{EminescuOpXII 15}

PATOLOGIA SOCIETĂŢII NOASTRE

În situaţiunea politică şi în condiţiunea civilă ce s-a croit familiei romîne prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încît am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor, în revoluţiunile ce ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe cînd o să se sfîrşească această operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile. 
Nu ne adresăm aci la oameni cari găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor şi ambiţiunilor lor personale. Această clasă de oameni nu este făcută nici să simţă, nici să înţeleagă condiţiunile superioare de existenţă şi de trai pentru o societate şi nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societăţii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupaţi de condiţiunile de existenţă, de prosperitate a societăţii şi cari se îngrijesc de soarta ţării oricari ar fi credinţele lor, fie conservatori, fie, precum s-au numit, liberali. 
Ceea ce simţim noi în privinţa stării de lucruri de astăzi nu ni se pare să fie o impresiune personală şi trecătoare. 
Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator şi aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac să credem că situaţiunea noastră politică şi socială persistă a sta în stadiul revoluţionar. Spiritele sunt cuprinse de neîncredere şi nu se pot împăca cu ideea că lucrurile pot merge aşa precum merg astăzi. O reacţiune deja a început a se manifesta, deşi cam slabă, în contra mişcării repezi şi violente cu care s-a accentuat opoziţiunea coaliţiunii din 1876 şi, după cum credem noi, această reacţiune are să urmeze în mod irezistibil, deşi treptat. 
Ca să poată fi însă eficace reacţiunea contra spiritului revoluţionar trebuie ca cu toţii să ne dăm seamă de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce împiedecă redobîndirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă. 
Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi partidul care ne guvernă de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încît ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernă; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private. 

          {EminescuOpXII 16}

          {EminescuOpXII 17}

Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendenţe morale, şi ca rezultat, avem distribuirea funcţiunilor publice, a oficiilor şi întreprinderilor de tot felul. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pămînt fără să ne putem da samă cum, pe cînd generalitatea oamenilor de muncă sufere de strîmtorare. 
Noi privim această stare de lucruri ca o degradare, ca o depravaţie a moravurilor publice care, deşi profită unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucură de putere. Cu un contingent politic astfel educat ţara nu poate aştepta destinuri strălucite, nici poate spera un guvern tare şi solid, care să întemeieze instituţiunile şi prin ele să dea acţiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecuenţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte. Un stat unde funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare se condamnă singur a fi neputincios şi sterp. 
Noi avem trebuinţă, mai mult decît altădată şi decît oricare alt stat congener din Peninsula Balcanică, să stabilim un guvern naţional, serios şi tare, să ne punem în poziţiune de-a putea exercita o acţiune decisivă în politica orientală. Cu deprinderile însă de gonaci de posturi, cu dezordinea morală ce întreţin în societatea noastră credincioşii şi neofiţii partidului zis liberal, nu se poate aştepta nici soliditate în guvern, nici pace şi linişte în societate, nici putere în relaţiunile noastre internaţionale. 
A fost lesne pentru partidul zis liberal să dărîme, fiindcă a găsit tărîmul pregătit de chiar clasa guvernantă veche, care s-a muncit în curs de douăzeci de ani, la adăpostul instituţiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, să paralizeze şi să anuleze politica puterii suzerană şi protectrice ce ne ţineau în lanţ. Dar ceea ce este greu, ca în orice operă omenească, este de-a clădi şi întemeia instituţiuni solide, de-a forma caracterul naţional. 
Nici caracterul naţional însă nu se întemeiază prin moravuri publice cari iau. de principiu îndestularea apetiturilor, nici instituţiunile prin vorbe deşarte de egalitate şi libertate. Pînă acum partidul liberal n-a dat masei poporului decît vorbe deşarte ca instituţiuni şi spectacolul depravaţiunii moravurilor ca bold de caracter naţional, şi toată doctrina sa politică este să trateze pe poporul romînesc ca pe un venetic, fără tradiţiuni şi fără istorie, proclamînd că toate printr-însul s-au făcut cîte s-a făcut; pentru că dînsul este la putere, şi puterea sa este semnul şi simbolul sacru al naţionalităţii romîneşti. 
Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decît în oricare altă epocă, a dobîndit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile; dar cu cît i-a crescut mai mult puterea cu atît a scăzut în proporţiune exerciţiul libertăţii, din cauza procedărilor sale administrative, din cauza amăgirilor la care a supus toate poftele şi toate pasiunile rele, contribuind astfel a slăbi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimentele nobile şi dezinteresate cari au luat parte la mişcările de la 1848 şi 1859 sunt în drept astăzi, după cîte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este meşteşugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recruţilor partitului. 
O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiuni rele, la slăbiciuni, la interesul şi la viţiurile celor chemaţi. Daca nu se va opri în drum şi nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Cîte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat? Şi n-ar fi nimic daca efectele ei s-ar mărgini la cîteva individualităţi fără greutate şi fără valoare. Răul cel mare şi simţitor este că atinge inima ţării, moralitatea publică. 

[4 ianuarie 1881]

          {EminescuOpXII 18}

ŞCOALA NORMALĂ SUPERIOARĂ
SECŢIA BUCUREŞTI
[1]

"Monitorul oficial" din ultima zi a anului trecut dă rezumatul celor petrecute la 18 decemvrie cu ocaziunea inaugurărei acestei şcoli şi cuprinde discursul-program rostit de maiestrul de conferinţe, d. I. Crăciunescu, în faţa rectorului Universităţii, a multor notabilităţi şcolare şi-n faţa studenţilor în fine. 

Negreşit am fost datori să citim asemenea cuvîntare, cu atît mai mult că trece de operă a doctorului în litere, a judecătorului de la trib. Ilfov, a profesorului de estetică de la Facultatea din Bucureşti, a maiestrului de conferinţe de la Şcoala Normală; c-un cuvînt, de lucrare a unei personalităţi considerabile în aparenţî, dar un ambiţios de arginţi ce se înfăţişează ambiţios de ştiinţă în realitate. 
Se vede că ziua de 31 decemvrie 1880 a fost hotărîtă să demascheze şi pe acest ilustru pseudoerudit, şi pe acest speculator de ştiinţă numit Ioan Crăciunescu. Atît mai rău pentru d-sa şi atît mai bine pentru tinerimea silită a culege învăţătura moralei, a binelui şi frumosului din prelegerile problematice ale unui plagiator ce va rămînea celebru în ăst meşteşug. 
E amar pentru noi să constatăm viţiul, dar în faţa funestei boale a învăţaţilor de contrabandă nu ne putem opri d-a zugrăvi precum se cuvine pe cel ce-l practică, pe cel ce are îndrăzneala necalificabilă d-a-şi inaugura conferenţele sale pedagogice precum urmează: 

[... ]

          {EminescuOpXII 19}

[... ]

Plagiatură mai degradată nici că se poate închipui! Esigenţele punerii în pagină a ziarului ne sileşte să ne oprim aci cu confruntarea. Daca însă autorul discursului plagiat nu se va arăta satisfăcut, dacă ar avea tupeul să îngîne veri o scuză, apoi [î]i promitem o nouă ediţiune de citate, esceptînd bineînţeles platitudinele şi insulta la adresa elevilor din facultate, a căror paternitate nu i-o tăgăduim. Retragerea d-lui Crăciunescu cel puţin din sarcina de conferenţiar la Şcoala Normală, o retragere forţată de bună seamă, e absolut necesară pentru interesele şi viitorul acestei instituţiuni, căci ce autoritate ar mai putea inspira studenţilor un asemenea plagiator... care ne confirmă o dată mai mult vorba învingătorului de la Iena: "Omul nu e decît o ţifră ce n-are valoare decît prin poziţiunea ce ocupă"! 

[4 ianuarie 1881]

CESTIUNEA DUNĂRII

"Corespondenţa politică" se ocupă, pe larg de atitudinea Romîniei în cestiunea Dunării şi de opoziţiunea ei în contra Austriei. 

Această politică a Romîniei, zice numita foaie, [î]şi are baza în cestiunile interioare. De cîteva luni opoziţiunea caută să răstoarne guvernul cu orice preţ. Nici o altă cestiune nu era mai bine venită ca a Dunării. "Dunărea romînă este a romînilor"; "Romînia doreşte influinţa Europei, niciodată însă pe cea a unei singure puteri mari" - nişte asemeni fraze au totdauna un farmec pentru inimele "patriotice" şi în acest sens presa a ameţit opiniunea publică, încît guvernul romîn a crezut de cuviinţă a face mai mult decît presa declarînd printr-un organ oficios că va persista în opoziţia sa contra opiniunii tuturor celorlalte puteri, împiedecînd printr-o rezistenţă pasivă d-a se realiza vreo combinaţiune neplăcută lui. Prin aceasta - observă foaia vieneză - Romînia a ajuns în punctul de-a sta în opoziţie faţă cu întreaga Europă. Într-adevăr, cei din Bucureşti nici n-au învăţat, nici n-au uitat nimic. Ei se poartă ca şi cum ar fi şi astăzi sub garanţia marilor puteri şi uită că, o Romînie independentă cată să suporte toate consecinţele politicei sale. 

[4 ianuaria 1881]

["APROPIINDU-SE ALEGERILE... "]

Apropiindu-se alegerile pentru deosebitele colegii vacante ale Camerei şi Senatului, ne credem datori a reaminti alegătorilor conservatori îndeosebi, celor din opoziţie în genere, ca să uzeze de dreptul lor constituţional şi să ia parte la alegeri. Oare mai trebuie

          {EminescuOpXII 20}

să amintim cîte interese în adevăr naţionale sunt la mijloc cari să motiveze participarea tuturor la lupta electorală? Nu. vedem partidul guvernamental desfăcut în grupuri de ambiţioşi, cari, încetînd de mult de-a mai viza la realizarea principiilor şi nefiind capabile de a organiza ceva solid şi stabil, se întrec pur şi simplu în vînătoarea foloaselor materiale pe cari le dă puterea? Nu vedem că partidul roşu, departe de-a fi numai un partid recrutat din deosebite clase ale societăţii romîne, formează el însuşi o clasă deosebită, a căreia meserie e politica şi care trăieşte din politică şi din specula frazelor mari precum alţi oameni trăiesc din agricultură sau din exercitarea unei profesiuni? 
Veniturile statului, percepute asupra contribuabililor, deci asupra alegătorilor, sunt plata pe care cetăţeanul o dă pentru a primi în schimb servicii echivalente. Ce servicii echivalente ne dau Adunările cari 'şi pierd vremea m discuţii zădarnice, votînd însă cu iuţeala aburului legile cele mai importante, cari ar trebui mult timp studiate? Ce servicii echivalente pot restitui miniştri schimbaţi de treizeci şi şase de ori în patru ani de zile? Ce servicii echivalente pot face nişte oameni cari nu ştiu nimic afară de Cod şi ocupă cu toate acestea funcţiuni de directori de drum de fier, pentru cari se cer cunoştinţe tecnice? Ce servicii echivalente pot face societăţii oameni cu cîte patru clase primare deveniţi directori de Bancă Naţională? Astfel suma neproporţionat de mare care se ia în fiece an din averea comună, în loc de a se întrebuinţa la dezvoltarea vieţii economice şi de cultură a populaţiunilor, se împarte în sinecure mari şi mici pentru o clasă de oameni fără ştiinţă, fără merit, cari, tocmai pentru că n-au nici una, nici alta, s-au constituit într-o societate de exploatare pentru care toate mijloacele de-a veni la putere sau de-a se mănţinea sunt bune. 
Morala publică cată. să sufere mari scăderi prin asemenea stare de lucruri. Tînărului nu i se mai zice: "învaţă sau munceşte ca să înaintezi! ", ci, prin exemplele ce se dau, i se zice: "Conspiră, calomniază şi vei ajunge om mare în Romînia". Astfel vedem că raţiunea pentru care s-a ridicat în anii din urmă o mulţime de oameni la rangurile cele mai înalte e un act de rebeliune, un cuvînt de insultă la adresa Domnitorului, un pasquil şi altele asemenea. 
Pe de altă parte interesele agricole atîrnînd, în ţara arbitrariului administrativ, tocmai de administraţie, alegătorii sunt în mare parte puşi la discreţia urelor şi persecuţiilor administrative. Pe lîngă asta statul dispune de atîtea funcţii şi favori pe cîţi oameni sunt în ţară cari ştiu scrie şi citi! Astfel administraţia consistă nu în muncă, în servicii echivalente cu sumele bugetului, ci în precupeţire de voturi. 
Cine sufere mai mult prin această stare de lucruri sunt elementele muncitoare şi sănătoase ale naţiunii noastre, sunt toţi aceia cari nu aspiră la privilegii şi sinecure, ci trăiesc din produsul muncii lor proprii. Tocmai în clasele pozitive ale naţiei se observă o scădere continuă. a averii. Sub fel de fel de forme ingenioase li se sustrage acestor clase pînă şi cel din urmă ban, pentru a întreţinea cu el luxul unor nulităţi ambiţioase, incapabile de muncă, precum sunt incapabile de dreptate şi de adevăr. Dar mai mult încă: elementele romîneşti, populaţia istorică a ţării e stoarsă pentru întreţinerea plebei internaţionale a apologiştilor lui Blanqui, o plebe fără patrie hotărîtă şi fără naţionalitate hotărîtă. 
E timp ca orice inimă patriotică să se mişte la priveliştea mizeriei generale produsă prin cupiditatea populaţiei flotante a acestei ţări. Precum facem deosebire între "romîn" şi "străin", am ajuns a face o deosebire între "romîn" şi "roşu". Ca o ceată de cuceritori străini au năvălit asupra ţării, constituie stat în stat, consideră ca inamici pe toţi cei ce nu împărtăşesc apetiturile lor, consideră populaţiunile ca pe o turmă bună de esploatat. 
Oricine votează contra lor îndeplineşte un act de mîntuire a ţării şi a naţionalităţii, contribuie la restabilirea bunei credinţe în afacerile publice, la reintegrarea poporului romînesc în drepturile lui legitime. 

[6 ianuarie 1881]

          {EminescuOpXII 21}

["AMINTISERĂM MAI ZILELE TRECUTE... "]

Amintiserăm mai zilele trecute că într-un conventicul al partidului roşu se alesese, în urma atentatului Pietraru, un fel de comitet de salut public, care şi-a manifestat deja existenţa revoluţionară şi odioasă. Auzim că, în urma eliberării definitive a persoanelor asupra cărora din capul locului nu putea plana nici umbră de bănuială, membrii acestui comitet şi-a arătat nemulţumirea faţă de Excelenţa sa d. Tache Giani. Nu înţelegem în adevăr această suficienţă din partea unor oameni cari nici sunt competenţi să se amestece în resortul justiţiei, nici au măcar capacitatea comună de-a pricepe că acele arestări în vînt se datoresc pur şi simplu inepţiei fenomenale a prefectului de poliţie, d. Radu Mihai. Acest model de agent poliţienesc a fost prevenit, ca publicul întreg, că are să se comită un atentat. Publicul, cum e ironic şi cu bun simţ, şi-a zis rîzînd: "Cine să-l comită dacă singurii oameni capabili de asemenea lucruri, apologiştii lui Blanqui, sunt la putere? " Calculul publicului era eronat însă, pentru că uitase o împrejurare. Directorate de bancă nu are statul decît cîteva, asemenea şi prea puţine funcţii retribuite cu mii de franci pe lună. Dar patrioţi sunt cîtă frunză şi iarbă. Numindu-se d. Carada director de bancă, pentru d-alde Pietraru nu mai era loc şi sunt fără îndoială o sumă de patrioţi cari cu drept cuvînt se cred mai capabili decît onor. d. Carada. Pietraru însuşi, bunăoară, ştia mai multă carte decît o seamă de redactori de-ai "Romînului", cari se procopsesc cu atîta repejune în socoteala patriei. În elementele necăpătuite ale partidului roşu trebuia deci să se afle cuibul conspiraţiei şi aceasta d. prefect de poliţie trebuia s-o ştie. În loc de asta însă poliţia se foloseşte de pretextul încercării de asasinat pentru a aresta pe oamenii ce-i sunt neplăcuţi: pe d. Grandea pentru rigoarea condeiului său, pe d. Gălăşescu pentru c-a fost comisar de poliţie sub guvernul conservator, cînd într-adevăr s-o fi distins prin privegherea exerciţiilor de prestidigitaţie ale viitorilor pe atunci oameni mari ai Romîniei. Tot de soiul acesta au fost şi celelalte arestări. O mai repetăm că d. Radu Mihai şi-ar da şie şi d-lui Brătianu o satisfacţie nespusă dacă, în loc de-a aresta oameni nevinovaţi, ar justifica întrebuinţarea fondurilor secrete, căci e în adevăr o ingenioasă manieră de-a le administra în aşa chip încît tocmai prin întrebuinţarea lor d. Radu Mihai să fie în fericita poziţie de-a şti tot atît de mult despre pregătirea atentatului ca oricare alt muritor din Bucureşti care citeşte gazete. 

[6 ianuarie 1881 ]

["UNUL DIN VECHII NOŞTRI POEŢI... "]

Unul din vechii noştri poeţi, d. Gr. M. Alecsandrescu, ne onorează cu trimiterea următoarelor versuri, scrise anume pentru Botezul Domnului de estimp. 

[6 ianuarie 1881]

RADICALII ÎN FRANŢA

Am menţionat în zilele trecute că intransigenţii n-au reuşit deloc în alegerile municipale din Paris, ceea ce i-a descurajat foarte mult. Acest fapt nu se poate ilustra mai bine decît prin următorul incident. Într-un arondisment republican moderat cunoscuta 

          {EminescuOpXII 22}

Louise Michel a început să vorbească în contra lui Gambetta, ca de obicei. Dar mare-i fu surpriza cînd auzi mai multe voci strigînd: "Afară cu ea! Gambetta a adus mai multe servicii decît toţi aceşti nebuni! Afară! " Viteaza oratoare a cătat să plece şi drept răzbunare a publicat următoarea epistolă în ziarul roşu "Citoyen ": 

Acum puteţi vedea că, în mijlocul unui popor mîncat de molima oportunistă, frazele de progres şi reforme sunt ridicole şi nu mai rămîne decît: Revoluţiunea. Şi dacă această revoluţiune nu mai e posibilă prin popor, am iarăşi dreptate zicîndu-vă: "Ţin cu aceia din voi cari merg înainte, dar nu aparţin nici unei grupe de ale dv. Liniştită şi rece, sub suflarea gheţoasă a Nordului, voi merge înainte, fără ură nici compătimire pentru oamenii sau lucrurile cari opresc revoluţiunea şi pe cari le consider numai ca obstacole ce cată să, dispară. 

[6 ianuarie 1881]

["CELELALTE NEGUSTORII... "]

Celelalte negustorii mai sunt cum sunt. Dar plăteşti mai mult decît face obiectul cumpărat? Nu face nimic. Te înveţi minte şi altădată deschizi ochii-n patru ca să vezi pe ce-ţi dai banul. Negustoria de vorbe însă şi prăvăliile de principii sunt cele mai rele din toate, căci eşti în pagubă chiar de ţi se oferă gratis fructele talentului Costineştilor şi Caradalelor. Geaba invalidezi de zece ori argumentele aduse de onorabilele capacităţi de la "Romînul", geaba arăţi din fir în păr că ceea ce spun dumnealor sunt basme cari n-au nici măcar farmecul de-a fi interesante ca cele dintr-o mie şi una de nopţi ale frumoasei Şeherezade; ele revin zilnic ca şi cînd nimenea nu le-ar fi relevat, şi toate acestea pentru ce? Pentru că publicul romîn, ca orice public din lume, trăieşte în prezent şi puţini, prea puţini se interesează, de trecutul ţării lor, ca să, ştie cum au stat lucrurile acum douăzeci treizeci de ani. Astfel oricine în ţara noastră căruia i-a 'nălbit barba poate spune cîte-n lună şi-n soare despre pretinsele sale merite şi prea puţini se vor găsi cari să-i controleze vorbele. "Romînul" ca organ, d-nii Brătianu şi Rosetti ca oameni politici au contractat obiceiul de-a aşterne în socoteala trecutului tot ce le doreşte inima şi, făcînd meseria aceasta de precupeţi de vorbe mari zeci de ani de-a rîndul, au ajuns să crează poate ei înşii ceea ce spun. Noi nu ne-am mira - am mai spus-o şi altădată - daca roşii ar pretinde într-o bună dimineaţă că ei au creat universul şi că, D-zeu a avut un rol cu totul secundar la treaba aceasta, cam acela pe care l-ar putea avea Carada de pildă la restabilirea echilibrului european. Dar, pînă a fi creat universul, Caradalele şi Serurii au creat ţara, care nu exista 'nainte, au creat naţionalitatea romînească, care asemenea 'naintea domniilor sale nu a existat, a creat tot, c-un cuvînt, ce se ţine de neamul romînesc. 
Ce era lumea 'naintea domnilor liberali? 
"Romînul" de sîmbătă 3 ianuarie o spune: 

Ţara era împărţită în două: 
esploatatori şi esploataţi, 
stăpîni şi robi, boieri şi romîni. 
Singur boierul era om, el se năştea privilegiat, trăia şi murea privilegiat, avînd numai drepturi fără datorii. 
Boierul nu plătea bir; boierul nu mergea la oaste. 

Noi nu suntem dintre acei cari laudă trecutul în mod necondiţionat. Dar să vedem cum era acel trecut? 
Sigur e că populaţia se înmulţea pe atunci în mod regulat, astăzi ea decreşte. Ţăranul se hrănea mai bine şi muncea mai puţin. Azi munceşte mai mult şi se hrăneşte rău. Din regimul rău de azi rezultă apoi frigurile palustre, pelagra, anghina difterică şi alte epidemii, cari pe atunci erau aproape necunoscute. 

          {EminescuOpXII 23}

Dar care era administraţia acestei ţări de esploataţi dată pe mîna esploatatorilor boieri? 
Să vedem de ex. cum se administra averea publică la anul 1855 sub Barbu Vodă ştirbei. 
La 1 ianuarie 1855 se constată: 
La casa mitropoliei un escedent de............. 3 188 325 - 
La casa mînăstirilor........................... 5 805 824 - 
La miliţii....................................... 940 389 - 
Beneficiul soldaţilor....................................... 1 819 100 - 
Aşezăminte de binefacere.................. 668 483 - 
Grădini publice............................ 312 272 - 
Poduri şi şosele.............................. 8 475 902 - 
Dorobanţi şi grăniceri......................... 1 428 264 - 
Spitaluri.................................. 1 950 233 - 
Instrucţia publică........................... 1 586 609 - 
Şcoli comunale, de agricultură şi de meserii...... 1 942 723 - 
Totalul escedentelor........................... 28 121 324 - 
Va să zică la bugete minime un escedent anual de 28 milioane de lei vechi numai din administraţiile autonome ale institutelor. 
Bugetul statului era în 1856 următorul: 
Venituri: 25 394 095
Cheltuieli: 20 398 766
Escedent: 4 995 329. 
Va să zică însuşi bugetul neînsemnat al statului prezenta un escedent anual de 5 milioane de lei vechi: a cincea parte a veniturilor trecea la economii. Şi bugetul veniturilor întregii Ţări Romîneşti era pe atuncea de 8 1/2 milioane de franci şi nici aceia nu se cheltuiau toţi. 
Dacă acel guvern al esploatatorilor cari nu plăteau nici un bir era rău, ne veţi da voie să constatăm că era şi foarte ieften, că nu-l costa aproape nimic pe poporul romînesc. Pe lîngă cele 120 de milioane de franci pe cari le cheltuiţi d-voastră anual, bugetul boierilor exploatatori de 8 1/2 milioane era o jucărie. Vedeţi dar foarte bine că acei boieri cari se năşteau privilegiaţi, trăiau şi mureau privilegiaţi, avînd numai drepturi fără datorii, acei boieri [î ]şi aveau şi ei partea lor bună, căci tezaurul public mai nu se resimţea de existenţa lor. 
Dar, dacă am face socoteala Caradalelor, Stăteştilor, Costineştilor şi a patrioţilor de toată mîna cari s-au născut cu alt privilegiu, mai odios, cu acela de-a răscumpăra drumuri de fier şi a fabrica bani de hîrtie şi cari din nimic au făcut averi (nu s-au născut cu ele, cum ziceţi d-voastră), oare tot la acest rezultat am ajuns? 
Azi o singură Carada şi un singur Costinescu ia din spinarea poporului romînesc de zece, de douăzeci de ori cît lua un boier mare de pe atunci, şi pentru ce? Pentru că cumpără în numele statului cu 60 procente hîrtii depreciate cari fac 18 procente, pentru că propun împămîntenirea străinilor pe categorii, pentru c-au făcut negustorie de vorbe treizeci de ani încoace. 
Aşadar 8 1/2 milioane lua guvernul aşa numit al boierilor de la exploatatul popor; în Moldova cam tot pe atîta, deci, luînd maximul, ajungem la 17 milioane de franci pentru Romînia întreagă. De impozitele acestea statul putea să facă o întrebuinţare [bună] sau una rea; bună cînd restituie publicului servicii echivalente cu valoarea pe care acesta o dă; rea, cînd risipeşte această valoare fără a-i restitui nimic. 
Ce servicii i se dădeau populaţiunii în schimb pentru aceste 17 milioane? Nu erau tribunale, nu era o administraţie mai bună decît cea actuală, nu erau şcoli în cari patrioţii actuali învăţau ceea ce ştiu azi, nu era poliţie? Ce nu era din atributele esenţiale ale statului? Se jefuiau oamenii pe uliţă, se spărgeau prăvăliile, se făceau atentate? Nu. Cu acele mijloace minime se întreţineau serviciile publice ieften, cum se cuvine unui popor sărac, compus în maxima lui parte din cultivatori agricoli şi din mici manufacturieri. Cu vremea ar fi venit toate pe o cale mai bună, căci nu trebuie să uităm că Domnia naţională era tînără şi venise imediat după o epocă tot liberă ca cea de astăzi, după epoca fanarioţilor. Şi fanarioţii, ca şi roşii actuali, nu cunoşteau alţi adversari în ţara asta decît 

          {EminescuOpXII 24}

pe boieri. An cu an şi domnie după domnie n-aveau altă grijă decît a ştirbi din drepturile politice ale boierilor. 
Exploatatori şi exploataţi? Stăpîni şi robi? Boieri şi romîni? Concedeţi că, dacă ar fi voit chiar să esploateze, după cele de mai sus nu se prea pricepeau la aceasta; dac' ar fi voit să stăpînească, nu s-ar fi dezbrăcat de buna lor voie de drepturile lor, şi dac' ar fi voit să nu fie romîni, n-ar fi putut să fie altceva decît romîni. Ceea ce e ciudat şi paradoxal în discuţia noastră e că tocmai acei boieri nu puteau fi alt decît romîni, chiar de-ar fi voit să nu mai fie, pe cînd roşii vor în ruptul capului să fie romîni, ca şi ovreii, şi în mare parte nu pot deveni. Cu toată parada de romînism a d-lui C. A. Rosetti, totdeuna [î ]i atîrnă din buzunar petecul roşu al demagogiei cosmopolite al apologiştilor lui Blanqui şi, dacă scarpini suprafaţa Caradalelor de toată mîna, dai de un caracter pervers şi viclean, de-o minte înclinată spre sofisme şi panglicărie, dai de fanariot cu eticheta romînă, de ceva cu. totul străin intelectului nostru naţional şi caracterului nostru naţional, de-o fiinţă lipsită de pudoare şi de omenie. 
Dar boierii au avut şi ei relele lor? Desigur le-au avut, ca orice oameni din lume. Cea mai mare vină însă faţă cu ţara şi cu naţionalitatea lor, precum şi faţă cu ei înşişi, a fost că v-a crezut pe d-voastră. Din momentul în care de buna lor voie s-au dezbrăcat de drepturile politice pe cari cu durere de ţară le întrebuinţau, de atunci a început era datoriilor publice, a d-nilor Stroussberg, a esploatării neomenoase a ţării şi a locuitorilor ei. Şi această mare şi incalificabilă vină, de-a vă fi crezut pe d-voastră, de-a fi crezut că din oameni fără tradiţii hotărîte, fără patrie hotărîtă şi fără naţionalitate hotărîtă poate ieşi ceva acătării, această vină au espiat-o pe deplin: de aceea boieri nu mai există. 
Dar d-voastră, cari luaţi pentru. stat de zece ori pe atîta pe cît luau boierii, restituiţi sub altă formă lefile ce vi se dau? Ţăranul care avea zece oi are azi o sută? Cel care avea o pereche de boi are azi zece? Cel ce esploatează zece pogoane esploatează azi o sută? Nu. Din contra, numărul obiectelor trebuitoare populaţiunii rurale, averea populaţiunii rurale scade pe zi ce merge tot mai mult. Dar se 'mbogăţeşte în adevăr clasa Caradalelor, Stăteştilor şi Costineştilor, o clasă cu totul improductivă, care n-a 'nvăţat nimic, n-au muncit nimic, şi n-a avut nimic şi care-a ajuns stăpînă pe cei ce au învăţat, pe cei ce au, pe cei ce muncesc. Exploatatori boierii? Dar întreg partidul roşu nu e decît o companie de exploatare. Şi cu ce mijloace, şi cu ce preţ? Cu preţul sărăciei claselor pozitive şi-a demoralizării generaţiei tinere. 

[10 ianuarie 1881]

["ALALTĂIERI A APĂRUT... "]

Alaltăieri a apărut o broşură care, cu tot odiul ce cuprind multe pasaje, e inspirată dintr-o sferă familiarizată cu jocul caleidoscopic al partidelor din ţară. Broşura e intitulată cam inestetic Lascar Catargiu şi partidul conservator şi Ion Brătianu şi partidul liberal. Cu toată repetarea de trei ori a interesantei particule, broşura are un stil al ei propriu, încît se suportă citirea ei pînă 'n capăt. Sub o aparentă imparţialitate şi conform cu regula "laudă pe adversarul pe care vrei să-l critici", broşura face o revistă repede a guvernelor de la 1866 pînă astăzi. Ca specimen al manierei de-a vedea, reproducem aci începutul ei: 

Toţi aceia care examină cele ce se petrec în Societatea noastră de vro cîţiva ani văd că această societate este divizată în două partituri, unul conservator şi altul liberal. Acest din urmă, deşi foarte mare şi numeros, este însă fracţionat în mai multe grupuri, purtînd diferite denominaţiuni. 
Ceea ce mai văd încă este că ceea ce mai susţine pe dl. Brătianu la cîrma ţării este numai şi numai accidentul că se află la putere şi dispune de ea într-un mod vizirial. Orice reazăm moral din partea societăţii l-a pierdut şi nu i-a mai rămas decît reazămul material ce-l dă forţa Nimeni nu se mai poate îndoi că, dacă aceste Camere, în cari dl. Brătianu a izbutit acum doi am a introduce pe cei devotaţi personalmente d-sale şi a forma cu ei o maioritate servilă, un instrument docil, s-ar dizolva, nimeni, zic, 

          {EminescuOpXII 25}

nu se mai poate îndoi că, chiar de-ar uza dl. Brătianu de cele mai mari violinţe, tot nu ar putea reuşi a avea o maioritate care să-l susţie la viziriat. 
Iată pînă aci lucruri ce toţi văd şi pe care nimeni nu le poate nega. 
Un lucru asupra căruia se poate ridica o îndoinţă este de-a se şti dacă dl. Brătianu va putea să se mai mănţină încă la putere cu majorităţile ce posedă în ambele Camere. Asupra acestui punct cei ce-l înconjoară cred că, cu forţa materială va putea încă dura pînă la expirarea mandatului acestei legislative, iar alţii, văzîndu-l redus a se menţine la putere prin expediente şi avînd mai multă încredere în forţa morală, cred că se va vedea nevoit a abandona frînele guvernului în scurt timp. Revista jurnalului "Romînul" din 13 decemvrie, ce este ieşită din peana d-lui Rosetti, prezintă acest deznodămînt. 
La întrebarea dar ce-şi fac astăzi mulţi oameni: "Ce se va întîmpla după căderea d-lui Brătianu? Veni-va un minister conservator sau un minister liberal? " zicem că este destul a ne arunca vederile într-un trecut recent pentru a prevedea viitorul. 
Istoria faptelor trecute şi consecinţele lor bine studiate sunt cartea în care poate vedea cineva viitorul. Cauze identice dau rezultate iarăşi identice, 
Aceasta ne conduce a face paralelismul între d-l Lascar Catargiu, care a fost conducătorul partidului conservator, şi domnul Brătianu, şeful unuia din grupurile sau fracţiunile partidului liberal, numit roşu. 
D. Lascar Catargiu a venit în anul 1870 la putere, sub cele mai favorabile auspicii pentru d-sa. Greşalele ce comisese domnul Brătianu de a căuta reazemul său în afară, unite cu greşalele unei administraţiuni interne incapabilă şi neonestă, îl precipitară de la putere. D-sa fu smuls de pe băncile ministeriale din chiar mijlocul unei maiorităţi ce avea în ambele Camere, mult mai numeroasă decît este aceea ce o are astăzi. 
Acea maioritate, compusă din oameni aduşi de d-sa prin faimoasa şi proverbiala sa influenţă morală, văzu într-o bună dimineaţă, cu stupefacţiunea proprie ignorantului, pe stăpînul său ridicat de un vîrtej, fără măcar a putea şti din care parte venea vîrtejul. Nimeni din oamenii d-lui Brătianu nu ştiau de ce s-a restras. Nici bănuiau, sărmanii, că puternicul Bismarck, voind a face curte împăratului Napoleon pentru a-i face o mică plăcere sau a-i da un mic semn de amiciţie, a ordonat depărtarea ministrului Brătianu tocmai pentru că-i era devotat şi prin acest devotament displăcuse guvernului imperial francez. D. Brătianu căzînd de la putere, efectele administraţiunii sale incapabile şi neoneste puteau să apese rău asupra sa; se sili dar a-şi da nişte succesori care să-l poată menaja; fu nevoit însă a-i căuta afară din partizanii săi, căci cei ce compuneau pe atunci grupul său erau unii ignoranţi, alţii prea tineri (ciutaci ), în fine, oameni de a treia şi a patra mînă. Vro doi sau trei ce se contau de întîia mînă erau nişte oameni foarte onorabili, purtînd nume istorice, dar nişte automaţi. 
Astfel dar marea maioritate din Camere văzu pe băncile ministeriale pe d-alde d-nii beizadea Dimitrie Ghica, M. Cogălniceanu şi alţii, ieşiţi din opoziţiune, şi auziră cu stupefacţiune declaraţiile de dragoste ce adresau d-lui Brătianu; iar pe d. Brătianu [î ]l văzură pe băncile deputaţilor îndemnînd pe devotata sa maioritate la supunere către noii stăpîni. 
În zadar se sili d. Brătianu a mănţine maioritatea sub ordinele noilor miniştri. Toţi cîţi au văzut acel tablou şi aduc aminte cu dezgust de cele ce s-au petrecut. Cum reprezintaţiunea naţională era un obiect de dispreţ din cauza acelei maiorităţi, cum miniştri d-alde d. Cogălniceanu şi d-alde V. Boerescu căutau să se dea unul pe altul din minister afară, prin diferite intrigi care de care mai meschine, prin adulaţiuni care de care mai base la Palat şi prin fapte aşa de mişeleşti încît de am cita unul singur ar fi suficient pentru a pune pe acei miniştri în rîndul lacheilor ce-şi dispută pe ascuns unul de altul favorile stăpînului. Un ministru, pentru a linguşi palatul, pregăteşte un proiect de lege de dotaţiune pentru Doamna, [î ]l ţine însă secret de colegul său. Acesta află lucrul şi într-o zi, fiind pe băncile ministeriale, [î ]l zăreşte în buzunarul vestmîntului lui, [î ]l trage din buzunar pe nesimţite şi-l aruncă în Cameră pe jos; se găseşte de un deputat şi se divulgă, de aci o ceartă între d. Cogălniceanu şi d. Boerescu, adevărat ceartă de lachei. 
Partidul d-lui Brătianu fu atunci aşa de discreditat în ţară, dezordinea ajunsese la un astfel de grad încît miniştrii ajunseseră a fi efemeri. Se dizolvă Camera de către d. Manolache Costache şi alegătorii, neavînd înaintea lor două partiduri spre a opta, ci mai multe fracţiuni sau grupuri ostile unul altuia, compuse de oameni ce nu erau grupaţi în jurul unor principie, noile Camere ce înlocuiră Camerile d-lui Brătianu nu putură susţine nici un minister. Anarhia, dezordinea în finanţe şi administraţie ajunseră într-un aşa grad că însuşi Domnitorul fu cuprins de o astfel de descurajare de-a vedea ţara pusă pe-o cale de propăşire încît cugetă a abdica. Toate pasiunile, pînă şi cele mai meschine, se dezlănţuiră cu cea mai mare nepăsare de pericolul în care puneau ţara. Toate intrigile se formară şi pînă, şi aspiraţiunile la domnie reapărură. "între ţară şi Domnitor este un abis! " striga de la tribuna Camerii un adept şi nepot al d-lui Ioan Ghica, care astăzi s-a adăpostit la Banca Naţională, după ce d. Brătianu l-a trecut prin două - trei ministere, ca consilier credincios al tronului şi ca cel mai devotat dinastic. 
Ministerul Epureanu căzînd, diferitele grupuri ale partidului, liberali roşii, fracţionişti, liberali moderaţi şi altele, d-abia se putură pune în acord pentru a indica pe d. Ioan Ghica ca reprezentant al lor spre a compune cabinetul: nu fură însă în stare, din cauza disidenţilor, nici a-i da colegi, nici a-l susţine. Şi, pentru a aduce anarhia şi dezordinea la culme şi a precipita deznodămîntul dramei prin abdicarea la care se arăta predispus suveranul, se urzi acel act infam şi mişelesc: insulta brutală făcută reprezentantului Germaniei. 
Acestea fură rezultatele guvernului d-lui Ioan Ghica, fiul adoptiv al roşiilor. 
În această tristă stare a lucrurilor toţi oamenii de bine, toţi romînii ce n-au făcut din politică un mijloc de existenţă sau de îmbogăţire în detrimentul ţării, văzînd pericolul, se grupară cu toţii împrejurul Constituţiunii şi a tronului şi căutară pe omul onest şi energic ce ar putea salva situaţiunea, şi în unanimitate indicară pe d. Lascar Catargiu. Iată cum greşelile d-lui Brătianu aduseră pe d. Catargiu la putere, sub cele mai bune auspicii pentru d-lui, pentru că fu aclamat, ridicat la putere şi susţinut de toţi aceia ce nu speculează asupra intereselor ţării. 

          {EminescuOpXII 26}

Pînă aci începutul broşurii. 
Se 'nţelege că cu aceeaşi manieră riguroasă cu care se critică primul viziriat al d-lui Brătianu se critică apoi guvernul d-lui Lascar Catargiu şi viziriatul al doilea al d-lui Brătianu. Toate acestea pentru a ajunge la concluzia că d. Brătianu a nimicit partidul roşu precum d. Catargiu a nimicit pe cel conservator şi că amîndouă partidele ca atari sunt de azi înainte imposibile. Ascuţişul este îndreptat mai cu seamă în contra dreptei conservatoare. 

Conservatorii - zice autorul - sunt un mic număr de boieri mari cari formau clasa privilegiată în ţară. Aceste familii de boieri mari sunt toate strîns legate între ele prin legături de rudenie sau cuscrenie. Ei se consideră ca tovarăşi de-o nenorocire comună, pierderea privilegiilor lor, şi nenorocirea comună aduce totdeuna o strînsă, legătură între cei ce-o suferă... Partidul conservator, [în] starea [în] care se află, ar fi spulberat din primele zile ale reapariţiunii sale pe arena luptei. Nu noi îl vom descuraja de a se sili să se reformeze şi să se organizeze. O tară constituţională are trebuinţă de două partide ca să, poată alterna, ca să poată face asolmentul politic. În prezent însă, Romînia pare condamnată a suferi această lipsă. Desigur că, într-un viitor puţin depărtat, un partid conservator în adevăratul înţeles al cuvîntului o să se nască dar va naşte din sînul burgheziei ". 

Cu tot tonul adesea nedrept al broşurei, cu toate epitetele nemeritate cari se adresează unora din cei mai însemnaţi membri ai partidului conservator, renunţăm la întrebarea: "Cine să fie acel geniu, acel personaj fenomenal care crede a putea critica pe toţi de-a rîndul? " Nici vom zice fecit cui prodest, au făcut-o acel căruia-i foloseşte, căci conservatorii lăudaţi în acea broşură sunt, după cît ştim, străini inspirării ei. Ne-am impus demult rezerva de-a tăcea cu totul asupra criticelor ce ne vin din vreo parte a opoziţiei şi a releva numai atacurile ce ne vin de la guvernamentali. Ne mărginim aşadar a releva tendenţa broşurii şi raţiunea ei de-a fi: principiul unei reîmprospătări a partidului conservator prin elemente burgeze. 
Ei bine, acele elemente n-au decît să vie. Departe de-a fi un partid esclusiv, compus din boieri mari, nu ne aducem aminte ca un cetăţean onest, oricare ar fi acela, fie industriaş, fie literat, fie artist, să fi fost împiedecat de-a intra în rîndurile conservatorilor, nici ne aducem aminte ca să i se fi contestat meritele sale, de orice natură ar fi ele. 
Întreaga ipoteză a existenţei unui partid de boieri e eronată şi ne pare rău că, după atîtea dovezi în contrariu pe cari "Timpul" le-a adus în atîtea rînduri, o asemenea ipoteză imposibilă istoriceşte tot mai cutează a se ivi. A li se face oamenilor o vină din naşterea lor nu e nici modern, nici generos. Nouă, o repetăm pentru nu ştim a cîta oară, ne sunt indiferente numele proprii cari ar fi purtătoare tradiţiilor politice ale acestei ţări. Dar or fi învăţaţi, dar or fi burgeji, dar or fi coborîtori din familii istorice, e indiferent. Ceea ce se cere numai e ca o asemenea tradiţie să existe, să nu ce creeze un abiz din ce în ce mai mare între fiinţa istorică, a neamului nostru şi între oamenii ce guvernează. Dar se vor naşte din sînul burgeziei elemente cari să, ia în mod firesc moştenirea ideilor conservatoare? Cu atît mai bine. Nimeni nu se va opune, precum nimeni nu s-a opus la o asemenea suplantare. 

[13 ianuarie 1881]

["AM SEMNALAT ÎN ZILELE TRECUTE... "]

Am semnalat în zilele trecute intenţiunile ce le-ar avea partidul iredentiştilor italiani asupra unor ţinuturi austriace locuite în mare parte de italieni. Aceste veleităţi, cari se agită iar astăzi, sunt de natură a alarma iarăşi pe austriaci şi de aceea foile lor

          {EminescuOpXII 27}

nu scapă din vedere mişcările din Italia. Oficiosul "Pest [h ]er Lloyd" zice, între altele, că Austria a luat acum un an măsuri de precauţiune. Ce e drept, spune numita foaie, nu s-au pus în mişcare numaidecît brigade întregi, ba nici chiar regimente; dar şi cele cîteva batalioane de vînători cari s-au trimis în ţinuturile ameninţate vor fi de ajuns spre a se răfui cu o mînă de garibaldieni. În privinţa aceasta nu încape nici o grijă. Mai mare bătaie de cap are guvernul italian, care în propriul său interes va trebui să facă tot posibilul spre a împiedeca acea tentativă necugetată. Această misiune nu e fără dificultăţi în împrejurările actuale. Ministeriului Cairoli i-ar fi fost mai uşor dacă din capul locului ar fi luat o atitudine mai energică faţă cu "Italia irredenta ". Austro-Ungaria a rămas nesimţitoare cînd guvernul italian a crezut de cuviinţă să-şi întărească organizaţia militară într-un mod al cărei înţeles şi scop au provocat în afară diferite comentarii. Acum însă Austria are un drept cu atît mai mare să insiste ca Italia să evite la timp orice tulburare a raporturilor internaţionale dintre cele două state. Cuvintele foii guvernamentale austro-ungare sunt destul de clare mai ales pentru cabinetul italian. Semnificativ este însa că în acelaş timp vine şi unele foi curat germane a povăţui pe italieni să nu cuteze a-şi îndrepta dorul spre Triest. "Triestul, zice " National-zeitung ", este pentru Austria ceea ce e Strasburgul pentru Germania". 

[14 ianuarie 1881]

["VARII ÎN ADEVĂR... "]

Varii în adevăr şi din foarte deosebite puncte de vedere sunt concepute apreciaţiile pe cari ziarele din capitală le-au făcut asupra reluării conducerii partidului conservator de către ds. Lascar Catargiu. 
În gruparea după izvoare dăm întîietate "Romînului", fiind organul diametral opus cu vederile noastre politice. 
Acest ziar zice: 

Este înveselitor pentru noi ca, atunci cînd partida conservatoare şi organul ei tratează pe toţi ai noştri de ignoranţi, s-o vedem alegînd de căpetenie pe d. Lascar Catargiu. 
Este o mare mîngîiere pentru noi ca, atunci cînd suntem trataţi de partida conservatoare şi de organul ei ca nişte oameni lipsiţi de capacitate şi de inteligenţă, să, vedem aceeaşi partidă negăsind altă personalitate de pus în capul ei decît pe d. Lascar Catargiu. 

Pasajul e destul de clar, deci omenia omenie cere şi cinstea cinste. 
şi 'nainte cu cîteva zile "Romînul" avusese modestia de-a zice că, daca d. Costinescu (cel cu patru clase primare şi cursul de violoncel) nu merită a fi director de bancă, desigur nici d. Catargiu nu merită a fi şef de partid. 
La aceasta nu avem de observat decît puţin lucru. Organul guvernului e desigur liber a admite că d. Lascar Catargiu nu are capacitate sau inteligenţă. E natural ca tot ce un om nu 'nţelege să i se pară incapabil sau neinteligent şi sunt o sumă de oameni pentru cari adevărurile cele mai elementare sunt ca scrisoarea cu şapte peceţi. D. Lascar Catargiu a dovedit pururea că înţelege foarte just, ca cumpăna chemică, orice cestiune de interes public, şi de aceea n-a răscumpărat drumuri de fier, n-a avut Basarabii de cedat, nici categorii de împămîntenit; a dovedit pentru ţară îndestul că o minte clară şi o inimă dreaptă plătesc în viaţa unui popor mai mult decît o mie din frazele oratorice ale Flevilor ori din încercările stilistice ale Caradalelor, de aceea lipsa de înţelegere pentru

          {EminescuOpXII 28}

          {EminescuOpXII 29}

superioritatea calităţilor înnăscute pe care o manifestă redacţia "Romînului" nu poate dovedi nimic. Cu totul altfel stă cu diplomele universitare. 
În adevăr societatea modernă, pentru a-şi asigura mersul ei regulat, cere de la demnitarii publici a căror inteligenţă n-o poate constata altmintrelea învăţătură. Noi înşine am zis: din generaţia trecută s-a ales tot ce se putea alege bun; aproape toţi fruntaşii partidelor politice [î ]i aparţin ei. Va să zică criteriul pe care timpul [î ]l oferă prin zecimile de ani petrecuţi în serviciul ţării e şi pentru noi şi pentru oricine suficient spre a dovedi inteligenţa şi caracterul unui om. Acest criteriu al timpului aparţine însă trecutului. 
Din trecut s-a ales d. Brătianu şef de partid, iar Serurii şi Caradalele plebe, din trecut s-a ales d. Catargiu şef de partid din miile de contimporani cu cari a copilărit şi cari au rămas necunoscuţi. 
Dar oare tînărul Costinescu are dreptul de a pretinde să fie măsurat cu aspra măsură a trecutului? Născut alături cu liceul şi cu universitatea, n-a avut tînărul unde-şi căpăta diploma? Măsura modernă e mult mai îngăduitoare decît cea veche. Ea nu cere de la om sa fie născut cu minte şi cu caracter din mila lui Dumnezeu, ci se mulţumeşte cu atestate cari dovedesc urmarea regulată a studiilor. Înaintea măsurii vechi onor. d. Costinescu rămîne foarte îndărăt, căci e cam mărginit din fire şi caracterul consistă în aptitudinea de-a vîna funcţii şi întreprinderi cît se poate de grase. Aşadar, pentru măsura trecutului nu întruneşte nici o condiţie pentru a sta unde stă. Din punctul de vedere al învăţăturii testimoniul celor patru clase primare nu-i dă dreptul la nici o aspiraţie... Aşadar cum rămînem? 
Desigur că nu modestie aşteptăm de la confraţii noştri. Ilustrul Sihleanu e un om prea cuminte pentru a-i putea pretinde să recunoască contrariul, ilustrul Costinescu prea învăţat pentru ca să aibe bunul simţ de-a nu se compara cu generaţia de oameni care s-au născut în timpul instrucţiei private, pe cînd nici un titlu academic nu se putea cîştiga în ţară. Însă pentru noi trebuie să fim drepţi: n-am pretins nicicînd de la bătrîni să scoată diplome dintr-un timp în cari ele nu se puteau căpăta şi, daca am combătut pe d. Brătianu ca geniu universal, n-am făcut-o pentru că n-a avut cum şi unde învăţa, ci pentru că pretinde a şti tot fără să aibă măcar bunul simţ comun. D-sa e strateg, e financiar, e tecnic, e totul într-o persoană, pre cînd singurul talent real pe care-l posedă e acela de diplomat de şcoală bizantină, diplomat al intrigii de caracter personal, lipsită de orice idee mai mare şi mai generoasă. 
Pe aceeaşi clină, mai temperată însă, o aflăm pe "Presa". Ea zice: 

Trebuie să fim drepţi, deşi noul ales nu posedă o cultură întinsă şi variată, deşi n-are nici măcar talentul oratoriu, el este însă un bărbat de stat distins, un om care de zecimi de ani, fiind în diverse funcţiuni publice, cunoaşte foarte bine ţara sa, are un spirit practic şi conciliator şi, mai presus de toate, este un om de treabă, un om cinstit. 

Merci de atestatul de bună purtare! 
Asupra culturei întinse şi variate care caracterizează universalismul breslei advocaţilor am avea însă de observat că există oarecari Cartagini delende şi oarecari "acusativum cum infinitivum " care ne-au făcut a nu prea regreta lipsa acestui surogat al adevăratei ştiinţe. Cînd timpul, nu diplomele, a fost însărcinat a constata aptitudinile unui om şi le-a constatat pe deplin, cînd acest timp, în îndelunga fierbere a împrejurărilor şi în sclipitoarea lui nestatornicie, în care cei mai mulţi jucau rolul de giruete, a dovedit la un om şi mai mult: un caracter drept şi statornic sau, ceea ce relevă "Presa", un om de treabă şi cinstit într-o generaţie în care cei mulţi sunt de-a dreptul maloneşti, iar o minoritate oarecare se mulţumeşte cu mănţinerea aparenţelor onestităţii, credem că ne putem dispensa şi mai mult de venerabilele piei de viţel ale culturii întinse şi variate şi a ne mulţumi cu cunoştinţa de ţară şi oameni şi mai cu seamă cu acea calitate ce distinge pe omul de stat înaintea ambiţiosului şi a curtizanului: cu integritatea şi energia caracterului. 

[14 ianuarie 1881]

          {EminescuOpXII 30}

ŞCOALA NORMALĂ SUPERIOARĂ
SECŢIA BUCUREŞTI

[2]

Ptolemeu, fiul lui Lagus, istoriseşte scriitorul Lucian, aduse în Egipt două curiozităţi: un sclav cu două feţe, negru corb pe o parte, alb ca laptele pe cealaltă, şi o cămilă cu totul neagră. 
Regele spera ca vederea acestor rarităţi va aţîţa surprinderea supuşilor şi va mări gloria sa; adună dar pe egipteni la teatru, unde li se espuse pe rînd omul şi cămila. Fiasco complect pentru mărinimosul principe: unii spectatori nu-şi putură stăpîni rîsul, alţii, cuprinşi de spaimă sau ca să nu-şi profaneze mai mult simţimîntul frumosului privind la aceşti monştri, fugiră din teatru. Cămila fu lăsată să moară de foame, sclavul fu dăruit. 
Tot cu doi monştri ne gratifică zilele acestea şi maiestrul de conferinţe, d. I. Crăciunescu: întîiul, discursul plagiat, omul cu două feţe, cum am zice; secundul şi cel din urmă, întîmpinarea sa, cămila moartă de foame a regelui Ptolemeu. 
Analizarăm în coloanele acestea, acum opt zile, capul d-operă (ridiculus mus) al maiestrului, publicat în "Monitorul oficial"; cîtă surprindere a pricinuit în publicul inteligent espunerea noastră se poate constata din faptul că administraţia ziarului abia mai posedă cîteva exemplare pentru colecţie din numărul de la 3 ianuarie. Astăzi semnalăm şi recomandăm atenţiunei lectorilor secunda elucubraţiune a eruditului în plagiaturi. 
Răspunde d. Crăciunescu în numărul nostru de alaltăieri: 

1) Da, este adevărat, în loc de a-mi da osteneala să produc ceva original, în loc de-a imprima cugetării tiparul individualităţii mele, am plagiat după "Guardia " chiar primul paragraf cu care debutai în discursul rostit înaintea profesorilor de la universitate; 
2) Da, nu tăgăduiesc, am plagiat şi alte paragrafe, platitudini chiar accesibile inteliginţelor celor mai comune; 
3) Îmi pare rău în fine că n-am avut timp să fiu şi mai complect în acest soi de compunere. Însă, continuă d-sa, sunt scuzabil pentru toate acestea fiindcă în întîiul ordin: 
a) Vin atît de tîrziu în rîndurile învăţaţilor; 
b) Am atît de puţină ambiţiune să produc ceva original încît: 
c) Mărturisesc că nu mi-a trecut prin cap să caut cu orce preţ a nu plagia. 

Şi apoi în alte ordine de scuze adaogă: 

A) Plagiatul se întîmplă zilnic: Beaudrillart n-a plagiat pe Bastiat? 
B) Moralistul Labruyere legitimează plagiatul: le choix des pensees est invention; de cînd nu mai e adevărat? 

C-un cuvînt, o mărturisire categorică a săvîrşirii plagiatului şi o încercare de scuză, de legitimire, alcătuiesc al doilea monstru al d-lui Crăciunescu. 
Ar urma să deschidem aci o parenteză şi să întrebăm pe conferenţiar: De cînd cuvîntul "plagiat " se traduce prin eufemismele rezumat şi reprodus? De ce se fereşte a întrebuinţa vorba proprie acolo unde se cuvine? Dar nu mai relevăm aceasta: culpabilului e dat a recurge la orice mijloace de apărare; o singură rugăminte avem să-i adresăm: să caute espresiunile cele mai politicoase, cele mai conforme bunului ton prin care s-ar desemna cuvîntului mărturisire calificativul ruşinoasă şi legitimării atributul neadevăr şi să binevoiască a le considera ca zise de noi. 
În adevăr este ruşinos din partea unui doctor în litere, profesor la facultate să zică: 

N-am avut nici timp, nici cap să concep prolegomenele unui discurs ţinut la Universitate şi am preferit să deschid pe "Guardia ", care mi le-a dat gata; puţin [î ]mi pasă de auditor, de şcolari, mai ales cari n-au nici moral nici caracter etc. 

Dar nu numai lipsa de pudoare încununa regiunile friguroase, înălţimile îngheţate ale eruditului nostru şi, de astă dată ierte-ne lectorul că nu ne putem reţinea indignarea, d-sa a săvîrşit o crimă. Da, a comis un spergiur contra ştiinţei, violînd cele mai sacrosancte tezaure ale clasicismului, conrupînd adevăratul lor sens. 

          {EminescuOpXII 31}

Ce susţine şi ce combate Marcu Aureliu în cartea 1 a confesiunilor sale? Laudă pe profesorii casei sale, mulţămeşte strămoşului său că nu l-a lăsat să frecventeze şcoalele publice, pe cari le critică cu înverşunare. Cu totul altfel interpretă d-l Crăciunescu acest paragraf - consecuenţa naturală a celor ce fură cuvinte cînd nu le au - d-sa atribuie lui Marcu Aureliu părerea care convinge singură, fără să facem apel la istoria omenirii, de importanţa rolului ce a luat şcoala ca factor în constituirea civilizaţiei unui popor. Ciudată literatură clasică! Et nunc plaudite vos Romani am putea zice colegilor săi de facultate. Dar dacă Marcu Aureliu a susţinut aceasta cum rămîne cu Quintilian, profesor stipendiat de stat şi cu păreri opozite d' ale acestui împărat? Ce se mai alege de Juvenal, care într-una din satirele sale scrie: 
 
Marcu Aureliu şi Juvenal a lăudat şcoala sau Quintilian? Nu e vina noastră dacă d. Crăciunescu n-a citit pe "Guardia" şi pe pag. 226; d-sa promite că l-ar fi plagiat şi acolo, dar n-a avut timp! Vina e a acelor ce l-au recomandat ca destoinic a fi profesor de facultate, căci noi îl cunoaştem demult şi, din ruptul capului, ştiind ce preţuieşte, nu l-am fi dispensat de concurs. Tezele d-sale cari au cîştigat titlul de doctor sunt lucrări străine, toţi o ştiu, afară poate de capii instrucţiunii publice. Aderer, profesor la Charlemagne, maestru de conferinţe la St. Barbe, i-a scris teza latină Comparaţiune între Erodot şi Tucidid. Gaston Boissier, profesor de literatura latină la Sorbona, i-a lucrat pe cea franceză: Le peuple roumain devant ses cants nationaux, iar bărbaţii erudiţi, doi-trei cîţi avem în ţară, au oferit cu plăcere d-lui Crăciunescu pentru d. Boissier materia acestei din urmă. Fără dînşii ilustrul rector de azi ar fi rătăcit încă mult şi bine în regiunile gheţoase ale ingratei ştiinţe. Dar talentul concepţiunii cine nu-l cunoaşte? O probă între altele, devenită proverbială la Paris: mutismul său la moartea părintelui Snagoveanu! 
Sărmanul La Bruyere, şi pe dînsul l-a chemat în ajutor pentru ca să-l mutileze ca pe împăratul filozof. Se vede că d. Crăciunescu crede că a rupe şase cuvinte dintr-un paragraf şi a le aşterne pe hîrtie este a produce argumente? Se poate pentru plagiatori; noi însă complectăm paragraful citat din Labruyere, chiar abuzînd peste măsură de spaţiu, sperînd că cel puţin acum s-o umili îngîmfatul nostru pedant. 
Iată ce zice La Bruyere (L'Art d'ecrire par Charles Gidel, Ollendorf editeur, Paris, pag. 103): 

[... ]

Socotim că n-am putea să zugrăvim mai bine pe ilustrul nostru contradictor decum o face Labruyere. Să-l mai invoace şi altădată în susţinerea tezei sale! 
Cel puţin în materie juridică d. magistrat Crăciunescu ar fi trebuit să nu ignore că înainte de 1791 nu exista nici o legislaţiune relativă la dreptul autorilor (consultaţi:  ); că, într-un timp cînd reputaţia autorilor atîrna de favoarea celor mari, Voltaire, Racine, Pascal, Labruyere prea puţin se îngrijeau dacă alţii 'i plagiază. Ei scriau p-atunci: 

[... ]

A legitima dar plagiatul invocînd autoritatea lui Labruyere ori Voltaire echivalează cu a căuta cristianismul înainte de Christ. Strînsă logică, profundă erudiţie! 
Desfidem în fine pe d. Crăciunescu a dovedi că Baudrillart a plagiat pe Bastiat. [î ]l citează, [î ]i reproduce sistemele, dar nicicînd Baudrillart n-a deschis pe Bastiat la pag. 105 şi, plagiînd-o, n-a făcut din cuprinsul ei pag. 90 a operii sale. 
Numai d. Crăciunescu a putut să ia deviza din Juvenal: 
 
Baudrillart cunoaşte regulele omeniei şi trăieşte la Paris. 

          {EminescuOpXII 32}

Dar la urma urmelor să presupunem că ar fi rostit d-l Crăciunescu discursul său la Paris, nu la College de France, desigur, ci cel mult înaintea debitanţilor de vin la Tivoli-Vaux-IIall bunăoară. Ar fi avut oare curajul să se înfăţişeze acolo cu "Guardia" şi Ernest Renan în loc de-a se munci să-şi facă un discurs? De ar fi îndrăznit în adunare ar fi fost fluierat şi a doua zi ziarele l-ar fi veştejit pentru vecie. Dar la noi, la marginea Orientului, ce nu se debitează, numai bani să iasă! 
Credem că de astă dată maestrul de conferinţe e satisfăcut şi cu prisosinţă convins că nu dup-o concluzie preconcepută obicinuim a ne modela critica. 
Încă un cuvînt. 
Nu contestă, nici afirmă d. Crăciunescu că ar fi plagiat şi alte paragrafe pe lîngă cele indicate de noi acum opt zile... Conform făgăduielii notăm aci încă cîteva izvoare în cari d-sa şi-a botezat discursul. Nu pare rău cu tot dinadinsul că, din lipsa de spaţiu, nu putem uza de astă dată de partida dublă, romîneşte - franţuzeşte, ca în numărul anterior; trimitem dar pe lector la pag. VI, VII, 106, 162 şi 273 din Questions Contempo-raines par Ernest Renan, 2-eme edition, Michel Levy, Paris; la pag. 197, 198 şi următ. din "Guardia", oper. cit. în fine, fără voia noastră sîntem siliţi înainte de a termina să deziluzionăm chiar pe rectorul Universităţii, căruia conferenţiarul [î]i adresează o meritată laudă în finele discursului. Ei bine, nici meritele, nici etatea, nici activitatea onor. d. Zalomyt n-au fost suficiente spre a inspira d-lui Crăciunescu o idee originală. Nu! A trebuit să răsfoiască elogiul răposatului Claude Bernard şi Lettre a un ami d'Allemagne ale lui Ernest Renan pentru ca să poată zice despre cei 30 de ani de activitate ai vene-ratului profesor grande mortalis aevi sfatium. 
Totuşi d. Crăciunescu continua a fi maiestru de conferinţe, profesor de facultate, ba, culmea indiferinţei, ne trămite după opt zile de matură gîndire un monument întreg de... platitudini şi de neesactităţi şi o jumătate de citat din La Bruyere. N-avem oare dreptul să raportăm asupra acestor vremuri ciudate ceea ce George Sand scria după 1840 într-un moment de amărăciune: 

[... ]

[14 ianuarie 1881]

ALIANŢA NORDULUI

Cu privire la zgomotele despre restabilirea alianţei celor trei împăraţi un corespondent din Berlin susţine că prin sferele competente din capitala Germaniei nu e nimic cunoscut despre o asemenea eventualitate. Cu toate acestea nu se poate nega că relaţiunile dintre cele trei mari puteri nordice sînt astăzi şi vor rămînea foarte bune pe cît timp politica Rusiei nu va lucra contra tendinţelor Germaniei şi Austriei de-a consolida Orientul. Este adevărat că actualmente şi celelalte puteri urmăresc aceleaşi scopuri şi nici chiar din partea Engliterii nu e de temut astăzi o politică contrarie. Corespondentul mai adaugă că în Berlin se vorbeşte numai de bine despre Franţa şi politica exterioară a Franţei este sprijinită în tot modul, mai ales cu privire la Grecia. Germanii par a fi convinşi de onestitatea şi iubirea de pace a Republicei. Dar cu toate acestea cei din Berlin cred a nu trebui să scape din vedere că alegerile iminente din anul acesta pot aduce o schimbare în Camera deputaţilor francezi. Gambetta este considerat ca setos de acţiune în Orient şi deci nu poate fi un factor sigur al păcii. 

[14 ianuarie 1881]
32

          {EminescuOpXII 33}

["ZILNIC NI SE SPUNE... "]

Zilnic ni se spune că împlinirea programului partidului roşu ar fi realizarea tuturor aspiraţiunilor naţionale. Credem că s-ar împlini o dorinţă comună tuturor cititorilor de gazete, neesceptînd pe aceia ai "Romînului", daca acel program, presupus atît de cunoscut, s-ar publica din nou, ca să ştim pozitiv ce vor confraţii. 
Noi mărturisim că suntem avizaţi adeseori să ghicim punctele acelui program din articolele "Romînului", de-a le descifra din simpatiile pe cari le exprimă, de-a reconstrui sub cutele hainei naţionale liberale figura adevărată a monstrului. 
Astfel în "Romînul" de la 6 ianuarie aflăm cîteva degete fosile după care vom încerca să reconstruim organismul idealului politic al d-lui C. A. Rosetti. 
Iată ce se zice acolo despre comunarzii franceji: 

Sunt vreo doi ani însă de cînd se formă o nouă partidă, care şi-a dat numele de intransiginte. 
Această partidă are în sînul ei mulţi bărbaţi onorabili şi cu merite. Ea s-a compus însă mai cu seamă de către foştii exilaţi şi deportaţi ca membri ai revoluţiunii comunale (recte comuniste ) de la 1871. 
Această partidă cere a nu se ţinea seamă de nici o piedecă, nici chiar de aceea a timpului ş-a osebirii de instrucţiune şi educaţiune. 
Ea cere a se schimba tot ce poate fi mai mult sau mai puţin rău, dar a se schimba îndată, fără repaos şi fără tranziţiune. 
Singura osebire între dînşii şi ceilalţi este că intransigenţii vor să facă tot şi îndată şi ceilalţi înţeleg că sunt siliţi să lupte cu linişte pentru a le putea face fără curmare, dar treptat... 
... ei cer ceea ce toţi simt că nu se poate face încă în situaţiunea prezinte a Franciei. 

Între relele mai mult ori mai puţin mari pe cari intransigenţii vor să le schimbe îndată, fără tranziţiune, iar ceilalţi vor să le schimbe fără curmare, dar treptat, neputîndu-se face încă, sunt următoarele: 
proprietatea, 
religia, 
familia, 
moştenirea şi multe altele. 
Ni Dieu, ni maître! 
După "Romînul", oamenii cari vor să înlăture proprietatea, religia, familia, moştenirea, sunt "bărbaţi onorabili şi cu merite", sunt "simpatici poporului", societatea "îi iubeşte". 
Comunitatea de averi, comunitatea de femei, comunitatea de copii, ni Dieu, ni maître, iată idealul intransigenţilor şi a mult lăudatului d. Blanqui. Toate bune şi frumoase, numai am dori ca ziarul nostru guvernamental să facă declararea netedă că şi pentru Romînia va lucra fără curmare, dar treptat, la ajungerea acestor ţinte nobile. 
Îndealtmintrilea un mic şi gentil început ni-l dă în acelaşi număr. 
Adresîndu-se roşilor, le zice: 

Mari fapte aţi făcut. Convingeţi-vă însă că trebuie să întăriţi edificiul, ca să nu mai poată să-l surpe reacţiunea. 
La lucru dar, căci nu mai aveţi decît 5 - 6 luni de lucru. 

Care-i acel lucru? 
Între altele,... este de făcut reorganizarea iustiţiei. 
Pentru acestea noi spunem îndată că nu este decît un singur mijloc. 
Alegerea judecătorilor de către un Corp electoral ad-hoc pe termen de cinci ani, cu dreptul de realegere. 

Aşadar, nu ştiinţa dreptului pozitiv, nu diploma de capacitate, nu serviciile îndelungate şi un probat simţ de justiţie vor mai decide, ci... alegerea. Desigur că la alegere vor fi partizi, se va amesteca politica. Ferice de împricinuiţii cari vor fi votat în contra judecătorului ales. 

[16 ianuarie 1881]

          {EminescuOpXII 34}

ITALIA ŞI AUSTRIA

Am semnalat zilele trecute că oarecari veleităţi ale Italiei irredenta asupra Triestului au început a preocupa mult nu numai presa austriacă, dar şi pe cea germană. Corespondentul din Viena al unei foi germane scrie următoarele asupra mişcării din Italia: 

Ministrul de război al Imperiului, comitele Bylandt-rheydt, şi capul statului major, mareşalul Schoenfeld, văd lucrurile mai serioase decît cercurile guvernamentale din Roma, cari vor a da acestei mişcări un caracter inocent. De mai mulţi ani statul major dezvoltă o activitate însemnată tocmai în ţinutul Isonzo, unde fortificaţiunile făcute şi dislocările de trupe probează că Austria nu voieşte a fi surprinsă. Este adevărat că guvernul s-a încercat să nege că ar fi trimis trupe spre sudul Tirolului, dar fără succes. Cată să mai menţionez că nu demult un funcţionar superior al acestui Imperiu mi-a zis următoarele cuvinte: "Nici într-un punct nu suntem aşa de simţitori ca la frontiera noastră de sud, unde însă avem o spadă bine ascuţită; vai de acela ce va da peste dînsa ". Dar să sperăm că guvernul italian va fi destul de prudent ca să ţină în frîu pe irredenţi. El e dator să împiedece orice mişcare ce ar putea periclita liniştea vecinului său. 

Sunt importante revelaţiunile date de oficioasa "Norddeutsche Allgemeine Zeitung" asupra calculelor Irredentei. 

Această partidă, zice foaia germană, contează pe o Franţă gambetistă care nu esistă încă şi pe un conflict între Austria şi Rusia care cu greu se va întîmpla. 

Totodată numita foaie accentuează asupra solidarităţii monarhilor faţă cu revoluţiunea internaţională. 

[16 ianuarie 1881]

[""OPT ŞI CU A BRÎNZEI NOUĂ"... "]

"Opt şi cu a brînzei nouă", acesta e epitetul ironic pe care într-un rînd ieşenii îl scoseseră grupului liberalilor moderaţi, pe cînd d. Conta făcea încă parte dintre ei. Opt săptămîni ţine postul cel mare şi cu săptămîna brînzei nouă. Partea a doua a locuţiunii nu era decît o nevinovată aluzie la un membru al acelui grup, care are îndealtmintrelea un nume destul de romînesc, de care n-ar avea nevoie să se jeneze. Porecla e mai veche decît statele romîne de dincoace de Dunăre, dacă ne întemeiem pe ce ne zice Miklosich în Wanderungen der Rumunen. 
Dar nu de istoria unui cuvînt străvechi e vorba aci, ba nici măcar de grupul liberalilor moderaţi, cari n-au păţit decît ceea ce le-am prezis noi de la întîiul moment de şovăire politică. Cunoscînd lumea, le-am prezis că într-o zi, dezabuzaţi şi dezgustaţi, se vor aduna împrejurul stindardului lor, pur odinioară, pătat şi zdrenţuit azi prin o involuntară complicitate cu roşii. Ei n-au ştiut, mulţi nici nu şi-au putut închipui ce va să zică roşu. Astăzi o ştiu pe deplin, deşi cam tîrziu. 
Cu totul altundeva bate vorba noastră. Opt şi cu-a brînzei nouă s-a ales dintr-o altă colectivitate politică, condusă de un om fin, mlădios, inconsternabil, condusă de (marele nostru om de stat) d. Vasile Boerescu. 
În adevăr, pentru seara de 13 ianuarie d. Vasile Boerescu (marele nostru om de stat) a convocat la domiciliul său marele partid al Centrului... Portarul său, în aşteptarea unui imens număr de oameni, luase un aer grav, pentru a domina cu spiritul autorităţii sale marea îmbulzeală de la poartă. Sara era liniştită.... Zăpada strălucea în singurătatea uliţei. 
Deodată, în liniştea solemnă a serii, s-aude un zgomot de îmbulzeală straşnică. Cine se îmbulzeşte, cine nu încape pe uliţă? 
Era unul... un membru al Centrului, apoi a mai venit încă unul, apoi iar unul, pînă la opt, opt persoane (mari şi late cum s-ar zice), afară de prinţul Dimitrie Ghica. 
Poate oricine să-şi închipuiască ce fierbere şi ce tumult era în casa d-lui Vasile Boerescu, ce gălăgie trebuia să facă imensa mulţime de... opt, afară de prinţul. 

          {EminescuOpXII 35}

          {EminescuOpXII 36}

D. Vasile Boerescu luă cuvîntul. Glasul său stăpîni gloatele. D-sa arată 1) că-l înspăimîntă decăderea morală a organului d-sale "Presa" 2) că Centrul, marele partid al Centrului, n-a încetat de-a exista şi că nu s-a confundat un singur moment cu roşii, cu toată intrarea d-sale în ministeriu. 
Unul din neagra şi nesfîrşita mulţime luă cuvîntul. 

Da - zise el - existenţa Centrului şi necontopirea lui cu radicalii, cu toată intrarea d-tale în ministeriu, se dovedeşte îndestul prin faptul că, acum patru ani, tot în saloanele acestui local, la zămislirea ideei Centrului, erau faţă ca membri fondatori preste cincizeci de persoane, tinere în mare parte, inteligente şi independente, pe cînd azi n-au răspuns la convocarea d-tale ca ministru decît 7 - 8 inşi (afară de prinţul Dimitrie Ghica), dintre cari patru funcţionari dependenţi de Ministeriul de Externe. Da, existenţa Centrului şi necontopirea lui cu radicalii se mai dovedeşte şi prin aceea că toţi membrii fondatori ai partidului Centru au părăsit Centrul şi pe d-voastră personal, pe dată ce aţi intrat în ministeriul radical, ataşîndu-se cu toată inima pe lîngă partidele de opoziţie. 

Oratorul a conchis că ar fi inutil a se mai cerca reabilitarea Centrului şi a ziarului "Presa", atît de decăzut. 
La aceste cuvinte bine simţite şi cari nu cuprindeau decît purul adevăr, d. Boerescu n-a răspuns nimic; a declarat însă că, întru cît priveşte starea materială a "Presei", ea este asigurată; roagă însă pe asistenţi (anume pe cei cu funcţii) să binevoiască a se însărcina cu colaborarea, pentru a o face mai citibilă. Se 'nţelege că funcţionarii asistenţi nu putură refuza cererea d-lui ministru. 
Aceste zise, neagra mulţime se risipi. 

[17 ianuarie 1881]

SITUAŢIUNEA ÎN SIRIA 

Din starea de lucruri a unei părţi se poate conchide cu siguranţă la situaţia generală a Imperiului otoman. Un corespondent din Beyrut scrie ziarelor vieneze: 

În oraşul nostru domneşte o vie fierbere. Din toate părţile ţării sosesc trupe; corăbiile aduc recruţi cari, după ce se echipează, pleacă pe vapoare spre Tesalia. Lungi şiruri de cămile încărcate aduc provizii şi cereale. Prin toate cazarmele şi oficiele domneşte o activitate febrilă. Mai toate ziarele greceşti sunt interzise; în fine oraşul are întocmai aceeaşi fizionomie ca şi în ajunul izbucnirii războiului ruso-turc. Soldatul e mai puţin entuziasmat, dar este liniştit şi rezolut şi se vede că războiul cu grecii nu e atît de simpatic cum a fost cel cu ruşii. Siria suferă mult din cauza acestor preparative războinice. Atîtea braţe viguroase, lăsînd sapa şi lopata, au pus mîna pe arme! Comerţul stagnează deja de la 1875, cînd colera a bîntuit ţara. O criză generală apasă asupra acestei frumoase provincii a Imperiului otoman. Recolta n-a fost strălucită; mătasa, productul principal al Siriei, a fost în cantitate destulă, dar de o calitate mediocră. Pe lîngă acestea mai vine şi duşmănia dintre mahomedani, druji şi creştini. În Damasc sunt arestările la ordinea zilei şi anume din cauza placatelor revoluţionare cari pe timpul lui Midhat Paşa se afişau pe ziduri. Astfel Siria prezintă o icoană tristă, atît sub raportul politic cît şi sub cel economic. 

[18 ianuarie 1881]

["BIZANTINII DE LA "ROMÎNUL"... "]

Bizantinii de la "Romînul" s-au agăţat de-un articol al d-lui T. Maiorescu, publicat într-o foaie străină şi prin care d. Maiorescu, în toată independenţa sa de publicist, cercetează anumite cazuri în care ajutorul Austro-germaniei ar putea să fie folositor Romîniei

          {EminescuOpXII 37}

în contra unor dispoziţiuni prea cotropitoare ale elementelor slave ce astăzi ne înconjoară. D. Maiorescu n-a vorbit nici în numele bătrînei, nici în numele junei drepte, nici chiar a dezvelit un program al său de politică practică şi imediat aplicabilă. A examinat însă nişte ipoteze viitoare şi problematice şi, la un pericol ce s-ar putea ivi, a arătat şi modul de scăpare, tot aşa de ipotetic ca şi pericolul. Trebuie ca reaua credinţă şi setea de calomnie ale organului d-lui Rosetti s-ajungă pînă la tîmpire pentru a scoate de aci un întreg program de politică externă şi, printr-o procedare de generalizare cu care ne-am familiarizat, a rezuma în persoana d-lui Maiorescu pe tot partidul conservator. 
Doamne Dumnezeule! Cîte persoane n-au rezumat pe rînd pînă astăzi partidul conservator după organul din Strada Doamnei, de cîte ori au avut necesitate bizantinii de la "Romînul" de-o astfel de absorpţiune pentru trebuinţele zilei? Cînd d. Dimitrie Ghica, din motive ale sale personale pe care nu aveam dreptul a le cerceta, a crezut că trebuie să sprijine pe d. I. Brătianu şi să voteze concesiunea Stroussberg, partidul conservator era rezumat în d. Dimitrie Ghica, deci partidul conservator a votat concesiunea Stroussberg. Cînd d. N. Creţulescu, într-o broşură, susţinea (bine sau rău nu apreciem ) că trebuie să cedăm de bună voie Basarabia Rusiei, d. N. Creţulescu era atunci personificarea partidului conservator. Şi partidul conservator, împreună cu d. N. Creţulescu, vindea Rusiei Basarabia. P-aci, p-aci să crează Burtă verde că partidul conservator a fost la Livadia, că partidul conservator a trecut Dunărea, că dînsul a pierdut Basarabia încă din luna iunie 1877. 
Neadevăruri îndrăzneţe, calomnie. Puţin după acestea d. Dimitrie Ghica şi N. Creţulescu au dat d-lor însuşi d-lui Rosetti cea mai plăcută dezminţire, lepădîndu-se cu zgomot de partidul conservator şi intrînd unul ca ministru în cabinetul Brătianu, celalt primind prezidenţia majorităţii roşie din Senat. Pentru noi nu criticăm deloc purtarea acestor onorabili domni; fiecare este liber într-o liberă ţară să facă cum crede că e mai bine! Însă pînă aci! Şi numai de faptele d-lor nu putea să fie responsabil partidul conservator de care se lepădau. Deunăzi, mai singur dintre conservatori, d. Carp, din motive credem foarte onorabile, luă o atitudine favorabilă guvernului în cestiunea izraelită. Citiţi "Romînul" de atunci. După această foaie d. Carp era singurul reprezentant autorizat al conservatorilor; ceilalţi nu meritau nici să fie menţionaţi. Mai alaltăieri prinţul Grigorie Sturza inaugurează un partid nou şi o politică exterioară specială. Deşi cu cavalerismu-i conoscut declară că s-a despărţit de partidul conservator, "Romînul" nu vrea! Şi un an de zile repetă că conservatorii sunt vînduţi Rusiei şi că prinţul Grigorie Sturza este samsarul acestui tîrg. În fine astăzi d. Maiorescu scrie într-o foaie străină un articol de politică speculativă, în care prevede oarecare complicaţiuni cari nu se vor ivi poate niciodată. Şi foaia în care este scris articolul, şi declaraţiunile autorului arată pînă la evidenţă că sunt opiniuni rostite în numele autorului, care nu-l leagă decît pe dînsul. De astădată "Romînul" destituie din postul de şef al partidului conservator pe dd. Dimitrie Ghica, N. Creţulescu, Carp, Grig. Sturza şi botează cu acest titlu pe d. Maiorescu. Dară de astădată nu Rusiei, ci Austriei s-a vîndut partidul conservator şi samsarul a fost nu d. Grigorie Sturza, ci d. Maiorescu. Frumoasă logică! Minunată bună credinţă! Curat mod de-a face polemică! Dezgustul ne îneacă în faţa acestor calomnii neşiruite, condeiul ne cade din mînă şi ne întrebăm dacă în astă ţară sunt oameni destul de tîmpiţi pentru a mai da cea mai mică atenţiune divagaţiunilor defăimătoare ale unui organ care, pe rînd, a acuzat pe aceiaşi oameni de cele mai mari crime în contra ţării sau le-a recunoscut cele mai nobile şi mai frumoase cugetări. Dar, înţelepţi şi oneşti protivnici, chiar aşa să fie. Fie d-l Maiorescu şeful partidului conservator, fie programul său al partidului conservator. Lăsînd la o parte arguţiile bizantine, articolul său nu zice altceva decît un lucru: dacă vecinii noştri de la nord ar ameninţa independenţa sau teritoriul nostru, statul nostru ar trebui să caute alianţe la aceia cari, ca şi noi, au interes a nu permite unei singure puteri a se întinde prea departe cu cuceririle sale. Tot astfel dacă, ceea ce se poate întîmpla, pericolul ar veni din partea pangermanismului, apoi n-ar trebui să căutăm sprijinul nostru în puterea interesată, ca şi noi, a pune o margine acestei extensiuni? Ce este asta decît politică de echilibru, politică de prevedere, politică de patriotism? Dar d-nii de la "Romînul", învăţaţi a căuta în orice mişcare, orice manifestare a unui om politic, un interes imediat şi tangibil, şi-au pus întrebarea nu dacă ideile d. Maiorescu sunt înţelepte şi patriotice, dar ce folos imediat poate să tragă dintr-însele? 

          {EminescuOpXII 38}

I-a prins frica. Oare ni s-ar face concurenţă? Oare meritele cîştigate cu atîta osteneală cu răscumpărarea, cu Dunărea etc. au să fie uitate? Oare ne pîrăsc la stăpîn? Fiţi pe pace, onorabili protivnici! Partidul conservator nu caută a veni la putere pe asemenea căi. Nu sînteţi ameninţaţi a vă despărţi de s[fîn ]tul buget. Puteţi să mai urmaţi cu negustoria d-voastră politică. Mergeţi de la un ministru străin la altul, alergaţi de la Neva la Sprea, oprindu-vă şi pe Dunăre; căutaţi să fiţi iubiţi de unii fără ca să fiţi bănuiţii de alţii. Grea încercare, dar demnă de geniul d-voastră politic, şi pentru aceasta este un mijloc sigur, pe care-l cunoaşteţi mai bine decît noi. Daţi-le la toţi tot ce cer. 

[20 ianuarie 1881]

LOUISE MICHEL

Nu fără cuvînt d-ra Louise Michel a ajuns a fi celebră în felul ei. Ea este într-adevăr un tip de aberaţiune. Înteligenţa ei, ca a copiilor, ca a naţiunilor neieşite din pubertate, întoarce pe dos orice idee mare. Fourier a zis că, din perfecţiune în perfecţiune, oamenii vor ajunge să facă a le creşte o coadă c-un ochi în vîrf. Astfel înţelege şi Louise Michel teoriile lui Darwin. Un redactor a lui "Gaulois" a avut o conversaţiune cu vestita domnişoară. Următoarele pasaje caracterizează misticismul acestei eroine roşie: 

D-ta eşti anarhistă sistematică? o întreabă redactorul. 
Certele şcoalelor nu sunt nimic pentru mine. Fiecare din aceste şcoale îmi pare că procură o staţiune prin care va trece societatea: socialism, comunism, anarhie. Socialismul de care ne-am apropiat va realiza şi umaniza justiţia. Comunismul va perfecţiona această stare nouă, care va avea expresiunea sa finală în anarhie. În anarhie fiece fiinţă îşi va fi ajuns dezvoltarea sa complectă. Poate că se vor descoperi simţuri noi. Omul, ajungîndu-şi plenitudinea, nemaiavînd nici foame, nici frig, nici una din mizeriile prezente, va fi bun. Atunci nu va mai fi cod (penal), nu vor mai fi jandarmi. Nu va mai fi guvern: anarhie. Tot ce vedem din această eră este poezie, o sublimă radiare de justiţie. 

Redactorul i-a mai făcut următoarea observare: 

V-am auzit predicînd revolta şi revoluţiunea sîngeroasă. 
Nicidecum. Am zis numai că nu trebuie s-avem frică a ucide p' un om spre a scăpa o sută. 
Aprobaţi teoria regicidului lui Felix Pyat? 
Defel. Acesta e un sistem întrebuinţat de nihilişti. 
Vi se atribuie un aforism deja faimos care ţintea în contra lui Gambetta. 
Cînd porcii sunt graşi îi tăiem? Niciodată n-am zis asemeni grosierităţi. Amicii d-lui Gambetta îl insultă comparîndu-l cu un animal. Eu nu voi să se ucidă porcii şi de aceea n-aş lăsa să se îngraşe. 

[20 ianuarie 1881]

[""PRESA" RECTIFICĂ ÎNŢELESUL... "]

"Presa" rectifică înţelesul ce-l dădusem locuţiunii "opt şi cu-a brînzei nouă" şi ne spune că cele opt săptămîni cari preced pe-a noua, a brînzei, sunt în adevăr nu din post, ci din dulcele Crăciunului. 
Plini de gratitudine oricînd ni se relevează o adevărată greşală, mulţumim confraţilor de la "Presa" pentru binevoitoarea rectificare şi-i asigurăm că, daca am avea cîndva a scrie un lexicon de locuţiuni romîne, vom ţine seamă de preţioasele ei indicaţiuni. 
Dar, daca pe de-o parte mărturisim franc eroarea noastră lexicală, nu putem pe de alta să admitem rectificările materiale pe cari ni le face "Presa". 

          {EminescuOpXII 39}

Mai alaltăieri, zice "Presa", a fost în adevăr o mică întrunire, dar nu a membrilor partidei Centru, ci numai a redactorilor foii noastre. 

Prin aserţiunea aceasta nu se schimbă deloc ceea ce am zis noi. Totalitatea redactorilor "Presei" e identică cu totalitatea membrilor marelui partid al Centrului. Cît despre visul aievea (coşmar ) în urma căruia am fi atribuit d-lui Boerescu şi unui alt asistent cuvinte pe cari nu le-ar fi rostit, se poate în adevăr ca fidelitatea logosului să nu fi fost stenografică, dar esenţa cuvintelor rostite e cea comunicată de noi. 
Sorgintea căreia - i datorim informaţiile noastre e, în cazul acesta, prea sigură ca să nu preferăm a bănui pe redactorii "Presei" că se cam jenează a confirma zisele noastre. Neagra mulţime se compunea în adevăr din opt, dintre cari patru funcţionari dependenţi de Ministeriul de Externe şi două rude de-aproape ale d-lui Boerescu, iar vorbele vajnice au fost rostite de un tînăr care nu e nici funcţionar, nici rudă a marelui om de stat. Daca nu spunem numele e că ne sunt indiferente. 
Să admitem însă, pentru un moment, că în adevăr acea "mică întrunire" era compusă numai din... redactorii "Presei". 
Acum cîteva zile "Presa" anunţase că d. Vasile Boerescu şi prinţul Dim. Ghica nu au nici un amestec, nici direct, nici indirect, în redacţia acestui ziar. 
Dar la mica întrunire a redactorilor au luat parte... ca redactori se 'nţelege, deşi n-au nici un amestec direct sau indirect, d-nii Boerescu şi Dim. Ghica. 
Care-i adevărul? Redactori sunt, sau n-au nici un amestec? 
Mica întrunire a redactorilor "au luat măsurile ce se văd indicate în fruntea " Presei". Nici mai mult nici mai puţin! ", zic onorabilii confraţi. 
Să vedem ce măsuri s-au luat? 

Redacţia ca şi direcţiunea, fiind politic cu totul reorganizată, se anunţă d-nii abonaţi etc. că se pot adresa la biuroul redacţiunii, unde vor afla unul cel puţin din cei trei directori politici ai "Presei". 

Va să zică s-a reorganizat redacţia şi direcţia politică, s-au numit trei directori politici fără... fără să se fi consultat marele partid al Centrului? 
Iată ce ni se pare curios. 
Sau cei opt..., afară de d. Dimitrie Ghica, sunt exact totalitatea membrilor marelui partid, şi atunci aveau dreptul să-şi împartă între ei demnităţile politice ale partidului; sau nu constituie ei totalitatea, şi atunci o reorganizare cu totul fundamentală, deci o numire de noi directori politici, cari să vorbească, şi să lucreze autorizaţi în numele marelui partid, nu putea să se opereze decît de cătră marele partid, şi nu se putea o mică întrunire de redactori să ia măsurile ce se văd indicate în fruntea "Presei", măsuri de-o reorganizare cu totul. 
Din această dilemă nu puteţi scăpa, onorabli confraţi, decît mărturisind pur şi simplu adevărul. La opt..., afară de prinţul, la opt inşi e redus partidul, dintre cari patru funcţionari ce atîrnă de Ministeriul de Externe, două rude de-aproape ale d-lui Boerescu, d. Boerescu ipsissimus, plus un independent fără slujbă care înclină spre disidenţă. 
Tot în polemica adresată. nouă "Presa" mai zice că ne-ar fi înfundat cu argumentele ei în cestiunea proiectului Grădişteanu. 
"Presa" are halucinaţii cari flatează puterea de judecată a redactorilor ei şi pe cari nu le împărtăşim. "Timpul" n-a tratat cestiunea aceasta. Doi onor. membri ai partidului conservator, sub semnăturile lor şi declarînd anume că vorbesc în numele lor propriu, au polemizat cu "Presa". Noi din parte-ne n-am făcut decît a exprima oarecari rezerve asupra principiului retroactivităţii, care ne pare tot atît de puţin fixat în privirea marginilor lui ca şi acela al raţiunii de stat. De-a înfundat sau nu "Presa" pe cineva cu acea ocazie nu putem şti pentru că n-o citim. Noi împărtăşim cu totul părerea d-lui Boerescu, că e un organ decăzut şi că... redactorii ei cată să se silească a o face mai citibilă... 

[21 ianuarie 1881]

          {EminescuOpXII 40}

["ARE HAZ "ROMÎNUL"... "]

Are haz "Romînul". 
Pe cît timp d. C. A. Rosetti se mărginea a-şi arunca în lume logosurile apocaliptice sau d. Costinescu apărarea celei mai populare cestiuni, a răscumpărării, lucrul era mai puţin glumeţ; ba fondul discuţiunii: îmbogăţirea patrioţilor prin pensii reversibile şi prin speculă la bursa asupra hîrtiilor ce făceau 18 şi aveau a se cumpăra cu 60 la sută, fondul zicem, era chiar foarte trist şi dezgustător. 
Acum însă "Romînul" face istorie, şi istorie naţională. 
E tocmai ca şi cînd Offenbach ar scrie mitologie greacă, şi d-ra Louise Michel Vieţile Sfinţilor. 
Iată dar ce ne zice "Romînul": 

Uşor este a zice: d-nii Brătianu şi Rosetti aştearnă în socoteala trecutului tot ce le doreşte inima. Dar pentru a putea zice aceasta ar trebui ca protivnicii noştri să nu se declare drept coborîtori şi apărători ai acelora cari, făcînd toate relele, au înnegrit pe toţi cei cari se încercau de a face binele în contra lor. 
Partita naţională există de cînd există ţara şi de atunci ea se luptă împrotiva boierilor reacţionari şi antinaţionali, partitei care s-a fost pus, cum ziserăm adesea, punctul de razem al pîrghiei sale afară de naţiune; partidă care n-a avut alte arme decît intriga înăuntru şi în afară, răzvrătirile, denunţările la străini şi omorul. 
Cunoscută e de toţi anarhia ce domnea în ţară după moartea lui Mircea I şi lupta îngrozitoare ce se deschise între boieri, împărţiţi în două tabere, aceia care cereau stabilirea feudalismului şi aceia cari susţineau emanciparea ţăranului. 
Aceşti din urmă (cari susţineau emanciparea ţăranului) izbutiră, şi puseră pe tron pe Vlad Dracul, care lăsă, domnia fiului său Vlad al V... Boieri [î ]l numesc Vlad Ţepeş, Vlad cel Cumplit, şi-l înfăţişează lumii ca un monstru. 
Pentru ce dar? Fiindcă acest Domn, a cărui memorie trebuie reabilitată în faţa naţiunii, a pus în ţeapă pe boieri, cei mişei şi trădători, a făcut noi boieri, dînd dregătorie ostaşilor pentru fapte vitejeşti, ceea ce supăra foarte mult pe boierii cei antinaţionali, şi pentru că-i fu milă de soarta norodului. 
Pînă astăzi Vlad Ţepeş rămîne pentru toate spiritele supraficiale, după mărturisile boierilor, un călău, un monstru, un duşman al neamului său. 
Nemulţumiţi de Vlad Ţepeş, boierii reacţionari trec în partea turcilor... partida acestor boieri pune pe tron pe un favorit al turcilor. Ce nume-i dă istoria? Radu cel Frumos. 
Pentru ce? 
Pentru că-i fu milă de aceşti boieri şi se arătă cumplit pentru popor, întărind privilegiile şi sporind birurile, reînfiinţînd şi cele desfiinţate. 
Pentru că se uni cu turcii în contra lui Ştefan cel Mare. 
Pentru că dete ţara în mîinile turcilor şi primi să plătească un tribut anual de 20 000 galbeni. 
Pentru c-a dăruit Giurgiu sultanului... 
Vlad Ţepeş se urcă iarăşi pe tronul Munteniei... Ce fac acei boieri? Fug la turci, le vînd ţara, pun de ucid pe Vlad... 
Ce nume poartă în istoria noastră acela pe care boierii 'l pun cu ajutorul turcilor pe tronul Munteniei, acel fiu denaturat care primeşte o coroană scăldată în sîngele tatălui său etc. etc. 
Istoria 'l numeşte Radu cel Mare. 
Mare în adevăr căci de la dînsul începe decadenţa Ţărei Romîneşti. 
Boierii sunt mulţumiţi: Radu le-a mărit privilegiile. 

Unde foc a citit venerabilul redactor al "Romînului" toate poveştile acestea? Sau şi le închipuieşte singur, îşi bagă degetul în gură şi le inventează? 
Dar să admitem pentru un moment că aceste lucruri ar fi scrise undeva, să admitem aşadar: 
Că o partidă naţională exista din timpul lui Mircea cel Mare; 
Că ea susţinea emanciparea ţăranului; 
Ca şef de partid era Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş. 
Iar pe de altă parte exista un partid reacţionar, care se răzima pe străini şi voia întărirea privilegiilor. 
Să întrebăm aşadar istoria cine era acel Vlad Dracul, şeful partidului naţional liberal de pe atunci? 
Mircea I a domnit de la 1387 - 1419, adecă treizeci şi doi de ani. În timpul său Casa Lancaster a ajuns pe tronul Angliei, au trăit Ioan Huss şi Ieronim din Praga, au primit burggravul Friederich de Nuernberg marchionatul Brandenburg, s-a-ntemeiat 

          {EminescuOpXII 41}

actuala Casă imperială a Germaniei; s-au lăţit puterea turcilor în Europa: o vreme peste tot foarte turburată şi politiceşte şi bisericeşte, căci tot atunci au fost Conciliul de la Constanţa; în zilele lui erau războaiele între Franţa şi Anglia, trei împăraţi îşi disputau sceptrul Germaniei şi trei papi scaunul Sfîntului Petru, atunci trăia Tamerlan şi Baiazid-fulgerul, c-un cuvînt şi Asia şi Europa erau în foc. 
Mircea avea un fiu din flori, un bastard, anume Vlad, naţionalul liberal al "Romînului". 
Tată-său fiind pe tron încă, şi anume fiind aliat al Europei întregi şi ocupat cu pregătirile bătăliei de la Nicopole, Vlad, fiul naţional liberal, nu găseşte atunci un lucru mai bun de făcut decît să închine ţara Poloniei printr-un hrisov datat din Argeş 22 mai 1396. 
Tată-său, întors acasă, pune mîna pe el şi-l trimite la Buda, la regele Ungariei. 
Tînărul naţional liberal fuge de acolo şi intră în garda împăratului bizantin, unde face intrigi contra bătrînului său părinte. Mai tîrziu îl aflăm la Curtea împăratului turcesc din Adrianopole, unde se ocupa, cu aceeaşi treabă. 
Va să zică boierii din partidul naţional cari voiau emanciparea ţăranului au izbutit a-l pune pe acest Vlad Dracul, ca şef de partid, pe tron? Iar boierii reacţionari cari voiau privilegii ţineau la linia legitimă a Basarabilor? 
Dar ceea ce-i mai ciudat în toate acestea e aiurarea desăvîrşită în privinţa motivelor cari se substituie oamenilor de pe atunci pentru faptele lor. 
Naţionali şi reacţionari? Democraţi şi boieri? 
Cearta care se naşte în urma lui Mircea e o ceartă dinastică. Mircea avusese un frate care a domnit înaintea lui, Dan I, un fiu legitim Mihail, şi un fiu nelegitim, Vlad Dracul. După moarte-i veni imediat fiul său Mihail. După acesta, care trebuie să fi fost şi el bătrîn, veni Dan II, fiul fratelui lui Mircea, Dan I. După Dan II veni în sfîrşit fiul nelegitim, Vlad Dracul. 
Deci între urmaşii lui Dan I şi urmaşii lui Vlad Dracul se 'ncinse acea luptă dinastică care împărţi ţara în Dănuleşti şi Drăculeşti, căutînd unii razim la turci, alţii la unguri, toţi în afară. 
Dar Radul cel Frumos a declarat război lui Ştefan cel Mare? 
Dar Vlad Ţepeş nu l-a declarat? N-a avut Ştefan cel Mare a se bate tot atît cu Ţepeluş ca şi cu Radu cel Frumos? Şi cu cine a intrat Ţepeş în Moldova? Cu turci şi cu tătari, cu neamuri străine. 
Dar cine era acei boieri reacţionari despre cari vorbeşte "Romînul"? Unde sunt documentele din cari să se vază tendenţele lor reacţionare, unde sunt privilegiile lor întărite de Radu cel Frumos sau de Radu cel Mare? 
Toate acestea sunt mofturi, sunt scornituri gratuite în socoteala unei istorii abia cunoscute, în care luptele dinastice jucau, din nefericire, cel mai mare rol în viaţa tuturor popoarelor. Căci nu numai la noi era aşa, ci 'n toată Europa. Minunea consistă tocmai într-asta că, într-un timp în care Europa toată se bătea în capete, noi am avut norocirea de-a avea dup-olaltă, o dată în Muntenia pe-un Mircea, apoi în Moldova pe Ştefan cel Mare. Acest din urmă era fiul de suflet al lui Mircea; el copilărise la Curtea de Argeş şi la Tîrgovişte, el avea aceeaşi tendinţă de a uni creştinătatea în contra Semilunei; c-un cuvînt avea o idee superioară individualităţii sale. Ceilalţi toţi sunt contagiaţi de spiritul ambiţios al veacului lor. 
Dar cît de falşă e toată înfăţişarea "Romînului", cu boierii lui reacţionari şi liberali din vremea aceea, se vede de-acolo că tocmai documentele lui Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş conţin numirea a mulţime de boieri, cu rangurile lor, pe cînd în documentele anterioare, ale lui Mircea, vedem vro 5 - 6 nume de botez, neavînd însemnată alăturea nici o demnitate de Curte, ba 'n unele hrisoave nu figurează chiar nici un nume de boier. Se pare dar că demnităţile de Curte au luat naştere, după model bizantin, în urma morţii lui Mircea. Tocmai sub Vlad Dracul găsim logofeţi, spătari, stolnici, paharnici, comişi etc. Se 'nţelege, Vodă trăise la Curtea polonă, la cea ungurească, la cea bizantină, la cea turcească, la toate pe rînd, pe cînd bătrînul Mircea nu fusese nicăiri din ţară afară decît o dată la Braşov, la încheiarea unui tractat de alianţă cu regele Ungariei. 
Dar a numi pe Vlad Ţepeş emancipatorul poporului, naţional liberal etc. e curată copilărie. Noi, nu-i vorbă, le-am dori naţionalilor liberali, d-lor Giani, Cariagdi, Carada, Pişca, C. A. Rosetti, tot romîni de cea mai veche origine, un Vlad Ţepeş, căci i-ar lecui

          {EminescuOpXII 42}

pentru totdeuna şi [de] prieteşug cu Rochefort şi de multe alte suferinţe. Ar vedea dumnealor ce liberal era Vlad V. 
Dar ce glume sunt acestea din partea "Romînului"? 
De la Radu cel Mare datează de ex. decadenţa ţării? Serios e asta? Radu era om pacinic, după mărturisirea tuturor: a împăcat pe turci cu ungurii, s-a împăcat cu Moldova, a înfiinţat două episcopii, a chemat pe Sf. Nifon în ţară, e predecesorul lui Neagoe Basarab, iubitorul de arte şi, în fine, predecesorul înţeleptului Matei Basarab. Dar poate că zilele lui Matei Basarab, considerate de toţi ca zile de înflorire, să fie în ochii "Romînului" o epocă de decadenţă? Mai ştii? 
Şi iată cum scrie "Romînul" istoria în secolul nostru, al pozitivismului, în care fiece teorie trebuie să fie întemeiată pe date exacte şi incontestabile! 
Pentru ce? 
Pentru a dovedi că strămoşii d-lor Giani, Cariagdi, Carada erau amicii politici ai lui Vlad Ţepeş. Nu se potriveşte. Veţi găsi între boierii lui Vlad Ţepeş pe-un Dragomir al lui Manea Udrişte, veţi găsi pe-un Vintilă Florescul, dar de Caradale nici urmă. 

[22 ianuarie 1881 ]

["ÎNTRE VARIILE ACUZĂRI... "]

Între variile acuzări ce ni se aruncă în urma reproducerii articolului d-lui Maiorescu din "Deutsche Revue " vedem atît în "Romînul" cît şi în "Presa" formulîndu-se una care pîn' acum nu ieşise la lumină. 
"Romînul" face pe o parte a dreptei responsabilă, de actele politice ale prinţului Grigorie Sturza. 
"Presa" zice că d. Maiorescu lasă a se înţelege că bătrîna dreaptă este cu Rusia. 
Pe ce-şi întemeiază însă "Romînul" acuzarea aceasta? 
1. Pe împrejurarea că nu am combătut "Democraţia naţională"; 
2. Pe depeşele adresate odinioară de d. Lascar Catargiu către prefectul de Iaşi, prin care i se recomandă acestuia ca-n privirea alegerilor de atunci să se înţeleagă cu prinţul Grigorie Sturza. 
În privirea punctului întîi discuţia ar fi zadarnică. Nici unui om nu i se poate face o vină din ceea ce nu a făcut, ci din ceea ce a făcut. "Romînul" susţine un neadevăr cînd zice că n-am combătut deloc "Democraţia naţională", de vreme ce, dînd seamă despre programul ei politic, am declinat orice solidaritate cu politica exterioară ce ea propunea, arătînd totodată şi cauzele pentru cari declinăm acea solidaritate. Dar, chiar daca n-am fi făcut-o, din ceea ce nu am făcut nu se poate deduce nimic, precum nu ni se poate imputa ceea ce nu am zis, ceea ce nu am gîndit, ceea ce nu am propus. 
În privirea depeşelor cari datează din 1875, iar nu înţelegem ce responsabilitate ne poate incumba. E vro descoperire pe care o face "Romînul" ca din senin? 
Ca şi cînd n-ar şti toată Moldova că pe atunci prezidentul comitetului electoral din Iaşi era prinţul Grigorie M. Sturza, ca reprezentant al dreptei. "Romînul" se face a uita că, din timpul "Democraţiei naţionale" încoace, prinţul care, în urma variilor evenimente din urmă, contractase vederi proprii ale sale în privirea politicei esterne şi a celei interne, a încetat ipso facto de-a mai face parte din comitetul electoral de la Iaşi, precum şi din partidul conservator, ceea ce a şi declarat el însuşi din capul locului. Noi nu discutăm decît în margini foarte restrînse politica esterioară, ceea ce nu ne împiedică însă de-a ţinea seamă de opiniile ce se emit în privirea aceasta. De aceea nu discutăm nici programul politicei esterioare a prinţului. Dar pe de altă parte nu ni se poate imputa nouă dacă prinţul a găsit de cuviinţă a accentua o politică pe care, pînă în anul din urmă, n-o reprezentase nicicînd. 

          {EminescuOpXII 43}

Atitudinea urbană pe care am păzit-o faţă cu această schimbare a fiului lui Mihai Vodă Sturza se esplică, simplu, prin împrejurarea că n-aveam nici o cauză d' a bănui motivele schimbării. Prinţul director de bancă ori de drum de fier nu vrea să se facă, pensie reverisbilă n-a cerut, răscumpărare de drum de fier n-a propus, naturalizare pe categorii cu anume birou de împămîntenire n-a voit, c-un cuvînt tendenţa de-a face avere în socoteala patriei n-am putut-o descoperi pîn' acum la d-sa. Dar motivele schimbării sale sunt plauzibile sau nu? îl privesc. Pe noi nu ne priveşte din punctul de vedere al moralei publice decît curăţia acelor motive. Pîn' acum însă, deie-ne voie, onor. confraţi de la "Romînul", a o constata, n-am putut descoperi ca acele motive cari-l determinau pe şeful partidului democratic să fie atît de comune, atît de imediat vînătoare de para precum sunt acelea cari determină acţiunea nobililor Mihăleşti, Caradale şi Costineşti. Dar or fi ambiţii trezite la mijloc, ambiţii periculoase poate? Vom combate acele ambiţii cînd se vor ivi, le vom combate franc, de-a dreptul, fără perfidie şi fără insinuaţii. 
În voi însă nu combatem din nefericire ambiţii, ci apetituri. Distinguendum est. în genere, între ambiţioşi şi vînătorii de directorate, cei dîntîi sunt mult mai puţin stricăcioşi societăţii. De ambiţii sunt mişcate multe naturi superioare, de vînătoare a banului nici una. E prea adevărat însă că pe ambiţioşi nu-i poţi întroluca aşa de lesne, nici-i poţi organiza atît de splendid precum Caradalele se organizează, la comandă, în societate de esploataţie. Ambiţiosul nu vrea să ia din totalitatea sudorii comune, din averea publică, o parte mare fără nici o compensaţie, fără nici un contraserviciu, ca postulanţii şi cumularzii; ambiţiosul, din contra, e în credinţa fermă că serviciile pe cari le-ar da el naţiunii ar fi echivalente, ar întrece chiar cheltuiala comună. Eroare poate, dar o eroare cel puţin demnă de-un om. Voi nu aveţi onoarea de-a vă înşela, voi ştiţi foarte bine că serviciile ce le aduceţi societăţii nu fac doi bani, de vreme ce se soldează cu pagubă, şi cu toate acestea nu vi-i ruşine să vă creaţi pentru aceste pretinse servicii retribuţiuni nemaipomenit de mari. Tot ce luaţi voi în plus peste ceea ce fac în adevăr preţioasele voastre servicii se repărţeşte asupra locuitorilor ţării, cu atîta se diminuează greutatea pînii săracului şi de-aceea, în urma odioasei dominaţiuni a aşa - numitelor voastre principii, mizeria se urcă în oraşe şi la ţară, din cauză că pentru munca naţională, ce vă întreţine nu restituiţi nici un echivalent. 
Se 'nţelege dar că, în judecarea diferitelor mişcări politice din ţară, cată să întrebuiţăm două măsuri deosebite: vom deosebi cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice. Noi credem că, oricît de periculoase ar fi mişcări[le] în adevăr politice, ele pot fi combătute cu succes, pe cînd ceea ce e mai greu de combătut sunt apetiturile radicale cari pretextează politica, apetituri cari contractează orice principiu şi orice atitudine, numai să fie satisfăcute. 
Faţă cu cele dendîi, de le combatem cu oricîtă asprime, tonul nostru va rămînea urban; dar nu 'nţelegem ce fel de consideraţii am avea a ne impune faţă cu oamenii cari, sub pretextul că sunt liberali, cred a putea fi, cu patru clase primare, directori de bancă, răscumpărători de rentă şi de drum de fier etc. 
Iată dar de ce n-am combătut "Democraţia naţională", sau cel puţin de ce n-am combătut-o în modul în care combatem pe "Romînul. 

[23 ianuarie 1881]

["ERODOT AL "ROMÎNULUI" CONTINUĂ... "]

Erodot al "Romînului" continuă cu autopsia istoriei naţionale şi se 'nţelege că orice Domn bun întîlneşte în cale e reacţionar, e turcofil, iar oricare taie capetele boierilor e naţional şi liberal. 
 Presimţisem că şi Mihai Viteazul şi Matei Basarab vor fi trecuţi în registrul negru, iar Mihnea cel Rău şi Mircea Ciobanul, descendenţii armaşului Dracea, vor fi schimbaţi în martiri ai libertăţii poporului. 

          {EminescuOpXII 44}

De la moartea lui Neagoe Basarab pînă la Mihail Bravul - zice "Romînul" - sunt aproape optzeci de ani şi vedem că douăzeci de Domni s-au pus pe tron şi pe rînd s-au scos. Însă, în mijlocul acestei anarhii, lanţul privilegiilor se rupe, poporul începe să răsufle. 
Atunci vine Mihai, căruia posteritatea i-a dat numele de Viteaz. Însă Mihai vine prin boierii cei răi, are nevoie de ei, se supune dar lor. 
Mihai iscăleşte acel aşezămînt care robeşte definitiv pe ţărani. 

Ştie modernul Erodot în ce stare a găsit Mihai Vodă ţara după ce se rupsese lanţul privilegiilor şi poporul începuse să răsufle? 
Despopulată. 
Plîngerea lui permanentă în corespondenţa cu Poarta ori cu Curtea din Praga e că are ţară, dar nu are popor. Glebae adscriptio, legarea de pămînt a locuitorului, e o măsură legislativă care s-a luat în toate ţările pe rînd, după cum o dictau împrejurările. Un popor bîntuit din toate părţile de neamuri străine e în continuă migraţiune cu tot ce are, pe pămîntul patriei şi dincolo de marginile acestui pămînt. 
Mihai Vodă a luat dar o măsură pentru a fixa populaţia şesurilor, ba a aşezat chiar colonii. Un domn avizat a se lupta cu toată lumea, deci a avea o oaste, trebuia să fixeze în loc poporul pe care-şi întemeia şi bugetul şi armata. Aceasta este explicarea adscripţiunii la noi, tot acest înţeles îl are edictul lui Ivan cel Cumplit. Rusia ar fi rămas un ocean de triburi în vecinică migraţiune fără edictul care le-a fixat pe toate de pămîntul cui s-o găsi. Tot aşa ar fi rămas şăsul Ţării Romîneşti. 
Un studiu asupra originilor proprietăţii imobiliare în Ţările romîne ar arăta clar ce raporturi trebuiau neapărat să se nască între proprietarul mare şi sătean în vremea aceea. 
Cea întîi proprietate e a statului. 
Acum o sută de ani, la 1782, guvernul austriac au făcut Divanului Moldovei douăzeci şi şase de întrebări juridice. 
Răspunsurile Divanului sunt clare: 

Tot locul ţării dintru început loc domnesc au fost... Toate moşiile ce se stăpînesc din vremile vechi şi mai pe urmă de luminaţii Domni sunt date danii, cu hrisoave domneşti, după slujba şi cinstea fiecăruia, pe cît au voit Domnul. 

Din ideea aceasta decurge apoi proprietatea răzeşească sau a moşnenilor. 
Un document al lui Vlad Ţepeş ne arată cum se întemeia această proprietate: 

deci dat-am lor şi Domnia mea ca să le fie moşie de nimenea atinsă dupre zisa Domniei mele; lor şi copiilor lor şi nepoţilor lor şi strănepoţilor; şi oricui din ei se va întîmpla moarte, moşia să nu se vînză, ci să treacă la cei rămaşi. 

Proprietatea inalienabilă şi în devălmăşie e răzăşia veche. "Moşiile răzăşeşti s-au împărţit şi se împart şi acum pe cîţi răzeşi sunt şi se cuvine fiecăruia partea sa", zice un răspuns al Divanului. 
Proprietatea mare se datoreşte unei alte ordine de lucruri. Pămînturile domneşti pustii se dăruiau cu dreptul de-a le coloniza. Acest drept nu cea atît de simplu precum s-ar crede. Oricine scăpa pe-o asemenea slobozie (libertate) - sunt 43 de sate în Romînia cari poartă acest nume - era iertat de orice crimă, chiar de cele capitale, exceptînd înalta trădare. Se 'nţelege că cine s-aşeza într-un asemenea loc n-o putea face decît cu condiţiile ce i le punea proprietarul. Pe asemenea locuri pustii dăruite se colonizau (cu de-a sila) prizonierii de război şi Domnii vechi dăruiesc adesea cîte - o sumă de familii de tătari cari, după numele de botez citate, se vede că erau deja creştinate. 
E o eroare capitală de-a confunda toate populaţiile ţării de pe atunci sub numele de "popor", în opoziţie cu boierii. Erau populaţii etnograficeşte superpuse şi suntem convinşi îndeosebi că elementul romînesc au fost, dacă nu dominant, desigur pe deplin liber. Că se vor fi născut stări cronice de nedreptate nu tăgăduim, dar aceasta s-au întîmplat mai ales sub domniile străine. 
Celula constitutivă a vechilor state romîne este republica ţărănească, precum s-au păstrat mult timp la Cîmpu-lung (în Bucovina) şi la Vrancea, o republică eminamente aristocratică. 
A veni în lumea aceasta, unde gloria unuia era gloria comunei întregi, proprietatea era a neamului cu istoria şi cu tradiţiile lui, nu a individului, şi a pune măsura egalităţii

          {EminescuOpXII 45}

moderne, măsura prezentului, în care temeiul inegalităţii nu este nici inteligenţa, nici vitejia, nici caracterul, ci banul, banul cosmopolit pe oricare cale ar fi el cîştigat, a măsura trecutul cu banul e un sacrilegiu faţă cu istoria naţională. 
E evident că Mihai Vodă nu putea vorbi în edictul său despre răzăşi, despre elemente statornice. El a fixat pe proprietăţi elementele bîntuite, flotante, ale unei ţări căzute în dezordine deplină prin invaziunea tătarilor şi turcilor, el a adus orînduială unde era caos. Alt înţeles nu poate avea glebae adscriptio, legarea de pămînt. Sub fanarioţi acest raport a degenerat în robie. Cu atît mai rău, dar istoria noastră nu cunoaşte romîn rob şi nu putem admite ca epoca fanarioţilor să facă parte din istoria statului şi dreptului public în Romînia. Domnii aceştia nu erau aleşi de boieri, armată şi popor, naţia nu era legată prin jurămînt către Domnii fanarioţi, ei erau numiţi ca guvernatori de către turci, autoritatea lor e uzurpată, e pîn-în sîmburele ei ilegitimă, şi oricine a ridicat braţul în contra lor a făcut o faptă bună şi lăudabilă. 
Despre Matei Basarab "Romînul" zice următoarele: 

Nu putem să pierdem din vedere că reîntoarcerea la vechile datini nu înseamnă altceva decît întoarcerea la aşezămîntul lui Mihai, fapt care se dovedeşte prin citirea legilor lui Matei Basarab, legi cu totul reacţionare, cum am zice astăzi... Reformele reacţionare ale lui Matei Basarab şi nepomenita împilare a lui Constantin Basarab împinseră pe popor la desperare şi la răscoală. Dorobanţii şi călăraşii - iar nu seimenii - se scoală în contra tiranilor ţării. 

Iată dar pînă şi Matei Basarab devenit tiran al ţării. 
"Romînul" ne dă elemente pentru a judeca acea tiranie. 
Sub fanarioţi, la 1740, erau numai 147000 familii în ţară. 
La 1745 numai 70000 familii. 
La 1756 numai 35000 familii. 
Ştie modernul Erodot cîte familii erau sub Matei Basarab? 
400000, ceea ce corespunde c-o populaţie de 2 milioane şi mai bine. Bugetul ţării era de 700000 de galbeni, ceea ce ar fi în moneta de azi 8 1/2 milioane de franci, sumă fabuloasă pentru timpul fanarioţilor; oştirea era de 100000 pînă la 150000 de oameni. Paul din Aleppo, martor ocular, spune că ţara e foarte des populată, populaţiune imensă. 
De la două milioane populaţia scade sub fanarioţi la 175 000 suflete. 
După opinia "Romînului" boierii sunt de vină şi la căderea lui Constantin Brîncoveanu, şi anume boierii cei reacţionari. Pînă şi copiii ştiu cauza căderii Domniei romîne, numai modernul Erodot nu. Cauza e că Dimitrie Cantemir a încheiat cu Petru cel Mare fatalul tratat de alianţă de la Lusk şi că spătarul Toma Cantacuzin, în contra voinţei Domnului său, a trecut cu călărimea în partea ruşilor, a împresurat Brăila, ce era cetate turcească, şi a luat-o cu asalt. Brîncoveanu, spăimîntat de fapta lui Toma Cantacuzin, se retrage la Tîrgovişte şi se declară neutru. Petru cel Mare voieşte să spargă capul trimisului lui Vodă, lucru de la care-l împiedecă Cantemir. 
Nu tăgăduim complicitatea Cantacuzinilor la moartea tragică a Domnului, dar complicitatea boierilor în genere o negăm. Vodă era din nenorocire la Bucureşti, nu la Tîrgovişte. Un corp de armată turcească stătea la Giurgiu, gata să treacă totul sub sabie. Mustafa Aga le declara boierilor că sunt responsabili pentru Brîncoveanu, iar pe negustori [î ]i făcu responsabili pentru boieri. 
Cantacuzineştii şi-au expiat greu complicitatea lor. E adevărat că urmară pe tron" pentru prea puţin timp, dar plătiră cu capetele ambiţia lor. De origine din Franţa, rămaşi în urma Cruciatelor în Constantinopol, unde-au ajuns la cele mai înalte demnităţi, reduşi sub turci la treapta de negustori, Cantacuzineştii au pribegit de timpuriu în Romînia. Încuscrindu-se cu familia străveche a Basarabilor, au adus pieirea acesteia şi pieirea ţării. Mîna lui Dumnezeu e grea. Basarabii - şi Dănuleştii şi Drăculeştii - au avut parte de binefacerea comună tuturor neamurilor ostenite de bîntuirile neîndurate ale istoriei, s-au stins. Dar acei cari i-au dărîmat au avut nefericirea de-a vedea, neam după neam, înjosirea politică şi morală a unei vechi şi glorioase ţări. 
Şi oare nu înjosire este cînd mînile unor nevrednici turbură pînă şi cenuşa unui sfînt cum era Matei Basarab? 
Cu ochii lui Paul din Aleppo î [l] vedem pe bătrînul Domn jucîndu-se cu copiii de pe stradă şi aruncîndu-le bani din balconul Curţii din Tîrgovişte, cu aceiaşi ochi î [l] vedem

          {EminescuOpXII 46}

întins în sala cea mare a palatului, cu faţa bătrînă descoperită şi cu ochii închişi, îmbrăcat în haine regale cu nasturi de aur şi blănite cu samur, iar de la cap pînă la picioare un giulgiu subţire de mătase albă c-o mare cruce de aur. Patriarhul Antiohiei - un arab - citea rugăciunile mortuare sub lumina făcliilor mari de ceară. Om care nu ştiuse altă limbă decît cea romînească, om de-o nepilduită vitejie personală şi de un nepilduit patriotism. 
Căci iată, cuvintele iscălite, ba rostite poate de el: 

Se întîmplă de stătură mitropoliţi şi domnitori ţării oameni străini nouă, nu cu legea sfîntă, ci cu neamul, cu limba şi cu năravurile cele rele, adică greci; cari, după ce nu se îndurară nici se leneviră a pune jos obiceiurile cele bune, bătrîne ale ţării, pentru care stricăciune a obiceiurilor curînd le fu a aduce şi ţara la risipire desăvîrşită şi la pustiire... De care lucru bine venise vremea cuvîntului lui David, sfînt prooroc şi împărat, a-l zicere şi noi cu puţinel mai schimbîndu-l: Doamne, veniră străinii în moşia noastră şi-şi spurcară mîinile lor cu mite şi îndrăzniră a vinde şi a cîrciumări sfintele taine şi a goni pe moşnem, şi în trudele şi ostenelele lor a băga pe străini... 

Dar Matei ura de moarte pe greci şi pe muscali! Dar nici n-a vrut să primească pe ambasadorul Moscului, strigînd: "Să nu-i văd faţa! "
Matei Basarab era sfînt şi de aceea avea darul clarvederii. Poate că, în noaptea viitorului, ochii sufletului său, a sufletului celui mai romînesc care a existat vreodată, au întrevăzut caricaturi ca d-alde Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti, ba a întrevăzut poate şi... politica şi alianţele lor. 

[25 ianuarie 1881]

[""ROMÎNUL" CONTINUĂ A SE OCUPA... "]

"Romînul" continuă a se ocupa cu articolul din "Deutsche Revue" pe care, cu obicinuita sa bună credinţă, continua a-l numi manifest şi program al politicei esterioare a partidului conservator. 
Daca am avea a face cu oameni de bună credinţă orice discuţie în privirea aceasta ar fi încetat fără îndoială. Cititorii "Timpului" [î ]şi [aduc] aminte că, reproducînd ro [mîne]şte acel studiu, i-am premis o rezervă lesne de înţeles, care, [într-] un articol acoperit de sem [nătura ] autorului, ar fi fost de pri [sos ] [chi ]ar*, dar pe care am pus-o [totuşi] ştiind în ce ţară trăim. Şi [în ade ]văr nu ne-am înşelat. Nu [numai că] "Romînul" mută cu totul terenul controversei de pe acela al obiectului pe acela al persoanelor, dar [î ]i atribuie d-lui Maiorescu lucruri pe cari nu le-a spus niciodată, precum sunt cele publicate în "Politische Correspondenz", în "Bukarester Tagblatt" şi în altele. E evident că atunci cînd cineva te acuză de-a fi zis ce n-ai zis, de-a fi făcut ceea ce n-ai făcut, orice discuţie serioasă cată să 'nceteze. 
De aceea nici credem de cuviinţă a pune în discuţie articolul d-lui Maiorescu. Oricît de interesantă ar fi cestiunea dacă alegerea principelui Carol este sau nu întru cîtva o operă a diplomaţiei germane, oricît de întunecoasă ar fi cauza pentru care M. Sa împăratul Austriei n-a voit mai întîi să primească pe principele Dimitrie Ghica, oricît de inesplicabile ar fi concentrările de trupe turceşti la Dunăre, toate acestea nu se pot discuta decît cu tonul liniştit al bunei credinţe reciproce şi, unde n-o vedem aceasta, ba unde vedem că o opinie [î ]i dă ocazie "Romînului" de-a se sumuţa pînă a ne da lecţii de patriotism, acolo cată să renunţăm la plăcerea de-a compara argumentele noastre cu ale "Romînului", ceea ce constituie esenţa oricării discuţii serioase. 
Ceea ce voim să dăm în şirurile următoare este o esplicaţie cu totul materială. 
Înainte de toate, cuvîntul de "jună dreaptă" întrebuinţat în traducerea noastră nu e întrebuinţat în originalul german. 

          {EminescuOpXII 47}

Redactorul acestei foi a tradus termenul jungconservativ cam impropriu prin juna dreaptă şi a prefăcut fără voie o deosebire mai mult de vîrstă sau de temperament într-o deosebire de vederi, precum s-au accentuat poate cîndva într-un cabinet prezidat de răposatul Epureanu. Va să zică e un termen analog, nu adecuat, acela de "jună dreaptă". Astfel o eroare de traducere îi serveşte "Romînului" drept bază a articolelor lui polemice. 
E natural asemenea ca noi cei întîi să fi reprodus articolul din "Deutsche Revue" pentru că, dacă "Romînul" sau altă foaie ne apuca înainte, atunci n-am fi fost în stare de-a ne impune de mai nainte rezervele noastre faţă cu concluziile studiului. Dar dacă nu ni le-am fi impus ar fi venit "Romînul" să atribuie şi mai făţiş, daca se poate, acele concluzii ca program absolut al politicei conservatoare. N-avem a ne lupta în ţara noastră numai cu argumentele, ci mai cu seamă cu reaua credinţă a adversarilor noştri, şi de aceea eram datori a preîntîmpina publicarea studiului în alte ziare reproducîndu-l noi mai întîi, chiar daca forma eminentă şi vederile largi ale lui nu ne-ar fi ademenit. Articolul, lung fiind şi tradus cu repejunea ce i se impune vrînd - nevrînd unui ziarist, a fost inserat fără chiar ca autorul să fi fost consultat daca voieşte sau nu să-l vază tipărit în ziarul nostru, fără consultarea comitetului de redacţie, pe răspunderea proprie a redactorului acestei foi. De ce? Pentru că era o traducere dintr-o foaie din Germania, pentru că era acoperită cu semnătura autorului, pentru că în asemenea caz orice generalizare e peste putinţă. Daca d. Dumitru Brătianu ar publica în "Romînul" un studiu în feliul Datoriei de conştiinţă cătră ţara sa noi credem că nu e deloc nevoie ca d. C. A. Rosetti să noteze anume că părerile d-lui D. Brătianu nu sunt pe deplin identice cu ale sale; daca d. Ion Ghica propunea în "Romînul" retragerea oştirii romîne la munte, d. C. A. Rosetti n-ar fi avut deloc nevoie să declare că trecerea Dunării nu e identică cu retragerea la munte ş. a. m. d. La noi lucrul stă şi mai altfel. Noi am declarat, pentru cine ştie să citească, că nici nu ne-am pus întrebarea pe care şi-a pus-o studiul din "Deutsche Revue", că împrejurările nu sunt încă destul de fixate pentru ca o asemenea întrebare să ni se impuie şi să ceară o soluţiune imediată. 
Dar toate acestea nu ajută nimic. Cată să suferim a vedea revărsîndu-se asupră-ne toate deducţiile "Romînului", ba a vedea atribuindu-ni-se toate cîte se scriu prin ziarele din Viena şi din Berlin fără ştirea noastră. 
Prea confundă "Romînul" partidul conservator, în care fiece membru [î ]şi are cugetarea sa proprie, pe care e liber de-a o exprima sau de-a o pune în acord cu a celorlalţi, cu turma necuvîntătoare a Caradalelor, care ridică maşinalmente mînile cînd i se ordonă şi nu gîndeşte nimic. A gîndi, a-şi scrie gîndirile, a le comunica, fie publicului din străinătate, fie celui romîn, ar trebui sa fie permis, credem, fără a-ţi vedea semnătura nesocotită şi ideile proprii atribuite altora. 

[27 ianuarie 1881]

["SCANDALUL ZILEI... "]

Scandalul zilei e deturnarea a 83000 franci comisă în Ministerul de Finanţe, al cărei autor se presupune a fi un d. George Bilcescu, frate cu directorul Băncii Naţionale. 
Deşi nu se cade să prejudecăm afacerea şi mai ales nu cercetările justiţiei, ne e teamă totuşi că influenţele de cari se bucură patrioţii în ţară la noi sunt prea puternice şi prea subtile pentru ca un delict, oricît de clar, să poată fi cercetat în mod serios cînd priveşte pe unul din ei. 
Astfel în cercetarea atentatului Pietraru am văzut nu numai arestîndu-se fără umbră de bănuială oameni nevinovaţi, dar s-a găsit totodată o cale pentru a depărta pe judecătorii cari nu dezvoltaseră esces de zel în sensul prefectului de poliţie. Un Brătianu, rudă desigur cu ministrul - prezident, e numit într-un post la care aveau drept judecători mai vechi, e numit anume poate pentru ca aceşti din urmă să se simtă jigniţi în demnitatea lor şi să-şi dea demisiile. 

          {EminescuOpXII 48}

E o curată întîmplare numirea acelui d. Brătianu, dar o întîmplare care înlătura din justiţie tocmai pe un judecător ce făcea instrucţia atentatului şi care de ex. nu găsea indicii de vină asupra căpitanului Florescu. Se va găsi neapărat vrun judecător stacojiu care să creeze probe, chiar daca n-ar exista, împotriva acelui căpitan, a cărui singură vină pare a consista în împrejurarea că-l cheamă Florescu. 
Dar ne mai aducem aminte de o altă afacere, minunat cercetată. 
D. Moldoveanu, c-o scrisoare autentică, a cărei traducere e omologată şi legalizată de-un notar imperial din Odesa, dovedeşte că mucenicul Simeon Mihălescu a luat bani de la antreprenorul Warszawski pentru a pune pe cărăuşii romîni sub biciul cazacilor, ca să fie mînaţi pînă dincolo de Balcani cu proviziile armatei imperiale. 
În timpul cercetării mucenicul - în loc de-a fi suspendat din funcţie - e din contră mănţinut de amicul său, d. Ioan Brătianu, dirijează singur cercetările în contra, sa, [î ]şi cheamă Chiriţopolii şi Simuleştii la Bucureşti şi-i dresează cum să răspunză, judecătorul nu poate face decît o instrucţie viţiată în tot cuprinsul ei prin prezenţa acestui domn în Ministerul de Interne, găseşte în fine că nu e caz de urmărire şi e numit, prin protecţia mucenicului Mihălescu, funcţionar la spitalele Brîncoveneşti, c-o leafă desigur mai considerabilă decît cea de magistrat. 
Dar mai mult încă. Mucenicul declară în Senat, unde fusese ales pentru a fi spălat de afacerea Warszawski, că scabroasele afaceri există în adevăr, că degetele sale de mucenic ridică chiar un colţuleţ al vălului, şi... Senatul, Corpul ponderator, prezidat de un fiu de Domn, trece la ordinea zilei ca şi cînd nimic nu s-ar fi zis, vorba ceea "nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase". 
Iată dar cum se fac cercetările la noi cînd sunt patrioţi la mijloc. Altceva cînd cei urmăriţi nu sunt patrioţi. Buni nevinovaţi se ţin atunci luni întregi prin închisori, după avizul unui geniu în criminalistică, a învăţatului, a profundului şi deşteptului d. Radu Mihai. Biblioteca acestui din urmă în ramura dreptului penal nu e tocmai bogată în volume. Cincizeci şi două de cărţi, împărţite în cupe, trefle, carale şi pici, iată călăuza ordinei publice şi a justiţiei în Romînia. 
Revenind aşadar la afacerea celor 83000 franci lipsă din vînzarea timbrelor, constatăm că prevenitul s-a constituit singur prizonier, prezentîndu-se la poliţie şi declarînd că, de va fi condus la ministeriu, va proba că n-a deturnat nimic şi că nu lipseşte un ban. 
Noi nu bănuim pe nimenea, ci numai împrejurarea că cineva este patriot. 
Dar cîteva împrejurări totuşi trebuie relevate. 
Prevenitul dispăruse în urma descoperirii. Nu ştim întru cît această dispariţiune poate fi pusă în legătură cu vreo întîmplare romantică, dar ne rămăşim că colegii Mihălescului ar afla în fantazia lor, în genere nu tocmai bogată, şi o soluţiune plauzibilă a acestei dispariţiuni. 
A doua împrejurare ce merită arătată e că, dacă lipsurile s-ar ridica în adevăr la suma de lei 83000, trebuie să fi trecut mult, foarte mult timp de cînd gestiunea acestui funcţionar inferior de la Ministeriul de Finanţe nu va fi fost revizuită de şeful depozitului timbrelor. 
A treia împrejurare, asemenea curioasă, e că şeful depozitului timbrelor nu are garanţie, deşi legea compatibilităţii generale a statului prescrie ca orice funcţionar însărcinat cu gestiunea de avere publică să aibă o garanţie fixată. Notăm că procurorul înaltei Curţi de Compturi i-a observat Ministeriului de Finanţe această lipsă şi că Ministeriul, atît de zelos întru căpătuirea prietenilor, a răspuns că şeful depozitului e numit numai provizoriu, deci n-are nevoie de garanţie. Provizoriu, neprovizoriu - rezultatele se văd. 
Cine va păgubi e se 'nţelege patria, pururea patria. 
Mai relevăm încă un zgomot ce circulează. 
Există în secolul nostru o manieră ciudată de-a da socoteli. Înainte se dădeau în ţifre, azi în locul acestei invenţiuni a lui Pitagora, cam învechite şi rele ca toate lucrurile retrograde se întrebuinţează o invenţie mai modernă şi mai expeditivă: chibriturile. 
Se zice, deşi o notăm sub toată rezerva, că şi în cestiunea acestor 83000 franci socotelile s-ar fi dat deja. Dosarele privitoare la afacere au fost revizuite cu toată stricteţa şi cu tot focul cuviincios, încît alt caz de urmărire, afară de niţică cenuşă, nici n-ar mai fi existînd. 
Dar să nu uităm ca trăim sub un guvern al progresului şi al luminelor. "Luminează-te şi vei fi" zice "Romînul". "Luminează-te cu focul dosarelor şi vei fi patriot cinstit" ar fi aplicarea locuţiunii gazetei liberale la cazul concret de azi. 

          {EminescuOpXII 49}

Relata refero. Ar fi bine dacă foile oficioase sau cea oficială şi-ar da silinţa de-a risipi îmgrijirile publicului, devenit atît [de] sperios în materie de avere a statului sub dominaţiunea roşie. 

[28 ianuarie 1881]

["NU ESTE CESTIUNE CARE... "]

Nu este cestiune care să fi fost exploatată cu mai multă sfruntare de către partidul roşu în contra partidului conservator decît cestiunea finanţelor statului. Arma obicinuită a acestui partid, calomnia, nu a fost de ajuns: oficioşii şi oficialii partidului nu s-au sfiit să recurgă la arătări neexacte, la contradicţiunea cea mai vădită între vorbă şi faptă, ba chiar la minciună în toată goliciunea ei, pentru ca să înnegrească pe adversarii lor şi să se laude pe dînşii. 
Chiar mai alaltăieri "Romînul" revine din nou, cu ocaziunea prezentării bugetului pentru anul 1881, şi repetă ceea ce de mii de ori i s-a demonstrat că nu este exact: 
Că numai de la 1869 s-ar fi ivit deficitele, pe cînd cu toţii ştim că împrumutul domenial s-a contractat în singurul scop de-a plăti datoria flotantă a statului, sporită în mod spăimîntător mai cu seamă prin gestiunea roşiilor din 1867 şi 1868; 
Că conservatorii au creat diferite impozite în anii 1871 - 1875, pe cînd iarăşi este cunoscut că drumul de fier Stroussberg este o moşteniră lăsată de roşii şi că dînşii contractaseră obligaţia pentru stat de-a plăti de la un an la altul o anuitate de 19 milioane fără măcar să se fi preocupat de a-i da pentru aceasta resursele necesare, lăsînd guvernului care urma după dînşii ingrata misiune să pună tezaurul public în stare a-şi îndeplini obligaţiunea; 
Că bugetele conservatorilor erau fictive şi că ale roşiilor sunt echilibrate; că conservatorii făceau împrumuturi pentru ameliorarea lor, iar că roşii le echilibrează şi fără împrumuturi şi fără impozite nouă; că veniturile sub conservatori se umflau în mod artificial, pe cînd sub roşii veniturile sunt prevăzute cu o stricteţă matematică. (Vom avea ocaziune în cursul studiului ce vom face asupra bugetului anului curent să demonstrăm puţinul temei şi puţina exactitate a acestor arătări ); că guvernul conservator ar fi lăsat după declaraţiunea d-lui Strat o datorie flotantă la începutul anului 1876 de 30 milioane, pe cînd "Romînul" ştie că susţinînd aceasta spune un neadevăr. Astăzi este demonstrat pentru toţi, chiar prin situaţiunile tezaurului publicate de roşii, că jena momentană de la începutul anului 1876, de vreo 16 milioane, a fost cu totul înlăturată prin rămăşiţele din 1874 şi 1875, ce aveau să se încaseze şi cari s-au şi încasat. Acele rămăşiţe covîrşeau datoria flotantă din acel timp şi, dacă s-ar fi dat de roşii la destinaţiunea lor, adecă la plata puţinelor mandate cari erau în suferinţă la începutul anului 1876, statul nu ar fi avut nici o datorie flotantă de pe urma conservatorilor, căci ei n-au lăsat bonuri de tezaur în circulaţiune. Dar roşii au profitat, cu buna lor credinţă obicinuită, să soldeze bugetele lor cu resurse pe cari le sustrăgeau din încasările anilor anteriori lăsate de conservatori, şi nu numai au mănţinut mica datorie flotantă din anul 1876, dar au sporit-o, suind-o la 49 milioane la începutul anului 1880, şi astăzi numai Dumnezeu ştie la ce sumă, căci pentru contribuabili şi Corpurile legiuitoare există cel mai mare întunerec asupra celor ce se petrec în Ministeriul de Finanţe. 
În adevăr, situaţiunea tezaurului la închiderea exerciţiului 1879 ne este cu totul necunoscută. Poate Constituţiunea, poate legea contabilităţii să oblige pe ministrul de finanţe să prezinte la deschiderea Corpurilor legiuitoare expunerea situaţiunii? O asemenea îndatorire este sfîntă numai pentru conservatori şi a şi fost îndeplinită de dînşii în tot timpul guvernării lor, de la 1871 la 1876. Nu numai situaţiunea se prezenta la fiecare an şi încă, înainte de depunerea bugetului pentru anul următor, dar la fiece trimestru se

          {EminescuOpXII 50}

publica pe atunci o situaţiune prin "Monitorul oficial" din care orice contribuabil putea vedea mişcările fondurilor publice, încasările şi cheltuielile. Dar pentru roşii obligaţiune nu există, ferească Dumnezeu! Partidul roşu este întreaga naţiune; dd. Brătianu şi Rosetti fiind personificarea cu două feţe a partidului, destul este ca d-lor să cunoască situaţiunea finanţiară; ce trebuinţă mai este dar ca reprezentanţii ţării să fie informaţi? Ce drept are coteria dreaptă, cum ne califică "Romînul", să se amestece şi să cerceteze afacerile publice? De aceea nici publicaţiune a gestiunii tezaurului, nici dare de seamă către Corpurile legiuitoare. În asemeni condiţiuni îi vine lesne "Romînului" să decerneze partidului său cununi de lauri pentru gestiunea anului 1879 şi a anului 1880. Victoria este dobîndită fără contradictori. 
Suntem la finele lui ianuarie. Sesiunea ordinară începe la 15 noiemvre şi se sfîrşeşte la 15 febr. Sub pretext că Corpurile legiuitoare n-ar avea timp să discute bugetul în timpul de la 15 noiemvre la 1 ianuarie, astfel ca bugetul să fie votat înainte de termenul cînd urmează să se pună în aplicaţiune (în realitate însă fiindcă guvernul roşu nu-şi face datoria, căci d. Brătianu se ocupă de orice afară numai de îndatoririle sale administrative) d-sa a obţinut cu înlesnire de la partizanii săi schimbarea anului bugetar. Începutul lui s-a transportat de la 1 ianuarie la 1 aprilie şi ţara a făcut astfel un nou progres roşu; avem acum un an calendaristic şi un an bugetar. 
Cel puţin acum eram în drept să, aşteptăm ca bugetul să poată fi discutat la timp şi să fie discutat serios, cu atenţiune şi în amănunt. Ne-a mai rămas însă numai 15 zile pînă la finele sesiunii. Vom obţine dar iarăşi sau un buget votat cu iuţimea vaporului, precum se votează de către roşii orice lege importantă; sau vom vedea iarăşi prelungindu-se sesiunea ordinară şi devenind o sesiune fără sfîrşit. Oare să nu fi fost acesta adevăratul motiv al schimbării anului bugetar? Aşa se dă o aparenţă de legitimare rentei anuale ce s-a ingajat d. Brătianu să deserveze d-lor deputaţi, plătind diurna nu trei luni pe an, precum o prevede Constituţiunea, ci cîte şase şi şapte luni pe an. Apoi această lungire a sesiunii mai are şi avantajul să discrediteze Senatul, instituţie atît de agreată de roşii; căci în timpul sesiunii ordinare dd. senatori neavînd nimic de lucru, este firesc lucru ca mai tîrziu Senatul să se descomplecteze, dd. senatori neputînd şedea cîte 6 şi 7 luni în Bucureşti, ca să aştepte bunul plac al d-lor deputaţi ca să discute vreo lege importantă. 
Oricum ar fi, în sfîrşit avem dinainte-ne proiectul de buget al anului 1881, precum l-a conceput d. Brătianu. Bugetul ne înfăţişează la venit 119 671 214 lei şi la cheltuieli aceeaşi sumă; cu alte cuvinte, bugetul este echilibrat pînă la o para. 
Ne grăbim a exprima d-lui Brătianu adminiraţiunea noastră pentru minuţiozitatea lucrării sale. Dacă d-sa n-a moştenit de la d. Dimitrie Sturza gustul statisticei finanţiare şi n-a fost în stare să ne dea o ediţiune de dare de seamă furnicînd de cifre şi de combinaţiuni - cari conduceau adesea la concluziunile cele mai fantastice, precum obicinuia d. Sturza - apoi cel puţin d. Brătianu a învăţat de la d. Sturza amănunţimea migăloasă, şi potriveala de cifre, căci ne prezintă un buget echilibrat matematiceşte. Bugetul d-sale va avea nici mai mult nici mai puţin decît (lăsînd milioanele şi sutimile de mii la o parte) 214 lei cheltuieli şi 214 lei la venit; adică nici un leu mai mult, nici mai puţin decît 4. 
Putem încă exprima d-lui Brătianu gratitudinea noastră pentru modestia sa. Odată intrat pe calea potrivelelor de cifre, apoi de ce nu ar fi mers mai departe, de ce nu ar fi creat chiar un mic excedent? Ce merit ar fi fost pentru d-sa să ne arate că venitul este de 216 lei şi cheltuiala de 214 lei. Cei doi lei excedent ar fi putut cere să i se voteze d-sale, ca să-i toarne în aur şi să-i poarte ca medalie pentru primul buget cu escedent care s-a votat în Romînia! 
Dar ce alt decît un buget de potriveală se poate numi un asemenea buget. Pînă vom intra în amănunte ca să dovedim aceasta să cităm numai pasajul de la pagina VIII din expunerea de motive: 
Amenzi judiciare s-au prevăzut 310 000, şi d. Brătianu zice: 

 Această sumă, deşi mai mare decît mijlocia încasărilor pe cinci ani, care este de lei 123 387, este egală cu a anului curent. Ea s-a mănţinut deoarece încasările din amende se măresc din ce în ce. 

(Aceste încasări au mers de la 1875 încoa tot descrescînd, precum se dovedeşte prin tabloul de la pagina 6 a expunerii de motive. în anul 1879 n-au fost decît de 105000 şi d. Brătianu prevede aproape întreit! )

          {EminescuOpXII 51}

Găsim de prisos a compara bugetul în bloc al anului 1881 cu acel al anilor anteriori. Asemenea comparaţiuni n-au nici un folos. A zice spre pildă, în genere, că înainte bugetele fiind numai de 80 - 90 milioane şi acum fiind de 119 milioane, bugetul cel nou este sporit peste capacitatea contribuabililor; sau a zice că sporirea simţitoare a bugetului unui an în comparaţiune cu bugetul anilor anteriori este un indiciu al sporirii avuţiilor particulare nu este exact în mod absolut. Pentru ca o comparaţiune să poată duce la concluziuni temeinice trebuie ca termenii de comparaţiune să fie identici. Aşadar am conchide greşit dacă am judeca spre pildă bugetul 1881 numai după totalitatea sumei de la venit şi de la cheltuieli, căci este firesc lucru ca bugetul pentru 1881 să prevază o sumă totală superioară celei de mai nainte, pe cît timp în acest buget s-au introdus veniturile şi cheltuielile Dobrogei, s-au prevăzut veniturile brute ale monopolului tutunului şi ale băuturilor, cari neapărat trebuiesc să fie cu mult superioare celor prevăzute în bugetele anterioare, ce nu cuprind decît veniturile nete şcl. Precum iarăşi, cînd de la un buget normal al unui an oarecare am trece în viitor la un buget urcat peste măsură, unde sporirile fiecării ramuri de venit n-ar fi rezultatul progresiunii naturale, ci o umflare arbitrară, am greşi dacă am conchide că avuţia publică a crescut şi că prin o bună administraţie s-au îmbunătăţit resursele fiecărui particular. 
Cînd voim să criticăm un buget trebuie să vedem cum se justifică produsurile de venituri şi la ce cheltuieli sunt destinate să fie întrebuinţate. În asemenea condiţiuni am fi dorit ca roşii să fi judecat gestiunea partidului conservator. Noi ne propunem a o face pentru anul 1881 în numerile viitoare. Un contribuabil va fi fericit să plătească contribuţia sa, va admite chiar un impozit sau un împrumut, numai cu condiţiune de a vedea că prin impozitul său, prin împrumutul ce s-ar face, se aduce o îmbunătăţire reală, sub toate privirile, ţării sale; căci de la asemenea stare generală bună va profita şi dînsul, iar cheltuiala ce a făcut prin plata impozitului i s-a reîntors prin bunul ce a tras şi dînsul îndeosebi din acea îmbunătăţire generală. Nu credem că bugetul pentru 1881 să dea contribuabilului asemenea satisfacţiune şi nu credem aceasta întemeindu-ne pe cele ce se petrec în ţară de cinci ani încoa. 

[30 ianuarie 1881 ]

["LAUDELE PE CARI FOILE
GUVERNAMENTALE... "]

Laudele pe cari foile guvernamentale le aduc amicilor lor politici şi iluştrilor financiari pentru sporirea veniturilor statului, corespunzătoare c-o sporire egală a cheltuielilor, le-am împărtăşi asemenea dacă nu ni s-ar prezenta unele inconveniente, pe cari le-am relevat adeseori fără însă ca signalul nostru să fi fost înţeles de confraţii guvernamentali. 
Să presupunem în adevăr, fără a concede, că finanţele sunt pe deplin echilibrate, că veniturile nu sunt deloc umflate şi ajung în realitate la cifra de 120 milioane, că în fine această stare se datoreşte administraţiei guvernului actual. 
Am voi să ştim cum s-au sporit aceste venituri? 
Produce poporul romînesc mai mult? Se bucură el de-o sumă mult mai însemnată. de bunuri, are la dispoziţia sa mai multe satisfacţiuni, e economia lui înfloritoare? 
Dacă această economie ar fi înfloritoare am vedea simptomele ei. Poporul, căci numai de el poate fi vorba, s-ar îmbrăca mai bine, s-ar hrăni mai bine, şi-ar dura locuinţa mai încăpătoare şi mai sănătoasă şi în fine s-ar înmulţi. 
Dacă sporirea pur şi simplu a veniturilor statului ar fi în toate cazurile un semn de fericire statele cari percep mai multe dări ar trebui să fie cele mai bine organizate. Lucrul

          {EminescuOpXII 52}

nu e tocmai aşa. Nu ceea ce percepe statul de la contribuabili e cestiunea principală, ci întrebuinţarea productivă sau improductivă pe care el o face de acele venituri. Dacă acele venituri se cheltuiesc în mod improductiv, fie pentru a susţine luxul claselor guvernante, fie pentru necesităţi politice chiar, în desproporţie cu însemnătatea şi puterile unei ţări, banul perceput nu e aproape de nici un folos economic pentru popor. 
În unele din statele apusene vedem în adevăr bugete foarte mari, dar serviciile pe cari statul le aduce în schimb cu banul contribuabilului sunt nu numai echivalente, ci întrec cheltuiala făcută. Prin sumele ce le consumă mecanismul statului se înlătură piedicile ce se opun producţiunii şi schimbului; prin cheltuielile făcute i se uşurează oricărui producător condiţiile în cari munceşte, încît producţiunea creşte în proporţie cu cheltuielile statului şi viceversa. Bunăstarea fiecărui individ sporeşte şi, fiindcă, bunăstarea e condiţia bunului trai, media vieţii fiecăruia devine mai lungă, copiii sunt crescuţi în condiţii mai bune decum fuseseră părinţii lor, o generaţie şi mai viguroasă, şi mai aptă pentru producţiune ia locul celei ce se stinge. 
La noi sporirea veniturilor statului înseamnă însă totdeuna diminuarea veniturilor fiecării economii private. Nu din prisosul producţiunii, ci, la clasele de jos, de-a dreptul din primele necesităţi, din plata muncii zilnice se percepe darea; mărimea contribuţiilor statului e echivalentă cu mărimea mizeriei populaţiunii. 
De aci se explică de ce rasa romînă descreşte continuu ca număr şi degenerează ca constituţie fizică. 
În adevăr
de la 1859 - 63 populaţia sporea cu 31, 6 la sută
de la 1864 - 68 " " " 15, 3 " "
de la 1869 - 73 " " " 15, 8 " "
de la 1874 - 78 " " " 11, 4 " "
deci ea descreşte în mod constant în fiece an în raport de 6: 3. 
Dar chiar cu privire la ţifrele acestea trebuie să facem o observare. Creşterea de 11, 4 nu este a se atribui esclusiv romînilor. Din contră sporirea populaţiei romîneşti productive reprezintă un procent şi mai mic, pe cînd acei cari se sporesc mai cu seamă sunt populaţii consumătoare imigrate. 
Din punctul de vedere al condiţiilor de existenţă pentru mase putem zice că orice guvern anterior epocei reformelor a fost superior celor următoare, a fost mai ieften, mai potrivit cu trebuinţele neînsemnate ale unei producţiuni asemenea nu tocmai însemnate. 
La ce folos sunt atunci toate îmbunătăţirile şi tot progresul daca ele se soldează cu însuşi existenţa poporului nostru? 
Ştim bine că, odată intraţi pe calea aceasta, orice pas îndărăt e greu, daca nu cu neputinţă. Cu toată Constituţia liberală, dar mai cu seamă egalitară, suntem mai departe decît oricît de adevărata libertate, mai departe decît oricînd de acea elementară facultate a poporului de a-şi fixa singur dările în proporţie cu puterile lui. Statul nostru centralizat cere, mereu cere, pentru necesităţi de lux, pentru necesităţi factice chiar, şi - din pămînt, din iarbă verde - banii trebuie să iasă. Aci nu se mai întreabă nimenea daca vrea sau poate să plătească: trebuie să plătească, căci mecanismul din centru [î ]i cere mereu şi-n fiece an cheltuielile se sporesc pînă la istovirea puterii impozabile a locuitorului. 
Din cifrele de mai sus cititorul va vedea lesne în ce raport dezasturos stau reformele şi pretinsele noastre progrese cu scăderea populaţiei. Din vremea Unirii pînă la 1864 populaţia se 'nmulţea încă cu 31, 6 procente. La 1864 plouă reformele - toate costînd bani. Sporul populaţiei scade la jumătate, la 15, 3, şi continuă scăzînd. 
Căci nu trebuie să uităm că toate reformele şi toate libertăţile costă bani. Fiece vorbă pe care un om cuminte ca d. Sihleanu o rosteşte, fiece şir ce scrie, deşi nu produce nimic, ţine bani, deci muncă. Dar orice ban care se ia contribuabilului - şi în ce condiţii grele şi uzurare adesea, căci trebuie să se împrumute ca să plătească dările - orice ban, zicem, se scade din greutatea pînii săracului, deci din puterea lui musculară, din putinţa lui de-a produce. E drept că marile goluri ce se nasc prin scăderea poporului nostru se vor umplea, dar se vor umplea cu străini, căci imigraţia lor e în termen mediu de 20 000 pe an de la 1866 încoace. 
Vede oricine pentru folosul cui ne impunem dări, pentru folosul [cui] ne luptăm şi muncim: pentru cei ce ni se suplantează. După înţeleptul Machiavelli un rău social care

          {EminescuOpXII 53}

se observă nu mai e de lecuit. Rămîne numai a se constata că cea mai mare parte din meritele ce şi le atribuie generaţia trecută sunt în realitate demerite şi c-ar trebui să înceteze odată acel ton de îngîmfare al progresului pospăit cînd alăturea cu el vedem regresele reale. 

[5 februarie 1881]

["ÎN "TIMPUL" AU APĂRUT... "]

În "Timpul" au apărut o serie de articole, datorite d-lor G. Păucescu şi C. N. Brăiloiu, asupra proiectatei modificări a articolului 409 din Codul de Procedură Civilă. Interesul pe care l-au inspirat acele articole multora dintre cititori ne îndeamnă a comunica mai la vale atît proiectul de modificare votat de Senat cît şi espunerea de motive citită în Cameră de d. raportor Stolojan. 

[5 februarie 1881]

[""ROMÎNUL" NU ÎNCETEAZĂ... "]

"Romînul" nu încetează a repeta analiza articolului din "Deutsche Revue" şi nu noi îl vom împiedeca de la aceasta dacă-i face plăcere. Daca ipoteza acelui studiu luminos se va realiza vrodată, daca - precum susţineau două articole din ziarul parizian "Le Temps" - vom fi sau nu siliţi a ne pronunţa într-un moment dat pentru sfera de putere a unuia din marii noştri vecini, iată o cestiune care se poate prezenta conştiinţei oricărui om politic şi, supusă o dată aparatului gîndirii, se 'nţelege că trebuie să culmineze sau într-o afirmare sau într-o negare sau, în fine, în renunţarea sceptică de a da de pe acuma soluţiune unei cestiuni la care motivele pro şi contra şi-ar ţinea cumpăna. 
Daca ne-am închipui naţiunea întreagă concentrată oarecum într-un singur om, într-o singură conştiinţă individuală, am vedea că în momentele actuale acea conştiinţă ar fi nedeterminată şi turbure. 
Să admitem bunăoară că azi ar trăi Mircea I, avînd asupra lui toată răspunderea situaţiei şi toată onoarea succesului, daca succes ar fi, şi că ar fi a doua zi după fatala bătălie de la Nicopole: Domnul ar căuta calea grea şi spinoasă pentru a-şi mănţine neatîrnarea ţării sale. 
Înghesuit între trei mari puteri contrarii ele-nde ele, Ungaria, Polonia şi Turcia, espus fără apărare veleităţilor de predominare a cîtortrele, veleităţi nu numai nedrepte, dar escluzîndu-se una pe alta, am vedea pe Domn ţinînd cu geloasă temere la o neatîrnare atît de bîntuită din toate părţile, l-am vedea urmînd un sistem de şovăire propriu situaţiei precarie şi încercînd să pară partizan a cîtortrei vecini în acelaş timp, pentru a cîştiga bunăvoinţa şi încrederea a tustrei. Acest sistem al contrapunerii reciproce şi al neutralizării celor trei rivali putea să prezerve pînă la un grad oarecare ţara de absorbirea de cătră unul din vecini, putea s-o ţină deasupra apei oarecum, ca să nu se cufunde, dar asupra Domnului arunca fără îndoială umbra unei politici de făţărnicie şi duplicitate şi-l espunea la smerire din partea aceluia dintre rivali care se simţea amăgit. 
Sarcina de-a reprezenta singur un popor întreg nu mai cade azi asupra nimănuia nici măcar asupra Domnului, de vreme ce răspunderea politicei esterioare li se cuvine' 

          {EminescuOpXII 54}

asemenea consiliarilor după vremuri pe cari - i da ruajul parlamentar. În parantez fie zis împrejurarea aceasta e un mare bine pentru timpul de faţă, căci generaţia actuală nu prea pare a cuprinde în nici o parte a ei acel metal rar din care natura se - ndură a turna uneori figuri ca aceea a lui Mircea I. 
Intelectul naţional nu este aşadar reprezentat, ca-n cazul de mai sus, printr-un singur om starea de nehotărîre şi de şovăire în care ne aflăm e reprezentată tocmai prin opinii opuse una alteia şi cari se neutralizează fără a da loc unei înclinaţii determinate. 
Aci se 'nţelege că e vorba de înclinaţii dictate de raţionament, nu de cele răsărite din simpatii, căci, precum am zis-o de atîtea ori, nu credem ca, de dragul ochilor noştri celor frumoşi, cineva în Europa să pună în mişcare o baionetă sau să dea un ban. 
Ceea ce voim să zicem e dar că o opinie publică care nu e purtată de-un singur curent nu se poate nici manifesta într-un singur chip şi că, pînă ce momentul hotărîtor, cu necesităţile lui fatale, cu puterea lui de constrîngere nu se va însărcina a abate într-un singur curent spiritul public nu putem susţine că cutare ori cutare e opinia hotărîtă a ţării şi că ne erigem cu toţii în reprezentanţii ei. În politică se întîmplă adeseori ceea ce se părea mai cu neputinţă; în lupta de interese, ca şi în norocul războaielor, intervin atîtea elemente neprevăzute, datorite întîmplării, erorilor de calcul, nestatorniciei împrejurărilor, încît nici un plan hotărît de mai nainte nu credem că e adaptabil oricărui moment al viitorului. 
De aceea însă nu voim să discutăm teza de predilecţie ce ne-o atribuie prin generalizare ziarul guvernamental şi ne restrîngem deocamdată la rolul de-a ne apăra de lecţiile de patriotism pe cari ni le dau onor. confraţi din Strada Doamnei. 

Iată conservatorii de acum ca şi conservatorii trecuţi - zice "Romînul" - cînd cu fes, cînd cu işlic, cînd cazaci, cînd usari, dar romîni niciodată şi cu nici un preţ. 

Iată ceea ce nu-i adevărat. Romîni totdeuna, oricare ar fi politica noastră. Dacă s-a opus fesului chivăra şi chiverei fesul a fost pentru a scăpa pe rînd de amîndouă şi dacă s-a opus o putere celeilalte a fost pentru a le neutraliza pe amîndouă. 
Să nu se uite că acestui sistem de contrapunere reciprocă o ţară săracă, fără armată, înghesuită pînă ieri între trei vecini puternici, îşi datorea autonomia ei, garantată la urmă de toată Europa, şi că acea autonomie avea baze cu mult mai sigure decît neatîrnarea actuală. Se 'nţelege că spiritul ce anima acest sistem de şovăire era pururea conservarea ţării şi a naţionalităţii şi, chiar dacă sistemul s-ar schimba într-altul mai pronunţat, tot de-un asemenea spirit o să fie animat şi acesta. 
Ar fi bine deci ca să înceteze asemenea acuzări. Existenţa reală a ţării, succesele dobîndite în politica esterioară, progresele realizate înlăuntru pas cu pas de la căderea fanarioţilor încoace sunt o dovadă vie, simţită şi pipăită de toţi, în contra acuzărilor nedemne ce se aruncă oamenilor trecutului. 
Daca ridicăm mănuşa pentru un trecut încheiat acum douăzeci şi cinci de ani n-o facem pentru că ar fi existînd vro solidaritate între partidul conservator de azi şi între boierii de mai nainte. Nu suntem continuatorii boierilor şi, chiar dacă am voi, n-am putea s-o fim, iar de - am putea n-am voi. Dacă a existat de facto o aristocraţie romînă întemeiată pe un drept public cert, ea a încetat de-a exista deodată cu anul 1700, deodată cu căderea domniei naţionale. Nici recunoaştem, nici putem recunoaşte epocii fanarioţilor dreptul suveran de-a conferi titluri şi demnităţi, precum nu le-am fi recunoscut-o turcilor, a căror mandatari în ţară erau fanarioţii. De-aci se explică repedea cădere a prerogativelor politice în secolul nostru, pentru că asemenea prerogative trebuie să răsară dintr-un drept public determinat, iar acest drept public a murit la 1700 şi exercitarea lui din partea străinilor se considera ca o uzurpaţiune viciată pînă în sîmburul ei de ilegitimitate. 
Nu se mai opună deci termenii de popor şi boieri, căci cel din urmă termen nu însemnează azi nimic de vreme ce nu mai există nici boierie, nici boeri. Precum nu se poate vorbi de monoteişti fără, Dumnezeu, de şcoli fără dascăli şi fără elevi tot aşa nu poate fi vorba de boieri fără instituţia militară aristocratică a boeriei. Cu raţiunea ei de-a fi a trebuit să dispară şi instituţia şi cu totul alţii sunt termenii opuşi astăzi. 
Liberalismul de la noi însemnează astăzi domnia prin mase amăgite şi reamăgite căci mundus vult decipi ergo decipiatur e parola de guvernămînt a roşilor. Lumea vrea să fie

          {EminescuOpXII 55}

amăgită, s-o amăgim dar, [î ]şi zic confraţii, şi au pentru aceasta o magazie de fraze cari de cari mai ieftine. 
Conservatori sunt şi rămîn aciia cari, faţă cu tendenţa de-a pune puterea publică exclusiv în mîinile maselor, admit ca existînd pentru sine o idee a statului, a ordinii sociale, a statorniciei dreptului şi adevărului; conservatori sunt cei cari admit că guvernămînt nu se poate fără garanţii de ştiinţă şi integritate şi că votul şi numai votul concetăţenilor nu-l face pe om nici mai cuminte, nici mai onest, nici mai muncitor decum a fost. Iată deosebirea esenţială între egalitarismul botezat, fără cuvînt, liberalism şi între un sistem conservator care, fără a exclude pe cineva de la viaţa publică, nu admite totuşi înaintarea decît pentru merit şi integritate. 

[6 februarie 1881]

REPEDE ARUNCĂTURĂ DE OCHI ASUPRA
PROIECTULUI DE BUGET PE ANUL 1881-82 

Amicus Plato, 
sed magis amica 
veritas. 
Facem o declaraţie din capul locului. Scriind aceste observaţii n-am avut nicicum în gînd a face un articol de politică militantă; am avut numai un singur scop, acela de-a atrage atenţia bărbaţilor competinţi şi, prin poziţia lor actuală, în putere de-a pune capăt unei situaţii care a durat deja prea mult. Şi este timpul cred sosit a lăsa politica la o parte cînd este vorba de finanţele statului. De-aceea toate ţifrele ce le arătăm sunt culese numai din izvoare oficiale. Scriind aceste rînduri n-am avut în vedere decît bugetele, situaţiile date de Ministerul de Finanţe şi declaraţiunile Înaltei Curţi de Compturi, prin urmare nici o singură ţifră nu este de fantazie sau măcar puse în dubiu: sunt ţifrele oficiale cari vorbesc. 
A intrat în tradiţiile noastre constituţionale ca, de cîte ori se prezintă un buget la votul Camerii, el să, fie totdeuna echilibrat, ba în cele mai multe cazuri se prezintă chiar cu un escedent. 
Este aşa de lesne de-a aşeza ţifre negre pe hîrtie albă încît de 20 de ani mai nici un ministru de finanţe nu s-a putut opri a demonstra Camerei, ţării prin urmare, [... ] că bugetul este echilibrat, ceva mai mult, că el lasă un escedent. 
Ce se întîmplă însă? Trece anul, vine timpul încheierii socotelilor şi atunci, o, atunci  
Acest obicei nefast a trecut, o repet, în moravurile noastre guvernamentale şi de mai bine de 20 de ani se repeta în toţi anii şi, ce este mai curios, cu acelaşi succes. 
Spre a mărgini demonstraţia noastră la un singur exemplu, [î ]mi este destul a aminti că în expunerea de motive a bugetului pe anul 1878 d. ministru de finanţe zicea textual: 

Am onoare, d-lor deputaţi, a prezenta în deliberarea d-v bugetul general al statului pe 1878, care se încheie cu un escedent de venituri de lei 29 988 196, bani 73. 

Şi în adevăr în aceeaşi broşură găsim mai departe un tablou prin care se demonstră. cu ţifre negre pe hîrtie albă că: 
Veniturile fiind de lei 121 381 770
iar cheltuielile de lei 91 393 573, 27
rămîne un escedent de 29 988 196, 73

          {EminescuOpXII 56}

Ce se întîmplă însă? Trece anul 1878 şi statul [î ]şi încheie socotelile şi iacă rezultatul la care ajunge: 
În tabloul general al situaţiei definitive a bugetului general pe exerciţiul 1878 (pag. 2 - 3) găsim balanţa aşezată de ministrul de finanţe în modul următor: 
încasări efectuate 117 710 360, 42
Plăţi efectuate 166 916 099, 99
Deficit bănesc 49 205 739, 57

Prin urmare, în loc de escedentul de 29988 196 lei 73 bani, avem un deficit de 49 205 739, 57, ceea ce face că d. ministru de finanţe s-a înşelat în prevederile sale optimiste cu-o bagatelă de aproape 80 de milioane. 
Să nu ni se obiecteze că războiul ruso-turco-romîn a fost cauza unei asemenea zdruncinări a prevederilor bugetare, căci proiectul de buget s-a depus în Cameră cam în ajunul luării Plevnei, cînd războiul era pe la sfîrşit, şi guvernul era în deplină cunoştinţă de cauză cînd a alcătuit bugetul pe 1878. Afară de asta, această anomalie se găseşte mai în toate bugetele votate de 20 de ani încoace în proporţiuni mai mici sau mai mari: dar lucrul constant este că echilibrul bugetar, escedentul ideal se traduce la închiderea unui exerciţiu mai totdeuna prin un deficit real. 
Aceasta o prevedeam şi pentru bugetul exerciţiului 1881 - 82; dar aruncîndu-ne ochii pe proiectul de buget prezentat Camerii de guvern teama noastră s-a schimbat în certitudine, precum o vom demonstra-o numaidecît. 
Nu este în intenţiunea noastră a face un studiu aprofundat bugetului prezentat la deliberarea Camerii. Timpul ne lipseşte, spaţiul între prezentarea lui la Cameră şi votare este aşa de scurt încît ne vom afla în faţa unui fapt împlinit înainte de-a putea prezenta publicului observaţiile noastre. 
Ne vom mărgini dar a releva vro cîteva condeie din proiectul de buget pe 1881 - 82, a arăta exagerearea prevederilor şi a demonstra că bugetul, astfel cum s-a prezentat Camerii, nu este echilibrat. Dacă observările noastre vor izbuti a atrage atenţiunea onor. comisii bugetare scopul nostru scriind aceste rînduri va fi atins. 
Este departe de noi ideea de-a incrimina pe d. ministru de finanţe. Miniştrii nu fac bugetele în nici o ţară din lume şi mai puţin la noi. Elementele unui buget se adună, se clasifică de deosebitele administraţiuni, bugetele se alcătuiesc cu un cuvînt în birourile ministeriilor şi miniştrii dau numai le coup d'oeil du maître. 
Rutina biurocratică este însă aşa de înrădăcinată încît bugetele se copiază unele pe altele: cele de estimp copiază pe cel de an, cel de an s-a copiat după cel precedent şi aşa înainte, umflînd după trebuinţa momentului cifrele şi, cînd s-a ajuns a se echilibra pe hîrtie bugetul, atunci şeful de biurou care a făcut acest act de înaltă prestidigitaţiune a binemeritat de la patrie! 
Ca să dăm un esemplu de ce este rutina biurocratică şi ce puţină inteligenţă se pune în lucrările cele mai de căpetenie vom relata următorul fapt, care, deşi străin de cestiunea ce ne preocupă, totuşi zugrăveşte cu fidelitate spiritul ce predomină în lucrările cancelariilor noastre. 
Un articol oarecare din legea comptabilităţii statului pune îndatorire guvernului a prezenta la deschiderea Camerei socotelile anului trecut şi situaţia financiară a acelui an. Pentru prima dată o asemenea situaţie s-a prezentat Camerei în anul 1871. La acea epocă anul bugetar se încheia la 30 septemvre al anului viitor şi de aceea găsim că şi situaţia anului 1870 se întinde pînă la 30 sept. 1871, adică cuprinde tot exerciţiul anului 1870. Ce să întîmplă însă? În 1874 legea comptabilităţii generale se modifică şi anul bugetar se mărgineşte numai pînă la 30 iunie al anului viitor; cu toate acestea toate situaţiile ce s-au prezentat Camerelor de la 1874 şi pînă astăzi cuprind situaţia financiară pînă la 30 sept. De ce? Răspunsul [î]l găsim în rutina ruginită a biurourilor şi în inteligenţa mărginită a personalului inferior administrativ. 

          {EminescuOpXII 57}

Odată întîiul pas făcut, adică odată situaţia 1870 încheiată pînă la 30 sept. 1871, celelalte situaţii s-au copiat cu fidelitate, introducîndu-se pe ici pe colo alte ţifre noi, fără a se observa că de la 1874 încoaci anul bugetar fiind redus la 30 iunie şi situaţiile urmau a se mărgini la acea dată. Nu ne vom mira deloc văzînd ca situaţiile viitoare vor adopta acum data de 30 iunie, deşi prin legea din 12 fevr. 1880 s-au schimbat cu totul epocele bugetare şi încheierea exerciţiului se face acum iar la 30 septembre. 
Să ni se ierte această digresiune, dar am socotit-o trebuincioasă spre a arăta o dată mai mult spiritul care predomină în birourile noastre administrative. 
Această parenteză închisă, să ne întoarcem la proiectul de buget pe anul 1881 - 82. 
Un străin care ar citi expunerea de motive a bugetului în cestiune n-ar putea decît să, ne felicite şi să ne admire. Dar acest străin, ca să-şi poată păstra iluziunile, n-ar trebui nici să arunce un ochi cercetător asupra bugetelor anilor trecuţi, nici, mai ales, să aştepte încheierea socotelilor în anul viitor; căci atunci orice iluzie ar fi imposibilă! 
Noi, într-un timp de 20 de ani, am sporit bugetele de la 44 de milioane la 121 milioane adică cu 275 la procente şi Dumnezeu ştie unde ne vom opri! 
Ca să se ajungă la o echilibrare pe hîrtie (de astă dată ni s-au făcut graţie de excedent) s-a întrebuinţat şi în acest an vechile metode astfel: 

I. S-au umflat evaluările bugetare la venituri. 
După cum vedem din expunerea de motive a bugetului pe anul 1881 - 82 toate evaluările bugetare s-au urcat, unele bazîndu-se pe evaluările anului trecut, altele pe încasările efectuate în ultimii 5 ani şi altele pe nişte legi viitoare cari vor spori veniturile, precum pentru saline, a căror evaluări s-au urcat cu aproape 1/2 milion în comparaţie cu evaluarea anului trecut, pe cuvînt că o nouă lege va reorganiza cu totul administraţia lor. 
Toate aceste baze sunt greşite şi chiar din expunerea de motive vedem (pag. IV) că impozitul fonciar, cel mai sigur venit, nu s-a încasat în cei cinci ani din urmă decît în proporţie mijlocie de 80 la procente din constatări, iar nu din evaluări şi se ştie că evaluările sunt mult mai urcate decît constatările. 
Noi am luat şi am cercetat toate evaluările bugetare şi încasările efectuate de la 1862 încoace şi le-am aşternut în alăturatul tablou anex. no, 1. Avem astfel trei perioade distincte de cîte cinci ani fiecare. 
1. Period 1862 - 66, epoca înainte de Constituţiunea actuală. 
2. Period 1870 - 74, epoca guvernului conservator şi
3. Period 1875 - 79, epoca guvernului liberal. 
Ei bine, din acest tablou se poate vedea că evaluările şi încasările au diferit totdauna şi în proporţie de 88 - 89, in timpii din urmă de 98 la procente. Aci trebuie observat că, luîndu-se încasările en bloc, s-au trecut şi acele încasări neprevăzute prin buget; iar, dacă ar fi a se lua fiecare venit în parte, atunci proporţia între încasări şi evaluări ar fi şi mai nefavorabilă; cu toate aceste şi chiar neţiind seamă de întîmplările din anii din urmă (războiul 1877 - 78, din care cauză s-au mărit în mod anormal încasările) vedem că în condiţiunile cele mai favorabile chiar nu se poate compta pe încasări mai mari decît 90 la procente. 
Astfel veniturile totale fiind evaluate la 119 671 214 trebuie să scădem cel puţin 10 la procente adică lei 11 967 121, 40 cari nu se vor încasa. Această scădere este cît se poate de modestă şi dea Domnul ca ea să nu fie mai mare. 
II. Un alt mijloc de a echilibra bugetele cînd nu se mai poate umfla nici un alt venit este acela de a arunca suma trebuincioasă pentru echilibru sau escedent la capitolul rămăşiţelor. 
Această sumă de venit este evaluat în proiectul de buget pe anul 1881 - 82 la suma de 10 000 000 lei. 
Să ne înţelegem puţin şi asupra acestui punct, care formează aproape 10 la procente din bugetul total al statului. 
----------
 Se ştie că după această nouă lege anul bugetar începe la 1 apr. şi exerciţiul se încheie la 30 sept. 

          {EminescuOpXII 58}

Se ştie că, graţie legii de percepere din 1871, rămăşiţe din contribuţiuni directe din ultimii zece ani sunt foarte puţine, rămăşiţele existente astăzi sunt parte din exerciţii vechi anterioare anului 1871 şi din cîştiguri de arenzi. 
Mulţumită unor recolte bune şi achiziţiilor pentru armatele ruso-romîne o parte din arenzile arierate s-au încasat şi aceasta se probează cu încasările excepţionale efectuate din rămăşiţe în anii 1878 - 79. 
Rămăşiţele din celelalte contribuţiuni din anii anteriori lui 1871 credem că vor fi acum pe sfîrşit, deşi aceste rămăşiţe ce se încasează mereu, fără a exista constatări regulate, ni se par nouă un abuz revoltător. Nu este însă locul aci a ne întinde asupra acestui subiect. 
Afară de aceasta din tabloul aci anexat sub no. 2 vedem că toate rămăşiţele ce s-au încasat în timp de 15 ani, adică în periodele 1862 - 66, 1870 - 74 şi 1875 - 79, ne dau o mijlocie anuală de aproape 4 000 000 în care s-au coprins şi încasările escepţionale ale anilor 1878 - 1879. A veni dar şi a evalua acest venit la 10 mil. ni se pare puţin prudent. 
Rămăşiţele, cu cît se încasează mai mult cu atît ele diminuează şi, deşi nu împărtăşim optimismul d-lui ministru de finanţe, care, în expunerea sa de motive pentru bugetul anului 1880, lasă a spera că într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat rămăşiţele vor dispărea cu totul, totuşi credem că, deşi rămăşiţe vor fi totdauna, dar cel puţin ele vor fi bine constatate şi mai ales vor fi în o proporţie mai mică. 
Prin urmare credem că evaluarea rămăşiţelor la 10 milioane este exagerată şi că ea trebuie redusă la cifra de 4 mil. care este, o repetăm, mijlocia încasărilor din rămăşiţe pe 15 ani. Astfel fiind, urmează a se scădea bugetul veniturilor cu 6 000 000 lei. 
III. Cifrele puse pe hîrtie, venituri şi cheltuieli, dînd o diferenţă în favoarea veniturilor de 385 298 1., 33 b. aproape ar fi fost să ni se dea şi în acest an un excedent; d. ministru însă a sacrificat astă dată excedentul şi a preferit să destineze această sumă pentru deschidere de credite suplimentare şi extraordinare. 
A ni se asigura de la început că guvernul nu va deschide credite suplimentare şi extraordinare în cursul anului 1881 - 82 decît pînă la suma de 385 298 lei, 33 b. este o probă de puţină prevedere şi de puţină prudenţă, cuvinte pe cari le-am citit cu fericire în expunerea de motive a bugetului 1880. 
Dacă ne aruncăm ochii în trecut vedem cît de hazardată este această promisiune, deşi atrăgătoare. În adevăr Horaţiu a zis Nil mortalibus ardiuum est (nimic nu este imposibil muritorilor ), dar Horaţiu nu cunoştea sistemele noastre financiare; a pretinde că deschiderea creditelor extraordinare şi suplimentare în un an să se mărginească la 300 000 lei este a nu cunoaşte istoria noastră financiară. În bugetele noastre creditele suplimentare şi extraordinare au jucat totdauna un mare rol, şi lucrul este altfel foarte lesne de înţeles; căci într-o ţară nouă care se organizează şi vrea să recîştige timpul pierdut spre a se pune în nivel cu civilizaţia secolului se ivesc pe tot momentul necesităţi nouă pe cari prevederea guvernanţilor nu le-a putut prevedea. Adăogînd la aceasta fluctuaţiile politice, desele schimbări de guvern, lesne se va pricepe cum o măsură excepţională devine aproape normală şi cum nu se poate pune o limită prea strîmtă facultăţii de a preîntîmpina nişte cheltuieli neprevăzute cu resurse extraordinare. 
În acest sens tabloul aci anexat sub nr. 3 prezintă şi un interes istoric: la orice mişcare politică creşte şi suma acestor credite; astfel: consecinţele lovirii de stat din 1864 se traduc în anul următor cu o sumă de peste 12 milioane credite suplimentare şi extraordinare. În 1872 se regulează (nu ştim pentru a cîta oară) chestia drumului de fier Strousberg şi barometrul creditelor extraordinare se urcă la 17 milioane, în fine anii războiului produc pentru 1877 o creştere de credite extraordinare de 34 milioane şi [pentru] anul 1878 de 44 milioane. 
În rezumat: 
În întîiul period, 1862 - 1866, totalul creditelor suplimentare şi estraordinare se urcă pentru aceşti cinci ani la 30 820 767 lei, dînd o mijlocie anuală de 6 164 153 lei, 40 bani. 

          {EminescuOpXII 59}

În al doilea period, 1870 - 1874, aceste credite se ridică pentru cinci ani la suma de 38 656 584 1., 37 b., dînd o mijlocie anuală de 7 731 316, 87 b. 
În fine al treilea period, 1875 - 1878, dă numai în patru ani o sumă de 98 658 964 1., 73 b., rezultînd astfel o mijlocie de 24 664 741, 18 b. Astfel dar, luîndu-se termenul de mijloc al creditelor suplimentare şi extraordinare din aceşti 14 ani, ne dă suma de 12 800 000 lei. 
Faţă cu elocuenţa acestor ţifre a pretinde că în anul viitor 1881 - 82 aceste credite se vor menţine la ţifra de 380 000 lei este cel puţin o imprudenţă. 
De aceea credem că trebuie a se înscrie la cheltuieli o sumă de 10 milioane pentru deschidere de credite suplimentare şi extraordinare în cursul anului (sumă mai mică decît mijlocia pe 14 ani), iar nu 380 000 lei cum este prevăzut în proiectul de buget. 
Astfel stabilind situaţia proiectului de buget pe 1881 - 82, avem: 
Venituri prevăzute în proiectul de buget prezentat Camerei......... 119 671 214
Din această sumă scăzînd 1, după observaţia de sub nr. 1 diferinţa
de 10 procente între evaluări şi încasări sau lei........................... 11 967 121, 40
2. după observaţia sub nr. 2, asupra rămăşiţelor încasate în a. 
1881 - 82 lei................................................ 6 000 000
 17 967 121, 40
Rămîn venituri probabile pentru anul 1881 - 82.................. 101 704 092, 60
Cheltuielile prevăzute în bugetul prezentat Camerii se urcă la......... 119 285 915, 67
La care trebuie a se adăoga pentru deschidere de credite suplimentare
şi extraordinare................................................... 10 000 000
avem cheltuieli probabile pentru a. 1881 - 82..................... 129 285 915, 67
Iar situaţia probabilă, a acestui buget va fi următoarea: 
Venituri fiind de lei 101 704 092, 60
şi cheltuielile de lei 129 285 915, 67
Rezultă un deficit de 27 581 823, 07
Aceasta este după noi adevărata situaţie bugetară pe anul viitor şi să nu ni se impute că suntem pesimişti. În materie de finanţe preferim pesimismul ministrului de finanţe, care a evaluat veniturile anului 1877 la 81 de milioane şi încasat 110 milioane, decît optimismul din 1878 prevăzînd un excedent de aproape 30 de milioane, excedent care s-au tradus peste un an în un deficit de aproape 50 de milioane, după cum am arătat mai sus. 
Terminînd acest repede studiu asupra bugetului prezentat Camerii pe 1881 - 82, dorim ca onor. comisiune bugetară să nu se lase a se amăgi de mirajul excedentelor şi echilibrărilor iluzorii, ci mai bine, aruncînd o privire în trecut, să se sperie de fantasmele deficitelor reale. 
Bucureşti, 30 ianuarie 1881
[7 februarie 1881]

PROIECTUL D-LUI CONTA ASUPRA
INSTRUCŢIUNII [1]

În materie de legiferare asupra învăţămîntului public sunt din norocire unele părţi esenţiale în privinţa cărora nu poate fi vorba şi nu trebuie să fie vorba de partide politice. Învăţămîntul dat din partea statului, deşi cuprinde şi elemente eminent politice, asupra cărora se restrînge toată antiteza partidelor în lupta lor caracteristică înlăuntrul sistemei constituţionale, are totuşi un fundament comun pentru toate vederile oamenilor de stat, oarecum un teren neutru, unde se pot întîlni partizanii deosebitelor colori politice într-o cugetare unită şi pot dovedi o dată mai mult că, în mijlocul divergenţei de opiniuni asupra

          {EminescuOpXII 60}

multor obiecte, sunt mai întîi de toate cetăţenii unuia şi aceluiaşi stat, mai întîi de toate romîni cari doresc din inimă sinceră prosperarea patriei lor. 
Deşi actualul ministru al cultelor şi instrucţiunei publice, d. Conta, în chiar ajunul prezentării proiectului d-sale de lege pentru reorganizarea învăţămîntului, a părăsit treapta mai înaltă a unui om de specialitate, pe care erau dispuse a-l aşeza cercurile politice la intrarea d-sale în minister, şi s-a coborît, printr-o acţiune îndreptată în contra amicilor d-sale politici din Iaşi şi ilustrată prin fondarea foii "Liberalul", pe treapta unui simplu adept neofit al politicei militante de partid, noi nu-l vom urma în această micşorare a d-sale, ci vom privi proiectul de lege ce l-a supus dezbaterilor Camerii din acel punct de vedere general din care deosebirile de partid trebuie să dispară. 
Care este esenţa reformei învăţămîntului ce-o propune d. Conta? Şi, cînd vorbim de esenţa reformei, să ne fie permis a înlătura din discuţiunea noastră toate cestiunile mai secundare, de ex. despre mecanismul administrativ, despre Consiliul superior şi inspectorii generali, despre deja faimosul "mic cod disciplinar" în contra profesorilor etc. etc. - cestiuni asupra cărora, în demersul unor dezbateri în Cameră, s-ar putea da diferite dezlegări şi s-ar putea face prin urmare modificări la proiectul d-lui Conta. 
Vom concentra şi mărgini discuţiunea noastră asupra punctului cardinal în orice lege organică de învăţămînt, adecă asupra direcţiunii de cultură ce voieşte s-o dea viitoarei societăţi romîne. Aci este sufletul unei asemenea legi cu el stă sau scade întregul organism. 
În privinţa direcţiunii de cultură dar, proiectul d-lui Conta cuprinde două reforme fundamentale, aşa de reforme şi aşa de fundamentale încît se pot numi, cu propriul cuvînt, o răsturnare a bazei de cultură pe care au fost clădite pîn' acum şcoalele nu numai ale noastre, ci ale întregei Europe apusene. D. Conta voieşte să lovească temelia clasicităţii în întregul învăţămînt secundar şi mai voieşte încă să introducă facultăţi special destinate pentru femei. Înlocuirea clasicismului prin utilitarism şi emanciparea universitară a femeilor, iacă cele două bătăi de inimă ale vieţii organismului propus de d. Conta. 

Art. 141 din proiect zice: Se vor înfiinţa treptat în fiecare capitală de district cel puţin cîte un gimnaz de băieţi şi unul de fete. 
Art. 145 Cursul gimnazial este de patru ani, împărţit în patru clase. 
Art. 142. Instrucţiunea gimnazială pentru băieţi va consista din următoarele învăţături, ce se vor preda mai mult din punctul de vedere practic decît ştiinţific de către 9 profesori şi 3 maiştri. 
1. Limbele romînă, franceză şi germană, cari se vor preda de trei profesori respectivi după acelaş sistem de gramatică şi în comparaţiune una cu alta, adăugîndu-se noţiuni de literatură şi exerciţii de compoziţiuni uzuale. 
2. Noţiuni de economie politică, de drept public şi de drept privat pozitiv, cu exerciţii în redactarea actelor juridice uzuale (un profesor). 
3. Istoria universală şi în special aceea a uneltelor şi artelor, a ştiinţelor, a moravurilor şi instituţiunilor sociale, cu foarte puţină cronologie şi biografie (un profesor). 
4. Geografia, cuprinzînd întreaga istorie a pămîntului, cu noţiuni de cosmografie şi geologie, de geografie fizică, botanică, zoologică, etnografică, politică, şi mai cu seamă economică şi socială (un profesor). 
5. Botanica, zoologia şi mineralogia, cu aplicaţiuni practice, mai cu seamă la agricultură (un profesor). 
6. Fizica descriptivă, mecanica şi chimia, cu aplicaţiuni practice mai cu seamă la industrie. Descrierea principalelor producte manufacturate (un profesor). 
7. Aritmetica, algebra şi geometria elementară, cu aplicaţiuni respective la calcule financiare, la ridicări de planuri etc. Comptabilitatea cu diversele ei aplicaţiuni (un profesor). 
8. Desenul şi modelagiul (un maestru). 
9. Muzica vocală (un maestru). 
10. Gimnastica cu exerciţii militare (un maestru). 
Art. 143. Articolul precedent se aplică şi la gimnaziile de fete cu următoarele modificări şi adăogiri: 
1. Profesorul sau profesoara de limba romînă va preda şi cîteva noţiuni uzuale de drept şi economie politică. 
2. În locul profesorului special de economie politică şi drept pozitiv va fi un profesor sau o profesoară care va preda: Noţiuni de pedagogie, cu aplicaţiune specială la creşterea copiilor mici, începînd de la naşterea lor, noţiuni de higienă şi de medicină casnică, cu aplicaţiune specială la îngrijirea copiilor mici, şi economia casnică cu comptabilitatea ei. 
3. Maistrul sau maestra de gimnastică va arăta şi va dirige mai cu seamă jocuri gimnastice. 
4. Se adaoge un profesor de religiune care va preda istoria Noului Testament şi morala creştină. 

Aşadar: 1) limba latină şi limba greacă sunt cu totul scoase din gimnazii (şi religiunea este scoasă din gimnaziile de băieţi!! ) şi sunt înlocuite cu limba germană şi cu studii cari se cer a fi predate mai mult "practic" decît "ştiinţific". 

          {EminescuOpXII 61}

2) Instrucţiunea este aceeaşi, ba chiar ceva mai întinsă, pentru fete şi pentru băieţi, şi în fiecare district se cere cel puţin un gimnaziu de fete. 
După gimnazii, proiectul d-lui Conta se urcă la licee cu următoarele idei de studii şi de organizare: 

LICEELE 

Art. 168. În oraşele principale, unde se va simţi trebuinţă, vor fi cîte unul sau mai multe licee de băieţi şi licee de fete. 
Numai liceele de fete vor putea avea internate. În acestea se vor primi eleve stipendiste şi eleve solvente, conform prescripţiunilor art. 141. 
Art. 169. Instrucţiunea ce se va da în liceele de băieţi va consista din următoarele obiecte, ce se vor preda, din punct de vedere cu totul ştiinţific, de următorul număr de profesori. 
1. Limba latină, lexicografie greacă şi noţiuni de filologie, predate de doi profesori, dintre cari unul va preda numai limba latină în cele dendîi două, clase. 
2. Limbele romînă, franceză şi germană cu literaturele lor, predate de trei profesori. Profesorul de limba romînă va preda şi noţiuni de psihologie, logică şi estetică. 
3. Istoria civilizaţiunei, cu noţiuni de arheologie şi de sociologie, predate de un profesor. 
4. Cosmografia, geologia şi geografia, predate de un profesor. 
5. Fizica descriptivă, chimia cu mineralogia, anatomia şi fiziologia plantelor şi animalelor, predate de un profesor. 
6. Algebra, geometria elementară, trigonometria plană, şi noţiuni de Mecanică raţională, predate de un profesor. 
Pe lîngă această instrucţiune ştiinţifică se vor preda muzica vocală şi gimnastica ca în gimnazii. 
Art. 170. Articolul precedent se aplică şi la liceele de fete, cu următoarele modificări. 
1. În locul noţiunilor de filozofie profesorul sau profesoara de limba romînă va preda, pe lîngă obiectul său principal, lexicografia latină şi greacă cu noţiuni de filologie. 
2. În locul celor doi profesori pentru limba latină, lexicografia greacă şi noţiuni de filologie, vor fi doi profesori sau profesoare, pentru următoarele două cursuri. 
a) Noţiuni elementare de psihologie, logică, morală, drept şi economie politică; estetică cu aplicaţiuni la artele frumoase şi mai cu seamă la viaţa socială; pedagogică şi metodologică, cu toate aplicaţiunile lor. 
b) Noţiuni de higienă şi de medicină, cu aplicaţiunile lor speciale la copii şi la femei. 
3. În loc de exerciţii militare maistrul sau maistra de gimnastică va arăta şi va dirige jocuri gimnastice. 
Art. 171. Cursul liceal este de patru ani, împărţit în patru clase. 
Art. 172. Nu se vor admite în licee decît elevi sau eleve cari vor prezenta certificate de absolvirea cursului gimnazial în şcoalele publice. 
Art. 173. Se aplică la licee art. 146 şi următoarele pînă la art. 154 inclusiv, precum şi art. 155, cu deosebire că fiecare elev sau elevă de liceu va plăti o taxă şcolară de zece lei la începutul fiecărui semestru. 
Art. 174. Certificatele de absolvirea cursului liceal se vor preschimba la Ministerul Instrucţiunei contra diplomelor de bacalaureat în ştiinţe şi litere. Aceste diplome vor fi date în numele Domnitorului etc. 

Aşadar: 1) Limba şi literatura greacă scoasă cu totul şi din licee, prin urmare din întregul învăţămînt numit pînă acum secundar; lexicografia greacă, de care vorbeşte art. 169 şi care se preda în ultimul an sau în ultimii doi ani de profesorul limbei latine şi noţiunilor de filologie, este o simplă explicare de cuvinte tecnice, oarecum un dicţionar de cuvinte străine fără nici o însemnătate pentru vreo gramatică sau stilistică grecească. Limba latină este păstrată numai în cele patru clase superioare de licee pentru băieţi, fără arătarea de autori cari să deprindă pe şcolari cu spiritul clasicităţii romane. 
Şi, în adevăr, şcolarul de abia în prima clasă de liceu, după proiectul d-lui Conta, sau în clasa a cincea, cum zicem noi încă astăzi, va începe să înveţe cetirea alfabetului latin şi declinarea lui mensa, mensae; în clasa a şasea va învăţa sintaxa şi va dobîndi o idee de accusativus cum infinitivo (să nu se supere d. autor al scrisorilor din "Presa" de aceste cuvinte latine) şi de oratio obliqua. Cînd să citească autorii latini şi ce autori să citească? Clasa din urmă, a opta, e mai mult destinată unei recapitulări generale a studiilor liceale; se va putea totuşi găsi şi aici oarecare timp pentru citire; propriul timp pentru cunoaşterea autorilor clasici ar fi şi ar rămînea însă cele 10 luni din clasa a 7-a. Ce să se facă şi ce să se lase în aşa puţină vreme? Să se înceapă cu Cornelius Nepos? Să se continue cu Caesar, De bello gallico şi De bello civili? Să se înceapă cu Metamorfozele lui Ovid? Să se continue cu Eneida lui Virgil? Şi unde rămîne Livius? Unde Sallust? Unde Tacitus? Unde Horaţiu? Unde Cicero? Şi unde pentru noi importantul Plinius? 

          {EminescuOpXII 62}

Este lucru vederat: în cei patru ani de liceu (clasa 5 - 8-a ) din proiectul d-lui Conta se poate învăţa limba latină; dar spiritul clasicităţii romane, aşa precum transpiră din eminenţii autori cari au format pînă acum substratul culturei literare şi ştiinţifice din Europa, nu se poate învăţa în liceele d-lui Conta. 
2) Instrucţiunea este şi pentru licee tot aşa de întinsă la băieţi şi la fete, numai că în locul limbei latine vine la fete lexicologia latină, dar se adaog alte studii, între cari şi noţiuni de medicină cu aplicaţiune specială la femei! (A Propos: Am dori să ştim cum îşi închipuieşte d. Conta o clasă dintr-un liceu feminin, după proiectul d-sale, în care un profesor predă la fetiţe de 14, 15 sau 16 ani medicina boalelor femeieşti? Şi cum îşi închipuieşte examenul public anual asupra acestei materii? )
În fine proiectul d-lui Conta, după gimnazii şi licee, culminează în şcoalele superioare, adecă în facultăţi sau în universitate. Aici se vorbeşte de studenţi şi studente şi se pune în princip la art. 206: 

Numai Şcoala Normală Superioară şi Facultatea de Medicina. vor putea avea studente cu dreptul de-a urma la cursuri, celelalte şcoale superioare putînd admite studente numai cu dreptul de a da examene. 
Cînd numărul studentelor înscrise se va socoti destul de mare, se vor destina esclusiv pentru dînsele Şcoala Normală Superioară şi Facultatea de Medicină din Iaşi. Cursurile acestor şcoale vor fi în cazul acesta organizate în vederea destinaţiunei profesionale speciale a studentelor. 
În toate cazurile studentele de la Şcoala Normală Superioară, de la Facultatea de Medicină, pe cît timp nu sunt măritate sau nu trăiesc cu bărbaţii lor, vor trebui să fie interne şi să meargă la cursurile universitare sub conducerea profesoarei internatului sau a unei pedagoage însărcinată, de dînsa. În aceste internate vor fi stipendiste, semistipendiste şi solvente. 

Rezerva aci stabilită în privinţa urmării la cursuri din partea femeilor (căci examenele se pot da de femei în toate facultăţile şi se pot crea şi doctoare sau doctoriţe în drept) se înţelege numai pentru Facultăţile de teologie şi de drept şi pentru Şcoala Superioară de Geniu, căci pentru Facultăţile de litere şi de ştiinţe art. 218 din proiect prevede din contră: 

Art. 218. Studenţii şi studentele din secţiunea ştiinţifică a Şcoalei Normale Superioare vor urma la Facultatea de Ştiinţe, iar cei din secţiunea literară la Facultatea de Litere cursurile respective cari corespund cursurilor din gimnazii şi licee. Deosebit de aceasta, studenţii şi studentele din ambele secţiuni vor urma cursurile de pedagogie şi metodologie. 
Pentru toate obiectele de studiu din Şcoala Normală Superioara se vor numi repetitori, cu diurnă de 200 lei pe lună, dintre profesorii de liceu din localitate. Fiecare din aceştia va exercita îndeosebi pe studenţi şi pe studente în ştiinţa de care el însuşi este profesor la liceu. Deosebit de aceasta, un profesor de la Facultatea filozofică va putea fi însărcinat, ca maistru de conferinţe, cu conducerea tuturor repetiţiunilor şi cu partea demonstrativă a cursului de pedagogic. 
Nu se va da studenţilor şi studentelor absolutoriul Şcoalei Normale Superioare decît după ce vor fi depus examenul şi vor fi obţinut doctoratul în grupul respectiv de ştiinţă ce sunt obligaţi a învăţa în şcoală. 

Va să zică: emanciparea universitară a femeilor! Societatea romînă să aibă de acum înainte studente în litere, studente în ştiinţe, studente în medicină şi să poată avea şi doctoare sau doctoriţe în toate aceste specialităţi şi încă şi în drept şi în ştiinţe "politice şi juridice". 
Ţinta de cultură socială în această privire va fi dară să avem, pe lîngă profesoare bine preparate şi înzestrate cu diplome de doctorat în ştiinţe sau în litere, şi medice practice cu doctoratul în medicină. Odată aceste dobîndite, se va impune ca o urmare neapărată din aceste precedente şi admiterea de femei advocate şi în fine de femei alegătoare şi alese în comună, la Cameră şi la Senat, precum şi de femei funcţionare. 
Faţă cu aceste păreri foarte interesante ale d-lui Conta, pe cari d-sa împreună cu colegii d-sale din Ministeriu au crezut de cuviinţă să le aducă acum în dezbaterea Parlamentului romîn sub forma unui proiect de lege, se naşte pentru noi întrebarea: 
Este locul la noi şi este timpul venit acum pentru ca reprezentarea naţională a junei Romînii independente să ia în considerare un asemenea proiect de lege? 
De această întrebare ne vom ocupa în articolul următor. 

[8 februarie 1881]

          {EminescuOpXII 63}

["TREI EVENIMENTE... "]

Trei evenimente îşi dispută interesul zilei, cîşteşitrele de natură a arunca o ciudată lumină asupra regimului virtuţii. 
Cu ocazia dezbaterii asupra art. 409 din Codul de Procedură Civilă d. Ioan Brătianu a pronunţat cu liniştea omului de stat un mare cuvînt, care-a căzut ca plumbul topit în sufletele auditorilor: "Vorbeşte pentru talanţii lui Filip! " 
Nu vom rosti nume, nu vom indica nici de departe măcar în contra cui erau aruncate aceste cuvinte grave ale primului ministru. Ceea ce ştim pozitiv însă e că "talanţii lui Filip" se referă la membri din marele partid roşu, parte vechi, parte neofiţi, şi că d. Brătianu a adresat această graţiozitate amicilor săi politici. Lumea pretinde a şti multe în privirea aceasta şi dac - am crede opinia publică îndreptăţită a cita, fără probe suficiente, nume şi sume, sume plătite de cămătari şi nume de celebrităţi liberale patriotice, le-am înregistra şi noi. Ceva totuşi trebuie să fie la mijloc, căci "de unde nu e foc fum nu iese". 

A doua preocupare a spiritului public e din cele mai serioase şi priveşte ploaia de taxe nouă pe cari primăria e în ajun de a le impune contribuabililor din capitală. 
Organele de publicitate cari reprezintă civilizaţia ne-au repetat-o adeseori că starea orientală în care se află Bucureştii cere neapărat o sporire de taxe pentru a se putea introduce îmbunătăţirile necesare. Noi din parte-ne avem cam alte vederi. Bucureştii sunt un oraş fără industrie dezvoltată, temeiul şi însemnătatea de oraş comercial sunt concentrate pe cîteva strade de căpetenie; restul e ceea ce şi trebuie să fie, mai mult sat decît oraş. A impune taxe peste taxe imensei majorităţi a populaţiei din periferii pentru a lustrui cît se poate de mult centrul, populat în mare parte de firme străine, este poate foarte frumos din punctul de vedere al aparenţelor civilizaţiei, pe cari am ştiut atît de bine a ni le însuşi, e însă păgubitor pentru mulţimea mare, care ar avea mult mai multă nevoie de-o piaţă sigură, în care să-şi ofere munca braţelor pe un preţ convenabil, decît de lustruirea cu peria a stradelor. E un principiu conservator de-a nu avea ambiţii în disproporţie cu mijloacele de cari dispui, de-a nu încorda puterea impozabilă pînă la istovire. Ar rămînea ca minţi practice, luminate, pe deplin sigure de natura impozitelor proiectate, să vază cîte din condeiele listei primăriei jigniesc în mod simţitor interesele populaţiei neavute, cîte nu. 
Se 'nţelege că orice venit însemnat se percepe pretutindenea, direct ori indirect, asupra populaţiei neavute. Există însă un mijloc demagogic, foarte vechi şi foarte cunoscut, pentru ca, printr-un sentiment de invidie oarecum, să se închiză gura nenumăraţilor nemulţumiţi. Aceasta se face impunîndu-se luxul celor relativ mai avuţi. În realitate dări impuse asupra cailor, servitorilor, livrelelor a o mînă de oameni avuţi (sunt foarte puţini oameni în adevăr avuţi în Romînia) reprezintă în genere o sumă neînsemnată pe lîngă dările asupra obiectelor de consumaţie, cari scumpesc dram cu dram hrana populaţiei mari. Acest clenci al impunerii căţeilor şi livrelelor l-au aflat şi primăria noastră pentru a arunca praf în ochii mulţimii, care ea şi numai ea va purta marele împrumut al primăriei. 
La 6 curent s-a ţinut o întrunire zgomotoasă la Ateneu, în care patrioţii de meserie şi cei neofiţi au încercat a proba necesitatea, în multe puncte discutabilă, a nouălor taxe. Un domn (fără copii bineînţeles ) a propus o taxă asupra copiilor. Replica unui om din mulţime la această monstruozitate nu se poate reproduce decît în ziare de-o nuanţă umoristică, nepermisă organelor serioase, cu toate acestea e o replică care cutreieră Bucureştii, şi nu fără cuvînt, dacă potrivirea unei glume e un cuvînt. 
Adunarea de la Ateneu a ales însă 12 persoane însărcinate a discuta a doua zi cu 7 - 8 persoane numite de primărie taxele proiectate. Conventiculul, ţinut sîmbătă la 7 ianuarie, nu s-a putut îngrădi în acest cerc restrîns; contribuabili neinvitaţi de diferite profesiuni au pătruns asemenea acolo. Se zice că cu ocazia aceasta un mare patriot de meserie, d. dr. Rîmniceanu, a scăpat de gratitudinea exagerată a poporului suveran numai pentru că un amic înzestrat cu mare putere musculară i-au făcut vînt din mulţime. 

          {EminescuOpXII 64}

În fine o altă ştire ne-a dat-o ieri Agenţia Havas. 
Bancherul Jacques Landau a cîştigat procesul contra statului la Suprema Curte Comercială din Lipsca, Reichshandelsgericht. 
Acest proces l-a cîştigat în contra societăţii acţionarilor căilor ferate, mai concret însă în contra statului. 
Procesul se datoreşte unei convenţii încheiate între preţiosul d. Costinescu şi bancherul Landau. Învăţatul d. Costinescu (4. cl. primare plus 1 curs de violoncel) a fost însărcinat cu grava misiune de-a răscumpăra un drum de fier care costă peste un sfert de miliard. Cu învăţătura sa în cele juridice, tecnice şi financiare şi cu seriozitatea sa cunoscută a iscălit o convenţie prin care d. Landau era însărcinat cu operaţiunea. Mai tîrziu, treaba făcîndu-se direct cu acţionarii, d. Landau a pretins cîteva milioane despăgubire şi tribunalul suprem i le-a recunoscut. 
În orice caz d. Costinescu devine din ce în ce mai preţios pentru patrie. O achiziţiune politico-financiară plătită cu 3 - 4 milioane de franci, în orice caz o marfă scumpă, deşi netrebnică. 

[11 februarie 1881]

PROIECTUL CONTA
["DIN RELAŢIUNEA... "]

Din relaţiunea ce ni s-a trămis despre cele urmate în conferinţa profesorilor din capitală cu privire la proiectul de lege asupra instrucţiunii publice estragem şi publicăm următorul discurs, rostit de către unul din asistenţi, d. N. Kirilov, profesor la gimnaziul Cantemir. Precum se va vedea din citirea lui, un şir de noi dispoziţiuni din proiect cari pînă acum n-au fost analizate prin ziare fac obiectul observaţiunilor d-lui profesor. 

[11 februarie 1881]

ROMÎNII DIN VIENA

Reproducem fără comentare următoarele rînduri din "Deutsche Zeitung" relative la balul dat de studenţii romîni din Viena. 
Adevăratul vienez, zice numita foaie, niciodată n-a prea fost forte în cunoştinţe etnografice. Pentru el erau un ce misterios chiar şi locuitorii sîrbi din Banat, cari, dimpreună cu romînii şi cu alte neamuri, erau pentru dînsul un fel de formă intermediară dintre unguri şi turci. Cu toate acestea existau oarecari distincţiuni în interiorul acestei mari clase de oameni cam nedeterminat şi confuz circumscrisă. Două tipuri mai diferite unul de altul au fost "negustorul sîrb" şi "bogatul boier romîn", a cărui solie şi fiică nu erau altfel, numite decît "frumoasele boieroaice". Damele romîne au trecut totdeauna de neşte frumuseţe extraordinare ceea ce au şi fost într-adevăr. Tezaurul de graţii corporale precum şi spirituale s-a transmis curat de la străbunele matroane asupra fiicelor şi nepoatelor lor. Balul romîn ţinut la 15 c. în saloanele Reuniunii Muzicale ne-au dat nenumărate dovezi vii în privinţa aceasta. Deşi poate să fi fost un contingent oarecare de frumoase vieneze pur sang printre numeroasele romînce, această împrejurare n-a adus desigur nici un prejudiciu impresiunii generale a splendidei festivităţi. Tipul oacheş a fost amestecat cu cel bălan în modul cel mai armonic. Frumuseţea feminină, toaletele bogate şi pline de gust şi multe riviere de briliante strălucite caracterizau balul. Coloane de mărgăritare şi rînduri de perle figurate concurau împreună într-o lumină dulce şi desigur

64

          {EminescuOpXII 65}

nu se afla între ele nici o singură perlă "falsă". S-a danţat cu, zelul obişnuit în Viena. Preşedintele Comitetului, d. doctor Şt. Ciurcu, a deschis balul cu patroana, baronesa Hye-guneck, în fruntea unei poloneze. Au fost de faţă şi patroanele, doamnele Eduard Kanitz şi Celestina Opolzer, pe cînd doamnele Angelina de Bălăceano, Matilda Dumba şi de Lindheim au fost împiedecate de-a veni. Dr. S. Morariu Andreievici, arhiepiscopul şi mitropolitul Bucovinei şi al Dalmaţiei, intendentul baronul Hofmann, membrul Camerii seniorilor, baronul Vasilco, d. de Lemayer, deputaţii, doctorul Mitrofanovici, baronul Stîrcea şi Cosovici, baronul Wertheim, mareşalii baronul Tiller şi baronul Schoissnigg, mai mulţi ofiţeri sîrbi şi cîţiva diplomaţi persiani au asistat mai mult timp la bal ca oaspeţi de onoare. Toate dedicaţiunile: "Versuri carpatine ", vals după motive romîne de Franz Mair, "Je pense a toi ", polca franceză de Ed. Straus, "Ochi negri" de E. Sutor au produs cea mai vie plăcere, precum şi minunata decoraţiune a salonului şi programele mîndre, ce reprezentau cornuri de abondenţă pline cu bomboane alese. 

[11 februarie 1881]

PROIECTUL D-LUI CONTA ASUPRA
INSTRUCŢIUNII [2]

Am văzut din articolul precedent cum noul proiect de organizare al d-lui ministru de culte şi instrucţiune publică urmăreşte ca direcţiune de cultură pentru viitoarea societate romînă două scopuri: 1) slăbirea şi în parte răsturnarea învăţămîntului clasic (latin şi grec) din şcoalele secundare şi 2) emanciparea femeilor în universitate. 
În faţa acestei îndoite tendinţe a organizării propuse de d. Conta ne-am oprit la întrebarea: Este locul şi este timpul venit pentru statul nostru de-a lua în considerare prin organele sale de legislaţiune un asemenea proiect de lege? 
La această întrebare răspundem: Nu, Camera şi Senatul Romîniei nu pot fi chemate a se ocupa astăzi de dezlegarea acestor probleme. 
Admitem că problemele sunt de cel mai mare interes. Susţinem însă că acest interes nu poate să fie la noi decît teoretic şi că va trebui să treacă cel puţin o jumătate de secol înainte de-a fi vorba de legiferare practică în această direcţiune. 
Să începem întîi cu instrucţiunea clasică. 
Şcoalele noastre secundare, îndeosebi învăţămîntul numit gimnazial-liceal, sunt întocmite în esenţă după modele luate din Franţa şi din Germania. Esenţa acestui învăţămînt este la noi, ca şi în Franţa şi Germania, clasicitatea şi cultura literară şi istorică pe temeiul clasicităţii, adecă humanitatis studia în înţelesul celor vechi. Pe acest temei, susţinut în Germania şi în Franţa prin tradiţiunea unei culturi de multe secole, ne-am organizat şi noi şcoalele mai înalte şi ne-am pus astfel în comunitate de cultură cu Europa apuseană. 
Această comunitate de cultură cu Europa civilizată este pentru romîni de-o necesitate aşa de absolută încît încercarea de-a o slăbi ar însemna astăzi paralizarea oricărui progres al şcoalelor noastre şi, în genere, al statului romîn. Toţi bărbaţii noştri publici sunt crescuţi în ideile şi mulţi chiar în şcoalele Europei apusene, toate cărţile noastre de şcoală sunt traduse sau imitate după modeluri franceze şi germane, întreaga noastră legislaţiune este inspirată de legislaţiunea franceză şi (în mică parte) germană. Mulţi din tinerii noştri [î ]şi fac studiile liceale în ţară, iar cele universitare în străinătate, se întorc cu studiile completate la acele universităţi străine şi-şi revarsă cunoştinţele lor asupra şcoalelor romîne. Sistema de studii fiind egală în trăsurile fundamentale, această străbatere a firelor de cultură de la noi la Europa apuseană şi de la Europa apuseană la noi a fost cu putinţă şi a contribuit puternic a face din noi ceea ce suntem astăzi: un popor de ginte latină cu conştiinţa misiunii sale de a fi un purtător de cultură la pragul Orientului şi cu dorinţa vie de-a-i asimila tot mai mult rezultatele experienţelor 

          {EminescuOpXII 66}

Europei apusene fără a trece prin crudele încercări prin cari s-a văzut ea adeseori pedepsită pentru orice pricipitare şi tendenţă exagerată. 
Întrebarea se rezumă dar aci: în ce raport ne-ar pune reforma d-lui Conta cu şcoalele din Franţa şi din Germania? Răspunsul este că reforma d-lui Conta ne-ar scoate afară din comunitatea de studii cu aceste ţări şi prin urmare conchidem că: proiectul acestei reforme este indiscutabil în Camerele romîne. 
De agitat se-nţelege că s-au agitat aceste probleme şi în Franţa şi în Germania prin discuţiuni teoretice sau, după expresiunea cam ironică a principelui Bismarck, "în mod academic". N-avem decît a arunca ochii în filozofia lui Auguste Comte pentru a vedea izvorul ideilor d-lui Conta. Dar nici o legislaţiune practică nu le-a pus în lucrare. 
În Germania limbele latină şi greacă sînt şi rămîn fundamentul învăţămîntului gimnazial; chiar în şcoalele lor reale se învaţă latineşte; dar, fiindcă în aceste şcoale reale se învaţă mai puţin latineşte şi nu se învaţă greceşte, tendinţa cercurilor universitare din Berlin de ex. este astăzi de-a nu admite şcolarii absolvenţi ai gimnazielor reale la frecventarea tuturor cursurilor universitare ca fiind prea puţin înaintaţi în cultura generală. 
În Austria aceeaşi sistemă, cu deosebire că şcoalele reale nu au limba latină, dar nici nu se obicinuieşte a se da absolvenţilor din aceste şcoale altă direcţiune de studii decît pentru comerţ sau şcoala politecnică. 
În Franţa cestiunea este mai mult în mişcare. În lacuna simţitoare lăsată prin lipsa totală de şcoale reale ministrul Duruy a introdus ceea ce numea el l' enseignement special, care este din ce în ce mai frecuentat, deşi nu poate îndeplini golul şcoalelor reale. Cît pentru gimnaziele şi liceele propriu-zise, astăzi ca în vechime, limba latină şi limba greacă, în genere humanitatis studia, sînt temelie învăţămîntului. Asupra a mai mult sau mai puţin au fost variaţiuni: s-au scos compoziţiunile în versuri latine, s-au menţinut compoziţiunile în proză latină, s-au împuţinat orele de latineşte şi greceşte, s-a hotărît începerea studiului latin şi a celui grecesc cu doi ani mai tîrziu decît era pînă acum; dar nu s-a surpat temelia clasicităţii prin alungarea limbei greceşti cu totul şi prin reducerea limbei latine la 4 ani de liceu şi scoaterea ei din cei 4 ani de gimnaziu, cum propune d. Conta. 
Iacă o tabelă a numărului de ore de studiu, adunate pentru o săptămînă în toate clasele unui liceu, după ultimul program elaborat de noul Consiliu Superior de Instrucţiune Publică din Paris (instituit prin legea de la 27 fevruarie 1880), în comparare cu acelaşi număr de ore într-un liceu german şi în liceul romîn din Braşov: 

 LICEUL FRANCEZ LICEUL GERMAN

limba franceză 51 ore limba germană 20 ore
 " latină 39 " " latină 86 "
 " greacă 20 " " greacă 42 "
istoria şi geogr. 36 " istoria şi geogr. 25 "
ştiinţe exacte 38 " ştiinţe exacte 38 "
germ. sau engl. 33 " franc. Sau engl. 17 "

LICEUL ROMÎN DIN BRAŞOV

limba romînă 20 ore
 " latină 46 ore
 " greacă 24 ore
istoria şi geogr. 28 ore
ştiinţe exacte 62 ore
ger. şi magh. 35 ore

Se vede marea deosebire ce, după ultimul program francez, există între liceele germane şi cele franceze. Germanii concentrează cea mai mare parte a învăţămîntului asupra clasicităţii, mai ales asupra latinităţii. Dar, alăturea cu liceele clasice şi deosebit de ele, ei au învăţămîntul real şi de meserii pe o scară întinsă, şi astfel este tinerimei dat prilejul de a se dezvolta fie în ramura clasică, fie în ramura practică, dar în fiecare cu temei. 
Francezii, neavînd şcoale reale, s-au văzut siliţi la un compromis între clasicism şi realism. Erau multe plîngeri că bacalaureaţii francezi au prea puţină ştiinţă reală şi

          {EminescuOpXII 67}

prea multă ştiinţă curat clasică. Înainte de a introduce ca o nouă creaţiune şcoalele reale, cari să corespundă pe deplin cerinţelor exacte şi să permită totodată alăturea cu ele funcţionarea liceelor esenţial clasice, francezii au încercat în anul trecut menţinerea acestor două direcţiuni în unul şi acelaşi liceu şi au sporit orele limbelor moderne şi geografiei, împuţinînd orele limbei latine şi mai ales greceşti. 
Au sporit, au împuţinat, dar nicăieri nu au desfiinţat cu desăvîrşire. Ca oameni cu minte, vor să aştepte mai întîi experienţa nouăi combinaţiuni şi apoi, cel puţin după 10 sau 20 de ani, să decidă dacă să rămînă această împreunare sau să se introducă şcoli deosebite pentru clasicism şi pentru realism, ca în Germania. Dar a prevedea, ca în proiectul d-lui Conta, şcoli reale deosebite (deşi fără nici o organizare mai detaiată ) şi gimnazii şi liceea deosebite şi a scoate totuşi şi din aceste gimnazii şi licee partea principală a învăţămîntului clasic (ca şi cînd s-ar fi plîns cineva la noi că şcolarii noştri au prea multă ştiinţă clasică! ) - această stranie concepţiune nu există pînă acum în nici o singură organizare de şcoală în Germania, Austria sau Franţa. 
Noi dar, cu proiectul de lege al d-lui Conta, am coborî nivelul de cultură al bacalaureaţilor noştri şi i-am face incapabili de-a urma un curs universitar în Franţa şi în Germania, unde se presupune la toţi studenţii cunoaşterea limbei greceşti şi o mult mai întinsă cunoaştere a latinităţii. 
Pînă cînd aceste idei de reformă ale d-lui Conta nu vor fi deja puse în lucrare şi experimentate în şcoalele secundare din Franţa sau din Germania, ele nici nu pot să fie luate în considerare de o Adunare legiuitoare romînă. Capitalul nostru intelectual este încă cu mult prea mic pentru a-l risca noi în asemenea întreprinderi, despre rezultatul cărora nu avem de nicăieri date culese din experienţă. 

Trecem acum la observările de făcut în contra celeilalte inovaţiuni din proiectul d-lui Conta, adecă a emancipării femeilor la universitate. După noul proiect femeile sunt admise la toate gradele academice; o Şcoală superioară şi o Facultate de Medicină să fie exclusiv destinat pentru ele; este dar vorba să avem doctoare sau doctoriţe în litere, în ştiinţe şi în medicină, prin urmare şi medice femei. Pînă aici proiectul de lege tinde direct la ajungerea acestui scop. Indirect însă, şi ca o urmare neapărată din aceleaşi premise, va rezulta: crearea de doctoriţe în drept şi în ştiinţele politice, căci examenele se propun a fi deschise femeilor şi în aceste specialităţi. Dar, odată ce doctoriţei medice i-ai dat dreptul de a fi medică practică, poţi refuza doctoriţei în legi dreptul de a fi advocată practică? Presupui că femeia va avea curajul de-a conduce o operaţiune de chirurgie şi nu presupui că va fi destul de bună vorbitoare pentru a pleda un proces? 
Şi, odată femeile numite doctoriţe în legi, în medicină, în litere, în ştiinţe, exercitînd în practică aceste profesiuni liberale, le vei putea depărta de la votul politic? 
Dar să trecem cu vederea această din urmă consecinţă şi să ne mărginim la consecinţele prevăzute în proiectul d-lui Conta: care va fi rezultatul lor social? 
Aceste studente vor contribui oare la consolidarea vieţei de familie? Sau vor întinde boala funcţionarismului şi la femei? Şi, dacă lovim clasicismul şi voim direcţiune practică la băieţi, să nu o voim mai ales şi la fete? 
Nu cumva am găsit prea multă activitate practică la fetele romîne, încît să fie trebuinţă de-a le abate spre o cultură teoretică la universitate? Sunt d. e. în Bucureşti prea multe croitorese, prea multe menajere, prea multe "bonne " de copii romînce? 
Toată lumea ştie că e tocmai dimpotrivă. Evreice, unguroaice, germane şi franceze susţin mai toată activitatea în aceste părţi ale vieţei casnice şi noi, în loc să încurajăm fetele romîne în această direcţiune şi să facem să-şi agonisească ele sumele foarte mari ce le dăm pînă acum pentru aceste trebuinţe în mînele străinilor, voim să le facem zbor la universitate pentru a le înzestra cu diplome de doctor. 
Este agitată în Europa cultă şi cestiunea emancipării femeilor la universitate. Dar nici în Germania, nici în Austria, nici în Franţa nu a încercat încă nimeni să o rezolve; creaţiunile propuse de d. Conta nu au semenele lor în Europa. În Franţa femeile nu sunt admise la examenele de facultăţi; în Austria asemenea nu. La Universitatea din Berlin, după o încercare de cîteva săptămîni la cursul profesorului Werder, s-a oprit direct chiar intrarea femeilor pentru a asista numai la prelecţiunile universitare. 
Universitatea din Zuerich a încercat tolerarea de studente la cursurile facultăţilor. Cei ce se ocupă de aceste cestiuni cunosc polemica violentă ce s-a născut între acea universitate

          {EminescuOpXII 68}

şi profesorul Bischoff şi rezistenţa celorlalte universităţi germane în contra încercării de la Zuerich. 
Aşa stă cestiunea astăzi în Europa. Experienţa nu este încă făcută, mai nici nu este încă încercată. Toate silinţele sunt încă puse întru îndreptarea învăţămîntului secundar la femei; nu este timpul venit acolo pentru deschiderea de facultăţi femeieşti. 
Numai noi, acum în anul 1881, să avem timpul liber pentru a legifera în această materie! Toate celelalte le avem: şcoalele de meserii pentru fete sunt excelente, viaţa familiară este din ce în ce mai solidă, numărul populaţiunii este în spor; universitatea femeiască ne mai lipseşte! 
Dar ce să ne ocupăm de asemenea construcţiuni cam juvenile! Societatea romînă, în totalitatea ei are prea multă prudenţă pentru a se risca în aventuri legislative de felul celor propuse, şi impresiunea ce proiectul de lege al d-lui Conta a produs-o pintre deputaţi şi pintre profesori a învederat încă o dată ce distanţă mare deosebeşte o concepţiune curat teoretică de o bună lege practică. 

[12 februarie 1881 ]

["FOILE ROMÎNE DIN ARDEAL... "]

Foile romîne din Ardeal s-au simţit asemenea impresionate de studiul din "Deutsche Revue", mai cu seamă însă s-au găsit atinse de enunţarea că "romînii din Austro-Ungaria prosperează ". 
Şi noi credem că cuvîntul "prosperare " nu se poate lua aci în înţeles absolut şi că, precum starea nici unei părţi a poporului roman (şi vorbim aci de adevăratul popor, nu de plebe) nu e de natură a inspira cuiva invidie, tot astfel nici starea romînilor de peste Carpaţi nu e astfel cum ar putea să fie în urma unei dezvoltări neîmpiedicate a unui popor cu atîtea calităţi. 
Noi, din parte-ne, am cam evitat de a vorbi de romînii de peste Carpaţi, din două cauze. Statul nostru nu e îndestul de puternic pentru ca oamenii politici să poată vorbi de starea romînilor de peste Carpaţi făr' a da motive de bănuială, neîntemeiată, nu mai e nici vorbă, dar bănuială. De-aci rezultă însă un al doilea pericol al unei asemenea discuţii: în loc de-a face bine consîngenilor noştri le-am face rău am înăspri şi mai mult tratamentul nedrept căruia sunt supuşi. 
Dar dacă pe de-o parte ne-am impus această rezervă pe care oricine lesne o va înţelege şi daca ne-am feri de-a imita pe "romînul" şi de-a exploata pînă şi nenorocirile naţionale în goana după popularitate; pe de altă parte, oricîtă dreptate am face plîngerilor confraţilor de peste munţi, i-am ruga a face, în interesul dreptei lor cauze, o deosebire esenţială între izvoarele cărora se datoresc suferinţele lor naţionale. 
Sunt a se atribui suferinţele acestea politicei tradiţionale a Casei de Austria sau se datoresc unui episod incidental, unei piedici intervenite în dezvoltarea acelei politici tradiţionale? 
Noi înclinăm a admite teza din urmă. Nu credem că dinastia - şi dinastia e Austria - doreşte a face deosebire între un popor şi celalt şi că n-ar voi deplina lor egalitate politică şi naţională, pe cît aceasta s-ar putea pune în acord cu unitatea monarhiei, cu cerinţele ei de putere înlăuntru şi în afară. Noi vedem din contra că dinastia a încurajat după vremuri legitimele aspiraţiuni de progres ale naţionalităţilor şi, daca luăm îndeosebi pe romîni şi ne aducem aminte de starea înapoiată în care ei au încăput sub dinastia habsburgică, de progresele repezi făcute sub absolutism şi de starea esenţial alta în care se află astăzi, cată în adevăr să insistăm asupra deosebirii ce-am voit a o stabili mai sus, că nu principiul de stat al politicei tradiţionale se opune pe atîta dezvoltării lor pe cît se opun

          {EminescuOpXII 69}

alţi factori, de-o natură cu totul deosebită. În adevăr nu dinastia e totul într-o împărăţie de aproape patruzeci de milioane de locuitori; dinastia ori capul ei nu sunt, ca Dumnezeu, atotputernici. Împărăţia e compusă din provincii în cari istoriceşte, de sute de ani, se află superpuse pături de popoare deosebite, ale căror relaţii din trecut n-au putut rămînea cu totul fără efect asupra stării actuale. Astfel găsim în Galiţia două elemente, poloni şi ruteni. Cei dendîi au fost istoriceşte stăpînitori, cei din urmă stăpîniţi. Găsim în Ungaria un element istoriceşte superpus, maghiarii, popor energic, dar de-o aptitudine politică contestabilă; găsim în Boemia cehi şi germani, c-un cuvînt pretutindenea sunt elemente deosebite, cari 'şi dispută dominaţiunea. 
Casa de Austria nu i-a creat pe unguri; i-a găsit existînd alături cu romînii; ea n-a creat aspiraţiile, natura, abuzurile rasei dominante, ba pe aceste din urmă a căutat a le îngrădi chiar, după putinţă. 
Aci însă ne apropiem de adevărata cauză a relelor ce bîntuie dincolo. Această cauză e corupţia şi lipsa de aptitudini politice şi economice a elementelor dominante din Ungaria, mai cu seamă însă a demagogiei ungureşti. 
La popoare pe jumătate culte cum sunt ungurii, cum suntem şi noi, interesele publice joacă rolul de pretexte pentru realizarea unor afaceri nu numai private, dar adeseori reprobate de legi. Precum la noi se exploatează fără omenie ţara sub pretextul libertăţilor publice, tot astfel demagogia maghiară, orice nume şi-ar fi dînd, sub pretextul de-a înăbuşi pretinsele agitaţiuni ale naţionalităţilor, au monopolizat puterea publică şi stinge lumea prin arbitrariu şi malonestitate. 
Mai lunile trecute ziarele aduseseră o descriere a stării de lucruri din ţinutul Caraşului şi acela al Severinului. Întreagă administraţia, averile orfanilor şi ale şcolilor, fondurile caselor de economii se împrumutau la patrioţi insolvabili, pentru a le cumpăra votul. Oameni cari sustrăgeau bani publici erau aleşi în funcţiuni, iar guvernul central răspundea la toate denunţările ce i se făceau că se calomniază nişte patrioţi cinstiţi din cauze politice; cam ceea ce ni s-a răspuns nouă cînd am relevat scabroasele afaceri. Mai mult. Prin in[i]chităţi făţişe se provocau pînă şi rebeliuni în sate, pentru a-şi crea un pretext mai mult de despoiare. Din întîmplare s-a numit şi un om cinstit prefect în acele ţinuturi şi atunci au încetat pretextarea marilor principii patriotice, pretextarea combaterii agitaţiunilor naţionale, şi s-a descoperit că fondul lucrului era hoţie goală. 
Iată dar unde e izvorul răului, în incultura, în lipsa de aptitudini economice şi politice a elementelor dominante, cărora le-a dat vînt o împrejurare independentă de voinţa dinastiei: mişcarea maghiară din timpul războiului austro-german. 
Noi susţinem că starea morală a Ungariei e aproape identică cu a noastră. Şi acolo există ca şi la noi un fel de populaţie flotantă, de origine în toate cazurile dubioasă, un fel de neomaghiari precum noi avem aici patrioţi neoromîni, oameni cari şi-au făcut o meserie din exploatarea principielor politice, au monopolizat pentru ei patriotismul şi naţionalismul, cu atît mai mult cu cît n-au nici patrie, nici naţionalitate certă. Ceea ce la noi se cheamă Giani, Mihălescu, Pişca, C. A. Rosetti dincolo de munţi se cheamă Pausz, Szende (Frummer ) ş. a. m. d. 
E evident pentru oricine că nu principiile de stat sunt, în asemenea împrejurări, de vină la starea rea a romînilor. Acestea se pretextează numai pentru ca o şleahtă incapabilă de muncă şi de cultură să aibă cu ce trăi de pe spatele altora. Acesta e sîmburul cestiunii şi, daca n-ar fi acesta, teoriele de stat ar fi departe de-a se manifesta cu asprimea, cu spiritul de injustiţie cu care se manifestă. Şi oare la noi nu e tot astfel? 
Puţin ne ajută bunul moral al neatîrnării naţionale cînd pseudoromînii noştri opun piedici tot atît de esenţiale dezvoltării poporului nostru ca şi maghiarii dincolo. Încai dincolo a rămas din timpii trecuţi cîteva temeiuri de dezvoltare sănătoasă: clerul, şcoala populară, ba chiar urme de-o adevărată autonomie comunală. La noi biserica e ca şi cînd n-ar fi; şcoala rurală creşte şi ea postulanţi şi patrioţi de meserie, iar autonomia comunală e reprezentată prin cenuşerii cari au deprins virtuţile patriotice pe la subprefecturi. Între aceste mii de oameni cari n-au nimic, n-au învăţat nimic, nu muncesc nimic şi cari cu toate acestea vor să trăiască bine şi de-a gata s-au stabilit o adevărată conspiraţie pentru a zădărnici orice progres real al poporului. 

          {EminescuOpXII 70}

O asemenea conspiraţie tăcută, dar puternică şi solidară, există tot aşa de bine dincoace ca şi dincolo de Carpaţi. Din acelaşi lemn sunt ciopliţi patrioţii liberali din Buda şi cei din Bucureşti. 

[13 februarie 1881]

["SENTINŢA TRIBUNALULUI... "]

Sentinţa Tribunalului Suprem de Comerţ din Lipsca, care declară deciziunile Adunării generale extraordinare de la 3 martie 1880 nule şi de nul efect (rechtsungulting und unverbindlich ) şi care obligă pe reprezentaţiune executivă (Vorstand ) a Societăţii Acţionarilor Căilor Ferate Romîne de-a se abţine de la executarea acelor deciziuni şi a reveni asupra unei executări deja făcute, precum şi a face să se şteargă inscripţiunile efectuate în registrul Tribunalului de comerţ, această sentinţă nu înseamnă nimic alt decît anularea răscumpărării. Va să zică Societatea Acţionarilor exista înainte; guvernul, prin faptul că posedă acţii, nu este el însuşi decît acţionarul unei societăţi germane. Abia acum se explică de ce sediul nu s-a mutat şi nu se va muta la Bucureşti; abia acum se vede clar că panglica cestiunii Stroussberg va rămînea nouăzeci de ani un pretext de esploatare faţă cu statul romîn, pretext pentru menţinerea căruia tagmele de patrioţi [î ]şi vor da pururea mîna cu străinii. 
Cestiunea Stroussberg reînviată în toată vigoarea ei, ilustrul d. Brătianu se poate bucura văzînd cum un singur act al său ilegal, încheiarea convenţiei primitive şi punerea în executare fără votul Senatului, cum acel act neconstituţional, contra căruia n-am avut, în întreg mecanismul statului nostru, nici o garanţie şi nici un apărător, ne urmăreşte pas cu pas, renăscînd cu puteri urieşeşti. 
Telegramele confecţionate ad-hoc pe care le publică "romînul" după foi şi pentru interese de bursă nu schimbă nimic din gravitatea sentenţei Curţii din Lipsca. 

[14 februarie 1881]

["CA PASĂREA PHOENIX... "]

Ca pasărea Phoenix din anticitate care, prefăcută în cenuşă prin flacări, reapărea mai radioasă pentru a duce o viaţă cu atît mai trainică cu cît era lămurită prin foc, cestiunea căilor noastre ferate reapare, precum au apărut odinioară sub forma cestiunii Stroussberg şi în alte chipuri. 
O telegramă laconică a agenţiei Havas nu ne spunea decît că bancherul Landau cîştigase procesul său la Curtea Supremă de Comerţ din Lipsca. Versiunea care-a circulat în Bucureşti în ziua întîia după sosirea acelei telegrame, în care nu se indica nici natura procesului, nici conţinutul hotărîrii date, era că bancherul ar fi cîştigat un proces de despăgubire în contra statului, în virtutea unei convenţii sau a unui "proiect" de convenţie, cum zice "romînul", care se stabilise la Berlin între acel bancher şi un patriot de profesie şi prin care Casa de bancă numită mai sus fusese însărcinată cu operaţia răscumpărării. 
Ei bine, nu-i aceasta. Lucrul e cu mult mai grav. 

          {EminescuOpXII 71}

O asemenea conspiraţie tăcută, dar puternică şi solidară, există tot aşa de bine dincoace ca şi dincolo de Carpaţi. Din acelaşi lemn sunt ciopliţi patrioţii liberali din Buda şi cei din Bucureşti. 

[13 februarie 1881]

["SENTINŢA TRIBUNALULUI... "]

Sentinţa Tribunalului Suprem de Comerţ din Lipsca, care declară deciziunile Adunării generale extraordinare de la 3 martie 1880 nule şi de nul efect (rechtsungulting und unverbindlich ) şi care obligă pe reprezentaţiune executivă (Vorstand ) a Societăţii Acţionarilor Căilor Ferate Romîne de-a se abţine de la executarea acelor deciziuni şi a reveni asupra unei executări deja făcute, precum şi a face să se şteargă inscripţiunile efectuate în registrul Tribunalului de comerţ, această sentinţă nu înseamnă nimic alt decît anularea răscumpărării. Va să zică Societatea Acţionarilor exista înainte; guvernul, prin faptul că posedă acţii, nu este el însuşi decît acţionarul unei societăţi germane. Abia acum se explică de ce sediul nu s-a mutat şi nu se va muta la Bucureşti; abia acum se vede clar că panglica cestiunii Stroussberg va rămînea nouăzeci de ani un pretext de esploatare faţă cu statul romîn, pretext pentru menţinerea căruia tagmele de patrioţi [î ]şi vor da pururea mîna cu străinii. 
Cestiunea Stroussberg reînviată în toată vigoarea ei, ilustrul d. Brătianu se poate bucura văzînd cum un singur act al său ilegal, încheiarea convenţiei primitive şi punerea în executare fără votul Senatului, cum acel act neconstituţional, contra căruia n-am avut, în întreg mecanismul statului nostru, nici o garanţie şi nici un apărător, ne urmăreşte pas cu pas, renăscînd cu puteri urieşeşti. 
Telegramele confecţionate ad-hoc pe care le publică "romînul" după foi şi pentru interese de bursă nu schimbă nimic din gravitatea sentenţei Curţii din Lipsca. 

[14 februarie 1881]

["CA PASĂREA PHOENIX... "]

Ca pasărea Phoenix din anticitate care, prefăcută în cenuşă prin flacări, reapărea mai radioasă pentru a duce o viaţă cu atît mai trainică cu cît era lămurită prin foc, cestiunea căilor noastre ferate reapare, precum au apărut odinioară sub forma cestiunii Stroussberg şi în alte chipuri. 
O telegramă laconică a agenţiei Havas nu ne spunea decît că bancherul Landau cîştigase procesul său la Curtea Supremă de Comerţ din Lipsca. Versiunea care-a circulat în Bucureşti în ziua întîia după sosirea acelei telegrame, în care nu se indica nici natura procesului, nici conţinutul hotărîrii date, era că bancherul ar fi cîştigat un proces de despăgubire în contra statului, în virtutea unei convenţii sau a unui "proiect" de convenţie, cum zice "romînul", care se stabilise la Berlin între acel bancher şi un patriot de profesie şi prin care Casa de bancă numită mai sus fusese însărcinată cu operaţia răscumpărării. 
Ei bine, nu-i aceasta. Lucrul e cu mult mai grav. 

          {EminescuOpXII 72}

readucă pururea în starea tristă în care ne-a pus din capul locului d. Brătianu cu prietenul său Stroussberg şi cu ceilalţi prieteni ai săi de ilustră şi onestă memorie. 

[15 februarie 1881]

[""NORDDEUTSCHE ALLGEMEINE ZEITUNG"
EMITE... "]

"Norddeutsche Allgemeine Zeitung" emite oarecari apreciaţii mai mult ipotetice asupra sentinţei Curţii din Lipsca; al cării text autentic foaia germană n-o cunoaşte, precum mărturiseşte singură. 
E un act de rea credinţă din partea "Presei" ca, cu ocazia unei notiţe de bursă, să releve pentru publicul nostru faptul că în cestiuni de politică internă şi externă acea foaie e inspirată de principele cancelar. Principele cancelar nu se ocupă cu partea bursei, a teatrelor şi a ştirilor zilei. 
Reproducem şi noi acea notiţă, numai ca să se constate că acea foaie nu-şi bazează raţionamentele pe textul autentic al sentinţei, care-i e necunoscut pîn - acuma. 

 Afară de telegramele cunoscute asupra otărîrei Curţii Imperiale în afacerea Landau contra Societăţii Drumurilor de Fier romîne, nu avem alte nuvele cari să ne permită de-a judeca după justa sa valoare importanţa eventuală a acestei otărîri cu totul surprinzătoare. Mai nainte de-a cunoaşte această otărîre în detaliurile sale toate supoziţiile şi toate ipotezele ne par fără nici o valoare. Se pare însă necontestabil că posesorii obligaţiunilor 6 la sută, cari au primit această hîrtie în contra remiterei acţiunilor lor de drumuri de fier, n-au a se teme de nimic. Acest mod de-a vedea este împărtăşit de toţi acei cari cunosc bine afacerea. Otărîrea nu poate avea decît o valoare ideala pentru reclamant, fiind cu totul lipsită de importanţă practică. Acest mod de-a vedea, împărtăşit de cel mai mare număr al celor de la bursă, pleacă dintr-un fapt incontestabil, că 98 la sută al capitalului acţiunilor se află în mînile guvernului romîn. Dacă chiar existenţa direcţiunii princiare actuale a drumurilor de fier, precum şi aceea a comitetului de supraveghere, ar putea să fie pusă în îndoială, nimic nu ar opri ca aceleaşi persoane să fie realese ca directori şi ca consilieri de supraveghere. Se poate ca direcţiunea, după trecerea unui an, să prezinte compturi exacte acţionarilor, să facă bilanţul şi să plătească fiecăreia din acţiuni care se află în circulaţiune beneficiul care s-ar cuveni, în loc de-o rentă fixă; totuşi va rămînea chestiunea de a se şti dacă aceasta va fi avantagios acţionarilor, de vreme ce punctul de gravitate al administraţiei se află în partea celor 98 la sută din capitalul acţiunilor, cari se află tocmai în mînile guvernului romîn. 

Pe baza ipotezei celei mai favorabile oarecum, admisă de "Norddeutsche Allg. Zeitung" şi de "romînul", sunt scrise şi rîndurile de mai jos, datorite unui amic al foii noastre. După cît se vede procesul acesta 'l datorim ingenioasei tranzacţiuni Landau-costinescu, o tranzacţiune dilemă care, oricum ar fi ieşit, tot Landau trebuia să cîştige. 
Şirurile de mai jos se pun deci în ipoteza "romînului", şi din puntul ei de vedere dovedesc că şi în acest caz tot pagubă iese. 

[17 februarie 1881]

[""MISTERIOSO! A LA SORDINA! "... "]

"Misterioso! A la sordina! " Astfel ne sună foile copacului oficial în privirea dezbinării ce există în sînul cabinetului. 
"Presa" ne spune de ex. că dacă, pentru consideraţiuni de delicateţă cătră Adunări şi de scrupul personal într-o cestiune juridică ca aceea a proiectului asupra art. 409 din

          {EminescuOpXII 73}

procedură, d. Boerescu şi-a dat demisia, aceasta nu putea constitui o rumpere a sa cu d. Brătianu ori cu guvernul, căci numai o divergenţă politică putea avea acest efect şi o asemenea divergenţă n-a existat niciodată. Colegii d-lui Boerescu şi d. Brătianu nu au voit a-i primi demisiunea; din contra, ea ar fi provocat demisiunea întregului cabinet. D. Boerescu apreţia că ar fi fost o adevărată nenorocire, o reală vătămare a intereselor ţării, dacă, în circumstanţele actuale, cabinetul şi-ar fi dat demisiunea mai nainte de - a - şi termina întreaga sa misiune şi de-a rezolva dificultăţi pendente, ce există şi pe cari publicul încă nu le cunoaşte în întregimea lor. D. Boerescu a comis un act de adevărat patriotism, crede "Presa", retrăgîndu-şi demisia. 
Şi noi afirmăm că d. Boerescu trăieşte bine cu d. Brătianu şi viceversa. Dar cu mult mai bine trăieşte d. Boerescu, care-a intrat ca un ghimpe în carnea cabinetului şi pe care mîna dibace a primului ministru nu-l mai poate prinde pe suprafaţă. 
Cine se mai îndoieşte că d. baron e necesar cabinetului? 
Oare nu reintră tambour battant în sfera problemelor politice Maestatea Sa Regele Stroussberg, de astă dată sub forma tranzacţiei Landau-Costinescu şi a sentinţei din Lipsca? Mai la vale estragem din "Binele public" consideraţiile privitoare la strămutarea din nou a vămii noastre din Burdujeni la Iţcani prin anume convenţie. Marele om de stat ştie foarte bine pe unde curg gîrlă viitorii cetăţeni şi stăpîni ai Romîniei; ar fi fost o adevărată nenorocire, o reală vătămare pentru interesele ţării, pe care publicul n-o cunoaşte în întregimea ei, daca nu se redeschidea largă poarta imigraţiunii evreieşti, ceea ce nu se putea face fără d. baron. 
Şi cîte alte binefaceri nu-i mai datorim acestui nepreţuit giuvaier al diplomaţiei romîne? Numai unul Dumnezeu le ştie şi le poate plăti după cum merită. 

[18 februarie 1881]

[""TELEGRAFUL ROMÎN" DIN SIBIIU... "]

"Telegraful romîn" din Sibiu publică următorul articol ca o părere ce merită a fi cunoscută şi de romînii de peste Carpaţi; redacţiunea îşi face însă rezervele sale, sperînd a putea reveni asupra cestiunii cuprinse într-însul. 

[18 februarie 1881]

["MAI ALALTĂIERI... "]

Mai alaltăieri "Presa" ne-a spus, cu acel ton care-n muzică se chiamă misterioso, că, daca d. Boerescu a hotărît să se sacrifice retrăgîndu-şi demisia şi suportînd mai departe sarcina de ministru de externe, aceasta a fost pentru a abate de pe creştetul ţării un mare pericol. 
Ne-am pus mîna pe inimă şi ne-am întrebat ce pericol poate fi acesta? Totodată ne-am adus aminte că, şi în Cameră, s-a ivit un deputat foarte sperios şi îngrijit de viitorul poate al ţării, poate al spinării proprii, care a cerut de la Adunare un credit de 300 000 lei pentru mănţinerea ordinei publice. Acest deputat e d. Stolojan. Bolnav nu e după cît ştim, doctorii nu i-au prescris medicamente calmante; trebuie deci să se fi întîmplat ceva care să dea naştere temerilor îndoite ale d-lui Stolojan pe de o parte, ale d-lui ministru pe de alta. 

          {EminescuOpXII 74}

Să se fi înfundat meseria lucrativă a patriotismului? Poporul capitalei să nu mai fi voind a suporta sarcinile ce i se impun şi să ameninţe pe patrioţi în genere, precum prinsese a ameninţa pe patriotul Rîmniceanu îndeosebi în localul primăriei? Lucrul ar fi nou în analele ţării, căci neînţeles ar rămînea cum să se poată revoluţie în timpul cînd Caradalele şi Serurii sunt în plină putere, cum să se poată mişcare cînd cei cari au meseria de-a înscena mişcări se află tocmai în pita lui Vodă, ca şoarecele fabulei lui Alexandrescu în caşcavalul de Parma. 
Daca am considera lipsa de inteligenţă şi onestitate politică, americanismul fără conştiinţă şi fără scrupul, goana după cumul şi diurne, creaţiunea de lefuri colosale ad-hoc pentru patrioţi violoncelişti, c-un cuvînt corupţia plebei de sus şi suferinţele poporului de jos, care plăteşte din sudoarea lui toate zădărniciile şi viciile celor ce-l stăpînesc, am crede în adevăr că cererea d-lui Stolojan, temerea ministrului de externe, sunt îndreptăţite. Daca neamul nostru ar fi energic şi viguros ca fericita rasă anglo-saxonă din Statele Unite, Maiestatea Sa Poporul ar fi creat de mult pentru ilustraţiile liberalismului patriot ordinul Sfintei Cînepe, de toate gradele, dar mai cu seamă s-ar fi împărţit cu oarecare profuziune marele Cordon, tot la locuri largi şi de mare publicitate, în pieţe. Mulţi dintre patrioţi ar figura ca statue in persona şi nici de un piedestal aparte n-ar avea nevoie, căci sistemul de-a acorda cetăţenilor emeritaţi nemurirea e nou, e sistemul statuelor pendente, imitaţie după grădinile pendente ale Semiramidei. Şi oare nu sunt patrioţii adevărate grădini de virtuţi cari merită păstrate cît se poate de sus? 
Dar noi nu suntem rasă anglo-saxonă. 
La noi, după, ce cineva s-a învoit cu Warszawsky să puie ţara sub biciul cazacului, ca s-o mîie dinainte pînă dincolo de Balcani pe un ger de crăpau lemnele şi pietrele, în caz de-a se descoperi lucrul, e însărcinat el însuşi să conducă cercetările în contra sa, apoi e ales senator, trece în funcţii şi mai bine plătite şi stropeşte cu noroiul trăsurii sale pe acei pe cari i-a despoiat. Caracterul poporului nostru este atît de blînd încît el pare făcut anume pentru ca cei virtuoşi să domnească peste el, ca de obicei. El nu se indignează de nimic; nici de afacerea Stroussberg, nici de îmbogăţirea peste noapte a patrioţilor după răscumpărare, nici de goliciunea şi mizeria în care-a trăit oastea noastră pe cîmpul de război, nici de coincidenţa intrării truimfale cu cedarea Basarabiei, nici de Landau - Costinescu, nici de Mihălescu - Warszawsky, c-un cuvînt de nimic. 
Prea e fricos d. Stolojan. Nu se teamă de nimic. Dinastia Cariagdi poate pune taxe peste taxe pe populaţia mahalalelor pentru ca să facă cît se poate de plăcută viaţa străinilor în Bucureşti, pe zi ce merge mai mulţi, guvernul poate îndoi şi întrei dările, niţică gură se va face, dar încolo nimic. Pentru ca poporul să-şi fi păstrat puterea lui de reacţiune în contra epocei turpitudinilor s-ar fi căzut să nu avem epoca de aur a fanarioţilor, în care Giani, Cariagdi, Carada şi C. A. Rosetti, în linie suitoare, s-au îngrijit a stîrpi din rădăcini sentimentul de demnitate naţională. Atunci s-au pregătit spiritul public de astăzi, atunci s-au creat terenul pentru activitatea lui Giani, Cariagdi, Carada, în linie coborîtoare, precum şi pentru frumoasele manipulaţiuni ale M. Sale Regelui drumurilor de fier, dr. Stroussberg. 
Bietul Tudor şi cinstitele domnii de boieri mari cari au urmat după el, reacţiunea în contra fanarioţilor n-a durat decît 30 - 40 de ani, timp prea scurt pentru ca, prin părinteasca oblăduire, cum se zicea, şi prin bugetele cu baierele pungii legate cu şapte noduri, să poată îndrepta o ţară a cărei inimă era stricată. Fanarul de la noi a trebui să renască mai puternic în vlăstarele rămase în pămîntul ţării în fiii şi nepoţii de Caradale pîn 'ntr-al şaptelea neam. Strămoşii au mîncat aguridă şi nouă ni se strepezesc dinţii. 
De aceea n-avea grijă, onorabilă tagmă! Starostele tău, starostele celui mai lucrativ meşteşug din ţară, meşteşugul patriotismului reversibil, e tare şi mare, va ramînea tare şi mare; căci pentru maniera sa de-a vedea, pentru maniera sa şi alor săi de-a manipula cu degetele, şi-a creat America dunăreană, ce se mai numeşte încă în ironie Romînia. Facem acum parte din concertul european, ne numărăm între obrazele subţiri care se ţin cu cheltuială. Papa Stroussberg a îngrijit să ne facă cunoscuţi la toată lumea, ba a îngrijit să facă din ţara noastră un loc de rendez-vous pentru tot ce globul lui Galilei are mai inteligent, mai virtuos, mai solid. Cum să nu mergem aşadar bine în predmetul celor politiceşti şi în toate predmetele? 

          {EminescuOpXII 75}

Ş-apoi cine să se revolte? Meseriaşul strunit în gardă de Serurie, săteanul pentru care întreaga organizaţie a statului a îngrijit ca să n-aibă cu ce-şi ţinea zilele de azi pe mîine? Desigur nu. Regalitatea absolută a intereselor străine asupra ţărilor noastre e pe deplin asigurată; orice reacţie e cu neputinţă. Cîţiva franci şi cîteva masalale împărţite la primărie vor produce oricînd simpatiile necesare unui guvern atît de onest şi vor închide gura nemulţumiţilor. 
Trei sute de mii de lei cere d. Stolojanu? E mult, prea mult. Trei mii sunt de ajuns, numai să se întrebuinţeze bine, anume pentru a pune fitil entuziasmului demult comprimat al unui popor fericit şi acest entuziasm se ştie că se aprinde, ca şi kalium pus în contact cu udătura. 

[19 februarie 1881]

["ÎN NUMĂRUL SĂU DE AZI... "]

În numărul său de azi "romînul", hărţuindu-se cu opiniile opoziţiei, nu se sfieşte a formula următoarea dilemă: 

Concluziunile dar a acestor fapte nu pot fi decît una din două: 
Una: maioritatea naţiunii afirmă că toate acuzările opoziţiunii au fost şi sunt pe deplin neadevărate. Alta: maioritatea naţiunii, susţinînd un guvern şi-un Parlament compus de bărbaţi iniorinţi, hoţi şi trădători dovedeşte că ea însăşi este pe deplin coruptă. 
În cazul dendîi naţiunea a declarat şi declară de calomnii acuzările opoziţiunii şi le respinge. 
În cazul d-al doilea, daca opoziţiunea declară că naţiunea este atît de coruptă, ai cui sunt membrii opoziţiunii? Şi dacă ei declară că mama lor este coruptă, ce respect mai poate găsi la străini o asemenea mamă cu nişte asemenea fii? 

Noi credem din parte-ne că dilema aceasta s-ar putea formula numai în cazul cînd în adevăr naţiunea ar fi totdeuna stăpînă pe voinţa ei, cînd ar putea-o emite clar şi statornic, fără să mai rămîie vro îndoială asupra intenţiilor ei; dar mai ales atunci s-ar putea stabili cînd guvernul n-ar dispune de mijloace pentru a falsifica opinia ţării şi pentru a-i stoarce voturile. Înainte de a pune deci o asemenea dilemă ziarul guvernamental ar trebui să izoleze pe cale logică elementele ce dau tonul vieţii publice, factorii reali ai mişcării politice, şi să cerceteze mai de-aproape teascul care se aplică asupra acestor elemente. 
Se ştie înainte de toate că adevărata naţiune, patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu ia parte la viaţa publică, a cărei sarcine le poartă însă mai greu decît oricine altul. Aceste patru din cinci părţi sunt sătenii, cari în adevăr n-au nimic comun cu d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti, nici măcar originea, necum interesele sau altceva. 
Deasupra acestui element, cel mai numeros şi mai nefericit totodată, există ţara legală sau ceea ce "romînul" botează cu numele de "naţiune", iar paralel cu ţara legală există elemente parazite cari şi-au făcut din politică o meserie foarte lucrativă. Aceste elemente parazite, lipsite de merit, de avere, de ştiinţă, sunt strîns legate între ele prin comunitatea nulităţii lor, invidia îi uneşte contra oricărui merit adevărat, sărăcia îi struneşte şi-i ţine uniţi contra ţării legale, care se zvîrcoleşte neputincioasă sub torturile teascului electoral. Miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, toate amovibile, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a stoarce voturile ţării legale. Se înţelege că fiece alegător [î ]şi are interesele sale materiale. De fiecare din aceste interese atîrnă cîte un fir al maşinii administrative. De-o zice alegătorul nu, curentul electric al maşinii izbeşte în acel interes şi-i ucide sîmburele vital, de-o zice da, [î ]şi poate vedea în linişte de treabă. Nu putem aştepta însă de la oameni - şi oameni suntem toţi - ca, pentru un interes general care nu poate fi priceput decît prin reflecţie, să-şi pună zilnic în pericol existenţa lor şi a copiilor lor, ca aciia cari n-au nimic de pierdut. Abia o

          {EminescuOpXII 76}

avere foarte întemeiată, care nu poate atîrna în nici un chip de iubirea sau ura administraţiei, [î ]l face pe om capabil, în Romînia, de-a se opune făţiş guvernului. Dar acei cari, într-un chip ori într-altul, cată să muncească pentru a se ţinea deasupra apei nu-şi vor crea de buna lor voie piedeci zilnice intereselor lor, piedeci personificate în subprefecţi viţioşi, maiori cocoşaţi de gardă civică şi alţi monştri din regnul organic al celor ce n-au nimic de pierdut şi totul de cîştigat. 
Ar mai rămînea o cale pentru ca ţara să zvîrle cît colo pe patrioţii cari o guvernează: o mişcare violentă. Dar aceasta ar constitui totdeuna un pericol internaţional şi ţara legală e prea patriotică pentru a apuca o asemenea cale. Cînd elementele roşii sunt în opoziţie, atunci altceva. Dar bată războiul la uşă, dar vie pieirea a doua zi, puţin le pasă patrioţilor de meserie. Din contra, se pun în înţelegere cu străinătatea ca să răstoarne guvernul, căci cînd dumnealor nu sunt la putere orice mijloc de-a parveni e bun, chiar ameninţări de asasinare adresate capului statului. 
Iată dar cum o naţiune necoruptă chiar poate avea un guvern ş-un parlament compus de bărbaţi "iniorinţi, hoţi şi trădători", cum grăieşte "Romînul" şi "gura păcătosului adevăr grăieşte". 

[20 februarie 1881]

["PE CÎND DISCUTĂM... "]

Pe cînd discutăm în capitală cestiuni de politică generală sau teza, pusă de d. C. A. Rosetti în "Romînul", daca guvern şi Parlament sunt compuse din bărbaţi corupţi şi "iniorinţi", ţara, în părţile ei constitutive, merge spre disoluţie şi anarhie. Şi-n adevăr nici că se poate altfel. Precum rolul meseriaşului e de a produce obiecte de utilitate, tot astfel rolul administraţiei e o lucrare concretă, de valoare, ca oricare alta. Administraţia înlătură, prin puterea care i-o dă autoritatea statului, piedecele cari se opun dezvoltării economice şi intelectuale a unei ţări. Această operă e foarte diversă. Ici piedeca se prezintă sub forma lipsei de cultură şi o şcoală bună ar înlătura-o; colo se prezintă sub forma unui rîu de munte care rupe poduri şi strică drumurile: regularea în albie ar însemna înlăturarea ce se opune comunicaţiei; dincolo piedeca dezvoltării se arată sub forma decadenţei morale: un preot bun şi pătruns de datoria lui ar fi de trebuinţă. E o muncă zilnică şi de secoli aceasta, care încetează abia atunci cînd un popor a ajuns la o dezvoltare atît de înaltă încît să nu mai aibă nevoie de-o autoritate pronunţată a statului şi să-şi vază în fiece punct singur de interesele lui. 
La noi? Se aleg patrioţii cari n-au cu ce trăi şi cari în viaţă-le au făcut cele patru clase primare, învingînd cruzimile abecedarului, şi se populează cu ei subprefecturile, primăriile şi prefecturile şi tot mai avem pretenţia de-a administra? O asemenea administraţie e mai rea decît nici una. Înainte cel puţin nu exista această ramură a activităţii statului; individ şi comunităţi erau avizate a înlătura singure pe cît puteau piedecele ce se opuneau dezvoltării simple a unui popor pe jumătate agricol, pe jumătate păstoresc. Dar administraţia actuală, cu elementele din care e compusă, constituie ea însăşi o piedecă permanentă a dezvoltării noastre, cu atît mai mare cu cît, în loc de-a moraliza, corupe. 
Pentru a se vedea în ce stare sunt judeţele noastre extragem din Expunerea situaţiunii lor pe anul 1879 următoarele pasaje din raportul prefectului de Bacău, d. A. Vidraşcu: 

În privinţa mersului instrucţiunii din comunele urbane nu voi avea nimic de obiectat, căci profesorii şi institutorii respectivi nu lipsesc a-şi face datoria; cu toate acestea conduita în societate şi disciplina a cîţiva profesori lasă mult de dorit; este însă de sperat că această mică minoritate de profesori se va convinge cu timpul că dînşii sunt chemaţi nu numai pentru a instrui tinerimea, dar şi pentru a o educa şi, prin conduita lor morală şi neprihănită, a le servi de exemplu şi emulaţiune pentru viaţa lor cetăţenească în viitor. 

          {EminescuOpXII 77}

Nu tot astfel însă voi putea zice pentru comunele rurale. Aci în multe părţi, escepţiune de Răcăciuni, Moineşti, Tamaşi, Oneşti, Valea rea etc., şcoalele sunt numai o sinecură, căci învăţătorii, sau din lipsa tacticei, sau din lipsa practicei, sau din negligenţa şi a puţinului control ce au, mai totdeuna nu ţin clasă, şcoalele sunt depopulate şi astfel copiii rămîn pierzîndu-şi timpul zadarnic. La aceste defecte sunt tot atît de culpabile şi autorităţile comunale, cari nu îngrijesc de şcoală şi cari nu aplică cu rigoare legea învăţămîntului în ceea ce priveşte competenţa lor. 

....................................................................................................................................... 

Subsemnatul, iubind totdeuna adevărul, nu mă sfiesc a vă spune că moşiile judeţului sunt rău exploatate prin viţioase şi nesigure arendări, cari nu plătesc cîştigurile la timp, dau loc la procese şi fac ca aceste moşii să fie, pot zice, neproductive. Hotarele sunt încălcate de vecini; reprezentaţiunea judeţului pîn' acum n-a urmărit reintegrarea posesiunii sau reînnoirea hotarelor încălcate prin hotărnicii judecătoreşti, pădurile au fost brăcuite şi, ori de cîte ori judeţul a pus vreo moşie în administraţie de regie, rezultatul gestiunii a fost aproape nul, precum s-a întîmplat la moşia Chetrişu. În ceea ce priveşte imobilele urbane iarăşi trebuie să mărturisim cu părere de rău că arest judeţean nu avem, numeroşi arestaţi se pedepsesc inuman în atenansele deteriorate ale tribunalului; cazarme nu avem, călăraşii stau cu caii şi armătura lor în ploaie, în ograda prefecturei, avînd comanda escadronului numai cancelaria în atenansele prefecturei, foastele bucătării deteriorate ale repauzatului Panait Docan. Grădinile de lux sunt dezgrădite, arborii stricaţi în cea mai mare parte, iar zidurile localurilor principale ale diferitelor cancelarii crăpate, acoperişurile găurite, putrezind de ploaie, mobilierul de cancelarie asemenea insuficient şi d-abia întreţinut; frumosul teren din mijlocul oraşului, care este dat cu chirie fictivă, adecă mai mult degeaba, comunei de Bacău, pentru cazarma pompierilor, şi pe care edificiul ce era pe acel loc este ruinat cu desăvîrşire, nu produce nimic pentru judeţ, care a dat 2000 galbeni pe acel loc cînd l-a cumpărat, în scop de-a construi pe el un palat administrativ. 
Cu toate acestea, observaţi compturile şi bugetele anilor trecuţi şi vedeţi ce sume enorme s-au cheltuit în reparaţiuni şi pentru mobiliere de cancelarii. 

....................................................................................................................................... 

La 1864, cînd s-a aplicat legea rurală, locuitorii posedau numai boi de jug 22 428. Acest număr de vite a scăzut foarte, locuitorii nu au în posesiunea lor nici jumătate din vitele ce au avut la 1864 şi, cugetînd, mai multe idei se prezintă spiritului pentru a descoperi de unde provine această însemnată scădere a avutului lor. Prima cauză este negreşit înfiinţarea căilor ferate, cari au ridicat înlocuitorilor beneficiul important ce trăgeau din cărăuşie. Apoi uşurinţa cu care o mare parte din locuitori au privit împroprietărirea lor, înmulţirea cîrciumelor şi lipsa de credit şi de capital. 
Locuitorii produc foarte puţin, ogoarele lor sunt rău cultivate şi mulţi dintre dînşii au înstrăinat pămînturile ce li s-au dat de - abia acum 15 ani. 
Fiziceşte vorbind, populaţiunile de la ţară au fost şi sunt bîntuite de boale contagioase. Anghina difterică a distrus o mare parte a generaţiunii viitoare. Moraliceşte vorbind, ele nu au făcut nici un progres în cultură; mulţi din ei nu au idee de morală; unii muncesc, dar produsul muncei lor îl consumă la cîrciumă şi se reîntorc iarăşi la muncă cînd necesitatea sau autoritatea-i forţează. Aceştia sunt încă cei mai cumsecade. Alţii petrec timpul lor cu furturi şi desfrînări; cîrciuma este pentru ei azilul ce nu-l părăsesc şi mulţi din cîrciumari sunt gazdele lor. Căsătoria nu este respectată; clerul de la ţară se află în o mare parte pe o scară de cultură foarte inferioară; sărmanii copii mici nu ascultă decît vorbe rele, sudălmi şi bătăi se aplică asupra lor şi a mumelor lor; bărbaţii se bat foarte des între dînşii; bătăliile lor sunt foarte violente, ca la nişte adevăraţi sălbateci europeni; se rănesc grav, adeseori se ucid. Această generaţiune neomenoasă, ruşinea unui stat civilizat, aceşti oameni perverşi şi fertili în crime, delicte şi contravenţiuni de tot soiul se ruinează prin mişelii şi rea viaţă. 

Nu trebuie să generalizăm aceste fapte pentru a şti că toată ţara stă tot astfel. Datele statistice, pe cît există, ne dovedesc că, din momentul ce regele Stroussberg cu prietenul său Brătianu a început a avea influenţă asupra vieţii publice din Romînia, s-au produs o serie de rele de-o necontestată generalitate. 
Se observă o scădere generală a populaţiei rurale, care se urcă în raport direct cu creşterea demoralizării, a ireligiozităţii şi cu întinderea viciilor. Dar această descreştere, pentru a avea loc, e natural legată de degenerarea fizică a rasei romîne. 
Se observă în acelaşi grad o descreştere a numărului instrumentelor de muncă, a numărului vitelor. Pe de-o parte deci exigenţele economice ale unui stat pretins civilizat cresc zilnic şi pretind o muncă din ce în ce mai întinsă pentru a fi acoperite, pe de alta, prin degenerarea fizică a rasei muncitorului şi prin pieirea instrumentelor sale de muncă, se înlătură însuşi posibilitatea muncii. 
Paralel cu aceste două rele generale, cari creează goluri din ce în ce mai mari, observăm că punctele de fruntarie se deschid pentru a face loc roiurilor de străini cari

          {EminescuOpXII 78}

vin spre a suplanta un popor ce piere prin inepţia fiilor lui. Douăzeci de mii pe fiece an! Un oraş întreg! 
Dar cui îi merge bine în împrejurările acestea sunt patrioţii, Cariagdii, Caradalele, Costineştii, oameni fără patrie hotărîtă şi fără naţionalitate hotărîtă, străini cari în generaţia a doua primesc cu braţele deschise pe străinii ce ne vin în generaţia întîia. 
La ce stare în adevăr au căzut poporul nostru de la 1866 încoace? Un prefect răspunde: la starea de sălbateci într-o ţară europeană. Şi drept vorbind nu mai e de recunoscut. Gospodăria lui de altădată, oricît de simplă, [î ]şi avea ramificările ei. Alături cu munca cîmpului [î ]şi avea industria lui de casă, care îl ocupa iarna împreună cu toată familia; frumoasele datini strămoşeşti, statornice ca şi caracterul şi limba, înlocuiau pînă la oarecare grad civilizaţia ce lipsea. Astăzi acele datini s-au stins în mare parte, iar în loc a rămas golul sufletesc, mai amar şi mai greu de suportat decît chiar sărăcia. Neavînd nimic de sperat de la aliaţii străinilor, pe cari nu-i mai pricepe, poporul nostru se abrutizează prin băuturi şi e cuprins de fatalismul raselor condamnate la nefericire. 
Înainte, mereu înainte Americă a Orientului! E drept că dinaintea vaporului regelui Stroussberg pier codri şi se stinge un neam întreg... dar ce vă pasă vouă de aceasta? 
După voi potopul! 

