picioare răni mai mari decît pumnul. 
5. Mihail Teodor este zdrobit la ureche şi umărul stîng al obrazului. 
6. Ştefan Ivan este stîlcit la spate şi mîni. 
7. Niculae Manoli, din Vadu Ungurului, e bătut în mod grav. 
8. Tachi Gănescu acoperit de răni şi vînătăi pe spate şi mîni. 
9. Comerciantul G. V. Radu a fost bătut de banda bătăuşilor şi hainele rupte bucăţi. 
10. D. Tudor Petrovici a fost bătut şi umplut de vînătăi de banda electorală. 
Numele capilor de bătăuşi pînă acum cunoscute sunt: 
1. Ilie Ţepeluş 2. Ioan Pelin 3. Vasile Bojoagă 4. Ştefan Căldăraru 5. Dimitrie Anagnosti 6. Gh. Ionescu 7. C. Cealăcu 8. Const. Radu (Mocanu ) 9. N. Tîmpeanu 10. Ştefan C. Rîmniceanu 11. Ivanciu Gheorghiu. 

La Rîmnicul Vîlcii, încă înainte de alegeri, manifestul partidului liberal era iscălit de unsprezece persoane, din cari şase funcţionari, agenţi direcţi ai guvernului, şi doi membri din consiliul comunal ales de prefect. 
Astfel funcţionarii şi agenţii direcţi ai guvernului ingerau prin manifeste de partid asupra alegătorilor supuşi administraţiunii lor. Neavînd decît dreptul de-a vota a doua zi conform convingerii lor, ei se erijară în adversari politici ai administraţilor lor, de la cari primesc leafă. 
Aci mijloacele cele mai mişeleşti se întrebuinţară numai să scoată din urnă deputaţii guvernamentali şi mai cu osebire pe cei doi cumnaţi ai Simulescului, d-nii I. Vilacrose şi dr. N. Măldărescu. 
Toţi funcţionarii administrativi şi serviciul telegrafic chiar erau la dispoziţia d-lui I. Vilacrose; ore întregi şedea cu şeful staţiei închis la aparatul telegrafic, vorbind cu diferiţi alegători de la Drăgăşani 

292

        {EminescuOpXIII 293}

Horez, Ocna; şi particulari cari veneau cu telegrame trebuiau s-aştepte pînă cînd isprăvea d. Vilacrose. 
Dar Rîmnicul Vîlcii, paşalîcul Simulescului, e terenul clasic al tuturor nelegiuirilor. 
Acolo au fost scăzuţi fără voia lor la foncieră, pentru a fi declasaţi în colegiul II, oameni cu averi cunoscute, iar, ca compensaţiune pentru scoaterea adevăraţilor proprietari mari din colegiul I, autentici şi din vechime înscrişi în acel colegiu, s-au introdus o sumă de funcţionari ai prefecturii ce n-au decît 20 pîn'la 30 de pogoane. Acolo, din majoritatea obţinută de d. dr. Măldărescu, care era de 34, 27 de inşi sunt funcţionari ai guvernului, încît în realitate d-sa n-a avut decît 7 voturi. Şi acest d. doctor, cumnat Simulescului, va veni în Cameră să combată corupţiunea din colegiul I, introdusă de el însuşi. 
 
Ce-au fost, asemenea, majorităţile în alegerile din judeţul Suceava? 
Colegiul I. 34 alegători, dintre care 31 funcţionari, 6 rude cu funcţii fără vot. 
Colegiul II. 39 alegători, dintre care 17 funcţionari, 5 rude cu funcţii fără vot. 
Colegiul III. 93 alegători, dintre care 57 funcţionari. 
Total 166 alegători, dintre cari 98 de funcţionari. 
Scăzîndu-se numărul funcţionarilor din numărul total, rămîn 68 alegători independenţi de administraţie şi de buget. 
Unde vorbesc ţifrele orice comentar este de prisos. 

Proteste energice semnate de-o sumă de alegători au venit din Iaşi, din Giurgiu, din Bacău, din Brăila, din Craiova, de pretutindenea c-un cuvînt, în contra violaţiunii secretului votului, în contra ingerenţelor turbate ale agenţilor administrativi. 
În judeţul Botoşani, la Curteşti, la Călineşti, la Deleni, la Botoşani, alegerile col. IV au fost violentate în mod nemaipomenit. 
După ce două sate, Călineştii şi Grigoreştii, au votat în cea mai mare parte pe aceiaşi delegaţi, rămînînd candidaţilor impuşi de subprefectură numai cîţiva alegători, s-au furat din urnă voturile adevărate, s-au aruncat bilete false cu numele guvernamentale şi s-a făcut rîs de adevăr! Aşa îs că delegaţilor votaţi de aproape unanimitatea alegătorilor nu ştim dacă le-a rămas un vot măcar! 
123 de locuitori au protestat, trimiţînd în reşedinţă 15 delegaţi cu protest iscălit de obştie! 
Ţăranii zic în suplică: 

Voturile noastre, la alegerea de delegaţi la care am fost chemaţi în zilele de duminică şi de luni 10 - 11 aprilie curent, au fost furate din cutia de vot, în care au fost puse şi înlocuite cu altele, scoţîndu-se vicleneşte delegaţi pe care nici i-am visat, pe cari nu-i ştim, străini, venetici pe care nu-i voim. 
Cu toţi, sute de oameni!, am votat într-un fel; şi din cutie apoi am văzut că iese altfel! 
Unul venea... şi punea, douăzeci de voturi pentru oamenii rămaşi acasă! 
S-au luat voturile puse de noi şi s-au pus hîrtii prefăcute, false! 
La ce ne mai întreabă cari sunt dorinţele noastre, voinţele noastre în alegeri, cînd pe urmă se calcă în picioare şi se fură şi se pune în loc altele, mincinoase. 
Nu voim să ne poarte ca boii! Suntem romîni şi cerem dreptate ca să nu ne-o facem şi singuri! 

În fine punctul culminant al infamiei electorale ni se relatează din Romanaţi, acest brav judeţ care s-a purtat atît de bărbăteşte încît merită numele său de Roma nati (născuţi la Roma). 
Administraţia, cu dări în judecată şi persecuţii neauzite, a crezut de cuviinţă să-şi atragă voturi pentru candidaţii ei. Tînărul St. Panait, cetăţean proprietar în oraşul Corabia, avînd vederi politice contrare guvernului, subprefectul plăşii Oltenii de Jos, Gr. Leoveanu, cu reşedinţa în Corabia, a crezut de cuviinţă să aresteze pe numitul, sub cuvînt că este condamnat la o amendă de 32 franci, şi să-l trimiţă la reşedinţa judeţului, în Caracal, distanţă de 40 kilometri pe jos, legat de gît şi mîini cu lanţuri, escortat de 2 călăraşi. Călăraşii au avut ordin să-l poarte prin toate comunele unde aveau hîrtii de dat pe la primării, astfel că percursul a fost de peste 5 poştii. 
Aceasta e chiar uvertura operei Pahod na Sibir!! 
Pretinde-vor nişte Adunări alese în asemenea condiţiuni că sunt espresiunea adevărată a ţării? 
Constatăm că suntem în plină revoluţie de sus. 
Condiţia de existenţă a unei societăţi omeneşti este paza legii pozitive. 
Cînd în alte ţări ori în alţi timpi se calcă legea, totuşi se admite o ficţiune care să legitimeze călcarea. 
Cînd romanii, după bătălia de la Cannae, au fost siliţi să înarmeze pe sclavi şi pe puşcăriaşi în contra lui Hannibal au zis, în cel mai suprem pericol pentru ţară, "să presupunem că aceşti oameni sunt liberi", căci după lege numai cei liberi aveau dreptul de-a muri pentru patrie. 
Fără nici un pericol, în timp de linişte internă şi externă, legea electorală, cu toate dispoziţiile ei penale, e luată în bătaie de joc de administraţia unei ţări întregi, de la ministrul de justiţie începînd, pîn'la cel din urmă zgîrie - hîrtie. 

293

        {EminescuOpXIII 294}

Dar călcarea de lege făţişă comisă de-o pătură de oameni în detrimentul ţării întregi e o stare permanentă de revoluţie. 
Putrezit-au îndestul mărul acestei ţări pentru a cădea în poalele unei puteri străine? Face acest guvern lovitura sa de stat cu ucideri, intimidări şi corupţiune în folosul vreunui cuceritor? 
Iată cestiunea ce ni se impune cu necesitate. 
Precupeţi de hotare şi de sînge omenesc, samsari vînzători intereselor ţării cătră regele Stroussberg şi cătră toţi străinii, roşii pot afirma c-au adus ţara aceasta la apogeul corupţiunii, destrăbălării, orgiei guvernamentale. 
Ave Caesar! 
[3 mai 1883]

["DUPĂ CE ILIE ŢEPELUŞ... "]

După ce Ilie Ţepeluş, Ion Pelin şi Vasile Bojoacă au demonstrat cu ghioagele plumbuite cetăţenilor din Galaţi că e bună revizuirea şi după, ce au spart opinia adversarului de 'mpreună cu capul, "Romînul" mai citeşte asupra celor stîlciţi moliftele mari de "ducă-se pe pustii". Vorba ceea: unde-i doare pe ei, unde-i pipăie d. C. A. Rosetti? 
După ce de la un capăt al ţării la celălalt s-a petrecut în aceste alegeri toate presiunile şi infamiile cîte sunt numai cu putinţă, după ce lista de alegători n-a fost în cele mai multe judeţe decît o listă de funcţionari, după ce s-au introdus în liste oameni cari n-au dreptul de a vota, după ce, în ajunul alegerilor, s-au făcut nenumărate schimburi în funcţiuni numai pentru a obţine voturi în favorul guvernului, după ploaia de decoraţii, după bătăi şi schingiuiri, după ce în toată ţara secretul votului a fost o minciună şi alegerile s-au făcut în condiţii diametral opuse legilor în vigoare, încît cele mai multe sunt lovite de nulitate, după ce în sfîrşit aceste alegeri n-au fost decît o lovitură de stat îndeplinită prin brutalitate şi corupţiune, "Romînul" ne cîntă că ţara s-a esprimat în libertate şi voieşte revizuirea: 

Noi zicem că (colegiile I şi II) au voit s' afirme că simt trebuinţa de a se întruni cu confraţii lor proprietari din este două colegii, fiindcă cunosc că este între dînşii deplină identitate în idei şi interese. 

Se 'nţelege. 
La Suceava, unde din 166 de alegători 98 sunt funcţionari, interesele celor 68 de alegători independenţi şi ideile lor sunt identice cu a celor 98 de lefegii ai bugetului. La Rîmnicul Vîlcii, unde din 34 de voturi obţinute de candidatul guvernului 27 erau ale lefegiilor, interesele şi ideile protejaţilor Simulescului sunt identice cu interesele proprietăţii istorice. 
În realitate secretul loviturii de stat a d-lui Brătianu consistă într-aceea că a prefăcut într-o sumă de judeţe majoritatea alegătorilor în funcţionari, că logofătul Coate goale, individul cu patru clase primare şi un curs de violoncel, Caradaua vulgară e stăpînitoarea Romîniei moderne. Aceste clemente cari n-au nimic şi nu ştiu nimic, cari fug de muncă ca diavolul de tămîie, acestea constituie cadrele şi armata marei partide naţionale liberale. 
A le asigura acestora stăpînirea deplină în Romînia este scopul loviturii de stat. Un stat guvernat de Coate goale şi Zgîrie - hîrtie e însă un stat pierdut. Cinic, meschin vînător de cumul şi cîştig, ilicit înlăuntru, slugarnic în afară, acest element al unei biurocraţii inepte, ignorante şi comune este nu numai rămăşiţa, dar totodată matca în care se puieşte cea mai stîngace din toate formele de guvernămînt: absolutismul. 
Daca e vorba de vigoarea organică a unei comunităţi omeneşti, e mai bine ca aceasta să fie un trib de ciobani liberi, fără cultură, pururea gata de luptă, mai bine un trib de mulgători de iepe, cutreerînd deşerturile, migrînd de-a lungul rîurilor, ademenit de constelaţiile de la amiazăzi, decît o turmă de oameni guvernată de un roi de coate goale în care paragrafii reglementelor traduse din franţuzeşte se bat în capete şi unde totul, demnitatea omului şi a statului, să atîrne de judecata unui imens număr de cioclovine bugetare. 
Da! O lovire de stat este; o lovire de stat executată de paraziţi în contra elementelor producătoare şi cu rădăcini în această ţară; o lovire făcută în interesul străinilor, cari se vor bucura văzîndu-ne de-a pururea condamnaţi a fi conduşi de Simuleşti, Chiriţopoli şi Cercheji; o lovire de stat în care Caradaua comună şi Seruriul comun va domni de mînă cu Ilie Ţepeluş şi Ion Pelin; o lovire de stat impertinentă în jos, umilită şi linguşitoare în sus, lovirea de stat a ciocoiniciei speculante şi invidioase în contra tuturor elementelor libere şi producătoare ale acestei ţări. 

294

        {EminescuOpXIII 295}

Daca revizuirea se va face, libertatea s-a dus din Romînia. Verba docent, exempla trahunt. Degeaba am mai predica evangelia libertăţii; nu va mai fi materialmente cu putinţă ca naturi independente şi întregi să poată sparge pătura de slugi ale guvernului, slugi cari, daca ar îndrăzni să voteze în contra candidatului oficial vor fi imediat date afară, după cum zice Chiriţopol. 
Şi caractere libere nemaiputînd pătrunde, ele nu vor mai putea servi de prototip şi de exemplu purtării politice a poporului. Paguba produsă neatîrnării caracterelor este însă atît de mare şi de esenţială încît n-am mai vedea nici un mijloc de a restitui această pierdere. Deja lumea îşi adaptează moravurile după virtuţi patente ca acelea ale unui P. Grădişteanu sau Costinescu! Îşi poate închipui cineva ce va fi cînd numai asemenea virtuţi în discompunere vor reprezenta cariatidele ce susţin bolta moralei şi demnităţii publice. 
[5 mai 1883]

APOSTOL MĂRGĂRIT

"Journal d'athenes " primeşte din Salonic ştirea că Apostol Mărgărit e pus în temniţă. Haina dare de seamă a organului grecesc e următoarea: 

Faimosul Apostol Mărgărit, care şi-a cîştigat o tristă notorietate speculînd romînismul, a fost adus în lanţuri din Monastir (Bitolia ) şi a fost internat imediat în închisoarea guvernului. Cuvîntul exact pentru care acest renegat al elenismului a fost arestat şi întemniţat nu se ştie încă. Se zice cu toate astea că el însuşi ar fi provocat arestarea şi întemniţarea sa, pentru a amăgi cu mai multă dibăcie încă pe acei romîni cari, din Bucureşti, visează la romînizarea greco - romînilor (?! ) din Macedonia şi pentru a obţine alte sume de bani. Se adaogă asemenea că se aşteaptă trimiterea a sume mari din Bucureşti, cari vor servi să cumpere autorităţile otomane pentru ca ele să elibereze pe acest cavaler de industrie. 
Aflu asemenea din scrisori primite din Bitolia că acest îndrăzneţ speculator călătorea prin satele locuite de greco - romîni, le povestea sătenilor izbînzile romînilor de la Plevna şi-i invita de-a alege cîte-un băiat din fiece sat şi de a-l trimite la şcoala militară din Bucureşti. Terminîndu-şi studiile, aceşti tineri vor putea să se întoarcă în satele lor, unde se vor pune în capul concetăţenilor, pentru a-i conduce în război în contra turcilor (?! ) cu scopul de-a uni Macedonia cu Romînia (?! ). Daca aceste informaţii sunt exacte, nu mai e îndoială că faimosul emisar, în loc de-a fi stricăcios elenismului, e şi mai stricăcios romînilor, a căror bună credinţă o esploatează prin asemenea insanităţi. 

Expresia de greco-romîn e atît de improprie ca şi afirmarea că iedul e fiul zimbrului. Nu există greco-romîn, precum nu există greco - spaniol sau greco - englez. Romînii din triunghiul tracic sunt tot atît de romîni şi tot aşa de puţin greci ca cei din Maramureş de ex. E o viclenie comună a numi pe-un popor radical deosebit de cel grecesc ba grec vlahofon, ba greco-romîn, ba cîte toate. Ca şi cînd cercetările unui Miklosich, Tomaschek, Thunmann şi alţii se pot escamota prin neadevăruri greceşti. Greco-romîn şi por'-de cîine sunt combinaţii ibride de noţiuni diametral opuse şi au aceeaşi nuanţă de înţeles ironic. Ori e cineva grec, ori e romîn; una din două: amîndouă deodată nu poate fi nimenea. 
Dar articolul foii greceşti nu e, precum se poate vedea, decît o denunţare spre a ponegri pe Apostol Mărgărit în faţa autorităţilor otomane. Rolul de denunţător [î]l ia asupră - şi corespondentul din Salonic al foii greceşti, un rol pentru care nu invidiem pe greci, înclinaţi îndealmintrelea din natură la asemenea onorabilă ocupaţie. 
Denunţarea, voind a fi vicleană, nu e decît absurdă. 
A trimite băieţi la şcoală militară din Bucureşti şi a crea din ei cadre în contra turcilor pentru a uni Macedonia cu Romînia e o aserţiune atît de încornorată încît nimeni nu e îndestul de simplu de-a o crede. 
Dar a trimite băieţi în şcoala militară şi a face din ei ofiţeri cari să lupte alături cu turcii în contra grecilor, cînd acestora le-ar veni pofta să realizeze harta etnocratică a d-lui Paparrigopulos, iată o idee cu mult mai probabilă, pe care-o recomandăm tuturor macedoromînilor. 
Nu unirea cu Romînia o vrea cineva, ci concordia deplină între albaneji, turci şi macedoromîni, pentru a apăra patria lor tracică de apetiturile de cucerire din Atena. 
Foaia afirmă despre Apostol Mărgărit că speculează romînismul. Daca Mărgărit ar fi grec, am crede-o. Am crede că face acolo ceea ce un C. A. Rosetti face aci, la noi: speculă cu toate ideile şi cu toate sentimentele. Chiar numele etnic al poporului nostru e o marfă pentru acest venetic ce se vinde cu 20 de bani numărul. Dar Mărgărit fiind romîn, avem cuvînt a admite că e de bună credinţă. 
 Pentru noi nu există îndoială că acei cari fac pe spionii chiar gratis şi fără nici un interes, de vreme ce e în natura lor de-a o face, trebuie să-l fi denunţat în mod mincinos pe Mărgărit, inducînd în eroare bună credinţa autorităţilor turceşti. Turcul, neîncrezător din cauza multelor nenorociri

295

        {EminescuOpXIII 296}

ce-au căzut asupra patriei lui, înclină lesene a se crede trădat, pe cînd adevăraţii, perpetuii, statornicii trădători ai Împărăţiei otomane au fost şi sunt pîn-în ziua de azi, în cele mai multe cazuri grecii. Chiar ambasadori ai Porţii de naţionalitate greci au trădat fără mustrare de cuget interesele suveranului lor căruia-i depuseseră jurămînt de credinţă. 
Graeca fides nulla fides. 
Romînii Peninsulei Balcanice sunt cunoscuţi din evul mediu ca romaioctoni, ca esterminatori de greci. Pentru a fi ceea ce au fost părinţii lor n-au nevoie de alt decît să rămîie romîni. Cineva nu poate renega ceea ce nu-i al său; un romîn nu poate renega elenismul; el nu se poate decît lepăda de ceea ce nu numai nu e al său, dar e diametrul opus întregei lui naturi. Abia există în lume vreo deosebire mai mare decît între caracterul drept şi deschis al romînului şi cel pervers şi parazitic al grecului. 
[5 mai 1883 ]

["EXISTĂ DOUĂ FELURI DE ARGUMENTE... "]

Există două feluri de argumente, unele ad rem, cari afirmă sau neagă însăşi esenţa lucrului în discuţie, altele ad hominem, cari sunt pe deplin valabile pentru persoana căreia te adresezi. Pentru catolic bunăoară e îndestul de a cita autoritatea papei, daca el crede în ea, pentru a înfrînge observaţiunile ce ni le-ar face; pentru-un moametan e destul a cita Coranul. O vorbă a papei, un citat din Coran sunt în cazul acesta argumente pe deplin valabile pentru oamenii cu cari discutăm şi, daca ei neagă ceea ce noi cităm textual de ex., atunci sunt de rea credinţă şi nu merită să discutăm cu ei. 
S' ascultăm înainte de toate unele argumentaţiuni ale "Romînului". 

Daca s-au comis ilegalităţi în alegeri am zis şi o repeţim: 
Culpa este a celor ce s-au supus acestor ilegalităţi. 
Culpa este a celor ce nu le-au constatat, nu le-au denunţat justiţiei, nu le-au înlăturat prin puterea unirii celor mai mulţi pe terenul legalităţii. 

Argumentaţiunea aceasta e [de] tot hazul. 
Daca Ilie Ţepeluş i-a spart capul cuiva cu ghioaga plumbuită, culpa nu e a lui Ţepeluş, ci a celui ce s-a lăsat să-i spargă capul. 
Daca un subprefect mînă pe delegaţi la alegeri ca pe vite la tăietoare, culpa nu-i a subprefectului, ci a delegaţilor. 
Daca un primar fură biletele autentice din urne şi le înlocuieşte cu altele false, culpa nu-i a primarului, ci a biletelor cari s-au lăsat a fi furate. 
Daca un pungaş şterge ceasornicul din buzunar, culpa nu-i a lui, ci a ceasornicului. 
Argumentaţia "Romînului" e absurdă; e bună pentru triburile sălbatice, unde toţi cată să se apere în contra tuturor şi mai cu seamă în contra acelora cari s-ar constitui în bandă guvernamentală. 
Într-un stat ca oamenii cei întîi chemaţi a păzi cu sfinţenie legile după înţelesul şi litera lor sunt guvernul şi organele lui. Cînd guvernul le calcă, cînd organele lui îşi bat joc de legea electorală şi de voinţa alegătorilor, cînd de sus porneşte nelegiuirea, corupţiunea şi presiunea, puţini vor fi cei în stare să reziste, cu atît mai puţini cu cît statul va fi mai centralizat, cum e al nostru, cu cît va dispune de mai multe funcţii, cum dispune al nostru, cu cît se va fi schimbat într-un azil de nevolnici reversibili, fizici şi intelectuali, tot ca al nostru. 
Dar imputarea "Romînului" e un cerc vicios. Pentru a constata, a denunţa, a înlătura ilegalităţile ai nevoie de autorităţile publice. Cetăţeanul le sesizează pe ele; ele legalizează semnăturile, ele fac cercetările legal valabile. Dar cînd ele sunt amestecate pînă peste urechi în alegeri, cînd agenţii administraţiei şi ai justiţiei sunt tocmai ei aciia cari formează şi dirig bande de bătăuşi, cînd tocmai ei sunt cei cari falsifică alegerile de la un capăt al ţării la altul, cui să te adresezi cari să dea valoare oficială constatărilor sau denunţărilor de abuzuri? 
Cetăţenii din Galaţi i-au depeşat d-lui prim ministru curat: 

Alegeţi deputat pe cine vreţi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cruţaţi-ne viaţa, d-le prim ministru! 

În asemenea împrejurări mai e cu putinţă de-a înlătura prin unire bandele de ucigaşi? 
Cînd însă guvernul, cu tot aparatul său de oameni, calcă sistematic legile în picioare cu unicul scop de a falsifica voinţa alegătorilor la opiniunea cărora pretextează a apela, cînd el nu aşteaptă

296

        {EminescuOpXIII 297}

în linişte să vază care-i opinia alegătorilor, ci voieşte ca, cu de-a sila şi în ruptul capului, să iasă din urne partizanii unor idei preconcepute, e evident că el face o lovitură de stat în toată forma, el este acela care dă cetăţenilor exemplul dispreţului legilor; că el, cel chemat a le păzi, este cel dentăi care le calcă în picioare, dînd astfel lumii întregi dreptul de a le călca asemenea. Revoluţiunea de sus, nelegiuirile de sus justifică revoluţiunea şi nelegiuirile de jos. 
Dar să ne întoarcem de unde - am plecat. 
Se poate ca noi să nu fi demonstrat îndeajuns de clar pentru inteligenţa redactorilor "Romînului" infamiile comise cu ocazia acestor alegeri; se poate asemenea ca argumentarea noastră să nu fie concludentă pentru a dovedi că Adunările ce se vor convoca sunt legalmente incapabile de-a rezolva cestiunea revizuirii. Catolici fiind confraţii, le trebuie un edict al papei, maometani fiind, vor pasaje din Coran. Daca ceea ce noi zicem nu obligă pe "Romînul" de - a - şi schimba opinia, ceea ce zice organul d-lui Dimitrie Brătianu, fratele ministrului prezident, va fi desigur un adevăr indiscutabil pentru confraţi, de vreme ce - la venirea acestui bărbat din Constantinopol - era privit ca unicul ce rămăsese credincios drapelului liberal, unicul care era cheia bolţii partidului. 
Ei bine, d. Dimitrie Brătianu, indignat de candidaturile oficiale, a stigmatizat la Argeş purtarea ministeriului, adecă a frăţîne-său, declarînd că "nu primeşte a reprezenta judeţul Argeş cu preţul candidaturii oficiale". 
Iar "Naţiunea" de la 5 mai cuprinde următorul memorabil pasaj: 

S-a, zis de multe ori că Constituţiunea noastră a fost un compromis şi, plecînd d' aci, unii susţin că, împrejurările ce esistau la 1866 nemaiexistînd astăzi, a sosit timpul d' a modifica dispoziţiunile cari au fost rezultatul compromisului. 
Nu suntem de această părere. 
La popoarele libere Constituţiunile nu pot fi decît nişte compromise, căci trebuie să aibă în vedere toate interesele, atît acelea ale majorităţii cît şi ale minorităţii. La noi n-a fost, nici nu este cestiune de carte (decretate de guverne absolute ori de autocraţi ). Aci naţiunea, prin mandatarii săi speciali şi împreună cu tronul, îşi regulează legea legilor. 
Este dar absolut ilegitimă o modificare constituţională ce s-ar face de un singur partid sau de-o coterie ce ar impune ţării pe mandatarii ei prin presiune şi ingerinţă electorală. 
O asemenea revizuire a pactului fundamental ar constitui un act ilegal şi în contradicţiune cu principiele primordiale ale sistemului parlamentar şi constituţional întru - un stat democratic ca al nostru. 
Prin urmare este datoria atît a opoziţiunii cît şi a adevăraţilor liberali d' a nu se face complicii unei revizuiri constituţionale ce s-ar vota de o Cameră constituantă care nu reprezintă decît voinţa atotputernică a guvernului. 

Coranul a vorbit. 
O modificare a Constituţiei făcută de un singur partid e absolut ilegitimă. 
Ea ar fi un act ilegal. 
E datoria adevăraţilor liberali de a nu se face complicii revizuirii. 
Nu poate fi cineva complice decît la crime. 
E o crimă a revizui Constituţia în asemenea împrejurări. 
Nu noi o zicem; d. Dumitru Brătianu, care fără 'ndoială e un adevărat liberal, proclamat ca atare de "Romînul", este cel ce spune acestea. 
Pe catolici [î]i convingem cu cuvintele papei, pe maometani cu Coranul. Oare confraţii de la "Romînul" nu sunt obligaţi a da crezare cuvintelor "Naţiunii"? Cuvintelor fostului lor prezident de Cameră, fostului prezident de Consiliu, fratelui ilustru al ilustrului Ioan Brătianu? Da, după toată probabilitatea omenească vor da crezare şi minune ar fi daca d. C. A. Rosetti nu s-ar convinge de puternicele cuvinte de mai sus: că ilegitimă, ilegală e o revizuire votată de o Cameră "care nu reprezintă decît voinţa atotputernică a guvernului". 
[7 mai 1883]

PARIS, 19 MAI

"Journal des debats ", constatînd strălucita izbîndă electorală a cabinetului romîn, recunoaşte că rivalităţile partidelor şi dislocaţia parlamentară făcuse trebuincioasă revizuirea Constituţiei. Acest ziar adaogă: 

Ameninţată deodată de Austria şi Turcia, izolată în nişte state slave din Balcani, Romînia nu poate evita numeroasele primejdii ce o înconjură decît cu condiţia ca să reducă la strictul minimum luptele parlamentare şi de a da un ajutor devotat cabinetului I. Brătianu. 

(Iată o apreţiere care va unge la inimă pe patrioţi, N. R. )
[10 mai 1883] 

297

        {EminescuOpXIII 298}

["SILA MORALĂ... "]

Sila morală pe care-o produce menajeria de curiozităţi zoologice din Dealul Mitropoliei ne face să ne 'ntrebăm cu drept ce caută acolo o seamă de oameni de o reputaţie curată şi mai cu seamă la ce mai reclamă asupra monstruozităţilor din aşa-numitele alegeri puse la cale de Ţepeluş, Pelin et Compania? 
La ce urechi se adresează bunăoară fraza: 

Votarea pe faţă a domnului prefect Chiriţescu este în toate privinţele condamnabilă şi neadmisă de lege.? 

Ca şi cînd într-un singur judeţ din ţară alegerile n-ar fi fost făcute sub exercitarea unor acte în toate privinţele condamnabile. 
Ca şi cînd mai există lege în ţara aceasta. 
Ca şi cînd adunătura acestei majorităţi ar fi consistînd din alţi indivizi decît din cei numiţi de oameni ca Chiriţopol şi Simulescu. 
Unde e sancţiunea acestor descoperiri? Cine să le judece? 
Filitis Ciungu, care-a frustrat pe ţărani de posesiunile lor ereditare, care a plătit cu bani voturile ce i s-au dat acum? 
Vilacrose - ales de Simulescu - individ cretinizat în templele Venerei vulgivage? 
Dioscurii emancipaţi Epurescu - fundescu? 
Dolichodactilul milionar Costinescu? 
Aceste vase prin care o societate coruptă îşi scurge urîciunea şi decrepitudinea morală au ele măcar o umbră de înţelegere pentru adevăr, o umbră de apreciare în materie de drept şi de morală? 
Locul de reflecţie ce li se cuvinte acestora este, după cuvîntul sfînt al d-lui Dimitrie Brătianu, puşcăria pentru unii, carantina pentru alţii. 
Ei bine, înaintea acestei puşcării, numită astfel de chiar cel ce-o prezida, înaintea acestei carantine zoologice pline de contagiul malonestităţii şi a minciunii mai vine cineva să arate nelegiurile din alegeri; înaintea lor, cari nu sunt decît gangrena produsă de acele nelgiuri? Dar trebuie să fie cineva budist pentru a crede că Dumnezeu n-a putut fi cu totul nedrept şi c-a putut să pună şi în putrefacţie o scînteie de adevăr. Omul pozitiv ştie că cretinizarea morală exclude orice sentiment de bine şi orice putere de judecată dreaptă şi că numai cele două institute recomandate de d. Dimitrie Brătianu pot scăpa societatea romînă de asemenea creaturi. 
Numai exempli gratia cităm aci povestirea alegerilor din Galaţi făcută de d. Nicu Catargiu. Acest bărbat bătrîn şi onest şi-a făcut naraţiunea sa simplă fără a avea o umbră de speranţă măcar de-a vedea invalidate, în urma descoperirilor sale, vreuna din aşa-numitele alegeri. 
Numai pentru a ilustra cuvintele mesajului: 
"... mulţumesc ţării pentru liniştea şi ordinea ce-au domnit pretutindeni în tot timpul perioadei electorale... "
Reproducem în cele următoare descrierea alegerii din Galaţi. 
[17 mai 1883]

["ÎNFIINŢAREA UNEI MITROPOLII... "]

Înfiinţarea unei mitropolii romano - catolice în Bucureşti ne-a dovedit fără îndoială o lipsă de tact din partea Scaunului papal. 
Creştinii eterodocşi, mai ales cei de confesiune catolică, au fost în toate timpurile nu numai toleraţi, ci chiar şi îmbrăţişaţi pe pămîntul romînesc. Vechea episcopie a Milcovului o singură dată a fost ameninţată, sub Despot Vodă Hercalidul, care nu era de legea ţării (ci calvin), s-a bucurat însă totdauna de protecţia Domnilor pămînteni ai Moldovii. Tot astfel episcopia catolică din Tîrgovişte. De - asemenea guvernul imperial austriac, luînd măsuri pe la începutul secolului trecut pentru strămutarea la Craiova a Scaunului episcopal de Nicopoli, n-a întîmpinat nici o rezistenţă în Oltenia. În timpul nostru, în sfîrşit, biserica papală a înfiinţat în ţară mai multe aşezăminte de învăţămînt, fără ca prin aceasta să fi deşteptat vreo prevenţiune în opinia publică

298

        {EminescuOpXIII 299}

a ţării. Ba, atunci cînd monseniorul Paoli a pus în lucrare proiectul său de a zidi o catedrală catolică în Bucureşti, romînii ortodocşi au contribuit deopotrivă cu străinii catolici aflaţi în ţară pentru ca aceştia să-şi poată vedea cît mai curînd dorinţa împlinită. Au fost dar romînii atît de toleranţi încît au privit cu un fel de mulţumire cum încet - încet se organizează în mijlocul lor o biserică ai cărei membri sunt aproape toţi străini, a cărei preoţime e adusă din alte ţări, al cărei cap atîrnă de o putere străină şi nu are datoria de-a se supune legilor ţării. Tari în credinţa lor, romînii nu s-au temut de biserica papală şi-au respectat pe aceia cari, deşi eterodocşi, ţineau să se închine în felul lor. 
Înfiinţind metropolia de la Bucureşti Scaunul papal i-a silit pe romînii ce ţin la unitatea confesională a neamului lor să înceapă o luptă hotărîtă în contra bisericii catolice. Căci dintre două una: ori noua metropolie s-a înfiinţat fiindcă s-au sporit creştinii de rit latin în Romînia - şi atunci e rău; ori s-a înfiinţat fiindcă se sperează că ei se vor spori pe viitor - şi atunci e şi mai rău. Interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi şi numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toţi cari lucrează în vederea unui element străin. 
Dar lipsa de tact a Scaunului papal e mult mai gravă. 
Moldova a avut trei Domni eterodocşi; unul a înfiinţat episcopia romano - catolică a Siretiului, altul şi-a dat silinţă să lăţească protestantismul în Moldova, iar despre al treilea, Gaspar Vodă Graţiani, care trecuse chiar (cu învoirea papei) la confesia ortodoxă, cronicarul zice următoarele: "Acest Gaspar Vodă niciodată post nu au avut, ci, pre ascuns, în toate posturile mînca carne. "
Popor ce veacuri de-a rîndul a luptat pentru lege, romînii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului romînesc, străini şi chiar mai puţin curaţi, mai prejos de noi. Ei totuşi au primit cu entuziasm pe Domnitorul de confesie romano - catolică. Ce-i drept, speranţa poporului romîn a fost, şi este, că dinastia întemeiată de acest Domn nu va fi catolică, ci romînească, adecă ortodoxă; timp de şaptesprezece ani însă niciodată nu s-a simţit în ţară că avem domn eterodox. Chiar atunci cînd nu mai rămăsese nici un mijloc neiertat de care actualii consiliari ai Majestăţii Sale să nu se fi folosit ca să combată tronul, cestiunea confesională a rămas neatinsă. Nu ne aducem aminte ca binemeritatul literat Orăşanu să fi zis vreodată în vreuna din eminentele sale satire că Domnul e papistaş; nu s-a folosit de această armă, pentru că ştia că s-ar fi indignat chiar şi patronii săi, cari altfel aplaudau orice atac făcut contra tronului. 
Înfiinţîndu-se metropolia catolică din Bucureşti, spiritul public al poporului romîn a trebuit să se schimbe şi astăzi e cu putinţă ca să se atace tronul din punctul de vedere confesional. 
În toate timpurile, Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenţi ai propagandei catolice. 
Străbunii noştri au fost persecutaţi de către regii catolici ai Ungariei nu pentru că erau romîni, ci pentru că papa îi ameninţa pe regi cu escomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii. O mare parte din romînii din munţii despre nord a părăsit, sub Bogdan Vodă Dragoş, patria lor, a Maramureşului, pentru că un rege catolic voia să le impuie confesiunea catolică. Fraţii noştri rămaşi în Ardeal au suferit veacuri întregi cele mai mari asupriri anume pentru că nu erau catolici. Habsburgii, luînd stăpînirea asupra Ardealului, izbutesc în scurt timp a desfiinţa metropolia ortodoxă de la Alba-Iulia, pe-al cărei titular [î]l sfinţea de drept mitropolitul din Bucureşti. Prin asta produc între romîni dezbinarea confesională care i-a slăbit atît de mult. Tot acei Habsburgi, luînd stăpînirea Olteniei, încep să organizeze propaganda catolică şi desigur ei ar fi izbutit să provoace o dezbinare confesională în Oltenia dacă Tractatul de Belgrad nu-i silea să se retragă. 
Astăzi însă, după o sută şi cincizeci de ani, Scaunul papal urmează mai departe cu lucrarea începută atunci. 
Şi care este momentul ales pentru aceasta? 
Avem un Domn romano -catolic şi cu părere de bine a fost primit în mijlocul nostru augustul moştenitor prezumptiv, al doilea Domn romano -catolic. Luînd dar drept punct de plecare cele din trecut, Scaunul papal speră că protecţia de care s-a bucurat biserica papală pînă acum va fi şi mai întinsă pe viitor. 
"Vom avea de astăzi înainte două biserici: una a ţării, alta a Curţii; doi capi bisericeşti, unul părinte sufletesc al ţării, iar altul al familiei regale şi a-l celorlalţi străini aşezaţi în ţară: între ţară şi dinastia este un abis netrecut. "
Astfel ar vorbi astăzi consiliarii Maiestăţii Sale (d. Cîmpineanu de ex. ) dacă s-ar afla în opoziţie şi n-ar lipsi a produce efectul dorit asupra mulţimii lesne de condus la care s-ar fi adresînd. 
Nouă însă, şaptesprezece ani de domnie ne-au dat convingerea că Maiestatea Sa a intrat în ţară cu hotărîrea de a duce mai departe tradiţiunile bunilor Domni pămînteni, ale lui Mircea

299

        {EminescuOpXIII 300}

şi Ştefan, ale lui Matei Basarab, tradiţiuni pre cari Constantin Vodă Brîncoveanu le-a sfinţit prin martiriul său; şi niciodată în timp de şaptesprezece ani nu am slăbit în această convingere, niciodată nu ni s-a dat ocazia să regretăm Domniile pămîntene. 
Iar astăzi înfiinţarea metropoliei catolice din Bucureşti ne pune în nedumirire, pentru că ne cunoaştem adversarii şi ne temem ca un cumva ei, într-un viitor mai apropiat ori mai depărtat, să recurgă la armele de cari astăzi nu se folosesc pentru că sunt la guvern şi nu în opoziţie. 

Metropolia romano - catolică a fost creată anume spre a slăbi poziţiunea dinastiei de Hohenzollern în Romînia: ea este una dintre măsurile prin care Austro-Ungaria, în deosebit Ungaria şi mai îndeosebi poporul maghiar, voieşte să-şi asigura o înrîurire determinantă asupra popoarelor din Orient. 
Coroana Ungariei este dată de un papă; cel dentăi rege al Ungariei a fost pus între sfinţi şi regii Ungariei toţi au fost maiestăţi apostolice. La anul 1526 coroana sfinţită a Sfîntului Ştefan a trecut la Habsburgi, cari, chiar mai nainte de-a fi purtat această coroană fuseseră cavaleri ai papismului, pentru al căruia triumf s-au luptat în Germania, în Ţările de Jos, în Spania şi în Orient timp de veacuri îndelungate. Tradiţiile familiei de Habsburg, identice cu ale coroanei ungare, sunt dar acelea al căror fir se urmează acum prin Romînia în Orient: metropolitul romano -catolic din Bucureşti este, întocmai ca prezidentul Comisiunii Mixte, un agent al puterii austro-maghiare. 

