{EminescuOpVII 93} SĂRMANUL DIONIS NOVELĂ ..... şi tot astfel, dacă închid un ochi vad mîna mea mai mică decît cu amîndoi. De aş avea trei ochi aş vedea - o şi mai mare, şi cu cît mai mulţi ochi aş avea cu atîta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrîndu-şi proporţiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotaţi cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare - acelaş lucru. Cu proporţiuni neschimbate - o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atît de mare. Şi obiectele ce le văd, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amîndoi - mai mari; cît de mari sunt ele absolut? Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem? Cine ştie dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel, şi nu aude fiecare sunet într-alt fel - şi numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede aşa, altul altfel, îi uneşte în înţelegere. - Limba? - Nu. Poate fiecare vorbă sună diferit în urechile diferiţilor oameni - numai individul, acelaş Rămîind, o aude într-un fel. Şi, într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricît de mare şi oricît de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? Asemenea, în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricît de mare sau oricît de mică, numai o clipă suspendată? Şi iată cum. Presupuind lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atîta şi ar cugeta tot atîta ca în evii noştri - evii lor pentru ei ar fi tot atît de lungi ca pentru noi ai noştri. In ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie - şi toate acestea, toate, ar fi - tot astfel ca şi azi. ... În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu esistă nici timp, nici spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adîncurile sufletului coborîndu-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui. Păcat că ştiinţa necromanţiei şi acea a astrologiei s-au pierdut - cine ştie cîte mistere ne-ar fi descoperit în această privinţă! Dacă lumea este un vis - de ce n-am putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevărat că esistă un trecut -- consecutivitatea e în cugetarea noastră - cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleaşi întotdeauna, esistă şi lucrează simultan. Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - este oare absolut imposibil? Un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispoziţiunii lui, o clipă de timp în împărţibilitatea sa infinitezimală, care nu încetează {EminescuOpVII 94} în veci. În aceste atome de spaţiu şi timp, cît infinit! Dac-aş putea şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu pîn-în aceea fază a emanaţiunii lui care se numeşte epoca lui Alexandru cel Bun de esemplu... şi cu toate acestea. .................................................................................................................................... Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap şi va fi întrebat? prin mintea cărui muritor treceau acestea idei? Esistenţa ideală a acestor reflecţiuni avea de izvor de emanaţiune un cap cu plete de o sălbătăcită neregularitate, înfundat într-o căciulă de miel. Era noapte şi ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte şi noroioase ce trec prin noianul de case mici şi rău zidite din care consistă partea cea mare a capitalei Romîniei, şi prin bălţile de noroi ce împroşcau pe cutezătorul ce se încredea perfidelor unde treceau nişte ciubote mari cărora nu le-ar fi pasat nici de potop, cu atît mai vîrtos că aveau turetci care îngropau în ele pantalonii individului conţinut îndată ce timpul devenea problematic. Umbra eroului nostru dispărea prin şiroaiele ploaiei, care dederă capului său aspectul unui berbece plouat, şi te mirai ce mai rezistă torentelor de ploaie - hainele lui ude - sau metafizica. De prin crîşme şi prăvălii pătrundea prin ferestele cu multe geamuri, mari şi nespălate, o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea cîte un romanţios fluierînd; cîte un mitocan cu capul lulea de vin îşi făcea de vorbă cu păreţii şi cu vîntul; cîte - o femeie cu faţa, înfundată în capşon îşi desfăşura trecătoarele umbre prin spaţiul neguros, asemenea zeilor întunecaţi din epopeele nordice... Dintr-o crîşmă deschisă s-auzea o vioară schingiuită. Metafizicul nostru se apropie să se uite şi razele pătrunseră prin uşă şi-i loviră faţa. Nu era un cap urît acela a lui Dionis. Faţa era de acea dulceaţă vînătă albă ca şi marmura în umbră, cam trasă fără a fi uscată, şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor - un zîmbet fin şi cu toate astea atît de inocent trecu peste faţa lui la spectacolul ce-l privea. - Ce era adică: Un băiet de ţigan cu capul mic într-o pălărie a căror margini erau simbolul nimerit al nemărginirii, cu ciubote în care ar fi încăput întreg şi într-un surtuc lung de-i ajungea la călcîi şi care fără îndoială nu era al lui, schinjuia c-un arcuş ce rămăsese în cîteva fire de păr şi, cu degetele uscate, pişca nişte coarde false care ţîrliau nervos, iară împrejuru-i frămînta pămîntul un ungur lung, cu picioarele goale băgate în papuci mari împluţi cu paie. Oricît de neplăcut să fi fost spectaculul pentru simţul estetic al călătorului meu, el avu o influinţă salutară asupra eroului nostru care, trezit din fantaziile sale metafizice, băgă de samă că ploaia-l udase pînă la piele. El intră într-o cafenea de alături, ca să se usuce. Ridicîndu-şi căciula cea miţoasă, vedem o frunte atît de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu faţa într-adevăr plăcută a tînărului meu. Părul numai cam pre lung curgea în viţe pînă pe spate, dar uscăciunea neagră şi sălbatecă a părului contrasta plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a băietanului. Îşi puse în cui paltonul ud şi, la aroma îmbătătoare a unei cafele turceşti, ochii lui cei moi şi străluciţi se pierdură iar în acea intensivă visătorie care stă cîteodată atît de bine băieţilor, pentru că seriozitatea contrastează totdeauna plăcut cu faţa de copil. Intre aceşti muri afumaţi, plini de mirosul tutunului, de trăncănirea jucătorilor de domino şi de cadenţata bătaie a unui orologiu de lemn, ardeau lămpi somnoroase răspîndind dungi de galbenă lumină prin aerul apăsat. Dionis făcea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit şi adesea surîdea. Surîsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi, şi totuşi de o profundă melancolie. Melancolia în vîrsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o esistenţă - cum sunt multe la noi - fără de speranţă şi, afară de aceea, determinat prin naştere la nepozitivism. În introducerea acestor şiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere - şi cu-n asemenea cap omul nu ajunge departe - şi mai cu seamă cel sărac - şi Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea şi mai sărac. Era tînăr - poate nici optsprezece ani - cu atît mai rău... ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe {EminescuOpVII 95} apucate, singur... şi această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atît de visătoare. Lucruri mistice, subtilităţi metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet - e minune oare ca pentru el visul era o viaţă şi viaţa un vis? Era minune că devenea superstiţios? Adesa îşi închipuise el însuşi cît de trişti, cît de lungi, cît de monotoni vor trece anii vieţii lui - o frunză pe apă. Lipsit de iubire - căci n-avea pe nimeni în lume, iubitor de singurătate, în neputinţă sufletească de a-şi crea o soartă mai fericită, el ştia că în "această ordine a realităţii ", cum o numea el, nu-l va întîlni nici un zîmbet şi nici o lacrimă - neiubit şi neurît de cineva, se va stinge asemenea unei scîntei după care nu-ntreabă nimenea - nimenea-n lume. Casa lui de pustnic, un colţ întunecos şi painjinit din arhiva unei cancelarii, şi atmosfera leneşă şi flegmatecă a cafenelei - asta era toată viaţa lui. Cine - ntreabă dacă şi el are inimă, dacă şi lui i-ar plăcea să îmble frumos îmbracat, cum sunt întrebaţi atîţia copii - dacă şi el ar dori - să iubească? Să iubească - ideea aceasta îi strîngea adesea inima. Cum ar fi ştiut el să iubească! Cum ar fi purtat pe mîni, cum s-ar fi închinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei! Adesa şi-o închipuia pe acea umbră argintie cu faţa albă şi păr de aur? căci toate idealele sunt blonde - şi parcă simţea mînuţele-i calde şi înguste în mîinile lui, şi parcă-i topea ochii sărutîndu-i, şi parcă i se topea sufletul, fiinţa, viaţa, privind-o... vecinic privind-o. Pe ici pe colo pe la mese se zăreau grupe de jucători de cărţi, oameni cu părul în dizordine, ţinînd cărţile într-o mînă ce tremura, pleznind din degete cu cealaltă înainte de-a bate, mişcîndu-şi buzele fără a zice o vorbă şi trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte - o gură din cafeaua şi berea ce li sta dinainte - semn de triumf! Dincolo unul scria cu cridă pe postavul verde al biliardului; unul cu pălăria naltă pe ceafă şi cu mînile unite pe spate, c-o ţigară lungă în gură a cărei independenţă era mărginită numai de buzele individului, se uita - dracu ştie, cu interes ori aşa numai la un portret a lui Dibici-Zabalkanski atîrnat în afumatul părete. Orologiul, fidel interpret al bătrînului timp, sună de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumei, ce nu-l asculta, samă că se scursese a 12-a oară a nopţii. Dionis se porni spre casă. Afară ploaia încetase şi, prin mrejele şi valurile de nouri negri - vineţi, luna trecea palidă şi rece. În mijlocul unei grădini pustii, unde lobodele şi buruienele crescuse mari în tufe negre - verzi, se înalţau ochii de fereastă spartă a unei case veche a cărei streşină de şindrilă era putredă şi acoperită c-un muşchi care strălucea ca bruma în lumina cea rece a lunei. Nişte trepte de lemn duceau în catul de sus al ei. Uşa mare deschisă în balconul catului de sus se clătina scîrţîind în vînt şi numai într-o ţîţînă, treptele erau putrede şi negre - pe ici pe colo lipsea cîte una, aşa încît trebuiai să treci două deodată şi balconul de lemn se clătina sub paşi. El trecu prin hăţişul grădinei şi prin zaplazurile năruite şi urcă iute scările. Uşile toate erau deschise. El intră într-o cameră naltă, spaţioasă şi goală. Păreţii erau negri de şiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod şi un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi şi gratiile erau rupte, numai rădăcinele lor ruginite se iveau în lemnul putred. În colţurile tavanului cu grinzi lungi şi mohorîte painjenii îşi esercitau tăcuta şi pacinica lor industrie; într-un colţ al casei, la pămînt, dormeau una peste alta vo cîteva sute de cărţi vechi, multe din ele greceşti, pline de învăţătură bizantină; în alt colţ, un pat, adecă cîteva scînduri pe doi căpriori, acoperite c-un mindir de paie şi c-o plapomă roşie. Înaintea patului o masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine şi gotice; pe ea hîrtii, versuri, ziare rupte, broşuri efemere din cîte se-mpart gratis, în fine, o neordine într-adevăr păgînească. Luna îşi vărsa lumina ei cea fantastică prin ferestele mari, albind podelele de păreau unse cu cridă; păreţii posomorîţi aveau, pe unde ajungea lumina lunei, două cuadrate mari argintoase, ca reflectare a ferestrelor; pînzele de painjin străluceau vioi în lună şi deasupra cărţilor dorminde în colţ se ivea o îngerească umbră de om. Era aninat într-un cui bustul în mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani, cu păr negru şi lung, cu buzele subţiri şi roze, cu faţa fină şi albă ca {EminescuOpVII 96} taiată-n marmură şi cu nişte ochi albaştri mari sub mari sprîncene şi gene lungi negre. Ochii cei albaştri ai copilului erau aşa de străluciţi, de un colorit. atît de limpede şi senin, încît păreau că privesc cu inocenţa, cu dulceaţa lor mai femeiască asupra spectatorului. Cu toate că acel portret înfăţişa un chip îmbrăcat bărbăteşte, însă mînile cele dulci, mici, albe, trăsurile feţei de o paloare delicată, umedă, strălucită, moale, ochii de o adîncime nespusă, fruntea uscată şi femeieşte - mică, părul undoind, cam pre lung - te-ar fi făcut a crede că e chipul unei femei travestite Visătorul Dionis se opri în dreptul acelui portret care sub lumina plină a lunei părea viu, ochii lui erau plini de o superstiţioasă nerozie, el şopti încet şi cu glasul înecat de lacrimi: "Bună sară, papa! ", umbra părea că-i surîde din cadrul ei de lemn - el s-apropie şi sărută mîinile portretului, apoi faţa, gura, ochii cei de foc vînăt. Înecat de iubire pentru o fiinţă ce nu mai esista, ar fi dorit ca etern să ţie astă noapte cu aerul răcoare limpezit de lumina lunei, vecinic ar fi dorit să ţie dulcea, neînţeleasa, dar atît de fericita lui nebunie. Va să zică asupra acestui chip îţi concentrase el amorul lui, atîta formă avea pustiita, sărmana lui viaţă - un portret!.., Da, era tatăl său, cînd fusese în vîrsta lui de acum. Mumă - sa, o femeie palidă, naltă, blondă, cu ochii negri, îi vorbise adesea de tatăl său; de acel copil cine ştie cum rătăcit în clasele poporului de jos. Misterios, fără să spuie cuiva secretul numelui lui, el şedea în casa preotului bătrîn a cărui fiică era Maria. Ei se iubiră. În toată ziua el îi promitea că taina sufletului său îşi va avea sfîrşitul, că el o va lua de soţie, că o soartă aurită o aşteaptă. Dar într-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru - o deschise - o ceti? o rupse bucăţi şi cu ea mintea sa... o copie de pe un testament părea a fi după cît se putea pricepe din bucăţile rupte. El muri în spitalul de alienaţi... palid, mut pînă-n ultimul moment, preocupat pare că de a ascunde un secret mare Fructul amorului acestor oameni fu Dionis. Văduvita sa mumă îl crescu pe el cum putu din lucrul mînilor ei - mîni delicate de doamnă - faţa ei palidă ca ceara, ochii ei de-o întunecată blîndeţă aveau numai pentru el grijă şi înţelegere - pentru el - şi pentru portret. De copil încă el admira ochii cei frumoşi ai portretului ce luceau ca vii în orbitele lor. Ce frumos a fost papa! zicea el surîzînd şi Mumă - sa, auzindu-l, îşi ştergea într-ascuns lacrimele ei. - Ochii? nu-i aşa Dionis - ochii! - Da, mamă! - Aceşti ochi!... O dacă i-ai fi văzut tu aceşti ochi vrodată în viaţa ta ţi s-ar fi părut că-i revezi în fiecare vînătă stea a dimineţei, în fiecare undă albastră, prin fiecare geană de nori. cît era de frumos acest copil şi ce tînăr a murit! Frumoşi au înmărmurit ochii lui în negurile gîndirii mele, precum ar rămănea prin nouri, pe bolta întunecoasă, două, numai două stele vinete... Ş-apoi îl lua în braţele ei, îl dezmierda, îl săruta. Afară de ochii negri, care erau ai ei, era el întreg, el, copilul din portret. Ea îl crescu rău - dar cum se putea altfel - îl iubea aşa de mult! Singura ei bucurie într-o viaţă fără speranţă, fără viitor, fără mulţumire, ea nu mai avea dureri, nici bucurii decît acele ale copilului ei. Sufletul ei întreg era o reflectare umbroasă, şi tristă a sufletului său de copil. Ce gîndea copilul cu mintea lui naivă, o vorbă, un vis, o preocupa zile întregi? zile întregi putea medita asupra unui cuvînt ieşit din nebunatica sa gură. Dară, consumată de lipse, ea se stinse într-o zi. În delirul ei, ea trase mîna copilului ş-o ascunse în sîn, lîngă inimă, s-o încălzească - un simbol al vieţei ei întregi! De - atunce fizionomia, surîsul lui căpătase acea umbră dulce de tristeţă care îl făcea atît de interesant - şi irezistibil pentru bobocii pensionatelor. Dar lui însuşi nici nu-i trecea prin minte că pe el l-ar fi putut iubi cineva - pe el nu-l iubise nimeni în lume afară de Mumă - sa - cum l-ar fi putut iubi pe el, atît de singur, atît de sărac, atît de fără viitor! Nu-şi are fiecare om, gîndea el, familia sa, amicii, rudele, oamenii săi, ca să-i iubească? cui ce-i pasă de mine? Cum trăiesc voi şi muri, de nimene plîns, de nimene iubit. Luna s-ascunse într-un nor negru spintecat în două rînduri de lungi fulgere roşii - casa se întunecă - şi nu se mai văzu nici umbra din părete a portretului, nici umbra înaltă a lui Dionis. El aprinse lumina. {EminescuOpVII 97} Să privim acum şi la sărăcia iluminată de razele unei lumînări de său băgate în gîtul unui clondir ce ţinea loc de sfeşnic. Ce vizunie - şi aici, aici petrecea el vara şi iarna. Iarna, de gerul cel amarnic, trăznea grinda în odaie, crîşcau lemnele şi pietrele, vîntul lătra prin gardurile şi ramurile ninse; ar fi vroit să doarmă, să viseze dar gerul îi îngheţa pleoapele şi-i painjinea ochii. Surtucul lui pe lîngă acestea era mai mult urzeală decît bătătură, ros pe margini, fudul la coate, de rîdea pare că şi vîntul în urma lui. Oamenii căscau ironic gura cînd îl vedeau... Şi-n asemene momente, în lungile şi friguroasele nopţi de iarnă, crede cineva cumcă el, redus pînă la culmea mizeriei, devenea trist? Aşa era elementul său. O lume întreagă de închipuiri umoristice îi umpleau creierii, care mai de care mai bizară şi mai cu neputinţă. El băga de samă că gîndirile lui adesa se transformau în şiruri ritmice, în vorbe rimate, şi atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hîrtie... mai ales garafa goală era în stare de a-l umplea de cugetări melancolice... Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeşnic mai e bună Şi mucoasa lumînare sfîrîind săul şi-l arde Şi-n această sărăcie te inspiră, cîntă barde - Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. Un regat pentr-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă Cu himere!... Dar de unde? Scîrţie de vînt fereastra, In pod miaună motanii - la curcani vînătă-i creasta Şi cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă. Uh! ce frig... îmi văd suflarea - şi căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie. Cum nu sunt un şoarec Doamne - măcar totuşi are blană - Mi-aş mînca cărţile mele - nici că mi-ar păsa de ger... Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat borta-n părete şi nevasta - o icoană. Pe păreţi cu colb, pe podul cu lungi pînze de painjen Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele! Greu li-i de mindir de paie şi apoi din biata-mi piele Nici că au ce să mai sugă. - într-un roi mai de un stînjen Au ieşit la promenadă - ce petrecere gentilă! Ploşniţa ceea-i bătrînă, cuvios în mers păşeşte; Cela-i cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte? Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă. Bruh! mi-i frig - Iată pe mînă cum codeşte-un negru purec Să-mi moi degetul în gură? am să-l prind - ba las săracul. Pripăşit la vro femeie, ştiu că ar vedea pe dracul - Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul "îns! " la ce să-l purec? Şi motanul toarce-n sobă - de blazat ce-i. Măi motane, Vină-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic; De-ar fi-n lume-un sat de mîţe, zău! că-n el te-aş pune vornic, Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane! {EminescuOpVII 98} Oare ce gîndeşte hîtrul de stă ghem şi toarce-ntr-una? Ce idei se-nşiră dulce în mîţeasca-i fantazie? Vro cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie, Rendez-vous i-a dat în şură, or în pod în găvăună? De-ar fi-n lume numai mîţe - tot poet aş fi? Tot una: Mieunînd în ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick, Ziua tologit în soare pîndind cozile de şoaric Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizînd duios la lună. Filozof de-aş fi? simţirea-mi ar fi vecinic la aman! In prelegeri populare idealele le apăr Şi junimei generoase, domnişoarelor ce scapăr Li arăt că lumea vis e - un vis sarbăd - de motan. Sau ca popă, colo-n templul închinat fiinţei care După chip ş-asemănare a creat mîţescul neam, Aş striga: o motănime! motănime! Vai... Haram De-al tău suflet motănime, nepostind postul cel mare. Ah! Sunt pintre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte Ce destinul motănimei îl desfăşură-nainte! Ah! atei, nu temeţi iadul ş-a lui Duhuri - liliecii? Anathema sit! - Vă scuipe oricare motan de treabă, Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară? O motani fără de suflet! - La sgîriet el v-a dat ghiară Şi la tors v-a dat musteţe - vreţi să-l pipăiţi cu laba? Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină! Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat. De-aş putea sa dorm încalea. - Somn, a gîndului odină, O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie, Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e tot una De-oi petrece-ncă cu mîţe şi cu pureci şi cu luna, Ori de nu - cui ce-i aduce? Poezie - sărăcie! Dar în astă sară Dionis era vesel fără să ştie de ce. La căpiţelul de lumînare ce sta în gîtul garafei cu ochiul roş şi bolnav, el deschise o carte veche legată cu piele şi roasă de molii - un manuscript de zodii. El era un ateist superstiţios - şi Sunt mulţi de aceştia. Iniţialele acestei cărţi cu buchii erau scrise ciudat cu cerneală roşie ca sîngele, caractere slave de o evlavioasă, gheboasă, fantastică arătare. O astrologie mai mult de origine bizantină, bazată pe sistemul geocentrist, sistem care admite pămîntul de centrul arhitecturei lumeşti şi pe om de creatura pentru a cărui plăcere Dumnezeu ar fi făcut lumea. Titlul era scris şi latineşte: "architecturae cosmicae sive astronimiae geocentricae compendium " - învăţătură despre a lumei orînduială dumnezeiască dupre cum toate pentru pămînt a fi zidite se arată de cătră înduratul Dumnezeu - de pe grecie pe romînie tîlcuită cu adăugire a înrîurinţei zodiilor asupra vieţei omeneşti. Şi cu o dedicaţiune: "celui întru fiinţa sa nemărginit, întru fapturile mînurilor sale minunat Dumnezeu spre vecinică laudă afierosită. " Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumeşti imaginare, pe mărgini cu portretele lui Platon şi Pitagora şi cu sentinţe greceşti. Două triunghiuri crucişe încunjurate de sentinţa: "Director coeli vigilat noctesque {EminescuOpVII 99} diesque, qui sistit fixas horas terrigenae. " Constelaţiuni zugrăvite cu roş, calcule geometrice zidite după o închipuită şi mistică sistemă, în urmă multe tîlcuiri de visuri, coordonate alfabetic - o carte care nu lasa nimic de dorit pentru a aprinde nişte creieri superstiţioşi, dispuşi la o asemenea hrană. La sfîrşitul cărţii era zugrăvit Sf. Gheorghie în lupta cu balaurul - dragă doamne simbol ce înfăţişa adevărul nimicind neştiinţa. Aurul de pe spata legăturei de piele se ştersese pe alocurea şi licurea pe la altele ca stropit cu peteală. Cu coatele aşezate pe masă şi cu capul în mîni, Dionis descifra textul obscur c-un interes deosebit, pînă ce căpeţelul de lumină începu a agoniza fumegînd. Se stinse. El îşi apropie scaunul de fereastră, pe care o deschise şi, la lumina cea palidă a lunei, el întorcea foaie cu foaie uitîndu-se la constelaţiunile ciudate. Pe o pagină găsi o mulţime de cercuri ce se tăiau, atît de multe încît părea un ghem de fire roş sau un painjiniş zugrăvit cu sînge. Apoi îşi ridică ochii şi privi visînd în faţa cea blîndă a lunei - ea trecea frumoasă, clară pe un cer limpede, adînc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit. Părea că deasupra mai sunt o mie de ceruri, părea că presupusa lor fiinţă transpare prin albastra-i adîncime... Cine ştie - gîndi Dionis - dacă în cartea aceasta nu e semnul ce-i în stare de a te transă pune în adîncimile sufleteşti, în lumi care se formează aievea aşa cum le doreşti, în spaţii iluminate de un albastru splendid, umed şi curgător. In faţa locuinţei lui Dionis se ridica o casă albă şi frumoasă. Dintr-o fereastră deschisă din catul de sus el auzi prin aerul nopţii tremurînd notele dulci ale unui clavir şi un tînăr şi tremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară, pare că parfumată, fantastică. El îşi închise ochii ca să viseze în libertate. I se păru atunci că e într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică şi palidă ca faţa unei virgine murinde. E miază-noapte. Pustiul tace, aerul e mort şi numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca să vadă pe un nor de argint, în naltul cerului, un înger alb, îngenuncheat, cu mînile unite, care cînta o rugăciune divină, adîncă, tremurătoare: rugăciunea unei vergine. Întredeschise ochii şi văzu prin fereastra arcată şi deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată într-o haină albă, înfiorînd cu degetele ei subţiri, lungi şi dulci clapele unui piano sonor şi acompaniind sunetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu glasul ei dulce şi moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase asupra pămîntului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia. Închise iar ochii pînă ce, recăzut în pustiul cel lung, palatul alb se confundă cu nourul de argint şi juna fată cu îngerul în genunchi. Apoi, strîngînd ochii silit şi tare, a înecat visul său în întuneric, n-a mai văzut nimic, ci auzea dispărînd, ca o suvenire întunecată, rugăciunea unei vergine. Muzica încetase de mult şi el, cu totul în prada impresiunii sale, ţinea încă ochii strîns închişi. Cînd se deşteptă din reveria sa, fereastra de sus a palatului era deschisă, în salon întuneric şi sticlele ferestrei străluceau ca argintul în alba lumină a lunei. Aerul era blond şi văratic, iar razele lunei, pătrunzînd în camera lui Dionis, izbeau faţa sa palidă şi împleau sufletu-i plin de lacrimi c-o nespusă melancolie. "Da - repetă el încet ideea lui fixă - sub fruntea noastră e lumea - acel pustiu întins - de ce numai spaţiul, de ce nu timpul, trecutul". Privi din nou la painjinişul de linii roşii - şi liniile începură a se mişca. El puse degetul în centrul lor - o voluptate sufletească îl cuprinse - mai Întîi i se păru c-aude şoptirea acelor moşnegi bătrîni care, pe Cînd era mic, îi povesteau în timp de iarnă, ţinîndu-l pe genunchi, poveşti fantastice despre zîne îmbrăcăte în aur şi lumină, care duc limpedea lor viaţă în palate de cristal - şi pare c-a fost ieri, ieri pare că-şi încîlcea degetele în barba lor albă şi asculta la graiul lor înţelept şi şoptitor, la cuminţia trecutului, la acele veşti din bătrîni. El nu se mai îndoia... de o mînă nevăzută el era tras în trecut. Vedea răsărind domni în haine de aur şi samur, îi asculta de pe tronurile lor, în învechitele castele, vedea divanul de oameni bătrîni, poporul entuziast şi creştin undoind ca valurile mării în curtea Domniei - dar toate erau încă amestecate. {EminescuOpVII 100} Şi liniile semnului astrologic se mişcau cumplit ca şerpi de jăratic. Tot mai mare şi mai mare devenea painjinul. - Unde să stăm? auzi el un glas din centrul de jăratic al cărţii. - Alexandru cel Bun! putu el şopti cu glasul apăsat, căci bucuria, uimirea îi strîngea sufletul şi... încet, încet painjinişul cel roş se lărgi, se diafaniză şi se prefăcu într-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o cîmpie cosită, fînul clădit mirosea, cerul de înserare era deasupră-i albastru, limpede, adînc, nouri de jăratic şi aur umpleau cu oştirile lor cerul, dealurile erau încărcate cu sarcini de purpură, paserile-n aer, oglinzile rîurilor rumene, tremurătorul glas al clopotului împlea sara chemînd la vecernie, şi el? - el - ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de şiac, un comanac negru - în mîna lui cartea astrologică. Şi ce cunoscute-i păreau toate. El nu mai era el. I se părea atît de firesc că s-a trezit în această lume. Ştia sigur cum că venise în cîmp ca să citească, că citind adormise. Camera obscură, viaţa cea trecută a unui om ce se numea Dionis, ciudat - el visase! "Ah! gîndi el - cartea mea mi-a făcut şotia asta, în urma cetirei ei am visat atîtea lucruri extraordinare. Ce lume străină, ce oameni străini, ce limbă, parcă era a noastră, dar totuşi străină, alta"... Ciudat! Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis... pare că se făcuse în alte vremi, între alţi oameni! Ciudat! "Ah meştere Ruben, zise el zîmbind - cartea ta într-adevăr minunată este!... numai de n-ar ameţi mintea; acuma simt eu, călugărul, că sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaş suflet, numai că moartea-l face să uite că a mai trăit. Bine zici, meştere Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metem-psicoza lor. Bine zici cumcă în sufletul nostru este timpul şi spaţiul cel nemărginit şi nu ne lipseşte decît varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă ş-am fost tras de-o mînă nevăzută în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. Cîţi oameni sînt într-un singur om? Tot atîţia cîte stele sînt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii. Şi dac-ai mări acea picătură, să te poţi uita în adîncul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare - o lume, fiecare cu ţări şi popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisă pe ea - un univers într-o picătură trecătoare. Ce adînc e evreul acesta"! - gîndi el în sine despre dascalul Ruben. El se sculă din iarbă cu cartea cea veche în mînă. Departe, munţii cu fruntea încununată de codri, cu poalele pierdute în văi cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi şi plini pare-că de vijelie treceau pe cerul adînc albastru; prin ei munţii ridicau adîncuri şi coaste-n risipă, stanuri negre şi trunchete despicau pe ici pe colo negurile şi un brad se înalţa singur şi detunat pe-un vîrf de munte în faţa soarelui ce apunea. Cînd soarele intră în nouri, ei părură roşii şi vineţi, tiviţi cu aur ce lumina dinapoia lor. îngropau în grămezi de arcuri înalte, de spelunci adînci, suite una peste alta, lumina cerescului împărat, şi numai din cînd în cînd, sfîşiindu-se, se revărsa prin negrele lor ruine lacuri de purpură. Apoi, încet, se risipiră în creţi vineţi, soarele cădea la vale şi părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri, apoi coborî pintre crengi de păru un cuib de rubin între ramuri, apoi, după trunchiul gros, aruncă dungi rumene pe stanurile munţilor şi făcea ca ei să-şi aprindă jăratecul de argint al frunţilor lor - pînă ce se cufundă cu totul după munte, care sta negru şi nalt, zugrăvindu-şi în aerul albastru mărginile lui tivite cu roşaţă. Înserează încet, stelele mari izvorăsc pe albastrele lanuri ale cerului şi tremură voluptos în aerul moale şi clar al serei şi armonia cîmpenească împle sara cu miile ei de glasuri, toate deosebite şi toate contribuind la dulcea şi voluptoasa somnoroşie a lunei. Prin lumea rumănă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fărmecata stare a firei, plin încă de impresiunile ciudatei sale întîmplări. De departe se văd turnurile strălucitoare ale bisericelor Iaşilor, casele frumos văruite, cu streşine vechi peste care vărsa o viorie lumină răsăritoarea lună. El îşi grăbi paşii, pînă ce intră în tîrg. O uliţă strîmtă, cu case vechi şi hîrbuite a căror caturi de sus erau mai largi decît cele de jos, aşa încît jumătatea catului de sus să răzima pe stîlpi de lemn şi numai jumătate pe cel de jos, cerdacuri înalte, înaintite sub şandramale lungi, apăsate, pline de muşchi negru-verde; iar în cerdacuri şed bătrînii vorbind de {EminescuOpVII 101} ale lor; fetele tinere ivesc feţele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna răvarsă cîte-o dungă lungă şi îngustă în umbra uliţei, pe ici pe colo trece cîte-un om şuierînd - încet, încet uliţele adorm, obloanele se-nchid, lumînările se sting, paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe, şi călugărul nostru trece ca o umbră aspru-zugrăvită prin lungile şi întunecoasele uliţe. El se opri înaintea unei case ce se ridica izolată în mijlocul unei ogrăzi pustii. Prin crăpăturile obloanelor închise se zărea lumină. Casa era c-un acoperămînt ţuguit, păreţii erau de piatră mică ca ceea cu care se pietruiesc fîntînele şi orice tencuială căzuse de pe ele, încît părea o bucată din ruina unei cetăţui. Obloanele erau mult mai largi decît ferestrele cele înguste, şi la un cerdac ţinut în aer de stîlpi de zid în patru muchi duceau dint-o lature nişte scări nalte, care ajungeau la jumătatea întregei înălţimi a casei. Nici un copaci, nici un acaret pe lîngă casă; ograda cea mare cu iarba ei uscată se-ntindea gălbuie în lună şi numai o fîntînă îşi mişca gemînd cumpăna ei în vînt. El sui iute scările şi bătu tare în uşa tinzii. În tindă răsunară paşi. - Cine-i? întrebă un glas adînc, dar liniştit. - Eu, Dan. Uşa se deschise şi drept în faţa lui Dan se ivi un om nalt, cu barba lungă şi sură, cu fruntea mare, iar pe creştet avea un fes mic, asemenea iarmurcei judoveşti. El întinse călugărului mîna şi-l duse-n odaie. În dulapuri vechi de lemn simplu erau cărţi vechi legate în piele, crane de oameni şi păseri împăiete pe poliţele din părete, un pat şi o masă pline cu pergamente şi hîrtii; iar în atmosfera, grea de mirosul substanţelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roşie, galbenă şi somnoroasă. Maistrul Ruben era un bătrîn de o antică frumuseţă. O frunte naltă, pleşuvă, încreţită de gîndiri, ochii suri, boltiţi adînc în capul cel înţelept, şi barba lungă, care curgea de sub adîncii umeri ai obrazului pînă pe pieptul întotdeauna cam plecat, îi da arătarea unui înţelept din vechime. Arătarea lui era liniştită - dar nu blîndă; numai în împrejurul gurei musculoase se vedea o dulceaţă amărîtă de îndoieli. El este un evreu învăţat, pribegit din Spania în Polonia, unde însă, neputînd fi învăţător public, pentru că rămăsese în legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascăl de matematică şi filozofie la Academia din Socola. Călugărul Dan e unul din şcolarii Academiei, iar cu deosebire al maistrului Ruben, care-i împărtăşeşte toate îndoielele, dar şi toate descoperirile lui tăinuite. Înţeleptul evreu se uita cu oarecare curiozitate la faţa visătoare a lui Dan. - Ei? - Pe deplin aşa cum mi-ai spus-o, dascăle - zise Dan - azi sînt încredinţat că vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet. Am trăit în viitor. Îţi spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiţi în mine - unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru-vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte. - În şir, răspunse Ruben, poţi să te pui în viaţa tuturor înşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simţire întunecată pentru păstrarea şi mărirea neamului lor. Sînt tot ei cei care renasc în strănepoţi... Şi asta-i deosebirea între D-zeu şi om. Omul are-n el numai [în] şir fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi. D-zeu le are deodată toate neamurile ce or veni şi ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. D-zeu e vremea însăşi, cu tot ce se-ntîmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuşi, ori ase menea roţii ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se-ntorc vecinic. Şi sufletul nostru are vecinicie-n sine - dar numai bucată cu bucată. Închipuieşte-ţi că pe o roată mişcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învîrtindu-se, dar numai în şir, pe cînd roata chiar în aceeaşi clipă e în toate locurile cuprinse de ea. - Sînt încredinţat, dascăle, în privinţa vremei, dar nemărginirea - spaţiul? - Tot ca vremea, bucată cu bucată poţi fi în orice loc dorit, pe care n-o poţi părăsi neîmplută. Ştii că în puterea unei legi: Nu este spaţiu deşert. Dar este un mijloc pentru a scapa de această greutate... o greutate impusă de trecătorul corp {EminescuOpVII 102} omenesc. Ai văzut că în om e un şir nesfîrşit de oameni. Din acest şir lasă pe unul să-ţi ţie locul pe cîtă vreme vei lipsi din el. Se înţelege că acesta nu va putea fi întreg căci, întreg fiind, ţi-ar nega existenţa ta. În faptă însă, omul cel vecinic, din care răsar tot şirul de oameni trecători, îl are fiecare lîngă sine, în orice moment - îl vezi, deşi nu-l poţi prinde cu mîna - este umbra ta. Pe o vreme vă puteţi schimba firile - tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă ţie firea ei cea vecinică, şi, ca umbră înzestrată cu vecinicie, capeţi chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voinţele ţi se realizează, după gîndirea ta... se-nţelege, împlinind formulele, căci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumei, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ţi-am împrumutat-o. ? Meştere Ruben, oare cînd voi ajunge să, pricep adîncimea ta? - Adîncimea mea tu o ai în tine, numai încă nedescoperită. Crezi c-ai pricepe ceea ce zic dacă n-ai fi de firea mea? Crezi că te-aş fi ales de discipul al meu de nu te ştiam vrednic şi adînc? Tu eşti ca o vioară în care sunt închise toate cîntările, numai ele trebuiesc trezite de-o mînă măiastră, şi mîna ce te va trezi înăuntrul tău sunt eu. - Dacă în această sară aş încerca să mă duc într-un spaţiu zidit cu totul după voia mea...? - Vei putea-o.... căci îl ai în tine, în sufletul tău nemuritor, nesfîrşit în adîncimea lui. Pe fila a şeptea a cărţii stau toate formulele ce-ţi trebuiesc pentru asta. Şi tot la a şeptea filă vei afla ce trebuie să faci mai departe. Se-nţelege că atunci trebuie să ne despărţim pentru totdeauna; căci, în spaţii dorite, ziua va fi secol, şi cînd te vei întoarce nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care însă uşor îl vei găsi - numai poate el nu te va cunoaşte, poate va fi pierdut tainele învăţăturei lui şi va fi om ca toţi oamenii. Învăţături nu-ţi mai dau, căci e de prisos; cînd umbra ta, ca umbră, încă, va începe a vorbi, ea va fi atotştiutoare şi-ţi va spune ce trebuie să faci; cînd te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotştiutor şi în orice caz nu mai ai nevoie de mine. Dar vei fi băgat de samă o împrejurare: cartea mea, cetind-o în şir, rămîne neînţeleasă.... dar orideunde-i începe, răsfoind tot la a şeptea filă, o limpezime dumnezeiască e în fiecare şir. Aceasta e o taină pe care nici eu n-o pricep, şi se zice că unui om încredinţat despre fiinţa lui Dumnezeu nici nu-i poate veni în minte cugetul ascuns în această ciudată numărătoare. În zadar ţi-i întreba şi umbra... ea nu ştie nimic despre această taină. Se zice că Diavolului înainte de cădere i-ar fi pleznit în minte această obscură idee şi de atuncea a căzut. De ţi-ar veni în minte să ştii, se risipesc toate dimprejuru-ţi, timp şi spaţiu fug din sufletul tău, şi rămîi asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit. Neştiind eu singur această taină, căci, cum am spus, nici nu sunt în stare să-mi treacă prin minte, nici nu te pot sfătui în această privire. Ruben îşi netezi încet barba şi o adîncă întristare era scrisă pe faţa lui bătrînă şi înţeleaptă. Dan îi sărută mîna. Nu erau să se despartă pentru totdeauna? Ruben rupse cu degetele mucul căzut al lumînarei şi se văzu în lumina vie că ochii lui erau plini de lacrimi. Amîndoi se sculară şi Dan s-aruncă la gîtul lui, plîngînd ca un fiu ce n-are să mai vad pe tatăl său. Dar îndată ce ieşi Dan, îndată ce coborîse scările cu cartea subsuori şi ridicînd cu mîna lunga poală a rasei de şiac... casa se prefăcu într-o peşteră cu păreţii negri ca cerneala, lumînarea de ceară într-un cărbune plutitor în aer, cărţile în beşici mari de steclă, la gură legate cu pergament, în mijlocul cărora tremurau într-un fluid luminos şi vioriu draci mici spînzuraţi de coarne, care zupăiau din picioruşe. Ruben însuşi se zbîrci, barba-i deveni lăţoasă şi-n furculiţe ca două bărbi de ţap, ochii îi luceau ca jăratic, nasul i se strîmbă şi se uscă ca un ciotur de copac şi, scărpinîndu-se în capul lăţos şi cornut, începu a rîde hîd şi strîmbîndu-se: hihi! Zise, încă un suflet nimicit cu totul! Dracii se strîmbau rîzînd în beşicele lor şi se dădeau peste cap, iar Satana îşi întinse picioarele lui de cal, răsuflînd din greu. - Mult a trebuit pîn l-am prins în laţ pe acest călugăr evlavios, dar în sfîrşit... hihi... totuşi... totuşi... are să-l nimicească bătrînul meu duşman. I-am spus că {EminescuOpVII 103} nu-i poate veni în minte gîndirea tăinuită de numărătoare cărţii?... trebui să-i vie... trebui să-i vie... Mie de ce mi-a venit? Pentru c-a trebuit să-mi vie!... Dan trecea iute printr-o parte de oraş în care locuia boierimea. Curţile albe ca argintul, cu cerdacuri şi scări a căror scînduri curate şi ceruite sclipeau în lună, [erau] pierdute în mijlocul unor pomete; pe marginea uliţei, deasupra zaplazurilor, atîrnau cîte - o jumătate din ramurile arborilor grădinelor... şiruri de nuci cu frunze late, gutîi şi cireşi... pe ici pe colo se zărea prin verdele întuneric al grădinelor cîte o zare galbenă prin obloanele închise... El mergea răpede... numai din cînd în cînd trecea pe lîngă el cîte - un tînăr cavaler cu căciula ţurcănească, înfăşurat în mantaua a cărei poală dindărăt se ridica de sabia pe care-şi lăsa mîna... pe alte locuri vedea pe cavaleri sărind gardurile şi pătrunzînd prin grădine pînă pe sub vo fereastă care se deschidea apoi în faţa lunei, lăsînd să se ivească vro umbră albă care-şi pleca capul tînăr peste cercevele la umbra de sub fereastă. În alt loc unul acăţat de gratii făcea studii floristice unindu-şi buzele cu ale celei fiinţe care-şi scosese capul prin gratii. Numai pe ici pe colo auzea cînii urlînd la lună, paznicii de noapte care strigau, ori grupe de cavaleri care veneau de la vro petrecere nocturnă. Ei rupeau frunze din crengile atîrnate şi le aruncau în urma călugărului spîn şi palid.. Stele păzeau tăria, luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor, în aer era aur şi în grădine miros ş-o umbră adînc - viorie, ruptă de dungi de lumină albă care trecea prin mreje de frunze ca prin strecurători de lumină. El ajunse acasă. El şedea într-o chiliuţă din casele unui boieri mare. Încet, trecu prin cerdacul cel lung deasupra căruia streşinele ieşite erau suspendate de stîlpi albi... trecu ca o umbră şi, cînd intră în chilia lui, răsuflă lung. Nu era să întreprindă un lucru estraordinar? - Întunericul îngreuiat cu miros de răşină a chiliei lui era pătruns numai de punctul roş al unei candele care ardea pe o policioară încărcată cu busuioc uscat şi flori de sub icoana îmbrăcată cu argint a Mîntuitorului. Un greier răguşit cînta în sobă. El aprinse o lampă neagră, împlută cu untdelemn; lumina ei fumega pîlpîind. Încet, încet ochiul luminei se roşi... el se aşeză la masă... deschise cartea cea veche cu buchile neclare şi cu înţeles întunecat. Tăcerea e atît de mare încît pare că aude gîndirea, mirosul, creşterea chiar a unei garofe roşii şi frumoase ce creştea într-o oală între perdelele ferestei lui. Privea în păretele afumat la umbra sa proprie, mare şi fantastică. Lampa fîlfîia lungă, ca şi cînd ar fi vrut s-ajungă tavanul, iar umbra lui... ca o mreajă neagră cu nasul lungit, cu căciula lăsată pe ochi, părea că începuse o vorbire întinsă cu el. Părea c-o întreabă cugetînd... părea că ea-i răspunde în cugetări deşirate... un dialog şi cu toate astea, dacă voia să cuprindă realitatea lui, nu era decît un dialog al cugetărilor lui proprii, el cu sine însuşi. Ciudat! Această despărţire a individualităţii lui se făcu izvorul unei cugetări ciudate. El fixă aspru şi lung umbra sa... ea, supărată de această căutătură, prinse încet, încet conture pe părete şi deveni clară, ca un vechi portret zugrăvit în oloi. El clipi cu ochii - ea redevenise umbră simplă. E un moment mare, să mă cuget mai întîi - gîndi el - dorit - am de cînd sunt ceva pentru mine? numai pentru mine?... Nu. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreo dată pe ea? Din gîndirea mea a lipsit ea? Maria? O nu! - De cîte ori am dorit vro putere estraordinară, numai pentru ea am dorit. Oh! - s-o duc într-un pustiu unde să nu fie nimeni - nimeni decît eu şi ea; să cobor stelele cerului în întinderea albă, ca să semene cu oştiri de flori de aur şi de argint; să sădesc dumbrăvi de dafin cu întunecoase cărări, cu lacuri albastre şi limpezi ca lacrima; ea să alerge prin cărările tăinuite, prefăcîndu-se a fugi de amorul meu şi eu s-o urmăresc... Nu! fără ea ar fi raiul pustiu. Şi cine era ea, Maria? Era fiica spătarului Tudor Mesteacăn, un înger blond ca o lacrimă de aur, mlădioasă ca un crin de ceară, cu ochi albaştri şi cuvioşi precum albastru şi cuvios e adîncul cerului şi divina sa eternitate. Ades ea privise din cartea de închinăciune la faţa adîncită şi palidă a călugărului; o văzuse el ades răsărind - o floare în fereastă - şi în nopţi cu lună el îşi lepăda rasa şi-şi punea mantie de cavaler, în care veghea sub sticlitoarele-i fereste... pînă ce se deschideau, pînă ce se ivea feţişoara ei palidă de veghere şi de amor, pînă ce razele ochilor ei alunecau adînc în ochii lui cei negri. Cîteva {EminescuOpVII 104} vorbe, o strîngere de mînă şi dispărea iar în parfumatul ei ietac, împlînd nopţile cu dulci şi neuitate visuri..... Acuma se gîndi asemene la ea. Lampa sa fîlfîia mai fantastic, literele bătrîne ale cărţii căpătau înţeles şi se introduceau în visuri şi-n cugete ce-i împleau capul fără de voinţă, umbra lui începu iar a prinde conturele unei icoane în oloi, cu fruntea naltă, palidă, pleşuvă, cu buze vinete, cu părul de cîteva fire sure, cu privirea fixă şi profundă, pe care şi-o ţinti lung asupra cărţii deschise înaintea lui Dan. Umbra lui îi şoptea în gînduri lungi tocmai ceea ce voia el să i se răspundă. - Tu ştii - cugetă umbra şi el îi auzea cugetările - ştii bine că sufletul tău din începutul lumei şi pînă acuma a făcut lunga călătorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai rămas decît praf. El singur n-o ştie, pentru că de cîte ori s-a întrerupt din nou, de atîtea ori a băut din apa fără gust şi uitătoare a Letei; şi nimeni nu l-a însoţit în uitita lui călătorie decît eu - umbra corpurilor în care a trăit el, umbra ta; cu fiecare ducere la mormînt, cu fiecare naştere am stat lîngă ele; am stat la leagănul, voi sta la mormîntul tău. Sufletul tău, fără ca azi să şi-o aducă aminte, a fost odată în pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din loc cu adîncul grai şi socoteala combinată a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele ştiinţei lui, stă deschisă înaintea ta. Veacuri au stat s-o deslege şi n-au putut pe deplin, numai eu pot s-o desleg, pentru că vorbeam din părete cu Zoroastru cum vorbesc astăzi cu tine. Dan văzu clar despărţirea fiinţei lui într-o parte eternă şi una trecătoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. El întoarse şepte foi şi umbra prinse conturele unui bas-relief, mai întoarse încă şepte şi umbra se desprinse încet, ca dintr-un cadru, sări jos de pe părete şi sta diafană şi zîmbitoare, rostind limpede şi respectuos: Bună seară! Lampa cu flacăra ei roşie sta între Dan şi umbra închegată. - Să urmăm - zise umbra torcînd mai departe firul gîndirilor sale, gîndiri pe care Dan le auzea ca şi cînd ar fi fost propriile lui cugetări. Apropriindu-ţi prin vrajă fiinţa mea şi dîndu-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rînd, uitînd cu desăvîrşire trecutul meu; iar tu vei deveni ca mine, etern, atotştiutor şi, cu ajutorul cărţii, atotputernic. Tu mă laşi pe mine în împrejurările tale, cu umbra întrupată a iubitei tale, cu amicii tăi; mă condamni să-mi uit vizionara mea fiinţă; iar tu întreprinzi o călătorie cu iubita ta cu tot, în orice spaţiu al lumei ţi-ar plăcea... în lună de pildă. Acolo vei trăi un secul şi ţi se va părea o zi. Ba poţi să iei şi pămîntul cu tine, fără ca să te supere. Îl prefaci într-un mărgăritar cu toartă şi-l anini de salba iubitei tale; şi crede - mă că de mii de mii de ori mai mici, numai proporţiile dintre ei să rămîie aceleaşi, oamenii s-or crede aşa de mari ca azi. Timpul lor? O oră din viaţa ta va fi un veac pentru ei. Clipele vor fi decenii şi-n aceste clipe se vor face războaie, se vor încorona regi, se vor stinge şi se vor naşte popoare, în sfîrşit toate prostiile de azi se vor întîmpla ş-atunci, se-nţelege că-n diminuare analogă, absolut însă acelaş lucru. - Bine, zise Dan apucînd mîna cea rece şi diafană a umbrei, te îndemn însă a scrie memoriul vieţei tale, ca să-l găsesc cînd voi reveni pe pămînt şi să-l recitesc. Tu ai o judecată rece şi vei şti să-mi descrii toată natura vizionară şi înşălătoare a lucrurilor lumeşti; de la floarea ce cu naivitate minte, prin haina ei strălucită, că e ferice înlăuntrul gingaşelor sale organe, pînă la omul ce acoperă cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinică care ţine cît istoria omenirei, acel sîmbure negru şi rău care-i rădăcina adevărată a vieţei şi a faptelor sale - egoismul său. Vei vedea cum ne se minte în şcoală, în biserică, în stat, că intrăm într-o lume de dreptate, de iubire, de sfinţenie, pentru a vedea, cînd murim, c-a fost o lume de nedreptate, de ură. Ah! cine ar mai vrea să trăiască cînd i s-ar spune de mic încă, în loc de poveşti, adevărata stare de lucruri în care va intra? - Chemarea unui filozof? zise umbra surîzînd cu amărăciune - foarte bine! Ceea ce zici tu îmi hotărăşte soarta. Îmi voi aprinde lampa ş-oi căuta oameni. Memoriile vieţei mele le vei găsi în saltarul acestei mese, cînd te vei întoarce. Eu singur voi fi mort şi îngropat cînd vei reveni tu, căci oarele vieţei tale vor fi şir de ani întregi pentru pămînt. Întoarce încă şepte file şi ţine-mă de mînă! Ce simţi? {EminescuOpVII 105} - Simt braţele mele pierind în aer şi cu toate astea căpătînd puteri uriaşe; simt cum, deslipindu-se atomele greoaie ale creierilor mei, mintea mea devine clară ca o bucată de soare. - Eu, zise umbra încet, simt întunecîndu-se şi pierind conştiinţa eternităţii mele; simt îngreuindu-se ca sub plumb cugetările mele... Mai întoarce şepte foi şi metamorfoza reciprocă va fi desăvîrşită. Dan întoarse foile, şopti şi umbra deveni om. Omul sămăna cu el şi se uita spărios şi uitit la Dan, fixîndu-l ca pe o umbră, cu buzele tremurînde şi cu paşi şovăitori. Dan era o umbră luminoasă. El ridică braţul lung şi puternic în aer. Dormi! zise poruncitor. Orologiul zbîrnîi răguşit o oară... umbra întrupată în om căzu ca moartă pe pat. Iar Dan îşi luă lunga sa manta de-a umere, stinse lampa, pe vîrful degetelor trecu prin tindă şi cînd ieşi afară închise uşa după sine şi începu a merge încet, încet în lumina lunei pe stradele largi ale oraşului, cu ferestrele şi porţile închise, cu ziduri albe şi gălbinite de lună, cu perdelele lăsate, cu cîte un păzitor de noapte cu musteţi înfundate în gulerul şi gluga mantalei şi c-o prăjină subsuori; în fine, o linişte somnoroasă, un aer cald de vară, luna strălucită, stele de aur ce-şi închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru şi fără nori, case înalte a căror streşini de olane se uitau în lună - iată tabloul! Pasurile lui de umbră nu se auzeau pe stradă... se înfăţoşa înfundat în manta, cu pălăria peste ochi, şi mergea astfel pe luminatele strade fără ca luna să-i facă vro umbră pe ziduri, căci pe-a lui o lăsase acasă, astfel încît el însuşi nu-şi părea a fi decît o umbră nepricepută ce fugea pe murii caselor înşirate în rînd. Casa din capătul uliţei era galbenă, cu feresti poleite de lună, cu perdele albe. El bătu încet [în] fereastră. - Tu eşti? răspunse o voce dragă şi molatică. - Eu... deschide fereastra... nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea ni meni, şi apoi chiar de te-ar vedea... Fereastra se deschise-ncet, perdeaua se dete într-o parte şi dintre creţii ei apăru frumos şi palid capul blond al unui înger. Luna-i cădea drept în faţă, încît ochii ei albaştri străluceau mai tare şi clipeau ca loviţi de o rază de soare. Sub alba haină de noapte de la gît în jos se trădau boureii sînilor şi mînuţele şi braţele ei albe şi goale pîn în umeri se-ntinseră spre dînsul şi el le inundă cu sărutări. Un moment, şi el sări prin fereastră, îi cuprinse gîtul ei gol, apoi îi luă faţa în mîni şi o sărută cu atîta ardoare, o strînse cu atîta foc, încît îi părea c-a să-i beie viaţa toată din gura ei. - Iubito - zise el încet netezindu-i părul ei de aur - iubito! vino cu mine în lume. - Unde? - Unde? Oriunde. Vom trăi aşa de fericiţi acolo unde vom fi, neturburaţi de niminea; tu pentru mine, eu pentru tine. Din visurile noastre vom zidi castele, din cugetările noastre vom adînci mări cu mii de undoiete oglinzi, din zilele noastre veacuri de fericire şi de amor. Aide! - Dar ce va zice mama, zise ea, cu ochii plini de lacrimi. Umbra ei se răsfrîngea în părete. Dan se uită fix într-acolo; umbra se desprinse încet şi se înălţă pe-o rază de lună spre a cădea în pat. - Cine-i acolo - zise Maria tremurînd pe pieptul lui. - Umbra ta, răspunse el zîmbind - ea rămîne în locul tău... vezi-o cum doarme. - O! ce liberă şi uşoară mă simt - zise ea c-o voace de un timbru de aur. Nici o durere, nici o patimă în piept. O! îţi mulţămesc... Şi ce frumos îmi pai tu acuma... pare că eşti altul... pare că eşti din altă lume. - Vino cu mine, şopti el la ureche-i, vino prin oştiri de stele, prin tării de raze, pînă ce, departe de acest pămînt nenorocit şi negru, îl vom uita, pentru ca să nu ne mai avem în minte decît pe noi. ? Haide dar, şopti ea încunjurîndu-i gîtul cu braţele ei albe şi lipindu-şi guriţa de buzele lui. Sărutarea ei îl împlu de geniu şi de-o nouă putere. Astfel îmbrăţişaţi, aruncă neagra şi strălucita lui mantie peste umerii ei albi, îi încunjură talia strîngînd-o tare la piept, iar cu ceilaltă mînă fluturînd o parte a mantiei se ridicară încet, încet prin {EminescuOpVII 106} aerul luciu şi pătruns de razele lunei, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, pînă ce ajunseră în lună. Călătoria lor nu fusă decît o sărutare lungă. El puse jos dulcea lui sarcină pe malul mirositor al unui lac albastru ce oglindea în adîncu-i toată cununa de dumbrave ce-l încunjura şi deschidea ochilor o lume întreagă în adînc. El îşi lua calea iar spre pămînt. Aproape de pămînt, el şezu pe coastele unui nour negru şi se uită lung şi cugetător pentru ultima oară asupra pămîntului. Luă cartea lui Zoroastru, deschise unele file şi începu a citi judeţul pămîntului, şi fiecare literă era un an, fiecare şir un secol de adevăr. Era ceva înfricoşat cîte crime au putut să se petreacă pe acest atom atît de mic în nemărginirea lumei, pe acest bulgăre negru şi neînsemnat ce se numeşte pămînt. Fărmăturele acelui bulgăre se numesc imperii, infuzorii abia văzuţi de ochii lumei se numesc împăraţi, şi milioane de alte infuzorii joacă, în acest vis confuz, pe supuşii... El îşi întinse mîna asupra pămîntului. El se contrase din ce în ce mai mult şi iute, pînă ce deveni, împreună cu sfera ce-l încungiură, mic ca un mărgăritar albastru stropit cu stropi de aur şi cu-n miez negru. Mărimea fiind numai relativă, se înţelege că atomii din miezul acelui mărgăritar a cărui mărgini li era cerul, a cărui stropi soare, lună şi stele, acei pitici nemărginit de mici aveau regii lor, purtau războaie, şi poeţii lor nu găseau în univers destule metafore şi comparaţiuni pentru apoteoza eroilor. Dan se uită cu ocheana prin coaja acelui mărgăritar şi se miră cum de nu plezneşte de mulţimea urei ce cuprindea. Îl luă şi, întorcîndu - se, atîrnă în salba iubitei sale albastrul mărgăritar. Şi ce frumos făcuse el în lună! Înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni în albastra adîncime a cerului şi dintr-un şir de munţi au zidit domenicul său palat. Colonade - stînci sure, streşine - un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau pintre coaste prăbuşite, printre bucăţi de pădure ponorîte în fundul rîpelor pînă într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreţ care părea a-şi purta insulele sale ca pe nişte corăbii acoperite de dumbrave. Oglinzile lucii a valurilor lui răsfrîng în adînc icoanele stelelor, încît, uitîndu-te în el, pari a te uita în cer. Insulele se înălţau cu scorburi de tămîie şi cu prund de ambră. Dumbrăvele lor întunecoase de pe maluri se zugrăveau în fundul rîului, cît părea că din una şi aceeaşi rădăcină un rai se înalţă în lumina zorilor, altul s-adînceşte în fundul apei. Şiruri de cireşi scutură grei omătul trandafiriu a înflorirei lor bogate, pe care vîntul îl grămădeşte în troiene; flori cîntau în aer cu frunze îngreuiete de gîndaci ca pietre scumpe, şi murmurul lor împlea lumea de un cutremur voluptos. Greieri răguşiţi cîntau ca orlogii aruncate în iarbă, iar painjeni de smarald au ţesut de pe-o insulă pînă la malul opus un pod de pînză diamantică ce stecleşte vioriu şi transparent, încît, a lunelor raze pătrunzînd prin el, înverzeşte rîul cu miile lui unde. Cu corpul nalt mlădiet, albă ca argintul noaptea, trece Maria peste acel pod, împletindu-şi părul a cărui aur se strecură prin mînuţele-i de ceară. Prin hainele argintoase îi transpar membrele uşoare; picioarele-i de omăt abia atingeau podul... Sau adesea, aşezaţi într-o luntre de cedru, coborau pe ascultătoarele valuri ale fluviului. El îşi răzima fruntea încununată cu flori albastre de genunchiul ei, iar pe umărul ei cînta o pasere măiastră. Fluviul lat se adîncea în păduri întunecate, unde apa abia mai sclipea din cînd în cînd atinsă de cîte - o rază: trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului şi formau bolţi nalte de verdeaţă nestrăbătută. Numai pe ici pe colo cîte o dungă fulgerătoare deasupra apei. Valurile rîd şi mînă întunecoase lumea lor albastră, pînă cînd deodată rîul împiedicat de stînci şi munţi s-adună între codri ca marea oglindă a mărei şi se limpezeşte sub sori, de poţi număra în fundu-i toate argintăriile lui. {EminescuOpVII 107} Ca să petreacă, inventară un joc de cărţi. Regii, reginele şi fanţii de pe cărţi erau toţi chipuri copiate din basmele ce şi le spuneau serile. Jocul însuşi era o poveste lungă şi-ncurcată, ca din halima, în care reginele să măritau, regii se însurau şi fanţii îmblau înamoraţi, poveste căria nu-i mai dădeau de capăt pînă ce nu-ncetau, apăsaţi de somn. Dar somnul lor! Înainte de a dormi ea îşi împreuna mînile şi, pe cînd stelele albe sunau în aeriane coarde rugăciunea universului, buzele ei murmura zîmbind, apoi capul ei, palid de suflarea îndulcită a nopţii, cădea pe perine. Cine ar fi văzut-o astfel! Nimene - nu mai el, ce acoperea braţul ei, atîrnînd pe marginea patului, cu sărutări. El adormea în genunchi. Visau amîndoi acelaş vis. Ceruri de oglinzi, [îngeri] plutind cu înalţatele aripi albe şi cu brîie de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmură ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase - toate pline de un aer răcoare şi mirositor. Numai o poartă închisă n-au putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strîmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri. Însă oare de ce omul nu gustă vreo fericire! Vecinic semnul arab de pe doma Domnului îi preocupa mintea lui Dan, vană-i era căutarea lui prin cartea lui Zoroastru - ea rămînea mută la întrebările lui. Şi cu toate acestea în fiece noapte se repeta acest vis, în fiece noapte el îmbla cu Maria în lumea solară a cerurilor. Şi de cîte ori îmblau, el îşi lua cu el în visul său cartea lui Zoroastru şi căuta în ea dezlegarea întrebărei. În van îngerii ce treceau ducînd în poalele lor rugăciunile muritorilor se uitau semnificativ la el; în van unul îi spuse lin, aplecîndu-se la urechea-i: "De ce cauţi ceea ce nu-ţi poate veni în minte? " Altul: "De ce vrei să scoţi din aramă sunetul aurului? Nu-i cu putinţă". - Dar ceea ce-i părea ciudat era că, de cîte ori îi trecea prin minte ca îngerii să meargă după voia lui, ei într-adevăr, fără să le-o zică, îi împlineau alintînd gîndirile. El nu-şi putea esplica această armonie prestabilită între gîndirea lui proprie şi viaţa cetelor îngereşti. - Nu vezi tu, Mario, că tot ce gîndesc eu îngerii împlinesc în clipă? Ea îi astupă gura cu mîna. Apoi îi şopti la ureche: - Cînd plouă, toate grînele cresc; cînd Dumnezeu vrea, tu gîndeşti ceea ce gîndesc îngerii. În zadar. Mintea lui era preocupată şi privirile ochilor lui mari erau aţintate asupra acelei porţi vecinic închise. - Aş voi să văd faţa lui Dumnezeu, zise el unui înger ce trecea. - Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine şi în zadar îl cauţi, zise îngerul serios. Odată el îşi simţi capul plin de cîntece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mişcă după tactul lor; îngerii ce treceau surîzînd pe lîngă el îngînau cîntările ce lui îi treceau prin minte. În haine de argint, [cu] frunţi ca ninsoarea, cu ochi albaştri care luceau întunecat în lumea cea solară, cu sînuri dulci, netezi ca marmura, treceau îngerii cei frumoşi cu capete şi umere inundate de plete; iar un înger, cel mai frumos ce l-a văzut în solarul lui vis, cînta din arfă un cîntec atît de cunoscut... notă cu notă el îl prezicea... Aerul cel alb rumenea de voluptatea cîntecului. Numai semnul arab lucea roş, ca jăratecul noaptea. "Asta-i întrebarea, zise Dan încet, enigma ce pătrundea fiinţa mea. Oare nu cîntă ei ceea ce gîndesc eu?... Oare nu se mişcă lumea cum voi eu? El strînse c-o întunecată durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pămîntului ardea în salba ei de mărgăritare... Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne...... " Vum! sunetul unui clopot urieşesc - moartea mărei, căderea cerului - bolţile se rupeau, jumalţul lor albastru se despica, şi Dan se simţi trăznit şi afundat în nemărginire. Rîuri de fulgere îl urmăreau, popoare de tunete bătrîne, vuirea nemărginirei ce tremura mişcată... O, gînd nefericit! aiuri el. - Spasmotic ţinea în mîna lui cartea lui Zoroastru, instinctiv rupse mărgeaua pămîntului de la gîtul Mariei. Ea cădea din braţele lui... {EminescuOpVII 108} ca o salcie neguroasă ce-şi întindea crengile spre el şi striga căzînd: "Dane! ce m-ai făcut pe mine? " Şi un glas răsună în urmă-i: "Nefericite, ce-ai îndrăznit a cugeta? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă!... " Supt ca de-un magnet în nemărginire, el cădea ca fulgerul, într-o clipă cale de-o mie de ani. Deodată întunericul dimprejurul lui de veni liniştit, negru - mort, fără sunet şi fără lumină. El deschise cartea, aruncă mărgeaua şi începu a ceti: mărgeaua cădea luminoasă prin întuneric şi se desfăşura din ce în ce. Din ce în ce mai mare, mai mare - se lumina - pîn o văzu departe asemenea unei lune - şi el cobora cu cartea sub mînă nourii groşi, s-- apropia de pămînt, deja vedea culmile strălucite ale unui oraş, lumini presărate, o noapte văratică cu aerul blond, grădini mirositoare şi... şi îşi deschise ochii. El se scutură oarecum din somn. Soarele se înalţa ca un glob de aur arzător pe un cer adînc albastru; grădina de desubtul ferestrei în care adormise Dionis era de un verde umed şi răcorit după noaptea cu ploaie, florile împrospătate ridicau în soare cochetele capete copilăroase şi ochii lor plini de reci şi zadarnice lacrimi. În casa de peste drum perdelele albe erau încă lăsate, prin aleile grădinei ei vişinii şi cireşii înfloriţi, salcîmii cu miros dulce tăinuiau cărările risipite într-o viorie şi melancolică umbră. Fusese vis visul lui cel atît de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toată realitatea omenească? - Perdeaua de vis-a-vis se dete puţin într-o parte şi prin faldurii ei albi apăru un blond cap de copilă. Rîdea. - Maria! şopti el cu inima strînsă. Părul ei cel blond şi împletit în cozi cădea pe spate; o roză de purpură la tîmplă, gura micuţă ca o vişină coaptă şi faţa albă şi roşă ca mărul domnesc. După ce rîsese - cine ştie de ce? - ea lăsă perdeua să recadă. Dară inima lui se contrase cu violenţă, căci el înţelese sensul, dar şi neputinţa realizărei viselor lui. Acuma ştia că iubeşte. "La ce mi-a mai trebuit şi asta? gîndi el cu sufletul plin de lacrimi. " Nu e destulă mizeria în care am trăit - cel puţin o mizerie fără de dorinţe. Şi prima mea dorinţă şi poate ultima - nerealizabilă! Trăsura cea fină şi amară dimprejurul gurei lui se adînci vădit. Sufletul lui se cu tremura la gîndirea că nu va putea scutura greutatea acestui amor. Speranţa? el n-o putea avea. O simţire pe care n-o cunoscuse niciodată era ea să se nască cu amorul? Ea se reivi, surîse. De astă dată trase perdelele sus şi sta cu-o garofă în mînuţa ei albă şi privea pare-că pe gînduri în potirul de purpură al florii. - Nepreţuita! şopti el uitîndu-se la ea. Ah! ea trebuie să fie bună, de ce surîdea, de ce? şi tocmai în fereastră? Oare ea nu-l vedea? Dar dacă-l vedea, dacă aceste zîmbiri aveau o intenţiune... mică, cochetă, însă totuşi? - Redispăru. Am să-i scriu, s-o rog... s-o rog să nu surîdă, să nu-mi împle sufletul de-o vană, dureroasă iluziune. Asta... nu-mi va refuza ea. E atît de bună; voi ruga-o să fie rea. Cu-o dureroasă, nemaisimţită voluptate el îi scrise: Stea, Sărac de bunuri, frumuseţe şi spirit, inima mea este atît de bolnavă ca o scînteie, de soare noaptea, şi te iubesc. Şi ochii tăi, topite stele a dimineţei, privesc atît de adînc, atît de ferice de adînc în noaptea sufletului meu, cît te visez veghind şi, de dorm, la imaginea luminei lor sunt deştept. Poţi oare gîci simţirea cu care am scris, înger? ... O nu! În viaţa ta luminoasă nu s-a putut ivi nici umbra măcar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimiceşte inima. O nimiceşte! închipueşte-ţi că dintr-un om cu simţire, dintr-o fiinţă aievea n-ar rămîne nimic decît o lungă, întrupată desperare. Tu nu cunoşti asemenea oameni. Ei nu pot aparţinea cercurilor în care te mişti tu. Ei sunt jos. Cînd o inimă pierdută-n mizerie, în apăsare, în neputinţă de a cultiva simţiri, căci fiecare din ele îşi găsesc marginile în puterile celui ce le ave, cînd o asemenea inimă şi-ar ridica aspiraţiunile pînă la tine, şi le-ar ridica fără voinţă, luptînd spre a le năduşi, neputînd să le reziste, ce-ar simţi un asemenea om? Întristare? Asta nu-i {EminescuOpVII 109} întristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului, o luptă vană, crudă, fără de voinţă. Desperarea ucide, această simţire munceşte. Martir este numele amorului meu. În fiecare fibră ruptă este - o nemărginire de dureri, şi nu deodată, fibră cu fibră se rupe inima mea. Moartea-i un moment, desperarea e tîmpă - o asemenea simţire este iadul. Mario! poţi tu să-ţi închipuieşti un asemenea chin fără să plîngi - de milă, nu - de îngrozire? De piatră să fie o inimă, este o margine care s-o mişte; de venin să fie un suflet, sunt dureri care trebuie să-l îndulcească, şi nu e durere mai mare decît a mea. De ce sunt eu în lume, cînd tu ai fost menită să fii? De ce-au căzut ochii mei pe tine, de ce te-am văzut? Orb de-aş fi fost, de cît amar scăpam! De n-aş fi fost de fel, scăpam de o viaţă chinuită, pustie, fără de lumină. - Floare! cum surîzi în grădina zilelor tale, fără să ştii că o inimă se rupe; stea! cum luceşti în cerul tău, fără să ştii că un suflet moare. Şi, în neştiinţa ta, eşti şi mai frumoasă, eşti şi mai mult cauza unor crude dureri. Ah! cît eşti de frumoasă şi cu cît eşti, cu atîta mai nefericit sunt, şi cu cît sunt, cu atîta mai frumoasă eşti! - N-am avut speranţe, puţin mi-a păsat; n-am avut dorinţe, nici una-n lume, puţin mi-a păsat; de una am fost capabil, de una care să-mi cuprindă toată viaţa mea, şi aceea nerealizabilă, tu! - Oricît de mare ar fi mila ta, pînă acolo nu se poate coborî. Nu-mi zîmbi! Zîmbetul tău m-ar împle de speranţe vane. A mă iubi nu-ţi este permis, despreţueşte-mă! te rog! Poate dispreţul tău m-ar omorî şi moartea nu-i nimic pe lîngă chinul meu de azi. Sărut urma pasurilor tale, murii îi sărut pe care au trecut umbra ta, despreţueşte-mă! Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce, şi nu ţi-o pot spune, şi cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pînza gîndirilor mele este singura fericire ce am avut - o în lume. Mario!... aşa-i că astfel te cheamă! nu se poate să te cheme altfel... tu!... nu-ţi pot zice altfel... Adio! Adio! Şi, cu toate că scrisese, totuşi o speranţă de-o dureroasă dulceaţă, deşartă dar singură, îi ameţea sufletul lui. El îşi închipuia că ea va putea fi a lui. Ea! toată lumea era cuprinsă în acest cuvînt. Cînd gîndea cum i-ar lua capul ei de aur în mîni şi i-ar topi ochii cu sărutările lui, cînd gîndea că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de braţul lui, că ar putea să-i prindă mînuţa ei albă, să se uite la transparentele-i degete oare întregi, îi venea să nebunească. Ce-i viaţa? El simţea că o oară lîngă ea ar plăti mai mult decît toată viaţa. Cîtă intensivă, dureroasă, fără de nume fericire într-o oară de amor. Şi cum i-ar vorbi el! Cîte numiri ar inventa el, care de care mai îndrăgite, mai fără de înţeles, mai nepomenite, pentru un surîs de pe buzele ei, un surîs în trecere, umbra unei fericitoare cugetări; cîtă gratitudine pentru-o privire; cîtă recunoştinţă pentru că ar lăsa un moment degeţălele ei dulci în mînile lui, şi el simţea pare-că le trage la inima lui, să le facă a simţi desele şi nemăsuratele-i bătăi,... ar plînge şi ar rîde de fericire, ca un copil, ar nebuni în urmă şi vecinic ar visa aceea oară fără de seamăn. De unde această simţire nemăsurată, de unde această irezistibilă nebunie? El nu-şi simţea capul, nu-şi simţea inima, toate se învîrteau împrejuru-i într-o lumină trandafirie, părea că nu vede decît perdele albe şi de după fiecare se ivea, zîmbind cu o speriată şi copilărească şireţie, capul ei. Înamorat în ea? Asta ar fi fost puţin. Nu în ea, în fiece gîndire a ei, în fiece pas, în fiece zîmbet, un înmiit amor. Dumnezeu de-ar fi fost şi-ar fi uitat universul, spre a căuta un altul în ochii ei albaştri; de-ar fi găsit, nu se ştie,... căutarea ar fi durat vecinic. Cum o iubea! De l-ar fi desprăţuit, ar fi iubit despreţul ei; o idee de ură a ei ar fi fost cuprinsul amorului lui cît ar fi trăit. "Ah! zîmbi el c-un fel de dureroasă beţie, de-aş putea s-o sărut, o dată! pare-că n-aş mai voi nimic în lume... ori să-i dezmierd mînile, ori să-i despletesc părul, ori să-i sărut umerii! Îngerul meu! " El trimisese scrisoarea. Sta în fereastră neliniştit, pare-că aştepta sentinţa de moarte, nu ştia ce să gîndească, nici gîndea ceva, era un amestec fără şir de icoane turburi, îmbătătoare. Ah! el ceruse dispreţ şi spera amor. {EminescuOpVII 110} Ea se ivi în fereastră. El se retrase după perde, ca s-o observe. Ochii lui se uscau de ardoare şi sclipeau cu o bolnavă dorinţă; ea se ivi frumoasă ochii ei cei mari şi adînci erau plini de lacrimi, şi se uită înaintea ei, în mîinile unite şi lăsate în jos ţiind scrisoarea şi în faţă cu-o espresie indecisă, înecată de dorinţa de-a plînge ca un copil vinovat. El se arătă în fereastră, şi ochii ei painjiniţi de lacrimi se îndreptară spre el... adînci, miloşi, plutitori... Ea boţi scrisoarea cu mîna, o duse la inimă... şi... o durere ascuţită, crudă îi pătrunse inima lui; părea că i se rupe viaţa, i se taie în două inima, o negură albă îi cuprinse vederea... ş-apoi nimic... nimic. El căzuse cît era de lung pe podeaua camerei lui. Copila fugi speriată din fereastră. .................................................................................................................................... - Ce scrisoare ţii tu în mînă, Mario? Şi cum arăţi tu? Ce ţi-e? zise un bătrîn prietenos, care se ivi tocmai atunci în fereastră, ridicînd cu mîna lui cea fină bărbia cea rotundă a fetei. Ea cercă a surîde, dar atît de dureros şi atît de îngrijit... - Arată!... El îi desfăcu cu o dulce silă scrisoarea cea mototolită din mîni... se uită pe ea, şi faţa lui se adînci din ce în ce. Ajunse la semnătură. - De la cine ai căpătat tu scrisoarea asta, unde locuieşte omul acesta? Lacrimile o inundară şi ea se aruncă suspinînd la gîtul tătîne-său. - Vezi, zise ea întrerupt, acolo-i sărmanul... în casa cea pustie de peste drum... l-am văzut căzînd ca mort pe podele... cine ştie dacă n-a şi murit. Aleargă, tată,.. poate încă nu-i prea tîrziu. - Cum arăta el? întreabă bătrînul, preocupat cum se vede de-o cugetare complicată. - O! e frumos! zise ea repede... ş-apoi îşi muşcă zîmbind buzele. Se mai ivi încă un om pleşuv şi cu ochelari, cu care bătrînul vorbi repede şi încet, arătîndu-i scrisoarea. Pleşuvul clătină din căpăţînă. Ei coborîră iute scările şi într-o clipă fură la casa de peste drum. Deşi erau amîndoi bătrîni, ei se grăbise astfel încît aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. Ei deschiseră uşa. Dionis era lungit la pămînt, părul în dezordine, ochii închişi cu vehemenţă. Pleşuvul îl ridică încet de la pămînt şi-i dezgoli pieptul. - Cît pe ce era să i se rumpă o vînă a inimei, zise el încet. Pare foarte sensibil. O bucurie mare l-ar omorî. Nici trebuie să-l trezim măcar... Îl voi cloroforma, ca din leşin să treacă într-un somn adînc. În vreme ce doctorul (veţi fi ghicit că pleşuvul nostru biped era doctor ) vorbea cu sine însuşi, da din cap, ridica sprîncenele şi-şi urnise ochelarii pe frunte, tatăl Mariei fixa portretul din părete. Explicarea în două cuvinte: Persoana juridică care se afla acum pe mîna îngrijitoare a Esculapului nostru avea drepturi asupra unei moşteniri. Dovezi erau asemănarea cu portretul şi multe alte împrejurări care nu ne interesează, legate însă de originea pînă acum obscură a lui Dionis. Destul că soarta lui materială din momentul acesta era schimbată. El însuşi era lungit pe pat. Capul ridicat pe perini şi lăsat asupra pieptului, paloarea cea liniştită şi marmorie a feţei contrasta cu părul în dezordine. O mînă era strîns apăsată pe inimă, ea comprima convulsiv durerea ce o simţea acolo; cealaltă spînzura pe marginea patului în jos. O manta neagră îl acoperea, prin creţii căreia transpăreau delicatele şi corectele lui forme. Tatăl Mariei se aplecă asupra lui şi-l privi cu plăcere, cu intenţie. - Aha! gîndi doctorul cu şireţie. .................................................................................................................................... O negură deasă, cenuşie şi sclipitoare... apoi un cer de un etern şi albastru întuneric, cu stele moi de suflarea nopţii, cu nouri încreţiţi, cu aerul cald... şi iarăşi, iarăşi oraşul vechi cu stradele strîmte, cu casele închircite, cu streşinele mucigăite în lună, şi Dan trecea repede prin strade... luna mai arunca cîte o dungă prin întunericul lor... el intră în casa lui deplin conştiu despre îndelungatele lui vise. - Şi mi-a trecut prin minte, zise el, acea idee nefericită pe care Ruben o credea cu neputinţă în capul unui om. - Umbra lui dormea pe pat. {EminescuOpVII 111} El ceti în cartea lui Zoroastru... ea se sculă încet... cu ochii închişi... se subţie.. se lipi de părete şi se aşeză ironică, fantastică, lungă, în dreptul lui. Dan se simţea bolnav, abătut, strivit sub greutatea cugetărilor lui. Afară de aceea un fulger i trecuse drept prin inimă în vremea căderei lui. El simţea fulgerul junghiindu-i inima. El se lungi pe pat şi s-acoperi cu rasa... Pe dinaintea lui treceau fiinţe ciudate pe care nu le văzuse niciodată. Ah! gîndi el - în curînd voi muri, aste-s deja umbre de pe ceea lume. " Numai umbra lui proprie stătea dreaptă în părete, parcă surîdea şi - ciudat! - avea ochi albaştri. "Dracul să te ia, gîndi el, şi umbra mea îşi bate joc de mine acuma". Uşa se deschise şi intră maestrul Ruben. - Ce pustia, maistre, de cînd ai lăsat să-ţi crească perciuni şi de cînd porţi caftan jidovesc? - Vai de mine domnule, de mult! - de cînd mă ţin minte, zise Ruben netezindu-şi barba. Dar m-ai văzut altfel vrodată lîngă Curtea veche? - Lîngă Curtea veche... e Riven... vînzătorul de cărţi, iar nu d-ta, maistre Ruben. Ruben se uită lung la el. D-tale nu ţi-e bine, Domnule, zise el serios. - Eu mor, maistre Ruben... Uite-te în masa mea, acolo-s memoriile umbrei mele, a umbrei care-o vezi în părete, scrise de cîtă vreme am fost în lună. Evreul se uită lung la bolnav şi clătină din cap. - Umbra ceea a d-tale e un portret care-ţi seamănă, zise el. - Maistre Ruben, te-ai prostit rău de cînd nu ne-am mai văzut, zise tînărul zîmbind, ori eu am devenit o fiinţă superioară magistrului meu... se poate şi asta. Evreul s-apropie de scrinul ce i-l însămnase bolnavul, îi deschise săltarul şi dădu într-adevăr de nişte legături de hîrtii galbene şi veştezite, legate cu fire de aţă albastră... el le scoase, se uită la ele, apoi le puse pe masă. - In momentul acesta intrară doi oameni în chilia lui pe cari Dan nu-i mai văzuse. Unul din ei, pleşuv şi uscat, veni să-i cerce pulsul, celălalt vorbea cu Ruben. Ruben îi arătă hîrtiile... omul se uită iute prin ele... fără îndoială, zise el pentru sine. "De cînd îl cunoşti? " adaose întorcîndu - se cătră evreu. - De mult. El cumpără de la mine cărţi. În genere cele mai vechi şi tot de - acele pe cari nu le mai putem vinde nimărui în lume. Eu singur le cumpăram cu toptanul, biblioteci risipite ale oamenilor bătrîni a căror clironomi apoi mi le vindea pe un preţ de nimica, ca hîrtie numai. Şi-n asemenea cărţi el răscolea c-un fel de patimă şi-mi cumpăra cele mai obscure şi mai fără de-nţeles. Acuma asemenea aveam cîteva vechituri de astea şi venisem să i le arăt, el mi le-ar fi cumpărat desigur... acum însă... l-am găsit în starea-n care-l vezi. Ş-apoi nici nu-mi mai zice: jupîne Riven, ci maistre Ruben! D-zeu ştie cum s-or fi scrîntit toate celea în capul bietului om. Bolnavul auzea toate acestea şi nu ştia ce înţeles să li dea. "Sunt nebuni oamenii aceştia, gîndi el, şi maistrul Ruben şi-a ieşit cu desăvîrşire din minţi... nu-l mai cunosc. Aha! gîndi el în urmă, eu am murit şi Ruben a venit cu medicii să-mi vîndă corpul. Are drept... prin schimbările prin care am trecut, corpul meu trebuie să fi devenit fenomenal... Dar oare-s doctori aceşti doi?... Îmi pare că samănă cu Satana amîndoi... Ori e un om, despărţit în două arătări bătrîne cu cari-şi petrece şiretul Ruben pe conta mea... o jumătate cu păr şi una pleşuvă. Cea pleşuvă îmi pipăie pulsul şi cea cu păr se uită la umbra mea, spînzurată de un cui în părete. Uite! acuma o desprinde din părete şi-o dă lui Ruben în mînă. Bravo! Maistre Ruben, strigă el, dracii tăi sunt meşteri în desprinsul umbrelor din părete, şi ist Pleşuv are să mă ia pe mine... căci cum văd joacă pe doctorul în momentul acesta... Bravo! bravo! " El bătea din palme rîzînd. Ruben îi luă umbra şi hîrtiile de pe masă şi ieşi din casă, închizînd cu zgomot uşa după sine... "Te-ai dus, evreule... te-ai dus şi m-ai vîndut chinuitorului de suflete", murmură el c-o resignaţie dureroasă, recăzînd cu capul în perini. Are friguri... e în deliriu, zise serios pleşuvul. E noapte... O răcoreală dulce pătrunde prin ferestrele deschise, şi Dionis lungit în patu-i tremură în friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plină de sudoare şi cu capul greu. I se pare că s-a trezit din nişte vise lungi, obscure, fără de înţeles şi el priveşte, {EminescuOpVII 112} fără de-ncredere în realitate, la împrejurimea lui. Portretul părintelui său lipseşte din părete, cărţile cele vechi asemenea... casa e aceeaşi, însă mobile nouă şi elegante, covoare pe jos, numai patul e acelaş. Ciudat, gîndi el, din minune în minune... eu nu mai ştiu ce se-ntîmplă cu mine. - Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui şi sub această smălţuire diafană mobilele şi covoarele străluceau somnoros şi mat; un orologiu zîngăneşte încet şi subţire în părete şi prin mintea lui trec iute, turburi, amestecate, toate întîmplările abia trecute. Şi toate îi păreau vise; mintea lui îi părea împrospătată, rece, clară faţă cu mintea care-o avuse înainte. Din jurul lui dispăruse lumea cea semiobscură a tinereţii lui; el privea la viitor cum ai privi din fundul unui lac liniştit şi limpede ca lacrima. El singur nu-şi putea esplica această limpezime a minţii îşi închise ochii. Deodată simţi cumcă pe marginea patului său şedea cineva... îi şedea pe picioare. Apoi simţi o mînă dulce şi mică pe frunte. El deschise ochii pe jumătate. Văzu un băiat cu faţa ovală, palidă, cam slăbită, părul de aur acoperit de o pălărie de catifea neagră cu margini largi, îmbrăcat c-o bluză de catifea care cuprindea, strîns de un colan lustruit, mijlocul cel mai gingaş din lume. Ochii lui Dionis pe jumătate-nchişi nu trădau că el veghează. Il privi în întreg, de la capul inundat în aur pîn-la botinele micuţe ce stecleau radioase pe covorul înflorit. "Ah! gîndi el, şi inima se cutremură în el, este Maria! " Da, odorul! ea era. Vorbea singură... fetele vorbesc adesea singure... El simţi aerul îndulcindu-se sub şoptirile ei. - Am fugit de - acasă deghizată... tot mă amînau, ba azi, ba mîni... dihania de doctor zicea c-ar fi periculos pentru el... auzi periculos? Eu nu sunt periculoasă! zise ea răstită! - Dar dacă s-ar trezi... atunci, o, atunci... Dormi! dormi! şopti ea aplecîndu-şi gura pe fruntea lui... El simţi o rouă umedă curgîndu-i în păr... Dar în momentul acela el îi înlănţuise gîtul... ea, speriată, vru să se retragă, dar braţul lui o ţinea cu tărie culcată astfel pe pieptu-i... El se sculă. - Lasă-mă! zise ea roşie ca purpura. Dar el o cuprinsese, îi mîngîia fruntea ei albă de-i dete pălăria jos şi-i lăsă să izvorască pe umeri în jos valurile de păr blond... apoi îi luă amîndouă mînuţele în mînele lui... ea nu mai rezista... se uita le ele, îi săruta degetele.. ea nu mai rezista... Mario, mă iubeşti tu? ? Dar dacă nu m-ar chema Maria? zise ea sub inspiraţia unei fulgerătoare maliţii. ? Cum dar? - Da! da! Maria, zise ea cu glăscior argintos, dar taci, nu ţi-e iertat să vorbeşti... nu ţi-e iertat... Nu te scula, căci asemenea nu ţi-e iertat... Ea-l împinse în perini... El voia să vorbească, dar îşi simţi gura astupată de sărutări.. El îşi închise ochii şi simţea că inima i se sparge în piept... apoi iar îi deschise, spre a cuprinde cu ei dulcea lui sarcină, care rîdea c-un fel de copilăroasă nebunie de zîmbetul lui, de surprinderea şi spaima ei proprie... de tot, tot... Adesea în nopţi lungi de iarnă, după ce ea de mult devenise tezaurul căsniciei lui, cînd de bună voia lor trăieu esilaţi la vun sat spre a se iubi departe de zgomotul lumei, Maria intra deodată în salonul încălzit şi luminat numai de razele roşii ale jăraticului din cămin, intra îmbrăcată ca băiet, ca în noaptea aceea cînd se văzură pentru întîia oară în apropiere. Membrele ei zvelte în bluza de catifea neagră, aceeaşi pălărie cu margini largi pe părul ei blond şi picioruşele cele mai mici din lume în botine bărbăteşti. Şi ea s-- apropia de el. Mînuţele-i albe şi transparente ca ceara contrastau cu mînicele moi şi negre şi astfel se primblau de braţ prin semiîntunericul călduros al salei; din cînd în cînd îşi plecau gură pe gură, din cînd în cînd stăteau înaintea unei oglinzi, cu capetele răzimate unul de altul, şi rîdeau. Era un contrast plăcut: faţa lui trasă şi fină din care nu se putuse încă şterge amărăciunea unei tinereţi apăsate, ci rămăsese încă într-o trăsătură de nespusă naivitate în jurul gurei, lîngă fizionomia {EminescuOpVII 113} ovală, rătunzită şi albă a ei... chipul unui tînăr demon lîngă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala. Două vorbe concluzive. Cine este omul adevărat al acestor întîmplări, Dan ori Dionis? Mulţi din lectorii noştri vor fi căutat cheia întîmplărilor lui în lucrurile ce-l încunjurau; ei vor fi găsit elementele constitutive a vieţii lui sufleteşti în realitate: Ruben e Riven; umbra din părete, care joacă un rol atît de mare, e portretul cu ochii albaştri; cu dispariţiunea acestuia dispare ceea ce veţi fi îndemnaţi a numi o idee fixă; în fine, cu firul cauzalităţii în mînă, mulţi vor gîndi a fi ghicit sensul întîmplărilor lui, reducîndu-le la simple vise a unei imaginaţii bolnave. Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndărătul culiselor vieţei e un regisor a cărui esistenţă n-o putem esplica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranţi cari, voind a reprezenta o armată mare, trec pe scenă, încunjură fondalul şi reapar iarăşi? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă, armată mare pentru individul constituit în spectator, dar acelaşi număr mărginit pentru regisor. Nu sunt aceiaşi actori, deşi piesele sunt altele? E drept că după fondal nu suntem în stare a vedea. - Şi nu s-ar putea ca cineva, trăind, să aibă momente de-o luciditate retrospectivă cari să ni se pară ca reminiscenţele unui om ce demult nu mai este? Nu ezităm de-a cita cîteva pasage dintr-o epistolă a lui Theophile Gautier care colorează oarecum ideea aceasta: "Nu totdeauna suntem din ţara ce ne-a văzut născînd şi de aceea căutăm adevărata noastră patrie. Acei cari sunt făcuţi în felul acesta se simt ca esilaţi în oraşul lor, străini lîngă căminul lor şi munciţi de-o nostalgie inversă... Ar fi uşor a însemna nu numai ţara dar chiar şi secolul în care ar fi trebuit să se petreacă esistenţa lor cea adevărată... îmi pare c-am trăit odată în Orient şi, cînd în vremea carnavalului mă deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevăratele mele vesminte. Am fost întotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă. Trebuie s-o fi uitat".. {EminescuOpVII 114} LA ANIVERSARĂ * Ea se numea Cleopatra, iar el Gajus Iulius Caesar Octavian August. Adică ea citise un roman ş-ar fi voit să fie de douăzeci şi şase de ani şi nu era decît de paisprezece; el, istoria romanilor şi voia să fie de patruzeci de ani. Era numai de optsprezece şi îmbla la şcoală. Cu toate acestea astăzi, în ziua sf-tului Ermil, el uitase pe Octavian August şi aştepta felicitări de ziua lui. Tata i-a dat un ceasornic frumos - mama, o besectea de toaletă, - sora, o păreche de papuci - Elis, nimic - adică Cleopatra, vară - sa. El se retrăsese în odaia lui, unde clasicii erau aşezaţi pe-un scrin în religioasă regulă şi neviolabilitate şi se primbla cu paşi mari prin casă. Era brunet şi cam poetic. Avea ochi albaştri, ceea ce vra să zică mult, şi era frumos băiet. Acum stătu cu mirare înaintea oglinzii, se uita cu mirare în ochii lui proprii şi părea că-i întreba ceva. "Tolla mi-a făcut-o". Era o vreme în care, în urma unui roman spaniol, regina de astăzi a Egipetului se numea Tolla. El se numea pe atunci Bertrand... tempi passati! "Nimic! nimic! - şi eu i-am dat de ziua ei o păpuşă. Adică ce eu i-am dat! Dacă n-am ştiut ce să-i dau! Mama mi-a spus să-i dau o păpuşă. Tolla, Tolla! - zise el rîzînd - tare mi-eşti dragă". Apoi şăzu la masă şi gîndi adînc... asupra egalităţii a două hipotenuze. Luă o coală mare de hîrtie albă şi scrise drept în mijloc: Regină! Te iubesc! Iscălit: Gajus Julius C[a]esar Octavian August manu propria. Sara era petrecere. Era invitată şi verişoara Elis şi - mare minune - a venit. Părinţii ei au lepădat-o acolo şi s-au dus într-alt loc, unde asemenea erau aşteptaţi. Octavian August imperatorul o petrecea sara pîn-acasă, dacă-l iertau ocupaţiunile statului roman, şi astăzi - îl iertau acele ocupaţiuni ale statului roman. Toată sara nu vorbi un cuvînt cu domnişoara. Ea-şi încreţise sprîncenile între ochi, pe cari - i ridică sub frunte; cu braţele-ncrucişate, picior peste picior, şedea-ndărătnică într-un colţ, cu buzele strîns lipite. Dar pe furiş ea strecura cîte - o rază drept în ochii lui. Era mînioasă. De doi ani se mînia foarte uşor şi se desmînia tot atît de uşor. Odinioară nu se mînia de fel. S-apropiase miezul - nopţii. El veni foarte serios. "Îmi veţi da voie, domnişoară, să vă petrec pîn-acasă? " Ea se uită în ochii lui si-ncepu să rîdă. - Ce rîzi? Ce-i de rîs aicea? - - Bine, Haidem! Era o noapte frumoasă, lună, un ger aspru fără pic de vînt. Ninsoarea se lăsase pe garduri şi zaplazuri de - amîndouă părţile ulicioarei. Zapada încarcase crengile de copaci şi acoperămintele caselor. Gheţuşul trosnea sub paşi şi el trecea cu dînsa de braţ... ea în scurteică cu guler de blană, roşie la faţă, capişonul alb de lînă înconjura {EminescuOpVII 115} faţa, fruntea. Ea era blondă, foarte blondă, cu părul ca un caier de cînepă şi scurteica - oricît de groasă ar fi fost - accentua totuşi liniile unei talii fine şi mlădioase. O broască. Rîdeau vorbind - adică mai mult rîs decît vorbă. Cine nu-şi aduce aminte de tinereţa sa - şi fiecare a avut una - de acele hotărîri de a fi serioşi în amor, că-i pe viaţă, acea defensiune în paragrafe a copilei, ca să nu-i zică pe nume, să n-o tutuiască - să n-o sărute. Celelalte calea - vale, dar o guriţă? cît lumea. Aşa erau şi ei. De vorbit despre... istorie, geografie şi alte lucruri folositoare da! se-nţelege, cît vrei dar o guriţă, tu? pe nume? - niciodată! Aşa ar fi şi rămas - dar luna, luna! Luna lumina faţa ei albă ca laptele cu obrajii roşi şi părul ei blond, foarte blond, care înconjura cu lux şi fineţă o faţă plină şi rîzătoare. Pe cînd el perora o temă de astronomie - indiferentă atît lui cît şi ei - adecă pe cînd se necăjau unul pe altul, ea se uita la el fără să-l asculte; i-ar fi sărit în gît, l-ar fi sărutat de o mie de ori - aşa număra ea cel puţin - dacă? dacă s-ar fi căzut. Ah! că prostu-i - gîndi ea - nu poate vorbi şi el de altăceva, azi cel puţin - adaose uitîndu-se timid în sus la el. Ce frumosu-i! ş-aşa, cînd spune prostii, îmi place ş-aşa - gîndi tot ea. Apoi nu mai gîndi nimic sau Dumnezeu ştie ce - destul, după ce tăcu mult fără s-asculte, zise cam întins şi cam ca şi cînd n-ar fi băgat de samă: Tu, Ermil, - şi speriată de ceea ce spusese, nu mai zise nimic. Faţa ei era roşie de ruşine. El stătu pe loc, îi strînse mîna şi zise încet: - Mai zi o dată. - Nu. - Nu? Mă supăr... s-o ştii. - Tu... repetă ea încet, cu ochii pe jumătate închişi, cu glas tremurător. Era un tu singuratic, fără de a fi pus în legătură cu vo frază - şi cu toate acestea ce tu? Din gura ei venise mai întîi. Vorbiră mai departe - de astă dată mai intim - nu despre amor; însă totuşi despre un lucru serios - despre căsătorie, cum ea fondează statele, care-i originea căsătoriei la indieni, tot lucruri adînci. Fiecare tu era controversat. Cînd îşi propuneau să-şi zică tu, mureau de ruşine, şi-şi ziceau serios, după lungi lupte sufleteşti: "Domniata "; cînd stabileau diplomaticeşte să-şi zică d-ta - atunci tu - tu din greşală, şi iar din greşală, ş-aşa mai departe. In fine ajunsese la portiţă. - Elis! tu... nu ştii cît te iubesc... nici poţi şti căci... căci tu nu ai inimă. - Pe nume şi tu? Vezi, gîndi ea, dar nu zise nimic... - De cînd te-am văzut, de cînd ştii tu - căci tu ştii că eu te iubesc şi totdeauna această răceală cînd eşti singură cu mine. Totdeauna mă sileşti să vorbesc nişte lucruri pe cari nici nu le asculţi... Eşti rea la inimă, Elis! - Domnule! zise ea, stăpînindu-se şi stînd băţ înaintea lui. Vrei să mă-nveţi cum trebuie să mă port? - Şi cu toate astea, zise el încet şi dureros, luna-nfrumuseţază lumea pentru amorul nostru. Ea se uită în sus şi ochii ei umezi de dulci lacrimi străluceau în lună. El îi cuprinsesă talia şi se uitau amîndoi - nu gîndeau nimic. Era ceva atît de dureros, atît de fericit în faţa, în tot sufletul lor - ai fi rîs ş-ai fi plîns dacă i-ai fi văzut astfel. În fine începur-a rîde - doi copii - rîdeau cu lacrimele-n ochi. Şi era atît de argintos rîsul ei şi guriţa atît de frumoasă - i-ai fi băut apa din gură. {EminescuOpVII 116} - Domnule, zise ea deodată c-o seriozitate mare - astăzi ne-am permis o mulţime de lucruri foarte nepermise - numai astăzi şi-mi pare rău... că trebuie să... să... - Ei, să...? Iar această mină de povăţuitor... Eu nu sunt copil, Elis,... să ştii tu că nu sunt... Iaca, de esemplu... - De esemplu...? - Nu te voi mai strînge de mînă, nu ţi-oi mai spune pe nume... de azi înainte. - O! gîndi ea în sine cu părere de rău, dar ce era să zică. Şezură pe banca de piatră de lîngă portiţă... Ea-i întoarse spatele şi-şi muşca unghiile... el se uita în omăt. Prost lucru! Ar fi putut sta multă vreme aşa. Nu ştiu... în sfîrşît... ea... în sfîrşit... domnia ei a fost aceea care - aşa încet - c-un pic de mînie şi nu prea: - Ermil! - Aud! - Eu să-ţi spun drept şi să nu zici că nu ţi-am spus-o... dar... eu nu te mai iubesc de fel... şi tu mi-ai spus-o azi, că eu nu te iubesc - Aşaa! Ea-şi pusese ceva în cap azi: o idee... şi acesta era modul cu care căuta pretexte de ceartă - şi aceste certe, ştia ea cum se sfîrşesc oare? - Da! Nu mă iubeşti... repet-o, spune-o... te cred, fiindcă tu nu m-ai iubit niciodată, zise el cu amărăciune. Negri vor trece anii mei... În toate chipurile voi căuta să te uit. Tu ai o inimă de marmură... Nici zîmbiri, nici lacrimi, nici rugăciuni, nici îndărătnicia n-o înmoaie. - Lasă, lasă! gîndi ea şi zîmbi cu mîndrie că poate fi atît de aspră. - Eu ţi-am spus-o, domnul meu, de atîtea ori, că numai amiciţia adevărată poate să fie legătura dintre noi. Ce cei mai mult?... Ce vrei de la mine? adaogă repede. - Ce vreau, zise el c-o tristă blîndeţe, ce vreau? Dar nu vezi tu cum sufăr? Spune-mi numai că mă iubeşti - spune-o! dar nu cu două înţelesuri, nu ca atunci la bal... drept! spune! - Da! zise ea foarte rece - d-ta ştii că eu te iubesc, sigur. Da. - O, astă răceală! Tu mă omori, Elis! Vorbeşte-mi, zise el rugători, cum ştii tu cîteodată să vorbeşti, c-o blîndeţă uimitoare, c-o dulceaţă de sor - de iubită. - Bine bine! Ştiu eu! - Ce ştii tu? Iaca că nu mă mai supăr... îţi vorbesc blînd. Îmi dai mîna ta? Aşa. Spune. - Vezi tu, Ermil? zise ea c-o seriozitate copilărească şi tristă - tu crezi... tu crezi că eu am apă-n vine... că eu... că eu nu te iubesc?... Dar să-ţi spun ţie... eu nu sunt aspră... Ce ai zice tu dacă... dar te rog să nu spui nimărui... dacă... dar zău să nu spui... - Ce? - Vezi tu! formal te-am oprit... am făgăduinţa ta că nu mă vei săruta niciodată. Aşa-i? - Aşa. - Ca să [nu] mai zici că eu nu te iubesc - zise supărată - ca să zici că eu te iubesc - repetă c-o ruşinoasă graţie... astăzi... astăzi... " îşi simţi cuprinsă talia, închise ochii, lăsă capul pe umărul lui şi era aproape să moară. - O! te iubesc... n-ai ştiut niciodată cît te iubesc... - glasul ei era dulce, slab, plin de lacrimi, sfinţit de cea întîi sărutare. - Tu eşti un înger... îndărătnic... dar un înger.... {EminescuOpVII 117} Surîsul obraznic, ochiul cuvios, cochetăria veselă se-ntorc pe rînd dup-acea sărutare... chiar liniştea. Ea-şi ţinea braţul după gîtul lui. - Mă duc... şi tu eşti un magari. - Las-să fiu... Nu te duce... - Trebuie... tu! Aşa-i că tu nu vei uita niciodată această noapte, zise încet, aşa de încet şi totuşi aşa de clar. - Ah! niciodată. - Şi acuma... am să-ţi aduc ceva din casă... Un dar de ziua ta... Aşa-i?... Ea intră iute, se-ntoarse şi-i aduse o cutie mare... Ei o scăpară jos, dar nu făcea nimic... era înc-o sărutare. Gajus Iulius Caesar Octavian August se duse acasă. Se aşeză dinaintea focului şi zise zîmbind: "Tu eşti un măgari! " Deschise cutia. Deasupra era un desemn. El era... lăsat într-un jeţ; o femeie... ea, de dinapoia jeţului îi ţinea ochii cu mînile. El îşi ridică ochii s-o vadă... şi un moment i se păru c-o vede. Dar unde să fi fost. Dar ce mai era în cutie? Păpuşile ce i le dedese de ziua ei doi ani de-a rîndul. Pe fruntea celei de întîi era: "Bertrand e un măgar" pe fruntea celei de a doua: "Gajus nu-şi are minţile toate". Apoi mai era ceva. O mică carte de notiţe... impresii din romane, din poezii, scrise-n fiecare zi şi la sfîrşitul fiecărei notiţe, ca o încheiere, ca o cugetare asupra adormirei: "Ermil, te iubesc! " {EminescuOpVII 118} CEZARA * Era-ntr-o dimineaţă de vară. Marea şi - întindea nesfîrşita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adînc - albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopţii, stîncele negre de rouă abureau şi se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăţi de nisip şi piatră. Din nişte colţi de stînci despre apus se ridica o monastire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetăţui, şi de după muri vedeai pe ici pe colea cîte - un vîrf verde de plop ori de castan. Acoperămintele ţuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericei, zidurile împrejmuitoare risipite şi năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-şi fondau state, de procesii lungi de gîze roşii cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite şi mîncate de mult îmblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozităţii decît locuinţă. În dreapta mănăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuţe albe presărate prin dungile văilor, în stînga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi cari se pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ei marea, a cărei suprafaţă era ruptă pe ici pe colea de cîte - un colţ de stîncă ce ieşea de sub apă. De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărăruşe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de muşunoaie de cîrtiţe. Pe una din cărări vedem un călugăr bătrîn mergînd spre poarta monăstirei, cu mînile unite după spate. Rasa i-e de şiac, e-ncins cu găitan alb, metaniile de lînă spînzură c-un colţ din sîn, papucii de lemn se tîrie şi clăpăiesc la fiecare pas. Barba albă i-e cam rară, ochii ca zărul neespresivi şi cam tîmpiţi; nimic resignat sau ascetic în el. Ajuns la poartă, trage clopoţelul, un frate îi deschide, el intră în curtea ce sămăna a părăsită a mănăstirei, cu pardosala ei de pietre pătrate printre cari creşteau în voie fire de iarbă naltă, şi-n mijlocu-i c-un iaz ale cărui maluri erau sălbătăcite de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumînărele, sulcină şi măzărichea care-şi ţese păturile ei de flori asupra întregei vegetaţii pe care o zugrumă cu încîlciturele ramurilor. Un cerdac lung, umbrit şi multicolon răspunde c-o scară ce dă-n curte. Bătrînul deschide uşa tinzii şi se face nevăzut înăuntrul clădirei. În zidul lung şi nalt al monăstirei, privit din grădină, se văd fereşti cu gratii negre, ca ferestrele de chilii părăsite, numai una e toată-ntreţesută cu iederă şi în dosul acelei mreje de frunze-ntunecoase se văd în oale roze albe ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastră dădea într-o chilie pe păreţii cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate - ici un sfînt, colo un căţel svîrcolindu-se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaşte, flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, în fine, o carte de schiţe risipită pe părete. Un dulap cu cărţi bisericeşti, un scaun cu spata naltă, haine călugăreşti spînzurate într-un cui, o ladă zugrăvită cu fel de fel de flori, un pat simplu de sub care se vedea o păreche de papuci şi un motan negru, iată toată îmbrăcămintea. Prin mreaja vie şi tremurătoare a fereştii {EminescuOpVII 119} pătrundeau razele soarelui şi împleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în cari se vedeau mii de firicele mişcătoare cari toate jucau în imperiul unei raze şi dispar din vedere deodată cu ea. Pe scaun şade un călugăr tînăr. El se află în acele momente de trîndăvie plăcută pe cari le are un dulău cînd şi-ntinde toţi muşchii în soare, leneş, somnoros, fără dorinţe. O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adînciţi în boltele lor şi deasupra nasului fin, o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunzită, ochii mulţămiţi, cum am zice, de ei înşii privesc c-un fel de conştiinţă de sine care - ar putea deveni cutezare, espresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece. S-apropie de fereastră şi se uită în grădină jos la iarba moale, crescută-n umbra virgină a copacilor, la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul şi desemnă pe părete o portocală. Luă un papuc, îl puse pe masă şi se uită la el, apoi deschise-o carte bisericească şi pe-un colţ de pagină zugrăvi papucul. Şi ce profanaţie a cărţelor bisericeşti! Toate marginele erau profile de femei, popi, cavaleri, cerşitori, comedianţi... în sfîrşit, viaţa în realitatea ei, mîzgălită în fiecare colţ disponibil. Deodată intră bătrînul. - Binecuvintează, părinte. - Domnul. - Ei, Ieronomie, zise bătrînul vesel şi-ntr-o ureche, ce mai lucrezi, ştrengariule? - Eu? Dar cînd am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jigneşte caracterul meu, părinte... Eu nu lucrez nimica; mă joc desemnînd cai verzi pe păreţi; dar să lucrez...? Sunt mai înţelept de cum arăt. - Faci rău că nu-nveţi pictura. - Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc. - Îngropi talantul, fiule, îngropi talantul. - Îngrop pe dracul, părinte. - Apage Satana! zise bătrînul sărind într-un picior şi aruncîndu-i-se -n braţe. Ieronim începu să rîdă. - Dumnezeu ştie, tată, de unde iei atîta veselie. Eu am momente cînd sunt trist, tu... nu cred. - Eu trist, Ieronime? Să mă ia dracul, fătul meu, dac - am fost trist vrodată. Tristeţea fuge de mine ca cumătru-meu de tămîie. Dar lasă asta... hai în oraş cu mine. Azi, intrînd la stareţul tău, am făcut o faţă cătrănită şi turcească... am spus că-mi trebuieşti tu pentr-o comîndare, am minţit ca totdeauna - în sfîrşit, îţi concede societatea mea serioasă de cioclu. Noi, Ieronim, ne-om duce în oraş... ştiu într-un loc vin bun, ştii colea, phiu! om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cît ziua de azi şi ne-om uita pe fereşti la duduci! Se-nţelege că fără... - Se-nţelege. - Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime? - Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, părinte? - Cine? Dracul. S-ar înşela cineva crezînd că toate uşurinţele călugărilor aveau vro însemnătate. Aşa numitele lor blăstămăţii erau nişte copilării, cu toată libertatea vorbelor cu care le-mbrăcau. Un pahar de vin, un joc de cărţi, o lulea de tutun, din cînd în cînd o privire repezită asupra profilului unei copile zîmbitoare - astea erau în faptă şi întotdeauna toate renumitele lor desfrînări. Tot farmecul consista în misterul cu care îmbrăcau faţarnic micile lor pasuri lumeşti. Ieronim îşi aruncă rasa pe el, tăie o faţă sinistră, mucalitul bătrîn tăie una smintită de tot, spre a face efect asupra spărietului portar, şi amîndoi ieşiră repede din mănăstire, spre a-şi stîmpăra graba mersului abia în drumul mare, ce ducea la oraş. {EminescuOpVII 120} II - Contesă, voi face pe părintele D-tale să te silească ca să fii a mea. - Cine se-ndoieşte c-o poţi face aceasta, cine, că eşti în stare s-o faci. Tatăl meu îţi datoreşte bani şi d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Vă veţi învoi amîndoi asupra preţului ca doi oameni de onoare ce sînteţi... dar pînă nu-ţi sunt femeie am dreptul de a te ruga să mă scuteşti... Vei avea destul timp să mă chinuieşti cînd îţi voi fi femeie. Frumoasa contesă îi întoarse spatele şi se uită din fereastă pe uliţă. Ea începu să rîdă, căci văzu pe-un bătrîn mucalit silindu-se a tăia mutre evlavioase pentru a impune trecătorilor. Ieronim şi Onufrei stăteau în uliţă; Onufrei, numărînd metaniile ce le ţinea în mînile unite pe pîntece, Ieronim c-o faţă de-o adîncă şi nobilă seriozitate. Marchizul Castelmare se uită lung şi sălbatec asupra acelei copile ce-i dispreţuia amorul, apoi ieşi iute, trîntind uşa după sine. - Ce frumuşel e călăgărul cela, şopti contesa zîmbind. Şi ce mucalit bătrîn... Pare un paiazzo într-o rolă de intrigant. Ce nobile trăsturi are tînărul... pare un demon... frumos, serios, nepăsători. Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în "Căderea îngerilor"... dac - am putea pune mîna pe călugăr... Maiestre - strigă ea tare, apropiind două scaune de fereastă. Intră un bătrîn c-o bluză de catifea, cu faţa naltă şi senină, c-o barbă sură, s-apropie de copilă c-o întrebare pe buze. - Vino lîngă mine... Şezi ici... Ia te uită la acel călugăr tînăr. Ce frumos demon în "Căderea îngerilor", nu-i aşa? - Ce frumos Adonis în "Venus şi Adonis" zise pictorul surîzînd, d-ta Venus, el Adonis. - Eei! asta-i prea tare. Francesco i-apucă mîna într-a sa şi apropie gura de fruntea ei frumoasă. Eşti copilă, zise el încet, şi de ce nu? Tu vrei să iubeşti... toată fibra inimei tale tremură la această vorbă... Vrei dar ca un bărbat pe care nu-l iubeşti, acel Castelmare, să te ia de soţie...? Ştii că sunt bogat... ştii că te iubesc ca pe fiica mea... ştii că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti preţul ce-l cere, căci e sărac, desfrînat, jucător... şi că nu-i o altă cale ca să scapi de nenorocire decît fugind de această casă. Vrei un părinte?... Iată-mă... Vrei o casă? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara?... Iată-l. Şi eu am iubit... cunosc din tinereţă această dulce turbare... Tu eşti însetată după ea... şi cu toate astea ai fi în stare să scapi din mînă cel mai frumos model de pictură... Un înger de geniu, căci demonii sunt îngeri de geniu... ceilalţi cari au rămas în cer sunt cam prostuţi. - Dar bine, tată, n-o s-alerg eu după el, zise ea roşie ca focul. - Vrei s-alerg eu după el? - Ei, nu... - Ei da... Complimentele mele, domnişoară, zise Francesco repezindu-se spre uşă. L-ar fi oprit... nu-i venea la socoteală,... să nu-l oprească... nu se cădea. Ea nu făcu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de faţă. Pictorul ieşi zîmbind cu răutate, dar cu deosebire încîntat de mutrele ce le tăia Cezara... contrazicătoare, turburi, desperate... Ea rămase-ntr-o confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era... Inima tremura-n ea... l-ar fi omorît dacă ar fi fost al ei... Era nebună. Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea! Faţa ei era de-o albeaţă chilimbarie întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de-un albastru întuneric cari sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puţin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rătundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atît de nobilă, atît de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mîndrie, astfel {EminescuOpVII 121} cum şi-l ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gîtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gîtul lui Antinous. Ea-şi culcă capul într-o mînă şi privi la acel tînăr călugăr cu o indefinibilă, resignată dorinţă. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decît de glumă, a cărei realitate, ce-i drept, i-ar fi şi plăcut. Ce întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire,... cum ar fi dorit,... ce ar fi dorit...? Ah! cine o spune, cine-o poate spune, şi care limbă e-ndestul de bogată ca să poată esprima acea nemărginire de simţiri cari se grămădesc nu în amor însuşi, ci în setea de amor. Ea visează-n fereastră... să viseze numai... n-ar fi un păcat analiza simţirilor ei?... III Onufrei şi Ieronim, trecînd pe strade, nu vedeau că erau urmăriţi de-un om. Era pictorul. Ieronim avea să caute la poştă, unde şi află, o scrisoare de la un unchi al lui, un bătrîn săhastru. Iată ce scria: Iubite în Cristos nepoate. Este o frumuseţă de zi acum cînd îţi scriu şi sunt atît de plin de dulceaţa cea proaspătă a zilei, de mirosul cîmpiilor, de gurele înmiite ale naturei, încît pare că-mi vine să spun şi eu naturei ceea ce gîndesc, ce simt, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stînci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încît suflet de om nu poate şti acest rai pămîntesc unde, trăiesc eu. Un singur loc de intrare este - o stîncă mişcătoare ce acoperă măiestru gura unei peştere care duce pîn-înlăuntrul insulei. Altfel cine nu pătrunde prin acea peşteră crede că această insulă este o gramadă de stînci sterpe înălţate în mare, fără vegetaţie şi fără viaţă. Dar cum este inima? De jur împrejur stau stîncile urieşeşti de granit, ca nişte păzitori negri, pe cînd valea insulei, adîncă şi de sigur sub oglinda mărei, e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată. Şi deasupra păturei afînate de lume vegetală se mişcă o lume întreagă de animale. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbracaţi în catifea, fluturii albaştri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurînd lumina soarelui. Stîncele nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, transparent, şi numai din cînd în cînd cîte un nourel alb ca şi cînd s-ar fi vărsat lapte pe cer. In mijlocul văii e un lac în care curg patru izvoare cari ropotesc, se sfădesc, răstoarnă pietricele toată ziua şi toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văiei şi prin depărtare, prin iarba verde, pe costişe de prund, le vezi mişcîndu-se şi şerpuind cu argintul lor fluid, transparent şi viu, aruncîndu-se în braţele bulboanelor în care se-nvîrtesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, pînă ce, suspinînd de satisfacere, s-adîncesc în lac, în mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbăriei şi răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o-n casă, şi prisaca mea. Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine. Lucrez toată ziua cîte ceva. Ştii că-n tinereţea mea am fost la un sculptor. De aceea, după ce-am netezit granitul peşterei mele, am împlut suprafaţa păreţilor cu ornamente şi basreliefuri cum le împli tu cu schiţe. Deosebirea-i că, sculptura e goală, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un părete e Adam şi Eva... Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă... Nici unul din ei nu ştie încă ce-nsemnează iubirea... ei se iubesc fără s-o ştie... formele sunt virgine şi necoapte... în espresia feţei am pus duioşie şi nu pasiune, este un idil liniştit şi candid între doi oameni ce n-au conştiinţa frumuseţei, nici a goliciunei lor. Ei îmblă-mbrăţişaţi sub umbra unui şir de arbori, dinaintea lor o turmă de miei. Cu totul altfel e Venus şi Adonis. Venus e numai amor. Ea-şi pleacă capul ei îmbătat de pasiune pe umărul acelui tînăr femeieşte - frumos, timid şi înamorat în sine, şi el se uită furiş la formele perfecte ale zeiţei ce-l fericeşte, căci i-e ruşine să se uite de-a dreptul. El joacă rolul unei fete naive pe care amantul ar fi descoperit-o. {EminescuOpVII 122} În genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă. Bărbatul e fireşte agresiv, va să zică natura se repetă în fiece esemplar în astă privinţă şi escepţiile ei sunt tocmai femeile agresive. Este o nespusă gentileţă în modul cum o femeie ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat sau ursuz, cine ştie prin ce, sau şi mai pudic şi mai copil decît ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizane, de femei a căror esperienţă este călăuza amorului, ci tocmai de agresiunea inocenţei femeieşti. De aceea sculptez acum tocmai pe păretele cel mai alb pe Aurora şi Orion. Ştii că tînăra Aurora răpeşte pe Orion, de care se-namorase însăşi cruda şi vergina Diana şi-l dusese în insula Delos. În faţa lui Orion esprim acel fond de întuneric şi mîndrie care-l vezi mai în faţa tuturor tinerilor, în Aurora acea veselie nestingibilă a fetelor tinere, - a sculpta agresiunea în o asemenea faţă este greu... Un lucru-mi pare ciudat. După orele care în amor se numesc păstoreşti rămîne în om o profundă descuragiare şi tristeţă, ba susţin chiar că în acele momente omul e mai capabil de sinucidere, ba mai nepăsător faţă cu moartea decît orişicînd. Găsesc pe de altă parte că un tînăr nesedus e mai greu de a seduce decît o fată, şi că biata Venus trebuie să-şi fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister în această aversiune înainte, în tristeţă după plăcere. Dar eu nu-l pricep. Îmblu la şcoală. Ştii la cine: la albinele mele. Am părerea cumcă toate ideile ce plutesc pe suprafaţa vieţei oamenilor sunt creţii ce aruncă o manta pe un corp ce se mişcă. Ele sunt altceva decît mişcarea corpului însăşi, deşi atîrnă de la ea. Mai întîi statul albinelor. Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare. De ar avea cărţi, jurnale, universităţi, ai vedea pe literaţi făcînd combinaţii geniale asupra acestei ordine ş-ai gîndi că-i făptura inteligenţei, pe cînd vezi că nu inteligenţa, ci ceva mai adînc arangează totul cu o simţire sigură, fără greş. Apoi coloniile. În toată vara vedem cîte două sau trei generaţii colonizîndu-se din statul matern, şi ceea ce ne bucură este lipsa de fraze şi rezonamente cu care la oameni se-mbracă această emigrare a superfluenţei locuitorilor. Apoi revoluţiile. În tot anul o revoluţiune contra aristrocraţiei, a curtizanilor reginei - minus contractul soţial, oraţiunile parlamentelor, argumente pentru dreptul divin şi dreptul natural. Cinis et umbra sumus. Dar, vei răspunde, părinte, duci idei şi cugetări în natură, după analogia împrejurărilor omeneşti, judeci aşadară organizaţiunile de stat ale animalelor numai întrucît le vezi asemănătoare cu cele omeneşti şi încifrezi lumea noastră în lumea lor. Nu. Oamenii înşii duc o viaţă instinctivă. De obiceiuri şi instituţiuni crescute pe temeiul naturei se lipesc religiuni subiective, fapte rele şi mizerabile, însă foarte cu scop şi tocmai acomodate cu strîmtoarea de minte a celor mai mulţi oameni. Asta merge multă vreme astfel. Te naşti, te-nsori, faci copii, mori, tocmai aşa ca la animale, numai că-n loc de uliţa satului, unde paradează donjuanii patrupezi, esistă la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimuţe cu monoclu mirosînd femelele. Şi astfel trec multe bucăţi de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ţi se argumentează escelenţa acestei lumi, şi mori apoi, fără ca cineva să mai întrebe după acea muscă care, ca învăţat, a produs maculatură ştiinţifică, ori, după împrejurări, a predicat, a agitat republican ş. a. m. d. Şi poate că din cînd în cînd ţi-vin momente de luciditate în care priveşti ca trezit din somn şi vezi deodată cu mirare c-ai trăit într-o ordine de lucruri strict organizată, fără ca s-o ştii sau s-o vrei aceasta. Şi această minte, care în turburea şi pustia împingere şi luptă a istoriei oamenilor, a istoriei unui ce elementar, are din cînd în cînd cîte o fulguraţiune de luciditate, această lecuţă de nonsens să vorbească şi ea? Să aibă vo influiinţă, să însemneze ceva, să incifreze ceva în natură, ea care nu-i decît o încifraţiune a aceleiaşi naturi? Nici vorbă măcar. Astfel vedem în marile migraţiuni ale popoarelor, unde fiii minoreni ieşeau din ţară pe cînd stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu esplicările ce se dau faptelor, ci faptele înşile sunt adevărul. Doctrinele pozitive, fie religioase, filozofice, de drept ori de stat nu sunt decît tot atîtea pleduarii ingenioase ale minţii, al acestui advocatus diaboli care e silit de voinţă ca să argumenteze toate celea. Acest mizerabil advocat e silit să puie toate într-o lumină strălucită şi, fiindcă esistenţa este în sine mizerabilă, el e nevoit să împodobească cu flori şi c-o aparenţă de profundă înţelepciune mizeria esistenţei, pentru a înşela în şcoală şi în {EminescuOpVII 123} biserică pe tucanii cei mici, cari intră abia în scenă, asupra valorii vieţei reale. Pentru lucrătorii statului onoarea, pentru soldaţii gloria, pentru principii strălucirea, pentru învăţaţi renumele, pentru proşti cerul, şi astfel o generaţiune înşală pe cealaltă prin acest advocatus diaboli moştenit, prin acest sclav silit la şireţie şi sofisme, care aicea se vaieră ca popă, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamentează ca advocat, dincolo taie feţe mizerabile ca cerşitor. Acest din urmă o face pentru-un păhar de vin ce-l are in petto, altul pentru-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroană, dar la toţi în esenţă este aceeaşi, un moment de beţie. Iată ce învăţ eu de la dascalii mei, de la albine - în şcoală la ele văd să suntem umbre fără voinţă, automaţi care facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să nu ne dezgusteze, avem această mînă de creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu... Aceasta-i o înşelare de sine în care mulţimea de probabilităţi e confundată cu ceea ce suntem siliţi a face. Viaţa internă a istoriei e instinctivă; viaţa esterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază şi, cum de pe haina de mătasă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste veştminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stă cu istoria însăşi. Eu, mulţămită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Ştiu că tu eşti pîn acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu,... nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un băiet cuminte. Am fost săhastru, nu călugăr. Aş vrea ca cineva să-mi ieie locul în această săhăstrie, căci sunt bătrîn şi poate curînd să-mi bată ora mîntuiriei. Vină tu, dar numai după ce voi muri... pe cît trăiesc scuteşte - mă şi tu. Am trebuinţă de singurătate. Bătrîneţea este o moarte înceată, ce încet bate inima mea acum, ce iute bătea înainte de 60 de ani... Lume, lume! Şi într-o zi va bate din ce în ce mai încet, apoi va înceta, căci s-a sfîrşit undelemnul candelei. Ştiu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă şi firească, de care nu mă tem. Voi adormi... de nu m-aş trezi numai iar... Îţi sărut fruntea, .... Euthanasius. IV Pe cînd Ieronim ieşea cu Onufrei dintr-o veche zidire, îi văzu Francesco şi intră în vorbă cu cel dendîi, ca să-i steie model pentr-un tablou al său. Acesta, văzînd că n-avea ce găsi de împotrivit bătrînului maestro, se-nvoi şi plecară tustrei spre locuinţa lui. În drum, părintele Onufrei, dînd ca din întîmplare de mîna pictorului, care conţinea vro cîteva piese de aur, crezu că ce-i găsit îi bun găsit şi, strîngînd cu multă amiciţie şi intenţie luătoare mîna acestuia, gîndi că are multă cauză de-a se depărta, mai ales că tablele de la crîşmă-l invitau cu dragoste - deci pretestă ce pretestă şi se duse. În vremea asta Cezara, curioasă şi neastîmpărată, cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pînză, o ridică şi se uită întrucît înaintase lucrarea "Căderei îngerilor". Cu faţa de o senină seriozitate întindea Arhangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi a frunţii boltite şi ochii lui albaştri străluceau pare că de putere şi energie. Braţu-i se întindea spre caos... aripele lungi şi albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui şi deasupra frunţii se-ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era caos, în sus străbătut pe ici pe colea de cîte - o stea murind, jos întunecos şi rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenuşie de loc gol pentru figura demonului urmărit. Ea auzi paşi în tindă. Un paravan ascundea patul artistului ea s-ascunse după el... şezu pe pat.... şi se uită... Intră Francesco cu tînărul călugăr. Inima-i bătea în păreţii pieptului de credea că voieşte să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul şi locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pînză; apoi intrară amîndoi într-un cabinet. Cezara nu se mişca din loc... tăcea ca peştele. {EminescuOpVII 124} Francesco reveni, îşi căută paleta, pinsulele, lăsă peste fereastă o perdea de matasă albastră, încît camera se împlu de un aer vioriu... aşeză la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, uşa cabinetului se deschise... şi... Cezara era să răcnească... dar îşi astupă gura c-o mînuţă şi cu alta ochii. Să vorbim încet... cel puţin lectorii mei închipuiască-şi că li vorbesc la ureche... ia să vedem, rămas-a mîna Cezarei tot la ochi? Sînii îi crescuse într - atîta de bătăile inimei încît sărise un bumb de la pieptaraşul cam îngust de catifea neagră... de ce-l şi încheiase? Dar cine ştia că inima ei o să aibă asemenea turburări? Ea-şi dezbumbă pieptariul, sînii ei albi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea şi ea răsuflă adînc, deşi încet. Apoi îşi puse iute mîna la ochi iar, pînă ce i se răcori sufletul... Apoi ridică un degeţel,... cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete... Văzu un cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură... Acum era să-i pleznească colanul... ea-l descheie din sponci şi, răsuflînd din ce în ce mai liniştit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mîndria şi nobleţa... Mînele ei îi căzură-n jos, căci era obosită de emoţiune, dar nu sătulă de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga şi i-a fi auzit clănţănirea dinţilor dacă n-ar fi ţinut gura strîns încleştată. Penelul pictorului zbura pe spaţiul gol ce şi-l lăsase pe pînză şi sub mînă-i se născură formele lui Ieronim, din sus în jos, formă cu formă pînă la umeri, pe cari pictorul schiţă două lungi şi strălucite aripi negre... şedinţa era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemişcat, mîndru ca un antic Apoll în semiîntunericul vînăt al odăii, pe care pictorul îl făcuse anume pentru a nimeri tonul fundamental al figurei. - Ieronim! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se spărie la aceste sunete. Îi veni ideea ciudată că pictorul are de gînd să deie paravanul într-o parte... atunci ea era descoperită... cu toaleta ei dezorganizată, cu părul vîlvoi, cu ochii aprinşi în cap şi cu faţa roşie ca sîngele... Dar nu era asta. Pictorul zise: "Am ajuns la cap. Trebuie să te fi îndoit vreodată în viaţa ta de ceva. Reaminteşte-ţi acea situaţie, ca să văd ce espresie va lua faţa ta". Ieronim îşi rechemă în minte scrisoarea bătrînului Euthanasius şi o zîmbire rece, sceptică, îi discleştă puţin buzele. O, de ar fi înmărmurit astfel! Era o durere mîndră în faţa lui, şi bietei Cezare îi ieşi o lacrimă în ochi. - Da, da! asta-i espresia! zise Francesco inspirat. Ochii lui se entuziasmară şi penelul său schiţă în fugă acele trasături de-o dureroasă amărăciune în faţa întunecatului său geniu infernal. - Ce nenorocit trebuie să fi fost cînd reamintirea îi schimbă faţa - gîndi Cezara şi o duioşie dulce şi liniştită îi împlu sufletul... Ea nu mai era aceeaşi. Din tremurătoare deveni lină - acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet... Îi venea să plîngă acum... buzele ei se discleştară c-o dulce espresie de durere şi de amor, ea-şi înclină capul în perini şi-şi închise ochii. Simţea că plînge fără să vreie. - Mi-ar trebui încă cîteva şedinţe, zise Francesco. Cezara-şi deschise ochii, dar... Francesco trăsese perdeaua şi ea-l văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea plină a soarelui. Îşi astupă iar ochii şi auzi cum pictorul şi Ieronim se depărtaseră în cabinetul alăturat. Ea sări repede, tiptil, încet, se repezi pe uş - afară în buduarul ei, s-aruncă pe pat, ş-ascunse faţa în perini şi boţea tot ce încăpea în mîni. Cînd Francesco intră în odaia ei, ea s-aruncă în gîtul lui, îl strînse spasmotic îl dezmierdă, îl sărută... - Ce-i, copila mea? - Nimic. - Îţi place? Ea şopti ceva neînţeles, cu ochii plini de lacrimi şi dorinţă. V Cezara către Ieronim Iartă dac-o femeie îţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tînără, căci ştiu că sunt frumoasă. Dar ştiu eu... tu eşti atît de mîndru, ştii a privi atît de rece... Ah! cum {EminescuOpVII 125} aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea - iubite! De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinei... cînd te iubesc, cînd aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colţ al casei în care vei locui tu, să suferi ca să sărut perina pe care va dormi capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? Tu crezi că sunt o neruşinată, o rea, o femeie de defaimat; dară cugetă un lucru, că aş fi un miel, că n-aş vorbi un cuvînt, că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu pe mine. Ştiu eu cum e inima ta? Pot eu şti? Vin de-mi spune cum este... ce se petrece în acea cămăruţă unde - aş vrea să locuiesc eu... numai eu. Şi ştii tu cum mă cheamă? Cezara .................................................................................................................................... Ieronim cătră Cezara Că eşti frumoasă, cred; că mă iubeşti, îţi mulţămesc; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar face fericit, mă face să fiu în stare de - a-mi jărtfi viaţa pentru tine. Îţi sărut mîna pentru voinţa ce ai de-a mă face fericit, deşi te înşeli cînd crezi că amorul tău de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire şi fericirea ce mi-o oferi, venin. Că n-o ştii aceasta este împrejurarea care te face adorabilă. Dac - ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar arăta această lume în care tu cauţi şi speri a găsi ce nu-i în ea - fericirea. Tu zici să te iubesc. Dacă te-aş putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar dacă suspin, dacă doresc... n-aud eu din toate părţile aceleaşi suspine ordinare, aceleaşi doruri... ordinare; căci care-i scopul lor? Plăcerea dobitocească, reproducerea în muşinoiul pămîntului de viermi noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept, pe cari le îmbracă cu lumina lunei şi cu strălucirea lacurilor, aceleaşi sărutări greţoase, pe cari le asamănă cu zuzurul zefirilor şi cu aiurirea frunzelor de fag. Este aşa, sau nu? Priveşte-ţi-i, acei tineri cu zîmbiri banale, cu simţiri muieratice, cu şoapte echivoace, vezi acele femei cari li răspund prin ochiri voluptoase şi mişcîndu-şi buzele - vezi! împrejurul acestui instinct se-nvîrteşte viaţa omenirei... Mîncare şi reproducere, reproducere şi mîncare!... Şi eu să cad în rolul lor?... Să cerşesc o sărutare? Să fiu sclavul papucului tău, să tremur cînd îţi vei descoperi sînul... sînul care mîni va fi un cadavru, şi care după fiinţa sa este şi astăzi? Să mă frizez ca să-ţi plac, să-ţi spun minciuni ca să petrec mintea ta uşoară; să mă fac o păpuşă pentru... cine o şi mai spune pentru ce? Nu! nu mă voi face comediantul acelui rău care stăpîneşte lumea; mi-e milă de tine, de mine, mi-e milă de lumea - ntreagă. Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scîntei, decît să animez cu el o simţire pe care o cred nu numai culpabilă, ci ordinară... Lasă-i să se mîngîie în simţirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit: eu, voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!... numai nu ca ei. Sîmburele vieţei este egoismul şi haina Lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, cînd mă sui pe o piatră naltă, îmi pare că în creţii mantalei aruncate peste umăr am încremenit şi am devenit o statuă de bronz, pe lîngă care trece o lume ce ştie că acest bronz nu are nici o simţire comună cu ea... Lasă-mă în mîndria şi răceala mea. Dacă lumea ar trebui să piară şi eu aş putea s-o scap? printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară. De ce vrei tu să mă cobor de pe piedestal şi să mă amestec cu mulţimea? Eu mă uit în sus, asemenea statuei lui Apoll... fii steaua cea din cer - rece şi luminoasă! - ş-atunci ochii mei s-or uita etern la tine! I. .................................................................................................................................... Ieronim părăsise monăstirea după sfatul lui Euthanasius şi trăia izolat într-o chiliuţă din oraş, pe care şi-o împodobise cu flori şi cu schiţe zugrăvite de el. În această săhăstrie primea adesea vizitele lui Francesco. Într-o zi el îi arătă acestuia scrisoarea Cezarei. / - Ei, ai de gînd să zici ba? - Iată ce zic, răspunse arătînd pe a sa. - Fă ce vrei, dar astăzi vino-n atelierul meu, căci tabloul mi-e gata. {EminescuOpVII 126} Plecară şi veniră - la Cezara acasă. - Domnişoara Cezara, recomandă Francesco cînd intrară. - Cezara? murmură Ieronim uimit şi se uită lung, serios, în faţa ruşinoasă şi roşie a bietei fete. Ieronim se aşeză în colţul unui divan şi părea rău dispus... Francesco ieşi; iar Cezara... s-aruncă la picioarele tînărului cu mînile unite, tremurînd şi aproape plîngînd. - O! zise ea încet, ca şi cînd s-ar fi temut de ceea ce zicea, şi apucîndu-i o mînă o duse la buzele ei - poţi suferi amorul meu? să-l suferi numai... căci nu pretind să mă iubeşti; dar să te laşi iubit... ca un copil... Am auzit că eşti urîtor de femei, singuratic şi am desperat iubindu-te... El îi cuprinse talia, o ridică încetinel de la pămînt, o aşeză lîngă el; apoi îi puse mîna după cap şi se uită drept şi lung în ochii ei... Îi era ciudat... nu-i venea să creadă ceea ce vedea cu ochii. - Drept vorbeşti? întrebă el. Ea-şi plecă fruntea-n jos. Văzuse zîmbetul lui şi văzuse destul pentru a nu spera nimic. Ah! gîndi în sine, ce plăcere poate găsi un om ca el într-o păpuşă uşoară, în această mască de ceară a mea? Se înţelege... Alt bărbat s-ar simţi măgulit, el... nici măgulit nu-i... Ştie că i se cuvine amor şi mă-ntreabă numai, precum un dascăl pe eleva lui, amicabil însă destul de rece; "Adevărat vorbeşti? " O altă femeie, mai mîndră de frumuseţa ei, ar fi ieşit vînată de mînie şi jignită de moarte din casă. Nu se oferă o femeie spre a fi refuzată. Ea? Era tristă. Ar fi plîns... ar fi plîns de-ar fi murit, dar nu putea fi supărată pe el. Şi el, cu cît o privea mai mult, cu atîta o găsea mai frumoasă. Avea milă de ca, deşi nu voia să-i inspire speranţe deşarte, precum ar fi făcut orice bărbat în locu-i. - Nu că nu eşti frumoasă, Cezara. Să vorbim încet... te voi numi tu, căci îmi eşti scumpă, deşi nu te iubesc în feliul în care aş dori eu însumi. Ascultă. Eu n-am iubit niciodată şi poate că nici nu sunt în stare. Dar un lucru crede. Nu iubesc pe nimeni, dar dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine care poate ar deveni amor... dacă... ei bine, dacă nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu ştiu cum să-ţi descriu simţirea ciudată care-mi răceşte inima, adică nu mi-o răceşte atîta cît mi-o face somnolentă. Nu am dorinţe şi tu m-ai învăţat de-a le avea... Îţi pare ciudat asta... dar şi mie. Pare că te-aş săruta... dacă nu m-aş teme că mi-ai da sărutarea înapoi; parcă te-aşi iubi... atunci cînd ai fi supărată pe mine. - Nu pot fi... nu mă pot preface... în nimic, zise ea. E trist, adaose liniştită şi cu glasul puţin mai adînc, căci de la amorul tău atîrnă fericirea vieţei mele întregi... Acuma Castelmare are jocul liber... nu am cauze de-a mă opune căsătoriei cu el, căci tu nu vrei să ştii nimica de mine. Nu mai voi să fug de la tatăl - meu, căci trebuie să caut a-mi uita nenorocirea, de se poate, prin o altă nenorocire... Sunt femeie... am crezut că sunt frumoasă... n-o mai pot crede... am crezut că am dreptul de-a despreţui amorul unui om ce mă iubeşte... mi s-a răsplătit cumplit acest dispreţ cu aceeaşi măsură. - Cezara, zise el încet şi înduioşat,... mă laşi tu să cuget asupra acestui lucru? Am o inimă şi o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămîne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii; nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile ea pătrunde-n fundul capului ş-atunci devine, prin altele ce le-a fi găsind acolo, adîncă şi înrădăcinată. Cezara,... simţirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om căzînd mort pe uliţă şi momentul întîi nu-mi face nici o impresie... abia după ore reapare imaginea lui şi încep a plînge... plîng mult şi urma rămîne neştearsă în inima mea. Tu spui să am milă de tine? Eu îţi zic: ai milă de mine... căci dacă vrodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor. Tu nu mă-nţelegi, numai simt ca amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia... aceasta o ai întreagă. Iubeşte - mă de voieşti, dacă - lasă să-ţi spun acest dulce cuvînt - dacă ai îndurarea s-o voieşti. Tu gîndeşti că eu nu te-aş putea iubi? Te înşeli... Lasă-mi numai timp... ca icoana ta să pătrundă adînc în inima, să mă familiarizez cu această idee, eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea... şi gîndesc cumcă tot aş putea nebuni iubindu-te. {EminescuOpVII 127} El o sărută pe frunte şi ieşi... Ea surîse. Luă un joc de cărţi şi le meni, ca să vadă dac-a veni mîni, şi zise lin, înşirînd cărţile: - Dac-a veni mîni, l-oi iubi; dacă n-a veni, atunci... atunci asemenea l-oi iubi. ................................................................................................................................. Ieronim cătră Euthanasius Dezmierd un chip de copilă în felul meu... adică împlu un album cu diferitele espresii ale unui singur cap. E ciudat că ochii mei atît de clari, pot să zic de-o cerească claritate, nu pot cuprinde nimic deodată. Mîzgălesc păreţii. Am intrat la o copilă înamorată de mine, pe care însă n-o iubesc... Am văzut-o roşie, sfioasă, turburată... Am zugrăvit în cartea mea această espresie. A-ngenuncheat lîngă mine... m-a rugat să-i sufăr iubirea... nu-ţi pot descrie espresia de nevinovăţie, candoare şi amor din faţa ei... dar am schiţat-o... E de sărutat schiţa mea. Poate că e una din cele mai nimerite din cîte - am zugrăvit. Am pus-o lîngă mine. Deconcertare şi o dulce resignaţie. Un profil îngeresc. I-am spus cuvinte bune. O rază de speranţă în acea amabilă măhnire a feţei. O adorabilă schiţă. Dar simt că din ce în ce schiţele se familiarizază cu inima. N-o iubesc. Nu. Adio, părinte. .................................................................................................................................... O iubeşti, fătul meu, fără s-o ştii. Cinis et umbra sumus. Euthanasius VI Sunt oameni pe cari spiritele de observaţie şi femeile îi descoasă dintr-o singură apucătură - oameni cu puţin spirit, dar de-un caracter tare, espres, consecvent. Astfel era Castelmare. Dacă o femeie l-ar fi auzit trăgînd clopoţelul, ar fi ştiut îndată cu ce faţă să-l primească; dacă un actor bun i-ar fi auzit paşii severi, apăsaţi şi de-o aspră regularitate răsunînd prin galeriile şi coridoarele palatului Bianchi, ar fi ştiut prin o acţiune reconstructivă, fără să-l vadă, să-şi imagineze aproape caracterul omului în cestiune: o natură comună, consecventă şi puternică. Puindu-şi odată-n minte de-a lua pe Cezara vrînd - nevrînd, lui i - erau toate mijloacele binevenite, deşi nu dispunea de multe, căci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, întrucît îl servea inteligenţa, el cerca a descoperi dacă nu cumva şirata copilă ar avea vreun amor. Deşi Ieronim nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, îi plăcea să asculte de ea ca un copil de soră - sa mai mare şi, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce-o avea asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de fior fără de înţeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor, căci, deşi-i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dînsa. În asemenea resuveniri, în cari el se juca cu imaginea-i, prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare. Simţea parecă un ghimp în inimă cînd ea era faţă, nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţei sale şi singura fericire a unui caracter mulţămit, fără amor şi fără ură. Dacă mi-ar da pace, gîndi el în sine, totuşi ar fi cum ar fi. Atunci aş ţinea-o de mîna ei mică şi ne-am uita în lună - în virgina lună - atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane... Parecă părul ei e o spumă de aur, atît de moale-i... Şi faţa ei se polieşte într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă cît lumea pace... mereu mă gîtuie... mă sărută - şi zice c-o iubesc. Ba pe dracul. Altfel... e chiar frumoasă - să spun dreptul. Bărbia se rotunzeşte ca un măr galben... guriţa cîteodată parcă-i o cireaşă... şi ochii, ah ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei... îmi atinge genele şi mă-nfioară pîn-în tălpi. Atunci nu mai văd ce frumoasă e... o negură {EminescuOpVII 128} îmi întunecă ochii... atunci aş omorî - o... Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copilă... să fiu drept... ce ştie ea că mă chinuie. Şi azi îmbla prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea ca un privaz părul negru şi urcat acea frumoasă şi ostenită faţă de marmură de Paros. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos şi demonic albastru şi cu toate acestea dezgustaţi; buzele-ntredeschise arătau o energică durere şi numai gîtul se-ndoia cu mîndrie, ca şi cînd nu şi-ar fi pierdut-o sub greutatea vieţeii. - Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunei, cari se furişau prin întunecoasa verdeaţă a copacilor. El şezu pe o bancă, cu mînile unite şi lăsate preste genunchi, cu fruntea plecată şi părul risipit preste ea, gîndea lucruri de cari nu-şi da seama şi numai luna lunicînd pintre nouri împlea noaptea de vis. S-auzi un foşnet uşor care-l trezi... Era ea. Cum se schimbase acum? Faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunzea vădit, sînii ei erau mai plini, numai roşaţa din obraz dispăruse, făcînd loc unei palori care-i da un aer de nespusă blîndeţă. Ochii nu mai aveau acea sălbatică şi noptoasă strălucire în adîncimea cărora fulgera întunecosul amor şi întunecoasa dorinţă... ci, limpeziţi, nespus de adînci, te-ai fi uitat zile întregi în ei. Linişte şi o melancolică pace era în adîncimea lor... Şi în acea faţă atît de palidă, plină dar tristă, surîdea suferitor oarecum gura de purpură... o roză a Ierihonului a cărei frumuseţă nu se trece. Ea s-- apropia încet prin aleele străbătute de seninul nopţii, pe cărările albe zugrăvite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l văzu, dar nu-şi iuţi pasul. I ghicise ea caracterul? Poate. El stătea locului şi se uita lung la ea cum s-- apropia încet, asemenea unei lunatice, ca-n somn. El..., rezămîndu-şi cotul de spata bancei, îşi lăsă bărbia pe mînă, mişcîndu-şi încet degetele şi se uita uimit, cu ochii strălucitori, la strălucitorul ei chip ce s-- apropia. Ea şăzu alături cu el, dar drept în lună. Nu-i atinse mîna - nimic. Luna o polia frumos şi ea era îndestul de vicleană spre a se lăsa muiată-n întreg de această dulce şi voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi îşi întinse el mai întîi mîna şi apucă încet mînuţa ei fină şi rece. Ah! gîndi, şi un ce nemaisimţit îi trecu prin inimă... ah! cum îmi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul ei mlădios şi uşor şi, aplecîndu-şi gura la urechea ei, îi şopti lin, deşi cu glasul plin de înfocare: - Priveşte la lună, luna mieze - nopţii - frumoasă ca un copil de patrusprezece zile şi - rece... Nu simţi tu c-a încetat toată durerea vieţei, orice dorinţă, orice aspirare în privirea acestui mîndru tablou din care faci şi tu parte... Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată... dulce... Nu ştii tu că eu te iubesc..? Ea se-nfioră, dar tăcu. - Şi apoi priveşte asupra oraşului întreg, pe acest amestec strălucit de palate şi drumuri, vezi cum, ajunse de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vîrfurile turnurilor şi pînzele de la corăbii pe rîu. Şi cu toate acestea centrul acestui tablou eşti tu! tu! tu!... Nu s-aude nimic... decît departe-n vro grădină privighetoarea şi s-aude vuind încet o roata de apă. Şi tu priveşti tăcută şi nevinovată asupra acestei lumi... Trandafirii înfloresc pe faţa ta... Tu, regină a sufletelor, nu eşti curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul? dulce ca filomela? tînără ca luna plină, copilăroasă ca un canar, iubită ca o Dumnezeire? Priveşte, zise el şi mai încet, strada aceea strîmtă şi întunecoasă; numai într-un singur colţ îi taie umbra o dungă de lumină, dar în acel loc pare c-a nins... Vino cu mine... vino cu mine acasă... Voi da-ntr-o parte perdeua din fereasta odăii mele şi vom privi toată noaptea la cer... Ah! te iubesc!... ţipă el apăsat... te iubesc!... o văd prea bine că te iubesc! El o strînse cu atîta putere încît se-ncleştase amîndoi într-o îmbrăţoşare lungă şi nervoasă. Apoi el recăzu obosit de-o simţire nemaicunoscută pe spata bancei, îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată. Luna-l bătea drept în faţă, Cezara veni drept înainte-i, se-nclină asupră-i, se ţinu cu amîndouă mînile de spata bancei şi-l sărută, cu ochii pe jumătate închişi, de nenumărate ori. El nu simţea nimic... asemenea unui copil ameţit de somn pe care mama îl dezmiardă. {EminescuOpVII 129} S-auzi o foşnire în frunzele unui tufari. "D-zeul meu! - gîndi ea speriată - dacă m-ar fi văzut cineva? - Poate Castelmare. Sărmanul copil! Cum se va întoarce el acasă? Acest om poate să-l pîndească ". Ea-l lăsă un moment să se trezească din această beţie... apoi îl întrebă lin, ca şi cînd n-ar fi vrut să-i întrerumpă decît încet gîndirile lui, somnul lui cel aievea - Ştii să mînuieşti sabia? - Da! zise el. - Să-ţi aduc o sabie - nu-i aşa? - Da... - Şi mi-i da o sărutare pentru ea? - Da. Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse, folosindu-se de ocazie de a-l strînge de mijloc. ? Dulcele meu sloi de gheaţă - tu marmură! tu, piatră, tu! - Dă-mi pace Cezara. Îmi vine să mor. - Nu, nu! îngerul meu... mergi acasă... Să nu ţi se întîmple nimica pe drum... gîndeşte la Cezara ta... mărgăritariule. Nu se putu opri de a-i lua capul între mîni şi de a-l mai săruta o dată... tare şi cu zgomot. - Acuma mergi, mergi! Te rog. - De ce mă rogi? - Pentru că te-aş ucide de-ai mai rămînea. - Cum? - Ştiu eu cum, zise ea, vicleană ca un copil. Ea-l duse pîn-la un hăţiş şi-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse şi, îmbrăţoşînd un trunchi, zise încet şi c-un fel de ciudă: "Ieronim! te muşc! " Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei şi, rupîndu-şi cu furie pieptarul de catifea, încîlcindu-şi părul atît de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecaţi de lacrimi şi cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat şi şoptea încet, foarte încet şi înecată de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci şi dezmierdătoare, pintre cari străbătea numai un nume pronunţat mai tare... Ieronim. Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-apropie de strada strîmtă, aerul lin al nopţii îl trezise şi, de o natură mult mai puţin sensuală decît porumbiţa lui, el rămăsese numai cu convingerea teoretică cumcă o iubeşte. El trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui uşor, la care se cunoştea ca să zic elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasă, cînd auzi în urmă-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, şi recunoscu că-i al lui Castelmare. El se opri şi se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul... Castelmare sosi... Tăcere. Ieronim plezni cu vîrful sabiei într-un zid de granit şi, la scăpărare, se recunoscură ambii rivali. În acelaş moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbiile începură a se crucişa, apoi s-auzi un gemet... o cădere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată... cealaltă rămase mută. VII Ieronim se-ntinsese pe patu-i şi dedese-ntr-o parte perdeaua de la fereastă spre a se uita cum luna apunea în rîu, făcînd parecă din suprafaţa lui un drum moale şi luminos, cînd auzi bătînd încet în uşă. El se sculă şi deschise. Era pictorul. - Tinere, zise el, trebuie să fugi cît mai în grabă din oraş. - De ce? - Ai omorît pe Castelmare. - Ştiu. {EminescuOpVII 130} - Ştii. Dar ceea ce nu ştii poate e că el e nepotul şi moştenitorul lui podesta din acest oras, că duelele sunt oprite şi că poţi ajunge la spînzurătoare. - Ei şi? - Ei şi? De unde - ai învăţat acest limbagiu, Ieronim, adaose bătrînul molcom, copilul meu! Mi-ar părea rău de capul tău atît de frumos. Afară de-aceea mai ai o consideraţie... Iat-o. El îi dete o hîrtie mîzgălita în linii strîmbe. Acesta o deschise. Cezara cătră Ieronim Fugi te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare. Înabuşit de sînge, au zis oamenilor să-l aducă la noi. A povestit tot, cui îi datoreşte rana, sa. Fugi... te rog! Pot să te urmărească încă-n astă noapte. Ce-i şi mai trist: contele voieşte să se logodească cu mine în starea în care se află şi nu am nici o putere de-a rezista!... Dar te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea. Rămîind aici; nu m-ai scăpa, ci m-ai face numai să mor de îngrijire... paserea mea! Fugi, şi poate că... ah! unde-i o speranţa de care să mă ţin?... nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic... Ţi-aş zice: vino la mine, şi nu pot. Spune-mi: să te pierd, pentru a te mai vedea o dată? Nu! Fugi, Ieronim; poate că vro întîmplare neprevăzută să mă păstreze pentru tine,... poate contele să moară... îi doresc moartea... te iubesc! Nu, nu! nu crede că te iubesc într-atît încît să-ţi zic să rămîi... Adio... drăguţul meu! Cezara Ieronim ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră pe ţărmul rîului, unde Francesco îi dădu barca lui. El înbrăţoşă pe bătrînul amic, desprinse barca de ţărm, se sui şi pluti în josul rîului pînă ce, ajungînd pe luciul înalt al mării, el aruncă cîrmă şi lopeţi în apă, se culcă în barcă sub cerul ce-şi ridica înstelata sa măreţie, şi astfel - un grăunte plutitor pe aria nemărginită a apelor - adormi adînc. A doua zi soarele era sus cînd îşi deschise ochii... El văzu că barca lui se-nţepenise între nişte stînci de piatră... Soarele stăpînea cerul şi împlea sînul mării cu lumină. La malul continental el văzu răsărind din stînci pădurene o monăstire veche prin ale cărei colonade de piatră sură, în cerdac, îmblau cu pas regulat şi încet călugăriţe. O grădină unită cu murii monastirei se-ntindea pînă jos la poalele mării, care se mişca urcîndu-şi apele pînă lîngă un boschet de chiparos si roze tăinuit în ponorîrea unei stînci, ca un azil de scăldătoare. El se desculţă şi, sărind de pe-o piatră pe alta, cercetă stîncosul său imperiu. El dădu de un izvor de apă vie şi dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri. Intră în peşteră... o răcoreală binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soare-l arsese în somnu-i... merse mereu înainte... peştera se lungea din ce în ce şi devenea tot mai întunecoasă. Deodată văzu ca o zare de senin, dar îi păru că-i scapără. Văzînd însă că ea nu pierea, el s-apropie şi văzu o bortă, cît ai băga mîna, care corespundea undeva... se uită pe ea... văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă. El cercă să mărească borta cu Puterea mînilor, dar era un granit greu de înlăturat; numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni, bolovanul se întoarse ca-n ţîţîni şi lăsă o mică intrare pe care o putea trece tîrîndu-se. El intră repede, împinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mică cu pietre şi pămînt şi, cînd îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumuseţa priveliştei. Stînci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur una peste alta pîn-în ceriuri şi-n mijlocul lor se adîncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o insulă pe care stăteau în şiruri lungi stupii Unei prisăci mari. - E insula lui Euthanasius, gîndi el uimit şi păşea încet, minunîndu-se la fiecare pas. Pînă şi insectele erau îmblînzite în acest rai. Fluturi curioşi, albaştri, auriţi, {EminescuOpVII 131} roşii îi acoperiră părul lui lung şi negru, încît capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor, iarba îi ajungea pînă la piept, măzărichea punea laţuri înflorite picioarelor... o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul. El s-apropie de lac şi, trecîndu-l pe unde era vad, veni în insulă. Albinele înconjurară bîzîind pe noul şi tînărul împărat al raiului. S-apropie de peştera ce ştia că trebuie să fie pe această insulă; o găsi într-adevăr sculptată-n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură, patul, un ulcior cu apă; dar bătrînul lipsea. Pe o mescioară era o foaie scrisă. "Simt că măduva mea devine pămînt, că sîngele meu e îngheţat şi fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămîne decît urciorul de lut în care au ars Lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui pîrîu; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele lor... şi-n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieţei, "soarele", viespii să-şi zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Rîul curgînd în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei, dar să mă ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrîn rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată". Ieronim privi păreţii sculptaţi cu scene de amor, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap răzimat de-un părete şi, mirosind apa din ulcior, văzînd că ea-i răsuflată şi băhnită, presupuse că bătrînul trebuia să fi murit. Astfel el, moştenitoriul firesc al acestui locaş de pace, a acestei grădini închise ca o odaie, răscoli cărţile, cari erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere; scrierile moşneagului, în cari fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adînc şi fericit şi a căror rezonanţă era atît de mare încît fiecare construcţie trezea o lume de cugetări şi analogii în capul tînărului. Într-adevăr se familiariză în curînd cu micul lui imperiu, era ca acasă, îngrijea de straturile grădinei şi de stupi, îmbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei. Adesea în nopţile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pînză de in - ş-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl adînceau într-un somn atît de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă. VIII În ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul păharelor şi a conmesenilor săi. Cînd ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi, gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decît sie şi care, spre a-şi împlini patime cari aveau să aibă acest sfîrşit, era s-o vîndă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l ura mai mult în lume. Cînd Castelmare se prezintă, începu s-o mîngîie: - Contesă, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decît mine, viitorul d-tale bărbat. - Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de-a fi viitorul meu bărbat - sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă. Vei bate iar la uşa mea după un an. Castelmare ieşi nemulţămit, aruncîndu-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul, unde era espusă urmăririlor crudului ei adorator, şi să se retragă la o monăstire de călugăriţe în apropiere de cîteva ore - unde ea se şi duse după înmormîntarea tatălui ei. Ea slăbise de grijă, sărmana copilă... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cît că barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se găsise sfărîmată la ţărmuri, astfel încît ea-l crezu înecat, mort de mult. În murii liniştiţi ai monastirei ea se regăsi pe sine însăşi. Chilia ce i se dedese era cu fereasta-nspre grădină şi mare; şi adesea, trăgînd zăvorul la uşă ca să {EminescuOpVII 132} nu fie supărată de intrarea nimărui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor depărtate ce se pierdeau în orizon, la prăvălatica grădină, frumoasă şi sălbătăcită, care-şi înrădăcinase hăţişurile şi arborii pînă lîngă ţărm; sau alte dăţi, pierzîndu-se pintre aleele umbroase, ea plivea firele de iarbă de pe cărare sau se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adîncită în dorul ei fără de speranţă. În zile calde ea se dezbraca şi, lăsîndu-şi hainele-n boschet, se cobora la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tînăra delicateţă, dulcea moliciune a copilăriei era întrunită cu frumuseţa nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeiei. Prin transparenţa generală a unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii şi cînd piciorul ei atinge marea, cînd simte apele muindu-i corpul, surîsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrîn ea se simte reîntinerind, ea surîde cu gura încleştată de energie şi se lasă îmbrăţoşărei zgomotoase ale oceanului, tăind din cînd în cînd cu braţele albe undele albastre, înotînd cînd pe-o coastă, cînd pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri. Începuse a însera şi ea iar se lăsa amorului ei cu marea, iar surîdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. Îşi golise gîtul ei de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sînii crescuţi în sete de amor, pînă rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, avînd înaintea acestei din urmă avantagiul vieţei, acea pieliţă caldă, dulce, netedă care lasa urme dac-o atingeai. S-aruncă în mare şi începu să-noate, puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stînci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm. Undele liniştite o duceau şi în curînd ajunse la stîncile din mare. Ea merse-ncetinel de-a lungul lor, răzămîndu-şi mînile de păreţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfîşiat şi strălucind un izvor, intră mergînd de-a lungul pîrîului şi de odată o panoramă cerească se deschise ochilor ei... "D-zeule! ce rai! " gîndi ea - "voi sta aici puţin". Ea merse-nainte prin iarba care, caldă şi mirositoare, îi gîdila corpul, s-aruncă în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine... Era nebună, ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzînd că soarele se-nclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei cînd nu văzu nici o ieşire. Ce sa facă? Cu gîndul că s-a rătăcit îşi mai primblă ochii de jur împrejur... nicăiri o ieşire... "Ah! " gîndi, "şi ce-ar şi fi de aş petrece o noapte în acest rai fărmăcat? Cine mă vede şi cine mă ştie? " ................................................................................................................................. - Să făcuse noaptea. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunei trecea, sfîşiind valurile transparente de nouri ce se-ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pînză de neguri, apa molcomă a lacului ce-nconjura dumbrava era poleită şi, tremurînd, îşi arunca din cînd în cînd undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi. Şi-n mijlocul acestei feerii a nopţii lăsate asupra unui rai înconjurat de mare trecea Cezara ca o-nchipuire de zăpadă, cu {EminescuOpVII 133} părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcîie... Ea mergea încet... Toate visele, toată încîntarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin... ar fi plîns! Îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lîngă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. Începu sa treacă şi apa fugea rotind împrejurul gleznelor ei... Ea se uită l-acea dumbravă încîntată... o dorintă de fericire îi cuprinse sînul... era atît de însetată de amor ca copilul cel tînăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate veştezite de arşiţă. Cînd ajunse în dumbravă umbra mirositoare a arborilor nalţi arunca un reflect albastru asupra pieliţei ei, încît părea o statuă de marmură în lumină viorie... Deodată ea văzu prin arbori o figură de om... gîndea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze... şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare... era el. "Ah! gîndi ea zîmbind, ce nebună sînt... pretutindenea el, în frumusetea nopţii, în tăcerea dumbravelor"... El s-apropie... El credea asemenea că are-o-nchipuire aievea înaintea lui... O privi lung, se priviră lung. Cînd îi luă mîna... ea ţipă. - Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n braţele lui... Cezara! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zapada luminei de lună? Sau eşti tu? tu? Ea plîngea... nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinic să ţie acel vis. - Tu eşti? Chiar tu? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare de viaţă... Ea nu se mai sătura prividu-l... şi uitase starea în care era. ................................................................................................................................ {EminescuOpVII 134} {EminescuOpVII 135} {EminescuOpVII 136} {EminescuOpVII 137} UMBRA MEA 2255 Adeseori cînd stau înaintea fumegătoarei lumini galbene a lampei mele, cînd mă 184r uit în ochiul ei cel roş, cînd deschid cîte - o carte bătrînă plină de nerozii bătrîne, de credinţele unei lumi cu capete îndealtfel ca şi a noastre (lucru ce arată relativitatea adevărului), adeseori, zic, conversez cu lampa mea verde şi veche şi mă uit sub cojocirocul ei, cînd fîlfîie fantastic, ca şi cînd i-ar fi dor de tavan. Cînd privesc vis-a-vis de mine, în păretele rău văruit, văd onorabila mea umbră, cu nasul cam lung şi căciula peste ochi, şi-mi fixez ochii la ea şi cuget... cugetarea mea e vorbă pentru ea, căci ea mă înţelege şi-mi răspunde tot în gîndiri lungi si deşirate la ceea ce-o întrebasem, fără ca să mă mulţumească acele răspunsuri, căci nu vorbesc în gînd decît eu cu mine. Eu cu mine. Ciudat! Această despărţire a individualităţii mele se făcu izvorul unei cugetări ciudate, care mă făcea să fixez aspru şi lung umbra mea, astfel încît ea, jenată de - atîta căutătură, prindea încet, încet conture pe părete pînă ce deveni clară ca un portret zugrăvit în ulei, apoi se îngroşă plastic din părete afară, astfel încît sări din cadru jos şi mă salută surîzînd, ridicîndu-şi căciula din cap. - Sara bună, domnul meu, zisei eu, şi-i întinsei mîna, dar dădeam în vînt, căci umbra, deşi îmbracată, deşi frumoasă, nu era totuşi alta decît umbră. Îi oferii un scaun şi ea şezu. - Eşti nemulţămit cu lumea, zise surîzînd. - Da, răspund, eu, asemenea surîzînd. Se-nţelege că acum n-am făcut decît a răsuci * firul cugetărilor şi a sta de vorbă. cu reflectul meu asupra diferitelor probleme ale omenirei. - Ştii ceva, îi zic eu, te las pe pămînt în locul meu, în împregiurările mele, şi eu mă duc de - aicea să-mi petrec cîtăva vreme în lună. Unde nu-s oameni, nu poate fi ură, şi de-aceea am decis de - a-mi petrece undeva singur, fericit, fără grijă, iar tu să petreci pe pămînt în locul meu, cu simpla îndătorire de-a însemna în ziarul tău tot ce ţi se va petrece - memorii pe care le voi citi şi eu. Lampa ardea între el şi mine, cartea sta deschisă, în care un pedant dedese curs cugetărilor sale asupra lumei, orologiul zbîrnîia răguşit 12 oare, umbra mea se culcă pe patul de scîndură acoperit c-un păier, iar eu îmi luai mantaua de-a umere, mă uitai, ieşind din casă, prin borta uşei la fata stăpînei din casă care tocmai se dizbrăca ca să se culce şi ea, apoi pe vîrful degetelor trecui prin bucătărie, prin tindă si, cînd [ieşii ] afară, închisei uşa după mine şi începui a merge încet, încet în lumina lunei, pe stradele largi ale oraşului cu ferestre şi porţi închise, cu ziduri albe şi gălbenite de lună, cu perdelele lăsate, cu cîte un păzitor de noapte cu mustaţa 8-nfundată în gulerul şi gluga mantalei şi c-o prăjină subsuori, în fine, o linişte somnoroasă, un aer cald de vară, o lună strălucită, stele de aur ce-şi închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru şi fără nori, case nalte a căror streşini de cărămidă se uitau în lună - iată tabloul. Fetele ce dormeau în budoarele lor profumate, mîngîiate {EminescuOpVII 138} de-un roi de visuri de aur, studenţi cari dormeau cu capul pe cărţi visînd ministerii, dandi visînd vînări * şi cai, proşti nevisînd nimica - ce îmi păsa mie de lumea asta ce dormea, pe care o uram şi o părăseam spre a nu reveni poate în ea? Pasurile mele grele pocneau în pietrele pătrate ale stradelor, eu mă-[ n]făşasem înfundat în manta cu pălăria peste ochi şi mergeam astfel pe luminatele strade, fără ca luna să îmi facă vo umbră pe ziduri, căci pe-a mea o lasasem acasă, astfel încît eu însumi nu păream a fi decît o umbră neîncăpută * ce fugea pe murii caselor înşirate pe rînd. Cam la finea oraşului era o casă galbenă, cu ferestrele lucii argintate de lună, cu perdele albe. Bătui încet în ea. - Tu eşti? răspunse o voce dragă si molatecă ca de copilă. - Eu, deschide fereastra, nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, ş-apoi chiar de te-ar vedea... Fereastra se deschise încet, perdeua se dede într-o parte şi dintre creţii perdelei apăru, frumos şi palid, capul blond al unui înger. Luna ardea drept în faţă, astfel încît ochii ei albaştri străluceau mai tare şi clipeau ca şi loviţi de razele soarelui. Sub alba haină de noapte, de la gît în jos, se tradau boureii sînilor, iar mînuţele şi braţele ei albe şi goale pînă [în] umeri mi se întinseră, şi eu le inundai cu sărutări Un moment şi eu sărisem în fereastră şi-i coprinsesem cu mînile gîtul ei gol, apoi îi luai faţa în mîni ş-o sărutam cu - atîta ardoare, o strîngeam cu - atîta foc, încît îmi părea c-o să-i beau viaţa toată din gura ei. - Onde! zisei eu încet, netezindu-i părul ei de aur. Onde, ştii tu ceva, vino cu mine în lună, vom trăi aşa de fericiţi acolo, neconturbaţi de nimeni, tu pentru mine, cu pentru tine, din visurile noastre vom face castele, din cugetările noastre - mări cu miliarde de unde, din zilele noastre - veacuri de fericire şi de amor. Hai în lună! Lasă-ţi umbra ta acasă, culc-o în pat, iar tu vino cu mine prin ninsori de stele şi prin ploi de raze, pînă ce, departe de acest pămînt nenorocit şi negru, îl vom uita, pentru ca să nu ne avem în minte decît pe noi. - Haide dar, zise ea încungiurînd gîtul meu cu braţele ei albe şi punîndu-şi gura pe gura mea. Sărutarea mă împluse de geniu şi de putere creatoare. Astfel îmbrăţişaţi, aruncai neagra şi strălucita mea manta peste umerii ei albi, i-ncongiurai talia c-un braţ, strîngînd-o tare la pieptul şi la gura mea, iar cu cealaltă mînă fluturînd cealaltă parte a mantalei ne rădicam încet, încet prin aerul luciu şi strălucit de razele lunei, prin nourii verzui * ai cerului, prin roiurile de stele, prin ploaia de raze - pînă ce ajunserăm în lună. Călătoria noastră nu fuse decît o sărutare lungă. O lăsai acolo, în aerul cald de pe malul mirositor a unui lac verde şi strălucit, şi mă-ntorsei pe pămînt şi vrăjindu-l, îl băgai într-o nucă, iar nuca o făcui un mărgăritar stropit cu aur şi mărgăritariul îl aruncai în fundul unei mări. Mărimea fiind numai relativă, astfel încît ceea ce nouă ni-i mare altora li se parc mic, se-nţelege că atomii microscopici din acel margăritar a cărui margini li era cerul, stropii - stele şi lună şi soare, acei pitici aveau regii lor, purtau războaie, se urau mereu, închipuindu-şi diferite bazaconii despre închipuita lor mărime. Eu, uitîndu-mă c-un microscop prin coaja cea subţire a mărgăritarului, toată întunecata lor lucrare [era] astfel încît, oricît volumul lor devenea de mic, ura lor era tot aceeaşi, încît mărgăritarul trebuia să crape de ură. Îl aruncai în mare şi mă-ntorsei la iubita mea din lună, căreia[-i] povestii toate ce făcusem ". lubitei mele îi făcui haina de-un gaz albastru, deşi străveziu ca aerul, prin care se rădica ea în albeţa cea strălucită a rotundelor sale membre; în părul ei blond aşezasem o citadelă de diamante, sînul ieşea vergin, rotund şi mic din haina decoletată? astfel ne primblam, eu cu mîna în jurul gîtului ei, prin umbroasele şi balsamatele dumbrăvi ale lunei, pe lîngă adormitele lacuri, pe lîngă plîngîndele izvoare, şi numai privighetori cu glas de argint zburau cîntînd din creanga-n creangă şi umpleu aerul {EminescuOpVII 139} de note divine. Cînd ne aşezam în luntre, valurile ascultătoare mînau neporuncite, după gîndirea noastră, luntrea cea aurită, în care iubita sta culcată în mari perini de mătase, iar eu aşezasem capul meu în poalele ei şi visam ceea ce aveam. Acest amor pacific şi dulce ca ideea eternităţii, fără nici o cugetare or o dorinţă nevergină, acest amor era aerul vieţei noastre, sărutarea copilărească, dulce, profumată a gurelor noastre, împletirea angelică a braţelor noastre - un amoriu sunt! Lumea mea nu era decît icoana ei strălucită, lumea ei - faţa mea cea palidă încadrată de păr negru. Această viaţă era un basm strălucit şi înstelat. Acolo era, între dumbrăvi verzi şi între stînci cenuşii, şi un lac cu apă de aur. Cînd ne scăldam acolo rîzînd şi sub privirea cea înamorată a lunilor, stropeam unul în altul cu lungi şiroaie şi stropi de stele care, rămîind pe sînul ei, străluceau pe albul ei corp pînă ce, uscîndu-se într-un cerşaf ţesut din argint, corpul ei alb era şi mai neted, şi mai dulce, şi mai strălucit. Adesea ea se prefăcea că se supără şi se ascundea prin tufişele labirinticei grădini. Deşi o strigam, ea nu răspundea pînă ce nu-mi prefăceam vocea în privighetoare, astfel încît, plîngînd dureros prin frunze, o vedeam cum vine în estaz şi cu ochii umezi, pînă ce o prindeam în braţe şi o mîngîiam pe pieptul meu pe nebunateca copilă! Ca să petrecem făcurăm un joc de cărţi. Regii, reginele şi fanţii de pe cărţi era toţi chipuri copiate din basmele ce ni le spuneam, spre petrecere, serile, iar fiindcă aveam bani, ea se duse la un lac. Acolo fieştecare frunte de val reflecta o stea... Ea intră încet în apa lacului şi prinse încet, încet cu mîna din fiecare frunte de val cîte o stea, ca şi cînd ar fi prins albine de aur, apoi punîndu-le în poale le aduse în casă şi le vărsă pe masă. Astfel jucam cărţi pe o frumoasă masă de marmură, şi jocul nostru era o poveste lungă şi încurcată, căria nu-i mai dam de capăt pînă ce nu încetam, beţi de somn. Dar somnul nostru! Braţe în braţe, tologiţi în perini de matase galbenă ca aurul, gura mea apăsată pe a ei, visam amîndoi unul şi acelaşi vis, care nu era decît o repetare magică a vieţei noastre fără dorinţe. Ne visam în ceruri cu oglinzi de argint si cu sale întinse prin cari pluteau îngeri cu haine de aur si cu aripi de colorile sale întinse prin cari pluteau îngeri cu haine de aur şi cu aripi de colorile curcubeului şi-ncinşi în brîie de curcubeu, iar blondele lor capete erau încadrate de lungi plete de aur, şi ochii albastri se plecau timizi şi mari *, şi pleoape şi gene lungi. Portale cu stîlpi nalţi de aur, galerii de marmură albă, stele albastre pe plafondele de aur a salelor mari, toate pline de un aer răcoare şi mirositor; numai o poartă închisă n-am putut-o trece neciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, şi deasupra ochiului - un proverb în literile strîmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu - proverbul: o enigmă chiar pentru îngeri. Iată viaţa visurilor noastre. Cînd ne deşteptam din somn, aurora celor doi sori, în haine roz, culegea mărgăritarele de argint de prin grădinele noastre şi, rîzînd cu glasul ei de ciocîrlie, ni le arunca din poalele ei pe faţă * [şi în] patul nostru. Roua rece cădea pe sînul verginei mele iubite şi ea se trezea cu * frig şi, ţinîndu-si ochii închişi, [î ]şi strîngea împrejurul umerilor ei goi plapoma ţesută din argint şi din colori de curcubeu. Cînd însă îşi deschidea ochii, sorii răsărea calzi şi frumoşi, iar noi ne sculam rîzînd, somnoroşi, unul de altul, apoi, spălîndu-ne feţele în basin * de marmură, ieşeam afară în aerul cald şi strălucit a fericitei noastre lumi. Şi viaţa se-ncepea din nou, fericită şi lină, o eternă repetiţiune a fericirei de ieri. {EminescuOpVII 140} [SCRISOAREA LUI DIONIS] 2255 poţi oare ghici simţirea cu care ţi-am scris, îngere!... Nu... în viaţa ta luminoasă nu s-a putut ivi nici umbra, umbra măcar a unei dureri asemenea celeia ce-mi nimiceşte inima. O nimiceşte! închipuieşte-ţi că dintr-un om cu simţire, dintr-o fiinţă aievea, nu rămîne nimic, nimic de cît * o lungă, o-ntrupată desperare. Nu cunoşti asemenea oameni. Ei nu pot aparţinea cercurilor în care te mişti tu. Ei sunt jos. Cînd o inimă pierdută-n nenorocire, în apăsare, în neputinţa de a cultiva simţiri, căci fiecare din ele îşi găseşte marginile în puterile slabe a celui ce le are, cînd o asemenea inimă ş-ar rădica aspiraţiunile pînă la tine, şi le-ar rădica fără voinţă, luptînd de a o oprima, neputînd să reziste amorului ce ar simţi un asemenea om. Întristare? Asta nu-i întristare. Desperare? Asta nu-i desperare. Este moartea de viu, este marginea gîndirei, este o luptă vană, crudă, fără de voinţă şi fără de speranţă. Desperarea ucide, această simţire nimiceşte. Martiriu este numele simţirei mele. În fiecare fibră ruptă e o nemărginire de dureri, şi nu deodată, fibra cu fibră se rumpe inima mea. Moartea e un moment, desperarea e tîmpă, o asemenea simţire este iadul. Marie, poţi tu să-ţi închipuieşti asemenea chin, să ţi-l închipuieşti fără să plîngi, din milă sau - nu! - de îngrozire? De piatră să fie o inimă, este o margine care s-o mişte, de venin să fie un suflet, sunt dureri care trebuie să-l îndulcească. Şi nu-i o durere mai mare decît a mea. \ \ De ce sunt eu în lume cînd tu ai fost menită să fii? De ce au căzut ochii mei pe tine? De ce te-am văzut? Orb de-aş fi fost, de cît amar scăpam. De n-aş fi fost defel, scăpam de o viaţă chinuită, pustie, fără de lumină. Floare! cum surîzi în grădina zilelor tale, fără să ştii c-o inimă se rumpe; stea! cum luceşti în cerul tău, fără să ştii c-un suflet moare. Şi-n neştiinţă eşti şi mai frumoasă, eşti şi mai mult cauza unor crude dureri. Ah! cît eşti de frumoasă, şi cu cît o eşti mai mult, cu atîta mai nefericit sunt, şi cu cît o sunt, cu atîta mai frumoasă eşti. Cu cît e mai negru întunericul, cu atît Lumina pare mai albă.. \ \ {EminescuOpVII 141} N-am avut speranţe, puţin mi-a păsat; m-am avut dorinţe, nici una-n lume, puţin mi-a păsat; de una am, fost capabil, de una care să-mi cuprindă toată viaţa mea - şi aceea: neîmplinibilă: tu. Oricît de mare ar fi mila ta, pînă acolo nu se poate coborî. Nu-mi zîmbi, zîmbetul m-ar umplea de speranţe vane. A mă iubi nu ţi-i permis, despreţuieşte - mă. Te rog, despreţuieşte - mă! Poate - poate despreţul tău ar alina amorul meu; el n-ar dispărea, dar astă tîmpire * a raţiunei * este nimic pe lîngă chinul meu de azi. Sărut urma pasurilor tale, \ \ murii îi sărut pe care au trecut umbra ta, despreţuieşte - mă - te-mă. Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu ştii de ce? N-o poţi şti şi nici ţ-o pot spune. Şi cu toate astea chipul tău, umbra ce ai aruncat-o pe pînza gîndirilor mele a fost singura fericire ce am avut-o-n lume. Marie! Marie - mi-am luat voia să-ţi zic tu pentru că nu-ţi pot zice altfel - nu găsesc, nu pot să găsesc altă vorbă. Dacă aceasta ar putea adăoga despreţul... dac-ar putea-o... s-ar sfîrşi înca [l]te * toate. Adio! Adio! {EminescuOpVII 142} ÎNTÎIA SĂRUTARE 2255 Ah, fiecare a gustat-o care-a iubit! Cum este ea? Cine poate şti spune! Şi cu toate astea ce n-ar da cineva pe ea? tot. Dacă e vo plăcere pe acest pămînt pentru care ai sacrifica toate celelalte, apoi e prima sărutare, inocentă, copilăroasă, pedantă * chiar, dar, o! cîtă dulceaţă e tocmai în această copilărie, în această falsă închipuire asupra valorii ei, în această abandonare mută a gurei de copilă. Timidă - pare cu toate astea o cutezanţă, dulce - pare un act de violinţă, dăruită - pare răpită, şi ah, cel ce răpeşte şi cel păgubaş sunt în aceeaşi măsură fericiţi, adică peste măsură. Cîte lucruri în lume se pot întîmpla de două ori, revin, dar întîia sărutare, cu toate deliciile, rămîne întîia în suvenire - dulce, neştearsă, nepreţuită. Era o noapte de iarnă, cu lună, cu nori, cu stele; un frig aspru şi reîntineritori şi fără vînt. Brumă şi ninsoare se aşezase pe garduri[le] şi zaplazurile de amîndouă părţile ulicioarei, lumina lunei albea încă zapada încărcată pe crenge de copaci şi pe zaplazuri, ca pe nişte bulgări de bumbac, şi pe strada îngheţată de trosnea sub paşi trecea el de braţ cu dînsa el în palton cu gulerul dat în sus, ea în scurteică de blană, roşie la faţă de frig, capişonul ei de lînă lasa să se vadă fruntea, astă frunte albă încadrată de un păr de aur. Şi scurteica, oricît de groasă ar fi fost, totuşi desena cu acurateţă liniile unei talii cum o găseşti numai de la 15 pînă la 20 de ani. El era mult de 18 ani, ea de 16. Vorbeau rîzînd sau, bine zis, rîdeau vorbind - era mai mult rîs decît vorbă, şi cu cîtă fericire rîzi în acea etate de orice prostie ce-ţi trece prin minte. Cine nu-şi aduce aminte din juneţa sa - şi fiecare a avut una - de acele angajamente de a fi serioşi în amor, că-i pe viaţă, acea defensiune în paragrafe ale copilei ca să nu-i spuie pe nume, să n-o tutuiască, să n-o sărute - celelalte ar fi cum ar fi, dar încai * guriţă, cum pustia! Aşa erau şi ei. De vorbit despre istorie, geografie şi alte lucruri folositoare - da, se-nţelege, cît vrei - dar o guriţă, un tu, un pe nume... dulce - asta? niciodată! Aşa ar fi şi rămas, dar, ah, luna! luna! Luna lumina, roşind faţa lui brună, şi strălucind părul negru, aurind cu dulceaţă faţa albă ca laptele şi părul ei blond - cenuşiu ce încadra cu lux şi fineţe totodată faţa ei plină şi rîzîndă. Pe cînd el perora cu stricteţă o temă de astronomie, indiferentă, atît lui cît şi ei, adică pe cînd se chinuiau reciproc, ea se uita la el fără să-l asculte şi [i] s-ar fi aruncat de gît, l-ar fi sărutat de-o mie de ori - aşa număra ea cel puţin - dacă, dacă s-ar fi căzut. "Ah, că prostu-i, gîndi ea surîzînd, nu poate vorbi şi el de altceva, azi cel puţin, dar adaose, uitîndu-se timid şi şiret în sus la el, ce frumuşelu-i ş-aşa, cînd spune prostii {EminescuOpVII 143} ! îmi place ş-aşa", gîndi tot ea. Apoi nu mai gîndi nimic, sau Dumnezeu ştie ce; destul, după ce tăcu mult fără s-asculte, zise cam întins şi cam ca şi cînd n-ar fi băgat de seamă: - Tu, Alec... şi, ca speriată de ceea ce spusese, nu mai spuse nimic. Faţa era purpură de ruşine. EI stătu în loc... Îi strînse mîna şi, rugător, cavaleresc, se înclină şi zise-ncet: - Mai zi o dată. - Nu. - Nu? Mă supăr, să ştii. - Tu... repetă ea încet, cu ochii pe jumătate închişi, cu glasul tremurător. Era un tu improvizat, fără de-a fi pus în legătură cu vo frază - şi cu toate astea ce tu? Cine n-ar da toate măririle lumeşti pe acest tu? Şi cît de mult onoră el? cînd vine din gura ei mai întîi - pare o conchetă de care el e mai mîndru decît de laurii lui Alexandru Macedon. Conversară mai departe, de astă dată mai intim, nu despre amor, însă totuşi despre un lucru mai serios, despre căsătorie de esemplu. Fiecare tu era controversat. Era o frumuseţe că, tocmai cînd îşi propuneau să zică tu, nu-i lasa timiditatea s-o zică şi zicea deodată serios, după lungi lupte sufleteşti, d-ta, rece, politicos, cochet. Cînd stabileau cu diplomaţie să zică d-ta, atunci tu, tu din greşală, şi iar din greşală, şi aşa mai departe. Cînd se iveşte o asemenea grijă, care albeşte perii şi-mbătrîneşte pînă şi sufletul, atunci doamna e fagur de miere. - Alecule, zice[a] ea-ncet, uită la amorul meu, crezi tu că-n el consistă fericirea? Adu - ţi aminte numai de copilăria noastră. Tu sărac, eu asemenea, şi cu toate astea ce fericiţi am fost. Astăzi stăm mult mai bine, se-ntîmplă supărări, ce-i drept, dar merită ele să-ţi amărăşti sufletul tău, sufletul tău, dulcele meu amic, care eşti atît de bogat de fericire? - Nu, nu merită să se supere cineva, zicea el atunci rîzînd, capul să traiască, belele curg! Apoi un valţ prin casă, apoi [au] uitat tot! Într-o zi veni de tot supărat acasă. Un proces pierdut îi consumase o însemnată parte din averea lor cîştigată ş-aşa cu destulă muncă pe de-o parte şi conservată cu destulă economie şi resignare de cătră dînsa. Întîi ea nu zise nimic, deşi-i veni să plîngă. In urmă, după un prînz scurt şi monoton, el se aşeză într-o canape în faţa focului, ea şezu-n genunchi pe-un taburel înaintea lui, îi luă o mînă într-ale ei ş-apoi zise blînd: - Alecule, vezi părul iesta alb din viţa de dinainte, scoate-l te rog! - Cocheto! zise el încet, dar se plecă spre a-l scoate şi o sărută pe frunte. Ea se roşi. El începu să rîdă, căci era învins... Să întrebăm franc: sunt multe femei care se roşesc de-o amintire dulce? - Cocheto! şezi lîngă mine; tu eşti tot ce ai fost? Spune-mi de ce... de ce te-ai roşit. - Să-ţi spun, zise ea, mi-am adus aminte de-un lucru ce nu ţi l-am spus niciodată. Ţi l-oi spune - acum, dar mai întîi o precuvîntare. Tu te superi c-ai pierdut o parte din averea ta, dar tu uiţi un lucru... că suntem la jumătatea vieţii noastre şi că jumătatea cea mai bogată e îndărătul nostru. Noi nu mai avem pe ce cheltui. E drept că în loc ca averea ta să vie în mînă unor oameni nedrepţi ar fi mai bine s-o ai tu, dar, în urmă, ce importă? De - am fi amîndoi în... în anii primei noastre {EminescuOpVII 144} sărutări. Ah! iaca ce era să-ţi spun... Ştii tu că-ţi cerusem promisiunea că nu mă vei săruta de fel pînă la cununie, şi mi-a părut rău în urmă, da, mi-a părut rău, vai! da numa eu o ştiam. Ştiam că tu, om cinstit, n-ai să cutezi de fel. Atunci am gîndit un plan lung, o săptămînă-ntreagă, cum aş putea face eu, e! dar ce să mai spun... tu ştii că eu ţi-am dat... după ce ne certasem. Toate suvenirile unei vieţi fericite îi trecură lui atunci prin minte, ochii i se împlură de lacrimi. El i - încunjură gîtul şi-i zise încet: - Elise, spune-mi, oare fără tine, îngerul meu de pază, ce-ar preţui viaţa mea cea chinuită? - Nimic! - Taci, zise ea, închizîndu-i gura cu mînuţa ei, nu zi nimic; ce-aş fi eu fără tine? adaose ea c-o dulce cochetărie - o păpuşă. Treizeci de ani au trăit fără să aibă copii. Într-al treizeci şi unulea an al căsătoriei ea a născut un băiat sănătos, care din ce creştea, din ce se făcea mai frumos. El a fost cuminte ca tată-său, spiritual ca mumă - sa, frumos ca tată-său, cochet şi delicat ca mumă - sa, avea părul negru al tătîni-său şi ochii albaştri a mumei sale. El a înfrumuseţat bătrîneţa părinţilor, cari amîndoi erau înamoraţi în el, deşi într-un mod raţional şi fără să-l strice. Cam surîdea lumea de bătrînii înamoraţi, dar lumea, ca în genere, aşa în cazul acesta speţial, nu avea dreptate. Scriitorul acestor şire ar mai avea de adaogat ceva - nu morala istoriei, căci ea-i vădită, ci o întrebare: Oare esistă fericire fără amor? Poate, dar nu cred. {EminescuOpVII 145} CEZARA (variantă parţială ) 2276(II) VI Sînt oameni pe cari spirite de observaţie şi femeile îi descoasă dintr-o singură apucătură, oameni cu puţin spirit, dar de-un caracter tare, espres, consecvent. Astfel era Castelmare. Dacă o femeie l-ar fi auzit trăgînd clopotul, ar fi ştiut îndată cu ce faţă să-l primească, dacă un actor bun i-ar fi auzit paşii severi, apăsaţi şi de-o aspră regularitate răsunînd prin galeriile şi coridoarele palatului Bianchi, ar fi ştiut, prin o acţiune reconstructivă, fără să-l vadă, să-şi imagine aproape caracterul omului în cestiune: [o] natură comună, dar consecventă şi puternică. Puindu-şi odată-n minte de a lua pe Cezara vrînd - nevrînd, lui îi erau toate mijloacele binevenite, deşi nu dispunea de multe, căci nu avea spirit pentru aceste. Dar, întrucît îl servea inteligenţa, el cerca a descoperi dacă nu cumva şireata copilă ar avea vreun amor. Deşi Ieronim nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, îi plăcea să asculte de ea ca un copil de soră - sa mai mare şi, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce o avea asupra lui. El simţea un fel de duioşie dulce în inima lui, în prezenţa ei, un fel de fior fără de înţeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor, căci, deşi-i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dînsa. în asemenea resuveniri, în care el se juca cu imaginea ei, prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare. Simţea parecă un ghimp în inimă cînd era ea faţă, nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţei sale şi singura fericire a unui caracter mulţămit, fără amor şi fără ură. "Dacă mi-ar da pace, gîndi el în sine, totuşi ar fi cum ar fi... Atunci aş ţinea-o de mînuţa ei mică şi ne-am uita în lună, în virgina lună, atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane... pare că părul ei e o spumă aurită, şi faţa ei se polieşte într-un mod ciudat... Dar nu-mi dă cît lumea pace... mereu mă gîtuie... mă sărută şi zice c-o iubesc, - ba pe dracul... Altfel e frumuşică ea, nu-i vorbă; ba-i chiar frumoasă, să spun dreptul. Bărbia se rotunzeşte ca un măr galbăn, guriţa cîteodată parecă-i o cireaşă... şi ochii... Ah, ochii!... De nu i-ar apropia de-ai mei... îmi gîdilă genele şi mă-nfioară pînă-n tălpi... atunci nu mai văd ce frumoasă e... o negură neagră îmi întunecă ochii... atunci aş omorî-o... Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copilă - să fim drepţi... ce ştie ea că mă chinuieşte... " 2286 ş-adesea, în nopţile-namorate ale Italiei or în dimineţele pline de aromă, 64r o vedeai pin bolţile nalte de frunziş ale aleelor large pe acea melancolică Venere {EminescuOpVII 146} îmbrăcată bărbăteşte, şi de sub marginele pălăriei nalte de catifea neagră se vedeau, vii şi nebuni *, ochii ei cei rotunzi şi mari, de un întunecat, un demonic albastru, cu acel zîmbet stereotip pe buzele coapte de sete de amor, cu acele umbre dulci aruncate abia sub umerii feţei ei de marmură, cu părul care cădea-n inele strălucite şi în creţi splendizi şi osteniţi pe umerii ei... Şi alături cu ea mergea-el... cu capul lui neacoperit, de Antinous. Asemenea unor aripi de vultur sălbatec cuprindea părul, negru şi urcat ca un privaz, acea frumoasa si ostenită faţă de marmură de Paros... pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui dezgustaţi, buzele subţiri şi-ntredeschise arătau o energică şi crudă durere... şi numai gîtul lui înalt se îndoia cu mîndrie, ca şi cînd nu şi-ar fi pierdut mîndria sub greutatea jugului vieţei... Şi nici un creţ pe acea frunte albă şi curată... [unei] mîni de femeie i-ar [fi] plăcut s-alunece pe netezimea ei... şi nici o sărutare depusă pe acea * frumoasă frunte n-ar fi ştiut pe ce depune şi n-ar fi ştiut ce trezeşte de desuptul acelui os... un tezaur de vise... o Arabie-ntreagă de sentenţe *, de gîndiri, de basme. 2276(II) Şi azi îmbla în grădina palatului Bianchi. Sufletul lui era plin de-o dulce durere pe care n-ar fi schimbat-o cu fericirea cea mai mare. Cezara s-- apropia încet prin aleele pline de mirosul de flori străbătut de seninul nopţii, pe cărările albe zugrăvite cu umbrele mrejelor de frunze... Ea-l văzu, dar nu-şi iuţi pasul... astăzi abia ea cunoscuse natura * copilului ei. El stătu pe loc şi se uită lung la ea cum s-- apropia încet, asemenea unei lunatece, ca-n somn, apoi şezu pe o bancă, plecă faţa pe o mînă şi se uita ca uimit *, cu ochii strălucitori la strălucitorul ei chip ce s-- apropia. Ea şezu pe bancă asemenea, dar drept în lună. Nu-i atinse mîna - nimic. Luna o ilustra frumos, şi ea era îndestul de şirată spre a se lăsa muiată-n întreg de - această dulce şi voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi îşi întinse el întîi mîna şi apucă încet mînuţa ei fină şi rece. Ah! gîndi, şi un ce nemaisimţit îi trecu prin inimă... ah, cum îmi place acum. Acum s-apropie cu-ncetul de chipul ei mlădios şi uşor şi, aplecîndu-şi gura la urechea ei, şopti lin, deşi cu glasul plin de înfocare: - Priveşte la lună, luna mieze - nopţii... frumoasă ca un copil de 14 zile şi rece... Nu simţi tu c-a încetat toată durerea vieţei, orice dorinţă, orice aspirare în privirea acestui mîndru tablou din care faci şi tu parte?... Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată... dulce... Nu ştii tu că eu te iubesc?... Ea se-nfioră, dar [tăcu]. Priveşte semănăturile de stele, parcă e * arătură * de lumină... bulgări de aur pe o cîmpie albastră... şi apoi priveşte asupra oraşului întreg, pe acest amestec strălucit de palate şi domuri, vezi cum, întunecate * de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vîrfurile turnurilor şi pînzele de la corăbii pe rîu. Şi cu toate acestea centrul astui tablou eşti tu! tu! tu... nu s-aude nimic, departe-n vo grădină cîntă privighetoarea şi s-aude vuind încet o roată de apă... şi tu, floarea curăţeniei, priveşti tăcută şi inocentă asupra acestei lumi... rozele înfloresc pe faţa ta, strălucesc mărgăritarii în gura ta... tu, regină a sufletelor,... nu eşti tu curată ca izvorul, mlădioasă ca chiparosul, dulce ca filomela, tînără ca luna plină, copilăroasă {EminescuOpVII 147} ca un canari, iubită ca o divinitate? Priveşte, zise el şi mai încet,... strada acea strîmtă şi întunecoasă... numai într-un singur [colţ] îi taie umbra o dungă lunară... dar în acel loc pare c-a nins... Vino cu mine... vino la mine acasă... Voi da-ntr-o parte perdeua albastră din fereasta mansardei mele şi vom privi toată noaptea la lună... Ah! te iubesc, ţipă el apăsat... te iubesc... o văd prea bine că te iubesc! El se lipi ca un şarpe de ea şi o strînse cu putere, astfel încît se-ncleştase amîndouă aceste corpuri într-o îmbraţoşare lungă şi nervoasă... Apoi el recăzu obosit de o simţire nemaicunoscută pe spata bancii, îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate... Luna-l bătea drept în faţă. Cezara... Ea veni drept înainte, se lăsă pe el cu tot greul ei, se ţinu cu amîndouă mînile de spata bancei pe care el era culcat şi ea-l săruta, cu ochii semiînchişi, de nenumărate ori. El nu simţea nimic... asemenea unui copil somnoros pe care mama îl dezmiardă... era o apatie, o lipsă de simţire, o lîngezire a vieţei * asemenea somnoroşiei. S-auzi o foşnire în frunzele unui tufari. D-zeul meu! gîndi ea speriată, dacă m-ar fi văzut cineva?... El era tot ca leşinat... Poate Castelmare... Sărmanul copil, cum se va întoarce acasă, poate c-acest om să-l pîndească. Ea-l lăsă un moment să se trezească din această beţie... apoi îl întrebă lin, ca şi cînd n-ar fi vrut să-i întrerupă decît încet gîndirile lui, somnul lui cel dulce, deşi treaz: - Ştii să mînuieşti sabia? - Da, zise el făr-a se gîndi la ce spune. - Să-ţi aduc o spadă, nu-i aşa? - Da... - Şi mi-i da o gură pentru ea? - Da! Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă frumoasă pre care i-o încinse, folosindu-se de ocazie de a-l strînge de mijloc... El se-ncovoia ca un şarpe sub braţele [ei] şi surîdea. - Dulcele meu sloi de gheaţă... cînd s-or încălzi nervii tăi... tu marmură, tu piatră tu! - Dă-mi pace, Cezara... mi s-a strîns inima într-atît încît mă doare cumplit... zise el sughiţînd. Nu! nu! îngerul meu... mergi acasă... Să nu ţi se-ntîmple nimica pe drum, gîndeşte la Cezara ta... margaritariule... Nu se putu opri de a prinde capul între mîni şi de a-l mai săruta o dată tare şi cu zgomot... - Acuma mergi, mergi te rog... - De ce mă rogi? - Pentru că te-aş ucide de ai mai rămînea. - Cum? - Ştiu eu cum, zise şi rîse c-o esperienţă şireţie... Aide, fugi. Ea-l duse pîn la un hăţiş şi-l zvîrli afară din grădină... apoi se-ntoarse şi îmbrăţişînd un trunchi de copac, zise încet şi cu-n fel de ciudă: "Ieronim, te muşc de nu vii cu mine... vin - la mine-n cămăruţă... te-oi culca lîngă mine... la sînul meu!... ah! ", ea bătu cu pumnişorii ei trunchiul de copac, apoi se duse-n odaie, se dezbrăca iute, lepădînd tot de pe ea şi, rămîind în hainele Evei, un instinct natural cînd o persoană tînără este foarte aprinsă, şi, tologindu-se astfel enervată în patul ei alb ca zăpada, îşi muşca * perinile, strîngîndu-le-n braţe, sau {EminescuOpVII 148} îşi săruta braţul gol ori sînul ce şi-l ridica cu mîna *, imagindu-şi că are pe Ieronim sub mîni. Nu cu atîta scăpă însă Ieronim. El s-apropie de strada strîmtă, aerul lin al nopţii îl trezise şi, de o natură mult mai puţin sensuală decît porumbiţa lui, pe care acum era convins c-o iubeşte, el trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui uşor, asemenea pasului unui cal de rasă, la care se cunoaşte, ca să zic, elastica greutate, el auzi în urmă-i un pas sever... regulat, ca [al] unui soldat, şi recunoscu că-i a lui Castelmare... Luna [se] apleca pe rîu... se-ntunecase mai tare pe stradă... el simţi că Castelmare îşi grăbeşte pasul. El se opri în loc şi se întoarse spre partea dinspre care venea sunetul de paşi... Castelmare sosi... Tăcere. Ieronim plezni cu vîrful sabiei într-un mur de granit şi la acestă fulgerare scăpărătoare se recunoscură îmbii rivali. În acelaşi moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbiile începură a se crucişa, a zăngăni, apoi se auzi un gemet... o cădere grea pe pavagiul dur al stradei, una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată... cealaltă rămasă mută.. \ \ VII Ieronim se-ntinsese pe patu-i şi dedese-ntr-o parte perdeua de la fereastă spre a se uita cum luna apunea în rîu, făcînd pare că de-a lungul lui un drum mare luminos, cînd auzi bătînd încet în uşă. El se sculă şi deschise. Era pictorul. - Tinere, zise el, trebuie să fugi cît mai în grabă din oraş. - De ce? - Ai omorît pe Castelmare. - Ştiu. - Ştii... dar ceea ce nu ştii poate e că el e nepotul şi moştenitorul lui podesta din acest oraş, că duelele sunt oprite si că poţi veni în spînzurătoare. - Ei şi? - Ei şi? De unde ai învăţat acest limbagiu. Ieronim, zise bătrînul molcom...... copilul meu... mi-ar părea rîu de capul tău atît de frumos. Afară de-aceea mai ai o consideraţie... Iat-o. El îi dădu o hîrtie mîzgălită în linii strîmbe. El o deschise: Dulcele, adoratul meu copil! Fugi te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare, ci, înăbuşit de sîngele lui, au spus oamenilor să-l aducă la noi. A povestit tătine - meu cui îi datoreşte rana sa. Fugi... te rog! Pot să te urmărească încă-n astă noapte. Ce-i mai trist, contele vrea să se logodească cu mine în starea în care se află şi nu am nici o putere de a rezista!... Dar te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea... Rămîind aici nu m-ai scăpa, ci m-ai face să mor de îngrijire, paserea mea... fugi şi poate că... ah, unde-i o speranţă de care să mă ţin... nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic... Ţi-aş zice! vino la mine, şi nu pot... Spune-mi: să te pierd pentru a te mai vedea o dată? Nu! Fugi, Ieronim, poate că vo întîmplare neprevăzută să mă păstreze pentru tine, poate contele să moară... îi doresc moartea... te iubesc... Nu, nu! nu crede, nu te iubesc într-atît încît să mi te scap... Adio! Cezara Ieronim ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră încet pe ţărmul rîului, unde Francesco îi dădu barca lui. El îmbrăţoşă pe bătrînul amic în felul lui rău şi nepăsător, desprinse barca de ţărm şi merse în josul rîului pînă ce, ajungînd pe pla ***, {EminescuOpVII 149} înaltă a mării, el aruncă cîrmă şi lopeţi în apă, se culcă în barcă sub cerul ce-şi ridica înstelata sa măreţie albastră şi astfel, un grăunte plutitor pe aria nemărginită ginită a apelor, el adormi adînc. A doua zi - soarele era sus cînd îşi deschise ochii - el văzu că barca lui se-nţepenise între nişte stînci de piatră... Soarele domnea pe cer şi împlea sînul mării de lumină. La malul continental el văzu răsărind, din stînci pădurene şi încleştate prin rădăcini de arbori, o monastire veche, prin a cărei colonade de piatră sură, în cerdac, îmblau cu pas regular şi încet călugăriţe... O grădină unită de murii monastirei se-ntindea pînă jos la poalele mării, care se mişca urcîndu-şi apele mai pînă lîngă un boschet de chiparos şi roze tăinuit în ponorîrea unei stînci, ca un azil de scăldătoare toare. El se desculţă şi sărea de pe o piatră pe altă cercetînd stîncosul lui imperiu... El dădu de un izvor de apă vie şi dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri... Intră în peşteră... o răcoreală binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soarele-l arsese-n somn... merse mereu înainte, peştera se lungea din ce în ce şi devenea întunecoasă, deodată văzu ca [o] zare de senin mică *, însă totuş încă departe. S-apropie şi văzu o gaură cît să bagi mîna, care corespundea undeva,... se uită pe ea... văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă... El cercă să mărească borta cu puterea mînilor, dar era un granit greu de înlăturat... numai un bolovan mare păru că se mişcă... El îl urni... bolovanul se întoarse ca-n ţîţîni şi lăsă o mică intrare pe care o putea trece tîrîndu-se... EI intră repede, împinse pinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mică c-o piatră şi pămînt şi, cînd întoarse privirea să vadă unde intrase... rămase uimit de frumuseţea priveliştei. Stînci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur una peste alta pînă-n ceruri şi * [-n] mijlocul [lor] se adîncea o grădină de vale cu izvoare sclipitoare, în mijloc un lac, şi în mijlocul lacului o insulă pe [care] stăteau în şiruri lungi stupurile de albine a unei prisăci mari. E insula lui Euthanasius, gîndi el uimit şi păşea încet, încet, mirîndu-se la fiecare pas. Pînă şi insectele erau îmblînzite în acest rai, fluturi curioşi, albaştri, auriţi, roşii îi acoperiră părul lui fin şi negru, încît i părea parecă capul presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor, iarba îi ajungea pînă la piept, măzarichea punea laţuri *** picioarelor... o căldură, un miros voluptos pătrundea acest rai al unei veri eterne. El s-apropie de lac şi, trecîndu-l cu picioarele goale pe unde era vadul, veni în insulă. Albinele-l încunjurară jurară bîzîind pe noul, tînărul împărat al insulei, el s-apropie de peştera ce ştia că trebuie să fie pe această insulă, o găsi într-adevăr sculptată-n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură, patul, un ulcior cu apă; dar bătrînul lipsea. Pe o mescioară era o foaie scrisă: Simt că măduva mea devine pămînt, că sîngele meu e închegat şi fără cuprins ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting... şi nu rămîne decît urciorul de lut în care a ars lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza în cascada unui pîrîu, liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul ca şi barba cu firele lor, şi în palmele întinse spre izvorul etern al vieţii, Soarele, viespii să-şi facă fagurii şi cetatea lor de ceară... Rîul, curgînd în veci proaspăt, să mă dizolve şi mă unească cu întregul naturei, dar să mă scutească de a putrezi. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrîn rege din basme adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată. Ieronim privi păreţii sculptaţi cu scene de amor, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap rezemat de un părete şi, mirosind apa din ulcior, {EminescuOpVII 150} văzînd că ea-i răsuflată şi băhnită, presupuse că bătrînul trebuie să fi murit. Astfel el, moştenitorul firesc al acestui locaş de pace, [a] acestei grădini închise ca o odaie, răscoli cărţile, care erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere, scrierile moşneagului, în care fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adînc şi fericit şi a căror rezonanţă era atît de mare încît fiecare construcţie trezea o lume de cugetări şi analogii în capul tînărului. Într-adevăr, se familiariză în curînd cu micul lui imperiu, era ca acasă-ngrijea de straturile grădinei şi stupinile cu albine, îmbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei, adesea în nopţile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pînză de in, şi atunci natura întreagă, murmurele izvoarelor albe, vuirea mărei, măreţia nopţii îl adînceau într-un somn atît de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă fără durere, fără vis, fără dorinţă. VIII In ziua -n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchezele Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul păharelor şi a conmesenilor săi. Cînd ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi, gura deschisă şi plină de spume, ea se răzămă de bolta unei feresti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decît şie şi care spre a-şi împlini patime care aveau să aibă acest sfîrşit, era s-o vîndă pe ea, floarea albă a Italiei, omului pe care ea-l ura mai mult în lume. Cînd Castelmare se prezintă, începu s-o mîngîie: - Marchiză, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decît mine, viitorul d-tale bărbat. - Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de a fi viitorul meu bărbat - sau cel puţin anul meu de doliu a depărtat această fericită perspectivă. Vei bate iar la uşa mea după un an. Castelmare ieşi nemulţămit, aruncîndu-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. Francesco o consilie de a părăsi oraşul, unde era espusă urmăririlor crudului ei adorator, şi să meargă la o monastire de călugăriţe în apropiere de cîteva ore - unde ea se şi duse după înmormîntarea tatălui ei. Ea slăbise de grijă, sărmana copilă... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cît că barca lui Francesco, în care el pornise pe mare, se găsise sfărîmată pe ţărmuri, astfel încît ea-l crezu înecat, mort de mult. In murii liniştiţi ai monastirei ea se regăsi pe sine însăşi. Chilia ce i se dedese era cu fereasta-nspre grădină şi mare, şi adesea, trăgînd zăvorul la uşa-i, ca să nu fie supărată de intrarea nimărui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor depărtate ce se pierdeau în orizon, la priveliştea * grădinei frumoase şi sălbăticite care-şi înrădăcinase hăţişurile şi arborii pînă lîngă ţărm sau, pierdută pintre aleele umbroase ale grădinei, ea plivea firele de iarbă de pe cărare sau se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adîncită în dorul ei fără de speranţă. In zile calde ea se dezbrăca şi, lăsîndu-şi hainele-n boschet, se cobora la mare, chip minunat cu corp de zăpadă în care tînăra delicateţă, dulcea moliciune a copilăriei, era întrunită cu frumuseţea nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeiei... Prin transparenţa generală a pielei ei * vezi parcă nervii şi muşchii, şi cînd piciorul ei atinge marea, cînd simte apele muindu-i corpul, surîsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrîn ea se simte rentinerind, ea surîde cu dinţii încleştaţi, ea-şi arată dantura ei de mărgăritar oceanului şi se lasă îmbrăţişărei lui zgomotoase, tăind din cînd în cînd cu braţele albe undele albastre, înotînd cînd pe o coastă, cînd pe spate, tologindu-se voluptuos pe patul ei de valuri... {EminescuOpVII 151} Părea un crin aruncat în ocean... şi numai din cînd în cînd se vedea apărînd cîte - o rotunzime albă a corpului ei ieşind pe suprafaţa apei albastre, un glob de omăt tradînd un corp de [alabastru ]. Începuse a-nsera şi ea iar se lăsă amorului ei cu mare[a], iar surîdea în faţa mărei cu acea intensivă şi dulce voluptate, îşi golise gîtul ei de ninsoare, îşi despleti părul pe umerii rotunzi, îşi dezveli sînii, aceşti doi munţişori de zăpadă cari se susţineau drepţi şi numai se-nălţau * şi [se] retrăgeau încet sub răsuflările ei, mişcîndu-şi acele două pete fragede care sunt ca două grîne de tămîie gata a se aprinde amorului; una cîte una lunecau hainele de pe ea pînă ce i se-mlădie * bustul numai pînă-n şolduri, apoi mai jos, pînă ce rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, avînd înaintea acestei din urmă avantagiul vieţei, acea piele caldă, dulce, netedă care lăsa urme dac-o atingeai. Ea se lăsă în nisipul cald şi se tologi, apoi s-aruncă în mare şi începu să înoate, puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stînci cenuşii ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm. Undele liniştite o duceau şi în curînd ajunse la stîncile din mare. Ea merse-ncetinel de-a lungul lor răzimîndu-şi mînile de păreţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfîşiat şi strălucind un izvor, intră mergînd de - a lungul rîului şi deodată o panoramă cerească se deschise ochilor ei... "D-zeule, ce rai! gîndi, voi sta aici pînă sara"... Ea merse-nainte prin iarba care-i gîdila, mirositoare şi caldă corpul ei, s-aruncă în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă caldă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocali, gonită de fluturi şi de albine... Era nebună ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzînd că soarele se-nclinase, încît în acea insulă ferice începuse a-nnopta, ea se reîntoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei cînd nu văzu nici o ieşire... Ce să facă? Cu gîndul că s-a rătăcit, îşi mai primblă ochii de jur împrejur... nicăiri o ieşire... "Ah! gîndi, şi ce-ar şi fi de aş petrece o noapte în acest rai fermăcat cine mă vede şi cine mă ştie? " 2286 Ca cusute p-o pînzărie albastră trămurau stelele mici şi albe pe cer şi argintul cald al lunei trecea, sfîşiind voalul transparent de nouri albi ce se-ncreţeau ţeau pe dînsul. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori ce acopereau cu viaţa-nfoiată întinderea insulei... dealurile străluceau ca sub o pînzărie diamantină, apa molcomă a lacului ce-ncunjura dumbrava era poleită şi. tremurînd bolnavă, îşi răzima * din cînd în cînd undele -sclipitoare de ţărmii adormiţi. Şi-n mijlocul acestei feerii * a nopţii lasată asupra unui rai încunjurat de mare trecea Oceana, ca o-nchipuire de zăpadă, cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcîie... Ea mergea încet... Toate visele... toată încîntarea, toată beţia unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin... ar fi plîns... îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei dulce în noaptea înstelată... Ea veni lîngă lac şi văzu cărarea de prund pe sub apă... Ea -ncepu să treacă şi apa zugrăvea săltînd încet volburi elastice împrejurul gleznelor ei de argint... Ea se uita l-acea dumbravă încîntată... o dorinţă de fericire îi cuprinse sînul ei... era atît de-nsetată de amor... ca * copilul cel tînăr şi fresc *... buzele {EminescuOpVII 152} ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era uscată ca un strat cu florile pe jumatate veştezite de arşiţa soarelui. Picioarile se vedeau în apa străvezie atingînd prundul... şi capătul părului ei de aur înota pe apă... Cînd ajunse în dumbravă, umbra mirositoare a arborilor nalţi aruncă un reflect albastru asupra pieliţei albe, încît părea o statuă vie de marmură privită pin ochelari albaştri... Deodată ea văzu pin arbori o figură de om... ea gîndi că e o închipuire a ei proiectată pe mrejele de frunze... şi acel chip lua din ce în ce conture mai clare... era el... "Ah! gîndi ea zîmbind... ce nebună sunt... pretutindenea el, în frumuseţea nopţii, în tăcerea dumbravelor, el! " El s-apropie... El credea asemenea că are o-nchipuire aievea înaintea lui, căci o privi lung, se priviră lung... El cu îndoială, ea fără ruşine... Cînd îi luă mîna... ea ţipă... - Oceana, zise el încet, Oceana, eşti tu o-nchipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită în zăpada luminei de lună sau eşti aievea, eşti tu...? Ea uitase tot... "Eu, eu", murmură ea-ncet, îi trase braţul lui de- puse împrejurul gîtului ei... şi rîdea, rîdea fără sfîrşit... Se credea nebună... credea că nu poate fi nimic adevărat în această fericire ş-ar fi vrut numai ca vecinic să ţie acest vis. El aruncă mantia sa neagră pe umerii ei frumoşi... şi astfel trecură, unul de gîtul altuia, în întunericul vioriu al dumbravei... "Tu eşti... chiar tu? "... întrebă ea cu glasul înecat şi amar *... căci toată cugetarea ei se-mprospătase amar *... toate visele ei revenise splendide şi doritoare de viaţă... şi numai atîta ţinea minte că el n-o voise, că el n-o iubea, dar simţindu-i braţul împrejurul grumazului ei, i plăcea a crede că el fusese un copil ce se-nşelase pe el însuşi. IX 2255 Ei se simţeau inocenţi ca-n ziua cea dendîi. Era mai multă copilărie decît vină în dezmierdările lor şi jăraticul din cămin, aruncînd din cînd în cînd cîte - o limbă albăstruie, lumina basrelieful lui Adam ş-a Evei. Şi ei înşii, îmbrăţişaţi astfel, li se părea a repeta acea istorie antică, zilele întîie ale traiului din paradis... li se părea că îmbla, în asemenea primilor oameni, neconştii de plăcerile amorului, ca doi îngeri, prin umbra acelei dumbrave de portocale, că soarele luminează zăpada vergină a corpurilor lor, că, cu sufletul liber, cu inima vergină, nengreuiată de lumeşti dorinţe, ei colindă grădina Edenului; singura lor plăcere: privirea frumuseţii lumei şi frumuseţei lor. Şi, dacă n-ar fi fost nimic să escite dorinţe lacome în inimele lor, poate c-ar fi stat vecinic, poate că, prin o repetare a promisiilor vechei legende, ar fi trăit vecinic. Dară ochii ei căzură pe Venus şi Adonis, pe Orion şi Aurora, limbele albastre ale flacărei căminului începură, să-şi tremure răsfrîngerile lor pe păreţii sculp [t]aţi, Venus părea a rîde cu şireţie de inocenţa amicului ei, Aurora dezvelea pieptul lui Orion, inima Cezarei începu să tremure, ea-ncepu să plîngă, şi, plîngînd, *** sub sărutările ei gura tînărului amic care, înlănţuit de braţele-i, îşi pierduse mintea. Ea recăzu ca moartă pe patul ei de flori înfoiete, numai din cînd în cînd o rază mai învia, asemenea unui fulger repede, casa-ntreagă cu rîzîndele ei chipuri şi cu scenele-i de amor de asupra lor, cari, vinovaţi şi ascunşi sub o mantie neagră, pierduse memorie, strălucire, inocenţă, în acea elementară şi întunecoasă plăcere care, asemenea naşterei şi morţii, sunt întunecoase şi tîmpite momente de uitare, de neconştiinţă, de o viaţă vegetativă şi fără înţeles. {EminescuOpVII 153} [X: MOARTEA CEZAREI] 2284 În sara aceasta se-nnourase şi Cezara, închisă în chilia ei, plecîndu-şi capul între oalele cu flori cum şedea lîngă fereastă, îşi răzima fruntea de geamuri şi trăncănea cu degetele în ele. Ea zîmbea cu şireţie. Niciodată Ieronim nu fusese cu sufletul mai deschis, niciodată n-o iubise atîta, decît acuma cînd ştia sigur ce păstrează ea sub inimă-i... Şi de ce zîmbea oare? Găsise ea laţul cu care putea să-l prindă pe amantul ei pentru totdeuna? Nu. Dar o cugetare semifilozofică îi trecu prin minte. "Omul tot animal este... zise ea - şi-şi iubeşte puii mai mult decît orice. Puii? Ah! Cînd voi avea şi eu un pui, am să-l mănînc de drag ce mi-a fi. Ce ciudaţi suntem noi oamenii - barbaţi şi femei - în cîte închipuiri îmbrăcăm lucrul cel mai simplu din lume - puii noştri". Ea se aruncă pe pat. I se părea că are un copil la sîn şi-l mîngîia, apoi îmbrobodi o perniţă ş-o pălmui, o puiculi, ca şi cînd ar fi copilul ei... Vremea se-ntunecase şi ploaia începuse a plezni repede dar monoton în geamuri. Din cînd [în cînd ] cîte un fulger strălumina pe un moment chilia, astfel încît, sub această repede strălucire, toată casa şi obiectele păreau a tresări, a avea viaţă, ceea ce constituie fantasticitatea luminei de fulger. Ea s-apropie de fereastă. Era o vreme cumplită afară. Nouri se grămădeau negri pe cer, rupţi de fulger, marea făcea o larmă adîncă, asemenea mugirei depărtate a unor tauri, dar deodată ea văzu un foc aprins. "D-zeule, gîndi ea spăimîntată, Ieronim a aprins focul şi în această noapte... Poate că pe un moment numai". Focul ardea din ce în ce mai mare şi cu constanţă. "Să i se fi-ntîmplat ceva, gîndi ea, şi asta să fie un semnal pentru mine? "... Ea tremura ca varga şi din buze i se retrăsese sîngele, de rămăsese ca porumba. Ea zbură repede în grădină, ajunse la ţărm,... insula nu se vedea, dar focul ardea mereu ca un punct de jăratic pe mare... Parecă auzea o voce, dar aşa ca şi cînd i-ar fi ţiuit urechea. Frică şi desperare îi cuprinse inima. "Ah! gîndi ea, cine ştie dacă a fi dat! Trebuie să înot oricum ar fi vremea, trebuie să-l văd". Ea se dezbrăcă şi s-aruncă în mare ca s-ajungă punctul luminos... Ea -nota mereu, mereu, dar părea a sta pe loc, cel puţin jăratecul se ţinea în aceeaşi depărtare. Talazurile o purtau ca pe o frunză şi o zvîrleau dintr-un roi de spume într-altul... Ea -nota cu toată puterea, un întunerec ca smoala acoperea cerul, numai din cînd în cînd se smulgea cîte o scînteie de fulger din nouri... Ea -nota... era deja aproape de jăratic... cînd... cînd văzu că jăratecul plutea pe apă.. \ \ Ea strigă... atunci cunoscu că e un foc pe-o luntre în mijlocul mărei. În momentul în care strigă, jăratecul se stinse. Atunci pierdu toată speranţa... Ea se mai ţinea pe suprafaţă ca la lumina de fulger să vadă direcţia-n care era insula. Insulă şi ţărm departe, şi ea lăsată pradă mărei nemărginite. Un fulger cumplit încruşi noaptea -ntreagă - atunci ea zări ca zece paşi departe o luntre neagră [şi-n] ea *, stînd drept în picioare, cu faţa adîncă, aspră, neîmpăcată - Castelmare. Atunci înţelese totul. Ea străvăzu într-un moment toată starea ei cumplită şi leşină - pentru a nu se mai trezi niciodată. În vremea aceea Ieronim zărise numai din întîmplare focul plutitor şi ca un fulger îi trecu prin minte ce-ar putea să se întîmple. EI aprinse un foc stabil pe ţărm, sări într-o luntre şi se luă după para fugitoare, neuitîndu-şi spada. El vîslea cu desperare şi, cînd ajunse la luntrea în care licărea încă jăratic, văzu pe Castelmare, {EminescuOpVII 154} ş-apropie luntrea-i de-a lui, ţinti în el - un fulger şi auzi răsunînd luntrea inamică de căderea unui corp greu. El aprinse o făclie şi îmbla încet cu luntrea, cînd deodată văzu plutind pe apă ceva neobicinuit de alb... părea că nişte braţe se ridică din apă spre a cădea iar - s-apropie... era Cezara... El o scoase din apă, o înfăşură în mantaua lui începu să-i frece mînele, pleoapele - nimic, nici un semn de viaţă... "D-zeul meu, nu cumva e moartă", gîndi? şi tot sîngele i se strînse în inimă... - Cezara, şopti el, scumpa mea Cezara... Ea era cu gura-ntredeschisă, buzele-i vinete şi supte, dinţii-i străluceau, pleoapele erau deschise şi ochii erau ca sticla brumată... El [o] duse repede la ţărm, în peşteră, aprinse foc, o înveli, îi frecă corpul? nimic, ea era şi rămase moartă. El nu putea s-o creadă... Ea - ea moartă - ea să nu mai fie pentru el - ochiul, gura, mănuţa ei să nu mai fie pentru el pe pămînt... ea să nu-i mai înlănţuiască gîtul, să nu-i mai mîngîie urechea cu şoptirile ei nenţelese... el nu putea s-o creadă, precum nu poate crede nimenea-n lume la moartea unei fiinţi iubite. - Cezara, zise el lin, nu-i aşa că tu mă-[ n]şeli, că tu glumeşti, că tu nu ai murit, cum poţi tu muri?? Nici un răspuns. Deodată ochii lui se oţărîră... Dinţii începură [ă ]- a-i clănţăni ca de friguri... el se temea - se temea de el însuşi - de păreţi, îşi întinse mîna spre cadavru... părea c-aude vuiet de glasuri multe, părea că o mînă-i apasă pieptul, el răsufla, dar răsufla parcă aer fierbinte care-i ardea plămînii, se ridică lung * în picioare, îşi ridică umerii cu spaimă - părul i se sburli în cap şi nările i se îmflase - tablouri de foc îi ardeau mintea, vedea fulgere, tot fulgere - parcă tot creierul îi era ars - el începu să rîdă cu hohot şi căzu la pămînt. A doua zi el era întins pe un pat moale, într-o casă cu ferestele toate învăscute de iederă şi flori, prin care razele soarelui pătrundeau, tăind cîte o dungă în mirositorul întuneric, făcea să joace în imperiul razei sale o lume-ntreagă de colburi diamantini... într-un colţ şedea pe-un scăuieş Cezara şi rîdea... - Dzeul meu - ce vis cumplit am avut, zise el... Ea rîdea, dar nu spunea nimica. Era chilioara lui parcă din monastirea de călugări, înfrumseţată însă atît de mult şi îndulcită de prezenţa iubitei sale... El se coborî din patu-i, îngenunche lîngă iubita lui, îi cuprinse cu o mînă grumazul, cu alta mijlocul, ea rîdea mereu, dar tăcea ca piticul... - O, cunoscu-ţi gura ta, şirato! zise el surîzînd, ce-mi taci, copilo... ah! floarea vieţii mele, îngere! Glasul lui tremura de emoţiune, el plîngea de amor... Ea-i cădea mereu cu capul pe sîn - părea că adormise în braţele lui. "Ce frumoasă este", gîndi el înfiorat. Abia acum băgă de samă că ea era goală. El alergă la patul lui ş-o culcă... Ea se cufunda parecă-n perini... perini de pînzării albastre... El se alătură de ea... dar ea parecă fugea în perinile prea moi, el o cuprinse tare, o lipi de corpul lui... îşi închise ochii şi-i sfărama parcă buzele în sărutări. Se-năduşea sărutînd-o... simţirile-i piereau, parcă nu mai gîndi nimic... adormi adînc, adînc... Marea purta în patul ei moale şi albastru două cadavre unite, strîns îmbrăţişate, însă vîntul, trecînd pintre crengile unui arbor vechi, mişca între cre [n]gile-i aplecate oasele albite de curgerea apelor a unui om cu barbă lungă, a cărui profeţie se-mplinise. {EminescuOpVII 155} CEZARA* (E) I In zidul monastirei, privit din grădină, se văd feresti cu gratii negre, ca de chilii părăsite, numai una e toată întreţesută cu iederă şi în dosul acelei mreje de frunze se văd, în oale, roze ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastă dădea într-o chilie pe pereţii cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate - ici un sfînt, colo un căţel în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, în fine, o carte de schiţe răsipită pe perete. Un dulap cu cărţi bisericeşti, un scaun cu spata înaltă, haine călugăreşti spînzurate într-un cui. Prin mreaja vie şi tremurătoare a fereştii pătrundeau razele soarelui şi împleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în care se vedeau mii de firicele mişcătoare cari toate jucau în imperiul unei raze şi dispar din vedere deodată cu ea. Pe scaun şade un călugăr tînăr. El se află în acele momente de trîndăvie plăcută pe cari le are un dulău cînd şi-ntinde toţi muşchii în soare, leneş, somnoros, fără dorinţe. O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezat deasupra unor ochi adînciţi de boltele lor şi deasupra nasului fin. O gură cu buze subţiri, o bărbie rotunzită, ochii mulţămiţi de ei înşii privesc c-un fel de conştiinţă de sine care - ar putea deveni cutezare - expresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece. S-apropie de fereastă şi se uită în grădină jos la iarba moale, crescută în umbra virgină a copacilor, la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul şi desemnă pe părete o portocală. Luă un papuc, îl puse pe masă şi se uită la el - apoi deschise-o carte bisericească şi pe un colţ de pagină zugrăvi papucul. Şi ce profanaţie a cărţilor! Toate marginile erau profile de femei, popi, cavaleri, cerşitori, comedianţi... în sfîrşit, viaţa în realitatea ei, mîzgălită în fiecare colţ disponibil. Deodată intră bătrînul. - Binecuvintează părinte. - Domnul. - Ei, Ieronime, zise bătrînul vesel, ce mai lucrezi ştrengarule? - Eu? Cînd am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jigneşte caracterul meu. Eu nu lucrez nimica; mă joc desemnînd cai verzi pe păreţi, dar sunt mai înţelept de cum arăt. - Faci rău că nu-nveţi pictura. - Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. - Îngropi talantul, fiule, îngropi talantul. - Îngrop pe dracul, părinte. - Apage Satana! zise bătrînul aruncîndu-i-se -n braţe. - Dumnezeu ştie, tată, de unde iei atîta veselie. Eu am momente cînd sunt trist, tu... nu cred. - Eu trist, Ieronime? Să mă ia dracul, fătul meu, dac - am fost trist vrodată. Tristeţa fuge de mine ca cumătru-meu de tămîie. Dar lasă asta... hai în oraş cu mine. Azi, intrînd la stareţul, am făcut o faţă turcească... am spus că-mi trebuieşti tu pentr-o comîndare, am minţit ca totdeauna - în sfîrşit, îţi concede societatea mea serioasă {EminescuOpVII 156} de cioclu. Noi, Ieronim, ne-om duce în oraş... ştiu într-un loc vin bun, ştii colea, om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi şi ne-om uita pe fereşti la duduci! Se-nţelege că fără... - Se-nţelege. - Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime? - Mă mir cine te-a călugărit pe tine, părinte! - Cine? Dracul. II - Contesă, voi face pe părintele D-tale să te silească ca să fi a mea. - Cine se-ndoieşte că eşti în stare s-o faci? Nimic mai natural. Vă veţi învoi amîndoi asupra preţului, ca doi oameni de onoare ce sînteţi... dar, pînă nu-ţi sunt femeie, am dreptul de a te ruga să mă scuteşti..., vei avea destul timp să mă chinui cînd îţi voi fi femeie. Frumoasa contesă îi întoarse spatele şi se uită din fereastă pe uliţă. Ea începu să rîdă, căci văzu pe un bătrîn mucalit silindu-se a tăia feţe evlavioase pentru a impune trecătorilor. Ieronim şi Onufrei stăteau în uliţă; Onufrei, numărînd metaniile ce le ţinea în mînile unite pe pîntece, Ieronim c-o faţă de-o nobilă seriozitate. Marchizul Castelmare se uită lung şi sălbatic asupra acelei copile ce-i dispreţuia amorul, apoi ieşi trîntind uşa după sine. - Ce frumuşel e călugărul cela, şopti contesa zîmbind. Şi ce mucalit bătrîn... Pare un paiazzo într-o rolă de intrigant. Ce nobile trăsături are tînărul... pare un demon... frumos, nepăsător. Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în "Căderea îngerilor"... dac - am putea pune mîna pe călugăr... - Maiestre - strigă ea tare, apropiind două scaune de fereastă. Intră un bătrîn, s-apropie de copilă c-o întrebare pe buze. - Vino lîngă mine... Şezi ici... Ia te uită la acel călugăr tînăr. Ce frumos demon în "Căderea îngerilor", nu-i aşa? - Ce frumos Adonis în "Venus şi Adonis" zise pictorul surîzînd, d-ta Venus, el Adonis. - Asta-i prea tare. Francesco îi apucă mîna într-a sa şi apropie gura de fruntea ei frumoasă. - Eşti copilă - zise el încet - şi de ce nu? Tu vrei să iubeşti... Vrei dar ca un bărbat pe care nu-l iubeşti, acel Castelmare, să te ia de soţie. Ştii că sunt bogat, ştii că te iubesc ca pe fiica mea... ştii că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti preţul ce-l cere, căci e sărac, desfrînat, jucător... şi că nu-i o altă cale ca să scapi de nenorocire decît fugind de această casă. Vrei un părinte?... Iată-mă... Vrei o casă? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara?... Iată-l... Şi cu toate astea ai fi în stare să scapi din mînă cel mai frumos model de pictură?... - Dar bine, n-o s-alerg eu după el. - Vrei s-alerg eu după el? - Ei, nu... - Ei da... Şi astfel se şi repezi spre uşă. L-ar fi oprit... nu-i venea... să nu-l oprească... nu se cădea. Ea nu făcu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de faţă. Pictorul ieşi. Ea rămase-n confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era... Inima tremura în ea. Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea! Faţa ei era de-o albeaţă chilimbarie, întunecată numai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de un albastru întuneric cari sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puţin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rotundă şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atît de nobilă, atît de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mîndrie, astfel cum şi- ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gîtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gîtul lui Antinous. {EminescuOpVII 157} Ea-şi culcă capul într-o mînă şi privi la acel tînăr călugăr cu o indefinibilă, resignată dorinţă. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decît de glumă, a cărei realitate, ce-i drept, i-ar fi şi plăcut. Ce întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire... cum ar fi dorit... ce ar fi dorit..? Ah! cine o spune, şi care limbă e-ndestul de bogată ca să poată esprima acea nemărginire de simţiri cari se grămădesc nu în amor însuşi, ei în setea de amor. Ea visează în fereastă... şi viseze numai... III Euthanasius cătră Ieronim Este o frumuseţe de zi acum cînd îţi scriu şi sunt atît de plin de mirosul cîmpiilor, de gurele înmiite ale naturei, încît pare că-mi vine să spun şi eu naturei ceea ce gîndesc, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, incunjurată din toate părţile de stînci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încît suflet de om nu poate şti acest rai pămîntesc unde trăiesc. Un singur loc de intrare este - o stîncă mişcătoare ce acoperă măiestru gura unei peştere care duce pîn-înlăuntrul insulei. Altfel, cine nu pătrunde prin acea peşteră crede că această insulă este o grămadă de stînci sterpe înălţate în mare, fără vegetaţie. Dar cum este inima? De jur împrejur stau stîncile urieşeşti de granit ca nişte păzitori negri, pe cînd valea insulei, adîncă şi desigur sub oglinda mărei, e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată. Şi deasupra păturei de lume vegetală se mişcă o lume întreagă animală. Mii de albine cutremură florile, bondarii îmbrăcaţi în catifea, fluturii albaştri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurînd lumina soarelui. Stîncile nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer numai, dar ce bucată! Un azur întunecos şi transparent, şi numai din cînd în cînd cîte un nourel alb ca şi cînd s-ar fi vărsat lapte pe cer. În mijlocul văii e un un lac în care curg patru izvoare cari ropotesc, se sfădesc, răstoarnă pietricele toată ziua şi toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văiei şi, prin depărtare, prin iarba verde, pe costişe de prund, le vezi mişcîndu-se şi şerpuind cu argintul lor fiind, aruncîndu-se în braţele bulboanelor, apoi repezindu-se mai departe, pînă ce, suspinînd, s-adîncesc în lac. În mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului şi răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o-n casă, şi prisaca mea. Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine. Lucrez toată ziua cîte ceva. Ştii că-n tinereţea mea am fost sculptor. De aceea, după ce-am netezit granitul peşterei, am împlut suprafaţa păreţilor cu basreliefuri cum le împli tu cu schiţe. Deosebirea-i că sculptura e goală, prin urmare chipurile ce le sculptez, asemenea. Pe un părete e Adam şi Eva... Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă... Nici unul din ei nu ştie încă ce însemnează iubirea... ei se iubesc fără s-o ştie... formele sunt virgine şi necoapte... în expresia feţei am pus duioşie şi nu pasiune, este un idil liniştit şi candid între doi oameni ce n-au conştiinţa frumuseţei nici a goliciunei lor. Cu totul altfel e "Venus şi Adonis". Venus e numai amor. Ea-şi pleacă capul ei îmbătat de pasiune pe umărul acelui tînăr femeieşte - frumos, înamorat de sine, şi el se uită furiş la formele perfecte ale zeiţei ce-l fericeşte. El joacă rolul unei fete pe care amantul ar fi descoperit-o. În genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă. Bărbatul e fireşte agresiv, va să zică natura se repetă în fiecare exemplar în astă privinţa şi excepţiile ei sunt tocmai femeile agresive. Este o nespusă gentileţă în modul cum o femeie ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat şi mai copil de cît ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizane, de femei a căror experienţă este călăuza amorului, ci tocmai de agresiunea inocenţei femeieşti. De aceea sculptez acum, tocmai pe păretele cel mai alb, pe Aurora şi Orion.. Ştii că tînăra Auroră răpeşte pe Orion, de care se-namorase însăşi cruda şi vergina Diana, şi-l dusese în insula Delos. În faţa Lui Orion exprim acel fond de întuneric şi mîndrie care-l vezi mai în faţa tuturor tinerilor, în Aurora, acea veselie nestinsă a fetelor tinere, - a sculpta agresiunea în o asemenea faţa este greu... {EminescuOpVII 158} Îmblu la şcoală. Ştii la cine? La albinele mele. Am părerea cu toate ideile ce plutesc. Pe suprafaţa mesei oamenii sunt ca şi creţii ce aruncă o manta pe un corp ce se mişcă. Ele sunt altceva decît mişcarea corpului însăşi, deşi atîrnă de la ea. Mai întîi statul albinelor. Ce ordine, ce măiestrie în lucrare. De-ar avea cărţi, jurnale, universităţi, ai vedea pe literaţi făcînd combinaţii geniale asupra acestei ordine ş-ai gîndi că-i făptura inteligenţei, pe cînd vezi că nu inteligenţa, ci ceva mai adînc aranjează totul cu o simţire sigură, fără greş. Apoi coloniile. În toată vara vedem cîte două sau trei generaţii colonizîndu-se din statul matern, şi ceea ce ne bucură este lipsa de fraze şi rezonamente cu care la oameni se-mbracă această emigrare a superfluenţei locuitorilor. Apoi revoluţiile. În tot anul o revoluţie contra aristocraţiei, a curtizanilor reginei, - minus contractul soţial, oraţiunile parlamentelor, argumente pentru dreptul divin şi dreptul natural. Dar, vei răspunde, părinte, duci idei şi cugetări în natură după analogia împrejurărilor omeneşti, judeci aşadar organizaţiile de stat ale animalelor numai întrucît le vezi asemănătoare cu cele omeneşti şi încifrezi lumea noastră în lumea lor. Nu. Oamenii înşii duc o viaţă instinctivă. De obiceiuri şi instituţiuni crescute pe temeiul naturei se lipesc religii subiective, tocmai acomodate cu strîmtoarea de minte a celor mai mulţi oameni. Asta merge multă vreme astfel. Te naşti, te-nsori, faci copii, mori, tocmai aşa ca la animale, numai că în loc de uliţa satului, unde paradează Donjuanii patrupezi, există la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimuţe cu monoclu adulmecînd femelele. ş-i astfel trec multe bucăţi de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ţi se argumentează excelenţa acestei lumi, şi mori apoi fără ca cineva să mai întrebe după acea muscă care ca învăţat a produs maculatură ştiinţifică ori, după împrejurări, a predicat, a agitat, ş. a. m. d. Şi poate din cînd în cînd îţi vin momente de luciditate în care priveşti ca trezit din somn şi vezi deodată cu mirare c-ai trăit într-o ordine de lucruri strict organizată fără ca s-o ştii sau s-o vrei aceasta. Şi această minte, care în turburea şi pustia împingere şi luptă a istoriei oamenilor, a istoriei unui ce elementar, are din cînd în cînd cîte o fulguraţiune de luciditate, această lecuţă de nonsens să vorbească şi ea? Să aibă vro influenţă, să însemneze ceva, să încifreze ceva în natură, ea care nu-i decît o incifratiune, a aceleiaşi naturi? Nici vorbă măcar. Astfel vedem în marile migraţiuni ale popoarelor, unde fiii minoreni ieşeau din ţară pe cînd stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Doctrinele pozitive, fie religioase, filozofice, de drept ori de stat, nu sunt decît tot atîtea pleduarii ingenioase ale minţii, ale acestui advocatus diaboli care e silit de voinţă ca să argumenteze toate celea. Acest advocat e silit să puie toate într-o lumina strălucită şi, fiindcă existenţa este în sine mizerabilă, el e nevoit să împodobească cu flori şi c-o aparenţă de profundă înţelepciune mizeria existenţei pentru a înşela în şcoală şi în biserică pe tucanii cei mici, cari intră abia în scenă, asupra valorii vieţei reale. Pentru lucrătorii statului onoarea, pentru soldaţi gloria, pentru principi strălucirea, pentru învăţaţi renumele, pentru proşti cerul, şi astfel o generaţiune înşală pe cealaltă prin acest advocatus diaboli moştenit, prin acest sclav silit la şireţie şi sofisme, care aicea se vaieră ca popă, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamentează ca advocat, dincolo taie feţe mizerabile ca cerşitor. Iată ce învăţ eu de la dascălii mei, de la albine - în şcoală la ele văd că suntem umbre fără voinţă, automaţi cari facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să nu ne dezguste, avem această mînă de creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu... Aceasta-i o înşelare de sine în care mulţimea de probabilităţi e confundată cu ceea ce suntem siliţi a face. Viaţa internă a istoriei e instinctivă viaţa exterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază şi, cum de pe haina de mătasă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stă cu istoria însăşi. Eu, mulţumită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Ştiu că tu eşti pîn-acum frate laic. Nu te călugări... nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un tînăr cuminte. Am fost săhastru, nu călugăr. Aş vrea ca cineva să-mi ieie locul în această săhăstrie, căci sunt bătrîn şi poate curînd să-mi bată ceasul mîntuirei. Vină tu, dar numai după ce voi muri... pe cît trăiesc scuteşte - mă. Am trebuinţă de singurătate. Bătrîneţa este o moarte înceată, ce încet bate inima mea acum, ce iute bătea înainte {EminescuOpVII 159} de 60 de ani... Şi într-o zi va bate din ce în ce mai încet, apoi va înceta, căci s-a sfîrşit untdelemnul candelei. Ştiu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă. Voi adormi... de nu m-aş trezi numai iar... Îţi sărut fruntea,? f?? e? efa??? Euthanasius. IV Cezara, curioasă şi neastîmpărată, cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pînză, o ridică şi se uită cît înaintase lucrarea "Căderei îngerilor". Cu faţa de-o senină seriozitate întindea Archangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi ochii lui albaştri străluceau parecă de putere şi energie. Braţu-i se întindea spre chaos... aripele lungi şi albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor şi deasupra frunţii se-ncovoia un cerc de stele. Fondalul era chaos, în sus străbătut pe ici pe colea de cîte - o stea murind, în jos întuneric. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenuşie de loc gol pentru figura demonului urmărit. Ea auzi paşi în tindă. Un paravan ascundea patul artistului... ea s-ascunse după el... şezu pe pat... şi se uită... Intră Francesco cu tînărul călugăr. Inima-i bătea în păreţii pieptului de credea că voieşte să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul şi locul ce are să- ocupe chipul său pe acea pînză; apoi intrară amîndoi alături... Cezara nu se mişca din loc... tăcea ca peştele. Francesco reveni, îşi căută paleta, lăsă peste fereastă o perdea de mătasă încît camera se împlu de un aer vioriu... aşeză la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, uşa cabinetului se deschise... şi... Cezara era să răcnească... dar îşi astupă gura c-o mînă şi cu alta ochii. Rămas-a mîna Cezarei tot la ochi? Sînii îi crescuse într - atîta de bătăile inimei încît îi sărise un bumb de la pieptarul îngust de catifea neagră... dar cine ştia că inima ei o să aibă asemenea turburări? Ea-şi desbumbă pieptarul, sînii ca zăpada se eliberară din închisoarea de catifea şi ea răsuflă adînc, deşi încet. Apoi îşi puse iute mîna iar la ochi, pînă ce i se răcori sufletul... apoi ridică un deget,... cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete... Văzu un cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură... Răsuflînd din ce în ce mai liniştit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mîndria şi nobleţa... Mînele ei îi căzură-n jos, căci era obosită, dar nu sătulă de-a privi. Penelul pictorului zbura pe spaţiul gol ce şi-l lăsase pe pînză şi sub mînă-i se născură formele modelului, din sus în jos, pînă la umeri, pe cari pictorul schiţă două lungi şi strălucite aripi negre... Şedinţa era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal ca un Apoll în semiîntunericul vînăt al odăii, pe care pictorul îl făcuse prin mijlocul perdelei pentru a nimeri tonul fundamental al figurei. - Ieronim! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se spărie la aceste sunete. Îi veni ideea ciudată că pictorul are de gînd să deie paravanul într-o parte... atunci ea era descoperită... cu toaleta ei dezorganizată, cu părul vîlvoi, cu ochii aprinşi în cap şi cu faţa roşie ca sîngele... Dar nu era asta. Pictorul zise: Voi să schiţez faţa. Trebuie să te fi îndoit vreodată în viaţa ta de ceva. Reaminteşte-ţi acea situaţie, ca să văd ce expresie va lua faţa ta. Ieronim îşi rechemă în minte scrisoarea bătrînului Euthanasius şi o zîmbire rece îi descleştă buzele. - Da, da! asta-i expresia! zise Francesco. Ochii lui se entuziasmară şi penelul schiţă în fugă acele trăsături de-o dureroasă amărăciune în faţa întunecatului geniu. - Cum reamintirea îi schimbă astfel faţa, gîndi Cezara, şi o duioşie liniştită îi împlu sufletul... Ea nu mai era aceeaşi. Din tremurătoare deveni lină - acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet... Îi venea să plîngă acum... buzele ei se descleştară c-o dulce expresie de durere şi de amor, ea-şi înclină capul în perini şi-şi închise ochii. Simţea că plînge fără să vreie. - Mi-ar trebui cîteva şedinţe, zise Francesco. Cezara-şi deschise ochii, dar... Francesco trăsese perdeaua şi ea-l văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea {EminescuOpVII 160} plină a soarelui. Îşi astupă iar ochii şi auzi cum pictorul şi Ieronim se depărtară. Ea sări repede, tiptil, încet, se repezi pe uşă afară în buduarul ei, s-aruncă pe pat şi-şi ascunse faţa în perini. Cînd Francesco intră în odaia ei, ea s-aruncă de gîtul lui, îl strînse spasmotic, îl desmierdă, îl sărută... - Ce-i copila mea? - Nimic. - Îţi place? Ea şopit ceva neînţeles, cu ochii pe jumătate închişi. V Cezara cătră Ieronim Iartă dac-o femeie îţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tînără, căci ştiu că sunt frumoasă. Dar... tu eşti atît de mîndru, ştii a privi atît de rece... Cum aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea - iubite! De ce să mai îmbrac amorul c-un văl... cînd te iubesc, cînd aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colţ al casei în care va dormi, să suferi ca să am perina pe care se va odihni capul tău. Vezi tu ce copil umilit este amorul. Tu vezi, sunt ca o femeie de defăimat; dar cugetă un lucru, că aş fi un miel, că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu. Ştiu eu cum e inima ta? Vin de-mi spune cum este... ce se petrece în acea cămăruţă unde aş vrea să locuiesc eu, numai eu. Şi ştii tu cum mă cheamă? Cezara ............................................................................................... Ieronim cătră Cezara Că eşti frumoasă, cred; că mă iubeşti, îţi mulţămesc; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar ferici, mă face să fiu în stare de a-mi jertfi viaţa pentru tine, deşi te-nşeli cînd crezi că amorul tău de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire şi fericirea ce mi-o oferi, venin. Că n-o ştii aceasta e o-mprejurare care te face adorabilă. Dac - ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar arăta această lume în care tu cauţi şi speri a găsi ce nu-i în ea. Tu zici să te iubesc. Dacă te-aş putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar dacă suspin, dacă doresc... n-aud eu din toate părţile aceleaşi suspine, aceleaşi doruri... ordinare; căci care-i scopul lor? Reproducerea în muşinoiul pămîntului de viermi noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept, pe cari le îmbracă cu lumina lunei şi cu strălucirea lacurilor, aceleaşi sărutări, pe cari le asamănă cu zuzurul zefirilor şi cu aiurirea frunzelor. Priveşte-ţi-i acei tineri cu zîmbiri banale, cu simţiri muieratice, cu şoapte echivoace - vezi acele femei voluptoase mişcîndu-şi buzele, - vezi! împrejurul acestui instinct se-nvîrteşte viaţa omenirei... Şi eu să cad în rolul lor?... Să cerşesc o sărutare? Să fiu sclavul tău, să tremur cînd îţi vei descoperi sînul... sînul care mîni va fi un cadavru şi care, după fiinţa sa, este şi astăzi? Să-ţi spun minciuni ca să petrec mintea ta uşoară, să mă fac o păpuşă pentru... cine o şi mai spune pentru ce? Nu! nu mă voi face comediantul acelui rău care stăpîneşte lumea; mi-e milă de tine, de mine, mi-e milă de lumea întreagă. Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scîntei, decît să animez cu el o simţire pe care-o cred nu numai culpabilă, ci ordinară... Lasă-i să se mîngîie în simţirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit; eu voi trece nepăsător prin aceasta viaţă, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!... numai nu ca ei. Sîmburele vieţei este egoismul şi haina lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, cînd mă sui pe o piatră-naltă, îmi pare că în creţii mantalei, aruncate pe umeri, am încremenit şi am devenit o statuă de bronz pe lîngă care trece o lume ce ştie că acest bronz nu are nici o simţire comună cu ea... Lasă - mă-n mîndria şi răceala mea. Dacă lumea ar trebui sa piară şi eu aş putea s-o scap printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară. De ce vrei tu să {EminescuOpVII 161} mă cobor de pe piedestal şi să mă amestec cu mulţimea? Eu mă uit în sus, asemenea statuei lui Apoll... fii steaua cea din cer, rece şi luminoasă! şi atunci ochii mei s-or uita vecinic la tine! I. .................................................................................................................................. Ieronim părăsise monăstirea după sfatul lui Euthanasius şi trăia într-o chiliuţă din oraş, pe care şi-o împodobise cu flori şi cu schiţe zugrăvite de el. In această sihăstrie primea adesea vizitele lui Francesco. Într-o zi el îi arătă acestuia scrisoarea Cezarei. - Ai de gînd să zici ba? - Iată ce zic - răspunse, arătînd scrisoarea sa. - Fă ce vrei - dar astăzi vino-n atelierul meu, căci tabloul mi-i gata. Plecară şi veniră - la Cezara acasă. - Cezara, recomandă Francesco cînd intrară. - Cezara? murmură Ieronim şi se uită serios în faţa bietei fete. Ieronim se aşeză în colţul unui divan... Francesco ieşi, iar Cezara... s-aruncă la picioarele tînărului, cu mînile unite. - O! zise ea încet, ca şi cînd s-ar fi temut de ceea ce zicea, şi apucîndu-i o mînă o duse la buzele ei, poţi suferi amorul meu? să-l suferi numai... căci nu pretind să mă iubeşti; dar să te laşi iubit... Am auzit că eşti urîtor de femei şi am desperat iubindu-te... El o ridică încetinel de la pămînt şi o aşeză lîngă el. - Drept vorbeşti!? întrebă zîmbind. Ea-şi plecă fruntea în jos. Văzuse zîmbetul lui şi văzuse destul pentru a nu spera. Ah! gîndi în sine, ce plăcere poate găsi un om ca el într-o păpuşă uşoară, într - această mască de ceară a mea? Se înţelege... Altul s-ar simţi măgulit, el nici măgulit nu-i... O altă femeie, mai mîndră de frumuseţa ei, ar fi ieşit vînată de mînie şi jignită de moarte din casă. Nu se oferă o femeie spre a fi refuzată. Ea? Era tristă. Şi el, cu cît o privea mai mult, cu atîta o găsea mai frumoasă. Avea milă de ea, deşi nu voia să-i inspire speranţe deşerte, precum ar fi făcut altul în locu-i. - Nu că nu eşti frumoasă, Cezara. Să vorbim încet... Te voi numi tu, căci mi-eşti scumpă, deşi nu te iubesc în feliul în care aş dori eu însumi. Ascultă. Eu n-am iubit niciodată şi poate nici nu sunt în stare. Dar un lucru crede. Nu iubesc pe nimeni dar, dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii a mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine, care poate ar deveni amor... Dacă... dacă nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu ştiu cum să-ţi descriu simţirea ciudată care-mi răceşte inima, adică nu mi-o răceşte atîta cît mi-o face somnolentă. Nu am dorinţe şi tu m-ai învăţat de a le avea... Îţi pare ciudat asta... dar şi mie. Pare-că te-aş săruta... dacă nu m-aş teme că mi-ai da sărutarea înapoi; parcă te-aş iubi... dacă ai fi murit! - Sunt femeie... am crezut că sunt frumoasă... n-o mai pot crede... am crezut că am dreptul de a despreţui amorul unui om ce mă iubeşte... mi s-a răsplătit cumplit acest dispreţ cu aceeaşi măsură. - Cezara, zise el... mă laşi tu să cuget asupra acestui lucru? Am o inimă şi o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămîne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii; nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile ea pătrunde în fundul capului ş-atunci devine, prin altele ce le-a fi găsind acolo, adîncă şi înrădăcinată. Cezara... simţirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om căzînd mort pe uliţă şi momentul întîi nu-mi face nici o impresie... abia după ore reapare imaginea lui şi încep a plînge... Urma rămîne neştearsă în inima mea. Tu spui să am milă de tine? Eu îţi zic: ai milă de mine... căci, dacă vreodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor. Tu nu mă-nţelegi, numai simt că amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit este simpatia... aceasta o ai întreagă. Iubeşte - mă de voieşti, dacă - lasă să-ţi spun acest dulce cuvînt - dacă ai îndurarea s-o voieşti. Tu gîndeşti că eu nu te-aş putea iubi? Te înşeli... Lasă-mi numai timp... ca icoana ta să pătrundă adînc în inimă, {EminescuOpVII 162} să mă familiarizez cu această idee, eu care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea... şi gîndesc cumcă tot aş putea nebuni iubindu-te. El o sărută pe frunte şi ieşi... Ea luă un joc de cărţi şi le meni, ca să vadă dac-a veni mîni, şi zise înşirînd cărţile: - Dac-a veni mîni l-oi iubi, dacă n-a veni, atunci... asemenea l-oi iubi. VI Puindu-şi odată în minte de-a lua pe Cezara vrînd - nevrînd, lui (Castelmare) îi erau toate mijloacele binevenite, deşi nu dispunea de multe, căci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, cît îl servea inteligenţa, el cerca a descoperi dacă nu cumva copila ar avea vreun amor. Deşi Ieronim nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, îi plăcea să asculte de ea ca un copil de sora sa mai mare, şi ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce-o avea asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de fior fără de înţeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor - căci, deşi-i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dînsa. În asemenea resuveniri în cari el se juca cu imaginea-i prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare. Simţea un ghimp în inimă cînd ea era faţă - nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţei sale şi singura fericire a unui caracter mulţămit, fără amor şi fără ură. - Dacă mi-ar da pace - gîndi el în sine - totuşi ar fi cum ar fi. Atunci aş ţinea-o de mînă - atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane... Pare-că părul ei e o spumă de aur, atît de moale-i... şi faţa ei se polieşte într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă cît lumea pace... mereu mă gîtuie... mă sărută - şi zice c-o iubesc. Altfel... e chiar frumoasă... Bărbia se rotunzeşte ca un măr... guriţa cîteodată parcă-i o cireaşă... şi ochii! Numai de nu i-ar apropia de ai mei... îmi atinge genele şi mă-nfioară. Atunci nu mai văd ce frumoasă e... o negură îmi întunecă ochii... aş omorî - o... Ce ştie ea că mă chinuie. Şi azi îmbla prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea, ca un privaz, părul negru şi uscat acea frumoasă şi ostenită faţă de marmură. Pleoapele pe jumătate lăsate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos şi demonic albastru şi cu toate acestea dezgustaţi; buzele-ntredeschise arătau o energică durere şi numai gîtul se-ndoia cu mîndrie, ca şi cînd nu şi-ar fi pierdut-o sub greutatea vieţii. - Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunei, cari se furişau prin întunecoasa verdeaţă a copacilor. El şezu pe o bancă, cu mînile unite şi lăsate preste genunchi, cu fruntea plecată şi părul risipit preste ea, gîndea lucruri de care nu-şi da sama şi numai luna lunicînd printre nouri împlea noaptea de vis. S-auzi un foşnet uşor care-l trezi... Era ea. Cum se schimbase acum? Faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunzea vădit, sînii ei erau mai plini, numai roşaţa din obraz dispăruse, făcînd loc unei palori care-i da un aer de nespusă blîndeţă. Ochii nu mai aveau acea sălbatică şi noptoasă strălucire în adîncimea cărora fulgera întunecosul amor şi întunecoasa dorinţă... ci, limpeziţi, nespus de adînci, te-ai fi uitat zile întregi în ei. Linişte şi o melancolică pace era în adîncimea lor... Şi în acea faţă atît de palidă, plină dar tristă, surîdea suferitor oarecum gura de purpură... o roză a Ierichonului, a cărei frumuseţă nu se trece. Ea s-- apropia încet prin aleele străbătute de seninul nopţii, pe cărările albe zugrăvite de umbrele mrejelor de frunze. Ea-l văzu dar nu-şi grăbi pasul. Îi ghicise ea caracterul? Poate. El stătea locului şi se uita lung la ea cum s-- apropia încet, asemenea unei lunatice... ca-n somn. El, rezămîndu-se pe spata băncei, îşi lăsă bărbia pe mînă şi se uita uimit, cu ochii strălucitori, la strălucitorul ei chip ce s-- apropia. Ea şezu alături cu el. Nu-i atinse mîna - nimic. Luna o polia frumos şi ea era îndestul de vicleană spre a se lăsa muiată-n întreg de această dulce şi voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi îşi întinse mîna şi apucă încet mînuţa ei fină şi rece. Ah! - gîndi, şi un ce nemaisimţit îi trecu prin inimă... cum îmi place acum. Acum se lipi de chipul ei mlădios şi uşor şi, plecîndu-şi gura la urechea ei, îi şopti lin - deşi cu glasul plin de înfocare {EminescuOpVII 163} Priveşte luna miezei - nopţii - frumoasă ca un copil de patrusprezece zile şi - rece... Nu simţi tu c-a încetat toată durerea vieţei, orice dorinţă, orice aspirare în privirea acestui tablou din care faci şi tu parte... Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată... Nu ştii tu că eu te iubesc...? Ea se-nfioră, dar tăcu. Priveşte asupra oraşului întreg, pe acest amestec strălucit de palate şi domuri, vezi cum, ajunse de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vîrfurile turnurilor şi pînzele de la corăbii pe rîu. Şi cu toate acestea centrul acestui tablou eşti tu!... Nu s-aude nimic... de cît departe-n vro grădină privighetoarea. Şi tu priveşti tăcută şi nevinovată asupra acestei lumi... Tu, regină a sufletelor - nu eşti curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul? tînără ca luna plină, iubită ca o Dumnezeire? Priveşte... strada aceea strîmtă şi întunecoasă, numai într-un singur colţ îi taie umbra o dungă de lumină, dar în acel loc pare c-a nins... Vino cu mine..., vino... Voi da-ntr-o parte perdeaua din fereastra odăii mele şi vom privi toată noaptea la ceruri... Ah! te iubesc!... o văd prea bine că te iubesc! El o strînse cu atîta putere încît se-ncleştase amîndoi într-o îmbrăţoşare lungă şi nervoasă. Apoi el recăzu obosit de-o simţire nemaicunoscută pe spata băncei, îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată. Luna-l bătea drept în faţă, Cezara veni drept înainte-i, se-nclină asupră-i, se ţinu cu amîndouă mînile de spata băncei şi-l sărută cu ochii pe jumătate închişi de nenumărate ori. El nu simţea nimic... asemenea unui copil ameţit de somn pe care mama îl desmiardă. S-auzi o foşnire în frunzele unui tufari. D-zeule! gîndi ea speriată. Dacă m-ar fi văzut cineva? Poate Castelmare. Sărmanul copil! Cum se va întoarce el acasă? Acest om poate să-l pîndească. Ea-l lăsă un moment să se trezească... apoi îl întrebă lin, ca şi cînd n-ar fi vrut să-i întrerumpă decît încet gîndirile lui. - Ştii să mînuieşti sabia? - Da! zise el. - Să-ţi aduc o sabie - nu-i aşa? - Da... Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă pe care i-o încinse. - Dulcele meu sloi de gheaţă - tu, marmură, tu! - Dă-mi pace, Cezara. Îmi vine să mor. - Nu, nu!... mergi acasă... Să nu ţi se întîmple nimica pe drum... gîndeşte la Cezara. Nu se putu opri de a-i lua capul între mîni şi de mai a-l săruta odată... tare şi cu zgomot. - Acuma mergi! Te rog. - De ce mă rogi? - Pentru că te-aş ucide de-ai mai rămînea. Ea-l duse pîn-la un hăţiş şi-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse şi, îmbrăţoşînd un trunchi, zise încet şi c-un fel de ciudă: Ieronim! Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac, apoi se duse-n odaia ei şi, rupîndu-şi cu furie pieptarul, încîlcindu-şi părul atît de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecaţi de lacrimi şi cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat si şoptea încet, foarte încet şi înecată de suspinuri, cuvinte nepomenit de dulci şi desmierdătoare printre cari străbătea numai un nume pronunţat mai tare... Ieronim. Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-- apropia de strada strîmtă, aerul nopţii îl trezise şi, de-o natură mult mai puţin senzuală decît ea, el rămăsese numai cu convingerea cumcă o iubeşte, El trecu prin strada întunecoasă cu pasul lui uşor, la care se cunoştea, ca să zic, elastica greutate, precum se simte la pasul unui cal de rasă; cînd auzi în urmă-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, şi recunoscu că-i a lui Castelmare. El se opri şi se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul... Castel mare sosi... Tăcere. Ieronim plesni cu vîrful sabiei într-un zid şi, la scăpărare, se recunoscură ambii rivali. În acelaş moment, fără să fi schimbat vro vorbă, săbiile începură a se crucişa, apoi s-auzi un gemet... O cădere grea pe pavagiul stradei; una din cele două umbre dispăru într-o casă... cealaltă rămase mută. {EminescuOpVII 164} VII Ieronim se-ntinse pe patu-i şi dăduse-ntr-o parte perdeaua de la fereastă spre a se uita cum luna apunea în rîu, făcînd parcă din suprafaţa lui un drum moale si luminos... Auzi bătînd încet în uşă. El se sculă şi deschise. Era pictorul. - Tinere, zise el, trebuie să fugi cît mai curînd din oraş. - De ce? - Ai omorît pe Castelmare. - Ştiu. - Ştii. Dar ceea ce nu ştii e ca el e moştenitorul lui Podesta din acest oraş, că duelele sunt oprite si că poţi ajunge-n spînzurătoare. - Şi? - Şi? Ieronim, adause bătrînul molcom, mi-ar părea rău de capul tău. Afară de aceea mai ai o consideraţie... Iat-o. Îi dete o hîrtie mizgălită în linii strîmbe. Cezara cătră Ieronim Fugi te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare, înăbuşit de sînge, au zis oamenilor să-l aducă la noi. A povestit cui îi datoreşte rana sa. Fugi... te rog! Pot să te urmărească încă-n astă noapte. Ce-i şi mai trist: contele voieşte să se logodească cu mine în starea în care se află şi nu am nici o putere de-a rezista! Dar te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea. Rămîind aici, nu m-ai scăpa, ci m-ai face numai să mor de îngrijire.. poate că... ah! unde-i o speranţă de care să mă ţin?... nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic... Ţi-aş zice: vino la mine şi nu pot. Să te pierd, pentru a te mai vedea o dată? Poate că vreo întîmplare neprevăzută să mă păstreze pentru tine... poate contele să moară... îi doresc moartea... te iubesc! Nu, nu! nu crede că te iubesc într-atît încît să-ţi zic să rămîi... Adio... Ieronim ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră pe ţărmul rîului, unde Francesco i dădu barca lui. El îmbrăţoşă pe bătrînul amic, desprinse barca de ţărm, se sui şi pluti în josul rîului pînă ce, ajungînd pe luciul mării, aruncă cîrmă şi lopeţi în apă, se culcă în barcă şi adormi adînc. A doua zi soarele era sus cînd îşi deschise ochii... El văzu că barca lui se înţepenise între nişte stînci... Soarele stăpînea cerul şi împlea sînul mării cu lumină. La malul continental el văzu răsărind din stînci pădurene o monăstire veche prin al cărei cerdac cu stîlpi îmblau cu pas regulat şi încet călugăriţe. O grădină unită cu murii monastirei se-ntindea pînă jos la poalele mării. El se desculţă şi, sărind de pe o piatră pe alta, cercetă stîncosul său imperiu, dădu de un izvor de apă dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri. Intră în peşteră... o răcoreală binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soarele l-arsese în somn... Merse mereu înainte... peştera se lungea din ce în ce şi devenea tot mai întunecoasă. Deodată văzu ca o zare de senin, dar îi păru că-i scapără. Văzînd însă că ea nu pierea, el s-apropie şi văzu o bortă cît ai băga mîna, care corespundea undeva... se uită... văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă. Cercă să mărească borta cu puterea mînilor, dar era un granit greu de înlăturat; numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni - bolovanul se întoarse ca în ţîţîni şi lăsă o mică intrare pe care o putea trece tîrîndu-se. El intră repede, împinse bolovanul la loc şi, cînd îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumuseţea priveliştei. Stînci urieşeşti erau zidite de jur împrejur, una peste alta pîn-în ceriuri şi-n mijlocul lor se adîncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o altă insulă pe care stăteau în şiruri stupii unei prisăci. - E insula lui Euthanasius, gîndi el uimit, şi păşea încet, minunîndu-se la fiecare pas. Pînă şi insectele erau îmblînzite în acest rai. Fluturii, albaştri, auriţi, roşii îi acoperiră părul lung şi negru, încît capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor; iarba îi ajungea pînă la piept, măzărichea punea lanţuri înflorite picioarelor... o căldură, un miros pătrundea raiul. El s-apropie de lac şi, trecîndu-l pe unde era vad, veni în insulă. Albinele încunjurară {EminescuOpVII 165} bîzîind pe noul şi tînărul împărat. S-apropie de peştera ce ştia că trebuie să fie pe această insulă; o găsi într-adevăr sculptată-n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură, patul, un ulcior cu apă; dar bătrînul lipsea. Pe o mescioară era o foaie scrisă: Simt că măduva mea devine pămînt, că sîngele meu e îngheţat şi fără cuprins, ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămîne decît urciorul de lut în care au ars lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui pîrîu; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele... în palmele-mi întoarse spre izvorul vieţei, "soarele", viespii să-şi zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Rîul curgînd în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrîn rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată. Ieronim privi păreţii sculptaţi, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap şi, mirosind apa din ulcior, văzînd că ea-i răsuflată, presupuse că bătrînul trebuia să fi murit. Astfel el, moştenitorul firesc al acestui locaş de pace, răscoli cărţile, cari erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere; scrierile moşneagului, în cari fiecare cugetare (era un monogram al acestui cap adînc şi fericit şi a căror rezonanţă era atît de mare încît fiecare construcţie trezea o lume de cugetări şi analogii în capul tînărului. Se familiariză în curînd cu micul lui imperiu, era ca acasă, îngrijea de straturile grădinei şi de stupi, îmbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei. Adesea, în nopţile calde, se culca pe malurile lacului, acoperit numai c-o pînză de in - ş-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl adînceau într-un somn atît de tare şi fericit, în care trăia ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă. VIII În ziua în care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchizul Bianchi, muri în mijlocul păharelor şi a comesenilor săi. Cînd ea-l văzu întins pe pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi, ea se răzimă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru care nu-şi trăise decît sie şi care, spre a-şi împlini patime ce aveau să aibă acest sfîrşit, era s-o vîndă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l ura mai mult în lume. Cînd Castelmare se prezintă, începu s-o mîngîie. "Contesă, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decît mine, viitorul d-tale bărbat". - Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de a fi viitorul meu bărbat - sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă. Vei bate iar la uşa mea după un an. Castelmare ieşi, aruncîndu-i o ultimă privire de ură neîmpăcată. - Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul, unde era espusă urmăririlor crudului ei adorator, şi să se retragă la o monăstire de călugăriţe în apropiere de cîteva ore - unde ea se şi duse după înmormîntarea tatălui ei. Ea slăbise de grijă... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cît că barca lui Francesco, în care el pornise pe mare, se găsise sfărîmată la ţărmuri, astfel încît ea-l crezu înecat de mult. În zidurile liniştite ale monăstirei ea se găsi pe sine însăşi. Chilia ce i se rînduise era cu fereasta-nspre grădină şi mare; şi adesea, trăgînd zăvorul la uşă ca să nu fie supărată de intrarea nimănui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor depărtate, la prăvălatica grădină, frumoasă şi sălbăticită. Alte dăţi, pierzîndu-se prin aleele umbroase, se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi adîncită în dorul ei fără de speranţă. În zile calde ea se dezbrăca şi, lăsîndu-şi hainele-n boschet se cobora, la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tînăra delicateţă, moliciunea copilăriei era întrunită cu frumuseţa nobilă, coaptă, pronunţată a femeiei. Prin transparenţa unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii şi cînd piciorul ei atinge marea, cînd simte apele muindu-i corpul, surîsul devine iar sălbatic, cu toată copilăria ei; în luptă cu oceanul {EminescuOpVII 166} ea se simte reîntinerind, ea surîde cu gura încleştată de energie, ca se lasă îmbrăţoşărei zgomotoase a oceanului, tăind din cînd în cînd cu braţele albe undele albastre. Începuse a însera şi ea iar se lăsa amorului ei cu marea, iar surîdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. Îşi golise gîtul de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sînii crescuţi în sete de amor pînă rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, avînd înaintea acestei din urmă avantagiul vieţei. S-aruncă în mare şi începu să-noate, puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stînci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm. Undele liniştite o duceau şi în curînd ajunse la stîncile din mare. Ea merse-ncetinel de-a lungul lor, răzămîndu-şi mînile de păreţii de piatra, ajunse la o peşteră din care curgea sfîşiat şi strălucind un izvor, intră mergînd de-a lungul pîrîului şi deodată o panoramă cerească se deschise ochilor ei... D-zeule! ce rai! gîndi ea. Ea merse-nainte prin iarbă, care, mirositoare, îi gîdila corpul, s-aruncă în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine... Era nebună, ca un copil, rătăcind într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzînd că soarele se înclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei cînd nu văzu nici o ieşire. Ce să fac? Cu gîndul că s-a rătăcit, îşi mai primblă ochii de jur împrejur... nicăiri o ieşire... Ah! gîndi - şi ce ar şi fi de aş petrece o noapte în acest rai fărmecat? Cine mă vede şi cine mă ştie? ....................................................................................................................................... Se făcuse noapte. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunei trecea sfîşiind valurile transparente de nouri ce se-ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pînză de neguri, apa molcomă a lacului ce-nconjura dumbrava era poleită şi, tremurînd, îşi arunca din cînd în cînd undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi. In mijlocul acestei feerii lăsate asupra unui rai trecea Cezara ca o-nchipuire de zăpadă, cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcîie... Ea mergea încet... Toate visele, toată încîntarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul... ar fi plîns! Îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lîngă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. Începu să treacă şi apa fugea rotind împrejurul glesnelor ei. Ea se uita la acea dumbravă încîntată... o dorinţă de fericire îi cuprinse sînul... era atît de însetată de amor ca copilul cel tînăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită. Cînd ajunse în dumbravă, umbra arborilor arunca un reflect albastru asupra ei, încît părea o statuă de marmură în lumină viorie... Deodată ea văzu prin arbori o figură de om... gîndea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze... şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare... era el. - Ah! gîndi ea zîmbind - ce nebună sunt... pretutindenea el, în tăcerea dumbravelor, în frumuseţa nopţii. El se apropie... El credea asemenea că are o închipuire aievea înaintea lui... O privi lung, se priviră lung. Cînd îi luă mîna... ea ţipă încet. - Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n braţe... Cezara! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii? Sau eşti tu? tu? Ea plîngea... nu putea răspunde, se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinic să ţie acel vis. - Tu eşti? chiar tu? întrebă ea cu glasul înecat, căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritoare de viaţă. Ea nu se mai sătura privindu-l... şi uitase starea în care era. {EminescuOpVII 167} CEZARA* Era-ntr-o dimineaţă de vară. Marea-şi întindea nesfîrşita-i albăstrime, soarele se ridica încet in seninătatea adînc - albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopţii, stîncele negre de rouă abureau şi se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăţi de nisip şi piatră. Din nişte colţi de stînci despre apus se ridica o monastire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetăţui, şi de după muri vedeai pe ici pe colea cîte - un vîrf verde de plop ori de castan. Acoperămintele ţuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericei, zidurile împrejmuitoare risipite şi năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-şi fondau state, de procesii lungi de gîze roşii cari se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite şi mîncate de mult îmblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozităţii decît locuinţă. In dreapta mănăstirei se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuţe albe presărate prin dungile văilor, în stînga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi cari se pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ci marea, a cărei suprafaţă era ruptă pe ici pe colea de cîte - un colţ de stîncă ce ieşea de sub apă. De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărăruşe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de muşunoaie de cîrtiţe. Pe una din cărări vedem un călugăr bătrîn mergînd spre poarta monăstirei, cu mînile unite după spate. Rasa i-e din şiac, e-ncins cu găitan alb, metaniile de lînă spînzură c-un colţ din sîn, papucii de lemn se tîrîe şi clăpăesc la fiecare pas, Barba albă i-e rară, ochii ca zărul neespresivi şi cam tîmpiţi; nimic resignat sau ascetic în el. Ajuns la poartă, trage clopoţelul, un frate îi deschide, el intră în curtea ce semăna a părăsită a mănăstirei, cu pardoseala ei de pietre pătrate pintre cari creşteau în voie fire de iarbă naltă, şi-n mijlocu-i c-un iaz ale cărui maluri erau sălbatice de fel de fel de buruiene. Brusturi mari, lumînărele, sulcină şi măzărichea care-şi ţese păturile ei de flori asupra întregei vegeţii pe care o zugrumă cu încîlciturele ramurilor. Un cerdac lung, umbrit şi multicolon răspunde c-o scară ce dă-n curte. Bătrînul deschide uşa tinzii şi se face nevăzut înăuntrul clădirei. In zidul lung şi nalt al monăstirei, privit din grădină, se văd fereşti cu gratii negre, cu ferestrele de chilii părăsite, numai una e toată-ntreţesută cu iederă şi în dosul acelei mreje de frunze-ntunecoase se văd, în oale, roze albe ce par a căuta soarele cu capetele lor. Acea fereastă, dădea într-o chilie pe păreţii cărei erau aruncate cu creionul fel de fel de schiţe ciudate - ici un sfînt, colo un căţel svîrcolindu-se în iarbă, colo icoana foarte bine executată a unei rudaşte, flori, tufe, capete de femei, bonete, papuci, în fine, o carte de schiţe răsipită, pe părete. Un dulap cu cărţi bisericeşti, un scaun cu spata [î ]naltă, haine călugăreşti spînzurate într-un cui, o ladă zugrăvită cu fel de fel de flori, un pat simplu de sub care se vedea o păreche de papuci şi un motan negru. iată toată îmbrăcămintea. Prin mreaja vie şi tremurătoare a fereştii pătrundeau razele soarelui şi împleau semiîntunericul chiliei cu dungi de lumină în cari se vedeau mii de firicele mişcătoare cari toate jucau în imperiul unei raze şi dispar din vedere deodată cu ea. Pe un scaun şade un călugăr tînăr. El se află în acele momente de trîndăvie plăcută pe cari le are un dulău cînd şi-ntinde toţi muşchii în soare, leneş, somnoros, fără, dorinţe. O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adînciţi în [de] boltele lor şi deasupra nasului fin; o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunzită, ochii mulţămiţi, cum am zice, de ei înşii privesc c-un fel de conştiinţă, de sine care - ar putea deveni cutezare - espresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece. S-apropie de fereastă şi se uită în gradină jos la iarba moale, crescută-n umbra virgină a copacilor, la portocale ce luceau prin frunze, apoi luă creionul si desemnă pe părete o portocală. Luă un papuc, îl puse pe masă şi se uită la el - apoi deschise-o carte bisericească şi pe-un colţ de pagină zugrăvi papucul. Şi ce profanaţie a cărţelor bisericeşti! Toate marginele erau profile de femei, popi, cavaleri, cerşitori, comendianţi... în sfîrşit, viaţa în realitatea, ei, mîzgălită în fiecare colţ disponibil, {EminescuOpVII 168} Deodată intră bătrînul. - Binecuvintează, părinte. - Domnul. - Ei, Ieronime, zise bătrînul vesel şi-ntr-o ureche, ce mai lucrezi ştregariule? - Eu? Dar cînd am mai lucrat eu ceva? Această presupunere jigneşte caracterul meu, părinte... Eu nu lucrez nimica; mă joc desemnînd cai verzi pe păreţi; dar să lucrez -? Sunt mai înţelept de cum arăt. - Faci rău că nu-nveţi pictura. - Eu nu fac nici rău, nici bine, căci nu fac nimic. Mă joc. - Îngropi talantul, fiule, îngropi talantul. - Îngrop pe dracul, părinte. - Apage Satana! zise bătrînul sărind într-un picior şi aruncîndu-i-se -n braţe. Ieronim începu să rîdă. - Dumnezeu ştie, tată, de unde iei atîta veselie. Eu am momente cînd sunt trist, tu... nu cred. - Eu trist, Ieronime? Să mă ia dracul, fătul meu, dac - am fost trist vrodată. Tristeţa fuge de mine ca cumătru-meu de tămîie. Dar lasă asta... hai în oraş cu mine. Azi, intrînd la stareţul tău, am făcut o faţă cătrănită şi turcească... am spus că-mi trebuieşti tu pentr-o comîndare, am minţit ca totdeauna - în sfîrşit, îţi concede societatea mea serioasă, de cioclu. Noi, Ieronim, ne-om duce în oraş... ştiu într-un loc vin bun, ştii colea, phiu! om juca cărţi cu alţi frăţiori, om fuma din lulele lungi cît ziua de az şi ne-om uita pe fereşti la duduci! Se-nţelege că fără... - Se-nţelege. - Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, blestematule Ieronime? - Mă mir cine dracul te-a călugărit pe tine, părinte? - Cine? Dracul. S-ar înşela cineva crezînd că toate uşurinţele călugărilor aveau vro însemnătate. Aşa numitele lor blăstămăţii erau nişte copilării, cu toată libertatea vorbelor cu care le-mbrăcau. Un păhar de vin, un joc de cărţi, o lulea de tutun, din cînd în cînd o privire repezită asupra profilului unei copile zîmbitoare - astea erau în faptă şi întotdeauna toate renumitele lor desfrînări. Tot farmecul consista în misterul cu care îmbrăcau faţarnic micile lor pasuri lumeşti. Ieronim îşi aruncă rasa pe el, tăie o faţă sinistră. mucalitul bătrîn tăie una smintită de tot, spre a face efect asupra spărietului portar, şi amîndoi ieşiră repede din mănăstire, spre a-şi stîmpăra graba mersului abia în drumul mare ce ducea la oraş. II - Contesă, voi face pe părintele D-tale să te silească ca să fii a mea. - Cine Se-ndoieşte c-o poţi face aceasta, cine, că eşti în stare s-o faci. Tatăl meu îţi datoreşte bani şi d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Vă veţi învoi amîndoi asupra preţului, ca doi oameni de onoare ce sînteţi... dar, pînă nu-ţi sunt femeie, am dreptul de a te ruga să mă scuteşti... Vei avea destul timp să mă chinui eşti cînd îţi voi fi femeie. Frumoasa contesa îi întoarse spatele şi se uită din fereastă pe uliţă. Ea începu să rîdă, căci văzu pe-un batrîn mucalit silindu-se a tăia mutre evlavioase pentru a impune trecătorilor. Ieronim şi Onufrei steteau în uliţă; Onufrei, numărînd metanile ce le ţinea în mînile unite pe pîntece, Ieronim c-o faţă de-o adîncă şi nobilă seriozitate. Marchizul Castelmare se uită lung şi sălbatec [sălbatic] asupra acelei copile ce-i dispreţuia amorul; apoi ieşi iute, trîntind uşa după sine. - Ce frumuşel e călugărul cela, şopti contesa zîmbind. Şi ce mucalit bătrîn... Pare un paiazzo într-o rolă de intrigant. Ce nobile trăsături are tînărul... pare un demon... frumos, serios, nepăsători. Tot îi trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui în "Căderea îngerilor"... dac - am putea pune mîna pe călugăr... Maiestre - strigă ea tare, apropiind două, scaune de fereastă. Intră un bătrîn c-o bluză de catifea, cu faţa naltă şi senină, c-o barbă sură, s-apropie de copilă c-o întrebare pe buze. - Vino lîngă mine... Şezi ici... Ia te uită la acel călugăr tînăr. Ce frumos demon în "Căderea îngerilor", nu-i aşa? - Ce frumos Adonis în "Venus şi Adonis" zise pictorul surîzînd, D-ta Venus, el Adonis. - Eei! asta-i prea tare. Francesco-i apucă, mîna într-a sa şi apropie gura de fruntea ei frumoasă. Eşti copilă - zise el încet - şi de ce nu? Tu vrei să iubeşti... toată fibra inimei tale tremură la această vorbă... Vrei dar ca un bărbat pe care nu-l iubeşti, acel Castelmare, să te ia de soţie... Ştii că sunt bogat... ştii că te iubesc ca pe fiica mea... ştii că tatăl tău te-ar vinde dacă i s-ar plăti preţul ce-l cere, căci e sărac, desfrînat, jucător... şi că nu-i o altă cale ca să scapi de nenorocire decît fugind de această casă. Vrei un părinte?... Iată-mă... Vrei o casă? A mea îţi stă deschisă. Vrei un amant, Cezara?... Iată-l... Şi eu am iubit... cunosc din tinereţă această dulce turbare... Tu eşti însetată după ea... şi cu toate astea ai fi în stare să scapi din mînă cel mai frumos model de pictură [? ]... Un înger de geniu, căci demonii sunt îngeri de geniu... ceilalţi cari au rămas în cer sunt cam prostuţi. - Dar bine, tată, n-o s-alerg eu după el, zise ea roşie ca focul. - Vrei s-alerg eu după el? - Ei, nu... - Ei da... Complimentele mele Domnişoară, zise Francesco repezindu-se [Şi astfel se şi repezi] spre uşă. L-ar fi oprit... nu-i venea la socoteală... să nu-l oprească... nu se cădea. Ea nu făcu nimica, ceea ce era mai cuminte în cazul de faţă. Pictorul ieşi zîmbind cu răutate, dar cu deosebire încîntat de mutrele ce le tăia Cezara.. contrazicătoare, turburi, desperate... {EminescuOpVII 169} Ea rămase-ntr-o confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era... Inima tremura-n ea... l-ar fi omorît dacă ar fi fost al ei... Era nebună. Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea! Faţa ei era de-o albeaţă chilimbarie, întunecată nu mai de-o viorie umbră, transpariţiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte şi-n acei ochi de-un albastru întuneric cari sclipesc în umbra genelor lungi şi devin prin asta mai dulci, mai întunecoşi, mai demonici. Părul ei blond pare-o brumă aurită, gura dulce, cu buza de desupt puţin mai plină, părea că cere sărutări, nasul fin şi bărbia rătundă [rotundă] şi dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atît de nobilă, atît de frumoasă, capul ei se ridica c-un fel de copilăroasă mîndrie, astfel cum şi-l ridică caii de rasă arabă, ş-atunci gîtul nalt lua acea energie marmoree şi doritoare totodată ca gîtul lui Antinous. Ea-şi culcă capul într-o mînă şi privi la acel tînăr călugăr cu o indefinibilă, resignată dorinţă. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decît de glumă, a cărei realitate, ce-i drept, i-ar fi şi plăcut. Ce întunecoase bucurii simţea inima ei în acea privire... cum ar fi dorit... ce ar fi dorit...? Ah! cine o spune, cine-o poate spune, şi care limbă e-ndestul de bogată ca să poată esprima acea nemărginire de simţiri cari se grămădesc nu în amor însuşi, ci în setea de amor. Ea visează-n fereastră... să viseze numai... n-ar fi un păcat analiza simţirilor ei?... III Onufrei şi Ieronim trecînd pe strade nu vedeau că erau urmăriţi de-un om. Era pictorul. Ieronim avea să caute la poştă, unde şi află o scrisoare de la un unchi al lui, un bătrîn săhastru. Iată ce scria; - Iubite în Cristos nepoate. [Euthanasius cătră Ieronim] Este o frumuseţă de zi acum cînd îţi scriu şi sunt atît de plin de dulceaţa cea proaspătă a zilei, de mirosul cîmpiilor, de gurele înmiite ale naturei, încît pare că-mi vine să spun şi eu naturei ceea ce gîndesc, ce simt, ce trăieşte în mine. Lumea mea este o vale, încunjurată din toate părţile de stînci nepătrunse cari stau ca un zid dinspre mare, astfel încît suflet de om nu poate şti acest rai pămîntesc unde trăiesc eu. Un singur loc de intrare este - o stîncă mişcătoare ce acopere măiestru gura unei peştere care duce pîn-înlăuntrul insulei. Altfel, cine nu pătrunde prin acea peşteră crede că această insulă este o grămadă de stînci sterpe înălţate în mare, fără vegetaţie şi fără viaţă. Dar cum este inima? De jur împrejur stau stîncile urieşeşti de granit ca nişte păzitori negri, pe cînd valea insulei, adîncă şi desigur sub oglinda mărei, e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi nalte şi mirositoare în care coasa n-a intrat niciodată. Şi deasupra păturei afînate de lume vegetală se mişcă o lume întreagă de animale [animală]. Mii de albine cutremură florile lipindu-se de gura lor, bondarii îmbrăcaţi în catifea, fluturii albaştri împlu o regiune anumită de aer deasupra căreia vezi tremurînd lumina soarelui. Stîncele nalte fac ca orizontul meu să fie îngust. O bucată de cer am numai, dar ce bucată! Un azur întunecos, limpede, [şi] transparent, şi numai din cînd în cînd cîte un nourel alb ca şi cînd s-ar fi vărsat lapte pe cer. În mijlocul văii e un lac în care curg patru izvoare cari ropotesc, se sfădesc, răstoarnă pietricele toată ziua şi toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văiei şi, prin depărtare, prin iarba verde, pe costişe de prund, le vezi mişcîndu-se şi şerpuind cu argintul lor fluid, transparent şi viu, aruncîndu-se în braţele bulboanelor în care se-nvîrtesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, pînă ce, suspinînd de satisfacere, s-adîncesc în lac. În mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbăriei şi răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o-n casă, şi prisaca mea. Toată această insulă-n insulă este o florărie sădită de mine anume pentru albine. Lucrez toată ziua cîte ceva. Ştii că-n tinereţea mea am fost la un sculptor. De aceea, după ce-am netezit granitul peşterei mele, am împlut suprafaţa păreţilor cu ornamente şi basreliefului cum le împli tu cu schiţe. Deosebirea-i că sculptura e goală, prin urmare chipurile ce le sculptez eu, asemenea. Pe un părete e Adam şi Eva... Am cercat a prinde în aceste forme inocenţa primitivă... Nici unul din ei nu ştie încă ce-nsemnează iubirea... ei se iubesc fără s-o ştie... formele sunt virgine si necoapte... în espresia feţei am pus duioişie şi nu pasiune, este un idil liniştit şi candid între doi oameni ce n-au conştiinţa frumuseţei nici a goliciunei lor. Ei îmblă-mbrăţişaţi sub umbra unui şir de arbori, dinaintea lor o turmă de miei. Cu totul altfel e "Venus şi Adonis". Venus e numai amor. Ea-şi pleacă capul ei îmbătat de pasiune pe umărul acelui tînăr femeieşte - frumos, timid şi înamorat în sine, si el se uită furiş la formele perfecte ale zeiţei ce-l fericeşte, căci i-e ruşine să se uite de-a dreptul. El joacă rolul unei fete naive pe care amantul ar fi descoperit-o. În genere îmi place a reprezenta pe femeia agresivă. Bărbatul e fireşte agresiv, va să zică natura se repetă în fiece [fiecare] esemplar în astă privinţă şi escepţiile ei sunt tocmai femeile agresive. Este o nespusă gentileţă în modul cum o femeie ce iubeşte şi care e totodată inocentă, timidă, trebuie să se apropie de un bărbat sau ursuz, cine ştie prin ce, sau şi mai pudic şi mai copil decît ea. Cum vezi nu vorbesc de curtizane [curtezane ], de femei a căror esperienţă este călăuza amorului, ci tocmai de agresiunea inocenţei femeieşti. De-aceea sculptez acum, tocmai pe păretele cel mai alb, pe Aurora şi Orion. Ştii că tînăra Auroră răpeşte pe Orion, de care se-namorase însăşi cruda şi vergina Diana, şi-l dusese în insula Delos. În faţa lui Orion esprim acel fond de întuneric şi mîndrie care-l vezi mai în faţa tuturor tinerilor, în Aurora, acea veselie nestingibilă [nestinsă] a fetelor tinere, - a sculpta agresiunea în o asemenea faţă este greu... Un lucru-mi pare ciudat. După orele care în amor se numesc păstoreşti rămîne în om o profundă descuragiare şi tristeţă, ba susţin chiar că în acele momente omul e mai capabil de sinucidere, ba mai nepăsător faţă cu moartea, decît orişcînd. Găsesc pe de altă parte că un tînăr nesedus e mai greu de a seduce decît o fată, şi că biata Venus trebuie să-şi fi avut chinul ei cu Adonis. Este un mister în această aversiune înainte, în tristeţă după plăcere. Dar eu nu-l pricep. Îmblu la şcoală. Ştii la cine: la albinele mele. Am părerea cum că toate ideile ce plutesc pe suprafaţa vieţei oamenilor sunt [ca şi] creţii ce aruncă o manta pe un corp ce se mişcă. Ele sunt altceva decît mişcarea corpului însăşi, deşi atîrnă de la ea. Mai întîi statul albinelor. Ce ordine, [ce] măiestrie [, armonie] în lucrare {EminescuOpVII 170} De ar avea cărţi, jurnale, universităţi, ai vedea pe literaţi făcînd combinaţii geniale asupra acestei ordine ş-ai gîndi că-i făptura inteligenţei, pe cînd vezi că nu inteligenţa, ci ceva mai adînc arangează [aranjează] totul cu o simţire sigură, fără greş. Apoi coloniile. În toată vara vedem cîte două sau trei generaţii colonizîndu-se din statul matern, şi ceea ce ne bucură este lipsa de fraze şi rezonamente cu care la oameni se-mbracă această emigrare a superfluenţei locuitorilor. Apoi revoluţiile. În tot anul o revoluţiune contra aristocraţiei, a curtizanilor reginei, - minus contractul soţial, oraţiunile parlamentelor, argumente pentru dreptul divin şi dreptul natural. Cinis et umbra sumus. Dar, vei răspunde - părinte, duci idei şi cugetări în natură după analogia împrejurărilor omeneşti, judeci aşadară organizaţiunile de stat ale animalelor numai întrucît le vezi asemănătoare cu cele omeneşti şi încifrezi lumea noastră în lumea lor. Nu. Oamenii înşii duc o viaţă instinctivă. De obiceiuri şi instituţiuni crescute pe temeiul naturei se lipesc religiuni subiective, fapte rele şi mizerabile, însă foarte cu scop şi tocmai acomodate cu strîmtoarea de minte a celor mai mulţi oameni. Asta merge multă vreme astfel. Te naşti, te-nsori, faci copii, mori, tocmai aşa ca la animale, numai că-n loc de uliţa satului, unde paradează Donjuanii patrupezi, esistă la oameni sala de bal, jocul, muzica, unde vezi asemenea junele maimuţe cu monoclu mirosînd [adulmecînd ] femelele. Şi astfel trec multe bucăţi de vreme, crezi ori nu crezi ceea cu ce ţi se argumentează escelenţa acestei lumi, şi mori apoi fără ca cineva să mai întrebe după acea muscă care ca învăţat a produs maculatură ştiinţifică ori, după împrejurări, a predicat, a agitat republican ş. a. m. d. Şi poate că din cînd în cînd [î ]ţi vin momente de luciditate în care priveşti ca trezit din somn şi vezi deodată cu mirare c-ai trăit într-o ordine de lucruri strict organizată fără ca s-o ştii sau s-o vrei aceasta. Şi această minte, care în turburea şi pustia împingere şi luptă a istoriei oamenilor, a istoriei unui ce elementar, are din cînd în cînd cîte o fulguraţiune de luciditate, această lecuţă de nonsens să vorbească şi ea? Să aibă v[r ]o influinţă [influenţă], să însemneze ceva, să încifreze ceva în natură, ea care nu-i decît o încifraţiune a aceleiaşi naturi? Nici vorbă măcar. Astfel vedem în marile migraţiuni ale popoarelor, unde fiii minoreni ieşeau din ţară pe cînd stupul matern sta locului, o analogie cu roiurile albinelor. Nu esplicările ce se dau faptelor, ci faptele înşile sunt adevărul. Doctrinele pozitive, fie religioase, filozofice, de drept ori de stat nu sunt decît tot atîtea pleduarii ingenioase ale minţii, al acestui advocatus diaboli care e silit de voinţă ca să argumenteze toate celea. Acest mizerabil advocat e silit să puie toate într-o lumină strălucită şi, fiindcă esistenţa este în sine mizerabilă, el e nevoit să împodobească cu flori şi c-o aparenţă de profundă înţelepciune mizeria esistenţei, pentru a înşela în şcoală şi în biserică pe tucanii cei mici, cari intră abia în scenă, asupra valorii vieţei reale. Pentru lucrătorii statului onoarea, pentru soldaţi gloria, pentru principi strălucirea, pentru învăţaţi renumele, pentru proşti cerul, şi astfel o generaţiune înşală pe cealaltă prin acest advocatus diaboli moştenit, prin acest sclav silit la şireţie şi sofisme, care aicea se vaieră ca popă, colo face mutre serioase ca profesor, colo parlamentează ca advocat, dincolo taie feţe mizerabile ca cerşitor. - Acest din urmă o face pentr-un păhar de vin ce-l are în petto, altul pentru-un titlu, altul pentru bani, altul pentru o coroană, dar la toţi în esenţă este aceeaşi, un moment de beţie. Iată ce învăţ eu de la dascalii mei, de la albine - în şcoală la ele văd că suntem umbre fără voinţă, automaţi cari facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să nu ne dezgusteze avem această mînă de creieri care ar vrea să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu... Aceasta-i o înşelare de sine în care mulţimea de probabilităţi e confundată cu ceea ce suntem siliţi a face. Viaţa internă a istoriei e instinctivă; viaţa esterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază şi, cum de pe haina de mătasă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stă cu istoria însăşi. Eu, mulţumită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Ştiu că tu eşti pîn-acum frate laic. Nu te călugări, copilul meu... nu te preface în rasă şi comanac din ceea ce eşti, un băiet [tînăr ] cuminte. Am fost săhastru, nu călugăr. Aş vrea ca cineva să-mi ieie locul în această săhăstrie, căci sunt bătrîn şi poate curînd să-mi bată ora mîntuirei. Vină tu, dar numai după ce voi muri... pe cît trăiesc scuteşte - mă şi tu. Am trebuinţă de singurătate. Bătrîneţea este o moarte înceată, ce încet bate inima mea acum, ce iute bătea înainte de 60 de ani... Lume, lume! Şi într-o zi va bate din ce în ce mai încet, apoi va înceta, căci s-a sfîrşit undelemnul candelei. Ştiu că n-am să simt c-am să mor. Va fi o trecere molcomă şi firească, de care nu mă tem. Voi adormi... de nu m-aş trezi numai iar... îţi sărut fruntea, Euthanasius. IV Pe cînd Ieronim ieşea cu Onufrei dintr-o veche zidire, îi văzu Francesco şi intră în vorbă cu cel dendîi, ca să-i steie model pentr-un tablou al său. Acesta, văzînd că n-avea ce găsi de împotrivit bătrînului maestro, se-nvoi şi plecară tustrei spre locuinţa lui. În drum, părintele Onufrei, dînd ca din întîmplare de mîna pictorului, care conţinea vro cîteva piese de aur, crezu că ce-i găsit îi bun găsit şi. strîngînd cu multă amiciţie şi intenţie luătoare mîna acestuia, gîndi că are multă cauză de-a se depărta, mai ales că tablele de la crîşmă-l invitau cu dragoste - deci pretestă ce pretestă şi se duse. În vremea asta Cezara, curioasă, şi neastîmpărată, cotrobăia prin odaia pictorului. Ea s-apropie de tabloul acoperit c-o pînză, o ridică şi se uită întru cît înaintase lucrarea "Căderei îngerilor". Cu faţa de o senină seriozitate întindea Archangelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura şi a frunţii boltite şi ochii lui albaştri străluceau pare-că de putere şi energie. Braţu-i se întindea spre chaos... aripele lungi şi albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui şi deasupra frunţii se-ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era chaos, în sus străbătut pe ici pe colea de cîte - o stea murind, [în] jos întunecos şi rece. [întuneric]. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenuşie de loc gol pentru figura demonului urmărit. Ea auzi paşi în tindă. Un paravan ascundea patul artistului... ea s-ascunse după el... şezu pe pat... şi se uită... Intră Francesco cu tînărul călugăr. Inima-i bătea în păreţii pieptului de credea că voieşte să i se spargă. Artistul îi arătă lui Ieronim tabloul şi locul ce are să-l ocupe chipul său pe acea pînză; apoi intrară amîndoi într-un cabinet [alături]. Cezara nu se mişca din loc... tăcea ca peştele. {EminescuOpVII 171} Francesco reveni, îşi căută paleta, pinsulele, lăsă peste fereastă o perdea de matasă albastră, încît camera se împlu de "un aer vioriu... aşeză la un loc potrivit un piedestal negru de lemn, uşa cabinetului se deschise... şi... Cezara era să răcnească... dar îşi astupă gura c-o mînuţă [mînă ] şi cu alta ochii. Să vorbim încet... cel puţin lectorii mei închipuiască-şi că li vorbesc la ureche... ia să vedem, rămas-a mîna Cezarei tot la ochi? Sînii îi crescuse într - atîta de bătăile inimei încît [îi] sărise un bumb de la pieptaraşul cam [pieptarul] îngust de catifea neagră... de ce-l şi încheiase? dar cine ştia că inima ei o să aibă asemenea turburări? Ea-şi dezbumbă pieptariul, sînii ei albi ca zăpada se eliberară din închisoarea lor de catifea şi ca răsuflă adînc, deşi încet. Apoi îşi puse iute mîna [iar] la ochi iar, pînă ce i se răcori sufletul... apoi ridică un degeţel [deget],... cel mic, deasupra ochilor şi se uită printre degete... Văzu un cap frumos pe nişte umeri largi şi albi, pe un bust ce părea lucrat în marmură... Acum era să-i plesnească colanul... ea-l deşcheie din sponci şi, răsuflînd din ce în ce mai liniştit, începu să privească întregul acel model frumos, din a cărui muşchi şi forme respira mîndria şi nobleţa... Mînele ei îi căzură-n jos, căci era obosită de emoţiune, dai nu sătulă de-a privi. Tremura cu toate astea ca varga şi i-ai fi auzit clănţănirea dinţilor dacă n-ar fi ţinut gura strîns, încleştată. Penelul pictorului sbura pe spaţiul gol ce şi-l lăsase pe pînză şi sub mînă-i se născură formele lui Ieronim [modelului], din sus în jos, [formă cu formă] pînă la umeri, pe cari pictorul schiţă două lungi şi strălucite aripi negre... Şedinţa era lungă. În vremea aceea Ieronim stătea pe piedestal drept, nemişcat, mîndru ca un antic Apoll în semiîntunericul vînăt al odăii, pe care pictorul îl făcuse anume [prin mijlocul perdelei] pentru a nimeri tonul fundamental al figurei. - Ieronim! întrerupse Francesco tăcerea ce domina în sală. Cezara se spărie la aceste sunete. Îi veni idea ciudată că pictorul are de gînd să deie paravanul într-o parte... atunci ea era descoperită... cu toaleta ei dezorganizată, cu părul vîlvoi, cu ochii aprinşi în cap şi cu faţa roşie ca sîngele... Dar nu era asta. Pictorul zise: Am ajuns la cap, [Voi să schiţez faţa]. Trebuie să te fi îndoit vreodată în viaţa ta de ceva, Reaminteşte-ţi acea situaţie, ca să văd ce espresie va lua faţa ta. Ieronim îşi rechemă în minte scrisoarea bătrînului Euthanasius şi o zîmbire rece, sceptică, îi discleştă puţin [descleştă] buzele. O, de ar fi înmărmurit astfel! Era o durere mîndră în faţa lui, şi bietei Cezare îi ieşi o lacrimă in ochi. Da, da! asta-i espresia! zise Francesco inspirat. Ochii lui se entuziasmară şi penelul său schiţă în fugă acele trăsături de-o dureroasă amărăciune în faţa întunecatului său geniu infernal. - Ca nenorocit trebuie să fi fost cînd [Cum] reamintirea îi schimbă astfel faţa, gîndi Cezara, şi o duioşie dulce şi liniştita îi împlu sufletul.. Ea nu mai era aceeaşi. Din tremurătoare deveni lină - acuma-l iubea. În acea frumoasă statuă de marmură albă, în acel Adonis încremenit ea presupunea un suflet... Îi venea să plîngă acum... buzele ei se discleştară [descleştară] c-o dulce espresie de durere şi de amor, ea-şi înclină capul în perini şi-şi închise ochii. Simţea că plînge fără să vreie. - Mi-ar trebui încă cîteva şedinţe, zise Francesco. Cezara-şi deschise ochii, dar... Francesco trăsese perdeaua şi ea-l văzu din nou pe Adonis al ei în lumina cea plină a soarelui. Îşi astupă iar ochii, şi auzi cum pictorul şi Ieronim se depărtaseră în cabinetul alăturat.. Ea sări repede, tiptil, încet, se repezi pe uş - afară [uşă afară] în buduarul ei, s-aruncă pe pat, ş - [şi şi] ascunse faţa în perini, şi boţea tot ce încăpea în mîni. Cînd Francesco intră în odaia ei, ea s-aruncă în [de] gîtul lui, îl strînse spasmotic, îl dezmierdă, îl sărută... ? Ce-i, copila mea? - Nimic. - Îţi place? Ea şopti ceva neînţeles, cu ochii plini de lacrimi şi dorinţă. [pe jumătate închişi]. V Cezara către Ieronim Iartă dac-o femeie îţi spune că te iubeşte. O femeie frumoasă şi tînără, căci ştiu că sunt frumoasă. Dar ştiu eu... tu eşti atît de mîndru, ştii a privi atît de rece... Ah! cum aş topi gheaţa ochilor tăi cu gura mea - iubite! De ce să mai îmbrac amorul cu vălul ruşinei [c-un văl]... cînd te iubesc, cînd aş primi să fiu servitoarea ta, numai să mă suferi într-un colţ al casei în care vei locui tu, să suferi ca să sărut perna pe care va dormi [, să suferi ca să am perina pe care se va odihni ]capul tău. Vezi tu ce copil supus, umilit este amorul. Tu vezi că sunt o neruşinată, o rea, [ca] o femeie de defaimat; dară cugetă un lucru, că aş fi un miel, că n-aş vorbi un cuvînt, că aş tăcea privindu-te, dacă m-ai iubi şi tu pe mine. Ştiu cu cum e inima ta? Pot eu şti? Vin de-mi spune cum este... ce se petrece în acea cămăruţă unde - aş vrea să locuiesc eu... numai eu. Şi ştii tu cum mă cheamă? Cezara .................................................................................................................................................... Ieronim cătră Cezara Că eşti frumoasă, cred; că mă iubeşti, îţi mulţămesc; că-mi oferi tot ceea ce tu crezi că m-ar face fericit [ferici], mă face să fiu în stare de - a-mi jărtfi [jertfi] viaţa pentru tine. Îţi sărut mîna pentru voinţa ce ai de-a mă face fericit, deşi te înşeli cînd crezi că amorul tău de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire şi fericirea ce mi-o oferi, venin. Că n-o ştii aceasta este împrejurarea [e o-mprejurare ] care te face adorabilă. Dac - ai avea pentru [u]- un moment ochii mei, ce altfel ţi s-ar arăta această lume în care tu cauţi şi speri a găsi ce nu-i în ea - fericirea. Tu zici să te iubesc. Dacă te-aşi putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar dacă suspin, dacă doresc... n-aud eu din toate părţile aceleaşi suspine ordinare, aceleaşi doruri... ordinare; {EminescuOpVII 172} căci care-i scopul lor? Plăcerea dobitocească, reproducerea în muşinoiu pămîntului de viermi noi cu aceleaşi murdare dorinţe în piept, pe cari le îmbracă cu lumina lunei şi cu strălucirea lacurilor, aceleaşi sărutări greţoase, pe cari le aseamănă cu zuzurul zefirilor şi cu aiurirea frunzelor de fag. Este aşa, sau nu? Priveşte-ţi-i, acei tineri cu zîmbiri banale, cu simţiri muieratice, cu şoapte echivoace - vezi acele femei cari li răspund prin ochiri voluptoase şi mişcîndu-şi buzele, - vezi! împrejurul acestui instinct se-nvîrteşte viaţa omenirei.... Mîncare şi reproducere, reproducere şi mîncare!... Şi eu să cad în rolul lor?... Să cerşesc o sărutare? Să fiu sclavul papucului tău, să tremur cînd îţi vei descoperi sînul... sînul care mîni va fi un cadavru şi care, după fiinţa sa, este şi astăzi? Să mă frizez ca să-ţi plac, să-ţi spun minciuni ca să petrec mintea ta uşoară, să mă fac o papuşă pentru... cine o şi mai spune pentru ce? Nu! nu mă voi face comediantul acelui rău care stăpîneşte lumea; mi-e milă de tine, de mine, mi-e milă de lumea - ntreagă. Mai bine mi-aş stoarce tot focul din inimă, ca să se risipească în scîntei, decît să animez cu el o simţire pe care-o cred nu numai culpabilă, ci ordinară... Lasă-i să se mîngîie în simţirile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit: eu voi trece nepăsător prin această viaţă, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!... numai nu ca ei. Sîmburele vieţei este egoismul şi haina lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, cînd mă sui pe o piatră naltă, îmi pare că în creţii mantalei, aruncate peste umăr, [pe umeri], am încremenit şi am devenit o statuă de bronz pe Lîngă care trece o lume ce ştie că acest bronz nu are nici o simţire comună cu ea... Lasă-mă[î ]n mîndria şi răceala mea. Dacă lumea ar trebui să piară şi eu aş putea s-o scap printr-o minciună, eu n-aş spune-o, ci aş lăsa lumea să piară. De ce vrei tu să mă cobor de pe piedestal şi să mă, amestec cu mulţimea? Eu mă uit în sus, asemenea statuei Apoll... fii steaua cea din cer, rece si luminoasă ş-atunci ochii mei s-or uita etern [vecinic] la tine! ................................................................................................................................................................. Ieronim părăsise monăstirea după sfatul lui Euthanasius şi trăia izolat într-o chiliuţă din oraş, pe care şi-o împodobise cu flori şi cu schiţe zugrăvite de el. În această sihăstrie primea adesea vizitele lui Francesco. Într-o zi el îi arătă acestuia scrisoarea Cezarei. - Ei, ai de gînd să zici ba? - Iată ce zic - răspunse, arătînd pe a [scrisoarea] sa. - Fă ce vrei - dar astăzi vino-n atelierul meu, căci tabloul mi-e [i] gata. Plecară şi veniră - la Cezara acasă. - Domnişoara Cezara, recomandă Francesco cînd intrară. Cezara? murmură Ieronim uimit şi se uită lung, serios în faţa ruşinoasă şi roşie a bietei fete. Ieronim se aşeză în colţul unui divan şi părea rău dispus... Francesco ieşi, iar Cezara,.. s-aruncă la picioarele tînărului [, ] cu mînile unite, tremurînd şi aproape plîngînd. - O! zise ea încet, ca şi cînd s-ar fi temut de ceea ce zicea, şi apucîndu-i o mînă o duse la buzele ei, poţi suferi amorul meu? să-l suferi numai... căci nu pretind să mă iubeşti; dar să te laşi iubit... ca un copil... Am auzit ca eşti urîtor de femei, singuratic şi am desperat iubindu-te... El îi cuprinse talia, o ridică încetinel de la pămînt, [şi] o aşeză lîngă el; apoi îi puse mîna după cap şi se uită drept şi lung în ochii ei.. îi era ciudat... nu-i venea să creadă ceea ce vedea cu ochii. - Drept vorbeşti? întrebă el. [zîmbind ]. Ea-şi plecă fruntea-n jos. Văzuse zîmbetul lui şi văzuse destul pentru a nu spera nimic. Ah! gîndi în sine - ce plăcere poate găsi un om ca el într-o păpuşă uşoară, în [într-] această mască de ceară a mea? Se înţelege... Alt bărbat [Altul] s-ar simţi măgulit, el nici măgulit nu-i... Ştie că i se cuvine amor, şi mă-ntreabă numai precum un dascăl pe eleva lui, amicabil însă destul de rece:.. Adevărat vorbeşti? " O altă femeie, mai mîndră de frumuseţa ei, ar fi ieşit vînătă de mînie şi jignită de moarte din casă. Nu se oferă o femeie spre a fi refuzată. Ea? Era tristă. Ar fi plîns... ar fi plîns de-ar fi murit, dar nu putea fi supărată pe el. Şi el, cu cît o privea mai mult, cu atîta o găsea mai frumoasă. Avea milă de ca, deşi nu voia să-i inspire speranţe deşerte, precum ar fi făcut orice bărbat [altul] în locu-i. - Nu că nu eşti frumoasă, Cezara. Să vorbim încet... te voi numi tu, căci îmi[-]eşti scumpă, deşi nu te iubesc în feliul în care aş dori eu însumi. Ascultă. Eu n-am iubit niciodată şi poate că nici nu sunt în stare. Dar un lucru crede. Nu iubesc pe nimeni dar, dacă aş iubi, sigur că tu ai trebui să fii amanta [a] mea. Simt o adorare în inima mea pentru tine, care poate ar deveni amor... dacă... ei bine, dacă nu m-ai iubi tu pe mine. Eu singur nu ştiu cum să-ţi descriu simţirea ciudată care-mi răceşte inima, adică nu mi-o răceşte atîta cît mi-o face somnolentă. Nu am dorinţe şi tu m-ai învăţat de a le avea... Îţi pare ciudat asta... dar şi mie. Pare-că te-aş săruta... dacă nu m-aş teme că mi-ai da sărutarea înapoi; parcă te-aşi iubi,.. atunci cînd ai fi supărată pe mine. [dacă ai fi murit! ] - Nu pot fi... nu mă pot preface... în nimic, zise ca. E trist, adaose liniştită şi cu glasul puţin mai adînc - căci de la amorul tău atîrnă fericirea vieţei mele întregi... Acuma Castelmare are jocul liber... nu am cauze de-a mă opune căsătoriei cu el, căci tu nu vrei să ştii nimica de mine. Nu mai voi să fug de la tatăl - meu, căci trebuie să caut a-mi uita nenorocirea de se poate prin o altă nenorocire... Sunt femeie... am crezut că sunt frumoasă... n-o mai pot crede... am crezut că am dreptul de-a despreţui amorul unui om ce mă iubeşte... mi s-a răsplătit cumplit acest dispreţ cu aceeaşi măsură. - Cezara, zise el încet şi înduioşat,... mă laşi tu să cuget asupra acestui lucru? Am o inimă si o minte ciudată. Nimic nu pătrunde în ele nemijlocit. O idee rămîne la mine zile întregi pe suprafaţa minţii; nici mă atinge, nici mă interesează. Abia după multe zile ea pătrunde-n fundul capului ş-atunci devine, prin altele ce le-a fi găsind acolo, adîncă, şi înrădăcinată. Cezara.., simţirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om căzînd mort pe uliţă şi momentul întîi nu-mi face nici o impresie... abia după ore reapare imaginea lui şi încep a plînge... plîng mult şi urma rămîne neştearsă în inima mea. Tu spui să am milă de tine? Eu îţi zic: ai milă de mine... căci, dacă vrodată iubirea ar pătrunde în inimă-mi, aş muri de amor. Tu nu mă-nţelegi, numai simt că amorul şi moartea mea vor fi foarte aproape una de alta. Ceea ce am nemijlocit {EminescuOpVII 173} este simpatia... aceasta o ai întreagă. Iubeşte - mă de voieşti, dacă - lasă să-ţi spun acest dulce cuvînt - dacă ai îndurarea s-o voieşti. Tu gîndeşti că eu nu te-aş putea iubi? Te înşeli... Lasă-mi numai timp... ca icoana ta să pătrundă adînc în inimă, să mă familiarizez cu această idee, eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea... şi gîndesc cumcă tot aş putea nebuni iubindu-te. El o sărută pe frunte şi ieşi... Ea surîse. [Ea] Luă un joc de cărţi şi le meni, ca să vadă dac-a veni mîni, şi zise lin înşirînd cărţile: - Dac-a veni mîni, l-oi iubi; dacă n-a veni, atunci... atunci asemenea l-oi iubi. Ieronim cătră Euthanasius Dezmierd un chip de copilă în felul meu... adică împlu un album cu diferitele espresii ale unui singur cap. E ciudat că ochii mei atît de clari, pot să zic de-o cerească claritate, nu pot cuprinde nimic deodată. Mîzgălesc păreţii. Am intrat la o copilă înamorată de mine, pe care însă, n-o iubesc... Am văzut-o roşie, sfioasă, turburată... Am zugrăvit în cartea mea această espresie. A-ngenunghiat lîngă mine... m-a rugat să-i sufăr iubirea... nu-ţi pot descrie espresia de nevinovăţie, candoare şi amor din faţa ei... dar am schiţat-o... E de sărutat schiţa. mea. Poate că e una din cele mai nimerite din cîte - am zugrăvit. Am pus-o lîngă mine. Deconcertare şi o dulce resignaţie. Un profil îngeresc. I-am spus cuvinte bune. O rază de speranţă în acea amabilă mîhnire a feţei. O adorabilă schiţă. Dar simt că din ce în ce schiţele se familiarizează cu inima N-o iubesc. Nu. Adio, părinte. ........................................................................................................................................................ 0 iubeşti, fătul meu, fără s-o ştii. Cinis et umbra sumus. Euthanasius VI Sunt oameni pe cari spirite de observaţie şi femeile îi descoasă dintr-o singură apucătură, oameni cu puţin spirit, dar de-un caracter tare, espres, consecuent. Astfel era Castelmare. Dacă o femeie l-ar fi auzind trăgînd clopoţelul, ar fi ştiut îndată cu ce faţă să-l primească; dacă un actor bun i-ar fi auzit paşii severi, apăsaţi şi de-o aspră regularitate răsunînd prin galeriile şi coridoarele palatului Bianchi, ar fi ştiut prin o acţiune reconstructivă, fără să-l vadă, să-şi imagineze aproape caracterul omului în cestiune; o natură comună, consecuentă şi puternică. Puindu-şi odată-n minte de-a lua pe Cezara vrînd - nevrînd, lui [Castelmare] i - erau toate mijloacele binevenite, deşi nu dispunea de multe, căci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, întrucît îl servea inteligenţa, el cerca a descoperi dacă nu cumva şireata copilă [copila] ar avea vreun amor. Deşi Ieronim nu ştia ce fel e simţirea lui pentru Cezara, îl plăcea să asculte de ea ca un copil de soră - sa mai mare şi, drept vorbind, ea abuza într-un mod neiertat de această putere ce-o avea asupra lui. El simţea în prezenţa ei un fel de duioşie în inimă, un fel de fior fără de înţeles al cărui suvenire îl urmărea zile întregi. Nu se poate zice că era amor - căci, deşi-i plăcea prezenţa ei, totuşi îi plăcea şi mai mult ca, departe de ea, să cugete la dînsa. În asemenea resuveniri în cari el se juca cu imaginea-i prezenţa ei aievea îi era chiar supărătoare. Simţea parecă un ghimp în inimă cînd ea era faţă - nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţei sale şi singura fericire a unui caracter mulţămit, fără amor şi fără ură. - Dacă mi-ar da pace - gîndi el în sine - totuşi ar fi cum ar fi. Atunci aş ţinea-o de mîna ei mică [mînă ] şi ne-am uita în lună - în virgina lună - atunci o privesc ca pe o statuă de marmură sau ca pe-un tablou zugrăvit pe un fond luminos într-o carte cu icoane... Parecă părul ei e o spumă. de aur, atît de moale-i... şi faţa ei se polieşte într-un mod ciudat. Dar nu-mi dă cît lumea pace... mereu mă gîtuie... mă sărută - şi zice c-o iubesc. Ba pe dracul Altfel... e chiar frumoasă - să spun dreptul. [... ] Bărbia se rotunzeşte ca un măr galben... guriţa cîteodată parcă-i o cireaşă... şi ochii, ah ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei... îmi atinge genele şi mă-nfioară pîn-în tălpi. Atunci nu mai văd ce frumoasă e... o negură îmi întunecă ochii... atunci aş omorî - o... Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copilă... să fiu drept... ce ştie ea că mă chinuie. Şi azi îmblă prin grădina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur sălbatic cuprindea, ca un privaz, părul negru şi uscat acea frumoasă şi ostenită faţă de marmură de Paros. Pleoapele pe jumătate lasate-n jos trădau mărimea ochilor lui de-un întunecos şi demonic albastru şi cu toate acestea dezgustaţi; buzele-ntredeschise arătau o energică durere şi numai gîtul se-ndoia cu mîndrie, ca şi cînd nu şi-ar fi pierdut-o sub greutatea vieţii. - Noaptea era lucie, aerul părea nins de razele lunei, cari se furişau prin întunecoasa verdeaţă a copacilor. El şezu pe o bancă, cu mînile unite şi lăsate preste genunchi, cu fruntea plecată şi părul risipit preste ea, gîndea lucruri de cari nu-şi da sama şi numai luna lunicînd pintre nouri împlea noaptea de vis. S-auzi un foşnet uşor care-l trezi... Era ea. Cum se schimbase acum? Faţa ei nu mai era trasă, ci se rotunzea vădit, sînii ei erau mai plini, numai roşaţa din obraz dispăruse, făcînd loc unei palori care-i da un aer de nespusă, blîndeţă. Ochii nu mai aveau acea sălbatică şi noptoasă strălucire în adîncimea cărora fulgera întunecosul amor şi întunecoasa dorinţă... ci, limpeziţi, nespus de adînci, te-ai fi uitat zile întregi în ei. Linişte şi o melancolică pace era în adîncimea lor... Şi în acea faţă atît de palidă, plină dar tristă, surîdea suferitor oarecum gura de purpură... o roză a Ierichonului, a cărei frumuseţe nu se trece. Ea s-apropie încet prin aleele străbătute de seninul nopţii, pe cărările albe zugrăvite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l văzu, dar nu-şi iuţi pasul. Î [i] ghicise ea caracterul? Poate. El stătea locului şi se uita lung la ea cum s-- apropia încet, asemenea unei lunatice, ca-n somn. El rezămîndu-şi cotul [-se] pe spata bancei, îşi lăsă bărbia pe mînă (, mişcîndu-şi încet degetele) şi se uita uimit, cu ochi strălucitori, la strălucitorul ei chip ce s-- apropia. Ea şăzu [şezu] alături cu el, dar drept în lună. Nu-i atinse mîna - nimic. Luna o polia frumos şi ea era îndestul de vicleană spre a se lăsa muiată-n întreg de această dulce şi voluptoasă lumină. El o privea mereu. Apoi îşi întinse el mai întîi mîna şi apucă încet mînuţa ei fină şi rece. Ah! gîndi, şi un ce nemaisimţit îi trecu prin inimă... ah cum îmi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul ei mlădios şi uşor şi, aplecîndu-şi gura la urechea ei, îi şopti lin - {EminescuOpVII 174} deşi cu glasul plin de înfocare: Priveşte la lună, luna mieze - nopţii - frumoasă, ca un copil de paisprezece zile şi rece... Nu simţi tu c-a încetat toată durerea vieţii, orice dorinţă, orice aspirare în privirea acestui mîndru tablou din care faci şi tu parte... Acum eşti în capul meu, înger, frumoasă cum nu te-am văzut niciodată... dulce... Nu ştii tu că eu te iubesc...? Ea se-nfioră, dar tăcu. - Şi apoi priveşte asupra oraşului întreg, pe acest amestec strălucit de palate şi domuri, vezi cum, ajunse de lună, strălucesc asupra maselor întunecoase vîrfurile turnurilor şi pînzele de la corăbii pe rîu. Şi cu toate acestea centrul acestui tablou eşti tu! tu! tu!... Nu s-aude nimic... decît departe-n vro grădină privighitoarea [privighetoarea] şi s-aude vuind încet o roată de apă. Şi tu priveşti tăcută şi nevinovată asupra acestei lumi... Trandafirii înfloresc pe faţa ta... Tu, regină a sufletelor - nu eşti curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul? dulce ca filomela? tînără ca luna plină, copilăroasă ca un canar, iubită ca o Dumnezeire? Priveşte? zise el şi mai încet - strada aceea strîmtă şi întunecoasă; numai într-un singur colţ îi taie umbra o dungă de lumină, dar în acel loc pare c-a nins... Vino cu mine.... vino cu mine acasă,.. Voi da-ntr-o parte perdeaua din fereasta odăii mele şi vom privi toată noaptea la cer[uri ]... Ah! te iubesc!... ţipă el apăsat... te iubesc... o văd prea bine că te iubesc! El o strînse cu atîta putere încît se-ncleştase amîndoi într-o îmbrăţoşare lungă şi nervoasă. Apoi el recăzu obosit de-o simţire nemaicunoscută pe spata bancei, îşi închise ochii şi-şi lăsă capul pe acea spată. Luna-l bătea drept în faţă, Cezara veni drept înainte-i, se-nclină asupră-i, se ţinu cu amîndouă mînile de spata bancei şi-l sărută cu ochii pe jumătate închişi de nenumărate ori. El nu simţea nimic... asemenea unui copil ameţit de somn pe care mama îl desmiardă. S-auzi o foşnire în frunzele unui tufari. D-zeul meu! - [D-zeule! ] gîndi ea speriată - dacă m-ar fi văzut cineva? - Poate Castelmare. Sărmanul copil! Cum se va întoarce el acasă? Acest om poate să-l pîndească. Ea-l lăsă un moment să se trezească din această beţie... apoi îl întrebă lin, ca şi cînd n-ar fi vrut să-i întrerumpă decît încet gîndirile lui somnul lui cel aievea. - Ştii să mînuieşti sabia? - Da! zise el. - Să-ţi aduc o sabie - nu-i aşa? - Da... - Şi mi-i da o sărutare pentru ea? - Da. Ea se urcă repede în palat şi peste două minute veni c-o spadă, pe care i-o încinse folosindu-se de ocazia de a-l strînge de mijloc. - Dulcele meu sloi de ghiaţă - tu marmură! tu piatră tu! - Dă-mi pace, Cezara. Îmi vine să mor. - Nu nu! îngerul meu... mergi acasă.,. Să nu-ţi se întîmple nimica pe drum... gîndeşte la Cezara ta... mărgăritariule Nu se putu opri de a-i lua capul între mîni şi de a-l mai [a-l ] săruta o dată.... tare şi cu zgomot. - Acuma mergi, mergi! Te rog. - De ce mă rogi? - Pentru că, te-aş ucide de-ai mai rămînea. - Cum? - Ştiu eu cum, zise ea, vicleană ca un copil. Ea-l duse pîn-la un hăţiş şi-l împinse afară din grădină. Apoi se întoarse şi, îmbrăţoşînd un trunchi, zise încet şi c-un fel de ciudă: Ieronim! te muşc! Ea bătu cu pumnii în trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei şi, rupîndu-şi cu furie pieptarul de catifea, încîlcindu-şi părul atît de blond, ea se uita în oglindă cu ochii înecaţi de lacrimi şi cu buzele tremurătoare. Apoi se aruncă în pat şi şoptea încet, foarte încet şi înecată de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci şi desmierdătoare pintre cari străbătea numai un nume pronunţat mai tare... Ieronim. Nu-i merse însă tot astfel lui Ieronim. El s-- apropia de strada strîmtă, aerul lin al nopţii îl trezise şi, de o natură mult mai puţin sensuală decît porumbiţa lui [ea], el rămăsese numai cu convingerea teoretică cumcă o iubeşte. El trecu prin strada întunecoasă, cu pasul lui uşor, la care se cunoştea, ca să zic, elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasă; cînd auzi în urmă-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, şi recunoscu că-i al lui Castelmare. El se opri şi se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul... Castelmare sosi... Tăcere. Ieronim plesni cu vîrful sabiei într-un zid de granit şi, la scăpărare, se recunoscură ambii rivali. În acelaş moment, fără să se fi schimbat vro vorbă măcar, săbile începură a se crucişa, apoi s-auzi un gemet... o cădere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele două umbre dispăru într-o casă apropiată ... cealaltă, rămase mută. VII Ieronim se-ntinsese pe patu-i şi dăduse-ntr-o parte perdeaua de la fereastă spre a se uita cum luna apunea în rîu, făcînd pare-că, din suprafaţa lui un drum moale şi luminos, cînd auzi bătînd încet în uşă. EL se sculă şi deschise. Era pictorul. - Tinere, zise el, trebuie să fugi cît mai în grabă [curînd ] din oraş. - De ce? - Ai omorît pe Castelmare. - Ştiu. - Ştii. Dar ceea ce nu ştii poate e că el e nepotul şi moştenitorul lui Podesta din acest oraş, că duelele sunt oprite şi că poţi ajunge la [-n] spînzurătoare. {EminescuOpVII 175} - Ei şi? - Ei şi? De unde - ai învăţat acest limbagiu, Ieronim, adaose bătrînul molcom, copilul meu mi-ar părea rău de capul tău atît de frumos. Afară de-aceea mai ai o consideraţie... Iat-o. El îi dete o hîrtie mîzgălită în linii strîmbe. Acesta o deschise. Cezara, cătră Ieronim Fugi te rog. Nu l-ai ucis pe Castelmare. Înăbuşit de sînge, au zis oamenilor să-l aducă la noi. A povestit tot, cui îi datoreşte rana sa. Fugi... te rog! Pot să te urmărească încă-n astă noapte. Ce-i şi mai trist: contele voieşte să se logodească cu mine în starea în care se află şi nu am nici o putere de-a rezista!... Dar te iubesc. Crede că nu voi supravieţui nenorocirea mea. Rămîind aici, nu m-ai scăpa, ci m-ai face numai să mor de îngrijire... pasărea mea! - Fugi, şi poate că... ah! unde-i o speranţă de care sa mă ţin?... nu vezi că nu ştiu ce să-ţi zic... Ţi-aş zice: vino la mine, şi nu pot. Spune-mi: să te pierd, pentru a te mai vedea o dată? Nu! Fugi Ieronim; poate că vro întîmplare neprevăzută să mă păstreze pentru tine,... poate contele să moară... îi doresc moartea... te iubesc! Nu, nu! nu crede că te iubesc într-atît încît să-ţi zic să rămîi... Adio... drăguţul meu! Cezara Ieronim ş-aruncă mantia pe umeri şi ei merseră pe ţărmul rîului, unde Francesco îi dădu barca lui. El îmbrăţoşă pe bătrînul amic, desprinse barca de ţărm, se sui şi pluti în josul rîului pînă ce, ajungînd pe luciul înalt al mării, el aruncă cîrmă şi lopeţi în apă, se culcă în barcă sub cerul ce-şi ridica înstelata sa măreţie, şi astfel - un grăunte plutitor pe aria nemărginită a apelor - adormi adînc. A doua zi soarele era sus cînd îşi deschise ochii... El văzu că barca lui se-nţepenise între nişte stînci de piatră.,. Soarele stăpînea cerul şi împlea sînul mării cu lumină. La malul continental el văzu răsărind din stînci pădurene o monăstire veche prin ale cărei colonade de piatră sură, în cerdac, [cu stîlpi ] îmblau cu pas regulat şi încet călugăriţe. O grădină unită cu murii monastirei se-ntindea pînă jos la poalele mării, care se mişca urcîndu-şi apele pînă lîngă un boschet de chiparos şi roze tăinuit în ponorîrea unei stînci, ca un azil de scăldătoare. El se desculţă şi, sărind de pe-o piatră pe alta, cercetă stîncosul său imperiu. El [, dădu de un izvor de apă vie şi dulce care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri. Intră în peşteră... o răcoreală, binefăcătoare îl cuprinse pe el, pe care soarele-l arsese în somnu-i... merse mereu înainte... peştera se lungea din ce în ce şi devenea tot mai întunecoasă. Deodată văzu ca o zare de senin, dar îi păru că-i scapără. Văzînd însă că ea nu pierea, el s-apropie şi văzu o bortă, cît ai băga mîna, care corespundea undeva... se uită pe ea... văzu tufişuri mari şi-i veni un miros adormitor de iarbă. El cercă să mărească borta cu puterea mînilor, dar era un granit greu de înlăturat; numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni - bolovanul se întoarse ca-n ţîţîni şi lăsă o mică intrare pe care o putea trece tîrîndu-se. El intră repede, împinse bolovanul la loc, acoperi chiar zarea cea mică cu pietre şi pămînt şi, cînd îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumuseţea priveliştei. Stînci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur una peste alta pîn-în ceriuri şi-n mijlocul lor se adîncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o insulă pe care stăteau în şiruri lungi stupii unei prisăci mari. - E insula lui Euthanasius, gîndi el uimit, şi păşea încet, minunîndu-se la fiecare pas. Pînă şi insectele erau îmblînzite în acest rai. Fluturii curioşi, albaştri, auriţi, roşii îi acoperiră părul lui lung şi negru, încît capul lui părea presărat cu flori. Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor, iarba îi ajungea pînă la piept, măzărichea punea laţuri înflorite picioarelor... o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul. El s-apropie de lac şi, trecîndu-l pe unde era vad, veni în: insulă. Albinele înconjurară pe noul şi tînărul împărat al raiului. S-apropie de peştera ce ştia că trebuie să fie pe această insulă; o găsi într-adevăr sculptată-n piatră, găsi dalta şi uneltele de sculptură, patul, un ulcior cu apă; dar bătrînul lipsea. Pe o meşcioară era o foaie scrisă. Simt că măduva mea devine pămînt, că sîngele meu e îngheţat şi fără cuprins, ca apa, că ochii mei abia mai reflectează lumea-n care trăiesc. Mă sting. Şi nu rămîne decît urciorul de lut în care au ars lumina unei vieţi bogate. Mă voi aşeza sub cascada unui pîrîu; liane şi flori de apă să încunjure cu vegetaţia lor corpul meu şi să-mi străţese părul şi barba cu firele lor... şi- n palmele-mi întoarse spre izvorul etern al vieţei, "soarele", viespii să-şi zidească fagurii, cetatea lor de ceară. Rîul curgînd în veci proaspăt să mă dizolve şi să mă unească cu întregul naturei, dar să mă ferească de putrejune. Astfel cadavrul meu va sta ani întregi sub torentul curgător, ca un bătrîn rege din basme, adormit pe sute de ani într-o insulă fermecată. Ieronim privi păreţii sculptaţi cu scene de amor, văzu cărţi vechi şi scrieri multe pe poliţele unui dulap răzimat de-un părete şi, mirosind apa din ulcior, văzînd că ea-i răsuflată şi băhnită, presupuse că bătrînul trebuia să fi murit. Astfel el, moştenitorul firesc al acestui locaş de pace, a acestei grădini închise ca o odaie, răscoli cărţile, cari erau toate alese şi-i promiteau multă petrecere; scrierile moşneagului, în cari fiecare cugetare era un monogram al acestui cap adînc şi fericit şi a căror rezonanţă era atît de mare încît fiecare construcţie trezea o lume de cugetări şi analogii în capul tînărului. Într-adevăr se familiariză în curînd cu micul lui imperiu, era ca acasă, îngrijea de straturile grădinei şi de stupi, îmbla ca o căprioară sălbatică prin tufăriile şi ierburile insulei. Adesea, în nopţile calde, se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pînză de in ş-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl adînceau într-un somn atît de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă. VIII În ziua-n care era să se serbeze cununia Cezarei cu Castelmare, tatăl ei, marchisul Bianchi, muri de apoplexie în mijlocul păharelor şi a comesenilor săi. Cînd ea-l văzu întins în pat, genele încă deschise peste ochii sticloşi, gura plină de spume, ea se răzimă de bolta unei fereşti şi privi dezgustată asupra acelui cadavru {EminescuOpVII 176} care nu-şi trăise decît sie şi care, spre a-şi împlini patime cari [ce] aveau să aibă acest sfîrşit, era s-o vîndă pe ea, chipul de Madonă, omului pe care-l ura mai mult în lume. Cînd Castelmare se prezintă, începu s-o mîngîie. "Contesă, zise el, părintele d-tale a murit şi ai rămas fără alt sprijin în lume decît mine, viitorul d-tale bărbat". - Ba şi fără acesta, zise ea, căci d-ta ai încetat de-a fi viitoriul meu bărbat - sau cel puţin anul meu de doliu au depărtat această fericită perspectivă. Vei bate iar la uşa mea după un an. Castelmare ieşi nemulţămit, aruncîndu-i o ultimă privire de ură neîmpăcată.? Francesco o sfătui de-a părăsi oraşul, unde era espusă urmăririlor crudului ei adorator, şi să se retragă, la o monăstire de călugăriţe în apropiere de cîteva ore - unde ea se şi duse după înmormîntarea tatălui ei. Ea slăbise de grijă, sărmana copilă... despre Ieronim nu mai auzise nimica, numai cît că barca lui Francesco, în care el se pornise pe mare, se găsise sfărîmată la ţărmuri, astfel încît ea-l crezu înecat, mort de mult. În murii liniştiţi ai [zidurile liniştite ale] monastirei ea se regăsi pe sine însăşi. Chilia ce i se dedese [rînduise ] era cu fereasta-nspre grădină şi mare; şi adesea, trăgînd zăvorul la uşă ca sa nu fie supărată de intrarea nimărui, ea privea oare întregi la înmiirea undelor depărtate ce se perdeau în orizon, la prăvălatica grădină, frumoasă şi sălbătăcită, care-şi înrădăcinase hăţişurile şi arborii pînă lîngă ţărm - sau alte dăţi, pierzîndu-se pintre [prin] aleele umbroase, ea plivea firele de iarbă de pe cărare, sau se ascundea într-un boschet aproape de ţărm, în care şedea ore întregi, adîncită în dorul ei fără, de speranţă. În zile calde ea se dezbrăca şi, lăsîndu-şi hainele-n boschet, se coborea la mare. Chip minunat, arătare de zăpadă în care tînăra delicateţă, dulcea moliciune a [moliciunea] copilăriei era întrunită, cu frumuseţa nobilă, coaptă, suavă, pronunţată a femeiei. Prin transparenţa generală unei pieliţi netede se vedeau parcă vinele viorii şi cînd piciorul ei atinge marea, cînd simte apele muindu-i corpul, surîsul său devine iar nervos şi sălbatec, cu toată copilăria ei; în luptă cu oceanul bătrîn ea se simte reîntinerind, ea surîde cu gura încleştată de energie, ea şi se lasă îmbrăţoşărei zgomotoase ale oceanului, tăind din cînd în cînd cu braţele albe undele albastre, înotînd cînd pe-o coastă, cînd pe spate, tologindu-se voluptos pe patul de valuri. Începuse a însera şi ea iar se lăsă amorului ei cu marea, iar surîdea în faţa valurilor cu acea intensivă şi dulce voluptate. Îşi golise gîtul ei de ninsoare, îşi despletise părul pe umerii rotunzi şi pe sînii crescuţi în sete de amor pînă rămase goală şi frumoasă ca o statuă antică, avînd înaintea acestei din urmă avantagiul vieţei, acea peliţă caldă, dulce, netedă care lasă urme dac-o atingeai. S-aruncă în mare şi începu să-noate, puindu-şi drept ţel de ajuns nişte stînci ce le vedea un sfert de ceas departe de ţărm. Undele liniştite o duceau şi în curînd ajunse la stîncile din mare. Ea merse-ncetinel de-a lungul lor, răzămîndu-şi mînile de păreţii de piatră, ajunse la o peşteră din care curgea sfîşiat şi strălucind un izvor, intră mergînd de-a lungul părîului şi deodată, o panoramă cerească se deschise ochilor ei... D-zeule! ce rai! gîndi ea - voi sta aici puţin. Ea merse-nainte prin iarbă, care, caldă şi mirositoare, îi gîdila corpul, s-arunca, în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi şi albine... Era nebună, ca un copil rătăcit [rătăcind] într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzînd că soarele se-nclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei cînd nu văzu nici o ieşire. Ce să facă? Cu gîndul ca, s-a rătăcit, îşi mai primblă ochii de jur împrejur... nicăiri o ieşire... Ah! gîndi - şi ce-ar fi de aş petrece o noapte în acest rai fărmăcat? Cine mă, vede şi cine mă ştie? ................................................................................................................................................... Să [Se] făcuse noaptea. Stelele mari şi albe tremurau pe cer şi argintul lunei trecea sfîşiind valurile transparente de nouri ce se-ncreţeau în drumu-i. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori; dealurile străluceau sub o pînză de neguri, apa molcomă, a lacului ce-nconjura dumbrava era poleită şi, tremurînd, îşi arunca din cînd în cînd undele sclipitoare spre ţărmii adormiţi. Şi-n mijlocul acestei feerii a nopţii lăsate asupra unui rai înconjurat de mare, trecea Cezara ca o-nchipuire de zăpadă, cu părul ei lung de aur ce-i ajungea la călcîie... Ea mergea încet... Toate visele, toată încîntarea unei aromate nopţi de vară îi cuprinsese sufletul ei virgin... ar fi plîns! Îşi aducea aminte de amantul ei şi-i părea că-i Eva-n paradis, singură cu durerea ei. Ea veni lîngă lac şi văzu cărare de prund pe sub apă. Începu să treacă şi apa fugea rotind împrejurul glesnelor ei... Ea se uită l-acea dumbravă încîntată... o dorinţă de fericire îi cuprinse sînul... era atît de însetată de amor ca copilul cel tînăr şi fraged, buzele ei erau uscate de dorinţa unei sărutări, cugetarea ei era împătimită ca un strat cu florile pe jumătate vestezite de arşiţă. Cînd ajunse în dumbravă, umbra mirositoare a arborilor nalţi arunca un reflect albastru asupra pieliţei ei, încît părea o statuă de marmură în lumina viorie... Deodată ea văzu prin arbori o figură de om... gîndea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze... şi acel chip luă din ce în ce conture mai clare... era el. - Ah! gîndi ea zîmbind - ce nebună sunt... pretutindenea el, în frumuseţa nopţii, în tăcerea dumbravelor [, în frumuseţa nopţii]... El s-apropie... El credea asemenea că are - o-nchipuire aievea înaintea lui... O privi lung, se priviră lung. Cînd îi luă mîna... ea ţipă [încet]. Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n braţele lui... Cezara! eşti o închipuire, un vis, o umbră a nopţii zugrăvită cu zapada luminei de lună? Sau eşti tu? tu? Ea plîngea... nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ş-ar fi vrut numai ca vecinic să ţie acel vis. - Tu eşti? Chiar tu? întreba, ea cu glasul înecat, căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide şi doritore de viaţă... Ea nu se mai sătura privindu-l... şi uitase starea în care era....................................................... {EminescuOpVII 177} GENIU PUSTIU I TASSO-N SCOŢIA 2255 Dumas zice că romanul a esistat totdeauna. Se poate. El e metafora vieţei. Priviţi reversul aurit a unei monede calpe, ascultaţi cîntecul absurd a unei zile care n-a avut pretenţiunea de-a face mai mult zgomot în lume decît celelalte în genere, estrageţi din aste poezia ce poate esista în ele şi iată romanul. Printr-o claie prăfuită de cărţi vechi (am o predilecţiune pentru vechituri ), am dat peste un volum mai nou: Novele cu şase gravuri. Deschid şi dau de istoria unui rege al Scoţiei care era să devină prada morţii din cauza unui cap de mort îmbălsămat. Închipuiţi-vă însă că pe cine l-a pus litograful să figureze în gravuri de rege al Scoţiei? Pe Tasso! Lesne de esplicat: Economia. Am scos întradins portretul lui Tasso spre - a-l compara. Era el, trăsură cu trăsură. Ce coincidenţe bizare pe faţa pămîntului, îmi zisei zîmbind prin visarea mea. Putea-s-ar oare întîmpla unui Tasso o istorie asemenea celeia ce-o citeam?... Uitasem însă că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putinţă în mintea noastră şi că, în urmă, toate cîte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sunt decît creaţiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivităţi, iar nu lucruri reale. Viaţa-i vis. Era o noapte tristă. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate ale Bucureştilor, ce se trăgeau strîmte şi noroioase pin noianul de case mici şi rău zidite din cari constă partea cea mai mare a aşa-numitei capitale a Romîniei. Tropăiai pin bălţile de noroi ce te împroşcau cu apa lor cea hleioasă îndată ce aveai cutezarea de-a pune piciorul c-un pas înainte. De prin cîrciumi şi prăvălii pătrundea prin ferestrele mari şi nespălate o lumină murdară, mai slăbită încă prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Din cînd în cînd treceai pe lîngă vro fereastră cu perdelele roşii, unde în semiîntuneric se zărea cîte o femeie... Pe ici, pe colea vedeam pe cîte - un romanţios ce trecea fluierînd sau cîte - un om beat, care-n-dată ce chiuia răguşit lîngă ferestrele prostituţiunei, femeia spoită ce sta în sticlă aprindea un chibrit spre a-şi arăta faţa sa unsă din gros şi {EminescuOpVII 178} sînul său veşted şi gol -poate ultimul mijloc de-a sufoca dorinţi murdare în piepturi stîrpite şi pustiite de corupţiune şi beţie. Beţivul intra, semiîntunericul devenea întuneric şi amurgul gîndirilor se prefăcea într-o miază-noapte de plumb cînd gîndeam că şi acela se numeşte om, şi aceea femeie. Trebuie să scuzi, trei sferturi ale lumei e aşa, şi dintr-al patrulea - Dumnezeul[e], ce puţine-s caracterele acelea care merită a se numi omeneşti. Prin uşa unei cîrciumi deschise auzii ţîrlîiturile unor coarde false, pe cari le schingiuia sub arcuşul său cel aspru şi cu degetele-i uscate un biet copil de ţigan, şi-n preajma lui sărea de rumpea pămîntul o muiere-n doi peri şi un ţigan rupt şi lung, cu picioarele goale băgate în nişte papuci largi şi umpluţi cu paie. O veselie grotescă, urîtă se desemna pe feţele amîndorora. Alături era o cafenea. Ploaia şi frigul ce mă pătrunsese mă siliră să intru-n ea. Mirosul tutunului, eternul trictrac a jucătorilor de domino făcea un efect deosebit asupra simţurilor mele ameţite de ploaie şi de frig. Orologiul, fidel interpret al bătrînului timp, sună de 12 ori în limba sa metalică, spre-a da lumei, ce nu-l asculta, sama că se scursese şi a 12 oră a miezului nopţii. P-ici, pe colea pe lîngă mese se zăreau cîte - o grupă de jucători de cărţi cu părul în dezordine, ţinînd cărţile într-o mînă ce tremura, plesnind din degete cu cealaltă înainte de-a bate, tăcuţi, cu ochii fixi, mişcîndu-şi şi muşcîndu-şi buzele făr-a zice o vorbă şi trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte - o gură din cafeaua sau berea ce li sta dinainte... semn de triumf! Un june aplecat asupra unui biliard scria cu creta pe pănura verde vorba Ilma. Cugetam că e din viţa lui Arpad şi că şi-o fi scoţînd din rezervoriul memoriei sale vrun dulce nume de iubită sau vreun ideal unguresc din romanele lui Mauriciu Jokay. Nu m-am mai ocupat mai mult de figura acestui tînăr, suspinător poate, ci am început a răsfoi, prin ziare streine, unele reviste literarii artistice etc. (Ale noastre neci nu au, neci nu vor a revedea ceva în privinţa asta. ) Junele meu se apropie de mine. ? După d-ta, mă rog, şopti el înclinîndu-se. Accent curat romînesc - nu e ungur. - Poftim, zisei, întinzîndu-i ziariul şi surprins de interesul ce-mi insuflă îndată ce ridicai ochii. Un om pe care-l cunoşteam fără a-l cunoaşte, una din acele figuri ce ţi se pare că ai mai văzut-o vrodată-n viaţă, fără s-o fi văzut neciodată, fenomen ce se poate esplica numai prin presupunerea unei afinităţi sufleteşti. Începui a-l observa cu comoditate. Era frumos, d-o frumuseţe demonică. Asupra feţei sale palide, musculoase, espresive, se ridica o frunte senină şi rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra frunţei se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru - strălucit, ce cădea pe nişte umeri compacţi şi bine făcuţi. Ochii săi mari, caprii, ardeau ca un foc negru sub nişte mari sprîncene stufoase şi îmbinate, iar buzele strîns lipite, vinete, erau de-o asprime rară. Ai fi crezut că e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuţi, un Satan, nu cum şi-l închipuiesc pictorii: zbîrcit, hidos, urîcios, ci un Satan frumos, de-o frumuseţe strălucită, un Satan mîndru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul, şi iadul îndărătnicia, un Satan dumnezeiesc care, trezit în ceri, a sorbit din lumina cea mai sîntă, şi i-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, şi-a muiat sufletul în visurile cele {EminescuOpVII 179} mai dragi, pentru ca în urmă, căzut. pe pămînt, să nu-i rămînă decît decepţiunea şi tristeţea, gravată în jurul buzelor, că nu mai e în ceri. Repedea îmflare a nărilor şi vioaia sclipire a ochilor lui semnala o inimă din cele nebune, un caracter pasionat. Talia sa subţire, fină, şi mîna sa albă cu degete lungi şi aristocrate sămăna cu toate astea a avea o putere de fier. Toată espresiunea în sine era d-o putere generoasă, deşi infernală. Luă un ziari romînesc. La pagina anunţurilor citi cu o semivoce sarcastică: Opera italiană... Ughenoţii. - Ai vrea să fie romînă? zisei indiferent. - Se-nţelege. N-am putea avea o muzică... mai dulce şi mai frumoasă ca cea italiană? - Nu eşti venit de mult. - Nu. - Înţeleg, zisei. - De ce? - Oamenii noştri, zic eu, sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic - ba şi mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urî tot ce-i romînesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de-a privi şi a cugeta; căci altfel n-am putea trece în ochii Europei de naţiune civilizată. - Şi... oare sînteţi aceea de ce vreţi să treceţi? - Hm... nu eşti de aici... cum se vede. - Nu. - A... altceva.... Ei bine, s-o ştii de la mine că nimeni nu caută aicea de-a fi aceea de ce trece. Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, ministri ce nu ştiu a guverna, financieri ce nu ştiu a calcula, şi de aceea atîta hîrtie mîzgălită fără neci un folos, de-aceea atîtea ţipete bestiale care împlu atmosfera teatrului, de-aceea atîtea schimbări de ministeriu, de-aceea atîtea falimente. Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot esistenţa lui Dumnezeu, decît suflete înamorate în limba şi datinele străbunilor lor, decît inimi care să iubească caracteristica cea espresivă a poporului nostru, minţi ocupate cu cestiunile de viaţă ale acestui popor, căruia îi scriem pe spete toate fantasmagoriile falsei noastre civilizaţiuni. Divorţul... adulteriul îmblă cu feţele bolnăvicioase, spoite din gros, măşti vie, pe stradele noastre: zîmbind femeilor le stîrpeşte, zîmbind bărbaţilor îi usucă şi cu toate astea noi le dăm serbări şi le sacrificăm nopţile iernelor noastre, ne cheltuim tinereţea, care - ar trebui să aparţină lucrului spre realizarea acelor ideale spre care ţinteşte omenirea toată, şi familiei... Femeia poporului nostru nu lucrează... are cu ce trăi; bărbatul nu lucrează, căci n-are la ce lucra - toate fabricele din lume concură cu mizerabila sa meserie. Cît despre inteligenţa noastră - o generaţiune de amploiaţi... de semidocţi... oameni cari calculează cam peste cîţi ani or veni ei la putere... inteligenţă falsă, care cunoaşte mai bine istoria Franţei decît pe-aceea a Romîniei, fii unor oameni veniţi din toate înghiurile pămîntului, căci adevăraţii copii de romîn încă n-au ajuns să înveţe carte... oameni în fine cari au făptură şi caracter de la taţii greci, bulgari şi numai numele de la mumă - de la dizgraţiata Romînie. Şi încă dacă şi-ar [fi] cîştigat prin ceva dreptul de-a se numi romîni; dar nu. Ei îşi urăsc ţara lor mai rău şi mai cumplit decît streinii. O privesc ca un exil, ca o supărătoare condiţiune a esistenţei lor... ei sunt... cum {EminescuOpVII 180} o spun înşii, romîni de naştere, francezi în inimă - şi dacă Franţa le-ar procura semidocţilor noştri avantagele pe cari li l[e] dă nefericita lor patrie, ei ar fi emigrat de mult... cu toţii! Pre legea mea, urmai, ştergîndu-mi sudoarea, arată-mi un om care să scrie romanul Mizeriilor acestei generaţiuni, şi acel om va cădea ca o bombă în mijlocul pustiitei noastre inteligenţe, va fi un semizeu pentru mine, un mîntuitor, poate, pentru ţara lui. - Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional - spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adîncurile în care doarme, făceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei, în care ideea romînesc să fie mai mare decît uman, genial, frumos, în fine, fiţi romîni şi iar romîni, zise el încet şi răguşit. - Cine s-o facă asta? Nu sunt toţi astfel? Nu sunt toţi numai receptivi - francezi, italieni, spanioli, tot - numai romîni nu? - O! nu trebuie oameni mulţi pentru asta... Spiritul public este fapta puţinor oameni. O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să forme din oceanul cugetărilor omeneşti o singură volbură gigantică, care să se-nalţe din fundul abisului mărei pînă sus în nourii gînditori din ceriul luceafărului ce se numeşte geniu.. Arătaţi-le iasma viitorului şi se vor speria de el... Arătaţi-le unde - ar ajunge de-ar urma tot astfel şi se vor întoarce... Dar în fine - adaose el c-un surîs sceptic - de ce să cercăm noi a rădica generaţiunea cu umărul? Tot ce se-ntîmplă pe lume rezultă. De-o fi ca ei să se stingă, se vor stinge şi cu noi şi fără de noi - de nu, nu. Cosmopolit? adaose el încet, hm! cosmpolit sunt şi eu; aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atîtea colori. O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decît nuanţele prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atît de naturală, atît de esplicabilă cum putem esplica din împrejurări asemenea * diferenţa dintre individ şi individ. Făceţi ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei, căci în întunericul nedreptăţii şi a barbariei toate naţiunile îşi sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate; ci cînd Lumina abia se reflectă în ele, ea formează colori prismatice. Sufletul omului e ca un val - sufletul unei naţiuni ca un ocean. Cînd vîntul cu aripi turburi şi noaptea cu aeru-i brun şi cu nourii suri domneşte asupra mărei şi a valurilor ei - ea doarme monotonă şi întunecată în fundul ei care murmură fără înţeles; pe cînd dacă, în senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte Lumina ca o floare de foc, fiecare val reflectă în fruntea sa un soare, iar marea împrumută de la cer coloarea sa, seninul geniului său, şi le reflectă în visul său cel adînc şi luciu. Cînd naţiunea e-n întunerec, ea doarme-n adîncimile geniului şi-a puterilor sale neştiute şi tace, iar cînd Libertatea, civilizaţiunea plutesc asupră-i, oamenii superiori se ridică spre a-l reflecta în frunţile lor şi a-l arunca apoi în raze lungi adîncimilor poporului, astfel încît în sînul mărei întregi se face o zi senină, se răsfrînge în adîncul ei cerul. Poeţii, filozofii unei naţiuni presupun în cîntec şi cuget înălţimile cerului şi-l comunică naţiunilor respective. Dar sunt nouri cari, întunecînd ceriul, întunecă pămîntul. O, nourii - regi ai pămîntului vor mîna totdeuna tunetele lor - rezbele asupra popoarălor de valuri; cu toate că acei {EminescuOpVII 181} nori nu sunt alta decît însuşi respirarea gheţoasă şi întunecată a valurilor nenorocite. Nourii tună, fulgeră şi acopăr cu o perdea de fier Soarele aurit, şi pînă ce vor fi ei tirani asupra frunţilor de valuri, pînă ce întunericul ce-l aruncă ei prin umbra lor cea mare va pătrunde sufletul adînc al mărei c-o noapte rece şi tăcută, pînă atuncea Lumea lui Dumnezeu va fi nenorocită. Cei mai nalţi şi mai veninoşi nori sunt monarhii. Cei după ei, asemenea de veninoşi, sunt diplomaţii. Trăsnetele lor cu care ruină, seacă, ucid popoară întregi sunt rezbelele. Sfărîmaţi monarhii! Nimiciţi servii lor cei mai linşi, diplomaţii; desfinţaţi rezbelul şi nu chemaţi certele popoarălor decît înaintea Tribunalului popoarălor şi atunci Cosmopolitismul cel mai fericit va încălzi pămîntul cu razele sale de pace şi de bine. Judecata acestui june - cam bizară - mă interesă mult şi sorbeam, ca să zic aşa, vorbele şoptite de buzele sale subţiri şi palide. Faţa sa devenea din ce în ce mai profundă şi mai espresivă şi luă un aspect fantastic. Mă lăsam tîrît de rîul lin al cugetărilor sale într-o nemargine de vise. - Nu crede, zise, că cosmopolitismul cum îl voi eu nu-şi are adepţii săi fierbinţi. Deodată cu aceste vorbe, el scoase din buzunariul de pe piept al gherocului un mic jurnal litografat în nordul Germaniei. Ieşit dintr-o litografie secretă de sub mîna unor juni apostoli ai Libertăţei adevărate, ai Cosmopolitismului celui mai posibil şi celui mai egalitar, acest ziar era interpretul unor idei demne, frumoase, tinere. El chema, popoarăle la o alianţă sacră contra tiranilor celor răi ai pămîntului, la esilarea din regula lumei a maiestăţilor meschine, a diplomaţilor gîzi a opiniunei zilei, a rezbelului, în care se varsă atîta sînge din inima cea sîntă a popoarălor. Vis frumos care-a început a fi al lumei întregi, vis care, devenit convincţiune, nu va desfiinţa pe-o cale pacifică şi nepătată de sînge numai capetele cu coroane tiranice, ci şi popoarăle ce tiraniză asupra altora! Bătu o oră. Atunci el se sculă repede, îşi băgă ziarul litografiat în buzunari şi-mi întinse dreapta, pe cînd cu stînga-şi puse pălăria-n cap. - Mă numesc Toma Nour... D-ta? Ii spusei numele meu. După aceea ieşi, lăsînd să-mi vîjie prin cap ideea de a-l [face] eroul unei nuvele. Întorcîndu-mă acasă, tocmai cînd aprind chibritul ca să dau foc la lampă, văd într-o lumină dubioasă cartea de nuvele cu cele 6 gravuri. Chibritul se stinse şi rămăsei în întuneric. - Uite, zisei, oare nu voi găsi în acest om un Tasso, să-l studiu mai de-aproape? întunericul din jurul meu era metafora acelui nume: Toma Nour. II După ce-mi propusesem să-nmărmuresc figura sa cea frumoasă în vro novelă a mea, a[m ] căutat negreşit să fac cu el o cunoştinţă mai de aproape. L-am văzut în urmă de mai multe ori şi, fiindcă o atracţiune instinctivă mă fermeca înspre el, de aceea i-am propus să mă viziteze. Căpătasem în el un amic, care nu mă vizita decît ca să mă certe, care nu se purta decît în [haine] negre, care rîdea zile întregi cu un rîs de netot în societatea oamenilor, pentru ca să plîngă acasă, care ura oamenii şi era răutăcios ca o babă, numai ca să nu placă unei lumi ce nu-i plăcea lui. El nu-mi făcuse încă neciodată invitarea ca să-l vizitez. în fine, într-o zi îmi făcu această nespusă onoare. M-am dus la el. Locuia într-o cameră naltă, spaţioasă şi goală. În colţurile tavanului paia [n]jenii îşi esersau pacifica şi tăcuta lor industrie, într-un colţ al casei, la pămînt, dormeau una peste alta vro cîteva sute de cărţi, visînd fiecare din ele ceea ce coprindea, în alt colţ al casei un pat de lemn c-o saltea de paie, {EminescuOpVII 182} c-o plapumă roşie şi-nainte [a] patului o masă murdară, cu suprafaţa ilustrată de litere mari latine şi gotice ieşite de sub bricegelul vreunui ştrengar de copil. Pe masă, hîrtii, versuri, ziare rupte şi întregi, broşuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înţeles şi fără scop. Dar asupra cărţilor culcate-n colţ era aninat în cui bustul în mărime naturală, lucrat în ulei, a unui copil ca de vro optsprezece [ani], cu păr negru şi lung, cu buzele subţiri şi roze, cu faţa albă ca marmura şi cu nişte ochi albaştri mari, sub mari sprîncene şi lungi gene negre. Ochii cei albaştri ai copilului erau aşa de străluciţi, de-un colorit atît de senin, încît păreau că privesc cu inocenţa, cu dulceaţa lor mai femeiască asupra spectatorului ce privea în ei. Era o adevărată operă de artă. Cu toate că acel portret înfăţişa un chip îmbrăcat bărbăteşte, însă mînele cele fine, dulci, mici, albe, trăsurile feţei de-o paloare delicată, umedă, strălucită, moale, ochii de-o adîncime nespusă, fruntea arcată şi mai mică, părul undoind cam pre lung te-ar fi făcut a crede că e chipul unei femei travestite. - Cine e femeia asta? zic eu lui Toma, care sta tologit pe plapuma lui cea roşie. - A, femeie!... rîse el. Tot femei visaţi. Ţi-o jur pe omenia mea că a fost bărbat ca tine şi ca mine. - Cu toate astea aceşti ochi... - Aceşti ochi?... O! dacă - ai fi văzut tu aceşti ochi vrodată-n viaţa ta, ţi s-ar fi părut că-i revezi în fiece stea vînătă a dimineţei, în fiece undă albastră a mărei, în fine, [în fie]ce geană azurie ivită pin nori. Cît era de frumos acest copil şi ce tînăr a murit. A fost un amic, poate singurul adevărat ce l-am avut, care m-a iubit cu dezinteresare, care a murit pentru mine; şi dacă mîna mea diletantă în pictură a putut să reproducă ochii ce ţi se par încă frumoşi, poţi să-ţi închipuieşti ce frumoşi trebuia să fie ei. Frumoşi a-nmărmurit în sufletul meu întunecos, rece, nebun, precum ar rămînea pin nouri pe bolta cea brună a nopţii două... numai două stele vinete. Tu, iubitule, mi se pare că ai să devii foiletonistul vre - unui ziari... După ce voi muri îţi voi testa într-o broşurică romanul vieţei mele şi vei face din lungii, din obosiţii mei ani, trişti, monotoni şi plînşi, o ora, de lectură pentru vrun cutreierător de cafenele, pentru vrun tînîr romanţios sau pentru vro fată afectată, care nu mai are ce pierde, care nu mai poate iubi şi care învaţă din romane cum să-şi facă epistolele de amor. - O!... voi cari pozaţi ca eroii leşinînzi a romancierilor francezi, voi cari iubiţi ca sentimentalii germani, răspunsei eu, voi cari mîncaţi cu toate astea ca englezii materialişti, voi trăiţi mult, şi te-ncredinţez eu, iubitule, că tu, cu toată afectaţiunea ta, cu toată faţa ta de-un eroism palid, ai să trăieşti mai mult decît mine. Pe ce ne prindem? - Pe ce ţi-am spus, replică Toma, pe biografiile noastre scrise în formă de nuvele. De-oi muri eu înainte, ţi-o las pe-a mea, de-i muri tu, moştenesc eu pe-a ta, şi - atîta-i tot. Într-o noapte venisem la Toma. Luna strălucea afară şi în casă nu era lumînare. Toma sta visînd pe patul lui şi fumînd în lungi sorbituri din un ciubuc lung, şi focul din lulea ardea pin întunericul odaiei ca un ochi de foc roşu ce-ar sclipi pin noapte. Eu stam lîngă, fereastra deschisă, şi priveam visînd în faţa cea palidă a lunei. În faţa locuinţei lui Toma era un mîndru palat a unuia din... aşa[-zişii ] aristocraţi {EminescuOpVII 183} ai noştri... Dintr-o fereastră deschisă din catul de sus auzii, prin aerul nopţii, tremurînd notele dulci a unui piano şi un tînăr şi tremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară, profumată, fantastică. Îmi închisei ochii, pentru ca să visez în libertate. Mi se păru atunci că sunt într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, dasupra căruia licărea o lună fantastică şi palidă ca faţa unei vergine murinde. E miază-noapte... Pustiul tace... aerul e mort şi numai suflarea mea e vie, numai ochiul meu e viu pentru ca să vadă pe-un nor de argint în naltul ceriului un înger alb, îngenuncheat, cu mînile unite, care cîntă o rugăciune divină, adîncă, tremurătoare: rugăciunea unei vergine. Întredeschisei ochii şi văzui prin fereastra arcată şi deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată-ntr-o haină albă, înfiorînd cu degetele ei subţiri, lungi, albe, clapele unui piano sonor şi acompaniind ţipetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu glas[ul ] ei dulce, moale şi încet. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase asupra pămîntului un nou înger lunatec, o nouă Ophelia. Am închis iar ochii, astfel încît, recăzut iar în pustiul cel lung, palatul cel alb se confunda cu nourul de argint, iar juna fată albă cu îngerul în genunchi. Apoi, strîngînd [ochii] silit şi tare, am învăscut visul meu în întuneric, n-am mai văzut nimica, ci auzeam dispărînd ca o suvenire întunecată: rugăciunea unei vergine. Muzica încetase de mult şi, cu totul în prada impresiunei ei, ţineam încă ochii strîns închişi. Cînd mă deşteptai din reveria mea, fereastra susă a palatului era închisă, în salon întuneric, şi sticlele ferestrei străluceau ca argintul în alba lumină a lunei. Aerul era blond * şi văratec, iar razele lunei, pătrunzînd în camera lui Toma, izbeau faţa sa, cu care era el culcat în sus. Ea era mai palidă decît altă dată şi mi se părea că două raze ale lunei aureau două mici lăcrimioare pătrunse din ochii lui închişi. - Plîngi? zisei încet şi mişcat şi eu, căci sufletul meu era plin de lacrimi. - Iubit de-un asemenea înger, fără să-l poţi iubi, şopti el încet, cu o voce seacă şi amară. - Ce ai? zic eu. - Ce am? răspunse Toma. O! dacă - ai cunoaşte tu cît de puţin sufletul meu acesta, te-ai înfiora - nu ştii, nu-ţi poţi imagina cît e de pustiu, cît e de deşert în el, e întocmai ca gîndirea idioată şi stearpă a unui om a cărui urechi sunt surde ca lutul, a cărui gură e mută ca pămîntul, a cărui ochi sunt orbi ca piatra. Nu mai simt nimic, şi cînd mai pot stoarce o lacrimă din ochii miei mă simt ferice. Ai văzut acel înger închinîndu-se Dumnezeului său - ei bine, acel înger iubeşte c-un amor lumesc pe un demon rece, palid, cu inima de bronz, pe mine. Şi eu... eu n-o pot iubi. Stele-n ceri, amoruri pe pămînt, numai în noaptea mea neci o stea, numai în sufletul meu... neci un amor. Cîteodată numai aud bătăile pustiitului meu suflet, cîteodată suflarea mi se curmă-n piept, ca vîntul ce se curmă prin ruinele zdrobite de munţii anilor... cîteodată mai simt şi eu!... O, atunci îmi place să trec prin lume cu ochii închişi şi să trăiesc sau în trecut sau în viitor. Visez ca copilul ce vorbeşte pin somn, zîmbind, cu Maica Domnului, mă transport în ceri, pun aripi umerilor mei şi părăsesc pămîntul, pentru ca să mă dau cu totul acelor umbre divine - visuri care mă poartă din lume-n lume si mă izbesc din gîndire în gîndire. Mor pentru pămînt, ca să trăiesc în ceri. O! de-aş putea iubi. Înţelegi tu ce va să zică de-a nu putea iubi? A trece pin lume singur, mărginit în paşi, în ochi, să te zvîrcoleşti în strîmtoarea sufletului tău celui rece, să cauţi a-l {EminescuOpVII 184} aprofunda şi să vezi că e secat şi că apele sale se pierd în nisipul secăciunei soţiale, se ard de căldura unei soţietăţi de oameni ce trăiesc numai din ura unuia cătră celălalt. A nu iubi nu-i nimica - a nu putea iubi e grozav. Toma Nour, după ce sfîrşise acest apolog al urei şi răcelei, el se sculă din pat şi începu să traverse * spaţiul cel larg al camerei sale, cu paşi mari. Lumina lunei bătea în faţa de marmură a icoanei din părete, a cărei ochi păreau că trăia[u] în noapte. - O, Ioane! zise Toma, sărutînd ochii cei de foc vînăt a icoanei, Ioane, iartă că am căzut într-un iad de ură, cînd tu nu-mi predicai decît un cer de amor, suflet de înger ce ai fost! Luna s-ascunse-ntr -un nor negru de ploaie spintecat în două rînduri de lungi fulgere roşii. Casa se-ntunecă şi nu se mai văzu neci acea umbră pe perete: Ioan, neci acea umbră de marmură ce îmbla: Toma. - Toma, zisei eu încet, eu mă duc... noapte bună. Cată să nu-nnebuneşti. Ieşii şi mă dusei acasă la mine. Deşi Toma rămînea acelaşi, dar eu băgam de samă că el se ruina din [zi] în zi. In una din zile însă eu luai frumoasa deciziune de-a compune cît se va putea de serios mina mea, în sine cam mucalită şi nededată de-a fi funebră, şi a ţinea o oraţiune de morală şi igiena acestui om - pe care eu îl credeam că-i vun geniu pierdut. Aşa e felul meu. În visurile mele mă cred în stare de-a deveni un tiran carnivor, setos de sînge şi omor, avar de aur şi desfrînat ca un Eliogabal, cînd în realitate neci nu sunt în stare să mă mîniu cumsecade. Atîta timp sunt şi eu mînios pe-un om cît ţine el mînie pe mine. Ei bine, cu Toma puteam fi mai sever. - Toma, zisei eu, te ruinezi. Pentru D-zeu, îmblă între oameni, pînă ce ei nu vor începe a crede că eşti nebun. Am repetat adesea aceste vorbe, sau analoge cel puţin, mai multe zile de-a rîndul, dar el nu răspundea nimica, faţa sa rămînea la imputările mele de-o amicie copilărească, rece şi impasibil [ă ]. Însă într-o zi prorupse cu o voce puternică şi arzătoare, ochii săi se turburară şi răsufla mai greu. - Taci, zise, copil ce eşti! Ce vrei?... Crezi tu or toate sufletele de pigmei ce mă-nconjor - cred ei oare că mă cunosc? Ei văd nişte membre de om, fie care-şi croieşte cîte - un interior cum îi place pentru acest biped îmbrăcat în negru şi omul lor e gata. "E un nebun", zice cutare. "E fantast ", zice cutare. "Aşa! vrea să treacă de original ", zice un al treilea - şi toate aceste individualităţi croite pe sama mea, atribuite mie, nu au a împărţi cu mine nimic. Eu sunt ce sunt, destul că sunt altceva decît ceea ce cred ei. Lauda lor nu mă linguşeşte, pentru că ei laudă o individualitate care nu-i identică cu a mea - batjocura lor nu m-atinge, pentru că ei batjocuresc un individ pe care eu nu-l cunosc... îi despreţuiesc pe oameni... m-am săturat de ei. Se-nţelege că cu asta curmă şirul oricărui raţionament ce se putea naşte în mintea mea. Nu i-am mai făcut nici o imputare, e în zădar să vorbeşti celuia ce nu vrea să te - asculte. Într-o zi el plecase din Bucureşti fără măcar să-şi ia adio de la mine sau de la vrounul din cunoscuţii săi. {EminescuOpVII 185} N-am mai auzit de el vrun an. Într-una din zile primesc o scrisoare din Copenhaga. Iat-o: "Iubitule, trimite-mi poeziile lui Alecsandri, poste - restante - sub literile Y. Y. ". ş-atîta tot. I le-am trimis. Pe urmă am plecat la ţară, la o moşioară a părinţilor mei, unde - am petrecut o vară frumoasă, plină de poveşti şi de cîntece bătrîneşti. Dar am însărcinat pe-o babă ce îngrijea de camera mea ca să primească orce scrisoare mi-ar veni în lipsă şi s-o arunce în sertarul mesei. Cum veni toamna, zburai şi eu din cîmpiile cele friguroase, brumatece şi întinse * în camera din Bucureşti, din etagiul al treilea, caldă şi mică. Sunt un fantast. Capul aplecat asupra mesei, îmi făceam planuri de aur, cugetam asupra acelor mistere din viaţa popoarelor, din mersul generaţiunilor care, asemenea fluxului şi refluxului mărei, duc ca o teribilă consecinţă ici la înalţare, colo la cădere. Afară era un timp posomorît şi gemător ca, gîndirile murinzilor, ploaia vîjia bătînd în ferestrele casei, focul se făcuse zgură-n sobă, lumînarea ardea palidă a stinse - şi mie mi se părea că aud şoptirea acelor moşi bătrîni cari, pe cînd eram mic, îmi povesteau în timp de iarnă, ţinîndu-mă în tremurîndele lor braţe, poveşti fantastice despre zîne îmbrăcate în aur şi lumină, cari cîntă senina lor viaţă în palate de cristal. Au trecut ani d-atunci - şi parc-a fost ieri - ieri pare - că - mi încîlceam degeţelele în barba lor cea albă şi ascultam la graiul lor cel înţelept şi şoptitor, la înţelepciunea trecutului, la acele veşti din bătrîni. Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia cînd Domni îmbracaţi în haine de aur şi samur ascultau, de pe tronurile lor, în învechitele castele, consiliile divanului de oameni bătrîni - poporul entuziast şi creştin undoind ca valurile mărei în curtea Domniei - iară eu în mijlocul acelor capete încoronate de părul alb al înţelepciunei, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspiraţiune, preot durerilor şi bucuriilor, bardul lor. Spre a hrăni acele vise şi mai mult, am deschis vro cîteva cronice vechi şi răsfoiam prin ele, cînd într-una găsesc o scrisoare nedesigilată încă, pe care desigur că menagera mea, primind-o de la poştă, o aruncase în cartea aceea. O desfac. Iată coprinsul ei: Torino, în nu ştiu cîte. Omule, Mi-ai trimis poeziile lui Alecsandri. îţi mulţumesc. Citesc adeseori pe Emmi, singurul lucru în lume care-mi poate stoarce lacrimi. Într-adevăr, voi ăştia cari trăiţi în lume numai pentru ca să trăiţi aveţi o idee ciudată de moarte... voi vă imaginaţi scheletul unui mort şi-i ziceţi moarte. Pentru mine e un înger drag, cu o cunună de spini, cu faţa, palidă şi cu aripi negre. Un înger... îngerul visurilor mele, care are - o fizionomie cunoscută mie, singura fizionomie care purta pentru mine fericirea lumei în zîmbetul său şi melancolia pămîntului în lacrima ei. Acea fizionomie nu mai este. Acele buze ce surîdeau - un surîs al morţii le-a închis, sau mai bine; moartea-namorată de mine a luat figura unei copile, a vizitat pămîntul şi mi-a răpit mai întîi inima, pentru ca, dispărînd ea, s-o urmeze şi cu sufletul. Scrie-mi. Eu nu mai văd bine şi, urechile-mi vîjîie mereu de cîntecul umbrelor ce-o să le văd peste puţin pe cealaltă lume. Îngerul meu se pune-n faţa soarelui şi în umbra negrelor sale aripi îmi întunecă din ce în ce mai mult orele, cari se vor stinge în curînd. Voi {EminescuOpVII 186} muri. Scrie-mi curînd, căci poate - oi mai primi încă. După ce-oi muri, vei căpăta o ciudată moştenire din partea mea. Ţine minte. Rămîn al pămîntului cu corpul, al tău cu sufletul, cel ce-n curînd nu va mai fi. Toma Nour O lacrimă se scurse tremurînd din genile [mele] strălucitoare şi aruncai scrisoarea în foc. Ochii mei painjeniţi de lacrimi şi insomnie întrevedeau într-o sălbatecă fantasmagorie capul vînăt al acelui amic nefericit, cu creierii roşii de gîndire, cu fălcile înfundate de venin şi de mizantropie, cu ochii înfundaţi şi turburi ca ochii unui nebun. Desigur murise. Deschid sertarul mesei şi iau puţinele portrete ce le aveam împrăştiate prin hîrtii. Portretul lui era lipit de a lui Tasso. Epistola stătuse de mult în cronică. Era veche. Trecu încă o lună şi primii un pachet dintr-un mic oraş al Germaniei - reşedinţa unui rege - miniatură, rege - parodie, rege - satiră. Pachetul era c-un manuscript, manuscriptul biografiei lui Toma Nour. Printre foi, o fîşie de hîrtie cu cuvintele următoare: Amice, N-am murit încă, însă sunt condamnat la moarte. Esecuţiunea mea va fi în curînd. Locuiesc într-un palat mare - la poarta mea sunt santinele superbe - numai că e cam întunecos şi cam umed palatul meu - oamenii-i zic închisoare. Cu manuscriptul fă ce-i şti. Adio, şi la revedere pe cealaltă lume! Toma Iată manuscriptul: III Am zărit întunericul lumei sub un troian de ninsoare, adică într-una din acele - colibe cari iarna nu-şi mai manifestă esistenţa lor decît prin fumul cel verde ce tremură asupră-le. Tata n-avea nimica; era unul din oamenii cei mai săraci ai cătunului nostru... Nu-mi aduc aminte de mama decît ca de-o fiinţă palidă, un înger care mi-a descîntat copilăria cu glasul ei dureros şi suferitor. Eram încă mic cînd, într-o zi, băgai de samă că mama nu mai vrea să-mi răspundă, căci ea adormise, galbenă, cu furca-n mînă şi cu buzele ce zîmbeau abia. O gîndire adîncă părea că o coprinsese; eu o trăgeam din cînd în cînd încet de mînică; dar ea mi se părea că nu vrea să-mi răspundă. A venit în urmă tata, oamenii a[u] întins-o pe-o masă - şi a venit satul întreg... unii din ei plîngeau; eu priveam la ei, dar nu ştiam ce să cuget. Mai văzusem adeseori oameni ţepeni întinşi pe cîte - un pat ce-i ziceau năsălie, purtaţi pe sus între cîntece şi plîns, şi băgasem [de samă] că, de cîte ori trecea o nuntă aşa de tristă pe lîngă casa noastră, mamei îi curgeau din ochi lacrimi mari, dar nu ştiam de ce... Veni noaptea... Oamenii ce stau în casă se jucau d-a cărţile, dar mama sta tot întinsă, tot nemişcată, tot galbenă. A treia zi o au dus-o oamenii la o casă de lemn cu o cruce deasupra - la biserică; un om bătrîn cu o barbă albă, îmbrăcat în haină lungă şi văpsită fel de fel, cînta încet şi pe nas, apoi a pus-o într-o groapă, au aruncat ţărînă deasupra ei de-au acoperit-o... M-am întors acasă... Nu vorbisem neci o vorbă de trei zile şi minunea aceasta îmi ameţea capul meu cel mic. Nu ştiu ce simţeam, dar mă coprinsese frica grozavă că n-o să mai văd pe mama... Mă duceam de-o căutam în casă, o căutam pretutindenea... îmi părea că-i aud glasul ei cel dulce şi încet, {EminescuOpVII 187} dar pe ea n-o mai vedeam. Cum a înnoptat, m-am dus la biserică... Am văzut o movilă acolo unde pusese pe mama, şi o lumînare de ceară galbenă ardea pin noapte, ca o stea de aur prin întunericul norilor. M-am culcat pe groapă, am lipit urechea mea de ţărînă. Mamă! mamă! am strigat, ieşi de-acolo şi vino acasă... Casa e pustie, zic, tata n-a venit toată ziua azi, porumbii tăi cei albi au luat cîmpii... Mamă, vino, mamă! ori ia-mă şi pe mine la tine, acolo unde eşti... Ascultam; dar movila era rece, tăcută, umedă, un vînt stinse lumînarea şi întunericul cel negru coprinse sufletul meu. Mama nu venea... Lacrimile începură să-mi curgă, o mînă de lemn îmi strîngea inima-n piept, suspinele mă inundau şi, în glasul unei cucuvăi triste, am adormit. Şi iată ce-am visat. De sus, sus, din acele stînci mişcătoare ce lumea li zice nori, vedeam o rază coborîndu-se tocmai asupra mea. Şi pe rază se scobora o femeie îmbracată într-o haină lungă şi albă... era maica mea... Ea mă discîntă şi din pieptul meu am văzut ieşind o turturică albă ce s-a pus la mama-n braţe... Eu singur rămăsesem rece şi galben pe groapă, cum fusese mama; şi mi se părea că eu nu mai sunt eu, ci că sunt turturică... Pe braţele mamei m-am schimbat din turturică într-un copilaş alb şi frumos, cu nişte aripioare de puf de argint. Raza cea de aur se suia cu noi.. am trecut printr-o noapte de nouri, prin o zi întreagă de stele, pîn-am dat de-o lume de miros şi cîntec, de-o grădină frumoasă deasupra stelelor. Copacii erau cu foi de nestimate, cu flori de lumină, şi în loc de mere luceau prin crengile lor mii de stele de foc. Cărările grădinei acoperite cu nisip de argint duceau toate în mijlocul ei, unde era o masă întinsă, albă, cu lumînări de ceară ce luceau ca aurul, şi de jur împrejur sînţi în haine albe ca şi mama şi împregiurul capului lor strălucea de raze. Ei povesteau, cîntau cîntece de prin vremile de pe cînd nu era încă lume, neci oameni, şi eu îi ascultam uimit... Cînd deodată un întuneric rece izbi obrazul şi ochii mei ce-i deschisesem. M-am pomenit tot pe mormanul de hlei şi o ploaie amestecată cu piatră îmi izbea faţa, pe cînd norii cei negri ai ceriului se sfîrtica în mii de bucăţi prin fulgere roşii ca focul. Clopotul cel dogit gemea bolnav în turn şi toaca se izbea de stîlpii clopotniţei. Am fugit de pe morman, ud şi plin [de hlei ], şi m-am covrigit în clopotniţă, cu dinţii clănţănind şi muiat pînă la piele; părul meu cel lung îmi cădea peste ochi - mînuţele mele slabe şi reci le băgam tremurînd în mînecele ude. Aşa am stat toată noaptea. Pe la cîntători am început a merge cu picioarele goale prin noroi spre casă... am intrat în bordei... pe vatră lemnele se topise... şi zgura abia mai licărea... tata şedea pe un scăunaş scund şi pe faţa sa arsă şi nerasă se strecurau lacrimi de venin. - Unde - ai fost? zise el, apucînd cu blîndeţe mîna mea îngheţată. - Am fost să caut pe mama... unde-i mama? Pieptul său se îmflă cumplit, el mă luă în braţe, mă strînse cu foc nespus şi-mi înecă faţa rece c-un noian de sărutări fierbinţi. - Mama ta, sărace, şopti încet, mama ta?! Nu mai ai mamă... Rămăsesem singura mîngîiere a tatălui meu celui amărît. Eram lumina ochilor săi, cugetul minţei, speranţa bătrîneţelor sale. Cînd eram mic mă duceam la preotul cel bătrîn al satului, care, ţiindu-mă pe genunchi, îmi dete primele lecţiuni în citire. O dorinţă nemărginită, o sete arzătoare de studiu se trezise în mine, care, vai, era să-mi devie fatală. De-aş fi rămas în munţii mei, să-mi fi încîntat inima cu doine şi capul cu fantasmagoriile basmelor, poate că eram mai fericit. Tata m-a dat la şcoală. Ce-oi fi învăţat nu ştiu, dar ştiu că zilele mele treceau ca o iarnă pustie, ca un vis fără înţeles. Între copiii aceia lipsiţi, cari ascultă cu sete de pe băncile şcoalei graiul învăţăturei, între aceia cărora studiul nu li-i o silă, ci chemare, destin, în capul şi inima cărora se frămîntă cîte puţin foc ceresc, sunt cu deosebire două clase - cu toate că amîndouă au un punt în care nu diferesc: lipsa. {EminescuOpVII 188} Numai că la unii e voluntară, la alţii e pentru că într-adevăr sunt lipsiţi. Cei dendîi auresc pînă şi prundul stradelor cu banii lor, pînă ce, rămaşi fără, beau păharul mizeriei pînă la drojdii, cei din urmă îl beau mereu, fără întrerupere. Intre cei patru păreţi gălbui a unei mansarde scunde şi lungăreţe, osîndite de-a sta în veci nemăturată, locuiam cinci inşi în dezordinea cea mai deplină şi mai pacifică. Lîngă unica fereastră stătea o masă numai cu două picioare, căci cu partea opusă să răzima de părete. Vro trei paturi, care de care mai şchioape, unul cu trei picioare, altul cu două la un capăt, iar la celălalt aşezat pe pămînt, astfel încît te culcai pe el pieziş, un scaun de paie în mijloc cu o gaură gigantică, nişte sfeşnice de lut cu falnice lumînări de său, o lampă veche, cu genealogie directă de la lampele filozofilor greci, a căror studii puţeau a untdelemn, mormane de cărţi risipite pe masă, pe sub paturi, pe fereastră şi printre grinzile cele lungi şi afumate a tavanului, ce erau de coloarea cea mohorîtă-roşie [a] lemnului pîrlit. Pe paturi erau saltele de paie şi cergi de lînă, la pămînt o rogojină, pe care se tologeau colegii mei şi jucau cărţi, fumînd din nişte lulele puturoase un tutun ce făcea nesuferită atmosfera, şi aşa atît de mărginită a man sardei. Eram cu toţii în vîrsta aceea în care urli arii din opere, declami pasage din autorii clasici, faci poezii de amor, vrei să treci de ştrengar şi de viţios, îţi închipuieşti aşa de mult despre mustăcioara d-tale, eşti convins că zîmbetul d-tale e fermecător şi ochiul săgetător - în fine, în vîrsta cea pedantă şi nesuferită căreia nu ştii ce nume să-i dai. Pe cînd colegii jucau cărţi, rîdeau, beau şi povesteau anecdote care de care mai frivole şi mai de rîs, de Pepelea, de ţigani, de popi, eu îmi mînam viaţa cu capul aşezat între mîni, cu coatele răzimate de marginea mesei, neascultînd la ei şi citind romanţe fioroase şi fantastice cari-mi iritau creierii. Între mulţimea de colegi era cu deosebire unul de-o frumuseţe femeiască. Palid, delicat, era cu toate astea capul tuturor esceselor de student. La beţie el bea îndoit cît orişicare din noi, numai că pe cînd ceilalţi cădeau în toate lăturile şi nu ştiau ce vorbesc, chiuiau şi se sărutau ca şi cînd ar fi amanţi - el singur sta în mijlocul lor senin, surîzînd, şi singurul semn că beuse era că paloarea sa obicinuită se colora c-un gingaş roza - ca acel al ofticei. Eu de felul meu nu puteam bea, dar într-adevăr că trebuia să mă mir de acel copil, acel înger cu păr negru * şi lung, cu ochii de-un albastru aşa de strălucit şi de adînc, cu faţa aşa de palidă, aşa de delicată, asupra căruia însă vinul nu producea neci un efect. El era sărac de fel, însă se părea că-i păsa aşa de puţin de sărăcia lui. Totdeuna vesel, totdeuna plin de glume şi noutăţi, însă totdeuna rupt şi fără bani, el era o individualitate care neci nu avea cunoştinţa de sine, care nu numai că nu ştia, dar neci că, voia să ştie la ce trăieşte. Mie-mi părea cu toate astea că această veselie era silită, că aceste rîsuri adeseori nenatural de nemăsurate şi nebuneşti nu erau decît trista şi desperata prefăcătorie a unui suflet rupt de durere. Într-o friguroasă miazănoapte de iarnă - eu citeam, ceilalţi colegi dormeau horăind care-ncotro - bate cineva la uşă. - Intră! strig. Într-o mantă ce părea [a] nu mai putea susţine lupta cu vîntul, intră tînărul şi palidul meu amic, dar paloarea sa era mai adîncă, era vînătă, buzele seci şi strînse, rîsul amar şi peste măsură silit, ochii turburi, părul său negru într-o dezordine cum plită. - Ioane, strig eu, ce ai? I-apuc mîna şi mă uit fix în ocliii lui. - Nimic, zise el rîzînd, nimica!... ea moare. - Cine moare, pentru Dumnezeu? - Ea! zise el şi, strîngîndu-mă la el, apăsîndu-mi capul de pieptul său, cu nişte sughiţuri disperate - vino, zise, vino cu mine... te rog! {EminescuOpVII 189} Mi-aruncai o haină mai caldă şi ieşii cu el. Era ger. Paşii noştri trosneau pe zapada îngheţată - şi noi zburam alături pe stradele oraşului: eu învelit şi cu faţa înfundată în manta, el, ţiind faţa în dreptul zapadei ce izbea ca acele, rece. Sufla un vînt cumplit. Din cînd în cînd treceam pe lîngă o lampă... Cînd priveam în faţa sa aşa de albă ca [a] unui mort, îmi părea că merg alături cu o umbră, cu un om ce murise de mult, astfel încît îmi venea să mă mir cum eu, viu, puteam să însoţesc pe * acest mort şi unde mă duceam cu această fantasmă palidă, sceptică, lungă. Aspectul fantastic a figurei sale, paşii săi ce abia atingeau pămîntul, ochii săi fixi, mantaua sa lungă şi ruptă ce ajungea mai pînă la picioare - şi încă ăst fel cum mergea mut alături cu mine, mă-nfioram eu singur gîndind că am a face c-o fiinţă ce nu este, gîndeam că visez şi că nu e decît o înfricoşată fantasmă din visul unei nopţi de iarnă. Ieşirăm din oraş. Cîmpia lungă şi lată acoperită cu zăpadă de argint în care se oglindea luna palidă... era o arie albă întinsă... noaptea de iarnă fantastică, plină de un aer de argint, în toată frumuseţea sa rece, cîmpia de zăpadă, p-ici, pe colo cîte - un tufiş nins, o momîie, o fantasmă de argint pe un cîmp de argint, iată tot. Noi luarăm cîmpul de-a curmezişul. Departe, la un capăt al cîmpului, se zărea printre arbori desfrunziţi, în mijlocul unei grădini, o lumină ce părea că iesă dintr-o fereastră şi s-auzea lătratul amorţit al unui cîne. Am grăbit şi mai mult paşii noştri, pînă ce-am putut distinge pin ninsoarea generală o casă în mijlocul unei grădini. Am sărit amîndoi gardul, ce se scutură de ninsoare, şi ne-am îndreptat înspre fereastra luminată. Apropiindu-ne, el m-a rugat să mă plec ca să se poată sui şi apuca de cercevelele geamurilor; sări pe spatele mele îndoite, de - aicea pe marginea temeliei, şi se uită înăuntru. Eu mă urcai după el. Camera era mobilată sărac, scaunele de lemn, patul nelustruit, într-un colţ un piano. Pe-un scaun şedea un bătrîn, pe pat zăcea o fată cu ochii jumătate închişi, lîngă piano şedea altă fată. Cea care zăcea pe pat era d-o frumuseţe rară. Părul blond bătea în cenuşiu - faţa sa albă ca bruma, ochii săi mai negri decît mura sub nişte gene lungi, blonde, şi sp [r ]încene subţiri, trase şi îmbinate. Buzele ei tremurau o rugăciune, ochii săi se întredeschideau din cînd în cînd, tîmplele sale băteau încet. Un braţ de-o albeţe vergină ca cea mai curată marmură spînzura în josul patului, pe cînd mîna cealaltă zăcea pe inima ei. Bătrînul şedea pe scaunul cel de lemn. Fruntea sa pleşuvă şi încongiurată de cîţiva peri albi ca argintul în lumină era norată de durere, ochii săi roşii de bătrîneţe şi de coloare turbure erau plini de lacrimi, capul său palid, pe jumătate mort, tremura convulsiv şi braţele sale spînzurau de-a lungul sprijoanelor scaunului. Fata de lîngă scaun era un înger-trandafiriu. şezînd în faţa pianului, mînele repozau ţepene pe clape, spatele răzimate de speteaza scaunului şi capul spînzurat, cu faţa sus, asupra spetezei. Faţa ei privea drept în ceri, lacrimele ei rămîneau în ochi, căci faţa ei sta orizontal. Faţa era palidă şi durerea ei - o durere sublimă. Însuşi aerul camerei era mort şi trist, flacăra luminei tremura ca suflată de-un spirit nevăzut. Era toţi muţi ca morţi, privirea bătrînului devenise fixă şi disperată, cînd deodată mînele celei de lîngă piano se mişcară. Electric inspirate, zburau ca nevăzute asupra clapelor, aerul se auri de note divine, cereşti: bătrînul se plecă ca pentru a îngenunchea, ochii murindei se deschiseră şi ea începu să cînte. Cîntecul unei murinde. Notele zburau cînd puternic, cînd încet, abia auzite, ca suspinele arpelor îngereşti - era unul din acele cîntece superbe a acelui maestro divin în ţipetele {EminescuOpVII 190} sale, Palestrina. Murinda cînta... dar ce fel! Un timbru ca a unui clopot de argint... Cîntecul pianului se stingea sub degetele uneia - cîntecul pe buzele celeilalte se stingea şi el? murinda, ce se ridicase pe cotul mînei drepte, recădea, încet, încet, cu capul în perini, cîntecul se stinse, buzele amuţiră şi deveniră vinete, ochii se turburară şi apoi se închiseră pentru totdeuna. Lumina asfinţi! - Sofia! strigă Ioan, căzînd pe spate de la fereastră în zăpadă. Sării jos. Îl învălii în mantă şi, cum era înţepenit de leşin şi ger, îl luai de-a umere. Era uşor ca o fată. Sării cu el gardul şi traversai cu el cîmpia cea ninsă, asemenea unui fur de morţi. Aproape de oraş îl pusei jos la pămînt, am început să-l frec cu zăpadă şi să suflu cu suflarea mea îngheţată asupra feţei de-o paloare ce în lumina lunei părea de argint. Faţa sa trasă îmi păru că se mişcă. - - Ioane! zic, scoală, hai acasă. El îşi întoarse, culcat fiind, ochii spre casa unde fusesem. Lumina era stinsă. - N-am fost noi acolo? zise el rătăcit, arătînd cu mîna spre direcţiunea casei. - Nu! Noi abia ieşisem din oraş, şi tu ai căzut aicea fără simţiri. - Va să zică am visat? zise el rîzînd nebuneşte, ştiam eu c-am visat! Nu se putea altfel... nu se poate. Vocea sa era frîntă, plîngeroasă şi amorţită de durere. - Hai acasă - răceşti! - Tu n-ai auzit acea muzică divină, acel înger murind, acel bătrîn disperat, n-ai văzut nimic? - Dar, pentru Dumnezeu, ce vrei tu cu bătrînul tău şi cu îngerul tău murind? Ce vrei să fi văzut eu aici în cîmp, cînd n-am fost nicăiri ca să putem vedea ceva din cîte zici tu. - Bine zici! Sunt nebun! Am visat. Aide - acasă. Lumina la ei nu arde... ei dorm... ei dorm duşi... va să zică sunt liniştiţi, de vreme ce dorm şi lumina-i stinsă... va să zică ea nu moare... din contra, e speranţă să se-nsănătoşeze de vreme ce doarme. - Capul tău e ud, zic eu, căci, fierbinte fiind, s-a topit zăpada pe fruntea [ta]. Cu vorbele astea mi-am luat căciula mea de blană din cap şi i-am pus-o lui, apăsîndu-i-o peste ochi, căci băgasem de samă că lumina se reaprinsese. Apoi, apucîndu-l cu amîndouă mînile de subsuori, îl ridicai, îl apucai strîns de-un braţ şi-ncepui s-alerg iute cu el pînă ce intrarăm în stradele oraşului... astfel încît, ameţit, orbit si dus cu sila, în apatia lui nu se mai uitase înapoi. Venirăm acasă. Ochii săi erau turburi, însă faţa luase iar aparinţa de linişte ce-i era obicinuită. Lampa pe masă o lăsasem aprinsă şi fumega pe stinse. - O, D-zeul meu, aş vrea să nu dorm şi cu toate astea mi-e somn! mi-e somn! [zise Ioan]aruncîndu-se pe pat. Ca la toţi degeraţii, îi era somn şi lui; şi fiindcă somnul era, după părerea mea, singurul remediu ce putea să aline o stare ca acea în care se afla el, l-am lăsat să se culce şi eu am început să mă primblu disculţ, ca să nu fac zgomot, de-a lungul camerei. Cam înspre ziuă îmi veni somn şi mie şi mă trîntii lîngă unul din camerazii mei. A doua zi, cînd m-am sculat, era ziua-n amiaza mare. El se sculase şi plecase de mult. A treia zi, pe cînd se-nsera, Ioan intră trist, rece, însă liniştit în casă. - Ea a murit, zise el. Vino. Mă luă de braţ pe stradă. Sara era rece, stradele - pustii, cînd văzui luminîndu-se într-un colţ depărtat patru oameni ce duceau un sicriu negru de brad, cărora le urma un preot în pas repede şi după el - ca şi cînd durerea ar fi fost repede - urma {EminescuOpVII 191} într-acelaşi pas un bătrîn într-o manta sură, lungă şi veche şi o fată îmbrăcată sărac. Ne apropiarăm de convoi, ce mergea repede spre cimitiri. Intrarăm, prin crucile şi mormintele ninse, lîngă o galbenă groapă sapată din nou, astfel încît din fundul ei ieşea încă un uşure abur de căldura pămîntului, pe cînd bulgării prinsese brună. O-nmormîntare într-o sară de iarnă. Cioclul îşi răzimase bărbia unei feţe adînci şi posomorîte pe sapa cea lată şi plină de lut, luna trecea ca un vis prin norii palizi şi reci, preotul cînta un "Pomeneşte, Doamne... ", iar bătrînul tată îşi descoperise capul. Pieliţa [feţei lui] era galbenă, iar pe ea ţesuse ani şi dureri în toate părţile trăsuri cari mai fine, cari mai adînci - capul său, mai mult fără păr: părea că perii argintii, presăraţi numai, erau sădiţi de mîna unei fiinţe nedibace... Ochii săi erau uscaţi şi necapabili de-a plînge... privirea ţintea fixă asupra sicriului, încît părea că toată espresiunea durerei celei adînci se concentrase în capul său pe jumătate nebun şi-n ochii săi turburi şi fără samă. Înainte ca purtătorii să depună corpul în sîn [ul ] său cel adînc de lut, bătrînul, ca prin instinct, făcu un semn, capacul se ridică, şi din fundul sicriului prea mare vedeai pare-că o umbră albă, părul în dezordine, faţa de-un alb vînăt şi împietrit ca al marmorei, buzele supte şi ochii cei mari închişi şi-nfundaţi sub fruntea lată şi veştedă. Bătrînul s-apropie şi apăsă lung timp buzele sale reci pe fruntea copilei moarte. Sora sa stătea, o marmură vie, un geniu al durerei, răzimată, cu faţa topită de durere, lîngă un copaci ce-şi scutura frunzele galbene şi plină de neauă pe faţa ei albă şi rece. Ochii închişi şi seci, gura ei trasă cu amărăciune, faţa ei ce sta să plîngă şi nu putea te făcea să crezi că maestrul Canova îşi săpase pe acele morminte o operă a marmoreului său geniu şi c-o intronase pintre cruci şi morminte acoperite de ninsoare. Ca un nebun sări Ioan, palid ca o stafie, de lîngă mine, şi-şi apropie buzele lui de ochii moartei. Apoi capacul recăzu, pe funii fugea sicriul cel negru în noaptea pămîntului - şi pe pămînt nu mai rămăsese decît suvenirea cea amară a Sofiei. Mi-am închis ochii şi-am visat... ce?... Nu ştiu. Cînd i-am redeschis, eram singur în cimitiri. Luna revărsa printre arborii ninşi şi străluciţi în haina lor argintie o lumină dalbă ca visul de vară, iar bătrînul cioclu arunca încet, nepăsător, melancolic bulgării ce sunau pe scîndurile uscate ale sicriului. Un vis de moarte, de mormînt, iată tot. Cînd mă întorsei şi intrai în mansarda mea, Ioan sta lungit drept pe patul meu, părul său era răslăţit ca noaptea pe perina albă şi mînile unite asupra capului, faţa neclintită şi ochii închişi. Pe o masă alături cu patul sta o claie de cărţi prăfuite, deasupra lor ardea în sfeşnic de lut o lumînare de său care, necurăţită, făcuse mucul negru şi mare şi vărsa o lumină galbenă şi nepricepută asupra feţei nesimţitoare a junelui. Pe masă sta un pistol. M-apropiai încet şi-l luai de acolo. În letargia în care-l aruncase durerea sa cea adîncă, Ioan n-auzi nimica. Deschisei un oblon al ferestrei şi - aruncai pistolul pe-un troian de ninsoare. Apoi ieşii din casă şi mă dusei să-mi răcoresc visurile şi impresiunea vie, turburarea întunecoasă [a] sufletului în noaptea cea senină şi rece de iarnă. A doua zi mă-ntîlnii cu Ioan. - Ai văzut toate fazele acestei drame a inimei, Tomo, aide acuma de-ţi vezi de aproape actorii... aide la bătrînul şi la fiica ce i-a mai rămas. O Dumnezeul[e], nu sunt egoist, dar cu toate astea tu ştii că eu aş fi vrut ca astlaltă... - Taci, zisei eu, nu face un păcat. Astlaltă poate asemenea să facă un fericit, Ioane! E tot aşa de frumoasă şi pare-se tot aşa de bună... Dar, în fine, aidem. Ajunşi la casa bătrînului, intrarăm în odaia încălzită şi familiară. Bătrînul sta, în durerea lui, mut, în fotoliul cel vechi, cu capul plecat asupra pieptului. Fata şedea visătoare lîngă fereastră şi se uita în fruntea înflorită a unei roze ce lucea ca o stea înfocată alături cu-ale ferestrei flori de gheaţă. O bătrînă-şi făcea de lucru {EminescuOpVII 192} lîngă gura sobei. Ziua era aşa de posomorîtă încît în casă părea sară. Ei mai nu simţiră intrarea noastră. Ioan s-apropie de fată, i-apucă mîna şi zise c-o tandreţă de frate: - Poesis, ce faci tu? - Ce fac? Nimic - vorbeşte-ncet... tata doarme, numai că somnul său se cheamă durere şi desperare... Nu-l deştepta din somn!... Singurul nostru sprijin, Sofia... s-a dus. - Îţi prezint pe domnul, zise Ioan, arătîndu-mă pe mine. - A! Domnul!,.. zise ea încet şi înclinîndu-se nepăsătoare şi uitită, parecă nu mă văzuse... Ioane-ţi mulţumesc, zise ea, strîngînd mîna lui, care sta pe scaun faţă-n faţă cu ea, ai fost în acea sară şi tu. Sărman copil! Cît ai pierdut! - Eu n-am fost, n-am putut, Poesis, întreabă pe domnul dacă n-am căzut în zăpadă nesimţitor, pe calea de-a veni la voi. Domnia - lui mă-nsoţea. - Domnul? zise ea surîzînd cu tristeţă. Dar tu ai fost... nu te-am văzut în fereastră? - Va să zică am fost, zise el încet şi mişcat, va să zică am asistat la espirarea ei. O, Tomo, cît rău mi-ai făcut. Să mă-nşeli, să-mi spui c-am visat. Mi-o imputam de-o crimă că nu venisem, dar acum... sunt scuzat înaintea ei în ceriuri... ea ştie.. eu am fost... Dar de ce nu mi-ai spus-o? M-aş fi întors de unde eram noi şi... ? In starea în care erai? zisei eu. De-ai fi venit, Ioane, azi nu răspundeam de mintea ta şi de viaţa ta, lucruri la care ştiu că nu prea ţii, dar la cari era datoria mea de-a ţinea. - Sărman copil! Cît eşti de nenorocit! Eu aş fi nebunit de mult! zise ea, plecîndu-se şi sărutînd fruntea cea curată a lui Ioan. Fruntea lui rămase liniştită, dar se acoperi c-un nour de vise. - O voi urma, zise el încet şi mişcat, şi ochii săi se împlură de lacrimi, o voi urma în curînd. - Taci, zise ea, să nu ne - audă! Arătă cu ochii la tată-său, ce stătea pierdut în durerea lui mută şi adîncă. Mai stăturăm cîtva... foarte puţin... ş-apoi ne-am întors înspre casă... Inima mea era înecată-n raze, sufletul meu - îmbătat de-o dulceaţă nemărginită şi plin numai de-un chip, de - unul singur... Poesis! Ioan se despărţise de mine. Eu intrai în casă şi, trîntindu-mă dinaintea mesei cu cărţi: - Poesis, murmurai răpit, te iubesc! Am visat... am cîntat, am scris, toate despre ea... fiinţa mea era plină de-un singur vis... mintea mea nu vedea alt chip decît pe - acel înger de marmură: "Poesis! " L-am căutat pe Ioan şi-am cercat a-i spune. Dar el devenise tăcut şi respingător... nencrezător cătră orice. Îşi rîdea de cer şi de Dumnezeu; despreţuia oamenii, încît ţi s-ar fi părut că sub zdrenţele lui rîde un rege sceptic şi crud ca Satana. Nu mai puteam vorbi cu el. Îl întrebai numai într-o zi despre împregiurările acelei familii. - Mizerie, zise el, mizerie, soartea sufletelor mari, sufletelor de îngeri... pe cînd cei mari, idioţi în mărirea lor, se primblă în trăsuri aurite. O! aceşti mari! n-ar putea ei să încurageze, să susţie pe acel bătrîn poet ce-şi hrăneşte viaţa cu visuri, ce moare de foame cu tot geniul său, care e silit să-şi lase fetele să îmble goale şi sărace pe strade, astfel încît prostituţiunea îmbrăcată în mătase rîde cu hohot pe urma virtuţii zdrenţuite? O, prostituţiunea şi ruşinea se-ngroapă-n morminte de marmură şi-n sicrie de plumb acoperite de catifea, pe cînd virtutea doarme somnul ei etern între patru scînduri de brad. Şi la ce esistă virtute, la ce? Pe teatru cu virtutea, cu nobleţea - ce-nsemnează acei oameni de nimica, care-ntr-o lume de răi, de faţarnici, de egoişti fac pe virtuoşi[i], pe nobili [i], pe sufletele caste. Poate oare virtutea să-nvingă viciul... învinsu-l-a vrodată? Cînd? Pe teatru, pe scenă cu virtutea {EminescuOpVII 193} nu în viaţa practică, unde-ţi trebuie mişelie ca să nu mori de foame, şi părerea, numai părerea omului onest ca să mori fericit şi neplîns de cei ce rămîn în urmă... mai ales dacă laşi avere. O! am văzut scene unde mama ascunde testamentul tatălui în sînul ei, de frica fiilor ei, ce, aproape cu cadavrul nenmormîntat încă, caută cu ochiri umede, însă de şarpe, testamentul răposatului. Am văzut asemenea scene, unde soţia leşină numai pentru că letargia şi libertatea ce dă paloarei sale îi şade bine. E infam tot ce e om... Nu cred în această bestie răutăcioasă care se trage din măimuţe şi care şi-a adus toate obiceiele rele ale străbunilor ei. - Taci, zic eu! Sofia ta n-a fost femeie?... - Femeie, ea? zise el, surîzînd amar - ea, femeie? Aiurezi! Un înger a fost, un înger cum îl cugetă Dumnezeu numai o dată în mijlocul eternităţei sale fără marăgine. Ce e femeia? Acest om ce trăieşte pentru a-şi spoi faţa cu colori, vorba cu minciună şi ochii cu lacrimi înşelătoare? O sfinx ce plînge cînd te tradă, ce rîde în inima ei cînd ochii ei sunt plini de lacrimi. O, ea n-a fost o femeie... Protest în contra numelui. Asta era dispoziţiunea lui Ion în urma morţii Sofiei. Mult timp în urmă, el, deşi cu inima sfîşiată, deşi cu sufletul turbure, însă cu fruntea sa de artist etern senină, nu te lăsa să întrevezi nimica. Eu, din contra, care văzusem figura frumoasă a acelei fiice a pămîntului, a acelui înger blond, eu îl visam zi şi noapte, şi mi se părea că atuncea cînd îngenuncheam la o icoană neagră de lemn din biserica noastră, cînd dascălul murmura în strana lui rugăciuni într-o limbă veche şi mai mult slavă, pe cînd preotul în altar îşi înalţa slabele sale mîni spre ceruri, mie mi se părea că mohorîta roşie icoană a Maicei Domnului din iconostas lua conture din ce în ce mai albe, faţa sa cea ştearsă şi nenţeleasă devenea ca suflată de-argint trandafiriu, părul său acoperit de maramă brodată cu aur părea că undoia în lungi şi dezordinate bucle blonde ca aurul, ochii săi stinşi de vreme păreau că lucesc ca două flori vinete, iar buzele sale sînte, galbene şi închise păreau, rozate, a murmura vorbe, pe cînd haina cea plină de falduri şi roşie devenea în ochii mei painjeniţi albă ca gazul cel alb. In biserică, în locul maicei lui Dumnezeu, eu priveam, prin lacrimile mele amare de amor, pe acel chip drag inimei mele, pe Poesis. Cine era ea? Ce era? Cu ce se ocupa? Actriţă de mîna a doua, de la un teatru de mîna a doua, ea juca subrete, deşi pasul şi atitudinea arătau pe tragediana. Teatrul era într-un suburbiu al oraşului, zidit de scînduri în mijlocul unor grupe de arbori cari formau, în complex cu alţii mai depărtaţi, un fel de grădină sau, mai bine zis, pădurice. Pe-o uşă la capăt puteai privi pe scenă, cu toată crasa ei dezordine naintea reprezintărei, cu boschetele a căror verde e amestecat cu pete roşii, roze adică, cu bănci ce stau încă trîntite pe scenă, cu fondaluri ce spînzură pe la jumătatea scenei, cu fundul în care vezi încă stînd mobilele grămădite una peste alta, candelabre peste scaune, mese culcate cu picioarele-n sus pe canapele, oglinzi întoarse cu sticla spre perete, scoarţe învălătucite, rechizite aruncate una peste alta, şi-n stînga, şi-n dreapta cabinete de scîndură numite garderobe, în care se-mbracă şi se spoiesc actori [i] şi actriţele. Intrai şi eu pe scenă, printre mulţimea cea foitoare de maşinişti cari se-njură unii pe alţii, şi m-apropiai de una din cabinele de scîndură în care ştiam că se-mbrăca ea. Printre spărturile scîndurei am privit şi eu înăuntru. Sărmana copilă! Abia-i murise sora - sa, şi ea trebuia să joace un rol vesel. Puţin alb trebuia feţei sale celei de-o albeţe palidă, o lină adiere cu roşu îi dete un fel de reflect trandafiriu asemenea [cu] al luminei serei. Sînul ei era acoperit numai c-o uşure cămaşă de gaz care trăda mai mult decît acoperea piepţii cei mai rotunzi, mai albi, mai mici, ce păreau sculptaţi {EminescuOpVII 194} într-o marmură de argint de mîna unui sculptor orb, căci, văzînd, n-ar fi putut decît să sfarme de gelozie opera sa. Ea juca pe-un înger, într-o feerie fără de înţeles cu dei ex machina, care plăcea şi era frumoasă numai pentru că persoanele ce jucau în ei plăceau şi erau frumoase. Îşi pusese aripele albe; îşi gătise complect toaleta şi, pe cînd orchestra începu uvertura cu rugăciunea din Norma, Poesis căzu pe scaun într-o atitudine visătoare, cu capul lăsat peste umere şi cu mînile unite, astfel încît nu te-ar fi prins mirarea dacă, răpită de acel cîntec ce suia la cer, ea s-ar fi urcat încet, încet, nemişcată şi tristă, ca sufletul unui înger suind, la ceruri, purtată ca pe nesimţite de aripele ei albe - argintii. Eu stam şi-o contemplam. Voluptatea acelui sîn de marmură, visătoria acelei feţe palide îndreptate spre cer, acele mîni mici şi albe unite ca pentru rugăciune, acele braţe rotunde, goale, fragede, lăsate în jos ca şi cînd ar fi denunţat desperanţa, acel corp ce sta să-ngenunche, acele aripi ce stau să se mişte şi s-o ducă - toate astea făceau un singur chip, un singur corp frumos, dulce, ideal - Poesis! Dar clopoţelul cel amorţit al suflerului zgîrie aerul scenei si eu mă depărtai de cabină, pentru ca să nu observe cumva ea că eu surprinsesem frumuseţea ei în forma sa cea mai plastică şi mai divină. Ea ieşi în curînd din cabină. Mă văzu şi surîse; eu încercai să invent un compliment cît se poate mai nestîngaci. - Ce te-a adus în atmosfera asta ce mirosă a colori de ulei si ulei de lampe? zise ea surîzînd. M-am roşit şi-mi plecasem ochii ca un băiat de şcoală surprins asupra găinelor de hîrt [i]e ce le face într-ascuns şi pe sub bancă. Dar luîndu-mi inima-n dinţi, pentru că, în fine, trebuia... - D-ta! zic. - Eu? Glumeşti, zise ea... şi albul dat pe faţă nu putu opri ca faţa ei să se înflăcăreze ca focul. Fondalul se lăsă cu desăvîrşire la pămînt, şi noi rămaserăm după el. - De cînd te-am văzut, urmai, apucîndu-i mîna, ochii mei au orbit de lumina ta şi inima mea s-a-nchis pentru toată lumea din cauza amorului pentru tine. Poesis, am uitat cărţile colbăite, ştiinţa şi poezia, idealele uneia şi-a alteia, de cînd ai apărut tu înaintea mea. Nu ştii, nu poţi şti cît te iubesc. Tot ce e frumos azi pentru mine, azi se-ntruneşte-n tine: floare şi pasăre, primăvară şi basm de iarnă, albeţa Nordului şi flacăra Sudului, toate, toate idealele pierdute le regăsesc într-un singur chip, într-al tău! - Replica, zise ea repede şi turburată. - Mă iubeşti? zisei eu, îngenunchind şi reţinînd-o cu furie. - Da, zise ea turburată, surîzînd, roşind, dar fugind totodată dinaintea mea acolo unde - o chema replica ei, astfel încît auzii vocea ei, de-un timbru umed şi copilăresc, pătrunzînd scena, şi publicul ce aplauda entuziasmat la aparinţa acestui înger pămîntesc. Eu rămăsesem în genunchi şi cu mînile unite după fondal si sorbeam cu tot sufletul meu notele de argint a vocei sale ce veneau pînă la mine. Eram zdrobit de fericirea mea. Pe cînd stăteam estaziat, cu capul plecat în pămînt, răpit ca de-o suvenire şi setos să mai ascult vocea ei, ce încetase, aud în dreptul meu un foşnit de rochie... îmi ridic ochii... era ea... Se uita cu o milă nemărginită, c-un amor nemărginit asupra figurei mele îngenuncheate. - Poesis, şoptii eu, ridicîndu-mă şi întinzîndu-mi braţele. O clipă, şi zăcea ca înmărmurită pe sînul meu, încungiurînd cu braţele ei albe şi goale gîtul meu. Cu buzele mele căutam faţa ei, ce se ascunsese pe pieptul meu, dar în acel moment ea-şi descleştă un braţ al ei dempregiurul gîtului meu... îmi atinse cu {EminescuOpVII 195} dosul mînei gura mea însetată, apoi, întorcîndu - se, dispăru surîzînd. În zadar întindeam plin de dorinţă braţele mele spre umbra ei fugitivă... Ea zbura. Se-ntoarse înapoi. ? Copilul meu, zise ea c-un aer serios, netezindu-mi fruntea. Acompaniază - mă pîn-acasă. Tatăl meu e în orchestră, el ţine violoncelul... pînă la actul al patrulea e încă mult... apoi el vine singur acasă. La * revedere! zise ea, intrînd în cabină şi roşindu-se uşor, ca şi cînd s-ar fi ruşinat de ceea ce zisese. Ieşi în curînd, schimbată în hainele ei de totdeuna şi învălită într-o scurteică blănită, care-o prindea de minune, şi c-o pălărioară de catifea în cap. - Uite! na legătura! zise ea, dîndu-mi în mînă o legătură. Ieşirăm pe portiţa de din dos a teatrului şi-n curînd ajunserăm cîmpul, în care se vedea de departe căsuţa bătrînului muzicant, a cărei ferestre ardeau în noapte ca două place de argint. Era aşa de tăcută şi albă cîmpia, era aşa de rece şi senin aerul, era aşa de fierbinte şi întunecat amorul meu! Mergeam cu ea alături, cu ea, care trecea, un suflet cald şi tînăr de copilă, peste cîmpia ninsă şi bătrînă... În acel moment vedeam în ea totul... idealul meu, îngerul meu, femeia mea. Femeia mea... cînd îmi imaginam că acea copilă dulce şi blîndă ce trecea alături cu mine putea să mă numească vrodată bărbatul ei, un farmec nenţeles, o căldură ca aceea a camerei încălzite în timp de iarnă, un aer îmbălsamat, apăsat, familiar trecea prin noaptea cea pustie şi rece a sufletului meu. De douăzeci de ori eram să mă repăd s-o strîng în braţe c-un amor copilăresc şi nebun, de douazeci [de ori] zîmbetul ei mustrător şi viclean, care părea că ghiceşte tot ce se petrece-n mine, îşi rîdea de încercările mele. În fine ajunserăm la casă. Iute şi graţioasă, ea sări nebunatec gardul şi dispăru rîzînd prin arborii cei ninşi ai grădinei, eu o urmai - şi intrarăm prin uşa de din dos a casei, ce da în grădină, în tinda întunecoasă, în care lucea într-un colţ gaura cheiei de la uşa camerei iluminate. Intrarăm înlăuntru. Lumina ce-o arunca căminul cu oblonul deschis era roşcată, aerul cald, şi un miros de cafea prăjită, îmbătător, făcea ca aerul şi lumina din casă să doarmă pare-că. Singura schimbare a casei era că pianul venea acum de-a lungul păretelui de lîngă fereastră, astfel încît clapele sale veneau tocmai alături cu fereastra, în care stau oalele cu o roză roşie şi-nflorită şi cu un palid crin, ca o copilă înamorată, şi strălucit ca argintul. Ea-şi aruncă blana de pe sine şi rămase într-o rochie cu talie, de mătase sură. Tălioara ei subţire, s-o coprinzi cu mîna, zîmbetul şi ochiul ei cel viclean, apoi un fel de slăbiciune molatecă, ce coprinsese toate mişcările ei ca adorminde, făceau ca ochii mei să se aprindă de-o dorinţă nemărginită şi nenţeleasă. Am tras un fotoliu faţă cu căminul ce ardea şi răspîndea o căldură moleşitoare şi am silit-o mai mult să se arunce în el. Lumina roşie ce-o revărsa focul sobei peste faţa şi fruntea ei palidă, zîmbietul ei trist şi vesel ce părea că acordă totul, genele ei deja pe jumătate închise... şi eu, ce îngenuncheasem în faţă, ţiindu-i amîndouă mînile cu mînile mele şi uitîndu-mă cu sete şi cu amor nemărginit în faţa ei. Am coprins cu amîndouă braţele gîtul ei, eu însuşi mă ridicam încet, încet, ca poate să-i răpesc o sărutare lungă şi fărmăcată. Dar ea păru că se trezi din visăria ei molatecă şi somnolentă... îşi deschise pe jumătate ochii, mă răspinse cu blîndeţe şi, lovindu-mă peste frunte, surîzînd, zise: - Copil ce eşti! Du-te! Apoi, desfăcîndu-se cu o silă de putere graţioasă din mînile mele ce ţineau pe-ale ei, ea se duse de se aşeză pe fotoliul de lîngă piano şi deschise coveltirul. M-am repezit şi la fotoliul acela şi, aruncîndu-mă în genunchi, am coprins cu beţie talia ei cu amîndouă mînile şi-mi apăsai capul ameţit de amor în poalele ei. Astfel, în atitudinea această, ea-şi întinse braţele pe clape şi-ncepu să bată clapele cu o vioiciune melancolică; era un valţ turbat, înamorat şi trist, a unuia din maeştrii germani, ce mă ameţea, {EminescuOpVII 196} mă tîmpea şi mai mult. N-auzeam note şi armonie ci numai un vuiet melancolic şi voluptos, care se pierdea încet, încet. Îmi ridicam capul, priveam cu atîta amor în faţa ei roşită de căldură şi strînsoa-ea braţelor mele, simţurile mele erau îmbatate şi nu puteam răspunde de ele de iritate ce erau, privirea mea era un foc, strînsoarea mea o turbare. - Poesis, zisei cu voce înecată, te iubesc! - Tst! tată-meu! ţipă ea încet, sculîndu-se şi răzimînd mîna dreaptă de marginea ferestrei. Mă sculai din genunchi la această veste neaşteptată. Ea rupse floarea de crin din oala din fereastră şi apăsă cu ochii mai închişi o sărutare arzîndă pe floare - astfel încît se păru că albul cel d-argint al crinului se roşeşte, apoi c-o espresiune limpezită de amor mi-o întinse cu braţul stîng mie. Am depus şi eu sărutarea mea pe acel crin ce nu putea fi mai alb şi mai curat decît faţa verginei mele mirese - o sărutare de foc, o sărutare eternă! Mă repezii spre uşă... dar mă-ntorsei în prag şi-o priveam răpit cum nalta şi subţirea ei statură sta ca răzemată c-o mînă de piano, privind în urma mea. Încă o privire şi-am ieşit, căci auzeam paşii bătrînului trosnind pe din faţa casei, pe cărările îngheţate ale bătăturei. Ieşii pe din dos şi, trecînd prin grădină, sărind gardul, am trecut ca purtat de vînt peste cîmpie, fericit şi aprins... şi intrînd în chilia mea cea umilită, mă simţeam fericit ca un rege asupra acelor camerazi horăinzi. La lumina fumegîndă a lampei am scris versuri, ce le-am găsit în urmă rătăcite printre hîrtiile mele şi pe cari ţi le citez întocmai: Cînd sufletu-mi noaptea veghea în estaze Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază., Încins într-o haină de nori şi de raze, Mişcînd a lui aripi pe capu-mi aprins, Dar cînd te văzui într-o palidă haină, Copilă coprinsă de dor şi de taină, Fugi acel înger de ochii-ţi învins. Cum marea ce doarme profundă şi lină Reflectă în sînu-i de-amor şi lumină Pe soare, ce trece în calea-i divină, Vărsînd ziuă de - aur în umedu-i sîn, Astfel tu, copilă, tu, vis de iubire, Din negrele-ţi stele, o dulce zîmbire, Din sufletu-mi noaptea schimbă în senin. Cine era fericit ca mine? Pierdut în visării fără fine, părea că fiecare floare si fiecare stea e sor cu mine, sor dulce, surori amantei mele. Adeseori, în nebunia [mea], uitam pe Dumnezeu, visam că eu îs lumea cu miriade stele şi cu miriade flori, şi-mi părea că-mi plec albastrele mele mări şi înstelatele mele ceruri, munţii mei cei negri şi văile mele cele verzi, nopţile mele cele lunatece şi zilele mele cele de foc, îmi părea că le plec toate şi le-nchin cu tămîia vieţei lor unei palide umbre de argint, ce-mi părea centrul lumei, umbră ce cobora razele soarelui ca pe-o scară de aur - umbra Poesis! Adeseori îmi părea cumcă Eternitatea nu mi-ar fi destulă s-o ador şi că, îmbrăcat în haina morţii, eu, în luptă cu bătrînul timp, îi rumpeam aripele şi-l azvîrleam în uitare! Altădată limbele mi se păreau neroade, vorbele fără înţeles... orce vorbă ce nu o puteam referi la ea îmi părea o nerozie, şi o nerozie să cuget asupră-le... mintea mea {EminescuOpVII 197} încetase de a-mi interpreta înţelesul vorbelor... uimit şi nebun, vedeam în închipuinţa fiecărui concept numai palidele conture a divinei sale umbre. Dar acest amor timid ca al columbilor de argint cade în anul durerei 48. La ce trebuia să cadă atuncea? La ce? Oare [nu] putea anul acesta să treacă fără amoruri? Începuse a fierbe în toată Transilvania, şi primăvara cea vergină a adus flori frumoase şi zile de aur, însă pentru ghicitorul profund ce-ar fi cutreierat cîmpiile înflorite ale Transilvaniei ele s-ar fi părut profunzi şi întunecaţi ochi de mort. Asprul arhangel al răzbunărei părea că pătrunde pin aerul ei cel ameţit şi bolnav. Ungurii cugetau încă o dată, dar astăzi pentru ultima oară, cumcă prin uniune şi furci vor stinge pe romîni de pe faţa pămîntului, credeau cumcă vor putea unguri piatra rece şi izvorul vergin, că vor putea unguri codrul cel bătrîn şi maiestos, că vor putea pune ideea uniunei ungare în creierii cei bătrîni şi înfricoşaţi ai munţilor, creieri ce începeau, ce începuse a se înfierbînta de-o idee uriaşă şi sublimă: Libertatea. Ei credeau, şi au crezut-o pentru ultima oară, cumcă bătrînii şi înviforaţii garzi ai cetăţei Transilvania - munţii cu capete de piatră - vor dormi şi - acum somnul lor etern, nu se vor trezi la urletele cele false ale descreieraţilor carii inventau imperii şi 16 milioane de unguri, cari din fericire pentru lume nu esistă decît în oarbele fantasmagorii ale unor nebuni. Ci garzii regii s-au trezit. Freamătul codrilor ce dezgheţau din seculara lor amorţire freamătul aripelor de fier a vulturului romîn a speriat pe inimici - azi îi sperie somnul acestui vultur, căci nu ştiu la a cîta potenţă va ridica acest somn puterile sale. O, inimicii noştri s-au temut totdeuna de noi, dovadă că secol cu secol a conspirat pe faţă şi-ntr-ascuns contra esistenţei noastre, şi aceste conspirări toate n-au servit decît spre a ne împietri, spre a ne-ncremeni în esistenţa noastră. De ne punea alături cu ea, de ne deschidea amîndouă portalele de aur a privelegiilor şi a drepturilor ce erau numai a lor, cine ştie dacă, moleşiţi şi răsfăţaţi, nu deveneam unguri. Compatrioţi, vă mulţumim pentru ura voastră seculară şi ardem de nerăbdare după ocaziunea în care să v-o mulţumim astfel încît s-o ţineţi minte pentru eternitate. Cît pentru patria ce voi o numiţi maghiară, cată să aibă cineva insolenţa unui ungur pentru de-a o mai numi astfel - cît pentru noi cată să aibă cineva innoranţa unui Roessler, care ne face imigraţi, astfel însă încît cei imigraţi să fie 10 milioane, iar cei din izvorul emigrărei numai 800. 