[21 februarie 1881]

["O MANIFESTAŢIE ZGOMOTOASĂ... "]

O manifestaţie zgomotoasă a studenţilor din Viena în contra partidului guvernamental, sprijinit de reprezentanţii naţionalităţilor, a făcut să se reivească între aceştia şi în foile boeme ideea de-a muta sediul Parlamentului austriac din Viena la Kremsier. O asemenea strămutare ar fi un semn grav al situaţiunii. În adevăr, cînd Parisul era în plină revoluţie Parlamentul francez s-a convocat la Versailles; cînd în anul 1848 a izbucnit în Viena o mişcare revoluţionară, care secunda pe cea din Ungaria, Parlamentul austriac s-a mutat la Kremsier. Presa din Viena, fiind esclusiv germană şi susţinînd din punctul ei de vedere preponderanţa politică şi economică a elementului german din Austria, opinia publică a capitalei cată pînă în sfîrşit să se pronunţe din ce în ce mai mult în contra unui curent de idei asemenea îndreptăţit, în contra dezvoltării egale a celorlalte naţionalităţi din monarhie. Pe cît timp opinia aceasta e latentă sau se manifestă numai pe căi legale nu există pericol pentru Viena de-a fi oarecum decapitalizată; dar din momentul ce manifestări populare zgomotoase ar impiedeca libertatea de acţiune sau de opiniuni a majorităţii actuale a Parlamentului, aceasta ar fi silită a-şi asigura libertatea de discuţie şi de hotărîri mutînd sediul Parlamentului într-un oraş în care masele sunt prea puţin numeroase sau politiceşte prea indiferente pentru a silui acţiunea puterii legiuitoare. 
Frumoasa şi vesela capitală a Austriei nu prea merită o pedeapsă atît de grea, sau era un timp cel puţin în care n-ar fi meritat-o. Mişcarea copilăroasă de la 1848, deşi pătată prin crimele demagogiei, e lipsită de orice raţiune politică, e o dovadă că Viena n-a făcut nicicînd politică serioasă. Există oare ceva mai absurd decît conivenţa revoluţiei din Viena, oraş ce datoreşte totul Casei de Austria, cu revoluţia din Ungaria, îndreptată contra dinastiei şi unităţii monarhiei? 
Puţin bun simţ trebuie pentru a înţelege că ceea ce se petrece acum în Austria e dictat de necesităţi politice cari se impun şi contra cărora elementul german face rău de se 'mpotriveşte. În adevăr, cestiunea Orientului se poate reaprinde în orice moment, o ciocnire între Austria şi Rusia poate avea loc. Ar fi însă o politică bună de-a nemulţumi elementele slave ale monarhiei tocmai în momentul în care fatalitatea ar decide ca Austria să se ciocnească cu un imperiu slav cum e Rusia? Nu presupunem că provinciile s-ar răscula sau numeroasele elemente slave ale monarhiei n-ar oferi un sprijin suficient în momente hotărîtoare. Desigur, nu. Dar cu ce inimă ar contribui provinciile, cu ce

          {EminescuOpXII 79}

inimă s-ar lupta oştirea pentru o patrie în care dorinţele legitime şi de puţină însemnătate sunt tratate într-un mod atît de vitreg de elementele dominante? Aşadar necesităţi de politică esterioară mai cu seamă silesc pe guvern şi pe Parlament să transige cu dorinţele naţionalităţilor şi să le dea puţin din multele ce cer. 
În vederea complicaţiunilor posibile al căror obiect poate fi monarhia se observă oarecari pregătiri şi din partea romînilor din Ardeal, în vederea viitoarelor alegeri pentru Parlamentul Ungariei. Se ştie că, de la dualism încoace, sistem înfiinţat peste voia romînilor ardeleni şi, în parentez vorbind, contra voinţei intime a împăratului chiar, partea cea mai însemnată a romînilor din Ardeal s-au abţinut ostentativ de la alegeri, pe cuvîntul că, deşi de facto se supun legilor votate de acel Parlament, de vreme ce ele sunt investite cu sancţiunea împăratului, ei totuşi nu recunosc Ungariei dreptul de a legifera pentru Ardealul istoriceşte autonom şi a căruia uniune cu Ungaria se 'ndeplinise cu de-a sila, fără a se consulta majoritatea romînă a populaţiei. 
În situaţia actuală însă romînii cred de cuviinţă a reîncepe o politică activă, a alege deputaţi pentru Parlamentul Ungariei. Foile romîne deci publică următorul apel cătră alegătorii romîni din Transilvania. 

Comitetul electoral central din Sibiiu, esmis de cătră conferenţa generală electorală din 1878, terminînd lucrările sale preparatorii, convoacă o adunare generală a alegătorilor romîni din Transilvania pe 12 mai st. n. anul curent, la 10 ore a. m. la Sibiu. 
Spre acest scop fiecare cerc electoral va trimite cîte doi delegaţi. 
Obiectul conferenţei va fi stabilirea atitudinii alegătorilor romîni faţă cu alegerile proxime dietale. 
Sperăm că conferenţa va fi cercetată într-un mod demn de importanţa cauzei. 

Sibiiu, 1 martie 1881
Nicolae Popea 
prezident
George Bariţ
Secretar

Deşi pe noi direct nu ne influenţează această mişcare, însă, pentru raporturile cordiale ce dorim să existe nu numai între guvernul nostru şi acelea ale ţărilor învecinate, ci şi între opinia publică de la noi şi cea de la popoarele învecinate, dorim succes acestei mişcări, spre mulţumirea reciprocă a elementelor politice cari, numai spre răul lor comun, îşi pun piedeci dezvoltării lor naturale. 

[22 februarie 1881]

["NU AVEM NICI O INFORMAŢIUNE... "]

Nu avem nici o informaţiune asupra dispozitivului sentinţii din Lipsca: guvernul a făgăduit în Cameră că ni-l va comunica cel mult peste zece zile. 
Pînă atunci vom rezuma părerile "Oficiosului ", treptat, cum se manifestă, asupra acestei cestiuni, pe care noi am numit-o, fără a fi dezminţiţi pînă acum de evenimente, nodul strousbergian, fatal oracol pentru viitorul ţării. 

Convenţia Landau a esistat; cu dînsa s-a slujit avocaţii guvernului romîn în celelalte instanţe prin care a trecut procesul terminal la Lipsca. Statul nu este proprietar al căilor ferate Roman vîrciorova; înainte de acest proces era cel mult un mandatar al Societăţii Acţionarilor, cu sediul în Berlin; acum chiar acest mandat aleatoriu este judiciarmente anihilat. Este adevărat, precum susţine "Timpul", că statul romîn acţionar nu va putea fixa o dividendă ad libitum, chiar în ipoteza cea mai fericită, pentru acţiunile neprezintate la schimb. Ce vreţi, la Berlin sunt două justiţii: una pentru germani, alta pentru romîni! 
Ne rămîne însă un refugiu; pe o cale extraordinară vom accelera amortizarea 6 procente (Schuldversch reibung ) micşorînd astfel beneficiele de repărţit ca dividendă acţiunilor vechi neprezintate la schimb. 

          {EminescuOpXII 80}

Pînă la ultimul aliniat mărturisirile "Romînului" n-au nevoie de comentarii: ele dovedesc că, vrînd - nevrînd, s-au convins şi oficialii că nu mai merge cu subterfugiile, că opiniunea "ţării libere" s-a alarmat groaznic. 
Aşadar, tradusă în mod concret, situaţiunea juridică a statului e următoarea, graţie convenţiunii din martie 1880: 
Sediul Societăţii la Berlin; toate încercările guvernanţilor de a-l strămuta în Bucureşti rămase infructuoase; adunarea generală din noiemvrie trecut nu ne-a produs decît pe Carada costinescu, consilieri, şi pe Calinderu stătescu, directori. 
Din aceşti doi din urmă, unul se consolează de infidelitatea limbei lui Goethe, de inflexibila ei hotărîre d' a nu-i intra în cap, se consolează zicem cu limbele roşii, cu mărunţişurile de aramă, cositor şi ipsos cu care a împodobit cabinetul arheologico-administrativ din Charlottenstrasse; ceea ce nu pare a satisface deloc pe fostul cîrciumar Vitza şi actual director real la Berlin, gratia Hansemamii; - altul [î ]şi vede de procesele sale particulare pe la Curţile din Craiova şi Bucureşti. Are şi dreptate. Ce ar cîntări tot materialul său juridic în administraţiunea tecnică a căilor ferate, care pentru procese plăteşte alţi avocaţi? Administraţia este lăsată dar universalului colonel Fălcoianu, care din cînd în cînd [î ]şi reaminteşte de donchişoteştele vremuri cînd, pe estrada Ateneului, învăţa pe amatori că s-ar coti mai practic şi exact butoaiele reducîndu-le doagele la orizont! - Ce timpuri de criză erau pe atunci! 
Cît despre consiliarii Carada costinescu [î ]i cunosc cititorii; unul se preumblă la Paris - preumblare gras plătită; secundul scrie în Bucureşti cai verzi pe pereţi. 
Acestea ne erau cunoscute, nu era nevoie să ni le mai confirme "Romînul" şi în numărul lui de ieri. 
Ne oprim dar puţin asupra alineatului ultim din rezumatul ce făcurăm mai sus. Vă plîngeţi, judicioşi financiari, că justiţia Germaniei nu s-a purtat cinstit cu romînii, aveţi chiar aerul de a zice: Bage bine de seamă ţara răscumpărărilor de căi ferate, că nu ştie cu cine are a face! Toate bune, dar vă întrebăm: dacă ţinîndu-vă de convenţiune, dacă făcînd sacrificii greu, foarte cu greu de suferit pentru bugetul nostru, şi aţi fost trataţi astfel, ce se va întîmpla cînd veţi cerca să eludaţi chiar convenţiunea, să nu plătiţi detentorilor de acţiuni primitive nepreschimbate 3 1/2 procente şi priorităţilor 8 procente? Ştim ce se va întîmpla, precedentele şi umilirile de pînă acum ale guvernanţilor ne-o confirmă: veţi primi ordinul de a le plăti al pari. Această plată nu va produce lichidarea, cinstiţi financiari! Numai cînd veţi plăti şi cele 44 500 000 6 procente cu 33 1/3 peste sută, plus un premiu de 2 - 3 procente, plus, în fine, un provizion gras, veţi obţine această combinaţie. Poate, şi acest poate este natural, ca să cădeţi la învoială cu Landau, cazul cel mai fericit ca să curmaţi neînţelegerea, plătindu-i primitivele al pari şi priorităţile mai ştim cu cît peste sută, însă această combinaţiune, mai repetăm, nu atrage lichidarea. Altminteri ţara va plăti 3 1/2 procente şi 8 procente în timp de peste 75 ani de acum înainte la nişte acţiuni pe cari nimeni nu le va sili să-şi rădice cursul peste 50 procente. Iată în definitiv tabloul scurt dar exact al situaţiunii ce ne-aţi creat cu fericita afacere; cît despre cuvîntul de lipsiţi de patriotism ce ne adresaţi, el vi se întoarce fără să ne dăm osteneala de a vi 'l trimite cu poşta: lipsă de patriotism dovedeşte acela care, fiind la cîrma statului, ascunde situaţiunea esactă, inducînd în eroare opiniunea mandatarilor ţării; patriot e cel ce, cunoscînd-o, o studiază din vreme şi caută a-i aduce îndreptări. 
Nu păreţi însă a fi de această opiniune, căci încă o manoperă nenorocită vă mai dă şi astăzi pe faţă arama. 
Cu ocaziunea dezbaterilor din Camere, anul trecut, vociferaţi - nu găsim altă espresiune mai patriotică - că anuitatea ce se va înscri în bugetul anual nu va fi mai mare de lei 18 857 880, adecă ca şi cea plătibilă sub concesiunea Stroussberg. Pe această bază erau formate şi tabelele de amortisment anexate la proiectul de convenţiune; pe aceste date s-au şi scris atunci nişte broşure de circumstanţă cari recunoşteau oarecum exactitatea calculelor d-lui Sturza. 
Nimic însă mai inexact ca promisiunea de astă primăvară, căci iată ce cetim la pag. 12 - 13 din proiectul de buget al datoriei publice pe 1881 - 82. 
Amortisment, procente, comisioane pentru căile ferate Roman vîrciorova pe 1881 - 82 lei 19 144 280
Aceeaşi anuitate în anul 1880 - 81 lei 18 609 750
Deci anuitatea din 1881 - 82 e superioară celor din anii trecuţi cu lei 534 530. 

          {EminescuOpXII 81}

Întrebăm pe d. dr. în matematice Haret - nu am face acelaşi deranjament d-lui Kirilov, un alt apărător al exactităţii calculelor în anul trecut, căci, fiind funcţionar, nu credem că ar avea curajul să se pronunţe altfel astăzi - întrebăm pe eminentul d. Haret dacă ar ajunge şi acum, faţă cu anuitatea de 19 144 280 la aceleaşi rezultate băneşti favorabile statului ca-n anul trecut. 
Să nu ni se replice cu justificarea ce o vedem la pag. 3 - 4 din acelaşi proiect de buget. Ea este un paliativ din care n-ar rezulta nicicum că în bugetul datoriei publice nu este trecută o anuitate cu lei 286 400 mai mare decît suma fixă de lei 18 857 880 cît se plătea de ţară sub concesia Stroussberg. 
La această neexactitate, trecută în proiectul de buget fără sfială, se mai adaugă o călcare de lege mult mai colosală, care într-un stat constituţional c-un regim parlamentar altfel decît la noi ar trage nu ştim unde pe cel ce a făcut-o. 
Iată despre ce e vorba. 
După convenţia din martie, 20 milioane în 6 procente nu pot fi puse în circulaţiune decît pentru un scop determinat: îmbunătăţirea trascului şi materialului rulant al căilor ferate. îmbunătăţiri nu am văzut începîndu-se sau proiectîndu-se nicicum; un lucru însă am văzut: obligaţiuni cu numerile 237 000 şi 450 000 puse în circulaţie, deşi aceste obligaţiuni, după toate probabilităţile, trebuiau să se găsească încă în Casa statului, iar nu să li se plătească procente şi să se înstrăineze încă de acum un an. 
Ce verset ar mai adăuga Strada Doamnei la Cîntarea Cîntărilor ca să se spele şi de acest necalificabil fapt? 

[22 februarie 1881]

[""INDEPENDANCE ROUMAINE "
CUPRINDE ŞTIRI... "]

"L'independance, roumaine " cuprinde ştiri şi apreciaţii asupra unor propuneri pe cari d. Brătianu le-ar fi făcut partidului conservator spre a-şi asigura din partea acestuia o atitudine mai conciliantă; ştiri pe cari le reproducem tale quale. 
În n-rul său de sîmbătă, 21 fevruarie, ziarul francez cuprinde sub rubrica "Informaţiuni" următoarele: 

Ceea ce avem de spus e de-acum cîteva zile şi n-a izbutit, însă cu toate astea nu e mai puţin interesant. 
Cînd s-a făcut propuneri unora dintre membrii partidului conservator de-a intra în cabinetul Brătianu aceştia şi-au pus condiţiile. 
Iată ceea ce cereau: 
Remaniare deplină a cabinetului care va fi compus din juna dreaptă şi din juna stîngă; dizolvarea Adunărilor; şaptesprezece prefecturi date conservatorilor; nouăle Adunări întrunite vor alege pe d. Lascar Catargiu prezident al Senatului şi pe d. Brătianu prezident al Camerei deputaţilor. 
D. Brătianu n-a primit. 

Aprecierile foii franceze asupra acestei încercări au apărut c-o zi înainte, în n-rul de vineri, 20 fevruarie. Iată - le: 

Încercările d-lui Brătianu de a-şi reforma ministeriul introducînd în el elementul conservator n-a izbutit. D-nii Carp, Cantacuzin şi alţii n-au muşcat în undiţa ministerială. 
Dar destăinuirile pe cari d. Brătianu le-a făcut şi negoţierile cari au avut loc merită ca să revenim asupră-le, pentru că ne dau o idee foarte interesantă de situaţia generală a lumii noastre politice. 
Se ştie că în cursul lui ianuarie şeful partidului liberal a vorbit cam în chipul următor cu conservatorii, pe cari voia să-i înroleze sub steagul său: Văz că ţara nu poate să continue a merge în acest chip; guvernul e paralizat prin exigenţele şi dezbinările partidului propriu. Şi asta în ajunul unor mari evenimente în Orient. În asemenea împrejurări romînia are nevoie de un guvern tare. Nu există decît un mijloc de a constitui un asemenea guvern şi acesta e de-a mă debarasa de elementele rele ale partidului meu, iar dv. din parte-vă să vă degajaţi de elementele rele ale partidului d-v. Atunci se va putea stabili o înţelegere asupra unei programe comune. 

          {EminescuOpXII 82}

Era ademenitor. 
Din tabăra conservatorilor s-a aţinut urechea la glasul sirenei guvernamentale. 
S-a discutat. 
Dar bunul simţ politic a învins. 
S-a refuzat, şi negociaţiile s-a rupt. 
Cu toate acestea s-a stabilit rezerva de-a reveni în cazul unei complicaţii europene care ar sili ţara de-a lua o hotărîre critică. 
 
Ţinta urmărită de d. Brătianu prin aceste propuneri e lesne de 'nţeles. 
Avînd a legitima acte importante făcute şi a pregăti altele, e incontestabil că are nevoie de-o mai mare putere morală decît cea pe care i-o dau Adunările actuale şi miniştrii de cari e înconjurat. 
Prin introducerea elementului conservator în sînul ministeriului opoziţia, deja dezbinată şi slabă, ar fi fost nimicită c-o singură lovitură. 
Pe de altă parte partidul conservator s-ar fi făcut solidar cu toate actele liberale. 
Ar fi fost o operă de maistru! 
Dar, ca bun tactician politic, d. Brătianu prevăzuse în acelaş timp posibilitatea unui refuz din partea conservatorilor. Şi acest refuz [î ]i convenea, pentru că existenţa numai a unor asemenea negociaţiuni trebuia să fie neapărat o gogoriţă pentru majoritate, care s-ar fi grăbit mai bine de-a se supune decît de-a lăsa pe inamic să intre în cetate. 
Ceea ce s-a şi întîmplat. 
Astfel, în toate chipurile, manopera a fost în avantajul autorităţii şi puterii d-lui Brătianu... Dacă negociaţiunile de cari am vorbit ar fi izbutit am fi văzut pe d-nii Carp, Cantacuzino, Maiorescu venind să completeze colecţia de miniştri trecători organizată de d. Brătianu. 

Deşi tot ce cuprinde ziarul francez ca substanţă nu se poate datori decît indiscreţiunii, iar informaţiunile sale nu pot fi decît cojile puţin însemnate a adevăratului sîmbure al cestiunii, abia indicat prin cuvintele "rezerva de-a reveni în cazul unei complicaţii europene care ar sili ţara de-a lua o hotărîre critică", totuşi, în marginele unei stricte discreţiuni, putem spune că n-a fost vorba de intrarea partidului conservator în guvern, ci numai de atitudinea parlamentară a lui în vederea unor anume evenimente, oricare ar fi îndealtmintrelea guvernul ţării. Prin urmare n-a putut fi vorba de intrarea d-lui Maiorescu în cabinetul Brătianu. 

[24 februarie 1881]

["IERI SEARĂ NI S-A COMUNICAT... "]

Ieri seară ni s-a comunicat telegrafic cuprinsul unei depeşe, primite din Berlin de ziarul "Daily News ", în care se zice că principele de Bismarck crede nefolositoare silinţele ce şi le dau reprezentanţii puterilor la Constantinopol pentru a menţine pacea; principele crede că războiul nu se poate înlătura, afară doar dacă s-ar ceda Greciei Creta. 
În adevăr, marile puteri, simţindu - se în neputinţă de a se descurca din afacerea greco-turcească pe care-o luaseră asupră - şi, au găsit cu cale a oferi principelui de Bismarck arbitrajul cestiunii; ministrul plenipotenţiar al Germaniei, sosit la Constantinopol, a dat din nou curs negociaţiunilor. Procederea a fost de astădată destul de blîndă; nu s-a mai prezintat Porţii o notă colectivă ca în afacerea Dulcigno, nici nu i s-a dat a înţelege că puterile sunt sătule de obiecţiuni şi nu vor să mai auză nimic. Această precauţiune a fost necesară nu atît din consideraţie pentru Poartă, ci de teamă că o nouă notă colectivă ar putea să angajeze la o demonstraţie navală, al cărei efect a fost de-a arăta slaba consistenţă a concertului european şi tactul Porţii de-a calcula pîn-în ultimul moment cu slăbiciunile şi dezbinările subsistente, pe cînd scopul demonstraţiei era tocmai contrariul: de-a dovedi unirea deplină a Europei şi de-a lua văzul Porţii. 
Vinerea trecută, Sever Paşa şi Ali Nizami, delegaţii Porţii însărcinaţi a lua parte la tratările cu ambasadorii, şi-au făcut vizitele la reprezentanţii puterilor, iar duminică s-a ţinut la d. Goeschen, ambasadorul Engliterei, cea dendîi întrunire privitoare le negocierile

          {EminescuOpXII 83}

turco-grece. Seara ambasadorii s-au întrunit la d. Tissot, ambasadorul Franţei, şi au ţinut o a doua conferinţă. Comunicîndu-ni-se ţinerea acestor conferinţe, se adaugă că nu transpirase nimic în publicitate despre discuţiunile ce s-ar fi urmat între ambasadori. 
Ceea ce transpiră aşadar e numai opinia principelui de Bismarck asupră-le: că războiul e inevitabil. 
Cele şase note separate ce i s-au prezentat Porţii şi cari, adunate la un loc, constituie în esenţă o notă colectivă întrebau fără îndoială pînă unde Poarta mai poate augmenta propunerile ce le făcuse prin nota ei de la 3 octomvrie. Aceste propuneri ale ei respingeau linia trasă de Conferinţa din Berlin; ea refuza de-a ceda pacinic Albania, adecă Epirul cu Ianina şi Mezzovo, iar în rezistenţa ei afla poate oarecare încurajare din partea guvernului austriac. Înarmările ei febrile, repedea strîngere a redifilor sub steaguri, făcută cu acea uimitoare şi dureroasă voinţă de-a se sacrifica caracteristică pentru poporul turcesc, dovedesc că Poarta are destulă încredere în sine pentru a nu ceda sau cel puţin că a înţeles cumcă momentul de-a ceda n-a sosit încă. Ea ştie prea bine că un popor care, în urma calităţilor şi a defectelor sale, şi-au întins umbra puterii asupra a trei continente nu piere fără a lăsa urme adînci, fără a atrage în cădere-i şi pe alţii, fără a da loc unei conflagraţiuni generale. Şi aceasta n-o ştie numai ea; o simt toţi. Acest sentiment îndulceşte notele puterilor şi le face a călca lin împrejurul forţelor elementare a căror izbucnire ameninţă a da foc Europei. 

[25 februarie 1881]

["ATÎT NE MAI LIPSEA... "]

Atît ne mai lipsea, electivitatea judecătorilor. 
De-o seamă de timp observasem în ziarele guvernamentale apărînd ideea, ciudată pentru starea noastră de lucruri, că, precum Caradalele şi Serurii se aleg spre a face acele legi de-o încăpătoare înţelepciune de cari suntem guvernaţi de ne merg petecele, tot aşa s-ar putea alege şi judecătorii, de vreme ce şi în America tot aleşi sunt. 
şi 'ntr-adevăr d. C. A. Rosetti, proorocul partidului, a scris o serie de articole la gazetă în cari vorbea despre "iustiţie ", iar ieri Camera a fost surprinsă de cuvintele semnificative ale prezidentului, care-a apelat la iniţiativa ei pentru a face un proiect de lege în acest sens. Tînărul ministru al "iustiţiei", Escelenţa sa d. Tache Giani, om foarte serios şi mai cu seamă foarte mintios precum se ştie, s-au asociat numaidecît la această generoasă idee. Ba pentru a pregăti un asemenea proiect e vorba de-a se alege o comisie mixtă, compusă din senatori şi deputaţi, ai cărei membri (ceea ce e mai important) să fie remuneraţi cu una mie franci pe lună. Ceea ce e atingător în lumea acesta e partea zîmbitoare a patriotismului. 
E prea adevărat că Constituţia prevede anume cazurile în cari Adunările sau membrii amînduror Adunărilor se pot întruni şi că un proiect de lege privitor la organizarea magistraturii nu intră de loc în cadrul cazurilor prevăzute de ea. Dar de! prea e ademenitor lucrul. O asemenea comisie mixtă ar fi un fel de convent naţional, idee revoluţionară, frumoasă deci, şi încă un convent ai cărui membri ar fi retribuiţi cu una mie caroli de argint pe lună, idee şi mai bună, căci e folositoare, şi astfel simţul patriotic ar fi întrunit şi aci cele două calităţi principale ale lucrurilor, frumosul cu folositorul, utile cum dulci. 
Electivitatea magistraturii! Dar mai este ea cu putinţă în vremea noastră, în împrejurările de azi, în starea în care ne aflăm? 
Popoarele îşi au vrîstele lor deosebite, şi ceea ce se potriveşte într-o vrîstă nu le mai prinde într-alta. Electivitatea judecătorilor datează dintr-un timp în care morala şi lege erau unul şi acelaşi lucru, în care legea religioasă şi civilă era una şi aceeaşi. Pînă azi se zice "lege creştină", căci ceea ce prescriau dogmele era totodată lege civilă şi

          {EminescuOpXII 84}

penală. Din amestecul de regule morale şi de obiceiuri ale pămîntului, cunoscute de toţi, necontestate de nimeni, admise fără a fi fost vreodată sancţionate de cineva şi neavînd altă sancţiune decît aceea a deprinderii seculare, răsare apoi acel drept viu al poporului pe care oricine era în stare a-l aplica şi numai în cazuri, unde se contesta, nu dreptul, ci exactitatea faptelor, părţile se supuneau hotărîrii egalilor lor. Mai este dreptul în starea aceasta? Din contra, el şi-a aruncat coaja lui morală de altă dată, lăsînd-o cu totul religiei şi creşterii; el este o ştiinţă care regulează raporturile ce, din punct de vedere moral, nu sunt nici bune, nici rele, cari sunt moralmente indiferente. Dreptul nu mai e cunoscut, nu mai poate fi cunoscut de toată lumea. Raporturile juridice sunt astăzi atît de multiple, atît de deosebite de simplitatea de odinioară a tranzacţiunilor între populaţiuni primitive încît cel ce aplică principiile lui trebuie să fie un om învăţat, trebuie să se fi ros prin scoli înalte, să fi învăţat mai multă carte decît onor. Costinescu bunăoară. Negustorie de principii se poate fără carte, căci nu e greu a citi zilnic cîte o gazetă şi a învăţa din ea panglicăria politică; dar a fi judecător e cu totul altceva. Acolo gazetele n' ajută nimic. Acolo Gajus şi Justinian, Institute şi Pandecte cată să-ţi ia albeaţa de pe ochi, ca să ştii a distinge raporturile în adevăr juridice de restul infinit de alte raporturi ce mai există în lume. 
Din momentul ce un drept se codifică a încetat epoca naivă a electivităţii judecătorilor; căci codificarea e un semn cumcă cunoştinţa obiceiurilor pămîntului şi statornicia aplicării lor au dispărut din conştiinţa poporului, că părţile au început a contesta însăşi esenţa juridică a datinilor. Cînd încep a se naşte "cîte bordeie atîtea obiceie " trebuie să existe o normă obiectivă, neschimbată, pentru regularea raporturilor dintre oameni, ş-aceasta-i colecţia de legi scrise, imutabile, cari nu se pot modifica decît prin o anume manifestare a voinţei naţionale. 
Dar noi, la cari nu mai e vorba nici de obiceiul pămîntului, ba nici măcar de codificarea lui? La noi, unde d. Boerescu cu mai mulţi elevi de la drept cari nu ştiau nici bine franţuzeşte ne-a croit codul pe de 'ntregul din cel francez, spre a fi cît se poate de neînţeles pentru popor şi cît se poate de lucrativ pentru advocaţi? 
Dreptul aşa cum se prezintă la noi nu numai că e o ştiinţă, dar, mai mult încă, e o ştiinţă străină, care trebuie învăţată de la străini. Îmbătrîniţi ex officio şi pe cale artificială, nici un pas îndărăt nu ne mai poate reda tinereţa etnologică, tinereţa ca popor. Cu vremea, peste o sută - două de ani, am fi ajuns în adevăr, propăşind ca tot ce e organic, încet, la o civilizaţie a noastră proprie, tot atît de înaltă ca şi aceea a altor popoare. Dar ne-am scontat tinereţa, am voit să fim civilizaţi, adecă bătrîni, înainte de vreme. Şi timpul scontează în adevăr, dar cel mai cămătar dintre toţi scontatorii e tocmai timpul. El poate da unui copil plăcerile bărbatului, dar cu ce preţ? Cu acela de a-l nimici la jumătatea vieţii ce trebuia s-o trăiască, cu scurtare de zile. 
În starea în care ne aflăm numirea judecătorilor după o anume lege, care să coprinză în ea garanţii de ştiinţă şi de probitate, e singurul mijloc pentru a pune interesele justiţiabililor la adăpost de pericolele ce le ameninţă din partea unei plebe de cîrciocari, a unui proletariat al condeiului, mai numeros la noi şi mai înrăutăţit decît oriunde în lume. Electivitatea judecătorilor într-un popor în care se plimbă cu mînile în şolduri Mihăleşti, Costineşti şi Caradale e o absurditate. 

[26 februarie 1881]

["FAPTE DE O ÎNSEMNĂTATE ESCEPŢIONALĂ... "]

Fapte de o însemnătate escepţională se petrec în Anglia, cari merită luarea aminte cu atît mai mult cu cît se ştie ce influenţă decisivă au evenimentele din puternica stăpînitoare a mărilor asupra situaţiunii generale a Europei. 
Nu e îndoială că guvernul liberal al d-lui Gladstone, cu sau fără voie, fie prin puterea covîrşitoare a împrejurărilor, fie prin lipsa de adaptabilitate la unele necesităţi politice, 

          {EminescuOpXII 85}

au avut a înregistra o serie de neizbînzi pe cari poporul englez va fi poate chemat de a le apreţia în curînd. 
Turburările sîngeroase din Irlanda, eşecul suferit în sudul Africei, poziţia la care Anglia se vede silită a renunţa în Asia centrală, în Afganistan, formează un complex de insuccese cari, oricît de deosebit le-ar judeca englezul însuşi din punctul de vedere al partidului căruia-i aparţine sau a importanţei practice, în restul Europei, precum şi la popoarele orientale, nu lipsesc de a face efectul unei politice greşite. 
Ceea ce e mai mult, în Anglia chiar face acest efect. Guvernul englez a hotărît de ex. să evacueze Candaharul, şi aceasta într-un mod nestrămutat. Camera Lorzilor şi-a exprimat nemulţumirea cu această măsură cu 165 voturi contra a 76. Acesta e conflictul parlamentar ce l-a avut guvernul în aceasta afacere; dar miniştrii M. S. britanice au avut - lucru rar în anale - oarecari nemulţumiri chiar cu Coroana. Propunîndu-i-se reginei de-a semna mesajul în care se vorbea în termeni hotărîtori despre această evacuare, regina observă daca n-ar fi practic de-a îndulci termenii prin care se vestea poporului englez renunţarea la o poziţie din Asia centrală, de a-l lăsa să mai spere încă ceva, fie de la soarta armelor, fie de la favoarea împrejurărilor. D. Gladstone nu crezu că trebuie să insiste el însuşi asupra irevocabilităţii acestei măsuri, dar chemă pe colegul său de la Interne, carele nu se sfii a adresa reginei o mustrare atît de severă încît o podidiră, lacrămile. Ea plînse şi... iscăli, se 'nţelege. 
Cît despre votul Camerii Lorzilor în cestiunea Candaharului, "Daily News", organ foarte amic d-lui Gladstone, lasă votul însuşi de-o parte pentru a critica instituţia însăşi a acelei Camere, cam în tonul în care foi liberale la noi vorbeau despre inutilitatea Senatului. 

Camera Lorzilor, zice foaia ministerială, a fost odată ceva dar astăzi şi-a pierdut toată însemnătatea. Dacă puterile europene sau popoarele din Orient s-ar îndoi despre nulitatea actelor şi voturilor acestui Corp guvernul englez se va însărcina de-a o dovedi aceasta. 

Noi, din depărtare, nu ştim preţui poate după adevărata ei valoare importanţa parlamentară a voturilor date de Camera Lorzilor; ştim însă că votul cel din urmă e inspirat de oameni ca lordul Beaconsfield ori ca marchizul Salisbury, nume cu greutate în cumpăna opiniei europene. Cu toate acestea ministeriul nu are de gînd a neutraliza moţiunea de neîncredere a Camerii Lorzilor prin o moţiune de încredere a Camerii Comunelor şi crede suficient a se 'ntemeia pe majoritatea reală de care dispune în această din urmă. 
Cine ar fi presupus în anul trecut, judecînd după aparenţe, victoria partidului liberal în Anglia? Cine ştie azi daca 'n opinia publică a Engliterii s-au operat sau nu o schimbare în favorul partidului conservator? Ceea ce ştim însă e că, în caz de a i se pune poporului englez cestiunea de încredere în ministerul actual, de la voturile lui ar atîrna în mare parte întreaga situaţie a Europei, precum şi rezolvarea cestiunii orientale, ce ameninţă a izbucni în sîngeroase şi interminabile conflicte. 

[27 februarie 1881]

["ZIUA DE IERI A FOST... "]

Ziua de ieri a fost cea din urmă pentru doi bărbaţi a căror activitate publică, cuprinsă între anii 1830 şi pînă în deceniul întîi din zilele lui Carol Vodă, a exercitat o însemnată influentă asupra dezvoltării ideilor naţionale în Romînia. Ieri, August Trebonian Laurian şi Cesar Bolliac s-au săvîrşit din viaţă. 
August Trebonian Laurian a fost născut în Ardeal. Crescut în şcoala privaţiunilor şi fiind fiul unui popor care e pînă azi silit a plăti cu cele mai grele sacrificii orice pas ar voi să facă înainte, caracterul său era înăsprit, dar şi lămurit totodată prin luptele la cari au luat parte. Amintim între altele că, în colaborare cu N. Bălcescu, a scos la lumină Magazinul istoric pentru Dacia, o colecţie preţioasă de sorginţi istorice; apoi că

          {EminescuOpXII 86}

lui i se datoreşte introducerea studiului istoriei naţionale în şcoalele noastre şi e cel dendîi care-a încercat a aduna toate ştirile de oarecare temei cari există asupra mult bîntuitei istorii a neamului nostru, de la întîiele începuturi şi pînă în zilele noastre, într-un manual care serveşte şi azi de carte didactică. În timpul lui Grigorie Voievod Ghica a fost inspector general al şcoalelor din Moldova; a fost deci unul dintre acei bărbaţi cu spornică şi dezinteresată activitate cari au dat domniei lui Ghica Vodă o însemnătate deosebita, ca pregătitoare epocei Unirii şi a adaptării poporului romînesc la viaţa modernă. 
La Cezar Bolliac moartea fizică n-a fost decît încheierea morţii lui intelectuale, intervenită acum cîţiva ani deja. Bolliac a fost un prozator energic, un publicist din cei mai citiţi şi mai preţuiţi. Pana sa a fost în serviciul intereselor naţionale astfel cum le înţelegea şi le-a rezolvat Vodă Cuza. Marea monografie asupra Mănăstirilor zise închinate e nu numai o scriere înavuţită cu documente autentice, cari ne ajută a reconstrui şi-a împlini cu colori vii conturele istoriei noastre însemnate de cronicari, ci totodată o operă care a avut însemnătatea ei de politică practică şi au contribuit a rezolva cestiunea secularizării moşiilor mănăstireşti. Atît "Buciumul" cît şi "Trompeta Carpaţilor" au fost în vremea lor ziare foarte mult citite, scrise fiind în graiul viu al poporului, cu acel bun simţ şi cu acea bogăţie de locuţiuni şi figuri cari ele abia dau un caracter curat naţional şi propriu limbii noastre. A fost pururea un inamic neîmpăcat al emancipării precum şi a imigraţiunii evreilor, o cestiune în care nicicînd nu se putea transige cu el. 
De mortuis nil nisi bene. Daca bărbaţii care ne părăsesc au partea lor de erori comună la toată suflarea omenească, cînd părăsesc arena de luptă cată să ne aducem aminte numai de serviciile mari ce le-au adus cauzei publice şi o facem aceasta cu atît mai mult cînd vedem că acele servicii nu consistă, ca la multe din reputaţiile uzurpate, din închipuirea greşită ce şi-ar face-o opinia publică despre ele, ci sunt reale, adevărate, au lăsat urmări binefăcătoare ce subsistă pînă astăzi. 

[27 februarie 1881]

["PE CÎND ÎN ANGLIA... "]

Pe cînd în Anglia guvernul liberal n-ar fi poate în stare să suporte o nouă prezintare înaintea alegătorilor, ameninţat fiind de cădere, în Franţa guvernul esclusiv de partid, cum e guvernul oricărei republice, caută a-şi asigura de mai nainte succesul alegerilor prin reformarea legii electorale, prin reintroducerea scrutinului de liste în locul celui uninominal. În loc de a se alege aşadar deputaţii ca pîn' acum, fiecare personal şi în parte, ei se vor alege după liste formate de comitetele electorale. Cine nu va avea numele său într-o listă stabilită de un partid nu va putea fi ales. 
Daca acest proiect de reformă, căruia atît prezidentul Republicei cît şi ministeriul [î ]i sunt defavorabili, dar care se bucură de sprijinul atotputernicului d. Gambetta, va fi votat de. Cameră, soarta Franţei va căpăta din nou acea nuanţă de dictatură cu care îndealtmintrelea marea naţiune e obicinuită. Cine va stabili acele liste decît partidul dominant, cine e partidul dominant al oportuniştilor decît d. Gambetta însuşi? Fiecare din aceste liste va cuprinde deci în frunte un nume mare şi cunoscut, iar restul va consista din numele unor simple instrumente politice, votatori, mameluci, patrioţi de meserie cum se zice. Minorităţile cari, pîn' acum, se puteau strecura cu cîţiva reprezentanţi ai lor în mijlocul reprezentanţilor majorităţii vor fi nimicite sau reduse la puţinele cercuri electorale unde predomină în mod incontestabil şi unde nu li se poate opune nimeni. Cine ştie cît de puţine or fi acele cercuri? 
Dar dacă acel nume principal şi sunător din frunte ar fi unul şi acelaşi pentru toate listele partidului republican din Franţa, daca el ar fi al d-lui Gambetta, n-ar fi asta repetarea plebiscitului napoleonian? 

          {EminescuOpXII 87}

Modificarea în acest sens a legii electorale, cuprinsă în propunerea Bardoux, părea de la 'nceput a nu avea sorţi de reuşită, căci comisia Camerii se pronunţase contra ei; însă o întîlnire între prezidentul Republicei şi prezidentul Camerii deputaţilor pare a fi creat o situaţie nouă. Ministeriul nu are nici o opinie în privirea reformei şi nu va pune cestiunea de cabinet; fiece ministru poate să-şi aibe vederile sale proprii în această privire; majoritatea deputaţilor, deşi într' ascuns adversară a propunerii Bardoux, se crede că nu va putea rezista de-a nu se supune voinţei prezidentului care, urmărind scrutinul de liste, urmăreşte plebiscitul, voindu-l pe acesta, voieşte dictatura. 
Dar oare dictatura, fie ca prezident al Consiliului, fie ca urmaş al d-lui Grevy, d. Gambetta o urmăreşte numai din punct de vedere personal, numai din ambiţie? Sau, dacă ambiţie ar fi, s-ar putea ea realiza fără un mare pretext, fără a cerca să se şi justifice prin acte de înaltă politică? Iată o întrebare la care ne răspunde într-un mod incidental un alt eveniment: operaţia financiară a împrumutului de un miliard, făcut, se zice, spre a aduna fonduri în vederea unor întinse lucrări publice ce se proiectează. 
La Spandau, fortăreaţă în apropierea Berlinului în care condamnaţii la muncă silnică lucrează muniţiuni şi echipamentă pentru armata germană, se află o zidire, un colţ de cetate, numită Juliusthurm, în care se păstrează, ca fond de război restul miliardelor luate de la franceji ca despăgubire în virtutea păcii de la Frankfurt. Oare miliardul francez - cu toată destinderea, pretextată poate, pentru lucrări publice - să nu fi avînd tot menirea ce-o are aurul din Juliusthurm? Dacă considerăm silinţele ce şi le dau guvernele apusene de-a cîştiga favoarea maselor şi de-a pune mîna pe întreaga putere de care dispune un stat, dacă vedem pe d. Gambetta solicitînd plebiscitul, pe principele de Bismarck făcînd călduroase apeluri pentru uşurarea nevoilor mulţimii şi a omului sărac, ni se pare a vedea pe doi conducători cari încearcă a-şi înfierbînta oştirile lor nainte de a le porni una asupra alteia. 
Cheia dominaţiunii globului au căzut în fundul Bosforului, zice o foaie. Dar nu în valurile Dardanelelor trebuie să se arunce cineva spre a o scoate la zi; lupta pentru acea dominaţiune se va încinge în Apusul Europei. 

[28 februarie 1881]

CESAR BOLLIAC

D. Scipione Bădescu, fost colaborator şi secretar intim al regretatului Cesar Bolliac pînă 'n ultimele momente ale activităţii acestuia, ne comunică următoarea schiţă biografică, după date culese de-a dreptul de la răposatul. 

[28 februarie 1881]

D. N. BASARABESCU 

D. N. Basarabescu, fost redactor al "Trompetei Carpaţilor", face din parte-i, ca un omagiu datorit [mult]regretatului său amic şi maestru, următorul portret al lui Cesar Bolliac, pe care-l publicăm cu plăcere. 

[28 februarie 1881]

          {EminescuOpXII 88}

["IERI D. BRĂTIANU A DAT CITIRE... "]

Ieri d. Brătianu a dat citire în Cameră proiectului de lege pentru conversiunea împrumutului domenial, acoperirea cheltuielilor de construcţiune ale liniei Ploieşti predeal şi pentru consolidarea datoriei flotante, prin emisiune de 152 milioane în rentă 5 procente. 
D. Brătianu a cerut ca Adunarea să treacă în secţiuni unite pentru a începe studiarea proiectului, ceea ce s-a şi făcut. 
Împrumuturile cari, după d-sa, oferă un interes special şi pot fi obiectul unei conversiuni sunt următoarele: 

1) Stern de 10331 446 lei, c-o anuitate de 2070274, şi expirînd în fevruarie 1888. 
2) Oppenheim de 19024360 lei, c-o anuitate de 3063360, expirînd în noiemvrie 1889. 
3) Imp. domenial de 56022000, c-o anuitate de 8000000, expirînd în iulie 1891. 
4) Iaşi - Ungheni de 1998 749, 00
5) Ploieşti - Predeal de 34350351, 10 - c-o anuitate de 4579965, 30 în bonuri de tezaur 7 procente fără amortizare 
6) Deficitul constatat la finele
 lui 1876 de 31077726, 16
 
Dintre condeiele acestea însă proiectul de conversiune al d-lui Brătianu lasă la o parte împrumuturile Stern, Oppenheim şi Iaşi - Ungheni, pentru că ele expiră repede, şi anume în opt ani şi jumătate. 
Dăm aci proiectul de lege în întregul lui. Din el şi din observaţiunile ce urmează mai la vale se va vedea natura operaţiei financiare, propuse de guvern. 

Art. 1. Pentru conversiunea obligaţiunilor domeniale existente, însumă de lei 56022000; pentru acoperirea cheltuielilor de construcţiune ale căii ferate Ploieşti - Predeal, în sumă de 34350351 lei şi 10 bani; pentru stingerea deficitelor constatate la închiderea exerciţiului 1876, în sumă de 31 077726 lei 16 bani; în total 121450077 lei 26 bani guvernul este autorizat a face o emisiune de 152000000 lei nominali în rentă 5 procente emisă pe cursul de 80 efectiv şi amortizabilă în cel mult 100 semestre consecutive prin anuităţi semestriale de cel puţin 4 055 000 lei fiecare. Plata cuponului şi amortizării se va face în ţară la, Casele statului, la Paris în franci, şi la Berlin în mărci. Primul cupon şi amortizarea primului semestru se va plăti la 19 septembre (1 octomvrie) 1881. 
Art. 2. Emisiunea se va acoperi prin subscriere publică. Epoca şi durata subscrierii se vor fixa prin publicaţiuni făcute o dată cu promulgarea acestei legi. 
Art. 3. Se vor primi la subscriere: 
a. Obligaţiuni domeniale pe valoarea lor nominală. 
b. Bonuri de tezaur. 
c. Numerar aur sau argint. 
Art. 4. Subscriitorii cu obligaţiuni domeniale vor beneficia îndată la subscriere de 4 procente, valoarea cuponului de iulie al obligaţiunilor lor, osebit de-o prima de 2 procente în numerar asupra valoarei nominale a titlurilor ce prezintă. 
Art. 5. Subscriitorii cu bonuri de tezaur vor beneficia de-o primă de la 2 procente pînă la 3 procente asupra capitalului înscris în fiecare bon, însă: 
1. Prima va fi de 2 procente pentru cei ce prezintă bonuri în valoare mai mică de 1/2 milion. 
2. De 2 1/2 procente pentru sumele cuprinse între o jumătate de milion şi cinci milioane. 
3. De 3 procente pentru sumele ce vor trece de cinci milioane. 
Pentru bonurile prezintate la subscriere înainte de scadenţa lor se va reţine o dobîndă de 6 pe an, calculată de la ziua subscrierii pînă la ziua scadenţei. 
Pentru bonurile prezintate la subscriere după scadenţă nu se va bonifica nici o dobîndă de la data scadenţei pînă la aceea a prezintării la subscriere. 
Art. 6. Subscriitorii în numerar vor vărsa imediat 20 procente din capitalul ce voiesc să subscrie. Îndată după închiderea subscrierii se va procede la repartiţia sumelor subscrise în numerar şi subscriitorii vor fi înştiinţaţi prin publicaţiuni de rezultatul repartiţiei şi de epocele ce se fixează pentru vărsarea sumelor complimentare. Aceste epoce vor fi determinate astfel ca ultimul vărsămînt să fie efectuat pînă la 19 septembre (1 octombre ) 1881. 
Art. 7. Titlurile subscriitorilor de numerar cari nu vor urma cu vărsămintele conform termenilor fixate se vor vinde direct de către stat, în riscul şi pericolul lor. 
Art. 8. Detentorii de obligaţiuni domeniale cari nu-şi vor fi prezintat titlurile la conversiune în timpul cît subscrierea este deschisă vor găsi depus la Casa de Depuneri, la dispoziţiunea lor, cu începere de la 1 iulie viitor, numerariul reprezentînd valoarea nominală a obligaţiunilor lor; cuponul de iulie li se va achita tot atunci; nu vor avea însă drept de primă. 
Art. 9. Cupoanele noilor titluri amortizabile 5 procente scăzute şi neprezintate la plată se prescriu peste 5 ani de la scădenţa lor. 

          {EminescuOpXII 89}

Art. 10. Îndată ce legea de faţă [î ] şi va fi primit aplicarea, legea din 1871 pentru contractarea împrumutului domenial, legea împrumutului pentru acoperirea cheltuielilor de construcţiune ale liniei Ploieşti - Predeal, precum şi legea din 12 iuniu 1880 pentru emiterea bonurilor de tezaur sunt şi rămîn desfiinţate. 
Art. 11. Comitetul şi Casa domenială se desfiinţează o dată cu terminarea operaţiunii de conversiune aci prescrisă; resursele acestei Case se vor trece în veniturile ordinare ale statului. 
Art. 12. Un reglement de aplicaţie se va decreta deodată cu promulgarea acestei legi. 

În secţii unite, după ce s-a dat citire proiectului de lege, au luat cuvîntul d-nii A. Lahovary şi Carp, cari, deşi aprobînd în principiu unificarea datoriei publice pe baza rentei 5 procente, au făcut totuşi, faţă cu proiectul prezentat, următoarele observaţiuni. 
Au contestat exactitatea ţifrei de 34350351 lei ce se pretinde a se fi afectat pentru linia Ploieşti - Predeal; apoi au contestat cele 31077726 lei despre cari şi astăzi guvernul şi organele lui mai cutează a susţinea că ar fi rezultat ca deficit la sfîrşitul anului 1876. 
Pentru a cincea sau a şasa oară s-au dovedit că din suma construcţiunii liniei Ploieşti - Predeal trebuiesc scăzute 3 milioane, cari au fost plătite de la început chiar. 
În privinţa deficitului de 31 milioane care se pretinde că ar fi rezultat la finele anului 1876 cată a se releva următoarele: 
8 milioane din acest pretins deficit n-au existat niciodată ca deficit. Această arătare au devenit un adevăr irefragabil în urma sentenţei Curţii cu Compturi şi este astăzi o adevărată plastografare de scripte publice cînd se pretinde că acest deficit există. Dacă însă ar fi existînd în realitate, el nu s-a putut naşte decît din cheltuielele făcute peste bugete, de partidul astăzi la putere. 
Deci, scăzîndu-se 8 milioane din cele 31 milioane deficitul din 1876 se reduce la 23 milioane. 
Dar nici acest din urmă deficit n-ar trebui să existe pentru că - prin legea votată în anul 1876 prin care s-a autorizat împrumutul a 16 milioane - s-a hotărît ca aceste 16 milioane să se plătească din rămăşiţele anilor trecuţi. După situaţiunile date însă de d. Sturza însuşi, creatorul legendei deficitului din 1876, aceste rămăşiţe încasate au trecut peste cifra de 16 milioane. Aşadar aproape tot deficitul, dacă există, incumbă administraţiei roşie. 

După aceste observaţii preliminare numiţii d-ni oratori au discutat legea în sine, deşi într-un mod sumar, căci repeziciunea cu care-a fost distribuită n-a permis nimănui decît o repede citire. Principalele obiecţiuni arătate de d-nul Lahovari şi de d-nu[l] Carp sunt: 
1) Domenialele, după legea prin care s-a contractat împrumutul, nu puteau fi stinse decît într-un termen de douăzeci de ani prin trageri la sorţi anuale. Oare conversiunea lor silită este o operaţie legală şi nu constituie un fel de faliment parţial? 
2) Oare plata în argint a cuponului nu are marele inconvenient de-a zdruncina din capul locului creditul acestor noi titluri, mai ales cînd ele sunt destinate a se răspîndi şi în afară de ţară? 
3) Modul propus de amortizare, prin tragere la sorţi, nu este un inconvenient pentru un titlu cu o dobîndă atît de scăzută cum este 5 procente, căci statul va fi obligat să plătească sută 'n sută pe-un titlu pe care-l emite cu 80 cel mult? D-nii Lahovary şi Carp au recomandat modul de amortizare stipulat în legea împrumutului cu rentă votat sub ministeriul conservator, după care statul, cumpărînd la bursă titlurile pe cursul zilei, nu este obligat a plăti valoarea lor efectivă. Acesta este un mod mai uşurător pentru stat, şi chiar mai; moral putem zice, căci altmintrelea împrumutul devine un fel de joc la noroc în care cineva are şansa să cîştige imediat 20 la sută peste capitalul ce l-a depus. 
La toate obiecţiunile acestea d. ministru de finanţe a răspuns cu obicinuita d-sale încredere în sine şi în combinaţiunile d-sale, mănţinînd proiectul chiar în părţile lui cele mai greşite. Nu ştim dacă docilitatea majorităţii va merge pîn' a nu ţinea seamă de nişte obiecţiuni atît de serioase. Este de sperat că chiar membri din majoritate, discutînd mai de aproape proiectul în secţiuni, vor introduce modificările reclamate de interesul acestei mari combinaţiuni financiare, care poate să aibă asupra viitorului finanţelor noastre cea mai mare înrîurire în bine sau în rău. 

[1 martie 1881]

          {EminescuOpXII 90}

["D. VERNESCU A INTERPELAT... "]

D. Vernescu a interpelat vineri pe d. prezident al Consiliului asupra zgomotului ce preocupă opinia publică că, în curînd ori mai tîrziu, ar fi să se proclame regatul. D-sa a adaos: 

Noi suntem astăzi stat independent, ne numim Romînia şi, din minutul ce suntem recunoscuţi de puteri ca stat independent, Regat suntem. 

D. Brătianu, prezidentul Consiliului de Miniştri, a răspuns: 

Eu credeam că onor. d. Vernescu era preocupat de un sentiment care este general în toată ţara, adecă acela de-a se da romîniei titlul care i se cuvine. 
Onor. d. Vernescu vine însă şi ridică o cestiune constituţională, dacă trebuie să se facă această modificare. 
Constituţiunea noastră zice Domn; Domnul poate să fie şi împărat. 
D. Vernescu. Domnul nostru a purtat şi poartă numele de Măria Ta, Maiestate; prin urmare nu titlul din limbele străine ar schimba situaţiunea lui. 
D. Brătianu. Nu cred că ţara a putut vrodată să se îndoiască că n-ar putea să dea Domnitorului orice titlu va fi: rege, împărat sau... orice va voi. 

Noi credem că atît d. interpelator cît şi d. Brătianu se înşeală, cu sau fără voie. asupra termenilor acestora, cari au istoria lor şi înţelesul bine definit, ce nu se poate modifica prin bunul plac al zilei de azi. 
Constituţiunea noastră zice Domn. Domnul poate să fie şi împărat, adaugă prezidentul Consiliului. 
Dar oare nu se zice tot astfel domnul Costinescu, domnul Carada? Urmează de aci că Domnul poate fi şi speculant de acţii Stroussberg ori teşghetar la Măgura? Evident că nu. Domnul Carada cu vocativul "Domnule" e "Monsieur": aceeaşi vorbă cu vocativul "Doamne" e "Seigneur ". 
Acum să vedem cum traduceau Domnii noştri vechi acest titlu în limbi străine. 
Într-un hrisov a lui Mircea de la 1390 el se numeşte "Mare Voievod". 
În hrisovul datat din Suceava 1407 octombrie 8, dat de Alexandru cel Bun oraşului, Lemberg, Domnul se numeşte "Voievod" al Ţărei Moldovei. 
În alt hrisov latinesc din Argeş 1409 Mircea 'şi zice: "Voivoda Transalpinus, dux de Fugarus et de Omlas "
Titlul latin a lui Mircea din anul 1390 este [... ]
Aşadar Domn nu e, ca titlu de drept public, nici sinonim cu "Dominus " măcar. Din dicţionarul lui Miklosich constatăm că cuvîntul Voievod e compus din două, din voi (bellum, război) şi verbul voditi (ducere ), deci înseamnă conducător în război, belli dux. Herzog, Duc, iar Mircea se numeşte "Grand Duc". 
"Măria Ta" asemenea nu însemnează "Maiestate". 
"Mare" (magnus ) ar da "magnitudo ", "mai mare" (majus ) dă abia "majestas ". Termenul acesta, care se atribuie astăzi la oameni singulari, se întrebuinţa faţă cu statul şi poporul roman; crimen majestatis însemnează la Cicero atingerile aduse onorii poporului roman; majestate minuere însemna a jigni demnitatea Republicii. 
Citatele noastre sunt dintr-o epocă în care ţările erau independente şi nu numai relativ, dar absolut mai puternice decît astăzi. Suntem siguri că acum cinci sute de ani ceea ce este "popor romînesc" stătea în toate privirile mai bine decît acei pe cari d. Vidraşcu, prefectul de Bacău, îi numeşte azi "sălbateci într-o ţară europeană" şi "o adevărată ruşine a unui stat civilizat". Aceşti sălbateci, această ruşine a civilizaţiei, aceşti oameni mai căzuţi, mai vicioşi, mai săraci decît în timpul vechilor fanarioţi, e maiestatea poporului romîn sub noii fanarioţi. Ei bine, de la reînceperea domniei naţionale, de la Ion Sandu Sturza şi de la Ghica încoace, lepădăturile Orientului şi ale Occidentului nu s-au putut ridica; geniul acestei ţări îi ţinea în turpitudinea şi în întunericul ce li se cuvine. Acum au luat vînt; acum Caradalele de toată mîna sunt în floare şi aceste Caradale vor regatul. 

          {EminescuOpXII 91}

D. Brătianu zice că ţara poate să dea orice titlu vrea rege, împărat sau orice va voi. 
Orice va voi: papă, Dumnezeu chiar. 
Se 'nţelege. Deoarece li se permite a cumpăra cu 60 la sută hîrtiile Stroussberg ce făceau 20 procente, de vreme ce li se permite a se îmbogăţi peste noapte din risipa banului public, creîndu-şi rente de milionari pentru sinecurile lor, de vreme ce li se permite Cariagdiilor şi Caradalelor să ocupe cîte 5, 6, 10 funcţii chiar şi deoarece ţara d-lui Brătianu consistă din Carada, plus Costinescu, plus 4 clase primare, de ce nu l-ar proclama chiar de Dumnezeu pe acela care li îngăduie să-şi împartă viaţa aceastui popor ca cămaşa lui Hristos, după ce l-au ameninţat cu asasinatul şi post rempublicam Ploiestensem? 
Aceasta nu e decît firesc: mînă pe mînă spală şi amîndouă obrazul. O mînă e Mihălescu - Warszawsky, alta Brătianu - Stroussberg, pe de-o parte manipulaţia groasă, pe de alta cea subţire. 
Feţele subţiri se ţin cu cheltuială. Vor veni deci cîteva milioane de apanaje sau cîteva domenii de-ale statului şi lucrul va merge strună. 
Îndealtmintrelea e chiar bine să se schimbe odată şi titulaturi şi tot Dacă e vorba de prăpastie între trecut şi viitor, prăpastie să fie! 
De ce urmaşii, dacă-i vom mai avea, să fie în pericol de-a confunda după identitatea numirilor şi titulaturilor vechile noastre epoce gospodăreşti şi spornice cu epoca în care Caradelele şi Cariagdii au găsit raţiunea de-a fi? De ce epoca Mihălescu - Stroussberg şi a lui Matei Basarab să aibă aceleaşi titulaturi? Jos vechiul nume romînesc, al unei instituţii romîne, sus regalitatea Palestinei şi a Greco-bulgariei! 
Pentru onoarea trecutului trebuie să ne pară bine că se trage în sfîrşit o mare linie de hotărnicie între Basarabi şi Muşatini pe de-o parte şi între elementele determinante ale epocei Stroussberg - Brătianu pe de alta. 
Dar populaţiile sărăcesc şi mor? 
Dar datoriile statului se urcă în fiece an fără nici o compensaţie pentru oamenii ce le poartă sarcina? 
Dar nu există un ochi care să controleze, o mînă care să oprească nelegiuirile? 
Dar imoralitatea şi tîmpirea creşte de nu ne mai cunoaştem poporul de acum 50 de ani? 
Ce fac toate astea? Loteriile din Hamburg să trăiască, cămătarii şi... tichia de mărgăritar! 

[3 martie 1881]

["PRESA ŞI OPINIA PUBLICĂ EUROPEANĂ... "]

Presa şi opinia publică europeană a fost foarte emoţionată de ştirea asasinatului lui Alexandru II. Capii statelor europene, între cari şi M. S. R. Domnitorul nostru, s-au grăbit a adresa noului împărat Alexandru III scrisori de condoleanţă pentru pierderea ce a trebuit să încerce Rusia şi dînsul. 
Ieri, marii demnitari ai statului rusesc au depus jurămîntul lor de credinţă noului suveran, care, cu ocazia suirii sale pe tron, a dat un manifest cătră poporul rusesc. Alexandru III reînnoieşte jurămîntul părintesc că va rămîne credincios testamentului strămoşilor, consacrîndu-şi viaţa pentru prosperitatea, puterea şi gloria Rusiei. 
Împăratul Alexandru II era născut la anul 1818 în 17 aprilie. La 1841 aprilie 28 s-a însurat cu Maximilianna-wilhelmina-augusta -Sofia maria, născută în 1824 august 8. La 18 fevruarie 1855 Alexandru se sui pe tronul părintelui său Nicolae; la 1856 august 26 se făcu încoronarea. 
Împăratul Alexandru II a murit dar în etate de 63 ani. 

          {EminescuOpXII 92}

Succesorul său, Alexandru III, s-a născut la 1845 fevruarie; la 1866 noiemvrie 9 s-a căsătorit cu prinţesa daneză Maria sofia frederica -Dagmar, născută la 14 noiemvrie 1847, fiica lui Christian IX, regele Danemarcei. 
Alexandru III are din căsătoria aceasta trei copii: Nicolae, actualul prinţ moştenitor, în vîrstă de 13 ani; George, mare duce, şi Xenia, mare ducesă. 
Domnia lui Alexandru II s-a însemnat prin fapte foarte mari: abolirea aşa numitei servitudini, prin care abolire s-a emancipat cîteva milioane de sclavi, desfiinţarea pedepsei corporale, înlocuirea tribunalelor vechi cu tribunale de juraţi, cucerirea Caucazului şi Tasrendului, învingerea turcilor şi în fine emanciparea Bulgariei. 

[4 martie 1881]

["CURIOASĂ ŞI VREDNICĂ... "]

Curioasă şi vrednică de-a se releva în treacăt măcar e următoarea împrejurare. Toate parlamentele din Europa, oricare ar fi atitudinea lor politică, au esprimat, faţ cu moartea tragică a M. Sale împăratului Alexandru II, părerea lor de rău. 
Ei bine. Parlamentul nostru roşu n-a făcut-o. 
Noi înţelegem foarte bine resentimentele de natură politică ce noi romînii le putem avea asupra guvernului rusesc în urma pierderii Basarabiei: dar faţă c-un monarh care nu mai e, faţă c-un suveran puternic care-a fost oaspetele pămîntului şi poporului nostru credem c-ar fi fost cuviincios ca Parlamentul romîn să-şi esprime regretele în urma unei. ucideri atît de odioase, a unei morţi atît de tragice, oricari ar fi încolo sentimentele sau resentimentele politice, ce priveau guvernul, nu persoana monarhului. 
Ne aducem aminte că, cu ocazia atentatului Pietraru, toată lumea, adversarii politici cei mai înverşunaţi ai d-lui Brătianu, s-au grăbit cu bucurie adevărată de a-l felicita, căci în orice ţară ideile şi actele politice ale unui om public, orice ar produce ele, nu îndreptăţesc la ură personală pe cît timp ele nu sunt făcute pentr-un folos personal; şi, oricum s-ar interpreta în cazul de faţă actul politic al retrocesiunii, nimeni nu e atît de simplu de-a crede că s-a făcut pentru folosul privat al monarhului. 
Opoziţia ar fi propus în adevăr ca Adunarea să-şi esprime părerile de rău pentru moartea tragică a împăratului daca din partea guvernamentalilor nu i s-ar fi dat a 'nţelege că s-ar naşte scandal în Cameră. În asemenea împrejurări şi pentru a evita trezirea de resentimente în faţa unui mormînt, opoziţiunea a găsit că tăcerea e totuşi preferabilă scandalului. 
[5 martie 1881]

[ "ÎN PRIVIREA IDEII... "]

În privirea ideii de a ridica Romînia la rangul de regat "Deutsche Zeitung" din Viena cuprinde următorul articol, care ni se pare a rezuma punctul de vedere austriac în cestiunea aceasta, care merită desigur a fi cunoscut. 

Contra voinţei tuturor puterilor şi tuturor tractatelor Ţara Romînească şi Moldova s-au unit acum douăzeci de ani într-un singur stat. Chiar după ce faptul se complinise, cabinetele i-au refuzat ani întregi sancţiunea lor; ele nu voiau să recunoască noului stat decît o existenţă provizorie, fără de nume şi cuvîntul "Romînia" se evita cu teamă în orice act oficial; pentru Europa nu existau decît "Principatele Unite". 

          {EminescuOpXII 93}

          {EminescuOpXII 94}

De atunci Romînia şi-a cucerit de la puteri numele, de la sultan neatîrnarea deplină; cu o statornicia tenace şi-a creat bazele unei existenţe sigure, necontestate de nimeni, însă nu numai indivizii, ci şi popoarele şi statele cresc, crescîndu-le aspiraţiile. 
Romînilor nu le mai e suficient ca patria lor să poarte pe viitor modestul titlu de Principat; Romînia nu poate fi mai mare, încleştată fiind între puternici vecini; dar voieşte să însemneze măcar mai mult în lumea oficială; vrea să aibă un titlu care trage mai greu la cîntar, care să-i dea rang şi poziţie între statele europene; voieşte din propria autoritate să înainteze la regat. 
Ministrul Brătianu a mărturisit însuşi de la tribună tendenţa aceasta, şi nu e îndoială că a şi pus pe sub mînă pe agenţii săi să sondeze ce vor zice marile puteri faţă cu plănuita înălţare de rang a Romîniei. Se pare că la început principele Carol a voit să adopte titlul de "rege al romînilor", dorinţă contra căreia cabinetul din Viena va fi protestat desigur, nu numai în Bucureşti, ci la toate cabinetele din Europa. Austria posedă între cetăţenii săi proprii trei milioane de romîni şi nu poate îngădui la graniţele ei un monarh care într-o zi ar putea să-şi interpreteze fals titlul şi să se adîncească din "regele romînilor" în aspiraţiunile unui rege al tuturor romînilor. Şi, într-adevăr, guvernul din Bucureşti a şi renunţat curînd la această idee şi voieşte pentru principele ei numai designarea oficială de "rege al Romîniei", care se va primi poate fără nici o rezervă de mai multe dintre puteri. 
E aproape sigur că Anglia şi Italia ar notifica numaidecît recunoaşterea din parte-le a noului regat, în momentul în care li s-ar notifica din Bucureşti în mod oficial ştirea aceasta; Republica Franceză ar urma exemplului dat; Rusia asemenea n-ar rămînea îndărăt, pentru a recîştiga simpatiile pe jumătate pierdute ale romînilor; deci n-ar mai rămînea decît Germania, care, cu toate relaţiile ei cu germanul Hohenzollern, ar aştepta se vede ce va hotărî Austria mai întîi. 
În Ministerul de Esterne din Viena atitudinea faţă cu această, cestiune de etichetă a fost pîn' acum cam rezervată: s-a relevat că un rege al Romîniei ar atrage după sine pe un rege al Serbiei; există temerea cum că noua strălucire ar produce în micii potentaţi ai Orientului ambiţii nouă şi dorinţe nouă. Ca principate, statele lui Carol şi Milan sunt destul de mari; ca regate li s-ar părea poate posesorilor lor prea mici şi sărace. Toate cuvintele acestea pot fi drepte şi întemeiate; noi credem însă că marea putere, Austria, ar face totuşi bine să nu le întrebuinţeze în privirea Romîniei. Vrînd - nevrînd, politica noastră orientală cată să urmeze marele principiu că interesele austriace din Orient nu se pot apăra decît prin favorizarea elementelor neslave. Turcia nu mai e capabilă de a exista; de mult e aruncată într-un trist provizoriu, deci cată a fi tratată ca atare; dar obnitenţii şi mlădioşii greci, războinicii albaneji, atît de geloşi de neatîrnarea lor, harnicii romîni, înconjuraţi şi ameninţaţi din toate părţile de slavi - aceste ginţi sunt protejaţii naturali şi aliaţii locali ai Austriei; ele sunt tăriile înaintate în Orient, stavilele în contra fluxului panslavist, care mai curînd ori mai tîrziu va ieşi neapărat din albie. Fie mai mult chiar decît o inofensivă dorinţă a ambiţiei care-i face pe romîni să-ţi întinză mîna după o sclipitoare coroană de rege pentru Domnitorul lor; totuşi Austria îşi va alege rolul celui mai cuminte dacă se va arăta coulante faţă cu micul stat vecin în această cestiune de formă. Se 'nţelege că această coulance cată să fie reciprocă şi Austria are dreptul de a aştepta de la romîni mai multă preveninţă decît pîn' acum, dreptul de-a cere o compensaţie pentru oficiile sale. La Dunărea de Jos se decide tocmai acum o cestiune economică, vitală pentru statul nostru şi, dacă o mînă spală pe alta nu numai în viaţă, ci şi în politică, "regele" Carol va concede poate că recunoaşterea Austriei face cel puţin cît un... avant-projet. Clară şi transparentă e politica alianţei austro-germane: ea caută în Europa menţinerea păcii şi în Orient dezvoltarea culturii; nu cu spada germană, ci cu munca germană ea voieşte să deschiză Orientul şi să-l ridice la înălţimea civilizaţiei moderne. Viitorul rege al Romîniei poate fi în alianţa celor doi împăraţi un al treilea, cu drepturi egale, şi, intrînd în această alianţă, el nu va face decît să se asigure pe sine şi ţara sa în contra ameninţătoarelor furtuni ale marii răsturnări orientale. 
Romînia seamănă unei mici insule care mai curînd ori mai tîrziu ameninţă a fi înecată de valurile unui imperiu slav de sute de milioane şi acest pericol nu se poate desigur înlătura prin satisfacerea unei deşertăciuni, printr-un titlu pompos, printr-o scînteietoare coroană de rege. 

La acest articol n-avem de adaos decît că noua aspiraţiune pare a deveni atît de costisitoare ca şi aşa numita Independinţă. Suma ce ne-a costat independinţa se compune din următoarele condeie: 10000 de oameni morţi, în condiţie de mercenari, neputînd fi ţara lor considerată ca putere beligerantă; pierderea Basarabiei; cestiunea evreilor; ca consecinţă a acesteia răscumpărarea silită a drumurilor de fier; primirea Dobrogei fără Dominium Tristri al lui Mircea, adică fără un cap de pod, cu ridicola Arab tabie, împresurată de teritoriu străin şi dominată cu peste 20 metri de tabia Medjidie [i]. Fără însă a avea ce în arta militară se numeşte un cap de pod nimeni nu va fi naiv a ridica pod în bătaia tunurilor de la Medgidia. Iată condeiele independinţei. Condeiele preţului regalităţii vor fi credem: prefacerea Dunării într-un rîu străin; noi joncţiuni de drumuri de fier; apanage patriotice. 
Astfel, în schimbul unor titluri, unor vorbe goale ce se aruncă, praf în ochii mulţimii, guvernul patrioţilor sacrifică însăşi esenţa viitorului naţional!... 

[5 martie 1881]

          {EminescuOpXII 95}

DIN TRANSILVANIA

Romînii de peste Carpaţi s-au decis în fine să părăsească politica de pasivitate, Aceasta se vede din următorul Apel publicat în fruntea "Telegrafului romîn". 

[5 martie 1881]

[""ROMÎNUL" NE SOMEAZĂ... "]

"Romînul" ne somează să-i spunem o sumă de lucruri. Ce politică esterioară avem? Ce gîndim în cestiunea Dunării, în cestiunea războiului greco-turcesc, daca ne convine programul stabilit în articolul publicat de d. Maiorescu publicat în "Deutsche Revue", care sunt membrii cei mai însemnaţi ai partidei, daca d-nii Carp, Cantacuzino, Al. Lahovari şi Maiorescu fac ori nu fac parte din partidul conservator etc. etc. 

Aceste declarări - zice foaia guvernamentală - sunt cu atît mai cerute cu cît la noi au fost mai totdauna trei partide: 
una care se inspira de politica Austriei; 
alta de politica Rusiei; 
alta de politica naţională. 
Acum avem partita d-lui Maiorescu, care s-a declarat că face parte din cea dendîi; 
pe a d-lui Grigore Sturza din cea de a doua; 
şi pe cea cu politica naţională (Cariagdi, Pherechydis, Giani, C. A. Rosetti, Carada) etc., care din fericire a crescut (împreună cu înmulţirea străinilor în ţară) şi se măreşte pe toată ziua (prin jidani şi bulgari). 

De aci urmează că romînii fac politică străină - rusească ori nemţească; iar Cariagdi şi Carada politica naţională. Fiul lui Mihai Vodă Sturza e vîndut Rusiei se 'nţelege; Carada însă are un caracter prea stoic pentru a fi accesibil la farmecul rublei; Maiorescu, fiul ardeleanului Ion Maiorescu din Bucerdea, face politică nemţească, iar d. C. A. Rosetti, al cărui părinte nu ştia romîneşte, carele în tinereţe se ocupa cu traducerea de poezii neogreceşti (Astfel ţi-este sexul nu e vina ta) şi care e atît de puţin romînizat încît nici organul gurii nu e adaptat climei noastre şi fonologiei romîne, ci ne pronunţă limba cepeleag, ca orice grec, d. C. A. Rosetti face politică naţională se 'nţelege. 
Acum cheme-vă cum v-o chema, numai de-aţi fi oameni de treabă. 
Ia s-o descurcăm odată dezgheţat şi romîneşte. De ce Caradalele şi Cariagdii au fost şi au trebuit să fie liberali şi egalitari în ţara aceasta? Pentru că nu erau romîni. Pentru că inima lor de străin, fără tradiţii hotărîte, fără patrie hotărîtă, fără naţionalitate hotărîtă, nu putea să sufere acei stejari de seculi, pe acei boieri mari, stîlpi ai ţării, cum se numeau, neîndoiţi de furtună cu toate vijeliile vremurilor, plecîndu-se uneori bătăilor neînduratului Dumnezeu, nefrîngîndu-se niciodată! Aceasta este istoria fanarioţilor, a căror misiune era de-a dezrădăcina şi corumpe pe boieri; aceasta a fost misiunea voastră şi aţi îndeplinit - o. Înzecit, însutit de mari greutăţi publice trebuie să suporte poporul romînesc nedîndu-i-se nimic în schimb, pentru ca în locul boierilor mari aţi venit voi. Şi, fiindcă Costinescu n-are moşie, ia venitul unei moşii mari de la patrie, fiindcă Carada n-are moşie, ia rentă de moşier de la patrie, fiindcă Stătescu n-are moşie patria trebuie să-i creeze veniturile de boier mare. 
Este acesta înţelesul d-voastră economic şi social, onorabile Caradale cu politica naţională, da ori ba? Dacă este, ce ne umblaţi cu întrebări de politică exterioară, ce Dunăre, ce regat, ce politică rusească ori nemţească? La Mazar Paşa juraţi în numele

          {EminescuOpXII 96}

turcului... Suntem turci, turci în puterea cuvîntului, ţipa d. C. A. Rosetti la gazetă şi cînd colo... ce să vezi? Iese frumuşel cu capul pe tipsie înaintea împăratului rusesc, oferindu-i pîne şi sare. Părintele d-sale n-a ştiut desigur să-i spună că pîne şi sare nu se cade a se oferi decît Domnului legiuit al tării, zicîndu-i-se oarecum "din pînea şi sarea Ta mîncăm Doamne, în zilele Măriei Tale, ale Tale dintru ale Tale", o străveche rămăşiţă din principiul juridic că "dintru început tot pămîntul ţării domnesc au fost", o amintire din veacul de aur cînd o legătură strînsă de credinţă şi de drept unea pe cel mai mare din ţara aceasta cu cel mai mic. 
Aşadar, ce mai [la] deal, la vale? Iancu Negură v-a definit pentru de-a pururea: "În opoziţie conspiraţi cu ţara în contra tronului, la putere fiind, conspiraţi cu străinii în contra ţării. Aceasta vă este politica naţională". 
Şi acum, cînd o jumătate a universului stă să s-arunce asupra celeilalte, d-voastră, nobili confraţi, aţi opri pe cutare ori cutare să nu-şi aibă ideile lui asupra unei conflagraţii europene? Voyons! 
Prinţul Grigorie Sturza, uite, nu vrea directorat de bancă ori de drum de fier. Nici prin gînd nu-i trece. Dar i-o fi trecut prin gînd desigur întrebarea: E bine ca, atunci cînd mijlocul, sudul şi întreg nord estul Europei e plin de slavi, să rezistăm cu oarecari sorţi de reuşita valurilor acestui ocean de ginţi? Şi va fi răspuns: Nu e bine. Se ştie totuşi că din capul locului am declinat solidaritatea cu programul de politică esterioară a prinţului. 
D. Maiorescu iar ştie că în anume timpuri civilizaţia Apusului a fost destul de puternică pentru a învinge curenturile aproape fatale şi constante de cuceriri ce vin din Răsărit şi crede că acest curent va fi învins... de astă dată se 'nţelege... prin o civilizaţie relativ mai tînără care mai are încă idealuri, prin armele şi inteligenţa germană. 
Ori unul ori altul poate să se 'nşele. Sunt ipoteze care se pun în vederea unor evenimente ascunse în sînul viitorului, cari poate nu se vor întîmpla nicicînd. Rezultă însă de aci că un partid, mai ales cînd nu e la putere şi nu cunoaşte de visu oarecum configurarea puterilor europene, să stabilească un program absolut, în ciuda evenimentelor, în ciuda norocului războaielor, în ciuda şanselor pentru ori contra, în ciuda diplomaţiei europene? 
Vorba ceea: Dă-ţi popo pintenii şi bate iapa cu călcîiele. 
Şi aceşti pinteni sunt rezerva pe care şi-o impune partidul conservator ca atare în faţa cestiunilor esterioare. 
În calculul algebric al cărui rezultat căutat e neatîrnarea ţării şi dezrobirea neamului romînesc de sub influenţele străine, în calculul politicii naţionale intră, onorabililor, mulţi termeni cunoscuţi şi necunoscuţi. A calcula în vînt, a făgădui în vînt, a vorbi vînt, a semăna vînt, precum faceţi d-voastră fiind în opoziţie, numai pentru ca s-ajungeţi, ca şoarecele lui Gr. Alexandrescu, în caşcavalul de Parma a bugetului, e treaba d-voastră, nu a noastră. Cătaţi-vă de treabă pe cît timp puteţi şi nu ne mai întrebaţi unde e buricul pămîntului. 

[6 martie 1881]

ALEXANDRU III

După groaznica moarte a ţarului Alexandru al doilea toată lumea politică se întreabă: Ce politică va urma noul monarh al Rusiei? La ce are să se aştepte poporul rus de la junele lui împărat? Va începe oare poliţia rusească să-şi desfăşoare iarăşi teribila activitate "administrativă"? Se vor porni oare din nou, ca pe timpul lui Gurko şi Radetzki, mii de nefericiţi fără judecată şi sentinţă spre Nordul îngrozitor, spre îngheţurile Siberiei? Ce poate spera continentul, pace sau război? 
Drept răspuns la atîtea întrebări reproducem numai următoarele pasaje dintr-o foaie vieneză, rămîind ca cetitorul să aprecieze asupra valorii consideraţiunilor şi concluziunilor: 

Dacă Alexandru al treilea voieşte să mănţină înlăuntrul ţării moştenirea străbunilor săi, dacă are de 'gînd, ca un ţar absolut, să refuze orice admitere a ideilor moderne, orice concensiune către bolnavul şi nenorocitul său popor, atunci el cată, cu voie sau fără voie, să procure o răsuflare pasiunilor naţionale celor

          {EminescuOpXII 97}

comprimate şi o uşurare pentru înfierbîntatul sînge rusesc. Alexandru se află în răspîntie şi trebuie să aleagă una din două: sau să cedeze faţă cu poporul, sau să-l ocupe în modul cel mai fatal: Constituţiunea sau războiul. De un ţar reformator puterile europene n-ar avea deocamdată să se teamă de nimic, căci el ar fi silit să-şi îndrepteze toată activitatea asupra reorganizării marelui său imperiu. Dacă împăratul Alexandru, nu va accepta acest rol atunci vecinii puterii Nordului cată să se gîndească mai din vreme la siguranţa lor. Deja astăzi noul monarh este desemnat la Paris drept încoronatul aliat de răzbunare al Franţei; astăzi deja foile republicane dau a se înţelege că Alexandru al slavilor nu va continua politica Alexandrului german. Să nu se pună prea puţin preţ pe această drastică distincţiune caracteristică dintre cei doi ţari, ca moment politic. Cel mort s-a simţit a fi un Holstein - gottorp, cel în viaţă este cu trup şi suflet un Romanoff. Acela se considera drept mijlocitor natural dintre ruşi şi boruşi, între germanism şi slavism, acesta se mîndreşte a fi "pur rus". El este împăratul naţional născut al viitorului imperiu de o sută milioane şi poate că, mai curînd sau mai tîrziu, se va încumeţi a confirma această "misiune" prin fapt, printr-o cruciată naţională. 
Noi nu credem într-o alianţă a Republicei cu cazacii; noi considerăm ca un eveniment neprobabil o alianţă viitoare între autocratul nordic şi d. Gambetta; suntem însă de opinie că Austria nu poate saluta urcarea pe tron a lui Alexandru III decît cu o faţă serioasă. Poate că bombele nihiliştilor ruşi nu i-au cauzat statului nostru mai mari pagube decît ce se poate aprecia astăzi. Poate că acest nitroglicerin n-a sfîşiat numai corpul ţarului, ci a făcut păcii noastre o rană invizibilă, dar nu mai puţin gravă. Un ţar care s-ar privi de protector al marei familie a popoarelor slave, c' are şi-ar esercita funcţiunea de-o incarnaţiune încoronată a panslavismului, mai curînd sau mai tîrziu va căta să pună în cestiune interesele cele mai importante ale Austriei şi să provoace astfel o coliziune neevitabilă între cele două imperie vecine. Vor reuşi oare bărbaţii noştri de stat să înlăture acest pericol printr-o politică înţeleaptă? Germanii, ungurii şi polonii sunt de vederi identice asupra acestei cestiuni politice cardinale; ei nu pot decît să recomande statului pentru viitor o estremă circumspecţiune şi abstinenţă. Însă este întrebarea dacă se va urma acest sfat... 
Deocamdată rămîne a se vedea ce deciziune va lua noul monarh rus în privinţa interiorului ţării sale. O pace încheiată între ţarism şi libertate, între Alexandru III şi poporul său, ar însemna pace şi pentru Europa; continuarea războiului intestin, civil, cată să aibe drept urmare inevitabilă şi un război în afară! 

[7 martie 1881]

["ÎN NUMĂRUL NOSTRU PENULTIM... "]

În numărul nostru penultim am dat părerea unui ziar german asupra ideii de-a ridica Romînia în rangul de regat. Acea părere semăna a rezuma în ea punctul de vedere austriac în cestiunea aceasta. Acum lăsăm să urmeze un articol ce-l aflăm în "Le Nord", din care rezultă poate atitudinea binevoitoare pe care Rusia ar păzi - o faţă cu acest proiect, deşi ni se dă consiliul de-a nu face pentru o deşartă schimbare de titlu nici un sacrificiu real. 

Răspunsul dat în Camera deputaţilor din Romînia de d. Brătianu unui deputat care l-a interpelat în privirea zgomotelor relative la ridicarea Romîniei la rangul de regat ne face a crede că "Independance Roumaine" a fost bine informată cînd, acum vreo cincisprezece zile, anunţa că guvernul are în gînd această transformare a principatului. În adevăr, deşi prezidentul Consiliului s-a mărginit a afirma numai "dreptul Romîniei ca stat liber de-a da suveranului ei titlul de rege şi chiar de împărat de ar voi", fără a se esplica asupra intenţiilor guvernului în privirea aceasta, totuşi faptul că n-a opus, nici o dezminţire zgomotului de realizare încurîndă a proiectului ce i se atribuie ne-ar autoriza a crede că acest zgomot nu e lipsit de fundament. Această apreciare a tăcerii ministrului o găsim justificată îndealmintrelea, cel puţin într-o măsură oarecare, prin detaliile ce le dă "Neue freie Presse" din Viena asupra convorbirii ce un corespondent al ei din Bucureşti a avut - o cu d. Brătianu acum cîteva zile. În această conversaţie prezidentul Consiliului ar fi declarat că "dezvoltarea repede a principatului precum şi puterea împrejurărilor" vor aduce în curînd după sine erigerea principatului în regat. 
În privirea cestiunii care i s-a pus de cătră corespondent şi i s-a reînnoit în Cameră de cătră interpelator, ministrul s-ar fi esplicat asupra demersurilor cari se zicea că s-ar fi făcut de cătră guvernul romîn pe lîngă cabinetele străine în vederea unei asemenea eventualităţi. El ar fi răspuns că "sancţiunea prealabilă" a puterilor nu e necesară de vreme ce un stat independent e liber de a determina după plac titlul pe care trebuie să-l poarte suveranul ei şi ar fi adaos că nu crede cumcă vreun guvern străin s-ar putea formaliza dacă i s-ar conferi principelui Carol titlul de rege. 
Credem că se cade a primi sub toate rezervele povestirea ziarului "Neue freie Presse", căci asupra unui punct mai cu seamă ea nu poate fi cu totul exactă. 
Corespondentul foii vieneze zice că d. Brătianu, răzimîndu-se pe opinia sa despre inutilitatea unor comunicări prealabile de făcut cabinetelor străine, ar fi adaos că titlul de rege al romînilor n-ar putea să atingă mai mult pe vecinii principatului decum a atins titlul de rege al francejilor pe Belgia. E imposibil ca prezidentul Consiliului să fi comis acest anacronism; el ştie desigur că Belgia n-a fost constituită decît după proclamarea lui Louis - philippe de rege al Franţei. Dacă această observaţie, ce înlătură orice ipoteză de susceptibilitate

          {EminescuOpXII 98}

din partea ţărilor vecine, a fost făcută sub o formă, ori alta, ea se raportă fără îndoială la zgomotul că Austro-Ungaria e ostilă erigerii Romîniei în regat pentru că s-ar fi temînd ca această transformare să nu redeştepte ideea regatului dacoromîn care agita odinioară pe un număr oarecare de reprezentanţi ai partidului, liberal, şi anume, dacă nu ne înşală memoria, pe d. Brătianu însuşi. 
În adevăr, nu e mult de cînd un ziar german vorbea de o "Romania irredenta", ale cărei aspiraţii, zicea acel ziar, nu e prudent de-a le încuraja, căci ele nu aşteaptă poate decît ocazia de-a se manifesta: se observa totodată că 4/5 ale acelei Romînii "neeliberate " sunt înglobate în Austro-Ungaria. Se ştie în adevăr că Ungaria numără două milioane de romîni între locuitorii ei şi partea cea mai mare a populaţiei Bucovinei e romînă. Pe de altă parte un ziar romîn ce apare în Sibiiu, în Transilvania, încerca în aceeaşi epocă să arate, printr-un articol consacrat cestiunii Dunării, că pretenţiunile Austriei nu sunt decît o nouă demonstraţie a scopurilor tradiţionale ale acestei împărăţii asupra Romîniei; acel ziar reamintea că, sub Maria Teresia deja, ministrul Kaunitz căuta a lipi Moldova şi Ţara Romînească la Imperiul Habsburgilor şi că la încoronarea împăratului Francisc - iosif I de rege al Ungariei figurau, cu drapelul tricolor al Romîniei, armele moldave şi valahiene. 
Daca relevăm articolele acestea o facem pentru a esplica cum s-au acreditat în presa romînă opinia că Austro-Ungaria ar fi opusă creării unui regat romîn şi cum s-a născut acolo aprehensiunea că adeziunea cabinetului din Viena, daca se va obţinea, va trebui să se cumpere cu concesiuni importante. Această aprehensiune se manifestă într-un articol recent al "Romîniei libere" şi nu e indiferent de-a nota că acest ziar e cel mai răspîndit în Romînia. Faţă cu ridicarea eventuală a principatului la rangul de regat "Romînia liberă" esprimă temerea că "proclamarea acelei măriri iluzorii" nu trebuie să se cumpere prea scump şi conchide astfel: "daca din întîmplare ni s-ar pune condiţia de-a renunţa la apărarea noastră în cestiunea Dunării am trebui să renunţăm cu totul în asemenea împrejurări la mîndria de-a ne chema regat". Constatarea acestei preocupări o aflăm şi în informaţiile romîne ale "Corespondenţei politice" din Viena, după cari Romînia aşteaptă, înainte de a procede la realizarea proiectului său, ca diferenţele ce există în cestiunea Dunării să fie definitiv înlăturate. 
Aparenţa numai a unei corelaţiuni între erigerea principatului în regat şi reglementul cestiunii Dunării ar da desigur loc la multe comentarii în Romînia, căci daca Romînia, independentă fiind, e liberă cu totul, cum zice d. Brătianu, de-a conferi suveranului ei titlul ce-i convine de-a i-l da, cabinetele străine sunt şi ele absolut libere de-a recunoaşte sau nu noul regat, există deci o parte a cestiunii din punctul de vedere al căreia dispoziţiile cabinetelor nu sunt indiferente; ceea ce zicea "Presa", organul ministrului de esterne al Romîniei, cînd d, Brătianu petrecea la Berlin şi zvonul public atribuia acestei petreceri transformarea de pe atunci încă a titlului prinţului Carol. Ea zicea că afacerea aceasta e "de interes general, care nu poate fi regulată decît prin Europa întreagă". Ea adăoga în adevăr că această regulare nu poate forma "obiectul unor disentimente serioase între puteri"; însă limbajul jurnalelor austro-ungare oficioase la deosebite împrejurări a părut din contra a indica că Romînia va avea să întîmpine la Viena o rezistenţă serioasă, pe care n-ar învinge-o decît cu sacrificii reale. Dac' ar fi aşa, nu vedem ce consideraţii ar putea să justifice asemenea sacrificii, căci, dacă Romînia a trebuit să se resigneze a face sacrificii considerabile pentru a obţinea recunoaşterea de stat independent în anul trecut, ea a intrat, din ziua în care adeziunea din partea tuturor puterilor a fost un fapt complinit, în deplina posesiune a locului ce i se cuvenea "după atîtea secole de suferinţe şi de lupte", cum zicea discursul tronului la deschiderea sesiunii legislative actuale. Titlul de rege al Romîniei n-ar adăoga, din punct de vedere internaţional, nimic la independenţa statului, independenţă pe care viteaza armată romînă a cucerit-o pe cîmpul de bătălie din Bulgaria la 1877, şi nici înlăuntru n-ar adăoga nimic la autoritatea pe care principele Carol a primit-o prin alegerea liberă prin care romînii l-au aclamat acum cincisprezece ani suveran ereditar. Nu voim să zicem că aspiraţiile Romîniei de-a deveni regat pe cari le constată d. Brătianu nu sunt cu totul naturale şi nu purced dintr-un sentiment foarte legitim; ne esprimăm numai pur şi simplu părerea că, daca satisfacerea mai mult sau mai puţin apropiată a lor ar trebui cumpărată cu sacrificii, ar fi raţional şi politic de-a aştepta timpul aplanării dificultăţilor ce mai există astăzi. 

[8 martie 1881]

[ "O BROŞURĂ... "]

O broşură intitulată Observaţii asupra sentinţei Curţii din Lipsca, inspirată fără îndoială de Direcţiunea princiară, deci favorabilă conversiunii, ne dă, cu toate astea, detalii cari dovedesc spiritul acelei sentinţe. 
Maniera de a vorbi cu uşurinţă de hotărîrile unei Curţi atît de însemnate, puse desigur asupra tuturor influinţelor zilei, aşezată tocmai din cauza aceasta nu la Berlin, în centrul Imperiului, nici măcar în capitala Saxoniei, ci într-un oraş comercial, maniera adoptată de "Romînul " şi de foile liberale nu dovedeşte decît superficialitatea cu care oameni cu patru clase primare şi un curs de violoncel sunt în stare a pricepe o cestiune. În alte ţări asemenea oameni speciali nu se însărcinează cu conducerea unor afaceri de sute de milioane. Asta e tot. Acolo e necesar să se prezinte garanţii mai serioase de cunoştinţe. 

          {EminescuOpXII 99}

Sentinţa Curţii recunoaşte în mod espres

că a fost admisibil ca Societatea Acţionarilor să cedeze guvernului romîn, pentru durata 'ntreagă a concesiunii, esploatarea întregei ei reţele de căi ferate şi ca din parte 'şi guvernul romîn să preschimbe acţiile primitive şi priorităţile pe obligaţiuni de-ale statului şi să plătească acţionarilor acelora cari n-ar voi schimbul 3 1/3 procente asupra valorii nominale a primitivelor şi 8 procente asupra valorii nominale a priorităţilor ca dividendă fixă. 
Dacă nu s-ar fi stipulat nimic mai mult, adunarea generală, aderînd la această convenţiune şi la ceruta schimbare a statutelor, n-ar fi trecut peste competenţa ei. 
Sentinţa însă găseşte că o asemenea călcare şi leziune atît a codului comercial cît şi a drepturilor private ale reclamantului cuprinsă în instituirea unei Direcţiuni princiare, care nu mai are a lucra după voinţa Adunării Generale, ci după art. XXII al Convenţiunii de răscumpărare, numai conform legii şi convenţiei, iar încolo numai şi numai conform instrucţiilor ce i s-ar da de Ministeriul Lucrărilor Publice din Romînia. În urmarea acestora paragraful 22 al statutelor revizuite decide că Direcţia princiară ia asupră - şi toate drepturile şi datoriile cari, după Codul de comerţ german, i se atribuie sau i se impun direcţiei Societăţii Acţionarilor, fără alte restricţiuni decît cele prevăzute în art. X şi XXII a Convenţiei de răscumpărare. Din aceste stipulaţiuni sentinţa conchide însă: "că actele Direcţiei princiare sunt de-a dreptul independente de voinţa acţionarilor, că salvgardarea intereselor societăţii e lăsată numai la discreţia Direcţiei princiare şi a guvernului romîn, de ale cărui instrucţii atîrnă acea direcţie. Societatea Acţionarilor e privată de orice mijloc de a pătrunde cu voinţa ei faţă c-o voinţă eventual contrarie a Direcţiei princiare; e privată însă mai cu seamă de facultatea de-a sili pe Direcţia princiară la executarea hotărîrilor adunărilor generale, cari, după art. 231 al Codului de comerţ, sunt obligatorie pentru reprezentaţiunea unei societăţi. Ba, adunarea generală nu poate nici măcar să tragă, la răspundere pe membrii reprezentaţiunii, căci o pîră ridicată, conform art. 241, 226 şi 194 din Codul de comerţ, de cătră consiliul de supravegheare, ar întîmpina obiecţiunea că membrii reprezentaţiunii societăţii (id est Direcţia princiară) au lucrat după instrucţiile guvernului romîn, pe cari ei sunt obligaţi să le urmeze conform art. XXII al convenţiei şi paragraful 22 al statutelor revizuite. 
În urma unei asemenea modificări a statutelor Societatea rămîne lipsită de organizaţia pe care, după natura ei, trebuie s-o aibă o Societate. 

Acesta este considerantul decisiv pe baza căruia hotărîrile adunării generale se declară nule şi de nul efect. 
Un alt motiv de anulare a hotărîrilor adunării generale consistă în ipotecarea drumurilor de fier constituită în favorul nouălor titluri romîne. 

Această ipotecă - zice sentenţa - cată a se privi ca străină scopului Societăţii Acţionarilor, deci adunarea generală nu avea dreptul de-a o vota. 

La obiecţiunea, ridicată şi de ziarele noastre, că răscumpărarea e în interesul bineînţeles al acţionarilor sentenţa răspunde în introducerea ei prin [invocarea ] următorului principiu de drept: 

o hotărîre luată contra legii rămîne atacabilă chiar fiind în interesul Societăţii. O hotărîre formal corectă nu foate fi atacată pe motivul că ar fi contrarie intereselor Societăţii. 

În urma acestei sentenţe, care desfiinţează actul juridic al răscumpărării, rămîne a se şti ce se va întîmpla de-acum înainte, ce sumă de procese se vor naşte din ea. Sentenţa însăşi încheie cu următoarele caracteristice cuvinte: 

În lipsă de propuneri în această privinţă Curtea nu intră în cercetarea cestiunii dacă şi în ce chip s-ar putea reintegra starea de lucruri de mai 'nainte, nici cercetează supoziţiunile sub cari cererea reclamantului pentru reintegrarea acelei stări de lucruri se poate traduce într-o cerere de despăgubire. 

O asemenea cerere de despăgubire reclamantul n-a făcut-o din capul locului. El a aşteptat, se 'nţelege, pronunţarea şi redactarea autentică a sentenţei, pentru ca, în virtutea termenilor ei definitivi şi inatacabili, să-şi modeleze cererile sale. 

[12 martie 1881]

[ " ÎNDEPLINIM O DATORIE... "]

Îndeplinim o datorie ce ni se impune de lealitatea cu care ne ocupăm de viitorul ţării puind în vederea cititorilor articolul următor, datorit unuia dintre cei mai eminenţi publicişti franceji. 

          {EminescuOpXII 100}

Recomandăm cu osebire citirea acestui articol, căci arareori politica ce i se atribuie principelui de Bismarck a fost espusă c-o mai mare claritate. În adevăr nimeni n-a demonstrat mai bine viitorul, daca această politică ar triumfa. 
Această politică este opera la care participă cu toată activitatea cei ce ne guvernă. Şi aceasta esplică pentru ce roşii sunt şi stau la putere. 
Am dori ca d-nii de la "Romînul" să ne esplice altfel lucrul; am dori ca opinia publică să fie liniştită prin declaraţiile ce ar putea face "Romînul". Am dori să ne arate "Romînul" şi d. Brătianu într-un chip categoric daca tot ce s-a făcut pînă acum în ţară a avut alt scop decît cel ce se atribuie cu atîta probabilitate principelui de Bismarck, şi daca acest scop ar avea vreun avantaj pentru viitorul ţării. 
E datoria "Romînului" a da această satisfacţie opiniunii publice; este o datorie de demnitate a partidului de la guvern ca să se esplice. Sunt situaţii în cari unii oameni pot zice: Am puterea şi fac cu dînsa ce voi voi. Dar asemenea situaţii se pot schimba dintr-o zi într-alta. 
Iată articolul de care vorbim: 

Împăratul Alexandru al II[-lea ], asasinat într-un chip atît de mîrşav de nişte fanatici, lasă un nume glorios în istorie. 
După învingerea de la Sevastopole era natural ca Rusia să caute un sprijin la Berlin şi la Viena în contra alianţei anglo-franceze. 
Timpurile s-au schimbat. Carta Europei s-a modificat. Regatul Prusiei a devenit Imperiul german, s-a mărit cercul său de acţiune. Germania dezvoltă în proporţiuni înspăimîntătoare puterea sa militară. Francia din contră, n-are altă politică decît aceea de a-şi reconstitui puterile s-a aştepta. 
Daca fiul împăratului Alexandru ar putea ridica vălul ce-i acopere viitorul şi-i ascunde pericolul ce-i ameninţă siguranţa şi mărirea Imperiului ţarilor poate că ar vedea cum se grămădesc nourii ca să aducă furtuna nu pe marginile Senei, ci pe ţărmurile Dunării. 
Din ziua în care Turcia va dispare de pe carta lumii, cînd descendenţii lui Petru cel Mare vor reclama partea lor de moştenire din Imperiul osmanliilor, nu stindardul tricolor, ci vulturul cu două capete va închide armatelor ruse drumul la Constantinopol, care este scopul suprem al ambiţiunilor moscovite. 
Nu Rusia, ci Austria, antegarda Germaniei, are de pe acum preponderanţa în Orient. Principalul obiectiv al politicei d-lui de Bismarck, de la Congresul din Berlin, stă în a întări în Peninsula Balcanilor influenţa rasei germane. 
Austria stăpîneşte Bosnia şi Erţegovina, romînii sunt vasalii Hohenzollernilor, sîrbii ştiu că destinele lor se află în mîinele Curţii de Viena. Cît despre Rumelia, Germania caută, a pune mîna pe dînsa nu prin violinţe, ci printr-o invazie cu totul pacifică. Ea va vărsa în această bogată şi productivă ţară prisosul populaţiei germane. Germania va îndrepta cătră Arhipelag şi Marea Neagră acel nesfîrşit şir de emigraţie care pînă acum mergea în America. Încetul cu încetul va face din Turcia europeană, o colonie germană, sau mai bine un anex la cele două mari imperii germane. Cotropirea a şi început: putem fi siguri că compatrioţii d-lui Bismarck o vor urmări cu toată energia, răbdarea şi stăruinţa de care sunt capabili numai nemţii. 
Germanii au tot ce le trebuie ca să se stabilească şi să prinză rădăcini în astă ţară mănoasă. Daca nu li se va opune vreun obstacol vor ajunge încetul cu încetul, fără zgomot şi pe tăcute, la Dardanele şi la Bosfor, şi atunci Constantinopolul, prin forţa lucrurilor, va cădea în mîinile germanilor. 
Atunci dinastia Hohenzollern va realiza visul monarhiei universale, la care n-a ajuns nici Carol cel Mare, nici Carol V, nici Napoleon I. De la Marea Nordului pînă la Marea Neagră, de la Baltica la Adriatica, se va întinde un nesfîrşit imperiu, sau mai bine o confederaţie formată de două mari imperii strîns legate printr-o comunitate de interese politice, economice şi sociale, şi care va apăsa asupra Europei cu toată forţa unei puteri militare înfricoşate. Nimeni nu-şi poate închipui cu ce colosală forţă vor domina în Europa o sută de milioane de oameni, ocupînd Europa centrală, împingînd la vest popoarele latine, la ost popoarele slave, stăpîni pe Hamburg, Triest, Salonic şi Constantinopole, ţiind sub dominaţia germană căile comerciale ale lumei civilizate! 
Acesta e visul principelui de Bismarck. În scopul acesta cancelarul de fier a format alianţa celor doi împăraţi, deschizînd calea Austriei în Orient. 

Autorul conchide

că, în viitor interesul Rusiei va face pe noul împărat a nu mai căuta sprijinul politicei sale nici la, Viena, nici la Berlin. 

Cum vedem, alianţe nouă se pregătesc în Europa. Un mare război e poate inevitabil. 
În vederea unei conflagraţiuni generale, guvernul nu este dator a spune ţărei care e politica sa? A fi sceptic la toate este lesne: e destul a nu avea cineva obraz. Dar oamenii de stat nu ştim că pot fi scutiţi şi de pudoare. 
Privim viitorul cu îngrijire, căci ce poate aştepta o naţie de la nişte oameni cari ne-au dus din catastrofă în catastrofă şi au comis importarea lui Strussberg - Landau, retrocedările, conversiunile şi mistificaţiunile politicei dunărene. 

[13 martie 1881]

          {EminescuOpXII 101}

["ÎN MAI MULTE NUMERE... "]

În mai multe numere ale "Romînului" din luna trecută am văzut susţinîndu-se ideea că embaticarul e proprietar al locului ce posedă, că un bun grevat cu embatic sau besmăn e proprietatea aceluia ce plăteşte embaticul. Vrun advocat desigur o fi scris acele articole, împodobite cu flori de citate falsificate din legiuirile vechi, producînd în noi acea silă pe care ne-o face orice cîrciocar ce, rumegînd paragrafe, uită că asemenea lucruri au stat totdauna în legătură c-o anume organizaţie socială şi economică a unui popor. Ba ilustrul advocat nici pare a înţelege termenul "a stăpîni " şi a "pune pe cineva în stăpînirea unui lucru", întrebuinţat în legile vechi, pe care-l traduce prin "proprietate". 
A pune în stăpînire va să zică a pune în posesiune, şi a stăpîni, oricînd şi oriunde, înseamnă a posede. Înţelesul lexical al cuvîntului e atît de bine stabilit întru cît priveşte trecutul încît ne e ruşine a vedea că azi nişte oameni ce nu ştiu romîneşte cutează a falsifica pentru bunul simţ al mulţimii termeni hotărîţi şi ca esenţă şi ca sferă. 
Noi suntem siguri că în spiritul legiuirilor vechi şi nouă locurile acele sunt numai în posesiunea ereditară a embaticarului şi că iluzia că ele ar fi chiar proprietatea lui nu s-a născut decît din neînsemnătatea relativă a arenzii ce să plăteşte azi, care în timpul în care a fost stipulată era îndestul de însemnată. Neînsemnătatea actuală a arenzii plătite e cauzată însă prin scăderea ce au suferit-o în valoarea lor metalele preţioase, pe cînd valoarea proprietăţii grevate cu embatic, precum şi venitul ei, s-a suit în raport direct cu valoarea celorlalte obiecte de consumaţiune. Daca proprietarii, fie indivizi, fie persoane juridice, ar fi fixat prin contractele primitive ca arenda sau embaticul să li se plătească în grîu, iar nu în bani, s-ar vedea clar raportul între proprietate şi rentă. Dar astfel iluzia economică, născută din disproporţia între valoarea proprietăţii arendate şi valoarea arenzii actuale, s-au putut preface sub pana redactorilor "Romînului" într-o eroare juridică, pe care vom cerca a o rectifica prin următoarea luminoasă espunere a lui Michel Chevalier, care, esplicînd ordinea economică a lucrului, ne dă esplicarea celei juridice. 

Cînd metalul din care e făcută moneda este pe clina de a-ţi varia valoarea în raport cu celelalte producte ale industriei e practic ca în anume cazuri plăţile să se stipuleze altfel decît în monetă. În asemenea împrejurări, daca e posibil şi lesne, e bine a se adopta un mod de plată nemetalic, substituind metalului monetar un alt obiect, presupus mai puţin variabil în valoarea sa. Unul din cuvintele de căpetenie pe cari le-au avut oamenii pentru a întrebuinţa aurul şi argintul ca mărfuri de intermediu în tranzacţiuni este fixitatea relativă a valorii ce s-au observat la ele. Dar daca din întîmplare o descoperire asemănătoare celei a minelor din America în secolul al Xvi-lea produce o mare perturbaţie în valoarea metalelor preţioase, pe cît timp perturbaţia durează, adecă în întreg intervalul ce le trebuie acestor metale pentru a trece de la nivelul aproape fix pe care se ţinuse valoarea lor la nivelul la care vor avea să rămînă de-aci înainte pentr-un period indefinit, ele sunt dezbrăcate de virtutea lor de căpetenie, adecă, de-a fi fixe în valoare, şi e natural ca să li se substituie în ocazii potrivite un alt articol, ce se socoate a fi desigur mai fix sau mai puţin variabil. Grîul e o substituţie vrednică de toată atenţia. Grîul în adevăr nu poate servi de monetă; el nu e îndestul de portativ; e supus la alterări; nu e o substanţă omogenă şi totdeuna egală în sine însaşi, ca un drug de aur care iese din cuptorul de topire al unui curăţitor care l-a preparat la o mie de chilometri depărtare de aci. Afară de aceasta, de la un an la altul, grîul suferă în valoarea lui, în raport cu celelalte articole de negoţ, oscilaţiuni foarte puternice, el se urcă sau scade de la una la îndoit, ba uneori la întreit chiar. Ce deosebire, de exemplu, între preţurile curente de la 'nceputul anului 1846 şi între cele de la finele anului, ce scădere în 1847 şi 1848! Cu toate acestea, daca luăm mediile unui număr de ani, vom afla fără îndoială că grîul este unul din articolele care-şi schimbă mai puţin valoarea în comparaţie cu alte articole ale producţiei. Luîndu-se în cercetare perioade seculare grîul pare a avea aproape fixitatea relativă a valorii. 
Individul care-n timpul împăratului roman August ar fi avut drept venit 1 000 de hectolitri de grîu şi care ar fi putut să transmită moştenitorilor acest venit, din epoca sa şi pînă în zilele noastre, ar fi garuntat moştenitorilor săi din secolul al optulea, al cincisprezecelea şi al nouăsprezecelea un grad de bunăstare mai puţin deosebit de acela de care se bucura el însuşi decît daca le-ar fi testat o rentă de-o greutate determinată în aur sau în argint. 
Conform cu observaţia aceasta ar fi posibil şi înţelept, în prevederea unei mari schimbări în valoarea aurului, ca proprietarul care s-ar lega printr-o arendare pe două sau trei generaţiuni să stipuleze ca să i se plătească arenda într-o cantitate fixă de hectolitri de grîu în loc de-a i se plăti c-un număr determinat de livre sterline. Tot astfel, particularul care ar voi să constituie o rentă copiilor sau unui colegiu sau unui ospiciu, ar face bine, în ipoteza în care ne-am pus aci, de-a o constitui în măsuri de grîu şi nu în piese de aur. După descoperirea Americei, Englitera, a cărei monetă era mai cu seamă de argint, au formulat acest sentiment printr-o lege înţeleaptă, în virtutea căreia o a treia parte a rentelor datorite colegiilor din Oxford şi din Cambridge au trebuit să fie plătite în măsuri de grîu de-o calitate hotărîtă. Oameni eminenţi, 

          {EminescuOpXII 102}

precum cancelarul Burleigh şi secretarul de stat Smith, luară iniţiativa acestui act de prevedere, pentru că, luminaţi prin esperienţa contimporană, ei pricepură că banul reprezenta mult mai imperfect decît grîul o sumă fixă de obiecte de consumaţiune cînd e vorba de-o serie indefinită de ani. Era în toiul perturbaţiunii produse prin mina de argint de la Potosi. Legea datează din anul 1576. 

Din această espunere se vede lămurit că proprietarii cari au arendat cu embatic proprietăţile lor pe generaţii înainte au comis eroarea de-a crede, ceea ce pentru timpul în care trăiau era adevărat, că valoarea metalului din care erau făcuţi banii va rămînea pururea fixă, pururea aceeaşi, că un galben în secolul al şaptesprezecelea va avea aceeaşi valoare ca şi un galben în secolul al nouăsprezecelea. 
Dar această eroare economică nu schimbă natura dreptului. 
Se va observa încolo că bunurile încărcate cu embatic au fost în genere proprietăţi ale aşezămintelor publice, nu ale particularilor. Dacă şi particularii ar fi uzat în genere de această tranzacţiune, mai cu seamă pe cînd moşiile erau încă foarte mari, s-ar fi dezvoltat desigur la noi în ţară acea posesiune ereditară care pe de-o parte ar fi făcut de prisos improprietărirea, iar pe alta ne-ar fi ferit de inconvenientul unei subîmpărţiri în parcele prea mici a pămînturilor ţărăneşti, deci ne-ar fi scutit de perspectiva formării unui proletariat agricol. 
Un loc grevat cu embatic [e] o proprietate arendată pe-o serie de ani indefinită. Posesiunea se moşteneşte în adevăr, dar, după natura datinei pe care se 'ntemeia acest soi de tranzacţiune, ea nu se putea moşteni decît în aceeaşi familie. Cu toate aceste vom vedea că astăzi multe din prăvăliile de prin oraşe, proprietăţi ale mănăstirilor, spitalelor, bisericelor, sunt în posesiunea unor străini, că în Moldova evreii au pus mîna pe ele, ceea ce e cu totul în contra naturii lucrului. Admiţîndu - se acuma răscumpărarea embaticurilor, aceşti străini devin proprietarii acelor locuri, din posesori prin uzurpaţiune ce fuseseră pîn' acum. Se ia adecă o nouă măsură pentru ridicarea elementelor străine din ţară; pe cînd, în starea actuală de lucruri, aceşti posesori prin uzurpaţiune ar putea fi scoşi din posesiune, iar locurile ar putea retrece în proprietatea statului, pentru a deveni baza unei măsuri generale pentru ridicarea meseriilor între romîni. Dacă e vorba ca locurile cu embatic să fie o posesiune ereditară, fie încai pentru romîni, nu pentru străini. Departe de-a le vinde, statul ar face bine să conserve acele prăvălii şi locuri de prin oraşe, pentru a uşura condiţiile de muncă a meseriaşilor acelora de ex. cari ar ieşi dintr-o şcoală de meserie. 
Atunci în adevăr am vedea că statul ia o măsură organică, iar nu o măsură născută moartă sau de-a dreptul stricăcioasă, precum sunt paragrafii de lege traduşi din franţuzeşte pe calapodul cărora se întind ca Hristos toate puterile vii ale acestui popor. 

[13 martie 1881]

["ÎNTR-UNUL DIN NUMERELE TRECUTE... "]

Într-unul din numerele trecute am publicat un articol dintr-un jurnal francez asupra politicei prinţului de Bismarck în Orient. Publicistul francez între altele zicea: 

Daca fiul împăratului Alexandru ar putea ridica vălul ce-i acopere viitorul şi-i ascunde pericolul ce ameninţă siguranţa şi mărirea Imperiului ţarilor poate c-ar vedea cum se grămădesc nourii ca s' aducă furtuna nu pe marginile Senei, ci pe ţărmurile Dunării. 
Vulturul cu două capete va închide armatelor ruse drumul la Constantinopole. 

Reproducînd acel articol am întrebat pe d-nii de la "Romînul" şi pe d. Brătianu în parte a ne declara într-un chip categoric "daca tot ce s-a făcut pînă acum în ţară a avut alt scop decît cel ce se atribuie cu atîta probabilitate principelui de Bismarck i daca acest scop ar avea vreun avantaj pentru ţară". 

          {EminescuOpXII 103}

"Romînul", reproducînd în parte articolul francez, nu găseşte că ar putea răspunde altfel decît că: 

opoziţiunea se uneşte în a face apel Rusiei să, intervie, să ceară destituirea guvernului, daca asasini nu vor izbuti a-l ucide, şi prin toate acestea să se provoace la timp intrarea în ţară a oştirilor ruseşti, intrarea oştirilor austriace şi pradă să se dea ţara rezbelului civil şi rezbelului între două mari puteri. 

Acest răspuns pentru noi ar fi destul de satisfăcător, căci ne-a dat ocazie a rîde mult, a rîde din toată inima. 
Dar, fiindcă "Romînul" ne impută cu multă imprudenţă că am făcut şi facem apel la străini, să curmăm o dată pentru totdauna această imputare gratuită şi imprudentă. 
Oare fost-am noi la Livadia ca să precupeţim retrocedarea Basarabiei? 
Oare noi am plătit la Berlin datoriile lui Stroussberg, ca, cu luminele unui jurisconsult fără renume ş-a unui financiar fără finanţe, să reînviem pe Stroussberg şi să-l aducem din nou ca o năpaste pe ţară sub numele de Landau? 
Noi negociem chestiunea Dunării? 
Noi am zis ceea ce ne pare probabil după prevederile noastre. Am zis că Turcia ameninţă a dispărea din Europa. Am zis că un rezbel poate fi iminent. În faţa unei conflagraţii generale probabile am întrebat care este politica guvernului. 
Şi ni se răspunde că suntem ruşi or austriaci; iată tot. 
Pe noi nu ne incomodează deloc a declara că nu poate fi om în ţara regelui care să cugete, dar necum să scrie, că ar voi invazie. Credem şi mai mult, credem că, daca s-ar găsi ceva creieri dislocaţi care să cugete la invazie, cuviinţa ar cere ca "Romînul" să fie cel din urmă care s-o releveze aceasta; din cauze pe cari, de la 1848 şi pînă azi, cu toţi le cunoaştem. 
Împăratul Alexandru I înaintea rezbelului de la 1812 zicea: Constantinopoli este imperiul lumei. 
Astăzi vederile ţarului Alexandru sunt împărtăşite şi de Anglia şi de Germania şi de Austria. 
Cînd vedem dar pe junele împărat că ia îndatorarea să execute dorinţele străbunilor săi, cari priveau Constantinopoli ca imperiul lumei, nu suntem în drept a prevede un rezbel? Şi în faţa acestui rezbel nu suntem datori a întreba pe d. Rosetti unde are de gînd să trimită şi de astă dată pe d. Brătianu, la Livadia, la Viena sau la Berlin? 
Iată pentru ce am publicat articolul francez, iată pentru ce suntem îngrijaţi de viitorul ţării noastre regale, iată pentru ce am întrebat care este politica guvernului. 
Cititorii vor judeca daca ceea ce ne impută "Romînul" este serios. Facem pentru aceasta apel la cititorii "Romînului", căci niciodată nu ne îndoim de bunul simţ al romînilor, fie de orice nuanţă politică, cînd e vorba de destinele ţării. 

[17 martie 1881]

["SE ZICE... NU AFIRMĂM... "]

Se zice... nu afirmăm, căci ne întemeiem numai pe zvonul public... se zice că la Curte s-ar fi observat cu oarecare părere de rău lipsa d-lor Lascar Catargiu şi general Florescu în ziua proclamării regatului. În adevăr amîndoi bătrînii senatori au avut bucuria senină în acea zi de-a vedea, nu pentru deşertăciunea lumească a lucrului, dar pentru importanţa lui politică în vederea unor evenimente viitoare, erigerea Romîniei la rangul de regat. 
Însă în această bucurie senină a trebuit să cază o picătură de amărăciune: fostul colonel de vînători, actualul general Leca, a luat iniţiativa acestei propuneri. 

          {EminescuOpXII 104}

Raportor în Senat a fost d. Ion Ghica. Foarte bine şi cu cale. D. Ion Ghica are renumele de-a nu fi fost tocmai favorabil principelui şi, din timpul războiului franco-german şi a afacerii de la sala Slătineanu, există oarecari reminiscenţe pe cari, faţă cu regele, d. Ion Ghica face bine de le şterge. Daca e vorba să inaugurăm o eră nouă, şi revoluţionarii de ocazie şi cei de meserie să-şi plece capul şi să solicite din nou o iertare care li s-a dat demult. 
Nu e tot astfel cazul cu d. general Leca. Gura care ar fi putut să-l ierte e închisă pentru totdauna; mîna care i s-ar fi putut întinde cu prietenie şi milă, ca odinioară, se preface în ţărînă. Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor... absolut tuturor, numai colonelului Leca şi altor cîtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria romînilor. Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor faţarnici; nici un Domn romîn, absolut nici unul n-a căzut prin tradarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cît era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate. 
Noi nu vorbim pentru fostul colonel de vînători. Ne-am feri chiar de-a-i pronunţa porecla, pentru că o sumă de oameni cumsecade suportă fără vină inconvenientul de-a avea aceeaşi poreclă. Apoi acest domn nu ar fi nici în stare să ne priceapă. Cît de departe este de a şti izolarea şi retragerea ce i se cuvine ne-a dovedit o scrisoare publicată de d-sa în "Romînia liberă", prin care se punea la dispoziţie un om ce-l calomniase, cum pretindea. Ei bine, fostul colonel de vînători îşi închipuieşte încă că există, nu în Romînia, dar în universul întreg, de la Polul de nord pînă [la] cel de sud şi în curmezişul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morţilor de soiul acesta nu li se datoreşte, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cercul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lîngă cea din noaptea de 11 fevruarie. Daca acest d. ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, cînd orice fiinţă vieţuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfîrşit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi soldaţi nevinovaţi şi amăgiţi, care fuseseră scoşi din cazarmă sub pretextul că "Doamna născuse un copil". 
Dar au conspirat toţi atuncea, şi conservatori şi liberali? 
Ei şi? 
Oameni independenţi, liberi a [ataca] actele unui Domn ce făcuse o lovitură de stat, erau pe calea de-a comite [o crimă] politică care, reuşind, avea să fie un succes politic. Se 'nţelege că oamenii politici trag tot folosul posibil pentru cauza lor dintr-un act de trădare care le vine la 'ndemînă; dar aceasta nu va să zică că ei aprobă trădarea sau iubesc pe trădător. Odată faptul mişelesc îndeplinit, cel ce l-a comis se înlătură din viaţa publică pe de-a pururea. De vrea să trăiască fiziceşte mai departe, trăiască, căci impunitatea judecătorească i-e asigurată; dar moraliceşte e mort şi un rol în viaţa publică nu mai poate juca. 
Noi înşine am fi tăcut despre această faptă, am fi uitat, căci asemenea lucruri se uită, dar nu se iartă niciodată, cînd n-am vedea pe aceste personaje băgîndu-se înainte şi întunecînd momentele cele mai luminoase ale vieţii poporului nostru. În loc de a se ascunde, ei din contra pozează în lumina electrică a unor zile mari pentru ca să se vază creţ cu creţ toate zbîrciturile negrului şi criminalului monstru. 
Ce e în adevăr Simeon Mihălescu pe lîngă acel colonel de la 11 fevruarie? Un înger. Ce e Pietraru, care a ridicat mîna criminală contra unui om de stat căruia nu-i jurase niciodată credinţă, care nu era încredinţat pazei lui? Daca pe colonelul de la vînători l-ar fi chemat Pietraru n-ar fi făcut ceea ce-a făcut actualul general. 
În decursul istoriei noastre s-au întîmplat ceva analog, nu asemănător, în zilele fiului lui Ştefan-Vodă, Petru, pronumit Rareş. 
Petru Vodă fusese scos din domnie prin trei armate de invazie intrate în acelaşi timp în Moldova: polonă, tătară şi turcească. Întîmplările sale, în vremea fugii în Ardeal, a petrecerii în cetatea Ciceului, a mergerii la Ţarigrad, formează un roman întreg în cronicele noastre. În timpul lipsei sale domnişori ilegitimi ocupară tronul, pînă ce fiul leului se arătă din nou la marginea ţării. Unii boieri, pentru a cîştiga favoarea lui Petru Vodă, auzind că soseşte, uciseră pe domnişorul ilegitim după vremuri şi alergară înaintea lui

          {EminescuOpXII 105}

Petru să i se închine, espunîndu-şi meritele ce le aveau în a lor părere. Petru Vodă era de felul lui un om blînd precum se ştie. Mulţumitu-le-au el trădătorilor pentru fapta lor? Da... a pus să le mulţumească călăul. 
El n-a primit coroana sa proprie din mîni de ucigaşi şi bine a făcut. Dar acei colonei sau generali de pe atunci înlăturaseră o piedecă din calea lui? El s-a folosit în adevăr de această înlăturare, dar n-a aprobat-o nicicînd. 
Aşadar nu credem că e loc de mirare daca în vremi mai blînde, dar totuşi în momente în care ţara are nevoie de reînviarea tuturor instinctelor ei morale, unii membri influenţi, mai ales din cei bătrîni ai partidului conservator, deşi au aclamat cu bucurie principiul regalităţii, au evitat totuşi de-a se 'ntîlni faţă în faţă cu cel care a căutat, în ciuda lumei, de-a fi iniţiatorul acelei idei. 

[18 martie 1881]

["ÎNTRE LEGENDELE NOASTRE... "]

Între legendele noastre naţionale e una (în colecţia Ispirescu ) de străveche origine desigur şi de o mare adîncime. Un om primeşte de la ursite privilegiul "vieţii fără moarte şi tinereţii fără îmbătrînire ". Acesta trece pe lîngă un oraş şi întreabă pe un tîrgoveţ, ce culegea mere într-o grădină, de cînd sta oraşul acela? - De cînd lumea, răspunse omul culegînd mai departe. Peste cinci sute de ani omul pururea tînăr trece iar prin acel loc, dar de oraş nici urmă. Un cioban singur îşi păştea oile, cîntînd din fluier. - De cînd s-a risipit oraşul de aci? întrebă el. - Ce oraş? i se răspunse. N-a fost niciodată, tot cîmp limpede, bun de păşune a fost aci. - Într-alt rînd omul pururea tînăr găsi aci un codru mare şi un cărbunar tăind lemne. - De cînd e codrul? întrebă. - Da cine-l mai ţine minte de cîndu-i? răspunse cărbunarul. Şi în sfîrşit peste alte cinci sute de ani omul pururea tînăr regăsi iar un oraş mare. În piaţă larmă, trîmbiţe, tobe, steaguri, veselie. - De cînd o oraşul, întrebă el, unde-i pădurea, unde păstorul cu fluierul? - Dar cine să-i răspunză la toate întrebările acestea? Fiecine în piaţă era preocupat de trebile lui proprii, de sine însuşi, de ceea ce se petrecea împrejurul lui. 
Omul pururea tînăr, cînd trecuse pe lîngă acel oraş, făptuise multe lucruri bune. Ciobanului [î ]i răpeau tatarii din turmă şi el a alungat tatarii, cărbunarului îi urlau lupii pe lîngă casă, el a stîrpit lupăriile, şi-n adevăr într-o piaţă a noului oraş el a văzut o statuă călare c-o elebardă în mînă şi s-a recunoscut pe sine în acea statuă. - Eu sunt acela, zise el mulţimii demprejurul lui, dar toţi rîseră de el şi nu-l credeau. La arhiva primăriei stătea scris că fapta reprezentată prin statuă se petrecuse cu multe sute de ani înainte. - Dar eu sunt acela, zise el. Nu ţineţi voi minte că acum cinci sute de ani mă chema Dragomir şi mă pusese Mircea Vodă singur în pustietatea aceasta plină de păduri, în mica cetăţuie a Dîmboviţei, de ţineam piept tătarilor pe Ialomiţa? Şi acuma găsesc aci un oraş de două sute de mii de oameni? 
Dar cine să crează că el e geniul neamului romînesc, pururea avînd în minte trecutul întreg şi de aceea neuimindu-se de ceea ce vede acum? Ba, în mulţimea cea mare iată că se găsi un moşneguţ cu faţa vicleană, cu ochii bulbucaţi şi cam cepeleag la vorbă, care începu ceartă cu omul pururea tînăr, zicînd: "Ce vorbeşti tu? De cînd sunt eu există toate cîte le vezi. Înainte de mine nu erau decît boiari şi rumîni. Luminează-te şi vei fi, voieşte şi vei putea. Eu am creat ţara aceasta, înainte de mine nu era nimic". Omul pururea tînăr rîse, îi dete cu tifla moşneagului şi se făcu nevăzut. 
Cînd ne uităm cu binoclu, ne pare scena foarte aproape, cînd îl întoarcem ea ne pare foarte departe. Dac - am întoarce binoclul istoric spre anul 1654, la încoronarea lui Constantin Basarab, fiul lui Radu Şerban, am vedea tot piesa de azi, jucată în alte costume, 

          {EminescuOpXII 106}

am vedea pe uliţe mese cu cîte un grămătic şi la ele cei 100 000 de dorobanţi şi seimeni depunîndu-şi jurămintele asupra formulei: 

Juraţi pe această sfîntă Evanghelie şi pe această cinstită cruce că veţi fi cu Constantin Vodă un suflet şi un sfat, ascultîndu-l şi ajutîndu-l fără viclenie, atît în iveală cît şi în taină; neascunzînd de el nici un lucru ce trebuie să-i fie cunoscut în tot cursul vieţii sale şi în tot cursul vieţii voastre, şi nu veţi fi trădători către el, nici veţi lucra împotriva lui. 

Iar ei, punînd mîinile pe Evanghelii şi pe cruce, ziceau: da! Ţăranii aruncau în calea Măriei Sale spice de grîu, flori albe şi ramuri verzi, mere, lămîi, năramze şi capete de berbeci, sau îi închinau miei şi căprioare sălbatice. 
Iar cît despre cheful ce s-o fi făcut pe vremea aceea, nici vorbă. Chiar Neagoe Vodă, om mai mult sfînt decît războinic, zice în sfaturile către fiul său Teodosie: 

De ţi-e voia să dăruieşti pe cineva, [î ]l dăruieşte dimineaţa la trezvie cu cuvinte dulci; daca ţi-e voia, să-ţi mulţumească cel ce i-ai dat darul şi să-ţi sărute şi mîna. Iar daca ţi-e voia să te mînii sau să urgiseşti pe cineva sau să-l judeci, iar dimineaţa la trezvie îl judecă cu toţi boierii tăi şi-i ia seama. Cum îl va ajunge judecata aşa-i fă. Căci daca şezi la masă nu este legea să judeci, nici să dăruieşti; ci are masa obiceiul său de veselie, să se veselească toate oştile tale de tine... Să le dai să bea din destul şi cît vor vrea, şi tu încă să bei, ci cu măsură, ca să poată birui mintea ta pre vin, iar să nu biruiască vinul pre minte, şi să cunoască mintea ta pre minţile slugilor tale, iar să nu cunoască mintea slugilor pre mintea ta; şi, de-ţi va greşi vro slugă, tu-i îngăduie, pentru că... tu l-ai îmbătat. 

Aşa se trăia pe la anul 1520. 

Dar să privim coroana, căci de ea va fi vorba poate. 
Ea e acoperită cu pietre scumpe şi mărgăritare. În partea ce vine pe frunte, deasupra e crucea formată din cinci pietre scumpe, sub cruce în email Duhul Sfînt, sub Duhul Sfînt, tot în email, Dumnezeu Tatăl, cu dreapta binecuvîntînd, în stînga ţinînd globul pămîntului. În rînd cu Dumnezeu Tatăl, de jur împrejur, chipurile strămoşilor şi între ele mici sceptre; sub aceste chipuri un rînd de heruvimi (capete şi aripi) şi sub acest rînd pietre scumpe mari formînd marginea demprejurul coroanei. 
Capul ce stă sub această coroană e mare, fruntea largă, ochii mari, pe jumătate închişi, căutătura tristă şi întoarsă oarecum în sine însuşi, sprîncenile lungi, nasul fin, faţa lungăreaţă şi palidă, barba mică şi neagră în furculiţe, părul capului lung acoperind spatele şi umerele. 
E Ştefan cel Mare, zugrăvit la anul 1456. Pe piept îi atîrnă un lanţ scump care se 'ncheie într-un engolpion de aur. 
Dar daca vremea, acest veşnic regisor, a scos din nou piesa din arhivă şi ne-o reprezintă astăzi cu costume schimbate şi cu alţi actori, oare omul pururea tînăr, geniul neamului romînesc, a venit asemenea între noi? 
Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a ţărînei, ci a trecutului? 

[19 martie 1881]

["RĂSPUNZÎND LA DISCURSUL D-LUI
MAIORESCU... "]

Răspunzînd la discursul d-lui Maiorescu, d. Carp a crezut a putea reduce importanţa pe care o dăm noi vicierii spiritului public în Romînia. 
Originea acestei vicieri e a se căuta în orice caz în tradiţiile şi antecedentele membrilor partidului roşu şi în faptul că asemenea tradiţii şi asemenea antecedente au fost cu

          {EminescuOpXII 107}

toate acestea răsplătite sub o monarhie. Monarhia, pe cît poartă acest nume, credem că nu poate renunţa, în interesul ei şi al poporului, la acele prerogative care-i formează esenţa şi o deosebesc de republică. În republică numai, prin natura lucrului, domină partidele şi apetiturile. 
Dar fie apreciarea noastră severă cea justă, sau aibe cuvînt d. Carp, care vede în aceste fenomene ale înveninării spiritului public pînă şi prin idei nihiliste numai semne ale unei boale mai adînci, răsărite din lipsa unei solide organizări sociale, nu asupra acestei divergenţe mai mult formale vom avea ceva de zis. 
Cestiunea e daca, în era nouă ce se deschide prin erigerea Romîniei în regat, actuala lipsă de organizare, atît de priincioasă instinctelor roşie, va ţinea înainte sau daca există vro perspectivă de-a putea înlătura din viaţa publică elementele ce nu sunt pentru viaţa publică, şi anume pe aceia cari şi-a făcut din politică, din precupeţirea şi specula sentimentelor şi aspiraţiilor naţionale o meserie şi o negustorie de toată ziua. 
Îndealtmintrelea noi nu găsim deloc atît de straniu ca publicitatea, fie ziaristică, fie parlamentară, să ia de motiv tocmai fenomenele; căci fenomenele izbesc vederea, nu cauzele ascunse. 
Decreşterea populaţiei romîne din ţară şi creşterea elementelor străine e un fenomen; el răneşte vederea patriotului adevărat, el e lesne de înţeles pentru orice cetăţean, el ne strigă să căutăm cauzele ascunse ale lui şi să le înlăturăm. 
Scrieri şi discursuri nihiliste sunt asemenea un fenomen izbitor, lesne de înţeles pentru omul public ca şi pentru cel privat. Aceste scrieri, aceste discursuri sunt pete cari reclamă vindecarea răului intern ce le-a produs. 
Cuvîntul "organizare socială" are însă o sferă largă şi ar fi în orice caz interesant ca o inteligenţă necontestabil luminoasă cum este acea a onor. deputat de Vaslui să ne lămurească asupra ei. 
Evident că e rău daca onor. Serurie face politica şi versuri în loc de-a face altceva. Cestiunea e cum viitorul Serurie să fie silit, prin natura organică a societăţii romîne, a se ocupa cu lucruri mai potrivite cu inteligenţa şi aptitudinile sale decît versurile neo - greceşti şi politica de mahala. 
Şi această cestiune e foarte gravă din toate punctele de vedere. 
Nimic nu demoralizează mai mult pe un popor decît erigerea nulităţii şi a lipsei de cultură în titluri de merit. 
Încurajarea nulităţii, erijată în principiu de guvernămînt, [î ]i îndeamnă pe cei răi de a uza de orice fel de mijloace numai pentru a izbuti să pună mîna pe stat. Am văzut de ce soi sunt acele mijloace. Scrierile satirice ale d-lui Orăşanu, republica de la Ploieşti, telegramele de felicitare cătră Rochefort sunt încă proaspete în mintea tuturor. Chiar admiţînd că avem a face cu acte cari n-au fost luate în serios nici de autorii lor, rămîne totuşi obiecţiunea gravă de făcut daca soarta unui stat poate fi determinată de oameni cari se joacă cu focul, de oameni cari n-au întru nimic de-a proclama azi republica, iar mîni a se prosterna cu umilinţă înaintea monarhului. Aceşti oameni nu mai sunt caractere bărbăteşti, ci nişte panglicari cari şi-au făcut o jucărie din diferitele forme de guvernămînt şi o meserie lucrativă din amăgirea poporului cu ele. 
Dar există o lature şi mai gravă a lucrului. Într-un stat în care nu există măsură pentru merit, în care, din contra, merit şi ştiinţă sunt cauze de persecuţiune din partea demagogiei ignorante şi lacome a Costineştilor şi Caradalelor, spiritele tinere cari s-au născut cu o coardă mai energică de percepţiune şi de voinţă, am putea zice naturile alese, pierd încrederea în organizarea societăţii şi înclină a adopta ca ale lor nişte idei de destrucţiune cari cuprind în ele nimicirea oricărui stat. Tocmai ne vin în minte numele nihiliştilor romîni din Iaşi, fraţii Nădejde şi Milea, şi o spunem drept că, văzînd pe Carada om mare şi pe plagiatorul Crăciunescu profesor de facultate, începem, nu a justifica, dar a esplica psicologic aceste fenomene. 
Fraţii Nădejde de ex. sunt amîndoi tineri cu ştiinţă de carte; am putea zice că în degetul lor cel mic au mai multă ştiinţă decît Costinescu ori Crăciunescu în capete. Ca merit se poate adăuga că, în lipsă totală de mijloace, de vreme ce sunt dintr-o familie foarte săracă, ei tot ce ştiu au învăţat într-un oraş de ţară, fără a face un pas în străinătate. Cu toate astea ei ştiu limbile clasice, mai multe limbi moderne, au înghiţit cu ardoare ceea ce le-a venit în mînă din ştiinţele naturale. E firesc ca asemenea naturi energice să fie

          {EminescuOpXII 108}

izbite de spectacolul încurajării sistematice a nulităţilor, să le apuce un fel de desperare de viitorul societăţii în care trăiesc şi să-şi deschiză perspectiva unei reforme prin răsturnarea radicală a tot ce există. 
D. Carp, în a noastră părere, face rău de micşorează importanţa întîmplărilor din Iaşi. Pe cît ştim, aceşti tineri amăgiţi nu sunt stîrpituri de vanilie crescute în bumbac, cu capul ameţit de fraze şi romanuri, ca tinerii Vintilă Rosetti sau Calligari, cari în vederea unor sinecure ar transige numaidecît cu pretinsele lor principii revoluţionare, numai să li se arunce cîte un oscior. Nu sunt pretinsă naţie şi pretins popor, ei sunt adevărat popor; sunt oameni a căror inteligenţă au fost şi puternică şi vergină, de au absorbit cu toată setea ideile nimicirii. Ţandăra nu sare departe de trunchi. Tatăl, pentru motive reversibile, renunţă la republica universală şi devine monarhist legitimist; fiii vor face ca prezidentul republicei Ploieştilor care, din cap al împărăţiei Fefeleiului, a devenit azi om cu leafă. Dar nu este tot astfel cu oamenii de cari vorbim mai sus. Mintea acestora nu se poate vindeca prin îmbunătăţirea sorţii lor personale, prin funcţii şi diurne; tinerimei mai energice trebuie să i se întipărească convingerea serioasă că organizarea societăţii nu mai îngăduie ridicarea în sus a Costineştilor, Caradalelor şi Seruriilor şi că de acum înainte pentru a se ridica cineva, [î ]i trebuie şi minte, şi caracter, şi muncă. 
Dar cestiunea are o lature şi mai gravă. Europa este monarhică. Nu credem că ar privi cu ochi buni o ţară unde sistematica încurajare a nulităţii şi a feneantismului pe de o parte ar da naştere pe de altă parte unei discompuneri sociale capabile a învenina şi pe vecini. Oficiosul "Journal de St Petersbourg" scrie în această privire: 

Simpatiile cele mai sincere ale Rusiei [î ]i sunt asigurate Romîniei în noua sa existenţă ca regat; dar nu există drepturi fără datorii ca corolarii. E permis a spera că guvernul romîn se va pătrunde din ce în ce mai mult de obligaţiunea ce-i incumbă de-a se arăta un membru util şi activ al marei familii conservatoare numită "Europa monarhică" şi că va face tot ce-i stă prin putinţă pentru a impiedica ca teritoriul romîn să serve de azil bandei internaţionale care ameninţă siguritatea tronurilor şi prosperitatea naţiunilor. 

Iată dar cum "organizarea socială", cuvîntul pe care l-a lăsat să cază d. Carp, are însămnătate şi pentru poziţia Romîniei ca stat. Am dori să ştim în adevăr în ce mod pricepe d-sa această organizare socială şi daca nu cumva e victima iluziei că cu Cariagdii, Caradale şi Costineşti, cu cumularzi, vînători de sinecure, de directorate de bănci şi de diurne, s-ar putea inaugura o reformă socială. Nouă ni se pare sigur că nimic nu se poate face cu oameni cari, în locul convingerii, ştiinţei şi caracterului, n-au decît un nesăţios stomah. 

[20 martie 1881]

["ZIARELE FRANCEZE... "]

Ziarele franceze au început să ne felicite pentru erigerea Romîniei la rangul de regat. Reproducînd cîteva pasaje dintr-un articol ce-l aflăm în "Journal des debats" atragem atenţia cititorului asupra spiritului conservator de care ele sunt insuflate. 

... Soldaţii romîni, zice foaia franceză, dăduseră înaintea Plevnei dovezi de calităţile lor militare pe cari n-avuseră încă ocazie de-a le desfăşura şi botezul de foc pe care tînăra oştire romînească 'l primi alături cu cea rusească n-au contribuit puţin pentru a arăta că tînărul Principat ajunsese deja la vîrsta independenţei. Pierderea Basarabiei moldovene a fost pentru romîni o crudă sfîşiere, care n-a fost compensată prin cîştigarea Dobrogei. Numai recunoaşterea independenţei putea să-i mîngîie. 
Acum visul de aur al tuturor romînilor e realizat, precum a zis prezidentul Camerei, şi rolul noului regat în valea Dunării de Jos va deveni mai mult decît oricînd un vol civilizator. Cele şapte pîn' la opt milioane de romîni cari formează o insulă pierdută în mijlocul slavilor sunt fără contestare mai înaintaţi decît vecinii lor în cît priveşte cultura intelectuală. Ei şi-au apropriat c-o minunată înlesnire legile şi obiceiele Apusului şi pot fi educatori foarte utili pentru principatele slave cari - i încunjură. Pe de alta parte, prevenţiunile, 

          {EminescuOpXII 109}

ba unele putem zice, cari - i despărţea de slavi şi îndeosebi de bulgari s-au stins în mare parte *** constata de curînd la Belgrad, la Sofia şi la Bucureşti să se menţină şi să se dezvolte. Se pare îndealtmintrelea că nimic n-ar fi mai lesne, de vreme ce între principatele Dunării de Jos nu există interese contradictorii şi ambiţiile lor nu se pot ciocni. Regatul Romîniei, daca nu e cel mai vechi dintre ele, a văzut cel puţin mult mai de timpuriu dezvoltîndu-se la el progresul ştiinţei şi al industriei apusene decît vecinele ei, Serbia şi Bulgaria. El cată deci să continue a da exemplul înţelepciunii politice şi a intra cu mult mai multă hotărîre poate pe calea unei admnistraţii integre şi severe. Acesta e adevăratul mijloc de-a exercita împrejuru-şi o influenţă care ar fi cu atît mai utilă cu cît e vorba mai cu seamă de nişte state tinere, expuse a comite adeseori greşeli grave sau cel puţin imprudenţe. Am dovedit totdauna un interes pasionat pentru romîni, deci şi acum ne asociem la bucuria lor prezentă şi facem cele mai vii urări pentru norocul şi prosperitatea tînărului regat al Romîniei. 

O administraţie integră şi severă, iată cuvîntul ce trebuie să rămînă mai cu seamă în tipărit din sfaturile ce ni le dă ziarul francez. Dar oare o asemenea administraţie e cu putinţă, cînd ea a devenit un manipul electoral şi cînd scopurilor electorale li se sacrifică toate atributele esenţiale ale statului? 
 D. Lascar Costin, deputat din majoritate, a publicat mai zilele trecute o scrisoare către d. Holban în care espune de visu starea în care se află ţara în această privire. Deşi suntem departe de-a împărtăşi în toate maniera de-a vedea a d-lui deputat care onorează partidul conservator cu animozitatea sa specială, cuvintele d-sale contribuie a lămuri răul fundamental de care suferim. 

Materialismul şi interesul personal, zice d. Lascar Costin, este plaga noastră socială. Patrie, virtute, sunt mofturi, nişte cuvinte de paradă. Punga, punga şi iar punga, iată crezul nostru politic. Nu avem educaţie politică. Ne lipseşte patriotismul. 
Un guvern ca să se ţie la putere, oricît de onest ar fi, oricît de nobile intenţiuni ar avea, trebuie să stea zi şi noapte cu mîna în sacul ţării şi să împrăştie în toate părţile la favoruri, să azvîrle la ciolane în toate direcţiile. Sprijinitorii *** cu termometrul în stomah*** el marchează o diferenţă*** guvernului şi-l*** iată soarta partidelor. În loc de şapte miniştri pune şapte Dumnezei pe băncile ministeriale şi iot fenomenele acestea întristătoare le vei vedea producîndu-se, pentru că aceleaşi cauze nu pot produce decît aceleaşi efecte. 
Avem nevoie să regenerăm moravurile - continuă d. Lascar Costin -, să deşteptăm în inimele noastre sentimentul de patrie prin răspîndirea instrucţiei în popor, prin ridicarea bisericei, care întreţine viaţa morală în om, prin alungarea luxului, izvorul tuturor corupţiilor şi tuturor mişeliilor; iar nu să pierdem timpul sfîşiindu-ne între noi. În orice partid se va zvîrli omul astăzi, duce cu el bagajul său propriu: pasiuni, viciuri şi calităţi. Amestecătură. 

Cînd un deputat din majoritatea roşie declară că pentru coreligionarii săi politici punga, punga şi iar punga e unicul crez politic, iar patria şi virtutea sunt vorbe de paradă şi mofturi; cînd declară că sprijinitorii guvernului au termometrul în stomah, care, cum marchează în minus, trec în opoziţie, că d. Brătianu trebuie să stea zi şi noapte cu mîna în sacul ţării şi să azvîrle la ciolane, cînd zice aceasta trebuie să fie crezut pe cuvînt. 
D. Lascar Costin speră prea mult de la răspîndirea instrucţiei în popor. Cauza răului e mult mai adîncă, ea e etnică. Elemente străine, îmbătrînite şi sterpe s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Acestea, neavînd tradiţii, patrie hotărîtă ori naţionalitate hotărîtă, a fost cu toate astea destul de numeroase pentru a putea pune mîna pe statul romîn. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul romînesc n-au dispărut încă; ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşă. 
De aceea nu-i de mirare daca întreaga noastră dezvoltare mai nouă n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit să stea alături cu aceia pe cari trecutul lor [î]i lega cu sute de rădăcini de ţară şi de popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti patrioţi căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. De *** formînd plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărăt şi în privire morala şi în privire materială. 

          {EminescuOpXII 110}

O politică care ar avea de scop a reda elementelor istorice ale ţării partea ce li se cuvine în dirigerea afacerilor publice ar face să dispară patrioţii improvizaţi cu termometru cu tot. 

[22 martie 1881]

IOAN GRIGORIE GHICA

O ştire telegrafică din St Petersburg ne vesteşte că generalul de divizie Ioan Ghica, ministru plenipotenţiar al Romîniei acreditat pe lîngă guvernul M. S. Împăratului tuturor Rusiilor, a încetat din viaţă. 
Generalul de divizie Ioan Ghica a fost fiul lui Grigorie Vvd Ghica, Domnul de neuitată memorie al Moldovei. Părintele său nu numai că făcuse din capitala Moldovei centrul de întrunire a tot ce poporul romînesc avea pe timpul acela mai strălucit şi mai inteligent, nu numai că împreunase împrejurul său pe un Negri, Panu, Alexandri, Const. Hurmuzache, Sturza, Cogălniceanu, Mavrogheni, Ioan Ghica, A. Laurian, Ralet ş. a. dar, fiind Domn, deci în perspectiva sigură a unei abdicări personale, s-a făcut în conferinţele de la Viena şi de la Constantinopole reprezentantul ideei unirii Principatelor şi a alegerii unui principe străin dintr-o dinastie suverană a Europei. O mare parte a averii sale a constituit-o în fond al Orfanotrofiei din Iaşi. Anastasie Panu, care a văzut în Grigorie Vodă Ghica pe adevăratul promotor atît al Unirii cît şi al tuturor ideilor de reformă politică şi socială, l-a proclamat în Adunarea ad-hoc "marele om al Romîniei". 
Fiul său, generalul de divizie Ioan Ghica, a fost deputat în Adunarea ad-hoc şi la alegerea lui Alexandru Ioan I a votat dimpreună cu frate - său C. Ghica, fost consiliar la Curtea de Casaţie, unirea personală a Principatelor, primul pas pentru Unirea definitivă. 
Sub Vodă Cuza a făcut parte din mai multe cabinete, cînd ca ministru al afacerilor străine, cînd ca ministru de război. Între altele a făcut parte din cabinetul care a proclamat fuziunea ministeriilor Moldovei cu ale Ţării romîneşti şi întrunirea Camerelor. Împreună cu Constantin Negri a elaborat memoriul justificativ în cestiunea mănăstirilor pămîntene, zise închinate. După abdicarea lui Vodă Cuza a fost viceprezident al Constituantei şi ca atare a luat parte la votarea Constituţiei actuale, care poartă contrasemnătura lui în calitate de ministru, sub aceea a M. Sale Regelui. 
Se ştie că, în urma sosirii M. Sale Regelui, ţara era ameninţată de invazie din partea Porţii. Generalul Ioan Ghica era pe atunci ministru de război al M. Sale. În această calitate el organiza apărarea ţării, gata a întîmpina agresiunea posibilă a oştirilor Porţii. 
Numit mai tîrziu agent diplomatic al ţării la Viena, a fost cel dendîi căruia Maiestatea Sa Împăratul Austriei i-au făcut primirea cu ceremonialul obicinuit persoanelor investite c-un caracter diplomatic oficial. Ca delegat în Congresul telegrafic internaţional din Roma i-a dat acelui Congres o idee cu mult mai exactă despre ţările romîne şi despre statul romîn. 
Anii din urmă ai vieţii sale se disting prin deosebita gingăşie a însărcinărilor diplomatice pe cari le-au avut, căci a fost reprezentant diplomatic al Romîniei la Constantinopol tocmai în acei timpi critici cînd armata rusească era în ajun de-a trece Prutul şi după ce l-au trecut, încît, cu toate dificultăţile situaţiei, a stat, cu pericolul vieţii sale chiar, neclintit la postul din Constantinopol pînă în momentul rechemării şi a începerii ostilităţilor. În timpul campaniei a fost ataşat pe lîngă persoana M. Sale Împăratului Alecsandru II, luînd însă parte activă la război. După război generalul avu a împlini o misiune şi mai spinoasă, căci fu trimis ministru plenipotenţiar la St Petersburg într-un moment în care relaţiunile noastre diplomatice cu Imperiul ţarilor nu erau nimic mai puţin decît normale, căci tocmai atunci se iscase conflictul aşa numit al Arab-tabiei, care, din esces de zel din partea guvernului nostru, luase caracterul unei cestiuni de onoare militară

          {EminescuOpXII 111}

pentru Rusia, şi tot atunci ţara luase în cestiunea cesiunii Basarabiei singura atitudine ce i se cuvenea, cu toată disproporţia dintre puterile noastre şi acelea ale împărăţiei vecine. Oricine înţelegea ce delicată era poziţia agentului nostru diplomatic în acel timp la St Petersburg şi ar fi de datoria ministrului respectiv de-a constata modul prudent şi statornic cu care generalul Ioan Ghica şi-a împlinit însărcinările sale. 
Astfel nu e act al istoriei noastre contimporane, de [la] 1857 începînd, la care generalul Ion Ghica să nu fi luat parte, nu e volum al Cărţii Verzi, editate de Ministerul nostru de Esterne care să nu conţină mărturisiri de patriotismul, activitatea şi talentul diplomatic al răposatului. 
Săvîrşit din viaţă departe de pămîntul iubit al ţării sale, el a murit de influenţele climei aspre a capitalei Nordului, departe de cei cinci copii pe care-i lasă în urmă, departe de soţia sa; căci o nestrămutată iubire de ţară l-a făcut să sacrifice îndatoririlor sale pînă şi interesele familiei şi afecţiunile sale cele mai scumpe. Soţia sa, nepoată a lui Alexandru Vodă Ghica, fost domn Tării Romîneşti, ocupată cu îngrijirile ce reclama creşterea copiilor, n-a avut nici mîngîierea supremă de-a asista la ultimele momente ale soţului ei. 
Astfel se duc unul cîte unul toţi aceia cari au dat impulsul regenerării ţărilor romîne. 
E o datorie de recunoştinţă pentru noi de-a ne reaminti faptele bărbaţilor acelora mai cu seamă cari, cu dezinteresare deplină şi în marginea puterilor lor, au contribuit la ridicarea patriei, căci rasa aceasta de oameni, pe care, după cuvintele Scripturii, D-zeu [î]i odihneşte "în laturea celor vii şi în corturile direpţilor", devine din ce în ce mai rară. 
Fie-i dar ţărîna uşoară şi amintirea pururea vie! 

[24 martie 1881]

["REPREZENTAŢIILE D-NEI
GIACINTA PEZZANA-GUALTIERI... "]

Reprezentaţiile d-nei Giacinta Pezzana-Gualtieri merită a fi numite adevărate evenimente artistice. Cu toată măiestria rară şi neajunsă cu care celebra artistă a jucat pîn' acum rolurile principale din Sora Tereza, Medeea şi Dama cu camelii, cu tot jocul de ansamblu, un model de încleştare reciprocă a mişcărilor şi a dialogului, totuşi serile sunt puţin vizitate, stalurile şi lojile în mare parte goale. 
Acesta e un semn că publicul capitalei, chiar cel poreclit ca civilizat, nu a ajuns a fi capabil de-a pricepe arta adevărată, precum e incapabil de-a înţelege adevărul în genere. 
În astă-seară trupa italiană va reprezenta pe Maria Stuart, tragedie în 5 acte de Friederich Schiller. 
La început d-na Pezzana-Gualtieri va declama o poezie de ocazie intitulată: Un salut Romîniei din Italia. 
Cînd atît de rar ni se întîmplă de-a se rătăci şi pe la noi o rază de artă adevărată din Apus ar fi de datorie publică de-a onora reprezentaţiile cu prezenţa sa, de ochii lumii măcar, chiar daca nu e capabil de-a le 'nţelege. În adevăr, nu ne putem esprima îndestul întristarea cînd vedem lumea grămădindu-se la operete, cafenele chantantes, şi la alte vicleimuri ale Venerei vulgivage, şi lipsind cu totul de la reprezentaţii de model, din cari poate învăţa ce este arta adevărată. 
Cititorul ne va îngădui acest ton de aspră mustrare, dar nu găsim un altul pentru a caracteriza nepăsarea cu care se-ntîmpină producţiuni dramatice de-o putere şi o perfecţiune arareori văzute. 

[24 martie 1881]

          {EminescuOpXII 112}

["ZIARELE STRĂINE NE ADUC ŞTIREA... "]

Ziarele străine ne aduc ştirea că un număr de studenţi romîni din Paris s-au declarat contra regatului şi au aclamat cu entuziasm viitoarea republică romînă. Nu e greu a presupune că d-nii Vintilă C. Rosetti, Horia C. Rosetti, Calligari şi Maniu vor fi fost între aceşti tineri, mai cu seamă că nu i-am văzut subscrişi în telegrama de omagiu adresată de studenţii din Paris M. Sale Regelui. Poate că reîntorşi în ţară şi căutînd slujbe, cari sunt ţinta oricărui suflet patriotic, tinerii în cestie, avînd înainte-le perspectiva aurită în adevăr de-a deveni reversibili, se vor prosterna dinaintea tronului şi vor concede că viaţa lor se încoronează printr-un decret de numire în funcţie sau printr-o pensie. Poate că toată manifestarea contrarie regalităţii nu e decît o apucătură bizantină pentru a-şi da relief şi a cere cu atît mai mult (în piese sunătoare) pentru renunţarea de la pretinsele principii republicane. 
La noi în ţară vorba, fraza "libertate, egalitate, fraternitate " a ajuns o marfă şi scumpă şi lesne de plăsat. Astfel un pretins "abis între M. Sa şi ţară" s-a umplut c-un post de guvernator la Banca Naţională; republica din Ploieşti s-a monarhizat prin postul de adiutant şi prin funcţia de cămăraş la saline; deci se poate prea bine ca telegramele cătră Rochefort şi manifestaţiile contra regalităţii să fie numai preambulul, menajat de timpuriu, pentru intrarea pe calea monarhică a directoratelor de bănci şi de drum de fier, căci singurul mod de-a face carieră la noi în ţară e pe de o parte lesne de învăţat de la maeştrii bătrîni pe cari - i avem, iar pe de altă parte el nu exige nimic de la cei ce-l practică: nici muncă, nici caracter. Va să zică tot ce poate fi mai ieften. 
Nu tot astfel e poziţia adevăraţilor republicani şi adevăraţilor socialişti. În urma călătoriei Î. S. I. Principelui moştenitor al Germaniei la St Petersburg, Reichsratul german discută o înăsprire a măsurilor contra democraţiei sociale şi proclamarea stării de asediu în Lipsca şi poate şi în alte centre industriale. În Anglia socialistul Most, lucrător german care-n foaia "Libertatea" a propagat regicidul, a fost condamnat la mai mulţi ani de închisoare. Cu toate măsurile ce se prepară, tonul socialiştilor nu este mai puţin blînd, ci el se urcă pînă la justificarea mijloacelor violente pe cari democraţia socială le întrebuinţează. 
În Parlamentul Germaniei, discutîndu-se măsurile luate de guvernul prusian şi de cel din Hamburg în contra socialiştilor, deputatul Bebel, cunoscut ca unul dintre şefii partidului socialist, a adresat Adunării între altele următoarele cuvinte: 

Ministrul face partidului nostru imputarea că e revoluţionar, internaţional şi ateist. Eu nu o tăgăduiesc deloc aceasta, şi am declarat-o pe faţă şi altădată în Reichstag, că pe teren politic voim republica, pe teren economic socialismul, pe teren bisericesc ateismul. Pentru ceea ce am zis iau responsabilitatea deplină. Partidul nostru este revoluţionar după natura lui, dar revoluţionar în sensul că încercăm să dăm întregei ordini sociale o nouă bază. Nu e necesar ca această ţintă s-o ajungem pe cale violentă. Din contra, dorim calea reformei, calea legislaţiunii şi dv. singuri sînteţi de vină daca această cale se părăseşte. Ne-am silit printr-un şir de propuneri de-a reforma legislaţiunea actuală, dar toate propunerile noastre au fost respinse ca inadmisibile. Împrejurarea aceasta şi decretarea legii contra socialiştilor au produs în adevăr în mulţi dintre partizanii noştri convingerea că e esclusă orice posibilitate a unei procederi legale. Ne-aţi răpit toate drepturile civile, ne-aţi luat libertatea presei şi a întrunirilor, ne-aţi restrîns libertatea personală într-un mod care primejduieşte existenţa noastră. Perpetuul control poliţienesc sub care stăm primejduieşte pînă şi relaţiunile noastre de afaceri... Admit ca întemeiată imputarea ateismului care se face partidului nostru şi iau responsabilitatea asupră-mi. Cu toată atitudinea de principiu pe care-o are partidul, suntem departe de [a] esercita asupra cuiva presiune în privinţa bisericească. Cînd s-a pus în partid propunerea de-a ne lepăda de biserică ea n-a găsit decît prea puţini aderenţi. 
Dar cum ne puteţi, face răspunzători pentru ateism? Oare noi l-am inventat, noi l-am întemeiat pe baze ştiinţifice? Un om din treapta socială a d-lui ministru, baronul Holbach, prin cartea Systeme de la nature precum şi La Mettrie au contribuit mai cu seamă la răspîndirea ateismului. Chiar Frederic II, regele Prusiei, avea înclinaţiuni ateiste, precum şi Iosif II. 
Istoria ateismului se poate urmări pînă la vechea filozofie grecească, şi o luptă intelectuală care ţine de 2000 de ani vrea s-o suprime cu măsuri poliţieneşti un ministru care va fi dat uitării a doua zi după ne - şi va părăsi postul? O asemenea armă se va sfărîma ca sticla de granit. 
Dar asupra atentatului din San Petersburg numai foaia "Sozialdemockrat " a vorbit astfel? 
Tot astfel, ba mai aspru chiar se rostesc foile ultramontane precum "Vaterland " din Munich şi "Mainzer Journal". Eu nu găsesc nimic surprinzător în toate acestea. Reprezentanţii fanatici ai bisericii nu s-au sfiit de nici un mijloc faţă cu adversarii lor. Vă amintesc uciderea lui Enric al III [-lea ] printr-un călugăr credincios. 

          {EminescuOpXII 113}

 - (Voci din centru). N-a fost credincios. 
 - Domnilor, n-o pot apreţia aceasta, căci sunt ateist (ilaritate ). şi cine nu ştie că papa Clement IV a murit de moarte nenaturală; pentru că desfiinţase Ordinul Iezuiţilor. Nu socialiştii sunt aceia cari au predicat dintru început regicidul. Ni s-au atribuit nouă Hodel şi Nobiling, dar pînă astăzi se refuză de-a publica procesele verbale care - ar fi s-o probeze aceasta. Aduceţi-vă aminte de atentatele asupra lui Friedrich Wilhelm IV şi atentatul din 1866 asupra principelui Bismarck. Blind desigur nu era socialist. Se vorbeşte totdauna despre scîrba pe care ar fi producînd-o un asemenea eveniment asupra întregei societăţi culte. Spre a caracteriza această aserţiune amintesc că în vremea acelui atentat circula în Germania de sud o gravură pe care într-un colţ era Blind, ochind cu revolverul, pe alt colţ principele Bismarck. Între cele două persoane era zugrăvit dracul cu coadă şi picior de cal, care cu o mînă prindea glontele, cu alta făcea un gest de apărare. Dedesupt stătea scris: "Stăi! Pe ăsta nu-l iei tu, ăsta e al meu" (mare ilaritate ). 
Mai observ că ceea ce zicem noi socialiştii acum e departe ca cerul de pămînt de ceea ce scriau în acest înţeles oameni ca Freiligrath, de Sallet şi actualul consilier de curte d. de Gottschall. Oare Schiller nu sărbătoreşte în Guillom Tell uciderea tiranilor? Oare în gimnaziile noastre, la studiul istoriei, nu ni se reprezintă scăparea ţării de tirani ca o faptă lăudabilă? Nu suntem profesori şi n-avem influenţă asupra învăţămîntului, dar ministrul instrucţiei ar fi putut să corijeze în această privire studiul istoriei antice. 

Cît de seducătoare în adevăr par asemenea argumentaţiuni! Sofisma n-a infirmat-o în mod concludent decît sentinţa dată în Londra contra lui Most. 

Nu e vorba aici, zice Sir W. Harcourt în Camera Comunelor, de o crimă în contra unei ţări străine, ci de o crimă comisă înlăuntrul ţării. E o atingere a moralei publice de-a predica uciderea în contra cuiva, oricine ar fi acela. Guvernul nu şi-ar fi înţeles misiunea daca ar fi permis ca să se abuzeze de azilul unui stat liber pentru propagarea uciderii. 

Toate datele istorice citate de d. Bebel nu dovedesc teza că ar fi existat vrodată un partid în lume care să aibă înscris în programul său principiul regicidului sau principiul uciderii în genere. Enunţarea unui asemenea principiu e deja o vină ce merita pedepsită, după opinia ţării celei mai libere, a Angliei. 
Cu toate astea cu principiile lui Bebel ne va ameninţa pătura nouă de patrioţi de meserie pe care-i vom primi peste cîţiva ani din Paris. 

[25 martie 1881]

["DIN MEMORIILE... "]

Din memoriile principelui de Metternich se constată că acest om de stat prevăzuse mişcarea latentă care o să fie obiectul principal de preocupaţiune a Europei actuale. Ceea ce constată principele acum o jumătate de secol, fără să-şi poată da seama de cauzele ce adusese starea de lucruri, era o creştere enormă a exigenţelor economice ale clasei de mijloc şi o sporire a pauperismului, ce devenea cu atît mai simţitor cu cît cultura se întindea mai mult în clasele de jos. În adevăr, în vechile clase precum ni le transmisese evul mediu nici capital, nici muncă nu erau o marfă în acel grad în care sunt în zilele noastre. Ţăranul era legat prin raporturi juridice tradiţionale de proprietatea mare; viitorul copiilor lui, îngust viitor poate, era asigurat; despre proletarizarea lui nu era nici vorba. Meseriaşii erau legaţi de breslele lor şi a deveni calfă nu însemna pe atunci numai o îmbunătăţire a stării materiale a lucrătorului, ci un rang social, o demnitate oarecum. În genere calfa devenea mai tîrziu tovarăş la parte a maistrului său, poate şi cinstit ginere. Dijma de la productele cari se făceau în adevăr şi trebuiau prestate in natura, nu în bani, nu erau asemenea decît o tovărăşie la parte. 
Cu toată strîmtoarea unor asemenea relaţiuni cată să recunoaştem că nu se producea mai mult decît trebuia, că munca, de bine de rău, era totdeuna retribuită şi o măiestrie nu se năştea în mod artificial, ci numai atunci cînd era trebuinţă de ea. Cantitativ se producea cu mult mai puţin, dar luxul acelor timpuri era un lux solid, durabil şi calitatea înlocuia cu de prisos cantitatea. Această lume îngrădită, în care nici un om nu rămînea să plutească ca frunza pe apă, în care fiecine îşi avea în clasa sa apărătorul natural, au încetat

          {EminescuOpXII 114}

deodată cu Revoluţia Franceză. Nemaicrezînd oamenii în ordinea, divină, care nu era decît un nume pentru organizaţia naturală de atunci, au preferat egalitatea oricărei alte consideraţiuni, au preferat-o scutului ce şi-l crease în contra concurenţei superficiale, au nivelat orice deosebire de clase şi au proclamat banul ca unică măsură pentru oameni, pe orice cale ar fi fost el cîştigat. Banul de atunci încoace a trebuit să devie o marfă foarte căutată de vreme ce el începu a ţine loc de talent, de caracter, de muncă, de orice calitate şi predispoziţie înnăscută în fine. Cestiunea socială nu are aşadar înţelesul ei actual decît din momentul în care omul a 'ncetat de-a mai fi membrul unei comunităţi economice, de cînd egalitatea a dat banului o însemnătate pe care n-o avea înainte, de cînd munca, măsurată înainte după norme tradiţionale şi bazată pe o perpetuă reciprocitate de îndatoriri, a devenit o marfă care se cumpără în piaţă ca oricare alta. În urma concurenţei libere şi universale putinţa de-a se produce mai ieften o serie de obiecte în cine ştie ce colţ al pămîntului primejduieşte la un moment dat milioane de existenţe în alt colţ al pămîntului; fluctuaţiunile preţului muncei zilnice ia lucrătorului orice siguranţă, orice încredere în ocupaţiunea lui. 
Nu e dar de mirare daca mişcarea socială, cu aberaţiunile ei politice, e atît de profundă şi de primejdioasă, pentru că fondul ei e economic. Cine va urmări bine firul istoriei va observa că toate reformele şi revoluţiile numite politice au o origine socială, că războaiele au cauze economice, că naşterea sau stingerea religiunilor chiar stă în legătură cu motive economice. 
În vederea dar a măsurilor propuse de Germania pentru suprimarea mişcărilor socialiste, cari în Rusia au forma specială a nihilismului, nu se vor uita fără îndoială cauzele asupra fenomenelor, căci ideile politice eronate, deşi există pretutindenea, nu prind rădăcină şi nu au vigoare decît acolo unde cauzele economice le dau un teren priincios. 
Asupra cestiunii măsurilor comune de luat în contra mişcărilor socialiste "Journal des debats" se esprimă în modul următor: 

Propunerea Windhorst asupra regicidului şi estradiţiunii asasinilor politici a fost prezentată luni în Reichstag... În tînărul regat al Romîniei s-au prezentat în Senat un proiect de lege din iniţiativa parlamentară ce stipulează espulsiunea străinilor cari ar compromite interesele statului. Există, se vede, într-o parte a Europei o mişcare vie de reprobaţiune în contra regicizilor şi revoluţionarilor cari abuzează de dreptul de azil pentru a propaga asasinatul politic. Ici mişcarea se manifestă prin proiecte de legi specioase, dincolo prin urmărirea jurnalelor, dar nu e încă cestiune de-a propune ferm o ligă internaţională contra revoluţionarilor cosmopoliţi. Această propunere se va produce poate şi s-a anunţat că cancelarul Imperiului german are de gînd a lua iniţiativa. Daca noutatea aceasta se va confirma, statele solicitate de-a intra în Sfînta Alianţă de la 1881 se vor putea întreba daca legile lor le înarmează îndeajuns în contra apostolilor asasinatului; dar consimţi-vor ele a colabora la redacţiunea unui nou drept public european şi a-l lăsa să se aplice la ele numai pentru că Germania e bîntuită de socialism şi Rusia minată de nihilism? 

Iată întrebarea gravă a foii franceze, care merită toată atenţia. Daca cauzele interne şi locale ale propagării ideilor revoluţionare vor rămîne permanente, legi speciale aplicate în ţări unde acele cauze nu există nu vor folosi mult în contra mişcării. 

[27 martie 1881]

MOARTEA ÎN DINASTIA RUSĂ

Dinastia Holstein - gottorp este o familie tragică, mai tot aşa de fatală ca şi familia Atrizilor. Misterioasă sau sîngeroasă, moartea se manifestă aci prin lovituri cari pun în mirare minţile. Totuşi această familie este glorioasă, căci, pe lîngă prinţi mai mult ca mediocri, ca Petru III şi Paul I, ea numără, patru suverani cari vor ocupa un mare loc în istorie, deoarece, prin actele lor, au meritat stima naţiunii ruseşti şi a Europei întregi; aceştia sunt Caterina II, Nicolae I şi nenorocitul Alexandru II, care căzu sub bombele nihiliştilor. 
Se ştie că la moartea împărătesei Elisabeta, întîmplată la 25 decembrie 1761, dinastia Romanoff, fundată la 1613 de către Mihail III şi stinsă de curînd, fu definitiv înlocuită printr-o dinastie nouă. Nepotul împărătesei, prinţul de Holstein - gottorp, pe care-l adoptase, îi succedă sub numele de Petru III. Crescut în Germania, adorator al lui Fridiric cel Mare, noul împărat întîlni îndată o mare ostilitate în nobilimea armatei, 

          {EminescuOpXII 115}

singurul corp ce forma pe atunci naţiunea şi societatea rusă. El era violent de caracter, dar, ceea ce displăcea mai mult ruşilor, el n-avea confienţă decît în germani, din cari îşi forma garda sa particulară. Ce e mai mult, el voia să îmbrace pe soldaţii ruşi după moda prusiană şi vechiul partid militar vedea într-însul un inamic. Afară d-asta el succeda unei suverane a cărei domnie fusese relativ dulce şi el se anunţa ca un tiran excesiv şi capricios. Nici nu se făcuseră încă ultimele onoruri pentru Elisabeta şi deja se conspira în contra lui Petru III şi moartea lui era oarecum decisă. Petru III era căsătorit cu Sofia augusta Frederica de Anhalt - zerbst, care în urmă a domnit sub numele de Caterina II şi pe care istoria a numit-o "Mare". Această princesă, una din cele mai frumoase persoane ale Curţii ruseşti, nu era deloc absolut fidela bărbatului său, dar şi acesta-i dedese un exemplu şi o scuză, afişîndu-se foarte pe faţă cu nişte femei cari nu erau de talia ei nici ca frumuseţă, nici ca inteligenţă. De cînd rezoluţiunea, de-a se scăpa de Petru III intrase în creierii unor generali şi ai unor boieri ruşi nici unul din conjuraţi nu se gîndea la tînărul fiu al prinţului domnitor, marele duce Paul, chemat la tron prin ordinea de succesiune; ei îndată se gîndiră la împărăteasa şi aceasta a fost o idee foarte naturală în urma fericitei domnii a Elisabetei. În fine prinţul moştenitor împărtăşea, ca şi tatăl său, nepopularitatea momentului, pe cînd ridicarea Caterinei dădea asasinării lui Petru III caracterul unei revoluţiuni şi, de altă parte, concilia toate interesele, toate opiniunile, favorizînd totodată ambiţiunea acelora cari au îndeplinit faptul. 
În numărul viitor vom descrie uciderea acestui ţar. 

[27 martie 1881]

ASASINAREA LUI PETRU III

După cum am spus deja, cîţiva generali şi boieri ruşi nemulţumiţi hotărîseră să se scape de Petru III. Comitele Panin era sufletul complotului. Locotenenţii săi au fost hătmanul comitele Rasumovski şi generalul prinţul Wolkonski. Nu era decît un interval de cîteva zile între conceperea ideii şi esecutarea ei. Memoriile timpului au în acest punct preciziunea unui act de acuzaţiune şi e destul de remarcabil că cineva este mai bine instruit astăzi asupra celor petrecute în iulie 1762 la Peterhof decît asupra multor fapte recente. Şi, cu toate acestea, nu erau nici ziare, nici telegrafe; însă moravurile politice ruseşti erau imprimate încă cu atîta tărie încît complicitatea la un fapt de această importanţă era considerată ca un serviciu de stat şi ca un titlu la cele mai mari onoruri. Deci, miercuri la 7 iulie, comitele Panin [î ]şi comunică intenţiunea lui Rasumovski şi Wolkonski. Se decise ca să facă pe Petru III a veni de la Peterhof la Petersburg, spre a trece în revistă garda, al cărei spirit era devotat complotului, şi ca lovitura să se esecute la 9 iulie. La 8, Petru III, simţind despre ceea ce se plănuia, făcu să se aresteze un căpitan de gardă, numit Passek, şi ordonă să se înceapă o instrucţiune în contra lui. Această arestare determină pe comitele Panin să grăbească evenimentele; el făcu pe Catarina să vină în secret de la Peterhof, unde petrecea cu împăratul, şi făcu să fie recunoscută ca suverană din partea gardei, a regimentelor de Ismailov, de Preobrajenskoi şi de Semenof. Deci revoluţiunea se îndeplini fără zgomot şi a doua zi, la 9, Senatul, Sf. Sinod şi toţi boierii prezinţi o aprobară fără nici o dificultate. Rămînea Petru III. După o încercare în contra Cro [n]ştatului, el renunţă la coroană, cerînd drept singură graţie ca să i se lase amanta, contesa Woronzoff, o biblie, un violon, cîteva romanuri, negrul şi cîele său favorit. Însă el trebuia să moară. Mai întîi fu internat la Ropscha, domeniu imperial situat nu departe de Petersburg. Bulau narează astfel moartea lui Petru III: "Petru căzu bolnav şi Catarina [î ]i trimise un medic german abil cu numele Luders. Poate că trimiterea acestui medic a avut un motiv lăudabil, căci altcineva a procurat vinul de Bourgogne otrăvit adus de Alexandru Orlof la Ropscha. El era însoţit de Grigorie Orlof, de cel mai june din prinţii Boreatinski, de Teplov, de comedianul Wolkof şi de un curier de cabinet. La Ropscha încredinţară secretul şi lui Boreatinski senior, sergentului Engelhardt şi la doi soldaţi din gardă. Teplof şi Alexandru Orlof se duseră la Petru care, pe jumătate dezbrăcat, şedea lîngă o masă pe care desemna un plan de fortăreaţă. Ei [î ]i anunţară că în curînd au să-l pună în libertate şi-i cerură permisiunea să şadă cu dînsul la masă dimpreună cu fraţii Orlof şi Boreatinski. El primi cu plăcere şi însuşi ceru, să bea vin de Bourgogne. Dar d-abia înghiţise un păhar şi simţi că l-au otrăvit. Atunci începu să se tînguiască amar. El ceru lapte, ce i se şi dete, şi îndată provocă multă vărsare. Ucigaşii se depărtară pentru cîteva minute spre a se consulta; apoi intrară iarăşi împreună şi Alexandru Orlof deodată apucă pe Petru de gît. Dar acesta sări iute în sus şi, apărîndu-se, [î ]i zgîrie faţa. "Ce ţi-am făcut? " îl întrebă Petru. Orlof îl lăsă şi începu să umble prin casă, ca un om care nu mai ştie ce face. În fine asasinii se aruncară toţi deodată asupra lui Petru III, tîrîndu-l spre pat spre a-l sufoca sub perini. Dar el se ţinea bine. Atunci îl aruncară pe un fotoliu şi de aci la pămînt. Petru zbiera în mod îngrozitor. Boreatinski luă o şervetă, făcu un nod şi i-o aruncă de gît. Asasinii, cari erau deasupra lui şi-i ţineau mînile şi picioarele, se puseră cu genuchii pe corpul şi pieptul lui. După aceasta Engelhardt strînse nodul şervetei! 
Alexandru Orlof plecă îndată călare la Petersburg şi ceru să vorbească împărătesei, la care era serată şi multă lume. Ea tresări văzîndu-l şi Orlof [î ]i spune, în termeni echivoci, că Petru a murit natural de un atac de apoplexie. Ea se plînse că, un asemenea accident s-a întîmplat în nişte împrejurări cari puteau da ocaziune la bănuieli şi trimise după Panin. Acesta fu de părere ca să se ascundă lucrul şi să se publice numai a doua zi. Deci Caterina intră în salon ca şi cum nu era nimic şi reluă liniştită firul istoriei ce era să spună cînd au venit s-o deranjeze... A doua zi, din contră, luă mare doliu. Se publică un manifest în

          {EminescuOpXII 116}

care moartea ex 'mpăratului se atribuia unei colice hemoroidale. Un medic fu însărcinat să declare într-un proces verbal că Petru avea un polip în burtă. Indiciele morţii violente erau evidente, mai ales la gît, unde nu s-au putut ascunde decît prin ajutorul unei cravate de o mărime extraordinară. În noaptea de 18 spre 19 iulie cadavrul fu transportat la mănăstirea Sf. Alexandru Newski, unde oricine era admis să-l vadă a doua zi. Bătrînul mareşal Trubetzkoi nu s-a putut opri să nu strige: "Vai, Petre Fedorovici, ce mare cravată ţi-au pus! " Şi era p-aci s-o desfacă dacă nu-l împiedecau garzii. La 21 iulie, cadavrul, a cărui faţă devenise cu totul neagră, s-a depus în groapa sepulcrală de cătră patru lachei de curte. S-a uitat să se celebreze, pentru pacea sufletului răposatului, serviciul divin obicinuit; o uitare ce a autorizat pe pseudoprinţi a pretinde că Petru III era încă în viaţă". 

[28 martie 1881]

["DEMULT ERA VORBA... "]

Demult era vorba în Cameră de-a se îndoi lefile miniştrilor. În sfîrşit, în şedinţa de la 23 marte, cu ocazia discuţiei bugetului Ministerului de Justiţie, d. G. Vulturescu a propus un amendament ca, pe lîngă leafa de 1 500 1., să li se mai dea miniştrilor o diurnă de 1 500 1. Comisiunea bugetară a admis numai 750 1. 
D. A. Lahovari a combătut aceasta propunere pe argumentul 

că, nu se pot spori apuntamentele miniştrilor fără a se spori şi lefile celorlalţi funcţionari, iar acestea nu se pot spori fără a strivi pe contribuabil. S-a zis adeseori că este bine ca într-o societate democratică ca a noastră un om de geniu, dar care nu are avere, să poată ajunge a guverna ţara. Dar acest argument nu mai este bun astăzi; el e fals şi în drept şi în fapt. Este fals în drept pentru că ţara nu poate fi silită să plătească ceea ce nu poate şi nu poate să aibă alte consideraţiuni la fixarea lefilor decît forţele sale contributive. Este fals în fapt pentru că nu este numai partidul conservator bogat în ţară, ci din contra. 

D. Vulturescu a invocat ca argument pentru amendamentul său sinecurele ce şi le-a creat trinitatea Stătescu - kalinderoglu-fălcoianu. Miniştrii au lefi mai mici decît funcţionarii inferiori, zice d-sa. Aşa de ex. directorii drumurilor de fier, acela al monopolului tutunurilor etc. au apuntamente cu mult mai mari decît ale miniştrilor. 
Cine strică? Oare, daca am căuta, nu s-ar găsi trei romîni mai speciali şi mai iefteni pentru directoratul drumului de fier decît nulităţile advocăţeşti Stătescu - kalinderoglu şi cotitorul de buţi Fălcoianu? 
D. Mărzescu zise: "Va veni pe banca ministerială, prin încrederea ţării, un om care n-are mijloace. Întreb cum ţara n-are să-i dea mijloace de existenţă după munca sa şi după înălţimea postului ce acel om [î ]l ocupă? " D. Mărzescu mai constată curiozul şi unicul fapt că deputaţii au luat, în timpul Camerei de revizuire, diurne în vremea vacanţelor de la 11 iulie pînă la 11 august. 
Noi am observa d-lui Mărzescu că există un mijloc foarte sigur, atît pentru oamenii de geniu cît şi pentru cei ce n-au mijloace, de-a nu avea nevoie de-o sporire a apuntamentelor sau de diurnă în timp de vacanţe. Acest mijloc e de a munci, de-a nu face politică şi de-a nu se face miniştri, ceea ce geniile nici nu se prea fac. Dar vicleni comuni, cari nici idee au de ţintele unei politici serioase, oameni ruinaţi prin joc de cărţi şi cari nu mai găsesc mijloace oneste de trăit, aceia în adevăr [î ]şi fac din politică o negustorie şi admit să vază cît se poate de scump plătită negustoria lor de fraze. 
Dar nu de opiniile d-lor Mărzescu şi Vulturescu e vorba; dumnealor ar lua oricît li s-ar da, fără mult scrupul, mai ales cînd s-ar bucura de... încrederea ţării. E vorba de comedia lăcrămoasă şi sentimentală ce-a jucat-o d. Brătianu cu ocazia aceasta. 
Iacă ce zice între altele d-sa: 

Spunea onor. d. Lahovari că amicii d-sale politici au stat pe această, bancă 5 ani cu această leafă. Aşa este dar şi partidul liberal a stat zecimi de ani în exil, în puşcărie; cei mai mulţi şi-au pierdut stările, mulţi au şi murit; şi, după cum am făcut acele sacrificii, să ştiţi că avem să mai facem şi acest sacrificiu încă cîteva luni pînă ce vom putea veni cu măsuri generale, ca să nu aibă acum efectul că se fac sporiri de lefuri în urma proclamării regatului, şi pentru ca să nu dăm subiecte de combatere prin jurnalele d-lor şi în această, privinţă (aplauze). 

          {EminescuOpXII 117}

Am dori să, ştim ce stare a pierdut d-nul Brătianu? Cea pe care n-a avut - o? Cît despre exil, am dori să ştim cîtă pensie lunară plătea sultanul fiecărui martir patriot la Brussa şi de ce fel era cataiful şi baclavaua ce reprezenta pînea amară a exilului? Mulţi au şi murit, zice d. Brătianu. D-zeu să-i ierte, zicem noi. Pagubă mare pentru ţară desigur nu e, din contra, cîştig; avem cîteva pensii reversibile şi cîteva reputaţii uzurpate mai puţin. Afară de N. Bălcescu nu e păcat de nici unul, absolut de nici unul. Ar putea să moară şi Serurie şi Carada şi Cariagdi şi toţi... n-aibe grijă - două zile după moarte-le ţara nu va simţi nici cîtu-i negru sub unghie lipsa dumnealor. Asemenea producte de fabrică, 13 la duzină, a căror inteligenţă nu consistă decît în şiretlic comun, precum îl are orice zaraf evreu şi orice samsar grec din Brăila, asemenea capete lipsite de orice adîncime şi de rezonanţă, asemenea caractere meschine se găsesc pe toate uliţele. După lăcrămoasele vorbe prin cari da a se înţelege că dumnealui şi-a pierdut starea pe care n-a avut - o, că dumnealui a fost cel care a mîncat în restauranturile cele mai elegante ale Parisului pînea amară a exilului, înduioşarea şi entuziasmul clicei s-a suit la culme, 
Comedie! 
Două zile după asta acelaşi d. Brătianu a revenit asupra sporului lefii. D-sa s-a sacrificat pe sine, dar nu poate sacrifica pe interesantul ministru al externelor şi pe cel şi mai interesant al războiului. Aceşti doi d-ni sunt ţinuţi să dea mese şi zaifeturi, unul diplomaţiei, celalt corpului ofiţeresc, deci, pentru aceasta, le trebuie numaidecît cîte 12000 franci pe an de fiecare. Atîta aştepta Camera. Se puse imediat întrebarea de ce numai aceşti doi privilegiaţi să aibe adaos la leafă, de ce nu şi ceilalţi cinci, D. Costinescu, onorabilul, declară imediat în numele comisiei bugetare că primeşte această sumă de 12000 franci de fiece minister pe an şi propunerea aceasta se votă în aceeaşi Cameră în care, cu două zile înainte, d. Brătianu refuzase diurna de 750 fr. pe lună. 
În timpul discuţiei şi votului d. Brătianu dispăru în culuarele Camerei şi, pe cînd d. Costinescu, cu toate retorica şi logica ce-o poate învăţa cineva în patru clase primare, [î ]şi rostea de la tribună cuvintele sale dulci ca mierea, prin care se proba că cei şapte miniştri cari fac fericirea Romîniei nu sunt îndestul de bine plătiţi cu 12 000 fr. pe an şi că 30 000 fr. ar fi de - abia, de - abia echivalentul activităţii lor patriotice, tot pe atunci cele şase capete de pe banca ministerială ţineau isonul, dînd semnele cele mai puţin echivoace de aprobare. În fine această dezgustătoare comedie se sfîrşi şi se hotărî că, pentru a avea fericirea de-a fi guvernată de asemenea genii, Romînia mai poate plăti încă. 100. 000 fr. pe an. 
S-a zis într-un timp că Franţa e destul de bogată ca să-şi plătească gloria. 
Romînia, deşi foarte săracă, e drept să plătească slăbiciunea de-a se lăsa batjocorită, de asemenea ilustraţiuni. 

[29 martie 1881]

MOARTEA CATARINEI II

Catarina II a domnit treizeci şi patru de ani; ea a dat Rusiei ce-i lipsea în concertul european, o greutate asupra afacerilor, şi Europa numără. o putere mare mai mult. Această femeie - mai mult femeie decum îşi poate cineva închipui sub raportul slăbiciunii de inimă sau de simţuri - a îndeplinit minuni. Însa această femeie era dotată cu o politică de prima ordine; ea a avut favoriţi, n-a avut niciodată un stăpîn şi, raţiunea de stat impunîndu-i obligaţiunea de văduvie, a servit admirabil capriciele sale femenine şi datoriele politice. Urcîndu-se pe tron, după cum am narat, la 9 iulie 1762, ea a murit în modul următor, la 6 noiembre 1796. Istoria morţii sale, zice "Figaro ", o împrumutăm din memoriele secrete asupra Rusiei scrise de maiorul Masson, din grenadirii marelui duce Alexandru. La 4 noiemvrie împărăteasa se retrăsese, din saloanele în cari era adunată lumea ce petrecea, ceva mai curînd ca de ordinar, simţind, cum zicea dînsa, colici uşoare, pentru că a rîs prea mult. 

          {EminescuOpXII 118}

A doua zi se sculă la ora obicinuită şi chemă pe favoritul său, care rămase un moment la dînsa. Apoi ea expedie cîteva afaceri cu secretarii săi, iar pe cel din urmă care se prezentă îl trimise să aştepte în anti - cameră, zicîndu-i că-l va chema spre a termina lucrarea. El aşteptă un timp oarecare, însă valetul Zaharia Constantinovici, neliniştindu-se că n-aude nici un zgomot în cameră, deschise în fine uşa. El văzu cu spaimă pe împărăteasa răsturnată între cele două uşi ce conduceau din alcovul său spre garderobă. Ea era deja fără cunoştinţă şi fără mişcare. Alergară la favoritul, care locuia dedesubt; fură chemaţi medici, tumultul şi consternaţiunea se răspîndiră în toată casa. Întinseră o saltea aproape de fereastră şi o culcară acolo; [î ]i lăsară sînge, o spălară şi făcură tot ce se obicinuieşte în asemenea cazuri şi aceste mijloace avură efectul lor ordinar. Ea trăia încă, inima-i bătea, dar nici un semn de mişcare. Favoritul, văzînd această stare desperată, înştiinţă pe comitele Stoltykow şi Besborodko şi pe alţii. Fiecare în parte se grăbi a trimite un cuirier la Gatschina, unde se afla marele duce Paul. Cu toate acestea familia imperială şi restul palatului nu cunoştea starea împărătesei. Însă, aceia pe cari întîmplarea sau postul lor [î ]i făcuse să vadă această stare se grăbiră a anunţa evenimentul familielor şi amicilor, căci moartea împărătesei era privită drept epocă a unei revoluţiuni extraordinare în stat, din cauza caracterului marelui duce Paul şi a proiectelor sau dispoziţiunilor pe cari se presupunea că le are Caterina. Era deci foarte important de a putea cineva lua din capul locului dispoziţiunile sale; astfel Curtea şi în curînd oraşul ajunseră într-o agitaţiune şi într-o aşteptare foarte alarmantă. Cinci sau şase curieri, cari sosiră mai deodată la Gatschina, nu aflară acolo pe marele duce; el plecase cîteva verste mai departe, să vadă o moară ce se zidea. Ştirea îl izbi ca şi cum ar fi fost foarte bună sau foarte rea, deoarece extremele se ating şi se aseamănă: cîteodată nu poate cineva distinge bine efectele. El [î ]şi veni iute în fire din tulburarea sa şi puse mai multe întrebări curierilor, dete ordine pentru călătoria sa, pe care o făcu aşa de cu grabă încît în trei ore sosi la Petersburg pe înserate. El află palatul în cea mai mare confuziune. Prezinţa sa adună împrejuru-i cîţiva miniştri şi cîţiva curteni; ceilalţi dispăruseră. Favoritul, plin de frică şi de durere, părăsise frînele imperiului; boierii, ocupaţi de urmările ce ar avea acest eveniment subit, [î ]şi aranjau afacerile lor particulare. Paul, urmat de toată familia sa, se duse lîngă mamă-sa, care nu dete nici un semn de cunoştinţă la aspectul copiilor săi adunaţi. Ea era imobilă pe saltea, fără semn de mişcare aparentă. Marele duce Alexandru, prinţesele izbucniră în plînsete, formînd în jurul ei tabloul cel mai atingător. Marile ducese, cavalerii şi Curtea rămaseră îmbrăcaţi şi în picioare toată noaptea, aşteptînd ultima suflare a împărătesei; marele duce, cu fiii săi, treceau din cînd în cînd la dînsa, spre a fi martorii acelui moment; şi ziua următoare trecu în aceeaşi agitaţiune şi aşteptare. Paul, pe care nu-l atingea aşa mult durerea de-a pierde o mamă care-l iubise aşa de puţin, se ocupa a distribui ordine de detalii, preparînd totul pentru venirea sa la tron. El dădea acestui mare act din viaţa sa aceleaşi îngrijiri cum dă un director de spectaclu maşinelor şi culiselor sale înainte de-a se ridica cortina. Catarina respira încă şi nimeni nu se mai gîndea deja decît la schimbările ce aveau să se facă şi la acela care era să, o înlocuiască. O mulţime nenumărată de carete erau împrejurul palatului şi ocupau stradele ce conduceau acolo; toţi cîţi cunoşteau lucrul petrecură toată ziua aci, aşteptînd să vadă ce are să se întîmple. Mulţi credeau că Catarina murise deja, dar că raţiuni politice făceau să se ascundă moartea. Cu toate acestea este adevărat că ea era încă într-un fel de letargie: remediile ce i se administraseră produseseră efectul natural; ea chiar mişcase un picior şi a strîns mîna unei femei din casă; "dar din fericire pentru Paul ea pierduse limba pentru totdeauna". Pe la zece ore seara se păru că, prinde putere deodată şi începu să strige grozav. Familia imperială alergă iute lîngă dînsa; însă, prinţesele fură depărtate de la acest spectacol spăimîntător. În fine Catarina dete un ţipăt plîngător, ce fu auzit în apartamentele vecine, şi muri după o agonie de treizeci şi şapte ore. 

Vom mai adauge numai atîta că maiorul Masson, francez de naştere şi om, de o mare fineţă, ca ofiţer al marelui duce Alexandru, a asistat la agonia Catarinei celei Mari. Memoriele sale n-au apărut decît la 1801, după ce s-a întors în Franţa. 

[29 martie 1881]

[ "HABEMUS PAPAM... "]

Habemus Papam. Cu ocazia dezbaterii bugetului Consiliului de Miniştri d. N. Fleva, marele om, a propus în sfîrşit înfiinţarea unui cancelar pe malurile Dîmboviţei, care să fie totodată prezident al Consiliului de Miniştri. Am cam vorbit pîn' acum, mai mult în bătaie de joc, despre Bismarck sau Cavour al Romîniei; ni s-a făcut pe plac, îl avem. Constituţia o datorim, după mărturisirea d-lui C. A. Rosetti, unei nopţi de insomnie a ilustrului Carada (ce minunată trebuie să fie o ţară a cărei lege fundamentală e iscodită de Carada! ) pe cancelar îl datorim unei fericite inspiraţii a d-lui Fleva, om cunoscător întru ale trebuinţelor vechii Ţări Romîneşti, care ştie ce va să zică cancelar în trecutul nostru istoric, mai ales de la descălecatul ciorilor încoace. 

          {EminescuOpXII 119}

Înfiinţarea cancelarului se datoreşte următorului proiect de lege: 

Art. 1. Preşedintele Consiliului de Miniştri poate fi ministru fără portofoliu. Onorariul său în asemenea caz va fi ca şi al celorlalţi miniştri. 
Onorariul şi cheltuielele de reprezentare se vor hotărî prin legea bugetară. Art. 2. Atribuţiunile şi răspunderea ministrului preşedinte rămîn astfel cum sunt regulate şi pîn' acum de legi şi uzurile constituţionale. 

Ce minunată e instituţia Flevilor pe lumea aceasta! Bietul d. de Bismarck a trebuit să bată pe austriaci, să unească Germania de Nord, să bată pe franceji, să unească toată Germania, păstrînd cu toate acestea cele mai însemnate din formaţiunile ei monarhice, a fost silit apoi de a crea organe comune tuturor guvernelor Germaniei, Reichstag, Consiliul Federal, cancelaria Imperiului, şi a trebuit în fine ca el să devină şeful acelei cancelarii a împăratului german, nu a regelui Prusiei, o cancelarie încărcată cu lucrări de politică esterioară şi de la care porneşte iniţiativa tuturor legilor ce au să se aplice în Imperiul întreg, şi totuşi abia... cancelar s-a făcut. D. Brătianu şi-a început cariera prin a da milioane lui Strousberg, nu a lua miliarde de la franceji, prin a pierde o provincie, nu a cîştiga Alsasul, Lorena, Hanovera, şlesvigul etc., şi d. Brătianu... tot cancelar se alege, ca şi d. de Bismarck. 
Ministru fără portofoliu? Se vede că nu prea ştiu d-nii din Cameră, precum nici d. Boerescu, ce însemnează un ministru fără portofoliu. Sistemul unor asemenea miniştri s-au adoptat mai cu seamă în Austro-Ungaria, cînd este vorba sau a se crea o lege prin care să se emancipeze întru cîtva de sub rasa dominantă o naţionalitate, sau cînd o ţară primeşte, înlăuntrul unităţii monarhiei, un regim mai favorabil şi oarecum escepţional. Astfel există în Ungaria un ministru fără portofoliu pentru Croaţia, care în Consiliul de Miniştri unguri reprezintă interesele unei naţionalităţi slave şi a unei ţări autonome ce are-n Dieta ei un propriu organ de legislaţiune. În Austria era un ministru fără portofoliu pentru Galiţia, reprezentînd într-un cabinet ce constituie predominaţiunea rasei germane interesele şi drepturile speciale ale naţionalităţii polone. În urmă s-a numit un ceh ministru fără portofoliu. Cînd e vorba ca Coroana sau guvernul Imperiului să se înţeleagă cu una anume dintre naţionalităţi, fie cehii, fie polonii, fie romînii, un om de încredere al acelei naţionalităţi e numit ministru fără portofoliu. Un asemenea ministru are totdauna o misiune specială, dictată de împrejurări. 
Ce treabă o să aibă cancelarul nostru fără portofoliu? Să ducă muştele la apă? 
Dar mai ştii? 
D-nii Cariagdi, Giani, Fleva, Pherekidis, Calinderoglu, Carada, C. A. Rosetti şi Bosnagi-ekim formează poate în Romînia o naţionalitate deosebită, care sub orice ministeriu romînesc are nevoie de un permanent ministru fără portofoliu. Pînă azi am avut tot ministerii de resort. De azi nainte vom avea unul care-n momentele cînd nu va tăia bondarilor frunze se va ocupa în special cu toate cestiile lucrative: cu interesele lui Strusberg, cu răscumpărările, cu împămîntenirea en masse a ovreilor, cu colonizarea ţării cu nemţi, cu sporirea lefurilor şi cu alte lucruri şi plăcute, şi folositoare. 
Noi, poporul romînesc de plugari, păstori şi prisăcari, am fi avut în adevăr nevoie de un ministeriu al nostru special: de un ministeriu al agriculturii şi domeniilor. Am fi avut nevoie în fiece judeţ de prăsilă de cai şi cornute, de o îngrijire şi exploatare sistematică a pădurilor, de învăţămînt agricol şi tecnic, de ridicarea din întuneric a adevăratului şi singurului popor romînesc, a ţăranului. Cine vrea să cunoască natura poporului nostru ar trebui să se uite în ţara turcească. Greci, bulgari, sîrbi, toate naţionalităţile se simţeau maltratate de turci; singuri romînii petreceau minunat pe pămîntul turcului, şi fugeau acolo de fericirile Rusiei, ale Romîniei şi ale Austro-Ungariei. De ce? Pentru că turcul n-avea guvern, n-avea cod, n-avea advocaţi şi romînului nu-i trebuie acest lux. Dar găsea condiţii materiale de existenţă, găsea păşune pentru vite şi loc de arătură. Dacă pe lîngă acestea îşi mai putea dura o biserică şi o şcoală primară, să aibă popă bun, dascăl bun şi cîţiva moşnegi cinstiţi să-l judece după obiceiele lui vechi şi drepte, exigenţele lui publice se încheiau. 
Dar d-nii Fleva, Cariagdi, Carada sunt alt soi de romîni. Lor le trebuie un cancellarius, un archigrammateus... cam agrammatos. Din fericire, cancellarius însemnează

          {EminescuOpXII 120}

în latineşte şi arhigrămătic, dar şi... îngrăşat în colivie. În acest din urmă înţeles, cancellarius se va potrivi poate! 

[30 - 31 martie 1881]

ASASINAREA LUI PAUL I

Nimeni n-a acuzat pe Paul I că ar fi otrăvit sau ar fi pus pe cineva să otrăvească pe mama sa; dacă însă Catarina ar fi presimţit moartea sa desigur ar fi răsturnat pe fiul său de pe tron. Asupra acestui punct toată lumea este d-acord şi Paul, din prima zi a domniei sale, începu să lucreze ca şi cum ar fi fost convins despre aceasta. El dizgraţie pe amicii mamei sale şi chemă la putere pe ai săi. El aşteptase coroana treizeci şi patru de ani, temîndu-se necontenit că mama sa o va da nepotului ei (chiar fiul lui), marele duce Alecsandru. Paul era un prinţ de un spirit destul de stricat, care-i făcuse bizară situaţiunea, lui cea falsă la Curtea mamei sale. Se citează despre el o mulţime de lucruri ce nu sunt departe de nebunie. Într-o zi ordonă ca vorba lawko, baracă, să se pună pretutindeni în locul cuvîntului francez magazin, care începuse a se introduce în comerţ; el zicea că comersanţii aveau butice şi numai el singur, ca suveran, avea magazii. El a pus pe soldaţi să poarte părul împletit în coadă şi pudrat şi a trimis fiecărui regiment un model de coadă, de perciuni şi mici beţigaşe spre a-şi face părul cîrlionţi. Acestea au făcut pe Suvarow să zică: "Pudra frizerilor nu este iarbă de puşcă, perciunii nu sunt tunuri şi cozile nu sunt baionete". Suvarow fu dizgraţiat pentru acest cuvînt; el era cel mai bun ofiţer din stalul major rusesc. Acesta a fost de abia începutul; în curînd Paul I visă că fiul său îl trădează şi acest vis deveni pentru toată Curtea sa o realitate cînd se auzi că marele duce Alexandru va fi arestat, împărăteasa, mama sa, va fi internată şi marele duce Nicolae va fi proclamat de prinţ moştenitor. Atunci conspiraţiunea generalilor şi a ofiţerilor gardei ce fierbea ascunsă de la venirea pe tron a lui Paul I prinse consistenţă. în fundul grădinei de vară, pe malul drept al canalului Fontanca, unde mai înainte fusese vechiul palat de vară locuit de împărăteasa Elisabeta, el pusese să se zidească un gigantic edificiu, numit palatul Mihail. Faţada sa era de coloarea trandafirie a mănuşilor prinţesei Gagarin, amanta ţarului. Paul I venise să locuiască această casă, cu toată familia sa, la finele anului 1880. lată cum un diplomat, acreditat atunci la Curtea Rusiei, descrie moartea acestui împărat al Rusiei, după un memoriu asupra revoluţiunii ruseşti de la 12/24 mai 1801: 
"Conjuraţii, în seara zilei de la 11/23 martie, erau la masă la unul din şefii lor şi cu această ocazie n-au cruţat vinurile tari, spre a îmbărbăta pe unii dintre ei. Apoi toţi s-au adunat la generalul Talysin unde Pahlen a sosit cel din urmă, adresînd asociaţilor săi cîteva cuvinte pline de vigoare şi de convingere; după aceasta s-au separat spre a lucra după cum se înţeleseseră. Generalul Talysin se duse la cazarma gardei Preobrajenskoi şi, sub pretext că au izbucnit tulburări în oraş, puse să ia armele un batalion, comandat de Talbanof. Acest batalion plecă fără zgomot la nord de Cîmpul lui Marte, trecu podul din faţa otelului Rivas, apoi traversă grădina de vară spre a împresura palatul Mihail. Însă acolo se putu recunoaşte cum soarta imperielor depinde cîteodată de la împrejurările cele mai neînsemnate. Teii bătrîni din grădina de vară serveau noaptea de azil la mii de cioare. Cînd trupa înaintă la această oră neobicinuită aceste paseri de rău augur umplură aerul de ţipetele lor şi zgomotul astfel produs fu aşa de mare că ofiţerii cari comandau detaşamentul se temură să nu deştepte pe împăratul. Complotul n-ar fi reuşit într-adevăr dacă steaua lui Paul i-ar fi permis să se pună la siguranţă; şi cioarele din grădina de vară ar fi cîştigat atunci în istorie aceeaşi celebritate ca şi gîştele Capitoliului. În timpul acesta Pahlen luase dispoziţiuni spre a se apropia de palat din partea "Perspectivei ". El trimise acolo cîteva detaşamente de călărime cari se uniră cu batalionul gardei Preobrajenskoi. Dînsul însă nu veni la palat decît după ce se determinase totul. Ceilalţi conjuraţi îl acuzară apoi că a întîrziat dinadins spre a profita de momentul cînd ar reuşi afacerea, iar, dacă n-ar izbuti, să poată juca în faţa lui Paul rolul mîntuitorului. Palatul era păzit în acea zi de un batalion din garda Semenowskoi, ce ocupa părţile exterioare şi marea gardă, pe cînd garda interioară şi persoana împăratului era confiată unui detaşament din garda Preobrajenskoi, comandată de locotenentul Marin. Cînd batalionul lui Talbanof ajunse în vederea palatului acest ofiţer se adresă la trupă, întrebînd-o dacă vrea să-l însoţească într-o întreprindere periculoasă, pe care o face spre mîntuirea Imperiului şi naţiunii. Ea răspunse afirmativ fără nici o întîrziere. Atunci trecură şanţurile pe gheaţă, dezarmară sentinelele exterioare ale batalionului Semenowskoi fără ca ele să fi făcut vreo rezistenţă şi trupa destinată să intre în apartamentul împăratului ajunse acolo printr-o mică scară învîrtită, avînd intrarea spre o grădină. Acest detaşament se compunea din trei fraţi Zulof, din generalul Benningsen, generalul Csicserin şi dintr-o mulţime de oameni necunoscuţi, ca Manzurof, Tatarinof, Ieşvel, cari în timpul acestei nopţi teribile se distinseră prin îndrăzneala lor. Prinţul Platov Zubof şi generalul Benningsen se duseră la iatacul împăratului fără a întîlni nici un obstacol; cu toate acestea la intrarea în iatac, chiar pe pragul uşei, dormea husarul camerii imperiale. Acest credincios servitor încercă să opună oarecare rezistenţă. Trebui să cedeze forţei şi, după ce primise cîteva lovituri, fugi să cheme ajutor. Un ofiţer de ordonanţă a împăratului călăuzea pe conjuraţi şi intră cu ei în dormitor. Prinţul Zubof şi generalul Benningsen erau în mare uniformă, cu pălăria în cap şi cu spada în mînă. Ei se apropiară de patul împăratului şi-i ziseră: "Sire, sînteţi arestat! " Împăratul se sculă şi, zăpăcit, îi întrebă ce voiesc de la dînsul. Ei repetară aceleaşi cuvinte, declarîndu-i că trebuie să abdice [de] la coroană şi apoi să fie liniştit. Prinţul Zubov şi ofiţerul de

          {EminescuOpXII 121}

ordonanţă se îndreptară atunci spre poartă ca să cheme pe ceilalţi conjuraţi, şi astfel Benningsen, pentru cîteva minute, se afla singur lîngă împăratul, care tăcea, aci roşind, aci îngălbenind de furie: "Sire, [î ]i zise el, o să vă ucidă: cată să vă resignaţi a subscrie un act de abdicare... " In acest moment diferiţi ofiţeri pătrunseră în cameră. Paul profită de acest moment spre a sări jos din pat. Unul din ofiţeri îl apucă de gît; dar împăratul, smulgîndu-se din mîna lui, fugi să se pună după o tablă pusă în faţa sobei şi căzu. Benningsen [î ]i strigă încă o dată: "Sire nu vă încercaţi a rezista că vă pierdeţi viaţa!... " Dar împăratul, sculîndu-se, se îndreptă spre o masă unde erau totdauna la dispoziţiunea sa mai multe pistoale încărcate. În momentul cînd mulţimea conjuraţilor se arunca asupra lui se auzi zgomot la uşă. Era un ofiţer care, urmat de un detaşament, venea să primească ordine de la Benningsen, care-i zise să păzească şi să apere intrarea. În timpul acesta conjuraţii, îndrăznind a pune mînile lor sacrilege pe persoana suveranului lor, trîntiseră pe Paul la pămînt. Ieşvel, tătar de origine, a fost cel dîntîi care a ridicat braţul regicid asupra împăratului. Paul, în urma unei rezistenţe destul de viguroase, fu în fine învins, tîrît şi apoi sugrumat cu eşarpa unui ofiţer din regimentul Semenofskoi, numit Scariatin, care comanda garda de la scara palatului Sf. Mihail. 

[30 - 31 martie 1881]

["ADEVĂRUL DOARE. PE LA 3 MARTIE... "]

Adevărul doare. Pe la 3 martie, pe cînd nu era încă vorba de proclamarea regatului, pe cînd d. Brătianu răspundea evaziv d-lui Vernescu, am crezut de cuviinţă a rectifica unele erori ale primului ministru, care, neştiind ce va să zică Domn, precum nu ştie nici ce e cancelar, căci în genere foarte puţine ştie arhigrămăticul nostru, am dovedit şi am putea dovedi încă că Domn cu vocativul "Doamne", atribuit şefului statului romîn, nu 'nseamnă nici împărat, nici rege, ci mare duce. 
La aceasta "Romînul" zice: 

Este sau nu evidinte că, daca ceva poate opri pe puterile străine de-a recunoaşte rigatul, aceste cuvinte ş-analize ale partitei conservatoare erau făcute de-a înlesni străinilor pretestele de-a se opune... Şi ca să, îndemne şi mai bine la rezistenţă pe străin etc. 

Mărturisim şi noi că pentru străini am vorbit, dar nu pentru străinii din Apus, ci pentru pretinşii romîni şi patrioţi de meserie de la noi. De aceea am şi pomenit de Palestina şi Greco - bulgaria. 
Adeseori am enunţat în coloanele noastre un adevăr dureros, pe care l-am constatat din lipsa de pietate ce o au patrioţii pentru trecut, adevărul că rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea romînească, ci sunt străinii romanizaţi de ieri alaltăieri. 
Oricine înţelege ce însemnează rasă. E adevărat că d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti, Pherichydis sunt, politiceşte vorbind, romîni, naţionalitatea lor politică e cea romînească; însă ferească Dumnezeu sfîntul ca să-i confundăm vreodată cu acel neam de oameni, cu acel tip etnic care, revărsîndu-se deoparte din Maramureş, de alta din Ardeal, au pus temelia statelor romîne în secolul al XIII [lea] şi al Xiv-lea şi care, prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestor ţări de la 1200 şi pînă la 1700. N-am avea decît să punem pe micul Giani alături c-un mocan de la Săcele, de la Vatra Dornei, de la Breaza ori de la Cîmpulung pentru ca orice om cu minte să rîză ţinîndu-se cu mînile de inimă de colosala deosebire de rasă. 
Un mocan din ţinutul Sucevei ori a Cîmpulungului are de patru ori mai mulţi creieri, deci şi mai multă minte decît mica escelenţă a lui musiu Tache, care, comparat cu ceea ce numim noi rasă romînă e, între noi vorbind, o speţă de caricatură. 
Dar se va zice: d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti sunt romanizaţi. O mare fericire pentru neamul romînesc nu este aceasta, dar în orice caz a fost o datorie pentru ei de-a se adapta ţării care i-au ocrotit şi i-au hrănit, au făcut din ei ceea ce sunt astăzi. Din împlinirea acestei datorii suntem departe de-a le face un merit. A fi bun romîn nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi şi Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pămînt, care este moştenirea esclusivă şi istorică a neamului romînesc. Acesta este un lucru care se înţelege de sine şi nu despre el e vorba. 

          {EminescuOpXII 122}

Nici noi nu contestăm că această serie de domni vorbeşte romîneşte; ceea ce contestăm însă este că s-ar fi asimilat caracterul lor cu caracterul neamului romînesc. Ştim foarte bine că acest adevăr o să fie neplăcut pentru mulţi onor. liberali, dar el trebuie spus "odată, ca[să] li se ia gustul de-a mai pretinde monopolul naţionalismului şi romînismului. 
Există multe indicii, atît în numirile localităţilor şi rîurilor, precum şi în alte împrejurări, cari denotă o unitate a neamului romînesc preexistentă formaţiunii statelor noastre. În adevăr, pe cînd găsim în Ţara Romînească Argeşul, găsim tocmai în nordul Daciei un pîrîu numit Argestrul care se varsă din stînga în Bistriţa, rîu ce izvorăşte din Maramureş. Pe cînd în Ţara Romînească aflăm Cîmpulungul ca ţinut şi descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Cîmpulung tot ca ţinut şi descălecătoare. Înainte sau abia după formarea statelor romîne vedem romînii de sub Coroana Ungariei pretinzînd să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegise în Polonia, să se judece după dreptul romînesc. Şi aceasta cînd? Pe la 1380. Care-a fost acest drept consuetudinar la carele ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atît de viu în conştiinţa poporului, atît de necontestat de nimenea, încît nici unul din vechii noştri Domni n-au găsit de cuviinţă să-l codifice. În fine unitatea actuală a limbei vorbite, deşi e în parte un merit special al epocei lui Matei Basarab, dovedeşte totuşi că şi în această privire erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericeşti, cari înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeaşi; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici pe colo. O unitate atît de pronunţată a limbei dovedeşte însă o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea daca elementele ce compuneau acest sîmbure de popor modern erau tracice şi latine sau latine şi ilirice, destul numai că, din al Vi-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia (a. 579) oastea condusă de Martin şi Comenţiol e compusă din oameni ce vorbesc romîneşte. Tot acest neam apare mai tîrziu în Dacia, iar asupra originei lui se ceartă pînă azi învăţaţii. Sigur e că, deşi au multe elemente slavone în limbă, nu sunt slavi. Cuvîntul pentru care nu sunt şi nu pot fi slavi este linguistic. Legile după cari cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte romîneşti şi-au sfîrşit demult evoluţiunea lor; în momentul în care romînii au primit cuvinte slavone limba lor era formată de secole deja, încît, deşi cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici pînă în ziua de azi cu limba noastră, escepţie făcînd de vreo patru sau cinci vocabule cari privesc păstoria. 
E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, deşi au avut epoce de bogăţie şi de glorie, au fost un popor tînăr, sănătos, bine întemeiat. Etnograful Hoffman scrie în secolul trecut că dezvoltarea craniului la rasa romînă e admirabilă, că sunt cranii cari merită a fi în fruntea civilizaţiei. Desigur că Hoffman n-a avut nefericirea de-a vedea căpăţînele de mac de pe umerii d-nilor C. A. Rosetti şi Giani sau buturuga bulgărească de pe umerii cuviosului Simion. În sfîrşit Virchow, naturalist celebru, dă craniului albanez rangul întîi între toate craniile de rasă din vechiul Imperiu al Răsăritului, şi cel albanez e identic cu al rasei romîne, cu al mocanilor noştri de azi. 
E poate indiferent pentru politicianii noştri ce anume rasă determină soarta acestui popor; ba sunt mulţi oameni cărora le e indiferent ce oameni vor locui pe acest pămînt: greci, nemţi, bulgari, numai espresia geografico - politică a ţării să fie aceeaşi. Pentru aceştia de ex. e indiferentă încetăţenirea evreilor sau colonizarea ţării cu nemţi. Dar pentru istoric nu e indiferent. Istoricul va trebui să constate că există o luptă, fără conştiinţă poate, fără claritate de vederi, dar o luptă de rasă între elementele autohtone ale ţării şi între cele scurse după vremuri în mlaştina gospodăriei turceşti. În oraşele de şes ale Ţarii Romîneşti au imigrat de peste Dunăre rase intelectual sterpe, fizic degenerate. Ele au viciat spiritul public, au viciat instituţii şi limbă, pentru că vîrsta lor etnică e prea înaintată ca să se poată asimila sau pentru ca să fie capabile a concepe cu toată tinereţea organică a simţirii şi a caracterului o idee generoasă sau un adevăr. Nu e deloc de mirare că, pe cînd regenerarea naţională pornea în veacul al Xvii-lea din Tîrgovişte spre Ardeal, în secolul al Xix-lea ea pornea din Ardeal spre Bucureşti. Jupîn Bucur - fie-i ţărîna uşoară! - era fără îndoială mocan, dar prin strunga prin care treceau odată oile lui au trecut mai tîrziu alte soiuri de dobitoace. 
Dar să lăsăm pe vechii fanarioţi deoparte. Nu al lor e meritul c-au domnit în Ţara Romînească, ci a lui Baiazid Fulgerul şi-a lui Mahomed II. Nu există tip de mizerie

          {EminescuOpXII 123}

de caracter şi de inteligenţă ca împărăţia bizantină, din momentul în care restul de suflare romană l-a părăsit, încît Babilonia şi Asiria, chiar mica Palestină au avut o mai mare influenţă asupra civilizaţiei decît împărăţia răsăritului, devenită grecească. Prin ei înşii n-ar fi ajuns niciodată la vrun rol în Romînia, dar au ajuns în calitate de ciraci şi de slugi ai turcului. 
Să venim la noii fanarioţi. Nimiciţi politiceşte de mişcarea atît de neînsemnată a lui Tudor şi a o mînă de boieri moldoveni şi munteni, ei s-au romanizat repede repede. 
Se ştie că copiii rahitici cari au nevoie de var pentru formaţiunea oaselor mănîncă varul de pe pereţi prin instinct, neştiind pentru ce. Tot astfel rasa etnic rahitică a noilor fanarioţi a 'nceput să mănînce la romînism. C. A. Rosetti şi Carada scot o gazetă căreia îi pun numele "Romînul", oarecum esclusivul romîn, romînul cu monopol. Acest "Romîn" e scris într-o limbă săracă, c-un dicţionaraş de cel mult una mie vorbe cu totul cosmopolite precum "ingerinţă, existenţă, giurisprudinţă, iniorinţă etc". 
Iată de ce întîmpinăm cu neîncredere orice înnoitură pornită de la aceşti oameni de ieri de alaltăieri, cari n-au simţ istoric, nu cunosc trecutul ţării, nu sunt capabili a înţelege spiritul şi înclinaţiunile adevăratului popor romînesc şi al căror patriotism se măsură cu lefuri, cumul, diurne, pensii reversibile, sinecure etc. Acesta e îndealtmintrelea un secret public în Romînia şi nu suntem noi singuri cărora să le fie ruşine în adîncul sufletului cînd se află că pînă şi Constituţia, legea fundamentală şi de drept public a ţării, s-au croit de către doi neoromîni (Carada şi C. A. Rosetti) cari s-au întrolucat într-o noapte pentru a determina soarta Romîniei. 

[1 aprilie 1881]

MOARTEA LUI ALEXANDRU I

Alexandru I s-a urcat pe tron în urma unei crime, a cărei pregătire o cunoscuse desigur, dar ale cărei consecinţe este probabil că nu le prevăzuse. In aparenţă, conjuraţii nu plecaseră decît numai să impună lui Paul I o abdicare forţată şi pentru acest caz ei se asiguraseră de complicitatea morală efectivă a lui Alexandru. Acest suvenir lugubru apăsă asupra vieţii şi a finitului noului împărat, căci cetim în ziarul medicului său Wylie două anecdote destul de semnificative: In timpul ultimei sale maladii monarhul zise într-o zi către d. Wylie: " Lăsaţi-mă, ştiu eu ce-mi trebuie, linişte, singurătate, repaos... " într-o altă zi [î ]i zise: 
" Amicul meu, nervii mei au trebuinţă de îngrijire; sunt într-o dezordine îngrozitoare ". " Aceasta este un rău, replică Wylie, de care regii sunt mai adeseori atinşi decît particulari ". " Mai ales în timpul de faţă, răspunse cu voiciune Alexandru... Ah! Am destule cuvinte ca să fiu bolnav ". - În fine, într-o altă zi, fiind în aparenţă fără nici un atac de friguri, împăratul se întoarse fără veste către doctorul, care era singur prezent: 
" Amice, strigă el, ce faptă, ce îngrozitoare faptă! " Şi el fixă asupra medicului o privire teribilă şi neînţeleasă. D. Wylie adauge că prin aceste cuvinte s-a început delirul; apoi el mai declară că " Nu-şi poate permite să intre într-alte amănunte asupra originii afecţiunilor morale ce le simţea împăratul ". 
Alexandrul I n-avea fii - cată să credem pe maiorul Masson, pe care l-am citat deja povestind moartea Caterinei. Această mare prinţesă veghease cu îngrijire asupra inocenţei nepoţilor săi, pentru ca, însuraţi devreme, să aibă copii pe cînd erau încă foarte tineri. Cum se pare, Alexandru I fu însurat prea tînăr. Deci al treilea frate al său, marele duce Nicolae, era chemat să-i urmeze pe tron, în urma renunţării marelui duce Constantin. Imperiul rusesc era foarte agitat la 1825; în statul major al armatei intraseră idei liberale, aduse din Franţa; emigraţiunea lăsase teorii filozofice în Rusia la boierii cei mari şi mai ales la femei. Împăratul Alexandru I nu urma această mişcare; din contra, sub dominaţiunea morală a d-lui Krudner, el devenise un visător, un mistic. Poate că destinul său a fost să cedeze iute tronul severităţii brutale, şi religioase în acelaşi timp, a marelui duce Nicolae. lată cum se narează moartea sa: "El se dusese la Crimeea pe la finele anului 1825, spre a cumpăra teren la Urjanda şi a face să se construiască acolo un palat. După cîteva vizite făcute contelui Woronzow, prinţesei Galiţin, împăratul se duse succesiv la Sevastopol, la Bacci - serai şi la Klostow. În ultimele zile ale călătoriei sale, deşi temperatura se răcise, împăratul voi să facă o călătorie pe ţărmii acestei mări putride şi adeseori fatală ruşilor şi fu cuprins de un frig, încît la 18 noiembre se întoarse la Taganrog cu un acces de friguri; el scrise în aceeaşi zi la împărăteasa mamă că nu se simte bine, dar că se păzeşte şi că nu va fi nimic. Din nenorocire el îşi făcea însuşi iluziuni asupra stării, sale. Crezînd că n-are trebuinţă decît de repaos, de linişte şi îngrijire, a refuzat la început remediele prescrise de medicul său; însă de la 25 frigurile, cari nu fuseseră decît intermitente, degenerară în friguri bilioase inflamatorie şi continue. Erizipelul pe care-l avea augustul bolnav la picior dispăru, ceea ce îl sperie, încît strigă: " Voi muri ca şi sora mea". Numai atunci se decise a lua remediele prescrise. Lipitorile aplicate [î ]i calmară inflamaţiunea pentru cîteva ore; 

          {EminescuOpXII 124}

însă frigurile luară în curînd un nou caracter de intensitate. Starea bolnavului devenea tot mai rea şi împăratul, simţindu-şi poziţiunea, dori să primească sînta cuminecătură. Ziua de 28 o petrecu mai fără cunoştinţă, fără a putea vorbi şi într-o stare de letargie sau de convulsiuni nervoase. La 29 starea i se amelioră, ceea ce fu o rază de speranţă. Se cîntă un Te-Deum în biserica din Taganrog; împăratul adormi în acea zi puţin înainte de a se face ziuă şi nu se deşteptă decît pe la nouă ore dimineaţa. Cîteva momente înainte de a se deştepta, soarele răsărise luminos şi promitea o zi frumoasă de toamnă; împăratul observă aceasta şi strigă cu o voce înţeleasă şi cu un aer de satisfacţiune: " Ce frumoasă zi astăzi! " El chemă pe împărăteasa şi, sărutîndu-i mîna, [î ]i zise: " Trebuie să fii foarte obosită? " Şi apoi recăzu într-o slăbiciune spăimîntătoare. In acea seară încă oarecari simtome favorabile în starea sa hrăniră speranţa ce aveau în însănătoşarea sa. O vizicătoare se aplicase, stomacul era degajat, se aştepta cu siguranţă o criză şi fericitele efecte ce se sperau de la ea asupra mersului maladiei. Dar la 30 orice speranţă dispăru; starea augustului bolnav devenea din ce în ce mai rea. Seara simţi o astfel de slăbiciune încît nu mai putu înghiţi remediele prezentate. La 1 decembre, o jumătate oră înainte de moarte, ieşind din letargia ce n-avusese în 24 ore decît intervale marcate prin delir. Împăratul adeseori îşi deschise ochii, văzu toate persoanele cari erau împrejurul său, pe augusta sa soţie, pe baroneasa de Diebilş, pe prinţul Wolkowsky, pe doctorul Wylie... El nu mai putea vorbi, dar îşi conserva toată memoria. El recunoscu pe toţi şi, făcînd un semn împărătesii, [î ]i luă şi-i sărută mîna, strîngînd-o la inima sa; părea că-i zice ultimul adio; şi, în timpul tăcerii profunde şi dureroase ce provoca această, scenă sfîrşiitoare, el îşi dete ultima suflare la zece ore cinzeci minute de dimineaţă. El avea patruzeci şi opt de ani; domnise douăzeci şi patru de ani şi asistase la asasinatul părintelui şi al moşului său, precum şi la moartea extraordinară a bunicei sale. De aci se pot înţelege preocupaţiunile teribile ce i-au făcut amare ultimele zile ale vieţii sale. 

[2 aprilie 1881] 

ALEGERILE ÎN BUCOVINA

În Bucovina sunt vacante trei mandate de deputaţi pentru Reichstagul din Viena, şi anume în colegiul electoral urban Suceava - Siret - Rădăuţi. În colegiul rural Suceava - Cîmpulung şi aşa numita prima curie a marilor proprietari. Ziarul vienez "Der Osten " ne spune

că mai mulţi aventurieri din Viena ar avea de gînd să vină a-şi pune candidatura sau a cumpăra voturi în Bucovina. Aceştia sunt nişte faliţi cari de abia au scăpat de mîna procurorului; pseudoprofesori şi falşi erudiţi cari, sub masca mincinoasă a ştiinţei, vor să apuce un mandat şi să se laude cu el prin capitala, imperiului. Acest spectacol, exclamă numita foaie, este nemaipomenit şi ne prinde mirarea de ce aceşti oameni [î ]şi caută gloria tocmai în Bucovina şi nu rămîn la Viena, unde sunt acasă şi cunoscuţi! Datoria tuturor elementelor cumsecade din Bucovina şi mai ales a guvernului este a pune stavilă acestor manopere electorale. Autorităţile ţării să nu-şi pună mînile în sîn şi să privească cum o ceată de şarlatani vînd la licitaţie drepturile cele mai scumpe ale unei ţări pe banii cămătarilor din Viena... Un bărbat ca Taaffe nu va permite ca sub ochii săi, într-o ţară devotată guvernului, să se negustorească mandatele în modul cel mai neruşinat. După cum aflăm, candidaţii celor două dintre colegie sunt consilierii Pitey şi Călinescu, cari amîndoi sunt bine priviţi de elementele cele mai bune ale ţării şi ca atari trebuiesc sprijiniţi şi de influinţa autorităţilor. 

[2 aprilie 1881]

D-NA PEZZANA 

Aseară a fost a şaptea reprezentaţie a d-nei Pezzana, a acestei ilustre artiste care a fanatizat publicul oraşelor mari de pe cele două continente şi care la noi joacă înaintea unei săli totdeauna goale. Aseară d-na Pezzana a jucat înspăimîntătoarea tragedie bourgeoise a lui Zola, Tereza Raquin. Emoţiunea ce a simţit-o puţinul public care asista la reprezentaţie este indicibilă. Ceea ce face d-na Pezzana în actele 3 şi 4 în Tereza Raquin este o producţie fenomenală, prodigioasă, despre care nu-şi poate face cineva o idee cît de slabă fără s-o vază. 

          {EminescuOpXII 125}

În Sora Tereza, ca şi în Dama cu camelii, ca şi în Tereza Raquin, producţia genialei artiste atinge aceleaşi proporţiuni. Mîine seară joacă pe Sora Tereza. 

Destul de rău dacă nici mîine seară publicul nostru nu va face amendă onorabilă şi nu va repara într-un chip strălucit indiferenţa lui de pînă acuma faţă cu ilustra artistă, indiferenţă ce, pînă în fine, nu s-ar putea explica decît prin lipsa-i complectă de gust, de inteligenţă şi de cultură. Destulă ruşine dacă şi mîine seară d-na Pezzana va juca fără, sală plină! 
Din parte-ne, noi, cari totdeauna ne-am cunoscut bine lumea, am dori să nu fie şi mîine seară teatrul gol. Am dori, dar nu prea sperăm, şi o zicem aceasta - noi, ce din nenorocire facem în ţara noastră (de acuma, în regatul nostru) literatură, chip şi seama artă - o zicem cu tot dezgustul de care trebuie să fie plină viaţa celui osîndit a predica în pustie. 
Ne-ar părea însă foarte rău daca amicii noştri, mulţi puţini cîţi i-avem şi cu cari suntem chemaţi a împărtăşi aceeaşi soartă în dezgustătoarea viaţă publică de la noi, n-ar putea veni mîine seară să uite împreună cu noi, pentru cîteva momente, această viaţă prin farmecul Sorii Terezii. 

[3 aprilie 1881]

MOARTEA LUI NICOLAE I

Vorbind de moatea ţarului ne servim de o broşură oficială, scrisă în limba rusească şi intitulată: Ultimele ore ale vieţii împăratului Nicolae I. Acest prinţ a fost un suveran foarte religios, un auster părinte de familie, un om politic mult ataşat tradiţiunilor naţiunii sale. Fiind puţin accesibil ideilor de progres, el s-a arătat foarte ostil teorielor şi faptelor pe cari revoluţiunea franceză de la 1830 şi 1848 le răsp\ndise sau provocase în Europa. El făcuse mari dificultăţi spre a recunoaşte monarhia franceză din iulie. El a combătut din răsputeri guvernul din februare. Cît despre guvernul din 2 decembre, consacrat printr-un plebiscit, el îl considera ca o personificaţiune a antilegitimităţii. După douăzeci şi nouă de ani (1825 - 1854) de o domnie destul de fericită, îşi văzu prestigiul compromis într-un război în care alianţa turcilor, englejilor şi francejilor [î ]i pregăti serioase încurcături. Opiniunea Rusiei, a nobilimei sale, a armatei sale, chiar a familiei sale, n-a putut să-l oprească; primele neizbînde ale armelor sale îl iritară. În acest moment broşura oficială rusească începe să nareze moartea acestui august personaj. În cursul anului 1854, munca necontenită, grijile politice şi altele [î ]i zdruncinaseră sănătatea înfloritoare pînă aci, şi constituţiunea cea robustă. Deşi mai de multe ori a fost silit să zacă, niciodată însă n-a voit să se publice buletine despre sănătatea sa. La 9 februare 1855, deşi d-abia însănătoşat, trecu în revistă trupele cari erau să intre în campanie. 

Medicii, voind să i se opună, el [î ]i întrebă: "V-aţi îngriji de boala mea dacă aş fi simplu soldat? " - "Desigur, Sire, răspunseră medicii, n-am permite nici unui soldat să iasă din spital dacă, ar fi în starea în care se află Majestatea Voastră". - "Ei bine, faceţi-vă datoria şi lăsaţi-mă să-mi fac pe a mea! " A doua zi împăratul iar făcu imprudenţa de a ieşi, răul se mări şi plămînul drept fu atins. Vineri la 11 fu nevoi să întrerupă datoriele religioase ale primei săptămîni din postul mare, pe care-l ţinea cu toată familia, şi căzu iar în pat. La 17 februare pericolul deveni aşa de evident, aşa de ameninţător, încît medicii crezură că trebuie să-l facă cunoscut marelui duce moştenitor. Acesta se decise să prevină pe augusta sa mamă, care, susţinută printr-o tărie ce numai credinţa o inspiră, se duse lîngă patul murindului. Împăratul nu se aştepta la vizita împărătesei; ea se aplecă şi-i zise cu o voce prea dulce: "Amicul meu, n-ai putut să-ţi termini devoţiunile începute, nu te-ai cuminicaţ cu noi ca altădată; de ce n-ai face-o acum? Ştii că pentru un creştin nu e alt remediu mai salutar şi că, mulţi bolnavi s-au simţit în urmă, mai uşuraţi ". "Cum! răspunse iute împăratul, aici în pat? Aceasta e imposibil! Sunt totdauna fericit, totdauna doritor să-mi îndeplinesc datoria; voi face-o cînd voi fi în picioare, cînd Dumnezeu îmi va da forţe. Altfel m-aş putea eu prezenta înaintea lui culcat, dezbrăcat? " Acest respect şi fervoare avea el pentru lucrurile sfinte. Împărăteasa păstră tăcere; ochii ei se umplură de lacrimi şi forţele o părăsiră. - "Sunt eu oare în pericol? întrebă împăratul... " apoi se opri îndată şi el se pregăti să primească sacramentele. La două ore după miezul nopţii medicul, pe care împăratul îl onora cu încrederea sa, pierduse orice speranţă de a prelungi viaţa bolnavului. Animat şi în acelaşi timp îngrozit de sentimentul

          {EminescuOpXII 126}

marei şi austerei datorii ce avea de împlinit şi pe care venea să i-o amintească un bilet scris în grabă de unul dimprejurul împăratului, el se hotărî să declare adevărul augustului muribund. El începu să vorbească de întîlnirea sa cu duhovnicul Maj. Sale, "o cunoştinţă bună şi veche". "Da, zise împăratul, este un om demn şi brav; cînd l-ai cunoscut? " "în nişte împrejurări foarte triste, răspunse doctorul, cînd cu ultima boală a Doamnei Mare Ducese Alexandra Nicolaevna; ne-am adus aminte ieri cu Maj. Sa împărăteasa; cît ar dori ea ca să-i permiteţi a veni să se roage lîngă patul vostru, pentru ca Dumnezeu să vă deie sănătate cît mai curînd ". Împăratul înţelese; el întoarse spre medic o privire fermă şi întrebătoare şi, cu vocea sa ordinară, zise: "Spune-mi deci, ce e? Am să mor? " Apoi ordonă să cheme pe fiul său cel mai mare, apoi pe fiul său Constantin cu ceilalţi copii şi pe împărăteasa. Însuşi împăratul anunţă apropiata sa moarte marelui duce Alexandru; membrii familiei cătară să se retragă, făcînd loc duhovnicului Maj. Sale. După ce a fost împărtăşit, familia intră iarăşi; el ordonă să anunţe prin telegraf la Moscova, Varşovia şi Kiev că împăratul moare şi, vorbind de sine însuşi ca şi cum n-ar mai trăi, el adause: "Împăratul zice adio Moscuei ". Împăratul mai trăi cîteva ore, păstrîndu-şi mintea întreagă, prescriind oarecari demersuri şi încurajînd pe ai săi. 
Pe cînd, după invitaţia sa, preotul cetea rugăciunile de agonie, împăratul îl ascultă cu o mare atenţiune. El făcu adeseori semnul crucii şi în fine îşi apăsă buzele pe crucea din mîna preotului. Nemaiavînd forţe de a se exprima prin cuvinte, el arată preotului, printr-o ultimă privire, pe împărăteasa şi pe moştenitorul, ca şi cum i-ar fi zis să-i consoleze şi să se roage pentru ei. De aci nu mai părăsi mînile lor, cari le strîngea în ale sale. În fine, douăzeci minute după amiazi strînsoarea mînilor sale dispăru cu ultima bătaie de inimă. 

[4 aprilie 1881]

["ASUPRA MANIEI.. '' ]

Asupra maniei ce-o are onor. d. Brătianu de-a crea din liberali, din fii şi nepoţi de liberali, reputaţiuni uzurpate, primim un interesant articol, care ne dovedeşte cum un tînăr advocat ce e totodată profesor de religie, de caligrafie şi de aritmetică, ocrotit de aripele cancelarului nostru, devine într-o bună dimineaţă ilustru zoolog. Un caz pentru multe altele pe cari le avem in petto va ilustra sistemul de nepotism, favoritism şi cumul practicat fără cuviinţă de d. Brătianu. 

[5 aprilie 1881]

UN SUCCES AL TEATRULUI NAŢIONAL

Povestea Sînzianei şi Pepelei, feerie operetă în 5 acte de Alecsandri, muzica
de Ştefănescu

Rîndurile de mai sus, scrise sub impresiunea imediată a reprezentării din joia trecută, le primim de la d. Ioan Slavici, unul din adevăraţii cunoscători ai vieţii poporului roman. Le publicăm cu atît mai bucuros cu cît ele reproduc foarte bine simţirile numeroşilor spectatori care au rămas încîntaţi de noua piesă a d-lui Alecsandri. 
Din parte-ne adăogăm numai un cuvînt de recunoştinţă pentru actuala direcţiune a teatrelor. După părerea noastră unele din organele de publicitate sunt nedrepte pentru d. Ioan Ghica. Orice am avea de zis în contra d-sale ca fost preşedinte de consilii ministeriale, 

          {EminescuOpXII 127}

ca preşedinte al consiliului teatral credem că merită numai laude şi că o critică imparţială va recunoaşte în d-sa meritul de-a fi făcut din scena Teatrului Naţional tot ce se putea face cu autorii şi cu actorii ce-i avem! 

[5 aprilie 1881]

["IERI FIIND PROCESIUNEA... "]

Ieri fiind procesiunea de înmormîntare a răposatului general Ion Ghica, fost ministru plenipotenţiar la St Petersburg, n-am fi crezut că pînă şi acest eveniment trist va constitui repede un factor în calculul de permutaţiune ministerială cu care ilustrul nostru cancelar ne-a obicinuit atît de mult de la venirea sa la putere. Se vorbeşte în adevăr că, în locul generalului, va trece la St. Petersburg d. Nicolae Creţulescu, actual ministru plenipotenţiar la Roma, iar în postul celui din urmă se va numi d. Teriachiu, care va schimba ostenitorul fotoliu de ministru al celor dinlăuntru cu plăcuta sinecură a reprezentaţiunii ţării în Italia. 
Această permutare se va face fără îndoială în urma planului d-lui Brătianu de a-şi reconstitui cabinetul şi de-a se prezenta M. Sale Regelui cu ocazia încoronării alăturea cu nişte oameni cari să dea garanţii mai serioase pentru organizarea monarhică a ţării. 
Nu ştim în adevăr şi e poate indiferent de-a şti numele persoanelor cabinetului nr. 39 sau 40, pentru că din parte-ne nu-l credem nici pe d. Brătianu în stare de a avea vederi largi, hotărîte şi statornice, nici majorităţile în stare de-a suporta un cabinet compus din elemente eterogene, nici credem în fine că asemenea elemente, întru cît sunt serioase şi ar putea împlini misiunea ce li se destină, ar primi, ar fi figuri de şah şi sticluţe de caleidoscop în mînile cancelarului nostru. 
Un lucru însă cată să recunoaştem. Schimbarea la faţă a partidului roşu, renunţarea la principiile lui din trecut, apostazia şi lepădarea de republicanismul şi de antidinasticismul de pînă mai anţărţ, amenda onorabilă făcută principiilor monarhice şi conservatoare prin votarea regatului şi a succesiunii, prin renegarea vieţii lor întregi i-au slăbit pe roşii, i-au făcut pentru cîtva timp imposibili. În politică adevărul consistă în tăria convingerii cu care cineva reprezintă o serie de idei, deci în caracter. Cînd publicul vede că acea serie de idei nu era decît un pretext, un mijloc de-a ajunge la putere, o logomahie menită a ascunde lipsa de principii şi apetiturile, el pierde încrederea în caracterul comedianţilor politici şi, chiar daca ţara judecătoare aprobă schimbarea la faţă ca ceva ce se potriveşte cu vederile ei, oamenii cari s-au schimbat sunt judecaţi din punctul de vedere al intereselor personale, al pensiilor reversibile, funcţiilor şi diurnelor pentru cari au operat o asemenea schimbare, iar nu din acela al intereselor ţării. Ţara este contra republicei, ea e monarhică. Cu toate astea republicanul sincer, care pînă la capătul vieţii sale ar ţinea la programul său, ar fi respectat ca om de caracter, ca om statornic care merită încredere, deşi nimenea nu-l însărcinează a reprezenta idei ce nu sunt împrăştiate de tară. Cînd însă cineva a fost republican la Ploieşti numai pentru că n-avea slujbă, iar din momentul în care a căpătat-o se leapădă de tot trecutul lui şi escamotează principiile adversarilor săi politici, pentru a se drapa cu ele, făcîndu-se a nu şti ce au fost pînă ieri, atunci ţara cunoaşte cu cine are a face şi nu-i mai dăruieşte încrederea pentru nici o împrejurare. 
Astfel stă azi lucrul cu roşii. 
Nimeni nu poate crede că oamenii cari-n decurs de zeci de ani au semănat anarhia, lipsa de respect faţă cu Coroana şi cu orice autoritate constituită, egalitarismul american pot astăzi să puie temeliile unei solide organizări monarhice şi creştine. D. Brătianu o simte asta atît de bine încît în timpul din urmă s-a vorbit mult despre lepădarea sa de elementele acelea dintre roşii care reprezintă esenţa partidului său, de Caradale, de Pătărlăgeni etc. Noi nu ştim modul în care voieşte s-o facă, nici credem că e cu putinţă, nici admitem ca corectă o asemenea procedare. Din contra credem că e bine ca un partid

          {EminescuOpXII 128}

să cază spre folosul său şi al ţării prin sleirea puterilor proprii, pentru a se renaşte din sine însuşi şi a se întoarce iar prin puteri proprii, nu prin infuziune de sînge străin. 
Daca e vorba ca ţara să crează în sinceritatea monarhismului şi dinasticismului roşu, ea trebuie să-i vază din nou în opoziţie. Aci îşi vor arăta arama. Aci se va putea constata daca în adevăr încoronarea regelui e şi încoronarea vieţii d-lui C. A. Rosetti şi daca republica ploieşteană şi revoluţia în permanenţă e redusă azi la un singur campion, la tînărul Caligari, cel trimis peste graniţele Franţei. Demonstrandum est şi a o demonstra nu o pot adversarii noştri decît în opoziţie fiind. 
Oricine simţind aceasta, e natural ca d. Brătianu să afle pretutindenea uşile închise şi să întîmpine un refuz net din partea acelora pe cari - i oblicise pentru a-şi opera nouăle permutaţiuni ministeriale. 

[6 - 7 aprilie 1881]

[" CRIZA MINISTERIALĂ... "]

Criza ministerială continuă şi pînă acum nu se ştie chiar în sferele guvernamentale cine va fi însărcinat cu compunerea noului cabinet. În întrunirea din urmă a majorităţilor celor două Camere, întrunire care s-a ţinut după depunerea demisiilor cabinetului în mîinile M. Sale Regelui, d. I. C. Brătianu a declarat că, pentru motive de sănătate pe de o parte, iar pe de alta pentru motive de convenienţă parlamentare, d-sa se retrage de la putere şi nu mai poate primi sarcina reconstituirii cabinetului. Dintre asistenţi au luat cuvîntul mai mulţi, între cari şi d. senator Ion Ghica. Toţi au îndemnat pe d. I. C. Brătianu să se însărcineze cu formarea noului cabinet. D. Brătianu, promiţînd că oricare ar fi guvernul liberal care se va forma, d-sa [î ]i va da tot concursul şi că acest concurs nu va fi slab pentru aceea că d-sa nu va lua parte la guvern, a spus că lasă d-lui C. A. Rosetti sarcina de care e vorba. D. prezident al Camerii declinînd onoarea acestei sarcine, d. Brătianu a stăruit ca majorităţile Camerelor să dea mandat prezidenţilor acestora, dd. C. A. Rosetti şi Dim. Ghica, spre a alege dînşii pe unul dintre membrii partidului guvernamental şi a-l desemna Coroanii pentru ca dînsa să-l însărcineze cu formarea cabinetului. Majoritatea rămase cu toate astea nestrămutată în declaraţia făcută odată că doreşte ca d. Brătianu să formeze ministerul. D. Brătianu de asemenea repetă declaraţia că nu poate primi această sarcină. Se zice că d. Brătianu ar fi spus că această hotărîre nestrămutată şi-a luat-o din cauză că este sătul de politica de interese personale de care este condusă majoritatea partidului şi care politică nu spera că va fi părăsită, deoarece toate sfaturile d-sale n-au servit pînă acuma la nimica. În urma acestora se zice că d. Dim, Brătianu, ministrul romîn la Constantinopol, va fi chemat de acolo de cătră M. Sa spre a primi sarcina pe care o refuză d. I. C. Brătianu. Se vorbeşte de asemenea de d. senator I. Ghica. 
Oricum ar fi, noi nu vedem ce bun poate ieşi pentru ţară din această a 37-a încarnaţiune a lui Vişnu demagogic ce se numeşte I. C. Brătianu. Fie d-sa în persoană la putere sau rămînă după perdea, cum a făcut pînă astăzi colegul d-sale d. C. A. Rossetti, nimic nu va fi schimbat; aceiaşi oameni, acelaşi sistem, aceleaşi rezultate. Şi cu toate astea dindărătul acestor majorităţi oficiale stă ţara întreagă nemulţumită şi dezgustată. Lacomii din Adunările roşie au speriat pe însuşi îndopătorul lor. D. I. C. Brătianu nu le-a ascuns în adunarea intimă de la Senat sentimentele sale. Dar dacă însuşi d. Brătianu, care a fost cumpărătorul acestor conştiinţe, nu mai vrea să continue această tristă meserie, daca dezgustul îl îneacă şi se gîndeşte cu dor la viaţa privată, cari pot să fie sentimentele ţării, ce de cinci ani şi mai bine plăteşte această negustorie? 
Cine nu ştie afacerile scabroase (sau scîrboase pe romîneşte) săvîrşite de corifeii partidului, rechiziţiile Mihălescu - warszawsky rămase nepedepsite, jocurile la bursă cu ocazia răscumpărării căilor ferate şi a acţiunilor Băncii Naţionale, bacşişurile luate cu ocazia

          {EminescuOpXII 129}

împămîntenirilor evreilor denunţate prin presă de însăşi victimele? Pe lîngă acestea oricare deputat sau senator roşu, fie omul cel mai mărginit sau cel mai necinstit, ceea ce se întîmplă mai adeseaori, este un mic satrap în judeţul său. De este proprietar, numai tocmelele lui se aplică, fie ele cît de abuzive şi cît de nedrepte. Numai pe la moşia lui trec puţinele şosele ce se fac; orice abuz [î ]i este permis. De este avocat, numai procesul pe care dînsul îl apără este sigur de a fi cîştigat şi, fiindcă tocmai cauzele rele caută în influenţă tăria ce nu o au din punctul de vedere al dreptului sau al echităţii, ne putem da lesne seama de starea justiţiei în judeţe. Să mai adăogăm pe lîngă acestea nenumăratele rude ale acestor tirani parlamentari cari ocupă toate funcţiunile şi cărora, se poate zice, totul este permis. 
Iată starea de lucruri de care însuşi autorul ei începe a fi dezgustat, cu atît mai mult că nimic nu satură pe aceşti îndopaţi şi cu cît li se dau mai multe satisfacţiuni cu atîta pofta de mîncare le creşte, căci, cum zice francezul, l'appetit vient en mangeant. 
Pînă şi stabilimentele de binefacere înfiinţate pentru bolnavi a devenit un mijloc de ingerenţă politică, fiind date la discreţia cîtorva personalităţi influente. Asemenea tutunurile, Casa de Depuneri şi Consemnaţii, administraţia căilor ferate au devenit atîtea pretexte pentru a se căpătui senatori şi deputaţi ai majorităţii. În contra spiritului şi chiar a literii Constituţiunii Camera şi Senatul sunt compuse în mare parte de funcţionari retribuiţi de stat sau de instituţiuni cari atîrnă de stat. 
Astfel aceste Adunări născute din corupţie, trăind prin corupţie, nu pot pieri decît prin însuşi excesul corupţiei lor. Momentul în care chiar născătorul lor, d. Brătianu, caută să zică: Destul! pare că a sosit daca d-sale [î ]i mai rămîne o schinteie de patriotism şi de probitate, daca şi aceasta nu este una din acele înscenări cu cari ne-a deprins. 
Singurul remediu, după părerea noastră, nu poate fi o nouă combinaţiune de nulităţi roşie lipsite de astă dată şi de ţifra care le da oarecare valoare, adecă de prezenţa d-lui I. C. Brătianu în minister; scăparea ţării nu poate fi decît într-o totală schimbare de sistem şi de oameni. 
Daca mai rămîne ceva virilitate în instituţiile noastre politice, oarecare spirit politic în sferele înalte cari hotărăsc de soarta noastră, această schimbare nu mai poate fi întîrziată nici cu un moment. Daca nu, vom merge aşa pînă la ruina materială şi la descompunerea morală desăvîrşite. 

[8 aprilie 1881]

["ÎN URMA HOTĂRÎRII LUATE... "]

În urma hotărîrii luate de d. Brătianu de a părăsi puterea, confraţii noştri de la "Romînul" au cam ajuns în doaga copiilor. Chiar în numărul în care foaia încă guvernamentală anunţă nestrămutata hotărîre a primului ministru ea aplică partidului conservator cinci coloane pline de insinuaţiuni cari de cari mai copilăroase. 
Cînd cu sporirea lefii miniştrilor d. Brătianu declarase că poate renunţa la acest spor, că se poate sacrifica cum s-au sacrificat coreligionarii săi politici de la 1848, din cari unii au şi murit. Noi am zis: D-zeu să-i ierte! Ştim pozitiv că din numărul mare de pensionari ai sultanului cari, departe de-a suferi amărăciunea exilului, huzureau de bine în străinătate, n-a murit absolut nici unul de mizerie sau de privaţiuni. Unul singur, un militar, s-a stins de nostalgie şi de dorul copiilor. Alţii, daca i-a odihnit D-zeu, aceasta s-a întîmplat pentru că nu mai aveau zile şi pentru că o moarte avem cu toţii. Contimporani de-ai d-lor C. A. Rosetti şi I. Brătianu, confraţi în exiliu, se vor însărcina credem a descrie mizeria onor. tagme patriotice, care, la dreptul vorbind, în străinătate s-au obicinuit a trăi bine, pe mare şi de-a gata, încît întorşi în ţară, nu le mai ajung zece lefuri şi zece diurne. Şi această părere a noastră, realistă cu totul, că vro pagubă pentru ţară nu e daca D-zeu [vrea] ca şi Caradalele ori Cariagdii să dea ortul popei, "Romînul" o numeşte "apel la asasinat". 

          {EminescuOpXII 130}

Ei onorabili, cei mai mulţi dintre oameni nu se nasc decît spre a se stinge făr' a lasa nici o urmă pe pămînt. E păcat în adevăr că morgenii şi talente cari costă puţin şi produc mult; e păcat că decreşte populaţia productivă şi muncitoare a acestei ţări; e păcat de oricine care cu mintea ori cu braţul au contribuit în adevăr la înflorirea tării. Dar de cei mai mulţi din d-voastră o să ştie ceva posteritatea? Nu dorim scurtarea zilelor nimărui: zicem numai că ţara nu s-ar resimţi de pierderea reputaţiilor uzurpate, cari o costă atît de mult fără a-i fi adus vreun folos. 
Dar punîndu-ne chiar în ipoteza "Romînului" şi botezînd cu numele de fapte mari o sumă din evenimentele de-o valoare curat formală cîte s-au petrecut de la 1848 pînă acum, dînd partidului roşu recunoaşterea pe care el o pretinde, dar pe care faptele n-o justifică decît în minimă parte, vedem totuşi că socoteala patrioţilor e făcută demult. Ei singuri şi-au fixat după plac preţul faptelor lor, căci şi-au creat pensii, diurne, lefuri ad-hoc, păsuieli, prin urmare, chiar daca au făcut ceva, gratis n-au făcut nimic şi nu ştim de unde ar mai veni pretenţia unei recunoştinţe cu totul speciale din partea ţării şi a posterităţii. 
Meritul consistă în disproporţia dintre ceea ce un om costă şi ceea ce produce. Cînd el costă puţin pe societate şi produce mult, ea are cuvînt de-a-i deplînge pierderea. Dar cînd el ia de la societate de zece sau de o sută de ori pe-atîta pe cît fac în realitate închipuitele sale merite nu înţelegem ca, pe deasupra tuturora, să mai facă cererea de-a i se ridica statuie de marmură şi de-a se săpa pe table de metal stihuri de neuitare din partea naţiunii recunoscătoare! 

[8 aprilie 1881]

["ÎNTR-UN ARTICOL CU MULT PREA LUNG... "]

Într-un articol cu mult prea lung pentru obiectul ce tratează, "Romînul" face cele mai copilăroase insinuaţiuni la adresa partidului conservator şi a cîtorva din membrii lui, cercînd a dovedi că noi semănăm ură şi aruncăm calomnii contra partidului roşu. Am relevat ieri încheierea acelui articol în care "Romînul" zice că facem apel la asasinat. 
Să ne-nţelegem odată. 
Dacă descrierea partidului roşu astfel cum este el în cea mai mare parte a lui e în stare a produce ura spiritului public, vina nu este a noastră, ci a adevărului. 
Să amintim numai cîteva fapte. D. Mihălescu, cucernicul canonizat, declară în Senat că "scabroase afaceri" au existat în adevăr şi că d-sa ridică cu eleganta sa mînă un colţuleţ al vălului ce le acopere. Oare majoritatea Senatului se formalizează de-o asemenea gravă denunţare, care arunca suspiciunea asupra unui ministru, asupra multor înalţi funcţionari ai statului? Oare majoritatea simte că autoritatea statului şi încrederea ce cetăţenii cată s-o aibă în ea e lovită în faţă, e zdruncinată prin o asemenea suspiciune, aruncată de-un om care era în stare a cunoaşte afacerea de-aproape, de vreme ce dirija însuşi cărăturile armatei ruseşti? 
Nu, majoritatea se face ne - aude ne-a vede şi trece la ordinea zilei. 
Oare un asemenea fapt e de natură a inspira iubire pentru partidul liberal? Nu mai vorbim de răscumpărare. Cea mai populară cestiune din Romînia o numea onor. Costinescu. "Impusă din afară", şoptea d. Brătianu în Senat. A trata de cea mai populară o cestiune impusă este oare un fapt menit a inspira încredere în guvern şi în partid? 
Dar nu e deputat roşu să nu aibă cîte două - trei funcţii deghizate sau făţişe, nu e unul care să nu fie legat de guvern prin interese materiale şi personale, încît fiecare ridicare de mînă în adunări e cîntărită cu aur. Nepotism, cumul, favoritism, păsuieli, întreprinderi, joc de bursă în Cameră - toate acestea sunt făcute a inspira iubire pentru partidul roşu? 

          {EminescuOpXII 131}

Calomnie, calomnie! strigă foile lor. Probaţi toate acestea punct cu punct! Multe sunt lesne de probat pentru că sunt pe faţă. Multe însă se impun prin natura lucrurilor. Nu e ciudat a vedea o mulţime de oameni, săraci pînă ieri, că au dovedit milionari peste noapte numai şi numai prin faptul că sunt deputaţi şi oameni de-ai partidului? Cu diurna de doi galbeni pe zi nu se pot face minuni, oricum i-ai învîrti. Trebuie dar să admitem cauze ascunse şi ilicite de îmbogăţire. 
Şi cu ce se drapează toate mizeriile acestea? Cu costumul unor evenimente politice cari, în a noastră părere, s-ar fi îndeplinit oricine ar fi fost la guvern. E evident că, după războiul din Crimeea, protectoratul Rusiei trebuind să cază, iar suzeranitatea Porţii fiind istoriceşte şi în sine foarte slabă, romînii au putut face în dragă voie tot ce le-a venit în minte. E asemenea evident că după ultimul război, prin chiar natura lucrurilor, Romînia trebuia să devie independentă, oricine ar fi fost la guvern. 
Programul naţional n-a fost nicicînd esclusiv al roşiilor. El e punct cu punct coprins în programul junilor conservatori din Adunarea ad-hoc a Moldovei, el e cuprins în actele lui Grigorie Vodă Ghica; el a fost deci adoptat de roşii ca de toate celelalte partide. 
Şi cînd faptele dumnealor sunt de natură a inspira ură spiritului public şi indignaţiune omului onest, oricît de sobru ar fi povestite, după opinia "Romînului" conservatorii sunt cei cari seamănă amărăciune, ură, calomnie, apeluri la asasinat în contra d-lor Carada, Cariagdi, Mihălescu? 
În orice caz ura noastră, daca este, e foarte teoretică. Roşii au dat toate ministeriile conservatoare în judecată, bine înţelegîndu-se fără nici o cauză. Conservatorii n-au dat pîn - acuma nici un cabinet roşu în judecată, nici pentru vină vegheată. 
Senatul a dat un vot formal contra convenţiei Stroussberg. D. Brătianu dizolvă Senatul, pune în executare convenţia fără ca ea să fi avut putere de lege, calcă deci în mod făţiş Constituţia şi nimeni nu l-a dat în judecată. 
Iată ura conservatorilor! 
Pentru a justifica faptul de la 11 fevruare şi înălţarea ulterioară a generalului Lecca, "Romînul" aduce exemple şi analogii istorice. 
De unde sunt luate acele exemple? 
Din Spania. 
Frumoasă ţară Spania, dar ca model de onestitate civică şi de conduită militară nu poate fi citată astăzi. Mai tîrziu, după ce se va regenera, după ce va avea iar vreo 40 milioane locuitori ca sub Carol V, am putea sta de vorbă despre ceea ce se întîmplă la ei. "Romînul" nu trebuie să uite că Spania acum două sute de ani avea armata cea mai puternică, flota cea mai puternică, bogăţii imense, patruzeci milioane locuitori, c-un cuvînt era cea dendîi putere europeană. Ca să cază la nivelul de astăzi trebuia în adevăr să se fi întîmplat fapte ca acele ale d-lui Serrano. Decăderea averii publice şi decreşterea e totdauna rezultatul unei decăderi morale. 

[9 aprilie 1881]

["D. DIMITRIE BRĂTIANU SOSEŞTE... "]

"D. Dimitrie Brătianu, soseşte, d. Dimitrie Brătianu a sosit! " Iată Buna Vestire pe care patrioţii o colportează cu bucuria în faţă. Cît un purice li se făcuse inima şi pe - aci, pe - aci să se scuture din copacul bugetului ca frunzele toamnei. Închipuiască-şi cineva dezastrul patriotic, acum imediat înainte de Sf. Gheorghe, cînd sunt de plătit chirii. Nu trebuie să se uite că, daca o parte a tribului s-au îmbogăţit, patrioţi de profesie există atît de mulţi pe suprafaţa pămîntului încît toţi nu s-au putut îmbogăţi şi mulţi încă sunt avizaţi la postul Sfîntului Buget dacă n-au de gînd să postească tot anul. 
Ei, d. Ioan Brătianu seamănă acelui copac lăudat de zicătoarea sanscrită, pe care frunză cu frunză 'l culeg păsările, pe-a cărui ramuri petrec maimuţele, în a cărui umbră

          {EminescuOpXII 132}

căprioarele odihnesc, în a cărui scorburi petrec furnicile şi din florile căruia albinele culeg miere. Om vrednic de toată lauda, toate membrele sale sunt în lume pentru fericirea tagmei; gura pentru a rosti fraze pe cari frunză cu frunză le ciupesc ciorile organelor patriotice, mîna subscriitoare de decrete, ochii cari aleg oameni mari pentru a-i face miniştri, pulsul inimei care e ceasornicul vieţii patrioţilor. Ce s-ar alege în adevăr din roşii daca cele două ceasoarnice într-un gînd şi într-o bătaie, Rosetti brătianu, ar înceta de-a merge? Ar fi avizaţi a asculta locuţiuni latine, greceşti şi nemţeşti de la onor. d. Chiţu, şi locuţiunile nu sunt diurne; ar fi reduşi a citi poeziile neogreceşti ale lui Serurie sau cîteva Din orele de repaos ale lui Radu Pătărlăgeanu şi acestea nu sunt slujbe acătării, sunt ca loboda în zi de Paşti. 
Hotărîrea, în aparenţă neclintită, a d-lui Ioan Brătianu de-a se retrage la Măgura şi de-a încredinţa frăţini-său compunerea unui cabinet, deşi e un căpiţel de nădejde pentru inimele patriotice, totuşi nu e de natură a le linişti. O deputaţiune a majorităţii Camerei şi alta a majorităţii Senatului, această din urmă cu chiar î [nalt] P[rea] S[finţia ] Sa părintele mitropolit al Ungro - vlachiei în frunte, au insistat pe toate căile, prin viu grai şi în scris, sub proprie iscălitură şi cu punere de deget, ca d. Brătianu să rămînă prezident de Consiliu, "fiind prezenţa lui la cîrma statului absolut legată cu interesele şi viitorul Romîniei". î [nalt] P[rea] S[finţia ] S[a] e desigur un prea bun teolog şi un prea învăţat călugăr ca să nu vază că în fraza Ni Dieu, ni Maître a lui Blanqui, apoteozat de "Romînul", e cuprins viitorul religiei creştine în Romînia; e prea bun arhipăstor al neamului ca să nu cunoască că în emanciparea evreilor pe categorii e o garanţie mai mult pentru bunul trai al creştinilor; e politic prea prevăzător pentru a nu se fi convins că în principiile republicane, ateiste şi socialiste ale d-lor Sihleanu, Caligari, Vintilă şi Horia Rosetti, dr. Russel şi alţii e cuprins tocmai viitorul acela al Romîniei cu care prezenţa la putere a d-lui Brătianu este absolut legată. Dar să nu mai vorbim de astea. 
Am observat de mult că fostul promotor al separării Moldovei [de] Ţara Romînească a devenit patriot pentru cuvinte analoge ca acelea ale onor. d. Lăţescu, deşi, în treacăt vorbind, biserica ar trebui să fie deasupra partidelor şi ar avea datoria de-a apăra interesele ei proprii, iar nu a se face sprijinitoarea cutărui sau cutărui partid politic. Mulţimea despărţeniilor, crescînda ireligiozitate a claselor de jos, nerespectarea sărbătorilor, pe care capitalul egoist şi străin le răpeşte săracului, lipsa de învăţătură a bietului cler de jos şi a celui de sus, apatia cu care biserica stă în faţa cestiunilor sociale, păgînizarea instituţiilor, legilor şi a organizaţiei muncii, camăta şi desfrîul moravurilor, lipsa unui învăţămînt ecleziastic într-o ţară unde atîtea episcopii şi atîtă preoţime există de sute de ani, iată cestiuni cari ar trebui să preocupe pe prelaţi; nu însă dacă cedarea Basarabiei şi răscumpărarea drumurilor de fier e sau nu e legată cu viitorul Romîniei. 
Dar în sfîrşit, cu toată insistenţa î [nalt] P[rea] S[finţiei ] S[ale], d. I. Brătianu persistă în hotărîrea sa şi d. D. Brătianu e însărcinat cu formarea unui nou cabinet. E prea adevărat că d. Dumitru Brătianu n-a inventat iarba de puşcă şi, afară de O datorie de conştiinţă către ţara sa, absolut nimic alt nu-l autoriză a se crede chemat la moşirea cabinetului no. 39 sau 40. Ca ministru plenipotenţiar la Ţarigrad d-sa era dobrei ciolovek, întreba la Poartă din cînd în cînd cum stă cu sănătatea M. S. Sultanului, mai dezbătea vro mare chestie europeană cu vro aga sau vrun efendi, împărţea universul după geografia Slăniceanu şi încolo nu făcea numărui nici bine nici rău, nici cald nici rece. Ce-o fi însemnînd ca prim ministru ştie unul Dumnezeu. Fost ministru de resort, se distingea prin împrejurarea că se 'nchidea în cabinet ore întregi. Cînd pleca acasă, oamenii ce veneau să vază ce făcuse ilustrul om de stat în dulcea sa singurătate găseau risipiţi pe biurou şi pe covoare mulţi cocoşi de hîrtie, admirabil lucraţi şi cadavre numeroase... de muşti. Garantăm autenticitatea acestor fapte mari din trecutul d-lui Dimitrie Brătianu. Prin urmare nu mai poate fi îndoială că secundogenitul e un mare om de stat şi (în predmetul cocoşilor ) o inteligenţă abilă. E scris omului pe frunte că, oriunde va ajunge, să nu fie nimic mai mult decît ceea ce e în adevăr. Dar de vei scoate apă din marea vieţii publice sau din izvorul unei ocupaţiuni mai modeste, şi ici şi colo ulciorul nu încape decît tot atît cît intră în el şi cine a prins muşte la Bucureşti, le-a prins şi la Ţarigrad şi le va mai prinde încă oriunde ar ajunge Dumitru şi Ion! Departe griva de iepure. Roşii au cuvînt de-a fi îngrijiţi de viitor şi de-a nu vedea în ultima schimbare decît începutul sfîrşitului, 

[10 aprilie 1881]

          {EminescuOpXII 133}

["RETRAGEREA D-LUI ION BRĂTIANU "]

Retragerea d-lui Ion Brătianu va rămînea pentru cîtva timp obiectul comentariilor zilei. 
Cauzele retragerii sale sunt multe şi varii. 
După o politică de acţiune mai mult ori mai puţin favorabilă, care avea de obiect nu organizarea ţării, ci numai poziţia ei internaţională, venise timpul muncii adevărate, a ridicării ţării, nu în ochii şi părerea altora prin rang şi titlu, ci în ochii ei proprii, a ridicării din ea însăşi, a dezvoltării interioare. 
Signalul unei serii de necesităţi interne a fost dat prin proclamarea regatului. Pentru ca regatul să nu fie un cuvînt gol d. Brătianu trebuia neapărat să vizeze la o organizare monarhică, la garanţiile neapărate pentru funcţionarea normală şi regulată a organismului statului. Partidul său, departe de-a pricepe asemenea necesităţi, n-a văzut în proclamarea regatului decît o formalitate; el n-a priceput că cine-a intrat în danţ trebuie să joace şi că, odată admisă teza, toate consecuenţele ei sunt date de mai nainte. 
Legea în contra străinilor, cari ar compromite interesele statului, e monarhică. Ei bine, daca mai mulţi membri din opoziţie ar fi lipsit din Cameră, proiectul de lege ar fi trecut c-o majoritate de un vot numai. 
E a se însemna totodată că d. C. A. Rosetti n-a prezidat acea şedinţă. Faţă deci cu consecuenţele întemeierii monarhiei, majoritatea compusă din demagogi au început să şovăiască. Acest incident au dat loc la un schimb de cuvinte semnificative între d-nul Ion Brătianu şi d. C. A. Rosetti: "Daca 'i aşa, fă-te d-ta prim ministru ", ar fi zis cel dendîi către cei de-al doilea. - "Ba, daca eu sunt cauza tuturor relelor, nu primesc nici eu această sarcină", ar fi răspuns d. Rosetti. C-un cuvînt majoritatea actuală s-arată incapabilă de - a - şi aplica în mod organic regalitatea pe care a votat-o, atît de incapabilă încît nici nu simte esenţa lucrului, nici nu pricepe ce i se cere. E drept că în faţa căderii, în faţa pericolului pierderilor materiale, esenţiale pentru masa roşiilor cînd cade de la guvern, ei s-au mai prosternat cu toţii înaintea şefului lor, dîndu-i carte blanche să facă ce-o voi şi să compuie ministerul cum va voi. D. I. Brătianu a refuzat. 
Ca să se vază că există în adevăr un uşor antagonism între d. I. Brătianu pe de o parte şi d. C. A. Rosetti cu majoritatea de alta, reproducem următoarele din primul Bucureşti al "Romînului" de azi: 

Înţelegem retragerea d-lui I. C. Brătianu fără a o aproba pe deplin. 

De ce "Romînul" nu aprobă această retragere? 
Despre d. Dumitru Brătianu "Romînul" zice că

este unul din acei vechi şi neobosiţi luptători ai ideilor liberale şi democratice, unul din rarii şi eminenţii bărbaţi cari un singur moment n-au slăbit în lupta pentru aceste principie, un singur moment nu s-au îndoit că-n ele şi numai în ele stă mîntuirea ş-asicurarea viitorului poporului romînesc. 

Aceste şiruri trebuiesc bine citite. 
Va să zică Dumitru n-au slăbit un singur moment; Ion au slăbit; Dumitru nu s-au îndoit un singur moment că-n ideile liberale şi democratice stă mîntuirea, Ion s-au îndoit. 
Trebuie să însemnăm aci că d. Dum. Brătianu, departe de-a fi un rar şi eminent bărbat, e foarte de mijloc ca inteligenţă şi daca Ion nu e un geniu, Dumitru nu e nici măcar foarte deştept. Ar fi o eroare a se crede că principiile şi aspiraţiunile lor sunt identice. De mult şi la orice ocazie a fost un oarecare antagonism politic între cei doi fraţi, care se manifesta prin opiniile deosebite pe cari şi le formula cel mai mic la ocazii date. Astfel broşura 0 datorie de conştiinţă către ţara mea, oricît de netedă şi linsă în privirea termenelor, e îndreptată în contra politicei esterioare a fratelui Ion. 
Aşadar alegerea d-lui Dumitru Brătianu ca prezident de Consiliu e o demonstraţie, slabă, în adevăr, dar caracteristică a partidului contra şefului de pîn' acum. 
Asupra activităţii noului prim ministru circulă două versiuni. După unii, secundogenitul (în toate privirile) ar fi avînd de gînd a veni în sfîrşit cu visul de aur al Pătărlăgenilor, c-un ministeriu omogen. După alţii ar forma un ministeriu de tranziţie. 