Domnul Kallay, unul dintre cei mai însemnaţi oameni politici ai maghiarilor, cunoscător al stărilor de lucruri din Orient, ne-a spus acum cîteva zile că poporul maghiar este menit a fi mijlocitor între Apus şi Răsărit. 
Ideea nu e nouă, nu pentru întîia oară emisă. Acum vo cincizeci de ani, "cel mai mare maghiar", comitele Szecheny, a scris o carte întreagă asupra ei. De-atunci încoa maghiarii îşi dau toată silinţa s-o vulgarizeze atît în Ungaria cît şi în Europa. 
Dar în timpul din urmă convingerea că maghiarii sunt incapabili a împlini această misiune se răspîndeşte în sfere din ce în ce mai largi. Popor turanic, ci nu sunt capabili a primi nefalsificată cultura rasei noastre şi, în acelaşi timp, n-au nici o legătură cu popoarele din Orient. 
Întocmai dar precum papa a proclamat dogma infalibilităţii, pe cînd ea era pusă la îndoială de cătră catolici chiar, d-l Kallay proclamă că poporul maghiar e menit a duce cultura în Orient, cînd acest popor însuşi începe a se îndoi mult şi bine despre capacitatea lui în această privire. 
Opintirile ce le face guvernul Ungariei spre a zădărnici încercările de dezvoltare a popoarelor nemaghiare sunt pentru omul cu judecata limpede tot atîte dovezi că maghiarii sunt un popor ce se simte ameninţat în existenţa sa. 
Aceasta ne-o mărturisesc maghiarii înşişi, atît prin ziarele lor cît şi în Parlament. 
În acelaş timp d-l Tisza îşi dă toată silinţa să cîştige o înrîurire determinantă asupra bisericii sîrbeşti din Ungaria. Actualul mitropolit sîrbesc din Carlovăţ e numit şi impus. Acum cîteva săptămîni acest mitropolit a consacrat pe mitropolitul anticanonic din Serbia, iar mai zilele acestea d-l Tisza, primind o deputaţiune a bisericii sîrbeşti, accentuează rangul de patriarh al mitropolitului sîrbesc de la Carlovăţ. 
Sinodul "patriarhal" se va întruni aşadar pe viitor la Buda-Pesta şi aici se va muta mai curînd ori mai tîrziu şi scaunul "patriarhal". 
Maghiarii au dar relaţii cu Orientul, căci al doilea patriarh e la Buda-Pesta, iar jurisdicţiunea acestui patriarh se întinde peste otarele Ungariei, deocamdată pînă în Serbia liberă, unde el a consacrat pe actualul mitropolit al independentului regat sîrbesc. 
Aceste relaţii cu popoarele din Orient sunt însă mai mult ori mai puţin problematice: maghiarii voiesc să aibă relaţii directe şi de cîţiva ani încoa ne-o spun mereu prin foile lor. Mitropolia romano - catolică înfiinţată acum din nou e menită a le crea aceste relaţiuni. 
Aceasta o vor maghiarii şi tot aceasta o voieşte şi dinastia Habsburgilor. 
Răspîndirea confesiunii romano - catolice a fost pentru Casa de Austria în toate timpurile o cestiune de putere, mai ales astăzi. Căci tot pe temelii confesionale se poartă lupta care de aproape trei sute de ani s-a încins între cele mai însemnate două dinastii din Germania, cea de Habsburg şi cea de Hohenzollern. Această luptă se urmează în Germania sub forma de "Kulturkampf ", iar la noi se începe acum prin înfiinţarea mitropoliei catolice. Politica Habsburgilor se bifurcă în următoarea dilemă: ori izbutesc să propage catolicismul în Romînia - şi atunci şi-au ajuns scopul - ori întîmpină o rezistenţă hotărîtă la romîni, şi atunci înstrăinează ţara de domnul ei, care e un Hohenzollern, şi atunci au ajuns un alt scop, tot atît de important. 
Nu-i vom învinovăţi pe maghiari, nici pe Habsburgi, pentru această politică agresivă: orişicine e răspunzător înaintea istoriei de mjiloacele cu cari 'şi urmăreşte scopul şi nu anticipăm nici mersul, nici părerea istoriei. 

300

        {EminescuOpXIII 301}

Repetăm însă: a fost o lipsă de tact din partea Scaunului papal de a da mînă de ajutor la punerea în lucrare a acestui plan. Căci, provocaţi fiind, noi vom fi datori a ne apăra şi biserica papală va pierde poziţia pe care a avut-o pînă acum în ţara noastră. Nu tăgăduim că Austro-Ungaria va putea găsi situaţiuni în care ne va impune ceea ce pîn' acum am dat de bună - voie; un lucru însă nu va putea să ni-l impuie nici o putere din lume: bunăvoinţa cu care i-am întîmpinat pe catolici pîn' acum. Aceasta au pierdut-o, ni se pare, pentru totdeauna. Din ziua în care s-au făcut complici unei acţiuni îndreptate contra dinastiei şi contra neamului romînesc au pierdut orişice drept la simpatiile noastre, ne sunt deopotrivă cu păgînii şi cu toţi cei fără de lege. 
Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, daca dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului romînesc, o vom şi face. 
Oricît de adînci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, cînd e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atît de tari în hotărîrile noastre ca şi în trecut. 
[20 mai 1883]

["DIN CAUZA UNEI SELECŢIUNI... "]

Din cauza unei selecţiuni mărginite la un număr mic de indivizi, împreunată cu sleirea progresivă a productivităţii pămîntului pe care trăiesc, se nasc, mai cu seamă în locuri izolate de munte, guşaţii cretinizaţi - neaude - neavede-neagreul pămîntului, mai mult buşteni decît oameni. Atît organele simţurilor cît şi iritabilitatea musculară sunt degenerate la aceşti oameni: nici impresii din afară, nici motive dinlăuntru nu sunt în stare a-i mişca în mod normal. 
Se vede că d. Ion Brătianu a comandat Chiriţopolilor săi ca cu asemenea indivizi să-i populeze simulacrul de Adunare din Dealul Mitropoliei; căci te trec fiorii cînd vezi menajeria ce se crede chemată a modifica legea fundamentală a ţării şi care în realitate n-a fost înjghebată decît pentru a se opera o lovire de stat. 
Mulţi roşii sunt de-o decrepitudine fizică vădită; mulţi n-au două dramuri de creieri veritabili în cap; dar pentru cei mai mulţi cretinismul moral e semnul distinctiv al existenţei lor. 
Nu avem deloc de gînd de-a ne supăra pentru asta. Nimeni nu se mai supără pe bolnavii incurabili. Simptomele patente ne împing însă a scrie şiruri ca o încercare de studiu psihopatic nicidecum ca o apostrofă politică. 
Cum să numim în adevăr pe aceste bipede cari n-au nici ruşine, nici onoare, nici remuşcare, cari, incapabile de bine şi adevăr, nu pot fi puse în mişcare de nici un motiv abstract şi uman, ci numai de nesaţiul pîntecelui şi de viciile cari - i mănîncă pe la toate încheieturile? 
Cine cunoaşte de ex. pe acest Dimancea, foarte mărginit şi foarte impertinent, care nu pricepe nimic şi s' amestecă în toate, care nu-şi datoreşte cariera sa decît împrejurării că e nepot al d-lui Brătianu, cine cunoaşte pe Vilacrose, înţelepţit, precum am zis, în sacerdoţiul templelor Venerei vulgivage, pe ultrarevizionistul şi ultraliberalul d. Ştefan Belio, cunoscut pentru fel de fel de ultrarevizuiri de altă natură, cine cunoaşte pe luceferii negri Epurescu - fundescu, născuţi amîndoi sub zodia ciorilor, şi vede această introlucare prezidată de cel mai fără de scrupul, cel mai cinic şi mai sofist dintre ei, de veneticul care plăteşte cu ură binefacerile patriei sale adoptive - n-ar mai fi adoptat-o! - acela îşi poate face o idee de situaţia în care se află omul cuvîntător rătăcit din fatalitate în acea menajerie. 
Închipuiască-şi cineva la ce rol ar fi fost redusă opoziţia rămînînd în acea mişină. 
Închipuiască-şi cineva că oameni oneşti şi serioşi erau trimişi acolo ca să vorbească - cu cine? Să convingă - pe cine? 
Pe-un Dimancea, pe-un Epurescu, pe Vilacrose, pe dolichodactilul Costinescu, pe mucenicul Simeon? 
E cu putinţă a vorbi cu asemenea oameni, necum a-i convinge? Sunt ei oameni? Sunt în stare să aprecieze un adevăr, să înţeleagă o idee, să simtă greutatea unui lucru, cînd ei n-au

301

        {EminescuOpXIII 302}

Dumnezeu, n-au scupule, n-au conştiinţă? Cînd nici o izbire morală nu mai e 'n stare a-i face să roşească? 
E ca şi cînd Laplace ar fi trimis să explice mecanica cerească şi ordinea divină a lucrurilor din lume înaintea unei adunări de idioţi! 
Lucrul cel mai bun pe care opoziţia putea să-l facă era să nu recunoască această întrolucare, s-o părăsească înainte de-a se constitui. Ceea ce s-a făcut. Astfel oamenii mai întregi şi mai luminaţi din ţară au scăpat de sarcina penibilă de-a sta de vorbă şi de ceartă cu toată strînsura comună, ignorantă şi malonestă din care se compune majoritatea roşie. Mai au gust să înjure şi să întrerupă? Înjure-se încai ei în ei, înjure reciproc pe cei ce-au fost în stare a produce asemenea caricaturi morale cum sunt ei. Cu oameni în puterea cuvîntului nu sunt vrednici să vorbească şi nu vor mai vorbi. 
Şi d. Ioan Brătianu gîndeşte să prefacă strînsura aceasta în Adunare ordinară? Va să zică vrea d-sa să mai domnească patru cinci ani cu o majoritate compusă din... scursăturile corupţiei sale administrative? 
Nul şi neavenit e tot ce fac, tot ce zic aceşti oameni. 
Puşcăria şi carantina propuse de fostul lor prezident de Consiliu şi fost prezident de Cameră, de fratele drept al actualului prim ministru, iată ce merită aceşti oameni, iar nu să dicteze legile unei ţări. 
Zilnic hidoasa pocitură, precum numeşte nemuritorul Alecsandri pe reptilul care a muşcat ţara aceasta de călcîiul ei achilic, ne vine cu reţete revizioniste în "Pseudo - romînul ", adecă ar vrea să discute. Ca şi cînd oameni ca pocitura, al căror creier, prin preformaţiune ereditară, e predestinat a produce neadevăr şi vicleşug, pot să discute cu noi onest şi fără sofisme vre-o cestiune din lume. 
Bună - rea fie Constituţia, n-o discutăm cu oameni cari n-au dreptul de-a o discuta cu noi. Pact între ţară şi dinastie, Constituţia e un instrument de pace internă, întărit prin jurămîntul regelui, e proprietatea ţării. Numai reprezentanţii ţării, nu reprezentanţii lui Pelin şi Ţepeluş, au dreptul de-a o schimba. Nu avem a discuta cu furi şi gazde de furi preţul şi calitatea unor lucruri cari nu sunt ale lor. 
Nu cei ameninţaţi cu puşcăria şi carantina de propriul lor şef pot modifica o iotă măcar din ceea ce constituie legămîntul între ţară şi Coroană. Nu apetiturile gaştei, pe care d. Ioan Brătianu însuşi a declarat în Senat a nu le mai putea sătura, pot să determine direcţiunea de mişcare a unei ţări cari a trăit şi s-a mişcat de la 1200 şi pînă azi, în timpi pe cînd cele mai multe din mutrele confiscate ale acestei introlucări se aflau încă peste Dunăre, încinse cu tei şi vînzînd bragă. 
Nu poate ţara aceasta, pururea liberă şi pururea vîrtoasă prin caracterul poporului ei, să îngăduie a fi cretinizată cu de-a sila prin legi inspirate bilateral de demagogia cosmopolită şi de tendenţele absolutismului personal. Nu discutăm libertatea noastră şi a poporului nostru cu cîrdul de ciori pe cari le-am emancipat. Între liber şi libert nu există punere la cale în privinţa dreptului public, căci condiţiile sunt absolut inegale. Cel dentăi n-are decît de pierdut, cel de-al doilea numai de cîştigat. 
[21 mai 1883]

["PARTIDA ŞTEFAN BELLIO... "]

Partida Ştefan Bellio, C. A. Rosetti, Dimancea, Costinescu, Epurescu, ca să nu mai cităm decît cele mai mari ilustraţiuni ale ei, neîncetat a aruncat prin ziarul "Romînul" invective opoziţiunii unite, care n-a priceput şi nu pricepe, n-a simţit şi nu simte, n-a preţuit şi nu preţuieşte binefacerile nespuse ale revizuirii constituţionale. 
Aceşti îndărătnici nu vor să recunoască moralitatea şi curăţenia unei reforme electorale votate sub auspiciile de mai sus. În faţa neomeniei acestor retrograzi, organul d-lui Ştefan Bellio, C. A. Rosetti, Costinescu, Dimancea, Epurescu e tutti quanti, sleind se vede toate argumentele serioase, recurge şi la cîteva glume de bun - gust, comparînd pe senatorii şi deputaţii ce s-au retras din această nobilă şi onestă societate cu cuirasierii din Marea Ducesă de Gerolstein, foarte viteji în cuvinte, dar la luptă neajungînd niciodată la timp. Mai întîi de toate, acei cuirasieri nu se află în Marea Ducesă de Gerolstein, dar în altă operetă bufă, numită Les Brigands (sau Tîlharii). 

302

        {EminescuOpXIII 303}

Daca d-nu Rosetti cita pe Corneille şi pe Racine, i-am fi iertat asemenea confuziuni, dar în materie de literatură bufonă [î]l credeam că-şi cunoaşte mai bine autorii clasici. Odată restabilită exactitatea citaţiunii, ne vom învoi şi noi cu "Romînul" a spune că opoziţia, care reprezintă după dînsul pe cuirasieri, într-adevăr poate prea tîrziu a sosit; de-aceea Les Brigands sau Tîlharii sunt stăpîni pe situaţiune şi au drept, o mărturisim şi noi, să rîză de jandarmi, întocmai ca tovarăşii lor din opereta lui Offenbach. 
[21 mai 1883]

["CÎND ACUM CÎTEVA LUNI... "]

Cînd acum cîteva luni de zile d. C. A. Rosetti trimise de la Paris poruncă către credincioasele şi supusele sale slugi din Dealul Mitropolii pentru revizuirea Constituţii, el denunţă colegiurile restrînse ca nişte focare de imoralitate şi de corupţiune. 
Corupţiune! imoralitate! repetară d' atunci pe toate tonurile vestalele de la "Romînul", care se vede că nu cunosc sau au uitat zicătoarea romînească despre dracul care rîde de porumbe negre. Corupţiune! imoralitate! răspund foiţele marelui partid al patrioţilor cu lefuri multe. Corupţiune! imoralitate! iată cuvintele care în discuţiunile zilei, după vechiul obicei al jurnalului d-lui Rosetti, au să ţie loc de argumente, de probe, de logică şi de bun simţ; ele vor înlocui vestitul: eşti austro - maghiar din 1868 şi bătaia de picior a consulului prusac, sau Romînia aruncată la picerile contelui Andrassy din anii 1871 - 75. 
Un lucru care totdauna a deşteptat mirarea noastră este dispreţul adînc pentru publicul cititor ce se dovedeşte în aceste procedări de polemică; nemărginita încredere ce are d. Rosetti în ignoranţa şi uşurinţa clienţilor "Romînului"; desăvîrşita lipsă de respect pentru acel popor cu care stă la vorbă, pe care pe faţă-l tămîiază, şi pe care-l numeşte suveran, dar pe care-n fapt [î]l batjocoreşte ca curtezanii de opere bufe pe regele Hurluberlu I-ul sau Cacatoes al XIII-lea. 
Cum nu se teme ca nu cumva printre cititorii jurnalului său să se găsească vrun om în fire şi cu minţile întregi care să-şi zică: "Dar proşti ne mai crede d. Rosetti pe noi romînii cînd vine de ne vorbeşte de compţiune şi imoralitate! " Cum poate să crează d-lui că noi, în această ţară, nu ne cunoaştem unii pe alţii? Că nu ştim cine este cinstit şi cine nu? Că n-am auzit unde se află stările scandaloase şi lefurile cumulate? În ce parte dezinteresarea şi în ce parte specula neruşinată a tot ce este mai sfînt? 
Ne zice d. Rosetti: colegiurile restrînse sunt imorale şi corupte; colegiele numeroase sunt azilul virtuţii şi al independenţii. 
Dar, pentru Dumnezeu, am înţelege aceste afirmări daca legea electorală n-ar fi creat decît colegiuri restrînse; în lipsa unui punct de comparaţiune, iluziunile ar fi permise; şi am înţelege ca să se facă o încercare nouă, o experienţă a cărei rezultate fiind necunoscute încă ar putea da legitime speranţe de îndreptare a relelor existente. 
Dar acesta este cazul? Oare cu legea din 1866 n-am experimentat şi colegiile numeroase ca şi cele restrînse, cele cu vot direct ca şi cele cu două graduri de votaţiune? Nu le cunoaştem pe toate? Nu le-am văzut funcţionînd? 
Ce ne zice d. Rosetti? Colegiurile restrînse sunt imorale; colegiurile numeroase sunt azilul virtuţii; colegiurile restrînse permit falsificarea voinţei naţiunii; cu colegiuri numeroase vom avea o adevărată reprezentaţiune naţională. 
Şi, ca o ironie a destinului, tocmai în momentul cînd d. Rosetti ne făcea un tablou încîntător al veacului de aur ce ne aşteaptă cînd vom avea numa colegii numeroase, tocmai a doua zi după apelul ce face alegătorilor coleg. [al] IV-lea ca să trimeaţă ţărani în sînul Adunării legiuitoare, colegiul cel mai numeros, colegiul ţăranilor, colegiul celor patru milioane de săteni, stîlpul şi temelia casei romîneşti trimite în Cameră pe d. Ştefănică Belio la Teleorman, pe d. P. Grădişteanu la Tecuci, cum trimisese odinioară pe d. Oscar Eliat la Rîmnicu Vîlcii. Iată adevăraţii reprezentanţi ai ţăranilor; iată adevărata espresiune a clasei muncitoare din Romînia, adevăraţii propovăduitori ai regimului de virtute care va înlocui vechea corupţiune!... 
Faţă cu sploziunea (ca să vorbim ca stiliştii de la "Romînul"! ) de ilaritate care izbucni la ştirea că sub regimul libertăţii alegerilor d. Ştefănică Bellio este alesul colegiului ţărănesc din Teleorman credeţi oare că "Romînul" a rămas fără cuvînt? Nu: alţii poate s-ar fi încurcat în splicaţiunile lor; organul d-lui Rosetti îşi aduse aminte de vorba romînească: "Nu crede bărbăţele 

303

        {EminescuOpXIII 304}

ce vezi tu, crede ce-ţi zic eu" şi, fără nici o sfială, nici una nici două, el ne dărui nouă, opozanţilor, reapţionarilor, pe d. Ştefănică Bellio. 
Dar vai! d. Bellio, socrul de ieri, de azi şi de mîine, reclama, se supăra: el şi răspunse scurt şi coprinzător: "D-le redaptor, rău m-aţi trecut între reapţionari şi antirevizionişti: sunt ultraliberal şi ultrarevizionist ". 
Ai dreptate, d-le Ştefănică Bellio! Aşa e: noi romînii suntem imorali, desfrînaţi. D-ta ai să ne îndreptezi. Nu ştim ce este munca, probitatea; o să ne înveţi d-ta. Lascar Catargiu, generalul Manu, G. Vernescu, Al. Lahovari, Gr. Păucescu, Al. Ştirbei etc. sunt nişte nenorociţi, corupţi şi corupători; o să-i faci dumneata oameni de treabă; ei reprezintă trecutul, d-ta eşti viitorul; ei au jefuit pe ţărani, [î]i vei apăra d-ta. 
Du-te dar la Adunarea din Dealul Mitropoliei; nu vei mai avea nenorocirea d' a găsi acolo pe acei oameni corupţi: ei au fugit şi v-au lăsat liberi să moralizaţi Ţara romînească. Te vei întîlni acolo cu d, Petre Grădişteanu, reprezentantul ţăranilor din Tecuci; cu d. Stolojan, care a tratat în Cameră pe d. Skileru de cămătar care despoaie şi ruinează pe ţărani; cu Skileru, care a aruncat în faţa lui Stolojan milioanele cîştigate în timpul ministeriului său; cu Mihălescu - warşawsky şi alţi atîţia, şi cu toţi împreună veţi lucra la regenerarea morală a Ţării romîneşti; veţi stîrpi corupţiunea şi imoralitatea; din ticăloşi şi necinstiţi ce eram pînă acum ne veţi face oameni de treabă... 
Numai, pentru Dumnezeu! deşi ultraliberal şi ultrarevizionist, moderează-te puţin, ca nu cumva, din mult zel, să ne moralizezi prea mult şi să nu ieşim toţi după chipul şi asemănarea d-tale. 
[24 mai 1883]

["DACĂ VORBIM DE ADUNĂTURA... "]

Dacă vorbim de adunătura de parveniţi lacomi, ignoranţi şi maloneşti din care se compune partidul d-lui C. A. Rosetti, "Pseudo - romînul " ne răspunde că: Naţiunea ar trebui să fie putredă de corupţiune pentru a suferi o asemenea stare de lucruri. 
 
Incult este poporul nostru - e adevărat - şi, pentru că e incult, se ridică gunoaiele sociale deasupra lui; corupt nu este încă. 
Blestemul semidoctismului, a culturii superficiale consistă în admiterea formelor esterioare ale civilizaţiei fără a fi pătruns fondul şi ideile ei. 
Un popor îşi selectează oamenii săi conducători după un principiu oarecare; acel principiu e fundamentum divisionis, e punctul de vedere din care el judecă oamenii şi împrejurările. În evul mediu, cînd ţara trăia în războaie, vitejia era principiul în virtutea căruia un om se putea ridica din mijlocul poporului în sus; azi principiul în virtutea căruia oamenii ar fi să se ridice ar trebui să fie munca fizică şi cea intelectuală; dar munca, nu aparenţele muncii; producerea reală, nu specula, gîndirea proprie, nu plagiatul, onestitatea, nu aparenţele onestităţii, virtutea, nu pretextarea virtuţii. 
Dar pentru ca un popor să preţuiască, exact valoarea muncii fizice şi a celei intelectuale se cere un grad de cultură pe care al nostru nu-l are încă. O spunem încă o dată: naiv şi indolent ca toate popoarele tinere, se află în epoca cea mai rea, de tranziţie între barbaria sănătoasă şi cultura sănătoasă; judecata sa veche s-a dezechilibrat fără a fi înlocuită printr-o judecată nouă, deci înclină a lua aparenţele drept fond, a crede că d. C. A. Rosetti e romîn pentru că se numeşte "Romînul" şi a-l crede patriot pentru că d-sa singur se proclamă patriot. 
Astfel trădătorul numindu-se erou, plagiatorul, geniu, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos, principiul genetic, fundamentum divisionis. 
Atît de putred şi de mincinos e mediul pe care d. C. A. Rosetti l-a creat împrejurul său încît e de-ajuns ca cineva să intre în contract cu roşii, să vrea să voteze pentru un roşu, spre a deveni necinstit. 
Fiindcă ne place totdeuna a ilustra teoriile noastre cu exemple concrete, vom cita scandaloasa alegere a d-lui Tache Giani la Dîmboviţa. Acest fost ministru de justiţie, acest om învăţat la

304

        {EminescuOpXIII 305}

Paris, de la care s-ar fi putut aştepta o corectitudine formală măcar în purtarea politică, ne dovedeşte pur şi simplu că e un speculant venetic, lipsit de orice scrupule, prin modul în care a fost ales. 
Între alegătorii săi vedem: 
17 funcţionari ai guvernului
2 alegători fără cens legal şi în fine, ca culminaţie: 
6 alegători fără nici un cens. 
De aceşti din urmă ne vom ocupa în special. 
Întîi sunt cei trei fraţi Chrysenghis, nepoţi a d-lui Giani, cîteşitrei cu studii făcute în străinătate, cărora cultura şi creşterea lor aleasă le-a permis a vota în conştiinţă pentru unchiul lor în virtutea unui act fals de cumpărătură a unui pămînt al bisericii din comună Bîldana. 
Apoi vin fraţii Dimitrie şi Scarlat Ghica - fiii d-lui John Ghica (sau a prinţului, cum [î]i place a se numi fostul bei de Samos). Aceşti d-ni nu posedă o palmă de pămînt în Dîmboviţa şi cu toate acestea au votat ca proprietari ai unor părţi din Ghergani. 
O probăm. 
La tribunalul judeţului Dîmboviţa sunt înregistrate, în noiemvrie 1881, două acte de renunţare ale fraţilor Scarlat Ioan Ghica şi Dimitrie Ioan Ghica - identice în privirea formei, neidentice în privirea cuprinsului, căci prin fiecare din ele fraţii renunţă, în favoarea tatălui, la părţile lor respective din Ghergani. Iată actul nr. 592. 

Act de renunţare
Subsemnatul Scarlat Ioan Ghica declar prin aceasta că moşia Crîngul-lupului, care face parte din moşia Gherganii, ce se făcuse donaţiune mie de cătră părintele meu Ioan Ghica prin actul transcris de tribunalul Dîmboviţa la no..., astăzi de-a mea bunăvoie şi fără nici o rezervă din parte-mi, în coînţelegere cu părintele meu, declar că renunţ la această donaţiune, considerîndu-se actul cu nul şi de nul efect. 
Asemenea, ca procurator al d-lui Ioan Ghica, autorizat cu procură autentificată de tribunalul Ilfov, secţia de notariat sub no. 1292/ 81, declar că d. Ioan Ghica, convenind cu mine asupra renunţării ce fac la donaţiunea imobilului vorbit mai sus, acceptă această renunţare cu beneficiul ce-i acordă. 
Spre credinţă s-a făcut acest act, care se va autentifica după cererea noastră de Trib. Dîmboviţa, făcînd anotaţie şi în registru în care se află transcrisă donaţiunea. 
(Semnat) Scarlat I. Ghica

În actul de renunţare no. 593, d. Scarlat Ioan Ghica, ca procurator al fratelui său Dim. Ioan Ghica, face o declaraţie analogă în privinţa moşiei Săbieştii, tot parte din Ghergani, ce-i fusese donată acestui din urmă. 
Aceste acte, preţioase amîndouă, sunt autentificate de Trib. Dîmboviţa. Declaraţia legală de autenticitate e semnată de prezidentul Nanu Giani, de d. A. Botea, de grefierul A. Stoenescu. 
Actualul ministru plenipotenţiar din Londra, d. Ion Ghica, donase fiilor săi aceste părţi de moşie tocmai pentru ca ei să aibă dreptul de-a vota în colegiul I. 
Vînzînd însă moşia Boldul (din R. Sărat) ovreiului galiţian Solomon Zibalis, o avere dotală a trebuit asigurată în Ghergani, deci acele donaţiuni, făcute pentru a conferi drepturi politice, trebuiau desfiinţate, Gherganii descărcaţi de ele. 
Odată însă donaţiunile nule şi de nul efect, dreptul politic rezultînd din ele e asemenea nul şi de nul efect. Fraţii Scarlat şi Dimitrie de doi ani încoace nu mai aveau dreptul de-a vota în colegiul I de Senat şi Cameră la Dîmboviţa. 
Iată la ce hal ajunge cine intră-n cîrd cu C. A. Rosetti, Giani, Carada, Cariagdis şi cum i-o mai fi chemînd. La escrocherie politică, la uzurpare de drepturi. Şi aceasta s-a 'ntîmplat în judeţul în care-a trăit omul cel mai drept, duşmanul a toată necinstea şi a toată înşelăciunea, sfînt - adormitul renăscător al poporului romînesc, Matei Vodă Basarab. 
Iată cum se aleg revizioniştii la noi! Iată cum ţara vrea revizuirea! Iată cum, mînă mînjind pe mînă şi amîndouă obrazul, Guliţă ajunge deputat al colegiului II de Dîmboviţa. 
Acest deputat are obiceiul de-a cita des Englitera. "La noi, în Englitera, e aşa ş-aşa şi pe dincolo". 
Un ţăran din Ghergani găsise nişte ouă de cioară. "La noi, în Englitera, un asemenea ou costă 6 pîn-la 7 franci. "
La noi, în Romînia, sămînţa de ciorovină e mai ieftenă: dovadă mulţimea de pui zburătăciţi în Dealul Mitropoliei. Asta e pozitiv. 
Dar oare la voi, în... Englitera, votează cineva în colegiul I pe baza unor acte de donaţiune nule şi de nul efect? La voi, în... Englitera, fură cineva dreptul unui judeţ eminamente istoric de-a se reprezenta în Sfatul ţării în favorul unor venetici pripăşiţi ca Tache Giani? La voi, în... Englitera, Cariagdis [î]l cheamă pe lordul - mayor al Londrei, C. A. Rosetti pe şeful partidului liberal? La voi, în... Englitera, plebea Ţarigradului domneşte în toate şi peste toate? 

        {EminescuOpXIII 306}

"Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul". 
Daca la voi, în Englitera, predominarea îndelungată a onestei rase anglo - saxone şi ţinerea morţişă la tradiţiile trecutului, la legea şi limba strămoşilor, au făcut din acea ţară cea mai puternică din lume, tot astfel şi la noi, în Romînia, predominarea poporului romîn, a tradiţiilor lui de drept şi istorice va duce această ţară la culmea puterii pe care i-au menit-o Dumnezeu. 
Aşa e, d-le C. A. Rosetti! 
Faceţi averi, vă creaţi gloriole de-o zi, vă credeţi mari în închipuirea d-voastră! Dar va veni o zi în care o uşoară suflare a pieptului acestei ţări va spulbera toată pleava din Bizanţ, în [care] nici prin vis nu va trece generaţiilor viitoare ca un C. A. Rosetti a fost posibil măcar pe pămînt romînesc. 
Precum marii şi înţelepţii egipteni, gonind pe hyxoşi, au nimicit orice urmă ce-o lăsase pe pămîntul sfînt al rîului cu izvoarele necunoscute, tot astfel o generaţie mai bărbată va zdrobi toate urmele ce le faceţi pe acest pămînt. 
[26 mai 1883]

["MIERCURI SEARA... "]

Miercuri seara metropolitul romano -catolic s-a întors de la Roma şi a fost primit cu mare pompă la gara Tîrgoviştii. Peste cincizeci de preoţi catolici, elevii seminarului de la Cioplea şi cîţiva dintre notabilii comunităţii romano - catolice din Bucureşti l-au felicitat pe viitorul prelat romîn şi cu ocaziunea aceasta s-au văzut cele dentăi pălării late în Bucureşti. De la gară, monseniorul Paoli s-a întors la Bărăţie, unde-şi are deocamdată reşedinţa. Alaiul de vreo şaptezeci de trăsuri a trecut de-a lungul podului Mogoşoaii şi, desigur, trecînd prin lumina lămpilor electrice de la palat, manifestanţii şi-or fi zis cuvintele: Alea jacta est. Erau multe flori, cununi, ghirlande mari, buchete de tot felul, multă veselie era şi multă speranţă oglindită în deosebitele feţe. 
Puţin timp după încheierea Tratatului de la Berlin monseniorul Paoli a fost la Viena, unde împăratul Francisc Iosif I l-a primit în mai multe rînduri. Întorcîndu-se din această călătorie, zelosul prelat s-a apucat de zidirea catedralei şi, pe cînd se puseseră temeliile ei, în cercurile mai intime ale bisericii romîne unite din Ardeal se vorbea despre înfiinţarea unui seminar romîn romano -catolic în Bucureşti. Era vorba să se adune pentru acest seminar profesori romîni, formaţi la Blaj, la iezuiţii din Pesta, în seminarul Sfînta - barbara din Viena ori în colegiul De propaganda fide din Roma, c-un cuvînt cei mai distinşi dintre preoţii romînilor greco - catolici. 
Acest plan produsese oarecare amărăciune chiar în cercurile chemate a da elementele pentru realizarea lui, căci, deşi buni catolici, cei mai mulţi dintre preoţii romîni uniţi sunt încă şi mai buni romîni. Astfel tocmai din aceste cercuri a străbătut ştirea că monseniorul Paoli primeşte din Viena o însemnată subvenţiune anonimă şi că în curînd se va înfiinţa în Bucureşti o metropolie romano - catolică. 
Deşi aflaserăm încă de pe atunci despre toate aceste, nu le-am dat nici o importanţă; la urma urmelor era mai bine ca ţara să fie surprinsă, oarecum speriată, pentru ca deodată să-şi adune toate puterile. 
Răspîndindu-se, în sfîrşit, ştirea despre înfiinţarea metropoliei din Bucureşti, două dintre ziarele capitalei, "Binele public" şi "Romînia liberă", au grăbit a da expresiune simţimîntului de jignire pe care ştirea aceasta l-a produs în ţară. 
Abia acum, după ce-am fost atinşi de amărăciunea colegilor noştri liberali, noi, organ al elementelor conservatoare, ne-am pronunţat şi noi asupra atitudinei ce credem că trebuie să se ia faţă cu propaganda catolică. 
Şi astă dată însă am fost cei mai moderaţi; un singur cuvînt aspru nu se găseşte în articolul nostru de atunci; din contra: am stăruit asupra primejdiilor ce-ar putea să rezulte pentru noi din lupta pentru religie, dacă în această luptă ne-am lăsa să fim împinşi spre intoleranţă, fie religioasă, fie naţională. 
Orişicine, citind cu luare aminte acel articol al nostru, va fi simţit că unul dintre motivele pentru care combăteam intoleranţa era cu desăvîrşire politic: avem o dinastie populară, dar încă străină şi de tot tînără. 
Îndeosebi astăzi nu avem nici un interes particular de a susţine această dinastie; o susţinem numai pentru ca soarta ţării noastre e legată de dînsa. 

306

        {EminescuOpXIII 307}

Nu ni se poate dar zice c-am fost reacţionari, "ruginiţi " ori pasionaţi în cestiunea metropoliei catolice; aspri am fost numai faţă cu noi înşine şi-am cerut prin cîteva articole de-a rîndul ca episcopatul nostru să combată propaganda anticreştină, să ia măsuri severe contra feţelor bisericeşti cu purtări scandaloase şi să stăruiască pentru ridicarea nivelului de cultură al preoţimii noastre, să-i deie dar bisericii tăria de care va avea trebuinţă în lupta ce-o aşteaptă. 
Aflăm însă că episcopatul nostru este hotărît a începe o acţiune anticatolică. 
Fără îndoială preoţii sunt cei dentăi chemaţi a apăra biserica; nu putem însă aproba hotărîrea episcopatului nostru de-a se pune el însuşi în fruntea mişcării. Lupta, după părerea noastră, trebuie să fie purtată de credincioşi, cu binecuvîntarea numai a capilor bisericeşti. Aceasta cu atît mai mult cu cît capul statului este catolic. Popor ortodox în puterea cuvîntului, noi nu voim să ştim nici de cezarismul, în care biserica nu are nici o importanţă în viaţa politică, nici de cezaro - papismul muscălesc. Avem doi capi, unul lumesc, altul bisericesc; fieştecare independent, nici unul slugă celuilalt, şi ordinea publică a ţării noastre ar fi ameninţată cînd aceşti capi ar începe a se combate unul pe altul. 
Văzînd dar atitudinea episcopatului, ne-am crezut datori a lăsa la o parte toate rezervele şi-a pune în vederea tuturora cumcă: mişcarea anticatolică ce se produce în ţară prezintă pericolul că poate să fie esploatată ca un instrument în contra dinastiei şi, prin urmare, mişcarea ar putea deveni fatală pentru ţara noastră. Monseniorul Paoli, am zis, este preşedintele unei Comisiuni Mixte în materie de conştiinţă religioasă, un agent al Curţii din Viena care şi-a pus alternativa: ori fac propagandă în Orient, ori slăbesc poziţia dinastiei Hohenzollern în Romînia. 
"Timpul" e perfid, îşi permite a zice reptilul fondurilor secrete, "Gazette de Roumanie". 
Suntem perfizi noi, care spunem adevărul; nu sunt însă perfizi aceia cari 'l ştiu mai bine decît noi şi-l ascund. 
Iată, după "Ortodoxul ", informaţiunile pe care i le dă capul nostru bisericesc Sfîntului Sinod în cestiunea în care noi suntem acuzaţi de perfidie: 

Cu această ocaziune socot de datoria mea a informa pe Sf. Sinod că eu, din motivul celor publicate în jurnale, respectiv de impunerea unei jurisdicţiuni papale în capitală sub titlu de arhiepiscopat, în contra tratatelor din vechime şi a uzului ţării, am abordat pe d. ministru preşedinte al Consiliului şi am espus drepturile sfintei noastre biserici, apărate energic chiar de sultanii Imperiului otoman, şi l-am rugat să-mi dea informaţiune dacă este vreo stăruinţă oficială în această afacere şi dacă nu cumva guvernul a luat vreun angajament. D. ministru m-a asigurat că nu este nimic şi nu se face nimic. 
Tot astfel am fost asigurat şi de către d. ministru al cultelor că nu este nici o ameninţare în contra drepturilor noastre ecleziastice şi nici se poate să fie. 
Nu m-am mărginit aci. 
Temîndu-mă să nu se fi luat vreun angajament mai nainte, am rugat pe d. V. Boerescu, fost ministru de esterne, să-mi dea cuvenitele informaţiuni. De cătră domnia sa nu mai puţin am fost asigurat că, deşi s-au făcut oarecari încercări în această, privinţă, totuşi guvernul n-a putut şi nici poate lua vreun angajament, căci o asemenea cestiune nu poate fi tratată decît de cătră puterile centrale ale statului, adecă, de către Adunările ţării în unire cu guvernul. 

Guvernul nu ştie aşadar nimic. 
Fără de ştirea şi învoirea lui se fac toate. 
Dar cine ştie atunci? 
Maiestatea Sa Regele, ar zice perfizi, carele cu ocaziunea revizuirii voieşte să-i deschiză catolicismului o poartă largă în Constituţiunea noastră. 
Acum catolicismul, mai tîrziu coloniile străine; încet - încet ţara aceasta trebuie să fie pătrunsă de-un spirit mai sănătos şi altoită cu elemente mai sănătoase. 
Am dori să ştim dacă d-l Brătianu e de părere că este bine să se vorbească astfel în ţară? 
Ce se petrece aici!? Este d-l Ioan Brătianu tras pe sfoară ori inteligentul d-l Ioan Brătianu are de gînd să tragă pe sfoară pe Austria şi pe papa? Cum l-a mai tras şi pe principele Gorciacoff! 
Foia franţuzească cea loială ne spune că e vorba ca, în loc de un episcop in partibus, să-l avem pe monseniorul Paoli drept concetăţean, iar, în loc de franciscani, să li se dea ciangăilor din Moldova preoţi romîni, crescuţi în seminarul ce se va înfiinţa în Bucureşti, fără îndoială cu cheltuiala statului, din veniturile moşiilor luate de la mănăstirile noastre. 
Noi ştim mai mult: monseniorului Paoli şi sufraganilor săi le sunt rezervate locuri în Senat; seminarul va avea rang academic şi se va înfiinţa în Bucureşti o capelă în care serviciul divin se va celebra în romîneşte, conform cu ritul oriental, de cătră nişte preoţi romîni uniţi cu biserica papală. Papa nu voieşte să ne ia naţionalitatea, ci religia strămoşească... 
Ce vor însă cei din Viena şi cei din Pesta?! 
În numărul de la 1 iunie, "Allgemeine Zeitung" din Munich publică, sub titlul: Propaganda catolică la slavii de sud un articol cu desăvîrşire asemănat celui publicat de noi sunt acum opt zile. Citind acest articol, orişicine ar fi dispus a crede că el a ieşit tot din pana noastră, dacă s-ar vorbi şi de noi într-însul. Ne mărginim a indica cititorului că-l vom comunica curînd în traducere. 
Habsburgii au făcut şi fac propagandă catolică; o fac din Bosnia şi-o fac din Bucureşti. 