000. În fine, insolenţă ungurească sau innoranţă pedantă nemţească; una din două e de trebuinţă pentru ficţiunile mari ale imperiului unguresc şi a nimicniciei romînilor. Şi ce-au adus peste Transilvania cu scîlciatele lor idei? Moartea cea oarbă care-i secera cu miile şi ura cea cumplită a celorlalte popoară contra a tot ce-i maghiar! Şi toate astea le propagau deşerţii în numele poporului maghiar care, bun şi blînd cum sunt toate popoarele, pînă-n marginele unde nu l-au ameţit, părea pre destinat să trăiască în pace şi-n frăţie cu romînii. Dar ei au esplicat rău şi fals foile cărţii Destinului şi au pătat şirurile sale cu sînge. Senina dicţiune a lui Dumnezeu:... {EminescuOpVII 198} trăiţi în pace, căci sînteţi singurele naţiuni eterogene în oceanul panslavismului, această dicţiune ungurii trebuiau s-o întoarcă şi s-o traducă spre pierzarea lor. Ei au vrut-o, nu noi! În ţara toată mişcarea romînă - antiunionistă fierbea în clocotul cel mare. Adunarea din dumineca Tomei, preparatorie, fusese; fusese şi adunarea cea mare din Cîmpul Libertăţii, unde flamurea reînvierei sfîşia aerul cu tricolorul său. Virtus romana rediviva! Luasem parte cu Ioan la toate acele manifestări de viaţă ale naţiunei - etern unice în felul lor - şi apoi ne-am întors la locul turbure a studiilor noastre. Dar cine mai putea studia ceva! Capetele noastre prinsese foc, faţa cea palidă a lui Ioan se-nroşise de-un roşu ofticos şi bolnav, căci în inima lui fierbea amorul cel mare al naţiunei. Mă dusei la Poesis. Noaptea era lucie şi dalbă, aerul părea nins de razele cele argintii şi înamorate * ale lunei, cari se pierdeau prin verdele întunecos a arborilor şi tufişelor risipite din grădina ei. Mă aşezai pe-o bancă şi cugetam; D-zeu ştie de ce eram trist! Cu mînele unite şi lasate leneş peste genunchi, cu fruntea plecată şi cu părul risipit peste ea, astfel şedeam în grădina ei şi gîndeam lucruri de cari nu-mi pot da cont, pe cînd luna, lunecînd alene printre nourii de argint ai cerului albastru, gîndea şi visa ce neci un om nu ştie. Un foşnet uşor prin cărările nisipite mă trezi din reveria mea. Era ea. Un neglige ce părea o negură de argint scălda în albeţa sa fantastică şi diafană figura ei naltă, mlădioasă, subţire ca o elfă de mare. S-apropiase de mine; în momentul cînd o văzui, ea se aşeză molatecă pe genunchii mei şi-mi sărută ochii mei, ce se închideau de-o visărie profundă, căci nu-mi venea a crede că e ea, fantastica zînă a visurilor mele îndelungate. Îi luai capul ei cel blond între mîinile mele şi privii la el. Ce trist era acel cap, ce palidă faţa aceea, ce înfundaţi acei ochi albaştri! - Poesis, zisei, eşti nenorocită? Ce palidă eşti, copilul meu! Tu suferi? Tu plîngi! - O, dac-ar fi să plîng numai eu... Dar să tăcem despre asta. Tomo! poate că azi ne vedem pentru ultima dată. - Ultima dată? Aiurezi, Poesis! Ultima dată? - O, copilul meu, de-ai şti ce nenorocită, sunt, zise ea, cu ochii plini de lacrimi, înlăturînd cu mînuţele ei albe părul negru de pe fruntea mea şi arzînd cu buzele ei contrase de plîns fruntea mea întunecată. Ce nenorocită sunt, fără ca să ţi-o pot spune ţie. Dacă te pot ruga ceva în numele maicei tale, în numele acelui înger curat, uită-mă! Uită-mă., cel puţin pînă ce voi muri... După. ce voi muri... - Poesis, pentru D-zeu, ce va să zică asta? Spune-mi ce ai? - Ce am? Nu-ţi pot spune ce am. Dar să uităm asta... să le uităm. Ce frumos eşti tu în astă sară. Părul tău pare a fi de eben şi ochii tăi diamanţi negri! Ce frumos e iubitul meu... iubitul meu? Nu al meu... - Nu al tău, Poesis?... Tu nu eşti a mea, îngerul meu cel blond? Aide, poate c-ai plîns unde - am lipsit atîta vreme, de-aceea oare să nu mai fiu al tău? Poesis, această patrie va fi a mea, ca şi a inimicilor noştri; atunci tu vei fi femeia mea, frumoasa mea femeie, zîna grădinioarei mele, matroana vetrei mele părinţeşti, mama copiilor mei! O, ce frumoasă eşti tu... ce mult o să te iubim noi... eu şi cu tatăl meu cel bătrîn, pietrarul! Tu vei scutura praful de pe cărţile mele, a lucrătorului cu spiritul, tu vei netezi cu mîna ta molatecă şi alba, creţii de pe fruntea mea, tu c-o sărutare vei însenina-o! Şi o să te iubesc, o să te iubesc cum îmi iubesc patria, cum iubesc pe Dumnezeu! Poesis!... Prin straturile de flori roiau fluturii nopţii... arborii înfloriţi îşi plecau ramurile îngreunate de flori albe şi roza pe frunţile noastre - parfumul îmbătător al primăverei {EminescuOpVII 199} împluse cu suflarea sa răcoare şi virgină piepturile noastre, gură-n gură îi sorbeam suflarea, ea, cu genele jumătate închise, nu rezista de fel dezmierdărilor mele melancolice... numai luna veghea ca un dulce soare de argint asupra îndelungului nostru amor! A doua zi, sculîndu-mă fericit de pe patul meu cel vîrtos de paie şi aninîndu-mi mantaua de umere, începui să colind stradele oraşului: o cocardă tricolor - romîn în butonieră, pălăria largă, cam într-o parte, faţa mea palidă, ce arăta osteneala, zîmbea, şi-mi tîrîiam bastonul pe prundul mărunt al stradelor fluierînd printre dinţi o arie, nu mai ştiu care. Deodată auzii în urma mea sunetele monotone ale unei muzice mortuare. Îmi întorsei capul, stătui în loc şi, luîndu-mi pălăria, faţa mea se întristă puţin cîte puţin. În urma mortului venea o trăsură, şi-n ea, în rochie lungă de matase neagră, o faţă palidă încadrată de păr de aur, faţă cunoscută mie, puteam să n-o recunosc?... Era ea... Poesis!... Cu toate astea nu putea să fie ea. Paloarea mortală ca aceea a păretelui, părul cel blond, faţa era a ei... dar ea în acea pompă?... Ea, aşa de săracă?... Dar în trăsura a doua? Cine era! Doi dandy din cei mai corupţi ai oraşului, cari rîdeau în convoiul mortuar, îmbrăcaţi cu pantaloni de călărie strîmţi, cu veste vinete, cu legături roşii, cu jachete galbene, cu pălării largi şi cu cîte două lanţuri de orologii. Secele feţe de maimuţă rîdeau rîsul cel amar al desfrînaţilor sceptici, într-un convoi care numai rîsul nu era apt de a-l escita. Rătăcit, în neputinţă de - a-mi da cont de ceea ce cugetam şi simţeam, urmării convoiul pînă la biserică. Mulţimea se grămădea la uşă şi-năuntru. Eu pătrunsei izbind cu coatele fără cruţare în toţi ce-mi sta în cale; în ochii mei rătăciţi, în împregiurarea că nu-mi ridicasem pălăria intrînd în biserică, în pumnii mei strînşi în dinţii mei rînjiţi într-un rîs sălbatec o fi fost ceva straniu care îndreptă ochii lumei spre mine. - Un nebun! şopti unul aşa de tare încît îl auzii, însă, în noaptea turburărei mele, acel glas nu mi se părea aievea, neci mi se părea că sunt între oameni... mi se părea din contră că sunt singur, coprins de spasmurile unei viziuni teribile, căci nu vedeam decît coşciugul ce mi se părea plutind pin aer, nu vedeam decît pe ea topită de plîns, alintînd după cosciug de braţul unui om. Ochii de foc a lumînărilor de ceară danţau pin aer în noaptea bisericei ca stele murdare şi roşii... mortul din cosciugul descoperit părea că se strîmbă la mine şi murii cei negri şi reci ai bisericei tăiau feţe urîte şi crepate pin păreţi, cu ochi negri şi cu capete strîmbate de turbăciune! - Cine-i acel om? strigai din toate puterile mele, cu toate că părea că un demon cu degete de lemn îmi strîngea gîtul!... Mă repezii la el... dar un cioclu mă pocni cu pumnul în frunte, încît îmi scăpărară ochii scîntei verzi şi căzui ameţit pe spate. Nu ştiu cît am zăcut astfel, cînd m-am trezit însă eram culcat pe-o bancă de piatră din colţul bisericei şi la capul meu veghea Ioan! - Cine-i acel om? fură primele cuvinte ce le putui pronunţa. - Cine!... Ce treabă mare... cel ce-o întreţine pe dînsa... un conte, mai ştiu eu!... Dă-o dracului... nu e femeie?... putea [să fie] mai altfel de cum sunt toate? Aide de - aicea! El mă luă în braţe şi mă sculă drept în picioare. Luîndu-ne de braţ, ieşirăm la uşa bisericei, la care sta bătrînul sacristan şi vro doi cerşitori zdrenţuiţi. Plecarăm stradele-n sus şi Ioan mă duse la el. Camera sa era mică şi-ntunecoasă, şi întunerecul ei mai era ridicat încă prin un părete îngust, acoperit cu pănură neagră în mijlocul cărei era o cruce albă. În genere însă camera sa respira eleganţa fină şi artistică, care contrasta foarte mult cu hainele sale mai mult unse şi rupte. Cărţile aurite şi legate stăteau în şir pe-o masă acoperită cu roşu, pe care stăteau risipite creioane, pensule, palete şi colori în cutii mari sau unse pe ţeste de scoici marine. Mă trîntii pe-un scaun, aruncînd o ochire numai indiferentă pe toate aceste obiecte ce-ntr-al [t]fel de dispoziţiune mi-ar fi părut poate stranii. De-o lature - a pănurei negre spînzura un canaf alb de-un şnur asemene alb... {EminescuOpVII 200} Ioan apropie un scaun de-al meu şi [s -*] aşeză astfel încît pieptul îi venea drept în umărul meu cel drept, apoi, încungiurînd c-un braţ grumazii mei, iar cu celălalt pieptul, el îşi plecă fruntea pe umărul meu drept şi-mi şopti la ureche: - Azi rump orce legătură cu viaţa, azi rump legătura de amicie cu tine, legătura de amor cu umbra, cu aducerea - aminte a Sofiei. Tomo, de azi înainte eu nu mai sunt al meu. Eu mă duc şi te las pe tine aicea... dar înainte de-a merge voi să-ţi arăt în ce consista nebunia vieţei mele, căci tu n-ai ştiut că eu sunt pictor. El se sculă şi, trăgînd şnurul alb de la pănura neagră ce sta drept în faţă, văzui pe părete un cadru ce-mi părea viu. Ochilor mei turburi li părea viu în adevăr. Era Sofia. Părul ei cel cenuşiu, adunat într-o coroană ca o citadelă pe frunte, ochii ei profunzi, negri, străluciţi, faţa ei musculoasă şi palidă, buzele subţiri şi vinete... era Sofia... în toată frumuseţea ei cea originală... blondă, pe care numai Sudul o cunoaşte... Ioan îşi împreună mînile şi se uită în estaz la acel portret mare ca-n viaţă... Ochii săi ardeau, buzele lui tremurau, eu stam speriat, uimit şi mă uitam nencrezut de realitate la această scenă în care portretul părea viu, real, şi Ioan numai o umbră moartă în care trăia doar ochii cei înfocaţi. - Sărman cadru viu, sărmană opera a imaginaţiunei mele! Ce greu a fost să te creez din caosul durerilor şi a desperărilor, ce cumplit e să te sparg acum de stînca cea rece a deşteptărei mele! Dar te sparg... căci tu eşti singurul lucru ce mă leagă de viaţă şi de trecut. El scoase un pumnal ascuţit şi mic din sînul său şi sfîrtică cu o cruce curmezişă tot portretul, astfel încît pînza se-nvălătuci în cîte patru părţile de cadrele de lemn aurit a portretului şi sub el rămăsese gol păretele alb. Ochiul său era sec, surîsul amar, căci lupta fusese cruntă. - Tomo, zise el, eu mă duc, cu toate că, nu te oblig să mă urmezi. Rămîi tu aicea, în casa mea, aicea vei trăi comod şi neturburat de nimeni, cum am trăit eu, dat cu totul nebuniei mele, picturei. Trăsura mă aşteaptă de mult... adio!... Amicia mea, gîndeşte că n-ai fi avut-o niciodată şi te consolă! Adio! O dată-ncă-mi scutură mîna şi zbură pe scări în jos. Trîntii uşa după el, mă trîntii în pat şi apăsai capul afund în perini, cu faţa-n jos, abandonîndu-mă cu totul durerei celei mai crude. Cît oi fi stat astfel, în nesimţire mai mult, nu ştiu... cînd m-am deşteptat însă era noapte profundă, şi orologiul vuia o oră după miezul nopţii. Aprinsei lumînarea şi, sărind la portretul sfîrticat al Sofiei, începui a combina pînza... dar totul era în zadar. Lîngă cămin era lemne multe şi risipite. Le trîntii în sobă şi aprinsei un foc cumplit, trăsei o mică sofă roşie faţă. cu focul, cu cugetarea decisivă de-a astupa soba nainte de-a se potoli focul, astfel încît să mă sinucid cu carbon. Am stins lumînarea şi m-am pus în faţa flăcărilor ce linguşeau gîtul căminului cu roşii limbe de balaur. Privind în flăcări, cu picioarele întinse şi cu capul pe piept, viaţa mea toată mi se părea un fantastic vis de nebun, fără înţeles şi fără ţintă, în limbile de flăcări vedeam pare-că arzînd toate cugetările mele, zilele mele, visele mele de fericire. Cînd focul nu mai era decît o grămadă mare de cărbuni acoperită [cu] flacăre vinete, atunci astupai soba şi, aşezîndu-mă în faţa zgurei, îmi închisei ochii spre a adormi de moarte. Vîntul urla afară cumplit şi ploaia cădea măruntă şi rece pe geamurile ferestrei... Parcă vîntul cu norii, tunetul şi ploaia făceau nunta lor sălbatecă în regiunile cele negre a-nnoratului cer de noapte. Prin şuierul cel monoton, deşi puternic, al vîntului am adormit şi simţeam, pare-că, cum creierii mei se paraliză de carbon. Murisem! M-am trezit deodată într-un codru verde ca smaragdul, în care stîncile erau de smirnă şi izvoarele de ape vergine şi sînte. Printre arbori cîntau privighetori cu glasuri de înger, pin cărări rătăceau umbre diafane şi fericite şi se pierdeau {EminescuOpVII 201} prin verdura întunecată a dumbravelor sînte. În depărtare vedeam o dumbravă de aur care, cu freamătul frunzelor sale, cînta o melodie molatecă şi lină ca aceea a undelor adormite. Între toate umbrele sînte şi albe numai eu aveam corp... Rătăcii ce rătăcii prin pădure, pînă dedei de un rîu cu undele de argint, în mijlocul rîului o insulă incungiurată de ape, cu păduri şi grădini din a căror mijloc se rădica la ceruri o biserică naltă cu cop[ol ]ele rotunde, toată de aur gravat ce strălucea astfel căci soarele cerului curat se oglindea în copola cea mare a bisericei. La ţărm era o barcă de aur... Eu mă suii într însa şi, spărgînd cu lopeţile undele de argint ale rîului, ajunsei la malul insulei. Aicea totul tăcea, nu cîntau păseri, nimica, numai din biserică s-auzea un cîntec încet, trist, mormîntar, ca bocetul cel înăduşit lîngă patul murindului. Intrai, pin portalele de aur ale bisericei, înăuntru, Pe jos, marmură albă ca laptele, pe sus, arcadele nalte de aur, stîlpii de aur... iconostasul cu icoane nalte şi palide de sînţi şi îngeri de-o frumuseţe suprapămîntească, ce păreau suflate pe pînze de argint, în altar - o masă de marmură cu sfintele Taine... în biserică nu era nimeni jos, ci numai sus în cor cîntau călugăriţe cîntece de mort... Cînd dintr-o uşă văzui intrînd cu lumînări de ceară albă-n mînă chipuri palide cu văl lung, alb, ce acoperea şi capul, astfel de palide încît faţa se confunda cu albul hainelor, ci numai ochii stinşi ca de sticlă se mişcau trişti în orbitele lor. Ei se mişcau încet, încet pîn-în mijlocul bisericei... Eu mă ascunsei după o coloană de aur, cu groază. Printre ei văzui o umbră... un bătrîn cu părul alb, cu faţa rătăcită şi trasă, lumînarea sa ardea şi el privea în ochiul lumînărei cu buzele strînse şi cu ochii fixi... Mie-mi părea că-l cunoşteam. Răzimată de-o coloană, drept în faţa mea, stătea o fată palidă cu faţa ca marmura cea vînătă... ea-mi zîmbi trist şi-mi făcu cu mîna... Era Poesis... Poesis! strigai eu... şi deschisei ochii. Focul nu era încă potolit... fereastra însă deschisă, şi o vîntoasă sufla cumplit pin el. Gîndeam c-o fi deschis - o vîntul si mă dusei s-o reînchid. Cînd mă-ntorc însă... văd Corpul... s-ar fi însănătoşat curînd, însă ceea ce era bolnav în mine, nebun de bolnav, era inima mea. Tot ce-mi aducea aminte de ea... de trădătoarea, le aruncam în foc, care le consuma cum se consuma inima şi viaţa mea. Palid ca o umbră, eu alintam de-a lungul zidurilor oraşului mai mult mort decît viu. Fălcile mi se-nfundase adînc, albul ochilor se-ngălbenise şi negrul era turbure şi stins, părul cădea în dezordine pe gulerul uns şi neşters a rocului meu - astfel umblam printr-o lume străină, din care nu făceam parte, şi cînd mă rătăceam în vro grădină publică, unde feţe roşii şi vesele chicoteau împregiur, pierzîndu-se pin arbori, eu credeam că sunt răutăcioase duhuri efemere, cari-şi rîdeau de durerea mea. Or mi se părea cumcă-n juru-le rîdeau morţi a căror feţe galbene erau spoite cu roşu, ceea ce le făcea şi mai înfricoşate, şi mai moarte, prin contrastul între adevărul morţii şi-ntre simularea cea spoită a vieţei. Altă dată mă pomeneam că mă uitam ore întregi în oglindă şi mă strîmbam la mine singur şi, cînd mă trezeam din asemenea atonie, mă-nfiora siguranţa c-am înnebunit şi teama de mine însumi. Lucrul de care mă temeam mai mult era nebunia, mi-era frică să nu-nnebunesc. Adesea mă pomeneam că privisem, fără să ştiu, cîte o oră-ntreagă-n soare şi că ochii mei, orbiţi de lumina lui caldă, nu mai puteau distinge nimică, ci un caos vînăt - roşu părea că piroteşte şi mă-nvîrteşte mereu, pînă ce mă trezeam căzut pe iarba cîmpului. Eram tîmpit, absurd, idiot. Astfel stam adese înmormîntat în iarba mirositoare, albaştri şi mici fluturi de vară roiau prin flori, un soare cald îmi ardea drept în creştet, totul era frumos cum îs frumoase zilele de var... eu singur numai nu cugetam nimica. Zile întregi cutreieram cîmpii pînă ce dădeam de rîu. Acolo, de pe podul lui de lemn, mă, uitam în valurile galbene cum zburau repezi, ciorăind, valuri turburi ca sufletul meu sterp, turburi şi neoglindoşi ca inima mea moartă. Apa limpede {EminescuOpVII 202} ca cristalul a izvoarălor nu-mi plăcea, cînd dădeam însă de ea, începeam o a amesteca cu bastonul pînă ce, turburată de pămîntul cel negru, era o icoană vie a gîndirilor mele. Dar nu putea să rămînă astfel. Încă o lună de-o viaţă astfel şi ştiam că voi muri... De-aş fi murit, ce-mi păsa... cine ştie dacă adînc în pămînt n-aş fi fost mai fericit... dar aveam un tată bătrîn şi a muri eu însemna a-l băga pe el în groapă. Într-o zi frumoasă de vară îmi făcui legăturica, o pusei în vîrful băţului şi o luai la picior pe drumul cel mare-mpărătesc. Mergeam astfel printre cîmpi cu holde... Holdele miroseau şi se coceau de arşiţa soarelui... eu îmi pusesem pălăria-n vîrful capului, astfel încît fruntea rămînea liberă şi goală, şi flueram alene un cîntec monoton şi numai lucii şi mari picături de sudoare îmi curgeau de pe frunte de-a lungul obrazului. Zi de vară pîn-în sară am tot mers fără să stau de fel. Soarele era la apus, aerul începea a se răcori, holdele păreau că adorm din freamătul lor lung, de-a lungul drumului de ţară oamenii se-ntorceau de la lucrul cîmpului, cu coasele de-a spinare, fetele cu oale şi doniţe în amîndouă mînile, boii trăgeau încet în jug şi carul scîrţîia, iar romînul ce mergea alături cu ei şi pocnea din bici îşi ţipa eternul său hăis, ho!... Ascuns în maluri dormea Murăşul, pe el trosnea de căruţe podul de luntri, pe care-l trecui şi eu... De departe se vedeau munţii mei natali, uriaşi bătrîni cu frunţile de piatră spărgînd nourii şi luminînd ţepeni, suri şi slabi asupra lor. Una cîte una se - aprindeau stelele tremurînd în nemărginirea albastră a cerului, cînd mai sus, cînd mai jos - şi luna, balana lor regină, palidă ca o mireasă, trecea ca o secere de argint pin norii albicioşi şi subţiri. Mai greoaie scîrţîiau carele cu lemne ce veneau din munte; romînii şedeau culcaţi pe foale în vîrful carălor sau, mergînd alături, şuierau doine bătrîne şi triste ca suvenirile trecutului. Toate farmecele unei nopţi de vară - lună albă şi stele aurii, fluierul melancolic şi cîmpii ce par a adormi, iar drept în faţă, bătrînii urieşi de piatră, munţii, ce acum păreau încununaţi de stele ce tremurau asupra frunţilor lor. Mergeam neoprit prin cărările albe ce duceau crucişe pin lanurile, unele încă verzi, mergeam, pînă ajunsei în poala răcoroasă a munţilor. De-acolo apucai pe-o pietroasă cărare de munte. Pe cîte - un vîrf de deal vedeam arzînd focuri mari, şi oameni împregiur, din fundul codrilor ce-ncongiurau ca o manta neagră - verde umerii munţilor vuia cîte - un bucium durerea lui de aramă; pe lîngă alte focuri vedeai pare-că cum joacă fete şi flăcăi, iar pin codrii rătăciţi fluierau voinicii printre dinţi şi din frunze cîte - o doină adîncă şi plină de foc. Astfel treceam înainte alături cu zidurile de piatră a muntelui, pe-o cărare îngustă ce ducea mereu în sus, năruită pe - alocurea, pe - alocurea baricadată de bolovani rostogoliţi din creştetul munţilor şi înţepeniţi în albia cărărei. Săream peste năruituri şi baricade şi-am mers mereu, pînă ce luna apusese, focurile se stingeau, cîntecele încetară, iar răsăritul se roşea slab de faptul zilei. Aerul răcoare al dimineţei îmi pătrundea pieptul, simţeam cum îmi amorţeşte gîtul de răceală... pînă ce văzui salul meu, cu căsuţele lui mici, acoperite cu paie şi risipite prin creierii de piatră a muntelui, de ţi se părea un sat de cuiburi de vultur. Trecui prin mijlocul lui, pe lîngă mica bisericuţă de lemn, şi tocmai la capătul satului mă oprii lîngă bordeiul cel înfundat şi sărac al tatălui meu. Prin ochiul de sticlă se vedea lumină. Trasei zăvorul de lemn de la uşa uscată şi intrai înăuntru. Pe vatră mai ardea vo doi tăciuni subţiri de nuiele, tata dormea pe-un pat de scînduri nalt ca vatra. După cuptori era încă patul mamei acoperit c-un lăiceri, deasupra lui era [o] icoană veche şi afumată a maicei Domnului, dinaintea căria ardea o candelă mică cu untdelemn. Mă lungii pe patul mamei fără să-l trezesc pe tata şi adormii curînd, căci eram foarte obosit. Des-de-dimineaţă, pîn-a nu fi ziua, cucoşul cîntă asupra bordeiului şi auzii ca pin somn pe tata sculîndu-se, luînd în mîni apă din un ciubăr şi spălîndu-se pe faţă, făcîndu - şi cruce şi mormăind încet o rugăciune, apoi luîndu-şi ciocanele de pietrărie {EminescuOpVII 203} de sub laiţă şi plecînd pe uş - afară, fără chiar să se uite îndărătul lui şi fără a mă vedea din dosul cuptorului unde dormeam. A doua zi cam pe l-- ameazi mă trezii şi eu din somnul meu adînc şi fără visuri. Nu ştiu cine pospăia prin casă şi pe la vatră. Era o vară a mea, care băga vreascuri în foc şi fierbea mîncare. - Tu eşti, Finiţo? zisei eu sculîndu-mă, luîndu-i capul între mîni şi sărutînd-o. - I, Doamne! zise ea surîzînd cu degetele la gură şi măsurîndu-mă cu ochii din creştet pîn-în talpe. Ce mare te-ai făcut... Uite! şi barbă şi mustăţi... Da tare eşti galben, vere, pare c-ai fi îndrăgit? - Nu ştii tu, zisei eu, uitîndu-mă în ochii ei inocenţi şi lucitori, nu poţi şti tu ce am suferit. Dar ce frumuşică era verişoara mea. Faţa albă şi obrazii roşii, părul castaniu şi des, făcut în două cozi întrunite pe spate, neted şi cu cărare pin mijlocul capului, ochii mari, caprii, ce se uitau miraţi la mine, sprîncenele arcate şi îmbinate, nasul fin ca [a] unei dame mari, bărbia rotundă şi plină, iar, cînd rîdea, două, gropiţe cochete. Cămaşa albă, cu altiţe şi mînici largi, fota curată şi nouă, iar picioarele goale. Cu cît o priveam, îmi părea mai frumoasă şi-o sărutai încă o dată. - O! zise ea, rîzînd vesel, îţi iei la guri parc-ar fi dentr-al tău... ia fii bun, mă rog, de-ţi cată de treabă, domnişorule! - De-de! zic eu, n-o lua-n nume de rău... Ş-apoi nu mă uit eu la ochii tăi... fie ei cît de frumoşi... - O! frumos! Vine vărul pe la noi, ş-apoi lucrul ce mi-l spune mai întîi e că ochii mi-s urîţi! Frumos! - Da nu... - Destul, las-că ştiu... Domnu - a fost la cetate... Nevestele de domn au ochi mai frumoşi decît ai miei, se-nţelege, zise ea, punîndu-şi rîzînd mînele [-n] şolduri, fiica Evei cea limbută cu dinţii de mărgăritar. - De-ai şti, Finiţo, zisei pe jumătate rîzînd, de dragostea mea... - Dragoste, zise ea repede, ce dragoste?... Şi ridică cu curiozitate din sprîncene. Ce dragoste?... spune-mi şi mie... zău aşa! Te rog, vere! adaogă ea, încreţindu-şi gura şi plecînd ochii cu atîta graţiozitate încît numai pe sub gene se uita la mine. - Şezi ici pe pat, zisei eu, apucînd-o-n braţe şi punînd-o să şadă ca pe-un copil obraznic... eu mă aşezai alături cu ea, i-ncongiurai grumazul cu braţul meu şi începui să-i povestesc amorul meu şi nenorocirile mele. Ea asculta c-un fel de seriozitate şi c-o atenţiune copilărească - şi cînd se uită drept în ochii mei, ai ei se împlură de lacrimi. - Sărmanul văr, zise ea, sărutîndu-mă cu atîta dulceaţă şi tinereţe. Oalele fierbea pe vatră. - O, zise ea, ca aducîndu-şi aminte, trebuie să-i duc merinde tătîni-tău! Las-că ne mai vedem noi desară, mîni dimineaţă... zise ea şi drese ce drese, apoi luă vro două oale din cele pline, surîse şi cu ochii şi cu gura şi plecă pe uşă şi prin sat înainte. Nu mult după aceea veni şi tată-meu, care auzise de la fată că venisem acasă. El mă strînse în braţele [sale]. Capul său era mai alb, creţii de pe frunte şi brazdele din faţa mai adînce, iată toată schimbarea ce-o băgai de samă la el - destul însă ca ochii să mi se împle de lacrimi. Am stat mult acasă, într-o atonie monotonă şi moartă, între grinzile casei găsisem o carte cu scoarţe de piele roase de molii, cu mărginile roşii -- în ea era nişte poveşti {EminescuOpVII 204} manuscrise cu litere bătrîne, iară literele începătoare paleografate cu roşu... desigur vro reminiscinţă de-a preotului celui bătrîn, ce murise de mulţi ani. Cu cartea aceea în mînă, stăteam zile întregi lungit pe prispa casei la umbră şi descifram maşinal minte slovele cele bătrîne or priveam cu ochii drept în grinzile afumate ale streşinei, pînă ce-mi simţeam capul ridicat şi pus în poale. Mi - întorceam ochii peste cap... era Finiţa, ce-şi aşezase capul meu pe poalele ei şi-ncepea a-mi povesti ba cimilituri, ba basme, ba-mi cînta cu vocea jumătate cîte - o horă orcîte [o] chiuitură cu vorbe cu tot. Astfel şedeam lungit seri întregi cu capu-n poalele ei, pe cînd vitele se-ntorceau mugind greu de prin munţi, iar talancele de la gîturile vacelor cu ugerul greu de lapte suna alene şi melancolic prin atmosfera cea dulce a serei. Revoluţiunea ardea în cîmpia Transilvaniei, dar mie ce-mi păsa de toate. Pentru realitate eu eram omorît... Nepăsare leneşă, lene de-a cugeta, lene de-a simţi, abrutizarea cea mai adîncă şi mai idioată, iată ce făcuse din mine amorul unei femei. Însuşi numele ei, Poesis, nu putea să escite neci un simţămînt în mine. Era ceva ce murise de mult pentru mine ce-o uitasem de mult - lucru de care îmi era greu să-mi aduc bine - aminte; căci nu cugetam să-mi fi ucis inima şi să-mi fi omorît inteligenţa... şi cu toate astea tocmai aceea era ce neci nu-mi trecea prin minte. Venise toamna şi-ngălbenise codrii din umerii bătrînilor munţi, pe vîrfurile lor negurile deveneau mai dese - în fine, într-o zi ne pomenirăm cu cei întîi fulgi de zăpadă înecînd cu puful lor de argint aerul neguros şi rece al munţilor. Prin sate colinda vestea cumcă se ridicase romînii împotriva ungurilor şi împăratul Codrilor bătrîni şi a munţilor suri şi sterpi aduna pe vulturii din vizuinele lor stîncoase împregiurul flamurei romîneşti. în creierii împietriţi ai munţilor şi-n acrul lor cel rece, flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei. Într-o noapte am văzut un spectacol măreţ. In culmile munţilor, pe frunţile lor de piatră, care de care mai înălţate, se aprindeau, umil cîte unul, focuri mari, părea că munţii însuşi se apri [n]sese. Impregiurul focurilor vedeai şezînd cete întregi de oameni, lăncile culcate pe umere străluceau în aer... lănci de coase cari-n urmă erau să devie spaima inamicilor. Din creştetele munţilor romînii slobozeau roţi înfăşurate-n paie şi aprinse, cari se rostogoleau cu o repejune demoncă pînă se pierdeau hăulind în prăpastiile adînci, în inima pămîntului. Buciumele sunau din vîrfuri astfel încît ţi se părea că sufletele de aramă a munţilor se trezise şi suna a moartea lumei. Culme cu culme ardea, atîţia uriaşi ochi roşii, cîte unul pe o frunte de deal. Codrii bătrîni trosneau amorţiţi de iarnă, stelele şi luna erau mai palide-n cer, cerul însuşi părea mai sur. Era unul din acele spectacole măreţe, din acele tablouri uriaşe pe care numai Dumnezeu le poate zugrăfi pe tabla întinsă* a lumei înaintea ochilor uimiţi şi a inimei înfrînte. Revoluţiunea pătrunsese-n munţi. La noi, cari eram mai în poalele munţilor, veneau honvezii ca să recruteze oameni tineri, însă aceştia o apucase de mult la Iancu. Oamenii mai maturi aşteptau ca eu să mă fac pribunul (tribunul ) lor, însă eu, în starea în care eram, am fost nesimţitor şi impasibil pentru aceste cauze mari. Cu toate astea satul era adeseori vizitat de cătră tribunii lui Iancu, adesea cete întregi găzduiau peste noapte pe la noi, spre-a pleca înspre ziuă iar, fără ca honvezilor să li fi trecut prin minte ca să-i surprindă cîndva. însă într-o noapte auzii împuşcături pin vecini. Speriat, sar din aşternut, ies afară şi mă sui pe gard, ţinîndu-mă de parii lui, astfel încît dominam cu privirea asupra unei părţi din casele vecine. Văzui o casă încongiurată de honvezi şi pe unii trîntind cu paturile puştei în uşa casei, pentru a-i sforţa intrarea. Dar în momentul acela văzui fulgerînd pin ferestrele casei împinse puşcături şi [auzii] vaietele celor ce-o încongiurase, uşa se sparse cu repejune şi {EminescuOpVII 205} dinăuntru ieşi [un june] cu capul gol, cu sabia-n dinţi şi mînele-narmate de pistoale-ntinse, pe care le slobozi drept în capetele celor ce stăteau în uşă. In urma lui o ceată de oameni înarmaţi cu lănci împungeau în dreapta şi-n stînga şi, răzbind pin ei, fugiră mereu pînă în risipiturile unei stînci, prin cari pierzîndu-se nu vedeai în lună decît oţelul ţevelor întinse şi împuşcăturile trimise în cei ce acuma cotrobăiau pin casă. Dar pe acel june palid, cu capul gol, îmi părea că-l cunosc. Deşi-l văzusem numai la lumina fulgerelor din puşte, totuşi îmi părea că nu putea să fie altul decît Ioan. Mă-ntorsei în casă şi mă culcai iar; însă mi-era cu neputinţă să mai închid ochii de gînduri. Dacă acela va fi fost Ioan... iată ceea ce-mi îmbla mereu pin cap... căci de va fi fost el, deciziunea mea era ca şi luată... trebuia să-l urmez. Astfel zvîrcolindu-mă în patul meu, părea că demonii toţi intrase în sufletul meu cel turburat, asemenea unor visuri aievea... unor visuri cu ghearăle de fier. In toate părţile mă întorceam, spre părete... dar păretele părea zugrăvit cu chipuri roşii ca acelea ale icoanelor de lemn din bisericele bătrîne - mă-ntorceam spre cuptor, dar cărbunii ce ardeau vineţi pe vatră păreau roşi ochi de demoni cari se întorceau cumplit, iar în fumul cel verde ce se înalţa în sus păream a vedea fluturînd părul despletit şi sur a unei furii crîncene. îmi închideam ochii ca să alung toate visurile acestea... Un somn părea că mă coprinsese, însă somn cu durere de cap şi cu bătăi de inimă. Creierii mei părea că-i stoarce o gheară de lemn, pieptul meu părea apăsat ca de-o piatră, părea că e cineva pe mine care-mi stinge suflarea, care m-apucă cu braţe lungi şi teribile şi m-aruncă într-un abis întunecos unde cădeam mereu, mereu... Astfel între cer şi iad văd piscul cel de piatră sfarmată a unei stînce pe care mi se părea c-am să cad. C-un ţipet teribil mă smuncesc pare-că din cursul ce-l luase corpul meu în jos, dar în momentul acela ajung de stîncă, o durere cumplită... îmi spărsesem corpul de ea... Mă pomenii. Căzusem într-adevăr... dar de pe pat jos. Focul licărea încă şi înaintea mamei durerilor ardea candela cea mică, luminînd faţa ei cea sîntă. Îmi făcui o cruce şi mă sculai drept în picioare. Era cu neputinţă să mai dorm sau să. mai rămîn; ci decisesem de-a urma primei mele impresiuni, aceea de-a mă duce-n lume, unde mă vor duce ochii. Băgai vreascuri în foc, cari începură să trosnească vesel şi să arunce scîntei cu pară. Apropiai de foc un scăunaş scund, luai dintr-un colţ al bordeiului coasa tatei şi şezînd pe scăunaş începui, la lumina focului de vreascuri, c-un cuţit de brîu, să cioplesc cu băgare de samă coasa şi s-o prefac în lance. Făcui ca coasa să steie drept în vîrful mînerului şi-apoi, luînd o cute de piatră, începui a o freca de ascuţişul şi mai cu deosebire de vîrful coasei, pînă ce se ascuţi ca un brici, încît, suflînd c-un păr deasupră-i, s-ar fi tăiat în două. Din norocire tatăl meu dormea aşa de dus încît n-a auzit neci cum ascuţeam coasa, neci cum apoi, luînd două pistoale lungi şi ruginite de sub pat, le încărcai cu praful de puşcă dintr-un corn de bou, mi le pusei în brîu, luai o ţundră veche pe umere, o căciulă de oaie-n cap, lancea de-a umere şi ieşii afară din casă. Afară era rece, însă o lună frumoasă plutea în cîmpia cea albastră a aerului. În casa cea vecină, unde se-ntîmplase lupta, uşa era căscată cu desăvîrşire, în mijlocul casei, la pămînt, ardea un foc mare ce-l aprinsese soldaţii, pe cînd ei înşii şedeau trîntiţi pe fîn, cu puştele puse alături, cu lulele aprinse-n gură; la foc fierbea o oală mare, iar ei, vorbind din cînd în cînd, scuipeau cînd în foc de-a dreptul, cînd alături. Feţele lor era sălbătăcite, îndobitocite. Caii lor cei înşelaţi erau legaţi afară, de parii gardului - ci mai încolo de toţi era un cal sur, cu gura nepusă-n zăbală, căci mînca dintr-o legătură de fîn ce i se pusese-nainte. încongiurai casa pe din dos, astfel încît venii lîngă calul sur fără de a trece pe dinaintea uşei deschise. Iau cuţitul den brîu şi tai repede curelele legate de gard, pui mîna-n coama calului şi-ntr-o clipă sînt pe el şi-l izbesc de-i răsună coastele. Ca turbat azvîrle din copite, nechează {EminescuOpVII 206} una, dar o şi rumpe de fugă, încît zburam prin noapte ca purtat de-un duh - spaimă, fără să mă uit în urmă. O împuşcătură auzii în urma mea, glonţul îmi vîjîi pe la ureche, dar lăsînd [calul] fără frîu, izbindu-l numai în coaste, el fugea, spărgînd cu corpul lui fierbinte şi fumegînd de sudoare aerul cel rece al nopţii. Zguduitura cumplită ce-mi da fugind mă cutremura în toate fibrele corpului. Lancea ce-o ţineam de-a umere fulgera la lumina lunei şi sfîşia aerul nopţii, pe cînd cremenea de munte de sub copitele de fier a calului zburînd scînteia trosnind şi trezind ecoul cel adormit al munţi lor. Calul mă ducea mereu, astfel încît în urmă neci să părea că aş călări, ci că aş pluti între cer şi pămînt, dus de-un geniu nevăzut, mereu înainte, răpit de-un bălaur din poveste, de-un smeu, c-o falcă-n cer şi una-n pămînt. Cît oi fi zburat astfel nu ştiu, numai deodată simţii cumcă calul poticneşte una ş-apoi începe a merge mai încet şi mai greu, suflînd greu cu nările şi gura pline de spume. Fără s-o fi băgat de samă, eu ieşisem din munţi şi mă aflam pe şes. Pînă aicea mersesem ca prin somn. Cîte făcusem pînă acuma, toate le făcusem pe neştiute, dominat de-o dorinţă pe care eu singur nu mi-o puteam defini, de-un impuls întunecos şi fără sens. Acum îmi frecai ochii şi începui a privi în jurul meu. Dindărătul meu munţii, înaintea mea, departe, Mureşul, într-o parte un orăşel care, aprins din multe părţi, începea a arde. Departe era cam cale de două ceasuri. Calul era obosit şi nu mai putea merge decît în pas. Il îndreptai spre orăşel. In curînd însă suflarea cea limpede a aerului de noapte începu a deveni mai rece şi mai iute. Deşi cerul era senin, ace mici de ninsoare începură a-mi izbi faţa şi fruntea, îi dedei un impuls nou calului, care-o începu în treapăt. Din ce în ce vîntul creştea şi prindea aripi, pînă ce, mai repede decît treapătul calului meu, începu să mă pătrundă cu frigul lui pin toţi porii vechilor mele haine. Oraşul se aprindea din ce în ce mai mult, cu - atît mă apropiam, păream a distinge vaiete slabe şi depărtate, calul fugea mai iute, vîntul începu a vîjîi şi a fluiera, astfel încît vedeai cum cu el creşteau aripele flacărilor ce se-nălţau la cer. Din ce în ce m-apropiam, din ce în ce vedeam cu[m ] vîntul s-arunca cu furie în braţele mărei de foc care creştea în toate părţile, prinzînd din vîntul cel rece şi barbar mii şi mii de suflete nouă şi repezi. Vaietele şi bocetele s-auzeau cumplit, astfel încît pietrele s-ar fi sfărmat de durere auzindu-le, oraşul înflacărat prin foc şi vînt se unise cu cerul, căci între cer şi pămînt nu mai era deosebire. Flacăra zbura piezişă după îndreptarea vîntului... aerul ardea cu fum cu tot, cerul se dogorise, astfel încît albastra lui boltă ameninţa a se [a] prinde şi a se nărui. Prin nori de fum roşii vedeai amestecate, ca ochi de aur, stelele timide şi tremurătoare. Pămînt, aer şi cerul asupră-le erau coprinse de acelaşi foc... Calul meu, fără preget şi îmboldit, zbura poticnindu-se. Aproape de oraş mă coborîi de pe el... pusei lancea în şanţul de - alăturea drumului împărătesc, înfipsei de căciula mea o pană roşie şi, suindu-mă pe cal, intrai în stradele aprinse din amîndouă părţile ale oraşului. Vuietul cel sălbatec al tobelor inamice, casele năruindu-se mistuite de flacări, prin ferestrele plesnite ieşind flacăra neagră - roşie. cu fum negru... astfel şirele caselor păre[u] pus[e] în ordine de bătălie cu capetele arzînde, cu ochii cei plini de flacără şi fum. Oamenii alergau şi ţipau, stradele negre foiau asemenea muşinoiului de furnici, unii cărau şi duceau lăzi, cu faţa speriată şi ochii holbaţi la soldaţii ce nu ştiau ce urmări... prăzile ce fugeau, femeile ce, pe jumătate goale, alergau pe strade despletite şi palide asemenea stafiilor... Barbaţii lor, cari aruncaţi sub roţile carelor sau izbiţi cu capetele de murii caselor arzînde, [cari*] {EminescuOpVII 207} trîntiţi pe pietrişul străzii, copiii gemeau pe aici pe acolo, morţi sau pe jumătate morţi... Ei ţipau cu ochii plînşi şi îngînau nearticulat numele mamelor lor. Cu pistoalele-n mînă, cu cocoşul tras, îmboldii calul de trecu prin strade, peste cadavre de oameni, peste căruţe sfarmate, peste lăzi sparte din cari curgeau haine şi unelte, peste mobile rupte, peste animale ucise -- treceam ca sălbatec prin acest cumplit spectacol, prin această dramă teribilă şi sfîşietoare iluminată de focul cel larg al incendiului. Într-o parte şi-n alta şirurile de case arzînd, pavagiul de pietri mărunte şi albe acoperit de cadavre şi împlut de sînge negru, lumea toată coprinsă de vaiet... jos omor şi noapte, sus nouri şi fum! Iată întregul acestui spectacol înfricoşat. Ştiam aicea casa unui preot; trebuia să mă duc la el. Cît mă bucurai cînd, ieşind în suburbiul întunecos şi plin de grădini al oraşului, văzui cumcă acolo nu arde nimic. Grădinele încongiurate de un hăţiş des şi tufos, deşi scuturat de toamnă, se-ntindeau alături cu strada, pe cînd după acel hăţiş, ascunse-ntre arbori, se vedeau casele. Ajunsei şi înaintea casei preotului. Poarta era deschisă şi răzimată-n amîndouă părţile. Ferestrele erau deschise, ci pin ele s-auzeau vaietele cele slabe ale unei femei. De-a intra astfel cum eram în casă era a mă espune pericolului vădit. Mă apropiai aşadar de fereastră şi privii înăuntru. Dar ce văzui, D-zeul meu! Casa plină cu oameni care de care mai beţi şi mai sălbateci cari şedeau rîzînd şi chiuind înaintea unei buţi de mărime mijlocie desfundată. În păretele din dreapta ferestrei pe care mă uitam era un oblon în fundul căruia era icoana de lemn a maicei Domnului, dinaintea căreia ardea o candelă mică, jumătate cu untdelemn, jumătate cu apă. Pe oblon şi deasupra, în cuie, era aşezat busuioc uscat şi flori galbene, cari asemenea se uscase. Sub oblon era masa cu cărţile bisericeşti ale preotului, legate în piele, vechi, risipite, unele căzute pe jos. Oblonul cu icoana erau în păretele dintre camera aceasta şi alta, mai mică, alături. Preotul era spînzurat de-un cui mare de fier deasupra uşei... Ochii lui erau întorşi cumplit, din gură, peste barbă, curgea spuma cea vînătă a morţii, mînele sale erau dinainte legate. Alături c-un părete sta răzimată fata lui, palidă ca varul, cu marii ei ochi negri înfundaţi, încongiuraţi cu mari cearcăne vinete, rătăciţi ca ochii unei nebune, Buzele vinete şi apăsate, părul negru ca noaptea, despletit, ce flutura împregiurul gîtului ei alb ca marmura cea moartă... haina lungă şi neagră de matase îi dădea aspectul unei furii a durerei, unei dureri înmărmurite. Ochii erau seci şi priveau într-o disperare demonică şi nebună asupra acelor oameni roşii de beţie, cu ochii străluciţi şi murdari, cari, tăvălindu-se pe pămînt, o priveau c-o ardoare sălbatecă şi neumană. - Hoho!... răcni unul din ei, cu fruntea mică, cu faţa grasă şi roşie, cu ochii mici şi verzi, cu părul roşu ca focul... Oho! frumoasă fată... ce cauţi aşa... ce! c-am spînzurat pe tata - tău... popa blestemat! Rîzi tu de el... Ce-ţi pasă ţie... tu cu noi ai să trăieşti... ai să fii ibovnica mea, puiule! Hehehe! zise el rîzînd şi abia ţinîndu-se pe picioare... Cum îţi par eu, fata mea? Frumos, hai?... frumos băiat... chipos m-a făcut mama... roşu colo... hehehe! şi-i place baiatul frumos şi roşu fetei celei albe... aşa-i că-i place?... {EminescuOpVII 208} Cu astea se apropie de fată, a cărei buze se căscase de spaimă şi care tremura ca varga... El vrea să pună mîna pe ea... dar ea cade în genunchi... Dezolată şi frumoasă, ea îndrepta ochii ei mari, ce-ar fi putut mişca o inimă de aramă... - Te rog, zise ea, omoară-mă! Omoară-mă şi pe mine, ca pe tata, căci îţi voi mulţumi. - Hehehe! nerozie 1... Ce? să mori, auzi! Auzi, Istvan, să moară ea! Nu, nu, nu! adaogă el rîzînd prosteşte, tu nu trebuie să mori. - Nu trebuie să moară! adaogară toţi rîzînd care dencotro, ea-i nevasta noastră a tuturora... Nu trebuie să moară. - Eu am căzut întîi la sorţi, zise canibalul, lăsaţi-mă cu ea singur!... Ceilalţi se sculară spre a ieşi din casă... C-o deciziune teribilă, sărmana fată se repezi cu furie, izbindu-se cu creştetul capului de părete, însă, numai leşinată, ea recăzu în braţele canibalului care, c-o strînsoare murdară, cu hainele dehamate şi camaşa descheiată la piept, astfel încît i se vedea pieptul plin de păr roşu - el voi să apese gura lui murdară şi cu musteţi roşii, rare, pe buzele ei cele vinete ca porumba... O simţi ea aceasta şi cu o ultimă sforţa [vre ] se rupse din braţele lui... Eu întinsesem pistolul pin fereastră în momentul cînd ea deschise ochii... Era să fugă pe uşă şi văzînd arma-ntinsă... ea rămase dreaptă, o-nmărmurită statuă a disperărei sublime, cu mîndrie de leoaică în faţă, c-o strălucire sălbatecă şi vergină în ochi. Cu mîna sigură, slobozii drept în pieptul ei... nimerisem bine căci, c-un surîs ce deveni angelic ca a unei martire, ea căzu de-a lungul pe pămînt. În momentul acela ungurul scăpase din mînă, la pocnetul armei mele, sfeşnicul de lut c-o lungă lumînare de său. Deodată intrară şi ceilalţi colegi ai lui, aprinseră lumînarea şi se apropiară, abia ţinîndu-se pe picioare, cu ochii holbaţi şi miraţi, de cadavrul întins drept pe pămînt, cu mînele-ncrucişate pe piept, a bietei copile moarte. Era pericol să mai stau la fereastra aceea, încongiurai casa, intrai pe-o altă fereastră în camera de - alăturea aceleia în care se-ntîmplase catastrofa şi care era despărţită numai prin o uşă (din norocire închisă cu cheia) de locul acelei barbare crudelităţi. În camera d-alăturea găsii lesne oblonul cu icoana maicei Domnului. Pe partea de dincoace era un geam de fereastră. Îl deschisei şi luai iute icoana răzemată de geam, luînd totodată şi candela şi stingînd-o în clipă. După obiceiul caselor de ţară, între amîndouă casele era un oblon mic de sticlă prin care puteam observa iarăşi toate. Frică nu-mi era, pentru că n-am ţinut neciodată mult la viaţă, şi-apoi eram decis de-a mi-o vinde cam scump în cazul unei lupte. - Hehe! zise hîdul cel roşu, ai murit, bată-te-ar Dumnezeu, fată de popă! şi-o izbi una cu piciorul. Într-adevăr ea era moartă... Haina ei cea neagră se răslăţise pe pămînt... ochii cei mari se-nchisese şi, cu toate durerile, un zîmbet amar, dar sublim, înseninase faţa ei cea moartă, fără sînge, albă ca pînza linţoliului. Mînele, unite drept asupra acelei inimi ce-o rupsesem c-un glonte, nu lasau a se vedea rana, şi pe haina cea neagră curgea un şir de picături de sînge. Era frumoasă astfel... acea martiră sîntă, albă. Şi vergină, zăcînd întinsă pe pămînt alături cu acele figuri satanice şi dobitoceşti totodată. Unul din ei da vînt preotului şi-l clătina de picioare într-o parte şi-ntr - alta, altul i-atinse lumînarea de barba lui cea albă, care prinse foc şi începu a arde-n sus... Pielea cea vînătă de pe faţa bătrînului începu să plesnească, genele albe şi lungi se {EminescuOpVII 209} aprinsese, pieliţa de pe ochi, arzînd, se trase-n sus, astfel încît ochii încă lucii se holbau sălbateci şi-ntorşi cătră acei oameni stupizi. Într-adevăr era un spectacol cumplit şi înfiorător! Barba arsă, faţa negru de pîrlită, ochii întorşi şi înfundaţi, gura deschisă, plină de spume ce fierbeau la arsura focului... în fine, un cap de mort schilod care-şi îndrepta ochii săi, ce părea a vorbi cu toată cumplenia faptelor, către acei oameni ce rîdeau şi cari-n tîmpirea lor nu puteau înţelege rînjitul cel sec al mortului. - Hehe! zise Ianoş, voi rîdeţi de popa, eu de fata popei. Ce, crezi că moartă a scapat de mine?... Nu, nu, nu! Ehei, fată, scoli, că Ianoş vrea sa te sărute. Şi cu asta, [o duse] tîrînd-o de braţ din casă, astfel încît praful podelelor împluse şi albise hainele ei cele negre. Deşi nu înţelegeam bine pe canibal, însă o idee nefastă-mi trecu prin minte. Dacă acei oameni într-adevăr ar fi putut să fie aşa de sacrilegi ca să violeze pînă şi cadavrul unei vergine. Dar, deodată cu această idee, scînteie în capul meu si ideea unei răzbunări înfricoşate. A fost fapta unei minute să mă descalţ şi, pe din dosul casei, să car, pe-o scară ce suia în podul casei, o mulţime de paie uscate, pe care, răspîndindu-le în tot întinsul podului, le dedei foc. Mă scoborîi iute şi, fiindcă uşa de la tindă era cu cheia în ea pe dinafară, o trăsei în clanţă şi întorsei cheia, fără ca cei morţi beţi în casă să poată băga de samă ceva. Numai fereastra cea deschisă era loc de ieşire. Dar, c-o furie supraumană, eu adusei o claie întreagă de paie sub fereastră şi apoi, ridicînd poarta cea mare a curţei din ţîţîni, o trîntii peste fereastră, iar sub ea aprinsei paiele cari, uscate şi-n vînt, începură a arde. In momentul acela cei din casă părură a se trezi, căci c-o furie teribilă începură a izbi în uşă. Dar uşa era îndoită, de brad uscat şi bătută peste tot cu teribile cuie de fier. Săriră la fereastră, însă poarta-n fereastră se aprinsese, şi eu pusesem asupra-i şi-a doua poartă şi înc-o claie de paie. În momentul acela acoperămîntul prinse foc, grinzile începură a trosni, vîntul, nuntindu-se * cu flacăra ce arsese pînă - acuma închis, o înzeci într-un moment, şi urletele fioroase ale canibalilor îngropaţi în flacări se auzeau asemenea vaietelor celor osîndiţi la focul Gheenei. M-aruncai pe cal disculţ cum eram şi, izbindu-l în coaste, începui să iau drumul înapoi pin oraş, flacărele erau mai domoale, stradele - pustii, şi cadavrele erau pe - alocurea aşezate claie pe grămadă. Călării repede pînă ieşii din oraş afară, unde, la drumul împărătesc, luîndu-mi lancea din şanţ, scoţîndu-mi pana roşie din căciulă şi dînd-o vîntului, o apucai călare îndărăt spre munte, deşi nu-nspre satul meu. Dedei de-o cale de munte pe care-ncepui de - a-mi mîna calul care, încet şi poticnind, suflînd greu, pocnea alene cu copitele bolovanii mari de prin încovoiturile cararei dintre stînci. Din ce în ce mă-nfundam mai mult în munţi, din ce în ce aerul devenea mai liber şi mai rece, dar din ce în ce cerul devenea mai senin şi luna spărgea cu faţa ei cea galbenă vălul argintiu al norilor. Capul meu era aşa de pustiu ca amestecul fără-nţeles a unor colori varii, roşu, negru, verde, galben, toate amestecate pe unul şi - acelaşi loc, în fine, un nesens absurd ce semăna cu gîndirile unui idiot, iată ceea ce se-nvîrtea în capul meu. Impresiunea ce-o făcuse asupră-mi toate scenele precedente era acelea ale unui om nedormit de mai multe zile, cu creieri turburi de insomnie, care, îmblînd printre oameni, visează aievea şi mintea lui croieşte pe faţa orcărui cunoscut trăsuri adînci, grime întunecate, proiecte funeste, care vede pe păreţi umbrele lungindu-se şi primind conture umane, ochilor căruia i se pare că apa limpede, privind la ea, se coloră - o dispoziţiune a sufletului, în fine, în coprinsul căreia neci un concept priceput de simţuri nu intra neturburat, neparodiat la cunoştinţa internă. îmi părea că trecusem printr-o poveste cu smei şi crudelităţi, dar în a căror coprins, pe alte locuri şi pe alte ţărmuri, amanţii rătăcesc de-a lungul lor în umbra şi verdele dumbrăvilor, cu feţele argintite de lumina unei palide {EminescuOpVII 210} lune ce zîmbeşte pin nori şi înseninate trist de plăcutele visării ale amorului. Era noaptea aceea un roman cavaleresc fără înţeles, din evul mediu, dar în care nu mai eram în stare de-a transpune tablourile colorate cu sînge, cu foc şi cu negrul vînăt roşu al fumului, cari trecuse turburi cu hidoasele lor feţe de mort, cu satanicele roşii feţe vii ce trecuse pe dinaintea ochilor mei. Toate astea s-amestecau în sufletul meu cel turbure şi din acest amestec se născu o tîmpire cumplită a organelor de cugetare şi simţire care-mi obosea capul, astfel încît simţeam că mi-e somn înainte de toate. Naturile cele tari dorm mult înainte de o catastrofă - eu cred că ele dorm mult şi adînc şi după o catastrofă, căci nimic nu tîmpeşte şi nu face nesimţitor pe un om decît astfel de spectacole teribile. Ajuns în culmea unui deal, prin care stanele de piatră sta risipite asemenea oilor albe, dorminde cu argintia lor lînă în lumina albă a lunei, eu mă coborîi de pe cal şi-l legai de ramurile cele, strîmbe şi nodoroase a unei tufe cu frunze galbene şi mîncate de frig. Eu singur, în nesimţirea cea mai mare, trăsei căciula de oaie peste urechi şi ochi, îmi aşezai capul pe-o piatră şi corpul pe-un morman de frunze uscate şi adormii. Visul - o lume senină pentru mine, o lume plină de raze clare ca diamantul, de stele curate ca aurul, de verdura cea întunecoasă şi parfumată a dumbrăvilor de laur - visul îşi deschise auritele lui gratii şi mă lăsă să intru în poeticele şi etern junele lui grădini. Într-adevăr că muntele pe care dormeam mi se păru una din acele grădini pandante ale Semiramidei, grădini a cărei treaptă de sus unită cu cerul răsfăţa în lumina cea etern neturburată a soarelui un eden frumos, cu largi alee de palmiferi, cu cărări acoperite cu nisip alb, cu avulsuri de raze lungi şi diamantice, cu stînci zdrobite de smirnă, pin săpăturile cărora ciorăiau şi picurau curate ca cristalul, dar îngreuiat * de dulceţile şi mirosul ambrei: nectarul cel adormitor al Orientului. Şi toate acestea asupra norilor! Cerul era senin ca o boltă de smarand susţinută în orient şi occident, cu bolta ei puter [n]ică, de oglinzile cele verzi şi multunde * ale mărilor... numai într-un loc cerul părea dogorît şi ars şi o mare gaură-n cer din cari cădea la pămînt pietre şi risipături de muri, ce ardea într-un loc. Acele pietre, căzînd una cîte una pe pămînt, formau pare-că lîngă Mureş ruinele unui oraş pustiu, nelocuit de nimeni, ars, pătruns prin ferestrele pustii şi negre de fluierile cele sălbatece ale vînturilor reci. Dar deodată păru că lumea se-nsenină, că gaura în cer începe de[-a] deveni din ce în ce mai mare şi mai largă, încît prin ea se vedea asupra boltei albastre ce-mbrăţişează pămîntul o altă boltă cu mult mai naltă, cu mult mai largă, însă de-un aur curat şi limpede ca lumina cea galbenă [a] soarelui, astfel încît întreagă acea boltă părea un soare mare care îmbrăţişa o lume, lumea deasupra cerului. Aerul tot era de lumină de aur, totul era lumină de aur, amestecat în gemetul lin şi curat al arpelor de argint în mînele unor îngeri ce pluteau în haine de argint, cu aripi lungi, albe, strălucite, prin întinsul acel imperiu de aur. Pluteau ca genii abia văzute, umbre mai transparente, cu pieliţa vînătă ca marmura ce pare moale, cu ochii mari albaştri, cu lungi bucle negre ce-ncongiurau faţa lor albă şi cădeau pe gîturile marmoree şi pe hainele de argint în falduri lungi ce muiau corpurile sublime cu albeţea şi moliciunea lor. Prin acei îngeri albi şi cu ochii mari, albaştri, văzui unul cu mari ochi negri, alb ca şi ei, însă cu faţa slabă şi muiat în lungi şi strălucite haine negre, cu {EminescuOpVII 211} mînile unite pe piept: el plutea pin aerul aureu [cu] ochii mari îndreptaţi în sus şi plini de lacrimi. Eu îl cunoşteam... Acel păr negru şi despletit eu îl văzusem, acea tristeţă adîncă şi sublimă eu o văzusem, acea desperare fără margini a cărei unică stea e Dumnezeu îsi gravase trăsurele ei adînci într-o faţă [ce] dinaintea mea şi eu o văzusem. Cerul era senin şi vesel, un singur înger era trist... Era Maria, fiica acelui preot bătrîn, divinizată, schimbată la faţă... mie însă mi se părea că e geniul martirei naţiunei romîneşti, geniu palid şi plîns, a cărui singură speranţă: Dumnezeu, a cărui singură tărie: cerul. Dar bruma rece a nopţii se aşezase asemenea unor urdori de argint sur pe genele mele lungi şi negre, ochii îmi răciră în cap * şi se treziră. Luna apusese de mult, cerul era mohorît... si în orient, departe, răsărea o auroră murdară şi somnoroasă [care] abia roşea cerul cel vînăt-sur. Îmi scuturai corpul cel plin de frig... îmi ridicai căciula de pe ochi, trezii calul care se trîntise şi el pe brînci la pămînt şi închisese ochii lui cei mari şi cuminţi. El sări de jos, eu îl încălicai şi începui a traversa înainte munţii. Cu cît mergeam înainte, calul îndoia paşii săi, căci mersul îi părea şi lui o binefacere, pentru că-l încălzea. Curînd răsări şi soarele, şi din ce în ce se suia pe cer, cu - atîta tomnatecele sale raze deveneau mai calde şi mă ardeau în spate. Mă coborîi de pe cal - lancea mea lucea-n soare - eu alături cu calul traversam disculţ prundul cel mărunt acum al căilor de munte. Pe-un creştet de stîncă văzui şezînd în soare, cu lancea înfiptă-n pămînt, cu picioarele-ntinse şi c-o lulea printre dinţi o avangardă de romîn care păzea munţii. Mă apropiai de el. - Bun găsit, voinice, zisei eu, puind mîna pe gîtul neted al calului, n-aş putea găsi pe - aicea pe cutare şi cutare (numii numele lui Ioan). - Ba cum să nu. L-găseşti, că-i pribun la noi, zise omul meu, scuturîndu-şi lula cea arsă de pămînt, astfel încît căzu din ea toată cenuşa. - N-ai putea să mă duci la el? zisei eu. - Nu, zise el, scoţînd dintr-o pungă albă şi strînsă la gură nişte tutun verde - negru şi apăsîndu-l cu degetul cel mic de la mînă în lula lui. Nu pot să-mi las locul, zise el, trebuie să stau de pază aicea, dar uite, apucă-nspre deal, c-apoi dai de loghar. Cu asta scoase din chingă o sulă subţire şi străpunsă tutunul, aprinzîndu-l c-un lemnuş alb la capăt. Cînd începu sa, tragă din pipă, mustăţile cătau în jos a oală, şi ochii se holbeau naiv la gura lulelei cu atenţiunea cea mare de-a o vedea curînd arzînd ca un cărbune. Căciula creaţă de oaie i se lasase pe ochi. O apucai tot mereu mai la deal şi acolo văzui, pe lîngă focuri mari şi aprinse-n lumina soarelui - focuri ce lingeau cu galbenele lor limbe lungi aerul cel senin şi rece - şezînd roată de jur împrejur cete de romîni, iar pe frigări lungi frigînd berbeci şi oi, chiuind, cîntînd, horind - într-o parte unii jucau pisînd pămîntul pietros cu opinca cea uşoară, pe cînd unul şezînd pe-un bolovan fluiera în fluier de soc. Chiuiturele vesele, fumul înălţîndu-se din focurile multe, feţele cele curioase cu ochii lor cei vii, cari de cari mai mari - în fine, acolo-l vedeai pe romîn, cu faţa arsă dar adîncă, cu ochii caprii şi vioi, cu pletele lungi, creţe, negre strălucit, cari-ncadrau frunţi largi şi netede, mustaţa neagră, nasul de vultur, bărbia cam ieşită, ca a războinicilor străbuni. Sumanele cafenii ce spînzurau pe umere, cămaşa cea albă ce, slobodă, dezvălea pieptul cel ars de soare ce ascundea inimi libere, cioarecii cei strîmţi şi albi, opincele cu vîrful îndoit şi legate de picior cu sfoară de lîngă neagră, brîul cel verde şi chinga cea roşie cu cuţit, amnar şi cremene, în fine, căciula de oaie naltă {EminescuOpVII 212} şi lasată asupra ochilor pătrunzători, iată tipul ce-l vedeai repetîndu-se, în feliurite variante, în toţi aceşti copii ai munţilor. Întrebai pe unul din ei de Ioan, el îmi arătă cu mîna un foc mare, dar cam departat de celelalte... el îmi spuse cumcă pribunul era acolo, deşi era cam bolnav. Mă dusei înspre focul acela, în care ardea cu fum mult trunchiul unui arbore putred şi găunos; alături cu focul stătea lungit pe-un pătul de frunze uscate Ioan, cu picioarele goale-ntinse-nspre foc, cu sucmanul tras pe cap, astfel încît faţa nu i se vedea. Lancea era-nfiptă-n pămînt cu vîrful de fier în jos. Îmi legai calul de lancea-nfiptă şi, îngenunchind lîngă capul lui, trăsei încet cu mîna sucmanul ce acoperea faţa. Ochii lui mari erau închişi, astfel încît pin pieliţa cea fină şi albă a ochilor se vedeau clar vinele cele fine şi albastre; cearcănele adînci şi mari împregiurul ochilor din vinete devenise arămii, faţa era palidă ca totdeuna. şezui cu desăvîrşire la capul lui şi mă uitam lung la el. În fine îl scuturai încet de braţ, încît îşi deschise ochii. Cam somnoros, el mă văzu şi, cu lenea cea melancolică pe care numai somnoroşia o răspîn [deşte ] pe faţă, el îmi încongiură gîtul cu braţul lui şi surîzînd alene zise: - Tu aici? Surîsul cel liniştit arăta pe-un om fără pasiune, faţa lui era sîntă, ca să zic aşa - se cunoştea că-n inimă se stinsăse orce lumesc. - Cum vezi, zisei eu întunecat, strîngîndu-i mîna cu putere într-a mea! Cum vezi. - Nu te mai credeam capabil de - a-ţi iubi poporul, aşa te tîmpise amorul pentru o femeie nedemnă de tine, zise el înfăşurînd picioarele în obiele albe de lînă şi trăgînd peste ele opinca cea roşcată de piele de viţel. - A nu-mi iubi poporul, zisei eu c-un zîmbet amar, poate că nu l-aşi fi iubit neciodată dacă noaptea aceasta aşa de teribilă nu m-ar fi învăţat să-l iubesc. Cu aceste vorbe începui a-i povesti pe scurt tot ceea ce văzusem cu ochii corpului şi cu-aceia ai sufletului. Cu fiece vorbă a mea ochii săi albaştri şi mari se turburau de-un foc demonic şi nenatural şi faţa sa albă, palidă, delicată se grava cu trăsuri profunde şi teribile. - O, canibalii! şopti el printre dinţi. - Ei bine, am venit şi eu, zisei, şi într-adevăr cumcă altceva neci am de făcut. Ce am de-a pierde? Viaţa?... Nimic mai urît, mai monoton, mai sarbăd decît această viaţă... Ş-apoi sunt sătul de ea: un vis absurd. Sufletul?... Parcă cineva mai poate avea suflet în astfel de timpi! - Aide, copilul meu, zise el, aide! Adevărat că viaţa nu plăteşte nimica dacă nu vom face noi ca să preţuiască ceva... şi, pre sufletul meu, vom face să preţuiască mult!... Ochii săi străluciţi se aprinsese în fundul capului şi un fior de mîndrie însenină faţa sa. În curînd mă simţii familiar între oamenii noştri. În curînd încălţai şi eu cioarecii strîmţi şi lungi, încreţiţi cît ţine fluierul piciorului, şi pusei piciorul în opinca cea uşoară. Astfel îmbracat, adeseori păzeam pe culmile munţilor noaptea, în razele lunei, asemenea sentinelei Romei care, păzind creştetele de fier ale Carpaţilor, priveşte cu ochii plini înspre sud, gîndind la muma sa, regina răsfăţată şi albă ce-şi scaldă corpul molatec în mările ei azure şi calde, fruntea ei coronată cu visuri de amor şi sînii ei albi şi plini, dezmierdaţi de albastrele şi luciile valuri ale mărei. Mama uitită care, asupra visurilor, a uitat în creştetele arse şi bătrîne ale Carpaţilor pe fiul ei cel cu ochii negri de vultur şi cu faţa mîndră de rege. Italia a uitat pe romîni... ci romînii iubesc Italia. Petrecusem iarna în lupte şi suferinţe. A le cita acele suferinţe ar însemna a cita istoria acelor legiuni de lănceri cari, după chiar retragerea oaştei imperiale din Transilvania, rămăseseră ei singuri credincioşi tronului, avizaţi la mijloacele lor proprii, la inima lor cea voinică, la coasele lor legate de vîrful prăjinilor. {EminescuOpVII 213} Într-o noapte, stînd de avangardă cu o companie de 20 de oameni, între cari şi Ioan, vine romînul postat de sentinelă de ni spune cumcă într-un castel de conte maghiar s-ar fi aşezat vro două companii de honvezi şi petrec ca mai bine. Noaptea era rece şi noi ne suflam în mîni de frig. Lui Ioan îi străluciră ochii. - Copii, pe luptă! zise el c-o voce aspră. şi-ntr - adevăr că feciorii atîta păreau c-aşteaptă pentru de-a sări din atitudinele lor plecate sau culcate şi a apuca cu mîni vînjoase lăncile-nfipte în iarbă. În curînd coborîrăm dealurile şi ne-ndreptam de-a dreptul prin cîmpii cu iarbă moale la castelul ce se ridica în mijlocul unui parc întins şi frumos. Ferestrele lui toate ardeau prin întunericul cel des al nopţii şi din ce în ce ne apropiam de acele lumini ce ni păreau magice. În curînd ajunserăm la grilele parcului. Un buldog începu a lătra, trezind aerul nopţii cu lătrătura sa răguşită, însă în beţia ce părea a domni în castel, printre ciocnetele păharelor nu auziră gura lui [de] cîne, iar el, nemulţumit şi mormăind, l-auzeai cum, scuturîndu-şi lanţul, se tologi pe pătulul lui de paie. Ca să nu-i trezim somnul, încongiurarăm castelul şi într-un loc sărirăm cu toţii grilele. Castelul era cu două caturi, la catul al doilea - un balcon ce dădea în grădină, şi sub el - un pavagiu grunzuros de lespezi. Jos, în toate camerele, erau mese-ntinse... oamenii, cu puştile aşezate pe lîngă păreţi, beau, rîdeau, cîntau. Pusei din feciorii cîţi aveau puşti pe lîngă ferestre şi, la un strigăt al meu, ei dădură foc. Gloanţele vîjîind prin salele întinse, toţi se sculară speriaţi; unii, loviţi, rînjeau moartea lor... altora li căzuse păharele din mînă, partea cea mai mare, uitînd arma şi tot, o apucă spre a ieşi pe uşă. - Pe ei! ţipai eu, rumpînd o fereastră din ţîţînele ei şi sărind eu cel dendîi în sală. După mine toţi. Cîţi rămăsese în sală, toţi fură măcelăriţi. Am luat puştile lor încarcate şi, alergînd prin camerele largi şi luminate ale castelului, am zdrobit tot ce ne ieşea în cale. Din vîrful castelului vuia un clopot de alarmă, înăuntru, pocnetele de puşti şi răcnetele bete şi sălbatece ale murinzilor amestecate cu chiuietele bucuroase ale voinicilor noştri. Eu şi cu Ioan o apucarăm pe scara cea mare în catul al doilea... Smulsei uşa cea mare şi intrai într-un salon mare c-o uşă ce da în balcon, uşă cu sticle, prin [ale]căreia geamuri pătrundea acuma lumina albă a lunei ce ieşise din nori. Luna lumina un părete plin de armărie. Deodată-n [în]tuneric luciră doi ochi înfricoşaţi... un om nalt părea că se repede dintr-un colţ spre noi. Cu mîna-ntinsă, slobozii pistolul şi la lumina lui zării o faţă vînătă, ci cunoscută. - E el! ţipai turbat. Era amantul [lui] Poesis. În momentul acela Ioan i se repezise în piept, însă, apucat el însuşi, contele deschise c-o mînă uşa balconului, cu cealaltă era să-l arunce peste balcon pe pavagiul de piatră. A fost fapta unui moment ca să-i tai cu sabia mîna ce se-nfipsese în pieptul lui Ioan... care căzu jos cu mîna cea moartă cu tot. Contele-ndreaptă cealaltă cu pistolul spre fruntea mea... Ioan, ridicat de jos, i-înfige pumnalul în cot ş-o ridică-n sus mîna, astfel încît arma pocneşte-n sus şi glontele trece vîjîind prin părul capului meu. Cu cealaltă mînă i-apucă gîtul. Maghiarul se pregătise să-l muşte-n creştet, şi cine ştie dacă cu dantura nu i-ar fi zdrobit oasele capului, însă Ioan, ridicînd pumnalul ce lucea, i-l înfipse drept în ţeasta capului, astfel încît cuţitul fugi adînc în creieri. Un urlet înfricoşat, iată tot. Uşa se deschise şi înăuntru intrară, de-ai noştri cu torţe aprinse. Ioan căzuse peste maghiar, de care mă apropiai cu una din torţe. Mortul prezinta un aspect înfricoşat. Gura întredeschisă, dinţii rînjiţi şi preparaţi pentru muşcat... grima vînătă, înfricoşată, cu trăsurile coprinse de turbăciunea rumperei creierilor... măselele părea că rîşnise spuma vînătă şi-nveninată ce se scurgea prin colţurile gurei. Mă uitam c-o ură nespusă la omul ce-mi luase tot şi care acuma nu mai era decît un cadavru. Feciorii luară rîzînd armele din părete şi le-mpărţiră-tre ei. Coborînd scara cea mare, intrarăm într-o casă cu mesele-ntinse, deschiserăm ferestrele toate, aruncarăm pe morţi afară pin ele şi ne aşezarăm cu toţii la masă, pare-că nu se-ntîmplase {EminescuOpVII 214} nimica şi parcă venisem la nuntă. Orcine va crede poate că asta nu-i cu putinţă, dar cînd ar şti cineva cum revoluţiunea şi nesiguranţa vieţei proprii îl face pe om nepăsător pentru viaţa sa şi face din omor şi luptă o stare normală a omului, acela va-nţelege nu numai starea noastră, ci şi secolii aceia unde ocupaţiunea principală a popoarălor consta din bătălii şi pradă. Iată unul din evenimentele cele multe ale anului. Dar voi spune încă unul, unul care pe mine m-a costat aşa de mult. Pe Mureş plutea o moară a unui sas de la care noi obicinuiam a ne aproviziona cu faină, ceea ce-l făcuse pe sas să tacă faţă de patrulele maghiare ce cutreierau ţinutul. Moara se legăna liniştit pe Mureş, cu roţile ei asurzitoare ce se rostogoleau ca doi balauri negri scăldîndu-şi oasele de lemn mucegăit în apa albită de spume a rîului, şi sasul, gras şi cu faţa cît o lună plină şi roşie, sub o pălărie largă ca o streşină se primbla cu şorţ alb dinainte şi cu mînile-n buzunări prin mulţimea de oameni ce veneau cu sacii la mîcinat, aducînd totodată fiecare din ei cîte - o comoară de istorii, de poveşti, de noutăţi, astfel încît podul moarei era mai mult o piaţă de tîrg decît streşina unei case. Adeseori, neştiut de nimeni, şedeam şi eu pe-un sac de făină, cu luleaua aprinsă şi cu pălăria lăsată pe ochi, în chicotele fetelor, în poveştile bătrînilor, în înjurăturile bărbaţilor, în scîrţîitura amorţită, însă dulce a unei vioare vechi, pe care un ţigan bătrîn o făcea să răsune cînd vesel, cînd plîns. Faţa neagră şi espresivă, barba albă ca zapada, ochii mai stinşi şi discoloraţi de bătrîneţe, pieptul păros şi gol, abia acoperit de-o cămaşe neagră, căciula cafenie de oaie, ruptă, astfel încît prin rupturi ieşea pe - alocurea părul alb al capului: astfel şedea bătrînul pe nişte roţi rupte, trîntite-ntr-un colţ al morii, şi povestea poveşti nu din gură, ci din strune. Era o zi caldă şi voinicii mei, cari aveau să facă o escursiune în vale, decisese să doarmă peste noapte în moara sasului, iar a doua zi des-de-dimineaţă să plecăm înainte. Rîndul se cam sfîrşise la toţi, soarele se ducea după dealuri să doarmă şi el, ţiganul bătrîn îşi lasase capul pe-o piatră de moară şi adormise cu luleaua aprinsă-n gură, asemenea unui împărat în pat moale şi cu ciucuri de fir... oamenii, ducîndu-şi sacii pe cară, înjugîndu-şi boii albi, graşi şi cu coarne mari, apucau pocnind şi chiuind cari-nspre munte, cari-nspre cîmpie. Înserase cu desăvîrşire, roţile stătură şi ele şi numai moara uriaşă se legăna alene pe Mureş, făcînd să tremure lungile şi groasele funii de tei cu cari era legată, de ţărmuri. Sasul se puse-n uşa cea mare a moarei pe-un pietroi neted ca o bancă şi, aprinzîndu-şi luleaua, se uita melancolic la răsărirea luceafărului de sară. Eu mă aşezai lîngă el, înnopta din ce în ce mai mult, cînd din deodată auzii un bucium vuind cu jale. - Sunt ei! zisei eu sărind în sus şi apucînd înspre cîmp dar uitîndu-mă înapoi cam de la 40 de paşi, îmi păru că zăresc în lumina serei un honved care, alături cu sasul, părea a privi împregiur cu mişcări repezi de nerăbdare. Ce putea fi neci că-mi trecu prin cap. În cîmp mă întîlnii cu voinicii mei, între cari şi Ioan. Ce frumos era el în acea sară... mi-aduc aminte parc-ar fi acu. Cu ţundra îndoită pe la grumaz şi dinainte, asta [fel] încît pieptul alb se vedea sub cămaşa de in, faţa palidă, dar dulce şi plină de bunătate, ochii mari, albăstrui priveau cu melancolie, iar părul cel blond şi lung i cădea pe umeri, acoperit de-o largă pălărie neagră... Era într-adevăr frumos ca o femeie, blond, palid, interesant. - Parcă eşti o fată! îi zisei, strîngîndu-l la piept. - Şi tu parcă eşti un băiat, zise el rîzînd nebuneşte. Dar strînsoarea cea rece şi tare a mînei lui atît de micuţe îţi dovedea că [ai] a face cu degete într-adevăr lungi, delicate, albe, însă pătrunse de măduva de leu. Ajunserăm cu toţii la moară. Salutarăm pe sas, care ni deschise uşa. Era ţiganul acela care şedea lîngă el, povestindu-i cum în tinereţe fura cu şireţenie găinile vecinilor, atîrnîndu-le cu picioarele legate de căngi sub ţundră şi mergea fluierînd cu ţundra pe-un umăr prin sat fără ca oamenilor să li treacă prin minte ce avea el sub ţundră. Sasul {EminescuOpVII 215} rîdea cu zgomot, deşi mi se părea mie că rîde silit. Dar putea să mi se pară numai, unde, precum ştiţi, presupusesem, înşelat din depărtare, cumcă ar schimba vorbe c-un honved. Fiindcă eram toţi obosiţi, ne lungirăm care-ncotro prin moară; morariul drese ce mai drese prin saci şi prin ferdele, stinse focul din o vatră de pietre si se lungi şi el în catul de jos al morii, unde erau roţile. Toţi începură a sforăi, cari de cari se întorceau cu zgomot şi gemînd pe sacii pe cari se culcase. Eu îmi aşternusem ţundra jos şi dormeam cu Ioan, care-mi coprinsese cu braţul gîtul meu şi adormise şi el. Ca printr-un ce nu putui adormi. Simţeam însa cumcă sasul se sculase şi începuse a umbla prin podina de jos a moarei. El sui încet şi ca-n vîrful picioarelor scara ce ducea în jos, c-un opaiţ în mînă. Încă nu ajunsese, cînd îmi păru că prin ferestrele morii zăresc o vînătă şi lucie ţeavă de puşcă ce părea a se-ndrepta în[spre] cei dorminzi. Eu tăcui şi închisei ochii, astfel încît prin genele abia deschise zării pe sas că s-- apropia cu opaiţul de noi şi, plecîndu-se asupra-ne, părea că ne observă de dormim o ba. Faţa lui era teribilă. Însă în momentul cînd, tot pe vîrful degetelor, se-ndreptă spre uşă, spre-a trage zăvorul cel mare de lemn, sării drept în picioare. - Sus, copii! strigai din toate puterile, că-i pe moarte. În moment toţi, somnoroşi şi speriaţi, erau în picioare. Sasul, încremenit, scăpase opaiţul; desigur că nu scăpa de moarte de nu, prin stingerea singurei lumini, nu se făcea întuneric. Se slobozi prin fereastră o puşcă, dar neci un vaiet... va să zică nu era nimeni lovit. Zgomotul de - afară se-nmulţi. - În linie! ţipă sonor vocea de argint a lui Ion şi văzui în razele de lună pătrunse prin oblonul de lemn cum lăncile se-nşirară în linia primă, iar în [a] doua, peste umerele celor dendîi, se-ntinsese lucii puştile cele mici de munte. A fost fapta unui moment. In momentul acesta uşa cea mare trosni din ţîţîni şi căzu pe spate. - Foc! comandă Ioan, şi duşmanii năvăliţi prin uşa spartă începură a urla, cari răniţi, cari izbiţi de moarte, prin pocnetele şi lătratul cel des al puştilor. - Înainte! comandă Ioan, şi lăncerii se repeziră cu furie în inimicii lor cei mulţi. Eu apucasem o săcure de coadă şi izbeam cu ascuţişul şi cu muchia fără milă în tot ce venea înaintea mea. Dădură şi ei foc şi rîndurile se răriră. - Înainte! ţipă Ioan ca turbat. Încă un asalt, încă o repezire şi duşmanii, curmaţi în două lături, ne deschiseră o cale largă în această luptă la lumina lunei. În momentul cînd ieşirăm cu fuga afară, un pistol singuratec se-ndreptă în pieptul cel gol al lui Ion. Pocni, un şerpe de foc se repezi din gura lui, dar în clipa aceea eu repezii săcurea cu tăişul în capul celui ce slobozise pistolul, astfel încît i l-am crepat drept în două ca pe-un trunchi de lemn. - D-zeul meu, mor! zise Ioan încet. Îl luai în braţe şi fugii ca o nălucă, nebun, iute, înfuriat *, înaintea oamenilor mei ce fugeau şi ei în dezordine urmăriţi de împuşcături şi de oameni călări. Mereu înainte, mereu spre munte. Pieptul sărmanului copil sîngera cumplit, luna părea că se aprinsese-n cer şi-mi ardea-n creştet, oamenii-mi păreau fantasme nebune ce zburau vîjîind alături cu mine, cînd deodată deterăm de-o potecă care ducea în munte. Aicea paşii noştri deveniră mai grei, urcarea mai nevoioasă, pînă ce - ajunserăm într-un deal plin de bolovani mari şi risipiţi. - Staţi! strigă unul mai bătrîn dintre copiii munţilor. Bolovanii în şir, copii! Într-un moment bolovanii erau puşi în două şiruri, în ordine de bătălie, asemenea unui mur. Cînd inamicii începură a urca dealul, şirul întîi de bolovani se rostogoli în ei, astfel încît, pocnind, rumpînd, lovindu-se de colţuri de piatră ce răsăreau prin iarbă şi prin tufişe, bolovanii în urma urmelor rumpeau şirurile de oameni din vale {EminescuOpVII 216} sau, repezindu-se de pre cîte - un vîrf de stîncă, cădeau în întreaga lor greutate pe capetele semeţilor. De după şirul al doilea de bolovani se-ntinsese puştele şi unde vedeau fiinţe de oameni, într-acolo pocneau. - Tomo! zise bătrînul ce luase comanda asupră-i, scuturînd sabia lui cea bătrînă pe care-o atîrnase la coapsă. Tomo! Tu fugi cît poţi cu Ion, fugi mereu înainte, ca să fii cu mult înaintea noastră... noi vom fugi mai tîrziu... dar totuşi vom fugi, pentru că pare-mi-se că-s mulţi de vale şi tu ştii: de s-or sfîrşi bolovanii mari şi gloanţele, trebuie s-o luăm şi noi la picior. Mă dezbrăcai de ţundră şi înfăşurai corpul ce părea mort a lui Ioan. Mă repezii mereu la deal, prin tufişe, pe costişe ţepene şi pietroase, prin scu [r]suri prunduite de pîraie, peste ape fără punţi, pînă ce-ntr-o culme de deal, în mijlocul unei dumbrăvi de spinişe, zării cuibul unui foc în cari clipeau cei din urmă cărbuni prin cenuşa cea sură. Il adusei lîngă foc, pusei în el frunze uscate şi vreascuri cîte putui aduna în clipă, astfel încît în curînd se-nălţă un foc mare, palălăind cu fum mult. Mai strînsei frunze uscate şi făcui un pat... pe care aşezîndu-l pe Ioan îi desfăcui pieptul ca să-i cercetez rana. Nu era decît o gaură mică, neagră - roşie, sub coaste, fără ca să curgă sînge din ea şi tocmai asta era cauza letargiei. Îmi apropiu gura de rană şi sug o dată cu putere, astfel încît gura toată mi se împlu de sînge. Sînge negru şi-nchegat curgea şi din rană, pulsul începu a bate încet, încet şi Ioan îşi deschise ochii lui cei rătăciţi. Faţa lui se trăsese, de părea a fi numai piele şi oase, albuşul ochilor era ţesut cu subţiri vine roşii. - Ioane, zisei eu, cum îţi e, copilul meu? - Cum îmi e? zise el, surîzînd amar. Cum să-mi fie? Am să mor, iată tot. Şi tu nu vrei să te consoli, amicul meu? De ce? O, de-ai şti ce fericit voi fi de-oi muri... o să văd pe Sofia. - Aiurezi, Ioane! zisei cu blîndeţe. - Copil ce eşti! Aiurez? Eu?... Eu simt moartea strecurîndu-se răcoare, dar dulce, prin toate vinele mele, şi el zice că eu aiurez. Crede - mă că-s fericit, foarte fericit. Faţa lui, ca alabastru săpat cu dalta în lungi gravuri de durere, erau senine, dulci. Un nou leşin s-apropie. Capul lui se lăsă pe frunzele uscate... pulsul iarăşi încetă şi părea iar că espirase. Mă uitam în faţa lui fără să ştiu ce să fac, mi mai da neci un semn de viaţă; nu eram capabil de neci o acţiune. Prin tăcerea de moarte nu auzeam decît împuşcăturile cele depărtate ale luptătorilor noştri, din cari fiecare mă făcea să tresar, căci întîmplarea aceasta mă făcuse fricos. îngenuncheat lîngă el, eu împregiurasem cu o mînă gîtul său, astfel încît, ridicîndu-l, capul spînzura după braţul meu; astfel mă uitam la el şi nu ziceam nimic, decît sărutam faţa lui ca alabastrul cu gura mea cea plină de sîngele inimei sale. Faţa rămînea nemişcată, moartă; numai albeaţa ei contrasta ciudat cu petele sîngeroaselor mele sărutări. Un fluier vîjîitor din frunză mă trezi din atonia mea; împuşcăturile încetase şi auzeam din ce în ce apropiindu-se paşi; presupuneam cumcă sunt voinicii cari, neputînd să susţină lupta, se retrăgeau. Şi în curînd văzui apropiindu-se bătrînul tribun, asudat şi gîfîind, şi împuşcăturile se preînnoiră, mai în apropiere însă. - Ce face? zise el, cu vocea ostenită şi aruncînd o privire speriată asupra lui Ioan. - Moare! zisei eu apatic şi rece. - Ne urmăresc! Feciorii mai se-mpotrivesc cît s-or împotrivi... dar în urmă trebuie s-o ia la fugă şi ei. {EminescuOpVII 217} Îngenunche şi el lîngă Ioan, care acum, sub influinţa focului ce palălăia mare şi care-i roşea paloarea, începuse a da semne de viaţă. - Ce să facem? Nu-l mai putem duce înainte - să-l lăsam iar nu putem. - Căpitane, acuşi-s aicea! strigă alergînd un fecior care venea dinspre împuşcături. Feciorii abia se mai ţin! Ne scularăm amîndoi ca trăsniţi. - Stăi! zise bătrînul, dîndu-mă c-un braţ d-o parte şi uitîndu-se la Ioan, care-şi deschisese ochii lui cei mari şi murinzi, cari priveau fără înţeles, ca ochii unui nebun. - Dă-te-ntr -o parte, Tomo, zise bătrînul, am a vorbi ceva cu fratele Ioan. El îşi scosese sabia din teacă şi se uita la ea, pe cînd din ochii lui bătrîni curgea lacrimi mari. - Frate Ioane, zise el încet şi liniştit, fă-ţi o cruce. Ioan [î ]şi făcu încet şi cu silinţă multă o cruce. In momentul acela sabia vîjîi prin aer şi capul lui Ioan se rostogoli pe frunzele uscate. - Nebune! ţipai, îndreptînd pistolul spre fruntea bătrînului, ce-ai făcut? - Ce-am făcut? zise bătrînul, căzîndu-mi în mîni şi plîngîndu-mi pe piept ca un copil. Ce-am făcut? Dar ce era să fac? Tremurul său, gemetele sale convulsive, plînsul, cu care era neobicinuit şi care se storcea cu greu, asemenea unei puteri demonice, din pieptul lui, arăta cumcă durerea lui era adevărată. Vuietul fuginzilor venea mai aproape, pocnetele păreau că vîjîie deja pe la urechile noastre. - Aidi! zise feciorul ce era cu noi, aidi, treziţi-vă; să fugim! El acoperise corpul lui Ioan cu frunze şi cu pietre, iar capul lui îl aruncase într-un izvor de-aproape. Ca cerbii speriaţi şi gîfîiţi veneau feciorii din toate părţile. - Să fugim! Să fugim! strigau toţi şi mă rupseră pe mine şi pe bătrîn în fuga lor fără ordine. Ameţit, turburat, fugeam fără să ştiu unde, pînă ce prigonitorii ne pierdură urmele, pînă ce noi ne crezurăm destul de siguri pentru de-a sta şi de-a răsufla. Ajungînd într-un vîrf de munte, începurăm a scăpăra din amnare, a clădi care-ncotro cîte - un foc uriaş, pe lîngă care se aşezară toţi. Toţi erau morţi de oboseală şi cu toate astea trebuie ca cineva să vegheze. Unii îşi legau ranele - cele mai multe uşoare - alţii, cum erau, se întindeau la pămînt. M-am propus eu să veghez şi toţi primiră cu bucurie. Bătrînul sta asemenea gînditor şi se uita fix în măruntaiele cele roşii ale focului, ce plesneau în scîntei. Feciorii se culca cu frica-n sîn, bătrînul cioplea un lemn; eu singur mă sculai şi, luînd lancea, mă departai ca să mă primblu prin scheletele de piatră ale stîncelor. Noaptea era întunecoasă şi rece, gîndirile mele erau turburi şi dureroase, astfel încît mă durea capul de ele şi simţeam cum ţasta nu-mi încăpea creierii mei cei revoltaţi şi sinistri. Să cuget nu mai puteam. Astfel, cu capul arzînd, am vegheat noaptea aceea şi, de-mi aduc aminte de ea, e că nu-mi aduc aminte de nimica, afară doar cumcă, tîmpit şi nesimţitor, mă lăsasem prada acelei atonii care-nsoţea totdeuna durerile mele. A doua zi, cînd soarele de aur ardea din creştetul cerului, pe cînd voinicii, sculaţi demult, vegheau asemenea unor vulturi din vîrful stîncelor asupra cîmpiei, pe cînd ne-ncredinţarăm ca eram siguri de orce urmărire, eu luai un hîrleţ de-a umăr şi plecai mereu la vale pînă-n locul unde murise Ioan. Duşmanii cercetase pe - acolo, însă corpul acoperit [cu] mormanul de frunze şi pietre nu-l zărise. In arşiţa zilei am început să-i sap groapa. Fruntea şi pieptul îmi ardea cumplit şi cu toate astea picătură de sudoare nu curgea de pe mine. Săpam turbat, ca şi cînd aş fi avut să îngrop o comoară. Cînd fu destul de adîncă, dezgropai corpul fără cap din pietre şi frunze şi-l aşezai încetinel şi cu bagare de samă - ca şi cînd ar fi mai simţit ceva - în locuinţa cea răcoare şi eternă. Apoi mă dusei la izvor, unde i se aruncase capul. Soarele se răsfrîngea pe faţa apei lucii, care tremura ca o unduioasă oglindă de argint, dar în fundul apei clare zăcea capul cel frumos al junelui. Apa, curgînd, curăţise şi dusese cu sine scursurile {EminescuOpVII 218} de sînge, astfel încît nu rămase decît capul cel blond, palid, c-o faţă alba ca argintul, cu buze vinete ca porumba, cu ochii cei mari închişi şi cu parul moale plutind şi răsfirat în undele apei. Faţa cea palidă şi slaba părea că surîde. Luai apă în pumni şi-mi spălai alături cu izvorul faţa care ardea ca de friguri. Luai încă un pumn de apă şi mi-l turnai în sîn, care ardea, fundul apei se turbura şi deveni sîngerat, mă aplecai pe suprafaţa ei şi sorbii în sorbituri lungi din apa turburată cu sîngele lui, apoi băgînd amîndouă mînile în izvor, scosei capul lui Ioan şi-l ridicai în lumina soarelui spre a mă uita lung şi cu durere la el. Il aşezai în mormînt asupra corpului şi, acoperindu-l tot cu ţundra mea, ca şi cînd m-aş fi temut să nu-l doară bulgării, începui a împlea mormîntul cu ţărînă. În intervale îmi venea să mă culc şi eu cu el alăturea şi să lăs să cadă o stîncă de pe marginea groapei peste mine, or gîndeam să mă-mpuşc şi eu şi să sfîrşesc cu mizeria ce se numeşte viaţă. Pe-o stîncă, departe, sta un romîn cu flinta-n soare şi păzea privind în nouri. Un vultur ţinînd în căngile lui de aramă o turturică albă zbură asupra capului meu croncănind şi dînd din aripi, apoi se - nalţă rotindu-se în sus, în nori, speriat de prezinţa mea. Romînul şi-ntinse flinta şi punctul cel negru, ce plutea, din aer şi dete foc - atunci, rostogolindu-se prin aer, căzu vulturul cu turturică cu tot în prăpastie. - Răzbunarea! murmurai eu. De ce să mor pîn-a nu-l răzbuna. După aceea am vreme şi de murit şi de trăit de voi vrea. Împlui groapa cu ţărînă, frînsei o ramură verde dintr-un arbor şi-o aruncai peste mormînt - şi, fluierînd printre dinţi c-o răceală sinistră, apucai îndărăt la deal. Ajunsei la castre. Bătrînul şedea trist şi gînditor lîngă foc cu picioarele întinse, cu mîna pe frunte. Mă apropiai şi şezui alături cu el. - Ce să facem? zisei eu încet şi răguşit. - Gîndit-am şi-am răzgîndit, şopti el, şi pare-mi cumcă ceea ce-a clocit capul meu nici dracul n-ar fi putut răscloci. Ei au omorît un copil - pentru că nu eu l-am omorît, bine poţi şti. Decît să-l las mai mort în mîna lor, ca să-l chinuiască şi să-şi bată joc de el, mai bine l-am scăpat de toate. Nu ştii, Tomo, că chinul trezeşte sufletele omului si pe murind chiar durerile cele cumplite îl fac să mai trăiască, darmite ce trai? Dar crezi tu poate că eu le-o uit asta... i-o uit sasului, care ne-a vîndut ca Iuda pe Domnu Hristos? Am trimis iscoadă pe Niţă - a Floarei, care ştie a vorbi ca ţiganii. El s-a uns cu funingine pe faţă şi s-a îmbrăcat în trenţe - aşa va trece pe la moară să vadă acolo-s încă, or nu-s acolo. Dacă n-or fi, apoi pe desară ne-om duce pe la cumătru-meu sasul, ca să bem cu el cîte - o fele de vin în sănătatea dumilor-sale. S-auzi zgomot de gure între feciori. Ei veneau rîzînd, ducînd ca-n triumf între ei pe Niţă - a Floarei care, desculţ, cu părul ieşit prin căciulă, cu coatele ieşite prin ţundră, cu genunchii ieşiţi prin cioareci, negru şi slab ca dracu, cu ochii înfundaţi în cap şi cu căciula pe-o ureche, povestea în stil hodorogit şi ţigănesc ce ispravă făcuse la nanaşu-său cel bun: sasul. Dar cînd fu aproape de noi, ochiul său fulgeră teribil, dar astfel că numai noi îl văzurăm. Era masca rîzîndă şi comică a unui suflet plin de ură şi răzbunare, faţa ironiza inima, surîsul viclean or prostatec ironiza cu starea sufletului său. Feciorii se departară de lîngă noi şi el, apropiindu-se, ne povesti încet tot ce aflase. Bătrînul zise feciorilor să doarmă de cu ziua de vor putea, căci la noapte o s-avem de lucru. Niţă culegea de prin iarbă nişte lăptuci, pe care le scurgea în gloanţe mari de mămăligă, pe care apoi le băga în traistă. Înserase de mult, feciorii dormise - numai eu mă primblam tăcut, capul coprins ca de-o turbare neştiută, inima plină, de-un pustiu cumplit, nemaisimţit. Mai aveam ceva pe pămînt? El îmi mai rămăsese, şi el se dusese asemenea. De-aş [fi] avut frate şi de mi-ar fi murit, cine ştie de mă durea mai mult. Nori cenuşii împluse cerul; creţi şi nestatornici, ei zburau prin aerul cel cald al nopţii, şi luna cu faţa roşie contrasta cu {EminescuOpVII 219} cenuşa cea lucie a norilor. Voinicii se sculau şi se scuturau de somn; lăncile lor vinete luceau în lună, ţuguiatele lor căciuli le da un aspect eroic şi sinistru. - Hai, copii! zise tribunul bătrîn, azi avem o cină minunată. Avem să mîncăm carne de sas! Mă-nfiorai auzind, şi cu toate astea nu-mi puteam stăpîni o părere de bine. Niţă mergea înainte prin întunecoasele cărări de munte. Paşii săi, asemenea acelora a unei pantere, nu răsunau de fel pe pietrişul şi prundul cel mărunt si lesne de răscolit al căilor. Un munte arunca celuilalt umbra lui, cerul gîndea nouri, iar stîncile - pocite schelete de piatră - şuierau coprinse de vînt. Din cînd în cînd se rostogolea cîte - o piatră, se desprindea cîte - o bucată de stîncă şi vuia la vale-n jos. Coborîrăm muntele şi apucarăm prin cîmpie pînă ajunserăm la moară. Moara era închisă, do [a]r cînele deslănţuit urla la lună a pustiu. Voacea lui morţie şi somnoroasă răsuna departe în aerul nopţii. Niţă făcu un semn şi toţi ne tupilarăm la pămînt. El merse-ncet înspre cîne şi-aruncă de departe gloanţele de mămăligă, pe care cînele le prindea din aer şi le înghiţea cu aviditate. Dar în curînd efectul lăptucei începu a influinţa şi el se zvîrcolea gemînd încet în nisipul de pe marginea rîului. Niţă ne făcu semn şi înaintarăm. Pîntecele cînelui se înflase ca o tobă şi el suferea cumplit. Unui fecior i se făcu milă şi-i înfipse lancea-n inimă. Ne apropiarăm de moară. Începurăm a pocni în uşă şi auzirăm vocea speriată a morarului: - Care-i acolo? - Eu mi-s, baciule, răspunse Niţă cu vocea lui ţigănită. - Da ce vrei tu acu noaptea? zise el. - Am să-ţi [dau] o veste rea, baciule; vin mocanii... i văzui d-ici şi-am venit să-ţi spun, ca să fugi. Auzirăm cum sasul urcă scările tuşind şi greoi, apoi veni lîngă uşă. În momentul cînd deschise, Niţă îi înfipse mîna în gît, astfel încît sasul, pierzîndu-şi prezenţa de spirit, scăpase felinarul şi cheia din mînă, şi ochii începură a i se-nvîrti în cap şi faţa să-i învineţască. L-ar fi gîtuit desigur, dacă bătrînul n-ar fi oprit. Ordonă să-i puie căluşi în gură şi să-l lege. Totul se făcu în tăcere, căci n-avuse timp neci să strige. Ochii bătrînului tribun se aprinsese teribil şi [se] învîrteau cu înfricoşare în orbitele lor. Părea că-i palidul şi bătrînul demon al morţii. Argaţii morii, cari dormeau, nevasta morarului - toţi fură legaţi. - Daţi drumul roţilor! strigă acum bătrînul. Roţile începură a se-nvîrti şi pietrele morii se-nvîrteau durduind şi măcinîndu-se pe ele însele. Vuietul cel cumplit al pietrelor goale, vîjîitorul zgomot a roţilor, ce făceau să spumege apa ce le mişca, moara, ce începuse a se legăna şi trosni în toate încheieturile, întreceau ţipetele cele slabe şi înfundate a celor legaţi. Vro cîţiva voinici se suiră pe acoperămîntul morii şi începură a da cu topoarele în el, zvîrlind bucăţile de şindrili tură în ap [ă ], în care s-acufundau ş-apoi, ieşind, înotau negre ca sufletele, înecaţilor. În pod era o butie cu păcură, care fu vărsa[tă ] pe întreagă întinderea podului. Apoi se aduseră cei legaţi şi se legară ţapăn de grinzile groase cari rămăsese din acoperămîntul devastat. Atunci li se descăluşi la fiecare din cei legaţi gura. - De ce ne-ai vîndut? strigă bătrînul, rece şi teribil, uitîndu-se cu faţa unei furii de marmură în ochii morarului. Sasul încremenise şi amuţise de spaimă. Gura lui nu mai putea să [zică o vorbă... neci de graţie, neci de ură, fălcile i se-nfundase şi tremura, ochii turburi ca [a] unui nebun, limba bîlbîia fără să poată modula. Spaima-l amuţise. Femeia plîngea amar, feciorii aruncau priviri rugătoare şi sincere pe înfricoşatul demon al răzbunărei. - Deslegaţi-i pe toţi ceilalţi şi pe femeie şi duceţi-i la ţărmuri, afară de morar - el rămîne-aici. {EminescuOpVII 220} într-un moment fură căraţi la ţărm. Ne scoborîrăm cu toţii din pod şi ne duserăm la ţărm. Un foc mare fu aprins în moment. - Cine ne-a vîndut? zise bătrînul crunt cătră femeie. - El! zise ea, văitîndu-se... bărbatu-meu. Spusu-i - am eu să nu s-amestece neci în rău, neci în bine. Nu... nu s-a putut. Ungurii i-au dat 200 de zloţi buni, şi pentru aceea el v-a vîndut. - Femeie, zise bătrînul, cu tine n-avem noi nimica, neci cu voi, feciori, zise el cătră argaţi. Dezlegaţi pe muiere, să-şi [ia] bani şi lucruri şi ce mai are prin moară. - Încărcaţi puştile, măi! să dăm în saşii ăştia, zise Niţă rîzînd. - Fără gloanţe, şopti unul altuia. Argaţii fură deslegaţi. - Fugiţi, mă! le zise Niţă. Foc, copii! zise feciorilor noştri. Saşii fugeau de le - ajungeau picioarele la ceafă - puştile trăsniră dar, fără gloanţe cum erau, nu făcură decît a înmulţi spaima celor ce fugeau. Femeia ieşise, cu banii şi cu lucruri ce avea mai scumpe, din moară şi plecă plîngînd. Morarul începuse a boci, legat de grinzile morii. Bătrînul suci o funie de paie şi, împlînd-o cu păcură, o azvîrli aprinsă de jos pe acoperişul morii. într-un moment podul cel uns cu păcură se aprinsesă, morarul ţipa teribil, de întrecea urletul roţilor şi durduitul pietrelor neferecate. Aci bătrînul tribun rîse cu sălbătăcie - ideea satanică se-mplinea. Luă toporul şi tăie funiile ce legau moara de mal. Moara începu a se mişca, a pluti aprinsă pe valuri. - Şi foc şi-nec! strigă bătrînul teribil, suit pe-o piatră şi ridicînd pumnul la ceruri; de - am făcut rău, pe sufletul meu să cadă! Aspect teribil. Urlau roţile, scrîşneau pietrele, trosnea înflacarată moara, ţipa cu sălbătăcie morarul în mormîntul de jar. Întreaga moară părea un bătrîn şi bolnav balaur de foc care scormolea urlînd, cu aripile lui, valurile roşite de foc ale apei. Moara nota repede, dusă şi de-nvîrtitura roţii, şi de repeziciunea apei. Dumbrăvele de pe maluri se-nroşeau pe unde trecea palatul arzător şi deschideau cărările lor de pădure ochilor ce urmăreau spectacolul... Norii cenuşii ai cerului se roşise de foc, fumul cel greu şi gros ce-l lasa în urmă moara ce fugea ni-neca răsuflarea. - Am sfîrşit, copii! zise bătrînul, oftînd greu şi adînc şi scoborîndu-se de pe piatra pe care se suise. Hai înspre munte! Nu voi uita neciodată acel spectacol unic în felul său. Între - acestea ungurii devenise nesuferiţi. Bănuiala şi adeseori neci aceea era destul pentru ca cineva să fie spînzurat or împuşcat. Moartea devenise starea cea normală, viaţa - starea cea anormală a omului. Ei prădau satele cele romîneşti în modul cel mai barbar, omorau fără mizericordie femeile şi copiii, păreau a se-ntrece care pe care în cruzime şi-n grozăvie. Ce era dar mai natural decît ca romînii, împinşi de răzbunare, să ceară dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Ungurii nu pusese-n scenă pe-atîta o revoluţiune, pe cît un brigandagiu, o hoţie ca să zic privilegiată - şi o hoţie cu - atît mai scuzată, cu cît ea se esersa asupra unei naţiuni de paria - asupra romînilor. Numai că-şi găsise oamenii! Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi! Asta era şi deviza lăncerilor - şi ei măsurau cu măsura cu care li se măsurase lor. Romînii nu prădau, ei ucideau. Oamenii nu se numărau după ranguri, ci după capete, căci coasa nu ştia diferinţă între capul creţ şi negru al magnatului şi-ntre capul de cîne al honvedului. Era teribil acest popor cînd îşi scutura lanţurile lui de fier, teribil ca varga lui Dumnezeu. Şi oare nu sunt toate popoarăle aşa? Blînde şi pacifice în timp de pace, fizionomia bunomă, ochii sinceri, statura aplecată de sarcina cea grea a {EminescuOpVII 221} vieţei. Dar vezi-le în revoluţiune! Vezi profunditatea acelui suflet teribil care zăcea sub masca bunomiei, vezi cum presupune, de nu ştie, injuriile trecutului, vezi cum aruncă lanţurile mînilor sale în faţa stăpînilor fără de suflet. Şi se tem stăpînii fără de suflet şi-şi dau averile ca să-şi scape viaţa. Ci omul din popor nu vrea averile, geaba l-ai împlea cu aur, geaba l-ai îmbraca în mătase. Pînea ce i-ai luat-o de la gura copilului i-ai cîntări-o cu aur, lacrimele lui de venin şi sudorile lui de sînge i le-ai răscumpăra cu surele măgăritare ale Orientului; ci el nu vrea aurul şi mărgăritarul tău, el vrea viaţa ta! Şi cine-ar găsi-o nedrept, cine rău? E o lege în natură care să nu scuze? E o lege în natură care nu-ţi dea drept cînd tu ucizi pe cel ce ţi-a biciuit secoli pe părinţii tăi, pe cel ce ţi-a ars în foc pe străbunii tăi, pe cel ce împle fîntînile şi rîurile cu copilul sufletului tău? Legile cari compun fundamentul eticei chiar te-ndreptăţesc de-a cere cît ţi s-a luat, de-a face cît ţi s-a făcut, pentru că numai aşa se poate restitui echilibrul, dreptul pe pămînt. Dar virtutea ar cere să nu-l ucizi. Nimeni nu-i obligat să fie virtuos, fiecine să fie drept - şi cînd sentinţa acelui drept nu găseşte carnefice, fă-te singur carneficele ei. Un om ucis, o literă necitită; un oraş de ars, o pagină de-ntors - iată cartea de legi a revoluţiunilor, a dreptăţii lui D-zeu! .......................................................................................................................................... (Aici sunt mai multe pagine rupte din manuscriptul lui Toma. Or că le-a găsit de bine a le rumpe, or că vro mînă streină căruia i le dedese el să le citească a avut indiscreţiunea de-a le găsi într - atîta de interesante încît să le rumpă spre păstrare. In orce caz nouă ni pare rău de-a nu fi în stare să dăm cont publicului despre ceea ce conţineau acele pagini; ci vom continua cu urmarea de unde - o găsim şi noi: ) ... că-l văzuse acasă. Ce era să-i răspundă alta? Apoi deciziunea era luată de mai mult şi aveam de gînd a o împlini fără chiar ca să-mi vină o asemenea veste. Moş Terinte îi tot da: că să vin în sat la ei, ca să mă fac popă. Scoate-or ei de la episcop carte ca să mă popească, nu te teme. Revoluţiunea se sfîrşise şi n-aş fi avut de ce să nu mă fac popă, ci natura mea nu suferea reverendă. Puţin după aceea era să se declare pacea de restituită, cu toate că noi, garde ale Carpaţilor, nu ne dizolvasem încă. Într-o zi îmi dă Terinte o oală, ca să mă duc s-aduc apă de la o fîntînă în apropiare. Ziua era caldă şi albă, codrii erau verzi. Atunci mă coprinse mai mare dor de ducă. Ajuns la fîntînă, privii mult în faţa apei din fundul fîntînei, apoi lăsai să cadă oala înăuntru, iar eu apucai spre munţi la vale. Satul nostru [era] mai tot ars, pustiu, şi numai cînii satului urlau pe ici, pe colo de foame, or rodeau cîte - un schelet de vită moartă. Venii în bordei. Mă aruncai în braţele bătrînului meu tată, care mă crezuse mort. Am stat mult coprinşi astfel, tatăl şi fiul, ochii bătrînului meu se împluse de lacrimi şi nu vorbea neci un cuvînt, decît îmi mîngîia părul şi fruntea şi mă săruta plîngînd şi mut de bucurie. O zi ş-o noapte i-am tot povestit, dar el nu se sătura de auzit... Cînd îl întrebai cum se purtase el în răzmiriţă, el îmi arătă surîzînd cu viclenie o lance atîrnată în cui. - Apoi am făcut şi eu cît am putut, bătrînul de mine! Nu mai e măduvă-n oase! zise el voios. I! de-aş fi fost şi eu acu ca tine... numa-s bătrîn, n-am ce-i face. Şi mă măsura cu privirea lui fericită din creştet pîn-în tălpi, parcă nu s-ar fi putut încrede de-s eu, or de nu-s eu. Veni şi Finiţa. Era logodită c-un fecior nalt şi frumos. Ii pomenii de nuntă şi se roşi pînă după urechi. Dar... ştiam eu că-i place. Pacea era deplină în ţară. Finiţa se mărită şi eu îi fusei nun mare - în fine, am stat ce-am stat acasă, pînă ce-ntr-o zi mă pomenii cu tata mort. Adormise de bătrîneţe, ci pentru totdeuna. L-am pus în mormînt alături cu mama, am aşezat o cruce de lemn la capul lui şi-am încu [nu]nat-o cu busuioc. Finiţa, biata copilă, îşi ştergea lacrimile cu şorţul şi-mi promise de-a pune flori pe mormintele lor şi de-a [a]prinde cîte - o lumină la zile mari, de sufletul celor [mor]ţi. Întristarea-mi intrase-n inimă, întristarea şi pustiul. {EminescuOpVII 222} POESIS M-am dus la Cluj. Am aşteptat să vină noaptea pentru ca să mă duc la casa ei, să văd ce se-ntîmplase cu ea. Îmi venise ideea să-i iert tot - trădarea ei - şi, de-ar fi fost o scînteie de amor în ea, s-o iau cu mine s-o fac nevasta mea. Inima mea era însetată de iubire şi, ca cel ce se îneacă, îmi plăcea să mă ţin de-un pai chir Noaptea era cam ploioasă şi norii zburau negri prin cer şi numai prin rupturile lor groase se vedea cîteodată luna. Am luat o laternă mică cu mine şi, ieşind pe strade de, am început a le străbate în plesnetul cel mărunţel şi zuzuitor al ploii şi a o apuca, ieşit afară din oraş, peste cîmpii inundaţi de şiroaie, cari, galbene, îneca iarba cea verde, şi sfîşiind cu picioarele mele valurile ce inundau cîmpia. Era întunerec de nu-ţi puteai vedea mîna. Am ajuns la casa ei. Am scos laterna şi, aprinzînd-o înaintea uşei de din faţă, voi să scutur uşa, dar văd că încuietoarea e sigilată de cătră autoritate. Ce să fie? Asemenea tuturor femeilor ce trec din viciu în viciu, ea o fi căzut în datorii şi or fi vînzînd pe cale judecătorească singura ei avere: căsuţa. Ce-mi păsa mie - trebuia să mai intru în casă, să-mi mai readuc încă o dată aminte de singurele fericiri ale vieţei mele. Am rupt sigilul de pe încuietoare şi-am rupt şi încuietoarea. Am intrat înăuntru - şi-n camera ei. Era ca în ziua întîia a amorului meu. Pianul sta deschis şi scaunul înaintea lui, înaintea gurei sobei stătea încă scaunul cu sprijoane a bătrînului. Patul ei alb şi curat era lîngă păretele stîng. Pusei lampa pe masă - şi privirea dădu de-o epistolă sigilată cu ceară neagră. O luai. Era adresată mie şi scrisă cu mîna cea fină. Am deschis - o cu repejune ţi-am citit-o. Era scrisă tremurat şi cerneala şirurilor era turburată de lacrimi căzute pe hîrtie. O reproduc tot aşa cum era scrisă: Amantul meu, dulcele meu amant! M-ai crezut trădătoare, desfrînată, şi-ai luat lumea-n cap. Da, am fost criminală, inima mea, criminală cum a fost Maria Magdalena. Tomo, nu mai cer iubirea ta, căci cînd vei citi aceste şire, n-ai mai putea iubi decît cranul cel îngropat şi ochii cei morţi a unei fete nebune - nebune de amorul tău - zdrobite de iubirea ce i-o impusese natura, de iubirea pentru bătrînul ei tată. Tata bolea, eu nu puteam cîştiga nimic. Ce eram să fac? Să cerşesc, aş fi roşit. M-am vîndut dar. Cu - acest mijloc am căpătat bani mulţi, prea mulţi încă - căci tata a murit. Să-ţi descriu ce-am simţit după ce l-am înmormîntat? De cîte ori am cugetat să mă duc la tine, să încongiur picioarele tale cu braţele mele, să te rog, să te conjur ca să mă ierţi. M-aş fi făcut sclava ta, căci te iubeam, te iubesc! Am fost la Ioan. L-am conjurat să te îngrijească, i-am dat banii ce îi aveam, dar i-am cerut jurămînt să nu-ţi pomenească nimica de mine. Înainte de-a pleca el a venit la mine şi mi-a spus în ce stare te afli - l-am trimis însă îndărăt, căci ştiam că prima ta cugetare va fi: sinucidere - căci eu ştiam că tu mă iubeşti cum te iubesc eu. Într-una din zile tu ai dispărut. Ce-mi folosea că mă vîndusem, cînd tata murise, cînd tu te-ai dus?... Am scris testamentul meu, în care te-am pus pe tine moştenitor al micei căsuţe... apoi am făcut foc în cămin, am închis uşile şi am închis şi oblonul - căci ideea-mi părea dulce, ca să mor de moartea de care - ai murit tu. În atmosfera năduşitoare ţi-am scris ceea ce vezi. Apoi, şezînd lîngă piano, începui a cînta valsul cel molatec, dulce, pe care l-am cîntat cînd capul tău cel negru şi genial dormea în poalele mele. Să mai mîngîi acea frunte de marmură nu mai puteam spera. Aşa-i că tu mă ierţi? De-ai fi fost numai tu şi eu în lume... ce mult ne iubeam eu şi cu tine. Traversam codrii cei verzi pînă muream amîndoi unu-n braţele altuia, pentru ca în cealaltă {EminescuOpVII 223} lume să traversăm de braţ, doi îngeri, stelele cerului. Adio, copilul meu! Te iubesc! Gîndeşte la mine - de voi putea, voi gîndi şi eu numai la tine, numai. Nu mă respinge, copilul meu, lasă-mă să fiu a ta... A ta P o e s i s Am citit şi-am recitit ce scrisese ea şi apăsam plîngînd în hohot, ca un copil, şirurile ei şterse de lacrimi de buzele mele vinete şi arzătoare. - Poesis! strigam eu, strîngînd aerul camerei la pieptul meu. Poesis, iartă-mă! Mă aşezai pe fotoliul de lîngă piano, în care murise ea, atinsei clapele lui pe cari fugise degetele ei aşa de delicate, aşa de frumoase, şi durerea mea devenea din ce în ce mai dulce, din desperare, melancolie. Poate că sufletul ei curat adia dulce în jurul frunţii mele. Poate că ea, aeriană, îmi atingea părul, îmi săruta fruntea mea. îmblai mult prin casă, bîntuit de idei cînd dulci, cînd amare. Apoi dezbrăcîndu-mă, mă culcai în patul ei cel alb. O visai alături cu mine - capul ei cel blond şi dulce pe pieptul meu - gura mea fierbinte pe fruntea ei albă - şi nu era nimica! Strînsoare în van, tandreţă în aer - nu era nimica. Strîngeam cu unghiile mele perina infamă, pînă ce somnul avu milă de mine şi-mi adormi mintea obosită. Aş fi putu rămînea în căsuţa ei, care rămînea a mea, aş fi putut să-mi petrec toată viaţa citind şi recitind, într-o nebunie dulce, acea epistolă plînsă, scrisă de mîna ei, s-o visez pe ea toată viaţa mea, s-o visez cumcă îmblă prin casa mea, cumcă surîde la florile din fereastră, cumcă veghează cusînd sau împletind asupra copilului meu. Aş fi putut să-mi creez o fericire iluzorie, o familie iluzorie, o femeie ideal - aş fi putut fi nebun. Dar la ce? Apoi, orcît de lungă să fi fost acea nebunie, totuşi fiecare îşi are momentele sale de trezie, momente în care sinuciderea e cugetarea cea dendîi, momente de urît, de scepticism, de decepţiune. De-aceea am luat lumea-n cap... Acea epistolă conţinea toată istoria mea. {EminescuOpVII 224} ÎNSEMNĂRI CARACTEROLOGICE 2291 Lipseşte ideea fundamentală, sistematică din toate aceste fenomene ale vieţei, care face ca un complex de atome să fie un organism. Căci o ideea nu e pur şi simplu numai o idee, ci, în ţesătura ei de cauze şi urmări, ea devine centrul împrejurul căruia se cristalizează un organism. Toate aceste aparinţe sunt însă hazardate, dezbaterile şi cunoştiinţele, fără - aforistice, fără legătură şi sistem; sunt mişcări întîmplătoare a condiţiunilor fiziologice a cugetărei, nu mişcări spirituale în propriul sens al cuvîntului; e o nervoasă viaţă fizică, nu o esistenţă nobilă, personală, cu ţinte precise, determinate. Şi toate acestea pentru ca nu pleacă de la un pozitiv spre a ajunge la alt pozitiv, ci pentru că vînează fantome nerealizabile, idei mari poate, cari însă nu-s imanente punctului dat în timp or în spaţiu. De aceea lipseşte continuitate în progres, pentru că lipseşte punctul pozitiv de la care să pornească continuarea. E o viaţă fizică, nu una politică *; o vegetare vie, nu o viaţă personală, conştie, determinată prin ea însăşi. Ion se simte prin urmare nenăscut la punctul acela în timp care ar conveni caracterului lui; însă, sătul şi dezgustat de viaţă, el decide a se arunca întreg în curentul timpului şi de-a se lăsa dus dacă nu poate duce. Pentru că o ţintă ideală nu e conv [e]nabilă în timp, pentru că el în timp nu e la locul său, de aceea el îşi alege o ţintă secundară, contrapusă naturei lui interne, şi o esecută după puteri, căci e fidel principiului: că în timp mari, chiar dacă aceşti timpi nu i-ar aparţine lui, e o laşitate de-a nu fi de nici o partidă. Sofia - natură dulce şi înţeleaptă, care face pe Ion să aibă priviri adînci şi mari; ea nu-i dă privirile însuşi ci numai prisma privirei; prin adîncimea ei sufletească el capătă ochii ei mari şi adînci şi nu se opreşte la aparinţe esterioare, ci caută ideea lucrurilor; ea nu-l învaţă lucrurile înşile, ci-l învaţă a vedea. Poesis - fantastică, voluptuoasă, plină de închipuire şi vis; capul ei [e] în eternă iregulară asociaţiune de idei, nu-şi poate fixa niciodată pr [i]virea asupra unui obiect, ci are în minte[a] ei totdeuna mai multe, adesea contradictorii, în eternă nelinişte sufletească, un caos de imagini; ea împărtăşeşte şi lui Ioan acest mod de-a vedea şi face din el o natură sfîşiată, neconstantă, catilinară. Sufletul lui Ioan în întregul, în viaţa lui internă devine identic cu al [lui] Poesis. Gînduri sclipitoare, dar fără adîncime - iată caracteristica ei. Şi această receptivitate largă, tocmai pentru că e largă, nu e adîncă, ci seamănă cu undele creţe a unui vad. Ele sunt ca un material întîmplător şi netrebuincios pînă ce nu cade în ele ideea, sămînţa individualităţii poporului, care sămînţă creşte apoi {EminescuOpVII 225} ca un stejar şi suge din materialul receput ca dintr-un pămînt, indiferent în sine pentru ideea ce stejarul o reprezintă, sucul creşterei şi a înverzirii sale. Materialul receput de la streini nu e decît gunoi, grăsime de pămînt, oxigen în aer pe care stejarul, întru dezvoltarea ideei ce-o * urmăreşte, îl suge în nervii săi. Capitol. Ioan Capitol. Dacă doi fac aceeaşi, ei nu fac aceeaşi. - Roşii. - Reversul: Boliachiştii, aceeaşi neclaritate în idei, aceeaşi nesigurătate, aforisticitate, aceeaşi fără de-a fi aceeaşi. Transilvăneanu. Pînă voi spori * aceea vi[r]tute *. Componentele oraţiunii de căutat în Gazetă. Vorbirea în pilduri, în comparaţiuni în genere neadecuate, Vorbirea în pilde arată însă necultura celui ce scrie, care nu poate să-şi reprezinte o idee abstractă fără de-a pune alături cu ea una concretă, sau necultura publicului cu care vorbeşte. Pildele însă fiind întotdeuna neadecuate prin partea lor neadevărată pot duce-ntotdeuna pe vorbitoriu ad absurdum. {EminescuOpVII 226} ["CASELE NEGRE" ] ["Casele negre ale Bucureştilor"] 2284 Casele negre ale Bucureştilor risipite prin maidanuri gunoiete, cu ferestrele lor de care colbul s-a lipit negrind * painjinişurile, un miros propriu asemenea gunoiului aburind * supt noapte şi luna se strecură, pare-că slăbită şi ***, prin risipitu [ri ]le norilor. Un şuier, un cîne urlînd... trece speriat pe uliţele pustii, temîndu-se de orice chip apare în vun colţ... Paşi se aud de departe ca şi în Pompeii... pare un oraş dispopulat... Din cînd în cînd răsună durăitul surd al unei trăsuri, apoi iar nimic. Treci pe o uliţa strîmtă... Dintr-o căscioară mică licureşte lumina prin geamurile acoperite c-o perdea roşie... Lumina pare în fundul odăii. Intri-năuntru... o femeie îţi iese-nainte şi te stringe-n braţe.... E frumuşică şi buzele-i sunt roşi *. Curînd e pe deplin dizbrăcată şi marginea patului îi serveşte drept culcuş de nuntă. ["Faţă cu aceste fiinţe*... "] 2291 Faţă cu aceste fiinţe * mai mult decît degradate se-nţelege că descrierea tace, fiindcă nu va putea niciodată, nu să dea o descriere artistică, ceea ce e imposibil, căci în noroiul vieţei omeneşti nu se poate afla poezie, ci o descriere în genere, care devine imposibilă pe de o parte prin drasticitatea şi [i]moralitatea obiectului, pe de alta prin aceea că obiectul însuşi nu merită a fi descris. Aceste fiinţe fără pudoare, fără ruşine, fără conştiinţă de sine, căci ele nu-şi aparţin lor, ci numai viciului şi banilor, fiindcă orce dorinţă-n ele e stinsă din simpla cauză că toate simţirile sunt stinse, aceste fiinţe pot plînge... Am văzut una plîngînd. E ciudat... dar e adevărat. De ce o fi plîns acest animal omenesc nu ştiu. {EminescuOpVII 227} Şi cu toate astea n-o despreţuiesc. Şi această femeie a fost odată vergină. Şi aceasta femeie a avut în privire ardoare, în surîs inocenţă. Astăzi - o faţă spoită, o rînjire pentru bani, un surîs care vrea să fie cochet şi seducător şi care pentru orcine din oamenii mai nobil organizat nu poate * insuf [la] decît dezgust... Şi dacă n-ar surîde cel puţin... Dacă s-ar oferi pur şi simplu ca maşine * ale deşertării sexuale. Dar nu! Ele surîd * cu faţa lor spoită, nici * par * feţe frivole * spoite gros cu roşu, căci urîciunea morţii nu consistă în ea însăşi, ci totdeuna în simulaţiunea vieţii. [, Juni cu corpuri slabe"] 2257 Juni cu corpuri slabe, cu suflete stoarse trec pe sub ferestre roşii - şi e destul un sunet răguşit din partea lor ca să vezi aprinzîndu-se un chibrit la [a] cărui lumină zăreşti o faţă spoită, ca o mască rînjind o desfrînare absurdă, greţoasă. {EminescuOpVII 228} SOFIA - DOCHIA ["Din surîsul său un surîs sunt "] 2255 [din su]rîsul său un surîs sunt, din bucuriile sale, o bucurie sîntă. In fine, n-ai văzut-o tu îmbracată în alb, rugîndu-se Dumnezeului ei? Astfel am văzut-o şi eu, îmbrăcată în negru, cozile căzînd pe umerii de atlas negru străluceau ca unde despletite, mînele ei albe şi mici se-nalţa în sus, îngenunchease, un trist şi despletit înger al durerei, pe treptele de marmură albă. Am văzut-o şi mi se părea că sufletul meu se-nrudise cu-al ei, că aş putea-o iubi ca pe-o soră. Dar, Dumnezeul[e], altfel cugetasem şi altfel a fost să fie. Altădată am văzut-o în teatru. Trist ca o tragedie veche, eu stam în parter, răzimat de stal, ea, asemenea unui vis sunt, şedea în lojă or privea la actorii ce vorbeau pe scenă. Adesea mă pierdeam în vederea ei, adesea cuvintele de amor zisă pe scenă făceau să se-ntîlnească ochii mei cu turburea şi totuşi dulcea ei privire, atunci ea-şi pleca ochii şi începea a număra foile evantaliului ei, pe cînd o lacrimă de argint, stea din altă lume, fugea încet şi tremurînd de-a lungul palidei sale feţe. Ca pe-o amantă însă n-o puteam iubi La un bal am văzut-o îmbrăcată într-o rochie de atlas alb, prin părul *** şi negru* se strecurau galbene şi albastre flori de cîmp, ochii ei străluceau mai vii şi zîmbetul ei părea mai vesel. Am şezut alături cu ea şi, luîndu-i [mîna ], i-am spus încet: - De-ai şti cît de fericit m-aş simţi cînd te-aş putea numi sora mea. Eşti de-o tristeţă aşa de frumoasă încît pare-că ai fi un vis al înnoratului meu suflet. Mîna ei tremura într-a mea, ea roşi uşor şi-şi plecă ochii. - Crezi? zise ea încet. - Şi vrei să te numesc sora mea... să-ţi zic tu? - Voi, tu!. M-am sculat... Am invitat pe-o damă la danţ, dar asta părea c-o supără. Ea se sculase drept în picioare... ochii ei mă fixau cu toată turburarea lor, o seriozitate adîncă făcea ca faţa ei să pară mai slabă şi espresivă de cum era totdeuna. Am aflat în urmă cumcă nu dormea nopţile, cumcă adesea, visînd reverii infinite pe clapele pianului, ea amesteca, într-un solfegiu nemărginit, numele meu. Îmi părea rău de acest copil inocent care părea a deveni de marmură, care nu mai surîdea decît cînd i se pronunţa numele meu, care, cu faţa visătoare, combina în aer cu lumina ochilor ei stinşi o singură figură. Ea spunea doicei sale cumcă adesea, cînd e să adoarmă, atunci i se ţese înaintea ochilor o pînză de argint, pe care însă-ncet, încet ea vede conturele unei figuri de om şi, distingînd acele trăsuri bine, ea-şi strînge inima cu amîndouă mînile şi adoarme. Adesea culcîndu-se însă patul i se părea {EminescuOpVII 229} fier şi perina piatră, astfel încît se scula şi se culca apoi pe jos numa-n cămaşă, pentru ca astfel, pe scîndurile reci şi goale, să doarmă mai curînd. Acestei stări de lucruri trebuia să-i pun un capăt. M-am dus la ea cu inima plină de-o deciziune firmă, deşi-necată de compătimire. Într-un neglijeu alb, ea şedea pe-o sofă de matase verde şi citea. Cînd mă văzu intrînd, sări plină de bucurie să mă-ntîmpine. Era o sară de iarnă cînd vîntul ţipa afară împuns de ploaia cu miliarde [de] mărgeluşe de argint. Sofa verde era înaintea unei mese poleite, acoperită cu cărţi şi albume. Iar mai încolo era [un] piano deschis, iar dinaintea căminului deschis era o altă sofă, înainte-i c-o mesuţă miniatură, cu clopoţel şi c-un album. - Ce faci? zisei eu, luîndu-i amîndouă [mînile ] în ale mele... Era frumoasă astfel, frumoasă peste măsură. Haina abia o încingea, gîtul era gol şi alb şi din piept se vedea partea cea nemijlocit sub gît, pe cînd sînii, bourei, manifestau vergina lor esistenţă prin două mici ridicături a pieptarului. Faţa era de-o paloare umedă, voluptoasă. Mînuţele ei erau reci, iar ochii înotau într-o lumină neobicinuită lor. - Ce fac? zise ea, surîzînd şi uitîndu-se la încheieturele degetelor şi la vîrfurile unghiilor ei de roză... Ce să fac? Nimica. Ochii, deşi păreau că privesc cu ingenuitate de sub fruntea aplecată la degetele cu care se juca, totuşi o privire furişă şi neagră mă pătrunse cu raza ei pînă în suflet. - Cîntă-mi ceva, zisei cu vocea muiată şi netezindu-i fruntea aşa de rotundă, aşa de lină. Dar viţele rebele se strecurară printre degetele mele şi căzură cu coragiu * peste faţă, astfel încît părea o amantă ce se supără pe amantul ei şi se fasoleşte într-un colţ al casei. Dar şi le dete ea singură-ntr-o parte şi din pletele date-ntr-o parte apăru o faţă surîzînd c-o viclenie blîndă şi nişte ochi aşa de mari, aşa de copilăroşi şi totuşi aşa de cuminţi. - Cînţi?... Da? îi zisei eu surîzînd, ducînd-o de braţ la piano şi aranjîndu-i scaunul şi notele. Degetele ei albe fugeau peste clape, dar fugeau aşa de lin, aşa de somnoros încît nu părea decît o voluptoasă muzică de vis. Aşa de frumoasă, aşa de inocentă, cu toate astea eu n-o puteam iubi. Ea nu era decît o idee-n fantazia mea, un amor al sufletului, nu al inimei. O iubeam cum sufletul iubeşte icoana unei sînte, statua de marmură a unei martire, crucea de fier de-asupra apei sînte - nu altfel. Amorul meu era asemenea fiinţei sale - sunt. Deodată notele se schimbară şi deveniră serioase, nalte. Astfel se roagă o stea universului, un împărat lui Dumnezeu, o-mprăteasă Madonei. Acele note nu erau mărgăritare pe gîtul unei dorminde, ci erau înfocate stele de aur cari electrizau aerul, stele de aur ce s-amestecau şi roiau strălucite în seninul idealului. Era unul din acele cîntări eterne ce lebăda le cîntă murind, o reverie a cerului, compusă de maestrul divin în ţipătul inimei sale: Palestrina. Priveam la acea copilă în care muzică şi poezie păreau a se fi-ntrupat pentru ca să formeze un înger palid, priveam şi, deschizînd maşinalminte albumul, pierdut în oceanul înstelat a notelor sublime, mîna mea zbura tremurîndă, înnodînd fire negre pe un cîmp alb, asemenea unei gîndiri cernite ce se strecoară prin toată pagina unei vieţe fericite. Ce-am scris... iată: Ca o floare e viaţa... ca o floare trece. Cînd ea stă încă în înnouratele şi maiestoasele palate de diamant ale zînei poezii, unde-n salele umplute c-un aer de aur plutesc visurile, umbre de argint şi d-o lumină mai albă ca zapada, femei[a]- poezie ce-nfloreşte în fereastră de nor înmărmurit şi-o numeşte floarea dorurilor. \ \ Dar, dezgustată de ea, deşi n-a veştezit încă, zîna o aruncă pe malul unui rîu care curge pe lîngă stînca grijei * şi-şi sparge cugetările sale de diamant şi reflecţiunile sale {EminescuOpVII 230} cadenţate în valuri de micile pietricele ale realităţilor meschine de toate zilele. Dar, senin încă pîn-în fundul său, el se-namoră încă de floarea de pe mal şi-n profundul şi seninul lui amor o botează floarea gîndurilor. Rîul trece, cumplit urlă vîntul... ziua se confundă cu lumina cea amară a nopţii. Rîul turburat rumpe şi duce floarea mereu, mereu pîn-o arunca-n malul unei pustii aride şi seci de-asupra căreia cugetă în nouri o lună palidă ca faţa unei vergine moarte. Buha bătrîneţei ciocăneşte în lungul pustiu şi, cîntînd de dorul floarei, o numeşte în balada ei floarea mormîntului. Cînd viaţa mea nu e decît o brună floare de mormînt, de ce, copilă care semeni cu poezia cea vergină şi visătoare, priveşti în caliciul ei şi plîngi cu dor. Buha bătrîneţei potriveşte cîntecul ei pe sufletul meu. Tu caută în senina grădină a lumei o floare de crin, priveşte-n ea cu amor şi o lacrimă de diamant din ochiul tău să cadă în mirositorul ei suflet. - Eu?... pe floarea veştezită în zădar cade lacrima, ea rămîne veştezită. Notele sfîşiase aerul şi răsunetul lor adia încă prin aer. Eu mă sculasem trist şi visător şi-n aerul cel înserat al casei mi se părea o umbră albă, o umbră de înger. Cea din urmă flacără a lampei cu glob zbura pin sticlă şi se făcu fum î [n] casă *, cu sufletul coprins de noapte îmi apropiai un scaun de cămin şi priveam neconştiut în flacăra lor albăstruie. Sofia se sui pe un scaun să reaprindă prin întuneric candela de la icoana îmbrăcată cu argint a mamei Domnului. Dar, cu viclenie, ea luase albumul în care scrisesem şi se uita la palida şi subţirea lumină a candelei, ea-şi plecă pleoapele asupra şirelor albumului deschis. Astfel cum stătea, naltă, suspendată în aer, părea umbra arhangelului de pază ce lumina visurile unui copil inocent. Era icoana distingibilă, dulce, albă dintr-un vis noptos, era speranţa-ntr-o viaţă neagră şi sfarmată... nu era femeie. Şi acea speranţă eu o ucideam în inima mea, în fruntea mea. Candela s-aprinse mai tare, şi faţa ei se-ndreptă palidă spre ceruri, inundată de rugăciune. Ochii era seci şi arzători, mînile se unise astfel încît albumul căzuse la picioarele ei, şi eu, căzut din scaun într-un genunchi, priveam la ea, la faţa ei luminoasă încadrată de aure [o]la vergină a sînţeniei, priveam la ea consternat. Privirea mea se ridică şi lovi pe a ei. Atunci ochii ei mi se aplecară la mine şi, privind lung şi trist în ochii mei, se împlură de lacrimi mari şi ea se dete jos de pe scaun. Eu mi-ntorsei scaunul şi, puindu-mi mîna pe frunte, îmi plecai capul asemenea unui criminal. Ea se apropie de mine, stătu mult şi drept în faţa mea, asemenea unei statue, apoi îngenunche la picioarele mele şi-şi răzim [ă ] pieptul şi coatele de genunchii mei. Părul ei cel despletit şi în dezordine încadra faţa cea mai palidă şi mai frumoasă din lume. - Tomo! zise ea c-o voce plînsă şi ţinînd mînele mele unite în mînele ei albe şi mici, ca şi cînd s-ar fi rugat la mine de o graţie, Tomo, repetă ea plîngînd, nu mă poţi tu iubi pe mine? Eu dezbinai mînele ei, cari căzură în jos, o mînă a mea îi coprinse gîtul ei de lebădă, iar cu cealaltă îi dezmierdam fruntea ei nebună de amor. - Sofia! zisei eu c-o milă nemărginită, Sofia, fii sora mea, *copilul meu, căci amorul tău, deşi e amorul vergin a unui înger, totuşi ar trebui să stingă în sufletul meu icoana unei alte, unei moarte, dar spre-a-o stinge trebuie să ucizi acest suflet. Fi-vei tu aşa de crudă, amica mea, îngerul meu, fi-vei tu aşa de crudă ca să omori acest suflet care nu mai poate reîntineri? Căci nu mai poate reîntineri, copilul meu,... un amor, unul singur, curat ca cristalul, a trăit în sufletul meu şi cu acela mă voi înfăşura şi-n mormînt. Dar... eu n-am avut frate, eu n-am avut soră! Părinţii mei au murit, oasele lor s-au amestecat cu pămîntul. N-am nimica în lumea asta. Amici ce mă tradă, amante cu buzele de gheaţă ce nu le iubesc, o naţiune ce se despreţuieşte pe sine însăşi - iată avere[a] inimei mele. Şi tu... tu eşti aşa de sinceră, aşa de curată., aşa de nobilă. De voiam, te înşelam, dar să te-nşele cineva pe tine... se poate! Nu mă {EminescuOpVII 231} iubi, copilul meu, nu mă iubi, căci voiesc să fii fericită. Cîţi nu s-or fi uitat în ochii tăi aceştia mari şi plini de raze, cîţi n-or fi admirat în taină această faţă sîntă şi frumoasă, cîţi n-or fi dorit o zîmbire tristă de-a ta, o ochire senină din ale tale? Şi tu-i laşi pe toţi, copilul meu, pentru de-a-ngenunchea înaintea unei pietre reci şi fără inimă. Sofio! scapă-te pe tine însăşi, căci eu nu te pot scăpa. Nu mă iubi, te conjur, te rog, căci acest amor te va omorî. Dar ea-şi întinsese mînile şi se ţinea cu ele amîndouă de pieptul meu. Privea stinsă de pasiune în faţa mea asemenea unei fiinţe insense. Ochii ei priveau fixi şi pasionaţi în ochii mei, mînile ei îmi strîngea [u] haina, buzele ei se-nvineţise de pasiune furioasă. - Nu voi! ţipă ea mai tare - nu pot! adăugă ea încet. Tomo, şopti ea încet şi repede, nu cer să mă iubeşti, nu, nu! Am fost nebună cînd am cerut-o! Dar să mă laşi să te iubesc eu, să te iubesc cum ştiu eu. Voi păstra în inima mea amorul meu şi-l voi mîngîia cu furie, cu furia unei tigrese ce-şi mîngîie copilul născut în pustiu. Nu ştii tu cît te-aş iubi, scumpul meu, adoratul meu! Ştii tu ce eşti pentru această inimă sărmană şi zdrobită, ştii tu ce eşti pentru acest cap sărman şi nebun de amor? O, tu nu ştii, căci tu n-o poţi şti şi eu nu găsesc cuvinte de-a ţi-o spune. De-ai şti-o, amicul meu, tu ai avea milă de mine, ai minţi cel puţin că mă iubeşti, căci eu nu cer realitatea, minte-mă numai, e destul pentru ca să mă faci fericită. - Aide de! Sofia, zisei eu ridicînd-o din genunchi şi punînd-o să şadă pe genunchii mei. Taci, copilul meu, cum poţi vorbi astfel. Ea tremura de iritaţiune şi d-o durere convulsivă şi pasionată. Îşi ştersese cu mînica lacrimile, iar eu [O] strîngeam la pieptul meu şi o legănam pe genunchi astfel cum leagănă un tată pe copilul său ce se bosumflă. Ea plînse convulsiv, ascunzîndu-şi apăsat faţa pe pieptul meu, pîn-îşi răcori inima ei plină de durere şi ochii plini de lacrimi. Încet, încet ea se linişti. Lacrimele ei, ce le ştergea cu dosul mîne [i] se sfîrşiră şi, cu ochii încă umezi, ea se uită drept la mine-n faţă, ea surîse. - Nebuno, zisei eu surîzînd şi sărutîndu-i ochii. - De mi-ai fi tată, or frate, ce bine ar fi, zise ea, dar aşa nu-mi eşti nimica - nici văr măcar. - Aide, uită, uită! copilul meu. Mîna mea se puse încet pe inima ei, ca să simtă de bate. Ea o apăsă mîna mea cu a ei peste inima-i şi zise c-un rîs argintiu: - Vezi că nu mai bate? Dar ea minţea. - Ei... eşti împăcată? da? zisei eu, fericit de surîsul ei. - Da... şi nu. Nu - de nu-mi vei promite că vii şi mîne - şi poimîne. Îţi voi cînta la piano, îmi vei spune poveşti şi te voi iubi ca pe un frate. Vom fi amici buni, buni. - Da... buni! zisei eu mîngîindu-i mînile şi sărutîndu-i-le, albe şi dulci cum erau... Da, voi veni... şi-mi vei cînta pe Palestrina şi eu, mulţumit, îţi voi săruta mînile şi ochii... şi tu-mi vei săruta faţa, ca o fată cuminte tatălui ei ce-o laudă, şi vom citi împreună şi vom cînta împreună - ca acuma. - Dar fără scene tragice, se-nţelege, adaose ea surizînd. Ea se rupse cu vioiciune din braţele mele ce-o coprinsese şi, cu talia răzem [ată ] de masă, se aplecă asupră-i spre a aprinde lampa. Degetele ei ţineau apringioara asupra flacărei, şi faţa sa asupra lampei aprinse părea atît de palidă, dar atît de fericită, atît de senină. Eu mă sculasem şi-o priveam. Braţele mele se întinsese asemenea unor aripi, ea o văzuse-n oglindă, căci se întoarse şi, aruncîndu-se de gîtul meu, buzele ei încreţite şi setoase căutau gura mea. Apăsai o sărutare lungă şi înfocată pe acea guriţă {EminescuOpVII 232} mică asemenea unui boboc de roză şi, luîndu-mi pălăria, zburai ca nebun pe treptele cele de marmură cenuşie a palatului tătine-său. Ajunsei în umila mea locuinţă de vis-a-vis şi, nebun de instincte stîrnite cu nendurare în pieptul meu, mă aruncai întins pe pat şi-mi ascunsei faţa aprinsă în perini. Cînd mă-ntorsei, luna lumina prin fereastră şi lovea faţa cea palidă a lui Toma. Asta mă linişti. Îmi luai ciubucul şi stăteam cu el aprins şi culcat astfel cînd ai intrat şi tu. Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus atuncea şi nu mai trebuie să ţi-o repet. ["Un rîs amar"] 2257 Un rîs amar-sec *, încet, încrunta buzele sale împregiurate de-o spumă vînătă, apoi un ţipet desperat, strălucit, cerni aerul din salon. Pin flacările-nfiorate ale căminului marmoreu învineţea în trăsuri aeriene faţa cea tristă a lui Toma Nour. ["Cine a văzut o-nmormîntare-n Bucureşti "] 2255 Cine a văzut o-nmormîntare-n Bucureşti? în carul mortuar, pe amîndouă laturile cu cîte - un alb 5 înger de marmură, zace sicriul deschis... pe o perină de atlas alb brodat cu negru zăcea capul cel palid cu răsfiratele bucle negre ale moartei. Caii îmbracaţi în negru mergeau în pas după melancolicu [l] tact al marşului de moarte preoţi în haine de mătase roşie şi verde brodată cu aur citeau murmurînd înaintea, carului funebru. 12 fete îmbracate-n alb şi voalate cu alb păreau trişti îngeri ai durerei ce acompaniau pe angelica lor soră la mormînt. Angelica lor soră! Haina de atlas albă spînzura afară din sicriu, mînile mici şi unite ţineau o cruce mică de os alb, buzele erau strînse, iar în jurul frunţei era o coroană de roze albe şi de beteală de aur. Faţa ei vînătă, ochii cei mari, înfundaţi, închişi, o espresiune de durere zîmbitoare - iată ţărîna cea frumoasă a Dochiei. Cîntarea monotonă a preoţilor bătrîni, pasul cel alene al convoiului, muzica cea somnoroasă a marşului, fetele albe a căror fiinţe erau enigme vii, iată lumea ce se mişca pe stradă, pe cînd din turnul bisericei sunau geniile amorţite a limbei de aramă, care se suiau ca un plîns de durere cătră norii cei suri ai cerului. Mă uitam la cer în sus cu ochii pe jumătate închişi. Oare de ce să nu mi se fi părut că, palidă şi sîntă, în haina lungă de atlas, pe fruntea ei coroana de roze albe şi-n mînile unite pe piept crucea, cu ochii umezi ridicaţi la cer asemenea unei rugăciuni, sufletul ei se-nalţa printre norii risipiţi asemenea umbrei albe a unei martire, se înalţa prin ploaia de raze, prin ninsoarea de stele, pînă ce albeţa ei se pierdea în albeaţa argintie a cerului. O răpise la cer un cîntec sublim neauzit decît [de] mine, cîntecul acelui maestru divin în ţipetele sale, Palestrina! {EminescuOpVII 233} ["EA ERA CULCATĂ PE PATUL EI CEL ALB"] 2255 Ea era culcată pe patul ei cel alb, cu cerşafile de-un in curat ca argintul. Faţa era înfundată în perini, părul ei cel blond şi frumos se lăţise peste perină, iar braţele goale şi rotunde erau unite asupra capului. Gîtul încă se vedea, iar peste sîn era trasă plapoma de lînă aurie. M-am apropiat de pat... ea dormea. Am îngenuncheat lîngă pat, am dezbinat mînele de deasupra capului ei fără să o deştept şi, trăgînd mînuţa ei albă şi dulce pe inima mea, o ţineam asemenea unui odor în amîndouă mînile şi-o sărutam ca pe-un copil. Apoi şezui pe pat lîngă ea, aşa încît îi priveam în faţă. Proptindu-mă în mînile mele, aşezate una de-o parte a capului ei, alta de altă parte, îmi aplecai gura mea pe ochii cei mari şi închişi şi pe faţa ei palidă şi, descoperind cu o mînă indiscretă sînul de sub plapoma ce-l acoperea, îmi culcai obrazul pe-un sîn rotund, alb şi mic. Ea dormea încă. Eu însumi eram somnoros, căci nu dormisem două nopţi, de-aceea mi-am făcut loc lîngă ea şi m-am trîntit îmbrăcat alături cu ea, puindu-mi arzătoarea mea faţă între sînii ei şi strecurîndu-mi o mînă după gîtul ei. Părea că o muzică de vis mă adoarme. O strîngeam din ce în ce mai tare la sînul meu, dar simţeam că un somn de moarte-mi coprinde sufletul. Ea se trezise, şi, luînd capul meu beat de somn cu - amîndouă mînile, îl puse pe perină alăturea cu-al ei şi se acoperi iar pînă-n gît, netezindu-mi fruntea şi sărutînd, ca pe furiş şi surîzînd somnoroasă, faţa mea cea palidă. Somnul îşi juca colorile sale verzi - albastre înaintea ochilor mei şi astfel, braţe-n braţe, surîzînd alene, adormirăm amîndoi - adică mi[e]- mi părea că nu adorm. Ci-mi părea că dormeam pe-un pat de flori albe în mijlocul cîmpului cu iarbă verde, luna fugea prin cer, stelele luceau ca aurul, [ca] albinele păreau a roi pe lîngă noi, iar razele lunei atingeau patul nostru, astfel încît el se rădica, încet, încet în sus cu noi cu tot. Pămîntul dispărea şi ajunserăm în locul unde stelele roiau împrejur, se izbeau de feţele noastre palide, plouau şi ningeau pe noi ca o ploaie de picături de aur. Noi dormeam pare-că, deşi vedeam totul, ea părea albă ca argintul, iar o mînă a mea era pusă pe nevrute între sînii ei rotunzi şi dulci. "Ce frumoasă eşti, Poesis", murmuram visînd! "Ce mult te iubesc", şoptea ea, încunjurîndu-mi gîtul cu braţele albe, vorba ei era tremurătoare, dulce asemenea muzicei ce espiră, ochii pe jumătate închişi erau numai voluptate, numai mîna mea simţea cum inima-i zbate asemenea valului vergin. Şi ploaia de stele cădea pe patul nostru de flori albe şi patul nostru plutea cu noi mereu, mereu în sus - şi eu dezmierdam cu mîna cînd faţa, cînd sînul, iar ea neci nu zicea nimica, neci mă oprea, ci surîdea ruşinată, deşi de pe gura ei umedă îi beam tot sufletul ei cel vergin, curat, copilăresc, măcar că părul ei aurit se amestecase cu părul cel negru şi strălucit al capului meu, măcar că ţineam acum ca în lanţ cu braţele mele talia cea subţire şi mlădioasă a corpului ei, măcar că picioarele mele se-mpletise cu picioruţele ei albe. {EminescuOpVII 234} "TRĂIA ÎNTR-UN ORĂŞEL SUPUS TURCILOR " 2257 Trăia într-un orăşel supus turcilor. Cu capul plin de poezie şi de ură-n contra turcilor şi văzînd pe nişte tîlhari scăpînd de potera turcească (cu sabie-n gură şi cu pistoalele [-n] mîni ), fugi de la tată-său, care voia să-l facă pietrar ca şi dînsul, şi se asocie cu neşte tîlhari. Tîlhări vro cîteva luni împreună. Ei mergeau de lua provient de la uă moară sîrbească. Morarul, pentru parale, vîndu pe tîlhari poterii turceşti şi într-uă zi, cînd mergeau după obicei să-şi ia trebuincioasele, se pomeniră pe fereastră cu o ploaie de gloanţe, răni dintre 4 dînşii pe Ioani, amicul heroului nostru, ei îl luară pe mîni şi fugiră cu dînsul fără altă daună decît că Ioani era rănit de moarte. A doua zi deteră foc moarei şi o azvîrliră pe apă, legînd pe morarul trădător d-asupra pe acoperiş. Potera-i urma şi nu erau siguri de scăpare fiind asociaţi de Ioani. Aşadar căpitanul trimite pe herou şi pe încă un tîlhar şi tîlharul zice lui Iani "fă-ţi rugăciunea", Iani-şi face o cruce şi pe loc e decapitat şi acoperit, cap şi trunchi, de un morman de pietre. Ei fugiră. Indignat de asta herou [l] şi văzînd pînă unde merge grozăvia lor, pune de gînd să fugă. De dimineaţă se-narmează toţi şi căpitanul îl trimite să aducă în o tivgă apă, el merge reflectînd pînă la uă fîntînă şi acolo, luîndu-şi rezoluţia, aruncă puşcă, arme, sabie, tot în puţ şi fuge în sat la tatăl său. Luni trecuse şi el, avînd în inimă rămăşiţă tîlhărească, nu putea suferi pe un Aga care prăda satul ca cîrmuitor. Într-o sară, la uă vale unde sunt nouă fîntîni, trecînd uă fată cu oile, i luă una. Vru să se repeadă la turc, turcul avea arme şi el deloc vru să-i răpească puşca, nu putea, căci turcul o avea la coapsă, crezu c-ar fi mai cu minte s-astepte. Turcul adormi pe iarbă, cu oaia lîngă el. Băiatul s-apropie, ia un bolovan şi-l lasă din înălţime că cadă pe obrazul turcului. Într-un minut nu se văzu pe iarbă decît uă plăcintă compusă de creieri şi sînge în locul capului. Luă binişor corpul şi creierii şi le asvîrli într-un puţ, picînd sînge pe margine, ca să nu ia apă cineva, fără să ştie să se spurce. Alergă acasă, duse oaia fetii şi spuse lui tată-său tot, care într-un transport de spaimă, îi dete una în noada curului cu ciocanul cel greu de pietrar. Băiatul fugi şi e astăzi bătrîn pietrar în Romînia, la Drajna, unde trăieşte din pomana şi ajutorul concetăţenilor săi romîni. {EminescuOpVII 235} ["BASMUL CEL MAI FANTASTIC"] ([ Toma Nour în gheţurile siberiene ]) Basmul cel mai fantastic, istoria cea mai crudă n-a putut să-şi imagineze vodată răceala cea putredă ai acestor muri nalţi, a [a]cestor bolte negre şi teribile ca înnoratul cer de noapte, a acestor zăbrele groase ca braţul de bărbat şi încolăcite ca şerpii. Prin aceşti şerpi de bronz pătrunde din cînd în cînd lumina galbenă a lunei, ce face să răsfrîngă mur de mur în ţîşniri uriaşe şi fantastice, şi de - acestea fantasme eu fug din colţ în colţ, lănţuit în lanţuri grele, cu ochii înfundaţi şi rătăciţi, tîrîndu-mi în braţe mormanul de paie mucede pe care dorm. Fug de-o rază palidă, căci se-ntrupează în duh, în umbra cea urîtă a morţii, fug de umbra unui zid, căci îmi pare un uriaş de piatră ce-şi ridică pumnii ca să mă zdrobească. Gîndesc să-mi împletesc din razele lunei un lanţ ca să mă spînzur de el şi să mor. Gîndesc să-mi izbesc fruntea idioată de pietrele negre şi patrate ale murilor ca să-mi sparg ţasta, să umplu pietrişul umed cu sîngeraţii mei creieri. Adeseori mă prind pe mine însumi asupra acestor cugetări, mă, prind de piept, mă zgudui, mă-ntreb: "Ce vrei să faci, tîlhar de vieţe, vrei să te omori? " Apoi mă-ncovrig tremurînd de frig sub un stîlp de piatră, îl coprind cu îngheţatele şi osoasele mele mîni, îl strîng la pieptul meu, în care abia mai bate inima mea cea bolnavă, îl strîng cu furie, doar va avea milă şi mă va-ncălzi. Dar piatra e rece, rece ura tiranului. Suflu în îngheţatele pălmi, dar suflarea mea e rece ea însăşi. Inimă, inimă, cum nu mai ai atîta căldură? O stafie urîtă, bărboasă, cu părul bătut şi sur de praf, mă acaţăr în hainele rupte, mai mult gol, de zăbrelele de aramă şi-mi espun faţa şi pieptul la cîte - o aurită rază de soare care de mila mai ajunge pînă la mine. şi-ntr-acest caos urîcios şi pustiu să nu am pe nimeni! Adînc sub ziduri curg verzile unde ale Nevei amestecate cu mari bolovani de gheaţă. Cum nu îs şi eu un bolovan de ghiaţă? Vîntul urlă îngheţat şi-mi aruncă ninsoarea cea măruntă-n faţă - o, e ger, cum nu-s şi eu vîntul cel cu ger? Ci-s om, Dumnezeul meu! Om! M-a dus în sala dreptăţii celei nedrepte. Era cel puţin cald în sala aceea. Masa era neagră, pe ea crucea pe-un evangeliu. Feţele judecătorilor cu conştiinţa sclavă şi cu faţa rece şi nepăsătoare ca arama, cu fruntea mică şi stupidă mă-nfioră. Şi cu toate acestea ştreangul ar fi fost o binefacere pentru mine. Am privit în faţa acelor juzi ai gladiului si i-am rugat să-mi dea moartea. Ei au rîs. Ştiam eu ce voia să zică rîsul lor. M-a dus îndărăt în închisoare, dar de astă dată mi-a dat haine, proaste dar calde. Vîntul şuiera amar împrejurul zidurilor puternice şi-şi scutura toată, zăpada în fruntea şi în coastele murilor negri şi fantastici. Neva e-ngheţată - o lună vînătă - roşie trece prin mijlocul norilor creţi şi de coloarea plumbului... şi raze vinete {EminescuOpVII 236} pătrund prin zăbrelele groase. Deodată încuietoarea uriaşă a uşei a început să se zvîrcole înăuntrul ei întoarsă de-o cheie. Mi-am recomandat sufletul lui Dumnezeu, căci credeam că vin să mă omoare. Intră temnicerul bătrîn cu barba roşcată şi lungă, cu căciulă de blană, îmbrăcat el însuşi în o blană, cu faţa vînătă, c-o legătură de chei mari şi teribile, c-un felinar. El era urmat de soldaţi cu sabiile scoase, cari luceau slab în lumina felinarului. Îmi ordonă să mă scol. Turnul unei biserici de pe Neva sună melancolic trei ore după miezul nopţii. Ieşirăm din închisoare, în curtea ei încunjurată cu multe ostreţe de fier pînă la gigantica poartă de piatră. M-am uitat înapoi să văd acel negru palat de uriaş, ce s [e]-nalţa în cer asemenea unui munte în patru colţuri. Deschise poarta. Afară aştepta o trăsură neagră asemenea carelor mortuare. Credeam că mă duce la supliciu. Mă suii. În fundul trăsurii şedea un bătrîn galben ca moartea, cu capul pleşuv şi-ncoronat de vo cîteva fire de argint, cu lanţuri grele de mîni şi de picioare. Era companionul durerilor mele. Şezui alături de el, dinaintea noastră şedeau soldaţi, dinapoia trăsurei - cazaci călări. Bătrînul plîngea. Cnutu cocişului pocni în aer şi carul cel negru zbura, zdrobindu-şi roţile de pietrele îngheţate ale pavagiului. Luna fugea prin nori, noi fugeam duşi de-o soarte de fier. Mă bucuram c-o să mor în curînd, dar, vai, decepţiune! Ieşirăm afară de barieră la o căsuţă mică. Acolo ne coborîrăm din căruţă ca să ne punem într-o sanie c-un cal numai, c-un soldat cu puşcă şi c-un cociş înarmat şi el. Sania zbura ca o nălucă a văzduhului prin cîmpia cea albă sub cerul arămiu. Zburam mereu asemenea viselor teribile a poeţilor norvegieni pin cîmpii numai de neauă, în urletul cel departat şi flămînd al lupilor, în vîjîitul geros al vîntului, zburam la Sibir. Din ce în ce mai pustiu, din ce în ce mai şes, neci lupii nu se mai auzeau, cerul era mai senin şi luna era mai moartă, nimica nu se mai auzea în pustia de zăpadă decît pocnetul şuierător, vîjîitor a cnutei de cazac plumbuite. Numai din cînd în cînd treceam pe lîngă o colibă acoperită d[e] zăpadă, care fuma în pustiu. Acolo se schimbau caii. Am mers, am mers pînă ce am ajuns la satul sibiric unde era să mă colonize pe mine. Era aproape de marea îngheţată. Aicea vînez: mi-am cumpărat din oraşul sibiric patine cu cari colind pe gheaţă nopţi întregi, cu gîndul apriat de-a mă rătăci, de-a da în apă... de-a muri. Adesea zbor astfel noaptea prin cîmpiile de gheaţă, cu cojocul nins, încît par un om de zăpadă, zbor ca o viziune a Nordului ce vînează departatele stele înecate în Orient, neguri şi stînci de gheaţă ce se ridică verzi cu fruntea ninsă în razele lunei. Adesea răsare lumina polară cu înmiitele şi sublimele sale colori şi se răsfrînge asemenea [unui] luminos vis ceresc în valuri[le] verzi şi întunecate ale mărei îngheţate. Stîncile se-mbracă cu raze de diamant şi zafir, valurile par a trăi, neaua cea îndelungată a cîmpiilor de gheaţă ia colori fantastice, şi prin acea feerie lungă, frumoasă, teribilă zboară lunecînd o singură * fiinţă vie, palidă ca o umbră, visătoare ca [o] noapte, cîntînd doine de primăvară... eu! Stelele mari şi aurite încunună frunţile munţilor de gheaţă, a căror poale se pierd în valuri etern rebele, etern spumegînde; prin ele vezi cîte - un animal de mare ridicîndu-şi {EminescuOpVII 237} capul de femeie şi lătrînd dureros, luna e o tabla rotundă de aur, mai mare şi mai frumoasă, şi cîmpiile par a fi întinse, infinite oglinzi de argint sur. Calde doine de primăvară, doine de-a lui Bujor, contrasta dureros cu iarna eternă şi-mi storcea lacrimi. Cine ştie dacă într-o zi, rătăcit prin aceste cîmpii de gheaţă, nu oi cădea în mare, înmormîntat acolo pînă la învierea morţilor, în fundul mării îngheţate... Poate că acolo să fie frumos, să fie palate de smarald, să fie zînele valurilor turburi... ele însă blonde şi cu ochi albaştri ca idealele lui Ossian. Şi m-aş răsfăţa pe sînurile lor albe ca neaua de argint, şi le-aş săruta ochii străluciţi ca stelele, şi le-aş săruta buzele roşii ca roza al luminei polare. Se poate ca bătrînul şi întunecatul Nord să aibă fete[le] lui de-mpărat în palatele mărei mume, se poate cumcă razele stelelor blonde să pătrundă prin înaltele bolte de smarald a palatelor din fundul mărei. Se poate că în acea atmosferă care n-o fi decît un etern joc de colori prismatice s-ar găsi şi pentru mine un loc unde să dorm în reflecţiunea luminelor colorate, să cînt în cîntecul absurd al valurilor! îmi place să privesc cîte - o uriaşă stîncă de gheaţă şi să-mi închipuiesc cumcă e bătrînul şi îngheţatul rege Nord, care se uită, rîzînd cu vîntul, în fundul mărei, unde-şi scaldă picioarele slabe, pe cînd nori cenuşii îi acoperă fruntea cu nişte plete sure de bătrîneţe. Dar adesea cînd aştept în cîmpie ca steaua polară să se ridice din îngheţata mare, atunci ea, cînd răsare, mi se pare o strălucită faţă de sîntă încununată cu raze de aur, o faţă frumoasă, albă, zîmbitoare pusă pe-un palid corp în vesmînt de negură... Poesis! Şi vîntul urlă mai amar, şi valurile se scutură mai înfricoşate, şi stîncile rîd şi şuieră? numai eu stau cu ochii ţintiţi asemenea unei statue, la acea stea polară, la acea faţă de sîntă. Aş [vrea] să mă prefac şi eu într-o stîncă de gheaţă, să privesc etern răsăritul stelei polare. {EminescuOpVII 238} ICONOSTAS ŞI FRAGMENTARIUM ["Pe podelele reci de cărămidă"] 2255 l. Pe podelele reci de cărămidă umedă a temniţei se desemna în fîşii crucişate gratiile de fier din fereasta înaltă şi boltită, luna-nota pe nouri fugitori cari purtau corpul ei de aur. Un singur stîlp alb purta boltirea înaltă a temniţei şi, răzimată de stîlp, se vedea o figură naltă de femeie, albă ca varul, cu ochii turbaţi * şi fixi - ea-şi frîngea mînile ei în lanţuri şi din cînd în cînd îşi netezea părul ei desfăcut, ce cădea pîn la şolduri în viţe şi-ncovoituri cumplite. La picioarele ei era cadavrul ca de var al unui copil gol pus pe paie - un cadavru slab pe care bătea luna, legat la gît cu o cordeluţă roşie. Femeia răzimată de stîlp era atît de albă încît părea o statuă şi una cu stîlpul. Apoi deodată şezu. Luă copilul în poală şi buzele ei vinete surîseră - ea [îi] vorbea lin cu glasul încet, uimit şi nebun: - O, steaua mea, îngerul meu, frumosul meu înger, ascultă, ascultă. Pentru templul Sionului căzut în ruină, pentru zidirile Ierusalimului p[e] cari le-au dărîmat, pentru mărirea poporului lui Israil, pentru regii lui pe cari - i despreţuiră - stau în singurătate şi plîng. Dară veni-va ziua în care se va ridica un erou care-a aduce nouă mărire şi nouă putere. Şi tu eşti acel erou. Tu eşti Messia, îngerul meu! Tatăl tău poartă coroană, mama ta e sclavă. Copil de sclavă - copil de rege să te-ncoron. Ea-şi desprinse de la gît un cerc de aur şi-l apăsă pe fruntea copilului. - Unde este acum tatăl tău, acel om palid, frumos, o, prea frumos, nalt, în haina lui neagră, cu coroana scumpă pe frunte, să te vadă pe tine în leagăn - Împărat al lumei întregi. Surîzi, surîzi cu gura ta cea mică... îngerii vorbesc cu tine? îngerii îţi arată mantia, tronul, sceptrul tău... Visezi! visezi ce ai să fii... dulcele meu Domn! Deodată ea se ridică. Umbra ei se - aruncă pe părete. Ea-şi întinse mîna slabă şi fină spre umbră, cu cealaltă îşi răsfoi părul de pe frunte şi zise cu bucurie: - Tu eşti... Ştefane... Ce frumos eşti tu, Doamne! Dulce Doamne! Adu - ţi aminte de acea noapte... O! Tu ştii acea noapte, cînd în patul tău te-am cuprins {EminescuOpVII 239} pentru întîia oară în braţele mele... cînd mi-am mlădiat corpul de corpul tău? ***!... Şi vezi-o! floarea amorului nostru... Doamne!... Dormi, dormi, amorul meu, floarea amorului meu! Luna se strecura încet şi umbrele zăbrelelor şi a stîlpului se mutau din ce în ce pe podeaua umedă si pe murul sur. 2. Ciudată ca o scrisoare în ieroglife sta uliţa jidovească a Sucevei în lună. Şiruri de case sărace, peticite, cînd uniforme ca legile Pentateuchului, cînd pestriţi şi mestecate ca hainele rupte şi lucrurile vechi din desacul unui jidov. În fereşti, bucăţi de steclă colorată, lipite cu hîrtii sfîşiete din Gemara, pe care se coc colacii de sărbătoare. Perdele de atlaz roş înşirate pe-un fir de aţă şi singurul spectator, luna, privea cînd într-o casă, cînd într-alta, în toate deodată şi pe rînd. El văzu cărţi vechi, în dulapuri vechi, sfeşnice de alamă, copii ce dormeau la pămînt, caftane de atlas şi caftane sărace. Astfel lumina le revedea pe rînd aceste odăi de-o pestriţă diferinţă, deşi casele păreau uniforme. În mijlocul mahalalei adormite, templul sur - Sionul ruinat - de jur împrejur proptit de bîrne de stejar şi, înaintea casei cahalului, un bou jungheat ca spre jertfă. Era un aspect trist ca o viziune a lui Isaia, ca o tînguire a lui Iezechil. Sur era templul pe dinafară, tăcut înăuntru, legea pe balustrada de mijloc, hainele albe pe bănci. Grilagiul de la corul femeilor zugrăvea în părete o mreajă de umbră. Eloimii asupra intrărilor străluceau ca scrişi cu stele... Nu era aceasta cu bolţi mîndre nalţate, cu icoane luminoase pe ele, cu şiruri de stîlpi sfinţiţi de cîntări melodioase - era o arhitectură ţapănă, rece, goală - era atît de pustiu de frumuseţe ca pieptul unui om mort... Sub murii acelei havre se strecura încet, c-un sac în spinare, un evreu tînăr. Trecuse miază-noapte. Luna poleia pietrişul uliţei ce-l puteai număra, şi umbra evreului, lipită pe păreţi, îl urma parecă... într-o căsuţă mică se vedea pin fereasta colbăită şi afumată arzînd un muc. El s-apropie şi bătu încet. Un bătrîn cu barba sură şi lungă apăru în prag. Erau Ruben şi Levy. - Le-ai adus, zise el încet, şi ce face Hagar a mea, ginere? zise el încet, Hagar cea frumoasă! - Hagar? Mă numeşti ginere şi-ntrebi ce face Hagar? întrebă cel tînăr oţărît. - Şi de ce nu, ginere? Pentru c-am vîndut pe Hagar creştinului? Ţi-oi plăti pentru c-am vîndut femeia ta - şi nu este Hagar a mea în turn? Sărmana Hagar! - Si de ce nu mi-a trimis-o înapoi creştinul? zise cel tînăr şi o lacrimă îi udă ochii, aş fi primit - o înapoi... N-aş fi fost supărat. Eu sunt un evreu sărac şi mi-era dragă... Ce-mi pasă mie că ea cîştigă bani şi altfel, numai să fie şi a mea... Să mi-o [fi] vîndut pe jumătate preţ, ca o haină veche, aş fi cumpărat-o napoi... De ce s-o închidă... - Pentru că-i a lui... a cumpărat-o, îi sătul de ea... a închis-o... I-o ţii de rău, Ruben? Sărmana fată, cum va fi plîngînd ea-n pustiu şi mă va fi blăstemînd, căci eu am jertfit-o pe Hagar a mea ca Iepth sin Gibud... Dar taci... să tăcem, zise bătrînul netezindu-şi barba, să-mpărţim aurul ce mi l-a dat creştinul, treizeci galbeni venetici, să-i împărţim ca rude de sînge. El îşi ridică poala caftanului şi scoase o pungă veche de piele, o puse pe masă, trase un scaun şi şezu. - Mi-au dat treizeci... capeţi tu cincisprezece. - Dă-ncoace, zise Ruben pe jumătate îngenuncheat şi cu capul între mîni. Bătrînul numără pîn-în cincisprezece. Ruben îi cumpăni o vreme în palmă. {EminescuOpVII 240} Apoi zise apăsat: - Cincisprezece capăt numai? Oare fata nu era întreagă a mea? Levy băgă încet punga cu restul în buzunar. - Nu-ţi las banii ceilalţi... dă-mi cei cincisprezece, căci sunt ai mei. Levy nu răspunse un cuvînt. El se uită la mucul de lumînare fix şi neclintit, apoi trase saltarul de la masa veche, neagră şi negeluită, se uită la lumină, pe care-n vremea număratului o împinsese - ntr-o parte... - Nu-ţi las banii, zise Ruben cu glas mai tare. Destul am stat ş-am plîns nopţi întregi, mi-am întors picioarele la căp [ătîi *] pentru Hagar - ş-acum nu vrei să-mi dai preţul întreg? Bătrînul se uita ciudat. Lampa era pe stinse. - Lumina se stinge, zise Ruben, pîn-a nu se stinge lumina, numără-mi banii... Levy scoase un cuţit din sertar şi juca cu ascuţişul lui în lumina lampei. Lumina pîlpîia mai tare. - Ţi-o jur pe D-zeul Sionului, noaptea aceasta nu va trece fără să am banii toţi. Eşti surd, bătrînule, n-auzi? - Lumina încă arde, zise Levy. - Am spus, lumina între tine şi mine - iată, zise, Ruben, ş-o răsturnă la pămînt. Se stinse, numai sfeştila mai licărea. El şi-ntinse mînile peste masă şi-l apucă pe bătrîn de barbă. Bătrînul nu zise nimic. C-o mînă-şi strînse brîul, cu cealaltă lovi cu cuţitul pe contrariul lui şi-i străpunse gîtul, încît sîngele-i împroşcă obrazul. Tînărul se răsturnă cu scaun cu tot şi sîngele-i curgea şiroi pe podeaua acoperită înadins cu mult năsip. Aurul lui căzuse la pămînt şi se-mprăştiase prin balta de sînge. Nepreocupat de cel tînăr, Levy culegea galben cu galben, îi curăţea de sînge şi năsip şi-i punea în punga lui veche... Apoi stătu mult în tăcere, părea a socoti ceva. Apoi sări de pe scaun şi luă sacul pe care Ruben l-adusese, îl dezlegă la gură, scoase şi distinse * pe masă ce era în el... erau straie purtate de Domn, cari odată de mare preţ or fi fost. Levy murmură în barba pe care şi-o ridica[se] cu mîna la buze. Pe uliţă nu era nimeni. Luna apusese, părea că inima nopţii îşi scursese sîngele luminos, căci era întuneric... Cercă dacă uşa-i bine închisă, întinse o cergă veche peste mort şi se culcă. Dar numai aţipea şi nu putea dormi. El se zvîrcolea în pat şi din cînd în cînd îşi bătea cu pumnul în cap. Începu să ofteze şi să geamă, se sculă din pat, lung şi slab, şi pipăi pin întuneric s-ajungă la masa pe care distinsese hainele de Domn. - Trebuie să mă duc la Hagar în turn, şopti el monoton, Hagar! Hagar! Şi nepotul meu Ismail, facă-i Dumnezeu izvor în pustiul temniţei, căci duşmanii ei au săcat apa din urcior. Începu să se schimbe în hainele de Domn. Hainele atîrnau pe corpul lui slab, curelele de sabie şi le-nchiasă pe dos şi în teacă băgă un *** vechi. Arăta ciudat acest Domn. Îşi puse o cucă veche pe cap şi se uită în oglindă. El se sperie. "M-am făcut Domn, unsul goimilor, el căruia * i-am vîndut fata, D-zeu mă ierte. Îmi trebuiau banii ca să mă duc la Ieruşalaim, căci sunt bătrîn şi Rabbin. Acuma m-am făcut singur Domn, mi-am spurcat copilul meu ca Lot în beţie. Şi m-am făcut Domn! M-ai uns, Doamne, cu untdelemnul tronului din Sion. Şi Hagar a mea în turn, m-oi duce la ea ş-oi cînta un psalm al pruncilor lui Assaph si o voi bucura cu cîntecul arfei Sionului". {EminescuOpVII 241} El era nebun. Luă un urcior plin cu apă în mînă şi merse pe uliţele strîmte ale mahalalei jidovilor. Dar drumul nu şi-l greşi. Ajunse la un loc gol, între murii cetăţii Sucevei şi murii închisorii. În acest loc nu puteai ajunge decît prin cărăruşi strîmte şi treceri printre case, de puţini cunoscute. 3. Luna apusese şi tînăra evreică şedea în fereastă şi se uita în noaptea neagră, umbra urieşas [c]ă a închisorii ei dispăruse şi lumina de stele era slabă. Faţa ei albă lumina ca a unei moarte din granitul sur al ferestei închisorii. Veni bătrînul în ornatul lui... El era şi mai ciudat şi mai fantastic ca mai nainte. Bonetul îi sta strîmb pe cap, părul lui lung şi sur flutura în vînt. Cînd evreica-l văzu începu să rîdă cu chicot de bucurie. - Ai sfîrşit palatul tău cel nou? întrebă ea. Cu odăi frumoase îmbracate-n mătase roşie, cu oglinzi nalte de şapte coţi în care să mă văd goală din creştet pîn-în călcîie... Da, goală, albă ca omătul în acele sale îmbrăcate în purpură domnească. Nu-s eu floarea ta de zăpadă, Ştefane? Ea-i întinse mîna slabă, mică, fină pin gratii. - Ştefane! vezi tu regele evreilor! Gătitu-i-ai scaun împărătesc şi schiptru pentru mînile lui ca să judece asupra Israilului ca Samoil judecătorul? Dar ai slăbit, tînărul meu amic, zise ea întristată privindu-l din nou, şi pare c-ai îmbătrînit tare... de ce posteşti, să nu posteşti, făt-frumos ce eşti. Dar deodată ea păru a-l recunoaşte. - - Nu eşti tu cumva Levy Canaan? esclamă ea. Halila! departe de mine. Ea-şi smulse mîna -[ n]dărăt, pe care bătrînul o apăsase pe mîna lui. - Sunt Levy Canaan! zise bătrînul sughiţînd. Păgînii au lăsat să sece izvorul de apă. Eu am adus un urcior plin şi am venit la Hagar a mea în turn. - Vai, Ştefane, zise ea încet, te-ai făcut urît acum. Ai lipsit multă vreme de la mine şi de la copilul meu, ţi -ai lăsat barbă de supărare, n-ai tuns-o, de mult lucru ce-ai avut la palatul nostru cel nou... Şi erai aşa de frumos, Ştefane, şi sărutarea gurei tale era ca vinul de Chipru, şi ochii tăi - ca ochii de hulub. - Hagar, Hagar a mea... Eu sunt Levy Canaan, evreul cel bogat. - Tu eşti Levy Canaan, evreul cel bogat? Halila! Departe de mine!... Dar vezi tu, scumpe Ştefane, copilul amorului tău? Mi-ai dat să beau vin dulce şi-ai lăsat să afume cu smirnă şi miresme în palatul tău şi mi-ai sărutat buzele mele. Dar ia-mă, ia-mă numai, palatul cel nou va fi şi mai frumos decît cel vechi. [ Bătrînul îi întinse urciorul. - - Halila! departe de mine. Ley scăpă urciorul pe pietre de se facu hîrburi. Ochii lui se cascară - el se uita ţintă la fereastă şi scutura cu mînile grilagiul. Bonetul îi căzu de pe cap şi el alături. - Ai adormit, frumosul meu mire, zise Hagar, ai adormit în palatul tău, în perini de purpură, în polog aurit. Ea-şi întinse mîna cu dorinţă la bătrînul căzut, apoi îngînă încet, ca şi cînd ar fi vrut s-adoarmă copilu-i: - Dormi dulce, amorul meu, dormi dulce! {EminescuOpVII 242} ["După această întîmplare minunată..."] 2255 ............................................................................................................................................. ... După această întîmplare minunată, Cavalerul meu îşi grăbi calul spre măgura unui deal departat, ca să treacă bălţile şi mlaştinele periculoase ale Bugeagului. Dar abia isprăvise jumătatea drumului şi drumuri multe veneau în cruce şi oriîncotro se-ntorcea nu vedea în zare decît ponor, ponor pustiu şi sur îl înconjura şi nici mai ştia încotro s-o apuce. Îl apucă noaptea. Era una din acele nopţi negre în care luna pluteşte ca o pată abia văzută pe cer. Numai din cînd în cînd ea reînvia deodată în toată puterea ei, pentru a lumina şesul sur şi pustiu, pentru a dispărea iar pe ceasuri întregi. Îi era frică de hîrtopuri şi gropi, calul era obosit, lui însuşi îi venea să cadă din şea. Se dădu jos de pe cal şi-şi puse urechea la pămînt. Stătu multă vreme astfel, cînd auzi parecă, încet, dogit, adînc un sunet de clopot... el tresări. Îşi în toarse ochii de unde i se păru c-auzise sunet şi văzu o lumină turbure şi pîlpîitoare pare că. Apucă atunci calul de frîu şi-ncepu să meargă în pas iuţit * - deşi abia putea de picioare. Dup-o bucată de loc se văzu oprit în cale de-un şanţ pe care -l împluse trestia şi buruienele de apă, care înconjura locul de unde venea lumina - şi, cînd luna ieşi pe-o clipă pentru a lumina locul, el văzu o zidire veche şi mare, cu cîte un turn la fie care colţ şi cu o poartă uriaşă în mijlocul zidului. Era o ruină mai mult, părea pustie, acoperămîntul se surpase pe - alocurea, murii păreau a se înclina neproptiţi, ferestele sparte, lemnăria putredă şi năruită. Un podeţ mişcător, mai mult putregăit, ducea peste şanţ la curtea castelului. El merse-năuntru. Lumina apăru în fereasta unuia din turnuri, apoi trecu, parecă purtată pin tot castelul, pe lîngă toate ferestele şi dispăru. În aceeaşi vreme luna se cufundă după un nour negru, nelăsînd nici o urmă de pală măcar şi era un întuneric cum nu mai fusese. Tăcere mortală... Cavalerul îşi legă calul de stîlpul unui fel de şură, s-apropie de casă şi merse-n faţă-i cu paşi lini şi abia auziţi. Era linişte ca-n mormînt. El se uita pin fereştile de jos, dar îşi fixa ochii într-un întuneric nepătruns şi nu putu cunoaşte nimica. După un scurt monolog merse la poartă, de-a cărei uşcior era atîrnat, de-un lanţ, un ciocan greu. El îl ridică, se răzgîndi, apoi bătu o dată tare. Toată vizuina răsună a deşert, apoi iar tăcere. El repetă bătaia - iar un ecou surd şi adînc, apoi iar tăcere mortală. Bătu a treia oară, nici o mişcare de fiinţă vie. Se dete cîţiva paşi îndărăt, ca să vadă de n-a zări cumva lumină în vro parte a castelului... Lumina apăru tot în locul unde apăruse şi mai înainte, dar dispăru tot atît de iute. Totodată căzu o lovitură tîmpă şi adîncă din turn. Inima cavalerului făcu o pauză cumplită... Stătu mai multă vreme neclintit, apoi voi să facă cîţiva paşi spre cal, dar ruşinea că i-ar fi frică-l reţinu; onoarea şi o irezistibilă dorinţă de-a duce aventura la un sfîrşit îl readuse la poartă. Prinse inimă, se-mbărbătă, scoase sabia cu o mînă, cu cealaltă ridică clanţa de la poartă. Uşa grea trăsnea în ţîţîne şi se da cu greu împinsă, el sili din răsputeri, deodată îi scăpă din mîni, el se opinti înăuntru şi poarta recăzu în urmă-i închisă. Un fior rece îl trecu din creştet pîn-în tălpi, se-ntoarse să găsească uşa şi trecu mult pîn-o găsi, pipăind, dar cu toată opintirea puterilor n-o mai putu deschide. După mai multe încercări zadarnice, el începu să privească împrejuru-i şi văzu în fund pe o scară, încolăcită asemenea coajei unui culbeci, {EminescuOpVII 243} o pară palid - albăstrie, ca o lumină de candelă, a cărei zare tremura pe murii negri de piatră... era cît un sîmbure de mac. El se-ntremă înc-o dată, merse pe pipăite spre pară, dar ea fugea dinainte-i. El veni pîn jos la scară şi dup-o clipă de răzgîndire începu s-o urce-ncet răzimîndu-se c-o mînă de părete. El văzu flacăra tot depărtîndu-se dinainte-i pîn-ce ajunse într-un coridor larg şi lung... Flacăra parcă plutea în aer departe în coridor, purtată ca de o mînă nevăzută... el o urmă tiptil numai în vîrful picioarelor, căci se spăimînta de zgomotul paşilor lui proprii. Flama-l conduse pîn-la suişul unei alte scări, aici dispăru. În acelaş moment răsună iar clopotul din turn... ca un gemet ***. Îi trecu prin oase şi măduvă acest sunet răguşit, evlavios, plîngător. Era în întuneric total. Îşi întinse mînile şi începu să suie şi această scară... O mînă rece ca a unui mort îi apucă stînga şi-l trase după sine... cercă a o smulge, dar nu putu, dete cu spada dinainte-şi, auzi un ţipet cumplit şi mîna rece rămase fără putere într-a lui... El o lăsă să cadă la pămînt şi merse c-o hotărîre desperată înainte. Scara scundă, încolăcită, strîmtă era plină de năruituri şi găuri. Treptele erau tot mai înguste şi mai înguste, pîn-ce dădu de un grilagiu de fier. El îl lovi cu piciorul şi-l deschise. Ducea într-un coridor întortocheat şi în unghiuri, abia destul de larg pentru ca un om să poată trece cu mînile şi picioarele pin el. O lucire abia, a cărei izvor nu se ştia * îl lumina într-atît încît îl puteai vedea. Cavalerul îndrăzni înainte. O văietare adîncă, deşartă s-auzi pin bolţile coridorului, din depărtare. El merse mereu înainte şi zări iar flacăra albastră care-i luminase mai nainte. Coridorul boltit se deschise deodată într-o galerie mare şi spaţioasă în mijlocul căreia el zări un om îmbrăcat în fier şi armat pe deplin care, cu faţa sinistră şi cumplită, ridica cu o mînă sabia şi-şi arata cealaltă, truncheată şi sîngerîndă. Cavalerul sări cu curagiu la ea, dar ea dispăru deodată, lăsînd să-i cadă o cheie grea de fier. Flacăra rămase suspendată asupra aripelor unei uşi mari la sfîrşitul galeriei. Cavalerul înaintă spre ea, băgă cheia în broasca cea grea de fier, o întoarse cu putere, aripele uşii săriră în amîndouă părţile şi [se] arătă o sală mare şi largă în a cărei adîncime era un sicriu înălţat pe un catafalc şi de jur împrejur ardeau în sfeşnice nalte făclii de ceară albă. De-a lungul murilor salei stăteau, în şiruri lungi, statui urieşeşti de marmură neagră, îmbrăcaţi ca mauri * şi cu săbii mari în mîni. Cînd cavalerul înaintă, toţi ridicară sabiile şi-şi puseră un picior înainte. Flacăra mică plutea mereu nainte-i, el o urma mereu, pînă ce mai era şase paşi departe de sicriu; în momentul acela capacul sări de pe sicriu, clopotul sună a alarmă... o damă în giulgiu a[l]b şi lung, de moartă, cu un văl negru pe faţă, se ridică încet din sicriu şi-şi întinse braţele spre el. în acelaş moment statuele sunară din săbii şi se porniră asupră-i. Cavalerul năvăli ca fulgerul asupra femeii şi s-anina de gîtul ei, ea-şi dădu vălul într-o parte şi-l sărută pe gură. Deodată toată zidirea veche se cutremură şi se nărui în jur împrejur parecă. Pe cavaler îl apucă un leşin la inimă parecă şi el căzu la pămînt... Cînd îşi reveni în fire, el se găsi culcat pe un pat de catifea într-o odaie, cea mai splendidă şi bogată ce o văzuse în viaţa lui, luminată de lumini aşezate în candelabre de cristal. O masă încărcată cu fel de fel de bunătăţi era în mijlocul odăiei... O muzică lină îşi zugrăvea armonia în aer, uşile se dădură-n laturi şi o femeie de o nespusă frumuseţe, încărcată de haine strălucite şi podoabe scumpe, intră în ea, urmată de alte femei, tot frumoase, dar departe de ea. Ea veni lîngă cavaler, îngenunche lîngă el şi-i sărută mînile. Fetele cele tinere aduseră o cunună de laur şi i-o aşezară pe frunte, ea-l luă de mîni şi-l duse în capul mesei, unde şezu de-a stînga lui. - Angela! murmură el uimit. Oricît de-ncet ar fi spus-o, ea auzi, îşi plecă ochii cuvioşi şi surîse. {EminescuOpVII 244} Servitorii intrară spre a servi la masă - o muzică fermecătoare le mîngîia auzul. El era mut de mirare şi răspundea prin înclinări * şi mine politicoase. După ce se ridicară toţi de la masă, toate fetele se-mprăştiară, afară de Angela, care-l duse iar la sofa, i se puse în braţe, i-nconjură gîtul cu braţul ei gol, fin, marmoreu, îşi apropie buzele de gura lui şi-cepu să-i vorbească, gură-n gură, într-astfel....... ....................................................................................... ["Fondalul acestei scenerii sălbatece"] 2255 Fondalul acestei scenerii sălbatece încărcate de codri şi ponoară o forma ruinele unui castel înăsprit în arătare-i de lumina palidă a cornului lunei. Chipuri înfăşurate în măntale lungi şi negre se furişau pe lîngă ziduri şi se adunau în grupe. Feţele lor erau mascate. Deodată s-auzi un corn sunînd şi trezind văile. Unul s-apropie fugind în vîrful picioarelor. Princesa e aici... în depărtare s-apropiau cîţiva oameni cu făclii de răşină, în mijlocul lor o femeie voalată... Ei s-apropiară... se născu o pauză lungă, toţi făcură cu respect loc femeiei - deodată ea dădu vălul într-o parte şi arăta divina sa frumuseţe... Toţi şi-ndreptară ochii spre ea. ["Noaptea era întunecoasă"] 2258 Noaptea era întunecoasă de tot şi cîmpia se-ngîna doar a alb în tăcerea întunericului şi cavalerul îşi mai da zor calul [ului ] pe cîmpia ce trăsnea ca gheaţa, pieptarul de oţel îi părea greu şi mantia neagră era aruncată cu uşurinţă şi volnicie peste umărul stîng, de-l înfăşa, lăsîndu-i liber[ă ] numai partea de sus a pieptului. Coiful strălucea slab şi calul se poticnea din cînd în cînd din genunchii lui subţiri. Hi! şi parecă rabla se opintea din şele, cu urechile pleoştite îndărăt, să-şi grăbească paşii, iar picioarele cavalerului atîrnau afară de scări, ostenite, de-a lu [n]gul pîntecelui calului său. " Dracu să te ia, gîndi el [în] sine, nu mai ajungem în astănoapte şi m-a apucat întunericul în mijlocul drumului, sub cerul gol". Cîmpia era cu desăvîrşire şeasă, cam lunecoasă şi ninsoarea se-ntindea netedă. El îi da mereu înainte. Vrînd nevrînd trebuia s-ajungă undeva şi ar fi deschiat din curele îmbrăcămintea de fier, dar ce ştia unde va ajunge. Îi era şi de cal. El trosni * cu palma peste frunte, parec-ar fi vrut să-şi aducă aminte sau ş-ar fi adus de ceva. Astfel a mers într-una fără popas, obosit, pe un plai ce părea a nu mai avea sfîrşit. {EminescuOpVII 245} "Ce pustiu, gîndi el, îşi bate drumul joc de mine! Eu am mai fost pe locurile astea, dar nu mi s-a părut niciodată astfel. Afară de-aceea* trebuie să fie pe la cîntători şi eu încă tot nu văd nici sat, nici casă, nici zare de foc, nimic, phiu*" Hi! cal... Deodată dădu ca d-un vad, calul se opinti şi-l trecu, apoi i păru că vede o pată alburie de departe... El merse spre ea, se dete jos de pe cal ca să-şi mai încălzească picioarele amorţite şi, trăgînd după el calul de căpăstru, mergea mereu spre pată, care i se zugrăvea dinaintea ochilor. Deodată dădu cu nasul de ceva rece ca oţelul. Aceasta era pata de lumină: era o fereastă brumată, da de la ce nici ştia; el suflă-n geam pînă făcu o roată rotundă şi se uită. Văzu o masă în întuneric, c-o hîrtie albă parcă şi nişte degete subţiri întinse pe-un condei şi condeiul ***; alta nu văzu nimic, căci întuneric era afară şi încă * pe atîta înăuntru. El bătu cu degetul în fereastă. Mîna stătu din scris*, condeiul rămase ridicat deasupra hîrtiei, dar nici un sunet. El bătu încă o dată. Mîna dispăru. El simţi că cineva-i smulge frîul calului din mîni, se uită-napoi, nu era nime. Dar nici calul nu mai era. Apoi simţi o mînă mică şi dulce punîndu-se într-a lui. El voi să vorbească. şşt *! Tăcu. Se lăsă dus. Intră într-o odaie în care era un fel de semiîntuneric sau întuneric mai de tot, cu toate astea vedeai de jur împrejur. Parcă era lumină de lună în casă, fără ca această lumină să intre pe fereastă. Din contra, în fereastă întuneric [ul] e[r]a crunt. Într-un colţ al casei mari *, de jur împrejur pe lîngă pereţi cu laiţe, el văzu aceeaşi mînă umblînd pe masă peste o hîrtie şi acum distinse un bătrîn cu capul aplecat peste masă, a cărui barbă sură atingea hîrtia. El simţi cum mînile mici îi îmblă peste trup şi descheie toate curelele de la armura lui, îi iau casca din cap, îi scot încălţămintele - dar era foarte îngheţat. În sfîrşit, fără greutatea armelor şi dezbrăcat, el căzu pe patul alb pe care şedea, o căldură dulce-l cuprinse şi adormi. Dar dormi puţin. Trezit, el observă că era acoperit bine, că-i era cald şi bine; îşi deschise [ochii], se uită *: în casă [era] o lumină mai clară. Bătrînul îmbla prin casă. El era îmbrăcat în negru, avea o faţă mare şi o frunte, naltă şi barbă pîn-în brîu. El îmbla prin casă, dar nu i se auzeau paşii şi ochii-i păreau închişi. El voi să vorbească, dar îşi simţi gura astupată. Atunci simţi abia că este cineva lîngă el. Tăcu, îşi întinse numai braţul stîng şi cuprinse corpul mlădiosului său companion de pat. Era un corp fin şi dulce. El pipăi două glo [b ]uri cu mînile şi nu se mai îndoi că e o femeie, {EminescuOpVII 246} AVATARII FARAONULUI TLA 2255 Sara... sara... sfînta şi limpedea mare îşi întinde pînzăriile transparente de azur sub luna care-n nălţimea departată a cerului trece ca un mare măr de aur neţinut de nimic în eterul albastru... pustiile Nubiei lucesc verziu - sur ca cîmpii de gheaţă pe care a căzut o ninsoare uşoară şi Memfis, divina Memfis, îşi ridică colosalele ei zidiri ninse de lună în depărtarea ţărei... parecă-ntr-o noapte de vară ar fi nins deodată o pulbere de diamant peste toată lumea şi urmele acelei străluciri ar fi muiat şi-ndulcit aerul cel dulce al Egipetului, şi numai Nilul îşi leagănă mişcătoarele şi lungele lui maluri de papură pintre cari curg oglinzile lui mari, cari reflectă lumea 3 ceru lui şi pare că apele lui, mişcîndu-se una peste alta ca linţolii de cristal mişcător, sună în adînc cîntarea cîntărilor. Uşor zboară luntrea mică şi neagră asemenea unei cugetări printre tablourile măreţe desfăşurate de o parte şi de alta a rîului... oraşe vechi ce-şi construiesc zidirile lor sure şi colonadele lor infinite în lumina nopţilor, piramidele - morminte de regi -, crînguri de palmieri şi numai pasări călătoare străbat cu aripele-ntinse, într-un lung triunghi, adîncimile fără de margine... unde merg? unde? În luntrea neagră e culcat, şi capul lui mare în perini de matasă, bolnavul rege Tla; în jurul naltei sale frunţi - o cunună de flori de mac... de flori a uitărei şi a somnului... Peste vecinicia undelor zboară luntrea lui, pînă ce dintr-o parte şi dintr-alta a Nilului se ridică grădinele pendente... Două pe maluri, deasupra lor, ca pe umeri de munte, iarăşi două, şi-n nălţimele scărilor iarăşi două... Erau scări urieşeşti ridicate la soare, şi fiecare treaptă era o grădină lungă, întinsă şi toată lumea lor repezită pas [cu] pas la cer s-adîncea ca-ntr-o oglindă pas cu pas în infinitul Nilului... Grădinele pendente întoarse străluceau adînc - adînc în rîu şi pintre ele părea că trece luna ca o comoară în fundul apelor. Luntrea se opri la mal... Regele se dete jos palid şi adîncit şi se pierdu în umbra naltelor bolţi de frunze a grădinelor, trecu în lumina lunei şi umbra lui se zugrăvea pe nisipul cărărilor ca [un] chip scris cu cărbune pe un linţoliu alb. În fruntea grădinei cei mai nalte era palatul lui, cu cupola rotundă, cu şiruri de coloane sure, cu bolţi urieşeşti... Erau atît de mari acele zidiri încît regele păru un gîndac negru, ieşit în lumina nopţii, care suia scările şi trecea pin bolţile palatului. El intră într-o sală mare: Memfis era la picioarele lui... oraşul infinit cu cupolele albe... a cărui ocean de palate urieşeşti, a cărui strade largi pavate cu pietre lungi şi albe, a cărui grădini de palmieri forma un tablou la care se uita uimit şi {EminescuOpVII 247} adînc... I se părea că spiritul Universului visează - el, căruia un pămînt cu imperii i-e un grăunte - şi că visul său măreţ e pentru asta moment Memfis... Bolţile ferestrelor i se arcau înalt deasupra frunţei... Bolta salei era scrisă de jur împrejur cu zodiile cerului... pe murii nalţi erau chipurile zugrăvite a regilor Egipetului. El gîndea... Ce umbre urieşeşti treceau în închipuirea sărmanului muritor care-ntr-o lume atît de măreaţă se simţea atît de mic, ca o furnică ce pluteşte pe o frunză tremurătoare pe suprafaţa Nilului... Deodată peste fereştile înalte căzură lungi perdele roze... şi el rămase în sala întinsă într-un întuneric trandafiriu, îngreuiat de lumina lunei ce plutea asupra Egipetului. Memfis dispăru de sub picioarele lui... el rămase singur, cu gîndirile lui negre... Noaptea tăcea... El se primbla pin umbra trandafirie a salei în talarul lui negru - strălucit... apoi scoase din sîn o fiolă cizelată dintr-un singur ametist, luă o cupă sapată dintr-un *** mare, pe care o împlu cu apa sîntă a Nilului... Destupă fiola şi turnă trei picături ca cerneala din ea peste apa din cupă şi apa deveni încet - încet întîi galbenă ca un aur diafan, apoi roză ca cerul aurorei, apoi albastră şi adîncă ca albăstrimea cerului. El se uită mult în păhar şi părea că vede lucruri ciudate în metamorfozele colo- 95r rilor lui... într-adevăr i se păru că vede în aurul diafan, în fund, o muscuţă de om, c-o cîrjă în mînă, bătrîn şi pleşuv, dormind cu picioarele-n soare şi cu capul în umbra tinzii unei biserici... în apa roză văzu parcă un peştişor vioriu care semăna cu un tînăr frumos... în apa viorie văzu un om sinistru şi rece, cu faţa de bronz... - Peste cinci mii de ani, şopti el surîzînd... O, Rodope, Rodope! Deschise o uşă mare şi intră într-o sală a cărei podea era o unică oglindă de aur... sală fără acoperămînt... deasupra, cerul cu toate oceanele de stele... în oglindă, cerul cu toate oceanele de stele... I se părea că e un greier amărît suspendat în nemărginire... - Isis, strigă el, spre oglindă... Isis, apari! Tabla se-nnegri şi deasupra-i apărură scrisori albe... chipuri de oameni şi animale... Palatul întreg se cutremură lin. - A sosit ora morţii mele... zise regele, ca şi cînd ar fi vorbit cu el singur... aştept să-mi spui adevărul... Nu-mi zugrăvi chipuri trecătoare... care să mă facă a crede că sîntem numai pulbere... Un rîs clocoti pin toată sala... - Ce rîzi, zise regele întunecos... mie nu mi-e a rîde, demone... Voi adevăr, nu batjocură... - Pulbere? răspunse un glas din oglindă cu o rece şi cruntă espresie de ironie... 