          {EminescuOpXII 134}

Oricum ar fi, noul ministeriu nu va avea nici activitate însemnată, nici durată lungă. Caracterul lui cel provizoriu e indicat de mai nainte. Se poate să fie un ministeriu de alegeri şi, pentru acest scop special, am dori în adevăr ca el să se constituie astfel încît să garanteze cît se poate de bine libertatea alegerilor. Astăzi, cînd roşii au abjurat formal republica, agitaţiile de uliţă, conspiraţiunile, revoluţia în permanenţă şi turburarea de meserie, ţara are nevoie de armonizarea intereselor ei, de armonizarea claselor ei, de-o politică în adevăr de stat şi nu de partid. Noi credem că majoritatea partidului roşu, esceptînd pe cîţiva, e incapabilă de-a pricepe o politică de stat şi va înclina totdeauna la politica de partid. Dar asupra tuturor acestora judecata ar fi prematură. 

[11 aprilie 1881]

["ŞI IARĂŞI BAT LA POARTĂ... "]

Şi iarăşi bat la poartă cu degetele moi florile primăverii şi, unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau în orizontul şesului, astăzi mii de grădini contrastează în tînără verdeaţă cu zidurile albe şi acoperemintele strălucite ale caselor şi cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte vechea şi trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormînt, că mîine se va înalţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicîndu-şi fruntea sa radioasă la ceruri. 
Tristă şi mîngîietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de cînd ea au ridicat popoare din întunerec, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de cînd biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atîta influenţă, n-au ridicat atîta pe om ca Evangelia, această simplă şi populară biografie a blîndului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mîntuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mîndrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pămîntească cerînd de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mîndrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sîmbure de adevăr care dizolvă adînca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bîntuie natura întreagă. 
E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Isus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătînd instinctele şi pornirile pămînteşti din sine. Chiar daca dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor materialiste în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar daca în clasele mai culte soluţiuni filozofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi cari s-au încercat a se modela după al lui, rămîn creştine. 
Daca vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura escesivă a minţii consistă misiunea şcoalelor - escepţie făcînd de cele înalte - ci în creşterea caracterului. De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri vecinic renăscînde. Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dînd mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au

          {EminescuOpXII 135}

nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unui altuia în ajutor au nevoie de religie. 
De aci răsare însă, şi marea deosebire între vechiul stat păgîn şi statul creştin. Statul ca product al naturii e supus aceloraşi legi mecanice, prezintă acelaşi complex de lupte pentru existenţă individuală şi colectivă ca şi natura. Menirea monarhiei creştine e a modera asprimea legilor inerente statului prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic, şi în fine prin compensaţie. Daca există puternici, ei cată să compenseze prin o activitate binefăcătoare puterea ce-o au asupra altora. De aceea pentru înaintarea în viaţa politică cată să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter, care să compenseze munca societăţii ce-i susţine. Acesta ar fi idealul monarhiei creştine şi ar fi misiunea bisericei de-a răspîndi acest sentiment şi-n clasele de sus şi-n cele de jos. Daca sîmburul vecinicului adevăr semănat în lume de nazarineanul răstignit a cătat să se 'mbrace în formele frumoase ale bisericii, daca aceasta a dat o mare nobleţă artelor, luîndu - le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă. De aceea e de datoria claselor superioare de-a strînge cît de multă cultură pentru a uşura munca celor de jos, pentru a le lumina şi a le conduce spre binele lor moral şi material. 
Suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru nu ni se cer decît în momente escepţionale, nu se cer decît de la eroi şi de la martiri. Dar, întru cît ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni. 

[12 aprilie 1881]

["A AŞTEPTA SĂ CULEGI... "]

A aştepta să culegi altceva dintr-un pămînt decît ceea ce a fost semănat în el ar fi o copilărie. Ni se vorbeşte de o eră nouă, ni se vorbeşte mai cu seamă de o epocă a neatîrnării depline ca rezultat al politicei exterioare, de dispariţiunea vechilor deosebiri de clasă, de dezrobirea ţăranului ş. a. ca rezultat al politicei dinlăuntru, şi aceste mari schimbări se susţine că s-ar fi făcut în adevăr, că s-ar fi împlîntat oarecum aceste rădăcini în pămîntul dreptului public romîn, că trăim într-o lume hotărîtor nouă, într-o eră liberală. Noi aflăm din contra că, orice săpătură am face, dăm de aceleaşi rădăcini vechi cari formau corupţiunea în trecut şi că, asemenea cuvintelor din dicţionarul nostru modern, multe nume s-au schimbat, esenţa însă a rămas aceeaşi. 
Se ştie de ex. că în trecut, deci în veacul al optsprezecelea şi într-o parte a veacului al şaptesprezecelea, arareori înainte, domnia, adică stăpînirea Ţării Romîneşti, se cumpăra prin peşcheşuri plătite turcilor sau prin augmentarea tributului. Astăzi stăpînirea constituţională nu mai e în chestie, dar cea reală este reprezintată prin ministeriu. Azi nu se mai dau peşcheşuri se va zice; nu mai plătim tribut. Ce puţin cunoscător de esenţa lucrurilor ar fi cel ce ar susţine-o asta! Dar ce era peşcheşul pe lîngă răscumpărare, dar ce era tributul pe lîngă enorma anuitate plătită pentru concesia Stroussberg? Tributul se plăteşte şi azi; el e cu mult mai oneros decît în trecut, numai se plăteşte unei puteri mult mai mari decum era turcul. 
Cît despre starea dinlăuntru, toată lumea ştie că organizarea actuală a muncii agricole e o formă mult mai oneroasă şi mai vexatoare a clăcii vechi, mai ales în Moldova, dar şi în mare parte a Ţării Romîneşti. Cu toată egalitatea, biciul subprefectului joacă şi azi pe spetele ţăranului ca-n vremea Regulamentului. 
Astfel, oricari ar fi formele în cari se îmbrăca viaţa publică şi orice numiri s-ar da acelor forme, substratul lor organic este acelaşi ca şi în trecut. A-l boteza din nou pe un

          {EminescuOpXII 136}

om nu va să zică a-l schimba; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va să zică a schimba starea de lucruri. Singura schimbare, nu de esenţă, o aflăm numai în înmulţirea oligarhilor şi în înrăutăţirea lor. Deja Regulamentul Organic a făcut din ciocoii vechilor boieri o pătură nouă de oligarhi, Constituţia a făcut din progenitura foarte numeroasă a acestora o pătură oligarhică şi mai mare. Pentru aceşti oameni există statul romîn. Ei îl stăpînesc şi-l esploatează; despre o ridicare a stării de cultură a poporului, despre îmbunătăţirea existenţei lui morale ori materiale nu e nici vorba. Casa ţăranului e durată astăzi ca acum 500 de ani, plugul lui e acelaşi ca sub Mircea Vodă, pe cînd plugăria era o ocupaţie secundară şi păstoria cea dendîi. Iar deosebirile, cîte sunt, sunt toate în rău. Pe lîngă sărăcire se adaogă o degenerare din ce în ce mai simţită a rasei şi mînă 'n mînă cu aceasta merge creşterea mortalităţii şi scăderea naşterilor. 
Revoluţia socială inaugurată la 1848 s-a petrecut înlăuntrul şi în folosul claselor dirigente ale societăţii noastre americane. Nu emanciparea poporului se cerea de către patrioţi, ci egalitatea lui Carada şi Cariagdi cu boierii mari ai ţării; nu condiţii de înaintare a poporului a voit cineva, ci dreptul cenuşerului de visterie de-a ajunge ministru. La o organizare sănătoasă a naţiei n-a gîndit nimenea şi, cînd vedem cu ce elemente avem a face, putem zice că nici nu se va gîndi nimenea. 

[16 aprilie 1881]

["LA ÎNTREBAREA... "]

La întrebarea "ce-o fi căutînd d. Stătescu la Interne, d. Urechia la Instrucţie" se dă următorul răspuns. Titlul de recomandaţie a onor. d. Stătescu a fost proiectul de lege în contra străinilor propus de d-sa în Senat; titlul d-lui Urechiă e un raport pîn' acum secret asupra nihilismului din Iaşi. Avem deci un ministeriu organizat în contra nihilismului ca teorie, de urmărit în şcoli, şi a nihilismului practic, de urmărit prin subprefecţii d-lui Stătescu. 
Curios ar fi a se şti în ochii cui opera juridică a d-lui Stătescu şi cea politico - literară a d-lui Urechiă au servit drept titluri pentru conferirea de portofolii? În ochii d-lui Dimitrie Brătianu? Nu credem, căci - de nihilo nil fit. 
Astfel ştim raţiunea fundamentală a intrării acestor doi domni în ministeriu, deşi nu avem întreg lanţul cauzal în mîni. Cauza retragerii d-lui Ion Brătianu rămîne încă necunoscută. 
Ar fi păcat cu toate astea să nu relevăm un articol hazliu al "Romînului" în care se interpretează vestita teză a lui Descartes: Cogito, ergo sum. 
Iată ce zice "Romînul": 

Adesea ziserăm şi cu durere ne vedem siliţi a repeţi, 
În genere vorbind cel mai mare sacrificiu ce poţi cere unui romîn este a-l sili să cugete serios în el însuşi cîteva ore asupra unui subiect. 
E timp în fine să 'nţelegem că numai printr-o cugetare serioasă şi necurmată, omul poate să cunoască bine adevărul şi calea cea bună pe care trebuie să meargă. 
............................................................................................................ 
Aceasta este metoda prin care omul poate cunoaşte adevărul; acesta este mijlocul prin care el este gratificat d' a putea mînca din pomul cunoştinţei. "Cuget deci sunt ", a zis Descartes. Să ne deprindem dar a cugeta mai mult decît a vorbi şi vom fi. 

Apoi urmează cinci coloane de meditaţiuni politice asupra moralităţii şi capacităţii partidului liberal. 
Ce are - a face lipsa de cugetare serioasă şi necurmată cu teza lui Descartes, care e tocmai îndreptată contra scepticismului, contra escesului cugetării? În adevăr în Meditationes de prima philosophia (Paris, 1641) Descartes zice: 

Ne putem îndoi de orice în lume numai nu de faptul că ne îndoim. Simţurile mă înşală, deci nu mă pot încrede necondiţionat în ele; nu ştiu dacă o fiinţă atotputernică n-a făcut ca să nu existe în realitate nici pămînt, nici cer, nici obiecte cu întindere în spaţiu; poate că nu există nici figuri, nici mărime, nici loc

          {EminescuOpXII 137}

şi cu toate astea am imaginea lor sensibilă, care face să-mi nălucească existenţa tuturor obiectelor acestora; poate chiar la adunarea de doi cu trei, la numărarea laturilor unui patrat, la cele mai uşoare concluzii mă înşel. Imperfecţiunea mea poate fi atît de mare încît să mă 'nşel întotdeuna. Precum Archimede, zice el în Meditaţiunea a doua, nu cerea decît un singur punct fix pentru a putea mişca pămîntul, tot astfel eu voi avea mari speranţe daca voi fi îndestul de fericit de a afla o singură teză pe deplin sigură şi nesupusă nici unei îndoieli. şi 'ntr-adevăr un lucru e cert, pe cînd toate celelalte sunt incerte, şi acel lucru cert e îndoiala mea însăşi, e cugetarea mea însăşi, deci existenţa mea. Daca ar exista chiar o fiinţă atotputernică care a aranjat totul ca să mă amăgească, totuşi trebuie să exist pentru a putea fi amăgit; cugetînd că sunt tocmai cugetarea aceasta demonstră că şi sunt în adevăr. Teza: sunt, exist e pururea şi în mod necesar adevărată de cîte ori o pronunţ ori o cuget. Cogito, ergo sum. 

Ce are a face această vestită teză, care a răsturnat filozofemele sceptice, foarte seducătoare tocmai prin profunditatea lor, cu lipsa de cugetare a Caradalelor şi Pătărlăgenilor? Aceştia există ca orice carne cu ochi chiar daca n-ar gîndi nimic, ba existenţa lor e cu atît mai vie şi mai aparentă cu cît nu gîndesc nimic şi nu sunt nimic. Pe cît timp au diurne, lefuri, întreprinderi nici nu-i simţi că sunt: vegetează liniştiţi şi blînzi. Din momentul în care nu le mai au îşi manifestă existenţa într-un mod zgomotos şi foarte neplăcut. 
Dar de, bietul Descartes, om a fost şi el şi-o fi avut păcate pe cari cată să le spăsească după moarte. Ce pedeapsă mai mare putea să-l aştepte însă pe ceea lume decît de a se vedea citat şi tălmăcit de învăţaţii redactori ai "Romînului"? 

[16 aprilie 1881]

["PENTRU CE S-A RETRAS... "]

Pentru ce s-a retras d. Brătianu de la putere? 
Iacă întrebarea pe care şi-o face toată lumea şi la care ar trebui să se dea un răspuns lămurit. 
Partidul liberal, de cînd e la putere, ne-a dedat în adevăr cu spectacolul unor miniştri cari ies la lumină şi intră iarăşi în umbră fără ca nimeni să ştie pentru ce au venit nici pentru ce s-au dus. 
Acest sistem, natural sub guvernele despotice, în care ministerul nu are să dea seama de purtarea lui decît suveranului, este absurd într-o ţară liberă, în care guvernul este adus la putere şi răsturnat de opiniunea publică şi în care prin urmare cetăţenii trebuie să ştie limpede pentru ce se face ceea ce se face ca să poată judeca pe fiecare om politic. 
Oricît de absurd este acest sistem, el s-a urmat fără curmare de la căderea guvernului conservator, în ciuda bunului simţ şi a cerinţelor constituţionale şi fiindcă, cum zice poetul, răul se face lege, lumea se deprinsese de-a vedea pe nişte oameni porecliţi miniştri intrînd în cabinet şi ieşind, palide arătări fără acţiune şi fără voinţă. 
Dar în sfîrşit toţi aceştia nu aveau nici o însemnătate, erau pioane cu care juca d-l Brătianu singur; jucătorul însuşi, acela ce le da mişcarea şi voinţa rămînea acelaşi ca să răspunză de toate. 
Iaca însă că se duce acum însuşi d. Brătianu! 
Nici acum nu vom afla pentru ce? 
Se schimbă însuşi capul cabinetului, persoana care reprezintă guvernul şi partidul întreg, şi lumea şi opinia publică, la care se tot face apel, nu va şti lămurit care este cauza acestei schimbări? 
"Romînul" a simţit că este aici o cestiune de demnitate pentru partidul liberal în general şi pentru d. Brătianu în parte, a simţit că el mai ales, organul partidului liberal, e dator să răspunză la această întrebare. 
Şi de aceea numărul din ajunul Paştelor începe cu întrebarea cu care începem şi noi: Pentru ce s-a retras d. Brătianu? 
În loc însă de-a răspunde în trei cuvinte la această întrebare în loc de-a spune lămurit ţării într-un mod onest şi leal adevărata cauză care l-a silit pe d. Brătianu a se

          {EminescuOpXII 138}

retrage, d. C. A. Rosetti - bănuim că d-sa a scris - aşterne un articol lung de patru coloane, plin de contradicţiuni, în care grămădeşte vorbe peste vorbe, fraze peste fraze, laudă pe d. Brătianu, laudă partidul liberal, atacă opoziţia şi arată ca cauză a retragerii d-lui I. Brătianu toate cauzele pentru cari un ministru se poate retrage de la putere şi altele la cari nimeni nu s-a putut gîndi vreodată. 
Rugăm pe cititorii noştri să citească acel articol: vor vedea un om care caută să ascunză adevărul şi înşiră verzi şi uscate numai ca să întunece cestiunea ce pretinde a lumina. 
Şi mai întîi declară că nu ştie nici el nimica! 
Se poate aceasta? 
D-nii Rosetti şi Brătianu de aproape 40 ani lucrează împreună; au format, precum se zice, un singur suflet în două trupuri pînă într-atîta încît cel mai mare publicist al nostru răp. Cesar Boliac, i-a numit pe amîndoi cu un singur nume, d. Rosetti brătianu. 
Cum să nu ştie d. Rosetti pentru ce s-a retras d. Brătinau? 
Din două lucruri unul: 
Ori dd. Rosetti şi Brătianu stau în aceeaşi armonie în care au stat toată viaţa, şi atunci "Romînul" nu spune adevărul cînd spune că nu ştie; 
Sau în adevăr nu ştie şi atunci se vede că s-a rupt vechea legătură dintre d-lor, s-au despărţit! 
S-a auzit în adevăr în public de mai multe ori că d. Brătianu ar fi impacient de a scăpa de jugul greu pe care d. Rosetti i-l impune prin numeroşii partizani ce are în Cameră şi care constituiesc partea stricată a partidului liberal. 
Şi nu o dată d. Brătianu însuşi s-a plîns cu amărăciune, în adunările particulare ale partidului, de cît este silit să facă şi să sufere contra conştiinţei sale. 
Şi-a şi manifestat voinţa sa de a scăpa de mulţi cari-l sugrumă şi-l dezonorează. 
Să fie aceasta cauza pentru care s-a retras d. Brătianu şi cauza pentru care ziarul "Romînul" nu ştie de ce s-a retras? 
Noi nu putem crede una ca aceasta pînă nu ni s-ar declara lucrul de cei interesaţi. 
"Romînul" însă, departe de a declara aşa ceva, ne spune cu totul altceva. 
După ce declară că nu ştie nimic apoi ne îndeamnă să cugetăm singuri şi vom ghici. 
Şi, vrînd să dea exemplul cum se cugetă, înnoadă o mulţime de fapte fără logică a căror consecinţe sunt: 
Ba că d. I. Brătianu este ostenit... 
Ba că este dezgustat. 
Ba că e amărît de imoralităţi, şi afară din guvern va avea mai multă putere pentru a le învinge; 
Ba că va fi fost o presiune din afară. 
În ceea ce priveşte această din urmă cauză "Romînul", după ce o aminteşte, o respinge ca neadevărată. 
Şi adevărul este că străinii ar fi prea exigenţi daca n-ar fi mulţumiţi de d. Brătianu! 
Nu le-a dat oare tot ce-au cerut? 
Nu a dat Rusiei Basarabia; Germaniei, răscumpărarea drumurilor de fier; Austriei Arab - tabia; tuturor, împămîntenirea evreilor? 
Nu, nu! Străinii nu pot să nu iubească pe d. Brătianu, căci niciodată nu vor găsi în această ţară un guvern aşa de slugarnic, aşa de gata a le îndeplini toate dorinţele! 
Dar d. Brătianu este obosit, ne zice "Romînul", şi are nevoie de repaos! 
E lesne de înţeles că asemeni raţionamente nu pot decît să rătăcească inteligenţa şi să ascunză adevărul. 
Această afirmare ne aduce aminte vorba unui episcop care întreba supărat pe egumenul unei monăstiri de ce nu s-a tras clopotele cînd a intrat în monăstire. 
"Pentru douăsprezece cuvinte, Prea Sfinte, răspunde egumenul dregîndu-şi glasul ca să le înşire: "mai întîi n-avem clopote... "
"Destul, întrerupe episcopul, nu mai spune pe celelalte". Aşa vom zice şi noi "Romînului"! 
Daca în adevăr d. Brătianu este obosit şi are nevoie de repaus, la ce nevoie de atîtea raţionamente trase de păr? Aceasta este destul pentru a esplica retragerea sa! 

          {EminescuOpXII 139}

Dar se vede că nu e aceasta cauza retragerii, deoarece "Romînul" caută alte cauze. 
Să fie oare d. Brătianu dezgustat? 
Dezgustat de ce? 
Ca d. Catargiu, chemat la guvern în momentul în care M. Sa se hotărăşte să abdice, în care finanţele noastre erau înecate de o datorie flotantă, colosală, creată de partidul liberal, şi de o anuitate de 20 milioane pentru care nu ezista nici o resursă, în care viitorul era ameninţat prin falimentul lui Strousberg, ca d. Catargiu, care a venit a aşeza dinastia şi Constituţiunea, a regula afacerea Strousberg, a plăti datoriele şi a regula finanţele, să fi fost dezgustat văzînd ingratitudinea în toate părţile şi să lase să-i cază din mînă frînele guvernului, aceasta se înţelege. 
Ca d. general Florescu, organizatorul şi părintele armatei romîne, chemat la guvern ca să împace urele pe nedrept aţîţate, să se fi dezgustat văzîndu-se lipsit de concursul acelora de la cari avea mai mult drept de a-l cere, se înţelege iarăşi. 
Dar d. Brătianu, care, graţie atitudinii patriotice a partidului conservator, a putut să străbată atîtea împrejurări grele fără pericol pentru ţară, d. Brătianu să fie dezgustat! 
Încă o dată, de ce? 
Ni se spune încă că d-l Brătianu e amărît de imoralitate şi crede că afară din guvern va avea mai multă putere pentru a o zdrobi. 
Dar de a cui imoralitate s-a scîrbit d. Brătianu? 
De a opoziţiunii? 
Nu, fără îndoială; căci opoziţiunea este aşa de mică, graţie influenţei morale din alegeri, încît nu poate să-i facă nici un rău. 
Daca în adevăr d-l Brătianu este amărît de imoralitate, fără îndoială de imoralitatea alor săi este amărît, şi dacă imoralitatea l-a silit să iasă din guvern, imoralitatea partidului liberal l-a scos din guvern! 
Iaca singura din toate cauzele de retragere pre cari le înşiră "Romînul" care poate fi în adevăr o cauză a retragerii d-lui I. C. Brătianu. Este adevărat că imoralitatea e mare în acel partid şi singura noastră mirare este că nu s-a scîrbit mai de mult de imoralitatea partidului său. 
De mult am spus că aşa - numitul partid liberal nu este în cea mai mare parte decît o adunătură de toţi oamenii cari 'şi fac din politică o meserie şi un mijloc de cîştig; de mult am probat că mai toţi oamenii imorali pun masca liberalismului, numai ca să-şi ascunză micşorimea lor şi să exploateze ţara din nenorocire prea credulă. 
Unul a fost vătaf de ţigani în vremea lui, acum nu-l mai bagă nimeni în seamă; se face deci liberal şi ajunge om important în ţară. 
Altul şi-a mîncat în desfrînări averea lăsată de părinţi, a doua zi este liberal şi cheltuieşte mai mult decît cheltuia pre cînd avea stare! 
Iacă un tînăr care a trecut prin şcoale fără a învăţa nimic; dorinţa lui de a ajunge este tot atît de mare pre cît mijloacele lui intelectuale sunt mici. Poţi să fii sigur că îndată se va face liberal şi va ajunge la cele mai înalte poziţii. 
Altul vine de peste graniţă sărac şi setos de a se îmbogăţi, este venetic: se face iute liberal şi în cîţiva ani este om cu stare. 
Aşa se recrutează partidul liberal. Este vreunul în acel partid care, pre lîngă integritatea caracterului, să aibe iubire de ţară? 
Iacă un spectacol în adevăr dezgustător şi care poate umplea de amărăciune o inimă onestă! 
Înţelegem ca d-l I. C. Brătianu să se fi retras din această cauză. 
Înţelegem ca acest om să-şi fi zis într-o zi: "Gloria militară, independenţa, regatul sunt vorbe şi fum; realitatea, trista realitate este că am dat ţara pradă la o haită de lupi! "
Şi, daca aceasta este cauza retragerii d-lui Brătianu, [î ]l felicităm că s-a hotărît în fine să nu mai acopere cu autoritatea sa atîtea turpitudini ce se fac în numele liberalismului. 
Iacă găsirăm, după revelaţiunile "Romînului", una din cauzele retragerii d-lui Brătianu. Să cugetăm încă, şi conduşi de aceleaşi revelaţiuni să vedem daca mai este şi alta. 

[17 aprilie 1881]

          {EminescuOpXII 140}

REVOLUŢIONARII

Cu privire la manifestările ruseşti relative la Conferinţa marilor puteri în contra revoluţionarei Internaţionale ziarul "Kreuzzeitung" află că

nota rusească nu conţine încă, o propunere formală de conferinţă, ci atrage numai atenţiunea asupra acestei eventualităţi. Mai întîi puterile au să se înţeleagă între ele asupra naturii acestei conferinţe. Forma circulării ruseşti nu e cunoscută încă. Poate este vorba numai de o depeşă pe care ambasadorii ruseşti au să o comunice guvernelor pe lîngă cari sunt acreditaţi. De altfel cestiunea principală este cum va fi primită această notă la Londra şi Paris. Se bănuieşte de pe acum că Franţa va adera în fine, spre a nu se strica cu totul cu Rusia. O depeşă din Berlin zice că misiunea conferinţii, corespunzînd intenţiilor ruseşti, va fi mai întîi interpretarea sau reviziunea convenţiunilor de estradare. În fine se mai susţine că cele trei puteri nordice s-ar fi înţeles între ele asupra cestiunilor de pertractat şi mai ales asupra dreptului de azil, înainte chiar de pasul făcut de Rusia. Într - acestea se şi iau măsuri aspre în contra democraţilor sociali de prin Germania. La Wuertemberg s-a dizolvat o întrunire tocmai cînd era să vorbească celebrul Bebel. Mai sever încă s-a aplicat legea în contra socialiştilor în Bavaria, unde guvernul a luat oraşului Furth exerciţiul atribuţiunilor politice în privinţa dreptului de întrunire şi aceasta tot, din cauza d-lui deputat Bebel, căruia i s-a permis să ţină o conferinţă politică în acel oraş. 

[17 aprilie 1881 ]

["CUGETAŢI, NE ZICE... ""]

"Cugetaţi, ne zice ziarul " Romînul", şi veţi afla adevărata cauză a retragerii d-lui I. Brătianu". 
Şi, în numărul de vineri, urmînd acest consiliu şi conducîndu-ne de destăinuirile acestui ziar, am găsit că una din cauzele pentru cari d. Brătianu s-a retras este imoralitatea partidului liberal; căuta în zadar în acest partid oameni politici şi nu găsea decît oameni de afaceri. 
Şi această concluziune la care am ajuns noi este confirmată de d. Brătianu însuşi! 
Chiar ieri "Binele public" reproducea cel din urmă discurs ce ar fi pronunţat d. Brătianu în sala Herdan. După rezumatul dat de acest ziar, d. Brătianu ar fi zis: 
"Am transijat cu conştiinţa mea pentru că aveam în vedere un scop mare, independinţa ţării! "
Rău a făcut d. Brătianu de a transijat cu conştiinţa sa; rău a crezut că numai cu oamenii corupţi se poate face Independinţa. Daca ar fi avut mai multă încredere în ţara sa, daca n-ar fi fost orbit de spiritul de partid ar fi văzut lesne că Independenţa se poate face mai temeinică cu oameni oneşti şi cu adevăraţi oameni politici. Şi, daca d-sa nu putea să o facă decît cu ajutorul imoralităţii, trebuia să aibă patriotismul de-a lăsa altora această glorie! 
Dar, oricum ar fi, rămîne dovedit că, astăzi cel puţin, nu mai există nici un pretext pentru ca ţara să mai sufere dominaţiunea acestui partid care, prin imoralitatea sa, a gonit din minister chiar pe capul său, pe îndelung răbdătorul d. Brătianu! Iacă ce mărturiseşte d. Brătianu în cuvîntarea sa cea din urmă şi oarecum în testamentul ministerului din 1876! 
Dar din această cuvîntare mai răsare încă o idee: 

Lupta contra privilegiilor s-a terminat, zice d. I. Brătianu; trebuie acum să organizăm ţara şi, pentru aceasta, trebuie să facem apel la oamenii cei mai oneşti şi mai capabili din toate partidele. 

Şi aci vom răspunde d-lui Brătianu că a recunoscut prea tîrziu un adevăr care este demult ştiut de toţi. 
Lupta contra privilegiurilor în adevăr s-a terminat de mult în această ţară: ea s-a terminat din ziua în care Divanurile ad-hoc al Moldovii şi al Ţării Romîneşti, compuse în mare majoritate de privilegiaţi, au proclamat egalitatea politică; din ziua în care privilegiaţii

          {EminescuOpXII 141}

din Moldova mai întîi, Catargiu, Cuza, Mavrogheni, Manolachi costachi s-au lepădat de privilegii pentru binele ţării! 
Şi, daca de atunci se mai vorbeşte de privilegii, aceasta n-a fost şi nu este decît o armă de partid, puţin leală; un mijloc de a înşela buna credinţă a mulţimii, mijloc care cu cît e mai absurd cu atît are mai multă trecere. 
De atunci însă singurul privilegiu care a rămas în picioare este acela al capacităţii şi integrităţii. 
Şi contra acestui privilegiu, să fie bine ştiut îndreptează partidul liberal toate atacurile sale. 
Este o adevărată mîngîiere pentru noi, cari, cu multe sacrificii, susţinem această luptă contra calomniei şi invidiei unora, contra orbirii altora, contra indiferenţei celor mai mulţi, să vedem că, în sfîrşit, d. Brătianu însuşi deschide ochii şi vede că lupta în capul celor mişei şi incapabili, în contra celor oneşti, cari singuri sunt capabili să dea o o organizare serioasă ţării. 
Iacă fără îndoială cea de-a doua cauză şi, desigur, cea mai însemnată a retragerii d-lui Brătianu. 
Onorat cu încrederea ţării, onorat de încrederea M. S. Regelui, atotputernic, este cu neputinţă ca acest om să nu se fi întrebat într-o zi la ce capăt va ajunge pe drumul pe care a apucat, este cu neputinţă să nu fi aruncat cu dezgust imnurile ce-i cîntau oamenii de afaceri din Strada Doamnei, şi să nu se fi întrebat ce face el pentru consolidarea societăţii romîneşti, o biată insulă roasă de valurile străinismului. 
Şi atunci, daca în adevăr este în sufletul lui o scînteie de iubire pentru această ţară, a trebuit de o parte să vază cum elementul romînesc sărăceşte şi dispare! 
Şi de altă parte a trebuit să zărească abisul de imoralitate în care partidul liberal precipita societatea noastră; cum caracterele se corup pe zi ce merge, cum vorba sforăitoare şi fraza goală ia locul ideilor salvatoare de care este însetată ţara, cum oamenii politici se recrutează din ce în ce mai mult din cafenele, iar nu din cabinete de studie, şi să se convingă în sfîrşit că aceste nenorociri sunt consecinţe fatale ale ideilor cosmopolite şi ale partidului liberal. 
Şi atunci, cătînd o îndreptare la atîtea rele şi uitîndu-se împrejurul său, a văzut alături pe oamenii corupţi contra cărora ar fi trebuit să lupte, şi în faţă pe bărbaţii oneşti cu cari ar putea lupta! 
De bună seamă, fiind învestit atîta timp cu o putere fără control, a trebuit să simţă o răspundere fără margini şi, cunoscînd din ce în ce mai bine şi oamenii şi lucrurile, să se convingă că în adevăr liberalismul partidului său nu este decît demagogia cosmopolită a Franţei, care omoară societatea pe care o infectează. 
Pentru că din punctul de vedere politic aceste idei au de efect de-a face să triumfe în general cel incapabil contra celui capabil, cel corupt contra celui onest, cel ce caută a-şi face trebile contra celui ce vrea binele ţării, precum deunăzi d. Epurescu contra d-lui Lahovari. 
Ei, din punctul de vedere economic, aceste idei, de cele mai multe ori, ridică pe cel înşelător deasupra celui onest, pe cel fără suflet şi fără ruşine deasupra celui blînd şi cu frica lui Dumnezeu; şi întotdeauna pe străin contra romînului. 
D. Ion Brătianu a pronunţat mai deunăzi în Cameră un lung şi frumos discurs în care arăta ce-a făcut el pentru ţară şi, în punctul culminant al acestui discurs, zicea cu mîndrie: "Am găsit un popor de sclavi ai boierilor privilegiaţi şi am făcut dintr-însul un popor de oameni liberi şi de eroi! '' 
Adevărul este că a scos pe ţărani de supt ocrotirea, de supt autoritatea părintească a proprietarilor de moşii şi i-a predat fără apărare în prada celor mai abili dintre dînşii, în Ţara Romînească, şi în prada evreilor, în Moldova. 
Şi a scos pe meseriaşi şi pe comercianţi de supt protecţiunea celor avuţi şi i-a predat fără apărare concurenţii fără frîu şi fără cruţare ce li se face de străini! 
Pentru că nu a lăsat unora şi altora timpul de-a deveni oameni liberi prin învăţătură şi prin muncă! 
Iacă răspunsul ce a trebuit să-şi dea d. Brătianu cînd s-a întrebat ce-a făcut pentru această ţară, nu în mediul corupt şi zgomotos al majorităţii sale, ci în tăcerea senină a conştiinţei sale şi faţă în faţă cu Dumnezeu! 

          {EminescuOpXII 142}

Şi atunci a simţit că organizarea care s-a dat ţării este greşită. 
Şi, în lungile convorbiri pe care a trebuit să le aibă cu d. Carp, pe care de trei ori l-a chemat la minister, după cum a declarat-o de curînd în Cameră, s-a convins că, dacă mai este o scăpare pentru această ţară şi pentru viitorul neamului romînesc, această scăpare este în organizarea ţării după ideile partidului conservator. 
Şi numai aşa a putut să strige: lupta contra privilegiaţilor s-a terminat! Ţara are nevoie de organizare! Trebuie să chemăm oameni din toate partidele pentru că în partidul liberal sunt oameni corupţi! 
Este cu neputinţă să spuie cineva mai lămurit că ideile partidului său sunt pierzătoare şi că numai partidul conservator are idei sănătoase şi oameni capabili de-a da ţării organizarea de care are trebuinţă! 
Acestea fiind cauzele retragerii d-lui I. Brătianu, înţelegem bine încurcătura ziarului "Romînul", care simte trebuinţa să învăluie cu laude neauzite majoritatea izbită de moarte de d. Brătianu, cum să acopere cu flori un cadavru. 
Înţelegem bine ameţeala în care se găsesc susţiitorii corupţiunii şi ai imoralităţii cari declarau în ajunul Paştelor că pricep retragerea d-lui Brătianu, dar n-o aprobă şi a doua, zi de Paşte celebrează această retragere ca un act mare şi patriotic. 
Dar, în faţa declaraţiunilor d-lui I. Brătianu, nimeni nu mai înţelege, nici [î ]şi poate esplica ce caută în capul guvernului d. D. Brătianu. 
Cum? D. I. Brătianu declară că partidul său este corupt, că cu ideile lui nu mai poate merge înainte, că ţara are nevoie de o organizare conservatoare şi întăreşte aceste declaraţiuni cu retragerea din minister, şi acestei majorităţi, astfel înfierate de două ori ca incapabilă şi imorală, acestei majorităţi i se dă dreptul de a impune guvernul şi de a merge mai departe! 
Şi se găseşte un om destul de lipsit de demnitate ca să primească puterea din mîni aşa de întinate! Ce? 
Va fi permis ca o majoritate de exploatatori să numească guvernul şi ca guvernul să aducă o majoritate de exploatatori? 
Va fi permis unei majorităţi să domine ţara prin corupţiune şi prin corupţiune să se perpetueze la putere? 
Şi nu este nimeni în drept să puie capăt unui cerc viţios care sugrumă o ţară întreagă? 
Este timpul, cel puţin acuma în urma retragerii astfel motivate a d-lui I. Brătianu, ca M. S. Regele să-şi aducă aminte de prerogativele sale constituţionale şi să uzeze de dînsele în interesul moralităţii publice, în interesul conservării statului şi al tronului M. Sale! 

[19 aprilie 1881]

BISMARCK CA SOCIALIST

Sub acest titlu "Allgemeine Zeitung" aduce un articol lung asupra unei cestiuni din cele mai arzătoare pentru toate statele: cestiunea socială. Reproducem aci numai următoarele pasaje: 

Ar fi o mare nedreptate dacă cineva ar trece uşor peste expectoraţiunile parlamentare - căci discursuri nu sunt - ale cancelarului. Ceea ce vine dintr-un loc aşa de înalt este, orice formă ar avea, ba chiar fără formă, de foarte mare importanţă. Nimeni nu-şi va închipui că păreri ca ale cancelarului sunt supuse schimbării sistemelor parlamentare sau guvernamentale; astăzi liberale, mîne conservatoare, astăzi oportuniste, mîne radicale. Sunt lucruri în lume ce stau mai presus de orice sistem de guvernare, de orice partide politice şi cari, odată împinse cu temei în faţa lumii nu mai pot fi înlăturate, lucruri la cari nu mai poate fi vorba de materie însăşi, ci numai despre mod. Dacă citim cu atenţie mai ales discursul ţinut de prinţul Bismarck la 2 aprilie în Dieta germană cată să exprimăm dorinţa că ar fi bine dacă cancelarul ar fi cu 20 ani mai tînăr 

          {EminescuOpXII 143}

sau dacă deja la 1861 s-ar fi apropiat mai mult de cestiune. Căci acest ingeniu minunat de mobil se înşală cînd zice că "noi vorbim de cestiunea socială de 50 ani". Cauza e mult mai veche; ea a dat de lucru tuturor popoarelor de cultură şi aceste popoare au pierit înainte de-a dezlega problema. Despre ea "s-a vorbit" în tot evul mediu şi din secolul trecut încoaci "se strigă" chiar. Dacă cancelarul se înşală asupra trecutului cestiunii, el însă aruncă o privire justă în viitor cînd zice: "Fiii sau nepoţii noştri nu vor scoate la cale acest lucru". Aceasta va să zică a concepe lucrul în mod grandios, drept un proces de evoluţiune, treptat, progresiv şi metodic al raporturilor sociale. Ceea ce s-a născut într-un secol întreg nu se poate întoarce într-un minut, ca o mănuşă. Trebuie însă să se facă odată un început, să se oprească odată maşina furioasă, înainte de a-i da o altă direcţiune... 

[19 aprilie 1881]

["ABSTRACŢIE FĂCÎND... "]

Abstracţie făcînd de la alte cauze ce vor fi fost de natură a provoca retragerea d-lui Ion Brătianu, vom persista asupra acelei uneia pe care am stabilit-o în numerele din urmă după chiar mărturisirea d-lui Brătianu şi după aceea a "Romînului": "imoralitatea majorităţii", pe care d-sa crede a o putea combate mai bine pe banca de deputat fiind. 
Atîta timp ni s-a zis că opoziţia calomniază; că impută mucenicilor de diferite categorii din amîndouă Adunările fapte pe cari ei nu le-au îndeplinit niciodată; că foile opoziţiei scornesc neadevăruri în seama onor. patrioţi. În sfîrşit vine ziua în care d. Brătianu însuşi declară în faţa lumei: 

Foile opoziţiei au dreptate, majoritatea partidului roşu e atît de coruptă încît nu mai pot guverna cu ea; ea e înecată în afaceri scabroase pe cari sunt silit să le îngăduiesc ca ministru pentru a fi sigur de voturile ei, pe cari mi le-ar refuza în momentele cele mai grave chiar. Sunt dezgustat de această situaţie falsă, nu mai pot guverna cu un partid ale cărui voturi trebuie să le cumpăr prin concesii ce dezonorează guvernul; mă retrag pe banca de deputat, de unde voi putea combate mai cu energie şi mai cu succes relele aplecări ale oamenilor al căror concurs am fost silit a-l cumpăra în vederea unor interese generale de o gravitate mai mare. 

D. Brătianu a avut nevoie de nulităţi cari să se poarte după comandă. Aceste nulităţi fără trecut, fără tradiţii, unele chiar fără patrie ori naţionalitate hotărîtă, au părut la început a primi rolul ingrat de-a ridica mîna la orice va zice guvernul. 
Cată să ştie cineva cum au fost recrutate aceste nulităţi de prin ungherele indecenţei publice. Ici vedem pe unul care, după ce şi-a bătut averea la tălpi, a ajuns a scrie cuplete pentru păsările călătoare ale cafenelelor şi a vinde bilete pentru ele în oraşe de provincie; un altul, cîntăreţ de biserică, îşi udase glasul său frumos cu atîta socratică statornicie încît începuse să sune a clopot dogit, spre marea scandalizare a enoriei, a trebuit deci să-şi schimbe cariera; un al treilea îşi făcuse din jocul de cărţi o profesie, în fine alţii îmbrăţişaseră profesiuni cari se feresc şi mai mult de lumina publicităţii. Americani desăvîrşiţi, oameni trecuţi şi prin ciur şi prin sită, personalităţi imposibile în orice partid politic, cari pierduseră orice speranţă şi orice credinţă, se grupară împrejurul stindardului roşu şi d. Brătianu îi reabilită, le dete ţara pe mînă. Trebuie să asiste cineva la o şedinţă a Camerei, să simţă tonul de ironie şi de dispreţ cu care d. C. A. Rosetti struneşte menajeria pentru a înţelege de ce soi sunt legăturile între partid şi şefi. Dar daca nulităţile primiră la început a juca rolul de votatori pentru o modestă diurnă care reprezintă o îmbunătăţire a sorţii lor, curînd exigenţele lor deveniră mult mai mari. Oamenii începură a se muta de prin mahalale la centru, a se însura, a se întemeia pe umerii ţării. Adunătura de ieri se aristocratitiză, contractă repede deprinderi de jeunesse doree a Parisului, şi viaţa maimuţată după Occident e scumpă în Bucureşti. Se născu deci foarte curînd un raport juridic nou între d. Brătianu şi partizanii săi. Do ut des zicea fiecare; dau votul daca îmi dai cutare lucru. Acest cutare lucru e foarte deosebit. Unii cereau cîte trei - patru fruncţii, pe lîngă postul de deputat, alţii întreprinderi, alţii moşii de ale statului, cu supoziţia păsuielii, pînă ce în fine guvernul central scăpă cu totul frînele din mînă, încît toate numirile în funcţiuni se fac nu după titlu ori merit, ci după cum ordonă deputaţii, cari la rîndul lor atîrnă de comitete

          {EminescuOpXII 144}

de politiciani de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează din banii judeţelor burse pentru copiii patrioţilor trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde patrioţii au cîte un petec de moşie, încît toată munca publică, fie sub formă de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge direct ori indirect în buzunarul unui patriot. Partidul roşu a devenit o companie de exploatare, care se 'nţelege că nu suferă ca altcineva să se mai bage în ea. Chiar daca cineva ar da concursul său politic guvernului el nu devine prin asta părtaş la foloasele materiale ale companiei. Şi ministrul - vorbim aci de cel mai onest ministru, care el însuşi nu primeşte o parte aliquotă a cîştigurilor - ministrul stă cu condeiul în mînă, condamnat a iscăli cu de-a sila toate turpitudinile acestea şi a le acoperi cu responsabilitatea lui. 
Va să zică aceste elemente i-au făcut d-lui Brătianu guvernarea imposibilă, ele l-au amărît, l-au dezgustat, l-au făcut să se retragă, pentru a le supraveghea? 
Dar oare acesta e mijlocul cel mai energic spre a le neutraliza acţiunea? Supraveghearea d-lui Brătianu e oare o garanţie îndeajuns că ele vor deveni altfel decum sunt? Permită-ni-se a ne îndoi, mai cu seamă pentru că vedem că în această luptă cel învins a ieşit d. Brătianu. Dacă retragerea d-lui Brătianu ar fi însemnat o victorie am fi văzut venind în locu-i elemente favorabile acelor vederi politice pe cari d-sa le-a contractat în timpul în urmă, cînd, după espresia "Romînului", s-a îndoit un moment asupra talismanului de mîntuire a ideilor liberale. Noi vedem însă tocmai contrariul; vedem accentuîndu-se politica de partid a majorităţii faţă cu modestele d-sale încercări de politică de stat, că compania de care d-sa s-a lepădat cu amărăciune e departe de-a voi să-i îngăduie rolul de cancelar. "Sau cu noi sau cu nimeni altul", iată deviza companiei. Geaba "Romînul" vine cu fraze bisericoase a la Cromwell să 'ntunece adevărul situaţiei. S-a stricat tovărăşia; partidul roşu a primit o gravă lovitură din partea şefului ei, care a discreditat-o, arătînd cît de scump a trebuit să-i plătească companiei voturile trebuitoare politicei sale. Ţara, pusă în posibilitatea de-a juca, le va da a doua lovitură, după care sperăm că tovărăşia Mihălescu carada nu va mai fi cu putinţă în Romînia. 

[20 - 21 aprilie 1881]

["APROAPE TOATE ZIARELE... "]

Aproape toate ziarele de orice nunaţă şi însuşi "Romînul" au cugetat, fiecare cu sentimentele lui respective, asupra retragerii d-lui prim ministru de la cîrma afacerilor statului. 
Toţi s-au întrebat mai vîrtos cari să fie motivele acestei retrageri precipitate. Noi nu ne vom ocupa astăzi de acele motive, dar ne vom mărgini, avînd în vedere situaţia actuală faţă cu spusa retragere, a lămuri un punct de care puţin se ocupă ziarul oficios. Ne întrebăm: oare d. I. Brătianu, prin deciziunea sa de-a se retrage de la guvern, reprezintă pur şi simplu o modificare de persoană sau absenţa sa ne autoriză a crede la o modificare de sistem? Fără a cugeta mult, vom găsi lesne că retragerea d-lui I. Brătianu are o semnificare mai profundă decît aceea a unei simple schimbări de persoană. 
În toate ţările constituţionale unde partidele sunt bine organizate şi delimitate, chiar în vechea Engliteră, care încă multă vreme va servi de tip, şeful partidului rezumă nu numai sentimentele, nu numai credinţele celor supuşi la direcţiunea sa, dar chiar de multe ori acest cap personifică existenţa partidului la putere. Aceasta se poate zice mai vîrtos vorbind de ţara noastră, unde luptele politice se rezumă în lupte de individualităţi, şi unde opinia publică se găseşte încă în acea fază de formaţiune şi de tranziţiune spre a deveni o putere reală. Aşadar cu drept cuvînt putem afirma că luptele politice se rezumă în numele unor individualităţi. Aceste din urmă, cînd vin a se retrage din cîmpul luptei, nu fac decît a lăsa locul celor cari, prin alt sistem sau prin alte mijloace de guvern, pot aduce liniştea şi progresul. 

          {EminescuOpXII 145}

Mulţi au spus asupra retragerii d-lui I. Brătianu că aceasta s-ar fi produs cînd, după mai multe întruniri, d. Brătianu s-ar fi asigurat că sentimentele d-sale nu mai erau înţelese, nici împărtăşite, nici chiar susţinute de majoritate. 
Cauza oare să fie aceasta? Ar fi trebuit, spre a se întîmpina un asemenea caz, ca şeful să fi ieşit din sînul majorităţii, pe cînd aci putem spune că mai mult d. Brătianu a făcut majoritatea decît aceasta din urmă pe d. Brătianu. 
Adevărul este însă că nu d. Brătianu singur a făcut majoritatea sa. Căci dacă d. Brătianu prin firma sa reprezinta un sistem de guvern, nu mai puţin d. Rosetti reprezintă într-un grad serios sentimentele acelei majorităţi. Se poate admite fără discuţie că aceste două individualităţi, din copilăria lor pînă astăzi, fiind două organizaţiuni cu totul deosebite, s-au completat pretutindenea şi totdeauna amîndoi, frăţeşte întruniţi, au ştiut să ţintească la acelaşi punct, fiecare cu mijloacele sale diferite, dar întrunite. 
Amîndoi, cu puterile lor combinate, au izbutit a cuceri, unul, forma esterioară a unui om de stat, atribuţiunile unui om de sistem şi prerogativele unui preşedinte de Consiliu; al doilea, o influenţă asupra maselor din centrurile mai populate, o direcţiune asupra celor mai în necesitate de a ajunge. Unul fără altul nu mai pot forma decît o parte dintr-un tot, nu mai pot reprezenta decît un sistem incomplet. 
Prin urmare absenţa unei discipline oarbe din partea majorităţii, care singură poate constitui baza sistemului, apare ca o consecinţă naturală şi inevitabilă a unei neînţelegeri între cei doi oameni. Daca această neînţelegere a fost în adevăr, aşa cum o credem, cauza retragerii d-lui Brătianu, apoi cu greu vom admite că mai poate rezista acel edificiu, susţinut numai de cele două coloane, amîndouă indispensabile, spre a-l menţine în echilibru. Mai adăogăm că atît de adînc s-a simţit retragerea d-lui Brătianu şi prin urmare dizlocarea sistemului prin ivirea unui dualism între acele două căpetenii încît, ca să se oprească încă un moment deschiderea acestei grele succesiuni, un paliatif iluzoriu s-a întrebuinţat. D. Rosetti, rămas singur, nu putea dori decît un alter ego şi d. D. Brătianu, fratele fostului prim ministru, veni din Constantinopol şi se puse la dispoziţia, nu a M. Sale, nu a ţării, ci numai a partidului cu desăvîrşire în pericol. 
Aşa de învederat este faptul încît nimeni n-a cugetat să spuie d-lui D. Brătianu că succesiunea primită este la înălţimea ambiţiunii d-sale; căci toţi vedem că d-sa a venit jertfind toate interesele d-sale pe altarul partidului. 
Cu aceeaşi majoritate aceleaşi dificultăţi le va întîmpina şi d-sa, ba încă mai grele, neputînd să se bucure d. D. Brătianu de aceeaşi influenţă şi de aceleaşi puteri de rezistenţă ca predecesorul său. Pe altul decît pe d-sa am fi venit şi l-am fi întrebat cu asprime care sunt mijloacele nouă de guvern faţă cu d. Rosetti. L-am fi întrebat cari sunt concesiunile sau condiţiunile de viaţă pentru ţară daca d-sa cu acelaşi mijloc speră a face ceea ce n-a putut face predecesorul său? Nu, nimeni nu se fereşte a vedea în d. D. Brătianu decît un simplu paliatif, slab neapărat, dar tot atît de credincios pentru binele partidului. 
Satisfacţiuni multe s-au dat unora şi altora şi d-sa şi-a rezervat direcţiunea afacerilor străine, spre a nu pune încă în lumină acele cestiuni arzătoare cari sunt conţinute în arhivele acelui minister şi păstrate deocamdată în întunecimea edificiului şi conştiinţei acelui ministru ieşit, care, prin mai puţină ambiţiune precipitată, ar fi putut evita, consacrarea lor. 
D. D. Brătianu şi Rosetti chiar în neînţelegerile lor n-au uitat a propune la mai multe personalităţi fuziunea, spre a întineri şi poate chiar a moraliza majoritatea, dar acele propuneri n-au izbutit, condiţiunile cerute de acele personalităţi lovind chiar existenţa acelor majorităţi. 
Nu adeseori se vor mai găsi condiţiuni aşa de favorabile ca aceea care a întrunit majoritatea existentă mai vîrtos chemată a rezolva o cestiune atît de arzătoare ca aceea a naturalizării izraeliţilor, impusă de Congresul de la Berlin. 
Nu întotdeauna, chiar cu fericita invenţiune a influenţii electorale, se obţine o adunare de oameni a căror ambiţiune şi uşurinţă să nu fie întrecută decît prin devotamentul lor fără margini către d. Rosetti şi nepăsarea lor în ceea ce priveşte viitorul acestei sărmane ţări. 
Să ne fie permis să conchidem zicînd că cu întristare vedem cele ce se petrec, căci nu numai că sunt precedente nenorocite pentru un popor tînăr prin experienţa lui faţă cu regimul constituţional, care ar trebui să devie principala sa instituţiune, tînăr încă

          {EminescuOpXII 146}

pentru a pricepe limitele în cari ar trebui să se mărginească cei cari sunt însărcinaţi de a conduce cu reflecţiune, cu moderaţie şi cu prudenţă interesele naţiunii, dar încă nu poate acest popor decît să-şi piarză cu încetul chiar respectul autorităţii, faţă cu exemplele zilnice cari pun la lumină baza acelui sistem, adică realizarea ambiţiunilor neruşinate şi trebuinţelor nemărginite ale acelor zecimi de persoane, conduse şi susţinute de d-l Rosetti, şi cari sunt ieşite din acele majorităţi care nu pot aduce ţării în viitor decît urmări funeste pentru respectul Adunărilor deliberative şi chiar pentru libertăţile publice. 
Se naşte acum întrebarea daca aceste jocuri de culise sunt constituţionale şi daca ţara e condamnată a suferi indefinit compania de exploataţie care s-a constituit în Adunări şi guvern, deasupra ei; întrebarea este daca pactul nostru fundamental, chiar de d-nii Carada şi C. A. Rosetti croit fiind, nu ne dă absolut nici un remediu în contra acestei uzurpări a tuturor funcţiunilor vieţii publice din partea unor nulităţi şi a unor oameni de afaceri? 
E o cestiune pe care am dezbătut-o uneori în coloanele acestei foi. După a noastră părere nici unul din factorii constituţionali nu poate renunţa la prerogativele ce i le dă Constituţia daca e vorba ca să existe echilibru între puterile statului, daca e vorba ca indivizi adunaţi de întîmplare, de noroc şi de organizarea pe acţii să nu se perpetueze fără nici un merit şi fără nici o chemare la cîrma statului. 
În orice caz nu credem ca monarhia constituţională să fie sinonimă cu perpetuarea la putere a speculei şi a scabroaselor afaceri şi nu aceasta a fost ideea acelora cari i-au dat naştere pentru a pune frîu arbitrariului, vină el de sus, vină de jos. 

[22 aprilie 1881]

["SE PARE CUMCĂ TUTUROR PARVENIŢILOR.. "]

Se pare cumcă tuturor parveniţilor le e ruşine de mijloacele prin cari au ajuns atît de departe. Fără 'ndoială nici partidul liberal în genere, nici d. C. A. Rosetti îndeosebi, n-ar fi ajuns aşa de departe fără zilnica negustorie de vorbe pe care au făcut-o de treizeci de ani încoace. Astăzi, cînd aceşti oameni, ridicaţi prin condei, şi încă prin prost condei, au ajuns a lua iniţiativa unor acte precum este încoronarea regelui romîniei, e desigur o neagră ingratitudine către trecutul lor dacă, în distribuţiunea locurilor care s-a prevăzut pentru spectatori la actul încoronării, presa a fost cu desăvîrşire uitată! 

[23 aprilie 1881]

["CEEA CE LI SE PARE CURIOS... "]

Ceea ce li se pare curios patrioţilor e ca Adunarea să fie dizolvată după atîtea fapte meritorii pe cari le-a comis. Iată ceea ce foaia oficioasă nu înţelege deloc. Auzi, dizolvată? O Cameră ai cării membri s-au îmbogăţit cu ocazia răscumpărării, o Cameră în care există tainice biurouri de împămîntenire, unde cu bani peşin fiece izraelit

          {EminescuOpXII 147}

de treabă poate cîştiga onoarea şi avantajele cetăţeniei romîne fără a fi îndeplinit condiţiile înscrise în Constituţie? Auzi, dizolvată o Cameră care, fără rezistenţa opoziţiei întrunite, era să împămîntenească propunerea Costinescu cu toate urmările şi categoriile ei? Se poate ca ţara să uite atîta merit, să uite că, patrioţii o iubesc atît încît fiecare din ei ia cîte trei, patru, ba zece funcţii chiar pe umerele lor de Ercul, şi aceasta... purtînd şi greutatea lefurilor, pe lîngă acea a funcţiilor? Se poate să uite ţara cum patrioţii şi-au creat retribuţiuni de cîte 24, 30, 40 de mii de franci, ba la tutunuri, ba la drumuri de fier, ba la bancă şi să voiască, dizolvarea unui Parlament, nu! unei grădini de Parlament, grădină model, zoologică, unde toate apetiturile organice sunt reprezentate, începînd cu nestinsa sete de profit a republicanilor de la Ploieşti şi încheind cu virtutea jocului de bursă, pentru titluri 6 la sută? 
Ce bine bunăoară s-a purtat Camera actuală în cestiunea evreilor? 
Trebuie s-o credem; "Romînul" o zice: 

Absurditatea că maioritatea ar fi voit împămîntenirea în masă sau chiar pe categorii este vădită; daca ea ar fi voit în adevăr aceasta, ar fi făcut-o, deoarece era maioritate. 

Auzi d-ta? Va să zică era maioritate şi putea face orice poftea. Da, în adevăr era maioritate, dar nu maioritate de revizuire, nu 2/3. Aci e aci, onorabililor. Daca roşii ar fi avut două treimi în Adunări, nu categoriile, întreg paragraful Tractatului de la Berlin trecea în Constituţie. D-nii redactori ai "Romînului" cată să-şi aducă aminte că d. Lascar Catargiu a spus în Senat verde: "Ţara nu vrea să dea nimic, formulaţi propunerea dv. ". Era o tocmeală lungă între ţara, care nu voia să dea nimic şi între maioritatea roşie (simplă, nu de două treimi ), care voia să dea totul. Nu propunerea maiorităţii, cunoscută sub numele de categoriile Costinescu, au fost admisă de Adunări, ci, pentru a se avea unanimitatea, s-au stors de la opoziţie minimul posibil, împămîntenirea personală pe baza unor condiţii înscrise în Constituţie. Numai minimul posibil, formulat de deputaţi opoziţionali din Iaşi, au putut întruni maioritatea necesară. Cu simpla maioritate roşie Camera era constituţional incapabilă de-a da vro hotărîre; ar fi trebuit deci dizolvată din nou. O asemenea disoluţiune a Adunării de revizuire ar fi însemnat căderea roşiilor de la guvern. Iată ceea ce trebuie să cugete onor. redactori ai "Romînului", dumnealor cari au propus categoriile. Astfel opoziţia singură au fost la înălţimea ei; ea a renunţat de-a face din cestiune o cestiune ministerială; ea a susţinut guvernul spre a dovedi că, faţă chiar cu guvernul cel mai dispus de-a face serviciile străinătăţii, ţara tot are mijlocul de-a nu acorda nimic, că n-a ajuns ca acela care de frică se sinucide. Cremieux să fi fost prim ministru, pe Cremieux l-am fi mănţinut, pentru a-i dovedi lui şi stăpînilor lui că nu poate face nimic. 
În orice caz opoziţia n-a cîştigat nimic din toată afacerea. Dar oare tot astfel stă cu roşii? La moment s-au înţeles cu străinii pentru a pune preţ pe recunoaşterea votului ţării, la moment a venit la ordinea zilei răscumpărarea, din care au cîştigat acţionarii străini şi patrioţii improvizaţi acţionari peste noapte. Să cităm oare averile făcute peste noapte de foşti miniştri, de deputaţi, de gazetari roşii? Şi cum numea "Romînul" cestiunea răscumpărării? Cea mai populară cestiune din Romînia, şi îndrăznea a o spune aceasta în acelaşi moment în care d. Brătianu declara în Senat că răscumpărarea era impusă de din afară, tot astfel precum Strousberg fusese odinioară impus de la Berlin şi Viena. 
Ce patriotism şi ce înţelepciune, ce sacrificiu a fost la mijloc? Aţi ştiut că, dacă veţi rezolva cestiunea izraelită în modul cel mai favorabil cu putinţă pentru străinătate, veţi rămînea la putere şi veţi avea foloasele răscumpărării. 
Aşa s-a şi întîmplat. Aţi stors de la ţară cît aţi putut stoarce pentru evrei şi aţi deschis apoi triumfători era răscumpărării, încurcată pînă azi. Pe de o parte deci aţi fost siliţi a nu da decît minimul posibil pentru a nu fi trimişi acasă pentru incapacitate constituţională de a rezolva cestiunea izraelită; pe de alta, odată rezolvată, v-aţi cumpărat rămînerea la putere pentru cîţiva ani prin cestiunea căilor ferate! De ce vă zicem oare noii fanarioţi? Pentru că cumpăraţi puterea prin tribut mascat, plătit cînd uneia cînd alteia dintre puterile străine. 

[23 aprilie 1881]

          {EminescuOpXII 148}

[" ZILELE DIN URMĂ... "]

Zilele din urmă s-au răspîndit, cum ştim, mai multe ştiri de mare senzaţie asupra stării de lucruri din Rusia. Din acele stări rezultă că împărăteasa este rău bolnavă în urma impresiei oribile ce i-a cauzat ştirea despre executarea celor cinci nihilişti; că împăratul este căzut într-o criză morală care l-a făcut să părăsească afacerile şi să stea închis în castelul de la Gaştina; că s-ar fi prins o cutie cu dinamită ascunsă într-un car cu fîn ce intra în castelul imperial; că marele duce Nicolae, nepotul împăratului, care s-a constatat ca avînd relaţii directe cu societăţile asasinilor, a fost condamnat, fără judecată, la închisoare pe viaţă; în fine că, atît la Curte cît şi în public, domneşte o consternare generală. Aceste ştiri, pe cari le-au dat foile germane, austriace şi franceze radicale, cari în genere sunt informate bine şi d' a dreptul de la societăţile secrete, şi pe cari le-am reprodus şi noi, sub toată rezerva, par a fi fost oarecum exagerate, dar nu cu totul inexacte. Foaia semioficială rusească din Bruxelles caută să le dezminţă, dar nu poate ea însăşi, cum vom vedea, decît să le micşoreze întrucîtva importanţa. Doliul, zice acea foaie, foarte legitim, ce domneşte la Curtea rusească şi precauţiunile, nu mai puţin legitime, luate pentru a proteja persoana împăratului contra conspiratorilor, cari au arătat acum în urmă ce pot face, constituie o temă seducătoare şi uşoară de exploatat pentru imaginaţia şi reaua voinţă a unui număr de ziare obicinuite cu aşa treabă. Foaia rusească crede util să ţină publicul deştept asupra invenţiilor şi basmelor ce se fac pe socoteala situaţiei interioare a Rusiei. Îndărătul acestei lugubre fantasmagorii sunt, pentru cine ştie şi vrea să judece bine, două figuri reale: suveranul şi naţiunea rusească. El, cu toată întristarea de care este cuprins, lucrează fără preget pentru bunăstarea şi progresul naţiunii. Ea este plină de devotament cătră suveran. Cu astfel de elemente, adaogă "Le Nord", se pot trece cu victorie dificultăţi şi strîmtori mult mai mari şi mai critice decît acelea în cari se află astăzi Rusia. Foaia din Bruxelles nu dezminte, cum vedem, faptele consemnate în acele ştiri, ci voieşte a atenua, prin simple fraze, efectul ce acelea au produs asupra publicului; ea nu dă un comunicat de dezminţire acelor ştiri de senzaţie, ci o mîngîiere publicului care le-a citit. 

[24 - 25 aprilie 1881]

["ASUPRA SCANDALULUI PETRECUT... "]

Asupra scandalului petrecut între studenţii pretinşi romîni din Paris cu ocazia proclamării regatului primim o relaţiune mai detaliată din care estragem şirurile de mai la vale. 
Din parte-ne putem presupune după cele ce se petrec cu republicanii din Ploieşti că toate aceste nu sunt decît reclame pentru a se recomanda la funcţii ale statului şi la pensii reversibile, căci aşa încep patrioţii de meserie şi de origine incertă cînd e vorba ca s-ajungă la saline ori adiutanţi; deci publicăm şirurile de mai la vale întemeiaţi pe bunul simţ al cititorului, care va reduce importanţa acestor caraghioşi la greutatea ce li se cuvine şi nu va confunda micul Bizanţ cu Robespierre sau Marat. 

Curiozitatea publică din Bucureşti este pusă în mişcare de un fapt care s-a petrecut la Paris acum cîteva zile. D. Calligari a fost izgonit de pe teritoriul francez. 
Cei care cunosc poliţia Parisului ca şi cei ce nu o cunosc trebuie să se fi mirat cînd au citit în jurnalele din Bucureşti o notiţă reprodusă [după] Memorial  în cari se zice că, mandatul de izgonire dat contra d-lui Caligari încă din noiembrie trecut nu a putut fi executat din cauza necunoaşterii adresei acestuia! 
Poliţia Parisului, care găseşte tîlhari ce-şi schimbă numele şi figura de zece ori în 24 de ore, nu poate să dea cu mîna de Calligari care nu şi-a schimbat nici măcar ochelarii ce-i poartă din cauza miopiei? 

          {EminescuOpXII 149}

Adevărul este că Memorial  nu este tocmai vinovat. Se zice că notiţa în chestiune ar fi ieşită din birourile legaţiunii noastre şi că d. Cogălniceanu, reprezentantul Romîniei la Paris, nu ar fi străin la izgonirea d-lui Calligari. Această nuvelă v-o dau sub toată rezerva. 
Iată care ar fi adevărata cauză ce a motivat expulziunea: 
În noiemvrie trecut Calligari a făcut o conferinţă într-un cvartier al Parisului populat de uvrieri, dînd ca obiect al conferinţei sale Nihilismul în Rusia. Adevărul vorbind, d. Calligari a vorbit de toate în conferinţa sa numai de nihilism nu, fiind prea superficial şi prea ignorant pentru a şti el singur ceva asupra nihilismului. Conferinţa sa s-au mărginit în vorbe goale asupra unui refugiat polonez mort la Geneva, Cernicevsky. Poliţia informată de conferinţa Calligari a dat un mandat de izgonire contra acestuia, dar care nu avea a fi executat decît în cazul cînd prinţul Orloff, ambasadorul Rusiei la Paris, va adresa guvernului francez vreo plîngere în această privinţă; şi aceasta pentru ca guvernul să-şi evite un şir de dificultăţi diplomatice ce întîlnise deja cu ocazia arestării lui Hartmann. 
Prinţul Orloff însă a dat conferinţei Calligari importanţa ce a meritat şi nu s-a plîns guvernului francez; prin urmare mandatul a fost pus la dosar. 
Proclamarea regalităţii în ţară nu a plăcut lui Calligari şi cîtorva prieteni ai săi. 
D-nii Calligari, Radovici, Vintilă Rosetti şi încă doi-trei a găsit de cuviinţă să protesteze contra proclamării regalităţei şi, pentru a da o mai mare întindere protestărei lor, a invitat şi cîţiva prietini franceji şi americani, spre a le ţine de urît. 
Protestarea a avut loc la o cafenea numită Procope. Un ponci aprins pentru circonstanţă lumina mutrele protestanţilor; cîteva discursuri terminate prin "Să trăiască Romînia, să trăiască viitoarea Republică Romînă" au format bagajul acestei serbări. 
A doua zi cîteva jurnale avansate au relatat protestarea făcută de cîţiva romîni. Aceasta a fost destul ca d. Cogălniceanu să se supere. Se pune în birje şi se opreşte drept la ministrul de interne, spune ministrului surprins ceea ce se întîmplase cu o zi înainte la cafeneaua Procope... şi cere expulsiunea iniţiatorului care a semnat biletele de invitaţiune la ponci. 
Ministrul cheamă pe prefectul poliţiei să-i dea relaţie despre conspiraţiunea petrecută la cafenea. Prefectul nu ştie nimic deocamdată despre astă afacere, dar va lua îndată informaţiuni şi va da satisfacţie d-lui Cogălniceanu. Norocul face ca d. Calligari să fie notat la poliţie de cînd cu cestiunea nihilismului, ba încă dă şi peste decretul de izgonire în dosare. Ministrul, pentru a îndatora pe reprezentantul Romîniei, dă ordin prefectului a executa mandatul de expulziune. Prefectul porunceşte unui comisar de poliţie să dea cunoştinţă lui Calligari de măsura luată contra sa. Comisarul găseşte de astă dată pe negăsitul de şase luni; şi se prezintă într-o dimineaţă la 6 ore în camera d-lui Calligari, purtător de ordinul de izgonire, de doi franci şi de un bilet de clasa 3-a la drumul de fier pînă la frontiera ţărei unde izgonitul voieşte să se dirijeze. Cei doi franci i-a, fost daţi pentru hrana în timp de 12 ore ce i se acordase pentru a părăsi teritoriul francez. Inutil de a vă spune că comisarul nu a voit să dea d-lui Calligari nici unul din rezoanele care a motivat expulziunea sa. 
Pentru a nu fi izgonit prin forţă d. Calligari s-a angajat că va părăsi Francia în timpul ce i se cere şi că nu este nevoie de jandarmi pentru a-l duce la gară. Într-adevăr, în aceeaşi zi la 7 jum. ore seara d. Calligari a luat trenul cu destinaţia pentru Italia, s-a suit într-un vagon de clasa 1 şi s-a oprit la Turin, de unde adresează d-lui Cogălniceanu expresiunea profundei sale recunoştinţe pentru nepreţuitul serviciu ce i-a adus procurîndu-i ocaziunea de-a fi cunoscut ca om mare politic de către trei state europene: Francia, Italia şi Romînia. 

[24 - 25 aprilie 1881]

["A DISCUTA CU IGNORANŢA... "]

A discuta cu ignoranţa şi cu reaua credinţă e o foarte spinoasă misiune. 
În unul din numerele trecute am emis o teorie, naturalistă oarecum, asupra esenţei unora din aşa-numitele acte mari ale patrioţilor. Am arătat de ex. că revoluţia socială la noi a pornit de sus şi n-a însemnat decît o înmulţire a oligarhilor vechi, de rasă, prin elemente de o estremă incertitudine de origine, provenienţă şi merit. 
"Romînul" polemizează cu noi a propos de aceasta. 
Aristocraţia adevărată, după a noastră părere, are un mare şi esenţial rol în viaţa unui popor. Dar pentru a fi adevărată [î ]i trebuie anume condiţii de existenţă, şi mai cu seamă trei, fără de cari ea cată a fi privită ca uzurpaţiune. Se cere să fie istorică, puţin numeroasă, în posesiune de mari bunuri imobiliare. 
Sub "istorică" înţelegem că trebuie să fi răsărit din dreptul public propriu al unui popor şi cîştigată prin merite pentru el. E preferabil ca aceste merite să se datorească caracterului mai mult decît inteligenţei. Căci un caracter drept, viteaz şi generos se moşteneşte şi e o mare calitate politică, pe cînd inteligenţa se poate recruta din tot ce produce mai bun o generaţie, ea e aliata naturală a acestor caractere, dar din nefericire

          {EminescuOpXII 150}

nu se moşteneşte cu atîta siguranţă. Apoi aristocraţia trebuie să fie puţin numeroasă, pentru ca alături cu ea să aibă loc meritele personale din orice generaţie; în fine trebuie să fie în posesiune de mari bunuri imobiliare, pentru că asemenea bunuri nu sunt supuse pericolului pierderii, îl fac pe om neatîrnat de jocul banului şi-l pun în legătură cu brazda şi cu populaţia istorică a ţării. 
Daca croitoria şi ceasornicăria sunt meşteşuguri ce corespund cu anume bresle de oameni, şi politica generală a unui stat, modul de a asigura tuturor cetăţenilor măsura cea mai mare de bunăstare şi de linişte, e un meşteşug, care corespunde c-o breaslă. De aci vom vedea că statele c-o oligarhie avută şi puţin numeroasă au avut un trai lung şi strălucit pe pămînt. O mînă de patriciani au făcut din Roma o împărăţie universală şi tot o mînă de patriciani au condus soarta rasei engleze, care-n două sute de ani au ajuns a fi cea mai răspîndită, mai puternică şi mai avută din rasele europene. 
Cumcă tot ce e organic e menit morţii e sigur; deci şi statele şi formaţiunile etnice. Cestiunea e în ce condiţii un stat trăieşte mult şi în ce condiţii boleşte şi cade repede. De cîte ori vom deschide istoria vom vedea însă că statele scad şi mor sau prin demagogie, sau prin despotism, şi că existenţa normală şi regulată, asigurarea celei mai mari libertăţi de dezvoltare e oligarhia celor drepţi prin caracter, sprijiniţi de cei înzestraţi cu minte. 
Nicicînd, dar absolut nicicînd n-a existat rivalitate între aristocraţia de naştere şi aristocraţia intelectuală; dar amîndouă. acestea au aflat adesea un duşman în aristocraţia averii mobiliare, a banului. Posesiunea acestuia se datoreşte unei mişcări universale, cosmopolite a bunurilor; întîmplarea şi adeseori calităţi rele favorizează cîştigarea lui; oamenii pe cari el [î ]i ridică n-au nevoie de nici una din laturile cari dau mărime fiinţei omeneşti, nici de caracter, nici de inteligenţă. 
La romîni îndeosebi observăm cea mai mare putere politică şi relativ cea mai mare avere în timpii oligarhiei, în timpul dinaştilor munteni şi moldoveni. Îndată ce ridicarea pe scara socială nu se mai datoreşte caracterului, ci altor aptitudini, statele încep să dea îndărăt, pînă ce în fine cad cu totul sub domnia turcească, reprezentată prin fanarioţi. În timpul de cădere vedem domnia cumpărîndu-se cu bani, cu tribut şi pescheş, şi tot în timp de cădere, conchidem, partidul roşu cumpără puterea de la străini prin concesia Strousberg, tot în timp de cădere se cumpără stăpînirea politică în ţară, dîndu-se 60 la sută pe hîrtii ce nu făceau decît 20 la sută. 
"Romînul" zice: 

Aşadar pentru aceşti pretinşi boiari a mă răscumpăra din robie (Strousberg). este mai rău decît a plăti mereu ca rob? 

E robie Stroussberg? Asta voiam s-o ştim şi noi din gura "Romînului". Actul de robie a fost convenit de d. Brătianu cu călcarea Constituţiei, fără votul Corpurilor legiuitoare şi pus în lucrare în contra unui vot formal al Senatului. 
"Romînul", înciudat de adevărurile aspre ce le spunem partidului său, are naivitatea de a da dreptei conservatoare pe ilustrul Crawley ca revers al ilustrului Strousberg. Foaia oficioasă binevoieşte a uita că atît guvernul cît şi dreapta Camerei au fost contra lui Crawley şi că concesia se datoreşte unor elemente cari au stat mai tîrziu alături în guvern cu d. Brătianu sub nume de centralişti sau de liberali. Nu învinovăţim aci pe cei amăgiţi, între cari sunt mulţi oameni onorabili, dar "Romînul" ştie foarte bine că amăgitorii adevăraţi au fost escluşi din Camera conservatoare, sub alt pretext poate, dar ştiind toată lumea pentru ce. 
Dar fiindcă e vorba de efectele declasării generale şi a ridicării cafenelelor în Adunări, rezumate toate sub numirea de sistem liberal, vom arăta pe scurt efectele acestui sistem. 
D-nii de la "Romînul" ne spun că poporul sub sistemul vechi era robit, sărac, la discreţia oricui. Noi o negăm aceasta; dar în sfîrşit să admitem că aşa ar fi fost. Să vedem ce lumini revarsă statistica asupra acelei robii. 
Locuitori erau în ţară: 
La 1844............. 3 şi jum [ătate ] milioane; 
La 1854............. 4 milioane; 
La 1859............. 4 şi jum [ătate ] milioane. 

          {EminescuOpXII 151}

La 1859 mureau 57 la sută de născuţi; la 1878 mor 101, 7/10 la sută de născuţi. 
Iată dar un popor robit care sporea repede sub reacţiunea împilătoare, şi care scade repede, sub domnia unei înfiorătoare mortalităţi, dar sub regimul îngăduitor al libertăţii. 
Ciudată pare a fi fost robia neamului romînesc. 
Care să fie însă cauza acestei scăderi? 
Noi credem că următoarea. Boierii erau puţini, erau avuţi, nu costau aproape nimic din munca publică, dovadă ridicolele bugete ale domniilor naţionale. Liberali şi patrioţi de meserie, cari trăiesc de la ţară, sunt cîtă frunză şi iarbă, plus milionul de străini imigrat pe căile ferate Stroussberg, cari, împreună cu declasaţii societăţii romîne, formează clasele consumatoare faţă cu singurul producător, ţăranul. Sînteţi scumpi împreună cu prietenii d-voastră cu tot, onorabili patrioţi! 
O mai crudă ironizare a întregului sistem al declasării decît aceste cîteva cifre nu se mai poate. 
"Noua Romînie liberă şi independinte, noul rigat făptuit prin eroismul romînilor" are un mic cusur. Mănîncă romîni şi naşte străini şi patrioţi de meserie. 
"Romînul" zice că roşii au guvernat puţin în ţară. E foarte adevărat, dar oare ceea ce fac roşii într-o zi poate cineva desface într-o sută de ani? Un nebun aruncă o piatră, zice proverbul, şi o sută de 'nţelepţi nu pot s-o scoată. Regele Stroussberg le votează într-o zi dar ţine nouăzeci de ani; cărăturile Warszawsky au ţinut cîteva luni, dar urmările epizootiei se resimt şi acum; o babă nebună au adus ciuma în Vetlianca, dar a pus Europa întreagă în mişcare. Şi daca aţi lucra numai după instinctele d-voastră, dacă n-ar mai pune natura şi împrejurările piedeci, nu cinci ani, cinci luni v-ar fi de-ajuns pentru ca praful să s-aleagă de ţara aceasta. 

[26 aprilie 1881]

["ÎNTÎMPLAREA A VOIT... "]

Întîmplarea a voit să întrunească în cabinet pe trei miniştri cari stau în oarecari legături cu fondurile şcolare macedoromîne. Unul s-a interesat de ele, deputat fiind, un altul fiind ministru plenipotenţiar la Constantinopole, al treilea, d. Ferichidi, fiind student în străinătate, s-a bucurat de un ajutor însemnat dintr-un asemenea fond, a. fost susţinut la învăţături în calitate de macedoromîn. 
"Binele public" are meritul de a fi reîmprospătat cel dendîi cesti [unea] testamentului fostului mitropolit al Ungro - vlachiei, Dosithei. 
Pe la începutul secolului nostru şi pe la finele celui trecut, pe cînd se inaugura redeşteptarea naţională prin scrierile istorice şi filologice ale unui Şincai şi Petru Maior, a început a se trezi conştiinţa naţională şi în macedoromînii presăraţi în colonii comerciale din Pesta, Viena, Triest şi în ţările noastre. Mari neguţători de lînă şi producte, mulţi dintre ei milionari, unii ridicaţi la ranguri nobilitare de către monarhii Austriei, ei fură atinşi de mişcarea plină de înălţare sufletească a o mînă de învăţaţi şi, văzînd decadenţa în care poporul lor numeros se afla în toate provinciile, sprijiniră întreprinderile literare şi de cultură de la începutul secolului. 
Listele de subscripţie alăturate la toate tipăriturile din vremea aceea dovedesc această tendenţă cu de prisos. Macedoromînii aşezaţi în ţările noastre se distinseră prin donaţiuni făcute pentru scopuri de cultură. Astfel temeliile Academiei Romîne s-au pus prin fondul lăsat de un macedoromîn. Alte testaţiuni a căror întrebuinţare rămîne necunoscută sunt al lui Musicu, Castrişoae, Dima Serachitopol, care a construit o şcoală în Vlacho - castania din Tesalia, înzestrînd-o cu moşia Păltenii; a lui N. Mihail din Craiova, care testă un venit anual de 500 galbeni pentru o şcoală de fete în Megarova şi în fine donaţiunea mitropolitului Dosithei, din care s-au crescut o sumă de tineri în străinătate. 

          {EminescuOpXII 152}

La 1876, fiind ministru de justiţie, d. Ferechide, care, precum am zis, a studiat în străinătate, ajutat din acest fond Dosithei, a fost interpelat în Cameră şi întrebat daca epitropia dă sau nu cuiva socoteli despre gestiunea ei. 
D. Ferechidi a cerut dosarul de la tribunal ca să-l studieze, însă, demisionînd în zilele acelea chiar, n-a mai răspuns la interpelaţie. 
La 1878 i s-a făcut o interpelaţie d-lui Chiţu, pe atunci ministru al învăţăturilor publice. 
Dosarul, care e format în anul 1850 şi poartă n-rul 123, e la tribunalul Ilfov, secţia a II-a civilă. 
Stînd d. N. Creţulescu ministru al învăţăturilor, a dat mandat la doi din advocaţi ca să ceară de la epitropi pe cale judecătorească socotelile pe curs de cincizeci de ani, de la 1829 pîn'la 1879. Advocaţii cer în adevăr seamă, înfăţişarea se fixează pentru ziua de 16 marte 1880, cînd, c-o săptămînă înaintea înfăţişării, d. Vasile Boerescu, numit ad interim ministru al instrucţiei, revoacă mandatul dat advocaţilor, amînîndu-se soluţiunea. 
Prin oricîte peripeţii a trecut afacerea, fie ele întîmplătoare, ca epizodele din Odisee, fie corect conduse, ca firul novelelor spaniole, e evident că, odată ce presa întreagă, fără deosebire de partid, s-a ocupat cu ea, ni se datoreşte o rază de lumină în sacramentala umbră a unei gestiuni necunoscute în curs de cincizeci de ani. 
Comunicatul d-lui Boerescu, prin care explică retragerea mandatului dat advocaţilor pe cuvîntul că nu studiase bine afacerea, putea fi suficient ca soluţiune momentană. Dar din timpul acelui comunicat orice ministru a putut să studieze dosarul şi să reînceapă firul unde-l lăsase d. N. Creţulescu. 
Pe cît ştim administraţia acestui din urmă fond a fost pe deplin corectă. Dar natura lucrului, testaţiunea pentru un scop public şi naţional, cere oarecare publicitate, fie în margini cît de restrînse, fie chiar redusă la citarea numelor acelor bărbaţi cari s-au crescut din acele fonduri. Într-un timp în care insulele etnice ale marelui popor care cuprindea în evul mediu cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice încep a simţi din nou deosebirea lor de ceilalţi şi sunt dominate de instinctele unei proprii vieţi naţionale, s-ar putea da întrebuinţării acestor fonduri o direcţie mai spornică, mai potrivită cu interesele de cultură a poporului romînesc. Nu macedoromîni trăitori în ţara noastră, la a căror cultură nu se opun nici piedeci economice, nici politice, ci macedoromîni din chiar locurile clasice ale aşezării lor ar putea fi încurajaţi la studii, pentru binele regiunii în care au fost născuţi şi a conaţionalilor lor din acele regiuni. 
Iată cestiuni pe cari le punem fără nici o idee preconcepută, lăsînd cu totul afară din discuţie întrebuinţarea ce s-au făcut în trecut de aceste fonduri şi voind a indica, întru cît priveşte viitorul, puncte de vedere mai largi şi mai generoase. 

[27 - 28 aprilie 1881] 

["DE DOUĂ ORI... " ]

De două ori d. Iorgu Radu a fost ales senator de către colegiul I de Bîrlad, de două ori majoritatea patrioţilor de meserie au invalidat alegerea lui. În sfîrşit a treia oară d. Iorgu Radu iese din urnă cu o majoritate şi mai mare, încît credem că de astă dată nimeni nu ar mai îndrăzni de a se atinge de această alegere de trei ori confirmată de acelaşi colegiu în ciuda guvernului şi a servilei lui majorităţi parlamentare. 
Nu ne vom ocupa nici de cauza nici de pretextele invalidării întîielor două alegeri ale bîrlădenilor. Am ajuns atît de departe în ţara noastră încît e destul ca cineva să nu caute a parveni, e destul ca cineva să nu voiască a se face deputat şi ministru spre a-şi plăti datoriile sau a căpăta funcţii inamovibile, pentru ca piano piano să fie descris ca inamic al dinastiei sau în genere a ordinei existente de lucruri. Din contra, daca e membru

          {EminescuOpXII 153}

al "Internaţionalei" şi n-are alt rege decît pe Marx, şeful socialiştilor din Londra, daca a proclamat republica de la Ploieşti, dac-a fraternizat cu Rocherfort, dac-a protestat în contra erigerii regatului şi a băut în sănătatea viitoarei "Republice Romîne" poate fi sigur că, întors în tară, va fi deputat, ministru, membru la Curtea de Casaţie, director de drum de fier sau de Bancă Naţională, c-un cuvînt că-i vor merge lucrurile strună. 
D. Iorgu Radu n-are din nenorocire, nevoie de-a deveni membru al Parlamentului pentru a-şi plăti datoriile speculînd cu acţii Strousberg, n-are nevoie de a se face ministru pentru a fi numit la Casaţie, e un om neatîrnat şi prin poziţie şi prin caracterul său, deci om periculos şi sectei roşie şi apetiturilor ei. De aci urma fireşte ca să se invalideze alegerea unui asemenea inamic natural al sistemului gheşefturilor, cumulului şi a altor virtuţi patriotice practicate pe o cale atît de largă. 
Bîrlădenii în special au mai avut şi alt motiv pentru a persista în alegerea lor. Judeţul Tutovei e dat în antrepriza unei singure familii, a unei singure dar numeroase dinastii locale, care, cu căţel cu purcel, cum zice proverbul, a monopolizat şi funcţii şi interese publice şi totul. Înţelege oricine că domnia unei asemenea dinastii locale, care administrează judeţul conform intereselor private ale membrilor ei, cată să devie nesuferită pentru judeţeni, cată să trezească în ei toate rămăşiţele de spirit de reacţie în contra unui sistem de procopseală şi de nepotism exercitat ca meserie. 
Publicăm mai la vale corespondenţa ce ne vine din Bîrlad asupra acestui subiect şi rugăm pe majoritatea Senatului să binevoiască a-şi mai încerca încă o dată puterea ei discreţionară, dac-o ţin curelele. 
Deşi cazul din Bîrlad e îmbucurător, totuşi nu avem speranţă că el s-ar repeta cu aceeaşi vigoare pretutindenea. Ţara legală, ţara neatîrnată devine din ce în ce mai slabă în faţa ţării cumularzilor, speculatorilor de acţii, a patrioţilor de meserie. Mii de posturi create din nou în paralelă c-un buget de cheltuieli urcat în patru ani cu 34 la sută au pus aproape pe toţi aceia cari ştiu a înşira slove negre pe hîrtie albă la discreţia guvernului şi, viceversa, guvernul la discreţia lor. Sistemul roşu consistă în complicitatea reciprocă a miilor de pierde-vară fără învăţătură şi fără avere cu căpitanii lor, improvizaţi în oameni de stat şi de guvern. Ce putem spera de la asemenea stare de lucruri decît perpetuarea malonestităţii demagogice la guvern, urcarea din ce în ce a bugetului cheltuielelor, scăderea şi sărăcirea elementelor producătoare şi suplantarea acestora prin străini? Acesta e sistemul, acestea urmările inevitabile. 
Să nu vie timpul în care o reîntoarcere la stări de lucruri mai sănătoase să fie cu neputinţă şi-n care să fim siliţi a repeta cuvintele bătrînului Şaguna: Flere possem sed juvare non. 

[29 aprilie 1881]

["O ŞTIRE DE CEA MAI MARE IMPORTANŢĂ... "]

O ştire de cea mai mare importanţă ne vine din Sofia. Cu toate că principele e constituţional, cu toate că guvernul demisionar al Bulgariei se bucură de majoritate în Adunare, plîngerile continue în contra administraţiei, poate prea patriotice, l-au făcut pe principe să adreseze poporului bulgar o proclamaţiune prin care ameninţă cu abdicarea în caz de-a nu găsi din partea ţării un concurs suficient pentru îndreptarea stării de lucruri. 

Acum doi ani - zice proclamaţiunea - o alegere unanimă mi-a încredinţat soarta Bulgariei. Nu fără preget am primit guvernul, pentru a duce Bulgaria pe calea progresului. 
Am lucrat cu o deplină dreptate de caracter; am permis toate încercările pentru organizarea şi dezvoltarea regulată a principatului. Din nenorocire toate încercările au amăgit speranţele mele. Astăzi patria noastră este discreditată în străinătate. Această stare de. lucruri au zdruncinat credinţa poporului bulgar în justiţie. Pentru a asigura liniştea ţării, libertatea şi nepărtinirea alegerilor, am însărcinat pe ministrul de război, generalul Ehrenrot, de-a compune un cabinet provizoriu pînă la hotărîrea unei Mari Adunări Naţionale care se va convoca. 

          {EminescuOpXII 154}

Dacă această, Mare Adunare va ratifica condiţiile indispensabile guvernului, condiţii cari vor fi indicate de către mine şi a căror lipsă e defectul fundamental al stării actuale, atunci şi numai în acest caz mai pot păstra coroana şi purta responsabilitatea ce mi-o inspiră temerea de viitor. Am jurat pe Constituţie; voi păzi jurămîntul meu. Acest jurămînt mă, obligă a avea în vedere prosperitatea ţării. Consider deci ca o datorie sfîntă pentru mine de-a declara solemn că starea actuală de lucruri îmi face imposibilă executarea misiunii mele. 
Întemeindu-mă pe Constituţie, am hotărît a convoca o Mare Adunare Naţională, organ suprem al voinţei naţionale, şi de-a-i remite coroana mea împreună cu destinele Bulgariei. 
În caz contrariu sunt hotărît a părăsi tronul princiar, cu părere de rău, dar cu conştiinţa de-a-mi fi împlinit misiunea pîn-în capăt. 

Marea Adunare Naţională de care vorbeşte principele în manifestul său şi care ar avea a primi sau a refuza bazele unei organizări posibile a ţării e precum se vede o Constituantă; cabinetul format sub prezidenţia generalului rus, Ehrenroth, e un cabinet de tranziţie, menit a garanta libertatea alegerilor şi mai cu seamă neinfluenţarea lor din partea patrioţilor de meserie, cari se vor fi înmulţit repede şi în Bulgaria. Trebuie să se fi înmulţit, căci, una, au avut exemplul luminos al Bosnagiilor şi Caradalelor de dincoace de Dunăre, al doilea, formaţiunea demagogiei merge repede într-o ţară a cărei continuitate de dezvoltare istorică a fost nimicită prin dominaţiunea străină şi care este ea însuşi o creaţiune politică proaspătă. Cînd într-o ţară trecutul n-a distins pe omul de merit de cel de rînd, cînd conştiinţa publică şi împrejurările sunt turburi şi departe încă de cristalizaţiune, ajung, ca şi la apa cea turburată, gunoiele deasupra. A striga pe toate uliţele şi pe toate tonurile patrie, libertate, egalitate, fraternitate! nu e un merit nici la noi, nici în Bulgaria, nici undeva în lume. Dar cine nu are altul îşi creează din asemenea strigăte un titlu de recomandaţie, precum Caligari îşi creează unul din proclamarea "Republicei Romîne" în depărtatul Paris. 
Surpată din toate părţile de valurile demagogiei şi de apetiturile nesăţioase ale secrei patrioţilor de meserie, Bulgaria, după mărturisirea propriului ei Domn, are trebuinţă te-a recunoaşte că un stat, pentru a exista, are nevoie de anume condiţii organice, cari du pot fi nici produsul fantaziei, nici jucăria întîmplării, ci cată să răsară dintr-o limpede necunoaştere a funcţiunilor esenţiale ale lui. 
Dar ceea ce izbeşte vederea sunt analogiile cari există între stările de lucruri de la noi şi cele de dincolo de Dunăre. În orice caz între Costinescu, Carada, Pătărlăgeanu, între ignoranţa şi nesăţioasa demagogie romînă pe de o parte şi între cea bulgară, recrutată din elemente cu totul asemănătoare, nu poate exista o deosebire esenţială. Ai noştri sunt mai practisiţi, iată totul. Demagogia aceasta are majoritatea în Adunare. Cu toate acestea principele s-a convins de absoluta ei incapacitate de-a da o organizare sănătoasă statului, o convincţie pe care şi-o formase Vodă Cuza despre demagogia de la noi, şi voieşte să sustragă statul de sub dominaţiunea exclusivă a elementelor acestora. 
Şi la noi lumea politică în genere, d. I. Brătianu îndeosebi, s-au convins că, cu organizarea actuală, ţara poate fi un teren favorabil pentru colonii străine, dar e departe de-a întruni condiţiile unei moşteniri istorice a poporului romîn. Cine suferă sub organizarea iscodită, de d-nii C. A. Rosetti şi Carada e mai cu seamă poporul autohton. 
Cu toate acestea conştiinţa publică viciată şi lănţuită de miile de mijloace de corupţie pe cari le întrebuinţează partidul demagogic a pierdut coarda unei puternice reacţii contra acestui sistem. de înjosire a caracterelor şi de egalizare a ignoranţei şi apetiturilor cu adevăratele aptitudini de oameni politici. 
Dar analogia cea mai mare există între ceea ce face principele Bulgariei acum şi-ntre ceea ce un om politic, săvîrşit din viaţă, propunea M. Sale Regelui la venirea sa în ţară. 
Acest bărbat politic îi spunea M. Sale că nu trebuie să primească cu ochii închişi o organizare pusă la cale într-o singură noapte de către doi demagogi, ci să ceară timp de reflecţie, să studieze ţara, să ceară consilii de la oameni obicinuiţi cu conducerea statului şi să propună acele modificări ale proiectului de Constituţie cari ar fi absolut necesare pentru o dezvoltare regulată şi organică a ţării. M. Sa părea la început dispus să asculte aceste consilii; dar, împins pe de-o parte de presiunea demagogiei, pe-atunci atotputernică, necunoscător de ţară pe de altă parte, a primit proiectul astfel cum s-a votat de Adunare. Cu toate astea e de natura oricărui pact ca amîndouă părţile să puie reciproc condiţii şi ca stipulaţiunea lui definitivă să fie rezultatul unor concesiuni reciproce. 

          {EminescuOpXII 155}

Cu cîţiva ani în urmă M. Sa a recunoscut că acel om de stat a fost singurul care a voit serios şi binele ţării şi al tronului. Dar era prea tîrziu. Declasarea, ridicarea în sus a existenţelor catilinare se consumase repede; statul roman era condamnat de-a se vedea stăpînit de Caradale şi de Costineşti, de ignoranţa împreunată cu specula intereselor publice. 

[30 aprilie 1881]

[" CITITORII ÎŞI VOR FI ADUCÎND AMINTE... "]

Cititorii îşi vor fi aducînd aminte că n-am făcut un prognostic tocmai strălucit calităţilor intelectuale ale actualului prezident de Consiliu. Deşi cam demult d. Dim.. Brătianu nu se mai arătase în avanscena vieţii publice, preferînd a-şi ascunde în semiumbra misiunilor diplomatice şi extraordinare pretinsele sale calităţi de om de stat, ţineam minte din trecutul d-sale de ministru de resort că tocmai lux ecclesiae nu este, că nici iarba de puşcă n-o inventase; nici suferise durerile de naştere ale vreunui mare adevăr, dureri ce nu sunt a se confunda nici cu migrena, nici cu guturaiul. 
şi 'ntr-adevăr discursul program al d-lui prezident de Consiliu a venit să confirme numaidecît părerea noastră. Cîteva pasaje din acesta vor arăta cititorului inteligent aluatul din care e frămîntat omul nostru de stat. 

D-lor deputaţi, permiteţi-mi mai întîi a vă oferi toate mulţumirile mele pentru măgulitoarea amiciţie cu care m-aţi onorat şi aţi bucurat inima mea. 
Maiestatea Sa Regele, ţinînd seamă de dorinţa exprimată de mulţi din dv., a binevoit a mă însărcina cu formarea noului minister, care are onoarea a se prezenta astăzi înaintea d-voastră. 

După această introducere, d-sa urmează cu citirea mesajului regal de numire a ministerului, cu n-rul de registru cu tot. 
Întrebarea e cînd, unde, cum d. Brătianu a fost onorat c-o măgulitoare amiciţie din partea deputaţilor şi cînd mulţi dintre aceştia şi-au esprimat dorinţa de care M. Sa Regele a ţinut seamă. D. prezident de Consiliu ştie desigur că ceea ce se petrece îndărătul culiselor ca tripotaj, ceea ce pune la cale d. C. A. Rosetti în complicitate cu onor. Carada nu suferă deloc lumina unei serioase şi demne publicităţi. Numai o amiciţie public mărturisită prin susţinerea ministeriului, numai o dorinţă oficial esprimată a majorităţii de a-l avea prezident de Consiliu, numai o cerere oficială a Adunării în favorul d-sale pe lîngă M. S. Regele puteau fi obiectul unei mulţumiri publice, obiectul celor dendîi vorbe ale celui dendîi ministru în întîiul cabinet al noului regat. A aduce într-un discurs program mulţumiri pentru ceea ce s-a petrecut la Herdan ori în alt birt, unde nu se adună liberalii în calitate de oameni publici, ci într-aceea de consumatori de băuturi, e, după a noastră părere, o necuviinţă. 
Dar iată cum urmează d. prim ministru: 

Acum, d-lor deputaţi, negreşit că voiţi să vă dau citire programului nostru ministerial. Mai mult decît oricine, eu doream să facem un program, eu mai cu seamă, care nu ştiu vorbi, doream să vă arăt că mă pricep puţin la scris. 
În adevăr, nu sunt vorbitor, dar răul nu este aşa de mare, fiindcă sunt destui vorbitori, oratori, sirene, pe băncile Adunării şi poate chiar pe banca ministerială. Dar, cu toată mîncărimea ce aveam de a aşterne un program, m-am stăpînit şi nu l-am făcut, şi iată pentru ce: în viaţa mea am avut fericirea ca niciodată nimeni să nu-mi zică că nu crede ceea ce i-am spus; şi-mi era teamă ca de astă dată să nu pat acest neajuns, cu atît mai grav că el ar fi venit din partea întregei naţiuni prin reprezentanţii săi. 
În adevăr, programele s-au cam deocheat. Pentru aceste motive am crezut că e mai bine să schimbăm sistema şi, în loc să vă promit acum cîte în lună şi cîte în stele într-o frumoasă programă, mai bine, să am să vă dau seamă peste cîteva luni de ceea ce voi fi făcut... Dar ca să facem această îndreptare trebuie ca fiecare să fie la locul său: hoţul în puşcărie, acei cari speculă binele public în interesul lor în carantină, iar omul onest la lucru. Mai mulţi cu cari am avut ocaziunea să vorbesc la venirea mea la minister mi-au zis că nu vom avea cu cine face aceste îndreptări, căci în ţara aceasta nu sunt oameni oneşti. 

          {EminescuOpXII 156}

Eu, d-lor, nu împing scepticismul meu pîn - acolo şi cred că mulţi sunt oameni oneşti în ţară. Dar chiar dacă aş admite că, în adevăr, n-avem oameni oneşti, [î ]i vom face. Romînul are facultatea de-a se schimba cu o mare înlesnire şi în bine şi în rău. 
Sunt dar încredinţat că cu o justiţie imparţială şi cu o voinţă energică mulţi din aceia cari pînă acum treceau că sunt rău nărăviţi se vor îndrepta; şi cu chipul acesta vor deveni utili ţării, şi ei înşişi se vor simţi fericiţi de-a avea conştiinţa împăcată, liniştită. 

D. prim ministru, voind să arate că se pricepe niţel la scris, simţea mîncărimea de-a aşterne un program şi de-a promite în el cîte-n lună şi-n stele; dar programele s-au cam deocheat. 
Iată stil de prezident de Consiliu şi de discurs program, care desigur va avea onoarea a fi reprodus de presa europeană! 
Dar caracteristic e pasajul în care d-sa declară că oamenii cari l-au onorat c-o măgulitoare amiciţie şi i-au bucurat inima i-au zis totodată că nu poate conta pe ei pentru a îndrepta lucrurile, căci în ţara aceasta nu sunt oameni oneşti. D-sa nu-i atît de sceptic. Daca nu există oameni, d-sa îi va face cu frica de procuror. De frica procurorului, beţele d-lui Fleva date şcoalelor se vor preface în lemne groase de cer şi d. Fleva însuşi se va simţi fericit de-a avea conştiinţa împăcată, liniştită. De dragul împăcării şi a liniştei conştiinţei (plus frica de procuror ) cucernicul Simeon va administra ţara corect şi părinteşte. 
După adîncimea cu care tratează cestiunile interne cată să ne aşteptăm la o tot atît [de] luminoasă espunere a atitudinii cabinetului în afară. 

De altmintrelea, atît în afară cît şi în întru, vom căuta a fi pe cît se va putea mai concilianţi şi a da vecinilor binevoitorul nostru concurs în tot ce n-ar atinge propriele noastre interese. Dar dacă cineva s-ar încerca a întrebuinţa silnicia, a atinge un singur păr al Romîniei, oh! atunci, puteţi fi siguri, voi apăra-o cu pasiune, cu furia tigresei cari 'şi apără puii, căci şi eu, în curs de o jumătate secol, am purtat pe sînul meu, am încălzit cu a mea suflare pe mîndra şi draga noastră Romînie. 

D. Dim. Brătianu promite vecinilor (împărăţiei Habsburgilor şi celei a Romanovilor) binevoitorul său concurs. Fără îndoială marile puteri vor fi încîntate că d. Brătianu catadicseşte a avea atîta bunăvoinţă cu ele. 
Altceva este daca s-ar atinge un păr al Romîniei! 
Pîn' acum ştiam că Romînia e o noţiune geografico - politică; c-ar fi păroasă nu ştiam încă. Ba mai mult încă, ea este puiul d-lui Brătianu, căci el i-a fost doică cinzeci de ani şi o va apăra, nu ca un tigru, ci ca o tigresă. 
Stil de prim ministru şi de discurs program! 
Cînd cineva şi cunoaşte cusurul de-a nu putea vorbi într-un mod demn şi potrivit cu împrejurările şi cînd are nenorocirea de-a fi numit ministru prezident se mărgineşte la acel stil sobru şi sans accent pe care-l obicinuiesc oamenii de stat ce nu au darul vorbirii şi care se numeşte stil oficial. Acest stil e sărac în adevăr şi abstract, dar are avantajul de-a nu fi ridicol. Nu ştim daca d. Brătianu [î ]şi închipuieşte ce efect va face mîncărimea d-sale, perii Romîniei şi furia de tigresă, spuse de la înălţimea la care se află [ş]i reproduse în ziarele europene! 
Tot bătrînii înainte, bătrînii din veacul al şaptesprezecelea! Ce lipsite de demnitate internă şi formală, ce comune sunt aceste espectoraţiuni cînd gîndim că e primul discurs program al primului cabinet al regatului! 
Pentru a şti ce însemnează a vorbi demn şi totuşi întrebuinţînd figuri, i-am recomanda d-lui Dim. Brătianu citirea prefeţei ce-o face Miron Costin Cronicei sale. Şi din el vorbeşte durerea de ţară şi iubirea neamului, dar amîndouă sunt adevărate şi de aceea el află forma adevărată, demnă, lipsită de afectaţie! Cine afectează în espresia sentimentelor sale dovedeşte că mai nu le are, mai nu e în stare a le avea! 

[1 mai 1881]

          {EminescuOpXII 157}

ASASINII LUI ABDUL-AZIZ

De mai mult timp sultanul a pus să se descopere şi prindă toţi cîţi vor fi participat la destituirea şi asasinarea lui Abdul-Aziz. Este întrebare daca tocmai astăzi e timpul oportun pentru a scormoni Imperiul şi a mai agita spiritele şi prin această afacere. Însă sultanul se vede că şi-a propus a pedepsi după merit pe acei criminali şi voia padişahului cată să se facă. Ziarului "National-Zeitung" din Berlin i se scriu din Stambul următoarele amănunte interesante: 

Atenţiunea opiniunii publice este îndreptată asupra celor ce se petrec în palat. După cum se ştie, este vorba de procesul asasinilor sultanului Abdul-Aziz. Vor fi trase la răspundere şi toate persoanele cari au luat parte la destituirea acelui sultan. Redif Paşa şi Mahmud - damat Paşa sunt ţinuţi prinşi în Jildiz-kiosk. Ca la optzeci de ofiţeri din garnizona capitalei au fost transferaţi prin depărtate corpuri de armată numai pentru că, în timpul comiterii acelei crime, se aflau în Constantinopol. Numai pe Midhat Paşa, care, cu Hussein-Avni. a fost în fruntea revoluţiunii, nu s-a cutezat a pune mîna pînă acum. Se zice însă că în curînd va veni şi rîndul lui. Ambasadorul turcesc din Berlin, Sadullot - bei, este de asemenea ameninţat în poziţiunea sa în urma cercetărilor făcute în privinţa uciderii lui Abdul-Aziz. Ambasadorul este deja chemat la Stambul. Acuzarea ce i se aduce este că, în numele sultanului, Abdul-Aziz ar fi scris o epistolă falsă către Murad (succesorul lui Abdul). Oarecari ameninţări ce conţinea această scrisoare au înfuriat pe Murad şi l-au făcut să aprobe omorul proiectat. În urma acestora nenorocitul sultan Abdul-Aziz a fost strămutat în acel palat părăsit, unde apoi s-a comis omorul. 

[1 mai 1881]
["CRIZA POLITICĂ... "]

Criza politică intervenită prin retragerea parlamentar inesplicită a d-lui Ion Brătianu a intrat după cît ni se asigură într-o nouă fază. 
D. Ion Brătianu s-a retras pentru că, avînd în vedere opera unei reorganizări interioare a ţării, a crezut ca nu poate afla între roşii nici inteligenţa, nici onorabilitatea necesară unei asemenea opere. Esceptînd masa votatorilor, aproape toţi roşii, cari, de bine de rău, se pricep puţin la scris ori la vorbit au perindat banca ministerială. Sunt prea puţini aciia cari n-au fost deja miniştri, căci în cele 38 de cabinete formate şi reformate de cancelarul de la Măgura au avut loc toţi, pentru a-şi dovedi pe rînd insuficienţa intelectuală şi politică. În adevăr, afară de d-nii Fleva, Costinescu şi Dimancea, toate somităţile partidului roşu au fost consiliari ai tronului, fără ca acesta să se fi resimţit în mod esenţial de mărimea sau fertilitatea consiliilor date de membrii marelui partid. Uzaţi repede, neinspirînd nici o încredere deosebită în aptitudinile lor politice, fiind cumplit de egali din punctul de vedere al apetiturilor şi al talentului, pietrele caleidoscopului ministerial al d-lui Brătianu au dat pîn' acum toate combinaţiile posibile, fără ca vrouna să fi fost mai fericită decît celelalte. Unelte netrebnice ale unei politici personale, ele sunt nule şi neputincioase fără maistrul care le dădea o însemnătate ce n-o merită şi-i îmbrăca în roluri ce nu se potrivesc cu ei. 
Dar dacă, printr-o politică personală, aceste individualităţi erau cît se poate de flexibile, de dependente şi neînsemnate, pentr-o politică de stat ele nu sunt bune la nimic, şi d. Brătianu a crezut un moment a putea recruta elemente din alte partide pentru a pune în lucrare reorganizarea sa. Toate încercările acestea au rămas, precum se ştie, fără rezultat; nimeni n-a voit să-i dea ajutorul solicitat şi d. I. Brătianu se vedea redus a urma acelaşi joc, a înlocui pe Giani cu Fleva ori pe Stolojan cu Dimancea, joc nefolositor, de care ţara e dezgustată, fiind păpuşile prea cunoscute şi piesa reprezentată cu ele prea monotonă. 

          {EminescuOpXII 158}

În urma infructuozităţii încercărilor sale d. Ioan Brătianu se retrage, păstrîndu-şi prestigiul intact, lovind însă cu atît mai greu în acela al amicilor săi politici. 
Întors însă zilele din urmă de la Măgura, d-sa reintră în conventiculele partidului ţinute la Herdan şi are aerul de a lua din nou parte la politica activă a coreligionarilor săi politici. Aceştia au iscălit chiar o hîrtie prin care se obligă a i se supune şi a-i da ascultare. Dacă ar fi aşa, daca d. Brătianu simte necesitatea de a lua din nou conducerea partidului roşu, cată să mărturisim că aceasta i-ar slăbi prestigiul, că ar pierde tot ce a cîştigat prin o retragere la timp. Daca s-ar dovedi că şi această retragere n-a fost decît comedie opinia publică s-ar întreba ce înseamnează această comedie şi n-ar găsi nici un răspuns. 
Existau în adevăr o sumă de indicii că retragerea are un fond serios. 
Era în adevăr de mirare ca ministrul care luase iniţiativa proclamării regatului să abdice de la cîrmă tocmai pentru timpul festivităţilor încoronării, deşi medalia comemorativă a acestor serbări, bătută de mai nainte, cuprinde numele său ca ministru-prezident. Daca motivul retragerii ar fi fost osteneala sau saţiul de afaceri desigur că regele i-ar fi acordat un congediu nelimitat, fără ca să fie nevoie de demisia sa şi a cabinetului întreg. Alte cauze secundare, mici neînţelegeri cu diferitele categorii de patrioţi de meserie, n-au avut pîn-acum, după cît ştim, puterea de-al face să se retragă. Toată lumea era în drept de-a presupune, în favorul d-lui Brătianu, cauze mult mai adînci de nemulţumire, era în drept a crede că, alături cu apetiturile şi nimicnicia oamenilor de cari se-ncunjurase, paralel cu vînătorii de posturi la drumul de fier, la Bancă, la Curtea de Casaţie, d-sa va fi urmărind un scop mai mare şi mai generos, pe care nu-l poate realiza c-un partid care n-are sentimentul binelui public şi pentru care politica e o industrie, iar ţara o vacă bună de muls. Din momentul însă ce l-am vedea reintrînd în cercul vicios pe care l-a părăsit, din momentul ce-ar reintra în complicitate cu oamenii pensiilor reversibile, ale cumulului, nepotismului şi altor virtuţi, oricine ar pierde şi această din urmă iluzie pe care a lunecat a o avea pentru d. Ion Brătianu. Atunci am crede că nu s-a retras decît pentru a se dezbăra de o serie de procopsiţi şi pentru a se întoarce c-o altă serie, pe care s-o procopsească de acum înainte. Faza de reapropiare a d-lui I. Brătianu de partidul său e o dovadă de slăbiciune totală. Pentru opoziţie această reapropiare e favorabilă, căci partidul roşu, fiind în ajunul discompunerii lui, ar atrage în cădere-i şi pe şeful lui, care se retrăsese tocmai la timp pentru a nu-i împărtăşi soarta. Daca voieşte s-o împărtăşească desigur paguba nu va fi a opoziţiei. 

[2 - 3 mai 1881]

["NOUL MINISTERIU REGAL... ]

Noul ministeriu regal, atît de bogat în asigurări monarhice, precum şi declaraţiunile reiterate ale partidului liberal că şi-a schimbat cu totul vederile în privirea idealului politic de constituire a statului romîn, renunţarea acestui partid la ideile republicane şi la veleităţile antidinastice ne-a făcut să răsfoim puţin amintirile unui trecut recent încă şi să reproducem articolul de mai la vale, îndreptat în contra unei scrieri a d-lui baron Erdmann de Hahn, publicată în ziarul "Politik" din Praga. Azi d. baron, ocupînd fotoliul de întîi ministru de finanţe al regatului, la care s-a recomandat prin vestitul memoriu privitor la întemeiarea succesiunii la tron, va fi interesant poate a compara fazele prin care a trecut un om de stat pentru a ajunge de la un aprig antidinasticism la stadiul unui călduros susţiitor al ilustrei Case de Hohenzollern pe tronul lui Mircea cel Mare si al lui Ştefan cel Sfînt. 

[4 - 5 mai 1881]

          {EminescuOpXII 159}

["SĂ DISCUTĂM CU "ROMÎNUL"...? "]

Să discutăm cu "Romînul" lucruri elementare pentru orice cunoscător al istoriei, să-i facem abecedarul istoriografiei sau fiziologiei statului? Ar fi o misiune de două ori ingrată, întîi pentru că oamenii cu cari discutăm, fie oricît de deştepţi, nu vor găsi în reminiscenţele celor patru clase primare şi a unui curs de violoncel elemente îndestule pentru a ne înţelege, apoi pentru că, coborîndu-ne noi chiar la nivelul lor intelectual şi copilărindu-ne mintea ca s-o punem pe o treaptă egală cu a lor, totuşi n-ar voi să înţeleagă, pentru că nu e în interesul lor să înţeleagă. 
Într-o discuţie cu totul teoretică spusesem, de exemplu, că aristocraţia adevărată are un rol esenţial în viaţa unui stat. Aceasta am spus-o bazaţi pe cele mai strălucite exemple din istorie. Avem Roma, Anglia actuală, republica Veneţiei, Olanda ş. a. 
Din această teorie susţinută în genere "Romînul" ne atribuie in specie că pentru Romînia voim domnia unei oligarhii aristocratice, deşi tot organul ilustrului Costinescu are imprudenţa de-a cita condiţiile ce le credem noi neapărate pentru existenţa unei aristocraţii adevărate. Se cere a fi istorică am zis noi. Poate însă exista o aristocraţie istorică într-o ţară în care, cu indignare şi ruşine trebuie s-o spunem, un străin ca tatăl d-lui C. A. Rosetti a fost asemenea boier? După epoca vechilor fanarioţi, a Caradalelor, Gianiilor, Cariagdiilor din generaţia întîia, nu mai poate exista aristocraţie istorică în generaţia a doua. Odată ce virusul personificat prin lepădăturile Orientului, lipsite de iubire de adevăr şi de curaj, a intrat în organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocraţie istorică. Ea rămîne un ideal de invidiat, pe care puţine popoare l-au ajuns în toată curăţia lui şi de la care alte popoare, a căror viaţă a fost coruptă prin demagogie sau prin despotism, cată să renunţe pentru secole înainte, daca nu pentru totdeauna. 
Există în adevăr familii istorice în ţară; numele lor e format în genere după numele vreunui munte din Carpaţi. 
Dar, sub domnia unui regim de ereditate care avea în vedere împărţirea averilor, în cursul timpului ele n-au putut păstra nici o avere destul de mare, nici o influenţă politică covîrşitoare pentru a fi ceea ce baronii au fost pentru Anglia, patricianii pentru Roma sau pentru Veneţia. De aceea am repetat-o de atîtea ori că reacţie în sensul adevărat al cuvîntului, reacţie ca încercare a unei reconstrucţiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putinţă în Romînia şi nu suntem utopişti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinţă nici pentru Dumnezeu din ceruri. 
Dar, adevărate naturi de spioni şi de agenţi provocatori precum sunt oşii de regulă, a căror esperienţe şi apucături poliţieneşti sunt esplicabile prin trecutul lor misterios, ei estrag bucăţele din articole ce n-au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzaţie în contra noastră. Astfel pasajul privitor la aristocraţie ca element de dezvoltare istorică se pune alături cu consideraţiunile ce le facem asupra manifestului principelui Bulgariei. E evident că n-are a face. Bulgaria nu are, nu poate avea aristocraţie, precum n-o poate avea Serbia. După bătălia din Cîmpul Mierlei, într-o robie de cinci sute de ani aproape sub domnia egalizatoare a unei rase străine, care ea însăşi n-are aristocraţie şi care totdeuna a fost domnită de despotismul obicinuit în statele Orientului asiatic, bulgarii şi sîrbii n-au putut păstra o instituţie proprie popoarelor celor mai libere şi epocelor celor mai libere. Prin urmare cu totul altul este rolul manarhului în Bulgaria, cu totul alte condiţii de organizare socială cere un stat fără trecut şi unul care are trecutul lui istoric. Ar fi absurd din parte-ne a pretinde ca Statele Unite ale Americei să fie conduse de-o aristocraţie istorică cînd ea nu s-a putut nici naşte pe pămînt american; ar fi absurd a o pretinde chiar pentru împărăţia Braziliei şi pentru orice stat născut în urma acelei primăveri etnice care se numeşte evul mediu. 
Nici pentru ţara noastră n-am gîndit vreodată de-a propune un sistem care să învieze veacul al Xvii-lea, epoca lui Matei Basarab. 
Cu toate acestea oricine va voi să definească marele mister al existenţei va vedea că el consistă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor. Forme vechi, dar spirit pururea nou. Astfel vedem cum Anglia, care stă în toate celea în fruntea civilizaţiei, păstrează şi astăzi vechile sale forme istorice, pururea reîmprospătate de spiritul

          {EminescuOpXII 160}

modern, de munca modernă. De aceea o şi vedem rămîind ca granitul, măreaţă şi sigură în valurile adîncelor mişcări sociale de cari statele continentale se cutremură. Un stat mare şi puternic ca Rusia, dar absolutist, se cutremură din temelii de o mişcare socială, tot astfel Germania, tot astfel republicana şi egalitara Franţă. Ba chiar membrii internaţionalei de la noi, ajunşi aci miniştri şi membri la Curtea de Casaţie, sunt siliţi a vota o lege în contra străinilor socialişti de vreme ce indigenii socialişti ocupă funcţii înalte. Ei bine, în Anglia sunt organele centrale ale Internaţionalei roşie, trăieşte Marx, generalisimul partidului şi nici pe guvernul, nici pe poporul englez nu-i doare capul de aceasta. 
Cu acelaşi sistem oligarhic vedem Roma devenind imperiu, vedem Veneţia, un oraş, devenind putere, adesea de rangul întîi, în curs de o mie şi mai bine de ani. 
Dar se înţelege că nici prin gînd nu ne trece a admite că aristocraţia istorică, substratul oligarhiei, se poate improviza şi că putem scoate din pămînt oasele Basarabilor spre a le da o nouă viaţă. 
Cu totul altul e rolul monarhiei în ţara noastră. 
E îndeajuns daca sub ea se asigură înaintarea meritului şi a muncii şi dacă acestea se pun la adăpost de escamotarea din partea Caradalelor şi Costineştilor; e destul atîta, şi pentru atîta numai se cere o reorganizarea socială. Acestea două nu sunt asigurate în dezvoltarea lor. Vedem pe cucernicul Simeon, ce merită o chilie la mănăstirea Ocnei, decorat cu Steaua Romîniei, senator şi om mare; vedem cavaleri de industrie îmbogăţindu-se peste noapte din răscumpărarea drumurilor de fier; vedem oameni prinşi în rebeliune făţişă devenind adiutanţi domneşti, vedem pe alţii vînînd prin cotituri sub masca patriotismului posturi la Casaţie ori la drum de fier; c-un cuvînt, nici merit nici muncă nu sunt considerate, iar ignoranţa, felonia politică, vicleşugul comun devin titluri de recomandaţie pentru înaintare în statul romîn. Şi toţi aceşti paraziţi sociali, toată secta asta de spioni şi cavaleri de industrie, acest odium generis humani cum i-ar zice Tacit, costă mult, foarte mult. Sarcinele de întreţinere ale politicianilor de la noi diminuează pînea de toate zilele a poporului de jos, care ca rasă, ca inteligenţă, ca inimă este superior păturii de parveniţi şi de scursături din cîteşipatru unghiurile lumii cari s-au aşezat deasupra lui din secolul trecut începînd. 
Acest problem social ar fi trebuit să-i fie cunoscut regelui la venirea sa în ţară; s-ar fi căzut să cunoască că nu oamenii legaţi de sute de ani de soarta acestui pămînt şi a acestui popor pot fi inamicii lui, ci cei scurşi de ieri, de alaltăieri, cari uzurpaseră pentru ei privilegiul de a fi ei singurii romîni, nefiind romîni şi singurii patrioţi, neavînd o patrie hotărîtă. Şi cînd Epureanu a dat consiliului său M. Sale l-a dat după îndemnul a o sumă de deputaţi cari ameninţau a nu voi să treacă Milcovul daca e vorba ca samsarii din porturi şi declasaţii cafenelelor din Bucureşti să determine şi pe viitor soarta acestei ţări. 

[6 mai 1881]

[""JOURNAL D'ORIENT " DIN VIENA... "]

"Journal d'orient " din Viena primeşte o corespondenţă din Bucureşti ce cuprinde poate o destăinuire asupra retragerii d-lui Ion Brătianu. 
Reproducem unele pasaje din ea, lăsînd îndealmintrelea corespondentului responsabilitatea cuprinsului lor: 

Retragerea ministeriului pe cînd avea majoritatea şi pe cînd, departe de-a fi fost bătut, se putea întemeia pe un şir de succese parlamentare, e neînţeleasă la prima vedere, află însă o explicare în cestiuni personale, cari în Romînia au o mare influenţă asupra afacerilor, şi în împrejurarea că compunerea noului cabinet însemnează un fel de protest în contra unei apropieri sau înţelegeri cu Austro-Ungaria în cestiunea Dunării. Afacerea aceasta se tratase cu atîta abilitate de cătră d-nii I. Brătianu şi Boerescu încît se putea aştepta în cel mai apropiat viitor o soluţiune conciliantă în înţelesul intereselor romîne, fără a păgubi pe şovinişti, fără a rupe bunele relaţiuni cu Rusia şi fără a blesa monarhia austriacă! D-nii Ion Brătianu şi Boerescu a da

          {EminescuOpXII 161}

modern, de munca modernă. De aceea o şi vedem rămîind ca granitul, măreaţă şi sigură în valurile adîncelor mişcări sociale de cari statele continentale se cutremură. Un stat mare şi puternic ca Rusia, dar absolutist, se cutremură din temelii de o mişcare socială, tot astfel Germania, tot astfel republicana şi egalitara Franţă. Ba chiar membrii internaţionalei de la noi, ajunşi aci miniştri şi membri la Curtea de Casaţie, sunt siliţi a vota o lege în contra străinilor socialişti de vreme ce indigenii socialişti ocupă funcţii înalte. Ei bine, în Anglia sunt organele centrale ale Internaţionalei roşie, trăieşte Marx, generalisimul partidului şi nici pe guvernul, nici pe poporul englez nu-i doare capul de aceasta. 
Cu acelaşi sistem oligarhic vedem Roma devenind imperiu, vedem Veneţia, un oraş, devenind putere, adesea de rangul întîi, în curs de o mie şi mai bine de ani. 
Dar se înţelege că nici prin gînd nu ne trece a admite că aristocraţia istorică, substratul oligarhiei, se poate improviza şi că putem scoate din pămînt oasele Basarabilor spre a le da o nouă viaţă. 
Cu totul altul e rolul monarhiei în ţara noastră. 
E îndeajuns daca sub ea se asigură înaintarea meritului şi a muncii şi dacă acestea se pun la adăpost de escamotarea din partea Caradalelor şi Costineştilor; e destul atîta, şi pentru atîta numai se cere o reorganizarea socială. Acestea două nu sunt asigurate în dezvoltarea lor. Vedem pe cucernicul Simeon, ce merită o chilie la mănăstirea Ocnei, decorat cu Steaua Romîniei, senator şi om mare; vedem cavaleri de industrie îmbogăţindu-se peste noapte din răscumpărarea drumurilor de fier; vedem oameni prinşi în rebeliune făţişă devenind adiutanţi domneşti, vedem pe alţii vînînd prin cotituri sub masca patriotismului posturi la Casaţie ori la drum de fier; c-un cuvînt, nici merit nici muncă nu sunt considerate, iar ignoranţa, felonia politică, vicleşugul comun devin titluri de recomandaţie pentru înaintare în statul romîn. Şi toţi aceşti paraziţi sociali, toată secta asta de spioni şi cavaleri de industrie, acest odium generis humani cum i-ar zice Tacit, costă mult, foarte mult. Sarcinele de întreţinere ale politicianilor de la noi diminuează pînea de toate zilele a poporului de jos, care ca rasă, ca inteligenţă, ca inimă este superior păturii de parveniţi şi de scursături din cîteşipatru unghiurile lumii cari s-au aşezat deasupra lui din secolul trecut începînd. 
Acest problem social ar fi trebuit să-i fie cunoscut regelui la venirea sa în ţară; s-ar fi căzut să cunoască că nu oamenii legaţi de sute de ani de soarta acestui pămînt şi a acestui popor pot fi inamicii lui, ci cei scurşi de ieri, de alaltăieri, cari uzurpaseră pentru ei privilegiul de a fi ei singurii romîni, nefiind romîni şi singurii patrioţi, neavînd o patrie hotărîtă. Şi cînd Epureanu a dat consiliului său M. Sale l-a dat după îndemnul a o sumă de deputaţi cari ameninţau a nu voi să treacă Milcovul daca e vorba ca samsarii din porturi şi declasaţii cafenelelor din Bucureşti să determine şi pe viitor soarta acestei ţări. 

[6 mai 1881]

[""JOURNAL D'ORIENT " DIN VIENA... "]

"Journal d'orient " din Viena primeşte o corespondenţă din Bucureşti ce cuprinde poate o destăinuire asupra retragerii d-lui Ion Brătianu. 
Reproducem unele pasaje din ea, lăsînd îndealmintrelea corespondentului responsabilitatea cuprinsului lor: 

Retragerea ministeriului pe cînd avea majoritatea şi pe cînd, departe de-a fi fost bătut, se putea întemeia pe un şir de succese parlamentare, e neînţeleasă la prima vedere, află însă o explicare în cestiuni personale, cari în Romînia au o mare influenţă asupra afacerilor, şi în împrejurarea că compunerea noului cabinet însemnează un fel de protest în contra unei apropieri sau înţelegeri cu Austro-Ungaria în cestiunea Dunării. Afacerea aceasta se tratase cu atîta abilitate de cătră d-nii I. Brătianu şi Boerescu încît se putea aştepta în cel mai apropiat viitor o soluţiune conciliantă în înţelesul intereselor romîne, fără a păgubi pe şovinişti, fără a rupe bunele relaţiuni cu Rusia şi fără a blesa monarhia austriacă! D-nii Ion Brătianu şi Boerescu a da

          {EminescuOpXII 162}

tract sinalagmatic, a unei convenţiuni stabilite între cetăţenii lui. Noi credem, din contra, că el e un product al naturii, că, asemenea unui copac din pădure, [î ]şi are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricărui organism îşi are evoluţiunea sa. Făcînd paralele între istoria deosebitelor state antice şi moderne ne-am convins că popoarele acelea au avut privilegiul de-a imprima universului întreg caracterul lor, armele şi inteligenţa lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat în mod firesc ferite şi de demagogie şi de despotism şi că forma cea mai normală şi mai sănătoasă a dezvoltării unei societăţi omeneşti este oligarhia. 
Mahiavelli însuşi, acest adînc cunoscător al naturii omeneşti în părţile ei rele ca şi în cele bune, daca aprobă, in usum Delphini sau mai bine în interesul unităţii Italiei, despotismul Casei de Borgia, pe de altă parte recunoaşte oligarhiei o putere de rezistenţă contra agenţilor discompunerii pe care n-o are nici o altă formă. Un monarh poate fi foarte puternic, dar, izbit cu toată puterea şi bătut într-un punct, împărăţia se clatină. Statul demagogic e prea dominat de mici interese zilnice şi personale, el e condamnat de-a fi slab înlăuntru şi-n afară şi, daca prin puterea inerţiei, a obiceiului contractat de sute de ani, el continuă a merge cîtva timp oarecum de la sine, vine o zi în care el nu rezistă discompunerii. Mărimile lui improvizate şi fără tradiţii, meschine, interesate, ambiţioase n-au întru nimic a specula interesele publice, a trăda chiar patria lor în mîni străine. Între oligarhi se va găsi un trădător sau doi, dar ei vor fi totdeauna neutralizaţi şi zdrobiţi de clasa lor proprie, care nu va îngădui ca, prin ajutor străin, unul dintre ei să se ridice asupra tuturor. 
Noi nu zicem aci că poporul trebuie esclus de la dirigerea afacerilor lui. Din contra, nicicînd libertăţile publice nu sunt mai vii, mai puternic simţite, practicate cu mai mult interes de binele comun de către toţi cetăţenii decît tocmai sub oligarhie. Dovadă viaţa din comiţiile Romei, viaţa politică, sobră în orice punct, în comună şi în comitat în Anglia. Dar sunt cestiuni de politică generală, de război sau pace, de întinse şi mari reforme sociale a căror realizare determină epoce întregi ale istoriei cari nu sunt, nu pot fi puse la cale în comiţii de omul ocupat cu munca zilnică şi cu interesele zilnice. 
În state demagogice se formează, pentru rezolvarea acestor cestiuni, o clasă de politiciani, de patrioţi de meserie, fără trecut, fără tradiţii, cari fac din politică o speculă, un mijloc de trai; în statul oligarhic există o clasă de oameni cari ab antiquo are sarcina de-a împăca formele trecutului cu exigenţele viitorului, asigurînd statului continuitatea de dezvoltare, ferindu 'l de sărituri şi de întreprinderi aventuroase şi înlăuntru şi în afară. În Senatul Romei putem urmări modul în care se creau legile romane. Străbunul propunea reforma, bunul o susţinea în acelaşi Senat, tatăl întrunea deja o mare minoritate, abia fiul o vedea realizată. Trei generaţii treceau pînă să se voteze o reformă, care apoi intra în adevăr in succum et sanguinem. La noi lucrurile se traduc din franţuzeşte într-o noapte şi sunt votate a doua zi cu drumul de fier. De aceea tîmpirea cu care ele se votează, de aceea lipsa de încredere în eficacitatea lor, de aceea multe legi sunt născute moarte, Despre o viaţă şi evoluţiune proprie a ideilor ce se legiuiesc nu poate fi nici vorbă. 
Noi nu zicem că statul romîn e menit a ajunge vreodată acest ideal. Statele moderne nu se mai dezvoltă, din nefericire, în linie dreaptă, ci prin cotituri, adesea prin concesii, renunţînd la maniera lor de-a fi, la signatura existenţei lor. Sunt cristalizaţiuni imperfecte pe lîngă cîteva cristale perfecte pe cari le prezintă istoria. Asta e chiar deosebirea între naţii mici, fără simţ istoric, şi naţiile mari, c-un profund simţ istoric şi c-un mare viitor. 
Despre refacerea unei oligarhii istorice pe care ne-o atribuie "Romînul" nu poate fi nici vorbă. 
Inamici ai frazei şi ai oricării formaţiuni factice şi improvizate, noi vedem foarte bine, mai bine decît "Romînul" poate, imposibilitatea unei asemenea refaceri şi e un act de rea credinţă de-a ne atribui că voim ceea ce noi înşine ştim că este cu neputinţă. 
Cu toate acestea urmările domniei declasaţilor sunt evidente. Populaţia, şi tocmai populaţia producătoare, scade de la 1864 încoace în proporţii înspăimîntătoare, dar ceea

          {EminescuOpXII 163}

ce e mai trist sunt cauzele acestei scăderi, cauze adînci economice şi sociale cari fac ca însuşi sîmburul naţionalităţii, rasa să degenereze. S-a observat de către medicii de regimente că statura oamenilor scade, că aptitudinile lor fizice şi morale degenerează, şi această din urmă împrejurare e mai tristă decît toate celelalte. Nu mai e nevoie a adăuga că aceste rezultate sunt a se atribui şi sărăciei şi urmărilor ei morale, decăderii vieţii de familie, viciilor. Un prefect roşu, d. Vidraşcu, a descris aceste stări de lucruri în colori crude, dar adevărate din nenorocire. Nu noi singuri o zicem aceasta, sunt roşii cari o zic. D. Aurelian constată că facem drumuri de fier, şcoli etc., dar că în acelaşi moment suntem suplantaţi de străinii ce imigrează, că suntem ca omul care munceşte pentru străini de vreme ce el sau nu va avea copii, sau copiii lui se vor stinge. Daca "Romînul" crede că moartea, pieirea fizică a neamului romînesc nu este o ironizare amară a sistemului de pîn' acum, să-i fie de bine. Noi credem însă că un sistem care, oricît s-ar îmbogăţi patrioţii, are de rezultat moartea reală a unei naţii e tot ce se poate mai rău şi mai ucigaş ca sistem. 
Dar care e originea comună a acestor rele? Declasarea, zicem noi, înmulţirea peste măsură a oamenilor ce trăiesc din munca aceleiaşi sume de producători. În alte ţări clasele superioare compensează prin munca lor intelectuală munca materială a celor de jos. Întrebăm daca cele patru clase primare şi cursul de violoncel a d-lui Costinescu compensează zecile de mii de franci ce acest consumator le ia pe an, evident din munca altora. Înaintarea pe scara societăţii romîne nu este dar datorită meritului, ştiinţei, activităţii; ci un leneş ignorant care învîrteşte şurupuri patriotice ajunge prin intrigă şi neadevăr oriunde pofteşte. 
Aceşti oameni declasaţi sunt totodată instrumentele cele mai bune, pentru că cele mai coruptibile, cu cari se servesc străinii pentru a exploata ţara, populaţiile ei autohtone. 
Iată nervul răului în contra căruia nu ajută nici proclamarea Independenţei, nici coroana de oţel a regelui, nici ridicarea creditului visteriei, bazat pe cunoştinţa că statul romîn are bunuri imobiliare de cîteva miliarde de înstrăinat, nici frazele patriotice. 
Voiţi bani cu 3 la sută? Vindeţi moşiile statului la companii străine şi-i veţi avea. Aceasta nu va dovedi însă că din sine însuşi poporul romînesc se dezvoltă, că el însuşi se bucură în plenitudine de măreaţa moştenire pe care i-au lăsat-o harnicii şi vitejii lui străbuni. 

[8 mai 1881]

["F. KANITZ, SCRIITOR... "]

F. Kanitz, scriitor care-a publicat pîn' acum mai multe opere asupra popoarelor din Peninsula Balcanică, surprins de ştirea că macedoromînii au hotărît să se opuie cedării teritoriului lor, face în "Gazeta generală" din Augsburg următoarea descriere a acelei interesante părţi a poporului nostru. 

Iarăşi răsare pe neaşteptate o piatră din mosaicul pestriţ de popoare din Orientul Europei. Romînii aşezaţi la marginea Greciei au protestat energic la sultanul în contra cesiunii teritoriului lor şi iau o atitudine contrarie regatului elin. 
Cine sunt aceşti macedoromîni cari apar deodată în scena politică? Cari sunt posesiunile lor? Cît de mare li-i numărul? lată întrebări ce s-au pus adesea în zilele din urmă; descrierea de mai la vale va interesa poate pe cititor daca voi zice, anticipînd, că romînul macedonean sau ţinţarul formează un important element de cultură în Turcia
Postul cel mai înaintat spre nord al acestei interesante ramure de romîni de sud se află în Viena; fondatorii firmelor europene Sina, Dumba, Tirka, învăţatul Karajan ş. a. sunt macedoromîni. Lumea-i lua drept greci, căci puţin se ştia despre macedoromîni, şi poate că profesorul din Halle, Thumann, dac' ar trăi, ar putea să spună şi azi că acum o sută de ani: "Ştiu profesori de istorie cărora nu le-a fost cunoscută nici existenţa lor". 

          {EminescuOpXII 164}

          {EminescuOpXII 165}

          {EminescuOpXII 166}

          {EminescuOpXII 167}

          {EminescuOpXII 168}

Romînii în cestiune se numesc pe ei înşişi "rumîni", căci, ca şi locuitorii celui mai tînăr regat european, ei deduc originea lor în linie directă de la romani, deşi e cam dovedit că strămoşii lor au fost în cea mai mare parte autohtoni romanizaţi cari au primit limba cuceritorilor. Grecii 'i numesc în bătaie de joc cuţovlahi (romîni şchiopi), slavii le zic ţinţari, pentru că pronunţă pe cinci (5) al romînilor dunăreni ca ţinţi. 
Cu tot amestecul cu diferitele rase străine ce-i încunjură, tipul ţinţarului e foarte caracteristic. În genere înrudirea apropiată cu dacoromînii nu se poate contesta. Craniul bine format, pieliţa brună, tăietura feţei determinată, ochii negri, cu espresia lor de inteligenţă şi energie, coloarea închisă a părului şi frumuseţea femeilor sunt comune amînduror ramurelor. Şi în străinătate ţinţarul păstrează portul său, asemănător cu al albanezului, cămaşa cu cute pînă 'n genunchi, tunica galbenă deschisă, cu mînici înguste lucrate cu găitane negre, peste aceasta un pieptar cu jumătăţi de mîneci şi cu guler mare, brîu roşu, fes asemenea, iar în picioare opinci în forma sandalelor. Negustorii au un port amestecat turco - europienesc. 
Romînii macedoneni se ţin de biserica ortodoxă însă liturghia se citeşte romîneşte. Pentru a-şi păstra acest drept, colonia macedoromînă din Pesta au sacrificat mari sume într-un proces în contra comunităţii greceşti de acolo, cu care aveau o biserică în comun, pînă ce împăratul Francisc le-a recunoscut acest drept printr-o încheiere olografă. 
Afară de idiomul lor propriu, aproape identic cu cel romînesc, ei îşi însuşesc limbile popoarelor în mijlocul cărora trăiesc. În Macedonia romînul vorbeşte şi greceşte, care limbă, adoptată fiind în scriere şi în negoţ, au suplantat în multe părţi pe cea autohtonă. Astfel lîngă Arta superioară, mai cu seamă în partea de nord - vest a regatului elin. 
Albanezul îl numeşte pe romîn cioban, căci majoritatea romînilor locuitori în Albania de nord şi de sud e păstorească şi pururea în migraţiune. În timpul verei mai nu rămîne suflet de om pentru păzirea caselor neîncuiate, a căror prădare ar şi fi cam ingrată. Satele bine construite se populează abia în noiemvrie, cînd nomazii se-ntorc de la munte cu turmele, pentru a se coborî în şesurile mai călduroase şi cînd se-ntorc din depărtata, străinătate părinţii de familie cu săcuşorul de bani pe cari i-au cîştigat ca cîrciumari pe drumurile mari ale Bulgariei, ca argintari şi fabricanţi de arme, ca zidari, croitori, blănari ş. a. m. d.: căci romînul e căutat, fiind cu minte, harnic şi sobru, şi cîstigă în genere mai mulţi bani decît [î ]i trebuie familiei lui. 
Înainte se admitea despre macedoromîni că sunt numai păstori şi băcani; marea lor înclinaţiune pentru industria de arte şi talentul lor pentru arhitectură nu se releva, deşi, abstracţie făcînd de Constantinopol, Atena şi Belgrad, ei şi bulgarii sunt singurii arhitecţi în triunghiul iliric. E în adevăr de mirare cum aceşti munteni primitivi, cari abia ştiu mînui creionul, rezolvă numai cu ajutorul isteţiei şi a talentului lor înnăscut cele mai grele probleme arhitectonice, precum clădirea de poduri cu mai multe arcuri, cupole de biserici ş. a. E drept că nu putem aplica acestor opere arhitectonice cea mai strictă măsură critică în privirea purităţii stilului, cu toate acestea unele din ele, precum biserica cu cinci cupole din Semendria în Sîrbia, se pot compara prea bine cu clădirile multor ingineri sîrbo - germani cari au studiat în institute tecnice; ba sunt cu mult superioare acestora cînd ţinem seamă că unica şcoală a romînului sunt cunoştinţele transmise din tată în fiu şi cînd considerăm uneltele primitive cu cari lucrează. 
În genere romînul e arhitect, zidar, tîmplar ş. a. într-o persoană. Afară de părţile de metal aduse din străinătate, el clădeşte singur întreaga zidire. 
Asemenea se bucură de un renume meritat ca argintar şi cizelor: frumoasele lucruri de filigran cari-n expoziţia de la Viena escitau cu drept cuvînt admirare în despărţîmîntul turcesc erau lucrate de macedoromîni. 
Cuminţia înnăscută, putem zice viclenia sa, [î ]l fac propriu pentru a fi mediator între negoţul din Orient şi cel din Occident; macedoromînul ţine în mînele lui comerţul continental al Turciei într-un mod tot atît de monopolist precum grecii şi armenii ţin comerţul ţărmurilor mării. Multe firme macedoromîne stau în legătură directă cu cele dendîi pieţe de fabricaţiune europeană. 
Fără cuvînt i s-ar imputa macedoromînului că n-are sentiment naţional; e din contra de mirare cum, risipiţi în oaze între neamuri cu-n mare trecut istoric şi cu-n viitor promiţător, ei n-au fost demult absorbiţi de aceste neamuri. 
Macedoromînul se arată în această privire aproape atît de tenace ca evreul; o tenacitate care cîştigă şi mai mult relief cînd ţinem seamă că nu-i despart piedeci religioase de vecinii lor. 
Deşi în prima linie macedoromînul gîndeşte la folosul lui, totuşi el împărtăşeşte ura contra regimului turcesc comună tuturor popoarelor creştine din Turcia. Astfel istoria luptei de eliberare a Serbiei îl măreşte pe voievodul macedoromîn Iancu, care a condus adeseori pe sîrbii din Craina la victorie în contra musulmanilor; un curaj plin de sacrificii au dovedit macedoromînii şi cu ocazia răscoalei sîrbeşti de la 1862 în Belgrad. 
Cu puţini ani înainte orăşenii macedoromîni aveau simpatii pentru Grecia, de la care-şi aşteptau eliberarea şi cu care voiau să fie uniţi. Fiece macedoromîn cult vorbeşte fluent greceşte, deci, trimiţîndu-şi copiii la şcoalele superioare din Atena, ei erau crescuţi în idei panelenice şi, întorşi acasă, făceau cu zel propagandă pentru aceste idei. Deci a trebuit să ne surprinză ştirea că romînii s-ar fi lepădat pe neaşteptate de greci şi au declarat Porţii supunerea lor leală în mod demonstrativ. Daca mişcarea nu se mărgineşte numai la cîţiva politiciani, ci e în adevăr mai adîncă, atunci i-au succes poate agitaţiunii din Bucureşti de-a trezi în depărtaţii macedoromîni conştiinţa că sunt de un neam cu romînii dunăreni şi hotărîrea de a-şi păstra mai energic naţionalitatea. 
În ce măsură se va fi ivit sciziunea nu ştim; destul că în moştenirea tesalo - epirotică care i se va ceda Greciei aceasta va afla în macedoromîni folositoare elemente de cultură şi, dacă-i va trata cu bunăvoinţă, poate şi buni cetăţeni. 
În orice caz nu trebuie să se uite în Pireu cît de mult elenismul a avut a mulţumi patriotismului macedoromînilor în timpul războiului de eliberare, cît de mari merite şi-au cîştigat în acel timp chiar numai o singură familie macedoromînă. Romînul Sina înfiinţă comunitatea greacă din Viena şi făcu colecte pentru insurecţiunea grecească, lucru la care se cerea mult curaj pe cînd trăia Metternich, care-o numea "cea mai nedemnă rebeliune ce-a luminat-o vreodată soarele". Ce-a făcut fiul său, răposatul ambasador grecesc Sina, pentru ridicarea artelor şi ştiinţei în Atena prin clădiri şi donaţiuni măreţe, e încă în amintirea tuturor. 

          {EminescuOpXII 169}

Grecia actuală numără puţini romîni în partea superioară a rîului Aspropotamos; masa lor principală, ocupată cu cultura vitelor, e aşezată mai la nord de acest rîu pe o fîşie de pămînt ce cuprinde poalele de sud ale Pindului şi ajunge pîn'la Castoria, îngrămădită între greci, bulgari şi albaneji. Oaze romîneşti mai mari se află în şesul Musakia, în ţinuturile Berat, Pekin, Elbassan şi Cavaia, colonii însă se află aproape în toate oraşele tesalo - albanezo - macedonice; elita negustorilor acestor oraşe e de naţionalitate romînă. 
În Tracia romînii sunt în mici oaze lîngă Rodope, la Perchtera, Talar-bazargic ş. a. m. d., în Istria austriacă sunt între Monte-maggiore şi lacul Cespiti; în Bosnia la Sovig lîngă Tusla; împrăştiaţi însă se află în toate emporiile, în Panciova, Belgrad, Semlin, Neoplanta, Pesta, Viena ş. a. m. d. 
E greu de-a determina numărul macedoromînilor, căci stă rău statistica în Turcia. Poucqueville crede că în Grecia sunt 11 000, în partea Pindului 70000, Leake numără 500 de sate romîneşti numai în Epir, Tesalia şi Macedonia. 
Numărul total al macedoromînilor, după datele mele, care se vor, fi apropiind de adevăr, e cred de 500000 do suflete, adică 1/15 a totalităţii poporului romînesc, numărînd, pe toţi din triunghiul iliric şi pe cei împrăştiaţi prin Austria. 
E interesant a constata că dacoromînii, pe unde trăiesc între rase străine, cîştigă mereu teren în socoteala vecinilor lor, pe cînd fraţii lor macedoneni pierd, mai cu seamă în secolul nostru, prin grecizare, un proces care va înceta poate în urma deşteptării conştiinţei lor naţionale. 
Daca macedoromînii ar fi atît de numeroşi ca bulgarii sau ca grecii măcar, ieşirea lor din pasivitatea de pîn - acuma n-ar rămînea, fără influenţă asupra cartei viitoare a Europei orientale. Dar, numeric slabi, ei vor fi, cu toate calităţile escelente, o figură de eşec secundară în mîna diplomaţilor speculativi, pentru ca din cînd în cînd să fie opuşi planurilor de întindere ale grecilor şi ale bulgarilor. 

[9 mai 1881]

["ERA UN OBICEI ÎNAINTE... "]

Era un obicei înainte ca Domnul, în ajunul de a se urca pe tron, să se închiză în zidurile unei vechi mănăstiri şi să treacă, într-o reflecţie de zile întregi, în revistă trecutul ţării şi al strămoşilor, ca, faţă cu zgomotul asurzitor al actualităţii, să-şi deschiză urechea sufletească în linişte şi în tăcere legendei trecutului. Există încă în manuscris o carte romînească numită Ceasornicul Domnilor care cuprinde în mai multe volume atît înfăţişări din viaţa trecutului cît şi norme de virtute şi înţelepciune. Era grea în adevăr sarcina unui Domn în zilele vechi, care împreuna în el adeseori toată răspunderea şi toată suveranitatea naţională, şi ei erau prea buni creştini şi prea buni patrioţi pentru ca mărimea misiunii lor pe pămînt să nu le atingă sufletul într-un chip dureros. 
Astăzi naţiunile şi-au reluat suveranitatea, demosul cu clasele lui diferite, cu grupurile lui de interese determină viaţa publică; suveranul e mai mult un regulator al mecanismului statului, nu un suprem element de control. 
Demosul este însă adeseori un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un vecinic prezent, negîndirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac adesea impropriu de a gîndi mai adînc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr. De aceea e bine daca ochi sobri, cari disting măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, [î ]i atrag atenţia asupra acestui din urmă, pe cînd simţurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieţii publice. 
Daca dar, în ajunul frumoasei serbări de încoronare, lăsăm tonul polemic de o parte, totuşi lucrurile ce ne vin în minte nu este partea decorativă cu care se încheie era de la 1859 şi pînă astăzi, ci fondul acestei ere. 

Nu trebuie să ne scape din vedere, zice d. Aurelian în scrierea Ţara noastră, că de la 1859, adecă de cînd am intrat într-o eră, nouă politică şi socială, cheltuielile şi veniturile s-au urcat într-un mod foarte simţitor; în adevăr veniturile statului erau de 29 388 512 lei în anul 1859, iar în anul 1876 se urcaseră la 90 354 614 lei, prin urmare se întreiseră. Cheltuielile în 1859 se suiau la 29 911 844, iar în 1876 ajunseseră la suma de 110 423 904 lei, adecă se împătriseră. În acelaşi interval datoria statului s-a sporit cu una sută şasezeci şi şase de ori; şi-n adevăr în 1859 statul datorea 2820 117 lei, iar în 1876 suma datorită se suie la 468 677 730. 

          {EminescuOpXII 170}

Astăzi datoria publică e şi mai mare, cheltuielile şi mai mari. Acestea au crescut în cei din urmă cinci ani cu 34 la sută. 
Cifrele au avantajul de a prezenta scheletul unei situaţiuni. Oricît de seducătoare ar fi hainele ce se aruncă asupra lui, cu oricîte vorbe mari am îmbrobodi adevărul, în faţa unui schelet de cifre ni se ia albeaţa de pe ochi şi vedem că partea decorativă ascunde foarte rău ruina societăţii romîne. 
Daca am considera lanţul de cauze cari preced sau lucrează paralel cu acest trist rezultat final, tabloul nostru ar primi colorile triste ale decreşterii populaţiei din cauza mizeriei şi demoralizării, ale stingerii meseriilor indigene şi suplantării lor prin produse străine, a decăderii calităţilor fizice şi intelectuale ale rasei romîne chiar. Pe de altă parte am trebui să arătăm cum ţara noastră străveche nu mai e patrie, ci un otel mare, în care un milion de străini din cîteşipatru unghiurile lumei îşi dă rendez-vous. 
Iată ceea ce, în faţa marelui aparat al proclamării Independenţei şi a tuturor succeselor formale cu care se împăunează atît de mult oamenii dirigenţi, ne strînge inima cu adevărată durere. 
Am voi în adevăr ca serbarea ce se pregăteşte să trezească în inima oamenilor noştri de stat sentimentul adevărului, ca o pornire mai generoasă să pătrunză inima lor, ca să se convingă că numai partea decorativă a vieţii publice nu e suficientă pentru a pune capăt suferinţelor reale ale unui popor. O dorim aceasta, fără a o spera. Tonul ce-l ţin foile guvernamentale, credinţa oarbă căreia vor să-i dea naştere, că ţara merge foarte bine în toate, ne face din contra a crede că nicicînd nepăsarea pentru binele comun şi pentru soarta populaţiunilor producătoare a acestei ţări nu a fost mai mare. 
Nu invidiem pe nimenea pentru succesele lui diplomatice şi politice, buni bucuroşi le acordăm oamenilor de la putere închipuirea mare ce şi-or fi făcînd despre ei înşii în asemenea zile. Crează-se mari, crează-se genii politice menite a determina sorţile Europei; dar prin tămîia ce şi-o aprind ei singuri, împreună cu mulţimea lesne crezătoare, aibă şi adevărul partea lui, o parte mică, neînsemnată, nebăgată în seamă de zgomotul muzicei şi de lumina făcliilor, de strigătele de bucurie, dar o parte esenţială şi salutară. Adesea manifestările intensive de bucurie lasă în suflete un gol neînţeles, momente în care omul îşi simte izolarea şi nimicnicia. În acele momente, adevărul bată cu degetul la poarta conştiinţelor ce au răspunderea stării de lucruri şi arăte-le calea adevăratei mîntuiri. 

[10 mai 1881]

["DUPĂ CUM SE VEDE... "]

După cum se vede guvernul cel nou vrea să aducă din nou propunerea d-lui C. A. Rosetti pentru alegerea magistraţilor. 
Această propunere a făcut chiar de la început mult zgomot: oamenii înţelepţi au simţit îndată şi instinctiv, deşi propunerea are aerul de a fi cu totul inofensivă, că este aci un adevărat pericol pentru viitor, că este cea dîntîi lovire ce se dă instituţiunilor noastre monarhice şi cel dîntîi pas spre a ieşi din instrucţiunile liberale şi a intra în demagogia propriu zisă. 
Este datoria noastră dar să atragem atenţiunea tuturor oamenilor liberali şi să-i chemăm la luptă contra demagogiei ce începe să-şi lepede masca şi să se arate cum este: inamică a stabilităţii, a libertăţii şi a dreptăţii. 
Este datoria noastră de-a proba tuturor celor ce se interesează de viitorul acestei ţări, că spre demagogie ne împinge d-l C. A. Rosetti prin propunerea ce face. 
Dar mai nainte chemăm cea mai serioasă atenţiune a lectorilor noştri asupra unui studiu foarte însemnat al unuia din rarii bărbaţi ai noştri cari ştiu să cugete şi cari manifestă cugetările lor. 

          {EminescuOpXII 171}

Acest bărbat, şi competent în materie, şi depărtat de luptele politice, scrie numai în interesul conservării societăţii şi în interesul libertăţilor publice şi deci vocea lui face autoritate, chiar de-ar fi singură. 
Cîtă autoritate nu are opiniunea lui cînd, după cum se va vedea, aceasta se reazemă pe acea a celor mai mari publicişti ai Europei. 

[11 mai 1881]

["RÎURILE MOLDOVEI... "]

Rîurile Moldovei par a-şi fi dat mîna pentru a-l opri pe d. Vasile Alexandri, cel mai popular şi mai mare poet al romînilor, de-a veni la Bucureşti pentru ziua de 10 mai. Inima sa fiind însă pururea în mijlocul poporului, ilustrul poet ne face onoarea a ne trimite poezia ce-o publicăm mai la vale. 
Din cauza întreruperii comunicaţiei, manuscrisul ne-au sosit abia ieri, deci prea tîrziu pentru a fi publicat în numărul de 10 mai chiar. 

[11 mai 1881]

[""L'INDEPENDANCE ROUMAINE" NE CAUTĂ... "]

"L'Independance roumaine" ne caută de cîtva timp ceartă. Reprodusesem dintr-un ziar din Viena o corespondenţă bucureşteană, observînd că declinăm orice responsabilitate pentru cuprinsul celor scrise. Relevam că poate acele şiruri să fi cuprinzînd un element de esplicare pentru retragerea d-lui Ion Brătianu. Poate da, poate nu. Poate că atitudinea d-lor Brătianu - Boerescu în cestiunea Dunării ar fi fost şi ea una din cauzele cari au determinat retragerea cabinetului trecut. 
Apropos de această reproducţie inofensivă, foaia franceză ne zice "că atunci cînd un ziar străin îşi permite a insulta pe reprezentantul politicei ţării, pe cel pe care încrederea suveranului l-a chemat a dirige afacerile statului, cea dendîi datorie a unui jurnalist romîn este de-a protesta". 
Ce reprezentant al politicei ţării? Ce încredere a suveranului? Ce 'nsemnează toate vorbele acestea mari faţă cu d. Dimitrie Brătianu? 
Să fie bine înţeles că nu avem nimic contra politicei d-lui Dimitrie Brătianu, de vreme ce nici n-o cunoaştem. "Tigresa care-şi apăra puiul", "binevoitorul concurs" ce d-sa promite vecinilor, sunt pur şi simplu lucruri ridicole, iar nu politică. Nu avem nimic în contra primului ministru, pentru că din capul locului cabinetul întreg ni se pare prea neînsemnat prin compunerea lui pentru a avea vro influenţă determinantă asupra politicei ţării. 
Cît despre încrederea formală a suveranului, cui i-a refuzat-o vrodată Maiestatea Sa? De vreme ce o majoritate parlamentară susţine cabinetul, de vreme [ce] d. C. A. Rosetti şi-a ales miniştrii după plac, Maiestatea Sa ar putea în adevăr să uzeze de prerogativa de a nu se-ncrede nici în regim, nici în Parlament, dar cu drept cuvînt, dez [i]luzionat de uşurinţa cu care la noi se pretextează principii politice în vederea unor interese foarte individuale, [î ]şi va fi zis: "Va merge cum a mai mers; nu un om ridică lumea cu umărul". Maiestatea Sa ştie cum ştim şi noi că a voi în adevăr binele unui popor şi a-l urmări în ruptul

          {EminescuOpXII 172}

capului e adesea periculos şi pentru suveran şi pentru un partid... Într-o epocă de adîncă corupţiune a moravurilor şi private şi publice precum este cea actuală, în timpul în care, clasele culte ale unei societăţi sunt intelectual şi moral sterpe, dovadă seceta în toate ramurile activităţii spirituale, într-un timp în care banul cîştigat fără muncă formează unica vînătoare a unei tinerimi precoce şi a unor bătrîni desfrînaţi, în care plăcerile uşoare sunt singura ţintă, şi nu se află nici un fel de sobrietate a cugetării, nici un ţel serios, e natural ca şeful statului, oricît viaţa sa proprie ar putea servi drept model celorlalţi, să ţie seamă că partidul de la putere nu are alte elemente de guvernămînt decît pe cele pe cari i le oferă şi că între aceşti oameni mai nu există altă alegere decît cea dintre intelectual mărginiţi şi moral corupţi, ba încă adesea aflăm flori patriotice cari întrunesc amîndouă calităţile deodată. 
Sau crede în adevăr ziarul francez că d. D. Brătianu, devenit tigresă şi apărînd perii din capul unei Romînii pe care d-sa în calitate de doică a încălzit-o la sîn, e un om sobru, un politic cu privirea clară şi rece, cu caracter bărbătesc? E o reputaţie uzurpată, ca cea mai mare parte dintre reputaţiile din ţara noastră. Cît despre citatele făcute din Datoria de conştiinţă, ele cuprind lucruri zise şi rezise de atîtea ori înainte şi după naşterea lui Hristos încît nu vedem în ele nici descoperirile lui Galilei, nici punctul fix al lui Archimede, cu deosebire numai că mulţi au zis aceste lucruri mult mai bine decît d. Dim. Brătianu. 
Dar, în genere, cît de grea devine discuţia în ţara noastră! De zicem că d. C. A. Rosetti e republican socialist ni se va spune că-l calomniem. Cu toate acestea avem pe masă dinainte-ne revista sa "Republica rumînă " şi colecţia "Romînului", cu penegirice la adresa tuturor revoluţionarilor şi republicanilor din lume, sfîrşind cu comunistul Blanqui. Ei bine, ce dovedesc astea pentru public? Nimic. Proclamarea regalităţii rămîne încoronarea vieţii d-lui C. A. Rosetti, deşi în acelaşi moment fiu său Vintilă protesta contra regalităţii şi bea în sănătatea viitoarei Republice romîne. 
Ce nenaturală devine chiar discuţia de faţă cînd ţinem seamă de o împrejurare. Discutăm în acest moment cu o foaie al cărei prim redactor e membru al Clubului dreptei şi-a subscris o adeziune formală la programul dreptei conservatoare. Cu toate acestea, foaia sa, devenită guvernamentală, se leagă din chiar senin de noi, pentr-o reproducţie în privirea coprinsului căreia am declinat din capul locului orice responsabilitate. Aceasta pentru a se face vorbă degeaba. 
Din toate acestea rezultă că Maiestatea Sa e un om foarte prudent şi că încrederea sa formală în oamenii pe cari - i oferă o aşa generaţie şi aşa Parlamente n-ar însemna tocmai mult în ochii bătrînului Tacit. Ea înseamnă tot atît cît Bene-merenti pe pieptul lui Orăşanu şi postul de încredere, de adiutant, dat prezidentului republicei de la Ploieşti. 
Deci faptul reproducerii unui articol, faţă cu asemenea reprezentanţi ai politicei ţării cari se bucură de încrederea suveranului, e departe de-a avea gravitatea ce i-o atribuie confraţii de la "Independance roumaine". 

[14 mai 1881]

["MIŞCAREA ANTISEMITICĂ ÎN RUSIA... "]

Mişcarea antisemitică în Rusia creşte din ce în ce mai mult. Evreii sunt obiectul unor violenţe excesive, cari se repetă în fiecare zi şi se propagă din localitate în localitate fără ca forţa publică a Imperiului să poată înfrîna curentul. În aşa împrejurări este dar natural ca populaţia evreiască d-acolo să caute un tărîm de refugiu cît mai apropiat şi cît mai sigur. Ca atare li se prezentă foarte la îndemînă teritoriul regatului nostru. E dar neapărat că guvernul nostru să se gîndească serios la această împrejurare. Moldova este cu prisos colonizată de evrei şi cea mai mică neîngrijire a graniţelor noastre despre Rusia ar avea de rezultat o nouă incurgere în Moldova cu grămada a evreilor fugiţi din Imperiul

          {EminescuOpXII 173}

vecin. Această cestiune a făcut obiectul unei interpelări în Cameră din partea d-lui N. Ionescu. Cu această ocazie, onor. interpelator a rugat pe guvern să grăbească a aduce în Cameră proiectul de lege asupra stabilirii domiciliului străinilor. D). ministru de interne recunoaşte că preocupaţiunile ce s-au manifestat în sînul Parlamentului în cestiunea emigranţilor evrei din Rusia sunt legitime şi declară că guvernul le împărtăşeşte. D. ministru de interne spune că, înainte de a i se anunţa interpelarea d-lui Ionescu, primise ştiri oficiale că la mai multe puncte de trecătoare peste Prut, în judeţul Iaşi, se prezentase un mare număr de evrei, în cea mai mare parte oameni fără căpătîi, cari căutau refugiu, siliţi la aceasta de molestările şi ameninţările a căror obiect sunt pe teritoriul rusesc. Guvernul a dat ordin imediat administraţiei să ia măsuri ca oamenii fără căpătîi sau cari n-ar avea mijloace ostensibile de vieţuire să nu fie admişi a năpădi în ţară. Ar fi de dorit ca guvernul să nu se mărginească numai a da ordine ordinare administraţiei, care se ştie cît e de slabă, incapabilă şi coruptă. Ar trebui ca unei cestiuni atît de importante să i se dea o deosebită atenţiune şi guvernul să îngrijească a şti daca ordinile sale sunt executate. 

[15 mai 1881]

["TRĂIM ÎNTR-O ŢARĂ CIUDATĂ... "]

Trăim într-o ţară ciudată şi nu e zi în care să nu putem repeta, cînd cu mîhnire, cînd cu indignare: Ca la noi la nimeni. 
Multe am văzut, multe am îndurat de cînd avem fericirea de-a vedea la cîrma ţării pe oamenii marelui partid cari promiteau să aducă în această ţară mult încercată Domnia Virtuţii. 
Ei bine, ceea ce nu văzusem încă era ca, în intervalul abia de două săptămîni, "Monitorul oficial" să conţie cele mai grave insulte aruncate într-o zi naţiunii întregi de d. prezident al Consiliului, într-alta armatei permanente de prezidentul Camerii legiuitoare" a Romîniei. 
Dacă cuvintele d-lui D. Brătianu n-ar fi trecut peste marginile acestei ţări puţin ne-ar păsa: noi romînii ne cunoaştem unii pe alţii şi ne esplicăm foarte lesne cuvintele d-lui prezident al Consiliului, care, vorbind majorităţii sale şi reprezentaţiunii ţării, compuse de dd. Serurie, Pătărlăgeanu, Sim. Mihălescu, Carada etc., zice cu durere: "În ţara aceasta nu se găsesc oameni cinstiţi! ". Lucru firesc într-adevăr. Acei oameni aşa mult s-au obicinuit a striga că ei sunt ţara şi numai ei încît în cele din urmă au început s-o crează şi, căutînd imaginea naţiunii în acea oglindă mincinoasă în care nu se văd decît diurne, gheşefturi, recompense reversibile şi capitalizate, Warşawschy, rechiziţiuni, misiuni, cumul etc. strigă cu mirare: "În ţara aceasta nu sunt oameni cinstiţi! " 
Dar iată că acele cuvinte, rostite de un ministru prezident în discursul său program, de la înălţimea tribunei, nu răsună numai în cercul restrîns al cititorilor "Monitorului Oficial"; ele cad în urechea reprezentanţilor puterilor străine, ele intră în dosarele cancelariilor lor spre vecinică pomenire; ele trec peste graniţele Romîniei şi iată că glasul puternic al publicităţii moderne, ca un eco formidabil, repetă în toată Europa, duce peste ocean, răspîndeşte în lumea cea nouă ca şi în cea veche această condamnaţiune a unui neam întreg, pronunţată de cel mai înalt reprezentant al acelei ţări: "În Ţara Romînească nu se găsesc oameni cinstiţi! ". 
Iată ce zice "Figaro", cel mai răspîndit organ de publicitate din Franţa; iată ce au putut vedea astăzi în toată Europa 200 000 de cititori ai acelui jurnal: 

Nu e de crezut, dar cu toate astea e lucru autentic. 
Iată un pasaj al discursului-program al d-lui Dim. Brătianu, prezidentul Cabinetului, la redeschiderea Parlamentului romîn. 

          {EminescuOpXII 174}

Urmează reproducţia textuală a acelei părţi a discursului d-lui Brătianu, cu vestita frază că în ţara aceasta nu se găsesc oameni cinstiţi. 
"Figaro" nu adaugă decît această simplă reflexiune: 

Închipuiţi-vă asemenea cuvinte rostite înaintea unei Camere franceze! 
("Figaro", sîmb. 21 mai 1881)

Ei bine, aceasta nu era de ajuns. Gloria d-lui prezident al cabinetului se vede că turbura somnul d-lui prezident al Camerii, care într-o bună zi şi-a zis: D. Brătianu a insultat naţiunea; pe cine aş putea să insult azi şi eu la rîndul meu? Altă dată aveam un subiect interesant, un izvor nesecat; Domnul, Doamna, tatăl Domnului cu tot neamul lor, pînă şi domnişoarele Curţii M. S. Doamnei; azi nu mai merge. Pe cine aş putea insulta? 
Şi într-o zi vine d. prezident al Camerei şi spune în Cameră că, pe cînd oştirea liberă (!!! ), dorobanţii, luau Plevna, armata permanentă sta ascunsă în şanţuri! Vedeţi că este obiceiul de-a calomnia şi de-a falsifica istoria. D). Rosetti (colecţiunea jurnalului d-sale este de faţă) s-a pătruns de acea maximă, căria-i datorează toate succesele politicei d-sale, că un neadevăr repetat cu cutezanţă şi neîncetat în cele din urmă trece de adevăr şi nu se mai poate scoate din capul mulţimei ignorante.  
Aceasta ne explică cutezanţa cu care a aruncat această insultă întregei oştiri permanente cînd ştia foarte bine că, faptele fiind recente, suvenirile sunt încă proaspete şi în orice caz documentele oficiale, raporturile şefilor diviziunilor care au luat parte la luptă există la Ministeriul de Război şi dau cea mai formală dezminţire acelei calominoase acuzări aruncate oştirii de şeful reprezentaţiunii naţionale, fără pretext, fără scuză, fără provocaţiune! 
Într-adevăr: Cine-a atacat reduta Griviţii în ziua de 30 august, cînd s-a luat nr. 1? La atacul din stînga au fost: al 2-lea de vînători, al 5-lea de linie; şi numai un batalion de dorobanţi; la atacul din dreapta, al 8-lea de linie şi încă un regiment de linie al cărui nr. ne scapă. Pierderile acestor nenorocite batalioane au fost enorme; în acea zi sîngeroasă de 30 august au căzut mai mulţi soldaţi şi ofiţeri decît în tot restul campaniei. 
La atacul infructuos din 1 septembre au luat parte: al 15-lea de dorobanţi, 1-iul şi al 7-lea de linie. 
Sub zidurile Vidinului, cine a luat redutele de la Smîrdan, cu tunurile încărcate, şi a făcut 400 de prizonieri? Al 4-lea şi al 6-lea de linie; 
Din patru steaguri decorate cu Steaua Romîniei, cîte sunt ale oştirii permanente? Trei. Ale oştirii teritoriale? Unul: al regimentului al 13-lea de dorobanţi. 
Dar batalionul de geniu care a condus paralelele pînă la 50 metri de reduta nr. 2, lucrînd trei luni sub un foc continuu şi pierzînd jumătate din efectivul său, adică la doi oameni un mort sau rănit? 
Dar artileria care toată, era a armatei permanente şi care au meritat ca împăratul Alexandru să trimiţă pe un adiutant al său ca să feliciteze pe d. căpitan Lupaşcu şi bateria ce comanda? 
 De ce reamintim aceste fapte? Oare vrem să micşorăm meritul şi curajul armatei teritoriale? Cîtuşi de puţin. Armata teritorială şi-a făcut datoria; dară sarcina cea mai grea a căzut asupra oştirii permanente. Lucrul este lesne de înţeles; şefii, care erau înaintea inimicului, ştiau foarte bine că instrucţiunea şi solidaritatea soldatului sunt cu atît mai mari cu cît el a stat mai mult sub steaguri şi de aceea ei puneau în linia întîia batalioanele şi regimentele a căror educaţiune militară era mai înaintată. 
Daca am luat condeiul ca să respingem tristele insulte rostite de un prezindent al Camerei, fără ca ministru[l] de război, apărătorul firesc al onoarei armatei să fi deschis gura ca să protesteze, cauza n-a fost numai indignarea ce ne-a cuprins în faţa unui atac nedemn şi nejustificat, unei insulte aruncate acelor soldaţi şi ofiţeri a căror oase putrezesc astăzi într-o ţară străină, pe cînd acel ce insultă memoria lor se bucură de recompense capitalizate şi reversibile. Nu în aceea falsificare a istoriei care se pregăteşte de mai mult timp, în acea propagare a unor neadevăruri manifeste vedem un adevărat pericol pentru viitorul puterii noastre armate. Cum am zis-o, un neadevăr adeseori repetat devine un adevăr pentru mulţime; vedem că a şi început a se lăţi acea idee greşită, acea legendă mincinoasă că în campania din 77 - 78 dorobanţii au făcut totul şi armata permanentă. 

          {EminescuOpXII 175}

nimic. De aci la ideea desfiinţărei armatei şi la înlocuirea ei prin armata liberă, acel vis al demagogiei, nu este decît un pas; şi vai de ţara noastră cînd oştirea naţională va fi organizată după ideile şi idealul d-lui prezident al Camerei. De aceea este o datorie pentru oricine care cunoaşte adevărul de-a zdrobi acea periculoasă şi mincinoasă utopie ori de cîte ori o va vedea că iese din nou la lumină; de-a opune adevărul minciunii, realitatea ficţiunii, istoria legendei. 
Terminînd, fie-ne permis a adresa o umilită rugăciune d-lui prezident al Consiliului şi d-lui prezident al Camerei. Ca romîni, oricare o fi partidul din care facem parte, suferim şi ne simţim umiliţi cînd vedem că cei mai înalţi reprezintanţi ai puterii executive şi legiuitoare în această ţară rostesc asemenea vorbe în Camera Romîniei, în auzul străinilor, care ne văd şi ne ascultă şi care nu ne pot judeca decît după reprezentaţiunea noastră oficială. Ar fi bine ca să nu uite niciodată d-lor unde sunt, unde vorbesc şi cine sunt, oricît de mare ar fi mirarea d-lor de-a se vedea ajunşi unde sunt, ca acel doge din Genua care, întrebat fiind ce i se păruse mai remarcabil la Versalia, răspunse: Că m-am văzut aci. Poate atunci se vor pătrunde d-lor de acest mare adevăr: 
La parole est d'argent; mais le silence est d'or. 

[16 mai 1881]

["PARE-NI-SE C-AM FOST PROROCI... "]

Pare-ni-se c-am fost proroci cînd, la auzirea listei de nume proprii ce compun cabinetul actual, am luat îndrăzneala de-a ne îndoi asupra vitalităţii lui. 
Abia cîteva săptămîni trecură, abia se sfîrşi feeria serbărilor de încoronare şi iată că deja se vorbeşte despre remanieri ministeriale, încît se vede că încrederea specială a d-lui C. A. Rosetti nu e în stare să prefacă ea singură pe d. D. Brătianu şi pe-o seamă din colegii săi în oameni de stat. 
Tigresa e în ajunul de-a nu-şi mai apăra puii, puterile mari ale Europei sunt în pericolul de-a trebui să renunţe la măgulitorul concurs ce li se promitea cu atîta bunăvoinţă de către d. prim ministru. 
D-sa îşi luase măreaţa sarcină de-a face pe romîni oameni cinstiţi. "Nu se mai află oameni cinstiţi în ţara aceasta" şi era vorba de a-i deprinde, prin Academia de la Văcăreşti, la apucături mai onorabile decum au. Aceste lucruri, spuse c-o uimitoare francheţă de pe tribuna Parlamentului şi în auzul lumii, au făcut un efect admirabil atît asupra ţării cît şi asupra străinătăţii şi desigur unul foarte înveselitor tocmai asupra categoriei de patrioţi a căror activitate lucrativă ar avea nevoie de răcoritoarele influenţe ale zidurilor Academiei mai sus amintite. 
Faţă cu marile probleme ale vieţii publice din Romînia, faţă cu seria constantă de neajunsuri adînci, precum scăderea populaţiei romîne, încetarea meseriilor şi suplantarea lor prin industria străină, superficialitatea învăţămîntului, lipsa de cultură a clerului, venalitatea unei adminstraţii compuse din tot ce [e] mai ignorant şi mai lacom în ţară, faţă cu toate acestea capul unui guvern nu găseşte decît o frază în care nici nu e cuprinsă cauza, ci rezultatul sumar al unei stări de lucruri în ceea ce priveşte pe oamenii ce-l înconjură chiar pe d-sa şi cari şi-au făcut o meserie zilnică, politică din propagarea şi cultivarea relelor pe care primul ministru pretinde a voi să le combată. 
Aceasta e atît de adevărat încît tot atunci pe cînd primul ministru ne vorbeşte de moralizare d. C. A. Rosetti voieşte să-şi mai creeze două mijloace şi mai puternice de corupţie politică: electivitatea magistraţilor şi sufrajul universal. Nu e destul că prin sistemul numirii pe baza titlurilor mai nu putem înjgheba o magistratură integră şi inteligentă, nu e destul că advocaţii partidului roşu au făcut deja din numirile în funcţiuni judecătoreşti un mijloc de a-şi cîştiga procesele, acuma e vorba ca întreaga justiţie fără escepţie să fie la discreţia comitetelor electorale din provincie, ca acestea să împartă indirect

          {EminescuOpXII 176}

şi justiţia, precum împart deputăţii, burse la Paris şi funcţii administrative, totul în vederea alegerilor în Cameră, în vederea stăpînirii asupra bugetului general al ţării şi a bugetelor judeţene şi comunale. 
Nu e îndeajuns că, cu garanţiile actualei legi electorale, ţara abia poate scoate o mînă de deputaţi independenţi; trebuie ca masele cari nu ştiu citi şi scrie, cari n-au nici mijlocul cel mai elementar de-a cunoaşte viaţa publică, să aibă voturi egale cu acei ce s-au ridicat prin muncă şi cunoştinţi; trebuie ca toate colegiile să se confunde în inerţia colegiului IV şi să asculte curat de ordinul subprefecţilor şi al comisarilor de poliţie respectivi. 
Iată mijloacele pe cari d. C. A. Rosetti le propune ca corolar al moralizării ţării preconizată de ministrul - prezident. Mai rămîne numai ca d-sa, precum a făcut în noaptea de la 11 fevruarie din Cernătescu profesor de universitate, să facă din Chiriţopol membru al Academiei, din Simeon Mihălescu prezident la Casaţie şi din Simulescu mitropolit, tot prin sufraj universal, precum propune ca subprefecţii să fie revizori şcolari. Din lemnul aceloraşi patru clase primare să se cioplească toţi demnitarii statului romîn şi atunci vor... exista oameni oneşti în Romînia. 
Cestiunea e daca, faţă cu pericolul unei demagogii cu totul americane ca cea care ameninţă dezvoltarea normală a ţării, alegătorii şi Coroana pot sta în nepăsare; cestiune mai e daca, cu eticheta numai a monarhiei, vom îngădui ca secta politică ce ne guvernă să ne ducă la o organizare sau dezorganizare republicană şi să ne lipsească de toate garanţiile de stabilitate şi de propăşire gradată pe cari le dă monarhia constituţională. Cu toată plasa cea fină de funcţii şi păsuieli aruncată asupra întregei ţări şi a alegătorilor ca tot atîtea mijloace de precupeţire de voturi, noi tot credem că, opunîndu-se sistemului actual toţi aceia cari nu-l voiesc, ar izbuti să-l înlocuiască printr-un Parlament onest şi un guvern onest. Dar pentru aceasta cată să se lase divergenţele prea amănunţite de opinii şi opoziţia ar trebui să stabilească în comun atît ceea ce trebuie să apere din cele existente în contra încercărilor de inovaţiune republicană cît şi punctele unei reorganizări în adevăr naţionale, care să aibă în vedere mai cu seamă interesele populaţiunilor autohtone ale ţării. 

[17 mai 1881]

["CÎND REPRODUSESEM... "]

Cînd reprodusesem din "Journal d'Orient" şirurile privitoare la d. D. Brătianu, ziceam că poate să fi cuprinzînd o lămurire mai mult asupra adevăratelor cauze de retragere a cabinetului Ioan Brătianu. Acest poate se schimbă în probabilitate, ba în certitudine chiar, în urma întîmplărilor dintre culise a celor din urmă zile. 
Acele şiruri acuzau pe d. D. Brătianu de-a înclina spre Rusia, în deosebire de d. Ioan Brătianu, care ar fi înclinînd spre Austria. Nu credeam a da acestor aserţiuni o altă valoare decît aceea a unei opinii izolate şi declinam orice răspundere pentru cele susţinute, cînd iată că, din senin, "L'Independance roumaine" ne caută ceartă, simţindu - se turburată de reproducţiunea noastră. Această turburare pe de o parte, evenimentele din conventiculele roşii pe de alta, confirmă cele zise de corespondentul foii "Journal d'Orient", confirmă ştirea că "cestiunea Dunării e cauza retragerii cabinetului Ioan Brătianu", că există un antagonism între cei doi fraţi în privirea acestei cestiuni şi, fiindcă soluţiunea ei, din punct de vedere general, nu poate fi decît favorabilă sau vederilor Austriei sau vederilor Rusiei, se confirmă indirect că în această privinţă cel puţin d. D. Brătianu înclină, timporar şi pentru motive de oportunitate poate, spre Rusia, d. I. Brătianu spre Austria. 
Instinctul nostru ne condusese bine, simţisem că în acea corespondenţă, cu toate că termenii erau greoi şi acuzările prea directe, pulsa un adevăr. Afară de asta ne deprinsesem a nu prea avea încredere în serbări publice, în manifestaţiuni patriotice, în zgomot de muzici, în fanfare şi în făclii... Ştiam de ex. că o serbare analogă, intrarea triumfală

          {EminescuOpXII 177}

a trupelor, s-a făcut în Bucureşti exact în ziua în care d. Nicu Catargiu iscălea în numele guvernului romîn cedarea Basarabiei. Serbările de încoronare, zgomotoase şi splendide, ascundeau poate cu focul lor bengal sîmburul unui eveniment tăinuit cu discreţiune, însă mult mai însemnat, concesiile ce d-nii Brătianu - Boerescu făcuseră vederilor Austriei în cestiunea Dunării. Independenţa costase Basarabia, modificarea art. 7, răscumpărarea căilor ferate; regalitatea costase poate Dunărea. Orice succes poreclit politic se plăteşte peşin, titlurile de nobleţă ale ţării se cumpără ca boieriile sub Vogoridi. 
Nu ştim în adevăr şi nici nu voim să ştim în ce consistă acele concesii pe cari cabinetul Brătianu - Boerescu le-ar fi făcut. Asemenea legăminte nu se pot încheia decît cu consultarea şi aprobarea Parlamentului şi acesta nici a fost consultat, nici a aprobat ceva. Asupra ziselor în treacăt a unora sau a altora, asupra destăinuirilor făcute pe jumătate şi cu rezervaţiuni mentale nu ne simţim datori de-a ne rosti şi nici nu e bine ca un partid în opoziţie care nu e [în] posesiunea tuturor elementelor pentru cunoaşterea unei cestiuni de politică esterioară să se rostească a priori oarecum pentru cutare sau cutare soluţiune. Daca în cestiuni de organizare internă a se rosti e o datorie, de vreme ce toate elementele de cunoştinţă şi de critică sunt vădite şi clare, la cestiuni esterioare ţesătura de cauze şi de efecte e, prin natura lucrului, sustrasă publicităţii. Numai încheieri definitive nu se pot face fără aprobarea Parlamentului şi e de datoria noastră de-a aştepta ca acele încheieri să se prezinte Adunărilor spre a ne rosti pentru sau contra lor. 

[18 - 19 mai 1881]

["CÎND AM DAT SEAMA... "]

Cînd am dat seama de conferenţa electorală a romînilor din Ardeal şi din Ţara Ungurească am relevat că atitudinea lor politică în alegerile viitoare şi concluziile acelei conferenţe au fost determinate printr-un discurs al d-lui Vincenţiu Babeş, membru al Academiei noastre. 
Reproducem mai la vale acel discurs, deşi într-un pasaj d-sa se face apărătorul prea călduros al politicei d-lor Rosetti - Brătianu. Suntem departe de-a ne supăra pentru simpatiile ce le arată d. Babeş compatrioţilor noştri, deşi nu le împărtăşim. Aceste simpatii s-ar fi putut esprima însă fără a se atinge adversarii politici ai d-lui Brătianu, mai ales cînd cei mai mulţi dintre conaţionalii noştri din Ardeal nu sunt în poziţia de-a distinge bine cauzele antagonismului dintre partidele din Romînia. Pentru ei, ca pentru străinătatea întreagă, acela e mai mare patriot care face a se vorbi mai mult de el, deşi poate tocmai contrariul e adevărat. 

[18 - 19 mai 1881]

["AŞA ESTE. "]

1) Aşa este. Imediat în urma concesiei Strousberg nu se afla un colegiu în ţară care să aleagă pe d-nii Rosetti - Brătianu, cu toate că sunt cei mai iluştri patrioţi. 
2) D. Babeş se 'nşeală cu sau fără voie. Nu partidul roşiu, poreclit naţional, ci coaliţiunea de la Mazar Paşa: conservatori, liberali independenţi şi roşii au venit atunci la putere. Nu libertatea alegerilor a fost cauza izbutirii coaliţiunii, ci scrupulele ministeriului

          {EminescuOpXII 178}

Catargiu de-a intra în vederile politicei orientale preconizate pe atunci de Rusia şi Germania. "Romînul" de pe atunci e probă că pe de o parte conservatorii erau calomniaţi ca aderenţi ai Rusiei, pentru a le înstrăina opinia publică, pe de alta călătorul de la Livadia era înţeles de-a face el singur ceea ce ştia bine că pe nedrept le imputa conservatorilor că voiesc să facă. 
Rezultatele sunt cunoscute, deşi sunt apreţiate din puncte de vedere foarte diferite. Unii înscriu la pierdere Basarabia, alţii la cîştig Dobrogea; unii glorifică ridicarea numelui romîn; alţii regretă, nu fără cuvînt, că un instrument de drept public ca Tractatul de la Berlin deschide înăuntrul naţiei glorificate calea unei imense şi adesea imunde colonizări străine. Sunt deja un milion de străini în Romînia şi se înmulţesc pe zi ce merge. Daca în urmărirea scopurilor politice ale romînilor ardeleni repetarea unor aserţiuni neîntemeiate contra conservatorilor din Romînia e de un folos practic, trece-o şi aceasta lesne cu vederea. Dar nu credem. 

[18 - 19 mai 1881]

[""THE TIMES" ŞI "TIMPUL", IATĂ TEMA... "]

"The Times" şi "Timpul", iată tema cea mai nouă asupra căreia d. C. A. Rosetti îşi scrie armoniile sale politice. "Romînul" reproduce pasaje din ziarul nostru, apoi din cel englez şi la urmă ne dăscăleşte ca aşa să scriem şi noi dacă avem iubire de ţară. Fără îndoială stima ce ziarul englez zice c-am fi cîştigat - o pentru noi înşine, preţul cel mare ce el îl pune pe ceea ce Romînia a cîştigat din război sunt cestiuni de apreciaţie asupra cărora e liber oricine de-a se rosti cum doreşte, şi desigur recunoaştem că ziarul englez e departe de-a vedea cu ochii noştri. Tot astfel omonimul nostru îşi poate face, alături sau în afară de istoria dreptului public din ţările dunărene, idei foarte deosebite asupra semnificării titulaturei de "Domn", asupra superiorităţii titlului de rege. Poate că corespondentul ziarului citat e bun prieten cu d. C. A. Rosetti, poate că, petrecînd serile împreună la cîte - o ţigară de Havana şi la o vorbă bună, pasărea străină, atinsă de farmecul străinătăţii, de seninul cerului nostru, de laturea pitorească a vegetaţiunii pe de-o parte şi a caracterului etnic pe de altă parte, confundă apatia noastră cu mulţumirea de sine, vegetarea de pe o zi pe alta cu puternica linişte a unui popor fericit. Nu vom discuta deci cu cele scrise în foi engleze; noi ştim ce ştim şi partea decorativă a vieţii noastre nu ne face a uita un moment relele adînci de cari suferim. Alaiul istoric şi de bresle care şi-au făcut trecerea solemnă pe dinaintea regelui nu ne-a uimit nici atît ca să uităm că, nu mai departe decît sub Vodă Ştirbei, tot acest alai era compus din patruzeci şi cinci de bresle cu steagurile şi corporaţiile lor şi că din aceste 45 de ramuri de activitate onestă n-au rămas azi decît 5 - 6. Dar s-au înmulţit introducătorii similarelor străine, evreii cu cele douăzeci de societăţi ale lor de ajutor reciproc, de solidaritate economică, cu organizarea lor de stat în stat pe pămîntul ţării. 
De vom întreba ce s-au făcut acele mii de braţe cari se mişcau acum 25 de ani într-un mod folositor şi onorabil pentru ele şi pentru ţară, şcoala de Manchester ne va răspunde c-a avut loc o deplasare a muncii, că ele se ocupă azi cu altceva. Cu altceva? Cu nimic nu se ocupă, căci orice - ar produce veştejeşte sub suflarea concurenţei străine. Trebuinţele noastre au devenit altele, tot ce popor şi clase superioare poartă pe ele e introdus din străinătate, suntem reduşi la munca agricolă, la salahoria de cîmp. 
Sau munceşti [şi] duci numai laturea 'ntunecoasă a vieţii de ţăran sau cultivator mare; sau eşti patriot de meserie, postulant, om mare cu patru clase elementare şi c-un curs de violoncel, şi consumi numai, te bucuri de partea de soare a vieţii, adăpostit de

          {EminescuOpXII 179}

eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece. 
Pentru patru din cinci părţi ale locuitorilor acestei ţări ea este patrie în sensul adevărat al cuvîntului; pentru o a cincea parte, pentru milionul de străini şi pentru patrioţii de meserie, ea este un otel şi un otel confortabil. Nu e deci de mirare dacă unul din chelnerii acestui otel, d. C. A. Rosetti, [î]şi laudă tot aranjamentul făcut în favorul mosafirilor lui şi dacă aceşti mosafiri găsesc că totul merge de minune. 
Pe noi însă, cari nu considerăm nici viaţa ca un tren de plăceri, nici ţara ca lucrul nimănuia, nici poporul făcut numai pentru a munci spre a putea cumpăra cu grîul produs de el luxul declasaţilor şi trebuinţele oamenilor cu patru clase primare şi cu exigenţe aristocratice, pentru noi e dureros a vedea cum ni se ia cel din urmă ban fără nici o compensare, fără a ni se da în schimb nici administraţie naţională, nici justiţie acătării, nici instrucţie solidă, nici arte, nici ştiinţe. Pentru noi e dureros să plătim diletantismul politic, diplomatic, literar al reputaţiilor uzurpate ale demagogiei noastre cu banii cari, bine întrebuinţaţi, ar fi în stare a înzeci şi a însuti cunoştinţele noastre şi puterea noastră de producţiune. 
Nu suntem noi aceia cari să ne jucăm de-a reacţiunea, să ne bazăm în argumentarea noastră pe dogmele dreptului divin, pe ficţiuni istorice, pe umbra cugetată a unor stări de lucruri anterioare. Fii ai secolului al nouăsprezecelea, nu ne simţim îndreptăţiţi în cercetările noastre decît la două lucruri: a cita fapte exacte şi a le da o formulă generală. 
E deci exact că populaţia autohtonă a ţării creştea uimitor de repede de la 1844 pînă la 1859, că încă la 1859 numărul naşterilor era aproape îndoit cu al deceselor. E exact asemenea că de atunci datează epoca Unirii şi a revoluţiei sociale din Romînia, a declasării generale cum zicem noi; e tot atît de exact că de la 1866 încoace populaţia scade, scade mereu, că azi am ajuns la decreştere absolută, că în 1878 era 101, 7/10 decese la suta de naşteri. Şi trebuie a se lua bine seama că străinii se 'nmulţesc şi scăderea e reprezentată numai prin elementul romînesc. 
Cîtă mizerie guvernamentală, cîtă corupţie, cît cinism trebuie să fie în clasele dirigente ale unei naţii cari cred a putea minţi bunastare, înflorirea, civilizaţia în faţa umbrei din ce în ce mai mari a morţii fizice a poporului romîn? Ce suflet de chelner al Americei dunărene trebuie să aibă cineva ca să-şi închiză ochii faţă cu rele patente, cu mizerii strigătoare la cer? Şi să nu zică că nu erau oameni cari prevăzuseră aceasta. Le prevedea Barbu Catargiu, le prevedea Marţian. Unul a murit asasinat pentru că reprezenta tradiţia în partea ei cea sănătoasă faţă cu înnoiturile descreierate; altul a murit pentru a nu vedea înstrăinîndu-se parte cu parte bunul şi toate puterile vitale ale moştenirii istorice a poporului nostru. 
Meritul consistă în escedentul valorii producţiunii peste consumaţiune. 
Se va zice că am făcut mari progrese. Să presupunem aceasta fără a o admite. Aceste progrese sunt lipsite de orice merit, căci au costat mult mai mult decît a produs, ba costă însăşi viaţa fizică a populaţiunilor. 
Simulacre, forme goale ale culturei străine fără nici un fel de fond, beşici de săpun cari, plesnind, nimeni n-ar simţi lipsa lor decît bugetofagii, iată progresul făcut! Nici instrumentele de muncă agricolă nu s-au îmbunătăţit, nici meseriile vechi nu s-au perfecţionat, nici meseriaşii nu s-au înmulţit, nici din şcoli nu iese oameni practici şi capabili a se hrăni fără ajutorul bugetului, nici clerul n-a înaintat pentru a substitui convingerea morală şi religioasă vechei şi naivei credinţe dogmatice, nici literatura nu e superioară celei de la 1850, ci, din contra, inferioară, nici vrun progres se vede în activitatea ştiinţifică. Plagiatori de texte străine fără sentiment de demnitate, iată cine ocupă catedrele universitare, destinate iubirii dezinteresate de adevăr, setei de ştiinţă. 
Dar acesta-i otelul patrioţilor de meserie şi a străinilor privit cu ochii noştri. Patria adevărată, patria lui Matei Basarab e săracă şi ignorantă. Daca măcar sănătatea ei fizică şi morală n-ar fi adînc atinsă de corupţia păturilor de populaţie străină şi semistrăină aşezate deasupră-i! 

[20 mai 1881]

          {EminescuOpXII 180}

["CÎND EPOCA PATRIOTISMULUI
DE PORUNCEALĂ... "]

Cînd epoca patriotismului de porunceală va dispărea în întunericul veacului, precum se cuvine să ne aşteptăm, cînd ramura bătută de unde a ilustrului poet va prinde adînci rădăcini şi la umbra ei s-o adăposti numai suflarea senină a ţării legale, atunci generaţia timpului, deschizînd cronica neamului la pagina veştejită consacrată individualităţilor politice de neagră memorie, va ceti c-un sentiment amestecat de indignare şi amărăciune cam cele ce urmează: 
În primăvara anului de la Hristos 1881 se păru că şi elementele naturii pactizară cu silinţele ce-şi dădeau puţinii bărbaţi cu simţimente naţionale care reuşiseră ca reprezintanţi ai naţiunii a esercita un control asupra guvernanţilor şi a le dovedi degradarea morală a administraţiunii. - Ploi torenţiale şi continue dăsfundară pămîntul; semănăturile suferiră mult; comunicaţiile se întrerupseră; terasamentele drumurilor de ferate dederă pe faţă o dată mai mult slăbiciunea cu care se construiseră; tunele se surpară; multe poduri fură luate de apă, comerţul, şi cu dînsul toate ramurile de activitate ale ţărei, căzură într-o piroteală generală. - Şi chiar aşa trebuia să se întîmple, căci nimic din toate acestea nu erea ceva anormal, ci consecuenţa inevitabilă a administraţiunii de pe atunci. 
Toţi aveau conştiinţă de necesitatea de a se repara şi consolida linia ferată. - Pentru aceasta douăzeci milioane lei fură acordate guvernului. Cu toată destinaţiunea categorică trecută în legea prin care se încuviinţă creditul, nimic pentru ameliorarea liniei nu se lucră. Ceva se făcu: banii se cheltuiră. Trecură luni, trecu un an, ziarele protestară, se ceru de deputaţii independinţi prezintarea socotelilor; la toate se răspunse cu amînări cărora le da concurs mutismul obicinuit al gazetei oficioase de pe atunci. 
La întrebarea continuu repetată: "Ce se făcuse cu acele 20 milioane" publicistica independentă era unanimă în a răspunde: "S-au cheltuit de miniştri în risipe inutile şi în daruri deghizate", însă vocea acesteia era acoperită de zgomotul asurzitor al declasaţilor plătiţi din iubitul buget proporţional cu insultele şi vociferările lor. 
Alături cu sleirea resurselor, prestigiul ţării faţă cu pretenţiunile bancherilor străini devenise mai umilitor decît al unui bătrîn prodig sau fanfaron desculţ. Se văzu atunci, fapt unic în istoria statelor independente, milioanele Regatului romîn secuestrate la Berlin de către un sindicat de bancheri lacomi şi perfizi. Guvernul, care profita de toate ocaziunile spre a se tămîia cu gloria fictivă a întemeierii creditului, căzu la învoială cu samsarii nemulţămiţi şi se oferi a le asigura pe 40 ani un procent cu mult superior taxei medii cu care atunci se cotau efectele statului. 
Noi plătim şi azi cu greutatea aurului slăbiciunea controlului părinţilor noştri: da, părinţii noştri au fost vinovaţi, ei au permis ca nişte financiari improvizaţi să dispună după plac de viitorul generaţiilor de azi; da, ei au îngăduit ca nişte datorii ce espirau peste 10 - 20 ani să le preschimbe în altele, superioare şi în procent, şi în capital, şi în durată. Voi, iubiţi lectori de astăzi, munciţi ca să plătiţi indolenţa autorilor voştri de acum 30 ani; ca să răsplătiţi osanalele cîntate pe altarul bugetului acoperit cu fiţuici emise pe termen fix şi perpetuate în urmă ad infinitum de cei ce siliţi erau în situaţiuni să arate că evaluările înflate întrec c-o pătrime încasările, iar în ziare înălţau pînă la ceruri prosperitatea financiară. Dacă de mizeriele acestea ar fi suferit numai predecesorii noştri ne-am mulţămi să controlăm că a fost un timp cînd tributul turcesc [î]şi schimbase numele, dar sub o altă formă era plătit de ţară de 30 ori mai sporit unor bancheri străini; - dar din nenorocire consecuenţele funeste se gustă de noi; posteritatea noastră chiar ne va blestema. 
Iată limbagiul cu care urmaşii noştri vor zugrăvi starea în care ne găsim astăzi. 

[21 mai 1881]

          {EminescuOpXII 181}

["ÎN FINE BANCHERII... "]

În fine bancherii Landau - Kaufmann şi-au ajuns scopul: sindicatul improvizat de dînşii, secuestrul asupra banilor ţării găsiţi la Berlin, ajutate de autoritatea financiarului non plus ultra Kalenderoglu, cel cu leafa de 60 000 lei pe an, au fost încununate de succes. Ministerul Finanţelor a cerut alaltăieri urgenţa asupra proiectului de a fi autorizat să plătească bancherilor refractari, în obligaţii de stat 6 la sută, în termen de 44 ani de acum înainte, datoria Schuldverschreibungen care espira peste vro 18 ani, datorie pe care guvernul nu se încercase s-o convertească cînd cu afacerea strălucită, afirmînd însuşi atunci, nu şi azi, că era foarte dezastroasă intereselor financiare ale ţării. Înainte, onorabililor, cu noi ediţiuni de acte surpătoare prestigiului ţării, ruinatoare finanţelor ei, al vostru e. prezentul! Ieri conversia domenialelor, azi Schul [d]verschreibung, mîine alte douăzeci milioane pentru repararea linii ferate, celelalte s-au înghiţit de flămînzii patrioţi. Înainte! 

[21 mai 1881]

["A GENERALIZA O ASERŢIUNE... "]

A generaliza o aserţiune susţinută numai în parte e o sofismă din cele mai comune. E adevărat că sofismele sunt atît de dese în gazete încît mai nu merită ca cineva să releveze erorile, parte intenţionate, parte neintenţionate, cîte obvin în ele. Un cod al şiretlicului gazetăresc, al apucăturilor sofistice a acestei bresle de negustori de vorbe, scris popular pentru înţelegerea fiecărui ar merita în adevăr acel nume pe care călugării 'l dădeau în evul mediu logicei lui Aristotel: medicamentum mentis. 
În unul din numerele trecute vorbisem de schimbările din Bulgaria şi găsisem că manifestul tînărului principe de Battenberg avea, abstracţie făcînd de orice alte motive, un sîmbure sănătos. 
În adevăr, orice stat are nevoie de o seamă de condiţii indispensabile pentru ca să poată exista de pe o zi pe alta. La statele cu trecut istoric sau cari şi-au avut în curs de sute de ani obiceile lor juridice şi administrative lucrul merge de la sine. Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic. E un adevăr acesta, atît de general, aplicabil tuturor formaţiunilor de stat, încît se va vedea că statele în care există şi mai multă justiţie şi mai multă libertate cetăţenească sunt acelea unde obiceiul vechi, datina, tine loc legilor scrise, unde acea datină nici a fost codificată vreodinioară. Cu totul altfel în Bulgaria. Lipsită din veacul al Xiv-lea de o autonomie oricît de restrînsă, trecută prin focul şi sabia cuceritorilor osmani, dreptul public şi cel privat, tradiţie şi datina au fost îngropate sub ruinele Cetăţii de Spini, împreună cu dinastia şismanizilor din Bdyn, încît mişcarea de emancipare a popoarelor orientale i-au găsit egalizaţi de sabia păgînă, care tăiase orice cap răsărea deasupra puţin înţelegătoarei mulţimi. 
Problema a fost şi este cu totul alta decît în Romînia, ale cărei părţi constitutive aveau trecutul şi tradiţiile lor stabilite de la începutul secolului al XIII [-lea] şi pînă la 1700. Alte condiţii de existenţă ca stat are deci a propune Alexandru Bulgariei sale ca să existe în mod normal; altele cu totul [î]şi imagina Epureanu pentru Romînia. Epureanu era liberal şi liberal sincer. Admirator şi cunoscător al instituţiilor liberale engleze el recunoscuse adevărul că garanţia duratei şi trainicei dezvoltări a unui stat cu instituţiile lui cu tot e împăcarea formelor tradiţionale de existenţă cu cuprinsul lor nou, cu dezvoltarea nouă. Astfel stejarul, oricît de mic ar fi la început, un vlăstar răsărit din pămînt, are acelaşi caracter, aceeaşi formă ca uriaşul secular care a dat naştere unui codru de stejari, care a asimilat cu esenţa [sa] şi a absorbit în formele sale pături din ce în ce mai adînci ale suprafeţei pămîntului. 

          {EminescuOpXII 182}

A imputa lui Epureanu c-ar fi propus loviri de stat sau feudalism este neadevărat pe de o parte, absurd pe de alta faţă c-un om care a fost prezident de Consiliu într-un cabinet din care făcea parte şi d. Ioan Brătianu. Dar fiindcă Constituţia se numeşte pact între ţară şi dinastie, daca ilustrul Carada, improvizat în tribun al poporului, pretindea că opera unei singure nopţi de insomnie, copiată de pe texte străine, cuprinde condiţiile ce ţara le pune dinastiei, dinastia, avînd înainte-i un viitor de sute de ani, avea din parte 'şi dreptul să pună asemenea condiţii bine cumpănite, pentru ca din acordarea reciprocă a condiţiilor să rezulte legea fundamentală a statului. Aceasta nu s-a făcut şi nici nu se mai poate face. Deci numai în marginele Constituţiei actuale se pot crea acele legi organice cari să asigure autoritatea Coroanei pe de-o parte, pe de alta dezvoltarea morală şi economică a ceea ce noi numim elementul istoric, autohton, al ţării faţă cu păturile neistorice ale unei recente şi din ce în ce mai mari imigraţiuni. Daca în adevăr ţara n-ar fi compusă decît din acei eleganţi picpocheţi înmănuşaţi, scoşi ca din cutie, cari formează elita partidului roşu, din acei oameni cu patru clase primare şi exigenţe aristocratice, din gheşeftari, nagaica eventuală a unui Ehrenrot romîn ar avea efecte moralizatoare. Dar, contrariu aserţiunii d-lui Dimitrie Brătianu, ţara consistă în cea mai mare parte din oameni cinstiţi, cari n-au nevoie decît ca munca adevărată şi rezultatele ei să fie asigurate prin o administraţie onestă şi prin o justiţie nepărtinitoare, oameni ce ar trebui sustraşi de sub sistemul de corupţie electorală şi administrativă a partidului roşu. 
Generalizarea celor zise de noi despre Bulgaria asupra Romîniei e deci o sofismă a foii oficioase, pe care o respingem. 

Al doilea cap de acuzaţie pe care ni-l face "Romînul" e aserţiunea noastră că soluţiunea cestiunii Dunării nu poate fi favorabilă decît sau vederilor Austriei, sau celor ale Rusiei. 

După sincerii reacţionari întrupaţi cu sincerii liberali, cestiunea Dunării cu nici un preţ nu se poate rezolva decît dîndu-se totul sau Austriei sau Rusiei ("Rom[înul ]" de la 20 mai). 

Favorabilă vederilor, zicem noi. 
Dîndu-se totul, zice "Romînul". 
Deosebirea e mare. Admiţînd că înlăturarea oricării rivalităţi între aceste două puteri pe malurile Dunării de Jos ar fi soluţiunea cea mai favorabilă ţării, deci nedîndu-se nimic nici unuia nici altuia, totuşi soluţiunea aceasta ar fi favorabilă, vederilor aceluia dintre puternicii vecini care nu are interese comerciale pe Dunăre. 
Dar domnii de la "Romînul" sunt deprinşi a da totul şi nu-şi pot esplica că ceea ce e defavorabil adversarului meu e favorabil vederilor mele, chiar daca n-aş avea un folos direct de acolo. 

[22 - 23 mai 1881]

["ESTE ÎNTR-ADEVĂR ÎNTRISTĂTOARE... ]

Este într-adevăr întristătoare priveliştea pe care o prezintă ziarele guvernamentale, mai ales de la un timp încoace. 
Este ştiut că ziarul "Romînul" nu s-a respectat niciodată, dar a ajuns, de cîtăva vreme, la un grad de neomenie care pune pe gînduri pe oricine cugeta la rolul presei într-o societate liberă. 
Teza lui favorită este de-a demonstra că opoziţiunea se compune de reacţionari cari, în înţelegere cu străinii răuvoitori ai ţării, uneltesc pieirea neamului romînesc. 
Aceasta a spus-o ziarul "Romînul" nu o dată, nu de zece ori, ci de-o mie de ori; nu de un an, nu de zece, dar de cînd apare acest ziar. 

          {EminescuOpXII 183}

Acesta este calul lui cel mare de bătaie, acesta răspunsul la toate atacurile ce se aduc guvernului, aceasta este ideia pe care o scoate cu abilitate de scamator din toate vorbele opoziţiei răstălmăcite de dînşii, aceasta este concluziunea pe care o trage din toate actele internaţionale în care figurează ţara. Se plînge opoziţia de administraţia interioară a tării, că este rea şi asupritoare? A doua zi ziarul "Romînul" spune că opoziţia s-a unit cu străinii pentru a lua administraţia din mîna romînilor şi a o da străinilor şi, ca dovadă, citează cîteva vorbe alese cu meşteşug din jurnalele opoziţiei din ajun. Se ridică opoziţia contra vreunui fapt care ne-a atras o umilire exterioară sau ne-a cauzat pagube de milioane? A doua zi ziarul "romînul" spune că opoziţa, în înţelegere cu cutare putere străină, vrea să dărîme instituţiile liberale ale ţării. 
Aceasta o spun nu contra unei persoane, nu contra unui partid, ci contra tuturor adversarilor lor politici, oricari ar fi. 
O spun fără preget; cîteodată, cînd merg lucrurile bine, cu culori mai şterse; dar cînd partidul merge rău atunci reiau fabula lor cu o neruşinare care te îngheaţă: nu sunt. calomnii pe cari să nu le răspîndească, nu este cuvînt trivial pe care să nu-l întrebuinţeze. 
Astfel în numărul de joi 21 mai ziarul "romînul", care pretinde cu toate astea a fi un jurnal serios, pierde orice demnitate şi orice măsură. 
Chiar la începutul revistei sale el strigă: 

Văzînd întreaga opoziţiune pe deplin unită întru a distruge, cată să zicem şi noi: 
Cînd romînia se ridică, reacţiunea turbează! 
Văzurăm cu toţii că sincerii liberali fură pe deplin uniţi cu sincerii reacţionari întru a calomnia, a lovi cu ochii închişi în orice parte, în orice fapt, pentru a opri cu orice preţ, fie chiar şi prin provocarea străinilor, ridicarea şi consolidarea statului romîn. 

Şi termină această parte prin aceste cuvinte semnificative: 

Avem dreptul, dar şi datoria să repeţim că starea în care a ajuns opoziţiunea, pe deplin unită pentru a distruge, nu mai trebuie să fie tolerată de cătră naţiune. 

Aşadar opoziţiunea este pe deplin unită nu pentru a susţine drepturile ţării la Dunăre, nu pentru a răsturna acest guvern pe care-l crede rău pentru ţară, opoziţiunea este unită pentru a distruge unitatea şi existenţa statului romîn, cu ajutorul inimicilor ţării. 
Şi naţiunea nu trebuie să mai tolereze această stare de lucruri! 
Şi notaţi că de astă dată fabula nu se adresează numai la conservatori, ci la întreaga opoziţiune. 
Pe lîngă această acuzaţie înfiorătoare sunt floricele ceea ce mai adaogă în urmă numai la adresa partidului conservator, cînd, răstălmăcind un articol în care se esprimă preocupări patriotice pentru descreşterea populaţiunii romîneşti, scoate dintr-însul că noi am fi zicînd: 
"Jos dar Constituţia de la 1866, jos Unirea chiar, trăiască Regulamentul dinainte de 1859, trăiască dezunirea Principatelor! "
Această ineptă acuzaţie adresată partidului conservator, încă o dată, nu e nimic pe lîngă acuzaţia infamă adresată opoziţiunii unite: că ea, cu ajutorul străinilor, voieşte să distrugă unitatea şi existenţa statului romîn! 
Ce însemnează această acuzaţiune? Ce sunt aceşti oameni? Sub ce formă de guvern trăim? De unde şi pentru ce atîta neruşinare? 

Căci aceste idei ne sunt cunoscute de mult; oricine a pus mîna pe un tractat de istorie ştie cînd şi de către cine s-au zis. 
Acestea sunt ideile, acestea sunt chiar expresiunile cu cari cei mai neruşinaţi, cei mai nebuni cunducători ai Revoluţiunii celei mari a Franţei, aţîţînd mulţimea, o precipitau ca să omoare pe adversarii lor. 
Aşa vorbea Marat ca să împingă la asasinarea lui Ludovic al XVI [-lea]; aşa a vorbit Danton ca să asasineze pe prizonierii politici, aşa vorbea Robespierre ca să provoace omorul Girondinilor, a lui Danton şi al partizanilor lui. 
Cu aceste idei s-a săvîrşit toate măcelurile cari au acoperit de ruşine Revoluţiunea cea mare a Franţei şi cari au condus la moarte tot ce a avut Franţa mai inteligent şi mai patriot! 

          {EminescuOpXII 184}

Dar toate acestea se petreceau în timp de anarhie, într-un timp în care discuţiunile dintre partide se terminau prin omoruri, în care pasiunile erau surescitate şi, daca nu-l omorai tu pe adversarul politic, te omora el pe tine, timp în care domnea despotismul mulţimei. 
Dar noi trăim, mulţumită lui D-zeu, în bună pace şi dezbaterile de la noi se termină, nu pe guilotină, ci în salele de alegeri. 
Ce caută acest limbaj desfrînat în mijlocul unei societăţi liniştite? La ce extreme voiesc oamenii aceştia să conducă pe credulii lor partizani? Care este educaţia ce voiesc a face acestui popor? Ce idee vrea să dea lumii de această ţară? 
Şi notaţi că oamenii cari vorbesc astfel sunt la guvern şi conduc ei destinele ţărei! 
Sau trebuie să credem că aceşti oameni, lipsiţi de idei şi de cunoştinţe şi neştiind din politică decît practicele demagogiei franceze şi vorbele ei, sunt siliţi să le întrebuinţeze pe acelea, neavînd altceva în creierii lor seci şi în inimile lor corupte? 
Lăsăm opinia publică să răspunză la aceste întrebări şi să veştejească cum merită această răutate neruşinată. 
Dar în sfîrşit ce-a făcut opoziţia pentru a-şi atrage atîta urgie? Făcut-a ea cel puţin vreun fapt de natură a compromite ţara în afară? Făcut-a ea vreo mişcare de natură a zgudui guvernul înlăuntru? 
Nimic din toate acestea! 
Încă demult ziarele independente au atras atenţiunea publică asupra tratărilor ce se urmează în cestiunea dunăreană. 
S-a zis că Austria, în contra prescripţiunilor Tractatului de la Berlin, voieşte să-şi ia pe seama sa poliţia Dunării de la Galaţi pînă la Porţile de Fier. S-a arătat că această dominaţie a Austriei pe Dunăre este contrarie intereselor noastre şi demnităţii noastre naţionale şi s-a afirmat că guvernul romîn nu înţelege importanţa cestiunei sau voieşte să fie prea condescendent cătră Austria, adăogîndu-se că lasă pe comisarul noastru fără, instrucţiuni în faţa pretenţiunilor Austriei. 
Şi, cu toate aceste idei cari au îngrijat opiniunea publică, opoziţiunea nu a căutat să profite de această situaţiune, a păstrat tăcerea, ca să nu se amestece fără vreme într-o cestiune delicată, ca să nu creeze greutăţi guvernului. 
Patriotismul ei a făcut-o condescendentă! 
Dar iată că un membru autorizat al majorităţii, un vicepreşedinte al Camerii, ori d-l Chiţu, dă alarma! 
El convoacă Camera întreagă, majoritatea şi opoziţiunea, şi le spune că un pericol mare naţional ne ameninţă. Altă Adunare, compusă de majoritate singură, s-a făcut şi acei ce au asistat la dînsele afirmă că guvernul n-a protejat îndestul interesele naţionale în această cestiune: el ar fi primit să se violeze, contra intereselor şi drepturilor noastre, Tractatul de la Berlin. Însuşi d-l ministru primar ar fi zis că cestiunea este în adevăr compromisă de guvernul trecut şi că va scăpa ce va putea. 
Majoritatea dar a dat alarma şi cele mai grave acuzaţiuni contra guvernului s-a adus de către membri influenţi ai majorităţii şi de chiar preşedintele Consiliului. 
Ce a făcut opoziţiunea? 
Opoziţiunea s-a întrunit într-un local particular, pentru a se lămuri asupra cestiunii Dunării şi a hotărît atitudinea ce trebuie să ţie în această cestiune eminamente naţională. 
Mai mulţi reprezentanţi ai presei au luat cuvîntul şi toţi au fost de părere că în această privinţă, ca în toate celelalte cestiuni internaţionale, guvernul a arătat prea puţină dibăcie şi prea multă slugărnicie către străini şi s-a luat hotărîrea de-a se cere de la guvern mai multă îngrijire pentru interesele cele mari ale ţării. 
Şi pentru aceasta ziarul "Romînul" [î]şi iese din minţi şi acuză opoziţiunea că voieşte să distrugă existenţa statului romîn! 
Aceasta nu este de crezut! 
Ce voieşte dar "Romînul" cu reproducerea acestei acuzaţiuni tot atît de stupide pe cît de mişeloase? 
Ştie el oare că în adevăr guvernul a fost slugarnic şi nedibaci în această cestiune aşa încît se teme că, de se va face lumină, opiniunea publică se va deştepta în fine şi-i va

          {EminescuOpXII 185}

goni de la putere ca pe nişte oameni tot atît de proşti administratori pe cît de meşteri calomniatori? 
Sau pregăteşte el vreo altă lovire ţării, vreo cerere de milioane or dezorganizarea justiţiei prin alegere? 
Oricare din aceste ipoteze va fi cea adevărată este învederat că "Romînul" simte trebuinţa să arunce pulbere în ochii lumii şi pentru aceasta n-are bătaie de cap să aleagă arma, căci el nu are decît una: calomnia! 
Ori frica de-a pierde puterea şi cîştigurile ce-şi asigură printr-însa le-a turburat minţile şi i-a făcut să turbeze, după espresia lor favorită, sau dorinţa de a turbura apa şi a pescui pe nevăzute, în ambele ipoteze se vede că scopul ce urmăresc este tot atît de vinovat pe cît e mijlocul ce întrebuinţează pentru a-l atinge! 

[24 mai 1881]

["VINERI, SENATUL S-A OCUPAT... "]

Vineri, Senatul s-a ocupat cu cestiunea Dunării, adusă în discuţie prin interpelarea d-lui Petre Grădişteanu. "Romînul", într-o notiţă inserată chiar în seara aceea ca ultime ştiri de la Senat, făcînd o scurtă dare de seamă a acelei şedinţe, susţinea că d. Teodor Roset[t]i declarase, în numele opoziţiei, că dînsa are încredere în guvern. Ştiam că această aserţiune a foii guvernamentale este falsă, am aşteptat însă darea de seamă amănunţită a şedinţei pentru a face rectificarea cuvenită. Iată în rezumat ce s-a petrecut în Senat vineri: 
După interpelarea d-lui Grădişteanu, d. V. Boerescu a făcut expunerea pe larg a cestiunii dunărene. La 26 fevruarie şi 1 martie d-sa, ca ministru de externe, a adresat reprezentanţilor romîni din străinătate o circulară confidenţială prin care le cerea să presimţă cugetările guvernului pe lîngă care erau acreditaţi şi totodată [î]i informa în ce mod şi în ce condiţii guvernul romîn ar primi înfiinţarea Comisiei Mixte speciale, care ar fi o delegaţie a Comisiei din Galaţi, şi cu preşedinţa Austriei. 
D. Dum. Brătianu, prezidentul Consiliului, constată că predecesorul d-sale la externe a declarat cumcă nu s-a luat nici un ingajament în privinţa Comisiei Mixte cu prezidenţa Austriei. 

În adevăr, zice actualul ministru de externe, nu s-a găsit în minister nici urmă de asemenea ingajament. Însă circulările către agenţii noştri din străinătate şi convorbirile cari au putut avea loc au lăsat celorlalte puteri impresiunea că, daca Austria ar admite condiţiunile noastre coprinse în circulările de cari e vorba, am primi şi noi Comisiunea Mixtă sau specială ca o delegaţiune a Comisiunii Europene, sub preşedinţa simplă, onorifică, a Austriei, primită deja de toate celelalte puteri. Cestiunea dar r[mîne întreagă; nu este nici un ingajament propriu zis luat. 

Cu toate acestea d. Dum. Brătianu nu crede că cestiunea nu s-ar compromite prin aceasta şi că chiar nu ar fi politic din parte-ne să declarăm acum că nu primim Comisiunea Mixtă nici sub rezervele şi condiţiunile cari ar pune-o în imposibilitate de a jicni vreodată interesele noastre. 
D. prezident al Consiliului nu poate spune mai mult, căci, pe lîngă necuviinţa de a trata o cestiune pendentă într-o şedinţă publică, ar trebui să întreţină maturul Corp "despre lucruri pe cari nici onor. Senat, nici d-sa inteligentul ministru de externe nu le cunosc. "
După aceea d-sa face apel nu numai la majoritate, ci la tot Corpul, să fie unit cu guvernul, să aibă încredere într-însul căci numai astfel guvernul va avea tăria şcl. şcl. 
După d. ministru de externe, d. T. Roset[t]i a rostit următoarele cuvinte, pe cari le dăm în întregul lor. 

          {EminescuOpXII 186}

D-lor senatori, onor. nostru ministru preşedinte, în scurta cuvîntare ce a ţinut - după lunga expunere făcută de d. fost ministru de externe Boerescu - printr-un apel făcut la băncile opoziţiunii din acest Senat - ne-a cerut ca cu toţii, adică şi acei din majoritate şi cei din minoritate, să exprimăm încrederea în guvernul actual. În ceea ce priveşte cestiunea care este acum direct în joc, după expunerea făcută cu atîta claritate magistrală de onor. d. Boerescu, putem declara că nu avem nimic de zis şi suntem cu toţii pentru a se salvgarda interesele noastre, fără, a jicni, după, cum a spus d-sa, acţiunea legitimă ce au unele din puteri în cestiune. Aceasta a fost, d-lor, impresiunea ce am simţit în privinţa părţii întîia a discursului onor. d. Boerescu. Nu am fost însă complect mulţumiţi şi în privinţa părţii a doua a discursului d-sale, unde ne-a vorbit de măsurile ce a fost luat, ca fost ministru al afacerilor străine, în apărarea drepturilor ce ne-a arătat că avem în cestiune. 
Este cert, d-lor, că discuţiuni de felul acesta nu se pot face, mai ales în o cauză ca aceasta, unde nimic nu este scris şi se pune temei pe cele expuse. Iarăşi nu mă autoriză pe mine nimic pentru a pune la cea mai mică îndoială cele ce s-au expus aici de onor. d. Boerescu şi cari au fost dezvoltate cu atîta luciditate. Noi am văzut însă un lapsus, o lipsă de consecinţă în fapt. Şi, în adevăr, d-lor, după ce d-sa cu atîta claritate a pus în vedere faptele, după ce ne-a spus că a susţinut cu toate mijloacele posibile această teză, discutînd pe acel tărîm, vedem şi ne mirăm cum la primirea ultimei note de care ne-a vorbit, aceea de la 9 fevruarie anul curent, chiar din partea unei puteri, şi a celei mai interesante pentru noi, o notă cu unele din vederi contrare vederilor exprimate de cabinetul nostru, d-sa n-a răspuns absolut nimic! A tăcut şi nu ştim dacă, această tăcere din partea ministrului de externe al ţării noastre nu a dat loc la ceea ce ne spune actualul preşedinte al cabinetului nostru, adică la interpretaţiunea care a făcut-o celelalte puteri de un fel de consimţimînt dat de noi ca stat, ca guvern, la punctul de vedere susţinut prin acel act. 
În adevăr, băgaţi de seamă, d-lor senatori, că d. preşedinte al Consiliului ne-a spus că, după impresiunea d-sale, puterile şi chiar d-sa consideră ţara nu prin înscris, dar moralmente legată de această cestiune; şi atunci ne întrebăm, cu drept cuvînt: de unde poate s-a născut, fie în spiritul primului ministru, fie în spiritul puterilor, această convicţiune? Combinînd fiecare act şi cuvînt chiar al Comisiunii Dunărene, nu-şi poate da cineva seama despre impresiunea care a semnalat-o d. prim ministru decît din acea reticenţă asupra notei despre care v-am vorbit. 
Oricum ar fi, d-lor, odată aceasta constatat, rămîne să revenim la cele spuse de capul cabinetului actual. D-sa ne-a făcut o declaraţiune a căreia lealitate nu avem nici un cuvînt d' a o bănui, declaraţiunea că este decis a apăra in extremis drepturile ţării încredinţate d-sale. Punîndu-ne pe acest tărîm nu avem nici un motiv a pune în îndoială sinceritatea acestei declaraţiuni şi nu ne rămîne decît să avem încredinţarea că d-sa, prin actele pe cari le va face, prin modul cum va conduce de astăzi înainte cestiunea, va şti să răspundă declaraţiunii formale făcute înaintea Senatului şi a ţării. 

Iată cuvintele d-lui Teodor Roset[t]i. Cum rămîne dar cu aserţiunea "Romînului" că onor. senator, ca organ al opoziţiei, a declarat că dînsa are deplină încredere în guvern? Ştiam că foaia guvernamentală are obiceiul să născocească pentru trebuinţă, citaţiuni false sau răstălmăcite din cuvinte, vorbite numai, de răposaţi; dar nu credeam să împingă lucrul pînă la falsificarea cuvintelor celor vii şi cari se trec a doua zi în foaia oficială: marafetul e prea grosolan. 
În urma altor explicări date de dd. Ion Brătianu şi V. Boerescu, din cari rezultă că guvernul trecut nu a luat ingajamente formale în cestiunea Dunării, dar a legitimat speranţele de aranjare a cestiunii aşa cum le formulau unele puteri interesate la înfiinţarea Comisiei Mixte, şi după o apologie fierbinte făcută de d. Petre Grădişteanu d-lui I. Brătianu, Senatul a trecut curat şi simplu la ordinea zilii, deşi dorinţa categorică a d-lui prezident al Consiliului şi ministru de externe era de a căpăta un vot de încredere. 

[25 - 26 mai 1881]

SITUAŢIA ÎN RUSIA
["STAREA DE LUCRURI... "]

Starea de lucruri în Rusia devine tot mai îngrijitoare. Singura reformă ce au crezut de cuviinţă sau au cutezat să introducă triumvirii Ignatiew, Katkow şi Pobedonocew priveşte poliţia din cele două oraşe principale. Dar şi aci nu s-a făcut altceva decît s-a

          {EminescuOpXII 187}

înmulţit personalul şi s-au mărit lefurile! Despre situaţia ce domneşte astăzi în Rusia cea mare ne dă următoarea icoană drastică corespondentul unei foi germane: 

Comitele Ignatiew domneşte d-abia de un timp scurt, numai un singur decret a apărut de la dînsul şi barca statului se leagănă grozav. În acest pilot nu se încrede nimeni afară de farul, nici chiar panslaviştii, din cari el pare că voieşte să facă parte, ceea ce în Occident se numeşte o majoritate guvernamentală. Partida lui Ivan Aksakow visează o mare alianţă liberă a tuturor slavilor, în care să nu fie nici o deosebire de clase, ceea ce-i dă domnului Ignatiew un mijloc la mînă ca să lucreze în contra privilegielor nobilimii, zicînd ţăranilor că marii proprietari sunt un obstacol pentru libertatea lor, pe care ţarul ar voi bucuros să le-o dea. În urma acestora aristocraţia a început să fugă din Petersburg şi de la Curtea pe care o ameninţă bombele comitetului esecutiv din nou format. Ţarul nu e sigur nici în fundul castelului din Gacina, căci s-au arestat chiar ofiţeri de ordonanţă cari au jurat credinţă ţarului. Unul din aceştia a fost întrebat la interogatoriu dacă a avut de gînd să atenteze în contra ţarului. El a răspuns liniştit că nu se pronunţase încă sentinţa de moarte în contra împăratului. Bigotul Pobedonocew cooperează la toate şi de aceea se pune mare greutate pe elementul religios. Astfel unul din ofiţerii de marină arestaţi, care ca student fusese foarte evlavios, fu întrebat dacă se mai gîndeşte la Dumnezeu, la viaţa de veci, la ceri. Ofiţerul, în etate de 23 de ani d-abia, începu a rîde cu hohot şi apoi, încruntînd ochii, zise: "Ceri! Ceriul e pentru cei puternici, cărora îl procură Sinodul cel sfînt; omul sărac din popor are numai lipsa, mizeria şi răzbunarea sa, cari nu-l pot duce în ceri". De aci se vede ce ură domneşte şi în contra Sfîntului Sinod, care iarăşi voieşte să aducă cu forţa la ortodoxism pe toate celelalte secte. Nihilismul se recrutează tocmai din aceste secte şi deci ministrul panslavist şi-a pus în gînd să grupeze în jurul monarhului pe credincioşii religiunii de stat, cari formează majoritatea ţării. El le promite marea cu sarea, dar nu le poate da nimic pînă ce nu vor pieri vrăjmaşi[i] ţarului, adecă necredincioşii. Astfel dar s-a început cu ovreii, apoi vor urma şi ate secte. Chiar şi din cele patruzeci de comune jefuite cu totul multe sunt locuite nu numai de ovrei, ci şi de ruşi eretici. Mai pe urmă vom vedea mulţimea năpustindu-se asupra bogaţilor, iar Ignatiew va privi cu mîinile în sîn la foc, jaf şi omor, comise prin palaturi şi casteluri. Astfel are de gînd să ocupe ţara pînă va fi gata statul panslavist şi cînd, într-o zi, nu va mai putea ieşi din încurcăturile interioare, atunci se va arunca cu căzăcimea în contra vreunei victime din afară. 

[25 - 26 mai 1881]

["SCRIERILE DRAMATICE BUN E... "]

Scrierile dramatice bune se disting de cele mediocre prin consecuenţa caracterelor. De la început pînă la sfîrşit toate personajele se poartă şi vorbesc astfel cum trebuie să se poarte conform naturii lor înnăscute. Dar se va petrece conflictul în clasele de jos şi espresiile vor fi mai energice, dar scena va fi în salon şi patimile se vor ascunde în nuanţele cele mai elegante de conversaţie, fondul rămîne acelaşi. Se va observa că, daca dicţionarul de espresii şi locuţiuni e altul, e potrivit cu gradul de cultură al stratului social în care conflictul se petrece, logica patimii şi a caracterului, maniera fiecăruia de-a raţiona conform temperamentului său rămîne aceeaşi. 
Autorii dramatici sunt adesea mediocri, natura nicicînd. Oricît de parfumat de civilizaţie ar fi exemplarul ce ni-l prezintă natura, în purtarea lui va fi consecuent pînă şi în inconsecuenţele sale. Astfel, la oricine vom găsi firul roşu al caracterului petrecut prin şiragul faptelor sale, deşi acestea nu trebuie să fie neapărat un şirag de mărgăritare, 
Ne aducem aminte de judecata de odinioară a foilor roşii despre d. Vasile Boerescu. C-o furie adevărată aceste foi se aruncau asupra ministrului din cabinetul conservator care încheiase convenţia comericală cu Austria; era acuzat că primise o decoraţie care nu se dă decît celor ce înmulţesc c-o provincie întreagă zestrea habsburgilor; d. baron era ţinta persiflajului celui mai crud. Tempora mutantur et nos mutamur in illis. Cel care n-avea întru nimic a compromite interesele ţării pentr-o decoraţie e azi patriot, a subscris o hîrtie de sumisiune necondiţionată către onor. d. Ioan Brătianu, deci azi e un giuvaier al partidului dominant, plumbul s-a prefăcut în aur, cristalul de stîncă în diamant. 
Nu vom discuta mult asupra marelui om de stat, precum se numea însuşi în articolele scrise manu propria în "Presa". E uşor a defini natura acestui bărbat politic. O inteligenţă foarte elastică, dar căreia asupra formelor i-a scăpat totdeauna fondul. Toată cariera sa politică consistă în sacrificarea fondului intrinsec al lucrurilor pentru cîştigarea unor forme mai mult ori mai puţin lustruite ale existenţei statului romîn. Reaua traducere

          {EminescuOpXII 188}

a Codului Napoleon şi introducerea lui peste noapte, deşi codificaţiunile noastre vechi ar fi avut nevoie de modificaţiuni puţine şi neesenţiale pentru a egala Codul francez; actuala lege a instrucţiei, un adevărat monstru, care face din elevi de liceu profesori de gimnazii, ba de universitate chiar, şi care a fost cauza creării unei sume de şcoli primare şi secundare rele, sunt în mare parte opera d-lui Boerescu din zilele lui Cuza Vodă. 
În zilele lui Carol Vodă d. Boerescu a urmărit idealul unei independenţe formale a statului romîn, fără nici o considerare a condiţiilor materiale ale acestei independenţe. Pentru a restabili dreptul ţării de-a încheia tractate de negoţ a fost părintele intelectual al convenţiei austro - romîne, liber schimbiste cu totul, şi în care puţinele puncte de protecţie a meseriei naţionale au fost introduse de unii din colegii săi. Tot în urmărirea acestei independenţe formale d-sa s-a făcut ministrul de externe al Tractatului de la Berlin şi, pentru dobîndirea recunoaşterii repezi a regalităţii, s-a făcut ministrul cestiunii dunărene. 
Nu-i facem o acuzaţie dintr' aceasta. Fiecine face ceea ce se pricepe. A pune moşia părintească amanet pentru a cîştiga un rang a căruia mărime să n-aibă pereche decît în goliciunea lui e asemenea politică, dar, după părerea unui bun gospodar, e o rea politică. 
D. Dumitru Brătianu a definit politica d-lui Boerescu în cestiunea dunăreană. 

Circularele către agenţii noştri din străinătate şi convorbirile cari au putut avea loc au lăsat celorlalte puteri impresiunea că am primi şi noi Comisiunea Mixtă sub preşedinţa Austriei. 

Iată scheletul declaraţiei d-sale din Senat, dezbrăcat de toate rezervele. Nici poveştile d-lui Ion Brătianu, nici lungul discurs al d-lui Boerescu n-a adaos şi n-a scăzut nimic din gravitatea acestei declarări. Deşi un angajament propriu zis nu e luat, dar angajamente impropriu zise par a fi destule ca sorţii de apărare ai cestiunii dunărene să fie mai puţini şi mai grei. 
Ceea ce constatăm este că Senatul a refuzat votul de încredere cerut de d. Dumitru Brătianu. 

Dacă, nu aveţi destulă încredere în caracterul şi în priceperea reprezentanţilor dv. actuali de la guvern şi vorbind astfel mă adresez nu numai la majoritate, ci la întregul Senat, căci şi de astă dată trebuie să, fim toţi uniţi precum totdeauna am fost în cestiunile mari naţionale - daca, zic, nu aveţi destulă încredere în miniştrii actuali, să fim înlocuiţi cu alte persoane, cari să aibă fără rezervă toată încrederea dv.; căci numai astfel vom avea sorţi de-a înlătura sau cel puţin de a ne strecura printre marile greutăţi ce ne creează în cestiunea dunăreană starea politică actuală a Europei. 

Iată cererea unei moţiuni de înceredere. 
Iată şi sfîrşitul şedinţei: 
D. D. Ghica, preşedinte. Aveţi vreo moţiune? 
D. P. Grădişteanu. Nu. 
Senatul primeşte trecerea pur şi simplu la ordinea zilei. 
Iată dar că şi aci firul roşu al actelor d-lui Boerescu e acelaş. Pentru a cîştiga o poziţie formală statului romîn a tot subţiat firul cestiei dunărene, prin circulare şi conversaţii, prin angajamente impropriu zise, încît acest fir ameninţă a se rupe. Aceste forme costă din ce în ce mai mult şi n-ar fi de mirare ca într-o zi să ajungem împărăţie chiar... dar de soiul celei turceşti. 

[27 mai 1881]

["PÎNĂ ACUM AM PRIMIT... ]

Pînă acum am primit mai multe plîngeri cari de cari mai caracteristice asupra purtării d-lui Crăciunescu cu ocazia examenului de bacalaureat. Cele mai multe coprind indicii atît de grave în privinţa d-sale încît ne-am sfiit a le crede de-a dreptul şi aşteptăm să ni se confirme din mai multe părţi. Deocamdată facem loc următoarelor şiruri, ce ne vin din sorginte vrednică de crezare. 

[27 mai 1881]

          {EminescuOpXII 189}

["IERI CAMERA S-A OCUPAT... "]

Ieri Camera s-a ocupat în două şedinţe, una ziua, alta seara, de cestiunea dunăreană. Se ştie că d. Chiţu, printr-un marafet parlamentar nou, obţinuse cel dîntîi cuvîntul în această cestiune. Vineri, d. Lahovari, ca reprezentant din opoziţie, cere cuvîntul pentru a anunţa interpelarea d-sale. Ce se întîmplă însă? D. Chiţu pretinde că s-a înscris cu o zi mai nainte (adică joi, cînd nu se ţinuse şedinţa) în "albumul prezidenţial" pentru a anunţa aceeaşi interpelare. 
D. Lahovari, fără a insista asupra acestui anacronism de comedie, îşi anunţă interpelarea. D-sa constată că faptul unei învoiri a guvernului cu un amic al său din majoritate pentru a-i anunţa acesta o interpelare de comandă nu poate împedica să se producă interpelarea adevărată din partea unui reprezentant independent. După d. Lahovari, d. Ionescu anunţase aceeaşi interpelare. Astfel s-au înscris la ordinea zili [i], pentru ieri, dezvoltarea interpelărilor d-lor Chiţu, Lahovari şi N. Ionescu. 
Şedinţa, ca toate şedinţele de importanţă, era prezidată de d. C. A. Rosetti; încercarea era prea serioasă pentru ca onor. prezident să lase sforile teatrului mecanic în mîinile unui viceprezident şi inteligentul d-sale locotenent, d. Chiţu, era însuşi interpelator. Dezvoltarea interpelării d-lui Chiţu, destul de lungă deaminteri, a fost aceea ce trebuia să prevază oricine: o complezantă farsă pusă la cale mai dinainte. 
D. Chiţu nu spune, într-un ceas şi mai bine de cuvîntare, nici o idee pozitivă; d-sa înoată într-o mare de generalităţi banale, sărate pe ici pe colo cu cîte un nu mă uita la adresa guvernului, şi a căror concluzie este că guvernul bine a lucrat pînă acuma în cestiunea dunăreană. Terminînd, d. Chiţu urează guvernului ca, întemeiat pe majoritatea de care dispune, să lucreze tot aşa şi mai departe. 
Aceasta se numeşte interpelare; şi să nu uităm că d. Chiţu are pretenţia, deaminteri întemeiată, a fi unul din cei mai inteligenţi membri ai partidului de la putere. Se înţelege că guvernul n-a răspuns nimic d-lui Chiţu, pentru că nici n-avea ce să răspunză, afară numai dacă d. Dum. Brătianu ar fi fost om mai politicos decît e politic şi ar fi cerut cuvîntul pentru a zice d-lui Chiţu un merci bine simţit. În cazul acela d. Chiţu ar fi putut lua şi replica, spre a zice guvernului: "Pentru puţin". 
D. Lahovari şi-a dezvoltat apoi interpelarea d-sale. Se înţelege că nu nouă ne este dat a ne confunda în laude la adresa onor. reprezentant conservator; n-am avut niciodată obiceiul să gratulăm pe membrii şi capii partidului nostru cu titluri colosale; aceasta a fost invenţia mult regretatei "Presa", o invenţie foarte comodă şi ingenioasă altfel, dar de care demnitatea opreşte pe oricine de a se bucura, cînd are, se înţelege, demnitate. Ne vom mărgini dar a reproduce în întregul lui discursul foarte remarcabil, şi acest calificativ i-l acordă chiar membrii majorităţii, pe care l-a rostit ieri d. Lahovari. 
D. N. Ionescu a luat al treilea cuvîntul, după cum era înscris. D. Ionescu, continuînd în şedinţa de seară, dezvoltă mai întîi argumentările d-sale că în cestiunea dunăreană este un interes european şi că astfel orice creaţiune se va face la Dunăre trebuie să aibă un caracter internaţional desăvîrşit. Oratorul apoi constată că interesele noastre constituţionale sunt de acord cu interesele comerciale şi cu cele politice. D. Ionescu crede că Adunarea trebuie să ceară, prin o adresă la M. Sa, ca M. Sa să dea o direcţiune guvernului său pentru a susţine în Comisiunea Europeană drepturile Romîniei de a stabili regimul liberei navigaţiuni pe Dunăre prin o convenţiune internaţională. Căci în aceasta s-ar vedea mai mult garantată Romînia decît în orice altă stipulaţiune ce ar emana de la Comisiunea Europeană, care n-are în atribuţiunea ei de a face creaţiuni de jurisdicţiune. De aceea d. Ionescu crede că ceea ce Adunarea are de făcut este să se adreseze la M. Sa în sensul de a asigura Romîniei interesele sale la Dunăre şi a face ca opiniunile manifestate în Adunare în privinţa drepturilor ţării în cestiunea Dunării să fie traduse în fapte de către consilierii M. Sale. 
D. Stolojan ia cuvîntul după d. Ionescu pentru a parafraza, adică a face şi mai anodine, banalităţile rostite de d. Chiţu la începutul dezbaterilor. Camera se goleşte cu încetul; d. Stolojan este redus a perora către cîţiva colegi, foarte puţini, cari, daca nu ieşiseră din sală, e că găseau fotoliurile d-lor destul de comode pentru a se transporta

          {EminescuOpXII 190}

cu aripile lui Morfeu pe nişte ţărmi mai fericiţi decît ai Dunării. Astfel, d. Stolojan, fără să pună măcar un punct la o frază isprăvită, coboară de la tribună. 
D. prezident al Consiliului luînd cuvîntul, onorabilii se întorc în sală să-şi reia locurile. D. Dimitrie Brătianu repetă cele spuse în Senat. 
D-sa pierzîndu-se în figuri retorice, cere încrederea unanimă a Adunării, pentru ca guvernul să aibă acea forţă morală care singură etc. etc. etc. D. Dim. Brătianu, profitînd de experienţa făcută alaltăieri în Senat, unde, în loc de un vot de încredere cerut de d-sa categorie, n-a obţinut decît trecerea curat şi simplu la ordinea zilii, declară de astă dată că orice moţiune, fie oricum, o respinge, considerînd-o ca un vot de neîncredere; d-sa dar cere trecerea curat şi simplu la ordinea zilii. D. C. A. Rosetti trage sforile d-sale, ele însă fiind, cum se ştie, cam prea tocite, votul cerut este obţinut numai cu două voturi peste majoritatea reglementară, adică minimă. 

[28 mai 1881]

["IERI ÎN CAMERĂ... "]

Ieri în Cameră d. Chiţu a readus în discuţie cestiunea dunăreană suscitată de interpelările de alaltăieri şi asupra căreia s-a trecut la ordinea zilii după cererea guvernului. D. Chiţu a cerut ca Adunarea să treacă în secţiuni spre a se ocupa cu moţiunile motivate depuse cu ocazia dezbaterii asupra interpelărilor. D. prezident al Consiliului şi ministru de externe, Dum. Brătianu, nefiind de faţă, d. Sturdza, ministrul de finanţe, susţine că nu se poate anula votul din ajun asupra trecerii la ordinea zilii. Părerea d-lui Chiţu prevalează; secţiunile iau în dezbatere moţiunea, dar o resping. 
Camera respinge asemenea moţiunea şi păstrează ordinea de zi. Vom reveni asupra acestui incident. 

[29 mai 1881]

["DISCUŢIUNEA CESTIUNII DUNĂRENE... "]

Discuţiunea cestiunii dunărene în Adunări, pe temeiul protocoalelor Comisiei Europene şi a actelor diplomatice, au descoperit în fine pînă la ce punct fostul ministru de externe, onor. d. Boerescu, a ştiut să compromită terenul de drept pe care ţara era aşezată în virtutea Tractatului de la Berlin. Claritatea revărsată asupra actelor marelui om de stat e binefăcătoare şi, dacă nu ne-am teme ca totul să nu fie decît o comedie şi ca noul cabinet, ieşit din sînul aceleiaşi majorităţi parlamentare, să nu fi făcînd decît opoziţie aparentă actelor şi promisiunilor cabinetului demisionat, am putea spera că nu prea tîrziu s-a făcut lumină, că guvernele regelui vor putea încă reveni cu succes asupra celor compromise de guvernul principelui. 
Discursul călduros şi de o admirabilă claritate a d-lui Alexandru Lahovari a demonstrat din nou că ministeriul Brătianu boerescu alunecase pe clina unor propuneri şi concesiuni verbale şi în scris cari sunt cu totul în afară de libertatea absolută de navigaţiune a Dunării stipulată prin Tractatul de la Berlin şi că prin această alunecare şi-a înstrăinat simpatiile puterilor apusene şi le-a dezinteresat în cestiune. 

          {EminescuOpXII 191}

În adevăr numai interesarea tuturor puterilor apusene pentru libertatea absolută de navigaţiune este mijlocul de-a înlătura pînă la un punct oarecare rivalitatea politică şi economică ce există de atîta timp între două mari puteri, Rusia şi Austro-Ungaria, atît pe ţărmii Dunării cît şi în privirea dezvoltării ulterioare a raporturilor dintre popoarele balcanice. A admite preponderenţa uneia din ele înseamnă din capul locului a atinge susceptibilitatea celeilalte şi a da raporturilor pacifice şi normale de pînă acum un caracter de tenziune care, într-un moment dat, ar fi mult mai periculos pentru micile state de la Dunăre decît pentru acei vecini cari, aproape egali în putere şi importanţă politică, ar afla poate la urmă mijlocul de - a - şi acorda interesele în detrimentul existenţei proaspetelor formaţiuni de state de pe malurile Dunării. Ţinîndu-se însă pururea viu interesul puterilor apusene atît pentru libertatea navigaţiunii Dunării cît şi pentru existenţa statelor riverane, amîndouă puterile mari, care prin apropierea lor tind a avea un cerc de influenţă legitimă în Orientul Europei, ar găsi în cooperarea pairilor lor o garanţie îndestulă pentru menţinerea influenţei lor actuale, iar statele ţărmurene un sprijin în contra lărgirii din cale afară a acelor influenţe. 
Interesul statelor apusene este aşadar un element modelator pentru tendenţele de predominare cari se dezvoltă din două laturi în Răsăritul Europei. 
Iată ce[e] a ce a voit Tractatul de la Berlin, iată în trăsurile cele mai generale politica naţională ce ar trebui s-o urmeze un guvern Romînesc. 
Noi credem că, cu oarecare bunăvoinţă reciprocă, interesele mari ale puterilor şi cele locale ale statelor ţărmurene sunt armonizabile şi că tocmai preponderanţa esclusivă a unora e stricăcioasă unei asemenea armonii. Pîn' acum a rămas cel puţin dovedit că această armonie e favorul şi a unora şi a altora, încît părăsirea terenului de drept creat de Tractatul de la Berlin ar da poate naştere unor complicaţiuni pe cari statele mici de la Dunăre ar trebui, în interesul lor propriu şi bine înţeles, să le eviteze cît se poate de mult. Şi le vor evita din momentul în care vor renunţa de-a face politică pe picior mare şi se vor mulţumi cu dezvoltarea ce le-o acordă dreptul public pozitiv, stipulat prin tractatele europene. 

[30 mai 1881]

["ÎNCHIDEREA CHIAR... "]

Închiderea chiar în mijlocul anului şcolar a şcoalei de la Panteleimon a produs senzaţiune în public şi mai multe foi din capitală au stăruit să se deschiză iar şcoala, apelînd mai ales la simţimîntul de dreptate şi de iubire creştinească a celor ce aruncaseră pe sărmanii elevi pe drumuri. Însă aceasta se întîmplă în cele dîntîi momente după închiderea şcoalei; în urmă sărmanii băieţi aruncaţi pe drumuri au fost daţi uitării şi astăzi nimeni nu mai vorbeşte de dînşii. Credem însă că de astădată e vorba mai cu seamă de un principiu şi de un interes public care trebuie apărat, deşi fără îndoială copiii ca atari merită asemenea compătimirea noastră. 
S-a închis o şcoală care funcţionase mai mulţi ani de zile şi aşa ni se pune înainte de toate întrebarea dacă tocmai ţara noastră poate să privească cu indiferenţă închiderea uneia dintre puţinele sale şcoli. Îndeosebi cea de la Panteleimon era afară de aceasta o şcoală specială. Erau acolo, afară de clasele primare, o şcoală de meserii, mai ales pentru lemnărie, şi o şcoală pentru surdo - muţi. În sfîrşit, întregul institut era anume întemeiat pentru creşterea copiilor găsiţi şi în genere a copiilor orfani. Într-un cuvînt e vorba de un aşezămînt de binefacere şi de cultură care a fost desfiinţat şi trebuie să ştim dacă el putea să se desfiinţeze ori cel puţin dacă erau destule motive spre a-l desfiinţa. 
Trecînd cu vederea întrebarea dacă tara noastră are ori nu trebuinţă de un asemenea aşezămînt, ne vom mărgini deocamdată a constata că el a fost întemeiat - în mare parte

          {EminescuOpXII 192}

cel puţin - din donaţiunile acelora care credeau că ţara are trebuinţă de dînsul şi că desfiinţîndu 'l se lovesc drepturile pioşilor donatori. Şi ar fi foarte trist dacă nici chiar pînă astăzi nu ar fi străbătut la noi convingerea că o societate aşezată pe temelii sănătoase nu poate să acorde nici unei puteri constituite dreptul de-a întrebuinţa fonduri pioase pentru alte scopuri afară de cele hotărîte de donatori. Fără îndoială statul a contribuit şi el pentru întemeiarea şi întreţinerea institutului de la Panteleimon; însă aceasta nu-i dă de loc dreptul nici de a desfiinţa institutul, nici chiar de a cere să i se restituiască suma contribuită, căci şi el a contribuit spre acelaşi scop ca donatorii şi n-a pus atunci cînd a contribuit nici o condiţiune din care ar putea să-şi deducă dreptul de a desfiinţa institutul. Astfel contribuirea din partea statului e numai o dovadă mai mult că trebuinţa întemeierii unui institut ca cel de la Panteleimon era - cel puţin - de toţi simţită. Statul are dar dreptul de control, poate chiar să nu mai contribuie pentru întreţinerea acelui institut, însă dreptul de a desfiinţa institutul nu-l poate avea decît în cazul cînd fondurile din care s-a înfiinţat şi se întreţine nu ar fi destinate de pioşii donatori pentru scopul urmărit de acel institut. Iară dacă fondurile ar fi prea mici, încît din ele nu s-ar putea întreţine institutul, nu rămîne decît să aşteptăm ca ele să crească ori să facem un nou apel la inimele binefăcătoare, dar institutul rămîne în principiu întemeiat, căci altfel am lăsa să se crează că e nebun acela care jertfeşte o parte din roadele muncii sale pentru buna creştere a generaţiilor viitoare. 
Credem însă că institutul de la Pantelimon e atît de folositor încît merită să fie susţinut chiar şi în cazul cînd fondurile destinate anume pentru întreţinerea lui ar fi prea mici. 
Nu ştim daca pînă acum acest institut a răspuns la scopul ce-i este pus. Admiţînd însă că el s-a abătut de la scopul său tot nu putem admite că urmează să fie desfiinţat, ci numai că trebuie reorganizat. 
Lipsa de bani nu poate să fie un motiv serios pentru desfiinţarea institutului. Ni se spune mereu că sunt mulţi bani în ţară şi e peste putinţă că, atunci cînd se votează mii şi iar mii de lei cheltuieli de reprezentaţie pentru înalţi demnitari ai statului romîn, să nu aibă bani pentru întreţinerea unui prea slab dotat institut de binefacere. În acelaşi timp vedem că Eforia Spitalelor, din ale cărei venituri s-a întreţinut pîn' acum institutul de la Pantelimon zideşte case nouă, plantează grădini, pune grilajuri frumoase, ba dărîmă chiar o biserică spre a putea zidi alta în locul ei; nu înţelegem dar cum Camera şi cum guvernul, care au aprobat aceste cheltuieli, mai pot fi de părere că nu sunt bani pentru întreţinerea unui institut în care copiii găsiţi, orfani şi surdo - muţi găsesc un adăpost şi o creştere potrivită cu interesele ţării. 
Care pot să fie dar cuvintele pentru care s-a desfiinţat - precum sperăm, deocamdată - institutul de la Pantelimon? Aceasta e întrebarea pe care trebuie să şi-o pună tot omul serios şi credem că ar fi timpul ca opinia publică să nu mai rămîie în nedumerire asupra acestei întrebări. 

[31 mai 1881]

["ASUPRA EXAMENELOR... "]

Asupra examenelor de bacalaureat de estimp am primit denunţări atît de grave încît ne-am sfiit de-a le da publicităţii şi am căutat mai întîi a ne informa de la oameni vrednici de crezare întru cît ele erau exacte. 
Mai cu seamă în contra d-lor Crăciunescu şi Cernătescu erau îndreptate acele denunţări. "L'Independance roumaine" de alaltăieri cuprinde asemenea indicii de cea mai mare gravitate asupra acestor doi profesori. Ea publică cîte o scrisoare a fiecăruia dintre ei, pe cari iată - le: 

Rog pe colegul meu, d. X., de-a binevoi să se arate indulgent cu tînărul Z... Îi voi fi recunoscător. 

          {EminescuOpXII 193}

Aceasta e a d-lui Cernătescu. 
D. Crăciunescu scrie franţuzeşte următoarele: 

Rog pe onor. meu coleg, d. X., de-a se arăta indulgent cu tînărul M...; nu e tocmai sigur în cestiunile de istorie; dar cunoaşte foarte bine no. 13 al programului. 

E bine înţeles că d-lor fac parte din comisia de examinare. 
În urma acestor revelaţiuni şi a unor informaţiuni din chiar cercurile profesorale, publicăm următoarele şiruri, primite la 16 ale lunei curente şi pe cari la început ezitaserăm de-a le da la lumină fără o confirmare ulterioară. Aceste şiruri au forma unor întrebări la cari elevii examinaţi vor răspunde afirmativ. 

Este adevărat că d. Crăciunescu este meditatorul a cinci elevi, candidaţi de bacalaureat pentru sesiunea de estimp? 
Este adevărat că d-sa a făcut (adică nu, le-a dat în original) încă de acasă elevilor d-sale tema latină? 
Este adevărat că elevilor d-sale li s-a introdus prin gaura uşei tema greacă? 
Este adevărat că d-sa face cestiuni de literatură latină unele aparţinînd facultăţii de litere. iar altele absurde? Ca curiozitate iată cîteva: Cari erau caracterele limbei latine vorbite în Alexandria în timpul lui Horaţiu? Care a fost critica făcută de Scaliger lui Horaţiu? Ce diferenţă era între adevăratul creştinism şi religiunea lui Virgil? Ce asemănare e între Omer, Racine, Virgil şi Dante?...!!! 
Este adevărat că chiar d. Crăciunescu nu ştie răspunsurile acestor întrebări şi că le are scrise pe nişte foiţe pe care nu uită d' a le pune în tot momentul înaintea ochilor d-sale? 
Este adevărat că d-sa are pasajele de care-i întreabă pe candidaţi traduse de acasă cu juxtaliniere?... 
Este adevărat că d. Cernătescu n-a ştiut cine a încheiat pacea de la Nicea? 
Este adevărat că d. Cernătescu a susţinut că nici os din oasele lui Huniade n-a existat cînd Soliman a mers să ia Belgradul? 
Este adevărat, în fine, că d. Cernătescu a susţinut cu tărie înaintea tuturor candidaţilor că Ludovic XI a fost fiul lui Ludovic VII? 
Da! Aşa este: Ce vă aşteptaţi de la un autor de isterie care a copiat cuvînt cu cuvînt pe francezul Duruy? 
----------
 Numit la universitate prin decret al Locotenenţei domneşti de la 11 februarie, fiind ministru al instrucţiei d. C. A. Rosetti. Nu are titluri academice şi n-a făcut concurs. 

[31 mai 1881]

["A INTRAT VULPEA 'N SAC... "]

A intrat vulpea 'n sac. "Romînul" se zbate ca-n gura şarpelui spre a scăpa din încurcătura în care l-a pus evenimentele parlamentare a celor din urmă zile. 
Regalitatea putea fi proclamată de ţară, e foarte adevărat, căci liberă e orice ţară neatîrnată de a-şi pune titlul pe care-l găseşte mai potrivit cu poziţia ei; dar libere rămîn pe de altă parte toate ţările neatîrnate de-a recunoaşte sau nu acest titlu. Cele mai multe din puterile Apusului, avînd interese de-o importanţă secundară pe malurile Dunării şi văzînd în erigerea Romîniei în regat o garanţie de pace mai mult prin înlăturarea secularei rivalităţi dintre două mari puteri, s-ar fi grăbit cu bucurie a recunoaşte micului popor de rasa latină poziţia ce o cereau oamenii lui de stat ca ceva necesar pentru dezvoltarea lui. Alte puteri însă cari aveau interese economice şi politice la Dunăre de-o ordine superioară, văzînd preţul mare ce d-nii Brătianu - Boerescu puneau pe regalitate, au crezut a putea cere o compensaţie pentru recunoaşterea ei: preponderanţa pe Dunăre. 
Am reprodus după ziarele din Viena formula ce se dădea acestei exigenţe "Recunoaşterea regalităţii plăteşte cît un anteproiect austriac". 
S-a constatat cu de prisos în Parlament că înaintea încoronării d. Vasile Boerescu recunoscuse ca îndreptăţită instituirea unei Comisii Mixte, neprevăzută în Tractatul de la Berlin, sub preşedinţa Austriei. Lucrul mergea atît de departe încît în Comisia

          {EminescuOpXII 194}

Europeană din Galaţi delegatul Austriei a dat o dezminţire formală delegatului Romîniei şi celui al Bulgariei, spunîndu-le verde să nu se prefacă că se opun creării unei asemenea comisii, căci delegatul Austriei ştie că guvernele acestor doi d-ni au luat deja angajamente în privirea aceasta. Iată în ce poziţie falsă era pus colonelul Pencovici în Comisia Europeană. 
Apropiindu-se încoronarea, d. Ion Brătianu simte că s-apropie timpul de a-şi ţine cuvîntul dat Austriei. 
Atunci declară în Parlament şi în conventiculele de la Herdan că nu mai poate merge c-un partid care fură, spre a nu mai întrebuinţa eufemisme. Fratele său, venit din Constantinopole spre a-l înlocui, face declaraţii analoge în Cameră: "Hoţii la puşcărie, speculanţii intereselor publice la carantină; nu mai sunt oameni cinstiţi în ţara aceasta, dar [î]i vom corige noi prin articolele respective ale Codului Penal! " Asta în plin Parlament, în cel dendîi discurs al primului cabinet regal, menit a fi reprodus pînă şi în telegramele ziarelor europene. 
Vine în sfîrşit cestiunea Dunării la ordinea zilei. Din documente diplomatice se constată că guvernul trecut a compromis cestiunea prin concesii pripite; că, pledînd numai cu jumătate gură în privirea aceasta, ca unul ce făcuse deja promisiuni, a inspirat dezgust puterilor apusene, cari la început erau plecate a face din libertatea absolută de navigaţiune o cauză a lor; că puterile apusene, văzînd duplicitatea guvernului romîn, au înclinat a da dreptate exigenţelor Austriei, părăsind pe statul mic ce se încerca a le amăgi şi a le compromite vaza. 
Şi aceste lucruri nu au fost descoperite numai de membrii opoziţiei. Nu. D. Chiţu, unul din şefii majorităţii, o face, d. Fleva, un alt şef al majorităţii, se asociază cu el; c-un cuvînt d. Ion Brătianu i-a numit hoţi, d-lor [î]l numesc, c-un cusur subţire, trădător; indirect, cu oarecare rezervă ca pe-un şef al întregei ortale, dar trădător. 
"Neue freie Presse", un organ foarte amic al d-lui Ion Brătianu, scrie în privirea aceasta următoarele: 

D. Dim. Brătianu ar aranja bucuros cestiunea dunăreană într-un mod amical cu Austro-Ungaria şi cu celelalte puteri europene; dar, cu ocazia acestui periculos experiment, n-ar voi să piarză nimic din popularitatea sa şi de-aceea a crezut de cuviinţă şi prudent de-a declara că pertratările sub cabinetul trecut ajunseseră atît de departe încît el s-a găsit în faţa unui fait accompli. 
Prin aceasta credea a putea urni într-un chip comod odiul eventual al concesiunilor făcute puterilor pe umerii fratelui său Ion Brătianu şi ai d-lui Boerescu; dar nu socoti ca Ion Brătianu şi Boerescu n-au murit încă, că, din contra, nu numai că sunt între cei vii, dar sunt şi senatori şi pot deveni iar miniştri. Era dar natural ca ei să nu voiască a lua pe umerele lor acel fait accompli pe care-l iscodise Dumitru Brătianu şi să protesteze în contra încărcării lor c-o asemenea sarcină. D. Dumitru Brătianu va trebui aşadar, daca nu preferă să-şi reia comodul post de ministru la Constantinopol, să rezolve singur cestiunea Dunării... Cabinetul trecut au conces deja instituirea unei Comisii a statelor riverane şi prezidenţa Austriei în ea (deşi nu ca privilegiu, însă în mod convenţional ). Daca asemenea promisii ale unor miniştri romîni pot fi privite ca obligatorii, d. Dumitru Brătianu poate în adevăr să se refere la ele ca la un fait accompli. 

Iată priveliştea în faţa căreia se află Coroana. D. Ion Brătianu, ca şi d. Dumitru Brătianu, au aruncat Parlamentului acuzări de cea mai mare gravitate. Acest din urmă, a ameninţat pe membrii majorităţii cu puşcăria şi cu punerea la carantină. Desigur că Parlamentul din parte 'şi, oricît ar avea pe umerii lui afacerile Mihălescu, contractele de lemne ale d-lui Fleva, jocul de bursă cu ocazia răscumpărării şi milionarizarea Costineştilor, răspunde prin neîncredere în politica guvernului trecut, prin rezervă în faţa cabinetului actual. 
Fără îndoială neînţelegerile între d. Ion Brătianu şi amicii săi politici nu vor dura mult. Acuzările ce şi le-au aruncat reciproc sunt de natură a-i încărca cu atîta discredit pe toţi împreună încît, , componenţii de căpetenie ai partidului roşu se vor reapropia. D-lui Brătianu [î]i trebuiesc roşii, roşilor le trebuieşte el. 
Nouă însă ni s-a dat pentru întîia oară ocazia de-a măsura într-un moment de tenziune reciprocă abisul de corupţie al partidului dominant, pe care fostul ministru prezident îl acoperea cu perdeua numelui său; am auzit pronunţîndu - se de chiar ai lor sentenţa de maturitate pentru marea Academie de la Văcăreşti. Pe de altă parte şefii majorităţii au confirmat ceea ce Iancu Negură zicea despre guvernele roşii în genere: "La putere fiind, conspiră cu străinii contra ţării! ". 
Stroussberg, Livadia, Basarabia, art. 7, răscumpărarea şi în fine Dunărea, iată un lanţ întreg de interese din cele mai vitale ale ţării cari se sacrificau numai pentru ca

          {EminescuOpXII 195}

roşii să vie sau să rămînă la putere. Ei nu se pot despărţi unii de alţii, căci nu sunt numai amici politici, ci complici, şi complicitatea lor la crime ordinare ca şi la crime de stat [î]i cimentează împreună pentru de-a pururea. 
Care parlament din lume ar fi îngăduit în adevăr ca prezidentul Consiliului să-i spuie: "Hoţii la puşcărie, precupeţii intereselor publice la carantină! Nu mai sunt oameni oneşti în ţara aceasta"? Ei bine, Parlamentul acesta au îngăduit-o pentru că fapte de notorietate publică le închidea gura, pentru că mulţi, foarte mulţi din membrii majorităţii ziceau în fundul inimei în acel moment: "Pater, peccavi! "
"Romînul" întreabă de ce nu se dă în judecată cabinetul trecut. 
Noi am zice că ar trebui să se afle cineva în cer ori pe pămînt care să poată da în judecată Senatul ce-au trecut la ordinea zilei peste scabroasele afaceri, descoperite de însuşi mucenicul, şi Camera în care s-au instituit celebrele biurouri de împămîntire pe sub mînă. 
Cine ar putea să judece şi partidul şi guvernele roşii e ţara. Dar la ea nu face nimeni apel, mai ales cînd sunt interese străine la mijloc. 

[3 iunie 1881]

["RUPTURA ÎNTRE D. BRĂTIANU
ŞI PARTIDUL SĂU... "]

Ruptura între d. Brătianu şi partidul său nu putea să dureze mult. "Găsit-au Filip pre Naftanail" zice Sciptura; regăsitu-s-au în sfîrşit cancelarul de la Măgura cu iubiţii săi Pătărlăgeni. Cine se va bolnăvi din pricina împăcăciunii e cestiunea dunăreană. 
Pentru a reîmprospăta în memoria cititorilor deosebirea între vederile cabinetului Brătianu - Boerescu şi acelea ale şefilor majorităţii reproducem mai la vale pasajele acelea din discursul d-lui Chiţu prin care d. Boerescu e acuzat, în mod eufemistic în adevăr, dar nu mai puţin grav, de-a fi compromis cestiunea Dunării. Compare-se aceste pasaje cu aserţiunile "Romînului" că nimic nu s-a compromis, că cestiunea este intactă şi facă-şi fiecine concluzia asupra preţului cu care se plătesc tovărăşiile politice ce ţara are nenorocirea de a le suporta. 

[4 iunie 1881]

["UN AMIC AL FOII NOASTRE... "]

Un amic al foii noastre ne observă că două din întrebările ce se fac d-lui Cernătescu printr-o comunicare ce ni s-a trimis din public cu ocazia examenelor de bacalaureat sunt şicane. 
Iată - le: 

Este adevărat că d. Cernătescu n-a ştiut cine a încheiat pacea de la Nicea? 
Este adevărat că d. Cernătescu a susţinut că nici os din oasele lui Huniade n-a existat cînd Soliman a mers să ia Belgradul? 

şicana ar consista, după amicul nostru, în imposibilitatea întrebărilor, de vreme ce nici Soliman n-a fost contimporan cu Huniady, nici s-a încheiat vro pace la Nicea. 

          {EminescuOpXII 196}

Înainte de toate, care Soliman şi care Nicee? 
Observaţia aceasta ar avea cuvînt daca întrebările i s-ar fi pus unui elev de liceu. 
Un atare sau un om privat nu e obligat a şti nici păcile cîte s-a încheiat în deosebitele Nicee, nici care Soliman împărat a fost contimporan cu Huniady. Dar întrebările de mai sus, în forma lor vagă, fără a se determina nici de ce Soliman e vorba, nici de ce Nicee, se pot pune unui profesor de facultate, care ar fi ţinut nu numai a da un răspuns la ele, ci şi a descoperi lapsurile strecurate în ele, pentru a le da un înţeles îndoit. Pentru noi întrebările, deşi greşite, au un răspuns istoriceşte exact, ceea ce nu ne împiedecă de-a descoperi erorile. Din parte-ne însă nu ne-am crezut deloc în drept de-a corige erori puse poate cu intenţia de a-l face pe examinatorul la bacalaureat să-şi formuleze altădată întrebările şi răspunsurile cu mai multă preciziune. 
În locul întîi se zice în adevăr "pacea de la Nicea" în loc de "pacea lui Nicia " (cea de 50 de ani în războiul peloponeziac ); în locul al doilea se zice "Soliman" în loc de "Mohamed II". 
Dar amîndouă întrebările luate cu intenţia cu care ne par puse ne-au convenit nouă, pentru că au o dezlegare, poate cam greu de aflat pentru profesorul în cestiune, dar desigur din cele mai neaşteptate. 
Pacea de la Nicea s-au încheiat în adevăr între Poriu împărat şi Alexandru Macedon; iar Soliman contimporanul lui Huniady e fiul lui Baiazid I, împărat în părţile europene ale Turciei, care a murit ucis la 1410. 
Spre liniştirea amicului nostru cată s-o repetăm că aceste întrebări ne par a fi puse nu pentru a pune în perplexitate pe un elev de liceu, care ştie şi cînd a trăit Huniady, şi timpul lui Soliman Legiuitorul, ci pentru a demonstra unui profesor de facultate că întrebările ce le pune cată să fie precise ca denominaţiune şi ca epocă. Ce e Soliman fără nici un atribut? Ce e Nicea? Există patru Nicee deosebite, patru Nicia cunoscuţi, cinci Belgrade şi în fine trei Solimani - aceşti din urmă încai toţi în raporturi directe cu istoria noastră naţională. Daca profesorul nu întreabă de Soliman cel Mare sau Legiuitorul elevul [î]l poate confunda cu Soliman Beţivul, contimporanul lui Huniady. 

[4 iunie 1881]

FRNAZ SCHIPEK 

Eminentul violonist şi compozitor, după o îndelungă suferinţă, a încetat din viaţă ieri noapte; astăzi rămăşiţele lui vor fi depuse în locuinţa eternă. 
Moartea prematură a acestui om de adevărat talent, de o inteligenţă artistică înaltă, este o mare pierdere pentru artă la noi, unde un artist de valoare ca dînsul nu poate rămîne decît silit de împrejurări sau doborît de slăbiciuni nebiruite. 
F. Schipek a murit în vîrstă de 38 de ani. El lasă un număr însemnat de compoziţiuni, remarcabile atît ca inspiraţie cît şi ca lucrare, şi dintre cari, dacă dezvoltarea artei la noi are vreun viitor, multe vor rămîne. 