307

        {EminescuOpXIII 308}

După părerea foii germane, la slavii de sud ea va produce o turburare, dar succese nu va putea să aibă; după părerea noastră, la noi ea va avea chiar mai puţine succese, dar va putea să slăbească poziţia unui rege catolic. 
A fost deci o lipsă de tact politic din partea Scaunului papal de-a fi dat mînă de ajutor pentru punerea în lucrare a unui plan ca acesta; am zis-o în rîndul trecut şi o repetăm şi acum. 
Papa ne împinge - din nefericire - spre Rusia şi sileşte pe un rege catolic să lupte de 'mpreună cu noi contra bisericii al cărei fiu este - ori să se desparţă de-o ţară care l-a iubit şi-a fost totdeauna gata să-şi dea sîngele pentru mărirea lui. 
Astfel toată seria de fapte şi de combinaţiuni enumerate concurg în mod concentric pentru a ne dovedi că pasul pe care biserica Apusului o face în împrejurările de faţă în Orient este lipsit de tactul politic îndealtmintrelea atît de propriu acelei biserici. 
[29 mai 1883]

["D. DIMITRIE IOAN GHICA... "]

D. Dimitrie Ioan Ghica ne-a trimis o întîmpinare relativă la afirmarea noastră că fraţii Dimitrie şi Scarlat I. Ghica au votat în colegiul I de Dîmboviţa fără să fi avut dreptul acesta. 
Daca d. Dimitrie I. Ghica se mărginea pur şi simplu la restabilirea faptelor şi la protestaţiunile ce-ar fi avut a le face în numele său am fi fost fericiţi să publicăm întîmpinarea d-sale tale - quale, cu beneficiu de inventar se 'nţelege, adecă cu rezerva de a ne face observaţiunile noastre. 
Dar, cu acea abilitate atît de comună în ţara noastră, d-sa s-a folosit de exordiul sau introducerea întîmpinării pentru a face oarecari observaţiuni estetico - stilistice la adresa "Timpului", lucru la care fără îndoială nu avea nici un drept. Exordiul discursurilor şi scrisorilor are cu totul altă menire şi trebuie să se ţie de obiect ca şi restul. 
Am răspuns aşadar d-lui Dimitrie Ion Ghica că, daca binevoieşte a şterge acele observaţiuni, suntem gata a-i împlini cererea cu cea mai mare bucurie, dar, daca stăruieşte ca acel pasaj să rămîie, ne dispensează, spre marea noastră părere de rău, de datoria, îndealtmintrelea plăcută, de-a da satisfacere unui bărbat care s-ar crede nedreptăţit prin şirurile noastre. 
Că nu primim lecţii de stil decît doar de la maiştri de stil se 'nţelege de la sine. În epoca de grecituri stilistice, de forme fără fond şi de vorbe fără 'nţeles, noi am crezut că, scriind romîneşte drept şi fără înconjor, numind lucrurile pe numele lor şi alegînd cei mai exacţi echivalenţi lexicali, atît pentru ideile cît şi pentru resentimentele noastre, vom contribui a însănătoşa spiritul public de platitudinea cu care l-a 'mbolnăvit demagogii ignoranţi şi perverşi de la organele roşii. Cînd un om care lucrează tot în direcţia noastră, a adevărului, ne-ar da consilii, le-am primi; de la oricine nu le primim. 
În urma acestei rezerve d. Dimitrie I. Ghica şi-a retras articolul, pentru a-l publica în... "Romînul", ni se pare. N-avem nimic de zis; liber să facă ce pofteşte. 
Dar înainte de-a şi-l retrage noi l-am citit. 
Observăm, una la mînă, că noi am spus despre amîndoi fraţii că au votat fără drept. Unul din ei a răspuns, celălalt n-a răspuns. Aşadar afirmarea noastră, întru cît e nerelevată, se confirmă în parte cel puţin prin tăcerea celuilalt. 
Observăm, două la mînă, că d. Dimitrie I. Ghica afirmă cumcă în locul moşiei la care-a renunţat i s-a donat alta, Colacul, tot din trupul Gherganilor. 
Cu privire la aceasta am citit chiar două acte făcute la legaţiunea din Londra, după petiţia dată ministrului nostru de acolo de cătră el însuşi, acte autentificate în fine de Trib. Dîmboviţa. 
Aşadar Colacul este a d-sale, şi în virtutea Colacului a votat. 
Dar, colac necolac, şi proprietatea aceasta are un cusur. 
E o moşie a statului vîndută d-lui Ion Ghica pentru a fi plătită în rate. D-sa îşi rezervă pentru sine prin acel act dreptul de-a tăia pădurea. Pădurea se taie şi se vinde, dar, daca nu ne 'nşelăm, din costul moşiei nu i s-a plătit statului pîn' acum nici o rată. 
Plus moşie minus datorie egal 0 (a - a = 0). 
E curioasă proprietatea aceasta! 
D. Dimitrie Ioan Ghica va concede că un act poate fi îmbrăcat în toate formele legii şi cu toate acestea contrar spiritului ei. 
În orice caz legea noastră electorală a voit ca proprietari reali să voteze în colegiul I, nu proprietari fictivi cu un drept de alegere uzurpat prin acte economicoase. 
Oare aşa se face la... noi, în Englitera? 
[31 mai 1883]

308

        {EminescuOpXIII 309}

["REPRODUCEM MAI LA VALE... "]

Reproducem mai la vale admirabilul manifest al d-lui Dumitru Brătianu, publicat în numărul de azi al "Naţiunii". Admirabil ca formă şi ca cuprins. În rînd cu descrierea energică a domniei şi manoperelor speculanţilor roşii, găsim şi o critică la adresa opoziţiunii unite. Alianţa opoziţiunii unite

nu servă decît a paraliza adevărata acţiune şi a liberalilor şi a conservatorilor şi a împiedeca prin urmare întărirea sau mai bine reconstituirea partidului liberal şi a partidului conservator; fără de cari partide regimul parlamentar nu poate prinde rădăcini. 

Fiecine are logica punctului de vedere pe care-l ocupă. Nu discutăm deci ceea ce zice d. D. Brătianu la adresa noastră; vom afirma numai că alianţa în contra domniei unei societăţi de esploatare şi a unui guvern precum le descrie d-sa însuşi în şirurile de mai la vale a fost o datorie imperioasă ce li se impunea tuturor. 
[1 iunie 1883]

["MAI JOS URMEAZĂ... "]

Mai jos urmează cuvintele rostite de M. Sa cătră comisiunea numiţilor din Dealul Mitropoliei. Ni se spune prin ele că iubire de patrie bate în pieptul celor pe cari fostul lor şef şi prezident, d. Dumitru Brătianu, i-a ameninţat cu puşcăria şi carantina, a căror lăcomie chiar d. Ioan Brătianu a declarat a n-o mai putea sătura. 
Iubire de patrie şi maturitate pentru Văcăreşti sunt identice în zilele M. Sale, în cari toate cuvintele şi-au schimbat înţelesul, de au azi o semnificare diametral opusă la ceea ce-o aveau odinioară în gura şi conştiinţa acestui popor onest. Prezidentul Republicei Ploieştilor e model de fidelitate, binemeritatul Orăşanu model pe poet al Curţii, C. A. Rosetti sufletul ideii monarhice... Radu Anghel şi Costinescu culmea iubirii de patrie. 
[3 iunie 1883]

["DUP-O TĂCERE ÎNDELUNGATĂ... "]

Dup-o tăcere îndelungată s-a pronunţat, în fine, şi "Romînul" în cestiunea Mitropoliei romano - catolice din Bucureşti. În două articole deosebite se încearcă a slăbi adevărurile stabilite de noi. 
Acum cîteva săptămîni, înalt Preasfinţia Sa Părintele Mitropolit Primat l-a întrebat pe amicul său politic, d-l I. C. Brătianu, dacă sunt ori nu întemeiate ştirile răspîndite în privirea înfiinţării unei mitropolii romano - catolice în Bucureşti şi... a primit răspunsul că "Nimic nu se face". 
N-avem dar nici un cuvînt de-a felicita pe capul nostru bisericesc pentru amicii politici pe cari şi i-a ales. 
Tot astfel "Romînul" ne spune în numărul de la 1 iunie că "nu va discuta cestiunea în sine". Nu-i putem felicita nici pe cititorii "Romînului" pentru organul pe cari l-au ales. 
Oare de ce nu discută "Romînul"? 
Organele de publicitate sunt create anume pentru a discuta cestiunile de interes public. Fiece partid îşi arătă prin ele vederile, pentru ca opinia publică să fie lămurită asupra scopurilor ce urmăreşte. fiecare din ele. 
Îndată însă ce un partid are vederi pe care le ştie în opoziţie cu simţimîntul public, organul lui nu discută cestiunile în sine. D-l I. C. Brătianu ţine să fie popular, însă se fereşte de-a spune adevărul, 

309

        {EminescuOpXIII 310}

pentru că ştie că scopurile ce urmăreşte sunt în opoziţie cu conştiinţa noastră publică şi de-aceea nici "Romînul" nu are voie să discute cestiunea în sine. 
Colegii noştri din Strada Doamnei merg însă şi mai departe. Ei îşi dau silinţă să ascunză adevărul. 

La Bucureşti - zic ei - exista, din timpi foarte depărtaţi, o episcopie catolică. Acum, după ceea ce spune "Timpul", acea episcopie se va preschimba în mitropolie. 
Situaţia de drept şi de fapt a acelei autorităţi ecleziastice întru nimic nu spune că s-ar schimba din ceea ce era pînă acum. 

E inexactă informaţia ce-o dă "Romînul" cititorilor săi despre spusele noastre. 
La Bucureşti n-a existat niciodată o episcopie catolică. 
Monseniorul Paoli a fost episcop nu de Bucureşti, ci de Nicopoli. 
Împăratul Carol VI a mutat reşedinţa episcopiei paulicane de la Nicopoli la Craiova, iar în urmă, de la Craiova, reşedinţa s-a mutat la Bucureşti, dar aceasta nu în timpi foarte depărtaţi. 
Tot atît de puţin adevărat este că episcopia se va preschimba în mitropolie. 
S-a înfiinţat o mitropolie de Bucureşti al cărei sufragan poate fi unul de Nicopoli. 
N-am spus, în sfîrşit, că situaţia de drept şi de fapt a acestei autorităţi ecleziastice întru nimic nu se schimbă. 
Monseniorul Paoli a fost episcop in partibus infidelium, iar, după dreptul canonic al bisericii apusene, asemenea episcopi se numesc pentru acele ţări ale necredincioşilor în care cultul catolic este îngăduit, fără ca biserica papală să aibă o poziţie oficială în organismul statului. 
Acum monseniorul Paoli nu este mitropolit in partibus infidelium, ci mitropolit de Scaun sistemizat: el a fost în trecut un reprezentant al Scaunului papal şi vorba e ca pe viitor să fie un dignitar bisericesc romîn. Am zis dar că pe viitor vor fi în Romînia două biserici, doi capi bisericeşti. 
Ştiind că se adresează la un public alcătuit de oameni cari nu cunosc îndestul istoria ţării lor, "Romînul" îşi da silinţa să falsifice adevărul istoric şi să-i inducă totodată în eroare asupra situaţiei de drept şi de fapt a noului mitropolit catolic. 
Dar nici atît nu e destul. 
Am insistat într-un articol pentru mănţinerea toleranţei atît religioase cît şi naţionale, iar într-altul am zis: 

Orişicine, citind cu luare aminte acel articol al nostru, va fi simţit că unul dintre motivele pentru care combatem intoleranţa era cu desăvîrşire politic: avem o dinastie populară, dar încă străină şi de tot tînără. 

Tot pentru acest cuvînt am dezaprobat atitudinea episcopatului nostru în cestiunea mitropoliei catolice, căci, ziceam noi, nu e bine ca să înceapă capul nostru bisericesc o luptă în care poate s-ar vedea silit să se despartă de cel lumesc. 
E bine, ori nu, să se înfiinţeze o mitropolie catolică în ţara noastră? Iată o cestiune pe care încă noi n-o discutăm în sine, în mod absolut pentru toţi timpii şi pentru toate împrejurările. Ceea ce afirmăm însă e: că rău, cu desăvîrşire rău facem permiţînd acest lucru într-un timp în care avem un rege catolic şi un moştenitor prezumtiv care e asemenea catolic şi de la care, popor tolerant ce suntem, nu cerem renegarea. Principele Anton de Hohenzollern, capul augustei noastre dinastii, german de viţă veche, a trebuie să renunţe la tronul unei ţări germane pentru că era catolic; noi, romînii, suntem mai toleranţi ca... germanii şi, îndeosebi noi, ceşti de la "Timpul", stăruim să şi rămînem toleranţi, mîndri de conştiinţa noastră naţională, plini de respect pentru a celorlalţi. 
Acesta este punctul nostru de vedere. 

Îndeosebi astăzi n-avem nici un interes particular de-a susţine această dinastie; o susţinem numai pentru că, soarta ţării noastre e legată de dînsa. 

Cu toate aceste "Romînul" vine să le spuie cetitorilor săi că exploatăm simţimîntul naţional. 
Despre partidul conservator zice "Romînul" una ca aceasta?! 
Ia să vedem cine surpă poziţia dinastiei de Hohenzollern în Romînia!? 
De cîte ori s-a produs în ţară vreun curent contra d-lui I. C. Brătianu, întreţinuţii şi amicii săi politici şi-au dat silinţa de-a dirige acest curent în contra Coroanei. 
Astfel, în cestiunea Strousberg, în care s-a aruncat toată vina asupra Domnului, pentru că înşelătorul era german. Sunt încă vii în amintirea tuturor cuvintele d-lui Cîmpineanu despre abisul dintre ţară şi Coroană Republica de la Ploieşti şi scandalul de la sala Slătineanu sunt lucruri pe cari noi, oamenii cu principii monarhice, ni le reamintim mereu ca un fatal memento. 
Deci vom răspunde celor de la "Romînul" următoarele: 
"Voi aţi făcut dinastia de Hohenzollern impopulară şi, dacă este adevărat ceea ce zicea d-l Cîmpineanu şi ceea ce făcea d-l Candiano - popescu, conservatorii au săvîrşit un act impopular cînd au scăpat situaţia prin sprijinirea dinastiei, un act care i-a făcut pe un timp îndelungat pe conservatori chiar impopulari şi imposibili. Şi tot voi aţi făcut, în urmă, ca nimeni să nu mai fie pe viitor dispus a menţinea această dinastie, cînd vi s-ar mai prezenta vro ocazie de a o răsturna". 

310

        {EminescuOpXIII 311}

V-aţi ajuns scopul: partidul conservator nu mai are nici un interes particular de-a susţinea dinastia, pe al cărei întemeietor l-aţi împins în o direcţie radicală; o susţinem numai pentru că interesele ţării sunt legate de dînsa. 
Şi nu are viitor dinastia care se reazimă pe elementele republicane, căci ele o susţin numai cîtă vreme le vine lor la socoteală, cîtă vreme au interese particulare de-a o susţinea; asta voiam s-o zicem! 
Rău face "Romînul" cînd umblă cu sofisme; am zis-o cu perdea şi n-ar fi trebuit să ne silească a vorbi mai pe faţă. 
Sunt lucruri ce nu, se pot încerca în ţara aceasta fără de a produce o adîncă zguduire: unul dintre aceste este schimbarea relaţiilor religioase. 
De aceea în punctul acesta politică de partid să nu facem. 
Am zis că, oricît de adînci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă, politica bifurcată a Austro-Ungariei ne va găsi strîns uniţi - şi-am zis-o aceasta din convingere. 
Domnul I. C. Brătianu va fi avînd motive politice de a-i face concesiuni Scaunului papal în forma şi Austro-Ungariei în fond; mai curînd însă ori mai tîrziu va trebui să se încredinţeze că nimeni nu poate în ţara aceasta îndrăzni ceea ce se plănuieşte. 
După informaţiunile noastre, monseniorul Paoli a fost ţinut timp îndelungat in petto şi n-a fost creat în congregaţie publică decît în urma unui aranjament avut cu guvernul romîn. 
Iată şi punctele principale ale acestui aranjament: 

[1)] biserica romano - catolică va fi recunoscută drept a doua biserică constituită în Romînia; 2) mitropolitul catolic din Bucureşti va avea sufragani în Romînia şi în Bulgaria, însă, va fi proclamat cetăţean romîn şi va avea poziţia mitropoliţilor noştri ortodoxi; 3) seminarul romano - catolic de la Cioplea va fi prefăcut în seminar romano - catolic romîn. 

Dacă "Romînul" poate să declare că aceste informaţiuni sunt inexacte, vom înceta şi noi a ne mai preocupa de cestiunea mitropoliei romano - catolice din Bucureşti. 
Este monseniorul Paoli tot in partibus infidelium ori nu? 
Iată întrebarea la care cerem un răspuns precis. Şi, dacă este in partibus infidelium, prea puţin ne pasă, poarte chiar titlul de papă. Dacă nu este însă in partibus, noi, conservatorii, avem în statul romîn rolul de a apăra tradiţiile neamului nostru şi, mai presus de toate, pe cele religioase şi ne vom folosi în această apărare de toate mijloacele, în puterea cuvîntului: de toate. Căci nu apărăm numai religia, ci totodată şi dinastia noastră, şi monarhia. 
Vrednicul de amintire Alexandru Ioan I. Cuza n-a fost răsturnat de conservatori: conservatorii s-au mărginit a nu-l susţine cînd adversarii lui politici au voit să-l răstoarne. Şi motivul care i-a îndemnat pe conservatori a consimţi la răsturnarea unui monarh era cu desăvîrşire monarhic: le părea că o dinastie străină va fi mai trainică decît una pămînteană. De aceea ei nu au consimţit decît după ce răsturnătorii, oamenii cu idei republicane, au luat angajamentul de a sprijini dinastia străină. Acei răsturnători au pornit, dar n-au sprijinit dinastia decît condiţional, cîtă vreme aveau interese particulare de a o sprijini şi şi-au dat totodată silinţa de a slăbi poziţia ei. În două rînduri s-au încercat s-o răstoarne; în două rînduri s-au expus conservatorii pentru ea. 
Acum, dacă monseniorul Paoli nu este in partibus, vorba e să se facă o a treia încercare, mai bine pregătită. 
D-l Brătianu va încerca să-i creeze mitropolitului catolic în statul romîn o poziţie analoagă cu a primatului nostru; această încercare va produce în ţară un curent puternic contra celor ce o fac. Spre a-şi scăpa dar popularitatea, d-l Brătianu iar va îndrepta acest curent contra Coroanii, zicînd că Majestatea Sa a stăruit în interesul coreligionarilor săi. 
O va zice şi va fi crezut. 
Iară conservatorii nu se vor mai putea expune pentru dinastia de Hohenzollern fără de a se pune în contrazicere cu ei înşişi, de vreme ce ei susţin primatul esclusiv al ortodoxiei. 
Iată situaţia de care ne temem şi de care trebuie să se teamă şi d-l Brătianu dacă ţine în adevăr la ţară. 
Noi credem că d-l Brătianu, care este foarte bun şef de partid, dar un foarte slab om politic, este împins de alţii şi sperăm că în curînd va înţelege că-i vorbeam ca amici cînd îi ziceam: "Bagă de seamă; faci treburile Austriei! ". 
O ultimă observaţie. 
Descoperind cititorilor noştri că îndărătul înfiinţării mitropoliei catolice este mîna politicei orientale a Austriei, am spus că această din urmă putere ne împinge din nefericire într-o sferă de acţiune opusă ei, spre Rusia. Unii au crezut a putea esplica cuvîntul pus în parantez ca şi cînd ar coprinde o aluzie răuvoitoare la adresa Imperiului Nordului. Nu. Ne ferim în toate ocaziile de-a atinge fie cît de puţin susceptibilitatea puternicilor noştri vecini. Ceea ce am voit să zicem este că, deosebiţi prin limbă şi rasă de popoarele înconjurătoare, deşi suntem un popor mic, voim să trăim în sfera noastră proprie de activitate şi că în orice caz e o nefericire pentru noi - un corp mic - 

311

        {EminescuOpXIII 312}

de-a fi împinşi sub radiul de atracţiune al unui corp incomparabil mai mare. E o nefericire pentru cel mic de-a avea nevoie de sprijinul celui mare. 
Cu toate acestea, cînd toate interesele morale şi istorice ale poporului ne-ar sili să recurgem la un asemenea sprijin, mintea sănătoasă ne-ar îndemna s-o facem fără părere de rău. 
[5 iunie 1883]

["AR FI FOST DREPT... "]

Ar fi fost drept, credem, ca eroul cel mai sublim al naţiunii, ca marele Ştefan Vodă, campionul creştinităţii, admirat de Europa întreagă în toată a doua jumătate a secolului al cincisprezecelea, s-ar fi cuvenit zicem ca acest mare geniu romîn, revenit între noi în imagine plastică, în carne şi-n oase de bronz, să treacă la nemurire în ochii celor vii fără a fi exploatat în trecerea sa. 
Dar regimul roşu nu a voit aşa şi a trebuit ca, după pielea de bronz a lui Ştefan cel Mare, să-şi tragă el o porţiune de glorie şi de mărire pe seama sa. 
Alţii au luat iniţiativa erigerii unei statue lui Ştefan cel Mare, alţii şi-au depus obolul spre realizarea acestei pioase fapte; iar, cînd lucrul a fost de tot gata, cînd n-a mai rămas decît tîrnosirea, cum am zice, a statuei prin adunarea inimelor romînilor în jurul ei şi tămîiarea ei cu amintirea faptelor eroului naţional, atunci iată deodată un guvern hrăpitor că îmbrînceşte pe ctitori şi ia el asupră - şi să prezinte publicului scumpa imagine. 
Mai mult decît atîta: porniţi pe această pantă a hrăpirii, miniştrii duc la Iaşi pe deputaţii şi senatorii creaţi de dînşii, duc diferiţi impiegaţi, spre a oficializa sărbătoarea. 
Pun apoi în gura Majestăţii Sale vorbele următoare: 
"Încredinţez Iaşilor, leagănul Unirii, această statuă!... "
Cum? M. Sa, după guvernul roşu, poate încredinţa cuiva un lucru ce nu este al său? 
Atunci averea fiecăruia nu mai e sigură a sa şi dintr-un moment într-altul trebuie să se aştepte cineva să i se smulgă în silă şi să se facă uz de dînsa de către guvern cum ar voi. 
Aceasta este consecuenţa logică, fatală a însuşirii guvernului de a face inagurarea statuei de la Iaşi şi de a da ieşenilor, ca de la sine, un lucru ce nu-i aparţine. 
Într-adevăr, faptul acesta este cu atît mai cutezător cu cît, daca s-ar cerceta listele de subscriere pentru erigerea statuei lui Ştefan cel Mare, nu se va găsi să fi pus vreun ban într-acest scop unul măcar din toţi cei ce au pus înainte individualitatea lor la inaugurare şi au căutat să culeagă lauri de pe scumpa memorie a sublimului domn romîn! 
Istoria ne spune că, în toată glorioasa lui domnie, neobositul şi neînvinsul erou, care a avut pe rînd să lupte cu toate limbele străine ce ne înconjurau, a dus o viaţă de griji şi de amărăciuni. 
Trecînd în mormînt, scăpase de ele; readus pe pămînt, reînviat în memoria noastră, fatalitatea se vede că cere să i se verse cupa amărăciunii şi în simpla figuraţiune, spre a-i chinui sufletul pe unde se va fi aflînd astăzi. 
Putea fi ceva mai cuviincios şi mai corespunzător simţimîntului de veneraţiune ce viază în tot romînul pentru memoria lui Ştefan Vodă decît să participe poporul, în masa lui cea mai compactă, la serbarea numelui marelui domn şi să-i depună închinările lui de aproape?!... 
Ei bine, amesticul arbitrar al guvernului a depărtat acea masă mare populară care era gata să se rădice spre a merge la Iaşi, a ţinut în rezervă chiar şi partea cea mai cu greutate a populaţiunii ieşene şi, în jurul statuei, pe lîngă vreo trei sute de oficiali şi oameni ai poliţiei bucureştene, aduşi pe socoteala statului, n-a strălucit decît miile de jidovi, atraşi de solemnitate ca spectatori, spre imagine spăimîntătoare a stării de jale în care a ajuns patria eroului sărbătorit! 
Daca acum vom părăsi terenul arbitrariului guvernamental spre a caracteriza procedarea guvernului ca act de administraţiune publică, ea ne înfăţişează o tendinţă centralizatoare care dă dezminţire patentă principielor profesate de către roşii pretinşi liberali. 
Principiul descentralizator prescrie a se lăsa localităţilor dreptul de acţiune, a le permite să trăiască în ele însele, a li se acorda autonomia; şi pentru o afacere de caracter local se cuvenea ca guvernul, care nu caută centralizarea, să lase localităţii onoarea organizării serbării şi să n' asiste el decît ca invitat, ca oricare particular. 
Nu-şi are logica aci obiecţiunea că, spre a da un caracter naţional serbării, guvernul a luat în mîinele sale organizarea ei. 
Caracterul naţional este însăşi fapta erigerii statuei. Nu e nevoie de stampila d-lor Rosetti brătianu pentru a se naţionaliza o figură ce se venerează de către tot romînul. 

312

        {EminescuOpXIII 313}

În fine, spre a nu-şi dezminţi năravurile, vameşii şi fariseii au turburat spiritul ce reînviază între noi după mai mulţi seculi de repaus şi l-au privat de contactul entuziast al tutor romînilor, adoratori ai săi. 
[12 iunie 1883]

["MAI LESNE SE TORC... "]

Mai lesne se torc puzderiile, pe cari cineva le are în cap în loc de creieri, decum se toarce cînepa reală. 
La această idee ne-au adus o foaie ungurească oficioasă, "Nemzet" - care, ameţită de rolul Porţilor de Fier, ca arteră de transport, preface deja tot Orientul în ţară ungurească, face din Buda capitala universului şi poartă făclia civilizaţiunii pînă-n Siberia, la fino-tatari... fraţii veritabili ai maghiarilor. 
A duce civilizaţiunea în Orient? 
Dar pentru a o duce, trebuie cineva s-o aibă. Civilizaţiunea ungurească e egală cu zero; zero ridicat la orice potenţă posibilă rămîne tot zero. 
Cumcă ungurii, ca toate popoarele de stepe, sunt cavaleroşi şi nu tocmai răi la inimă n-am avea de tăgăduit. Dar sunt şi rămîn turci. Turcul vulgar era om onest şi ospitaliar, dar, din cauza unei constante incapacităţi de cultură, i s-au superpus în Constantinopole fel de fel de mameluci din toate neamurile posibile şi imposibile, cari, împlinind formalitatea tăierii împrejur, se moametanizau, cîştigînd prin asta pretextul şi ocazia de-a fura şi de-a slei împărăţia pînă la măduva oaselor. Aceste elemente, pentru a-şi păstra dominaţiunea prin mănţinerea întunerecului, escitau fanatismul religios şi de rasă al bietului popor turcesc în contra conlocuitorilor lui istorici, pînă ce lumea, dezgustată de acest simulacru de organizare, a cărui principiu de stat era nedreptatea, fanatismul şi apăsarea, a condamnat unanim împărăţia la pieire. 
Era un popor cu mari calităţi, dar - conform teoriei corelaţiunii creşterii şi scăderii, descoperită de Darwin - defectele corespunzătoare acelor calităţi erau egal de mari. 
Cam în starea asta se află ungurii, căci spunem sincer: poporul acesta pare încă atît de inept în toate privirile încît ne vine a rîde cînd romînii pretind a vede-a în ei nişte adversari serioşi. Maghiarul e un adversar comic, e ca Tersites din Iliada lui Homer. 
Fără îndoială, pentru a duce civilizaţiunea în Orient, maghiarii vor fi căutînd a cîştiga simpatiile popoarelor dunărene, căci civilizaţiune cu de-a sila nu se poate; dor de zor nu se ştie pe la noi. 
Elementul cel mai numeros, mai avut şi mai luminat de lîngă Dunăre sunt însă romînii. 
Să vedem acum în ce chip d-nii maghiari caută a cîştiga simpatiile romînilor din Ardeal pentru ca, mediat, să le cîştige pe-ale noastre. 
Într-o adunare pseudoarheologică ţinută la Deva, în 30 mai, un domn.... doctor (? ) anume Solyom Fekete (pare o traducere din Salman Schwartz) - îndealmintrelea prezident de tribunal, obligat pîn-la oarecare grad de-a fi om serios - a susţinut că în comitatul Unedoarei - în care nu sunt unguri - romînii ar fi schimbat numirile localităţilor şi că ei s-ar fi substituit ungurilor. Spre ex. 

[... ]

ş. a. m. d. 
Aceasta o susţine un aşa-numit învăţat pentru un ţinut în care populaţia, de aproape 200 000 de suflete, e exclusiv romînească şi de lege răsăriteană, pentru un ţinut din care a ieşit familia Corvinilor, probabil şi a Basarabilor şi a dinaştilor din Moldova chiar. 
Căci iată ce zice Miron Costin în această privire: 

Marca muntenilor prezintă un corb (corvus)
Tradiţiunea despre începutul lor e următoarea: 
Pe cînd romînii locuiau încă în Făgăraş, o frumoasă copilă căzînd în dragoste cu Domnul Ardealului şi simţindu-se grea, principele [î]i dă un inel de aur şi o trimite înapoi la părinţi, poruncindu-i de-a reveni după ce va naşte, cu copilul şi cu semnul. 
Fata naşte pe Negru şi, luîndu-l în braţe, întovărăşită de un frate al ei, purcede în drum. Dar într-o dumbravă sora şi fratele adorm de oboseală, lăsînd inelul drept jucărie în mînile copilului, ca să nu plîngă. 

313

        {EminescuOpXIII 314}

Prin o minunată întîmplare, un corb flămînzit, privind de pe stejar cum străluceşte ceva în mînile copilului se aruncă, ia inelul şi-l înghite. 
Copilul ţipă, zgîriat de ghearele corbului; muma sare în picioare, frate - său se trezeşte şi ambii privesc cu durere pierderea inelului cu care era legată parola principelui. 
Dar nici însuşi corbul nu se mişcă, înţepenit prin efectul unei mîncări atît de nenaturale; unchiul copilului încordează arcul, se apropie, loveşte; şi corbul cade jos cu săgeata. 
Pipăind inelul în gîtul pasărei, tînărul [î]l lasă acolo, păşeşte vesel înainte şi, aducînd pe soru-sa cu copilul la Domnul Ardealului, [î]i dă în mînă inelul şi-i ofereşte şi pe minunatul corb. 
De atunci Ţara Romînească are un corb în sigiliu. 
Principele Ardealului dede lui Negru titlul de voievod. 
Crescînd mare, prin mijlocirea tătîne-său, Negru capătă voivodatul Făgăraşului. 
Acesta a fost fondatorul Ţării Romîneşti... 

Corbul e marca dinastiei Corvinilor dincolo de Carpaţi, a dinastiei Basarabilor dincoace. Abia în secolul nostru poeţii Văcăreşti au acvilizat corbul şi Domnii de la 1821 încoace l-au substituit în marca ţării. 
Dar legenda de mai sus nu dovedeşte numai legătura între Corvini şi Basarabi, ci mai mult: perzistenţa miturilor de origine arică în memoria poporului nostru. 
Legenda lui Costin e legenda Sakuntalei, dramatizată în limba sanscrită de Kalidasa. E aceeaşi poveste - numai în Sakuntala corbul e înlocuit printr-un peşte din rîul Ganga. 
Dar ce ştiu ungurii? 
Li s-a superpus ca element de cultură tot veneticul, incapabil de-a fi profesor de patru clase primare dincolo de Laita şi, fiindcă acest soi de oameni privesc ştiinţa şi istoria ca un fel de marfă care trebuie apretată după gusturile primitive ale ungurilor, de-aceea volume de plagiate şi de neagră ignoranţă se scriu de către d-alde Hundsdorfer (răsbotezat în Hunfalvy) prin cari, fără nici o probă pozitivă, prin reticenţe şi sofisme, se tăgăduieşte continuitatea romînilor în Dacia. 
Parec' ar simţi că Unedoara e leagănul dinaştilor romîni, de-aceea s-aruncă cu toată furia de maghiarizare asupra acestui ţinut. E probabil că şi dinaştii Moldovei sunt originari din Haţeg. Nepotul de soră a celui din urmă Piast, Ludovic I, rege polon şi maghiar, a donat la 1363 satul Zalazd din ţinutul Hunedoarei contelui Vladislav, fiul lui Muşat din Almagiu, şi fiilor săi Petru, Ioan, Alexandru şi Muşat. Un Petru Muşat e Domn în Moldova (1375 - 1392) şi întemeietorul dinastiei din care, ca culminaţiune, a răsărit Ştefan V Muşat cel Mare. Chiar maramureşenii par a fi din Haţeg. Ce e Maramureş decît o combinare între numele romîn al Porţii de Fier (Marmura) şi numele Murăşului, care curge la nordul ţinutului? 
Astfel sub un Piast şi mai tîrziu sub un Jagelon (din Litvania) care, pe lîngă Coroana Poloniei, era ales - prin influinţa lui Ioan Corvin - rege al Ungariei, romînii se ridică şi se răspîndesc în Carpaţi şi în promontoriile lor, ba le dau ungurilor chiar pe regele Matei I - şi tocmai acest ţinut, ilustrat prin strămoşia a trei dinastii romîne, să fie acela în care poporul nostru să se fi substituit maghiarilor? Vîrfurile cele mai înalte ale Părincului (Paniculum ), Schelvoiului, Cîrjei şi Retezatului au nume ungureşti? 
La banchetul dat în onoarea acelei adunări pseudoarheologice un alt înţelept - îndealmintrelea notar public, cu. clasicul nume Sandor Iosef, a ridicat un toast - într-un ţinut curat romînesc, bineînţeles - zicînd: "Să trăiască tot ce e maghiar! Să piară tot ce nu e maghiar! " Invers: "Să piară tot ce e maghiar! Să trăiască tot ce nu e maghiar! " Onorabilul Sandor va recunoaşte că se potriveşte ş-aşa. 
La intrarea ciangăilor imigranţi în Deva, nişte ciobani se uitau, desigur rîzînd, căci romînul e de felul lui rîzător, la sărăcimea care trecea pe drum. Un alt ungur, notar la fondurile orfanilor (romîni bineînţeles ), fonduri cari se fură regulat în Ungaria, le zise răstindu-se "în lături, călăilor! ". 
Iată în ce mod maghiarii vor să ducă civilizaţiunea în Orient! 
Dar ca probă de marea ignoranţă a adunăturilor cari guvernează Ungaria vom cita faptul următor: 
În ţinutul Solnoc - dobîca, populat în majoritate de romîni, li s-a împărţit comunelor cîte-un dicţionăraş romîno - maghiar de nume proprii ca să serve pentru a traduce numele noastre de botez în echivalente curat ungureşti. 
Se ştie ce rol joacă Mineiele adică Vieţile Sfinţilor şi Calendarul în viaţa poporului nostru. 
Datina e ca copilul să primească numele sfîntului în a cărui zi s-a născut, încît onomastica şi ziua de naştere cad astfel fireşte în una şi aceeaşi zi. Numai din respect deosebit pentru voinţa naşului romînul se abate de la această regulă. E natural aşadar ca numele de botez ale romînilor să fie foarte variate, ceea ce înlesneşte constatarea identităţii mai mult decît daca pe toţi i-ar chema Janos şi dă totodată un teren vast fantaziei poporului, care scurtează aceste nume sau le adaoge cu sufixe dezmierdătoare. 
Nu lungim aceste şiruri spre a arăta cum traducerea aproape a oricărui nume probează ignorarea celor mai elementare cunoştinţe de istorie şi de linguistică. Înşirăm numai mai la vale aproape totalitatea acelor termene, din cari se va vedea că aproape toate sunt fals traduse. Numai

314

        {EminescuOpXIII 315}

cîteva probe: Anania, nume biblic de bărbat, e tradus prin numele femeesc Anna; Ephraim, numele unei ginţi ebraice, se traduce cu tartaricul Elemer; Hierotheus cu Rudolf; Eustachius cu Albert; Zenobia, regina Palmyrei, cu tartaricul nume de barbat Zeltan ş. a. m. d. Cititorul le poate vedea pe toate sub un titlu special. 
Şi aceşti oameni săraci, ignoranţi, maloneşti în politică şi în ştiinţă, vor să ducă civilizaţiunea în Orient?! 
[15 iunie 1883]

TRADUCERI UNGUREŞTI

Relativ la cele scrise mai sus reproducem, rectif cînd se-nţelege traducerea pe care un maghiar a făcut-o numelor de botez ale romînilor din Solnoc: 

Afimia
Anania

Artemie
Ariton
Dochia

Despa

Efrem
Eufrosina

Firona
Gafta
Gherman
Gerasim
Gapia, Agapia
Istratie
Iftimie
Iroftie
Istafie
Isai
Ilontie
Iov 
din Euphemia (bineprevestitoare) se traduce cu. Amalia; 
nume biblic de bărbat, se traduce prin Anna. Prorocul Anania, ungurindu-se, devine androgin. 
(de la artemia sănătate, întremare) se traduce prin Aurel. 
(Chariton, Gratiosus) se cheamă Ambruş (Ambrosius). 
(gr. Eudokia, buna favoare) ungureşte = Dorrotya. Pe Eudochia, nevasta împăratului Teodosiu, autoarea poemei Homerokentra, o chema Dorottya? 
(Despina, Despoina - stăpînă, împărăteasă, fiica lui Neptun şi a Cererii) se cheamă pe ungureşte Doeme, adică Dumitru. 
numele biblic Ephraim se traduce cu numele tartar Elemer. 
(de la gr. euphrosyne, veselie, plăcere, Hilaria, una din cele trei graţii) se cheamă ungureşte Erszebet. 
(Verona) nume de femeie se traduce prin numele bărbătesc Ferenc (Francisc). 
(Agathe, Bona) se traduce cu Gizella. 
(lat. germanus, frate drept) se cheamă Gyeroe. 
(gr. Gerasmios, Spectabilis) se cheamă Gyarfas. 
(gr, agape, iubire) se cheamă Agnes. 
(gr. Eustratios, bine oştitorul ) se cheamă ung. Szende (blînd). 
(gr. Euthymios, cel cu mimă bună) se botează Imre (Emeric). 
(Hierotheus) se traduce cu Reszo (Rudolf). 
(gr. Eustachius, cel ce dă bune roade) se cheamă Albert
(nume biblic Iesaias) se cheamă Istvan (Stefan). 
(Leontius) se traduce cu Lajos (Ludovic). 
(nume biblic: Hiob) se traduce cu Ioszef. 
 
Pînă şi cartea lui Iov, acea parte pesimistă a Bibliei din care se vede că lumea e deşartă ca învăţătura ungurească, nu scapă de traducere. 


(numele vestitei împărătese a Palmyrei prinsă de Aurelian şi purtată în triumf; asemenea numele unui oraş al Syriei lîngă Euphrat întemeiat de ea) ung. Zoltan (fiul lui Arpad). 