[4 iunie 1881]

["ÎNCLINĂM UNEORI... "]

Înclinam uneori a ne face iluzii asupra cancelarului de la Măgura, închipuindu-ne că în adevăr urmăreşte vreo idee politică sau naţională. E prea adevărat că scopul nu justifică mijloacele şi, oricare ar fi fost ideea pe care ar fi urmărit-o d. Ion Brătianu servindu - se cu speculanţi ai intereselor publice pe cari frate - său [î]i ameninţă cu carantina 

          {EminescuOpXII 197}

sau ca maturi candidaţi pentru examene înaintea curţii cu juraţi, ţintele sale politice trebuiau să sufere de aceasta. Scopul nu justifică asemenea mijloace, dar le-ar putea esplica măcar. 
Daca n-am fi renunţat de mult la această iluzie evenimentele celor din urmă zile ar fi izbutit a ne convinge că d. Ioan Brătianu nu urmăreşte nici un scop şi că tot miezul politicei sale e de-a mănţinea la putere corupţia pentru ea însăşi, ignoranţa, specula intereselor publice pentru ele însele, în afară de orice ordine superioară de idei sau de interese. 
Esplicaţia optimistă pe care o dădeau unii pentru retragerea d-lui Brătianu era: Acest om urmărea în adevăr regalitatea şi neatîrnarea deplină : se servea deci în urmărirea scopurilor sale de tot ce e mai corupt, mai lesne de avut ca votator, mai mlădios. Spiritele independente, prea multă critică ar fi fost piedeci la ceea ce recunoscuse el că e bun ori salutar. Dar, odată poziţia în afară a ţării asigurată, el nu mai are nevoie de aceste elemente netrebnice de postulanţi, cumularzi, speculanţi ai intereselor ţării. Va căuta a da o organizare internă ţării, atrăgînd în sfera ideilor sale elemente oneste şi sănătoase sau sprijinindu-le pe acestea în tendenţele lor, fără a se mai amesteca direct în afaceri. 
O esplicare tot optimistă a retragerii era că voia să scape de d. Boerescu, care se prea angajase în cestiunea Dunării, şi să dezlege mîinile eventualilor săi urmaşi. 
Toate explicările acestea au fost greşite. 
D. Ion Brătianu s-a supărat amar pe critica făcută de d. Chiţu politicei sale în cestiunea Dunării; d-sa e solidar cu d. V. Boerescu şi cu teoria emisă de acesta, pe care de mult am cunoscut-o, că "Dunărea nu e a nimărui şi a tuturor". 
Cu toată blîndeţa cu care d. Chiţu critica această teză a d-lui Boerescu, noi credem că ea e prea circumscrisă şi se poate generaliza asupra ţării întregi. Nu numai Dunărea, ţara asta întreagă e a nimărui şi a tuturor. Ţara întreagă nu mai e decît un otel ce aparţine musafirilor eventuali cari se scurg din cîteşipatru unghiurile lumii pe acest pămînt; Parlamentul e un otel pentru oameni fără tradiţii şi fără patrie hotărîtă, pentru Gianii şi Cariagdii de toate categoriile; demnităţile statului sunt un otel pentru absolvenţii a patru clase primare şi a unui curs de violoncel; ministeriile sunt otele pentru cele patruzeci de terenuri de voiajori deosebiţi care le-au populat în curs de şase ani şi populaţiile provizorii a acestei ţări dau întregei activităţi publice un caracter provizoriu. 
Noua Americă dunăreană seamănă mult cu prăvăliile improvizate ale tîrgurilor anuale, cu firmele, cu inscripţiile, cu mişcarea de-o zi; pe cînd vechea Romînie istorică, cu tradiţiile ei, semăna unei cetăţi cu firme seculare, în care activitatea se urma de sute de ani pe aceleaşi cărări. 
Am fi crezut un moment că şi d. Brătianu urmăreşte reconstruirea acelei cetăţi; dar am pierdut această credinţă. D-sa este şi voieşte să rămînă căpetenia acelora cari cred că ţara aceasta nu este a nimărui, este a primului ocupant. Ceea ce s-ar fi putut crede că e un mijloc pentru realizarea unei ţinte politice este scopul însuşi a d-lui Brătianu, este înstrăinarea. Şi fiindcă nimic nu-i mai favorabil înstrăinării decît corupţia, mijlocul pentru a înstrăina deplin ţara, a o face nepăsătoare chiar de soarta ei, e coruperea sistematică a spiritelor prin erigerea în principiu de guvernămînt a teoriei: că banul cîştigat fără muncă şi parvenirea cu orice preţ e unica ţintă a existenţei omeneşti. Pe această cale d. Brătianu va ajunge în adevăr ca poporul istoric al ţării, acest obiect al sistematicei esploatări, să prefere chiar dominaţiunea străină dominaţiunii patrioţilor de meserie. 

[5 iunie 1881]

["CÎND ONOR. D. IOAN BRĂTIANU S-A RETRAS... "]

Cînd onor. d. Ioan Brătianu s-a retras la Măgura pentru motive de sănătate, după ce la Herdan espusese o altă serie de motive, era de crezut că atmosfera încărcată de afacerile Mihălescu - Carada - Costinescu, de sinecurele ce şi le-au creat patrioţii de industrie, de pensiile reversibile, de cumul, de întreprinderi etc. [î]l înăduşea pe cancelarul nostru şi voia să deschiză un ventil în Cameră pentru a o răcori. 

          {EminescuOpXII 198}

Şi în adevăr această credinţă deveni mai plauzibilă cînd onor. d. Dimitrie Brătianu, într-un moment de sinceritate, trimise pe hoţi la puşcărie, pe precupeţii intereselor publice la carantină. Niciodată ministru n-a pronunţat vorbe mai grave la adresa partizanilor săi ca acesta. Bătrînul Cromwell s-ar fi putut mîndri cu rostirea lor; de aceea au şi fost reproduse, spre veselia Europei, de ziarele cele mai răspîndite. Un prim ministru care zice că nu mai sunt oameni oneşti în ţara aceasta şi care ameninţă că-i va face oneşti prin paragrafii respectivi ai Codului penal şi prin răcoritoarea umbră a zidurilor de la Văcăreşti e un ministru fenomen la Sybaris, care - ar merita un monument. 
Credem că acest motiv ar fi fost de ajuns pentru ca Maiestatea Sa să ceară esplicări ministrului său prezident asupra înţelesului şi întinderii vorbelor ce le întrebuinţase. 
Avea şi are de gînd d. Dim. Brătianu să guverneze înainte sprijinit de o majoritate căreia i-a adresat şi care a fost capabilă a suporta asemenea epitete? Nu ştie prezidentul Consiliului că, pe cît timp aceşti oameni formează majoritatea Camerei, ei sunt neresponsabili, că nici un judecător de instrucţie nu i-ar putea scoate din menajeria sacrosanctă? Nu ştie ministrul prezident că cel dendîi mijloc de a-i trage la răspundere este disoluţiunea şi alegerile nouă? 
După cît se vede însă hoţii buni de puşcărie şi precupeţii intereselor publice buni de carantină vor continua a face legi şi a guverna. 
E ciudat aceasta, dar aşa e scris în cartea sorţii ca în ţara noastră să nu se facă mai bine. Ca la noi la nimenea. Şi într-adevăr, cum şi la ce s-ar face mai bine? Unul face revoluţie pe faţă şi e numit adiutant domnesc; altul înjură Domn şi Doamnă prin pasquiluri pretinse satirice şi e decorat cu medalia Bene-merenti; altul ia pensie reversibilă de la monarhia ereditară, iar fiu său ce trăieşte din această pensie bea la Paris în sănătatea Republicei Romîne; contra altuia se face cercetare criminală pentru cărăturile Warszawsky şi el continuă a fi director de ministeriu în timpul întregei cercetări, împreună cu tovărăşia de Chiriţopoli cu cari populase prefecturile în predmetul lucrativelor afaceri! Ţara vede, se zbate; însă colegiile electorale sunt falsificate deja prin introducerea în liste de alegători frauduloşi: ţara legală e în minoritate faţă cu ţara cavalerilor de industrie. 
Cum să se facă mai bine şi la ce s-ar face? Milionul de oaspeţi în hanul Americei dunărene îşi caută de afaceri şi-i au în buzunar pe patrioţii de industrie. A lor e ţara cu d. Brătianu cu tot şi lor le convine guvernul. La ce s-ar schimba? Pentru Terinte din Vaslui or Bucur din Breaza nu se schimbă un lucru atît de subţire precum e guvernul din Sybaris. 
Din acest punct de vedere "Romînul " nu are decît dreptate daca prin şirurile următoare se opune disoluţiunii Adunărilor şi venirii unui alt guvern. 

Care rege însă putut-a chema la guvern nişte simpli indivizi? Şi toţi ştiu că fosta partită, ce se zicea conservatoare, nu mai esistă. 
Mulţi dintre bărbaţii cei eminenţi din acea partită au părăsit-o. Fapt clar, pozitiv şi de cea mai mare gravitate. 
Puţinii cari au mai rămas sunt divizaţi în ideile lor politice. Ţara toată ştie diviziunea ce s-a produs prin "Timpul" chiar între dd. Lascar Catargi şi Maiorescu. 
D. Carp a spus în Cameră c-acea partită n-are o programă serioară, conservatoare şi naţională, ş-a expus naţiunii programa dumisale. 
Domnul Carp a rămas singur şi partita în care era este fără programă şi foarte strenţuită. 
Astfel dar pretinşii conservatori nu pot veni la guvern, pentru că nu mai sunt o partită. 
Nu mai sunt o partită căci nu au o programă clară şi cunoscută naţiunii şi Europei şi sunt părăsiţi de către mulţi din bărbaţii cei emininţi pe cari naţiunea îi cunoaşte. 
Nu mai sunt conservatori, căci faptele au dovedit c-adevăraţii conservatori au fost şi sunt membrii partitei liberale naţionale. 

Toate bune şi frumoase. Să admitem că programul nostru e necunoscut, deşi l-am spus şi l-am rezumat de atîtea ori în două cuvinte. 
Care e însă programul d-voastră, clar şi cunoscut naţiunii şi Europei? Dacă al nostru e neclar şi necunoscut, nu s-ar putea să vedem odată ceea ce numiţi programul d-voastră? De atîţia amar de ani tot vorbiţi de existenţa unui program roşu, pe care nimeni în lume nu-l cunoaşte, încît ar fi o adevărată binefacere pentru partidul d-voastră, pentru cititorii "Romînului", pentru naţiune şi - haiti, fie - pentru Europa daca l-aţi reproduce odată acel misterios program îngropat în negurile unui trecut de patruzeci de ani, îngropat în poeziile neogreceşti ale lui Serurie şi în traducerile din neogreacă ale d-lui C. A. Rosetti. Daţi 'l pe faţă odată să vedem cari - i simbolul de credinţă a nouăi Bizanţe, dogmele patriotismului de industrie? 

          {EminescuOpXII 199}

Nouă ne e necunoscut şi credem că şi ţării întregi. 
Daca ar întreba însă cineva care e adevăratul program al partidului roşu am arăta că, afară de tendenţa generală de cumul, nepotism, păsuieli, diurne ş. a., momentan el cuprinde două puncte, a căror realizare, după cît se spune, se va încerca de către patrioţi. 
Întîiul punct al programei recente este răscumpărarea drumului de fier Cernavoda - Chiustenge. Se zice deocamdată că, afară de cumnatul d-lui C. A. Rosetti, celebrul d. Grant, atît prezidentul Camerei cît şi cel al Senatului ar fi avînd o dragoste deosebită pentru acest proiect de răscumpărare. Compania Cernavoda - Chiustenge cerea 9 milioane pentru acest drum. În urma dragostei trinităţii bucureştene preţul s-a urcat la 17 milioane. 
Al doilea punct al programei e milionul lui Aristid... Aristid al d-lui Grădişteanu. Cestiunea aceasta devine foarte spinoasă cînd cugetăm că d. Brătianu este la putere împreună cu ai săi, că o mulţime de oameni sunt în daraveri cu statul şi că, la putere fiind dumnealor, oamenii, vrînd - nevrînd, cată să bage mîna 'n buzunar spre a împlini milionul subscripţiei naţionale. Daca roşii n-ar fi la putere, altceva. Dar aşa subscripţia seamănă mult a spoliaţie cu mîna armată. 
Iată programul real pînă ce "Romînul" va binevoi a ne da pe cel ideal, după care pretinde că se mişcă coreligionarii lui politicii. 

[6 iunie 1881]

SITUAŢIA ÎN RUSIA
["GUVERNUL RUSESC... "]

Guvernul rusesc face cunoscut că la 2 iunie încep dezbaterile asupra reducţiunei sumei de despăgubire ce au să mai plătească ţăranii pentru pămînturile lor. Cei doisprezece experţi numiţi spre acest scop sunt luaţi dintre ţărani, din consiliele urbane, din nobilime şi proprietari. Mulţi susţin că aceasta nu e decît un mijloc paliativ faţă cu mizeria ţăranilor ruşi, dar în fine e un fel de început. În privinţa mişcărilor mai recente ale nihiliştilor, "Koelnische Zeitung" primeşte din Petersburg interesante ştiri, care spun că

nihilismul este astăzi mai în floare decît oricînd. Persecuţiunile în contra ovreilor s-au întîmplat într-un sezon foarte favorabil pentru anarhişti, deoarece primăvara agitatorul merge la ţară, unde, ca ţăran, fierar sau muncitor, face propagandă. Sărăcia amarnică a poporului este un ciment pentru propagandă şi de aceea a reuşit să împingă pe popor pentru prima dată, într-o luptă făţişă. Numita foaie mai spune că nihiliştii au publicat nu una, ci două proclamaţiuni. Lucrătorii, între cari propaganda află mai mulţi aderenţi, s-au împărţit în două uniuni, dintre cari cea de nord recunoaşte autoritatea comitetului executiv, iar uniunea lucrătorilor de sud lucrează de capul ei. Se zice că Uniunea de sud a luat parte foarte activă la persecuţiile contra jidanilor. În Petersburg s-au fabricat cu intenţiune proclamaţii falşe în numele ţarului, cari au fost împrăştiate în sudul ţării spre a aţîţa mulţimea. În aceste hîrtii se zicea ca ţăranii să ocupe îndată locurile promise lor, căci ţarul deocamdată nu poate face nimic, fiind ţinut prins de nobili la Gacina. 

[6 iunie 1881]

["IERI S-A CITIT ÎN ADUNĂRI... "]

Ieri s-a citit în Adunări mesajul regal prin care sesiunea Corpurilor legiuitoare se prelungeşte pînă la 15 iunie inclusiv. În şedinţa de ieri a Camerii, care a ţinut numai o oră - delegaţii diferitelor comitete trebuind să lucreze în secţiuni - d. N. Gane a adresat o interpelare guvernului relativă la cele 10 milioane acordate de Constituantă capitalei Iaşi. D. Gane ştie că mai multe tratări s-au urmat între reprezentanţii consiliului comunal ieşean 

          {EminescuOpXII 200}

şi guvern pentru a pune capăt diferendului; asemenea ştie că un proiect de lege s-a subscris de cătră întreg Consiliul de Miniştri, prin care proiect se curma diferendul într-un mod definitiv; onor. interpelator ştie apoi că M. Sa Regele a subscris mesajul de înaintare a; acelui proiect, dîndu 'l în deliberarea Camerii. Astfel, d. Gane interpelează pe guvern şi în special pe dd. miniştri de finanţe şi interne cu scop să afle cari sunt cauzele cari întîrziază înaintarea acelui proiect. Dezvoltarea acestei interpelări trebuie să se facă astăzi. 

Informaţia noastră despre demisia d-lui ministru de război Slăniceanu se confirmă. Am arătat ieri deja atît punctele interpelării d-lui Grădişteanu cît şi moţiunea de blam care trebuia neapărat să determine retragerea d-lui Slăniceanu. Incidentul a fost însă prea interesant pentru a nu reveni asupră-i şi credem a nu putea face aceasta mai bine decît reproducînd pasajele de fond din dezvoltarea interpelării d-lui Grădişteanu. 
În privinţa şcoalei de aplicaţiune interpelatorul constată că d. ministru a numit de pe acuma un director al acelei şcoale, înainte de termenul prevăzut de lege pentru deschiderea şcoalii şi fără măcar să fi prevăzut în buget numirea directorului înainte de vreme. Al doilea punct al interpelării este privitor la un anunţ publicat prin ziare în care se spune că fiind depus în Cameră un proiect de lege pentru cutare întreprindere, apoi (voteze-se sau nu proiectul) se şi publică licitaţia pentru darea întreprinderii. 
Punctul al treilea şi cel scandalos este privitor la neregularităţile şi abuzurile ce s-au făcut la Ministerul de Război cu contractele de furnituri ale oştirii. După cercetarea tuturor dosarelor interpelatorul s-a convins că procedarea generală urmată în Ministerul de Război mai cu toate contractele de întreprindere este aceasta: 
Se face licitaţiune, se adjudecă cutare întreprindere asupra cutării persoane în cutari condiţiuni; licitaţiunea se supune Consiliului de Miniştri, care o aprobă. Dar, imediat cînd este vorba de recepţiunea furniturei contractate, se iveşte cazul următor: conform contractului şi conform regulamentului Ministerului de Război, furniturile, oricari ar fi, trebuie să fie supuse unei comisiuni de examinare şi, după art. 18 din regulament, daca comisiunea zice că acele obiecte nu întrunesc condiţiunile, regulamentul ordonă că trebuiesc timbrate ca respinse, pentru ca nu pe urmă să se poată prezenta la o altă concurenţă, la o altă furnitură. Ce se urmează însă? Se urmează într-un mod general faptul următor: Comisiunea constată că marfa, furniturile, nu este în condiţiunile contractului, că ele trebuiesc respinse. În loc să se aplice timbrul conform regulamentului, petiţiuni peste, petiţiuni din partea diferiţilor antreprenori vin la minister şi atunci începe o serie de apreţieri venind unele după altele din partea ministrului, care zice la unele: Avînd în vedere şi considerînd, să facem un scăzămînt de... La altele: Avînd în vedere şi considerînd, să facem un scăzămînt de... 
Interpelatorul ilustrează apoi cu exemple, întemeiate pe acte din dosare, această procedură a ministerului. Este un contract de furnituri cari sunt respinse mai întîi; contracciul propune un aranjament cu scăzămînt de 7 şi jum. la sută; comisia opinează că furniturile trebuiesc respinse, totuşi, adaogă comisia, ministrul, daca voieşte, le poate primi, însă numai cu un scăzămînt de 40 la sută. D. ministru Slăniceanu, considerînd urgenţa (acesta era calul de bătaie al ex - ministrului, în toate afacerile de acest fel, urgenţa), admite a se primi furniturile cu 20 la sută scăzămînt. Contracciul, d. Rosenthal, se plînge, protestează, dar sfîrşeşte prin a se mulţumi şi aşa. La predarea furniturilor însă contracciul începe iar să protesteze, să se plîngă şi să stăruie; în urma stăruinţelor contracciului, d. ministru consimte, după trecere de timp, a mai scădea scăzămîntul de la 20 la sută, la care se învoise şi contracciul, la 12 la sută. "Şi cum s-au făcut, întreabă interpelatorul, aceste contractări, pertractări şi subtractări? Cu consimţămîntul Consiliului de Miniştri? Supusu-s-a cazul în Consiliul de Miniştri? " Nu. Toate acestea s-au făcut din propria şi singura autoritate a d-lui ministru de război. 
Iată acuma cum stă şi afacerea furajului cailor din Dobrogea. D. ministru Slăniceanu, spre a vedea în ce condiţiuni s-ar putea face acest furaj, se adresează mai întîi la administraţia Domenielor Statului şi totodată întreabă şi pe şefii de corpuri din Dobrogea cam în ce condiţiuni se poate face furajul acolo? Şefii de corpuri telegrafiază către ministru, încunoştiinţîndu-l că se însărcinează ei să facă acest furaj cu preţ de 90 bani de cal. Deşi în aceste telegrame şi raporturi ale şefilor de corpuri se arată preţul de 90 bani de cal, care preţ da mai multe avantaje chiar corpurilor, fiindcă puteau face economii, căci

          {EminescuOpXII 201}

acesta era preţul maxim, totuşi d. ministru Slăniceanu decide ca să se pună în licitaţie furnitura furajului şi, lucru curios, că, în referatul care-l face la Consiliul de Miniştri asupra aprobării licitaţiunii, d. ministru Slăniceanu, nu zice nici un cuvînt de existenţa acestor raporturi! Se aprobă dar licitaţiunea pe 1 lei şi 12 bani de cal; dar se aprobă nu pe 5 trimestre, ci numai pe 3 trimestre şi contractul se încheie în urma acestei licitaţiuni pe 3 trimestre, conform hotărîrii Consiliului de Miniştri. Expiră termenul. Raporturi din nou ale şefilor de corpuri, cari spun că se însărcinează dînşii cu furajul, fiindcă este o deosebire mare. Iată ce se găseşte chiar în dosarele Ministerului de Război. La 1879 furajul n-a costat decît 89 de bani de cal şi, de la 89 de bani cît a costat în 1879, acum se urcă la 1 leu şi 12 bani de cal. Cer corpurile să facă ele aprovizionarea furajului şi cu toate acestea, d. ministru Slăniceanu, fără avizul prealabil al Consiliului de Miniştri, din propria d-sale autoritate, fără o nouă licitaţiune, prelungeşte contractul pe care-l avea încheiat cu d. Saniel Marcus, ginerele d-lui Rosenthal, acelaşi d. Rosenthal de care se vorbeşte mai sus. 
Toate acestea sunt fapte pozitive, pe cari d. ministru Slăniceanu nu le putea contesta şi nici n-a încercat să le contesteze, dosarele fiind de faţă. Senatul, credem, a fost prea indulgent cu d-sa votînd moţiunea Grădişteanu: incorectitudinea vădită a d-lui ministru Slăniceanu, ca să întrebuinţăm un eufemism, ar fi trebuit să-i atragă ceva mai mult decît un vot de blam. 

[7 iunie 1881]

[""VOTUL DUREROS AL SENATULUI"... "]

Votul dureros al Senatului a lovit pe un ministru onest care desigur este vinovat numai fiindc-a comis marea greşală d' a urma corintele relei tradiţiuni... Furniturile ce se primesc sunt totdeauna rele; ministrul onest este bănuit; moralitatea publică este greu lovită. ("Romînul" de la 6 iunie 1881). 

Nu vom face desigur consideraţii de filozofie morală cu redactorii "Romînului". Pentru d. C. A. Rosetti, ca şi pentru breasla patrioţilor de industrie în genere, a capitaliza în zeci de mii de galbeni un vot al unei Adunări care n-a fost nici cînd lege, în pensie reversibilă, e ceva onest; a trăi de pomană din pensia monarhiei ereditare şi a bea în sănătatea Republicei Romîne, e onest; a escrie, fiind la putere şi avînd perceptorul la dispoziţie, o subvenţie naţională de 1 000 000 franci, la care de voie, de nevoie oricine are deraveri cu fiscul, se vede silit să subscrie e lucru onest; a trece la ordinea zilei peste scabroase afaceri e onest; în fine - în special pentru onor. d. Slăniceanu - a face un scăzămînt şi mai mare decît cel propus de comisie e onest. 
Judecînd lucrurile atît de elastic cum obicinuieşte ziarul guvernamental şi numind oneste procederile cele mai incorecte şi cari dau loc la bănuieli întemeiate, am ajunge a acoperi orice fapte cu fraza că oameni oneşti le-au comis împinşi de un corinte nenorocit şi că orice dezaprobare a lor e un vot dureros. 
Serdaru, întemniţat la Odessa, ne scrie că el era un om onest. Tot ce făcuse era că împrumutase bani fără dobîndă, pe care avea de gînd să-i dea îndărăt mergîndu-i afacerile bine. Sunt sigur, zice acest om onest, că s-ar fi găsit şi advocaţi şi gazete liberale în Romînia cari să-mi ia apărarea şi să arate că ideile mi-a fost cele mai bune. La această îndreptare m-a împiedicat un locotenent de dorobanţi, care m-a descoperit în Odessa. 
Drumul de fier Cernavoda - Constanţa costa 9 milioane. De cînd d-nii Grant, C. A. Rosetti şi tovărăşia au îndrăgit răscumpărarea acestui drum el costă 17 milioane, adică cu 8 milioane mai mult. E cam scumpă onestitatea d-lui C. A. Rosetti, dar cînd e vorba de opt milioane [î]şi arată arama. 
D. C. A. Rosetti e desigur un om onest. 
Dar onestitatea onor. d. Slăniceanu în special se mai dovedeşte şi dintr-altceva. 
Furajul în Bucureşti costă pentru un cal 94 bani, în Bucureşti unde, precum se ştie, nu sunt fîneţe în mijlocul oraşului. În Dobrogea, ţară foarte bogată în păşune, unde pasc

          {EminescuOpXII 202}

sutele de mii de oi ale mocanilor, furajul costă 1 franc 12 bani de cal, conform contractului pe care onestul ministru l-a încheiat cu onor. Saniel Marcus, ginerele onor. Rosental, cel cu furniturile cari au atras votul de blam. 
Dar mai iată un act, necunoscut Senatului, la care au participat toate onorabilităţile fostului cabinet. 
Fabrica din Witten fusese amendată cu suma de 201555 lei pentru nepredarea îa timp a armelor contractate. 
Consiliul de Miniştri, prezidat de d. Ioan Brătianu, face următoarea încheiere: 

În şedinţa sa de astăzi, luni 12 ianuarie 1881, luînd în deliberare referatul d-lui ministru de război no. 57 decide: 
Art. 1. Se autoriză d. ministru de război a restitui fabricei de arme din Witten suma de lei 201 555 cu care se amendase pentru nepredarea la timp a armelor contractate cu Ministerul de Război. 
Art. 2. În cursul exerciţiului anului 1880 - 1881 se va restitui acelei fabrici suma de lei 90000 de cari dispune administraţia războiului; iar restul de 111555 lei se va restitui după punerea în aplicare a bugetului pe anul 1881 - 1882. 
Semnaţi: I. Brătianu, Dabija, D. Giani, Slăniceanu, B. Conta, B. Boerescu. 

Cum şi de ce s-a restituit această amendă, luată în mod regular pentru întîrziere, nu ştim. După a noastră părere însă votul dureros al Senatului ar fi putut lovi şi pe alţi miniştri oneşti, fiindc-au comis marea greşeală de-a urmări corintele relei tradiţiuni. În afacerile Rosental şi Saniel Marcus d. general Slăniceanu a uitat, se vede, că cineva nu face în Romînia asemenea lucruri singur. Daca d-sa s-ar fi informat de mai nainte cu ce anume elemente are a calcula în majoritatea Parlamentului şi pe cine are a atrage şi interesa în afaceri de soiul acesta, [î]l asigurăm că onor. Senat ar fi trecut peste interpelarea din urmă ca peste-o cestiune de regulament, la ordinea zilei pur şi simplu, precum a mai trecut în alt timp peste scabroasele afaceri de pe cari mucenicul ridicase cu neprihănita sa mînă un colţuleţ al vălului. După trista experienţă pe care a făcut-o i-am recomanda ca, în retragerea sa involuntară, să cultiveze mai intime legături de prieteşug cu d-nii C. A. Rosetti, Carada, Costinescu, oţeliţi în luptele pentru patrie şi pentru ţîţele bugetare. De la aceşti trei crai de la răsărit, de la aceşti magi filozofi atît de abili în arta pietrei filozofale, în arta de-a preface patru clase primare, poezii neogreceşti şi un curs de violoncel în sute de mii de franci, naivul ex - ministru va deprinde cunoştinţa lumii şi cum trebuie să se poarte cineva pentru ca, cu afaceri şi mai gogonate în spinare, să scape de neplăcerea voturilor de blam. 

[9 - 10 iunie 1881]

["ÎN NUMĂRUL TRECUT AM PUBLICAT... "]

În numărul trecut am publicat un articol intitulat Răscumpărarea liniei Cernavoda - Chiustinge. Observăm că acest articol e traducerea unei mici broşure ce a apărut în limba franceză şi care se datoreşte penei unui bărbat special şi cu totul competent în materie, din care cauză atragem atenţia senatorilor şi deputaţilor asupră-i. Ar fi bine de ex. daca, abstracţie făcînd de orice alte consideraţii, s-ar repeta votul dureros şi în faţa răscumpărării unei linii ce mai alaltăieri costa 9 milioane şi acum costă ca din senin 17 milioane. 

[9 - 10 iunie 1881]

["FĂRĂ A AVEA DARUL... "]

Fără a avea darul unei mari prevederi, am spus că ministerul Dumitru Brătianu va fi de scurtă şi neînsemnată dăinuire. Neînsemnat prin compunere, nedistingîndu-se prin vederi politice nouă sau fertile, înjghebat din aceleaşi elemente aproape pe cari viziriatul

          {EminescuOpXII 203}

lui Aristid al d-lui Grădişteanu le uzase în treizeci şi opt de compuneri şi recompuneri, cabinetul nu avea nici amici, nici adversari. El plutea ca frunza pe apă pe valurile apetiturilor ascunse a oamenilor de afaceri ale partidului, fără ocrotire la furtunele ambiţiilor acelei aristocraţii novissime de vînători de minister a căror necunoştinţă de afacerile ţării şi nepăsare de binele public nu află pereche decît în setea neînfrînată de a-şi lustrui o zi neînsemnata lor personalitate în razele marilor demnităţi ale statului. 
D. Dumitru Brătianu au avut nepilduita sinceritate de-a spune că în ţara aceasta nu mai există oameni oneşti, de-a ameninţa pe cei răi cu temniţa, pe cei rău nărăviţi cu carantina. D-sa, care părea a-şi fi făcut o misiune din esterminarea relelor, cade acum. Cine rămîne în locu-i? Neapărat cei ce după a sa opinie merită temniţa şi carantina. Nu noi o zicem aceasta; d. Dumitru Brătianu, acel care după expresia "Romînului" nu s-a îndoit niciodată că în ideile liberale e mîntuirea Romîniei, acel om care a rămas pururea fidel drapelului său, acela, nu altul, a confirmat despre partidul demagogic ceea ce noi zicem şi repetăm de un şir de ani încoace. 
Şi oare nu e natural aceasta? Poate un partid demagogic să fie altceva decît esploatatorul intereselor publice? 
Mulţimea asta de oameni fără învăţătură de carte şi fără avere, care nu se poate ocupa cu nici o meserie productivă şi care şi-a făcut din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei de fraze altfel decît oricare precupeţ? Precupeţul cată să ia din bunurile reale ce le debitează cîştigul cel mai mare posibil; negustorii de principii şi de vorbe privesc interesele publice ca obiecte ale cîştigului lor zilnic şi vor căuta să scoaţă din debitarea lor oricît de mult. Ce minune dar că demagogia romînă vede, ca oricare altă demagogie, un mijloac de îmbogăţire şi de bun trai în politică, ce minune iar daca, neînfrînată de nici un control de sus, de nici unul de jos, [î]şi rîde de neputincioasele ameninţări cu umbra ori cu carantina ale unui Dumitru Brătianu şi, la ocazie, [î]i arată uşa? 
Şi cu ce amară ironie i-o arată? Aceluiaşi ministru care a intrat în prosceniul politic cu protestaţiuni de moralitate [î]i aruncă în faţă furniturile Goldental şi furajul Saniel Marcus cine? Acelaşi orator care-a propus trecerea pur şi simplu la ordinea zilei peste un scandal şi mai mare decît acesta, peste scabroasele afaceri de pe cari mîinile neprihănite ale mucenicului ridicaseră un colţuleţ al vălului. 
Şi-n ce chip s-a dat prezidentului Consiliului concediul involuntar? D. Grădişteanu i-a dat ieri în Senat a înţelege că serviciile aduse ţării pe malurile Bosforului, în molaticul şi ademenitorul Bizanţ, sunt mult mai apreciabile decît cele problematice, aduse de pe ingratul fotoliu de ministru. 
Şi să nu se crează că suficienţa membrilor majorităţii se mărgineşte la atîta. Nu. 
Deodată cu dezaprobarea cabinetului acestuia, d. Petre Grădişteanu şi-a permis a pretinde de la Coroană ca pe d. Ioan Brătianu să-l cheme la prezidenţia Consiliului. Noi ştim, şi cu noi oricine, că singurul chip în care Coroana, această putere a statului, se poate consulta cu Corpurile legiuitoare, o altă putere, este adresîndu-se la prezidenţii acestor Corpuri şi cerîndu-le opinia. Ca un singur deputat sau un singur senator să se improvizeze de la sine în reprezentant al majorităţii, ceea ce prezidentul Camerei se consideră a fi, şi să se improvizeze în aşa calitate în faţa Coroanei, în public, este o procedere a cărei cuviinţă socială, nevorbind de ilegitimitatea ei, trece dincolo de marginile unei aprecieri serioase şi reci. Naturile fericite ar rîde, cele mai puţin vesele se indignează. 
Dar atunci de ce nu se propune acest unic reprezentant al majorităţii totodată ca ministru prezident la esterne în locul d-lui Dumitru Brătianu? Fără îndoială lumea diplomatică, domni şi doamne, s-ar grăbi a-i vizita prînzurile şi seratele. Aceasta se cuvenea s-o facă, iar nu să propuie pe altcineva Coroanei. 
Ce 'nsemnează această manieră de-a ignora orice margini puse de cuviinţă şi de legi? Daca sub Carol îngăduitorul se pot multe, nu trebuie să uităm că îngăduinţa este o calitate pasivă şi că ea nu ne poate da măsura suficienţei cu care cineva poate abuza de ea. 
O altă necuviinţă parlamentară e purtarea d-lui Dumitru Ghica ca prezident al Senatului. 
D-sa poate foarte bine să se intereseze în cestiunea răscumpărării liniei Cernavoda - Chiustenge; aceasta e obiceiul pămîntului. Dar asta nu-l opreşte ca, de ochii lumii, să păzească cel puţin formele esterioare ale unei discuţii parlamentare posibile. 

          {EminescuOpXII 204}

E regula generală că un Corp legiuitor nu poate discuta nimic pe cît timp pe banca ministerială nu este măcar un singur reprezentant al cabinetului. Cu drept cuvînt. Puterea legiuitoare nu poate dispune fără ca cea executivă să se 'nvoiască cu dispoziţiile ei, de vreme ce aceasta a răsărit din cea dendîi. Cu cît mai puţin se poate întîmpla aceasta cînd ministrul declară că s-a retras cabinetul şi că nu ia răspundere nici pentru proiectele pe cari le-ar vota Senatul, nici pentru moţiunile lui. Şi care ministru o declară aceasta? Cel mai interesant, al lucrărilor publice, care are şi el o vorbă de zis în proiectul Cernavoda - Chiustenge ce interesează apetiturile d-lor Dim. Ghica, C. A. Rosetti, Grădişteanu ş. a. 
Aşadar cameleonul politic care, de astă dată ca partizan al d-lui C. A. Rosetti, prezidează Senatul ar face bine să nu mai acorde cuvîntul pentru ca amicul său, d. Grădişteanu, să primejduiască cu propunerile d-sale, făcute în afară de toate uzurile parlamentare, puţină vază pe care pro forma măcar mai trebuie s-o păstreze un Corp legiuitor. Se poate ca prezidentul universal al tuturor societăţilor din lumea sub- şi suprasolară să ne răspunză şi nouă că un om atît de versat întru ale prezidenţiilor nu are nevoie de lecţii în materia aceasta. În adevăr, în nici o materie din lume nu se cade ca cineva să-şi pună mintea cu oamenii în cari nimic nu mai e de dres. 
Dar o facem pentru a aproba opoziţia, care a părăsit Senatul îndată ce prezidentul a mai dat cuvîntul d-lui Grădişteanu în contra tuturor uzurilor parlamentare, prefăcînd acest Corp într-un convent care discută, în afară de guvern, pînă şi prerogativele Coroanei. 
Nu doar că am spera cumcă prin păzirea formelor parlamentare linia mai sus numită nu se va răscumpăra. Din contra. Ministerul viitor merită de pe acum numele de cabinetul Cernavoda - Chiustenge şi-l va justifica. 
Dar graba cu care oamenii de afaceri din Parlament urmăresc diferenţa de opt milioane cu apetituri străine de răscumpărarea propriu zisă, graba aceasta e un semn de lipsă de pudoare care ne dovedeşte că, corupţia din ţară au ajuns la gradul cinismului, la gradul de-a se considera pe ea însăşi ca un merit. 

[10 iunie 1881]

["CABINETUL CERNAVODA CHIUSTENGE 
S-A FORMAT... "]

Cabinetul Cernavoda chiustenge s-a format deja. Prezidenţia Consiliului, conferită d-lui Ion Brătianu, asigură succesul acestei afaceri. Lucrul fiind de astă dată foarte gingaş şi bătîndu-se prea mulţi patrioţi pe împărţeala diferenţei de opt milioane, d. C. A. Rosetti, reversibilul, onestul, sincerul, patriotul, se vede dator a intra asemenea în cabinet pentru a stîmpăra turma nemulţumiţilor. 
Daca ministeriul Dumitru Brătianu nu întîmpina nici simpatii nici antipatii, noul cabinet Ion Brătianu e de natură a trezi cea mai adîncă neplăcere a ţării. Venit la putere numai în vederea unui gheşeft, neavînd nici o ţintă serioasă în afară ori înlăuntru, compus, c-o neînsemnată escepţie, din persoane cari au avut ocazie de a-şi dovedi universala lor incapacitate pe terenul vieţii publice, acest cabinet e un ragout, putrificat de mult în părţile lui şi încălzit pentru a se putea fierbe în el şi stîrvul unor alte scabroase afaceri. 
Aristid al d-lui Grădişteanu, după turc şi pistolul, după un Cato de aşa mutră şi Aristidul corespunzător, primeşte din nou să acopere cu mantaua sa degetele lungi ale partizanilor şi apucăturile lor. 
Despre fostul preşedinte al Camerei, actualul ministru de interne, ţara are o opinie formată de mult. Stigmatizat cu epitetul de "hidoasă pocitură " de către cel mai mare scriitor al Romîniei, numit "geniul rău" de către chiar ai săi, acest vlăstar viţios şi... onest al rădăcinilor fanariotice din ţară e o garanţie îndestul că signatura noului cabinet şi a activităţii lui politice va fi viţiul şi cinica malonestitate. 

          {EminescuOpXII 205}

Introducătorii lui Stroussberg, patronii afacerilor Warszawski - Mihălescu, rectificatorii în minus ai hotarelor noastre, precupeţii oştirii, împămîntenitorii străinilor, galopinii răscumpărărilor ce ne pot promite pe viitor decît ceea ce au făcut în trecut? Noi Stroussbergi vor răsări din pămînt, cine ştie ce precupeţie de hotare ne mai aşteaptă, cine ştie ce răscumpărări, ce întreprinderi patriotice, ce risipă şi ce mizerie? 
Obicinuiţi a vedea curgînd din acest izvor toate relele cîte s-au grămădit pe poporul acesta de douăzeci de ani încoace, aşteptăm scoaterea la mezat a tuturor intereselor publice a Romîniei şi adjudecarea lor asupra a tot ce ţara are mai corupt şi mai ignorant. Am spus că Romînia a devenit, în urma domniei roşilor, o mlaştină în care se scurge tot ce e material şi moral putred în cîteşipatru unghiurile lumii. Cabinetul C. A. Rosetti este eflorescenţa acestei mlaştini, "hidoasa pocitură" e bobocul ce stă să înflorească din mijlocul foilor unei plante ce nu poate răsări decît din putrefacţiune. Ţara legală era deja pe cale de-a fi asfixiată prin guvernarea roşie; asfixia se va consuma de-acuma înainte şi mai repede şi ţara va deveni o moştenire definitivă şi inalienabilă a cavalerilor de industrie şi a naturelor catilinare. 
Cît despre cestiunea Dunării, compromisă deja sub cabinetul Brătianu - Boerescu, ea se va îmbolnăvi şi mai rău sub Brătianu - Rosetti. Spre a-i da o soluţiune conformă cu promisiunile făcute vin la minister în ajunul vacanţelor Parlamentului pentru ca, în timpul sezonului mort, s-o decidă pe cale diplomatică fără a consulta Parlamentul. Acesta, adunat la toamnă, se va trezi în faţa unui fait accompli şi se va mulcomi prin izvoare bugetare. Aceasta e calea pe care s-a introdus Stroussberg; tot pe aceasta va veni precupeţirea Dunării. 

[11 iunie 1881]

["NOUL MINISTER A CITIT IERI... "]

Noul minister a citit ieri în Corpurile legiuitoare programa sa, de I. C. Brătianu în Senat şi d. C. A. Rosetti în Cameră. Iată acea programă: 

Guvernul care se prezentă astăzi dv. vă este dinainte cunoscut. Vederile noastre ale tuturor sunt acelea cari, în anii din urmă, au inspirat lucrările majorităţii reprezentaţiunii naţionale. Nu credem dar necesar să vă aducem un program. 
Vom continua opera începută împreună cu dv., a întăririi statului romîn şi a dezvoltării economice a ţării. Mai cu osebire ne vom sili să introducem în toate ramurele servicielor publice îmbunătăţirile reclamate, ca astfel autoritatea publică, printr-o strictă aplicare a legilor, să ocrotească deopotrivă şi cu nepărtinire interesele legitime ale tuturor. 
Deplina armonie de idei a membrilor guvernului vă, este o garanţie că vom mănţine în lucrările noastre o absolută unitate de acţiune. Dîndu-vă această asigurare, vă cerem, d-lor, concursul dv. spre a putea utiliza cele din urmă zile ale prezentei sesiuni. 

Mai multe incidente s-au petrecut ieri în Cameră după citirea programei ministeriale. Cel mai însemnat dintre acestea este alegerea noului prezident al Adunării. D. P. Buescu, considerînd că fotoliul prezidenţiei Adunării nu poate rămîne vacant, mai cu seamă în ajunul închiderii sesiunii, propune să se proceadă imediat la alegerea prezidentului. După o consultare de cîteva minute se procede la alegere şi rezultatul votului este acesta: 70 votanţi, 8 bile albe, 61 voturi pentru d. D. Brătianu, 1 vot pentru d. Chiţu (d. Chiţu votase ). D. Dum. Brătianu, ocupînd fotoliul prezidenţial, ţine următoarea cuvîntare, pe cît de duioasă atît de naivă, care arată, adînca şi legitima d-sale mîhnire pentru maltratările ce a trebuit să sufere zilele acestea: 

D-lor deputaţi, balotat, împins, respins de valurile unei mări agitate, iată-mă aruncat pe fotoliul prezidenţiei. Facă cerul ca nouă furtuni să nu se mai ridice ca să mă azvîrle, fără a fi putut face nici bine, nici rău, şi de pe această, stîncă cu strigătul: Nu mai merge! Mai mult nu pot să vă zic; mi-e teamă să nu-mi scape vreun cuvînt care, slabi cum suntem, să mai adaoge la slăbiciunea noastră. 

          {EminescuOpXII 206}

Pentru aceleaşi motive n-am anunţat eu însumi Corpurilor legiuitoare demisiunea ministeriului ce am prezidat; căci mi se spusese că eram ameninţat să mi se dea un vot de blam şi mi-a fost teamă că, în aprinderea de care aş fi putut fi cuprins, fără voie-mi, să apuc înainte şi să deviu eu acuzatorul. 
D-lor deputaţi, vă mulţumesc din inimă şi vă felicit de alegerea ce aţi făcut în persoana mea. Vă, mulţumesc pentru că mi-aţi făcut onoarea să mă credeţi capabil de a garanta imparţialitatea în dezbaterile şi lucrările noastre. (Aplauze). 
Vă felicit pentru că aţi manifestat această voinţă şi cutez a zice că nu v-aţi înşelat dîndu-mi sufrajele dv. Puteţi fi siguri că nu voi căuta nici în dreapta, nici în stînga, nici în sus, nici în jos. Voi căuta totdeauna drept înainte, căci astfel sunt făcut; şi nimeni, nimic nu mă va putea face să mă schimb, pentru că eu însumi n-aş putea reuşi a-mi schimba natura. (Aplauze). 
D-lor deputaţi, să nu ne facem iluziuni; situaţiunea este foarte gravă, pericolul este mare şi este cu atît mai mare că el vine de la noi înşine, de la reprezentaţiunea naţională. Un om însemnat, şi care nu este amestecat în luptele noastre, îmi zicea, sunt două zile: "Ce faceţi? Nu vă gîndiţi că prin neînţelegerile voastre nejustificabile pierdeţi frumosul capital, tot creditul de care ne bucurăm astăzi: faceţi pe Europa să crează că marile fapte ce am săvîrşit nu sunt decît un joc al norocului şi că, îndată ce am devenit stăpîni pe destinele noastre am arătat că nu suntem decît un putrigai care se macină şi se preface el singur în ţărînă? " Nu o ascund; cele petrecute în zilele acestea m-au făcut să sufăr mult; sufăr şi voi suferi toată viaţa mea. Nu credeţi că pentru aceasta voi lua lumea în cap şi-mi voi părăsi ţara; din contra, singura mîngîiere la durerea mea este că zvîrcoliturile din zilele trecute m-au făcut să simţ mai mult trebuinţa şi datoria ce am de a rămîne în mijlocul dv. Voi căuta să uit sau cel puţin să năbuşesc în mine resimţimintele mele şi voi da tot concursul meu celor ce vor lucra pentru binele şi întărirea ţării noastre. Voi şti să-mi fac datoria chiar cu preţul vieţii mele, căci ea aparţine ţării care mi-a dat-o. (Aplauze). 
Încă o dată, să nu pierdem un minut; să ne aplicăm cu tot dinadinsul a ne da bine seamă de gravitatea situaţiunii şi de ceea ce avem să facem şi să ne punem cu toţii, cu seriozitate, cu bărbăţie, pe lucru, romîneşte; căci de vom continua a ne învîrti în loc, a ne mina şi a ne sfîşia unii pe alţii, desigur vom cădea, vom cădea mai curînd decît ne-am rădicat şi căderea noastră va fi ireparabilă, va fi o cădere ruşinoasă. (Aplauze). 

Acestea sunt cuvintele, în adevăr dureroase, pe cari bătrînul liberal, d. Dum. Brătianu, a crezut de cuviinţă, spre a-şi scoate puţin focul, să le pronunţe ocupînd fotoliul ce i-l confereau aceia ce în zilele din urmă îl maltrataseră într-un chip atît de neomenos. D. Dum. Brătianu nu a putut avea tăria de caracter să refuze acest fotoliu, această fisă de consolaţie; este o consecinţă a caracterului d-sale, prea sincer, prea slab şi prea naiv, care trebuia să-l facă aceea ce se numeşte (să ni se permită cuvîntul puţin cam trivial) o "giurgiună " în mijlocul atîtor tacîmuri de "patrioţi" înfierbîntaţi de perspectiva unei strălucite afaceri cum este răscumpărarea Cernavoda - Chiustengea, la a cărei realizare d. Dum. Brătianu ar fi voit să se opună ca prezident de consiliu. Pe "stînca prezidenţială unde este azvîrlit ", d. Dum. Brătianu nu va avea cel puţin să sufere decît luări peste picior, aşa, din cînd în cînd, cărora le-a făcut ruptura chiar ieri d. C. A. Rosetti. Răspunzînd, ca ministru de interne, la o interpelare a d-lui Maniu în privinţa unui scandal administrativ de la Dorohoi, d. C. A. Rosetti "aduce laude guvernului ilustrului domn Dumitru Brătianu". Mîine poimîine un secretar spiritual şi iubitor de farse, de ex, d. Poroineanu, îl va gîdila pe ilustrul domn cu un pai pe la ureche, ca să-l facă a se apăra de muşte, pentru petrecerea confraţilor liberali. 
·
Senatul s-a ocupat ieri cu proiecte de lege de o importanţă secundară. Camera a dat un vot nul, din cauza nesuficienţii numărului deputaţilor, asupra proiectului de lege privitor la înfiinţarea de docuri şi magazii de întrepozit, readus de la Senat cu mici modificări. 

[12 iunie 1881]

["E COMEDIE?... "]

E comedie? E adevăr? Iată întrebarea ce şi-o pune toată lumea în faţa evenimentelor parlamentare. D. Dumitru Brătianu este el sincer în alocuţiunile lui, crede în adevăr că e cu putinţă de-a corige pe roşii prin discursuri energice aruncate din cînd în cînd în public sau e o păpuşă cu un resort foarte simplu pe care roşii şi-l pun în cap pentru a-l lua peste picior şi a-şi bate joc de un om bătrîn? 

          {EminescuOpXII 207}

Discursul scurt şi caracteristic cu care d. Dumitru Brătianu şi-a inaugurat suirea pe scaunul prezidenţial al Adunării deputaţilor merită a fi relevat din acest îndoit punct de vedere. 

Facă cerul ca nouă furtuni să nu se mai ridice, ca să mă asvîrle făr' a fi putut face nici bine, nici rău şi de pe această stîncă, cu strigătul: Nu mai merge. 
Mai mult nu pot să vă zic: mi-e teamă să nu-mi scape vreun cuvînt care, slabi cum suntem, să mai adaoge la slăbiciunea noastră. 

Evident că aci e vorba de slăbiciunea partidului roşu, a cărui rămînere la putere sau cădere atîrnă de un cuvînt pe care cei cunoscători de taine ar putea să-l scape, căci d. Dumitru Brătianu urmează astfel: 

Pentru aceleaşi motive (pentru a nu adăoga slăbiciunea) n-am anunţat eu însumi Corpurilor legiuitoare demisiunea ministeriului ce am prezidat; căci mi se spusese că eram ameninţat de un vot de blam şi mi-a fost teamă că, în aprinderea de care aş fi putut fi cuprins, să apuc înainte şi să deviu eu acuzatorul. 

Va să zică d. Dumitru Brătianu, departe de a fi meritat vreun vot de blam (părere ce-o împărtăşim şi noi de vreme ce nu ştim nici pentru ce a venit, nici pentru ce s-a dus), daca apuca înainte, ar fi devenit acuzatorul majorităţii. Se ştie că acuzarea sa în esenţă este că nu mai există oameni oneşti în ţară şi în Parlament, că hoţii merită puşcăria, precupeţii intereselor publice carantina. 

Să nu ne facem iluziuni, continuă bătrînul politician, situaţiunea este foarte gravă, pericolul este mare şi este cu atît mai mare că el vine de la noi înşine, de la reprezentaţiunea naţională. 

Aşadar această Adunare a pus ţara într-o situaţie foarte gravă, într-un mare pericol. Fără a cunoaşte acest pericol, lăsăm tot pe vorbitor să-l caracterizeze: 

... faceţi pe Europa să crează că marile fapte ce am săvîrşit nu sunt decît un joc al norocului şi că, îndată ce-am devenit stăpîni pe destinele noastre, am arătat că nu suntem decît un putrigai care se macină şi se preface el însuşi în ţărînă. 
... Căderea noastră va fi ireparabilă, va fi o cădere ruşinoasă. 

Am vorbit atît de mult de partidul roşu şi de individualităţile cari-l compun încît mărturisim că uneori simţim că ne-a sleit dicţionarul şi nu mai aflăm expresii cari să 'nsemneze într-un chip nou corpuţiunea adîncă care s-a 'nrădăcinat în acest partid. Osteneşte în adevăr cineva descriind tot aceleaşi naturi californiane cari consideră avutul public şi interesele ţării ca pe o mină bună de exploatat. 
Cu totul alta e consideraţia ce ni se impune acum. Neamaimirîndu-ne de-a vedea reîmprospătîndu-se regimul Mihălescu - Warszawsky cu toate atrocităţile lui, cum nu ne-am mira daca am vedea puşcăria devenind Parlament şi Parlamentul puşcărie, aşteptăm o îndreptare nu de la admoniţiunile şi plîngerile d-lui D. Brătianu, ci de la natura lucrurilor. Nu e în natura lucrurilor ca un sistem în care specula intereselor publice e principiu de guvernămînt să se poată perpetua. Putregaiul de care vorbeşte prezidentul Camerei se macină în adevăr şi se preface singur în ţărînă. E o iluzie a crede că ceea ce e putred, pe deplin putred, se mai poate sanifica. De-aceea, auzind că mucenicul afacerilor Warszawsky a redevenit director la Interne sub reversibilul domn C. A. Rosetti, am avut cuvînt a zice că acest guvern, pretins nou, e putrificat de mult în toate părţile lui şi nu ne-am mirat văzînd pe fratele ministrului - prezident confirmînd zisele noastre de la înălţimea fotoliului de prezident al Adunării. 
Altăceva ne preocupă. D. Dumitru Brătianu vorbeşte de o situaţie grea creată ţării, de un mare pericol în care ea pluteşte, cu atît mai mare cu cît el vine de la... reprezentaţiunea naţională. 
Care este acest pericol? Poate crede cineva că putregaiele, că hoţii maturi pentru puşcărie şi speculanţii buni de carantină pot schimba situaţia gravă şi pot abate pericolul cel mare ce ne ameninţă? Desigur nu. 
Daca d. Dumitru Brătianu este în adevăr ceea ce se pretinde, daca "caută drept înainte şi este astfel făcut că nimeni, nimic nu-l poate schimba" atunci e de datoria sa să vorbească, să spună în ce consistă acea situaţie grea, acel pericol. 

          {EminescuOpXII 208}

Altmintrelea nu suntem deloc dispuşi de a-l lua la serios. E adevărat că partidul său propriu şi-a bătut joc de el, chemîndu-l din Constantinopol spre a-l pune în frunte şi ameninţîndu-l apoi, fără nici o cauză parlamentară, cu un vot de blam pe care d-sa l-a evitat; e prea adevărat că d-sa i-a ameninţat cu puşcăria şi carantina, dar toate acestea n-ar ridica evenimentelor caracterul lor comic. Permită-ne a rămînea în terminologia sa proprie şi a-i spune că protestaţiunile sale de moralitate, cari nu sunt destul de puternice pentru a-l face să vorbească, seamănă mult cu purtarea bisericoasă şi actele de caritate ale unei "gazde de hoţi" carele, cu tot dispreţul ce-l afectează pentru protejaţii săi, nu se ruşinează de-a se pune în fruntea lor şi de-a-i acoperi cu vaza sa politică. 
De astă dată să nu ni se zică că exagerăm. Epitetele cu cari se gratifică roşii în familie, titlurile de hoţi, speculanţi ai intereselor publice, putrigai cu cari se onorează între ei dau desigur drept unei foi opoziţionale de a le întrebuinţa asemenea şi justifică întrebuinţarea lor în trecut. 
Vorba e că, daca aceste adevăruri se zic odată, ele să nu fie zise fără nici un folos şi fără un rezultat binefăcător. 

[13 iunie 1881]

["AM DAT SEAMĂ LA TIMPUL CUVENIT... "]

Am dat seamă la timpul cuvenit despre mişcarea alegătorilor romîni din Transilvania şi Ţara Ungurească în faţa alegerilor încurînde pentru Dieta (Camera) din Pesta. Se ştie că, în privirea atitudinii romînilor, conferenţa din Sibiu a hotărît ca cei din Transilvania să se abţină de la alegeri, de vreme ce ţara stă sub regimul unei legi electorale escepţionale, iar romînii din Ţara Ungurească şi din Banat să ia parte la ele, de vreme ce dincolo de Munţii Apuseni ai Ardealului legea electorală în vigoare e cea comună ungurească. În urmarea acestei hotărîri, mişcarea electorală în banatul Temişorii şi în foasta graniţă militară e vie. Alegătorii din Lugoş a propus candidatura d-lui Alexandru Mocioni de Foen. 
Acest bărbat politic, cunoscut pentru înalta sa onorabilitate, a declinat însă deocamdată această onoare, întemeiat pe convingerea că o tranzacţiune cu ungurii e pentru moment imposibilă. Punctul său de vedere, dovedind o cugetare vastă şi adîncă asupra întregei dezvoltări a Ungariei, merită a fi comunicat cititorilor noştri. Mocioni e convins că exigenţele unui stat modern, economiceşte neatîrnat, onest administrat, c-o justiţie incoruptibilă este cu totul incompatibil cu idealul unui stat naţional, esclusiv unguresc, precum [î]l urmăresc politicianii maghiari. Sau urmăriţi, zice el, realizarea unui stat naţional, dar n-o puteţi face decît în socoteala bunei admnistraţii şi a justiţiei, ba în socoteala neatîrnării patrii chiar, sau voiţi un stat economiceşte neatîrnat, bine administrat, moral, şi atunci cată să-l voiţi poliglot, precum e prin natura lui. Fiind însă că e peste putinţă de a face pe unguri accesibili la convingerea prin argumente logice, Mocioni e de părere că logica irezistibilă a faptelor [î]i va sili pe maghiari să se convingă de solidaritatea naturală ce esistă între interesele romîne şi cele maghiare. Pentru momentul acestei constrîngeri prin logica faptelor Mocioni [î]şi rezervă onoarea de a fi ales şi de-a lua parte la tranzacţiuni serioase, cari atunci vor fi cu putinţă. 
Lăsînd să urmeze textul alocaţiunii d-lui Mocioni, putem felicita pe romînii bănăţeni că au între ei un bărbat c-o atît de înaltă cultură şi aşa de largi vederi, chiar daca facem abstracţie de la atitudinea sa politică. 

[13 iunie 1881]

          {EminescuOpXII 209}

["DACA ÎNTRE FURNIZORII... "]

Daca între furnizorii Ministerului de Război precumpănesc elementele semitice Mendel, Gottleib, Goldental, Saniel Marcus, Litman, Low, la administraţia căilor ferate întîmpinăm, pe lîngă Mărgăriteşti, alte elemente etnice interesante. Publicăm mai la vale denunţarea unei nouă afaceri, puse la cale de d. Fălcoianu, daca nu pentru altceva măcar pentru a dovedi că guvernul roşu, cu toate disidenţele lui, e omogen în privirea manipulării banului public şi că există o mare trăsătură de unitate în tot partidul, începînd de la pensia reversibilă conferită d-lui C. A. Rosetti pentru panglicărie politică şi terminînd cu furnituri de unelte de drum de fier conferite doftorilor de dinţi. Vivant sequentia! 

[14 iunie 1881]

["CABINETUL NO. 40... "]

Cabinetul no. 40, venind la putere, a declarat prin gura şefilor lui că nu are nevoie de nici un program, căci acesta e cunoscut demult, de la Anadan babadan cum ar zice povestea vorbei. Pricepem foarte bine ca şefii partidului roşu să se sfiască a veni c-un program, căci unul asemenea, daca nu consistă din fraze banale şi din generalităţi deşerte, obligă pe cei ce-l pun înainte la un sistem politic şi un sistem e totdeuna contrariu politicei de expediente şi de gheşefturi proprie partidului apetiturilor. Punctul comun care-i uneşte pe roşii, nervul comun de viaţă nu sunt principiile, pe cari nici le au, nici le-a expus vreodată, ci apetiturile. Din momentul în care se găseşte un obiect comun acestor apetituri, un folos bănesc oarecare ce se poate împărţi, roşii sunt indisolubili; îndată ce obiectele ce aprind apetituri se împuţinează sau dispar începe iar dihonia între patrioţi. 
După atîtea zvîrcoliri, cari datează de la deschiderea Parlamentului, vedem deodată că la finele sesiunii se votează mari şi importante proiecte cu iuţeala drumului de fier. Ambiţioşii de ieri au redevenit simpli votatori; "sus băieţi, jos băieţi"! iată parola zilei. De ce asta? Pentru că e grasă coada sesiunii, pentru că Cernavoda - Chiustenge cu diferenţa de opt milioane e la mijloc, iar cointeresatul la aceste afaceri, onor. C. A. Rosetti, e ministru de interne, ceea ce ne-ar fi făcut a aştepta ca cumnatu - său să fie la Lucrări Publice. Dar nu se poate, pentru că nu e romîn. Nici d. C. A. Rosetti nu e romîn, dar e din nefericire cetăţean romîn, calitate ce în mîinile unui străin fin şi panglicar din natură devine un izvor de cîştiguri reversibile şi nereversibile. Calitatea de cetăţean e suficientă în ţara noastră pentru ca mucenicul să aibă dreptul a mîna pe ţărani dincolo de Balcani sub suliţa căzăcească, e suficientă pentru a face din Pişca, Giani şi Carada oameni de stat. 
În momentul în care un interes material îi înregimentează pe patrioţi sub drapelul "hidoasei pocituri " şi cînd toată politica şi tot parlamentarismul consistă în maşinală ridicare de mîni, "Romînul" ne spune că d-lor au puterea de la naţiune şi de la încrederea suveranului şi că nu trebuie s-o părăsească decît atunci cînd naţiunea şi suveranul le vor refuza încrederea. 
Fără îndoială. Încrederea formală a suveranului a avut - o d-l Brătianu şi atunci cînd a introdus pe Strussberg şi, din acest punct de vedere, cată să admirăm chiar acea superfluenţă de încredere care se revarsă pînă şi asupra prezidentului republicei de la Ploieşti, asupra onor. Nichipercea şi desigur că, tot în virtutea acestei încrederi, onor, mucenic Simeon Mihălescu e director al Ministerului de Interne. 
Cît despre naţiune, daca sub ea înţelegem milionul de Caradale şi de alţi străini de ieri de alaltaieri cari s-au superpus poporului romînesc, fără îndoială că d. C. A. Rosetti

          {EminescuOpXII 210}

se bucură de încrederea lor, de vreme ce le face treburile. Adevăratul popor romînesc a devenit însă o turmă exploatată şi dată în prada morţii fizice de multele şi variile fericiri cari au năpustit asupra-i. 
Tocmai avem înainte-ne raportul general pe anul 1880, prezentat de dr. Flaişlen în numele cons. de igienă a oraşului Iaşi, din care constatăm următoarele: 
În cursul anului 1880
s-au născut creş[tini] 1165; izra[eliţi] 1488
au murit creştini 1676; izra[eliţi] 1059
 -511 [plus] 429
avem dar la creştini un minus de 511, la izraeliţi un plus de 429 indivizi. 
Progresul repede al mortalităţii între romîni e un semn de bunătatea sistemului liberal, o dovadă de escelenţa regimului economic şi politic sub care trăieşte poporul romînesc în zilele lui Carol îngăduitorul. 
Aci în adevăr nu sînt nici frazele retorice ale d-lui Grădişteanu, nici finele interpretaţiuni constituţionale despre încrederea suveranului şi a naţiunii ce ni se dau zilnic de către cele patru clase primare care inspiră articolele de fond ale "Romînului": e un popor care moare de fericirea de-a fi guvernat de demagogie
Fără îndoială că regatul bizantino-iudaic C. A. Rosetti - Herşcu Goldner poate să aibă un mare viitor la gurile Dunării, dar acel viitor nu este al poporului romînesc. Politica de concesii, înstrăinare, răscumpărări şi datorii [î]şi arată roadele ei în ţifre statistice ce nu au pereche în nici o ţară din lume, a cărei "prosperitate economică este vădită" cum zice oficiosul nostru. 
E o vorbă că "sistemele trec, popoarele rămîn". Iată contrariul, căci, ca la noi la nimenea. La noi poporul trece şi sistemul patriotismului de industrie rămîne. 

[15-16 iunie 1881]

["CA DE REGULĂ SE GRĂMĂDESC... "]

Ca de regulă se grămădesc şi acuma la coada cea grasă a sesiunii o sumă de proiecte de legi importante pe cari votatorii patrioţi le regulează prin ridicare de mîni, fără a le pricepe, fără a fi în stare de-a le pricepe chiar. Cu graba drumului de fier se votează plata datoriilor Societăţii Acţionarilor căilor ferate romîne, contractate după ce Stronssberg-Ambron et Comp. sustrăsese garanţia din lada cu două chei şi lăsase societatea cu drumurile neisprăvite; tot cu această grabă se procede la votarea instituţiunii Creditului Agricol şi, în fine, la răscumpărarea liniei Cernavodă-Chiustenge. 
Lumea curioasă se întreabă: Este necesară răscumpărarea acestei linii? Are ea vreo importanţă pentru reţeaua de căi ferate romîne? E portul Constanţa destul de însemnat, destul de accesibil de dezvoltare pentru ca să merite o joncţiune cu căile ferate, un pod peste Dunăre, o răscumpărare? La toate întrebările acestea nimeni n-a răspuns; 
ba nici s-a ocupat nimeni cu ele. Cu toate acestea ne trezim într-o bună dimineaţă c-un proiect ce ne propune o cumpărătură de 17 milioane pentru un lucru pe care compania engleză nu cerea mai alaltăieri decît 9 milioane. 
Noi am relevat această enormă deosebire, această îndoire a preţului original intervenită sub guvernul roşu mai cu seamă de cînd s-a accentuat din nou înrudirea între d. C. A. Rosetti ţi cumnatu-său. Nu ni s-a răspuns nimic. Foaia guvernamentală s-a făcut "ne-aude, ne-a vede" şi vorbeşte de alte alea: de Constituţie, de încrederea naţiunii în Aristid al d-lui Grădişteanu şi de alte lucruri de industrie subţire, din magazia de fraze

210

          {EminescuOpXII 211}

a partidului roşu. Dar la întrebarea de ce un drum ce costa 9 milioane costă azi 17 nu ni s-a dat nici un răspuns. 
E adevărat că comisia delegaţilor Camerei a redus preţul de la 17 la 12 milioane, adecă cu 30 la sută. Ce serios trebuie să fi fost proiectul cu devizul anexat dacă aşa, cu nepusă 'n masă, a putut fi scăzut cu 30 la sută? 
Dar onor. comisie se înşală. E adevărat că drumul în cestiune nu face între prieteni nici 9 milioane, de vreme ce garele sunt acoperite cu stuf şi cu rogojină veche. Dar între prieteni face şi 20 de milioane. Rugăm pe comisie ca, de hatîrul d-lui C. A. Rosetti şi a copilaşilor, pe cari e păcat ca să-i lase săraci, să binevoiască a primi preţul de 17 milioane. Mai ieften nu se poate. 
Sunt o mulţime de patrioţi cari au să se împărtăşească din această trebşoară şi ar fi păcat ca acum, la spartul tîrgului, să nu se facă atîta bunătate măcar pentru onor. C. A. Rosetti. A fost, nu e vorba, niţică ceartă ieri în Cameră apropos de această răscumpărare, dar dragostea-i certăreţă de felul ei şi e destul un vot pentru ca lucrurile să se împace. O ridicare din mîni şi nimic mai mult. Aşadar mînile-n sus şi noroc să dea Dumnezeu, ca să poată bea actualul ministru de interne aldămaşul acestei răscumpărări. Se ştie că nu-i displace acest soi de ocupaţie, mai ales cînd e în folosul "naţiunii". 

[17 iunie 1881]

["D. C. A. ROSETTI, MINISTRU DE INTERNE... "]

D. C. A. Rosetti, ministru de interne, a adresat partidului Herşcu Goldner - Gheorghian din Iaşi următoarea depeşă: 

Am fericire de a putea saluta în d-voastră pe cei de la 1848 care mai trăiesc şi a binecuvînta cu respect şi iubire memoria celor cari nu mai sunt cu corpul între noi. Voi lupta pentru a merita încrederea cu care mă onoraţi. Luminaţi pe cetăţeni prin dese întruniri, faceţi-mi cunoscut relele ce vedeţi şi puteţi constata fără pasiune şi fără ură, şi cu iubire, să ne silim a îndrepta tot ce vom putea. 
Al vostru cu iubire. 
C. A. Rosetti

N. B.: Cei de la 1848 în Moldova sunt Alecsandri, Cogălniceanu, Epureanu, Al. I. Cuza ş. a. Nici unul nu e solidar cu roşii. Se vede că precum d. C. A. Rosetti se suplantează lui Eliad, tot aşa ar vrea să suplanteze în Moldova pe Herşcu Goldner lui Alecsandri sau Cogălniceanu. 
Afacere de prestidigitaţie! 

[17 iunie 1881]

["FRAŢII NĂDEJDE... "]

Fraţii Nădejde au fost condamnaţi de-un juriu compus din profesori de universitate, unul la destituire, celalt la suspendare din funcţie pentru propagarea de idei socialiste în tinerimea de la Iaşi. Ei publică o broşură de apărare prin care se-ncearcă a justifica ideile socialiste în genere şi a dovedi că vina ce li se impută nu cade sub dispoziţiile penale ale nici unei legi în vigoare. 

          {EminescuOpXII 212}

Socialismul, avînd de temă mizeria claselor de jos şi esploatarea lor din partea capitalului, se 'nţelege că trebuie să cerce a dărîma baza societăţii actuale, proprietatea moştenită. 
Broşura pleacă din puntul de vedere că, producţiunea însutindu-se prin invenţiile pe terenul mecanicei ale secolului nostru, starea materială a lucrătorului ar trebui să fie însutit mai bună, pe cînd din contra e cu mult mai rea decît în secolii trecuţi, că e mai rea în secolul libertăţii şi egalităţii decît în timp de reacţiune. De aci se deduce că neapărat lucrătorul este esploatat de cineva şi că esploatarea cată, a se atribui organizării actuale, bazate pe capital şi pe proprietate. 
Se 'nţelege că această justificare se întemeiază pe o sofismă uşor de descoperit. Existenţa capitalului şi a proprietăţii n-a micşorat nicicînd numărul firelor de grîu produse, a obiectelor a căror menire este consumaţiunea, încît disproporţia ce exista între exigenţe şi obiectele de consumaţiune e mult mai de grabă disproporţia descoperită de Malthus decît o altă, iscodită de socialişti. Capitalul din parte 'şi e din natura lui menit de-a fi împărţit în lefi pentru muncă şi, daca munca e ieftenă şi capitalul scump, ar fi o dovadă numai că braţele ce se oferă sunt prea multe în raport cu capitalul existent, cu posibilitatea de-a le retribui. 
Nouă ni se pare că adevărata cauză a mizeriei e cu totul altundeva; că ea e în caracterul întregei dezvoltări liberale începute în secolul trecut, că-şi are temeiul în organizarea raţionalistă în locul vechei organizări mai naturale. La noi îndeosebi răul e prea patent pentru a nu se vedea de oricine. Sunt aci mii şi mii de oameni cari nu compensează prin nimic munca societăţii ce-i susţine, cari în schimbul a patru clase primare sau a Codului Boerescu învăţat pe dinafară iau de la naţie, în puterea organizării lor în societate de esploatare, zeci de mii de franci ca retribuţiuni anuale. Trebuinţele aristocratice ale plebei ignorante, ale plebei liberale, intelectual sterpe şi moraliceşte decăzute, iată ceea ce apasă asupra poporului. Această presiune nu ar exercita-o nici capitalul moştenit, nici cel cîştigat prin muncă proprie. Acesta e, din contra, totdauna la dispoziţia muncitorului, căci, daca n-ar fi, ar rămînea improductiv. 
Daca socialiştii romîni ar face bine să cerceteze sub cîte sute de forme bugetare, fie ale comunei, ale judeţului, ale statului, se escamotează şi cel din urmă ban cîştigat de omul din popor prin muncă, pentru a hrăni cu el clasa de postulanţi şi de ambiţioşi de rînd cari trăiesc din fondul mizeriei comune, fără nici o compensaţie pentru aproapele lor, atunci s-ar convinge că răul la noi este cu totul de altă natură. 
În mod natural nici n-ar putea exista socialism la noi. Populaţia e chiar mică pentru teritoriul nostru fertil şi cestiunea socială începe prin a fi o cestiune agrară, o cestiune de disproporţie între numărul chilometrilor patraţi ai ţării şi numărul locuitorilor. Prisosul acestor din urmă fiind avizat la munca industrială, aceasta avizată la schimb pe productele agricole ale altor ţări, se 'nţelege că munca industrială va fi supusă legilor unei concurenţe universale, că, nefiind destul de ieftenă sau neaflînd vînzare, acel prisos de populaţie va căuta să sufere sau să emigreze. 
La noi mizeria e produsă în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic. Socialismul nu se justifică dar la noi prin nimic şi ca evoluţiune de idei nu-i decît aceeaşi jucărie cu abstracţii străine pe cari şi-au permis-o predecesorii d-nilor Nădejde: C. A. Rosetti, Serurie, Pătărlăgeanu ş. a. 
Fraţii Nădejde nu l-au înţeles pe confratele lor, d. Conta. Au luat-o la serios cu socialismul şi au păţit-o. Trebuiau să-l propage modest şi mai mult de catedră, pentru a fi aleşi deputaţi; apoi ar fi ajuns miniştri, apoi membri la Curtea de Casaţie şi... cestiunea socială înceta de-a exista şi pentru d-lor şi pentru ţară. Ieie-şi de model pe părintele liberalismului romîn, pe d. C. A. Rosetti. Pe la 1850 scotea gazetă, intitulată "Republica Rumenă ", o publicaţiune nu... rumenă, ci roşcovană rău. Azi e reversibil omul, e monarhist şi regalist, un adevărat tip de convertire. Un altul proclamă republica la Ploieşti şi azi e adiutant al regelui. Altul amerinţa în aceeaşi republică că va tăia capete de zahăr nemţesc cu sabia şi azi e mai mare peste cei ce taie nu zahăr, ci sare, e cămăraş la saline. 
Nu aşa se face treabă. Iată, le recomandăm părinteşte ce să facă: La Iaşi e în formaţiune partidul Herşcu Goldner gheorghian. Înscrie-se între corifeii liberalismului, publice

          {EminescuOpXII 213}

articole în "Liberalul" (izraelit), adreseze în fiece săptămînă depeşi către d. C. A. Rosetti, pună-şi candidatura de deputat şi... parte vor avea din cumpărătura liniei Cernavoda chiustenge. Acesta e lucru de căpetenie. 
E drept că în apărarea lor fraţii Nădejde dovedesc că fostul ministru Conta a ţinut prelecţiuni socialiste şi ateiste la facultate, că din profesorii cari i-au condamnat chiar sunt unii cari au propovăduit ei înşii principiile pentru cari condamnă pe alţii. Ei şi? 
Cred d-lor că în plebea de postulanţi şi ambiţioşi cari furnică în Romînia e unul măcar pentru care ideile să fie mai mult decît un pretext, pentru care ţinta adevărată să nu fie banul cîştigat fără muncă? Daca cred sunt în eroare, şi e mai mult eroarea aceasta pe care-o spăşesc prin condamnarea lor decît erorile în contra fundamentelor existenţei societăţii ce formează religia lor politică. 

[18 iunie 1881] 

["E CUMPLITĂ, STAREA DE LUCRURI... "]

E cumplită starea de lucruri în Moldova, atît de rea încît colorile cele mai negre nu sunt în stare să redea întunericul tabloului economic pe care-l prezintă jumătatea cea mai generoasă a Romîniei. În Ţara Romînească roşii sunt străini deznaţionalizaţi, deci de bine de rău această jumătate a ţării, chiar votînd sub influenţele unui guvern roşu susţinut de străini, totuşi află, de nu o reprezentaţiune adevărată, dar un surogat de reprezentaţiune, răzătura de coaje de stejar în loc de făină. În Moldova, care are un caracter naţional mult mai puţin asimilant şi mai rezistent decît partea de dincoace de Milcov, populaţia e lăsată la discreţia unei administraţuni fără nume care e în buzunarele jidanilor, asemenea Ministeriului de Război. Acea jumătate a ţării se zbate sub egemonia uliţei Bucureştilor aliată cu jidanii, prezentînd aproape ultimele convulsiuni ale unui corp care moare. Puţinele colţuri de selfgovernment care a putut a se alege în mod liber strigă prin ţifre şi din gură că starea lucrurilor e nesuferită. 
Astfel în studiul statistic asupra mişcării populaţiunii din oraşul şi judeţul Iaşi pe deceniul 1870 - 1879, de N. A. Alexandrini, secretarul consiliului judeţean, citim următoarele: 
În aceşti zece ani oraşul Iaşi prezintă datele de mai la vale: 
s-au născut romîni 10 329; izra [aeliţi ] 17 446
au murit romîni 15 952; izr [aeliţi ] 12 294
 - 5 623 5 152. 
În Tîrgul Frumos: 
s-au născut romîni 798; izr [aeliţi ] 698
au murit romîni 1 219; izr [aeliţi ] 662
 - 421 [plus] 36
În judeţ: 
s-au născut romîni 31 669; izr [aeliţi ] 2 359
au murit romîni 30 868; izr [aeliţi ] 1 220
 [plus] 801 [plus] 1 139
Aceste puţine date sunt strigătoare la ceruri. 
Vedem că în oraşul Iaşi au murit în zece ani 5700 de romîni mai mult de cîţi s-au născut şi s-au născut 5200 de străini mai mulţi decum au murit. În locul oricărui romîn care se stinge se naşte un străin. În judeţ, căci prin sate sunt mai puţini străini, romînii au crescut la o mortalitate de 31000 abia cu 800 inşi; străinii la o mortalitate de douăzeci şi şase de ori mai mică, la 1 200 abia, s-au sporit cu 1 139. 
Ce abis de lipsă şi de mizerie trebuie să fi ascunzînd aceste cifre [î]şi poate imagina numai acela care cunoaşte valoarea cifrelor statistice, care ştie că o asemenea decreştere

          {EminescuOpXII 214}

a unui popor pe un teritoriu fertil şi mare cată a se atribui degenerării fizice a rasei şi unei mizerii artificiale, produse prin supraîncărcarea poporului cu greutăţi pe care nu e 'n stare a le duce. 
Se ştie că cea mai esenţială deosebire între liberalii din Moldova şi roşii de aici e mai cu seamă aceasta, că cei dendîi caută să scape Moldova de sub grozava asuprire a străinilor, pe cînd roşii de aici fraternizează cu străinii şi le cedează punct cu punct, începînd cu drepturile cetăţeneşti şi sfîrşind cu toate întreprinderile. De aci liberalii din Moldova ar renunţa bucuros la orice vederi politice formale, numai existenţa naţională a ţării să fie asigurată, şi şi-ar da mîna cu oricine ar avea în vedere un guvern naţional, esclusiv poate, dar în sfîrşit odată măcar naţional. Tot din cauza aceasta liberalismul cosmopolit al roşiilor nu poate prinde rădăcină dincolo de Milcov. 
Daca relele economice de azi vor merge crescînd Moldova e în pericolul de a deveni prada celei dendîi puteri străine care i-ar garanta populaţiei măcar viaţa fizică în contra lipitorilor care o sug şi o degradează. 
Ce face guvernul, ce d. C. A. Rosetti? În loc de-a da tot concursul posibil elementelor cari se opun înstrăinării ţării, d-sa instigă formarea unui partid roşu în Moldova, compus din jidanii cari, prin modificarea art. 7, devin alegători în colegiul I şi al II[-lea]. 
Uneltele pentru această definitivă vînzare de ţară şi naţionalitate sunt acei cari, pentru funcţii, sapă consiliul general al judeţului Iaşi şi consiliul comunal de acolo, căci din Iaşi e vorba ca să pornească şi iudaizarea cea politică a ţării, după iudaizarea ei economică. Pentru aceasta se întreţine o vie corespondenţă între d-nul C. A. Rosetti şi ciracii lui Herşcu Goldner, d. Gheorghian şi alţi ejusdem farinae, avînd de scop a discredita cele două consilii, care-şi permit a atrage atenţia ţării asupra mizeriei guvernului central, asupra lipsei de sprijin ce-o întîmpină Moldova la toate trebuinţele ei legitime. 
Pe cînd aci, în Dealul Mitropoliei, se votează proiecte şi răsproiecte de răscumpărări şi de construiri de drum de fier cari vor urca în curînd capitalul datoriei publice la un miliard, populaţia romînească piere văzînd cu ochii şi e suplantată prin odium generis humani, prin tot ce e mai imund din scursăturile străinătăţii la noi. Se deşertează Rusia şi se curăţă, se deşertează Austria şi se curăţă de elementele ei bolnave, pentru a da pe viitorii cetăţeni roşii ai Moldovei, pe patrioţii de meserie ai d-lui C. A. Rosetti. 
Cele douăzeci de steaguri jidoveşti din cortejul istoric al încoronării seamănă mult cu steagurile unei armate de invazie intrate înlăuntrul unei cetăţi ale cărei chei istorice a fost vîndute de un trădător. E consecuent şi în natura lucrurilor ca, spre răsplată, acesta să fie şi reversibil şi ministru de interne. 

[19 iunie 1881]

["IERI S-AU ÎNCHIS... "]

Ieri s-au închis în sfîrşit Corpurile legiuitoare. Mesajul de închidere pe care-l dăm mai la vale, şi asupra căruia vom reveni, a fost citit în Senat de d. Stătescu, ministru de externe, şi în Cameră de d. C. A. Rosetti, ministrul de interne. Intenţia pe care o avea guvernul de a mai prelungi sesiunea încă cu două zile pentru a obţine mai întîi în Senat modificarea proiectului Cernavoda - Chiustengea votat de Cameră - modificare în sensul proiectului primitiv - a fost părăsită. Pe de o parte în Senat stăruinţele guvernului pentru a obţine această modificare au întîmpinat rezistenţe neaşteptate, pe de altă parte guvernul se temea de un scandal ce s-ar fi produs în Cameră prin aducerea proiectului modificat de Senat. Astfel d. I. C. Brătianu a preferit să ceară în Senat amînarea dezbaterii. Pe lîngă aceasta d-sa a cerut maturului Corp să numească o comisie de senatori care, împreună cu guvernul şi cu toţi agenţii guvernului ce se vor pune la dispoziţia comisiei, să studieze cestiunea pînă la toamnă, pentru ca atunci toată lumea să se afle în cunoştinţă de cauză. 

          {EminescuOpXII 215}

După această cerere a primului ministru se face un schimb de protestaţii de sentimente reciproce între dd. prezident al Consiliului şi prezident al Senatului, prinţul Dim. Ghica. Acesta declară că nu stă în intenţia Senatului să numească o comisie, pentru că această numire ar fi echivalentă cu a pune la îndoială bună credinţa guvernului. Guvernul prin urmare, zice beizadea Mitică, să facă tot, să aranjeze tot, Senatul are deplină încredere în guvern. Din parte-i d. I. C. Brătianu mulţumeşte lui beizadea Mitică de dragostea maturului Corp. Senatul a dat apoi un vot prin care a înlăturat propunerea de a se numi comisia cerută de d. prim ministru. 

[20 iunie 1881]

["ÎN PRIMA SĂPTĂMÎNĂ... "]

În prima săptămînă a lunii viitoare sunt convocaţi alegătorii din Bucureşti pentru a numi noul consiliu comunal. Nu credem de prisos a atrage atenţia lor de pe acuma asupra acestor alegeri, de la cari atîrnă interese atît de mari ale contribuabililor, încărcaţi acum în urmă de un spor considerabil de sarcine pentru a acoperi plata împrumutului de 15 milioane. Precum am mai spus şi cu altă ocazie, la comună şi judeţ nu este sau n-ar trebui să fie vorba de alegeri de caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri, unde nu-i cestiunea decît de o bună administraţie şi gospodărie, rezultă că atîtea conştiinţe problematice, atîtea persoane uşurele şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit sarcinele deja destul de grele, şi a nu da acestor contribuabili, în schimbul sarcinelor, decît neglijenţă, insalubritate publică, lucrări de cîrpeală sporadică în stradele din centru şi, din cînd în cînd, şi oarecari vexaţiuni. 
Este oare vorba cînd se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai ales la noi în ţară, unde avem atîta lipsă de spirit pozitiv, de însuşiri utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Intre un primar inteligent, harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic cuvintele de coterie trebuiesc să determine preferinţa alegătorilor contribuabili? Noi ştim că şcoala ai cărei adepţi sunt astăzi la putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru aceşti onorabili nu este nimica mai important decît căpătuirea înregimentaţilor partidului. La judeţ şi la comună sunt bani, gheşefturi şi putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe mîna patrioţilor, cu al căror concurs se votează bugetele generale ale statului şi două - trei proiecte de legi organice într-o singură noapte sau un mare geşeft, ca răscumpărarea Cernavoda chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine înţelese, trebuiesc să importe pe aceia cari nu din prisosul, ci din strictul lor necesar contribuiesc la casa comunală. Recomandăm prin urmare cu tot dinadinsul tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu pe aceia ce nu li se prezentă cu alte titluri decît acela că stau la umbra bairacului liberal naţional din Strada Doamnii, ci pe aceia cari le prezentă garanţii de capacitate şi onestitate administrativă. 
Maşina electorală a guvernului va fi pusă desigur în mişcare şi cu această ocazie; departamentele ministeriale, administraţia domenelor, poliţia, sub costumul de comedie al aşa renumitului comitet electoral, vor contribui cu toatele să facă a triumfa lista cîrdăşiei. Credem însă că, în urma înfiinţării nouălor taxe comunale cu care i-a supraîncărcat zilele acestea onor. primărie liberal naţională, alegătorii vor părăsi nepăsarea de pînă acuma şi vor şti să reziste influenţei morale şi să-şi dea votul aşa cum cer adevăratele interese ale comunei. 

[21 iunie 1881]

          {EminescuOpXII 216}

["STATUA LUI ELIAD... "]

Statua lui Eliad zace, dată uitării, în umbra zidurilor universităţii. Cu toate acestea e statua unui bărbat care, de la 1825 începînd, a inaugurat atît reforma limbei literare de azi, pe care i-o datorim în mare parte lui, precum şi reforma socială. Ca literat şi politic, dacă n-a creat opere nemuritoare, desigur au fost promotorul cel mai arzător al tuturor mişcărilor generoase şi au avut, ca nealtul, o influenţă determinantă asupra caracterului culturei romîne. Ei bine, zace uitată statua lui, căci alte griji au patrioţii. Onor. republică a Ploieştilor invită la inaugurarea (cu profir) a statuei Libertăţii, ridicată pentru a atesta virtutea ploieştenilor în susţinerea drepturilor cetăţeneşti, cu ocazia proclamării republicei de la 1869 - 70. 
Actul curios al invitării, care aduce aminte de căpăţinele de zahăr nemţesc pe care patrioţii promiteau să le taie pe atunci, [î]l lăsăm să urmeze întocmai. 
Monarhia ereditară cată să se fi bucurînd de serbarea acelei zile nemuritoare în care soarele libertăţii, apărînd în zona Ploieştilor, după mici divergenţe de opinii cu casa telegrafului şi poştelor şi cu banii cutiilor bisericilor, au apus la Fetelei pe dată ce reacţiunea s-a ivit sub forma unei companii de dorobanţi. 
Le urăm virtuoşilor cetăţeni chef mult, voie bună ş-o nouă ediţie a republicei. Fie sigură tinerimea ploieşteană ca, cu o nouă proclamare a acestei forme de guvernămînt, vor ajunge directori de bănci, cămăraşi de saline, adiutanţi regali, deputaţi etc. 

[21 iunie 1881]

["O CONVORBIRE.... "]

O convorbire pe care prinţul Bulgariei a avut - o cu corespondentul ziarului englez "Standard " dovedeşte că domnitorul ţării vecine are un viu sentiment de căderile unui suveran, mai ales cînd generaţia asupra căreia guvernă e, din deosebite cauze, ignorantă şi coruptă. 
În adevăr ceea ce se 'ntîmplă dincolo de Dunăre ne aduce aminte de ceea ce se întîmpla la noi sub Vodă Cuza şi azi sub Carol îngăduitorul. Prinţul Bulgariei se plînge că în trei ani de zile a schimbat şapte ministerii, trei Camere şi a trebuit să refuze sancţiunea la o sumă de legi cu totul necuviincioase: desigur pensii reversibile şi alte lucruri asemenea. C-un adevărat dezgust vorbeşte prinţul de oamenii politici cari-l încunjură şi, sincer mărturisind, [î]l înţelegem. Avem în partidul roşu o sumă de bulgari deasupra cărora răsare bunăoară mucenicul Simeon Mihălescu, deci oricine îşi poate închipui ce turpitudini cată să se petreacă într-o ţară în care toată generaţia dominantă consistă din Mihăleşti. "De sus începînd pînă la jandarmerie toţi sunt corupţi; nu pot să destitui patru mii de oameni; cată să-i intimidez " zice principele. 
Cu toate deosebirile cari pot să existe între Romînia, ţară c-un trecut istoric aproape neîntrerupt, şi Bulgaria, care răsare acum după cinci sute de ani din adîncă servitute, există totuşi o sumă de asemănări cari 'şi au cauzele lor fireşti şi lesne de înţeles. Populaţiunea din oraşele Ţării Romîneşti are trei origini deosebite: e sau de peste Olt, sau de dincolo de Carpaţi sau, în mare parte, de dincolo de Dunăre. Elementele de dincolo de Dunăre, atrase de prin timpul în care, în Romînia, creştinii întregului Orient european găseau un adăpost pentru exerciţiul liber al credinţei şi pentru munca lor, au curs şi curg încă încoace, ba în secolul de faţă constituie, alăturea cu elementele autohtone, clasa de mijloc a ţării. 

          {EminescuOpXII 217}

Aceasta n-ar fi fost încă nimic. Ideea statului şi a unei solide organizări fiind viţiată de domnia vechilor şi noilor fanarioţi, s-a putut în adevăr ca, într-o bună dimineaţă, o Carada ori două să compună pînă şi textul unei Constituţii, a unei legi organice fundamentale pentru uzul unei ţări ca[vre ] nici era a lui Carada sau a lui C. A. Rosetti decît din pură întîmplare. Ar fi fi fost în orice caz mai bine dacă amîndoi aceştia se năşteau tot acolo unde se născuseră şi părinţii dumnealor. Imigraţiunea de peste Dunăre a avut ca rău moştenit defectele contractate sub o lungă robie: linguşirea sclavului şi obrăznicia parvenitului, cinismul şi malonestitatea. Toate astea se pot constata oarecum caz cu caz în ţara noastră. Ce obraznic era "Romînul" în opoziţie faţă cu pionul Prusiei şi cu agentul d-lui de Bismarck, ce baseţe şi cîinească linguşire cînd redactorul "Republicei Romîne", ce apărea în Bruxela, apologistul lui Blanqui, declară că proclamarea regalităţii e încoronarea vieţii sale de parvenit şi de şarlatan! 
E greu de-a guverna cu asemenea oameni cari seamănă mult mamelucilor din Tunis în adevăr ce autoritate poate să aibă un stat ai cărui demnitari înalţi sunt nişte parveniţi, nişte oameni fără patrie hotărîtă, cari, întrebîndu-i, nu ştiu la ce popor să se numere? 
Închipuiască-şi cineva acum pe prinţul Bulgariei, care n-are absolut alte elemente cu cari să guverne de ceea ce avem noi în Mihăleşti, în Caradale, în C. A. Rosetti, şi spună daca un adînc despreţ nu trebuie să fi pătruns inima tînărului Domn de cîte ori vedea ideile sale cele mai generoase întîmpinînd numai meschine interese personale, numai minciună, numai trădare? 
Îndealtmintrelea ne îndoim dacă principele Bulgariei va avea un succes acătării cu politica sa de indignare morală. Altfel consiliază Machiavelli pe Principele său să lucreze. Cînd oamenii din generaţia ta, zice autorul italian, sunt corupţi, trebuie să te serveşti ca dînşii, să urli cu lupii. De aceea, în loc de-a-i depărta de la sine, prinţul ar trebui să 'nfiinţeze o decoraţie, de ex. "Leul Bulgariei", a cărui posesiune să fie împreunată c-o pensie reversibilă bunăoară. Această decoraţie s-o împarţă la toţi patrioţii de meserie de dincolo de Dunăre şi să le dea pe mînă ţara. 
Nu e vorba aci ca Bulgaria ori poporul să stea bine. 
E vorba ca, chiar în contra intereselor poporului bulgar, principele să se mănţie. Cînd mortalitatea poporului bulgar, stors de dări, va fi atît de mare ca a poporului romînesc de ex., el va putea uşor să fie substituit prin alte elemente, prin evrei, prin germani ş. a. m. d. Astfel casa de Battenberg va rămînea domnitoare peste acelaşi teritoriu, indiferent fiind de cine e populat acesta. Această manieră de-a vedea o împărtăşeşte un vestit politic oriental, d. C. A. Rosetti: "Romînul" său nu trebuie să fie neapărat romîn. La dovezile noastre că populaţia romînă scade în favorul înmulţirii repezi a străinilor în Romînia ni se răspunde că, ca să fim drepţi, am trebui să constatăm că populaţia în genere, fără deosebire de religie şi naţionalitate, se urcă. Ca să fim drepţi, cată să admitem că e indiferent cine se înmulţeşte şi cine moare. Tot maniera aceasta de-a vedea cată s-o admită şi principele Bulgariei, să se împace cu partidul radical de acolo şi să gospodărească cum se gospodăreşte la noi; reţeta e infailibilă. E adevărat că, sub un regim economic şi politic ca al nostru, bulgarii se vor duce pe apa Sîmbetei; dar cine va sta, va fi dinastia domnitoare asupra aceluiaşi număr de chilometri patraţi, un fertil teren de colonizare pentru prisosul populaţiilor din Apus. 

[22 - 23 iunie 1881]

["CU SAU FĂRĂ CUVÎNT... "]

Cu sau fără cuvînt s-a vorbit atît de mult în ziarele noastre contra foastei admnistraţii a căilor ferate romîne, deşi, în decurs de atîţia ani de zile şi în timpi în cari acea administraţie avea de transportat cîteva sute de mii de oştire rusească şi atîta material

          {EminescuOpXII 218}

de război, nu s-a întîmplat decît un singur incident de o gravitate oarecare. De cînd însă funcţiile de la drumul de fier a devenit sinecure bine plătite pentru patrioţi ca d-alde Fălcoianu, Stătescu şi alţii, ziarele romîne ca şi cele americane promit a avea o rubrică constantă de dezastre. Lucrul merge atît de departe încît, chiar atunci cînd directorul însuşi, d. Flăcoianu, călătoreşte spre a face cercetări asupra dezastrelor, trenul ucide oameni şi derailează. 
Astfel trebuie să meargă lucrurile în toate ţările în cari activitatea publică a statului, toate serviciile ce acesta are a le aduce populaţiunii se subordonează intereselor unei societăţi anonime şi lacome de esploataţie, în loc de a se încredinţa la oameni competenţi, cunoscători de exigenţele tecnice ale lucrării cu care se însărcinează. 
Roşii îndeplinesc prin aceasta două scopuri egal de meschine. Pe de o parte se 'n [ţolesc ] ei; fiecare din aceşti patrioţi cari ieri sau n-aveau ce mînca sau duceau o existenţă lihnit [ă ] e azi milionar, pe de altă parte scopul lor principal este de a dovedi că, fiind ei incapabili de a administra căile ferate, romînii în genere ar fi incapabili de lucrul acesta. 
Deşi avem ingineri cu studii tecnice escelente, de[şi] oameni tineri, cu pretenţii foarte modeste şi departe de a visa să joace rolul de oligarhi şi aristocraţi politici, s-ar afla cu de prisos pentru a administra, corecţi şi treji înainte de toate, căile ferate romîne, se pun în aceste posturi - cine? Săbiuţe politice, cîrciocari de paragrafi de lege, universalişti şi gheşeftari, agenţi electorali, cioclovine de casa lui C. A. Rosetti şi Carada, slugi de ale partidului roşu, fără capacitate, fără cunoştinţe speciale, fără conştiinţă de datorie. 
Aceasta e cauza pentru care zicem că poporul romînesc va ajunge într-o zi la starea de-a prefera pe străini acestei pături de plebe ignorantă şi lacomă, linguşitoare cu cei de sus, obraznică cu cei de jos, care, pretinzîndu-se a fi a ţării, se servă de acest unic pretext pentru a o spolia şi a-i insufla sceptica îndoială daca mai este capabilă de-a se administra singură. 

[24 iunie 1881]

["D. C. A. ROSETTI, ESCELENŢĂ... "]

D. C. A. Rosetti, escelenţă şi actual ministru de interne, comunică prefecţilor un proiect de lege pentru admisibilitatea şi înaintarea în funcţiunile administrative prezentat Senatului şi nevotat, pe care-l dă de normă pentru numirea de subprefecţi în zilele dualităţii bulgaro - bizantine C. A. Rosetti - Warszawsky. 
După acest proiect de lege nu vor fi admişi în funcţii administrative cei vinovaţi de falsificare, de sustragere de bani publici, de sustragere, ascundere şi desfiinţare de acte publice, de spargere de sigiliu, furtişag, înşelăciune, abuz de încredere, mărturisire mincinoasă, atentat la bunele moravuri, mituire. 
Circulara trebuie înţeleasă în mod invers şi e un învăţămînt clasic, de care tocmai cată să ţină seamă Chiriţopolii şi Simuleştii în înţelesul lui ironic. Numai de asemenea oameni să se servească, de vreme ce mucenicul e director al ministerului şi rabinul ministru. 
Ceea ce e ciudat în acest proiect e că se admite ca cei recomandaţi să aibă titluri academice, bacalaureat sau... şi patru clase primare chiar. Dar în caz de-a avea, ca celebrul Costinescu, numai patru clase primare, le trebuie stagiu pentru a înainta. Ştim noi unde ar trebui să-şi facă stagiul şi d. C. A. Rosetti şi onor. Simeon. Acolo unde l-a făcut tot o escelenţă roşie, fost coleg al d-lui Brătianu în timpul ministeriului lor întîi. Dar n-a sosit se vede încă timpul regulării situaţiei pe calea aceasta. 

[24 iunie 1881]

          {EminescuOpXII 219}

[""LIBERALUL" DIN IAŞI... "]

"Liberalul" din Iaşi, cu care îndealtmintrelea nu mai polemizăm, revine cu calomnia absurdă că vreo cîţiva boieri s-ar fi învoit odinioară cu bancherii de acolo ca, pentru suma de 30000 franci, "Timpul" să susţie cu foc şi cu pară pe izraeliţi şi că din această sumă foaia noastră ar fi primit 10 000 franci. 
Această calomnie ziarul evreiesc "ştafeta " ne-o adusese cîteva zile înaintea alegerii răposatului Epureanu ca preşedinte al cubului conservator. Ameninţasem cu darea în judecată, e prea adevărat; dar răposatul ne-a făcut a dezista de la aceasta, arătîndu-ne cu toată evidenţa bătaia de joc la care ne-am expune. Patronul "ştafetei " era pe-atunci d. Herşcu Goldner, om ce fusese închis la Golia pentru sminteală, lucru de care ni s-a dat negru pe alb mai multe dovezi pe cari nu le cunoscuserăm. Am văzut pe d. Herşcu fotografiat cu puşca în mînă ochind în văzduh asupra d-rului Tausig, medicul primar de la Golia; epistole scrise cu cerneală roşie tot de patronul "Liberalului " actual, prin cari declară că voieşte să bea sîngele lui Tausig şi altele asemenea. 
Închipuiască-şi cineva daca noi, luînd la serios calomniile "ştafetei " şi dînd firma Goldner în judecată, nu ne-am fi espus la ridicol! Fotografii, scrisori, necontestabila deţinere la casa de nebuni a autorului acelei calomnii ne-a dispensat de la orice urmare a cărei necuviinţă ar fi purtat-o nu nebunul, ci cel ce s-ar fi pus cu nebunul. A intenta însă procese balamucului nu avem nici gust, nici vreme. 
"Liberalul" reîmprospătează calomnia. Nu putem spune altceva decît că "Liberalul" minte pur şi simplu. Nicicînd redacţia ziarului noastru n-au autorizat pe cineva de-a promite în numele ei vreo concesie în cestiunea izraelită şi nici izraeliţii înşişi n-au crezut vreodată că, din parte-ne, ar fi cu putinţă, o asemenea atitudine. Se susţine, lucru pe care nici [î]l ştim, nici avem a ţinea seamă de el, că acum patru cinci ani, cînd cestiunea izraelită nici nu era la ordinea zilei, se aflau, alături cu membrii partidului conservator din Iaşi, ce se cotizau pentru susţinerea "Timpului", şi vro două - trei nume de bancheri, subscrise nu din consideraţii politice, ci din cauza legămintelor personale ori de afaceri cu unii proprietari mari din Moldova. Dar chiar această împrejurare, necunoscută nouă şi anterioară cestiunii izraelite, nu ni s-au impus nicicînd şi din nici o parte ca o împrejurare de care am avea a ţinea seamă în atitudinea politică a foii noastre în genere sau în deosebi în cea observată faţă cu modificarea art. 7. Niciunul din bancherii anonimi ai "ştafetei " nu va cuteza să afirme un asemenea neadevăr. 
Din parte-ne suntem tot atît de puţin în drept de-a scruta cauzele pentru cari cineva contribuie la susţinerea unei întreprinderi ziaristice pe cît de puţin am putea şti, în orice caz individual, pentru ce cineva se abonează la "Timpul" sau la ori[ce] alt ziar. 

[26 iunie 1881]

["ÎN VEDEREA ALEGERILOR... "]

În vederea alegerilor a doi deputaţi pentru Iaşi în locul celor intraţi în funcţii se mişcă vro cîţiva indivizi puţin cunoscuţi pentru a forma un partid roşu în capitala Moldovei. 
Se ştie că acest partid roşu e creaţiunea subvenţiei administrată d-lui Guţă Panu prin fostul ministru socialist al instrucţiei, d. V. Conta. De atunci d. V. Conta a devenit membru la Casaţie, d. Guţă Panu a fost pomăzuit, prin virtuoasele mîni ale d-lor C. A. Rosetti - warszawsky, secretar general al Ministeriului de Interne. 
E adevărat că publicul mare nu e 'n poziţie a cunoaşte personajele politice improvizate în partid roşu în Iaşi. D. V. Ghiorghian, unul din ele, fiul unui preot din Botoşani, 

          {EminescuOpXII 220}

şi-a început cariera politică prin a fi fracţionist. Numit, pentru nefericirea sa, agent diplomatic al Romîniei la Roma, i-a intrat de-atunci gărgăunii mărimii şi a repedei îmbogăţiri în cap şi a devenit direct ciracul lui Herşcu Goldner şi apărător privilegiat al izraeliţilor, iar indirect cirac al d-lui C. A. Rosetti, afiliatul Alianţei izraelite şi al tuturor Internaţionalelor din lume. 
D. Guţă Panu are în trecutul său lucruri şi mai caracteristice. A primit, sub ministrul Maiorescu, un stipendiu de stat pentru a se ocupa în străinătate cu studii istorice şi filologice, D-sa însă, în loc de-a învăţa lucrurile pentru cari fusese trimis, crede de cuviinţă a învăţa dreptul în Belgia, ca şi cînd statul ar fi avînd nevoie de un advocat mai mult sau de înaintarea personală a d-lui Guţă Panu. Prin această frustrare a statului c-un stipendiu destul de însemnat d. Guţă Panu e în poziţia de-a face politică lucrativă şi... devine roşu. De-atunci înainte viaţa sa, ca şi a d-lui Conta, e un şir de acte vrednice de bănuială faţă cu prietenii săi politici de mai nainte. Ca prim procuror la tribunal d. Panu executa rolul de poliţie secretă a guvernului asupra conştiinţei şi convingerilor magistraţilor, cari se 'nţelege priveau cu ochi foarte răi această speţie de magistrat între ei. E evident deci că alături cu Warszawsky, mare cordon al ordinului Sfintei Cînepe, d. Guţă Panu nu poate avea decît un viitor strălucit. 
Modul de-a face politică a acestor d-ni e în adevăr ciudat şi merită atenţie. 
Se face de ex. o petiţie către guvern ţinută în termeni echivoci şi capabili de-a li se da o dublă esplicare. Această suplică se colportează printre cetăţeni, spunîndu-li-se că e în contra guvernului. Cetăţenii liniştiţi iscălesc, încrezîndu-se în vorbele colportorilor, şi a doua zi se pomenesc că suplica se publică în organul roşu cu semnăturile cetăţenilor, dar c-o introducere cu totul în alt senz decît acela pe care i-l dădeau ei. Şi astfel oameni buni nevinovaţi sunt pecetluiţi ca aderenţi ai guvernului. Oamenii protestează, aleargă la toate ziarele spre a-şi retrage iscălitura, declarînd c-au fost amăgiţi, dar nu le ajută nimic. Suplica s-a espedat deja marelui rabin C. A. Rosetti, care le şi mulţumeşte ca unor "oameni rămaşi de la 1848" şi veterani în lupta pentru buget. Degeaba lumea se zvîrcoleşte, arătînd că la 1848 nici nu era născută, că, de cînd e, n-a avut a face nici în clin nici în mînecă cu roşii şi se ştie nevinovată de conivenţă or complicitate cu birourile de împămîntenire, că-i e silă de onoarea problematică de a fi priviţi de concetăţenii lor ca spioni ai guvernului central sau ca agenţi electorali ai lui Warszawsky! 
Toate sunt în zadar. Suplica măsluită se publică în "Romînul" şi vorbe oncţioase de gratitudine curg asupra nefericiţilor subscriitori, cari se zbat ca creştinii cărora ai vrea să le aplici circumciziunea cu de-a sila. 
Şi cu astfel de panglicării cred d-lor a forma partid roşu în Moldova. 
Ne mai rămîne a descrie pe un colportor al acelei jalbe din Iaşi, pe d. Verusi. Acel domn se pretindea odinioară pictor şi primăria din Iaşi, naivă şi de bună credinţă, [î]l însărcinează a zugrăvi biserica de la cimitirul Eternitatea. "Văruiţi biserica ca s-o zugrăvesc", zise lucrătorilor. "Zugrăveşte d-ta ş-om vărui-o noi mai pe urmă", răspunseră lucrătorii rîzînd. 
Zugrăvelile acelei biserici erau un adevărat scandal. Greşite ca desemn, imposibile ca colorit, reprezentînd în chipurile sfinte o breaslă uşoară de femei din Iaşi, mitropolitul a refuzat mult timp s-o sfinţească. Dar ceea ce are haz e cronografia tablourilor sale. 
A zugrăvit într-un rînd "o fată lîngă izvor" şi n-a putut-o vinde. Vine serbarea lui Grigorie Ghica, cel decapitat pentru opunerea la cesiunea Bucovinei. Repede doniţa de apă se preface în stîncă c-o pajură austriacă, se pun lanţuri la mînile chipului şi tabloul reprezintă "Bucovina răpită de austriaci". Dar tot nu se vinde. Vine cesiunea Basarabiei. Repede codrul din fund se preface în Marea Neagră, pajura austriacă în rusească, izvorul în stîncă în mijlocul mării şi tabloul reprezintă "cedarea Basarabei ". 
În această din urmă metamorfoză s-a propus Camerei c-a s-o cumpere, dar n-a cumpărat-o. Aşteptăm învierea morţilor şi vînzarea de veci sub altă formă; c-un fes în cap şi cu fustanelă ar putea reprezenta Epirul. 
Şi-o găsi ea un stăpîn vrodată. 
Convins în sfîrşit că n-are talent, onor. d. Verussi s-a lăsat de pictură şi s-a pus pe o meserie mult mai lucrativă, politica. Azi e agent electoral al guvernului în Iaşi şi ocupă cîteva funcţii bine salariate. E de prisos a adăoga că nici d. Verussi, nici d. Ghiorghian

          {EminescuOpXII 221}

nu sunt ieşeni şi că e foarte ciudat a vedea improvizîndu-se acolo un partid compus din oameni pripăşiţi în capitala Moldovei pentru a-şi face treburile. 
Astfel în judeţe în cari firma Brătianu warszawsky nu are deloc aderenţi aceştia se inventează, se improvizează din oameni pripăşiţi, se scot din pămînt, din iarbă verde. Nu ştim daca cetăţenii ieşeni, fie liberali, fie conservatori, ar fi în stare a-şi hărăzi încrederea lor unor parveniţi cari se servă de amăgire pentru ca, pe sub mînă, să dea comuna şi judeţul pe mînile adevăratului partid roşu ce se va forma în Moldova din noii cetăţeni circumcişi. 
Dar ceea ce ştim e că aceste colonii de cîte 2 - 3 roşii, comandaţi de guvernul central prin Moldova ca să se puiască ca viermii în carne putredă, ne aduc aminte de o stare de lucruri analogă din anticitate. 
Un învăţat german, dr. Reinisch, în cercetările sale asupra Egipetului spune că

acum 3700 ani, cultura acestei ţări a avut o tranziţie spre corupţie, demoralizare şi desfrînare. Cea dintîi cauză a corupţiei erau numeroşii negustori semiţi: fenicieni, arabi, evrei, cari se aşezaseră în Egipet şi au zguduit conştiinţa de drept şi stricta ordine a poporului prin uzanţele lor de afaceri şi prin vînătoarea de cîştig. Întîi s-au demoralizat servii şi sclavii, apoi veni un regim al metreselor, căci cei mari cumpărau sclave siriene şi etiopiene, le încărcau cu bogăţii şi-şi neglijau soţiile proprii. Pofta desfrînată de cîştigare de averi, o nemărginită goană de plăceri a adus o deplină răsturnare a raporturilor sociale. Familii celebre se ruinară şi sărăciră, iar în locul lor se iviră parveniţi fără ruşine. Oameni ce nu avuse[se]ră nimic ajunseră să posedeze bogăţii, palate, grădini, sclavi şi comori, se îmbulziră în toate sferele şi cîştigară pînă şi intrarea la Curte. Cine simţea în sine instictul irezistibil de-a fura, dar vrea să practice acest instinct în mod cuviincios, n-avea decît să meargă la percepţie, să-şi ia patent de hoţ şi să se înscrie în breasla pungaşilor. Aceştia aveau un staroste, la care se depuneau toate lucrurile furate în Egipetul întreg şi cine voia să reintre în posesiunea lucrurilor sale mergea la staroste, care-i restituia lucrurile după ce plătea o provizie pentru hoţ. Ba regele Rampsinit însuşi dete mîna fiicei lui iubite celui mai mare hoţ din ţară care ducea de nas şi poliţia publică şi cea secretă şi, deşi în Egipet nu erau juraţi, scăpase de condamnare şi era recunoscut ca omul cel mai cu minte din ţară. Atît de jos căzu Egipetul, acest străvechi leagăn al culturii, care prin hărnicie şi muncă ajunsese la cea mai mare înflorire. 

Cîştigul fără muncă intelectuală sau fizică, fără administrarea unui capital moştenit, e un furt făcut în condiţii cuviincioase. Breasla a cărei meserie e a îmbla după asemenea cîştiguri e breasla roşie. Semiţii contraccii asemenea nu lipsesc, iar starostele breslei e ministru de interne şi reversibil. D-rul Reinisch ar putea să facă cercetări egiptiologice şi în Romînia sub Rampsinit Îngăduitorul. 

[27 iunie 1881]

["DE UN TIMP ÎNCOACE... "]

De un timp încoace accident după accident se repetează pe liniile căilor noastre ferate. 
Ciocnirile de trenuri între Hanu conachi şi Iveşti, între şerbeşti şi Preval, între Turnu - severin şi Palota, scăparea vagoanelor de la Prunişor şi izbirea lor cu un alt tren sunt tot accidente însemnate, cari au avut consecinţe regretabile, cu oameni morţi şi răniţi. Lăsînd dar la o parte celelalte accidente multe, de cari lumea de din afară de direcţie nici nu mai poate afla ceva, chiar numai accidentele enumerate ar trebui să deştepte opinia publică şi să se întrebe care este cauza lor. 
N-am voi, mai cu deosebire, ca aceste accidente să fie exploatate de străini şi să arate cu degetul asupra-le zicînd: "iată cum administrează romînii căile ferate; [î]ţi pun viaţa în pericol", şi vorbind astfel să poată avea şi cuvinte în parte-le pentru a discredita liniile ferate romîne. 
Aceste motive şi sincera dorinţă de a se îndrepta lucrurile şi de a se pune pe-o cale bună ne îndeamnă a arăta cari sunt după noi cauzele şi relele ce bîntuiesc administraţia căilor ferate şi a indica întrucîtva şi mijloacele de îndreptarea lor. 

          {EminescuOpXII 222}

Vom espune dar aceste cauze fără de nici o consideraţie, fără intenţia de-a atinge pe cineva şi cu singurul scop de a se dezveli răul şi a face posibilă remediarea lui. 
Prima cauză a accidentelor şi cea mai principală, din care izvorăsc toate relele, este că s-a introdus şi în administraţia căilor ferate acel nenorocit sistem ce bîntuie întreaga administraţie a ţării, sistemul favorurilor, fie aceste pentru consideraţie de partid politic, fie de rudenii sau nepotism, fie de amiciţie sau hatîr sau alte consideraţii de orişice natură ar fi. 
Acest sistem cu vederi strîmte şi neprevăzătoare a făcut ca, chiar la numirea direcţiunei princiare, sau regale, după cum se numeşte ea azi, să domineze numai spiritul de partid, ca la numirile de amploiaţi ce face această direcţiune să se aibă în vedere mai mult alte consideraţii decît folosul şi meritul pentru serviciu ce un impiegat poate să aibă. 
Consecinţele acestui sistem se văd şi, daca nu se vor lua serioase măsuri de îndreptare, ele se vor arăta şi mai mult, se vor încurca lucrurile încît nu se va mai şti ce trebuie a se face şi, după ce se vor întîmpla chiar catastrofe, cari daca nu s-au întîmplat pîn' acum se poate mulţumi numai norocului, se va ajunge la disperare şi cine ştie la ce intervenţii şi măsuri cu totul contrarii interesului ţării, contrarii interesului neamului romînesc. 
Credem dar a ne face o datorie de conştiinţă constatînd că e necesar de a preveni o catastrofă la căile noastre ferate şi de-a scuti ţara de a asista la vreo pompă funebră a voiajorilor vreunui întreg tren. 
Iată dar mijloacele de remediu ce le credem necesarii: 
Cel dendîi remediu e negativ, dar de-o estremă importanţă. Trebuie revocată direcţia actuală, compusă din politiciani, din săbiuţe vînătoare de diurne şi din advocaţi. 
Motivul revocării e incapacitatea dovedită în toate. 
Direcţiunea căilor ferate, daca e posibil a tuturor căilor ferate ale statului, ar trebui constituită după următoarele principii: 
E practic, pentru ca să existe unitate de voinţă şi acţiune, ca în capul administraţiei căilor ferate să fie o singură persoană, care se poate alege dintre bărbaţii ce au dovedit o capacitate deosebită de administrare. Mersul unui serviciu atîrnă mult de autoritatea ce-o inspiră un bărbat cu judecată rece şi incisivă, cu vederi clare, cu caracter just şi onest, care nu se lasă nici ademenit de zîmbetele protectoare ale oamenilor zilei, nici înfricoşat de un cuvînt al lor de intimidare. Ales fără nici o privire la convingerile sale politice, el cată să întrunească în sine încrederea ţării întregi. El poate fi şi un om tecnic, dar exigenţele de pură administraţie fiind pentru acest post mult mai numeroase decît cele ale amănunţimilor tecnice, un bun şi rigid administrator e de preferat. 
Capul administraţiei căilor ferate cată să fie cu totul independent de ministeriu şi de curenturile politicei militante. Fie acum ales pe viaţă de Corpurile legiuitoare, după propunerea Consiliului de Miniştri şi cu aprobarea regelui, fie alte garanţii de autoritate, destul că trebuie să fie inamovibil şi să nu se poată revoca decît în condiţiunile în cari se revoacă personalul inamovibil. Neatîrnat cu totul şi de ministeriu şi de Corpurile legiuitoare în privinţa administraţiei, i se poate atenua răspunderea prin delegarea unui consiliu de supravegheare, compus din membri ai corpurilor legiuitoare, din prezidentul Curţii de Compturi, din prezidentul Curţii de Casaţie; consiliu care, putînd cere seamă de gestiunea direcţiunii şi putînd fi consultat la fixarea bugetului, ar fi o garanţie mai mult în faţa ţării despre buna întrebuinţare a banului public. Faţă cu ministeriul însă poziţia directorului trebuie să fie analogă cu aceea a oricărui director particular de drum de fier. 
Dator a ţinea seamă de interesele generale ale statului sau ale publicului în ceea ce priveşte tarifele, mersurile trenurilor de persoane şi alte interese generale, daca un om înţelept va fi numit cap al administraţiei nici nu e cu putinţă ca să se nască vreodată un conflict între stat şi direcţie. 
Rămîne o singură chestiune de rezolvat: supraveghearea siguranţei publice pe drumurile de fier. 
Iată cum ar fi mai bine să se rezolve această cestiune: 
Îngrijirea de siguranţa publică şi supravegherea ei pe drumurile de fier să se lase în seama directorului sau administraţiunii căilor ferate, fiind ţinute toate celelalte organe ale statului să-i dea ajutor în caz de necesitate. 
Administraţiunea să fie şi responsabilă înaintea legei, iar pentru a se putea constata cu siguranţă pe cine incumbă responsabilitatea la vreun caz de accident, să se instituiască

          {EminescuOpXII 223}

un consiliu de trei bărbaţi experţi în ale administraţiei drumului de fier, cari cunosc mersul serviciului şi detaliurile lui, cari să asiste pe organele justiţiei în cercetările lor, în cazuri de accidente, şi să le dea explicaţiuni. Aceşti experţi să fie organe ale statului, independente de direcţie, să fie bărbaţi cari cunosc şi au servit în exploatarea căilor ferate. Să funcţioneze numai ca consultatori ai membrilor justiţiei spre a le explica cum se petrec lucrurile, spre a le face posibilă descoperirea adevărului. 
Măsura cea dendîi ce ar trebui să ia directorul ce s-ar pune în capul administraţiei ar fi să organizeze serviciul, căci ni se pare că, prin organizaţia ce s-a făcut de direcţia princiară, serviciile au fost dezorganizate cu desăvîrşire. Probă sunt accidentele. 
Pentru a putea organiza şi pentru a înlesni organizarea, să se consulteze vreun bărbat din Europa ce e distins în administraţia de căi ferate, cum e baronul M. M. Weber, cum e Nordling sau altul, care au avut asemenea misiuni în state mai înaintate, cum a fost în Prusia şi în Austria. 
Să-l consulteze, să-l aibă alăturea ca un sfătuitor, iar nu ca un funcţionar. 
Directorul să-şi întocmească în administraţie un consiliu din tot ce este mai bun din funcţionarii şi bărbaţii tecnici de drum de fier din tară; să caute mai cu seamă să cunoască pe fiecare în parte după meritul lucrului şi al valoarei ce produce în serviciu, iar nu după alte consideraţii; să pună pe fiecare la locul său şi singura consideraţie care să-l conducă să fie interesul serviciului. 
A se face astfel este supremul timp, deoarece la căile ferate nu se pune în joc numai averea ci şi viaţa publicului. 

[28 iunie 1881]

[""ROMANUL" MUSTRĂ OPOZIŢIUNEA... "]

"Romînul" mustră opoziţiunea şi pe noi în parte fiindcă am luat în rîs circulara d-lui ministru de interne relativă la legea de înaintare şi admisibilitate în funcţiunile administrative. Aci ne-am adus aminte de povaţa lui Beaumarchais. Ne-am grăbit să rîdem ca să nu plîngem. Pretenţia "Romînului" de-a fi discutat serios o administraţiune în capul căreia se găseşte Simeon Mihălescu şi a cărei flori sunt cunoscute sub numele de Simuleşti, Chiriţeşti, Obedeni, Poteci etc. este din toate cutezanţele organului guvernamental cea mai cinică şi cea mai îndrăzneaţă. Sunt şase ani de cînd cu regimul brătienesc. Nici inexperienţa, nici buna credinţă nu mai pot fi invocate ca scuze pentru a menţine o astfel de stare de lucruri. 
Denunţările au fost atît de numeroase, atît de precise, încît chiar d. I. Brătianu a crezut un moment că trebuie să se despărţească de un Simeon Mihălescu şi l-a dat în păstrare d-lui D. Ghica pînă la venirea unor timpi mai buni. 
Aceste timpuri au sosit. Trebuia în adevăr grosimea de obraz a d-lui C. A. Rosetti spre a pune iarăşi în capul administraţiunii ţării pe un om care în alte ţări ar face cea mai distinsă podoabă a unui stabiliment penitenciar. Scrisorile lui Warszawsky autentice, legalizate şi chiar fotografiate, pentru orice om cu bun simţ şi cu bună credinţă, n-au lăsat o umbră de îndoială asupra culpabilităţii acestui stîlp al ortalei. 
Un partid nu poate fi totdeuna făcut responsabil de o crimă a unuia din partizanii săi. 
Însă cînd, în faţa evidenţei, în loc de a tăia un membru cangrenat, acel partid se scoală întreg pentru apărarea vinovatului, cînd îndrăzneala apologiştilor creşte cu mărimea crimelor, atunci ţara nu poate privi decît cu scîrbă o asemenea adunătură. 
Numai partid nu se mai poate numi, ci bandă de sceleraţi care desfide morala, se foloseşte de piroteala naţiunii şi de nemaipomenita indiferenţă morală acelui care ar avea drept sfîntă datorie a ocroti pe cei slabi şi a înfricoşa pe cei răi. 

          {EminescuOpXII 224}

Simeon Mihălescu, în pisma opiniunii care l-a acuzat cu atîta temei, a fost încărcat cu onoruri, mai cu seamă de cînd era să fie înecat în infamii. I s-a făcut un simulacru de instrucţiune fără a fi suspendat un moment din capul celui mai important directorat (sau mai bine zis minister, căci sub acest regim dînsul a fost adevăratul ministru de interne). Nenorociţii tineri însărcinaţi cu această instrucţiune erau pe fiecare zi ameninţaţi în termeni puţin deghizaţi în "Romînul". Ei păreau înaintea lui Mihălescu acuzaţi, dînsul; judecătorul. Şi într-adevăr de dînsul atîrna cariera şi poate pîinea lor. După această spălătură juridică Mihălescu voi să aibă şi un certificat de la onorabilii săi colegi. Un Pişca" hoţul cunoscut de păduri din Teleorman, se însărcină cu murdara treabă de a-l curăţi în Senat. Un raport de cumătru citit înaintea unor slugi guvernamentale fu de ajuns. De atunci criminalului, spălat de complicii săi, nu i s-a mai cruţat nici o onoare. Pe rînd senator, comandor al Stelei Romîniei, director la Eforia spitalelor, director la Ministerul de Interne, înfruntă opinia publică speriată, se bucură de bani adunaţi din sudoarea şi sîngele nenorociţilor pe care i-a trecut în Bulgaria în toiul iernei ca pe nişte vite de jug, şi acest exemplu strălucit de imoralitate nepedepsită şi triumfătoare corupe mai mult junimea unei naţiuni decît tot ce cineva şi-ar putea închipui. Dar cei care tolerează asemenea lucruri? Ce nume merită? Ce cauză-i îndeamnă? Slăbiciune? Incapacitate? Indiferenţă? Egoism? Complicitate? Să tragem vălul asupra acestor turpitudini! Ceea ce însă pune vîrful acestor fapte este că criminalii prinşi cu mîna în sac nu se mulţumesc de a se bucura în pace de fructul faptelor lor, de a-şi lua regulat cupoanele de la cauzele publice, de a-şi atîrna de gît stelele şi coroanele, de a parada la mesele şi la balurile de la palat, de-a fi puternici şi bogaţi, de-a fi stăpînii ţării şi favoriţii regimului. Nu, toate acestea nu le ajung. în loc de a se face uitaţi şi de a uita, mai ies în vileag şi în gura mare înjură pe oamenii cinstiţi. 
A! asta este prea mult, domnilor de la "Romînul"! 

[1 iulie 1881]

" PRIMEŞTE... "]

"" primeşte din Petersburg amănunte atît de interesante asupra crizei din Bulgaria încît cititorul căruia i le comunicăm va vedea numaidecît cum cauze analoge produc efecte analoge şi cum Mihăleştii şi Caradalele bulgare nu sunt întru nimic superioare sau inferioare Caradalelor noastre bunăoară. Aceeaşi vînătoare de funcţii şi cîştig, aceeaşi pretextare a patriei şi libertăţii pentru interese personale, aceeaşi mizerie care vine fatal la un popor ce-şi începe viaţa prin instituţii improvizate de dinafară, sau de străini, sau de uliţă, şi care n-a cunoscut că orice progres adevărat nu poate fi decît istoric, decît în legătură cu trecutul. Şi acolo existenţe catilinare izbutiseră a pune mîna pe stat şi a face muşama şi Parlament, şi ţară, şi Domn, pentru a domni ei singuri, încunjuraţi de Serurii şi Pătărlăgenii respectivi. 
Dar să lăsăm să urmeze darea de seamă a foii franceze, căci termenii de comparaţie între noi şi cei de peste Dunăre se prezintă prea cu lesniciune pentru ca s-avem nevoie de lungi comentarii. 
Iată ce zice corespondenţa. 

Nu vă e necunoscut desigur că, daca există vro ţară în Europa în care practica şi funcţionarea sistemului parlamentar să fie grele, aceasta e Principatul în cestiune, care, fără clasă aristocratică, ca toate ţările slave, şi fără clasă burgeză, n-are nici unul din elementele necesare unui asemenea regim, în urma lungei aserviri, sub opresiunea otomană. Cu toate acestea Bulgaria a fost înzestrată cu una din cele mai liberale constituţii, c-un parlament, c-un principe ereditar. Lipsind oamenii necesari pentru a împlini funcţiunile de deputaţi, de bărbaţi politici şi de miniştri, s-au primit toţi bulgarii c-o instrucţie oarecare, risipiţi pe ici-colo, mai în Turcia, mai în Austria, mai în Rusia (mai în Romînia), unii ca profesori de şcoală, alţii ca medici, alţii studiind încă, sau abia părăsind Universitatea din Moscova; toţi au alergat în momentul eliberării ţării lor, ştiind de mai nainte că vor

          {EminescuOpXII 225}

fi primiţi fără dificultate şi, alegere fiind imposibilă, le va fi lesne de-a ajunge în curînd personaje mari. În numărul acestora sunt cîţiva destul de inteligenţi. 
Astfel e Zancov, fost uniat devenit ministru al afacerilor străine; astfel Karavelov, vechi student derailiat şi declasat al Universităţii din Moscova, compromis în mai multe afaceri şi care are a datori generalului Ignatief c-a putut intra şi rămînea în Bulgaria. Şefi inteligenţi, lacomi de putere, ambiţioşi, mişcîndu-se într-un mediu social moale, facil, nu prea luminat, aceşti cîţva oameni - douăzeci de toţi poate - au parvenit repede a fi aleşi membri ai Adunării Naţionale, apoi deputaţi şi, odată aleşi, au ajuns să domineze Camera şi, dominînd-o, să fie numiţi miniştri. Cît despre oarecari cunoştinţe cîştigate, de experienţă politică, de vederi largi, favorabile intereselor ţării, nu trebuie să le cauţi la ei, mari palavragii, crezîndu-se deja oratori şi oameni de stat, alături c-un prinţ tînăr, puţin experimentat, care caută a i se ierta originea străină, nu le-a fost greu, mai cu seamă după ce guvernul rusesc, adoptînd o politică, de abţinere, nu s-a mai amestecat în afacerile dinlăuntru ale Bulgariei, de-a pune şi ţară, şi Cameră, şi prinţ deoparte şi de a guverna şi domni în numele lor propriu. 
Constituţia bulgară, elaborată de cătră Comitetul radical ruso - slav al acelui timp, era deja destul de înaintată; remaniată de cătră ei, ea nu mai e constituţia unui stat constituţional monarhic, ci aceea a unei republice democratice. Într-o ţară în care fiece cetăţean are conştiinţa drepturilor şi aptitudinea exerciţiului lor o asemenea constituţie mai poate funcţiona; dar acolo unde masa naţiunii, adecă alegătorii, sunt într-o stare destul de primitivă, ea nu e mai mult decît un mijloc dat ambiţioşilor inteligenţi de-a guverna despotic ţara sub masca libertăţii. 
Ceea ce s-a făcut şi ceea ce au şi devenit Zancov, Karavelov şi consorţii. Demult raporturile agentului diplomatic şi ale consulilor ruşi au arătat că situaţia devenea din zi în zi mai imposibilă pentru prinţ, mai primejdioasă pentru ţară. Dar guvernul imperial, temîndu-se mai cu seamă de interpretarea defavorabilă ce s-ar da în străinătate unei ingerenţe, era hotărît a nu interveni. 
Cînd însă, sfătuit din Viena ori din Berlin, prinţul se hotărî de-a face apel la tară, precum şi avea dreptul, aţi văzut cum aceşti d-ni au început să strige în contra violării Constituţiei. Pentru a striga şi a face atîta gălăgie aveau cele mai temeinice cuvinte din lume: pentru că din momentul ce-şi pierdeau funcţiunile deveneau nişte caraghioşi precum fuseseră din capul locului. Oamenii de stat consumaţi ai Angliei, Franţei, Germaniei părăsesc puterea cu dignitate, fără supărare şi uneori cu plăcere chiar, dar pentru nişte bieţi golani, fără para frîntă, cărora le dăduse D-zeu ceea ce nici visase, a părăsi de azi pînă mîine puterea înseamnă a cădea din bielşug şi din plăceri la nevoi şi jenă. E aspru şi nu se primeşte fără luptă şi fără strigăt. 
Aceşti Zancov, Karavelov şi compania au strigat deci atît de tare încît strigătele lor au trebuit s-ajungă pînă la Paris. Ei au luptat şi, trebuie s-o mărturisim, au luptat cu dibăcie. Ştiind cîtă influenţă are Rusia şi împăratul ei asupra maselor bulgare, au combinat o întreagă acţiune pentru a face să se crează că Rusia, guvern şi naţie, era cu ei şi în contra prinţului, care nu făcea în toate acestea decît să fie agentul docil al Austriei şi al Germaniei. Cine nu cunoaşte ţările slave nu-şi poate închipui ce urmări are acuzarea de a fi german. În combinaţia această au atras pe corepondentul bulgar al ziarului "Golos", care s-a pus să publice telegramele cele mai violente contra prinţului Alexandru. Telegramele acestea, fiind publicate şi nedezminţindu-se de guvern, ei au declarat în toate adresele lor către alegători că guvernul rusesc e cu ei şi contra prinţului Alexandru. Era urgent de a face să înceteze o asemenea stare de lucruri, care, prelungindu-se, putea să devină primejdioasă. 
Poporul bulgar, amăgit asupra adevăratelor sentimente ale guvernului rusesc, putea în adevăr să cază de bună credinţă în cursa întinsă de Zancov, Karavelov şi compania şi atunci criza ar fi devenit şi mai acută prin plecarea prinţului, primejdie gravă pe care tocmai cabinetul rusesc voia s-o previe, sfătuindu-se în privirea aceasta cu celelalte cabinete. 
Acesta e deci adevăratul scop al apariţiunii în foaia oficială a răspunsului telegrafic făcut de contele Ignatief d-lui Zancov. Telegraful ne-a comunicat deja acest răspuns. Iată comunicatul care-l precedează şi care, în felul lui, e şi mai important încă: 
"În lupta încinsă acum între partizi în Bulgaria acestea se silesc de-a obţine de la guvernul rusesc un cuvînt de aprobaţiune care să le servească de mijloc de-a atinge simpatiile alegătorilor. Cu scopul acesta partidul liberal a trimis o telegramă contelui Ignatief, ministru de interne, căruia bulgarii s-au obicinuit a i se adresa demult încă şi în alte împrejurări. Prin acea telegramă i se cere de-a stărui pe lîngă împăratul pentru a obţine graţioasa protecţie a M. Sale. Adiutantul general, conte Ignatief, a răspuns prin telegrama următoare care se publică aci, pentru a risipi interpretările discordante sau premeditate ce s-au dat de cătră presă relaţiunilor guvernului rus în afacerile dinlăuntru ale Bulgariei. "

[2 iulie 1881]

["CE GENII MATEMATICE... " ]

Ce genii matematice mai sunt şi la "Romînul"! Faţă cu fenomenul constant al decreşterii populaţiunii romîne, în toată ţara şi în Moldova îndeosebi, foaia guvernamentală ne arată triumfînd că, sub guvernul liberal, media mortalităţii în Iaşi e mai mică şi că populaţia a pierdut cu 236 de romîni mai puţin în aceşti din urmă cinci ani. 
Se înţelege că această medie cată să scază de vreme ce totalul populaţiei merge scăzînd. Cînd nu vor mai fi decît o sută de romîni în Iaşi va fi meritul d-lui C. A. Rosetti

          {EminescuOpXII 226}

ca n-au murit o mie? N-ar fi avut de unde muri o mie, de vreme ce toţi, bob numărat, ar fi fost o sută. Cu statistică a la Nastratin Hogea "Romînul" poate ajunge departe. Cînd nu va mai fi nici un romîn în Iaşi va fi un merit al guvernului liberal că nu va muri nici unul şi se va constata că sub guvernul conservator a murit atîtea mii, iar sub cel liberal nu mai moare nimenea, căci nu mai e nimenea. 

[2 iulie 1881]

["ARE HAZ "ROMÎNUL" CU LECŢIILE... "]

Are haz "Romînul" cu lecţiile de cuviinţă şi seriozitate pe cari le dă presei opoziţiei şi nouă îndeosebi. Îndeamnă "ca presa opoziţiunii să se silească a se ridica la înălţimea ce trebuie să aibă nişte organe serioase de publicitate" şi aceasta nu se poate face decît într-un mod: "a se respecta pe sine începînd prin a respecta pe alţii etc., a întrebuinţa un limbaj demn, fără insulte, fără trivialităţi ". 
Să crează cineva ochilor săi, citind aceste şiruri, că sunt scrise în foaia actualmente guvernamentală?! E oare aceeaşi foaie care numea pe Domn un agent al Prusiei, un pion în mînile d-lui de Bismarck? Aceeaşi foaie care zicea că s-a vîrît cuţitul în pîntecele Romîniei de către supremul trădător (în parentez vorbind, d. Boerescu, colegul de ieri al d-lui Brătianu)? E aceeaşi foaie care la rîndul ei istovise tot dicţionarul injuriilor la adresa partidului şi a guvernului conservator? 
Ei bine, e aceeaşi! Şi de ce să nu fie aceeaşi? Din pamfletistul Nichipercea a ieşit binemeritatul şi medaliatul N. T. Orăşanu; din "Romînul ", a cărui hrană zilnică a fost calomnia şi injuria, a ieşit un organ high life, înmănuşat, care ne ţine de rău că discutăm în mod viu, guvernul roşu şi nu ne mulţumim cu terenul filozofiei de stat şi a teoriilor politice generale. 
Dar să admitem că necuviinţele "Romînului" nu îndreptăţesc pe nimenea la repetarea lor, că, cu toate erorile d-lui C. A. Rosetti, pe cînd nu era încă reversibil, acestea nu ne îndreptăţesc pe noi a le comite asemenea, că, pentru a ne respecta, cată să respectăm pe alţii. 
Foarte bine; admitem teza, transeat major cum ziceau logicienii. 
Dar din această teză generală urmează oare că trebuie să respectăm ceea ce este absolut irespectabil? Că elucubraţiunile celor patru clase primare şi ale cursului de violoncel cari redijează "Romînul" trebuiesc luate ca lucruri sacrosancte sau serioase? Constatăm mai nainte de toate că nimeni n-a tăgăduit că redactorul "Romînului" are numai patru clase ca învăţătură şi că nici d. C. A. Rosetti, vechiul redactor, n-a avut mai mult. 
Niţică franţuzească învăţată de la vrun coiffeur sau de la vro guvernantă rătăcită prin Bucureşti, cetirea de romanuri rele şi de scrieri beletristice asupra statului, iată cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noi probleme serioase de stat şi de la cari am putea jura că n-am auzit nicicînd un contraargument serios la vrouna [din] întîmpinările noastre. Sofisme cîte vreţi. Panglicării retorice, generalizări de ceea ce s-a susţinut în parte, strîmtări a tezelor ce s-a stabilit în genere, întortocheri de cuvinte, jucării cu înţelesul îndoit pe care-l poate avea o expresie lexicală, d-astea cîte vreţi. Niciodată, dar niciodată un argument ad rem, dedus din natura lucrurilor, dictat de iubirea de adevăr. 
Şi de ce? Pentru că nu sunt capabili de a pricepe adevărul. Din articolele ziarului guvernamental ar putea estrage cineva un sistem întreg de falsificare a judecăţii, de sofistică. 
Şi de ce sunt incapabili de a pricepe adevărul? Pentru că scopul lor nu a fost niciodată de a-l căuta. Jurnalistica în mînile roşilor a fost un mijloc de trai, un mijloc de a parveni, de a cîştiga, nu de-a spune adevărul. Dar unde interesul dictează acolo nu mai există

          {EminescuOpXII 227}

          {EminescuOpXII 228}

adevăr: stat pro ratione voluntas, voinţa i se substituie argumentului şi cu apetiturile nu se discută. Degeaba i-am spune onor. Costinescu: Nu te face gazetar ori director de bancă, pentru că nu ştii carte! Cu toate că-şi cunoaşte cusurul, se va face, căci cîştigul material [î]l cheamă. Geaba i-am spune onor. Stătescu: Nu te face director de drum de fier, nu te băga la treaba din care nu te pricepi nici cît e negru sub unghie! Se va face, căci apetitul după zecile de mii de franci [î]i gîdilă cerul gurii. 
Cu apetiturile nu se discută. Cînd sunt neligitime, cînd nu sunt bazate pe muncă, pe cunoştinţe, ele trebuiesc condamnate în toată goliciunea lor. Atît ar mai trebui, să discuţi pictură c-un orb, muzică c-un surd, filozofie morală cu Scarvuli. 
Şi-n adevăr ce personage profund respectabile ni se şi prezintă? Daca aceşti oameni n-ar avea minte sau cultură, precum n-o au, treacă - meargă. Nu cultura-l face pe om cinstit şi se află în cel din urmă ţăran de munte mai multă nobleţă de inimă, mai mult caracter, mai mult simţ de dreptate decît în Flevii şi în Caradalele lustruite şi aristocratizate. 
De-ar avea caracter! 
Dar oare caracter este a scoate "Republica Rumînă", a face parte viaţa toată din societăţile republicane internaţionale şi a încheia cariera prin a declara că regalitatea este încoronarea vieţii unui republican? Respectabil este bătrînul Garibaldi. Republican a fost, republican a rămas. Şi, slavă Domnului, dinastia de Savoia şi meritele ei pentru unitatea Italiei ar fi motive morale mai puternice de convertire politică, decît o pensie reversibilă. Cînd era republican, d. C. A. Rosetti cerea pomană de la piaţă; acuma, ca pomanagiu al bugetului, e mare dinastic. Şi în acelaşi timp fiii săi, ce trăiesc din pomana dată de monarhia ereditară, beau la Paris în sănătatea "Republicei Romîne" în cafeneaua Procope, plătind cu banii cari poartă capul regelui pe avers şi sunt din visteria regelui. 
Iată oamenii respectabili cu cari discutăm, oameni cari n-au respectat nici credinţele lor proprii şi cari sunt gata a le vinde pe o pensie ori pe o slujbă. A se respecta pe sine, onorabililor, nu va să zică deloc a discuta politică serioasă de stat cu absolvenţi ai claselor primare şi matematici cu Nastratin Hogea. 
"În loc de a lucra ca, întru cît priveşte relaţiunile internaţionale, romînii să se înfăţişeze străinilor totdauna uniţi, ziarele opoziţiunei propagă dezbinarea " continuă "Romînul"
... hidoasa pocitură
Ce-am semănat în ţară invidie şi ură
ne spune că noi semănăm dezbinarea. Dar existat-a dezbinare înaintea roşiilor? Nu s-au ridicat toţi ca un om de cîte ori era un interes al ţării la mijloc? Dar cine a semănat ura şi dezbinarea dacă nu "Romînul" în curs de douăzeci de ani? 
Şi aceasta ne-o spune cine? Omul care, în mijlocul unui război, n-a găsit alt de zis maselor adunate sub fereastra sa decît că mai există o Plevnă ce trebuie luată... Plevna internă a reacţiunei. 
Ei, Plevna reacţiunei e ţara întreagă. Plevna pe care vrea s-o ia Herşcu Goldner împreună cu Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti este acest popor romînesc îngenuncheat şi esploatat de gunoaiele pămîntului întreg. În contra acestei Plevne vă organizaţi, punînd şef al statului major pe complicele lui Warszawsky, această Plevnă o săpaţi, nimicindu-i toate tradiţiile, batjocorindu-i religia, corumpîndu-i spiritul, încurajînd malonestitatea şi canaileria de caracter; şi, cînd vedem apatia în care a căzut ţara, fatalismul ce-l domină pe acest popor nobil, dar adînc, adînc îngenuncheat, teamă ne e că ora acestei glorioase şi străvechi Plevne a sunat şi că cenuşa lui Matei Basarab, care a blestemat neam de neamul vostru pînă într-a şaptea spiţă, va dormi sub ţărîna cucerită, în pămînt străin. 
"Ca romînii să se înfăţişeze străinilor uniţi"? 
Dar sînteţi voi romîni? Dar cunoaşteţi voi poporul? Sînteţi în stare a pricepe geniul şi înclinările lui? Ştiţi voi romîneşte măcar? Păsăreasca d-lui C. A. Rosetti e limbă? Obiceiele de cocote şi de picpocheţi sunt datine strămoşeşti? Cărţile ce le scrieţi, legile ce le croiţi, gîndirea şi inima voastră, complexiunea voastră fizică şi morală răsărit-au din sîmburii de stejar ce împodobesc mormîntul lui Ştefan cel Sfînt? De la Seina, din Bizanţiu, din lupanare şi din spelunci v-aţi cules apucăturile politice şi morale; nu din istoria şi din natura poporului nostru. De aceea aţi fost ca virusul în organismul viu al naţiei; de aceea corpul material al naţiei moare şi se putrifică, pentru că voi, paraziţi, nu vă puteţi

          {EminescuOpXII 229}

aclimatiza, pentru că voi, etnic şi moraliceşte, sînteţi străini cu totul de substanţa din care e compus neamul romînesc. 
Ne e ruşine că aţi uzurpat numele de romîn, ruşine că strămoşii sunt condamnaţi a purta acelaşi nume cu care vă drapaţi corupţia şi mizeria de caracter, 

[3 iulie 1881]

STAREA DE LUCRURI ÎN BULGARIA

Un corespondent din Rusciuc al ziarului "Allgemeine zeitung " din Augsburg depinge cu colori destul de triste situaţia generală din Bulgaria, deşi unele date ne sunt deja cunoscute. El scrie: 

După cît ne-am putut informa, în alegerile din urmă din Tîrnova liberalii sunt victorioşi; aci s-au ales patru candidaţi ai opoziţiunii. Însă între miliţie şi popor s-au întîmplat încăierări sîngeroase şi se vorbeşte nu numai de răniţi, ci şi de morţi. Incidente serioase s-au întîmplat şi la Rahova, Nicopole şi Gabrova. În genere cercurile liberale au multă speranţă că vor ieşi învingători şi în Marea Adunare Naţională. Proclamarea stării de asediu mai în toate districtele Bulgariei de nord n-a împiedecat lăţirea nemulţămirii şi severitatea în contra ex - miniştrilor face din ei nişte martiri ai cauzei naţionale, mărindu-le autoritatea în popor. Aşa Zancov a fost condamnat la o amendă de 600 franci pentru epistola adresată consulului general rus, Redactorul ziarului "Nezavisimost " şi tipograful Coraceff au fost mai aspru pedepsiţi pentru publicarea unor articoli antiguvernamentali. Situaţia postelor e de nesuferit. Guvernul a ordonat să se deschidă toate epistolele şi corespondenţele ziarelor. Acest ordin trebuia ţinut în secret, însă nedibăcia prefectului nostru a făcut să se publice, şi astfel epistolele acum se predau în Giurgiu, iar cele aduse din Sofia de curieri se dau în Calafat la posta romînă. Telegramele ziarelor fac această cale demult deja. În Rumelia orientală toată lumea (bulgărească) este indignată în contra prinţului Alexandru. "Mariţa" din Filipopol publică mai în fiecare număr lungi proteste şi rezoluţiuni luate prin meetinguri în contra loviturii de stat. Se adună şi bani pentru partidul liberal sau mai bine spre a goni pe prinţul Alexandru. Guvernul Rumeliei orientale pare a privi cu ochi buni acestă mişcare şi evenimentele din Bulgaria sunt binevenite şi guvernului turcesc. Atîta e sigur, că planurile pentru unirea celor două principate nu se vor ivi cît timp domneşte Alexandru la nordul Balcanilor. Şeful comitetului de agitaţiune din Filipopol, Iankoloff, a declarat pe faţă că mai bucuros rămîn rumeliştii sub jugul otoman decît sub cel al unui despot rusesc. Este un profit ce a rezultat din lovitura de stat că dispare de pe cerul oriental cestiunea mult ventilată a împreunării celor două Bulgarii. 

[3 iulie 1881]

["LA 27 IUNIE A APĂRUT... "]

La 27 iunie a apărut în "Monitor " un anunţ pentru redeschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul Sf. Iosif. Departe de a voi să punem vro piedică înaintării acestei clădiri, nu avem decît a felicita episcopia din Bucureşti pentru zelul religios ce-l dezvoltă în privirea aceasta şi toleranţa romînilor pentru toate riturile, cu atît mai mult pentru cele creştine, fiind bine cunoscută, n-am găsi nimic de zis în contra modului de a aduna fondul de construcţie al bisericii, dacă prescripţiuni hotărîte ale unei legi fundamentale nu s-ar opune în mod precis şi cert acestui mod. Ar fi nedrept pe de altă parte dacă am face o cît de mică acuzare administraţiei bisericii. Redeschiderea acestei loterii se face cu autorizarea guvernului, adecă guvernul însuşi n-a ezitat a călca legile a căror pază [î]i este încredinţată. 
Aceasta din punct de vedere legal. 
Din punct de vedere practic rămîne a se cerceta cestiunea dacă bisericele noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor biserici de alt rit decît acela al statului şi al naţiunii. Nici aci răspunsul nu va fi favorabil. Noi înşine, în marea capitală a Romîniei, a

          {EminescuOpXII 230}

cărei populaţie ar ajunge curînd la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost totdauna capitală. Credem însă că, daca, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face escepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această escepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului. 

[4 iulie 1881] 

["D. C. A. ROSETTI, MINISTRU... "]

D. C. A. Rosetti, ministru de interne, care-şi face un titlu deosebit din a fi fost staroste de breslaşi şi reprezentant al clasei de mijloc, trădează înclinarea ca, în contrazicere cu afecţiunile sale burgeze de pînă acum, să încredinţeze administraţia civilă din judeţe la militari. Astfel vedem numindu-se prefecţi dd. Lipoianu, căp. Stătescu, col. Budişteanu, maior Handoca şi alţii. 
Toate lucrurile au în lumea aceasta foloasele şi inconvenientele lor. 
Daca privim la administraţia destrăbălată de partid şi daca nu ne pot conveni prefecţi cari să atîrne de cutare deputat, am trebui să zicem că numirea de militari în posturile de prefecţi prezintă oarecari foloase. Militarii, prin viguroasa disciplină şi prin subordinaţia la cari sunt obligaţi, au contractat prin lungă deprindere un spirit de ordine şi de regularitate, un spirit de control care le lipseşte adeseori prefecţilor numiţi prin influenţă parlamentară sau prin aceea a comitetelor de salut public. 
Dar pe de altă parte e desigur în detrimentul armatei daca ofiţerii superiori se iau de la ocupaţiunile lor, de la deprinderile lor, şi se pun într-un mediu nou care, prin natura lui, îi face mai concesivi, prin natura lor îi sileşte a renunţa la ordinea de lucruri căreia fusese supuşi pînă acuma. 
Afară de inconvenientul acesta este unul şi mai mare. Nu se pot numi prefecţi decît militari superiori; rangul de căpitan de exemplu e deja prea mic pentru a reflecta la el. Căci se întîmplă, ca în cazul de faţă cu căp. Stătescu, ca să fie numit la Tulcea, unde rezidă un general, comandant de divizie, şi se întîmplă apoi anomalia ca generalul, în anume ocazii, la solemnităţi etc. să dea pasul întîi reprezentantului puterii civile - care e numai căpitan. Împrejurarea că e frate cu ministrul Stătescu e mai mult în defavorul decît în favorul său. 
Nu doar c-am aştepta ca observaţiunile noastre să aibă vrun efect asupra d-lui C. A. Rosetti. Le facem pentru a fi arătat inconvenientele unor asemenea numiri, inconveniente cari ni se par mai mari decît foloasele. 

[4 iulie 1881]

["ESTE MAI MULT DECÎT UN AN... "]

Este mai mult decît un an de cînd consiliul comunal al capitalei lucrează afară din lege. Din şaptesprezece membri care trebuiesc să compună acest consiliu mai mult de jumătate sunt demisionaţi. Astfel toate încheierile ce se iau în consiliu sunt luate cu cîte cinci şase membri, dacă este unanimitate, şi numai cu cîte patru, cînd se decide prin maioritate de voturi. Valoare legală asemenea încheieri nu pot avea; cît pentru valoarea

          {EminescuOpXII 231}

morală şi mai puţin, cînd vedem figurînd într-însul mai multe persoane înregimentate în partidul roşu decît adevăraţi reprezentanţi ai intereselor comunale. 
Acest consiliu nu s-a sfiit însă a decide asupra celor mai importante cestiuni care pot interesa pe locuitorii unui oraş; a votat bugetul, risipind banii contribuabililor în cheltuieli zadarnice şi căpătuind pe adepţii partidului, iar pentru aceasta, nemaiajungîndu-le veniturile comunei, a impus taxe noi din cele mai vexătoare şi asupritoare. 
Ministrul de interne, interesat în cestiune, vede şi tace. Cu toat textul categoric al art. 31 din legea comunală, care zice: "colegiurile nu se convoacă estraordinarmente decît la vacanţă cel puţin de o a treia parte din numărul întreg", ministul de interne a permis primarului să nesocotească chiar invitaţiunea discretă ce d. ministru Teriakiu îi făcuse de a proceda la completarea sa prin noi alegeri şi n-a voit să cheme pe alegători la timpul cuviincios. Pentru orice om de bună credinţă înţelesul textului citat mai sus este cel următor: cînd vacanţe sunt în consiliu, alegătorii pot fi chemaţi să împlinească vacanţele prin noi alegeri; iar, cînd vacanţele ajung la numărul de o treime din numărul total al membrilor cari au a compune consiliul, atunci alegătorii trebuiesc să fie convocaţi. Treimea din 17 este cel mult 6; şi cu această lipsă consiliul lucrează demult. Îndată ce s-a ivit această lipsă ar fi trebuit să se proceadă la completarea consiliului, dar se vede că primarul s-a temut să convoace pe alegători atunci cînd ei se puteau aduna şi cînd alegătorii puteau lua parte la vot. Lipsa totală a reprezentanţilor colegiului I şi II [î]i convenea mai bine; controlul asupra voturilor consiliului era înlăturat cu mai multă înlesnire. Colegiele I şi II, convocate în luna iulie, cînd cei mai mulţi alegători influenţi şi autorizaţi este probabil că lipsesc din Bucureşti, ar fi mai mlădioase; candidaturile ce ar pune partidul roşu ar avea mai multă şansă de reuşită. 
Iacă tactica urmată de primar; iacă explicaţiunea pentru ce consiliul s-a lăsat a funcţiona în contra legii; iacă cauza tărăgăirii în convocarea alegătorilor. 
Dar, odată apucat pe clina ilegalităţii, ministrul este silit să se înfunde şi mai mult. 
Astăzi, cînd lipsesc 9 membri din 17, articolul 31 din lege nu mai este aplicabil dacă este să aplicăm legea cu discernămînt. Astăzi nu mai poate fi vorba de complectarea consiliului comunal; în situaţiunea de azi întregul consiliu comunal ar fi trebuit dizolvat, căci s-a dizolvat singur, şi o alegere totală ar fi trebuit să se facă. 
Chemaţi pentru o reînnoire totală a consiliului comunal, am putea să ne aşteptăm la participarea tuturor alegătorilor şi rezultatul alegerii ar fi mai cu drept cuvînt adevărata expresiune a alegătorilor. 
Iar astfel cum sunt a se face alegerile, maioritatea poate să fie descurajată; căci îşi va zice: ce pot face noii membri aleşi chiar dacă am izbuti să alegem opt membri noi, reprezentînd adevăratele noastre idei, pe cît timp destul este ca al nouălea ales să aparţină clicei guvernamentale pentru ca, alăturîndu-se pe lîngă ceilalţi opt în funcţiune, să formeze o maioritate oarbă în contra adevăratei expresiuni a noastre. 
Astfel stînt lucrurile, alegerile comunale actuale vor avea mai puţin un interes comunal; ele ar trebui să serve mai mult de demonstraţiune în contra actualului consiliu şi a guvernului. Suntem siguri însă că vestita influenţă morală a partidului de la putere nu va ezita să înăbuşească în germine această demonstraţiune. 
Totuşi, unul singur din candidaţii propuşi de opoziţiune de ar izbuti, dînsul va fi dator să ceară dizolvarea întregului consiliu actual, pentru că fiinţa-i este afară de lege. 
Primul anunţ al primarului de la 25 mai convoacă pe alegători pentru a alege opt consilieri. În "Monitorul" de la 25 iunie vedem un anunţ al primarului pitit printre anunţurile administrative şi pe care îl datează de la 20 iunie, deşi nu se publică decît la 25 iunie, prin care se invită colegiul al 4-[ le]a să mai aleagă încă un al nouălea consilier în locul vacant. 
Ca să se facă alegeri la 8 iulie, după articolul 32 din legea comunală, convocarea trebuia să fie făcută cu 15 zile înainte, adică cel mai tîrziu la 22 iunie. 
Cînd însă convocarea se publică la 25 iunie şi se pretinde a fi în lege numai pentru că s-a antedatat la 20 iunie, aceasta ni se pare o sfruntare nepomenită sau, cum ar zice francezul, du toupet. 
Această procedare după limbajul roşu este însă: paza cu sfinţenie a legii şi libertatea absolută în alegeri. 

          {EminescuOpXII 232}

Aducem şi această călcare de lege la cunoştinţă membrului care ar izbuti să se aleagă din opoziţiune în unul din colegiile regulat convocate, pentru ca să se ceară o anchetă şi să se dea satisfacţiune moralei publice. 

[5 iulie 1881]

["DÎND MAI LA VALE... "]

Dînd mai la vale un rezumat al discuţiunilor urmate în ultimele două şedinţe ale sesiunii de estimp a Comisiei Europene a Dunării, constatăm că multe puncte fundamentale, precum prelungirea mandatului Comisiei, dreptul de apel al membrilor Comisiei Mixte către cea Europeană, modul de numire al inspectorului şef de navigaţiune şi a subinspectorilor, precum şi alte cestiuni au rămas in suspenso din cauza deosebirilor de vederi între delegatul austro-ungar, cel german, italian, sîrb şi bulgar pe de o parte, a celui englez şi a altora pe de altă parte. 
Astfel în şedinţa de la 18 iunie s-a discutat dreptul de apel ce-l vor avea membrii Comisiei Mixte către Comisia Europeană şi propunerea delegatului Germaniei ca, în cazul de-a nu se lua în unanimitate hotărîrile în vro cestiune de principiu, aceasta să se hotărască de către Comisia Europeană prin simplă majoritate. 
Delegatul rus, d. Romanenko, e în privirea aceasta de părere că e foarte natural ca Comisia Europeană a Dunării să-şi mănţie dreptul de control asupra unui reglement elaborat de ea. Dar [î]şi exprim [ numai opinia sa personală; propunerea coloanelui Siborne, delegatul Angliei, el n-o poate lua decît ad referendum, pînă ce guvernul din Petersburg va fi examinat-o. 
Delegatul francez, d. C. Barrere, îşi dezvoltă maniera sa de-a vedea atît asupra modului de-a vota al viitoarei Comisii Mixte cît şi asupra dreptului de recurs. 
În privirea întîia delegatul Franţei crede că cestiunile în discuţie trebuiesc deosebite în cestiuni de fond şi cestiuni de formă. Cele de fond trebuiesc hotărîte cu unanimitate; cele de-al doilea, stipulate prin art. 12 al Reglementului intern al Comisiunii Dunărene să se hotărască cu simplă majoritate. În privirea dreptului de recurs, delegatul francez regretă că pîn' acum nu s-a stabilit o unitate de vederi între delegatul Austriei şi cel al Angliei. 
Delegatul Turciei, Constantin Efendi, declară că nu poate adera din parte 'şi la opinia delegatului austriac că Comisia Europeană n-ar fi competentă a supraveghea şi navigaţiunea internă pe Rin. După opinia sa art. 15 al Tractatului de la Paris stipulează că jurisdicţiunea Comisiei Dunărene nu se întinde numai asupra gurilor, ci şi asupra Dunării. Libera navigaţiune pe Dunăre nu e creată prin tractate, ca cea de pe Rin, ci a existat de facto şi a fost numai proclamată prin tractate. Deci trebuie a se avea în vedere regularea navigaţiunii pe Dunăre fără împiedecarea ei prin măsuri restrictive. 
Delegatul Romîniei, colonelul Pencovici, insistă asupra părerii sale, repetate de mai multe ori, că supravegherea executării Regulamentului e de competenţa Europei. Acest principiu, baza propunerii engleze, nefiind recunoscut, toate cestiunile practice cari ating realizarea lui cată să rămînă nerezolvate. În asemenea împrejurări nu poate să-şi exprime o opinie definitivă asupra cestiunii apelului. 
Delegatul Porţii exprimă într-un discurs mai lung speranţa că, după ce s-a determinat în liniamente generale regulamentele privitoare la libertatea şi siguranţa navigaţiunii, se vor aplana şi diferenţele secundare, pentru ca să se creeze un act complet de navigaţie pe Dunăre între Galaţi şi Porţile de Fier. Dar în privirea cestiunilor de detaliu a dreptului de supravegheare se vor ivi încă însemnate dificultăţi. Poarta a admis dorinţa Austro-Ungariei de-a fi reprezintată în Comisia Mixtă şi de-a avea prezidiul permanent în ea; căci marile interese de comerţ ale acestei monarhii pe Dunăre impun tuturor acelora ce voiesc

          {EminescuOpXII 233}

o autoritate comună datoria de-a sprijini cît se poate de mult dorinţele cabinetului din Viena. De aceea Poarta a şi crezut că Austria şi puterile celelalte vor recunoaşte pretenţia bine întemeiată a Turciei de-a fi reprezintată şi ea în Comisia Mixtă. Astfel numărul membrilor Comisiei ar fi nepereche şi modul votării ar fi rezolvat în chipul cel mai simplu. În privirea cestiunii apelului, Constantin Efendi e de părere că propunerea engleză ţine seamă de toate interesele, din care cauză o şi admite în principiu. Totodată crede că ar fi sosit timpul ca să se prelungească mandatul Comisiei Europene ca corolar al cestiunii apelului. Astfel s-ar da toate elementele soluţiunii problemului. 
Delegatul Italiei, cavalerul Revest, îşi rezervă opinia sa în faţa diferenţelor de opinii dintre delegaţi, şi cu speranţa că se va stabili o înţelegere ulterioară. 
Baron Haan, delegatul Austro-Ungariei, declară că cererea delegatului Porţii de a se prelungi mandatul Comisiei Europene ar adăoga o nouă dificultate la situaţia de azi. 
Delegatul englez se declară, din contra, gata de a intra în discuţia acestui punct, şi delegatul Romîniei şi al Porţii consimt asemenea la aceasta. 
Delegatul francez crede a se lăsa aceasta in suspenso şi a se decide mai întîi modul de votare şi activitatea Comisiunii Mixte; cestiunea prelungirii mandatului ar rezulta din aceasta. Delegatul Rusiei nu exprimă nici o opinie. 
Prezidentul constată că propunerea engleză în privirea cestiunii apelului nu întruneşte unanimitatea. Delegatul romîn mai exprimă unele rezerve şi discuţia se 'ntoarse înc-o dată asupra alineei a doua a propunerii germane. 
Colonelul Siborne cere un vot asupra amendamentului său ca: în cestiuni de principiu să fie necesară unanimitatea. Contra vorbeşte delegatul Austriei şi al Germaniei; al Serbiei, al Bulgariei iau propunerea ad referendum; al Rusiei şi al Italiei se referă la cele zise de ei mai 'nainte; cel francez vorbeşte pentru unanimitate. 
Prezidentul constată că amendamentul Angliei nu întruneşte unanimitatea. 
Delegatul englez declară, că nu poate primi instituirea unei Comisii Mixte astfel precum se propune în art. 7. 
Delegatul Serbiei, colonel Nicolici, face o propunere mediatoare, semnată şi de colonel Siborne, pentru deosebirea cestiunilor administrative de cele de principiu, după, care delegatul german dă propunerii sale următoarea formulare: 

Fiecare membru al Comisiei Mixte are dreptul de a pune cestiunea prealabilă ca cestiunea caracterizată de el ca fiind de principiu, în contra opiniei colegilor săi, să fie supusă hortărîrii Comisiei Europene, care va decide asupră-i în şedinţă plenară cu majoritate de voturi. 

Spre a stabili caracterul cestiunilor, dacă sunt administrative sau de principiu, delegatul englez propune următorul pasaj: 

Se consideră ca cestiuni administrative cestiunile de formă, îndeosebi acele cestiuni cari privesc serviciul intern al Comisiei şi raporturile ei cu impiegaţii şi detaliile de execuţiune ale măsurilor hotărîte cu unanimitate de voturi. 

Această propunere se admite de cătră toţi delegaţii cu oarecari rezerve. 
În ultima şedinţă, ţinută la 21 iunie, Comisia Europeană se ocupă cu discuţia celorlalţi articoli ai părţii C a proiectului depus. 
Discuţia se 'ncepu cu art. 6, care stabileşte ca Comisia Mixtă să aibă două sesiuni ordinare pe an, primăvara şi toamna; ca să-şi reguleze singură ordinea lucrărilor şi să dea agenţilor ei acele instrucţii cari sunt necesare pentru aplicarea Reglementului. 
Colonel Siborne, delegatul englez, doreşte a se fixa mai exact timpul sesiunilor, pentru ca Comisia Mixtă să nu-şi ţină şedinţele după cea Europeană, ce e chemată a o controla. 
Delegatul francez doreşte ca instrucţiunile date agenţilor să fie omunicate şi Comisiei Europene. 
Articolul 7 tratează despre crearea fondurilor necesare administraţiei. 
Colonel Nicolici face a se observa că dările cari după propunerea sa au a se percepe cu acest scop n-ar trebui să se ia decît de la vasele cari încarcă sau descarcă mărfuri, c-un cuvînt de la acele cari fac operaţii comerciale. Libera navigaţie nu va suferi sub ele. 
Delegatul austriac repetă articolul respectiv din anteproiect, conform căruia cheltuielele se repărţesc în mod egal între statele ţărmurene. 

          {EminescuOpXII 234}

Dar nici asupra acestui punct delegaţii nu se pot uni şi art. 7 rămîne, ca multe altele in suspenso. 
Se admite fără dezbatere art. 8, care stipulează că, pentru administrarea părţii Dunării dintre Porţile de Fier şi Galaţi, se vor subordona Comisiei Mixte un inspector şef, doi subinspectori, un secretar, căpitani de porturi şi agenţi inferiori. 
Modul numirii inspectorului şef şi cestiunea daca numirea sa are nevoie de confirmarea Comisiei Europene dă loc la nouă diferenţe de opinii. Hotărîrea cestiunii se amînă. 
După propunerea d-lui Camile Barrere, delegatul Franţei, se eliminează din art. 10 stipulaţiunea ca Comisia Mixtă să aibă a ţinea seamă de opinia inspectorului şef în toate cestiunile cîte privesc organizarea şi administrarea personalului. 
S-a votat fără discuţie art. 11, conform căruia întinderea Dunării dintre Galaţi şi Porţile de Fier se împarte în patru secţii: Secţia I, de 110 kilometri, merge de la Porţile de Fier pînă la gura rîului Timok şi e adminstrată de un subinspector numit după propunerea Serbiei. A doua secţie merge pîn' la Nicopole, e de 245 kilometri, şi are un subinspector romîn. A treia şi a patra secţie sunt administrate de subinspectori bulgari şi ajung pînă la Silistra, respective pînă la Galaţi, avînd 213 şi 224 kilometri. 
Conform art. 12 statele ţărmurane sunt obligate a da sprijin atît Comisiei Mixte cît şi agenţilor ei pentru îndeplinirea misiunii lor. 
Stipulaţiunea art. 13 ca, în contra justiţiei poliţieneşti a subinspectorilor, să se poată apela la Comisia Mixtă se lasă in suspenso, după declaraţia delegatului englez, că nu-şi poate exprima opinia în privirea aceasta pînă ce nu se va hotărî cestiunea apelului. 
În fine se primeşte concluziunea ca Reglementul să nu se poată modifica fără concursul Comisiei Europene. 
După repărţirea deosebitelor voturi ale Comisiei şi după mulţimea de rezerve ridicate de membri, cestiunea regulării navigaţiunii Dunării pare departe de soluţiunea ei. Ceea ce ne miră e: cum în administrarea navigaţiunii Romînia va avea un singur sub - inspector şi Bulgaria doi. Poate că foile guvernamentale vor şti a ne explica importanţa pe care Comisia Europeană, o dă administraţiei vecine pe Dunăre. 

[6 - 7 iulie 1881]

["CORESPONDENTUL DIN ŞIŞTOV... "]

Corespondentul din Şiştov al "Gazetei generale de Augsburg" adresează foii, cu data de 10 iulie, ştirile ce urmează mai la vale şi pe cari le reproducem fără comentarii: 

Azi dimineaţă au sosit aci şefii liberalilor, ex-miniştrii Caravelov şi Slaveicov. Deşi aleşi în Tîrnova ca deputaţi în Marea Adunare, ei nu vor lua parte la vot, căci privesc tot lucrul ca pe o comedie ilegală. 
Am vorbit azi la amiazăzi cu Slaveicov, pe care-l cunoşteam foarte bine de mai demult şi el [î]mi spune că nici vorbă nu poate fi de împăcare între principe şi partidul liberal. Cu uşurinţă şi instigat de Rusia, Alexandru a provocat criza, a îngăduit toate ilegalităţile pentru a face alegerile în sensul său şi de aceea nu poate fi vorba de compromis. 
"Nu voim să dăm mînă de ajutor pentru a da libertăţile poporului pe seama sistemului muscălesc; vom pleca în Romînia ca-n vremea turcilor şi vom lucra de acolo spre binele patriei noastre. N-am fi crezut, în adevăr, cînd am plecat la 1877 din Bucureşti, că vom trebui să ne întoarcem atît de curînd îndărăt, însă Romînia e totuşi unica ţară, care posedă o libertate reală şi de unde putem lucra mult mai mult decît daca ne-am aşeza cartierul general în Rumelia orientală. Prinţul Vogoridi e altfel înţeles cu intenţiile noastre, dar nu e nimic alt decît un paşă turcesc şi, deşi nu avem a ne teme de nimic din partea Porţii, totuşi unele din marile puteri europene ar putea cere să ni se refuze ospitalitatea. Noi nu voim însă să facem neplăceri amicilor noştri. "
La întrebarea mea daca liberalii ar voi să organizeze o răscoală în Bulgaria, Slaveicof răspunde: "Nu gîndim la asta; guvernul principelui va ajunge prin sine însuşi ad absurdum şi, daca nu se vor împlini făgăduinţele date poporului de la ţară, se va scăpa el însuşi de apăsătorii lui. "
 - "Şi-n ce consistau acele făgăduinţi? "
 - "În mari reduceri a dărilor, uşurări ale serviciului militar şi regularea cestiunilor agrare, îndeosebi desfiinţarea arendaşilor de dări, a ciorbagiilor. Aceste dorinţe principele nu le poate împlini oricît de multă

          {EminescuOpXII 235}

bunăvoinţă ar avea. Noi înşine am lucrat la aceasta şi ne-am împiedecat totdeauna de influenţa ciorbagiilor. Aceştia însă sunt din partidul guvernamental, deci toate făgăduinţele au fost iluzorii. "
 - "Dar cum gîndiţi să lucraţi în Romînia pentru Bulgaria? "
 - "Ca-n vremea turcilor. Fondăm un club bulgar, facem să apară ziarele noastre în Bucureşti şi le răspîndim intre partizanii noştri din Principat. Prin asta putem produce mai mare efect decît dacă foile vor apărea sub legea turcească de presă pe care a introdus-o prevăzătorul nostru guvern. Ş-aşa foile erau împiedicate, în timpul din urmă, de-a ieşi afară de Sofia şi, de cînd oficiile postale austriace au încetat de-a exista în ţară, n-a mai existat poştă pentru noi. Totul se confiscă fără ca legile să fi îngăduit una ca asta. "
 - " Vă veţi pune dar pe d-voastre şi cauza d-voastră sub scutul lui Hohenzollern? "
 - "Da. Regele Carol şi-a cîştigat mari merite pentru cauza noastră; Romînia are legi liberale şi, deşi aparţinem unei alte rase, ne-am simţi fericiţi dac - am fi fost vrodată atît de liberi ca ţara vecină. Conaţionalilor noştri, dintre cari 50 000 trăiesc în Romînia, le merge bine; ei stau sub legi drepte şi chiar plîngerile din Dobrogea, ce porneau de la nemulţumiţii din Tulcea şi Măcin, au amuţit faţă cu evenimentele din Bulgaria. "
 - "Opoziţia d-voastră nu se - ndreaptă dar contra lui Alecsandru pentru că e principe german? "
 - "Ferească Dumnezeu. Am voit totdauna un principe german, un domnitor din acel neam drept de oameni care a făcut mai mult pentru civilizaţie şi cultură. Sub Carol ne-am numi fericiţi, pe un Battenberg rusesc nu-l poate suporta Bulgaria. "
 - "De unde vine însă că toate plîngerile din timpii din urmă au fost adresate ţarului şi oamenilor de stat ai Rusiei? "
 - "Cunoaşteţi opinia poporului nostru că tot binele vine de la ţarul liberator (Ţarosloboditeli ) şi nimeni nu voia să ne crează că apăsarea vine de la Petersburg. Am dovedit-o aceasta prin ţipetele noastre de durere şi prin răspunsurile aspre ce le-am primit. Acuma ştiu oamenii noştri ce au a spera de la marele ţar şi credem că predilecţiunea pentru Rusia a suferit o grea lovitură. "
 - "De ce nu voiţi să 'ncercaţi, d-ta cu prietenii d-tale, să produceţi o reacţie în Marea Adunare prin puterea discursurilor? "
 - "Toate sunt în zadar. De vorbit nu se va mai vorbi, ci se va vota numai. Cine nu va zice da va fi arestat desigur, căci, în momentul în care principele va ajunge să înlăture Constituţiunea, toate libertăţile se sting şi atunci am trebui să gîndim mult asupra imprudenţei de-a ne fi încrezut cu uşurinţă. "
 - "Victoria lui Alexandru e aşadar sigură? "
 - "Cu totul sigură. Puterea au învins, unele din marile puteri i-au ajutat, poporul e amăgit. Plecăm la Bucureşti; poate ne vom revedea în patria noastră în momente mai fericite. "
Astfel se duse unul din cei mai buni patrioţi ai Bulgariei şi nu e îndoială că mulţi [î]i vor urma. Pămîntul Romîniei e pentru persecutaţii noştri ceea ce e pămîntul Sviţerei şi al Engliterei pentru persecutaţii restului Europei. Acolo, sub scutul unui Hohenzollern, oricine se simte sigur şi îndemînă. Nu m-aş mira daca ar ieşi în publicitate ştiri că Romînia urmăreşte domnia asupra Bulgariei, căci reacţionarii de aici nu vor întîrzia de-a răspîndi asemenea ştiri pentru a suspecta Regatul liber în ochii marilor puteri vecine. Un lucru e sigur: că, daca regele Carol ar avea ambiţia de a domni şi peste Bulgaria, la poporul bulgar n-ar afla rezistenţă. Pentru eliberarea acestei ţări balcanice au curs tot atît sînge romînesc ca şi rusesc. 

[8 iulie 1881

["DE CÎND CU APLANAREA... "]

De cînd cu aplanarea arzătoarelor cestiuni orientale, a Dulciniului şi a Greciei, nu se mai pomeneşte de aşa - numitul "concert european". Astăzi marile puteri nu mai au o problemă gravă care să le atragă atenţiunea tuturor, să le intereseze deopotrivă, spre a căuta în comun acord dezlegarea ei; nu mai au în faţă un pericol iminent, de natură a le sili să-l prevină sau să-l înlăture toate împreună. Fiecare din statele europene îşi formează planuri de cuceriri teritoriale şi economice pe viitor; ba unele lucrează deja pe faţă la realizarea aspiraţiunilor lor. De aci temeri, bănuieli şi neînţelegeri, vagi, ce e drept, dar nu mai puţin neplăcute. Şi iarăşi Orientul în genere este unde se ciocnesc interesele tuturor. Turcia şi Englitera privesc cu ochi răi cuceririle franceze din Africa. Interesele Rusiei şi ale Engliterii în Asia stau de aproape faţă-n faţă. Mişcările austriace din Bosnia sunt urmărite cu ochi bănuitori de Poartă, secondată de Anglia. În fine asupra Dunării, care interesează mai pe toate în măsură egală, nu s-a ajuns la nici o înţelegere. 
Aceasta este, în puţine cuvinte, situaţia generală europeană. Constelaţiunea nu e definită şi clară. Totul se află în fermentare. Echilibrul se leagănă. În ce parte va cădea balanţa vor arăta "alianţele", a căror formare a început să se anunţe deja. 

[9 iulie 1881]

          {EminescuOpXII 236}

["FAŢĂ CU ASERŢIUNEA... "]

Faţă cu aserţiunea "Romînului" că mortalitatea creştinilor nu merge progresînd în Iaşi dăm următoarele cifre, estrase din broşura d-lui Alexandrini şi a d-rului Flaişlen. Mediile inventate de "Romînul", în care sporul dintr-un an se repărţeşte asupra tuturor, sau scăderea cauzată prin epidemii dintr-un singur an se repărţeşte asemenea asupra altor ani următori, sunt mijloace comode, însă nu tocmai oneste, de discuţie. Iată dar plusul morţilor peste născuţi an cu an: 
În anul 1876 au murit mai mult decît s-au născut 160
 " 1877 " " " " " 340
 " 1878 " " " " " 504
 " 1879 " " " " " 509
 " 1880 " " " " " 511
Quod erat demonstrandum. 
Naşterile creştinilor din contra scad. 
În anul 1876 s-au născut 1238
 " 1877 " " 1088
 " 1878 " " 1002
 " 1879 " " 973
Nu medii repartizătoare care aruncă un an asupra celorlalţi, ci realitatea, cu mersul ei continuitiv, asta trebuie cercetată. Cu medii, proporţii, procente, împărţiri arbitrare ale anilor după puncte personale de vedere se poate face multă panglicărie. 

[9 iulie 1881]

["DEMAGOGII SUNT ACEIAŞI... "]

Demagogii sunt aceiaşi, totdauna şi pretutindeni. 
Republicanii din Franţa au sărbătorit săptămîna trecută ziua de 14 iulie, st. n., cu multă pompă, cu mare zgomot. 
Nimeni n-ar avea de zis ceva, nici chiar "Figaro", în contra unei serbări naţionale ca atare. 
Este bine însă a vedea ce fac în Franţa republicanii roşii cînd sunt în opoziţiune şi cum se poartă cînd destinele ţării ajung pe mîna lor. 
Ceea ce se poate susţine despre revoluţionarii petrolişti de ieri, republicani oportunişti astăzi în Franţa, se potriveşte întocmai şi pentru revoluţionari republicanii noştri de ieri, monarhişti a outrance astăzi. 
Menţionata foaie [î]şi aduce aminte cum odinioară republicanii franceji nu lăsau să le scape nici o ocaziune spre a înnegri sărbătorile naţionale. Ei le ironizau, rîdeau de steaguri şi decoraţiuni, evaluau preţul lampioanelor şi focurilor de artificii, calculînd cît costă toate acestea pe contribuabil. Ei strigau în contra aşa ziselor "orgii cezariane ", a plăcerilor corupătoare, a spectacolelor imorale cari abrutizează poporul. Astăzi însă tot aceşti puritani vin şi imitează acelaşi "orgii", poate ceva mai cu vîrf. 
Aceleaşi programe, aceleaşi salve de artilerie, aceeaşi ploaie de decoraţiuni şi reprezentaţiuni gratuite. 
Foile rebele ieri, oficioase astăzi, n-ar suferi deloc să vorbească cineva de imoralitatea serbărilor naţionale. Din contra, ele sunt cari le celebrează cu un elan liric. 
" ", organul d-lui Gambetta, declară cu gravitate ca serbările naţionale sunt unul din cele mai puternice mijloace de educaţiune! 
Toate acestea nu ne dau oare portretul fidel al roşilor noştri? 
Aceşti saltimbanci oportunişti una strigă şi alta fac! Şi apoi în orice creaţiuni pe dos ale lor întrec pe toţi demagogii din lume, atît în forma bizantină pretinsă liberală cît şi în fondul [ei]. 

          {EminescuOpXII 237}

În genere, să nu uite niciodată, nu roşii, cari n-au ce uita, dar romînii, că: ceea ce poate fi bun pe ţărmii Senei nu urmează deloc că trebuie să fie bun şi pe malurile Dîmboviţei sau în Tîrnova. 
Proverbul e cam vechi şi poate trivial, dar pururea adevărat:  

[10 iunie 1881]

["ECONOMIşTII OBSERVĂ... "]

Economiştii observă cu drept cuvînt că însuşi sistemele religioase, oricît de vechi şi de bine întemeiate pe natura morală a oamenilor, suferă modificări, ba se sting chiar şi sunt înlocuite prin altele în urma unei mari decadenţe economice, care e totdauna însoţită sau urmată de o mare decadenţă morală. 
Am arătat în numărul trecut că populaţia romînă din Iaşi scade în urma neopritei imigraţiuni de elemente străine. Tot acelaş lucru e adevărat pentru populaţia romînă din Bucureşti, pentru cea din Galaţi, ba chiar pentru o comună pe jumătate rurală cum e Tîrgul frumos. 
Mortalitatea înspăimîntăroare a rasei romîne şi înmulţirea celor străini într-o ţară îmbielşugată şi c-o populaţie relativ rară coprinde în sine condamnarea unui sistem de guvern, condamnarea întregului aparat administrativ, de la capi începînd pînă la infimii funcţionari, în fine condamnarea organizării sociale. 
Am dovedit asemenea în mai multe rînduri, cu materialul mărginit statistic de care dispunem, că sub sistemul vechi - pînă la 1864 - populaţia istorică a acestor ţări creştea repede; că de la gonirea domniei fanariote din ţară şi pîn' la reformele sociale din 1864 populaţia a ajuns numărul pe care-l avea în timpul de fericită memorie a lui Matei Basarab. Ace [a]sta foarte repede. 
Suntem departe de a lăuda inferioritatea condiţiei sociale a ţăranului în timpul Regulamentului, departe de a dori ca starea veche de lucruri să se mai reîntoarcă în ceea ce priveşte inconvenientele ei. Dar întru cît priveşte dezvoltarea normală, naturală a poporului, întru cît priveşte proporţia suportabilă între greutăţile ce el purta şi bunăstarea ce rezulta ca beneficiu din acele greutăţi, orbi am trebui să fim şi nedrepţi cătră părinţii noştri daca n-am constata că acea stare era mult, cu mult mai bună pentru poporul de jos decît cea actuală. 
Departe suntem de-a ne face laudatores temporis acti. Defectul principal al organizării vechi era că nu ţinea seamă îndestul de clasa de mijloc; dar ţăranul şi proprietarul mare se aflau amîndoi bine şi, fiind într-un contact perpetuu între ei, ajunsese a avea o mare tragere de inimă pentru olaltă. Putem zice că şi boierul vechi era ţărănos, şi ţăranul vechi avea un fel de mîndrie boierească în el. 
De cînd însă cu emigraţiunea în străinătate, cu contractarea de obiceiuri străine şi costisitoare, de cînd cu absenteismul la care sunt supuşi în mod egal toate clasele dirigente la noi, începînd cu părinţii bisericii şi sfîrşind cu Caradalele, raportul vechi a trebuit să se strice. 
Constituţia noastră, punînd greutatea ei pe o clasă de mijloc parte străină, parte neexistentă, au dat loc la o declasare generală din cele mai dezastroase. 
Nu mai există o altă deosebire între oameni decît cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi cîştigat. 
Astfel un biet gazetar care ştie, în calitate de confident al miniştrilor, că drumurile de fier or să se răscumpere joacă la bursă şi... devine milionar. Ei bine, a devenit aristocrat în Romînia. Nimeni nu-ntreabă cum şi-a făcut banii. Prin muncă? Prin o inteligentă esploatare a unei ramure de industrie? Nimic din toate astea. A făcut politică şi, prin

          {EminescuOpXII 238}

politică, a devenit bogat. Un altul îşi esploatează calitatea de ministru pentru a juca la bursă, ba unii au cîştigat jucînd cu banii vistieriei chiar. A-şi da orbeşte votul guvernului pentru a se folosi băneşte de secretele oficiale, de punga statului chiar, e în cel mai mare grad malonest, dar toţi o fac fără jenă. Şi masa? Masa populaţiunilor din oraş invidiază încă pe fericiţii care prin mijloace maloneste ajung, fără cheltuiala de spirit sau muncă, la avere şi vază. 
Dar de la cine cîştigă ei? Căci acest trai a unei generaţii de feneanţi trebuie neapărat să se traducă într-un punct oarecare în... muncă! Hîrtiile cumpărate de stat de la compania Stroussberg se cotau cu 20 la sută. Dumnealor le-au plătit cu 60 la sută. Cine plăteşte diferenţa de 40 la sută? Producătorul care plăteşte anuitatea, ţăranul. 
În ultima linie producătorul plăteşte totul. 
Dar numărul producătorilor, instrumentele lor, suma puterilor lor fizice este aceeaşi ca în anul 1850. Se ştie metodul prin care s-a aservit ţăranii mult mai rău decum era în timpul clăcii. Statul le-a cerut într-o bună dimineaţă o dare înzecită de ceea ce-o plăteau înainte. Pentru a o plăti trebuiau să se împrumute. Dar nimeni nu le dădea bani decît pe muncă, calculîndu-o pe preţuri de batjocură, pe preţuri zilnice din cari un lucrător nu se poate hrăni. Astfel ţăranul a fost dat pe mîna unei înspăimîntătoare uzure. Pururea dator, pururea scos la muncă manu militari, el vedea traduse toate trebuinţele lui în muncă foarte rău plătită. Am cunoscut patrioţi (în treacăt fie zis, cei mai cruzi şi mai lacomi proprietari sau arendaşi sunt pururea din partidul roşu, tocmai pentru că sunt parveniţi şi n-au nici o legătură cu pămîntul şi populaţiunile), am cunoscut zicem patrioţi cari luau ierbărit pentru găini de la ţărani, ierbărit calculat în bani şi tradus în muncă. Am cunoscut liberali cari pentru păşunea unei oi cereau fruptul de la patru oi. Economiceşte absurd, dar aceste pretenţii absurde se traduceau în cerere de bani, cerere de bani în prestaţiuni calculate pe preţuri de batjocură. Şi cu toate acestea e o ţară asta care are un rege, are legi civile şi penale, are administraţie, se zice. Astfel poporul incult, dar încolo sănătos şi foarte inteligent e dat în prada tuturor acelora care ştiau a înşira două slove pe hîrtie şi-l încurcau în paragrafii unui drept formal, copiat de la popoare civilizate, şi la redigerea căruia alte trebuinţe, alt neam de oameni, alte condiţii economice prezidaseră. 
Capitalul, cel puţin cel mobiliar, avea înainte un caracter istoric tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, cari neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi de omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere n-ar fi îngăduit să i se esploateze ţăranii din partea slugilor lui. 
Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche încape pe mîna unui patriot, în genere străin de origine, care caută să scoaţă lapte din piatră. Puţin [î]i pasă de soarta lucrătorului, puţin de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el nu un compatriot, nu un conaţional, nu ostaş sau cetăţean; e un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, pînă ce o vinde sau o arendă altuia moşia. Rău hrănit, rău îmbrăcat, avînd locuinţă rea, maiestatea poporului romîn, norodul, cum zicea Matei Basarab, naţia a ajuns în stare mai rea decît sub fanarioţi, a ajuns la sapă de lemn. 
Care e cauza tuturor relelor acestora? Declasarea, nepotrivirea organizaţiei sociale cu starea economică şi cu stadiul de cultură a poporului. I se ia, i se tot ia, şi lui nu i se dă nimic în schimb. Pripa cu care s-au introdus reformele, netemeinicia lor, libertatea dată miilor de Caradale de-a trăi fără muncă din esploatarea claselor producătoare, lefuri şi sinecure, întreprinderi fără capăt de lucrări costisitoare fără nici un folos direct pentru mase, sutele de vagoane făcute pentru a introduce în ţară mii de consumatori străini împreună cu mărfurile lor, c-un cuvînt lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate din Cariagdii şi Basmangii, lipsa de simţ istoric şi naţional ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini în care toată organizaţia s-a făcut în favorul străinilor şi pentru a le face traiul cît de neted şi de moale în ţara nimărui, căci numai ca firmă mai e a noastră. 
Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşază în ţară. Cu timpul vor deveni poate cetăţeni buni ai acestui stat. Dar ca de dragul lor să ucidem oamenii noştri

          {EminescuOpXII 239}

proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei romîne, iată ceea ce e neauzit şi neînţeles. 
Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipet. Totul e străin acolo afară de mizerie. Numai ea e naţională, e egipteană. 
De aceea o repetăm: "Moldova (şi Ţara Romînească peste 25 ani) e 'n pericol de a deveni prada celei întîi puteri străine care ar garanta populaţiunii măcar viaţa fizică în contra lipitorilor cari o sug şi o degradează". 
"Romînul", ca toţi aceia cari luptă cu fraza şi firma patriotică contra convingerii noastre patriotice, ne zice să n-avem teamă. Asta nu se va întîmpla. Nu e vorba de teama noastră; e vorba de realitate şi de adevăr. Nici un popor pe lume nu e obligat a fi pururea jertfa oamenilor ei proprii, jertfa Caradalelor pe cari au avut nenorocirea de a-i asimila. De acolo se esplică de ce populaţiunile Asiei, cu tot trecutul lor şi cu toată mîndria naţională, au salutat un liberator în Alexandru al Macedoniei; de acolo se esplică de ce Napoleon I a fost la început salutat ca un liberator în multe state ale Germaniei. Popoare condamnate la nefericire precum pare a fi al nostru ajung a renunţa la individualitatea lor, ajung la dorinţa de-a scăpa ele de ele înşile. Nu noi le zicem acestea. Scrieri cosmopolite şi nihiliste ieşite din pene romîne încearcă a dovedi deja că sentimentele de patrie şi nalionalitate sunt mofturi şi că apăsaţii de pe faţa întregului pămînt sunt fraţi şi aliaţii naturali în contra formaţiunilor istorice actuale. 

[10 iulie 1881]

POPOARELE AUSTRO-UNGARII 

Sub acest titlu "Augsburger Allgemeine Zeitung" face nu atît o recenziune cît un mic rezumat a broşurei d-lui I. Slavici intitulată Romînii din Ungaria, Transilvania şi Bucovina, publicată în limba germană. Mai întîi foaia din Augsburg menţionează de volumul prim al unei opere scrisă de Hunfalvy, intitulată Die Ungern oder Magyaren, apoi continuă astfel: 

Aceste două tomuri stau într-o intimă legătură şi se complectează în oarecare privinţă. Hunfalvy arată cum ungurii au înţeles a face propagandă, ajungînd să maghiarizeze pe germani şi slavi. El constată numai un fapt cunoscut de toţi. Se ştie că în ultimii ani sau decenie numeroşi nemaghiari şi-au maghiarizat numele, spre a face să li se uite adevărata lor origine. Din contră, în cartea de faţă (Slavici) se constată că nici un singur romîn nu şi-a maghiarizat numele, deşi în timpul mai recent s-au format reuniuni ce lucrează sistematic la maghiarizarea numelor de familie. În genere, Slavici nu prea vede bine pe unguri, El zice "Secoli întregi maghiarii au fost elementul domnitor la Dunărea inferioară, poporul creştin cel mai însemnat în tot Orientul şi veriga mijlocitoare dintre Orient şi Occident; în timpul acestei îndelungate domnii ei n-au izbutit a deveni un ciment social pentru popoarele dominate de dînşii. Ei au fost politiceşte un popor energic, fără însă a fi un element de cultură: ei au ţinut, ce e drept, legate împreună popoarele stăpînite de dînşii, nu însă prin superioritatea lor intelectuală ci graţie preponderanţei lor fizice. " Aşa poate să fi fost în timpuri mai depărtate. Dar cînd vedem că ungurii au înţeles acum cîţiva ani să formeze dualismul în Imperiu şi, cu toate că plătesc numai 30 procente şi se află faţă cu germanii, totuşi ei joacă primul rol, atunci nu prea poate fi vorba de o superioritate fizică, ci ar fi să recunoaştem că ungurii tocmai politiceşte sunt capabili. Dar să nu mai descoasem această temă, ci să ne întoarcem la cartea ce conţine o mulţime de lucruri interesante. 
Primele grupe de romîni, asupra descendenţei cărora, de este slavă sau romană, părerile sunt controversate, s-au ivit în Carpaţi acum vreo şase sute de ani. În decursul acestui timp ei s-au dezvoltat şi lăţit astfel încît astăzi numără ca la trei milioane suflete. După cum se ştie, romînii din Transilvania s-au răsculat sub conducerea lui Horea şi Cloşca, în timpul lui Iosif II, devastînd ţara în lung şi în lat. Cauza acestei răscoale a fost că cea mai mare parte a romînilor transilvani erau glebae adscripti. După ce şi iobagilor din Transilvania li s-a dat libertatea de a se muta a încetat şi răscoala. De altfel rebeliunea a fost îndreptată în contra funcţionarilor, nu în contra împăratului. Cînd Horea a fost trimis cu o suplică la împăratul a trebuit să jure comitenţilor săi nu numai că va da suplica în propria mînă a împăratului, dar că va stărui ca împăratul să şi citească hîrtia în faţa lui; căci, ziceau ei, ni se face multă nedreptate pentru că împăratul n-a citit plîngerile noastre; el are mult de lucru şi ceilalţi nu-i spun adevărat. 
Foarte interesant este capitolul asupra religiunii. Romînul n-are, cuvînt pentru noţiunea "religiune" şi "confesiune". Romînul întrebuinţează pentru aceste două noţiuni cuvîntul "lege". Credinţa creştină este pentru

          {EminescuOpXII 240}

romîn legea creştină. Romînii sunt creştini; dar ei au unele moravuri şi obiceiuri cari sunt străine creştinismului, Astfel soarele este sfînt la romîni şi romînul adevărat stă aplecat, cu capul descoperit, în faţa soarelui ce răsare. Vinerea e o sărbătoare şi mai ales ţăranii nu lucrează în această zi, deoarece nimic nu merge bine ce s-ar întreprinde vinerea. Şi pîinea este sfîntă, Înainte de a o începe se face o cruce cu cuţitul pe dînsa. Dacă cade jos o bucată, se ridică iute, se şterge şi se sărută; dacă s-a prăfuit, se aruncă în foc, parte pentru că, aparţine morţilor, parte pentru că a arunca pînea sau a o călca în picioare este mare păcat. Cine nu ţine legea romînilor e necurat şi necurat este oricine şi orice stă în legătură cu un asemenea om. Nimeni nu poate bea dintr-un vas fără a fi vărsat puţin pe pămînt şi este o insultă a oferi unui romîn apă, fără a face această libaţiune. Totuşi "necurăţenia " nu atrage după sine nici ură, nici despreţ; însă romînul nu va purta haina unui necurat, nu va lua pîne de la el, nu va gusta din vasul lui, considerînd de un mare păcat orice comunitate domiciliară cu dînsul. Numai copiii rămîn curaţi totdauna, chiar de ar fi fructul unei căsătorii impure; însă romînul uită curînd originea necurată a acelora. 
Romînul se fereşte de a face prozeliţi şi niciodată n-a exista vreun apostol sau sfînt romîn. Dacă însă un preot romîn ar refuza vreunui străin de a-i face slujba ar da ocazie la mari supărări şi s-ar ţine în nume de rău unui popă care ar refuza să ţină rugăciune pentru un ovreu bolnav sau eventual să-l îngroape după ritul romîn. 
Capitolul ce vorbeşte despre particularităţile naţionale nu e mai puţin interesant decît cel asupra religiunii. Locuitorii unui sat romîn se împart în trei clase: fruntaşii, mijlociii şi codaşii şi fiecăruia i se cuvine numai ce are clasa sa. Poziţia fruntaşilor e foarte dificilă. El are un cerc de partizani ce se încred în el orbeşte şi-i recunosc autoritatea. Dar el are şi adversari, şi ochii tuturor sunt îndreptaţi spre dînsul. El are dreptul şi datoria a opri în uliţă pe oameni şi mai ales pe. tinerime şi a le face mustrări pentru vreo necuviinţă; dar vai de dînsul cînd comite şi el vreo greşală, căci numai popii e permis a nu face ceea ce povăţuieşte să facă alţii. Un proverb zice: Fă ce zice popa, dar nu ce face el. 
Cît priveşte căsătoria, se descrie tîrgul de fete de pe Găina (un munte înalt de 5 - 6 000 urme). În ziua Sf. Petru şi Paul se ţine un tîrg în vîrful acelui munte. Fetele lucrează: ţes, torc şi coase ani de zile spre, a-şi face zestrea. Rudele şi prietenii mai dau cîte ceva. Apoi se pune totul în lăzi, frumos lucrate şi vopsite. Orice familie care are o fată mare [î]şi întinde pe munte cort, în care se aşază zestrea, şi fruntaşii familiei aşteaptă pe peţitori. Apoi vin junii, însoţiţi de familiele lor, şi aduc ce au mai bun, mai ales o cingătoare sau brîu plin de aur şi argint, şi, după ce şi-au ales o mireasă, se face logodna publică. Fata e bine să se mărite în satul părinţilor ei şi soartea unei neveste căsătorită într-alt sat se plînge în nenumărate cîntece populare. 
Femei cu forme voluptuoase rar se găsesc la romîni. O figură gingaşă, mîini mici, picior mic, buze subţiri, umeri plini, un bust puţin dezvoltat sunt particulare mai tuturor femeilor romîne. Femeile romîneşti mai au datoria de a-şi cultiva frumuseţea, ba în Banat trebuie să se şi sulemenească. 
În genere romînul e cam încăpăţînat nu vrea să înţeleagă şi se ţine în rezervă faţă cu orice idee nouă. În lucruri cari - i sunt indiferente este foarte mlădios; dar în lucruri cari îl privesc de aproape el e omul cel mai cerbicos şi, dacă a luat odată o hotărîre, apoi nu o schimbă cu una cu două. De aceea şi este un om de încredere. 
Limba romînă se numără în grupul celor romanice. Construcţia internă este într-adevăr romanică, însă regulele sunetelor se abat mult de la ale limbelor romanice şi tezaurul de cuvinte are multe elemente străine, mai ales slave. 
Între cîntecile romînilor sunt şi cîntece de iele sau zîne. A treia zi după naşterea unui copil se aşteaptă cele trei zîne cari hotărăsc soarta celui nou născut. În acea zi se pun pe o masă curată tot felul de bucate şi o sumă oarecare de bani, spre a le dispune bine, şi se recitează cîntarea ce laudă puterea zînelor. Darurile sunt ale moaşei. 
Le mai menţionăm şi cîntecele de jale (plîngerile ), ce se cîntă de femei anume tocmite şi sunt îndreptate cătră cel răposat, ba i se cîntă în ureche. După credinţa romînilor mortul aude şi pricepe tot. 
Mortul trebuie ţinut în casă o zi şi o noapte. În acest timp să nu fie lăsat singur şi nici plîngerile să nu înceteze; de aceea se tocmesc femei plîngătoare, cari "se cîntă " pe rînd, niciodată împreună. 
Am relevat aci cîteva puncte cari probează că această carte oferă mult acelora cari se interesează de etnologie. 

[10 iulie 1881]

["D. C. A. ROSETTI ARE CIRCULAROMANIE... "]

D. C. A. Rosetti are circularomanie. De cîte ori a fost ministru a ştiut să fericească ţara cu fel de fel de încercări stilistice, menite unele a produce veselie, altele a inspira oamenilor tristeţă pentru lesniciunea cu care unul singur poate arunca pietre în baltă, " pe cari nici un înţelept nu le mai poate scoate. La 1866, cînd era ministru al instrucţiei publice, adresa circulare către directoarele de şcoale de fete, invitîndu-le ca nici ele să nu se dea cu dres pe faţă şi să nu poarte malacoave, nici să 'ngăduie ca fetiţele să se dea cu dres. Tot astfel platonizează şi acum în circulare lungi şi scurte cu Chiriţopolii şi Simuleştii respectivi. 

          {EminescuOpXII 241}

romîn legea creştină. Romînii sunt creştini; dar ei au unele moravuri şi obiceiuri cari sunt străine creştinismului, Astfel soarele este sfînt la romîni şi romînul adevărat stă aplecat, cu capul descoperit, în faţa soarelui ce răsare. Vinerea e o sărbătoare şi mai ales ţăranii nu lucrează în această zi, deoarece nimic nu merge bine ce s-ar întreprinde vinerea. Şi pîinea este sfîntă, Înainte de a o începe se face o cruce cu cuţitul pe dînsa. Dacă cade jos o bucată, se ridică iute, se şterge şi se sărută; dacă s-a prăfuit, se aruncă în foc, parte pentru că, aparţine morţilor, parte pentru că a arunca pînea sau a o călca în picioare este mare păcat. Cine nu ţine legea romînilor e necurat şi necurat este oricine şi orice stă în legătură cu un asemenea om. Nimeni nu poate bea dintr-un vas fără a fi vărsat puţin pe pămînt şi este o insultă a oferi unui romîn apă, fără a face această libaţiune. Totuşi "necurăţenia " nu atrage după sine nici ură, nici despreţ; însă romînul nu va purta haina unui necurat, nu va lua pîne de la el, nu va gusta din vasul lui, considerînd de un mare păcat orice comunitate domiciliară cu dînsul. Numai copiii rămîn curaţi totdauna, chiar de ar fi fructul unei căsătorii impure; însă romînul uită curînd originea necurată a acelora. 
Romînul se fereşte de a face prozeliţi şi niciodată n-a exista vreun apostol sau sfînt romîn. Dacă însă un preot romîn ar refuza vreunui străin de a-i face slujba ar da ocazie la mari supărări şi s-ar ţine în nume de rău unui popă care ar refuza să ţină rugăciune pentru un ovreu bolnav sau eventual să-l îngroape după ritul romîn. 
Capitolul ce vorbeşte despre particularităţile naţionale nu e mai puţin interesant decît cel asupra religiunii. Locuitorii unui sat romîn se împart în trei clase: fruntaşii, mijlociii şi codaşii şi fiecăruia i se cuvine numai ce are clasa sa. Poziţia fruntaşilor e foarte dificilă. El are un cerc de partizani ce se încred în el orbeşte şi-i recunosc autoritatea. Dar el are şi adversari, şi ochii tuturor sunt îndreptaţi spre dînsul. El are dreptul şi datoria a opri în uliţă pe oameni şi mai ales pe. tinerime şi a le face mustrări pentru vreo necuviinţă; dar vai de dînsul cînd comite şi el vreo greşală, căci numai popii e permis a nu face ceea ce povăţuieşte să facă alţii. Un proverb zice: Fă ce zice popa, dar nu ce face el. 
Cît priveşte căsătoria, se descrie tîrgul de fete de pe Găina (un munte înalt de 5 - 6 000 urme). În ziua Sf. Petru şi Paul se ţine un tîrg în vîrful acelui munte. Fetele lucrează: ţes, torc şi coase ani de zile spre, a-şi face zestrea. Rudele şi prietenii mai dau cîte ceva. Apoi se pune totul în lăzi, frumos lucrate şi vopsite. Orice familie care are o fată mare [î]şi întinde pe munte cort, în care se aşază zestrea, şi fruntaşii familiei aşteaptă pe peţitori. Apoi vin junii, însoţiţi de familiele lor, şi aduc ce au mai bun, mai ales o cingătoare sau brîu plin de aur şi argint, şi, după ce şi-au ales o mireasă, se face logodna publică. Fata e bine să se mărite în satul părinţilor ei şi soartea unei neveste căsătorită într-alt sat se plînge în nenumărate cîntece populare. 
Femei cu forme voluptuoase rar se găsesc la romîni. O figură gingaşă, mîini mici, picior mic, buze subţiri, umeri plini, un bust puţin dezvoltat sunt particulare mai tuturor femeilor romîne. Femeile romîneşti mai au datoria de a-şi cultiva frumuseţea, ba în Banat trebuie să se şi sulemenească. 
În genere romînul e cam încăpăţînat nu vrea să înţeleagă şi se ţine în rezervă faţă cu orice idee nouă. În lucruri cari - i sunt indiferente este foarte mlădios; dar în lucruri cari îl privesc de aproape el e omul cel mai cerbicos şi, dacă a luat odată o hotărîre, apoi nu o schimbă cu una cu două. De aceea şi este un om de încredere. 
Limba romînă se numără în grupul celor romanice. Construcţia internă este într-adevăr romanică, însă regulele sunetelor se abat mult de la ale limbelor romanice şi tezaurul de cuvinte are multe elemente străine, mai ales slave. 
Între cîntecile romînilor sunt şi cîntece de iele sau zîne. A treia zi după naşterea unui copil se aşteaptă cele trei zîne cari hotărăsc soarta celui nou născut. În acea zi se pun pe o masă curată tot felul de bucate şi o sumă oarecare de bani, spre a le dispune bine, şi se recitează cîntarea ce laudă puterea zînelor. Darurile sunt ale moaşei. 
Le mai menţionăm şi cîntecele de jale (plîngerile ), ce se cîntă de femei anume tocmite şi sunt îndreptate cătră cel răposat, ba i se cîntă în ureche. După credinţa romînilor mortul aude şi pricepe tot. 
Mortul trebuie ţinut în casă o zi şi o noapte. În acest timp să nu fie lăsat singur şi nici plîngerile să nu înceteze; de aceea se tocmesc femei plîngătoare, cari "se cîntă " pe rînd, niciodată împreună. 
Am relevat aci cîteva puncte cari probează că această carte oferă mult acelora cari se interesează de etnologie. 

[10 iulie 1881]

["D. C. A. ROSETTI ARE CIRCULAROMANIE... "]

D. C. A. Rosetti are circularomanie. De cîte ori a fost ministru a ştiut să fericească ţara cu fel de fel de încercări stilistice, menite unele a produce veselie, altele a inspira oamenilor tristeţă pentru lesniciunea cu care unul singur poate arunca pietre în baltă, " pe cari nici un înţelept nu le mai poate scoate. La 1866, cînd era ministru al instrucţiei publice, adresa circulare către directoarele de şcoale de fete, invitîndu-le ca nici ele să nu se dea cu dres pe faţă şi să nu poarte malacoave, nici să 'ngăduie ca fetiţele să se dea cu dres. Tot astfel platonizează şi acum în circulare lungi şi scurte cu Chiriţopolii şi Simuleştii respectivi. 

          {EminescuOpXII 242}

pentru a ridica cursul acţiunilor Băncii Naţionale, Casa de Depuneri să primească aceste acţiuni şi să facă împrumuturi pe ele, socotindu-le drept una mie lei piesa. 
După art. 7 al legii, Casa de Depuneri împrumută din escedentul stocului ei metalic statului; judeţelor, comunelor şi institutelor de binefacere; particularilor pe depozite de efecte ale statului. Consiliul de adminstraţie publică în ultimele zile ale fiecărui trimestru cursul pe care se vor primi efectele ca garanţie. 
Consiliul tratează acţiunile Băncii în mod egal cu efectele statului. 
Norma după care el fixează cursul efectelor statului este însă următoarea: cele cari stau sub pari, se primesc socotindu-se cu 20 la sută sub cursul zilei, efectele peste pari se socotesc cu 20 la sută sub valoarea nominală. Conform acestei norme acţiunile Băncii Naţionale s-ar cădea să fie primite pe 400, iar nu pe o mie. 
E evident îndealtmintrelea pentru oricine că o Casă de încredere precum este cea de depuneri nu are misiunea de-a împrumuta bani jucătorilor de bursă, nici de a favoriza urcarea cursului efectelor. Casa de Depuneri nu este bancă; ei nu-i este dată posibilitatea de-a cerceta daca suirea sau scăderea unor efecte publice se datoreşte urcării sau scăderii corespunzătoare a produsului întreprinderilor pe cari se 'ntemeiază hîrtiile, de vreme ce nu ia parte la aceste întreprinderi. Ni se pare că împrejurarea cumcă d-nii Stolojan sau Eliad (Cîrciumărescu ) posedă acţiuni de ale Băncii nu sunt un motiv îndestul de puternic pentru ca Casa de Depuneri să se abată de la norma ei de pîn - acuma, mai ales că legea zice că numai din trimestru în trimestru se poate face o asemenea fixare a cursului şi că nici le poate primi fără publicarea prealabilă a hotărîrii consiliului de administraţie. 
Aflăm îndealtmintrelea că unul din puţinii noştri economişti, d. Ion Ghica, s-ar fi opus la această urcare şi că actualul postulant care ocupă directoratul Casei pentru a face buclucuri în interesul roşiilor se servă de împrejurarea că d. Ion Ghica e numit ministru; la Londra şi a demisionat din consiliu pentru a pune la cale primirea acţiilor Băncii pe o mie. 

[12 iulie 1881]

["COLONELUL SIBORNE... "]

Colonelul Siborne făcuse în Comisia Europeană a Dunării declaraţia că nu poate primi o comisie mixtă în chipul în care o stipulează anteproiectul austriac. Astfel cestiunile de principiu fiind pendente, comisia a discutat mai multe amănunte cari fără razimul principiilor generale nu au o valoare tocmai însemnată. Cabinetul din Viena s-a pus pe tratări şi diplomaţii austriaci oscilează împrejurul cestiunii cu multă rezerva şi sfiindu-se a lua o hotărîre definitivă. 
Constantin Efendi, delegatul Turciei, a pus în vederea Comisii Europene daca n-ar fi sosit momentul ca să se solicite de la cabinete prelungirea mandatului comisiei, o propunere în a cărei discuţie delegatul Angliei a declarat că e gata de-a intra. Delegatul Austriei a declarat atunci că aceasta ar augmenta încă dificultăţile existente. 
În aceeaşi ordine de idei se vestise zilele trecute că cabinetul din Viena ar fi avînd intenţia de a lucra în contra prelungirii mandatului comisiei. Astăzi însă oficioşii austriaci scriu că atribuirea acestei intenţii e în orice caz prematură, că pîn' acum nici n-a fost cestiune de ea, că nimeni în fine nu poate admite serios că respingerea anteproiectului austriac şi a Comisiei Mixte ar fi îndeajuns pentru ca Comisia Europeană să se dizolve şi să înceteze de-a exista. Aceste asigurări oficioase ar fi primite cu satisfacţiune daca nu s-ar încheia cu ameninţarea următoare: 

După art. LIV al Tractatului de la Berlin puterile vor avea să se înţeleagă în curînd asupra prelungirei mandatului Comisiei Europene. O asemenea înţelegere cată fireşte să fie unanimă şi opunerea unei singure puteri poate fi, în situaţia actuală, de un efect hotărîtor. Posibilitatea de a pune piedici existenţei ulterioare a Comisiei

          {EminescuOpXII 243}

Europene este dată; sperăm însă că cestiunea se va limpezi astfel încît nici o putere să nu fie silită a uza de această posibilitate. 

[12 iulie 1881]

["ZILELE DIN URMĂ SE COMENTASE... "]

Zilele din urmă se comentase în ziarele din străinătate venirea generalului Ernroth la Bucureşti. Unele din foile străine atribuiau vizitei generalului intenţiunea de a stărui pe lîngă şefii partidului roşu din Bucureşti ca, prin învăţăminte bine simţite, să facă pe confraţii liberali din Bulgaria, pe d-nii Slaveicov, Zancov şi Caravelov, să se împace cu principele Alexandru şi să lucreze alături cu el la marea operă a regenerării naţionale, admiţînd însă dictatura principelui ca un moderator al apetiturilor prea vii a partidului liberal bulgar. Alte foi mergeau şi mai departe. Ele susţineau că generalul venise cu scopuri de-o importanţă mult mai mare, că o alianţă bulgaro - romînă ar fi devenit necesară în urma constelaţiunii celei mai nouă a puterilor europene şi că această alianţă ar fi fost obiectul întrevorbirilor între generalul rus şi bărbaţii de stat ai Romîniei. Aceasta din urmă ştire s-a dezminţit întru cîtva. Generalul fiind demisionar, nu putea trata asupra unor sujete cari sunt de atribuţiunea guvernului bulgar. 
Iar în privirea ştirii celei dendîi, versiunea adusă de foaia rusească "Moskowskii telegraf" merită a fi cunoscută ca un fel de ilustraţie a vestitei noastre independenţe. În adevăr, în era independenţei s-a creat în ţară o lege în contra străinilor, însă nu în contra acelora care vin să ne specule, ci a acelora cari se refugiază la noi din cauza persecuţiunilor politice. Acum foaia rusească află că, prin mijlocirea agentului diplomatic rus din Sofia, consiliarul de stat Chitrovo, principele Bulgariei au solicitat sprijinul energic al cabinetului din San - petersburg pentru a putea exercita o presiune asupra guvernului din Bucureşti ca acesta să nu abuzeze de dreptul de azil în privirea ex - miniştrilor bulgari refugiaţi în Romînia. O reprezentaţiune identică i s-ar fi făcut şi cabinetului din Viena. Va să zică pare a exista o tensiune oarecare între guvernul din Bucureşti şi cel din Sofia, a cărei gravitate ne-a descoperit-o corespondentul "Gazetei generale" din Augsburg cînd a arătat că la serbările din şistov, făcute cu ocazia proclamării dictaturei, reprezentantul Romîniei s-ar fi ţinut de-o parte în mod ostentativ. 
Daca cu Bulgaria relaţiunile sunt încordate, cele cu Austria asemenea nu sunt de natură de-a satisface cerinţele unei bune vecinătăţi. Foile din Viena s-au ocupat în zilele din urmă de obiectul nemulţumirilor, de cestiunea Dunării, într-un mod care părea a indica că s-ar fi întîmplat ceva hotărîtor în privirea aceasta. "Gazeta de Augsburg" ne spune însă că se continuă tractările între puterile acelea din consideraţie pentru cari Comisia Dunăreană au amînat o discutare definitivă a cestiunilor pendinte; despre o rupere sau un insucces al acestor tractări nu este însă vorbă şi hotărîrile se vor lua probabil abia în sesiunea viitoare. Una din puterile acelea care faţă cu cestiunea Dunării stă pe terenul cel mai neutru (Germania? ) va face atunci o propunere ce va indica drumul pe care apropiarea între opiniile opuse să fie cu putinţă, mai ales în ceea ce priveşte dreptul de apel al Comisiei Mixte către cea Europeană. Pretinsa amerinţare a Austriei atingătoare de desfiinţarea Comisiei Europene a Dunării se reduce la observaţia, făcută nu fără intenţie în corespondenţele diplomatice, că, dacă opoziţia în contra antreproiectului austriac ar continua şi de acum înainte, existenţa Comisiei Europene ar pierde pentru Austria mult din valoarea ei. Această observaţie au luat sub pana publicităţii dimensiunile unei ameninţări formale adresate Angliei. E însă foarte adevărat că Austria porneşte din principiul că o reînnoire a mandatului Comisiei Dunărene are necesitate de unanimitatea puterilor şi că ar sta în puterea Austriei, dacă i s-ar admite punctul ei de vedere, ca să zădărnicească prelungirea mandatului. 

          {EminescuOpXII 244}

          {EminescuOpXII 245}

          {EminescuOpXII 246}

Nu fără legături cu cestiunile pendente ale Dunării o fi ştirea colportată de ziarele din Viena c-am fi avînd a ne aştepta la o întoarcere a onor. d. Boerescu pe fotoliul de ministru de esterne şi cea adusă de ziarul maghiar "Egyetertes " că, în locul comitelui Hoyos, se va numi plenipotenţiar al Austriei în Bucureşti sau marchizul Pallavicini sau comisarul regal Ludovic Tisza. 
Cumcă o încordare oarecare există între Austro-Ungaria şi Romînia ne-o confirmă şi ziarele germane din Bucureşti cari, cel puţin în privirea aceasta, cată să fi avînd informaţiuni de-o probabilitate oarecare. 

[13 - 14 iulie 1881]

["D. MINISTRU PREZIDENT... "]

D. ministru prezident al Ungariei, Coloman Tisza, după ce-a căzut în acele colegei electorale pe umerii cărora s-a ridicat la putere, a aflat în urmă un refugiu în ţinuturili săcuieşti din Transilvania, unde o populaţiune puţin cultă şi foarte săracă, deci lesne de influenţat, îl alege cu oarecare entuziasm. Deci într-un orăşel secuiesc, Sîn-giorgiu, marele om de stat şi-a espus vederile sale politice privitoare atît la cele dinlăuntru ale Ungariei cît şi la relaţiile patriei sale cu cealaltă jumătate a monarhiei. Ministrul - prezident al Ungariei seamănă în multe puncte cu d. Ion Brătianu. Cît priveşte persoana sa proprie e în genere formal corect, însă asta nu-l opreşte de-asprijini corupţia electorală şi administrativă a Ungariei şi de-a fi sprijinit de ea. Afară de asta însă mai are acel toupe, de-a spune atît de verde şi dezgheţat neadevărul încît nu mai ştii de ce să te miri mai mult, de cutezarea vorbitorului sau de îngăduinţa auditorului. În asta seamănă cu d. Brătianu ca o picătură de apă cu cealaltă. 
Cu ocazia spiciului ţinut la Sîn-giorgiu onor. şef al partidului numit liberal, chip şi asemănare cu partidul postulanţilor şi gheşeftarilor de la noi, spune în privirea naţionalităţilor următoarele: 

O altă cestiune de care se servă mult opoziţia e relativă la starea naţionalităţilor. 
Nu ştim pînă la ce grad binevoiţi a urmări cu atenţie cestiunea aceasta. Eu însumi sunt atît de fericit de-a citi uneori că - mare tiran ce sunt - calc peste naţionalităţile nemaghiare. Altă dată citesc iar că sacrific naţionalităţilor nemaghiare interesele Ungariei. Aceste două acuzări se paralizează reciproc, se 'nţelege. 
Mă folosesc însă cu plăcere de ocazia aceasta ca, într-un colegiu curat maghiar, în acea parte a ţărilor Coroanei Sf. Ştefan unde se poate vorbi de cestiuni naţionale, să arăt simplu şi pe scurt punctul meu de vedere în această privinţă. 
Eu cred că nici se cade unui stat liber, nici este cu putinţă în secolul nostru ca să voim a maghiariza cu de-a sila, luîndu - le limba acelora care nu sunt maghiari, cu atît mai mult că violenţa produce pururea ură şi reacţie. 
Însă altceva este ceea ce pretindem şi vom pretinde de la oricine. Oricine trăieşte pe teritoriul acestei patrii sfinte să-şi cultive, să-şi înavuţească limba sa proprie maternă oricum [î]i place, dar să se simtă totodată să se mărturisească şi să se ţină întru toate ca cetăţean al statului Ungariei şi să nu calce datoriile sale cătră patrie. Nici o aspiraţie în contra intereselor statului nu e permisă şi asemenea aspiraţii nu vom suferi niciodată. 
Scopul nostru nu e nici violenţa, nici opresiunea altor naţionalităţi, ci libera lor dezvoltare. Dar în dezvoltarea lor liberă interesul statului unguresc cată să fie marginea peste care nimeni să nu cuteze a trece şi care să stea mai presus de orice alte consideraţii. 

Fără supărare, dar acel interes al statului unguresc nu-l va defini nici onor. d. Tisza, nici altcineva. De cîte ori se comit nedreptăţi, ele se acopere cu ceea ce se numeşte raison d'etat, interesul statului, a căruia apreciare rămîne însă adeseori pe seama unui ambiţios

          {EminescuOpXII 247}

sau a unui postulant care inclină pururea sau a confunda interesul statului cu cel personal al său sau a pretexta o frază ca interes al statului, pentru ca, îndărătul ei, să-şi facă treburile. Singura raţiune de stat posibilă este de-a pune în armonie interesele populaţiunilor, de-a nu lăsa ca o parte a lor să esploateze sau să apese în mod neraţional pe celelalte părţi, într-un stat poliglot raţiunea de stat ar însemna a pune în armonie interesele deosibitelor naţionalităţi. Cum ştiu a le pune maghiarii în armonie, cunoaştem. Poporul lor propriu scade şi sărăceşte sub greutatea dărilor şi esploatarea străinilor, iar ei [î]şi răzbună ruina cauzată de alţii urmărind ideea fixă de-a asimila unsprezece milioane de oameni ce nu vorbesc ungureşte cu cele cinci milioane cari vorbesc această interesantă limbă. 

[15 iulie 1881]

BULGARIA ŞI ROMÎNIA

Trebuie să ne intereseze mai mult tot ce se petrece împrejurul nostru, cu deosibire în vecina Bulgarie. Un articol din "Augsburger Allgemeine Zeitung" pune evenimentele din acel principat în legătură cu Romînia, sau mai bine cu oamenii azi la guvern, şi de aceea reproducem următoarele şiruri: 

Fiindcă puterile europene au pus un preţ deosibit pe aceea că să păstreze pe tron pe prinţul Alexandru a Bulgariei, de aceea ele trebuie să primească cu o deosebită plăcere votul Adunării Naţionale bulgare. Constituţia bulgară - de asemenea o operă a puterilor europene, cel puţin sancţionată de ele - s-a înlăturat pe sub mînă rămînînd prinţul, care acum are timp în şapte ani de zile să facă ce vrea, să domnească liberal, cum a promis, numai de-i va conveni. Pe puteri le interesează numai ca lucrurile să se desfăşure în linişte şi să nu se întîmple, tulburări. Însă, cu tot votul din Şiştov, cerul bulgar nu e de tot fără nouri. Mai întîi e întrebare dacă bulgarii cari au votat prinţului o plenipotenţă întinsă, vor fi mulţămiţi cu uzul ce va face de puterea sa. Dacă prinţul va căuta într-adevăr să restabilească ordinea în ţară, aşa cum a promis în proclamaţiunea sa, atunci va viola multe interese particulare şi multe spirite bulgare pentru cari ordinea nu e încă bunul suprem se vor întoarce contra lui. Europa şi atunci va putea să aplaude pre prinţul, însă silinţele lui pentru restabilirea unor condiţiuni regulate vor deştepta în ţară numai ură şi duşmănie. Cei nemulţumiţi vor mări şirurile liberalilor, cari, după cum bine se vede, au un sprijin în Romînia. Cei din Bucureşti par a se fi familiarizat deja cu ideea unei uniuni a Bulgariei cu Romînia şi vrăjmăşia faţă cu Austria a bărbaţilor de stat astăzi la guvern în Romînia derivă desigur de acolo că Austria nu vrea să ştie nimic de acea uniune romîno - bulgară; fireşte că ea ar fi începutul Confederaţiunii Balcanice şi a statului panslavist de la sud, despre care d. Tisza a zis în Parlament că nu trebuie să se realizeze. Dar, precum din rău tot rău se naşte, aşa şi prinţul Alexandru, spre a obţine un contrapond uniunii cu Romînia, va trebui să promită a satisface aspiraţiunilor poporului său şi aceste aspiraţiuni se ştie că tind spre Rumelia orientală şi restabilirea graniţelor de la San-stefano. Astfel deci prinţul zice în proclamaţiunea sa că se va pune în fruntea aspiraţiunilor poporului său, căutînd să le realizeze, şi apoi îndată se dă ca motiv dorinţa "de a se arăta demn de marea iubire pe care împăratul şi poporul Rusiei o manifestă pentru fraţii lor cei liberaţi ". Un motiv foarte suspect acesta! În genere noua ordine de lucruri din Bulgaria nu va putea fi salutată de Austria fără o doză oarecare de amărăciune. 
Este adevărat că prinţul a rămas, dar şi influenţa rusească nu mai puţin. În aceea că s-a răsturnat o Constituţiune ce a fost creaţiunea Rusiei se putea vedea un eşec suferit de politica rusească, dacă evenimentele următoare n-ar fi probat că Rusia n-a suferit nici o înfrîngere. Aceste evenimente sunt: reprezentantul diplomatic al ţarului s-a declarat pe faţă în contra Constituţiei şi în noul cabinet şed trei ruşi. Politica orientală rusească are două feţe: una oficială, alta panslavistă; aci lucrează comitetele panslaviste, aci intră în acţiune cancelaria de stat. Cît timp domnii Zankov şi Karavelov erau mari şi tari la Sofia influenţa o exercita în Bulgaria Rusia panslavistă; acum urmează influinţa Rusiei oficiale. Forma, s-a schimbat, nu însă fondul lucrului. Politica rusească şi-a schimbat numai pîrghia. Asigurarea că prinţul Alexandru e cel mai mare obstacol în contra pătrunderii influinţei 

          {EminescuOpXII 248}

ruseşti în Bulgaria rămîne vorbă goală. Austria mai are multe afaceri de descurcat cu Bulgaria - moşteniri de ale Tratatului din Berlin - şi în curînd se va arăta dacă ruşii "direcţi " cari şed astăzi în cabinetul bulgar vor corespunde aşteptărilor ce se aşteaptă de la ei la Viena; cu ruşii "indirecţi " nu era nimic de făcut. 

[15 iulie 1881]

CREDITUL MOBILIAR
I

Proiectîndu-se înfiinţarea unei bănci în compania numită Credit Mobiliar, avem în Romînia spectacolul comic de-a vedea foile invocînd cînd naţionalitatea, cînd patria, cînd libertatea, pentru a recomanda publicului întreprinderea aceasta. 
Între fondatorii acestei bănci întîmpinăm în adevăr o sumă de nume cunoscute, începînd cu inevitabilul prinţ Dimitrie Ghica şi sfîrşind cu onor. redactor al "Romînului", pe care ne-am obicinuit a-l vedea participînd la toate afacerile de-o lucrativitate oarecare. 
Publicul, văzînd pe de-o parte o companie de nume atît de cunoscute, pe de alta zgomotul produs prin ziare, înclină a crede că e vorba d-un institut de aceeaşi utilitate ca Banca Naţională sau Creditul Fonciar bunăoară, pe cînd în realitate bancheri străini, cu alaiul de nume romîneşti menite a-i populariza, vor să neguţeze pe picior mare la bursa viitoare din Bucureşti, înfiinţînd ceea ce se numeşte o  
Aşadar, ca să punem odată capăt acestei inclarităţi şi vîrtejului de speranţe, vom spune că există două soiuri de operaţii de bancă: operaţii de comerţ şi operaţii de speculă
Operaţiile de comerţ, pe care le face orice bancher din piaţă şi Banca Naţională asemenea, sunt: primirea în depozit de capitale de la particulari şi plasarea lor în titluri clasate c-un venit sigur; virimente, adică trecerea unei sume de la creditul unui client la creditul altui client; scontare de bilete la ordin şi de poliţe; încasarea sau plata poliţelor din locuri depărtate; arbitragiul, adică cumpărarea poliţelor de pe pieţele unde au cursul mic, pentru a plăti cu ele datoriile pieţei proprii; conturi curente, adecă înregistrarea tuturor fondurilor primite de la un negustor, precum şi a cheltuielilor făcute în numele lui ş. a. 
Pentru oricine e evident că bancherul comercial e un om de încredere ce trebuie să-şi fi cunoscînd clienţii şi clienţii pe el şi că afacerile sunt în cea mai mare parte pe deplin sigure. 
Banca Naţională în fine, cu tot numele specios, nu e decît o bancă comercială care uneşte cu operaţiile ordinare pe acea de emisiune a unor bilete plătibile a vista şi la purtător. Ea nu dă credit decît la puţine case, pe poliţe cu mai multe semnături de o incontestabilă solvabilitate şi trase asupra unor afaceri deja consumate. 
La Creditul Fonciar baza creditului acordat e un imobil ipotecat, garantat prin solidaritatea tuturor proprietarilor; la Bancă baza creditului acordat e averea existentă a negustorului, plus afacerea consumată deja, de ex.: o vînzare de grîu plus îndosarea mai multor semnături solvabile. Valoarea intrinsecă, reală a titlurilor e cunoscută, venitul lor e sigur, titlurile se numesc clasate; preţul lor, afară de neînsemnate oscilaţiuni, se regulează prin venitul ce ele produc. Atît institutele de credit ipotecar cît şi cele de credit comercial au deci o bază materială cu desăvîrşire solidă. 
La un credit mobiliar lucrul nu este astfel: cel puţin n-a fost nicăiri, după cît vedem din istoria creditului mobiliar din Franţa, din Scoţia şi din alte părţi. 
Vom încerca să dăm o schiţă istorică a celui dintîi institut de soiul acesta, stabilit în Franţa prin decretul de la 18 noiembrie 1852 cu numele de Societe Generale du Credit Mobilier, fondată c-un capital de 60 milioane şi avînd la nevoie facultatea de a emite obligaţiuni de 600 milioane. Fondată de fraţii Pereire, nume ce-l aflăm şi între fondatorii actualei societăţi, ea a fost prototipul celorlalte, cărora impulsul agiotajului le-a dat

          {EminescuOpXII 249}

          {EminescuOpXII 250}

naştere în Spania, Germania, Austria şi Elveţia. Iată operaţiile ce le făcea conform statutelor: 

1) Subscripţiune şi cumpărare de titluri ale statului - va să zică emisiune de titluri - precum şi de acţii şi obligaţiuni ale diferitelor întreprinderi industriale sau de credit ale societăţilor anonime, de căi ferate, canaluri, mine şi alte lucrări publice cari (sau există, sau) se vor fonda în viitor. 

Să analizăm această operaţie. 
Statul escrie un împrumut. Creditul Mobiliar se 'nsărcinează să-l plaseze. Institutul are destule mijloace ca să producă o mişcare artificială la bursă; pune douăzeci de agenţi cari să caute a cumpăra titlul şi numai patru cari să-l vînză. Capitalistul e răpit de acest vîrtej artificial; el nu înţelege că aceeaş bancă cumpără şi vinde totodată, şi după ce titlurile sunt plasate c-un cîştig mare, e cu totul indiferent pentru bancă daca ele sunt bune sau rele, productive sau improductive. 
Se aude că în munţii Buzăului s-ar afla aur. Se formează o societate anonimă pe acţiuni pentru esploatarea minei şi Creditul Mobiliar se însărcinează să le plaseze. Creditul produce hausse la bursă, le vinde bine, şi acum rămîne ca acţionarul cel din urmă să vază dacă există sau nu aur la Buzău. Poate să nu fi existînd deloc. 
Să se ţină bine minte. Creditul Mobiliar se ocupă nu cu întreprinderi cari există, ci cu cele ce se vor fonda de acum înainte, a căror productivitate e cu totul necunoscută. Speculează pe speranţa acestei productivităţi. Daca se întîmplă însă să cumpere titluri a unor întreprinderi existente, preocupaţiunea Creditului nu va fi deloc valoarea intrinsecă a lor. Din contra, acţiuni industriale vechi, clasate, a căror valoare e cunoscută, nu dau loc la operaţii de bursă. Cu cît titlul e mai sigur cu atît speculaţia se depărtează de el; [î]l părăseşte pentru acţiile unei întreprinderi nouă, pe nesiguranţa valorii cărora se cîştigă mai mult. Creditul Mobiliar urmează deci regula pe care o urmează orice om ce are bani disponibili şi vrea să opereze cu ei par comptant. Alege o hîrtie discreditată, pentru ca mai tîrziu, cînd se suie cursul, s-o vînză. Deci Creditul Mobiliar poate cumpăra titluri rele, improductive, cu preţuri scăzute, poate să producă în mod artificial o hausse la bursă, să le desfacă pe preţuri urcate şi să-şi spele mînile în apa nevinovăţiei ca Pilat din Pont. 
Afară de asta creditul era îndreptăţit de-a mai face următoarele operaţiuni: 

2) Emisiunea de obligaţiuni proprii pentru o sumă egală cu cea plasată în subscripţiuni şi cumpărări. 
3) Vînzarea sau amanetarea tuturor efectelor, acţiunilor şi obligaţiunilor cîştigate şi schimbarea lor pe alte hîrtii de valoare. 
4) Propunerea, cesiunea şi executarea de împrumuturi şi întreprinderi de lucrări publice de tot soiul. 
5) Împrumuturi Lombard pe amanet de acţii sau obligaţiuni, credit conto-curent. 
6) Primirea de depozite în conto-curent. 
7) Incasso în contul societăţilor mai sus numite, plata cupoanelor lor de dobînzi şi dividente şi alte mandate. 
8) Instituirea unei case de depuneri pentru toate titlurile acestor întreprinderi. 

Alte afaceri erau oprite, şi anume: Banca nu putea face specule pe timp la bursă nici specule pe premii. 
Dar faceri de report [î]i erau permise, deşi acestea constituie o speculă de bursă, care forma o însemnată parte a tranzacţiunilor Creditului Mobiliar. 
Aşadar afacerile Creditului Mobiliar sunt operaţii de haute-finance şi de speculă de bursă. 
În anul întîi Creditul Mobiliar Francez n-a făcut decît afaceri pe cari le fac toate casele mari de bancă. În acel an a dat din asemenea afaceri un venit net de 7 582 722. 
În al doilea an a creat trei întreprinderi: Societe des Immeubles de la rue de Rivoli, Societe Maritime, Societe de[s] Chemins de fer Autrichiens. Beneficiile treceau peste zece milioane. 
În anul al treilea societatea era în apogeul ei; întreprinderi varii i-au adus un beneficiu de 31 870 776 fr. 
Dar chiar în acest an dările de seamă ale societăţii începură a deveni obscure şi mai puţin amănunţite. La 1860 se declara o pagubă de 7 933 136 fr.,; iar la 1867 fondatorii societăţii, cari o admnistraseră în mod dictatorial, se retraseră. În adunarea acţionarilor

          {EminescuOpXII 251}

de la 30 noiemvrie 1867 succesorii lor mărturisiră că pagubele se ridicau la 47 542 000 franci. Societatea a trebuit să lichideze. 
Ce s-a găsit în bilanţ? 
Că societatea Creditului Mobiliar era creditoarea Companiei Imobiliare pentru 80 de milioane şi că aceasta din urmă, încărcată de maidane şi case ce nu le putea nici vinde, nici închiria, nu era în stare a plăti nimic. 

Totodată cată să recunoaştem - zice  - că răul ar fi fost şi mai mare dacă s-ar fi emis, pentru 600 milioane sau pentru un miliard două sute de milioane, obligaţiuni de ale societăţii, precum ne puteam teme cîţiva ani (lucru pe care la refuzat guvernul); sau daca societatea ar fi parvenit a pune în serviciul său o bancă de circulaţie. S-ar fi ajuns la o catastrofă cel puţin egală cu a lui Law. 

Iată dar ce este Creditul Mobiliar. O încercare de-a monopoliza toate întreprinderile din ţară: împrumuturi, construcţii, lucrări publice, fie ele oricît de hazardate. Odată titlurile desfăcute prin manipulaţii de bursă, treaba acţionarilor dacă ele produc ceva sau nu. 
Din parte-ne se 'nţelege că nu putem opri pe nimenea de a-şi întrebuinţa capitalul cum pofteşte. Dar orice capital nu se poate întrebuinţa decît în anume moduri: sau în exploatare, servind a plăti pentru muncă, sau plasat în împrumuturi ipotecare, sau în negoţ, ajutînd schimbul de mărfuri, sau în fine... în speculă. 
Pentru milionari, pentru Rotschild şi Pereire, specula e cea mai rentabilă, pentru că ei o domină; pentru capitalistul mic e de recomandat plasarea în titlurile unor întreprinderi nu viitoare, ci deja existente, al căror produs e ştiut, al căror venit e sigur. 
Aşadar liber e oricine de-a specula capitalul său; legile o permit. Dar sigur este că prin speculă averea tuturor nu cîştigă nimic. Ea cîştigă prin producţie, prin negoţ, nu prin joc de bursă. 
Precum zece oameni muncesc împrejurul unei mese de joc de cărţi ziua şi noaptea fără ca suta de galbeni ce o au toţi împreună să se 'nmulţească sau să scază, ci trece din mîna celui naiv în mîna celui abil - o deplasare a aceleiaşi averi - aşa e aci. Milionarul abil care dominează bursa şi mişcările ei, care, cînd vinde acţii de Panama, produce hausse, iar cînd cumpără acţii ale Băncii Naţionale, produce baisse, va încasa diferenţele de la publicul întreg, ba va atrage din ce în ce mai multe capitaluri din provincie, detrăgîndu-le agriculturii, comerţului solid şi întreprinderilor solide şi aruncîndu-le în vîrtejul unor întreprinderi nouă, cu viitor necunoscut şi c-o producţiune nulă poate. 
Ceea ce am dori e ca presa că nu facă dintr-un institut a cărui esenţă e specula, producerea de hausse şi baisse la bursă fără privire la valoarea intrinsecă a titlurilor speculate, un institut naţional, menit a ridica comerţul, industria şi agricultura. 
Nu voim deloc să discredităm societatea. Nu-i cunoaştem încă statutele, nu ştim ce anume operaţii va face. Poate chiar că ceea ce este a se fonda la noi să fi avînd cu totul caracterul unei bănci comerciale. Ceea ce constatăm însă este că: societăţile cîte sau format sub acest titlu pîn' acum au fost societăţi de acţionari, al căror capital a fost în esenţă întrebuinţat la specule de bursă asupra unor titluri neclasate încă, bazate pe întreprinderi viitoare, cu un un produs incert, titluri al căror preţ de bursă se regula nu prin venitul ce produc, ci pe speranţa unui venit sau, şi mai rău, pe speranţa că ele se vor urca pîn'la ultimo, indiferent dacă valoarea lor intrinsecă reprezintă ceva sau nu. 
Facultatea pe care o bancă ca aceasta, "", o are întru a urca un titlu oricît lipsit de valoare intrinsecă pînă ce-l vinde şi a scădea un titlu oricît de solid pînă ce-l cumpără; facultatea de a urca cursul tuturor efectelor ei de portofoliu cînd face bilanţul, pentru a împărţi şi dividente fictive, luate din capitalul primitiv; în fine puterea de a detrage capitalul celor lesne crezători din întreprinderi productive şi a-l abate la întreprinderi hazardate, toate acestea nu ne permit să ne felicităm tocmai mult de înfiinţarea ei. Dar, pentru a nu prejudeca, mărturisim că din cele scrise pîn' acum nu putem decît presupune statutele. Daca operaţiile indicate în ele vor fi identice sau analoge cu cele din statutele Societăţii Generale de Credit Mobiliar din Franţa, nu va mai fi îndoială cu noua bancă e prematură pentru ţara noastră şi de un folos foarte discutabil chiar pentru ţările acelea în cari practica şi uzanţele creditului sunt mai cunoscute decît la noi. 

          {EminescuOpXII 252}

II
Continuăm prin a cita luminoasa dare de seamă pe care un economist german o face despre activitatea creditelor mobiliare*

Semnul caracteristic al tuturor acestor institute este speculaţiunea. 
Pentru speculaţiune însă societăţile anonime pe acţii nu sunt potrivite. Societăţile anonime speculante aduc pagube atît proprietarilor lor, adecă acţionarilor, cît şi publicului. Ne mărginim la următoarele argumente esenţiale: 
1. Afacerile de speculaţiune cer, după natura lor, o mare esperienţă de afaceri, o estraordinară repejune de concepţie şi de deciziune. Corespunzînd în genere pe cale telegrafică pentru a încheia asupra a milioane, neavînd adesea decît un minut de reflecţie, societatea nu poate merge bine. Directori cari ar posede asemenea calităţi nu se găsesc, pentru că asemenea oameni preferă a-şi face afacerile lor proprii. Dar, dacă se găsesc şi li se dă puterea discreţionară cerută, atunci societăţile sunt în pericol ca directorul lor sau să proceadă cu prea mare cutezanţă, sau să esploateze situaţia în folosul său propriu, lăsînd numai şansele rele pe seama societăţii. Aceasta au dovedit-o procesul acţionarilor Creditului Mobiliar intentat consilierilor de administraţie, cari au fost condamnaţi în prima instanţă la plata a 60 milioane franci. 
Consiliarii de administraţie ai Creditului Mobiliar au cîştigat averi imense, pe cînd societatea mergea spre faliment. 
Ani întregi se făceau către finitul anului tot soiul de manopere de bursă şi jurnalistice. (În sferele bursei se susţinea că faimoasa ştire tătărască despre luarea Sevastopolului fusese comandată de Creditul Mobliar ). Aceste manopere aveau de scop de a ridica cît se poate de mult cursul efectelor din cari consista portofoliul Creditului Mobiliar. Bilanţul se încheia dar cu cursurile cele mai urcate şi se împărţea o dividendă mare, care în realitate absorbea o parte a capitalului acţiunilor; căci, dacă s-ar fi făcut bilanţul cîteva săptămîni mai tîrziu, după ce cursurile scăzuseră la nivelul lor natural, ar fi rezultat un deficit al capitalului primitiv. 
Fiindcă aceste institute se fondaseră pentru motive de agiotagiu, adică fiindcă subscripţiunile nu se făcuseră din capul locului decît cu intenţia de-a urca cît se poate de sus acţiile nouă şi de a le vinde cu agio, proprietarii aceia ai acţiilor cari rămîneau cu ele la urmă erau totdauna în pagubă. Acţiile celor mai multe institute de credit stau sub pari; acele ale Creditului Mobiliar, nominal de 500 franci, urcate odată pînă la 1300 franci şi mai sus, au scăzut de la 1869 la 162 franci. 
2. Institutele acestea nu sunt stricăcoase numai proprietarilor lor, ci şi publicului. Faptul că unii speculanţi precum Rotschild, Pereire şi alţii au cîştigat multe milioane cu operaţii financiare a orbit publicul într-atîta că se lăsa ademenit de făgăduinţa de a ajunge, pe calea puterii financiare colective, la aceeaşi ţintă. Făgăduinţa unor dividente mari se primi cu credinţă după exemplul evident al oamenilor din haute finance. Aşadar nu numai că s-a subscris capitalul primitiv al unei mulţimi de institute de credit, ci s-au primit de bunăvoie şi obligaţiile lor. Institutele de credit, la început în perplesitate ce să 'nceapă cu capitalul - căci o bancă are nevoie de timp pentru dezvoltarea ei, ca orice altă afacere - nu s-au mulţumit numai cu a cumpăra efecte la bursă, ci participă la o mulţime de întreprinderi nouă pentru exploatarea de mine, fabrici şi alte stabilimente industriale, şi nu arareori se cumpărau afaceri vechi cari nu rentau ca bază a societăţii acţionarilor. Căci un timp oarecare era de sine înţeles între speculanţi că întreprinderi bune le esploatează cineva singur pe seama sa, iar cele rele se lasă unor societăţi de acţionari, întrebuinţîndu-se fraza comună, "că numai exploatarea în mare are perspectivă sigură de succes". Astfel detrăgînd capitalul ramurilor de industrie deja existente şi îndreptîndu-le spre o plasare mai puţin rentabilă, pentru că nouă, au căşunat o mişcare neeconomică a capitalului, care trebuia să perturbe atît strîngerea de capitaluri cît şi cîştigul lucrătorului. 

Ca dovadă uimitoare de exactitatea deplină a descrierii economistului german, că esenţa unei asemenea întreprinderi este specula, servă procedimentele de la noi. 
Creditul Mobiliar nu există încă. Statutele lui sunt necunoscute, n-au fost tipărite încă; nici un decret al regelui n-au autorizat existenţa societăţii. 
Ministeriul Comerţului şi Lucrărilor Publice de la noi e abia în stadiul de-a se informa daca persoanele fondatorilor sunt onorabile şi daca instituţia poate fi în folosul comerţului. 
Ei bine - deja se speculează acţiile neexistente ale unei scietăţi neexistente. 
Va să zică oameni cari au banii lor plasaţi în înscrisuri ipotecare, în efecte ale statului romîn, tot efecte sigure, vînd aceste efecte sigure spre a cumpăra acţiile neexistente ale unei societăţi neexistente. Nimeni nu ştie nici ce va face societatea viitoare, nici ce soi de întreprindere va încuraja - totul e cuprins în caosul viitorului. Dar tocmai pentru că nimic nu e sigur, tocmai pentru că nesiguranţa absolută dă loc la speranţe exagerate, specula a şi pus mîna pe ficţiune şi o vinde drept bani buni. E cu totul indiferentă pentru speculatori valoarea intrinsecă a viitoarelor titluri. Ei ştiu că la orice nouă emisie patronată de nume cunoscute se naşte hausse în piaţă şi cestiunea principală e de a vinde pînă e hausse. Deci, precum vede oricine, ei nici nu au titlurile în mînă. Mai mult! N-au nici banii necesari pentru a le cumpăra, adică n-au nimic, nici bani, nici efecte, şi cu toate acestea cîştigă bani. 

          {EminescuOpXII 253}

Rugăm pe oricine să aprecieze aceste împrejurări şi să-şi facă o judecată despre natura lor. 

[16 - 17 iulie 1881]

CREDITUL MOBILIAR ŞI JOCUL DE BURSĂ

Tratînd materii financiare într-un ziar cotidian, avem două greutăţi de întîmpinat. 
Una rezultă din subtilitatea materiei. Jocul de bursă, cu toate halucinaţiunile lui, ar cere un spaţiu mai întins decît coloanele unei foi. Mai ales că în lumea speculei intră tot ce o societate omenească are nesănătos, ruinat, pospăit, începînd cu culisele teatrului şi sfîrşind cu culisele bursei. 
Toată lumea 'şi aduce aminte de afacerea Stroussberg; de acei duci şi conţi sileziani cari treceau drept fondatori ai societăţii ale cărei acţii le emiteau o ... papa Stroussberg. 
Plasat-au acei oameni fondurile lor disponibile în acţii Stroussberg? Ce să plaseze cînd n-aveau nimic? Dar au plătit poate primul vărsămînt şi au jucat asupra diferenţei, pe prime, pînă la eliberarea integrală a acţiei sau, şi mai rău, au căpătat un număr de acţii gratis pentru iscălitura pusă sub documentul primitiv al fondaţiunii. 
Dînd Dumnezeu s-avem şi noi bursă în ţară, vom avea ocazia de a descoperi manoperile încîlcite ale agiotajului şi a le descrie aşa încît oricine să le priceapă. 
Aşadar, cum am zis, subtilitatea materiei e o greutate. Pe puţine coloane trebuie să spunem mult într-o formă nu prea concisă, căci s-ar îngreuia înţelegerea. 
A doua greutate e recapitularea continuă. Fiecare număr de gazetă e o scriere de sine stătătoare, încît cetitorul trebuie să înţeleagă tot ce-i spui, făr' a pretinde de la el ca să-ţi fi citit şi numărul trecut. 
Aşadar recapitulăm, zicînd: operaţiile de bancă se deosibesc esenţial în operaţii comerciale şi de speculă. 
Cele comerciale sunt: negoţ de aur şi argint, schimb de bani, depozite, virimente, arbitraje cambiale, scont, conturi curente, emisiunea de bilete la purtător, împrumuturi ipotecare, comisiuni (Definiţia pe scurt a acestor operaţii în numărul d-alaltăieri). 
Cari sunt operaţiile de speculă? în esenţă foarte unilaterale: cumpărare de acţii sau de titluri en gros şi specularea lor la bursă en detail. Acesta este cercul de activitate al marilor bănci (Rotschild, Bleichroder, Perreire ), acesta în fine al Creditului Mobiliar. 
Dar o bancă comercială nu cumpără acţii şi titluri? 
Nu. 
Ea le ia în comision, de crede că sunt bune, şi trebuie să se încredinţeze dacă sunt bune, pentru că cei dendîi cărora le va vinde titluri sunt clienţii ei proprii, negustori şi capitalişti cu cari are a face de 30 - 40 ani şi mai bine, sunt aceia cari formează sfera creditului unui bancher comercial. Dar în comision le ia. 
Pentru un mic comision plătit de Societatea acţionarilor, pentru altul şi mai mic plătit de clienţi, bancherul comercial desface acţii bune ale unei întreprinderi industriale cu preţul lor normal, fără speculă, fără agiotaj. în cît le-a primit, le dă. 
Cîştigul poate fi mare numai daca afacerea e mare; încolo e foarte normal, precum şi plasarea e normală. Numai capitaluri disponibile i se pun la 'ndemînă întreprinderii. Nu-şi vinde nimeni moşia ca să cumpere acţii. 
Altfel e banca de speculaţie, altfel Creditul Mobiliar. 
Aceste cumpără toate acţiile unei întreprinderi [engros ]. Indiferent daca întreprinderea e bună ori rea. Apoi le revinde în detail prin speculaţie, benificiind totdauna de diferenţe. 

          {EminescuOpXII 254}

Ne va întreba cineva cum se face speculaţia. 
Ne vom încerca s-o descriem. 
Să presupunem că e a se construi un drum de fier de la Bucureşti la Cernavoda care costă 50 de milioane, împărţiţi în 100000 de acţii [a] cîte 500 franci, de plătit în patru termene. 
Va să zică titlul provizoriu pentru întîiul vărsămînt costă 125 franci, total: 12 mil. 500 000 pe care  [î]i varsă, cumpărînd astfel totalitatea titlurilor provizorii. 
De 'ndată ce titlurile promit a se emite, oricare ar fi valoarea intrinsecă, ele sunt sigure de o hausse. De ce? Numai şi numai pentru că toţi speculanţii de profesie ştiu că, pe cînd banca de speculaţiune emite, titlurile se vor urca. 
Această hausse este atît de bine de prevăzut încît în vederea ei se naşte un fel de cerşetorie de o speţie cu totul modernă, necunoscută în timpii reacţiunii. 
După textul actului de fondaţiune acţionarii au să verse echivalentul hîrtiei lor în patru termene. Toate acţiunile le-a luat Creditul Mobiliar. 
Numaidecît creditul sau sindicatul ei de capitalişti e asaltat de cereri; oameni din societatea bună, dame din lumea mare, diplomaţi, balerine, judecători, săbiuţe politice vin a solicita cu multă umilinţă la uşa bancherului, care 20, care 60, care 100 de titluri provizorii. 
Bancherul de comerţ are şi el amicii lui: negustori engroşişti, proprietari mari, meseriaşi însemnaţi, arendaşi bogaţi, tot oameni care-şi învîrtesc capitalul în sudoarea frunţii, cu munca. 
Dar iată amicii unei  cum s-are zice franţuzeşte şi le demi monde. 
Şi credeţi că refuză "înalta bancă" de-a le da acestor oameni acţii? 
Ferit-a sfîntul. 
Nu-i vorbă, să plaseze serios nu vrea nici unul. Nici n-au fondurile cuviincioase pentru a cîştiga proprietatea integrală a acţiunilor pe cari le solicită. 
Dar toţi ştiu că aceste acţii ce vor cota în hausse la bursă, din ziua întîia chiar, că speculatorii se vor arunca ca lupii asupra lor, rupîndu-se care de care să plătească o primă de 50, 100, 500 de franci chiar; că vor cumpăra, pînă ce ţine vîrtejul, cu 150, cu 200, cu 600 franci chiar un titlu provizoriu, care a costat... cît? 
125 franci al pari. 
Dar cum va produce Creditul Mobiliar acest vîrtej? 
Va împărţi titluri provizorii: 250000 (nominal la plata integrală 1 milion) unor persoane a căror aprobare şi vorbă sunt folositoare succesului afacerii, dar cari n-au nici atîta capital încît să-şi poată păstra chiar timp scurt acţiile. Asta e prima categorie, alaiul fără parale. 
250 000 la persoane, asemenea în condiţii sociale înalte, dar destul de bogate pentru a conserva titlurile: alaiul cu parale. 
250 000 la speculanţi de rînd şi culisieri. Caracuda. 
Preste tot 750 000 franci împărţiţi în 6 000 titluri provizorie din care fiecare dă dreptul la achiziţia ulterioară a unui titlu definitiv de 500. 
Cîteşitrele soiurile de oameni, lume mare, jumătate lume şi culise, de orice categorie s-ar ţinea, diplomat sau galopin, balerină sau adiutant domnesc, gazetar sau cinstit episcop, aşteaptă, prevede, dar mai cu seamă prezice hausse asupra acţiunilor. Toată puterea intereselor lor [î]i face să vrea hausse. 
Sub asemenea auspicii se deschide bursa. Capitalistul serios şade la un colţ. îl cam tentează zgomotul. Ar vrea şi n-ar prea vrea. 
Dar ceea ce am numit noi alaiul fără parale nu-şi poate păstra titlurile. Cei 150, 300, 450 franci ce i-a pus fiecare din sărăcimea înaltă în titluri devin simţitori prin lipsa lor! Ei vor să-şi realizeze hîrtiile. 
Titlurile se oferă la bursă. 
Ce face banca de speculaţie sau Creditul Mobiliar? Le lasă să se vînză pe orice preţ? Nu. 
Le cumpără ea singură cu primă. 
Plăteşte 10, 20, 30 la sută primă. Nimica toată la 250 000. 

          {EminescuOpXII 255}

Vînzătorii sunt încîntaţi de-a fi realizat un beneficiu ş-o spun în gura mare, cu păreri de rău că n-au putut aştepta încă cîteva zile pentru a vinde c-un curs şi mai ridicat. 
Dar au vîndut sau au conservat acţiile lor? Puţin importă. Vorbele lor sunt folositoare creditului afacerii şi atrag capitalurile. 
Daca capitaliştii tot se mai sfiesc de-a cumpăra noua valoare, există un mijloc în genere infailibil de a-i atrage: acela de-a face să-i joace pe dinaintea ochilor o mare mişcare de afaceri. 
Daca capitalistul vede vînzîndu-se succesiv la bursă douăzeci de mii de acţii ale Creditului Mobiliar, sau patronate de el, c-un preţ care oscilează uneori, dar în linie generală se tot urcă mereu, de fier să fie şi tot se ispiteşte să cumpere. şi 'ntr-adevăr, îşi zice el, un titlu de 125 care se vinde azi cu 150 nu va face mîini 160 poimîini 170? Mai ştii? 165 tot o fi făcînd daca se vinde cu preţul acesta, daca căutarea lui e egală cu oferta, ba chiar superioară, daca beneficii considerabile au fost realizate de-o mulţime de persoane onorabile şi de consideraţie cari au cumpărat, revîndut şi şters diferenţele. 
Sărmanul de el! 
El nu ştie că Creditul Mobiliar însuşi a vîndut şi a cumpărat înaintea ochilor lui; că acest vîrtej de afaceri a fost jucat anume pentru el, ca să-i ia ochii şi să-l atragă cu bănişorii lui, strînşi unul cîte unul şi cu greutate. 
Dar cine o ştie asta? Nimeni. 
Cei abili se cam îndoiesc ei, dar la umbră ce le pasă. Daca ştiu taina, cîştigă şi ei asupra diferenţelor şi pace bună. Dar chiar cei abili nu sunt siguri. Pentru că, cînd agenţii de schimb merg în fiece dimineaţă să ia ordine de la Creditul Mobiliar sau de la , li se dă la unul sau doi din ei ordin de a vinde (ofertă puţină) şi la 40 sau 50 ordin de a cumpăra (căutare multă). Dar nici un agent de schimb nu ştie ordinele date confraţilor lui, nici ştie de cătră cine i-a fost date. 
Legea, reglementele, obiceiul şi, mai mult decît orice, interesul lor propriu, [î]i face pe toţi foarte discreţi. 
Astfel se petrec lucrurile. 
În măsura în care capitaliştii serioşi cumpără titlurile urcate prin această comedie, Creditul Mobiliar augmentează ordinele de vînzare sau diminuează ordinele de cumpărare, după curs, nu zi cu zi, ci sfert de ceas cu sfert de ceas, pînă ce toate titlurile sau cea mai mare parte a lor, sunt plasate. 
Să admitem acum că în decursul acestei operaţii prima s-a ridicat numai cu 30 la sută. La fiecare titlu provizoriu ar fi un cîştig de 37, 50 adecă titlul provizoriu de 125 s-ar vinde cu 162, 60, lucru nu tocmai de mirare cînd am văzut titlurile primului vărsămînt al Băncii Naţionale vînzîndu-se cu 500. 
Ştim de la început însă că 6 000 titluri au fost împărţite al pari la alaiuri. Va să zică Creditul Mobiliar a speculat numai 94 000. 
De la 94 000 cîte 37, 50 premiu e în total 3 525 000. 
Dar a cheltuit spre acest scop: 
1. Prima de 10 procente plătită subscriptorilor din înalta sărăcime. 25 000
2. Curtaj (samsarlîc )............................................. 305 500
3. Gazetarii, administraţia, pierderile........................... 144 500 475 000
 3 050 000
Adecă un cîştig de 3 milioane, învîrtind un capital [de] 12 milioane şi jumătate în curs de două - trei săptămîni. 
Daca însă banca ar fi plătit integral emisiunea toată şi ar fi emis titlul cu 500, al pari, cîştigul era de patru ori pe atît de mare, era de 12 200000, învîrtind un capital de 50 000 000 cîteva săptămîni. 
Precum se vede din cele de mai sus, asemenea operaţii de bursă nu se pot face de bancherii de comerţ. Numai o  cu zeci de milioane capital disponibil sau numai o societate de acţionari al cărei capital se 'ntrebuinţează la agiotaj poate întreprinde a urca şi a scădea titlurile după voinţă. Pentru a înlătura contramina, adecă a împiedica operaţiunile în senz invers al altor case puternice, cari ar zădărnici şi hausse şi baisse a bancherului sau a Creditului Mobiliar, casele acestea se atrag asemenea cu o parte aliquotă la cîştig, ceea ce se cheamă a le primi în sindicat. Toate operaţiile acestea sunt independente de caracterul oamenilor. Bărbaţii cei mai onorabili cari ar lua parte la cumpărarea e 'n gros

          {EminescuOpXII 256}

şi speculaţiunea en detail de titluri nouă nu se pot purta altfel decît cum le dictează natura întreprinderii lor. Ceea ce e rău e natura însăşi a operaţiunilor de  şi de credit mobiliar, nu oamenii ce le fac. 
Ne rezervăm pentru altă dată a arăta dezastrele morale ce le cauzează asemenea întreprinderi, precum şi crizele comerciale cărora le dau naştere, mai cu seamă pe o piaţă de efecte relativ nouă, inexperienţă, ademenită cu atît mai lesne de lăcomia cîştigului. 

[18 iulie 1881]

SOCIETATEA DE CONSTRUCŢIUNI

Ce rol joacă Creditul Mobiliar pe lîngă Societatea de Construcţiuni care e a se înfiinţa paralel cu el? 
Mărturisim că nu ştim. Nu vedem deloc necesitatea unui Credit Mobiliar alături cu Societatea. Are nevoie aceasta ca Creditul să-i plaseze titlurile? Dar plasarea o poate face orice bancă, fără să scumpească acţiile, fără să le speculeze; vînzîndu-le pe preţul de emisiune şi încasînd un mic comision din partea Societăţii şi din partea clienţilor ei. 
Ce afacere mai clară, mai puţin complicată decît de-a depune acţiile la o Casă de bancă care vrea să se 'nsărcineze cu aceasta şi de-a le lăsa să fie vîndute, fără speculă, fără agiotaj, către orice om ce voieşte a-şi plasa economiile în ele? Dar acţiile Societăţii se pot încredinţa chiar la mai mulţi deodată. Toţi ar putea fi comisionari ai Societăţii şi desigur că toţi ar fi bucuroşi de-a face o atît de bună afacere la care nu se cere rizicul nici unui ban din capitalul propriu, la care nu se cere decît ca ei să aibă încredere că întreprinderea va fi în folosul clienţilor lor. 
Dar vezi că într-o procedare atît de limpede n-ar mai fi loc pentru agiotaj şi pentru jocul de bursă şi de-aceea o vedem înlăturată. 
De-aceea în decursul discuţiei am lăsat cu totul la o parte Societatea de Construcţiuni şi Lucrări Publice, care n-are a face cu Creditul Mobiliar şi care poate exista de sine. Daca această societate află destui acţionari cari să crează că, prin clădiri ce le-ar face în Bucureşti şi aiurea, capitalul lor e bine plasat, nu avem nimic de zis. De zidit va trebui să zidească ceva această Societate şi daca acţionarii nu vor fi răpiţi de curentul agiotajului spre a plăti pe acţii mai mult decît fac, daca se vor zidi case c-o valoare locativă bună, adică cari se pot închiria cu preţ sau vinde lesne, acţionarii pot vedea capitalul lor producînd însemnate venituri. Dar dividendele vor fi determinate prin venitul real al clădirilor, venitul acestora pe valoarea lor reală. Valoarea reală se socoteşte lesne. Costul materialului brut şi al locului, plus munca întrebuinţată la construire, plus dobînda capitalului care-a servit la clădirea casei. Bine condusă, o asemenea afacere poate fi rentabilă şi începe a fi hazardată numai atunci cînd, prin supraproducţiune, se clădesc mai multe case decît trebuiesc, cari apoi nu se pot nici închiria, nici vinde la nimenea. Din momentul în care acţia se liberează şi în măsura în care banii sunt băgaţi în clădire, ea corespunde cu valoarea acelor clădiri. 
Orice acţionar are dreptul de-a exige ca să se facă clădiri, ca banii lui vărsaţi să se reproducă în valori reale, să le creeze pe acestea. 
Dar nu vedem, precum am zis, necesitatea creării unui Credit Mobiliar pentru acest scop. O casă de bancă comercială sau Banca Naţională se poate însărcina cu vînzarea al pari sau pe un preţ de emisiune oarecare a acţiilor Societăţii de Construcţiuni, luînd un comision la sută. Dacă afacerea e solidă, dacă fondatorii inspiră încredere, dacă în sfîrşit bancherul comisionar e cunoscut ca om ce distinge o afacere bună de una rea, capitaliştii vor merge la casa sa şi va plasa fiecare în acţii atît cît va voi sau [î]i va da mînă. 
Apoi nu-i asta intenţia Creditului Mobiliar. 

          {EminescuOpXII 257}

Creditul Mobiliar [î]i stă la spate pentru a specula acţiile Societăţii de construcţiuni, pentru a le vinde peste pari, peste cît vor face vreodată, puţin păsîndu-i dacă Societatea de construcţii va fi în stare, cu toată munca şi cu toate şansele, să reproducă în valori reale, în clădiri, echivalentul sumelor plătite de acţionari pe hîrtiile lor. Societatea de construcţii nu-i decît un pretext pentru ca Creditul Mobiliar să speculeze. 
Văzut-au cineva acţii de-ale Societăţii de Construcţii puse la dispoziţia subscripţiunii publice? Nu. Sindicatul a acoperit singur prima emisiune. Pentru a păstra cele 20000 acţii? Pentru a le plăti integral şi a avea proprietatea lor integrală? Aida de! Cine ar crede-o una [ca] asta. Atunci n-ar fi o asociaţiune de . Pentru a urca cît se poate de mult preţul acţiilor şi pentru a le desface scump, indiferentă fiind valoarea lor intrinsecă. 

[19 iulie 1881]

[""OBSERVATORUL " DIN SIBIIU... "]

"Observatorul " din Sibiiu a contractat maniera de-a vorbi atît de amar în privinţa unor lucruri cu totul secundare şi de-a face insinuaţiuni atît de gratuite la adresa unor oameni pe cari nici [î]i cunoaşte încît merită să relevăm măcar o dată acest defect al confratelui nostru din Ardeal. 
În unul din numerele trecute am publicat o corespondenţă trimisă de lîngă Mureş, primită cu stampilia oficiului postal din Tîrgul-mureşului. Fără a împărtăşi întru toate vederile corespondentului şi fără a le patrona, am crezut că e o încercare de-a descrie în mod obiectiv evenimentele din urmă; deci am publicat - o fără comentarii, lăsînd încolo răspunderea cuprinsului asupra autorului. Deodată ne pomenim cu "Observatorul " că ne insinuă cumcă noi am fi fabricat corespondenţa pe malurile Dîmboviţei şi că ne inspirăm dintr-un organ ardelean oarecare. Presupunerile acestea sunt gratuite. Ne-am abţinut aproape totdeuna de-a rosti vro opinie asupra politicei consîngenilor noştri din Ardeal şi ne-am mărginit, pe cît ştim, la dări de seamă despre fapte cari s-au petrecut fără a le comenta. Departe dar de noi de-a voi să sporim sciziunile ce vor fi existînd deja între romînii din Ardeal. Pentru a da consilii pozitive ar trebui s-avem dreptul de-a le da şi siguranţa că, urmîndu-se, vor avea succes. 
Pentru a face critică am trebui să putem îndrepta. 
De unde dar acea picătură de fiere în vîrful condeiului care ni se adresează prin "Observatorul "? Nu ştim şi poate nu e nici important ca s-o ştim. 

[22 iulie 1881]

CREDITUL MOBILIAR ŞI PRESA CAPITALEI

Am dovedit, presupunem, îndeajuns că o societate de credit mobiliar e o  a cărei activitate consistă în a cumpăra en gros şi a specula en detail efectele unor întreprinderi mai cu seamă viitoare. 
Calea comercială şi ordinară de-a desface acţiile unor întreprinderi viitoare e subscripţia publică, ireductibilă, precum a fost aceea a acţiilor Băncii Naţionale, acea a împrumuturilor făcute în, ţară. Caseriile publice sau Case de bancă, Banca Naţională în fine, 

          {EminescuOpXII 258}

          {EminescuOpXII 259}

se pot însărcina oricînd cu asemenea lucruri, precum am văzut mai zilele trecute deschizîndu-se subscripţia pentru înfiinţarea unei fabrice de hîrtie, al cărei debit e garantat întrucîtva prin furnitura cancelariilor statului. 
Tot asemenea cale am recomanda şi Societăţii de Construcţiuni şi Lucrări Publice, dorind însă ca ea, prin lege să fie esclusă de la restaurarea monumentelor istorice precum: mănăstiri, biserici etc. cari, după natura lor, esclud întreprinderea în genere, necum întreprinderea anonimă pe acţii. S-ar putea întîmpla bunăoară ca mănăstirea Radu - vodă, un monument rar de arhitectură, să fie restaurată a la Goldenherg (Montaureanu ), căci fidelitatea reconstrucţiunii de monumente n-a fost nicicînd partea tare a unei societăţi de acţionari. 
Cu această restricţiune, Societatea de Construcţiuni [î]şi poate face evoluţiunea ei de afaceri bune ori mediocre, cu rizic mai mare ori mai mic al capitalului acţionarilor. Fără îndoială vom releva că soarta celor mai multe din "societăţile de construcţie" (Baugesellschaften şi Baubanken ) din străinătate n-a fost tocmai strălucită; dar un folos real tot au adus. Au dat de lucru meşterilor zidari şi arhitecţilor şi aceştia au produs bunuri reale... Au supraprodus adeseori; au făcut case ce nu-i trebuiau nimărui, dar un substrat material totuşi au avut aceste întreprinderi. 
Nici un substrat real la Creditul Mobiliar. 
Funcţiunea lui organică nu este a produce, ci a cumpăra en gros şi a vinde en detail acţiile unor întreprinderi de-o natură necunoscută. Nu numai că e indiferent daca întreprinderile sunt bune sau rele; din contra Creditul Mobiliar va prefera să cumpere en gros acţii discreditate, rele, a unor întreprinderi ce nu se rentează, pentru a le urca prin manopere de bursă şi jurnalistice şi a le revinde c-un mare folos, puţin păsîndu-i dac-a vîndut publicului valori sau maculatură. 
Sumele ce le cîştigă o întreprindere comercială sau industrială nu le-a pierdut nimenea. Ele sunt produsul muncii. Sumele pe cari specula le cîştigă, le-a pierdut totdauna cineva. Acţionarul ce-a cumpărat cu 150 o acţie urcată prin agiotaj şi care nu face în realitate decît 80 a pierdut 70 franci cari [î]i sunt detraşi şi lui şi producţiunii şi cari au intrat ca o picătură în marea milionarilor. 
Am zis că titluri cu valoare necunoscută se urcă de către Creditul Mobiliar prin manipulaţii de bursă şi jurnalistice. 
Amîndouă au început deja. Fără ca existenţa Creditului Mobiliar să fi fost autorizată prin vrun decret al regelui, acţiile lui sunt deja obiectul celei mai vii specule. Culisieri ce n-au nici acţii, nici bani, nici speranţa de a avea vrodată vrouna din două, urcă deja titlurile în piaţă. 
De ce? 
Pentru că Creditul Mobiliar începe cu sine însuşi cu maniera sa de-a opera. Îşi speculează acţiile sale proprii, indiferent de va avea afaceri sau nu, indiferent daca acele afaceri vor produce ceva sau nu. 