Am propune autorului maghiar să s-apuce de traducerea de opere istorice şi geografice după acelaşi metod şi cu aceleaşi cunoştinţe linguistice. Ne-am pomeni atunci că pe Caesar l-a chemat Şulem-Fekete, pe Alexandru al Macedoniei Elemer, iar pe Napoleon Rosza Sandor. 
[15 iunie 1883]

["SERBAREA GUVERNAMENTALĂ... "]

Serbarea guvernamentală care s-a ţinut la descoperirea statuei lui Ştefan V cel Mare (1456 - 1504) a dat ocazie la oarecari estravaganţe din partea roşiilor, cari n-au rămas fără, urmări de nu grave, supărătoare cel puţin. 
Serbare guvernamentală zicem, pentru că din capul locului s-a băgat de seamă că roşii n-au îndestul tact pentru a nu se servi chiar de-o asemenea ocazie în favorul panglicăriei revizioniste şi a frazelor sforăitoare şi că se adună împrejurul bronzului ce reprezintă pe marele Domn nu spre a-l glorifica pe El, ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său. 
De aceea lumea mai bună n-a venit la serbare. 
Regele a fost primit în Iaşi de cătră paragrafele bugetului statului, despărţite în plutoane de funcţionari, de cătră viitorul foarte problematic al şcoalelor primare şi de cătră cîţiva negustori izraeliţi. 
Societatea ieşană în înţelesul adevărat al cuvîntului s-a abţinut cu totul de la serbare, lăsînd cîmp deschis lumii oficiale şi oficioase. 
Şi la ce să fi venit oare? S-audă pe d-nii Cariagdi, Grădişteanu şi C. A.. Rosetti vorbind despre Ştefan Vodă, a cărui istorie o cunosc tustrei la un loc atît pre cît cunoaştem noi istoria Chinei? S-auză pe un d. Verussi, pictor de profesie şi ofiţer al stării civile din graţia stăpînirii, zicînd că un scaun din satul Vînătorii Neamţului e tronul lui Ştefan Vodă? S-auză valuri de ignoranţă revărsîndu-se asupră-le, din partea unor oameni cari n-au ochi ca să priceapă suta a cincisprezecea şi pe oamenii ei şi cari, fără umbră de respect pentru. adevăr, drapează pe gigantul trecutului în hainele pestriţe ale unei păpuşi? Să vii să vezi cum asemenea inteligenţe laudă în faţă pe Ştefan şi fac aluzie, în dos, la contimporanii de care atîrnă favorile publice? Pentru asta să fi venit cineva, că s-auză nesfinţindu-se religia trecutului prin platitudini moderne? 
Cu toate ca discursurile aveau acrul unor improvizaţiuni nemistuite, nedemne de numele eroului, foile din Buda au luat în serios aiurările unui d. Grădişteanu bunăoară, au scris filipice

316

        {EminescuOpXIII 317}

au neliniştit pînă şi pe calmii oficioşi din Viena, ba i-a dat chiar foii din Strada Doamnei ocazia ieftenă de-a declara cu emfază: 
Vom fi învinşi, dar, căzînd astăzi cu onoare, naţiunea romînă va reînvia mîni şi-n acest mod va re 'nvia în toată întregimea ei. 
"În acest mod va re 'nvia " e locuţiune clasică. Se vede că există mai multe moduri pentru a muri şi a învia. 
Alţii dintre oratori au numit Iaşii cetatea lui Ştefan cel Mare, deşi chiar copiii ştiu că Iaşii sunt scaunul lui Lăpuşneanu şi că Suceava era cuibul Domnului Moldovei. E ca şi cînd s-ar numi Bucureştii cetatea lui Radu Negru, deşi acesta la Cîmpulung rezida. 
În fine clasicul d. Grădişteanu spune că - într-o exploziune de dragoste - "bea în sănătatea femeilor romîne, căci atît valorează un popor cît valorează femeile sale". 
A esploda pentru atîta lucru dovedeşte un grad aproape necuviincios de combustibilitate. În orice caz în acest toast ar fi putut - d-sa îndeosebi - să lase cu totul afară numele unei Auguste persoane, care va fi puţin cam... uimită de onoarea ce i-o face d. Grădişteanu. 
D-sa nu uită nici pe consiliarii tronului - pe bătrînii ţării cum îi numeşte - dintre cari unul, d. Ioan Brătianu, a dat o dovadă strălucită de respect faţă cu cele rămase din bătrîni, prefăcînd mormîntul lui Mircea cel Mare în puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului. Apoi onorabilul mai vorbi şi de alţi oameni, de cari n-avea nici un drept de-a vorbi: 
Sunt unii cari lipsesc de la această solemnitate - nu ştiu pentru ce şi nici voiesc să cercetez - romîni sunt şi ei; să nu-i uităm, Maiestate... Ei te iubesc ca noi toţi (de ex. ca baronul de Hahn, Candiano, Orăşanu) căci ei văd în Maiestatea Ta nu pe regele Romîniei, ci pe regele romînilor, cu concursul cărora Maiestatea Ta vei recăpăta pietrele preţioase ce mai lipsesc însă din coroana lui Ştefan cel Mare. 
În adevăr lipseşte Basarabia din acea coroană! 
Şi tu, Doamne Ştefane, stăteai mult şi rece asupra acestei adunări de precupeţi de hotare şi n-ai izbit cu ghioaga Ta răpuitoare de eroi în capetele acestor reptile, acestor agenţi provocatori ai străinătăţii. 
O Doamne, Doamne, că mare mult ne-ai uitat! 
Tu, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, ai ascultat pe un C. A. Rosetti care-şi bate joc de legea Ta strămoşească şi care ca mîni se va îngropa ca patrupedele, fără preot şi fără lumină. 
Tu, care de patruzeci de ori, în patruzeci de bătălii te-ai aruncat în rîndul întîi al oştirii, căutînd martiriul pentru ţară, asculţi oameni pentru cari patria şi naţionalitatea sunt o marfă pe care-o precupeţesc? 
Tu, ale cărui raze ajung pînă la noi ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care, însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s' asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri? 
În adevăr, ce fericire pentru toţi romînii, ce onoare de-a fi cetăţeni într-o ţară în care d. Grădişteanu, strălucitor prin morală şi dezinteresare, ajunge om mare! Ce fericire pentru toţi romînii a vedea mîna regelui lor strîngînd pe-a onorabililor eroi din glorioasa noapte de 11 fevruarie? 
Ce fericire pentru toţi de-a se vedea cetăţenii unui stat în care fidelitatea fevruaristă se decorează, în care se pun semne de onoare pe piepturile celor ieşiţi cu succes din academia Văcăreştilor! 
Ar fi pentru toţi romînii o onoare, o fericire nespusă de-a trăi într-o ţară guvernată de semenii morali ai d-lui P. Grădişteanu. 
Sunt naivi cari cred că a urmări o idee politică cu orice preţ e rău; că nu e indiferent principiul de viaţă în virtutea căruia un popor se constituie, că e mai trainic un popor incult, sărac, dar onest, decît unul, oricît de cult, dar nelegiuit şi lipsit de orice scrupule. Sunt de ex. oameni cari cred că e mai bine a renunţa la un plan decît de a-l urmări prin mijloace care - ar face ca un popor întreg să aibă aceeaşi concepţiune de onestitate şi jurămînt care au preponderat în glorioasa noapte. Chiar Ştefan Vodă va fi avut ideea naivă, el care punea ideea mai presus de toate. Dar el nu ştia nimic - d. Grădişteanu e un înţelept şi un virtuos. După ce ţara noastră s-a moralizat atît de mult, în zilele lui Carol îngăduitorul, ar trebui să mai atragem şi pe alţi romîni în sfera noastră de profundă moralitate şi de profundă onestitate publică şi privată. 
Poate că numai oameni răi or fi zicînd că cei ce speculează patriotismul şi naţionalitatea la umbra mormintelor, cei ce, pentru a stoarce aplauze, compromit poziţiunea conaţionalilor din alte ţări, ar fi agenţi provocatori ai străinătăţii, plătiţi sau plătibili, de vreme ce asemenea oameni sunt venali! 
Ei, dar romînii sunt păţiţi şi nu vă vor asculta. Alte mîini, mai pure, alte inimi, lămurite în flacăra durerii şi a abnegaţiunii, vor ridica semnul tainei cei mărturisite înaintea unui popor
317

        {EminescuOpXIII 318}

ce-şi aşteaptă mîntuirea, nu mîni de negustor de vorbe şi de principii, nu mîni de speculanţi de sentimente. 
Cît despre Austria, ştim că, cu tot zgomotul gazetelor sale, ea nu va da nici o importanţă aiurărilor unor oameni uşori şi ameţiţi. Viena ne cunoaşte mai bine decum ne cunoaştem noi înşine şi n-o induc în eroare asemenea declamaţiuni goale. 
Numai unele rectificări ne permitem. 
O foaie din Viena ("Deutsche Zeitung") numără pe d. Grădişteanu între familiile din Moldova. A păzit Dumnezeu Moldova de - asemenea virtuţi. 
Zgomotele foilor ungureşti sună ca totdeuna a deşert, pentru că presa lor înclină a exagera toate. La Viena rezidă din contra o politică calmă şi de veacuri bine sfătuită, o dinastie străveche, care, în decursul lungii sale vieţi istorice, va fi trecut cîndva şi prin apele demagogiei şi va şti, din Regestae dacă nu din practică, la cîtă umilire ajunge o coroană şi un popor, care, ca noi, coboară în noroiul desfrîului şi al neadevărului. 
[18 iunie 1883]

[""MONITORUL" DE IERI, DUMINECĂ... "]

"Monitorul" de ieri, duminecă, publică următorul comunicat, privitor la toastul d-lui Grădişteanu: 

Ziarele din ţară şi cele din străinătate se ocupă de oarecari cuvinte pronunţate cu ocaziunea festivităţilor ce au avut loc la Iaşi, la inaugurarea statuei lui Ştefan cel Mare. Cuvintele aceste, în parte exagerat, în parte neexact reproduse, au fost pronunţate prin surprindere d'o persoană care n-avea nici un rol oficial la acea solemnitate. În tot cazul, guvernul, îndată ce şi-a dat seamă de caracterul ce-ar fi putut să li se atribuie, a oprit publicarea lor în "Monitorul oficial". Ele ar fi trecut negreşit nebăgate în seamă dacă ziare ostile ţării nu le-ar fi esploatat. 
Dacă fiecare cetăţean adevărat iubitor de ţară trebuie să regrete orice cuvinte nesocotite cari pot turbura bunele relaţiuni internaţionale, mai ales cu puterile vecine, fie aceste cuvinte zise chiar de-o singură persoană, guvernul nu poate decît a dezaproba în modul cel mai energic şi pe cale oficială, asemenea manifestări şi tendenţe, orideunde ar proveni ele, pe cari dealtmintrelea bunul simţ al naţiunii le-a judecat deja. 

Cu această ocazie ne-aducem aminte de-un curios incident. Pe la 1867 apărea în Bucureşti o foaie umoristică, "Scrînciobul", redijată de spiritualul d. Grădişteanu. Pe-atunci, d. Brătianu încuraja încă insurecţiunile din Bulgaria şi, ca şi acum, partidul roşu se lăuda cu aşa ceva ca luarea Transilvaniei. D. Grădişteanu nu era încă roşu; s-a făcut mai pe urmă, mai ales de cînd a început a-i trebui foarte mulţi bani. Spiritualul domn a publicat atunci în "Scrînciobul" o caricatură în care întreg partidul său actual era reprezentat desculţ, cu părul ieşit prin căciulă, în frunte cu Papiu mergînd să ia Transilvania. 
Ideea uniunii politice poate fi periculoasă pentru poporul întreg, poate fi inoportună, nepractică, superfluă chiar, ea poate fi politiceşte indiferentă. Dar atît de grozav de ridicolă precum o găsea d. Grădişteanu nu este şi n-a fost niciodată. Din contra, sincer şi dezinteresat mărturisită, este o idee respectabilă. Furia cu care a ridiculizat-o d-sa atunci a indignat atît de mult pe ardelenii aflători în Bucureşti încît au, dus acel număr al "Scrînciobului " cu procesiune în faţa Academiei şi l-au ars pe rug în prezenţa publicului. Liber igni, auctor patibulo dignus. 
Oare acelaş d. Grădişteanu care şi-a bătut joc de ideea unităţii la 1867 este azi sincer? E alt caracter şi altă inteligenţă în acest domn decum era acum cincisprezece ani? E d-sa azi capabil a avea alt cult pentru o idee decum [î]l avea atunci? Credem că nu. 
Cunoscînd o dată maniera de-a fi a d-lui Grădişteanu şi ştiind că d-sa, în acelaş chip în care şi-a bătut joc de-o idee, e în stare s-o preconizeze, însă desigur nu gratis, ci în schimb c-o plată oarecare pentru limba sa de advocat, ne 'ntrebăm cine să-l fi pus să rostească memorabilele sale declamaţiuni din Iaşi? 
Evident guvernul; acelaş d. Brătianu care la 1867 înarma insurecţiunea bulgară şi aiura de luarea Ardealului ca şi cînd ar fi fost vorba de-a se lua un dejun la Florica. 
Aşadar: pus de guvern a vorbit dezinteresatul d. Grădişteanu. 
De-aci urmează că comunicatul pe care l-am publicat mai sus nu este pus de bunăvoie unde stă, ci în urma unei impuneri din afară, a unei presiuni formale din partea legaţiunii imperiale şi regale. 
D. Brătianu a făcut pururea paradă de vorbe, ca şi cu vestitul mesaj, iar în urma unei asemenea parade vin scuzele umilite ale blondului d. Stătescu, cari restabilesc, prin adîncă şi
318

        {EminescuOpXIII 319}

servilă umilinţa, echilibrul deranjat prin cuvinte îndrăzneţe. Astfel, obraznici în cuvinte, Iaşi în acte, d-lor espun ţara la umiliaţiuni. 
Cu unica ţintă de-a cîştiga popularitate şi de-a ajunge la putere au esploatat în mod cinic ideile, nemature sau neoportune, cari sunt în stare a încălzi inima poporului nostru, iar ajunşi odată la guvern le renegă. 
Toată lumea înţelege ca un guvern să fie silit şi să se simtă obligat de a fi prudent; dar ceea ce nu pricepe nimenea e acea fanfaronadă ticăloasă, urmată de scuze şi de umiliaţiuni cari nu se răsfrîng numai asupra dumnealor, cari nu au ce pierde, ci cad asupra naţiunii întregi. 
De aceea nu este exact ceea ce afirmă comunicatul, că toastul din Iaşi a fost rostit prin surprindere de cătră o persoană care n-avea nici un "rol oficial la acea solemnitate". D. Grădişteanu e, atît prin prezentul cît şi prin trecutul d-sale, espresiunea cea mai pură a regimului actual, a fost patru ani de-a rîndul oratorul şi leaderul guvernului Brătianu în Senat şi e azi deputat în Cameră, unde în cestiunea revizuirii va juca fără îndoială acelaş rol de apărător al guvernului ca şi-n Senat. 
Conform ceremonialului stabilit de d. mareşal al Curţii M. Sa este atît de scrupulos în această privinţă încît nici măcar pe nişte bieţi moşnegi înălbiţi în grijile ţării şi ale neamului romînesc, cum sunt Lascar Catargiu, Florescu şi Kogălniceanu, nu vrea să-i primească fără observarea ad literam al acelui reglement ceremonios, conform, zicem, acelui ceremonial strict de la care nu există abatere posibilă pentru nimenea, oricine ar fi acela, onorabilul d. Grădişteanu a fost însărcinat să poarte un toast în sănătatea Maiestăţii Sale, Reginei, lucru care n-a putut fi încredinţat, după toate regulile etichetei ş' ale bunei cuviinţe, decît personajului celui mai important şi celui mai respectabil din acea respectabilă adunătură care are onoarea a înconjura pe M. Sa Regele. Mai mult încă. În faţa tuturor, M. Sa Regele a binevoit a strînge mîna acelui onorabil... orator. 
Astfel, cînd guvernul este inter pocula şi e vorba să s-arunce praf în ochii lumii, lasă cu bucurie s' alunece vorbe nesocotite şi provocări ridicule; dar cînd s-a risipit şi fumul gloriei şi fumul vinului, cînd guvernul se regăseşte faţă-n faţă cu varga ridicată a legaţiunii imperiale, atunci, se 'nţelege, prin comunicate umilisime şi impuse, caută a retracta pe cît poate, c-un aer servil şi nedumerit, declamaţiunile cari i-a scăpat la chef de şampanie. 
Un adevăr am voi să-i rămîie cititorului din toate acestea: că. d. Grădişteanu a vorbit ca reprezentant al guvernului; că comunicatul care l-a dezminţit e datorit presiunii Austriei. 
[21 iunie 1883]

["MÎINE VOM PUBLICA... "]

Mîine vom publica articolul din "Neue freie Presse" privitor la toastul ridicat de d. Petre Grădişteanu. Ne rezervăm a mai vorbi asupra acestui incident caracteristic; deocamdată observăm numai că, prin retractările şi scuzele sub forma de comunicate făcute de guvern prin "Monitorul" de ieri, cestiunea pare terminată pe calea diplomatică între guvern şi Imperiul austriac, însă nu o credem terminată între guvern şi ţară. Guvernul va avea să dea seamă opiniunii publice, întîi: pentru declamaţiunile nesocotite ale oficialului d. Petre Grădişteanu, declamaţiuni cari nu sunt cîtuşi de puţin ale unei persoane private, cum zice mincinos comunicatul. D. Petre Grădişteanu a avut situaţiunea de leader al majorităţii în fostul Senat, astăzi este deputat în Constituantă şi unul din purtătorii steagului moralităţii rosetteşti în cestiunea revizuirii. El este Benjaminul preşedintelui Consiliului, va să zică nu este o persoană privată şi fără nici un rol oficial la acea solemnitate şi, oricît de binevoitor ar fi d. Grădişteanu pentru guvernul de astăzi, nu credem să sufere în tăcere dispreţuitoarele cuvinte ale "Monitorului". A doua minciună a comunicatului, cumcă cuvintele d-lui Grădişteanu n-au fost nici esagerate nici neesact reproduse, ca martori avem sutele de persoane cari le-au auzit, ca probă scrisă "Monitorul" însuşi, care, vorbind despre toastul d-lui Grădişteanu, vorbeşte de cuvinte bine - simţite, cu aplauze frenetice. În sfîrşit, avem chiar mărturia personajului în cestie şi scrisoarea care a trimis-o "Romîniei libere". Dar cea ce dă o neasemănată importanţă acestui discurs de sfîrşit de masă este prezenţa Regelui la banchet. Orcine ştie că, atunci cînd se întîmplă ca un suveran sau un preşedinte de republică să asiste la o solemnitate de felul acesta, toate discursurile şi cele mai neînsemnate toasturi cari au să fie ridicate sunt comunicate guvernului, numărul şi textul lor
319

        {EminescuOpXIII 320}

este hotărît dinainte şi nimănui nu-i este permis nici a improviza o cuvîntare care n-ar fi fost autorizată dinainte, nici a schimba ceva în textul discursului său. în Franţa, care este o republică, aşa se petrec lucrurile. D. Grevy n-a consimţit să asiste la banchetul de inaugurare al noului Hotel de Ville decît după ce a fost complecta înţelegerea între guvern şi municipalitatea Parisului asupra coprinderii discursurilor ce trebuia rostite şi nu era vorba atunci decît de chestiuni curat interioare. La noi, o ţară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini, un Petre Grădişteanu îşi permite a atinge şi compromite cele mai delicate cestiuni ale politicei esterioare şi a le rezolva în faţa guvernului şi a regelui ex abrupto şi cu vreo zece pahare de şampanie în creieri. Şi aceia cari înconjoară pe Regele, atît de severi asupra etichetei în alte împrejurări, în cari ar fi rezultat mult bine şi puţin rău a i se da o uşoară atingere, permite în faţa lui să se calce toate regulele, nu numai ale etichetei monarhice, dar chiar ale celei mai simple bune - cuviinţe; şi toată tagma oficială adunată în această sărbătoare găseşte firesc şi cuviincios ca să luăm Basarabia, Banatul, Bucovina, Transilvania la sfîrşitul mesii, cu armata de sticle goale şi de pahare sparte. Ca d. Grădişteanu să fi fost special însărcinat de mareşalul Curţii şi de minister să închine în sănătatea femeilor romîne şi celei mai nobile din ele, a augustei şi respectatei soţii a Regelui, asta e o cestie de etichetă interioară pe cari familiarii palatului o combină, o hotărăsc după cum cred mai bine. Dar nu tot aşa merge cînd acelaşi d. Grădişteanu, din ce în ce mai aprins, sare şi peste hotarele ţării şi peste marginile celei mai vulgare prudenţe; căci aceste hotare sunt păzite în timp de răzbel de armate şi de întăriri serioase şi, în timp de pace, de bunele cuviinţe diplomatice. Care este rezultatul unor asemenea destrămări guvernamentale? Rezultatul cel întîi şi cel mai trist este de a profana şi pîngări un ideal frumos, o idee patriotică şi măreaţă, care desigur pentru moment e respinsă de toţi oamenii politici şi chiar de patrioţii înţelepţi, dar care are dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul cîtorva nobili visători. A o lua cu brutalitate din casta ei locuinţă şi a o da pe mîna oficialilor este tot atîta ca şi cum ai tîrî o vergină în saturnalele curtizanilor. Altă consecinţă este: de a reprezinta poporul romîn ca un popor revoluţionar, neliniştit, care se uită necontenit peste hotarele vecinilor săi şi nu aspiră decît la răsturnări şi la anexiuni, pe cînd în adevăr acel popor pacinic n-are alte aspiraţiuni în afară decît a păstra ce are şi înăuntru de a fi ceva mai puţin jefuit de banda guvernamentală. 
Acei dar cari în fapt dau Basarabia, dau Dunărea, dar în cuvinte anexează toată romînimea de la Nistru pînă la Tisa comit o îndoită crimă, întîi: de a înstrăina ce avem; al doilea: de a scuza pînă la un oarecare punct pe vecinii noştri de cotropirile lor, fiindcă le dau pretext prin fanfaronadele lor mişeleşti, la cari ei cei dintîi nu cred, le dau pretext de a încălca drepturile noastre pentru a-şi apăra propriele lor hotare. Acest pretext este bun şi diplomaţia străină ştie minunat să se serve cu dînsul, deşi ea cunoaşte mai bine cît de puţin are a se teme de Romînia lui Ion Brătianu şi a lui Petre Grădişteanu. Laşitate în acte, obrăznicie în cuvinte: iată deviza guvernului actual, pe care viitorimea i-o va lipi pe frunte. 
[22 iunie 1883]

["O PROBĂ PENTRU CELE AFIRMATE... "]

O probă pentru cele afirmate în numărul nostru de alaltăieri cu privire la toastul d-lui Grădişteanu şi totodată o verificare a aserţiunii că guvernul austriac ia cam peste picior elucubraţiunile acestui buchet de virtuţi în descompunere ne dă "Neue freie Presse" prin articolul pe care-l publicăm imediat la vale. 
Constatăm că foaia vieneză, cu sînge rece, discută declamaţiunile acestui domn cunoscut în Romînia prin nestatornicia sa politică şi prin venalitatea sa advocăţească. 
Dar iată articolul în întregul lui: 
În capitala Romîniei s-a răspîndit faima că reprezentantul Austriei va cere explicaţiuni guvernului romîn asupra unui discurs ţinut de d. Grădişteanu la Iaşi cu ocazia dezvălirii statuei lui Şfefan cel Mare, Reprezentantul Austriei nu, s-a achitat încă de misiunea sa numai pentru că ministrul de esterne lipseşte pentru moment din Bucureşti, dar întrebarea relativă i se va pune d-lui Sturza numaidecît îndată ce se va fi întors la post. 
Cititorii noştri ştiu de ce soi a fost discursul care a izbucnit din d. Grădişteanu. S-au afirmat lucruri pe cari nu ne obicinuisem a le auzi decît de la membrii Irredentei din Italia, iar impresiunea penibilă pe care-a trebuit s-o producă 'n Austria se adaoge încă prin faptul că în prezenţa regelui s-a ţinut discursul, ba chiar lui i s-a adresat. D. Petre Grădişteanu, care a vorbit cel din urmă la banchet - în favorul căruia însă ora înaintată se poate invoca ca circumstanţă atenuantă - a
320

        {EminescuOpXIII 321}

        {EminescuOpXIII 322}

ridicat un toast în sănătatea provinciilor surori Bucovina, Banatul şi Transilvania, cari ar fi lipsind încă, din nefericire, Coroanei Romîniei, dar cari poate nu-i vor lipsi totdauna. Apoi, adresîndu-se către rege, zise: "Frumoasă este coroana voastră, Sire, dar mai lipsesc încă cîteva mărgăritare din ea; fie ca ele să înmulţească într-o zi podoaba Coroanei Voastre! " "L'Independance roumaine", după care cităm şi noi, adaoge că regele Carol ar fi ciocnit cu d. Grădişteanu şi i-ar fi strîns mîna zîmbind. 
Cumcă o asemenea întîmplare nu poate luneca fără urmă pe lîngă guvernul austriac înţelege oricine. Asemenea acte de sinceritate prea izbesc în buna cuviinţă internaţională pentru ca să le laşi să treacă fără reprimandă şi găsim cu cale şi în regulă ca reprezentantul nostru din Bucureşti să primească avizul de-a se informa mai de-aproape de la d. Sturza asupra acestui discurs de banchet. Nu ne îndoim o clipă că ministrul de esterne se va sili a face declaraţii cari să satisfacă. El o datoreşte nu numai demnităţii Austriei, ci şi interesului bine înţeles al ţării sale, care e avizată a trăi în pace fi prietenie cu Austria şi care desigur n-are nici un motiv de-a vedea sporindu-se prin provocaţiuni nesocotite ale unor patrioţi prea aprigi acea rea voinţă pe care Romînia a produs-o deja prin atitudinea ei în cestiunea dunăreană. 
D. Grădişteanu nu va provoca nici un război între Austria şi Romînia; ministrul de esterne se va lepăda de dînsul fără îndoială. Dar ideea pe care-a rostit-o cu atîta nesocotinţă, la un loc atît de nepotrivit, nu bate cîmpii numai în capul d-sale, ci în multe altele şi, atunci cînd vinul i-a dezlegat limba, a dat numai espresiune unei idei care ne revine în toate visurile megaloromîne. Dar e foarte periculoasă această frumoasă idee; nu atît pentru Austria, care va şti desigur să-şi mănţie posesiunile în contra Romîniei, ci pentru compatrioţii d-lui Grădişteanu mai cu seamă. Vaza Austriei nu sufere tocmai mult daca un senator romîn mănîncă la desert cîteva provincii, dar bunele relaţiuni între monarhia noastră şi Romînia se pot zgudui daca s-ar repeta prea des asemenea aluziuni flămînde la proprietatea noastră. 
Ne-ar părea foarte rău de una ca aceasta, căci, cu toată disensiunea care desparte pentru moment Austria de Romînia, cu toată îndărătnicia ce se opune la Bucureşti în contra deciziunilor Conferenţei de la Londra, credem că e o necesitate politică ca între Viena şi Bucureşti să existe relaţiuni bune. 
Romînia e singurul stat al Peninsulei Balcanice care nu e slav; singurul care nu-şi întemeiază toată speranţa, tot viitorul, toată existenţa pe sprijinul Rusiei. După cel din urmă război Bucureştii s-au putut convinge cît plăteşte amiciţia rusească, cum diplomaţia rusească răsplăteşte ajutorul dat la vreme de nevoie. 
Sîrbi, muntenegreni şi bulgari privesc cu speranţă şi încredere la Petersburg; spiritul lor naţional arată, ca acul magnetic, pururea spre miazănoapte. 
Ei s-ar confunda bucuroşi în imperiul universal pe care-l predică apostolii panslavismului; ar privi fără durere cum naţionalitatea lor proprie dispare în cea rusească. 
Romînia însă, remarcabil avanpost latin în Orient, are voinţa tare şi îndreptăţită de-a duce o viaţă proprie naţională; numai cu îngrozire se gîndeşte la eventualitatea de-a fi înghiţită de Rusia. 
Alianţa cu Rusia n-a fost considerată la Bucureşti din alt punct de vedere decît ca mijloc necesar pentru a ajunge la scopul eliberării şi autonomiei naţionale. 
De cînd le-a cîştigat pe acestea, Romînia se sileşte cu îngrijire a le şi păstra. 
Ea veghează cu zel ca nimeni să nu i se prea apropie şi toată posomorîrea în cestiunea dunăreană se reduce poate la faptul că ea nu vrea să sufere nici măcar aparenţele unei ştirbiri a suveranităţii sale. 
Un stat tînăr cu asemenea sentimente e avizat a sta bine cu un vecin puternic care n-are nici cea mai depărtată intenţiune de-a-i ştirbi independenţa, în orişice privire ar fi. Convingerea aceasta o au chiar bucureştenii. Oricît de mare - ar fi neîncrederea pe care ocuparea Bosniei şi Herţegovinei a produs-o între popoarele slave ale Peninsulei Balcanice, nici cei mai aprigi adversari ai noştri din Romînia n-au afirmat că am fi avînd de gînd a anexa părţi ale Regatului sau c-am fi aspirînd măcar a exercita o influenţă, asupra politicei lui precum a exercitat-o într-adevăr Rusia de la anul 1855 pînă la 1879. 
Din contra; Austria e acea putere care poate oferi un sprijin Romîniei cînd patronatul Rusiei prea s-ar face simţit la Bucureşti. 
Daca Romînia va fi silită într-o zi să se refugieze în braţele Austriei nu va avea teamă de a fi sugrumată în ele, precum i s-ar putea întîmpla în cele ruseşti. 
Dar nici Austria nu are motive mai mici de-a cultiva relaţiuni bune cu Romînia. Celelalte state balcanice nu vor fi nicicînd amice sincere ale monarhiei noastre. Pe noi nu ne înşeală nici măcar amabilitatea din Belgrad şi ştim unde ar înclina Serbia dac' ar trebui s-aleagă ca din senin între Austria şi Rusia. 
Oricît de slavofilă ar fi deocamdată politica noastră internă, ea nu va cîştiga nici o inimă în Peninsula Balcanică şi, daca e vorba să căutăm a cîştiga amici pe acolo, desigur nu ne vom îndrepta privirile nici la Cettinie nici la Belgrad, ci numai la Bucureşti. 
Austria şi Romînia au marele interes comun de-a mănţine pana pe care istoria şi etnografia a înţepenit-o între Rusia şi slavii de sud; pentru Austria conservarea Romîniei e aproape tot atît de importantă ca şi pentru Romînia însăşi. 
Aşa ceva nu se schimbă întru nimic prin discursuri superflue a d-alde d. Grădişteanu şi acei oameni din Romînia cari gîndesc ca d-sa ar fi mult mai folositori patriei lor dacă s-ar convinge de vechiul proverb german: "Tăcerea e de aur". 
Cît despre conversaţiunea pe care reprezentantul nostru o va avea în curînd cu d. Sturza, am dori ca ea să fie insuflată de spiritul conciliaţiunii. 
Din cauza unui toast spus în stare cheflie Austria se va certa tot atît de puţin cu Romînia precum nu se turbură relaţiunile noastre cordiale cu Italia pentru că o seamă de sanguinici nesocotiţi răguşesc strigînd după Tretin şi după Triest. 

Am reprodus în întregul său articolul din "Neue freie Presse". Tonul său liniştit, frazele sale binevoitoare la adresa guvernului Romîniei, care fac contrast cu atitudinea întregei prese de peste Carpaţi, nu ne lasă nici o îndoială asupra originei lui oficioase. "Neue freie Presse" este un împăciuitor. El vrea să înlesnească guvernului romînesc calea esplicaţiunilor şi a scuzelor. După războinicul P. Grădişteanu, care a fost însărcinat să mîngîie sentimentul unui şovinism factice şi să încălzească niţel primirea foarte rece la care cu drept cuvînt regele şi guvernul său se aşteptau la Iaşi, iată pe blîndul şi încovoiatul d-l Sturza care trimite înainte pe "Neue freie Presse" ca să-i ceară audienţă de la ministrul de la Ball Platz. 
Nu luaţi în seamă pe acest nesocotit, zice d-l Sturza prin organul său "Neue freie Presse" noi suntem buni amici ai Austriei, buni vecini. Vedeţi, n-avem decît un singur inamic, un singur adversar comun: pe Rusia. Iertaţi-ne, iertaţi-ne! Iartă-i, zice "Neue freie Presse", şi de astă dată. Mă port eu garant pentru dînşii. Nu vor mai face. Se vor purta bine d' aci înainte. 
322

        {EminescuOpXIII 323}

Această rusofobie cu timp şi fără timp este semnul caracteristic al articolelor inspirate de Ministerul nostru al Afacerilor Străine. D-l Sturza pare iscălit în acest articol ca şi cînd l-ar fi redactat în persoană. Noi vom zice d-lui Sturza: înţelegem pînă la un punct oarecare necesitatea de a împăca susceptibilităţi diplomatice pe cari singuri le-aţi provocat prin imprudenţa voastră. Aţi vrut în faţa lui Ştefan cel Mare să ridicaţi piticia voastră pînă la înălţimea marelui Domn şi, neputînd a-i aduce prinos mari şi nobile fapte, i-aţi adus declamaţiuni seci şi provocări după masă, fără să vă gîndiţi că după beţie vine deşteptare şi că beţia cuvintelor e mai periculoasă decît a vinului. A doua zi v-aţi trezit cu doftorul la căpătîi şi cu d-l reprezentant al Austriei în salonul Ministerului Afacerilor Străine. Mergi dară d-le Dimitrie Sturza, mergi după obicei, îngenunche-te într-un comunicat umil, cere iertăciune, arde la Bucureşti ceea ce ai adorat la Iaşi! 
Astfel nu făcea Domnul Ştefan cînd sărea din Suceava şi da piept la patru hotare. Dînsul nu vorbea multe, mai cu seamă după masă, dar nici hanul tătarilor, nici califul musulmanilor, nici regele Poloniei, nici regele Ungariei nu l-au văzut cerînd iertare decît de la Dumnezeu. Dar aste timpuri sunt trecute!... 
Să caute d-l Dimitrie Sturza să împace pe acei pe cari cu nesocotinţă i-a atins. Însă îi dăm o povaţă amicală: închinîndu-se Austriei şi cerînd iertare cum i se cuvine, să se ferească să atingă pe ceilalţi vecini ai noştri, tot atît de dîrji şi de puternici; să nu mai inspire multe articole în felul celui din "Neue freie Presse" căci de! Cine ştie! Să nu fie silit mîine să facă scuze şi Rusiei... 
[23 iunie 1883]

["COMPARAT CU TONUL LINIŞTIT... "]

Comparat cu tonul liniştit şi plin de demnitate pe care organe oficioase şi neoficioase din Viena l-au avut fată cu extravaganţele din Iaşi ale d-lui Grădişteanu tonul articolului de mai la vale din "Pester Lloyd" este impertinent, iar ideile sunt tixite de cele mai sfruntate neadevăruri istorice şi politice. 
Pe acest ton sunt din nefericire ţinute toate apreciaţiunile cîte ne vin din partea maghiarilor sau mai bine a gazetarilor pseudomaghiari de origine semitică. 
Pentru a aprecia după adevărata lui valoare psicologică articolul din "Pester Lloyd" am trebui să fim semitologi. Dar valoarea lui istorică şi politică ne rezervăm plăcerea de-a o discuta punct cu punct, căci, daca nu putem descoperi originea etnopsicologică a impertinenţei parveniţilor ovrei, cunoaştem însă bine istoria romînă, maghiară şi polonă şi ne rămăşim a nimici punct cu punct toate neadevărurile politico - istorice afirmate de "Pester Lloyd". 
Deocamdată iată articolul foii oficioase din Pesta: 

Toastul pe care senatorul Grădişteanu l-a ţinut la banchetul festiv din Iaşi merită o atenţiune oarecare nu numai prin cuprins, ci şi prin corelaţiunea împrejurărilor în cari s-a rostit, daca nu de altceva măcar pentru a arăta printr-un exemplu eclatant şi în lumina adevărului cam ce fel de relaţiuni de "bună vecinătate" sunt cele dintre monarhia noastră şi statul romîn. 
Ni se zice ca o scuză în adevăr că nu prea trebuie să ţinem seamă tocmai de cel din urmă dintre toastele unui banchet, de vreme ce dispoziţiunea cheflie a celor de faţă trebuie să fi ajuns la culme. 
Dar ne mai aducem aminte şi de zicătoarea, asemenea adevărată, in vino veritas (în vin adevărul) şi observăm anume că graiul cel neîngrădit al senatorului şovinist n-a făcut alt decît a spune-n gura mare ceea ce mişca inima celor de faţă. 
Între cei de faţă se afla însă şi regele Carol al Romîniei. Prezenţa lui devine, în faţa acestui toast, de-o semnificaţiune caracteristică prin împrejurarea că dînsul a ciocnit graţiozamente cu oratorul, i-a strîns zîmbind mîna şi abia după aceea a părăsit sala. 
Discursul senatorului constituie însă o provocare directă la adresa Austro-Ungariei. 
D. Grădişteanu a îndrăznit a ridica un toast. 
"Pentru provinciile surori ale regatului nostru (romîn) şi anume pentru Bucovina, Transilvania şi Banat, cari, din nenorocire, lipsesc încă dintre odoarele Coroanei noastre (romîne), dar care nu vor lipsi poate pentru totdauna". 
Apoi se adresează direct către Rege şi zice: 
"Frumoasă e Coroana Voastră, Sire, dar [î]i lipsesc încă unele mărgăritare. Fie ca într-o zi ele să mărească podoaba ei. "
După această tiradă neruşinată, Regele în adevăr s-a retras, dar se 'nţelege că, în împrejurările amintite mai sus. proprii a ne pune pe gînduri. 
Cine crede că senatorul Grădişteanu n-a esprimat decît părerea sa individuală şi se mîngîie cu speranţa ce-o au mai mulţi oficioşi din Viena că relaţiunile asupra banchetului sunt inexacte sau că avem a face numai "c-o colosală lipsă de

323

        {EminescuOpXIII 324}

tact a oratorului", iar nu c-o duşmănoasă demonstraţiune politică contra împărăţiei vecine; cine are această naivă credulitate cu acela în adevăr nu vom discuta. 
"Credinţa omului e împărăţia sa cerească", zice proverbul german. 
Noi din Ungaria însă avem motive de-a ne păzi bine. 

1. "Pester Lloyd" atribuie un înţeles cu totul greşit locuţiunii in vino veritas. Ea a luat naştere în Polonia sub influenţa latinităţii medie şi nu înseamnă de loc că "la vin spune omul adevărul". 
Din contra, nu există stare mai amăgitoare în privirea caracterului decît cea de beţie. Cel sincer devine mincinos, cel fricos se laudă cu curajul, cel vesel devine plîngător, cel tăcut vorbăreţ. 
Deci: in vino non est veritas. 
Proverbul are cu tot alt înţeles. La germani, la slavi, la romînii din suta a şaptesprezecea asemenea existau între amici dueluri de beţie, lupte frăţeşti de încercare în băutură din cari să se vază care pe care-l va culca mai întîi la pămînt. 
Deci in vino veritas însemnează "nu-ţi amăgi pe amic la băutură; pe cînd el bea în realitate tu nu turna vinul pe mînecă, pe gulerul cămăşii sau pe după spate, pentru ca el să bea mai mult decît tine şi să-l biruieşti prin înşelăciune. - Adevăr la vin! " Cantemir (Descriptio Moldavie) descrie un duel de acest soi, petrecut la Focşani între un moldovean şi un muntean, zice el. O probă că în asemenea ocazii omul îşi schimbă firea e d. Grădişteanu însuşi. Senatorul acesta e acelaşi Grădişteanu care, la 1867, îşi bătea joc prin coloanele şi caricaturile "Scrînciobului" tocmai de ideea pe care la chef a preconizat-o. (Nota red. T. )

Ridicarea monumentului pentru Ştefan Vodă cel Mare al Moldovei n-a fost nimic decît o demonstraţiune şovinistă. 
Istoria e în perplexitate daca e vorba să se dovedească în ce consistă mărimea acestui vasal al coroanei Ungariei (?! ). 
Infidelitate, nestatornicie, pradă, esploatare crudă a unor ocaziuni întîmplătoare sunt departe de-a da cuiva dreptul la un epitet glorificator. 
Dar în această, privire cei din Bucureşti şi laşi pot face ce poftesc. 
Mai puţin cuviincios e însă cînd în institutele de învăţămînt ale Romîniei se predau neadevăruri istorice patente (? ). Astfel citim în mult întrebuinţatul manual al lui Treb. Laurian asupra Istoriei romînilor (ediţiunea a patra p. 310 et sq. ) că Ştefan Vodă a nimicit oastea craiului unguresc Mateius (Corvinus ) la Baia în Moldova şi l-ar fi pus pe fugă pe rege (25 noiemvrie 1467), deşi tocmai contrariul e adevărat (? ) şi, deşi Ştefan Vodă a fost acela care a cerut printr-o solie iertare regelui şi a jurat credinţă suveranităţii coroanei Ungariei (? ), regele Matei a mănţinut nestrămutată această suveranitate, asemenea predecesorilor săi, şi e caracteristic pentru istoriografia şovinistă şi tendenţioasă din Romînia că acest raport juridic de vasalitate a amîndoror Principatelor dunărene cătră Coroana Ungariei se reface cu bună ştiinţă (?! ). 
În lumina unei asemenea desfigurante istoriografii Ştefan Vodă din Moldova şi Mihai Viteazul din Ţara Romînească au fost ridicaţi prin panglicării la rolul de reprezentanţi ai unei politici independente şi naţionale romîne şi politica aceasta se pune înaintea tinerimei ca ţintă vrednică de dorit a tuturor aspiraţiunilor. 
Din nenorocire scrutarea şi istoriografia maghiară a neglijat pînă acuma a da atenţiune deplină raporturilor de stat şi relaţiunilor Coroanei Ungariei către foastele ei ţări vasale (Bosnia, Serbia, Bulgaria, Ţara Romînească şi Moldova). 
Secţiunea istorică a Academiei Maghiare de Ştiinţă precum şi Societatea Istoriografică ar afla multe probleme interesante, politiceşte chiar însemnate, a căror soluţiune abia s-a 'ncercat pîn' acum în mică parte. 

Dar să ne întoarcem la faimosul toast al d-lui Grădişteanu. Am zis mai sus că nu vedem în el emanaţiunea unei "colosale lipse de tact", nu vederile individuale ale unui politician cu mintea pe dos sau palavrele unei inspiraţiuni de şampanie. 
Noi vedem în acest toast şi-n purtarea Regelui confirmarea unui program politic care de mult nu mai este un secret pentru noi. Acest program se predică pe faţă în şcoli, se predică în întruniri şi în Camera Deputaţilor, se proclamă zi cu zi în gazetele de orice nuanţă, începînd de la cele mai radicale şi sfîrşind cu cele mai strict conservatoare şi strict oficioase. 
În iulie 1881 scria.. Republica Ploieştilor": 
"Visul de aur al romînilor este de-a întemeia un puternic stat romîn care s-ajungă de la Nistru pîn-la Tissa, de şa marginile Galiţiei pînă la Dunăre, şi care să cuprinză Basarabia, Bucovina, Transilvania, Moldova, Ţara Romînească li Banatul Temişorii... Aceasta e coroana pe care voim a o pune pe capul regilor sau a conducătorilor noştri". 

(Ne mirăm de enorma îndrăzneală a d-nilor de la "Pester Lloyd" de-a cita anume o foaie care n-a existat niciodată în Romînia, şi foaia şi citaţia par a fi invenţiuni gratuite. Nota red. T. )

Oare acest program nu este identic cu cel proclamat de d. Grădişteanu în faţa Regelui? 
Se 'nţelege; c-o deosebire caracteristică: Basarabia, această a patra dintre mărgăritarele ce lipsesc Coroanei romîne, senatorul anexioman n-a pomenit-o deloc. 
În Iaşi substratul politic e rusofil (? ), aci domneşte evangelia despre protecţiunea puternică a ţarului drept - credincios căruia Romînia trebuie să i se arunce în braţe din momentul în care s-ar isca un război între Rusia şi Austro-Ungaria. 
Astfel ne vestiră foile romîne mai deunăzi şi-n acest chip s-au motivat necesitatea fortificaţiunii Romîniei în contra Austro-Ungariei (? ) şi sporirea artileriei romîne. E vorba ca Regatul Romîniei să devie un aliat căutat şi, fiindcă domnii de lîngă Dîmboviţa n-au pierdut încă cu totul spiritul de afaceri al Fanarului, îşi zic în socoteala lor că cele trei mărgăritare ce mai lipsesc şi pe cari le posedă Austro-Ungaria au o valoare mai mare şi sunt mai apetisante decît mărgăritarul basarabian pe care, în cazul unei fidele alianţe [î]l aşteaptă ca prezent de! a mărinimia rusească. 