Aceasta e independent de caracterul oamenilor, necesităţile profesiunii speculaţiunii sunt imperioase, nu scapă nimeni de ele (Courcelle-Seneuil). 

Venim la manipulaţiunile jurnalistice. 
"L'Independance roumaine" a relevat întîi faptul că d. Vermont a oferit tuturor redacţiilor cîte un frumos memoriu litografiat, împreună cu cîte un bilet de 500 franci, în schimbul cîtorva cuvinte bune. "Timpul", adaogă foaia franceză, în loc de a lua de păr ocazia ce i se dădea de-a se domiri, a dat afară pe d. Vermont cu micul său pachet. 
Lucrul are nevoie de-o mică rectificare. Noi n-am dat pe nimeni afară, de vreme ce ştiam că d. în cestiune nu era decît trimisul cuiva, şi acel cineva e d. Boerescu. Cînd d. Boerescu propune unui ziar de-a trece o reclamă sub rubrica articolelor de fond pentru 500 de franci cată să admitem că d-sa, ca fost jurnalist, a prefăcut asemenea inserţiuni şi reclame în articole de fond pentru o plată oarecare şi că crede cumcă asemenea lucruri sunt corecte. Se 'nţelege că d-sa nu poate măsura oamenii şi lucrurile decît cu măsura sa proprie şi de aceea nu ne mirăm deloc că a avut pînă şi îndrăzneala de-a propune Maiestăţii Regelui subscripţiunea la întreprinderile sale şi de-a utiliza această subscripţiune ca mijloc de reclamă punînd toate ziarele din străinătate şi din ţară s-o trîmbiţe cît se poate

          {EminescuOpXII 260}

de tare. Daca afacerea va ieşi rău d. Boerescu nu va pierde nimic; demult îşi va fi retras fondurile angajate în Creditul Mobiliar; dar ceea ce ar rămînea compromis ar fi semnătura regelui. 
Dar să lăsăm astea. 
Destul că ceea ce "Independance roumaine" povesteşte e în esenţă adevărat. Aproape toate ziarele din capitală au introdus în coloanele lor drept articol de fond, drept prim Bucureşti, reclama Creditului Mobiliar. Escepţie au făcut "L'Independance roumaine", "La Bourse ", "Binele public" şi "Poporul". 
Celelalte toate, inclusiv "Romînul", a prefăcut inserţiunea litografiată în cîte un lung articol de fond. 
Dar "Romînul" merge şi mai departe. Vrea să ne domirească pe noi asupra Creditului Mobiliar. Totodată ne citează o mulţime de persoane onorabile, cari pot fi mai plăcute " Timpului"" ce iau parte la fondare. 
Negreşit foarte onorabile! 
Atît de onorabile încît, deşi au o influenţă politică determinantă asupra "Timpului", nici una nu s-au folosit de această influenţă pentru a ne cere să apărăm în coloanele acestei foi interesele capitalului lor angajat în Creditul Mobiliar. Atît de onorabile încît a însărcinat c-un asemenea rol pe redactorul "Romînului' şi nu pe noi, a însărcinat pe acel samsar şi cointeresat în afacere care împle pagina întîia a foii guvernamentale cu articole ce privesc buzunarul său propriu înainte de toate. Atît de onorabile încît ştiu a deosebi pe publicist de samsar şi i-au lăsat "Romînului" sarcina de-a apăra un institut de bancă a cărui esenţă e speculaţiunea. 
Şi de-aceea le suntem recunoscători! De aceea am fost liberi de-a discuta cestiunea Creditului Mobiliar din punctul de vedere al intereselor economice ale ţării, iar nu din acela al pungii redactorului "Romînului". De aceea am şi reprodus opinia lui Courcelle-Seneuil că natura operaţiilor unui credit mobiliar e independentă de natura capitaliştilor. 
Aceştia pot fi foarte onorabili; operaţiile nu rămîn mai puţin hazardate, mai puţin avizate la cîştigul prin speculaţiunea capitalului, iar nu prin plasarea lui în întreprinderi productive. 
Repetăm deci că liber e oricine de - a - şi întrebuinţa capitalul fie în producţiune, fie în speculaţiune. Ceea ce contestăm însă e că speculaţiunea ar fi un element folositor în economia generală a unui popor. Ea e legal corectă, ea poate fi corectă în toate privirile. Niciodată nu va ajunge însă a da unei acţii, unei întreprinderi, unui titlu o valoare intrinsecă mai mare de cum o are în sine. Speculaţiunea e în stare a urca preţurile, nu a înmulţi sau adăoga bunurile şi valorile. 
Cît despre noi, lăsăm "Romînului" lucrativa sarcina de-a face reclamă pentru Creditul Mobiliar, precum a făcut-o pentru Stroussberg, pentru răscumpărare (cea mai populară cestiune... impusă de la Berlin), pentru împămîntenire (categoriile costinescu ), şi ne permitem a ruga pe samsarul cointeresat al afacerii ca să nu ne mai domirească. 
Ne domirim noi singuri cu mult mai bine. 

[23 iulie 1881]

[""PESTHER LLOYD", OFICIOSUL... "]

"Pesther Lloyd", oficiosul ministeriului unguresc, ne spune că în cestiunea Dunării au intervenit o pauză. Concertul european, comparat cu un sextet de muzică instrumentală, începuse a se pierde în nişte disonanţe atît de ascuţite încît s-a găsit cu cale de-a suspenda deocamdată execuţiunea piesei muzicale. Daca toate simptomele de pîn' acum nu vor fi înşelînd, zice oficiosul, atunci nici va fi cu putinţă de-a se ajunge vreodată la o înţelegere. 

          {EminescuOpXII 261}

Cestiunea de căpetenie pentru organul unguresc este însă daca Austro-Ungaria ar avea vreo cauză să regrete lipsa unei asemenea înţelegeri. După el neizbutirea Comisiunii Mixte şi neprimirea ei în condiţiile propuse de Austro-Ungaria ar aduce ca consecuenţă naturală desfiinţarea Comisiei Europene de la Galaţi, o împrejurare care nu e deloc de natură de-a inspira teroare sferelor politice din monarhia austro-ungară. 
"Pesther Lloyd" revine aşadar la ameninţarea făcută şi de ziarele din Viena că daca Comisia Europeană nu s-ar arăta destul de mlădioasă în cestiunea anteproiectului, monarhia vecină îşi va retrage reprezentantul din sîntul ei şi ea va înceta de-a exista de jure. 
Fără a şti daca celelalte puteri sunt dispuse de-a împărtăşi numaidecît punctul de vedere al Austriei şi daca ar renunţa atît de lesne de-a fi reprezentate la Dunărea de Jos numai pentr-o trecătoare nemulţumire a Austriei şi făr' a prevedea de pe acum ce mijloace vor întrebuinţa ele pentru a mănţine interesele lor şi ale libertăţii de navigaţiune chiar atunci cînd Austria s-ar retrage din concertul lor, constatăm cu părere de rău că posibilitatea ca Austria să-şi retragă delegatul din Comisia Europeană va exista şi atunci cînd aceasta va admite existenţa Comisiei Mixte. Aceasta rămîne chiar teama generală că scopul monarhiei vecine e să substituie Comisiei Europene, reprezentantă a tuturor puterilor, Comisia sa mixtă, în care ar şti a-şi asigura preponderanţa. După ce regulamentele vor fi votate, după ce se va constitui Comisia Mixtă ca organ autonom de supravegheare şi ca autoritate unică pe Dunăre, ce va fi mai uşor decît ca puterile ce n-ar mai avea nici un interes la existenţa Comisiei Dunărene din Galaţi să-şi retragă reprezentanţii de acolo? Comisia din Galaţi ar înceta de-a exista şi cea mixtă ar intra ca moştenitoare ab intestato în toate drepturile celei dendîi. Aşadar în orice caz posibilitatea unei retrageri a delegatului austriac din Comisia de la Galaţi nu numai că rămîne în picioare şi după primirea anteproiectului, ci devine mai mare, mai probabilă chiar. Acum cel puţin Austria are un interes la existenţa Comisiei din Galaţi. De va primi sau nu va primi anteproiectul, această comisie e totuşi un organ înlăuntrul căruia interesele Austriei sunt reprezentate. Dar interesul şi mai mare consistă în speranţa că la urma urmelor această Comisie tot va primi anteproiectul cu oarecari modificări. Pe cînd dacă Comisia Europeană ar înceta de a exista înainte de-a institui pe cea mixtă, n-ar mai exista nici o autoritate internaţională pe Dunăre şi articolele respective ale Tratatului de la Berlin ar rămînea pur şi simplu fără obiect. Ar rămînea ca Austria să se aranjeze prin tractate unilaterale cu puterile ţărmurene şi nu ştim dacă acestea ar fi dispuse a face chiar acele concesii pe cari e în stare a le face Comisia Europeană, 

[24 iulie 1881]

["PRIN DECRET REGAL... "]

Prin decret regal cu data de 20 iulie Consiliul comunal din Iaşi e dizolvat. Dăm aci motivele principale din raportul d-lui C. A. Rosetti, pe cari le vom discuta numaidecît. 

Am primit un raport de la d. prefect al judeţului Iaşi prin care-mi arată că actualul Consiliu comunal de Iaşi, de la instalarea sa şi pînă astăzi, nu s-a ocupat cîtuşi de puţin de interesele comunei, spre a putea face o bună administraţiune, după cum alegătorii erau în drept a se aştepta de la d-lor. 
Mai în toate şedinţele Consiliului comunal s-au petrecut acte de natură a turbura ordinea publică, şi prin puţinul timp întrebuinţat la lucru, prin discuţiuni de natură ilegală, au probat lipsa de îngrijire şi pentru interesele comunei şi pentru lucrul public. 
Corpurile legiuitoare au regulat modul plăţii către comună a sumei de 10 milioane acordate Iaşului de Camera Constituantă. Consiliul, prin fraze cari atrăgeau asupra Corpurilor legiuitoare şi asupra guvernului ura şi dispreţul cetăţenilor ieşani, a nesocotit acea lege, despreţuind bunavoinţa cu care ţara a oferit să facă mai mult pentru Iaşi, decît se hotărîse la început, şi a refuzat totul, căutînd d-nii consilieri să probeze că numai d-lor singuri voiesc binele localităţii. 

          {EminescuOpXII 262}

Acest act al consiliului contra unei legi binefăcătoare a adus mare pagubă comunei şi ş-a atras dezaprobarea marei majorităţi a locuitorilor acestui oraş, după cum se probează şi prin suplica primită la minister, subscrisă de 331 cetăţeni, contra procedării Consiliului comunal. 
A refuzat cu stăruinţă d' a recunoaşte dreptul de cetăţenie acordat la mai mulţi străini de către puterea legiuitoare, pe baza Constituţiunii, criticînd pururea legile respective şi atrăgînd prin discursuri învăpăiate ura şi dispreţul cetăţenilor, şi asupra împămînteniţilor şi asupra puterii legiuitoare, care-a acordat împămîntenirea. 
Acest caz s-ar putea lua drept un act de rebeliune, deoarece se refuză recunoaşterea legilor votate de Corpurile legiuitoare şi sancţionate de puterea esecutivă, după formule constituţionale. 

Vom observa la punctul întîi că bunurile cedate de stat comunei Iaşi sunt şi azi departe de-a preţui zece milioane şi că era de datoria Consiliului comunal de-a cerceta cu de amănuntul dacă valoarea reală a acelor bunuri era în adevăr acea ce, după legea votată de Constituantă, i se cuvine Iaşilor. Pe de altă parte guvernul, dînd c-o mînă acele milioane sub forma de mai sus, a supus oraşul la darea fonciară de care acesta era scutit. Ceea ce se dădea comunei li se lua contribuabililor; prin urmare nu există nici o cauză pentru care comuna Iaşi ar putea fi mulţumitoare guvernului d-lui Rosetti. 
Cît despre suplica de 311 iscălituri pe care cetăţenii ieşeni i-ar fi adresat-o d-sale, trebuie să constatăm că d. ministru de interne nu se sfieşte a cita în raporturile sale cătră rege acte apocrife, cu iscălituri căpătate prin subrepţiune şi escrocherie. O mînă de oameni fără căpătîi şi fără meserie hotărîtă au colportat o suplică cu două înţelesuri, căreia d. Rosetti [î]i dă înţelesul ce voieşte d-sa. O sumă de persoane onorabile şi-au retras prin declaraţii publice iscălitura de pe acea suplică colportată de nişte înşelători, încît trebuie în adevăr cineva să aibă lipsa de pudoare a şefului uliţei şi pungaşilor Bucureştilor ca să citeze un asemenea act într-un document oficial. 
Un act de rebeliune numeşte d. Rosetti opunerea consiliului comunal de-a înscrie în liste pe noii săi cetăţeni. 
Dar oare consiliul comunal e de vină dacă deputaţii guvernamentali iau mită şi pretind mită ca să încetăţenească oameni ce nu împlinesc condiţiile stipulate de Constituţie? Vina consiliului comunal e că în Cameră există oculte biurouri de împămîntenire cari pentru bani ar încetăţeni şi pe dracul! 
O lege votată de Adunare trebuie să fie în acord cu Constituţia, Nefiind în acord, ea e nulă şi neavenită şi nimeni nu poate obliga nici pe cetăţeni, nici pe consiliile comunale de-a aplica voturi cîştigate prin mită şi anticonstituţionale. 
Iată la ce se reduce rebeliunea d-lui C. A. Rosetti. Şi mai vorbesc de rebeliune patronii republicei de la Ploieşti şi eroii nopţii de la 11 februarie? 
Dar, se 'nţelege. D. C. A. Rosetti vrea să aibă cu orice preţ partid roşu în Moldova, de aceea-i trebuiesc noii cetăţeni de orice provenienţă ar fi. Jidanii i-au făcut primire în 1857, pe cînd orice suflare romînească întorcea spatele acestui grecotei născut să trădeze toate interesele naţionale ale acestei ţări; jidanii 'i vor forma şi partidul roşu din Moldova care la urma urmelor nu se poate compune numai din fizionomii confiscate ale poliţiei secrete. 

[25 iulie 1881]

["LA ARTICOLUL NOSTRU... "]

La articolul nostru Creditul Mobiliar şi presa capitalei "Războiul"-Weiss răspunde: 

Deşi noi n-am combătut pînă acum aceste întreprinderi noi, fiind din numărul acelora cari au anunţat înfiinţarea numitelor instituţiuni, totuşi aceasta n-am făcut-o nici ca articol de fond. nici ca prim Bucureşti n-am scris o singură frază care s-ar putea califica de reclamă plătită; din contră ne-am ţinut în ce rezervă aşteptînd să vedem statutele şi numele acelora cari compun consiliurile de administraţie; Atunci ne vom pronunţa cu aceeaşi independenţă pe care am păstrat-o totdauna în asemenea ocaziuni şi fără a ne lăsa să fim influenţaţi nici de cei interesaţi, nici de ziarele cari s-au pronunţat deja în această privinţă. 

          {EminescuOpXII 263}

"Războiul" nu s-a vîndut şi nu se va vinde nimărui, şi ne îndoim că "Timpul" a citit cele scrise de noi asupra Creditului Mobiliar şi Societăţii de Construcţiuni, căci altfel nu ne-ar fi făcut onoarea d' a ne pune şi pe noi în categoria organelor care au trîmbiţat, în formă de revistă reclamă, avantajele economice ale societăţilor în cestiune, în schimbul unui meschin interes bănesc. 
Aceasta am găsit de cuviinţă a răspunde celor zise de "Timpul", pentru ca niminea să, nu fie indus în eroare asupra atitudinii noastre faţă cu Creditul Mobiliar şi cu Banca de Construcţie. 

Reproducem acest răspuns spre satisfacţiunea colegilor noştri de la "Războiul"-Weiss. în privirile celorlalte ziare aserţiunea noastră rămîne exactă. 

[25 iulie 1881]

["SPRE RĂSĂRIT, NU SPRE APUS!... "]

Spre răsărit nu spre apus! e titlul unui articol al ziarului "Berliner Boersen-courier " în care propune ca valurile superfluenţei populaţiunii germane, cari acum se îndreaptă spre America, să emigreze pe viitor în Romînia. 
Îl reproducem întreg: 

După ce în articolul nostru din urmă am enumerat motivele cari fac ca concentrarea emigraţiunii germane spre America să fie o pagubă atît pentru Europa, cît şi pentru Germania îndeosebi, vom cita acum cîteva împrejurări cari, după a noastră părere, constituie o dovadă suficientă că emigraţiunea germană poate să fie păstrată continentului nostru, ba poate să devină chiar folositoare intereselor naţionale ale Germaniei. Credem că ţările dunărene, îndeosebi Romînia, sunt apte într-o măsură estraordinară de-a primi în număr mare colonişti germani. 
Avem înainte de toate două motive esenţiale: întîi înlesnirea mai mare, deci şi hotărîrea mai uşoară de reîntoarcere pentru emigranţii aceia cari ar fi căutat de lucru în numita ţară străină şi ar fi aflat cîştig, al doilea, mănţinere unor relaţii naţionale mai vii cu ţara mumă. 
Elementul german, după toate predispoziţiile lui, nu e tocmai înclinat de-a se amalgamiza cu populaţiunile din orientul Europei, ci a arătat pîn' acum din contra tendenţa de a-şi păstra caracterul naţional. O dovadă pentru aceasta sunt saşii din Transilvania cari pîn-în ziua de azi au păstrat în decurs de secole fiinţa lor germană şi datinele germane. 
E prea adevărat că munca fizică numai nu e atît de bine plătită în Romînia, ca în America. Dar inteligenţa şi spiritul de întreprindere au un teren mult mai favorabil în noul regat. În Romînia sunt în multe locuri semne clare că se află însemnate gisimente de petroleu; pături de cărbuni de pămînt asemenea nu lipsesc, şi, daca bogăţiile acestea au rămas pîn' acum paragină şi neutilizate, cauza e numai lipsa de drumuri şi comunicaţiuni. Aci se deschide un teren vast pentru inteligenţă şi pentru spiritul de întreprindere şi esploatarea întreprinderilor mai sus arătate ar da de muncă multor puteri. 
Dar nu numai pentru ramura industrială, ci şi pentru agricultor există în Romînia cele mai favorabile condiţii de existenţă. Întinderi vaste de pămînt aproape vergin aşteaptă numai o agricultură raţională şi intensivă, la care muncitorul romîn indigen nu e înclinat. 
Muncitorul romîn e de o lene extraordinară după ideile noastre; umblă trîndăvind îndată ce-a cîştigat prin o muncă scurtă subzistenţa lui pe mai multe zile. Săptămîna n-are pentru el şase zile, ci în genere numai două. O nenorocită lipsă de necesităţi îl face să se mulţumească chiar cu hrana cea mai rea, numai dac-o poate consuma în inacţiune. Obicinuinţa deosebită a muncitorului german [î]i dă aci o superioritate extraordinară, un avantaj atît de mare, încît cu aceeaşi hărnicie pe care-o întrebuinţează în patria lui, trebuie să ajungă în Romînia într-un timp relativ scurt la o prosperitate economică destul de bună. 
Mai n-am trebui să adăogăm că o colonie germană industrială şi agricolă în orientul Europei ar fi un cîştig tot atît de mare pentru Germania, cît şi pentru cultură în genere, ai cărei pionieri ar fi coloniştii germani. Germania ar face astfel în Orientul Europei o cucerire pacinică, comercială care are marele avantaj de-a aduce folos şi mulţumire chiar celui cucerit. Căci Romînia ar trage mari şi incontestabile foloase de la colonizaţiunea germană, şi prin puterile de muncă, primite din Germania, ar ajunge la o înflorire economică, de care ar trebui să rămînă altfel departe timp incalculabil încă. 
Se 'nţelege că o concentrare a emigraţiunei germane nu se va putea organiza şi recomanda din partea statului decît atunci cînd guvernul romîn s-ar hotărî mai întîi de-a da coloniştilor germani avantajele corespunzătoare, avantaje cari ar trebui să aibă de scop mai întîi de-a abate emigraţiunea germană spre Romînia şi apoi scopul de-a favoriza prosperarea coloniilor germane. 
Între aceste avantaje numărăm în linia întîia uşurarea emigraţiunii spre Romînia prin reducerea cheltuielilor de transport. 
Guvernul romîn nu numai c-ar trebui să reducă, pe căile ei ferate proprii taxele de călătorie la jumătate sau 2/3 ci, prin convenţiuni anume cu căile ferate din Austria, ar trebui să capete asemenea o reducere a taxelor de transport, aşa bunăoară precum calea ferată de la New-York la Texas transportă pe colonişti cu 40 ba chiar cu 33 1/3 procente a costului de transport din tarife. 

          {EminescuOpXII 264}

Sacrificiile financiare cari ar rezulta din aceasta pentru Romînia nu pot forma o piedică în vederea stării înfloritoare a finanţelor statului romîn şi în vederea escedentelor cu cari lucrează în momentul actual statul. 
Dar afară de aceste sacrificii financiare, sunt de-o trebuinţă şi mai mare măsuri pentru protecţiunea coloniştilor germani în Romînia. E, din nenorocire, afară de orice îndoială că, mai cu seamă în zilele dendîi, antipatia instinctivă contra unei inteligenţe mai mari şi-a unui mare gust de muncă ar da loc la escese varii. Faţă cu aceste escese cată a se da din capul locului garanţii pentru protegerea eficace a coloniilor. Am trece peste marginile temei noastre, dac - am voi să specializăm măsurile cu cari ar fi a se garanta această protecţiune neapărată. 
Sunt cestiuni de detaliu, a căror soluţiune se poate lăsa în seama autorităţilor respective. Se înţelege de sine că realizîndu-se aceste planuri de colonizaţiune, numărul consulilor germani în Romînia cată să se înmulţească în mod considerabil. 
În sfîrşit revenim asupra celor zise, că interesul naţional s-ar garanta mai mult realizîndu-se ideea de mai sus, decît sub oricari altă formă de emigraţiune. 

Nimic nu e mai admirabil decît naiva imperturbare a foii de bursă de a pretinde ca muncitorul cel trîndav romîn să plătească pînă şi cheltuielele de transport a acelor nemţi cari n-au cu ce trăi în ţara lor, şi cari să vie să-l cucerească pe acelaş trîndav pe cale economică. Trebuie în adevăr să avem un guvern şi nişte Camere, compuse în majoritate de străini, pentru ca o foaie străină să aibă curajul de-a scrie asemenea platitudini. 
Există demult în Germania marota de-a abate coloniile ce merg în America, spre ţările Dunării, spre Romînia îndeosebi. Caracterul naţional al romînilor, viciat de domnia fanarioţilor şi şters în mare parte prin amestecul clasei de mijloc cu elemente transdanubiane, regimul economic şi politic detestabil şi odios la care sunt supuse elementele autohtone ale ţării de către cele imigrate şi dominante, complicitatea între pic-pocheţii indigeni şi cavalerii de industrie de peste graniţă, toate elementele acestea de convingere înclină pe germani a-i face să crează că [în] o ţară în care un grecotei ca C. A. Rosetti stăpîneşte, nemţii pot intra cu droaia, plătindu-li-se pînă şi cheltuielile de drum. 
Silă ne e uneori de a mai lua pana în mînă spre a apăra interesele romînimii. Clasele dirigente, în cea mai mare parte străine prin originea lor şi ţinînd minte că părinţii vorbeau încă greceşte şi bulgăreşte, sunt prinse în mreaja înmiită a funcţiilor create din nou la căile ferate, la tutunuri, la bănci, şi, chiar dac - am presupune c-au avut o coardă de rezistenţă, au pierdut-o. Clasa cea mai numeroasă şi autohtonă a acestui pămînt, ţăranul, geme sub esploatarea unei admnistraţii neomonoase, sub birurile şi uzura cu care susţine o generaţie intelectuală stearpă şi moraliceşte decăzută. Şi nu se află în această neagră mulţime un suflet generos, un braţ de fier, care să pună capăt acestei mizerii fără de margini. 

[26 iulie 1881]

["NUMIREA D-LUI PETRE MAVROGHENI... "]

Numirea d-lui Petre Mavrogheni în postul de ministru plenipotenţiar al Romîniei pe lîngă guvernul regelui Italiei a fost obiectul unor comentarii deosebite din partea presei, deşi cam fără cuvînt. 
E cunoscut că nici unul din reprezentanţii Romîniei în străinătate nu este roşu sau din partidul guvernamental. D-nii Calimach Catargiu (Paris), N. Creţulescu (Petersburg), Vîrnav Liteanu (Berlin), Bălăceanu (Viena), ba chiar d. Ion Ghica (Londra) nu sunt nici au fost membri ai partidului guvernamental propriu zis, adecă ai partidului roşu. Aceste persoane n-au fost nicicînd confundate cu breasla de politiciani din care fac parte d-nii C. A. Rosetti, I. Brătianu, Fleva, Carada, Costinescu, Serurie ori Pătărlăgeanu. 
Stabilind această deosebire esenţială, ne vom convinge că corpul nostru diplomatic e departe de a fi cum e guvernul dinlăuntrul ţării, un fel de delegaţiune a partidului roşu şi că superioritatea intereselor esterioare şi piciorul de bună-cuvinţă pe care trebuie să stăm cu vechile state ale Europei i-au impus oricărui guvern datoria de-a face, la numirea

          {EminescuOpXII 265}

personalului diplomatic, abstracţie de la principiile politice pe cari le profesează persoanele în cestiune şi de-a avea consideraţii de altă natură. 
Afară de aceea am spus că politica noastră esterioară se face nu atît în cabinetul ministrului pre cît în acela al regelui. E dar evident că persoanele numite cată să se fi bucurînd în grad deosebit de încrederea regelui şi că aceea a ministrului vine oarecum în linia a doua. 
Auzisem în adevăr demult că varii stăruinţe s-ar fi exercitat asupra d-lui Mavrogheni spre a primi o însărcinare diplomatică şi că aceste stăruinţe durează de aproape un an. A primi un asemenea post era se 'nţelege echivalent cu a renunţa la politica militantă de partid şi-n adevăr d. Mavrogheni, din momentul în care a hotărît a primi o asemenea sarcină publică, a demisionat din comitetul dirigent al clubului conservatorilor, deşi suntem autorizaţi a crede că va face şi de acum înainte parte din dreapta conservatoare, cu toată rezerva ce i-o impune noua sa poziţiune. 
Ceea ce e aşadar a se stabili este că d. Mavrogheni e departe de-a se fi desfăcut de partidul conservator sau de-a fi transfug. Onorat de încrederea regelui în momente foarte însemnate pentru politica exterioară a ţării, în momente în care se agită o grupare semnificativă a puterilor europene şi în care Italia e 'n ajun de-a se apropia de Austro-Ungaria şi de a-i aduce drept semn întîi de amiciţie concesii în cestiunea Dunării, d. Mavrogheni a consultat desigur mai mult patriotismul său încercat decît consideraţiuni de partid cînd a primit sarcina grea de-a reprezenta politica regelui la Roma. 
Din punctul de vedere personal d. Mavrogheni ar fi trebuit poate să cedeze demult stăruinţelor exercitate asupră-i, căci partidul roşu-i datorea atît lui cît şi tuturor membrilor mai în vîrstă ai dreptei o satisfacţie. 
Dacă 'şi aduce cineva aminte de articolele infamante ale "Romînului" aruncate asupra fostului ministru de finanţe din cabinetul Catargiu, de odioasele calomnii scornite de lealii redactori ai foii guvernamentale cînd cu procesul lui Ofenheim, dacă 'şi aduce aminte apoi de darea în judecată a întregului cabinet, de veninoasele insinuaţiuni ale coteriei roşie în actul de acuzare, îndreptate contra unui om care a ieşit din Ministeriul de Finanţe mai sărac decum a fost vrodată, atunci oricine va vedea că nu-şi poate da cineva o mai strigătoare dezminţire decît roşii, numind într-un post de înaltă încredere pe omul cel mai calomniat de ei din Romînia. Poate chiar sentimentul Maiestăţii Sale să fi fost că acestor bărbaţi atît de calomniaţi fără cuvînt li se cuvine o satisfacere eclatantă, care să se impuie vederilor tuturor ca dezminţire a unor acuzări calomnioase, lipite pe păreţii primăriilor din toată ţara, acuzări pe cari nimeni, dar absolut nimeni, n-au avut curajul de-a le susţinea înaintea unui for judecătoresc. 
Fiind autorizaţi a crede că d. Mavrogheni continuă a face parte din dreapta conservatoare, admitem ca înţelegîndu-se de sine rezerva pe care va crede convenabil a şi-o impune faţă cu luptele zilnice de partid şi împărtăşim părerea că interesele esterioare ale ţării sunt de-o ordine superioară politicei militante şi merită o asemenea rezervă. 

[27-28 iulie 1881]

POETUL ALECSANDRI ŞI STUDENŢII ROMÎNI
DIN VIENA

Se ştie că Societatea "Romînia Jună" din Viena, constituită numai din studenţi romîni, a dat o serbare cu ocazia aniversării a 60 [-a]a d-lui V. Alecsandri, bardul romîn de la Mirceşti. în acea zi s-a trimis poetului, din Viena un preafrumos album, legat în catifea grenată, avînd pe faţa de deasupra scoarţii o ghirlandă de frunze de stejar şi de laur

          {EminescuOpXII 266}

lucrate foarte fin în argint; în partea de jos a acestei ghirlande vin în săpătură anii 1821 şi 1881, iar în mijlocul ei iniţialele poetului. 

[27 - 28 iulie 1881]

[""ROMANUL" A CONTRACTAT NĂRAVUL... "]

"Romînul" a contractat năravul de-a ne atribui articole pe cari nu noi le-am scris, ci le-am reprodus din alte ziare, şi de-a polemiza apoi cu "Timpul" combătînd, ca ale noastre, idei pe cari le împărtăşim poate numai în parte sau cu oarecari rezerve. Astfel se 'ntîmplă şi în numărul de sîmbătă, în care vedem că polemizează cu noi pe temeiul unui articol reprodus din "Poşta" privitor la antagonismul dintre moldoveni şi munteni. 
Nu doar că ne-ar părea rău de-a fi scris acel articol pe care l-am reprodus. Ceea ce însă nu e al nostru, nu e, şi e o apucătură de rea credinţă de-a ne atribui în total şi direct idei pe cari nu le împărtăşim decît în parte sau indirect şi cari au nevoie sau de-o rectificare, sau de tranziţia printr-un nou punct de vedere. 
Noi, de ex., avem în privinţa aşa numitului antagonism dintre moldoveni şi munteni o părere proprie, bazată pe observaţiuni etnologice, care modifică esenţial maniera de-a privi cestiunea. 
Nu există, după a noastră părere, nici o deosibire între rasa romînă din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini. 
Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s-au ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid care ne-au furnizat generaţia actuală de guvernanţi. Acestea sunt rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminţie nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C. A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ş. al. Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s-au pripăşit în ţară de 50 - 60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia Romîniei. 
Fizic şi intelectual stîrpituri, neavînd nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărîtă, le vedem punîndu-se la discreţia străinilor şi votîndu-le cînd pe Stroussberg, cînd răscumpărarea, ba le vedem aliindu-se în Moldova cu evreii ca să paralizeze lupta de emancipare naţională de acolo. Aprinşi de-o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale acestei ţări, le-am văzut introducînd în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei. 
Aceste elemente sunt cu mult mai numeroase în Ţara Romînească decît în Moldova, dar şi aci ele se află mai cu seamă în centrele şesului, nu prin oraşele de la munte, nici prin ţinuturile de acolo. Pe aceste producte de baltă moldovenii 'i confundă apoi cu populaţia istorică a Ţării Romîneşti, precum se află în sate în genere şi îndeosebi la Cîmpulung, la Tîrgovişte, la Tîrgu-jiului ş. a. m. d. Acestor producte de baltă moldovenii le zic din eroare munteni, căci nu sunt munteni. 
Aşadar: distinguendum est. 
Ceea ce sunt pentru Moldova evreii sunt pentru Ţara Romînească aceste venituri cari, prin identitatea religiei, au ştiut să se strecure printre romîni, să-i amăgească şi să ajungă a-i stăpîni; şi, pentru ca lucrul să le succeadă şi mai bine, au precupeţit tocmai instinctele noastre naţionale. 
Vedem bunăoară pe-un C. A. Rosetti, un grec, şi pe Carada, un alt grec, înfiinţînd o gazetă. 
Ce nume-i dau? 
"Romînul". 

          {EminescuOpXII 267}

Ei cari n-au fost romîni neam de neamul lor. 
De-aceea e destul ca aceşti oameni să lipsească de la guvern, fie oricine altul, şi numaidecît nu se mai simte nici o deosebire între romîn şi romîn. Dar cum o fi Carada, Giani, Cariagdi, C. A. Rosetti, Pherekydis ş. a., romînul de oriunde începe a se simţi străin în ţara lui proprie şi, precum zice "Poşta", guvernul i se pare tot atît de străin ca cel unguresc ardelenilor, ca cel muscălesc basarabienilor. 
E un axiom în mecanică că efectul trebuie să fie egal cu cauza. 
Domnia fanariotă şi scurgerea sistematică de stîrpituri şi faliţi în şesul Ţării Romîneşti a ţinut 121 ani. Abia la 1921 avem perspectiva că, prin o lungă reacţiune a spiritului naţional şi a puterii de asimilaţiune a solului şi a rasei, vom fi exterminat pînă şi urmele acelei domnii odioase. Abia atunci caracterul meschin, lipsit de onoare şi de curaj al acestor venetici se va fi adaptat caracterului inimos al naţiei romîneşti şi abia strănepoţii Caradalelor vor putea fi romîni. Caradalele actuale, chiar să vrea, nu pot să fie romîni, precum din salcie, oricît ne-am sili, nu putem corci stejar. 
Lupta Moldovei contra numiţilor munteni nu este deci îndreptată în contra elementelor istorice ale Ţării Romîneşti, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună, la care tot neamul romînesc ia parte în mod instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naţionale. Azi e limba, pe care aceste stîrpituri o prefăcuseră într-o păsărească neînţeleasă, mîni va fi poate organizaţia socială, poimîni biserica şi şcoala, una cîte una. Totul trebuie smuls din mîna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi lipsiţi de posibilitatea patriotismului: totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte. 
Deşi poporul romîn e numeros, lupta lui e disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini. Aduşi la putere de Rusia, susţinuţi azi de alianţa austro - germană, vedem pîrghiile cari - i ridică aşezate în afară, pe cînd înlăuntru n-avem decît poporul nostru propriu, esploatat cu neomenie, sărăcit, scăzînd numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă. 
Naţia romînească n-are de gînd încă să instituie, pentru regularea acestui soi de stăpînitori, ordinul Sfintei Cînepe spre a ridica la aceleaşi demnităţi pendente şi pe grecul Serurie şi pe grecul C. A. Rosetti şi pe bulgarul Mihălescu şi toată seminţia dominantă. 
Dar să nu desperăm. 
Planta creşte la noi. Ar trebui numai nişte mîni vîrtoase mocăneşti cari să ştie s-o întrebuinţeze. Apară ele în Moldova, apară peste Olt ca-n vremea lui Tudor, naţia le-ar primi aşternîndu-le flori şi covoare pe drumuri, precum i le aşternea lui Matei Basarab la intrarea în Tîrgovişte. Şi Matei Basarab, adormitul întru fericire, făcea un uz îmbelşugat de această plantă, distribuind cordoane la Caradalele din zilele lui. 
Aşadar, încă o dată, distinguendum est. 
Avem de-o parte rasa romînă, cu trecutul ei, identică în toate ţările pe cari le locuieşte, popor cinstit, inimios, capabil de adevăr şi de patriotism. 
Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale şi occidentale, incapabilă de adevăr şi de patriotism, rasa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni. 
Această teorie am espus-o în mai multe rînduri, dar "Romînul s-a ferit de-a ne răspunde. 
E o cestie foarte neplăcută pentr-un guvern compus în cea mai mare parte din asemenea adunături şi pentru un partid în care, la zece nume, afli abia unul romînesc; 
Cine va face lista funcţionarilor mai cu seamă înalţi, a pensionarilor, a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor publice şi private, c-un cuvînt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi reglementarea vieţii generale a ţării, va observa cu înlesnire că frînele stăpînirii reale a scăpat din mîna elementului autohton şi istoric şi a încăput pe mîni străine. Dar acest din urmă element, această formaţiune hibridă se pretinde romînă? Neapărat se pretinde, căci altmintrelea n-ar avea pretext să stăpînească. Dar nu este încă şi nu are încă nici posibilitatea organică de-a fi romînă. 
Nu tăgăduim că foarte numeroase elemente s-au asimilat pe deplin cu rasa romînă, dar acelea sunt intrate demult, de-o sută, două, ba chiar de două sute cinzeci de ani. 

          {EminescuOpXII 268}

Însă nu acestea domină, ci imigranţi proaspeţi, cari sunt abia în generaţia a doua, a căror limbă maternă era încă străină şi cari s-au romînizat, în privirea limbei, în şcoalele noastre. 
Limba singură nu constituie însă naţionalitatea. 
Calităţile morale şi intelectuale ale rasei au o însemnătate cu mult mai mare. 
Dac - am încerca se determinăm exact timpul în care elementul autohton au învins pe cel imigrat, sau a fost învins de el, am zice: 
La 1700 învinge elementul imigrat prin domnia fanariotă. 
La 1821 începe reacţiunea elementului autohton şi merge biruitoare şi asimilînd pînă la 1866. 
La 11 fevruarie 1866 învinge din nou elementul imigrat. 
Există şi de-atunci o oscilaţiune, o mutare a punctului de gravitaţie cînd asupra elementelor instinctiv naţionale, cînd asupra celor instinctiv străine, dar victoria, precum vedem, e momentan a acestor din urmă. 
Dar care-i semnul prin care se disting aceşti oameni neasimilaţi, de provenienţă transdanubiană, de populaţiunea de rasă? 
Cerem a se constata aceasta în toate punctele. Noi zicem prin sterilitate fizică şi intelectuală. Sunt intelectuali şi fizic sterpi, sunt catîri în toată privinţa. Sau nu produc copii defel sau produc stîrpituri menite la o degenerare gradată şi la stingere în generaţia a treia ori a patra. Constatăm apoi la ele simptome permanente de slăbiciune intelectuală. La ei mintea e substituită prin viclenie. Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de-a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Ca slăbiciune de caracter e de citat falsitatea. Prietenoşi, lipindu-se şi măgulind pe oricine de care au trebuinţă, ei urăsc în realitate orice putere superioară, fie intelectuală, fie de caracter. Istoria lui Tudor şi a lui Cuza ar ilustra această teorie. 
Oameni ce linguşeau a împărtăşi ideile acestor spirite cu totul lipsite de viclenie, nu aceia cari ar fi avut curajul de-a li se opune pe faţă, îi trădează. 
Dacă am cerceta originea ofiţerilor de gardă de la 11 fevruarie am afla că e străină, începînd cu fiul unui făclier grec de la Botoşani şi urmărind toate numele. 
Fără îndoială lupta aceasta e purtată în mod instinctiv, fără claritate de vederi, cu tendenţe elementare de atracţiune şi repulsiune. Precum celţii Irlandei, deşi anglificaţi, simt dominaţiunea anglo-saxonă ca pe-o dominaţiune străină de rasa şi înclinaţiunile lor, tot astfel poporul romînesc simte instinctiv că e dominat de oameni cari se pretind numai romîni, fără a fi, şi cari n-au nici milă de el, nici pricepere pentru geniul lui. 
Geniul neamului romînesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă. 

[29 iulie 1881]

["URMÎND DISCUŢIUNEA... "]

Urmînd discuţiunea asupra punctului stabilit în numărul de ieri, adică a deosebirei între romîni de rasă şi pretinşi romîni de provenienţă incertă, ni se înlesneşte mult răspunsul la cestiunile ce ni le impune viaţa publică. 
Vedem de exemplu în vremea lui Matei Basarab o creştere a populaţiei atît de repede încît ajunsese la numărul ce-l are astăzi, adică la 3 milioane aproape numai în Muntenia. 
Ca corelat al acestei dezvoltări vedem stabilindu-se definitiv o limbă literară comună întregei naţionalităţi romîne, operă la care a concurs atît Teofan, mitropolitul Ardealului, cît şi Varlaam al Moldovei. O unitate ideală cel puţin a răspînditului popor romînesc plutea înaintea vederilor acelor venerabili bătrîni al căror curaj războinic nu avea egal decît în curajul moral de-a dezlipi o dată pentru totdauna elementul etnic

          {EminescuOpXII 269}

al latinităţii din Orient de masele slave, turanice şi greceşti cari [le] încunjurau. Şi-n adevăr, daca citim documentul lui Matei Basarab de la 1639, ne încredinţăm că el îşi pricepea misiunea lui istorică: 

Doamne! - zice el - veniră străinii în moşia noastră şi-şi spurcară mînile lor cu mite şi îndrăzniră a vinde şi a cîrciumări Sfintele Tale şi a goni pe moşneni şi în avutul lor a băga pe străini, fum de ruşine vecinilor noştri,... oameni străini nouă, nu cu legea (religia), ci cu neamul, cu limba şi cu năravurile cele rele. 

Iată o deosebire clară între lege şi rasă; între confesiune şi naţionalitate! Apoi urmează zicînd: 

Întorcîndu - se Dumnezeu cu milă la această săracă de ţară, adusu-şi-au aminte de noi, Matei Basarab, şi ne-au adus din ţări străine, de unde eram goniţi de străini şi pribegi de răul lor şi ne alease la domnia ţării şi ne ridică în Scaunul strămoşilor noştri. 

Această reacţiune a elementului contra cotropirii de elemente introduse în mod clandestin în ţară, precum şi redeşteptarea în genere, e în luptă însă cu elementele imigrate, cari ajung a stinge dinastia Basarabilor şi a introduce domnia străină a fanarioţilor. 
În scurt timp populaţia de trei milioane a Ţării Romîneşti scade la 700 000, şi aceasta într-o mizerie nemaiauzită. 
La 1821 revine domnia naţională. Fără ca sistemul de guvernămînt să fi devenit esenţial altul, populaţia creşte repede, limba se dezbracă în mai puţin de douăzeci de ani de cuvintele greceşti, turceşti etc., cari se introduseseră în epoca fanarioţilor; progresul real şi repede al rasei romîne o face matură pentru unire, pentru cei dendîi paşi în civilizaţiunea apuseană. 
Se va observa că în timpul de la 1821 - 1866 se tipăreau şi se citeau cărţi, că rasa romînă este cea setoasă de cunoştinţe şi capabilă de-a pricepe adevărul. 
Ei bine, după 1866 se ivesc tot fenomenele ce se constată pentru epoca de la 1700 - 1821. 
Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nici se tipăresc, nici se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei romîne, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Daca acest sediment învaţă, o face de silă, gonind o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei, să ţi se termine numele în -oglu -opulos sau în -idis şi să fi terminat patru clase, sau, în caz de mari exigenţe administrative şi financiare, şi un curs de... violoncel. Un adevărat sediment de pungaşi şi de cocote, precum am mai zis-o. 
S-ar părea, la prima vedere, că e indiferent ce elemente determină soarta unui popor, fie autohtone, fie venite din afară. Dar pentru un observator mai adînc nu e indiferent. 
Toată soarta Franţei e alta de cînd instinctele rasei celtice, în Revoluţia cea mare, au învins şi înlăturat instinctele romano - germanice cari stăpîniseră pîn-atunci. În multe provinţii germane se recunoaşte foarte mult influenţa elementelor slave, germanizate, şi va rămînea totdauna o mare deosebire între germanii de sud, o rasă aproape pură între scandinavi, asemenea puri, şi între prusieni bunăoară. Nu e asemenea indiferent pentru Anglia daca predominaţiunea ar fi a elementului celtic sau a celui anglo - saxon. Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale dau domniei unui element etnic alt caracter decît domniei celuilalt element. Suntem de ex. convinşi că demagogia la noi e de origină fanariotică; că ea însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut în contra celor ce au o tradiţie hotărîtă, trecut hotărît. De aceea roşii se şi recrutează mai mult dintre grecii şi bulgarii romînizaţi. Setea de - a - şi crea un trecut pe care nu-l au se vede din tendenţa de-a schimba totul şi de a le da lucrurilor alt cachet. Astfel se schimbă numele istorice ale stradelor din Bucureşti, dîndu-li-se altele, cari ar putea fi puse în raport cu ceea ce ei pretind a fi făcut în ţară. Aceste elemente hibride se vor destinge aşadar prin ura trecutului şi a tot ce se poate numi istoric într-o ţară, fie instituţie, fie rasă, fie religie, fie datine. 
Dar nu numai la noi se va observa lupta de predominare de rasă şi oscilaţiunea, ci şi în alte ţări, în raporturi mai mari. 
În Rusia mutarea capitalei la Petersburg înseamnă predominarea rasei germane, rusificate îndealtmintrelea. Tendenţa d' a muta punctul de gravitaţie la Moscva e slavă; 

          {EminescuOpXII 270}

instinctele de devastare şi de răsturnare a tuturor lucrurilor existente cu susu 'n jos sunt tatare. 
Astfel vedem că la urma urmelor orice formă cît de subtilă a vieţii se reduce la un substrat solid, experimental şi ca politica unei ţări, pornirile în bine şi în rău, atîrnă de la complexiunea fizică a indivizilor, de la originea lor, de la defectele sau calităţile înnăscute rasei lor. 
Precum aceeaşi limbă se va pronunţa altfel de un german, altfel de un slav, altfel de un italian, tot astfel aceleaşi legi se vor aplica după natura celui ce le aplică, aceeaşi ţară va avea altă soartă după cum va fi natura celor ce-o conduc. 
Dacă considerăm vigoarea extraordinară a începuturilor noastre istorice, figura unui Mircea sau Ştefan cel Mare, şi le comparăm cu mizeria şi puţinătatea de caracter din ziua de azi nu mai încape îndoială că alt element predomina atunci, altul azi, şi poate toată cestiunea se reduce la aceea că pe-atunci precumpănea populaţia autohtonă de munte, iar azi precumpăneşte cea imigrată de baltă. 
Iată dar care e antagonismul veritabil între moldoveni şi aşa numiţii munteni. E antagonismul între elementele istorice ale acestei ţări şi cele neistorice. 

[30 iulie 1881]

[""PESTHER LLOYD" SCRIE... "]

"Pesther Lloyd" scrie următoarele: 

Ştirea unei foi din Transilvania că emisari romîni ar fi făcînd călătorii agitatorii prin Banat şi Transilvania are nevoie de confirmare; cunoscîndu-se vigilenţa estraordinară a organelor noastre municipale, asemenea scormoniri, dac' ar exista în adevăr, n-ar rămînea necunoscute. 
 Cu toate acestea vestea se acordă pe deplin cu dulcile obicinuinţe ale vecinilor noştri valahi. Nu mai e un mister că în şcoalele romîne s-a introdus harte cari întind noul regat dincolo de Transilvania, pînă la Oradea Mare şi la Dobriţin. Şi, chiar dacă nu s-ar şti aceasta, totuşi cunoaştem foarte exact ce fel e atitudinea Romîniei în toate cestiunile cari ating interesele Austro-Ungariei. Rolul pe care 'nainte 'l juca Serbia a trecut asupra Romîniei şi se exercită c-o impertinenţă care nu poate avea altă sorginte decît convingerea că marea, putere austro-ungară se va arăta nesimţitoare faţă cu friponeriile acestea, stînd pe gînduri de-a intra în certuri serioase cu micul vecin. Dar poate că oamenii din Bucureşti totuşi şi-au făcut rău socoteala. Interesele esterioare şi interioare de cari e vorba sunt cu mult mai însemnate decît ca să serve de jucărie celui mai tînăr dintre regate şi neînsemnătatea nouăi monarhii nu poate fi o circumstanţă atenuantă cînd e vorba de foarte însemnate interese ale Austro-Ungariei. Poate că va fi neapărat de-aface pe d-nii din Bucureşti să simtă că e în puterea Austro-Ungariei de-a se aduce Romînia la rezon. 

Făr' a încerca cîtuşi de puţin de-a combate tocmai stilul impertinent de fripon al gazetei oficioase ungureşti, care ştie prea bine că presa romînă abia se ocupă vreodată de aşa numita Ungarie îndeosebi şi de marele d-lor regat, pe cînd d-lor de la Pesta îşi manifestă totdauna existenţa într-un mod neplăcut pentru orice om prin tonul ales cu care discută cestiunile privitoare la Romînia, vom aminti numai că d-nii din Pesta, purtînd la încoronarea regelui d-lor insigniile Ţărilor romîne, au comis o friponerie mai mare şi mai neiertată faţă cu un stat mic care n-a avut nicicînd onoarea de-a face parte nici din posesiunile Sf. Ştefan, nici din acelea a vreunui alt sfînt unguresc. Minciuna primblată atunci pe uliţe în salve de tunuri şi în strigările jidanilor cari formează majoritatea capitalei maghiare nu ne-au jenat deloc. De-aceea ar fi natural să nu-i jeneze nici pe d-lor hartele etnografice cari, conform adevărului, ar arăta că rasa romînă, nu regatul romîn, se întinde chiar şi dincolo de Tisa în urma sterilităţii rasei maghiare şi a corciturilor de nemţi şi de jidani cu cari găseşte de cuviinţă a se reîmprospăta. Dacă, cu toate că Parlamentul unguresc consistă în majoritate din mameluci venali şi vînduţi în datorii, cu toate că administraţia ungurească e compusă din tot ce e mai corupt şi mai viţios, cu tot sistemul de exploatare evreiască, vitalitatea rasei romîne e superioară încercărilor impotente ale mamelucilor din Buda de-a o ruina, aceasta nu e desigur o vină a rasei romîne. 

          {EminescuOpXII 271}

Cît despre emisari cari să turbure poporul cu nemulţumiri asupra guvernului, chiar dac' ar exista, nu credem că sunt necesari. Cel mai bun emisar pentru a turbura populaţia unui comitat e arătarea unui funcţionar unguresc, beţiv, jucător de cărţi, venal, fără nici o conştiinţă de datoria lui, şi cel mai nimerit mijloc pentru a inspira odiul în contra ungurilor e guvernul unguresc însuşi. Ar fi o greşeală ca emisari speciali să mai denigreze pe aciia în cari nimic n-a mai rămas de denigrat, cari pierd în joc de cărţi şi petreceri depozitele orfanilor şi fondurile caselor de economii. Cavaleri de industrie, gineri ai miniştrilor ungureşti pe cari poliţia de-acolo se face că-i scapă, pentru ca abia în Bucureşti să se puie mîna pe ei, sunt destui. Descoperirile presei maghiare chiar sunt faţă pentru a dovedi corupţiunea acelei pături de jidani, slovaci şi nemţi maghiarizaţi, cu predominarea cărora onor. Tisza fericeşte popoarele Coroanei ungare. Aci stă răul. 
Criteriul statului unguresc întru a-şi alege funcţionarii şi reprezentanţii nu e, ca-n alte state, onorabilitatea sau capacitatea. Toţi friponii, toate veniturile, tot ce-n celelalte naţionalităţi e stricat, incapabil, lipsit de caracter e destul de bun pentru a se maghiariza şi a împărtăşi domnia exercitată în numele rasei maghiare, egal de nefericită şi egal de exploatată cu toate celelalte popoare. A fi om de nimic, a nu ţine la limba şi naţionalitatea sa e în Ungaria un merit şi un titlu de-a deveni om de stat. E evident că un stat care, în principiu, se razimă pe oameni lipsiţi de caracter, cari pentr-un interes oarecare renunţă la sine însuşi, cată să fie o sarcină pentru cetăţean, un blestăm pentru prosperitatea publică. 
Acesta e nervul probaţiunii în discursul adresat de d. Mocioni alegătorilor săi din Banat. Acest bărbat onorabil a simţit în adevăr că un Parlament ca cel unguresc nici nu merită să-l aibă în sînul lui şi de-aceea a renunţat de bună voie la problematica onoare de a-şi mai reprezenta poporul său onest şi laborios într-un Parlament ales prin corupţie şi prin împărţire de băuturi spirtoase. Daca există o ironie de regim parlamentar, o caricatură a libertăţilor publice, un persiflaj al bunului simţ şi al moralei publice e desigur Adunarea care la Pesta decide soarta atîtor milioane de oameni. 
La acestea să gîndească oficioşii unguri, nu la hartele etnografice, ba nici măcar la interesele austriace pe Dunăre. Ungurii nici negoţ au, nici corăbii pe Dunăre, nici nimic; cestiunile ating populaţiunile industriale şi comerciale ale Austriei, cari nu sunt maghiare. 

[31 iulie 1881]

["GOANA ÎN CONTRA OVREILOR... "]

Goana în contra ovreilor este iarăşi la ordinea zilei în Rusia. Ba mişcarea antisemitică devine epidemică, întinzîndu-se şi înspre Prusia. Este adevărat că mai ales poporul de jos suferă mult din partea speculanţilor fii ai lui Izrail dar aceasta nu poate justifica deloc excesele barbare de jaf şi bătăi. Un corespondent descrie o tulburare antisemitică din Njeshin care a ţinut 24 ore. Armata a trebuit să facă uz de armă spre a restabili ordinea. Au fost ucise şi rănite o mulţime de persoane. Se vorbeşte de treizeci morţi. La Borispol de asemenea a fost o încăierare între locuitori şi trupe. Ca de obicei mulţimea a jăfuit casele ovreilor, a dărîmat sinagoga, a băut sau vărsat butoaiele cu băuturi, apoi, înarmîndu-se cu ciomege, coase, drugi şi alte instrumente, au atacat şi cartierul unde se aflau cazacii. Comisarul poliţiei şi ofiţerul, care dispunea numai de treizeci de cazaci, nu puteau domoli furia tulburătorilor ameţiţi. Ofiţerul a fost dat jos de pe cal; mai mulţi cazaci au primit lovituri de pietri şi comisarul era să fie ucis cu un drug de fier. În fine s-a comandat foc. Doi ţărani fură ucişi şi mai mulţi răniţi. Apoi cazacii, năvălind cu sabia, împrăştiară lumea în toate părţile. Tot în chipul acesta sau analog s-au purtat şi prusienii în mai multe comune din Pomerania. 

          {EminescuOpXII 272}

O parte a presei germane s-ar fi adresat la prinţul Bismarck, întrebîndu-l dacă nu-i stă în putinţă a pune capăt acestor fapte ale antisemiţilor, cari nu fac onoare naţiunii germane. 

[1 august 1881]

["NU NE ÎNDOIAM CĂ DISTINGEREA... "]

Nu ne îndoiam că distingerea noastră între romîni de rasă şi romîni de provenienţă incertă are să provoace nemulţumiri. Am mai tratat cestiunea aceasta cînd în treacăt, cînd atrăgînd în cercul discuţiei elemente istorice şi etnologice mai numeroase, dar era atît de jenantă pentru d. C. A. Rosetti şi pentru partidul de la guvern încît, cu o vădită teamă, s-au ocolit orice răspuns. Abia acum "L'Independance roumaine", din cauze pe cari le înţelegem poate, ne răspunde, tăgăduind se înţelege adevărul aserţiunii noastre, şi, ca argument ad hominem, ne spune că, daca în partidul liberal se află oameni de origine străină, în partidul conservator se află asemenea. 
Argumentele ad hominem nu probează niciodată nimic. 
Se poate ca scriitorul articolelor din "Timpul" să fie însuşi fanariot sau străin de origine şi teza tot rămîne adevărată, de vreme ce adevărul teoretic nu are a face nimic cu persoana care-l enunţă, precum legea că repeziciunea cu care un corp cade creşte în pătrat e o lege egal de adevărată, fie enunţată de un chinez ori de-un american. Tot astfel adevărul că în Romînia predominarea a scăpat din mîinile elementelor istorice şi a încăput pe mîna celor neistorice rămîne acelaşi daca l-ar spune un romîn de rasă sau unul de origină străină, acelaşi daca l-ar atinge pe enunţător sau nu. 
Aşadar argumente ad hominem, oricît de plauzibile ar fi pentru masa cititorilor, nu au absolut nici o valoare în privirea adevărului în sine a unei teze. 
Teza noastră este cu toate acestea atît de adevărată încît se poate proba oarecum caz cu caz. 
Între domnii fanarioţi o singură familie s-au distins prin iubire pentru Ţările romîne, prin sacrificiul vieţii chiar pentru integritatea patriei: Ghiculeştii. Ei bine, Ghiculeştii n-au fost fanarioţi veritabili, ci albaneji. Chiar numele "Ghica" nu însemnează decît "Gheorghe" în limba albaneză. 
În privinţa dar a imigraţiunii de peste Dunăre cată să stabilim că, în încrucişarea de rasă care a avut loc, trebuie să se ţină seamă de-o consideraţie de căpetenie: daca rasa imigrată a fost tînără sau învechită. Tinereţea unei rase nu atîrnă de secolii pe cari i-a trăit pe pămînt. Orice popor care n-a ajuns încă la o deplină dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le aduce cu sine o civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor tînăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii, statura este cam aceeaşi, precum un stejar nu este decît reproducţiunea altui stejar. Din această asemănare de formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, cari se manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare al nediversificării omul face atît de mult parte din totalitate încît nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O rasă tînără încrucişată c-o altă rasă, asemenea tînără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amîndorora se împreună într-o formă nouă, vitală. 
Amestecul însă dintre o rasă îmbătrînită şi una tînără dă aceleaşi rezultate pe cari le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi, predispuşi spre morbiditate. 

          {EminescuOpXII 273}

Daca vom alătura regula aceasta la fenomenele cîte ni se prezintă, daca vom considera emigraţiunea anuală pentru cauze de sănătate a populaţiunilor orăşeneşti din Romînia şi morbiditatea cunoscută a acestor elemente, vom vedea că, în cea mai mare parte cel puţin, încrucişarea de rasă a fost nefericită. Mortalitatea din oraşe ne-ar dovedi în fine că această rasă hibridă este menită a se stinge. 
Dar ceea ce este fizic adevărat e intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele sunt morbide: de acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip şi minciună. Caracterele sunt slabe: de acolo substituţia energiei şi curajului prin un fel de meschină adaptabilitate în toate împrejurările. În loc ca ele să imprime caracterul lor evenimentelor, din contra, evenimentele se imprimă în ele ca într-o ceară moale, însă şi aceasta fără nici un fel de durabilitate. 
De aceea nu e nimic serios în Romînia. Azi unul proclamă republica, mîine e ultramonarhist; azi reprezintă o idee, mîine alta; toate în acelaşi mod superficial. Am zice că o idee nu mai e în stare a-şi crea în creier un reziduu material nou în care să se statornicească, precum un copac îmbătrînit nu mai produce ramuri nouă. Numai pe cele existente deja mai răsar frunze, ca cea mai superficială manifestare de viaţă. 
Nimeni nu va tăgădui extrema sterilitate intelectuală şi morală a elementelor dominante din Romînia. Cu toată mulţimea de oameni ce ştiu carte, arareori se va găsi un şir scris acătării, care să dovedească o concepţie puternică. Oameni de caracter hotărît şi statornic sunt asemenea rari. 
Stabilim încă o dată că trebuie a se distinge între deosebitele rase imigrate în Romînia. 
Nu toţi care au trecut la noi sub nume de fanarioţi sunt în adevăr fanarioţi, nu toţi au fost neasimilabili. Din contra, n-am tăgăduit din capul locului că foarte numeroase elemente s-au asimilat cu totul şi că numai imigraţiunea cea mai proaspătă, de 50 - 60 de ani încoace, prezintă inconvenientele neasimilării sau a neputinţei de a se asimila. 
Dar "L'Independance roumaine" merge mai departe. Citează ca argument ad personam pe d. Catargiu. 
Aci se înşală onor. confrate. 
Catargieştii se găsesc deja ca boieri în timpul lui Mihai Viteazul şi înainte, deci acum trei sute de ani. Tot astfel Cantacuzineştii, Roseteştii din Moldova ş. a. 
"L'Independance roumaine" mai vrea să introducă cu ocazia aceasta un basm despre C. A. Rosetti. E de notorietate publică că d. C. A. Rosetti n-are a face de departe măcar cu familiile istorice de acelaşi nume cari se află în ţară, de notorietate publică că tatăl d-sale ora grec, că d-sa însuşi pronunţă încă azi limba romînească peltic ca orice grec. Ziarul francez susţine acum că actualul ministru de interne e de origină italiană, ba chiar că e străvechi în ţară. Pînă la probă negăm toate poveştile astea, scornite în favorul unui om pentru care a pretinde că e romîn s-a dovedit a fi un lucru mai mult profitabil decît adevărat. 
Nu oprim pe nimeni de-a fi ori de-a se pretinde romîn. 
Răul e însă că asemenea elemente prea proaspete, în loc de-a fi determinate de caracterul statornic al poporului, sunt, din contra, determinante pentru viaţa publică. 
Urmările le vedem. 
Neavînd tradiţii, nici patrie hotărîtă, ele urăsc trecutul, au rupt-o cu tradiţiile; au prefăcut ţara în mlaştină de scurgere pentru toate elementele nesănătoase ale străinătăţii. Azi deja fraternizează cu jidanii, mîine vor coloniza ţara cu nemţi, deşi aceasta nu se poate întîmpla decît în socoteala poporului autohton. De acolo în fine demagogia descreierată şi teoria de "om şi om". 
Dacă - ceea ce nu se mai poate spera - Dumnezeu ar avea milă de această săracă de ţară, cum zice Matei Basarab, şi ar voi s-o înzestreze din nou cu oameni purtători ai tradiţiei şi harnici a-i păstra caracterul, el ar trebui să-i aleagă din familii cari ar dovedi o vechime şi o continuitate de influenţă politică de cel puţin 250 de ani. 
Atunci am şti cu cine avem a face şi nu s-ar întîmpla ca cristalul istoric al Romîniei să fie ameninţat de-a fi reprezentat ici de Pherekydis, colo de Herşcu Goldner. 

[1 august 1881]

          {EminescuOpXII 274}

["BUCURIA PE CARE O SIMTE... "]

Bucuria pe care o simte presa guvernamentală pentru învingerea în colegiul al III-lea de la Iaşi este atît de mare încît asupra ei se uită a se releva mijloacele întrebuinţate pentru o victorie obţinută în felul lui Pyrrhus. Prin dizolvarea consiliului comunal şi a celui judeţean, prin schimbarea gradelor gardei civice, prin ameninţări şi corupţie guvernul a izbutit a-şi scoate candidaţii şi a adăoga la majoritatea lui din Cameră încă doi muţi. 
Ca să se vază ce preţ au aceste alegeri n-are cineva decît să deschiză "Romînul'', care, conform adevărului, enumăra meritele candidaţilor opoziţiei, pe cînd despre aleşii guvernului nu are de zis nimic. 
Oare nu e asta contrazicere, nu lipsă de bun simţ? Dar ce valoare mai au atunci sufragiele alegătorilor daca ele se abat de la oameni cari ar putea reprezenta ceva în Parlament asupra unor personaje ce nu reprezintă nimic? Fără îndoială nu există om politic în ţară care să poată defini însemnătatea parlamentară a unui d. Gustea sau Zamfirescu. Figuri de paie fără nici un trecut politic, fără nici o însemnătate pentru Iaşi, nereprezentînd nimic decît favoarea puterii centrale, ei şi nimenea sunt espresii identice. 
Acest soi de alegeri în care toată puterea guvernului central se exercită asupra a o mînă de oameni, parte atîrnaţi de buget, parte intimidaţi, cînd ameninţaţi, cînd linguşiţi, ne aduce aminte procedările analoge din alte ţări, în cari parlamentarismul formează asemenea pretextul pentru exploatarea populaţiunii. 
În Ungaria bunăoară mamelucii guvernului se aleg în comitatele cele mai nemulţumite, locuite de naţionalităţi, deşi guvernul e cel mai aprig adversar al naţionalităţilor; în capitala Moldovei se aleg candidaţi guvernamentali, deşi Iaşii, ameninţaţi în caracterul lor naţional prin invazia de străini patronată de amicul fratelui Rosenthal, sunt pe calea de-a deveni un al doilea Ierusalim. 
D. Rosetti n-a cruţat nimic pentru a-şi asigura victoria. 
Scrisori autografe adresate cătră oameni oculţi, lipsiţi de orice merit şi orice trecut politic, linguşiri aplicate deşertăciunii copilăroase a unor băieţi de prăvălie, caracterizarea de rebeliune a actelor primăriei, neadevăruri şi citări de acte apocrife în raporturile cătră rege, c-un cuvînt tot ce spiritul fanariotic de linguşire şi minciună poate inventa, s-au întrebuinţat pentru a răpi laşilor gloria de-a fi rămas singurul oraş independent în ţară, singurul de la care se putea spera iniţiativa pentru o reîntoarcere de la politica cosmopolită a străinilor din partidul roşu la o politică sănătoasă de conservare naţională. 
De ani întregi durează molestarea Corpului electoral. 
Pentru acest scop, s-a înfiinţat un jurnal evreiesc susţinut din fonduri secrete, s-a numit prefect de poliţie un om care, pentru mită, susţinea în Cameră împămîntenirile, s-a creat un anume secretariat la Ministerul de Interne, ba s-a nimicit chiar moraliceşte fostul ministru al instrucţiei prin friponeria cu care trădă grupul politic ce-l ridicase la guvern. 
Iată în adevăr creşterea ce o dă partidul roşu tinerimii. 
Vreţi s-ajungeţi unde a ajuns un C. A. Rosetti, un Brătianu? Nu vă trebuie nici merit, nici valoare. Dar deprindeţi-vă a precupeţi pentr-un portofoliu mandatul ce vi l-au dat alegătorii, a trăda pe sub mînă pe cei ce v-au pus candidatura şi v-au ridicat - şi viitorul vă este asigurat. Astfel prozeliţii partidului roşu, înainte de a intra în tagmă, cată să-şi înfrîngă cuvîntul de onoare, să-şi trădeze amicii şi să-şi vînză convingerile. Cine nu mai are nimic de vîndut e matur pentru amiciţia d-lui C. A. Rosetti şi pentru respectul d-lui Brătianu. 

[2 august 1881]

STATUTELE CREDITULUI MOBILIAR

Nu era greu de prevăzut, chiar fără a cunoaşte statutele, că Creditul Mobiliar Romîn va avea aceeaşi activitate pe care-o au societăţile străine de soiul acesta; că nici negoţul, nici producţia, ci specula o să fie raţiunea lui de-a exista. Azi, cînd "Romînul" ne comunică

          {EminescuOpXII 275}

un estras de statute, o vedem şi mai limpede aceasta. Din totalitatea de 57 de articole statutare nu ne interesează în adevăr decît art. 4 cu alineatele lui: operaţiunile societăţii. În numărul acestor operaţiuni întîmpinăm şi cîteva de credit comercial, ba chiar fonciar, în aliniile 3, 4, 7, 9, 11. Celelalte operaţii sunt aproape esclusiv afaceri de speculaţie şi de . 
Iată dar acele operaţii: 

Al. 1. A subscrie şi emite, cu sau fără garanţie, în totalitate sau în parte, toate împrumuturile de stat, oraşe, stabilimente publice, precum şi orice acţiuni sau obligaţiuni de societăţi civile şi comerciale, în special a acelor cari au de obiect întreprinderi de căi ferate, canaluri, mine şi alte lucrări mari publice şi private. 

Precum am mai zis-o, e cu totul indiferentă pentru Creditul Mobiliar productivitatea acelor întreprinderi de căi ferate, canaluri, mine, lucrări publice ori private. E indiferent daca drumul de fier viitor ar avea ceva de transportat, daca mina va cuprinde metale, daca canalul se va renta. Activitatea Creditului consistă în a cumpăra sub pari sau al pari titlurile emise şi de-a le desface c-un cîştig cît se poate de mare. Operaţia desfacerii în detail săvîrşită Creditul Mobiliar e cu desăvîrşire degajat de orice răspundere faţă cu publicul şi cu acţionarii. 

Alinea 5. A dobîndi, scompta, negocia, vinde, schimba, da în depozit orice efecte publice, acţiuni şi obligaţiuni etc. 

Acest alineat arată limpede că speculaţiunea la bursă de acţiuni şi obligaţiuni e un esenţial atribut al Creditului. 

Alinea 10. A face pentru comptul celor de-al treilea cumpărări şi vînzări de orice fel de fonduri publice, acţiuni, obligaţiuni etc. 

Aci Creditul se 'nsărcinează, faţă cu aceia cari n-au timp de a specula singuri, de-a utiliza fondurile lor în agiotaj. 

Alinia 12. A emite obligaţiuni cu condiţiune ca să fie reprezentate pentru suma lor totală prin efecte publice, acţiuni sau obligaţiuni cel puţin echivalente, aflate în portofoliu. 

Pentru a atrage în cercul ei o speculaţiune din ce în ce mai largă de titluri Creditul va emite obligaţiuni fondate pe efecte de portofoliu echivalente! Dar cine face ca ele să fie echivalente? Tot Creditul. 
Să admitem că suntem în Paris şi Creditul are în portofoliu acţiuni de ale Companiei Imobiliare cari se cotează cu 900 (şi fac în realitate 18). 
Creditul va emite deci obligaţiuni echivalente cu cota de 900 (pe cînd în realitate n-are decît o fondaţiune de 18). 
În genere ceea ce subscrie, emite, negociază, vinde, schimbă Creditul e supus unor vicisitudini atît de neaşteptate, atît de păgubitoare pentru cel din urmă detentor al titlurilor în cestiune care e publicul capitalist, încît e clar că Creditul, cînd vinde, ridică titlurile la bursă la cota cea mai 'naltă posibilă; cînd cumpără, le scade la un preţ de nimic. 
Astfel Creditul Mobiliar din Paris a făcut operaţii ca cele ce urmează. 
A vîndut Companii Mobiliare cu 900. Azi nu le ia nimeni nici cu 18. 
A vîndut obligaţiuni ale aceleiaşi companii cu 280 bucata. Azi stau la 140. 
A vîndut acţiuni ale minelor din Bingham cu 600. Azi stau 100. 
A vîndut acţiuni ale tramvaiului Paris sud cu 700. Azi fac 160. 
Creditul General Francez a vîndut asemenea publicului cu 600 - 700 franci titluri cari au căzut apoi la 100, la 20, la zero. 
Din punct de vedere economic titlurile unei întreprinderi se clasează mai exact prin subscripţie publică. Depuse la o bancă, publicul le cumpără cu capitalurile lui disponibile. Dacă întreprinderea merge bine, titlurile se vor urca în măsura productivităţii lor, dacă e mediocră, ele vor scădea în aceeaşi măsură. Preţurile ce se formează sunt însă naturale, stau în legătură cu producţiunea întreprinderii. 
Cumpărate însă en gros şi desfăcute en detail de un puternic institut de bancă, acesta are puterea de-a crea preţuri artificiale urcate cînd vinde, preţuri artificiale scăzute cînd 

          {EminescuOpXII 276}

cumpără. Creînd însă preţuri artificiale urcate pe cari Creditul, nu întreprinderile le cîştigă, e evident că se retrag bani din negoţul cu mărfuri reale, din întreprinderi ce produc bunuri reale, pentru a-i arunca în întreprinderi viitoare, c-o producţiune nulă poate. 
Creditul Mobiliar nu e bancă de comerţ. El nu primeşte acţii pentru a le vinde una cîte una pentru un comision; el cumpără acţiile en gros, pentru a le urca cît se poate de sus şi a le vinde. După ce, desfăcute odată, preţul lor au scăzut, el le cumpără din nou, le reurcă şi iar le vinde, indiferentă fiind valoarea lor intrinsecă; căci, avînd la dispoziţie un capital de 40 şi mai bine de milioane, el poate urca în sus hîrtia cea mai rea, scădea la un preţ de nimic hîrtia cea mai bună. Puţin [î]i pasă daca întreprinderile pe cari le-a patronat merg bine sau nu. 
O bancă de comerţ e interesată a propaga împrejurul ei gustul muncii, sobrietatea, ordinea, prevederea în afaceri, exactitatea în angajamente; o bancă de speculaţie e tot pe atît interesată de-a răspîndi gustul jocului, cîştigurile repezi fără muncă în socoteala altuia, cutezanţa în speculaţiuni, dispreţul pentru valoarea intrinsecă a afacerilor. Banca de comerţ exercită în societate rolul unei magistraturi, cea de speculă escitează necontenit cele mai rele patimi. 
Şi aceasta e independent de caracterul personal al oamenilor; necesităţile profesiunii sunt superioare; nu scapă nimeni de ele. Şi-n banca comercială şi-n cea de speculaţiune scopul individuali imediat e, în adevăr, de-a cîştiga bani. Dar pentru a cîştiga mult, bancherul speculator nu are nevoie ca clienţii săi [să] lucreze mult şi bine, ca să fie inteligenţi, activi, cinstiţi. Banca de speculaţie n-are nevoie de asta; [î]i e de ajuns să 'ntîlnească capitalişti dispuşi a juca. Sunt ignoranţi? Cu atît mai bine. N-au curajul de-a munci? Cu atît mai bine. Sunt răi, intriganţi? Cu atît mai bine. Cu atît mai mari vor fi beneficiile băncii, cu atît mai asigurat jocul. Daca există undeva capitaluri onest angajate într-o producţiune care aduce încet o dobîndă mediocră? Speculatorul le cheamă cu mare zgomot, le ia de la muncă şi le-aruncă în specula unor întreprinderi necunoscute, unde pier. 
Daca speculaţia e un joc, desigur că şansele nu sunt egale. Cel ce ţine bancul riscă puţin; dar cei [ce] iau parte la joc întîmpină foarte mari riscuri, mai ales cînd nu sunt obicinuiţi. 
În operaţii solide de comerţ Creditul nu poate concura cu Banca Naţională deoarece capitalul lui nu poate fi nicicînd atît de ieften precum e cel de hîrtie privilegiată pe care aceasta din urmă are dreptul de a o emite. Prin urmare ţinta Creditului e evidentă: speculaţiunea. 

[3 - 4 august 1881]

["CE POFTEŞTE "L'INDEPENDANCE ROUMAINE"? "]

Ce pofteşte "L'independance roumaine"? 
Crede că prin declaraţii în contra tezei deosebirei de rasă din Romînia se înlăturează un adevăr? Că se supără mulţi asupra unui adevăr atît de izbitor, înţelegem; ne pare rău pe de altă parte că aşa este, dar amicus Plato, magis amica veritas. 
Pentru a ilustra teoria noastră am citat vorbele autentice ale lui Matei Basarab. Nu din întîmplare, nu cum citează ziarul francez pe Mihai Vodă sau pe Ştefan, cari n-au a împărţi nimic în cestiunea aceasta, ci pe acel Matei Basarab care spune clar, limpede: 

stătură stăpînitori ţării oameni străini nouă, nu cu legea, ci cu neamul şi năravurile cele rele, adică greci, cari nu se îndurară a pune jos obiceiurile cele bune, bătrîne al ţării, pentru care curînd le fu a aduce ţara, la risipire desăvîrşită şi la pustiire. 

          {EminescuOpXII 277}

Acestea le spune la 1639 Matei Vodă. 
La 1669 Radu Vodă (Leon) zice: 

şi atuncea grecii iară ne-au fost împresurat cu vînzările şi cu cameţele ca şi acum, pînă ce i-au fost scos ţara şi părintele Domnie mele cu mare ocară de aici ca pre nişte oameni răi. 

Cînd scriu aceşti Domni memorabilele lor cuvinte pentru lupta între elementul autohton şi cel imigrat? 
Unul 60, altul 30 de ani înaintea, domniei fanarioţilor. 
Cînd scriem noi? 
Şaizeci de ani după domnia fanarioţilor. 
Şi daca Matei Basarab, pentru care lupta în contra elementului etnic străin, puţin numeros pe atuncea, era uşoară, vorbeşte în asemenea mod, ce să zicem noi cînd peste brazda acestei nefericite ţări au trecut una sută douăzeci şi unul de ani de domnie fanariotă, cînd în atîţi ani oraşele şesului s-a umplut cu asemenea oameni cari "nu se îndurară a pune jos obiceiurile bune, bătrîne ale ţării pentru care curînd le fu a o aduce la risipă şi la pustiire? "
Şi oare nu se văd efectele acestei dominaţiuni? Niciodată ţăranul n-a fost mai mizer decît azi, niciodată sarcinile ce i s-a impus mai grele, niciodată regimul alimentar mai rău, niciodată munca mai multă, niciodată clasele curat consumatoare cari nu produc absolut nimic mai numeroase şi mai lacome de bani. Acest regim e atît de rău încît, într-o ţară cu populaţie rară, aceasta scade; iar medicii militari constată pînă şi degenerarea continuă a rasei. 
Dar oare nu vedem cum aceşti oameni pun ţara să le plătească mizerabilele lor patru clase primare plus violoncelul cu zeci de mii, cu sute de mii de franci? 
Da! Cu milioanele bugetului, stoarse din firele de grîu ce le produce numai ţăranul, întreţinem sterilitatea fizică şi morală, lipsa de caracter şi de inteligenţă adevărată a acestor oameni. 
Dovezi avem în toate ramurile vieţei publice. 
Avem de exemplu de bine de rău o literatură. Citeze-se numele tuturor cari au scris un şir de literatură sau ştiinţă adevărată, fie Şincai ori Hasdău, Alecsandri ori Gr. Alexandrescu, Odobescu, Marţian, Strat, Cost. Negruzzi şi oricîţi alţii. Pe niciunul nu-l cheamă nici Giani, nici Pherekydis, nici Carada. 
Între miile de cranii ce formează plebea guvernantă de politiciani de meserie, unul nu e în stare a scrie un şir pe care să-l poţi citi fără scîrbă morală. Daca cităm în teatru pe Millo, în pictură pe Grigorescu, în muzică cîţiva germani, am încheiat-o. Nicăiri nu vedem Caradale. Incapabile de a pricepe un adevăr, fie ştiinţific, fie artistic, daca le întîlnim le vedem lipsite de umbră de talent adevărat, cercînd a specula arta ce n-o posedă, precum speculează naţionalitatea ce n-o au, patria ce nu-i a lor, gloria naţională pe care n-au creat-o. 
Şi nici e minune. Mihai Cioran, adiutantul lui Tudor, ne povesteşte că la 1821 se superpusese peste toată populaţia istorică o pătură foarte numeroasă de străini, în toate funcţiile, în toate mănăstirile, în toate bisericile, în toată viaţa publică. 
Aceasta e rădăcina adevărată a funcţionarismului. 
De aceea nu e de mirare ca într-o ţară, romînească înainte de Tugomir Basarab, un ardelean, Lazăr, să fie de nevoie pentru a redeştepta sentimentul naţionalităţii. 
Dar ce mai la deal la vale? Orice etnolog străin, german ori francez, a recunoscnt şi va recunoaşte că în cea mai mare parte pătura superpusă acestui popor e neromînă. Neromînă nu cu legea civilă, nu cu dreptul public, nu cu constituţia, ci cu neamul şi cu obiceiurile rele. Atît de străini încît nu le e cu putinţă nici de a înţelege pe romîn, precum acesta îi ocoleşte şi nu vrea să-i înţeleagă pe ei. 
Dar sunt mari patrioţi aceşti oameni? 
O! ostentativi patrioţi, foarte guralivi, foarte înfocaţi cînd afacerile scabroase şi pensiile sunt în perspectivă. 
Dar ce să fie alta daca n-ar fi apucat această breaslă, acest negoţ, această meserie a speculei patriotismului reversibil? Ce ar fi Carada în alte ţări decît a noastră, la Braşov bunăoară, cu titlurile şi meritele ce le are? Măturător de uliţă. Ce-ar fi Giani e tutti quanti? 

          {EminescuOpXII 278}

Advocaţi de mîna a treia fără nici o însemnătate. Ce ar fi C. A. Rosetti? Un bufon mai mult în stînga extremă şi desigur că ultramaghiar, ca toţi mamelucii, pe cînd la noi se gerează în ultraromîn. 
Da! această plebe romînizată de la Tudor încoace joacă în Ţara Romînească acelaşi rol pe care evreii îl joacă în Moldova. Deosebirea e numai ca evreii sunt de zece ori mai oneşti, mai morali, mai umani decît oamenii acestia. 
Şi în privinţa patriotismului adevărat sunt de acelaşi calibru. Evreii în timpul unei invazii au avut patriotismul de-a denunţa pretinsa lor ţară şi a cere îngenunchearea ei; d. C. A. Rosetti găsea, în timpul aceleiaşi invazii, că singura grijă a ţării trebuia să fie a lua cu asalt Plevna internă, Plevna reacţiunii. 
Dar au mîncat pîinea exilului. Risum teneatis. După cum ştim de la martori oculari, această pîine era atît de bună cum nu se află în Ţara Romînească. Ii vedeai tologiţi la cele dendîi restauranturi, ba luînd pensii de la visteria turcească, ba bătînd la tălpi averea cîtorva naivi de boieri de neam ca Goleştii, cari au avut lipsa de bun simţ de a se amesteca politiceşte cu aceste gunoaie ale Romîniei. 
La 1921, cine va ajunge, poate că aceşti oameni vor fi putut deveni romîni, dacă nu vor fi precupeţit demult ţara bucată cu bucată cătră evrei şi nemţi, dacă Romînia va mai exista ca expresie etnologică, nu ca expresie geografică. 
Şi cine ştie dacă mănţinerea espresiei geografice cu sacrificiul celei etnologice nu e de un folos problematic? 
Oare nu vedem că în procesul de sacrificare a naţionalităţii romîne care se consumă sub Carol îngăduitorul ajungem să ne fie scîrbă de noi înşine? 
Dacă în adevăr, prin vicisitudini neterminabile, ne-am chinuit ca neam în războaie, în mizerii, neavînd nici timp de a ne cultiva, nici liniştea de a ajunge la bun trai, pentru a ajunge în urmă la asemenea rezultate, de a vedea Caradalele şi Pherekyzii, străinii aceştia, răţoindu-se, fără merit şi fără compensaţie, în demnităţile publice şi formînd pătura menită a escamota încet - încet din mînile rasei romîne moştenirea ei istorică atunci în adevăr la ce ne mai şi permitem luxul unui stat propriu? 
Din acest punct de vedere, dureros şi crud ca orice cunoaştere de sine însuşi, poate fi cineva un foarte bun romîn şi totodată un foarte rău patriot. Unui romîn adevărat i-ar putea fi atît de scîrbă de aceste adunări încît să prefere un guvern străin onest, care să asigure dezvoltare morală şi materială a rasei romîne, unui guvern pretins naţional, compus din tot ce Orientul a avut mai infect şi mai netrebnic. Tot astfel popoarele din Austria preferă absolutismul, cu toate rigorile lui inevitabile, liberalismului dominant al pseudogermanilor galiţieni, cari dictează la Viena şi a pseudomaghiarilor din Buda. 
Dar ziarul francez ne citează războiul. Iată vorba mare care se aduce ca mijloc de convingere, precum advocaţii cei răi ai Copiilor de pe natură citează pe Ştefan la început, pe Mihai la coadă în procese comerciale. Ce are - a face una cu alta? 
Ţăranul din Vrancea, de la Vaslui, s-a bătut cu calităţile înnăscute rasei lui din timpi strămoşeşti. Guvernanţii din Bucureşti l-au tratat însă cu calităţile înnăscute rasei lor, l-au lăsat să moară de foame şi să degere de frig în cîmpiile Bulgariei. 
Pe cînd adevăraţii viteji, pe care îi acopere ţărîna, zăceau în căderea ninsorilor şi sub stoluri de corbi rotitori, într-o nespusă părăsire, vitejii reversibili şi guvernanţi din Bucureşti destupau sticle de şampanie în onoarea mironosiţelor de strade şi berării cari împluseră pe-atunci capitala. Erau ctitori d-nia lor de aşezăminte de bună cuviinţă. 
Nu ni se mai citeze războiul. Nicicînd deosebirea dintre rasa autohtonă şi cea venetică nu s-a dovedit mai pe faţă decît atunci. Nicicînd puterea de sacrificiu a populaţiunii istorice n-a fost mai mare, mîrşavele spoliaţiuni ale Mihăleştilor şi Chiriţopolilor mai numeroase, mai inumane, mai vrednice de marele cordon al Sfintei Cînepe. 
Nu e timpul, nu e locul de-a vorbi de toate cîte s-au petrecut în vremea războiului. 
Dar va suna şi ceasul în care se va face lumină şi asupra conferinţelor de la Livadia şi asupra regimului de foame şi de mizerie la care-a fost supusă oştirea noastră. 

[5 august 1881]

          {EminescuOpXII 279}

ROMÎNIA IRREDENTA

Sub acest titlu "Deutsche Zeitung" din Viena primeşte următoarea corespondenţă din Bucureşti: 

A trecut un an de cînd prinţul de atunci, regele Carol I de astăzi, a vizitat Curţile din Viena şi Ischl, întorcîndu - se la Bucureşti ca şef al unui regiment austriac, Tot atunci miniştrii Brătianu şi Boerescu nu mai încetau de a asigura cabinetul vienez că Austro-Ungaria are în vecina Romînie un aliat credincios şi loial şi că această alianţă îşi derivă baza cea mai sigură din comunitatea intereselor la Dunăre şi din respingerea tendinţelor ruso - slave în Orient. Dispoziţiunea politică de astăzi din Romînia oferă ochiului unui observator atentiv cu totul o altă icoană. În cestiunea Dunării Romînia declară că interesele sale sunt diametral opuse celor austro-ungare; ea nu vrea să ştie de o comunitate de interese cu vecinul stat dualistic; ea n-ar sta un moment la îndoială de a face concesiuni englejilor şi ruşilor, numai spre a combate interesele austriace. Ea mai caută apoi a face breşe în dispoziţiunile convenţiunii comerciale efectuată cu mari, sacrificie din partea Austro-Ungariei şi nu scapă o ocaziune spre a releva opoziţiunea intereselor economice şi industriale ale celor două ţări vecine. 
În timpul mai recent, dispoziţiunea ostilă în contra Austro-Ungariei începe a se pronunţa şi în privinţa politică. O hartă în care Banatul pînă la Tisa, Transilvania, Bucovina, ba chiar ţinuturile de la Arad şi Grosvardein figurează ca teritorie romîne, formează prin şcoale fundamentul instrucţiei geografice al tineretului romîn şi deputaţii romîni, cari vizitează mai bucuros vara aceasta băile din sud - ostul Ungariei şi din Transilvania, nu se sfiesc a juca rolul unor agitatori politici. Astfel, de ex. se asigură că deputatul Ionescu, plecînd din băile de la Mehadia, a vizitat comunele romîne de primprejur, dînd o atenţie particulară birturilor şi ascultînd plîngerile asupra terorismului maghiar, a promis oamenilor mîntuire şi unire cu Romînia. 
Regele Carol I, astăzi ca şi acum un an, este fidel Austro-Ungariei şi sentimentul său cavaleresc este o garanţie oarecare că lucrurile nu se vor precipita aşa curînd. Tot aşa credem că şi Brătianu, nu din înclinaţiune platonică, dar dintr-un prudent calcul de om politic şi ca un patriot romîn onest, pune şi astăzi acelaşi preţ pe relaţiunile amicale cu Austro-Ungaria ca şi pînă ieri. Dar vede oricine că-i vine prea greu să pună stavilă torentului partidei liberale (sau mai corect partidei roşii), care mai că e dispusă, a arunca din car pe conducătorul de pînă aci şi fundatorul regatului romîn. Boerescu a jucat un rol falş în cestiunea Dunării şi eliminarea sa din cabinetul Brătianu n-a fost o pierdere pentru Austria. Numărul partizanilor lui Cogălniceanu, unul din cei mai declaraţi adversari ai Austro-Ungariei, creşte tot mai mult, după cum se vede lămurit din alegerea sa de deputat într-un colegiu pînă aci fidel guvernului (Turnu - severin ) şi e sigur că, la întrunirea Camerii, toate elementele opoziţiunii se vor coaliza sub conducerea sa spre a răsturna ministeriul Brătianu. Este adevărat că şi acesta nu stă cu mînile în sîn, căutînd a-şi întări poziţiunea prin cîştigarea în parte a unor personaje conservatoare moderate; aci însă întîlneşte rezistenţa lui Rosetti, de care nu-i este permis să se despartă dacă nu voieşte să piardă cu dînsul pe alţi mulţi stîlpi ai săi din Parlament. 

[5 august 1881]

["CĂUTÎND A ESPLICA... "]

Căutînd a esplica etnologic antagonismul atribuit moldovenilor contra muntenilor am găsit că bărbaţii de peste Milcov nu înţeleg sub cuvîntul "muntean" populaţia istorică a Ţării Romîneşti, una şi aceeaşi în toate provinciile, ci o pătură superpusă, neistorică, imigrată de curînd prin oraşe, din care se recrutează partidul roşu, rămînînd ca populaţiile vechi sau pe deplin asimilate să se grupeze, ceea ce şi fac, sub cu totul alte formule politice decît cele cosmopolite ale membrilor societăţilor internaţionale. 
Această teorie a produs, ca orice adevăr, o impresie penibilă asupra celor ce cred a avea cuvinte să se simtă atinşi de ea; le-a produs un fel de spaimă de ei înşii, precum se cutremură eroii lui Eschil cînd simt neînduplecarea fatalităţii; le-a produs poate salutara îndoială daca în adevăr ar fi ei aceia cărora li se cuvine misiunea naturală şi înnăscută de-a reprezenta un popor din care, în definitiv, nu fac parte decît din întîmplare şi prin strecurare pe furiş. 
Argumente în contrariu cari ar invalida teoria noastră nu se prea pot aduce. Evidenţa nu se poate tăgădui, deşi un asemenea mister public nu se mărturisea, fie din cauză de oportunitate, fie pentru alte consideraţii. 

          {EminescuOpXII 280}

Împlerea Parlamentului şi a funcţiilor cu noi fanarioţi de provenienţă proaspătă, falsificarea vieţii intelectuale şi politice a poporului prin capete de formaţiune hibridă, incapabile de o activitate intelectuală, toate acestea se impun vederii; autohtonul simte că nici limba, nici înclinările, nici maniera lui de-a vedea nu pot fi reprezentate de cranii c-un dram de creier, supus la ramolisment. Studii craniscopice comparative ar fi de folos, şi tineretul Facultăţii de Medicină şi-ar cîştiga un merit comparînd încăperea cubică a unui craniu în adevăr dacoromanic cu strîmtoarea acelor scorburi găunoase în cari rezidă sterilitatea intelectuală şi perfidia partidului roşu. 
Declamaţiile şi asigurările solemne de patriotism nu ajută nimic în cestiune, întru cît e etnologică. În privirea politică, punerea tezei poate fi oportună sau inoportună, practică sau nepractică, dar numai din punctul de vedere al celui care-o judecă, nu din acela al adevărului în sine. Pentru meritele reversibile financiare ale grupului Carada - C. A. Rosetti, pentru poeziile neogreceşti ale lui Serurie, cestiunea e şi inoportună şi nepractică. 
Să sperăm că va avea alt înţeles pentru distingerea între ceea ce e tipic romînesc şi în adevăr naţional pe de o parte şi între importaţiunile de tot soiul ce se pretind naţionale. 
Fără atitudinea declamatorie a ziarului francez din Capitală, mai obiectiv, dar totuşi numai din punctul de vedere al oportunităţii, ne răspunde "Cumpăna", ziar redijat de tineri evrei. 
Foaia aceasta ne zice că "teoria noastră nu are nici un folos practic pentru partidul conservator". 
Poate că folos practic şi partid conservator sunt o contradicţie în adjecto întru cît [î]i priveşte pe conservatori. Practice sunt Caradalele, cari ştiu a utiliza tot în afaceri ale ţării cele patru clase primare sau Codul Boerescu în aşa chip încît ajung directori de drum de fier şi de bancă şi milionari. Practic e d. C. A. Rosetti, care pune pe Giani să-i stipuleze o plată de zeci de mii de galbeni pentru negoţul de palavre exercitat de la 1857 încoace. Auzit-au cineva de vrun roşu care, în politică, să fie atît de nepractic încît să piarză un ban? Miniştrii daţi în judecată de aceşti virtuoşi se disting prin absoluta lipsă de simţ practic întru cît [î]i priveşte, căci au ieşit săraci, căci au fost oameni de stat în socoteala averilor lor private, şi sacrificiile ce le-au impus celor mai mulţi poziţiunea lor oficială le-a jignit multora interesele şi avutul lor. Cine-a sărăcit dintre roşii, afară de bieţii Goleşti cari au luat-o la serios? Dar Goleştii erau boieri de neam şi autohtoni, deci, ca atari, nu s-au uitat la folosul practic, lăsînd în seama d-lui C. A. Rosetti admirabila calitate de-a concilia interesele sale private cu rolul de martir, de exilat, de prigonit, pe care l-a ştiut juca în perfecţiune. Martiriu şi patriotism ce se traduce în practică în pensii reversibile, în lefuri exorbitante create ad-hoc, în sporirea cu 40 la sută a bugetului cheltuielelor, în urcarea birurilor, în înmulţirea datoriei publice ş. a. m. d. 
Cît despre folosul practic pentru ideile conservatoare, el e evident. Formula unei organizaţii conservatoare, abstracţie făcînd de ţară şi de poporul istoric, se dovedeşte a fi sterilă şi lesne de escamotat. Vedem că roşii, maiestri în precupeţirea unor asemenea formule, au devenit peste noapte din republicani monarhişti şi că primesc orice program politic, numai la putere să rămîie. Treaba lor să răsucească şi să falsifice principiile conservatoare şi să pretinză că sunt ale lor. 
Pentru noi principiile sunt un mijloc pentru păstrarea predominării rasei romîne în ţară; pentru ei un mijloc de-a rămînea la putere şi a escamota încrederea celor lesne de amăgit. Lupta trebuie să devie mai substanţială şi s-apropie timpul în care, în genere, deosebirea între idei conservatoare şi liberale, între idealuri abstracte de organizaţie va căta să înceteze. 
Lupta se va naţionaliza. De o parte vom întîlni fanarioţii şi străinii, de orice credinţe politice ar fi, de alta romînii proprii şi în realitate asimilaţi, abstracţie făcînd de principii politice. 
Evreii au zis Congresului de la Berlin: "Sau ţara să fie cum o vrem noi sau să nu fie". Un apropiat viitor va zice: "Sau ţara aceasta să fie în adevăr romînească, sau nici nu merită să fie". 
De unde să rezulte în adevăr obligaţiunea pentru ţăran ori pentru fostul boier să se lupte în război sau să plătească dări pentru ca Caradalele şi Goldnerii de toate categoriile să aibă liniştea şi mijloacele de-a-i exploata în bună voie? 

          {EminescuOpXII 281}

Oare poporul nostru nu are altă misiune pe pămînt decît de-a plăti pensii reversibile d-lui C. A. Rosetti şi a muri în război pentru a pune fundament siguranţei falimentelor frauduloase? 
Espresia etnologică şi geografică a statului romîn să nu fie decît un pretest pentru Chiriţopoli de a-şi face mendrele, pentru ca străinii să se îmbogăţească şi să se încarce cu onorile create în numele acestui popor?... Ţara Romînească nu mai e decît ocazia dată unui grec ca d. C. A. Rosetti de a se gera în om de stat şi de a-şi face nume? E condamnat acest popor ca paginele istoriei lui să fie mînjite de indivizi străini, fără ca aceştia să justifice prin muncă sau inteligenţă o asemenea suplantare? 
"Cumpăna" ne citează însă state în cari împrejurările ar fi ca şi la noi: Statele Unite şi Belgia. 
Sunt tocmai statele contra comparării cu cari am protestat totdauna. Amîndouă formaţiuni nouă, fără caracter naţional propriu, în cari originea locuitorilor e indiferentă, amîndouă fără trecut. Tocmai cerinţa de-a lăsa Romînia să se prefacă într-o Americă sau o Belgie a Orientului este aceea căreia ne opunem din toate puterile. Nouă nu ne e deloc indiferent elementul ce are a determina caracterul şi soarta acestei ţări. Pretindem în mod absolut ca el să fie acelaş care-a determinat caracterul ţării de la 1200 - 1700 şi de la 1821 - 1866. O ţară care ar apuca căile americanismului deplin devine indiferentă pentru romîn şi e cel mult o espresie geografică, o firmă, un otel, nu o patrie, nu un stat naţional. 

Dar, zice "Cumpăna", atît în lumea fizică cît şi [în] cea morală există şi domneşte numai ceea ce are puterea intrinsecă de-a exista şi domni. Este o ciudată filozofie aceea care se sileşte a demonstra că elementele putrede, că decrepitudinea poate doborî şi stăpîni elementul sănătos şi viguros. 

Poate fi ciudată filozofia aceasta, dar nu e mai puţin adevărată. Puterea intrinsecă de-a exista şi domni nu este absolută, ci atîrnă de la mediul în care se exercită. Cînd un popor încape de ex. sub dominaţiunea străină, învins prin superioritatea numerică, elementele sale viguroase şi statornice vor rămînea jos, iar cele cari se vor adapta mediului nou al robiei, linguşitorii, mincinoşii, viclenii, se vor ridica. Astfel grija cea dendîi a fanarioţilor a fost de-a desfiinţa armata noastră, corp cu corp, pentru a nimici mediul în care calităţile rasei romîne şi puterea ei de viaţă se putea exercita. La 1874 "Romînul" cerea desfiinţarea armatei pentru cauze de economie. 
Istoria noastră e o ilustrare a acestei teorii. În epocele în cari se cerea vigoare şi o intensivă vitalitate s-au ridicat romînii; în epoce de dominaţiune străină, exercitată din Ţarigrad ori din alte puncte, s-au ridicat străinii. 
Adaptabilitatea c-un mediu nesănătos, nedemn, nu înseamnă superioritate organică. 
Stejarul nu creşte pretutindenea, buruienele în tot locul. Aceasta nu va să zică că ele au "o putere intrinsecă mai mare de-a exista şi de-a domni". Daca într-un mediu stricat viclenii şi poltronii înfloresc nu e dovadă că au o putere intrinsecă superioară celor inteligenţi şi de caracter, ci numai că mediul e favorabil pentru decrepitudine morală, nefavorabil pentru sănătate. 
În stîncă s-a găsit o broască ţestoasă care trăise sute de ani fără hrană, adecă tot timpul necesar formaţiunii stîncii. Este ea organic superioară unui englez, care, nemîncînd patru zile, ar turba? '
Victoria finală a superiorităţii e coada teologică a bătrînului Darwin. Cu toată adîncimea filozofiei naturii, el e bun anglican, deci optimist; în contra scepticismului ce-ar putea rezulta din teoria luptei pentru existenţă se - ndreaptă aserţiunea că la urmă victoria e a superiorităţii. Nu superioritatea organică învinge, ci adaptabilitatea c-un mediu dat de timp, istoriceşte, dat de spaţiu, geograficeşte. Dar naturile viguroase vor căta să întipărească mediului caracterul lor, cele slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn chiar, încît slăbiciunea e din acest punct de vedere un titlu la existenţă. Demult gîndeam la o asemenea modificare a teoriei luptei pentru existenţă, văzînd cazurile în cari decrepitudinea şi paraziţii ajung a esploata şi stăpîni elemente sănătoase şi puternice; 

[6 august 1881]

          {EminescuOpXII 282}

["DESPRE O PRETINSĂ INCURSIUNE... "]

Despre o pretinsă incursiune a soldaţilor romîni de graniţă în comitatul Trei scaune din Săcuime "Pesther-Lloyd" scrie, în maniera sa ordinară, următoarea: 

De sute de ori am dat reprezentanţilor noştri din străinătate exemplul diplomaţiei engleze; nu e vina noastră daca trebuie să revenim mereu asupra aceluiaşi exemplu. Rugăm pe oricine care cunoaşte întrucîtva uzanţele diplomaţiei engleze de - a - şi închipui următorul caz. Există undeva - nu în vecinătatea Marei Brititanii, ci în apropierea celei mai neînsemnate colonii a ei - un popor mic, dar obraznic, căruia Anglia i-au adus cele mai mari servicii şi care, drept mulţămită, urmăreşte cu cea mai îndrăzneaţă batjocură tot ce e englez. Presa acestei mici ţărişoare (Kleines Landchen ) batjocoreşte într-una Anglia; guvernul ei nu lasă să treacă nici o ocazie pentru a face guvernului, englez orice năzbutie imaginabilă şi afară de aceasta micul poporaş (Kleines Volkchen ) întreţine un cîrd de agenţi cari se silesc a aduce poporul ce stă sub Anglia la nemulţumire, ba la revoltă chiar. Cu intenţie agenţii micei ţări răspîndesc ştirea că ea în curînd va goni pe engleji şi le va lua teritoriul; iar, pentru ca lucrul să devie verisimil în ochii ignorantului popor de rînd, guvernul micii ţări, din greşeală se 'nţelege, pune pe soldaţi să facă o incursiune pe teritoriu englez, să ocupe sate şi să comită fel de fel de necuviinţe. 
Cum credeţi oare c-ar vorbi diplomaţia engleză cu asemenea canalii? Cazul e inimaginabil, căci englezul ar impune tăcere la cea dendîi ocazie obraznicului vecin; dar să admitem că prin o miraculoasă, constelaţie de împrejurări lucrurile ar fi ajun atît de departe, care credeţi c-ar fi soarta principelui, a ministrului, a poporului, care ar fi atins astfel vaza Angliei? Englejii sunt oameni practici; ei proced în orice loc altfel, conform cu împrejurările locale. Într-un loc restabilesc liniştea, într-alt loc iau ţara întreagă sub stăpînirea lor, într-alt loc bombardează capitala pîn-în fundament, ba pe - alocurea s - a 'ntîmplat c-a curarisit pe-un ministru pe jumătate sălbatec c-un băţ de bambus, dar pururea şi pretutindenea, în Europa ca şi-n cele mai depărtate zone, au inspirat respectul numelui englez şi, chiar acolo unde nimic nu se respectă, au inspirat un fel de sfioasă teamă de orice petec de pămînt pe care fîlfîie o treanţă cu colorile engleze. 
Acesta e obiceiul englez, e bunul obicei. Şi dacă în locurile acelea unde sentimentul pentru onoarea şi demnitatea acestei monarhii ar trebui să fie mai viu ar exista o urmă numai din acea mîndrie şi hărnicie, din curajul şi cuminţia politicei engleze, ar fi în adevăr cu neputinţă ca o ţărişoară ca Romînia să cuteze de - a - şi aranja toată politica ei astfel încît aceasta să semene c-o continuă şi impertinentă provocare a Austro-Ungariei. Nu vorbim aci numai de incursiunea romînilor în comitatul Trei scaune. Un pericol nu subzistă aci şi-n acest moment vagabonţii valahi vor fi şi plecat, de vreme ce d. ministru de război din Bucureşti au avut deosebita bunăvoinţă de-a dispune numaidecît ca să se deşerteze teritoriul ocupat. Aşadar nu cazul în sine ne preocupă, ci gîndim la totalitatea relaţiilor monarhiei noastre cu cel mai tînăr regat. Cazul din Trei scaune e numai un fenomen ceva mai frapant în sistemul politicei romîne, care are de scop a continua agitaţia în contra monarhiei noastre. Presa, Parlamentul, guvernul, poporul, pe cît are simţ pentru lucruri politice, sunt nesleiţi în degradarea monarhiei noastre. Guvernul caută să împiedice prin orice mijloace influenţa legitimă a Austro-Ungariei în Comisia dunăreană, presa predică zi cu zi anexiunea Transilvaniei - e adevărat că presa bucureşteană, e atît de smintită de-a discuta zilnic anexiunea Bulgariei, Macedoniei, Basarabiei; în şcoale se 'ntrebuinţează harte, în care toată ţara - pînă la Segedin - se declară posesiune romînă, iar armata întreprinde tocmai incursiuni pe teritoriul Transilvaniei. 
Paralel cu aceasta urmează agitaţia emisarilor romîni în Transilvania. 
Amintim că abia acum opt zile am dat seamă, după sorginţi ardelene, că aceşti emisari pregătesc populaţiunea romînă că în curînd "va fi eliberată de cătră ţara mumă". Legătura între această agitaţie şi incursiunea de acum e evidentă. Cei din Bucureşti au voit s-arate ţăranilor din Transilvania c-au luat la serios "eliberarea", că de pe acum încă soldaţii romîni au curajul de-a incurge pe teritoriu maghiar - ţăranului nu citeşte gazete, chiar între popii romîneşti abia se află pe ici, pe colo cîte unul care ştie să scrie şi să citească ca oamenii; lor le vin aceste ştiri exagerate, ei aud vorbindu-se de o bătălie bunăoară, în care, se 'nţelege, eroii romîni au fost biruitori; că i-au alungat numaidecît, aceasta n-o află se 'nţelege nimeni şi astfel ţăranul află că d-nii misterioşi cari i-au promis atîtea lucruri frumoase totuşi n-au vorbit aşa de fără temei. Incursiunea în ţinutul celor Trei scaune se ţine de această minare a agitatorilor romîni ca ilustraţia de text. 
Pe lîngă asta ne mai vine în minte că în Bucureşti, pre cît ştim, poartă coroana nouă un prinţ din casa Hohenzollern. întrebăm acum daca e cu putinţă să se facă o asemenea politică sub un prinţ care-şi cunoaşte foarte bine originea şi care s-a obicinuit a-şi utiliza cum se cade foloasele ce i le oferă originea? Presupunem că la prompta recunoaştere a noului regat romîn bunăoară consideraţia pentru un principe german n-a fost cea din urmă şi va fi permis de-a întreba daca originea nu-i impune acelui Hohenzollern din Bucureşti oarecari îndatoriri cari să facă cu neputinţă ca sub ochii săi să se urmeze o politică cu totul asămănătoare cu aceea pentru care Battenberg, cel instalat în Sofia de Rusia, a avut onorabilitatea de-a da pasport ministrului său. Atît de neputincios nu va fi desigur nici regele Romîniei încît să nu poată pune stavilă acelor scandaloase agitaţii cari, mai curînd sau mai tîrziu, cată să devie fatale atît ţării sale cît şi tronului cioplit din nou, precum şi posesorului său. Dar pentru leziunea teritoriului unguresc, nu se poate aştepta satisfacţie de la regele Romîniei. Satisfacţiunea trebuie să şi-o ia guvernul nostru însuşi şi ea trebuie să fie atît de publică, atît de eclatantă, atît de completă precum a fost cea stoarsă cu de-a sila de contele Andrassy de la prinţul Milan sub guvernul Ristici - şi aceasta pentru o greşală mai neînsemnată decît cea ce s-a comis acum. Nu e suficient de a ne mulţumi cu mai puţin decît ceea ce-a obţinut contele Andrassy într-un timp în care Austro-Ungaria nu ocupa încă acea vestită poziţie dominantă de azi şi cînd, pentru întîia dată, ni s-a dovedit atît nouă cît şi mai cu seamă populaţiunilor din Orient că vaza monarhiei nu se poate atinge în nici o împrejurare. 

          {EminescuOpXII 283}

Să nu ne facem iluzia că, daca Romînia se va alege c-o impotentă admoniţiune diplomatică, cari se manipulează cu atîta seriozitate de cabinetul din Viena, jocul nu se va repeta mîni, poimîni, în timpii cei nefavorabili şi c-ar ajunge la capăt atît de curînd. Daca Romînia nu va primi o puniţiune precum ar primi-o în asemenea caz de la orice altă mare putere europeană, atît interesele cît şi supuşii acestei monarhii în Orient s-ar declara proscrişi. Ceea ce i s-ar îngădui fără pedeapsă Romîniei ar îndrăzni Serbia şi Bulgaria. Iar, cînd s-ar ivi în adevăr un conflict, s-ar manifesta poate pe deplin urmările fatale ale acestei slăbiciuni. 

[7 - 8 august 1881]

[""ROMÎNUL" DE JOI... "]

"Romînul" de joi înregistrează cu zgomotoasă bucurie rezultatul balotajului de marţi şi însoţeşte darea sa de seamă cu oarecari explicări pe cari le crede absolut necesare pentru onor. săi cititori. 
Trebuie să aibă cineva lipsa de cuviinţă a "Romînului" pentru a mai îndrăzni să vorbească de o biată alegere la care, pentru cuvinte expuse la acest loc, opoziţiunea s-a abţinut de-a lua parte. 
Şi "Romînul vrea să ne facă să credem minunea că a fost în momentul de faţă în Colegiul I al Capitalei 86 de alegători cari să voteze orbeşte pentru un om cu desăvîrşire obscur şi de nici o însemnătate publică ca acel d. Culoglu, pe care nimenea nu-l ştie? Se vede că libertatea de care s-au bucurat guvernanţii de - a - şi exercita prestidigitaţia împrejurul urnei au umplut-o cu voturi. În zilele noastre oamenii cred mult mai lesne în repejune de manipulaţie decît în minuni. 

[7 - 8 august 1881]

["ADEVĂRUL CĂ ÎN DECURSUL... "]

Adevărul că în decursul acestor din urmă paisprezece ani elementul istoric pămîntean au fost înlăturat în favorul a d-alde Giani, Cariagdi, Carada, Fleva etc., deci în favorul unui element etnic şi moraliceşte străin neamului romînesc, acest adevăr [î]i doare rău pe toţi aceia cîţi şi-au făcut din specula patriei şi naţionalităţii o meserie, un negoţ, o breaslă. 
Cînd aude cineva că un Fleva ori un Pherekydis pretinde a se interesa de Romînia [î]l poate întreba: "Ce-ţi pasă d-tale cum merge ori nu merge Ţara Romînească? Pese-ţi de ceea ce se petrece în patria d-tale originară, în Morea sau cel mult în regiunile hartelor etnocratizate de d. Paparigupolos. Ţara aceasta, în care vă cîştigaţi un codru de pîine, a stat de la 1200 şi pîn-la 1866 şi fără d-voastră. Daca va trăi înainte nu va fi meritul d-voastră; daca va pieri nu pe d-voastră vă poate atinge vina, de vreme ce poporul romînesc n-au fost în drept a vă privi decît ca pe nişte venetici de ieri alaltăieri, veniţi aci ca să vă hrăniţi, iar nicidecum ca să apăraţi un pămînt ce nu-i al vostru sau o naţie din care în definitiv nu faceţi parte decît cel mult prin toleranţă, iar nu pe bună dreptate. De vă place staţi; de nu, Dunărea 'i colo şi pe unde aţi venit puteţi şi pleca". 
Tot acest răspuns li se cuvine şi evreilor şi oricăror străini. Nu vă place ţara şi poporul? Nu vă convine şovinismul neamului romînesc? Nu vă mai lasă să vindeţi rachiu amestecat cu vitriol? Graniţele-s aproape. Mergeţi în ţara cui vă avusese înainte. Aţi

          {EminescuOpXII 284}

făcut avere? Luaţi-o cu voi şi pe ici vi-i drumul! Atîta pagubă să fie pe capul acestei ţări cît o suferi ea prin emigrarea Caradalelor, Gianiilor, Cariagdiilor şi Pherekyzilor. 
Iată singurul limbaj pe care se cuvine să-l ţinem faţă cu această plebe de bragagii şi covrigari aristocratizată pe pămîntul nostru. 
Faţă cu această realitate simplă, ce ne răspunde organul acestor oameni, poreclit "Romînul"? Că şi între conservatori sunt oameni de origine străină. Am mai observat că acest argument ad hominem nu dovedeşte absolut nimic în contra teoriei noastre. 
Pot d-nia lor să-şi chinuiască memoria în toate chipurile pentru a afla şi între conservatori numiri cari să semene cu ale d-nealor; teoria pe care o susţinem e obiectivă, de-o valoare generală secundum veritatem. Argumentul în contrariu nu invalidează deloc teza. 
Chiar daca toţi conservatorii ar fi olandeji sau persani bunăoară, nu rămîne mai puţin adevărat că secta Carada, Giani, Pherekydis, C. A. Rosetti, Fleva este alcătuită din străini superpuşi fără nici un cuvînt naţiei romîneşti; că o esploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor, şi că acest spectacol al esclusivei stăpîniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i pună capăt daca ţine la demnitatea şi la onoarea lui. 
Dar, zice, "Romînul", 

"romînii ca toate popoarele cari păşesc spre progres nu se mai ocupă astăzi de-a descoperi cine e autohton sau nu. 

Însă tocmai asta e tema noastră. Rău fac romînii că se cred destul de înaintaţi pentru a nu se mai ocupa de aceasta; rău că scad la număr pentru a face loc Caradalelor şi Goldnerilor; rău fac că se lasă esploataţi de străini de tot soiul; rău fac că ţin pe spatele lor cu produsul muncii [lor] aceste mii de lipitori, nedeprinse la muncă, corupte, viclene şi mincinoase cari răpesc pămînteanului cel din urmă ban şi-i iau pînea din gura copilului, pentru a se înţoli cu toate trenţele scumpe ale Apusului; rău fac în fine romînii că sufăr ca asemenea lăpădături să-i guverneze. 
Fac atît de rău încît aceşti paraziţi cutează a înjura trecutul nostru, a mînji cu vorbele lor veninoase mormintele vechilor şi vitejilor noştri Domni, a ne numi pe noi străini în ţara noastră proprie. 
A ajuns atît de departe încît "Romînul" îndrăzneşte a zice că aristocraţia romînă, acea aristocraţie care azi, graţie demagogiei. nu mai există, a fost străină. 
În adevăr Roman şi Manea Herescu, ambasadorii lui Mircea Vodă, al căror ultim descendent s-a stins acum cîţiva ani, Basarabii, Floreştii, Bălenii, Filipeştii, Balşeştii, Cănteştii, oameni care au botezat piscurile cele mai înalte ale Carpaţilor cu numele lor nu sunt familii istorice; Matei Vodă şi Vasile Lupu, a căror oştiri împreună se ridicau la 270 000 de oameni, erau o aristocraţie străină, fără drept istoric, fără merit. 
Meritele şi dreptul istoric sunt ale lui Zevzecopol şi Pehlivanoglu, noii veniţi. D-nul Zevzecopol s-a bătut la Valea Albă, d-nul Pehlivanoglu la Rovine şi d-nul Pherekydis la Obertin. 
Daca se va cerceta bine, se va afla că, la adecă, d. Giani a fost duce de Făgăraş, d. Carada pîrcălab de Hotin şi d. C. A. Rosetti vornic de Suceavă. Sunt pline cronicele noastre cu numele ilustre ale Zevzecopolilor de tot soiul şi bătrînul Costin de la Costîna nu ştie cum să le ridice meritele mai sus! 
Dar, întreabă "Romînul", "contra cui s-a luptat Tudor? ". 
Contra voastră, d-nilor roşii! Contra părinţilor voştri! 
Iată ce povesteşte în adevăr Mihai Cioran, adiutantul lui Tudor şi martor ocular al evenimentelor: 

De la deschiderea războiului, din anul 1806 pînă la 1812, între Rusia şi Poartă, şi de la 1812 pînă la 1818, cît a ţinut domnia lui Caragea, şi de atunci pînă la 1821, amîndouă Principatele s-au umplut de greci ca niciodată. Marele spătar, şeful oştirilor nu se făcea niciodată din boieri romîni precum nici agă, nici căpitan de dorobanţi, precum nici o altă dregătorie care după vechile aşezăminte ale ţării avea sub dînsele trupe înarmate; ci pe toţi aceştia îi orînduia Domnii din grecii lor... Caimacamul Craiovei cu toată suita lui şi cu toată oştirea de lîngă dînsul trebuia să fie greci; zapciii plăşilor, vătăşeii plaiurilor, toţi dregătorii cari erau sub dînşii trebuiau să fie greci şi foarte rar s-ar fi putut vedea cîte un romîn printre dînşii... Mitropolitul

          {EminescuOpXII 285}

ţării, cîteşitrei episcopii, toţi arhiereii, toţi egumenii monăstirilor erau greci; în şcoalele domneşti toţi profesorii, mari şi mici, erau greci. Negoţul din toată ţara era în mînile grecilor... După tot cuvîntul drept şi fără voie te făcea să crezi că Grecia întreagă se strămutase în Romînia... Vocea şi puterea boierilor romîni se pierdeau în acel torent de străini ce inundaseră ţara. 

În reclamaţia pe care Tudor o adresează Porţii, el zice: 

Necontenitele şi neauzitele patimi şi chinuri ce suferim neîncetat de la Domnii greci cum şi de la suita ce aduc cu dînşii, şi de la toţi grecii, neamul lor, ce s-au încuibat în pămîntul nostru... 

Divanului ţării Tudor îi prezintă un memorand al cărui punct 1 zice: 

Ca Divanul ce înfăţişează Ţara Romînească să ceară prin arzmazar de la Poartă desfiinţarea cu totul şi pentru totdauna a orînduirii Domnilor greci şi în locul lor să se rînduiască Domni pămînteni. 

Dar să vedem! 
Tudor a avut căpitani, a numit prefecţi. Este vrun Carada printre ei? 
A numit la Dolj pe Ion Solomon, la Mehedinţi, pe visternicul Crăiniceanu, la Gorj pe frate - său, la Vîlcea pe Strehăianu, locţiitor de ban de Craiova pe Vasile Moangă. Între căpitani găsim pe Vasile Crăpatu, Barbu Urleanu, Ion Oarcă, Ghiţă Cuţuiu, Ion Urdăreanu, Ghemigeanu ş. a. Corespondenţa lui cu paşii de din dreapta Dunării o purta un bătrîn anume Borănescu. 
Nu găsim între toţi oamenii aceşti o singură Carada. 
Unde erau Caradalele patriotice pe atunci? 
Aci vom pune pe Ypsilanti să ne răspunză prin proclamaţia sa: 

Voi. prietenii mei patrioţi pe cîţi întîmplările şi nevoia i-au tîrît într-aceste pămînturi ale Moldovei şi Valachiei, siliţi fiind de întîmplările împrotivitoare, aţi ajuns să staţi pînă şi dindărătul trăsurilor boierilor pămînteni ai acestor ţări, batjocură şi ruşine încă neauzită de locuitorii Eladei. 
Cîţi însă veţi rămînea surzi la această sfîntă chemare a patriei şi veţi voi a rămînea slugi boierilor acestor două ţări, stînd dinapoia trăsurilor lor, să cunoaşteţi că de azi nu mai puteţi purta arme şi că neapărat trebuie să vă îmbrăcaţi în haina acestor pămînteni şi să vă aşezaţi în naţia lor. Iscălit: Alexandru Ypsilanti. 

Ceea ce au şi făcut Caradalele acum 60 de ani. Au îmbrăcat haina pămîntenilor şi s-au aşezat între noi. 
Ordinul de zi dat de Ypsilanti la Cozia descrie în modul următor pe vitejii pe cari - i adunase sub streaguri: 

Ostaşilor! 
Dar ce zic? Blestem şi batjocură! Nu voi mînji niciodată acest frumos şi glorios nume adresîndu-mă cătră voi, cari sînteţi nişte cirezi de nebărbate şi nevrednice gloate, de adunături, fricoşi, dobitoace, leneşi şi tot ceea ce se poate numi mai prost etc., etc. 

Sunt şaizeci de ani de atunci! 
Oamenii bătrîni ţin minte vremea. Se poate crede oare că fiii acestor oameni, cari sunt în cea mai mare parte roşii, pot fi buni romîni? Se poate pretinde că acestea ar fi merite suficiente pentru a stăpîni Romînia? Aceste nu sunt erezii istorice, precum binevoieşte a glumi "Romînul", făcîndu-se că uită cumcă cităm acte autentice. Sunt adevăruri, crude şi dureroase adevăruri, cari ne inspiră scîrbă de aceste adunături ce-au uzurpat rolul de politiciani în ţară. Pot oamenii aceştia, a căror părinţi nu ştiau romîneşte, să aibă vrun sentiment de patrie? Pot ei să iubească literatura, artele, meseria naţională? Ştiu ei altceva decît a goni funcţii? Sunt ei altceva decît ceea ce ovreii sunt în Moldova? 
Iată de ce moldovenii au dreptate să urască pe aceşti oameni. Ei, poporul istoric, au dat mîna şi s-au unit cu poporul istoric al Ţării Romîneşti. Cînd au unit coroana neamului Muşatin şi pe-acea a străvechilor Basarabi pe-o singură frunte, cînd poporul lui Bogdan Voievod Dragoş s-au unit cu poporul lui Tugomir Basarab, amîndouă ramuri odinioară puternice a unei mari naţii a evului mediu, nici unii nici alţii n-au gîndit că vor ajunge a fi stăpîniţi de... vorba lui Ypsilant... de "prietenii patrioţi ce stau îndărătul trăsurilor boierilor pămînteni ". 
Înainte, cînd vă jucaţi de-a republica, calea-vale! Serurie publica pe-atunci Parisul în America, iar teoria "om şi om" era foarte favorabilă republicei compuse din orice fiinţe cu care-a umplut Dumnezeu lumea. 

          {EminescuOpXII 286}

Azi sînteţi monarhişti, regalişti, legitimişti? Apoi se schimbă treaba. Monarhianu se întemeiază decît pe elemente istorice, nu pe venetici şi parveniţi. 
Nu căutaţi cu lumînarea printre conservatori numiri cari pot fi de origine străină, dar se află în cronicele noastre în veacul al Xvi-lea şi al Xvii-lea. Nu citaţi pe Rosnovanu, Solescu, Păşcanu, Canta ş. a. alături cu onor. C. A. Rosetti ca şi cînd ar fi tot de-o seamă numai pentru că numele seamănă. Nu strecuraţi pe patronul Caradalelor şi Cariagdiilor între familiile ce sunt de trei - patru sute de ani în ţară. 
Nu vă oprim, se 'nţelege, de-a fi şi de-a vă simţi romîni. Ceea ce însă nu se cuvine, ceea ce e stricăcios pentru ţară şi pentru rasa romînă, e ca d-voastră, cari faceţi politică pentru a face avere, d-voastră, pentru cari manoperele demagogice sunt un mijloc de trai, să determinaţi soarta acestei ţări, să fiţi elementele ei hotărîtoare. Au căzut boierii? Vie alţi romîni în locul lor. Dar romîni get - beget, de coada vacii cum se zice. Vie Ion Frunte Lată, ori Terinte Ţără - lungă să puie trebile la cale, iar nu Giani, Cariagdi, Carada, Flevs, Chiriţopol, C. A. Rosetti şi alţii de soiul acesta. 

[9 august 1881]

O CONFIRMARE NEAşTEPTATĂ 

Fără s-o aşteptăm, d. I. Ghica dă dreptate teoriei noastre etnologice în scrisoarea a Ix-a adresată d-lui V. Alecsandri şi publicată în "Convorbiri". 
Iată în adevăr pasaje din această scrisoare cari ilustrează teoria noastră despre sterilitatea intelectuală a imigraţiunii romînizate din proaspăt. 
Deşi tonul scrisorii e beletristic, potrivit cu foaia în care a fost tipărită, cititorul va vedea că în mod intuitiv se descrie incapacitatea înnăscută a păturei superpuse din Romînia de-a pricepe geniul poporului nostru. 

[9 august 1981]

DIN EPOCA LUI MATEI BASARAB

Sub titlu Moldova acum două sute de ani ziarul "Bukarester Tagblatt" a publicat următoarele: 

Din izvor sigur ni se anunţă că nu demult s-a găsit în arhiva oraşului Stettin (Prusia) două documente istorice foarte remarcabile, cari sunt de o valoare nepreţuită pentru istorie şi pentru Romînia. Unul din aceste documente este un tractat de alianţă încheiat la 1650 între principele moldovean Tudor Stefăniţă şi regele Carol X, din Suedia, contra polonezilor. Al doilea document este o cronică a mijlocitorului suedian care a fost însărcinat cu încheierea acelui tractat şi în care se află o descriere interesantă a stărei de cultură de atunci a Moldovei. 
Principatul avea atunci o armată bine instruită de 120 000 oameni. Administraţia era regulată, deja existau şcoli, şi legislaţiunea era astfel organizată încît se putea număra între ţările cele mai civilizate de atunci. Această stare folositoare o datorea Moldova predecesorului lui Ştefan Tudor, principelui Vasile Lupu, care a înfiinţat prima tipografie în Romînia, clădind biserica Trei Ierarhi din laşi, una din clădirile cele mai monumentale ale Romîniei. 
De un interes deosebit este următorul pasaj în numita cronică a mijlocitorului suedian. El zice între altele: 

          {EminescuOpXII 287}

"Am sosit în Iaşi în timpul nopţei şi am fost primit la barieră de către un oficier al principelui, care m-a condus în palatul princiar. Sosind în Curtea acestuia, garda prezenta arma, cu care ocazie mi se păru curios că căpitanul comanda în limba nemţească. Întrebînd despre motivul acestui lucru, mi s-a răspuns că principele Tudor, care a trădat pe predecesorul lui în calitate de secretar domnesc, punînd mîna pe tron, de frică să nu paţă şi dînsul tot aşa a angajat un regiment nemţesc, făcînd dintr-însul garda lui personală". 
Cronicarul, care după cum se vede ochea totul bine, descrie pînă la cele mai mici amănunte moravurile şi obiceiurile moldovenilor, traiul lor, ba pînă şi aranjamentul lor. Deja atunci era în laşi în uz Scrînciobul, pe care cronicarul îl descrie cu deamănuntul. 
"În urmă, principele Tudor a fost silit să părăsească ţara, refugindu-se la credincioşii lui amici, la suedezi. Senatul din Stockholm l-a primit cu mare distincţiune, acordîndu-i în consideraţia înaltelor sale facultăţi spirituale o pensiune anuală şi dîndu-i pentru locuinţă castelul de lîngă Stettin. de unde întreţinea o corespondenţă statornică cu tatăl său, care trăia în Varşovia, şi care corespondenţă trebuie să se afle în vreo arhivă rusească". 
Din mici trăsături de caracter, pe care cronistul ştie să le grupeze cu dibăcie, ni se prezentă înaintea ochilor figura lui Tudor în mod plastic. El ni se arată ca un om energic, care nu se sparie de nimic, care cuprinde cu ochiul sigur situaţia politică de atunci a Europei şi care apoi nizuieşte a asigura Principatul în contra tuturor atacurilor prin întărirea puterilor militare. În privirea vederilor sale filozofice de stoic, el şi în nenorocire a suportat cu statornicie soarta sa şi a ştiut să-şi păstreze pînă la momentul din urmă sprintenia spirituală şi un interes viu pentru viaţa spirituală a timpului său. 

Nu e nevoie, pentru cunoscător, a adăoga că aceste documente vorbesc de epoca de strălucită memorie a lui Matei Basarab, cînd Ţara Romînească avea 150000 de ostaşi, Moldova 120 000; o epocă pe care am invocat-o de atîtea ori zilele trecute în discuţia noastră asupra deosebirilor de rasă din Romînia. 
În darea de seamă a foii germane s-a strecutat o eroare de nume. Nu Tudor Ştefan ci Ştefan Gheorghe [î]l cheamă pe acel viteaz boier care-n înţelegere cu Matei Vodă răsturnase pe cîtva timp pe Vasile Vodă Lupul, ca pedeapsă pentru vrăjmăşia nejustificată a acestuia în contra bătrînului şi valorosului domn al Munteniei. Mai amintim că există un portret xilografat excelent al lui Ştefan Gheorghe, din vremea lui, şi că, afară de Suedia, Parlamentul Engliterei i-a votat asemenea o însemnată pensie. 

[9 august 1881]

["CE VOR MAGHIARII CU ALIAŢII LOR... "]

Ce vor maghiarii cu aliaţii lor evrei de la "Pesther-Lloyd" şi de la alte ziare oficioase cu tonul plin de necuviinţă şi de venin pe care-l ţin faţă cu romînii în genere, cu statul romîn îndeosebi? Ploaia de invective căzute ca din senin din nenumăratele foi ungureşti au ele vro raţiune suficientă, subiectivă măcar, sau sunt produsul căldurilor caniculare ale acestei veri? In asemenea caz se 'nţelege că gheaţa la cap şi dusă de apă rece sunt mijloace de înduplecare şi liniştire de mai sigur efect decît raţionamentele; şi manifestaţiunile nepoliticoase şi nepolitice ale presei maghiare au nevoie mai mult de un tratament solid hidro - terapeutic decît de argumente în contrariu logice sau... materiale. 
Ciudată privelişte ne prezintă ţările de dincoace de Laita. O rasă puţin numeroasă, de 4 şi jumătate milioane, ca cea maghiară, incultă, fără o dezvoltare intensivă a muncii naţionale, servă de pretext la o mulţime de cavaleri de industrie, maghiarizaţi de curînd, evrei, slovaci, nemţi ş. a. pentru a supune unui tratament barbar şi nelegiuit popoarele Coroanei Ungariei, popoare în genere mai vechi pe acele teritorii decît rasa maghiară însăşi. Şi, cînd aceste popoare, fie romîni, fie sîrbi, fie alţii, nu vor să se lase a li jupi pielea şi a li se stîlci organele graiului cu nodurile dulcei limbi ungureşti, atunci ţipete şi vaiete că se prăpădeşte patria lui Arpad, că e înaintea unui abiz. 
Dar fie înaintea unui abiz. Ce mai pagubă! O formaţiune politică de poltroni şi de gură - cască mai puţin, iată totul. Cu înlăturarea d-lor Ugron şi Bartha nu se desfiinţează nici popoarele Ungariei, nici brazda ei. 
Zi cu zi li se substituie maghiarilor alte elemente, mai trainice şi mai muncitoare. Nu le-a rămas în realitate decît privilegiul ce şi l-a creat de-a ocupa funcţiile publice; 

          {EminescuOpXII 288}

încolo negoţul e 'n mîna evreilor şi a germanilor; institutele de credit, întreprinderile industriale, navigaţia sunt pe mîinele străinilor; oraşele sunt populate de străini. Un vînt în schimbătoarea lume politică şi maghiarii părăsesc scena mai săraci, mai ignoranţi, mai neputincioşi decum au intrat pe ea la 1866. 
Această conştiinţă a neputinţei şi nimicniciei proprii [î]i arde şi [î]i mănîncă. Un temperament iute şi ordinar [î]i face şi mai incapabili de-a suporta cu înţelepciune căderea şi ruina vădită, deci caută a-şi răzbuna pe oameni nevinovaţi neputinţa lor proprie şi şi inventează cînd emisari romîni în Ardeal, cînd Daco - romînia, cînd alte năzbutii toate. 
Un popor care nu e nici destul de cult, nici destul de numeros pentru a fi atît de suficient şi care formează abia a treia parte din populaţia ţării ce-o stăpîneşte, fără umbră de drept şi prin subrepţiune, ar trebui să fie mai modest. Aducîndu-şi aminte de cîte a suferit el însuşi, ar trebui din contra să sprijine şi să încurajeze tendenţele de emancipare politică, intelectuală, economică a conlocuitorilor de altă limbă, ca astfel toate naţionalităţile, unite într-un mănunchi, să reziste cu mai mult succes inamicului comun, care e totdeuna o civilizaţie superioară. Se urmează însă din contra. Dintr-o ţară cu populaţie rară cum e Ungaria emigrează mii de oameni pe an în... America; populaţiile pămîntene scad la număr şi sărăcesc; încît evreii de la "Pesther-Lloyd" propun colonizarea şesurilor cu nemţi. Şi, cu toată starea aceasta de lucruri, maghiarii vor să silească pe oameni de-a deveni maghiari? Este aceasta cu putinţă? 
S-a văzut vrodată ca o minoritate incultă şi săracă să-şi impună naţionalitatea sa altor popoare dacă nu superioare, cel puţin egale cu ea? Nu s-a văzut nicăiri, nu se va vedea nici aci. 
Norocul maghiarilor consistă, la dreptul vorbind, în împrejurarea că bătrînul Deak a cunoscut prea bine că maghiarii singuri ar fi incapabili de a forma un stat independent. De aceea i-a lipit de partea de dincolo de Laita, ca pe fraţii siameji. Romînii, precum şi celelalte popoară, au legături vechi cu Casa de Austria, mai vechi decît autonomia ungurească. şi decît statul unguresc de proaspătă memorie. Dacă ungurii s-ar dezlipi de Austria, dacă ar înceta principiul ce-i face posibili, nu multe săptămîni ar trece şi s-ar alege praful de regatul d-lui Tisza şi consorţi. 
Tot respectul pentru monarhia habsburgică pre cît prezintă principiul unei pacinice convieţuiri de popoare deosebite şi străine unele de altele. Dar de la această fericită idee de stat, care e tot ce se poate mai ingenios ca echilibru de puteri, pînă la monomania şi esclusivismul maghiarilor e o deosebire cît cerul de pămînt. Desigur că nu vom include în stima noastră pe betyarii foilor ungureşti şi pe ovreiaşii de la "Pesther-Lloyd". 
Ş-apoi ce aere îşi dau? 
Ce-ar face Anglia în ocazia cutare? Anglia? Dar înainte de toate în Anglia funcţionarii nu fură; exemplare de oameni de stat ca d. Lonyay nu există; membrii Camerei Comunelor nu au diurnele vîndute la cămătari pe ani înainte, ca membrii ilustrului Parlament din Pesta; veniturile a zece lorzi sunt egale cu veniturile Ungariei întregi. Anglia n-are nevoie de colonişti străini, ea care colonizează lumea; în fine oameni de rasă engleză se numără cu sutele de milioane, nu sunt patru milioane şi jumătate. Cine are puterea Angliei, averea şi producţiunea ei şi mai cu seamă mintea ei poate să-şi dea şi aerul ei. A compara însă o biată stirpe tătară, fie cît de energică, cu rasa anglo-saxonă şi a aştepta de la ea minunile celei din urmă e curată copilărie. 

[10 - 11 august 1881]

[""ROMÎNUL" S-A PUS PE STUDII... "]

"Romînul" s-a pus pe studii comparative. Pentru a dovedi că între conservatori şi sincerii liberali nu poate exista stimă reciprocă, reproduce pasaje din discursurile d-lui Vernescu pe de o parte, pasaje din, Timpul" pe de alta. Fiindcă istoria asta-i face plăcere, 

          {EminescuOpXII 289}

suntem departe de-a i-o lua, deşi ştim prea bine ca nu va putea s-o prelungească, de vreme ce, afară de cazurile tocmai citate de "Romînul", ceartă între noi şi bărbaţii politici de la "Binele public" n-au fost. Din acele pasaje "Romînul" deduce că între grupurile opoziţiei nu poate exista "stima reciprocă şi necesară oricarii uniri şi încrederea etc. "
Fiindcă "Romînul" e în fatala poziţie de-a nu-şi mai putea repeta priveliştea dihoniei între grupurile opoziţiei, de vreme ce cu citarea unui singur caz s-a sleit izvorul şi fiindcă se vede a avea un interes dramatic pentru asemenea lucruri, noi, cari totdauna suntem dispuşi a face servicii confraţilor noştri, vom aminti izvoare mult mai fecunde de inspiraţiune pentru onor. redactori ai "Romînului". 
Astfel bunăoară s-a întîmplat ca nu un orator, dar însuşi ministrul - prezident al unui cabinet roşu, d. D. Brătianu, să-i numească pe deputaţii din majoritate "hoţi şi precupeţi ai intereselor publice", trimiţîndu-i la "puşcărie" şi la "carantină". 
Întrebăm: încetat-au "stima reciprocă necesară oricării uniri, încrederea fără de care nu poate fi înţelegerea într-un scop comun" dintre d. Dimitrie Brătianu şi marele partid roşu? 
Deloc. 
După apostrofarea majorităţii cu numirile de "hoţi şi precupeţi ai intereselor publice", după ce i-a ameninţat cu puşcăria şi carantina, roşii [î]l aleg prezident al Camerei. 
Suit pe scaunul prezidenţiei, d. Dumitru Brătianu [î]i compara cu nişte "putregaie " cărora li se va datori nimicirea Romîniei. 
Epitetul de "putregaie " adresat majorităţii contribuie la "stima reciprocă necesară oricării uniri" etc.? 
Ne mai aducem aminte de răposata întru fericire "Presa". Cari erau epitetele zilnice pe cari "Presa" şi d. Boerescu le dădea partidului roşu? "Descreieraţi ", "deşucheaţi ", "bandă de aventurieri", "Hodel şi Nobiling" etc., etc. 
D. Boerescu a devenit însă ministru şi "Presa" guvernamentală. 
Desigur "stima reciprocă necesară oricării uniri şi încrederea etc. " au fost la culme în acea epocă. 
Nu mai vorbim de alte cazuri. Azi d. Cogălniceanu era numit în "Romînul" maistru în sustracţiune, mîni, devenit ministru, era necomparabilul patriot. Baronul în fine, cel care aruncase cadavrul Romîniei la picioarele contelui Andrassy cu "cuţitul înfipt în pîntece ", a fost şi este persona grata a partidului dominant; în fine "pionul" din mînile d-lui de Bismarck, agentul prusian, e astăzi marele şi eroicul rege. 
Toate acestea adaogat-au "stima reciprocă şi necesară oricării uniri"? Scriptura zice: "Vedereţi bîrna din ochiul vostru, nu aşchia din ochiul aproapelui". 

[12 august 1881]

["ÎN "GRENZBOTEN ", REVISTĂ... "]

În "Grenzboten ", revistă în care ne-am deprins a întîlni de multe ori articole inspirate de sferele guvernamentale ale Germaniei ori ale Austriei, aflăm articolul de mai la vale pe care-l reproducem fără a-l comenta, de vreme ce intenţia noastră este mai mult de-a face cunoscut ceea ce se cugetă în regiuni determinante în privirea ridicării Serbiei la rangul de regat. 

          {EminescuOpXII 290}

COROANE REGALE NOUĂ PE DUNĂRE

În ultimele săptămîni oblăduitorul serbilor a făcut iarăşi o călătorie europeană, la care din nou a fost oaspe al împăratului nostru. După cum se zice, această călătorie a prinţului s-ar lega cu dorinţa sa de a fi înălţat la rangul de rege şi această veste se pare a fi întemeiată pe adevăr, în adevăr se pare că prinţul Milan al Iv-lea, cu călătoria sa la Curţile din Austria, Germania şi Rusia, ar fi voit să sondeze în persoană dispoziţiile pentru această înălţare şi daca va fi recunoscut. Se vorbeşte deja că această înălţare se va face la 15 iulie, ziua aniversării a Iii-a a declaraţiei Independenţei Serbiei ca stat suveran. După toate ştirile prinţul ar avea acum toate şansele reuşitei. 
 Vom produce cîteva notiţe biografice asupra candidatului: 
Prinţul Milan este al doilea în tinereţe dintre suveranii Europei. Numai regele Spaniei este mai tînăr decît el, pentru că acesta n-are decît 23 de ani, pe cînd prinţul Serbiei are 27. Ba chiar cel din urmă a domnit mai mult decît 14 alţi suverani, pentru că s-a suit pe tron încă de la 2 iulie 1868, deşi încă sub tutelă atunci. 
El este fiul prinţului Mihail şi prinţesei Maria. Tatăl său a fost ucis la 10 iunie 1868, în parcul de la Top-kapî, ucidere de către asasini puşi de către partidul rival al descendenţilor lui George cel Negru, şi cari l-au împuşcat. Muma sa a trăit mai tîrziu în legături nelegitime cu prinţul Cuza. Tînărul prinţ şi-a primit educaţia sa la Paris. La 22 august 1872 a fost declarat major şi s-a căsătorit la octombrie 1875 cu Natalia Checicu, fiica unui colonel rusesc care apoi a născut la august anul următor pe prinţul Alexandru. 
Tînărul prinţ a fost totdauna un reprezentant al ambiţiunilor sîrbeşti, şi cu acest chip este un caracter îndoielnic atît pentru Turcia cît şi pentru Austro-Ungaria, aceasta din urmă avînd şi ea supuşi din viţă sîrbească lucrate de Omladina. În vara anului 1876, planurile aceste trebuiau să fie puse în lucrare pe hotarele turceşti. 
După instigaţiile şi sprijinele Rusiei, Milan a început, împreună cu prinţul Nichita din Muntenegru, un război contra Turciei, fără motiv. 
Dar acest război s-a mîntuit nenorocit; biruinţele sîrbeşti prevestite nu s-au efectuat şi în loc de cucerirea Bosniei, care se plănuise la Belgrad, era cît pe - aci Serbia să fie cucerită de turci. Înainte de a se sfîrşi această învingere se făcuse o încercare de a se transforma coroana princiară într-o coroană regală. 
General Cernaieff, aventurosul şef panslavist căruia i se încredinţase conducerea armatei sîrbeşti, a făcut să se proclame de către armată în tabăra de la Alexinaţ ospodarul rebel rege al serbilor. Acesta era un experiment foarte audacios, cu atît mai mult cu cît pînă atuncea armata sîrbească nu-l justificase prin izbînzile sale şi nici prinţul nu dăduse probe de vitejie în bătăile cele mici din văile de la Morava. 
Ţăranii sfioşi şi nedisciplinaţi ai Landverului sîrbesc fură totdauna bătuţi de către veteranii lui Ahmed Eiub, şi prinţul Milan s-a ţinut cu prudenţă de-o parte de la cîmpul războiului. 
În urma acestor împrejurări nenorocite, pompoasa proclamaţiune a Iui Cernaeff nu făcu, chiar la sîrbi, decît puţin efect. Ajunsă la cunoştinţa puterilor europene, majoritatea lor o considera poate în tăcere ca un eveniment comic, iar pe faţă o dezproba. Diplomaţilor din Belgrad li se dete de către guvernele lor poruncă de-a face cunoscut prinţului Milan, în expresiuni neîndoielnice, că încercarea din parte-i de - a - şi aroga o demnitate care nu este nici în proporţie cu împrejurările sale, nici cu evenimentele de faţă, ar fi considerată de majoritatea puterilor garante cu cea mai mare desplăcere şi chiar ar putea primejdui dinastia în persoana sa. La asemenea sfat, îmbrăcat cu nişte cuvinte aşa de prevestitoare de nenorocire, nu s-a putut altfel răspunde decît supuindu-se. Aşa, esperimentul îndrăzneţ al lui Cernaeff a căzut şi prinţul nu a cules nimic din aceasta decît o satisfacţiune foarte mărginită: de a fi interpelat cu titlul de maiestate de către curtizanii săi şi de către nişte ofiţeri ruseşti adulatori, în timpul de vreo 14 zile. 
Puţin după aceasta marea şi pestriţa beşică de săpun a rebeliunii sîrbeşti se sparse cu desăvîrşire prin biruinţa care o repurtase la Djunis îndemînatecia comandantului şi vitejia ostaşilor otomani, şi regele, cu regalitatea păţită la naştere, fu silit să ceară smerit mijlocirea Europei pentru a scăpa de soarta cu care-l ameninţa dreapta mînie a suzeraniului său. Cînd victorioasele trupe turceşti se îndreptară spre capitală, gonind înainte-le ca lupul o turmă de oi cetele pline de spaimă ale ţăranilor sîrbi înarmaţi, Milan Obrenovici dovedi calitatea lăudabilă de a fi recunoscător pentru graţiare şi se obligă îndată a fi liniştit pe viitor dacă i s-ar obţinea de la sultan să-i acorde păstrarea rangului său princiar şi permisiunea de a-şi urma guvernarea în condiţiunile de mai înainte. El fu tratat mai generos decît meritase. Puterile opriră braţul Turciei, ridicat pentru cea din urmă lovitură, şi Serbia scăpă cu bătaia. Nu cîştigase, dar nu pierduse nimica. Devenise însă mai bogată în experienţă şi prin urmare mai băgătoare de seamă. 
Se feriră aşadar de participarea la războiul ruso-turc, care izbucnise puţin după încheiarea păcii între Serbia şi Poartă, şi abia la 12 decembre 1877 se făcu proclamaţia către sîrbi, chemîndu-i la liberarea patriei, şi se declară război Turciei. Răspunsul sultanului la această declaraţiune a fost destituirea principelui, acuma însă împrejurările erau mult mai favorabile. Principele Milan, care se făcu acuma el însuşi comandant suprem al armatei, întîlni pe calea sa numai rămăşiţe neînsemnate ale trupelor turceşti, şi pînă la armistiţiu, sfîrşitul lui ianuarie 1878, luă cu biruinţă Pirot, Niş şi o mare parte din Serbia veche. Prin pacea de la San Stefano şi prin Tractatul de la Berlin el dobîndi de la Poartă deplina independenţă şi o sporire însemnată a teritoriului său, după care lucru luă titlul de "Alteţă ". 
Dorinţele lui erau mai mari chiar atuncea, dar n-au fost satisfăcute în toată cuprinderea lor. Cu toate că Congresul de la Berlin luă în seamă faptele împlinite în privinţa Romîniei, a Muntenegrului şi a Serbiei şi le acordă părţi mari de pămînt cari aparţinuseră pînă atunci Turciei, el se arată totuşi surd pentru dorinţele acestor ţări în privinţa unei înălţări de rang a principilor lor. Manifestarea acestei trebuinţe adînc simţite părea a fi atuncea prea timpurie. Romînia, ca şi Serbia, primiră sfatul politicos de a fi moderaţi în privinţa numărului şi a

          {EminescuOpXII 291}

însemnătăţii cererilor lor, a avea răbdare, mulţumindu-se deocamdată cu lucrurile foarte preţioase obţinute. Mai cu seamă Serbia avea tot cuvîntul pentru o asemenea moderaţiune. Partea ei de cîştig a fost mare peste măsură în comparaţie cu acţiunile sale în timpul războiului. Romînia a adus jertfe mari de sînge şi bani; vitejia armatei sale a contribuit în mod foarte esenţial la dărîmarea părţii celei mai mari a domniei turceşti în Europa. Serbia însă, precum am mai spus-o, s-a ferit a-şi frige degetele la focul de război pînă la căderea Plevnei, cu toate că interesele sale nu erau mai puţin în joc decît acele ale vecinului său mai întreprinzător şi mai fără teamă. Abia atuncea cînd, prin puteri covîrşitoare, se luase fortereţa de căpetenie a turcilor, principele Milan, avînd conştiinţa că nu se mai hazardează nimica, se alie şi el cu ruşii şi romînii, iar în "lupta de liberare" ce a urmat de atuncea nu şi-au pierdut viaţa nici măcar o sută de fii ai principatului crescător de rîmători. Cînd sîrbii au fost dotaţi de areopagul de la Berlin cu un mare adaos de pămînt mănos se putea zice: Ei seceră unde n-au semănat. 
Aceasta au uitat-o însă sîrbii în pornirea lor spre vază şi însemnătate. Ei sunt hotărîţi a imita exemplul care li l-a dat de curînd Romînia şi este probabil că li se va face pe voie. Se pare că este privit ca indiferent daca, în comparaţia cu motivele cari le-a adus Romînia pentru aceeaşi cerere, pretenţia Serbiei de-a intra în numărul regatelor este rău fundată. Principatul dacic, coprinzînd şi noua provincie de pe malul drept al Dunării, este cu mult mai mare decît regatul Bavariei, ba chiar mai mare decît Marea Britanie cu Irlanda; este fertil în mod extraordinar şi bogat în comori minerale şi are mai mulţi locuitori decît Belgia, decît Portugalia şi decît amîndouă ţările scandinave. Deja înaintea războiului, sub domnia unui principe inteligent şi onest din casa Hohenzollern, făcuse progrese însemnate pe calea culturii, îşi dezvoltase în mod abil resursele sale, lucrase pentru creşterea naţiunii, înlesnise comerţul şi agricultura prin construcţia de şosele şi căi ferate şi-şi crease o armată respectabilă. Prin toate aceste măsuri el dobîndise întru atîta bunăvoinţa puterilor şi a popoarelor încît, departe de-a face opoziţie în contra dorinţelor ambiţiei sale justificate, ele-i urau din suflet fericire la încoronarea clădirii statului şi multe zile bune într-însele. Cu Sîrbia lucrul nu stă deloc atît de bine. Inclusiv cu achiziţiunile din 1878 are o întindere care nu e egală nici cu a treia parte din întinderea Romîniei, are părţi întinse de pămînt cari nu sunt bune pentru agricultură şi nu are nici atîţi locuitori cît marele ducat de Baden. Mulţi ani d' a rîndul a îngrijit rău de afacerile sale şi, prin suficienţa proprie tuturor semibarbarilor, a fost un izvor nesecat de supărări şi încurcături pentru vecinii săi, mai cu seamă pentru Austria. Poporul sîrb se arătă în cea mai mare majoritate indiferent faţă cu binecuvîntările civilizaţiunii, este în cea mai mare parte în proporţie sărac şi n-a făcut nimica pentru a ridica comerţul. După cît ştim, principele Milan n-a dovedit niciodată o deosebită capacitate sau pornire de a arata supuşilor săi leneşi şi neculţi drumul spre obiceiuri şi deprinderi mai bune decît acele cari le-au moştenit de la părinţii lor. El este întotdauna unealta supusă în mîna unuia sau altuia din intriganţii politici. Nici ca om de stat, nici ca ostaş el n-a dovedit o aptitudine deosebită şi cu atît mai puţin una care merită a fi încoronată. Pare că-i lipseşte chiar darul firesc al curajului fizic, care se vede atît de des la popoarele semicivilizate. Dacă-l are acest dar, purtarea lui n-a fost astfel încît să fie vădit. Pe cînd în luptele şi bătăliile din munţii de lîngă Morava compatrioţii lui cădeau cu miile, cădeau pentru ambiţia lui, el şedea liniştit în conacul lui din Belgrad, bea şampanie, fuma ţigarete şi juca cărţi cu curtenii şi adiutanţii săi. Ceea ce a făcut în urmă la Pirot şi Niş se poate scrie pe-o unghie. 
Cînd un asemenea principe este a se face rege al unui regat în miniatură fireşte că nu poate să se aştepte a fi salutat şi felicitat de opinia publică a Europei ca vecinul său mai viteaz şi mai isteţ din josul Dunării. Putem însă să pronunţăm speranţa ca coroana regală să nu-i prea mărească ambiţia, să nu-l lase a se privi ca "regele sîrbilor " în sensul cum [î]l înţelege Omladina, pe care însă Austro-Ungaria nu-l poate recunoaşte. Nu este în realitate nici un motiv pentru care ospodarul Milan să fie titulat de acu înainte rege. Dar fiindcă se pare că nici o putere mare nu are nimic în contra promoţiunii sale, dorinţa inimei i se va împlini probabil peste cîteva săptămîni. Aibă succes sau nu, ca o însemnată întîmplare istorică nu o va privi nimeni aceasta, afară de el însuşi. 

[13 august 1881]

["ÎN PRIVIREA PRETINSULUI CONFLICT... "]

În privirea pretinsului conflict de graniţă din Ardeal ziarul unguresc "Nemere " comunică următoarele: 

La 10 august primarul oraşului Berecic vesti pe prefectul comitatului Trei scaune că pe o parte a unui munte revindicat care formează proprietatea oraşului Berecic, pe plaiul numit Baltin sau Ianorog, Romînia ridică un pichet şi-l ocupă cu soldaţi. Acest pichet s-ar afla 3500 de paşi dincoace de linia graniţei. Prefectul comitatului Trei scaune raportează telegrafic în aceeaşi zi încă ministrului de interne despre starea lucrurilor. El primeşte ordin de la ministru de-a merge în persoană în faţa locului şi de-a cerceta întrucît era întemeiată ştirea. 
Prefectul se şi duse la faţa locului cu vicenotarul comitatului, Nicolae Szentivany, organ special al serviciului construcţiunilor, cu delegaţii oraşului Berecic şi cu martori cari cunosc bine localitatea. La 13 şi 14 august el revizui graniţa între Romînia şi oraşul Berecic şi constată, pe baza spuselor martorilor, că pichetul s-ar fi construit în adevăr pe teritoriu unguresc, 3500 de paşi dincoace de graniţă. Dispoziţiile ulterioare ale ministerului sunt cunoscute. 

"Nemere " zice că încălcarea de teritoriu nu s-a putut întîmpla decît din neştiinţa organelor romîne respective. Locul pe care s-a construit pichetul e îndealtmintrelea o pustietate în care arareori se rătăceşte vreun om. 

          {EminescuOpXII 292}

"Pesther Lloyd" primeşte din Bucureşti informaţiunea că în privirea aceasta guvernul nostru s-a arătat foarte prevenitor cătră cel unguresc. Corespondentul foii din Pesta află că însărcinatul cu afaceri al Austriei a fost informat din partea ministrului nostru de interne că ministrul de război, îndată ce i s-a făcut arătare din partea Ungariei, a dat ordine ca să se evite o împresurare de teritoriu. Guvernul s-a declarat gata de-a da afacerea în seama unei comisii mixte, iar ziua întrunirii acestei comisii, compuse din delegaţi romîni şi unguri, s-a propus pentru 21 august. Delegaţii romîni s-au numit deja în persoanele d-lor Handoca, prefectul judeţului Putna, colonel Barozzi, şef al depozitului Ministerului de Război şi colonel Cantilli, comandant al unui regiment de dorobanţi. 
Din partea Ungariei s-ar fi delegat Grigorie Beldi, prefect al comitatului Mureş - turda, Iosif Posan, Iosif Potsa, prefect, şi Francisc Farro, subprefect în comitatul Trei scaune. 
Pe cînd însă lucrurile iau această faţă pacinică, încît însuşi baronul de Salzberg, însărcinat cu gerarea afacerilor legaţiunii imperiale, şi-a esprimat convingerea că comisia mixtă de graniţă va rezolva cestiunea spre mulţumirea amînduror părţilor, ziarele ungureşti din provincie urmează a scorni ştiri alarmante. Astfel foaia "Magyarorszag " din Chesdi-oşorhei spune că un regiment de soldaţi sub comanda unui colonel a irupt din Romînia în Transilvania. Regimentul a ocupat 3000 de pogoane de codru şi au tăiat arbori în valoare de un milion de franci. Soldaţii au nimicit patru pietre de hotar şi au aşezat altele nouă; încă şi acum ei păzesc teritoriul ocupat. Lucrul e cu atît mai serios, adaogă foaia, cu cît redutele noastre, ridicate acum patru ani la Soosmizio şi cari costă o jumătate de milion de fiorini, au devenit de prisos prin incursiunea aceasta, căci pot fi ocolite. Dar şi despre o altă demonstraţie pregnantă vorbeşte foaia. Secuii au obiceiul de a vizita bîlciul de la Bacău. Din comitatul Trei scaune se esportă mai multe mii de cizme într' acolo. Acum se cere meseriaşilor în cestiune, sub ameninţarea de a le confisca marfa, o vamă îndoit atît de mare decum e stabilită în tarif, încît prin aceasta se paralizează negoţul lor cu Romînia. 
Foile au dreptul să întrebe ce e adevărat din toate acestea. Din asemenea nimicuri s-au plăsmuit se vede ştirea despre măcelul de la Predeal. O cauză neînsemnată căreia însă guvernul n-a găsit de cuviinţă să-i dea atenţie, trecînd din gură 'n gură, au luat dimensiuni fantastice. Schimbînd numele localităţii şi obiectul în litigiu, amestecînd o întîmplare din Banat cu alta din Vrancea, fantazia populară au constituit un basm din o mie şi una de nopţi, care-a trecut apoi în ziarele oficioase ungureşti sub formă de ameninţări pe cît de zgomotoase pe atît de impotente, în cele romîneşti sub forma de istorii romantice. 

" Neue freie Presse" aduce din Bucureşti ştirea telegrafică că corespondentul ei a avut la 10 (22) august o convorbire cu d. C. A. Rosetti, care e, ad interim, şi ministru de esterne şi prezident de Consiliu. D-sa a dat corespondentului asigurarea pozitivă că toate ştirile gazetelor din străinătate despre agitaţiuni romîne în Transilvania, Banat ori Bulgaria sunt invenţiuni pe cari nu le cred nici cei ce le răspîndesc. Romînia nu poate urmări altă politică decît de-a se consolida înlăuntru şi de a-şi întrema finanţele, căutînd a mănţine cele mai bune relaţii cu vecinii. 

[14 august 1881]

["CA SĂ NU AIBĂ APARENŢA... "]

Ca să nu aibă aparenţa că împărtăşim cumva ideile cuprinse în articolul asupra Serbiei reprodus din "Grenzboten" repetăm că această revistă e cunoscută prin împrejurarea că cuprinde articole inspirate uneori de Ministeriul de Esterne din Berlin, alteori 

          {EminescuOpXII 293}

de cel din Viena, Fără a intra deloc în vederile revistei germane, cititorul se va convinge din tonul pu? in respectuos al acelui articol că regalitatea Serbiei, deşi nu va suferi piedici în recunoaşterea ci, e privită cu ochi răi în regiunile dominante din Viena. 
Deprinşi a vedea nasiile mici ale Peninsulei Balcanice tratate cu dispres de cîte ori aspirasiunile lor nu convin puterilor apusene şi a le vedea ridicate în cer şi lăudate de cîte ori se dau după păr şi renunsă chiar la condisiile lor de existensă în favorul străinătăsii, credem că injuriile aduse Serbiei, departe de-a constitui o pagubă, constituie un merit pentru ea şi dovedesc că rezistă cu mai multă conştiinsă de sine politicei de colonizare şi exploatasie decît alte ţări vecine pretinse mai civilizate. 
Singura noastră intensie era deci de-a face cunoscute cititorilor aceste rele dispozisiuni. Se 'nselege că nu aprobăm deloc maniera injurioasă cu care se tratează poporul şi dinastia Serbiei, cauză pentru care nici nu am comentat articolul în cestiune. 

[14 august 1881]

["O Neînselegere... "]

O neînselegere. 
În unul din articolele privitoare la xenocrasia din Ţara Romînească am întrebat ce-ar fi devenit Carada, Giani ori C. A. Rosetti în alte ţări decît a noastră, la Braşov bunăoară? 
"Bukarester Tagblatt", care nu ştie romîneşte, ne ţine un lung discurs, reamintindu-ne cîte datorim imigransilor ardeleni, crezînd astfel că d-nii Carada, Giani etc. ar fi venit de la Braşov. 
Ferească D-zeu sfîntul! 
De peste Dunăre sunt venisi aceşti d-ni, nu de la Braşov. 
Dar întrebarea noastră a fost: Ce ar fi devenit aceşti oameni daca, trecînd Dunărea, s-ar fi oprit nu la Bucureşti, ci la Braşov, daca s-ar fi colonizat nu în Ţara Romînească, ci în Ardeal. Nimic nu s-ar fi ales de ei fără îndoială. Numai în ţara asta, a nimărui, covrigarii ajung prin politică milionari şi pensionari reversibili. 
Luîndu-se după vorbele gazetei din Bucureşti, "Kronstadter Zeitung" ne sacrifică asemenea pe altarul criticei sale jurnalistice. 
E ne 'nselegere. 
Nicicînd n-am confundat şi nu vom confunda imigrasiunea ardeleană, căreia - i datorim pe Lazăr, pe Marsian, pe Laurian ş. a., căreia - i datorim, în secolul al XIII şi al XIV, chiar fondarea statelor romîne, cu Giani, Cariagdi, Carada etc. cărora nu le datorim absolut nimic şi cari formează aci pătura de esploatatori neomenoşi ai poporului nostru, fără a prezenta nici o compensasie morală sau intelectuală în schimbul acestei esploatări. 
Iată singurul înseles pe care cititorul romîn [î]l va fi dat fără îndoială cuvintelor noastre, de vreme ce el ştie după numele proprii citate cu cine are a face. 

[14 august 1881]

["TEORIA NOASTRĂ... "]

Teoria noastră despre antagonismul de rase din Romînia află multe întîmpinări, însă, ciudat lucru, nu din partea ziarelor romîneşti. Gazete germane, izraelite, "Independance roumaine", care cel pu? in e scrisă pentru străini, c-un cuvînt cine se simte cu

          {EminescuOpXII 294}

musca pe căciulă răspunde. Dintre organele străine scrise în limba romînă ne răspunde mai cu seamă acela al noilor fanarioţi care, pentru ironia lucrului, se numeşte "Romînul". 
Chiar în aceste răspunsuri vedem deosebirea de rasă. Izraeliţii caută a fi obiectivi. Se 'nţelege. Capetele sunt anatomic mai bine conformate, mai încăpătoare decît capetele stîrpiturilor fanariote; de-aceea şi pot avea un interes pentru cestiunea pură, în sine, pentru cea etnologică. Organele izraelite ne răspund prin analogii istorice. Ne răspund cu normanii cari au cucerit Anglia. 
În adevăr, romanii au cucerit Galia, pe urmă au cucerit-o rase germanice, tot astfel normanii au cucerit Anglia. În genere lupta fericită de rasă, lupta binecuvîntată care înalţă inimile, care dă preponderenţă superiorităţii de caracter, lupta din care răsare împăcarea şi contopirea este războiul. 
Dar oare cu război ne-au cucerit Pehlivanoglu, Zevzechidis şi C. A. Rosettis? Cucerirea cu arme o compară Bluntschli în viaţa popoarelor cu peţirea, cu nunta, cu selecţiunea adevărată. Dar stîrpituri strecurate pe la graniţe, fugite de spînzurătorile turcilor, ne-au cucerit pe noi? Exemplul Prusiei e iar de natura celui citat de Bluntschli. O mînă de cavaleri viteji au cucerit provinciile slave; ei au determinat istoriceşte aceste provincii, cari au format mai tîrziu sîmburul viguros al unităţii Germaniei. Şapte milioane de slavi au cucerit Rusia de la zeci de milioane de tătari, le-au dat la toţi signatura spiritului lor, limba şi dreptul, legea şi datinile, le-au slavizat. Dar le-au cucerit. 
Predominarea, poziţia determinantă a elementului bărbătesc, cuceritor, iată ceea ce distinge încrucişările fericite de rasă de încrucişările nefericite. Normanii au cucerit Englitera; să nu ne îndoim un moment că tot normanii o şi stăpînesc; cavalerii germani au cucerit Prusia, ei o şi stăpînesc. Ei bine, romînii au cucerit Moldova şi Ţara Romînească, ei ar şi trebui să-i determine soarta, iar nu Giani. Pherekydis, C. A. Rosetti etc., cari au venit să se hrănească aci nu ca să ne stăpînească. 
La noi aceste elemente au cu totul altă origine. Ele sunt intrate prin subrepţiune, prin linguşire, prin gudurare, prin viclenie, slăbiciune. Puterea fizică şi intelectuală covîrşitoare e generoasă prin chiar natura ei. Precum cel tare nu pune în luptă piedici, asemenea cel cuminte nu se serveşte de tertipuri şi de subterfugii. Caracterul distinctiv al adevărului e sinceritatea, ca şi acel al tăriei fizice; deci se vede că amîndouă au acelaşi izvor antropologic: tinereţa rasei, vigoarea ei neatinsă de corupţie, fecioria ei. 
D. A. V. Millo, într-o carte publicată de curînd, descrie pe ţăran, despre care nu ne putem îndoi că e în adevăr romîn, în chipul următor: "El e în genere blînd, deştept, vesel, generos, ospitalier, îndrăzneţ şi onest"
Cum sunt elementele dominante? Tocmai contrariul de ce e ţăranul: viclene, incapabile de a pricepe un adevăr, maloneste. E dar de înţeles ca rasa îndrăzneaţă, onestă şi deşteaptă să cucerească această ţară, e de înţeles chiar cum a putut să-i mănţie autonomia politică de la 1300 şi pînă azi, nu e însă de înţeles, nici admisibil, ca ea să se lase guvernată de gunoaiele imigrate ale oraşelor, de C. A. Rosetti, Pherekydis, Flevas etc. 
Adevărul susţinut de noi era atît de patent încît, asemenea oricării evidenţe, nu suferă contrazicere; de-aceea nici "Romînul" nu-l tăgăduieşte, dar caută a-l falsifica. 
Iată ce zice ziarul fanarioţilor: 

Este un fapt necontestat că în decursul veacului al 17-lea şi mai cu seamă în al 18-lea un număr relativ însemnat de greci au venit în ţară. Îmbrăţişînd în oraşe tot felul de meserii şi negoţitorii, la ţară făcîndu-se exploatatori de agricultură, ei s-au amestecat cu poporaţiunea indigenă şi, fie prin căsătorii, cei mai mulţi şi-au pierdut originea străină. Acelaşi lucru s-a întîmplat c-un număr de bulgari, ruşi etc. pe cari raporturile de vecinătate i-au făcut să, se stabilească la noi în ţară, unde s-au deznaţionalizat încă mult mai repede decît grecii. 
Aceasta este faptul pe care îl ia de bază "Timpul" în expunerea teoriei sale, fapt ce-l vedem, în alte împregiurări şi condiţiuni, reprodus la toate popoarele. 

În alte împrejurări şi condiţiuni, da; nu însă în ale noastre. Prin cucerire, nu prin furişare şi subrepţiune, nu prin slugărnicie şi linguşire [î]l vedem la alte popoare. 
Apoi, în enumerarea lui, "Romînul" citează secolul al 17-lea şi al 18-lea. 
Dar celui al 19-lea ce-i lipseşte? 
Dar revoluţia lui Tudor de ce-o uită? 

          {EminescuOpXII 295}

Dar domnia lui Carol îngăduitorul, cea mai bogată în imigraţiune, sub care populaţia străină, care nu vorbeşte nici romîneşte măcar, s-a urcat la un milion, de ce se uită? 
Pentru veacul al 17-lea şi al 18-lea nu răspundem noi, căci Radu (Leon) Vodă descrie activitatea străinilor din acele timpuri în vorbe mai energice decît ale noastre: 

Miluind Domnia Mea pe oamenii străini cu boierii şi slujbe, începură a face şi a adăoga lucruri şi obiceiuri rele în ţara Domniei Mele, cari lucruri toată ţara nu le-au putut obicinui, văzînd că sunt de mare pagubă. Am căutat să se afle de unde cad acele nevoi pe ţară şi am adeverit de 'mpreună cu toată ţara cum toate nevoile şi sărăcia este de la greci străini, cari amestecă domniile şi vînd ţara fără de milă şi, daca apucă la dregătorii, ei nu socotesc să umble după obiceiul ţării, ci strică toate lucrurile cele bune şi adaogă legi rele şi asuprite vînzări şi încă şi alte slujbe le-au mărit şi le-au ridicat foarte ca să-şi îmbogăţească casele lor, şi încă multe alte obiceiuri rele au arătat, nesocotind oamenii din ţară, străinînd oamenii ţării de către Domnia Mea cu pizme şi năpăşti şi arătînd mare vrăşmăşie către toţi oamenii ţării. 

Dar oare descrierea nu se potriveşte din cuvînt în cuvînt pentru zilele noastre? 
Făceau şi adăogau obiceiuri rele? Asta fac şi azi. 
De unde vin sărăcia şi nevoile pe ţăran astăzi? 
De la ei. 
Cine amestecă domniile, răstoarnă şi aşază Domni? 
Cine l-au ameninţat chiar pe regele actual cu asasinatul? 
Ei. 
Cine vinde ţara fără milă lui Stroussberg şi tuturor străinilor? 
Ei. 
Cine au mărit slujbele, şi-au făcut lefuri de 30, 40 de mii de franci într-o ţară săracă, ca să-şi îmbogăţească casele lor? Cine-şi votează pensii reversibile? 
Ei. 
Cine nesocoteşte pe oamenii vechi ai ţării, punîndu-i pe o treaptă cu Carada? 
Tot ei. 
Cine au înstrăinat oamenii ţării de cătră Domnia Sa cu pizme şi năpaşti, ca darea în judecată? 
Ei. 
Cine arată mare vrăjmăşie cătră toţi oamenii ţării? 
Ei şi iar ei. 
Dar nu spune Alexandri despre
.................. hidoasa pocitură
Ce-au semănat în ţară invidie şi ură? 
Ciudat lucru. Dar azi, de-ar trăi Radu Vodă, 60 de ani după nu 30 de ani înainte de fanarioţi, el n-ar face alt portret guvernanţilor decît cel pe care l-a făcut în veacul al Xvii-lea. 
După mărturisirea "Romînului" însuşi vom recunoaşte numaidecît de ce istoria noastră se 'ntunecă atît de rău în jumătatea a doua a vecului al Xvii-lea, în cel trecut şi-n cel actual. 
Dar "Romînul" ne spune că trei din patru părţi ale întregului popor sunt roşie. 
Deie-ni-se voie s-o contestăm în mod absolut aceasta. 
Trei din patru părţi ale locuitorilor ţării, fără deosebire de provenienţă, sunt ţărani şi aceştia nu sunt nici roşii, nici albi, nici pestriţi. "Romînul" o ştie foarte bine, ştie foarte bine că voturile acestor romîni adevăraţi sunt determinate, cu mici escepţii, de guvern, oricare ar fi el, şi că, în genere, ţăranul n-a ajuns a citi nici scrierile d-lui C. A. Rosetti, nici ale noastre. 
E vorba aci nu de poporul romînesc în genere, ci de elementele determinante. E necontestat şi necontestabil că între roşi se află mult mai mulţi străini decît în orice alt partid din ţară, că partidul roşu este o Internaţională pe acţii pentru exploatarea ţării şi a poporului nostru. Fanarioţii, zburătăciţi prin mişcarea de la 1821, s-au constituit într-o societate secretă mai întîi ca ramură a Internaţionalei revoluţionare europene, mai tîrziu şi mai cu seamă sub Carol Îngăduitorul ca societate anonimă de exploataţie a Ţării Romîneşti, deci înainte de toate a bugetului. Acesta e apoi izvorul milosteniilor şi pensiilor reversibile împărţite la greci veniţi chiar la 1830 ori 1840, destul să fi fost agenţi electorali roşii. Lucrul a ajuns atît de departe încît, dacă un fanariot n-are post, i se

          {EminescuOpXII 296}

creează un post anume pentru el, ca să poată ciupi din buget. S-a creat în aceşti din urmă ani sute de funcţii nouă, numai pentru a căpătui în ele o sumedenie de nevolnici intelectuali şi fizici. 
Partidul roşu cu organizaţia lui stricată, cu ascultarea absolută ce dă unui fanariot bătrîn, nu e un partid politic, ci o societate secretă, duşmană statului, analogă cu Maffia şi Camorra, semănînd mult cu ramificaţiunile Alianţei izraelite. Alianţa izraelită luptă pretutindenea pentru a ridica pe evrei, nimicind chiar pe conlocuitorii lor creştini; partidul roşu lucrează pentru a nimici orice e romîn, pentru a substitui pretutindenea romînului pe fanariot sau cel puţin oameni tot aşa de corupţi ca fanarioţii, spre a dezmembra şi a otrăvi poporul romînesc. 
De aceea nu sunt a se confunda oamenii cari votează pentru roşii pentru interese, posturi sau lefuri, cu adevăratul partid roşu care consistă din 100 - 200 de fanarioţi constituiţi în societatea secretă al cărei şef este d. C. A. Rosetti. Daca 'i vom număra pe acei ce formează partidul roşu adevărat, determinant, cum e reprezentat în Camere, în jurnalistică, în oficiile publice, vom găsi puţini, foarte puţini romîni între ei, şi încă şi aceştia din numărul amăgiţilor. Nu ni se citeze Goleştii, cari erau dintre cei pururea amăgiţi, sau un Brătianu, ca uscătură din codrul verde. 
Pentru a reveni de unde am plecat, zicem: Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi romîn. Ceea ce contestăm însă e posibilitatea multor din aceştia de a deveni romîni deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Pînă ce însă vor fi cum sunt: pînă ce vor avea instincte de pungăşie şi de cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întîi, să 'nveţe carte, să 'nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti cum e neamul romînesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote. şi atunci vor putea fi romîni adevăraţi. Pîn-atunci ne e scîrbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr care-a putut fi amăgită un moment de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată. Dar domnia noilor fanarioţi cată să se mîntuie dacă acest popor ţine la onoarea lui, la demnitatea lui, la numele lui şi în fine la existenţa lui fizică, otrăvită de rachiul jidovesc, la existenţa lui intelectuală şi morală, otrăvită de stîrpiturile demagogiei fanariote. 
Dar "Romînul" întreabă cum am putut avea îndrăzneală de a nega originea şi ideile romîneşti a roşiilor. 
Vezi d-ta. Ba trebuia să ne luăm căciula şi să cerem iertare d-lor C. A. Rosetti, Pherekydis, Giani, Carada că sunt caţaoni. Daca există vro vină aci, e a lor, nu a noastră fără îndoială. 
Dar, la dreptul vorbind, sunt aceşti oameni măcar împămînteniţi? 
Iată o cestiune serioasă. 
Sunt în ţară romîni ardeleni cari au servit statului cîte 30 - 40 de ani, sunt saşi aşezaţi din timpii Basarabilor cu anume privilegii, sunt familii evreieşti, puţine în adevăr, dar vechi, cel puţin de după Petre cel Şchiop, apoi maghiari, germani, mai ştim noi ce. Ei bine, la toţi aceştia, pentru ca să exercite drepturi politice, se cer încă formalităţi de împămîntenire. 
Întrebat-au oare cineva daca d. Fleva, Caligaris, Giani, Carada, Cariagdi, Pherekydis, Culoglu etc. sunt împămînteniţi în regulă? Ne rămăşim că cei mai mulţi dintre ei sunt neîmpămînteniţi, au fost pînă ieri supuşi turceşti şi greceşti, azi supuşii nimărui. Chiar d. Rosetti declară în scrisoarea către izraeliţii din Capitală că luase pasport turcesc, se 'nţelege că în calitate de supus turcesc. Se ştie că turcii dădeau bucuros asemenea paspoarte pentru că ele însemnau o contestare a suveranităţii Romîniei. Astfel d. C. A. Rosetti, pentr-un interes momentan, nu pregetă a opta pentru cetăţenia turcească, lovind în faţă suveranitatea pretinsei sale patrii. 
Iată în adevăr unde am ajuns. De la romîni ardeleni ori macedoneni cerem împămîntenire. De la Flevas, Giani, Carada n-o cere nimenea. 

[17 - 18 august 1881]

          {EminescuOpXII 297}

[""PESTHER LLOYD" POLEMIZEAZĂ... "]

"Pesther Lloyd" polemizează cu "Neue freie Presse" asupra unui articol în care această din urmă foaie luase apărarea Romîniei în contra articolelor ungureşti. Foaia din Pesta scrie următoarele: 

E una din cele mai nobile trăsături din viaţa şi activitatea "Nouăi prese libere" că se interesează cu stăruinţă şi plăcere de cei slabi şi nevîrstnici, pînă cînd mai e ceva de ruinat în ei, începînd cu Turcia şi cu Midhat Paşa, pînă la Ristici, proclamat Bismarck al Serbiei, pînă la cel mai tînăr dintre regate. Da, Romînia e azi aceea pe care ziarul o acopere cu corpul lui pentru a o apăra de furia persecutorie a maghiarilor, cărora le mai declară în treacăt, însă c-o manieră cu totul suverană, că politica esterioară a monarhiei nu poate ajunge să atîrne de predilecţiile şi marotele ungureşti! Predilecţii şi marote ungureşti? Ni se pare că "Noua presă liberă" n-ar avea de zis nimic daca politica internă a Austriei ar putea atîrna în acest moment de aceste predilecţiuni şi marole, ca-n timpul articolelor fundamentale; dar politica esterioară, adică relaţiile monarhiei cu Romînia, aceste trebuie să rămîie păstrate pasiunii private a "Nouăi prese libere" şi maghiarii n-au să se mestece în ele. Dar să fim drepţi. E foarte omeneşte, mai mult, e foarte creştineşte ca o gazetă austriacă să pună prisosul ei de putere la dispoziţia regelui Carol, atît de strîmtorat de monarhie şi de Ungaria îndeosebi. Cugete numai cineva cît de rău i-am tratat pe romîni şi cît de mărinimoşi şi plini de abnegaţiune au fost ei faţă cu noi. 
Cu mult înainte de-a fi vorba de emanciparea Romîniei, Austro-Ungaria, şi anume sub conducerea unui bărbat de stat maghiar, a recunoscut dreptul Principatului de-a încheia tratate, l-a dezlipit astfel de suveranitatea Porţii şi l-au aşezat pe bazele dreptului public al independenţei. În Congresul de la Berlin, Austro-Ungaria a fost aceea care-a apărat interesele Romîniei în contra aliatului ei de la Griviţa. În cestiunea evreilor şi a Arabilor - tabiei diplomaţia austro-ungară a fost aceea care-a intrat în foc pentru Romînia. Avansarea principelui Carol la rangul de rege s-au favorizat cu viociune în Viena, şi diplomaţia austro-ungară a fost aceea care-a netezit cutele nouăi mantii regale, pentru ca Carol I să se prezinte cu ea ca o figură atît de impozantă înaintea Europei. Acesta a fost fără îndoială un tratament foarte despreţuitor şi cu toate astea cît de amabilă a fost Romînia! In Bulgaria şi în Macedonia a intrigat şi a strigat în gura mare că Austria îmblă cu planuri ambiţioase prin regiunile acele. În cestiunea Dunării a făcut un zgomot nemaipomenit, ale cărui efecte n-au contenit nici azi. 
Supuşii austro - ungari sunt espuşi la orice ocazie vexaţiunilor celor mai rele ale autorităţilor romîneşti, iar în cestiunea dărilor comunale, Romînia au înfrînt pur şi simplu drepturile stipulate prin tractatul de comerţ. În şcoli s-au introdus carte cari semnalează pretenţiile Romîniei asupra unor întinderi mari din teritoriul unguresc. Sub ochii guvernului romîn se întreţin legături trădătoare cu valahii din Transilvania, iar urmările acestor agitaţiuni sunt întrecute numai prin neruşinarea cu care se tăgăduiesc. Pentru a încorona toate acestea se întreprinde o primblare militară peste graniţă, desigur numai cu intenţia de-a demonstra pipăit conaţionalilor valahi din Transilvania cît de nelimitată e puterea regelui Carol. 
Se poate deci ca o gazetă austriacă să nu se 'nfunde în declamaţii în contra impietărilor... maghiarilor? Dar să lăsăm astea. Marotele şi predilecţiunile "Nouăi prese libere" nu ne preocupă în fond decît foarte puţin şi lucrul e prea serios pentru a fi tratat din punctul de vedere al unei polemice de ziar. Cine înţelege şi simte demnitatea şi interesele monarhiei ştie că aci e vorba de unul din punctele cele mai dureroase ale politicei noastre orientale, care trebuie vindecat în orice caz, căci altmintrelea ar deveni o boală organică, care va roade întreaga noastră poziţie din Peninsula Balcanică. Nu atitudinea Romîniei în cutare ori cutare cestiune e importantă şi, daca în o cestiune ori alta se arată antagonism între noi şi regatul vecin, nu trebuie se 'nţelege să ne pierdem sărita, căci abia există vro relaţie cît de amicală, care să fie în acord în toate cele. Dar ca toată, atitudinea politicei romîne să stea zborşită în contra noastră; ca acţiunile Romîniei să constituie o sumă de ostilităţi şi rea voinţă contra Austro-Ungariei şi numai contra Austro-Ungariei; ca să n-avem de înregistrat nici un act care să ne dea dovadă de dispoziţiile amicale ale guvernului romîn; aceasta e un fapt de care ne 'mpiedicăm căci - abstracţie făcînd de relaţiunile speciale cu Romînia - el descopere o eroare cardinală a întregei noastre politici orientale, eroarea de-a ne fi înduplecat a crede că independenţa statelor balcanice coprinde cea mai bună garanţie pentru conservarea intereselor noastre în contra poftelor de putere ale Rusiei. 
O putem spune astăzi franc şi pe faţă: nu gingăşia exagerată pentru Romînia a inspirat diplomaţia noastră cînd s-a interesat cu atîta căldură de interesele statului vecin şi desigur nu trădăm un secret constatînd ideea hotărîtoare care-a fost că statul neslav care formează o insulă în valurile naţionalităţilor slave trebuie întărit, trebuie a i se da capacitate de rezistenţă, pentru ca în alipire, în alipire morală de Austro-Ungaria să serve scopurile unei politici conservatoare. Pentru nici unul din statele, nici una din naţionalităţile din Balcani nu erau date supoziţiunile naturale ale unui asemenea calcul ca-n privirea Romîniei şi naţiunii romîne. Ceea ce Romînia poate aştepta de la Rusia a aflat-o; şi a aflat-o de facto în timpul războiului şi după război, în Congresul de la Berlin şi după el, în toate fazele complicaţiilor şi soluţiunilor dramaticului proces. Dar e şi în natura lucrului ca Rusia să nu se silească de-a sprijini aspiraţiile Romîniei în socoteala consîngenilor şi a aliaţilor ei slavi. Daca, cu toate acestea, noul regat stă străin, ba chiar ostil în faţa-ne, ca oricare altă satrapie rusească din Balcani, nu este asta sentinţa cea mai reprobatorie în contra esenţei politicei de emancipare? Să nu ni se zică însă că o Romînie care-şi păstrează pizmătareţ independenţa ei faţă cu noi, ba o manifestă cu asupra de măsură, se va purta tot astfel faţă cu orice altă putere. 
Eroare deplină. 
Căci aci e adevărată zicerea: Cine nu e cu noi e contra noastră. E o nenorocire poate, dar n-o putem schimba: problema orientală se subţie în cestiune de antagonism între Austro-Ungaria şi Rusia. 
O conciliare a acestui antagonism e neimaginabilă şi Rusia face tot ce-i stă prin putinţă pentru a înăspri conflictul, pentru a grăbi poate evoluţiunile finale ale procesului. În acest antagonism nu există, pentru statele

          {EminescuOpXII 298}

mici poziţie neutrală sau independentă; trebuie să se hotărască: ori cu noi, ori cu Rusia. Ba, chiar abstracţie făcînd de cestiunea de putere dintre Austro-Ungaria şi Imperiul rusesc, chiar între împrejurări pacifice, nu poate fi vorba de-o independenţă absolută a statelor singulare din Peninsula Balcanică, de un drept absolut al lor de a-şi determina voinţa. Pe cît de puţin putea Wurtembergul bunăoară să urmeze o politică independentă, pe cît timp nu se limpezise cearta între Austria şi Prusia pentru predominaţiunea în Germania, tot atît de puţin poate Romînia să facă o politică independentă pînă cînd nu se, va fi decis cearta între monarhia noastră şi Rusia pentru preponderanţa în Orient. De aci rezultă necesitatea pentru orice stat singular din Balcani şi mai cu seamă pentru Romînia, o necesitate nu viitoare ci actuală, nu numai mediată ci cu totul directă, de-a alege între, noi şi Rusia. Dacă vom găsi că politica romînă se manifestă în toate cele în mod ostil pentru Austro-Ungaria e dovedit clar că ea a căzut în partea Rusiei şi... avem a ne purta în consecinţă. 
Nu e 'n puterea noastră de-a da impuls unei, formaţiuni retroactive în relaţiile create din nou în Balcani. Fie creaţiunile acestea pătrunse de spirit raţional, fie productele unei întîmplări lipsite de înţeles, ele există şi nu pot fi şterse de pe faţa pămîntului. Dar azi e încă în puterea noastră de-a pune în acord creaţiunile nouă cu necesităţile noastre. Fiindcă independenţa absolută a micilor state e în practică cu neputinţă şi fiindcă fiecare din ele care nu caută a se alipi de monarhia noastră devine necesarmente un instrument al politicei ruseşti, avem datoria de-a cîştiga garanţii pipăite pentru ca statele din vecinătatea noastră imediată să aparţie sferei de putere a Austro-Ungariei, fără prejudiţiu pentru autonomia lor. Şi mai cu seamă Romînia. Peţirile noastre s-au dovedit nefolositoare pînă acum şi toate serviciile amicale au rămas fără succes. Ei bine, s-aruncăm odată toată greutatea morală, a monarhiei noastre, pînă ce oamenii de stat ai Romîniei vor fi pătrunşi de convingerea că nu le e permis de-a se dezlipi de solidaritatea naturală a intereselor lor cu Austro-Ungaria şi că această comunitate cată să se manifeste prin fapte. 

Pîn-aci cităm pe "Pesther Lloyd". 
N-avem nevoie a spune că în relaţiile Romîniei cu Imperiul austriac, cu monarhia habsburgică, formaţiunea unui regat unguresc aparte, îmbibat de toată deşertăciunea şi lipsa de omenie a unei rase inculte şi suficiente, nu are nici o influenţă şi nu joacă nici un rol. Ele pot fi bune ori rele, abstracţie făcînd de Ungaria şi mai cu seamă de maghiari. 
Din contra, daca există în adevăr un fapt dincolo de graniţă care să lipsească relaţiile amicale ale statului nostru cu monarhia austriacă de cordialitatea naturală, acesta e esclusiv numai poziţia privilegiată a maghiarilor în monarhie, suficienţa şi imperturbabilitatea cu care această mînă de oameni neliniştiţi şi ignoranţi caută a-şi da aere de putere mare înlăuntrul unităţii monarhiei. Daca există vro piedecă care să 'ntunece conştiinţa solidarităţii de interese, aceasta e procederea maghiarilor faţă cu popoarele cari prin pactul dualist de la 1866 au avut nefericirea de-a schimba un guvern onest şi părintesc pe unul malonest şi vexatoriu. 
Dar ideea noastră nici nu este că avem a alege între sfera austriacă şi cea rusească. Din contra, prin o accentuare din ce în ce mai hotărîtă a independenţei Romîniei, prin înlăturarea absolută a oricărei preponderanţe fie apusene, fie răsăritene, conflictul se evită sau cel puţin se amînă, şi nici grăbirea evoluţiunilor lui, nici favorizarea nu e în interesul ţării noastre. De aceea credem că e de datoria noastră de a evita oricare fapt ce-ar face pe Rusia să bănuiască că înclinăm pentru preponderanţa austriacă, oricare [fapt] ce-ar îndreptăţi pe Austria de-a crede în preponderanţa Rusiei. 
Daca maghiarii n-ar fi la mijloc, daca romînii din Ungaria ar avea drepturi politice analoage cel puţin cu al[e] croaţilor, cehilor, polonilor, n-am avea cuvînt a vedea în Austria o putere străină, şi atunci s-ar putea vorbi de relaţii analoge cu acele ale Wurtenbergului. A alege între un stat în care romînii se bucură de deplină libertate de dezvoltare şi-ntre altul, unde condiţiile de existenţă ale rasei romîne sunt mult mai rele, n-ar fi greu. Maghiarii însă, şi numai ei, sunt de vină că monarhia vecină face la noi efectul unei puteri tot atît de străine ca şi Rusia. De-aceea am spus-o de mult că cestiunea preponderanţei Austriei în Orient se rezolvă de facto nu în Bucureşti, nici în Belgrad, ci în Ardeal. 
 A presupune că în Romînia ar fi existînd ideea unei cuceriri a Ardealului e absurd. Roşii, cari esploatează totul în folosul instinctelor bugetofage, se serviseră în adevăr pe la 1866 de această gogoriţă, pentru a-şi da un înţeles politic care le lipseşte - şi roşii sunt tot atît de străini de Romînia ca redactorii lui "Pesther Lloyd" de Ungaria; sunt aceeaşi breaslă de exploatatori ai intereselor publice. Precum evreii şi foile lor din Pesta n-au altă treabă decît de-a băga vrajbă între naţionalităţi şi a le întărîta una asupra celeilalte, tot astfel fanarioţii noştri aflaseră de cuviinţă a porni un vînt de cucerire în care romînul, om cu minte şi aşezat de felul lui, n-a crezut niciodată, avînd conştiinţă clară, că un asemenea lucru e cu neputinţă. Dar daca pe de o parte recunoaştem neputinţa noastră ca stat de a veni vreodată în ajutorul consîngenilor de peste Carpaţi, daca evităm chiar de-a înrăutăţi relaţiile lor, deja destul de rele, cu ungurii prin agitaţii pe care

          {EminescuOpXII 299}

le inventează "Pester Lloyd" şi foile ungureşti, sugîndu-le din pana cu care scriu, pe de altă nu e de tăgăduit că simpatii prea manifeste pentru împărăţia austriacă ar fi - din cauza ungurilor - cel puţin tot atît de impopulare la noi ca şi simpatiile pentru Rusia, pe cît timp ele nu vor fi justificate în ochii opiniunei noastre publice prin egalitatea naţionalităţii romîne cu celelalte naţionalităţi ale monarhiei învecinate. 

[19 august 1881]

["MAI ZILELE TRECUTE... "]

Mai zilele trecute "Monitorul" a publicat un regulament pentru înfiinţarea de... spitaluri în sate. 
Spitaluri în sate! 
Iată în adevăr signatura guvernului şi partidului roşu. Poporul acesta e atît de esploatat, tratat cu atîta neomenie, otrăvit zilnic de fraţii d-lui Rosetti, cu care a împărţit "mielul paştelor", încît are nevoie de sticle de medicament. 
Curioasa necesitate de a înfiinţa spitaluri în sate - ceea ce nu mai e nicăiri în lume - dovedeşte cum în mod artificial s-au dezvoltat o morbiditate în satele noastre care nu s-a mai pomenit nicicînd, nici în timp de epidemii. 
Iată în adevăr unde am ajuns. Pînă şi sănătatea fizică a poporului nostru, robit de uzură, stors de corupţia administrativă, otrăvit de jidani, e compromisă atît de adînc încît trebuiesc spitaluri în sate. 
Noi, bunăoară, am crede că o puşcărie în care să încapă xenocraţia de toate categoriile ar fi cu mult mai practică; căci ceea ce trebuie schimbat e regimul de trai al ţăranului, care nu se poate îmbunătăţi decît cu starea lui materială, care îmbunătăţire iar nu poate avea loc decît înlăturîndu-se pătura de pungaşi şi de cocote care îl guvernează. Daca Mihăleştii şi Chiriţopolii şi-ar găsi locurile cuvenite în "spitalul iubirei de oameni" de la Văcăreşti, atunci spitalele pentru boale fizice în sate n-ar fi necesare. Daca bugetul statului n-ar fi el însuşi un imens spital pentru nevolnicii intelectuali cu patru clase primare, pentru aristocraţia covrigului şi simigului, n-ar fi [2de]2 nevoie de sticle de medicament pentru săteni. 
Un medic cu minte care nu seamănă cu doftorii lui Moliere, un medic modern ştie că neputincioase sunt leacurile cînd regimul alimentar e rău; că nu există buruieni contra sărăciei, contra lipsei de alimente suficiente, precum nu există buruieni în contra uzurei, în contra semidocţilor, în contra postulanţilor, în contra Caradalelor, în contra cumulului. Sau, daca există în adevăr ramura de alun ori lujerul cînepei, ele sunt pentru uzul estern, nu pentru cel intern şi curarisesc boale patriotice şi reversibile, nu fizice. 
Deci, precum am zis, boalele fizice bîntuie populaţiile noastre din cauza regimului rău alimentar. Acest regim nu se poate schimba decît prin îmbunătăţirea sorţii materiale a ţăranului şi această îmbunătăţire nu-i cu putinţă decît prin o reorganizare socială care să-l asigure în contra exploatării sub orice formă ar veni, fie sub forma datoriilor contractate pentru a plăti birul, fie sub aceea a prestaţiunilor exagerate, fie în fine sub aceea a datoriilor pentru băuturi. A veni cu sticla de medicament acolo unde mizeria s-a produs în mod artificial prin biruri, uzură, rău nutriment, muncă executată manu militari, a crede că cu buruieni se înlăturează o stare de lucruri ale cărei cauze sunt sociale şi politice este o şarlatanerie demnă de un fanariot bătrîn, dar nedemnă de o, naţie care-şi are minţile la un loc. 
Ce s-ajute terapia, arta de a vindeca, care, din anticitate şi pînă azi, mai n-a făcut progrese, contra rezultatelor administraţiei Chiriţopolilor, Mihăleştilor, Simuleştilor? 
Cu clistirul se reduc dările, se fac oamenii stăpîni pe echivalentul muncii lor, se face păşunea mai ieftină? Bleasturul va desfiinţa ierbăritul pe gîşte şi găini, decocturile vor face din Zevzekydis romîn şi din Pehlivanoglu patriot, hidratele, acidurile şi

          {EminescuOpXII 300}

oxidele vor reda poporului romînesc buna lui stare materială, trezvia morală, priceperea şi vioiciunea, bucuria de viaţă şi de muncă pe care o avea acum douăzeci treizeci de ani sub regimul defăimaţilor boieri? 
Ca mai ba! 
Da! Buruienele lui Vlad Vodă Ţepeş şi decocturile lui Lăpuşneanu ar avea poate efect, dar aplicate nu ţăranilor, ci cumularzilor grecotei din sferele dominante. 
Venim la principiul pe care l-am stabilit demult în coloanele acestei foi. Regimul vechi, oricîte defecte ar fi avut, capabile însă de îmbunătăţire, era ieftin. Pentru a susţinea un regim pe care, surîzînd, d. C. A. Rosetti [î]l numea "la Circ ", compus din zece boieri mari şi treizeci de boierănaşi mici, ţăranul plătea acel tradiţional galben pe an din prisosul lui. În fine trebuinţele acelor patruzeci de oameni erau mici şi lesne de satisfăcut: astăzi o Carada cheltuieşte mai mult decît Iordache Filipescu, care era putred de bogat, cum se zice. Sarcina socială era uşoară, era în raport cu puterile de producţiune ale poporului! Daca ţăranul trăia rău ori bine, în belşug sau în sărăcie, forţa musculară pe care avea a o pune la dispoziţia societăţii, a ţării, era minimă; echilibrul între puterea musculară cheltuită şi între restituţia acestei puteri prin alimente era deplin. Acest echilibru e acum stricat. Sute de mii de greco - bulgari şi de jidani trăiesc azi de pe spatele aceluiaşi număr de muncitori; aceştia caută să-şi înzecească munca pentru ca să susţie noua sarcină socială şi cu toate astea regimul alimentar, departe de a deveni mai bun, e mult mai rău decît înainte. Există sate mari în cari nu găseşti o oca de lapte, o găină, un ou. Cultura vitelor, aşadar şi alimentele de provenienţă animalică, au scăzut în mod înspăimîntător; ţăranul nostru e silit de organizaţia socială, de greutăţile ce i le impun esploatatorii străini, să devie vegetarian. 
Şi cu toate aceste cheltuiala de putere musculară ce i se cere, manu militari chiar, este nemăsurat de mare pe lîngă cea din vremea în care el păştea oile pe moşiile boierilor şi ara mai numai pentru trebuinţele lui. 
Vechiului proprietar istoric, care avea o sinceră iubire pentru oamenii lui, cu cari trăise din neam în neam împreună, i s-a substituit noul proprietar parvenit sau arendaşul grec ori ovrei, care nu vede în ţăran nici pe compatriotul lui, nici pe creştin, nici pe om, ci o simplă unealtă de muncă, o vită de jug, un paria. 
De aceea se vor vedea pe moşiile a d-alde Zevzecopol şi Pehlivanidis oamenii duşi în lanţuri şi nemîncaţi ca să lucreze pentru datorii adesea false, fictive, bazate pe contracte false, legalizate de primari venali, executate de subprefecţi mituiţi. Daca ne întrebăm cum un Simulescu a plătit datorii de sute de mii de franci, fiind prefect cîţiva ani, cum subprefecţii umblă în cupele cu patru cai din leafa de 200 de franci pe lună, cum fiecare din aceşti oameni iese bogat din slujba în care intrase gol ca degetul, ne vom convinge numaidacît că din specula de carne omenească, de viaţă omenească, de sudoare omenească au trebuit să se îmbogăţească. 
Înainte statul avea măsuri estraordinare contra canalizei estraordinare, contra bestialităţii extraordinare. Un vestit tîlhar şi jupuitor de ţărani, supus austriecesc, a fost oprit de Divanul lui Grigorie Vodă Ghica pe "vecii vecilor" de-a ţinea moşie în arendă de-a cumpăra un petec de pămînt, de a fi îngrijitor de moşie chiar. Ei bine, sub regimul constituţional, cu drepturile imprescriptibile ale cetăţeanului, acelaşi om a devenit proprietar mare şi ducea ţăranii la muncă în cuşti de cîni ca ale hengherilor, iar noaptea, ca să nu fugă îi înconjura cu cercuri de fier cu ţepi. Dosarele tribunalului sunt faţă. Azi arendaşii jidani [î]i biciuiesc pe ţărani, înjugă fetele la plug, deschid gura moşnegilor şi le scuipă în gură, [î]i ţin cu faţa deasupra focului. Toate astea sub Constituţie, sub regimul greco - bulgarilor, unit cu al jidanilor. 
De batjocura urdorilor şi spurcăciunilor universului a ajuns poporul romînesc. Şi aceste rele strigătoare la cer d. C. A. Rosetti le lecuieşte cu decoct de muşăţel? 
Ridicol! 

[20 august 1881]

          {EminescuOpXII 301}

[""ROMÎNUL" ESTE DE-O UŞURINŢĂ... "]

"Romînul" este de-o uşurinţă de inimă nemaipomenită. Ce este obiceiul rău! Deprins a lua toate peste picior, organul oficial al roşilor merge pînă acolo cu neruşinarea încît, chiar pentru întîmplările care sunt generalminte cunoscute şi afirmate de toţi acei cari au luat parte la ele, găseşte încă mijloc, iarăşi pentru trebuinţe de partid, de-a vorbi de ele cu o nepăsare revoltătoare şi ca de nişte lucruri foarte naturale. 
Dovadă despre aceasta este modul în care vorbeşte în n-rul său de alaltăieri despre accidentul de la Comarnic, care, graţie numai unei minuni cereşti, n-a devenit o adevărată catastrofă. 
Ar fi într-adevăr de dorit a se pune odată capăt acestor neexplicabile neglijenţe din partea personalului căilor noastre ferate. Nu este ţară în lume unde accidentele de drum de fier să fie mai frecuente decît la noi şi unde impiegaţii superiori mai cu seamă, afară bineînţeles de vro cîteva excepţiuni, să fie mai neglijenţi şi mai netrebnici. Şi aceasta pentru că vremea care - ar trebui să o consacre serviciului lor o întrebuinţează politizînd prin cafenele sau în excursiuni şi prin pretinse misiuni peste graniţă. 
Trebuie, încă o dată, să aibă cineva doza de cinism a celor de la "Romînul" pentru ca nici un accident ca acel de la Comarnic, în care sute de oameni ar fi putut să-şi piarză viaţa, să nu producă asupra lor mai mult efect. 

[20 august 1881]

["ÎN "PESTHER LLOYD" GĂSIM... "]

În "Pesther Lloyd" găsim următorul entrefilet: 

În privinţa cestiunii dunărene Franţa a făcut propuneri noi şi se zice că Anglia ar fi aderat la ele. După aceste propuneri, Comisiunea Mixtă va avea să decidă în toate cazurile ce nu sunt de principiu. Un membru al Comisiunii Europene, care va asista la toate dezbaterile Comisiunii Mixte şi va fi delegat pe rînd de către diferitele state, va avea să decidă dacă cazul dat e de principiu sau nu. În înţelegerile eventuale din sînul Comisiunii Mixte acest membru va mai căuta a face să iasă numărul necesar de voturi. 

[21 august 1881]

["ZIARUL "UNGARISCHE POST"
ADUCE AMĂNUNTE... "]

Ziarul "Ungarische Post" aduce amănunte interesante în privinţa afacerii cu violarea graniţei din Haromszek. 

Comisiunea mixtă ar fi constatat mai întîi că s-a tăiat multe pogoane de pădure. Romînii susţin că acea pădure este proprietatea lor. Comisarii unguri zic că aparţin unei comune ungare. Romînii au produs un document de caracter privat din anul 1792, în limba romînă; ungurii se bazează pe un alt document original în limba turcă, tot din acel an, ce conţine o înţelegere a guvernului austriac de atunci cu cel otoman în privinţa fixării graniţei. Ambele documente se contrazic şi prin urmare comisiunea s-a decis a lua unul din ele drept bază a dezbaterilor

          {EminescuOpXII 302}

sale. S-a primit documentul ungar, Dar reprezentanţii romîni neavînd decît împuterniciri limitate nu s-a putut ajunge la un rezultat definitiv. Deocamdată soldaţii romîni s-au retras din pichetul construit pe teritoriul în litigiu; pichetul însă va sta acolo pînă ce ambele guverne nu se vor fi înţeles la un fel. 

[21 august 1881]

["O TELEGRAMĂ DIN STAMBUL... "]

O telegramă din Stambul aduce ştirea că Poarta ar fi rugat puterile semnătoare Tractatului din Berlin să primească rolul de arbitru în cauza diferendului pendinte între Poartă şi Romînia relativ la monăstirile din muntele Atos. Puterile vor decide după ce mai întîi Romînia îşi va fi precizat atitudinea în această afacere. 

[21 august 1881]

["ASUPRA CONFLICTULUI DE GRANIŢĂ... "]

Asupra conflictului de graniţă "Nemere", foaie ce apare în Sepsi Szent Gyorgy scrie cu data de 28 c. următoarele: 

Comisia mixtă trimisă în comitatul Trei Scaune în afacerea împresurării de graniţă a ajuns la capătul lucrării ei. Din partea Ungariei au luat parte în comisie prefecţii Grigorie Beldi şi Iosif Pocia, precum şi proprietarul din comitatul Trei scaune baronul Gavril Apor. Comisia a constatat o împresurare de graniţă, de vreme ce romînii au ridicat pichetul dincoace de linia stabilită la 1792 între turci şi austriaci. Delegaţii romîni aduseseră cu ei un document de graniţă confecţionat în laşi la anul 1792, şi care-a fost comunicat tuturor subprefecţilor; dar acest document nu e 'n acord cu cel adus din partea ungară, conceput turceşte şi nemţeşte şi datat din acelaşi an, subscris de către membrii unei comisiuni de hotărnicie de atunci. Soldaţii romîni n-au împresurat aşadar graniţa cu intenţie, ci au ridicat pichetul lor pe baza unui document vechi de graniţă. 

Tot în privirea aceasta "Pesther-Lloyd" constată că comunicatele oficiale ale guvernului nostru trec cu deplină tăcere peste faptul că ridicarea unei staţiuni de graniţă, şi anume lucrarea uvrajelor de pămînt a soldaţilor de geniu romîni, a fost întreruptă cu arma de către trupele austro-ungare. 
Iată ceea ce se tăgăduieşte de către oficioşii noştri, ceea ce-a tăgăduit un articol foarte nespălat al "Observatorului ", pe cuvîntul că onoarea armatei romîne n-ar fi tolerat un asemenea atac fără răspuns. Despre armată nu e vorba: ea se 'nţelege că răspunde. Însă ea nu poate face decît ce i se comandează şi i se comandează de către guvern. A crede însă că guvernul din Bucureşti, compus din străini fără de patrie, e capabil de-o scînteie de sentiment de onoare şi că s-ar ridica la înălţimea demnităţii ce i-o impune poziţia ce-au uzurpat-o ar fi egal cu a crede că orbii pot fi pictori. 
Pretinsele agitaţii ale unei "Romînii irredente " dau lui "Le Nord" ocazia de-a observa următoarele: 

Ziarele austro-ungare n-au pierdut obiceiul de-a exagera cele mai mici incidente pentru a face din ele pretextul speculaţiunilor cu pierdere de vedere pe terenul politicei internaţionale. Astfel mai multe organe maghiare au întreprins o campanie în contra Romîniei apropos de propaganda care s-ar fi făcînd în Transilvania de pretinşi irredentişti romîni, pentru a isca o mişcare în favoarea anexiunii acestei provincii la noul regat de pe Dunărea de Jos. Jurnalele în cestiune ar fi foarte încurcate, fără îndoială, daca li s-ar cere să sprijine cu probe acuzaţiunile ce le ridică în contra Romîniei. Dar de asta nici grijă n-au. În lipsă de argumente plauzibile, ele invocă un fapt de puţină importanţă care s-a produs de curînd la graniţa dintre cele două ţări. 

          {EminescuOpXII 303}

Nu e ridicol - urmează foaia - de-a considera asemenea fapte minime ca un indiciu de ameninţări anexioniste romîne în Transilvania? Unele foi austro-ungare citează, spre a sprijini acuzaţiile lor, limbajul ostil monarhiei Habsburgilor a o seamă de organe ale presei romîne. 
Dar acestea n-ar putea răspunde reamintind ameninţările de cari gemeau foile austriace şi ungureşti cu ocazia cestiunii Dunării? Dacă presa romînă respinge cu viociune pretenţiile ce le crede de natură a compromite interesele legitime ale ţării în această cestiune, e un cuvînt de-a acuza Romînia că voieşte să-şi anexeze Transilvania? 
O acuzaţie şi mai fantastică încă a fost închipuită de unele gazete din Pesta, cari au pretins că generalul Ignatief ar cheltui sume considerabile pentru a întreţine agitaţie între populaţiunile nemaghiare din Ungaria şi că guvernul unguresc au adresat prefecţilor o circulară chemînd atenţia lor asupra acestui fapt şi obligîndu-i de-a încunoştiinţa administraţia superioară îndată ce vor descoperi urmele unei asemenea agitaţii. 

"Daily Telegraph " în fine consacră asemenea cîteva observaţiuni activităţii unei pretinse "Romînii irredente". Foaia engleză zice că agitaţia "Irredentei" e în adevăr de natură a produce nelinişte şi a cauza supărări autorităţilor imperiale şi regale, dar că ea nu află simpatie deosebită nici între romînii de dincoace nici între cei de dincolo de Carpaţi şi că nici au fost învrednicită de aprobare sau sprijin din partea regelui Carol sau a consiliarilor pe care-i onorează cu încrederea sa. Frica cronică şi fantastică de ţăranii romîni că într-o zi s-ar ridica şi s-ar răzbuna sîngeros de toate suferinţele şi de apăsarea ce-a avut a o suporta sub domnia maghiară, o frică care, de la memorabilul an 1848, împle mica minoritate de maghiari în Transilvania cu spaimă şi îngijire şi a introdus o duşmănie şi oţărîre nenaturală între cele două rase, ar fi încetat demult dacă în Pesta nu s-ar da ascultare ştirilor neroade iscate din cînd în cînd despre introducerea pe ascuns de arme din Ţara Romînească în Transilvania şi despre pretinse încercări a unor agenţi romîni de-a isca o insurecţiune pentru scuturarea jugului maghiar. Guvernul maghiar însă dă o serioasă atenţie zgomotului van al unor intriganţi obscuri, cari în ţara lor proprie nu au nici o însemnătate, precum şi intrigilor unei partide din Romînia compuse din patrioţi sanguinici şi din democraţi vicleni în serviciul Rusiei, al cărora scop constant e de-a împiedica o apropiere francă şi sinceră între cel mai tînăr dintre regatele europene şi puternicul său vecin austro-ungar. Guvernul din Pesta manifestă în privirea aceasta o nervozitate care, în împrejurările de azi, nu e la locul ei. 

Ungaria s-ar fi pus pe un punct de vedere mult mai demn dacă ar fi primit sincer şi fără preocupare amenda onorabilă oferită de Romînia pentr-o neînsemnată împresurare de graniţă de care s-a făcut atîta zgomot în Pesta decît de-a insista ca această afacere meschină să fie dată în seama unei comisii formale romîno - ungare. 

În unul din articolele sale polemice "Pesther-Lloyd" întreba ce-ar zice Anglia în cazul unei împresurări de graniţă? 
Iată ce zice Anglia: Că ungurii şi presa neroadă redijată de jidani fac zgomot pentru nişte gogoriţe inventate de ei înşii. 

[21 august 1881]

["RĂUL DE CĂPETENIE... "]

Răul de căpetenie al organizării noastre sociale este posibilitatea ce se dă străinilor şi păturei de feneanţi, grecotei, franţuziţi, bonjurişti, demagogi de-a exploata poporul sub o formă ori sub alta. 
Asta e cheia tuturor relelor şi tuturor suferinţelor, acesta cuvîntul cu care se dezleagă cimilitura putrejunii sociale şi politice din Romînia. 
Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsueli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre. 

          {EminescuOpXII 304}

E evident că averea nu se poate cîştiga decît sau prin muncă directă, deci prin întrebuinţare de forţă musculară sau nervoasă, sau prin fructificarea muncii capitalizate, prin capital. Cînd vedem milionari roşii, Stolojan, Carada etc., făcînd avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce ei au au pierdut cineva şi au pierdut-o fără compensaţie. Tertium non datur. Nu există alt izvor de avuţie decît sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul, fie legal, fie ilegal. 
Rolul muncii intelectuale e foarte mare în ordinea economică. 
În adevăr un drum făcut de inginer a înlăturat sute de piedici din calea carului cu grîu, i-au ieftenit transportul, l-au făcut mai capabil de concurenţă, i-au dat o mai mare siguranţă că munca cuprinsă în el va fi răsplătită. 
Un agronom care ar deprinde pe un ţăran cum, cu aceeaşi cheltuială de forţă musculară, să producă de două, de trei, de zece ori mai mult, cum cu aceeaşi cheltuială de forţă musculară să-şi satisfacă de zece ori pe atîtea trebuinţe i-a făcut ţăranului un serviciu care trebuie răsplătit. Un om de stat care cheltuieşte o sumă bugetară în mod productiv, încît suta cheltuită corespunde într-un loc oarecare cu o mie în producţiunea publică, a făcut un serviciu care trebuie plătit. Clasele dominante cată deci să compenseze prin muncă intelectuală onestă şi intensivă cheltuiala de muncă musculară ce le susţine. 
Cu totul altfel sunt raporturile la noi. 
Trecerea din clasele de jos în cele de sus nu e reglementată prin nici un fel de organizaţie. Chiriţopol din slugă se face prefect; oameni inculţi, incapabili de-a munci, incapabili de-a pricepe un adevăr, fac demagogie, fură prin subrepţiune şi amăgire voturile alegătorilor, devin oameni politici şi dau iamă bugetului. Fără ştiinţă, fără merit, fără muncă, mii şi iarăşi mii de indivizi de provenienţă străină se superpun poporului romînesc, toţi avînd dreptul constituţional de a trăi din buget, toţi avînd numai exerciţiul acestui drept. Un singur ziar ne-a înţeles unde batem, ziar redijat de tineri izraeliţi. "Cestiunea e socială" a zis acea foaie, şi-n adevăr aşa este. 
Oare acest popor romînesc n-are altă misiune pe pămînt, altă raţiune de-a fi, alt înţeles decît de-a vota pensii reversibile, de-a plăti din sudoarea sa milioanele cîştigate prin cumpărarea cu 60 la sută a unor hîrtii ce nu făceau decît 20 la sută, a îmbogăţi pe evrei prin băutura de rachiu otrăvit, a plăti lefurile şi diurnele Caradalelor - şi a munci totuşi numai cu plugul lui Radu Negru, incult rămînînd ca-n vremea lui Radu Negru, dar mai sărac, mai rău hrănit şi înainte de toate bolnav, ceea ce nu era în vremea lui Radu Negru? Acest popor nu este decît o masă de exploatat, o vacă de muls pentru străinii de toate soiurile, o vită de plug pentru a susţine luxul, incuria şi corupţia Caradalelor, feneantismul şi cocoteria, absenteismul şi morbiditatea unor pături neistorice, superpuse lui fără a-i face nici un serviciu în schimb? 
Iată cestiunea cea gravă, cea mare. 
Regimul vechi, rău ori bun, nu discutăm, avea o calitate necontestabilă, o calitate care-l justifica în ochii tuturor: el nu costa nimic sau aproape nimic. Tradiţionalul galben găurit al vistieriei pe care-l plătea orice cap de familie n-a sărăcit pe nici un ţăran, n-avea nici o influenţă asupra regimului său alimentar, era la dreptul vorbind preţul unui berbece şi aci se încheia totul. Din acest tradiţional galben găurit se plătea şcoala, care era mai bună decît cea de azi, administraţia, rea fără îndoială, dar mai puţin venală şi cupidă ca cea de azi, judecătorii, mai puţin străini decît cei de azi, şi mîna de cenuşeri şi coate goale, mai puţin exigenţi şi mai modeşti decît cei de azi. Ţăranul nu era de batjocura subprefectului, a primarului, a notarului, a perceptorului, tot oameni din oraş, tot lepădături ale uliţelor, tot esploatatori direcţi ori indirecţi ai lui. Vornicul, care nu ştia nici scrie nici citi, vătămanii, bătrînii satului adunau darea repărţită în proporţie cu venitul fiecăruia, vornicul ducea banii la casierie; niciodată sau aproape niciodată un ban al statului nu era atins de aceşti oameni atît de simpli, atît de drepţi, atît de iubitori de orînduială şi de cinstiţi. 
Ce e azi? 
Lăsăm pe d. A. V. Millo să descrie, după esperienţa sa zilnică, starea de lucruri: 

S-au grămădit pe capul lui atîtea soiuri de dări încît el nu mai înţelege nimica. 
Dare pentru căile de comunicaţie, prestaţie judeţeană, prestaţie comunală, patente, zecimi judeţene, zecimi comunale, produse din urmăriri etc. 
Ţăranul se uită la recipisa care i-o dă perceptorul şi, oricît [î]i vei explica, el nu este în stare să-şi dea seamă pentru ce sunt impuse toate aceste dări şi să cunoască lămurit cît are să plătească. Perceptorul poate

          {EminescuOpXII 305}

să-i pretindă oricît de mare sumă, el nu va fi în stare niciodată a-i face cea mai mică observaţie. Tot ce-i rămîne este să deschidă punga şi să-i lasă să ia cît va binevoi, cît se va îndura. Aceea ce este şi mai trist [este] că, pe cînd se crede că s-au plătit de toate dările, că au scăpat de toate angăriile, cum le numeşte el, iar vine perceptorul şi-i mai cere să-i mai plătească... rămăşiţe din exerciţiile expirate, preţul păpuşoilor împrumutaţi de stat la 1866, preţul păpuşoilor de rezervă. Ce o mai fi şi aceste, domnule? întreabă el, se scarpină în cap şi în cele din urmă iar deschide punga. 
Şi în adevăr, cînd cercetezi bine ce sunt toate aceste rămăşiţe, te convingi că cea mai mare parte nu sunt alta decît bani furaţi de perceptori, pe cari ţăranul i-au plătit o dată, dar din cauză că nu i s-au dat recipisă sau că el au pierdut-o şi nefiind trecute plăţile în roluri, nefiind suşile niciodată faţă pentru a se putea controla, după 10 - 15 ani el este apucat să plătească din nou. Asemenea păpuşoii de rezervă, păpuşoii cari se zice că le-a împrumutat lor statul la 1866, toţi aceştia sunt primiţi de primari, de consilieri, fără ca să fi împărţit la ţărani o baniţă măcar. 
Toată lumea cunoaşte aceste abuzuri, aceste hoţii, se găsesc chiar reclamaţii de ale ţăranilor. Perceptorii, primarii însă din acele timpuri fiind morţi, fugiţi, insolvabili şi alţii achitaţi de tribunale, ţăranul trebuie să plătească numaidecît pentru singurul cuvînt "că statul nu poate să rămîie păgubaş ". 
Nimeni nu-şi poate închipui la cîte abuzuri, la cîte necazuri, la cîtă sărăcie dau ocazii asupra ţăranului mulţimea acestor soiuri de dări, de rămăşiţe, şi neputinţa în cari se găseşte de a putea controla el singur dacă în adevăr trebuie să plătească sau nu sumele cari i se cer necontenit de perceptor. 
Toate aceste abuzuri constituie însă pentru el o dare îndoit de mare decît aceea care e obligat a o plăti după legi către stat. 
Mai putem adăogi abuzurile cari s-au făcut şi se fac necontenit cu scăderea monezilor. Pînă mai dăunăzi cu moneda rusească, astăzi chiar galbenii austriaci, mai ales în Moldova, unde nu sunt decît găuriţi şi şterşi, francii franceji, italieni; asemenea paguba ce sufere ţăranul în toate afacerile lui din cauza lipsei. monezii de aramă, de un ban şi doi. Toate aceste formează pentru el o dare cel puţin de 10 - 15 lei pe an. 
Ţăranul nu cunoaşte niciodată lămurit cifra impozitelor ce trebuie să plătească, fiindcă aceasta variază mai la fiecare trimestru; el se crede dar totdauna înşelat, cel mai bogat chiar stă în cumpănă dacă trebuie să-şi plătească dările. De aici vine că încasările se fac atît de neregulat, statul se găseşte necontenit în dificit şi totdauna silit să calce cele mai sacre principii ale Constituţiei noastre. 
Şi în adevăr, nimic mai barbar, nimic mai ruşinos decît a se vedea că într-o ţară, constituţională, unde libertatea individuală, a domiciliului se zic a fi respectate, unde există o lege după care, pentru împlinirea dărilor, nu se poate ataca decît averea, după cari gradele de urmărire nu se pot face oricărui contribuabil decît prin somaţii în scris, şi cu toate acestea ţăranilor, cari compun două treimi din naţia noastră, li se cer dările cu execuţiile şi schingiurile cele mai cumplite. 
Perceptorii se preumblă, [î]şi caută de interesele lor mai tot anul şi nu-şi dau niciodată osteneală să urmărească încasarea dărilor regulat, în fiecare trimestru. 
Guvernul şi toţi agenţii lui, învăluiţi şi ei de politică, lasă să treacă luni de zile fără ca sa se gîndească la încasarea regulată a dărilor. Casa statului găsindu-se de-o dată goală şi în neputinţă de a putea face faţă cheltuielilor, miniştrii dau ordinile cele mai aspre, prefecţii concentrează sute de dorobanţi şi călăraşi şi pornesc o adevărată expediţie militară asupra comunelor rurale. 
Aceste expediţii se fac de obicinuit mai ales în luna lui septemvrie, crezîndu-se că, precum în cîteva judeţe, tot astfel şi în toată ţara ţăranul ş-a strîns toată recolta şi are bani. Nimeni nu se îngrijeşte să cerceteze, să afle că două treimi de ţărani nu au semănat decît porumb, că temeiul culesului porumbului nu este decît în octomvrie, că chiar atunci păpuşoii sunt încă verzi şi nu pot fi măcinaţi, că ei trebuie să stea în coşare sau pe poduri luni de zile ca să se usuce şi să-i cumpere cineva, că ţăranul, pentru hrana lui sau pentru ca să aibă cîţiva lei de cheltuială, trebuie să usuce la soare cîteva baniţi. Nimeni nu vrea să aibă în vedere ca în luna lui septemvrie, mai ales în judeţele de la poalele munţilor, tot fînul, toate ovezele, hrişca este încă pe cîmp. 
Pe cînd bietul ţăran dar nu ştie cum s-ar scula mai de dimineaţă, nu ştie cum ar lucra mai repede cu toată familia lui ca să nu-şi piardă puţina recoltă, ce i-au dăruit-o Dumnezeu, deodată năpădeşte în comună subprefectul cu execuţie de călăraşi, de dorobanţi, adună ţăranii zile întregi pe la primărie, le citeşte feliuri de ordine, de circulări, feliuri de registre, de roluri din care ţăranii nu înţeleg alta decît că i-au scos datori cu mii de lei. Călăraşii, dorobanţii se şi împart îndată pe la toate casele acelora care nu pot să plătească toţi banii. 
Îndată ce aceştia ajung la casa ţăranului le scot uşile de la casă, de la tindă şi le duc la primărie. Copiii, femeia, tremură toată noaptea de frig. 
Călăraşii, dorobanţii le iau mămăliga din ceaun, le taie găinile şi le duc la cîrciumă. Copiii, femeile încep a plînge; ei le îmbrîncesc, le bat. Întorcîndu - se de la cîrciumă, i-alungă din paturile lor şi se culcă ei. 
Cum se face ziuă [î]i ia dinapoi ca pe vite şi-i duce iar la percepţie şi, dacă peste noapte n-au găsit să plătească banii, ei [î]i bagă cu picioarele goale prin pîraie, prin spini, încalică pe gîtul lor, [î]i ung pe obraz cu baligă, cu noroi, în fine iscodesc tot feliul de batjocuri, tot feliul de schingiuri. 
Copiii, femeile umblă şi ele sărmanele împrejurul bărbaţilor, se smulg de păr, se bocesc, cad în genunchi; sărută picioarele dorobanţilor, călăraşilor, primarilor, perceptorilor, se roagă să-i mai păsuiască pînă vor putea vinde ceva. Ei le înjură şi le trimit să caute banii, iar călăraşilor le ordonă să nu-i slăbească cu execuţia pînă nu vor plăti toţi banii, că aşa au ordin de la prefectură. De unde vrei acum să plătească aceşti nenorociţi cîte 200 şi 300 lei de fiecare, cînd ei, de ş-ar vinde şi copiii, tot n-ar plăti banii cîţi li se cer? 
În timpul acesta puţina recoltă cîtă a rămas ţăranului stă pe cîmp nestrînsă, putrezeşte de ploi sau o mănîncă vitele fruntaşilor. El sărmanul se zbuciumă, aleargă în toate părţile, urmărit de execuţie, ca să poată

          {EminescuOpXII 306}

găsi bani şi în cele din urmă se duce acasă, disperat, şi, în bocetul femeii ş-a copiilor, îşi ia vaca, boii, aşternutul, tot ce găseşte, şi le duce de le vinde cu cît se îndură să-i dea cineva. Cîrciumile, primăria, satul gem atunci pline de precupeţi, de măcelari cari au alergat de prin oraşe, de prin toate unghiurile, anume ca să cumpere averea, munca ţăranului pe nimica. 
Ţi se sfîşie inima cînd vezi cum aceşti nenorociţi, cari necontenit [î]i numim naţiunea romînă, fraţii noştri, sunt trataţi mai rău decît dobitoacele, şi toate acestea se fac încă în numele statului romîn. Te indignezi cînd vezi că, cu toate că articolul 9 din legea de urmărire [î]i scuteşte doi boi, o vacă, paturile, aşternutul, îmbrăcămintea, nutreţul pentru două luni, seminţele, cu toate acestea pentru ţăran nu există lege, el este silit prin feliuri de schingiuri a-şi vinde pe nimica cea de pe urmă viţică, cea de pe urmă baniţă de porumb. 
Cum vrei acum să nu sărăcească ţăranul, să nu se descurajeze de a mai lucra cînd aceste invazii, aceste cruzimi se petrec pe capul lui regulat, în fiecare an? 

Faţă cu această realitate strigătoare la cer, nemaipomenită în nici una din ţările europene, ce zice "Romînul"? 
La 1848 naţiunea răspunse cu iubire şi avînt la apelul revoluţiei. 
La 1857 ideile şi dorinţele naţiunii izbutiră. 
La 1859 puternica suflare a naţiunii. 
La 1866 naţiunea etc. 
La 1877 naţiunea etc. 
Care naţiune? Pherekydis, Giani, Culoglu, Carada, C. A. Rosetti, Harama, Cariagdi, Caligari? 
Această din urmă naţiune, de provenienţă foarte necunoscută, a urcat în adevăr bugetul cheltuielelor de la 20 la 120 milioane, l-au încincit sub domnia lui Carol Îngăduitorul; cum îl realizează de pe spatele naţiunii adevărate se descrie mai sus. 
Ei bine, cînd faţă cu această stare de lucruri ţara întreagă strigă, cînd sarcina materială a sutelor de mii de Caradale improductive şi corupte apasă producţiunea şi bunul trai al ţăranului, cînd oamenii caută cauzele organice ale acestor rele, ce găseşte "Romînul" să răspunză? 
Ia pasaje dintr-un articol al corespondentului nostru din Galaţi, falsifică înţelesul lor şi spune că noi numim poporul care munceşte şi plăteşte noroi şi vulg ordinar. 
Nu poporul care munceşte şi plăteşte îl numim astfel. Pe demagogi, pe cei ce-l amăgesc şi-l exploatează, pe lepădăturile orăşeneşti cari au împînzit satele ca tot atîtea lipitori, cari bagă ura şi invidia între ţărani, cari - i întărîtă între ei şi în contra proprietarului mare, acesta este vulgul ordinar, aceasta plebea superpusă poporului. 
La ce gîndesc roşii acum? 
Ştiind că au răspîndit în cele patru mii de comune ale ţării cel puţin patruzeci cincizeci de mii de politiciani şi de demagogi, ştiind că aceştia ar domina sufragiul universal daca s-ar admite acesta, roşii voiesc sufragiul universal. Pînă şi slabul control pe care-l mai au clasele culte şi în adevăr naţionale în afacerile publice, pînă şi acela trebuie înlăturat. Domnia demagogiei fanariote trebuie eternizată, ideea statului creştin, ideea apărării celui slab trebuie înlăturată cu totul, furia cîştigului, a exploatării, a amăgirii trebuie să se întindă asupra ţării întregi. 
Şi, pentru că constatăm toate lucrurile acestea incontestabile, furia grecoteilor ajunge la paroxism, la delir. Citească cineva insinuaţiunea din numărul de joi al "Romînului", că sincerii reacţionari ameninţă pe rege cu asasinatul. 
Asta-i culmea minciunii, culmea istericalelor greceşti care i-a apucat aceşti apelpisiţi după frecătura ce le-o tragem de cîteva săptămîni. 
Regele? 
Dar oare d. Bălăceanu, ministru plenipotenţiar al Romîniei la Viena, de "reacţionari" ori de d. Brătianu a fost însărcinat la 1875 să previe pe M. Sa ca să scutească ţara de o crimă? Republicanii de la Ploieşti, eroii militari ai nopţii de la 11 fevruarie cutează a ridica o asemenea acuzare contra... reacţionarilor? 

[22 august 1881]

          {EminescuOpXII 307}

[""CORESPONDENŢA POLITICĂ" DIN VIENA... "]

"Corespondenţa politică" din Viena a primit analiza unei note pe care d. Mancini, ministru de esterne al Italiei, a adresat-o în cestiunea Dunării ambasadorului italian din Londra, generalul Manabrea, şi al cărei cuprins a fost comunicat contelui Granville. Documentul italian poartă data de 14 iunie şi dezvoltă următorul şir de idei: 

Se constată înainte de toate că guvernul italian nu şi-a apropriat nicicînd şi n-a sprijinit propunerea pornită de la Romînia ca să nu se proceadă la o hotărîre asupra instituirii unei comisiuni mixte pînă ce nu se va fi ajuns mai întîi la, înţelegere asupra prelungirii Comisiei dunărene. Guvernul italian a văzut că această propunere a răsărit evident din dorinţa de a cîştiga timp în cestiunea dificilă a comisiei mixte. Orice îndoială asupra atitudinii guvernului italian a dispărut, căci, în urma unei întrebări a celui britanic, el a răspuns espres că stabilirea unui drept de apel de la Comisia mixtă la cea europeană i se pare suficientă pentru a păstra legăturile ce sunt de dorit ca să existe între cele două comisii şi că nu există prin urmare nici un cuvînt pentru a intra în discuţia prelungirii Comisiei dunărene europene înainte de 21 aprilie 1882, adecă c-un an înaintea espirării mandatului ei, precum o prescrie articolul LIV al Tractatului de la Berlin. 
Ar fi un act de "nejustificată neîncredere" de a face să atîrne consentimentul pentru instituirea Comisiei mixte de acea prelungire, de vreme ce stipulaţiunea primită de toţi că: "Comisia mixtă nu poate exista nicicînd şi în nici o împrejurare mai mult decît Comisia Europeană a Dunării" e o garanţie îndeajuns pentru activitatea legitimă a celei dendîi. 
În privirea atitudinii Italiei faţă cu cestiunea întocmirii pozitive a Comisiei mixte se relevă participarea comisarului italian la elaborarea anteproiectului şi împrejurarea că în instrucţiunea de iest-an dată reprezentantului Italiei s-au recunoscut şi aprobat unele puncte ca fiind afară de orice discuţie, precum instituirea unei Comisii mixte, participarea Austro - ungarei la ea, deşi nu e stat riveran, prezidiul acestei puteri. 
Dar cestiunea votului preponderant al Austro-Ungariei în caz de paritate s-au accentuat mai cu seamă. 
În principiu părerea Italiei nu putea fi nefavorabilă nici în privirea aceasta; dar preponderanţa votului prezidenţial trebuia pusă în legătură cu cestiunea garanţiilor necesare a se stabili pentru ca să se evite orice atingere a liberei navigaţiuni din partea Comisiei mixte. 
În privinţa oportunităţii unor asemenea garanţii nu există nici o divergenţă de opinii, dar există în privirea formulării lor practice. 
S-au făcut mai cu seamă două propuneri: una din iniţiativa Germaniei, cealaltă din a Britaniei. 
Germania a propus a se face deosebire între cestiunile de principiu şi cele administrative şi a se restrînge votul prezidenţial la cele din urmă, pe cînd la cele dendîi să fie deschis dreptul de apel către Comisia Europeană cu putere suspensivă în caz de a se lua o hotărîre cu simplă majoritate de voturi. 
Cestiuni administrative ar fi, după propunerea germană, toate cele cari privesc serviciul intern al Comisiei, relaţiile ei cu funcţionarii şi executarea reglementelor; pe cînd interpretaţiunea acestor reglemente şi hotărîrea de cheltuieli nouă sunt a se privi ca cestiuni de principiu. 
Propunerea engleză dorea la început un drept de apel necondiţionat, cuvenit tuturor puterilor; însă guvernul italian nu tăinui ambasadorului englez din Roma că cererea aceasta pare a trece dincolo de mărginile unei îngrijiri legitime pentru libertatea navigaţiunii. 
Mai tîrziu, guvernul englez îşi modifică propunerea lui, eliminînd din ea cestiunile administrative. 
Deosebirea între cele două propuneri, care nu e deloc radicală, se poate rezuma în trei puncte: 
 1) Anglia recunoaşte dreptul de apel tuturor puterilor; Germania însă numai membrilor Comisiei mixte. 
2) Germania nu acordă drept de apel decît pentru hotărîri luate cu simplă majoritate: Anglia [î]l recunoaşte şi pentru hotărîri luate în unanimitate. 
3) Germania doreşte o definire a priori a cestiunilor de principiu şi a celor administrative, pe cînd Anglia lasă caz cu caz la apreciaţia Comisiei Europene a Dunării să judece în oaricari margini daca cutare cestiune e de principiu sau administrativă numai. 
Fiindcă din toate părţile există dorinţa unei înţelegeri echitabile şi fiindcă, după opinia guvernului italian, puntele de vedere divergente nu esclud deloc posibilitatea unei înţelegeri respective, Italia speră că se va ajunge la o soluţiune. Pentru aflarea acestei soluţiuni ea oferă activitatea ei nepărtinitoare, care nu răsare din altă dorinţă decît din aceea de-a înzestra interesele comerciale pe Dunărea de Jos cu garanţii potrivite. 
"Pesther Lloyd" constată din aceasta că Italia ia o atitudine mijlocitoare între cabinetele cu opinii divergente, nu vede însă rezultatul practic al activităţii cabinetului italian, căci, deşi nota e datată de la 14 iunie, nu are aparenţa că situaţia în cestiunea Dunării s-ar fi schimbat. 
În luna trecută încă lucrurile nu erau deloc mai favorabile. 
Rezistenţa Romîniei se manifesta neînfrîntă şi găsea sprijin din partea Rusiei, Angliei şi Franţei. 
Căderea Comisiei mixte părea pe atunci aproape inevitabilă şi era vorba să urmeze disoluţiunea Comisiei Europene a Dunării. 
E adevărat că disoluţiunea nu era o consecuenţă necondiţionată şi necesară a eşecului, dar Austriei [i] se prezinta consideraţiunea daca existenţa Comisiei Europene a Dunării mai are vreo valoare pentru ea, din momentul ce nu-i recunoaşte interesele ei legitime pentru cursul de jos al fluviului. 
Fiindcă însă după art. 54 al Tractatului de la Berlin puterile vor avea în curînd să stabilească o înţelegere asupra prelungirii mandatului Comisiei Europene, iar asemenea înţelegere s-ar putea sfărîma de opoziţia unei singure puteri chiar, nu este cu neputinţă ca în caz de-a nu se admite instituirea Comisiei mixte să i se puie piedici continuării Comisiei Europene a Dunării. 

          {EminescuOpXII 308}

Pe aceste cuvinte se esplică - zice foaia din Pesta - ceea ce reiese şi din nota cabinetului italian: propunerea Romîniei ca, înainte de toate şi înainte de a se continua discuţia asupra instituirii Comisiei mixte, să se stabilească o înţelegere asupra prelungirii mandatului Comisiei Europene a Dunării. 
Romînii voiau să-şi asigure pentru orice caz existenţa Comisiei dunărene şi apoi să aducă fără nici o altă consideraţie căderea Comisiei mixte. 

Deodată cu analiza notei de mai sus ziarele comunică propunerile pe cari Franţa le-ar fi făcînd în cestiunea aceasta. 
Ele ar fi în esenţă următoarele: 

În toate cestiunile de principiu va decide Comisia mixtă, dar înainte de-a lua o hotărîre trebuie să se decidă prealabil daca cestiunea pusă în discuţie este sau nu de principiu. 
Pentru conformarea cu această dispoziţie Comisia Europeană deleagă pe unul din membrii ei, care ia parte la toate dezbaterile celei mixte. Funcţionarea fiecăruia dintre membrii Comisiei Europene în calitate de delegat nu poate ţinea mult timp, ci membrii statelor reprezentate în Comisia Europeană designaţi de ea cată să se perîndeze în ordine alfabetică. 
Daca delegatului eventual cestiunea pusă în discuţie i se pare o cestiune de principiu el o supune Comisiei Europene. În caz de neînţelegere în Comisia mixtă, delegatul celei europene are misiunea de-a face ca să se formeze o majoritate de voturi şi numai daca nu se poate ajunge la unire cazul în litigiu se va supune Comisiei Europene. 
Aceste propuneri s-au pus deja în vederea Angliei şi a Austriei. 
Anglia a aderat la ele, Austria însă pregetă cu răspunsul. Foile din Viena dau guvernului consiliul de-a le respinge. 

[23 august 1881]

["ŞI-AU PIERDUT SĂRITA... "]

Şi-au pierdut sărita confraţii de la "Romînul". 
Nu e vorba, adevăr mai crud decît cel pe care l-am spus în privire-le, că, la adecă vorbind, partidul pe care îl reprezintă e compus din străini veniţi de ieri alaltăieri, cari au tot aşa de puţin drept de a determina soarta Romîniei precum [î]l au evreii bunăoară, un asemenea adevăr nu le-a mai spus nimeni; el i-a durut şi i-a ameţit. Loviturile repezi şi dupăolaltă cîte au căzut din parte-ne asupra acestor titve incapabile decît de mistificări şi neadevăruri le-au ameţit, încît, neputînd răspunde, neavînd ce să răspunză ad rem, obiectiv, au început să aiureze, să vorbească în dodii şi-n bobote, ca netoţii ori ca surzii. 
În urma acestei ameţeli vedem curioase lucruri. Într-unul din numerile Pseudo-"Romînului" vedem acuzarea că reacţionarii ameninţă pe rege cu asasinatul daca nu-i va chema la putere. 
Cari reacţionari? 
Cînd? 
Unde? 
Dar mai ştiu ei ce vorbesc cînd îi apucă istericalele fanariotice? 
Mai ieri ne numeau pseudoînvăţaţi şi falsificatori ai teoriei Lamarck Darwin. 
În adevăr, cine sunt învăţaţi s-au întrolucat la redacţia "Romînului". Descoperirea unităţei fiinţelor organice, făcută în acelaşi timp de Gothe şi de Lamarck, şi legile diversificării acestei unităţi şi ale evoluţiunii, teorie atît de splendid dezvoltată de Darwin, ne este nouă mai puţin cunoscută decît celor patru clase primare şi coardei de violoncel care redijează "Romînul". De cînd cu răscumpărarea căilor ferate s-au deşteptat cumplit redacţia din Strada Doamnei şi Carada e în primejdia de a fi numit doctor al Universităţei din Cambridge. 
Dar, în sfîrşit, ce suntem noi de vină dacă constatăm un fapt pe care nimeni nu îl poate contesta, că partidul roşu consistă în cea mai mare parte din străini (greco - bulgari ) vicleni şi maloneşti, incapabili de a se asimila rasei romîne, incapabili de a o pricepe chiar? Ne pare rău că aşa este. Ne pare rău că pişicherlîcul şi lipsa de caracter sunt titluri de

          {EminescuOpXII 309}

înaintare în Romînia; ne pare rău că tocmai clasa actual dominantă e incapabilă de ştiinţă, de arte, de adevăr, cu un cuvînt de orice activitate la care se cere o inimă dreaptă şi o inteligenţă clară, ne pare rău că aceşti oameni, incapabili de o concepţie puternică, duc statul din rău în mai rău, din espedient în espedient; dar nici suntem în stare a le lărgi craniile şi a le face mai încăpătoare, nici a le lărgi piepturile încovoiate şi a face bătaia inimei mai energică, mai liberă, mai generoasă. 
În vechiul nostru obicei al pămîntului existau mijloace de înlăturare. "Om vrednic de rîs şi de ocară" nu se putea face după olachale nici popă, nici ostaş, nici dregător; nici om însemnat de Dumnezeu cu darul şchiopătăciunii, a încrucişării, cu cocoaşă ori cu un alt ponos. 
Desigur că nu mai departe decît acum o sută de ani nu s-ar fi găsit vlădică romîn să popească vro mutră de patriot, nici Domn care să-i învrednicească cu vro dregătorie. Aşa era lumea pe atunci, cuminte. 
Azi, în vremea drepturilor imprescriptibile ale cetăţeanului, nu putem opri ca ăl mai cocoşat să fie mai mare în gardă şi să ajungem de rîsul chioarei. 

Pe zi ce merge însă istericalele bizantine se urcă crescendo. 
Astfel în cel din urmă număr Pseudo "Romînul" ajunge a ne zice că nu ne-a crezut atît de răi şi atît de cruzi încît să fim în contra înfiinţării de spitale în sate. 
N-aibă grijă "Romînul". Nu suntem în contra, ci pentru înfiinţarea acestor spitale. 
Dar asta nu ne opreşte de a deplînge nenorocita necesitate de a se înfiinţa asemenea spitale, cum nu sunt în nici o ţară din lume. Deplîngem că noii fanarioţi au fost în stare a reduce poporul nostru la atîta mizerie materială încît asemenea aşezăminte să fie necesare şi ne îndoim totodată că ele ar putea fi mai mult decît un paliativ la rele a căror rădăcină e socială şi politică. 
Cauza morbidităţii ţăranului romîn este esploatarea neomenoasă la care este supus în linia întîia din partea statului, în linia a doua de către mulţimea nenumărată de străini pe cari îi susţine cu munca lui. Cauza e demagogia, care se hrăneşte din spinarea lui, uzura roşie, administraţia roşie, sporirea bugetelor de cheltuieli ale statului, judeţene şi comunale, prestaţiunile făcute pe moşiile roşiilor, sărăcia ce urmează de acolo că i se fură timpul fără compensaţie, regimul alimentar rău; iar nu clima şi epidemiile. 
Sub aceeaşi climă poporul nostru era sănătos şi sporea pînă mai alaltăieri, sub Mihai Sturza, sub Barbu Ştirbei, sub Grigorie Ghica. 
Dar el e bolnav şi scade sub domnia a d-alde C. A. Rosettis, Flevas etc., scade de greutăţile imense ce i le impune întreţinerea unei xenocraţii fără minte şi fără inimă. 
Iată ceea ce am zis şi ceea ce repetăm. Ameţeala în care au căzut redactorii foii fanariote nu-i justifică deloc şi nu le dă dreptul de a ne atribui vorbe ce nu le-am spus. Nici am numit poporul ce munceşte şi plăteşte canalie. Pentru plebea superioară, pentru acele mii de demagogi cari trăiesc direct sau indirect din buget am păstrat acest epitheton ornans, pentru cumularzi, lefegii, agenţi electorali plătiţi, cîrciocari şi coţcari cari s-au vîrît pînă şi în comunele rurale; iată pentru cine păstrăm epitetul, nu pentru bietul nostru popor, pe care numai prefectul roşu d. Vidraşcu îl numeşte sălbatic într-o ţară civilizată. 
Ignoranţa lui, sărmanul, e mai bună decît ignoranţa pospăită a acelor redactori ai "Romînului" cari, prin frustrarea statului, grămădesc milioane şi segerează în oameni mari. Pentru aceşti ignoranţi nesăţioşi se bagă ţăranii în spini şi pîraie îngheţate manu militari, pentru a plăti rămăşiţe mincinoase sau plătite o dată unor tîlhari; pentru aceşti ignoranţi se vinde patul, vaca, oaia, cenuşa din vatra ţăranului; pentru a plăti diurnele, recompensele naţionale, pensiile reversibile, misiunile în străinătate a acestor ignoranţi se iau de pe ţăran şapte piei şi se vinde dator pe toată viaţa, de nu-i mai poate nimeni; ajuta, nici D-zeu din cer, necum un reversibil cu sticla de decoct de muşăţel. 
Iată răul şi un rău la care desigur nu sunt de vină oropsiţii şi defăimaţii boieri. Pentru a ajunge cineva alături cu boierii trebuia să muncească, să se distingă. Pentru a fi mare om la roşi se cere să fi comis vreo trădare, să te fi compromis, să fii imposibil altfel. 
Atunci braţele marelui partid îţi sunt deschise; deschisă calea la avere şi influenţă
Dar de unde să-şi facă această avere fără pierderea altuia? 
Prin producţiune proprie? 

          {EminescuOpXII 310}

Dar ce-a produs, ce-a învăţat a produce Carada, Costinescu, Eliad - cîrciumărescu, Fleva, Stolojan, Pherekydis e tutti quanti? Nimic, absolut nimic. În ce bunuri de utilitate pot ei să prefacă materiile prime? Ce industrii, ce meserii au introdus în ţară? Nimic. 
Industria palavrelor şi prăvăliile de minciuni. 
Dar acestea într-o ţară cinstită nu fac parale, numai la noi se plătesc cu 120 milioane pe an. 

[24 - 25 august 1881]

["ASUPRA VIZITEI FĂCUTE... "]

Asupra vizitei făcute de contele Andrassy la Sinaia "Pesther Lloyd" cuprinde un articol plin de ironie. 

Întrevederea de la Sinaia s-a sfîrşit, zice foaia din Pesta. Penny-a-liners, pribegii scriitori cu şirul din suita marelui om de stat, şi-au făcut datoria, fixînd pe hîrtie în mod fidel toate amănuntele importante ale întîlnirii (şi cari din ele nu ar fi importante? ). Acum evenimentul aparţine istoriei universale şi generaţiile viitoare vor data din ziua în care contele Andrassy a primit prietenos asigurările de graţie ale perechei regale romîne schimbarea însemnată operată în relaţiile Romîniei cu monarhia noastră. Dar şi contimporanii se vor putea edifica de multe zicători cari, pornind din Sinaia, cutreieră ţara. "E ridicol de-a crede că Romînia voieşte să atace monarhia noastră" - această sentinţă nemuritoare a genialulului nostru om de stat(şi cari din sentenţele sale nu ar fi nemuritoare? ) - cată să aibă un efect calmant! Cine nu simte cum piere deodată spaima paralizantă pe care ne-o inspira ideea că dorobanţii n' aşteaptă decît un semn pentru a se arunca asupra monarhiei fără apărare şi neîngrijitoare spre a o anexa pur şi simplu în numele regelui Carol! Şi apoi, ce adevăr limpede e în asigurarea că Romînia, formînd o insulă în valurile slavismului, are interesul, comun cu noi, de a lupta în contra curentului slav? E atît de adevărat încît noi înşine am scris-o aceasta, opt zile înaintea revelaţiunii din Sinaia. Nouă, se înţelege, nu ne plutea pe dinaintea ochilor decît ca o presimţire vagă, căci vederea noastră era turburată de închipuirea că romînii, cu toată solidaritatea naturală de interese, se manifestă cu îndărătnicie ca cei mai hotărîţi adversari ai Austro-Ungariei; dar privirea ageră a contelui Andrassy pătrunde, precum se ştie, în cea mai internă esenţă a problemelor şi înaintea minţii sale care coordonează toate contrazicerile se dizolvă în armonie, deci va fi aflat desigur şi cheia pentru enigma pe care guvernul romîn o dă Ministeriului nostru de Esterne de-un an şi mai bine. 
Toate acestea însă le-a vorbit şi le-a făcut marele nostru om de stat, deşi întrevederea sa cu regele Romîniei au avut un caracter privat numai, precum se întîmplă în genere între dinaşti amici. Închipuiască-şi cineva ce evenimente memorabile s-ar fi întîmplat la Sinaia daca fostul ministru de esterne ar fi venit c-o misiune politică! E de plîns pentru de-a pururea că contele Andrassy n-a fost purtătorul unei însărcinări politice date de Escelenţa Sa ministrul afacerilor străine, baronul Haymerle, şi că Maiestatea Sa Regele Romîniei şi d. Rosetti au trebuit să se mărginească la un schimb de idei de caracter privat! Sau crede în adevăr cineva că faimosul nostru om de stat n-a urmat numai propriei sale inspiraţiuni geniale, ci a avut o misiune politică? Ce insinuaţiune! Pentru o lămurire cu guvernul romîn, pentru o misiune la Curtea regelui Carol, nu se incomodează un conte Andrassy! Un asemenea lucru îl poate face un om mult, cu mult mai mic! În patria primitivă a regelui Carol s-ar fi ales bunăoară pentru o asemenea misiune un vînător pădurar; la noi unde manierele sunt mai urbane, s-ar fi trimis un ambasador estraordinar sau un ministru plenipotenţiar! Dar contele Andrassy! Fostul bărbat de stat conducător, omul trecutului istoric şi al viitorului plin de speranţe? Ce idee oribilă! Nu! Contele Andrassy n-a avut nici o misiune, n-a putut să aibă nici una şi, daca a combinat, precum nu putea evita, plăcerea întrevederii cu discuţia politică, desigur că a făcut-o din propriu impuls, întîi pentru ca să-i dea o mînă de ajutor baronului Haymerle, atît de ocupat se vede cu regularea inventarului ce l-a primit în seamă; apoi, ceea ce e şi mai mult, pentru a face şi ca om privat un serviciu patriei sale, predispuind spre mai multă bunăvoinţă pentru Ungaria şi Austro-Ungaria Curtea romînă şi pe miniştrii romîni. Ca i-a succes aceasta nobilului conte, că şi-a cîştigat un nou titlu la recunoştinţa şi admirarea naţiunii şi a întregei monarhii, nici nu mai trebuie s-o dovedim. Şi fiindcă aşa este, vom încerca, în marginea modestelor noastre puteri, să combatem o mică neînţelegere care stă neesprimată pe buzele multora şi care, din cauza generalei susceptibilităţi pentru asemenea erori, poate cauza oarecare turburare. Rolul strălucit şi orbitor pe care-l joacă genialul nostru om de stat cînd, cu totul desprins, cu totul neatîrnat şi cu totul neinfluinţat de sferele şi ideile oficiale, păşeşte ca om privat pe terenul politicei esterioare ar putea să le pară multora nenatural, ca şi cînd un soare suplementar ar întrece cu lumina lui pe adevăratul soare. Activitatea ministrului de esterne e foarte puţin zgomotoasă şi nu se manifestă în mari efecte; baronul Haymerle merge liniştit căile sale; succesele şi insuccesele sale nu au gură mare. Cînd apare în scenă figura istorică a genialului conte, înconjurată de

          {EminescuOpXII 311}

lustrul ei specific, cu gesturile vii şi cu atributele ei îndeparte strălucitoare, pentru ca, după proprie inspiraţie, fără consideraţie pentru actori şi suflori, să intre de bunăvoie în cursul acţiunii dramatice nu trebuie, să i se impună publicului naiv întrebarea: Cine joacă şi cine dirige, care piesă e cea adevărată şi care text cel autentic? Sau, pentru a continua în figuri în sufletele naive, a căror pricepere nu ajunge nicicînd pînă la înălţimea geniului, nu se naşte ideea unui soi de purtare gambettistă, ideea unui ministru neresponsabil, ce are parte de toate bucuriile zgomotoase, alături cu ministrul responsabil, care suportă tăcutele suferinţi? Şi nu se naşte îndoiala dacă poate fi favorabil pentru activitatea ministrului de externe cînd, alături cu autoritatea sa, se mai arată o a doua autoritate, incomensurabilă şi inaprehensibilă? 
Consideraţiile acestea pot să se nască pe ici pe colo; dar cît de deşerte ar fi! Înainte de toate trebuie să ne aducem aminte că, pentru întîia dată, contele Andrassy face să se vorbească în modul acesta de el. De cînd a părăsit Ministeriul de Externe s-a ţinut cu totul departe de politica esterioară şi nu vina sa este dacă perechea regală a Romîniei a voit în ruptul capului să le fie oaspe şi că prin aceasta se nasc fel de fel de zgomote politice. 
Dar în asemenea caz trebuie s-avem în vedere totdauna intenţia unei acţiuni, şi cui i-e permis de-a se îndoi despre fertilitatea intenţiunilor contelui Andrassy? Un lucru e esclus din capul locului, acela că faimosul nostru om de stat ar fi fost împins la o asemenea ostentaţiune, peste voia lui desigur, de motivul vanităţii şi că vanitatea şi-a dezvoltat în juru-i coada de păun, de-a pierdut perspectiva. Nimic din toate astea! Mulţumită Domnului, contele Andrassy nu mai are nevoie de-a fi deşert şi, daca - ceea ce e neimaginabil - el ar fi totuşi accesibil unei asemenea înclinări, şi-ar fi adus desigur aminte de cuvîntul amicului său Bismarck că "vanitatea e o ipotecă, care îngreuie foarte mult mintea". Tot atît de esclusă e ideea că ar voi să se impuie vederii "sferelor determinante". Oricine şi oriunde e cineva "determinant" acolo e determinant şi contele Andrassy, căci nepieritoare sunt în amintirea tuturor faptelor sale, cari zilnic [î]i proclamă gloria din nou. 
Fără scrupul şi plin de bucurie cată, după toate acestea, să ne dedăm cu convingerea că contele Andrassy a reprezentat la Sinaia interesele Ungariei şi ale monarhiei în mod de sine stătător şi neatîrnat, dar cu efect şi hotărîtor, şi că ostilitatea romînă va înceta de acum înainte. 
Şi aceasta se acordă cu cea mai sinceră dorinţă a noastră. După întrevederea de la Sinaia nu putem decît repeta ceea ce-am zis înaintea ci: Prin comunitatea naturală a intereselor lor, romînii sunt avizaţi la o alipire morală de Austria şi, urmărind o politică de ostilitate faţă cu monarhia noastră, ei îşi taie ramura de sub picioare. Iar daca se convertesc, fie prin intervenţiunea contelui Andrassy, fie de bunăvoie, desigur că e timp ca o asemenea convertire să aibă loc. Escesele guvernului romîn au provocat o indispunere prea adîncă pentru ca o corectură repede să nu fie necesară. Cu atît mai penibilă a fost pentru noi atitudinea Romîniei cînd acest stat are de împlinit datorii de recunoştinţă către Austro-Ungaria cu mult mai mari decît oricare altul. Nu vom enumera din nou cîte servicii le-a făcut romînilor diplomaţia noastră, nici vom espune din nou cum ne-a răsplătit Romînia aceste servicii. Bucuros le uităm pe amîndouă daca avem siguranţa că s-a 'ncheiat era rătăcirilor de bunăvoie ale Romîniei. Dar această turnură cată să se manifeste în fapte, nu în vorbe goale. Timpul nu e depărtat în care lucruri concrete vor da ocazie Romîniei de a-şi arăta arama - atunci vom afla daca ea se afla în adevăr pe-o cale rătăcită sau daca acţiunile ei răsăreau dintr-o sistematică rea intenţie. 

[26 august 1881]

["DUMINICĂ SEARA LA TEATRUL ORFEU... "]

Duminică seara la teatrul Orfeu s-a dat prima reprezentaţie a d-lui I. C. Lugoşianu, un artist romîn transilvănean, cu concursul mai multor artişti şi al elevilor Conservatorului. Tînărul actor şi-a pus multă silinţă spre a mulţămi pe public şi a şi izbutit, dovadă desele aplauze ce a primit. în piesa Moţul din Ardeal a fost cît se poate de bine. 
În cîntecul: 

Vîntul ţipă, ploaia plînge, 
Inimioara 'n min' se frînge 
Că-n robia ungurească
Piere-o viţă romînească! 

torente de aplauze au salutat pe d. Lugoşianu. Pe joi, precum am anunţat de ieri, sperăm a-l mai auzi şi nu ne îndoim că publicul va căuta să încurageze pe tînărul actor care nutreşte sentimente frumoase pentru romînism. 

[26 august 1881]

          {EminescuOpXII 312}

[""PSEUDO - ROMÎNUL ", CA SĂ ESPLICE... "]

"Pseudo - romînul ", ca să esplice acuzarea că "reacţionarii ar fi ameninţînd pe rege cu asasinatul" reproduce din "Timpul" un pasaj al unui articol ce ni s-au trimis din Galaţi. 
Iată acel pasaj: 

La 1735, cînd Voltaire susţinea cumcă iubirea de binele public în Franţa nu este decît o himeră şi că francejii nu sunt cetăţeni, ci o simplă plebe ordinară, Franţa era cu mult superioară stărei actuale din Romînia şi, cu toate acestea, bunul dar imbecilul rege Ludovic XVI trebui să plătească cu capul, în ziua de 21 ianuariu 1793, nesocotita sa toleranţă. 
Regele Carol I al Romîniei n-ar trebui să piardă din vedere că legile naturii nu se pot altera, că prin urmare aceleaşi cauze aduc totdauna aceleaşi efecte. 

Acest pasaj arată în adevăr cum un rege, bun de altmintrelea, dar fără prevedere a fost jertfa demagogilor pe care i-a ridicat din noroi. 
Ca exemplu istoric ne învaţă că un rege cată să se păzească de-a face adiutanţi şi miniştri din eroii militari de la 11 fevruarie, din conspiratori de meserie. "Pseudo - romînul " însă face cu totul alte deduceri, căci iată ce zice: 

Ce însemnează, oare această de nu cea mai clară ameninţare? 
"Timpul" spune că regele Ludovic XVI trebui să plătească cu capul toleranţa sa. 
Regelui Carol I acelaşi ziar îi dă numirea de "Carol Îngăduitorul", adică cel tolerant. 
Ludovic XVI plăti cu capul toleranţa sa. 
Carol I e tolerant. 
Şi fiindcă aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte, cum zice "Timpul", concluziunea vine de sine şi forţat în mintea oricărui om cu judecată limpede şi dreaptă. Carol I va plăti cu capul toleranţa sa. 
Trebuinţă de mai lungi esplicaţiuni nu este. 

În adevăr nu e trebuinţă de explicaţiuni mai lungi. 
Prezidentul republicei de la Ploieşti şi eroul din noaptea de la 11 februarie, actual adiutant; fiul făclierului grec de Botoşani, asemenea erou al acelei nopţi, actual delegat militar la manevrele din Franţa; generalul de la Bacău, fost mai ieri ministru de război, sunt o dovadă că, daca regele nu are din partea acestor oameni soarta celui francez, nu este a i se atribui lui. O stea fericită îl protege. Îngăduinţa celui ce răsplăteşte cu medalia Bene-merenti pasquilurile îndreptate contra persoanei sale şi cu ranguri militare înalte pe prezidentul republicei ploieştene care i-a proclamat detronarea, îngăduinţa aceasta e desigur egală, daca nu superioară celei a lui Ludovic XVI. 
Da, regele e tolerant cu conspiratorii şi rebelii, tolerant cu Chiriţopolii şi Mihăleştii, tolerant cu xenocraţia fără de minte şi inimă. 
Pericolul, ameninţarea perpetuă e din partea acestor oameni pe cari îi tolerează, pe cari îi ridică din nimic. A constata acest pericol, a constata că regele se încunjură cu oameni a căror existenţă deja este o ameninţare pentru stat şi dinastie, a constata că redactorul "Republicei Rumîne " şi afiliatul revoluţiunilor de pe tot continentul e azi întîiul consiliar al M. Sale, va să zică a arăta de unde vine ameninţarea, nu a ameninţa. 
Mai mult. La 1875 roşii i-au trimis Domnului un anume delegat cu însărcinarea de-a-i spune să "scutească ţara de o crimă". 
O ameninţare clară, făcută M. Sale pentru a veni la putere. 
Oare... reacţionarii au făcut-o? 

Am constatat, în studiile repetate asupra păturei de străini ce s-au superpus poporului romîn, că ea e incapabilă de-a discuta chiar. 
Care inteligenţă onestă, ce cunoaşte istoria Franţei şi a regelui Ludovic XVI, ar fi putut deduce din citarea acestui caz... că reacţionarii ar ameninţa pe rege? 
Reacţionarii au fost aciia cu care Ludovic XVI s-a încunjurat? Reacţionarii l-au ameninţat? Reacţionarii au fost cauza sorţii lui tragice? Dar la ce discuţie? Cînd un adevăr [î]i izbeşte, ei încep a răspîndi în juru-le prin neadevăruri şi sofisme, acel foetor caprinus, acel miros specific al unor inteligenţe potricălite de vicii şi bătrîneţe de rasă, cu care nu se mai discută. I-a apucat istericalele; nu mai sunt stăpîni nici pe mintea, nici pe organele

          {EminescuOpXII 313}

lor. Nimiciţi moraliceşte prin adevărul că sunt străini; neputînd inspira nici-o autoritate prin faptul că o capră, chiar decorată cu cordoane, e pur şi simplu ridicolă, au ajuns de rîsul şi de batjocura neamului romînesc care, după cum zice şi Miron Costin, e un neam rîzător de feliul lui. Nu le mai rămîne decît arma cea mai de jos a spiritului: minciuna şi mistificaţia. 
Neputincioase arme contra adevărului pururea deşi tîrziu învingător, dar singurele ce le-au rămas. 
De aci vorbe ca "monomanie, absurditate, poznaş, ziar de insulte, ameninţări de asasinat, falsificarea lui Lamarck sau Darwin" toate neputincioase în contra unui adevăr limpede ca lumina zilei, dovedit prin cărţi gospod, răsdovedit prin realitate. 
Cînd vom avea un cap a d-alde C. A. Rosetti împăiat, şi l-am putea avea odată, căci, dacă perversitatea e nemuritoare, perverşii sunt muritori [î]l vom putea trimite lui Wirchow sau lui Quatrefages să-l compare cu un simplu craniu de mocan de la Vrancea ori de la Breaza. Dacă învăţaţii străini nu vor crede că-i mistificăm, că le-am trimis o căpăţînă de capră s-o compare cu un cap de om, să nu ne spuneţi pe nume. 
Cînd le-am spune însă că scorbura mică şi găunoasă e a unui om de stat din Romînia, iar craniul al doilea, larg şi încăpător, a unui cioban de oi şi-ar face cruce oamenii, ar înţelege de ce neamul romînesc, numeros şi inteligent, muncitor şi îndrăzneţ, nu poate ajunge în lume la poziţia ce i se cuvine. 
Cum să şi ajungă cînd oceanul cel turbure de 'mprejurul insulei romanice au aruncat deasupra lui o spumă de stîrpituri? 
Ce-i pasă acestei spume cosmopolite de fiinţa istorică a Romîniei? Vorba lui Hamlet: "Ce e Hecuba pentru ei? "
Ce-i pasă, ce-i poate păsa unui C. A. Rosettis, unui Giani, unui Pherekydis, coborîtori din străini, în cari idei şi sentimente nici pot prinde rădăcină, de vreme ce cad pe pămînt sterp, de Ţara Romînească, de poporul nostru, de obiceiele ori de trecutul nostru? 
Ca obiect de esploatat, ca vacă de muls, ca izvor de lefuri şi pensii? Calea-vale. Vive la Roumanie! 
Dar cînd e vorba de acea iubire adîncă şi nestrămutată de neam, precum o aveau bătrînii, precum o avea Miron Costin, care-şi punea creştetul sub sabie pentru a înlătura un bir nou, cînd e vorba de a apăra adevăratul popor romînesc de esploatarea la care e supus, atunci adio Romînie! Atunci [î]i vezi alături cu jidanii cari scuipă moşnegilor de la ţară în gură şi le frig ochii deasupra tăciunilor; atunci sunt fraţi cu străinii şi împart "mielul Paştelor" cu ei. 
Ei, acest adevăr vă doare, confraţilor, de aţi ajuns a răstălmăci pasaje din articolele noastre şi a vă face din nou meseria "înstrăinînd pe oamenii ţării prin pîre şi năpăşti de cătră Domnia sa" precum zicea Radu - vodă. 

[27 august 1881]

MOMENTE DE DISTRACŢIE 
LITERATURA ROŞIE

Dăm ca specimen următoarea poezie publicată de gazeta poliţienească din Brăila "Vocea romînă", datorită desigur penei unuia din numeroşii (? ) redactori ai săi şi desigur stîlp al partidului roşu din localitate. D. Prodanescu va deveni gelos de această producţie literară. 

          {EminescuOpXII 314}

INDEPENDENŢA

 I III
Am o ţară, mult iubită, Să trăiască Căpitanul
Romînia, independentă, Carol, Rege şi oşteanul 
Ea era sub jug turcesc, Căci cu a lui debacie, 
O! pămînt ce eu îl slăvesc Şi a noastră vitejie, 

 II IV
Dar, armata romînească Am scăpat din jug turcesc
Cu virtutea strămoşească Pămîntul cel strămoşesc, 
Au luptat ca nişte lei Şi mai repet încă o dată, 
Ş-au scăpat ţara de ei C-am o ţară neatîrnată. 

 A!!! A??? 

[27 august 1881]

["ASUPRA SCOPULUI... "]

Asupra scopului, pînă azi nelimpezit, a vizitei făcute de contele Andrassy la Curtea regelui mai citim în oficiosul "Pesther Lloyd" următoarele: 

Călătoria făcută de contele Andrassy la Sinaia au reaprins interesul pentru Romînia, care cam adormise de la cestiunea Dunării încoace. Nu doar că Romînia ar fi chemată de-a interveni în mod mai activ în împrejurări Din contra, supoziţiunea unei semnificări politice mai mari a Romîniei în Orient nu este liniştea, ci conflictul oriental. Pe cît timp nu există un contrast acut între Rusia şi Austro-Ungaria, regatul încleştat între ele nu va ocupa în cosmosul lucrurilor orientale o poziţie mai însemnată decît oricare alta din micile existenţe de stat din cari se compune triangulul Balcanilor. Din contra, orice diferenţă între cele două imperii măreşte în mod natural însemnătatea Romîniei. Căci e foarte îndoielnic daca ea va juca pur şi simplu rolul unei mingi între puterile ce se vor lovi, precum admit unii cu bonomie. A existat din contra totdeuna un partid în Romînia şi va exista pururea unul care e de părere că tocmai atunci va fi sosit momentul pentru noul regat de a-şi da sprijinul unei puteri sau celeilalte cînd va fi vorba de-a pune un preţ cît se poate de mare pe neutralitate faţă cu amîndouă puterile rivale. Pînă la conflict, politica mînei libere; în timpul conflictului, încheiarea de convenţiuni, pentru preţul cel mai mare ce se poate căpăta, iată formula politică a acestui partid. Acesta este partidul oportuniştilor politici şi credem că această politică abia va fi avînd mai puţini aderenţi între partizanii roşiilor decît între naturile mai predispuse pentru viaţa de stat ale albilor. 
Nu mai e îndoială că contele Andrassy va fi avut în vedere împrejurarea aceasta cînd a întreprins călătoria la Sinaia. Am fi nedrepţi cu politica practică daca am crede că interesele materiale precumpănesc pe cele ideale; am fi nedrepţi cu ea în Romînia mai mult decît oriunde. Cu toate acestea înclinarea cu care e întîmpinată în Romînia persoana contelui Andrassy are ceva deosebit şi interesant. Contele Andrassy a fost, între oamenii de stat austriaci şi maghiari, cel dendîi care-a arătat oarecare bunăvoinţă şi prevenienţă faţă cu naţiunea romînă. N-a încurajat-o de-a dreptul la rezistenţă în contra puterii suzerane, dar nici n-a contribuit cîtuşi de puţin de-a lăsa să se continue tîrîş grăpiş nişte raporturi cari scăzuseră din ce în ce la rangul unei goale formalităţi. În cestiunea drepturilor Romîniei de-a încheia tractate de comerţ autonome, în cestiunea unui jus paciscendi autonom, contele Andrassy luă pentru prima oară o atitudine cu totul clară în cestiunea Orientului şi lăsă să se cunoască că el nu vedea ţintele dezvoltării într-o reconstruire a dominaţiunii turceşti peste ţările doritoare de neatîrnare, ci în realizarea independenţei lor. Asta nu era nimic pozitiv încă şi nu coprindea decît o lature a concepţiunilor andrassyane în politica orientală. Dar era nemărginit de departe de acel conservatism care o împingea pe Austro-Ungaria odinioară de-a face servicii de jandarmerie pentru, Turcia în acele locuri şi de-a jertfi milioane pentru o politică care-i aducea ura celui tare fără a-i asigura măcar gratitudinea celui slab. Tăria politicei orientale se putea contesta deja; asupra tăriei politicei şcoalei sale nu mai putea fi nici o îndoială. Contele Andrassy nu era elev al lui Metternich. Bătrînului cancelar chiar cele moarte-i păreau conservatoare, pentru că liniştea-i părea conservatoare. Contele Andrassy simţi, cu instinctul unei politice realiste, că a ţine în picioare ficţiunile de care era plină cestiunea orientală nu însemna decît a mănţine încurcăturile ei şi a cultiva în mod artificial germenii unor nouă complicaţii. 
Daca cele ce contele Andrassy au făcut pentru Romînia nu erau tocmai conforme cu litera Tractatului de la Paris erau cu atît mai mult în spiritul şi condiţiile de dezvoltare ale Orientului şi îndeosebi în condiţiile dezvoltării suzeranităţii Porţii. El a fost cel dendîi care a arătat că o stare de lucruri hibridă precum se dezvoltase

          {EminescuOpXII 315}

în Romînia şi-n Serbia nu mai era compatibilă cu interesele şi cu problemele naţionale ale acestor ţări; ba incompatibilă chiar cu interesele bine înţelese şi înainte de toate cu demnitatea Porţii chiar. În aceste margini contele Andrassy poate fi privit în adevăr ca persoana conducătoare în acea luptă de idei care şi-a găsit încheiarea formală în Congresul de la Berlin, prin declararea independenţei statelor vasale de lîngă Dunăre. Ne-ar părea bine dacă nu s-ar fi pierdut în Romînia orice amintire a acestui fapt. Căci daca, pe de o parte, contele Andrassy a fost omul de încredere al regelui Carol, pe de altă parte [î]l şi credem capabil de-a corespunde unei asemenea încrederi cu o deplină şi necondiţionată sinceritate şi nu ne îndoim că va fi supus unei discuţii anume relaţiile Romîniei cu Austro-Ungaria şi va fi arătat cu toată sinceritatea erorile ce le-a comis politica romînă tocmai în direcţiunea aceasta. 
Înţelegem pe deplin de ce politica perfectei neutralităţi a Romîniei faţă cu Austro-Ungaria şi cu Rusia numără, cei mai mulţi aderenţi în regat şi că e lăudată pururea în Camere ca adevăratul panaceu al viitorului Romîniei. E politica cea mai comodă, cea care cere o mai mică sumă de idei politice de sine stătătoare, cea mai plauzibilă, cea mai lesne de înţeles de toţi. 
Afară de asta ea mai lasă loc şi pentru rezervaţiunea mentală că, în momentul pericolului, tot te mai poţi arunca în braţele celui mai puternic sau celui care oferă mai mult. Dar acest calcul se-ntemeiază numai pe ipoteza unei încordări între Austro-Ungaria şi Rusia, care poate exista, dar nu trebuie să existe în mod necesar. Dacă Rusia şi Austro-Ungaria ar fi dispuse de-a se înţelege asupra unei împărţeli a Romîniei neutrale, garanţia în contra împărţelii de fapt ar sta poate în Tractatul de la Berlin, în dreptul public european, pretutindenea, numai în neutralitatea Romîniei nu. Dacă e vorba de-a se afla o garanţie a integrităţii teritoriului Romîniei în politica proprie a regatului, atunci ea ar consista nu în neutralitate, ci cu atît mai mult în alipirea făţisă cătră o monarhie sau cătră cealaltă, cătră Rusia sau cătră Austro-Ungaria, căci numai o asemenea alipire scade pericolele unei înţelegeri pe deasupra corpului şi existenţei Romîniei, care nu oferă nimic niciunuia din vecinii ei, ci caută a ţinea în eşec pe unul prin celalt. 
Dacă s-ar fi recunoscut aceste în Romînia, conform cu situaţia reală a lucrurilor, relaţiile cu Austro-Ungaria s-ar fi pus demult pe o bază mai solidă şi mai sănătoasă. Căci, din punctul de vedere al intereselor romîne, alegerea între Rusia şi Austro-Ungaria nu poate fi dubioasă. Austro-Ungaria nu ameninţă nici dezvoltarea naţională, nici cea politică, nici cea liberală a Romîniei. S-a făcut modă în presa romînă de-a vorbi despre siluirea elementului roman din Transilvania, despre terorismul naţiunii maghiare. Provocăm însă presa romînă de-a-face paralele cu Basarabia. Se va vedea atunci daca poate fi vorba de deznaţionalizare în Transilvania, unde romînii se-ntăresc pe zi ce merge, sau în provinţia mărginaşă rusească, unde şcoalele lor se rusifică, unde preoţi şi mireni sînt traşi cu toţii pe acelasi calapod rusesc. Maghiarismul nu e propagandist, slavismul da. Şi daca în Ungaria am şi voi să facem propagandă, am începe-o oriunde mai nainte de-a o începe la romîni, în care nu putem ignora pe aliatul în contra inamicului comun, panslavist. 
Se pare chiar că în Ungaria s-a avut prea mult în vedere aceste consideraţiuni politice. Cu greu s-ar fi îngăduit îndealtmintrelea actele numeroase de prezumpţiune politică şi de suprapreţuire naţională, precum le au manifestat Romînia în raporturile ei cu Austro-Ungaria. Multe i s-au trecut cu vederea Romîniei, bineştindu-se că, într-o situaţie în adevăr serioasă şi primejduită, înrudirea şi conexitatea intereselor ei cu acele ale Austro-Ungariei vor aduce-o totuşi în sfîrşit în partea acestei din urmă. Dar să nu prea păcătuiască în Bucureşti în direcţia aceasta. Daca vor insista asupra neutralităţii, atunci putem insista şi noi în Austro-Ungaria asupra înţelegerii escelente cu Rusia, care ne lasă loc liber pentru orice represalii şi, daca e necesar, chiar pentru mijloace mai energetice în contra Romîniei. Se poate că Romînia, într-o mare cestiune internaţională ca a Dunării, să fi putut dispune de alianţe pe cari monarhia să nu le fi putut paraliza, dar în amănuntele relaţiunilor de toate zilele nu poate aştepta asemenea ajutor şi, daca e vorba de şicane şi vexaţiuni, Austro-Ungaria le poate exercita mult mai bine şi mai cu greutate decît micul vecin. Că am pierdut din respectul ce ni se cuvine, de la campania Dunării încoace, nu se poate tăgădui şi trebuie să se facă ceva pentru restabilirea acestui respect. 
Poate că reprezentaţiunile contelui Andrassy sînt suficiente. Daca nu - şi contele Andrassy nu mai e azi ministru de esterne, autoritatea sa, oricît de mare, nu e decît aceea a unui om privat - daca nu, atunci credem că e foarte cu cale de-a se repeta procedarea pe care baronul Haymerle au aplicat-o Serbiei. Tocmai pentru că Austro-Ungaria nu vrea nimic pentru sine în Orient şi nu urmăreşte nici politica cuceririi de fapt, nici acea a subjugării morale a cuiva, trebuie să caute cu atît mai mult ca numele ei să fie respectat, ca dezinteresarea ei să nu fie confundată cu lipsa de voinţă, lealitatea şi corectitudinea politicei ei c-o neglorioasă slăbiciune. 

[28 august 1881]

["MAI ZILELE TRECUTE ERA VORBA... "]

Mai zilele trecute era vorba de-un memoriu pe care-l pregăteşte guvernul în cestiunea Dunării şi se zicea că acest act nu mai are nevoie decît de revizie şi corectură din partea d-lui I. Brătianu pentru a începe ocolul lumii. Înainte însă de a-şi începe călătoria guvernul pare a fi răspîndit în străinătate oarecari indicii asupra cuprinsului lui, "Gazetei generale" din Augsburg i se scrie, bunăoară, din Viena că guvernul nostru face

          {EminescuOpXII 316}

a se acredita unele ştiri asupra atitudinii lui viitoare cari netezesc calea unei înţelegeri între Viena şi Bucureşti. 
Din sfere oficioase în aparenţă se asigură că Romînia nu va mai combate instituirea unei comisii mixte, că e gata a primi să se compună în modul propus de Austria, pe care-l combătea pe cuvîntul că Austria nu e stat riveran; ba că aprobă pînă şi pretenţiunile cabinetului din Viena privitoare la prezidiu, numai daca i se va face regatului concesiunea ca, de-a lungul ţărmului lui întreg, poliţia fluvială să fie a lui şi ca numai el să, aibă a executa aci ordinaţiunile Comisiei mixte. 
Cabinetul din Bucureşti n-a făcut încă în mod oficial propunerile acestea; dar daca le va face, precum se poate deduce din informaţiunea oficioasă de mai sus, atunci s-a creat baza unei înţelegeri pe care Austro-Ungaria nu va ezita s-o folosească. 
Se speră în Viena că, îndată ce se va fi durat o punte peste prăpastia ce separă în cestiunea Dunării pe Romînia de monarhia austriacă, va fi posibilă şi înţelegerea cu Anglia şi Rusia aşa încît, pînă în septemvrie, se va ajunge poate la soluţiunea în principiu măcar a cestiunii în litigiu. 
Cabinetul din Viena îndeosebi stă şi azi neclintit pe acelaşi punt de plecare pe care-a stat din capul locului. El nu insistă asupra anteproiectului pur şi simplu; e gata de-a intra în tranzacţiuni, lucru de care-a dat dovadă admiţînd propunerea mediatoare a Germaniei; dar e hotărît, azi ca totdauna, de-a accepta numai o soluţiune de acelea cari n-ar atinge interesele, fără contestare mari, ale Austriei pe Dunărea de Jos. 
Ceea ce cabinetul din Viena are neclintit în vedere se poate rezuma în două cuvinte: sau o soluţiune admisibilă sau nici o soluţiune. În cazul din urmă ar rămînea se 'nţelege status quo; la mănţinerea lui n-ar fi de vină Austro-Ungaria, ci şi puterile acelea cari, prin opoziţia lor în contra cererilor justificate ale Austro-Ungariei, au făcut cu neputinţă acordarea. Continuînd status quo interesele Austro-Ungariei ar mai fi adăpostite decît daca i s-ar da cestiunii Dunării o soluţiune precum o voise puterile în opoziţie. 

Tot în legătură cu cestiunea Dunării se pune publicarea notei d-lui Mancini, ministrul de esterne al Italiei, în coloanele "Corespondenţei politice" din Viena. Ea a avut, se vede, scopul de-a dovedi opiniei publice că Italia e gata a împlini una din condiţiile ce i le-a pus Austria pentru intrarea ei eventuală în alianţa austro - germană. Nota e veche de două luni şi jumătate, n-are decît valoare istorică, dar dovedeşte limpede că Italia e în cestiunea Dunării în partea Austro-Ungariei. Mancini, luînd în cestiunea Dunării partea Austriei, lucrează pentru apropiarea în perspectivă: şi face un mare serviciu cabinetului din Viena, pe care cestiunea nedezlegată o apasă ca un vis aievea. 
Nici vizita contelui Andrassy la Curtea romînă nu e străină de Dunăre, oricît de multe şi mari asigurări ar da contele că nu s-a dus la Sinaia decît ca simplu particular, urmînd unei invitări graţioase a regelui. Toată punerea în scenă a vizitei din partea Curţii romîne se opune ipotezei că ar fi fost cu totul privată, depărtată de orice scop politic. Ba se poate ca vizita să fi avut un scop politic cu urmări mai depărtate decît numai înduplecarea Romîniei în cestiunea Dunării şi dispunerea ei în favoarea propunerilor austriace. 
E foarte semnificativ modul în care scrie "Ellenoer ", organ ministerial, al cărui redactor, Czernatony, stă în relaţii şi cu contele Andrassy şi cu d. de Tisza. 
El scrie cu entuziasm despre naţiunea romînă, în care vede pe aliatul natural al poporului unguresc, în faţa Rusiei mai cu seamă, care nu vrea nici binele Ungariei, nici al Romîniei. Oamenii politici serioşi din Romînia, zice foaia ungurească, preţuiesc şi doresc amiciţia Austro-Ungariei şi văd în existenţa unui stat unguresc puternic o garanţie de căpetenie pentru naţiunea romînă. "Pesther Lloyd" vorbeşte însă aspru de Romînia, dar înţelesul predicelor lui de spăsenie este că, în conflictul făţiş între interesele ruseşti şi cele austriace din Orient, micile state din Orient nu pot ocupa o poziţie neutrală, ci trebuie să se hotărască sau în dreapta sau în stînga: cine nu e pentru noi, e contra noastră. 
"Ellenoer " are cuvinte blînde, "Pesther Lloyd" vorbeşte serios, ameninţător chiar - dar amîndouă foile voiesc aceleaşi lucruri şi pentru aceasta pare a fi venit contele Andrassy la Sinaia. 
Rezumînd ştirile aceste privitoare la cestiunea Dunării şi la scopul vizitei contelui Andrassy la Sinaia, nu putem decît regreta că penele oficioase din Bucureşti ne lasă în întuneric asupra situaţiunii. Nu e în adevăr cu neputinţă ca drama de la Livadia să afle

          {EminescuOpXII 317}

un epilog în vizita de la Sinaia, ca, fără zapis şi chezăşie, ţara să fie aruncată din nou în alianţe păgubitoare atît pentru ea cît şi pentru neamul romînesc în genere. 
Politica brevi manu, fără consultarea instinctelor de conservare ale tării, e de modă în sferele noastre determinante. Vom avea ocazia să mai vorbim de avantajele problematice şi de inconvenientele serioase şi reale a simpatiilor cu cari guvernanţii noştri vor a ne ferici din partea d-nilor maghiari. 

[29 august 1881]

["FOILE NOASTRE OFICIOASE... "]

Foile noastre oficioase au încercat a reduce importanţa vizitei contelui Andrassy la aceea a unui simplu act de curtenie. E lesne a zice că misiuni importante şi delicate se feresc de ostentaţiune; dar fără însemnătate politică iar nu poate fi vizita în cestiune. M. S. împăratul l-a chemat pe conte la Mişcolţ, ca să refere asupra rezultatului vizitei. Esplicarea ei cea mai plauzibilă ni se pare a fi cea dată de "Pesther Lloyd" într-un articol, reprodus de noi mai alaltăieri şi în care, între altele, se zice: 

Înţelegem pe deplin de ce politica perfecţiei neutralităţi a Romîniei faţă cu Austro-Ungaria şi cu Rusia numără cei mai mulţi aderenţi în regat şi e, lăudată pururea în Camere ca adevăratul panaceu al viitorului Romîniei. E politica cea mai comodă care cere o mai mică sumă de idei politice de sine stătătoare, cea mai plauzibilă, cea mai lesne de înţeles de toţi. 
Afară de asta ea mai lasă loc şi pentru rezervaţiunea mentală că, în momentul pericolului, tot te mai poţi arunca în braţele celui mai puternic sau celui care oferă mai mult. Dar acest calcul se 'ntemeiază numai pe ipoteza unei încordări între Austro-Ungaria şi Rusia, care poate exista, dar nu trebuie să existe în mod necesar. Dacă Rusia şi Austro-Ungaria ar fi dispuse de-a se înţelege asupra unei împărţeli a Romîniei neutrale, garanţia în contra împărţelii reale ar sta poate în Tractatul de la Berlin, în dreptul public european, pretutindenea, numai în neutralitatea Romîniei nu. Dacă e vorba de a se afla o garanţie a integrităţii teritoriului Romîniei în politica proprie a regatului atunci ea ar consista nu în neutralitate, ci mai cu seamă în alipirea făţişă de-o monarhie sau de cealaltă, de Rusia sau de Austro-Ungaria, căci numai alipirea scade pericolele unei înţelegeri pe deasupra corpului şi existenţei Romîniei, cînd ea nu oferă nimic nici unuia din vecinii ei, ci caută a ţinea în eşec pe unul prin celălalt. 
Dacă s-ar fi recunoscut acestea în Romînia, conform cu situaţia reală a lucrurilor, relaţiile cu Austro-Ungaria s-ar fi pus demult pe-o bază mai solidă şi mai sănătoasă. Căci, din punctul de vedere al intereselor romîne, alegerea între Rusia şi Austro-Ungaria nu poate fi dubioasă. Austro-Ungaria nu ameninţă nici dezvoltarea naţională, nici cea politică, nici cea liberală a Romîniei. S-a făcut modă în presa romînă de-a vorbi despre siluirea elementului romîn din Transilvania, despre terorismul naţiunii maghiare. Provocăm însă presa romînă de-a face paralele cu Basarabia. Se va vedea atunci daca poate fi vorba de deznaţionalizare în Transilvania, unde romînii se 'ntăresc pe zi ce merge, sau în provinţia mărginaşă rusească, unde şcoalele lor se rusifică, unde preoţi şi mireni sunt traşi cu toţii pe acelaşi calapod rusesc. Maghiarismul nu e propagandist, slavismul da. Şi daca în Ungaria am şi voi să facem propagandă, am începe-o oriunde mai 'nainte de-a o începe la romîni, în cari nu putem ignora pe aliatul în contra inamicului comun panslavist. 

Politica neutralităţii este în adevăr nu numai plauzibilă, ci tradiţională pentru romîni. 
Solidaritatea de interese pe care se întemeiază atît de mult foaia din Pesta nu va ajunge a se fixa ca convingere nestrămutată în spiritul public pe cît timp conaţionalii noştri de peste Carpaţi vor fi trataţi în mod escepţional şi după legi escepţionale. 
Ziarul din Pesta ne provoacă să facem o paralelă între romînii din Ungaria şi cei din Rusia. 
Această paralelă e lesne de făcut. 
Romînii din Rusia stau numeric în raport cu populaţiunea monarhiei ruseşti ca o jumătate de milion la optzeci de milioane, ca 1: 160; romînii din Ungaria stau însă ca 1: 6, ba faţă cu maghiarii (trei milioane către patru şi jumătate milioane) ca 2: 3. 
Daca, aproape egali la număr cu maghiarii, ei rezistă cu mai mult succes curentului guvernamental de deznaţionalizare nu e un semn că ungurii nu vor, ci că nu pot să-i maghiarizeze. 
Voinţa există. 
Această voinţă se sfărîmă de o alta tot atît de puternică, dar nu e mai puţin adevărat că ea există şi e un izvor nesecat de vexaţiuni zilnice. 

          {EminescuOpXII 318}

Ba se introduce cu sila în şcoli ca obiect obligatoriu limba maghiară, vorbită abia de a treia parte a populaţiei regatului, grea, radical străină de limbele celorlalte naţionalităţi, răpind tinerimii timpul pentru studii mai necesare şi mai spornice decît dresarea c-un idiom pentru a cărui învăţare se cer zece ani; ba, mai în urmă, vin alţii să impuie această limbă pînă şi ca limbă de propunere în şcoale. 
Ori chinezeşte, ori ungureşte este mai acelaş lucru. Pentru populaţiile ario - europee ale Ungariei limba ungurească e fără îndoială egal de străină, prin organismul ei, cu cea chineză. Aceasta n-o spunem din duşmănie contra maghiarilor, ci pentru că ne-am convins după o sumă de fenomene că studiul acestei limbi formează o piedică însemnată pentru dezvoltarea intelectuală a populaţiunilor de dincolo de munţi. Pe romîni [î]i mărgineşte, [î]i coboară cu cîteva grade mai jos pe scara fiinţelor organice. 
În faţa acestor împrejurări e greu a se admite că înclinări politice pentru Ungaria îndeosebi ar putea deveni vreodată populare la noi. 
Cînd contele Andrassy a vorbit de insula romanică împresurată de valurile oceanului slav n-a gîndit, nici a putut gîndi numai la statul politic al regelui Carol, unde deasupra insulei s-a cocoţat o mînă de grecotei şi de bulgăroi maloneşti cari formează un ciudat epizod în istoria noastră. 
A gîndit desigur la espresia etnologică, la poporul romînesc astfel precum se află. aci şi pretutindenea acelaşi, şi care la un loc formează insula etnică de care e vorba. Greco - bulgarii, fie asiguraţi ungurii, ar fi cu ruşii ruşi, cu maghiarii maghiari, cu nemţii nemţi; s-ar da după păr numai să le meargă bine. 
Cînd e vorba de-o luptă cu efect în contra panslavismului, interes comun maghiarilor şi romînilor, maghiarii cată să se convingă că întreaga insulă etnologică formează un element de rezistenţă, că întreagă trebuie să aibă conştiinţa că existenţa ci naţională [î]i este asigurată din partea Apusului, că nicăiri ea nu-şi consumă puterile în lupte zilnice pentru mănţinerea individualităţii ei. 
Daca însă prin zilnice vexaţiuni simţul naţional de dincoace e jignit prin procederile maghiare de dincolo, daca romînilor li se pune perspectiva de a alege între a fi maghiari sau slavi, nemţi sau slavi, toată lupta devine indiferentă pentru poporul nostru. 
Nici nemţii, nici slavii, nici maghiarii nu exercită ca caracter naţional, ca limbă, ca stări de lucruri vro atracţie asupra noastră, şi simpatiile noastre naţionale sunt foarte departe în apusul Europei între naţiile romanice sau romano - germanice de acolo. 
Cauzele acestor simpatii depărtate nu sunt numai politice, ci de natură foarte diversă, sunt etnice, intelectuale. 
Natura analitică a limbei, deci şi a spiritului nostru, deosebită de cea germană, ungurească, slavă; o inteligenţă mai puţin abstractă dar mai limpede; un bun simţ, falsificat poate în parte, dar înnăscut rasei romîne, o elasticitate mai mare a puterii musculare şi a celei intelectuale; iată note cari disting în mod esenţial rasa romînă de cele ce-o încunjură. Daca mai ţinem seamă de unitatea aproape absolută a limbei vorbite de romîni precum şi de unitatea datinelor, amîndouă preexistente formaţiunii statelor romîne chiar, am arătat aproape în totalitate cauzele ce se opun în mod constant deznaţionalizării romînilor. 
E o încercare absurdă, daca nu mai mult, de a impune unui popor pe deplin format, incapabil de schimbare, ca să contracteze apucăturile unui geniu naţional mai greoi decît e al lui, de a-i impune limbi ce nu e în stare nici a le vorbi, nici a le pătrunde pe deplin, de-a-i întuneca deşteptăciunea şi claritatea spiritului lui cu calapoadele ab[s]trase ale unor limbi străine şi de-a nu-l lăsa să ajungă în bună pace la dezvoltarea pentru care l-a menit Dumnezeu. 
Aşadar şi 'ntr-o parte şi-n alta, în Rusia ca şi-n Ungaria, întîmpinăm adversari naturali ai rasei noastre. 
Aci e esplicarea de ce politica neutralităţii e cea împărtăşită de cei mai mulţi romîni, de ce cabinetul conservator a fost răsturnat pentru c-o susţinea, spre a se aduce în locu-i politica de aventuri şi de alianţe a unor adunături fără de patrie, cari să-şi facă din specula sîngelui, a hotarelor, a cetăţeniei romîne un mijloc de existenţă zilnică, un mijloc de cîştig. 

[1 septembrie 1881]

          {EminescuOpXII 319}

["CATĂ SĂ SPUNEM... "]

Cată să spunem cîteva cuvinte asupra metodului de cercetare a cestiunii etnologice şi sociale pe care l-am urmat, precum şi asupra formei date acestor studii. 
Adversarii noştri sunt naivi cînd cred că, prin diversiuni ce n-au a face nimic cu obiectul în sine, sunt în stare a ne abate din calea noastră. 
"Romînul", după procedarea tot atît de naivă pe cît de comună a ziarului "Independance roumaine", vorbeşte de teorii bolnăvicioase, de institute filantropice, de medici speciali în privire-ne. 
Să presupunem că aşa ar fi. Că autorul acestor şiruri e nebun, e bun de legat şi de dus la Mărcuţa. 
Rămîne mai puţin adevărat ceea ce-a zis? Asta-i cestiunea. Daca ceea ce-a zis autorul e adevărat, ceea ce a zis importă, nu cine a zis. Daca un nebun multiplică două cifre corect este quoţientul neadevărat pentru că cel ce-a calculat are idei fixe sau halucinaţiuni? 
Daca un nebun constată conform adevărului că un perete e alb devine peretele negru pentru că nebunul i-a atribuit o calitate ce i se cuvine? 
Noi susţinem, precum rezumă "Romînul", că "o pătură de străini, numită partida naţională liberală, s-a superpus poporului, [î]l exploatează şi-l duce la mizerie". 
Este aceasta sau nu adevărat, oricum ar fi, cuminte ori nebun, cel ce susţine aceasta? 
E adevărat. Nici "Romînul" n-o negă, căci iată ce zice: 

Cu toată osteneala, n-am putut vedea lămurit decît un singur fapt şi acesta este: Starea cea rea a sătenilor. 
Sătenii, o ştim mai bine decît teoriştii de la "Timpul", nu stau încă bine în raport cu progresul făcut în toate ramurile sociale de poporul romîn. 

Iată dar că lucrul ce-l susţinem noi e atît de adevărat în privirea a trei pătrimi din poporul nostru încît "Romînul" [î]l ştie mai bine decît noi, teoriştii. 
Ceea ce zicem noi este însă mai mult. 
Sătenii stau mult mai rău decum au stat vreodinioară. 
Progresul în ramurile speciale e aparent. 
A face dintr-o Carada om de stat nu va să zică a-i da cuprinsul necesar unui om de stat, a face din bulgarii facultăţii de medicină profesori de universitate nu va să zică a le infiltra ştiinţa necesară catedrelor lor. Numai cînd fondul ar corespunde etichetei, cînd în Carada ar fi în adevăr un om de stat şi-n bulgari profesori de universitate, progresul ar fi real. Pîn-atunci e o etichetă scump plătită, care nu corespunde cu ceea ce se zice c-ar fi sub ea; e cîlţi în loc de mătase, plumb în loc de aur, e o prăvălie de marfă falsă. 
Nu ne mirăm că pe "Romînul" îl dor aceste adevăruri. Dar tocmai faptul că-l dor, tocmai faptul că într-o mulţime de numere de-a rîndul nu face decît să încerce a ne combate este o dovadă că aceasta este buba veritabilă a ţării. 
Dar ne este cineva amic ori adversar, dar romîn sau străin, adevărul spus de noi rămîne acelaş pentru toţi. Ne mărginim la constatarea de fapte exacte şi la rezumarea lor în adevăruri generale; metodul nostru e cel urmat în ştiinţe în genere, în cele naturale îndeosebi. Oare supărarea bolnavului pentru că-i constatăm boala o modifică? 
Acum venim la forma în care scriem. 
Se zice că ea ar fi exagerată, c-ar cuprinde înjurături surugieşti etc. 
În realitate stilul nostru nu este eufemistic. Ne-am deprins a căta pentru orice idee espresia cea mai exactă posibilă. Dac - am voi să glumim, daca nu ne-ar păsa de adevărul ce-l zicem am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur. 
Dar lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur; de-aceea în adevăr nu ştim de ce-am vorbi de ele cu încunjur? 
Cînd un om în rebeliune făţişă proclamă azi răsturnarea regelui şi e numit mîni adiutant al aceluiaş rege există aci vrun menajament pentru opinia publică, pentru conştiinţa de drept a poporului? Nici unul. Cînd un om e medaliat c-un Bene-merenti de regele în contra căruia erau adresate pasquilurile sale existat-a vrun menajment pentru... pudoarea publică? Nici unul. 

          {EminescuOpXII 320}

Dar oamenii aciia din partidul roşu cari au sentimentul adevărului, ei îşi menajează espresiile? 
Deloc. 
D. D. Brătianu zice că "nu mai sunt oameni cinstiţi în ţara aceasta", confundînd ţara cu partidul său. 
Îi ameninţă cu "puşcăria şi carantina", îi aseamănă cu "putregaie". 
Oare marele cordon al Sfintei Cînepe de care vorbim noi e cu mult mai rău decît mijloacele de moralizare ale d-lui D. Brătianu, "puşcăria şi carantina"? 
E natural ca aceasta să supere pe milionarii răscumpărării, pe Mihăleştii şi Chiriţopolii, pe demnitarii publici înalţi cu cîte patru clase primare, dar ni se va permite de cătră roşii să întrebuinţăm cel puţin espresiile ministrului lor prezident de ieri, a actualului prezident al Adunării. 
Cînd acesta alege, pentru a însemna esenţa partidului său, vorbele cele mai exacte, cînd le zice necinstiţi, vrednici de carantină şi puşcărie, putregaie ne trebuie oare să deschidem dicţionarul să căutăm altele? 
Cînd s-ar păstra cel puţin aparenţele, cînd am vedea că oamenilor de cari vorbim le e ruşine de ceea ce fac desigur că am fi mai blînzi, pentru că ruşinea e un semn de posibilitate de îndreptare. Dar aceasta lipseşte cu totul. Vedem dar că aci nu ajută alifia îndulcitoare a eufemismului, ci numai scalpelul chirurgului; de aceea tăiem în putrejunea bubei noastre naţionale şi voim ca protoplasma naţională să re]ntregească golurile create prin tăieturi. Din sîmburul şi esenţa poporului autohton trebuie să iasă puterea medicatrice a naturii, care să însănătoşeze corpul statului. 
În fine mai relevăm o acuzare, "Romînul" ştie cît de nedreaptă, pe care ne-o face. 
Am zis că unui adevărat romîn i-ar putea fi atît de scîrbă de aceste adunături ce domnesc peste poporul său încît să prefere un guvern străin, onest, care să asigure dezvoltarea materială şi morală a rasei romîne, unui guvern de pretinşi romîni. Astfel ar putea fi cineva foarte bun romîn şi foarte rău patriot. "Romînul" traduce lucrul astfel: "preferă pentru patrie un autohton trădător, decît un neautohton, fie cît de bun cetăţean". 
Cu toate acestea ideea noastră, născută dintr-o adîncă indignare, e cuprinsă deja în scrierile unui om ale cărui sentimente profund naţionale nu le va nega "Romînul". Pasajul din cartea sa e profetic; prevede Congresul de la Berlin şi încheierile lui. 

Atunci cînd o populaţiune eterogenă, străină romînilor prin limbă, religiune, obiceiuri şi aspiraţii politice se va aşeza în ţară, atunci marginile statului nostru nu vor fi totdeodată margini ale naţionalităţii noastre. Străinii vor zice îndată (ceea ce zic împămînteniţii ): nu identificaţi statul romîn cu naţionalitatea romînă, căci în acest stat sunt mai multe naţionalităţi, pe cari nu le leagă decît comunitatea guvernului; şi D-zeu e martor, iar oamenii încă ştiu, cît de strămutabilă e forma guvernelor şi cît de uşor se poate naşte vreun eveniment care să le deschiză porţile la putere şi acestor străini, mai cu seamă prin sprijinul ce-l au din vecinătate. (V. Marţian, Coloniştii germani şi Romînia). 

Fără îndoială marginile statului nostru nu mai sunt marginile naţionalităţii noastre. "Bunul cetăţean neautohton " al "Pseudo-romînului " e foarte numeros şi foarte puţin scrupulos. Daca "bunul cetăţean neautohton " s-ar mărgini a-şi vedea de sărăcie şi a se hrăni în mod onest n-am prea avea ceva de zis. Dar fără muncă, fără merit, fără a produce bunuri de utilitate, fără ştiinţă, fără de caracter, să-l vezi că dirige şi determină soarta unui popor vechi, cu trecutul şi caracterul lui, iată ceea ce nu se poate admite. 

[2 septembrie 1881]

["DIN NEFERICIRE... "]

Din nefericire organele roşii nu sunt capabile de o discuţie serioasă. A discuta va să zică a compara argumentele proprii cu cele ale adversarului şi a destinge cu dezinteresare care e mai tare, care e adevărat. Dar cînd altceva zici, altceva [î]ţi răspunde; cînd dai

          {EminescuOpXII 321}

ici şi crapă cine ştie unde, cînd discuţia, în loc de-a fi o comparare de argumente, degenerează în ceartă pentru vorbe, în logomahie şi subtilităţi, discuţia e stearpă. 
Am dovedit de zece ori ceea ce nu avea nevoie de dovadă: evidenţa; am dovedit că deasupra poporului romînesc istoric pe care-l cunoaştem toţi de acum douăzeci treizeci de ani, deasupra ţăranului a moşneanului, a breslaşului, a boierului mare şi mic s-a superpus o pătură de populaţie străină, romanizată în parte în privinţa limbei, dar neavînd deloc nici natura, nici instinctele poporului nostru. 
E clar că această populaţie joacă în viaţa noastră publică rolul unui altoi care produce alte fructe decît trunchiul în care s-a altoit şi, drept vorbind, fructe veninoase. 
Altoit în stejar, trăieşte din sucul stejarului, iar acesta se usucă, căci populaţia moşneană a acestei ţări, săteanul, e morbid (dovadă spitalele d-lui C. A. Rosetti) şi supus unei mari mortalităţi. 
Am dovedit că acest altoi veninos n-are nici minte, nici inimă. Oamenii aceştia, cari sunt aproape toţi roşii, sunt mărginiţi în privirea inteligentei, răi, meschini, falşi în privirea caracterului. Am probat că între ei nu se poate naşte un autor de exemplu, un om de ştiinţe sau de litere, un om care să compenseze, prin ştiinţă sau talent, munca naţională ce-l susţine; că n-au nici un alt talent decît acela al vicleşugului, al pungăşiei, al cumulului, al tripotajului; că mintea la ei e substituită printr-un surogat din cele mai rele, pişicherlîcul; inima şi caracterul prin surogate şi mai rele, prin falsitate şi înclinări de trădare. 
Iată ceea ce am dovedit clar. 
De aceea principiile nu sunt pentru ei decît nişte pretexte sunătoare pentru a amăgi mulţimea, gata de-a renunţa la ele îndată ce un interes material, bănesc, îi îndeamnă la aceasta. 
Astfel cel mai aprig republican şi redactor al "Republicei Rumîne" aruncă tot bagajul său de principii în baltă pentru o pensie reversibilă; altul aruncă republica de la Ploieşti pentru o funcţie. 
Dac' ar fi consecuenţi, fie republicani, fie liberali, fie ce-or fi, cu un cuvînt dac - ai şti de ce să te ţii, lupta ar fi posibilă. Dar azi republican, mîine monarhist, azi una, mîine alta, după cum dictează interesele materiale momentane ale coteriei; iată ceea ce face o luptă de idei imposibilă. 
Pătura aceasta superpusă de Caradale, Pherekyzi etc. e foarte numeroasă. Ea meşteşug cu care să se hrănească cinstit nu ştie, ea carte nu ştie, ea caracter n-are, cu un cuvînt, nimic ce ar îndreptăţi-o de-a juca un rol în viaţa publică. Cu toate acestea ea este totul azi în stat. 
De aci vezi directori de drum de fier ce nu ştiu abecedarul mecanicei, de-aci directori de bancă naţională cu patru clase primare; de aci directori de servicii ce abia se ştiu iscăli. În toate ramurile vieţii intelectuale şi a statului, în toate încheieturile organice ale naţiunei s-a încuibat paraziţi; tocmai centrele organice sunt cuiburile în cari se prăsesc şi se înmulţesc. 
Dar asta n-ar fi nimic. 
Existenţa tuturor acestor oameni costă bani; banii sunt munca cuiva. 
Precum însă aproape singurul producător în ţara noastră e ţăranul, trei din patru părţi a poporului, susţinerea întregei xenocraţii se traduce în muncă ţărănească, în bir plătit de ţăran sub sute de forme! 
Toate aceste sunt clare, sunt matematic exacte. Suma de putere de care dispune ţăranul nu poate suporta greutatea ce i se impune fără nici o compensaţie; el cheltuieşte din puterea lui vitală mai mult decît poate restitui; de acolo falimentul puterilor lui vitale: morbiditatea, mortalitatea. 
Se poate traduce în formule această socoteală. 
Daca înainte vreme ar fi fost în ţară 1500000 de contribuabili, iar clasa dirigentă era reprezentată prin cinci sute de inşi, munca socială necesară pentru a o susţine era reprezentată prin fracţia 5/15000 sau 1/3000. O a treia mia parte din puterea sa musculară datorea ţăranul statului. 
Azi sunt zeci şi iarăşi zeci de mii de oameni cari, sub o formă sau sub alta, trăiesc din aceeaşi pungă a ţăranului. Sunt în fiecare sat cel puţin zece lefegii, ceea ce face un condei de 40 mii de lefegii; apoi comunele urbane, apoi statul. Daca om pune 100 000 nu

          {EminescuOpXII 322}

          {EminescuOpXII 323}

greşim. Dar unde punem întregi popoare parazite ca cel ovreiesc, care nu produce nimic şi trăieşte numai din scumpirea obiectelor de consumaţiune? Aceştia sunt 500000. La un loc toţi străinii, lefegii, clasele consumatoare care nu produc nimic se urcă la un milion, de nu mai mult. Fracţia nu mai [e] cea de sus 1/3000, ci 2/3, adecă două din trei părţi din viaţa sa trebuie să cheltuiască un om pentru a susţine statul şi societatea, care nu-i da nici o compensaţie. 
Dar Dumnezeu i-a dat omului abia atîta putere încît să se susţină pe el însuşi şi familia şi un prea mic prisos la dispoziţia vieţei publice. E evident că toată economia lui e zdruncinată, precum o şi vedem dovedit în monografia d-lui A. V. Millo, care, făcînd bugetul unui ţăran condei cu condei, arată că abia fruntaşii se pot ţine în echilibru; 
ţăranul cu doi boi, pălmaşul, îşi încheie anul c-un mare deficit ce se traduce în datorii. 
A, daca clasele dirigente compensau munca ţăranului prin munca lor, daca o administraţie cinstită [î]l ocrotea de spoliare, daca un cler luminat [î]l ferea de vicii şi de demoralizare, daca o legislaţiune onestă ţinea seamă de starea lui şi-l ocrotea în loc de a-l pune sub dispoziţii cosmopolite; daca, c-un cuvînt, exista înţelegere, pentru ceea ce e în adevăr esenţa statului, apărarea claselor producătoare în contra celor consumatoare, apărarea de exploatarea altora şi de propriile sale înclinaţiuni, arunci era altceva! Daca, cu aceeaşi sumă de putere musculară, ţăranul, prin instrucţie, ar fi ajuns a produce de zece, de douăzeci de ori pe atît pe cît poate produce azi cu instrumente primitive şi cu metod primitiv, atunci lucrurile ar avea o altă faţă. Atunci clasele de jos ar fi ţinut pas în producţiune cu trebuinţele celor dirigente, atunci ar fi fost echilibru şi ar fi fost bine. 
Dar clasele dirigente, dar Caradalele, Costineştii sunt tot atît de inculte ca şi ţăranul; nu sunt în stare de-a compensa munca lui. 
Credem cel puţin că marile mistere ale abecedarului, în modul în care le-a învins Serurie şi Carada, nu constituie un merit pentru a-i vedea cu lefuri şi diurne de zeci de mii de franci pe an. 
Şi pe lîngă aceasta, pe lîngă că sunt necapabili de muncă, leneşi şi tîmpiţi, maloneşti şi răi, mai sunt şi străini, veniţi de ieri alaltăieri, ridicaţi de la covrig şi bragă la ranguri sociale înalte. 
Fără îndoială că şi în alte ţări clasele lucrătoare nu sunt bogate; pentru ele e adevărat axiomul stabilit de Turgot că nu vor cîştiga decît minimul necesităţilor lor. Dar acolo populaţia e prea mare în raport cu întinderea statului, în raport cu puterea de producţiune a pămîntului. 
Cestiunea socială e acolo înainte de toate agrară şi o rezolvă întrucîtva capitalul industrial, care caută a plasa munca ţării suprapopulate în ţări nepopulate. 
Dar la noi cestiunea socială e o cestiune de parazitism. Plebe grecească, bulgărească. jidovească, căreia [îi] e ruşine de muncă sau care nu ştie şi nu poate munci, s-au încuibat deasupra poporului nostru şi-l stoarce pînă la sînge. 
Şi ce plebe? 
Comună, mult mai puţin inteligentă decît poporul nostru, fizic decrepită, moraliceşte putrezită. 
Nu xenocraţie prin cucerire, ci xenocraţie prin furişare, prin introducere în mod clandestin, prin înveninare. 
De aceea nu e de mirare că toate instituţiile noastre s-au discompus de acest venin cadavaric. Biserica nu mai e biserică, căsătoria nu mai e căsătorie, şcoala nu mai e şcoală; nimic nu e acătării. 
Dar unde punem trebuinţele acestei plebe? Trebuinţe aristocratice, pariziene, de cari clasele dirigente vechi nici nu visau. 
La toate adevărurile acestea, limpezi ca cristalul, la părerea de rău că mersul dezvoltării noastre n-a fost organic, continuitiv, că ne costă sănătatea şi bunăstarea poporului nostru, ce ne răspund aceşti arhistrăini? 
Că suntem socialişti. Ei, cari în adevăr sunt socialişti cînd n-au slujbe, dar foarte regalişti cînd sunt în pensii reversibile şi în cumul, nici nu înţeleg însemnătatea teoretică a cuvîntului. 
Cestiunea e fără contestare socială: am fi socialişti însă numai atunci cînd am propune o soluţiune socialistă. Departe de noi asta. Din contra, soluţiunea ce-o propunem nu poate fi decît conservatoare, reacţionară chiar. Clasele muncitoare trebuiesc scăpate de

          {EminescuOpXII 324}

paraziţi; paraziţii însăşi trebuiesc, prin o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. La tăiat lemne Serurie, la cîrciumărie Carada. Nu oameni mari cu abecedarul în mînă, nu escroci şi tîmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice. 
O reorganizare socială avînd de principiu apărarea şi încurajarea muncii, înlăturarea feneanţilor şi paraziţilor din viaţa publică, iată ceea ce e de neapărată necesitate. 
Aşadar să ne înţelegem. 
Nu cerem şi nu voim, precum insinuă "Romînul", esterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e ca asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare în statul romîn. Nu ne opunem daca ele se vor hrăni prin muncă proprie, dar nu exploatînd munca altora. Nu avem nimic de zis daca Serurie se va ocupa cu cinstita cismărie, Bosnagi cu zidăria. Dar în capul unui stat romîn nu se cade să vedem aproape esclusiv numai oameni străini, incapabili de-a pricepe geniul poporului nostru şi, pînă la un grad oarecare, incapabili de a-l iubi şi de a-l cruţa. 
Şi, cînd vorbim de poporul romîn, ştim foarte bine de cine vorbim. Nu de amestecături, nu de oameni veniţi de ieri alaltăieri în una din provinciile Daciei lui Traian, ci de acel element etnic ieşit din încrucişarea romanilor cu dacii, de rasa romînă. Aceasta a fost în trecutul ţărilor noastre rasa plastică, rasa formatoare de stat, cea orînduitoare, cea istorică; aceasta trebuie să şi rămîie de acuma înainte. Cumcă deosebirea între adîncimea rasei istorice şi superficialitatea celor superpuse e mare o ştie oricine. În inima unui popă din Ardeal e mai mult sentiment naţional romînesc decît într-o sută de mii de Caradale şi [în] craniul unui singur romîn încape de cinci ori pe atîţia creieri pe cît s-ar constata cu cumpăna în titvele mutrelor de paiaţă ale patrioţilor. 

[3 septembrie 1881]

["DOUĂ MONOGRAFII... "]

Două monografii s-au scris în timpul din urmă cari se ocupă în cea mai mare parte cu soarta populaţiunilor noastre de la ţară. 
Una, întitulată O pagină din istoria contimporană a Romîniei din punct de vedere medical, economic şi naţional", e datorită d-lui dr. Istrati; cealaltă, Ţăranul, o datorim experienţei lungi a d-lui A. V. Millo. 
Cartea tînărului medic cuprinde un material foarte bogat pentru esplicarea stării actuale a ţării. Într-un volum de 500 de pagini se ţine seama de studiile demografice făcute pînă acum, s-arată, cu date statistice adunate din diferite izvoare, că populaţiunea ţării, îndeosebi elementul romîn, e supus unei continue decreşteri; că romînii emigrază din ţară, iar străinii imigrează; că rasa romînă degenerează în urma esploatării la care e supusă. Mizeria, produsă prin greutăţi publice, parte dă naştere la deosebite boale, parte favorizează răspîndirea lor. 
Cartea d-lui A. V. Millo e mai puţin voluminoasă, cestiuni demografice nu sunt atinse aci, dar s-arată clar şi după o zilnică esperienţă efectul dezastros pe care l-au avut legile nouă şi organizaţia liberală asupra populaţiunilor noastre rurale. Din această din urmă lucrare estragem şi azi o parte interesantă, aceea care, arătînd condei cu condei, atît veniturile cît şi cheltuielele unui ţăran, dovedeşte că acesta rămîne în mod inevitabil în deficit la sfîrşitul anului. 
Amîndoi autorii sunt inspiraţi de-o adîncă iubire pentru popor şi amîndoi sunt de una şi aceeaşi părere că rasa romînă e jertfa spoliaţiunii şi a mizeriei produse în mod artificial; că statul, legile, trebuinţele apusene a claselor dirigente, indiferentismul şi neactivitatea acestor din urmă conspiră a aduce la degenerare tocmai partea cea mai importantă a poporului nostru. 

          {EminescuOpXII 325}

Fără îndoială, sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, dar e tot atît de adevărat că relele morale sunt la rîndul lor cauze ale decadenţei economice. Într-o ţară în care religia şi curăţia moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibaritism, în care conştiinţa de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unei păture de oameni neoneşti, în care nepăsarea a ajuns a admira pe oamenii de nimic, însă abili, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupţiunii. Departe de-a găsi undeva acest razim, el e din contră atras în vîrtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele, sunt vorbe goale cari se pretextează din gură, dar pe cari nu le crede nimenea. 
În aceleaşi condiţii de climă, sub acelaşi regim sub care trăiesc romînii, a căror viaţă intelectuală şi morală o determină o Carada sau un C. A. Rosetti, trăiesc evreii c-un sentiment de familie foarte dezvoltat, c-un viu instict de solidaritate, trăiesc germani şi alţi apuseni cu totul în alt chip. 
Prin ignorarea laturei educative a şcoalei, a bisericei, a vieţii de stat, am ajuns a face dintr-o ţară înzestrată cu atît de multe condiţii de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, în care totul e atins de morbiditate. Daca starea materială a populaţiunilor noastre e rea, cea morală e aproape şi mai rea. Cu toate acestea amîndouă sunt într-o strînsă legătură şi merită o egală atenţie şi egală solicitudine, 

[5 septembrie 1881]

["DE LA VENIREA... "]

De la venirea d-lui Conta la ministeriu cestiunea instrucţiei au început a se dezbate din nou. Constatăm, că, începînd cu ministrul şi sfîrşind cu foile, cestiunea a oscilat mai mult pe terenul administraţiei şcoalelor; despre instrucţie a fost prea puţin vorba; cestiunile de principiu n-au fost tratate decît în unele numere ale "Timpului". 
Asprimea măsurilor prevăzute în proiectul Conta, cari aveau de scop a sili corpul profesoral la o strictă împlinire a datoriilor, măsuri în esenţă administrative, au fost mai cu seamă obiectul discuţiei publice; tendenţa politică şi socială a proiectului a fost ignorată de cea mai mare parte a presei şi relevată aproape numai de noi. 
Fostul ministru al insurecţiei era în privirea convingerilor sale metafizice sau religioase materialist, în privirea celor politice socialist. Pre cît timp aceste convingeri se mărgineau la espunerea de pe catedră sau prin cărţi, pe cît timp erau obiectul unor conversaţii cu amici literari, lucrul nu avea greutate practică. Trăim într-un timp în care convingerile religioase şi cele politice, primite pîn' acum ca ceva natural şi moştenit, sunt supuse aceluiaşi metod de cercetare care se aplică în ştiinţele naturale şi e firesc lucru ca, căutîndu-se a esplica ca prin raţionamente împrumutate mecanicei fenomenele vieţii sociale, multe şi mari erori să intervină. Dar ele rămîn erori individuale pînă ce cineva nu încearcă a le da consistenţă prin aplicarea în învăţămînt şi în stat. 
Ceea ce distinge proiectul Conta de legea actuală este tendenţa lui. Legea actuală e rea, e copiată de pe texte străine, dar e lipsită de orice tendenţă fie bună, fie rea; proiectul Conta era o lucrare mai originală, care cuprindea în articolele ei realizarea a o seamă din convingerile metafizice şi politice ale autorului. 
Proiectul ignora cu totul atribuţiunile educative ale şcolii, cari sunt cele de căpetenie, şi vedea în grămădirea de cunoştinţe ţinta învăţămîntului. De acolo ascuţişul îndreptat în contra studiilor clasice, a căror cunoştinţă nu stă în proporţie directă cu folosul material, cu cîştigul. 
Aci însă era defectul principal al proiectului Conta, căci lipsurile cele mari ale învăţămîntului nostru nu sunt atît pe terenul intelectual pre cît pe acel al educaţiei. Studiile clasice cresc spiritul şi caracterul tinerimii. Ceea ce cîstigă cineva prin ele, daca sunt bine

          {EminescuOpXII 326}

predate, este aptitudinea de a înţelege lesne, de-a coordona repede orice altă materie a cunoştinţei omeneşti. 
Fără îndoială nu noi vom fi aceia cari să ne opunem învăţămîntului real, a cărui lipsă este atît de simţită. Activitatea naţională e în parte paralizată prin această lipsă. Oricîte şcoale speciale, tecnice sau de aplicaţiune se vor înfiinţa vor fi bine venite, daca vom şti a ne crea corpul didactic necesar pentru ele. Nu noi avem ceva de obiectat în contra învăţămîntului real şi a marilor lui foloase. 
Ceea ce susţinem însă este că învăţămîntul real cată să fie de sine stătător, cată să-şi aibă institutele sale speciale. Chiar o reducere a numărului şcoalelor de învăţămînt clasic se poate admite; ceea ce însă trebuie respins este confundarea acestor două ramuri deosebite de învăţămînt, amestecul lor în una şi aceeaşi şcoală, fără preponderanţa uneia sau alteia din materii. 
Sunt în adevăr materii în ştiinţele naturale pe care un om din zilele noastre nu le poate ignora, precum sunt pe de altă parte materii ale învăţămîntului clasic pe care nu le poate ignora fără a trece de om incult un mecanician sau un chimist. 
Dar, precum am mai zis-o nu de aceasta e vorba, ci de preponderanţa unei sau a celeilalte serii de studii. Precum în economia politică împărţirea muncii dă cele mai fericite rezultate tot astfel şi în şcoală cată a se deosibi acele a căror menire este educativă, cari determină oarecum atitudinea unei societăţi, caracterul ei intelectual şi moral, de acele cari lărgesc activitatea ei economică şi sporesc mijloacele şi puterea ei de producţiune. 
Urmarea acestui amestec a două serii de studii, cari corespund chiar în individe cu două soiuri de aptitudine, a fost încărcarea peste măsură a programelor cu fel de fel de materii cînd clasice, cînd exacte, încărcare al cărei rezultat este sterilitatea atît a învăţămîntului clasic cît şi a celui real. Suntem convinşi că, urmărindu-se realizarea proiectului Conta, acea sterilitate va fi şi mai mare. 

[6 septembrie 1881]

["CURTEA DE CASAŢIE... "]

Curtea de Casaţie, pronunţîndu - se deja în contra electivităţii magistraţilor, crease un precedent salutar pentru ferirea justiţiei de influenţele totdauna rele şi corumpătoare ale patimelor politice. Ieri a fost cea din urmă adunare a corpului advocaţilor din Bucureşti, care s-a rostit asemenea prin vot formal şi cu mare majoritate în contra electivităţii. 
Tentativele d-lui CA. Rosetti de-a pune justiţia la ordinele agenţilor săi electorali nu vor izbuti de astă dată, precum nici pe un teren n-ar fi trebuit să izbutească încercările acestor oameni de-a pune toate ramurile organice ale vieţii statului în mînile unei demagogii abile şi viclene, a unor alegători lesne de intimidat sau de amăgit. 
"Romînul" face în privirea electivităţii următoarea observaţiune: 

Dacă partida liberală cere electivitatea pentru a înrîuri în alegeri, de ce oare acea înrîurire n-ar face-o ea cu mai multă, putere asupra miniştrilor cari sunt din sînul ei? 

Dar acea înrîurire o şi face partidul. Au existat miniştrii roşii de justiţie, ca d-nii Stolojan şi Giani, cari n-au numit de la sine nici un judecător, ci au iscălit numai numiri comandate de deputaţii advocaţi sau împricinaţi. Deosebirea este că un ministru, de bine de rău, e responsabil de ceea ce face, pe cînd alegătorii roşii cari ar ridica pe jeţurile de magistrat pe semenii lor nu sunt responsabili către nimenea. A doua observare este: 

Daca partida liberală, ar combate inamovibilitatea ca să aibă înrîurire asupra justiţiei, apoi noi i-am da următorul sfat: 
Să se unească toţi membrii ei şi să voteze îndată inamovibilitatea. 
Legea votată, partida liberală fiind acum la guvern, să numească pe membrii ei la Curţi şi la tribunale. 
Aceştia fiind inamovibili, partida ieşind de la guvern va domni în justiţie şi va domni cu puterea inamovibilităţii. 

          {EminescuOpXII 327}

Acest sfat nu mai trebuia să-l dea "Romînul" partidei sale, căci ea urmează aşa şi fără îndemnul foii. Şi azi cele mai multe numiri în justiţie sunt dictate de interese de partid, abstracţie făcînd de meritele ori de ştiinţa candidaţilor. Numindu-se o persoană nu se pune cestiunea daca ar fi un bun şi drept judecător, ci daca e roşu. 
Cine voieşte însă inamovibilitatea are în vedere totodată şi condiţiile ei organice acela vrea o lege care, abstracţie făcînd de opiniile politice ale candidaţilor, să confere posturile de judecător numai la bărbaţi cu titluri şi pe baza unui concurs. 
Oricît s-ar influenţa atunci ministrul, totuşi nu va putea înlătura meritul în măsura în care o face astăzi. 
Nu inamovibilitatea roşie o vrea cineva, nu privilegiul esclusiv al roşilor de-a fi numiţi judecători buni răi, cum s-ar găsi, ci inamovibilitatea ca principiu, reglementat prin anume condiţii de admisibilitate şi de înaintare, fără privire la opiniile politice eventuale ale celui ce voieşte a fi judecător fără consideraţii politice c-un cuvînt. 
Magistratura cată să fie neatîrnată atît de fluctuaţiunile politice cît şi de guvern. 
Legea care ar prescrie inamovibilitatea va trebui deci să reducă facultatea ministrului de-a numi judecători la rolul administrativ de a constata titlurile candidaţilor şi de-a supune numirii din partea regelui pe aceia cari prezintă titluri superioare, aşa precum bunăoară ministrul învăţăturilor propune numirea în posturile de profesor a candidaţilor acelora cari au ieşit mai bine la concurs. Nici în acest caz nu izbuteşte totdeuna capacitatea, însă în orice caz ea izbuteşte mai adesea decît sub regimul patimelor de partid, sub cari incapacitatea şi malonestitatea, departe de-a fi piedeci, sunt adeseori titluri de recomandaţie pentru candidaţi. 

[7 - 8 septembrie 1881]

["ELECTIVITATEA MAGISTRATURII... "]

Electivitatea magistraturii, propusă de d. C. A. Rosetti şi respinsă atît de înalta Curte de Casaţie cît şi de adunarea corpului advocaţilor, va forma poate şi de acum înainte un obiect de discuţie pentru presă şi Parlament, ba, precum ne-am deprins cu surprinderile în rău ale demagogiei, ne putem pomeni că se votează de cătră mamelucii d-lui C. A. Rosetti, fără nici un fel de consideraţie pentru opinia publică, care pîn' acum se rosteşte în mod constant în contra ei. 
Noi am espus demult în coloanele acestei foi o serie de argumente pentru inamovibilitatea organică, bazată pe-o lege strictă de admisibilitate şi înaintare. Am arătat că, în Statele Unite chiar, jurisconsulţii cei mai eminenţi sunt în contra electivităţii. 
Electivitatea judecătorului nu s-ar putea admite decît atunci cînd relaţiile dintre membrii unui popor sunt estrem de simple, cînd sunt regulate prin religie şi obiceiul pămîntului, cînd în conştiinţa fiecărui membru al poporului dreptul e viu, e necontestat de nimenea, e tot aşa de cunoscut ca şi Crezul şi Tatăl nostru. De aceea în limba noastră veche "lege" şi "religie" sunt noţiuni identice, deşi fără îndoială multe din dispoziţiile acelui jus olachale care n-a fost nicicînd codificat nu aveau a face nimic nici cu Testamentul Vechi nici cu cel Nou. Într-o asemenea stare a societăţii în care relaţiile sunt bazate pe tradiţie şi pe o absolută bună credinţă s-ar putea admite în adevăr ca, dintre ei, oamenii să aleagă în genere pe cei bătrîni, pe cei lipsiţi de pasiuni, pe purtătorii tradiţiei juridice, ca să-i împace şi să-i judece. 
Mai este oare astăzi tot astfel? 
Codicile noastre sunt aproape în totalitate traduse din limbi străine; ele n-au a face nimic cu conştiinţa juridică a poporului. Obiceiul pămîntului nu credem să se fi păstrat decît între ţăranii şi răzăşii aceia cari fug de tribunale ca de ceva străin lor şi se-mpacă, mai bine decît să rişte a-şi vedea conflictul lor judecat de legi ce nu le pricep şi poate în contra conştiinţei lor de drept. 

          {EminescuOpXII 328}

Dreptul nu mai e obicei, ci ştiinţă, şi o ştiinţă foarte complicată. Înainte el era strîns legat cu morala şi cu echitatea; astăzi dreptul pozitiv e indiferent faţă cu morala, el trebuie să fie corect în litera şi spiritul legii, fără a ţinea seamă de echitate decît acolo unde-i este dictată. El nu mai este scientia rerum divinarum, căci nu stă în nici o legătură cu religia, cu credinţele poporului, ci se mărgineşte la relaţii pur juridice, indiferente fiindu-i credinţele religioase ale împricinaţilor. 
Fiind însă o ştiinţă, e evident că nu alegătorii conduşi de Serurie pot să aleagă între omul de ştiinţă şi cel ignorant, între judecătorul cu esperienţă şi cel neesperimentat şi că trebuie să existe norme obiective pentru numirea, înaintarea, întemeiarea corpului judecătoresc. 
Obiecţiunea principală a adversarilor inamovibilităţii a fost esprimată numai prin circumscrieri; ei nu găseau cuvîntul cu care să însemneze ceea ce lipseşte justiţiei moderne. 
Ei îmblau împrejurul espresiei fără a o găsi, fără a şti că ceea ce dreptul ca ştiinţă admite numai cum grano salis este echitatea, prin care se distinge dreptul ca obicei. Dar echitatea presupune o altă organizare a societăţii. E evident că cel mai echitabil judecător pentru cizmar e cizmarul, pentru argintar argintarul, pentru breslaş breasla. Dar această justiţie a echităţii a existat pururea alături, paralel cu justiţia strictă, formală, a statului. 
Fără o organizare analogă, în state întemeiate pe principiul egalităţii sociale nu mai e cu putinţă a se reveni la judecători aleşi din breslaş pentru bresle şi nici la o altă specie de electivitate a judecătorului. Nu mai pomenim că toată organizaţia veche presupune unitatea şi nestrămutarea credinţelor religioase, că comunitatea unei bresle forma, la noi cel puţin, o enorie; că legături cu totul de altă natură, religioase, de familie, de interese de breaslă uneau pe fiecare om de-o comunitate de semeni de ai lui, că nimeni nu plutea ca frunza pe apă, avizat la propriile sale puteri, la propria sa persoană. 
Toate acestea au dispărut azi. Societatea omenească nu mai este un organism precum era înainte, ea este o masă de indivizi, social egali, fără legături între ei, liberi a lucra şi a se mişca oricum vor voi. 
Dar [î]ntr-o lume în care breslaşul nu judecă pe breslaş, ţăranul nu pe ţăran, într-o lume în care dreptul tuturor au luat locul obiceielor juridice a fiecării clase e neapărat să-i judece omul de ştiinţă, omul care şi-a făcut din legile codificate şi din aplicarea lor un studiu special, o misiune specială a vieţii. 

[9 - 10 septembrie 1881]

["UN CAZ CIUDAT... "]

Un caz ciudat, care ne aduce aminte de fatala teorie a contractului sinalagmatic stabilită de "Romînul" la 1866, s-a întîmplat în Austro-Ungaria. Un sublocotenent ungur, anume Goeczel, întrebat fiind de superiorul său daca, în caz de a se suspenda Constituţia maghiară, el s-ar lupta în contra celor ce s-ar opune suspensiunii, au răspuns "Nu". De-aci un conflict aprig între unguri şi nemţi, o discuţie învrăjbită şi lipsită de urbanitate în contra superiorului care-a pus acea întrebare şi în contra justiţiei militare, care în adevăr a degradat pe sublocotenent şi l-a scos din armată. 
Cu toate acestea cazul nu ni se pare deloc susceptibil de controversă. Armata nici jură pe Constituţie, nici are a ţine seamă de ea. Daca tocmai mănţinerea unei constituţii rele ar fi cauza unor adînci turburări cari să puie în pericol existenţa statului chiar, e evident că suspensiunea ei pentru raţiuni de stat se impune de sine, mai cu seamă însă în Austria, unde Constituţia n-a pornit din iniţiativa popoarelor, ci este o renunţare făcută de bunăvoie de Coroană în favorul ideilor liberale şi - desigur fără intenţie - în defavorul naţionalităţilor mai mici, cari prin constituţionalism sunt date în exploatarea exclusivă a politicianilor germano-evrei şi maghiari. 

          {EminescuOpXII 329}

Un articol din foaia militară "Wehrzeitung " se şi rosteşte în înţelesul subordinaţiunii necondiţionate la ordinele şefului suprem al armatei, care e împăratul. Iată ce zice organul militar: 

Răspunsul sublocotenentului Goeczel, că în anume împrejurări (deşi foarte neverisimile) ar călca subordinaţiunea, [î]l face neapt pentru rangul de ofiţer. Subordinaţiunea este baza activităţii armatei. Acela care crede că ar fi posibil s-o calce un e bun de ofiţer, Art. 66 din regulamentul de serviciu la care se provoacă Goeczel nu se poate aplica la cazul prezent, pentru că acest punct numai atunci dezleagă pe soldat de datoria subordinaţiunii cînd un ordin ar fi îndreptat clar şi pe faţă în contra îndatoririlor impuse de jurămînt, în contra binelui statului sau a serviciului sau daca ar cere o faptă oprită de legea penală. 

Soldatul însă nu jură pe Constituţia ungurească şi nici pe altă Constituţie, ci numai Maiestăţii Sale supremului beliduce. Astfel suspendarea Constituţiei ungureşti sau a unei părţi dintr-însa, caz foarte nerverisimil despre care s-a tratat, nu poate fi privită nicidecum ca îndreptată "clar şi pe faţă în contra binelui statului". Daca un asemenea caz ar veni în discuţiune, el s-ar putea întîmpla numai cu presupunere, că această suspensiune este în interesul statului întreg (Gesammtstaat ) şi e fără îndoială binele statului comun acela de care vorbeşte art. 66 al reglementului. Suspensiunea Constituţiei ungare nu poate fi privită nici ca îndreptată contra serviciului, nici ca o faptă oprită prin legea penală - paragraful 11, p. 66 al regulamentului de serviciu nu poate avea însă nici o valoare practică faţă cu ordinile Maiestăţii Sale supremului beliduce, pentru că jurămîntul se face necondiţionat şi promite ascultare şi supunere "oriunde ar cere voinţa Maiestăţii Sale Imperiale şi Regale"... 
Stările politice din Ungaria, agitaţiunea care se înscenează pentru anume tendinţe politice, sumuţarea reciprocă a naţionalităţilor, care se cultivă aici, face necesar ca poziţiunea armatei faţă cu această manoperă de partid să se precizeze strict. Ar putea să fie numai de folos dacă oamenii înţelepţi din Ungaria ar contribui să se lămurească opiniunea publică asupra punctului că armata n-are a face nici cu Constituţia ungară, nici cu vro altă constituţie, că nici armata honvezilor nu este chemată să apere Constituţia ungurească, ci are să dea ascultare numai Maiestăţii Sale şi singur Maiestăţii Sale şi aceasta o va şi face. Daca va deveni generală convicţiunea aceasta în Ungaria, atunci poate că vor înceta de a mai amesteca armata în luptele de partide politice şi stînga se va lecui de confuziunea de idei ce-o predomină încă azi cu privire la destinaţiunea armatei honvezilor. 

[11 septembrie 1881]

["DIN TELEORMAN AFLĂM... "]

Din Teleorman aflăm lucruri foarte curioase despre modul cum ştiu liberalii să practice regimul liberal şi de dispreţul cu care tractează opiniunea publică şi voturile prin cari se esprimă. 
Vestitul Chiriţescu, mînă dreaptă a d-lui Simeon Mihălescu şi a tovarăşului său Varşavski, de la a doua venire a d-lui Mihălescu nu mai cunoaşte nici o măsură; ca un adevărat cazac loveşte în dreapta şi în stînga pe toţi cîţi nu sunt supuşi devotaţi la ordinele sale, fără ruşine de oameni şi fără frică de D-zeu. 
Se ştie incidentul d-lui Rapanovici, care, de la înfiinţarea regimului parlamentar, exercitase mereu drepturile politice şi care într-o bună dimineaţă a fost dat afară din consiliul comunal al oraşului Alexandria sub cuvînt că nu e romîn, deşi chiar în acel an votase pentru Cameră, votase pentru Senat, votase pentru consiliul comunal şi aceasta fără contestaţie! L-a dat afară pentru că nu i-a plăcut lui Chiriţescu. 
În momentul acesta se petrec lucruri şi mai grave. 
Oraşul Alexandria nu poate să aibe consiliu comunal din pricina lui Chiriţescu. Şi lucrul este simplu: oraşul vrea pe unii şi Chiriţescu pe alţii! 

          {EminescuOpXII 330}

Mai deunăzi încă oamenii aleseră 5 inşi pe care Chiriţescu [î]i scosese din consiliu, căci nu-i plăceau. Dar Chiriţescu le-a invalidat alegerea şi pe ce motiv ridicul! Iaca copia de pe recursul ce s-au făcut cătră minister. 

Domnule ministru, 

Suntem realeşi ca membri ai consiliului comunei Alexandria, din care am fost escluşi în arbitrarul mod care este cunoscut şi d-voastră prin plîngerile ce am făcut. 
Rezultatul este acesta. 
Din 464 votanţi am întrunit: Pandele Zaharescu 281, Anghel I. Căpitanovici 272, Marin P. Sprînceană 272 şi Dimitrie Constandinescu 265 voturi, aşa că avem majoritate fiecare, iar nu numai cîte o treime de voturi. Totuşi aflăm că e vorba a se da art. 45 din legea comunală o interpretare cu totul alta, argumentînd că treimea să fie din numărul alegătorilor înscrişi pe listă, iar nu din acela al alegătorilor cari au votat, precum este spiritul legei şi precum s-a înţeles totdauna pînă acum, după cum rezultă din precedente din alţi ani. 
Temîndu-ne dar că onor. Comitet permanent va nesocoti legea şi acum, precum a făcut cînd a aprobat încheiarea de escluderea noastră, mai cu seamă că aşa a opiniat şi d-l primar în procesul verbal de întrunirea voturilor din celelalte culori, venim prin aceasta mai dinainte a vă comunica de cele ce suntem informaţi că, se urzeşte. 
Primiţi vă rugăm asecurarea osebitei noastre consideraţii şi stima ce vă purtăm. 
(Semnaţi) Pandele N. Zaharescu, Anghel I. Capitanovici, Marin P. Sprînceană 

Cît pentru rezultatul acestui recurs noi nu avem nici o îndoială. Cum să respingă Mihălescu varşavski cererea lui Chiriţescu varşavski? 

[11 septembrie 1881]

["PRIN MARTIE... "]

Prin martie a. c. "Journal des debats" ţinea seamă de vorbele d-lui C. A. Rosetti că "visul de aur i s-a împlinit" fără ca foaia franceză să ştie că ele erau pentru republicanul învechit în zile rele o apostazie. Foaia mai scria următoarele: 

Rolul noului regat în valea Dunării de Jos va deveni mai mult decît oricînd un rol eminamente civilizatoriu. Cei şapte pînă la opt milioane romîni cari formează o insulă pierdută în mijlocul slavilor sunt fără contestare mai înaintaţi decît vecinii lor ca cultură intelectuală. Ei şi-au apropriat c-o minunată lesniciune legile şi datinele Occidentului şi pot fi educatori foarte folositori ai Principatelor slave ce-i înconjură. Pe de altă parte prevenţiunile, ba urele chiar cari [î}
 i separa de slavi şi îndeosebi de bulgari au căzut în mare parte de cînd au combătut împreună pe inamicul comun. Se pare îndealtmintrele că nimic n-ar fi mai uşor, pentru că nu există între Principatele Dunării de Jos interese contradictorii şi ambiţiile lor nu se pot ciocni. Regatul Romîniei, daca nu e cel mai în vrîstă, a văzut cel puţin dezvoltîndu-se la el progresul ştiinţei şi industriei Occidentului mai de curînd şi mai repede decît vecinele Bulgaria şi Serbia. Mulţumită minunatei fertilităţi a brazdei şi inteligenţei locuitorilor lui, regatul de ani încoace e la un nivel pe care celelalte Principate nu-l vor atinge decît mai tîrziu. El trebuie să continue a da exemplul înţelepciunii politice şi să intre cu mai multă rezoluţiune decum a făcut-o pîn' acum pe calea unei admnistraţii integre şi severe. Iată mijlocul adevărat de-a exercita împrejuru-i o influenţă care ar fi din cele mai folositoare, mai cu seamă cînd e vorba de state nouă, espuse prin urmare de-a comite greşeli grave sau imprudente cel puţin. 

Fără a împărtăşi cu totul părerea ziarului asupra importanţei civilizatorii a Romîniei, de vreme ce pe noi nu ne amăgesc formele goale şi etichetele false cu cari se 'mpăunează civilizaţia Caradalelor Dunării, trebuie să mărturisim că "administraţia integră şi severă" cuprinde într-un cuvînt defectul de căpetenie al ţării noastre, răul ei abia capabil de lecuire. Astăzi defectele administraţiei nu mai sunt un secret public ca înainte, pe care toţi îl ştiau şi nimeni nu-l mărturisea: azi foile guvernamentale chiar mărturisesc torturile, vexaţiunile, hoţiile la care sunt supuse populaţiunile noastre. 
Pe de altă parte e asemenea dovedit că reaua administraţie este un sistem de guvernămînt la noi fără de care un numeros partid ca cel roşu n-ar putea exista. Demagogia noastră e flămîndă, rolul capilor ei e de-a o hrăni cu orice preţ. Străini de ţară şi neavînd nici voinţa nici aptitudinea muncii industriale, demagogii noştri sunt aproape esclusiv

          {EminescuOpXII 331}

avizaţi la buget. O administraţie onestă şi severă nu e cu putinţă măcar, pe cît timp malonestitatea e un titlu de recomandaţie pentru roşii, pe cît timp biletul de maturitate pentru puşcărie e totodată bilet de intrare în partidul roşu. Corumperea sistematică a alegătorului, esploatarea şi despoierea claselor muncitoare fiind un mijloc de cîştigare a pîinii zilnice pentru zeci de mii de indivizi inculţi, fără alt meşteşug, fără altă meserie decît politica, e evident că iniţiativa unei îndreptări ar trebui sau să pornească de mai sus decît aceste elemente înşile, sau să vie sub forma unei fatale izbucniri din partea unei populaţiuni ajunse a nu mai putea suporta sistemul de corupţiune. 
Numai în cazul întîi însă perspectiva ar fi favorabilă; în al doilea izbucnirea ar fi în stare a complica relaţiile din afară ale ţării şi a o duce spre sigură pieire. 
Despre o renunţare de bunăvoie a patrioţilor de industrie la sistemul de corupţie electorală şi administrativă nu poate fi nici vorba. 

[12 septembrie 1881]

["ÎN SCRISOAREA A ZECEA... "]

În Scrisoarea a zecea adresată d-lui V. Alecsandri şi publicată în "Convorbiri" d. Ion Ghica intercalează o întreagă teorie a egalităţii. Opiniile moderate ale autorului, stilul său romînesc şi îngrijit, împrejurarea că multe din observaţiile sale sunt în acord cu observaţiile noastre din studiile de ordine etnografică şi socială ne îndeamnă a ne lua libertatea să reproducem articolul după revista literară din Iaşi. 

[13 septembrie 1881]

MÎNĂSTIRE ÎNCHINATE

Citim în "Politische Correspondenz": 

Iată analiza notei circulare prin care Poarta apelează la intervenirea puterilor în afacerea bunurilor mănăstireşti secularizate la 1864, supt domnia prinţului Cuza: 
Nota turcească începe prin a reaminti protocolul no. XIII de la 30 iunie 1858 al Conferinţei din Paris, în care s-a recomandat părţilor interesate ca într-un an de zile să se înţeleagă între ele şi, după expirarea acestui termen, afacerea să se reguleze definitiv prin arbitraj. Romînia - zice nota - a făcut iluzorie înţelegerea dorită şi curînd în urmă şi-a apropriat cu forţa veniturile bunurilor bisericeşti, iar după aceasta s-a întrunit la Constantinopol o conferinţă a reprezentanţilor marilor puteri care a declarat actul arbitrar al prinţului Cuza de nul şi neavenit, luînd şi deciziunea ca Romînia să păstreze separate veniturile respective. Spre acest scop ea a numit şi o anchetă. Guvernul romîn a propus să înlocuiască Casa separată printr-un împrumut, numind un delegat, spre a prezenta comisiunei baza juridică a reclamaţiunilor ei. 
Curînd după aceasta prinţul Cuza a fost deposedat şi conferinţa s-a dizolvat fără a fi ajuns la rezultat. Guvernul romîn a continuat a întrebuinţa în folosul său exclusiv veniturile mănăstirilor şi unele moşii au fost chiar vîndute, cu tot protestul patriarhului ecumenic. Patriarhatul a prezentat Congresului din Berlin un memoriu şi preşedintele a observat, cu consimţimîntul înaltei Adunări, ca să se noteze în protocol că reprezentanţii puterilor au să refereze guvernelor lor asupra obiectului. 
La 1879 prinţul Romîniei, printr-o epistolă, a încurajat pe patriarhii Orientului să trimiţă împuterniciţi speciali la Bucureşti, spre a se înţelege cu guvernul asupra bazei unei învoieli directe. S-au trimis delegaţi, însă d. Boerescu, ministrul de externe de atunci, a declarat că, dacă mai există vreo neînţelegere, el poate negocia numai pe cale diplomatică asupra acestei afaceri. În urma acestora, cererile patriarhilor ca Poarta să înceapă o acţiune diplomatică au devenit tot mai stăruitoare şi guvernul imperial nu poate rămînea indiferent faţă cu lipsa şi pierderile mari la cari sunt expuse necontenit institutele religioase de către guvernul romîn. Rezolvarea

          {EminescuOpXII 332}

cestiunei nu se mai poate amîna. Au trecut mulţi ani de cînd Conferinţa din Paris a regulat marele proces al justiţiei internaţionale. Şi Congresul din Berlin a sancţionat acest principiu. Deci guvernul imperial crede că nu rămîne altă cale de hotărît decît calea arbitragiului, după ce nu se mai poate ajunge la un compromis. 
Nici guvernul romîn nu va putea avea nimic contra, deoarece nici el nu contestă caracterul obligatoriu al unei asemenea proceduri. În fine, Poarta ordonă reprezentanţilor săi să ceară de la guvernele respective de a însărcina pe reprezentanţii lor din Bucureşti ca, în înţelegere cu reprezentanţii puterilor semnatare Tractatului din Berlin, să invite pe guvernul romîn de a-şi numi arbitrarii săi, precum şi de a determina locul şi timpul tribunalului arbitral. 

[13 septembrie 1881]

["MEŞTER ÎN FALSIFICARE... "]

Meşter în falsificare de calcule financiare, pişicher cînd e vorba de a apăra pe Stroussberg, sublim cînd redactorii apără "cea mai populară cestiune", cîştigînd cu ea milioane, "Pseudo - romînul " grecului C. A. Rosetti se crede special şi în ale instrucţiei. 
Astfel în numărul de azi propune ca

în cărţile de citire, pe lîngă... istorioarele morale ce sunt menite a forma prin exemple inima elevului, să fie şi expuneri scurte şi substanţiale asupra agriculturii. 

C-un cuvînt să se înlocuiască cartea de citire printr-un manual de agronomie. 
Daca ar fi vorba de a se introduce în şcoala rurală limba maternă neogrecească a d-lui C. A. Rosetti, sau cea maternă bulgărească a lui Mihălescu în locul celei romîne, lucrul ar fi indiferent. 
Ca istorioare morale s-ar putea povesti bunăoară copiilor, drept "exemple menite a le forma inima": 
istoria cum un grecotei cinic ajunge prin minciuni, trădări şi crime cel întîi om în Romînia; 
istoria cum un alt străin ajunge din pisăr cu 2 galbeni leafă pe lună la regimentul de muşchetari, din scriitor la Agia din Iaşi şi din corector la "Pseudo - romînul ", cu patru clase primare şi o coarda de violoncel, răscumpărătorul unui drum de fier de 250 milioane, milionar, director de bancă, fondator de institute de credit; 
istoria cum un bulgar mărginit şi hoţ ajunge, tot în Romînia, director de ministeriu şi efor la aşezăminte de binefacere; 
istoria cum un alt străin, erou de la 11 fevruarie şi prezident de republică ploieştenească, ajunge adiutant regal; 
istoria cum un Chiriţopol ajunge din chelner sau camardiner prefect; 
istoria cum un bosnagiu ce a făcut felceria în Ţarigrad la turci devine profesor de cea mai grea şi mai gingaşă din ştiinţele naturale, de fiziologie, la Facultatea din Bucureşti, 
istoria cum un om fără studii liceale ajunge profesor de istorie universală la aceeaşi Universitate; 
istoria cum un măscărici înjură pe Domnul ţării şi se decorează cu Bene-merenti tocmai pentru aceste înjurături. 
Iată... istorioare, foarte morale desigur, menite de a forma prin exemple inima elevului. 
Ca studii substanţiale s-ar putea introduce în Cartea de citire greco - bulgărească cultura caprelor. Item, indicaţie de parfumuri pariziene pentru a neutraliza foetor caprinus. Item cultura maslinelor. Item uscarea ţîrilor. Item indicaţiuni pentru jocul cu cărţi măsluite. Item metode nouă pentru a se chivernisi pe lîngă ruşi prin tainică binefacere. 
Iată o mulţime de ramuri de producţiune patriotică cărora roşii îşi datoresc carierele. Ar fi păcat să nu fie obiectele instrucţiei publice undeva, însă nu la noi. Asta am propune noi dac' ar fi vorba de-a introduce în şcoala rurală bulgăreasca şi neogreaca în

          {EminescuOpXII 333}

locul limbei romîne. Dar pe cît timp studiul principal al unei şcoale rurale sau primare e limba romînească ea este totodată organul prin care neamul [î]şi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui. Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gîndi şi a simţi romîneşte. 
Agronomie cîtă poftiţi. De şase ori pe săptămînă zilnic, dar limba romînă rămîne limbă şi s-a încheiat. 
Nu numai istorioare morale, onorabililor, cuprinde o carte de citire menită pentru întreg tineretul romînesc. Ea cuprinde biografia lui Matei Basarab, duşmanul vostru, odihnească-l Dumnezeu din a dreapta sa; biografia lui Ştefan Vodă care n-a avut onoarea, în veacul lui de aur, de a vă înşira mutrele pe parii de garduri; cuprinde descrieri etnografice ale poporului nostru, bucăţi de literatură populară şi de arte, balade culese de Alecsandri sau poezii de ale lui, fabule de ale lui Donici, pasaje din Bălcescu, în sfîrşit o sumă de elemente caracteristice şi proprii numai poporului nostru, elemente cari-l disting de rasa voastră greco - bulgărească şi-l fac să fie ceea ce este: deştept, inimos, curat, nu viclean şi puţin la suflet precum sînteţi voi. 
O bună carte de citire ar fi de recomandat la toată pătura din care faceţi parte; poate aţi ajunge în adevăr a cunoaşte şi preţui poporul nostru. Limba romînească aţi fost şters-o din licee, voiţi s-o ştergeţi şi din şcoala rurală, cu toată comoara ei de locuţiuni, de proverbe, cu bogăţia ei de forme şi gingăşia de simţiri? Voiţi ca şi ţăranul să capete o inimă de morocîine cum e a lui C. A. Rosetti, capete viclene şi tîmpite, gusturi de animal ca ale bulgăroilor din partidul vostru? Vreţi să înlocuiţi pe Alecsandri cu Ceasurile de mulţumire ale lui C. A. Rosetti, pe Donici cu Kolekţiunea de poezii ale lui Serurie, pe Gr. Alexandrescu cu Orele de repaos ale lui Radu pătărlăgeanu? 
Mai bine nu vă amestecaţi unde nu vă fierbe oala. 
La pehlivănii de burse şi politice, la escamotări de bilete din urne electorale, la pungăşie şi tripotaj vă pricepeţi. Adevărat meşteri, n-avem ce zice. 
Dar pînă şi de bietele cărţi de citire vă legaţi, cari ar trebui să fie un obiect de îngrijire naţională ca şi textul Bibliei? Ş-aci vreţi să vă arătaţi filozofia de ţap în toată goliciunea ei? Dar nu vedeţi că nu ştiţi a scrie romîneşte, pentru că în viaţa-vă n-aţi avut o carte de citire în mînă? Nu vedeţi că nu gîndiţi romîneşte, pentru că titva voastră strîmtă nu s-au îndeletnicit cu o asemenea carte de folos? 
De-ar fi propus încai bătrînul Ioan Ionescu a se adaoge articole agronomice în Cartea de citire, om care scrie materii agronomice în limbă bună, pe placul ţăranului şi al tuturor, om cu condei simpatic. Dar redactorii lui "iniorinte ", "permaninte ", "iustiţie" şi ai altor cabazuri linguistice, oameni ce scriu neogreceşte bulgăreşte cu termeni franţuziţi în loc de romîneşte sunt autorităţi în materie de Carte de citire? Ciudată pretenţie! 

[17 septembrie 1881]

["REZULTATUL ALEGERILOR... "]

Rezultatul alegerilor din Iaşi nu va dovedi nimic mai mult decît că Moldova ajunge încet unde trebuia să ajungă, unde Ţara Romînească a ajuns demult... la xenocraţie. 
Un ieşan, "un romîn pribeag în ţara lui", ne trimisese o scrisoare prin care arăta că între patruzeci şi nouă de profesori ai Universităţii din Bucureşti sunt: 25 de bulgari, 7 greci, 4 armeni, 3 jidani, 2 ţigani, un italian, un tatar şi... 6 romîni. Acel romîn pribeag ne-a promis statistica deputaţilor, senatorilor, membrilor de la Casaţie, de la Apel, tribunale, a prefecţilor, administraţia Domeniilor, băncilor, drumurilor de fier, poştelor şi telegrafelor, serviciu sanitar şi tecnic etc. etc., din cari vom cunoaşte curioasa promiscuitate care apasă asupra ţării întregi, încît nu mai are răsuflare nici în punctele ei cele mai libere. 

          {EminescuOpXII 334}

La dreptul vorbind misiunea istorică, predestinarea d[umne ]zeiască a Domniei străine s-a consumat şi poporul romînesc e de facto înlăturat din istorie, ca o curiozitate etnografică, lipită de pămînt, sclava pe de-a pururea a plebei bulgăreşti, greceşti, jidoveşti, imigrată din cîteşi patru colţurile lumii. O stîrpitură de grecotei cinic, fără sentiment de patrie, fără umbră de iubire pentru acest vechi şi nenorocit neam, s-a cocoţat în fruntea ţării; neagra străinătate, umbra spinului la uşa noastră a tuturor! 
Ce iluzii să ne şi facem în adevăr? Romînul e deja străin în ţara lui proprie, nimic n-a mai rămas decît numirea geografică. La ce să mai ţie romînul? La Constituţia cosmopolită iscodită de 2 - 3 greci? La ştiinţa pe care-o predau bulgarii ignoranţi? La limba batjocurită de gura acestor venetici în momentul în care-o rostesc, la biserica surpată de suflarea veninoasă a ireligiozităţii lupanarelor Apusului, la ţara care e 'n mare parte proprietatea străinilor, la negoţul care e 'n mîinile lor, la ce? 
Să fim mulţumiţi dacă aceşti arhistrăini cu suflet de cîine şi creieri de vulpe ne îngăduie să trăim alături cu ei, pe noi, neamul ticălos romînesc; mulţămiţi să fim că această pătură de hoţi şi de parveniţi nu ne alungă limba din biserică şi din şcoală să fim mulţumiţi că aceste lături sociale aristocratizate nu ne vînd robi. 
Dar la ce se mai mănţine ridicula titulatură de Regat al Romîniei? E C. A. Rosetti romîn? Caligari, Carada, Harama, Chiriţopol, Pherekydis, Cariagdi, Anastasiadis etc. etc. romîni? Regatul greco - bulgarilor şi al jidanilor, iată ceea ce trebuie scris în fruntea decretelor; romînii nu mai au în realitate nici rege, nici ţară. Stîrpitura de grec se ţine de stîrpitura de bulgar pînă la capătul lanţului infinit de patrioţi de meserie... "Romînia" nu-i decît o firmă de hotel, mai rău... o firmă de speluncă pentru mutrele confiscate a lepădăturilor tuturor ţărilor. 
Şi încai daca ţara aceasta ar fi stăpînită de un neam istoric, cinstit, avînd spirit de adevăr şi natură cît de cît omenească - treacă - meargă. 
Dar stăpînită de gunoaiele omenirii? 
De tot ce-a fost sordid şi pehlivan, de tot ce-a fost prea rău pentru colţurile Ţarigradului unde împărţeau culcuşul cu cînii turcilor, prea rău pentru mocirlele Rusciucului şi pentru cartierele jidovimii galiţiene şi ruseşti, de spuma pestiferă şi de bubele tuturor popoarelor, de tot ce-a fost mai înjosit în Orient şi-n Occident, în sfîrşit de un C. A. Rosetti şi alţii ca el, fraţi fizici şi morali ai lui Scarvuli. 
Scîrbos spectacol! Adînc scîrbos, nedemn de un popor ce pretinde a avea onoare şi viaţă în el. 
Ei, dar aşa se şi cade! 
Într-o ţară în care trădarea e un merit, în care de gîturile a căror atingere ar dezonora însăşi mîna călăului se atîrnă cordoane ale Stelei Romîniei, ce nu este, ce nu poate fi cu putinţă? 

[18 septembrie 1881]

["LA MONTPELLIER... "]

La Montpellier s-a dat la 5 iunie o reprezentaţie teatrală în dialectul provenşal în folosul şcoalelor macedoromîne. "Messager du midi ", foaie cotidiană de acolo, a publicat încă de mai mult timp un articol asupra situaţiei politice a romînilor macedoneni, pe care-l lăsăm să urmeze. 
Articolul e intitulat: 

O PARTE A POLITICEI OPORTUNISTE

Romînii din Macedonia, Tesalia şi Epir

Se ştiu înclinările ce d. Gambetta le profesează în privirea grecilor şi aprobarea ce dădea ziarul său, nu demult, proiectelor de sporire ale regatului elin. 
Se cunoştea pe de altă parte întinderea teritoriilor pe cari puterile propuseseră de-a le lua Turciei, de cînd d. Waddington, "această medalie ştearsă care se credea bătută pentru a regula destinele Europei" - împrumutăm

          {EminescuOpXII 335}

difiniţia de la un diplomat oriental - a consimţit a fi înaintea Congresului din Berlin advocatul preferenţelor prezidentului, Camerei deputaţilor. 
Toată lumea presupunea că, încercînd a împinge acţiunea esterioară a Franţei în afară de căile pe cari se ţinuse pîn - acuma, responsabilul inspirator al miniştrilor noştri va avea cel puţin grija de-a face buna politică, adică de-a recomanda d-lui.. Waddington o delimitare teritorială de natură a spori în realitate puterea Greciei, cu alte cuvinte de-a nu crea un dualism de limbă şi de aspiraţiuni inamice. 
Acesta este însă rezultatul pe care-l va ajunge d. Gambetta dacă ar ajunge a compromite Franţa în dificultăţile al căror preludiu a fost cestiunea Dulciniului. Se crede în genere, între politicianii superficiali cari se 'nvîrtesc împrejurul guvernanţilor noştri, că dincolo de frontierele Greciei actuale există elini gata a primi cu braţele deschise batalioanele regelui George. Aceasta este o eroare deplină şi această eroare falsifică din temelie esenţa proiectelor prezidentului Camerei. 
În Epir ca şi-n Tesalia, grecii veritabili strălucesc aproape pretutindenea prin absenţa lor şi macedo-romînii constituie marea majoritate a populaţiunii. Se pricepe dar scîrba ce-o au de-a deveni concentăţenii d-rului Kokinos. 
Am, voi să cunoaştem cuvintele fineţei 'n adevăr italiene, pentru a nu zice genoveze, în virtutea cărora s-a descoperit că macedoromînii ar fi elini! Pentru că au cler grecesc, călugări greci şi că-n lipsa de şcoale naţionale, de cărţi naţionale, ba chiar de caractere tipografice cari să fi putut pîn' acum să reprezinte sunetele limbii lor, au fost botezaţi în greceşte, au frecuentat şcoalele clerului grecesc şi au primit în idiomul din Atena educaţia şi instrucţia pe care le era cu neputinţă de-a o afla aiurea şi de-a o primi altmintrelea? 
Nimic mai bizar decît de-a proscrie din Franţa congregaţiunile monastice şi de-a întemeia în Orient politica naţională pe situaţia şcolară şi religioasă a clerului grec din Tesalia. 
Orice ar fi însemnînd inconsecuenţa aceasta, se cade să împrumutăm din numărul de la 5 iunie al ziarului "" confirmarea faptului ce semnalăm, fiind cea mai bună dezminţire ce se poate da straniei politice ce-a apucat-o vechiul dictator din Bordeaux. Iată 'n adevăr ce se citea cu data de mai sus în "". 
"Macedoromînii - căci pentru romîni numele de ţinţari n-are nici un înţeles, iar kutzovlahi, romîni şchiopi, e un termen de despreţ ce-l resping - ocupă tot teritoriul ce se întinde de la Ochrida şi pînă la Moreea şi de la Caiani pînă în Adriatica, în vecinătate de Durazzo. După Thunmann ei formează un popor mare şi numeros. Ei reprezintă o jumătate a populaţiei Traciei şi trei din patru părţi a Macedoniei şi Tesaliei. 
În Macedonia toată partea de la apus, despărţită printr-o diagonală ce s-ar trage de la Kopvili la Salonic, coprinzînd Vodena Ostrovo, Florin, Monastir, Prelep, Ochrida, Rema, Tornovo, Castoria, Cayani şi Niaghuzta; la sud Samarina, Syraco, Ianina, cu districtele înconjurătoare, la răsărit Serres, cu satele din împrejurime, ar putea fi privite ca un teritoriu esclusiv romîn. 
Cîţi sunt aceşti macedoromîni de peste Dunăre, adecă trăind în Tracia, în Macedonia, în Tesalia, în Epir, în Albania? lată unde statistica [oficială] e părăsită în seama fantaziei. Pentru ca statistica oficială, regulară şi precisă, e un obiect de lux în aceste locuri, cată dar să ne referim la apreciaţiunile naţionale mai mult ori mai puţin dezinteresate, la acelea ale călătorilor, şi ele variază cu săriturile cele mai simţitoare, ale căror cauze pot fi cu toate acestea recunoscute şi pricepute. 
Boue numără aproape 600000 de macedoromîni; dar el nu cunoştea toată întinderea elementului romîn răspîndit la Serres, Vodena, Monastir, în Tesalia orientală şi în Albania. 
Colonelul Leake găseşte 500 de sate macedoromîne în Macedonia, Tesalia şi în Epir, deci aproape 500000 de locuitori. 
Iată deci un minimum. 
Însă cifrele datează de acum o jumătate de secol; populaţia s-a sporit desigur de atunci încoace şi cei mai mulţi din aceşti călători, cu mijloace de investigaţiune foarte incomplete, nu şi-au putut întemeia clasificarea lor decît pe limbă şi pe cult, însă comercianţii şi lucrătorii macedoromîni vorbesc de preferenţă, greceşte, pentru comoditatea relaţiunilor lor; cît pentru cult, vom înţelege că în această epocă mai cu seamă le-a fost cu neputinţă de-a urma un altul decît cel practicat de clerul grecesc. 
Daca venim la datele contimporane găsim cu totul alte cifre. Bolintineanu evaluează macedoromînii la 1 200 000; un vechi diplomat din Orient la 1 000 000; Bălăşescu, care a petrecut orice oraş şi orice sat al Peninsulei, la 2 500 000. Cît despre cel din urmă Blue book, el numără 50 000 numai la frontierele Greciei. Să ne mulţumim cu cifra lui Bolintineanu, de 1200000, Nu se cuvenea oare ca ei să trezească atenţia? Şi Congresul de la Berlin, care n-a voit nici măcar să examineze memoriul remis cu acest scop, n-a dovedit oare o prea mare nepăsare pentru interese cari au, ca şi altele, raţiunea lor de a fi? 
După cestiunea numărului, să trecem la aceea a originii; şi aci suntem puţin în domenul problemelor, pentru că patru sisteme ni se prezintă. 
După unul, macedoromînii se coboară din vechii traci, cari au primit de la colonii romani uzul limbei latine; după altul, ar fi de aceeaşi origine cu populaţiunile romîne ale Daciei. A treia opinie pretinde că evacuarea Daciei ar fi fost completă, sub Aurelian, care voia a scuti aceste populaţii în contra barbarilor dindărătul Dunării, după care ele s-au întors în patria lor, prin secolul al doisprezecelea, însă lăsînd pe brazda ocupată din nou o fracţiune a emigraţiunii, originea grupurilor romanice actuale de lîngă Pind şi Olimp. A patra opinie pretinde în fine că, în epoca retragerii lui Aurelian, romînii s-au despărţit în două grupuri, din care unul au ocupat Moesia, Bulgaria actuală, pe cînd celalt a căutat refugiu în Carpaţii septentrionali. 
Oricum ar fi, fie că ne-am sui la daci sau c-am vorbi de coloniile militare romane, sunt în originea romînilor şi a macedoromînilor puncte de contact evidente; datinele, superstiţiile sunt aceleaşi; Rusaliile, sărbătoare care are aceleaşi nume în amîndouă limbile şi care consistă în a pune roze pe morminte; Filipii, cari se practică în cele dendîi săptămîni ale postului şi în care timp se împart bucate între amici şi trecători; în ziua de anul nou copii macedoromîni se primblă cu o ramură de oliv, pe cînd în Romînia, ramurile naturale lipsind, se

          {EminescuOpXII 336}

fabrică artificiale; Moşii, sărbătoarea străbunilor, e aceeaşi la nordul ca şi la sudul Dunării şi, spre aducerea aminte a luării Romei de către barbari (gali ), populaţia, atît în Romînia cît şi regiunile balcanice, are obiciul de a bate cînii într-o anume zi din fevruarie. Douăzeci de alte exemple de aceeaşi natură se pot cita. Oare toate acestea n-au o semnificaţiune reală? 
În privirea limbii, grecii zic: kuţovlah şi romîn formează două dialecte cu fotul deosebite; puneţi pe-un macedoromîn faţă c-un romîn şi nu se vor înţelege; iar unul din cei dendîi, voind să publice o broşură asupra cestiunii naţionale, au scris-o greceşte, nu romîneşte. 
A scris greceşte în adevăr, dar el au voit a fi înţeles şi de greci şi de conaţionalii săi. 
Macedoromînii au avut un jurnal, "Frăţilia întru dreptate", care se publica în limba cuţovlahă şi în cea greacă. Romînii o pricep pe deplin. Originea latină în adevăr e lesne de recunoscut în textul macedoromîn şi cuvintele culese din întîmplare, ca adunare, noştri, politici, sunt o dovadă; cît despre verb, această ţîţînă împrejurul căreia se 'nvîrtesc toate limbile, el e identic, în moduri, în timpi, în conjugări 
Rămîne acum cestiunea cultului şi a şcoalelor. Fără îndoială că macedoromînii merg la biserici grece, unde şi leturghia se face greceşte, dar cuvîntul e simplu nu au biserici romîneşti. 
Sprijinite de greci, funcţionari ai Porţii, şi de turci, cari, fără cuvînt, se tem de estensiunea elementului romîn, se interzice întrebuinţarea limbei romîneşti în biserici şi pîn' acum s-au aruncat în foc cărţile tipărite în această limbă. S-a găsit aci un instrument de grecificare care se priveşte, nu fără cuvînt, ca eficace. 
Tot aşa stă cu şcolile; însă un ordin vizirial de la 1877 au autorizat creaţiunea de şcoli romîne în Turcia. şi de atunci s-au deschis cinsprezece pentru băieţi şi trei pentru fete, cu două mii de elevi şi douăzeci şi unul de profesori. Aceste şcoli se susţin de cătră comune şi prin daruri voluntare, la cari s-adaugă 60 000 de franci provenind de la Ministeriul de Instrucţie Publică din Romînia. Acum un an şcoalele romîne existente s-au îndoit. 
Aceasta este în rezumat foarte scurt cestiunea macedoromînilor. Romînii, despărţiţi de ei prin Bulgaria, nu gîndesc, se 'nţelege, la vro anexiune. 
Dar nu este natural ca să se gîndească, ca şi alţii, de a stabili o legătură mai intimă între ei şi populaţiile pe cari le privesc ca pe-o fracţie a propriei lor familii? "

Din estrasele citate e lesne a se vedea defectul vital al operei căreia, cu sau fără cuvînt, dictatorul din Bordeaux a voit a asocia politica franceză. Romîni legaţi de greci, cei dendîi şi cei de-ai doilea legaţi de turci şi albaneji. Şi unii şi alţii condamnaţi a trăi în perpetue disensiuni interioare, nu este asta capodopera inconsecuenţei şi lipsei de minte? S-a glumit de-o mie de ori asupra ordinei morale şi s-au ridicat diviziunea intereselor de limbă şi naţionalitate, diferenţa de amintiri istorice, la înălţimea unui principiu permanent! Se declară că Turcia e 'n agonie, sub antagonismul raselor cari-o compun, şi se imaginează cu toate acestea un mic stat pe harta Europei care va cuprinde în sine exact aceleaşi principii de diviziune şi de moarte. 
Ar fi fost mult mai simplu de a urma în acele regiuni politica seculară a Franţei, aceea a lui Napoleon III, şi de-a căuta să se constituie, alături cu Romînia dunăreană, care datoreşte împăratului existenţa şi unitatea politică, o Romînie macedoneană, a cărei rol n-ar fi fost nici fără importanţă, nici fără strălucire. 
Stabilirea unui stat de două - trei milioane de suflete, care ar fi putut pretinde porturi în golful Salonicului şi al Adriaticei, care ar fi avut cu Franţa legătura unei limbi de aceeaşi origine, n-ar fi fost fără valoare din puntul de vedere al intereselor naţionale în Orient. 
N-ar fi trebuit decît să se încurajeze în mod pacific aspiraţiunile acestor populaţiuni puţin cunoscute, a le sprijini în tentativele lor de reconstrucţiune morală şi, în ziua în care împărăţia turcească s-ar fi descompus definitiv, ele n-ar fi avut greutate de-a trăi şi a-şi susţine drepturile lor. 
Dar ar fi trebuit ca d. Waddington, primul ministru al primei naţionalităţi latine, să consimtă a citi şi a sprijini dinaintea Congresului de la Berlin memoriul produs de această mică naţionalitate latină cu atîta usurinţă despreţuită. Ar fi trebuit ca d. Gambetta să nu facă atîta gură despre Grecia şi greci precum a făcut-o, ci să recunoască că politica lui Napoleon al III, maltratată în mod atît de constant, înnegrită şi batjocorită de el, fusese în Europa orientală pe cît de dreaptă pe atît de fecundă şi că nu rămînea decît să urmeze a-i culege fructele. Aci era puntul dificil şi se 'nţelege de ce prezidentul Camerei nu s-a ocupat. Grecii, cu incomparabila magie a trecutului lor istoric, erau tot; romînii nimic. Deci au fost trataţi în consecuenţă. De minimis non curat praetor. 
Nu suntem în drept a zice că, dacă dictatura din Tours şi din Bordeaux a fost o politică a neprevederii şi a incapacităţii celei mai culpabile, politica exterioară a oportunismului va rămînea aceea a ignoranţei şi a prezumpţiunii celor mai caracterizate? 

[20 septembrie 1881]

["ÎNTRE ACUZĂRILE... "]

Între acuzările aduse odinioară de "Pseudo - romînul " partidului conservator era şi aceea a relelor finanţe. Toate ca toate dar rele finanţe făcuseră conservatorii şi ţara era aproape de prăpastie. 

          {EminescuOpXII 337}

La dreptul vorbind nu ştim de mai poate face cineva bune finanţele în ţara noastră dacă roşii vor fi stat numai două luni la guvern. Cu "sus băieţi, jos băieţi" s-a votat papa Strousberg cu arhimilioanele lui; "Pseudo - romînul " a căpătat un bun bacşiş pentru lăudarea strălucitei afaceri şi s-a 'ntărit în încheieturi; Senatul se dizolvă pentru că se opune celebrei întreprinderi şi se pune în lucrare convenţia înainte de-a fi lege. Ţara se 'ncarcă cu o datorie de un sfert de miliard, ale cării anuităţi erau în curînd exigibile. 
Acuma, vorba ceea, după ce aţi făcut trebuşoara asta, vino moşule şi fă bune finanţe! 
Dar drumul de fier ca drumul de fier! Unde-a mers mia meargă şi suta. 
Răul mai era altul. Pe aceste linii începu a curge o mulţime de străinătate, jidovi, nemţi, fel de fel de neamuri cari au început să scoată gazetă la Bucureşti ca "Bukarester Tagblatt" unde s-au întrolucat bunăoară mai multe şoacăţe ce au mai mult darul suptului decît al propovăduirii şi strigă zilnic, plătite anume de guverne străine ca să ne 'njure pe noi şi orice organ romînesc. 
Acuma, vino şi fă politică naţională dacă poţi. Vorba ceea: mergi cu finanţele bine cînd eşti dator moştenitorilor lui Stroussberg două sute ş-atîtea zeci de milioane; dezvoltă industrie sau meşteşug cînd le-ai făcut şi drum ca să înlesneşti concurenţa străină; fă treabă cînd vezi că pe zi ce merge ţara ici se şocăţeşte, colo se jidoveşte, dincolo se grecifică, ba cînd vezi că însuşi elementele politice determinante sunt pe zi ce merge mai cosmopolite, mai străine. 
Acuma bune rele or fi fost finanţele sub guvernul conservator, nu discutăm. Părerile noastre sunt demult cunoscute. Guvernul conservator a cătat să plătească datorii făcute de alţii, să acopere goluri bugetare imense lăsate de predecesorii lui şi cu toate astea tot n-a sporit în patru ani bugetul cheltuielelor cu 40 procente ca onorabilii patrioţi. 
Să zicem însă că rău ar fi stat finanţele sub conservatori. 
Cum se 'ntîmplă atunci ca tocmai foştii miniştri de finanţe ai conservatorilor, d-nii Mavrogheni şi G. Cantacuzino, să fie obiectul unei deosebite curteniri din partea patrioţilor? Unul e numit ministru plenipotenţiar la Roma, celuilalt, să vrea numai, i s-ar da orice portofoliu, chiar prezidenţia Consiliului, necum resortul finanţelor? 
Atît de răi miniştri oameni cari au compromis finanţele şi cu toate acestea curteniţi zilnic de presa oficioasă? Miniştri afişaţi prin comunele rurale ca vinovaţi de fel de fel de abuzuri şi fărădelegi şi astăzi asediaţi de crainicii şi solii partidului guvernamental, purtaţi în palmă ca ouăle, trecuţi de Ionel Ciocîrdel de la "Telegraful" între oasele sfinte, între boierii de neam, deosebiţi de boierii ciocoi de la "Timpul"? 
Se poate oare să fi fost atît de răi? 

[22 septembrie 1881]

["ORICE ALEGERE... "]

Orice alegere care poate rezista mijloacelor de corupţiune ale partidului roşu va ieşi în contra acestui partid. Astfel ieri au fost alegerea consiliului de disciplină al ordinului advocaţilor. Erau în faţă două partizi, din cari una guvernamentală, reprezentată prin d-nii Petre Grădişteanu, C. Boerescu şi cîţiva tineri, parte vînători de funcţiuni, parte bucurîndu - se deja sub vrun titlu oarecare de resursa generală a mizeriei noastre bugetare. La vot partida guvernamentală, prevăzînd trista cădere ce-o aşteaptă, s-au abţinut pe faţă de la alegere. 
Rezultatul scrutinului a fost cel următor: 
Votanţi 81. 
Voturi esprimate 59. 

          {EminescuOpXII 338}

Majoritatea 31. 
Abţinuţi (guvernamentali) 23. 
Au întrunit: 
D. G. Vernescu ca decan 56 vot[uri ]
" G. Meitani - 56 "
" Gr. G. Peucescu - 57 "
" Al. Trişcu - 57 "
" Ion Lahovari - 51 "
" G. Stratilat - 56 "
Eşecul partizanilor d-lor Grădişteanu - C. Boerescu a fost eclatant şi deplin. D. Ion Lahovari a fost ales în consiliu fără să-şi fi pus candidatura, ca un semn că alegătorii împărtăşesc opiniile sale în privirea reformei magistraturii. 
Candidatul de decan al partidului guvernamental era d. E. Bosianu. Bătrînul profesor se bucură de stima tuturor; dar se ştie asemenea cum roşii au abuzat pîn - acuma de buna lui credinţă şi de cîte ori s-au servit de reputaţia lui ca de-o manta, pentru a acoperi cu numele lui nepătat petele multiple ale partidului. 

[22 septembrie 1881]

["CE ADEVĂRATĂ E TEORIA... "]

Ce adevărată e teoria etnologică relevată de noi se cunoaşte de acolo că, în puţin timp, a devenit populară. Mai mult, în banchetul dat d-lui de Rosny, doi oratori au făcut aluzie la teoria noastră, deşi poate ilustrul sinolog n-a cunoscut ascunsul înţeles al logosului lor. 
Făţiş neputînd-o combate nimeni, de vreme ce înainte de toate e adevărată, s-a pus ba să zică că sunt idei învechite, ca şi cînd realitatea ar fi o idee, ba Ionel Ciocîrdel de la " Telegraful" s-a pus să facă discuţiuni filologice, precum că şi terminaţia numelui redactorului "Timpului" e slavonă. În adevăr Bistriţa, Dîmboviţa, Rîmnic, Tîrgovişte, Craiova, Suceava, Romanul, Bogdan şi Vladislav, Radu sunt numiri slavone pentru că limba hieratică şi de stat era în Romînia cea slavonă, precum era în Occident latina. Francofortul, Berolinul, Monachiul, Vindobona, Londini sunt oraşe latine? Cromerius, Goethius, Curtius - romani? Craiova - oraş slavonesc? -
Altfel însă stă cu redactorul hel dendîi de la "Telegraful". 
Trecînd de la bucătărie la gazetărie, a ieşit şi se ţine vorba că e... cam oacheş. Se pusese acum dumnealui să se laude că-i neam de voievod de la Bosnia şi că prietenul său Hăsdeu are s-i traducă documentele din limba paleoslavă. O mulţime de Vozi! Tot Vodă după Vodă, care mai de care, şi tot Ciocîrdel [î]i chema. 
Ce s-a ales însă din aceste laude? 
Hasdeu n-a tradus asemenea acte din limba slavonească şi Fundescu tot ţigan a rămas. 
Se vede însă că a luat-o una şi bună că-i neam de crai bulgăresc şi de atunci a prins limbă şi vrea să zboare la neamuri. 
Un sfat i-am da lui Ionel Ciocîrdel. Cînd se ştie c-un cusur atît de rău încît să prefere a se declara mai bine bulgar ori bosniac decît ţigan, să nu mai releveze pretinsele cusururi ale altora. 

[23 septembrie 1881]

          {EminescuOpXII 339}

["E DESTUL CA UN CORP... "]

E destul ca un corp să nu intre cu slugărnicie în vederile, nu ale guvernului, ci ale d-lui C. A. Rosetti în special, pentru ca "Romînul" să ceară dizolvarea, desfiinţarea corpului ori a instituţiunii. 
Odinioară M. Sa Regele nu plăcea foii roşie. Pe atunci organul lor [î]l numea pion în mîna d-lui Bismarck şi agent prusian; d. D. Brătianu cînta: "a zburat puiul cu teiul, tocmai cînd era temeiul" şi se cerea desfiinţarea monarhiei. Ba nu se cerea numai; ilustrul d. Candiano, actual adiutant regal, o şi înlăturase pe cîteva ceasuri în fericiţii Ploieşti, cari au eternizat memoria acelui măreţ eveniment prin erigerea statuei madam Grigorescu. 
În timpul concesiei Stroussberg nu le plăcea roşiilor Senatul, căci nu se putea convinge cu cîteva sute de mii de franci, ca redacţiile foilor patriotice. Ele cereau desfiinţarea Senatului. 
Se vede că nici magistratura nu prea e pe placul advocaţilor din clică. Ei nu cîştigă procesele după comandă; în materie civilă şi penală s-o mai fi judecînd pe ici pe colo încă conform legii, fără consideraţie că d. Fleva [sau] Giani pledează. Ei cer deci desfiinţarea magistraturii şi înlocuirea ei cu proteguiţii şefului de gardă civico - electorală, Serurie. 
Acum nu le place ordinul advocaţilor, pentru c-au ales decan pe d. Vernescu şi nu pe candidatul guvernului. 
D. Daniilopulo, om cu oarecare învăţătură, dar nu tocmai în toată firea, a declarat sus şi tare că "datoria unui om de conştiinţă ca d-sa este să se abţină". 
Din aceste vorbe ale unui domn care n-a fost niciodată hiriş cu toate sîmbetele, căruia-i lipseşte cel puţin una, "Pseudo - romînul " deduce că alegerea e "un argument puternic pentru cei cari cer desfiinţarea corpului de advocaţi". 
Iată miss Wanda ajunsă un argument pentru străpungerea istmului de la Panama. Se potriveşte ca nuca-n perete. Pentru că "Nea 'ntr-o parte", care are cîteva chibrituri şi musculiţe în cap, declară că oamenii nu sunt vrednici să stea de vorbă cu el trebuie desfiinţat corpul advocaţilor. 
Şi cine mai vrea desfiinţarea acestui corp? 
D. Grădişteanu; ilustrul, neprihănitul erou de la Şapte Nuci, părintele spiritual al lui Popa Tache şi al vestitului Temelie Trancă, agentul electoral al cabinetului Mitică Ghica, odinioară aprig campion al conservatorilor, azi aprig cavaler al roşilor, pururea în pita lui Vodă la cîte şapte colţuri. 
Ce vor roşii? 
Să nu mai existe opoziţie, să fie ei tari şi mari pretudindenea, să nu mai sufle nimenea în contra stăpînirii noilor fanarioţi. 
Cu toate acestea ar fi şi în interesul ţării şi în al lor ca opoziţia să fie şi să rămîie ca pîn - acuma de nuanţă legală. 
Izbită în orice punct de puterea fireşte precumpănitoare a unui guvern centralist încăput pe mînile demagogiei roşie, ţara ar afla poate într-o zi mijloace mai energice de îndreptare, cari să nu fie tocmai pe placul roşiilor, nici pe acela al oamenilor de ordine. 

[24 septembrie 1881]

["LA CONGRESUL LITERAŢILOR... "]

La congresul literaţilor din Viena am văzut reprezentată Romînia de un domnişor, anume Djuvara, care nici literat e, nici vrun om acătării, un biet omuşor de pe la Brăila, iată tot. Dar se vede că, de vreme ce în acel congres avea să se facă niţică politică socialistă, trebuia un mic fanariot care să asiste la adunări. 

          {EminescuOpXII 340}

Nu avem, se 'nţelege, o opinie exagerată despre importanţa acestor congrese internaţionale, dar în orice caz s-ar fi ales în Romînia toată un om mai vrednic de a o reprezenta ca literat decît un băieţoi care-a scris franţuzeşte o broşurică despre Chestia izraelită, lipsită de orice originalitate, şi care apoi s-a furişat pe lîngă o legaţiune romînă sub un titlu extraordinar şi supernumerar oarecare, pînă 'i va suna ora sfîntului buget. 
Odinioară cancelariile ţărilor noastre erau pline de băieţi primiţi pe procopseală, cari învăţau a scrie şi a citi în vro atenanţă murdară, precum le descrie cu pana sa de maistru răposatul Filimon. Din aceşti logofeţi Coate goale, din aceste ciocoflendure au ieşit genitorii roşiilor actuali, de o promiscuitate înspăimîntătoare de provenienţă. Astăzi legaţiunile noastre ameninţă a deveni asemenea instituţii de primire pe procopseală a fel de fel de plevuşcă greco - bulgărească, pe care o vezi apoi răsărind prin congrese internaţionale şi reprezentînd Romînia. 
Acolo însă unde Romînia ar trebui să fie reprezentată, ea lipseşte. 
Astfel în Veneţia s-a ţinut în luna aceasta congresul geografic internaţional. 
Aci vedem reprezentate Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Chili, Columbia, Egiptul, Franţa, Germania, Japonia, Grecia, Englitera cu coloniile, Mexicul, Olanda, Portugalia, Republica Argentiniană, San Salvador, Rusia, Spania, Statele Unite, Svedia, Sviţera, Ungaria, Venezuela. 
Din partea Romîniei d. Obedenaru promisese a veni, dar în momentul din urmă n-a venit. Pîn-în timpul din urmă congresul rezervase un compartiment pentru obiecte din Romînia, dar n-a sosit nimic. 
Asemenea n-a fost nimeni din partea Romîniei la manevrele militare italiane de la Padova, cari au avut loc de la 11 - 22 septemvrie. Cu toate acestea erau reprezentate aci Germania prin patru ofiţeri superiori, Englitera prin trei, Franţa prin patru, Sviţera prin trei, Svedia şi Norvegia prin doi, Portugalia prin unul. 
Unde s-ar întroluca socialişti, ateişti, comunarzi or oameni tot de mîna aceasta, acolo veţi vedea răsărind cîte un Caligari, Horia şi Mircea Rosetti, ori altă seamă de tinerime fanariotică sub numirea specioasă de reprezentanţi ai rasei ciobanilor de la Rucăr ori a moşnenilor din Cîmpulung. 
Dar la ocazii în adevăr serioase, cum e bunăoară un congres geografic, cum sunt manevrele militare ale unei naţii consîngene cu noi, la ocazii în care Apusul înrudit ar putea să fie interesat în lupta pentru existenţă a poporului romanic de lîngă Dunăre, acolo sferele noastre determinante strălucesc prin absenţa lor. 

[24 septembrie 1881]

[""ROMÎNUL", ŢINÎND SEAMĂ... "]

"Romînul", ţinînd seamă de-un articol de fantazie al ziarului francez Independance roumaine" în care se vorbeşte de formaţiunea unei.. june drepte", revine din nou la acuzarea că partidul conservator n-are programă, n-are principii sau că cele pe cari le are sunt învechite, că e putred şi alte multe de aceste cu cari ne-am obicinuit şi cari nici nu merită relevate. 
În realitate însă, dacă vom privi guvernarea roşie de cinci ani încoace, ne vom convinge că, dacă un guvern al d-lui C. A. Rosetti este cu putinţă în ţară, nu e decît în virtutea principiilor noastre conservatoare, cari se impun de sine de vreme ce sunt răsărite din însăşi natura statului. 
Independenţa statului romîn era un punct constant urmărit de cabinetul conservator, într-un timp în care "Romînul" striga că suntem turci, parte integrantă a împărăţiei otomane. 
Veniţi la putere, li se impune roşiilor prin natura lucrurilor politica independenţii; ei încetează de a mai fi turci, declară chiar război turcilor şi rezultatul este...? Tot cel urmărit şi obţinut în mare parte pe cale pacifică de ministeriul Catargiu. 

          {EminescuOpXII 341}

Întemeiarea monarhiei ereditare era o ţintă a politicei conservatoare. D. C. A. Rosetti avînd aceeaşi firmă ca fiii d-sale, redactor al "Republicei Rumîne" era se-nţelege pentru o altă formă de guvernămînt, înjghebată chiar pe vro cîteva ceasuri la Ploieşti. 
Venind la putere ce face d. Rosetti? 
Încoronează viaţa sa de republican cu proclamarea regatului, cu regularea eredităţii şi esclamă ca arhiereul din biblie: Acum liberează, Doamne, pe robul tău, căci văzură ochii mei ziua mîntuirii. 
Din contra, ceea ce a făcut sau încearcă roşii să facă în senzul programului lor e în contra spiritului ţării şi se respinge. 
Astfel au micşorat comunele rurale bunăoară. Astăzi se simte rezultatul dezastros al acelei micşorări. S-a înmulţit clasa de funcţionari şi postulanţi de nu-i mai încap nici comunele rurale, administraţia e mai rea decît oricînd. Aşteptăm să-i vedem revenind iar la mărirea comunelor în spiritul reformei cabinetului Catargiu. 
Tot în spiritul programei roşie vor să introducă electivitatea magistraturii. Ei bine, iată o cestiune mare de principiu unde conservatorii se deosibesc de radicali. 
Cum stau însă de pe acum lucrurile? 
Partea cea mai inteligentă, cea mai integră din partidul roşu chiar e contra electivităţii; poate chiar ministrul actual al justiţiei. Care va fi rezultatul? Ideea conservatoare a numirii magistraţilor pe baza meritelor şi a titlurilor academice va triumfa fără îndoială şi roşii vor ceda opiniei publice conservatoare. 
Prin ce stau aşadar roşii la guvern? Prin o necontenită şi gradată apostazie de la programul lor originar, prin o renunţare la principiile lor, prin renegarea trecutului, prin adoptarea, în aparenţă măcar, de principii conservatoare. 
N-avem nevoie de anume prozelitism. Daca vor să stea la guvern, cate ei înşii să se conformeze de silă cu spiritul conservator al ţării, să se convertească, în contra instinctelor lor, la natura şi exigenţele politice ale statului romîn. 
Fără îndoială avem a face cu elemente politiceşte greu de asimilat. Dar se asimilează încet solului şi rasei, încet şi gradat tot principiile reprezentate de conservatori iese la suprafaţă şi se impun. 
Alegaţiunile "Romînului" ar fi meritat un ton mai aspru din parte-ne, dar, pe cît timp sîntem pe tărîmul principiilor şi nu pe acela al apetiturilor roşie, sfera rămîne senină. 
În materii de principii de organizare vor fi totdeauna bătuţi fără să aibă ce răspunde. Apetituri însă ca acele dezvoltate cu ocazia răscumpărării nu pot fi combătute numai cu teorii şi, cînd vorbim de ele, altfel întoarcem condeiul. 
Au e destul de clar pentru oricine că numai prin renegarea programei lor şi prin convertire la principii conservatoare roşii sînt posibili în ţară? Evident "Romînul" n-o poate tăgădui fără a dezminţi scena lăcrămoasă a d-lui C. A. Rosetti cu ocazia proclamării Regatului şi a încoronării. 

[25 septembrie 1881]

["ACUZAŢIUNEA RIDICATĂ... "]

Acuzaţiunea ridicată în contra cabinetului Catargiu avea de scop a înlătura sau a neutraliza influenţa partidului tocmai în momentele critice ale războiului ruso-turc. Ea a avut însă şi un rezultat: dezgustul multora pentru viaţa publică, abţinerea lor de la politica militantă. 
E prea adevărat că în partidul conservator n-a fost niciodată acea disciplină slugarnică care se observă la roşii. Oameni în cea mai mare parte independenţi prin avere sau prin poziţie socială, conservatorii au fost uniţi mult mai mult prin principii comune decît prin interese ca acelea care fac pe roşii a goli bugetul şi a exploata resursele statului. 

          {EminescuOpXII 342}

O dovadă despre aceasta este faptul cunoscut de toţi că nici unul dintre miniştrii partidului conservator n-a făcut avere, că toţi au ieşit din cabinet desigur mai săraci de cum intraseră. Scandalul înavuţirii din ban public, din întreprinderi publice, din pensii reversibile, din păsuieli pe moşiile statului, din creaţiuni bugetare ad-hoc nu s-au întîmplat, nu s-au putut întîmpla sub conservatori. Chiar dacă s-ar fi ivit unele înclinări de înavuţire pe calea aceasta, şeful cabinetului le simţea cu instinctele sale de onestitate şi de demnitate: cel care ar fi avut asemenea înclinări căta să aleagă între portofoliu sau între jeţul de deputat şi afacerea privată pe care-o urmărea. 
Din cele ce preced e evident că legăturile dintre conservatori nu puteau fi acelea ale unei companii de esploataţie, ale unei societăţi pe acţii, precum e la roşii. Comunitatea de idei abstracte, cînd ele nu au o origine religioasă, nu va fi însă nicicînd atît de coerentă ca cea de interese. 
Roşii, capi şi caracudă, au interes de-a veni la putere sau cel puţin [î]l aveau pînă mai alaltăieri. 
La conservatori elementul silei, al constrîngerii prin nevoi şi sărăcie, a lipsit. 
Ei erau, dacă nu oameni avuţi, cel puţin cu stări modeste sau cu deplină capacitate de-a munci. 
Ce era Serurie, ce d. C. A. Rosetti, ce toţi creştinii aceştia fără buget? Nimic. Pleavă şi umbră, oameni fără avere, fără însemnătate, adesea fără căpătîi. Cînd şi - aduce cineva aminte de mutrele pe cari le vedea odinioară populînd iarna cafenelele de răul intemperiilor, rău îmbrăcaţi, rău hrăniţi, şi astăzi vede acele fiziognomii binişor rotunzate prin ferestrele zidirilor marilor ramuri de administraţie ale statului, pe la drumuri de fier, pe la regie, pretutindenea, acela va înţelege de ce pentru roşii politica nu este o afacere publică, ci privatisimă, urgentă, o cestiune de viaţă şi de moarte. Degetul şi l-ar fi lăsat un roşu să i se muşte, mîna să i se taie, numai în pita lui Vodă să încapă. Politica era deci pentru ei ceea ce n-a putut fi pentru conservatori, o cestiune de stomac. 
Pe de altă parte e lesne de lămurit de ce lupta conservatorilor în contra partidului roşu este ingrată. 
A lupta cu idei contrarie e uşor dacă eşti cu adevărul; a lupta însă cu corupţia, cu apucăturile, e mult mai greu. 
Precum nu poţi răspunde cu acte diplomatice la bătăi de tun şi de puşcă, astfel nu există argumente în contra apetiturilor. Ce argumente din filozofia morală îl poate opri pe Carada, Costinescu, Stolojan de-a face averi cu răscumpărarea, ce teorii se pot opune lefurilor ad-hoc ce şi le-au creat roşii în serviciile publice? Dicţionarul nu cuprinde cuvinte magice a căror rostire să poată determina acţiunea oamenilor spre bine. 
Acele cuvinte erau magice numai întemeiate pe frica lui Dumnezeu, pe iubirea de ţară şi popor, pe sentimente mai adînci, mai mari, mai nobile, decît apetiturile de avere şi de bun trai fără de muncă. 
La aceste apetituri însă apelează roşii. Politiciani înainte de toate practici, neurmărind nici un ideal politic sau naţional, ei se servesc numai de expediente momentane pentru mănţinerea la putere, chiar renunţînd la demnitate, chiar compromiţînd interesele statului. Ei trezesc şi în alţii instinctele lor proprii, exploatează slăbiciunile, nevoile momentane, mîna de pămînt din care omul este zidit. Mecanismul statului, favorile de care el dispune, persecuţiunile şi presiunile ce le poate exercita sunt prea puternice faţă cu o societate discompusă ca a noastră, unde voinţa politicianilor nu se sfarmă nici de stînca unei aristocraţii istorice, nici de organizări puternice ale ramurilor de muncă industrială; unde statul este un institut de întreţinere pentru oameni cari n-au nici o ocupaţie, ba adesea nici capacitatea unei ocupaţii serioase. 
Faţă cu aceste varii nevoi sociale, lupta ideilor conservatoare este desigur mai ingrată decît la naţiile istoric închegate, cu tradiţii, cu datine, cu un puternic şi pururea întineritor geniu naţional. De veninul inoculat al unor culturi străine, a căror forme goale le-am adoptat fără a le fi pătruns spiritul, s-a discompus organizaţia veche, biserică, familie, corporaţii ş. a. şi în locul lor n-a venit nimic acătării. 
În asemenea stare de lucruri, unde pentru reconstruirea edificiului dărîmat încap o mulţime de păreri diverse, e cu putinţă ca diversitatea să fie mai mare într-un partid ţinut la un loc prin comunitate de principii decît în unul bazat pe interesul comunal venirii la putere. 

          {EminescuOpXII 343}

Această diversitate de păreri, îndreptăţite desigur, dar numai unele potrivite cu situaţia şi cu interesele naţionale ale ţării, au fost nu numai sorgintea fantaziilor despre constituirea unui nou partid, ci totodată, obiectul oarecăror manopere diplomatice din partea bizantinilor de la putere. 
De cîte ori un conservator s-ar fi părut a avea opinii deosebite în cutare sau cutare cestiune el era încurajat, i se ataşau ambasadori anume cari să-l întărească în dizidenţa lui, i se propunea un portofoliu pentru realizarea ideilor lui. Astfel demagogul d. C. A. Rosetti se arăta gata a oferi, în aparenţă, sprijinul său proiectelor de reformă ale d-lui Carp, deşi ele, naţionale îndealtmintrelea, nu sînt liberale în sensul roşu al cuvîntului. Totdeuna au încurajat în conservatori ideea că cu roşii se poate face treabă, cu ei se poate aşeza statul romîn pe temelii mai solide, se poate reîntineri prin o sănătoasă organizare a muncii şi a culturii. 
Succesul acestor încurajări nu e deloc mare; a avut însă drept rezultat de-a izola o seamă de oameni eminenţi, a steriliza activitatea lor în viaţa publică, deşi mulţi din ei aveau tocmai calităţile necesare pentru a o determina în folosul ţării. 
Dar să admitem că în adevăr dezgustul de ceea ce se petrece în ţară la noi, scîrba de politica apetiturilor, expedientelor, vicleniilor pe care o practică partidul roşu ar face pe conservatori să renunţe la opoziţie ori la vro activitate în viaţa publică. 
Înceta-va opoziţia în genere prin aceasta? 
Nu, ea n-ar înceta, dar departe de-a fi legală ca pînă acum, departe de-a se mişca pe terenul reformelor posibile sau practice, va începe a se recruta din alte elemente şi va aluneca pe căi greşite, poate chiar mai mult decît greşite. Cine ştie daca spiritele vor putea suporta darea în întreprindere a unei ţări întregi pe mîna unei companii de exploataţie? Cine garantează că meritul nedreptăţit, că ştiinţa înlăturată, că caracterul energic înlăturat nu vor devia pe căi periculoase, cu atît mai periculoase cu cît vor fi sfinţite prin spirit de sacrificiu, sfinţite de fanatismul naţional? Daca pentru omul ce voieşte îndreptarea stărilor de lucruri din patria sa pe cale legală, liniştită, nu va mai rămînea mijloc de-a o face nu va pune oare binele, fie chiar rău înţeles, al ţării mai presus de legi, de instituţii, de tot? 
Oare spiritul timpului nu e destul de turbure, destul de încărcat cu idei socialiste şi nihiliste, cu demagogie internaţională pentru a găsi şi la noi adepţi şi a constitui o opoziţie şi mai roşie a unui guvern roşu? 
Şi, de vreme ce nimic nu e etern în lume şi orice partid trebuie să cază odată, în faţa cui ar rămînea coroana în momentul în care împrejurările ar sili pe roşii să se retragă? 
Iată împrejurări cari ar trebui să facă pe guvernamentali să nu se bucure de ştirile, îndealtmintrelea false, despre constituirea unui nou partid al "Junei drepte", împrejurări cari ar trebui să preocupe şi Coroana, al cărei interes bineînţeles e de-a avea în opoziţie un partid cu instincte legale şi capabil de-a guverna. 

[26 septembrie 1881]

["BROŞURA D-LUI G. MÎRZESCU... "]

Broşura d-lui G. Mîrzescu intitulată Cîteva observaţiuni asupra legislaţiunii şi organizării judiciare ne îndeamnă să ne mai întoarcem cîteva monente la cestiunea aceasta. 
Deputatul colegiului III de Iaşi recapitulează multe din consideraţiile aduse în aceste coloane, le întemeiază însă pe citate din mari jurisconsulţi. 
Astfel maimuţăriile comise bunăoară de la 1864 încoace de cătră oameni pretinşi serioşi şi de stat află în broşura d-sale următoarea caracterizare: 

Am împins atît de departe spiritul de asimilare cu Francia încît am căutat ca pînă şi prin uniforma magistraţilor şi advocaţilor, adecă prin o imitare puerilă" să dovedim Europei că merităm a ne înălţa la rangul statelor civilizate. 

          {EminescuOpXII 344}

Cu o iuţeală demnă de toată lauda Tribonianii noştri s-au pus de au tradus legile civile ale Franciei. 
Găsim în legile noastre dispoziţiuni cari n-au la noi nici o tradiţiune şi nici un trecut istoric... 
Din acest punct de vedere li se impută cu drept cuvînt codicilor noştri că sunt o operă incoerentă, adusă din străinătate. Mai mult decît atîta; multe din tradiţiunile noastre naţionale au fost îmbrîncite, ca să zic aşa, cu dispreţ şi în locul lor introduse idei şi principii nouă... 
Adevărul filozofic că legile trebuiesc să fie espresiunea deprinderilor şi moravurilor naţionale ale unui popor la noi a fost întors pe dos, căci prin legi am introdus idei nouă, creînd moravuri şi deprinderi la cari nu zic majoritatea, dar unanimitatea poporului romîn nici visase măcar. 

Ca probă despre aceste înnoiri nepricepute de popor, nepricepute de magistraţi chiar, d. Mîrzescu citează cîteva cazuri: 

Maximele din dreptul francez că mortul chiar [î]şi trece proprietatea sa la cel viu (le mort saisit le vif ) prescripţiunea instantanee a lucrurilor mobile (en fait de meubles possession vaut titre ); - translaţiunea proprietăţii prin simplul consimţămînt; - materia absenţei; - divorţul prin consimţămîntul mutual; - împărţeala succesiunei că este declarativă şi nu atributivă de proprietate; - succesiunea copiilor naturali; - formele şi teoria condiţiunilor relative la testamente, legate şi donaţiuni între vii; - societatea de achiziţiuni între soţi; - ipotecile şi privilegiile; - şi alte multe teorii cu totul nouă au fost introduse în ţară într-un mod atît de brusc încît mi s-a întîmplat să aud chiar foşti membri de Divan, ex - directori ai Ministerului de Justiţie, dacă nu chiar foşti miniştri - toţi după legea organică a Curţei de Casaţiune constataţi încă ca destoinici de-a mai funcţiona în cel mai înalt tribunal judiţiar din ţară - dîndu-le esplicări ce te făceau să pufneşti de rîs!!... 

Iată ceea ce constată d. Mîrzescu, ceea ce ştim cu toţii, de vreme ce e un secret public. 
Iată lucruri pe cari le repetăm de ani încoace cu stăruinţă. Cum se putea să fie altfel cînd oameni fără tradiţii, fără simţ istoric, fără iubire pentru trecutul acestei ţări, moştenit în datine, în limbă, în legi, au stătut stăpînitori ţării? Cum se putea altfel cînd elementul determinant, tipic, al acestei ţări n-au mai fost romînul, cum l-au făcut Dumnezeu şi împrejurările, ci omul in abstracto, din cîteşipatru marginile lumii, homo Platonis. 
Şi într-o asemenea stare de lucruri, cînd legile noastre sunt obiectul unei ştiinţe străine, ce trebuie deprinsă prin ani de studiu pentru a se aclimatiza şi a trece de acum înainte în datinele noastre, garda alegătoare, comandată de onor. Serurie va decide cine ştie în adevăr dreptul, cine nu? 
Exemplele citate de d. Mîrzescu sunt faţă. 
Întrebăm pe inginer, pe medic, negustor, episcop daca ştiu ei de ce e vorba în exemplele de mai sus. 
P-ici pe colo vor pricepe cîte un cuvînt, în genere însă nici vor înţelege de ce e vorba. 
Totuşi ei să fie chemaţi a distinge pe cel ce ştie aceste lucruri de cel ce nu le ştie, totuşi episcopul să decidă dacă cineva cunoaşte deosebirea între "împărţeală declarativă şi atributivă ", pălărierul asupra "prestaţiunii instantanee a lucrurilor mobile" şi altele asemenea. 
Electivitatea nu se invocă ca un mijloc de avea buni judecători, de vreme ce colegiele electorale sunt tot atît de profunde în materie juridică ca şi în cea medicală, fizico - mecanică, farmaceutică. Ea se cere ca un drept ce ar rezulta din Constituţiune, care declară că toate puterile statului emană de la naţiune. Puterea judecătorească fiind una din puterile statului, trebuie să emane de la naţiune. 
Cestiunea emanării de la naţiune nu este însă o cestiune de electivitate. Puterea judecătorească emană de la naţiune în înţelesul că în hotărîrile ei nu se ia după voinţa arbitrară a şefului statului, nu după voinţa judecătorilor, ci aplică voinţa naţională, codificată în legi. Daca cei ce execută legile ar trebui să fie aleşi, atunci ar trebui numiţi prin alegere şi ofiţerii din artilerie, şi profesorii de chimie şi fiziologie; atunci sufrajul ar trebui generalizat asupra tuturor ramurilor de activitate publică, de vreme ce toate emană de la naţiune, întru cît priveşte voinţa ce le-a înfiinţat şi le-a organizat activitatea. 
Supuse electivităţii sunt în toate ţările organele acelea cari esprimă şi formulează voinţa cetăţenilor. 
Voinţa colectivă se formulează de către cei aleşi în lege generală; voinţa unei părţi a ţării, în corpurile de administraţie judeţană şi comunală, se traduce în măsuri şi dispoziţii ce au putere de lege în circumscripţiunile respective. Dar această voinţă esprimată şi formulată în articole, în paragrafe, în alineate, omul tecnic, omul cu cunoştinţe speciale o aplică. A fost fără 'ndoială voinţa naţională de a avea universitate, dar profesorii

          {EminescuOpXII 345}

nu sunt aleşi de colegii; voinţa formulată de Parlament de-a avea drum de fier, dar ingineri l-au construit; voinţa codificată ca relaţiile juridice dintre părţi să fie astfel regulate cum sunt omul ştiutor de legi şi de drept o aplică; tot astfel precum voinţa naţională de-a se apăra în contra invaziei străine o aplică nu delegaţii aleşi ai colegiurilor, ci artileristul, cu tunul, infanteristul, cu baioneta. 
E curios şi caracteristic pentru starea în care se află spiritele din ţară că ne vedem nevoiţi a espune asemenea lucruri elementare, a arăta că toată lupta între constituţionalism şi absolutism este o luptă pentru determinarea voinţei statului. Cine o determină sub absolutism? Regele cu Consiliul său de Stat. Cine sub constituţionalism? Toţi cetăţenii. Cine sub feudalism? Clasele istorice. Unde nu e vorba de voinţă, nu poate fi nici vorba de alegere. 
Mai e oare îndoială că în privirea judecătorilor nu poate fi vorba de voinţa naţională, care stă codificată şi emanată demult pe masă, şi că judecătorul n-are alt de făcut decît să subsumeze cazurile ce i se prezintă sub paragrafii acestei voinţe? Să zică: cazul tău e cutare, după voinţa naţională ce stă dinaintea mea el se cuvine să fie pus sub paragraful cutare? 
Cumcă puterea legiuitoare emană direct din alegerea naţiunii e natural, de vreme ce aceste corpuri sunt tocmai organul menit a-i formula voinţa în paragrafe de lege. Dar cea executivă şi cea judecătorească nu mai au de stabilit şi de formulat această voinţă, ele au numai s-o aplice. Un deputat nu e servitor al statului; un administrator, un judecător da. EI are să aplice ceea ce i s-a dictat şi condiţiile prin cari se constată aptitudinea lui de-a le aplica sunt altele la jurist, altele la militar, altele la administrator, altele la medic, profesor, mecanician ş. a. m. d. 

Pentru numirea judecătorilor d. Mîrzescu propune concursul, ceva analog cu examenul de stat din Austria şi Germania. Aceasta ni se pare în adevăr singura cale pentru a asigura în cele mai multe cazuri înaintarea ştiinţei şi meritului în ierarhia judecătorească. 

[27 septembrie 1881]

["N-A TRECUT MULT... "]

N-a trecut mult de cînd în unul din porturile Engliterei a apărut o corabie încărcată cu 600 000 de kilograme de marfă. De provenienţă din şesul Dunării de Jos, încărcătura corabiei a fost trimisă la moară, măcinată şi vîndută. Dar nu era grîu ceea ce adusese corabia, nu cereale măcinase moara engleză, ci o marfă ciudată, neauzită pîn - acuma... oase omeneşti. Făină de oase omeneşti a fost vîndută spre a îngrăşa ogoarele Engliterei. 
Ale cui erau acele oase? 
Ale soldaţilor căzuţi înaintea Plevnei, ni se spune. 
Bulgarii recunoscători au dezgropat pe ruşii, pe romînii cari au căzut pentru eliberarea patriei lor, pe turcii lui Osman şi i-au vîndut. Amestecaţi astfel, bieţii cazaci de la Don, dorobanţii din Vaslui şi Vrancea, ostaşii din trei continente ale împărăţiei osmane, toţi la un loc au pornit la moară, sub a cărei pietre grele scrîşneau oasele vitejilor pentru a forma gunoiul trebuincios utilitarismului englez. 
"Milowie " se chema acea corabie cu morţi; un nume ce merită a fi ţinut minte. 
Nu ştim de ce astăzi, a doua zi după aniversarea a douăzeci şi cincea a "Romînului", ne aducem aminte de-o vorbă a d-lui Dumitru Brătianu, care, suindu-se pe scaunul de prezident al Adunării, a comparat pe coreligionarii săi cu nişte putregaie care se macină de sine. 

          {EminescuOpXII 346}

Măcinatu-s-ar -fi oare ţara aceasta întreagă cu oamenii ei fără veninul descompuitor adus din Fanar, fără ca asemenea venetici să fi avut influenţă asupra destinelor ei? Stinsu-s-ar fi orice patriotism adevărat, orice iubire de adevăr, fără ca să existe o asemenea moară a sufletelor moarte, o anume organizare care să încurajeze corupţia şi trădarea, un anume partid în ochii căruia fărădelegile, viciile, ignoranţa şi lipsa de omenie să fie titluri de recomandaţie? 
Credem că nu. Răul pe care l-a făcut "Pseudo - romînul " în douăzeci şi cinci de ani, apucînd între pietrele clevetirii şi invidiei, a batjocurii şi vicleniei, tot ce ţara aceasta avea respectabil, onest şi de caracter, tot ce ea avea vechi şi tradiţional, întemeiat pe dreptate şi bună credinţă, e un rău ireparabil, şi strein a trebuit să fie omul, arhistrăin, care se bucură astăzi că ţara sa seamănă Franţei tot aşa precum o cocotă de stradă ar semăna c-o împărăteasă. Din ţăranca sprintenă, vioaie, deşteaptă, cum era Romînia acum douăzeci şi cinci ani, aceşti străini au ajuns în sfîrşit a face această lume spoită, bolnavă, plină de paraziţii Orientului şi Occidentului, o lume matură pentru spital. 
Şi ieri în sala teatrului s-au serbat aniversarea acestei gradate înstrăinări, aniversarea morii sufletelor moarte, ridicîndu-se toasturi în onoarea morarului grec, C. A. Rosetti. 
Fără deosebire s-au aruncat sub pietrele morii toată fiinţa ţării acesteia; toate instituţiile, tot trecutul, toate datinele; vertebrele noastre istorice şi morale, familiile noastre vechi, amestecate în origine cu însuşi începuturile neamului romînesc, Domnii noştri drepţi şi viteji, gloria noastră, sîngele şi sudoarea, ochii înţelegători şi inimele înalte, zdrenţele lui Şincai şi capul lui Tudor, pentru a se măcina din ele acea imundă făină ce hrăneşte o pătură superpusă de străini, străini de aceeaşi origine cu Simeon Mihălescu, de aceeaşi origine cu aciia cari au vîndut vertebrele materiale ale soldaţilor noştri corăbierului englez. 
"Milowie" ar trebui să se cheme gazeta "Romînul" după douăzeci şi cinci de ani de activitate. 
În adevăr măreaţă operă! 
Sărac şi pribeag, avînd drept unică zestre viclenia şi cinismul, aruncat prin cine ştie ce întîmplare pe pămîntul nostru, străin pentru el, d. C. A. Rosetti au aflat curînd în Carada şi în alţii semeni ai cugetului şi ai originii lui. Acum, cînd e în culmea operei sale, nu trebuie să fie oare mîndru de ceea ce vede în urmă? 
Odinioară o biserică plină de oameni, toţi avînd frica lui Dumnezeu, toţi sperînd de la el mîntuire şi îndreptîndu-şi vieţile după învăţăturile lui; azi acea biserică stă pustiită prin necredinţă şi nevoi. Spiritul speculei, a vînătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorît sufletele. 
Odinioară o clasă dominantă puţin numeroasă, incoruptibilă şi păstrătoare a tradiţiilor ţării; azi dasupra oameni îmbogăţiţi prin camete, prin specule, prin ruina altora. Odinioară o organizaţie a muncii putînd a rezista străinilor; astăzi acea muncă discompusă breaslă cu breaslă, sterilizată prin năvălirile negoţului străin. Odinioară legi răsărite din însuşi datinile şi deprinderile poporului, azi codici întregi traduşi din franţuzeşte. Odinioară o dreaptă cumpănire între mijloace şi trebuinţe, azi deprinderea de mii de trebuinţe străine, în desproporţie cu puterea de producere a ţării. Odinioară populaţia creştea şi se înavuţea; azi se înavuţesc străinii, iar populaţia străveche se stinge pe zi ce merge. Din oasele ei măcinate de greutăţile impuse de aceşti feneanţi răsar şi se hrănesc Caradalele, Costineştii, Pherikyzii şi cum i-o fi mai chemînd. 
"Milowie" ar trebui să-i cheme pe toţi. 

[29 septembrie 1881]

["ACUM, CÎND STATUTELE... "]

Acum, cînd statutele Creditului Mobiliar sunt promulgate şi acţiile [î]şi caută loc la bursă, aşteptăm ca timpul să arate dacă prevederile noastre, sau mai bine zicînd ale specialiştilor financiari pe cari i-am citat, se vor confirma sau nu, dacă activitatea societăţii

          {EminescuOpXII 347}

va apuca pe clina jocului şi a agiotajului sau se va mănţine strict în cercul afacerilor solide de comerţ şi de întreprindere. 
Faţă însă cu ştirea colportată că titlurile nouăi Societăţi stau deja la bursa franceză cu o sută şi mai bine peste pari, ne permitem a reproduce din "France financiere " următoarea descriere a situaţiei pieţei de efecte a Franţei, precum şi a stării în care se află nenumăratele institute de credit. 

Treceţi fără îndoială c-un ochi distras - zice "La France financiere " - asupra tabloului pe care-l facem tot la trei luni asupra numărului societăţilor cari s-au format. 
Dacă însă v-aţi da osteneala de-a citi numai totalul sumelor ce i se cer publicului, aţi trebui să rămîneţi în uimire. 
Dar uimirea ar fi şi mai mare dac-aţi şti cum sunt constituite cea mai mare parte din aceste societăţi. 
Vă pot cita multe din cele mai mari, al căror capital sec urcă la multe milioane şi a căror acţionari nu există decît în imaginaţia fondatorilor, ceea ce nu-i împiedecă pe aceştia de a merge cu gravitate la notar şi de-a declara că tot capitalul a fost subscris şi cu în acelaşi timp a patra parte a fost vărsată în numerar. 
La trebuinţă, această a patra parte în numerar se depune pe masa notarului, care nu poate decît constata ceea ce vede, pentru că n-are altă misiune, deşi în cele mai multe cazuri el ştie foarte bine că aceşti bani au fost luaţi cu împrumut pentru cîteva ceasuri numai. 
Da, în Paris se găsesc oameni cari au profesia de-a împrumuta bani pentru constituirea societăţilor şi puteţi fi siguri că li se plăteşte foarte scump acest serviciu. Cu toate astea ar trebui să fie mai puţin aspri, pentru că au obiceiul de-a duce banii ei singuri la notar şi de-a-i readuce cu grijă îndărăt, astfel că în realitate nu se espun nici unui rizic. 
În alte cazuri e destul dacă s-aduce poliţa unei case de bancă, sau chiar casa de bancă care subscrie ea însăşi se mărgineşte la o simplă pasare în scripte, care se contrapasează a doua zi. 
Şi nici e cu putinţă ca să fie altfel, pentru că niciodată Franţa n-ar putea. cu toate enormele ei economii, să subscrie sumele şi mai enorme ce i se cer. 
Precum vedeţi cea mai mare parte din societăţi se fondează aproape fără bani, însă promotorii lor [î] şi fac totdauna socoteala cu rentierii, de la cari speră că-i vor descărca de-o parte a sarcinei lor. 
Dacă scopul s-ar putea ajunge în totalitatea lui, dacă în realitate, la capătul cîtorva luni, acţionarii fictivi de azi ar fi reprezentaţi prin acţionari serioşi, răul n-ar fi considerabil, căci Societatea ar putea de bine de rău să-şi [î]mplinească programa. 
Dar, din nenorocire, nu este astfel şi nu poate f i astfel pentru cuvintele ce le vom da. 
Rezultă deci că aceste societăţi n-au decît resurse slabe la dispoziţia lor, pentru că n-au putut plasa decît o parte minimă a capitalului lor şi astfel ele sunt menite la o moarte sigură. 
Toate silinţele lor tind dar de-a căuta să trăiască timp de trei ani pentru a scăpa de legea penală, care-a fixat acest termen ca limită extremă a intervenţiunii ei. 
Societăţile de cari vorbesc au fost organizate de oameni fără resurse serioase sau suficiente şi, daca rentierul binevoieşte a lua informaţii înainte de a-şi da banii, arareori se va înşela sau va cădea în cursa ce se întinde credulităţii lui. 
Dar aci suntem în cazul în care cea mai vulgară prudenţă se poate feri. 
Sunt alte cazuri din nenorocire unde lucrurile au fost aranjate în aşa chip şi combinate cu atîta arte încît trebuie să fie cineva din breasla aceasta pentru a scăpa cu siguranţă, de primejdie. 
Primejdia serioasă nu vine în adevăr decît de la societăţile cu capital mare cari oferă o afacere publicului. Nu le înglobez pe toate, căci sunt escepţii onorabile, dar adevărul se aplică la generalitatea lor, care e foarte numeroasă. 
Era un timp, nu tocmai depărtat, în care emisiunile publice reuşeau încă. 
Astăzi lucrurile s-au schimbat şi nu voi fi dezminţit de nimeni daca afirm că, la zece emisiuni, nu sunt două cari ar avea un succes real; mai totdeauna sau foarte des cel puţin acest succes trîmbiţat prin foi ascunde un eşec. 
Subscripţia publică nemaimergînd, oamenii bogaţi, societăţile puternice au avut recurs la o nouă combinaţie: sindicatele. 
O asociaţiune de capitalişti se formează care subscrie în adevăr şi face vărsămîntul cerut de lege; apoi, cu sprijinul unei largi publicităţi, bine orînduite, vinde publicului acţiunile societăţii în folosul comun al asociaţiunii. 
Aci publicul e şi mai amăgit decît altă dată, pentru că nu i se vînd acţiunile al pari; nu i se dau decît c-o majoraţiune de 15 la sută, ba de mai mult chiar. 
Dar mai extraordinar e că se găsesc totdeauna cumpărători în asemenea caz şi e greu să fie altfel pentru că publicitatea e aranjată astfel că răsună în acelaşi timp în 100 - 200 de ziare financiare, făr' a mai vorbi de cele politice cari zilnic vin a se adăoga la acest concert puternic. 
Auditorii sunt dar obligaţi a admira frumuseţea piesei muzicale, pentru că nu există nici o notă discordantă. Aplauzele pornesc de la ei înşii; apoi vine colecta sub formă de cerere de acţiuni şi aceasta a fost totdauna spornică. 
Însă iată şi sfîrşitul concertului, sfîrşitul comediei. 
Cursul acţiunilor nu e susţinut, pentru că toate sunt vîndute şi cînd publicul adevărat, cumpărătorul, vrea să vînză, nu mai găseşte pe nimeni care să cumpere. 
De acolo baisse considerabile cari adeseori nu se opresc la pari, aşa încît adeseori nu poţi. scoate o sută de franci pe o acţie ce-a fost plătită cu 350 fr. 
Daca imprudentul cumpărător vrea să se plîngă află răspunsul pe care l-am căpătat noi, cari am cerut pentru un client ruinat o mică favoare, aceea de a-i lua titlurile c-o pierdere de 50 procente. 

          {EminescuOpXII 348}

"Societatea e regulat constituită; clientul d-tale nu e copil; a trebuit să ştie ce face. Noi nu-i putem ajuta nimic". 
Clientul nostru e în adevăr în faţa unei societăţi foarte regulat constituite şi prin aceasta e ruinat cu toată buna regulă. 
Ceea ce spunem e-o istorie ce se întîmplă în toate zilele şi, în proporţie mai mare ori mai mică, toţi au fost victimele acestei spoliaţiuni legale. 
Am arătat astfel cele două moduri după cari se constituie societăţile astăzi; în amîndouă cazurile publicul [î]şi pierde banii. 
Suma societăţilor fiind considerabilă în acest din urmă timp, importanţa abizului săpat pentru biata economie, atît de penibil adunată, e evidentă. 
Se întîmplă azi ca portofoliile să fie tixite cu titluri cari n-au absolut nici o valoare, decît de nume. 
De acolo o neîncredere estremă pe care ne voi s-o blamez, dar care există în fine. Nu regret decît un singur lucru, că n-a existat acum zece ani. Am fi avut mai puţine ruine de deplîns, mai puţine de prevăzut. 
Trebuie să vă depărtaţi de asemenea societăţi ca de un inamic care se apropie sub masca amiciţiei, ceea ce se va întîmpla cu toate societăţile acestea este că vor lichida şi, activul lipsind, nu va rămînea acţionarilor altă mîngîiere decît de-a păstra în portofoliul lor titlurile ca pe nişte martori neputincioşi ai credulităţii lor. 
Această lichidare va fi teribilă. 

Asupra activităţii acestor societăţi "La France financiere" adaogă următoarele: 

Cheltuielele generale, adecă retribuţiunile personalului administrativ, sunt atît de mari încît ar mînca dobînda legiuită a capitalului social daca el ar fi plasat în rentă sigură de stat sau în valori de prima ordine. 
De-acolo imperioasa necesitate de-a recurge, pentru sporirea veniturilor, la alte mijloace, între cari în prima linie figurează operaţiunile de bursă. Daca operaţiunile de bursă s-ar traduce în simple împrumuturi pe titluri pericolul n-ar fi considerabil. Din nefericire nu e aşa, ci în jocul propriu zis administratorii caută beneficiile ce le sunt indespensabile pentru a distribui o dividendă acţiunilor lor. 
Dar cînd vorbim de beneficii vorbim de pierderi. 
Cînd un jucător cîştigă trebuie să fie cineva care pierde. 
Nimic nu e dar mai puţin sigur decît izvorul acestor beneficii şi un om cu minte nu poate admite ca norocul să favorizeze totdauna aceeaşi societate., 
Astfel, pentru a ascunde pierderile, se umplu portofoliile c-o sumă de valori de o negociaţie mai mult decît grea la bursă, dar a căror prezenţă e de ajuns pentru a împlini deficitul şi a permite distribuirea dividendei ordinare. 
Cursuri practicate cu abilitate în momentul confecţiunii inventariului permit comisarului a face un raport favorabil asupra compunerii portofoliului şi festa e jucată. 
Astfel liniştea reîncepe pentr-un an, în timpul căruia se vor reîncepe aceleaşi operaţiuni, pentru a sfîrşi în acelaşi chip. 
Portofoliul a o sumă de societăţi ne-ar prezinta curioase destăinuiri şi ar dezvăli ceea ce indicăm. 
Iată un rău, un viciu serios, pe care-l supunem luării aminte a cititorilor noştri. 

Iată dar descrise atît natura cît şi activitatea societăţilor al căror obiect nu este creditul real, întemeiat pe proprietate sau pe afaceri sigure de negoţ, ci pe comerţul de titluri a unor întreprinderi viitoare. Se poate ca reclama, tipărită pe pagina întîia a mai multor ziare din Bucureşti, că titlurile Creditului Mobiliar se cotează peste pari să fie adevărată şi totuşi asta nu va fi cu mult mai mult decît o manoperă de bursă, de vreme ce valoarea unui titlu nu se poate determina decît prin produsul întreprinderii ce el reprezintă. Cari sunt întreprinderile pe care Creditul Mobiliar le are în vedere, care produsul lor probabil? 

[30 septembrie 1881]

ECOURILE BANCHETULUI

Estragem din discursul d-lui Emil Constinescu următoarele floricele: 

Acest model de bust chemat a fi transformat în bronz, va sta în sala redacţiunei jurnalului ca un model de activitate, şi peste cincizeci de ani cînd poate!! nu vei mai fi. 

Un model de bust care va fi un model de activitate iată un model de stil! D. Rosetti, care are 68 de ani, peste 50 de ani nu va mai fi poate! 68 şi cu 50 făcînd 118 ani, acel poate dovedeşte mai mult la d. E. Costinescu o inimă bună decît un cap sănătos. 

          {EminescuOpXII 349}

Concluzie: A face din Costineşti, acum sase ani fără cizme, milionari este o mare minune, dară a face din ei deputaţi, scriitori însemnaţi şi oameni de stat este o minune de zece ori mai mare. D. C. A. Rosetti a făcut aceste două minuni. Cum dar să i se tăgăduiască numele de om mare? Cum să nu ne asociem şi noi la omagiurile care i se aduc, împreună cu Beizadea Mitică şi M. Sa Regele. 

[30 septembrie 1881]

["ÎN AUSTRO-UNGARIA, UNDE EXISTĂ... "]

În Austro-Ungaria, unde există atîtea naţionalităţi, aspiraţiunile politice ale acestora nu rămîn fără influenţă asupra relaţiilor esterioare ale monarhiei. Pe de altă parte relaţiile interioare, gradul de autonomie şi de determinare de sine care se acordă deosebitelor rase ce locuiesc m monarhia vecină e adeseori determinat de apropierile pe cari le esecută cabinetul faţă cu vrouna din puterile străine. 
În principiu s-a hotărît bunăoară o întîlnire între împăratul Francisc Iosif şi Alexandru III al Rusiei. De această întîlnire se leagă mii de speranţe, dar şi mii de nemulţămiri înlăuntru ca şi-n afară. În momentul în care s-a şoptit despre o asemenea întîlnire se face un mare tărăboi de absolută autonomie în Camera provincială croată din Agram; sîrbii catolizaţi ai celor trei regate de la sud ar vrea să anexeze jumătate Peninsula Balcanică şi să înfiinţeze sub auspiciile Habsburgilor o împărăţie de miazăzi; cehii se propun a însoţi pe împăratul în călătorie şi a se prezenta şi ei ţarului ca reprezentanţi ai slavilor din monarhie; bucuria în tabăra slavilor e mare. 
Dar în acelaşi timp se văd nemulţumiri din partea germanilor din monarhie, ba chiar din partea celor de din afară de marginile ei. 
Astfel ziarul "Tribune " din Berlin pretinde a i se fi scris din Petersburg că cestiunea întîlnirii împăratului Austriei cu al Rusiei atîrnă de guvernul din Berlin. 
În principiu ea e hotărîtă, dar baza acestei întîlniri cată să se creeze în Berlin, şi în toate împrejurările Austro-Ungaria trebuie să facă, în interesul păcii, concensiuni obligatorii. Sferele dominante din Berlin nu mai sunt atît de neutrale faţă cu mişcarea slavă din Austria precum s-ar părea; cîtva timp aşa a fost, căci se aveau în vedere turburările din Orient şi era vorba de a se înlesni, sub firma slavismului, presiunea Austriei asupra ţărilor balcanice, presiune necesară în contra înaintării Rusiei. Dar în timpul din urmă s-au întors foaia. 
De cînd elementele germane de lîngă Dunăre s-au ridicat cu atîta putere încît se pot naşte turburări constituţionale direcţiunea afacerilor străine ale Germaniei cată să se aştepte la manifestări demonstrative ale sentimentului naţional german, o consideraţie care înlăturează pe cea care o avea pentru influenţa austriacă în Orient. Ţarul a dat în privirea Orientului asigurări atît de leale încît, despre partea aceasta, nu există deocamdată nici o temere. 
Dar în Austria slavismul nu poate face şi mai mari progrese. În privirea aceasta s-au născut un schimb direct de idei între cei trei monarhi, precum şi între miniştri, principele Bismark şi baronul Haymerle. De-o săptămînă încoace mişcarea aceasta vie s-a comunicat şi cabinetului Taafe. Conducătorii cehilor au avut ocazia de-a afla că guvernul nu se va mai pleca esclusiv numai dorinţelor lor, de vreme ce consideraţia pentru mănţinerea bunelor relaţiuni cu vecinii exige neutralitate şi înlăuntru. Curînd se va observa retragerea cehilor. Agitaţiunea panslavistă, care a rămas fără influenţă în Petersburg, va fi privegheată de acum înainte în Viena cu toată asprimea, ca şi socialismul, de vreme ce s-a stabilit înţelegerea că Rusia nu va vedea în urmărirea panslavismului un act de ostilitate. Numai sub asemenea auspicii împăratul Germaniei va putea să asiste cu spiritul la întîlnirea ţarului cu împăratul Austriei, întîlnire ce nu va fi în folosul cehilor; numai aşa

          {EminescuOpXII 350}

se poate imagina o înţelegere între cei trei monarhi şi numai aşa se va şi stabili. Nici nu se poate imagina pentru Imperiul german o întrevedere care ar servi ca introducere sau continuare a unei neînfrînate predominări slave, care ar compromite pe ţar. Asupra bazelor întrevederii s-au stabilit deja înţelegere şi, din acest punct de vedere, întîlnirea va avea o însemnătate aproape tot atît de nemăsurată ca şi cea de la Danzig. 

[1 octombrie 1881]

["DIN FRANŢA SE POT CETI... "]

Din Franţa se pot ceti pururea lucruri interesante. 
Mai mulţi deputaţi au plecat în Africa să vadă de aproape starea lucrurilor de acolo şi să-şi adune material spre a combate guvernul. 
O foaie medicală, "Gazette hebdomadaire ", publică un articol care arată mizeriele sanitare ale trupelor franceze africane. Le lipsesc medici, medicamente, provizii, paturi şi rufe. Cei îmbolnăviţi de drum au fost puşi în paturile celor bolnavi de tifos şi astfel au sucombat acestei epidemii. Alţii, greu bolnavi, au fost puşi pe drum şi au murit din această cauză. 
Numita foaie mai are o mulţime de alte amănunte îngrozitoare. 
Franţa e avută, poate prea avută, dar republicanii fac economii - riscînd sănătatea şi viaţa altora - ei sunt liberali... în socoteala nenumăratelor suferinţe ale trupelor din nisipurile africane. 
Acum francezii au ocupat Tunisul şi forturile lui. Dacă o făceau aceasta acum cîteva luni, Republica nu plătea înzecit în bani şi sînge. 
Foile radiacle din Paris publică următoarea notă: 

Aducînd la îndeplinire rezoluţiunea luată de întrunirea din sala Rivoli, biroul însărcinat cu aranjarea meetingului invită poporul din Paris ca dumineca viitoare, la 2 ore, să se întrunească în public în sala Tivoli - vauxhall. Ordinea zilei: Darea în judecată a ministeriului. Uşile se vor deschide la o oră. Carte de intrare nu sunt necesare! 

Lumea aşteaptă cu nerăbdare să vadă dacă guvernul francez va interzice acest meeting îndreptat în contra sa. 
Ştim atîta, că la noi guvernanţii de astăzi strigă necontenit: libertatea absolută a presei, libertatea întrunirilor, tot absolute libertăţi! Prin urmare ei nu interzic absolut nimic. De ce? Pentru că şiretlicul lor bizantin, instinctiv la sălbateci şi la imbecili, le spune că oamenii de treabă nu se ocupă cu afaceri revoluţionare, iar anarhiştii se află numai în tabăra demagogilor. Deci: anarhic curată, apă tulbure, sub firma libertăţii, în care aceşti vînători neobosiţi îşi pescuiesc trebşoarele în tihnă şi fără nici o frică. 
Cît despre d. Gambetta, el pare că astăzi nu se prea grăbeşte a moşteni cabinetul Ferry. Organele sale caută să demonstre necesitatea unei "lichidări publice" a vechiului ministeriu, adecă să-şi supună gestiunea unei dezbateri serioase parlamentare. Poate că d. Gambetta află acum acri strugurii ministeriali? Cestiune de gust. De altfel şi d. Grevy păstrează încă o tăcere diplomatică, care, pare-ni-se, este semnificativă pentru prinţul ereditar al Republicei. Dar, chiar dacă d. Gambetta va forma noul cabinet, situaţia parlamentară tot nu va fi tocmai limpede. În Cameră nici un grup nu e destul spre a impune celorlalte. În Cameră sunt 39 deputaţi din centrul stîng, 168 din stînga republicană, 206 gambetişti, 52 din stînga extremă şi 88 din dreapta monarhistă. 
De unde să-şi aleagă d. Gambetta colegii? 

[2 octombrie 1881]

          {EminescuOpXII 351}

["CURTEA DE APEL DIN IAŞI... "]

Curtea de apel din Iaşi, după deliberări urmate, precum şi consiliul Facultăţii juridice al Universităţii de-acolo, s-au pronunţat amîndouă pentru inamovibilitatea magistraturii. Corpul advocaţilor din Iaşi n-a fost convocat pîn' acum, nu se ştie pentru ce, dar presupunem că guvernul central voieşte să-l lucreze mai întîi prin agenţii săi, plătiţi din fonduri poliţieneşti, spre a-l determina în favorul electivităţii. După cît aflăm, daca ar fi fost consultat pîn' acum, ar fi respins electivitatea. 
Toate autorităţile consultante pîn - acuma s-au pronunţat în contra electivităţii: Curtea de Casaţie, Curţile de Apel din Bucureşti, Iaşi şi Focşani; ordinul advocaţilor din Bucureşti; Facultatea juridică a Universităţii ieşene. 
Pentru electivitate nu s-au rostit decît o seamă de băieţi cu coatele încă pline de praful şcoalei şi al conventiculelor socialiste din Paris, oameni cari vor să-şi facă carieră, se vede, sub auspiciile protectoare ale cadrelor electorale ale vestitului Serurie. 
Ar fi interesant ca tot ce e competent în materie juridică să se pronunţe unanim pentru inamovibilitate, iar comisiunea parlamentară care-a consultat aceste autorităţi să se hotărască cu toate acestea pentru electivitate. Ce nu se poate la noi? La Dumnezeu şi-n Ţara Romînească toate sunt cu putinţă, zice un proverb vechi. 

[2 octombrie 1881]

["ZIARELE DIN VIENA... "]

Ziarele din Viena recunosc că, prin moartea neaşteptată a baronului Haymerle, i s-a creat politicei austro-ungare o situaţie foarte nesigură. 
Neaşteptîndu-se nimenea la un asemenea eveniment, necunoscîndu-se caile pe care omul de stat le urmărea, urmaşul său va trebui să se iniţieze mai întîi în misterile conducerii afacerilor, va trebui să afle în labirint firul Ariadnei, tăiat de mîna morţii. 
Cazul acesta a umplut lumea austriacă de consternaţiune. Un om de 53 de ani abia, de un temperament pururea egal şi liniştit, nu dovedea c-ar fi avînd în sine germenii unei morţi premature. Chiar în ziua catastrofei, ministrul, foarte bine dispus, dictase înainte de amiazăzi mai multe hîrtii diplomatice; masa sa era plină de elaborate destinate pentru sesiunea delegaţiunilor; de la 1 la 2 după amiazi lucrase încă împreună cu un şef de secţie. La 2 şi jumătate simţi strîngeri de inimă. O agonie scurtă, plină de dureri, începu: el espiră în jeţul său, dînd strigăte nearticulate de durere. 
Baronul Carol de Haymerle a fost născut în Viena la 7 decemvrie 1828, era însă de origine dintr-o veche familie nobilitară din Stiria, care emigrase în Boemia pe la 1560. În timpul războiului de treizeci de ani familia fusese dezbrăcată de drepturile ei nobilitare, în cari o reintegră împăratul Carol VI şi Maria Teresia. Baronul şi-a făcut studiile în Academia orientală din Viena, în acel institut escelent în care, pe lîngă o sumă de alte obiecte, se predau toate limbile orientale vii şi din care au ieşit pîn' acum mulţi literaţi austriaci cari s-au ocupat cu literatura persană, cu istoriografia împărăţiei turceşti, cu multe alte ramuri ale vechilor culturi ale Orientului. Numit în anul 1850 adiunct de interpret la internunţiatura din Constantinopol, a înaintat în curînd, şi în timpul războiului din Crimeea a fost însărcinat c-o misiunea specială pe lîngă Omer Paşa, comandantul oştirilor turceşti, cu privire la protegerea supuşilor austriaci. El a făcut călătoria făr' a fi însoţit de nimenea, printre detaşamentele roitoare ale armatei turceşti, singur şi călare, şi a împlinit misiunea spre satisfacţiunea tuturor. În 1857, numit secretar de legaţiune la Atena, în 1861 în aceeaşi calitate la Dresda, la 1862 a funcţionat în timpul adunării tuturor suveranilor germani care s-au ţinut la Frankfurt. După războiul între

          {EminescuOpXII 352}

Germania şi Danemarca a fost trimis ca însărcinat cu afaceri la Copenhaga, unde a izbutit a restabili în curînd, în urma războiului ce se întîmplase de curînd, relaţiile amicale între Curtea sa şi cea daneză. După războiul austro - prusian din 1866 el a fost delegat la pertratările de pace din Praga şi însărcinat cu misiunea de-a restabili bunele relaţii cu Berlinul, ceea ce i-a şi succes. De la 1868 încoace a mai fost însărcinat cu afaceri la Constantinopol, ambasador la Atena, la Haga, la Roma. 
În fine la 1878 a luat parte ca al treilea plenipotenţiar la Congresul din Berlin, iar după retragerea contelui Andrassy a fost numit cancelar al Imperiului. 
De însemnat este, şi caracteristic pentru modul cum se păstrează tradiţiile politice în alte state, că baronul era dintr-o familie ai cării membri, neam de neamul lor, fuseseră agenţi ai Curţii imperiale; că nu a fost un diplomat improvizat, ci a făcut studii pregătitoare la o academie anume destinată pentru creşterea personalului diplomatic al Austriei, dîndu-i-se cunoştinţele necesare pentru a pătrunde esenţa politicei austriace îndreptate spre Orient. 
Baronul Haymerle era un om de o arătare elegantă, de-o constituţie gingaşă şi abia de statură de mijloc. Puţin încărunţit, atitudinea sa era demnă, umbletul uşor şi elastic. Faţa, cu trăsături fine şi lucrate oarecum în amănunţime, trăda semne uşoare de oboseală, pricinuită prin studii ostenitoare, prin muncă necontenită. Glasul său suna încet, dar plăcut. în toată fiinţa sa era un amestec de diplomat, de om de lume şi de învăţat. 
De cea mai aleasă politeţă cu oricine ar fi intrat în relaţii cu el, nu părăsea niciodată o rezervă rece faţă cu cei ce stăteau mai departe de el. 
Baronul a încetat din viaţă în ajunul unui eveniment important şi anume înaintea întîlnirii împăratului Austriei cu ţarul. Ziarele polone mai cu seamă vorbeau că această întîlnire o să aibă loc foarte în curînd. Se vede însă că moartea cancelarului o să aibă un efect suspensiv şi asupra acestei întîlniri. 

[2 octombrie 1881]

["PREAOSFINŢIA SA MUSIU CHIŢU... "]

Preaosfinţia sa musiu Chiţu a ieşit prooroc şi făcător de minuni. Hagi Ivat, care s-a încumetat a scoate luna din puţ, n-a scos-o aşa de bine la capăt ca Preaosfinţia Sa, vlădica celei mai proaspete divinităţi, descoperite în seara banchetului, pe cînd Duhul Sfînt se pogorîse asupra apostolilor în chip de udătură, insuflîndu-le tuturor darul dumnezeiesc al suptului. 
Demult am bănuit în adevăr că roşii ar fi avînd parte la crearea universului; dar că unul dintre ei e chiar Dumnezelea, închinat de neamul lui Fundescu în biserică de urdă, asta n-am ştiut-o încă. 
A ieşit la maidan şi Dumnezelea ciurarilor. 
D-lor, zice Preaosfinţia Sa nea Chiţu, ridicîndu-mă acolo unde prevăzusem că am să mă ridic, am văzut aceasta ca prin un apocalips, prin o revelaţiune ca a lui Sf. Ion... 
La început... 
O voce. La început era cuvîntul. 
Chiţu. Ei bine, la început era "Romînul" şi "Romînul" era Rosetti şi Rosetti era "Romînul", şi nimic nu s-au făcut din cele ce s-au făcut fără "Romînul" şi fără Rosetti. 
Voi zice, să trăiască "Romînul" romînilor şi să trăiască romînii "Romînului". 
Iată cuvintele Preaosfinţitului Chiţu, citate exact din Evanghelia sfîntului Ioan Fedeleş. 
E prea adevărat că Unirea Principatelor a făcut-o moldovenii; adevărat că cel întîi cabinet al Romîniei unite era un cabinet Barbu Catargiu, adevărat că secularizarea averilor

          {EminescuOpXII 353}

închinate se datoreşte lui Cuza Vodă, împroprietărirea, cu toate defectele ei, lui Cogălniceanu, reforma legislaţiunii lui Boerescu şi altora, organizarea serviciului financiar şi întemeierea creditului unui Mavrogheni şi G. Cantacuzino; organizarea armatei - lui Ştirbei Vodă, urmărită cu stăruinţă zece ani de zile de generalul Florescu, precum e asemenea adevărat că Romînia e în orice caz făptura dinaştilor Basarabi şi Muşatini. 
Dar ce sunt toate acestea? Iluzii. 
Apocalipsul sfîntului Ioan Fedeleş, capitolul Udăturii, gîrliciul 32, altfel spune: 
"Nimic nu s-a făcut din cele ce s-a făcut fără Rosetti şi fără "Romînul"". 

Ba nu zău, gluma la o parte, pututu-ne-am -fi aştepta ca d. Chiţu, care trecea de-a puterea fi de om mai serios, va ajunge la aşa hal încît să-l declare pe d. C. A. Rosetti pînă şi identic cu Dumnezeu? 
Nu ne vom încerca să punem în relief meritele d-lui C. A. Rosetti. Dacă a nega şi a discompune, a stîrpi iubirea de trecut şi instinct de adevăr e un merit, desigur că şi viaţa acestui cetăţean e plină de merite. 
În opoziţie fiind, se joacă cu bomba lui Orsini, destul de prudent pentru a n-o arunca, nu de alta, dar aruncînd-o, ar fi făcut poate cunoştinţă c-un alt cordon, mai ţeapăn decît acela al Stelei Romîniei. Dar se joacă cu acea bombă, ameninţînd în dreapta şi-n stînga, neavînd însă nicicînd curajul de-a o face să esplodeze. 
La putere fiind, devine tipul slugărniciei şi al linguşirii. Nicicînd regele sau regina n-au văzut în ţara noastră, unde desigur e destulă plebe cosmopolită ridicată din gunoaie, slugarnică prin natura ei, niciodată, zicem, n-au văzut un om mai prosternat dinaintea mărimii lor pămînteşti, mai gata de a-şi renega tot trecutul, de a-şi abjura principiile, de-a fi apostol al propriilor sale învăţături decît pe acest republican
Să trăiască romînii " Romînului" zice d. Chiţu. 
O dorinţă foarte justificată din punct de vedere bugetar. 
Romînii "Romînului" sunt bunăoară d. Cîmpineanu, cu 40000 franci leafă; d-nii Fălcoianu, Stătescu, Costinescu, asemenea cu zeci de mii de franci lefuri anuale; cumulardul prinţ Dim. Ghica, care e în acelaşi timp prezident la Societatea Dacia - Romînia, la Creditul Financial Rural, la Regia tutunurilor, la drumul de fier Suceava - Iaşi, la Eforia Spitalelor, la Societatea de Construcţie, la Fabrica de Chibrituri, pretutindeni cu lefuri şi diurne şi neavînd pereche decît un alt cumulard şi acaparator de funcţii, vestitul general de clistirerie Davila. 
Aceşti acaparatori de funcţii sunt romînii "Romînului". 
Cît despre romînitatea romînilor "Romînului" vom cita numele convivilor d-lui C. A. Rosetti şi cititorul va alege: 
Urechia (din cauze cronice: recte Popovici, "Tata rus, mama rus, dar Ivan maldavan "); E. Caligari, general Angelescu (grec), Filitis, Giani, Davila, Cariagdi, Costinescu (armeano - neamţ ), Frederic Dame, Carada, Xantho, Derussi, Cerlenti, Chrisoveloni, Ioannidi, Muller, Elias, Papazoglu, Levy, Ascher, Nedekovici, Nacu, Rietz, Oppler, Graboski, Panaioti, Stelorian, Marghiloman, Pr. Demetrescu (armean ), Th. Ştefănescu (bulgar), Eliad, Lapati, Dimitriadi, Villacros, Pascaly, Verussi, Eustaţiu, Gobl, Pandrav, Fundescu (se pretinde bosniac, ezităm între ciurar şi lingurar ), Sergiu, Arghiropol, Halfon, Culoglu, Schina, Perticari, dr. Severin (recte Bosnagi; nu ştie romîneşte), Arion, Caramanlîu, Cavadia, Vermont (recte Grunberg ), Sim. Mihălescu (recte Hagi Ivat, bulgar), Hilel Manoach, Djuvara, Pilidis, Lazaridis, Calerghi, Mavrus, Enciulescu (bulgar), Stăncescu, Zaharidi, Dancovici, Pencu, Staicovici, Radovici etc. etc. 
Iată romînii "Romînului". 
Iar "Romînul" acestor romîni e d. C. A. Rosetti, om al cărui părinte, al cărui frate chiar nu ştia să vorbească romîneşte. 
Ş-apoi foaia guvernamentală mai zice că cităm numai pe Pherekydes! Iată lista lungă a convivilor d-lui C. A. Rosetti, iată elementele determinante ale limbii, istoriei, caracterului naţional al Romîniei. 
Celor mai mulţi le-o fi de ţară cum ni-i nouă de mere pădureţe. Mai e îndoială? Iubirea de ţară e pururea şi pretutindenea iubirea trecutului; patria vine de la cuvîntul pater şi numai oameni cari ţin la instituţiile părinţilor lor, la petecul de pămînt sfinţit de munca şi sîngele părinţilor, pot fi patrioţi. 

          {EminescuOpXII 354}

Patriotism cu părinţi îngropaţi în Ţara Bulgărească şi cari nici ştiau romîneşte, un asemenea patriotism nu există. 

[3 octombrie 1881]

["TOATE FOILE GERMANE... "]

Toate foile germane vorbesc de călătoria lui Gambetta prin Germania şi de întrevederea lui cu prinţul Bismarck la Varzin. Sunt persoane cari susţin că l-ar fi văzut şi în Berlin. "Dresdener Nachrichten " crede chiar că

Această întrevedere va avea o importanţă mai mare decît cea de la Danzig. Dar pînă acum nu se ştie nimic pozitiv în privinţa întîlnirii celor doi bărbaţi de stat, decît numai că d. Gambetta s-a întors la Paris. Astfel negocierile pentru formarea noului cabinet se pot reîncepe şi din rezultatul lor se va întrevedea poate cu ce deciziuni se va fi despărţit d, Gambetta de cancelarul german. 
În opiniunea publică a Franţei Gambetta trece de omul situaţiunii. Alegerile a ieşit mai mult după dorinţa sa, el dispune în Cameră de fracţiunea relativ cea mai tare. Ţara îl cheamă; chiar vrăjmaşii săi strigă că mai bucuros l-ar vedea în fruntea guvernului decît pe fotoliul de preşedinte al Camerii. Cu toate acestea el pare a se îndoi. De aceea unii au început să-l numească: "Ministru - preşedinte fără voie". 

Este adevărat că un minister Gambetta deschide perspective ale căror ultime consecinţe nu se pot prevedea. Iată ce scrie în "Voltaire" Arthur Ranc, un intim amic al lui Gambetta: 

Înainte de a începe să guverneze ar fi legat deja la mîni. Şi aşa s-a ajuns deja scopul propus, şi anume de a face pe Gambetta prizonierul politicei de pînă acuma. Daca Gambetta va primi guvernul va avea să rezolve o grea problemă. La dreapta şi la stînga va întîmpina o vrăjmăşie neîmpăcată. Chiar mulţi dintre cei indiferenţi vor avea faţă, cu dînsul sentimentul acelui englez care a însoţit prin toată Europa pe un îmblînzitor de animale feroce în speranţa de a-l vedea odată sfîşiat. Va fi oare Gambetta sfîşiat de Sfinx? 
Ni se pare că viitorul va răspunde prin: Da! 

[4 Octombrie 1881]

["JOI S-A ADUNAT ÎN SIBIIU... "]

Joi s-a adunat în Sibiiu congresul bisericesc al romînilor răsăriteni din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească. "Pesther Lloyd" relevă că acest congres merită o deosebită atenţie, pentru că în el se va decide înmulţirea diecezelor romîne. Se va propune anume crearea a două dieceze încă. O parte ar voi ca nouăle episcopii să fie una la Făgăraş (deci în Ardeal), alta la Oradea Mare; alţii propun ca amîndouă diecezele să fie dincolo de munţii Ardealului, şi anume una în Timişoara, alta în Orade; iar mitropolia Ardealului să rămîie tot atît de mare precum este, dîndu-i-se doar în ajutor mitropolitului un episcop coadiutor. 
Amîndouă mitropoliile din Ardeal, cea răsăriteană şi cea greco - catolică, au una şi aceeaşi origine. Din evul mediu încă exista archidieceză răsăriteană în Alba-Iulia, ai cărei mitropoliţi se sfinţeau de către mitropolitul din Bucureşti, ca exarh al patriarhiei constantinopolitane. Pe la începutul secolului trecut au început convertirea unui număr de romîni la ritul greco - catolic, de unde a urmat prefacerea mitropoliei din Alba-Iulia în mitropolie greco - catolică. Romînii cari n-au primit uniunea au urmat paralel viaţa lor

          {EminescuOpXII 355}

bisericească cu acei ce o primiseră, pînă ce în sfîrşit Şaguna la 1864 izbuti a reînfiinţa mitropolia răsăriteană, care curînd [î]şi înfiinţă două episcopii, la Arad şi la Caransebeş. 
După datele statistice publicate în anul 1873 credincioşii bisericii romîne greco - răsăritene de sub Coroana Ungariei sunt 1 609 169. Afară de 40 000 de romîni cari se ţin de episcopia Vîrşeţului, ei sunt împărţiţi astfel: arhidieceza din Sibiu 715 928; dieceza Aradului 558 880; dieceza Caransebeş 335 360. 
Faţă cu cererea de-a se mai înfiinţa două dieceze, "Pesther Lloyd" doreşte ca, la executarea acestui proiect, să se creeze astfel de organe bisericeşti nouă, cari

pe lîngă cultura şi creşterea coreligionarilor, să observe şi acele îndatoriri pe care orice cetăţean, de orice naţionalitate sau confesiune, trebuie să le respecte, precum respectă învăţăturile bisericii sale. 

Desigur că aceste îndatoriri tot atît de sfinte ca ale bisericii sunt, după ideea ziarului oficios, acelea cari privesc statul unguresc. La acestea nu ar fi de observat decît că învăţăturile bisericii sunt foarte statornice, soarta statului unguresc însă cam nestatornică. Într-un conflict care s-ar putea isca vro odinioară între Casa habsburgică şi statul unguresc, precum a fost cel de la 1848, legea răsăriteană prescrie să ţii per fas et nefas cu împăratul. Cu această ocazie o mulţime de îndatoriri pe cari "orice cetăţean cată să le respecte" încetează de sine şi se nasc din contra o sumă de alte îndatoriri mai grele, al căror exerciţiu însă ar fi poate îndreptat contra statului specific unguresc, neîncetînd de-a fi îndatoriri patriotice şi morale. în genere "îndatoririle ce fiece cetăţean cată să le respecte " sunt sub coroana Sf. Ştefan o cestiune de apreciaţie. Daca romînii ar face în socoteala lor ceea ce ungurii făceau şi fac, asemenea în socoteala lor, ar fi taxaţi de către aceştia de trădători de patrie s. a. m. d. 
Noi credem din contra că la înfiinţarea nouălor dieceze consideraţii politice ungureşti nu trebuie să joace nici un rol. 

[4 octombrie 1881]

LITERATURĂ POPULARĂ. PALAVRE, 
ANECDOTE, TACLALE Ş. A. 

Nu e popor care să fi intrat în contact cu romînul fără ca acesta să-şi bată joc de el. Sunt nenumărate anecdotele populare în cari se iau peste picior grecii, evreii, nemţii, ungurii, polonii, muscalii; asupra ţiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare, cum şi-au făcut biserică, ce predică le-au ţinut părintele Porgaţie şi popa Mătrăgună, cel de viţă bună. Crezul şi cele zece porunci s-au răstălmăcit de către romîn şi s-au potrivit neamului; despre bulgari există asemenea o lungă povestire a lui Hagi Ivat craiul, care a vrut să ia Ţarigradul înarmat c-un praz; despre sîrbi asemenea, c-un cuvînt despre toţi. 
Un obiect predilect al ironiei populare e popa şi călugărul. Mulţimea cea mare de călugări şi lipsa de cultură a clerului laic şi monastic vor fi fost în mare parte cauza acestei ironii. 
Din această ramură puţin cultivată a literaturii populare d. Baican ne trimite cîteva probe, cari desigur vor interesa. 
Între mulţimea aceasta de tipuri, romînul însuşi apare isteţ şi batjocoritor, personificat ici în Pepelea, colo în Păcală. 
Cronicele noastre, descrierea din vremea lui Matei Basarab făcută de diaconul Paul din Aleppo, scriitorii poloni mărturisesc că la mesele domnilor Basarabi şi Muşatini se cînta şi se glumea mult. Astfel bunăoară cîntecul dezgropat: 
Ştefan, Ştefan, Domn cel mare, 
Seamăn în lume nu are

          {EminescuOpXII 356}

se cînta unisono de către toţi mesenii. Măscăricii îşi făceau mendrele, zicîndu-i lui Vodă "măi vere", curţile domneşti erau pline de cimpoiaşi, ospeţele ţineau cîte douăsprezece ceasuri în şir, şi-n această viaţă, pentru care Miron Vodă Barnoschi zice că " dulce Domnia la Moldova", răsuna numai din cînd în cînd buciumul războinic chemînd Vrancea şi Cîmpulungul, Soroca şi Tigheciul, Ţara de Sus şi Ţara de Jos sub cei doi vornici ce comandau aripele împotriva duşmanului. Pe cai, cărora le ziceau: 

Aşterne-te drumului
Ca şi iarba cîmpului 
La suflarea vîntului... 

ţara s-arunca, o adevărată vijelie, spre margine, şi vai de neamul ce-i încăpea pe mîni. 
Ceea ce presupunem este însă că în vremea unora dintre dinaştii romîni cată să fi existat o epocă literară ale cărei rămăşiţe fragmentare se mai găsesc astăzi şi cari pe zi ce merge se împuţinează. 
Anecdotele au îndealtmintrelea proprietatea de a se schimba cu timpul şi de a se adapta actualităţii; multe pot fi de tot moderne. 
Bogăţia consonantică şi vocalică a limbii îi dă înlesnire romînului de-a imita cu uşurinţa pronunţia altor popoare, pe cînd celelalte cu greu deprind fonologia limbii noastre. 
Reproducînd aceste anecdote nădăjduim că autorul lor [î]şi va continua lucrarea, în care arată talent, şi se va sili să dezgroape mai tîrziu poveştile lui Pepelea, cari sunt fără contestare mai vechi decît aceste ce scăpară din contactul cu străinii. 

[4 octombrie 1881]

["CELE DOUĂ PREOCUPĂRI... "]

Cele două preocupări ale zilei sunt întîlnirea între împăratul Austriei şi al Rusiei şi pretinsa întrevedere între d. Gambetta şi principele de Bismarck. 
Întîlnirea între cei doi împăraţi se vesteşte de cîteva săptămîni, fără a se putea indica localitatea măcar în care ar avea să fie. Unii indică Varşava, alţii localitatea Graniţa, dar cu mai multă stăruinţă se citează tîrguşorul Krszezovice (Crşejoviţe ), unde împăraţii ar fi avînd să se întîlnească într-un castel al familiei Potocki. 
Despre însemnătatea acestei întîlniri baronul Haymerle ar fi zis că atît alianţa celor doi împăraţi cît şi tendinţa de-a se reapropia de Rusia se 'ntemeiază mai cu seamă pe dorinţa pe care Curţile o au de-a impune linişte mişcării republicane şi socialiste din Europa. Preocuparea că exemplul Republicei Franceze ar putea să afle imitatori în Italia şi în alte state, turburarea ascunsă însă permanentă în Rusia, cestiunea socială în Germania, tendenţele centrifugale ale unor grupuri din Austro-Ungaria, toate acestea la un loc sunt de natură a inspira îngrijire marilor monarhii ale continentului nostru. 
Dacă însă întîlnirea n-ar avea în vedere decît pericolele ce reies pentru formaţiunile monarhice din tendenţele ultraegalitare ale secolului nostru ea n-ar fi decît reîn [noirea ] [acelei] alianţe, reînnoirea acelei politici conservatoare care a urmat după căderea lui Napoleon I. 
Se poate însă ca în cercul consideraţiunilor politice ale întrevederii să intre şi alte cestiuni, între altele acelea pe cari le-au creat Tractatul de la Berlin. 
Vro cîteva zile i s-au pierdut urmele d-lui Gambetta. Unele organe susţin c-ar fi fost văzut la Bruxelles, altele 'l fac să călătorească prin Elveţia, dar cea mai răspîndită din toate versiunile era că ar fi fost văzut în Germania şi c-a avut o întrevedere cu principele de Bismarck la Varzin. 

          {EminescuOpXII 357}

D. de Blowitz, corespondentul cunoscut al ziarului "Times", luînd de obiect această călătorie misterioasă a dictatorului francez în Germania, crede că scopul ei n-a putut fi decît o întrevedere cu cancelarul şi citează pentru aceasta motive cari par plauzibile. 
La 1878 d. de Blowitz se afla, în timpul Congresului, la Berlin şi a avut de mai multe ori ocazia de-a vedea pe principele de Bismarck. În una din aceste conversaţii se vorbea de d. Gambetta. La auzirea acestui nume cancelarul exclamă: 

 - Gambetta? lată un om pe care aş voi să-l văz înainte de-a muri. Orice s-a zice, e un om foarte remarcabil. Întrece c-un cap pe toţi compatrioţii lui. E un fermecător, se zice; cu toate acestea fermecătorii n-ar fi mari oameni de stat după cum se crede. 
 - D. Thiers mi-a spus într-o zi, replică d. de Blowitz, că şi d-ta eşti un fermecător, dar aceasta nu te-a împiedecat de-a fi un mare om de stat. 
 - Da, dar de reputaţia aceasta nu mă bucur în Germania. 

Corespondentul ziarului englez văzu în insistenţa cancelarului de a-i vorbi de d. Gambetta o invitare indirectă de a-i pregăti o întrevedere. El se grăbi a-i vorbi principelui de Hohenlohe şi baronului Holstein, unul din consilierii intimi ai principelui, cari amîndoi au fost asemenea de această părere, ba s-au discutat chiar condiţiile în care s-ar putea pune la cale o asemenea întrevedere. 
A doua zi d. de Blowitz, crezînd că baronul Holstein va fi avut timpul de a comunica principelui conversaţia ce o avuseră, a voit să afle ceva despre dispoziţiile cancelarului. 
Baronul [î]i răspunse: 

Trebuie să înţelegi că o asemenea întîlnire e o afacere gravă, de care nu poate fi chestie decît după ce se vor fi cumpănit bine urmările ei. Cancelarul e convins că d. Gambetta e destinat peste puţin să exercite nu numai puterea în Franţa, ci o putere de un caracter decisiv chiar. 
Cancelarul vrea pacea. El ar vrea să vază mai deaproape pe-un om de la care va putea atîrna pacea ori războiul. Vrea să-şi formeze o idee despre ceea ce gîndeşte d. Gambetta în această privinţă. Dar această întîlnire trebuie să fie o apropiere. Trecutul să rămîie trecut. Cei doi oamenii de stat au luptat unul în contra altuia, fiecare pentru ţara lui. Ceea ce-i făcut e făcut, silinţele momentului nu pot privi decît viitorul. 
Deci trebuie să se înlăture tot ce-ar putea altera caracterul şi obiectul acestei întrevederi. Nu se poate face nici o propunere care să întîmpine un refuz sau un eşec. Nu poate fi vorba nici de-un compromis, nici de retrocesiune, nici de modificarea tractatelor în vigoare. 
Nici principele, nici împăratul n-ar putea să îngăduie o discuţie asupra acestui punct. Dar o întîlnire între cei doi oameni de stat, în care şi unul şi altul s' aducă intenţii pacifice, fiind pătrunşi de datoriile ce le incumbă, n-ar putea fi decît fecundă în rezultate fericite, chiar dac' ar renunţa fiecare din ei la satisfacerea personală de-a triumfa unul asupra celuilalt. 

Întors la Paris, d. de Blowitz a avut ocazia de-a raporta d-lui Gambetta ceea ce d. de Bismarck [î]i zisese. Era hotărît a-i vorbi de întrevedere, dar s-a sfiit înaintea responsabilităţii care putea să cază asupră-i în această afacere. 
Corespondentul foii engleze adaogă că amănuntele pentru punerea la cale a întîlnirii au putut să aibă loc şi fără el şi că petrecerea d-lui Gambetta în Germania a putut să aibă de scop întîlnirea cu cancelarul. 

[6 octombrie 1881 ]

["SÎMBĂTĂ SEARA S-A REPREZINTAT... "]

Sîmbătă seara s-a reprezintat la Dacia comedia Trotman Vîntură Ţară. Piesa a reieşit foarte bine. Jocul artiştilor, ca totdauna, n-a lăsat nimic de dorit. Au escelat dd. Vlădicescu sen., Anestin, Sachelarie. Comedia este frumoasă. Ar fi trebuit însă să se mai revadă puţin, spre a se îndepărta franţuzismele, cum uneori cauchemar şi altele. 
La urmă s-a jucat O partie de concină, de d. V. Alexandri, care a esprimat dorinţa a o vedea reprezintată. D-na Fanni Tardiny şi d. Vlădicescu jun. au smuls aplauzele publicului. Barcarola cîntată de d. Vlădicescu a transportat publicul. Terminîndu-se 

          {EminescuOpXII 358}

spectacolul, publicul a chemat pe autor. D. Vlădicescu a ieşit la rampă ţinînd o alocuţiune foarte la locul ei. Mulţumind pe de o parte publicului pentru încurajare, şi-a exprimat fericirea că autorul piesei a asistat la reprezentaţie şi, în cor cu spectatorii, a strigat: Trăiască Vasile Alexandri, marele poet al Romîniei. 
Aseară s-a jucat Devotamentul unui soldat, dramă, cu mare succes. D-na Tardiny a fost superbă în scena nebuniei. În curînd vom face o dare de seamă amănunţită asupra pieselor reprezintate şi asupra jocului diferiţilor actori ce compun trupa d-nei Fanni. 

[6 octombrie 1881]

["CRIZA MINISTERIALĂ DIN PARIS.. "]

Criza ministerială din Paris pare a primi o turnură de comedie. Preşedintele Republicei, opinia publică şi majoritatea deputaţilor şi senatorilor poftesc pe Gambetta în fruntea cabinetului şi, cu toate acestea, el cată să mai aştepte mult pînă să-şi realizeze mandatul. Ministeriul Ferry e ca şi demisionat, dar fără a se putea retrage. El trebuie să se prezinte în faţa Camerii, să salute pe reprezentanţii suveranului popor cu clasicul Morituri te salutant, să se justifice, să asculte cu evlavie critica şi dojanele lor. Aşa vrea Gambetta şi aşa o fi trebuind să fie. Oricum, situaţia pare a se fi mai clarificat. 
Preşedintele Grevy a scris, acum cîteva zile, lui Gambetta că doreşte să vorbească cu dînsul asupra actualei situaţii politice. Gambetta a urmat acestei invitări ducîndu-se la preşedintele, unde conversaţia s-a învîrtit în jurul evenimentelor politice de la închiderea Camerei încoaci şi a situaţiei politice creată prin ultimele alegeri. Grevy a recunoscut, cum vedem dintr-o telegramă a foilor străine, caracterul progresist al alegerilor din urmă; Franţa, fără a dezaproba politica înţeleaptă şi moderată din ultimii ani, şi-a exprimat dorinţa în mod incontestabil ca să se înainteze pe calea reformelor. "Eu sunt sigur, a zis Grevy, că totodată Franţa doreşte executarea acestei programe supt conducerea bărbatului care a fost primul ei autor şi cel mai neobosit al ei propagator ". Spre a corespunde acestei clare indicaţii a alegatorilor franceji Grevy zice să s-a simţit obligat să confereze şi să audă consiliele conducătorului majorităţii Camerii înainte de începerea crizei oficiale ministeriale şi înainte de a se întruni Camera. 
Gambetta a mulţumit mai întîi preşedintelui pentru încredere şi s-a declarat gata, dacă s-ar pronunţa Camera în acest sens, a prezenta preşedintelui un program şi, dacă s-ar ajunge la o deplină înţelegere, a forma un ministeriu; dar e imposibil, cel puţin oficial, de a face ceva înainte de a-şi fi dat Camera părerea sa. Ministerul actual, înainte de a se închide Camera, a obţinut un vot de încredere; în sesiunea din urmă ministerul niciodată n-a fost în minoritate şi din nimic nu se vede că alegerile s-ar fi făcut contra ministerului; ţara deci n-ar înţelege de ce ministerul, la începutul şedinţelor, să nu se prezinte Camerii spre a justifica politica interregnului şi să ceară un nou vot de încredere. Numai după o dezbatere publică mare, cît se poate de amănunţită, se va recunoaşte care majoritate va guverna într-adevăr. Din realegerea foştilor deputaţi nu se poate conchide a priori că ne aflăm tot în faţa aceleiaşi Camere; aceiaşi deputaţi pot reveni cu păreri şi mandate modificate; de aceea, pentru moment, parlamentar şi politic vorbind, nu e posibilă formarea unui nou minister. Actualul minister să se prezinte în faţa Camerii şi numai dezbaterea va lumina viitorul. 
Grevy declară că pune prea mult preţ pe opinia lui Gambetta, pe care pare a o împărtăşi. Gambetta asigură pe Grevy despre devotamentul său şi că e gata a urma orice invitare a lui Grevy cînd acesta ar dori vreo conferinţă. 
Această convenire a durat aproape o jumătate oră. Preşedintele a chemat apoi pe ministrul preşedinte Jules Ferry şi i-a comunicat conţinutul întrevorbirii. Ferry a pledat mai 'nainte pentru formarea cabinetului înainte de a se întruni Camera şi, crezînd că

          {EminescuOpXII 359}

Gambetta va lua afacerile guvernului, era să-şi dea demisiunea oficial. Dar fiindcă Grevy, în urma acestei conversaţii, n-a putut oferi lui Gambetta prezidiul ministerial, se crede că ministerul va mai întîrzia cu demisiunea. Dar, chiar dacă ar demisiona acum, miniştrii tot ar trebui să rămînă pînă la formarea noului cabinet şi astfel ar avea ocazia de a se justifica în faţa Camerii. Cestiunea dacă Gambetta va fi ministru - preşedinte cu sau fără portofoliu nu s-a atins; dar se crede ca sigur că, dacă împrejurările vor chema pe Gambetta la guvern, Grevy are de gînd să-i dea toată libertatea de acţiune îndată ce ar domni o înţelegere asupra programei. Toate listele ministeriale publicate pînă acum sunt falşe; Gambetta n-a făcut încă propuneri nimănui. 

[7 octombrie 1881]

["PRIN FAIMOASA SCRISOARE... "]

Prin faimoasa scrisoare din Rusciuc d. C. A. Rosetti a declarat, la 1857, că e frate cu Rosenthal. 
Se vede că în calitatea de frate cu evreii, venind la minister, a înfiinţat secretariatul estraordinar pentru Moldova, post neprevăzut în buget, neautorizat prin nici o lege, menit însă a organiza pe evrei în partid roşu. 
De cînd d-sa are la îndemînă pe d. Guţă Panu, circulările curg de la Ministerul de Interne; diletantismul literar pus în serviciul celui politic dă naştere la o mulţime de probe de stil, iscălite de C. A. Rose... nthal. 
Dar acest diletantism nu se mărgineşte a fi pur literar, ci e totodată, din nefericire, politic. 
Ministrul nostru de interne n-are nici o idee clară despre ceea ce trebuie a se face în privirea cestiunii izraelite, ba nici poate avea o idee. Cosmopolit precum este şi adept al teoriei "om şi om", necunoscător istoriei noastre naţionale şi legislaţiunilor altor ţări pe cît privesc această materie, d. C. A. Rosetti crede a putea înlătura cestiunea izraelită printr-o circulara concepută de ilustrul Guţă, prin care se încredinţează că legea poliţiei rurale are să facă minunea de-a scăpa ţara de boala socială. 
În acelaşi timp în care această circulară se publică, pe sub mînă d. C. A. Rosetti încvartiruieşte pe jidovimea imigrată peste toată Romînia, împle orăşelele Ţării Romîneşti cu aceleaşi elemente cari au adus decadenţa morală şi fizică a populaţiunilor noastre din Moldova. Pe la punctele de graniţă pe de altă parte curg evreii cu paşpoarte în regulă, căci guvernele lor respective, ca să scape de ei, le dau bucuros paşpoarte, ba poate chiar şi bani de drum. 
Ţara în care d. C. A. Rosetti e stăpînitor e neapărat Eldorado al tuturor scursăturilor. La noi lucrul merge atît de departe încît chiar dreptul de graţiare, pe care constituţia 'l dă regelui, a devenit un monopol jidovesc. 
Evreii cari au bătut pe preuteasa romînă pentru că privea la îngroparea rabinului şorr au fost graţiaţi. 
Îndată ce un evreu ar fi condamnat pentru escrocherie, pentru faliment fraudulos, pentru crime ori delicte specific evreieşti, se ţin lanţ stăruinţele pînă împrejurul regelui, de unde vine neapărat... graţiarea. Romînul, de va fi furat o găină, şade luni şi ani în temniţă; evreul ce prin faliment fraudulos va fi ruinat zeci de familii poate fi sigur că va fi graţiat, prin protecţia şi conexiunile ce le are solidaritatea neamului lor. 
Dacă un judecător va fi drept şi va pronunţa sentinţe pedepsitoare asupra evreilor poate fi de mai nainte sigur că, sau va fi pus în disponibilitate, sau permutat... sau înaintat la vro Curte din alt loc, numai să scape cuibul evreiesc de el. 
O conspiraţie întreagă contra negoţului romîn, contra muncii romîne, contra statului romîn, conspiraţie la care iau parte fără s-o ştie poate sferele noastre determinante, 

          {EminescuOpXII 360}

însă unii cu bună ştiinţă şi între aceştia desigur putem cita pe d-alde Gheorghian, Guţă Panu şi pe părintele lor spiritual, d. C. A. Rosetti. 
Relevăm toate acestea pentru a putea esplica circulara, necalificabilă din punct de vedere naţional, a d-lui C. A. Rosetti. Necalificabilă, pentru că ministrul de interne trebuie să ştie cît de mult populaţiile noastre sunt esploatate de aceşti străini, trebuie să ştie că ţara nu se află decît în cazul de legitimă apărare. Dar se 'nţelege... pentru fratele lui Rosenthal legitima apărare a elementului istoric în contra imigraţiunii şi exploatării străine e o uneltire criminală. Cînd poporul nu mai găseşte nici un sprijin în administraţia sa venală, în justiţia lipsită de experienţă, nicăiri, cînd el s-ar decide a-şi apăra moşia precum şi-o apărau străbunii lui, cu parul, atunci d. C. A. Rosetti e virtuosul, poporul e criminal. Dar ce să facă poporul romînesc daca legiuitorii şi căpeteniile lui nu fac nimic? Să se lase despoiat, să se simtă străin în ţara lui proprie, să moară? Libertatea de-a muri e desigur aceea pe cari i-o [con]cedeţi mai lesne, după cum ne 'nvaţă datele statistice. 
Existat-au şi în alte ţări cestiune izraelită, ba există încă. Dar a intervenit regele, statul, pentru a o regula, pentru a da o scurgere elementelor parazite. 
Iată de ex. cîteva paragrafe din edictul lui Frideric Vilhelm III privitor la poziţia evreilor în Prusia. 

 1. Evreii cu privilegii, patente de naturalizaţiune, răvaşe de protecţie şi concesiuni se vor privi ca pămînteni. 
 2. Durata acestei calităţi ce li se atribuie ca pămîntenii li se acordă însă numai sub următoarele condiţii: 
Să poarte porecle hotărîte de familie. 
Nu numai în purtarea condicelor lor de negoţ, ci şi în compunerea contractelor lor şi a declaraţiilor juridice a voinţei lor să se servească de limba germană sau de altă limbă vie, iar la iscălirea numelui lor să nu se servească de alte litere decît de cele germane sau de cele latine. 
 3. Pînă 'n şase luni de la data publicării acestui edict oricare evreu privilegiat trebuie să declare la autoritatea domiciliului său ce nume voieşte să poarte. Cu acest nume va fi numit atît în pertractările şi în eliberările de acte publice, precum şi în viaţa comună. 
 4. După ce va urma declararea şi stabilirea numelui de familie, fiecare va primi de la guvernul provinciei sale, în care-şi are domiciliul, un certificat că, e pămîntean, care certificat [î]i va servi lui şi urmaşilor lui în loc de răvaş de protecţie. 
 5. Evreii aciia cari vor lucra în contra prescripţiunilor 2 şi 3 se vor considera şi trata ca evrei străini. 
 6. Ne rezervăm de-a hotărî prin legi, cu vremea, întru cît evreii pot fi admişi la servicii publice şi funcţiuni ale statului. 
 17. Evreii pămînteni pot să încheie căsătorii între dînşii fără ca pentru aceasta să aibă nevoie de-o autorizare specială, întrucît nu e necesară, după prescripţiuni generale, învoirea sau permisiunea altora la încheiarea căsătoriei. 
 18. Dar e nevoie de-o autorizare specială cînd un evreu pămîntean se însoară c-o evreică străină. 
 19. Prin căsătoria c-o evreică pămînteană evreul străin nu cîstigă dreptul de-a se aşeza în statele noastre. 
 30. În nici un caz rabinii şi mai marii evreilor nu-şi pot aroga vro jurisdicţiune sau dirigerea de moşteniri pupilare. 
 31. Evreilor străini nu le e permis a se aşeza în statele noastre pînă ce nu vor fi cîştigat dreptul de împămîntenire prusian. 
 32. La cîştigarea drepului de pămîntenie nu pot ajunge decît după propunerea guvernămîntului provinciei în care vor să se aşeze şi cu, aprobarea ministerului nostru din lăuntru. 
 34. Evrei străini nu pot fi primiţi nici ca rabini, nici ca servitori bisericeşti, nici ca calfe şi ucenici, nici ca servitori în casă. 
 35. Acei evrei pămînteni cari vor lucra contra dispoziţiunii - lui 34 de mai sus se vor pedepsi cu 300 taleri amendă sau, în caz de neavere, cu închisoarea măsurată după regulile în general stabilite a preschimbării pedepselor, iar evreul străin se va transporta numaidecît peste graniţă. 
 36. Evreii străini au permisiunea de-a intra în ţară pentru a trece prin ea sau pentru afaceri de comerţ permise. Despre procedarea ce au a urma ei şi care se va urma contra lor autorităţile poliţieneşti vor primi o deosebită instrucţie. 
 38. În Koenigsberg în Prusia, în Breslau şi în Frankfurt lîngă Oder pot să petreacă şi evrei străini în vremea bîlciului şi cu permisiunea autorităţii. 

Iată cum se apără un stat sănătos de invazie. Nu ni se spună că această lege, dată în secolul al nouăsprezecelea în unul din cele mai civilizate state din Europa, a fost abrogată. Rău s-a făcut că s-a abrogat şi o dovadă că rău s-a făcut este mişcarea antisemitică care a cuprins şi frămîntă Germania atît în cercurile de sus cît şi în cele de jos ale ei. 
D. de Bismarck, care desigur simte cu repugnanţă cum evreii vor să devie elemente determinante în statul german, nu este cu totul străin de această mişcare. Cerem iertare

          {EminescuOpXII 361}

de la pana noastră proprie că îndrăznim a cita numele principelui în aceleaşi şiruri în cari cităm pe un C. A. Rosetti şi pe alţi pitici. 
Am fi nedrepţi se 'nţelege de-a amesteca pe toţi evreii în aceeaşi categorie; căci prin intuiţie ne-am încredinţat că există marea deosebire între cei veniţi de mult în ţară, adică de o sută şi mai bine de ani, şi cei veniţi de la 1840 încoace. Aceşti din urmă sunt cei răi. În Moldova se găsesc adesea alături orăşele cu evrei cu totul deosebiţi. În judeţul Iaşi bunăoară nu e absolut nici o comparaţie între evreii din tîrguşorul Bivolarii, cari sunt vechi, vorbesc şi se poartă ţărăneşte, sunt prietenoşi şi de bună credinţă, şi între rasa duşmănoasă şi sălbatică din tîrguşorul Sculenii. Dar o lege de incolat ar putea face deosebire între cei în adevăr pămînteni, cari prin contact secular cu poporul nostru i s-au asimilat în mare parte, afară de religie, şi între cei veniţi de 30 - 40 de ani încoace, cari sunt neasimilabili pe un secol înainte. 
Circulara d-lui Rosetti va avea însă tocmai efectul contrariu de acel ce urmăreşte. Ministrul nostru de interne prea e urît de toată ţara adevărată pentru ca aceea ce el zice să nu dea naştere unei vii rezistenţe. 
Astfel la 4 octomvrie s-a răspîndit o foaie volantă hectografiată îndreptată tocmai contra circularei ministeriale. Primul punct al acestei foi spune: 

Să facem apel la întreaga naţiune romînă ca să ne dea nouă, concursul, iar nu ideilor ipocrite ale d-lui C. A. Rosetti. (Vedeţi circulara no. 17219 din 1 oct. către d-nii prefecţi din tară. )

Celelalte puncte nu le comunicăm, de vreme ce cuprind un apel la acte ilegale, iar denunţători ai poporului nostru nu suntem nici atunci cînd el n-ar avea dreptate. 

[7 octombrie 1881]

["OBSERVASERĂM UNA DIN ZILE... "]

Observaserăm una din zile că roşii, pentru a fi posibili, sunt siliţi a se preface, de ochii lumii cel puţin, că admit principii conservatoare. 
În chipul acesta am văzut pe d. C. A. Rosetti devenind regalist înfocat din republican ce era şi aruncînd în apă tot bagajul său de idei politice. Numai din buzunarul paltonului mai spînzură petecul roşu al republicei desculţilor. 
Unii ne-au făcut întîmpinarea că dacă roşii, prin natura statului şi a împrejurărilor, sunt siliţi să admită principii conservatoare, de ce nu i-am susţine, de vreme ce realizează ideile noastre. 
Dacă n-ar fi vorba decît de ceea ce se realizează, atunci întîmpinarea ar avea cuvînt; dar o consideraţie de căpetenie în viaţa publică este modul cum se realizează o idee. 
Modul cum o idee se pune în practică este totodată o probă de sinceritate cu care ea se aplică; de aci se vede daca aplicarea se face de bună credinţă şi în cunoştinţă de cauză sau numai ca pretext şi pro forma. Roşii sunt în adevăr meşteri în escamotarea ideilor noastre şi în renegarea propriului lor trecut. Şi una şi alta-i priveşte. Dar cum le escamotează şi cum se renegă? 
Ni se pare că, totdauna, îndărătul apostaziei lor se ascund vechile deprinderi cosmopolite şi demagogice. S-a proclamat în adevăr regalitatea, dar M. Sa Regele a fost înconjurat cu oameni care n-au întru nimic de-a repeta actul eroic de la 11 fevruarie; şi, la dreptul vorbind, oricît de multă tărie de suflet am recunoaşte M[ăriei ] Sale, vedem libera sa dispunere în afacerile statului atîrnînd de prezenţa unui Candiano şi a altor fevruarişti, pentru cari jurămîntul militar e o păpuşerie, iar adevărata datorie ordinul de noapte dat de C. A. Rosetti - Carada. 
Daca roşii se prefac a primi principii conservatoare, ba au îndrăzneala de a se numi pe ei adevăraţi conservatori, aceasta nu se întîmplă decît în aparenţă, de ochii lumii, 

          {EminescuOpXII 362}

pentru ca să fie posibili la guvern. Realitatea e că constituie o societate de esploatare fără nici un fel de credinţe pozitive, cari bucuroşi ar admite orice serie de principii numai daca această mărturisire ar putea prelungi rămînerea la buget. De aceea sunt capabili a face orice şi nu există nici un act înaintea cărui să se dea îndărăt, nu este principiu să nu-l declare de al lor, rămînînd ca adevăratele lor motive de acţiune să fie interesele colective ori particulare ale membrilor partidului. 
Să vedem ce s-a întîmplat bunăoară în cestiunea Dunării. 
D. I. Brătianu, împreună cu ilustrul d. Boerescu, fac verbal concesii hotărîte Austriei. Ei admit Comisia Mixtă, admit prezidenţia, admit votul preponderant. Puterile apusene sunt indignate de jocul duplu al guvernului, care-n Comisia Europeană una zicea, în corespondenţa diplomatică alta făcea. 
În acest timp intervine interpelarea şi discursul d-lui Alexandru Lahovari, prin care se arată că Comisia Mixtă nu e prevăzută în Tractatul de la Berlin, că Austria nu este putere riverană, că nu trebuie să ne abatem de la spiritul şi litera Tractatului dacă voim a nu se atinge libertatea de navigaţiune pe Dunăre. 
Numaidecît d-nii Brătianu - Rosetti întorc foaia. 
Se tăgăduiesc făgăduinţele făcute baronului Haymerle şi 'ntr-un consiliu de miniştri se decide a nu se admite existenţa unei Comisii Mixte, fiind contrarie Tractatului de la Berlin. 
Cînd au fost sinceri roşii? Cînd au promis concesiuni sau azi, cînd se opun. 
Credem că nici acum, nici atunci. Sinceră e numai dorinţa de a rămînea cu orice preţ la putere, mîni cu preţul Dunării, precum ieri cu preţul răscumpărării, alaltăieri cu acela al împămîntenirii şi al Basarabiei. Nu ne îndoim deloc că, pentru a putea esploata în linişte ţara şi bugetul, roşii ar fi în stare de-a ceda poimîne Moldova pînă 'n Siret. poipoimîni Ţara Romînească pîn-în Olt. Căci nu ţara e 'n cestiune, ci pînea de toate zilele ori îmbogăţirea acestor pretinşi romîni, incapabili de patriotism. 

[8 octombrie 1881]

[""L'INDEPENDANCE ROUMAINE"
[Î]ŞI FACE PLĂCEREA... "]

"L'Independance roumaine" [î]şi face plăcerea de a se întoarce asupra cestiunii noastre etnologice, dîndu-i importanţa unei bagatele. Desigur nu ne vom supăra de apreciaţia aceasta, de vreme ce atîrnă de oamenii care o fac. Cel ce ştie istoria ţării noastre, cel ce cunoaşte cîte s-au întîmplat din începuturile ţărilor şi pînă la anul 1700, cine a pătruns de marea deosebire între epoca în care toată viaţa publică era înrădăcinată în obiceiele, în modul de-a vedea al naţiei romîneşti, cel care cunoaşte starea materială şi inimoşia ţăranului nostru la începutul acestui secol chiar şi compară acea stare de lucruri cu proletariatul agrar şi morbiditatea generaţiei actuale va înţelege că teoria noastră este în esenţă adevărată. 
A spune că "poporul împărtăşeşte ideile roşiilor" este o erezie. Ce să împărtăşească în adevăr? Ideile coprinse în legi traduse din franţuzeşte, pe cari numai juriştii cu titluri le pricep? Principiile cosmopolite ale d-lui C. A. Rosetti? Romanurile franţuzeşti, cîntăreţele de cafenele, toată pătura de viaţă străină, toată lumea aceasta de craidoni scoşi din cutie, apetiturile oamenilor fără ocupaţii serioase, vînătoarea după avere fără muncă? Toate acestea constituie o lume aparte, superpusă, pe care poporul o suportă, dar n-o pricepe. 
Ziarul francez ar trebui să ne arate o singură ţară pe tot continentul, mai mult, în toată lumea, a cărei instituţii şi legi să fie o maimuţare a străinătăţii, pentru a ne face să credem că poporul împărtăşeşte undeva importul de fraze costisitoare, pentru a ne

          {EminescuOpXII 363}

face nu să credem, dar să admitem posibilitatea cît de depărtată a unui asemenea lucru. O slabă analogie a unei asemenea stări se află în Germania, în secolul al şaptesprezecelea şi în începutul secolului al optsprezecelea, timp în care toţi prinţişorii de duzină încercau să imiteze pe Ludovic al XIV [-lea], timp de mizerie şi vexare pentru ţăran, de demoralizare pentru burgezie, de înstrăinarea deplină pentru clasele dirigente; timp în care limba era aproape desfiinţată prin barbarismi, statele înecate în datorii, cultura un neorganic amestec din rămăşiţele evului mediu şi din fraze franţuzeşti. 
Nimeni pe de altă parte nu va putea atribui conservatorilor viciile actualei organizări sociale, de vreme ce ei n-au fost decît în defensivă. 
Afară de aceea viaţa publică era preocupată în linia întîia cu crearea unei poziţii internaţionale a ţării. Unirea, alegerea regelui, politica esterioară a Independenţei, toate acestea preocupau mai mult pe oamenii noştri politici decît o sănătoasă organizare dinlăuntru. Dar toate acestea stabilite odată, privirea tuturor cată să fie aţintită asupra organizării dinlăuntru. O organizare care să aibă în vedere mai cu seamă păstrarea şi întărirea naţionalităţii, a claselor naţionale, a muncii noastre, va trebui să ia locul formalismului gol de pîn - acuma, importului de legi şi regulamente copiate din franţuzeşte şi nemistuite. 
Cînd va fi sosit momentul luptei pe acest teren şi ziarele străine se vor convinge de teoria noastră, se vor convinge că există o nemăsurată deosebire între trebuinţele reale ale poporului nostru şi între apetiturile nesăţioase, lipsa de gîndire şi de principii, apucăturile demagogice ale adversarilor. 
În orice caz, le-am tăiat acestor oameni pe de-a pururea gustul de-a se mai pretinde unici romîni, romîni per excellentiam, cu moţ şi cu privilegiu. 
Mai ştia haiducul nostru ş-altă potecă! 

[9 octombrie 1881]

["CU TIMPUL AU ÎNCEPUT
 A SE RECUNOAŞTE... "]

Cu timpul au început a se recunoaşte însemnătatea limbii cărţilor bisericeşti. 
În adevăr, daca, din deosebitele şi variile dialecte ale limbei germane de pildă, unul a ajuns să domineze şi să devie limbă literară şi de stat, aceasta este a se mulţumi mai cu seamă Bibliei lui Luther. La începutul secolului trecut, în al Xvii-lea chiar, limba germană se poate zice că încetase de-a mai exista. Cine deschide cărţile scriitorilor din acei timpi află un jargon în care întreagă averea lexicală, sintaxa chiar a limbei erau alterate şi falsificate de mii de fraze franţuzeşti sau latineşti; reprezentantul de căpetenie al unei limbi germane literare, curate, era Biblia lui Luther. 
La noi lucrul s-a petrecut într-un mod analog. 
Epoca reformaţiunii, răspîndindu-se prin periferii, au ajuns în Ardeal; calvinii începuseră a traduce cărţi bisericeşti în romîneşte, pentru a atrage la Reformă şi poporul romînesc. Ei bine, biserica şi Domnii noştri au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cărţile bisericeşti în limba romînească, au introdus limba poporului în biserică şi stat, în locul celor străine hieratice. Daca chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbei noastre, ele au încetat din momentul în care biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe cînd înainte romînul înclina a confunda naţionalitatea cu religia. 
Retipărirea cărţilor bisericeşti cu caractere latine şi cirilice nu mai suferă întîrziere. Tipăriturile vechi au început a se afla cu greutate. 
Lucrarea ce şi-a propus-o Sf. Sinod e de o însemnătate cu greu de măsurat în toată mărimea ei. Fără îndoială că limba cărţilor bisericeşti va fi supusă unei revizuiri în ceea ce

          {EminescuOpXII 364}

priveşte slavismi tehnici, nejustificaţi şi nepricepuţi nici pîn-în ziua de azi de popor. Cuvinte populare romanice se vor introduce în locul termenilor slavoneşti, cuvinte înţelese de toţi; frazelor li se va da pe ici colo orînduirea ce li se cuvine după geniul limbei noastre, înlăturîndu-se traducţiuni servile şi prea ad literam; c-un cuvînt, ferindu-se în mod egal de neologismi dar şi de barbarismi slavoneşti sau de altă origine, revizuitorii cărţilor vor avea în vedere atît avutul propriu al limbii populare cît şi arhaismii aciia cari se pot reintroduce fără alterare a înţelesului. 
E o operă în adevăr naţională aceasta, o operă care va face gloria celor ce vor fi întreprins-o daca va ieşi bine, dar şi stigmatizarea lor daca vor păşi cu uşurinţă la o lucrare pe cît de măreaţă şi sfîntă pe atît de gingaşă. Gingaşă ca tot ce e organic, subtilă adesea cu deosebirile ce le face gîndirea naţională, dar ridicată odată, mai trainică decît legi civile şi politice, decît formaţiuni de state şi dinastii, temelie zilelor de glorie, scăpare în zile de cădere. 
În congresul bisericesc din Sibiiu d. Parteniu Cosma a făcut asemenea, în şedinţa de la 4 octomvrie, o propunere în înţelesul retipăririi cărţilor. Va trebui în adevăr ca în privirea aceasta să existe o înţelegere între mitropolia romînilor din Ardeal şi Ţara Ungurească, între mitropolitul Bucovinei pe de o parte şi episcopatul nostru. Dînd mai la vale propunerea făcută de d. Parteniu Cosma dorim ca spiritul veacului al şaisprezecelea, spiritul lui Matei Basarab, să domnească asupra acestei măreţe lucrări. 
Iată acea propunere: 

Este ştiut că Sfîntul Sinod din Romînia a decis revederea şi editarea cărţilor bisericeşti, cari se vor tipări atît cu litere latine cît şi cu litere cirilice. 
După regulamentul sancţionat deja relativ la această editare, se va constitui un comitet compus din persoane competente, posedînd cunoştinţele teologice şi limbistice necesare la traducerea cărţilor bisericeşti din limbile în cari au fost scrise şi din cari s-au tradus în limba romînă; spre a putea verifica acele traduceri şi a le perfecţiona unde va cere trebuinţa. 
Nu este vorba deci de o simplă retipărire a cărţilor bisericeşti cu litere latine, ci de o emendare a ediţiunilor existente în text şi în limbă. 
Considerînd că, cestiunea tipăririi cărţilor bisericeşti cu litere latine s-a rezolvat la noi încă mai înainte decît în Romînia, căci, în urma esibitului sinodului eparhial din Arad nr. 101 ex. 1871, congresul nostru din 1878 prin concluziunea sa no. 180 "constatînd necesitatea de a se tipări cărţile bisericeşti cu litere latine, decerne cestiunea aceasta la sinodul episcopesc spre apreciare". 
Considerînd că biserica ortodoxă romînă în toate provinciile locuite de romîni are una şi aceeaşi limbă, că pînă astăzi se folosesc de aceleaşi ediţiuni a cărţilor sale procurate în trecut, cele mai multe, chiar şi prin Romînia, din patria noastră. 
Considerînd că emendarea ce o va afla necesară comitetul care va edita în Romînia cărţile bisericeşti vrînd - nevrînd se va accepta şi la noi şi presupunînd că ediţiunea emendată, făcută cu precauţiune şi cu pricepere de lucru, astăzi trebuie să fie mai perfectă decît ediţiunile vechi, este şi de dorit ca să se accepteze. 
Prin urmare este o necesitate inevitabilă ca acel organ care în provincia noastră metropolitană este chemat a se îngriji de editarea cărţilor bisericeşti, nu numai să fie informat pe deplin despre schimbările ce au să intre în textul cărţilor, dar să conlucre chiar la stabilirea acelora, ca să nu se strecoare în biserică înnoiri de cari el n-ar avea ştire şi cari, nefiind corecte, ar putea deveni stricăcioase. 
Pe aceste considerente îmi iau voie a face următoarea propunere. 
Sinodul episcopesc e rugat ca, luînd informaţiuni autentice despre modul în care se intenţionează în Romînia revederea şi editarea cărţilor bisericeşti cu litere latine, să-şi valoreze influenţa sa canonică la revederea textului, iar retipărirea cărţilor bisericeşti cu litere latine pentru bisericele din provincia noastră metropolitană să o efectueze cu textul stabilit şi cu ortografia adoptată acolo. 
Parteniu Cosma m. p. 
Propunător 

[10 octombrie 1881]

["ASEARĂ S-A REPREZINTAT PENTRU
ÎNTÎIA OARĂ... "]

Aseară s-a reprezintat pentru întîia oară Cazacii şi polonii, dramă în 5 acte în versuri de d. Deroulede, tradusă în proză de d. M. Pascaly, care a interpretat rolul principal al hatmanului Flor Gheraz. Piesa a ieşit bine. Punerea în scenă n-a lăsat de asemenea

          {EminescuOpXII 365}

mult de dorit. Decorurile şi costumele - noi şi frumoase. Jocul artiştilor ne-a probat că şi-au învăţat şi au înţeles îndestul rolurile. Muzica d-lui Ştefănescu - plăcută. Dd. Pascaly, Manolescu, Velescu, Notara, precum şi doamnele Eufr. Popescu şi M. Constantinescu avut-au fiecare, după merit, partea sa de aplauze. Ţinem a vedea piesa a doua oară pentru a putea face o dare de seamă amănunţită şi conştiinţioasă. 

[10 octombrie 1881]

["CIT DESPRE ŢARA... "]

"Cît despre ţară, d. Brătianu ar sta mult şi bine la putere". Iată o vorbă a noastră căreia "Romînul" [î]i dă o tălmăcire cu totul proprie a lui. 

Protivnicii noştri au recunoscut şi proclamat că-n orice împrejurare ţara va fi lîngă şi cu partida liberală, că-i va da încredere... 
Cînd înşii protivnicii noştri sunt siliţi să recunoască că cu noi e maioritatea ţării... 
Protivnicii noştri au zis: cît despre tară, partida liberală ar sta mult şi bine la putere... 
Etc. etc. 

Pardon. 
Protivnicii d-voastră niciodată n-au declarat sau proclamat că ţara e cu partida liberală, că maioritatea e cu această partidă. 
"Timpul " a constatat pur şi simplu un fapt. 
Acela că puterea de rezistenţă a ţării a fost şi mai e poate încă înfrîntă de cătră o sumă de manopere roşie. Suiţi la putere, nu prin ei înşii, ci pe spetele unui Epureanu, Vernescu ş. a., c-un cuvînt pe spatele uniunii de la Mazar Paşa, roşii au ştiut să elimineze unul cîte unul toate elementele cîte nu erau cu apetiturile lor. 
Au urmat apoi falsificarea listelor electorale pe scară mare. Patrioţi ce n-aveau nimic au fost introduşi cu deridicata în colegiile I şi II, cărora, alegerile odată făcute, bietele comune rurale au fost silite, prin solidaritatea ce le impune legea percepţiei, a le plăti dările şi privilegiul de a figura în colegii superioare averii şi condiţiei lor sociale. 
Favori şi funcţii nu se mai dădură celor cari le-ar fi meritat sau cari ar fi fost calificaţi, ci nepoţilor, verilor, rubedeniilor pîn- 'ntr-a şaptea spiţă a alegătorilor influenţi. 
Pe de altă parte, pentru a interesa prin daraveri curat materiale corpul electoral, s-a creat sute de funcţiuni nouă, împărţite asemenea sau la alegători, sau la rude de alegători. 
O mreajă întreagă de interese meschine, de împărţiri de slujbe la feneanţi şi netrebnici, de arendări pe nimic a moşiilor statului, de păsuieli, de împroprietăriri a Campiniilor, ce nici sunt nici au fost plugari, de stipendii împărţite 'n familie, o mreajă întreagă de corupţie bizantină, de nepotism fanariotic s-au aruncat asupra Corpului electoral, făcîndu 'l flexibil pentru pentru voinţele companiei de esploatare. 
Iată dar înţelesul cuvintelor noastre "cît despre ţară, d. Brătianu ar putea sta mult şi bine la putere". 
Înţelesul este cel dat de A. V. Millo în monografia sa asupra Ţăranului. Tot organismul statului, administraţia, comunele, drumurile, căile ferate, băncile, toate s-au pus la dispoziţia intereselor electorale ale companiei de esploatare numită partid roşu. La pungă, la interesele pungii s-au adresat roşii, la apetituri; nu la conştiinţa liberă, limpede, a alegătorului, nu la convingerile lui politice, cari pentru d. C. A. Rosetti nu au nici o însemnătate, de vreme ce nici d-lui, nici coreligionarii săi politici nu au convingeri cari să poată fi cumpărate c-o pensie reversibilă, c-o sumă de bani oarecare. 
Bani - şi "Romînul" devine mîne chiar reacţionar, bani destui să-i îndopăm - şi toată tagma roşie va fi de orice părere vom pofti. 

          {EminescuOpXII 366}

Am spus-o demult, e greu, e ingrat a se lupta în contra unor asemenea arme. Nici o idee cît de clară, cît de generoasă nu poate opri tagma oamenilor fără de patrie de-a goni buna lor stare în detrimentul naţiei, a dezvoltării muncii şi a culturii. 
Trebuia poate această amară experienţă. 
Trebuia naţia să vază cum toată plebea aceasta greco - bulgărească au pretextat numai idei liberale ori naţionale pentru a face averi din nimic, pentru a fi galopinii lui Bleichroeder şi a cumpăra în numele statului cu 60 procente valori ce făceau 20 procente, pentru a ridica bugetul cheltuielilor în cîţiva ani cu 40 procente, pentru a escamota în toate chipurile averea şi bunăstarea publică. Trebuia poporul să vază această goană oarbă după avere fără muncă, să vază că rezultatul final este sărăcia tuturor, pentru a se convinge că roşii sunt străini ca rasă şi ca apucături, că n-au nimic sfînt, că pun la mezat, la sultan - mezat, cetăţenie şi frontiere, interese economice şi sociale, pretinsele lor convingeri politice, totul c-un cuvînt. 
Văzut-au ţara ce însemnează în adevăr evanghelia roşie, ce înţeles au articolele "Romînului"? 
Nu libertate, nu egalitate, nu naţionalitate. Cestiunea principală e ca nişte Caradale şi Costineşti să fie milionari, ca C. A. Rosetti să capete pensii reversibile, ca toată pletora de plevuşcă fanariotă - bulgărească să încape în pita lui Vodă. 
Vorbe de esclamaţiuni patriotice! Fum şi pleavă! 
Bugetul, bugetul! iată formula magică, iată stindardul împrejurul căruia s-adună urmaşii adunăturilor lui Ypsilant; banul statului, sudoarea ţăranului, averea bisericii, a şcolii, a spitalelor, iară ţinta adevărată a toată suflarea fanariotică. 
Şi aceasta fără pudoare, fără demnitate, fără respect pentru destinaţia organică a acestor averi! 
Nu vorbim de popor! El e mînat la alegeri de subprefecţi, de civico - electorala baionetă a lui Serurie, el suportă numai plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a destinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără coprins, de un întreg lexicon de termeni cari n-au nici o realitate îndărătul lor, el e în punctul de a-şi pierde pînă şi limba şi bunul simţ, vestit odinioară. 
Acestea toate sunt ştiute, sunt secrete publice. Care-i dar ţara care e cu roşii? Am văzut-o acea ţară arhistrăină adunîndu-se împrejurul d-lui C. A. Rosetti la banchet. Aceasta nu este însă adevărata ţară istorică, strivită de roţile regelui Strussberg, cu oasele măcinate de "Millowie ", acesta nu este neamul romînesc, ale cărui trebuinţe naţionale, sociale, economice d-alde C. A. Rosetti nu are nici onoarea, nici mintea necesară pentru a le înţelege. Acesta este statul străin încuibat în ruinele statului nostru naţional, sunt viermii intraţi în roiurile de albine; ţara d-lui Rosetti este o ecrescenţă parazită pe trupul adevăratei ţări, parazit care-i consumă puterile, [î]i împiedică şi-i nimiceşte funcţiunile vitale. 

[11 octombrie 1881]

["MULŢĂMITĂ ÎMPREJURĂRILOR... "]

Mulţămită împrejurărilor, maniera de-a vedea în cestiunea izraelită s-a modificat cu totul. Nici foile izraelite, precum "Fraternitatea" şi altele, nu mai îndrăznesc a vorbi de persecuţiuni religioase. Religia izraelită e atît de indiferentă, atît de puţin esenţială pentru popoarele înlăuntrul cărora evreii trăiesc încît răspîndirea zgomotului despre persecuţiuni religioase se datoreşte pur şi simplu spiritului de neadevăr al presei redijate de evrei. Ne vine a crede că, chiar în evul mediu, exceptînd Spania poate, cestiunea religioasă era numai pretextul plauzibil al situaţiei evreilor; că adevăratele cauze ale urei cu care erau întîmpinaţi erau, ca şi azi, sociale şi economice. 
Privită din punt de vedere mecanic, cestiunea izraelită ni se prezintă ca o calamitate elementară, căreia trebuie să i se opuie toate piedicile pentru a nu face stricăciuni, în

          {EminescuOpXII 367}

lupta de conservare şi de existenţă la care are drept orice popor, deci şi cel romînesc, vederile pur umanitare [î]şi au marginile lor. Nici un popor din lume nu poate fi dator de-a se sacrifica pe sine colportajului, cîrciumelor, uzurei, pentru cuvinte umanitare. Evreii nu pot pretinde ca principiile ce le propagă să nu fie atît de scumpe încît să le sacrificăm bunăstarea, sănătatea, viaţa morală şi fizică a ţăranului nostru, cîştigul meseriaşului şi a negustorului nostru, numai pentru că Evangelia pe de o parte, Revoluţia franceză pe de alta, ne cer frăţie. 
Goniţi din marea împărăţie rusească în mod sistematic, persecutaţi în Germania, rău văzuţi în Austro-Ungaria, evreii trec în cîrduri marginile ţării noastre şi află aci, sub un guvern şi o legislaţiune demagogică, un teren de esploatare cum nu-l mai aflaseră undeva; mai mult, ei află în Grădiştenii noştri, în vînătorii de aur ai noului Byzanţ, nişte aprigi apărători înaintea unei justiţii amovibile, intimidate, compuse adesea din tineri cu puţină esperienţă; află într-o administraţie incultă, venală, plină de vicii şi necesităţi, un sprijin activ întru esploatarea claselor noastre producătoare, a ţăranului, a meseriaşului, a muncitorului. Deprinşi a se organiza repede şi lesne, ca orice popor vechi, ţinut la un loc prin solidaritate de rasă, de interese şi de religie, ei dau în sinagogă ordine de zi pentru concurarea şi ruinarea negoţului creştin; ordine de zi cari n-au a face nimic cu mozaismul metafizic şi cari se îndreaptă pur şi simplu contra ramurii cutăreia sau cutăreia de negoţ exercitate de membrii poporului înlăuntru căruia evreii se află. 
Tendenţa de-a monopoliza negoţul e evidentă la rasa aceasta; o tendenţă care se 'ntinde apoi şi asupra altor ramuri de activitate. 
Esclusivismul ei e cunoscut de toţi, încît nici amicii ei nu o vor tăgădui. De cînd calomnia persecuţiunilor religioase au căzut evreii caută a da o altă faţă lucrului. Ei vor să facă a crede că animozitatea îndreptată în contra lor e totodată îndreptată contra ordinei sociale, contra averii în genere, că în sfîrşit e o mişcare socialistă. 
Întru cît ei sunt în multe locuri cauza de căpetenie a mizeriei, or fi avînd oarecare cuvînt. E prea adevărat, din nenorocire, că enormele capitaluri grămădite în mînile lor au absorbit ca marea pe cele mici, că le-au sustras de la producţiunea folositoare şi rentabilă prin muncă şi le-au aruncat în întreprinderi americane, hazardate, din cari nouăzeci la sută s-au dovedit de-a fi de o producţiune nulă. 
La haute finance, reprezentată mai cu seamă prin bancheri evrei, a fost cauza marilor crize economice din Germania şi Austria, au ruinat ramuri întregi de producţiune, au lăsat fără muncă sute de mii de braţe. 
Dar în realitate mişcarea în contra lor e îndreptăţită nu pentru că neagă averea individuală, ci întru cît contestă mijloacele cu cari acele averi se fac. Orice reformă economică şi socială va respecta averea datorită muncii reale sau capitalizate, dar va trebui să combată mijloacele de a face avere fără muncă, fără producţiune, numai prin speculă şi prin amăgire. 
Faţă cu aceste rele evidente şi generale foile izraelite ne vin cu protestaţiuni de umanitate şi civilizaţiune. Asemenea protestaţiuni sunt poate la locul lor înaintea unor cititori inculţi, cari se simt măguliţi cînd li se spune că sunt civilizaţi. Civilizaţia proprie consistă în suma de adevăruri înţelese şi practicate de un popor. Cu cît suma de adevăruri e mai mare cu atît civilizaţia e mai înaltă. E însă un adevăr că evreii au o influenţă dezastroasă asupra stării morale şi materiale a poporului nostru, un adevăr că sunt o rasă străină şi imigrată de 40 de ani încoace, un adevăr că corupţia şi imoralitatea formează alaiul imigraţiunii lor, un adevăr că - escepţie făcînd de cei asimilabili dintre ei - cată să fie înlăturaţi din sate, că trebuie să li se interzică colportajul în oraşe, că trebuie aduşi la necesitatea de-a munci. 
A munci însă va să zică a produce obiecte de indiscutabilă utilitate, nu a vinde rachiu sau a colporta productele altora. 
Iată cestiunea cum se prezintă astăzi. Nu mozaismul ca antiteză a creştinismului, ci poporul modern, cu clasele lui muncitoare, în antiteză cu rasa veche, discompuitoare, egoistă, fără sentiment pentru binele public, iată adevăratul antagonism. 
Cît despre umanitate... e fără îndoială mai uman, mai creştinesc lucru de-a apăra munca claselor de jos contra speculei şi uzurei decît de a apăra specula şi pe esploatator în contra celui esploatat. 

[13 octombrie 1881]

          {EminescuOpXII 368}

ŞCOALA NORMALĂ DIN GALAŢI
AFACEREA PETROVAN

Am spus într-unul din numerii trecuţi că ancheta trimisă la Galaţi ca să cerceteze cele denunţate de d. Ciochină prin ziarul nostru contra d-lui Petrovanu, directorul Şcoalei Normale, a constatat de adevărate toate punctele. Acum ni se trimite din Galaţi o copie după raportul d-lui inspector general Dumitrescu, căruia îi facem în parte loc mai la vale. D. Petrovan a fost destituit şi dat judecăţii juriului profesoral. Se şopteşte însă că lucrurile ar fi a se face muşama. Noi, fără a crede, ne facem cu toate acestea ecoul acestui zvon şi rugăm pe d. ministru al instrucţiunei să dea un comunicat în această privinţă. Dar iată raportul. 

[13 octombrie 1881]

["D-NII BRĂTIANU BOERESCU AU COMPROMIS... "]

D-nii Brătianu - Boerescu au compromis cestiunea Dunării prin făgăduinţele ce-au apucat a le face pe nimic monarhiei austro-ungare. Daca n-au angajat ţara, au angajat însă desigur ministeriul şi partidul, încît orice pas pe care ar voi să-l facă îndărăt e sterilizat prin cele ce-au apucat a făgădui. Acestea le-au făcut d-lor fie din inepţie ori scurtă vedere, fie din rea credinţă, deşi cestiunea se prezinta curată şi esplicită, fără nici o bătaie de cap, din însuşi textul actului internaţional care regulează soarta Dunării. În Tractatul de la Berlin nu e prevăzută Comisia Mixtă; Austro-Ungaria nu e stat ţărmurean; nu are ce căuta la Dunărea de Jos, nici în prezidiul permanent, nici chiar delegînd un membru într-o comisie de ţărmureni ce n-o priveşte, nemaivorbind de votul preponderant. 
Împărăţia invoacă marile ei interese pe Dunărea de Jos? 
Altă chestie. 
Marele interes de-a avea chiar monopolul navigaţiunii pe Dunăre nu constituie dreptul unui asemenea monopol. 
Împărăţia zice că într-o Comisie Mixtă la care iau parte numai state mici ea nu poate juca rolul de egal cu celelalte, ci trebuie să aibă un rol preponderant. 
Altă chestie. 
Noi credem că, întru cît e o chestie de bună cuviinţă de-a da locul întîi celui mai mare, totul se reduce la consideraţiuni de formă, fără nici un efect determinant asupra fondului lucrului. Demnitatea şi mărimea de rang a unui stat nu poate influenţa nicidecum dreptul statelor mai mici în cestiunea Dunării. Preferinţe, onori, titulatură, toate acestea nu constituie... un drept. 
Relaţiile între două state pot fi foarte bune, ca şi relaţiile între doi oameni, fie unul oricît de mare, altul oricît de mic, fără ca dreptul unuia să sufere sub pretenţiunile celuilalt. Toată buna cuviinţă, tot dicţionarul espresiilor reverenţioase şi politicoase le poate revărsa cel mic asupra celui mare, [î]i poate da toată cinstea cuvenită, fără ca - cu toate acestea - cel mic să cedeze din dreptul lui nici atît cît e negru sub unghie. 
Ce au făcut însă guvernul, d. Boerescu în special? 
A promis, ba direct, ba indirect, ba pe sub mînă, ba pe faţă. Prin aceste promisiuni a modificat cu totul punctul de plecare al Comisiei Europene din Galaţi, a mutat cestiunea de pe terenul dreptului pe acela al concesiilor. Se ştie însă ce va să zică a da degetul mic celui mare; el [î]ţi va lua mîna întreagă. 
Silit de opoziţiune de a-şi arăta arama şi de-a nu sta în două luntri deodată, guvernul eliminează din cabinet obrazul subţire de Braşov al d-lui Boerescu şi revine la punctul

          {EminescuOpXII 369}

nostru de vedere, la acela al dreptului cert, pozitiv, precum rezultă din articolele Tractatului de la Berlin. 
Dar punctul de vedere pe care-l ocupă astăzi e compromis deja prin făgăduinţele şi concesiunile puse în perspectivă. Unele din puteri credeau că rezistenţa Romîniei e numai o rezistenţă de comedie, pro forma; altele - atrase pe acest teren al concesiilor - au început a face propuneri mediatoare; toate discutau cestiuni pe cari nu erau chemate a le discuta, de vreme ce nu sunt prevăzute în Tractatul de la Berlin, nici sunt de competenţa Comisiei Europene. 
Guvernul ar trebui să înţeleagă un lucru - că e angajat în cestiune şi incapabil de a-i da o soluţiune. D. Ion Brătianu a intrat pînă 'n brîu în mlaştina promisiunilor, d. Boerescu intrase pîn 'n gît. Ei nu mai pot ieşi de acolo; terenul pe care le-a călcat piciorul a fost mlăştinos, nesolid. 
Articolele patetice ale "Pseudo-Romînului" nu ajută nimic şi nu dovedesc decît voinţa acestor patrioţi de-a rămînea la putere de astă - dată cu preţul Dunării. 
Nu ne citeze foaia guvernamentală articole de gazete străine plătite din fondurile secrete sau scrise de oameni cărora li se dă cîte un prezent de mii şi zeci de mii de franci din visterie. Toate acestea nu dovedesc nimic. Atît vedem, atît putem vedea din acestea că d. C. A. Rosetti rîvneşte a-şi ţine pletora fanariotică la putere cu preţul Dunării, precum a ţinut-o ieri cu preţul răscumpărării, alaltăieri cu acela al împămîntenirii ş. a. m. d. 
Rămînerea la putere a acestor oameni devine, zi cu zi, o afacere de precupeţire de hotară. Precupeţii Basarabiei se pregătesc a precupeţi azi Dunărea, mîine cine ştie ce parte a Moldovii ori a Ţării Romîneşti. 
Iată unde ajungem cînd plebea aceasta din cîteşipatru unghiurile lumii îşi arogă dreptul de-a face politică în numele Romîniei. 

[14 octombrie 1881]

["ASTĂZI SE ÎNCEP ALEGERILE... "]

Astăzi se încep alegerile pentru Reichsrath în Germania. 
Deşi lupta nu are pentru cititorii noştri un interes direct, totuşi înverşunarea cu care se poartă, precum şi vederile deosebite ce se ciocnesc în ea merită atenţie şi îndeamnă la asemănări. 
În Germania luptele electorale sunt departe de-a avea acea lature hidoasă de intrigi personale, de mici interese de păsuială, de vînătoare de funcţii şi de diurne pe care le au la noi. Organele statului, cele judecătoreşti şi cele administrative, sunt inamovibile, miniştrii se bucură de încrederea regelui chiar atunci cînd reprezentaţia naţională le-ar fi nefavorabilă. În opoziţie cu Parlamentul, în contra voinţei majorităţii liberale, s-au declarat războiul de la 1866, care a întemeiat unitatea şi mărimea actuală a Germaniei. 
Şi azi guvernul, principele de Bismarck îndeosebi, luptă în alegeri împotriva liberalismului. 
Puterea şi precumpănirea europeană cîştigată prin războiul de la 1870 ar fi lesne pierdute daca oameni fără tradiţii ar prefera o descărcare momentană a poporului german cu preţul slăbirii statului. Germania e silită a ţine la politica păcii armate daca nu voieşte ca vecinii ei puternici să pună piedici dezvoltării ei viitoare. 
Dar paralel cu absorbirea tuturor puterilor prin înarmare s-a dezvoltat cestiunea socială, sărăcia claselor de jos, care cere o grabnică remediare. 
Şi aci guvernul şi liberalismul sunt diametral opuşi. Pe cînd liberalii nu admit facultatea statului de-a interveni în organizarea muncii, guvernul voieşte din contră, prin nouăle mijloace ce i le va crea monopolul tutunurilor, să asigure pe lucrători în contra sărăcirii şi mizeriei. Statul german cere prea mult supuşilor săi, prin obligativitatea generală

          {EminescuOpXII 370}

a serviciului în armată, pentru ca să nu le datorească o compensaţie, o asigurare in contra urmărilor serviciului militar, în contra urmărilor sociale ale războiului. 
Precum vedem lupta e între vederi foarte deosebite şi cu toate acestea e o luptă pentru a determina voinţa statului, nu însă o sfadă pentru împărţirea bugetului şi funcţiunilor. 
Înrădăcinată în înclinări, în instincte, ea se poartă fără cruţare şi dintr-o parte şi dintr-alta, păstrînd cu toate acestea înaltul caracter moral al unei lupte pentru idealuri politice şi sociale. 
Cînd comparăm aceste lucruri cu sporul de funcţii, de nepotism, de păsuieli, de diurne, de făgăduinţi care se petrece la noi în vremea alegerilor, cînd vedem seriozitatea şi adîncimea de vederi ce predomină lupta de acolo ş-o comparăm cu goana de interese personale care se practică la noi sub pretextul principiilor liberale naţionale, ne vine să ne îndoim despre folosul şi eficacitatea sistemului parlamentar în ţări fără cultură suficientă. Aci la noi nu e chestie nici de liber-schimb, nici de protecţionism, aci statul nu are în vedere apărarea claselor sale muncitoare, aci chestia de căpetenie este ca corectori de gazete să devie milionari şi vînători de abecedar directori de bancă şi de drum de fier. Golul intelectual şi moral care se simte-n viaţa statului [îl] întîmpinăm în aceeaşi măsură în alte ramuri de viaţă publică: în ştiinţă, în arte, pretutindeni. 
A compara stările de la noi cu cele străine înseamnă a alătura un teatru de păpuşi cu o luptă ce se petrece pe cîmp limpede de bătălie. 

[16 octombrie 1881]

["VIZITA PE CARE REGELE ITALIEI... "]

Vizita pe care regele Italiei o face împăratului Austriei este fără îndoială obiectul celor mai întinse combinaţiuni politice. 
În adevăr, pîn' acum Italia avea un partid politic ale cărui aspiraţiuni esterioare erau îndreptate asupra oraşului Triesta şi a ţinutului triestin, ca părţi neeliberate încă a teritoriului locuit de italieni. Drepturi istorice nu prea aveau italienii asupra acestor locuri, dar ei nici nu şi-au bătut capul c-o asemenea consideraţie. Fundamentul politicei italiane au fost principiul naţionalităţii, un principiu care, din timpul lui Napoleon III încoace, a devenit cel conducător pentru politica italiană, cea germană şi cea rusească, nemaipomenind de micile state din Orient. 
Acum deodată Italia îşi schimbă calea: întrevederea dintre rege şi împărat înseamnă în linia întîia renunţarea, pe mult timp, poate pentru totdeuna, la oraşul Triesta, atît de important pentru navigaţiunea pe Marea Adriatică şi pentru negoţul levantin; Irredenta îşi dizolvă comitetele de agitaţiune; o ţintă necunoscută dar nouă pluteşte în ochii tînărului stat latin. 
Ca să pricepem însemnătatea acestei apropieri de alianţa austro - germană cată să ne reprezentăm marea valoare pe care în timpul din urmă a luat-o Mediterana şi coastele Africei. Africa, deşi un continent cunoscut demult şi locuit din vechime încă de popoare de o înaltă însemnătate istorică, era necunoscută înlăuntrul ei. Călătorii veacului nostru au descoperit interiorul, au descoperit întinse ţări roditoare, petrecute de roiuri de popoare, unele cu deprinderi sălbatice, altele pacinice şi capabile de civilizaţie. E un continent descoperit din nou, cu un mare viitor. 
De aci tendenţa popoarelor apusene de-a ocupa coastele Africei, de aci încercările Angliei de-a ocupa Egipetul, a Franţei de-a anexa Tunisul. Înconjurată astfel de petece de pămînt aparţinînd statelor europene, Mediterana ar deveni un simplu lac înlăuntrul statelor europene, brăzdat de corăbiile lor, iar coastele ocupate ale Africei ar fi începutul cuprinderii teritoriilor dinlăuntrul acestui vast continent. 
O luptă pentru supremaţie pe Mediterana s-a început între puteri şi se urmează. Italia e în cel mai mare grad interesată de-a avea o poziţie determinantă în această mare, 

          {EminescuOpXII 371}

de vreme ce întreaga peninsulă e înconjurată de ea, de vreme ce toate porturile ei sunt udate de apele Adriei şi ale Mediteranei. Franţa şi Anglia sunt însă atît de puternice în aceste ape încît, pentru a le opune o contragreutate, Italia se vede silită a căuta un sprijin la puterile din mijlocul Europei. Interesul ei de putere maritimă şi comericală o abate din calea politicei naţionaliste de pîn' acum. 
Pe de altă parte e moştenirea împărăţiei otomane la mijloc. Tendenţa Austriei de-a ajunge la golful de la Salonic e îndestul de cunoscută şi desigur favorizată prin dezbinările dintre naţionalităţile Turciei. Urmîndu-şi calea prin Bosnia, Erţegovina şi Macedonia, Albania rămîne de o parte ocolită de înaintarea Austriei şi se poate ca Italia să fie dispusă, în cazul unei împărţiri ulterioare de teritoriu, a-şi lua partea ei, punînd această ţară sub o dependenţă oarecare de ea. 

[17 octombrie 1881]

["IERI S-A REPREZENTAT... "]

Ieri s-a reprezentat Moştenitorii şi opereta Contrabandierul. 
Se ştie că în Moştenitorii Millo joacă cu nesecata lui vervă rolul lui Izidor Giridot. Şi aseară bătrînul nostru artist era în cele mai bune dispoziţii, reprezentînd pe egoistul moştenitor pe toată scara dorinţei de cîştig. Dacă această piesă, îndealtmintrelea foarte puţin însemnată din punct de vedere dramatic şi rău tradusă în romîneşte, a putut să se susţie atîta timp în repertoriu, aceasta este a se atribui esclusiv lui Millo şi modului în care-şi joacă rolul. 
Reprezentaţia Contrabandierului a fost asemenea binişor răuşită dacă considerăm circumstanţa atenuantă a puţinelor mijloace artistice de care dispune teatrul pentru reprezentarea unor lucrări muzicale. D-nul Popovici are un glas sonor şi plăcut, iar d. Mateescu are şi glas şi talent comic. 
Cu ocazia reprezentaţiei s-a înscenat o mică cabală în parter, care-a avut un curios epilog în fumătorul teatrului. În Moştenitorii e un rol de amoreză naivă (Paulina ), pe care în stagiunile trecute 'l juca d-ra A. Popescu şi care în această seară era jucat de d-ra Constantinescu. 
O seamă de tineri începură - la intrarea în scenă a d-rei Constantinescu - să strige "Popeasca! ", alţii aplaudară pe noua purtătoare a rolului. Publicul cel neinteresat în această afacere [î]l chema pe Millo, pentru a acoperi scandalul ce se înscenase. 
Între acte d-ra Popescu apăru în foaierul teatrului şi declară d-lor adunaţi acolo că pe nedrept i s-ar fi luat rolul ce-l jucase de atîta timp, dîndu-se unei alte. 
E evident că rivalităţile dintre culise nu privesc întru nimic publicul şi că manifestanţii pro şi contra ar fi trebuit depărtaţi din sală de cătră poliţie, care are şi ea un rol de vreme ce i se dau locuri gratis pentru a asista la reprezentaţii. Dar se vede că pentru poliţia d-lui Radu Mihai asemenea lucruri nu au însemnătate. 

[17 octombrie 1881]

[""LE RENSEIGNEMENT PARISIEN " SCRIE... "]

"Le Renseignement parisien " scrie în cestiunea Dunării următoarele: 
La 7 noiemvrie Comisia Europeană se va întruni la Galaţi. 
Romînii sunt fireşte foarte preocupaţi de hotărîrea ce se va putea lua în cestiunea Dunării. 
Cestiunea aceasta e tema zilnică a discuţiunilor ziarelor din Bucureşti. 
"Romînul" mai cu seamă espune cu o mare putere logică drepturile Romîniei. 

          {EminescuOpXII 372}

După ce arată că, nici în protocoalele Tractatului de la Berlin, nici în Tractatul încheiat între puteri nu se face cea mai mică menţiune de-o Comisie Mixtă sau de preponderanţa vreunui stat asupra Dunării, "Romînul" declară că, din contra, rezultă din dezbaterile Congresului, precum şi din Tractatul de la Berlin însuşi în chipul cel mai absolut şi mai categoric, că executarea reglementelor de liberă navigaţiune şi de poliţie fluvială pe Dunăre, în partea rîului dintre Porţile de fier şi Galaţi, e lăsată cu totul în sarcina statelor ţărmurene: Romînia, Serbia, Bulgaria. Mai mult încă: solicitudinea Europei de-a împiedeca preponderanţa unei singure puteri asupra rîului a mers atît de departe încît, atunci cînd baronul Haymerle a propus în sînul Congresului de-a încredinţa supraveghearea executării reglementelor de liberă navigaţiune şi de poliţie fluvială unui singur comisar, delegat de cătră Comisia Europeană, Congresul a trecut peste propunere, de teamă de-a nu încuraja prin asta acţiunea izolată a unei singure puteri pe Dunăre în paguba celorlalte. 

După ce ziarul francez citează pasaje din "Romînul" ajunge la următoarea concluzie: 

Situaţia Romîniei e dificilă pentru că Austro-Ungaria dă o importanţă capitală propriei sale dominaţiuni pe Dunărea de Jos. Ea e susţinută de Germania în pretenţiunile ei. 
Rusia e fireşte opusă estensiunii Austriei asupra Dunării de Jos. În privirea aceasta Englitera este, deşi pentru alte cuvinte, deosebite, tot de părerea Rusiei. 
Totul atîrnă la urma urmelor de rezoluţia ce vor lua în definitiv Franţa şi Italia. 
Franţa, într-un sentiment escesiv de conciliare, a propus un proiect care, fără a acorda împărăţiei austro-ungare tot ce ea cerea, e considerat totuşi de către romîni ca o propunere ce sacrifică interesele lor esenţiale. 
Italia, care în atîtea împrejurări a arătat cea mai simpatică bunăvoinţă pentru Romînia, a înclinat în partea Austriei în timpul din urmă. Nu e probabil ca, după întîlnirea regelui Italiei cu împăratul Francisc Iosif la Viena, această înclinare a Italiei să scază; ea va creşte din contra. 
Va fi dureros ca Romînia, într-o cestiune de care atîrnă dezvoltarea ei economică, să fie părăsită de către Occident, ea care-i o parte a Occidentului la porţile Orientului. 
Am voi să credem că Occidentul întreg va înţelege în sfîrşit că, pe Dunăre, interesele Romîniei sunt ale Occidentului însuşi. 

Din cele de mai sus se vede că cestiunea Dunării stă rău în urma celei mai nouă constelaţiuni a puterilor europene. 
Cu toate acestea nu credem că ea ar fi stat atît de rău daca nu se făcea acea politică de duplicitate care, pe de o parte, [î]i permitea d-lui Boerescu de-a face făgăduinţe, pe de alta prefăcea rolul membrului romîn din Comisia Europeană pîn 'ntr-atîta într-un rol de morgă spaniolă încît să dea ocazie comisarului austriac de-a declara că al nostru e rău informat şi că, după a sa ştiinţă, există făgăduinţe pozitive făcute Austro-Ungariei. 
Într-adevăr, după cît aflăm, colecţia de documente diplomatice ce o pregăteşte Ministerul austriac de Esterne pentru a o prezenta delegaţiunilor ar fi coprinzînd făgăduinţele scrise negru pe alb a iluştrilor noştri oameni de stat. Ba se susţine că d. Brătianu ar fi delegat anume pe un onor. patriot cu gingaşa misiune de-a merge la Viena şi a îndupleca pe guvernul imperial să suprime publicarea acelor documente, cari ar face cu neputinţă rămînerea patrioţilor la putere. 

[18 octombrie 1881]

["NUMAI NOI OBSERVASEM... "]

Numai noi observasem, la apariţiunea ziarului "Cumpăna", că foaia aceasta e redijată de tineri izraeliţi. Scrisă într-o limbă romînească deosebit de bună şi c-o inteligenţă caldă, foaia s-a ferit pînă acum de-a atinge punctul care-o fi durut-o mai mult, pînă ce-n sfîrşit, în urma mişcării antisemitice şi a circulării d-lui C. A. Rosetti, ea părăseşte rezerva ce şi-o impusese, şi arată arama şi-şi dă în petec, cum am zice. 
După "Cumpăna", venirea evreilor în ţara noastră a fost cauzată prin necesităţile economice ale generaţiei trecute; ei, prin serviciile ce le-au adus acestei generaţii, pe cari le ignorăm, şi-au cîştigat importanţa actuală. Au oferit deci o compensaţie pentru munca naţională ce i-a susţinut. 

          {EminescuOpXII 373}

Teoria socială a compensaţiei fiind a noastră şi neaflîndu-se în nici un manual de politică, ne credem în drept a o esplica. 
Compensaţia nu se dă de cătră o clasă sau de cătră un om decît prin muncă intelectuală sau musculară. Munca musculară consistă în producere de obiecte de utilitate necontestată, cea intelectuală în facilitarea producţiunii acestor obiecte. Din acest punct de vedere vînzarea de rachiu de cucută prin sate şi colportajul nu ni se par nici a fi produs obiecte de utilitate, nici a fi înlesnit producţiunea prin o mînuire mai inteligentă a instrumentului de muncă. 
La noi, ca în toate ţările, evreii se prezintă ca un element parazit de mijlocitori, a căror activitate, în loc de-a iefteni schimbul de producte, îl scumpeşte în mod artificial şi-l scumpeşte în aceeaşi măsură în care-l monopolizează în mînile lor. Ei sunt, ca element comercial, absolut stricăcioşi în toate ţările; de aceea şi vedem că, oriunde se află în număr mare, domneşte cea mai mare sărăcie. 
Ei nu împlinesc necesităţi, ci dau naştere patimelor rele şi viciilor, le încurajează şi le satisfac. Mai mult: evreii par în genere incapabili de muncă industrială. Oricît de mulţi ar fi într-un oraş, nu-i vom găsi nici ca muncitori în fabrici, nici în ateliere, escepţie făcînd de meserii foarte uşoare, de caracter femeiesc oarecum. 
Fără îndoială că suportăm urmările generaţiei trecute; dar păcatele, inepţiile ei, nu calităţile. A fost inept a crede ceea ce unii credeau, că, primind colonii de puri consumatori improductivi, se sporeşte avuţia şi puterea de muncă a ţării. Şi în Statele Unite imigrează oameni; dar toate foile europene sfătuiesc pe speculanţi de-a se feri de Stalele Unite. Ele nu dau subsistenţă decît emigrantului producător, ţăranului, meseriaşului. Omul fără meserie piere acolo. Am cunoscut evrei cari au emigrat din Austria în America, iar de acolo au venit în... Romînia. 
Nu deznaţionalizaţi trebuiesc evreii, căci foarte puţin ne pasă daca o întreagă rasă consumatoare şi improductivă va vorbi sau nu romîneşte; ci siliţi, prin o strictă organizare economică, la muncă, la muncă musculară, la producţiune. Atunci se vor deznaţionaliza de sine sau vor emigra, iar pînă atunci cată să fie înlăturaţi absolut de la esploatarea claselor muncitoare, de la traficul viciilor şi slăbiciunilor. La muncă Caradalele, Costineştii şi Mihăleştii, dar la muncă şi evreii. 
Iată punctul important al discuţiei. Trebuie să li se îngreuie paraziţilor de tot felul meseria lor. Negoţul cu băuturi spirtoase, colportajul trebuiesc mărginite la strictul necesar. Nu specula, munca trebuie să determine mersul societăţii şi înaintarea pe scara socială. 
"Cumpăna" zice că toate ţările au pe evreii pe cari - i merită, deci şi Romînia. Noi tăgăduim aceasta. N-am meritat prin nimic nici pe evreii noştri, nici Caradalele noastre. Unii imigraţi din Rusia şi Austria, alţii veniţi din Turcia au avut o influenţă dezastroasă asupra dezvoltării materiale şi intelectuale ale ţării noastre. Aceste două elemente, egal de străine, intelectual şi material egal de sterpe, ne-au adus poporul la sapă de lemn, l-au corupt, l-au făcut vicios, precum au adus la sapă de lemn pe ţăranul din Galiţia, din Bucovina, din Maramureş, din Rusia de sud. 
Invazii de armate străine şi invazii de paraziţi străini sunt nenorociri pe cari o ţară nu le merită, dar trebuie să le suporte dacă e mică. Nu se poate zice despre viile de Cotnar că merită filoxera. 
Noi nu urîm pe evrei, dar nici de vină nu suntem că au fost persecutaţi în alte ţări, că au contractat deprinderile de speculă şi de parazitism pe cari le au acum, şi nici putem iubi acest rău elementar ce cade asupra noastră. Romînia, nefiind vinovată întru nimic de poziţia trecută a evreilor în ţările apusene şi răsăritene, nu poate fi obligată a suporta economic şi social urmările acelui rău tratament. 
La noi n-au fost persecuţiuni religioase. Sub domniile vechi naţionale puţinii evrei formau o breaslă al cărei staroste era rabinul. Breasla aceasta avea dreptul public al oricării alte bresle şi, prin caracterul chiar al instituţiei, membrii comunităţii economice nu se că puteau înmulţi peste trebuinţele reale. 
Aşa ar fi trebuit să rămîie totdauna. 
În organizarea veche nu încăpeau paraziţi. 
În lipsa absolută de organizare socială de care ne bucurăm în urma influenţei altor elemente parazite asupra statului a putut însă încăpea o mulţime de lume fără căpătîi. 