324

        {EminescuOpXIII 325}

Asemenea fantazii i se par copilăroase apusanului dar în Orient altfel stau lucrurile. Aci fantazia şi apetiturile au cîrma 'n mînă. Pasiunea dominează, raţiune şi dreptate sunt vorbe fără de 'nţeles. Cine măsură Orientul cu măsura europeană se 'nşală. Acest fapt constatat prin esperienţă trebuie relevat îndeosebi şi cu privire la Romînia. 
Atît la noi cît şi în Viena suntem în prada unei grave erori în privirea Romîniei; roadele s-arată pe zi ce merge. 
Pentru numeroasele servicii pe cari monarhia noastră le-a adus în multe rînduri vecinei Romînii n-am cules în schimb decît batjocură, dispreţ şi ameninţare directă. 
Această purtare a Romîniei faţă cu noi nu s-a ameliorat de cînd noua coroană romană împodobeşte creştetul unui Hohenzollern. 
Europa a rămas pîn' acum străină de politica noului regat şi va rămînea şi de acum înainte cu toată pretenţioasa latinitate a romînilor (? )
Zi cu zi ni se vestesc şicane nouă la cari sunt expuşi în Romînia cetăţenii noştri, negoţul şi comunicaţiunea noastră, produsele industriei noastre. 
Oare starea aceasta de lucruri să se declare în pemanenţă? 
Cu cît mai mare e îngăduirea ce-o exercităm faţă cu neastîmpăraţii oameni de lîngă Dîmboviţa cu atît li se umflă creasta, cu atît mai neruşinate sunt pretenţiunile şi cererile lor. 
Iar ceea ce se vorbeşte sau se scrie în Bucureşti, în laşi, oriunde în Romînia în contra Ungariei şi a Austriei află cale în Transilvania şi în Ungaria de sud - est şi e întîmpinat cu aprobare din partea multora, cu simpatie deplină. 
Să nu ne înşelăm prin corespondenţe oficioase de domolire şi să ne lămurim o dată faptul că în Romînia se face o politică care e duşmănoasă monarhiei noastre. (? )
Consecuenţele unui asemenea fapt urmează de sine. 
[24 iunie 1883]

AUSTRIA ŞI GUVERNUL NOSTRU

"Neue freie Presse" de la 22 iunie vine şi confirmă ştirea că guvernul austro-ungar nu s-a mulţumit cu comunicatul din "Monitorul oficial" romîn privitor la rodomontadele roşii din Iaşi. Numita foaie scrie, între altele: 

Întîmplările de la banchetul din laşi preocupă necontenit lumea diplomatică. Cabinetul vienez a declarat oficial că nu se poate mulţumi cu comunicatul apărut în "Monitorul oficial" din Bucureşti şi, în sensul acesta, la 20 iunie deja, ministrul de externe a însărcinat pe ambasadorul austro-ungar, baronul Mayr, să ceară de la guvernul romîn declaraţiuni pozitive şi precise. 

După cum ne încredinţează foaia vieneză, mai ales cei din Pesta sunt îndîrjiţi, nu atît contra celor vorbite de d. Grădişteanu, ci contra discursului pronunţat la Iaşi de d. C. A. Rosetti, care a numit pe regele Carol "Rege al romînilor". Regele a răspuns la acest discurs, ce s-a reprodus şi în "Monitorul oficial", ca fiind unul din discursurile oficiale. 
Acum mărgăritarele d-lui Grădişteanu şi Rigatul d-lui Rosetti reclamă de la guvernanţii noştri tot atîtea genuflexiuni şi umile rugăciuni de iertare! 
[26 iunie 1883]

ICONARII D-LUI BELDIMAN

O foaie ecleziastică din capitală a propus, în unul din numerile sale, ca să se ia măsuri serioase pentru a se răspîndi în ţară icoane fabricate la noi, fie pe cale litografică, fie cromolitografică, pentru a înlocui în casele ţăranilor mulţimea de icoane străine care se văd pe păreţi. Tot obiectul acesta îl tratează şi d. A. Beldiman, fost ministru plenipotenţiar la Sofia, într-un articol publicat în "Voinţa naţională" - însă d-sa, descriind acest inconvenient, îndealmintrelea cunoscut de toată lumea, [î]i atribuie totodată o importanţă politică, pe care desigur în ochii unei judecăţi sănătoase n-o poate avea. 
E exact că ţara e plină de asemenea icoane, a căror loc de fabricaţiune e Rusia. Dar numai satele? În oricare monastire ar merge d. Beldiman va găsi sute de obiecte bisericeşti, nu numai icoane, fabricate

325

        {EminescuOpXIII 326}

        {EminescuOpXIII 327}

în Rusia, parte cumpărate, parte dăruite. Constatăm înainte de toate că chipurile de sfinţi, de mînăstiri ruseşti etc., c-un cuvînt de zugrăvituri bisericeşti, sunt fără proporţie mai numeroase decît portretele împăratului şi împărătesei. 
Care să fie cauza acestei răspîndiri a unei arte primitive în populaţiunea romînă? Noi credem că nu o alta decît lipsa absolută a unei industrii similare în ţara noastră. În Rusia, unde fabricaţiunea de icoane e foarte răspîndită de vreme ce, din cauza caracterului cam bigot al populaţiunii, mai în fiece stabiliment chiar în cele ale autorităţilor publice vezi icoane şi candele, se poate prea lesne şi e chiar probabil ca să existe în unele cazuri o supraproducţiune de asemenea obiecte de valoare problematică, şi fiindcă orientul nostru este ţinta de export - mlaştina de scurgere - a tot ce supraproducţiunea europeană are de prisos, e aproape natural ca şi ruşii să caute să răspîndească operele lor de artă problematica în satele noastre. Înainte icoanele religioase ce se vindeau în Romînia erau aproape esclusiv fabricate la Gherla (Transilvania). Aceste erau în adevăr producte romîneşti, dar să mărturisim adevărul, erau foarte primitive. Fabricate de ţărani simpli şi naivi, fără nici o cultură artistică, ele erau combătute de chiar unii episcopi din Transilvania, cari se sileau a introduce chipuri ceva mai bine făcute, pentru a deprinde ochii cu forme corecte, mai cu seamă pentru că în genere se credea în ipoteza ca femeile în stare puerperală ar putea naşte, uitîndu-se la asemenea icoane, tipuri monstruoase. Se ştie că produsele greceşti din Orient sunt cam tot atît de primitive ca şi icoanele din Gherla, şi ca şi produsele ruseşti de prin anii 1840 - 50, cari erau de o sluţenie fenomenală. 
Se vede însă că această industrie, care înainte era exercitată şi în Rusia după metoda maiorului Papazoglu, a luat în urmă oarecare dezvoltare, mai ales prin invenţiunea cromolitografiei, încît se pot produce icoane - de nu artistice - cel puţin suportabile, superioare şi produselor orientale şi celor din Gherla. Noi credem că numai superioritatea relativă a articolului rusesc a fost cauza răspîndirei, iar nicidecum tendinţe politice. 
Nu-i vorba, nu e absolut cu neputinţă ca să nu fie amestecat şi gîndul vreunei panslavist fanatic în istoria aceasta, dar în genere ne vine totuşi a crede că supraproducţiunea şi interesul negustorilor de icoane şi superioritatea acestora asupra caricaturilor bizantine sunt adevărata cauză a răspîndirei. 
A atribui o gravitate politică serioasă acestui lucru, precum o face d. Beldiman, e o exageraţie şi o gogoriţă din cale afară fantazistă. Desigur nu aceste sunt mijloacele pentru a cuceri un popor. Răul ce se naşte din lipsa fabricaţiunii acestor obiecte s-ar putea vindeca lesne, căci cromolitografii de pe tablouri clasice italiene ale figurilor sfinte precum le face un Rafael, un Correggio, un Murillo ar goni lesne şi caricaturile orientale şi cele moscovite. Din nenorocire însă chipurile de sfinţi în biserica orientală sunt făcute după un tipar anumit, încît toţi mucenicii cu chipuri uscate de pustnic au fiziognomii tradiţionale. Sfîntul Nicolae are aceeaşi barbă şi aceeaşi chelie pe toate icoanele Orientului. Aceste chipuri artistul nu are voie să le schimbe şi pe cînd tablourile din Roma şi Florenţa, chiar cele adînc religioase, sunt reproducerea omului în cele mai nobile forme ale existenţei lui, icoanele orientale rămîn reproducerea unor mumii şi schelete, cari au mult asemănare cu chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor. În ele nu e artă, e manieră. 
D. A. Beldiman fiul e un om cu cultură modernă; d-sa e un produs al civilizaţiei germane, al şcoalelor din Berlin. Ar trebui deci să constate cu spiritul critic care e caracteristic şcoalei germane, că nu politica rusă, despre care ne abţinem a vorbi nefiind în cestiune, ci confesiunea religioasă a ruşilor e singura cauză a răspîndirii acelor caricaturi - căci de! pictură în puterea cuvîntului n-ar putea-o numi nici d. Beldiman. Din nefericire formalismul şi persistarea staţionară în obiceiuri vechi şi adesea netrebnice sunt cu mult mai răspîndite în biserica orientală, decît în aceea a Occidentului. Acolo artele au găsit o încuragiare spornică; penelul lui Rafael, arhitectura unui Michelangelo, muzica unui Palestrina au fost în serviciul bisericii; acolo arta oratorică şi-a avut eroii ei şi daca vom judeca bine, vom vedea că chiar cultura universitară superioară se datoreşte, cel puţin în începuturile ei, bisericii. Se poate ca rolul ei să fi trecut în zilele noastre, în care nu mai avem idealuri şi cînd arta însăşi a devenit un instrument al utilitarismului. Dar daca acel rol a trecut, el a fost realizat măcar prin epoce de glorie artistică şi ştiinţifică, pe cînd biserica orientală a vegetat într-un formalism gol şi sterp. 
Acesta e răul specific şi istoric oarecum care face cu putinţă propagarea sluţeniilor moscovite la noi, şi acesta trebuie combătut. Cît despre politica rusească, credem că ştie a-şi alege mijloace mai inteligente pentru propagarea tendenţelor ei. E "Adevărul" de ex., care reprezintă admirabil unele tendinţe ale acelei politice, pe cari însă nu găsim nici o necesitate de a le critica, de vreme ce sentimentul de conservare al romînilor ni se pare îndestul de puternic pentru a rezista la asemenea încercări. 
Dar altă enormitate la sfîrşitul articolului d-lui Beldiman. 

Este sau nu adevărat că înaintea alegerilor d. prim ministru s-a întîlnit la Ruginoasa cu principele Urusoff? 

327

        {EminescuOpXIII 328}

Ei bine, nu ştim şi nici nu e nevoie să ştim dacă primul ministru s-a întîlnit sau nu cu prinţul Urusoff. Prinţul - fost ministru plenipotenţiar în ţară - are fără îndoială multe cunoştinţi şi în Bucureşti şi în Iaşi, dar ceea ce putem asigura e că scopul venirii sale în Romînia numai scop politic n-a fost. 
M. E. 
[13 noiembrie 1888]

IAR ICONARII

D. Alexandru Beldiman junior ne face onoarea de a reveni asupra vestitei cestiuni a iconarilor, răspunzînd la articolul publicat în "Romînia liberă". Domnia sa ne impută că am fi schimbat şi terenul şi obiectul în discuţiune, că am vorbit numai de icoanele bisericeşti - atinse de domnia sa numai în treacăt - pe cînd cestiunea ce i se pare importantă e răspîndirea portretelor cromografice ale împăratului rusesc şi a membrilor familiei sale. 
Permită-ni-se de a fi în privinţa aceasta de o opiniune contrară. 
Icoanele bisericeşti, introduse din cauza identităţii confesiunii şi ritului religios, sunt incomparabil mai pernicioase prin răspîndirea lor, decît icoanele de caracter politic. Importul celor dentăi datează de zecimi de ani şi a preparat spiritele pentru răspîndirea celor din urmă, căci, pe cînd influenţele politice sunt în genere schimbăcioase şi trecătoare, influenţa religioasă şi confesională persistă adeseori secole întregi şi determină cea mai intimă şi mai adîncă convingere a conştiinţei unui popor. 
Portretele împăratului pot fi şi ele stricăcioase, dar împăratul nu e nemuritor; din momentul în care va avea soarta comună a tuturor oamenilor portretele sale nu vor mai însemna nimic, prea puţini îşi vor mai aduce aminte de numele lui chiar, şi va fi privit de generaţia următoare ca o rămăşiţă fără de înţeles a trecutului. Din contra icoanele bisericeşti persistă pe cît timp poporul ţine la confesiunea religioasă moştenită şi de aceea şi în trecut în numele religiei s-au întreprins invaziile ruseşti în Principate şi în Peninsula Balcanică, precum mii de alte crime şi nedreptăţi s-au comis în cuprinsul istoriei omenirei în numele religiei şi sub pretexte religioase. Suntem siguri că dacă n-ar exista comunitatea religioasă cu ruşii, nu s-ar afla nici urmă de iconărie rusească în ţară la noi. 
De aceea ar trebui să se creeze, nu cu mari sacrificii, o industrie similară la noi care să poată concura cu produsele ruseşti şi să le înlocuiască. 
Dar pericole în adevăr grave nu se vor produce niciodată în mod serios prin icoane. Cauzele cari ar putea slăbi siguranţa statului Romîn sunt cu totul de altă natură: sunt economice şi sociale. 
Daca vom continua ca în trecut, a nu realiza nici o reformă pentru ridicarea claselor muncitoare, daca prin măsuri înţelepte nu vom îmbunătăţi starea ţăranului, ci-l vom lăsa să vegeteze în mizeria actuală, daca nu se va introduce o echitate mai mare în relaţiunile lui de muncă, se poate întîmpla ca efecte esterioare să aibă oarecare influenţă asupra celor nemulţumiţi. Dar printr-o stare economică şi de cultură mai dezvoltată şi avînd bunul trai necesar, desigur că încercări esterioare de a-i ademeni prin icoane şi portrete n-ar avea nici un succes. 
[20 noiembrie 1888]

FÎNTÎNA BLANDUZIEI 

În sînul naţiunilor civilizate există foarte mulţi cari cred că organizaţia socială şi cea politică nu e conformă cu preceptele unei raţiuni normale, nici cu rezultatele date de ştiinţele experimentale, fizice şi naturale, şi că o asemenea situaţiune nu poate fi continuată în mod stăruitor şi consecvent în direcţiunea apucată. Cu toate că învăţătura şi civilizaţiunea se răspîndesc aproape în toate ţările europene şi transatlantice, că descoperiri nouă pe terenul industrial sporesc condiţiunile bunului trai, omenirea e mai nemulţumită decît orişicînd. 

328

        {EminescuOpXIII 329}

        {EminescuOpXIII 330}

Daca ne vom uita în Germania, stat de o importanţă politică ridicată în linia întîia, vom observa că nici legile excepţionale, nici puterea discreţionară a organelor poliţieneşti, nici chiar starea de asediu, nu pot suprima cu desăvîrşire acea mişcare care roade din temelie stîlpii edificiului social. Afară de aceea un rău ascuns, care nu se poate explica cu toată lămurirea cerută, împinge mii şi iar mii de indivizi să-şi părăsească patria şi să treacă valurile mării, un fel de hemoragie a corpului naţional ce se împotriveşte oricărei încercări de vindecare. 
În Rusia administraţia a pierdut sentimentul solidarităţii publice, funcţionarii nu. gîndesc nici la interesele ţării, nici la ale poporului, ci numai la ale lor proprii; toate mijloacele sunt bune pentru ei: chiar venalitatea şi traficarea dreptăţii. Oamenii învăţaţi caută o armă desperată în nihilism. Oamenii de stat recurg la leacuri stranii: unul vede binele în introducerea regimului parlamentar, altul, neavînd nădejde decît în asiatism, reclamă întărirea despotismului ereditar; un altul crede cu stăruinţă în eficacitatea unui tratament derivativ şi propagă războiul în contra Germaniei, Austriei, Turciei, în contra tuturor daca trebuie. Şi, pe cînd se discută asemenea remedii, militarismul şi mizeria cresc. 
În Franţa oratori populari cer împărţirea bunurilor. Clasa a patra se pregăteşte a pune mîna pe puterea statului şi a alunga din funcţii şi sinecure burghezia, care, de la 1789, singură deţine puterea. Vechile partizi vor să reziste, dar fără speranţă şi fără unitate, prin comploturi clericale, monarhice şi militare. 
În Italia mizeria agrară e mare, salahorii lanurilor de orez din Lombardia şi din singurătăţile mlăştinoase ale Romagnei, decimaţi de friguri şi de pelagră, emigrează în stoluri, iar, daca rămîn în ţara lor, vînd pentru cincizeci de bani pe zi munca lor. 
În Anglia s-ar părea la întîia vedere că soliditatea e mai mare. Dar, privită mai de aproape, se va vedea că singuranţa edificiului social e din ce în ce mai compromisă. E adevărat că biserica, aristocraţia de naştere şi plutocraţia sunt organizate în mod puternic şi au o idee exactă de interesele lor. 
Burghezia se pleacă sub legile scrise şi nescrise; se preface cu făţărnicie c-ar fi evlavioasă şi se - nchină la titluri, jură că nu e convenabil decît ceea ce satisface pe cei zece mii de aristocraţi şi afirmă că e vulgar de a contraria privilegiile lor. Dar muncitorul şi fermierul rămîn în afară de această conjuraţie ipocrită; aceştia înfiinţează societăţi de liberi - cugetători şi de republicani, arată pumnii regalităţii şi aristocraţiei şi, cine ştie a citi în ochii proletarului englez, vede că furtuna va fi ameninţătoare. Cît despre Irlanda, mişcările sîngeroase întîmplate acolo sunt cunoscute. 
În Austria sau Austro-Ungaria zeci de naţionalităţi se luptă unele cu altele şi caută a-şi face reciproc răul cel mai mare posibil, în fiece provincie, adesea în fiece sat, majorităţile chiar relative caută a nimici minorităţile; acestea, neputînd rezista, se prefac a se supune, dar cu turbarea în inimă şi dorind chiar destrucţiunea Imperiului ca mijloc unic pentru a ieşi dintr-o situaţiune nesuferită. 
În sfîrşit, toate ţările, puternice sau slabe, au cîte-o plagă nevindecată şi cred a afla, dacă nu scăparea, cel puţin uşurare, sacrificînd miliarde în fiece an militarismului, cu o spaimă ş-o anxietate care creşte din ce în ce. 
Lupta între guverne şi popoare, mînia partidelor politice una în contra alteia, frămîntarea diferitelor clase sociale e fără îndoială forma unei boale generale a epocii. Ea se află în toate ţările, deşi în fiecare are un alt nume. 
Dar o formă şi mai gravă a acestei boale e cea sufletească, e nemulţumirea adîncă şi melancolia, independente de legături naţionale sau de altele, neprivind graniţele politice şi situaţiunea socială, şi cari umplu cu toate astea sufletul oricărui om care e la nivelul civilizaţiei contemporane. Fiecine simte un fel de iritare, pe care o atribuie la mii de cauze accidentale, mai totdauna eronate dacă nu caută justificarea ei cu ajutorul analizei. El e împins a critica cu asprime dacă nu condamnă toate manifestaţiile vieţii sociale. Unii numesc acest rău nervozitate, alţii pesimism, alţii scepticism. Dar, oricît numirile şi designaţiunea ar varia, ele acopăr totuşi unul şi acelaşi rău. 
Din nefericire neajunsurile politice şi economice ale statelor europene n-au rămas fără o înrîurire determinantă asupra artelor şi literaturei. Astfel, ca un fel de adăpost împotriva realităţii s-a născut în Germania romantismul, care descria veacul de mijloc cu colori atît de strălucite precum desigur în realitate nu le-a putut avea, şi tot pentru a scăpa de un prezent insuficient, cu ideea ca orice altă stare de lucruri trebuie să fie mai bună decît cea existentă, s-a născut şcoala romantică în Franţa, fiică a şcoalei romantice germane şi a dispreţului byronian pentru lume. 
În timpul din urmă apoi francezii, în literatură şi în arte, au admis un sistem, numit naturalist, care circumscrie terenul artelor în prezent şi la realitate, respinge întoarcerea trecutului şi orice aspiraţie spre viitor, spre un ideal mai bun. 
Dar şi naturalismul reprezintă poate tablouri de fericire şi părţile frumoase ale vieţii? Nu, C-un exclusivism care i se impută, el se leagă numai de părţile cele mai urîte şi mai lipsite de mîngîiere ale civilizaţiei, se sileşte a arăta pretutindenea corupţia, suferinţa, lipsa consistenţei morale omul murind într-o societate în agonie. Cît despre arta modernă, chiar daca nu se poate opri de-a recunoaşte frumuseţa ş-a o copia, caută a o mînji, amestecînd ideea că forma nobilă şi pură, servă

330

        {EminescuOpXIII 331}

pentru scopuri puţin înalte şi cari o profanează. Corul e batjocurit în maiestatea frumuseţei prin trăsături de senzualitate şi de libertinaj, cari nu lipsesc în mai niciunul din tablourile contimporane. 
Cît despre filozofie, pesimismul e la modă: Schopenhauer e Dumnezeu, Hartmann profetul său. Pozitivismul lui Auguste Comte nu face nici un progres; filozofii francezi nu mai studiază decît psihofiziologie, filozofia engleză nu mai merită numele de metafizică şi se ocupă de chestii practice de ordine secundară, nu de soluţiunea unor probleme universale. Numai Germania are o metafizică vie, dar şi aceea e întunecoasă şi desperată. 
Nu noi vom contesta meritele extraordinare ale marelui filozof german. În adevăr, el a risipit prin criticile lui energice dominaţiunea acelui filozofem compus din o goală şi stearpă frazeologie pe care Hegel o introdusese şi care a stăpînit spiritele în curs de un sfert de secol. Dar afară de acest merit au înlăturat prin critica lui şi alte sisteme, ce exercitau o dominaţiune mai restrînsă la unele universităţi, precum acelea ale lui Schelling, Fichte, Schleiermacher etc. Era necesar să se purifice atmosfera ştiinţifică de miasmele unei frazeologii în care cuvinte abstracte lipsite de cuprins şi neînsemnînd aproape nimic pretindeau a rezolva problemele universului. Însă tocmai această critică meritoasă a frazeologiei deşerte a descoperit şi contradicţiunea constantă între ideile noastre şi formele civilizaţiei, ne-au descoperit necesitatea de a trăi în mijlocul unor instituţiuni ce ni se par mincinoase şi ne-a făcut pesimişti. În acest conflict pierdem adeseori bucuria de a trăi şi dorinţa de a lupta; acesta e izvorul relei dispoziţii care munceşte pe oamenii culţi din mai toate ţările. 
Arta antică însă, precum şi cea latină din veacul de mijloc erau lipsite de amărăciune şi de dezgust, erau un refugiu în contra grijelor şi durerilor. Literatura şi artele sunt chemate dar să sanifice inteligenţele de această boală psicologică a scepticismului, şi de aceea, în amintirea acelei arte, care putea face asemenea minuni, am pus acestei foi numele "Fîntîna Blanduziei", numele izvorului ce răsărea de sub un stejar în vecinătatea oraşului Tibur, izvor care întinerea şi inspira şi despre care Horaţiu spune (în piesa d-lui Alecsandri): 

Fîntîna Blanduziei! vei deveni tu încă
Celebră 'ntre izvoare cînd voi cînta stejarul
Ce 'nfige rădăcina-i adînc în alba stîncă, 
Din care ieşi vioaie şi vie ca nectarul. 

Dacă în autorii anticităţii, plini de adevăr, de eleganţă, de idei nemerite şi cari vor rămîne pururea tineri, găsim un remediu în contra regresului intelectual, nu vom uita că şi în timpurile noastre există un asemenea izvor pururea reîntineritor, poezia populară, atît cea de la noi cît aceea a popoarelor ce ne încunjură. De aceea am dat şi acestei literaturi un loc larg în coloanele noastre. 
Pentru ca foaia să intereseze pe toţi cititorii, i-am dat varietatea necesară şi sperăm că concursul unui public binevoitor nu ne va lipsi. 
E. 
[4 decembrie 1888]

FORMĂ ŞI FOND

Puţini se îngrijesc de fenomenul, constatat prin date statistice, că populaţiunea romînă scade la număr, că are în fiece an un plus al mortalităţii asupra natalităţii şi că golurile ce le lasă astfel romînii sunt suplantate parte prin imigrarea de elemente străine, a căror curgere din occident e necontenită, parte prin sporirea parazitică a dementului evreiesc. 
S-a crezut acum cîteva decenii că introducerea formelor exterioare de cultură apuseană va putea suplini lipsa de cultură solidă şi substanţială şi neajunsurile răsărite dintr-o dezvoltare neregulată a trecutului nostru istoric. Experienţa însă a dovedit că introducerea de forme lipsite de cuprins sunt departe de a prezenta o compensaţiune exactă a sacrificiilor pe cari le cere înfiinţarea, că poporul sărăceşte prin risipa de muncă, cu totul disproporţională cu foloasele ce le poate culege din aceste inovaţiuni. A fost dar natural ca, în urma acestei extenuaţii de putere, multe rele endemice şi altele de caracter epidemic să se ivească şi să decimeze populaţiunile. Astfel rasa romînă scade şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut din an în an, ţara a fost bîntuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase cu o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă. 

331

        {EminescuOpXIII 332}

Ar trebui în sfîrşit a se da un atac eroic cauzelor cari produc degenerescenţa şi diminuarea populaţiunilor, ar trebui ca interesul general să nu ni se pară o utopie, o acţiune zadarnică sau o idee nerealizabilă. Nepotrivite vor fi fost pentru noi înaintatele forme a civilizaţiunii pripite, introduse ca o plantă exotică pe pămîntul nostru, dar cu încetul şi cu stăruinţă cultura se va aclimatiza şi, din cosmopolită, va deveni naţională. 
Nu numai reforma legilor agrare e necesară pentru ridicarea stărei igienice şi materiale a cultivatorilor, ci o serie de măsuri bine şi înţelept chibzuite, care să ţie seamă de toate neajunsurile populaţiunii. Daca s-a făcut un început bun cu propunerea de reforme, mai trebuie să le urmeze acestora dispoziţiuni cari să augure sanificarea deplină a relelor ce bîntuie în mod constant satele şi cari, continuînd cu asprimea de acum, ar putea pune în cestiune însăşi existenţa poporului. 
M. E. 
[11 decembrie 1888]

1 8 8 8

Acum, cînd anul înclină spre sfîrşit, credem de cuviinţă, deşi evităm orice aprecieri hazardate, să dăm o scurtă dare de seamă asupra stării în care se află diferitele state ale continentului nostru. 
În Franţa tonul fundamental al orchestrei politice îl dă generalul Boulanger. 
El pretinde a simţi o iubire aprinsă pentru Republică, însă afirmă totodată că ea e siluită de Camere, de miniştrii, de prezident; deci cere revizuirea Constituţiunei şi o Constituantă. El impută Camerelor corupţiune, dar pentru agitaţiunea sa proprie nu se sfieşte a recurge la ajutoarele pecuniare ale inamicilor Republicei. El promite a fi Gambetta şi Bonaparte într-o persoană şi-n adevăr are cîte ceva comun cu ei amîndoi. Ca şi Gambetta nu e duelist, ca şi Bonaparte n-are talent oratoric, ci-şi citeşte discursurile de pe o bucată de hîrtie cu ochelarii pe nas. Deci nu se poate şti de ce e mai bun: de dueluri ori de discursuri. Dar jură că va ajunge pe Gambetta şi pe Bonaparte în părţile lor bune, în arta lor politică superioară şi într-o strategie care să întreacă pe a tuturor. 
Rochefort, care a combătut pînă acum orice personalitate ce a deţinut puterea, mai întîi pe napoleonizi, apoi pe Gambetta, Grevy şi acum pe Sadi Carnot, e azi conducătorul boulangismului. Dacă-i faci imputări, declară că el l-a inventat pe generalul şi că tot astfel îl poate răsturna cînd va voi. 
Republica pare a exista mai mult prin adversarii ei, care unul faţă cu altul sunt neîncrezători. Imperialiştii sunt împărţiţi în victorişti şi jeromişti; roialiştii în philipişti şi albi de Spania. După aceşti din urmă Don Carlos ar putea fi în acelaşi timp rege al Spaniei şi al Franţei. 
Dar răul fundamental de care sufere Republica pare a rămînea dorul de "revanche " pe care-l are în inimă. Dorinţa de răzbunare a prefăcut Republica a treia într-un gigantic stat militar, cu un buget al războiului şi al marinei de aproape un miliard pe an, încît are 72 de baterii de cîmp mai mult decît Germania. 
Dar menirea unei republice ar fi să debordeze chiar de pace şi de bun trai, să aibe escendente bugetare, să plătească datoriele statului, să scază dările, pentru a cîştiga majoritatea imensă a populaţiunii, pe lucrător, pe ţăran, pe meseriaş? 
La asemenea argumente dorul de răzbunare răspunde: Franţa a creat America de Nord, Grecia, Belgia şi Italia şi să nu poată redobîndi Alsacia - lorena? Şi iarăşi se aruncă miliardele în gura militarismului, încît astfel opiniunea publică ezită a alege între dorinţa de pace şi cea de răzbunare. Himera alianţei ruseşti aprinde şi la zelul războinic, deşi această alianţă şchiopătează din toate punctele de vedere. Cît despre Rusia, unele indicaţiuni vor ajunge a determina starea în care se află. Din banii ei de hîrtie se afirmă că a şasea parte ar fi bani falşi, pentru că funcţionarii emit şi cheltuiesc din nou biletele confiscate. Astfel, în vîrtejul luptei de control, probitatea nu poate exista. Chiar Petru cel Mare, cu energia lui estraordinară, n-a putut să-i puie capăt corupţiunii administrative, cum n-a putut cuceritorul Bizanţului. Mohamed II, cînd se convinse de venalitatea unui cadiu, puse să-l execute şi să-i tragă pielea peste scaunul judecătoriei, pentru a-l preveni pe succesor. Totuşi paşalele se grămădeau după acest post şi rămăseseră, ca şi mai înainte, tot venali. 
Politica rusă seamănă c-o clădire care în orice parte are alt aspect. Înlăuntru patriarhală, în afară turburătoare, afirmînd iubirea de pace şi totuşi grămădind trupe în apropierea frontierelor. În acelaşi timp simulează a fi putere asiatică şi durează căi ferate spre Samarkand, cu două ramuri spre Persia şi Afganistan, ca şi cînd India i-ar fi ţinta; ca şi cînd nu s-ar şti că Bizanţul rămîne visul ei de aur şi Orientul Europei ţinta de acţiune. 

332

        {EminescuOpXIII 333}

Germania, de cînd e imperiu, adecă de la începutul nouăi sale existenţe, de optsprezece ani, a contractat datorii de 1 150 milioane. Noul împărat, ostaş din creştet pînă în talpă, e cu toate aceste inspirat de dorinţa de a menţine pacea, deşi amiciţia de astă primăvară cu vecinul de la nord nu prea pare întemeiată. Cele trei corpuri de armată de la Vilna, Varşava şi Kiev, împreună cu cele două armate de rezervă de la Petersburg şi Moscova, seamănă prea mult cu o ameninţare a Triplei Alianţe. 
Se pare că în Anglia şeful partidului conservator, Salisbury, şi-ar fi propus să rezolve în sfîrşit cestiunea agrară din Irlanda avansînd fermierilor preţul de cumpărătură a pămîntului ce-l cultivează, pînă la concurenţa de cinci mii de lire sterline. Cît despre înarmările puterilor continentale, Anglia, avîndu-şi interesele angajate în Asia, desigur că nu se va amesteca. De cînd Prusia a dat exemplul înarmării generale, toate ţările au imitat-o şi s-au întrecut în această privinţă. Anglia însă nu voieşte să introducă serviciul obligatoriu pentru toţi şi înarmarea generală, pentru a deveni prada militarismului; rămîne deci la sistemul ei vechi de angajament cu plată. 
Parlamentul din Italia asemenea a votat o sumă de 126 de milioane pentru cheltuieli extraordinare de război, numai Parlamentul n-a găsit încă resursele pentru a acoperi anuităţile unei asemenea datorii. Comisiunea credea că ministrul de finanţe ar putea realiza suma anuităţilor necesare, şase milioane pe an, prin economii din alte paragrafe, însă acest expedient pare cu neputinţă. 
Astfel, în toate unghiurile continentului lumea e neliniştită prin grija unui viitor încărcat de furtună şi numai solicitudinea dovedită de unii monarhi de a apăra şi susţine interesele păcii ne pot da încredinţarea că şi în cursul anului viitor ne vom putea bucura de bunurile ei. 
E. 
[25 decembrie 1888]

ZIUA DE MÎNE

Anul acesta care declină spre sfîrşitul său n-a prezintat semne caracteristice distinse cari să-l deosebească cu mult de premergătorii lui. El trece fără mult folos pentru popoare, dar şi fără nenorocire şi calamităţi, căci binele suprem al păcei s-a păstrat - deşi cu multe sacrificii - şi Europa a fost scutită de a fi aruncată în peripeţiile funeste ale unor războaie de exterminare. Cu toate că un suveran ajuns la adînci bătrîneţe şi altul, atins de-o boală ce n-avea vindecare, au fost supuşi ineluctabilei legi a naturii de care toţi oamenii fără deosebire sunt stăpîniţi, totuşi puterea politică n-a făcut decît să-şi schimbe deţiitorul, fără a-şi schimba direcţiunea, încît în realitate lucrurile stau cam tot astfel precum stăteau şi în trecut pe vechiul nostru continent; iar naţiunile continuă a munci azi precum au muncit ieri, aşteptînd să se producă circumstanţe şi condiţiuni de trai mai favorabile şi mai bune. 
Statele diferite ce trăiesc cu neliniştea zilei de mîine s-au înarmat şi se pregătesc a face faţă evenimentelor ce sunt cu putinţă. 
Germania e înarmată ca şi cînd ar presimţi grave evenimente. Rusia se reculege mereu, zicînd însă tare ceea ce vrea, dar şi mai tare ceea ce nu vrea. Austro-Ungaria începe a avea din nou încredere în sine însăşi. Fără îndoială va rămîne încă mult timp în Tripla Alianţă, dar alianţa a 'ncetat de fi pentru ea sinonimă cu supunerea. În Cislaitania contele Taaffe guvernă în mod echitabil, ţinînd samă de interesele tuturor naţionalităţilor, orice ar zice germanii austriaci. Cît despre d. Tisza noi ştim ce face în Translaitania. În Serbia, Scupcina a votat cu mult entuziasm noua Constituţiune, lucrată de marea comisiune instituită de regele Milan pentru acest scop. În Grecia se fac încercări de-a se ameliora situaţiunea materială şi morală. Turcia îşi merge calea ei veche, ceea ce n-ar fi tocmai rău dacă n-ar creşte mereu încurcătura finanţelor sale. 
Silinţele diplomaţiei de-a o atrage în Tripla Alianţă n-au avut succes, încît marele vizir, cîştigat pentru ea, s-a văzut în necesitatea de a-i întoarce spatele pentru a se mănţine la putere. 
Italia oficială continuă a face cauză comună cu Alianţa, cel puţin pe cît probează aparenţele. Anglia s-a grăbit a lua parte la campania de pe ţărmul oriental al Africei. Spania, stăpînită de un

333

        {EminescuOpXIII 334}

guvern liberal, lucrează în tăcere şi repară puţin cîte puţin urmările dezastroase ale ultimelor sale revoluţiuni consecutive. Poate că nu e tocmai departe ziua cînd va juca din nou în Europa rolul care i se cuvine. Portugalia, Elveţia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia şi Norvegia sunt ţări cari consacră puterile lor în mod esclusiv numai dezvoltării bunului trai dinlăuntru şi prosperităţii publice, fără a se nelinişti de cele ce se petrec dincolo de graniţele lor. 
Intrăm deci în anul nou cu prevederile cele mai pacifice şi aceste prevederi se vor realiza fără îndoială; ele se vor realiza cu atît mai mult cu cît în acest moment nimenea nu e în stare de-a face război. Aproape toate naţiunile sunt preocupate de mari probleme politice, economice şi sociale, de soluţiunea cărora atîrnă viitorul lor. Deci le e cu neputinţă de-a se gîndi la altceva. Apoi necesitatea păcii e atît de mare încît nici un suveran n-ar îndrăzni să ia asupră - şi răspunderea de-a desfăşura flagelul îngrozitor al războiului. Răspunderea ar fi atît de zdrobitoare încît nimeni nu consimte şi nu vrea să şi-o asume. 
E. 
[1 ianuarie 1889]

334

        {EminescuOpXIII 335}

        {EminescuOpXIII 336}

        {EminescuOpXIII 337}

[""BINELE PUBLIC", REPETÎND ASERŢIUNEA... "]

2264

"Binele public", repetînd aserţiunea "Romînului" că noi am fi declarat "cumcă în ţara aceasta, de la Cerneţi pînă la Focşani şi de acolo pînă la Dorohoi, nu există decît două tabere: albi şi roşii", ne impută că uităm pe liberalii independenţi. 
Întîmpinarea noastră ar putea fi laconică. N-am făcut nicicînd declaraţia ce ne-o atribuie "Romînul" şi "Binele public", n-am tăgăduit existenţa de facto a nici unuia din grupurile politice, prin urmare tot ce zic ziarele în cestiune în privirea aceasta se aseamănă cu lupta lui Don Quixotte cu morile de vînt, e o polemizare cu creaţiuni proprii ale fantaziei lor, cu adversari ce singuri şi-i imaginează, singuri combat. Asta ne aduce aminte de Pepelea care, avînd chef de ceartă şi neavînd de cine se lega, îşi scotea căciula, o punea dinainte pe-un genunchi şi 'ncepe a o mustra, închipuindu-şi că mustră pe cine ştie cine. 
Daca n-am avea decît să respingem polemice sterile cari combat idei ce nu noi le-am emis şi declaraţii ce nu noi le-am făcut, n-am avea decît să somăm pe confraţii noştri ca să dovedească cînd şi unde am susţinut ideile ce ni se atribuie, pentru a face ca discuţia să înceteze de la sine, lipsindu-i punctul de controversă, axa împrejurul căreia argumentarea raţională e silită a se învîrti. 
Dar, pe lîngă aceste substituiri gratuite de idei ce nu se află nicăiri în coloanele foii noastre, mai sunt o sumă de presupuneri, de recriminări tot atît de puţin fundate, a căror esenţă se rezumă în acuzarea că partidul conservator e reacţionar, doreşte reintroducerea privilegiilor, înlăturarea Constituţiei ş. a. m. d. 
Pe acest teren întîlnim o sumă de subtilităţi, de deosebiri cari se aseamănă cu tăiarea unui fir de păr în două şi cu certele între cele două biserici pentru cuvîntul filioque. Astfel se fac din ţînţari armăsari, nemaivorbind de variile acuzări cari n-au absolut nici un cuvînt de existenţă, în care nu e nici un atom de adevăr. 
Englejii au recunoscut demult că logomahia prea subtilă asupra principiilor de guvernămînt şi de organizare e un semn sau de nematuritate sau de decadenţă politică. 

["PRICEPEM DURERILE... "]

2264

Pricepem durerile ce-i pricinuiesc "Romînului" adunăile de la Iaşi, deşi nu înţelegem acuzările ce le ridică în contra persoanelor cari au luat parte la acele adunări, nici în contra rezervelor ce le-au ridicat de faţă cu diletantismul administrativ al d-lui C. A. Rosetti. Deja faptul

337

        {EminescuOpXIII 338}

        {EminescuOpXIII 339}

că în Ţara Romînească protestaţiile n-au fost atît de energice ca în Moldova trebuia să convingă pe confraţii noştri că altele sunt raporturile aci, altele dincolo şi că nu se pot regula din topor şi după un singur calup. Proprietarii zic cu drept cuvînt că nu li se poate contesta lor, purtătorii ideilor de eliberare a poporului, voinţa de-a face totul pentru îmbunătăţirea sorţii ţăranului, dar pentru îmbunătăţirea, nu pentru demagogizarea lui. Nu vom releva toate cîte s-au zis în acea adunare, căci multe sunt fără temei, multe eronate. O dovadă despre relele rezultate ale legii tocmelelor este sărăcirea ţăranului din Moldova şi, ca o urmare neapărată, ce se putea prevedea cu siguranţă matematică, sărăcirea constantă a proprietarilor tocmai a celor mari şi înrădăcinaţi şi ridicarea în locu-le a altor elemente nouă, cari sunt departe de-a avea calităţile celor vechi. 

["D. ROSETTI VREA CA NEGUSTORII... "]

2264

D. Rosetti vrea ca negustorii, care, afară de puţini olteni, ardeleni şi macedoromîni, sunt străini în ţară, să fie politiceşte şi social egali cu romînii. Nu degeaba li se zice burtă verde. E costumul* bulgar. 

["CU GHEŞEFTARI... "]

2264

cu gheşeftari ca Carada, cu eroi ca Candiano, cu oameni de onestitatea lui S. Mihălescu. Mai bine rob în ţara drepţilor decît om mare în ţara în care malonestitatea, trădarea nocturnă, vicleşugul şi pehlivănia sunt merite şi titluri de înaintare. Toată mîndria noastră de rasă, tot sîngele strămoşilor, toată vigoarea şi înţelepciunea lor, naivă şi tînără, buna lor credinţă şi dreptatea lor neclintită protestează în contra pîngăririi istoriei noastre naţionale de cătră un asemenea venetic. 

["MAI BINE... "]

2257

Mai bine rob sub dominaţiunea unui popor onest decît egal cu aceste canalii fizic şi moral decrepite. 

        {EminescuOpXIII 340}

["LEGEA TOCMELELOR... "]

2264

 Legea tocmelelor trebuie schimbată, trebuiesc create neapărat condiţiile bunului trai al ţăranilor, căci altfel chiar existenţa naţională a Romîniei e ameninţată. În loc de-a ne certa pe barba lui Ştefan Vodă am face poate mai bine a ne certa pe aflarea obiceiului pămîntului din vremea lui, care-i asigura puterea militară formidabilă de care se bucura într-o vreme atît de depărtată îndrăzneţul Domn al Moldovei. De aci am afla că munca omului de ţară n-a fost nicicînd robită, ci rezultatul unei tranzacţiuni în genere avantagioasă pentru el; că, chiar pămînturile pe cari le avea în arendă, le - avea din neam în neam, nu pe un răstimp scurt; că beţia era pedepsită ca un lucru de ruşine şi de batjocură, în loc ca esploatarea şi lăţirea sistematică a acestui viciu prin colportori jidani să fi fost un izvor de venituri; că proprietatea era sfîntă, deşi nu era decît jus utendi, nu un jus abutendi. A trăi cu ideile în vremea Regulamentului Organic, a celei întîi legiuiri, introduse de străini, în ţările noastre, şi a uita că datoria noastră naţională, a tuturor, e de-a ne cotorosi de toate urmele păgîne a unor legiuiri dictate de spiritul despotismului muscalesc. 

["D. M. KOGĂLNICEANU DÎND PUBLICITĂŢII... "]

2264

D. M. Kogălniceanu dînd publicităţii şi a doua parte a scrierii sale asupra Cestiunii dunărene, în care reprezintă cu multă viociune şi cu admirabilă claritate conflictul dintre vederile sale pozitive şi atitudinea îndoielnică şi echivocă a fostului ministru de esterne Boerescu, va fi bine să ne reamintim amănuntele cestiunii. 
Pretenţiunile actuale ale guvernului austro-ungar sunt cunoscute. Pentru aplicarea regimentelor de navigaţiune, poliţie fluvială şi supraveghere de la Porţile de Fier pînă la Galaţi ea cere instituirea unei Comisii Mixte compuse din riverani, între cari se numără fără cuvînt şi ea, sub prezidiul permanent al Austriei şi... cu vot preponderant, la care în urmă pare a fi renunţat. 
Nimic din toate acestea în Tractatul de la Berlin. 
Art. 55 al acelui instrument zice: 

Regulamentele de navigaţiune, de poliţie fluvială şi de supravegheare de la Porţile de Fier pînă la Galaţi vor fi elaborate de Comisiunea Europeană asistată de delegaţii statelor riverane şi se vor pune în armonie cu acelea ce au fost sau vor fi edictate pentru parcursul în jos de Galaţi. 

În adevăr la 2 iulie 1878 baronul de Haymerle a făcut propunerea în Congresul de pace (Protocol nr. 11) ca

un comisar delegat de Comisiunea Europeană să privegheze executarea acestor regulamente, 

sperînd poate că acel comitet delegat va fi pururea cel austriac (cu calitatea de inspector general), dar această propunere a fost respinsă de Congres. 
După propunerea baronului de Haymerle, regulamentele aveau să se elaboreze de Comisia Europeană; executarea lor se cuvine statelor ţărmurene; supraveghearea executării se cuvine unui delegat al Comisiei Europene. 
Congresul respingînd supraveghearea din partea unui singur delegat, o păstrează aşadar întregei Comisii Europene. 
Însă deja la 1879, pe cînd d. Kogălniceanu era ministru de interne, află că cabinetul din Viena corespunde cu cel din Pesta asupra unor avantaje ce ar avea să le ceară de la Europa 

340

        {EminescuOpXIII 341}

        {EminescuOpXIII 342}

pe Dunărea de Jos. Avantajul de căpetenie era dreptul de supravegheare, inspectoratul general, respins de Congres. O depeşă vagă şi întunecoasă a d-lui Bălăceanu din Viena reproduce o conversaţie cu baronul de Haymerle în decursul căreia răposatul cancelar zicea că

daca guvernul romîn nu ar consimţi a se uni cu vederile guvernului imperial (fără a spune ce vederi) acesta se va adresa aiurea. 

Acest aiurea era Sofia. I se promitea guvernului bulgar că reşedinţa inspectoratului general va fi la Rusciuc, care va deveni un centru de activitate în detrimentul Giurgiului. 
În aprilie 1880 d. Kogălniceanu e numit ministru plenipotenţiar la Paris. Mai nainte de plecarea sa Comisia Europeană intrase în dezbaterea reglementelor de navigaţiune pentru partea dintre Porţile de Fier şi Galaţi (conform art. 55). 
În adevăr, încă în decemvrie 1879, Comisiunea Europeană, stabilind că are dreptul şi datoria de-a elabora reglementele în cestiune, decisese cu unanimitate ca un comitet ales din sînul său să elaboreze un anteproiect de regulament; ca acest anteproiect să se facă în conformitate cu Tractatul de la Paris; ca comitetul, însărcinat cu elaborarea anteproiectului, să fie compus numai din delegaţi ai statelor neriverane a acestei părţi a rîului. 
D. baron de Haan, delegatul austro-ungar, votează propunerea ca numai neriverani să elaboreze anteproiectul, intră în calitate de neriveran în comitetul însărcinat cu elaborarea şi...? Şi prezintă un anteproiect prin care Austria se botează riverană, ba încă arhiriverană, cerînd prezidenţia permanentă şi vot preponderant. 
Acest anteproiect de arhiriveranitate fiind supus Comisiunii Europene în şedinţa de la 4 iunie 1880, ea-l respinge pe motivul foarte bătător la ochi şi învederat că, Austria nefăcînd parte din statele riverane, nu poate face parte din Comisia de supravegheare împreună cu riveranii, ba încă cu prezidenţia perpetuă şi cu vot preponderant - colac peste pupăză, cum s-ar zice. La 7 iunie se primeşte în unanimitate propunerea delegatului rus: ca să se invite delegaţii statelor riverane a veni în sesiunea viitoare a Comisiunii Europene, spre a lucra împreună la regulamentele la facerea cărora o 'ndreptăţeşte şi o îndatorează art. 55 al Tractatului de la Berlin. 
În 23 iunie, preţiosul d. Boerescu, alăturînd două memorii ale colonelului Pencovici, delegat romîn în Comisia Europeană, trimite o circulară. 
Ideile colonelului Pencovici, pe care a fost însărcinat însă din partea guvernului central de a le susţine ca pe nişte idei ale sale personale, nu ale guvernului, sunt: 1) libertatea completă a navigaţiunii, 2) Comisia de supravegheare să fie compusă numai din riverani (Romînia, Serbia, Bulgaria). 
 
[Pentru că - afirmă categoric d. Kogălniceanu - ministerul din Viena păstrează scrisori autografe ale d-lui Boerescu prin care acesta acceptă Comisiunea Mixtă, scrisori pe cari nu le publică pentru că nepublicarea [î]i rapoartă] mai mult decît publicarea. 
După toate cele de mai sus, d. Kogălniceanu conclude că Dunărea 'i pierdută. D-sa îşi încheie scrierea în modul următor: 

["NOUĂ NI SE PARE... "]

2264

Nouă ni se pare că un cap sănătos judecă cu totul altfel. 
Cît a costat lucrul? Şase milioane. Cît produce? Nimic. Ceea ce acest lucru, care au costat şase milioane şi care nu produce nimic, ar putea produce în mînile mele, a statului, e

342

        {EminescuOpXIII 343}

treaba mea şi nu a vînzătorului. Toate drepturile acestea sunt legate în mod indisolubil de linia Cernavodă - chiustenge. 
Cine-o vinde aceasta se 'nţelege că vinde totdeodată drepturile ce le are Compania pe cît timp e proprietară a liniei. Poate Compania, încetînd de-a fi proprietară a liniei, să dispuie de portul Constanţa? Nu. Poate, nemaifiind proprietară, să esploateze 90 de ani linia? Asemenea nu. Poate, în asemenea condiţie, să ia lemne din pădurile statului? Asemenea nu. Toate acestea se ţin de linie, sunt drepturi legate de calitatea de concesionar al drumului de fier, nu de persoana cutare ori cutare. Ar fi în adevăr curios ca cineva să cumpere o grădină de veci şi după asta să mai aibă a cumpăra îndeosebi dreptul de a sădi sau de-a tăia copaci şi dreptul de-a ieşi şi a intra pe poartă. 

["MAI SUS AR FI OBLIGATE... "]

2264

mai sus ar fi obligate a face mari concesii ideii monarhice arioeuropee, care nu e nici despotică, nici demagogică, ci o stare de drept, în care libertatea de conştiinţă a persoanei şi a grupului etnic primează orice consideraţie de stat. Prea e turanic sistemul de guvern din Rusia, prea domneşte cezaro - papismul d-lui Pobedonoszow, prea se conservă o idee de stat străină nobilei şi personalei rase arioeuropee. Numai mongolii ascultă de un om mai mult decît de conştiinţa lor şi fac din capul statului cap al bisericii, din stăpînul ordinei materiale a lucrurilor stăpînitor al ordinei morale. 
Cît despre Romînia, ca e, cum o defineşte d. C. A. Rosetti, "O republică cu titlul de monarhie". Nu moştenirea istorică a neamului romînesc, cu tradiţiile lui monarhice din suta a treisprezecea începînd, ci un teren de esploatare, în care America superpusă, America greco-ovreiască stăpîneşte asupra poporului istoric, constituită în republică de gheşeftari şi cavaleri de industrie. Şi ea ar trebui să facă concesii mari principiului monarhic şi fiziocratic al predominării politice a rasei romîne, a rasei istorice din această ţară, în faţa amestecăturii cosmopolite a actualilor ei stăpînitori. 

["CU RUSIA... "]

2264

Cu Rusia autocrată şi cezaro - papistă a d-lui Pobedonoszow nu ne putem înţelege. Numai c-o Rusie
Pierind cnu [t]ul * în Sofia, 
Da, e firesc. Emancipaţi-vă de ruşi şi atunci vom sta de vorbă. Bulgarii mulţumiţi cu starea de vasalitate şi ** chiar vasalitatea
Trebuie să cază în mînile noastre. 

343

        {EminescuOpXIII 344}

[RĂSPUNSURI I]
["DEJA GERARD HAMILTON... "]

2264

Deja Gerard Hamilton, vestitul fost membru al Parlamentului din Irlanda, între multele mijloace de combatere a politicei citează şi asta: "E rar ca în cursul unei dezbateri vrounul să nu aducă ceva de nesusţinut; cu puţină artă vei arăta că aceasta este opinia întregului partid". 
Aşa o pate partidul conservator şi şefii lui cu d. C. A. Rosetti. 
Dintr-un scandal povestit de Fantasio (un pseudonim al cărui nume adevărat d. C. A. Rosetti [î]l ştie fără îndoială) d. C. A. Rosetti conclude asupra moralităţii partidului conservator zicînd: 

"Timpul" este organul direct şi oficial al acestei partide; denunţ opiniunii publice moralitatea şi respectul ce au pentru adevăr ş' onoarea familiei şefii partidei conservatoare reprezintate oficial prin ziarul "Timpul"... Aşadar calomnia şi faptele degradatoare sunt o plăcere pentru d-voastră; aşadar este o speranţă plăcută pentru partita d-voastre de-a se cunoaşte de toţi... 

Fără aprindere, d-le C. A. Rosetti, şi nainte de toate nu generaliza. Cum şi de ce te adresezi d-lor Lascar Catargiu, general Florescu şi c. l. pentru lucruri cari nu-i privesc nici în clin, nici în mînecă? Ce au a împărţi aceşti bărbaţi politici cu fiica d-tale ori cu scandalurile ce se povestesc în Bucureşti? Nimic, absolut nimic. Un articol semnat de-un pseudonim al cărui echivalent se poate afla oricînd [î]l priveşte pe autor, pe cel care a scris şi iscălit, nu pe alt om, necum pe alţi oameni, necum un partid întreg. Nu generaliza, căci generalizarea e o sofismă. Nimeni din partidul conservator nu e dator să-ţi afirme sau să-ţi tăgăduiască cele spuse de cronica din "Timpul" afară de un singur om, autorul, ş' acela a făcut-o după măsura de convingere ce-o are însuşi despre istoria ce-a povestit-o. 
Daca e o calomnie ceea ce Fantasio a scris, e o calomnie şi mai mare ceea ce zici, d. C. A. Rosetti, arătînd că parcă partidul, şefii lui, ar fi scornit aşa ceva ca să te ponegrească pe d-ta. D-ta ştii bine că acest zvon a îmblat prin Bucureşti, ştii bine că Fantasio nu l-a inventat, ştii bine că el a reprodus numai ceea ce lumea îşi şoptea, fără s-o afirme negru pe alb. "De prin lume adunate şi iarăşi la lume date" zice Anton Pann despre poveştile lui; tot aşa poate zice Fantasio despre cronicele sale. 
"Romînul", pentru a justifica asemenea întinderea responsabilităţii scriitorului cronicei şi asupra partidului, adecă sofisma generalizării, publică un pasaj din declaraţiunea făcută în "Timpul": 

Se instituie pe lîngă redacţiune un comitet etc. cu misiunea de-a veghea ca ideile susţinute în ziar să fie conforme cu tendenţele partidului 

Ideile? Dar ce idei a esprimat Fantasio? 
Ideile susţinute în ziar privesc apreciarile asupra politicei ţării, nu pe X sau pe Y din scandalurile ce se povestesc în Bucureşti şi pe cari cronistul le reproduce daca vrea. 
Dar să revărsăm oarecum raze şi asupra pretinsei crime ce i se atribuie lui Fantasio. 
Scripta manent - ceea ce a scris e faţă şi numai de aceasta poate fi vorba, de nimic încolo. Fantasio povesteşte despre două femei învederat rele că s-ar fi păruit pentr-un ibovnic. Acesta e lucrul rezumat oarecum în toată cruditatea lui; Fantasio s-a rostit mai elegant; precum n-a povestit de la sine, el nici n-a numit a nume pe nime, pentru că nici nu se cade. A cita numele proprii a virtuţilor cu tarif ar însemna a face reclamă pentru ele. Fantasio a pus aşadar un X, un Y, un Z, litere ce se 'ntrebuinţează în algebră pentru însemnarea valorilor dubii. 
D. C. A. Rosetti pune mîna pe o asemenea literă algebraică şi recunoaşte în ea pe fie-sa. Să fie dumnealui sănătos daca presupune aşa ceva - dar nu ne priveşte. Nu stă a nume (adecă cu nume propriu) citat în "Timpul" nimenea, n-avem nici a afirma, nici a tăgădui supoziţiunile d-lui C. A. Rosetti. 
O fi avînd poate cuvinte să se recunoască pe sine ori pe cineva din familie fie 'n farsele lui Meilhac şi Halevy, fie 'n tablouri caricate, fie 'n scandaluri povestite în gazete, dar cuvinte cari - să ne ierte - nu ne privesc. 
În a doua scrisoare d. C. A. Rosetti mai descopere alte indicii în cronica "Timpului" despre cari pretinde că-l îndreptăţesc a presupune că sub semnul algebraic fie-sa e înţeleasă, şi anume pasajul: 

D-na X, al cării nume sonor poartă bonetul frigian 

344

        {EminescuOpXIII 345}

        {EminescuOpXIII 346}

Ce zice aci d. C. A. Rosetti? 

Numai una este în Romînia femeia căreia, în fericita înviare a naţiunii la 1848 (vorbă să fie) i s-a dat numele de "Libertate - sofia ". 

Care e numele sonor ce poartă un bonet frigian? Fraza chiar e un lapsus, căci un nume nu poate purta un bonet. Dar să lăsăm astea. 
E inexactă afirmarea d-lui C. A. Rosetti că numai pe una în toată Romînia o cheamă Libertatea. E plină lumea de numele grecesc Eleutheria, care e identic cu Libertatea. Lefter şi Lefterii cît păru-n cap. D. C. A. Rosetti n-a inventat nici la 1848 nimic nou. N-a făcut decît să traducă numele Lefteria din neogreceşte în romîneşte, precum făcea şi cu versurile în Ceasurile sale de mulţumire, şi atîta e tot. 
Aşadar înc-o dată: d. C. A. Rosetti ţină-se mai cu seamă de ce s-a zis şi de cine a zis; nu amestece responsabilităţi şi persoane străine acestui lucru. 
Ceea ce s-a zis dar nu este numele propriu al d-lui C. A. Rosetti ori al membrilor familiei sale, şi cine a zis nu e partidul conservator. 
Ceea ce afirmăm categoric despre d-sa [î]l priveşte; ceea ce credem sau ceea ce ştim, făr' a afirma, e treaba noastră, nu treaba d-sale. Am putea să credem că - republican fiind - şi virtuţile ce le apără ar fi res publica, dar, precît timp n-o afirmăm, nu-l priveşte. 
Doar n-o fi avînd d. C. A. Rosetti de gînd să reintroducă Inchiziţia şi să tortureze convingerile neesprimate ale conştiinţei? 
Pentru a ne esplica corupţia ce-a răspîndit-o în ţară, tovărăşia sa cu Mihăilescu - warszawsky, impunitatea acestuia, îmbogăţirea peste noapte şi fără muncă a Caradalelor, Costineştilor, Stolojenilor, pentru a ne esplica toate acestea mintea noastră şi-o fi făcînd ea ipotezele ei şi asupra cuibului din care asemenea virtuţi publice răsar. Dar, pe cît timp nu afirmăm ceea ce credem şi ştim, lucrurile aparţin conştiinţei noastre şi nu-l privesc pe d-sa. 
D. C. A. Rosetti cere "o dezminţire nobilă, categorică". 
De la cine? 
De la Fantasio? A dat precît [î]l iartă convingerea. 
De la partidul conservator? 
Aci să ne ierte d. C. A. Rosetti. 
D-sa apelează în zadar la bărbaţii de căpetenie din partidul conservator cerîndu-le... ce? Un atestat de virtute şi de moralitate pentru sine sau pentru fie-sa. 
Nimeni nu e dator de a-i da un asemenea atestat, nimeni nu e dator de-a afirma sau a tăgădui supoziţiunile ce şi le face d. C. A. Rosetti singur despre vreun membru al familiei sale şi ne îndoim că ar fi existînd un om în ţara asta care i-ar putea da un asemenea atestat, fie chiar dintre amicii săi cei mai de aproape. Ceea ce ştim sau credem, fără a afirma negru pe alb, despre moralitatea sa privată este treaba noastră, nu a d-sale. A d-sale e şirul scris şi vorba grăită; convingerea despre valoarea sa şi despre valoarea tuturor efuziunilor sale de moralitate este a noastră şi nici suntem datori a i-o spune, nici [î]l priveşte măcar. 

        {EminescuOpXIII 347}

["D. C. A. ROSETTI FACE DIN NOU APEL... "]

2264

D. C. A. Rosetti face din nou apel la mai mulţi din membrii cei mai influenţi ai partidului conservator în privirea cronicei iscălite Fantasio şi voieşte a implica responsabilitatea politică a acestor bărbaţi cu responsabilitatea jurnalistică a cronicarului "Timpului". Şi, cu aceasta restricţiune chiar, numai ceea ce s-a spus în "Timpul" despre d-ta ori ai d-tale, a nume, clar, categoric, aceea te priveşte, d-le Rosetti, şi ai dreptul a insista, dar ceea ce crede cineva despre d-ta sau ce ştie făr' a afirma, aceea nu te priveşte pe d-ta, precum ceea ce substitui d-ta unui x din "Timpul" nu ne priveşte pe noi. 

["MARFA PATRIOTISMULUI... "]

2264

Marfa patriotismului d-lui C. A. Rosetti vînzîndu-se cu bun preţ şi prin mezat, fiind strigător al preţului onor. Giani, d. C. A. Rosetti a scos o altă marfă la maidan, virtutea sa casnică. Fantasio, sub a sa răspundere, a reprodus sub rubrica Cronica un zvon public, o poveste ce îmblă din gură 'n gură prin Bucureşti, ca două muieri rele, amîndouă măritate se vede, s-au smuls de păr pentr-un amant. Fantasio, al cărui nume sta îndealtmintrelea oricînd la dispoziţia d-lui C. A. Rosetti, precum şi a tuturor cari cred a fi fost insultaţi prin el, n-a numit în realitate nici un nume, precum se şi cade. A cita numele virtuţilor cu tarif ar fi a face reclamă pentr-o breaslă veselă, care face adeseori politică, dar nu are a face cu politica. 
Acestea sunt singurele esplicări ce ne credem datori a le da d-lui C. A. Rosetti în privirea nouăi mărfi pe care-o scoate în gazetă. 
Daca însă insistă numaidecît de a-şi recunoaşte fiica sub o literă algebraică din şirul unor istorii scandaloase noi nu-l putem opri de la una ca aceasta, facă ce-o pofti. E liber a presupune orice pofteşte despre vlăstarele d-sale şi o fi [avînd] cuvinte poate de-a presupune, cuvinte însă ce nu ne privesc. 

347

        {EminescuOpXIII 348}

        {EminescuOpXIII 349}

["FANTASIO PUNE... "]

2264

Fantasio pune un x, un y, un z, în sfîrşit una din literele cari se 'ntrebuinţează în algebră pentru a însemna mărimile dubii. D. C. A. Rosetti pune mîna pe-o asemenea literă şi recunoaşte pe fie-sa. O fi avînd cuvinte să-şi recunoască familia şi-n farsele lui Meilhac şi Halevy, şi-n tablourile maiştrilor olandeji, şi-n scandalurile povestite de gazete, dar cuvinte cari, să ne ierte d. C. A. Rosetti, nu ne privesc. Destul avem a lupta cu imoralitatea adîncă, cu lipsa sa de pudoare publică, pentru ca să mai cercetăm şi cuibul privat din care aceste calităţi ale sale pot răsări. 
În o a doua scrisoare, adresată membrilor de căpetenie din partidul conservator, d. C. A. Rosetti mai află şi alte indicii în cronica lui Fantasio, despre cari pretinde că-l îndreptăţesc a prezuma că sub semnul algebraic fie-sa e înţeleasă şi anume pasajul

D-na X., al cărei nume sonor poartă bonetul frigian. 

Ce zice aci d. C. A. Rosetti: 

Numai una este în Romînia femeia căreia, în fericita înviare a naţiunii la 1848, i s-a dat numele de "Libertate - sofia "

Aceasta este absolut inexact. Sunt o sumă de femei în Romînia pe cari le cheamă Eleutheria şi o sumă de oameni pe cari [îi] cheamă Lefter. Şi acesta este singurul nume pe cari un grec putea să-l dea fie-sei, pentru că numai un grec poate avea imprudenţa să dea un asemenea nume de vreme ce romanii erau de felul lor satirici, ca şi romînul, şi unui om care şi ar fi numit fiica astfel i-ar fi zis: Cave, pater, ne Libertas tua res publica fiat. 

["D. C. A. ROSETTI POATE FI... "]

2264

D. C. A. Rosetti poate fi din parte-ne din societatea şi familia celora cari la 11 fevruarie şi-au călcat jurămîntul militar şi onoarea militară., printr-un act de nespusă laşitate şi de negrăită tradare, oameni de cari mîna călăului chiar s-ar dezonora atingîndu-i. 
Şi un asemenea om ne vorbeşte de moralitate şi respect, de adevăr şi de onoare! Măcar atîta pudoare ar fi trebuit să-i rămîie să nu pomenească idei sfinte pe cari nici e în stare să le priceapă, necum să le practice. 

["DIN STRĂINĂTATE... "]

2264

din străinătate, pentru că reflecta pentru cei guvernaţi corupţiunea adîncă a clasei guvernante şi pentru că în adevăr din cuiburi infecte de corupţie casnică nu poate ieşi nici moralitate publică. Cine se recunoaşte sub litere algebraice pe sine însuşi şi pe ai săi are poate raţiuni îndeajuns de-a se recunoaşte, dar raţiuni cari pe noi nu ne privesc. 

349

        {EminescuOpXIII 350}

        {EminescuOpXIII 351}

Fiind tocmai în Săptămîna patemelor ne aducem aminte de cuvîntul din Evanghelia lui Luca, cap. XXIII, v. 3. "Iară Pilat l-au întrebat pre el zicînd: "Tu eşti împăratul jidovilor? El răspunzînd au zis lui: Tu zici! "
În "Timpul" s-a vorbit poate ceva despre nişte muieri rele - indiferent fiind numele lor propriu - iar d. C. A. Rosetti are bunătatea de-a recunoaşte pe una în public? Tu zici! Noi n-avem nici a afirma, nici a tăgădui nimic în privirea aceasta; şi e curat afacerea d-lui C. A. Rosetti de a-şi recunoaşte chipul şi asemănarea fie în tablourile maiştrilor olandeji, fie în farsele lui Moliere, fie în articolele "Timpului". [Î]l priveşte. 
Altceva ne priveşte în numele d-lui C. A. Rosetti. D-sa se numise pe sine şi pe-ai săi în societate, adecă în societatea cea bună romînească, cum am zice. Permită-ni-se aci a ridica o strictă rezervă. Familiile bune romîneşti datează multe din suta a treisprezecea şi a paisprezecea după Hristos şi au fost alături cu cei dentăi Basarabi şi Dragoşizi. Acestea au ridicat între ele şi alte familii prin încuscrire, dar aci se sfîrşeşte totul. Nu toţi pungaşii pe cari i-au adus fanarioţii, nu toţi Cîrjaliii şi Caragialîii, nu toate stîrpiturile Fanarului şi ale Orientului, nu toţi bandiţii lui Pazvan şi Ypsilant pot pretinde a fi din societatea romană. Din societatea romînilor "Romînului" de cari era încunjurat d. Chiţu la banchet da; dar nu din societatea romînilor adevăraţi şi în sensul propriu al cuvîntului. Aci, în orice mocan din Săcele ori din Rucăr e mai multă nobleţă de rasă omenească, mai multă capacitate de adevăr, mai multă curăţie de moravuri private şi publice decît în întreagă pătura superpusă de plebe străină şi semistrăină care stăpîneşte azi Romînia. D. C. A. Rosetti va fi făcînd parte din societatea celor cu cari s' aseamănă, s-adună, se potriveşte, din societatea romînă nu face parte, să ne ierte dnia-lui. Ce-ar zice oare răp. Nasturel - herăscu daca d. C. A. Rosetti s-ar pretinde dintr-o societate cu el? El ai cărui strămoşi fusese cancelari sub Mircea cel Mare, sub Matei Basarab, sub cel din urmă din Basarabi - Constantin Vodă? Ce-ar zice cînd i s-ar spune că un grec, un venetic fanariot se pretinde a fi din societatea romînă? 

["MORALA PUBLICĂ... "]

2264

Morala publică îşi are şi ea legile ei, a căror alterare nu poate aduce decît o deplină încurcătură, o deplină viţiare a simţului public în genere, a celui individual în parte. În adevăr, într-un timp în care vedem strălucind sub Steaua Romîniei pe conspiratorii de la Ploieşti pe de-o parte, pe autorii scabroaselor afaceri pe de alta, cînd va să zică înalta trădare e răsplătită ca o virtute, iar scabroasele afaceri îl sfinţesc pe-un individ şi-i acordă imunitatea de-a conduce singur cercetarea în contra sa, aberaţia trebuie să ajungă şi mai departe, trebuie ca omul onest şi considerat să fie bănuit, de vreme ce s-o fi erijat unde-va principiul că ţara aceasta trebuie coruptă pînă-n măduva ei, pentru ca să fie coaptă a cădea în braţele deplinei anarhii şi şi mai departe. 

LA ADRESA D-LUI NICU XENOPOL

2264

Criticul - [... ] - de la "Pseudo - romînul ", d. Nicu Xenopol, scrie un lung articol în "Telegraful - Fundescu" în care se preface a se fi mîhnit pe-o dare de seamă a mea asupra Novelelor lui Slavici în care am relevat şi insolenţele criticului de la "Romînul". Insolenţe, zicem, pentru că nu putem a îngădui ca oameni cari abia şi-au şters praful de pe coate de-a doua

        {EminescuOpXIII 352}

zi să 'nceapă cu acea obraznică suficienţă caracteristică grecilor şi evreilor de-a se pronunţa negativ asupra scrierilor unor oameni pe cari nici nu sunt în stare a-i pricepe. 
Se preface, zicem, a se supăra pe partea substanţială a dării noastre de seamă. 

Într-această unică privire vă doare pe toţi, fie faraonul hel dentăi de la "Tel[egraful ]" fie criticul [... ] de la "Pseudo - romînul ". 

["D. XENOPOL NE VA DA DECI VOIE... "]

2264

D. Xenopol ne va da deci voie a releva o cestiune care nu priveşte publicul. Orice - ar inventa şi dumnealui şi "Telegraful" despre terminaţia numelor sau despre originea mea, asta nu opreşte pe părintele meu de-a fi fost boier moldovenesc, nici fie cu bănat, proprietar de moşie, alegător în colegiul I şi în rînd cu neamuri cari fără îndoială se pot urmări pîn-în timpul lui Alexandru cel Bun. Pe de altă parte, orice aş zice în bine sau rău despre d. Nicu Xenopol, asta nu opreşte ca părintele său să fi fost îngrijitor al temniţei din Iaşi şi străin, ni se pare ovrei de origine, în orice caz romîn [nu]. Ierte-mă d. Xenopol, dar realităţile acestea, or fi avînd importanţă ori nu, e totuşi o realitate cunoscută de toată [lumea] în sfera noastră, care nu se poate schimba. Aşadar, tot ce scorneşte despre originea mea sunt pure minciuni, iscodite de-o fantazie bolnăvicioasă, precum şi trebuie s-o aibă un redactor al "Pseudo-Romînului". Singura invenţie pe seama mea, neadevărată dar avînd o umbră de probabilitate, e că aş fi armean de origine, un lucru care nu m-ar supăra deloc, de vreme ce armenii sunt mai vechi în ţara noastră decît chiar Dragoş al Maramureşului. Dar chiar această supoziţie e gratuită; şi se bazează. pe faptul că sunt originar din Botoşani, [în care] colonia armeană e din secolul al treisprezecelea. 

["MI-AM ADUS APOI AMINTE... "]

2264

Mi-am adus apoi aminte de suplantarea romanilor în Bizanţ de către greci şi de mizeria morală şi intelectuală care s-a încuibat acolo timp de-o mie de ani. Peste el vin turcii cari se contagiază de putrefacţiunea acestui imperiu şi - cu toată zestrea lor umană de probitate şi vitejie - putrezesc în cîteva sute de ani ca de ciumă. Cum? Această mizerie seculară, această corupţie seculară, această pungăşie şi acest spionaj secular să fi trecut fără a lăsa urme în organizaţia fizică şi morală a unei fiinţi atît de impresionabile precum e omul? O mie cinci sute de ani de putrejune bizantină să nu fi trecut în sufletul, în creierul, în vertebrele fanarioţilor? Aceste stîrpituri fizice, mioape, înclinate a avea o cocoaşă, să nu fie şi ca suflet miopi, să n-aibă cocoaşa morală corespunzătoare? Căci ceea ce această canalie intelectuală nu poate pricepe niciodată este adevărul. 
 
că un grec - - în calitate de ambasador al Moldovei - au precupeţit Bucovina, pe cînd Domnul albanez ş-au lasat să-i taie capul pentru ea. Că un grec au vîndut jumătate ţara Moldovei şi că iarăşi greci a fost aciia cari au vîndut din nou petecul ce nu se dăduse vîndut. Încît

352

        {EminescuOpXIII 353}

m-am convins că tot răul, toată mizeria, toată infamia de care e pătată viaţa noastră publică grecilor se datoreşte. Daca se va lua pe rînd numele ofiţerilor cari în noaptea de 11 fevruarie şi-au călcat jurămîntul şi onoarea militară se va afla că sunt greci de origine. Se va zice că mulţi s-au asimilat cu romînii, mulţi sunt buni patrioţi, bun romîni. Ei bine, aşa fie. însă aci, etnologic vorbind, am zice cu Sf. Augustin: pater semper incertus. Etnologic vorbind oamenii aciia nu sunt greci: sunt albanezi ori în genere ilirii şi tracii cei peninsulari cari s-au grecit, au trecut drept greci, dar n-au fost greci. Am zice că grecul se distinge prin miopie fizică, abstracţie făcînd de daltonismul intelectual pentru tot ce e virtute, pentru tot ce e onestitate, pudoare. De ce grecii sunt miopi? Pentru că în anticitate ochiul lor nu putea pricepe nici toate culorile, chiar Homer nu le cunoaşte pe toate, pentru că zestrea lor fiziologică e din altă epocă a pămîntului şi ochii lor fizici au fost epuizaţi de civilizaţia bizantină şi nu mai pot ţine pas cu dezvoltarea înainte a altor ochi omeneşti. La toate rasele îmbătrînite şi decrepite miopia se va găsi des. 
Nu se pot altoi, pentru că uscătura nu se poate altoi. Sunt stîrpituri morale, stîrpituri fizice, stîrpituri intelectuale, catîri etnici. 

fizic stîrpituri, intelectual catîri, incapabili a pricepe ori a produce un adevăr, moraliceşte mlaştine infecte de neruşinare şi de libertinaj. O! natura nu minte niciodată! Cînd pune-o viaţă *-n două picioare - miop, cu privirea ascuţită şi vicleană, înclinat a avea o cocoaşă fizică, i-a dat totodată şi cocoaşa morală în suflet, i-a [dat] suflet de grec mizerabil pentru vecii vecilor. Privirea popoarelor arice e sau clară şi curajoasă sau adînc tristă. Englezul are ochi sinceri*. Slavul ochi trişti. Nici unul din popoare nu are ochi de pungaşi şi de spioni cum le are un Roset ori un Pantazi Ghica. 

["NU GĂSIM O ZICERE... "]

2264

nu găsim o zicere care să coprinză pe acest?, ba încă, deşi avem în limba noastră vreo vorbă împrumutată de la greci care să aibă în sine pe?, rumînii nu-l citesc decît ca pe t sau, cari voiesc să se pocească, aceia-l citesc ft... Această slovă sau glăsuire? este născută în braţele căldurii şi moliciunii Asiei şi Africei, unde oamenii vorbesc din gît mai mult şi din vîrful limbii cei lăţite de căldură. De acolo au venit şi grecii în Grecia şi de-acolo au şi adus-o. În tot locul unde oamenii sunt sănătoşi şi toate organele vorbirii şi le au întregi, desăvîrşite şi sănătoase, acolo acest fel de glăsuire cu 9 nu este socotit decît ca un lefet sau o greşală a naturii; un acest fel de om ce pronunţiază aşa trebuie să aibă felurimi de adjective spre batjocură, precum peltic, gîngav şi altele. Cum poţi dumneata să gîndeşti că poate naţia noastră să se 'nobileze prin lefeturile şi greşalele naturii? 

["ÎN DISCURSUL ŢINUT LA l MAI... "]

2264

În discursul ţinut la 1 mai în Adunarea deputaţilor d. Kogălniceanu. a constatat din nou că, încă de la 26 fevruarie (10 martie) 1881, d. V. Boerescu adresase reprezentanţilor Romîniei din străinătate o circulară prin care le zicea "că toate puterile au primit Comisiunea Mixtă ". 
Ei bine, nu era exact. 

353

        {EminescuOpXIII 354}

        {EminescuOpXIII 355}

S-a văzut în urmă că nu numai puterile nu primiseră Comisiunea Mixtă, dar o respinseseră. D. V. Boerescu afirmase ceva inexact, dăduse o informaţie lunecoasă reprezentanţilor Romîniei, pentru a-i face să lunece ei înşii pe terenul anteproiectului. 

Toate puterile s-au şi rostit în favoarea Comisiunii Mixte şi a intrării Austriei în această Comisiune, zicea d. Boerescu. Astfel fiind, noi am rămînea izolaţi daca am stărui în opiniunea emisă în sînul Comisiunii Europene de cătră delegatul nostru. Suntem dar în plecare a adera la rîndul nostru la formarea Comisiunii Mixte şi a reintra aşa în acord cu celelalte state. 

Toate acestea erau din cuvînt în cuvînt inexacte. 
Fără de-a respinge pe faţă cererile Austriei, unele din puteri erau adînc nemulţumite de atitudinea şovăitoare a guvernului romîn şi-l suspectau a fi, pe sub mînă, în înţelegere cu Viena. Pe cînd reprezentanţii noştri din străinătate încercau ca bună credinţă să pledeze în favorul drepturilor ţării, miniştrii străini le rîdeau în faţă, presupuind că aceste vulpi orientale, după ce ştiau de înţelegerea cu. Viena, voiau să-şi dea aerul de-a protesta în contra pretenţiilor austriace spre a amăgi c-un cusur subţire puterile apusene şi pe Rusia mai cu seamă. De esces de sinceritate Europa ş-aşa nu ne-a crezut nicicînd capabili; secta etnică ce ne guvernează au îngrijit, de patruzeci de ani încoace, ca şi romînilor să le iasă în străinătate reputaţia de care 'nainte aveau a se bucura numai consîngenii d-lui C. A. Rosetti. 
Astăzi d. Stătescu afirmă cu aceeaşi gravitate pe care şi-o dădea d. Boerescu "că toate puterile au aderat la propunerea Barrere ". Oare după ce afirmarea celui întîi ministru al cabinetului Brătianu s-au dovedit a fi nu numai inexactă, dar poate cu intenţie inexactă, afirmarea celui de-al doilea să fi meritînd mai multă crezare? 
D. Stătescu ne zice în adevăr: 

Nu ţin la eticheta lucrului, cît la lucru chiar. Daca eticheta a devenit odioasă şi este o sperietoare atît de mare încît ar fi destul s-o aplice cineva unui lucru bun, pentru ca el să devie neacceptabil; ei bine, putem să modificăm eticheta. În loc de Comisie Mixtă s-o numim Comisie de supravegheare. 

Cînd prin urmare d. Stătescu declară a ţinea atît de mult la Comisiunea Mixtă a propunerii Barrere încît puţin [î]i pasă cum ar chema-o, numai Comisiune Mixtă să fie, oare să nu fim în drept a repeta acuzarea ce-o face d. Kogălniceanu, ca d. ministru de esterne "nu se poate degaja de actele predecesorului său "? 
Faţă însă c-o asemenea împrejurare şi cu faptul că guvernul actual, departe de-a voi să apere Dunărea, a spus chiar inexactităţi reprezentanţilor din străinătate, ce sfat mai poate da ţara, care să nu fie în pericolul de-a încăpea pe mîna relei -credinţe? Dar o notă analogă cu cea de la 26 fevruarie 1881 e în stare a răstălmăci şi a falsifica votul cel mai clar şi mai hotărit; în stare a obliga ţara la lucruri pe care ea nici de gînd n-a avut să le conceadă; în stare, c-un cuvînt, să substituie o politică străină şi interese străine vederilor ţării şi intereselor noastre. 
Trăim în epoca suplantării generale. 
Precum poporului romînesc i se substituie pe aceeaşi espresie geografică Caradalele şi străinii în genere, tot astfel interesului nostru naţional i se substituie propunerea Barrere şi vederile Austriei. Lucrul nu e decît firesc şi în ordinea decadenţei noastre naţionale. Această substituire, acest qui pro quo formează chiar obiectul zilnicei bucurii a "Pseudo Romînului". 
Ce rămîne însă de făcut decît de-a esprima pur şi simplu absoluta neîncredere într-un guvern care, prin neadevăruri spuse în favorul unei politici străine, a încercat să compromită cu intenţie, dacă n-au şi izbutit a compromite, cestiunea Dunării? Ce rămîne de făcut faţă d-un guvern care înainte de toate e de rea credinţă? 
El vine şi strigă: "Arde casa! Ce sfat îmi daţi"? Sfatul ar fi să ia apă s-o stingă, dar acesta l-ar da cel ce nu ştie cu cine are a face. Individul ce strigă "Arde! " n-are, în cazul nostru, nevoie de nici un sfat, el singur a pus foc casei şi dacă, naiv şi de bună credinţă, i-ai da consiliul să toarne apă, el se va preface că te ascultă cu cea mai mare grabă, dar va turna... untdelemn. Ce sfat i se poate da omului în care n-ai încredere şi care-a dovedit în mod irecuzabil că nici o merită? Doar acela să scape lumea de el înainte de toate; apoi vom. vedea ce e de făcut. 
Dar se 'nţelege că acest sfat nu le place roşiilor. Cînd le spunem vorba ce Shakespeare o pune uneori în gura persoanelor sale: "Mergi de te spînzură, căci ţi-ai încheiat socotelele cu lumea! " atunci sentimentul cam friguros al nimicniciei intră în d. C. A. Rosetti, 1 -apucă istericalele şi 'ncepe a aiuri. 
"Nu există partid conservator, pentru că nu vrea să ne scape [de] cordeaua de matasă! Dac' ar exista, ne-ar întinde o propunere şi nu ne-am zugruma. Dar nu există, nu există pentru că ne lasă să ne zbatem şi nu ne taie funia. 
Cam aceasta este argumentarea "Pseudo-Romînului" de alaltăieri, mortificat de rezerva absolută pe care şi-a impus-o partidul conservator în cestiunile esterioare faţă c-un guvern în care n-are nici o încredere. Dar oare cel ce nu face ceea ce faceţi d-voastră nu există? Oare e un cuvînt

355

        {EminescuOpXIII 356}

acesta? Daca noi nu ne croim pensii reversibile, am murit? Daca nu ne creăm lefuri de zeci de mii de franci din buget ni s-a luat pînza de pe faţă? Dacă nu proclamăm republica la Ploieşti şi nu ameninţăm cu asasinatul am dat ortul popei? Oare numai aceea se numeşte existenţă care se manifestă prin minciună şi malonestitate, precum se manifestă existenţa voastră de străini pripăşiţi în Romînia? 