          {EminescuOpXII 374}

În momentul în care ne vom hotărî a organiza şi apăra munca naţională credem că evreii fără silă vor dispărea încet - încet şi, după vechiul lor obicei, vor căuta o altă societate omenească, tot atît de nesănătoasă precum e a noastră astăzi şi vor năpădi asupra ei. 
Dar pentru sanificarea noastră e necesar ca să dispară din viaţa publică elementele parazite transdanubiene, a căror vină publică e dezorganizarea actuală. 
Ceea ce se poate face este încetăţenirea elementelor în adevăr folositoare, precum tineri învăţaţi, meseriaşi buni ş. a. m. d. 
Încolo însă naţionalitatea romînă ca oricare alta are dreptul înnăscut de a-şi apăra moştenirea ei istorică şi munca ei de orice alt element străin. Alegerea armelor şi mijloacelor atîrnă de timp şi împrejurări, şi, dacă e vorba de păstrarea rasei romîne pe acest colţ de pămînt şi de întărirea caracterului ei şi a felului ei de-a fi, nici o armă nu este rea întrebuinţată la timpul cuvenit. 

[20 octombrie 1881]

["AFLĂM ÎN "ROMÎNUL" DE AZI... "]

Aflăm în "Romînul" de azi un lung articol privitor la cestiunea izraelită. 
Îl reproducem ca probă de completa lipsă de idei în privirea măsurilor ce cată a se lua în contra invaziei. 
Foaia guvernamentală constată invazia, arată relele ei, se plînge de ea şi totuşi nicăiri nu indică un singur mijloc pentru a întîmpina răul. Culmea ridicolului e desigur apelul ce-l face evreilor împămînteniţi de-a opri imigraţinea din Rusia. 
Dar iată-l aproape întreg. Ex ungue leonem. 
 
... indicarăm zilele trecute datoria ce credem că au, după noi, acei dintre evrei cari se zic romîni, cari iubesc cu adevărat ţara şi pe poporul romîn. 
Aceştia, pe cînd pretutindeni erau goniţi, pe cînd mai nicăieri nu găseau azil şi protecţiune pentru viaţa ş-averea lor, au aflat în Romînia nu numai azilul ci mijlocul d' a propăşi, d' a se 'navuţi. 
Ei ştiu deci, prin esperienţa ce au, că, niciodată fanatismul religios n-a pătat inima poporului romîn; că niciodată persecuţiuni religioase nu s-au văzut pe ospitaliarul pămînt al Romîniei; 
mai ştiu că, cu toate acestea, nici o ţara pe lume n-a fost mai insultată, mai batjocorită decît Romînia sub pretestul mincinos şi infam al persecuţiunii religioase; 
ştiu încă - căci trăiesc aci şi văd lucrurile cu ochii lor - că, pe cînd pe d'o parte se striga că erorile veacului de mijloc se esercită aci 'n contra evreilor, pe de altă parte coreligionarii lor soseau în valuri dese şi groase în ţara noastră, dovedind astfel prin fapte că nu e nimic adevărat din acuzările făcute, căci dacă ar fi fost adevărate, fie numai în parte, acele acuzări, invaziunea s-ar fi curmat, de vreme ce nimeni nu se duce cu dragă voie la rău, la persecuţiune. 
Ei bine, cînd situaţiunea este astfel; cînd mai cu osebire ţara - înecînd simţimîntu-i de demnitate pe drept revoltat - a uitat şi iertat toate calomniile ce i s-au adresat ş-a pus pe evrei p-aceeaşi linie cu oricare romîn născut şi crescut sub un regim străin, am crezut şi credem ca va fi venit şi pentru evrei timpul d' a dovedi că iubesc adevărat ţara, că se interesă de viitorul ei, că sunt şi prin fapte romîni, cum au fost recunoscuţi de drept de către poporul romîn. 
D-aceea am amintit evreilor zilele trecute datoria, ce au; le-am indicat cum, după părerea noastră, ar putea şi dînşii dovedi iubirea ce trebuie să aibă pentru naţiunea romînă şi pentru pămîntul ei. 
Invaziunea ebraică urmează. 
Autorităţile - cu toate măsurile luate şi care i-au pus mari stavile - nu pot totuşi a o opri cu desăvîrşire. 
Într-adevăr, cînd graniţele sunt atît de întinse şi deschise, cînd vecinii vor să se scape de vagabonzi, e uşor a-nşela vigilenţa ş-a ajunge la scop. 
Daca evreii din ţară n-ar închide ochii, dacă ei n-ar primi pe fugarii şi pe goniţii din alte părţi, măsurile luate d-autorităţi ar fi d-ajuns pentru a opri invaziunea. 
Împlinirea acestei datorii, ce-n oricare ţară este impusă prin inimă şi prin interes fiecărui cetăţean, avem dreptul să cerem şi noi de la izraeliţi. 
Mai este un rău. 
Nepăsarea, cetăţenilor, a guvernelor din trecut şi p-alocurea - mai cu osebire peste Milcov - o ne 'nfrînată poftă de cîştig, au ajutat la năpădirea satelor de către o mulţime de străini cari n-au nici o meserie şi se fac numai cîrcimari şi esploatatori ai sătenilor. 
Avem legi care lovesc această esploatare chiar în cauza ei: opresc stabilirea în sate a acestor oameni. 

          {EminescuOpXII 375}

Găsesc oare evreii deveniţi romîni că ei nu sunt datori a lucra pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, şi ilegale, şi păgubitoare poporului romîn? 
Ne mulţumim şi d-astă dată numai a pune întrebarea. 
Aşteptăm răspunsul de la fapte şi numai de la fapte, căci omul se judecă după, fapte, ca pomul după roade. 
În istoria noastră naţională, în lupta pentru bine ş-adevăr, găsim numele unui evreu, Rosenthal, care a luat parte la revoluţiunea de la 1848, a luptat ş-a suferit pentru ţară, pentru drepturile şi fericirea ei. 
Cine sunt actualii? 
Nu-şi va găsi oare soţi ai lui Rosenthal? 
Aşteptăm răspunsul faptelor şi numai al lor. 

Noi repetăm părerea rostită de mai multe ori, că în contra invaziei necontenite de elemente străine improductive nu există decît un mijloc temeinic: organizarea economică şi socială a poporului romînesc însuşi. Ramurile noastre de muncă trebuie să se organizeze în corpuri autonome ca să reziste una cîte una şi toate la un loc introducerii clandestine, năvălirii elementelor esploatatoare şi improductive. Cu "jalnica tragodie " a fratelui Rosenthal nu se face treabă. S-ar mai putea afla încă o sută de Rosenthali bine intenţionaţi, şi nici nu ne îndoim că se vor fi aflînd, fără ca activitatea lor să poată abate un rău social carele nici nu răsare măcar din propriile noastre păcate, ci din criza socială a unui popor cu mult mai numeros decît al nostru, al celui rusesc. 
Cu micul bagaj de idei egalitare şi liberale de la 1848, lipsite cu totul de razimul ştiinţei, nu se rezolvă cestiuni de talia acesteia; de aceea nici credem pe roşii în stare de a găsi în magazinul lor de masalale, de stindarde tricolore, cocarde şi... bombe orsini, o armă capabilă a da soluţiune unei cestiuni sociale. 

[21 octombrie 1881]

[""ROMÎNUL" A 'NCEPUT... "]

"Romînul" a 'nceput să devie interesant. 
"L'Independance roumaine" publicase vro dare de seamă despre torturile suferite de ţărani în vrun punct al ţării, torturi cari sunt de-a dreptul o unealtă de guvernămînt al partidului roşu, iar un ziar italian a reprodus acea dare de seamă, formulînd o opinie foarte aspră asupra stărilor de lucruri din Romînia. 
 - Vai de mine - strică "Pseudo - romînul " - cum să se scrie asemenea lucruri ca să le afle străinii? Ce opinie ş-or face de noi? 
Iată singurul punct vulnerabil al pseudoromînilor noştri: ruşinea de străini, teama de ei, un foarte slab surogat pentru frica lui Dumnezeu şi adevărata iubire de ţară. 
Precum am tradus fără a pricepe legile şi regulamentele noastre din limbi străine, precum toată îmbrăcămintea noastră, începînd de la pălărie şi sfîrşind cu ţintele bătute în talpa gheţii, totul e introdus din străinătate, precum introducem chiar făină şi unt de peste graniţă, tot astfel opinia ce-o au despre noi străinii e singura consideraţie serioasă pentru politicianii noştri. 
La dreptul vorbind opinia rea a lumii despre "cutare" e foarte indiferentă pentru el daca stă bine. Din contră, oricît de bună opinie ar avea cineva despre "cutare", daca el stă în adevăr rău părerea altora nu-i ajută nimic. Singurul lucru ce se poate cere e ca lumea să aibă o opinie exactă despre o naţiune, ca şi despre un om. 
Ei bine, cine ne-ar numi barbari ar greşi oare? 
N-ar greşi deloc. Cine dintre romîni are o cultură adevărată acela va fi tot de opinia aceasta şi singura sa părere de rău, precum şi a noastră, ar fi că nu suntem destul de barbari, avînd tăria şi fecioria de simţiri ale barbariei, ci că avem numai viciile civilizaţiei pe de o parte, numai viciile barbariei pe de altă. "Semibarbari", iată termenul tecnic pentru starea noastră, pe care un istoriograf modern [î]l va şi întrebuinţa, cunoscînd că această stare e de o sută de ori mai rea decît barbaria, nevorbind de răutatea ei în alăturare cu adevărata civilizaţie. 

          {EminescuOpXII 376}

Dar, pentru numele lui Dumnezeu, văzutu-s-au undeva în lume, neesceptînd China, Japonia, statele nigritane ale Africei, o stare economică mai rea, mai mizerabilă decît aceea a ţăranului nostru de la şes şi munte? Văzutu-s-au ţară agricolă, înzestrată de natură c-o bogăţie de-a dreptul miraculoasă, în care locuitorii să moară de foame precum au murit în realitate în anii trecuţi în unele judeţe de munte? 
Există ţară în Europa în care decreşterea populaţiei să fie atît de mare ca la noi? Văzutu-s-au o descompunere a obiceielor casnice şi publice în gradul în care există la noi? 
Şi cînd ne întoarcem la pseudocultura noastră şi vedem pe bulgarul Mihălescu, cu patru clase primare, administrînd o ţară de oameni şi punînd prefect pe un Chiriţopol, care a fost slugă, fecior în casă; cînd vedem alte patru clase primare, pe vestita vivandieră a regimentului de muschetari din Moldova, pe onor. Costinescu, redijînd una din cele mai răspîndite foi, "Pseudo - romînul ", cînd vedem nulitatea şi ignoranţa servind ca titlu de recomandaţie pentru înaintare pe scara socială nu ne convingem că suntem arhibarbari? 
Cînd am întreba ce şi cît se citeşte în Romînia am rămînea încremeniţi de mizeria intelectuală. 
Există bunăoară un singur lexicon aproape complet al limbei romîne, operă de fond de mare valoare, cu toate mancurile ei de amănunte, lexiconul d-lui Cihac. Meritul acestei opere e cu atît mai mare cu cît volumul I e cea dendîi încercare reuşită a unui dicţionar comparativ al limbilor romanice luînd de temei limba romînă. Îndoit merit. 
Cîte exemplare au vîndut autorul romîn în Romînia? Două sau trei ni se pare, un număr cu totul ridicol. Toată ediţia a fost cumpărată de franceji, engleji, germani. 
Dar întrebe-se Alecsandri ce-a cîştigat cu operele lui, din cari multe sunt nemuritoare, şi cîţi l-au citit? Întrebe-se Odobescu ori Hasdău cîţi cititori află în Romînia? Oamenii vor da din umere şi vor rîde. Daca nu i-ar încuraja dragostea de muncă, şi de obiectele ce le tratează, daca nu i-ar încuraja străinătatea prin preţuirea dreaptă a celor ce scriu, desigur ş-ar arunca scrierile în foc. Pentru pătura superpusă de civilizaţie greco bulgară de la noi nu există nici limbă, nici ştiinţă, nici literatură romînească. 
Dar poate să aibă străinătatea o opinie atît de rea de noi precum o merităm? Intră în imaginaţia străinătăţii publicişti ca d-alde Carada, Fundescu, Basarabescu ş. a., învăţaţi ca Cernătescu, Crăciunescu ş. a., generali ca Cernat, directori de bancă naţională ca Costinescu, directori de minister ca S. Mihălescu, miniştri ca Giani, viceprezidenţi de adunare ca Sihleanu? 
Este imaginabilă starea aceasta de lucruri şi se poate ea însemna altfel decît cu numele celei mai complete barbarii? 
O! uniforme frumoase, craidoni scoşi din cutie şi cocote îmbrăcate după cea din urmă modă, bărbaţi muieri cari se sulemenesc fiind miniştri, astea le avem cu de prisos. Dar realitatea este completă ignoranţă şi corupţie sus, neagră ignoranţă şi adîncă mizerie jos. 
Ş-acesta e poporul nostru romînesc? Poporul nostru de acum 50 - 60 de ani, de-o sănătoasă barbarie, de-o rară deşteptăciune de minte, dăruită de Dumnezeu, de-o mare vigoare a inimei, grăitor de adevăr, vesel, muncitor, ironic, des braves gens cum zicea principele de Ligne acum o sută de ani? 
Nu mai e de recunoscut. Nici Matei Basarab, nici Dimitrie Cantemir al său nu l-ar mai recunoaşte dacă s-ar ridica din morminte. 
Şi de unde vin toate acestea? 
Opinia noastră rămîne statornică. Pe deasupra poporului nostru s-a superpus o pătură străină fără tradiţii, fără patrie hotărîtă, fără naţionalitate hotărîtă, care ne-a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simţul său istoric, simţul de dezvoltare continuitivă şi organică, acel simţ pentru care în fiece an avem o zi mare: Moşii. 
Moşii - patres, moşia - patria, cu orînduielele lor bune şi drepte, cu limba lor spornică şi bogată, cu moştenirea lor intelectuală şi socială întemeiată pe o mare epocă eroică şi pe-o dezvoltare normală şi sănătoasă, iată ceea ce nu mai avem şi de-aceea civilizaţia Caradalelor seamănă cu cea adevărată precum ar semăna o servitoare a Venerei vulgivage c-o împărăteasă. 

[22 octombrie 1881]

          {EminescuOpXII 377}

["BATE ŞEAUA... "]

Bate şeaua să priceapă iapa, cum am zice. Există o frumoasă povestire romînească despre un ţăran de munte care vorbea cu Vasile Vodă Lupul numai aşa, pe de lături, fără ca unul din curteni să-i înţeleagă. Munteanul se prefăcea că-i cam nea 'ntr-o parte, vorbea în pilde şi în parimii; numai Vodă înţelegea tot. 
Aşa "Pseudo - romînul " de azi se preface că-i naiv, spune într-adins la platitudini despre valoarea bunelor relaţiuni între popoare, despre pacinica lor dezvoltare şi alte lucruri de acestea, foarte adevărate, dar cinsprezece la o para şi zece pe d-asupra de dăruială, nu pentru a umplea coloanele şi spre trecere de vreme, ci spre a îndrepta ascuţişul altîncotro, precum vom arăta mai jos. 
Tema de azi a ziarului oficios o constituie cuvintele rostite de d. de Kallay în delegaţiunea austriacă. Fără îndoială şeful de secţie maghiar, însărcinat cu conducerea interioară a Ministerului de Esterne, cu afacerile curente oarecum, nu crede de cuviinţă a spune ceva pozitiv în cestiuni a căror rezolvare nu atîrnă de d-sa. Vorbe ca "relaţiunile întreţinute de monarhie cu puterile străine sunt escelente" sau "datoria guvernului e de a grăbi rezolvarea cestiunii Dunării în sensul Tractatului de la Berlin" sunt cu totul formale şi nu pot ascunde nici un cuprins pozitiv. O putere mare, semnatară a Tractatului de Berlin, n-o să declare prin gura d-lui de Kallay că vrea să calce Tractatul de la Berlin sau să-l ocolească. Daca în adevăr e vorba de Tractat astfel cum [î]l pricep toţi, cestiunea e rezolvată gata şi nu mai e de datoria nici unui guvern de-a grăbi rezolvarea. 
Ni se pare deci că altceva e la mijloc. 
Reproducem cîteva pasaje din "Romînul". În fagurul de miere al poveţelor de pace date universului se ascunde un ghimpe rău. 

Acest răspuns (al d-lui de Kallay ) dovedeşte pe de-o parte cîtă atenţiune dau chiar puterile mari relaţiunilor cu străinătatea, iar pe de altă parte ce înrîurire au aceste relaţiuni - cînd sunt amicale - pentru mersul pacinic al popoarelor... 
În familia statelor, deşi interesele unora sunt opozite cu cele ale altora, se lucrează pentru apărarea acestor interese mai cu osebire pe calea înţelegerilor amicale. 
Aceasta este norma în genere urmată şi rezultatele practice ce ea a dat adese amintesc zicătoarea: 
Mai bine o învoială strîmbă decît o judecată dreaptă. 
Cînd popoarele au părăsit-o tunul singur a mai avut cuvîntul. 
... orice stat, fie mare, fie mic, şi mai cu osebire cînd e mic, trebuie a căuta - mai cu seamă în unele situaţiuni - să înnoade, să menţie şi să cultive bune relaţiuni cu puterile străine. 
Astfel, făcînd statele mici cum fac cele mari, şi-ar putea mai lesne şi mai cu succes apăra interesele pentru că dorinţa lor cunoscută d' a mănţine bunele relaţiuni le-ar atrage bunăvoinţă sau măcar o atenţiune conciliantă din partea celor cu care ar avea interese de discutat. Relaţiunile acestea amicale se nasc, se mănţin şi se strîng nu numai prin tratările diplomaţilor, ci şi prin întrevederile monarhilor. 
... cînd regele întreprinse o călătorie în Europa ziarele opoziţiunii nu găsită decît cuvinte de dezaprobare, ba încă: de acuzare. 
Orbite nu ştim de ce interese, ele tăgăduiau întrevederii suveranului nostru cu suveranii străini orice înrîurire asupra bunului mers al afacerilor ţării, asupra apărării şi garantării intereselor ei. 
Sperăm însă că faptele la care asistăm cu toţii de cîtva timp o vor fi convins c-adînc înşelată era în procederile ei şi mult cîstigă reciproc statele păstrînd bune ş-amicale relaţiuni unele cu altele şi suveranii între dînşii. 
Această 'ndegetare făcută, ca 'ndeplinirea unei datorii patriotice şi de conştiinţă, să trecem la a doua parte a discursului d-lui de Kallay. 

Ba zău, să nu mai trecem la a doua parte a discursului d-lui de Kallay. Cu acea perfidie proprie scriitorilor de la "Romînul", în şirurile de mai sus se zice: 
Opoziţia tăgăduia călătoriei suveranului orice înrîurire asupra mersului afacerilor ţării, a apărării şi garantării intereselor ei. 
E adînc înşelată opoziţiunea. 
Ne 'ndeplinim o datorie patriotică şi de conştiinţă arătînd că opoziţiunea s-a amăgit. Iată dar cum c-un cusur subţire "învoiala strîmbă " pe care "Romînul" o preferă "judecăţii drepte" s-aruncă în spinarea suveranului, ca şi chestia Stroussberg, deşi tot roşii erau şi atunci la putere. 
"Învoiala strîmbă " preferabilă "judecăţii drepte" e regularea cestiunii Dunării. Îndealtmintrelea n-am înţelege ce "datorie patriotică şi de conştiinţă" ar fi avut "Romînul"

          {EminescuOpXII 378}

de-a face asemenea degetare? Asta nu înseamnează nimic alta decît că, din nou, vor să descarce vina Boerescu - Brătianu pe umerele iresponsabile ale regelui, joc vechi, cunoscut, însă foarte păgubitor ţării de vreme ce M. Sa nu poate servi de adăpost unor consiliari a căror alegere, după înseşi des repetatele perorări ale "Romînului", atîrnă de "naţiune". 
C-un cuvînt, în toate aceste tirade oncţioase dar saturate de viclenie nu vedem decît intenţia de-a se descărca, de-a se ascunde după o personalitate iresponsabilă şi... de-a rămînea la putere chiar cu preţul Dunării, prin învoială strîmbă. 
Învoială? 
Dar dreaptă, strîmbă, cum o fi, în ce consistă învoiala? Ce se oferă - strîmb ori drept - în schimb pentru dreptul incontestabil al ţării? Malul stîng al Dunării de la Porţile de Fier pînă la Galaţi este fără îndoială al nostru. Navigaţiunea Austriei e în adevăr însemnată; dar societatea de navigaţiune pe Dunăre are un privilegiu limitat: obligaţiunea ei primitivă era de-a da în proprietatea statului clădirile ce le va fi făcut pentru uzul ei timporar pe pămîntul nostru: o companie engleză sau franceză poate intra în drepturile ei, mai tîrziu una romînă poate. 
Ce se oferă în schimb, asta-i întrebarea? 
Cu această întrebare însă începe şi lipsa de idei a foii guvernamentale. 
Căci strîmbă de-ar fi învoiala, de s-ar da adecă mai puţin ca compensaţie pentru ceea ce ni se cere, totuşi compensaţie trebuie să existe, căci altfel nu este învoială nici strîmbă, nici dreaptă, ci uzurpaţiune pură. Compensaţia aceasta trebuie - daca nu alta - să cîntărească cel puţin atît cît pericolul la care ne-am espune în cazul cînd, intraţi pe clima concesiilor, am trezi o veche rivalitate în Orient care, prin contrapunerea de azi, e neutralizată pînă la un punct oarecare. 

[23 octombrie 1881]

[""PSEUDO - ROMÎNUL "
ÎN "SEMIBARBARIA " LUI... "]

"Pseudo - romînul " în "semibarbaria " lui are, se 'nţelege, defectul acestei stări intelectuale; nu e în stare a pricepe termenii tecnici cu cari operează şi-i întrebuinţează pe dos. Am arătat în unul din numerile trecute cauzele cari ne fac a stabili, pentru epoca din urmă a istoriei ţărilor noastre, că e o stare de semibarbarie de o sută de ori mai rea decît barbaria adevărată, şi, se 'nţelege, fără proporţie de rea faţă de civilizaţia adevărată. 
"Pseudo - romînul ", care nu cunoaşte termenul "semibarbar " şi nu-i ştie însemnătatea, dă următorul înţeles cuvintelor noastre: 

Poporul (spun conservatorii) au făcut un pas spre progres: din barbar acum 50 - 60 de ani, a devenit semibarbar, adică pe jumătate barbar, pe jumătate civilizat. 
Acest pas făcut spre civilizaţiune - şi aci vorbim în teza pretinşilor conservatori - în loc de a, fi un bine, căci lumea - ntreagă spre civilizare merge, la civilizare ţinteşte şi-şi încoardă toate puterile spre a ajunge, e un rău mare, e nefericirea poporului romîn. 
Asemenea afirmări nu se discută. 

Hotărît că nu se discută ceea ce zice "Romînul", de vreme ce nici am zis, nici am putut afirma vreodată platitudinea că semibarbaria e un pas spre progres, spre civilizaţie, că e o jumătate de civilizaţie. 

          {EminescuOpXII 379}

Niciodată. Semibarbaria e o stare de degradare, un regres, este corumperea unui popor primitiv prin viciile unei civilizaţii străine. 
Un popor barbar e bunăoară religios. Civilizarea lui religioasă adevărată vine atunci cînd, prin progresul lent al propriei sale maniere de-a vedea în materii religioase, credinţele formale, adesea superstiţioase, se schimbă în convingeri morale. Dar cînd el admite de la alt popor numai ştergerea credinţei formale, fără a o înlocui prin convingerea morală şi religioasă, el rămîne şi fără una şi fără alta; are numai răul civilizaţiei şi răul barbariei, e semibarbar. 
Un popor barbar îşi are industria lui de casă, meseriile lui, activitatea lui economică sănătoasă, deşi primitivă poate. Cînd el, în loc de a da dezvoltare propriei sale munci, cumpără obiectele gata de la străini, fără a învăţa cum să devie el însuşi în stare de-a le produce, e semibarbar. 
Civilizaţia adevărată a unui popor consistă nu în adoptarea cu deridicata de legi, forme, instituţii, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăţi ale sale. Nu există o civilizaţie umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în acelaş grad şi în acelaş chip, ci fiecare popor ]î]şi are civilizaţia sa proprie, deşi în ea intră o mulţime de elemente comune şi altor popoare. 
Există deci o civilizaţie franceză, una engleză, una germană, una italiană. Nu există însă o civilizaţie romînă şi, dacă sunt începuturi, ele sunt cu totul individuale şi n-au a face nimic cu dezvoltarea generală a lucrurilor. 
Trecerea adevărată nu e de la barbarie la semibarbarie, căci asta e o trecere spre rău, ci de la barbarie la civilizaţia adevărată. Semibarbaria nu este o stare, organică sau necesară, ci e o boală, un regres, o stare de slăbiciune şi de mizerie. Dacă pe acest pămînt va exista vrodată o civilizaţie adevărată va fi aceea ce va răsări din elementele civilizatorii vechi. Nu de greco - bulgara subţire şi nazalizată a secolului fanarioţilor se va lega progresul limbei noastre, ci de începuturile sănătoase ale unui Urechi sau Miron Costin; nu de traducerea de legi străine atîrnă civilizaţia juridică, ci de perfecţionarea şi completarea vechilor şi propriilor începuturi de legislaţiune şi viaţă juridică. Din rădăcini proprii, în adîncime proprii, răsare civilizaţia adevărată a unui popor barbar; nu din maimuţarea obiceielor străine, limbelor străine, instituţiunilor străine. 
Poate că popoarele slave ale nordului şi mijlocului Germaniei sunt mai civilizate "ca oameni" decum erau în starea primitivă; dar ele nu mai sunt slave; au pierit în poporul a cărui civilizaţie au primit-o. Populaţiile tatare ale Rusiei sunt mai civilizate ca "oameni" azi decît sub hanii lor. Dar nu mai sunt tatare; ele au pierit ca existenţă proprie din momentul în care au primit modul de-a fi al unui alt popor. 
Semibarbaria nu este dar un progres, ci un regres din punctul de vedere naţional şi politic. 
"Romînul" mai pretinde că barbaria actuală ne-a dus în aşa scurt timp la independenţă şi la regat, la libertate şi la conştiinţa de sine, la progres şi la avere. 
Iată lucruri ce le tăgăduim. 
Pro forma independenţi, plătim un tribut de sute de ori mai mare decît cel vechi; libertatea populaţiunilor noastre este, după date statistice autentice, sinonimă cu libertatea de-a muri de mizerie; progresul şi averea se află în realitate nu la elementul care etnic şi istoric e singurul element în adevăr romînesc, ci la... romînii "Romînului", la acea pătură superpusă de populaţie străină incapabilă de-a pricepe poporul nostru, incapabilă de a-l iubi. 
Barbarie şi civilizaţie stau laolaltă în raportul în care stă ghinda stejarului cu rădăcinele, trunchiul, creşterea ulterioară. 
Semibarbaria e altceva, e o boală produsă prin mediu străin, decrepitudinea ce s-ar produce plantînd un stejar la loc băltos şi mlăştinos şi supunîndu 'l la regimul salciei comune. Ei, nici salcia pom, nici Caradalele romîni. 
Deci orice civilizaţie adevărată nu poate consista decît într-o parţială întoarcere la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii de dezvoltare. 

[25 octombrie 1881]

          {EminescuOpXII 380}

["CU PRIVIRE LA CESTIUNEA... "]

Cu privire la cestiunea izraelită, reîmprospătată în timpul din urmă prin imigraţiunea din Rusia, pricinuită de măsurile guvernului şi de răscoalele populare de acolo, "Fraternitatea" scrie cu cunoştinţă de cauză următoarele: 

Era un timp pe cînd Romînia a fost Eldorado al tuturor refugiaţilor şi asupriţilor din toată lumea. A domnit aci o toleranţă religioasă cît se poate de largă şi nemărginită, traiul a fost patriarhal, toate trebuinţele vieţei ieftine ca nicăieri, poporul blînd şi fără egoism. De aceea au venit în ţară lipovenii, bulgarii, grecii, ungurii şi izraeliţii, mai cu seamă după revoluţiunea din 1848. Astăzi lucrurile s-au schimbat. Romînia, vrînd să intre cu paşi repezi în sînul statelor apusene, s-a dezbrăcat de multe moravuri şi deprinderi din trecut; egoismul sub numele de apărare naţională (? ) a inspirat multe restricţiuni, încît străinii nu mai privesc Romînia ca pe o ţară unde pot să găsească fericire şi un trai bun, mai uşor decît acolo de unde au să vie. Noi unii suntem convinşi cum că numărul străinilor care vin acuma în ţară pentru a se stabili e cu mult mai mic decît era odinioară şi, dacă guvernul ar poseda date statistice, s-ar putea dovedi aceasta într-un mod autentic şi neîndoios. 
Mai mult, nu numai starea străinilor s-a îngreunat, dar chiar cei indigeni sunt astăzi mai împovăraţi decît erau în trecut, avînd să contribuie cu toţi la crearea unor instituţiuni costisitoare şi necunoscute altădată. Această schimbare a lucrurilor noi izraeliţii o simţim mai adînc decît ceilalţi locuitori ai ţărei; starea noastră, e mai nefavorabilă decît a creştinilor, fiindcă noi suntem priviţi fără cuvînt de inimici şi trataţi cu bănuieli şi neîncredere. Dacă nu din alt interes, cel puţin de milă şi îndurare vom opri pe coreligionarii noştri să nu vină în Romînia, deoarece ei poate nu vor găsi aci ceea ce poate aşteaptă. Făcînd Romîniei, după cum se cere, un serviciu, întru cît o ferim de elemente străine cari nu sunt binevăzute, rămînem şi buni izraeliţi cînd povăţuim şi arătăm coreligionarilor noştri cari vor să intre în ţară ca să se întoarcă mai bine de unde au venit, deoarece în Romînia nu vor avea să sufere şi să muncească mai puţin decît oriunde. Traiul s-a scumpit, toţi fără, osebire sunt recrutaţi pentru armată, statul şi comuna cere lumii dări care de care mai grele, apoi izraelitul e şi împiedicat cît priveşte domiciliul şi negoţul. Ce caută dar între noi izraeliţii din ţările vecine, unde nu e o stare mai rea? Se mai zice că, din cauza numărului mare al izraeliţilor aflaţi în ţară, nu se poate îmbunătăţi starea lor. Şi aci ne lipsesc date autentice. Unii susţin că Romînia are 600 000, pe cînd alţii, cu mai mult temei, zic că sunt numai aproape 250 - 300 000 de evrei. Dacă numărul cel mare e cauza nenorocitei noastre situaţiuni păcătoşi am fi de n-am da concursul nostru ca acest număr să nu se mărească. 
Aşadar, făcîndu-se chiar abstracţiune de simţimînte patriotice, interesul nostru propriu ne sileşte să punem stavili întru cît depinde de noi spre nevenirea cu grămadă a evreilor din alte ţări. Bazîndu-ne pe asemenea motive nu poate fi nimenea care se va îndoi că, promisiunea şi voinţa noastră de-a feri ţara de elemente vătămătoare e sinceră şi leală. 
Întrebarea e: în ce mod pot satisface evreii cererea "Romînului" repetată în numărul de 19, 20 ale corentei? Noi credem că, guvernul - presupunem că, ceea ce cere "Romînul" e şi dorinţa guvernului - nu va ajunge la acest scop şi nu poate conta pe toţi izraeliţii - şi toţi trebuie să conlucreze ca să se atingă această ţintă - fără reorganizarea congregaţiunilor izraelite, după cum sunt organizaţi armenii şi toate afacerile lor religioase, sub un control sever şi conştiincios din partea primăriilor locale. Astăzi guvernul n-are la cine să se adreseze vrînd să execute o măsură relativ la evrei, n-are pe cine să facă responsabil dacă o măsură luată nu aduce roadele aşteptate. Organizîndu-se asociaţiuni religioase la izraeliţi cu scopul hotărît de a satisface trebuinţele cultului, de a răspîndi cultura şi de-a deştepta şi dezvolta simţiminte patriotice, toate aceste dificultăţi vor dispărea. Lipsa acestor corporaţiuni face ca toate măsurile guvernului relative la vagabonzi să degenereze în persecuţiuni contra evreilor, nu numai în contra celor intraţi pe furiş, ci şi în contra unor evrei cari sunt stabiliţi demult sau chiar născuţi în ţară. 
Evreii, luîndu-şi asupră-le sarcina grea de a da guvernului concursul lor întru a opri intrarea celor goniţi din alte părţi în ţară, desigur că se vor expune la multe vorbe şi reproşe neplăcute; totuşi nu vor înceta a fi la îndemîna guvernului, văzînd că prin aceasta s-a dezbrăcat de neîncrederea ce nutreşte în contra-ne, nu tolerează ca organele lui inferioare şi uneori chiar şi cele superioare să lovească pe nedrept în interesele izraeliţilor indigeni; cu un cuvînt, cînd se vor convinge că guvernul vrea numai depărtarea adevăraţilor vagabonzi, dar nu caută a asupri şi a înjosi pe toţi evreii din ţară fără osebire. Evreii nu voiesc a deveni un fel de şpioni şi poliţai; ci, lucrînd spre binele ţării, cer să li se dea ocaziunea şi posibilitatea de a se hrăni ca toţi locuitorii ţării într-un mod omenesc şi onest. 
Vom merge şi mai departe, vom îndupleca pe evrei ca să nu fie cîrciumari la sate, ce după legile în vigoare nu pot fi, cînd li se va îngădui a îmbrăţişa o altă ocupaţiune, de pildă de a deveni agricultori, fie chiar în Dobrogea. Însă să nu ni se ceară aceasta cînd nu suntem în stare de a le recomanda o altă îndeletnicire. Astăzi lucrurile au ajuns pînă acolo încît abia este o ocupaţiune în care evreii să nu fie împiedicaţi prin fel de fel de restricţiuni. Junimea studioasă n-are nici o speranţă de a putea aspira la un post, fie într-un institut de învăţămînt ori de altă natură; cînd soldaţii voluntari sunt depărtaţi de armată, debitul de tutun şi băuturile spirtoase e oprit, şederea prin sate chiar ca prăvăliaşi nu se acordă de către unele organe ale guvernului. Ce să fie, ce să facă dar evreii? Acuma suntem lipsiţi de posibilitatea de a ne folosi de cunoştinţele noastre intelectuale, suntem opriţi o ne bucura de esperienţele noastre practice, încît nu ne rămîne decît desperarea. 

          {EminescuOpXII 381}

Ceea ce spune "Fraternitatea" e în mare parte adevărat; e exact şi o ştim din esperienţă personală că la 1844, la 1848 chiar, ocaua de carne costa patru parale, ocaua de pîne şi mai puţin. Şi cu toate acestea preţurile se vor părea mari cînd vom adăoga că ele nu se obţineau decît prin monopol comunal. Tăiarea de vite era un monopol comunal precum şi coacerea pînii. Chiar din aceste patru parale două erau ale comunei, erau o dare indirectă percepută de la consumatori. 
Cine au scumpit traiul în Romînia? Neapărat înmulţirea consumatorilor impreductivi, reprezentată mai cu seamă prin elementul izraelit. 
Tocmai înainte de 1848 - nu în urma lui - deci pe vremea boierilor, starea izraeliţilor era egală cu a celorlalţi cetăţeni, nemaipomenind că familiile vechi izraelite - familia Daniel bunăoară din Iaşi - era considerată ca familie boierească în rînd cu oricare alta. Oameni nu tocmai bătrîni ţin bine minte ce onorabili din toate punctele de vedere erau "puţinii" membri ai comunităţilor izraelite. Prin invazia pe scară mare a elementului rusesc şi galiţian toate relaţiile vechi, frumoase, întemeiate pe o absolută bună credinţă reciprocă s-au discompus. Invazia unui element improductiv a scumpit traiul. Elementul improductiv trebuind să trăiască de undeva, neapărat că s-a folosit de puţina cultură a claselor de jos pentru a trezi în ele vicii şi a trăi din satisfacerea acestor vicii. Iată cum s-au născut cestiunea izraelită, o cestiune comună nouă, Rusiei de sud, Galiţiei, Bucovinei, Maramureşului şi unor anume regiuni din Ardeal şi Ţara Ungurească. 
Propunerea de agricolizare, de colonizare a Dobrogei cu izraeliţi cari să devie plugari, ar fi în adevăr bună şi admisibilă. Pămîntul aluvial al gurilor Dunării e de o fertilitate nemăsurat de mare şi aproape vergin. Politica esperimentală fiind permisă în asemenea împrejurări, propunerea "Fraternităţii " are sorţi de-a fi admisă de politici bine cugetători. Îndoiala noastră este alta. Nu credem că evreii se vor agricoliza, în afară de unele escepţii. Deprinderi contractate în curs de secole se şterg cu anevoie. Dar o încercare, cît de costisitoare chiar, ar fi de recomandat, ca să vedem limpede ce rezultate ar aduce. 

[26 octombrie 1881]

["DE CÎTE ORI POZIŢIA... "]

De cîte ori poziţia cancelarului Germaniei era îngreuiată prin mecanismul parlamentar el ameninţa cu demisia şi Parlamentul, vrînd - nevrînd, se mulcomea. În adevăr partidele germane voiau să aibă influenţă asupra politicei principelui cancelar, însă în genere erau prea patriotice pentru a nu desista de la cererile lor de cîte ori creatorul unităţii Germaniei ar fi ameninţat cu aruncarea sarcinei sale. Prea nouă sunt întocmirile împărăţiei şi prea şubrede poate pentru ca să nu aibă nevoie de consolidare prin acel care le-a dat naştere. Acum însă telegraful ne comunică un estras din ziarul "Post", organ adeseori inspirat din sferele cancelarului, prin care se arată că acesta ar fi declarat că e obosit de-a fi ţinta tuturor răutăţilor, înjosirii, calomniei, suspiciunii invidioase a unei populaţii de 45 de milioane. Majoritatea parlamentară, compusă din centrul catolic şi progresişti, ar putea în adevăr să-l răstoarne şi principele va fi căutînd să previe acest eveniment dîndu-şi singur demisiunea. Nu e lesne de crezut că cel mai mare om de stat al secolului nostru ar fi dispus a-şi părăsi locul său fără a încerca toate mijloacele pentru a paraliza urele îndreptate în contra sa. De aceea se poate ca articolul ziarului "Post" să nu fie decît o încercare de a pune în vederea opoziţiei germane nemăsurata responsabilitate ce şi-ar asuma-o cînd cancelarul s-ar decide a-şi muta sarcina pe umerii ei. 

[29 octombrie 1881]

          {EminescuOpXII 382}

["DEŞI ÎN CESTIUNEA DUNĂRII... "]

Deşi în cestiunea Dunării buna dreptate e în partea Romîniei într-un mod atît de neîndoios încît ziarele vieneze chiar sunt silite de evidenţă s-o recunoască, ştirile din urmă, ce fac a se prevedea soluţiunea finală, ne sunt cu toate acestea nefavorabile. 
"Le Renseignement parisien", ziar ce pare a sta în oarecari relaţiuni cu guvernul nostru, e, precum se va vedea mai la vale, informat că guvernele s-au învoit a institui Comisia Mixtă, care nu numai că nu e prevăzută în Tractatul de la Berlin, ci a fost înlăturată chiar din discuţie de către Congresul de la Berlin. Ziarul francez spune următoarele: 

Preocupaţiunile noastre dinlăuntru nu trebue să ne oprească de-a avea ochiul deschis asupra celor ce se întîmplă afară; pentru că din afară, mai mult decît dinlăuntru, pot veni pericolele pentru Franţa şi pentru Republică. 
Nu-i de ajuns c-am ajutat Romîniei de a [2se]2 renaşte şi de-a se constitui: cată să continuăm sprijinul nostru. Nu se creează copii pentru a-i părăsi. Romînia este o fiică a Franţei. E născută în adevăr din Roma şi din Paris. 
Astăzi ea are nevoie de noi, de Franţa şi de Italia. Ar fi dureros să gîndim că Franţa n-o va asculta; şi n-am voi să credem că Italia a sacrificat-o Austriei în timpul întrevederii de la Viena. 
De mai multe ori am tratat deja chestiunea Dunării, lămurind că buna, dreptate e în partea Romîniei şi că, în acest punct, interesele romîne se identifică cu interesele franceze şi italiene... 
Se anunţase că la 7 ale curentei comisarii europeni se vor afla întruniţi la Galaţi. Însă toate datele pe cîte ziarele le-a publicat în privirea întrunirii Comisiei Europene sunt eronate. 
Aflăm din sorginte sigură că Comisia Europeană nu se va întruni înainte de 22 noiemvrie curent. 
După cît se asigură puterile sunt în acord pentru a stabili, cu toată opoziţia Romîniei, o Comisie Mixtă. 
Şi cu toate acestea voim să sperăm încă. Daca în anticitate se putea apela, nu fără succes, de la Filip cel beat la Filip cel treaz, e şi mai natural acuma de-a apela de la un ministeriu ce se duce la un ministeriu ce vine. 
Noul nostru, ministeriu nu va voi fără îndoială să înceapă prin a părăsi un interes atît de serios francez în Orient. 

Ziarul "" a publicat în cestiunea Dunării articole prea bune pentru ca oamenii politici ce-l inspiră şi dirijează să poată uita că Romînia este sentinela Dunării, în interesul îndoit al independenţei sale şi al siguranţei Orientului. 

[29 octombrie 1881]

["D. N. BASARABESCU, PÎNĂ MAI IERI... "]

D. N. Basarabescu, pînă mai ieri slujbaş al statului, fiind dat afară din slujbă, a găsit de cuviinţă să scoată o gazetă de opoziţie. Nedeprinşi a lua în serios politica paraponisiţilor, n-am dat nici o atenţie încercărilor stilistice ale lui Nae Postuleanu, proprii poate pentru a fi citite de Millo, cu arta de-a apăsa asupra neologismilor neînţeleşi şi a escentricităţilor retorice, decît de-a lumina publicul în vro cestiune oarecare. 
În unul din cele din urmă numere d. N. Basarabescu se încumetă a consacra chiar un articol teoriei noastre etnologice. Ne pare rău că trebuie să-i luăm pentru totdeuna speranţa că vom discuta vreodată cu d-sa vro cestiune generală, de orice natură ar fi, etnologică, istorică sau politică, pentru cuvîntul practic că cu cenuşeri de arhive şi cancelarii nu discutăm asemenea materii. Tot atît de puţin ne pasă de tonul în cari scriitori de teapa aceasta sunt obicinuiţi a îmbrăca puţinătatea lor, căci n-ar fi ei daca n-ar fi aşa cum sunt. Ceartă cu Dumnezeu pentru c-a umplut lumea cu ce-a putut nu începem. 
Dar în acel articol d. N. Basarabescu mai susţine că redactorul "Timpului" ar fi bulgar de la Brăila. 

          {EminescuOpXII 383}

Lucrul acesta privindu-ne personal pe noi, iar nu teoria etnologică, [î]i putem spune verde d-lui Basarabescu că minte pur şi simplu. 

[29 octombrie 1881]

["ATÎT "CUMPĂNA" CÎT ŞI "APĂRĂTORUL"
GĂSESC... "]

Atît "Cumpăna" cît şi "Apărătorul" găsesc multe de întîmpinat în contra unuia din articolele noastre privitoare la relele economice ale imigraţiunii izraelite, articol în care am zis despre evrei că sunt un popor întreg de mijlocitori improductivi. 
"Cumpăna" susţine contrariul: 
1. Evreii au fost chemaţi în ţară din cauza necesităţilor economice ale generaţiei trecute. 
2. Ei sunt utili şi chiar necesari deoarece sunt mijlocitorii unici între producători şi consumatori, iar pe de alta sunt fabricanţi şi meseriaşi. 
Să ni se dea voie a face din capul locului o distincţie necesară. Nu vorbim de meseriaşii buni şi nu în contra lor e îndreptată vreodată o vorbă a noastră. Pe cît izraeliţii sunt meseriaşi buni şi conştiincioşi, pe cît nu lucrează numai pentru ochi, ci-şi onorează meseria prin aceea că produc obiecte de valoare şi utilitate reală, ei sunt netăgăduit folositori. Fără îndoială că într-o populaţie de sute de mii se vor afla şi meseriaşi buni şi ar rămînea numai ca o organizare solidă a meseriilor în corporaţii să deosibească pe cel bun şi solid de cîrpaciul care nu-şi ştie meşteşugul şi care, oferind consumatorului obiecte rău confecţionate, îl frustrează pe acesta, făcînd totodată o malonestă şi păgubitoare concurenţă meseriaşului solid. Chemată sau nechemată în ţară, această categorie de meseriaşi e utilă şi necesară şi asupra ei nu pierdem nici o vorbă. 
Cît despre serviciul pe care evreii [î]l fac ca mijlocitori între consumatori şi producători, aci, verde vorbind, le contestăm orice utilitate şi din contra cată să-i declarăm de-a dreptul stricăcioşi, nu numai pentru elementul romînesc din ţară, ci, cu toată solidaritatea ce există între ei, pentru ei înşii. 
Eludînd deci ceea ce nu intră deloc în cercul discuţiei, să venim la cele două afirmaţiuni ale "Cumpenei ", că evreii ar fi fost chemaţi în ţară şi că sunt utili şi necesari ca mijlocitori. Amîndouă aserţiunile trebuiesc probate de cine le afirmă, căci le negăm pe date pozitive. 
Bucovina bunăoară a avut cincizeci de ani privilegiul de-a nu da oameni pentru serviciul militar; tot astfel Basarabia rusească. Se ştie pe de altă parte că, din vremea Domniilor romîne şi pînă la Ştirbei Vodă, serviciul militar la noi în ţară era foarte neînsemnat. Se ştie asemenea că obligaţiunea serviciului militar îi face pe evrei să treacă graniţele cînd încoace, cînd încolo. Noi nu vedem în lipsa serviciului militar în Bucovina, în Basarabia, în Principatele romîne un motiv economic, o chemare pentru necesităţi economice. 
Se ştie asemenea că regimul consular al puterilor străine în Orient, al Austriei mai cu seamă, era cu totul altul decît în alte ţări. Consulatele erau adevărate "slobozii " pentru tot soiul de străini, cari se bucurau de-o poziţie privilegiată faţă cu populaţia autohtonă a ţării, fără nici o obligaţiune către statul de cari pretindeau a se ţine. Regimul consular cu abuzurile sale, starea de neputinţă a statelor romîne în urma domniei fanarioţilor nu constituie o necesitate economică a generaţiei trecute. Astfel două cauze esterne, plus neputinţa statelor noastre de-a se apăra în contra invaziei, sunt cele de căpetenie pentru imigrarea elementului izraelit. 
Cît despre folosul activităţii lor ca mijlocitori cată să-l tăgăduim cu desăvîrşire. Evreii n-au venit ca indivizi în ţară, ei n-au fost supuşi legii generale de concurenţă. 

          {EminescuOpXII 384}

          {EminescuOpXII 385}

          {EminescuOpXII 386}

În mod sistematic ei au căutat mai întîi negoţuri şi meserii slab reprezentate, prin cîţiva indivizi numai, pe care-i puteai număra pe degete. Ca din senin negustorul sau meseriaşul creştin se vedea la dreapta şi la stînga sa cu cîte - o prăvălie evreiască cari lăsau obiectele similare mai ieftin pînă în momentul cînd creştinul era ruinat. Apoi, urcînd preţul la îndoit, [î]şi scoteau, nu paguba, ci fondul ce le înaintase comunitatea religioasă pentru a putea ţine concurenţă creştinului pînă 'l vor ruina. Apoi păşeau la alte negustorii, mai tare reprezentate, pînă ce-au ajuns a ruina în Moldova tot negoţul şi toate meseriile creştine, monopolizîndu-le în mînile lor. Iată rele în contra cărora poporul nostru nu era deloc pregătit, pe cari nici nu le înţelegea, nici le putea înţelege. Solidari între ei, înţelegîndu-se şi contractînd într-o limbă neînţeleasă pentru poporul nostru, judecîndu-şi conflictele înaintea rabinilor, au format o naţie în naţie, un stat în stat şi un stat duşman existenţei noastre, avînd în vedere ruina şi pierderea populaţiunilor noastre. Aceste lucruri nu se pot tăgădui. Tarifa de preţuri a tuturor obiectelor de consumaţiune se stabilea şi se stabileşte încă în sinagoge; obiectele de primă necesitate se vînd astăzi încă în Moldova cu preţuri mai urcate creştinilor, cu mai scăzute evreilor. 
Iată manopere duşmănoase ale rasei evreieşti îndreptate contra rasei romîne, care în adevăr nu-i făcuse nimic celei dîntîi. Se poate ca aceste instincte de solidaritate între ei, de esclusivism faţă cu alţii să fie contractate prin persecuţiunile Apusului. Poate da, poate nu. Unii sunt din contra de părere că acest esclusivism şi această duşmănie sunt înnăscute din vechime rasei izraelite, din timpul formaţiunii poporului, mulţi ajung a acuza "monoteismul" ca cauză principală a acestui rău psicologic, alţii iar conchid că, tocmai din cauza predispoziţiilor caracterului evreiesc, Baal (Saturn) a trebuit să devie unicul Dumnezeu al evreilor. Dar e cestie complicată, care nu ne-ar înainta în materie socială şi economică. 
Despre mijlocire şi negoţ în genere avem o altă opinie decît aceea a "Cumpenei". E prea adevărat, cum zice J. B. Say că " " şi asupra productivităţii lui se esprimă tot el în acest chip: " ". Definiţia lui Roscher nu cuprinde mai mult în numirea specioasă de valori de loc şi de timp. Noi credem însă, şi ne declarăm în apostazie împreună cu Carey, că negoţul e întru atît folositor întru cît sporeşte puterea de muncă şi aptitudinile unui popor. Întru cît el o împuţinează şi simplifică ori reduce aptitudinile unui popor e stricăcios. 
E ciudat că tocmai meritul negoţului de-a căuta piaţa cea mai ieftină pentru a cumpăra şi cea mai scumpă pentru a vinde constituie şi demeritul lui şi se ascute într-o antinomie. 

Da, zice umanul Carey, el opune piedeci oricării comunicaţii ce se întîmplă fără mijlocirea lui, căutînd a cîştiga un monopol; pentru ca producătorul de alimente să capete cît se poate de puţin postav pentru productele lui, iar postavarul cît se poate de puţină pîine pentru postavul lui. 
(V. Principles of political economy, Philadelphia, 1837. 4. vol. I. cap. 8, paragraful 4). 

Tot aşa ni se pare de prisos citarea fiziocraţilor. În realitate fiziocraţii au cuvînt, deplin cuvînt, cînd pun producţiunea asupra negoţului, şi citarea genialului pamfletist Voltaire în contra şcoalei lui Quesnay nu are tocmai multă putere de convingere. 
Chiar balanţa comercială, atît de mult combătută ca erezie ştiinţifică, are o însemnătate reală şi dureroasă pentru ţările agricole. 
Dar, în genere vorbind, este economia politică o ştiinţă atît de pozitivă şi absolută precum par a ne-o reprezenta c-un aer mare confraţii de la "Cumpăna"? Cuprinde ea adevăruri absolute ca matematica, de-o probabilitate aproape de certitudine ca ştiinţele naturale, încît să se opereze cu atîta uşurinţă cu noţiunile ei abia stabilite? Dar asupra "valorii", desigur una din cele mai elementare noţiuni, fiece economist însemnat îşi are definiţia sa proprie, necum asupra altor noţiuni. Pentru noi e exactă definiţia lui Carey: "Valoarea e măsura economizării de muncă". Am întreba acum, în ce vînzarea de rachiu, privită ca producţiune de valori de timp şi loc, au economizat munca, timpul şi puterea musculară a ţăranului? În ce introducerea de obiecte din străinătate au economizat munca meseriaşului nostru? Da, i-or fi dat foarte mult timp, dar timp pentru a nu face

          {EminescuOpXII 387}

nimic, pentru a nu şti de ce să se apuce, timp pentru a muri în mizerie, căci i-au luat piaţa în care-şi oferea braţele, l-au lăsat fără lucru. De aceea şcoala modernă de economişti are o formă atît de răspingătoare şi priveşte pe om nu ca pe obiectul perfecţiunii, ci ca pe-o maşină, ca pe-un animal condamnat a munci pentru cel mai tare sau pentru cel mai viclean. 
În "Apărătorul" un tînăr student în ştiinţele sociale ne răspunde. Cam confuz nu-i vorbă, dar nu de asta ne preocupăm. Nu ne vom ocupa mult cu citatele din cărţi germane, ci ne mărginim la o rectificare. De aceeaşi părere (în privirea mijlocitorilor ) este şi americanul Carey, care nu stă departe de socialişti, zice "Apărătorul". 
Departe sau nedeparte, Carey nu este socialist. Daca Eugen Duehring, care este socialist, utilizează idei de-ale lui Carey în contra teoriei populaţionistice a lui Malthus şi a teoriei rentei fonciare a lui Ricardo, asta nu dovedeşte că scriitorul american are a face cu socialiştii. E în genere foarte ieften de-a numi pe orice om care se ocupă cu cestiuni sociale socialist. Socialismul consistă în anume soluţiuni ale cestiunii sociale, de-un caracter propriu şi revoluţionar, nu în recunoaşterea, studiul şi regularea legală a acestei cestiuni. Cestiunea evreilor la noi în ţară este socială; dar ocupîndu-ne cu ea, pentru a-i căuta o soluţiune conformă cu interesele statului şi rasei romîne, nu devenim socialişti. Tînărul student, în loc de-a cita pe Duehring, ar face bine să consulte pe Carey însuşi în bună traducere germană de Adler (Muenich, 1863, 3 vol. ). 

[30 octombrie 1881]

["ADUNĂRILE LEGIUITOARE
SUNT CONVOCATE... ]

Adunările legiuitoare sunt convocate, prin decret regal, pentru ziua de 15 noiemvrie. 
Nu ne facem iluzii asupra activităţii "breslei vesele şi uşoare" din care consistă majoritatea. 
Chiar dacă ar fi altfel decum sunt şi dacă am putea presupunea la cei mai mulţi dorinţa de-a face bine, ea ar deveni iluzorie faţă cu completa lipsă de idei şi de cunoştinţe, proprie partidului roşu îndeosebi, dar proprie asemenea şi unei însemnate părţi a ţării. Am compara starea noastră cu acea a lunatecilor cari trec cu ochii închişi pe lîngă prăpăstii, dar se 'nfioară şi se retrag cu spaimă în mersul lor cînd se ating de-un obstacol mic. 
Răul fundamental al ţării, lipsa de organizare socială, prin aceasta lipsa de diversificare a muncii, reducerea ei la esploatarea unilaterală a pămîntului, aruncarea păturilor superioare ale societăţii în ramuri de activitate improductivă, toate acestea nu preocupă pe nimenea. 
Am spus în mai multe rînduri că semibarbaria noastră este mult mai rea decît barbaria deplină. Oriunde manufactura dispare, precum dispar la noi pe zi ce merge industriile de casă şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de-a esporta productele într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea ţări averea scade an cu an, scăzînd necontenit şi valoarea omului, care devine din ce în ce mai mult sclavul aproapelui său. 
Şi cînd o rasă a căzut prin inepţii economice atunci i se scoate ponosul că e leneşă, fatalistă, ignorantă. 
Inzii sunt leneşi. Turcii sunt moametani şi fatalişti, incapabili de-a face concurenţă englejilor şi împrejurările acestea ni se citează ca cauze a slăbiciunii lor crescînde. 
Cu toate acestea acum o sută de ani turcii aveau aceeaşi religie şi comerţul cu ei era unul din cele mai căutate. Maurii din Spania erau moametani şi religia lor nu era o

          {EminescuOpXII 388}

piedecă de-a ajunge la o civilizaţie relativ foarte înaltă. De religii deosebite şi de origini deosebite, sub alte clime şi sub alte latitudini geografice, statele omeneşti se aseamănă numaidecît îndată ce li se retrage putinţa de-a diversifica şi a înmulţi ocupaţiile cetăţenilor, de-a le da putinţa de-a se dezvolta orice individualitate. Mărginiţi apoi numai la agricultură, au trebuit să-şi esporte productele în forma cea mai crudă, lucru prin care pămîntul osteneşte, productivitatea scade, venitul muncii devine din ce în ce mai mic. 
Activitatea industrială ne lipseşte, lipseşte piaţa în care braţele să se ofere şi să găsească întrebuinţare. Mijloacele de comunicaţie, drumuri de fier, navigaţia pe Dunăre în loc dea-fi un bine sunt, în lipsa actuală de organizare, un rău. Mijloacele de comunicaţie s-au îmbunătăţit în Irlanda bunăoară; dar la orice pas spre îmbunătăţirea comunicaţiilor se înmulţeau lipsurile şi boalele epidemice pînă ce, la completarea reţelei de drum de fier, se născu o foamete atît de cumplită cum nu mai fusese niciodată. 
Tot astfel se întîmplă în India. Drumurile de fier au scopul de-a întinde tot mai mult esportul materiilor brute precum şi puterea centralizatoare a negoţului, lucru căruia-i urmează sărăcia pămîntului, scăderea puterii de asociaţie, decadenţa comerţului dinlăuntrul ţării. Precum noi esportăm grîne, India esportă bumbac. Puţina manufactură locală a trebuit să dispară repede; bumbacul pleacă de la producătorul din centrul Indiei, ocoleşte prin Calcuta, Bombay, Manchester, spre a se întoarce manufacturată, la nevasta, la copiii producătorului chiar. Tot astfel lîna noastră ocoleşte lumea pentru a se întoarce manufacturată la noi şi a fi plătită înzecit. Cu cît mai multe drumuri de fier şi căi de comunicaţie se vor deschide, cu atît mai puţin se va întreb[uinţ ]a munca, cu atît mai mic va fi preţul productelor noastre. Toate ţările cari n-au comerţ înlăuntru şi cari sunt avizate la esport la pieţe depărtate decad intelectual, economic, moraliceşte chiar. 
Negoţ, comunicaţii, drumuri de fier sunt ca veninurile tari: vindecă bine întrebuinţate, nimicesc rău întrebuinţate. Pentru state bine organizate, în care producţia internă e foarte diversificată, orice drum nou aduce un spor de putere şi de dominaţiune asupra naturii; în state rău şi inept organizate orice drum nou, orice comunicaţie nouă e un nou canal prin care se storc sucurile sale vitale, precum se 'ntîmplă cu Irlanda, cu Africa de nord şi de vest, cu Turcia, cu noi, cu multe alte ţări. 
În adevăr nu ne putem îndestul mira cînd vedem acea şcoală veche de cenuşeri ignoranţi aplaudînd crearea oricărui nou drum de fier, orice pas care adaogă în mod firesc înstrăinarea brazdei lor, reducerea muncii locuitorilor la cea mai simplă, mai greoaie, mai puţin rentabilă formă. 
De aceea şi acum, cînd breasla uşoară a advocaţilor de duzină şi a postulanţilor deputăţiţi se va aduna în Dealul Mitropoliei, vor ploua proiecte nouă de drum de fier, de răscumpărări ş. a. Tot tendenţa aceasta o are cestiunea Dunării, tendenţa de-a preface esportul nostru într-un monopol austriac, mai tîrziu şi importul. Pe lîngă aceasta se vor înfiinţa iarăşi sute de posturi improductive pentru braţele ce rămîn neocupate şi se va stabili încet - încet pe de-o parte atotputernicia claselor de mijlocitori, pe de altă parte robia şi mizeria claselor producătoare. 
Vîrtejul negrei specule care domină Romînia în toate, departe de-a fi descurajat, se încurajează prin toate actele pretinse politice şi, orice se face, în interesul ei se face. 
Nu putem dori decît ceea ce e cu putinţă. Nu e în putinţă ca spiritul acestor Adunări să se schimbe, pentru că nu e cu putinţă a le face să înţeleagă că, sub pretextul progresului şi îmbunătăţirilor, ele comit cele mai mari erori, cari în materie socială şi politică sunt, după Taleyrand, "crime". 
Cînd se auzea că d. Brătianu ar fi ajuns în fine a fi în dizacord cu d. C. A. Rosetti ni s-a părut că în cel dendîi s-au ivit o slabă fulgerare de om în adevăr de stat, că au văzut în urmă-i rezultatele concesiei Stroussberg şi a altor erori, că în locul empirismului său de pîn' acum, consistînd în jucăria cu ambiţiile şi reputaţiunile indivizilor, i s-a deschis pe-un moment înaintea ochilor perspectiva unei reorganizări sănătoase sociale şi economice. O asemenea reorganizare ar fi putut să prezerve rasa romînă de esploatarea din partea imigraţiunii de mijlocitori de tot felul, cari văd în ţara lui "om şi om" un Eldorado al activităţii lor nimicitoare. 
Dar d-nul Brătianu a fost învins; a trebuit să recunoască că e mai uşor a guverna cu slăbiciuni, ambiţii şi apetituri; că e mai puternic sprijinul străinătăţii cînd urmează această cale, şi s-a alăturat din nou pe lîngă iubitele sale Caradale. 

          {EminescuOpXII 389}

Efectele acestei nouă alăturări le vom vedea în sesiunea viitoare şi nu ne îndoim că ele vor fi tot atît de rele ca şi în trecut. 

[31 octombrie 1881]

["DE CÎTE ORI SE DISCUTĂ... "]

De cîte ori se discută cestiunea izraelită scriitorul romîn are teamă de-a vedea vorbele sale interpretîndu-se ca ură de rasă, ca prejudiţiu naţional ori religios. 
Unii ne răspund că evreii sunt folositori, ba necesari chiar, şi că, daca o organizare economică trebuie, ea nu se va întemeia pentru a sili pe evrei la muncă, ci pe romîni. Există mulţi romîni chiar cari atribuie starea rea a populaţiunilor noastre lenei, inepţiei şi viciilor. 
Noi ne-am obicinuit demult a privi lucrurile într-un mod mai natural. Stări publice de lucruri sunt mai puţin a se atribui indivizilor sau colectivităţii pe cît înrîuririlor de tot feliul şi erorilor de organizare. 
Priviţi din punctul de vedere al unei invazii străine, cu deprinderi economice duşmănoase şi cuceritoare, evreii sunt absolut stricăcioşi ca speculanţi şi mijlocitori, de un folos foarte problematic ca meseriaşi. 
Meseriaşi buni sunt puţini între ei; cei mai mulţi lucrează pentru ochi şi s-au vîrît în organismul nostru economic concurînd colectiv, cu fonduri comune, pe meseriaşul ori pe micul negustor creştin. Ei au introdus şi esploatat viciul beţiei în sate, au amestecat băuturile cu materii otrăvitoare, au înveninat astfel fiziceşte, au corupt moraliceşte populaţiunile noastre. 
Ei au intrat în ţară nu ca amici, nu ca oameni cari căutau pînea de toate zilele ci ca duşmani; ca rasă străină ne-au declarat război pe moarte, întrebuinţînd în locul cuţitului şi pistolului băuturi falsificate cu otrăvuri. Sunt triste toate lucrurile acestea, triste pentru evreii ce le-au practicat; mai triste pentru noi cari le-am suferit, dar, din nefericire, sunt adevărate. Cu toate acestea ziarele lor se azvîrl la iperbola că evreii au fost chemaţi, utili, necesari chiar. 
Chemaţi calea valea! Nu ştim cine i-a chemat, dar bun romîn şi om iubitor de ţara lui desigur n-au fost. 
Utili şi necesari, cum? 
Este utilă, este necesară o rasă care, direct sau indirect, [î]ţi nimiceşte poporul? 
Se vor ridica protestaţiuni desigur, dar nu ne pasă de ele. Înainte-ne stă deschisă statistica populaţiunii Romîniei pe anul 1877. 
Din ea constatăm întîi un fenomen comun pseudocivilizaţiei noastre: scăderea constantă a populaţiunilor orăşene. 
Se înţelege. Trăiască liberul schimb şi piară orăşeanul romîn spre a fi înlocuit cu comisionarul şi importorul străin. Două catedre de economie politică avem în ţară, amîndouă ocupate de liber schimbişti şi dacă un student ar îndrăzni de capul lui să zică ceva de bresle, de apărarea pieţeii şi muncii naţionale, i se dă zero. Cu înţelepciunea suprafină importată de la Paris am ajuns a importa făina şi untul de la Braşov, verdeţurile murate din Franţa. Romînul e de felul lui om prost. Morar nu i-a dat Dumnezeu să fie, a măcina nu ştie, a mura verdeţuri iar nu se pricepe, nici a bate lapte 'n doniţă. 
De aceea însă populaţia ortodoxă orăşenească a scăzut prin superioritatea mortalităţii peste natalitate la Argeş, Bacău, Botoşani, Galaţi, Craiova, Dorohoi, Tîrgul Jiului, Iaşi, Bucureşti, Turnu - severin, Piatra, Slatina, Focşani. Roman, Caracal, Fălticeni, Tecuci, Turnu-Măgurele, Rîmnicul Vîlcii, Vaslui şi Giurgiu, unde mai pretutindenea evreii s-au înmulţit. 

          {EminescuOpXII 390}

Daca s-au înmultit si crestinii în orase e mai numai acolo unde nu exista evrei deloc sau putini, ca la Braila, la Buzau, la Tîrgoviste, la Husi, unde negotul e-n parte în mîna crestinilor, la Calarasi, la Cîmpulung, unde nu sînt deloc evrei, la Ploiesti, la Bîrlad, unde asemenea o parte a negotului e-n mîni crestine. Încolo, în orase unde or fi evrei multi, populatia urbana se stinge ca prin minune. 
Astfel la Botosani nasterile crestine sînt de 320, mortile de 797, un minus de 277 de suflete; aci însa înghesuirea elementului evreiesc e atît de mare încît cu toate ca au mai multe nasteri, 655, dar [au] si morti 711, deci o paguba de 56 insi. Dar sa lasam orasele si sa ne-ntoarcem la populatia rurala. 
Unii din nobilii nostri adversari ne spun ca daca romînul scade în lupta cu evreul este din cauza ca romînul e lenes, e vicios. Sa admitem un moment ca asa ar fi. 
De ce romînul, cînd n-are evrei lînga el, sporeste? Astfel vedem ca în judete în care se afla putini evrei sau nu se afla deloc populatia sateana sporeste. În anul 1877 taranii au sporit: 
în Rîmnicul Sarat cu 1238
în Dîmbovita cu 1390
în Buzau cu 2407
în Braila cu 1415
în Dolj cu 1405
în Ialomita cu 2459
în Ilfov cu 2826
în Prahova cu 1162
în Teleorman cu 1204
în Vlasca cu 1712
Acum sa vedem cum se înmulteste populatia rurala în judetele în cari sînt evrei. 
La Bacau au crescut cu 480
la Botosani a scazut cu 268
la Covurlui a crescut cu 921
la Dorohoi a scazut 1126
(în ce stare trebuie sa se afle acel judet stapînit de rosii si de jidani! )
la Falciu a crescut cu 922
la Iasi a crescut cu 265
la Neamt a crescut cu 463
la Putna a crescut cu 99
la Roman a crescut cu 47
la Suceava a scazut cu 411
la Tecuci a crescut cu 405
la Tutova a crescut cu 20
la Vaslui a crescut cu 424. 
Populatia rurala a judetelor în cari nu sînt evrei are tendenta de-a creste cu 1500 - 2000 de locuitori pe an; populatia din judetele în cari sînt multi evrei scade sub natalitate; unde sînt mai putini, sporul e ridicol si atinge abia cifra de 100, 50, 20 chiar. 
Exista în adevar si judete curat romînesti în care sporul populatiei e mic, dar acolo natalitatea e mare. Se vede ca judetele sînt suprapopulate în raport cu întinderea lor si cu mijloacele de subsistenta. 
E Argesul, c-o natalitate de 4143; Gorjul, c-o natalitate de 4823; Mehedintii, c-o natalitate de 5087; Romanatii, c-o natalitate de 4573; Vîlcea, cu 4180. Acesta e se vede maximul natalitatii pentru ele. Peste o cifra oarecare nu se poate înmulti o populatie pe deasupra mijloacelor ei de subsistenta. 
Unde sînt evrei însa natalitatea e mica, si numai mortalitatea mare. Astfel Romanul are numai 2220 nasteri si mai tot pe-atîtea morti. 
Întrebam acum de ce folos, de ce necesitate pot fi evreii economic si politic pentru o tara a carei populatie se stinge din momentul în care ei intra în contact cu ea. 
Romînul e lenes, e imoral, e vicios. De ce însa nu e imoral si vicios acolo unde nu sînt evrei? 
 

          {EminescuOpXII 391}

Cu principiile cosmopolite ale d-lui C. A. Rosetti, cu libertate, egalitate, fraternitate şi cu teoria de "om şi om" nu facem decît să deschidem porţi tot mai largi invaziei elementelor străine. Din datele statistice de mai sus se vede, după cum zice d-rul Platter, autorul Cametei în Bucovina, cine e vînatul, cine vînătorul. Vînător e elementul pretins persecutat care invoacă principiile d-lui C. A. Rosetti; iar vînatul e poporul romînesc. 

[1 noiembrie 1881 ]

["ARTICOLUL DIN "POST"... "]

Articolul din "Post" prin care se manifestă dorinţa cancelarului Germaniei de-a se retrage e următorul: 

După cum auzim, cancelarul are de gînd de-a se întoarce la Berlin în cursul săptămînii şi de a da raport împăratului despre viitoarea formare a guvernului, în faţa rezultatelor celor din urmă alegeri pentru Reichstag. După cum aflăm, principele cancelar s-ar fi rostit că e sătul de-a forma ţinta pentru toată răutatea, înjosirea, calomnia şi pizmaşa suspiciune pe care-o produce un popor de patruzeci şi cinci de milioane de oameni. Ingratitudinea evreilor, cari au a mulţumi tocmai politicei lui de stat egalitatea lor de drepturi, [î]l supără mai puţin decît împrejurarea ca marea majoritate a presei germane [î]l duşmăneşte în privire politică şi personală, calomniază intenţiile sale şi că majoritatea alegătorilor germani e determinată - sau prin proprie duşmănie sau prin agitaţiuni contrarie adevărului - să aleagă pe nişte adversari cu cari e imposibilă consolidarea Imperiului şi a principiului monarhic. 
Din asemenea adversari va consista, probabil, majoritatea noului Reichstag. E prea adevărat că majoritatea nu e omogenă şi nu se uneşte decît în opoziţie în contra guvernului; jumătatea mai mare a ei tinde la forme de guvernămînt particulariste şi federale; jumătatea mai mică tinde la forme republicane. Amîndouă sunt unite pentru moment în tendenţa de-a combate forma actuală unitară şi monarhică a guvernului patriei; însă a forma un guvern nou cînd se va retrage cel actual nu sunt în stare nici fiecare îndeosebi, nici amîndouă la un loc; tendenţele lor sunt o prăpastie din momentul în care guvernul actual le va face loc. 
Mulţumită sacrificiului de intelect şi slugărniciei partidului naţional liberal faţă cu progresiştii, partidul radical au crescut în detrimentul unui partid moderat, iar centrul (catolic) cu aderenţii lui au devenit cel mai puternic partid în Reichstag, încît vorba pe care cancelarul a rostit-o în anul trecut de pe tribuna Parlamentului, că progresiştii şi liber schimbiştii vor arunca pe succesorul său în braţele centrului, se realizează mai repede de cum ar fi putut-o prevedea pesimiştii chiar. 
Cancelarul, rostindu-se precum am spus mai sus, a recunoscut cu întristare că problema de-a duce poporul cel german daca nu la unire, cel puţin la concordie, întrece puterile sale, deşi pentru acest scop a lucrat toată viaţa. Nu s-ar gîndi de-a se retrage de la continuarea acestei opere dac' ar fi mai tînăr cu cîţiva ani şi mai cu putere, ca după sfîrşitul războiului franco-german, sau daca ar găsi în aprobarea majorităţii compatrioţilor lui tăria şi sprijinul necesar. Fără de acestea şi obosit prin o muncă de treizeci de ani, plină de răspundere, pe terenul politicei mari, el crede că şi-a făcut datoriile către patrie şi se crede în drept de-a lăsa altor mîni problema ingrată. Încă în timpul Congresului de la Berlin el credea că puterea sa de muncă s-au sleit şi numai în încrederea plină de onoare ce-a pus-o Europa întreagă în el a aflat curajul de - a - şi îndeplini misiunea. În străinătate a aflat mult mai multă recunoaştere decît în Germania, unde, afară de M. Sa Împăratul, nu s-au aflat în poporul întreg o urmă de recunoştinţă asemenea aceleia a poporului englez pentru lordul Beaconsfield. Peace with honour! - aceste au fost cuvintele cu cari poporul englez recunoscător a primit cu entuziasm pe primul său ministru cînd s-a întors de la Congres. Noi n-am avut numai pace cu onoare - şi prin aceasta cel mai mare bine pentru un popor civilizat - ci o pace cu glorie şi cu putere. Fără oboseală principele Bismarck a lucrat de la 1871 încoace pentru a ne prezerva de războaie nouă şi de coaliţiuni duşmane, şi cine are cea mai slabă idee despre politica europeană a acestei epoce acela ştie că evitarea pericolelor ce ne-au ameninţat în mai multe rînduri din partea străinătăţii e a se mulţumi numai consiliilor lui. I-a fost dat de-a înlătura în mod durabil îndelungata ceartă cu Austria, fără a pierde amiciţia Rusiei, şi de-a abate de la Germania pericolul coaliţiunilor prea puternice cari o ameninţau de la 1866 încoace. 
Acest serviciu, cel mai greu după a noastră părere, pe care l-a făcut principele Bismarck Germaniei, se va recunoaşte poate în alţi timpi; în Germania actuală însă n-a aflat altă recunoaştere decît că întreaga presă germană - cu escepţii cari dispar - l-a batjocorit pe unicul bărbat politic şi cel mai avut în succese pe care l-a avut Germania de generaţii încoace prin injurii şi suspiciuni de soiul cel mai de rînd. 
Cine i-ar putea-o lua a nume de rău daca, după rezultatul alegerilor actuale, cancelarul a ostenit de-a se mai bate cu prostia şi răutatea, deşi regretăm din fundul inimei o asemenea hotărîre, din cauza patriei noastre? După principiile parlamentarismului, majoritatea înaintea căreia se retrage are să ia asupră - şi succesiunea; însă progresiştii şi centrul pot să formeze opoziţia împreună, dar nu pot guverna împreună. E aşadar necesar ca cancelarul să repete încercarea de a cîştiga aprobarea împăratului pentru retragerea sa şi ca succesorul său să opteze între cele două direcţiuni ale opoziţiei. În imposibilitatea de-a guverna Prusia monarhic

          {EminescuOpXII 392}

şi totuşi în acord cu principiile progresiştilor, această opţiune nu se poate întîmpla decît în favorul centrului şi a tendenţei de-a forma, cu cooperarea partidului catolic, o majoritate capabilă de-a guverna. Din cauza luptei îndelungate pe care principele de Bismarck a avut - o cu Centrul pe cînd reprezenta interesele statului cată a se recomanda pentru această misiune alte personaje, cari n-au participat la luptele din trecut şi cari corespund mai mult cu idealurile ziarului "Germania" decît actualul cancelar, care, sprijinit de marele odinioară partid naţional liberal, a crezut a putea purta această luptă, pînă a trebuit să renunţe la ea, cînd liberalii l-au părăsit în urma neizbutirii tratărilor cu d. de Bennigsen. 
După ce partidul naţional liberal a scăpat conducerea în mîinile unor elemente cu mult mai radicale, calea ce se zărea în faţa guvernului de la 1877 a devenit impracticabilă; la luarea altor căi e mai bine ca responsabilitatea să treacă asupra unui om de stat care nu are antecedentele cancelarului. 

[3 noiembrie 1881 ]

["ÎMBLĂ VORBA... "]

Îmblă vorba că, în ajunul întrunirii Corpurilor legiuitoare, cabinetul va fi supus la schimbări. 
Ne-am obicinuit atît de mult cu mutaţiunile caleidoscopice ale guvernului roşu, am văzut atîtea nulităţi şi atîţi gheşeftari perîndîndu-se pe băncile ministeriale încît o asemenea eventualitate n-ar mai avea meritul de-a interesa pe cineva, indiferent fiind la ce nume răspunde carnea cu ochi care ocupă din vreme 'n vreme acele bănci. Aceeaşi trăsătură comună de inepţie, de şiretlic advocăţesc, [î]i face să semene atît de mult unii cu alţii aceşti patrioţi de contrabandă încît trebuie să fie cineva un profund zoolog ca să claseze sub alte rubrici menajeria decît sub aceea a absolutei nulităţi. 
Din acest punct de vedere ştirea ar fi cu totul indiferentă. Ea cîştigă însemnătate prin împrejurarea că stă în legătură cu cestiunea Dunării. Nu! Nu mai e vorba de-a înlocui pe Giani cu Fleva, pe Fleva cu Pherekydis, pe Pherekydis cu Stolojan; chestiunea e mult mai adîncă. E vorba de-a se afla oameni cu mintea subţire cari - ce-or face, ce-or drege - să afle modul de-a aplica formula contelui Andrassy despre "identitatea intereselor Romîniei cu acele ale Austro-Ungariei". 
Pre cît se ştie teoria aceasta e veche. Mai cu seamă ungurii binevoiesc a ne dovedi zilnic ce identice sunt aceste interese şi cît de mult ne iubesc neamul şi limba. Ne pătrunde o adevărată duioşie cînd ne uităm peste munţi şi vedem cu cîtă bună credinţă se aplică legea naţionalităţilor bunăoară, cum pretutindenea limba romînească e întrebuinţată în administraţie şi în justiţie, cum toţi funcţionarii vorbesc cu poporul în limba lui, cum romînii sunt preferaţi chiar atît de mult, încît de dragoste... le vine să ia lumea-n cap. 
Cînd cineva are parte de-o privelişte atît de duioasă şi vede de cît respect, de cîtă iubire se bucură conaţionalii noştri de peste Carpaţi, mai poate fi îndoială că interesele noastre şi cele austro-ungare sunt identice? Nici cîtu-i negru sub unghie. 
Toată greutatea e de-a ne-o dovedi nouă aceasta. Iată o treabă de care onor. Giani nu-i capabil. De multe e capabil acest tînăr înzestrat cu fel de fel de daruri, dar de asemenea lucru nu. 
Trebuiesc aci inteligenţe mai fine. Lucrul nu se poate face deodată, din topor. Mai întîi d. Brătianu se va retrage, se zice, pentru a lăsa cîmpul liber d-lui Rosetti, ajutat de d. Cogălniceanu. Sub acest cabinet se va face desigur încercarea de-a accentua pe faţă opoziţia guvernului în contra pretenţiunilor monarhiei vecine. Această opoziţie făcută o dată în toată forma, se va întoarce onor. d. Brătianu cu asigurări despre deplina ei zădărnicie şi poate că d. Boerescu va oferi atunci concursul marelui său talent de om de stat pentru a regula Dunărea în chipul în care ne-a regulat negoţul şi meseriile, de s-au ales praful de ele. 
O nouă eră de fericire şi prosperitate se va deschide atunci pentru Romînia. Cît ţine malul Dunării vom avea autorităţi de porturi chezaro - crăieşti şi, ceea ce e fără îndoială

          {EminescuOpXII 393}

          {EminescuOpXII 394}

un folos, puterea şi influenţa consulatelor se va urca iar, ca în epoca de fericită memorie a nobililor fanarioţi. C-un cuvînt, o nouă pîrghie se va crea, cît ţine Dunărea, pentru marea menire istorică a epocii lui Carol îngăduitorul, pîrghie pentru înstrăinarea treptată, dar cu atît mai sigură a ţării. Tot ne place nouă ce e străin, încai să ne facem înşine străini, lăsînd în ştirea Domnului acea curiozitate etnologică care se numeşte poporul romînesc. 
De-or veni astfel lucrurile sau altfel - cine ştie? 
Un lucru însă ştim despre patrioţii noştri: că se bucură de cea mai bună opinie în străinătate. Un diplomat străin convorbind c-un romîn, s-a esprimat asupră-le în modul următor: "în zadar vă zbateţi; ceea ce ştiu e că roşii d-voastră sunt foarte culanţi în daraverile cu străinătatea şi se ţin de cuvînt, orice - ar promite. Ţara? O 'nvîrtesc s-o sucesc pîn-ce rămîne tot pe-a lor". 
Iată un adevăr care nu ne inspiră încredere nici în protestaţiunile "Romînului", nici în seriozitatea opunerii lui în cestiunea Dunării. 

[4 noiembrie 1881]

[""UNGARISCHE POST" ADUCE ŞI EA ŞTIREA... "]

"Ungarische Post" aduce şi ea ştirea despre retragerea d-lui Brătianu în forma următoare: 

După ce agitaţia în cestiunea dunăreană a ajuns atît de departe încît înfiinţarea Comisiei de riverani nu se poate susţine înaintea nici unei Camere şi de vreme ce Brătianu se teme să nu i se aducă aminte făgăduinţa pe care el şi Boerescu au făcut-o la 1880 la Viena, Brătianu vrea să-şi dea demisia pentru a face loc unui ministeriu Rosetti - Cogălniceanu; acest cabinet se va declara descărcat de toate concesiunile cabinetului trecut. "

Cam versiunea aceasta am adus-o şi noi ieri. Deşi ne-ar plăcea a crede că această schimbare ministerială e inspirată în adevăr de intenţia de-a se opune pretenţiunilor monarhiei austro-ungare, totuşi nu ne putem lua după ceea ce ne place a crede şi cată să analizăm mai de aproape dacă o asemenea procedare e în stare a abate primejdia în perspectivă. 
S-a constatat în Parlament că d-nii Brătianu - Boerescu au făcut făgăduinţe în privirea Dunării, făgăduinţe cari pe de-o parte [î]i legau pe ei, pe de alta corpurile a căror delegaţiune erau ei în înţelesul Constituţiei, Corpurile; legiuitoare. Afară de asta Austria nu poate fi atît de rău informată în privirea mecanismului parlamentar din Romînia ca să nu ştie că 'ntr-o Cameră roşie totul atîrnă de guvern şi că ceea ce el dictează Camera primeşte. E aşadar aproape de mintea omului să zică: "Aţi făgăduit şi acum - nu că nu puteţi ţine făgăduinţa, de vreme ce cunoaştem docilitatea Pătărlăgenilor voştri - dar nu voiţi să vă ţineţi de cuvînt şi de-aceea inventaţi faţă cu mine o opoziţie a Adunării care nu există şi care e insuflată chiar de voi. V-aţi legat şi puneţi un corp care atîrnă de voi să vă dezlege. "
Aşadar puterea vecină e în drept de-a se îndoi de pretextata neputinţă a d-lui Brătianu de a-şi împlini făgăduinţa, precum şi de putinţa pretextată a Camerei de-a se opune d-lui Brătianu. Puterea vecină n-ar vedea în opunerea Adunării şi în schimbarea ministeriului decît o comedie bine înscenată de oameni cari au făgăduit şi cari, cu rea credinţă, nu voiesc azi a se ţine de făgăduinţă. 
O putere mare este însă în stare de-a nu se lăsa amăgită pur şi simplu şi într-un mod cu totul primitiv de către oamenii de stat ai unei puteri mici. Pe lîngă oamenii conducători

          {EminescuOpXII 395}

ai partidului roşu ea poate insista ca sau să se ţină de angajament sau să se retragă. 
Cu totul altfel devine situaţia în faţa unei Camere nouă şi a unui guvern nou. Aci monarhia vecină nu poate invoca în favoare-i făgăduinţele ce i s-a făcut de-un guvern trecut, de vreme ce chiar aceste făgăduinţe pot fi cauza pentru care guvernul trecut va fi căzut. Numai o Cameră nouă şi liber aleasă, numai un guvern cu desăvîrşire altul, a cărui opoziţie nici să pară a fi de comedie, ci să fie răsărită din chiar convingerea ţării, ar sta cu totul neangajat în faţa cestiunii dunărene. 
N-avem nevoie a adăoga de cîtă importanţă este libertatea de acţiune a unei nouă Camere. Cestiunea Dunării nu este atît de simplă după cum s-ar părea la prima vedere, căci Dunărea fiind una din principalele căi de comunicaţie pe cari se introduce la noi industria străină, monopolul navigaţiunii austriace înseamnă totodată pîn-la un grad oarecare monopolul importului austriac. De soluţiunea ei atîrnă sorţii de izbîndă a întregei noastre politici de emancipare economică; o politică al cărei adversar interesat este în linia întîia monarhia vecină. Interesele reciproce nu sunt identice, după cum are bunătatea a susţine contele Andrassy, ci, în cazul cel mai bun, ele sunt armonizabile. Nu concesii se pot cere, nu concesii se pot da. Ceea ce se poate face este a se cunoaşte în marginele adevărului cari sunt industriile ce se pot înfiinţa cu succes la noi, şi cari prin urmare ar trebui apărate, şi cari sunt acele ce nu se pot înfiinţa şi ale căror produse s-ar putea introduce din Austria. Astfel numai interesele economice s-ar armoniza reciproc. 
Tot în cercul discuţiei intră, se 'nţelege, şi tratarea ce se aplică conaţionalilor noştri de peste munte, cari formează aproape jumătatea poporului romînesc. Luîndu-se din calea acestui element piedicele artificiale ce se opun dezvoltării lui intelectuale şi economice, dîndu-i-se liniştea necesară pentru a se ocupa, precum înclină, cu negoţul şi industria, Austria ar înceta de-a fi pentru noi o putere atît de străină precum este astăzi. 
Alte tratări se pot face c-un stat cînd am avea a schimba grîul nostru pe obiecte industriale produse de romînii învecinaţi; alta e situaţia cînd avem a trata cu un stat străin, în care elementul romînesc e persecutat şi pus în neputinţa de-a lucra împreună cu noi la opera comună de întregire economică. Nu la cuceriri gîndim, şi nici putem gîndi la ele. Dar gîndim la emanciparea materială şi morală a poporului romînesc de pretutindenea şi cînd conaţionalii noştri de peste Carpaţi n-ar fi împiedecaţi, prin şicane politice ungureşti proprii a irita o conştiinţă cît de blîndă, de-a munci în linişte pentru ei, poate că cestiunea dunăreană nici ar exista. 

[5 noiembrie 1881]

["CESTIUNEA DUNĂRII... "]

Cestiunea Dunării preocupă aproape esclusiv jurnalistica noastră, şi nu fără cuvînt. Nu numai interesul practic al navigaţiunii pe Dunăre e în joc, deşi acesta ar fi îndeajuns pentru ca să justifice preocupaţiunile. Deja pe Dunărea de Jos bandiera romînă fîlfîie pe cîteva sute de vase cari fac concurenţă "Societăţii privilegiate". 
Nu romîni sunt aceia cari pun bandiera romînă, de vreme ce poporul nostru, originar din munţi, n-a avut contact cu marea şi cu Dunărea decît în epoca sa eroică, în epoca de aur a unui Mircea, a unui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, Domni stăpînitori de la munte şi pîn-la marea cea mare, cum se întitulau ei. 
Pierzînd încă din secolul al Xv-lea şi al Xvi-lea cetăţile de pe Dunăre cătră atotputernicia otomană, coloniile genoveze şi veneţiane cari se formaseră, sub sceptrul protector al voivozilor romîni, la Moncastro (Cetatea Albă), la Proilabum (Brăila) şi la San-giorgio (Giurgiu), au încetat de-a fi romîneşti, negoţul nostru a trebuit să dea îndărăt şi să dispară. 

          {EminescuOpXII 396}

Cine deschide cronicele vede lesne că lupta îndrăzneaţă între Domnii romîni şi turci au fost purtată pentru cetăţile de pe Dunăre şi de la gura Nistrului, că, din momentul în cari aceste cetăţi au fost luate de covîrşitoarea putere otomană, ţările înşile şi-au închinat steagul înaintea sultanilor şi au încăput sub suzeranitatea otomană. Precum în evul mediu erau itailani aceia cari purtau bandiera romînă pe vasele lor, tot astfel astăzi negustori de naţionalităţi foarte deosebite pun bandiera noastră ca semn distinctiv de concurenţă cu Societatea austriacă. Fiindcă interesele decid adeseori cetăţenia de stat a oamenilor, mişcarea aceasta ar fi avut rezultatul că, din opoziţie în contra puterei economice austriace, s-ar fi creat cu încetul o marină romînă. 
Se vede că nu asta a fost intenţia guvernului romîn. D. Boerescu, edificat bunăoră de starea escelentă a conaţionalilor noştri din Ardeal, s-a convins că prieteni mai buni decît pe unguri romînul nu mai are şi din consideraţia aceasta a admis şi Comisiunea Mixtă şi prezidenţia Austriei în Comisiune; ba, ce e mai mult, au convins pînă şi pe d-nii Rosetti - Brătianu despre sinceritatea şi amicabilitatea d-lui conte Andrassy. 
Legăturile între monarhie şi guvernul romîn a devenit atît de intime încît răposatul baron Haymerle nu găsea de recomandat, ca model de realaţiuni prietenoase, decît pe cele întreţinute cu Romînia; iar Ministeriul Afacerilor Străine din Viena merge cu gingăşia atît de departe încît declară că, în interesul mănţinerii bunei înţelegeri, guvernul imperial e constrîns să nu publice toate actele relative la cestiunea Dunării. "Romînul", înţelegînd că nu se mai poate ascunde după deget, a insinuat c-un cusur subţire, că M. Sa Regele, în călătoria sa prin Europa, ar fi luat angajamentele privitoare la Dunăre într-un timp în care opoziţiunea amăgită contesta acestei călătorii orice semnificare politică. 
Daca în Romînia n-am fi pierdut deprinderea mirării, daca la noi n-ar fi toate cu putinţă, am găsi că e revoltător de-a vedea presa guvernamentală polemizînd şi protest\nd în contra pretenţiunilor austriace, pe cînd în fond cestiunea e regulată. Acest joc de cărţi măsluite, pentru a amăgi opinia publică, e de-a dreptul nedemn. 
Dar am pierdut demult deprinderea de a ne mai mira de ceva. Interesul pungii şi stomacului cîtorva sute de paraziţi bugetari de provenienţă din cîteşipatru colţurile lumii determină soarta economică şi politică a poporului romînesc. Precum pensiile reversibile şi recompensele naţionale ale patrioţilor cu moţ se iau din fondul nefericiţilor pensionari cari au servit cîte 30 de ani statul, din fondul văduvei şi orfanului, pentru a garnisi pivniţi patriotice cu vinuri străine, tot astfel rămînerea la putere şi îngrăşarea sistematică a partidului Gianilor şi Pherekyzilor se face în socoteala viitorului politic şi economic al naţionalităţii romîne. Pentru a rămînea la putere sunt în stare să facă orice şi să dea orice, şi Dunăre, şi Basarabie, şi Moldovă, şi Oltenie; c-un cuvînt - tot, numai bugetul să le rămîie la îndemînă şi moşiile statului să le arendeze pe nimic şi păsuiţi să fie. Idealul statului romîn nu este dezvoltarea poporului romînesc, ci prefacerea visteriei într-un spital de nevolnici etnici şi intelectuali; tot ce nu se poate hrăni peste Dunăre cu meşteşug cinstit să fie avizat la bugetul Ţării romîneşti. 
De aceea comedie va fi retragerea d-lui I. Brătianu, precum de comedie sunt protestaţiunile "Romînului", de vreme ce guvernul imperial "nu publică toate actele relative" în interesul bunei înţelegeri cu d. C. A. Rosetti. 
Ciudată ţară! 
În Germania naţia se pronunţă în contra celui mai mare om al ei, în contra aceluia care-a întemeiat puterea şi mărirea ei, unitatea ei şi un viitor ale cărui margini nu sunt de prevăzut, numai din cauză că naţiei nu-i plac unele din vederile economice ale cancelarului. La noi un guvern cedează o bucată de ţară, cumpără cu 60 la sută hîrtii ce făceau 20 la sută, îngreuie în cinci ani bugetul cheltuielelor cu 40 la sută, e pe cale de-a ceda drepturile suverane ale ţării pe Dunăre, şi nimeni nu se găseşte care să-i zică ceva. Gazetele scriu şi asta e tot. Nu e nici o putere în stat care să se opuie acestei politici de precupeţire de hotare. Frinee politice fără convingeri, fără tărie morală, se sulemenesc prin gazete şi-şi fac sprîncene, ca să le crează lumea tinere şi virtuoase, pe cînd în realitate şi pe ascuns sunt înţelese demult cu adversarii naturali ai acestei ţări ca să-i puie capăt în toate cele. Astfel se sulemeneşte "Pseudo - Romînul" în toate zilele în cestiunea dunăreană, pe cînd lucrurile sunt puse la cale de-un an şi mai bine, pe cînd toată greutatea este: de-a amăgi ţara ce pretind că e a lor. 

[6 noiembrie 1881]

          {EminescuOpXII 397}

[""JOURNAL DES DEBATS" SCRIE... "]

"Journal des debats" scrie următoarele în privirea cestiunii Dunării: 

Declaraţiunile făcute de d. de Kallay asupra cestiunii Dunării au mişcat adînc opiniunea publică din Romînia. D. de Kallay a zis în adevăr că cestiunea va fi rezolvată în conformitate cu spiritul Tractatului de la Berlin şi prin aceasta chiar a lăsat cîmp deschis interpretaţiunilor celor mai diverse şi mai contrazicătoare. Romînii pretind, nu fără oarecare aparenţă de cuvînt, că, politica austriacă n-are altă fiinţă decît de-a izola de Europa micile state vecine şi de-a le atrage de bunăvoie ori cu sila în orbita austriacă, astfel încît ele să fie reduse aproape la starea de state vasale; toate aceste, fireşte, sub vălul Tractatului de la Berlin. 
Dar de-o fi Serbia, dar Bulgaria, dar Romînia, scopul este acelaşi, oricît de deosebite ar fi procederile. Serbia a încercat a se împotrivi; dar în curînd s-a încredinţat că puterile ei nu-i permit să se opuie şi s-a închinat. Romînia e într-o situaţie deosebită, care - ar putea părea mai bună. 
Nu s-a admis în adevăr că libertatea de navigaţiune pe Dunăre constituie un interes european şi nu e Romînia în drept de-a aştepta un sprijin care i-a lipsit Serbiei? 
Pîn - acuma acest sprijin nu i s-a refuzat şi Austria a găsit în Comisia dunăreană o piedecă la pretenţiunile sale. Dar există teama în Bucureşti că nu va fi totdauna astfel şi că 'ntr-un timp mai mult ori mai puţin depărtat Romînia se va găsi izolată şi nu va mai putea să aştepte nici un sprijin. 
Sunt în adevăr cîteva cuvinte ale contelui Andrassy, rostite în una din şedinţele delegaţiunii ungureşti, cari sunt din cele mai caracteristice şi n-au putut să fie tocmai plăcute romînilor. "E cu putinţă - a zis contele ca interesele şovinismului romîn să se îndrepte în contra, noastră, dar interesele Romîniei înseşi sunt identice cu ale noastre. De cînd Romînia a devenit stat independent şi de cînd nu. se mai bucură de protecţiunea Europei, acest regat are mai mult decît oricît trebuinţa de-a se înţelege cu noi. "
Vorbind astfel, contele Andrassy a esprimat desigur un adevăr politic care are trecere astăzi la Viena şi mai cu seamă la Pesta. Dar e cu neputinţă să nu atingă adînc sentimentul naţional al mai marei majorităţi a romînilor şi, precum observă aproape unanimitatea presei romîne, acuzarea de "şovinism " este cu atît mai stranie cu cît vine de la un maghiar, de la reprezentantul naţiunii celei mai şoviniste ce există în lume. 
Dar mai important pentru romîni este că li se declară că recunoaşterea independenţei lor i-a lipsit de protecţiunea Europei. Astfel n-a fost îndeajuns pentru ei de a consimţi la cele mai dureroase şi mai primejdioase sacrificii, de-a fi primit toate condiţiile ce i-a plăcut Europei de-a le impune pentru a-i proclama în sfîrşit demni de independenţă. Acum ea nu vrea să-i mai cunoască şi i-ar lăsa espuşi! a întreprinderile vecinilor lor. Pe de altă parte poate politica austriacă să se resigneze de-a fi fără înrîurire la Bucureşti? Învederat că nu. Destinele nouă ale Austriei o pun în necesitatea de a-şi asigura marile căi strategice şi comerciale ale Orientului. Aceste căi sunt în număr de două, calea Salonicului şi a Dunării. Ea nu poate permite ca una sau alta să fie amerinţate în coastă, nici prin urmare ca o altă înrîurire decît a sa să fie precumpănitoare în Romînia. Dar această înrîurire poate să se exercite altfel decît într-un mod despotic. Ea poate fi blîndă şi chiar binefăcătoare, Se pare însă că, la Bucureşti, nu se aşteaptă nimeni la o asemenea înrîurire afară de cîţiva oameni politici cari sunt acum la putere; apoi e sigur că vorbe ca cele rostite de d. Andrassy nu sunt de natură a înlesni stabilirea unor relaţiuni de încredere între cele două ţări. 

[7 noiembrie 1881]

[""FRATERNITATEA" CUPRINDE... "]

"Fraternitatea" cuprinde un lung răspuns la adresa noastră. Tonul acestui articol ne dispensează, din nefericire, de datoria de-a ţine seamă de el şi cu părere de rău cată să renunţăm la plăcerea de-a cerceta daca "balanţa comercială" mai are o altă însemnătate decît părerea greşită că bogăţia consistă în bani sau altele asemenea. 
Împrejurarea că există mai multe şcoli de economişti şi că şcoala liberului schimb nu predominează absolut spiritele este o dovadă în favorul oricui că e îndreptăţit a se alătura la seria de idei pe care-o crede adevărată. Această îndreptăţire ne dă totodată şi tonul în care asemenea discuţii trebuie să se poarte. A ne întrece în înjurături cu evreii nu credem de cuviinţă, de vreme ce aceasta e partea lor cea tare, ajutată şi de... cunoscuta vitejie evreiască. 
Dar "Fraternitatea" susţine între altele un lucru ce nu are a face cu teoriile noastre economice: că am falsificat un statut prusian. 

          {EminescuOpXII 398}

"Fraternitatea" spune neadevărul. 
Nu am falsificat nici un statut prusian. Toate articolele reproduse sunt autentice. Dacă n-am reprodus articole favorabile evreilor, cauza e simplă. Nu avem nici nevoie, nici înclinare de-a cita ceva în favorul evreilor. De restricţiunile introduse în legile străine ţinem seama, nu de favorile acordate. 
Nimeni nu e obligat, în discuţie, a spune tot ce ştie, ci numai ca tot ce spune să fie adevărat, şi nu renunţăm la dreptul de-a aproba restricţiunile, de-a disproba favorile. Pe cît timp citatele sunt autentice nu poate fi vorba de rea credinţă. E treaba adversarilor de - a - şi uşura poziţia şi de-a cita articole ce sunt în favorul lor. 

[7 noiembrie 1881]

["PRIMIM DE LA UN CORESPONDENT... "]

Primim de la un corespondent al nostru din Rîmnicul Vîlcei următoarele amănunte asupra faptelor ce se petrec acolo. 
Nu putem îndestul atrage atenţiunea opiniei publice asupra unei asemenea stări de lucruri. Deşi avem puternice temeiuri pentru a avea o foarte slabă speranţă în guvernul actual, totuşi ne facem o datorie de a-i semnala un sistem de administraţie care de şase ani apasă această populaţiune şi o dă în prada cîtorva esplotatori neruşinaţi. Deunăzi "Monitorul" chiar publica destituirea a 14 perceptori din acest paşalîc, scoşi pentru abuzuri şi sfeterisire de bani publici. Cine a numit pe aceşti perceptori?. Cine i-a menţinut în funcţiune de atîta timp? Evident influenţele locale în capul cărora se afla prefectul. Şi cînd hoţiile au ajuns într-un grad încît se primejduieşte chiar încasarea regulată a impozitelor, adică sfîntul buget, atunci ministerul se deşteaptă şi face cîte un tîrziu şi inutil esemplu. 
Iarăşi în "Monitor" vedem că arenda moşiei Marcea a statului, arendată d-lui Klaus, nu s-a plătit. Cine este acel Klaus? Toată Vîlcea 'l ştie. Este omul de paie al prefectului, acel ce-i împrumută numele pentru a ţine în arendă mai multe moşii ale statului (între cari şi Marcea ). 
Neruşinarea merge atît de departe încît asemenea lucruri nu se ascund cel puţin cu mai multă dibăcie. Acel Klaus este funcţionar al judeţului, inginer plătit din bani publici. Iata dară pe de o parte prefectul arendaş al statului pentru mai multe moşii în judeţul ce însuşi administrează şi neplătind cel puţin arenda acelor moşii. Iată pe de altă parte omul lui de afaceri, epistatul, ocupînd fără ruşine şi fără măcar a se ascunde postul de inginer al judeţului! 
La ce se întrebuinţează timpul acelui inginer? A gera moşiile pe care le-a arendat de la stat pe faţă şi fără, sfială. Căci din două una. Ori aceste moşii sunt în adevăr ale lui; atunci cum tolerează prefectul ca inginerul judeţului să fie arendaş? Ori, ceea ce se zice şi este mai mult: decît sigur, acele moşii sunt arendate numai cu numele de zisul Klaus şi sunt în adevăr ale prefectului? Atunci abuzul este încă mai strigător. Acum puteţi înţelege ce se face cu zilele judeţene pentru şosele. 
Mai nici o şosea nu s-a creat de la căderea administraţiunei trecute. Acele moştenite sunt în starea cea mai rea de întreţinere. 
Singurele lucrări ce se mai fac sunt canalizări de rîuri precum Luncavăţul la Marcea ), care inunda moşiile arendate şi esploatate de prefect, construcţiuni de mori la aceleaşi moşii, şi altele de asemenea natură. 
La 15 octombre era să se deschiză consiliul judeţean. Nu s-a putut completa două săptămîni şi mai bine, fiind prefectul dus la Pesta fără concediu pentru a specula porcii săi, întovărăşit şi de veterinar, care, ca toţi amploiaţii judeţului, sunt servitori particulari şi epistaţi de moşie ai arendaşului prefect. 
Este inutil a mai insista asupra abuzurilor de tot felul ale lui Simulescu, denunţate de o sută de ori în presa de toate nuanţele şi rămase necercetate şi nepedepsite pînă astăzi. 

          {EminescuOpXII 399}

Astfel se esplică că acest om, intrat în administraţie c-o datorie, constatată la Tribunalul de comerţ, de peste 60 000 mii galbeni, astăzi se găseşte liberat de tot şi cel mai mare proprietar din Vîlcea. Pentru a izbuti într-o asemenea operă [î]i trebuia negreşit acestui om o bandă întreagă de mizerabili hotărîţi şi cărora trebuie să le ierte nu numai abuzurile şi jafurile, dară pînă şi crimile cele mai îngrozitoare. 
Dăm aci cuvîntul corespondentului nostru. Dînsul ne semnalează una din acele fapte care, daca s-ar fi petrecut într-o ţară civilizată, ar fi ridicat groaza şi spaima întregii naţiuni şi care, în judeţul încredinţat lui Simulescu, este pe cale de a se cocoloşi, cum zice romînul în limba lui espresivă: 

Iată faptele: Ştefan Slăvescu, judele de pace al ocolului Horez, deflorează, pe cumnatele sale, una în vîrstă de 14 ani şi alta de 12; cea de 14 ani rămîne însărcinată şi dă naştere unui copil. Cîteva zile după naştere copilul este omorît şi îngropat în curtea lui Ştefan Slăvescu. Tot tîrgul Horez, împreună, cu moaşa care a asistat la naştere, spun că Ştefan Slăvescu, soţia sa şi cele două fete, însoţite de o servitoare, a omorît copilul. 
Închipuiţi-vă că această crimă, s-a întîmplat acum trei săptămîni. Procurorul, înştiinţat la timp, nu s-a dus îndată să constate faptul, ci lasă să treacă 2 săptămîni. Ordin din partea Simulescului s-a dat parchetului ca să cocoloşească lucrurile pentru că 1) Ştefan Slăvescu criminalul este alegător în colegiul I; 2) socrul său, Stamate Budurescu, asemenea alegător în colegiul I şi face parte din gaşca roşie; 3) fiul mai mare a lui Stamate Budurescu, subprefect în plasa Olteţului de Jos; 4) fiul mai mic al lui Stamate Budurescu, supleant la acest tribunal. 
Procedarea procurorului în faţa locului, cu toată părtinirea ce a pus în cercetare, constată că pruncuciderea s-a comis de cele două fete ale lui Budurescu, cea de 14 ani, mama copilului, şi cea de 12 ani, însoţite de o servitoare. Se înţelege că în două săptămîni criminalul Slăvescu cu soţia sa a putut să ascunză urmele crimei. Tot procurorul constată că deflorarea s-a comis de Slăvescu. S-ar fi putut crede ca parchetul de aici să lucreze cu atîta uşurinţă încît în acest caz de crimă să nu se aresteze nici o persoană? Ei bine, parchetul n-a îndrăznit să aresteze nici o persoană; Ştefan Slăvescu şi astăzi este judecător şi judecă procese; soţia sa este liberă la casa sa, cele 2 fete criminale împreună cu servitoarea se plimbă prin tîrgul Horezului spunînd că nimeni nu îndrăzneşte să le facă ceva pentru că tatăl lor este prieten cu puternicii zilei. 
Uitam să vă pun în vedere modul cum are să se cocoloşască această crimă după ceea ce auz că se petrece pe la Parchet. 
Deflorarea n-are să se constate; prin urmare iată pe Slăvescu nevinovat. Soţia sa asemenea n-a participat la crimă; [î]i dă de lături pe cei majori. Rămîne acum crima în sarcina minorilor mai mici de 15 ani. Tribunalul, care este la ordinele Simulescului, are să găsească sau că nu sunt destule probe sau că n-a lucrat cu picepere, iată prin urmare crima nepdepsită. 
Pentru dreptatea omenească ar trebui să se numească un alt judecător de instrucţie, ca să nu să cocoloşească această crimă. 

Judece acum oamenii oneşti care mai sunt în această ţară pe guvernul care tolerează şase ani de-n rîndul astfel de funcţionari. 

[ 8 noiembrie 1881 ]

["ÎN "ROMÎNUL" DE SÎMBĂTĂ... "]

În "Romînul" de sîmbătă vedem publicat un proiect de lege despre "vînzarea băuturilor spirtoase în comune", cu preţioasa indicaţiune că d. ministru de interne este acela care va prezenta Consiliului de Miniştri ş-apoi Corpurilor legiuitoare acest proiect şi că tot d. ministru de interne, onor. C. A, Rosetti, roagă pe redacţia "Romînului" de a-l supune dezbaterii publice, ceea ce redactorul tot onor. C. A. Rosetti - declară a face cu mare plăcere. 
Iată proiectul: 

Art. 1. Dreptul d' a vinde băuturi spirtoase [î]n comunele rurale şi-n circumscripţiunile lor se declară absolut numai pentru casa comunală. 
Art. 2. Primăriile comunelor rurale sunt obligate a da [î]n întreprindere dreptul de-a vinde băuturi spirtoase [î]n interiorul sau în circumscripţiunea lor pe termen cel mult de 3 ani. 
Art. 3. Valoarea preţului ce se va obţine la licitaţie pentru dreptul de-a vinde băuturi spirtoase se va trece pe fiecare au la bugetul comunei şi se va afecta numai pentru 'nfiinţare şi-ntreţinere de şcoală şi biserică. 

          {EminescuOpXII 400}

Prisosul peste cheltuielele necesarii anuale se va capitaliza la Casa de Consemnaţii spre a servi la timp la-mbunătăţiri de clădiri şi altele, tot pentru şcoală şi biserică. 
Art. 4. Contractele încheiate de comunele rurale cu antreprenorii băuturilor spirtoase sînt scutite de taxe. 
Proprietarul care va avea [î]n comună o clădire care este cîrciumă va fi despăgubit de comună, în curs de 20 ani, prin rate cu anuităţi anuale garantate [î]n chiar venitul prins prin întreprinderea dată. 
Preţul despăgubirii se va fixa de către tribunalele ordinare. 
Art. 5. Condiţiunile dării în întreprindere a dreptului de vînzare a băuturilor spirtoase în comunele rurale se alcătuiesc de consiliile comunale şi se aprobă de consiliul judeţan. 
Ele vor fi făcute conform legii de faţă şi a regulamentului de aplicarea ei. 
În aceste condiţiuni se va arăta şi numărul cîrciumelor ce se va permite a se înfiinţa. 
Art. 6. Nu se poate primi să concureze la licitaţie nimeni din cei cari nu însuşesc condiţiunile cerute de legile în vigoare şi cari se vor mai face în viitor. 
Art. 7. Datoriile contractate la cîrciumă pentru consumare de băuturi spirtoase nu se pot urmări în justiţie. 
Art. 8. Cel care va împrumuta numele său pentru a putea lua în întreprindere dreptul de a vinde băuturi spirtoase unei persoane care nu are drept după legile în vigoare şi care se vor mai face vor fi supuşi la o amendă de cîte una mie lei sau la o închisoare de la o lună la trei deodată cu întreprinzătorul, iar stabilimentul se va închide de îndată şi întreprinderea se va da din nou prin licitaţie în garanţia şi comptul ambilor fraudulatori. 
Art. 9. Nu pot fi tolerate hanuri şi cîrciumi afară din sate decît la depărtare de 10 chilometre de la cea mai apropiată cîrciumă. 
Stabilimentele de la gările drumurilor de fier nu intră în această categorie. 
Această depărtare se poate scurta cu voia administraţiei, însă numai pentru locurile cari ar fi necesarii cărăuşilor pe drumuri mari, pentru păşunatul vitelor şi pentru orice alte esploatări, precum păduri, mine, uzine etc. 
Art. 10. Este cu desăvîrşire poprită vinderea de băuturi spirtoase prin comunele rurale de către vînzători ambulanţi. 
În caz de contravenţiune, primarul, după încheiare de proces verbal în prezenţa a doi consiliari, va confisca acele băuturi în folosul comunei. 
Art. 11. Această lege se va aplica şase luni după promulgarea ei, în care timp se vor regula-ntreprinderile actuale. 
C. A. Rosetti

Oricine recunoaşte în această lucrare a d-lui C. A. Rosetti un plagiat schimonosit al proiectului prezentat în Adunare de P. P. Carp. Unii termeni din proiectul Carp sînt ocoliţi sau esprimaţi cu cuvinte mai puţin proprii, unele dispoziţii lăsate afară, dar în esenţă este acelaşi. 
Din fericire pentru d. C. A. Rosetti şi pentru secretarul său intim, d. Guţă Panu, nu există încă la noi o lege care să asigure proprietatea intelectuală; soiul acesta de proprietate e garantat numai prin regula de bună-cuviinţă de-a cita cel puţin numele autorului, ceea ce "Romînul" uită a face. 
Hazlii sînt omisiunile din proiectul Carp făcute de d. C. A. Rosetti. 
Proiectul originar prevede pedepse în contra... beţivilor. C. A. Rosetti le omite cu grijă. Asemenea pedepse ar putea lovi în mod grav pe mulţi dintre iluştrii membri ai marelui partid liberale-naţionale, începînd cu ilustrul Giani şi sfîrşind cu însuşi marele arhiereu al partidului, căruia articolul omis ar fi putut să-i turbure Ceasurile de mulţumire. 

[10 noiembrie 1881]

[""LE RENSEIGNEMENT PARISIEN"... "]

"Le Renseignement parisien" (schimbat acum în "L'Echo de France"), reproducînd, parte în estras, parte în pasaje întregi, un articol din "Romînul" privitor la cestiunea Dunării, adaogă următoarele: 

A fost o zi cînd, puţin înaintea plecării principelui Carol în Romînia, d. Drouyn de Luys, ministru al afacerilor străine, zicea d-lui I. C. Brătianu, pe atunci însărcinat oficios cu puterile naţiunii sale, astăzi prezident al Consiliului de Miniştri: "Ştii ceva, d-le Brătiene? Ştii ce aţi face d-voastră mai bine? Să vă anexaţi la Austria. " "Mai bine invazia, zise, patriotul romîn. Austriecii nu vor intra la noi decît trecînd peste corpurile noastre. "

          {EminescuOpXII 401}

Frumos a grăit d. Brătianu, nu-i vorbă. Dar ne aducem aminte de un ciudat obicei al d-sale care consistă în a cita conversaţiile ce le-a avut cu oameni... morţi. Fără să ştim daca fostul ministru de esterne a murit sau nu, ne putem prinde că, din momentul în care se citează o conversaţie a lui cu d. Brătianu, d. Drouyn de Luys... trebuie să fi murit. 
Că relaţia i se datoreşte desigur însuşi cancelarului de la... Florica se cunoaşte de pe introducerea elegantă a conversaţiei: "Ştii ceva, d-le Brătiane? "
Ex ungue leonem. 

[10 noiembrie 1881 ]

["ADUNĂRILE LEGIUITOARE SE VOR AFLA... "]

Adunările legiuitoare se vor afla în faţa cestiunii dunărene, pe cale de-a se rezolva în contra atitudinei de pîn' acum a Romîniei. În timpul din urmă se urmează tratări între Austro-Ungaria şi Franţa privitoare la propunerea făcută de d. Barrere, reprezentantul republicei în Comisia Europeană de la Galaţi, de-a delega un membru al acestei comisii care să ia parte la şedinţele celei mixte. Propunerea aceasta fiind pe cale a se primi de toate puterile, cată neapărat să se fi primit Comisia Mixtă însăşi cu corolarul precumpănirii austriace. Romînia singură nu a primit propunerea, dar, după cum merg lucrurile, preocuparea de căpetenie a celor interesaţi nu este de-a îndupleca Romînia, ci aceea de-a preciza sfera de activitate şi situaţia acestui delegat european în Comisia Mixtă. 
Ce vor face Adunările, ce guvernul, cu aceste învoieli pe deasupra capetelor noastre, cu aceste hotărîri de nobis sine nobis nu putem şti. Destul că atmosfera e încărcată de complicaţiuni interioare şi esterioare cari ar cere o grabnică soluţiune şi cari nu vor găsi în cei chemaţi a le rezolva decît o mare inepţie în acţiune şi o mare lipsă de înţelegere. 
Căci pe cînd ţara e ameninţată din afară cu monopolul navigaţiunii austriace pe Dunăre, cu precumpănirea strivitoare a importului austriac, pericolul acesta devine şi mai mare în faţa lipsei de organizare economică înlăuntru. 
Meseriile au dispărut şi dispar pe toată ziua în concurenţă cu fabricatele gata ce se introduc din străinătate; munca naţională se simplifică şi se îngreuie din ce în ce, reducîndu-se la munca cîmpului, mărginită la anume timpi ai anului şi care lasă în silită inerţie braţele populaţiunilor aproape şase luni pe an. 
Paralel cu relele simplificării şi reducerii muncii la o singură şi cea mai primitivă formă se dezvoltă în progresiune geometrică răul social de care suferim mai cu seamă; creşterea neîncetată a elementelor improductive şi consumatoare. Deja satele s-au împlut de boala postulantismului orăşenesc, de vînători de funcţii asupra moralităţii şi activităţii cărora "Monitorul" ne dă zilnice probe prin publicarea de destituiri şi dări în judecată. 
Faţă cu aceste greutăţi ce cresc din zi în zi, faţă cu discompunerea societăţii romîne nu întîmpinăm decît fatalele fizionomii ale Caradalelor de toată mîna, cari, în loc de-a opri discompunerea, vor s-o grăbească şi mai mult prin reforme escesiv de demagogice, precum e electivitatea magistraturii, sufrajul universal ş. a. Nici o idee sănătoasă şi în adevăr organică de reformă nu se prezintă de nicăiri; luptele şi diviziunile politice au osîndit gîndirea naţională la sterilitate. 
Guvernul pe de altă parte nu va avea a alege decît între urmarea politicei de pîn' acum şi schimbarea sistemului. Daca va urma politica sa actuală de satisfacere de apetituri şi ambiţiuni el va continua a stăpîni, dar orice zi a stăpînirii sale va fi însemnată prin pierderi materiale şi morale pentru ţară. Daca ar îndrăzni să-şi schimbe sistemul şi să apuce calea unei politici de stat, admiţînd chiar că ar avea îndestulă capacitate pentru aceasta, va pierde sprijinul partizanilor săi, cari nu-l servesc şi nu-l pot servi decît în schimbul satisfacerii intereselor lor materiale. 

          {EminescuOpXII 402}

Daca victoriei verisimile a Austriei în cestiunea dunăreană i s-ar putea opune cel puţin o solidă organizare economică înlăuntru, care să neutralizeze şi să zădărnicească pîn-la un grad oarecare acea biruinţă, s-ar mai putea spera o îndreptare pe viitor. Dar, dezorganizaţi pe de-o parte, bătuţi în afară pe de alta, condamnaţi a purta în spinare o generaţie care trăieşte tocmai prin această dezorganizare şi discompunere, noi vedem sorţii de izbîndă ai luptei noastre naţionale împuţinîndu-se din ce în ce. 
Nu putem aştepta de la guvernanţii noştri să ne priceapă, ba e mare îndoială daca există mulţi oameni în toată ţara cari să se fi convins că mergem din rău în mai rău. Oamenii eminamente practici, cari văd în politică numai ocazia de - a - şi face o poziţie ori de-a trăi bine, nici nu vor voi chiar să ne înţeleagă. 
În alte ţări vedem în adevăr că politica de stat, politica ce are în vedere organizarea economică, învinge chiar în contra opiniei publice şi un exemplu mare ne va da în această privire Germania. "Împăratul, zice o foaie germană, e prea bătrîn pentru a duce la capăt marea reformă. Dar precum unul din predecesorii săi a testat desfiinţarea robiei, astfel discursul său de tron e un testament care dispune dezrobirea claselor muncitoare". La robia crescîndă a poporului romînesc sub elemente parazite nu gîndeşte nimenea. 

[11 noiembrie 1881]

["AM SPUS DIN CAPUL LOCULUI... "]

Am spus din capul locului că nu punem temei pe mîncărimea de limbă a ilustrului Guţă Panu, care se traduce zilnic prin cîte - o circulară supusă la iscălitura d-lui C. A. Rosetti, menită a face pe lume să creadă că se lucrează în adevăr ceva pentru stîrpirea relelor administrative. 
Nu se înlătură rele sociale prin circulări platonice. Abia legi organice, cari să reconstituie societatea discompusă de demagogie, ar putea să îndrepte cu încetul relele. 
Circularele d-lui Rosetti nu au decît efectul de-a servi de pretexte pentru mituiri şi stoarceri de bani, pentru corumperea pe o scară şi mai largă a personalului administrativ, pentru esploatarea neruşinată a celor loviţi de măsurile sale, ceea ce înrădăcinează şi mai adînc răul de care suferim. 
Publicăm mai la vale o scrisoare din Ţara de Sus, adresată de-un proprietar mare foii "Gazette de Roumanie", din care se va vedea la ce servă circularele menţionate. 
Se ştie fără îndoială că nu suntem amici ai evreilor. Avem atîtea de suferit din partea imigraţiunii lor sterile şi ruinătoare, sunt atît de multe lipsele populaţiunilor noastre rurale, atît de mare mizeria lor materială şi decadenţa încît nu putem să fim prietenii cauzei principale a acestor rele, a imigraţiunii izraelite. 
Dar pe de altă parte relele, în loc de-a înceta, sporesc daca administraţiunea d-lui C. A. Rosetti se serveşte de circularele sale pentru a ocoli legea, [aşa]dar a stoarce din această ocolire cu atît mai multă mită. Pentru a ilustra modul în care administraţia înţelege a executa ordinele d-lui C. A. Rosetti publicăm mai la vale o altă scrisoare, ce ne vine din tîrguşorul Negreştii (judeţul Vaslui) şi pe care un izraelit ne-o adresează. 
Venind din două puncte deosebite ale ţării şi scrise din puncte de vedere diametral opuse, cele două scrisori sunt cu toate acestea o crudă ironie a măsurilor luate de ministru pe hîrtie. 
Nu se convinge oare odată d. C. A. Rosetti că nu mai merge înainte cu Caradalele şi Serurii săi, improvizaţi în oameni de stat, că lipsa de cultură a partidului său, lipsa lui de moralitate şi de patriotism sunt în înspăimîntătoare disproporţie cu cerinţele statului modern, cu necesităţile poporului nostru? Nu se convinge oare că cu diletanţi politici, cu advocăţei cîte treisprezece la duzină, cu ambiţioşi mici la cap, dar şi mai mici la caracter, afacerile statului trebuie să meargă rău? 

          {EminescuOpXII 403}

Şi d. Brătianu, care se pretinde romîn de viţă şi mare patriot, nu se convinge că e neapărat ca să lase moştenirea altor mîni, cari s-o scoată la un capăt mai bun? 
Nu se mai urmeze politica bizantină de pîn' acum. 
Nu ştim în adevăr cum am convinge pe roşii că la cele mai multe din elementele opoziţionale - vorbim de elemente bune şi sănătoase - interesul de-a veni la putere este nul, sub nul chiar şi că cu desăvîrşire de altă natură sunt preocupaţiunile cari le stăpînesc. 
Politica practică recomandată de Machiavelli pentru a parveni şi a se susţine, politica operării cu apetituri şi ambiţiuni şi arată urmările netăgăduite, urmări de cari oricine care are cît de puţin sentiment de om de stat trebuie să se înspăimînte. Nu numai arta de-a mînui oamenii înseamnă a fi om politic. 
Arta de-a-i mînui este cel mult un mijloc pentru a ajunge la scop, pentru a le asigura dezvoltarea, bunul trai, prosperitatea. 
Unde lipseşte ţinta, mijlocul mînuirii ambiţiilor şi intereselor nu face decît rău. 

[12 noiembrie 1881 ]

["ÎMPĂRATUL ALEXANDRU III... "]

Împăratul Alexandru III, rîvnind la epitetul de împărat al ţăranilor şi preocupîndu-se de starea rea la care forme de civilizaţie costisitoare au redus populaţiunile agricole din Rusia, urmarea neapărată a acestei tendenţe umane a suveranului s-a tradus în acte administrative îndreptate în contra evreilor. 
În adevăr una din cauzele esenţiale ale căderii economice a ţăranului de acolo este, ca şi la noi, evreul, care 'ntr-o ţară unde există imense întinderi de pămînt cultivabil precum e Rusia preferă a vinde rachiu şi a precupeţi, adecă, a trăi din speculă mai bine decît din muncă. 
Fără 'ndoială că nu evreii singuri vor fi de vină la starea rea a populaţiunilor rurale din Rusia, dar unul din factorii esenţiali şi vădiţi ai acelei mizerii sunt ei. De acolo măsura, bună poate pentru Rusia, rea pentru noi, de-a espedia cîrduri întregi în Romînia cu paspoarte în regulă, de-a împinge pe alţii să treacă noaptea fără pasport graniţele ţării noastre. 
Nu trebuie să fie cineva un observator tocmai adînc pentru a vedea că Romînia geme de evrei ruseşti. Noaptea, uliţele Bucureştilor sunt pline de figuri cu totul străine, la cari recunoşti numaidecît că abia de ieri li s-a comandat de - a - şi rade barba şi de - a - şi tăia perciunii; toate colţurile de uliţă sunt pline de colportori şi precupeţi, pe cari nimeni nu i-a văzut pîn-în anul acesta, c-un cuvînt suntem ameninţaţi de-a vedea şi Bucureştii prefăcîndu-se într-un murdar cuib jidovesc cum sunt laşii astăzi. 
Ca să dea de căpătîi puzderiei acesteia de noi venetici Ministerul de Interne a publicat un regulament privitor la petrecerea şi aşezarea străinilor în ţară. 
Nu vom discuta acest regulament de vreme ce suntem convinşi că, orice măsură ar imagina capete ca d-alde d. C. A. Rosetti, ele vor fi născute moarte. 
În locul unei legi de incolat, lege organică care să supuie la anume condiţii petrecerea străinilor în genere în ţara noastră, d. C. A. Rosetti vine c-un reglement pe care orice alt ministru [î]l poate revoca şi pe care Caradalele sale de toată mîna nici nu sunt dispuse de a-l lua la serios. 
Dar ceea ce este neauzit şi caracterizează din nou protestaţiunile de patriotism ale foilor evreieşti din capitală este obrăznicia cu care Alianţa izraelită stăruieşte pe lîngă d. Gambetta, ministrul prezident din Franţa, de-a provoca înlăturarea acestui reglement. Pe Rusia nu îndrăznesc s-o acuze, care alungă evreii în mod sistematic. Vai de evreii din Rusia în ziua în care Alianţa ar îndrăzni să intervie în favorul lor; ar fi semnalul pentru un tratament şi mai energic decît cel de pînă azi. Dar aci, unde nimeni nu se atinge nici de persoana, nici de avutul lor, aci, unde nu e vorba decît de-a abate imigraţiunea lor

          {EminescuOpXII 404}

stricăcioasă, prin mijloace cu totul umane, cari sunt de dreptul oricărui popor, aci Alianţa îndrăzneşte a interveni şi a calomnia din nou Romînia. 
Alianţa are o mulţime de membri în Romînia. Nu este o adevărată trădare de patrie din partea celor petrecători în ţară de-a fi membrii unei asociaţii internaţionale al cărei scop e de-a compromite statul romîn şi interesele sale? Nu e vorba... în ţara în care trădătorii din noaptea lui 11 fevruarie au ajuns a fi decoraţi şi înălţaţi în demnităţi publice trădarea de patrie se consideră demult ca un merit. A fost o urmare naturală dar ca tocmai membrii cei mai influenţi ai Alianţei din Romînia să fie încetăţeniţi. Numai Ţepeş n-ar fi găsit destui pari pentru a le mulţumi pentru modul în care pricep a fi romîni; noi suntem cu mult mai îngăduitori. 
Dar vorbim către aceia cari pot înţelege. Cred în adevăr că răbdarea poporului romînesc e nesfîrşită, nesleită ca a lui Dumnezeu, cred că ne e absolut cu neputinţă de-a ne apăra de ei cu orice arme ne-ar conveni? E prea adevărat că poziţia de stat a Romîniei şi permanentele primejdii din afară cari ne ameninţă îmblînzesc luptele politice la noi, că patriotismul latent al rasei romîne [î]i dictează precauţiune. Dar [î]i sfătuim să nu se joace cu focul. Daca e cineva în stare de a face pe romîni să uite pînă şi interesele statului lor, apoi desigur aceştia sunt evreii, ei, cari nu cutează a combate o putere mare cum e Rusia, dar s-aruncă cu toată insolenţa lor cunoscută asupra unui stat mic care-a avut naivitatea de a-i îngădui să fie cum sunt. 
Noi ştim bine că trei zile ar fi de ajuns pentru a regula atît de definitiv cestiunea izraelită încît Alianţa să nu mai aibă pentru cine interveni. Noi cunoaştem poporul. În aparenţă atît de blînd şi de guvernabil, are o margine blîndeţa lui pe care e primejdios de-a o trece. 

[13 noiembrie 1881]

["DACĂ INIMA ADVERSARILOR NOŞTRI... "]

Dacă inima adversarilor noştri ar fi atît de copilăroasă pe cît le e mintea n-am sta tocmai rău. 
În unul din numerele trecute am înregistrat că Adunările se vor afla în faţa cestiunii dunărene rezolvate în contra atitudinii de pîn' acum a Romîniei; apoi că Romînia singură n-a primit încă propunerea Barrere, aceea adecă de-a se delega un membru al Comisiei Europene în Comisia Mixtă. 
Din această înregistrare, făcută într-un chip cu totul general, "Romînul" deduce: 

opoziţiunea a strigat că guvernul a luat ingagiaminte în cestiunea Dunării; 
că guvernul a trădat interesele naţionale; 
că guvernul a vîndut Dunărea Austriei spre a se menţine la putere. 

Acuma însă "Timpul" mărturiseşte

c-atitudinea Romîniei a fost contrarie pretensiunilor austriace; 
că Romînia singură n-a primit propunerile austriace. 

De-acolo strigăte de bucurie că adevărul a învins, că recunoaştem înşine dreptăţile guvernului, 
Ce copilăroşi! 
Noi vorbim de Romînia, de atitudinea Romîniei, foaia guvernamentală substituie termenului nostru termenul de "guvern". 
Dar Romînie şi guvern sunt două lucruri identice? Din Romînia facem parte toţi şi atitudinea ţării a găsit desigur o espresie mai fidelă în foile opoziţiei decît în oscilaţiunile d-lui Brătianu şi a marelui său amic Boerescu. 

          {EminescuOpXII 405}

Romînia nu s-o fi rezumînd în d-nul Pherekydis sau Giani; tot a mai rămas ceva afară de aceşti descendenţi direcţi ai lui Traian care merită a fi numit Romînie. Pe cînd Romînia avea o politică, o morală, guvernul a avut în cestiunea Dunării două politici şi două morale: una în Ministerul de Esterne, alta în Comisia Europeană. Altceva făgăduiau d-nii Brătianu - Boerescu la Viena, altceva vorbea delegatul din Comisia de la Galaţi. 
Confraţii noştri cată să ştie că vorbele au un înţeles oarecare al lor propriu şi că nu se poate substitui, aşa, după plac, una alteia. Ştim foarte bine că generaţia roşie vorbeşte şi scrie aşa ca şi cînd vorbele n-ar fi avînd nici un înţeles. Şi nu-l au în capetele ei. Procesul substanţial al gîndirii nu se petrece deloc înlăuntru-le; nu se învîrteşte în ele decît moara de vînt a sunetelor articulate, nu compararea şi coordonarea substanţială a ideilor ce corespund cu acele sunete articulate. De aceea noi zicem "Romînie" şi-n capul lor răspunde "Pherekydes", ca şi cînd termenii ar fi echivalenţi. 
Guvernul se traduce într-o sumă ciudată de termeni. Sunt cele patruzeci şi atîtea de combinaţiuni caleidoscopice în cari intră cabinetul Brătianu - Boerescu, precum şi cabinetul Dumitru Brătianu. Poate "Romînul" să ne facă să credem că actualul cabinet e cu totul şi în toate solidar cu cabinetul Brătianu - Boerescu sau cu cabinetul Dumitru Brătianu? Desigur nu. Acest guvern, compus dintr-o lungă serie de cabinete pline de nulităţi ambiţioase, e capabil de orice, deci capabil a fost de-a lua angajamente în cestiunea Dunării, ceea ce se dovedeşte din gingăşia prevenitoare a cabinetului vienez de-a nu publica actele relative la cestiune. 
Pe guvern nu-l doare nici cestiunea Dunării nici altele. Durerea lui e de a-şi mănţinea partidul la putere. Daca teama de-a cădea prin ţară[î]l face să încline într-o parte, teama de-a cădea prin străinătate îl face să încline într-altă parte, încît, formulîndu-se în două cuvinte sistemul acesta de echilibristică, se poate zice că epocele de întărire ale roşiilor sunt acelea în cari pot face pe pofta străinătăţii, amăgind Romînia. A adormi Romînia prin protestaţiuni patriotice şi a face în acelaşi timp, pe cît se poate, treburile străinilor, iată trăsătura comună a tuturor guvernelor roşii. 

[14 noiembrie 1881]

TEATRUL NAŢIONAL
["ASEARĂ S-A JUCAT... "]

Aseară s-a jucat, în faţa unei săli mai mult goală, trei comedii. Puiculiţa, traducţiune, Trei crai de la răsărit de d. Hîjdău şi Florin şi Florica de V. Alecsandri. Lăsînd la o parte cea dîntîi şi cea din urmă comedie, îndeajuns cunoscute publicului, să vorbim puţin de interpretarea celei d' a doua. Rolurile din Trei crai de la răsărit n-au fost jucate de aceiaşi actori ca pînă acum. D-na Mateescu şi d. Ionescu sunt cu totul străini publicului în această piesă. 
D-na Mateescu, în rolul Mariţei, fata lui Hagi Pană, a fost binişor; căci nu o putem judeca altfel, acest rol fiind deja mult mai bine interpretat de d-na Romanescu. Să nu se creadă că-i facem vro vină din această; nu. D-sa, pe cît puterile şi cunoştinţele i-a permis, a făcut posibilul. Tînără încă şi ţinînd în seamă consiliile celor mai cunoscători în ale artei, are un frumos viitor înainte-i. Să se silească numai a vorbi mai rar şi mai desluşit. 
D-nu Davidescu, în rolul lui Numa Consules, a fost departe - ierte-ni-se asprimea - de a fi înţeles pe autor şi rolul ce i s-a încredinţat să joace. Acest rol a fost totdauna interpretat cu multă măestrie de simpaticul Hagiescu, a cărui lipsă era viu simţită aseară. Rău a făcut comitetul teatrului de a primit demisiunea acestui actor, demisiune dată, pe cît ştim, în urma numai a unor neînţelegeri între dînsul şi unul din societari. 

          {EminescuOpXII 406}

Ceilalţi interpreţi, d. d. Panu (în rolul Hagiului Pană), Julian (musiu George), Mateescu (tejghetarul Petrică ) şi d-na Frosa Sarandi (cocoana Trandafira ) au fost ca totdauna bine. 

[14 noiembrie 1881]

TEATRUL DACIA
["TOT ASEARĂ... "]

Tot aseară s-a jucat, după cererea generală., o dramă în 5 acte intitulată Şapte prinţi ai Larei - şi o parte din irozi plîngea, iar altă parte rîdea de bucurie pe scenă, căci erau "îmbrăcaţi stravitii " (travestiţi ) cu costume de regi. 
Am privit la o comedie de băieţi şi fete care se joacă de-a împăratul. Adică se îmbracă în hîrtie poleită şi-şi încing cîte un vătrai, cîte un cleşte (în loc de sabie) care sună ca sabia. 
Interpretarea a fost mulţumitoare. Nici că s-ar putea cere mai mult de la o trupă din provincie. Destul numai că place publicului. 

[14 noiembrie 1881]

[""L'ECHO DE FRANCE" URMEAZĂ... "]

"L'Echo de France" urmează a scrie în cestiunea Dunării. În numărul de miercuri foaia franceză spune cele ce urmează: 

Cestiunea libertăţii Dunării devine din ce în ce mai gravă. Naţiunea romînă, care se simte ameninţată în interesele ei vitale, împinge pe guvern să reziste absolut pretenţiunilor Austro-Ungariei. Romînii au încredere în izbînda silinţelor lor. Ei îşi zic că şi acum stăruinţa lor de-a nu ceda va da timp unora dintre puterile ce ezită încă de-a se lămuri şi de-a înţelege că pe Dunăre Romînia apără interesele Europei înseşi. 
Confraţii noştri din Bucureşti au reprodus deosebitele noastre articole. Suntem atît de convinşi de dreptatea cauzei pe care-o susţinem încît am voi ca glasul nostru să, aibă de-o sută de ori mai multă autoritate. Nu suntem singuri însă. Între alte organe din Paris cităm pe "" şi " ", cari în mai multe rînduri au ţinut limbajul pe care-l ţinem noi; apoi în Italia "Gazetta d'italia " şi "Popolo romano", făr' a aminti ziarele engleze, cari sunt unanime. 

Foaia "Messager de Vienne " a publicat acum trei zile un lung şi escelent articol, în care citim cele ce urmează. 

Acolo, între Turnu Severin şi Galaţi, se află o naţie vitează de şase milioane (? ) de oameni, o naţie care-a ştiut să se bată, şi să învingă, pe cîmpul de bătălie. Romînii erei nouă, cari au deschis o atît de strălucită şi luminoasă cale aspiraţiilor unui popor, şi-au adus aminte că e vorba de-a asigura Romîniei acum ori niciodată interesele economice. Calea ce aveau s-o urmeze oamenii de stat din Bucureşti era însemnată de mai înainte şi, ţînîndu-se de litera Tractatului de la Berlin, ei cer ca Comisia Europeană a Dunării "să elaboreze reglementul cu care e însărcinat, rezervînd, bine-înţelegîndu-se, cabotajul pentru ţărmureni, iar executarea reglementului să fie în seama fiecărui stat ţărmurean, pe toată întinderea teritoriului său". Austria a prezintat din parte 'şi un anteproiect asupra căruia Comisia Europeană va trebui să se pronunţe şi a cărui dispoziţie principală remite esecutarea reglementului, de cum va fi redijat, în seama Comisiei numite Mixtă, compusă numai din statele ţărmurene. Aceste state ar fi Romînia, Serbia, Bulgaria, Austro-Ungaria. Austria stipulează între altele că ea va exercita prezidenţia în sînul acestei Comisii şi că "va avea vot preponderant în caz de paritate de voturi". 

          {EminescuOpXII 407}

Astfel precumpănirea austriacă ar fi stabilită de facto pe tot cursul Dunării răsăritene şi principiul libertăţii de navigaţiune pe acest rîu - un interes comun al Europei - ar fi primejduit. 
Pentru Europa nu e 'n adevăr decît un interes economic; dar mai e şi o altă consideraţie de politică generală, a cărei însemnătate nu scapă din vederea nimărui: dictatura pe Dunăre ar aduce cu sine fără îndoială dictatura asupra micilor state ţărmurene. 
N-ar servi la nimic de-a tăgădui această urmare a revendicaţiunilor cabinetului din Viena, pentru că constituie învederat cuvîntul lor de căpetenie. Toată lumea ştie că pretenţiunile Austriei asupra basinului răsăritean al Dunării nu sunt decît un epizod al rivalităţii dintre această putere şi Rusia. 
Naţia care şi-a cîştigat independenţa cu preţul sîngelui copiilor săi trebuie să-şi dea mari silinţe pentru a scăpa de primejdia ce-o ameninţă. Ea cată să respingă cu energie toate cererile exorbitante cari ar putea să pună în joc interesele ei cele mai sfinte şi să întîmpine cu neîncredere toate sugestiunile cari i-ar putea fi fatale. 
S-a zis adeseori că independenţa statelor ţărmurene ale Dunării nu poate fi, în orice caz, decît relativă, adecă că sunt menite de-a gravita împrejurul uneia sau alteia din cele două mari împărăţii cari le încunjură. Pentru Romînia s-apropie momentul în car va putea dovedi că acest vechi axiom au încetat de-a fi adevărat. 
Siguri de sprijinul Europei, oamenii de stat din Bucureşti vor şti să apere interesele legitime ale ţării lor şi dezvoltarea cestiunii Dunării va proba daca noul regat e în stare de-a împlini rolul pe care i l-a însemnat cursul istoriei popoarelor şi poziţia geografică a teritorului ei. 

Ziarul "La France", reproducînd un pasaj din "Messager de Vienne", adaogă: 

Rămîne a se şti pe ce sprijin se 'ntemeiază tînărul regat daca, conflictul începîndu-se, Austro-Ungaria nu va fi găsit pretextul pe care-l caută. 
Nu e tocmai sigur că Austro-Ungaria doreşte un pretext de luptă pe Dunărea de Jos. În tot cazul avem cuvinte de-a crede că Romînia nu este deloc izolată. Daca există o putere ale cărei interese pe Dunăre să fi identificate cu ale Austriei, sunt altele mai multe ale căror interese sunt absolut contrarii şi cari, prin urmare, înclină fireşte a apăra Romînia. Romînia o ştie aceasta şi tenacitatea ei obicinuită sporeşte încă. 

După ce foaia franceză adaogă două citate, unul din "Romînul", altul din "Timpul", urmează: 

D. Cogălniceanu intră în cabinet ca ministru al afacerilor străine, iar d. C. A. Rosetti rămîne ministru de interne. 
Semnificarea ce se dă acestei combinaţii în lumea politică din Bucureşti este accentuarea foarte vie a rezistenţei Romîniei la pretenţiile austro-ungare. 

[15 noiembrie 1881 ]

["MESAJUL CU CARE... "]

Mesajul cu care M. Sa Regele a deschis ieri sesiunea Adunărilor legiuitoare se distinge în bine de alte acte de asemenea natură. În loc de-a cuprinde fraze generale, mesajul încearcă a fi substanţial; stilul e îngrijit, termenii romîneşti. Nu ştim cui să atribuim aceste calităţi; constatăm numai că scrierea face o impresie binefăcătoare în comparare cu frazele deşerte şi patetica goală a altor discursuri anterioare. Poate că mesajul bătrînului împărat al Germaniei a servit astă dată de nu ca model, totuşi ca măsură a lucrării. 
De însemnat este că guvernul [î]şi determină definitiv atitudinea în cestiunea Dunării. Aci însă observăm că fraza nu mai este atît de norocită şi nu meneşte tocmai a bine

          {EminescuOpXII 408}

Această credinţă (că libertatea Dunării este... condiţiune esenţială pentru propăşirea ţării) a fost, în alte împrejurări, unul din cuvintele puternice cari ne au făcut să declinăm cu nestrămutare propunerea de retrocedare a Basarabiei. Tot această credinţă ne impune datoria de-a nu consimţi la combinaţiuni cari ar avea de efect ca navigaţiunea de la Porţile de Fier la Galaţi să rămînă sub acţiunea preponderantă a unei singure puteri. 

Iată în adevăr o reminiscenţă care scade mult din valoarea declaraţiunilor guvernului. Da, s-a declinat cu nestrămutare retrocesiunea şi totuşi s-au efectuat. Se respinge preponderanţa cu frumoase cuvinte, dar ele poate nu sunt decît preludiul înduplecării. 
În fine mai observăm că cestiunea eligibilităţei magistraturii nu e deloc atinsă, ceea ce face a se crede că d. C. A. Rosetti a renunţat la această nenorocită şi demagogică idee. 
Nu mai rămîne acum decît lucrul de căpetenie: ca guvernul să se şi ţină de vorbă, nu una să zică, alta să cugete a face. 

[17 noiembrie 1881]

["D. DUMITRU BRĂTIANU, ALES DIN NOU... "]

D. Dumitru Brătianu, ales din nou prezident al Adunării Deputaţilor, a inaugurat ocuparea fotoliului său cu un discurs tot de natura celora de cari a mai ţinut d-sa faţă cu cinstitele obraze ale coreligionarilor săi politici. 

Gîtul prezidentului d-voastre este ţeapăn ca al lupului; el nu se poate încovoia... Micile mele calităţi sunt, de mă pot esprima astfel, mai mult pasive, dar cari la prezidenţie poate-şi au şi ele valoarea lor. Sunt pilos, ştiu să rezist; cînd dau în greu atunci mă, simt mai tare; nu mă tem de nimeni, nici chiar de mine însumi; n-am nerve, n-am mîncărimi; nu sunt ispitit de dorinţa de-a avea trecere pe lîngă d-nii miniştri şi asta are un îndoit avantaj, căci astfel nici d-nii miniştri nu vor fi ispitiţi de-a căuta să aibă trecere pe lîngă mine. Niciodată nu vă voi da ocaziunea să vă aduceţi aminte proverbul: Mînă pe mînă spală şi amîndouă obrazul. Asemenea spălăcanii nu se fac tocmai cu aiazmă; ele nu spală, mînjesc obrazul. 

Fără îndoială d-nul D. Brătianu n-ar fi găsit cu cale de-a face asemenea declaraţii dacă predecesorul său în fotoliul prezidenţiei nu i-ar fi dat motiv de-a le face. Prin urmare d. C. A. Rosetti nu avea gîtul de lup, căuta să aibă trecere pe lîngă miniştri şi viceversa, spăla mînă pe mînă şi amîndouă mînjeau cinstitul obraz al ortalei, căci asemenea spălăcanii nu se făceau tocmai cu aiazmă, ci cu altceva. 
Dar, în cursul cuvintelor sale, d. Dumitru Brătianu devine şi mai esplicit: 

Ce sunt miniştrii? Ce suntem noi? Suntem împreună membrii consiliului de administraţie ai unei societăţi anonime, ai căreia acţionari sunt toţi locuitorii acestei ţări; miniştrii sunt directorii, noi suntem cenzorii. 

Noi, în simplitatea noastră, am fi crezut că Romînia nu este nici numele unei societăţi anonime, nici firmă de hotel. 
Daca figurat se poate vorbi, deşi cam impropriu, de acţionari, adecă de proprietari parţiali ai ţării, ale căror interese guvern şi Parlament au a le căuta, aceasta s-ar putea zice cel mult de locuitorii romîni ai ţării. Dar cum e pusă teza de d. Dumitru Brătianu, cu cenzorii şi directorii care se spală reciproc, ni se pare că înlăuntru poporului romînesc s-au constituit o societate străină pe acţii, al cărei consiliu de administraţie are în vedere esploatarea acestui popor. Romînia e o vacă bună de muls şi consiliul ei de administraţie o mulge în folosul Caradalelor şi al Stroussbergilor. 
Că aşa este ne-o spune tot d. Dumitru Brătianu. 

Multe lucruri nu sunt ceea ce-ar trebui să fie; puţini oameni sunt la locul lor. Multe rele bîntuiesc această ţară şi, văzînd uşurinţa cu care lucrăm, indiferenţa, înţelenirea noastră, mi-am zis una din două: sau răul este atît de mare că ne-am zăpăcit, ca unul care, cuprins fiind de flăcări în casă, îşi pierde minţile, voind să deschidă uşa să scape o închide, în loc să ia apă pune mîna pe untdelemn şi-l aruncă-n foc; sau că

          {EminescuOpXII 409}

imensitatea răului ne-a descurajat, încît am ajuns să credem că nu mai putem face nimic, că nu mai este nimic de făcut şi am lăsat totul în voia întîmplării. O boală urîtă, contagioasă, ciuma inimei a început să, atace stratele noastre sociale. 

Această ciumă nu mai trebuie să înceapă a ataca stratele pestriţe de romîni ai "Romînului", căci tocmai în această împestriţare de străini din cîteşipatru colţurile lumii, cari au monopolizat statul în toate ale lui, consistă ciuma inimei. 

Situaţiunea noastră internă lasă de dorit, (Lasă totul de dorit, zicem. noi. ) Şi cum ar putea altmintrelea daca acele greutăţi se găsesc chiar aici în guvern şi Cameră, greutăţi cari nu provin decît din relele deprinderi ce am contractat? Aci miniştrii şi deputaţii, prin complezenţe reciproce, se slăbesc, pierd prestigiul, autoritatea de care au trebuinţă şi lucrul public sufere, aci ne ţinem în eşec, ne paralizăm, ne absorbim unii pe alţii. Noi voim să guvernăm, pretindem să impunem miniştrilor depărtarea ori numirea cutărui agent al puterii executive; miniştrii vor să legifereze; noi trebuie să ridicăm mîinile... Răul poate ajunge pînă a ni se zice într-o zi: "Guvernul reprezentativ, guvernul parlamentar nu convine ţării acesteia; ţara piere printr-însul; mai bine dar să se suprime guvernul reprezentativ decît să piară, ţara. 

Iată o părere pe care o împărtăşim cu d. Brătianu, deşi cu totul în alt înţeles. Precum regimul parlamentar n-au servit la noi în ţară decît a îmbogăţi şi aristocratiza plebea străină, a o pune d-asupra claselor vechi şi romîneşti ale ţării, tot astfel, pentru a consacra stăpînirea acestor noi romîni şi a o asigura în contra poporului nostru, se va pretinde într-o zi că ţara piere, pentru că Caradalele vor fi ameninţate în monopolul de-a o esploata şi se va suprima sistemul reprezentativ în interesul claselor dominante, reprezintate dincoace prin d-alde Pherekydes şi Giani, dincolo de Milcov prin jidani. Precum în interesul esclusiv al acestor elemente s-au introdus la noi în ţară sistemul reprezentativ, tot în interesul lor esclusiv se va şi înlătura la nevoie. Acesta este adevărul adevărat. 
Dar, cu toate adevărurile dureroase pe care d. Dumitru Brătianu le spune coreligionarilor săi politici, cu toate că arată cum deputaţii îşi vînd voturile miniştrilor şi miniştrii vînd posturile pe voturi şi că întregul mecanism parlamentar se 'nvîrte pe osia do ut des "dau votul ca să-mi dai ceva", cu toate spălăcaniile ce nu se fac tocmai cu aiasmă d. Dumitru Brătianu crede. 

Cred nu numai în bine într-un mod abstract, ci în binele ce-l putem face, ce avem să-l facem, ce vom face noi. Avem o poziţiune geografică şi topografică din cele mai avantagioase: suntem din toate părţile înconjuraţi de romîni; avem ţara cea mai bogată; avem un popor inteligent, impresionabil, apt la toate, sobru, vîrtos, omogen cum nu mai este altul în lume. Dumnezeul romînilor este cel mai puternic pentru că este cel mai drept. 

Nu e vorba de ce crede d. Brătianu. E prea adevărat că suntem înconjuraţi din toate părţile de romîni şi încă de acei cari trăiesc sub guverne vitrege, unele duşmane chiar existenţei lor, precum cel unguresc. Cu toate acestea starea romînilor de sub stăpînire străină e fără comparare mai bună decît a romînilor de sub stăpînirea pretinsă romînă. Nici ţăranul romîn din Ardeal, nici cel din Basarabia, nici cel din Bulgaria ori din Serbia nu e atît de rău hrănit, atît de rîu îmbrăcat, atît de esploatat de străini şi de administraţie precum e al nostru. Înainte de-a exista sămînţa veninoasă a roşiilor în ţară, înainte de-a se fi constituit puii fanarioţilor în partid politic, pe cînd Pherekyzii, Caradalele şi Costineştii nu erau elemente politice şi domnitoare în statul romîn, pe atunci era poporul inteligent: dar azi [î]şi pierde pînă şi bunul simţ comun. Înainte era sobru, azi a contractat şi el darul d-lui C. A. Rosetti; înainte era omogen, azi la trei romîni găseşti un străin în ţară, înainte în adevăr acest popor era cum nu mai este altul în lume de onest, de curat la inimă. 
Întrebe-se orice om bătrîn daca acum treizeci de ani nu puteai încredinţa oricărui ţăran toată averea, fără înscris, prin simplă dare de mînă, şi daca erai în pericol a pierde un ban roşu măcar? Astăzi nu poţi încredinţa unui ministru ceea ce puteai încredinţa odinioară unui ţăran. 
Iar Dumnezeul romînilor? A fugit din bisericile pustii şi din inimele ciumate şi în locu-i a intrat dracul negrei specule, al luxului şi al desfrîului, al precupeţirii sudorii şi sîngelui naţional. 

[19 noiembrie 1881]

          {EminescuOpXII 410}

["TOATĂ PRESA AUSTRO-UNGARĂ... "]

Toată presa austro-ungară ocupîndu-se de mesajul cu care s-a deschis Corpurile noastre legiuitoare, începem prin a reproduce articolul ce-l consacră "Pesther-Lloyd" pasajului privitor la cestiunea Dunării. 
Foaia oficioasă a guvernului unguresc scrie următoarele: 

Cu o conştiinţă de sine însuşi sporită şi c-o dreaptă mîndrie că a fost menit de-a se adresa pentru prima oară Corpului legiuitor al Regatului Romîniei, regele Carol a deschis c-un mesaj solemn sesiunea Parlamentului romîn. Daca pentru regele Romîniei ora aceasta e deosebit de solemnă, şi pentru noi ea are oarecare însemnătate, readucîndu-ne în memorie toate cîte-a făcut şi la cîte-a dat mînă de ajutor monarhia austro-ungară pentru a aduce Romînia la înălţimea pe care-o ocupă astăzi între vecinii ei; ne aminteşte serviciile amicale făcute guvernului romîn de diplomaţia noastră - dacă a avut dreptate să le facă nu cercetăm astăzi - servicii menite a-i ajuta Romîniei să treacă peste greutăţile cestiunii izraelite şi a îndeplinirii Tractatului de la Berlin, pe care Romînia nu-l prea lua aşa de ad literam cum [î]l ia azi; ne aducem aminte de promptitudinea cu care Austro-Ungaria - înaintea tuturor puterilor celorlalte - a recunoscut întîi şi 'ntîi neatîrnarea principatului şi mai tîrziu ridicarea lui la regat, asigurînd prin aceasta statului romîn o poziţie care constituie azi mîndria regelui, bucuria poporului şi invidia vecinilor mai puţin favorizaţi. Găsim că e lesne de înţeles ca, după atîtea succese politice datorite nu numai meritului propriu, ci şi favorii Europei şi îndeosebi a Austro-Ungariei, guvernul romîn să ajungă a crede că a sosit momentul favorabil pentru a se ocupa cu completarea şi îmbunătăţirea legislaţiunii, căutînd să dea intereselor economice o dezvoltare corespunzătoare cu rodirea şi bogăţia naturală a ţării. Am fi plini de satisfacţiune cînd am vedea Romînia apucînd cu seriozitate şi stăruinţă pe calea aceasta, şi aceasta pentru Romînia însăşi, a cărei înflorire economică o dorim din inimă din multe puncte de vedere. 
Cu atît mai rău cată să ne pară că nu avem de pe acum această satisfacţiune deplină. Mesajul tronului, rostit de regele Carol, e de natură de-a ne inspira pentru mai multe cuvinte o îngrijorare serioasă, o îngrijorare ce priveşte pe Romînia însăşi. Cît despre monarhia noastră, oricine înţelege că drumurile însemnate de mai înainte ale dezvoltării ei economice nu se pot altera din direcţia lor prin piedici intenţionate sau pregătite de Romînia. Nu credem ca interesele noastre dunărene să fie cîtuşi de puţin primejduite prin nevoinţa sau împrotivirea Romîniei de-a conlucra cu noi; dar tînărul regat e ameninţat de grea pagubă daca sferele lui determinante vor continua, după cum se vede din discursul tronului, de-a renunţa la orice obiectivitate, înţelegere şi moderaţiune. Tot ce spune discursul tronului despre marea însemnătate şi marele preţ al libertăţii navigaţiunii pe Dunăre s-ar putea spune şi într-un discurs de tron adresat Parlamentului unguresc sau celui austriac, însă autorii unguri sau austriaci s-ar fi păzit desigur, dintr-un sentiment îndreptăţit de bună cuviinţă, propriu adevăraţilor oameni de stat, de-a da tezelor generale şi inatacabile în sine o poantă care face ca ele să pară aproape o acuzare în contra unui stat învecinat. Nu e nici un stimul pentru noi de-a sta la ceartă pentru asta cu guvernul romîn; deosebirea proporţiei de putere între Austro-Ungaria şi Romînia ne sileşte la oarecare îngăduinţă în punctul acesta, pe care cel slab poate conta totdauna în asemenea caz. Noi considerăm lucrul în sine şi observăm că guvernul romîn nu poate dori libertatea absolută a Dunării cu mai multă sinceritate şi seriozitate decum o doreşte Austro-Ungaria; credem însă că în cestiunea aceasta focul mesajului e cu totul fără folos de vreme ce libertatea Dunării e garantată şi asigurată demult prin tractate internaţionale, încît pentru moment nici nu intră în discuţie. De prisos în acelaşi grad ni se pare focul mesajului acolo unde declară patetic că Romînia nu se va asocia la nici o combinare ale cărei urmări ar fi de-a supune navigaţiunea între Porţile de Fier şi Galaţi acţiunii preponderante a unei singure puteri. Această declaraţiune, pe care n-o putem considera decît ca îndreptată, în contra Austro-Ungariei, cuprinde o interpretare atît de greşită a intenţiunilor Austro-Ungariei încît ne vine greu a crede în seriozitatea ei. Repetăm ceea ce-am zis adeseori. Pentru monarhia noastră nu e, în cestiunea Dunării, vorba de mai puţin decît de secuestrarea liberei navigaţiuni, care ne e tot atît de scumpă nouă ca oricărui alt stat riveran şi nicidecum de-o preponderanţă în control. Ceea ce vrea monarhia şi ceea ce trebuie să voiască în chiar interesul navigaţiunii ei e asigurarea utilizării economice libere şi neîmpiedecate a acestei căi de apă, cea mai însemnată nu numai pentru Austro-Ungaria şi Romînia, ci pentru toată Europa, o utilizare, însă, în care trebuie să i se asigure necondiţionat Austro-Ungariei influenţa aceea care i se cuvine acestei puteri mari în toate împrejurările, conform situaţiei geografice şi poziţiei de mare putere europeană, precum şi conform înaintatei sale dezvoltări industriale. 
Această ţintă dorită de noi e şi în interesul Austro-Ungariei şi într-acela al Romîniei. Fiind de firma convingere că recunoaşterea limpede a situaţiei reale va pătrunde şi în sferele determinante ale Romîniei, iar pe de altă parte că greutatea firească a puterii naturale şi a influenţei monarhiei noastre [î]şi va face cu timpul cale de sine, în contra tuturor elementelor ce se opun, credem că putem primi cu deplină linişte şi neturburare cele zise de mesajul romîn. Austro-Ungaria e în adevăr interesată la facerea unui reglement de navigaţiune obligatoriu pentru cursul Dunării de Jos, dar nu e interesată în linia întîia. O amînare a soluţiunii acestei cestiuni nu va atinge interesele economice şi comerciale ale Austriei în aşa grad încît să avem a sacrifica pentru aceasta cea mai mică parte a aspiraţiunilor legitime ale monarhiei în privirea atitudinii ei în cestiunea Dunării de Jos. Putem dar să cutezăm foarte bine de-a ne retrage în linia a doua şi a deveni spectatori cîtva timp, a privi pe ceilalţi cum vor voi să, înţeleagă şi să rezolve cestiunea. Nu e pentru noi nici primejdie, nici pagubă. Dar pretutindenea, şi mai cu seamă la vecinii noştri din Romînia, lumea va ajunge la convingerea că această cestiune nu se poate rezolva deloc nici fără Austro-Ungaria, nici în contra Austro-Ungariei, că nu se poate rezolva fără a lua în deplină considerare pretenţiunile îndreptăţite ale monarhiei, întemeiate pe fapte netăgăduite. 

[20 noiembrie 1881]

          {EminescuOpXII 411}

["CONTINUĂM A REPRODUCE... "]

Continuăm a reproduce, de astă dată din "Neue freie Presse", consideraţiunile şi criticele ce le-a inspirat foilor austro-ungare pasajul din discursul tronului privitor la cestiunea Dunării: 

Mesajul cu care regele Carol al Romîniei a deschis Adunările se adresează în partea Lui esenţială mai tot pe atîta guvernului austriac pe cît reprezentanţilor din Bucureşti. Nici răscumpărarea căilor ferate, nici organizarea armatei nu turbură cu atîta viociune opinia publică în Romînia ca cestiunea dunăreană şi găsim că e firesc ca cestiunea aceasta să ocupe cel mai mare loc în mesaj. Dar, fiindcă noi în Austria avem un interes tot atît de mare ca şi romînii la regularea cestiunii Dunării, putem zice că pasajul respectiv al mesajului s-a rostit şi pentru Austria, că cuprinde răspunsul la silinţele guvernului nostru de-a înfrînge împrotivirea Romîniei în contra pretenţiunilor austriace. 
Spre marea noastră părere de rău cată să mărturisim că suntem dezamăgiţi amar prin acest răspuns. Nu ne-am legănat niciodată în speranţe sanguinice în privirea cestiunii dunărene şi, după declaraţiile făcute de d. de Kallay la 6 a curentei, în comitetul delegaţiunii ungare, nu ne-am mai putut tăinui că succesul Austriei în cestiunea dunăreană a devenit cam neprobabil. În genere nu prea suntem răsfăţaţi în privirea succeselor diplomatice ale guvernului nostru. Dar în oarecari puncte contasem pe înduplecarea Romîniei. D. de Kallay mărturisise în adevăr că cestiunile asupra compunerii Comisiei Mixte şi a modului ei de votare nu se rezolvaseră încă, dar el adaogase că asupra dispoziţiilor tecnice ale reglementului se stabilise acordul. Dintr-asta se putea deduce că Austria, urmînd cu stăruinţă, va izbuti în sfîrşit să facă a se da ascultare în Bucureşti pretenţiunilor ei îndreptăţite şi nu tocmai exagerate. Mesajul regelui Carol ne învaţă însă că Romînia nu gîndeşte nici pe departe măcar de-a îndeplini dorinţele noastre şi că rezistenţa ei e mai îndărătnică decît oricînd. 
Mesajul respinge datina obicinuită de-a îndulci c-o prevenitoare politeţă pilula amară pe care o oferă statului învecinat. Din contra, se servă de-o manieră de-a vorbi francă şi neînflorită şi compensează prin sinceritate ceea ce-i lipseşte ca politeţă. Poate că, nu s-a mai întîmplat pîn - acuma ca-n mesajul unui monarh să se impute monarhiei vecine că se servă de pretextul epizootiei pentru a-şi închide graniţele şi ne îndoim dacă în Bucureşti ar cuteza cineva să ţină un asemenea limbaj faţă cu Rusia. În cestiunea dunăreană în fine, mesajul declară c-o claritate mai mare decît ar fi de dorit că deplina libertate a Dunării e o condiţie esenţială pentru dezvoltarea Romîniei şi că guvernul romîn are datoria de-a se opune la orice punere la cale care - ar espune navigaţiunea de la Porţile de Fier pînă la Galaţi influenţei precumpănitoare a unei singure puteri. Va primi reglementele cele mai aspre daca vor garanta libertatea tuturor pavilioanelor, se va supune controlului celui mai aspru, cu supoziţia însă ca în apele romîne el să fie exercitat de autorităţi romîne. 
Aceasta e o deplină desfidere la adresa guvernului austriac. Comisia Mixtă nu se citează anume, dar abia ne putem îndoi că ea e înţeleasă sub cuvintele "combinaţiuni cari ar asigura unei singure puteri influenţa preponderantă". Chiar daca guvernul romîn nu s-ar întoarce la punctul de vedere estrem ocupat la început de reprezentantul ei, colonelul Pencovici, în Comisia Europeană, chiar daca ar privi în principiu instituirea Comisiei Mixte sub prezidenţia Austriei, ea totuşi declină de pe acum prin mesaj votul preponderant al Austriei. E însă clar ca lumina soarelui şi am dovedit-o în mai multe rînduri, pentru a nu mai avea nevoie să pierdem azi multe vorbe, că prezidiul gol, fără puterea de-a aduce o hotărîre în caz de paritate de voturi, nu are nici cea mai mică valoare practică, că sunt bucate aparente cu care voiesc să mulţumească Austria, o formă goală, o aparenţă de prisos. Romînia ne-ar putea-o recunoaşte fără a se abate deloc de la pretenţiunile ei. Cu toate astea nu ştim nici măcar daca amabilitatea Romîniei va ajunge atît de departe sau daca ea respinge în genere Comisia Mixtă. 
După comunicările ce le-am publicat acum în urmă, ea respinge Comisia Mixtă. Daca se va confirma că guvernul romîn face la Londra şi la Paris paşii cuveniţi pentru a obţinea de la Anglia şi de la Franţa întinderea drepturilor Comisiei Europene pînă la Porţile de Fier, atunci rezultă că puţin vor să ştie în Bucureşti despre anteproiect şi despre Comisia Mixtă. Antipatia contra Austriei şi teama că, cu propunerile ei, urmăreşte scopuri politice [î]i orbeşte pe romîni în contra propriilor lor interese. Daca Comisia Mixtă va exercita poliţia fluvială şi supraveghearea navigaţiei, Romînia va avea mult mai mare influenţă asupra acestor lucruri decît daca s-ar pune în mînile unei Comisii Europene, în care votul Romîniei se va pierde mult mai lesne în deşert. Romînii sunt împiedecaţi, prin deşerte prejudiţii, de-a o vedea aceasta şi mai bine 'şi fac rău lor înşile decît să recunoască Austriei partea ce i se cuvine la regularea raporturilor pe Dunărea de Jos. 
Împrejurarea că Romînia poate invoca Tractatul de la Berlin şi poate zice pururea că în acel act nu stă nimic despre o Comisie Mixtă avem a o mulţumi uşurinţei geniale, ca să nu zicem destrăbălării, cu care s-a stilizat art. 55. Oamenii de stat adunaţi la Berlin aveau atîta grabă şi s-au îngrijit atît de puţin de amănunte încît au uitat lucrurile de căpetenie, ori le-au tratat ca pe lucruri secundare. Astfel s-au întîmplat ca cei trei reprezentanţi ai Austriei să neglijeze a da articolului 55 o formulare clară, care să asigure interesele statului lor; astfel a fost cu putinţă ca Tractatul de la Berlin să serve ca armă în contra Austriei, deşi elaborarea reglementelor de navigaţie pentru cursul dintre Porţile de Fier şi Galaţi răspunde pe deplin stipulaţiunilor lui. 
Daca mesajul cere ca pe malul romîn poliţia fluvială să fie exercitată de autorităţi romîne, cererea pentru moment nu pare inechitabilă. Dar numai în aparenţă e întemeiată şi nu trebuie vorbă lungă pentru a arăta că, acordîndu-se cererea aceasta, Austria e esclusă de la orice influenţă asupra navigaţiunii şi espusă la grave neajunsuri. Daca se acordă Romîniei supraveghearea şi executarea reglementelor prin organele ei proprii, nu i se poate refuza nici Serbiei, nici Bulgariei una ca aceasta, căci ceea ce e drept şi bine pe malul stîng, tot aşa cată să fie şi pe cel drept. Dar daca cele trei state riverane vor supraveghea navigaţiunea în mod autonom şi vor îngriji de stricta aplicare a reglementelor, ce-i mai rămîne Austriei? Nefiind riverană, n-ar mai avea nimic de zis dincolo de Porţile de Fier. Prin asta n-ar suferi numai negoţul ei, ci libertatea navigaţiunii pe Dunăre în genere. Tocmai

          {EminescuOpXII 412}

          {EminescuOpXII 413}

Romînia, care o enunţă atît de tare şi care se erige în anteluptătoare, ea însăşi ar purcede la mărginirea libertăţii; o ştim din experienţă. Romînia nu se ţine nici de convenţia actuală măcar şi pregăteşte corăbiilor austriace în porturile sale surprinderi neplăcute şi piedeci; ba a făcut de curînd încercarea de-a le supune la darea tonajului chiar cînd nu descarcă. A încredinţa unei asemenea ţări poliţia fluvială şi aplicarea reglementelor ar însemna a ruina negoţul austriac pe Dunăre. 
Daca, cu toată, opoziţia lui bruscă, mesajul va fi primit cu linişte de sferele noastre oficiale - şi aşa o să se întîmple, după cum ni se asigură - nu vom invidia nepăsarea lumei noastre oficiale. Poate că se esplică lucrul prin împrejurarea că am renunţat în genere de-a cîştiga partida în contra Romîniei, deşi contăm pe conlucrarea Rusiei. Ne înşelăm se vede, pentru că nu auzim decît ceea ce vorbeşte ambasadorul rusesc la Viena, nu însă şi ceea ce şopteşte însărcinatul cu afacerile Rusiei din Bucureşti. Politica cabinetului nostru are de gînd a aştepta un contraproiect, pe care-l va respinge daca se va depărta prea mult de anteproiect. Prin aceasta, se zice, va trece vremea şi vremea ne va învăţa ce să facem. Ca ultim expedient se mai ţine în rezervă dizolvarea Comisiunii Europene a Dunării şi se uită că Austria ar avea mai mult de regretat un sfîrşit atît de deplorabil al conflictului. Tactica aceasta e cunoscută în Bucureşti - de la 1866 ea a fost tradusă pe terenul politic - şi de aceea se dă atît de puţin pe dorinţele Austriei, ca şi cînd noi am fi micul regat şi Romînia marea putere. Iar cabinetul nostru păstrează liniştea sa distinsă, ca acel bătrîn baron care, cînd o calfă ce trecea [î]i dete o tiflă zise plin de demnitate: "Asta nu-mi atinge prestigiul". 

[21 noiembrie 1881 ]

["MINE ARE A SE DESCOPERI... "]

Mîne are a se descoperi cu toată sărbătorirea cuvenită statua lui Ioan Eliad. 
Cată să mărturisim că arareori s-a întîmplat cărturar să treacă prin atîtea peripeţii intelectuale ca răposatul părinte al literaturii noastre. 
Sunt mulţi, între cari d. Ion Ghica bunăoară, cari n-au avut nicicînd o mare părere de Eliad, sunt alţii cari l-au ridicat în ceruri şi l-au urmat orbeşte; unora le-a plăcut ca literat, altora şi ca om politic, iar o opinie dreaptă, o dreaptă măsură a lucrării lui însemnate n-am întîlnit adesea. Ca promotor al culturii, ca membru activ al întreprinderilor literare din vremile sale, meritul său nici nu poate fi pus în discuţie, căci e fără îndoială nepreţuit de mare. 
Dar asupra literatului părerile se deosibesc şi se ramifică şi ni se pare că, tocmai în această privire, ar trebui să i se facă dreptate şi să se deosibească înrîurirea hotărîtor bună asupra limbei literare de o seamă de rătăciri ulterioare. 
Nu doar că Eliad ar fi creat o limbă nouă din nimic. Limba literară, nu cea grăită în societatea cultă, limba cronicarilor şi a legendelor e pe alocurea de-o rară frumuseţe. Multe texte, şi bisericeşti şi laice, au un ritmu atît de sonor în înşirarea cuvintelor încît e peste putinţă ca frumuseţea stilului lor să se atribuie întîmplării şi nu talentului scriitorului şi dezvoltării limbii. Într-o povestire din secolul trecut citim de ex. următoarele: 

Atuncea acel boieri merse de spuse stăpînului său toate pre rînd, însă, împăratul fiind cuprins de mînie, au zis către dînsul: 
 - Voi cîte vise visaţi toate le credeţi, dar nu sunt eu copil a nu împlini porunca mai marelui meu. 
Iară, acel boieri zise: 
 - Împărate, din copilăria noastră ţi-am slujit şi minciună din învăţătura mea n-ai petrecut; iară de vreme ce nu mă crezi, blemu de vezi lucru minunat... 
Şi porunci să-i ducă în beserică scaunul împărătesc şi, şezînd, porunci domnilor săi zicînd: "Să, şedem şi noi aici ca să putem povesti de aceste minuni împăratului Amurat ". 
Într-acel ceas se umplu beserica de luminări minunate şi oltariul de focul Dumnezeirii şi, văzînd acestea, împăratul fu cuprins cu spaimă şi zise cătră domnii săi: "Minunată vedere este ceea ce văzum astăzi". 
Şi cînd zise preotul: "Pentru cei ce umblă pe mare şi călătoresc", într-acel ceas văzu împăratul marea învăluită cu valuri mari şi groase şi corăbiile păţind mult rău şi cu cuvintele preotului se alină marea, mulţumind corăbierii lui Dumnezeu. 

Iată o proză scrisă de mai bine de o sută de ani pe care desigur oricine o va înţelege. Cam acesta e tonul limbei prozaice şi poetice înainte de Eliad. Oricît de lumeţ ar fi fost cuprinsul prozei sau versului, stilul avea ceva oncţios, ceva oriental, deşi limba e

          {EminescuOpXII 414}

îndealmintrelea foarte frumoasă. Scrierile lui Petru Maior şi ale lui Şincai au tonul academic sau certăreţ, de predică; cei mai mulţi dintre cei vechi modulau fraza după cea latină sau greacă. 
Cum deschidem Gramatica romînească de d. I. Eliad (1828) dăm cu totul de alt ton, mai firesc: 

Ei! Dar ce fel de carte e asta? Uite-te minune! Aci lipsesc o mulţime de slove! Ăştia vor să ne lase săraci! (Gramatica s-a tipărit fără eta, xi, psi, omega şi altele. ) Vedeţi lucruri copilăreşti! Vedeţi eresuri! Vedeţi nesocotinţă! Toată lumea se sileşte din ce mai are să mai adaoge şi să se mai îmbogăţească, dar ei! Ia uitaţi-vă că şi din ce mai avem vor să lepede! Ait! S-a stricat!! S-aaa duuus acum şi limba! Ei au lepădat oxiile şi psila şi dasia! O, drăguţele! Ca de ele de nimic nu-mi pare aşa de rău, că parcă era nişte floricele. Oamenilor fără gust, fără leac de ortografie, dar cine s-a pus pe voi să vă arătaţi mai iscusiţi decît atîţia înţelepţi bătrîni? Voi v-aţi găsit să stricaţi ceea ce au găsit cu cale atîţia inşi şi nu ca voi, ci altfel de învăţaţi! Şi apoi nu ştiţi voi că obiceiul este bătrîn şi că trebuie să purtaţi cinste şi sfială către dînsul? Păcat de Dumnezeu să se ducă atîtea slove! 
 - Aşa, domnule, s-au dus şi acuma dumneata să fii sănătos! Ele s-au dus şi nu se vor mai întoarce căci le-a gonit o soţietate întreagă, le-a gonit însuşi dreptul cuvenit. 

Din această probă se va vedea care e meritul de căpetenie a lui Eliad. EI scria cum se vorbeşte; viul grai a fost dascălul lui de stil. Prin el limba s-au dezbrăcat de formele convenţionale de scriere ale evului mediu şi ale cărţilor ecleziastice, a devenit o unealtă sigură pentru mînuirea oricării idei moderne. Din acest punct de vedere Eliad a fost cel întîi scriitor modern al romînilor şi părintele acelei limbi literare pe care o întrebuinţăm astăzi. Chipul propus de el la 1828 pentru încetăţenirea termenelor tecnici, termenilor noi pentru idei nouă, se urmează şi se recomandă şi astăzi ca cel mai potrivit. Daca mai tîrziu el, omul practic al bunului simţ şi al esperienţei, a început a croi sisteme a priori de ortografie, meritul lui nu scade. Literatura s-a ţinut de începuturile sale cele bune (1826 - 1846) şi au lăsat de-o parte erorile. 

[21 noiembrie 1881]

[""ROMÎNUL", ÎNREGISTRÎND... "]

"Romînul", înregistrînd cu bucurie părerile favorabile ale presei asupra mesajului de deschidere, citează şi din "Timpul" pasajul: 
"Nu mai rămîne acum decît lucrul de căpetenie: ca guvernul să se ţină de vorbă, nu una să zică, alta să cugete a face". 
Apoi urmează: 

Cîtă depărtare este de la rostirea acestui deziderat, prin care se recunoaşte că bune angajamente a luat guvernul prin actul cel mai solemn, la acuzarea pe care tot "Timpul" a aruncat-o de sute de ori în contra guvernului, c-a luat cătră Austro-Ungaria angajamente în urma cărora cestiunea este cu desăvîrşire compromisă şi Dunărea vîndută? 

Din nefericire nu noi o susţinem aceasta, căci lucrul n-ar avea mare importanţă. Un articol de fond dintr-o foaie din Bucureşti nu credem să fie în stare a compromite o situaţie politică. Cine afirma că promisiuni s-au făcut în cestiunea Dunării e d. Dumitru Brătianu bunăoară, a cărui venire la ministeriu în rîndul trecut nici nu avea altă semnificare decît neutralizarea promisiunilor Boerescu. Cine-o afirmă încă sunt foile din Viena. Reproducem mai la vale un articol din "Presse" (numită "Presa veche"), apărut cu ocazia rostirii discursului de tron, articol substanţial în adevăr, cu totul deosibit de strigătele

          {EminescuOpXII 415}

polemice ale celorlalte ziare austriace şi, după toată atitudinea, oficios. Se cunoaşte că e inspirat de mai sus din încheierea lui, care e aceeaşi în oficiosul "Pesther Lloyd" şi în "Fremdenblatt ". Dar spune mult mai mult decît celelalte două foi şi ne spune lucruri pe cari noi le-am ştiut demult. Daca "Romînul" va binevoi să-şi aducă aminte de articolele prin cari, la 1880, recomandam neutralitatea, după inspiraţiunea bătrînului Epureanu, care trăia încă, şi şi prevesteau neizbînda pelerinajului d-lui I. Brătianu pe la feţele împărăteşti, va găsi uşor legătura pe care o stabileşte "Presse" între solicitarea primului nostru ministru de-a intra în alianţa austro - germană şi între făgăduinţele făcute în cestiunea dunăreană. Dacă 'şi va reaminti maniera viguroasă şi iperbolele viteze ale d-lui Dumitru Brătianu cînd a devenit ministru prezident (leoaica care-şi apăra puii), îşi va aduce aminte şi de momentul în care acele făgăduinţe au fost înfrînte. Retragerea d-lui Ion Brătianu la Măgura în răstimpul încoronării o, credem, îndestulă dovadă de ceea ce se petrecea pe-atunci. 
Întrebăm acum: crede foaia guvernamentală că monarhia vecină ia la serios antagonismul dintre fraţii Brătieni, crede că, avînd făgăduinţa în mînă ("Presse" se obligă a cita şi ziua din care e datată), se va lăsa indusă în eroare prin ieşirile false ale comedianilor noştri politici? 
Ar putea s-o crează în adevăr daca realitatea nu i-ar dovedi contrariul, căci "Romînul" însuşi confirmă ştirea, răspîndită de vineri seara, că "comitele Hoyos a primit de la guvernul său avizul de-a-i suspenda relaţiunile sale cu guvernul romîn". 
Nu ne vine a admite că simple cestiuni de stilizare ar fi cauza unei atît de grave măsuri. 

[24 noiembrie 1881]

["ÎNTRE TOATE ARTICOLELE... "]

Între toate articolele de fond consacrate de ziarele vieneze pasajului privitor la cestiunea Dunării din discursul de tron, acela care cuprinde mai multe destăinuiri e datorit ziarului "Presse" sau "Alte Presse", cum i se zice spre deosebire de "Noua presă liberă". 
Îl comunicăm aci referindu-ne la cele zise mai sus. 

Articolul de fond al regelui Romîniei care s-a citit la deschiderea Adunărilor din Bucureşti face o ciudată impresie. Ici conştiinţa de sine a romînilor înfrînge marginile obicinuite ale prudenţei politice, ca şi cînd de abia de cîteva zile eroul naţional al romînilor, Ştefan cel Mare, cu conştiinţa de biruinţă a unei bătălii cîştigate, ar trimite mesajul său vrunui mic stat învecinat; dincolo mesajul e lipsit de obicinuita demnitate regală şi se servă, în ton certăreţ, de întorsături polemice pe cari le evită chiar o putere mare în notele ei, cînd ar face remon strări unui mic stat învecinat pentru înfrîngerea unui tratat sau pentru cutezanţă. 
Deşi ispita e foarte ademenitoare de-a da ministeriului Brătianu o lecţie concentrată asupra tonului tradiţional al mesajelor de tron europene, asupra ordinei de rang reale pe care o ocupă Romînia sau asupra deselor schimbări ale împrejurărilor politice sau asupra sorţii statelor mici şi a miniştrilor lor şi mai mici, totuşi ne abţinem deocamdată de la o asemenea plăcere. Nu vom considera mesajul de tron ca atare, ci vom vorbi de el numai ca de-o manifestare autentică a opiniei guvernului romîn şi anume în privirea cestiunii dunărene. Credem a face un serviciu cestiunii pendente în interesul amîndoror statelor dacă ne abţinem de la un răspuns precum i s-ar cuveni şovinismului consumat de atîtea luni în presa romînă întreagă şi dacă vom examina rezistenţa Romîniei fără patimă, numai în valoarea ei obiectivă şi în motivarea ei admisibilă. 
Starea de fapt a cestiunii dunărene e următoarea: 
Articolul 55 al Tractatului de la Berlin zice din cuvînt în cuvînt că, "Reglementele asupra navigaţiunii, supravegherii şi poliţiei fluviale de la Porţile de Fier pîn-la Galaţi cată să se elaboreze de cătră o Comisie Europeană, în care sunt a se atrage şi delegaţi ai statelor ţărmurene. Aceste reglemente sunt a se pune în acord cu acelea cari sunt în vigoare de la Galaţi în sus". Pe baza acestui articol s-au elaborat din partea Austriei aşa - numitul Avant-projet, care cuprinde reglementele citate mai sus şi anume stipulaţiuni curat tecnice, lipsite de orice caracter politic. Dar fiindcă totuşi trebuia să se creeze o autoritate, un for, pentru a supraveghea executarea acelor reglemente şi anume pentru a apăra în cazuri de litigiu libertatea navigaţiunii, îndeosebi în contra vexaţiunilor

          {EminescuOpXII 416}

a o seamă de autorităţi de porturi, Austro-Ungaria a făcut, în anteproiectul său, propunerea de-a forma aşa numita Commission mixte, compusă din delegaţii Austro-Ungariei, Serbiei, Romîniei şi Bulgariei, care să aibă a supraveghea executarea acelor reglemente. 
În consideraţia rangului politic al Austro-Ungariei şi în vederea cu negoţul austriac, mijloacele austriace de comunicaţiune sunt angajate pe Dunărea de Jos în linia întîia, anteproiectul cerea ca prezidiul Comisiei Mixte să se cuvină delegatului austriac. Dar, fiindcă în comisiile din toată lumea unde numărul membrilor e cu soţ, în cazul parităţii, la vrun vot oarecare, votul hotărîtor i se cuvine prezidentului, de aceea şi anteproiectul a pretins acest vot, eventual preponderant în Comisia Mixtă, pentru prezidentul austro-ungar. 
Acest anteproiect a fost supus examinării Comisiei Europene din Galaţi şi, după lungi dezbateri, în cari delegaţii aveau atitudini corespunzătoare cu grupările puterilor în politica generală, delegatul Germaniei făcu în fine propunerea ca în toate cestiunile tecnice şi administrative Comisia Mixtă să aibă a hotărî conform anteproiectului, în toate cestiunile de principiu ce ar fi [în] litigiu, să se apeleze, în caz de paritate de voturi, la Comisia Internaţională a Dunării, care supraveghează cursul de la Galaţi la Sulina. Austro-Ungaria a cerut atunci o distincţie exactă şi definită între cestiunile "administrative" şi cele "de principiu" şi, fiindcă definiţia aceasta nu i-a succes nici unui cabinet, ieşi în fine d. Barrere, delegatul Franţei, cu propunerea mijlocitoare: ca în Comisia Mixtă să se ataşeze un membru al Comisiei Dunărene Internaţionale, care să s-aleagă în fiece an, sau prin sorţi sau după ordinea alfabetică, şi care să aibă a hotărî daca o cestiune în litigiu e a se considera ca "administrativă" sau ca "de principiu". 
În tot cursul acestor tratări purtarea Romîniei a fost de la început pînă la sfîrşit incorectă şi îndărătnică Romînia nu s-a mulţumit cu opoziţia din Comisia Dunăreană; ea a mutat cearta pe uliţă. Oameni din opoziţie cari, vorbind fără încunjur, au poftă de bani şi funcţii şi diplomaţi austrofobi ai mai multor state se uniră în intrigi de aceeaşi opinie şi în articole de gazetă în cari se vorbea înainte de toate de o siluire a Romîniei prin Austria, poftitoare de cuceriri. N-aveau nimic de zis în contra existenţei Comisiei Mixte, ci numai în contra votului preponderant al Austriei. Această opoziţie şovinistă, condusă de Cogălniceanu, era la începutul anului trecut încă atît de puţin decisivă încît, în fevruarie 1880, Brătianu a cutezat a întreprinde o călătorie la Viena şi la Berlin pentru a izbuti să alipească Romînia cu desăvîrşire de alianţa austro - germană. Nu cercetăm aci de ce misiunea lui Brătianu n-a izbutit, destul numai că n-a izbutit, şi Brătianu se 'ntoarse atît de supărat la Bucureşti încît, animat încă şi de venirea la putere a lui Gladstone, întoarse cu desăvîrşire spatele Austriei. Pentru a face să se uite neizbutirea misiunii şi pentru a-şi reîmprospăta popularitatea, ameninţată cam rău, Brătianu puse mîna numaidecît pe cestiunea Dunării şi se apropie tot mai mult de atitudinea opoziţiei. Colegul său Boerescu, ministrul de esterne, compuse chiar o broşură, apărută la Paris, în care se identifica de-a dreptul cu Cogălniceanu şi consoţii. Dar, fiindcă existenţa Comisiei Mixte era tot încă asigurată prin Comisia Internaţională, Brătianu şi Boerescu declară că Romînia acceptă Comisia Mixtă daca Austria renunţă la votul preponderant; putem servi cu însaşi data zilei din anul trecut în care s-a întîmplat aceasta. 
Dar lucrurile veniră altfel decum socoteau Brătianu şi Boerescu. Ei credeau a afla un subterfugiu în opinia publică, iritată de şovinism, dar opoziţia creştea din ce în ce mai mult şi le-a crescut atît de mult pe deasupra capetelor încît se speriară şi demisionară. Predispoziţia austrofobă, spori; ministerul Dumitru Brătianu, pentru a fi posibil, trebui să urmeze acelaşi curent; iar cînd Ion Brătianu veni iar la cîrmă, din focul cu care se jucase se făcuse incendiu şi astăzi nu mai poate cuteza de a-l stinge, ci trebuie să ajute a-l hrăni. Astăzi nu mai vorbeşte, cu toate spiritele rele ale Romîniei, despre votul preponderant al Austro-Ungariei, ci tăgăduieşte orice Comisie Mixtă, reclamă sub stindardul libertăţii de navigaţiune, dreptul pentru Romînia de a putea dispune după plac pe Dunărea de Jos. 
Aceasta este starea regretabilă a cestiunii dunărene; regretabilă pentru că nu convingerea şi patriotismul, ci îndărătnicia şi patimile uşoare au creat această situaţie şi au făcut-o nebiruită. Orice - ar hotărî Comisia Europeană din Galaţi, ce se va întruni în curînd, asupra Comisiei Mixte, totuşi [un] cabinet Brătianu se va aşeza dindărătul Camerei, şi nu în curînd se va afla un ministeriu sau un Parlament în Bucureşti care ar fi dispus a împlini cererile îndreptăţite ale Austro-Ungariei. Pentru că cei din Bucureşti ştiu prea bine că pentru cestiunea dunăreană nu se face război, vor striga pururea Non possumus şi toată austrofobia europeană [î]şi va freca cu bucurie mînile asupra, pretinsului eşec diplomatic al Austro-Ungariei. 
Dar după, a noastră părere lucrul stă cu totul altfel şi, peste cîtva timp, vedem apropiindu-se momentul în care Romînia singură va avea să poarte cheltuielile şoviniştior ei şi ale agitaţiei străine. Austro-Ungaria se ţine, ca oricare stat, de libertatea Dunării de Jos, asigurată prin Congresul de la Viena, prin Tractatul de la Paris şi prin cel de la Berlin. Pe baza acestor tractate orice aranjament, orice reglementare a navigaţiunii Dunării e pur şi simplu cu neputinţă fără consentimentul Austriei. Daca Romînia nu vrea să ştie nimic nici de Comisia Mixtă, nici de-o înţelegere cu monarhia noastră, Austro-Ungaria se va afla, de bine de rău, tot în starea de pînă azi, dar în nici un caz nu se vor putea face reglemente locale de navigaţie pentru apele romîne, nici nu se va întinde, precum se plănuieşte, Comisia Internaţională pînă la Porţile de Fier. Daca Romînia vrea cu orice preţ să facă, pe Dunărea de Jos, treburile navigaţiei ruseşti, engleze, franceze şi greceşti, atunci procederea aceasta nu ar duce numai la astuparea cestiunii dunărene, ci şi la astuparea gurilor Dunării, căci Austro-Ungaria nu va găsi nici un motiv pentru a reînnoi mandatul Comisiei Internaţionale a Dunării, care espiră la 1883. Atunci astupe-se din parte-ne braţul Sulinei şi grînarii romîni vază cum îşi vor face esportul prin Porţile de Fier sau prin Sulina. Lipsa regretabilă a unei linii de esport ce s-ar naşte pentru negoţul austriac în Orient va fi compensată între acestea îndeajuns prin deschiderea liniilor ferate ce duc la Varna, Constantinopol şi Salonic. 
Şi cum rămîne oare, cînd Anglia şi Franţa, Gladstone şi Gambetta, se vor convinge în curînd că preferă libertatea Dunării de Jos austrofobiei Romîniei? Oricum ar fi, Austria poate s-aştepte, abstracţie făcînd de orice presiune constantă asupra Romîniei, căci în cestiunea dunăreană se poate cita cuvîntul lui Schiller: Lucrul la care n-ai renunţat nu l-ai pierdut nicicînd. 

[24 noiembrie 1881]

          {EminescuOpXII 417}

["ZI-I SĂ NU-ŢI ZICĂ... "]

Zi-i să nu-ţi zică, povestea celeia. Un articol al pseudonimului Delfinul publicat în "Timpul" dă "Romînului" ocazia de-a ne insinua pînă şi tendenţe revoluţionare. 
Un articol semnat c-un nume propriu sau c-un pseudonim atît de transparent precum e "Delfinul [î]l priveşte înainte de toate pe autor. Nu numai noi, dar orice ziar are obiceiul de-a da ospitalitate articolelor bine scrise ori celor purtate de-o puternică convingere, căci din momentul în care scrierea poartă o semnătură individuală nu mai poate privi colectivitatea unui partid. 
Locul de căpetenie nu i se dă unui articol din punct de vedere al responsabilităţii colective, ci din acela al formei şi al omului ce l-a scris. Daca un membru însemnat din partidul roşu, d. Brătianu sau Rosetti bunăoară, ne-ar trimite un articol asupra unei cestiuni sociale ori politice i-am da locul de onoare, fără ca prin aceasta să ne mărturisim de aceeaşi părere cu d-niile lor. Nu ştim pentru a cîta oară trebuie s-o repetăm "Romînului" şi altor colegi că semnătura pusă sub un articol este prin ea însăşi o rezervă. Asupra unei şi aceleiaşi materii am publicat adesea articole diametral opuse, dar cu semnături deosebite. 
Dar împărtăşim ori nu împărtăşim cu totul opiniile corespon [den ]tului nostru din Galaţi - asta nu e treaba "Romînului" şi a nici unei alte foi. 
Un partid şi opinia lui se judecă după manifestările sale autentice, şi autentice sunt cele date de organele chemate a vorbi în numele partidului. Aceste organe sunt şefii lui recunoscuţi, sunt articolele acele de fond cari nu poartă semnătură şi cari vorbesc în numele partidului. Ar fi absurd de-a limita atît de mult libertatea de gîndire a membrilor unui partid pînă a nu-i lăsa să zică ce cred individual despre cutare ori cutare situaţie şi pînă a le reteza pana şi stilul. 
Cîte sunt părţile pe cari le-ar putea semna orice conservator într-un articol ce poartă o semnătură individuală e cu totul altă chestie, care nu-l priveşte pe nimeni, pîn' cînd o adeziune colectivă nu are loc. 
Am cita ca model în această privire ziarele engleze şi unele din cele germane ("Gazeta generală din Augsburg"), "Figaro" din Franţa, cari dau ospitalitate unui articol semnat pentru că e bine şi energic scris, nu pentru că foile în cestiune împărtăşesc pe deplin şi pîn-în amănunte părerea autorului. 
Aşadar încă o dată: semnătura unui articol constituie prin ea însăşi o rezervă din partea redacţiei; articole semnate nu implică responsabilitatea unui partid. 
Dar, pentru Dumnezeu, cine ne acuză de spirit revoluţionar? 
"Romînul", organul confraţilor lui Orăşanu, "Romînul", prietenul monarhizatului prezident al republicei Ploieştilor, "Romînul", condus tot încă de redactorul "Republicei Rumîne". E o curată ironie a sorţii de-a vedea organul turburătorilor de meserie, al oamenilor cari s-au îmbogăţit din revoluţie şi pentru cari dizordinea socială e un mijloc de trai, un meşteşug pentru cîştigarea hranei zilnice, acuzînd de turburători pe partidul recunoscut al ordinei. 
Dar "Romînul" insinuă lucrul c-un cusur şi mai subţire. 

Tot "Timpul" mai spuse: 
D-nii Catargiu şi Florescu nu voiesc a mai veni la putere pe cît va fi pe tron Carol I... Daca dar, pe cît va fi pe tron Carol I, nu voiesc să mai vie la putere, pentru care scop s-organizau şi s-organizează? 

Am esplicat în mai multe rînduri această manieră a noastră de-a vorbi. Am spus că oamenilor mai înaintaţi în vîrstă din partidul conservator li se datoreşte o reparare a onorii lor individuale, atacate prin faimoasa dare în judecată. Cei tineri n-au nevoie de această reparare pentru că le-o dă ţara şi ţara are timp să le-o dea. Dar această reparare va consista în exprimarea unei simple păreri de rău sau altfel...? Forma e indiferentă. 
Cînd vedem pe unul proclamînd azi căderea monarhiei şi instituirea republicei, iar mîne solicitînd o funcţie de încredere de la acelaş monarh, cată să admitem că suveranul s-a deprins a despreţui oamenii din ţara aceasta. Căci, în adevăr, ce opinie îşi poate forma cineva despre un individ care, pentru o pensie ori o funcţie, îşi renegă tot trecutul, îşi

          {EminescuOpXII 418}

abjură credinţele? "Man muss es in diesem Lande nicht so genau nehmen " e poate un axion aplicabil faţă cu d-alde Candiano, C. A. Rosetti ori alţii, faţă cu oameni ce nu se pot măsura decît cu propria lor micime; dar, pe lîngă rămăşiţele fanariotice din Romînia, mai există şi nume cari au un trecut în ţările noastre şi nu pot fi tot o apă cu cei de sus. Cînd republicanii de ieri se bucură de favori şi distincţiuni la cari nu i-ar îndreptăţi nici o ordine de lucruri în vro altă ţară, nu li [se] poate refuza oamenilor oneşti o reparare a atingerii suferite prin frivolitatea elementelor roşii cari au votat darea în judecată, fără ca unul măcar din această plebe să aibă curajul a o şi susţine înaintea forului cuvenit. Iată dar înţelesul vorbelor noastre. Ele sunt spuse condiţionat, nu absolut. Repetăm că vorbim aci de bărbaţii în vrîstă ai partidului nostru, cărora poate că ţara nu mai are îndestul timp, în cursul schimbărilor parlamentare, de-a le da ea însăşi repararea cuvenită. Vorbim de bărbaţii aceia pentru cari, din cauza vîrstei, vremea are un zbor întreit de repede. 

[25 noiembrie 1881]

["NU PUTEM ŞTI... "]

Nu putem şti care e forma pe care Adunarea va da-o răspunsului la mesajul tronului; observăm însă că între discurs şi răspuns au intervenit suspendarea relaţiunilor Austriei cu guvernul nostru, încît cată a se recomanda Adunării o deosebită precauţiune în privirea parafrazei ce va crede de cuviinţă a alege. E drept că nici ziarele din Viena nu dau acestei suspendări a relaţiunilor o gravitate tocmai mare şi se poate ca totul să nu fie decît o cestiune de cuviinţă, de exagerare de termeni. Însă Adunarea cată să ţină seamă de-o împrejurare: că ea nu este în stare a şti prin ce anume pasaj, prin ce anume vorbe din discursul tronului Austria s-a putut simţi atinsă. Aceasta ar putea-o şti numai atunci cînd ar cunoaşte tratările diplomatice. Cestiunea fiind încă pendentă, nerezolvată nici într-un chip, nici într-altul, guvernul se 'nţelege că nu e în stare a comunica Adunărilor actele respective. De aceea Adunarea, neştiind ce să răspunză tronului într-o cestiune pe care n-o poate cunoaşte deocamdată, va fi bine să aibă prudenţă în parafrazarea acelui pasaj din răspunsul ei care va atinge cestiunea Dunării şi să nu înăsprească prin formulări energice o situaţie care, daca nu e periculoasă, nu e pe de altă parte nici tocmai plăcută. 
Observăm pentru cine ştie a înţelege că, cel puţin în aparenţă, nu ne putem răzima tocmai mult pe contrastul de interese europene în Orient. Atragem bunăoară atenţia sferelor noastre parlamentare asupra atitudinii Bulgariei în cestiunea dunăreană. Ea e, în aparenţă cel puţin, cu totul în acord cu vederile Austro-Ungariei şi desigur că nu de capul ei. Atitudinea statului învecinat ne îndreptăţeşte la concluzia că şi un alt stat, cu mult mai puternic şi mai determinant în chestiunea aceasta, nu refuză concursul lui Austro-Ungariei. Dintre puterile apusene unele au o atitudine nehotărîtă, dar, chiar daca n-ar fi aşa, măsura în care ne pot sprijini cată să rămîie necunoscută. Daca guvernul se bucură de sprijinul cuiva desigur nu e în stare a spune în ce grad şi pînă unde poate uza de acel sprijin căci, dac' ar spune-o, ar crea tocmai celor mai buni amici ai lui o poziţie foarte dificilă în cestiune. 
Deducerile ce le putem face din atitudinea statelor slave ale Peninsulei în cestiunea dunăreană ne procură o sumă de cuvinte, ce nu se pot mărturisi, pentru a recomanda Adunării prudenţă politică în răspunsul la discursul tronului pe care-l va concepe. Acelaşi lucru se poate spune în multe forme şi nu trebuie să se uite că forme oricît de precaute, numai bine susţinute să fie, nu alterează cestiunea de drept. 

[26 noiembrie 1881]

          {EminescuOpXII 419}

[""LE NORD" SCRIE... "]

"Le Nord" scrie în privirea conflictului austro - romîn următoarele: 

Spiritul conciliant al contelui Kalnoky e prea cunoscut pentru ca să avem a ne teme de noua campanie a ziarelor vieneze în contra Romîniei. Nu pentru întîia dată auzim presa austriacă aruncînd strigăte de alarmă faţă c-o afirmare a suveranităţii statelor balcanice. Discursul de tron al regelui Romîniei n-are desigur nimic ameninţător pentru împărăţia Habsburgilor. Dispoziţiile pe cari le manifestă nu sunt o revelaţie şi, la urma urmelor, cată să recunoaştem că, combătînd preponderanţa absolută a Austro-Ungariei pe ţărmii Dunării, romînii nu fac decît să exercite un drept indiscutabil, acela de - a - şi apăra propriile lor interese, precum le pricep. Divergenţele cari s-au iscat între Romînia şi Austria în cestiunea Dunării n-au desigur o importanţă mai mare decît cele ce ameninţă a face să nu izbutească negociaţiunile comerciale între Franţa şi Anglia. Posibilitatea unei rupturi pe terenul economic nu împiedecă pe organele cabinetului din Londra de-a declara că, oricum ar sta cauza, Anglia se va sili a mănţine bunele ei raporturi cu Franţa şi avem cuvinte de-a crede că tot acest exemplu va fi urmat de guvernul austriac în privirea Romîniei, cu toate ţipetele presei vieneze. 
Nu este în discursul de tron al regelui Romîniei un singur pasaj care să aibă caracterul unei provocări la adresa cabinetului din Viena. Guvernul romîn se mărgineşte în a declara că libertatea Dunării este o condiţie esenţială pentru dezvoltarea economică şi politică a Romîniei şi că va refuza de-a subscrie vro combinaţiune al cărei efect ar fi de-a rezerva navigaţiunea pe Dunăre, de la Porţile de Fier pînă la Galaţi, acţiuni precumpănitoare a unei singure puteri. Romînii fiind cu totul dispuşi de-a primi reglementele ce se vor crede necesare pentru garantarea libertăţii Dunării în general, pretenţiunea de-a însărcina autorităţile romîne cu supraveghearea şi aplicarea acestor reglemente, cel puţin în apele romîne, nu are nimic exorbitant. N-ar fi tocmai logic ca o putere care nici nu este ţărmureană în partea inferioară a fluviului să aibă vot precumpănitor pentru a dezlega cestiuni ce s-ar isca în apele romîne şi se ştie îndealtmintrelea că Austria a renunţat la această pretenţie. În realitate guvernul romîn se arată îndestul de conciliant; nu este el acela care respinge fără discuţie un aranjament care consacră principiul egalităţii puterilor ţărmurene, un principiu pe care unele din foile austriace [î]l califică de absurd şi monstruos. Judecînd după un articol recent al "Romînului'', guvernul romîn nu gîndeşte a esclude Austro-Ungaria din comisia de executare; el nu cere decît garanţii în contra acelor uzurpaţiuni pe cari limbajul presei vieneze [î]l autoriza de-a le crede posibile, daca nu probabile. Oricum ar fi, contele Kalnoky va lua o atitudine espectantă şi nu va face nimic pentru a agrava dificultăţile a căror importanţă organele germane o exagerează cu intenţie. Va asculta propunerile ce le vor putea face puterile ostile faimosului anteproiect şi va primi orice reglement care n-ar fi de natură a compromite interesele politice şi comerciale ale Austriei. Masurile energice şi autoritare pe cari le reclamă presa vieneză vor rămînea în starea de pium desiderium. 

Atîta zice "Le Nord". Şi noi credem în adevăr că Austro-Ungaria, în loc de-a suspenda în genere relaţiile cu guvernul romîn, ar fi făcut mai bine să suspende numai tratările în cestiunea Dunării. Mandatul Comisiei Europene din Galaţi espiră la 1883 fără ca să se ştie daca va fi ori nu prelungit. Iată o cestiune prealabilă care, precum s-a susţinut în chiar sînul Comisiei, ar trebui să preceadă discutarea reglementelor pentru navigaţiunea pe Dunărea de Jos. 
Poate că din capul locului ar fi fost mai practic de-a nu se împrumuta la tratări pe cît timp însăşi existenţa corpului ce deliberează asupră-le era pusă în cestiune într-un foarte apropiat viitor. 
Ceea ce zice "Le Nord" zic şi foile oficioase vieneze în concluziile articolelor lor. 

Am declarat, zice "Fremdenblatt", şi cată s-o repetăm azi espres că, daca prin respingerea anteproiectului ar fi să dureze status quo pe Dunărea de Jos, Austro-Ungaria poate să suporte cu mult mai multă înlesnire starea actuală de lucruri decît micele state ţărmurene cari se zbat atît de mult în contra anteproiectului. Cei ce--resping să propuie un alt proiect. Îl vom primi daca va ţine seamă în toate privirile de interesele noastre anl gajate în cestiune, a căror păstrare şi înaintare e de datoria noastră inevitabilă. Daca nu, necondiţionat nu. 

[27 noiembrie 1881]

["PARE-NI-SE CĂ... "]

Pare-ni-se că, mulţumită lui Dumnezeu, s-a început o nouă eră în chipul de-a legifera. Nu se mai copiază texte străine de legi, născute în alte împrejurări, la alte popoare, după constrîngerea prin nevoi cu totul de altă natură; de astă dată proiectele d-lui P. Carp, depuse de mai mult timp pe biuroul Camerei, formează tezaurul din care guvernul escamotează

          {EminescuOpXII 420}

cîte-o idee, pentru a o prezenta, cu multe şi rele modificaţiuni, ca a sa. Astfel d. C. A. Rosetti şi-a apropriat, în altă formă şi cu ştirbiri în rău, proiectul privitor la cîrciume şi, tot din seria proiectelor menţionate, s-a luat şi desfigurat cel privitor la reforma tocmelilor agricole. 
O lege născută din nevoile reale ale unei ţări, nu localizată din franţuzeşte, e totdauna de natură a împătimi lumea politică pentru şi în contra ei. Dar pentru că nevoile sunt reale, pentru că neajunsurile noastre sociale cer îndreptare, de aceea proiectele ce au a le regula cată să fie studiate bine şi în amănunte. 
Fără îndoială raportul între marea proprietate şi muncitori cete tot ce poate exista mai însemnat într-o ţară agricolă. Puncte de vedere unilaterale, cari nu ţin seamă de obiceie locale, de deosebirile dintre provincie şi provincie, nu vor putea decît strica. 
Dorim din toată inima îndreptarea stării ţăranului şi o dorim cu toţii, căci e învederat că, rău stînd ţăranul, rău stă proprietarul, rău toată ţara. în această privire cată însă să se ţină seamă că altele sunt raporturile în Moldova, altele în Ţara Romînească. 
Se 'nţelege că nu se pot crea legi deosebite pentr-o parte a ţării; însă trebuiesc studiate relaţiile între capital şi muncă atît dincolo cît şi dincoace de Milcov şi legea care le va regula pe viitor trebuie să le pună într-o concordanţă oarecare. 
Ceea ce s-a învederat pentru liberali ca şi pentru opoziţie este insuficienţa legii vechi, care ruinează şi pe ţărani şi pe proprietari. 
Se ştie că ţăranul nostru e un om şi inteligent şi, în fundul caracterului său, onest. Un ţăran poate fi adus prin dări exorbitante la starea de-a nu mai putea munci; cu toate astea niciodată nu va tăgădui un ban ce l-ar fi luat, niciodată nu va refuza a plăti o datorie daca are de unde. Numai unde-or fi evrei prea mulţi, precum în Dorohoi şi Botoşani, în Ţara de Sus, acolo şi inima cea dreaptă a ţăranului e atinsă de corupţie. Cu toate acestea ţăranul acesta onest are cea mai malonestă şi mai răpitoare administraţie şi toată legislaţiunea, calculată pe creare de posturi şi pe căpătuire de postulanţi, contribuie a îngreuia zilnic poziţia lui. În mîna acestei admnistraţii se ştie la ce abuzuri a dat loc legea tocmelelor. 
Cată dar ca legea viitoare, să ţie seama de nevoile, de caracterul onest al omului nostru de ţară, de capacitatea sa de muncă, în acelaş grad în care e obligată a ţine seamă de nevoile proprietăţii mari. Interesele agriculturii mici şi ale celei mari, departe de-a se esclude, sunt identice. Cu cît ţăranul va avea mai multe vite 'şi după capete de vite î[şi] socoate bogăţia, căci proverbul zice că "Sărăcia n-o poţi scoate din casă decît, cu boii" - cu atît mai multe instrumente de muncă are, cari sprijină şi uşurează munca sa proprie; cu cît va cîştiga mai regulat şi în condiţii mai echitabile cu atîta va munci mai cu tragere de inimă. Lenea care i se impută credem că e fabulă convenită. Daca cineva ar cerceta starea de lucruri din Anglia în evul mediu, ar vedea că şi ţăranul englez era leneş pe cît timp condiţiile muncii erau nefavorabile; cu cît ele deveneau mai bune cu atît populaţiunea se făcea mai harnică. 
Sperăm că, înainte de a se supune discuţiei proiectul de lege defectuos al guvernului, se va delega o anchetă parlamentară care să studieze la faţa locului şi în diferite puncte ale ţării raporturile agricole. Numai cunoscînd pe deplin materia soluţiunea va putea fi practică şi aplicabilă pretutindenea. 

[28 noiembrie 1881]

[""PESTHER-LLOYD" ŞI ALTE ZIARE... "]

"Pesther-Lloyd" şi alte ziare oficioase austro-ungare sunt în prada unor curioase fantazii în privirea poziţiei Romîniei ca stat independent, fantazii cărora le dau zbor cu ocazia discutării cestiunii Dunării. Dăm un specimen de asemenea natură, reprodus din ziarul oficios al guvernului unguresc: 

Oare nu i s-a făcut guvernului romîn niţel frică de propria Lui vitejie? Oare nu e chinuit de sentimentul că, în discursul tronului, s-a pripit pe-o înălţime piezişă, de pe care nu mai poate face un pas înainte, pe cînd întoarcerea [î]l ameninţă cu căderea în adîncimi fără fund? Cu toată îndrăzneaţa încredere cu care

          {EminescuOpXII 421}

ziarele oficioase romîne vorbesc despre suspendarea relaţiunilor personale ale ambasadorului nostru, n-am răspunde cu totul negativ la cestiunile aceste. E cu totul altceva de-a lua foarte pe tăcute în note diplomatice atitudini viteze şi altceva e de-a, proclama de la mulţimea tronului o hotărîre care te obligă la un curaj durabil; în cel dendîi caz te poţi supune dulcii violenţe şi poţi ceda ca om cu minte; dincoace trebuie să dovedeşti în faptă curajul opiniei populare căreia i-ai dat sancţiunea. Şi, cît toate acestea, cu greu va putea guvernul romîn să menţie în cestiunea Dunării punctul de plecare pe care-l ocupă astăzi. Pre cît e de exact că de libertatea Dunării sunt legate interese europene importante, tot pe atît de puţin se va putea concede în practică ca tocmai interpretarea romînă a acestei noţiuni să fie cea corectă şi ca tocmai noul regat să fie chemat în linia întîia de-a ţine paza Dunării libere. După cît se pare, se nasc deja în cabinetul englez oarecari obiecţiuni în contra manierei de-a vedea a Romîniei şi e semnificativ în orice caz că tocmai cabinetul din St. James, pe sprijinul căruia întemeiau cei din Bucureşti cele mai nebuloase combinaţiuni, oferă astăzi bunele sale servicii pentru a stabili un compromis între Romînia şi Austro-Ungaria. 
Nu ştim, se 'nţelege, daca Ministerul nostru de Esterne va fi dispus de-a încărca pe ministerul Gladstone cu sarcina grea a unei atît de dezinteresate mijlociri: a făcut deja neplăcute esperienţe cu mijlocirile chiar sub auspicii mai bune. Sigur ni se pare însă că, pe bazele date, nu mai e loc pentru un compromis, adecă pentru concesiuni, şi mai mari din partea Austro-Ungariei. Ia să vedem în ce se pretinde că consistă preponderanţa Austro-Ungariei, siluirea celorlalţi interesaţi pe Dunăre şi tăgăduirea libertăţii de negoţ şi de navigaţiune? Acea voix preponderante care i se dă Austro-Ungariei în Comisia Mixtă, conform anteproiectului ajuns la o comică celebritate, se pretinde că cuprinde în sine acest grav neajuns. S-ar crede după toate acestea că Comisia Mixtă decide asupra unor cestiuni de cari atîrnă binele şi rîul statelor ţărmurene sau cel puţin fiinţa negoţului pe Dunăre. Dar ce eroare ciudată! Drepturile Comisiei Mixte sunt din capul locului cît se poate de inofensive. După proiectul originar, care desigur că n-o să se mai înăsprească ulterior, Comisia Mixtă avea să se întrunească de două ori pe an, pentru a stabili ordinea internă a afacerilor ei şi a da instrucţiuni speciale în privirea aplicării statutului. Fără învoirea ei şi fără deciziunea că libertatea Dunării nu se împiedecă, nu se poate clădi nici un pod, nici un alt stabiliment pe Dunăre. Ea numeşte pe inspectorul şef, pe subinspectori şi pe funcţionarii subalterni, hotăraşte sediul subinspectorilor şi formează instanţa de apel în contra hotărîrilor acestora şi ale căpitanilor de porturi. lată tot ce avea de făcut Comisia Mixtă. Cele mai esenţiale lucrări sunt însă în seama inspectorilor. Administraţia, supraveghearea şi aplicarea tuturor dispoziţiilor statutului; votul consultativ la organizarea şi numirea personalului; dreptul de-a cere asistenţă militară, libera intrare în toată vasele, intervenirea în toate cestiunile dintre căpitan şi mateloţi - cu un cuvînt toate lucrările mai însemnate nu sunt de atribuţia Comisiei Mixte, în care i se dă Austriei votul preponderant, ci de atribuţia organelor statelor ţărmurene. Ba sfera de activitate a Comisiei Mixte pe distanţa Porţile de Fier - Galaţi e chiar mai îngustă decît aceea a Comisiei Europene pentru distanţa de la Galaţi pîn'la gurile Dunării. Atribuţiile ei sunt de natură curat administrativă; organele pe cari le instituie au deplină libertate a mişcării şi Comisia nu are decît dreptul controlului. 
Astfel e anteproiectul şi n-a suferit nici o schimbare de atunci încoace care să fi făcut mai nefavorabilă poziţia vreunui stat la Dunărea de Jos. Din asta se vede însă că Austro-Ungaria n-ar fi în stare, prin votul ei decisiv în Comisie, să cîştige dictatura pe Dunăre, ba nici Comisia însăşi n-ar fi în stare de-a tinde la dictatură. De unde dar a dedus discursul de tron îndreptăţirea de-a se plînge că "o putere singură" ar putea să exercite preponderanţă asupra Dunării de Jos? Monarhia noastră nu cere decît ceea ce rezultă din natura şi tradiţiile ei de mare putere în Orientul Europei, din greutatea firească a raportului ei cu cestiunile dunărene şi din relaţiile cu statele ţărmurene. În aceste lucruri nu mai e cu putinţă un compromis ulterior şi am arătat deja că orice concesie în privirea aceasta din partea monarhiei noastre trebuie să rămîie esclusă. Dacă renunţă la acţiunea directă pentru validificarea pretenţiilor ei, rezistenţa pasivă ca atare e îndeajuns pentru a face să străbată interesul ei, Dacă fără Austro-Ungaria nu se poate face nimic, nu se poate face nimic nici în contra Austro-Ungariei şi promptitudinea Angliei de-a lua rolul de mijlocitor arată îndestul de clar că prin mîlirea cestiunii - şi acest cuvînt să, să nu se ia numai în senz figurat - n-ar suferi mai cu seamă numai interesele noastre comerciale. O cercetare mai pre larg a punctului acestuia o credem de prisos. 
Dar suntem împinşi de a cerceta motivele din cari răsare atitudinea cabinetului romîn. Credem a fi dovedit îndeajuns că nu sunt motive obiective cari să rezulte din însuşi obiectul în cestiune. În realitate tînărul regat simte stimulul de-a manifesta escesiv conştiinţa lui de neatîrnare în faţa monarhiei noastre şi tocmai în faţa monarhiei noastre. Se crede în Bucureşti că se vor dezbate mai lesne de supărătorul sentiment al datoriei gratitudinii căutînd o ceartă din senin. Aci am voi să împrăştiem unele din neînţelegerile de bunăvoie a acestor domni. Înainte de toate e o pură absurditate daca d-nii din Romînia voiesc să traducă în practică visul independenţei depline. E poate nedelicată vorba ce-o zicem, dar va avea poate un efect trezitor asupra oamenilor transportaţi prin splendorile regalităţii într-o nespusă ameţeală: samurul regelui Carol nu poate acoperi lanţurile vasalităţii. Desprinsă de Turcia şi avansată la regat, Romînia nu şi-a cîştigat cu toate acestea atributele deplinei independenţe, căci trebuie neapărat să se alăture la una din puterile cari domnesc în Balcani, la una din puterile cari determină soarta Orientului şi soarta Romîniei. Daca ar veni la adecă sau, mai bine zicînd, daca Austro-Ungaria va urma politica observanţei laxe, li se poate îngădui romînilor de a alege după a lor socotinţă liberă suzeranitatea morală căreia vor să se subordoneze, dar de ales trebuie să aleagă necondiţionat. Al doilea lucru asupra căruia voim să atragem atenţia dumnealor este următorul: se înşală - poate nu fără s-o ştie - asupra naturii interesului pe cari puterile apusene [î]l au de Romînia. Anglia şi Franţa, dar îndeosebi Anglia, consideră noul regat ca pe un productiv obiect de esploataţie pentru comerţul ei prădător. (Şi Austria ne consideră altfel? E naiv Pesther-Lloyd). Pe cît timp va fi ceva de luat din acea ţară o vor sprijini în dorinţele ei neroade - cu presupunerea că aceasta ar fi cu putinţă dintr-o respectuoasă depărtare şi prin vorbe bune; în complicaţiuni serioase nu se vor arunca niciodată de dragul Romîniei şi ele sunt desigur mai degrabă gata de-a privi Romînia ca un teren de încercare pentru compensaţiuni în politica orientală decît ca pe purtătoarea unei misiuni în Orient. 
Asta voim să recomandăm reflecţiunii dumnealor. Nu stă pe deplin în legătură cu cestiunea Dunării, dar totuşi puţin [stă]. Pentru că dumnealor cred că interesul Austriei e angajat în cestiunea aceasta în linia întîia s-arată îndărătnici şi opoziţionali în Bucureşti. Ei bine, dacă e adevărat că monarhia noastră e atinsă în mod eminent în cestiunea dunăreană, atunci fie convinşi în Bucureşti că nu Austro-Ungaria va fi învinsă. Influenţele

          {EminescuOpXII 422}

şi legăturile monarhiei noastre în Europa sunt prea intensive pentru ca vro putere să rişte amiciţia Austro-Ungariei de dragul romînilor. Deocamdată însă nici nu e vorba de dispoziţiile şi cooperarea Europei. Ar trebui să fie o minune dacă, continuînd acţiunea serioasă a Ministerului nostru de Interne, nu ne-ar succede a băga minţile 'n cap aşa numiţilor oameni de stat ai Romîniei. 

[28 noiembrie 1881 ]

["PÎNĂ LA PROCLAMAREA REGATULUI... "]

Pînă la proclamarea regatului se putea susţine cu drept cuvînt că deosebirea între programul partidului roşu şi acel al partidului conservator era diametral opus[ă ], că vederile unora escludeau vederile celorlalţi. Partidul roşu, avînd şef pe redactorul "Republicei Rumîne" şi membri pe diferiţii republicani de la Ploieşti, mărturisea nişte credinţe politice cu totul contrarie monarhiei şi daca, în aparenţă, renunţau, pentru a veni la putere, la aplicarea în prezent a ideilor lor, se putea crede că-şi rezervau pentru mai tîrziu realizarea idealului lor: proclamarea Republicei Romîne pe ţărmii Dunării. Deosebirea între idei liberale şi conservatoare era acum doi ani încă atît de fundamentală încît atingea însăşi forma statului, însuşi modul de-a exista al ţării şi naţionalităţii noastre. 
Cu ocazia proclamării regatului d. C. A. Rosetti împreună cu tot partidul său au abjurat formal ideile sale din trecut, s-au convertit la altă religie politică, au recunoscut monarhia ca formă definitivă şi inalterabilă de existenţă pentru statul romîn. Vechii republicani, afiliaţii lui Mazzini, membrii comitetelor republicane au recunoscut monarhia, au devenit dinastici; "pionul din mînile d-lui de Bismarck şi agentul prusian" a devenit cavalerescul rege al Romîniei, a cărui autoritate nu mai e contestată de nimenea. 
Dar regimul monarhic presupune un sistem de guvernămînt; nu se poate admite ca şeful statului să fie dinast, iar guvernul de sub el să aibă apucături republicane. Cu simpla mărturisire că liberalii au devenit un partid monarhic nu ni s-a dat dovada că primesc şi premisele şi condiţiile regimului monarhic, şi organizarea monarhică. Încercarea de-a introduce electivitatea magistraturii ne-a dovedit că există între roşii elemente, al căror şef e d. C. A. Rosetti, cari nu văd în monarhie decît eticheta pentru instituţii republicane. Atitudinea ţării l-a silit pe bătrînul demagog să renunţe la proiectul electivităţii, dar nu ştim dac-a renunţat la el în mod definitiv sau îşi rezervă de a-l pune mai tîrziu pe tapet. 
Ni se pare că a sosit momentul în care să se arate din nou deosebirea între ideile conservatoare şi acele ce au de gînd a le profesa liberalii convertiţi de acum înainte. Deodată cu proclamarea regatului s-a stabilit pentru totdeuna forma de existenţă a statului nostru întru cît priveşte poziţia lui în Europa, raportul lui cu străinătatea, maniera lui de a fi în familia popoarelor europene. Care e maniera lui de-a fi înlăuntru? Urma-se-va calea de pîne acum? Localiza-se-vor legi şi regulamente din franţuzeşte fără privire la stadiul de dezvoltare a poporului nostru, fără privire la nevoile reale ale claselor noastre producătoare? Urma-vom şi de acum înainte a ne comanda legile şi cugetarea din străinătate precum ne comandăm mănuşile şi pălăriile, sau vom începe a ne studia ţara şi poporul în toate punctele, pentru a pune organizarea noastră în armonie cu însăşi natura şi condiţiile de existenţă ale lor? Asta-i întrebarea. 
O mulţime din legile noastre organice copiate s-au dovedit parte neroditoare, parte de-a dreptul stricăcioase. Legea comunală n-a avut efectul de-a crea din sate centre de activitate autonomă, ci acela de-a crea cîteva zeci de mii de funcţii salariate din punga aceluiaşi ţăran pe carele odinioară organizarea comunală moştenită din părinţi nu-l costa nimic. Regimul parlamentar, în loc de-a fi regimul unor grupuri de interese generale, în loc de-a fi lupta şi armonizarea între marile interese ale claselor economice, e în esenţă o luptă între liste de persoane cari, în privirea principiilor, nu prea ştim în ce se vor fi deosebind. Duelul între reputaţii individuale a luat locul comparării de argumente şi al luptei între convingeri. Lucrul a ajuns atît de departe încît d. C. A. Rosetti e pururea în stare a escamota un proiect de lege, în esenţă conservator, ba

          {EminescuOpXII 423}

reacţionar chiar, numai popular să fie, fără a ţine seamă că un asemenea proiect e diametral opus seriei de principii pe cari d-sa-le profesează. 
Cată dar să se facă lumină în privirea aceasta, cată să se cristalizeze o dată pentru totdauna sistemul ideilor liberale de-o parte, al celor conservatoare de alta, pentru ca ţara să se poată pronunţa în favorul unora sau a celorlalte. Fraza zilnic repetată că "Ţara ne cunoaşte şi pe unii şi pe alţii" nu mai poate avea trecere în urma marei apostazii a partidului roşu, care-a aruncat bagajul lui de idei trecute în apă, pentru a primi, în parte cel puţin, o serie de idei contrarie. Cîte din ideile vechi au mai rămas ale lor, cîte nu? 
Mai vor electivitatea magistraturii, opusă inamovibilităţii, mai vor sufrajul universal, opus reprezentării intereselor pe baza censului? Cari sunt principiile generale pe cari vor să 'ntemeieze de acum înainte organizarea interioară a statului romîn? 
Poate că nu mult timp va trece şi vor fi puşi în necesitatea de-a se rosti şi unii şi alţii în privirea aceasta, încît ţara să fie în stare a judeca care serie de principii se potriveşte mai mult cu nevoile ei şi cu starea ei reală. 

[29 noiembrie 1881]

["DEŞI CESTIUNEA DUNĂRII... "]

Deşi cestiunea Dunării şi faza delicată în care-a intrat ar fi de natură a absorbi atenţia Adunării deputaţilor, cată să mărturisim că ceea ce-o preocupă şi mai mult, împătimind grupurile Adunării, este proiectul de reformă a legii tocmelilor agricole. Iată în adevăr deosebirea radicală între cestiuni organice şi între cestiuni de politică de zi. Dunărea e o cestiune de politică de zi, de natură în adevăr de-a da zbor celui mai intensiv patriotism platonic; tocmelele agricole însă nu apelează la patriotismul platonic, ci la cel real. Ele cer nu a se face bine din tezaurul mizeriei comune, din buget, nu a se arăta generos cu banul ţării şi a avea aerul şi gloria generozităţii fără a-i suporta sacrificiile; reforma tocmelelor agricole atinge interesele individuale a trei din patru părţi dintre deputaţi şi aci nu numai că nu vor fi generoşi, dar teamă ne e că cei mai mulţi nu ar fi capabili de-a fi drepţi măcar. 
În privirea acestei reforme a apărut de curînd o scriere importantă, raportul d-lui A. D. Holban, scris în calitatea sa de membru al comisiei delegate de consiliul judeţean de Iaşi pentru a studia cestiunea. Daca nu ne pronunţăm asupra soluţiunilor de detaliu a acestei scrieri este că deosebirea între datina plugărească din Ţara Romînească şi cea din Moldova e atît de mare încît nu putem să discutăm o soluţiune unilaterală, care are în vedere numai o parte a ţării. 
Tot motivul acesta ne face a declara că proiectul guvernului e cu totul nematur şi incapabil de-a suporta o discuţie serioasă, abstracţie făcînd de unele propuneri absurde chiar pe cari le cuprinde. 
Ceea ce ne preocupă însă este punctul de vedere din care autorul raportului pleacă şi care cuprinde numai jumătate de adevăr. 

În principiu - zice raportul - putem considera procesul dintre braţe şi capital ca o problemă tot atît de insolubilă ca şi cuadratura cercului şi perpetuum mobile. Acest proces va fi pururea materie de discuţiune ideologică cît vor exista societăţi organizate, fiindcă progresul cel mai îndepărtat ce ne-am putea închipui nu va avea niciodată mijloace pentru a dezlega această enigmă, care va rămînea pentru viitor o întrebare eternă, precum a fost pentru trecut. Formele externe pot varia, factorii ecuaţiunii sociale se pot interverti în unele priviri - fondul însă va rămînea inalterabil, întru cît se atinge de dispariţiunea de fapt a sărăciei şi de predominarea absolută a fericirii omeneşti. 
Aceasta rezultă din logica lucrurilor, fiindcă civilizaţiunea nu se produce prin salturi, ci prin o serie de oscilaţiuni lente şi progresive; ea nu are de scop de a desfiinţa totul deodată pentru a crea prin răsărituri magice stări de lucruri nouă - şi apoi a se opri în loc; mai mult încă, ea nu caută să subordoneze pe cei inteligenţi, culţi şi avuţi mediocrităţilor şi gloatelor ignorante, ci tinde să facă conchiste succesive asupra ignoranţei. Civilizaţiunea nu caută a egaliza pe toţi în mizerie şi sărăcie, ci încearcă a înălţa din treptele obscure pe cei mai

          {EminescuOpXII 424}

bine dotaţi şi a-i duce necontenit "de jos în sus". Progresul fiind ilimitat, infinit, niciodată nu va veni momentul cînd toţi să poată parveni la aceeaşi treaptă socială - şi prin urmare niciodată toţi nu vor putea fi egali între sine. Interesele colectivităţii sociale în unele priviri sunt contrarie libertăţii absolute şi egalităţii perfecte, pentru că obiectivul colectivităţii nu se reduce numai la satisfacerea materială a vieţii individului; societatea, în opoziţie cu individul, are un ideal impersonal, caută realizarea unor rezultate generale, are interese morale ce trec peste sfera egoismului individual şi căruia din contra i se cer sacrificii ce creează inegalităţi. 

Toate acestea sunt bune şi frumoase, dar autorul uită a vorbi de marea deosebire între capitalul mobiliar şi cel imobiliar, între munca industrială şi cea agricolă. Cu totul altele ni se pare că trebuie să fie raporturile între proprietatea agricolă şi muncitorul agricol, căci muncitorul e aci clasa cea mai importantă din stat, acea care ne dă pe soldat, acea ale cărei prisoase alimentează şi cu banul şi cu braţele industriile oraşelor; şi alte raporturi sunt între capitalistul bancher care cumpără acţii de Panama şi încasează anuităţi, indiferentă fiindu-i soarta celor ce sapă canalul de la Panama şi fac să-i fructifice capitalul. 
La teza d-lui Holban, că, întru cît există societate umană organizată, vor exista fatalmente posidenţi şi proletari, am răspunde că există stadii ale dezvoltării omeneşti în care proletariatul nici nu e cu putinţă, că această din urmă formă de inegalitate este în mare parte a se atribui maşinei şi absolutei libertăţi a capitalului bănesc şi că, pe atunci pe cînd d. Holban era copil, exista multă neegalitate în ţară la noi, dar nu existau proletari. 
Daca există antagonism între capital şi braţe, ceea ce tăgăduim pentru starea normală a unui stat agricol, pe de altă parte există o luptă şi mai mare între cele două forme fundamentale ale capitalului, între ban şi moşie. 
Această luptă este atît de intensivă încît capitalul bănesc, această putere esenţial cosmopolită, ameninţă a supune cu desăvîrşire forma a doua. 
Supuind-o, capitalul bănesc va dicta în stat, el va imprima caracterul său organizării sociale, organizării muncii, banul va deveni măsura caracterului, a naţionalităţii, a idealelor acelora pentru care se cer sacrificii ce produc inegalitatea, patria va deveni un otel şi naţionalitatea o marfă. 
Cînd raportorul consiliului judeţean de Iaşi vorbeşte de marea importanţă a culturii mari paralel cu cea mică uită că acea importanţă este apreciabilă pentru statul romîn numai pe cît cultura mai mare va fi exercitată de romîni, pe cît se va favoriza urcarea de jos în sus a elementului romînesc. Din momentul în care capitalul imobil, moşia, nu va fi decît o formă a capitalului bănesc, din momentul în care societăţi străine bunăoară şi-ar pune capitalul la mijloc pentru a cumpăra şi esploata moşiile din ţară - fie chiar după regulele cele mai înaintate ale ştiinţei - cultura mare nu va fi decît o unealtă şi mai perfectă pentru aservirea poporului romînesc, o unealtă în favorul căreia acesta n-ar avea datoria de-a face nici un sacrificiu care să producă neegalităţi. 
Dar aceasta o ştie şi d. Holban singur. 

Ştiţi că în Moldova, pînă la reforma rurală, clasa marilor noştri cultivatori se compunea mai esclusiv din oameni de consideraţiune, cari, prin deprinderile lor, prin cultura lor intelectuală, prin averea lor, prin moravurile lor creştine şi prin poziţiunea ce ocupau în societate, erau ţinuţi de mii de împrejurări să stăpînească patimile escesive ale egoismului şi deseori sătenii găseau în aceşti oameni patroni şi protectori binevoitori. Astăzi însă, cu cît agricultura noastră se înstrăinează cu atît demnitatea omenească scade, cu atît viciile se răspîndesc mai repede şi corump caracterul escelent şi onest al laborioşilor noştri săteni. 

Dar de unde vine înstrăinarea agriculturii noastre decît din lupta dintre capitalul bănesc (străin) şi cel imobiliar, dintre ban şi moşie? 
Ne pare bine că liberalismul extrem al unui fracţionist s-au convertit la o manieră de-a vedea atît de reacţionară încît recunoaşte că vechii proprietari istorici, principum gratia, boierii, erau protectori ai poporului, că poporul era onest şi laborios; pe cînd astăzi, cînd banul guvernează, poporul se corumpe. 
În soluţiunea cestiunii tocmelelor cată să venim cu toţii la convingerea că capitalul imobiliar, sub forma istorică de moşie, are cu totul alt caracter decît banul; că soarta moşiei atîrnă de soarta muncitorului, bunăstarea proprietarului de bunăstarea ţăranului, ceea ce nu este la capitalul bănesc, cari are libertatea de a se plasa în orice punct al universului [î]i convine. 

          {EminescuOpXII 425}

Iată faţa economică a cestiunii noastre etnologice. atît de adevărate şi atît de rău înţelese de mulţi. Noi suntem convinşi că între capitalul fonciar istoric şi între populaţia pămînteană există o absolută identitate de interese, pe cînd capitalul bănesc e, prin natura lui, cu totul indiferent faţă cu soarta locuitorului ţării. De cînd, prin era liberală, banul a devenit elementul determinant în chiar politica ţării, de cînd el este măsura oamenilor şi a lucrurilor, de atunci ţăranul sărăceşte şi averea se urcă numai în oraşe şi chiar aci nu în populaţiunea romînă, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii, 
Avem a calcula astăzi cu factori cari înainte, în vechea noastră organizaţie, lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc faţă cu romînul care ameninţă a cădea în robia celui dendîi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui. 
Cînd se vorbeşte de posidenţi şi proletari nu este indiferent, din punct de vedere naţional şi istoric, cine e posident, cine proletar. În evul nostru mediu se ştia atît de bine aceasta încît străinii de altă lege erau opriţi de-a avea moşii, iar domnii espropriau cu bani din visterie chiar pe străinii ortodocşi. De aceea însă pe atunci ţările noastre erau o patrie, nu un otel, naţionalitatea o cestiune de valoare istorică, nu o cestiune de pungă. Din acest punct de vedere - al relaţiilor fireşti dintre proprietatea fonciară istorică cu muncitorul agricol - trebuie se se rezolve cestiunea tocmelelor, nu dintr-acel, cosmopolit, al raportului între capitalul bănesc şi salahorie. 

[1 decembrie 1881 ]

["IERI S-A DAT ÎN CAMERĂ... "]

Ieri s-a dat în Cameră citire proiectului de răspuns la mesajul tronului, propus de majoritatea Comisiei. Proiectul minorităţii a rămas a se citi şi discuta joi. 
Proiectul de răspuns al majorităţii se datoreşte se vede raportorului, d-lui E. Costinescu. După sfînt şi tămîia. Mesajul încerca cel puţin să fie substanţial şi era scris cu oarecare îngrijire. Răspunsul pe care-l face redactorul "Romînului" e plin de fraze goale şi umflate. Strîmb ţi-e chipul văzut într-o oglindă rea, strîmbă, puţină şi săracă e parafraza discursului datorită d-lui Costinescu. 
Într-un singur punct proiectul de răspuns e remarcabil, pasajul privitor la cestiunea Dunării. Noi am fost aciia cari am observat Adunării că, faţă c-o situaţie încordată care s-a creat nu prin cuprinsul sau atitudinea mesajului, ci prin maniera lui de-a se esprima, Adunarea cată să îmblînzească forma, se 'nţelege că nu în detrimentul fondului; ceea ce îndealtmintrelea e şi opiniunea presei europene, ba chiar a părţii ce se crede atinsă, a Austro-Ungariei. Romînia, zic foile austro-ungare, poate apăra interesele ei pe Dunăre oricum voieşte şi oricum pricepe a le apăra. N-avem nimic de zis în privirea aceasta. Însă această apărare a fost îmbrăcată într-o formă jignitoare pentru monarhie şi aci avem ceva de zis. De indicaţiunile acestea ar fi trebuit să se ţină Adunarea şi să nu înăsprească şi mai mult un conflict a cărui sorginte nu este dreptul însuşi, ci convenienţele ce cată a se păzi în actele de stat şi în tratările diplomatice. 
În loc de-a ţine seamă de aceste observări, Adunarea înăspreşte în parafraza ei pasajul atingător de Dunăre, căci iată ce zice: 

Romînii, abia ieşiţi însă din cele mai aspre încercări şi geloşi de a păstra neatins ceea ce cu greu au redobîndit asupra nedreptăţii şi încălcărilor timpilor trecuţi, nu pot să înceteze de a fi cu grijă şi luare aminte la tot ce se mişcă în afară atingător de ţara lor. Cestiunea libertăţii Dunării nu putea dar să nu deştepte mari îngrijiri în toată ţara. 
De cînd acest mare fluviu a fost redat liberului trafic al popoarelor Romînia a renăscut la o nouă viaţă politică şi economică şi repede s-a rădicat acolo unde se află astăzi. Romînii ţin dar la păstrarea libertăţii Dunării ca la cea mai puternică garanţie a existenţei şi a viitorului lor. 

          {EminescuOpXII 426}

Mare a fost neliniştea ţărei cînd a văzut că, în contra tratatelor şi a principiilor de drept al ginţilor, drepturile noastre teritoriale în apele romîne erau puse în cestiune şi libertatea Dunării era ameninţată a deveni iluzorie. 
Mandatarii ţării au primit dar cu fericire asigurările date de guvernul Maiestăţii Tale în această cestiune. Luînd act că nici o hotărîre n-a fost încă luată. Adunarea promite a da guvernului tot concursul său, spre a feri libertatea Dunării şi drepturile suverane ale Romîniei de orice atingere, în conformitate cu dreptul public al Europei. 

Fără îndoială n-am fi voit ca răspunsul să renege mesajul. Dar acesta fiind cauza, unui conflict, credem că răspunsul Adunării s-ar fi putut mărgini în a afirma că ţara e pururea gata la orice sacrificii ar cere M. Sa, de cîte ori onoarea ori interesele ei ar fi la mijloc, fără a insista asupra unei cestiuni în care nici o hotărîre nu s-a luat şi a cărei tratare e pendentă. 
Cam acesta este tonul în proiectul minorităţii, care nu renegă mesajul de vreme ce, într-un conflict c-o putere străină, atitudinea opoziţiei se desemnează de sine, prin împrejurarea că nici cunoaşte, nici poate cunoaşte ţesătura de interese în joc, aşadar nici nu o poate judeca. Ea dar sau îşi impune o deplină rezervă sau secundează guvernul, dar numai atît pe cît această secundare nu împuţinează cu nimic plenitudinea responsabilităţii ce le incumbă miniştrilor. 
Poate că atitudinea aceasta ar fi fost de recomandat şi majorităţii, căci nici aceasta nu ştie de ce e vorba, nici ea nu cunoaşte tratările asupra unei cestiuni pendente şi nu ni se pare circumspect de a face de pe acum responsabilă Adunarea pentru erori pe cari miniştrii ar fi fost în stare să le comită. 
Reproducem mai la vale atît proiectul de răspuns al majorităţii cît şi pe-acela al minorităţii. 

[2 decembrie 1881 ]

ARDEREA TEATRULUI DIN VIENA

Reproducem următoarele din foile vieneze asupra catastrofei din Viena: 

Focul a izbucnit pa scenă pe cînd un servitor aprindea lămpile. Artiştii au putut să scape. Flăcările se întinseră cu o iuţeală îngrozitoare; teatrul se umplu de fum şi un strigăt de spaimă din partea spectatorilor umplu casa, pe cînd toată lumea se grămădea spre ieşire. În acest moment de groază se stinseră becurile cu gaz şi, după puţine minute, strălucitul teatru este un cîmp de întristare, o casă de morţi, unde pe coridoare şi pe scări zac femei şi bărbaţi asfixiaţi, oameni zdrobiţi şi călcaţi. S-au scos peste 120 cadavre; majoritatea pare a fi dintre cei din galerie, căci publicul din loje şi din parchet a putut ieşi mai curînd afară. Se cunoaşte numărul victimelor ce s-au adus în curtea poliţiei, dar nici cîteva ore după izbucnirea catastrofei n-a fost posibil a se obţine o cifră mai exactă a nenorociţilor cari şi-au aflat moartea în teatru şi mai ales prin galerii. Numărul morţilor din teatru se evaluează la peste 200. În acest moment nu se poate încă apreţia toată mărimea acestei grozave nenorociri, noi reproducem mai la vale buletinele, după cum le primim sub imediata impresiune a catastrofei. 
Un membru al teatrului ne narează: "Eu mă aflam jumătate îmbrăcat în coridorul scenei, cînd, la al doilea semnal de începere, 5 minute înainte de 6 şi trei sferturi, se auzi un ţipăt de groază pe scenă. Alergai pe scenă, care era în foc şi de unde toată lumea fugea. Un lucrător apropiase prăjina cu flacăra de spirt prea mult de o perdea, care îndată fu în flacări. Focul se urcă îndată pînă la tavanul scenei. Eu scosei două coriste de pe scenă, cari încremeniseră de spaimă, şi văzui pe cîţiva lucrători sărind de sus prin flacări pe scenă şi unul [î]şi frînse un picior. În acel moment focul pătrunse cortina şi flacăra, dusă de curent, ieşi în teatru, ajungînd pînă la loje. Fugii în stradă şi întîlnii pe directorul Jauner. Ajungînd în faţa teatrului, se părea că publicul a ieşit deja şi, nemaivăzînd pe nimeni ieşind, credeam că toţi au scăpat. Ştiam că gazul ardea pretutindeni şi că, 5 minute după ţipătul de groază, casa era toată iluminată încă. Mă întorsei şi intrai iar în partea din dos a casei, de unde se auzea strigăte de ajutor. Se vedeau flacări colosale plecînd din garderobe. Cîteva dame cari, jumătate îmbrăcate, strigau după ajutor, fură iute înlăturate. Dar în etajul din urmă locuieşte inspectorul iluminatului Nitsche cu familia sa. Nevasta cu copiii erau în galerie, de unde şi Nitsche i-a condus jos prin flăcări şi fum. În fine garderobele se goliră de tot. 
Alergai prin foc înainte. În vestibul dau peste o îmbulzeală nedescriptibilă şi aud ţipete sfîşietoare. Toţi se împing spre balconul deschis din front. Pompierii. veniseră deja. În mijlocul mulţimei grămădite în faţa teatrului se întinde pînza de scăpare şi din balcon sare un om în pînză. Acest esemplu fu imitat şi de alţii, chiar şi de unele dame mai curajoase. Apoi se puseră scări la balcon şi pompierii deteră jos multe persoane leşinate. Am văzut

          {EminescuOpXII 427}

şi pe directorul Jauner căzînd în faţa teatrului. Consulul suedian i-a dat ajutor, depărtîndu-l din acest loc. Ajungînd afară întîlnesc pe arhiducii Albrecht şi Wilhelm, cărora le spusei ce am văzut. Alergarăm la edificiul poliţiei, alături, unde în curte ni se prezintă o privelişte îngrozitoare. Pompierii depuseră aci cadavrele aflate pe scările teatrului. Am numărat 50 morţi. Cadavrele nu erau vătămate, ci numai negrite de fum: se vede că pieriseră sufocate. Teribile erau scrîntirile membrelor şi feţele schimbate de durere la unele cadavre. Am văzut o grămadă de 10 - 12 morţi cari erau aşa de împletiţi unii cu alţii încît cu greu s-au putut despărţi. La mulţi li s-a luat pielea în unele locuri, împingîndu-se în îmbulzeală. Arsuri nu se vedeau. Tremurînd ca o vargă de groază şi emoţiune, am părăsit acest loc de teroare". 
Un alt martor ocular, care era să intre în teatru la 7 ore, spune că nenorociţii cari au căutat să scape pe scara din dreapta, şi al căror număr nu se putea evalua pentru un moment, zăceau grămadă unii peste alţii. În frica lor de moarte, ei se apucaseră unii de alţii şi se cerea o mare forţă spre a separa cadavrele încleştate. Se spera că unii vor mai fi în viaţă şi s-au pus a-i duce de aci. 
Speranţa că e vorba numai de răniţi şi leşinaţi nu se împlini din nenorocire. Era icoana morţii ce se prezenta privirei îngrozite, în forma ei cea mai oribilă. Condeiul nu e în stare a descrie, şi mulţi bărbaţi cari au mai văzut focuri teribile au îngălbenit la vederea acestor nenorociţi, cari cîteva minute mai 'nainte erau încă veseli şi au intrat în teatru plini de viaţă, iar acum zac mulţi palizi, cu ochii deschişi tare sau pîrliţi, cu părul ars şi cu obrazul mutilat oribil şi grămădiţi unii peste alţii. Pînă la 9 ore s-au transportat ca Ia 70 cadavre în localul poliţiei. Lipseau lecţiile, şi apoi în strîmtoare nici nu s-ar fi putut întrebuinţa. Oamenii luau cadavrul pe braţe şi astfel [î]l duceau. Morţii al căror obraz era desfigurat prin arsături se acopereau cu hainele lor, spre a cruţa lumea de un aspect înspăimîntător. Pe rînd se scoteau cadavrele din teatru, un strigăt de durere trecea prin şirurile asistenţilor de cîte ori trecea o nouă victimă. Aci era un june sănătos în haine elegante, cu un inel de briliant pe degetul jumătate ars, nici o damă îmbrăcată simplu. O compătimire profundă se manifestă cînd fu pusă între morţi o fată frumoasă nici de şaisprezece ani. Copila avea ciorapi albaştri de mătase şi pantofi eleganţi; hainele erau înnegrite şi pe jumătate arse, dar faţa [î] era încă frumoasă, deşi groaza morţiei [î]şi imprimase urmele sale într-însa. Convoiul funebru nu mai avea capăt. Iarăşi şi iarăşi se iveau figurile funingioase ale purtătorilor şi porţile curţei poliţiei se deschidea necontenit spre a primi o nouă victimă. 
Scenele desfăşurate în curtea poliţiei erau sfîşietoare. Un tată care în îmbulzeala fugei [î]şi pierduse fiica vine alergînd în curte. Unde zăreşte o rochie, el se pleacă, ridică capul moartei spre lampa ce aruncă o lumină lugubră asupra feţelor desfigurate ale morţilor şi, jumătate cu speranţă, jumătate cu frică, [î]l depune iarăşi pe pămîntul rece. Deodată dete un strigăt îngrozitor şi cade în braţele însoţitorului său. El [î]şi găsise fiica. Era tînăra copilă cu faţa cea frumoasă şi după moarte. Un june cere să intre. Cumnatul şi cumnata s au asistat la reprezentaţiune în galeria a treia. Pînă acum ei n-au venit acasă. El nu-i poate găsi. Au scăpat ei oare sau vor fi morţi şi zac între cei rămaşi în galerie? Pompierii spun că ar fi văzut grămezi de cadavre în galeria a treia şi a patra. Nu cumva ochiul lor s-a amăgit de fumul ce străbătea toate localităţile? Sau poate groaza i-a făcut să vază acea icoană teribilă? Bine ar fi dacă spusele lor s-ar dovedi că sunt numai produsul aprinsei lor fantezii! 
12 ore. Teatrul ars cu totul şi pompierii caută să stingă vatra de jeratic Rechizitele teatrului, biblioteca, garderoba şi decoraţiunile au ars mai cu totul. Pînă acuma s-au dus la spital 140 cadavre. Între aceste sunt şi trei coriste cari au fost surprinse de foc şi au căzut sufocate. O actriţă [î]şi îmbrăcase tricul şi astfel a fugit în stradă şi de aci acasă cu birja. 
La 1 oră. Mii de oameni stau pe bulevard (Schottenring ); şi privesc la foc. Teatrul arde încă. 
La 2 ore. Flăcările consumă ultimele resturi de materii combustibile din interiorul casei. Pînă acum s-au găsit în teatru 16 cadavre arse cu totul, încît erau numai de cîte una sau două urme lungime. Nu e posibil a ajunge în etajurile de sus, unde sunt mulţi înmormîntaţi. Ca la 160 cadavre s-a transportat pînă acum. Pînă acum s-a putut recunoaşte numai cadavrul avocatului Jacques Groag, şi soţia sa e moartă. Ei au fost însoţiţi de profesorul Loew cu soţia sa. Aceştia de asemenea sunt morţi. Apoi se anunţă moartea arhitectului Melic din Viena. El însoţise la teatru pe oaspeţii săi din Nikolsburg, cari şi ei poate vor fi pierit în flăcări. 

[2 decembrie 1881]

[""ROMÎNUL" ADMITE... "]

"Romînul admite, pentru a ne face plăcere, că de la proclamarea regatului încoace, nu mai e nici o deosebire între liberali şi conservatori. 
Stabilind această teză generală, pe care noi n-am admis-o, încearcă a dovedi că ne contrazicem, căci, daca ideile sunt identice, am trebui să sprijinim guvernul şi a. m. d. 
Înainte de toate nu am stabilit noi în mod general că identice sunt principiile partidului conservator şi ale celui roşu. Ceea ce am constatat este că redactorul "Republicei rumîne" împreună cu prezidentul Republicei de la Ploieşti, apoi amicul d-lui Jules Allix şi al melcilor simpatici, şi poate chiar cei ce au benchetuit la cafeneaua Procope în

          {EminescuOpXII 428}

sănătatea Republicei Romîne tocmai cînd se proclama regalitatea, toate elementele acestea pline de caracter şi de-o sobră inteligenţă sunt pururea gata a arunca bagajul lor de idei republicano - democratice în apă... pentr-o pensioară reversibilă, pentr-un post binehrănitor, pentru vrouna din diferitele forme ale doftoriei întăritoare: fie diurnă, fie păsuială, fie misiune de-a mîna muştele la apă prin străinătate, fie altceva. Înainte aveam cuvinte de-a crede că onor. roşii doresc cinstita republică pe malurile Dîmboviţei, deci o altă formă de-a exista a statului şi a societăţii romîne; că o doresc pe cinstita, slăvita şi de minuni făcătoarea din fundul inimei şi că aşteaptă, cu arhiereul Simeon, ziua mîntuirii. 
Dar ce să vezi? 
În ziua încoronării, cinstitul arhiereu Simeon, nu Mihălescu de astădată, declară: "Acum slobozeşte Doamne pre robul tău, că văzură ochii mei ceasul mîntuirii ", şi avum norocirea de-a vedea pe părintele republicanismului romîn dorind... în adevăr republica poate, dar [... ], cu Marele Duce în cap, după propunerea unor naivi republicani dintr-un mic stat german, la 1848. 
O mică pensie - şi naiv devine Bizanţul. 
Astfel dar s-a petrecut trecerea la pravoslovie a ereticilor. Dar, precum la convertirea în mase a eterodocşilor din Spania au rămas mulţi cari în taină iudaizau, tot astfel apucăturile sectei roşie au rămas tot aceleaşi şi, cu toată recunoaşterea în aparenţă a simbolului dreptei credinţe de stat, prin colţurile de la Procope şi în fundul inimilor pătărlăgene se iudaizează încă. Dovadă eligibilitatea magistraturii, sufrajul universal şi alte idealuri electorale ale tagmei. 
Care este dar adevărul? Vor roşii monarhia numai ca etichetă a instituţiilor republicane sau o vor în adevăr ca signatură statornică a unor instituţii monarhice, naţionale, istorice? 
Daca în privinţa formei de tot generale a existenţei statului s-au convertit, convertitu-s-au în privirea amănuntelor ei de aplicare? De aceea ziceam că a sosit din nou momentul pentru a se accentua în amănunte deosebirea între conservatori şi liberali. 
Dar "Timpul" face apel la ţară spre a se împotrivi unor idei cari ar periclita statul romîn? 
Face fără îndoială, pentru că eligibilitatea magistraturii, propusă de "Romînul", dovedeşte că nu s-a botezat decît pielea demagogilor în apa monarhiei, nu cugetul. 
Dar "Timpul" face mai mult. Ameninţă pe rege cu soarta lui Ludovic XVI. 
Iată ceea ce nu este adevărat. Am spus-o şi o repetăm că articolele Delfinului implică responsabilitatea autorului, nu a partidului. Dar nici Delfinul nu ameninţă. El se teme numai că, prin demagogizarea progresivă a ţării, un asemenea trist rezultat să nu aibă loc ca şi în Franţa. Iată dar de ce nu este, nici poate fi contrazicere între cele ce spunem şi cele ce facem. Monarhici am fost, monarhici am rămas; nici decorat-am pe Orăşanu, nici înălţat-am în rang pe şeful republicei ploieştene. Rămîne ca roşii să dovedească cum înţeleg să puie în acord trecutul lor cu prezentul şi în această dovadă [î]i vom priveghea pas cu pas. Căci monarhie ereditară şi sufraj universal, monarhie şi electivitate a magistraturii, după a noastră părere, nu se potrivesc una cu alta. 

[3 decembrie 1881 ]

CATASTROFA DIN VIENA

Foile vieneze mai aduc următoarele amănunte asupra îngrozitorului incendiu din Viena: 

Focul n-a izbucnit dintr-o lampă, ci la aprinderea flacărilor de gaz deasupra scenei prin lumină electrică. Pentru ca să se aprinză mai iute, gazul se conduce cu mare presiune în tub. Poate că presiunea a fost prea tare, încît flacăra a depăşit distanţa precalculată; destul că aci s-a iscat focul şi, fiind presiunea focului mare, flacăra s-a întins într-o clipă. Cortina nu s-a ridicat, dar nici cortina de sîrmă nu se lăsase jos şi nu se ştie cauza de ce nu

          {EminescuOpXII 429}

s-a făcut această lucrare indispensabilă. Închiderea becurilor de gaz s-a făcut desigur cu scop de a împuţina presiunea a evita o explozie a gazului. Dar s-a mai adaos şi o altă eroare, din nenorocire. Deşi conducerea gazului pentru scenă e separată de a spaţiului spectatorilor, totuşi s-au închis becurile şi în teatru, fără ca să se fi aprins cel puţin lampele de petroleu spre a nu lăsa casa în întuneric. 
Cortina a fost apucată de flacări şi bucăţi arzînde zburau prin teatru; astfel s-a comunicat focul parte din scenă, în sus, parte în băncile spectatorilor. 
Dar chiar dacă s-ar fi lăsat cortina de sîrmă n-ar fi ajutat mult, căci operaţia aceasta ţine 12 minute. Este o mare eroare a considera acest aparat drept un mijloc de siguranţă. 
De la un medic primim următoarele rînduri: "Cei cari intraţi aci lăsaţi afară orice speranţă" se poate pune acum ca inscripţie pe poarta curţei cadavrelor, căci această poartă ne deschide calea spre mizerie şi durere. Era 12 ore din noapte cînd mă dusei la spital. Cartea mea de legitimaţie ca medic [î]mi făcu drum, căci sentinela nu lăsa pe alţii să intre. Tocmai duceau iarăşi una din multele victime ale catastrofei. Drumul spre cadavre l-ar fi găsit oricine, căci din curte se simţea deja mirosul de grăsime, carne şi oase arse. Prin camere zăceau 36 de rămăşiţe arse ale acelor persoane prinse de mîna morţei la un loc unde căutaseră plăceri. În vestibul, de ambele părţi ale peretelui, zăceau 74 morţi. Deşi deprins cu vederea cadavrelor, totuşi d-abia puteam suporta această icoană grozavă. Aci zăcea un copil lîngă un bărbat, dincolo un june lîngă un unchiaş, lucrătorul lîngă funcţionar etc. Cei mai mulţi au fost sufocaţi de fum sau turtiţi de îmbulzeală. Negriţi de nu se mai cunoşteau, cu expresia de groază şi desperare în faţa, mai toţi aceşti nenorociţi [î]şi ridicaseră mînile deasupra capului, rîmîind astfel încleştate. La mulţi le ieşiseră ochii din cap şi albul ochiului contrasta teribil cu negrul obrazului. Spăimîntător era aspectul acelora cărora limba umflată, le ieşise pe jumătate din gură. Dinţii le erau adînc intraţi în limbă. Mulţi aveau osul nasului zdrobit, sau că au căzut pe scară, sau că au fost călcaţi de alţii. În primul etaj al casei am aflat 14 femei tot în aşa poziţie şi cu părul desfăcut. Un cadavru era ars de nu se mai cunoaştea nimic şi m-am mirat văzîndu-l învelit într-un voal cu fire de argint, cu totul neatins, poate era o damă din cor sau balet. Într-un colţ zăcea cadavre arse al căror sex cu greu se putea recunoaşte. Doi medici, Zillner şi Zeemann, lucrau neîncetat la trista lor operă. Victimele cele mai multe aveau cîte un braţ sau picior frînt, picioarele erau sucite în mod nenatural. 
Mirosul în aceste localuri era nesuferit. Soldaţii şi servitorii sanitari, al căror organ e destul de tîmpit, trebuiau să-şi ţie batista la nas. Directorul Hofmann observă aceasta şi aduse o cutie de ţigări, pe care o împărţi între cei prezenţi. 
Oare să plîngi mai mult pe aceşti nenorociţi care şi-au pierdut viaţa sau pe nenorociţii cari veneau să-şi caute pe cineva dintre scumpii lor? Scenele ce se petreceau erau sfîşiitoare. Aci un ofiţer recunoscu pe tatăl său şi cazu leşinat. Dincolo unul [î]şi căuta soţia; minţile lui erau pierdute, căci, recunoscîndu-şi soţia, nu zise nimic, nu plînse, nu strigă: era apatic; dar răsuflarea sa cea grea, mişcarea pieptului, privirea pierdută, mîna tremurînd şi piciorul şovăitor spuneau destul despre ce se petrecea în sufletul său. Altul îşi căta fratele şi-l găsi, dar el tot nu vrea să crează, el mai avea o scînteie de speranţă că poate se înşală. Dar cînd un soldat căută prin buzunarele mortului găsi o carte de vizită pe care era scris numele lămurit. Am văzut pe profesorul Ludwig cum conducea prin acest locaş al morţei pe un om desperat, cu fiică-sa de mînă. Tatăl nu recunoscu pe soţia sa, dar fiica cunoscu pe buna sa mamă şi după faţa cea desfigurată. Ea plîngea; era o fericire pentru dînsa că mai avea lacrămi. Numărul morţilor tot creştea; cînd părăsii casa pe la 1 oră erau poate 140 victime. 
Astăzi m-am dus în spitalul garnizoanei no. 1; şi aci am văzut o scenă tot aşa de teribilă. În sala de disecţie zăceau 50 cadavre carbonizate cu totul, imposibil de recunoscut. La mulţi craniul era spart, creierii fripţi, în faţă nici o urmă de expresiune fizionomică, din muşchi mai erau numai fibrele cele tari. Ici colea se mai găseau bucăţi de haine; pe cîte un deget lucea un inel. Li se puseseră pe piept banii găsiţi, mai mult de aramă rare 'şi schimbase forma în căldură. Unul avea o citaţie, altul o carte de membru al societăţei comersanţilor, altul iarăşi avea un ceasornic, care arăta 7 şi jumătate, ora morţei sale. Cadavrele, sau mai bine grămezile de cărbuni din acest spital, se vor recunoaşte cu greu. Părăsind şi acest locaş de mizeria cea mai mare, mi-am adus aminte de cuvintele puse de Lessing în gura Rechei din Nathan: "De cîte ori am tremurat pentru voi de cînd focul se apropiase aşa mult de mine! Căci de cînd focul a fost aşa aproape de mine mi se pare că a muri în apă este o plăcere, un deliciu, o mîntuire ". 

[3 decembrie 1881]

[""LE NORD" ZICE... "]

"Le Nord" zice că, deşi nici o modificaţie aparentă nu s-a întîmplat încă în relaţiile dintre Austro-Ungaria şi Romînia şi cu toate că ziarele celor două ţări continuă a schimba recriminaţiuni într-un ton foarte viu, se poate spera că suspendarea raporturilor nu va întîrzia de-a ajunge la capăt. Precum am făcut deja să se observe, complicaţia din urmă şi - are originea mai mult într-o cestiune de formă decît în litigiul privitor la fondul chiar al regulării afacerii Dunării. Aceasta, interesînd pe toate puterile şi avînd a fi obiectul unor puneri la cale de-un caracter european, e clar că disentimentele ce pot exista între

          {EminescuOpXII 430}

cabinetul din Viena şi cel din Bucureşti nu pot constitui elementele unui conflict grav şi durabil. Cestiunea trebuie rezolvată nu de cătră Austria şi Romînia, ci de cătră Europa şi aceasta este împrejurarea care ne permite de-a privi fără aprechensiune urmările încordării actuale a raporturilor austro - romîne. Îndealtmintrelea repetăm că e foarte probabil ca să se stabilească acordul asupra uneia sau celeilalte din combinaţiunile ce s-au iscat pentru a împăca pretenţiunile Austro-Ungariei cu acele ale Romîniei, şi anume asupra aceleia care consistă în delegarea unui membru al Comisiei Europene a Dunării ca să ia parte în Comisia Mixtă. 
Aşadar nu de aceasta e vorba acum, căci abia în sesiunea viitoare Comisia Europeană va avea să dezbată asupra reglementului în cestiune. Lucrul de care se plînge astăzi cabinetul din Viena este forma cam prea accentuată sub care mesajul de deschiderea Parlamentului romîn a afirmat rezistenţa Romîniei la cererile primitive ale Austriei. Nu atît interesele politice concrete ce se află în joc sunt cauza diferendului suspens în prezent, ci consideraţii de susceptibilitate şi de demnitate, şi în asemenea condiţii nu e de presupus că nu se vor putea găsi în curînd mijloace de a-i pune capăt. 
Conform cu cele de mai sus, indicate de organul cancelariei ruseşti, "Neue freie Presse" zice că, deşi conflictul diplomatic nu e înlăturat încă, regularea cestiunii în sine formează obiectul înţelegerilor dintre puteri, ceea ce lasă a conchide că şi incidentul de mai sus se va închide în curînd. Soluţiunea ar consta în primirea propunerii Barrere, conform căreia cîte un membru al Comisiei Europene, după ordine alfabetică, va asista la şedinţele celei mixte. 

[4 decembrie 1881]

["ÎN ŞEDINŢA DE IERI A ADUNĂRII... "]

În şedinţa de ieri a Adunării a fost la ordinea zilei discutarea răspunsului la mesajul tronului. U. P. Carp a dat citire contraproiectului minorităţii, pe care l-am reprodus deja. D. G. Vernescu, luînd cuvîntul, se declară nemulţumit cu proiectul de răspuns al majorităţii, mai ales în ce priveşte cestiunea Dunării, face istoricul consfinţirii libertăţii de navigaţiune prin acte internaţionale succesive şi declară a nu putea vota proiectul daca guvernul nu va spune formal că voieşte a păstra supraveghearea poliţiei pe Dunăre. 
D. Maniu declară că nu e satisfăcut nici de forma, nici de cuprinsul răspunsului majorităţii, dar conchide că trebuie votat. 
D. Maiorescu, tratînd cu toată rezerva cuvenită cestiunea Dunării, insistă în discursul său, pe care-l reproducem întreg mai la vale, asupra punctelor de reorganizare socială şi economică cuprinse în contraproiectul de răspuns al minorităţii. Adînca şi concentrata atenţie pe care Adunarea a dat-o cuvintelor sale era întreruptă numai de zgomotoase aplauze. 
D. Carp a vorbit în cestiunea Dunării, declarînd însă că nu angajează responsabilitatea nimărui prin părerile ce şi le-a format în privirea aceasta. Fiind de mai nainte siguri că cuvintele sale vor fi obiectul multor interpretări false şi substituţiuni de rea credinţă, vom reproduce în numărul viitor discursul întreg, siguri fiind că astfel vorbele autentice ale oratorului nu vor fi pricepute altfel decum le-a zis. Putem spune numai că nu primeşte nici o soluţiune care ar avea aerul de-a angaja ţara pentru sau în contra unei puteri vecine şi că numai o punere la cale care ar garanta, analog Tractatului de la Paris, neutralitatea teritoriului romîn merită sacrificii în favorul unui organ care să reprezinte interesele colectivităţii puterilor europene pe Dunăre. 
Şedinţa de ieri a fost una din cele mai însemnate ale Adunării prin nivelul ridicat al discuţiunii şi prin importanţa ideilor nouă de reorganizare cari şi-au făcut intrarea pe arena luptei parlamentare. 

[5 decembrie 1881]

          {EminescuOpXII 431}

["AM PUBLICAT ÎN NO. DE LA 2 DECEMVRIE... "]

Am publicat în no. de la 2 decemvrie al "Timpului" răspunsul prezintat de d. Maiorescu la mesajul tronului în numele minorităţii conservatoare a Camerei. 
Acest răspuns cuprinde un program aproape complet de organizare interioară şi vine în momentul cel mai priincios spre a chema activitatea Corpurilor legiuitoare asupra cestiunilor celor mai importante ce ar trebui să le preocupe. 
Adevărul este că în lupta ei seculară pentru a-şi redobîndi independenţa Romînia a negles prea mult această parte a activităţii publice. 
Nu e vorba, legi de organizare interioară avem destule, ba încă avem prea multe; dar bărbaţii noştri de stat, preocupaţi cum au fost pînă acum de ideea cea mare a emancipării naţionale, n-au avut nici timpul, nici liniştea de spirit necesare ca să creeze un sistem de organizare care să izvorască din studiul profund şi conştiincios al trebuinţelor noastre locale şi care să fie potrivit cu puterile intelectuale şi cu mijloacele de avuţie ale populaţiunilor noastre. 
Şi de aceea pînă acum mai mult am copiat legi de organizare străină, căutînd a le localiza pre alocurea. 
Şi două neajunsuri însemnate au izvorît din această organizaţiune prea complicată: de o parte multe legi nu se pot aplica decît foarte rău; iar, de altă parte, această organizaţiune este prea costisitoare. 
Acum însă cînd preocuparea cea mare a romînilor s-a terminat, din fericire, prin intrarea Romîniei în concertul european, este timpul să ne ocupăm mai serios de cestiunile cele grave ce ridică organizarea noastră din întru. 
Şi de aceea, încă din ziua proclamării regatului, partidul conservator a cugetat să puie în vedere ţării un program complet de organizare interioară care să proceadă din nevoile noastre, să răspunză la trebuinţele noastre şi să fie în raport atît cu datinele şi cultura noastră cît şi cu mijloacele noastre de aplicaţiune. Şi un articol publicat în coloanele acestui ziar (la 21 martie 1881, nr. 64), îndată după proclamarea regatului, a căutat să demonstre necesitatea unui program complet de organizare în noul stadiu în care intra Romînia. 
Toate cestiunile rezumate în răspunsul prezintat de d. Maiorescu la mesajul tronului au fost dezbătute în sînul partidului. 
Nu putem dar decît să ne felicităm că d. Carp a conceput ideea de a întruni într-un mod sistematic cîteva din ideile fundamentale ce s-au agitat între membrii partidului ce reprezintăm, pe care d. Maiorescu le-a formulat şi le-a prezintat la deschiderea primei sesiuni parlamentare a regatului romîn. 
Şi cu atît mai mult ne felicităm de aceasta cu cît cea mai mare parte din ideile exprimate în documentul de care vorbim nu sunt decît accentuarea în mod mai practic a ideilor ce a propagat totdeuna partidul conservator şi oarecum dezvoltarea ideii conservatoare însăşi. 
Şi în adevăr partidul conservator a susţinut totdauna că orce sistem de organizare interioară în ţara noastră trebuie să ia ca punct de plecare Constituţiunea noastră însăşi, Constituţiunea în întregul ei. 
Va să zică, de o parte monarhia constituţională şi egalitatea tuturor înaintea legii, democraţia în sensul cel adevărat al cuvîntului; iar de alta, reprezentaţiunea ţării prin patru colegii electorale, care însemnează predomnirea inteligenţei în afacerile politice şi dreapta cumpănire a tuturor intereselor în Corpurile legiuitoare. 
Acesta [a] fost şi este punctul nostru de plecare. 
Şi ţinta noastră a fost totdauna conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestui element contra concurenţei escesive şi a propriei lui neprevederi. Fiece zi care trece ne convinge mai mult că aceasta trebuie să fie ţinta supremă nu numai a oricărui conservator, dar a oricărui romîn care vrea să aibă o ţară romînească. Conservarea mai cu seamă a proprietăţii mici în mîna proprietarului romîn, conservarea meseriilor în mîna meseriaşilor romîni. Vom discuta dar împreună cu toţi acei ce primesc aceste idei eminamente conservatoare mijloacele practice de a ajunge la scopul dorit, dintre care mai întîi pe cele propuse în proiectul de răspuns al d-lui Maiorescu. 

          {EminescuOpXII 432}

Ca să poată elementul nostru romînesc să iasă învingător din lupta cea mare pentru existenţa naţională ce ni se impune, mijloacele protectoare nu sunt fără îndoială decît un ajutor vremelnic: ridicarea nivelului intelectual şi dezvoltarea activităţii şi a bogăţiei sunt mijloacele fundamentale. 
De aceea am cerut totdauna simplificarea mecanismului nostru administrativ şi credem că e bine să se împuţineze mai ales atribuţiunile comunei rurale, ca să poată să îndeplinească bine pre cele esenţiale: biserica, şcoala şi căile de comunicaţiune. 
Şi de aceea încă demult partidul conservator s-a ridicat contra direcţiunii ce se dă tinerimii în şcoalele noastre, care a creat şi creează pe fiecare zi un fel de proletariat al condeiului, o adevărată plagă socială, şi a propus ca instrucţiunea publică să îndrepteze forţele vii ale naţiunii către ocupaţiunile, aşa de bogate şi aşa de necesare în organizarea societăţilor moderne, ale industriei şi comerţului. 
Nu mai puţin partidul conservator a semnalat totdauna răul ce-l aduc fluctuaţiunile politice în buna administrare a ţării şi a cerut ca funcţionarii administrativi să prezinte garanţii serioase de aptitudine la intrarea lor în funcţiune, dar, odată intraţi, a cerut stabilitatea pentru toţi. În special în ce priveşte magistratura, formula în care d. Maiorescu a rezumat credinţele partidului conservator este cea mai nemerită şi o adoptăm fără nici o adăogire şi fără nici o restricţiune. 
Acestea fiind ideile fundamentale ce se esprimă în documentul de care vorbim, noi credem că este un bun început pentru activitatea parlamentară a acestei sesiuni. 
El va avea îndoitul folos de a chema atenţiunea publică asupra cestiunilor de îndreptare interioară, de la cari am fost distraşi prin evenimentele esterioare şi de a lămuri ideile partidelor şi a împrăştia nedomiririle cari au fost şi sunt sprijinul principal al partidului liberal, aşa de abil în a turbura apa şi în a calomnia pe adversarii săi. 
Dar, pe lîngă aceste idei de organizare interioară, credem că e bine să aducem aminte acestui Parlament care îşi începe lucrările sale ceea ce zicem în programul partidului conservator în 1880, că adică

trebuie să înfrînăm deocamdată orice dorinţe de îmbunătăţiri şi întreprinderi costisitoare, deoarece sporirea impozitelor a ajuns să atingă chiar forţele productive ale ţării şi asemeni dorinţe se traduc neapărat prin noi sarcine. 

Nu mai puţin credem că este de datoria minorităţii din Cameră şi Senat, acum cînd are ocaziunea de a vorbi în mod solemn cu regele, să aducă la picioarele tronului plîngerile ce se ridică din toate părţile ţării contra administraţiunii guvernului de astăzi. 
Lumea este scandalizată de îmbogăţirea aşa de repede a cîtorva din cei ce au mai multă acţiune asupra guvernului ţării! Abuzurile şi deşanţarea au fost denunţate în public chiar de către preşedintele Consiliului de Miniştri şi de preşedintele Camerei legiuitoare. Şi cu toate acestea demoralizarea [î]şi urmează cursul, oameni înfieraţi de opinia publică stau în capul departamentelor şi în capul judeţelor şi exemplul dat de sus s-a întins repede pînă în cele din urmă strate ale societăţii. 
Cerînd dar o bună organizare în întru nu trebuie să pierdem din vedere că legile cele mai bune nu pot da decît rezultate rele în mîni deprinse a le viola şi că, mai mult decît cele mai bune legi, o economie înţeleaptă şi o administraţie onestă pot ajuta la nălţarea claselor muncitoare şi la ocrotirea lor. 

[6 decembrie 1881 ]

["PUBLICĂM MAI LA VALE... "]

Publicăm mai la vale discursul important rostit în şedinţa Adunării de la 4 decemvrie de către d. A. Lahovary. 
Observăm numai că d. Ioan Brătianu, în lungul răspuns pe care l-au făcut opoziţiei întregi, s-a servit de-un mijloc de apărare obicinuit, deşi foarte uzat. 

          {EminescuOpXII 433}

Citează cuvinte din gura unor oameni politici ce nu sunt în stare a-l dezminţi... pentru că au murit. 
Citează de două ori pe Alexandru II al Rusiei. 
Mort. 
Pe baronul Haymerle. 
Mort. 
Pe ducele de Grammont. 
Asemenea mort. 
Ei bine, acest mijloc, propriu a interesa poate copii prin poveşti misterioase, primul nostru ministru [î]l întrebuinţează totdeuna pentru a-şi crea un piedestal de mare patriot şi om politic în faţa copiilor majorităţii sale. 
În ochii celor morţi d. I. Brătianu poate fi un celebru om de stat şi un mare patriot. Cestiunea e ce zic şi ce vor zice cei vii despre d-sa. 
Pentru a controla vorbele atribuite de d. Brătianu celor răposaţi întru fericire trebuie ca cineva să fie nu spiritual, ci spiritist, şi să trăiască în ceea ce şcoala numeşte dimensiunea a patra. În dimensiunea a patra, cu escluderea celorlalte trei, d. Brătianu poate fi un om incomensurabil de mare. 

[8 decembrie 1881]

["ASUPRA STRĂINĂTĂŢII... "]

Asupra străinătăţii mai sobre citatele din dimensiunea a patra, din lumea spiritelor, pe cari le obicinuieşte d. Brătianu pentru a-şi combate adversarii săi vii, de carne şi de oase, nu prea fac efect. Amenda onorabilă făcută Austriei de primul nostru ministru nu e 'n stare a face nici o impresie asupra sferelor determinante din Viena. 

Încă de ieri, zice "Fremdenblatt", am vorbit de declaraţiile d-lui Brătianu asupra mesajului tronului şi am găsit că sunt dictate de dorinţa de-a îndrepta lipsele de tact pe cari şi le-a permis guvernul din Bucureşti faţă cu Austro-Ungaria. Nu depreţiem însemnătatea espresiunilor d-lui Brătianu, dar credem că, oricît or fi accentuînd valoarea amiciţiei Austro-Ungariei pentru Romînia, nu vor contribui decît puţin sau deloc la înlăturarea diferenţei iscate prin provocaţiunile mesajului. Nu i se dă o satisfacere monarhiei noastre prin vorbele frumoase ale ministrului - prezident din Romînia; ba, cercetate cu atenţie şi în amănunţime, ele fac chiar efectul că d. Brătianu voieşte mai mult a ocoli satisfacţiunea decît a ne-o da. Mesajul tronului n-au fost rău înţeles în Austro-Ungaria, ci l-am înţeles din contra aşa precum l-au înţeles toată Europa, atît amicii cît şi adversarii noştri. Nu poate fi vorba de interpretare falsă şi, dacă are a le părea rău de ceva d-nilor din Bucureşti, nu e susceptibilitatea noastră, ci tonul provocator al mesajului. Dar, în loc d' a esprima o asemenea părere de rău franc şi leal, d. Brătianu se sileşte să impingă toată afacerea pe un teren fals; dintr-o afacere de onoare pendentă între cele două ţări şi guverne d-sa caută, a face un conflict între cei doi monarhi. Ţinînd un elogiu la adresa Casei habsburgice, care face onoare cunoştinţelor sale istorice, ne asigură că n-a avut un moment ideea "de a insulta pe împăratul Austriei". Ca şi cînd e cineva în Austro-Ungaria care să fi susţinut că mesajul de tron romîn a atins onoarea împăratului nostru. Din parte-ne nici n-am gîndit la una ca aceasta, precum n-a gîndit nimeni în Austro-Ungaria de-a face răspunzător pe regele Carol pentru lipsele de tact ale mesajului. D. Brătianu nu se sfieşte d' a trage pe suveranul său în dezbatere; dar pentru această curioasă manieră de-a pricepe datinele parlamentare esplice-se cu compatrioţii săi. Nici am întrebat, nici vom întreba vrodinioară în ce raport stă regele Carol cu mesajul tronului. Personal [î]l preţuim foarte mult pe regele Carol al Romîniei, dar, pentru a judeca provocările cari au ocazionat cunoscuta instrucţie ce i s-a dat contelui Hoyos, e absolut indiferent ceea ce simte regele Carol şi familia Hohenzollern sigmaringen pentru Austro-Ungaria şi pentru împăratul ei. Pentru mesaj nu e răspunzător decît numai şi numai guvernul romîn, şi cu acesta, nu cu persoana regelui Carol, are a face cabinetul din Viena. Pricepem de ce azi [î]i pare rău d-lui Brătianu că l-a sfătuit pe suveranul său la un asemenea mesaj, dar mijlocul de-a pune capăt încurcăturilor ce i le-a creat Romîniei nu consistă deloc în încercarea de-a urni responsabilitatea de pe umerele sale pe-ale altuia, ci într-o declarare leală de părere de rău pentru provocările de cari s-a făcut vinovat cabinetul din Bucureşti faţă cu monarhia noastră. 

Cît de identice sunt instrucţiunile ce se dau organelor oficioase din Austro-Ungaria ne dovedeşte următorul pasaj din oficiosul "Pesther-Lloyd", care spune acelaş lucru în termeni mai energici: 

Declararea făcută de ministrul - prezident Brătianu are poate intenţia de-a îmblînzi încordarea existentă, dar nu ni se pare deloc proprie de - a - şi atinge scopul. Din punct de vedere constituţional e chiar o monstruozitate. E un bun obicei constituţional ca pentru toate actele, faptele, hotărîrile ori vorbele Coroanei să fie răspunzător

          {EminescuOpXII 434}

guvernul. D. Brătianu au întors teoria aceasta cu capu-n jos, punînd Coroana înainte, pentru lucruri pe cari numai el însuşi le-a făcut şi pentru cari nu e în fond răspunzător decît iar numai el însuşi; ba are aerul de a voi să acopere propriile sale greşale cu numele inviolabil al unui monarh străin. Aceasta e o practică care, afară de avantajul comodităţii pentru d. Brătianu, are totul în contra sa: istoria, datina, tradiţia. A fost cu totul de prisos, am putea zice o necuviinţă, de-a pune Casa de Habsburg în legătură cu o afacere care e prea mică, prea meschină pentru a atinge această Casă suverană. Ceea ce avem de regulat cu Regatul Romîniei e o cestiune pendentă între Romînia şi Austro-Ungaria. Demnitatea de stat a monarhiei austro-ungare a fost atinsă prin discursul de tron. Nu facem răspunzător pentru aceasta pe regele Carol, care-a pronunţat discursul, ci pe guvernul romîn, care trebuie să şi dea seama pentru el; şi avem un drept cu atît mai mare pentru aceasta de-a sfătui pe d. Brătianu să lase cu totul la o parte pe împăratul şi regele Francisc Iosif. Ni se pare apoi că e o 'ntorsătură rău întrebuinţată a d-lui Brătianu de-a vorbi de susceptibilitatea guvernului austro-ungar. Ceea ce-a împins pe guvernul nostru de-a mărgini în modul cunoscut relaţiile cu cabinetul romîn este stilul provocator al discursului care suspectează monarhia noastră şi al cărui text a fost tipărit. Aci nu poate fi vorba nici de susceptibilitate, nici de falsă interpretare şi orice părere de rău a d-lui Brătianu devine nesubstanţială şi nulă, daca nu se referă la faptul mai cu seamă, ba esclusiv regretabil, că cabinetul în a cărui frunte stă d. Brătianu a inspirat regelui, sub a d-sale responsabilitate, un mesaj care, după cuprins şi termeni era o insultă pentru Austro-Ungaria. 

[9 decembrie 1881]

CATASTROFA DIN VIENA
["ÎNTRE ALTE MULTE SCENE... "]

Între alte multe scene sfîşietoare din noaptea fatală a incendiului se mai comunică următoarele: 

Într-o familie unde părintele zace bolnav de doi ani rămîne soţia sa spre a-l îngriji, iar celor două fete li s-a permis să meargă la teatru, însoţite de mirele uneia din ele. 
Acolo li s-a aprins o îngrozitoare lumînare nupţială. Nici una din cele trei persoane nu s-a întors şi mama a pierdut minţile. 
Într-o altă casă erau iar două, domnişoare cari, cu alte două dame, s-au dus să audă Les contes d'hoffmann. Acasă a rămas bătrînul lor tată, aşteptînd întoarcerea lor. Deodată se lăţeşte vestea că arde teatrul Ring, ajungînd pînă în camera bătrînului. Un amic intră repede şi întreabă de fete "Du-te şi le adu", răspunde bătrînul înmărmurit pe scaun şi rămîne tot aşteptînd. A doua zi el se pune a căuta şi deodată cade lovit de apoplexie. Fiind paralizat pe jumătate şi fără grai el zace acum şi face necontenit semn, chemînd pe fiicele sale cari sunt înmormîntate în flacări! 

[9 decembrie 1881]

["ÎN SFÎRşIT RĂSPUNSUL LA MESAJ... "]

În sfîrşit răspunsul la mesaj a fost prezintat M. Sale Regelui şi, daca ne pare rău că prin aceasta a scăzut importanţa discuţiilor Adunării, cată pe de alta să ne pară bine că i s-a luat presei pretextul de-a debita insinuaţiuni bizantine şi acuzări de cea mai rea credinţă. O adevărată silă ne cuprinde citind foile acelea - neesceptînd pe "Romînul" - cari, pe faţă sau pieziş, acuză de trădare pe unii sau alţii din membrii Adunării. 
Chiar azi, după atîta neadevăruri de-a rîndul, "Romînul" atribuie de ex. d-lui Carp cuvintele: "Să renunţăm la suveranitatea pe Dunăre". 
Ei bine, această afirmare e un monstruos neadevăr. O afirmare ipotetică precum a fost aceea a d-lui Carp are totdeuna două părţi; a lăsa partea întîia afară, condiţia ipotezei, şi a enunţa numai pe [a] doua va să zică a spune neadevărul ommitendo. 

          {EminescuOpXII 435}

Iată ce-a zis d. Carp. 

În mintea tuturor s-a născut sentimentul unei nesiguranţe mai mari (de la proclamarea Independenţei încoace) şi cu toţi am cerut pe lîngă recunoaşterea neatîrnării şi declararea de neutralitate. N-am putut obţine nimic. N-am obţinut nimic în mod direct, dar în mod indirect cred că lucrul nu este cu neputinţă. Dacă punem Dunărea sub scutul unui areopag european realizăm dorinţa ţării de neutralitate. 
Faţă cu această idee n-am fi oare în drept să zicem: Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţiunea Europei întregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu doi vecini puternici...? 
Dar să mă pun în ipoteza că nu putem obţine pe Dunăre o neutralitate. Vă declar că n-aş putea primi nici o comisiune în care m-aş afla izolat faţă cu Austria sau cu Rusia, n-aş primi nici o comisiune în care aceste două puteri s-ar afla singure faţă cu noi... Faţă cu o astfel de comisiune (mixtă) nu voi face concesiunea ce aş face-o Comisiunii Europene şi aş revendica sus şi tare dreptul de a aplica regulamentul pe teritoriul meu. 
Iată dar modul cu totul condiţional în care d. Carp înţelege a ceda colectivităţii puterilor europene, în schimbul declarării de neutralitate, garantată de aceeaşi colectivitate. 
"Romînul" schimbă această declarare ipotetică în una categorică, imperativă chiar: "Să renunţăm la suveranitate pe Dunăre! ". 
Aceasta n-a spus-o nimeni şi e o invenţie şi neadevărată şi intenţionată, deci îndoit de culpabilă din partea organului guvernamental. 
Nu mai vorbim de alte foi, cari, înainte de-a fi ieşit discursul tipărit în "Monitor", l-au şi numit pe orator "spion " al Austriei sau al Prusiei sau a mai ştim cui? 
Nu le spunem toate acestea pentru că ar fi ceva nou. Am ajuns în ţara asta ca orice străin venit de două - trei zile, ca toată plebea transdanubiană şi toate veniturile Apusului, întreprinderi de foi de negoţ cărora jure gentium ar trebui să li se interzică de-a face politică într-o ţară ce nu-i a lor, să arunce pe orice romîn ce nu stă sub inspiraţiile sub cari ele stau epitetul de trădător. În mlaştina aceasta de scurgere pentru toate putrejunile orientale şi occidentale, în acest otel malfamat care se numeşte "Romînia" străinii vor să ne înveţe cum să păstrăm întregi dreptăţile şi hotarăle ţării şi, ceea ce-i mai rău, d. Ion Brătianu nu pregetă nicicînd de-a se pune în capul acestei plebe şi a ţinea isonul, împreună cu "Pseudo - romînul " său, unor asemenea nedemne şi neomenoase insinuaţiuni. 

[10 decembrie 1881]

["DAC - AM PREGETAT... "]

Dac - am pregetat pîn' acum a vorbi despre incidentul regretabil al publicaţiunii unor documente diplomatice din partea fostului ministru plenipotenţiar al Romîniei la Paris cauza e că voiam să vedem virtuţi mai gingaşe decît a noastră ieşindu-şi din fire pentru acest act. Virtutea noastră prea e solidă şi din topor pentru a dezaproba din orice punct de vedere pe omul carele, muşcat de căţeluşul blond al d-lui Brătianu, în stare de turbăciune, se apără cu ce poate. 
Niciodată insultă mai gravă nu s-a adus miniştrilor plenipotenţiari ai Romîniei şi ai persoanei regelui decît aceea adusă de blondul d. Stătescu, ministru al desfacerilor din afara, d-lui Callimach catargiu. 
A acuza pe un om de însemnătatea d-lui Callimach catargiu că ar fi neglijat interesele ţării înseamnă a-l provoca să se apere, deşi nu aprobăm mijloacele de apărare. 
Cititorul cată să ştie că d. Stătescu a căutat scandalul cu lumînarea. 
Pentru un ministru de esterne care nu l-ar fi căutat existau mijloace destule spre a depărta pe d. Callimach catargiu din post şi a-i face loc interesantului Pherekydes, şi mijlocul cel mai simplu, cel mai puţin zgomotos, era de-a primi demisia ministrului plenipotenţiar, pe care acesta o dăduse demult. 

          {EminescuOpXII 436}

Daca dar găsim esplicări pentru publicarea în cestiune, considerînd mai cu seamă provocarea venită din partea d-lui Stătescu, justificări nu găsim, o mărturisim cu părere de rău. 
E prea adevărat că în ţara în care eroii militari ai lui 11 fevruarie şi prezidenţii de republică ploieşteană ajung oameni mari, în care ilustrarea tradării merge alături cu dispreţuirea şi înjosirea meritului, un om nu are, pentru împlinirea datoriei sale oricît de grele ar fi, decît razimul propriei sale conştiinţe, unită cu amărăciunea de-a nu fi niciodată preţuit. Acesta e blăstemul tuturor demagogiilor din lume, al demagogiei noastre străine îndeosebi. E prea adevărat că lucrurile au ajuns la noi mai departe decît în Franţa, unde zeci de ani de serviciu credincios pentru stat se 'ncheie c-o condamnare pentru plata de cheltuieli de judecată, ca la d. Roustan, şi că ingratitudinea cea mai neagră aşteaptă pe omul datoriei, pensiile reversibile însă pe fanarioţii cari din conspiraţie şi trădare şi-au făcut o meserie. Toate acestea sunt adevărate, precum e adevărat că tot ce e sterp ca inteligenţă şi viermănos ca morală ajunge repede sus sub domnia roşie. 
Deci adevărat este că d. Callimach catargiu n-ar fi găsit răsplata patriotismului său decît în conştiinţa sa proprie şi în stima smulsă cu de-a sila conştiinţei d-lui Stătescu, o stimă pe care chiar acest om pervers trebuie s-o aibă în fundul sufletului său, spre pedeapsa perversităţii sale şi pentru a simţi ce mic este, dar pe care, se 'nţelege, nu va mărturisi-o niciodată. 
Dar oare aceasta e Romînia pentru care cineva lucrează? Oare numai Romînia timpilor lor era aceea pentru care lucrau romîni? Oare prezentul şi numai prezentul determină actele unui om? Desigur că gloria partidului roşu nu merită un sacrificiu, o picătură de sînge romînesc, precum nu merită un ban romînesc. Desigur că domnia strivitoare şi ucigaşă de populaţie a acestui partid de venetici nu merită nici o jertfă din partea cuiva şi ar merita din contra învăţămintele lui Vlad Vodă Ţepeş... Dar deasupra mizeriei actuale stăpîneşte liniştit steaua neamului romînesc, aprinsă trecutului şi viitorului nostru. Nu pentru otelul actual renunţă cineva la o satisfacere îndreptăţită, ci pentru patria viitoare. 
Iată dar de ce nu aprobăm mijlocul de apărare în cestiune. 
Pe de o parte se poate ca această publicare să atingă interesul ţării în cestiunea Dunării, pe de alta cabinetele străine pot să susceapă o neîncredere puţin îndreptăţită faţă cu corpul nostru diplomatic şi să nu-l crează îndestul de discret spre a intra în tratări cu dînsul. Personal, d. Callimach catargiu are fără îndoială cuvînt, dar ca ministru plenipotenţiar nu. Cît despre persoana sa, a dovedit asupra oricării îndoieli că a apărat interesele ţării în cestiunea Dunării, însă acest merit pierde din valoarea lui prin publicarea de documente, căci în linia întîia desigur nu poate fi vorba de persoana sa şi mai puţin de aceea a d-lui Stătescu. Şi chiar daca n-ar exista inconvenientul întîi, chiar daca cestiunea Dunării n-ar fi deloc atinsă prin publicaţie, posibilitatea numai de-a aduce discredit corpului diplomatic e un neajuns îndestul de însemnat pentru a fi putut opri publicarea în cestiune. 
Era fără îndoială un sacrificiu mare din partea unui bărbat onest de-a renunţa de la această satisfacere, un sacrificiu pe care numai d. Stătescu nu putea să-l merite. Dar, precum am zis, e vorba de o ordine de lucruri superioară persoanelor, superioară prezentului [î]ntreg, din al cărei punct de vedere suntem cu părere de rău siliţi a nu admite o satisfacţiune care ar putea să implice în ea atingerea unui interes general. 

[11 decembrie 1881]

["PRECUM ILUSTRUL D. GIANI... "]

Precum ilustrul d. Giani, o personalitate pe cît de profundă pe atît de măreaţă a partidului roşu, se visează în Cameră exercitîndu-şi meseria de advocat şi se adresează deputaţilor cu esclamaţia "D-nilor judecători! ", tot astfel ilustrul d. Stătescu, ca ministru

          {EminescuOpXII 437}

al afacerilor străine, se simte asemenea pledînd, şi-n loc de-a căuta să dea lămuriri în cestiunea dunăreană d-sa caută pur şi simplu să dovedească contrariul de ceea ce-a zis apărătorul părţii adverse. Partea adversă e... ţara, al cărei ministru este d. Stătescu. Ce face însă asta? Lucrul de căpetenie este nu ca ţara să aibă dreptate, ci ca advocatul Stătescu să înduplece pe judecători în contra opiniunilor părţii adverse. 
Astfel, pe cînd d. Vernescu sau alţii din Cameră pun în discuţie modul în care Europa îşi poate exercita dreptul de supravegheare pe Dunăre, fără a atinge suveranitatea statelor ţărmurene, d. ministru de esterne, într-o pledoarie ce ocupă nouă coloane ale "Monitorului", dovedeşte că acest drept este direct şi nici ne e permis a-l pune în discuţie. Nu supraveghearea diplomatică o vrea d-sa, ci supraveghearea directă prin organe anume a străinătăţii. 
Nu prejudecăm cestiunea. Dar în orice caz e ciudat a vedea pe un ministru al Romîniei punîndu-se din capul locului pe terenul celor mai largi concesiuni în materia supravegherii şi nedîndu-şi seama că ar putea să existe moduri de supravegheare în care să se strecoare elemente de suprematizare cu totul de altă natură. 
În pledoaria sa d. Stătescu nu se sfieşte de-a spune chiar cîte un neadevăr. 
Astfel zice: 

Nu se declara ieri aicea, de opoziţiunea conservatoare, prin organele ei autorizate, că daca Comisiunea riverană pe această parte a fluviului s-ar constitui în certe condiţiuni şi s-ar admite în sînul ei, pe lîngă delegatul Austriei şi acela al Rusiei, şi al unei a treia mari puteri, nu ar vedea nici un inconvenient să dea acestei Comisiuni nu numai supraveghearea, dar şi dreptul de-a aplica reglementele şi a face poliţia efectivă a navigaţiunii în apele şi porturile noastre? 
Noi credem opiniunea aceasta neîntemeiată şi abătută de la tractate. 

Iată lucruri ce nu le-a susţinut nimeni, nici ieri, nici alaltăieri, încît e nespus de comod de-a declara neîntemeiate şi abătute de la tractate opinii ce nimenea nu le-a enunţat. 
Iată ce s-a zis în adevăr: 

Pe lîngă aceste două puteri (Austria şi Rusia), cari ar avea deopotrivă drepturi (în Comisia Mixtă), ar trebui să căutăm o a treia, căreia sunt gata sa-i dau şi prezidenţia. Faţă însă cu o astfel de comisiune nu vom face concesiunea ce aş face-o Comisiunii Europene şi aş revendica sus şi tare dreptul de-a aplica regulamentul pe teritorul meu. 

"A revendica sus şi tare pentru ţară dreptul de-a aplica regulamentul pe teritoriul romîn" înseamnă, după opinia d-lui Stătescu, a da acest drept Comisiei. Iată modul puţin conştiinţios în care se citează la noi opiniile adversarilor politici. 

[12 decembrie 1881]

["CU AROGANŢA CUNOSCUTĂ... "]

Cu aroganţa cunoscută a foilor ungureşti, care stă cu totul în disproporţie cu însemnătatea statului şi rasei maghiare, şi cu un amestec de espresii de rînd caracteristice pentru elementul semitic care face politică în Ungaria, oficiosul "Pesther Lloyd" revine din nou asupra conflictului austro - romîn, vorbind în chipul următor: 

Dac' ar fi vorba numai de mojicia regală romînă n-am mai pierde nici un cuvînt asupra afacerii şi am putea aştepta cu linişte ca Ministerul de Esterne să-şi procure satisfacţiunea ce i se cuvine în toate împrejurările. Însă insulta în faţa căreia monarhia noastră stă într-o poziţie comică, de neputinţă este espresia caracteristică a unui întreg sistem de inconveniente nepilduite, a unui sistem care, prin concursul nostru din nenorocire, sapă poziţia noastră din Orient, ba face precarii pînă şi relaţiunile noastre cu cabinetele europene. Cînd, după ani de muncă, prin acte de abnegaţie şi sacrificii, ajungem a stabili cu puterile mari ale Europei relaţiuni clare şi hotărît determinate, e destul ca unul din micile state din Balcani să ne stea 'mpotrivă c-o arogantă îndrăzneală, 

          {EminescuOpXII 438}

pentru ca să se desfăşoare numaidecît nu numai întregul problem al politicei noastre orientale, ci chiar acela al relaţiunilor noastre europene. Cine stă dindărătul vasalilor eliberaţi, cine-i mînî 'nainte? Această întrebare ni se impune de sine şi e de natură a arunca o umbră întunecoasă asupra celor mai clare din relaţiunile noastre. De azi pe mîni se turbură orizontul nostru asupra situaţiei europene şi abia mai putem distinge cu siguranţă cine e amic, cine adversar. 
Voim să primim o asemenea poziţie? Iată lucrul asupra căruia cată să ne desluşim cît de curînd. Voim în adevăr să ne aranjăm astfel încît întreaga noastră politică europeană să atîrne de bunul plac al Romîniei, Serbiei, Bulgariei sau al Muntenegrului? Protectoratul de care se bucura unul sau altul din sateliţii balcanici să atingă cînd atitudinea noastră faţă cu Germania, cînd relaţiile noastre cu Rusia şi cu Marea Britanie, ori de cîte ori i-ar veni în gînd Romîniei sau Serbiei de-a se purta arogant cu noi? Voim oare să dăm acestor naţionalităţi interesante puterea de-a influenţa direct ori indirect soarta Austro-Ungariei? C-un cuvînt voim ca tocmai în punctul acesta să intrăm în moştenirea Turciei? Cu consideraţiunile acestea avem să ne ocupăm, şi rezultatul lor trebuie să fie determinant şi în cearta cu Romînia. Credem că, în cestiunea aceasta, răspunsul nu poate fi decît unul. Aceasta e ca, fără grijă pentru firele ce se ţes încoace şi încolo între statele balcanice şi vreunul din cabinetele europene, să nu dăm ascultare nici unei alte consideraţii în fiece caz singular decît cerinţelor demnităţii noastre de mare putere. Precum nu trebuie să îngăduim în nici o împrejurare europeizarea vreunui litigiu dintre noi şi micele state învecinate, tot astfel nu trebuie să judecăm asemenea incidente din punctul de vedere al conexităţii cu situaţia europeană. Afacerea noastră cată s-o reprezentăm noi singuri şi e treaba noastră de-a pedepsi aroganţa împotriva noastră a micilor state vecine. Daca în respingerea unor asemenea escese vom lucra numai o singură dată sub influenţa dispoziţiunilor europene am pierdut jocul pentru totdauna şi cată să ne pregătim ca din an în an să fim supăraţi de acele organisme, cari n-au ce pierde, nici măcar şira spinării. 

Iată ce avem de ascultat din partea organului oficios unguresc. Bange machen gilt nicht zice un proverb nemţesc. Numai daca n-am şti în ce disproporţie stă lăudăroşia maghiarilor cu puterea lor insanităţile statistice ale organelor lor ar avea poate oarecare efect asupră-ne. 
Din nefericire pentru oficiosul de la Pesta nu vom fi niciodată în situaţia de-a avea de regulat singuri cestiunile dintre noi, deşi chiar în cazul acesta nu prea suntem în stare a suscepe teamă de vitejia maghiară. 
Vitejia la... distanţa cuvenită e un lucru comod şi admirabil. De aproape nu prea e de seamă. Cînele care latră mult nu muşcă, zice un proverb, şi prea fac gură foile ungureşti pentru ca dinţii să nu le fie parte scoşi demult, parte ştirbi. 

[13 decembrie 1881]

["CONTELE HOYOS SOSIND LA VIENA... "]

Contele Hoyos sosind la Viena, unde a fost chemat de ministrul de esterne pentru a raporta, oficiosul "Fremdenblatt" crede că va afla în curînd daca sunt întemeiate speranţele pentru o încurîndă restabilire a relaţiilor amicale la cari o îndreptăţeau cele mai nouă informaţiuni din Bucureşti. 

Multe ştiri, urmează oficiosul vienez, indicau că în adevăr d-nii din Bucureşti pun mare preţ pe înlăturarea încurîndă a incidentului provocat de discursul tronului. Nu numai că organul declarat al cabinetului din Bucureşti se servă de un limbaj plin de afecţiune pentru monarhia noastră, dar şi din vizita pe care d. Brătianu a făcut-o ambasadorului nostru înainte de a părăsi Bucureştii se poate conchide că sferele conducătoare din Romînia s-au lămurit asupra seriozităţii situaţiei şi au hotărît a şi lucra conform cu ea. Vor fi decis sau nu încă modul în care să dea satisfacţiune monarhiei noastre? Nu ştim. Dar credem a putea admite că d. Brătianu s-au lămurit pe deplin ce puţin preţ au pus sferele determinante de la noi pe declaraţiunile făcute de d-sa acum opt zile în Camerele romîne. Contele Hoyos desigur nu l-a lăsat în îndoială că guvernul nostru nu a putut găsi o satisfacţiune suficientă pentru necuviinţele din discursul de tron în evazivele consideraţiuni istorice cari ocoleau esenţa lucrului pe cari le-au făcut d. Brătianu cu privire la însemnătatea monarhiei noastre pentru naţiunea romînă. Singur faptul că ambasadorul a fost chemat la Viena pentru a face raport era o dovadă îndestul că în sferele hotărîtoare opinia despre insuficienţa declaraţiunilor d-lui Brătianu era aceeaşi ca şi opinia publică din amîndouă jumătăţile monarhiei. 
Mult au trecut de cînd organele celor mai diverse partide de dincoace şi de dincolo de Leitha n-au judecat atît de în acord asupra vreunei cestiuni ca în cazul de faţă. Atitudinea pe care au observat-o foile dirigente ale tuturor partidelor faţă cu acea "causerie " istorică, dar prea puţin politică a d-lui Brătianu a fost o dovadă cît de exact a judecat guvernul nostru cînd au văzut în întorsăturile ciudate a discursului de tron o atingere a respectului datorit monarhiei noastre. 

          {EminescuOpXII 439}

          {EminescuOpXII 440}

          {EminescuOpXII 441}

          {EminescuOpXII 442}

Ţie seama de aceasta şi, Le Journal des debats" şi "Le Nord" din Bruxelles, care, referindu-se la un articol din "Fremdenblatt", se mirau cum de n-am putut găsi în discursul de vineri al d-lui Brătianu o satisfacţie suficientă pentru lipsele de tact ale discursului tronului. Speranţa pe care o esprima foaia rusească ce apare în Bruxelles, cumcă cabinetul din Viena, în contra manierei noastre de a vedea, se va declara mulţumit cu declaraţiunile d-lui Brătianu, a fost înlăturată prin fapte. Avem cu atît mai puţine motive de a intra într-o polemică cu "Le Nord" cu cît n-am tăgăduit orice însemnătate discursului d-lui Brătianu, precum susţine acea foaie. N-am putut vedea în ea o satisfacţiune suficientă şi împărtăşim părerea aceasta cu majoritatea mare a acelei populaţii din Austro-Ungaria care se interesează de politică. Convingerea aceasta a cîştigat - o şi "Le Journal des debats" din citirea gazetelor austriace şi se arată rău dispus pentru aceasta. Adresîndu-se direct la "Fremdenblatt", foaia franceză ne spune că, de vreme ce, după propria noastră părere asupra conflictului, ordinul dat contelui Hoyos de a suspenda relaţiile sale personale cu guvernul din Bucureşti nu are a face cu cestiunea dunăreană, am putea să ne mulţumim cu declaraţiunile d-lui Brătianu, căci, daca provocaţiunea a fost numai platonică, nici satisfacţiunea nu trebuie [să] fie astfel. Logica acestui raţionament e cu totul nepricepută pentru noi. Nu urmează deloc că provocaţiunea a fost platonică din faptul că guvernul nostru nu pune în legătură esenţa meritorie a cesiunii dunărene cu afacerea de onoare ocazională prin discursul tronului. Platonismul nu e nicăiri mai puţin la locul lui decît în afaceri de onoare. Nu cunoaştem insulte platonice şi prin urmare nici satisfacţiuni platonice şi ne mirăm că tocmai o foaie franceză ne dă o asemenea lecţie despre afaceri de onoare. 
Nu cerem de la Romînia un lucru ce n-ar fi echitabil. Nu facem cabinetului din Bucureşti pretenţiuni cari ar putea să-i atingă onoarea. După cît ştim - şi credem a fi bine informaţi în punctul acesta - cabinetul vienez n-au făcut nici o cerere în Bucureşti în privirea satisfacţiunii exigibile pentru mesajul tronului. Cu totul din vînt e aserţiunea pe care-o întîmpinăm într-o telegramă din Praga a "N[oii ] prese libere", care zice că, după asigurări oficioase, demisiunea d-lui Brătianu ar fi singurul mijloc al unei învoieli pacifice cu Romînia. "Noua pr [esă] liberă" însăşi pune-n îndoială aserţiunea corespondentului ei; şi-n adevăr are cuvinte pentru aceasta, cu toate că o telegramă din Viena a ziarului "Politik" (din Praga) declară fără nici o rezervă că, în sferele Ministeriului de Esterne, demisiunea d-lui Brătianu e considerată ca singurul mod al unei înlăturări pacinice a diferenţelor dintre Austro-Ungaria şi Romînia. După toată probabilitatea corespondentul "N[oii ]. pr [ese] libere" şi-au luat înţelepciunea din telegrama ziarului "Politik", dar n-a avut cuvînt de a vedea în ea o comunicaţie din sfere guvernamentale. Ştirea din "Politik" a influinţat-o tot atît de puţin Ministerul de Esterne ca şi articolele provocatorii pe cari organul boem le aduce din cînd în cînd în contra actualului ministeriu sîrbesc, pentru a face bucurie d-lui Ristici. Dar acestea în treacăt. Repetăm că din partea cabinetului nostru nu i s-au pus guvernului din Bucureşti nici un fel de condiţii de la îndeplinirea cărora ar atîrna închiderea incidentului. Rezultă din toate că Ministerul nostru de Esterne lasă la libera apreciare a sferelor guvernamentale din Romînia de-a găsi modul propriu pentru a restabili vechile relaţiuni amicale între Romînia şi monarhia noastră; dar se 'nţelege de sine că satisfacţiunea trebuie să fie leală, şi fără rezervă şi să corespunză cu uzanţele diplomatice ce există între state suverane şi cu poziţia de mare putere a Austro-Ungariei. 

[15 decembrie 1881] 

["AGENŢIA HAVAS S-A GRĂBIT... "]

Agenţia Havas s-a grăbit se vede a împărtăşi lumii uimite că d. Callimach catargiu s-ar fi făcut vinovat de sustragere şi divulgare de importante documente diplomatice, o acuzare pe care a ridicat-o cele mai gingaşe şi mai fragile virtuţi ale Adunărilor noastre, d. Fleva în Cameră şi Cato în Senat... Cato al Romîniei: d. P. Grădişteanu. 
În urmarea acestora fostul ministru plenipotenţiar a adresat foilor din Paris o scrisoare, reprodusă a doua zi de foile germane, prin care reduce mult valoarea aserţiunilor celor două virtuţi, afişate cu nepilduită candoare în Corpurile noastre legiuitoare. 
Scrisoarea, datată din Paris, 20 decemvrie, se rosteşte astfel: 

Jurnalele reproduc o depeşă din Bucureşti care anunţă că m-am făcut vinovat de sustragerea şi de divulgarea unor importante documente diplomatice. 
Permiteţi-mi să am recurs la publicitatea de care dispuneţi pentru a esplica această noutate şi a o reduce la proporţiunile ei adevărate. 
Pentru a justifica revocarea mea recentă din postul ce-l ocupam la Paris guvernul d-lui Ioan Brătianu m-a acuzat de a fi compromis, prin grave neglijenţe în îndeplinirea misiunii mele în Anglia, interesele ţării mele în cestiunea Dunării. 
Onoarea mea era atacată. A trebuit să răspund, publicînd o corespondenţă schimbată în acea epocă între d. Brătianu şi mine, care espune vederile noastre reciproce asupra purtării ce se cuvenea a se ţine. Ea nu trădează încrederea nici unui guvern, nu destăinuieşte nici un secret de stat ea constată pur şi simplu că mi-am făcut datoria. 

Primiţi etc. 

          {EminescuOpXII 443}

Considerînd lucrul mai de aproape, d. Ioan Brătianu îndeosebi n-ar avea tocmai cuvînt să se supere de publicarea în cestiune. Depeşă de fericită concepţie prin care recomandă ambasadorului o atitudine defensivă în cestiunea dunăreană, atît de defensivă încît [să] se învîrtească pe terenul recunoscut şi mlăştinos al promisiunilor Boerescu, l-a curăţit atît de deplin în faţa Austro-Ungariei încît d-nii de la Viena, deşi fac oarecari greutăţi în privirea satisfacţiunii ce va fi silit [a] da, totuşi dau acestor greutăţi mai mult aerul unor cochetării din esces de virtute decît al unor îngrădiri serioase. 
Daca poate fi cineva supărat e numai d. Boerescu. Arareori s-a văzut o atît de completă lipsă de idei în materie internaţională ca în depeşa prin care marele om de stat recomandă o atitudine atît de espectativă şi de tăcută încît nici să nu se bage de seamă că există o cestiune dunăreană. Surprins asupra profundităţii planurilor sale, pline de meşteşug şi adîncime, d. Boerescu a şi exprimat via sa indignare asupra acestei publicaţiuni. 
Dar aceste supărări nu ne prea privesc. Singura cestiune care ne preocupă este daca d. Callimach catargiu nu se înşală cumva cînd crede că publicaţiunea sa e cu totul inofensivă în privinţa părţii meritorie a cestiunii Dunării. 
În hîrtiile publicate se citează numele unui consiliar al M. Sale Britanice şi i se atribuie, deşi nu tocmai cu toată preciziunea, oarecari vederi proprii în cestiunea dunăreană. Fără îndoială Austria putea cunoaşte acele vederi şi pe alte căi decît publicarea de documente romîne şi, daca nu i se spune nimic nou Austriei şi nimic poate ce-ar fi avut a tăgădui însuşi ministrul englez, totuşi calea puţin uzitată a publicării premature de documente nu credem că ar conveni tocmai mult puterii care au avut bunăvoinţa de-a ne sprijini cu oarecare căldură în cestiunea aceasta. 
Fără a împărtăşi indignarea de comedie a virtuţilor gingaşe, întoarse şi pe dos şi pe faţă, a ilustraţiunilor parlamentare din partidul roşu, totuşi credem că fostul ministru plenipotenţiar ar fi făcut mai bine să amîne o satisfacţiune atît de lesne de căpătat, deşi recunoaştem toată gravitatea provocării şi toată falsitatea situaţiei sale faţă cu lumea în care trăieşte, dacă şi-ar fi impus tăcere. 

[16 decembrie 1881]

[""ROMÎNUL" NE FACE O IMPUTARE... "]

"Romînul" ne face o imputare gravă din buna opinie pe care ziarul izraelit "Apărătorul''' pare a fi avînd despre partidul conservator. Nu ştim ce-o fi zis "Apărătorul", căci am scăpat din vedere articolul în cestiune şi numai pe citatele "Romînului" nu ne putem întemeia; dar daca a luat act de repetata noastră declarare că nu urîm pe evrei desigur de adevăr a luat act. 
Marile fenomene sociale se întîmplă, după a noastră părere, într-o ordine cauzală tot atît de necesară ca şi evenimentele elementare şi daca nu putem zice că avem ură în contra ploiei, chiar cînd cade prea multă, sau contra ninsorii, tot astfel nu ură putem simţi pentr-un eveniment atît de elementar ca imigraţiunea în mase a unui element etnic care-a contractat anume apucături economice ce nu ne convin, sub persecuţiile altor popoare. Dar totodată nici o minte serioasă nu poate pretinde ca poporul nostru, cel nevinovat în chestie, să poarte urmările nefaste ale persecuţiilor ce izraeliţii au avut a le suferi de la alţii. Alte popoare i-au oprit de la meşteşuguri, deci s-au dedat cu negoţul şi, neajungînd acesta, cu specula mai ales; de aci nu urmează că putem suporta un element prea numeros, a cărui ocupaţiune de căpetenie să nu consiste în producţiune de valori intrinsece, ci în producerea de valori de loc şi de timp numai, precum se numeşte, cam eufemistic, precupeţirea şi colportajul. 
Izraeliţii în numărul în care sunt astăzi constituie o putere de a cărei acţiune cată neapărat să se ţină seamă. A face să nu existe această putere nu stă în facultatea omului

          {EminescuOpXII 444}

de stat, precum nu poate cineva desfiinţa Dîmboviţa ori Ialomiţa; cestiunea nu poate fi decît a o face în adevăr folositoare. 
Precum un rîu de munte îneacă nefiind supus voinţei determinante a omului, pe cînd cu albia regulată el poartă vase şi devine un izvor de înavuţire pentru cîmpiile ce le petrece, astfel şi un element etnic care ar lăsa curs liber numai instinctelor sale ar fi periculos, pe cînd abătut în albia unei munci liniştite şi productive ar deveni folositor patriei lui adoptive şi, cu vremea, ar ţine poate la pămîntul ei sfînt tot cu atîta tragere de inimă ca şi urmaşii acelor războinici păstori cu puternice şi încăpătoare cranii cu cari Radu şi Dragoş au cuprins cîmpiile Moldovei şi ale Ţării Romîneşti. 
O serioasă reorganizare socială şi apărarea meserielor de concurenţa articolelor gata importate din străinătate, aşadară măsuri interne, combinate cu alte vederi de politică economică decît ale absolutului liber schimb cari au domnit pîn - acuma ar fi poate în stare de-a ocupa braţele şi inteligenţele celei mai nouă imigraţiuni cu o lucrare mai folositoare şi mai spornică decît precupeţirea spirtului, care-n ultima linie nu se poate face decît în detrimentul sănătăţii şi bunei stări a celei mai importante părţi a poporului romînesc, a ţăranului. 
Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul romînesc să rămîie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvînt geniul lui să rămîie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare. Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi. 
Arta de stat a d-lui C. A. Rosetti a consistat din contra a face pe romîn să semene cu orice parte a străinătăţii mai mult decît cu el însuşi; să semene a francez, a englez, a neamţ, numai a romîn nu. 
Noi credem că, mănţinîndu-se cu statornicie punctul de plecare al statului naţional, e mai mult ori mai puţin indiferent daca oamenii cari supun dezvoltarea lor proprie dezvoltării naţionale a Romîniei sunt în orice caz de origine pură traco - romană, sau daca într-un număr de cazuri aceasta origine nu este atît de proprie. 
Astfel d-nii Mandelbaum şi Rosenbluth pot fi atît de romîni ca şi Giani, Carada ori Pherekydes, căci ce mi-e Mandelbaum, ce mi-e Pherekydes? Că unul o fi originar din Tarnopol, altul din Epir, în ce mi-e preferabil unul celuilalt? 
Ba cine ştie? Poate chiar presupusul Mandelbaum ar fi mai exigent faţă cu sine însuşi pentru a aspira la portofolii ministeriale decît Pherekydes; ar învăţa poate mai mult şi ar cîntări cu mai mult scrupul valoarea sa proprie, intelectuală şi morală, pînă a rîvni atît de sus. 
Aşadar ce ne impută foaia guvernamentală? Că nu punem pe romînii "Romînului" mai presus decît pe cei cari aspiră a deveni poate mai buni romîni decît cei de sus? Că nu punem Caradalele mai presus de Mandelbaum ori Feigelstock? Pentru că au nume străine? Egal de străini ca origine, egal de improductivi ca elemente economice şi de-o valoare socială egală, noi nu găsim nici un cuvînt pentru a decerne superioritatea unuia sau celuilalt. 
E însă pentru noi sigur şi netăgăduit că actualul sistem de exploatare economică poate face loc, sub domnirea altor idei, unui sistem de armonie a intereselor, că în locul speculei poate veni industria şi anume industria aceea care întregeşte activitatea agricolă şi stă în legături cu ea. Un asemenea sistem precum îl descrie Laing că există în Danemarca bunăoară ar ocupa braţele, pîn' acum improductive, într-un mod folositor şi lor şi semenilor şi s-ar înlătura gravele neajunsuri ale disproporţiei de azi dintre clasele producătoare şi cele consumatoare. 
Dar pentru o asemenea reorganizare sănătoasă se cere un bagaj mai mare de idei decum [î]l dau articolele foilor politice din Paris şi conferinţele d-lui Jules Allix asupra "Melcilor simpatici", vestitele izvoare de învăţătură pentru demagogia roşie care ne guvernează. 
Dar... am lunecat deja pe un teren străin discuţiei. Daca "Apărătorul" ar vrea să ne facă amici ai cauzei izraelite ca atare, ai cauzei naţionale a unei rase străine celei

          {EminescuOpXII 445}

romîne, am trebui să protestăm. Dar daca crede că procesul de asimilare se va face cu mai multă cruţare şi siguranţă sub domnia unor vederi conservatoare, atunci are poate cuvînt. 

[17 decembrie 1881]

["SCUZELE PE CARI... "]

Scuzele pe cari d. Stătescu le-a făcut în sfîrşit cu toată umilinţa cabinetului din Viena au izbutit a înlătura conflictul austro - romîn. 
Dar cum? Asta e cestiunea. 
După limbajul viteaz al mesajului, i s-a spus guvernului în Adunare că nu-i rămîn în faţa Austriei decît două atitudini de ales: sabia sau umilirea. Neputînd fi vorba de sabie, acelaşi d. Stătescu, al cărui spirite oarecum inspiratorul pasajelor în cestiune din discursul tronului, face astăzi - în numele ţării se înţelege - cele mai umilite scuze Austro-Ungariei. 
"Romînul" vorbea odinioară de un minister ieşit din bătaia din picior a unui consul? Şi cu toate acestea acel ministeriu nici ceruse scuze cuiva, nici se ridicase prin străini. E drept că un ministeriu roşu căzuse prin bătaia din picior a unui consul, dar nimenea nu se urcase prin ea. 
Dar oare astăzi cu ce preţ stă cabinetul Brătianu? Cu preţul umilirii complete. 
Lucrul meritînd un studiu mai amănunţit, vom reveni asupră-i. 

[8 decembrie 1881]

["PE CÎND ÎN AFARĂ... "]

Pe cînd în afară d. Stătescu esprimă în mod franc şi leal viile sale regrete pentru tot ce a fost considerat ca blesant de cătră guvernul Austriei, încît în privirea desfacerilor esterioare stăm bine de tot, înlăuntru se petrec lucruri ca cele relevate în şedinţa Adunării de la 14 decemvrie, cari dovedesc că şi desfacerile interne stau bine. 
D. C. Mihăilescu, profesor, deci după art. 49 al legei comunale funcţionar salariat al statului, poziţie incompatibilă cu funcţiunea de membru al consiliului comunal, e ales membru în consiliul oraşului Galaţi şi de-aci primar al acelui oraş. Ministerul confirmă această numire, pe cuvintele esprimate de d. C. A. Rosetti în Adunare, că profesorul nu este funcţionar al statului, el este preot al învăţămîntului. În calitatea de preot şi de călugăr, cari nu sunt escluşi de la eligibilitatea în consiliile comunale, d. C. A. Rosetti a confirmat alegerea aceasta de primar. 
E drept că d. Mihăilescu şi-a dat de-atunci încoace demisiunea, dar confirmarea din partea d-lui Rosetti nu încetează de-a fi incorectă. 
A doua cestiune a fost cea relevată de d. C. Radu. După legea consiliului judeţean de la 1864, acest consiliu nu poate impune o contribuţiune decît cu aprobarea Corpurilor legiuitoare. Constituţiunea asemenea zice: impozitele votate de consiliile judeţene şi comunale trebuie să primească confirmaţiunea puterii legiuitoare şi întărirea Domnului. 

          {EminescuOpXII 446}

Consiliul judeţean de Bacău însă a crezut de cuviinţă, în anul 1880, să adaoge, pe lîngă două zecimi legale, o a treia zecime. A votat şi a pus în buget acea a treia zecime şi a înaintat ministerului bugetul spre confirmare. Ministerul confirmă bugetul, îl înapoiază consiliului declarînd că-l aprobă, cu rezerva însă a aprobării Corpurilor legiuitoare pentru a treia zecime. Consiliul insistă să i se dea voie a percepe acea zecime şi Ministerul răspunde că poate s-o perceapă (fără aprobarea prealabilă a Camerei). 
Această zecime, care s-a perceput pentru cele mai nobile şi mai bune... pretexte, la ce-a servit? A servit la ce serveşte la noi în ţară orice ban perceput din sudoarea contribuabilului: la întreţinerea unei societăţi anonime pentru esploatarea bugetului. 
Astfel, fără ştirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, prin simplă conivenţă a ministrului cu vrun grup de postulanţi de prin judeţe, se creează dări ce storc zeci de mii de franci din spatele contribuabililor, pentru ca din aceşti bani să se creeze... ce? Lefuri pentru membrii din consiliul judeţean, diurne şi altele. Toate aceste, bineînţeles, prin călcarea stipulaţiunilor formale ale Constituţiei. 

[18 decembrie 1881]

["E FOARTE PROBABIL... "]

E foarte probabil axiomul stabilit de-o seamă de antropologi că activitatea omenească, de orice natură ar fi, creşte şi scade în patrat. După ce onorabilul d. Stătescu a urcat glasul său gingaş la patrat prin discursul tronului, astăzi [î]şi scoate rădăcina patrată a înrăutăţirii sale primitive şi devine un foarte umilit om de stat faţă cu puternica vecină Austro-Ungaria. E drept că ilustrul nostru ministru n-a făcut această voltă deodată. A trimis la Viena, rînduri rînduri, o serie de formulare de scuză, una umilită, alta şi mai umilită, a treia de tot umilită, a patra în sfîrşit umilissimă, pînă ce cabinetul din Viena a găsit că onor. Stătescu a atins marginea estremă a servilismului posibil şi s-a declarat mulţumit. Căţeluşul blond al d-lui Brătianu a trebuit să-şi facă toate datoriile de căţeluş: să aporteze, să facă sluj şi să se închine pînă la pămînt! Acum toate sunt bune şi frumoase. 
Istoria asta e atît de neplăcută şi atît de greu de înghiţit din partea onorabililor patrioţi de profesie încît "Romînul" caută să distragă publicului prin articole polemice contra "Timpului". "S-a îngroşat treaba de tot. Hai şi ne-om lega iar de " Timpul ", doar nu s-o băga de seamă ce ruşine am păţit", [î]şi zic onorabilii şi atunci ne pomenim cu cîte patru cinci coloane polemice, în care ni se zice ba că-l ameninţăm pe rege cu soarta lui Ludovic XVI, ba că d. Carp a declarat că, în cestiunea Dunării, dă tot Austriei, nu numai ceea ce ea cere, şi că, noi l-am susţinut şi că în fine, din austro maghiari ce ne deprinsesem a fi, am făcut o voltă la sfîrşit şi am batjocorit pe "Pesther Lloyd". De ce? "Pentru că din momentul în care guvernul austro unguresc refuză concursul patrioţilor de la "Timpul " ungurii latră ca cîinii ". 
Să ne-nţelegem. Foile ungureşti latră totdeauna, daca vor da concursul lor patrioţilor de la "Timpul" sau daca nu-l vor da. 
Odată acest punct francamente stabilit, ce mai pofteşte "Romînul"? 
Daca nu am zis acelaş lucru despre ziarele oficioase din Viena e pentru că nu meritau să zicem una ca aceasta despre ele. "Fremdenblatt" îndeosebi s-a exprimat întotdauna c-o moderaţiune de termeni demnă de recunoştinţă şi, departe de a voi să înăsprească conflictul, a căutat din capul locului să-l îmblînzească. Şi "Fremdemblatt " e oficios. De aceea am reprodus articolele acestui ziar fără umbră de polemică, căci important şi meritoriu în acele articole era să ştim ce voieşte monarhia vecină şi, încă o dată, monarhia, nu d-nii unguri de cari nu ne preocupăm decît în treacăt, pentru că nu merită să se preocupe cineva de ei în mod serios. 
Aşadar în ce consistă volta noastră? Că am respins necuviinţele unui ziar unguresc care se distinge prin mojicia lui faţă cu ţara, faţă cu naţionalitatea, faţă cu regele nostru chiar? 

          {EminescuOpXII 447}

"Romînul" însă se poartă în adevăr aşa ca şi cînd un guvern conservator ar fi cerut scuze Austro-Ungariei. Dumnealor uită că nu li-i întîia: că a mai păţit-o şi răposatul Golescu în alte împrejurări şi că tocmai guvernul conservator, rău bun cum era, a prezervat ţara şi de umiliri, dar şi de bravade zădarnice. 
Cînd am citit discursul tronului ne-am zis că d. Brătianu trebuie să fi ştiind ce face. Am crezut, şi ne-am amăgit în credinţa noastră, că în cestiunea Dunării d-sa se bucură de un sprijin atît de viguros din partea celor mai influente puteri europene încît poate îndrăzni să-şi ridice glasul atît de sus. De-acolo atitudinea noastră, nimic mai puţin decît ostilă, pînă 'n momentul în care s-a declarat conflictul. Din acel moment am sfătuit pe Cameră că îmblînzească tonul, nu pentru c-am fi crezut să situaţia e periculoasă, căci ne convinsesem că nu e, dar fiindcă era în orice caz foarte neplăcut ca, pentr-o simplă cestiune de formă, să se 'ntrerupă relaţiile cu o putere de prima ordine. Şi tot aceasta atitudine am păstrat-o pîn - acuma. La ce grad de umilinţă va ajunge d. ştătescu nu puteam prevedea şi dacă azi scriem în contra sa nu o facem pentru că a reparat greşala făcută, ci pentru că a reparat-o într-un mod atît de ruşinos. 
Ce imputări găseşte "Romînul" să ne facă? Aceleaşi pe cari le făcea canalul său de scurgere acum două - trei zile şi la cari nu răspundem niciodată. C-am fost amici ai Austro-Ungariei şi am devenit adversari de cînd vedem că nu ne sprijină? Nu ştie ce vorbeşte "Romînul", precum nu ştie ce vorbeşte nici canalul său de scurgere. Daca ungurii îngrijesc a ni se face antipatici prin tonul lor obraznic, prin maltratarea zilnică a consîngenilor noştri din Ardeal şi prin alte calităţi cu cari i-a sluţit Dumnezeu, adversari sau amici ai monarhiei ca atare, ca espresie unitară, nici am fost vreodată, nici vom fi. Sau, vorbind mai exact, căci aci nu e vorba de sentimente, vom fi amici ai puterii vecine pe cîtă vreme va căuta să puie în armonie interesele sale, cu acele ale ţării noastre, şi adversari, cînd va atinge aceste interese. Despre antipatii sau simpatii preconcepute nu poate [fi] nici vorba aci. Direcţiunea generală a afacerilor monarhiei nu este nici ungurească, ca să ne displacă, nici romînească, ca să ne placă; nu este nici una nici alta; este o direcţiune care reprezintă interesele monarhiei în întregul ei, fără distingere de german, ungur sau ceh, şi despre aceste interese e cestiunea daca sunt sau nu armonizabile cu ale noastre. Ce simpatii, ce antipatii se 'ncap aci, în cestiuni de daraveri materiale, de negoţ, de import şi esport? Nici una. Pozitiv simpatică ar deveni monarhia numai atunci cînd şi romînul de acolo ar fi în patria lui tot atît de ne]mpiedecat în dezvoltare precum e ungurul sau polonul; cînd monarhia l-ar considera şi l-ar pune pe-un picior egal cu celelalte naţionalităţi. Atunci în adevăr n-am avea cumpăna lui Shylock în mînă nici în privirea intereselor, căci atunci romînii monarhiei ar ocupa o zonă de producţiune şi consumaţiune înlăuntrul sferei noastre economice şi desigur nu ne-am întrista daca, prin schimb reciproc între muncă romînească de-o parte şi de alta, ei ar înainta material şi intelectual în linie paralelă cu noi. 
Dar aceasta e o perspectivă depărtată şi de-aceea ţinem cumpăna lui Shylock. Trebuie ca mai întîi ungurii să se uzeze definitiv, precum se uzează, să devie şi mai incapabili de-a guverna decum sunt, să devie c-un cuvînt imposibili, ca turcii. Atunci va fi sunat ora acelei identităţi a intereselor despre care vorbeşte nobilul conte Andrassy, dar a căror congruentă, în momentul de faţă, nu e tocmai deplină. 

[19 decembrie 1881]

["PROPTER VITAM VIVENDI... "]

Propter vitam vivendi perdere causas, a pierde, pentru a-şi păstra o viaţă nemernică, tot ce dă valoare existenţei omeneşti, iată formula după care se poartă partidul roşu. Precum, pentru popularitate, au riscat un şir de fraze viteze la adresa Austriei, tot astfel pentru a rămînea la putere se tîrăsc azi lingînd mîna pe care voiau s-o muşte şi, loviţi de această mînă, siliţi a buigui cea mai umilitoare din toate scuzele, maltrataţi ca nişte

          {EminescuOpXII 448}

adevăraţi valeţi, ce espresie găsesc d-nia lor pentru a însemna acest act de înjosire? "O neînţelegere - zice " Romînul " -, o gratuită presupunere". 
Dar pentru o neînţelegere, pentru o gratuită presupunere se cer esplicări, nu scuze, şi nu în această formă, nu prin stoarcere de impotente linguşiri şi de îngenucheate asigurări. Tîrîrea la pămînt se numeşte o esplicare francă? 
Şi daca ar fi numai atît! Daca afacerea ar privi numai pe d. Brătianu sau pe ilustrul său Stătescu n-ar fi nimic. Dar ţara e tîrîtă împreună ca ei la picioarele unei puteri străine, ţara trebuie să îngenunche şi să ceară scuze pentru inepţiile a o mînă de reputaţiuni uzurpate şi terfelite... şi toate aceste pentru ce? 
Pentru ca o gaşcă de esploatatori să continue a trăi din buget. 
Dorinţa de-a rămînea în buget i-au făcut să rişte; frica de-a cădea [î]i face astăzi să lingă unde-a scuipat şi să-şi retragă într-un mod atît de nedemn cuvintele. Suntem siguri că daca 'şi reparau greşala prin retragere nici unul din urmaşii d-lor nu era obligat a coborî atît de jos scara umilirii precum au coborît-o d. Brătianu, precedat de blondul său căţeluş. 
Fără îndoială opoziţia nu se poate decît felicita - în acest unic caz - că are un guvern atît de feştelit. Daca d. Urătianu ar fi avut demnitatea de-a se retrage, orice partid ar fi venit în urmă-i ar fi luat guvernul acuzat de mai înainte de către toată haita de la "Telegraful" şi de la "Romînul" c-au venit cu sprijinul străinătăţii. Toată haita aceasta de gazetari pripăşiţi de prin cancelariile comisarilor de poliţie sau de prin bărbieriile Parizului, orice vită botezată de d. C. A. Rosetti cu numele de roşu ar fi intonat în cor acuzaţiunea că opoziţia vine la putere cu ajutorul străinilor. Astfel, înrăutăţiţi pe de-o parte prin pierderea bugetului, plătiţi pe de alta de străini, tot ce e natură de spion şi de denunţător în ţara noastră s-ar fi acaţat de guvernul nou, precum s-a acaţat acum, cîteva zile de-o sumă de oameni din opoziţie, insinuîndu-le tot felul de monstruozităţi. 
Ei bine, a fost un adevărat noroc pentru toată opoziţiunea că pahidermele bipede cari formează majoritatea şi sprijină guvernul [î]şi întind obrazul pentru a primi loviturile străinătăţei. Dar oare pentru ţară lucrul este indiferent? Oare aceste cocote politice, impertinente azi, făţuite mîni, lovite peste sulimanul pretextatului lor patriotism, aceşti oameni care-şi sapă singuri orice urmă de autoritate morală arătîndu-se slugarnici şi linguşitori către străini mai pot păstra destulă putere, inspira destul respect pentru a reprezenta interesele ţării? Daca într-o chestie de pură formă, de stil, unde e lesne a fi şi serios şi demn, ei s-au coborît atît de jos, ce se va întîmpla în cestiunile meritorii, de fond, precum e cestiunea Dunării însaşi? 
Se poate ca astăzi încă d. Ionescu să-şi dezvolte interpelarea anunţată alaltăieri, prin care cere comunicarea actelor diplomatice. Ce se va vedea, ce se va putea vedea din acele acte decît pecetluirea formală a umilirii naţionale? 
Guvernul conservator a venit prin bătaia din picior a unui consul, onorabili patrioţi? Dar cu ce preţ stă ministerul făţuit al d-voastră la putere? Cînd şi cui a făcut guvernul conservator scuze? Niciodată şi nimărui. Nici chiar atunci cînd aţi înscenat scandalul de la Slătineanu şi insultarea d-lui de Radowitz. V-aţi dat demisia cînd a bătut din picior pentru că eraţi prea laşi pentru a-i da piept, dar guvernul care v-a urmat n-a făcut scuze în străinătate. Simple esplicări verbale, pe cari principele de Bismarck nu le-a comunicat nicicînd publicităţii, au aplanat un conflict de o natură, ştiţi prea bine, cu mult mai gravă. 

[20 decembrie 1881]

["ŞEDINŢA DE SÎMBĂTĂ A ADUNĂRII... "]

Şedinţa de sîmbăta a Adunării a trecut fără să fi fost vorba de nota pe care guvernul umilirii naţionale a adresat-o Vienei. 
Pentru cel ce ştie apreţia lucrurile - nu vorbim aci de pahidermele bipede de la fel de fel de gazete, cari nu înţeleg nimic, nici de publicul mare, care nu cunoaşte dicţionarul

          {EminescuOpXII 449}

propriu cu termenii căruia un popor se maltratează - dar, pentru cine ştie apreţia lucrurile, o formă mai servilă şi mai înjosită decît aceea a scuzelor d-lui Stătescu nu se putea. "O neînţelegere! " strigă gazetele oficioase. Dar o neînţelegere se înlăturează nu prin scuze, ci prin o înţelegere. Forma unei înţelegeri, unei explicaţiuni este cu totul alta decît cea impusă de cabinetul din Viena guvernului nostru. 
Iată darul de Anul Nou pe cari d-nii Rosetti - Brătianu îl aduc ţării. Se 'ntîmpla pretutindenea ca, în ajunul zilei în care un an trece şi altul vine în rotitoarea vremilor cale, oamenii între ei să-şi adreseze dorinţe reciproce, încurajîndu-şi aspiraţiunile pe viitor; copiii să fericească pe părinţi, părinţii pe copii. Poate muma Romînie, această glorioasă şi blîndă mumă, să fi aşteptat şi ea de la copiii ei felicitări. Daca nu alta, dar cel puţin ca vecinic să rămîie numele ei sus ca şi culmile munţilor, viaţa ei puternică ca a codrilor pururea verzi de brad. 
Copiii ei? O mai fi avînd ea copii adevăraţi, sau tot ce furnică deasupra mulţimii e o adunătură de bastarzi suplantaţi adevăraţilor ei fii, fără umbră de simţire pentru onoarea şi demnitatea ţării? Bastarzi rahitici cari speculează numele şi demnitatea patriei lor, mijlocitori ai ruşinei între ţară şi străini! 
Astfel cel întîi An Nou al noului regat primeşte în inventarul lui o umilire. 
Ce-ar fi fost mai simplu în adevăr decît de-a evita cu totul o asemenea umilire, de-a nu pune în mesaj vorbe ce, fără nici un folos pentru cestiunea Dunării, să silească ţara la îngenuncheare? 
Abia ne iertăm iluzia de-a fi crezut că d. Brătianu voieşte ceva cu acel mesaj. Ne-am convins că nu voia nimic, că nu avea îndărătul lui pe nimenea, că totul era o bravadă menită a-i susţinea popularitatea şi al cărei rezultat a fost de-a potricăli şi mai mult numele său demult sfîşiat prin călătoria de la Livadia şi cesiunea unei părţi de ţară. 
Întrebîndu-ne cu mîna pe inimă care ministru ar fi putut în Romînia să comită acel şir de inepţii şi de greşeli pe cari le-a comis d. Brătianu cu cameraderia sa politică şi cu toate acestea să rămîie la putere? Daca un guvern, fie conservator, fie cum ar fi fost, ar fi cedat Basarabia stat-ar fi două zile la putere? Dacă unul ar fi adresat acele umilite scuze pe cari d. Stătescu le-a adresat Austriei, avut-ar-fi trei zile de trăit? De la un capăt la altul al ţării presa roşie ar fi înfierat pe un asemenea guvern, ar fi ridicat uliţa în contra lui, cu jalbe 'n proţap, am fi văzut pe corifeii partidului împresurînd palatul regal, ameninţînd cu puşcăria, cu moartea chiar pe un asemenea guvern. 
Dar roşii au făcut aceste greşeli şi roşiilor li-e permis orice. Şi nu ne mirăm că li e permis. Ei au ştiut să ia ţării orice mişcare neatîrnată, au ştiut să prefacă încetul cu încetul listele de alegători în liste de funcţionari plătiţi, au ştiut să întindă sistemul corupţiei şi cumpărării de voturi ca o mreajă de fier asupra ţării întregi. Orice - ar gîndi oamenii despre guvernul roşu, oricît l-ar despreţui în fundul inimei, ei sunt legaţi prin mii de interese create în mod factice de guvern şi nu pot lucra altfel. 
Dar daca o ţară se poate guverna astfel, daca prin săturarea unor serii de interese private se poate amorţi şi paraliza bătaia liberă a inimei ei, daca 'n locul deliberării poate veni stupiditatea unei turme conduse de bunul plac a doi-trei oameni, la ce mai trebuie atunci Parlament, la ce alegeri? Toate lucrurile cîte se fac astăzi s-ar putea face fără aparatul costisitor al unor reprezentaţiuni cari nu mai reprezintă nimic. 

[22 decembrie 1881]

["PRESA ESTE PE DEPLIN LIBERĂ... "]

Presa este pe deplin liberă în ţară la noi şi nici nu credem că o mărginire a acestei libertăţi ar fi vrun folos. E adevărat că în nici o parte a lumii presa nu este întemeiată spre a spune adevărul. După experienţele făcute de zeci de ani încoace s-a putut vedea

          {EminescuOpXII 450}

că presa politică din toată lumea e mai mult un organ al patimilor politice decît al adevărului. Despre relele economice produse prin acest soi de întreprinderi nu mai vorbim. Nu există întreprindere cît de hazardată, cît de calculată pe uşurinţa publicului şi pe voinţa de a-i esploata nerozia care să nu fi fost susţinută adesea de presa de toate culorile şi, cînd ne-aducem aminte de concesia Stroussberg şi de susţinerea vie a acestei afaceri premeditat putrede din partea "Romînului" şi a altor gazete din vremea aceea, cînd ne aducem aminte cum foaia principală a partidului liberal, a d-lui Brătianu şi Rosetti, a trecut drept prim Bucureşti în coloanele sale o reclamă a Creditului Mobiliar, putem constata lesne că numai în rare cazuri este chip de-a prezerva acest instrument de acţiune politică de venalitate. 
Nu vorbim aci de personalităţi. Desigur există personalităţi oneste în această breaslă, dar ele sunt aşa pentru că aşa le-a făcut Dumnezeu. Industria gazetăriei în sine e expusă unor primejdii morale de cari publicistul cutare ori cutare scapă, de cari publicistica nu poate scăpa. 
Cu toate acestea există o garanţie în contra acestor neajunsuri şi o garanţie puternică. Aceasta consistă în faptul că îndărătul unei întreprinderi ziaristice stă un grup de personalităţi politice cari au pînă la un grad oarecare responsabilitatea întreprinderei. În acest grup se vor afla totdauna oameni de un caracter cu desăvîrşire corect, cari vor şti să împiedece ca în numele lor să se debiteze cutare reclamă ori cutare insinuaţiune. De aceea e şi practic de-a nu ţinea seamă decît de opiniile acele ale publicisticei cari sunt acoperite de o responsabilitate certă şi e cu totul infructuos de-a discuta cu oameni ori cu ziare cari nu au absolut nici o responsabilitate. 
Cu toate acestea în Bucureşti apar o sumă de foi, fie în limba romînă, fie mai cu seamă în limbi străine, cari discută cu toată vehemenţa limbajului opinii a căror responsabilitate nu e reprezentată prin nimeni sau prin nume atît de obscure încît sunt echivalente cu anonimul şi cu nimenea. Prezinte un om politic ideile sale în mod cît de clar şi de sincer, X sau Y, oameni ce nu reprezintă pe nimenea şi nimic, uzează de libertatea presei pentru a întortochea şi falsifica ideile omului public, [î]i substituie intenţii pe cari nu le-a avut niciodată, [î]l iau în răspăr, şi iată omul devine, în mîna speciei animal scribax, ba vîndut străinilor, ba spion al cutării puteri, ba una, ba alta. 
Acest lucru are mari neajunsuri. 
Noi suntem aproape siguri că tocmai organe de acele cari au epilepsia denunţărilor şi cari cu uşurinţă aruncă epitetul de "trădător al intereselor ţării" unor oameni pe cari adversarii lor politici şi cu răspundere nu îndrăznesc a-i acuza în asemenea chip sunt organele de provocaţiune şi de turburare încurajate de străinătate în ţara noastră. Daca vrei să ştii cine stă îndărătul lor, daca vrei să ai responsabilitatea pipăită a cuiva, fie bărbat politic, fie grup de bărbaţi politici, pe cari să-i izolezi logic în cercul lor de idei şi să discuţi cu ei, să-i constrîngi, prin apel la demnitatea şi trecutul lor, ca să ţină linia dreaptă a discuţiei şi să nu spuie neadevăruri patente, nu dai de nimenea pe care să poţi pune mîna. Vrun nume obscur ţi se prezintă, ale cărui opinii pot fi preţioase pentru el însuşi, dar de cari ţara nici nu a întrebat, nici va întreba vrodinioară. 
Foaia cutare, redijată de d-nul X, aruncă cutărui om de stat epitetul de trădător. 
 - Bunătatea d-tale, d-le X, dar cine te 'ntreabă ce opinie ai despre cutare? Opinia aceasta poate fi preţioasă în sine, dar prin ea însăşi nu are absolut nici o valoare. Acoperită de responsabilitatea politică a unor oameni publici ar deveni discutabilă, dar aşa? Cine vrea, cine crede practic a discuta cu oricine insanităţi politice şi stilistice, a polemiza cu oameni cari nu au nici o răspundere în privirea celor ce zic, a căror vorbe nu numără? 
Cît de practică şi de ce efect imediat e stabilirea unei asemenea responsabilităţi am văzut în două cazuri. Cu numele deschis prinţul Grigorie M. Sturza a luat ideile partidului democratic naţional sub scutul său cavaleresc. Izolat pe terenul luptei şi atacat cu cele mai drepte arme, combătut cu termeni cuviincioşi, potriviţi persoanei şi trecutului său, prinţul s-a convins că pentru moment lupta sa era sterilă şi "Democraţia naţională" a încetat. "Presa", în altă ordine de ideei, se făcuse vinovată de cele mai grave inconsecuenţe politice. Izolată ca într-un cerc de fier înlăuntrul propriilor ei contraziceri, ea a fost constrînsă a se convinge că existenţa ei era o contrazicere în sine însăşi, a fost dusă ad absurdum şi, nimeni nemaivoind a acoperi ceea ce era logiceşte absurd cu numele său, organul Centrului a încetat deodată cu Centrul. 

          {EminescuOpXII 451}

Faţă cu foi însă ce nu sunt acoperite de responsabilitatea nimărui lupta e imposibilă. O asemenea foaie zice azi una, mîne contrariul, şi nu există nimeni pe care sa 'l poţi obliga de-a se ţine de vorbă. Terenul e cu totul mlăştinos, piciorul se cufundă la orice pas, de aceea e mai bine de a nu ţinea deloc seamă de ele. Dar existenţa şi înmulţirea unei asemenea ramure publicistice cată a se considera ca un fenomen foarte întristător în viaţa publică. 

[23 decembrie 1881]

["ZIARELE AUSTRIACE CONSTATĂ... "]

Ziarele austriace constată cu satisfacţiune că presa conservatoare din Anglia favorizează interesele şi necesităţile monarhiei vecine în cestiunea dunăreană. Foile din Londra merg chiar mai departe decît cele austriace şi nu se sfiesc de-a afirma că Austro-Ungaria ar fi avînd un drept de preponderanţă în şesul Dunării de Jos. Fiindcă în curînd Comisia Europeană din Galaţi se va întruni în sesiune estraordinară, pentru a discuta din nou măsurile reglementare pentru distanţa dintre Porţile de Fier şi Galaţi, e poate de oarecare interes de a comunica şi noi opiniile austrofile ale presei conservatoare engleze, mai cu seamă acelea cari constituie beatitudinea foilor vecine. "Standard" zice de pildă că atunci cînd un fluviu trece prin trei - patru state, din cari unele relativ neînsemnate, iar unul mare şi avînd o poziţie dominantă, e firesc lucru ca statul cel mare să nu îngăduie niciodată de-a fi înlăturat prin preponderanţa numerică a celor mici. Daca unele state balcanice ar îndrăzni să cerce a contesta preponderanţa Austro-Ungariei, la care ea are un drept prin puterea, populaţia şi avuţia ei, instinctul simplu de conservaţiune ar trebui să împingă pe oamenii de stat ai Austriei la o atitudine foarte energică. "Morning Post" găseşte asemenea că e foarte clar ca Austro-Ungaria să aibă oarecare preponderanţă pe Dunăre, fără a ţine în seamă cîţi principi de pe acolo voiesc să avanseze la rangul de regi. Acest ziar dă a înţelege că guvernul englez o fi poate acela care să fi îmboldit Romînia la rezistenţă şi relevează cu intenţie cum politicii engleji au obiceiul de a uita că drepturile ce le reclamă pentru ţara lor proprie nu le pot refuza altora. Precum Anglia cată să se mănţie pe canalul de Suez tot astfel Dunărea nu-nsemnează pentru Austria mai puţin decît canalul de Suez pentru Marea Britanie. În fine "Morning Post" citează un cuvînt al lui Napoleon I, dintr-o scrisoare către Metternich: "Aveţi drepturi geografice asupra Dunării". 
E în adevăr curios de-a vedea citîndu-se, ca autoritate în materie de drept internaţional, Napoleon I. Împăratul pricepea în adevăr să-şi creeze drepturi geografice, ba chiar mai puţin decît geografice asupra multor ţări din lume, dar am întreba pe toate statele europene daca este vreunul căruia i-ar mai conveni azi invocarea unor asemenea drepturi în chipul cum o făcea marele împărat. 
Cată să observăm pentru cititorul nostru că opiniile gazetelor engleze trebuiesc judecate totdauna din punctul de vedere al opiniilor de partid din acea ţară, prin urmare ele nu sunt nepărtinitoare decît cu restricţiunea de-a încăpea sau nu în cadrul vederilor locale de partid. Antagonismul actual în politica esterioară engleză dintre liberali şi conservatori se întemeiază în esenţă pe următoarea fundamentală deosebire de vederi: liberalii văd în caracterul industriei şi în tendenţele de dominaţiune maritimă a Germaniei un adversar viitor al chiar puterii maritime şi de producţiune a Angliei. Prin urmare orice ar încuraja precumpănirea Germaniei şi aliaţilor ei în materie de producţiune şi de politică comercială cată a fi combătut. 
Progresele Rusiei în Asia nu-i preocupă în aşa mod. Ceea ce Rusia poate atinge este sfera de acţiune a Angliei, o sferă care se poate muta, se poate restrînge; puterea maritimă şi de producţiune a poporului englez nu va fi atinsă nici chiar prin cuceriri ruseşti. 

          {EminescuOpXII 452}

Vederea conservatoare este opusă celei liberale. Conservatorii nu văd în dezvoltarea cît de largă maritimă şi industrială a Germaniei un pericol de suprematizare din partea acestei puteri ce-şi apără sfera de acţiune în contra Rusiei. Deci tot ce va fi îndreptat în contra Rusiei e favorabil intereselor engleze, după a lor părere. 
În cestiunea Dunării lucrul stă cam tot astfel. Rusia nu are interese pozitive în şesul Dunării de Jos, dar are un interes negativ considerabil: acela ca nu un altul să aibă preponderanţa şi acel altul este tocmai adversarul economic şi maritim imaginat de liberalismul englez. 
E evident că în lupta de conservare naţională întreprinsă în cestiunea Dunării cată să ţinem seamă de aceste opinii, cari, după constelaţiunea întîmplătoare a evenimentelor, ne pot fi favorabile sau nefavorabile. Deocamdată constatăm că, în cestiunea Dunării, interesul mai mult negativ al partidului actualmente la guvern în Anglia favorizează atitudinea defensivă a Romîniei. 

[24 decembrie 1881]

["NICI SĂRBĂTORILE NU POT TRECE... "]

Nici sărbătorile nu pot trece la noi în ţară fără polemică. "Romînul" impută ziarelor opoziţiunii că, de unde pîn-în ajunul mesajului se arătau adversare Austriei, după ce o satisfacţiune au devenit necesară ele s-au prefăcut în amice ai puterii vecine, sperînd sprijinul ei, iar după publicarea satisfacţiunii ele cer depărtarea guvernului. 
Lumina în care ziarul guvernamental caută să reprezinte ceea ce numeşte schimbările la faţă ale opoziţiunii este cu totul falsă. Neapărat că cuprinsul meritoriu al mesajului tronului, susţinînd împotrivirea în contra preponderanţei esclusive a unei singure puteri, da piept pentru o cauză dreaptă. Prin urmare asupra fondului cestiunii nu încape discuţie şi nici nu se face. Acest fond, această idee însă e susceptibilă de forme foarte deosebite cari, fără a modifica esenţa lucrului, pot fi mai accentuate sau mai puţin accentuate, pot da loc la nemulţumiri diplomatice sau nu. Daca, cu tot antagonismul intereselor, guvernul ar fi dorit a mănţine bunele relaţiuni formale cu monarhia vecină, modul de-a o face era simplu şi uzitat. În privirea cestiunii în litigiu se putea stabili o formă de enunţare pe care s-o fi văzut înainte de publicare ministrul plenipotenţiar al Austriei şi, daca n-ar fi găsit nimic de obiectat în privirea formei, daca termenii - cu toată menţinerea fondului - ar fi fost stabiliţi astfel încît să nu poată fi vorba de susceptibilităţi atinse, ceea ce "Romînul" numeşte o neînţelegere s-ar fi putut evita şi ţara n-ar fi fost silită la umilire prin scuzele d-lui Stătescu. 
Văzînd însă forma accentuată a mesajului, opoziţia a fost în drept a crede că, prin energia termenilor, d. I. Brătianu, ca prezident de Consiliu, nu numai că urmăreşte o ţintă politică precum e mănţinerea punctului său de vedere în cestiunea Dunării, dar că ajungerea acestei ţinte este chiar asigurată şi că siguranţa aceasta-i dictează tonul măreţ al mesajului. 
Aşadar forma încărcată de aluziuni putea să aibă o anume însemnătate politică al cărei efect nu voia nimeni să-l slăbească prin critice premature. 
Ce se întîmplă însă? Efectul în adevăr nu s-a slăbit, dar într-un înţeles cu totul invers. Pasajul relativ la cestiunea Dunării nu voia să zică nimic, el nu ascundea nici o siguranţă în ajungerea scopului propus şi, departe de-a fi un act de curaj politic, nu era decît o inepţie imprudentă. 
Din capul locului am spus că nu putem discuta cestiunile esterioare cu acea libertate cu care discutăm pe cele dinlăuntru. Teama de-a compromite cestiunile prin necunoştinţă de cauză, legitima îngrijire de-a nu vedea că ni se impune o responsabilitate pe care n-o putem primi pe cît timp nu suntem în poziţie a cunoaşte starea cestiunii şi raportul

          {EminescuOpXII 453}

ei cu constelaţiunea împrejurărilor, toate aceste la un loc ne-au impus o rezervă pe care nici ţara, nici noi nu avem a o regreta. 
De aceea şi în cestiunea Dunării atitudinea noastră s-a mărginit în a lua act de ceea ce se petrece şi se zice şi a susţinea în modul nostru atitudinea defensivă pe care guvernul pretindea că o are. Daca la Cameră s-au făcut propuneri de soluţiune definitivă, precum a făcut-o d. Carp, nu trebuie a se uita că acest bărbat politic a făcut-o stabilind de mai nainte că e ideea sa personală şi că prin enunţarea ei nu angajează responsabilitatea amicilor săi politici. Fondul cestiunii nu ne-a indignat aşadar, cel puţin nu întru cît guvernul pretinde a rămînea în defensivă corectă, ci urmările umilitoare de ţară ale unei stilizări despre care ne făceam iluzia că e un act politic şi care nu era decît o gaminerie. 
Aci se naşte întrebarea: Daca guvernul a fost atît de uşor în cestiuni de formă, care trebuie să-i fie uşurinţa în cestiunile de fond? Oare ziarele austriace nu vor fi avînd cumva dreptate cînd susţin că umilirea d-lui Stătescu este un prognostic admirabil pentru flexibilitatea probabilă a guvernului în chiar fondul cestiunii? 
Cît despre ţară, ea, pierzînd orice credinţă în oamenii politici cari o conduc şi demult deziluzionată, îşi închipuie că rezistenţa aceasta, ca şi cea în cestiunea Basarabiei, nu e decît o comedie, o fabulă convenită de mai nainte pentru a acoperi cu abilitate concesiile ulterioare. 

[25 decembrie 1881 ]

["OFICIOŞII DIN PESTA ŞI DIN VIENA... "]

Oficioşii din Pesta şi din Viena primesc o telegramă specială din Bucureşti, necomunicată ziarelor fără nuanţă guvernamentală, în care se zice că demisia pe care a dat-o d. C. A. Rosetti, joi, săptămîna trecută, nu are nici un motiv ce s-ar putea reduce la politica esterioară şi că sunt false ştirile acele cari pun demisia aceasta în legătură c-o schimbare a atitudinei Romîniei în cestiunea dunăreană. 
Aşa să fie. 
Ne aducem aminte îndealtmintrelea că în timpul pe cînd colonelul Siborne punea rezerve atît de nestrăbătute pretenţiunilor Austriei, colonelul Pencovici cerea păstrarea dreptului de supravegheare esclusiv pentru Europa, iar d. Barrere căuta o mijlocire între opiniile diferite ale Comisiei Europene, era la ministeriu cabinetul Brătianu - Boerescu şi d. C. A. Rosetti prezident al Camerei. Tot în acea vreme era vorba de erigerea Romîniei în regat şi, cu sau fără cuvînt, foile din Viena credeau a putea afirma că Austria nu va recunoaşte noul regat decît sub condiţia primirii anteproiectului din partea Romîniei. În adevăr, cum se proclamă Romînia regat, d. Ion Brătianu îşi dă demisia sub cuvînt că partidul său a devenit imoral şi că nu mai poate guverna cu el. Esplicaţiunea logică a retragerii precum o dădea lumea politică era cu totul alta. 
Daca d. Ion Brătianu ar fi avut materie indignabilă în sine, esploziunea ei n-ar fi întîrziat ani întregi. Din contra, era vorba de promisiunile făcute în schimbul recunoaşterii regalităţii, promisiuni cărora d. C. A. Rosetti se opunea. 
D. Dumitru Brătianu soseşte din Ţarigrad şi devine prezident de Consiliu, citind un program în care spune că în adevăr elementele Adunării sunt stricate şi că "nu mai există om cinstit în ţară". în afară promite a fi ca tigresa care-şi apără copiii şi acuză pe d. Boerescu că prin făgăduinţi piezişe ar fi făcut pe puteri să crează că Romînia primeşte Comisia Mixtă. 
În fine lucrurile se-mpacă între d-nii Ion Brătianu şi C. A. Rosetti, cabinetul fratelui Dumitru cade şi vine unul în care Rosetti - Brătianu formează din nou o indisolubilă unitate. Rezultatul acestei împăcări este mesajul de deschidere, cu atitudinea hotărîtă în cestiunea Dunării. Dar această atitudine hotărîtă e zdruncinată rău prin scuzele umilite ale

          {EminescuOpXII 454}

d-lui Stătescu şi... aproape imediat d. C. A. Rosetti se retrage din nou din cabinet, în urma unei [ne]identităţi de opinii cu d. N. Fleva ni se pare. 
Fără a insista mult asupra concluziilor la cari îndreptăţeşte întrucîtva consecuţiunea evenimentelor, credem totuşi că depeşa ziarelor oficioase austro-ungare ascunde cel puţin intenţia unui ballon d'essai şi trecem mai departe. 
E ciudat că pretextul retragerii rămîne acelaş care l-a invocat d. Ion Brătianu la rîndul său şi d. Dumitru Brătianu în două rînduri: corupţiunea partidului. D. C. A. Rosetti nu-l mai află pe d. Fleva îndestul de onest. La aceasta d. Fleva răspunde, nu fără cuvînt, că milionarii improvizaţi sub protecţiunea d-lui C. A. Rosetti sunt o dovadă destulă de subţirea onestitate a clientelei speciale a d-lui C. A. Rosetti. Astfel, unul altuia făcînd imputări, publicul [î]i crede pe amîndoi, căci şi unul şi altul are cuvînt. 
Nu fără haz e versiunea dată de o foaie franceză din capitală, că d. C. A. Rosetti ar fi recomandat Coroanei pe d. Lascar Catargiu ca să-l însărcineze cu formarea unui nou cabinet. 
Se ştie că roşii se tem de d. Lascar Catargiu. Nu doar că d. Lascar Catargiu ar fi un om rău, ferească Dumnezeu. Dar bătrînul om de stat e atît de riguros, insistă atît de mult asupra sămilor visteriei, asupra documentelor cum se zice, încît fiori petrec vertebrele roşie din creştet în tălpi de cîte ori e vorba ca el să-şi arunce ochii în socotelele încurcate ale tagmei. Precum mumele la Roma îşi mulcomeau copiii cu zisa: Hannibal ante portas şi romîncele cu vorba "vine Caua", tot astfel d. Rosetti, cînd îşi ameninţă partidul, [î]l ameninţă cu d. Lascar Catargiu. Deocamdată cată să aşteptăm ce efect va face asupra tagmei roşie ameninţarea aceasta; pîn-atunci însă nu putem crede cu toată hotărîrea că propunerea făcută Coroanei n-ar fi avînd şi o altă intenţie decît regulata consecuţiune a celor două partide opuse la guvernul ţării. 

[29 decembrie 1881]

["ÎN PARLAMENTUL GERMANIEI... "]

În Parlamentul Germaniei principele de Bismarck, referindu-se adeseori la opinia împăratului şi zicînd că pe aceasta o reprezintă, a dat de-o opoziţie vie din partea partidului liberal, care înţelegea constituţionalismul cu totul într-alt chip. Opoziţia liberală susţinea că opinia împăratului nu intră deloc în discuţia Parlamentului şi că acest din urmă nu are a face decît cu miniştrii răspunzători şi cu cancelariul, asemenea răspunzător. Această idee apuseană de constituţionalism nu convine însă principelui Bismarck, care-n actuala stare de lucruri din Germania nu crede a putea concede Parlamentului un drept de cenzură absolut. El are necesitate de-o mai mare putere de autoritate în faţa Parlamentului, fiind convins înlăuntrul său că constituţionalismul exercitat în Germania astfel cum se exercită în alte ţări ar fi de natură a compromite viitorul ei economic şi politic. 
Ca urmare a acestor vederi, pe cari le împărtăşeşte şi împăratul, foaia oficială a Imperiului şi a Prusiei publică un edict al împăratului cu data de 4 ianuarie, contrasemnat de principele de Bismarck şi adresat cabinetului întreg. 
Iată ce zice acest edict, în adevăr straniu pentru datinele unei ţări constituţionale: 

Dreptul regelui de a conduce după cum va crede mai bine de cuviinţă guvernul şi politica Prusiei a fost mărginit prin Constituţie, dar n-a fost abrogat. 
Actele guvernamentale ale regelui au nevoie de contrasemnătura unui ministru, vor fi reprezentate de miniştri, ca şi înaintea edictării Constituţiei, dar rămîn acte guvernamentale ale regelui, cari au purces din hotărîrea sa şi prin cari el îşi esprimă în mod constituţional deciziunile voinţii sale. Nu se poate îngădui deci, şi e spre întunecarea drepturilor constituţionale ale regelui, cînd unii reprezintă exerciţiul lor astfel ca şi cînd ele n-ar porni de la rege însuşi, ci numai de la miniştri responsabili. Constituţia Prusiei e espresiunea tradiţiei monarhice a acestei ţări, a cărei dezvoltare se întemeiază pe viile relaţii ale regilor săi cu poporul. Aceste relaţii nu se pot strămuta asupra miniştrilor numiţi de rege, căci sunt legate de persoana regelui; conservarea lor este o necesitate

          {EminescuOpXII 455}

de stat pentru Prusia. Este aşadar voinţa Mea, ca atît în Prusia cît şi în corpurile legiuitoare ale imperiului să nu existe nici o îndoială asupra dreptului constituţional pe care-l am Eu şi urmaşii Mei de-a conduce personal politica şi să se combată pururea părerea că inviolabilitatea persoanei regelui, care a existat pururea în Prusia şi a fost esprimată prin art. 43 al Constituţiei, şi necesitatea contrasemnăturii responsabile ar fi privînd actele Mele guvernamentale de natura unor deciziuni regale independente. E de datoria miniştrilor Mei de-a reprezenta drepturile Mele constituţionale, ridicînd rezerve în contra oricărei îndoieli sau întunecări. Tot asta aştept şi de la funcţionari. Departe de mine de-a voi să influenţez libertatea alegerilor, dar, pentru funcţionarii aceia cărora li e încredinţată executarea actelor Mele guvernamentale şi cari pot fi revocaţi după legea desciplinară, datoria lor contractată prin jurămîntul de serviciu implică şi reprezentarea politicii guvernului Meu în alegeri. Împlinirea credincioasă a acestei datorii o voi recunoaşte cu mulţumire şi aştept. de la toţi funcţionarii ca în alegeri să se ţină departe de orice agitaţii în contra guvernului Meu. 

Ca manieră de-a privi dreptul public edictul acesta spune scurt şi cuprinzător că puterea executivă, miniştrii, funcţionarii statului, ş. a. m. d. nu sunt deloc o delegaţiune a Corpurilor legiuitoare, ci o delegaţiune responsabilă a autorităţii regelui. 
Consternaţiunea produsă prin acest edict în presă va fi fără îndoială mare şi criticele în contră-i violente. Dar la oameni ca principele de Bismarck cată cineva să se întrebe nu daca aceasta este părerea sa în privinţa raportului Coroanei cu Camerele, ci ce scop politic urmăreşte acuma prin acest act izolat de o atît de demonstrativă însemnătate. A crede că acest act e pur şi simplu îndreptat în contra elucubraţiunilor parlamentare ale adversarilor săi ar fi naiv. Politica sa, pe care voieşte s-o dezbrace de responsabilitate faţă cu Corpurile legiuitoare pentru că aceasta l-ar împiedica, cată să fi urmărind ţinte mai mari, asupra ajungerii cărora nu voieşte a suferi contrazicere, 

[30 decembrie 1881]

[""ROMÎNUL" E FOARTE SUSCEPTIBIL... "]

"Romînul" e foarte susceptibil unde nu trebuie să fie şi pahiderm acolo unde ar trebui să se simtă atins. 
Noi am spus că, daca - cu tot antagonismul intereselor - guvernul ar fi dorit a mănţine bunele relaţiuni formale cu Austria, modul de-a o face era simplu şi uzitat. În privirea cestiunii în litigiu se putea stabili o formă de enunţare pe care s-o fi văzut înainte de publicare ministrul plenipotenţiar al Austriei şi, daca n-ar fi găsit nimic de obiectat în privirea formei, ceea ce "Romînul" numeşte o neîntelegere s-ar fi putut evita. 
Menţinem această manieră de-a vedea şi afirmăm că e uzitată între puteri mari şi egale chiar. Ministrul de esterne putea să spuie următoarele: în mesajul cu care se vor deschide Camerele găsesc în interesul ţării de-a stabili rezerve bine definite în cestiunea Dunării, îndreptate în contra pretenţiunilor Austriei. A ne bate cu d-voastră nu voim însă. Iată forma pe care o dau acestor rezerve. Crezi că guvernul d-tale nu ne-ar căuta ceartă din cauza espresiunilor întrebuinţate? Iată modul în care verbal se poate consulta partea adversă. 
Această formă de consultare e, precum am zis, uzitată între puteri mari chiar, căci ele sondează de mai nainte efectul pe care-l vor face actele lor publice asupra puterilor vecine. "Romînul" găseşte că e o umilire. 
Nu sunt umilitoare scuzele înjosite ale d-lui Stătescu, dar o consultare prealabilă în privirea formei protestului romîn ar fi fost umilitoare. 
A suferi palme morale înaintea lumii întregi şi a fi tratat în valet diplomatic, precum a fost cabinetul Brătianu în cestiunea aceasta, nu este umilitor; dar a spune Austriei: "Te voi combate fără a te insulta şi voi chiar să-ţi iau pretextul de a te pretinde insultată, iată forma combaterii mele" - aceasta este umilitor după codul de onoare pahidermă a redactorilor "Pseudo-Romînului". 

[31 decembrie 1881]

          {EminescuOpXII 456}

          {EminescuOpXII 457}

          {EminescuOpXII 458}

          {EminescuOpXII 459}

["ŞI DUPĂ CĂDEREA... "]

2264

şi după căderea d-lui Gladstone va fi evident iarăşi esenţial alta. Ţinta oricării politici esterioare e se 'nţelege conservarea ţării şi a naţionalităţii; a găsi un sistem de purtare adaptabil tuturor împrejurărilor ce se opun acestei ţinte este un problem care face din politică mai mult o artă decît o ştiinţă, mai ales în timpi în care echilibrul european nu e stabilit în mod definitiv. 
Fiindcă după stil se recunoaşte că bucăţelele de articol din numărul de vineri al "Romînului" sunt scrise de d. C. A. Rosetti, am fi dorit ca să le şi iscălească, precum articolul din "Deutsche Revue" e iscălit. Deja iscălitura unui articol e o rezervă ce individualizează oarecum părerile unui scriitor. Neiscălit, articolul din "Romînul" e adresat de partidul liberal întreg partidului conservator întreg; iscălit, e adresat de d. C. A. Rosetti ca om politic d-lui Maiorescu asemenea ca om politic. Cu anonimul cu care vorbeşte "Romînul" s-ar fi cuvenit să ţie

["CA SĂ AIBĂ CINEVA O IDEE... "]

2257

Ca să aibă cineva o idee despre caracterul romînilor trebuie să ţie seama de următoarele lucruri: De la 1220 şi pîn' la 1818 romînii n-au avut nici un fel de cod scris. Un obicei al pămîntului recunoscut de bunăvoie de toată lumea, dreptul consuetudinar - Jus valachale cum [î]i ziceau ungurii şi polonii acestui complex de datine străbune - a regulat viaţa lor publică şi privată în curs de şase secole. 
De la 1200 şi pîn [ă ] azi romînii n-au avut revoluţie politică. Mişcările lor din Ardeal din secolul trecut se datoresc insuportabilităţii condiţiei lor sociale definită prin Unio trium nationum. A fost o izbucnire de răzbunare a unui popor prea apăsat, nimic mai mult. La 1848 ei s-au ridicat pentr-o cauză cu totul sfîntă şi legitimă: unitatea monarhiei şi existenţa dinastiei de Habsburg. În ţările romîne n-a fost niciodată mişcare agrară. 
Codicile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu sunt mai mult de drept canonic, pentru regula clerului şi pentru exerciţiul* politiei morale din partea* sfintei noastre biserici. 
Viteaz în războaie, muncitor şi cinstit în timp de pace, grăitor de adevăr, glumeţ şi senin, drept şi bun la inimă ca un copil, poporul romînesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie. (11 fevr. n-au fost romîni. Candiano grec, Pilat grec, Leca bulgar. )

          {EminescuOpXII 460}

["CEEA CE-MI ROADE INIMA... "]

2276
 Ceea ce-mi roade inima în privirea viitorului acestei ţări nu sînt ideile subversive şi de răsturnare cari profanează gurile voastre, ci lipsa voastră de caracter. Ieri republicani, să fi rămas ceea ce eraţi, Dar învingeaţi voi, dar învingeam noi, indiferent la urma urmelor, tot adevărul, tot tăria învingea. Dar nu... pipăind pulsul mulţimii, aţi simţit că ceea ce noi zicem trage mai greu la cumpănă, şi în ultimul moment... în ajunul de-a cadea, ne-aţi escamotat ideile, prefăcîndu-vă că renegaţi pe-ale voastre, că le-aţi dezbrăcat ca pe-o haină veche şi zdrenţăroasă, furînd purpura noastră nepătată. Şi aţi găsit oameni cari să vă urmeze dintre noi... ceea ce-i şi mai trist... 
Care e cauza parlamentară pentru cari d-nii Giani, Conta etc. se retrag, care cauza parlamentară şi constituţională pentru care intră în cabinet d-nul Carp şi Cantacuzino? Nici una. Nu se ştie pentru ce unii au ieşit, pentru ce ceilalţi au intrat. A fost dorinţa Coroanei, se zice. Dorinţa Coroanei nu poate fi să se joace cu convingerile noastre şi să ne demoralizeze, dorinţa ei nu poate fi a face din noi oameni fără de caracter şi fără de convingeri hotărîte. Afară de asta ea nu e în discuţie. Sau roşii guvernează rău, nu mai merită încrederea Coroanei şi atunci un nou apel la ţară e necesar, sau ei o merită şi atunci să rămînă la putere. Numai astfel lupta noastră are un înţeles, numai astfel ştim ce voim unii şi alţii. Daca e vorba de vot constituţional, fie dusă ad absurdum domnia roşiilor, rămînă Serurii desfrunziţi* cum sînt înaintea ţării, judece ţara şi, daca voieşte să-i realeagă, realeagă-i, nu vom avea nimic de zis. Dar sîntem siguri că din momentul ce dispare perspectiva sacului cu grăunţe, roşii cad şi cad pe mult timp. Ce manevră e asta de-a-i face să cază în picioare, ei cari au compromis toate cestiunile? Cază şi ei prin votul ţării, prin neîncrederea ţării, nu prin mici intrigi, nu prin suplantare cu elemente conservatoare, nu prin maşinaţiuni bizantine. Au renegat toate principiile lor. Cază prin această renegare. Să nu vedem o piesă nouă, inspirată de alte principii, jucată de aceeaşi vechi comediani. 
Dar Mihălescu a jefuit? Ei bine, Mihălescu va reapărea spălat, devenit conservator. Dar Kalinderu şi-a creat sinecură cu venituri de milioane? Ei bine, Kalinderu va deveni conservator şi-i va merge tot bine. Pînă cînd comedia aceasta? Pînă cînd panglicăria de principii, pînă cînd schimbările la faţă de pe-o zi pe alta? Sîntem copii noi, pe cari un regisor străin ne pune să ne batjocorim între noi, să ne sfîşiem pentru credinţe şi, la arătarea unei prăzi, care-i punga noastră, căci e a ţării, să ne scuipăm*** şi conservatorul să fraternizeze numaidecît cu radicalul, radicalul să devină conservator? Sîntem comedianţi cari ne batem de florile mărului pentru petrecerea şi cîştigul străinilor ce trăiesc aci? Sîntem păpuşi, îmbrăcate cînd roşu cînd alb, cari azi pun o etichetă, mîne alta, numai să ne meargă nouă personal bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Sîntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce sîntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămeşile şi partidul ca cizmele? Ceea ce-i e permis d-lui de Bismarck, de-a se juca cu partidele, în urma gloriei sale politice, e permis piticului d. Brătianu, ale cărui zile se numără pe insuccese şi ale cărui succese sînt forme goale şi mofturi? De cîte ori partidele s-au unit, nu s-au unit decît spre a face un mare rău naţiei. 
S-au unit la 66 ca să răstoarne pe Cuza Vodă. Dacă nu l-ar fi răsturnat, niciodată unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea. 
S-au unit spre a aduce un Domn străin, pentru că amînduror le convenea un Domn fără iniţiativă şi necunoscător de ţară, sub care amîndoi să-şi poată face fără control manevrele. S-au unit pentru a vota concesii Strousberg. S-au unit pentru a ceda Basarabia. S-au unit pentru a da drepturi la ovrei, s-au unit pentru a proclama regatul. Se vor uni pentru a lărgi drepturile evreilor şi a aduce colonii de semiţi în ţară. În toate dezastrele naţionale se vor uni acei pretinşi reprezentanţi ai Romîniei, acei Giani, Cariagdi, Carada împreună cu şleahta ruinată a Moldovei, unii în paza greco-bulgarilor, alţii în paza jidanilor. Greco-bulgarii şi jidanii, iată adevăraţii stăpîni ai Romîniei, care nu merită acest nume, căci nu mai e ţara romînească. Privească cineva forul* din Bucureşti, vază cele 20 000 de străini ce curg an cu an în ţară, vază mortalitatea populaţiei noastre

          {EminescuOpXII 461}

          {EminescuOpXII 462}

autohtone şi se va convinge că suntem jertfa unei colosale mistificaţii, că sub formele înnoitoare * ale statului naţional ni se escamotează, zi cu zi, pămîntul, averea, viaţa copiilor noştri, naţionalitatea. Vom spune-o noi adevărul adevărat, voi" spune-o cu, omul care n-aspiră la nimic, care aş arunca la picioarele ministrului o Stea a Romîniei ce-o poartă un trădător de ţară, un Bene-merenti ce-l poartă Oraşanu şi care aş privi ca dezonoare orice semn de graţie ce l-aş împărtăşi cu acest soi de oameni. Voi spune care-i înţelesul întregei comedii. Oricum* oricine care va vorbi ca mine, va zice poate* nişte*** oricine ar pune-o pe*** cu străini din ţară, va fi imposibil la guvern. Pentru a ajunge la guvern, conservator sau liberal fii, trebuie să faci cu ochiul unei puteri* străine, că-i vei susţine interesele. 
Îngăduitorul? Îngăduitor, da, de cîte ori voim să ne sfîşiem noi între noi, îngăduitor de cîte ori devenim oameni fără caracter şi fără conştiinţă, îngăduitor cu mişelia * şi felonia, neîngăduitor însă cu orice caracter de om adevărat, neîngăduitor cu orice talent adevărat, cu orice superioritate. Neîngăduitor cînd ar fi vorba de măsuri contra evreilor sau altor străini. Condamnînd la ocnă pe un nebun ca Pietraru, dar iertînd pe evreii cari cu singe rece sfîşie o biată muiere bătrînă care privea la înmormîntarea unui rabin, îngăduitor cu Arion, cu Boteanu *, cu hoţii de bani publici, neîngăduitor cu proletariatul agricol, care ar comite crime de mizerie, de viciile născute sub*** sa jidovime. Un painjeniş întreg de graţii domneşti s-au făcut faţă cu orice faliment fraudulos, cu orice escrocherie ar comite un străin, dar daca un romîn va comite o crimă, îi putrezesc oasele în temniţă. 

["ÎN URMA HOTĂRÎRII... "]

2264

 În urma hotărîrii luate de d. Brătianu de a părăsi puterea, confraţii noştri de la "Romînul" au cam ajuns în doaga copiilor. Chiar în numărul în care foaia, încă guvernamentală, anunţă nestrămutata hotărîre a primului ministru, se aplică partidului conservator cinci coloane pline de insinuaţiuni cari din cari mai copilăroase. 
Cînd cu sporirea lefii miniştrilor d. Brătianu declarase că poate renunţa la acest spor, că se poate sacrifica cum s-au sacrificat coreligionarii săi politici de la 1848, din cari unii au şi murit. Noi am zis: "D-zeu să-i ierte! ". Ştim pozitiv că din numărul mare de pensionari ai sultanului cari, departe de-a suferi amărăciunea exilului, huzureau de bine în străinătate, n-a murit absolut nici unul de mizerie sau de privaţiuni. Unul singur, un militar, s-a stins de nostalgie şi de dorul copiilor. Alţii, daca i-a odihnit Dumnezeu, aceasta s - a 'ntîmplat pentru că nu mai aveau zile şi pentru că o moarte avem cu toţii. Contimporani de-ai d-lor C. A. Rosetti şi I. Brătianu, confraţi în exiliu, se vor însărcina, credem, a descrie mizeria onor. tagme patriotice, care, la dreptul vorbind, în străinătate s-au obicinuit a trăi bine, pe mare şi de-a gata, încît, întorşi în ţară, nu le mai ajung zece lefuri şi zece diurne. Şi această părere a noastră, realistă cu totul, că vo pagubă pentru tară nu e dacă vrea Dumnezeu ca şi Caradalele ori Cariagdii să dea ortul popei, "Romînul" o numeşte "apel la asasinat". 

          {EminescuOpXII 463}

["PATRUZECI ŞI DOUĂ DE CORPORAŢII... "]

2264

Patruzeci şi două de corporaţii romîne de bresle productive, de grupe de oameni cari aveau o existenţă onorabilă şi asigurată prin munca mînilor lor, formau cortejul domnesc acum treizeci de ani. 
Cîte din ele or fi dispărut astăzi, cîte sunt suplantate prin străini, cîte vor fi pe calea unei dispariţiuni totale! 

["D. BRĂTIANU, CONFIRMÎND ÎNSUŞI ŞTIREA... "]

2264

D. Brătianu, confirmînd însuşi ştirea despre o radicală schimbare a cabinetului său, noi, fără a prejudeca lucrul şi fără a şti personajele politice cari vor servi a umplea golurile create de Saturn care-şi mănîncă copiii, cată să ne aşteptăm că d. prezident al Consiliului să cerce poate sprijin şi în şirurile acelor conservatori pe cari i-am putea numi dizidenţi. Ei sunt în adevăr puţini la număr şi, fiind oameni cu totul independenţi în privirea averii, culturii şi poziţiei lor sociale, mobilul schimbărilor lor politice nu poate fi căutat în goana după funcţii, după directorate de bancă ori de drum de fier, ci sau în vederi politice, greşite după noi, sau în ambiţie. 
Dar, ori una ori alta fie, oricine înţelege că, pentru a deveni cineva enamu che enasu cu Cariagdi, Carada, Giani etc., sufletul unui om bine născut cată să treacă prin peripeţii aproape tragice, asemenea lui Timon din Atena, eroul unei drame de Shakespeare. În adevăr pentru ca un om atît de prietenos, primitor, generos cum e Timon în actul I să se prefacă într-un sălbatec mizantrop, un pustnic cum e Timon în actul al Iv-lea, sufletul său cată să fi trecut prin o sumă de peripeţii ce l-au aruncat dintr-un estrem într-altul, l-au prefăcut din alb în negru, din floare de crin în mătrăgună. Seria acelor peripeţii, luată la un loc şi designată c-o singură vorbă, am numi-o fenomonologia unui suflet bîntuit de patimă. 
Se ştie că pe sfîrşitul secolului al paisprezecelea Alexandru cel Bun purta în marca Moldovei crinii Casei de Valois. Marca era împărţită în două: de o parte bourul între trei luceferi, de alta crinii. Cauza nu se ştie exact. Fost-a vasalitate, fost-a înrudirea lui de aproape cu Casa regală a Poloniei, de vreme ce Doamna era sora regelui? Dar nu asta ne importă, ci cu totul altceva. Sunt de ex. oameni la noi în ţară cari pretind că, neam după neam, vorbind şi începînd cu cel dendîi al rasei, au văzut bourul din steagul lui Bogdan Dragoş precum au văzut înflorind crinii Casei de Valois în herbul lui Alexandru Vodă. Ca un asemenea crin alb să se prefacă în ardei roşu, de provenienţă fanarioto - bulgară, iată un problem psicologic ce merită atenţie şi a cărui fenomenologie, a cărui serie de evoluţiuni, o vom împărţi în următoarele stadii: 
Stadiul întîi. Stare nervoasă de superescitare a instinctelor conservatoare c-o nuanţă de feudalism. Confundare lesne de înţeles, deşi eronată, a binehrăniţilor Pătărlăgeni cu marii criminali ai tragediilor lui Shakespeare, cu Macbeth, sau cel puţin cu Hodel, Nobilng şi Rusacov. Partidul roşu şi Vetljanca sunt încă sinonime. 

          {EminescuOpXII 464}

          {EminescuOpXII 465}

D. Brătianu, un fin cunoscător de oameni, deduce din această superescitare că conservatorul nostru are multă stofă de om de stat, dar nu i-o spune singur, căci nu se poate abţine de la ironia de a pune pe onorabilul Costinescu să-i facă această declaraţie de dragoste. E întîiul moment de umilinţă în viaţa unui conservator adevărat, cînd suportă a fi lăudat de onor. Costinescu. Un amic răutăcios [î]l întreabă dac' ar primi un portofoliu de la roşii. El răspunde încă cu indignare "Jamais! ". 
În stadiul al[doilea] picătura de stofă de om de stat au început să înăcrească, să fermenteze în sufletul pur ca laptele a conservatorului. Oare daca, ferească Dumnezeu, ţara ar avea perspectiva unui război, nu e de datoria stofei de-a intra în cabinet? Atunci: jos micile împărecheri de partid, sus ţara! Amicul cel răutăcios îi observă cu oarecare sfială că-n asemenea caz rămîne liber să susţie guvernul ca deputat, precum o face asta orice partid cumsecade cînd sunt atît de grave interese la mijloc, chiar daca ministru de finanţe ar fi Simeon Mihălescu, la Instrucţie învăţatul Costinescu, iar la Justiţie Arion, care a mai fost o dată, dar de-atunci s-a mai perfecţionat întru ale justiţiei în Academia de la Văcăreşti. 
Stadiul al treilea e, ca şi-n tragedii, culminaţia. Dar daca tînărul om de stat ar putea dicta în cabinetul Brătianu? Daca pentru el s-ar dizolva Parlamentul şi în cel nou ar veni alte elemente, viguroase, daca pe ruinele partidelor din trecut ar răsări formaţiuni nouă mai compatibile cu spiritul de progres al Regatului? Daca l-ar aproba partidul conservator tînărul cu stofă n-ar fi indispus a primi un portofoliu. 
Stadiul al patrulea începe prin scene de cochetărie între tînărul om cu stofă şi iluminatul partidului, d. Sihleanu. Stranele ocupate de sfinţii Serurie, Carada şi Fundescu zîmbesc cu satisfacţiune la această reprezentaţie. Daca l-ar aproba, nu partidul conservator, dar amicii săi ar fi mai mai gata să primească un portofoliu. 
Stadiul al cincilea şi cel din urmă - tînărul cu stofă a lunecat şi intră, fără să-l mai aprobe amicii, dar sperînd a-i atrage după el. Peste noapte apare decretul. "D. X numit ministru al Nostru secretar de stat la departamentul cutare. Semnat: Carol îngăduitorul". 
Tînărul îşi face intrarea pe banca ministerială. Glasul său, deşi cam ascuţit, e tremurător de emoţiune. 

Ce minuni! Menajeria nu rînjeşte... dimprotivă
 Ea la glasul lui subţire se arată milostivă. 

Apoteoza dramei a şi 'nceput cu mult foc begnal şi cu prapuri pe uliţă, iar din partea binehrăniţilor Pătărlăgeni cu sugere a la kilometru. În În orice caz mare efuziune de sentimente patriotice şi de vin profir. 

CREDITUL MOBILIAR (1) 

2264

Proiectîndu-se înfiinţarea unei bănci în companie numită Credit Mobiliar avem în Romînia spectacolul comic de-a vedea foile invocînd cînd naţionalitatea, cînd patria, cînd libertatea, pentru a recomanda publicului întreprinderea aceasta. 

          {EminescuOpXII 466}

          {EminescuOpXII 467}

Între fondatorii acestei bănci întîmpinăm în adevăr o sumă de nume cunoscute, începînd cu inevitabilul prinţ Dumitru Ghica şi sfîrşind cu onor. redactor al "Romînului" pe care ne-am obicinuit a-l vedea participînd la toate afacerile de-o lucrativitate oarecare. 
Publicul văzînd pe de o parte o companie de nume atît de cunoscute, pe de alta zgomotul produs prin ziare, înclină a crede că e vorba de-un institut de aceeaşi utilitate ca Banca Naţională sau Creditul Funciar bunăoară, pe cînd în realitate bancheri străini, cu alaiul de nume romîneşti menite a-i populariza, vor să neguţeze pe picior mare la bursa viitoare din Bucureşti înfiinţînd ceea ce se numeşte o  
Aşadar, ca să punem odată capăt acestei inclarităţi şi vîrtejului de speranţe, vom spune că există două soiuri de operaţii de bancă: operaţii de comerţ şi operaţii de speculă. 
Operaţiile de comerţ pe cari le face orice bancher din piaţă şi Banca Naţională asemenea sunt: primirea în depozit de capitale de la particulari şi plasarea lor în titluri clasate c-un venit sigur; virimente, adică trecerea unei sume de la creditul unui client la creditul altui client; scontare de bilete la ordin şi de poliţe; încasarea sau plata poliţelor din locuri depărtate; arbitrajul, adecă cumpărătura poliţelor de pe pieţele unde au cursul mic, pentru a plăti cu ele datoriile pieţei proprii; conturi curente, adecă înregistrarea tuturor fondurilor primite de la un negustor precum şi a cheltuielelor făcute în numele lui ş. a. 
Pentru oricine e evident că bancherul comercial e un om de încredere ce trebuie să-şi fi cunoscînd clienţii şi clienţii pe el, şi că afacerile sunt în cea mai mare parte pe deplin sigure. 
Banca Naţională în fine, cu tot numele specios, nu e decît o bancă comercială care uneşte cu operaţiile ordinare pe acea de emisiune a unor bilete plătibile a vista şi la purtător. Ea nu dă credit decît la puţine case, pe poliţe cu mai multe semnături de-o incontestabilă solvabilitate şi trase asupra unor afaceri deja consumate. 
La Creditul Fonciar baza creditului acordat e un imobil ipotecat, garantat prin solidaritatea tuturor proprietarilor; la bancă baza creditului acordat e averea existentă a negustorului, plus afacerea consumată deja, de ex. o vînzare de grîu, plus indosarea mai multor semnături solvabile. Valoarea intrinsecă, reală a titlurilor e cunoscută, venitul lor e sigur - titlurile se numesc clasate; preţul lor, afară de neînsemnate oscilaţiuni, se regulează prin venitul ce ele produc. Atît institutele de credit ipotecar cît şi cele de credit comercial au deci o bază materială cu desăvîrşire solidă. 
La un credit mobiliar lucrul nu este astfel; cel puţin n-a fost nicăiri după cît vedem din istoria creditului mobiliar din Franţa, din Scoţia şi din alte părţi. 
Vom încerca să dăm o schiţă istorică a celui dendîi institut de soiul acesta, stabilit 81 r în Franţa prin decretul de la 18 noiemvrie 1852 cu numele de Societe Generale du Credit Mobilier, fondată c-un capital de 60 milioane şi avînd la nevoie facultatea de-a emite obligaţiuni de 600 milioane. Fondată de fraţii Pereire, nume ce-l aflăm şi între fondatorii actualei societăţi, ea a fost prototipul celorlalte, cărora impulsul agiotajului le-a dat naştere în Spania, Germania, Austria şi Elveţia. Iată, operaţiile ce le făcea conform statutelor. 
1) Subscripţiune şi cumpărare de titluri ale statului - va să zică emisiune de titluri - precum şi de acţii şi obligaţiuni ale diferitelor întreprinderi industriale sau de credit ale societăţilor anonime de căi ferate, canaluri, mine şi alte lucrări publice cari (sau există) sau se vor fonda în viitor. 
Să analizăm această operaţie. 
Statul escrie un împrumut. Creditul Mobiliar se 'nsărcinează să i-l plaseze. Institutul are destule mijloace ca să producă o mişcare artificială la bursă; pune douăzeci de agenţi cari să caute a cumpăra titlul şi numai patru cari să-l vînză. Capitalistul e răpit de acest vîrtej artificial; el nu înţelege că aceeaşi bancă cumpără şi vinde totodată. şi, după ce titlurile sunt plasate c-un cîştig mare, e cu totul indiferent pentru bancă daca ele sunt bune sau rele, productive sau improductive. 
Se aude că în munţii Buzăului s-ar afla aur. Se formează o societate anonimă pe acţiuni pentru esploatarea minei şi Creditul Mobiliar se 'nsărcinează să le plaseze. Creditul produce hausse la bursă, le vinde bine şi acum rămîne ca acţionarul cel din urmă să vază dacă există sau nu aur la Buzău. Poate să nu fi existînd deloc. 

          {EminescuOpXII 468}

Să se ţină bine minte. Creditul Mobiliar se ocupă nu cu întreprinderi cari există, ci cu cele ce se vor fonda de acum înainte, a căror productivitate e cu totul necunoscută şi speculează pe speranţa acestei productivităţi. Daca se 'ntîmplă însă să cumpere titluri a unor întreprinderi existente, preocupaţiunea Creditului nu va fi deloc valoarea intrinsecă a titlurilor. Din contra, acţiuni industriale vechi, clasate, a căror valoare e cunoscută, nu dau loc la operaţii de bursă. Cu cît titlul e mai sigur cu atît speculaţia se depărtează de el, îl părăseşte pentru acţiile unei întreprinderi nouă, pe nesiguranţa valorii cărora se cîştigă mai mult. Creditul Mobiliar urmează deci regula pe care o urmează orice om ce are bani disponibili şi vrea să opereze cu ei par comptant. Alege o hîrtie discreditată, pentru ca mai tîrziu, cînd se suie cursul, s-o vînză. Deci Creditul Mobiliar poate cumpăra titluri rele, improductive, cu preţuri scăzute, să producă în mod artificial o hausse la bursă, să le desfacă pe preţuri urcate şi să-şi spele mînile în apa nevinovăţiei ca Pilat din Pont. 
Afară de asta creditul era îndreptăţit de a mai face următoarele operaţii: 
 2) Emisiunea de obligaţiuni proprii pentru o sumă egală cu cea plasată în subscripţiuni şi cumpărări. 
3) Vînzarea sau amanetarea tuturor efectelor, acţiunilor şi obligaţiunilor cîştigate şi schimbarea lor pe alte hîrtii de valoare; 
4) Propunerea, cesiunea şi executarea de împrumuturi şi întreprinderi de lucrări publice de tot soiul; 
5) Împrumuturi Lombard pe amanet de acţii sau obligaţiuni, credit contocurent; 
6) Primirea de depozite în contocurent; 
7) Incasso în contul societăţilor mai sus numite, plata cupoanelor lor de dobînzi şi dividende şi alte mandate; 
8) Instituirea unei case de depuneri pentru toate titlurile acestor întreprinderi. Alte afaceri erau oprite, şi anume banca nu putea face specule pe timp la bursa sau specula pe premii. 
 Dar afaceri de report [î]i erau permise deşi acestea constituie o speculă de bursă cari forma o însemnată parte a tranzacţiunilor creditului mobiliar. 
 Aşadar afacerile Creditului Mobiliar sunt operaţii de haute-finance şi... de speculă de bursă. 
 În anul întîi Creditul Mobiliar Francez n-a făcut decît afaceri pe cari le fac toate casele mari de bancă. În acel an a dat din asemenea afaceri un venit net de 7 582 722. 
În anul al doilea a creat trei întreprinderi: Societe des Immeubles de la rue de Rivoli, Societe Maritime, Societe de Chemins de Fer Autrichiens. Beneficiile treceau peste zece milioane. 
În anul al treilea societatea era în apogeul ei; întreprinderi varii i-au adus un beneficiu de 31 870 776 fr. 
Dar chiar în acel an dările de seamă ale societăţii începură a deveni obscure şi mai puţin amănunţite. 
La 1860 se declară o pagubă de 7 933 136 fr.; iar la 1867 fondatorii societăţii, cari o admnistraseră în mod dictatorial, se retraseră. În adunarea acţionarilor de la 30 noiemvrie 1867 succesorii lor mărturisiră că pagubele se ridicau la... 47 542 000 franci. Societatea a trebuit să lichideze. 
Ce s-a găsit în bilanţ? 
Că societatea Creditului Mobiliar era creditoare Companiei Imobiliare pentru 80 de milioane şi că aceasta din urmă, încărcată de maidane şi case ce nu le putea nici vinde, nici închiria, nu era în stare a plăti nimic. 

Totodată cată să recunoaştem, zice , că răul ar fi ost şi mai mare daca s-ar fi emis pentru 600 milioane sau pentru un miliard două sute de milioane, obligaţiuni de-ale societăţii, precum ne puteam teme cîţiva ani (lucru pe care l-a refuzat guvernul) sau daca societatea ar fi parvenit a pune în serviciul său o bancă de circulaţie. S-ar fi ajuns la o catastrofă cel puţin egală cu aceea a lui Law. 

          {EminescuOpXII 469}

Iată dar ce este Creditul Mobiliar. O încercare de-a monopoliza toate întreprinderile din ţară, împrumuturi, construcţii, lucrări publice, fie ele oricît de hazardate. Odată titlurile desfăcute prin manipulaţii de bursă, treaba acţionarilor dacă ele produc ceva sau nu. 
Din parte-ne se 'nţelege că nu putem opri pe nimenea de a-şi întrebuinţa capitalul cum pofteşte. Dar orice capital nu se poate întrebuinţa decît în anume moduri: sau în esploatare, servind a plăti pentru muncă, sau plasat în împrumuturi ipotecare, sau în negoţ, ajutînd schimbul de mărfuri, sau în fine... în speculă. Pentru milionari, pentru Rothschild şi Pereire, specula e cea mai rentabilă pentru că ei o dominează; pentru capitalistul mic este de recomandat plasarea în titlurile unor întreprinderi nu viitoare, ci deja existente, al căror produs e ştiut, al căror venit e sigur. 
Aşadar liber e oricine de-a specula capitalul său; legile o permit. Dar sigur este că prin speculă averea tuturor nu cîştigă nimic. Ea cîştigă prin producţie, prin negoţ, nu prin joc de bursă. 
Precum zece oameni muncesc împrejurul unei mese de joc de cărţi ziua şi noaptea, fără ca suta de galbeni ce-o au toţi împreună să se 'nmulţească sau să scază, ci trece numai din mîna celui naiv în mîna celui abil - o deplasare a aceleiaşi averi - aşa e şi aci. Milionarul abil care dominează bursa şi mişcările ei, care, cînd vinde acţii de Panama produce hausse iar cînd cumpără acţii sigure ale Băncii Naţionale, produce baisse, va încasa diferenţele de la publicul întreg, ba va atrage din ce în ce mai multe capitaluri din provincie, detrăgîndu-le agriculturii, comerţului solid şi întreprinderilor solide şi aruncîndu-le în vîrejul unor întreprinderi nouă, cu viitor necunoscut şi c-o producţiune nulă poate. 
Ceea ce-am dori însă e ca presa să nu facă dintr-un institut a cărui esenţă e specula, producerea de hausse şi baisse la bursă, fără privire la valoarea intrinsecă a titlurilor speculate, un institut naţional menit a ridica comerţul, industria şi agricultura. 
Nu voim deloc să discredităm societatea. Nu-i cunoaştem încă statutele, nu ştim ce anume operaţii va face. Poate chiar că ce[e]a ce este a se fonda la noi să fi avînd cu totul caracterul unei bănci comerciale. Ceea ce constatăm însă este că societăţile cîte s-au format sub acest titlu pîn' acum au fost societăţi de acţionari, al căror capital au fost în esenţă întrebuinţat la specule de bursă asupra unor titluri neclasate încă, bazate pe întreprinderi viitoare, c-un produs incert; titluri al căror preţ de bursă se regulează, nu prin venitul ce produc, ci pe speranţa unui venit, sau şi mai rău, pe speranţa că ele se vor urca pîn-la ultimo, indiferent daca valoarea lor intrinsecă reprezintă ceva sau nu. 
Facultatea pe care o bancă ca aceasta, , o are întru a urca un titlu, oricît de lipsit de valoare intrinsecă, pînă ce-l vinde, şi a scădea un titlu oricît de solid, pînă ce-l cumpără; facultatea de-a urca cursurile tuturor efectelor ei de portofoliu cînd face bilanţul, pentru a împărţi dividende fictive, luate din capitalul primitiv; în fine puterea de a detrage capitalul celor lesne crezători din întreprinderi productive şi a-l abate la întreprinderi hazardate, toate acestea nu ne permit să ne felicităm tocmai mult de înfiinţarea ei. Dar, pentru a nu prejudeca, mărturisim că din cele scrise pîn' acum nu putem decît presupune statutele ei. Daca operaţiile indicate în ele vor fi identice sau analoge cu cele din statutele Societăţii Generale de Credit Mobiliar din Franţa, nu va mai fi îndoială că noua bancă e prematură pentru ţara noastră şi de un folos foarte discutabil chiar pentru ţările acelea în cari practica şi uzanţele creditului sunt mai cunoscute decît la noi. 

          {EminescuOpXII 470}

CREDITUL MOBILIAR (2)

2264

 Continuăm prin a cita luminoasa dare de seamă pe care un economist german o face despre activitatea Creditelor Mobiliare. 

Semnul caracteristic al tuturor acestor institute este speculaţiunea. Pentru* speculaţiune însă societăţile anonime (pe acţii) nu sunt potrivite. Societăţi anonime speculante aduc pagubă atît proprietarilor lor, adecă acţionarilor cît şi publicului. Ne mărginim la următoarele argumente esenţiale. 
1) Afacerile de speculaţiune cer, după natura lor, o mare esperienţă de afaceri, o estraordinară repejune de concepţie şi de deciziune. Corespunzînd în genere pe cale telegrafică pentru a încheia asupra a milioane, neavînd adesea decît un minut de reflecţie, societatea nu poate merge bine. Directori cari ar poseda asemenea calităţi nu se găsesc, pentru că asemenea oameni preferă a-şi face afacerile lor proprii. Dar daca se găsesc şi li se dă puterea discreţionară cerută, atunci societăţile sunt în pericol ca directorul lor sau să proceadă cu prea mare cutezanţă sau să esploateze situaţia în folosul său propriu, lăsînd numai şansele rele pe seama societăţii. Aceasta au dovedit-o procesul acţionarilor Creditului Mobiliar intentat consilierilor de administraţie, cari au fost condamnaţi în prima instanţă la plata a 60 milioane franci. Consiliarii de administraţie ai Creditului Mobiliar au cîştigat averi imense, pe cînd societatea mergea spre faliment. 
 Ani întregi se făceau cătră finitul anului tot soiul de manopere de bursă şi jurnalistice. (In sferele bursei se susţinea că faimoasa ştire tătărască despre luarea Sevastopolului fusese comandată de creditul Mobiliar. ) Aceste manopere aveau de scop de-a ridica cît se poate de mult cursul efectelor din cari consista portofoliul Creditului Mobiliar. Bilanţul se 'ncheia dar cu cursurile cele mai urcate şi se 'mpărţea o dividendă mare care în realitate absorbea o parte a capitalului acţiunilor; căci dacă s-ar fi făcut bilanţul cîteva săptămîni mai tîrziu, după ce cursurile scăzuseră la nivelul lor natural, ar fi rezultat un deficit al capitalului primitiv. 
 Fiindcă aceste institute se fondaseră pentru motive de agiotagiu, adecă fiindcă subscripţiunile nu se făcuseră din capul locului decît cu intenţia de-a urca cît se poate de sus acţiile nouă şi de-a le vinde cu agio, proprietarii aciia ai acţiilor cari rămîneau cu ele la urmă erau totdeuna în pagubă. Acţiile celor mai multe institute de credit stau sub pari: acele ale Creditului Mobiliar, nominal de 500 franci, urcate odată pînă la 1300 franci şi mai sus, au scăzut la 1869 la 162 franci. 

          {EminescuOpXII 471}

          {EminescuOpXII 472}

2) Institutele acestea nu sunt stricăcioase numai proprietarilor lor ci şi publicului. Faptul că unili speculanţi, precum Rothschild, Pereire şi alţii au cîştigat multe milioane cu operaţii financiare a orbit publicul într-atîta că se lăsă ademenit de făgăduinţa de-a ajunge, pe calea puterii financiare colective, la aceeaşi ţintă. Făgăduinţa unor dividende mari se primi cu credinţă după exemplul evident al oamenilor din haute finance. Aşadar nu numai că s-a subscris capitalul primitiv al unei mulţimi de institute de credit. ci s-au primit de bunăvoie şi obligaţiile lor. Institutele de credit, la început în perplesiate ce să 'nceapă cu capitalul, căci o bancă are nevoie de timp pentru dezvoltarea ei ca orice altă afacere, nu s-au mulţumit numai cu a cumpăra efecte de bursă, ci participară la o mulţime de întreprinderi nouă pentru esploatarea de mine, fabrici şi alte stabilimente industriale, şi nu arareori se cumpărau afaceri vechi cari nu se rentau ca bază a societăţii acţionarilor. Căci un timp oarecare era de sine înţeles între speculanţi, că întreprinderi bune le esploatează cineva singur pe seama sa, iar cele rele se lasă unor societăţi de acţionari, întrebuinţîndu-se fraza comună "că numai esploatarea în mare are perspectivă sigură de succes". Astfel, detrăgînd capitalul ramurilor de industrie deja existente şi îndreptîndu-le spre o plasare mai puţin rentabilă, pentru că nouă, au căşunat o mişcare neeconomică a capitalului care trebuia să perturbe atît strîngerea de capitalii cît şi cîştigul lucrătorului. 

 Ca dovadă uimitoare de exactitatea deplină a descrierii economistului german că esenţa unei asemenea întreprinderi este specula servă procedimentele de la noi. 
Creditul Mobiliar nu există încă. Statutele lui sunt necunoscute, n-au fost tipărite încă; nici un decret al regelui n-au autorizat existenţa societăţii. 
Ministerul Comerţului şi Lucrărilor Publice de la noi e abia în stadiul de-a se informa daca persoanele fondatorilor sunt onorabile şi daca instituţia poate fi în folosul comerţului. 
Ei bine, deja se speculează acţiile neexistente ale unei societăţi neexistente. 
Va să zică oameni cari au banii lor plasaţi în înscrisuri ipotecare, în poliţe, în efecte ale statului romîn, tot efecte sigure, vînd aceste efecte sigure spre a cumpăra acţiile neexistente ale unei societăţi neexistente! Nimeni nu ştie nici ce va face societatea viitoare, nici ce soi de întreprinderi va încuraja - totul e cuprins în haosul viitorului. Dar tocmai pentru că nimic nu e sigur, tocmai că pentru că nesiguranţa absolută dă loc la speranţe exagerate, specula a şi pus mîna pe ficţiune şi o vinde drept bani buni. E cu totul indiferentă pentru speculatori valoarea intrinsecă a viitoarelor titluri. Ei ştiu că la orice nouă emisie patronată de nume cunoscute se naşte hausse în piaţă şi cestiunea principală e de-a vinde pînă e hausse. Dar, precum vede oricine, ei nici nu au titlurile în mînă. Mai mult! N-au nici banii necesari pentru a le cumpăra, adecă n-au nimic, nici bani, nici efecte, şi cu toate astea cîştiga bani. 
Rugăm pe oricine să aprecieze aceste împrejurări şi să-şi facă o judecată despre soliditatea lor. 

CREDITUL MOBILIAR ŞI JOCUL DE BURSĂ (3)

2264

 Tratînd materii financiare într-un ziar cotidian, avem două greutăţi de întîmpinat. Una rezultă din subtilitatea materiei. Jocul de bursă, cu toate halucinaţiunile lui, ar cere un spaţiu mai întins decît coloanele unei foi. Mai ales în lumea speculei intră tot ce o societate omenească are nesănătos, ruinat, pospăit, începînd cu culisele teatrului şi sfîrşind cu culisele bursei. 

          {EminescuOpXII 473}

Toată lumea 'şi aduce aminte de afacerea Stroussberg; de acei duci şi conţi silexiani cari treceau drept fondatori ai societăţii, ale cărei acţii le emitea o ... papa Stroussberg. 
Plasat-au acei oameni fondurile lor disponibile în acţii Stroussberg? Ce să plaseze cînd n-aveau nimic? Dar au plătit poate primul vărsămînt şi au jucat asupra diferenţei, pe prime pînă la liberarea integrală a acţiei sau, şi mai rău, au căpătat un număr de acţii gratis pentru iscălitura pusă sub documentul primitiv al fondaţiunii. 
Dînd Dumnezeu s-avem şi noi bursă în ţară, vom avea ocazia de-a descoperi manoperile încîlcite ale agiotajului şi a le descrie aşa încît oricine să le priceapă. 
Aşadar, cum am zis, subtilitatea materiei e o greutate. Pe puţine coloane trebuie să spunem mult, într-o formă nu prea concisă căci s-ar îngreuia înţelegerea. 
A doua greutate e recapitularea continuă. Fiecare număr de gazetă e o scriere de sine stătătoare, încît cetitorul trebuie să 'nţeleagă tot ce-i spui făr' a pretinde de la el ca să-ţi fi citit şi numărul trecut. 
Aşadar recapitulăm zicînd: operaţiile de bursă se deosebesc esenţial în operaţii comerciale şi de speculă. 
Cele comerciale sunt: negoţ de aur şi argint, schimb de bani, depozite, virimente, arbitraje cambiale, scont, conturi curente, emisiune de bilete la purtător, împrumuturi ipotecare, comisiuni. (Definiţia pe scurt a acestor operaţii în numărul d-alaltăieri. )
Cari sunt operaţiile de speculă? 
În esenţă foarte unilaterale: cumpărare de acţii sau de titluri en gros şi specularea lor la bursă en detail. Acesta este cercul de activitate al marilor bănci (Rothschild, Bleichroeder, Pereire), acesta în fine al Creditului Mobiliar. 
Dar o bancă comercială nu cumpără acţii şi titluri? 
Nu. 
Ea le ia în comision, de crede că sunt bune, şi trebuie să se 'ncredinţeze daca sunt bune, pentru că cei dendîi cărora le va vinde titluri sunt clienţii ei proprii, negustorii şi capitaliştii cu cari are a face de 30 - 40 ani şi mai bine, sunt aciia care formează sfera creditului unui bancher comercial. Dar în comision le ia. Pentru un mic comision plătit de Societatea Acţionarilor, pentru altul şi mai mic, plătit de clienţi, bancherul comercial desface acţii bune ale unor întreprinderi industriale cu preţul lor normal, fără speculă, fără agiotaj. În cît le-a primit, le dă. Cîştigul poate fi mare numai daca afacerea e mare; încolo e foarte normal, precum şi plasarea e normală. Numai capitaluri disponibile i se pun la 'ndemnă întreprinderii. Nu-şi vinde nimeni moşia ca să cumpere acţii. 
Altfel e banca de speculaţie, altfel Creditul Mobiliar. 
Acesta cumpără toate acţiile unei întreprinderi (en gros). Indiferent daca întreprinderea e bună ori rea. Apoi le revinde în detail prin speculaţie, beneficiind totdeuna de diferenţe. 
Ne va 'ntreba cineva cum se face speculaţia? 
Ne vom încerca s-o descriem. 
Să presupunem că e a se construi un drum de fier de la Bucureşti la Cernavoda care costă 50 de milioane, împărţiţi în 100000 de acţii cîte 500 franci de plătit în patru termene. Va să zică titlul provizoriu pentru întîiul vărsămînt costă 125 franci, total 12 500 000 pe care  [î]i varsă, cumpărînd astfel totalitatea titlurilor provizorii. 
De 'ndată ce titlurile promit a se emite, oricare ar fi valoarea intrinsecă, ele sunt sigure de o hausse. De ce? Numai şi numai pentru că toţi speculanţii de profesie ştiu că, pe cît banca de speculaţiune emite, titlurile se vor urca. 
Această hausse este atît de lesne de prevăzut încît în vederea ei se naşte un fel de cerşetorie de-o speţie cu totul modernă, necunoscută în timpii reacţiunii. 
După textul actului de fondaţiune acţionarii au să verse echivalentul hîrtiei lor în patru termene. Toate acţiunile le-a luat Creditul Mobiliar. 
Numaidecît Creditul sau sindicatul ei de capitalişti e asaltat cu cereri: oameni din societatea bună, dame din lumea mare, diplomaţi, balerine, judecători, săbiuţe politice vin a solicita cu multă umilinţă la uşa bancherului, care 20, care 60, care 100 de titluri provizorii. 

          {EminescuOpXII 474}

 Bancherul de comerţ are şi el amicii lui: negustori angrosişti, proprietari mari, meseriaşi însemnaţi, arendaşi bogaţi, tot oameni cari 'şi învîrtesc capitalul în sudoarea frunţii, cu munca. 
Dar iată amicii unei  cum s-ar zice franţuzeşte, şi le demi-monde. 
Şi credeţi că refuză "înalta bancă" de-a le da acestor oameni acţii? 
Ferit-a sfîntul. 
Nu-i vorbă, să plaseze serios nu vrea niciunul. Nici n-au fondurile cuviincioase pentru a cîştiga proprietatea integrală a acţiunilor pe cari le solicită. 
Dar toţi ştiu că aceste acţii se vor cota în hausse la bursă, din ziua întîia chiar, că speculatorii se vor arunca ca lupii asupra lor, rupîndu-se care pe care să plătească o primă de 50, 100, 500 de franci chiar; că vor cumpăra pînă ce ţine vîrtejul cu 150, cu 200, cu 600 franci chiar, un titlu... provizoriu, care-a costat... cît? 
125 franci al pari! 
 Dar cum va produce Creditul Mobiliar acest vîrtej? 
Va împărţi titluri provizorii: 250 000 (nominal la plata integrală 1 milion) unor persoane a căror aprobare şi vorbă sunt folositoare succesului afacerii, dar cari n-au nici atîta capital încît să-şi poată păstra chiar timp scurt acţiile. Asta-i prima categorie: alaiul fără parale. 
250 000 la persoane, asemenea în condiţii sociale înalte, dar destul de bogate pentru a conserva titlurile. Alaiul cu parale. 
250 000 la speculatorii de rînd şi culisieri. Caracuda. 
Preste tot 750 000 franci împărţiţi în 6 000 titluri provizorie din care fiecare dă dreptul la achiziţia ulterioară a unui titlu definitiv de 500. 
Cîteşitrele soiurile de oameni, lume mare, jumătate lume şi culise, de orice categorie s-ar ţinea, diplomat sau galopin, balerină sau adiutant domnesc, gazetar sau cinstit episcop, aşteaptă, prevede dar mai cu seamă prezice hausse asupra acţiunilor. Toată puterea interesului lor îi face să vrea hausse. 
Sub asemenea auspicii se deschide bursa. Capitalistul serios şade la un colţ. Îl cam tentează zgomotul. Ar vrea şi n-ar prea vrea. 
Dar ceea ce-am numit noi alaiul fără parale nu-şi poate păstra titlurile. Cei 150, 300, 450 franci ce i-a pus fiecare din sărăcimea înaltă în titluri, devin simţitori prin lipsa lor. Ei vor să-şi realizeze hîrtiile. 
Titlurile se oferă la bursă. 
Ce face banca de speculaţie sau Creditul Mobiliar? Le lasă să vînză pe orice preţ? Nu. Le cumpără ea singură cu primă. Plăteşte 10, 20, 30 procente primă. Nimica toată la 250 000. 
Vînzătorii sunt încîntaţi de-a fi realizat un beneficiu ş-o spun în gura mare, cu păreri de rău că n-au putut aştepta încă cîteva zile pentru a vinde c-un curs şi mai ridicat. Dar au vîndut sau a[u ] conservat acţiile lor? Puţin importă. Vorbele lor sunt folositoare creditului afacerii şi atrag capitalurile. 
 Daca capitaliştii tot se mai sfiesc de-a cumpăra noua valoare, există un mijloc în genere infailibil de a-l atrage: acela de-a face să-i joace pe dinaintea ochilor o mare mişcare de afaceri. 
Daca capitalistul vede vînzîndu-se succesiv la bursă douăzeci de mii de acţii ale Creditului Mobiliar, sau patronate de el, c-un preţ care oscilează uneori, dar care în linie generală se tot urcă mereu, de fier să fie şi tot se ispiteşte să cumpere. şi 'ntr-adevăr, îşi zice el, un titlu de 125, care se vinde azi cu 150 nu va face mîni 160, poimîni 170? Mai ştii? 165 tot o fi făcînd daca se vinde cu preţul acesta, daca căutarea lui e egală cu oferta, ba chiar superioară, daca beneficii considerabile au fost realizate de-o mulţime de persoane onorabile şi de consideraţie cari au cumpărat, revîndut şi şters diferenţele, 
 Sărmanul de el! 
El nu ştie că Creditul Mobiliar însuşi a vîndut şi a cumpărat înaintea ochilor lui; că acest vîrtej de afaceri a fost jucat anume pentru el casă-i ia ochii şi să-l atragă în vîrtej cu bănişorii lui, strînşi unul cîte unul cu greutate. 

          {EminescuOpXII 475}

Dar cine-o ştie asta? Nimeni. 
Cei abili se cam îndoiesc ei, dar la urmă ce le pasă. Daca ştiu taina, cîştigă şi ei asupra diferenţelor şi pace bună. Dar chiar cei abili nu sunt siguri. Pentru că, cînd agenţii de schimb merg în fiece dimineaţă să ia ordine de la Creditul Mobiliar, sau de la , li se dă la unul sau doi din ei ordin de-a vinde (ofertă puţină) şi la patruzeci sau cincizeci ordin de-a cumpăra (căutare multă). Dar nici un agent de schimb nu ştie ordinile date confraţilor lui, nici ştie de cătră cine i-a fost date. 
Legea, reglementele, obiceiul şi, mai mult decît orice, interesul lor propriu îi face pe toţi foarte discreţi. 
Astfel se petrec lucrurile. 
În măsura în care capitaliştii serioşi cumpără titlurile urcate prin aceaste comedie, Creditul Mobiliar augmentează ordinile de vînzare sau diminuează ordinile de cumpărare, după curs, nu zi cu zi, ci sfert de ceas cu sfert de ceas, pînă ce toate titlurile sau cea mai mare parte a lor sunt plasate. 
Să admitem acum că în decursul acestei operaţii prima s-a ridicat numai cu 30 procente. La fiecare titlu provizoriu ar fi un cîştig de 37, 50, adecă titlul provizoriu de 125 s-ar vinde cu 162, 50, lucru nu tocmai de mirare cînd am văzut titlurile primului vărsămînt al Băncii Naţionale vînzîndu-se cu 500. 
Ştim de la 'nceput însă că 6 000 titluri au fost împărţite al pari la alaiuri. Va să zică Creditul Mobiliar a speculat numai 94 000. 
De la 94 000 titluri cîte 37, 50 primă e în total............... 3 525 000 
Dar a cheltuit spre acest scop: 
1. Prima de 10 procente plătită subscriptorilor din înalta sărăcime......... 25 000
2. Curtaj (samsarlîc )............................................................ 305 500
3. Gazetarii, administraţia, pierderile....................................... 144 500
 475 000
 [rest] 3 050 000
Adecă un cîştig de 3 milioane, învîrtind un capital 12 1/2 milioane în curs de două - trei săptămîni. 
Daca însă banca ar fi plătit integral emisiunea toată şi ar fi emis titlul cu 500, al pari, cîştigul era de patru ori pe atît de mare, era de 12 200 000 învîrtind un capital de 50 000000 cîteva săptămîni. 
Precum se vede din cele de mai sus, asemenea operaţii de bursă nu se pot face de bancheri de comerţ. Numai o  cu zeci de milioane capital disponibil sau numai o Societate de acţionari al căreia capital se 'ntrebuinţează la agiotaj poate întreprinde a urca şi scădea titlurile după voinţă. Pentru a înlătura contramina, adecă a împiedeca operaţiunile în senz invers al altor case puternice, cari ar zădărnici şi hausse şi baisse a bancherului sau a Creditului Mobiliar, casele acestea se atrag asemenea cu o parte alicotă la cîştig, ceea ce se cheamă a le primi în sindicat. 
Toate operaţiile acestea sunt independente de caracterul oamenilor. Bărbaţii cei mai onorabili cari-ar lua parte la cumpărarea en gros şi speculaţiunea en detail de titluri nouă nu se pot purta altfel decît cum le dictează natura întreprinderii lor. Ceea ce e rău e natura însăşi a operaţiunilor de  şi de credit mobiliar, nu oamenii ce le fac. 
Ne rezervăm pentru altădată a arăta dezastrele morale ce le cauzează asemenea întreprinderi, precum şi crizele comerciale cărora le dau naştere mai cu seamă pe o piaţă de efecte relativ nouă, inesperientă, ademenită cu atît mai lesne de lăcomia cîştigului. 

          {EminescuOpXII 476}

["UNUL CÎTE UNUL ZIARELE ROMÎNE... "]

2264

 Unul cîte unul ziarele romîne cad ca muştele în luptele Creditului Mobiliar. Din articolele lor pe cît de pîine de laude pe atît lipsite de cunoştinţe elementare chiar asupra acestui soi de speculă, aflăm că între fondatori sunt o sumă de nume romîneşti, începînd cu inevitabilul prinţ Dumitru Ghica, prezidentul tuturor societăţilor posibile şi imposibile, şi sfîrşind cu redactorul "Romînului", participator abil la toate afacerile de-o lucrativitate oarecare, cari nu cer decît un capital intelectual de patru clase primare şi un capital moral egal cu zero. 
Singura rezervă pe care-o putem admite pentru o sumă de oameni cumsecade, ostaşi, bancheri, mari proprietari de imobile, cari se amestecă în această întreprindere de speculă şi de joc de bursă, este că n-or fi cunoscînd deloc istoria Creditului Mobiliar din Franţa, fondat de fraţii Pereire, şi aceea [a] altor institute asemănătoare acestuia. 

CREDITUL MOBILIAR
["ŞTIIND CÎTE VI[CI]SITUDINI FINANCIARE... "]

2264

 Ştiind cîte vi[ci]situdini financiare se ascund sub această formă ocultă a creditului, cunoscînd atît condiţiile de existenţă cît şi procederile şi istoria institutelor de credit mobiliar desigur mulţi ar fi renunţat de a participa la un lucru prematur pentru ţara noastră şi periculos pentru societăţi de acele chiar în cari practica economică şi uzanţele de bancă sunt mult mai cunoscute decît la noi. 

          {EminescuOpXII 477}

Vom vorbi atît de verde încît oricine ne va pricepe. Toată lumea cam ştie ce e credit, deşi poate nu cu toată claritatea cuvenită. 
Creditul e facultatea de-a căpăta bani sau alte valori cu împrumut. Această facultate însă nu este înnăscută; nu o are orice creştin al lui Dumnezeu în acelaşi grad. 
Există în adevăr, ca formă primitivă, reacţionară, aşa numitul credit personal, care se obicinuia şi la noi în veacurile trecute şi poate pîn-la începutul secolului nostru. Aci Stan împrumută lui Bran suma cutare cu ori fără înscris, cu ori fără dobîndă şi atîrnă de obrazul lui Bran de-a da banii cinstit îndărăt, după cum s-au învoit împreună. 
Dar asta este o formă foarte primitivă a creditului, pe care ovreiul nu dă nimic. 
Creditul e azi în genere real; el se întemeiază pe altceva decît pe onorabilitatea împrumutătorului, adecă pe averea lui. El se dă aşadar 1. proprietarilor de imobile urbane şi rurale. Pentru scopul acesta există institutele de credit fonciar. 2. negustorilor de o inconstestabilă solvabilitate cari [î]şi scontează poliţele la Banca Naţională. Va să zică pretutindenea şi pururea creditul se bazează pe ceea ce este: pe averea proprietarului, pe aceea a negustorului. El nu atîrnă de întreprinderi viitoare al căror succes numai D-zeu [î]l poate prevedea, ci e întemeiat pe averea actuală, evidentă, pipăită a proprietarului de imobile sau a negustorului. Pentru amîndouă aceste categorii de oameni există aşadar institute. 
În adevăr, pentru a li se putea face credit, adecă pentru ale avansa banii cele trebuiesc, s-au creat pentru proprietari institute de credit cu termene lungi de rambursare pentru negustori a căror afaceri merg mai repede, Banca cu termene scurte. Amîndouă soiurile de afaceri sunt pe deplin sigure, garantate în averea văzută a oamenilor. 
Creditul real, în cele două forme ale lui, ipotecară şi comercială, îşi are institutele sale, în care capitaliştii îşi pot depune banii, iar imprumutătorii siguri îi pot găsi. 
Ce e creditul mobiliar? 
Iată o întrebare la care Dicţionarul de economie politică a lui Maurice Block nu ne poate răspunde, o întrebare la cari economiştii nu ne pot da nici o soluţiune. 
De ce nu? Pentru că nu există soluţiune. 
Pe cînd adecă institutele citate mai sus dau credit pe averi existente, creditul mobiliar împrumută pe speranţa că afaceri nerealizate, proiectate abia, vor avea o productivitate oarecare. Asta e curat negustorie pe pielea ursului care se află în pădure. 
Să presupunem că Societatea Creditului Mobiliar va emite acţii a 500 franci una şi va aduna în ladă cele 40 milioane pe cari le cere. Ce va face cu ele? 
Va cumpăra efecte publice? Acţionarii ar putea-o face asemenea. Va sconta poliţe? Şi banca o face aceasta şi fiece bancher în parte. Va face arbitraj, adecă va cumpăra poliţele acelei pieţe unde ele sunt mai scăzute, pentru a cîştiga asupra diferenţei? Bancherii o fac asemenea şi cu destul succes. Ce va face dar acest credit mobiliar pentru dezvoltarea comerţului, industriei şi agriculturei în Romînia, precum zic ziarele? 
Dezlegarea ne-o dă chiar societatea. Alături cu ea va exista o societate de construcţii care va efectua tot felul de lucrări publice, pentru stat, judeţe, comune, stabilimente şi particulari, adecă va monopoliza zidăria şi clădirile. 
Dar pentru aceasta nu-i necesar Creditul Mobiliar. E îndestul daca pentru scopul special al clădirilor se constituie o societate pe acţii e-un personal tecnic suficient care să execute orice lucrare. 
Nu asta însă vrea Creditul Mobiliar. El vrea să creeze întreprinderi mari, să scoată acţiile acestora în vînzare, să le desfacă pe acestea cu preţul cel mai mare posibil, iar cînd întreprinderile vor merge rău, căci succesul lor îl ştie numai Dumnezeu, de vreme ce e în viitor, Creditul Mobiliar să-şi spele mînile în apa nevinovăţiei ca Pilat din Pont şi să lase pe acţionari cu maidane cumpărate ce nu se pot vinde nimănui şi cu case zidite ce nu se pot închiria nimărui. 

          {EminescuOpXII 478}

CREDITUL MOBILIAR
["AM DECLARAT ÎN NUMĂRUL TRECUT... "]

2264

Am declarat în numărul trecut ca nu avem de gînd a îngreuia creaţiunea Creditului Mobiliar. Ceea ce voim numai este să lămurim natura acestui soi de întreprindere. Nimeni nu poate opri pe un bancher de a-şi întrebuinţa banii oricum voieşte, de-a fi mediator al negoţului, în înţelesul bun al cuvîntului - sau de - a - şi concentra capitaliile asupra speculei. 
Desigur că şi astăzi, alături cu bancherii escomptori şi cu cei cambişti, cari se ocupă curat numai de afaceri comerciale şi industriale, se află un număr de bănci de plasare şi speculă, a căror clienţi, avînd încredere absolută în bancherul lor, le lasă deplină libertate de-a face cu depozitele orice -ar voi: de a le împrumuta cu camete mari, de-a juca cu ele a livrer sau asupra diferinţei cursurilor efectelor. Clientul trebuie să aibă o credinţă de fier pentru a confia hazardului averea lui, şi a admite că bancherul, în loc de a-şi rezerva afacerile bune pentru sine şi a le scrie pe cele slabe la contul clientului, va face viceversa, cele bune pentru client, cele rele pentru sine. 
Dar în orice caz e o mare deosebire între un bancher privat, cu capital restrîns, care nu poate influenţa cursurile bursei şi o puternică societate de acţionari c-un capital de 40 milioane. Bancherul care-a cîştigat în aşa grad încrederea clienţilor încît [î]i pun la discreţia lui absolută fondurile, să facă cu ele ce-o vrea, trebuie să se fi distins printr-o agerime de vedere şi printr-o tărie de caracter care i-a atras o confienţă absolută. 
E oare tot astfel cu consiliul de administraţie al unei societăţi de acţionari şi cu directorul ei? 
Consiliul poate, precum am zis în numărul trecut, în caz daca cursul efectelor de portofoliu a societăţii ar fi scăzut în ziua cînd îşi încheie bilanţul, să producă prin marea pre siune a societăţii asupra pieţei efectelor, o urcare repede a tuturor efectelor din portofoliul ei propriu. Suite la o înălţime mare, însă efemeră, de cîteva săptămîni, bilanţul se 'ncheie calculîndu-se efectele pe cursul urcat, încît rezultă un prisos imaginar, factice, pe cîteva zile. Se plăteşte o dividendă. Două zile însă, ori o săptămînă după încheierea bilanţului efectele scad repede la cursul lor natural. De unde s-a plătit dividenda? Din capitalul primitiv al acţiilor. Astfel: la 'ncheierea bilanţului e escedent, a doua zi după încheiare deficit. 
Cercetînd însă portofoliul, care-a servit la confecţionarea unui bilanţ strălucit, putem da - nu zic vom da, căci lucrul e ipotetic - dar putem da de efecte cu totul putrede, 

          {EminescuOpXII 479}

de hîrtii cari n-au nici o valoare intrinsecă, cari prin speculă numai s-au ridicat la o înălţime oarecare, pentru a recădea repede în nimicnicia lor. 
Cu toate acestea consiliul şi directorul sunt acoperiţi. Ei au primit, nu de la clienţi cerţi, dar de la clienţi anonimi, un capital de 40 milioane la discreţie. Avînd a îl specula, nu a face negoţ cu el, l-au întrebuinţat după regula speculei, au cumpărat hîrtii depreciate cu speranţa că se vor sui. Nu se mai suie? Treaba acţionarului. El a riscat capitalul, l-a riscat după chiar natura unei , pe care trebuia s-o cunoască. Acţionarul a voit să cîştige repede, acţionarul a fost lacom, acţionarul n-are decît să piardă. 
Dar unde mai punem un alt inconvenient? Pe baza unui portofoliu - să admitem factice - societatea poate emite obligaţiuni, se poate împrumuta cu bani. Va să zică după ce portofoliul, fundamentul întregei misiuni a acţiilor băncii, e putred şi fără valoare intrinsecă, societatea mai poate rămînea şi datoare. 
Dar toate vicisitudinile astea nu-l lovesc nici pe membrul din consiliul de administraţie, nici pe director. Daca aceştia au acţii de-ale băncii de credit mobiliar, le vînd cînd cursul, comandat la bursa de ei înşişi, e mai urcat şi pun banii de o parte; daca au alte efecte rele Creditul Mobiliar le urca în sus; oi le vînd bine şi pun banii de o parte. Şi cînd se vor fi dezbărat şi de acţiile băncii, şi de acţiile întreprinderilor patronate de bancă, încasînd prime mari n-au decît să se retragă şi să lase treaba baltă. 
Suntem departe de-a bănui onorabilitatea cuiva. Dar natura acestui soi de speculaţiuni e de-aşa chip încît se răsfrînge asupra caracterului oamenilor. Bancherii de comerţ din Londra nu primesc în conturile lor comişi cari au obicei a juca la bursă. Courcelle-Seneuil zice curat că bancherul cel mai onorabil lunecat de pe terenul solid al creditului comercial, pe clina speculei, se demoralizează repede. Bancherul de comerţ are interes ca clienţii lui să meargă bine, cel de speculaţiune nu-l are deloc. 
Puţin [î]i pasă daca hîrtia ce-o vinde are valoare intrinsecă sau nu. El s-o vînză scump. 
Puţin [î]i pasă asemenea daca cea pe care-o cumpără cu banii acţionarului e 'ntemeiată pe-o întreprindere solidă sau nu. Ieftenă să fie, ca s-o poată urca şi cîştiga diferenţa. 

["IATĂ DECI ŢINTA CREDITULUI"]

2264

Iata deci ţinta creditului. Aceea de-a da viaţă la întreprinderi hazardate a căror productivitate nimeni n-o poate prevedea de pe acum, a emite acţiile acestor întreprinderi şi a le specula la bursă şi societatea va fi cu atît mai periculoasă cu cît mai puternică va fi. Acţiile acestor bănci ar avea ca şi titlurile Companiei Indiilor, copiliţe şi

          {EminescuOpXII 480}

nepoţele (filles et petites filles ) în acţiile unor întreprinderi la noroc, pînă ce într-o bună dimineaţă întreprinderile debitoare şi Creditul Mobiliar creditor s-ar cufunda cu toate în aceeaşi prăpastie. 

["FĂRĂ ÎNDOIALĂ... "]

2264

 Fără îndoială - zice Courcelle-Seneuil - poţi arunca în public nişte titluri oarecare, să te dezberi repede de ele şi să-ţi vezi de drum. Dar acest soi de escrocherie continuă nu poate da loc la nici o fondaţiune serioasă. 

["ÎN DISCUŢIA LA CARE... "]

2264

 În discuţia la care-a dat loc proiectata înfiinţare a Creditului Mobiliar am făcut se 'nţelege abstracţii de la toate persoanele cari au luat iniţiativa înfiinţării. Sunt între ele bărbaţi din toate partidele. Am pomenit în treacăt culmea asociaţiunii, pe prinţul Dumitru Ghica, pe care îl regăsim în toate asociaţiunile ce se creează în ţară, indiferentă fiind natura; am pomenit la coadă numele redactorului. Dar încolo ne-am ţinut strict de obiect. Din natura chiar a operaţiilor cu care se 'nsărcinează o asemenea  pe acţii am dedus că e prematură pentru ţara noastră şi de natură a da naştere la o mulţime de creaţiuni factice agiotate la bursă. 
Dar sunt amici ai noştri iniţiatorii, dar sunt adversari politici: o creaţiune economică cată a fi discutat dintr-un punct neutral de vedere, fără consideraţii politice. 
Ne pomenim acum cu "Romînul" că ne aduce un lung articol în contra vederilor noastre. 
Să ne permită ziarul guvernamental să spunem verde că nu ne luăm deloc osteneala de-a discuta cu el, mai cu seamă în cestiunea de faţă. Interesele băneşti şi personale ale redactorului fiind amestecate în aceeastă afacere, un organ onest ca al nostru nu poate sta de vorbă cu samsarul Creditului Mobiliar. "Romînul" n-avea decît să-şi urmeze dezvoltările din punctul său de vedere şi să ne lase 'n bună pace. 
 Ar fi în adevăr ieften daca faţă cu orice cestiune de interes public am avea a ne lupta cu agenţii plătiţi sau cointeresaţi ai unor întreprinderi. Orice altă foaie a cărei relaţii cu Creditul Mobiliar sunt cel puţin necunoscute ar fi avut dreptul să ne combată. "Romînul", al cărui unic redactor cere concesia şi e un membru din sindicat care speculă acţii şi le agiotează, n-are acest drept. Înc-o dată: Discutăm cu convingeri, cu principii, cu idei. Cu stomahuri şi apetituri nu discutăm. 

          {EminescuOpXII 481}

["ALTĂ BANCĂ "]

2264

Altă bancă. Abia a apărut Creditul Mobiliar şi "Neue freie Presse" ne aduce ştirea că Ungarische Landesbank are de gînd a fonda o bancă romînă pentru interese comerciale. Căpitalul de acţii al băncii e fixat la 40 milioane franci, din care se vor vărsa deocamdată 20 milioane. Casa Cerlendi a cumpărat afacerea noului institut, iar şeful casei va rămîne participator cu 30 procente a capitalului. Activitatea băncii se va începe îndată după darea concesiunii care s-a cerut deja. Misiunea principală a noului institut de credit va fi cultivarea operaţiilor de bancă şi mijlocirea comerţului între Austro-Ungaria şi Romînia. 

["SINDICATUL E O COMPANIE... "]

2264

Sindicatul e o companie de bancheri. 
Acţionarii sunt clienţii lor. 
Dar compania de bancheri poate lucra şi în comptul ei. 
Capitalul acţiunilor nu e dat în un mandat ca la societăţile industriale, ci la discreţie: să cumpere en gros orice titluri. 

[DESPRE CREDIT] 

2264

[SOCIETĂŢILE DE CREDIT] 
Cercul înlăuntrul căruia se 'nvîrteşte banca e, cu toată importanţa lui, mărginit. 38 r Folosul pe care băncile îl dau societarilor şi tuturor consistă într-aceea că emit note pentru a mănţinea ordinea preţurilor şi că această emisiune se face prin aceea că băncile acordă

          {EminescuOpXII 482}

          {EminescuOpXII 483}

credit de afaceri cu scont, adecă scontînd poliţe sigure. Creditul de afaceri se 'ntemeiază însă numai pe întreprinderi cari au deja un capital format. Creditul unei bănci consista în creditul biletelor ei singulare, acel al biletelor consistă în siguranţa unei plăţi instantanee. Prima regulă al oricărui institut de bancă este aşadar ca ele să nu atîrne cumva de produsul vreunei intreprinderi, ci numai de solvabilitatea cuprinsă în averea deja făcuta a debitorului. Creditul bancei nu va fi niciodată industrial, ci va fi un credit de afaceri, sau aproape esclusiv unul de poliţă. A doua regulă [e]ca creditul pe poliţă să fie relativ scurt, de vreme ce biletele au dreptul unei poliţe a vista. Această regulă se execută prin principiul: că creditul băncii se dă pe un timp cu atît mai scurt cu cît e mai mare pericolul unei reambursări a biletelor ei. A treia regulă este că creditul băncilor trebuie să ofere cea mai mare siguranţă, care se dă prin indosarea a cel puţin două case pe deplin sigure. De aceea însă şi discontul băncii va căta să fie cît de mic; iar discontul mic va pune casele mari în poziţia 'de a da altor case un credit ieften, încît siguranţa băncii e un avantaj pentru casele mari, care avantaj e din parte 'şi un folos pentru cele mici; iar siguranţa rămîne astfel fundamentul întregei [bănci]. Acţionarii băncilor îşi au folosul în privilegiul emisiunii biletelor, care e o compensare pentru avantajele ce alţii le trag. 
Cum sa se formeze însă un capital pentru intreprinderi cari promit pe viitor un produs? Institutele de credit se deosebesc. 
1) o comunitate de credite reale devine baza de credit real a unuia
2) o comunitate de credite de afaceri devine baza pentru creditul industrial a unuia
3) al treilea soi de institute are în vedere creditul industrial în genere. Credit agricol. Bănci de scont. Bănci de credit. 
Institute de credit real. Valoarea imobilului se amanetează şi se ia împrumut. Cu acest împrumut se înmulţeşte puterea de reproducţiune a imobilului. Case, moşii. La case se fac construcţiuni nouă, la moşii se gospodăreşte mai bine. Un prisos mic însă regulat asupra dobînzii asigură plata îndărăt a capitalului. Credit fonciar. 
Principii. 
1. Siguranţa capitalului. Totalitatea imobilelor declară a garanta pentru datoria unuia, recunoscută de comunitate. 
2. Siguranţa dobînzilor. Se percep cu acelaş drept ca şi contribuţiunile cătră, stat. 
3. Uzúdrile. Scrisuri. 
4. Plata îndărăt. Nu suma toată, ci un adaos la dobînda ordinară. Aceste adaose a tuturor debitorilor se adună într-o singură sumă şi cu această sumă sau se răscumpără sau se trag la sorţi obligaţiunile parţiale. Obligaţiile parţiale cîştigă capacitatea de a intra în comerţ. 
Planul plăţii 
Societăţi de scont. La începutul fiecărei întreprinderi, precum şi la lărgirea ei, înmulţirea capitalului de construcţie şi de muncă devine grea, de vreme ce din momentul în care producţiunea începe şi pîn 'ntr-acela în care productul gata se vinde capitalul pus în producţiune odihneşte şi nu reapare decît ca dobîndă cuprinsă în preţul cu care produsele se vînd. 
Dac' ar fi deci cu putinţă de-a întrebuinţa acest capital, care odihneşte, înainte de-a fi replătit prin preţul de cumpărătură al obiectelor, ar fi cîştig. Cu capitalul ar putea cîştiga, marfa sa ar fi mai ieftenă cu dobînda acestui capital. 
Întrebuinţarea acestui capital bătut cu cuie s-ar putea face dîndu-i -se credit pe vînzarea mărfii. Acest credit va avea un caracter îndoit. Credit de afaceri, adecă pe poliţă după formă; în sine însă credit industrial. Şi, fiindcă are şi caracterul unui credit industrial, nu poate fi dat prin institute de bani şi de poliţe, ci numai prin astfel de oameni cari ştiu a judeca pe deplin ce produs va avea afacerea ce ia credit, asupra căruia a avizat, după natura lucrului, sinetul. Fiindcă toţi oamenii aceştia vor fi asemenea oameni de afaceri cari la rîndul lor vor avea nevoie de credit, ei formează o comunitate cu scopul ca printr-un capital format în comun să dea credit întreprinderilor industriale, asigurat în garanţia totalităţii lor. Credit de poliţe. Societate de scont. Capitalii şi industrii de mijloc. Iau seama la produsul industriilor pe cari le creditează. Trebuie să cunoască pe cei ce iau credit. Creditul societăţii va fi local. Caracterul local asigură un control reciproc. Statutele

          {EminescuOpXII 484}

se vor modifica după împrejurări locale. Băncile scoţiene, băncile private engleze, băncile statelor americane de nord. Biletele unei bănci întemeiate pe garanţia absolută a tuturor societarilor societăţii de scont, nu vor avea niciodată un curs geograficeşte întins. 
Institute de credit industrial. Bănci de credit. 
Institute de credit. 

 Credit mobiliar

Institutele acestea de credit se 'ntemeiază pe următorul lucru: Există o mulţime de întreprinderi cari c-un capital mai mare ar spera în o înmulţire a produsului lor, sau cari nici nu se pot întreprinde decît cu capitalii mari, dar atunci ar avea şi un produs în adevăr mare. 
Ele sunt formate prin prisoasele altor întreprinderi cari, prin acţiile institutelor de credit, vor să ia parte la întreprinderi mari. 
Ele funcţionează luînd parte cu capitalul lor la asemenea întreprinderi şi dînd astfel acţionarilor partea lor de cîştig. 
Alt teren. 
Prisoasele întreprinderilor pierd, prin cumpărare de acţii, caracterul unui capital şi se traduc în pretenţie de dobîndă. Valoarea ce individul o posedă e independentă de valoarea nominală a acţiei şi e determinată prin venitul net probabil sau prin dividendă. 
Preţul însă a unor asemenea acţii se determină însă uneori şi prin alte împrejurări decît acelea ale venitului net al întreprinderii; preţul se determină mai cu seamă prin oferta înmulţită a acţiei, ivită în urma unei insantanee necesităţi de capital. O asemenea ofertă (Angebot ), va apăsa preţul acţiilor adesea chiar sub valoarea lor adevărată, garantată prin venitul net probabil. 
Scăderea acţiilor însă însemnează tot atît cît împuţinarea averii posesorului de acţii, care împuţinare de avere nu e rezultatul unei împuţinări a valorii. 
Această împuţinare e dezavantagioasă întîi pentru că atacă averea acţionarului şi paralizează îndemnul lui de-a participa la întreprinderi. E o perturbare a ordinei creditului nemotivată printr-o perturbare a ordinii valorilor. 
Misiunea institutelor de credit ar fi deci de-a împiedeca această perturbare a ordinii creditului cumpărînd pe valoarea lor naturală acţiile ce scad din alte cauze decît acelea a productivităţii lor şi vînzînd acţiile cumpărate. Prin aceasta el devine centrul creditului industrial, precum e centrul creditului comercial. 
 Asemenea perturbări sunt mai dese şi mai mari cu cît suma capitaliilor întrebuinţate în întreprinderi pe acţii e mai mare, deci un asemenea institut nu se va putea forma decît acolo unde se nasc mari şi varii întreprinderi pe acţii [... ]. Statutele determină şi aci ordinea şi procederea. Dar e evident că pe nici un teren nu se cere o mai mare cunoştinţă a împrejurărilor, un spirit de observaţie comercial şi soliditate. 
Afaceri de bani şi de credit
Schimb al unei monete pe altele. 
Plăţi. Cererile unei pieţe corespund cu obligaţiunile altei pieţe şi viceversa. Posibilitatea de-a acoperi cererile din loc cu obligaţiunile din loc, fără ca fiece cerere şi fiece obligaţiune să aibă necesitate de o plată deosebită. Cumpăr cererea respectivului şi plătesc cu mandatul acestei cereri. 
Cont curent. 
Arbitraj. Socoţi între poliţele diferitelor pieţe acele care au cursul cel mai jos al valutei lor şi plăteşti cu ele pentru a cîştiga diferenţa cursului valutei deosebitelor pieţe de schimb. 
Accept. Creditul unei afaceri se întrebuinţează ca capital prin acceptare de poliţe. 
Specula de bursă
Daca cineva are o sumă de bani disponibilă şi vrea să opereze par comptant i se permite patru moduri de-a o plasa. 
1) Cumpără poliţe cu scadenţa în piaţa proprie sau în alte pieţe. Dobînda pînă la scadenţă se scade din preţul poliţei la cumpărătură, el discontează. 

          {EminescuOpXII 485}

2) Cumpără hîrtii de valoare şi le pune de o parte. Alege mai bine o hîrtie discreditată din cauze pasagere, pentru ca mai tîrziu, cînd se suie cursul, s-o vînză. 
3) Face arbitraj. Nivelează preţurile (cursurile) efectelor şi poliţelor din pieţele europene. 
4) Reportează. E o cumpărătură sub condiţia răscumpărării după un termen fixat. E o altă formă mai sigură pentru prolongaţiunea creditului. A cumpărat de ex. cineva un efect al statului pe timp şi trebuie să-l ia şi să-l plătească la lichidaţie. Acum sau îi trebuiesc bani, sau speră a vinde hîrtia la lichidaţia proximă mai scump. Caută deci un cumpărător în numerar a hîrtiei sale, sub condiţia ca la lichidaţia proximă sau a doua el să-i revînză hîrtia contra unui avantaj de dobîndă (Kostgeld ). La Paris acesta se cheamă report. 
Are cineva de prestat efecte şi cumpărătorul nu se mulţumeşte cu plata diferenţei, ci vrea să-şi aibă piesele, atuncea vînzătorul trebuie să i le procure în toate împrejurările. Dar el vînduse blanco ori a decouvert, adecă fără să posedeze piesele. Trebuie să le cumpere cu orice preţ. Dar cursul e foarte urcat şi speculantul speră căderea cursurilor la bursă. Cumpără deci hîrtia cu numerar, cu condiţia ca vînzătorul să i-o răscumpere c-un preţ fixat de mai nainte, ceva mai mic decît cursul actual. Diferenţa preţului şi favorul vînzătorului în numerar şi a cumpărătorului pe timp e dobînda şi se numeşte deport. Report se plăteşte cînd e prisos de hîrtii şi lipsă de bani, deport cînd e lipsă de efecte şi prisos de bani. Creditul Mobiliar din Paris are a mulţumi o mare parte a cîştigurilor sale afacerilor de report. 
A vinde lui B 20 acţii a Băncei de Viena cu condiţia ca la regularea de la ultima să i le revînză c-un preţ fixat de mai nainte. 
Diferenţa e în favorul lui A, adecă acţiile s-au suit - Deport. 
Diferenţa e în favorul lui B, cumpărător în numerar şi vînzător pe timp, adecă acţiile au scăzut - Report. 
Specula pe timp
Specule fixe, cu prime. 
Cumperi sau vinzi o hîrtie de valoare a cării liberare trebuie să aibă loc la un timp fix contra numerar. Lichidaţie, regulare, 15, 30 a lunii. Vrei să *** lichidarea, faci report. 
Speculanţii, zice C[o]urtois 
1) au efecte, n-au bani
2) au bani, n-au efecte
3) n-au nici bani, nici efecte. 
Aceştia au atîta [cît ] să poată plăti diferenţa şi se lasă, pe nădejdea că-n ziua lichidării cumpărătură şi vînzare se vor compensa şi vor avea numai diferenţa de acoperit sau de rambursat. 
Specula pe prime O operaţie la care cumpărătorul îşi rezervă dreptul de-a anula negoţul la un timp hotărît printr-o premie plătită cumpărătorului. Prin stipularea premiei pericolul pierderii se reduce la o sumă fixă. În Paris numai cumpărătorul are dreptul de a ridica stipulaţiunea prin primă. 

Panica de bursă

Să presupunem că telegraful aduce o noutate alarmantă, vestea despre un atentat, o revoluţie, un faliment mare, o primejduire sau aşa ceva. Vestea vine luni în timpul bursei şi cursurile cad repede. Capitalistul din provincie primeşte cursurile prin gazetă sau prin amicul său de afaceri care locuieşte în piaţa bursei. El cade pe gînduri şi-i scrie corespondentului său ca să vînză efectele depuse sau trimite numaidecît devizuri cari se oferă la bursa de marţi cu preţurile cele mai scăzute de luni. Dar, fiindcă la bursa de luni au sosit o mulţime de asemenea ordine, cursurile cad şi mai mult decît luni. Bancherul nu poate vinde efectele cu preţurile limitate şi cere de la clientul său noi ordine de conduită. Prin această ştire, apoi prin veştile alarmante ale gazetelor, la cari bursa dă un contingent numeros, clientul cade la aşa spaimă încît depeşează bancherului să vînză miercuri efectele a tout prix. Astfel miercuri sosesc o mulţime de ordine de vînzare a tout prix, se produce panica adevărată la bursă. Unul oferă sub celălalt pînă la un preţ de batjocură. Astfel merg lucrurile pînă la jumătatea timpului bursei, cînd sindicatul

          {EminescuOpXII 486}

face cursurile oficiale. Cînd acestea sunt stabilite apare haute finance şi cumpără toate efectele ce le poate căpăta pe preţuri de nimic. Haute finance cîştigă totdeuna. Chiar la bursă cei mai mici, cari au mai puţină esperienţă, cunoştinţe, judecată, ştiri şi capital disponibil sunt atraşi de valuri, pe cînd cei mari bagă la buzunar diferenţe grase. Cei de pe afară sunt jertfele principale. Căci joi cursurile se urcă repede şi-şi reiau vechiul lor nivel de luni. Ni s-au numit bancheri cari au păstrat pentru ei efectele clienţilor lor pe cursul de nimic al zilei panicei. Presupunerea că multe sindicate ar fi făcut mici concesii la stabilirea cursurilor n-o voi s-o cred, de vreme ce membrii au depus jurămînt. 
 Unii bancheri se mărginesc a primi în depozit fonduri de-ale particularilor şi de-a cumpăra, adecă de-a sconta cu ajutorul acestor fonduri poliţe şi bilete la ordin ce li se prezintă făr' a renunţa de-a negoţia aceste valori la ocazie. Bancheri escontori. 
Alţii îşi fac ocupaţia principală din neguţarea valorilor comerciale cari circulează din piaţă 'n piaţă, operînd mai cu seamă asupra pieţelor străine şi totdeuna băgînd de seamă să cîştige de variaţiile schimbului dintre ţările ce le-au în vedere. Bancheri cambiaţi. 
Alţii în genere nu operează decît asupra valorilor publice, cumpărînd sau revînzînd rente asupra statului, întrepunîndu-se la împrumuturile făcute de guverne sau în operaţiile marilor companii.  
Depozit. 
Viriment. Cleon are a plăti o mie drahme lui Ireneu. Amîndoi au fonduri depuse la Socles. În loc de-a lua o mie de drahme de la Socles pentru a plăti lui Ireneu, Cleon în înţelegere cu Ireneu dă ordin lui Socles să treacă o mie de drahme din creditul său la creditul lui Ireneu. 
 Valori, efecte, hîrtii de comerţ. 
Bilet de ordin. Iscălit de persoana care se obligă să plătească, obligă pe aceasta şi pe toţi indosaţii. 
Lettre de change. Obligă pe trassant nu pe tras[s]at 
Recouvrement de traites. 
Schimbul de poliţe. 
Arbitraj. 
Asupra schimbului de poliţe s-au stabilit un trafic asemănător cu cel al mărfurilor, care consista în a cumpăra efecte de comerţ ce sunt depreţiate pe oarecari pieţe şi a le revinde pe alte pieţe unde ele sunt căutate. Bancherul care se ocupă special cu acest soi de operaţii face arbitraj, alegînd hîrtia ce vrea s-o cumpere şi cea pe care vrea s-o vînză şi schimbîndu-le una contra alteia. 
Scont. Operaţia cumpărării unui bilet de ordin sau a unei poliţe se numeşte scont, suma reţinută de scontator ca dobîndă, comision de încasare, se numeşte agio. Scontul e deci împrumut cu dobîndă, dar garantat printr-un amanet care este operaţia comercială prin care a avut loc creaţiunea hîrtiei scontate. În exemplul citat mai sus, biletul sau acceptaţia lui Paul nu sunt simple făgăduinţe; sunt în acelaş timp dovezi cari atestă că Petre, proprietar de 20 000 fr. indigo, a socotit că poate încredinţa fără primejdie acest capital lui Paul. 
Conturi curente. 
Emisiune de bilete la purtător. 
Împrumut pe consemnaţii. 
Tot bancherul e centrul unui depozit de capitalii şi se bucură de încrederea unui număr oarecare de capitalişti asupra cărora exercită o influenţă personală. 

 Specula de bursă

Acţiunile industriale vechi, clasate, al căror produs e cunoscut, nu dau loc la operaţii ŕ livrer, afară doar daca cauze speciale şi accidentale, ca o creştere a concesiunii, o fuziune ş. a. nu le semnalează atenţiunii speculatorilor. Altfel cu acţiile cari se emit. De 'ndată ce sunt emise de cătră un bancher acreditat, oricare ar fi valoarea lor intrinsecă, ele au sigură o hausse, afară daca capitalurile mobiliare n-au devenit rare. De ce? Numai şi numai pentru că speculatorii de profesie au încredere în bancherul care emite acţiunile şi pe care au obicei de a-l urma. Această hausse e atît de bine prevăzută încît dă loc la un fel de cerşetorie de-o speţie nouă, care s-a răspîndit mai departe decum şi-ar închipui cineva. 

          {EminescuOpXII 487}

O companie se fondează cu capital de 40, 50, 100 milioane, împărţit în acţii de cîte 500 sau 1000 de franci, de ex. pentru confecţionarea şi esploatarea unui drum de fier. 
După termenii actului social acţionarii cată să verse condeiul acţiunilor lor la patru sau cinci termene succesive. Toate acţiunile acestea se iau numaidecît al pari de cătră unul sau mai mulţi capitalişti mari, cari varsă întîiul termen, a cincea parte bunăoară. Numaidecît aceşti capitalişti sunt asaltaţi de cereri: oameni din lumea bună, femei, diplomaţi, balerine, magistraţi, soldaţi vin a solicita cu multă umilinţă ba 20, ba 30, ba 100 de acţiuni al pari. Pentru o plasare serioasă oare? Au nevoie de a-şi plasa fondurile? Au chiar fondurile necesare pentru a cîştiga proprietatea integrală a acţiunilor pe cari le solicită? Defel. Dar ştiu că aceste acţii se vor cota în hausse la bursă din ziua întîia, că speculatorii le vor răpi cu 50, 100, 500 franci primă, după starea pieţei; că vor cumpăra cu 150, 200, 600 franci o acţie de 500 franci asupra căreia nu s-a vărsat decît 100 franci care au costat numai 100 franci al pari. Deci îşi propune de-a vinde, de a realiza prima înaintea scadenţei termenului al doilea, care sileşte la vărsămîntul a unei a doua cincimi. Cel ce solicită al pari 100 acţiuni de cîte 500 franci ştie foarte bine că cu 10000 franci pune mîna pe un titlu pe care pe loc îl poate vinde cu 15 ori 20 mii franci. E deci o pomană de 5000, 10000 franci pe care-l cere capitalistului sau fondatorului şi, cînd acesta o acordă, ştie el pentru ce. 
În adevăr el interesează pentru afacerea sa şi angajează în speculaţiunea sa un mare număr de persoane cari au o poziţie, ce-i pot fi folositoare, fie în opinia publică, fie pe lîngă guvern, fie în Adunările deliberante. Cercul speculatorilor se întinde, e foarte greu ca capitalurile disponibile să nu fie răpite în mişcarea ce se produce: îndată capitalurile vin, uneori în adevăr pentru ca să specule, dar şi pentru a rămînea la trebuinţă. Capitalistul cutare din provinţie îşi retrage fondurile ce le avea depuse la bancherul său, va exige plata unui împrumut ipotecar, pentru a veni să cumpere acţii de drum de fier. Compania se organizează, funcţionează, întrebuinţează 100 de franci de fiecare acţie vărsată în casele sale şi cere al doilea vărsămînt. În acest moment de ordinar emisia e complinită, speculatorii, oamenii de lume mai cu seamă, deţin încă multe titluri şi capitaliştii cari caută o plasare durabilă mai au şi ei cîte ceva. Aceştia varsă al doilea termen; între speculanţi unii recurg la espediente şi-l varsă asemenea. Capitalistul din provinţie realizează a outrance creanţele lichide pe cari le poate avea asupra comercianţilor sau industrialilor din localitate; ba, la trebuinţă, din împrumutător devine împrumutat şi-şi ipotecează. imobilul. Un număr de speculatori cari nu pot face al doilea vărsămînt vînd titlurile lor a tout prix sau se vînd pentru ei. Se naşte fireşte o mişcare de baisse din care cei abili ştiu a profita, pînă ce hausse îşi reia cursul. Aceleaşi oscilaţiuni se nasc la orice nou vărsămînt, pînă la liberarea întreagă a acţiei, care sfîrşeşte prin a rămînea în mînile unui capitalist serios. În măsura în care această acţie are o valoare sigură speculaţia se depărtează de ea, o părăseşte pentru alta şi acţia se clasează; preţul ei se regulează prin venitul pe care-l produce. Dar cîte prime cîştigate şi pierdute pînă a ajunge la punctul acesta! 

          {EminescuOpXII 488}

[ SUMAR ]

pag. 1 Băncile (Notenbanken )
" 2 Institute de credit. Credit fonciar, industrial, de întreprindere
" 4 Societăţi de scont
" 6 Credit mobiliar
" 8 Schimb. Plăţi. Cont curent. Arbitraj. Accept
" 9 Speculă de bursă. Discont de poliţe
Arbitraj
Report şi deport
" 10 Vînzări in blanco ori a decouvert
" 11 Specule de timp. Fixe, cu prime
" 12 Panică de bursă. 
" 14 Bancheri scontori. Cambiaţi. . Depozit. Viriment

["CE BINE SE AŞEZASE FIRMA... "]

2264

 Ce bine se aşezase firma Zevzecopulos şi Pehlivanidis pe aristocratizare! Luase aere de duci, de conţi, de baroni. Chelnerii din Viena nu mai ştiau ce titluri pompoase să le dea văzîndu-i încărcaţi cu fel de fel obiecte de tinichegerie. 
Cînd, înainte vreme, vrun biet boier bătrîn se 'nvrednicise şi el, din sărăcia şi din nevoile lui, să vază faţă împărătească şi i se atîrna cu voie, fără voie vro decoraţie, patriotul de proaspătă memorie striga numaidecît "a vundut-o ţerişoara ", ca şi cînd de ţărişoara lui era vorba, el care n-avea ţara nici de-o palmă de loc sub soare. 
Daca le-ai spune-o azi aceasta se supără precum, daca 'i spui chelului vro poveste despre de ponosul chelbei, îţi găseşti beleaua cu el. 
Ba zău ce sănătoşi şi întregi erau strămoşii! După dreptul nostru vechi "om vrednic de rîs, om de ocară" nu putea fi nici popă, nici ostaş, nici funcţionar. Suntem siguri de ex. că după legile noastre vechi nu s-ar fi găsit episcop care să popească mutrele de maimuţe şi de caricaturi ale faimoşilor noştri patrioţi actuali; nici domn care să-i învrednicească cu vro slujbă. 
De-a mirarea lucru este în adevăr cum s-a putut ca asemenea stîrpituri, fizic imposibile, intelectual stupide, moraliceşte putrede, să ajungă a stăpîni în ţara romînească. Cu toate acestea cazul nu este unic în istoric. Precum au fost împăraţi cari au murit de phtheiriasis (boala pediculară ) tot aşa mari formaţiuni istorice pier prin paraziţi. Astfel vedem că în împărăţia uriaşă, clădită într-o scurtă viaţă de om, albanezului Alexandru cel Mare i se substituie grecii, ş-o duc în continuă mizerie, pînă ce le pune capăt spada romană. In împărăţia răsăritului ridicată de romani se substituie grecii şi împărăţia cade prin săcătuire morală şi intelectuală. În împărăţia turcească chiar pătrund fanarioţii în regiunile determinante ale statului şi-l aduc la deplina risipă. 
Rasele îmbătrînite au venin cadaveric în ele, sunt corozive, descompuitoare. Ele nu cred în nimic, şi credinţa e ceva care zideşte; ele n-au nimic sfînt şi numai lucruri sfinte creează idealuri şi 'mboldesc pe oameni să se-ncumete a lupta pentru ele. La rasele

          {EminescuOpXII 489}

          {EminescuOpXII 490}

vechi cîştigul de bani şi plăcerile materiale sunt singura ţintă. Dar patrie, dar naţionalitate, dar religie, dar binele public sunt cel mult pretexte ce se invoacă pentru a amăgi mulţimea. Ele sunt minciuni oficiale, nimic mai mult. De aceea-i vom şi vedea pe fanarioţii noştri luînd de zece ori pe zi patria în gură, pentru a o vinde de zece ori. 
Părerea cronicarului Ion Neculce că toate relele ţării acesteia de la greci se trag e adevărată azi pentru copiii acelor oameni, precum era adevărată în vremea cronicarului. Basarabia de la Hotin pîn-la mare a vîndut-o un grec pentru bani; Bucovina a vîndut-o un grec, dragomanul Moldovei, împreună cu capul Domnului ei; dinastia Ţării Romîneşti au fost răsturnată de greci; averea bisericii a fost escamotată timp de sute de ani de greci, în fine demagogia cea mai rea e introdusă în ţară de-un grec, C. A. Rosetti. E peste putinţă a deschide o filă a istoriei noastre făr-a găsi la orice mîrşăvie, la orice trădare de ţară, la orice dezbinare pe greci. 
 Fatala dezbinare între Matei Basarab şi Vasile Lupul, care, dacă n-ar fi existat, ţările noastre ar fi azi la înălţimea Franţei sau a Germaniei, acea dezbinare se datoreşte grecilor. A se mai îndoi cineva de acest adevăr elementar al istoriei noastre trecute şi actuale ar fi absurd. Evidenţa nu are nevoie de dovezi. 
 Ce sunt aceşti oameni? Cum au fost cu putinţă să se 'ncuibe în poporul nostru? 
În adevăr există un caz în statele Africei de nord care seamănă mult cu al nostru. În Tunis bunăoară s-a interpus între bei, arab de origine, şi poporul, asemenea arab, o pătură de sirieni, jidani şi greci trecuţi la mohamedanism, care esploatează poporul fără de milă. Identitatea credinţei religioase i-a făcut pe bieţii oameni a nu vedea că ei sunt în realitate stăpîniţi de străini. Aceşti străini se cheamă mameluci. Veniţi în Tunis în calitate de sclavi, ei s-au emancipat cu vremea şi formează clasa dominantă. Tot astfel vedem în secolul al Xvii-lea pe aceşti oameni venind în ţările noastre în calitate de slugi, fie boiereşti, fie domneşti, şi întrepunîndu-se mai tîrziu, prin calităţile lor rele, prin linguşire, slugărnicie, prin minciună şi calomnie, între clasele stăpînitoare şi cele stăpînite, furînd şi pe unele şi pe altele, substituindu-se apoi, în timpul fanarioţilor, adevăraţilor fii ai ţării. 
Fără îndoială au existat naturi mai tinere şi mai fericite cari s-au asimilat pe deplin solului şi rasei, au contractat acel caracter franc, leal, bărbătesc care distingea vechea şi viteaza noastră boierime, dar suntem înclinaţi a crede că aceştia nu erau adevăraţi greci, ci albaneji sau alt soi de oameni. Astfel Ghiculeştii sunt albaneji, Vasile Lupu, deşi zicea "cine pre greci cheamă pre mine cheamă", era asemenea albanez; c-un cuvînt oameni din rase mai tinere. 
Îndealtmintrelea decadenţa morală şi fizică a raselor bătrîne, fie de animale, fie de oameni, e un punct dovedit de ştiinţă. Bătrîneţea unei rase datează de la punctul culminant al înălţării ei. După imperiu romanii încep a cădea şi merg căzînd; după epoca lui Pericle - grecii. Culmea odată ajunsă, ea nu se va ajunge încă o dată; decadenţa şi moartea e soarta tuturor creaturelor naturii. De-aceea se zice "Fericite popoarele cari n-au istorie". Dar răul cel mare este că urmaşii acestor popoare înveninează dezvoltarea altor naţiuni. Cît venin nu varsă evreii în Germania, în Austria, în Ungaria; cum întărîtă ei o clasă contra celeilalte, un popor contra celuilalt? Cît venin, cîtă ură n-a băgat între clasele poporului nostru un singur grec, d. C. A. Rosetti? Tot astfel [î]i descrie Matei Basarab şi Radu Vodă (Leon) la noi. Unde aflau relaţii străvechi, bazate pe absoluta bună credinţă reciprocă, îşi băgau coada de capră ca dracu. Relaţiile între Domn şi boieri, între boieri şi popor, totul se 'nvenina din momentul în care ei s-amestecau în ele, ca virusul. 
Dar, ni s-a făcut de mult observaţia, ne putem lipsi de concursul acestor oameni, de ceea ce numeşte "Romînul" puterile vii ale naţiunii? 
Nu numai că ne putem lipsi, dar acest concurs este absolut stricăcios. 
Ei sunt incapabili de muncă fizică şi intelectuală, deci incapabili de-a produce valori adevărate. Aci în ţară [î] i vedem îmblînd după slujbe, după mijlociri, după antreprize, spre a le da în subantrepriză adevăratului producător, c-un cuvînt samsarlîcul în mare şi în mic, chiar şi cel de fete, în vremea ruşilor a fost treaba multora din aceşti patrioţi. 

          {EminescuOpXII 491}

          {EminescuOpXII 492}

 Nici discuţie nu e cu putinţă cu ei. 
Interesul lor în discuţie nu este a compara în linişte argumentul propriu cu acela al adversarului. Nu! El vrea să s-arate mai cu cap, asta-i totul. De acolo mii de sofisme, întortocheri, răsuciri de cuvinte. Chiar adevărul este un obiect de speculă, un pretext pentru a-şi pune în evidenţă mutra, şi cu toate acestea are ceva "sfînt şi generos" în el. De-aceea în ochii lor nu e cuminte cel capabil a spune sau a pricepe un adevăr, ci cel "pişicher", cel ipocrit, cel fals. 
Incapabili de muncă fizică, deci leneşi, incapabili de adevăr, deci pîn-în măduva oaselor vicleni şi mincinoşi, îşi poate închipui cineva în ce stare trebuie să ajungă o ţară stăpînită de ei. O stare nemaipomenită, unică în Europa toată, esceptînd poate părţi din Turcia. Poporul de la sate n-are literalmente ce mînca. Într-un sat de 500 de suflete nu se află o oca de lapte. Miile de populaţiune orăşenească ţi-e de mirare de unde trăiesc. Dar mortalitatea acestor din urmă şi este înspăimîntătoare. În acelaş timp, străini trăiţi sub alte regimuri mai [puţin] omenoase şi imigraţi de sub ele se 'nmulţesc şi sunt în punctul de-a intra în dominaţiunea reală a ţării. 
D. A. V. Millo, în cartea sa Ţăranul, arată prin ce manopere diabolice, financiare şi administrative, ţăranul nostru a fost adus la sapă de lemn. Statul [î]i ia, [î]i tot ia sub mii de forme mult mai mult decît este ori poate fi în stare se producă, astfel încît un ţăran cu doi boi sau un pălmaş, muncind 12 - 14 ore pe zi, o duce cu toate astea din deficit în deficit. Sistematic s-au introdus corupţia demagogică şi în vetrele lor, liniştite odinioară. Azi şi ei se despart în partizi, şi între ei sunt gonitori de funcţii, toată boala socială, mărginită odată la grecoteii din oraşe, s-au infiltrat azi şi în ţăran. Epureanu, ca să afle izvorul acestei corupţii, pusese pe un funcţionar să culeagă toate legile şi regulamentele impuse comunelor noastre rurale, a căror locuitori, bineînţeles, nu ştiu scrie şi citi. 33 r Ei bine, volumul de maculatură legislativă formează cîteva mii de pagine. Astfel nimic fix, nimic sigur, nimic determinat. Fără legi, fără regulamente, cu obiceiul pămîntului, cu acel jus olachale necodificat niciodată au dus-o poporul nostru sute de ani şi era un popor sănătos, cu bucurie de muncă, deştept, generos. 
Azi, cu progresul şi civilizaţia a d-lor Pherekydis, Caligari, Carada, Giani, C. A. Rosetti, este poporul cel mai esploatat, cel mai nedreptăţit, cel mai nefericit din Europa. 
Şi să nu se uite că toate istoriile astea netrebnice costă bani, costă sute de milioane. Cu sute de milioane hrănim paraziţii cari istovesc şi usucă toate puterile de viaţă acestui popor, cu sute de milioane se plăteşte mizeria şi înstrăinarea pe zi ce merge a ţării. 
Dar ce le pasă lor? Ce le pasă acestor venetici cum merge ţara daca specula merge bine! 

          {EminescuOpXII 493}

["POATE DA, DAR POATE NU. "]

2264

Poate da, dar poate nu. 
Poate că s-ar putea zice ceea ce scria Radu Leon Vodă la 1669 că

miluind Dominia mea pe oameni străini, pe greci, începură a face şi a adaoga lucruri şi obiceiuri rele în ţara Domniei mele, cari lucruri toată ţara nu le-au putut obicinui, văzînd că sînt de mare pagubă. Aflat-am Domnia mea şi am adevărat dimpreună cu toată ţara cum toate nevoile şi sărăcia ţării este de la străini, cari amestecă Domniie şi vînd ţara fără de milă şi o precupesc. Călcat-am Domnia mea acele obiceiuri rele şi le-am pus Domnia mea toate jos şi am scos pre acei străini din ţară afară ca pre nişte oameni răi şi neprieteni ai ţării şi am tocmit Domnia mea aste lucruri bune, ca să fie de folos ţării şi Domniei mele, ca şi cum cele legi şi obiceiuri bune le-au fost tocmit cei Domni bătrîni dinainte ce li se fericeşte azi viaţa lor şi li se cunosc tocmelele lor că au fost de folos ţarii. Pentru ca aceşti oameni străini greci n-au fost niciodată ţării şi Domniei de folos, ci tot de pagubă şi stricăciune ca nişte oameni răi şi fără frica lui Dumnezeu. 

["AU AMEŢIT FANARIOŢII. "]

2264
Au ameţit fanarioţii. 
Loviturile repezi ce le-am lăsat să cază asupra titvelor acestora incapabile decît de minciună, le-a ameţit astfel încît, neputînd să răspunză, neavînd ce să răspunză ad rem, obiectiv, au început să aiureze, să vorbească-n bobote şi-n dodii vorba ceea: Bună vremea nea Istrate! Doi boboci de raţă, frate! 
Într-un număr vedem acuzarea ca din senin ca reacţionarii (care? unde? cine? ) ameninţă pe rege cu asasinatul. 
Mai ieri ne numesc pseudoînvăţaţi, falsificatori ai teoriei Lamarck-Darwin, ca şi cînd noi am fi de vină că cei mai mulţi dintre roşii sînt caţoani vicleni şi maloneşti, incapabili de-a se amesteca cu rasa romînă, incapabili de-a o pricepe chiar. 
În sfîrşit, pe zi ce merge se urcă istericalele bizantine. 
În furia care i-a apucat, foetor caprinus, putoarea de ţap pe care-o răspîndesc, cu minciunile ce numai ei sînt în stare a le născoci, e de-a dreptul nesuferită. 
Astfel în cel din urmă număr "Pseudo-Romînul" ne zice că nu ne-au crezut atît de rai, atît de cruzi încît să fim în contra spitalelor din sate. 
Liniştească-se! Nu sîntem în contra înfiinţării lor. 
Deplîngem nenorocita necesitate de-a se crea spitale în sate, ceea ce nu mai e nici într-o ţară europeană, deplîngem că noii fanarioţi au esploatat cu atîta cruzime poporul nostru încît să fie nevoie a-l trata în spitale şi credem că ele vor ajuta foarte puţin în contra unor rele sociale şi politice. 
Cauza morbidităţii ţăranului romîn este esploatarea neomenoasă careia l-a supus demagogia, este uzura roşie, administraţia roşie, sporirile bugetului, prestaţiunile făcute pe moşiile roşilor, regimul alimentar rău, sărăcia; nu clima şi epidemiile. 

          {EminescuOpXII 494}

Sub aceeaşi climă poporul romînesc s-au sporit sub Matei Basarab, s-au sporit sub Mihai Sturza, sub Barbu Ştirbei. 
 Dar se stinge sub domnia a d-alde Flevas, C. A. Rosetti; se stinge de greutăţile ce i le impune pungăşia şi cocoteria guvernanţilor actuali. 
Iată ceea ce am zis noi, şi ameţeala în care se află redactorii foii fanariote nu e nici esplicare pentru mistificaţiile ce le dă publicului drept idei ale noastre, nu e nici justificare. 
N-am numit "canalie" pe poporul romînesc, ci am făcut numai deosebirea între poporul nostru sărmanul, care sufere dominaţiunea noilor fanarioţi şi între canalia dominantă, neromînă, care-i impune această dominaţiune prin gudurare, prin minciună, prin linguşire şi în fine prin împrejurarea tristă că factorul esenţial de control, stabilit de Constituţia noastră, Coroana, nici cunoaşte ţara, nici află de cuviinţă a o cunoaşte 24 
Coroana nu ştie ca subprefecţii instalaţi în numele ei mînă pe ţăranii ce nu pot plăti rămăşiţe mincinoase prin spini şi prin pîraie; Coroana nu ştie că poporul acesta e tratat mai rău decît animalele de cătră patrioţii de la putere. 
 Coroana nu ştie că. nu există lege pentru ţăran, nu există autoritate, că singura lege e spoliarea din partea dominanţilor, singura autoritate biciul, mînuit nu de boier, nu de fiul ţării, ci de străin, de ovrei, de grec, de rudele pîn 'ntr-al şaptelea neam al d-lui C. A. Rosetti şi Flevas, veniţi de alaltăieri din Ţara turcească. 
Coroana nu ştie că ministeriile şi judecătoriile gem de greci neîmpămînteniţi cari nici nu pronunţă bine romîneşte, începînd de la Curtea de Casaţie şi sfîrşind cu judecătoriile de ocol. 
Iată ceea [ce] nu ştie nici Coroana, nici poporul şi ceea ce ne-am însărcinat noi a le spune amîndurora. Şi ceea [ce] nu ştie nici Coroana, nici poporul romînesc este că această stare de lucruri nu poate merge înainte, că o stare sistematică de putrejune şi de corupţie trebuie să dea loc la izbucniri şi că asemenea izbucniri ar fi periculoase în starea internaţională, precară în care se afla Romînia. 
 Lucrul merge atît de departe încît orice putere străină are în mînă făgăduinţa de-a scăpa Moldova de jidani, Ţara Romîneasca de grecotei şi că amîndouă aceste făgăduinţi sunt ademenitoare pentru poporul autohton al ţării. Mai mult încă, între o stăpînire străină pe faţă şi una mascată, între regim străin şi esploatare străină organizată ca cea de astăzi, alegerea e aproape indiferentă pentru omul ce duce greutăţile esploatării. 
Precum împăraţi au murit de boala pediculară, de phtheiriasis, tot aşa poporul romînesc, care are nevoie de spitale în sate, moare de boala fanarioţilor şi jidanilor paraziţi cari s-au încuibat în organismul lui. Orice încheietură organică a lui, orice autoritate publică, de la ministerii pîn-la subprefecturi, sunt cuiburi de incubaţiune pentru aceşti paraziţi, unde ei se clocesc, trimiţîndu-şi apoi odraslele la Paris, de unde aceste se-ntorc cu mii de trebuinţe pe de-o parte, cu pofta de-a le realiza de pe spatele poporului pe de alta. 
Toate secăturile cari au numărat pietrele uliţelor din străinătate şi i-au populat lupanarele, toate mofturile contractate acolo, toate mizeriile se traduc aci, la faţa locului, în cheltuieli bugetare, în ban plătit de birnic pentru a întreţine pe aceste stîrpituri. 
Dar e vro comparaţie între romînul autohton din America dunăreană şi cel de sub guverne străine? 
Chiar guvernul unguresc, oricît de rău ar fi şi oricît de spoliator, e departe de-a se putea compara cu al nostru. 
De-acolo ne vin oameni încă sănătoşi, cum erau ai noştri pe la 1850 - 60, ne vin cuminţi cum erau ai noştri, ne vin veseli şi muncitori cum erau ai noştri. 
Şi acei ce ne vin ce găsesc în ţară? 
 Văd poporul autohton, pe fraţii lor aduşi la sapă de lemn şi avînd necesitate de spitale. Văd înflorind pe cine? Pe străinii aceştia; pe aceşti arhistrăini cari într-o sută de ani chiar n-au fost în stare a se adapta poporului romînesc, a-l iubi, a-l respecta, care-i iau sute de milioane pe an, precupeţindu-i pielea, pentru a nu-i da în

          {EminescuOpXII 495}

schimb nimic, nici administraţie de stat, nici ştiinţă, nici arte; nici adevăr c-un cuvînt, nici bunăstare. 
Se ştie că noi le-am contestat capacitatea de-a pricepe un adevăr, capacitatea de a discuta. 
Cu drept cuvînt le-am contestat-o. 
La ei discuţia nu înseamnă o comparare de argumente, ci oricare din secăturile acestea n-are alt scop decît de-a se arăta mai cu cap, de a-şi ilustra mutra, de-a arăta că ştie răspunde. 
Noi zicem de ex. că nu spitalele sunt lucru de căpetenie, ci o descărcare a poporului de greutăţile actuale, o îmbunătăţire a stării lui materiale, a regimului lui alimentar, ei ne răspund că suntem cruzi şi voim să lăsăm să moară femeile bolnave. 
Iată răspuns sofistic de grec. 
Noi dovedim că partidul dominant e compus din venetici (greco - bulgari ), ei ne răspund că ameninţăm pe rege şi că nu cunoaştem teoria lui Lamarck. 
Iată alt răspuns sofistic de grec. 
Noi zicem că ţăranul nu se bucură de binefacerile legii şi trăieşte sub un regim escepţional, ei ne răspund că Ţarigradu 'i lîngă Bosfor. Se potriveşte ca nuca-n perete. 
Ar fi vreme pierdută a discuta cu asemenea oameni, incapabili de-a pricepe ori de-a recunoaşte un adevăr, precum sunt incapabili de-o faptă bună, de-o mişcare generoasă. 
Sunt uscături, sunt descendenţii unei rase învechite şi putrezite în corupţie, sunt etnic bătrîni, în stadiul diselecţiunii, pe calea de a se-ntoarce la maimuţa din care se trag. 

["ŞI DACA NE 'NTREBĂM CARE E CAUZA... "]

2264

Şi daca ne 'ntrebăm care e cauza începătoare a acestui rău, nu găsim alta decît liberalismul, copiat din străinătate. Natura e conservatoare; celor mai multe fiinţe din lume ea nu le acordă mai nici un progres; scara fiinţelor de sub om e staţionară. Omul

          {EminescuOpXII 496}

          {EminescuOpXII 497}

are, prin aparatul lui nervos, un instrument de înaintare, dar nu de înaintare prin salt, ci încet şi gradat. Pentru a satisface trebuinţe nouă un popor trebuie să aibă timp a-şi apropria calităţi nouă, căci calităţile pe cari le-a cîştigat în trecut sînt bune pentru condiţiile de viaţă din trecut. Nu poţi face dintr-un peşte o vietate de uscat, căci va pieri; nu poţi schimba peste noapte condiţiile sociale şi economice ale unui popor fără ca acesta să fie amerinţat de pieire. Indivizii, deci şi poporul, sînt rezultante a două principii contrarie, întîi a principiului eredităţii, cel convservator, care-l face să ţie la datină şi deprinderi din trecut, să trăiască ca-n trecut, să urmeze procederile părinţilor; al doilea, al adaptabilităţii, prin care poporul caută a cîştiga aptitudini nouă, potrivite cu mediul nou în care trăieşte. Daca mediul se modifică încet, daca progresul se face gradat, fiecine are putinţa şi timpul de-a se adapta împrejurărilor; daca schimbarea e spontană, prea puţini merg înainte, marea majoritate rămîne-n urmă şi-i merge rău. Acesta e un adevăr valabil, după Darwin, pentru toată lumea organică, deci şi pentru om. 

["REGELE A COMIS GREŞALA... "]

2264

Regele a comis greşala de-a judeca pop[orul] rom[în] după oamenii cari-l încunjoară şi fiindcă aceştia n-au avut onoare, r[egele] a crezut că poporul romînesc n-o are, fiind[că] aceştia n-au ruşine casnică şi publică, r[egele] a crezut că p[oporul] r[omîn] n-o are. M[aiestatea] Sa n-a cercetat niciodată cine-i Candiano. Dac-ar fi cercetat, ar fi aflat că e fiul unui grec, care căpăta bîte la spate de la supprefectul din Mizil (Tocilescu bătrînul) pentru escrocherii; dac-ar fi cercetat cine-i Rosetti, ar fi aflat că e grec ş. a. m. d., dac-ar fi cercetat de Pilat* afla că e fiul unui lumînărar grec din Botoşani, ar fi aflat c-un cuvînt că tot ce e turbure* şi coruptibil în această ţară nu e romîn şi că poporul acesta rom[în] este cel mai drept, mai fidel, mai iubitor de adevăr de pe faţa pămîntului. 

["DAR DACA NU PUTEM SPERA... "]

2264

Dar daca nu putem spera nicicînd de-a asimila caracterul, avem o altă speranţă, întemeiată asemenea pe ştiinţă. Ca rasă veche ea trebuie să degenereze din ce în ce mai mult. 
Din ce în ce vor scoborî scara fiinţelor organice, şi mici, miopi, cocoşaţi cum sînt, vor ajunge din ce în ce în ce mai mici, din ce în ce mai neuropatici, vor ajunge să aibe copii născuţi bolnavi şi smintiţi, pîn ce toţi vor ajunge să-şi îngroape hoiturile fără preot, ca cînii

          {EminescuOpXII 498}

Cine voieşte confirmarea acestei teorii să citească cartea lui Iacoby Etudes sur la selection dans ses rapports avec l'heredite chez l'homme şi se va convinge că rasa aceasta [ajunsă] pînă la pornocraţie trebuie să degenereze fizic şi să se stingă. Aşadar stingerea fizică, moartea e aliatul poporului romînesc în contra acestor stîrpituri şi moartea e un prieten sigur al poporului sănătos şi tînăr în contra celui bătrîn. 
 Pleavă adunată din lenociniile Ţarigradului ca element speculant şi mijlocitor, turcii i-au introdus şi mănţinut în ţară tocmai pentru a corupe ei elementele sănătoase, a muia vertebrele acestui tînăr şi neîmblînzit popor. şi 'ntr-adevăr lucrul le-a succes. Au desfiinţat armata Basarabilor, ceea ce propunea şi "Romînul" în vremea Adunării de la Mazar Paşa, călugări greci sodomiţi au ucis credinţa creştină în romîn şi a degradat religia la o formalitate a uzanţelor din convingere morală ce fusese, un grec a vîndut jumătatea Moldovei ruşilor, alt grec a mijlocit mituirea turcilor la cedarea Bucovinei, încît la începutul secolului ţara ajunge la halul pe care-l descrie M. Cioran, adiutantul lui Tudor. 
Iată ce zice el: 
 De la deschiderea răzbelului din anul 1806 pînă, la 1812 între Rusia şi Poartă, şi de la 1812 pîn-la 1818, cît a ţinut domnia lui Caragea şi de la 1812 pînă la 1821, cînd a murit Alexandru Suţu, amîndouă Principatele s-au umplut cu greci ca niciodată, pe lîngă cari au intrat şi o mulţime de bulgari, arnăuţi. armeni şi mulţime de sîrbi din oştirile lui Caragheorghe. Toţi aceştia se numeau arnăuţi şi jefuiau pe faţă cu armele încărcate şi cu iataganele la brîu... Dintr - aceştia se compunea pe atunci toată oştirea Domnilor fanarioţi. 
Marele spătar, şeful oştirilor, nu se făcea niciodată dintre boierii romîni, precum nici agă, nici capitan de dorobanţi, nici capitan de lefegii, precum nici o altă dregătorie care, după vechile aşezăminte ale ţării, aveau sub dînsele trupe înarmate, ci pe toţi aceştia 'i rînduia Domnul din grecii lui. 
 Caimacamul Craiovei cu toată suita şi cu toată oştirea trebuiau să fie greci, zapcii plăşilor, vătaşii plaiurilor, toţi dregătorii cari erau sub dînşii trebuiau să fie greci şi foarte rar s-ar fi putut vedea cîte un romîn... Mitropolitul ţării, cîteşitrei episcopii Romîniei, toţi egumenii monastirilor erau greci; în şcoalele domneşti profesorii - greci. Negoţul din toată ţara era în mînile grecilor... 
Vocea şi puterea boierilor romîni se pierdeau în acel torent de straini ce inundaseră ţara. 
Toate acestea sunt scrise de un martor ocular, de un om ce era în vîrsta * a putea vedea lucrurile, de adiutantul lui Tudor, care nu era amic al boierilor, precum nici Tudor nu era. 
 Şi la acest torent de inundaţie era să reziste cine? Un Brîncovean, un Bălean, un Ştirbei, un Dudesc, trei Goleşti, patru Filipeşti, un Cornesc, doi Creţuleşti, doi Văcăreşti - peste tot cinsprezece inşi. La acest număr erau reduşi boierii mari în Ţara Romînească, restul în rangul întîi erau deja venetici. 
Nu e nedrept a pretinde ca cinsprezece inşi să fi făcut ceea ce ţara întreagă n-a putut face pîn-în ziua de azi? Apoi de la 1821 şi pînă azi munca imensă a poporului romînesc a fost o luptă continuă în contra acestor elemente şi cu toate acestea la ce am izbutit? Şeful partidului liberal, poreclit şi naţional, un grec, cei mai mulţi din membrii acelui partid sunt venetici [în] tribunale şi-n administraţie greci, în armată greci, profesori greci, samsari, negustori, arendaşi greci, şi aşa in infinitum. În sfîrşit am ajuns să le romanizăm limba - le-am botezat pielea pe romînie. Dar ceea ce desperăm de-a le schimba vrodată este caracterul de ipocrit şi de trădător. Constatăm cu adevărată mîndrie că între trădătorii militari de la 11 fevruarie n-a fost mai nici un romîn, că toţi aciia erau greci, începînd cu fiul făclierului grec de la Botoşani. Noi [î]l credem pe romîn capabil de cruzime, de hoţie la drumul mare, de trădare nu-l credem capabil. Bandiţii răsăriţi din ţărînul romîn au fost cavaleri. 
Daca în privirea limbei a fost cu putinţă minunea ca geniul asimilant al graiului romanic să farmece * şi pe aceste stîrpituri, încît să-şi uite păsăreasca afemeiată şi scîrboasă, în privinţa caracterului suntem învinşi. 
Degeaba marele adevăr a lui Darwin se dovedeşte a fi absolut în privirea aceasta. Individul organic e după el rezultanta a două puteri opuse, principiul moştenirii, prin care calităţile şi defectele trec asupra urmaşilor în mod fatal şi [atît ] de complet pe cît se

          {EminescuOpXII 499}

poate, şi principiul adaptabilităţii, prin care individul cată a-şi cîştiga calităţile ce i le impune mediul nou. 
Rasa aceasta însă e veche, străveche, şi nu se mai poate adapta. Ea nu poate decît discompune şi nimic alt. De aceea nici aristocraţie, nici armată, nici biserică, nici drept consuetudinar, nimic nu i-au putut rezista; au căzut ca apa tare pe metalul vîrtos al caracterului romîn şi l-au discompus. De aceea instinctiv le-a trebuit Domn străin, un Domn care să încline a crede că în adevăr C. A. Rosetti şi Pherekydes sunt romîni, un Domn care să nu-şi cunoască poporul, să nu ştie cine-l esploatează, care să crează că e ca-n Germania, unde şi popor şi clasele de sus sunt germane. Un Domn romîn ar fi putut, Doamne fereşte, să spînzure pe milionarii răscumpărării, să nu aprobe Cernavoda chiustenge, să nu încarce ţara lui saracă într-o noapte cu un sfert de miliard datorie către compania Stroussberg. Un Domn romîn i-ar fi putut [bate] la tălpi şi dumnealor sunt obraze subţiri; vor să fure fără să le poată face nimeni nimic, vor să 'nşele şi să treacă de oameni cinstiţi. Asta-i în definitiv cauza pentru care aceşti oameni au fost pururea duşmanii domniilor romîne. 

CONVIVII D-LUI C. A. ROSETTI

2264

Dintre convivii, în număr de vro trei sute, cari au serbat aniversara a douăzeci şi cincea a activităţii "Romînului" vom cita numai majoritatea numelor, lăsînd afară numele în adevăr romîneşti sau acele ca Ghica, Cantacuzino ş. a., cari sunt de două - trei sute de ani în ţară, din vremea celor din urmă Basarabi sau Muşatini, ca să se vază în adevăr cari sunt elementele determinante ale Romîniei. La un banchet dat în onoarea d-lui C. A. Rosetti s-a adunat desigur tot ce e determinant în ţara noastră. Amintim anume pentru cititorul mai naiv că există nume cu terminaţii romîneşti a căror proprietari nu sunt nimic mai puţin decît romîni. 
Cităm după "Romînul": 

E. Caligari, general Angelescu (grec), Gr. Filitis, Alex. Giani, Davila Dim. Cariagdi, Vintilă Rosetti, Emil Costinescu (recte Harama, armeano - german ), Frederic Dame, Mircea Rosetti, E. Carada, Xantho, Derussi, Cerlenti, Chrisoveloni, Ioanidi, Muller, Elias, Papazolu, N. Ioanidi, Levy, Ascher, Nedelcovici, Cristescu, Opplar, I. Nacu, G. Rietz, Oppler, Grabovski, Şt. Velescu, C. Panaioti, Buchholzer, Stelorian, Marghiloman, Procopiu Dimitrescu (armean), Al. Lapati, Eliad, El. Lapati, C. Dimitriadi, Villacros, Pascaly, Verussi, Eustaţiu, Gobl Pandrav (bulgar), V. A. Urechiă (recte Popovici, malorosian ), din cauze cronice numit Urechia. S-a mai numit şi Alexandrescu şi V. Alecsandri ş. m. a., Fundescu (pretinde a fi bosniac; lumea zice ţigan), Serurie (vezi Kollekţiune de poezii neogreceşti), Flevas, Dr. Sergiu, Arghiropol, Halfon, Culoglu, Schina, Perticari, Minovici, Papazu, Gr. Ventura, Dr. Severin (recte Bosnagi; nu ştie romîneşte), C. Arion, Caramanlîu, Cavadia, C. C, Arion, Muntureanu (recte Goldenberg, izraelit, Vermont (recte 

          {EminescuOpXII 500}

Grunberg, izraelit), Ciurnea (recte Schwartz, izraelit), Sim. Mihălescu (recte Hagi-Ivat, bulgar), Hilel Manoach, D. Pandrav, Nacu, Economu, Dendrino, Pruncu (armean), Zenide, Crătunescu, Vlădescu, Djuvara, Pilidi. Balasan (armean), Ractivanu, Eraclidi, Calerghi, Lazardi, Mavrius, Enciulescu (bulgar; nu ştie romîneşte), Zaharidi, Dancovici, Pencu, Staicovici, Radovici. 

 Nume de provenienţă obscură sînt tot pe-atîtea; dar evident neromîneşti. Nume însă drept romîneşti le poţi număra pe degete: Sturza, Fălcoianu, Moroianu, Berindei, Văcărescu, Olănescu, Mirescu, Hîrdău, Cornescu, Băicoianu, Bozian, Grădişteanu, Porumbescu, Mîrzescu, Mănescu, Laurian. 

["D. N. BASSARABESCU... "]

2264

 D. N. Bassarabescu, după ce i-am spus categoric că minte pur şi simplu, mai are naivitatea de a ne întreba în ce privire minte: în privirea originei sau a localităţii? D. N. Bassarabescu minte pur şi simplu în amîndouă privinţe. Cititorii ne vor ierta tonul faţă cu asemenea indivizi cari, după ce primesc o lovitură de picior, mai au naivitatea de-a cere o a doua şi cari nici nu sînt în stare a pricepe că după afirmarea noastră că "minte pur şi simplu" un răspuns prin presă nu mai e de cuviinţă. 

["SE VEDE CĂ D. N. BASSARABESCU... "]

2264

 Se vede că d. N. Bassarabescu are răbdarea lui Hristos. Cînd [î]i tragi o lovitură de picior mai cere ş-a doua. După ce i-am spus că "minte pur şi simplu" în privire-ne mai cere să-i esplicăm în ce privire minte: în privirea originei ori a localităţii? 
Minte pur şi simplu în amîndouă privirile. 
Cerem iertare cititorilor noştri, dar faţă cu asemenea oameni nu ne rămîne alt ton de întrebuinţat. 

SPORUL POPULAŢIUNII RURALE ÎN ANUL 1877
2270
[... ]

          {EminescuOpXII 501}

[... ]

[PE MALUL NOSTRU DUNĂREAN... "]

2264

Pe malul nostru dunărean nu vi se poate da nimic, pentru că totul e al vostru. Ori aţi inventat poate cestiunea izraelită din nou, ca să puteţi zice că, vi se fac concesii în privirea aceasta? Ori cestiunea averilor furate de greci, cari au zburat din ţară de-o

          {EminescuOpXII 502}

lovitură de picior a lui Cuza Vodă? Ori veţi inventa alte istorii şi mai subţiri în conivenţă cu pretinsul adversar, care pe sub mînă vă e amic? 
Noi am spus-o şi o repetăm: pe cît timp consîngenii noştri nu se vor bucura peste hotară de drepturi egale cu celelalte naţionalităţi mai mici la număr, pe atîta timp Austro-Ungaria e o putere străină, foarte străină pentru noi, egal de străină cu altele, vecine ori depărtate. Impopulară, imposibilă chiar va rămînea o învoială, oricît de strîmbă, pe cîtă vreme suntem batjocoriţi în sîngele, în legea, în limba noastră. 
 Şi în sîngele nostru romînesc, nu în de alde Pherekydis, Giani, Carada etc., în limba noastră romînească, nu în păsăreasca voastră, în poporul nostru istoric aşa cum l-a făcut Dumnezeu. 
Atunci cînd naţionalitatea romînă de dincolo va avea libertatea ei de dezvoltare intelectuală şi materială nu va mai fi silită de-a vorbi tătarăşte, ci-şi va avea partea de soare şi de lumină, atunci abia monarhia vecină încetează de-a fi străină pentru noi; atunci numai am cunoaşte ca deviza viribus unitis, plutitoare pe Dunăre, cuprinde în ea şi puritatea rasei romîne, pusă cu dragă voie şi cu demnitate omenească în serviciul monarhiei. Atunci poate că nu numai soarta noastră, dar a Orientului întreg ar fi pe de-a pururea hotărîtă. 
Noi se 'nţelege că nu vorbim aci de împăratul. Împăratul dă zilnice dovezi că iubeşte în mod egal toate popoarele sale. Dar elementele determinante nu sunt concentrate toate în monarh. Gusturi de predominare, de deznaţionalizare zădărnicesc ţinta vieţii sale de a-şi vedea toate popoarele mulţumite. Acele elemente determinante cată să recunoască care e răul, un rău ce nici se poate vindeca decît din iniţiativa monarhiei, de vreme ce noi n-avem nici un drept de a ne amesteca în afacerile ei interioare. 
Dar tot astfel nu are nici Austro-Ungaria dreptul de-a se amesteca acolo unde începe teritorul nostru şi întrebuinţarea Dunării, după cum e regulată prin tractate. 
Lunecînd pe calea "învoielii strîmbe" în aceea a "judecăţii drepte", nu facem decît să devenim obiectul unei vechi rivalităţi ce exista în Orient, fără meritul măcar de-a o fi provocat în interesul conservării noastre naţionale. 

["CA SĂ REZULTE CEVA... "]

2264

 Ca să rezulte ceva de-aci puterea vecină va trebui să mănţie miniştri şi deputaţi în Bucureşti pe lacheii pe cari i-a decorat şi cărora le-a dat titluri. Voiţi bună înţelegere, domnule conte? Bună înţelegere voim şi noi. Dar naţia romînească are o singură şiră a spinării şi un singur creier. Ceea ce se întîmplă dincolo ne doare pe noi; orice injurie făcută naţionalităţii noastre dincolo e o injurie asupra sîngelui şi numelui nostru. Nu cuceriri urmărim sau am urmărit vrodată, căci nu suntem nebuni, ci oameni în toată firea şi-n toată mintea. Dar voim respect pentru poporul romînesc pretutindenea unde se află, şi nu ne este amic acela care se preface a măguli susceptibilitatea locală a statului romîn, dar dincolo loveşte în susceptibilitatea mare şi energică a întregului popor romanic din Răsărit. 

          {EminescuOpXII 503}

["VULPEA LUI DONICI... "]

2264

Vulpea lui Donici a venit odată în adunarea generală convocată de regele leu, îmbojorată la cap şi legată la gît. 
 - Ce ai, o întrebă prietenul lup, pare ca nu ţi-i tocmai bine? 
 - Ce să am, vere lup? Am avut un conflict, daca conflict s-ar putea numi, o ne-nţelegere, o gratuită presupunere din partea unui vecin. 
 - Te-o fi bătut, maică, zise lupul. 
 - Aş! nu. Esplicări france şi conforme realităţii s-au dat şi ne 'nţelegerea a dispărut. 
O, eufemism! Tu faci din negru alb şi din alb negru, tu faci din o injurie... o mică neînţelegere, tu faci din o ruşinoasă umilire, din tîrîrea pe pămînt a unor tîrîtoare, o esplicare... francă! 
Dar oare ce ton ar fi trebuit să aibă scuzele de patru ori emendate şi adaose ale cabinetului Brătianu, pentru a merita şi din partea "Romînului" epitetul de umilire, pentru a înceta de-a fi numai o esplicare francă? Se găseşte în limbajul diplomatic o coardă şi mai jos pe care d. Stătescu şi-ar fi putut miorlăi jalnicele păreri de rău? 
Şi toată această, umilire pe ţară, toată îngenunchearea aceasta numai pentru a rămînea la putere! Suntem de mai nainte siguri că daca, în faţa conflictului deschis, ministeriul şi-ar fi reparat greşala prin retragere nici un urmaş al lui n-ar fi fost obligat de-a coborî atît de jos pe scara espresiilor de impotentă linguşire precum au făcut-o roşii. Astăzi ling mîna pe care vreau s-o muşte. Şi daca ar linge-o ei înşii n-ar fi nimic. Dar îngenunche ţara la acest act de estremă umilinţă. 

["O, EUFEMISM!... "]

2264

O, eufemism! Fericirea nerozilor şi scăparea viclenilor, cine te-a inventat a inventat forma în care se 'mbracă laşitatea omenească, lipsa de convingeri limpezi, felonia. 

          {EminescuOpXII 504}

          {EminescuOpXII 505}

          {EminescuOpXII 506}

          {EminescuOpXII 507}

["ESPOZIŢIA INDUSTRIALĂ... "]

Espoziţia industrială a societăţii Concordia Romînă nu rămîne deschisă decît în cele dendîi opt zile ale lunei ianuarie 1881. Deşi modestă ca toate începuturile, deşi deschizîndu-se într-un timp în care concurenţa fabricatelor străine a desfiinţat vechea industrie de casă a poporului nostru, ea totuşi cuprinde unele elemente preţioase cari o fac vrednică de-a fi vizitată de publicul capitalei. Ceea ce credem că merită toată atenţia sunt obiectele manufacturate, de-o confecţie curat europeană şi capabile de-a susţine concurenţa manufacturii străine. In această privire am putea releva mai cu seamă încălţămintele şi pălăriile. Amîndouă ramurile, deşi nu bat la ochi prin o mulţime extraordinară de obiecte expuse, se disting însă prin extrema îngrijire şi prin eleganţa cu cari sunt lucrate exemplarele. Din natura obiectelor expuse se poate constata că meseriaşul romîn are o înclinare hotărîtă pentru lucrări de lux. Rezervîndu-ne plăcuta datorie de-a reveni cu de amăruntul asupra expoziţiei şi de-a lua pe rînd deosebitele categorii de obiecte espuse, ne mărginim pînă atunci a repeta invitarea ca publicul să profiteze de scurtul timp cît mai rămîne deschisă, pentru a o vizita. Datorită unei lăudabile iniţiative private, ea suferă în adevăr de scăderile întreprinderilor de asemenea natură, de mărginirea mijloacelor pecuniare cari i se puteau pune la dispoziţie, de restrîngerea ***, de lipsa de estensiune a propagandei ce se putea face pentru ea. Dar, abstracţie făcînd de aceste scăderi naturale, ea totuşi ne dă un tablou aproximativ de ceea ce-ar putea deveni industria în Romînia dacă s-ar bucura de-o legitimă protecţie faţă cu producte similare străine. 

[1 ianuarie 1881]

PARLAMENTUL ENGLEZ

Iată discursul reginei prin care s-a deschis Parlamentul englez: 

Milorzilor şi Domnilor, 

V-am chemat mai curînd decît de obicei de la afacerile D. V. pentru că afaceri de o urgenţă particulară reclamă examinarea D. V. Relaţiunile mele cu puterile străine continuă a fi amicale. Cestiunea sulevată în privinţa frontierii dintre Turcia şi Muntenegru s-a rezolvat. Acum puterile au început negocieri cu scop de-a determina linia de frontieră între Turcia şi Grecia. Cîteva clauze importante din Tractatul de Berlin cari au rămas neîmplinite continuă a fi obiectul atenţiunii mele celei mai serioase. 
O revoltă în Transvaal întîmplată de curînd mi-a impus datoria de-a lua măsuri pentru prompta restabilire a autorităţii mele şi-a făcut să se lase la o parte pentru un timp orice proiect cu scop de-a asigura colonilor europeni acel deplin control asupra afacerilor lor locale ce doream să i-l confiem fără a prejudeca interesele populaţiilor indigene. Regret că războiul se continuă în Basutoiand, cu toate sforţările guvernului colonial de la Cap. Voi simţi o mare satisfacere dacă se va prezenta o bună ocazie pentru mine de-a lucra prin mijloace amicale spre a restabili pacea. Războiul din Afganistan s-a terminat şi afară de trupele din Candahar toată

          {EminescuOpXII 508}

armata a fost rechemată dincoaci de frontiera Indiei. N-am intenţia de-a face permanentă ocuparea Candaharului, dar situaţia încă puţin sigură a ţării şi dificultatea de-a stabili un guvern indigen m-au forţat de-a amîna rechemarea armatei ce ocupă poziţia în cestiune. 
Vi se vor prezenta documentele privitoare la diferite subiecte la cari am făcut aluzie, precum şi corespondenţa relativă la bugetul armatei din India. Domnilor din Camera Comunelor, bugetul anului viitor va fi în curînd elaborat şi prezentat D. V. Milorzilor şi Domnilor, s-a putut constata o ameliorare graduală, dar puţin rapidă, ce e drept, a comerţului ţării şi putem spera pentru acest an venituri mai mari decît am crezut la început. Prevestirile ce vi le-am făcut despre o micşorare a mizeriei din Irlanda s-au realizat graţie unei recolte abundente, însă regret a vă spune că condiţiunea socială a ţării a primit un caracter alarmant. Crimele agrarie au fost mult mai numeroase ca în anii trecuţi. Atentatele în contra vieţii oamenilor nu s-au comis în proporţia celorlalte delicte, dar pot adauge că, spre a proteja persoanele, s-au făcut sforţări fără precedente cu concursul poliţiei sub direcţiunea puterii executive. Am a semnala şi alte inconveniente, cari iau proporţiuni şi mai mari. În ceea ce priveşte aceste fapte regretabile justiţia a fost pusă în imposibilitate de - a - şi procura probe şi astfel s-a stabilit în diferite părţi ale ţării un sistem întins de terorism ce a paralizat aproape în mod egal exerciţiul drepturilor particulare şi împlinirea datoriilor civile. În faţa unei stări de lucruri noi din diverse importante puncte de vedere şi, apoi, lipsindu-mi precedentele după care să mă pot conduce, am crezut de cuviinţă de-a uza de puterile ordinare pe cari legea mi le conferă înainte de-a cere altele noi. Însă demonstraţiunea insuficienţei lor, ce rezultă deplin din situaţiunea actuală a ţării, mă determină a vă face cunoscut că vi se vor prezenta propuneri avînd de obiect să-mi conferiţi puterile adiţionale necesare *** ci şi a face ca supuşii mei să se bucure de protecţia vieţii lor, a proprietăţii şi a libertăţii lor de acţiune. În privinţa obligaţiunilor primordiale de care am vorbit doresc, ca şi în trecut, a urmări supresiunea nemulţumirilor şi opera progresului legislativ, în Irlanda ca şi în Marea Britanie. Actul agrariu de la 1870 pentru Irlanda a fost sorgintea unor mari binefaceri. Fără a diminua importanţa sau a tulbura fundamentul proprietăţii, cu toate acestea din unele puncte de vedere şi mai ales sub influenţa anilor răi din urmă, protecţiunea acestui act n-a fost suficientă fie în Ulster, fie în alte provincie. Vă recomand dezvoltarea progresivă a acestor pricipie conform cu trebuinţele Irlandei întru cît priveşte relaţiunile proprietarului [şi ale] posesorului şi făcînd sforţări eficace spre a da, graţie achiziţiilor de pămînt, la o parte mai mare de populaţie un interes permanent pentru proprietatea solului. Această legislaţie va cere, pentru scopul propus, ca toate obstacolele ce provin din restricţiunile relative la dreptul de proprietate să fie înlăturate şi în acelaşi timp să se acorde o securitate convenabilă intereselor angajate. Vi se va supune un proiect de lege relativ la înfiinţarea unei admnistraţii de comitate în Irlanda bazată pe principiul reprezentativ şi tinzînd prin redactarea sa la un scop îndoit, de-a confirma controlul poporului asupra cheltuielilor şi a satisface o necesitate şi mai urgentă a dezvoltării obiceiurilor de autonomie locală. Vi se vor supune proiecte de legi pentru aboliţiunea pedepselor corporale în armată şi în marină. Veţi fi chemaţi a examina oarecari măsuri tinzînd la o reforma ulterioară a legii asupra falimentelor, precum şi un proiect pentru conservarea rîurilor şi a precauţiunilor de luat în contra inundaţiilor; pentru revizuirea organizării şcoalelor şi-a ospicielor subvenţinate în Scoţia; pentru renoirea legii care a stabilit secretul votului; în fine pentru represiunea actelor urîte de corupţie cari din nenorocire s-au comis în cîteva oraşe cu ocazia ultimelor alegeri generale. Am încrederea că lucrările D. V., cari vor fi şi mai grele decît altă dată, vor fi conduse de Provedinţa divină astfel încît să realizeze fericirea poporului meu. 

[1 ianuarie 1881]

["SUB TITLUL BLANQUI, PIETRARU ET C-IE... "]

Sub titlul Blanqui, Pietraru et C-ie "" scrie următoarele: 

Nimic mai original decît articolele apocaliptice pe care "Romînul" le consacră de cîteva săptămîni atentatului comis în contra d-lui Brătianu. Toată lumea a uitat această faptă a unui maniac nenorocit, care avea de complici pe nişte mizerabili ce nu aparţineau nici unui partid, nici unei opinii politice din ţară. Nimeni n-a crezut că poate profita de un eveniment izolat, reprobat de toţi oamenii oneşti. Numai "Romînul" singur continuă a căuta în el tot soiul de lucruri. El se 'ntreabă cine a încurajat pe Pietraru şi pe complicii lui la complotarea şi executarea atentatului. El apelează la toate partidele, la toţi cetăţenii, pentru a-l descoperi pe acel cineva, căci, zice el, societatea toată e 'n primejdie. Ce straniu spectacol! D. C. A. Rosetti, marele agitator, devenit om al ordinei. Cînd dracu 'mbătrîneşte se face sihastru. Cum, d-le prezident al Camerei, d-ta, care ai organizat atîtea comploturi şi revoluţii de cari te mîndreşti, chemi lumea în ajutor pentru a descoperi pe instigatorii crimei Pietrarului? Dar n-ai nevoie să-ţi dai atîta osteneală; daca mergi să-i cauţi aşa de departe e pentru că te-ai obicinuit aşa de mult a trăi într-o atmosferă de agitaţie încît nu 'nţelegi că ideile subversive ce le-ai favorizat toată viaţa s-ar fi putut cîndva întoarce contra dumitale. Toată lumea ştie că d. Brătianu şi marele pontifice din Strada Doamnei nu sunt decît unul ş-acelaş. Cu ce drept cer cei de la "Romînul" ca naţiunea întreagă să se ocupe cu descoperirea unor comploturi imaginare, pe cînd ideile cari au dat naştere tuturor acestor extreme sociale sunt şi azi împărtăşite de cei

          {EminescuOpXII 509}

de la "Romînul"? Vor poate să păstreze pentru ei monopolul comploturilor şi se 'ngrozesc de-a fi găsit trişti şi palizi imitatori? Am fi ademeniţi a crede una ca asta cînd citim "Romînul" de miercuri 24 decembrie, în care pe de o parte se stigmatizează asasinatul politic, iar pe de alta se face o adevărată apoteoză lui Blanqui. Am înţelege cîteva cuvinte simpatice din partea d-lui C. A. Rosetti în memoria unuia din coreligionarii săi politici, cu atît mai mult cu cît despre morţi şi-n faţa unui mormînt nu se zice decît bine. Dar cuvintele pe cari "Romînul" le consacră lui Blanqui nu se adresează numai persoanei răposatului cel mai [cu] seamă ideilor lui. Judecaţi după concluzia articolului în cestiune, pe care iat-o; 

"Privit în întregul vieţii sale de lupte şi de suferinţe Blanqui ne apare, de departe, cu caracterul său antic, ca personificarea dorului arzător ce există în sufletul tuturor acelora cari suferă de inichităţile societăţii de astăzi şi cari se sacrifică pentru mîntuirea ei, luptînd în de lungul vieţei lor pentru ideile în care au o credinţă nestrămutată. El a fost dintre aceia cari nu au decît o idee - o idee mare - şi care păşesc la realizarea ei prin calea cea mai dreaptă, crezînd că societatea se poate preface într-o singură zi. Chiar acei cari nu împărtăşesc ideile lor, chiar acei cari cred că trebuie trude multe, timp mult şi lupte îndelungate spre a îndrepta societatea şi a îmbunătăţi soarta omenirei, chiar aceia sunt siliţi a admira în Blanqui devotamentul fără margini şi rectitudinea unei vieţi care nu a ştiut ce e slăbiciunea. "

Prin urmare diferenţa între cei de la "Romînul" şi Blanqui consistă numai într-o cestiune de timp şi de oportunitate. Şi cei din Strada Doamnei ar suferi asemenea inichităţi din partea societăţii de astăzi şi ei ar fi gata a se sacrifica pentru mîntuirea ei, dacă n-ar fi la putere. N-aveţi decît să recitiţi manifestul lui Pietraru şi veţi afla în el aproape textual aceleaşi fraze. 
E din aceeaşi şcoală. 
Tristă perspectivă pentru Romînia cînd în ochii prezidentului Camerii viitorul ce ne aşteaptă e de a ajunge să practicăm ideile lui Blanqui! Cei cari găsesc că ideile fondatorului foii "Ni Dieu, ni Maître" sunt ideile prin cari se va reforma omenirea sunt astăzi la putere. Dar s-a schimbat într-un mod singular; îndopaţi şi îmbuibaţi, îngrozindu-se ei înşişi de mijloacele pe cari le-a întrebuinţat pentru a ajunge, cheamă azi societatea în ajutorul lor. Aceeaşi societate pe care au batjocorit-o, pe care au căutat şi vor căuta încă a o răsturna cînd nu vor mai fi în poziţia de a o esploata. 
Însă opinia publică nu se mai mişcă: elucrubaţiunile "Romînului" se citesc dînd din umeri şi zicînd; "Ia fugi d-acolo! Te ştim ce poamă eşti! ". 
Societatea romînă e bolnavă, adevărat, dar boala nu vine de jos, ci de sus. Cu alte cuvinte, revoluţionarii, importatorii tuturor ideilor subversive, sunt la putere, pe cînd masa naţiunii e plină încă de idei sănătoase. Astfel cangrena nu e acolo unde "Romînul" are aerul de-a o căuta. N-are nevoie să meargă atît de departe pentru a găsi pe autorii morali ai atentatului. Între Pietraru şi apologiştii lui Blanqui nu e decît, o deosebire pe care am numi-o ierarhică. Cel dendîi a voit s-asasineze un om şi va fi pedepsit; cei din urmă asasinează o societate întreagă şi li se dau recompense naţionale. 

[3 ianuarie 1881 ]

ALEGERILE ÎN FRANŢA

Lunea trecută era ziua fixată pentru alegerile în consiliul comunal din Paris. Pentru cele 80 de mandate cari sunt de dat s-au anunţat 211 candidaţi, dintre cari unul, cizmarul Gaillard - cunoscut ca arhitect al baricadelor Comunei - şi-a pus candidatura în două cartiere deodată. Candidaţii se împart în 109 republicani, cari, deşi partea cea mai mare este foarte radicală, recunosc încă cel puţin ca legitimă ordinea existentă, 58 socialişti, anarhişti sau colectivişti, 3 lucrători şi 41 reacţionari de toate nuanţele. Din cei 80 de membri ai ultimului consiliu municipal se prezintă 73. Se crede că mai mult de jumătate din ei vor fi realeşi, iar restul va fi înlocuit sau prin persoane de aceeaşi direcţiune sau prin comunarzi ca Trinquet, Protot etc. În fine, spre a corespunde dorinţei exprimate de domnişoara Louise Michel, în lista candidaţilor intransigenţi se află şi un răposat, anume Nourrit, un revoluţionar de la 1848 care în revolta din iunie a participat la omorîrea generalului Brea şi, fiind deportat, a murit acum cîţiva ani la Cayenne. 

Ultima depeşă din Paris aduce rezultatul alegerilor municipale. Cei mai mulţi membri republicani conservatori din consiliu a fost realeşi. Nu s-a ales nici un amnistiat sau vreunul dintre foştii membri ai Comunei. "Aşadar Parisul e mai puţin roşu de cum s-ar fi putut crede", zice o foaie vieneză. 

[3 ianuarie 1881]

          {EminescuOpXII 510}

["AM PUBLICAT ÎN NUMĂRUL TRECUT... "]

Am publicat în numărul trecut atît textul notei otomane cît şi amănunte în privinţa părăsirii proiectului de arbitraj; astăzi aceasta pare a fi un fapt îndeplinit. Foile din străinătate analizează circulara prin care guvernul otoman propune de-a regula diferendul cu Grecia prin mijlocul unor noi negoţieri ce ar fi să se deschidă la Constantinopol. Documentul acesta, cum am văzut, este conciliant şi a trebuit să facă o impresiune bună asupra cabinetelor; faţă cu Grecia însă tonul său este foarte energic şi este evident că circulara franceză a contribuit mult la această atitudine a Porţii. Negreşit că a doua zi după conferenţa din Berlin Poarta n-ar fi cutezat să arunce asemeni acuzaţiuni, cari în parte ar fi recăzut chiar asupra cabinetului ale căror rezoluţiuni păreau a justifica pretenţiunile grecilor. Cum se vede, diplomaţii turci s-au folosit de interpretarea dată de d. Barthelemy oştile Greciei provocate în opinia publică şi în cercurile diplomatice prin atitudinea vre [g]atului elen. Protocoalele acestor conferinţe nu mai au decît o valoare curat istorică. Mediaţiunea europeană are să se exercite asupra unui alt teren şi poate, cum se speră, cu mai mult succes. Grecii ar face bine să-şi modereze aspiraţiunile pe cari le-au crezut consacrate prin deciziunile Europei. Cu cît ei vor pune mai multă încredere în bunăvoinţa puterilor cu atît ele se vor crede mai mult datoare a regula litigiul spre satisfacţiunea poporului grecesc. 
Se crede în genere că, în cazul în care propunerea turcească s-ar primi de puteri şi s-ar deschide prin urmare la Constantinopol o conferinţă a ambasadorilor, tranzacţia va căuta să se facă în următorul chip: Puterile, renunţînd la graniţa dată de Conferinţa din Berlin, şi Turcia, renunţînd la graniţa stabilită prin nota turcească de la 3 octomvrie trecut, ar fi vorba să se găsească o linie intermediară, acceptabilă şi din partea Turciei, şi din a Greciei. Atîrnă însă, precum observă foile străine, numai de Turcia ca această nouă graniţă să poată fi trasă de noua conferinţă. Dacă Turcia va fi cuminte, dacă va propune sau va admite o linie de graniţă acceptabilă, cestiunea va fi rezolvată. Dinaintea unei soluţiuni hotărîte între Poartă şi toate puterile, Grecia va trebui neapărat să se încline. Hotărîrea aceea va avea prea mare autoritate şi Grecia va cîştiga astfel fără luptă, fără să-şi pună existenţa într-un joc al cărei sorţ i-ar fi atunci hotărîtor nefavorabil, încît nu e de îndoit că propunerea făcută de Poartă, dacă numai va fi sinceră, este cea mai nemerită soluţiune a cestiunii greco - turceşti. 

[11 ianuarie 1881]

["ASEARĂ, DUMINICĂ... "]

Aseară, duminică, s-a reluat după cîteva zecimi de ani o piesă din vechiul repertoriu al Teatrului Naţional, Aladin sau Lampa fermecată, cu muzica lui Wachmann, muzică de o gingăşie şi de o frescheţă ce a rezistat în mare parte anilor ce a trecut peste dînsa. Costumele şi punerea în scenă relativ destul de bună; execuţie mediocră. 

[13 ianuarie 1881]

          {EminescuOpXII 511}

["POIMÎINE, DUMINECĂ... "]

Poimîine, duminecă d. Frantz Schipek va da un concert în sala Ateneului cu binevoitorul concurs al d-rei Saegiu, al d-lor Vasilescu, Dimitrescu, Weineter, Ferdinand, H. Schipec, Faust şi al corului Societăţii de Gimnastică (Turn - Verein ). 
E o datorie din partea publicului bucureştean de a da concursul său acestui eminent artist, care, slăbit de zdruncinările vieţii artistice, nu poate în stagiunea aceasta să se îngajeze nicăieri, pentru că trebuie neapărat, după povaţa doctorilor, să se odihnească cîtva timp. 
Schipec a lucrat mult! a dezvoltarea muzicei naţionale şi azi, cînd are trebuinţă de ajutor, nu credem că publicul i-l va refuza, mai cu seamă că, abstracţie chiar făcînd de numele artistului, programa acestui concert o foarte variată. 

[77 ianuarie 1881]

["ASEARĂ LA TEATRUL NAŢIONAL... "]

Aseară la Teatrul Naţional s-a reprezentat pentru întîia oară piesele: Moartă şi vie, comedie în 3 acte, traducţie; Scînteia şi Puiculiţa, comedii în cîte un act. 
Abstracţie făcînd de oarecari mici stîngăcii, piesele au fost bine interpretate. În prima piesă d. Iulian şi d-na Romanescu au avut cîteva momente de naturaleţă admirabile. Traducţia acestei piese ar fi putut fi mai bine îngrijită. Sfîrşitul ei nu prea e natural; ni se pare că în franţuzeşte mai e şi actul al patrulea. Public a fost nici mult, nici puţin. 
Observam numai onor[atei] direcţiuni a teatrului că Scînteia e cam obscenă. 

[29 ianuarie 1881]

VICTOR HUGO

Serbarea din Paris în onoarea lui Victor Hugo s-a petrecut în cel mai strălucit mod. La această ovaţiune au luat parte peste 300 000 de oameni. Bătrînul poet, din fereastra locuinţei sale, a ţinut un discurs în care a ridicat în cer Parisul. 

Te salut, Parisule, a zis Victor Hugo, oraş gingantic, nu în numele meu, căci eu sunt nimic, ci în numele tuturor cari trăiesc, gîndesc, iubesc şi speră în această lume. Ceea ce a fost Atena pentru anticitatea greacă, Roma pentru cea romană, astăzi este Parisul pentru Europa, pentru America, pentru toată lumea civilizată. Astfel eu, un simplu călător, care are numai o parte a sa din dreptul comun, te salut, oraş sacru, cu iubire în numele tuturor oraşelor Europei şi Americei şi a lumii civilizate, de la Atena pînă la New-York, de la Londra pînă la Moscva şi în numele tău, Romo, şi în numele tău de asemenea Berlinule! 

Cînd a făcut menţiune de Berlin vocea lui Victor Hugo se înăbuşise. El şi-a acoperit ochii cu mînile şi a început să plîngă. Puţini şi-au putut stăpîni lacrimele. 
Locul natal al poetului i-a trimis următoarea adresă: 

Oraşul Besanşon salută cu mîndrie pe poetul în care n-a mai rămas nimic uman şi al cărui geniu, după ce a creat capodopere în timp de şaizeci de ani, luminează mai puternic şi mai roditor decît oricînd, pe răzbunătorul crimei din decembre, pe elocintele şi infatigabilul apărător al tuturor celor persecutaţi, pe apostolul a orice progres, 

          {EminescuOpXII 512}

pe profetul care pune tot mai aproape în vederea ochilor noştri celor transportaţi perspectiva unui viitor de fericire generală, de justiţie universală şi de fraternitate! 

[21 februarie 1881]

["CAMERA A LUCRAT... "]

Camera a lucrat ieri în secţiuni. Pentru astăzi sunt înscrise la ordinea zilii mai multe interpelări, între cari şi a d-lui Nicolae Ionescu în privinţa cestiunii Dunării. Sunt înscrise asemenea mai multe proiecte de lege de alipiri şi dezlipiri de comune şi de sporiri de taxe comunale, apoi proiectul de lege pentru învăţămîntul agricol, proiectul de lege pentru vînzarea bunurilor statului în loturi şi raportul comisiunii pentru cercetarea socotelelor statului pe anii 63, 64, 71 - 74. Dezvoltările celor cinci interpelări şi discuţiile la cari vor da loc vor ocupa desigur toată şedinţa. D. I. Ionescu a rugat biroul să pună numaidecît la ordinea zilii proiectul de lege pentru vînzarea domenielor şi răscumpărarea embaticurilor. D. prim ministru se asociază cu cererea d-lui I. Ionescu, deoarece sunt multe petiţiuni la minister din partea locuitorilor cari ar voi să cumpere locuri şi guvernul nu le poate da satisfacere pînă ce nu va fi votat acel proiect de lege. Biuroul promite a satisface cererea d-lui I. Ionescu. D. Ciupercescu cere ca o dată cu aceasta sa. se pună la ordinea zilii şi proiectul de lege care prevede penalităţi contra celor ce ar interpune numele lor la cumpărări de proprietăţi pentru a servi pe cei ce nu ar avea drept de cumpărare. Se ştie că raportorul acestui din urmă proiect, d. C. Cerchez, lipsea de mai mult timp în concediu; d-sa s-a întors şi şi-a depus raportul, aşa că proiectele vor veni în dezbatere unul imediat după celălalt. Proiectul al cării raportor este d. C. Cerchez este propus din iniţiativa parlamentară. 
La Senat s-a urmat ieri dezbaterea asupra proiectului de lege sanitară. D. Petre Grădişteanu a anunţat guvernului o interpelare asupra întîrzierii promulgării proiectului modificator a art. 409 şi 410 din procedura civilă, votat de amîndouă Corpurile. 

[25 februarie 1881]

["MOŢIUNEA VOTATĂ... "]

Moţiunea votată la 4 iunie în Senat căreia i-a căzut jertfă d. Slăniceanu ar fi trebuit să se întinză şi asupra altor miniştri de război, precum şi asupra altor cabinete prezidate de d. Ioan Brătianu în cele patruzeci de combinaţiuni de pînă acum. 
Votul dureros prin care s-a lovit, după opinia "Romînului", un ministru onest ar fi trebuit să lovească şi pe alţi miniştri tot oneşti, cari de la 1877 încoace au fost în fruntea administraţiei războiului. 
Iată dar un şir întreg de furnituri cari cad sub categoria celei lovite dureros de Senat şi pe cari le recomandăm Adunărilor şi sub cabinetul Cernavoda - Chiustenge. 
1. În anul 1877, aprilie 16, s-a contractat cu antreprenorul Stockfisch 10 000 perechi cizme. S-au primit numărul de 4093 cu scăzămînt de 2 lei sau 8 186 lei din valoarea contractului de 140 000 lei. 
2. Tot în anul 1877 s-a încheiat contractul cu Littmann pentru capele, cari s-au primit cu un scăzămînt de 76 bani una sau în total un scăzămînt de 3020 lei şi 25 bani din valoarea contractului de 10 067 lei, 50 bani. 

          {EminescuOpXII 513}

3. În august 1877 s-a contractat cu Em. Rosenthal 15000 saci de pînză cari s-au primit cu un scăzămînt de 5 bani de fiecare sau 750 lei din valoarea contractului de 10 200 lei. 
4. În septemvrie 1877 s-au contractat cu, Mendel şi Gottlieb 20000 perechi cizme din cari s-au primit 6000 cu scăzămînt de doi lei perechea şi 8000 scăzute cu 3 lei perechea sau în total scăzămînt de 36 000 lei din valoarea contractului de 278 000 lei. 
5. În septemvrie 1877 s-a comandat (fără contract) lui M. Littmann 100 corturi ofiţereşti şi s-au primit cu un scăzămînt de 330 lei din valoarea de 11 000 lei. 
6. În decemvrie 1877 s-a contractat cu Loew 10 000 iţari, 10 000 mantale de dorobanţi, 6000 metri postav castaniu, 8000 metri postav ser şi 5000 pături de cai. Toate acestea s-au primit în aprilie 1878 cu un scăzămînt de 13 300 lei din valoarea contractului de 581820 lei. 
7. La 22 decemvrie 1877 s-a contractat cu Em. Rosental 1662 metri postav roşu, 344 786 nasturi cari s-au primit cu un scăzămînt de 50 bani la metru de postav roşu sau 831 lei din valoarea contractului de 33 028 lei 30 bani. 
8. În mai 1877 s-au contractat cu d. Alcaz efecte In valoarea de 499 940 lei şi i s-a făcut un scăzămînt de 6 720 lei 10 bani. 
9. În august 1879 s-a contractat cu Rosenthal pînză cenuşie şi civită în valoare de 55 302 lei 78 bani şi i s-a făcut un zăcămînt de 2 105 lei. 
10. Tot în august 1879 s-au contractat cu Loew postavuri colorate în valoare de 38 146 lei 98 bani şi i s-a redus cu 992 lei 72 bani. 
11. În ianuarie 1880 s-a contractat cu Tausig 12200 bluze în valoare totală de 73 950 lei şi s-a redus cu 8 169 lei 20 bani. 
12. În noiemvrie 1879 s-au contractat cu d. Alcaz postavuri, efecte etc. în valoare de 757187 lei 75 bani. La predare, unele obiecte neîndeplinind condiţiile contractului li s-au respins de comisie primirea lor. Cu toate acestea efectele au fost primite fără reducere. 

[12 iunie 1881]

SUFRAJUL UNIVERSAL

Extragem dintr-un important articol al d-lui Emil Zola, publicat în "Figaro", următorul pasaj: 

Desigur, principiul sufrajului universal părea inatacabil. E singurul utilaj al guvernului de o logică absolută. 
Închipuiţi-vă o naţie ai cărei cetăţeni sunt toţi egali de înţelepţi şi instruiţi. Ei se întrunesc tot la trei sau la patru ani, deleagă puterea acelora dintre ei pe care îi ştim cei mai capabili de a o exercita. Nimic mai simplu în teorie, nimic mai omeneşte drept. 
Dar răul e că teoria se slăbeşte îndată ce trece la aplicaţie. Un popor nu e o adiţie a cărei ţifre sunt toate valabile. De aci, dînd aceeaşi valoare fiecărui cetăţean, se introduce în totalitatea cauzelor erori enorme cari viţiază operaţia întreagă. Într-un cuvînt, din momentul în care oamenii intervin cu nebuniile şi infirmităţile lor, logica matematică a sufrajului universal e distrusă, nu rămîne decît un gasis abominabil. Asta nu mai e ştiinţă, e empirism, şi încă din cele mai zdruncinate, din cele mai periculoase. 
Iată pentru ce toate spiritele ştiinţifice ale acestui secol s-au arătat pline de ezitaţiune şi de neîncredere înaintea sufrajului universal. Vorbesc de filozofii noştri, de savanţii noştri, de aceia cari proced prin observaţie şi experienţă. Ei nu vor să ştie de absolut, studiază pe om afară din dogme şi cred că inegalitatea fiziologică nu există, că un om nu plăteşte mai mult decît altul, că e aici o eliminaţie continuă şi necesară aproape a unei jumătăţi din umanitate. Astfel că sufrajul universal nu mai e o realitate bazată pe adevăr, ci[2că]2 devine o idealitate ce se sprijină pe concepţiunea religioasă a unei egalităţi între spirite. Teribilii noştri intransigenţi, ateii noştri se îndoiesc ei oare să sunt simpli catolici cînd cheamă la scrutin pînă şi idioţi şi guşaţi? 
Uitaţi-vă la Littre, uitaţi-vă la d. Taine şi la d. Renan, priviţi pe toţi aceia cari s-au încercat să aplice formula modernă a ştiinţelor noastre la politică: ei se dau înapoi dinaintea ideei de a da guvernul în mîinile naţiunii întregi, căci elementele nu li se par destul de hotărîte, căci observaţia şi experienţa le-au arătat inegalităţile ce produce lucrarea selecţiunii în fiecare popor, căci în fine ei nu vor să se arunce într-un empirism care duce drept la şarlatanismul mediocrilor şi al ambiţioşilor. 

          {EminescuOpXII 514}

Iată ce trebuie să se stabilească net: sufrajul universal n-are, în el nimici ştiinţific, e cu totul empiric. Cu masa considerabilă a alegătorilor noştri neliteraţi, cu neruşinatele traficuri ale unora şi cu prostia altora este totdeauna cu neputinţă a şti ce va ieşi din scrutin. Totalul operaţiunii este orişicînd falsificat, niciodată adevărul nu se va obţine fiindcă este adevărat. Candidaţii cari merită a fi aleşi sunt reduşi a uza de aceleaşi manopere şirete ca şi candidaţii cari n-au nici un cuvînt a fi. Într-un cuvînt principiul superb al suveranităţii poporului dispare, nu rămîne decît bucătăria murdară a unei gaşte de oameni fără căpătîi cari se serve de sugrajul universal pentru a-şi împărţi ţara precum se serveşte cineva de un cuţit spre a spinteca un pui. 

[2 august 1881]

["PRINTR-O INDISCREŢIUNE... "]

Printr-o indiscreţiune a oficiilor telegrafice din Ungaria sau a cine ştie cui, ziarul unguresc "Egyetertes" a ajuns în posesiunea următoarei depeşe, adresată de împăratul Rusiilor cătră împăratul Austriei: 

[... ]

Autenticitatea textului acestei depeşe nu se contestă de ziarele oficioase. Mai contestat este însă cuprinsul unei a doua depeşe, pe care a adresat-o cu trei zile mai tîrziu baronul Haymerle, ministrul de esterne, suveranului său. Ea ar fi avînd următorul cuprins: 

Contele Kalnocky [î]mi telegrafiază următoarele: D. de Giers, pe care tocmai [î]l văzui, pare foarte mulţumit de impresiunile reciproce ale întrevederii de la Danzig. 
Împăratul Alexandru s-a întors cu sentimente întărite de liniştire şi satisfacţiune interioară. 
Înţelepciunea şi neaşteptata moderaţiune a vorbelor principelui de Bismarck au făcut mai cu seamă un bun efect asupra împăratului şi a d-lui de Giers şi i-a liniştit prin asigurarea că-n nici o direcţiune nu urmăreşte decît scopuri pacifice. Împăratul Wilhelm au comunicat vorbele M. Voastre despre împăratul Alexandru rostite la Gastein şi au adaos că vede în ele cu bucurie o confirmare a cunoscutelor sentimente amicale ale M. V. Apostolice. D. de Giers constată că, după ce în realitate nu există pe terenul politicei esterioare nici o cestiune de natură de-a inspira teamă, conversaţiunea a avut de obiect mai cu seamă combaterea pericolului socialismului şi aci principele Bismarck a recomandat mare precauţiune şi moderaţiune în recomandarea de măsuri internaţionale. D. de Giers zice că cea mai însemnată lature a călătoriei de la Danzig a consistat în intenţia ce-o are ţarul de-a manifesta în mod neîndoielnic faţă cu toată Rusia voinţa sa de-a urma o politică conservatoare şi pacifică. 

[16 septembrie 1881]

["ASEARĂ S-A DESCHIS STAGIUNEA... "]

Aseară s-a deschis stagiunea Teatrului Naţional cu Marion Delorme. 
Actorii şi-au recitat bine rolurile. Dar atîta tot. Victor Hugo desigur nu şi-ar fi recunoscut pe nici unul din personajele piesii sale. 
Domnii Manolescu, Velescu şi Nottara sunt singurii cari au încercat să se susţie în rolurile d-lor, dar mai trebuia încă mult... 

[3 octombrie 1881]