["ÎNCĂ UN CUVÎNT ŞI ÎNCHEIEM. "]

2264

Încă un cuvînt şi încheiem. 
Fără îndoială - din toate reiese aceasta - că d. Boerescu, preocupat pururea de specule de bursă, de înfiinţări de Credite Mobiliare, de forma diferitelor decoraţii, de persoana sa, vestită de la Convenţia comercială încoace, nu e decît ceea ce-l arată a fi fizionomia sa confiscată, un viclean fără idei mari şi organice, un oportunist, un negustor de espediente, un om incapabil poate de-o hotărîre energică şi clară. Nu noi ne vom erige vrodată în apologiştii acestui "faiseur " politic, care are darul de-a compromite aproape orice cestiune pe care va pune mîna. Şi tocmai pentru aceasta adevăratul său partid politic nu poate fi compus din oameni ai ţării. Ovreiaşi pomadaţi şi frizaţi, galopini de bursă, gheşeftari şi antreprenori în doi peri, iată elementele pe cari le încurajează şi cari 'l încunjură; cu aceştia; singurii ce sunt tot atît de uşori ca caracter şi inteligenţă, d-sa face politică, economie naţională, istorie... literatură chiar. 
Dar, pe de altă parte, crede că d. Kogălniceanu - cu toată importanţa ce-o dădeau Mircea şi Ştefan cel Sfînt Dunării şi porturilor ei - crede în adevăr că numai cestiunea economică e cea care-o împinge pe Austria spre Orient, că numai preponderanţa economică o sileşte la subrepţiuni ca acea a d-lui baron de Haan? Ştim prea bine că inima d-lui Kogălniceanu i-a lăsat-o moştenire părinţii din părinţi, că nu din pură întîmplare se numeşte patriotică, ca aceea a Pherekyzilor şi Gianiilor... dar patriotismul însuşi nu poate merge uneori atît de departe încît, asupra intereselor economice, să întunece pe cele politice? Desigur că, întru cît s-atinge de campania sa personală, niciodată om politic n-a nimicit pe adversarul său în modul în care-a făcut-o d. Kogălniceanu şi fără îndoială buna dreptate, bunul simţ, claritatea de vederi e în partea sa; nehotărîrea, bizanti [ni]smul, "şiretlicul prost", cum zice autorul foarte nimerit, în partea guvernului şi a d-lui Boerescu. 

356

        {EminescuOpXIII 357}

Dar nouă ni se pare - poate ne amăgim în privirea aceasta şi de aceea nu dăm părerii noastre o formă categorică - ni se pare că, mai cu seamă în timpul de faţă, nu e cestiune numai de Dunăre. Există oameni - d-nii Hitrowo şi Skobelef bunăoară - cari nu au tocmai darul discreţiunii şi a căror vorbe sunt de natură a pune interesele economice în linia a doua. Nu zicem că linia a doua nu trebuie apărată; ea e sprijinul, rezerva, scăparea liniei întîia de luptă, a celei politice, însă e foarte prudent a nu uita de dragul castelului brîul puternic de întărituri politice, cari ele formează obstacolul întîi menit a sfărîma asaltul impetuos al inamicului. Care e inamicul? Asta e cestiunea. 
Poate că n-a sosit momentul în care s-avem a alege, între două rele esenţiale, pe cel mai mic. Dar, daca acel moment ar sosi, e sigur d. Kogălniceanu că tot acea politică ar urma-o în cestiunea dunăreană precum o urmează azi? Patriotismul d-sale cunoscut ne face a ne îndoi daca, în asemenea momente, ar fi tot atît de sigur pe vederile sale ca şi astăzi. 

["NU DREPTUL FRANCEZ... "]

2264

Nu dreptul francez concret, formulele de drept francez trebuia să ni le - aducă; nu canalul Senei, [ci] formulele după cari se construieşte un canal, pe cari să le adaptăm căderii rîurilor noastre şi să le traducem aci în cifre concrete. 

["LEGE MODIFICATOARE... "]

2264

Lege modificatoare legii de percepţie de la 11 mai 1867 (26 m. * 1868) art. 25 al. 4. 

Dreptul agenţilor fiscali de-a urmări contribuţiunile datorate statului, împreună, cu zecimile adiţionale, încetează la finele anului al 3-lea de la începutul fiecărui exerciţiu. 

Inalienabilitatea teritoriilor ţărăneşti, abuzuri - lege nouă
Legea tocm [elelor ] agricole -

["S-A ORÎNDUIT... "]

2264

S-a orînduit procuror al C[urţii ] Populeanu să facă o anchetă. D. P[opuleanu ] ca caracter care merită încredere; dar ne întrebăm, auzind că d. Kiri [ţescu ] este menţinut în funcţiune, deşi minist [rul] s-a convins din cele petrecute că e încă o mişelie a lui: A vrut serios ministr [ul] să facă o cercetare

357

        {EminescuOpXIII 358}

şi ***, [sau să-şi] cocoloşească şi să-şi spele favoritul? O să poată să descopere cineva mărginit de mijloacele ce un prefect fără scrupul şi fără ruşine dispune? Pişca - stînjenul, Pişca - Şerban Vodă. Ce-o să poată să descopere un om cît de onest - prefect fără scrupul şi fără ruşine. 

["PROROC MINCINOS S-AR FI NUMIT... "]

2257

Proroc mincinos s-ar fi numit acela care acum şase ani ar fi prezis următoarele lucruri: 
Ca după şase ani bugetul cheltuielelor se va urca cu 40 procente. 
Că funcţiile se vor înmulţi la îndoit de ce au fost. 
Că ele vor atîrna aşa de mult una de alta încît autorităţile supreme să poată impune la cîteva zeci de mii de oameni, pîn-la ajutorul de scriitor din sat, purtarea sa politică. 
Ca, după un sistem regulat, se vor opri procente din leafa fiecăruia pentru scopurile partidului. 
Ca din ce în ce va deveni mai greu de - a - şi agonisi mijloace de subzistenţă în neatîrnare de guvern şi că sporirea lefilor va spori numărul celor ce caută posturi şi supunerea lor cătră oamenii cari pot distribui aceste posturi. 

["ONORABILUL JOSUA QUINCY... "]

2257

Onorabilul Josua Quincy povestea, într-o prelecţiune ţinută la Boston, ca a văzut pe cineva dînd în New York, cu ocazia alegerii de deputat în Congres, 25 de dolari pentr-un singur vot şi, mirîndu-se onorabilul că un om putea plăti atîta pentr-un singur vot, i s-a dat asigurarea că, dacă acest candidat va fi reales, va face o speculă cu mult cîştig; în sesiunea din urmă primesc 30000 de dolari pentru că izbutise a trece un bill şi putea plăti un preţ bun. Există oameni cari, printr-un serviciu de 5 - 6 ani în Congres, s-au făcut enorm de bogaţi, cari, fără a poseda o mie de dolari, au ieşit din Parlament c-un sfert de milion de dolari. 
("New York Daily Times")

["ADMIŢÎND CHIAR CĂ LAUDELE... "]

2264

Admiţînd chiar că laudele ce şi le administrează partidul roşu prin organele sale proprii ar fi laude sincere şi că defăimările ce le aruncă asupra opoziţiei conservatoare mai cu seamă ar fi crezute măcar de cei ce le aruncă, lucru de care cată să ne îndoim în cele mai multe cazuri, rămîne totuşi întrebarea ce valoare pot avea laude aduse de amicii, adesea de complicii săi proprii, ce crezare cată a se da defăimărilor unor adversari fără scrupule în alegerea mijloacelor lor de combatere. Pe de altă parte întrebăm - abstracţie făcînd de orice vederi de partid - ca fel de testimoniu de sărăcie intelectuală şi-ar da acest organ daca am găsi că administraţia unui Chiriţopol e bună, stilul unui Fundescu ori Bibicescu escelent, versurile lui Serurie vrednice de laurul pururea verde ori politica unui Pherekydis eminamente romînească? Nimic nu degradează atît de mult intelectual

358

        {EminescuOpXIII 359}

        {EminescuOpXIII 360}

ca admirarea şi lăudarea răului. Helvetius zice cu drept cuvînt: [... ] Daca n-am fi în stare a cunoaşte sau a preţui binele, calea-vale; lucrul se scuză pîn-la un oarecare punct. Ceea ce e bun şi frumos în feliul său la apariţiunea lui în lume e atît de nou şi de străin prin originalitatea sa încît la întîia vedere nu cere numai s-avem minte sănătoasă, dar să ne şi deprindem cu acest lucru nou; se cere deci oarecare cultură în specialitatea acelui lucru. Dar venerarea celor rele, false, stupide sau absurde chiar nu are nici o scuză; prin asta se dovedeşte în mod irevocabil că eşti un dobitoc şi că vei rămînea dobitoc pîn-la sfîrşitul vieţii, pentru că mintea nu se 'nvaţă, ci se moşteneşte de la mama. [... ] zice Voltaire, iar Goethe zice: Obscurantismul veritabil nu consistă în oprirea răspîndirii adevărului, clarităţii, folositorului, ci în aceea că i se dă curs şi trecere minciunii. 

Văzut-am laurii sfinţi ai gloriei
De frunţi comune pîngăriţi. 

De aici se vede de ce obrăznicie e capabil un cap de rînd cînd ai comis greşeala de a-l proclama mare spirit. A o face aceasta e un mijloc care nu se scuză prin nici un scop. Ş-apoi să vezi cu ce air distingue un asemenea păcătos priveşte asupra celor [mai] mari oameni cari au existat vrodată. Prea jos pus de natură pentru a se bucura de nespus de rara apariţiune a unui spirit în adevăr mare, priveşte c-un fel de aer de superioritate asupra acestui om mare, ca asupra unuia ce-l treci cu vederea de sute de ori şi în [ale] cărui încercări slabe de diletant arăţi cu rece preţuire de nimic, jumătate ironic, jumătate cu milă. Acest air distingue faţă cu meritul adevărat e o apucătură cunoscută a tuturor şarlatanilor călări şi pe jos, dar îşi ajunge pururea scopul faţă cu capete slabe. Distins, fastidios, despreţuitor... 

Arată mîndri şi nemulţumiţi: 
Îmi par de bun neam şi din bună familie. 

Nu-i ajungi cu prăjina la nas. 

["PRIMI INTER PARES... '' ]

2257

primi inter pares - coordinate cu supraordinate - precum temperatura cată a se echilibra şi tocmai din aceasta se naşte mişcare, tot astfel un popor se cultivă, caută a ieşi la suprafaţă şi dintr' aceasta se naşte mişcarea sa de emancipare, pe care nimeni n-o poate opri. 
Daca opinia Ung[ariei ] despre noi e atît de rea precum afectează a [o] avea, cu atît mai bine pentru noi. Orice eroare asupra puterilor noastre este în paguba adversarului. Daca nu sunt în eroare asupra noastră, şi limbajul vehement al foilor lor ascunde numai, c -o manieră lăudăroasă, frica şi slăbiciunea care le stau ca un cui la inimă, iar cu atît mai bine pentru noi, căci atunci ştim că, oricît va striga, ţine în taină seamă de noi. A ne întrece însă în epitete înjurioase cu ei mai avem poate talentul, dar n-avem înclinarea. Un lucru li-l putem mărturisi numai: Beuge machen gilt mehr. Daca lupta e necesară, nu injuriile vor fi armele celui victorios. 
Ce mi-e rusul, ce mi-e ungurul? Ia pe unul dă în altul, vorba ceea. 
Da, aşa e. 
Casa de Austria, care le-a dat r[omînilor ] totul în trecut ca răsplată pentru purtarea lor eroică în război şi iubirea lor de neam în timp de pace, în această Casă de Austria, care nu i-a nedreptăţit ca alţii, ei speră, ei cred, ei se 'ntemeiază Ei privesc supremaţia ungurească ca un accident nenorocit pentru ei în dezvoltarea istorică a monarhiei, ei speră chiar în ramificarea monarhiei, unde principiul unităţii va face concesii raţionabile principiului decentralizării, bazat pe grupuri naţionale coordonate şi nu supraordonate. Politica romînilor din Austria e politica austriacă şi ar fi bine daca M. Sa ar da o atenţie binevoitoare numirii mitropoliţilor şi episcopilor, pentru ca nu prin ei să se introducă sîmburii de politică maghiară între romîni. Împărat sau rege, rege sau împărat, e indiferent cum monarhul romînilor ardeleni va avea buna graţie de-a se numi. 

360

        {EminescuOpXIII 361}

Dar să stea în legături mai directe cu unul din cele mai credincioase şi mai tinere popoare, care n-are vro istorie glorioasă îndărătul său şi care bucuros ar fi să facă din istoria sîngelui sau vărsat şi a culturii sale cîştigate o victorie a Casei de Austria. 
C-o Transilvanie mulţumită vrem Dacia? Dar modeşti ne cred maghiarii. O, noi mergem mai departe. C-o Transilvanie mulţumită vrem Imperiul Roman al Orientului. Căci o formă oarecare trebuie să ia în viitor Peninsula Balcanică daca e vorba să nu cază pradă cuceririlor din răsărit. Dar va fi o confederaţie dunăreană, dar un Imperiu Roman al Orientului, lucrul îmi e indiferent. Dintre popoarele coordonate superioritatea va fi a aceluia care va munci şi va cugeta mai mult, şi lucrul se 'ncheie aci. 
Romînia a plătit-o aceasta şi a plătit-o scump: întîi, ca avantagie economice concese pe zece ani negoţului austriac, al doilea, prin discreditarea şi căderea unui partid onest, al treilea, prin venirea în locul acelui partid a tuturor adunăturilor orientale din ţară. 

["AR FI O EVIDENTĂ NEDREPTATE... "]

2257

ar fi o evidentă nedreptate de-a ne plînge de lucruri pe cari le-am suferit chiar de la acei cu cari acum avem un program comun de muncă, precum şi o lipsă estremă de delicateţă. 

["FELUL MEU, GURĂ MARE... "]

2257

Felul meu, gura mare fără de lucru mare, nu e de tine, tu ai stăpîn şi vrei să te 'nţelegi cu. Mine asupra unor lucruri cari sunt ale stăpînului. Ce folos d' aci? Mai bine mă 'nţeleg eu de-a dreptul cu stăpînul tău, care este ş' al meu, asupra unui lucru care-i al lui, nu-i al tău. 
 - Da' cine şi dincotro? 

["MAI MULŢI POLITICIANI... "]

2257

Mai mulţi politiciani mai de mîna a doua cari cred că tot ce zboară se mănîncă a şi intrat în vorbă cu d. Melchior Lonyay. Mai pe urmă d. Melchior Lonyay, care confundase atît de lesne lucru. cuprins cu lucru cuprinzător, a confundat şi mai rău lucrul altuia cu-al său propriu şi, într-o vecinică confuzie între al meu ş' al tău, s-au irosit * cu totul din politică 

361

        {EminescuOpXIII 362}

["DE NU MAI VIN.. "]

2257

De nu mai vin [ca] odată tatarii cu arcuri uşoare, azi vin ruşii cu tunuri Krupp. Asta-i crima. 

["NOI [Î]I ASIGURĂM... "]

2257

Noi [î]i asigurăm că romînii, să vrea numai, în trei zile şi s-ar părea că de cînd e lumea şi pămîntul n-a existat picior de ungur în Ardeal. Dar nu vor, şi ştiu ei bine de ce nu vor. 

["CE AŞTEPTĂM NOI... "]

2257

Ce aşteptăm noi decît să vină* Rusetachi ***, care - ar vrea să dea numelui nostru *** un caracter grecesc. 

["UITE, UITE... "]

2257

Uite, uite - a prins mămăliga coajă, nu-i glumă. Apoi pare că ne cam ştim de multişor cu d-nii unguri, slavă Domnului. Le-am apucat*** alături. 

["DE DRAGUL... "]

2257

De dragul unui ţigan n-are să-şi schimbe Ardealul numele. 

362

        {EminescuOpXIII 363}

["DAR DE VREME CE... "]

2257

Dar de vreme ce noi vrem nu numai să supunem popoarele pămîntului, ci să şi le fericim totodată şi, ştiind focul fraţilor maghiari de-a se reîmprospăta prin elemente omogene, deasemeni nobili descendenţi, vom aduce pe turcii din Imp[eriul ] bizantin - pe toţi cu mic cu mare - şi i-om aşeza în Ungaria, asemenea pe tatarii din Dobrogea. 

["SĂ NU SE CREAZĂ... "]

2264

Să nu se crează deci că ungurii au mai puţină duşmănie în contra elementului romînesc decît alte neamuri străine. Din contra, la ei duşmănia creşte în patratul neputinţei. Cu cît neputinţa de-a maghiariza pe romîni e mai simţită cu atîta învierşunarea e mai mare. Daca dincolo de Carpaţi elementul romînesc ar fi considerat precum se cuvine, egal îndreptăţit cu celelalte naţionalităţi, liber în dezvoltarea lui materială şi intelectuală, alipirea morală a lui "Pesther Lloyd" ar avea poate ceva ademenitor pentru romîni. Dar, în starea de duşmănie în care se află lucrurile, înseamnă a **** contra noastră înşine, a da sprijn celui ce loveşte în noi, a iubi pe cei ce ne urăsc. Creştinesc precept, dar neurmat de nimenea, nepractic. 

["DEOSEBIREA ÎNTRE CELE DOUĂ SOCIETĂŢI... "]

2264

Deosebirea între cele două Societăţi e aşadar esenţială. Cea din Bucureşti urmăreşte în adevăr emanciparea economică, nu s-a amestecat nicicînd în jocul de ambiţii din care consistă în mare parte viaţa politică la noi, s-a păzit chiar de acest teren pe care a lupta e poate o datorie, dar a încetat de-a fi o onoare, şi-a mărginit de bunăvoie cîmpul ei de activitate, abstracţie făcînd de partide, de guverne, de luptele pentru funcţii, onoruri şi diurne. Clubul din Iaşi are altă origine şi altă menire. Fondat după iniţiativa unor cumularzi şi vînători de diurne de cari lumea se miră de unde au atîţi bani de cheltuit, a fost întrebuinţat ca un mijloc viguros în alegeri, "negoţ şi industrie" au fost pretextul aparent, inscripţia pentru cei naivi, influenţa electorală - scopul veritabil şi unic al activităţii Clubului. Odată viciat în originea sa, nu ideile sunt lucrul de căpetenie pentru el. 

363

        {EminescuOpXIII 364}

["SCRIIND ACELE ŞIRURI... "]

2270

Scriind acele şiruri pline de amărăciune ne-a trecut prin minte raportul ambasadorului bizantin, Priscus, trimis la Curtea lui Attila. Acolo găsi un roman care fusese adus ca prizonier, dar îşi recîştigase libertatea şi se afla bine. Acesta spuse uimitului Priscus: că aci nu e eternă şicană, ca-n Imperiu, că judecăţile sunt strict drepte, că judecătorii nu. sunt venali, că generalii nu mănîncă continue bătăi ca ai romanilor, încît prin aceasta birurile să devie în permanenţă insuportabile. Ceea ce cineva cîştigă cu muncă onestă, de aceea se poate bucura în linişte, cu totul opus stărilor de lucruri din Imperiu. Un alt scriitor vechi, Salvian, observă că acei romani cari fug la goţi nu se tem de nimic mai mult decît ca să redevie romani. Ba chiar toţi oamenii mici ar căuta refugiu la goţi daca ş-ar putea lua cu ei puţina avere ce-o posedă. Căci acolo nu li-i permis celor mari, ca la romani, să asuprească pe cei mici. 

["BIZANTINUL PRISCUS... "]

2270

Bizantinul Priscus fu trimis la anul 448 la Curtea lui Attila, regele hunilor, în Ungaria de azi. Prisci excerpta. 

["SALVIANUS, PREOT DIN MARSILIA... "]

2270
Salvianus, preot din Marsilia, născut la 390 dintr-o familie galică. Noul Ieremia. Din numeroasele sale uvraje a rămas un tractat, De gubernatione Dei (V, 8), în care spune că barbarii au fost însărcinaţi de Dumnezeu ca să pedepsească lumea romană. 

["DAR, SE VA ZICE... "]

2264

Dar, se va zice, ce au făcut conservatorii în timpul acesta? Conservatorii? De cîte ori un guvern liberal - autoritar sau liberal -roşu încărca ţara cu zeci sau cu sute de milioane de datorie nouă, ei căutau s-o plătească din pămînt, din iarbă verde. Disconcertaţi ei înşii de-o mişcare

364

        {EminescuOpXIII 365}

        {EminescuOpXIII 366}

al cărei efect a fost prefacerea poporului romînesc într-un popor de aspiranţi la funcţiuni, adecă la boierii, cei ce înţelegeau lucrul se luptau ca o barcă împotriva valurilor mării, căci revoluţia sociala, departe de-a se fi isprăvit, c şi azi în fierbere şi nu va înceta poate decît cu pieirea Romînici, 

["CU UN STAT CA AUSTRIA... "]

2264

Cu un stat ca Austria, din cauza ungurilor, a maloneştilor de unguri - e absurd, domnilor. Nu daţi vina Casei de Austria pentru prostul tratament ce au a îl suferi romînii din Ardeal. Ştiţi prea bine că dualismul i-a fost imp[us] Austriei de dinafară; ştiţi prea bine că Pacea de la Praga şi d. de Bismark îndeosebi au castrat Austria prin dualism pentru a-i face acţiunea impotentă în Confederaţiunea germanică. 
Îndealtmintrelea germanii din Austria au putut cere ce li se cuvine pentru că sunt liberali şi demagogi. Daca ungurii sunt politiceşte maloneşti, daca calcă legea naţionalităţii şi articolul din Constituţie, daca supun împăratului spre iscălire decrete şi legi cari sunt în flagrantă inconsecuenţă cu ceea ce împ [ăratul ] i-a făgăduit lui Şaguna, cu ceea ce e înscris în legile fundamentale al Ung[ariei], cum împăratul este de vină? Pozi [ţia ]

["ROMÎNUL DIN AUSTRIA... "]

2264

Romînul din Austria a ţinut cuvîntul ap[ostolului ] Pavel: Oricine să 'ncerce a fi liber, dar daca eşti slugă, fii slugă cu credinţă. Dar stăpînul e stăpîn pe mine fizic, pe puterea mea fizică, pe viaţa mea fizică cel mult; nu e stăpîn pe sufletul meu, care este a lui Dumnezeu, nu pe limba mea, care e limba în care grăieşte sufletul meu. 
Neplăcut ca împ [ăratul ] le-a pus vataf pe ungur. 
Rom[înul ] va zice: Frate, iartă, dar nu sunt stăpîn pe puterea mea, ci numai pe sufletul meu. Te iubesc şi totuşi dau în tine. 
Italiani, bosniaci. 

["ARE ROMÎNUL O VORBĂ... "]

2267

Are Romînul o vorbă populară: Ai împrumutat nuiele să faci gard? Gardul putrezeşte, da' datoria nu putrezeşte. Ai împrumutat de la împăratul Constituţie să faceţi stat? Statul putrezeşte, da' obligaţiunile nu putrezesc. 

366

        {EminescuOpXIII 367}

Aţi combinat obligaţii către Coroană şi naţionalităţi să faceţi stat maghiar. Statul maghiar putrezeşte, naţionalităţile nu putrezesc. 

["[CEL] CARE-ŞI VA MUŞCA MÎNILE... "]

2264

[Cel] care-şi va muşca mînile c-a făcut o asemenea lege El va fi cel care se va ruşina de-o astfel de lege El va fi; cel care se va simţi umilit că a putut mîngîia cu sufletul său astfel de speranţe El va fi; cel care-şi va recunoaşte neputinţa contra dreptului şi contra voinţei naţiunii El va fi; cel care va trebui să mărturisească imposibilitatea de-a planta pe democraticul pămînt romînesc sistemele împrumutate de la vechiele state feudale ca Germania El va fi; cel care-n fine va pierde din aceste cauze orice prestigiu, orice autoritate şi cea mai de pe urmă rămăşiţă de consideraţiune în ţară El va fi. 

[""ROMÎNUL" DE LA 22 FEVRUARIE 1874... "]

2264

"Romînul" de la 22 fevruarie 1874 publica următoarea respectuoasă cerere guvernului: 

Art. 79 (Codul Penal) prevede pedepse aspre contra celor cari, prin presă, ar comite vreo ofensă, contra persoanei M. Sale Domnitorului sau contra "vreunui alt membru al familiei Domnitorului". 
Însă M. Sa Domnitorul fiind fără îndoială din cea mai numeroasă familie princiară din Europa şi presa democratică romînă neavînd nici un exerciţiu în genealogia familiilor princiare, guvernul este rugat foarte respectuos să binevoiască a publica prin "Monitorul oficial" un tablou lămurit de membrii vechei şi ilustrei familii a M. Sale Domnitorului Carol I al Romîniei (Karl - eitel - friedrich -Zephirin - Ludwig, principe de Hohenzollern sigmaringen etc. etc. etc. ). 

La 24 fevruarie reapare aceeaşi respectuoasă cerere, cu o observaţie importantă tipărită cu litere de-un deget: 
O familie atît de numeroasă ca a M. Sale Domnitorului Carol I dobîndeşte necontenit noi membri, fie prin naşteri, fie prin căsătorii, pe cari presa romînă este în imposibilitate de-a-i cunoaşte. 
Guvernul mai este dar respectuos rugat să ne ţie necurmat prin "Monitorul oficial" în curentul tuturor naşterilor de ambele sexe şi al tuturor căsătoriilor ce se vor săvîrşi în ilustra familie a M. Sale Domnitorului Carol I. 

[RĂSPUNSURI II]
["DAC' AR FI FĂCUT-O... "]

2264

Dac' ar fi făcut-o cu intenţie, cu intenţiunea de-a ne indigna pîn-în adîncul inimei, de-a ne face să voim pornografia, plagiatul, minciuna şi tradarea, atunci şi-ar fi ajuns scopul şi ar fi în adevăr un mare om politic. Din nenorocire nu credem c-a făcut-o cu intenţie. 

367

        {EminescuOpXIII 368}

După asta nu mai lipseşte decît ca ateistul C. A. Rosetti să se facă mitropolit primat şi madame Pupăză damă de onoare. 

["DEŞI NIMIC ALT DECÎT... "]

2264

Deşi nimic alt decît nepotul sîrboteiului tafecciu care-a vîndut creştetul sfînt al domnului Tudor în mînile grecilor, se pretinde acum de boier mare, la care alţii n-ar fi vrednici a fi slugi măcar. 
Dar acest autor a mers şi mai departe. S-a declarat întîi el însuşi renăscător al dramei şi poeziei romîne, a pus în foaie în margini negre de doliu numele tuturor oamenilor cuviincioşi cari nu voiau să se aboneze la asemenea literatură şi să-i fie intim în familiile lor, a făcut albie de cîine pe nemuritorul nostru Alecsandri, necum pe alţii. Şi răsplata? 
Bene-merenti clasa I - după recomandarea ilustrului Urechia ni se pare. 

["EXISTĂ ACI ÎN BUCUREŞTI... "]

2264

Există aici în Bucureşti un soi de smintit de care se păzeşte toată lumea - sîrb de neamul lui, şi anume strănepotul acelui sîrbotei trădător, Macedonski, care-a vîndut creştetul sfînt al lui Tudor pe mîna adunăturilor de vagabonzi ale grecului Ypsilante. Acest individ - smintit în opinia oricărui om -, deşi nepot de sîrb prost, se pretinde neam de boier de Ţara Romînească, ca şi cînd n-ar fi existînd nimene - în satul lui Cremene - care să ştie vorbirea acestei ţări. Dar nu numai atît. El, în gîndul lui de dobitoc, e mai mare poet decît Alecsandri şi, ca s-o dovedească, înjură pe venerabilul bătrîn în modul cel mai neomenos: el e mai învăţat decît toată Academia la [un] loc, deci face Academia albie de cîine. Ca să dăm o probă de producţiunile clasice ale acestui idiot cerem scuze cititorilor noştri că cităm o probă din necuviinţele lui poreclite literare. 
 
Urmează apoi scene intime din institutul de morală, în care autorul se rătăceşte. 
Ei bine - care e răsplata? Bene-merenti cl. I - Un escroc, un plagiator, un pornograf - decorat! 
Ei bine! Să mai primească sau să mai poarte cineva o medalie pe care-o poartă un asemenea om de nimic! Daca se poate una ca aceasta! 
Ba sîrbul a găsit şi un lăudător - un grec - Giuvaras 
Escrocheriile din Dobrogea. 

368

        {EminescuOpXIII 369}

["NOUL BIZANŢ... "]

2264

Noul Bizanţ s-a cretinizat moraliceşte şi intelectual sub domnia turcului şi trebuia să se cretinizeze. Grecul, popor negustoresc de ţărm de mare, nu munceşte şi nu ştie a munci. El trăieşte din tranzacţii - umilit cu turcul, obraznic cu creştinul supus. 

["NOROCUL NOSTRU... "]

2264

Norocul nostru în epoca fanarioţilor a fost că nu toţi pretinşii greci erau în realitate greci. Cei mai mulţi dintre ei aveau numai limba grecită, însă era ori albaneji ori bulgari. Dar amîndouă popoarele au sînge tracic în ele, sunt înrudite cu noi şi s-au asimilat lesne. Grecul veritabil nu se va asimila niciodată. 

[... ]

        {EminescuOpXIII 370}

["CE SPUNE ÎN TOATE DISCURSURILE D-LUI? "]

2264

Ce spune în toate discursurile d-lui? Să mă lovească pe mine. 
Dictatura. 
A doua zi după lovitura de stat Cuza a 'ntîlnit pe M. K. - pied de nez (sfîrlează ) - lovitura de stat este a lui Cuza. Ca să facă fapte mari. 
Toată lumea a fost cu dumnealui. 
Da drepturi naţiunii întregi. 
Voieşte să 'mpingă * lucrurile şi să facă dictatură în favoarea mea. Lovitura de stat - pentru a da puterea altuia. 

["CONDIŢIUNILE CELE MAI PROPRII... "]

2264

Condiţiunile cele mai proprii unei naţiuni în cutare situaţiune. 
Oameni cari nu citesc nici o carte, nici un jurnal. 
Lahovari, mult talent, cu multă instrucţiune. 
Cari sunt tradiţiunile d-lui Lahovari? Sunt tradiţiuni romîneşti? Nepotul caimacamului de la Craiova din timpul Zaverei nu ştie romîneşte, vorbeşte rău romîneşte. Cînd vorbeşte Lahovari
rom[îneşte ]*** ***
cînd nici nu ştie rom[îneşte ]. 
De convenţie numai. 
Un regim foarte liberal şi poziţie parlamentară. 
Dionisie Fotino. 
Epoca apelpisiţilor. 
Zavera. Caimacam la Craiova. 
De la aceşti d-ni nu pot s' aştept un program, numai d. Cogălniceanu putea să facă un program de guvernare, are cunoştinţele cerute. 

["DACA ŞINCAI... "]

2263

Daca Şincai ţinea la pîntece desigur Iosif II, care-a vorbit cu dînsul, l-ar fi făcut profesor * aulic * la Viena; se 'ngrozeşte *. Dar Şincai era romîn, era mîndru. Şincai n-a fost la Roma şi la Iosif II ca să se vînză *; a murit sub un gard. 

["E CURIOS... "]

2275B 

E curios că 'ntr-o rasă pură nu există invidie. Fiecare se bucură de ridicarea unuia dintre ei. E d-ai noştri, cum s-ar zice. Iluzionismul identităţii merge atît de departe încît evreii prefac pe orice om mare în jidan. Mie mi s-a 'ntîmplat s-aud pe unul zicînd că Brahm, fiul neutrului *

370

        {EminescuOpXIII 371}

Brahm, n-ar fi decît Abraham şi în consecuenţă de-al nostru şi Napoleon I al franţuzilor ar fi iudeu. Horatius Fleckeles. 

["DACA MAGHIARII... "]

2264

Daca maghiarii, atunci cînd erau mari şi tari, n-au putut deznaţionaliza pe nimenea, cu atît mai puţin vor putea-o astăzi, cînd sunt sub o dominaţiune de nu străină, desigur însă grozav de neutrală, şi care nu poate să-i încurajeze la persecuţiunea naţionalităţilor decît în detrimentul lor. Căci ori[ce] persecuţiune e o sumă [de] putere vie cheltuită în zădar care, întrebuinţată în munca pentru ridicarea rasei maghiare, ar fi roditoare, pe cînd astfel e stearpă şi n-are alt rezultat decît a împiedeca şi pe ceilalţi în dezvoltarea lor. 

["A SPUNE GRECULUI... "]

2257

A spune grecului că e romîn înseamnă a-l lăuda şi a-l împinge să fie om cumsecade. Dar a spune romînului că nu e romîn e o insultă gravă, demnă numai de un grecotei malonest cum e redactorul "Pseudo - Romînului". 

["AUSTRO-UNGARIA AR TREBUI... "]

2257

Austro-Ungaria ar trebui să simţă că Tratatul de la Londra e o cursă ce i s-a pus de către celelalte puteri şi că c'est un jeu au plus fin. 

["EMANCIPAREA ECONOMICĂ ŞI INTELECTUALĂ... "]

2257

Emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor romînesc. 
Nu ne mai trebuie epitrop în nimic şi nicăiri. Nu trebuie nici unguri epitropi, nici germani, nici ruşi. Încolo admitem orice formă de convieţuire cu alte popoare, fie aceea o convieţuire cu maghiarii sub Coroana Sf. Ştefan, fie cu toate celelalte popoare în Imperiul habsburgic sub

371

        {EminescuOpXIII 372}

Coroana de Austria - idealul unităţii politice ne e cu desăvîrşire indiferent. Un singur lucru putem pretinde de la oricine: să respecte naţionalitatea noastră cum o respectăm noi pe a lor. Crede oare Austria să cîştige preponderanţă pe Dunăre permiţînd ungurilor infamiile cîte se comit? 
Precum nu admitem în dezvoltarea muncii noastre şi a economiei noastre epitropia unui negoţ exercitat de străini, precum nu admitem în dezvoltarea noastră intelectuală epitropia unei limbi străine - pe chiar sora franceză, necum nemţeasca, slavoneasca sau ungureasca - avînd noi epitropi naturali limba latină şi fiica ei, limba romînească din suta a şaptesprecea, tot astfel... precum nu adm [item] în bis[erica ] noastră epitropia Bizanţului sau a Romei, tot astfel evident că nu admitem nici epitropie pe Dunăre şi sfătuim pe tot romînul să facă asemenea nouă. Pe tot romînul, oriunde ar fi, sub a oricui stăpînire s-a afla. 

["UN POPOR SE NAŞTE... "]

2257

Un popor se naşte prin reacţiunea unei rase în contra unei dominaţiuni străine: 
ruşii - tatarii
ungurii - romînii
spaniolii - olandejii 
Naturile generoase ţin cu cel slab şi vin în ajutorul lui. Astfel se sporeşte puterea acestuia. Contra lui Mohamed pol[onii ] şi ung[urii ] n-au luat parte din invidie. 

["STĂPÎNUL POLITIC... "]

2257

Stăpînul politic a trupului şi a raporturilor lui de avere poate fi ici un Habsburg, colo un Romanov, dincolo un Rachenberg sau un Obrenovici; pe sufletul lui, pe limba lui, pe inima lui e stăpîn Dumnezeu şi el, şi nimenea 'ncolo. 

["CITIM ÎN "JOURNAL DES DEBATS ":... "]

2264

Citim în "Journal des debats": 

Se ştie că ratificarea Tractatului de la Londra, care regulează cestiunea Dunării, a fost amînată pentru şase luni, pentru a da statelor riverane timpul de-a consimţi la aranjamentele cari au fost luate în această privinţă de cătră puteri. Se asigură pe de altă parte că cabinetul din Londra a făcut cei dentăi paşi la Bucureşti pentru a îndemna pe guvernul romîn de-a adera la deciziunele Conferenţei. Reprezentanţii marilor puteri vor sprijini paşii guvernului britanic şi nu mai e nici o îndoială [că] negociaţiunile începute vor izbuti a da un rezultat satisfăcător. Romînia nu va putea în adevăr să se retranşeze în indefinit într-un non possumus din care ar sili-o să iasă interesele ei proprii chiar. Ştim, e drept, că Romînia are multe remonstrări (greifs ) de făcut; dar e tot atît de puţin just de-a pretinde că interesele ei ar fi fost cu totul ignorate

372

        {EminescuOpXIII 373}

        {EminescuOpXIII 374}

la Londra de cătră puteri: ele au ţinut seamă de aceste interese în măsura în care a fost cu putinţă de-a o face. În această cestiune a Dunării, cari era de natură a inspira o seamă de îngrijiri şi care-a fost rezolvată într-un mod atît de pacinic, erau trei grupuri de interese deosebite pe cari era vorba de-a le acorda. Erau mai întîi interesele Rusiei şi ale
Austriei, cari se contraziceau în mai mult de-un punct şi în privirea cărora înţelegerea s-a putut face spre satisfacerea amînduror părţilor interesate. Apoi veneau interesele micilor state ţărmurene, precum Romînia, Serbia şi Bulgaria; şi în fine veneau interesele generale şi particulare ale marilor puteri, cari asemenea nu se puteau neglige. Am avut deja ocazia de-a spune cum Conferenţa a ştiut să iasă din această situaţiune delicată şi grea. Se 'nţelege că ea nu putea să dea satisfacere tuturor intereselor; dar, acordînd Austriei şi Rusiei oarecari avantaje pe cari nu le putea refuza, le-a şi impus, în favorul statelor ţărmurene unele concesiuni cari merită a fi apreciate. 
Una din principalele remonstrări ale Romîniei era că Austria va fi reprezentată în mod permanent în Comisiunea Mixtă a Dunării. Această Comisiune avînd a se compune din delegaţii statelor ţărmurene, la care - ar fi venit să se adaoge un delegat al Comisiunii Europene, ales după ordine alfabetică, Austria era cea dentăi putere designată a-şi trimite reprezentantul şi, prin acest fapt, ea ar fi fost de două ori reprezentată în Comisia (Mixtă) de navigaţiune pe Dunăre, care nu trebuie confundată cu cea europeană. Deci Romînia, văzînd în această prerogativă acordată Austriei o ameninţare a independenţei ei, această putere a renunţat la dreptul unei duble reprezentaţiuni. lată o concesiune serioasă, care - ar trebui să satisfacă pe cei din Bucureşti. Dar mai sunt şi altele, mai puţin importante. S-a prevăzut de ex. cazul cînd Romînia nu s-ar înţelege cu Rusia asupra planului de lucrări ce sunt a se întreprinde în braţul Chiliei şi Conferenţa a decis ca diferendul să fie supus direct puterilor, cari vor avea să judece în ultimă instanţă. În fine Romînia şi Serbia ridicaseră obiecţiuni în privirea numirii subinspectorilor şi a diviziunii fluviului din punct de vedere administrativ. Asupra acestor două puncte puterile sunt în mod egal dispuse de-a le acorda satisfacerea legitimă la care au drept. 
Executarea Tractatului de la Londra nu va întîmpina deci nici un obstacol serios şi, chiar daca dificultăţile, ridicate de elaborarea acestui tractat ar fi cu mult mai numeroase, totuşi nu desperăm de rezultatul final. Ne aducem aminte de îndoielele ce născuse, acum cîţiva ani, executarea Tractatului de Berlin. Părea la întîia vedere că acest tractat va fi nerealizabil, dar puţin cîte puţin dificultăţile au fost aplanate şi Tractatul de la Berlin a putut fi executat, în dispoziţiunile sale principale, în mai puţin timp decum cutezam a spera. Tot astfel va fi şi cu Tractatul de la Londra, care, nu e decît o anexă a Tractatului de la Berlin. 

["PRINŢUL DIM. GHICA... "]

2264

Prinţul Dim. Ghica, un interes mare naţional în joc, o impresie tristă, nu amară, principiuri, nu program. 
Care este programul? 
O repetiţiune din ceea ce a zis la Iaşi. A dezvoltat un program? Nu este un om politic Un advocat foarte distins. 
Om politic [este cel] care studiază toate condiţiunile unei societăţi şi-şi face un program al său. 
La care instituţie numele său e lipit *, fie socială, politică sau economică? Omul politic e cel care are idei. 
Să cunoşti Codul. 
Ca să fii om de stat nu e destul să ştii Codu [l]. 

["ÎN FOILE AUSTRIACE... "]

2264

În foile austriace e aproape un mot d'ordre de-a pretinde că Austria urmăreşte ordinea în Orient. Valetul Austriei din Romînia, d. Vasile Boerescu, botezase chiar partidul conservator, fără să-l întrebe, cu. numele specios de partid al ordinei. Nu trebuie să uităm că acest mare om de stat ne-a înzestrat cu Codul Napoleon, prin care s-au desfiinţat toate îngrădirile datoriei codificate

        {EminescuOpXIII 375}

a pămîntului pentru păstrarea proprietăţii în mînile pămîntenilor. Iată ce zice d. ex. Codul Caragea, cap. III, 

Cei ce vînd lucru nemişcător, atunci numai poate să-l vînză la alţii, cînd mai nainte vor da de ştire celora ce au cădere sau epitropilor lor. 
Se protimisesc la cumpărătoarea celor nemişcătoare: 
a) rudele de sus şi de jos; 
b) rudele de alăturea pînă la a patra spiţă cînd sunt şi părtaşi sau devălmaşi; 
c) rudele de alăturea pîn' la a patra spiţă cînd sunt şi vecini; 
d) cei ce sunt numai rude de alăturea pînă la a patra spiţă; 
e) cei ce sunt numai părtaşi sau devălmaşi; 
f ) cei ce sunt numai vecini: (1) cei ce se vecinesc în lung; (2) cei ce se vecinesc în lat; (3) cei ce se vecinesc la un colţ. 

Am fi vrut să ştim cum ar fi putut cumpăra străinii moşii şi case sub asemenea legiuire. 

["CÎND OPOZIŢIUNEA A 'NCERCAT... "]

2264

Cînd opoziţiunea a 'ncercat în Senat şi în Cameră să implore pe M. Sa Regele a garanta libertatea alegerilor ea a avut fără 'ndoială cuvînt. Ea ştia cu ce guvern are a face ţara, ştia că cetăţenii au să se aştepte din partea societăţii anonime nu numai la presiuni, ameninţări şi corupţie, ci la mai mult, la atentate asupra vieţii. 
De la un capăt la altul al ţării furtul de bilete din urne, violarea secretului voturilor şi scrierea lor sub controlul agenţilor administrativi, bătăile şi încercările de ucidere au fost la ordinea zilei; nelegiuri s-au comis, începînd de la ministrul - prezident pîn-la scriitoraşul din sat. Toată haita flămîndă de indivizi cari nu ştiu a munci şi a căror unică speranţă este un guvern ignorant ca cel roşu, ce să-i hrănească din buget, s-a zvîrlit asupra ţării ca lupii în turma de oi, începînd cu capitala şi sfîrşind cu nordul estrem al ţării, pretutindeni presiuni, pretutindeni corupţie, pretutindeni nelegiuire. 

["ALTFEL "N. FR. PRESSE"... "]

2264

Altfel, "N. fr. Presse" se înşală cînd admite un antagonism real între slavii de sud şi romîni. Avem cu toţii sînge tracic în vinele noastre. 
T/ r romîni
T/ s bulgari, sîrbi
T/ t albaneji
Un substrat comun etnic şi linguistic. Un radical comun drept bază

375

        {EminescuOpXIII 376}

["CEL MAI AUTORIZAT... "]

2264

Cel mai autorizat din şefii opoziţiunii, d. Florescu, s-a asociat la aceste energice cuvinte ale primului ministru şi a zis că-n "ziua de pericol toţi, romînii fără escepţie vor uita vechile lor disentimente, pentru a se întruni într-un singur partid, partidul naţional. " ("Journal des debats" )

(Demisia din armată a generalului Manu; Eraclie Arion)

["ÎN LOC DAR DE-A GĂSI... "]

2264

În loc dar de-a găsi necuviincios articolul în cestiune s-ar fi căzut mai bine ca indulgenţa lui relativă să dicteze tăcere celora cari s-au crezut în drept de-a se simţi atinşi. Ceea ce-am indicat noi, mai mult ironic şi în paralelă c-un caracter de comedie, nu este singura indicaţie despre care am putea vorbi; sunt şi altele, cari ar putea să fie şi mai simţitoare pentru susceptibilităţile diverse. 
Asemenea nu ne-am fi crezut în drept a accentua o numire atît de nemerită din partea unui stat străin; l-ar privi aceasta pe acel stat străin. Dar în privirea ţării noastre suntem în dreptul nostru de-a pretinde ca asemenea alegeri delicate să cază asupra unor oameni despre cari, daca nu se vorbeşte nimic de bine, măcar de rău să nu aibă nimeni a vorbi. 
Oricine ne va putea crede că d. Ştefan Belu e pentru noi o persoană indiferentă şi om ca oricare altul, încît, pe cîtă vreme

["ANGLIA ŞI RUSIA... "]

2257

Anglia şi Rusia în Asia. 
Cestiunea Orientului european. Întru cît e solidară Germania cu Austria nu ştie nimenea. Pommercher Musketier. Franţa şi Italia în Tunis. Spania. Egipetul. 
Danemarca, Suedia şi Norvegia, Portugalia, Olanda, Belgia şi Sviţera. Olanda. Boerii. Vechile privilegii ale boerilor. Propunerea Schaepmann (62: 16) analogă cu Bradlaugh. 
Belgia ministeriul Frere Orban. 1 600000 majori. 116000 Parlament 1/ 10. Consiliile provinciale, 1 / 6. 

["DE ACOLO AU IEŞIT TREI DINASTII ROMÎNE... "]

2264

De acolo au ieşit trei dinastii romîne: Basarabii, Muşaţii şi Corvinii. De acolo cel mai mare erou cu care se leagă ungurii, Ion Corvin, şi cel mai mare rege al lor, Matei cel Mare, care-a luat Viena. Vor să strice *** degeaba li-i
Soc. istorico - arheologică. Şcoala preparandală. 

376

        {EminescuOpXIII 377}

["UNIAD IOAN"]

2264

Uniad Ioan, vestit om despre care legenda spune multe. Născut la Uniad la 1387. 
Tatăl său un om însemnat. 
Ioan s-a distins deja sub Sigismund (de Luxemburg ). 
Împăratul Albrecht l-a numit la 1438 ban de Severin, unde are ocazie a-şi cîştiga glorie împotriva turcilor. 
După moartea lui Albrecht, Uniad se declară pentru Vladislav I în contra văduvei regale Elisabeta. 
1442 împreună cu Nicolae Uilac (Nicolaus Olacus ) deveni voievod al Ardealului şi cîştigă o biruinţă strălucită asupra turcilor. 

["ŞTEFAN V MUŞAT... "]

2264

Ştefan V Muşat ca culminaţiune a trei dinastii romîne

["CA TOŢI ROMÎNII ADEVĂRAŢI... "]

2263

Ca toţi romînii adevăraţi Ştefan Vodă era ardelean de origine şi anume mureşan. Ca şi Uniad Corvinul, ca şi Basarabii toţi. Dar ce e Maramureş decît o combinaţie de cuvinte între Marmura (numită Poarta de Fier) şi Mureş, rîul care trece prin ea. 

["DEŞI ÎN REALITATE... "]

2257

deşi în realitate poporul maghiar n-a ajuns niciodată la predominare în ţara lui proprie, nici în trecut, nici azi. Îndată după stingerea dinastiei lui Arpad, s-a succes pînă în ziua de azi o serie de dinastii străine recrutate de departe şi de aproape, încît singura dinastie naţională cu care se laudă este familia arhiromînească a Iancului, voievodul Ardealului, a Corvinilor. Bonfiniu deducea familia dintr-o gens de patricii de la Roma; realitatea este însă că Corvinii erau boieri romîni de neam, iar îndeosebi tatăl voevodului Iancu ţinea în căsătorie pe o fiică din familia Paleologilor din Constantinopole. De aproape înrudiţi cu Basarabii, ba poate ei înşii Basarabi, aveau în marca lor un Corb c-un inel în gură. Acest corb cu inelul în gură este însă identic cu corbul legendei lui Radu Negru. Radu Negru, zice Miron Costin, a trecut din Ţara Făgăraşului munţii şi-n şesul Ţării Romîneşti a găsit 

377

        {EminescuOpXIII 378}

["ACEŞTI OAMENI... "]

2257

Aceşti oameni o simt aceasta şi de aceea joacă rolul de agenţi provocatori: Grădişteanu, virtutea în descompunere. Cariagdi, Carada. Agenţi provocatori ai Rusiei. 

["AM FI CURIOŞI... "]

2257

Am fi curioşi cine întreabă pe d. Grădişteanu care sunt nestematele romînilor? Tot aşa de bine, la o privinţă, pe a regelui Spaniei, dar pe noi nu ne priveşte. D. G[rădişteanu ] nu este nici romîn, nici neromîn - - cată ce este d. Grădişteanu. 

["ARE OMUL UN STĂPÎN... "]

2257

Are omul un stăpîn şi acela e infinitul. Dezvoltarea omului nu merge în infinit, ci pîn' la o proporţională. Nici un copac nu creşte pîn' la ceri. 

["D. GRĂDIŞTEANU N-ARE NIMIC DE PIERDUT... "]

2257

D. Grădişteanu n-are nimic de pierdut, absolut nimic, nici chiar renumele de om cu castitate de moravuri şi cu onestitate de conştiinţă. D-sa nu are decît de cîştigat... cît se poate de mult şi a tout prix. 

["CINEVA POATE FI OBLIGAT... "]

2257

Cineva poate fi obligat prin locul naşterii sale de-a servi în armata ungurească, adecă de a-şi da puterile, trupul şi viaţa fizică pentru statul ungur, dar limba ungurească nu e nimenea dator de-a o învăţa, nimeni dator, nici sie însuşi, nici lui Dumnezeu, 

378

        {EminescuOpXIII 379}

["ÎNAINTEA BUBUITULUI... "]

2257

Înaintea bubuitului **** se pleacă Universul. Se ple [acă ] o oaste duşmană, se pleacă regele duşman. 
· 
Birui-vor * Domnii sodomiei bizantine şi ai cezaro - papismului cu capul de popă şi trupul de priap? 

["DISPREŢUIEŞTE ORICE SOI DE SPECULĂ... "]

2257

DispreţuieŞte orice soi de speculă: fie specula de idei a politicianului, a gazetarului venal, fie specula de bani a cămătarului şi a negustorului uzurar, fie specula de tine însuţi, a lingărie şi a cocoteriei. Munca, iubit popor romînesc, iată sufletul şi creatoarea tuturor lucrurilor mari. 

["MUNCA, IUBIT POPOR ROMÎNESC... "]

2263

Munca, iubit popor romînesc. 
Iar ţie îţi zic: 
Munca, iubit popor romînesc, 
Există un secret - Dumnezeul lumii
mecanica universului

["O ORGANIZARE ÎNTRE ROMÎNI... "]

2257

O organizare între romîni asemenea Soc[ietăţii ] francmasonilor şi a iezuiţilor, ca a bisericii catolice. Pretutindene oameni ***, cari să ţie registru de tot sufletul romînesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun; trebuie trezită deşertăciunea lui, decorat la nevoie, trezite mii de speranţe în el, în caz de estremă nevoie ajutat chiar. Să se simtă că Soc[ietatea ] Matei Basarab reprezintă o putere enormă. 

["DECI NU [ESTE] EXACT... "]

2257

Deci nu [este] exact ceea ce afirmă M[onitorul ] că cuvintele din Iaşi au fost rostite prin surprindere de către o persoană care n-avea nici un rol oficial la acea solemnitate. 

379

        {EminescuOpXIII 380}

NOUA ROMĂ

2263

A se convinge turcii că Imperiul trebuie restaurat, prin introducerea limbilor naţionale în biserică şi prin trezirea patriotismului local, escitat şi în contra ruşilor, şi în contra austriacilor. Grecii trebuie eliminaţi cu totul din guvernarea bisericei romîne şi substituiţi prin arabi în Orient prin romîni în Europa. Odată un romîn patriarh, el va numi romîni episcopi în ţinuturile locuite de ei, albaneji episcopi unde ţările sunt locuite de albaneji. 
Datoria publică turcească, acoperită în Anglia prin subscripţiuni benevole. Convins poporul englez că turcii trebuiesc economiceşte emancipaţi. Datoria publică odată plătită, se va institui un Reichsrechnunghof care va ţine pururea în cumpănă echilibrul bugetar. 
Patriarhii or înfiinţa la Const[antinopol] o Academie de limbi orientale. Gaster romîneşte. Se vor preda pentru turci ştiinţele necesare şi pentru celelalte naţionalităţi asemenea. Liceu septilingv. Limba romînă şi greacă şi cea bulgară obligatorii. Funcţionarii obligaţi a şti toate limbile judeţului pe care îl administrează. La** mănăstire romînă, la Ierusalim strană romînă. 

["V-O SPUN FRANC, D-LOR... "]

2263

V-o spun franc, d-lor, servesc pe romînii din partidul conservator, nu pe greci. Pe acele rămăşiţe de boieri romîni din vremea domniilor noastre legitime, ale Basarabilor şi a Muşatinilor. Scuip în toţi Domnii fanarioţi, scuip în toţi grecii [pe] cari i-au adus. Mi-e ruşine că a fost cu putinţă ca toată plebea şi toată canalia bizantină s-ajungă a domni în această ţară, mi-e scîrbă de ei şi-i urăsc. 

["CU AJUTORUL AUSTRIEI... "]

2263

Cu ajutorul Austriei. Trebuie cumpărată* alianţa cu naţiile apusene: Franţa, Anglia, Italia - trebuie ca Austria să susţie pe turci în Europa a tout prix, trebuie ca un austriac să vie în Romînia, să abdice Carol în taină în favorul Casei de Austria - să-l vedem de e patriot. Silit să dea o formală abdicare în mîna unui partid oarecare - se va alege momentul în care această abdicare să fie utilizată - momentul morţii de ex. - şi adusă Casa de Austria aci. 
 
Nu facem guvernul decît daca ne dă un act formal de abdicaţie în mînă. 
Nu putem lăsa soarta istorică a ţării pe asemenea mîni. 

380

        {EminescuOpXIII 381}

["ARDELENII SĂ NU SE FACĂ... "]

2263

Ardelenii să nu se facă cetăţeni romîni, ci să rămîie supuşi austriaci, ca să se poată 'ntoarce cu toate drepturile în Austria. Să ceară romînii consul general la Bucureşti. Eu sunt născut în Bucovina, tată-meu e bucovinean, un grec ca Vogoridi n-a fost în stare a-l face cetăţean. 
 
Societatea: Carpaţii şi Balcanii, societatea tuturor romînilor veniţi în ţară. 

["NOI NU SUNTEM NEMULŢUMIŢI... "]

2263

Noi nu suntem nemulţumiţi în contra Rusiei, nu avem nimic de zis în contra tendenţelor ei, dar în orce caz nu ne place nici despotismul monarhic, nici cezaro - papismul bisericesc. Desfăcîndu-se [d]într-o legislaţie nici legitimă şi nici umană - aceste două rămăşiţe a instinctelor tartarice cari se găsesc numai la turci şi la mongoli - popoarele orientale ar avea o garanţie că amestecul viitor al Rusiei în afacerile lor va fi un amestec dictat de legile umanităţii şi echităţii. Pîn-atunci colosul de fier cu picioarele de lut reprezintă un pericol social şi politic pentru Europa întreagă şi nu numai pentru noi, popoare romanice sau germanice, ci chiar pentru slavii cari au istoria lor proprie şi cultura proprie. 
Degeaba. Tatarul slavizat din Rusia poate fi vită, omul arioeuropean nu e dobitoc. În el reacţiunea e pururea deplină. Cu cît vrei să-i impui ceva mai mult cu atît natura omenească se revoltă în el. Dragostea * de legea Sfîntului George şi legea * de bravură şi temeritate ne-au înnobilat pe toţi. Nu suntem vite de jug, nu suntem sclavi abjecţi a nici unui papă, a nici unui cezar. E un raport între noi şi-ntre cei ce din mila lui Dumnezeu poartă comanda lumei - un raport de proporţionalitate de putere, de echitate, de dreptate. Nu fantazia bolnavă a unui umil pomanagiu încoronat prin mila diavolului, nu ea va dicta voinţa noastră cătră viaţă, dorinţa noastră cătră lumină. 

["POLONILOR... "]

2263

Polonilor, veniţi la ruteni, ţineţi la ruteni, trăiţi la ruteni, ei sunt singurii cari vă deschid calea de libertate. 
A-i combate va să zică a-i susţine, a-i face simpatici Rusiei tartare. 
Ruteni, ţineţi la Casa de Austria. 

381

        {EminescuOpXIII 382-558}

        {EminescuOpXIII 559}

TEXTE

GOSPODĂRIA STATULUI

2264

La Romîni trebuieşte denumită cu terminul tecnic, inventat de Roscher "Raubsystem", sistem de răpire, adică de-o esploatare care nimiceşte reproducerea economisită privat, adică de acel plus care se adaoge la capitalul de reproducţiune şi care face ca aceasta din urmă să fie mai mult decît producţiunea care-a precedat-o. 
De aceea fiecare producţiune la noi stagnează şi, fiindcă o stagnaţiune e cu neputinţă înmulţindu-se trebuinţele - adecă dezvoltarea subiectivă a dorinţelor omeneşti-, de aceea realizarea acestor trebuinţe începe din ce în ce a nu mai sta în proporţiune cu producerea; omul consumă din ce în ce mai mult decît produce, într-una ş-aceeaşi măsură - şi, producţiunea, pierzînd şi capitalul ei primitiv, dă îndărăt. Lipsa de putere de abstracţiune, care-i carac[ter]istica fracţiunilor şi guvernelor de la noi, dă statului aspectul unei instituiri calculate numai pentru domeniul de faţă; nici viitor, nici trecut măcar, nu joacă vreun rol în această luptă pentru esistenţă, a cărei tendinţă e succesul momentan, a cărei producţiune [e] de la mînă la gură. E o stare asemenea aceleia a unei naţiuni migratoarie pripăşită pentru un timp oarecare pe o întindere de pămînt, care, nepăsătoare pentru trecut, care-i este indiferent, şi pentru viitor, pentru care nu are grijă, cearcă a stoarce din prezent toate bucuriile pe care acesta le poate da, chiar daca prin aceasta prezentu1 ar deveni incapabil de a forma temeiul unui viitor stabil. E ca şi un om care stoarce din averea [sa] toate plăcerile ce i le-ar putea procura, va să zică o risipeşte cu nesocotinţă, fără a-i trece prin gînd măcar că chipurile în care trece toată fiinţa sa individuală şi care reprezentă eternitatea ascunsă în persoana lui trecătoare, copiii lui, vor îmbla odată mizeri şi dezmoşteniţi pe acest pămînt. În necunoaşterea radicală a armoniei intereselor generaţiunea prezentă îşi consumă ca o flacără tot oloiul, toate izvoarăle de esistenţă, prin aceea că le-ncarcă cu o consumaţiune relativ prea mare, astfel încît generaţia ce-i urmează se va stinge, ca putere de stat, ca un grăunte lăsat pe un pămînt cu desăvîrşire sărăcit, necapabil de-a-l hrăni. 

["DACĂ ROMÎNIA E DESTINATĂ PIEIREl... "]

2264

Dacă Romînia e destinată pieirei, după cum ne-o arată jurnalele opoziţiunei, atuncea venirea orişicui la putere este indiferentă, căci tot ce piere e organic (ceva neorganic nu poate pieri), tot însă ce-i organic e destinat unei pieiri neînlăturate şi moartea sa este o cestiune de timp, prin urmare în sine astă moarte nu poate fi nici oprită, nici accelerată, căci, c-un cuvînt, de privim trecutul, vedem că nimic nu s-a putut întîmpla altfel decum s-a întîmplat într-adevăr, vedem că cauza e identică cu necesitatea, cînd însă ştim că orice trecut a fost odinioară viitor, că prin urmare şi viitorul nostru va deveni odată trecut, cu acelaşi caracter de necesitate intrinsecă, atuncea ne convingem că pentru un stat la care pornirea spre pieire se constată, după cum e al nostru, şi a cărui nimicire e decisă de nepăsarea internă şi de interese esterioare, ba din

559

        {EminescuOpXIII 560}

a cărui boală şi decadenţă locuitorii ce dau tonul îşi fac materie predilectă de discuţie, nu spre a le îndrepta (căci cine vrea să-ndrepte nu aşteaptă să vie la guvern pentru aceasta), ci spre a denigra o putere foarte neputincioasă în asemenea materie, pentru a uza de foloasele materiale ale acesteia, unui asemenea stat zic îi este indiferentă schimbarea de guverne, şi fiecare face bine care-naintea diluviului general cearcă a trăi cît se poate de bine şi cu plăcere, asemenea*** în vremea ciumei din Florenza. Într-adevăr statul e un organism ca orişicare altul, ca statul albinelor, al furnicelor şi ca corpul de esemplu. Daca un organ nu-şi îndeplineşte funcţiunea sa este probabil că nu el este de vină, ci o cauză esterioară, venită de din afară. Este ştiut în fiziologie că boalele se nasc din reacţii în contra lumei esterioare, ce influinţează sau au influinţat asupra organismului, iar nu din natura intrinsecă a acestuia. Asemenea, daca un organ al societăţii, de es. judecătorii, nu funcţionează după legi, ci după natura inerţiei lor, adică după natura rea a omului particular, cauza este că corpul întreg se află într-o nesalutarie reacţiune contra puterilor naturei, corpul întreg al statului e bolnav. De aceea este pe deplin îndreptăţită partida care-şi apară cu orice mijloace starea ei la putere, căci o alta, care promite mai mult poporului, desigur că-l înşală. 
Naţionalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu ţine atîta la esistenţa sa decît acela ce are s-o piardă în curînd (şi aceasta se simte instinctiv) şi nimeni nu-ngrijeşte mai mult pentru ţinerea la un loc a individului său decît cel ce are să se desfacă prin moarte. Nicăiri nu se manifestă voinţa de viaţă mai tare decît acolo unde viaţa este periclitată sau prin boală internă sau prin pericol estern. 

        {EminescuOpXIII 561}

        {EminescuOpXIII 562}

        {EminescuOpXIII 563}

        {EminescuOpXIII 564}

        {EminescuOpXIII 565}

["FOAIA DE DIMINEAŢĂ A LUI "NEUE FREIE PRESSE"... "]

Foaia de dimineaţă a lui "Neue freie Presse" din 2 februarie conţine un articol de fond care tratează situaţia culturală atît a romînilor în genere cît şi a ţării, Romînia, în special. Articolul merită o replică, mai puţin din cauza tonului de care se foloseşte şi [care] după părerea noastră nu se potriveşte unui ziar de nume european, ci mai ales din cauza neadevărurilor obiective pe care le conţine. 
Tratarea unor date din viaţa popoarelor are două forme fundamentale, deosebite în esenţă, care duc la 2 moduri de a privi lucrurile, dintre care unul s-ar putea să devină dezavantajos pentru cunoaştere. Una dintre modalităţi este aceea care aplică faptelor date criteriul subiectiv de judecare. Cealaltă care priveşte faptele fără vreo părtinire interioară şi se străduieşte să le găsească justificarea intrinsecă în însăşi condiţia lor de existenţă. Pentru a înţelege însă un popor în dezvoltare nu trebuie aplicată la el unitatea de măsură a stărilor europene ci, dimpotrivă, în momentul judecării sale trebuie să încerci a uita modul tău de a privi lucrurile, influenţat de obişnuinţă, să-ţi dezobişnuieşti pentru o clipă ochiul spiritului, să faci abstracţie de faptul că trăieşti într-un stat de cultură, care are în spate o dezvoltare seculară, spre a nu fi profund marcat, fără să ştii, de un complex de noţiuni şi concepţii devenite uzuale cu care o judecare adecvată să devină din capul locului imposibilă. Fiecare popor nou este o existenţă autentic nouă, cu un conţinut necunoscut care trebuie dezbătut. Numai în uitarea completă a acelor noţiuni pe care ţi le transmite timpul tău şi comunitatea ta stă garanţia înţelegerii unor stări de lucruri străine. Trebuie dinainte să recunoaştem deschis că un german sau un străin în general nu este în stare să prezinte situaţia din Romînia astfel încît ea să apară, ca orice existenţă naturală, justificată prin sine. 
În primul rînd principatele nu sunt o capodoperă diplomatică şi nici constituţia lor nu este o consecinţă a păcii de la Paris; ci articolele respective ale Păcii de la Paris sunt rezultatul unei idei de constituire de mult existente. Ideea constituirii principatelor într-un stat unitar, intenţia de a se desprinde de protecţia rusească, spre a forma un teritoriu neutru între cele trei imperii, chiar constituţia romînească de azi - toate acestea au fost prezente ca idei mult înainte de a putea fi vorba de vreun război în Crimeea sau de o Pace de la Paris. Pacea de la Paris în articolele pomenite n-a fost altceva decît recunoaşterea internaţională a legitimităţii dorinţelor de mult resimţite ale unui popor. Ceea ce în Pacea de la Paris a fost eludat voit complexul dorinţelor sale, poporul romîn a adăugat în fapt prin realizarea Unirii, folosindu-se astfel doar de un drept pe care nici o putere din lume nu i-l poate contesta. 
Că partidul lui Brătianu repeta lozinci neînţelese ale radicalilor europeni şi n-a văzut în Înălţimea Sa Principele Carol decît o pavăză pentru jafurile pe care urma să le comită asupra statului - să lăsăm asta în suspensie; cu toate că este îndoielnic dacă avantajele materiale de care fiecare partid în fiecare ţară beneficiază prin ajungerea sa la putere se pot numi jafuri; un lucru însă trebuie să-l tăgăduim cu hotărîre: că tocmai acest partid ar fi legat de înscăunarea Principelui planuri anexioniste îndreptate împotriva Austriei. Un popor este o unitate psihologică dată, un subiect cu o conştiinţă de sine unitară, oricît de împărţit ar fi din punct de vedere statal. Această conştiinţă de sine îşi are conţinutul său spiritual: limba, literatura, obiceiurile, religia. Această unitate are drept premisă o uniformitate a indivizilor care constituie poporul, şi întocmai aşa este şi la cel romîn. Poate nici un popor care numără douăsprezece milioane nu are părţile sale atît de puţin diferite ca cel romîn. Limba sa este poate singura care aproape că nu cunoaşte dialecte, obiceiurile populare sunt în general aceleaşi, religia a rămas, cu toată sciziunea formală a bisericii, aceeaşi în sinea ei. Partidul lui Brătianu nu-şi propusese altceva decît de a aduce la conştiinţa publică această uniformitate a părţilor poporului, ctitorind Societatea Academică, în care trebuiau să fie reprezentate toate părţile poporului. Astfel [cuvînt indescifrabil] a fost a unui organ spiritual central şi nu politică expansionistă. Dar acesta este oricum singurul fapt care ar putea îndreptăţi străinătatea să creadă că acest partid ar visa planuri de anexiune. 
Dacă apoi cultura intelectualităţii romîneşti este atît de superficială şi lipsită de conţinut încît uşor ai putea să ţi-o însuşeşti în cafenelele pariziene sau la Mabille - este o afirmaţie destul de hazardată. Ar trebui atunci măcar certificatele de studii ale acestor oameni să fie o expresie fidelă a unui astfel de comportament; dar suntem în măsură să susţinem de-a dreptul contrariul. Universităţile europene, atît cele germane cît şi cele franţuzeşti, nu au elevi mai buni şi mai studioşi nici măcar printre elementele din ţară. Studenţii romîni dintotdeauna au trecut strălucit examenele, cu toate că trebuie să recunosc că în mod excepţional a mai fost printre ei din cînd în cînd şi cîte-un cap sec, lucru pe cît de firesc, pe atît de explicabil. Nu doar lustru franţuzesc prin care străbate permanent grosolănia, ci cultură intensă, solidă este în societatea romînească, şi dacă totuşi există un fapt care aruncă o umbră pe întreaga situaţie culturală atunci este ace1a că această cultură, este una străină şi nu ieşită din configuraţia caracterului naţional. 
Că poporul este adînc pătruns de principiul naţionalităţii - este adevărat, dar este un avantaj atît pentru poporul însuşi cît şi pentru omenire. Omenirea trăieşte în popoarele ei precum un întreg în părţile sale, iar de conştiinţa şi

565

        {EminescuOpXIII 566}

bunăstarea acestora depinde dezvoltarea speciei umane. Haosul evului mediu s-a sfîrşit abia atunci cînd unitatea impusă omenirii de religie şi politică a fost sfărmată prin apariţia naţionalităţilor. În Răsărit însă evul-mediu nu prea s-a sfîrşit şi este firesc deci ca unele procese care în Occident au avut loc deja în secolul 16 să se desfăşoare acolo abia acum. Dispreţuirea distinsă a unor stări de lucruri pe care nu le pricepi este ceva des întîlnit - dar ar trebui să se ceară ca reprezentanţii opiniei publice europene să cunoască măcar într-atît istoria ca să fie conştienţi de anumite puncte de vedere depăşite şi să poată explica prin evenimentele trecutului ceea ce se petrece analog în prezent. 
De neiertat este însă, felul în care articolul se exprimă despre originea şi limba poporului, aşa încît s-ar putea isca dubii dacă este într-adevăr un ziar german cel pe care îl ai în faţă. Originea romană a poporului este negată. Dar această origine nu este de fel o halucinaţie, ci un fapt istoric şi pe deasupra unul atît de adînc întemeiat în viaţa statului roman încît e imposibil de găsit o justificare pentru o afirmaţie azvîrlită cu atîta lipsă de judecată. Precum se ştie toate războaiele romane au un temei economic. Pătrunzînd faptele exterioare care au fost expresia unor motive interne, ne vom da seama că mobilul războaielor romane n-a fost nici setea de răzbunare, nici pofta de cucerire, ci continua suprapopulare a oraşului şi a Latiumului. S-au făcut cuceriri spre a coloniza. Aşa a fost cucerită şi colonizată Dacia. Şoselele romane în Transilvania, Valul lui Traian în Romînia şi rămăşiţele podului de piatră peste Dunăre, numele celor mai vechi oraşe din Dacia colonizată sunt dovezi incontestabile ale colonizării Daciei de către împăratul Traian, iar cea mai bună dovadă este poporul romîn însuşi. Căci nu este adevărat că limba poporului constă din elemente celtice amestecate cu frînturi slave şi gotice şi, într-o măsură cu totul neglijabilă, şi romanice. Limba romînă este, formal cea mai pur romanică din cîte există; şi că aşa stau lucrurile nu este deloc o afirmaţie vanitoasă a unor literaţi romîni; întemeierea critică a acestui fapt se datorează unor învăţaţi străini, mai ales germani. Diez, Raynouard, Fuchs, Miclosich, Max Muller, Mussafia şi alţi cercetători şi specialişti serioşi fac de-a dreptul superfluă o dezbatere mai amănunţită a acestui subiect. Apoi nu este adevărat că limba romînă cultă ar fi formată din cuvinte italieneşti, franţuzeşti şi chiar spaniole şi că n-ar înţelege-o decît iniţiaţii. Paralel cu dezvoltarea spirituală a unui popor sporesc şi mijloacele de comunicare ale limbii, cuvintele şi combinaţiile între ele, altfel spus: limba se îmbogăţeste. Aceasta este mai întîi un produs pur natural pe care oamenii îl folosesc aşa cum răsare nemijlocit din spirit, fără să mai reflecteze asupra acestui lucru şi fără ca arta să aibă vreo influenţă asupra formării ei. Dar această situaţie se schimbă curînd. Pe măsură ce sporeşte cultura generală a poporului, se divide munca şi în această privinţă: numai o parte a poporului se ocupă exclusiv de cultură şi o promovează, rapid; cealaltă parte rămîne în urmă. Partea cultă şi cea necultă a poporului încep curînd să se deosebească prin semnele exterioare ale gîndirii, aşa cum se deosebesc prin tezaurul însuşi de idei. După ce limba cultă s-a desprins însă de trunchiul comun, îşi urmează propriul drum; prelucrată de artă, ştiinţă., de formele mai rafinate ale relaţiilor umane în sferele mai înalte ale societăţii, ca se îndepărtează din ce în ce mai mult de limba populară şi capătă un caracter deosebit de-al acesteia, cu toate că a ieşit din sînul ei. Acesta este şi raportul firesc al limbii romîne literare faţă de cea populară; căci nu tezaurul de cuvinte, ci cel de idei este ceea ce deocamdată este menit să rămînă neînţeles de către cel incult, nu semnele exterioare, ci noţiunile. Adevărat în toată aserţiunea aceasta este că s-a cultivat sporadic ideea, greşită, a regenerării limbii romîne prin cea latină. Dar acesta este acum un punct de vedere depăşit. Direcţia serioasă şi cea mai însemnată a literaturii romîne caută îmbogăţirea limbii nu prin receptarea unor neologisme, fie chiar din limbi înrudite, ci prin folosirea tezaurului lexical păstrat în limba poporului şi în special prin dezvoltarea organică a limbii însăşi. 
Ţăranul este, zice-se, abrutizat şi fără conştiinţă umană! Că este sărac şi decăzut, asta desigur recunoaştem. Cauzele sunt multe şi adînci, pentru că au un fundal istoric sumbru. Dar nu iobăgia ţăranului - care în acea formă în care s-a găsit în Europa n-a existat niciodată în Romînia - este cauza decăderii sale, ci neîntreruptele invazii străine. Stoarcerea sa de către elemente străine l-a făcut atît de sărac şi mizer, dar de aceea şi atît de melancolic şi grav. Că nu este abrutizat o dovedeşte poezia populară deosebit de bogată şi frumoasă şi mulţimea satirelor muşcătoare cu care îi tratează pe străini. Este un spirit original şi proaspăt în acest popor care străbate prin toată decăderea şi sărăcia lui şi nimeni nu are dreptul să-l numească abrutizat şi fără conştiinţă umană, cu atît mai puţin indivizi care nici nu-l cunosc. Autorităţile pe care îşi sprijină articolul declaraţiile în general nu par să aibă o valoare prea mare. Un funcţionar austriac din Cernăuţi îi caracterizează pe nobilii de ţară de acolo într-un mod care s-ar părea că e mai degrabă un simptom patologic al unor stări sufleteşti dereglate decît o informaţie serioasă, obiectivă. Cum se ştie nobilimea de ţară din Bucovina este elementul cult şi cel mai lipsit de prejudecăţi care există, în toată ţara. Şi pe astfel de aforisme nicidecum spirituale se construiesc acuzaţii împotriva unei naţiuni! 
Luptele între partide în Romînia sunt expresia cea mai proprie şi fidelă a diferitelor influenţe străine asupra spiritului naţional încă nematurizat. Noi le regretăm, dar le găsim totodată justificate pentru că sunt în sine atît de fireşti şi de uşor explicabile încît am putea cel mult deplînge necesitatea lor psihologică incontestabilă iar nu să-i acuzăm pe cei care le poartă. 
Pătura de mijloc există desigur în germene, dar în mare parte ea nu este de origine evreiască. Nu vrem să negăm că de la germene la starea evoluată este mult, şi anume tocmai evoluţia însăşi, dar trebuie să. ne dăm seama cu claritate de cauzele care nu permit să se ridice o pătură de mijloc în ţară. Moartea clasei de mijloc meşteşugăreşti într-o ţară pe cale de dezvoltare este industria străină. Meşteşugul şi industria nu pot concura; lupta între ele este prea inegală ca primul să se poată opune în timp celei de-a doua. Dar moartea i-a fost pricinuită dezvoltării economice tocmai prin faptul că unul din articolele Tratatului de la Paris exclude din capul locului vama de protecţie. Acesta este momentul fatal în tratatul pomenit, care face din statul romîn [cuvînt indescifrabil]; i s-a dat viaţă, dar totodată condiţiile

        {EminescuOpXIII 567}

esenţiale pentru a trăi i-au fost refuzate. Astfel a fost frînată formarea unei [pături] care să medieze între ţărani şi clasele superioare ale societăţii, un echilibru politic pe plan intern nu este posibil, aşa că, peste tot rezultatul final al unei astfel de stări de lucruri este paralizarea existenţei. 
Dezvoltarea industriei este desigur ceva absolut necesar într-o ţară, dar ea devenind imposibilă atîta vreme cît îi fac concurenţă ţări avansate cu secole, rezultă că un sistem de protecţie aplicat judicios este ceva necesar pînă în clipa cînd industria naţională, ajunsă la un anumit punct de dezvoltare, să fie în stare a suporta concurenţa liberă. în condiţiile sistemului de protecţie, Germania şi-a dezvoltat industria. Înlăturînd pe de-o parte piedicile interne şi atenuînd pe de alta concurenţa cu ţări străine mult mai avansate, Germania a ajuns cu ajutorul unui sistem de protecţie să aibă una din industriile cele mai înfloritoare. Administraţia, a cărei sarcină este desigur de a crea condiţiile pentru dezvoltarea meşteşugului şi a industriei, se vede supusă prin articolul pomenit unei constrîngeri pe care n-o poate înlătura; şi dacă vrea totuşi s-o facă, atunci va fi ameninţată, de exemplu, cu întreaga putere a monarhiei austriece. De nedezvoltarea păturii de mijloc în Romînia, nu ţara şi naţiunea, ci toată Europa e de vină; care, de dragul unor interese egoiste, n-a ezitat să lase să se atrofieze dezvoltarea economică internă a unei ţări a cărei vitalitate ar putea fi de mare importanţă pentru lume. Este adevărat, Austria are cel mai mare interes ca vama de protecţie să nu fie introdusă în ţările dunărene, pentru că. produsele sale industriale găsesc acolo o desfacere atît de bogată, iar închiderea porturilor dunărene ar fi o lovitură sensibilă pentru comerţul austriac. Dar această lovitură este doar una de moment; securitatea pe care o oferă un stat din răsărit puternic în interior s-ar putea să fie de nepreţuit, şi unde cade pe cîntar prezentul, care e doar o clipă, cu viitorul care n-are sfîrşit, îl vom sacrifica pe acesta celui din urmă. 

["ÎNCÎT BUNĂTATEA D-SALE... "]

2264

încît bunătatea d-sale de a se arăta dispus să esplice consunanţa* ad litteram din întîlnirea în idei a două genii e în cazul nostru cel puţin de prisos. 

["IAR CÎND SE VOR ÎMPLINI... "]

2264

Iar cînd se vor împlini aceste toate? Legenda zice cînd Buga va suna de seară, cînd sf[înta] mănăstire Putna se va lumina din morminte! 

["CONVENŢIA CU AUSTRIA... "]

2261

Convenţia cu Austria. Act de tradare. cu 8 zile înainte *** de a pune * [în] esploatare proiectul, material nedumerire. 
Brăt. proiectul deviză * - convenţiune comercială (palat şi colibă) legea aceasta simplă. Prs. unei adm. drum. de fier pătruns * de toată valoarea acestei convenţiuni - chestie de tapaj, beţele-n roată. 
Brăt. 
Cons. conv. împrumut oraş. Bucureşti. Casa de Depuneri. esport. însemnate. 

567

        {EminescuOpXIII 568}

["RIGA"]

2264

Riga. 
Dar cine nu vede intenţia de batjocură? D. C. A. Rosetti pare că nu ştie că, precum din lex se face lege, din rex trebuie să se facă rege. O ştie... dar rigă se zice la figurile de pe cărţile de joc. Ca şi riga de treflă, ca riga de cupă, voia să se numească şi să fie Regele Romîniei. 

["D-VOASTRĂ NU VREŢI LIBERTATEA... "]

2267

D-voastră nu vreţi libertatea, vreţi egalitatea, cea mai mare duşmană a libertăţii. Aceasta o vor toţi străinii. Ce să vrea un grec ca C. A. Rosetti decît să fie egal cu romînul fără a fi îndeplinit condiţiile de muncă ale romînului? Ce să vrea un ţigan ca Fundescu sau ca Epurescu decît să fie egali cu romînul, făr-a fi capabil de-a avea creierul sau musculatura romînului? 

["NIMIC DIN CE E CARACTERIZAT... "]

2264

Nimic din ce e caracterizat nu e adaptabil. Carbonul cristalizat în hexacontetraedri, care se numeşte diamant nu se adaptează el, ci maistrul politor trebuie să adapteze a[r]hitectura* lui ca să-l facă să răsară cît se poate de curat în feţele şi apa sa. Carbonul în formă de cărbune se adaptează la orice uz. C-un cuvînt canalia e totdauna adaptabilă. În inadaptabilitate consistă caracterul şi adevărul. Cei inadaptabili trebuie să dea într-o lume direcţia mişcării şi a cristalizaţiunii, nu canalia moale şi corumptibilă ca ceara. 

["A FURA ZIUA... "]

2264

a fura ziua lui Dumnezeu şi munca romînului

["ÎN SUTA A XV... "]

2257

În suta a XV avanscena teatrului Universului este ocupată de romîni. Romînii sunt poporul cel mai însemnat al Europei. Ioan şi Matei Corvin în Ardeal, Banat şi Ungaria, Mircea şi Vlad Dracul în Ţara Romînească, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare în Moldova. 

568

        {EminescuOpXIII 569}

["PÎNĂ ÎN SUTA A ŞAPTESPREZECEA... "]

2257

Pînă în suta a şaptesprezecea sub Matei Basarab romînii erau relativ unul din popoarele cele mai culte din Europa şi incomparabil mai cult decît germanii sau ungurii, tot astfel în suta a XV romînii au fost unul din cele întîi popoare militare şi războinice. Două state puteau să-i întreacă: Spania şi Turcia. 

["D-LOR NE-NTREABĂ... "]

2264

D-lor ne-ntreabă ce ne pasă nouă. Dar cum să nu ne pese cînd tot romînul veritabil e ardelean de origine. Vorbeam aci de cei veritabili (nu de Cariagdi, Pherekydes, C. A. Rosetti). 

["NE PARE RĂU... "]

2257

Ne pare rău că interesul de-a apăra ţara noastră de bănuială* ne sileşte a spune cîteva adevăruri, dar Regele nostru... nu e ca toţi oamenii. Probă: Candiano. Macedonski. 

["MIŞCAREA LUI LUTHER... "]

2257

Mişcarea lui Luther în Germania. Calvinismul şi Calvin în Transilvania. Reacţiunea romînilor. Traducerea Bibliei superioară lui Luther. Unitatea limbei orare şi scrise.