96r pulbere?... te-nşeli... ce eşti tu, rege Tla? Un nume eşti... o umbră! Ce numeşti tu pulbere? Pulberea e ceea ce esistă întotdeuna... tu nu eşti decît o formă prin care pulberea trece... Ceea ce-nainte de doi ani se numea regele Tla este atom cu atom altceva decît ceea ce azi se numeşte tot cu acelaşi nume... - Chipul tău, Isis... Pe tabla neagră se zugrăvi un cerc mare roşu... de acest cerc erau aninate fiinţe ca o scară... Jos, minerale în care plantele îşi duceau rădăcinile... animalele îşi duceau rădăcinile în plante, omul în animale; minerale în om, plante în minerale, {EminescuOpVII 248} animale în plante, omul în animale, şi pin toate aceste forme tremura cercul roşu şi făcea să joace formele negre pe firul ei roşu... - Am înţeles... Oglinda se auri... şi cerul se adînci în infinitul ei... Regele se văzu iar... o clipă suspendată... - O, Rodope! Rodope, murmură el trist. Ce am numit eu Rodope [? ]... o umbră. Regele ieşi şi trînti uşa după sine... Oglinda singura. se-ncreţi ca suprafaţa unui lac... glasuri se certau în fundul ei ca sfada valurilor... Chicot şi plîns... ţiuit, urlet... suspin şi un glas mare începu să rîdă pin tot caosul de glasuri mici... - O, inamicul meu cel mare... spunea un glas ce îmbla pin sală... Piramide şi temple, oraşe şi grădini suspendate puneţi contra pasurilor * mele... Rîd de voi, regi ai pămîntului, rîd de voi... Ce căutaţi a prinde eternitatea în nişte coji de piatră, care pentru mine sunt coji de alună... în mine, în pieire şi renaştere este eternitatea... Voi... o umbră ce mi-a plăcut a zugrăvi în aer... voi vreţi să mă prindeţi pe mine... Nebuni! Apoi se limpezi oglinda şi eternitatea din cer se uită în ea însăşi... şi se miră de frumuseţea ei. În singurătatea pustiilor se-nalţa piramida sură c-u fruntea ajungînd nourii... Luna o ningea, încît părţile lovite de ea păreau de zăpadă, părţile umbrite păreau de cărbune, şi lungă, ţuguietă, gigantică, se-ntindea pe nisip umbra piramidei. Regele îşi? făcu drumul pe dunga umbrei, un punct negru mişcător, pînă ce veni în apropierea ei. Deschise o uşă c-o cheie de aur, o închise iar după sine... şi cu asta închisese porţile lumei după el... era singur, singur într-un mare mormînt... El aprinse o faclă... înăuntru se-ntindeau colonade, chipuri de zei abia lovite de lumina roşie a făcliei, a cărei raze treceau fulgerătoare pe chipurile urieşeşti şi negre de zei în umbra umedă a columnelor, încît părea că după fiece piatră, din fiece umbră sclipesc ochi sinistri, izvoare subţiri roiau de sub picioarele zeilor şi se pierdeau în pămînt... din cînd în cînd flacăra roşie a făcliei, izbucnind mai tare, zvîrlea dungi de lumină în deşertele hale, prin arcadele sumbre şi sure, prin columnele reci... şi nimeni, nimeni în acest lăcaş al morţii... Deodată apăru Tla... El zvîrlise uşa mormîntului după sine, între el şi lume... faţa sa mare şi palidă, ochii lui adînci şi scînteietori, mersul său mîndru, talarul negru ce-i curgea în cuţi sp [l]endizi de umeri în jos... astfel sta aspru zugrăvit în lumina cea roşie a făcliei. Ţi-era frică să priveşte în faţa lui... al acestui singur muritor în halele mari şi deşerte a morţii... Dar mai era el viu...? Puţin era şi avea să-şi rezime capul, greu de cugetările unui imperiu, pe perina păcei eterne... Eterne? Ah, nu cuteza s-o spere. El îmbla ca-n vis... îmbla pe o generaţie de oameni... un sărman visător sfărîmat de durere, doritor de moarte... El deschise repede uşa de la o treaptă ce ducea sub piramidă, luă făclia... şi adînc departe sub piramidă se vedea sticlind un plan negru şi strălucit... Parcă un ocean se mişcă mut sub piramidă... El privi în jos... - O, lac! în curînd vei cînta la capul meu cîntările... El coborî scările jos, mai jos, ca şi cînd s-ar fi coborît în fundul unei mine... şi-n adînca depărtare îl vedeai lîngă un lac. Razele făcliei n-ajungeau departe... O parte a apei se roşi de lumină şi-n mijlocul rai se desemnau formele negre şi fantastice ale unei insule acoperite de o dumbravă... {EminescuOpVII 249} Regele sui scările unei urne de piatră înaltă cît un palat... El aruncă făclia-n urnă... Ca şi cînd o domă s-ar fi aprins deodată în mijlocul nopţii adînc negre, astfel s-aprinse fluidul din vas şi ilumină toată hala mare ca o boltă a cerului de sub piramidă, lacul ce strălucea, insula cu boschete verzi, cu straturi de flori palide şi înalte, cu cărările acoperite cu nisip de argint... era o grădină frumoasă în mijlocul unui lac suteran... Numai fumul gros se-nalţa din văpaia vasului şi se spărgea sus, sus de bolta suteranei. Regele coborî iar la malul lacului... un podiş de prund, peste care apa trecuse, ducea la insulă... El mergea pe cărare... apa-i ajungea pînă la genunchi... mişcările lui năşteau cercuri murinde pe suprafaţa apei şi poalele mantei ajungeau în apă. Ajunse la insulă... în lumina roşie... pin umbra neagră a arborilor, pe lîngă lungile straturi de flori, el merse pînă ajunse în mijlocul insulei... Pe un piedestal scund erau două sicriuri... În unul era întinsă o femeie cu chipul de ceară... rozele roşii împletite în jurul frunţei contrastau cu faţa palidă şi moartă... Ochii cei mari închişi, faţa trasă şi slăbită, pleoapele-nvineţite * peste ochii înfundaţi. Haina ei trecea din toate părţile peste marginile sicriului şi ajungea la pămînt... Mînile reci, transparente de albe, cu degetele lungi şi subţiri încleştate peste piept... Era un cadavru de-o spăimîntătoare frumuseţă... - O, Rodope, zise el îngenunchind la sicriu şi plecîndu-şi faţa plină de lacrimi la pieptul [ei]. Cum te iubesc!... De ce-ai murit?... Nu ţi-am spus să nu mori... nu te-am rugat... copilă? Vezi tu flacăra lampei urieşeşti... vezi tu grădina ce-ncunjură sicriul tău... vezi tu coroanele regilor atîrnate de crengile acestor arbori?... O, de le-ai vedea... de-ai putea să deschizi ochii tăi cei mari, să mă priveşti pînă ce voi muri lîngă tine... căci voi muri-n curînd... Rodope! Te urmez în noaptea de unde nu-i reîntoarcere... Cerul cu stelele lui, Nilul cu eternele-i unde... divina Memfis... generaţii vor plînge... şi eu mor... mor, căci ai murit tu, palidul meu copil... copilul meu... al meu*... El apăsă fruntea de mînile ei unite... întuneric... o negură rece cuprinse creierii lui, i se părea că Rodope îl cheamă din depărtare, făcîndu-i semne c-un ramur de finic... el simţea că bătăile inimei i se răresc... simţea storcîndu-i-se viaţa din sîn... simţea că... nimic... nimic. El murise cu fruntea plecată pe pieptul ei. Flacăra urieşească mai pîlpîia în aer, de făcea să joace în razele-i roşii, să dispară şi reapară fantastic toată lumea suteranei... apoi se stinse, şi un întuneric adînc, fără întindere, mut, domni peste sfîrşitul unui om. Era ca şi cînd toată măreţia trecuse ca un vis iluminat de-un fulger pe dinaintea ochilor şi nu rămăsese decît un întuneric asemenea celuia din somnul fără de vis, un întuneric fără spaţiu şi fără timp. *** Nu-l lasa! Sfrrr! După el, băieţi!... Hahaha... Şi copiii desculţi, cu pălăriile lor mari, fugeau de le pocneau călcîiele după un cerşitor bătrîn şi trenţăros, cu faţa speriată şi cu barba zburlită. Azvîrleau pietre după el... şi el plîngea sărmanul şi striga din toate puterile: - Cucurigu!... Un franciscan tînăr şi palid trecu pe lîngă el... el s-aruncă la picioarele lui şi-ncepu să-i sărute poalele rasei şi-şi ridică mînele plîngînd spre el... - Copii răutăcioşi şi fără de milă!... strigă franciscanul c-o voce tare şi sonoră, nu vi-i ruşine să chinuiţi un biet idiot... un cerşitor... nu vedeţi cum plînge, nu vedeţi cum îşi ridică mînele uscat [e] de bătrîneţe... o! blestemul lui D-zeu are să cadă pe voi!.... {EminescuOpVII 250} - Cucurigu! strigă bătrînul răguşit şi tremurînd de spaimă. Copiii speriaţi holbară ochii lor cuminţi la franciscanul palid şi se risipiră ca un stol de vrăbii... Franciscanul ridică pe bătrîn de la pămînt şi-l duse spre tinda unei zidiri mari, îl culcă binişor, puindu-i drept căpătîi sînul său... puse mîna lui frumoasă pe inima bietului idiot, care se spărgea bătînd de spaimă şi-ngrozire şi şezu lîngă el pînă ce simţi c-a adormit... îi puse o pîine albă alături cu capul şi-apoi se depărtă suspinînd... o lacrimă mare-i strălucea ochiul frumosului călugăr. Era vechea zidire de piatră cubică a sfatului orăşănesc din Sevilla unde- depusese pe bietul cerşitor. Cerul cu întunecatul lui azur şi cu soarele-i arzător se destindea asupra oraşului vechi, stradele cele strîmte erau mai deşerte, [era] o căldură moleşitoare şi nesuferită care-nfierbînta pietrele pavagiului, nisipul şi murii şi care făcuse ca la orce fereastră să fie lăsată perdeua... astfel încît părea un oraş orb şi nelocuit, aşa nu se vedea nici o fiinţă pe strade şi pe pieţe. Cerşetorul dormea cu capul în umbra murilor... adică cine ştie dacă dormea numai... Umbra uscată a murilor caselor, lenea cea călduroasă a zilei, nici o mişcare, nici un glas... ce fel murise toţi oamenii în acest oraş sau dormeau... căci tot strigătul de mai înainte n-a fost decît o întrerupere a unei lungi şi constante tăceri. Bietul cerşetor adormise... Ce vise ciudate avea... se părea că corpul lui întreg e ceva ce se poate întinde şi contrage şi poate lua orice formă din lume... I se părea mai întîi că i se îmflă capul din ce în ce şi el devine un bătrîn ghebos, gras şi glumeţ... or că acuşi se usucă ca ţîrul şi devine un om lung, cu ochii clipitori şi mici, îmbrăcat în straie lungi negre... or că i se îmflă corpul şi i se subţiază picioarele, de pare un sac de făină pus pe două fuse subţiri... Apoi simţi că se contrage repede, repede şi devine un grăunte mic în mijlocul unui gălbenuş de ou... Prin albuş el vede numai de jur împrejur coaja oului şi [se] zvîrcoleşte ca o furnicuţă în centrul lui... şi tot creşte, creşte, pare că-i înghimpă ceva umerii... " Aha! gîndi el, îmi cresc tuleii "... Apoi se simţi din ce în ce crescînd, acu aripele i - erau mari... era cucoş. Cucurigu! strigă el, primblîndu-se într-o ogradă deşartă sub un gard, peste nişte bulgări de piatră şi pin glod, în care-i rămînea urmele labelor ca o scrisoare de zodii... Cucurigu... Dar nu-i era bine... îi era greu capul... creasta i-atîrna în jos, ochii lui cei rotunzi ca două altiţe de oţel erau păinjeniţi... el îşi plecă capul şi-l ascunse sub aripa... îşi ridică un picior şi adormi... Dar într-un par era o cioară care tot striga: crrr! tla! tla! tla! crrr... Sunetele astea-l urmăreau în somn... pînă ce simţi că nu simte nimic... părea că o tabla neag [r]ă * se-ntinde naintea ochilor lui, apoi încetă şi asta... apoi i se păru lui că e un punct negru, mic, care tot una * se contrage mereu, pînă ce n-a rămas din el... nimic. Înspre sară oraşul începu să-nvie... Treceau oameni cu pasul încet pe lîngă el şi i se uitau curioşi în faţă... "A murit bietul Baltazar! " gîndeau ei... Veni un consilier al oraşului, gîndi şi el c-a murit... Nu se găsi nici un popă să-l îngroape... "EL fusese îndrăcit, ziceau ei, cum să binecuvîntăm cadavrul unui îndrăcit "... Doi oameni săraci se găsiră cari să-l îngroape pentru cîţiva reis din casa comunală. Îi sapară groapa într-un colţ de cimitir. Sara, pe lună, veniră cu două scînduri bătute în cuie una de alta... îl puseră pe ele şi se uitară şi ei cam aşa cum se uită omul la mort... este totdeuna o simţire, nu de compătimire, dar de deşert sufletesc cea din faţa unui cadavru... - Frumos bătrîn, zise unul, pare că e un împărat răsărit din poveşti... Pletele sure cad grele la pămînt... capul mare şi greu, căci morţii sunt grei... {EminescuOpVII 251} - Ah! zise celălalt... ce mai gîndeşti şi tu?... N-avem noi destule de gîndit, ca să ne pierdem acuma vremea cu privirea unui mort. Pe scînduri şi hai! Ajunseră curînd afară de oraş, la ţintirimul cu murii lui albi şi lungi, ce păreeau unşi cu var de lumina lunei... trecură peste pragul portiţei negre, s-apropiară de mormînt, lîngă care fumega încă lutul proaspăt. În fundul mormîntului umed erau aşezate paie... Ei îl răsturnară pe bătrîn de pe scîndură cu faţa în jos, pe paie... aruncară înc-un braţ de paie peste el... si începură a arunca pămînt peste el... - E tîrziu, Boromeo, zise unul, hai şi ne-om duce acasă... Mîne om veni de om împle mormîntul... Am aruncat destul pentru ca să nu fie descoperit... - Hai dar! Luară lopeţile de-a umere şi, în noaptea cea clară, ieşiră şoptind şi povestind încet din cimitiri *... Crucile albite se uitau în lună, florile de pe morminte foşneau mişcate de-o suflare lină, murii cei albi, ce se ridicau peste cîmpia crucilor şi a mormintelor, luna, ce trecea atît de palidă şi dureroasă... şi, de departe, oraşul, cu conturele lui fantastice, cu case şi turnuri, cu ferestele-i mute ce ascundeau mistere, şi peste toate un linţoliu transparent de lumină albă... Numai un brotăcel trezit în iarbă sărea cu picioruşele distinse... "Tla, tla", ţipa el în lună şi trezi un ţînţar ce adormisă * pe pieliţa lui cu: Bzzz! Tla! Acest duo solitar nu era întrerupt de nimic... numai în urechea mortului suna un greier parecă... El auzea parecă acel greier, dar nu gîndea nimic... Şi greierul subţia glasul, de părea tremuratul glas a unei coarde de aur mişcate şi tremurînde, şi lui îi veni acum clar ideea aur în minte... Aur, aur... sunetul creştea nu în mintea, ci în inima lui. Din ce [în ce] mintea i se ilumina... i se părea că lada de creieri * este o sală frumoasă plină de flori şi oglinzi, dar fără lumină încă... o muzică înceată trecu prin sală, ciudată şi dulce, şi el simţea fiinţe trecînd prin sală, fete în haine albe... cu suflarea lor caldă şi cu pieptul plin, şi bărbaţi strîngîndu-le de mîni şi şoptindu-le de amor... Era o lume de semiîntunerec şi mezzavoce. O candelă ardea în mijlocul salei a cărei lumină creştea din ce în ce, din un punct ca vîrful unui ac într-un licurici, din licurici într-o flamă subţire şi albastră, şi cu cît flama creştea, cu atît vocile s-auzeau mai tare, tot mai tare... pînă ce deodată [în] sala iluminată * şi plină de un aer de diama [n]t... el auzi rîsuri tari, zgomotoase, glume, vorbe, joc... un zgomot ca-ntr-o sală de bal... Şi văzu că toate sunt propriile lui închipuiri, clare ca-ntr-un vis limpede... El se simţea apăsat... dete paiele şi lutul de pe faţă şi se trezi într-o groapă adîncă - fără să ştie cum, fără să ştie cine-i el, şi deasupra frunţei lui cu închipuiri senine plutea sus, sus în cer, luna cea plină. [ "Cine sunt eu? " fu cea întîi cugetare ce-i veni în minte. Mintea lui era clară, închipuirile erau ca formele concrete, vii şi pline de viaţă... el avea o lume gata în capul lui, de a cărei izvoare nu-şi putea da socoteală... Se găsea cuminte... şi... memoria, memoria era ceea ce-i lipsea... El închise ochii, ca să rămîie în întuneric şi ca, nemfluinţat de lumea de dinafară, să cutreiere cîmpul aducerei lui aminte... Era ca un orizont negru şi fără de sfîrşit... nimic, nimic... numai prezent avea... trecut de fel... sau unul atît de tenebros încît nu vedea nimic pe el... departe, departe... ca şi cînd într-o noapte neagră ca lumina din sticla cu cerneală... ai vedea undeva un foc arzînd... Cer înnorat şi negru... pămîntul şi noaptea de nu-ţi poţi vedea mîna cu degetele răşchiete dinaintea ochilor... departe parecă vedea în noaptea plină * a sufletului lui o antică coroana, de rege. "Ah! gîndi... mă tem să nu-nnebunesc iar... căci, cum văd, ceea ce am acuma... mintea... n-am avut-o-ntotdeuna... trebuie s-o fi pierdut odată. "l El ieşi din mormînt după ce tocmise la loc paiele şi pămîntul, ca să nu se cunoască că el a ieşit din mormînt, şi-ncepu să meargă încet prin cimitir... Ajunse {EminescuOpVII 252} lîngă mur... îl sări... şi-ncepu să meargă spre oraş... Ajunse într-o ulicioară strîmtă, de a căreia amîndouă laturile se-nalţau case negre şi lungi cu ferestrele rotunde... Un turn de biserică lung, cu piatra lui mucigăită, acoperit cu olane negrite de vreme, cu fereşti risipite * şi oarbe, cu o uşă masivă şi veche de stejar, ferecată c-o cruce de spijă lucrată în mii de podoabe şi flori... El deschise c-o cheie mare şi ruginită poarta, sui scările înguste în sus şi intră într-o cămară nalt boltită în mijlocul căreia se afla o masă de piatră sură şi un scaun vechi, a cărui îmbrăcăminte de piele era toată ferfeniţită... Numai luna se uita sperioasă pin fereasta veche, năruită* şi fără obloane, care sămăna mai mult [cu] o găvăună de piatră de la o vizunie. Bătrînul sur se uita uimit la lucrurile ce-l încunjurau... un pas instinctiv îl dusese în această vizunie... el găsise cheia la sine... Un dulap vechi de lemn mohorît, lucrat cu fel de fel de sculpturi, era pe jumătate deschis, o candelă de steclă roşie închisă vărsa raze slabe de rubin în cămara pustie... el deschise dulapul... scoase un pergament vechi şi-l desfăşură dinaintea lui... Era o cartă a Spaniei. În un loc al ei era mînjită cu coloare galbenă ca aurul... El s-apropie de fereastă şi se uită mult la locul mînjit. - Hm! da, da! aici trebuie să fie visul vieţei mele... Şi, ca şi cînd s-ar fi speriat de neîngrijirea cu care lăsase dulapul deschis, aruncă iute pergamentul în fundul lui şi-l închise iute c-o cheiţă, de oţel... Apoi începu să se primble prin cămară... O oală de flori numai cu pămînt era într-un colţ... El turnă pămîntul afară... sub el erau monede de aur... C-un fel de aviditate el legă banii într-o treanţă veche şi-i puse în sîn... Toate ce făcea i se păreau fireşti şi totuşi dacă s-ar fi întrebat de ce le face nu şi-ar fi putut da socoteală... Avea instinctul neconştiu a unui animal, care face tot ce-i de trebuinţă fără să ştie spre ce scop. El îşi tunse barba şi părul c-un foarfece ruginit... deschise [O] ladă seculară şi mohorîtă... scoase din ea haine frumoase de catifea şi se schimbă în ele... Scoase o oglindă din ladă şi se admiră în ea... găsi un şip vioriu plin de mireasmă şi-şi stropi hainele cu ea... şi cînd ieşi din turnul vechi, cu pălăria lui cu şnur de aur... cu bumbii lui de pietre scumpe, cu inele de diamant pe degete, părea un gentilom bătrîn şi bogat... Merse în faţa unui palat vechi, zidit într-un frumos stil maur, înaintea căruia se-ntindea o grădină de pomi în floare, înconjurată de un grilagiu de fier cu vîrfuri aurite... în bolta porţii sună un clopot... I se deschise, portarul se plecă pînă la pămînt înaintea lui... El trecu pe o cărare lungă în urma unei alei de castani, ajunse la scările nalte acoperite de un baldachin suspendat pe columne în forma lujerilor de crin, intră înăuntru... Sui repede scările acoperite c-un covor moale... intră într-o sală splendidă... a cărei tablouri pe pereţi se zugrăveau şters şi neclar în semiîntunericul luminei de lună. Pe-un jeţ lîngă fereastă şedea o fata naltă şi palidă, care la intrarea lui îşi întoarse uimită* capul... El s-apropie de ea... - Voi sînteţi, Signor? zise ea încet... şedeţi în faţa mea... am să vă istorisesc multe... Ochii ei mari şi întunecaţi purtau în ei o durere fără de lacrimi... Uscăciunea lor teribilă trada disperarea. - Vorbeşte, copila mea. - Signore... familia mea m-a destinat să vă fiu soţie... şi trebuiesc s-o fiu, căci nu am nici o putere de rezistenţă... Dar nu vă pot iubi... Iubesc un tînăr cavaler, tînăr şi frumos, şi voi sînteţi bătrîn... Însă de cînd v-am văzut, marchize, mi s-a părut că aveţi un caracter nobil, că nu veţi voi [să] mă sacrific unui maritagiu care nu vă va ferici şi care pe mine mă va despera... {EminescuOpVII 253} - Te iubesc, Senora, zise el c-un ton sec şi scurt... dar nu voi să te nefericesc... Dar prezenţa d-tale ar fi în stare de-a mă face egoist, căci eşti atît de frumoasă... Senora, renunţ la mîna d-tale cu o condiţie numai... foarte uşoară de-mplinit, se-nţelege.. Trebuie să mă congediaţi chiar în astă sară... Să-mi puie caii la trăsură... plec... Aveţi bunătatea de a-mi da condei şi hîrtie, ca să scriu renunţarea mea... chemaţi pe părintele şi pe vărul d-voastră, ca să servească de martori... căci doresc ca să fii fericită... Fata, roşie de bucurie, ieşi, ordonă să i se gătească trăsura de drum, aduse pe tatăl şi pe văru-său... - Cum, d-le marchiz... d-ta renunţi la... - Aide, conte! să nu pierdem vorba-n zădar. Ai voit să-ţi nefericeşti copila, şi eu nu voi ca bogăţia mea să fie cauză la aceasta... Ştiu că eşti sărac, conte... dăruiesc deci drept zestre miresei la care renunţ jumătate din averea mea... Puteţi chema un notar... Notarul fu adus iute. Marchizul dictă actul de donaţiune... Contele-i strînse mîna cu ochii plini de lacrimi... fata şi vărul ei îngenunchease-nainte-i sărutîndu-i mînele... el îi binecuvîntă şi ieşi repede. Trăsura era gata, caii sforăiau în hamurile lor... El se întoarse repede, intră într-o odaie slab iluminată unde dormea în pat un bătrîn care, trăsură cu trăsură, era el. Haine ca ale lui erau aşezate pe scaun... bătrînul visa adînc... "Da, da! zicea el pin somn... nu vă uimiţi... renunţ la mîna donei Ana... îi dăruiesc jumătate din averea mea". - Visează ceea ce eu am făcut, zise el încet. Cu atît mai bine... cu atît mai bine... Coborî, se sui în trăsură, care ieşi din curte şi-ncepu să zboare pe stradele lungi, apoi ieşi în cîmp pe drumul de ţară... Părea cîmpia o pînzărie întinsă şi verde presarată cu buchete de flori felurite... Astfel merseră pînă cam la două după miezul nopţii... Un castel vechi c-o grădină părăginită se-nălţa pe o coastă de deal... Părea mai mult o grămadă de pietre decît o zidire, cu[murii ei risipiţi, cu copacii uscaţi, pe a căror tulpină creştea generaţii tinere de arbori noi şi subţiri... Era un parc cu o pădure veche, unde pe ruinele copacilor vechi şi putrezi cresc cei noi şi tineri... Trasura intră în curtea plină de ierbărie şi de huci sălbăticit, ajunse la scări... el îi dete drumul şi intră în înaltele şi surele hale ale castelului, cu păreţii reci de piatră patrată, cu mobile antice şi veştede, cu tablouri şterse şi mohorîte, în cadruri de lemn negru... Astfel îmbla bătrînul, c-o lumînare de ceară într-un sfeşnic de argint, prin toate odăile largi şi deşerte, şi [ca] vise din bătrîni îl încunjurau acele portrete care, serioase în cadrele lor, se uitau parecă la el... El ajunse într-o cămară naltă şi fără fereşti... Afară de uşa pe care intrase nu mai era o alta... El închise acea uşă după sine, trase, pe dinăuntru, un drug de fier peste ea... s-apropie de un părete de piatră pătrată si împinse într-un loc cu mîna.. Păretele de piatră se-ntoarse ca-ntr-o ţîţînă... el ţuşni iute cu lumînarea pin crăpă tura deschisă şi se trezi, cu lumînarea-n mînă, asupra unei scări ce ducea în jos... El întoarse păretele la loc... şi coborî scările ce sunau tîmpit sub paşi... un aer bolnav îi îngreuia pieptul... Ajunse în o suterană mare... De jur împrejur erau boltiri în muri în care erau statue de piatră... chipuri de cavaleri îmbrăcaţi în fier... ce se uitau cu ochii lor răci de piatră la el... O manta era spînzurată-ntr-un cui... într-un colţ era o bute aşezată pe tălpi, de mult putrezite, şi o cupă de argint alături cu ea... El scoase cepul de la bute... Nu curgea nimic... Desigur că camaşa prinsă asupra vinului era foarte groasă. El băgă spada în bute şi ţinu cupa... Un vin ca chihlimbarul {EminescuOpVII 254} transparent... mirositor curse din bute... El o astupă, îşi apropie buzele de acel lichid vechi... şi bău paharul întreg. 1 se cutremură corpul de plăcere... Părea că chipurile de piatră începeau a se legăna pe piedestalele lor balanţînd cu mînile, apoi el se culcă pe manta la pămînt ca să privească... Stanurile de piatră se coborîră şi-ncepură a juca în pivniţă, şi sub greoaiele lor tălpi de granit urla cerul suteranei... Mai stîngaci decît urşii se-nvîrteau ţopăind şi strigau şi se certau... Hopp! hopp, zupp, zupp! Şi-şi legănau taliile lor ţepene, şi-şi mişcau picioarele lor, şi ochii lor de piatră se-nvîrteau uscaţi şi morţi în încoifatele lor capete... - Să trăiască Almanzor, striga unul. - Să trăiască, răsunară suteranele... Părea c-o mie de glasuri răspund la esclamarea lui, simţeai că eşti într-un labirint de suterane la care aceasta era numai tinda... Ropotul înfricoşat al cavalerilor de piatră, strigătele lor sălbatece, turbarea lor înfiorătoare îl făcea pe bătrîn să se-nfăşure-n mantaua lui... El nu zicea nimic... dar ei nici observau prezenţa unui om viu... Părea că el e mort sau că nu e de fel şi numai ei sunt. Apoi vorbele lor deveniră din ce în ce mai încete, mărunte, ţăndărite... ei povesteau de păreai a auzi glasuri de babe noaptea pe prispă... poveşti în care se desfăşura înaintea sufletului auditorilor toată istoria cavalerismului Spaniei... şi tot mai molcom, mai molcom auzea bătrînul glasurile lor şoptitoare, pînă ce nu mai auzi nimic... El adormise. A doua zi se sculă, lumînarea mai era un muc numai în sfeşnicul cel de argint ce ardea abia... El găsi pe masă o legătură de chei şi, topite, multe [mucuri] de lumînări de ceară galbenă... Aprinse unul de mucul ce era să se stingă, luă cheile şi deschise o uşă ce ducea într-o suterană alăturată. Ţinea lumina în aer cu braţul distins... Lăzi cu grămezi de argint erau în colţurile acestei suterane fără vo răsuflătoare... Argint, argint... el merse mai departe... Deschise o altă uşă... Lăzi de aur grămădit licureau slab în lumina cea roşietică a făcliei de ceară. El s-apropie... Erau monete foarte vechi, din cele mai deosebite vremuri. Unele bătute de romani încă, altele de mai încoace, însă toate vechi... El merse înainte... deschise o altă uşă şi acolo găsi mici sicrie, pe poliţe de fier, pline de pietre scumpe. Diamante într-una, rubine şi smaragde într-alta... şi o ladă plină de cele mai frumoase mărgăritare... Atotputernicia omenească era strînsă[-n] suterană... Mai deschise o uşă şi... şi găsi un sicriu acoperit c-o pînză albă... El dete pînza într-o parte. O ţeastă goală cu gura rînjită se strîmba parecă la el.. "Ce te strîmbi, gîndi el mînios. Ca şi cînd eu nu ştiu că ăsta-i sfîrşitul omnipotenţei omeneşti? -- Simţiri întunecate îi turburau pieptul... O imensitate de dorinţe îi mişca inima şi toate... toate realizabile. - Ah, zise el încet... lume, am prins colţul fericirii în mînă... Am aur, şi de-aş zice de o mie de ori aur, n-aş şti încă bogăţia ce o am în puterea mea... Şi ce nu poţi cumpăra cu acest metal strălucit, în care toţi demonii lumei trăiesc... Tot, tot! Mărire, renume, coroane chiar... plăceri... si ceea ce plăteşte mai mult... dreptul şi putinţa de-a despreţui lumea întreagă... Ce costă inocenţa unei copile? pot întreba eu, ce, iubirea unei mame pentru copilul ei ucis, ce, onoarea unui tată, ofilită prin ofilirea fiicei sale... mi s-ar şopti sume mari... mari pentru ei, nu pentru mine... Ce costă absoluţiunea bisericei pentru crimă... o sumă mare, dar o sumă... Ce costă mila lui Dumnezeu... s-o scoatem la vînzare... Ce, îndulcirea diavolului, ce, iubirea poporului, ce, gloria, ce costă opera unui geniu, cu care să-mi eternizez numele meu... Toate, toate sunt de vînzare... El {EminescuOpVII 255} rîse crunt. Ecoul boltelor răspundea cu clocot la rîsul lui cumplit, şi cranul cel mort parcă rînji din sicriu... iată-mă dar în vîrful lucrurilor omeneşti... Ce aş fi eu fără tine, metal rece şi mort? Un cerşitor pe stradele Sevillei... Ce sînt cu tine?... Tot ce voi... Ce este în tine?... Nu pot afla un răspuns din sunetul tău... Ce este în tine? Este amor? Nu. Unde-i?... E amiciţie, mărire, geniu? Nu... căci nu-l văd... Şi totuşi este tot... tot... În vremea asta marchizul Alvarez se trezise dimineaţa în casa contelui, după ce avuse un vis ciudat pe care, se-nţelege, nici în minte nu-i venea să-l realizeze. El intră în sala unde era adunată toată familia la dejun. - A, marchize, dar tînăr mai eşti!... Cînd pustia ai venit atît de repede de la ţară... dar, în sfîrşit, cu toate astea ne oferi numai ocazia de a-ţi mulţămi din nou pentru generoasa d-tale donaţiune ce-ai făcut-o asară... Eşti superb, marchize - Eu? - Bine... Ce fel... te faci că nu-ţi aduci aminte... [? ] - Eu am visat asta, dar n-am făcut-o... Nici prin minte nu-mi trece... Îi aduseră documentul. El se uită netot pe el: - Iscălitura mea, fără contestare, dar e falsă... - Ce fel falsă? - Eu n-am renunţat la mîna Donei Ana, nici i-am donat ceva... - Dar asară... adu - ţi aminte, marchize... - Eei... dar eu nu sînt nebun, d-le conte... Vreţi să vă bateţi joc de un om în toate minţile. Caii mei... voi să plec!... Voi să văd unde veţi ajunge cu donaţiunea d-voastre. - Ce cai, zise portarul privindu-l din creştet pînă în tălpi. Trăsura şi caii nu-ţi sînt aici, d-le marchiz... ieri ai plecat cu ei la ţară... Marchizul se cruci... - Eu? eu am plecat la ţară... - Da, da, da! D-ta, cine altul... - Bine, frate... eu am visat... - Ai visat realitatea, marchize... - Aduceţi-mi trăsura de poştă... voi să mă duc... în urmă cineva o fi luat în posesie şi castelul meu sub numele şi figura... Nu are nici o valoare actul de dar, conte... M-oi reîntoarce ş-apoi voi vorbi... Sînt lunatec doar... nu mai pricep nimic... El plecă la ţară... Trăsură şi servitorii venise cu el de cu sară acolo... Se mirară cînd îl văzură apărînd într-un al doilea esemplar. - Am venit eu asară cu voi la ţară? - Venit marchize... El sui iute scările... intră în apartamente... Găsi portofoliul lui propriu pe masă, pe care ştia că-l avuse în oraş... "D-zeu cu mine! gîndi el. Ce-nsemnează asta?... " Căută urme de om strein pin toate odăile... Nimic... Ajunse doar la uşa apartamentului din urmă. Ah! aceea era închisă de o sută de ani. Broască ruginită... Apoi se cunoştea că nu îmblase nimenea... Toată ziua aceste cugetări nu-i putură ieşi din minte... Sara, după ce închise uşa după sine, se puse-n dreptul oglinzei şi privi lung la el însuşi... ca să vadă de-i el ori de nu mai e el... El începu să ameninţe cu degetul chipul din oglindă, rîzînd şi strîmbîndu-se... "Ha! blestematule! mă persecutezi, ai? faci sinete în locul meu... mă bagi în datorii, hoţule? "... Chipul din oglindă ameninţa şi el cu degetul, dar parecă se uita serios şi parecă strîmbăturile lui erau de nebun... "Ce-i asta, gîndi marchizul speriat... Eu rîd, şi el se uită serios la {EminescuOpVII 256} mine!... " El rîse tare ca să se încredinţeze că chipul din oglindă e umbra lui... şi chipul rîdea... dar cum... D-zeul meu! Un rîs satanic, nebun... - Oh! Oh! strigă marchizul, aici e mai mult decît umbra mea... Apucă o spadă lungă şi-ncepu să manevreze pe lîngă oglindă. Şi chipul manevra c-o spadă... "Ieşi dar, zise el vînăt de turbare, ieşi, umbră, să mă lupt cu tine... Să vedem cine-i marchizul Bilbao, eu ori tu... " Oglinda se-ntoarse-n ţîţîni şi un chip uscat ce era marchizul însuşi într-un al doilea esemplar se arată dintr-un gang înfundat în muri... Spadele lor se-ncrucişară... amîndoi suri... amîndoi serioşi şi tăcuţi... Trăsură cu trăsură acelaşi om ce se lupta cu el însuşi... Dac-ar fi căzut unul din ei... n-ai fi ştiut care a căzut... Se părea că marchizul se luptă cu chipul lui propriu ieşit din oglindă. El căzu străpuns drept în inimă... şi umbra din oglindă începu a rîde... Apoi luă cadavrul... îl aruncă după oglindă... o repezi la loc ca pe-o uşă... şterse sabia de sînge şi se puse pe jeţul unde cel mort şezuse c-un cart de oră-nainte... A doua zi sosi o scrisoare de la contele, în care acesta-i reproşa modul cum se joacă cu familia lui şi-i trimise actul de donaţiune-ndărăt. Noul marchiz scrise următorul bilet către Dona Ana: Iubită Dona, Sunt, cum ştiţi, un om bătrîn şi ciudat. Nu-mi plac mulţămirile, asigurările de amiciţie şi toate aceste forme goale sub care adesea nu s-ascunde nici o simţire... N-am voit a vă face bine ca să-mi fiţi mulţămitoare, ci, simplu, pentru că mi-a plăcut a face. Pentru a mă sustrage de la toate mulţămirile ce îmi sunt atît de neplăcute am făcut acel mic scandal. Vă trimit actul de donaţiune-napoi... El stă şi e valabil... Bilbao Avea în mînă cheia voinţei omeneşti, putea să producă, orce mişcare i-ar fi plăcut. Bucurie, invidie, durere, iubire, ură... "Va să zică te am în mînă, chintesenţă a mişcărilor istoriei... avere. Tu, reprezentant al puterilor omeneşti şi al puterilor naturei subjugate, atîrni de tremurul mînei mele, atîrni de închipuirile capului meu, de dorinţele inimei mele... Aide, poeţi, descrieţi luna, învăţaţi, descoperiţi izvoarele gîndirei, eu le am toate în acest sunet al aurului... Tot ce căutaţi, tot ce nu puteţi avea, eu pot... Dar vor fi minciuni... Ce e adevărul[? ]" Curînd el avu cel mai frumos palat în Madrid... curînd saloanele marchizului erau împopulate de lumea cea mai elegantă a ţărei... princesele frumoase, auzind de acea fabuloasă avere, voiau a pune mîna pe acea nemărginire de probabilităţi ce aurul ascunde în el... Aurul însemna castele asupra plîngerei eterne a mărei, grădin [i] de ***... cîntec de arfă, amanţi frumoşi... Şi doar acest aur nu costa decît ocheade înfocate şi adînci, surîsurile voluptoase a buzelor coapte de tinereţă... undoirea delicioasă a evantaliului în limba mistică a amorului... De ce nu? De ce nu?... Scrisorele parfumate împleau buchetele marchizului, întinerit de atîta prevenire... Şi ce frumoasă era Ella...! Ella avea frunte de marmură, cu părul de aur cenuşiu, cu ochii mari, în care cerul se-namorase... gîndeai că universul înstelat se uită asupra pămîntului numai de dragul ochilor ei. Şi mînele ei de crin şi umerii ei de zăpadă... Un poem... şi totdeuna cînd trecea pe lîngă el... surîdea... Inima lui întinerea la vederea [ei]... ş-apoi era atît de gingaşă... gîndirile ei părea c-o leagăna cum * aerul mişcat leagănă o trestie... Astfel apărea în hainele-i lungi şi albe... un înger al cerului, cu cununa ei de roze... Şi cînd privea el bogăţia lui i se părea că sufletu-i fusese o comoară întunecată unde aurul şi margaritarele zăceau în întuneric şi că o rază de amor, intrînd într-acea inimă, ar face să strălucească florile de {EminescuOpVII 257} metal în toată splendoarea şi toată conştiinţa puterei lor... O, Ella! raiul îl puteai visa cu ea... în căldura arzătoare, ce acoperea c-o pînzărie diafană cîmpiile cu flori, ce desparte oştile norilor, ce lustruieşte oglinzile mărei eterne, el se visa îmblînd cu ea de braţ... şi sufletul ei îi ghicea cugetările... Şi de cîte ori trecea pe lîngă ea... buzele ei murmurau încet era amor [? ]... capti [va]vre * [? ]... ah! cine ar fi putut-o şti? Odată, după sfîrşitul unui bal, ea şedea pe un colţ de sofă... el s-apropie de ea... Ochii ei cei mari străluceau de dulci lumini... pieptul ei se mişca de bătăile inimei... El îngenunche la picioarele-i. - Ella! zise el lin, mă poţi tu iubi... mă iubeşti tu? - De mult, de mult! şopti ea abia auzit. - Tu minţi! - Mint? Ce m-ar fi făcut să mint? - Poate că stai sub influinţa magică a averei mele... N-o am... Tot ce am este un milion... Restul s-a risipit de mult... Ei bine... Sunt un om ciudat... Îţi dau jumătate din acest milion ca să te pun în libertatea de-a decide asupra inimei tale. Dacă, avută,... ţ-ai fi aruncat ochii asupra unui om mai asemenea ţie-n vîrstă... spune-o... Ochii ei fulgerară de indignaţie: - Ah... cum poţi crede cumcă aur, cumcă numai interes poate mişca inima mea... Nu, nu! Sunt în stare de-a renunţa... dar te voi iubi în veci... Sunt în stare, speriată de această inimă crudă, să fug de prezenţa d-tale... dar nu sunt în stare să te uit... - Ella, toată averea mea... milionul întreg... iata-l în acest portofoliu... E-nsoţit de un act formal de dăruire... Il pun pe masă... mă duc... Nu voi ca prezenţa mea să te facă să roşeşti... Nimic... nimeni în lume nu va şti izvorul bogăţiei tale viitoare... Pură ca un angel, bogată, vei putea să alegi ce vrei... - O, zise ea plîngînd, nu s-aseamănă nimic cu această răceală şi cruzime de inimă... El ieşi... Ea rămase-n faţa portofoliului deschis... Mînele ei tremurau, ochii îi străluceau c-o lumină avară... Ea băgă portofoliul în sîn... Ieşi... Marchizul reintră în odaie... - S-a dus, zise el încet... O, aur... totuşi nu poţi orice. Părerea amorului doar... Amorul nu!... Să vedem amiciţia... Mîne oraşul va şti că sunt un cerşetor... Un cerşetor bătrîn înamorat de chipul unui angel... A doua zi îi veniră o mulţime de scrisori... femeile-şi cereau înapoi biletele lor de amor... Amicii se scuzară că nu pot avea onoarea etc., etc.... O istorie veche se desfăşură înaintea ochilor lui... Amicii-i deveneau inamici, linguşitorii-l batjocureau... femeile-l găseau urît şi prost... Întunerecul cuprinse sufletul lui... "Părere, părere... Gîndeam a căpăta cu aur un lucru adevărat... o... recunoştinţă... o... iubire... Nimic, decît părerea acestora... Cerşitorul se va bucura c-am căzut... găseşte o satisfacere, o mîngîiere pentru durerea lui văzînd un om avut căzînd alături cu el... Cei bogaţi se vor bucura că văd rivalul ce li cumpără plăcerile că le-a lăsat cîmp liber... că femeile şi vinurile s-au ieftinit... pentru că nimeni nu le mai plăteşte aşa de scump... nimeni nu mai pune o măsură mare asupra valorei acestor lucruri... El nu dormi multe nopţi... era însetat de iubire, şi cu aurul *** dispăruse toate visurile de fericire... - Le-am plătit ca să mă mintă... Aurul e izvorul făţăriei ş-a minciunei... nimic adevărat. O, amor, amor, şopti el adormind... Simţea iar nebunia cuprinzîndu-i sufletul... simţea iar sufletul contrăgîndu-i-se într-un grăunte de jăratec... Simţea iar că nu-i nebunie *... că o noapte întinsă îi {EminescuOpVII 258} învăleşte simţirea şi cugetarea, că lumea încetează împrejurul lui... şi în somnul lui mortuar * parcă mai * ***, încet, ca un sunet de vioară subţire şi dulce, vorba: amor... apoi nu simţi nimic... nimic... In mijlocul paraclisului negru şi nalt era zidit catafalcul îngreuiet de un sicriu şi asupra întregului era aruncat un linţoliu de catifea neagră cusut cu stele de aur... în noaptea solitară arde o singură făclie... nici un preot nu murmură cu glasul măsurat * rugăciunile morţilor, numai cîte-o rază se fură asupra înălţărei mortuare şi din formele ce transpar cunoşti că sub linţoliu e un cadavru... Deodată o uşă [de] spijă se deschide şi [apare] un înalt chip de femeie. Rochia ei neagră foşneşte uscat asupra pietrelor bisericei, un fin văl de dantelă îi acopere faţa palidă... un bătrîn o urmează, cu mina servilă. - El este dar...? Ah! copilul meu... astfel se sfîrşeşte o viaţă de om... asta fel? - Ah! princesă, zise bătrînul... cum poate cineva cu spiritul vostru să se-namoreze de un om fără inimă, care despreţuia femeile, căruia moartea-i părea o mîntuire... O femeie, doamnă, n-ar fi putut să cuprindă inima acestui om superstiţios, mîndru, sărac... al acestui nebun, c-un cuvînt... - Pentru că inima virgină nu cunoaşte amorul... Ea ridică colţul linţoliul [ui ] şi descoperi un frumos cap de marmură-nvineţită, un surîs de o nespusă beatitudine era pe buzele [lui]... - O, Angelo! zise încet, ai ştiut tu ce-i amorul, ca să-l despreţuieşti...? Ţi-a mîngîiat vodată urechea acelea dulci şi întunecoase flori ale nopţii, vorbele de iubire, dezmierdările unei femei... a bătut vodată la fruntea ta acele bătăi line, sărutările, pe care o gură umedă de femeie să le bată spre a afla cari gîndiri sunt acasă... ale amorului, ale dorinţei, ale durerei?... Ah, sărmană frunte solitară, te acopăr cu flori... dormi! dormi! Ea pusesă mînele pe fruntea albă şi moartă... El surîdea în sicriul lui cu zîmbetu-i mort şi sfînt!... Un sarcasm învioşă buzele bătrînului c-un surîs rece şi sceptic... "De-ar fi viu, l-ar omorî... gîndi el, i-ar fi o jucărie de [o] zi... Dar ceea ce nu se poate cîştiga... un om mort deja... o inimă neatinsă, sfîntă, de care moartea a avut milă în cazul de faţă... aici frumoasa mea princesă poate fi sentimentală... Ce batjocură... " Ea acoperi iar faţa mortului... Afară s-auzi zgomot de glasuri... Ieşiră repede şi închiseră uşa de spijă după ei... Mortul rămase singur... - Mă iartă, domnule, că-ţi spun, dar în metaforă vorbind, se-nţelege... d-ta nu-mi pari în toate minţile... - Vom vedea, vom vedea, d-le Dreyfuss... - În metaforă vorbind, d-ta vrei să învii morţii... Mă iartă, d-le, asta-i contra a orce convenţiune... - În metaforă vorbind, d-ta eşti un casap, d-le! - Dar, d-le, lăsînd toate specificaţiunile deoparte... un om mort nu poate fi viu... Una şi cu una sunt două... unul viu nu poate fi mort... Două şi cu două sunt patru... în metaforă vorbind... Se deschise uşa principală a paraclisului şi intrară doi oameni, gesticulînd şi certîndu-se... - Dar omul nu numai că-i mort, dar nici a vrut să trăiască. - - Conced, conced... dar... ce-mi pasă, fapta e că nu e... - De vrea or nu vrea... nu vrea ori vrea... nu-ntreb eu de astea... O lumină-ncoace!... Paraclisul mic se împlu de oameni... - În metaforă vorbind, omul nu poate fi viu şi mort totodată, zise d-nul doctor Dreyfuss. {EminescuOpVII 259} Celalalt s-apropie, dete linţoliul jos... - Acasă cu el şi-n pat, da nu-n biserică. Popa-şi făcu cruce... Dar el luase banii de-ngropare anticipînd... Ce-i păsa... Cui -i era ciudat în astă împrejurare... era mortul însuşi. El auzea vorbindu-se împrejurul lui, vedea cu ochii închişi bolţile gotice ale paraclisului şi făclia de ceară albă de la capul lui... dar i se părea că totuşi nu va fi decît o închipuire... I se părea şi-i plăcea de a fi mort... gîndea că e într-o altă lume şi nu pricepea cearta pentr-un cadavru... I se părea că e prezent fără ca s-o fie... că se vedea el însuşi întins în sicriu... ştia bine că c-un moment înainte un demon s-apropiase şi-i acoperise fruntea cu flori albastre, şi cumcă era mort nu se-ndoia numai din împrejurarea că, dacă voia, acoperămîntul bisericei dispărea pentru el şi miile de stele ale nopţii întindeau cîmpiile lor de azur asupra fiinţei lui... I se părea că e într-o cîmpie lungă şi deşartă... că sicriul stă singur sub bolta cerului, că universul se coboară şi-l plouă cu stele... astfel încît, acoperit cu ele, el nu mai vedea cu ochii decît ţăndări de aur ce căzuse pe ochi... Tot ce voia vedea... Vedea pe mama lui plîngînd într-un colţ de fereastă, ţiind spasmotic cu mîna o perdea albă... Va să zică era mort... Apoi nu mai simţi iar nimic. După acest interval de întuneric, el văzu iar cei patru păreţi tapisaţi cu flori albastre ale odăiei lui, părea că era în pat... că vechiul orologiu zîngăneşte încet şi monoton în părete... i se părea a vedea o umbră-n fereastă, împletind, şi el auzea parcă ciocnirea andrelelor, şi portretele din păreţi se uitau la el atît de familiar... ca nişte vechi cunoscuţi de pînză... apoi gîndea să mişte mîna, dar nu putea... să strige, dar era peste putinţă... şi umbra diafană din fereastă cînta încet, cu glasul plîns, un cîntec de leagăn pe care el îl auzise ades cînd era mic... îi veni să plîngă... - Mamă! strigă el... - O, trăieşte! trăieşte! auzi acum tare. Mamă-sa s-apropie de el şi-i acoperi faţa de sărutări... - Copilul meu... dulcele meu copil... - Trăiesc, murmură el dezolat. Va să zică n-am murit... Nimicul cel plin de mîngîiere n-a cuprins fiinţa mea chinuită. - Taci, taci! Vorba ta e un blestem... Vei trăi... pentru mine... Vei însenina fruntea ta etern întunecată de cugetări aspre... vei fi om între oameni... - Bună sară, fată mare, zise ea zîmbind. Atît de trist şi de-namorat? - Nu ştiu. - Ah! nu ştii... Dacă-ţi ascunzi ochii cei plini... Dar ştim noi ce-i în adîncimea lor... o icoană. - Ochii mei mint, doamnă. - Minţeşte-mi ceva cu ei... Să văd ce povestesc aceşti ochi, domnule. - Nimic... - Uite-te drept într-ai mei, să vedem de te poţi uita... El şi-i ridică... Ea-i închise pe ai ei după un moment... - Nu voi să te uiţi astfel!... Atît de clari, atît de albaştri, cu întunecoasa lor transparenţă... Nişte ochi de copil... Parecă-mi inspiră încredere, parecă le-aş spune tot ce am pe inimă... tu, om bătrîn cu faţa de copil... parecă mă simt mai înţeleaptă sub lumina lor şi totuşi, cînd mă uit şi mă uit, îmi vine să mă speriu de adîncimea lor... Eşti fără de milă, scumpul meu... - Fără de milă, cum zici, doamnă... dar pentru nimeni mai mult decît pentru mine însumi... Dacă te-aş iubi, doamnă, n-aş fi fericit... - Ah, taci, ori îţi astup gura... Nu-mi vorbi nimic de amor, nici de probabilitatea lui măcar... Prezenţa ta colorată de asemenea vorbe îmi întunecă {EminescuOpVII 260} vederea... Lasă-mă icoanelor tinereţei mele... Vrei să te iau la şcoală? Să prezint spectacolul unei femei agresive, care vrea fără succes să înveţe a iubi pe un om ce despreţuieşte femeile, ce-i indiferent faţă cu ele, ce le fuge spre a se înamora în chipul lui propriu... Vrei să mă joc cu tine? Aş cuteza-o, chiar cu pericolul meu... Să ne jucăm jocuri de copii, să-ţi dau palme care să nu doară, să te fac să-ngenunchi şi să-mpleteşti colţuni? Aş face-o, dar nu e un rol de tine... să-ţi spun drept... dar drept, soarta ta cum o prevăd eu... - Spune, doamnă, zise el încet, ştii că sunt superstiţios... O femeie ca d-ta, c-o minte atît de clară, îmi va spune adevărul... Afară de aceea, eşti amica mea... Şi singura mea amică, căreia îmi place să[-i] comunic toate neroziile, toate durerile mele, pe care le numeşti imaginare... - Tu te vei înamora, căci nimeni nu scapă de asta... Vai ţie, căci mi-nchipuiesc de cine şi ştiu cum... Vai de capul tău dacă te vei înamora, ţi-o spun dinainte... Mai bine te-ai însura... şi asta-i o nenorocire, dar pe lîngă cealaltă nu-i nimic. - Însoară-mă, doamnă!... nu vezi că te ascult... - Să te-nsor... bine... Ea şezu lîngă el şi puse cotul ei gol pe umărul lui... - Uite acolo, în colţul salei, la acea fată... Vezi fruntea ei albă în jurul căreia curge părul ei blond, vezi ochiul ei albastru atît de serios şi de atîta lină blîndeţă tot odată... Împrejurul gurei şi-a umerilor feţei ei e o tînără şi înduioşătoare umbră de melancolie... Ea ţine-n mîna ei de ceară şi contemplă liniştită o floare de crin... Capul ei frumos se pleacă puţin şi parecă floarea se usucă de amor sub privirea ei... Închipuieşte-ţi acum că acea copilă ar fi a ta... că ai vedea-o luminînd pădurile negre a domeniilor tale cu frumuseţea ei angelică, că ar şedea lîngă izvoarele albastre ale codrilor tăi şi şi-ar împleti cununi aşteptînd pe rătăcitorul ei iubit să răsară din cărările înguste de munte pentru a se aşeza lîngă ea, pentru ca ea să-i acopere fruntea şi pieptul cu flori... spune... n-ai iubi-o tu? Eu sunt înamorată de ea... - Un înger, doamnă! zise el c-un fel de nemulţumire... Nu ştii că mie nu-mi plac îngerii, cu privirea lor lină şi cerească... Ei, cu toată fiinţa lor candidă, cu zapada cea castă a feţei, a umerilor, a sînului lor, sunt o obsesiune a sufletului meu... Ea mi-ar muri şi sărmanul diavol ar rămînea singur pe pămînt în pieliţa lui de sărbătoare... Apoi mă tem de un asemenea amor, mă tem cumplit... De voi fi rău, ea va fi blîndă ca un miel... prin blestemele mele s-ar înmulţi rugăciunea ei tremurătoare, cînd aş fi numai venin, ea şi-ar săruta cruciuliţa ei de aur... Ah! aş fi nefericit cum n-am fost niciodată şi, ce e mai mult, m-aş înamora nebun, ea m-ar iubi asemenea... şi prin asta s-ar repeta o veche tragedie lumească... Doi oameni ce se iubesc făr-a se potrivi... - Să ştii că m-am supărat... să ştii că nu mai vorbesc cu tine... Tu nu mai ai mamă, s-o ştii asta... - Iubita mea mamă, zise el, sărutîndu-i mînile. - Mă rog d-tale... Ah! cît mi-e de ciudă... De te-aş putea urî c-o ură neagră şi cumplită... Dar peste putinţă... Îmi vine să te sărut... Să te sărut, lavă îngheţată ce eşti... Ştii tu ce te va învinge? Răceala... Dacă te-aş arunca în marea îngheţată, atunci abia ai izbucni ca un vulcan, ţ-ai arunca razele de lavă în cer, şi el ar încremeni ca o eternă apunere de soare... Nebunule! ceea ce mă mîngîie e că sunt mama ta... tînăra şi frumoasa ta mamă... că-mi împărtăşeşti gîndirile, că îmi cauzezi momente de o dulce spaimă, că eşti un diavol şi că te iubesc! Sunt poetă în apropiere... Pleacă-ţi capul după perdea... să te sărut, dar să nu vadă nimenea... Perdeaua tremură ascunzînd acest mister... {EminescuOpVII 261} - Un lucru mă miră, zise ea purpurie ca o roză, de unde - am luat acest rol de mentor pe lîngă tine?... Afară de aceea, mă mir de amorul ce-l am pentru tine. Este o simţire ciudată... Parec-aş fi femeia ta, dar de mult, de mult, ori parecă muma ta... În sfîrşit, e o simţire dulce şi familiară... Amantul meu n-aş suferi să fii... şi cu toate astea te iubesc... - Să-ţi esplic eu această simţire?... Îmi pare ades că noi am mai trăit odată şi că eu te-am iubit c-un amor nebun şi copilăresc... Visez ades, şi în fundul visărilor mele văd Egipetul cu toată măreţia istoriei lui şi îmi pare c-am fost rege şi c-am avut o femeie frumoasă ce se numea Rodope şi că acea femeie eşti tu... - Şi mie îmi pare c-ai fost odată un om tînăr şi că acest om a fost nebun şi că acela eşti tu... Adio, copilul meu! Mai vrei o guriţă?... - Ş-o mie, Rodope!... O, perdelele! Cîte ascund ele... - Va să zică de azi înainte sunt o bătrînă matroană de patru mii de ani... o respectabilă mumie, zise ea ridicîndu-se şi făcînd o mutră întunecoasă. Adio... Apoi sări uşoară ca o gazelă şi se pierdu în zgomotul societăţii. "Ciudată copilă", gîndi Angelo. "Dar a definit foarte bine iubirea noastră... E ca şi cînd aş fi însurat de mult cu ea, ca şi cînd amorul înfocat ar fi trecut şi n-ar fi rămas în mine decît o nespusă, o prietenoasă tandreţă... Şi ce frumuşică e... Aş putea-o privi zile întregi, aş putea vorbi zile întregi, dar ca un bătrîn c-o copilă de 18 ani... Sunt bătrîn, sunt foarte bătrîn ", zise el suspinînd. Doctorul de Lys s-apropie de el... El îşi luă un jilţ şi-l puse faţă-n faţă cu Angelo, s-aşeză, îşi bătu cu palmele pe genunchi şi se uită mut în faţa tînărului, zîmbind cu gura strînsă şi nălţîndu-şi bărbia... şi întrebă ceva cu ochii... ca şi cînd ar fi vrut să zică: "Ei? " ? Nu ţi-ai găsit alt loc, tinere, zise Angelo rîzînd. Doctorul nu răspunse. - Vrei să mă duc eu? Nici un răspuns. - Să stau dar? Asemenea. - Nu răspunzi[? ] Doctorul clăti din cap că nu. - Bine. Angelo i se uită drept în faţă şi stătură muţi ca doi nebuni vo cîteva minute. Dar, în sfîrşit, Angelo voi să se scoale. - Stai, stai! strigă bătrînul. Şezi ici molcom... am să-ţi spun o vorbă mare... Dă-mi o ţigară... - N-am. - Bine. Crezi în spirite? - De cînd te văd, nu. - Bine. Nu crezi, mă duc... să ştii că mă duc, zise el semnificativ. - Ba nu, serios, zise Angelo, şi ochii lui se împlură de un întuneric turbure şi voluptuos, ce ai să-mi spui? Doctorul era cunoscut ca membru al societăţii mistice numite: Amicii întunericului, şi într-adevăr un om cuminte ca el da oarecare greutate misticismului... Rodope s-apropie şi-şi puse gura pe urechea doctorului: - Împlineşte-ţi promisiunea, voi să-l văd înamorat. Ea dispăru. - Crezi în spirite? continuă doctorul neturburat. - Cred. {EminescuOpVII 262} - Atunci vino cu mine-n astă noapte... Se-nţelege, cu ochii legaţi. Sufletul lui Angelo se cutremură... Doctorul deveni grav şi solemn... Angelo, zise el încet, te vom introduce între amicii întunericului. Mă vezi în societatea oamenilor veseli, cu fruntea senină... Nu sunt astfel totdeuna... îţi voi arăta singura realitate a vieţei, îţi voi arăta adevărul scos în palmă... plăcerea... Amicii întunericului sunt amicii voluptăţii sufleteşti. Vei vedea cu ochii minţii tale ceea ce n-ai mai văzut niciodată... vei bea viaţa ta în o mie de picături de lumină şi de sălbatece simţiri... vei trăi... Este asta trăit, cum trăieşte lumea? Cu sufletul gol, cu suferinţele şi bucuriile lor meschine, un nimic suspendat. Dacă suntem nimic, cel puţin de acest painjeniş * al gîndirii noastre să se acaţe toată lumina şi tot întunerecul, cerul şi iadul, deliriul şi desperarea. Angelo-i strînse mîna... - Şi poţi, poţi... O! dacă-i putea, doctore... Simt demonul din mine trezindu-se şi strîngîndu-mi sufletul cu ghearele lui... Asta-i, asta-i ce doresc... Numai nimic nu jumătate, nimic nu meschin... totul întreg, sau să turbez de bucurie, sau să turbez de durere... Turbarea, iată idealul meu! Sania zbura pe stradele ninse şi largi ale oraşului, în aer clipea, ca o pleavă [de] diamante, cîte un fulg de ninsoare, luna trecea în floarea chihlibarului pin nourii vineţi, închegaţi p-ici, pe colo în bucăţi rupte şi negre, răriţi şi desfăcuţi pe alte locuri în fîşii şi-n trenţe de argint, deasupra cerul cu bolta lui oţelită, pe strade în urma săniei se desemnau urme-n omăt, ca şi cînd gelăul ar fi trecut lung, lung pe [o] podeală de tei... zurgălăii cailor de la sanie zîngăneau în răstimpul treapătului cailor şi în sanie, înveliţi în blane de lup cu faţa de postav măsliniu, era doctorul de Lys, cu urechile-nfundate într-o căciulă de jder, şi Angelo, a cărui blană se ţinea abia de umeri, încît pieptul era neacoperit de ea, aşa cît asupra-i flutura o mare legătoare de gît ce flutura triumfătoare-n vînt... Pe cap o pălărie naltă de castor, şi faţa palida lasată-n voia răcelei şi a fulgurărei fulgilor de ninsoare, care-i păreau o binefacere în ameţeala sufletului său. Ochii erau legaţi c-o batistă de mătasă neagră. Unde se ducea sania el n-o ştia... în fine, ea intră pe o poartă într-o ogradă solitară îngrădită c-un gard putred de mult, deasupra căruia atîrna în şiruri dese şi vii, ca un val nestrăbătut, răurusca desfrunzită, neagră, ghemuită cu miile ei de ramuri încîlcite de-a lungul gardului... în mijlocul gardului era o casă cu două caturi, a cărei var era negrit de ploaie şi vînturi, peste a cărei ferestre erau închise obloanele şi nici pin una din ele mi se străvedea o rază de lumină... Coborîră la scara intrărei... nimeni nu le ieşi înainte... Doctorul îl luă pe Angelo de mînă, deschise uşa principală, o-nchise după el cu cheia, apoi coborî pe-o scară-n jos tot în jos, pînă ce nu mai avură unde coborî... El ridică legătoarea de mătasă de pe ochii tînărului. Acesta se trezi într-o boltă a cărei muri erau ca de cărbuni unşi cu untdelemn, adică negri ca cerneala şi străluciţi, şi în mijlocul bolţii lucea o lampă clară ca de diamant, care da o arătare şi mai franjurată * şi mai aspru zugrăvită colţuroşilor muri şi nenetedelor bolte... - Unde suntem? zise Angelo. - În peştera demonului amorului, zise de Lys încet... Sună din acest clopoţel de metal şi strigă: Abracadabra... Angelo sună din clopoţel o dată. - Înc-o dată... pîn -în trei ori, zise de Lys. El sună încă de două ori... Răsunetul zgîrie aerul salei şi deodată, ca din pămînt, văzură un băiet frumos, palid ca suprafaţa mărgăritarului, cu ochii în bolţi mari, negri, cam turburi, dar adînci, cu părul care-i curgea în viţe negre şi strălucite deasupra {EminescuOpVII 263} umerilor, cu pantaloni strîmţi asemenea ciorapilor de matasă neagră... în genere toate hainele îi erau strîmt lipite de corp, erau îmbrăcate cu acest tricot de matasă. Pe cap avea o pălărie de catifea viorie c-o pană roşie. Mînele lui de zăpadă purtau o varga... - Ce vrei, Angelo? întrebă el cu glasul trist şi dulce. - Cere ce vrei! zise doctorul. - Voi ca această peşteră urîtă să se transforme-ntr-un salon... Deodată murii se-ntoarseră ca-n ţîţîne şi dispărură şi se prezintă o sală frumoasă cu covoarele moi, cu mari candelabre de argint, cu mobile îmbracate-n catifea vişinie, cu mese de lemn de nuc lustruit... Un cămin de marmură cu focul arzînd era-ntr-un colţ al salei... - A, zise Angelo, apropiindu-se de foc, ce dulce căldură... Cum te cheamă, frumosul meu demon... Misticismul era elementul lui... el nu mai simţea nici o frică. - Cezar sau Cezara, zise demonul surîzînd c-o firească echivocitate. - O, graţioasă androgină, zise el beat de strălucirea arătărilor, vin de-mi dă o sărutare... Cezar se uită rece la el. - Asta nu stă în contractul ce l-om face, Angelo... faptele mele stau la dispoziţia ta, fiinţa mea nu. Trebuie să-ţi cîştigi afecţiunea mea... vom vedea de-o vei fi în stare, frumosul meu copil... - Să văd puterea ta magică, demone, prefă această sală deşartă într-o adunare de bal! Voi să fiu vesel... Nu vezi cum sîngele mi-a împlut faţa mea palidă c-o bolnavă roşaţă, cum îmi negreşte vederea, încît îmi păreţi nişte umbre sure zugrăvite pe un părete negru... Demonul ridică varga... păreţii se dădură-ntr-o parte şi deodată din toate laturile se văzură sale cu păreţii îmbracaţi în atlas alb ca omătul, cusut cu frunze verzi întunecate şi cu flori vişinii şi strălucitoare. În candelabre mari ard lumînări de-o ceară ca zaharul, cu flacăre diamantine. Aerul salei e argintat, cald de miroase, strălucit de oglinzi cu privazuri de marmură neagră... Cu părul disfăcut poetic, pale trec copile pin ninsoarea aerului şi de razele albe, de dulceaţa cîntării nevăzute, de aprinderea danţului e plină lumea salei... Cîte graţii tăinuite, braţele lor albe şi goale, hainele lungi, cununile de roze în părul lor... şi numai muzica animă plăcerile cu sunetele ei sfinte, le mişcă cu suflarea ei... Pintre ele, tineri în haine negre, cu veste în floarea crinul[ui ], cu mănuşe ca mărgăritarul, cu botine radioase şi bumbi de diamant la maneşcă. Prin bolţile ce reprezentau locul ferestrelor lipsinde erau trepte cu oale de flori proaspete şi împupite care împleau c-o dulce răcoreală sala, într-un loc era un joc de ape cari sticleau ca [argintul] izbucnind în sus şi recăzînd în bazinul lor de marmură albă în snopuri înalte de fire de diamant... Angelo şedea în jilţul lui şi se uita cu mirare la această zi de primăvară îngropată-n noaptea pămîntului. Toţi amicii întunericului purtau cîte o mică jumă [ta]te de mască de catifea care le acoperea fruntea şi nasul, numai unele din fetele tinere erau fără mască... O tristă blîndeţă era pe faţa lor... - Ce frumoase sunt fetiţele acelea, zise... în acest aer strălucit ele îmi par umbre de zăpadă aruncate-ntr-un aer de diamant... - Ah! sunt demonii cei mai periculoşi... par că sunt flori de inocenţă şi bunătate. Teme-te de ele... în genere am început a mă teme de soarta ta, Angelo... demonul se-ntrece-n astă - sară pe el însuşi... Vezi-l cum trece palid, frumos, adormit pin grupele de bărbaţi şi femei... pentru nimeni nu are un surîs, pentru nimeni o vorbă {EminescuOpVII 264} ... parecă abia ar fi căzut din cer şi că desperarea eternă n-ar fi atins încă cereasca sa frumuseţe... - Ştiu... nu mă atinge... - Dar chiar de te-ar atinge... Ea se joacă numai cu inimele omeneşti... Vai de tine de i-ar veni în minte să se joace şi cu a ta... - Dar mi se urăşte, de Lys. Toat-această feerie, clipind ca un moment pe dinaintea ochilor, ca o viziune scurtă, te-mbată... dar prelungită devine monotonă ca un balet încremenit sau o poveste adormită pe loc... - Cheamă pe demon... - Cezara! strigă Angelo tare. Cezara tresări ca lovită de un sunet ascuţit de clopot... Ea s-apropie cu fruntea sinistră de Angelo. De ce Cezara şi nu Cezar? întrebă ea c-un graţios zîmbet. - Ce ceri socoteală pentru-n "a" mai mult, frumosul meu sclav. Nu poţi aranja un concert [? ]... - O, da... Vrei să cînt eu? - Da, da! - Vrei să jucăm ş-o dramă? Îţi dau un rol în ea... - Primesc. Un părete din fund îşi ridică zapada sa înflorită cu roze de jăratic şi se văzu o scenă a cărei culise reprezentau arbori şi tufişe de-o tînără şi mustoasă verdeaţă, iar fondalul reprezenta un deal îmbrăcat în pădure de mesteacăn, un rîu curgea alene pin salcii plîngătoare şi în vîrful dealului se-nalţa un castel vechi acoperit cu *** fier a cărui muri colţuroşi erau înseninaţi de lună... Pe scena ce reprezenta grădina acelui castel, cu straturi nalte de flori, cu boschete tainice şi cu şiruri de trandafiri, ieşi Cezara într-un domino negru a cărui glugă era lasată pe spate... Era frumoasă astfel... faţa ei de marmură contrasta cu dominoul de mătase neagră şi părul ei propriu care cădea în şuviţe lungi, strălucite, negre pe umerii ei... din mînici se iveau mînuţele ei de regină cu degeţelele lungi. De sub poalele dominoului se iveau picioarele mici în botinele lor lustruite... Ea cîntă... Era atîta dulce tristeţă, părea c-o esperienţă lungă şi dureroasă vorbeşte din acest frumos demon, era atîta tristeţă, atîta dulceaţă, atîta resignaţiune şi atîta superioritate de spirit în toată espresia vocei ei încît îţi venea să-i plîngi de milă, dar parecă simţeai că, dac - ai [fi] plîns, ai fi atins acel fond de mîndrie şi de întuneric din sufletul ei... Angelo o privea şi parcă-n sufletul lui se născu asemenea o sălbatică, viguroasă mîndrie, îşi părea că e leul pustiilor, că inima-i bate cu putere la or [ce] sunet îl aude, dar c-o putere mîndră, generoasă, nu în modul femeiesc, cu care moleşeşte amorul unei copile, căreia ai voi să-i săruţi mînile şi să-i sufli-n degete pentru că s-a-nghimpat c-un ac. Nu era nimic meschin... era o simţire tare şi furtunoasă ceea ce-i mişca inima... i se părea că dac-ar fi iubit pe acel demon n-ar fi fost în stare să-i zică o vorbă de dezmierdare, un nume dulce, or s-o compare c-o floare, or să găsească plăcere în primblări romantice la lună. "Ah! gîndi el în sine, asta nu-i amor, asta-i înălţare peste firea mea proprie... este simţirea stejarului cînd creşte... a leului cînd se tologeşte-n soare, a calului arab cînd sforăieşte în faţa incendiaţiunei de care fuge... Parecă dac-aş strînge [-o în] {EminescuOpVII 265} braţe, aş omorî - o, dac-aş săruta-o, i-aş sîngera buzele tiranei mele... o urăsc... dar o urăsc de mor... " Cortina căzu... De Lys îi făcu semn să vie pe scenă... Erau copile blonde cari jucau piesa în tricourile lor de mătase cafenii şi cu pourpoinuri de atlas vişinii, cu pălării de catifea neagră cu pene albe... Ele i s-aninară de gît... El se desfăcu [cu] dulceaţă din îmbrăţişările [lor], se-mbrăcă însuşi în cabină, în tricouri negri şi cu pourpoin de catifea neagră, luă o mantie frumoasă şi strălucită a cărei poale le aruncă romantic peste umeri... El juca pe un cavaler tînăr în care-i-namorată o regină... Viaţa lui în acea dramă este încunjurată de mîni de fee, pretutindenea vede că e-mprejmuit de intrigi de iubire, aşa încît îi vine să-şi piardă mintea în aceste dulci încurcături... Era o poveste frumoasă aceasta... Într-o scenă el apare-n faţa ei... pe regină o joacă Cezara... Niciodată atîtea vorbe de foc şi de un desperat amor n-a vorbit o femeie... el răspundea rece şi măsurat, ca şi cînd amor[ul] nu l-ar fi fericit... Dar regina-i înşală cavalerismul... el o crede-n pericol... atunci s-aruncă-n braţele lui. Minunea * ce o atinge acum i îmflă inima-n piept... Inima ei îi sfarma pieptul, el o simţea bătînd cu putere pe pieptul [lui]... ea-şi încleş tase braţele împrejurul gîtului lui, părea că nu mai vrea să-l lase, gura ei uscată caută gura lui... o sărutare desperată... Ca o lipitoare, sau * ca o boa constrictor în forma unui înger căzut, ea îi ţinea capul lui cel frumos în braţe, vrea să-l înăduşe cu această singură-mbrăţişare... - Cezara, pentru D-zeu, ce ţi-i? întrebă el încet. - O! te iubesc, şopti ea cu turbare... nu vezi tu cum turbez de amor şi de dorinţă, frumosul meu copil... - Publicul rîde... taci... Cortina jos... - Ah, cortina nu cade... nu te las, nu te las! El se desfăcu cu putere... Publicul aştepta... El începu să improvizeze. Declamă c-o dureroasă mîndrie, *** se revărsau frumoase şi mari în fruntea lui. Ochii lui de un întunecat albastru se luminară ca cerul... umbrele lor lungi se ridicau ca şi cînd ar fi vrut s-o fixeză pe Cezara în locul în care sta, încît să încremenească, un sublim demon de marmură... Poza lui proprie părea tăiată în fier... Nici o mişcare în acele membre zvelte şi nalte... numai faţa lui roşită de nebunesc * entuziasm, numai buzele lui subţiri se mişcau în declamaţiune... Cortina căzu... De Lys prinse pe Cezara-n braţe, care era aproape să leşine. - Ce frumos e! murmură ea zîmbind... atît de trist, atît de resignat, cu atîta amor totdeodată. Angelo se retrase-n cabina lui... Era ostenit... ostenit de sărutarea ei, de îmbrăţişarea ei nervoasă. Îi era ca şi cînd l-ar fi bătut cineva... - Angelo, răsună vocea ei. El se sculă... Ea era... îl chemă în cabina ei... - Dezbracă-mă. - Ce fel... - Dezbracă-mă-ţi zic... zise ea cu mînie. El îi descheie corsetul... Zapada umerilor ei se ivi splendidă de sub rochia albastră... El îşi băgă mînile între sînii ei... Ea răsufla greu şi se-ntoarse c-o ochire rece la el... - Aide! nu fi copil... Vino ici la picioarele mele... îngenunche... Scoate-mi botinele şi ciorapii. El nebunea. Lacrimi de turbare îi împlură ochii cînd simţi în mîna lui acel picior gol, neted, mic... el îl apropie de gură... {EminescuOpVII 266} - Mă iubeşti tu, Cezara? zise el încet. - Nici pin gînd nu mi-a trecut... Aide, dispruţuitorul femeilor... Şi bucată cu bucată el îi luă hainele... Pînă ce, tremurîndă, ea rămase goală, reflectată de oglinda cabinei... Ochii lui se primblauşi cuprindeau cu sete acel corp de marmură, ar fi voit s-o prindă-n braţe... dar o mişcare rece a mînilor ei îl opri. - Sunt demonul amorului, nebunule! De ce te-njoseşti înaintea mea [? ]... - Nu mă-njosesc de fel... dar eu sunt om... Lasă-mă să recapăt putere asupra simţurilor mele crude... Ea rîse tare, s-aruncă în braţele lui, îl răsturnă într-un jilţ, îi încleştă grumazul şi-ncepu să-i netezească părul, îşi puse gura deschisă pe ochii lui, parec-ar fi voit să-i soarbă, îi netezi fruntea, îl sărută... O voluptate nespusă îi cuprinse tot corpul... inima lui tremura... era slab, ar fi voit să moară în acel moment... - Ai milă de mine, rugă el cu glasul muiat, ai milă de mine... Ea se-mbrăcă iute în hainele cu cari fusese îmbrăcat el pe scenă... Ce frumoasă era astfel. Era un pagiu frumos şi melancolic, un Hamlet - femeie... - Astfel mă joc cu tine... ca tigresa cu prada sa... Căci eşti prada mea, Angelo... fiecare sărutare a mea va fi un voluptuos martiriu pentru tine... fiecare-mbrăţişare - un iad de întunecoasă şi dulce durere... Asta-i voluptatea cea crudă a chinului... aşa voi să mă iubeşti. Ea surîse aşa ca şi cînd gura i s-ar fi-ncreţit spre sărutare. Dar acum se stîrni * mîndria lui veche... El recăzu în răceala şi impasibilitatea sa... - Să vedem... zise el... Îi era somn de osteneală şi poate că această oboseală îl făcea imperceptibil pentru nouă dureri şi nouă delirii... - Haide, zise ea, să ieşim de - aici... Ea-i legă ochii... şi ieşiră iute în aerul cel rece a nopţii de iarnă. Afară aştepta o sanie a cărei cai băteau pămîntul de nerăbdare... Cezara-l apucă pe Angelo-n braţe ca pe un copil, îl aruncă în sanie, într-o blană mare, sări şi ea lîngă el, înfăşă blana împrejurul lor [al] amîndurora... Caii începură a zbura şi ei erau învăluiţi ca-ntr-un cuib pufuit de vrabie, îşi scoteau capul numai cînd voiau... Ca şi cînd ar fi fost acasă-n pat sub o plapumă de pene trasă peste capete... astfel li era lor acum... Ea se juca cu el, îl strîngea-n braţe, -l dezmierda ca pe-un copil or ca pe-o pasăre pe care ar omorî - o strîngînd-o şi dezmierdînd-o... Şi faţa ei netedă, plină, dulce s-alătura de faţa lui, el o simţea ca şi cînd i-ar [fi] şters faţa c-o catifea, gura ei se lipea de urechea lui... - Sunt demonul amorului, zicea-ncet, sunt un drac, s-o ştii, s-o ştii... Mă prind de tine ca iedera de stejar pînă ce corpul tău se va usca în îmbrăţişările mele cum stejarul se usucă supt de rădăcinele iederei... Te nimicesc, voi să-ţi beau sufletul, să te sorb ca pe o picătură de rouă în inima mea însetată... îngere! Ea-l înlănţui cu braţele şi cu picioarele... îl strîngea tare la piept, ca şi cînd ar fi voit să-l sferme... ca şi cînd n-ar fi voit ca pieptul ei să se îmfle... Sîngele lor fierbea ca mustul îngropat în pămînt... li se părea c-ar fi ţîşnit pin pori şi dacă ea şi el ar fi avut rane la pieptul lor... desigur că în acest moment de viaţă concentrată sîngele lor ar fi comunicat reciproc ş-ar fi concrescut organismele lor ca doi trunchi de copaci. O voluptate era, aproape de desperare, o amărăciune dulce care-i rupea parecă nervii şi creierii, o slăbiciune moleşitoare [îi] cuprinse corpul... Toată natura lui semăna a coardă întinsă peste măsură, care trebuie sau să se rupă sau să se-ntindă astfel încît să-şi piardă pentru totdeuna toată elasticitatea... {EminescuOpVII 267} El se zbătea în braţele ei ca turturica în ghearele vulturului şi părea că, asemenea mielului care caută cu gura lui gura lupului spre a-l săruta, căci nu-l cunoaşte si crede că-i cînele, astfel el, în slăbiciunea sa copilărească, căuta fără de voie gura ci, ca şi cînd ar fi zis: "Sunt timid în căutarea lor... prevină gurei mele însetate, cruţă simplitatea mea şi dă-mi sărutări numai de-i vedea că gura mea se-ncreţeşte uşor... nu ştii cît de mult mă costă ca să dau gurei cea mai uşoară a dorinţelor mele, cari mi-a împlut inima şi sufletul cu rădăcinele lor, astfel încît dacă-i vrea să le smulgi, ai smulge viaţa cu ele... Sunt ca floarea cu rădăcini adînci... cine cunoaşte de gura flo [a]rei ce adînci sunt rădăcinile ei? Dar cine cunoaşte să-i previe dorinţe le... " Şi ea pricepu din mina lui ce luase o rară espresie de inocenţă, din mina lui de copilă-namorată... că el, cu toată neenergia mişcărilor lui, murea de amor... L-ar [fi] putut omorî acuma fără ca să reziste, fără ca s-o simtă chiar, atît era cuprins de iubire... aşa cum fluturul s-aruncă-n foc... aşa cum efemeridele mor în atingerea lor amoroasă... Ea-l duse acasă... El era beat, turburat, abia se ţinea pe picioare... Ca pe un copil somnoros ea-l dezbrăcă, îl puse în pat, îl înveli... apoi îi mîngîie încet fruntea pîn-ce văzu c-a adormit... de supraosteneală, de zbuciumarea inimei lui, el adormi adînc... Ea se uită zîmbind la el... căuta flori ca să-l împle cu ele... găsi o roză-n fereastă, o rupse, o sărută şi i-o puse apoi lui pe gură... - Sărutarea mea să rămîie pînă mîni dimineaţă pe gura ta, îngere! şopti ea încet. Îmi pare că n-am iubit niciodată astfel, zise ea zîmbind, ba-mi pare că, faţă cu acest amor, n-am iubit de fel... simt toţi demonii în mine... îmi e ca şi cînd [î ]n fiece picătură de sînge aş avea o scînteie de durere şi voluptate... Toţi ceilalţi cum erau ei?... agresivi, dulci, complementatori, afectaţi, lăudăroşi, înamoraţi... Acesta se lasă iubit... îşi lasă sufletul frămîntat de cugetările şi îmbrăţişările mele ca o bucată de ceară de-o vergină albeţă... şi rezistă... Cu atîta frăgezime şi slăbiciune uneşte atîta intensivă putere de rezistenţă... floarea mea cea tînără... parcă mi-e milă să te smulg... Ah! sunt nebună... Ce-aş da eu ca această simţire să ţie vecinic în noi; în curînd va fi vestejit, în curînd sufletul şi inima lui se vor răci şi îmi vine să plîng... îmi vine să fug, să las pe astă virgină cu chip de Adonis să înflorească în umbra cugetărilor lui melancolice... şi să moară cum o floare moare, cu toată primitiva ei frumuseţe... astfel cum a mai murit o dată... de gîndeai că e un înger înmărmurit, să nu-i brăzdeze pasiunile faţa lui cea netedă şi rotunzită în ovalul ei, să nu se usuce, să nu devie urîte aceste irezistibile umbre de tristeţă zugrăvite cu măiestrie sub umerii feţei lui... Şi cu toate astea... Ah! am prejudiţii! Eu am prejudiţii. Aide, demone... Nu este cel întîi, nu va fi cel din urmă, zise ea zîmbind c-un fel de ură... să concedem, zise ea cu vocea îmblînzită, să concedem, Cezara, că este unic în felul său. El se trezi a doua zi tîrziu... Era atît de obosit ca şi cînd l-ar fi bătut măr şi l-ar [fi] învelit apoi într-un cerşaf ud şi rece... Avea friguri... imagini turburi, chipuri negre amestecate cu nouri, astfel era cadrul închipuirei lui... era în acea dispoziţie în care se află un om care a trecut prin tortura inchiziţiunei ş-acum se află, cu membrele zdrobite, într-un pat moale... durerile sunt întunecoase însă nu tari şi devin sfîşietoare abia la atingere... "Trebuie să fug de ea... trebuie să fug de ea... căci dacă m-ar omorî numai n-ar fi nimic... dar are să mă tortureze, are să-mi omoare nerv cu nerv, gîndire cu gîndire, bucată cu bucată din creierii mei s-ar muia sub sărutările ei... Ah! şi cum ştie femeia asta a săruta... te trec fiorii... cu fiece sărutare mori, spre a învia şi a muri din nou sub o alta... Dac-aş fi fost îmbracat în cuirasă de fier şi m-aş fi luptat în turnir, corpul nu mi-ar fi atît de zdrobit ca sub îmbrăţişările ei. Într-adevăr parecă s-a lipit de mine şi mi-a supt pin toţi porii ei sîngele din carne, sucul din {EminescuOpVII 268} nervi, puterea din muşchi... E teribilă femeia aceasta sau, [mai] bine, demonul acesta... " Astfel, obosit de orgia sufletului său, se-mbrăcă, se uită în oglindă... [O] umbră viorie îi colora faţa... era vînăt de palid ce era... Dar astfel era şi mai frumos de cum fusese vodată... "Sărutarea ta * de dimineaţă, sărmanul meu Angelo, zise el zîmbind cu tristeţă... să sărutăm această gură care nu mai este vergină... " El s-apropie şi sărută chipul lui propriu din oglindă... Deşi era cald în casă, mînele erau reci şi degetele supte, încît aprinse într-o ceaşcă de porţelan spirt de viorele, ca să-şi încălzească mînele la flama vînătăroşie... Ieşi în grădină să se primble pin cărările ninse, pin arborii desfrunziţi cu ramurele-ncărcate de omăt şi-i părea c-a fost bolnav... îi părea că e un reconvalescent ieşit pentru prima oară din camera lui de boală... Şi se sorea în soarele de iarnă şi parcă eternul părinte al vieţei îl împlea de sănătate şi-mprospătare... "Nu! Nu! nu voi s-o mai văd... " El vedea în ziua caldă de iarnă copii jucîndu-se pe strade şi *** îndu-se cu mingi de omăt... chicot, rîs, veselie... Toată natura naivă şi bucuroasă că trăieşte, numai [el] întunecat, nefiind bucuros de viaţa lui, el cu naivitatea lui pierdută, cu ochii adînci, cuminţi, însă fără de speranţă... "Şi se zice că nu e fericire-n lume", murmură el. O fată rumenă şi grasă, într-o scurteică blănită şi cu mînele-n muf, trecu de braţul unui tînăr, chicotind, surîzînd din cînd în cînd cu şireţie, uitîndu-se c-o galişă voioşie şi pe ascuns în faţa companionului ei... ochii ei căprii erau viaţă, bucurie, naivitate... "Ah! gîndi el şi-i privi... cum [nu] am tinereţea lor sufletească... cum nu sînt ca ei... fericiţii! " Spre sară veni de Lys să-l ia din nou... - Nu mă mai duc... nu voi s-o mai văd... - Nu vei mai vedea-o, îţi promit... - Atunci... atunci, haide! După ce-i legă ochii, ei ajunseră iarăşi cu sania în curtea descrisă deja. Coborîră scările în suteranele amicilor întunericului... De Lys îl lăsă singur... El îşi luă legătura de la ochi... Se afla într-un cabinet mic, tapisat cu negru... Un cămin de marmură roşie, cu foc, o oglindă-n părete... covoare moi pe jos, o masă c-un sfeşnic de argint, două jilţuri cu sprijoane nalte... Cezara intră... - De Lys m-a minţit, îi zise el cu imputare, iartă-mă... dar n-am vrut să te mai văd... Ea era foarte tristă... - Bine, bine, înţeleg simţirea ta... vrei o fericire calmă, pe care eu nu sînt în stare a ţi-o da... simţi că amorul meu oboseşte... dar cine-ţi spune să mă iubeşti... Din contra, dacă vrei eu îţi aduc în braţe îngeri de copile... blonde lac[r]îmi de aur... căci eu sînt servul tău... eu sînt un demon, o crezi asta? zise ea-ntunecată, trebuie s-o crezi pînă ce eşti încă liber de a te desface de mine... pînă ce nu e prea tîrziu... căci nu voi să te-nşel asupra viitorului tău... te vei usca sub suflarea mea ca o floare desrădăcinată în arşiţa soarelui de vară... Trebuie s-o ştii... îţi trebuiesc angeli? Voi şti să seduc angeli pentru tine... numai să nu te dezguste... Un zîmbet de nespusă şi sîntă fericire trecu pe buzele lui... Ea făcu o mină de scîrbă şi dispreţ cînd văzu acel zîmbet... Ea cetea din espresia feţei toată cartea sufletului omenesc... - Ţi-aduc îndată ceea ce voieşti... un angel... De Lys, zise ea deschizînd uşa, esemplarul nostru de crin, care de ieri oftează după Angelo... În acest interval Cezara se uită-n oglindă ca să-şi compuie faţa. După un moment se puse-n fotoliu... Niciodată Angelo nu văzuse atîta bunătate şi blîndeţe esprimată pe un chip de om ca acuma-n faţa ei... Era îngerul milei ş-a îndurărei.., {EminescuOpVII 269} El se uita mult în faţa ei, apoi se-ntoarse şi se uită în jăratic... astfel încît nu-l puteai vedea de spata naltă a jilţului... Uşa se deschise şi el auzi un glas dulce şi molcom, auzi foşnind lin o haină de gaz, auzi atingînd picioare mici şi uşoare covorul moale... - Bună sară, Cezara, zise ea c-o copilărească veselie... El se uită îndărătul scaunului... Cezara păstrase încă espresia de nespusă gingăşie, complezenţă şi bunătate care şi-o compusese lîngă oglindă... - O, Lilla! Copilul meu! vino-ncoaci la mama ta să te sărute... Ce frumuşică eşti... eşti un înger... un boboc de roză... cum să te numesc numai... spune-mi cum ai dormit... - Ah! n-am putut dormi... Nu mi-a putut ieşi din minte... şti tu cine... nu! nu spun numele... - A... A... An... - Nu... Mă tradezi mie înseşi... Şi-mi părea că-i ţiu capul în mîni... părea că-ngenunchease naintea mea şi mă uitam în ochii lui... şi mă uitam... şi mă uitam... şi parecă m-aş fi uitat vecinic... Angelo asculta zîmbind. - Ş-apoi ştii tu... îmi părea că şi el se uită la mine... Ah! cum? Nu ştiu cum... Ce să-ţi spun... Astfel aţipeam numai şi vise vii treceau pe lîngă ochii mei... Ah! cum aş fi în stare să-l iubesc... parecă i-aş săruta mînile dacă mi-ar permite... - Dar dacă el ar şti că tu-l iubeşti... dacă el te-ar iubi asemenea, îngeraşule! - Nu spune, o, nu spune... Ah! nici gîndesc la asta... ştiu eu că nici gîndeşte la mine: o sărmană fată proastă... - Dar, vezi tu, tocmai asta iubeşte el în tine, zise Cezara cu glasul plin şi 153r moale... naivitatea ta... el ar vrea să desfăşuri acele foi ale inocenţei spre a se uita în bobocul de roză, în înţelesul acestor nerozii dulci de care eşti în stare să spui o mie pe zi... şi fiecare gentilă, fiecare interesantă... Cîte enigme i-ai dat tu asară de ghicit, de-şi sfarmă capul cu ele... Tu nu ştii puterea ta, tu guriţă de roză ce eşti! sau eşti şirată, te faci că nu ştii! Elli rîse cu glăsciorul ei de argint... - O, eu ştiu că sînt frumuşică, zise ea înecată de plăcere, ştiu că plac... dar zău, ţi-o jur, Cezara... nu ştiu că el mă poate iubi... Ochirea lui era aşa de rece pentru mine... pe cînd eu... eu aş fi murit ca să-l sărut o dată... - Mă duc să-l chem... zise Cezara rîzînd şi bătînd din palme de bucurie. - Nu, nu, nu! te rog! Cezara, pentru D-zeu... - Spune că-ţi pare bine dac-ar veni... - Nu... zise ea afirmînd cu capul. - Zi că-l iubeşti. - Nu! zise ea plecîndu-şi capul pe piept şi jucîndu-se cu colţul şorţului... - Mă duc, mă duc... o guriţă, îngeraşule... Elli o sărută cu gura plină, cu gratitudine... Cezara ieşi şi-nchise uşa cu cheia după sine... Angelo şi-ntoarse jîlţul spre ea... - O, d-le! zise ea speriată şi toată pudoarea, toată inocenţa, plină indignaţie, imputare, o lume de simţiri contrazicătoare îi jucau în faţă... El îngenunche la picioarele ei... - Te-ai supărat? întrebă el cu blîndeţe. - Da! - Să ne-mpăcăm dar, vrei? - Da! - C-o guriţă, aşa-i[? ] {EminescuOpVII 270} Ea clătină din cap... Dar el şezu lîngă ea... îi prinse capul cu mîna, îi întoarse feţişoara ei roşie, care se uita cine ştie unde, drept în faţa lui ş-o sărută... El simţi că şi ea-l sărutase, dar aşa de lin, aşa de abia mişcat... încît ar fi putut spune că nu l-a sărutat... Ea-l respinse c-o mînă de la ea. - Tu nu mă iubeşti... ştiu, Elli... nu mă săruţi măcar... Ochii ei se împlură de lacrimi. - Nici nu mă crezi măcar, zise ea încet. - Atunci sărută-mă. Ea-şi lipi guriţa ei de buzele lui... de i se părea că i s-a lipit un fruct copt şi dulce de gură... el îi supse o sărutare... - Ce dulce ştii tu a săruta, Elli... - Ah! n-am învăţat de la nimeni... Asta vine aşa numai... N-o ştiu orişicînd... - Atunci de ce [te] depărtezi de mine... vino ici în braţul meu... O atrase încet pe pieptul lui... - Ah, uite, zise ea... ce rău îţi stă legătoarea la gît!... Ea drese cu mînuţele ei legătoarea... - Şi-apoi nu-i nici pieptănat cumsecade, hahaha! şi lipseşte un bumb de la maneşcă. - Mi-a căzut în sîn, Elli... caută-. Ea-şi băgă mîna-n sînul lui. El [O] prinse ş-o apăsă pe inimă... - Nu găsesc, zise ea închizînd ochii de roşie ce era... apoi i redeschise şi [i] se uită c-o cuminte şi tristă seriozitate drept în ochi... Parecă vrea să [-i] zică: "Eram să-ţi zic o vorbă grea, dar n-o mai spun". El îi deschise ei sînii... - Să caut butonul meu [de] diamant, poate a căzut între sînii tăi... - Nu, nu, zise ea apărîndu-se. - Iacătă-l, zise el, lipindu-şi gura de fragul mărului de zăpadă ce ieşise de sub corset... Ea se apăra de dezmierdările lui, dar se apăra lin şi mai mult pentru că se cuvine... De mult nu mai avea puterea de a-i refuza ceva... El stinse lumina şi un întuneric adînc acoperi suspinul lor de amor. Pe cînd Lilla şi Angelo erau într-o stare dezordinată, unde hainele parte căzuse de pe ei, parte atîrnau în toate părţile şi ei pe jumătate goi dormeau strîns îmbrăţişaţi pe sofă, gură-n gură, intră Cezara c-o lampă-n mîni în casă şi se uită la ei... Ea era palidă, serioasă, tristă... Ţinea în mîna ei un cerşaf alb şi mirositor şi-l aruncă peste mire şi mireasă, apoi se puse-n faţa focului şi se uită multă vreme în ultimele urme a jăraticului. Ochii ei se împlură de lacrimi... apoi se sculă repede, ridică colţul cerşafului, descoperi capul lui Angelo şi-i sărută fruntea: - Ai să-mi plăteşti tu asta, copilul meu, ai să mi-o plăteşti! Apoi ieşi din cabinet. A doua zi Lilla îmbla cam pe lîngă păreţi şi nu i se uita nimărui în faţă... Angelo era de-o paloare umedă, ochii-i erau turburi şi moi în cap şi pierduse din demonica lor strălucire. Ea se-mbrăcase şi-i ajută şi lui, îi îmbumbă cămeşa la gît, îi făcu fiongul de la legătoare... Era blîndă ca un miel... - Aşa-i că mă iubeşti, Angelo? {EminescuOpVII 271} - Mai întrebi... Lilla, erai de mult venită în societatea asta a Amicilor întunericului?... - Ah! să-ţi spun cum... Eu te-am văzut pe tine în saloanele doamnei N. Mi-ai fost recomandat, dar tu te-ai uitat aşa, pe deasupra, la mine, mi-ai spus o banalitate şi te-ai dus apoi... şi eu te urmăream, priveam în vo oglindă ca să te văd în colţul de fereastă în care şedeai... stam seri întregi, plîngeam nopţi întregi... ah! cum te iubesc, Angelo, zise ea înecîndu-i faţa cu sărutări... Într-o zi s-apropie doctorul de Lys de mine. Se uită în ochii mei cum ştie el a se uita - ciudat adică... "Iubeşti pe Angelo, d-şoară, zise el cu tonul fără espresie şi firesc, cum e felul lui de a vorbi... " "Nu", zic eu. "Haide-n astă - sară în clubul Amicilor întunericului, dacă vrei să-l vezi... " "Dar nu voi să-l văd... " "Sania mea te va lua", zise el. "Dar nu voi să merg cu sania d-tale... " "Ea va sta la portiţa grădinei d-tale", zise el, ridicîndu-se şi surîzînd. Angelo, m-am dus noaptea în grădină, am deschis portiţa, m-am pus în sanie şi iată-mă-s. Ea luă dreapta lui în amîndouă mînuţele, o bătu ş-o sărută apoi... - Lilla! - Lasă-mă, Angelo... eu nu mai am ce-ţi da... ţi-am dat tot... De mult n-am mai fost stăpînă pe mine, de mult eram toată a ta... Ai milă de mine... Dac - ai crezut că sunt cuminte... iată cuminţia mea toată... dac - ai crezut că sunt frumoasă, iată frumuseţa mea toată... Toată faţa mea e sfinţită de sărutările tale... de nu mă poţi iubi pe mine... iubeşte-ţi sărutările tale, Angelo, iubeşte-mi ochii mei, căci te-au privit, căci ş-au lipit razele de frumuseţa ta... iubeşte gura mea, s-a atins de a ta... Iubeşte-te pe tine în fiinţa mea... Angelo, zise ea plîngînd şi lipindu-se spasmotic de pieptul lui şi apropiindu-şi gura de urechea [lui]: iubeşte-ţi copilul tău... El nu răspunse nimic. I se părea că e un delicvent... că o vină mare apăsa sufletul lui... - Şi cum vom trăi noi? întreabă zîmbind cu tristeţă... - Cum? Ah! iată cum... Iată tabloul ce mi-l zugrăvesc... Dimineaţa, cînd vei dormi încă, te-oi săruta pe ochi şi te-i scula... apoi ţi-oi aduce cafeaua şi cămeşa cu butonii puşi, şi ciorapii, halatul, fesul, o ţigară... te-oi îmbrăca, apoi te-i duce la treaba ta... şi, rămasă acasă, voi şterge colbul de pe cărţile tale, voi aranja hîrtiile, voi drege penele stricate şi cînd vei veni acasă va fi masa pusă... pînza albă, farfuriile curate, paharele limpezi de clare... după masă vom şedea la cafea, vom vorbi nerozii... apoi, adaose încet abia mişcîndu-şi buzele, apoi... zic şi eu, de... vom avea copii... un băiet frumos ca tine, icoana ta, s-o fetiţă ca mine... Ah vom fi fericiţi... - Da, fericiţi! murmură el încet şi-ntunecos. "O, Cezara! Suflet de demon, gîndi el, cum citeşti în sufletele omeneşti... cum vezi în ele scris viitorul, cum pricep zîmbetul tău de despreţ de ieri. " - Dar tu pari trist, dulcele meu amic... de ce? - Sunt obosit, femeia mea, dulcea mea femeie, nimica alta... - Acuma mă duc, ca s-ajung acasă... Vei veni să mă ceri, nu-i aşa... Vino azi, voi aştepta cu nerăbdare venirea ta... Oh! cît te mai pot iubi... Ea-şi aruncă mantila pe umere, îl sărută şi dispăru pe uşă... {EminescuOpVII 272} El rămase trist... "Va să zică asta-i viaţa mea viitoare... Adio visuri orbitoare... am devenit umil bărbat al unei mici femei... Vom avea copii... mi-o aduce halatul şi papucii dimineaţa... Ah! doar o dezgustătoare perspectivă de urît şi monotonie... " Cezara în haina ei de Hamlet rîdea într-un colţ al odăiei. D-zeu ştie cînd şi cum se furişase-n casă... La vorbele lui vorbite încet, însă destul de clar, ea trase - un hohot ironic şi splendid de răceală... - Taci! taci! - Ei bine! iată dar idealul tău... iată viaţa îngerilor... iată scopul pe care natura voieşte a-l împlini prin aceea c-a îmbrăcat acel bobocel de fată cu naivitate si graţii... un băieţel... o fetiţă, aerul odăiei apăsat de voluptatea patului conjugal... un pat cu cerşafuri cari trebuiesc foarte des schimbare... N-a rezistat mult îngerul, nu-i aşa... Se grăbea natura să-şi împlinească scopul ei măreţ, reproducerea neamului omenesc, şi şi-a asigurat această împlinire pin îmbrăţişări multe, pin dulci rezistenţe, pin vorbe cu două înţelesuri... O! O! pfui! hahaha! Ei, ce faci, fugi?... - Te-aş ucide, Cezara, de drept ce ai! Mă desperezi... - Şi orb nebun ce eşti... nu vezi tu că eşti o unealtă, că bucurii, dureri, pasiunea, plăcerea ce o ai pentr-un sîn femeiesc care nu contribuie nimic la voluptate, plăcerea ce o ai pentr-o fată naivă, căci cu cît va fi mai naivă, cu atît mai greu îi va veni în minte să-şi ucidă copilul... nu vezi că eşti o unealtă în mînele unui demon, că eşti jucăria simţirilor tale, că nimic ce ai nu e al tău, că tu eşti cauza involuntară pe care natura, sau numeşte-o cum vrei, îşi scrie aşa - numitele scopuri măreţe... Nu vezi tu că legi, state, monarhi, religii nu sunt decît aparatul greu pentru a face cu putinţă acest act murdar de reproducere şi a vă arunca apoi în braţele monotoniei meschine a urîtului, a ridiculului, a unei vieţi care-mi face greaţă?... Te-nchipuiesc cu halatul înflorit, cu fes în cap, cu papuci, cu ciubuc, c-o claie de copii, c-o ocupaţiune monotonă şi somnoroasă; apoi vei muri şi copiii tăi cei de spirit vor repeta aceeaşi viaţă spirituală... - Ai drept... asta mi-o spun şi eu... taci, rîsul tău mă supără... - Şi de ce aş tăcea... zise Cezara-ncrucişindu-şi mînile... Tu ai pierdut pe această copilă... Tu ştiai că n-ai s-o poţi iubi, puteai cel puţin şti că ea nu-ţi va ajunge, şi cu toate acestea ai avut-o ca pe soţia ta... Ai nefericit-o... Crezi că-mi trece pin minte să-ţi cruţ mustrările de cuget... nu! De aceea sunt un demon... - Dar tu mi-ai adus-o... - Spun că nu?... Da... sunt liberă eu de a încerca să seduc... De ce te-ai lăsat sedus? - N-am remuşcări... - N-ai... Bine... Copila va fi alungată de părinţi... va naşte-n sărăcie... Va fi o femeie pierdută... dacă n-o vei lua de soţie... Dar tu o vei lua. Vei avea o viaţă de urît, vei îmbla după alte femei... eu voi îngriji ca ea s-o ştie aceasta şi atunci adio pace casnică, atunci abia vei vedea ce va să zică iadul pe pămînt... A! pîn-acum n-ai nici idee... Pîn-acum melancolia ta şi coloarea neagră sub care priveşti lumea sunt teorii sure pe lîngă realitatea ce te aşteaptă... - Voi suporta inevitabilul... - Adio, Angelo... - Cezara!... Cezara, murmură el încet plecîndu-şi genunchii la ea... te iubesc... nu poţi tu ierta... - Ce să iert? Te iubesc eu?... Ea ieşi repede din casă. - Lilli a venit apoi la mine, trimisă chiar de tatăl său, ca să-mi ceară din nou scuze... I-am spus că tu n-o poţi lua de soţie şi am esplicat punctele mele de {EminescuOpVII 273} vedere... A plîns mult biata fată... dar voi şti eu s-o mîngîi... Am un camerier care nu e de despreţuit... - Cezara! - Ei, D-zeul meu! dar tu eşti nebun... Ea va fi fericită în felul ei... Vino-ncoace şi suge rana asta... nu vezi că-mi curge sîngele pe haine... El îşi lipi buzele de rana pieptului şi supse acele picături de rubin ce păreau a curge pe zăpadă... Ea-i ţinea capul cu mînile... apoi-i ridică capul şi sărută gura lui roşie de sînge... Asta drept mulţămire... Ea-şi acoperi sînul, îl ridică pe braţele ei ca pe un copil, îl strînse la piept, îl dezmierdă... - Cum mă faci să pătimesc, şopti el încet. Bine, încă n-ai cunoscut tu ce voi eu să cunoşti... Amicul meu, ai alegerea între două lucruri: între urît, ordinar, meschin şi între durere, pasiune, turbare... între Lili şi mine. Eu nu te-nşel, ţi-o spun dinainte: eu voi usca viaţa ta de m-alegi pe mine... eu te voi omorî... dar nu-ţi voi coase halat, nici ţi-oi împleti pungi de tutun.. eu te [voi] despera... Dar nu ţi-oi face copii... De un singur lucru te asigur, nu ţi se va urî cu mine, poate însă ca mie să mi se urască cu tine... atunci, se-nţelege, se sfîrşeşte totul... atunci ştiu că vei trebui sau să mori, sau să nebuneşti. Ea-l juca pe genunchii ei, îşi băga mînile-n sînul lui şi el simţi înnegrindu-se lumea-naintea ochilor lui... - Ah! aş rezista de mi-ar fi cu putinţă, zise el cu durere... dar acum... acum cînd aş [da] toată lumea pentru o sărutare a ta şi viaţa mea-mpreună... acum e prea tîrziu, diavol de femeie ce eşti... - Voluptatea cea crudă a dorinţei şi a durerei... iată ce-ţi ofer... De-un lucru fii sigur: te iubesc. Nu te lăsa înşelat de împrejurarea că amorul samănă aşa de mult cu ura... Aş fi în stare să mă las ucisă pentru tine... {EminescuOpVII 274} ["0, TACI, CE SPUI CĂ MĂ IUBEŞTI, COPILĂ"] 2276(II) O, taci, ce spui că mă iubeşti, copilă, la ce o spui? De ce răpeşti plăcuta nerozie de [a] ghici filă cu filă cartea iubirei tale. Îndoielele dulci şi geloase cari se nasc din bogăţia ochilor tăi sunt enigme, e drept adînci, dară ele sunt o avere, cum cîntările misterioase sunt averea divinităţii. Ce comoară - o, lasă-mi comoara mea! Las-să mă fac că nu ştiu, că nu ştiu că mă iubeşti. Las-să văd amorul întreg în ochi, să-l văd umed ca pe-o floare a nopţii, să n-aud această umbră săracă, acest nume fugitiv, cuvîntul de amor! Toate limbele pămîntului nu pot spune ceea ce vrei să-mi spui... pe cînd în ochii tăi gîndirile-ţi se ivesc goale, şirete, tinere, şi haina cea urîtă a vorbei nu ascunde nimic din frumuseţea lor. Eu nu voi umbra mărului de aur, ci mărul, nu vorbe de amor, ci amorul. Nu, destul că haina ta ascunde zăpada dulce a sînului tău, nu, destul că poala ta ascunde picioarele-ţi mici şi dulci... Ah, multe ascund şi prea puţin tradă... Cum aş voi să te văd cum văd iubirea-ţi în ochi... goală! - Cezar!... O, nu vorbi... de ce risipeşti cu uşurinţă pietrele scumpe în caos... Păstrează-le... la focul nopţilor de iarnă, cînd nu ne vom mai iubi atît, cu poveşti pagîne de iubire vor lumina viaţa noastră cînd se vor întuneca... Dar acuma... acuma răspundă-mi ochii... eu bat cu degetul în murul marmoreu al gîndirei tale, pe fruntea ta... părul tău îmi curge pin degete... nu-mi ţine mînile... ştiu că sunt insolent... ţine-nchisă, lăcata cea de corale... nu împlea c-o vorbă timpul unei sărutări... Nu suntem singuri, nu ne iubim? Să-ţi întreb fruntea şi să-mi răspundă pin ochi... o rază a lor spune mai mult decît popoarele laolaltă şi-n momentul cînd se iveşte o sug întreagă cu gura în sufletul meu. N-aş vrea să pierd o vorbă, dar n-aş vrea să pierd o sărutare... îngere! Suntem în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creaţie... acel spirit divin eram noi - era amorul! Departe nu numai de oameni, departe de pămînt chiar. Misterul divin al vieţei suntem noi - noi în momentul acesta vom purta toată lumea în inimi... îl vom purta, nu-i aşa?... tu ai milă... tu vei lăsa ca umbra unei zile să se eternizeze prin tine... Murmurezi... o murmur neînţăles, dulce e beţia mistică a amorului nostru... aud tremurînd la urechea mea glasul celui întîi amor... O, Eva... Eva tu eşti, tu-mi dai mărul din pomul cunoştiinţei... şi nu vorbeşti, murmurezi... cum de s-a rătăcit * pîn-în * stele flautul zefirului. Ardem, sărmană copilă, ardem cum arde-ncet universu-ntreg... O jertfă infinită marelui spirit! {EminescuOpVII 275} Şi ardeau în albastrul infinit al templului candelele de aur a stelelor... Sus un cer înstelat şi jos un cer înstelat... Lui i se storcea sîngele din inimă, lumina din ochi, sufletul din piept şi ea era muiată de lacrimi... O, durere nesfîrşit de dulce, o, voluptate nesfîrşit de dureroasă... şi el recăzu cu faţa palidă şi slabă-n perinele albe şi luna-i da arătarea unui mort.. Ea-şi închisese ochii şi un surîs abia îi deschise gura ei roşie, de se vedeau dinţii.. faţa ei părea mai plină şi pieptul ei mai îmflat, îl cuprinse cu braţul şi îşi puse mîna ei rotundă şi plină pe inima lui... şi simţea cum bate din ce în ce mai încet, mai liniştit... Cezar adormise... adormise... Ea se sculă în genunchi. Ochii ei mari să rotunjiră. Îi venea să plîngă, îşi muşca buzele... Oh! murmură ea.. şi tu, şi tu! Ce frumos e! Amîndoi ne-am suit de pe pămînt, singură m-oi reîntoarce... Trebui, trebui... Ea s-aşeză pe el... Îl muşca cu sărutările ei... îi încălzea mînile în sîn... Copilul meu... dulcele meu copil! Cît te iubesc... ce adînc te urăsc... Îl ridică-n braţe şi[-l] aruncă de sus, apoi recăzu leşinată în corabia aerului. {EminescuOpVII 276} [POVESTE INDICĂ] 2259 De mult, de mult a fost un Împărat în ţara departată a Indiei şi avea o fată frumoasă cum nu se mai povesteşte, bălaie ca o lacrimă a soarelui, dacă soarele a plîns vodată. În nopţi cu lună, cînd se primbla prin întune [coa ]sele dumbrăvi de laur ale castelului răsărit din rădăcini de stînci, ea auzea un glas frumos, parcă de privighetoare, totuşi era de om. O arfă, asemenea sunetului blînd şi regulat al valurilor mării, o acompania. Era un paria cîntăreţ, care o iubea pe fata de-mpărat. Ea-l văzu răsărind prin crenge în lumina de lună - era nalt şi frumos. Pletele negre se ridicau deasupra frunţii măreţe, ochii străluceau în bolţile lor ca două flori, [ca două] picături de întunerec topit. Ea-l iubi, căci nici n-ar fi ştiut să facă alta, aşa era de frumos. Într-o noapte, printre mreje de frunziş [î ]ntunecat de oliv şi laur, suspendea luna ca o pavăză de aur, el sta -ngenuncheat la picioarele ei şi, [cu] capul culcat în poalele-i albe, se uita lung şi-ntunecat c-o privire de profet în întunecimea cea blîndă şi albastră a ochilor ei mari. Cu mînele ei dulci ea-i neteza părul, cu gura-i încreţită de amor ea-i săruta fruntea. - Ce frumoasă frunte ai tu, coroana lumii s-ar mîndri să sadă pe ea. - Ai dori-o tu? zise el şi ochii lui se deschideau mari, ca doi luceferi. El se sculă şi o privi. Numai Împăratul Saharei, leul, priveşte astfel, o dată în viaţa lui, cînd iubeşte. O strînse-n braţe şi se duse-n lume. Adio, stea - amor, tot! Noaptea era clară, tăcută, mare. Numai valurile sfinte ale Gangelui murmurau lin ca înţelepciunea vremilor. Simbol uriaş al timpului. Paria se uită lung în el, şi-l înţelese. Auzi vorbirea sîntelor sale origini, înţelese ce este aceea ce mişcă cele trecătoare ale pămîntului. Îşi sfărmă arfa de o stîncă şi se duse-n sus. Răscoli popoare contra regilor şi legilor lor, răsturnă regii şi marii pămîntului şi în fruntea acelor popoare, unele de origini sînte, altele de origini obscure, el curgea de-a lungul rîurilor mari şi răsturna imperii şi le supunea şie. {EminescuOpVII 277} Popoarele-l iubeau că era drept şi bun, regii se temeau de el. Era împăratul lumei şi Domnul tuturor celor trecătoare. Atunci se duse la castelul răsărit din rădăcini de munţi. Intră în înaltele turle * ca să puie coroana lumei pe fruntea miresei lui - dar întinsă, albă ca o ceară mărmurită, moartă era iubita lui. El nu auzi nimic, nimic - numai valurile sînte ale Gangelui vuiau cu un răsunet depărtat şi ironic în urechile lui - îşi plecă fruntea şi zise: "La ce? La ce? " - apoi o apucă-nspre pustii şi nimenea n-a mai auzit de el. {EminescuOpVII 278} ARCHAEUS 2269 Netăgăduit că sunt multe lucruri la priceperea cărora nu-l ajunge capul pe-un membru gros de la primărie sau pe-un subcomisar de poliţie - deşi aceştia sunt în genere oamenii cari pricep tot. Cel puţin cînd e vorba de espropriarea unei găinării, de insuflarea de respect în cetăţeanul măcelari cu măsuri false, oameni mai îndemînatici decît cei doi de sus nu cunosc. Totuşi ni se pare - se-nţelege că nu impunem nimănui părerea - că, afară de cumpene strîmbe şi găinării în faţa uliţii, mai există oarecari lucruri, de-o însămnătate secundară într-adevăr, de ex. filozofia, poezia, artele, tot lucruri cari scapă perspicacităţii numiţilor domni, dar a căror existenţă nu se poate nega. Se vede că autorul vrea să-nceapă de la az buchi. Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decît în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gînsac şi cîne. Privirea cînelui e inteligentă, el pricepe din lumea această o porţie mult mai bună decît gînsacul; cu toate acestea amîndouă aceste fiinţe au ochi şi crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gînsac, cum o vede el, pentru cîne item, pentru membru de la primărie - pentru Kant item. Totuşi cîtă deosebire între ochii de porc a susînţelesului membru şi privirea adîncă a înţeleptului de la Koenigsberg. Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gînsac sau cel abia întrevăzut ca printr-o negură de Kant? Într-adevăr, iată un lucru ciudat. Cel dintîi deosebeşte lămurit grăuntele de porumb de prundul galbăn, el înoată cu siguranţă pe apă, măsură, cu ochiul distanţele ce le poate ajunge şi nu-i fără oarecare înduioşere în faţa unei gîşte în epoca virginităţii. Cel de-al doilea uită să mănînce, voind să sară peste o groapă cade-n mijlocul ei, iar frumuseţile virgi - sau nevirginale trec pe lîngă dînsul fără ca el să-şi [fi] ridicat ochii. Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte decît un gînsac, ba că în problemele aceluia e mai mult adevăr decît în siguranţele acestuia. Un semn că pentr-o minte mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur. \ \ E ştiut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adîncă este: că nu putem pricepe lumea în sine, şi că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacţiuni a crierilor noştri şi nimic mai departe. Lumea-n sine rămîne un problem înlăuntrul căruia se ratăceşte cîte - o rază slabă, cîte - o fulgerătură pe care cugetătorul adînc o-ncremeneşte pe hîrtie, pe care, citind-o, se naşte în păreţii capului tău acea rezonanţa lungă care face să vezi într-adevăr că lume şi viaţă sunt un vis. {EminescuOpVII 279} Dar, cum am zis, toate acestea sunt fleacuri pentr-un membru de la primărie. Viaţa are pentru el însămnătate numai întrucît se percepe taxa pentru înscrierea în condicele stării civile, moartea întrucît se percepe o taxă pentru îngropăciune şi întrucît se adaogă cu unul numărul născuţilor şi al morţilor. Membrul de la primărie nu vede în aceşti oameni decît indivizi impozabili, subcomisarul - indivizi ce trebuiesc privegheaţi ca să nu [se] fure unii pe alţii şi să se ţie în regulă. După această pătură de oameni urmează învăţaţii cuvîntului. Aceştia întreabă totdeauna quid novissimi? Cartea cea mai nouă e pentru dînşii cea mai bună. Ei citesc mult şi au în capul lor o mulţime de definiţii, formule şi cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. îi numesc ai cuvîntului pentru că înţelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gîndiri pe cari memoria lor le păstrează. Căci o gîndire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cît nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atîta cugetarea e mai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să se repete întocmai în capul lor, nu se-ntîmplă, pentru că mulţimea citirei şi obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca nişte coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeaşi formă. Iar eu din parte-mi gîndesc aşa: orice-a gîndit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alţii, cuprinde o sămînţă de adevăr. De-aceea cărţile vechi, pe - cari oamenii nu le scriu numai iac-aşa, numai ca să le scrie, ci pentru că gîndise ceva ce le apăsa inima şi voiau s-o spuie şi altora; cărţile vechi eu unul le citesc şi găsesc între lucruri absurde unele seminţe de lumină pe cari apoi le ţin minte. Aşa în una din zile stam fluierînd la fereasta deschisă, era zăpadă şi frumos afară, cînd iată văd trecînd un bătrîn c-o manta lungă în spate şi cu pălăria cu marginile foarte largi. Il văd intrînd la Corabia lui Noe. Corabia aceasta este o crîşmă unde se găseşte vin unguresc bun. Acolo aveam şi eu masa mea de baştină şi sara, cînd mi se ura cu cititul şi scrisul, mă duceam la mesuţa din colţul corăbiei şi mi se părea că mă făceam iar copil, că eram în vremea lui Sim, Ham şi Iafit. Cînd îl văd intrînd pe bătrîn zic; "Ce drac! pe acesta nu l-am văzut niciodată... hai să vedem cine-i? "... Iau pălăria din cui, cobor iute scările şi la Corabie. Întru-nlăuntru... moşneagul - la masa mea. Corabia era o odaie mare, boltită şi întunecoasă în care şi ziua ardea lampă. Bătrînul era interesant. Părul capului era alb, ras cu totul la faţă, ochii suri, mari şi pătrunzători, apoi mirosea de departe a tabac şi mie mi-a plăcut totdeauna oamenii cari mirosă a tabac.. I-am dat bună sară şi m-am pus în faţa lui, pentru că eram în dreptul meu să şed la masa mea. El răsări oleacă, dar nu spuse nimic. Apoi începu a ciocăni în masă cu degetele lui lungi şi subţirele şi fluiera pintre dinţi... Era o necuviinţă... dar acuma eu tăceam; căci, oricît de necuviincios ar fi fost, aria era de-o frumuseţă rară... era subţire ca bîzîitul de albină, dar ţi se părea că-n gura [lui] s-a aşezat un virtuos de violină lung de [o] palmă şi, pe o vioară cît cojiţa unei alune, cînta subţire şi frumos, de stai îndrăgit de el... Apoi tăcu şi iar începu a ciocăni cu degetelei lui lungi, încît mîna lui îmi părea un paingăn mare, care joacă tremblante. - Iartă-mă, d-le Doctor, zisei eu încheindu-mi surtucul dinainte, dar mie-mi pare că aria aceasta care ai fluierat-o am mai auzit-o undeva... şi aş voi să vă-ntreb ... - Aria asta ai auzit-o în capul d-tale, zise el, pe cînd ştergeai ciubotele lui Beethoven. - Mă iartă, d-le, dar nici n-am avut onoarea de-a cunoaşte pe Beethoven. - Ce ştii d-ta, dacă l-ai cunoscut sau nu. Eu îţi zic că l-ai cunoscut... Eu îţi zic că i-ai şters ciubotele, şi basta. "Ce dracul! îi nebun moşneagul iesta, gîndeam eu. " {EminescuOpVII 280} - Ce dracul! Îi nebun moşneagul iesta, zise el clipind din ochi şi imitîndu-mi glasul întocmai. Apoi urmă: Kellner! Vin de maghiarat de cinci ani, astupat bine... Iute. Ei, nepoate, urmă el, aşa-i că cea dendîi gîndire care ţi-a venit în minte la răspunsul meu a fost: "Ce dracu! îi nebun moşneagul iesta". Vezi tu, asta voiam s-o ştiu!... Omu-i ca o vioară... dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună-ntr-un fel, într-alt loc într-alt fel, dar o vioară samănă cu alta. Astăzi mă simt dispus să fac filozofie şi bine că te-am găsit, nepoate, pentru că mie-mi pari un om neofenziv şi care se miră, şi mirarea este mama înţelepciunei. Eu căscam gura. Bătrînul se uită la mine şi-ncepe să rîdă. - Spune-mi nepoate - dacă poţi - un lucru imposibil şi o idee imposibilă. - Un lucru imposibil e ca eu să fi şters ciubotele lui Beethoven, care-a murit înainte de atîţia ani, iar o idee imposibilă este ca ceva să fie şi să nu fie tot în aceeaşi vreme. Kellnerul adusese vinul cerut, moşneagul împlu un păhar mie, unul lui, pe care-l şi deşeartă pîn-în fund. - Ascultă-mă, nepoate, tu eşti un prost, zise el. Ai auzit tu vrodată despre Archaeus? - Ba nu. - Nu? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri - Archaeus este tot. - Ptiu! bată-te vina, unchiule, cu tot Archaeusul tău... Cum văd, [vrei] să mă iei peste picior. Cine ţi-i Archaeus? - şşut! Taci, nepoate... Toate celea la vremea lor. Am să-ţi spun eu îndată cine-i Archaeus, numai mai întîi bea-ţi păharul de vin şi ascultă următoarele cuvinte a moşului. Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, şi dac-ar fi imposibilă, n-ar exista. Ce este imposibil? Am să-ţi pun îndată o mulţime de probleme. Condiţiile a orice posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate cărora natura trebuie să li se supuie. Aicea-i timpul cu regulele lui matematice, aicea spaţiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută, si dacă le ştergi acestea... şi un somn adînc le şterge pentru cîteva oare... ce simţemînt ni rămîne pentru acest interval al ştergerei? Nimic. Şi cu toate acestea sosesc momente în viaţă în cari aceste trei elemente ale minţii noastre, aceste sertare în cari băgăm o lume dispar pentr-o clipă... e drept, ca o fulgerare numai, dispar sau în parte sau în tot şi stai ca înaintea unei minuni şi te-ntrebi... aşa ca omul care crezuse că tot ce vede e chiar aşa cum este... că oare ce-nsemnează asta. Cînd priveşti o fizionomie ciudată, îţi vine de sine întrebarea: oare cum dracu-o fi gîndind acest om? Ba lipsa unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai tîrziu, modifică radical lumea cugetării. - Cum aşa? Apoi tocmai Beethoven a compus muzică pe cînd pierduse auzul. - Ştiam c-ai să-mi obiectezi aceasta. Da, Beethoven compune opera Fidelio după ce uitase de mult natura vocii omeneşti... el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşti faţă c-o operă care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor... c-ai privi-o cu binoclul întors... ş-ai vedea departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu ce pari a nu pricepe bine, pînă bagi de seamă că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natura normală el o uitase sau avea numai o reminiscenţă slabă despre ea. Dar închipuindu-ţi cumcă toţi oamenii ar avea în urechea lor numai o reminiscenţă de memorie ca aceea a lui Beethoven... toată opera s-apropie vădit, ca şi cînd ai privi-o cu stecla aşezată normal la ochi... ba s-apropie aşa încît toată scena ţi s-aşează-n cap ş-auzi opera urlîrdu-ţi în cranul deşert, cu boschete, cu temniţe, cu actori, cu actriţe, cu tot. Cum va fi arătînd capul unui om care are - o operă ori o dramă-n el, cu oamenii ei interesanţi, cu lumina de lampe, cu {EminescuOpVII 281} pînzele zugrăvite, cu totului tot în capul lui... Un teatru întreg în care sufletul lui, ghemuit într-un colţ al salei, e singurul spectator. - Bine. Dar de ce să nu credem că făptura normală a omului este cea anume făcută ca să vadă adevărul? - De ce? Pentru că tocmai această făptură normală nu este una ş-aceeaşi totdeuna vor fi mici deosebiri; unde însă deosebirile sunt mari, avem altă lume. Dar să urmez. Nu ştiu dacă cineva s-a visat vrodată elastic... că poate creşte, se poate îmfla, se poate contrage... Dacă pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimene din somn, el ar trăi o viaţă întreagă c-o lume reală şi pipăită, căci în somn se pipăie aşa de bine ca-n trezire... va să zică nu lipseşte nici acest control, cel mai sigur, al realităţii... Şi acest om s-ar contrage-ntr-o cartofă care - ar striga oamenilor de pe uliţă să ia sama să nu-l calce, ori s-ar subţia într-o prăjină cu barbă englezască şi cu pălărie naltă, ori s-ar îngroşa ca un birtaş bavarez... ar trece printr-o mie de figuri el însuşi şi, dac-ar dormi toată viaţa lui, nici în minte nu i-ar mai veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi şi că toate trebuie să fie cum sunt... Dacă s-ar trezi puţin înainte de-a muri, ar crede, din contra, c-a adormit şi că visează. O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri. Există multe buruieni cari, aducînd o mică modificare a organului vederii, crează înaintea omului o altă lume. O băutură preparată dintr-un burete măreşte proporţiile lucrurilor. Un pai pare mare cît o bîrnă şi omul, în reminiscenţa figurei ce o avuse înainte de asta, sare peste un fir de pai din drum. Un lan de grîu devine o pădure de aur, oamenii devin urieşi şi poate că povestea veche, că-nainte urieşii locuiau pămîntul, atîrna de construcţia ochilor de pe atunci şi nu de mărimea lor obiectivă sau, mai exact, de mărimea în care reflectă ochiul nostru de astăzi făpturile omeneşti. Care este criteriul realităţii? Despre ochi nu mai vorbim... Cine nu ştie cu cîtă realitate, cu cît adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade; urechea aude muzică plăcută şi mintea şi - aduce aminte cumc-a mai auzit odată această muzică... Un amic se arată... el a-mbătrînit, vro cîţiva peri albi are pe cap... mintea-l compară cu reminiscenţa ce-o aveam despre dînsul, şi închipuirea cum el a fost şi vederea concretă cum este ni smulge părerea de rău: "Cum s-a schimbat omul acesta! "... În starea de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate... Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai cumplite dureri fizice sfîşie sufletul şi-i brazdează faţa... din contra, dureri reale în senzul nostru îl găsesc nesimţitor... Nu avem criteriu... Nu ştim dacă ştim ceva... O credem, fiindc-o cred şi alţii, pentru că e o normă predomnitoare, şi asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puţin... Poate-se zice însă că cutare om ciudat nu are drept cînd spune ceva? Cu ce-l combaţi?... Cu aceea că şi alţii zic ca tine că nu-i aşa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeaşi cu valoarea privirei noastre... numai c-a lui e izolată, pe cînd a noastră găseşte şi altele turnate pe-acelaşi calup. Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el? Asta e-ntrebarea.... Poate că noi nu facem alta decît visăm într-un fel şi el într-altul... - Dar bine... vedem lumea. - Şi el o vede. - Dar o pipăim. - Şi el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat şi al lui cel fals? Pentru ce nu viceversa? Suntem noi nebuni ori el e nebun... asta-i întrebarea. Şi de gîndim numai cît de altfel a fost privirea oamenilor în alţi secoli, că ceea ce ni pare nouă ciudat lor li părea firesc, că în orice lucru nepriceput n-avem decît o formă sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ni vine să-ntrebăm care-i criteriul minţii sănătoase? O minte care azi aprobă ceea ce-a dizaprobat ieri, care dizaprobă ce-a aprobat; o minte care vedem că se hrăneşte secol cu secol din paradoxii... - Cum din paradoxii? {EminescuOpVII 282} - Da! Căci spune-i numai un[ui ] om ieşit din coaja naturei cumcă soarele stă şi pămîntul se-nvîrteşte... el va găsi-o iraţional, paradox, contra minţii sănătoase... Spune-i că stelele sunt tot atîtea lumi... el va găsi-o paradox. - Dar cu toate acestea e adevărul. - Adevărul? Cum vrei... Cum dispar, cum devin pe-ncetul nepipăite chiar teoriile mişcării cînd presupunem ceea ce ni se impune de sine... că spaţiul e nemărginit!... Unde-i mişcarea cînd spaţiul e nemărginit?... Pămîntul a făcut o bucată... Bine... Deasupră-i şi dedesuptu-i a rămas tot atîta spaţiu, căci e nemărginit... va să zică ce a parcurs el, cînd n-a parcurs nimica, căci pretutindenea stă în acelaşi loc, în acelaşi centron, în nemărginire, şi dac-ar sta pe loc şi dacă s-ar mişca, tot atîta ar fi... Care-i criteriul mişcării lui? Iar simţirile noastre, iar acest senzoriu vizionar, încît mişcarea lui nu-i de cugetat fără ca să punem totodată fiinţa noastră. Pămîntul îmblă cum îmblăm noi în vis. Departe ajungem, şi totuşi pe loc suntem... În urmă şi-nainte nici nu s-a mărit, nici n-a scăzut distanţa - căci e nemărginită. - Dar timpul? - O, acest blestemat de timp, care e cînd lung, cînd scurt, fiind cu toate acestea acelaşi, cel puţin remontoriul o spune... Cînd aşteaptă cineva iarna la portiţa vrunui zaplaz pe drăguţa lui... şi ea nu vine... şi aşteaptă... şi ea tot nu vine... ce-i timpul? O eternitate. Şi cînd citeşte cineva o carte frumoasă... mii de tablouri se desfăşură pe dinaintea ochilor... ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vro dată un roman întreg în minte pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viaţă întreagă ori o tinereţă întreagă?... În vis el poate avea într-o singură noapte viaţa întreagă a unui om. Şi de ce a unui om? De ce nu a tuturor celor ce se-nvîrtesc împrejurul lui? Şi în cîtă vreme? în şapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Şi, într-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nici bagi de samă cît timp a trecut. De luăm criteriul normalităţii, am şters tot esclusivismul unei posibilităţi convenţionale şi de calup ş-am pus în locu-i o alta tot atît de îndreptăţită. Atunci nu mai zicem: numai asta este posibil şi numai aşa e posibil, ci zicem: După cît ne ajunge capul, aşa e... dar dracul ştie dacă n-ar putea fi şi de o mie de ori altfel... - Ce ciudată idee despre viaţă! - Închipuieşte-ţi un manuscript vechi, cu filele unse, într-un colţ de sertar... o comedie, de exemplu. Directorul de teatru, în încurcatură, dă de el, citeşte... citeşte... pocneşte din degete... "Da ştii că asta-i bună! "... Şi iată că te pomeneşti deodată pe scenă c-o icoană vie a vieţii... publicul rîde, actorii se strîmbă şi toate acestea ca-nainte... de o sută de ani. Atuncea-ţi vine-a zice că ori publicul şi teatrul sunt depărtaţi cu două sute de ani, ori că piesa este nouă. Unde este timpul? Cînd întorci binoclul, [lucrurile] ţi se par într-o abnormă depărtare... Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viaţa lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, şi ar fi foarte firesc asta... Unde este spaţiul? De aceea cînd auzim trîmbiţa marilor adevăruri, cari se prezintă cu atîta conştiinţă de sine, să zîmbim şi să zicem: Vorbe! vorbe! vorbe! S-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gîndirile noastre cu ale lor... În ele trăieşte Archaeus... Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele... Auzit-ai tu vrodată povestea regelui Tla? - - Niciodată... Dar aş dori să ştiu mai întîi cine-i Archaeus? - Hm! Cum dracu să ţi-o spun dacă n-ai priceput pîn - acuma. Măi băiete! Cu toate schimbările ce le doreşte un om în persoana sa, totuşi ar vrea să rămîie el însuşi... persoana sa. Am cunoscut oameni ce doreau a fi mai frumoşi (cîte femei! ), mai cuminţi (cîţi oameni de stat! ), mai geniali (cîţi scriitori! ), am cunoscut unii cari aveau dorinţe de Cezar, în cari se grămădeau visurile de glorie a lumii întregi... {EminescuOpVII 283} dar ei vroiau să fie tot ei. Cine şi ce este acel el sau eu care-n toate schimbările din lume ar dori să rămîie tot el? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieţii. Nimic n-ar dori să aibă din cîte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alţi ochi, să fie altul... numai să fie el. Ar voi să se poată preface în mii de chipuri, ca un cameleon... dar să rămîie tot el. Abstrăgînd de la dorinţa acestei reamintiri, fiecare-şi are dorinţa împlinită,... căci este indiferent, pentru cel ce nu voieşte memoria identităţii, dacă-i el sau nu-i el rege. El este regele, dacă nu face numai această pretenţie să fie tot el... Iată alt corp, altă minte, altă poziţie, numai că nu eşti tu. Ei, ai priceput ce-i Archaeus? - Ba nu. Mai puţin decît oricînd. - Nici nu-i uşor de priceput - pentru că-i etern. Şi etern este tot ce este întotdeuna de faţă... în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăşi stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului am putea vedea lămurit ce-i etern... Numai într-un punct în care s-ar naşte un moratoriu între moarte şi viaţă, căci lumea nu-i decît o vecinică plătire cătră viaţă, o vecinică încasare din partea morţii. Şi această împrejurare este mama timpului. Fără de aceasta, suma celor ce există într-adevăr s-ar putea privi peste tot, am şti ce este netimporal. - Ce-mi folosesc mie espunerile acestea cînd eu tot nu ştiu ce-i Archaeus? - Hm! Eşti greu la cap. Cînd gîndeşte cineva că neînsemnata mărime a corpului omenesc nu stă de fel în raport cu puterea, cu imensitatea voinţei (gîndeşte la Napoleon ), cumcă omul e numai prilejul, adesea slab, abia suflat, pentru nişte patimi cumplite, cînd gîndeşti cumcă purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi cînd vezi că unul şi acelaş princip de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puţine rămîn, şi aceste puţine au în sfîrşit aceeaşi soarte, atuncea vezi cumcă fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaş punctum saliens care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mînă una-nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe cînd carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie ce pare vecinică. - Şi este într-adevăr vecinică. - In fiece om se-ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămîne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajuta coaja cariului care-a-ncremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţea, rămînerea-n drum? decepţiunea, recăderea animalului păţit - bătrîneţea si moartea. Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor - încercări de deslegare. Chinul îndelungat, vecinica goană după ceva necunoscut nu samănă cu aviditatea de a afla răspunsul unei întrebări curioase? - Dar mie mi se pare că unde-i un problem e totodată şi deslegarea lui. - Da. Kant. Cei mai mulţi oameni însă rămîn întrebări, uneori comice, alteori neroade, alteori pline de-nţeles, alteori deşerte. Cînd văd nas omenesc, totdeuna-mi vine să-ntreb ce caută nasul iesta-n lume? {EminescuOpVII 284} [ARCHAEUS] (variantă parţială) 2287 Cugetări imposibile! Ce este imposibil? Condiţiile a orce posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate cărora natura trebuie să se supuie, aici e timp, aici spaţiu, aici cauzalitate şi dacă le ştergi acestea, şi un somn adînc le şterge pentru cîteva ore, ce simţemînt îi rămîne despre acest interval al ştergerei? Nimic. Şi cu toate aceste ne vin momente în viaţă în care aceste trei elemente ale minţii noastre, aceste sertare în care băgăm o lume, dispar pentru un moment - e drept - ca o fulgerare numai - dispar sau în parte sau în tot şi stai ca înaintea unei minuni şi te-ntrebi, aşa ca omul care-a crezut că tot ce vede e chiar aşa cum este, că oare ce să-nsemneze asta... Cînd priveşti cîte-o fizionomie ciudată îţi vine de sine întrebarea: oare cum dracu a fi gîndind acest om - ba lipsa a unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai tîrziu, modifică radical lumea cugetărei. Aşa, Be[e]thoven compusese opera Fidelio după ce uitase de mult natura vocei omeneşti... el scrie muzica pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşti faţă c-o operă care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor, c-ai privi-o cu binoclul întors... ş-ai vedea departe, departe, în fundul cugetărei unui om ceva straniu ce pari a nu pricepe bine, ş-apoi abia vezi că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natură normală el o uitase sau era numai o reminiscenţă slabă despre ea. Dar închipuindu-ţi cumcă toţi oamenii ar avea în urechea lor numai o reminiscenţă de memorie ca acea [a] lui Beethoven? toată opera s-apropie vădit, ca şi cînd ai privi cu stecla aşezată normal la ochi? ba s-apropie aşa încît toată scena ţi s-aşază-n cap ş-auzi opera urlîndu-ţi în craniul deşert, cu boschete, cu temniţe, cu actori şi actriţe, cu tot. Cum va fi arătînd capul unui om care are o operă ori o dramă, cu oamenii ei costumaţi, cu lumina de lampe, cu pînzările zugrăvite, cu tot, în capul lui... Un teatru întreg la care sufletul lui, ghemuit într-un colţ al salei, e singurul spectator. Nu ştiu dacă cineva s-a visat vodată elastic... că poate creşte, se poate îmfla, se poate contrage... Dacă pe un asemenea om nu l-ar trezi nimeni din somn, el ar trăi o viaţă întreagă c-o lume reală şi pipăită, căci în somn se pipăie aşa de bine ca-n trezvie... va să zică nu lipseşte nici însuş acest control, cel mai sigur, al realităţii - şi acest om s-ar contrage-ntr-o cartofă care - ar striga oamenilor de pe uliţă să nu-l calce, or s-ar subţia într-o prăjină cu barbă englezască şi cu pălărie naltă, or s-ar îngroşa ca un birtaş bavarez... ar trece printr-o mie de figuri el însuşi şi, dac-ar dormi toată viaţa lui, nici în minte nu i-ar mai veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi şi că toate trebuie să fie cum sunt. Dacă s-ar trezi puţin înainte de a muri, ar crede, din contra, c-a adormit şi că visează... O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă de-o altă ordine de lucruri. Esistă multe plante cari, aducînd o mică modificare a organului vederei, crează înaintea omului o altă {EminescuOpVII 285} lume. O beutură preparată dintr-un burete măreşte proporţiile lucrurilor. Un pai pare mare ca o bîrnă şi omul, în reminiscenţa figurei ce o avuse înainte de asta, sare peste un fir de pai pe care-l găseşte-n drum. Un lan de grîu devine o pădure de aur, oamenii devin urieşi şi poate că povestea veche, că-nainte urieşii locuiau pămîntul, atîrna de construcţia ochilor de pe atunci şi nu de mărimea lor obiectivă sau, mai precis, de mărimea în care reflectă ochiul nostru făpturile omeneşti astăzi. Care este criteriul realităţii? Despre ochi nu mai vorbim - cine nu ştie cu cîtă realitate, cu cît adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade, urechea aude muzică plăcută şi mintea şi - aduce aminte cumc-a mai auzit odată această muzică... un amic se arată, el a-mbătrînit... vo cîţiva peri albi are pe cap - mintea-l compară cu reminiscenţa ce o aveam despre el şi închipuirea cum el a fost şi vederea concretă cum este ni smulge părerea de rău! Cum s-a schimbat omul acesta! în stare de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate... Omul e torturat, e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă... durerile cele mai cumplite fizice îi sfîşie sufletul şi-i brăzdează faţa - din contra, dureri reale în sensul nostru îl găsesc nesimţitor.... Nu avem criteriu. Nu ştim dacă ştim ceva... O credem fiindc-o cred şi alţii, pentru că e normă predomnitoare, si asta nu pentru că lumea ar fi cum ne-o-nchipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puţin... Dar se poate zice cumcă cutare om ciudat nu are drept cînd spune ceva? Cu ce-l combaţi - cu aceea că şi alţii zic că nu-i aşa? Cu ce drept? Valoarea privirei lui este aceeaşi cu valoarea privirei noastre... numai c-a lui e izolată, pe cînd a noastră mai găseşte şi altele turnate pe acelaşi calup. Dar e un visător! - Bine. Cine? Noi ori el. Asta e-ntrebarea... Poate că noi nu facem alta decît visăm Într-un fel şi el într-altul... Dar bine, vedem lumea. Şi el o vede. Dar o pipăim. Şi el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat şi al lui cel fals, pentru ce nu vice versa? Suntem noi nebuni ori e el nebun, asta-i întrebarea. Şi de gîndim numai cît de altfel a fost privirea oamenilor în alţi secoli, că ceea ce ni se pare nouă ciudat li părea firesc, că în orce lucru nepriceput n-avem decît o formă sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ne vine să-ntrebăm care-i criteriul minţei sănătoase? În genere se zice că mintea sănătoasă să decidă... Dar ce-i această minte sănătoasă? O minte care azi aprobă ce-a disprobat ieri, care disprobă ce-a aprobat, o minte care vedem că se hrăneşte secol cu secol din lucruri paradoxe... Da! Căci spună-i cineva unui om ieşit din coaja naturei cumcă soarele stă şi pămîntul se-nvîrteşte... el va găsi-o iraţional, paradox, contra minţii sănătoase, spună-i-se că stelele sunt atîtea lumi - el va găsi-o paradox. Dar vorbind drept... cum dispar, cum devin pe-ncetul nepipăite chiar teoriile mişcării noastre *, cînd presupunem, ceea ce ni se impune de sine,... că spaţiul e nemărginit... Unde-i mişcarea cînd spaţiul e nemărginit?... Pămîntul a făcut o bucată. Bine. Deasupra-i şi dedesuptu-i a rămas tot atîta spaţiu, căci e nemărginit... va să zică ce-a parcurs el cînd n-a parcurs nimică, căci pretutindenea stă în acelaşi loc, pretutindeni e în nemărginire, şi dac-ar sta pe loc, şi dacă s-ar mişca tot atîta ar fi... Care-i criteriul mişcărei lui? Iar simţirile noastre... iar acest senzoriu vizionar, încît mişcarea lui nu-i de cugetat, fără să punem totodată fiinţa noastră. E ca şi cînd unul ar păşi pe un glob ce se-nvî [r]teşte cu el cu o repejune nevăzută... Desigur cumcă el va sta pe loc... deşi va păşi caraghioz din picioare, şi deşi i se va părea că se mişcă. Dar timpul, acest blestemat de timp care e cînd lung, cînd scurt, fiind cu toate acestea acelaşi, cel puţin remontoriul o spune... Cînd aşteaptă cineva iarna în ninsoare * la portiţa vounui zaplaz pe drăguţa lui... şi ea nu vine... si aşteaptă... şi ea nu vine... Ce-i timpul? O eternitate. Cînd citeşte cineva o {EminescuOpVII 286} carte frumoasă... mii de tablouri se desfăşură pe dinaintea ochilor, ce-i timpul, un minut. Cine n-a avut vodată un roman întreg în minte, pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viaţă întreagă ori o tinereţă întreagă... În vis el poate avea într-o singură noapte viaţa întreagă a unui om. Şi de ce a unui om, de ce nu a tuturor celor ce se-nvîrtesc împrejurul lui. Şi în cîtă vreme? în 7 ori 8 ore. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Şi într-adevăr, dacă un asemenea op interesă, nici bagi de samă cît timp a trecut. în Craiova, Monte Cristo dramatizat a ţinut pe oameni pîn-a doua zi dimineaţa în teatru şi nimeni nu gîndea la aceea cît timp a trecut. De luăm criteriul normalităţii predomnitoare, am luat toată unicitatea posibilităţii ş-am pus o alta tot atît de îndreptăţită, atunci nu zicem: numai asta este posibil, şi numai aşa este posibil. Ci zicem: după cît ni ajunge capul, aşa-i... dar dracu ştie dacă n-o putea fi şi de o mie de ori altfel. Dar închipuiască-şi cineva un manuscript vechi cu foile unse, într-un colţ de sertar... o comedie de esemplu. Directorul teatrului, în încurcătură, dă de el, ceteşte, ceteşte... pocneşte din degete: "Da ştii că asta-i bună! " Şi iată că te pomeneşti deodată pe scenă c-un tablou viu de viaţă, publicul rîde, actorii se strîmbă şi toate astea ca-nainte de... 200 de ani. Atuncea-ţi vine-a zice că or publicul şi teatrul sunt depărtaţi cu două sute de ani sau că piesa este nouă. Unde este timpul? Cînd întorci binoclul, toate lucrurile ţi se par într-o abnormă depărtare... Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viaţa lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, şi ar fi foarte firesc asta... Unde este spaţiul? De aceea cînd auzim trîmbiţa marilor adevăruri, care se prezintă cu atîta conştiinţă de sine, să surîdem şi să zicem: vorbe, vorbe, vorbe! Şi s-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gîndirile noastre cu ale lor... Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti... Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme... Ne trezim şi murim cu ele... De ce să n-o auzim şi pe aceea a regelui Tla? 2268 - Nu... Dar înainte de - a-mi povesti de regele Tla aş dori să-mi spui ce-nţelegi sub Archaeus, al cărui nume l-ai rostit de - atîtea ori în astă sară? - Dragul meu... Ţi-am vorbit de manuscriptul din sertar. Îmi vei concede cumcă toată comedia n-ar fi avut loc, cu planul ei, cu patimele ei, cu esteriorul de regi, popi, cavaleri, dame de curte, hetere etc., dacă nu era acel neînsemnat manuscript vechi de o sută de ani în fundul saltarului. Cîtă bogăţie de viaţă, costume, oameni, aranjament, pasiuni în cîteva foi terfelite în care zăcea învăluit Archaeus. Ei bine, priveşte viaţa ca o comedie - cine-o aranjează? Priveşte omul ca o maşină - cine-o ţine? Priveşte natura ca un decor - cine-o zugrăveşte? Ş-apoi nu uita că hîrtia chiar era de nevoie numai ca să fixeze pe Archaeus. Dacă iei manuscriptul, oare el nu exista? Ba da. Ce era el? Un nimic, o posibilitate... Dar închipueşte-ţi cumcă-n mijlocul reprezentaţiei un perete cade, un actor îşi rupe capul, unul îşi uită rolul... iată un arch [a]eus jignit şi simţi tu că-i jignit. De ce simţi? Pentru că acel nimic e şi-n tine, pentru că, insultat pe scenă, e insultat în tine. Şi cu toate acestea el putea să rămîie mii de ani în saltar şi corpul lui de hîrtie să putrezască, tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celora ce n-au fost niciodată... ei bine, totuşi existenţa era posibilă pentru că este. Ar fi existat ca o idee, ca o comedie primită al cărei manuscript s-a pierdut şi despre care nimeni nimic nu ştie, deşi a existat, ba există în creierul naturei. Prin urmare ai fost, eşti, vei fi totdeuna. {EminescuOpVII 287} 2262 În fiecare om Universul s-opinteşte ........ Omul e-o întrebare? fiecare om e-o-ntrebare pusă din nou spiritului universului. {EminescuOpVII 288} [MOARTEA LUI IOAN VESTIME] 2255 l. Ioan Vestimie nici nu era predispus să fie vrun om mare, nici pretindea să fie. Se poate însă că era mai lipsit de invidie decît alţii, că recunoştea cu multă uşurinţă meritele altora şi nemeritele sale, din care cauză lumea-i zicea că e un spirit observator, deşi nu ştim ca fineţa de observaţiune şi reumatismul unit cu bătaie de inimă să fi stat vrodată în legătură. Avem cu toate acestea să ajungem la halul moral în care justiţia pur şi simplu a vederii să treacă drept spirit de observaţie... dar nu e vorba de asta. Vorba e d[e] Ioan al nostru, care-n toate zilele îşi urma regulat drumul de la căsuţa lui la cancelarie, de la cancelarie la o cafenea din colţ, unde citea jurnale ilustrate, de-acolo la birt, de la birt acasă, fără ca în această circulaţiune a mersului său să se-ntîmple vro întrerupere sau iregularitate, pe cînd, din contra, în pulsaţiunea şi în bătăile inimei sale se-ntîmplau foarte des iregularităţi. Fie cauza aceasta, fie altele la mijloc, dar de la [o] vreme încoace Ioan, care avuse o memorie splendidă, începu s-o piardă încetul cu-ncetul. Astfel s - a-ntîmplat că-ntr-o seară, voind să scrie o epistolă unei fetiţe blonde, pe care o iubea cu credinţă de 16 ani şi mai bine, să-i uite cu totul numele fetei. A deschis un dicţionar de nume proprii, a alăturat terminaţii de nume femeieşti la orice literă a alfabetului, în zadar, numele ei a rămas uitat. Prima lui idee a fost că poate ar fi fost lovit de-o afazie parţială, c-a uitat o literă din alfabet, a doua că în vasele craniului ar fi căpătat o umflătură care-i apasă creierul şi multe idei ipocondriace îi veniră lui Ioan Vestimie. Opinia noastră este însă că Ioan închisese prea de timpuriu cahla de la sobă şi că-l durea poate capul. Dar aceasta nu era, se vede, ideea lui. El se culcase şi-ncepu a simţi o stranie amorţeală în braţul drept. Deşi era hotărîtor treaz, nu-i era cu putinţă să mişte acel braţ. Apoi urmă amorţirea piciorului stîng, apoi adormi în sfîrşit. Dar mult n-a ţinut somnul lui. El s-a sculat foarte uşor şi atît de sănătos din patul lui precum nu se simţise nicicînd; inima lui îi bătea cu vioiciune şi căldură, pasul era uşor ca acela a unei ciute. Erau 10 ceasuri înaintea miezului nopţii. El se-mbrăcă repede şi plecă în oraş, intră în cafeneaua sa obicinuită şi-ncepu să răsfoiască jurnalele. Ceea ce i se părea ciudat din cale-afară e că stîlpii de cafenele îi luau jurnalele din mînă fără ca să-l mai întrebe, mulţi din ei nici păreau a-l vedea, numai unii, şi anume aceia cari se deosebeau prin fineţa palorii lor sau prin ochii prea adînciţi în cap, se uitau la dînsul şi suspinau. De ce aceşti oameni îi erau cu deosebire simpatici nu ştia nici el. {EminescuOpVII 289} La apropierea miezului nopţii el simţi o uşoară nelinişte. Plecînd din cafenea, unde prin excepţie nu avuse nici cafeaua lui neagră, el îşi aruncă privirea pe unul din jurnalele de seară şi văzu cu mirare următorul lucru: Aflăm ca astăzi, la 7 ore de seară, d. Ioan Vestimie a încetat din viaţă în urma unei violente bătăi de inimă. Nu putem decît să deplîngem moartea prematură a unui tînăr care, pe lîngă un caracter solid şi demn de toată încrederea, mai avea un spirit fin de observaţie şi multă dreaptă judecată. El nu-şi putea explica cine-i jucase festa ca să-l anunţe drept mort prin ziare. Ieşind pe uliţă, o lună plină de toată frumuseţea împînzea cu razele ei turburi - străvezii oriunde găsea loc prin întunerecul uliţelor. Ici bătea într-o firmă de croitor, dincolo prin fereştile închise a unui salon deşert, într-alt loc pe zidurile lungi şi albe a unei curţi de biserică, curat o frumuseţe de lună. El se mira şi de această lumină nepomenit de dulce, dar şi de uşurinţa cu care îmbla el, pînă ce în sfîrşit ajunse acasă şi se culcă. Se vede că-ncepuse a miji de ziuă, căci cucoşii cîntau şi el adormi adînc, foarte adînc, de astă dată fără să-i pese de cancelaria lui de mîni sau de alte treburi. În somnul lui cel adînc auzea însă mormăind primprejurul [său] ca nişte roiuri de albine, dar foarte trist, foarte melancolic. De mai multe [ori] voise să-şi scuture capul, ş-atunci, încordîndu-şi vederea, zărea o mulţime de lumini aprinse, dar apoi recădea repede în somnul lui adînc şi nu mai pricepea nimic [din] acel murmur misterios si tînguitor de roi. 2. Cînd se trezi a doua zi văzu că era tîrziu seara, iar nişte prieteni de-ai lui jucau cărţi la o masă. El dete "bună seară" c-un glas cam răguşit şi ei deodată răsăriră toţi şi se uitară uimiţi unul la altul. Numai unul, care era mai obraznic dintre ei, Alexandru, zise: - Măi hoţule! stai acolo şi dormi, doar n-ai poftă să ne strici landsquenetul. Ceilalţi începură a rîde, ba unul îl trase de picior. Ioan nu ştia de ce, dar purtarea aceasta era atît [de] supărătoare pentru el încît se sculă şi ieşi tăcînd din casă. Ceea ce-l mira era însă că se culcase dezbrăcat şi se trezise îmbrăcat în hainele lui cele mai bune, negre. Astfel ieşi pe uliţă. Căzuse cea dendîi ninsoare şi pe zidurile de-a lungul uliţelor el văzu pe ici, colo cîte un copilaş îmbrăcat bine, făcînd bulgări de omăt şi aruncînd unu-ntr-altul. Erau veseli şi rîdeau copiii. - Măi băiete, cum te cheamă? îl întrebă el pe unul. - N-am nume, n-am fost botezat, zise copilul rîzînd. Acelaşi răspuns i-l dete al doilea copil. Astă - seară el nu mai merse la cafenea, dar s-aşeză în portalul teatrului, ca să admire femeile cele frumoase cari ieşeau după spectacol. În curînd văzu ieşind, roşie ca o roză şi blondă ca un caier, cu un capuşon alb - vînăt în cap, princesa B., una din frumuseţile marelui oraş. Lui îi plăcuse de mult acea princesă înaltă şi barbată, tînără şi frumoasă, puternică şi dulce totodată. Dar de unde şi pînă unde ajunge el la cutezarea de-a se sui alături cu ea în cupe, a-i pune braţul pe după gît şi a o săruta? - Şezi binişor, zise ea zîmbind şi prefăcîndu-se a se apăra. Curînd ajunseră la palatul frumos al damei, el îi dete braţul şi se urcă cu ea pe scări în sus; prinţul îi văzu şi nu rămase deloc scandalizat, ba ea îl ţinu de mînă pe bietul băiat şi-l trase după sine în budoarul ei, îmbrăcat în vioriu şi alb. Fără nici o jenă ea-ncepu să se dezbrace şi, cînd el îi încunjura grumazul gol şi alb cu braţele, ea zîmbea şi se uita în ochii lui atît de adînc şi cu atîta nespusă fericire şi dragoste ca şi cînd l-ar fi cunoscut de zeci de ani... {EminescuOpVII 290} Dar lui însuşi purtarea aceasta nu-i părea deloc ciudată. Trupul cel dulce şi alb ca zăpada a acestei minunate femei i se părea atît de sfînt, de atîta îngerească curăţie, încît i-ar fi fost ciudă dacă ea s-ar fi ruşinat de-a i-l arăta cu atîta libertate. Ea se uită în oglindă, apoi se uită lung şi visător la dînsul, ca şi cînd ar fi fixat un punct în părete, şi-i zise: - Haide vino, vino de dormi lîngă mine! O candelă cu lumină trandafirie răspîndea raze slabe pe vioriul părete ornat cu flori de argint, pe cerul violet al patului garnit cu broderii albe şi fine; frumoasa statuă vie se urcă în patul ei ca Susana în baie şi bietul băiat se aşeză lîngă ea sorbind-o cu ochii şi mîngîindu-i sînul. Ea zîmbea mereu, cuprinsă ca de un vis ceresc, se-ntindea leneş în patul ei moale şi-i şoptea foarte încet: - Ce băiat cuminte şi dulce eşti tu şi cum te-am iubit din momentul în care m-ai privit cu ochii tăi cei suferitori. Şi ce dulce e dragostea cînd n-o ştie nimeni, nimeni în lume. Tu nici visezi cît te iubesc eu, nu-i aşa? Nici visez [i] că suspin după tine ca turturelele noaptea, ba nici ai cuteza de a visa. Dar pare că tu ai ştiut vreo dată ce frumos eşti şi că te prăpădeam din ochi de drag ce-mi erai? Numai nu fi nebun, nu te lua după mine ca să te vază alţii... Aşa... în taina buduarului, cînd nimeni nu mă ştie, cînd sunt numai eu şi cu mine, singură, atunci te iubesc mult, mult... Ea-şi subţie buzele şi Ioan o sărută cu foc. Ea îl [ţinea] la piept şi-l strîngea, pînă ce adormi în braţele lui. Sub candela cu lumină trandafirie el dezveli încet acea figură cerească, de-o curăţie şi de-o fineţă ca marmura, îi sărută picioarele ei în ciorapi a jour şi se uită ceasuri întregi la ea, cum dormea atît de lin, încît nu i se auzea răsuflarea de loc şi numai ridicarea regulată a sînului şi o uşoară îmflare a nărilor fine dovedea că ea trăieşte. Dar, cum sosi miezul nopţii, îl apucă un frig în spate. El se plecă înc-o dată peste faţa ei ş-o sărută lung, lung pînă ce i se păru că buzele sîngerau, apoi se ridică repede şi plecă acasă. Ajungînd acolo văzu pe amicii lui adormiţi cu cărţile în mînă. El se culcă şi adormi iarăşi repede. 3. A treia zi un murmur într-adevăr foarte tare auzea împrejurul capului, ba i se păru chiar că-l poartă oameni pe sus. Cu toate astea, cu toată voinţa din parte-i, nu putea mişca nici braţul din acea cumplită amorţeală, nici piciorul; ceea ce simţea însă în suflet era o estremă mulţumire, un sentiment de uşurare a inimei. Cînd se trezi acuma, se trezi nu acasă, ci-ntr-o grădină mare şi frumoasă, pe arborii căreia atîrna omăt. Vro cîţiva copii se jucau cu bulgări de zăpadă şi fugeau repede prin grădină, iar într-alt loc văzu o fată tînără îmbrăcată în alb, foarte, foarte palidă la faţă şi cu ochii pe jumătate deschişi numai. El s-apropie de ea, iar ea-i zîmbi şi-i întinse mîna. - Mergem amîndoi în oraş, nu-i aşa? - Desigur, răspunse Ioan, deşi or să rîză oamenii de noi. - Las-să rîză, zise ea. Acuma rîsul lor n-are nici un înţeles. Alaltăieri încă aveau drept să rîdă şi rîsul şi vorbele lor mă dureau, azi... - Ai dreptate, dar unde mergem? - Ce fel? Tu nu ştii încă? Dar voi să-l mai văz o dată; el doarme acuma şi visează la mine şi sufletul lui mă atrage, mă atrage ca un magnet... {EminescuOpVII 291} Ciudat era că Ioan nu se prea mira de întîmplările lui. Mai întîi avea sentimentul că-şi pierduse în parte memoria, apoi sentimentul că cu uşurinţă poate intra oriunde voieşte, poate face tot ce voieşte, al treilea sentiment, dar cel mai energic din toate, era că toate acestea se petrec într-un vis aievea, a cărui raţiune fiziologică este o durere uşoară la tîmpla dreaptă. De astă dată el se duse întîi acasă. Alexandru dormea horăind în patul lui. ? Măi Alexandre, scoală-te, zise el. Alexandru se sculă speriat şi dibui prin întuneric după un chibrit. - Ce cauţi chibrit, nu vezi destul de bine? - Ba văd, dar trebuie să-mi ţin mîna la ochi. Pe Ioan îl trecu atunci un fior de bucurie. El ştia prin inspiraţie că, dacă va şopti acum trei cuvinte magice, pe care le ştia cine ştie de unde, Alexandru are [să] devie ca el. - Îţi ghicesc gîndul, zise Alexandru, dar te-nşeli. În soare trebuie să mă uit, cu mîna la ochi, pentru ca tu să mă poţi face... Cel din urmă cuvînt Ioan nu-l auzi, căci glasul iubitei lui îl chema. Ea sosise c-o trăsură la scară. - Hai la bal, hai la bal, zise ea, toată seara am să gîndesc numai la tine. El se sui alături cu ea, îi cuprinse strîns talia şi văzu că ea plînge. - De ce plîngi, Anna? întrebă el. - Doamne, mă mir cum mai întrebi, sărmanul meu amic. Tu nu ştii că eu am aflat? - Ce-ai aflat? - şut! să n-auză nimeni, căci nimeni nu ştie. El intră în sala de bal. Cîntece, vuiet, danţ... dar mai ciudat i se părea că orice femeie îi zîmbea, ba-l lovea peste obraz cu evantaliul, chiar fetele cele mai ruşinoase nu se jenau de loc de el. Dacă una ajunsese pînă a-l ruga să-i încheie calţaveta, şi cu toate acestea, deşi era cea mai veselă, era însă foarte de treabă. Cînd muzica reîncepu, el o acompanie cu glasul, mai întîi încet, apoi tot mai tare. Lumea era răpită, dănţuitorii de vals zburau răpiţi şi fermecaţi, muzicanţii îşi mînuiau c-o demonică măiestrie instrumentele, iar el cînta, cînta, cînd încet, cînd tare, ca un glas de vînt trecînd prin arfa lui Eol. Şi cu toate acestea nimeni nu băga de seamă că el cînta. Din contra, toată lumea se uita la un violonist beţiv si ofticos, a cărui [vioară] s-auzea într-adevăr ca un melodios ţipet de durere care inspira şi celelalte instrumente. {EminescuOpVII 292} AUR, MĂRIRE ŞI AMOR 2255 Se făcea cam în anul 1840 şi cîţiva, în Iaşi. Ne trezim în una din cele mai frumoase seri de iarnă. Rece dar luminoasă, ca o cugetare cerească în mijlocul unei gîndiri senine se ridică luna palidă şi argintoasă ca mărgăritarul pe bolta albastră şi adîncă a cerului Moldovei. Era o noapte italică amestecată cu frigul iernei, amestecul unei lumi văratece, pline de senin, cu intimele plăceri ale iernei, cu căldura focului potolită, cu dulceaţa visătoarei gîndiri. Afară era o vară rece - în case oamenii ştiu să-şi facă o iarnă caldă. Pe stradele în zădar luminate ale capitalei flacărele din fanarele cu undelemn îşi întindeau limbele avare în aerul rece, trecătorii umblau iute pe stradele pavate cu trunchi de stejar, luna se răsfrîngea clară şi argintie pe murii nalţi şi albi a caselor, aruncînd pe ele umbrele urieşe şi ridicole ale trecătorilor. Numai din cînd în cînd se auzea zgomotul unei trăsure, glasul unui om cu chef, şuierul trist al unui om pe gînduri. În catul de jos a unei case mari se adunase o societate aleasă, pentru joc de cărţi, societate compusă din membrii unor familii din cele mai cu influinţă, din mai mulţi consuli străini cari-şi făcuse principala ocupaţiune a vieţei lor în jocul de hazard, al cărui cult atît de stricăcios l-au introdus la noi cu deosebire risipitoarea ofiţerime rusească. Pereţii salonului, altfel albi, erau acoperiţi cu covoare lucrate de scorţari din ţară, un ram de meserie care-a-nceput a se pierde cu totul. Mărginele acestor covoare sau scoarţe era cuadrate roşii şi verzi, iar în mijloc, ţesut în linii, cîte - un idil întreg. Colo o fată dă iarbă verde un [ei] capre, dincolo doi copii îmbrăcaţi ca-n poveştile dramatizate şi cari, prin poziţiunile lor, par a afecta reciproce intenţiuni subversive. Scîndurile de pe jos erau ceruite deschis, cam în coloarea alămîiei, în opoziţiune cu ceruiala întunecată ce se-ntrebuinţează. Dară auroasa lor netezime se vedea numai p-ici, pe colea, căci podelele erau acoperite cu scoarţe trainice de lînă în patrate ce reprezentau în piezişurile lor toate colorile simple. Pe jilţuri cu sprijoane nalte, boltite şi negre, a căror scaun [era]--mbrăcat cu lînă verde, şedea risipită societatea, [la] acele ingenioase mese cari în starea lor normală reprezentează un dreptunghi de lemn de nuc lusturit, dar cari cu orice ocazie se puteau desface {EminescuOpVII 293} şi întoarce astfel încît reprezentau un patrat îndoit, aşa de mare ca dreptunghiul, îmbrăcat în postav verde. N-am nevoie să adaog că-n săltare găseai orşicînd cărţi şi cridă. Am vrea să-i dăm a înţelege cititorului cumcă acesta nu era un salon principal de paradă, căci într-acelea l-ar fi uimit luxul sau mai bine zis acea barbară superfluenţă de mobile scumpe aduse din străinătate, ci o odaie mare destinată plăcerilor intime a băutului de ceai, a jocului de cărţi şi a limbuţiei răutăcioase asupra tuturor întîmplărilor, altfel atît de corupte, de pe vremea aceea. ş-aceste lucruri se povesteau în romîneşte, căci sunt lucruri cari nu se pot spune decît în romîneşte. Limbagiul era parte acela al cucoanei Chiriţei, parte acela a filozofiei lui Gane - dacă cunoaşte cineva filozofia lui Gane. Samovarele nalte de alamă galbenă fierbeau pe mese şi ceştele de ceai împărţite dădeau minţii şi vorbirei acea voluptate caracteristică pe care o dă numai sara de iarnă unită cu plăcerile ei. Şezînd alături, pe un divan turcesc, lîng-o masă lunguiaţă încarcată cu ceşti, şedeau mai mulţi oameni bătrîni, jenaţi vădit de costumele moderne ce purtau, şi un arhimandrit cu barba sură şi cu faţa destul de veselă le povestea lucruri pe cari un arhimandrit n-ar trebui să le ştie. Mai mulţi ofiţeri tineri, din acea clică de adiotanţi domneşti şi de oameni fără nici o treabă cărora domnul le dădea, după naştere, un rang în armată şi pe cari ei le solicitau pentru ca să poată avea dreptul de a purta o uniformă bine taiată şi încărcată cu fir şi ca să se mişte astfel cu mult succes împrejurul damelor, a căror imaginaţiune rămăsese de cînd plecase oştirea rusească. Damele erau frumoase, îmbrăcate după moda cea mai nouă (din Paris, se-nţelege ) şi, ce e mai mult, cleveteau cu mult spirit. Din acest soi de oameni s-a recrutat apoi în urmă acel contingent de aşa - numiţi oameni mari ai Romîniei a căror cel mai mic defect era acela că nu ştiau carte. Aceştia apoi au încurcat lumea amar de vreme, vrînd ca să-şi recîştige valoarea unei vieţe pierdute-n cărţi. Nu creadă cineva că vorbesc din ură sau din predilecţiune pentru cele trecute. Nici prin minte nu-mi trece. Urît sau iubit, orcare obiect sau relaţiune care e capabil de-a stîrni unul din aceste două afecte în sufletul nostru este în sine considerabil. Pe săcături însă nu se supără omul cuminte, pentru că n-are pe ce şi la ce. Te miră numai cum s-au putut naşte asemenea minuni. Erau în sală mai mulţi consuli cari, înţelegînd greutatea misiunei ce o pretindeau diplomatică, nu-şi căutau de fel de treabă şi o lăsau pe deplin pe sama subalternilor, ca necompatibilă cu rangul lor. Cel mai cu haz din ei îşi adusese cu el tot personalul cancelariei lui. Acest domn nu dormise vo trei nopţi şi era cam somnoros, şi nici cred că altceva l-ar fi putut opri de-a [se]părăsi aceastei plecări naturale decît stosul. În mijlocul acelei veselii elegante, în fond însă lipsite de cultură adevărată, priveau ca nişte umbre tablourile din păreţi, pe cari am uitat a le aminti. Erau litografiile institutului Albinei romîneşti, binişor executate, unele copii de pe tablourile maestrilor străini, altele originale. Aşa, capul lui Crist în cunună de spini de Guido Reni, Belizar, generalul lui Justinian, ducînd în braţe pe călăuzul său muşcat de şerpe, Arhangelul Gabriel şi, în dreptunghi, ambasadorii Constantinopolei aducînd coroana şi mantia regale lui Alesandru cel Bun, Dochia şi Traian, într-un colţ portretul litografic al Domnului ţării, Mihail Grigore Sturza, şi într-un colţ, într-un cadru aurit, lucrat în olei, bustul în mărime naturală a Mitropolitului Moldovei şi a Sucevei, {EminescuOpVII 294} Kyrio Kyr Veniamin Kostaki, cu rasa neagră peste potcap, cu barba lungă şi albă, pe piept ordinul sîntei Ana în briliante. Faţa era bine lucrată, dar rasa călugărească acoperea cu desăvîrşire conturele corpului, numai mînele foarte fine şi mici păreau mai mult de damă decît de prelat. Dar să ne gîndim la oamenii înfundaţi în dosul perdelelor. În fiecare societate se găsesc oameni ce se izolează, siliţi de natura lor proprie sau de vro preocupaţiune, şi nu iau decît o parte foarte pasivă la decursul petrecerei şi instinctiv îi vezi ascunzîndu-se ori în dosul unei perdele, cam în semiîntuneric, ori la gura unui cămin departat, or să uită pe fereastă, şi stau astfel pînă ce nu-i scoate mîna vreunui romanţier indiscret, căci aceşti nefericiţi sunt în genere mai interesanţi pentru toţi indiscreţii decît cei ce se pierd în complexul flecărirei şi a petrecerei. Alături cu căminul, lungindu-şi picioarele în curmezişul oblonului, şedea un bătrîn cu faţa prietenoasă şi senină. El era ras şi rădăcinele albe ale bărbei îi pudruia faţa. Părul alb de la tîmple şi de la ceafă era pieptănat în sus, poate cu prea multă îngrijire, spre a acoperi fruntea pleşuvă şi naltă, ochii mari, suri, cu desăvîrşire limpezi, se uitau cu o cuminţie bunomă în norii ciubucului din care fuma, nasul avea o tăietură corectă şi gura era desemnată cu o ironică fineţă. O femeie nu - dar o fată s-ar mai fi putut înamora în el. Dacă fusese vreodată pasiune în sufletul acesta şi îndoială, ele făcuse loc unei linişti curate şi bătrîneşti şi privea c-un fel de superioritate bunomă la rătăcirile unei tinerimi nătînge şi pretenţioase. El privea cu multă atenţie la joc, asculta clevetirile damelor si gogomăniile bărbaţilor, corigea frazele şi da învăţături cu multă fineţă şi rezervă, însă atît de clare, încît ele totdeauna erau ascultate. Orcînd petrecerea ar fi stat pe loc, îndată ştia să-i dea o direcţiune atît de grată şi fertilă încît ea reintra în rîzătorul ei curent. Era un gurmand al conversaţiunii. Răzemat cu cotul de un pian, avînd pe genunchi nişte carte şi răsfoindu-le poate cu atenţiune, vedem un om tînăr, care însă părea îmbătrînit de vreme. Era însă o-mbătrînire nu dintr-un trai pre răpede, pin o consumţiune pre repede a puterii fireşti. Avea aspectul unui om tare, cel puţin sufleteşte tare. Deşi n-a fi avut mai mult de 25 de ani, totuşi părea a fi peste treizeci şi cinci. El era uscat şi subţire, de o statură de mijloc. Ras, cu o frunte ce se pierdea acută în colţurile laterale, încadrată de un păr roşu - închis, aspru şi amestecat des cu fire de tot albe, ce contrastau cu nuanţa întunecată a părului. Nasul era uscat şi buzele foarte subţiri; ochii erau suri, mari şi de-o asprime estraordinară. Nimănui nu i-ar fi venit în minte să zică că-i frumos, dar vigoarea deosebită, aspră care respira din toate mişcările sale îi dădeau acea atragere pe care-o esercită fără s-o vrea sau s-o ştie toate naturile tari. Afară de aceea era foarte cult, îmblase şi citise mult şi era un muzicant escelent. Prin pielea mînelor sale uscate vedeai toţi muşchii şi toate vinele. Ele erau tari de păreau de oţel. Avea un glas adînc, cam aspru, dar plăcut în rara lui preciziune. Rîsul lui era însă supărător. Înfundat după o perdea grea de mătasă verde şi uitîndu-se pe fereastă în noaptea clară, şedea un tînăr cam de 18 ani. El îşi răzemase bărbia plină de cot şi se uita, neparticipînd de fel la petrecere, ocupat se vede cu sine însuşi şi cu visele sale. Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă şi rondă se pierdea sub părul lung, moale şi negru strălucit, care era îmflat în viţe naturale mari cari înmulţeau strălucirea părului. Faţa lui era vînătă de albă şi, fiindcă răsese fulgii de barbă neagră ce începuse a împlea părţile în josul urechei, el părea pudrat cu brumă de pe struguri; nasul era corect şi plin, parcă taiat în marmură, ochii mari sub nişte sprîncene arcate cu măiestrie erau întunecoşi, dar de o coloare nedescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarald topit noaptea. Poate că, neumbriţi de gene atît de lungi şi {EminescuOpVII 295} atît de dese, n-ar fi părut atît de întunecoşi, poate că lumina, neoprită de acea mătase brună, ar fi limpezit noaptea voluptoasă a acelor ochi. Aveau albăstrimea transparentă a strugurului negru. Dacă a cunoscut cineva ochi frumoşi, la a căror vedere se cutremură orce fibră, pe care i-ai privi cu o intensivă şi, ca să zic, dureroasă plăcere, atunci erau ai lui. Era îmbrăcat într-un surtuc de postav albastru deschis, cu talie lungă, pantaloni negri şi jiletcă de catifea neagră cu pui verzi de mătasă. Botinele de lac cuprindeau strălucit şi cu fidelitate formele unui picior mai mult mic. Părul lui strălucit, căzînd pe umeri bine făcuţi, contrasta cu albastrul postavului. Espresiunea feţei lui era tristă, dar nu dureroasă. Cel puţin umerii obrazului, cam ieşiţi, arătau că rotunzimea lui slăbise şi făcuse loc acelei umbre dulci şi interesante în mijlocul obrajilor care le şade atît de bine oamenilor tineri - umbra sentimentalităţii. Această umbră, semnul setei de iubire, este la amîndouă sexele irezistibilă. În vreme ce damele se uitau foarte des, ca-n treacăt, dar cu multă intenţiune la tînărul nostru - şi nu era discreţiunea ce le oprea de a-l atrage în mijlocul lor, ci refuzul cu care le-ar fi răspuns, el se uita pe fereasta care dădea în grădină. Cerul se acoperise cu nouri albi, luna învineţise şi fugea cufundîndu-se în ei şi începuse a ninge. Copacii, a căror crenge încărcate se strecurau negre prin tufele de zapadă, şi vîntul trecea ascuţit prin crăpăturile ferestrei şi mişca portiţa din grădină, care scîrţia monoton şi ascuţit în ţîţînele de fier. El era într-o dispoziţiune leneşă şi călduroasă pe care - ar fi dat [mult] ca D-zeu s-o eternizeze. Îi părea că-i singur şi visurile treceau c-o limpezime rară înaintea ochilor minţii sale, era un fel de lipsă de pasiune, un simţămînt nemişcat, pe care naturi estreme în afectele lor o doresc atît de mult. I-ar fi fost urît dacă urîtul n-ar fi fost atît de dulce, un urît ca mirosul florilor de măr cari cad scuturate de vînt, urîtul melancolic ce naşte în om după ce a citit un idil sau o poezie liniştită, intuitivă, cu bucurii şi nefericiri modeste; în asemenea momente omul tînăr simte intrînd în el liniştea bătrîneţei şi mai că-ţi vine să te apuci de lucrul cel mai plăcut, de acela de - a-ţi recapitula viaţa scurtă or lungă, i cu durerile şi bucuriile trecute, cari amîndouă sunt pentru inima omenească de o iernatecă voluptate. Şi, în fiecare din aceste tablouri, îţi vezi capul, ici tînăr, colo matur, colo bătrîn, mai mulţi oameni şi totuşi unul şi - acelaşi. Dar el nu vedea numai capul lui, ci încă unul, acela al unei copile. Doi ochi mari căprii se uitau cu timida şi ruşinoasa lor blîndeţe la el şi gîtul ei alb părea că se-ntoarce spre a-şi ascunde faţa plină de amor. El surîse fără voie la această reamintire. In acest moment se anunţă consulul rus, societatea rămase încremenită în acea dispoziţiune respectuoasă care o inspiră aşteptarea unui personagiu însemnat, uşa se deschise în amîndouă lăturile şi domnul Consul intră încărcat cu toată splendoarea decoraţiunilor sale. Doamna de casă îl primi. El se-ndreptă spre jucători. - Mă rog nu vă jenaţi, zise franţuzeşte, şi-ncepu apoi a ferici damele cu complimentele sale şi pe cavaleri cu poantata sa conversaţiune, care pe vremea aceea devenise o modă. Omul rămas nemişcat în tot intervalul acesta era numai Iorgu. De momentul acesta se folosi o damă tînără, cu părul negru, dar nu des, pieptenat cu multă cochetărie pe tîmple, cu ochii ca doi diamanţi negri, care se roşise ca focul de multă vorbă şi rîs. Ea era în rochie de mătasă neagră, cu o talie admirabilă. Ea se apropie de Iorgu şi-l lovi peste umăr cu evantaliul de lemn de roză. - Urîtule, zise ea c-un surîs gentil, ce şezi singur? - O, doamnă... zise el roşindu-se şi lăsînd să cadă peste ochi acea perdea care-i făcea şi mai periculoşi de cum erau. {EminescuOpVII 296} Ea-şi puse mîna albă pe umărul lui. - Nu sunt cu prejudiţii, zise, îmi placi foarte mult. - O ştiu, doamnă. - O ştii? ei?... şi?... - Şi.., nu sunt capabil să te înşel, doamnă, zise el întorcîndu-şi pe jumătate capul. - Şi de ce... să n-o poţi fi? ? Pentru că... pentru că nu te iubesc. Ţi-o jur că nu-mi eşti indiferentă... zise el, uitîndu-se la ea. Ea se uită într-ai lui, de gîndeai că i se topesc... -... dar, doamnă, nu te iubesc, nu pot. - Va să zică îţi sunt chiar nesuferită. - De loc... dar iubesc. De n-aş iubi pe altcineva, desigur că te-aş iubi pe d-ta, căci eşti atît de frumoasă - şi afară de aceea îi semeni ei, puţin, dar totuşi... - Dar nu-i de trebuinţă ca să mă iubeşti pentru ca să-mi iubeşti desperarea mea, zise ea. Vin oriunde aud că eşti, numai ca să te văd. EI se uita la ea şi începu să rîdă, dar fără răutate. Îi părea aşa de ciudat ca o femeie să-i pretindă în acest mod iubirea. ? Şi ţi-o repet dar, adaose, eşti cea mai graţioasă femeie din lume şi nici îţi poţi închipui cum îmi e de simpatică toată arătarea d-tale, şi chiar de-aş simţi aplecări cari să-mi nesfinţească amorul meu, am o voinţă tare, doamnă, te iubesc şi nu te iubesc, te ador şi nu te ador. Închipuieşte-ţi că ne-am iubit odată, că acea iubire s-a stins şi că în locu-i a rămas amiciţia. Crede - mă că m-aş arunca în foc pentru d-ta, că de cîte ori te văd mi s-aprind criierii şi nebunesc ca un copil, dar inima... inima... ce vrei să-i fac, doamnă, ca să tacă... AUR, MĂRIRE ŞI AMOR (variantă parţială) 2257 Cerul era atît de alb încît părea o cîmpie de zăpadă. Prin ochii ferestrei priveam afară în grădină la copacii a căror crenge încărcate se strecurau negre prin tufele de zăpadă, numai vîntul vîjia prin crăpăturile podului şi a porţilor, ascuţit şi monoton. în molateca căldură a camerei lui, Cătălin şedea cu ţigara aprinsă, cu o ceaşcă de cafea neagră înaintea lui, formînd cu gura ineluşe din fumul ţigării, scuturîndu-i cenuşa şi sorbind c-o lene voluptuoasă din licuarea dulce şi neagră ce sta-naintea lui. Îi era somn, dar lenea-i era atît de dulce încît o prefera somnului, inferior *. Ar fi dat mult ca {EminescuOpVII 297} natura să eternizeze acea dispoziţiune leneşă şi plăcută, acea căldură voluptuoasă în mijlocul unei ierne senine, acea limpezime a cugetării, acea lipsă de pasiune şi de simţămînt pe care inimi estreme în afectele lor o doresc atît de des. Prin minte nu-i trecea nimic, ar fi căscat de urît dacă acel urît nu ar fi fost atît de plăcut. Era un urît iernatec, plin de poezie, care nu se naşte decît iarna, în casa încălzită, cînd afară e frig şi ninsoare, cînd înăuntru îţi reaminteşti ceea ce ai citit sau auzit mai fantastic în viaţa ta, un urît ca mirosul florilor de măr ce se scutură de vînt şi cad ca o ploaie, urîtul melancoliei dulci care se naşte în omul civilizat citind o idilă de es., sau a poezie liniştită, intuitivă, cu bucurii şi nenorociri modeste. În asemenea momente în omul tînăr intră liniştea bătrîneţei şi mai că-ţi vine să te apuci de lucrul cel mai plăcut din lume: să-ţi înşiri viaţa în scris, cu dureri şi bucurii trecute, cari amîndouă sunt pentru inima omenească o iernatecă voluptate. {EminescuOpVII 298} FALSIFICATORII DE BANI 2255 Domnule Cezare! Perspicacităţii d-tale îi datorim o descoperire de cea mai mare importanţă. Banda de monetari falşi e prinsă şi locul e descoperit. Dar nu putem scoate dintr-înşii nici un fel de declarare. Din nefericire sunt convins că fabricatele lor se urcă la valoarea de sute de milioane şi că toată moneta e rusă. Dacă am spune-o-n public, capii vor şti pe de o parte să se ferească, pe de alta creditul statului e ruinat. Este vorba ca sub aparenţa unor comunicări modeste şi inocente, care să nu alarmeze publicul, să putem descoperi capii, cari s-or lasa înşelaţi prin natura declarărilor noastre şi se vor crede îndestul de siguri ca să şi manipuleze cu moneta. Aştept ideile d-tale în această privinţă. Şobolţof. Şobolţof! Am motive de-a crede că descoperirea mea ş-a d-tale n-ar fi bine văzută în cercuri aşa zise nalte. Cine ştie pe conta cui şi de cine s-a lucrat în acele spelunce. Maniera de a lucra care mi-ai des[c]operit-o e bună, dar trebuie complectată. Fă un raport oficial în sensul în care mi-ai indicat. Zi: "Un lucru mic şi indiferent, s-au fabricat poate maximul de 2000 de ruble, au fost descoperiţi la-nceputul activităţii lor". Caută de descopere numele capilor şi strînge-i pe neştiute pe cei ce ştiu, dacă vor fi nume însemnate. Trimite-mi numirile mie. Dacă vei căpăta o decoraţiune, să ştii că numirile sunt adevărate şi să te faci că nu ştii nimic. Amicul meu! lumea-i o pînză de painjăn, muştile mari trec prin ea, muştile mici se-ncurcă voind a trece drept prin ea. Suntem muşti mici. Cezar {EminescuOpVII 299} PĂRINTELE ERMOLACHE CHISĂLIŢĂ 2255 Părintele era cam nalt de boiul [lui], nu-i vorbă, dar i se şedea, ca popă vezi Doamne. Trecea stînjenul şi mai bine, îmbla ţapăn, din care cauză reaua omenire îi pusese numele: popa Melesteu. Avea părul şi barba roşie şi arăta mai mult a talhar decît a popă, dar ce are a face? Cele mai [mari] merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost şi beţiv. Tată-său fusese porcar la sat şi, fiindcă băiatul lui era leneş, rău şi tîrziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi pe lîngă toate astea îl mai chema şi Ermolachie Chisăliţă. Evangheliile le ştia pe de rost, unde nu ştia ce să zică, zicea Doamne miluieşte! or punea pe palamar să zic-un tatăl nostru, iar el îl secunda cu gagagaga!. Cînd popa se-ncurca rău şi oamenii se-ntreba: "Ci Doamne! oare ce-o fi zicînd ", palamarul răspundea categoric: "Tăceţi, mă, nu vedeţi că părintele cîntă greceşte? ". Asta impunea. - Foarte frumos îi şedea potcapul părintelui Ermolachie, cam pe ceafă, pentru că era larg, da-i şedea, nu glumă. Gîndeai că-i un rus cu coadă. Cînd cetea, potcapu-i cădea peste ochi şi popa suduia urît. În biserică, ne-n biserică, puţin îi păsa... "Dăă! mi cădea!... potcapul ° dracului! " Cu totului deosebit în felul său, om cu duh şi cu multă cunoştinţă de ale lumei, era dascălul Pintilie Buchilat. El era foarte moque * p[e] popă pentru că-l suduia-n biserică aşa cum nu se cuvine nici în crîşmă, afară de aceea el zicea că popa nu ştie carte. Şi popa, aceeaşi vorbă despre el - şi amîndoi aveau drept. E drept că, pe lîngă părintele, ce s-atinge de-ale trupului dascălul nu era nimică. Pune-ţi pe genunchi o pălărie şi vezi pe dascălul aievea. Dar de-nvăţat, apoi să te pazească Dumnezeu. Pîn-a nu sloveni vorba n-o citea, măcar să-l tai. Unde nu putea des[c]urca, apoi încurca de-i mergeau petecele. Cîteodată Buchilat greşea la glasuri. - Buchilat! striga popa din altar. - Aud, părinte. - Prochimen glas al şaptelea, futu-ţi curu mătii! - Eei! părinte! Apoi bine, se cade să mi te spurci în obrazul meu! Apoi zău nu se cade! - Taci, că te rup, zicea părintele cu o apostolicească linişte. Însă postul onorific de palamar îl ocupa onorabilul domn Nicodim Parpalac. Băiet cu multă ambiţie, fecior de popă, cam prostuţ, nu-i vorbă, da-ţi ştia crezul pe de rost de, de, de... nu altceva. Altfel trăgea clopotele tot într-o dungă, de gîndeai că arde satu, or că s-o aprins pădurea, şi căpătase şi bătaie de la oameni pentru scandalul ce-l făcea... s-ar fi şi lăsat bucuros de palamarie, da de colaci nu. În taină o putem comunica că-i plăcea şi coliva; să-l fi văzut pe mîndrul Nicodim îmblînd pe {EminescuOpVII 300} la prohoade şi pe la pomene cu Basaltirea şi cu Vanghelia (aşa-i zicea el) după părinte şi luînd acel aer de seriozitate şi mîndrie care-i şedea atît de bine, mai ales cînd era cu ciubote lungi. Era un spectacol de invidiat. Dar ceea ce făcea ca părintele să fie idolul pădurarului, moş Iftimie Fedeleş, era glasul său, ca şi care nu se mai pomeneşte - de ferească Dumnezeu. Asta era şi ideea văcarului din sat şi aceşti doi oameni găsisă într-adevăr un punct în care cugetările [lor], de altmintrelea eterogene, să fie aceleaşi. - Hiu, mă, da groaznic mai urlă popa nostru, îl aud tocma-n pădure. - Ie, răspundea cu sînge rece văcarul. La o utrenie i s-a şi-ntîmplat popei o şotie cu glasul lui cel groaznic, ca şi care nu i s-a mai întîmplat altui popă pe lume. El era-n altar. Lumînări subţiri şi încovrigite de ceară galbenă ardeau cu mucuri mari lîngă icoane şi ceara curgea topită pe podele. Buchilat, fornăit, încurca-ntr-o carte, [cu] ochelari pe nas, nebăgînd de samă că i s-aprinsese o mînecă de la antereu. Puţea a ars, dar el gîndea că miroase a tămîie. Nicodim, cu lacata de la biserică-n mînă, adormise într-o strană şi cînta prin somn Doamne miluieşte! Cînd tresărea pe trezite, începea mai tare, cînd adormea zicea tot mai încet. În fund, lîngă pridvor, erau mai mulţi oameni din curtea boierească cari vorbeau încet între ei mai una, mai alta. Popa mormăia încet în altar fără să se uite măcar pe carte. Cine avea să priceapă[? ] Deodată-ncepu mai tare: - Gaga gagaga! - Beh! s-auzi pe fereasta bisericei. - Iacă dracul, mă! zic oamenii-n fundul bisericei ş-o tulesc la fugă. Nicodim, cum deschide ochii, miroasă putoarea din antereul lui Buchilat, gîndeşte că s-a aprins biserica, urlă groaznic şi fuge. Buchilat dă peste sfeşnic, îl răstoarnă... Întuneric. - Băh! pe fereastă, Nicodim urlă, Buchilat simte cum îl frige cineva de mînă ş-o rupe de fugă. Popa-şi ia prin întuneric cojocirocul [c]ul şi-l încalţă de spaimă. N-are vreme să bage de samă, ia poalele cojocului în cap şi năvăleşt [e] spre uşă, - În fereastă: Băh! Cînd dă să iasă pe uşă, Nicodim zice: - Uite-l mă, uite-l, repede uşa-napoi ş-o închide cu lăcata. - În fereastă: Băh! Popa scutura de uşă, oamenii ţineau vîrtos, ca să nu lese pe dracul să fugă... - Vezi, mă! Trăsni-l-ar crucea lui Dumnezeu, Necurat, cum mi-o fript mînica, zice cu spaimă Buchilat. - D-apoi cum puţea în biserică, zice Nicodim, gîndeai c-o dat cineva foc [la] biserică. - Necuratul! Putoarea iadului! - Chiu! popa-n biserică. - Ţineţi, mă, nu lăsaţi uşa. în fereasta bisericii: Beh! - Pintilie! mergi de trage clopotul, eu alerg la crîşmă să chem oameni! Aduceţi păcură, mă, să dăm foc bisericei. - Chiu! popa-n biserică. {EminescuOpVII 301} O, muză! învaţă-mă să cînt tragicu acestei scene, vedeţi-l pe micul Buchilat sărind să ajungă funia de la clopot şi trăgîndu-l tot în sărituri, vedeţi pe boarul alarmînd satul şi trezindu-l cu toaca, ca la mănăstire. Popa urla în biserică de cădea tencuiala de pe pereţi. Şi cine, o, muză., numeşte numele acele ilustre a acelora cari, pentru ca să deie foc bisericei, se adunase în ţintirim[? ] Înainte merge cu o prăjină lungă viteazul Mitruţă Buruiană. Lui îi urmează, cu parii, straşnicii şi înţelepţii Ftoma lui Culbeci şi mărinimosul Toader Zurgalău. Şi pe cine mai zăreşte ochiul meu în strălucitele şiruri? Oare nu-i acela teribilul Damian Cuşmălungă? Şi oare cine te întrece în fapte strălucite pre tine, de berbeci adunătorule Curcă? Şi v-am văzut şi pe voi pe calea mărirei, pre tine, între toţi isteţii mai cu cap Văsălie Cotcodac, şi pe tine, Neagule a lui şolomon. Iară asemenea unui chip nepieritor prin chipuri omeneşti şi trecătoare, asemenea unui cîrnaţiu făcut cu gingăşie între cartaboşii cei mari, străluceşte un tînăr viteaz în întunecată mulţime. Tînăr plin de speranţă, el salută cu entuziasm pericolul şi fericita * victorie. El a numărat abia douăsprezece roze şi în conformitate neglijeul său îi stă foarte frumos. Ciubotele lungi şi largi ale tătîne-său îi dădeau un aspect eroic şi plin de demnitate, cojocul spînzura pînă-n pămînt şi căciula sămăna un stog de fîn pe un cap de curcan. Dar oare la ce să trădăm dulcele său nume? Cine nu-l ghiceşte - oare istoria nu-l va însemna pe paginele sale, dacă n-a avea altă treabă de făcut?... Aşadar pourquoi. - A! Zi! tu, zavistnicule, ai tras clopotul ca să vie oamenii să mă bată! Ei, stai, mări, las-că ţi-oi da eu. Poc! Şi zi, eu îs dracu, ai? ***!... Ei las-că ţi-oi da eu ţie pe dracu. Poc! Bietul Buchilat înţepeneşte sub loviturile popei, s-ar fi făcut covrig, da n-avea de unde, pre era scurt, numai scădea * că un dop de plută. Popa l-ar fi rupt bucăţi dac-ar fi avut ce rupe, dar aşa... unde lovea i se părea că nu dă-n nimica, aşa de nensemnat era sărmanul dascăl. Am mai putea scrie un capitol [cu] subtitlul: Cum părintele Ermolachie a crezut a face îndestui onorii *, spre a releva * fel şi formă în care acest venerabil om a-ncercat a bate tot satul pentru necinstea făcută, fără ca satul s-o simtă. Mai întîi gîndea să citească molitve şi să cheme urgia dumnezeiască asupra satului. Dar i-a venit în minte de devreme că Domnul ar prefera să-şi caute de treabă decît să-l asculte pe părintele. Despre neeficacitatea duioşiilor sale religioase era convins. Apoi chiar să se fi pus părintele Ermolachie pe aceea ca să citească blestemele sf. Vasile, oare- ar fi putut[? ] El nu ştia s-o citească. \ \ Versurile părintelui Ermolachie: LA UN PARPAGAI Pasăre cu mîndre glăsuri Nu eşti tu de-a noastre nasuri, Ci de nasuri boiereşti, Parpagai, te potriveşti. \ \ {EminescuOpVII 302} Căci la preoţească casă Nici tu papă, nici tu masă, Ş-apoi eu nu-mi dau mălaiul Să-l mănînce parpagaiul. Dedesupt, drept notiţă: Aceste stihuri după cum le-am izvodit eu, Ermolapie Pisăliţă, ierei, se cîntă pe glas vosmai *. [PĂRINTELE ERMOLACHIE CHISĂLIŢĂ] (variantă parţială) 2255 Şi, cine, o, muză, numeşte toate numele ilustre ale acelora cari săriră pentru scaparea Creştinătăţii de ghearele celui necurat[? ] Înainte mergea cu o prăjină lungă Vasile Buruiană, lui îi urmează barbatoşii Toma lui Culbeci si Toader Zurgălău şi [mai] cu sama teribilul Damian Cuşmălungă, iară * după ei, cu parul şi c-un drug, de berbeci adunătorul Curcă. Şi cine povesteşte fără să i se bucure sufletul de faptele lui Gheorghe a lui Ion a lui Sava * Cotcodac care, c-un prapure-n mînă, răcnea de-l luau năbădăicile. Şi pe lîngă ei tot satul, mari şi mici, urlau de-ţi lua urechile. 2290 Iar acel tînăr plin de speranţă care urlă cu atîta entuziasm, cine să fie oare? El nu pare a fi numărat decît 12 roze şi de aceea dulcele sau neglige îi stă foarte frumos. Ciubotele lui tată-său - în una din ele ar fi încăput el întreg - îi dau un aspect peste măsură eroic, maiestos şi plin de demnitate, ca o mantie regală spînzură cojocul tătîne-său pînă la pămînt şi numai căciula cea mare care * acopere fruntea tînărului erou pare a fi [un] stog de fîn pe capul unei vrăbii. D[ar] oare la ce să trădăm dulcele său nume. Cine nu-l ghiceşte? Oare istoria nu l-a însemnat în paginele sale, dacă n-a avut altă treabă? Aşadar pourquoi? {EminescuOpVII 303} " S-A-NTÎMPLAT ÎN VREMEA MEA... " 2257 S - a-ntîmplat în vremea mea ca Domniţa Mărioara lui Bogdan Vodă, D-zeu să-l ierte!, să facă prunc la 15 ani - şi se mira lumea de aşa Domniţă tînără să facă prunc aşa frumos. Şi zicea unii din nărod că să se fi coborît duhul sfînt în chip de porumb asupra ei şi c-a fi născut cumva pe mesia jidovilor, uciză-l toaca! Da eu ştiu acu cum a fost ş-a fost, ş-o ştie şi şuchetul de popa Onufrei, bată-l D-zeu, că mai bine nu i-oi zice. Altfel a fost, zic eu, dascălul Damian, şi de duh sfînt nici vorba. Eu gîndesc, cu mintea mea cea proastă, că duh sfînt nu se coboară aşa, cu una cu două, măcar domniţă fie, numai aşa-i nărodul, crede cîte i se spune şi nu judecă; dar noi, boierii, care suntem, din mila Domnului, cei cari trebuie s-avem minte mai multă, ca s-ajungă şi pentru nărod - iaca c-o spun cu ruşine că şi din noi mulţi or crezut aşa lucru fără samă şi s-o făcut spaimă mare şi burzuluială la curtea lui Bogdan Vodă de Messia jidovăsc. Da eu am scris dirept şi moldoveneşte ceea ce ştiu eu, c-acu doi ochi am şi cît poate vedea om pămîntean cu doi ochi am văzut şi eu şi m-am socotit că, Doamne, ce proastă-i lumea de crede aşa lucru dişanţ. Da ce să spui, pe vremea mea cine te-ngăduia să spui dirept, că era lumea hitleşugoasă şi erau rău om Bogdan Vodă, D-zeu să-l ierte... Îmi mîncam capu de spuneam. Dar acu, venind de la tîrg din Hîrlău, meream cu sania pe drumul de ţară şi luna juca prin năuri... şi mi s-a făcut aşa deodată parec-aş fi mers la Suceava şi parecă eram tînăr şi mi-or venit în minte cîte toate din tinereţa cea deşartă - şi cum am venit acasă mi-a deschis poarta Buzdugan mazilul, care s - a-ntîmplat să fie la mine. Ne-am pus la o vorbă la un păhar de vin şi ne-am adus aminte de toate celea. Veni vorba despre Marioara doamna şi despre prunc şi zise el că tot n-a fost mesia jidovăsc. {EminescuOpVII 304} [LA CURTEA CUCONULUI VASILE CREANGĂ] 2255 Pe cînd ţara de jos a Moldovei e semănată numai de coline cari, arate primă vara, par, cu brazdele lor răsturnate în soare, nişte muşunoaie mari şi negre, în ţara de sus colinele devin dealuri şi văile? rîpe. Cei dendîi înalţă coaste albe şi neroditore de lut, pin rîpele adînci cresc ierburi mari şi nepăscute, pietre grunţuroase dar fără consistenţă se văd clădite ca păreţi în huma cenuşie şi umedă şi prin adîncituri de bălţi şi pîraie leneşe se aşează pe grunzurii pămîntului o salitră albă şi strălucitoare ca bruma. Spata dealurilor e adesea întinsă, şeasă ca palma şi de o productivitate mare şi regulată, de aceea adevăratul grînar al Moldovei rămîne ţara de sus. În văi şi deasupra rîpelor neroditoare stau risipite satele, pe planul dealurilor, arătura. O deosebire de la această regulă face însă valea Siretului şi a Sucevei care, prin perspectiva sa frumoasă, prin mîndra depărtare a dumbravelor sale şi prin acea întinsoare molatecă şi strălucită sub o boltă ce pare menită a fi etern albastră, pare un rai pămîntesc. Pe valea Siretului, întinsă sub arcurile de safir ale cerului, ale căror fluvii de aer tremurau de căldura soarelui de vară, stau risipite, cu întunecata lor umbră, păduri şi dumbrave, dosind pintre ele sate întinse, încungiurate cu şanţ, a căror căsuţe mici şi acoperite cu paie şi stuf dogorit par ca nişte stupi scunzi, şi din fumul ce le împle atmosfera biserica-şi ridică turnul ei boltit şi rătund, acoperit cu tinichea albă care străluceşte frumos în soare, ca o argintoasă gîndire, din mijlocul satelor cufundate în tăcere şi a verzii şi-ntunecatei lumi a pădurilor. Siretiul, în văratica sa lene, e oprit adesea în drumul său de iazuri mari, încungiurate cu papură ce-şi înalţă ciucalăii copţi în soare, cu stuf, cu măturile mohorîte ca blana de urs şi răgoz verde. Pe malurile iazurilor jur împrejur mătreaţa de un verde tînăr străluceşte mătasa, iar în mijloc ochiul verde cel clar al apei pare negru, reflectînd în el umbra lumii ce-l înconjură. Pe cîte - un plan mai ridicat se văd curţi văruite cu îngrijire, cu arătarea plăcută şi liniştită. Fereştile dreptunghe strălucesc în soare, în cerdacul nalt duc scări curate, în faţa curţii se-ntinde o ogradă mare în semicerc, încunjurată cu zaplaz şindilit, umbrit de plopi, salcîmi sau nuci. În dreapta curţii, care se numeşte "sus", sunt în genere grajduri şi hambare, în stînga - acarete pentru bucătărie si servitori, numită "jos", iar din dosul curţii se întinde-n pătrat, cu şanţ, pomătul, florăriile, via şi prisaca. Aceasta este arătarea stereotipă a satelor si curţilor, fără privire la modificaţiunile întîmplătoare cari individualizează pe fiecare din ele. Caracterul vieţei de sat este liniştea şi tăcerea. Ziua, oamenii fiind la lucru, numai copiii se joacă cu colbul drumului, babele de tot bătrîne şed torcînd la umbră pe prispă {EminescuOpVII 305} şi moşnegii adunaţi la crîşmă îşi petrec restul vieţei lor bînd şi povestind. Abia sara, cînd satul devine centrul vieţei pămîntului ce-l înconjură, se începe acea duioasă armonie cîmpenească, idilică şi împăciuitoare. Stelele izvorăsc umede şi aurite pe jumalţul cel adînc şi albastru al cerului, buciumul s-aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor împle satul, carile vin cu boii osteniţi, scîrţiind, din lanuri, oamenii vin cu coasele de-a umăr, vorbind tare în tăcerea sarei, talangele turmelor, apa fîntînelor, cumpenele sună, scrînciobul scîrţîie-n vînt, cînii încep a lătra şi prin armonia amestecată s-aude plin şi languros sunetul clopotului, care împle inima cu pace. Într-un asemenea sat stătea pe deal curtea bătrînului Oleanu. Ea avea forma descrisă mai sus. Înfundată în cercul curţii, încunjurată de pomăt, albă şi invitatoare, ea avea un cerdac încăpător, în care sta bătrînul sara, cu ciubucul în gură şi cu fesul pe ceafă, uitîndu-se melancolic la priveliştea ce se întindea sub ochii lui. În aceasta curte se născuse Iorgu. Să ne familiarizăm cu casa întreagă în simpla ei frumuseţe şi cu copilăria eroului nostru. Cuconul Vasile Creangă era bogat şi om bun de suflet. Oamenii din satul lui şi din cele-nvecinate povesteau că el are-n pivniţă poloboace de irmilici şi dimerlii de galbeni, dar - lucru ce se-ntîmplă rar - nime nu-i bănuia aceasta. Se-nţelege că poloboacele şi dimerliile erau creaţiuni ale fantaziei, însă într-o scatulcă veche de fier ce era şrubuită de podelele unui ietac mic se adunase, din moşi-strămoşi, fără avariţie, dar cu economic, mulţi ochi de vulpe şi mulţi bani albi, încît rafturile ei n-ar fi fost pentru nimenea indiferente. Creangă era un bătrîn bun şi prietinos, vesel şi glumeţ la petreceri, îngăduitor cu supuşii lui şi, unde trebuia, îşi punea şi el mîna ca să mai uşureze greul. El nu-nvăţase multe-n viaţa lui, pe vremea aceea nici nu se cerea multe, dar avea o-nţelepciune şi o isteţie firească care preţuiau mai mult decît pretenţiosul semidoctism de azi. Altfel vecinic la moşie, viaţa-l costa puţin, deşi trăia ca un Vodă, căci, dacă cunoaşte cineva mai de-aproape viaţa din curţile boierilor mari, acela va trebui să conceadă că ei ştiau a cristaliza împrejurul lor un fel de curte, compusă din boierănaşi sărăciţi cari, slujind, îşi recîştigau pe-ncetul o avere din care să poată trăi fără grijă, din rude scăpătate, însă pline de deşertăciune, cari trăiau pe sama vărului avut, din refugiaţi străini - poloni, unguri sau nemţi - cari, mai la velinţă mai la gospodărie, mai în cancelaria domeniilor, formau o clasă de amploiaţi, din călugări, feciori de boieri, cari înconjurau mănăstirea spre a trăi bine pe moşiile şi la curţile cunoscuţilor lor, afară de aceea, un popor de servitori, ţigani şi străini, cari "jos" trăiau sfădindu-se şi clevetindu-se la boieri unul pe altul. Capelmaistru curţii era în genere vo cioară bătrînă şi isteaţă care ştia cîntece bătrîneşti, doine, hore, cîntece de lume, ba nici poetul nu lipsea, reprezentat adesea prin persoana vrunui scriitoraş or dascăl de copii isteţi care făcea acrostihuri pentru doamna şi, la zile mari, fintosmosuri nimerite pentru lăutar. Astfel era şi arătarea curţii lui Creangă, la a cărei componenţi caracteristici vom reveni mai tîrziu. Femeia cuconului Vasile era cu mult mai tînără decît el şi încă destul de frumoasă. Ea era o damă naltă şi foarte albă la faţă, avea ochi mari şi albaştri, faţa lungăreaţă şi plină, nasul foarte corect, iară gura ei roşă purta totdeuna acel surîs voluptuos şi satisfăcut care-l au femeile frumoase şi fără de dorinţe. Fruntea ei, boltită sub un păr castaniu împletit cu multă măiestrie şi unit dinapoia capul [ui ] cu un pieptene de aur, mînele dulci şi pline, cu degete lungăreţe, ea se primbla totdeuna gătită, cînd prin grădină, cînd pin odăi, fără a vorbi nici un cuvînt. Îmbla cu acea superbă maiestate în salele nalte ale casei sale, ca acele regine din epopeele nordice cari cu voinţa lor ţin mărirea casei şi a neamului. Ea era de o blîndeţe rară, însă niciodată întratîta încît să nu ramîie mîndră şi niciodată atît de mîndră încît în faţa ei să nu rămîie urmele unei neşterse şi adînci blîndeţe. Cînd şedea nu avea ţinuta plecată proprie femeilor nalte - {EminescuOpVII 306} splendidul ei bust de marmură rămînea drept şi mîndru - ai fi gîndit că se simte pe tron. Bătrînul o iubea nu pentru că ar fi esistat doar vo afinitate sufletească între ei, din contra, ea avea un fel de spirit de o înălţime religioasă, el cugeta mireneşte, ea avea mult simţ pentru muzică şi poezie, el le privea numai ca distracţiuni de care un om nu poate scăpa, în fine, peste toată viaţa ei era răspîndit un fel de farmec poetic - el era proză, deşi proză bunomă - el [o] iubea pentru că era frumoasă, de o nobilă cuviinţă care-i impunea şi pentru că-i dăruise un copil pe care-l iubea precum numai un om [i]şi poate iubi copilul său. Iorgu era încă în epoca pantalonilor cu basma, un copil frumos şi plăcut. Cu ochii albaştri ai mîni-sa şi cu părul cel negru al tătîni-său, cu faţa albă şi gingaşă de-ai fi tăiat-o c-un fir de păr şi curios ca un motan, el îşi crease multe plăceri domestici, cari altfel nu supărau pe nimenea. Duşmănia lui cu gînsacii şi cu gîştele cu pui, amicia intimă cu Şoltuz, cînele de la stînă, pe care îmbla şi călare, puii de gîscă mici pe care-i închidea în cuşcă ca să vadă de-or cînta cum canarii, în fine stima ce-o avea pentru moş Miron prisacarul, care-i spunea poveşti şi-l ţinea pe genunchi, sunt amănunţimi neinteresante. Adesea s-ascundea în cîte - un saltar de scrin, ca să nu ştie nimeni unde-i, or în vo ladă veche cu lumînări de său, din care ieşa uns ca dracul. El observase ca nu pe el, ci pe dadacă o batjocuresc totdeuna şi de aceea nu trecea zi fără comedii. Dadaca lui era roaba Maria - ţiganca, dar era clar cumcă ea nu putea fi fiica tătînă-său. Ea era de-un boi mijlociu, dar părea naltă în trup pentru că era subţire. Cu păr negru şi totdeuna pieptănat cu îngrijire şi acoperit c-un bariz verde, ochii ei mari şi sprîncenaţi aveau o nespusă dulceaţă. Buzele mici şi subţirele se-ncreţeau de un fel de mîndrie, rochia de lînă verde cu piepţii strînşi îi da un fel de mlădioasă graţie, pestelca era albă ca omătul, iar mînecele totdeuna suflecite trădau nişte braţe de alabastru. Pe piept cădeau şiruri de hurmuz sur ca mărgăritarul. Astfel îmbla. Bietul Porfirie Rufă afirma adevărul. Este caracteristic pentru gineri că mai toţi samănă cu ai regelui Lear. Şi Dumnezeu îl ştie că el nu era omul care să ceară lucruri mari de la gineri - său. Un loc la masă şi unul la sobă şi acel cuviincios respect. El îşi ridicase fesul asudat de pe fruntea asudată şi netedă pe cari erau urcate de dinapoia capului viţe de păr alb ca argintul, şi-şi scoase din sînii * antiriului basmaua mare, neagră cu flori verzi, şi tabacherea [de] tinichea zugrăvită c-o turcoaică cu ciubucu-n gură. - Ş-apoi am mai auzit că nu mai trăieşti sub un acoperămînt cu dînşii. - Nu, zise Rufă, luînd din chiseaua cu dulceţi pe care-[ o] adusese pe o tabla frumoasă Maria, ştii casa cea veche din vie, vere, unde în urma nu mai şedea nime nea decît prisacarul şi vierul, acolo m-am mutat şi eu. Rele zile am mai ajuns, că nu-şi cinstesc nici copiii părinţii... - Rele - rele. - Apoi, Mario, să trăieşti, fata mea, ş-apoi, zi tot frumoasă rămîi de cînd te ştiu, pui de pasere ce eşti, se-ndreptă Rufa cătră ţigancă, vine vara, vina iarna, vine primăvara ş-apoi iar vara, şi Maria tot aceea - ian * spune-mi tu, prin ce farmece rămîi tot aşa cum ai fost cu douăzeci de ani? Iaca, eu îs moşneag acum... - D-apoi că nici nu-s aşa mare de ani cum socoţi, zise Maria rîzînd, ş-apoi nici n-ai de ce te mira atîta, boierule, eu îs înţeleaptă, adăogi cu cochetărie. Cum ţinea tablaua întinsă, se vedeau gropiţele cele mai tinere în coatele mînilor. {EminescuOpVII 307} - Ş-apoi ia zi-mi, cam ce vînt te aduce pe la mine, Porfirie. Mă bucură că nu-s cel din urmă pe la care te abaţi, zise Vasile privind c-un fel de compătimire la arătarea saracă a bietului văr. Antiriul era cam ros la piept, ca [la] un cobzar, şi nici coatele nu erau tocmai trainice. - Oi încărca... ce mi-i da, răspunse acesta umil şi cam cu ruşine, pîn-l-atîta am ajuns, vere. - Nu aşa, nu aşa, vere, ci-i lua tu ce-i vrea şi ce ţi-o trebui. Dar rămîi vo cîteva zile la mine ca musafir. Ş-aşa, cam tot singur la ţară, mi se şi mai urăşte, om vorbi de cele trecute, de pe cînd eram holtei, de pe cînd îmblam să stricăm casele oamenilor, adaose el rîzînd, şi uită şi tu ce-i pe capul tău... ştii, vorba ceea... capu să trăiască, belelele curg. - Drept ai... bine zici, zise Rufă ştergîndu-şi cu vîrful mînicii o lacrimă involuntară... capu să trăiască, că belelele curg din mila Domnului... De la D-zeu vin toate, şi bune şi rele, să le primim aşa cum vin dacă nu le putem schimba. Frumoasa damă de casă se ivi şi Porfirie-i sărută mîna. Stătură de vorbă pînă la prînz, cînd Maria-i chemă în sofragerie. Sofrageria era plină de persoane cari aşteptau să se aşeze după boieri. În frunte Vasile-i meni * locul lui Rufă şi, pe rînd, şezură toţi, încît nu rămăsese loc pentru copii. Ei au fost avizaţi a şedea la o măsuţă scundă lîngă sobă, adică Iorgu, Maria şi Ion al Mariei, care era privit ca copil de casă. - A trebuit să mai vie şi Rufă, şopti Ioan încreţindu-şi sprîncenele, ca să n-avem [loc], să şedem la masa mîţelor. - Eşti nesuferit, Ioane, zise Anica, acuşi te spun mamei. - Spune, se răsti el. - Taci, zise Iorgu, aţintind ochii lui albaştri cu fermitate asupra copilului pretenţios. El cîrşni din dinţi. Boierul din casă obicinuia se vede a şedea cu toate rudele şi cu toţi servii de-o ordine superioară la una ş-aceeaşi masă. E drept că cei mai mulţi din aceştia erau de neam, deşi sărăciţi, şi s-ar fi simţit atinşi dacă lucrurile mergeau altfel. Aproape de Rufă, în dreapta şi-n stînga lui, şedea Vasile cu frumoasa sa nevastă, iară de amîndouă lăturile mesei cei lungi şedeau deosebiţi oameni, fiecare caracteristic în felul său. Vechilul moşiilor, un om cu faţa arămie şi cu barba castanie, îşi aţintea cu lăcomie ochii verzi la felurile de bucate ce le aducea sufragiul şi-şi ştergea degetele de surtuc or de vestă, nicicînd de şervetul curat ce sta-naintea lui. Un văr al boierului, cu părul roşu amestecat cu viţe albe, cu fruntea mică şi cu ochii ca zărul, îşi răsucea mustăţile de praporcic rusesc sub nasul lui roşu şi privea cu plăcere la garăfile de vin de dinainte-i. Stalmaistru vorbea cu sine însuşi, ungureşte se-nţelege, iar doctorul de casă, un neamţ cu faţa rasă şi plină de creţi, cu o plaşcă mare şi ochelari verzi, tuşea din cînd în cînd netezindu-şi barba pe care n-o avea. Farfuriile sunau schimbîndu-se, vinul roşu şi alb sclipea turnat [în] păhare şi încet, încet se stabili acea veselie firească care însoţeşte orce prînz îmbelşugat. La coada mesei şedea bietul scriitoraş. Surtucul lui cel negru (el îmbla îmbracat nemţeşte) era periat cu multă îngrijire, părul de pe tîmple era pieptenat c-un fel de cocheterie peste urechile cam lungi, mînele lui mici şi slabe atingeau c-un fel de frică mîncarea şi farfuriile, şi vinul îl sugea cu vîrful buzelor, ca femeile. Faţa lui era palidă ca o mască de ceară albă. Ochii negri şi desigur slabi aveau o dulceaţă potolită, ţi s-ar [fi] părut că are pînză neagră peste lumina lor. Lîngă el şedea un frate a stăpînu - său, cel mai mare. Fruntea lui era naltă şi boltită cu măiestrie şi pletele galbene de albe încadrau o faţă blîndă, rasă cu îngrijire. El îşi răsucea din cînd în cînd musteţile şi nu vorbea mai nimica, deşi ştia atît {EminescuOpVII 308} de multe. Acest om avea o istorie ciudată. Cu-o adîncă plecare religioasă, el se hotărîse a merge-n monăstire, dar în urmă şi-a schimbat planul. El a vîndut partea lui de moşii fraţilor săi, cu bani[i] scoşi a înzestrat fete sărace şi-n urmă a apucat-o pe jos cătră sîntul mormînt şi cătră Muntele Atos. Văzuse multă lume, auzise multe, era foarte citit, deşi, se-nţelege, în materie bisericească. Nu era sfînt a cărui biografie să nu o ştie. Simpatiza mult cu ruşii, şi avea şi un manuscript scris de dînsul însuşi, legat în piele, asupra lui Petru cel Mare. La masă el pretindea totdeuna locul cel din urmă, mînca numai de post şi bea numai apă. Şedea într-o camară fără încuietoare şi toate mobilele lui era lucrate din topor de mîna lui proprie. Cîteva scînduri pe două scăuieşe erau patul lui, acoperit c-un mindir de paie, o masă plină cu cărţi bisericeşti şi mirene de pe vremea lui, un scaun de lemn fără spate, nişte icoane vechi lucrate de mîni călugăreşti pe păreţii albi ca omătul - atîta era totul. Fereasta lui era-n soare, ceea ce da întregului simplu o arătare plăcută. El nu se supăra de nimic în lume, nimeni n-auzise vorbă slabă din gura lui. Altfel toată ziua-şi făcea de lucru. Lega cărţi, lucra roţi foarte solide, zugrăvea icoane pe scînduri mici geluite, pe care le dăruia oamenilor din sat. Tot ce-i trebuia lui însuşi îşi făcea singur. El era cusătoreasa, spălătoreasa, croitorul şi ciubotarul sau propriu. Nu mai pomenim cumcă era şi bucătarul său propriu, căci mînca foarte rar la masa fraţîni-său. Darul ce-l bucura mai mult în lume şi care-l primea de la orcine cu plăcere şi recunoştinţă erau oalele nouă nesmălţuite. Cum căpăta [una] nouă, spărgea pe celelalte, chiar de ar fi fiert numai o dată în ele. Toate apucăturile lui erau de pusnic, şi dacă nu pu [s]tnicea era pentru că-i erau într-adevăr dragi oamenii; el n-ar fi putut trăi departe de ei, deşi nu-mpărtăşea aşa - numitele plăceri şi trebuinţe ale lor. Sigur era cumcă acest om era pe deplin fericit. Cine-l vedea mîncînd adesa numai azimă albă, coaptă pe vatra sobei lui, şi bînd apă curată de izvor, putînd dispune de atîtea şi nedispunînd de nimic, poate că se mira, dar nimărui nu i-ar fi trecut pin minte că acest om ar putea fi nefericit. Atît de firesc era traiul lui, cu toată originalitatea. Cînd vorbea, gura lui era aceea a înţelepciunii. Pildele lui biblice şi dulceaţa limbei sale erau o mîngîiere pentru orşicine, şi încă cu atît mai mare dacă cineva-l cunoştea. Cine se mai putea îndoi asupra preţului adevărat a lucrurilor lumeşti dorite sau pierdute cînd vedea cum un om într-adevăr înţelept se lepădase atît de uşor de ele şi ca prin această lepădare el cîştigase ceea ce ei căutau prin ele: fericirea. Mai clar or mai neclar fiecare o simţea aceasta venind în contact cu el. Poate că bietul Rufă, orcît de blînd era din firea lui, ar fi-nceput judecată cu ginere - său dacă nu-l sfătuia Iosif la contrar. El îi dovedi clar ca lumina zilei că printr-un proces şi-ar amărî şi mai mult puţinele zile care le mai avea de trăit. - Vei muri cu sufletu-ntunecat de amărăciune şi duşman sîngelui tău propriu, zise el blînd, şi Rufă n-a mai gîndit la judecată. El era Solomon al curţii frăţîni-său. De s-ar fi născut în sărăcie, oamenii l-ar fi numit nemernic s-ar fi întrebuinţat faţă cu el povestea cu vulpea şi strugurii - despreţuieste averea pentru că n-o poate cîştiga - dar astfel starea lui era reflectarea vie a tot ce se putea şopti toţi ştiau că un loc la divan chiar i-ar fi fost orcînd deschis, cu cunoaşterea pravilelor mirene şi bisericeşti care o avea şi după isteţia sa firească. Ca om de pe atunci, el tîlcuia şi vise, se-nţelege. Dar metoda sa era precalculată şi de aceea nouă. Tîlcuind oamenilor în vîrstă, spusele lui se compuneau totdeuna din doi dacă, unul afirma dorinţa, altul o nega, înainte de a tîlcui însă el se informa asupra dorinţelor celor neîmplinite a persoanei. Astfel tîlcuirile lui, se-nţelege de sine, erau întotdeuna adevărate - nu trebuie să uităm un moment că avea o privire clară, cu care precalcula uşor mersul lucrurilor lumeşti. În fond, el nu da nimic pe visuri, şi tîlcuirile le-ntrebuinţa numai ca un mijloc - ademenitor pentru ca supranatural - pentru mîngîierea şi liniştirea sufletelor omeneşti. Şi totuşi erau vise în cari {EminescuOpVII 309} el credea cu evlavie - visele copiilor. În naiva sa religiozitate el credea că, pe cînd visele oamenilor vrîstnici erau născute din dorinţele lor egoistice, visele copiilor care nu cunosc asemenea dorinţe, nu puteau fi decît insuflarea îngerului păzitor. În aceste el încifra un fel de înţelepciune care-n faptă nu era în ele şi care era adaosul minţii lui. De aceea ades ţinea pe Anica pe genunchii lui - el o numea "frumuseţa neamului meu" - şi o ruga să-i spuie ce a visat. Visele Anei erau însă într-adevăr atît de frumoase, ca nişte poveşti, şi era uşor de a pune în ele un înţeles mai adînc. Visele acestei copile erau fireşti în frumuseţa lor. Mamă-sa murise puţin după naştere-i, şi tată-său, un om tăcut şi melancolic, care şedea toată ziua închis în casă, nu-i da ocaziune de veselie or distracţiune. Ea deveni meditativă, şi un copil nu cugetă, ci visează. Somnul ei nu era decît o continuare a cugetărilor de peste zi. În urmă îi muri şi tată-sau, şi ea nu plînse după el. Ei îi părea firesc cum că moartea pentr-un om atît de trist şi singur ca el trebuia să fie o fericire - şi ea ghicise adevărul. - Lui i-i mult mai bine decît mie, el acolo va găsi pe mama, va avea cu cine vorbi - numai eu n-am pe nimene-n lume. În faţa lui şedea cuconul Drăgan Ciufă, antiteza întrupată a înţeleptului Iosif. C-o moşioară mică pînă la dispariţiune şi c-o închipuire de sine ş-o deşertăciune pînă la dispariţiune de mare. Capul lui era un calup chelbos, nasul mare, faţa sluţită de vărsat şi nişte musteţi zborşite, groase şi roşii complectau arătarea acestui om urîcios. Afară de - acestea, omul acesta mai era şi nebun. Pustia ştie cine-i pusese-n cap cumcă va deveni nu vodă, ci-mpărat - şi adică împăratul lumii, pe cînd nu va fi decît o turmă ş-un păstor. Şi el nu glumea de fel, vorbea c-un fel de convingere adesea urîcioasă despre planurile lui. Oameni de aceştia pe vremea aceea nu erau tocmai rari. Domnia o visa pîn şi cel din urmă mazil după căderea fanarioţilor, mai ales cugetînd la uşurinţa - se-nţelege că anecdotică - a unei asemenea eventualităţi. Îmbla vorba adică cumcă turcii alesese pe Sandul Sturza - care între cei 7 trimeşi era cel mai nensemnat - de domn al Moldovei numai pentru că era un om chipos şi avea o barbă neagră şi frumoasă, fără păreche în împărăţia Sultanului. Se vorbea, zic. Ciufă nu era bogat, dar de neam (numirile noastre sunt pseudonime ), ceea ce era însă mai ciudat este că boierul Ciufă credea cumcă morcovul lui cel chel era de o arătoşie ş-o frumuseţe rară. De la domnia Moldovei pîn la împărăţia pămîntului ce-i era unui om ca Ciufă - o jucărie, un nimic. Seriozitatea cu care-şi desfăşura planurile ar fi fost comică dacă purtătorul ei n-ar fi fost atît de urîcios. El era avar şi se lăuda cu dărnicia lui, rău şi-şi mărea bunătatea, crud cu supuşii săi dar, ce-i drept, mîndru faţă cu toată lumea. O tabachere de la Moruz - vodă o purta totdeuna în sînul antiriului lui celui lung s-o arăta la toată lumea, lăudîndu-se cum Maria - sa Moruz - vodă ar fi fost împrietenit cu toţi ai lui. El uita şi poate nici ştia în ce ocaziune venise tabacherea în proprietatea [lui], de aceea pomenea zece ocaziuni. În aceeaşi vorbire spunea o dată că-i era trimisă prin Vodă de cătră Împăratul rusesc, altă dată că de amintirea unei primblări prin Iaşi, altă dată că cu ocaziunea unei înălţări în rang. Avea o memorie slabă şi era prost ca gardul. Creangă, care avea tact firesc, iubea să-l încurce în plăsmuirile lui, puindu-i cîte un obstacol atît de vederat în socotelele lui încît chiar el începea să rîdă de prostiile lui. {EminescuOpVII 310} [MOŞ IOSIF] 2286 Astfel cum şedea pe scaunul lui, plecat cu pieptul înainte, fiindcă scaunul n-avea spate şi sprijoane, cu mînile căzute cruciş peste genunchi, fruntea lui puternic lucrată căpăta prin acea poză aplecată un fel de arătare adîncită, părul prin poziţia asta era urcat în sus, parte cădea fără ordine peste tîmple unele viţe împleau fruntea cu argintul lor mătăsos, parte se mai ţinea urcat, dară înfoiat în vechea lui ordine. Ochii, adînciţi în boltiturele lor, păreau a fixa un punct sub încreţitele sprîncene, buzele gurei se îmflase creţe în meditaţiune, iară barba îndoită de aplecarea pieptului îşi răstea în sus capătul stufos şi argintiu, dînd întregei feţe o arătare nemulţămită şi rebelă. Lumînarea subţire şi încolăcită de ceară arămie care sta lipită de masa plină cu cărţi deschise întindea mucul negru şi crestat şi lumina roşie şi turbure în camără, abia ajungînd icoanele călugăreşti de pe păreţi, adîncind umbrele din faţa visătorului zahastru şi îngălbinind părul sau cel alb şi trăsurile cele bătrîne a feţei. Mîna mică şi păroasă întorcea, cu degetul muiat, paginile unse a unui manuscript grecesc de astrologie zugrăvit cu cercuri şi figuri geometrice roşii. Literele începătoare a fiecărui capitol erau ca de tipar şi roşii... Ce căta el în acea carte? Adesea nimerea între foi zăloage de mătase cadrilată or verde, acolo-şi oprea privirea mai multă vreme, apoi iar întorcea şi scria cifre pe o hîrtie, însă bisericeşte - adică cu slove; o tăcere adîncă era în cămară şi numai pana cea veche de gîscă scîrşnea pe hîrtia vînătă şi grunzu - roasă or suna izbită [de] călămările pline c-o cerneală cleioasă şi oţetită. În urmă el închise manuscriptul vechi, plin de note marginale scrise foarte mic şi legat în pergament; îl aruncă cu nemulţămire peste o claie de cărţi şi-şi netezi barba cu espresia unei profunde neîndestuliri cu sine însuşi. Moş Iosif avea un defect foarte mare. Cu o maistrie rară el ştia să se înşele pe sine însuşi. Toate deslegările pe care i le-nsufla mintea lui sănătoasă şi ageră el gîndea că provin numai din combinările astrologice, în cari el încifra ceea ce nu era în ele. Unde mintea lui proprie nu-i da o deslegare, acolo nici astrologia cea grecească n-o putea face nemijlocit. Ea aproba numai aposteriori ceea ce el pusese în calculele sale apriori. Adesea-i vinea greu de viaţă, nu pentru că trăise prea mult, ci pentru că ajunsese cu capătul pîn-într-o vreme a cărei înţelegere-i lipsea. Nu că doar ar fi preţuit pe oamenii moderni, ori ar fi crezut în superioritatea lor spirituală. Cu drept cuvînt presupunerea cumcă ei nu au decît lustrul esterior a unei culturi pe cari nici n-o {EminescuOpVII 311} înţeleg, nici nu ştiu s-o reprezinte - toţi aceşti oameni tineri erau atît de deşarţi, atît de lipsiţi de cunoştinţe, încît i-ar fi fost lesne să-i ruşineze prin întrebările sale, de natură mireană chiar. El era un polihistor considerabil, dar miile de cunoştinţe grămădite în capul [său] se cristalizează împrejurul unui singur sîmbure, mai presus de orce îndoială: biblia. El avea destule cunoştinţe astronomice spre a şti că stelele nu sînt scîntei semanate pe bolta cerului numai spre plăcerea oamenilor, dar locul din biblie pentru el avea un înţeles adînc. După el, fiecare atom era centrul lumii înt [r]- egi, adică a nemărginirei, şi fiecare sta în legătură cu toate lucrurile lumii. Fiecare, după ideea lui, este numărat de ochiul Domnului şi neapărat în esistenţa sa să [piară] unul din lume şi toată lumea se turbură şi cade. De aici consecuenţa că tot omul poate fi înfluinţat de o steauă, adică că o lume întreagă, cu popoarele ei, cu viaţa ei poate influinţa asupra unui individ omenesc, precum, iarăşi, cine ştie dacă pămîntul nu [poate] influinţa asupra unei persoane însemnate a unui glob departat. Aceasta era legătura dintre cunoştinţele lui pozitive şi-ntre astrologia lui. El nu găsea nici o contrazicere în biblie, unde toată lumea se zice a fi creată pentru bunul plac al oamenilor. Dacă lume-i [ne]mărginită, fiecare punct îi tot aşa de bine centrul ei ca şi cele ce-l înconjură, aşadar lumea-i făcută pentru plăcerea fiecărui din centrele sale în aceeaşi măsură, fiecare zice că numai pentru el, şi drept, căci el e tot în lume, dacă ar muri cu desăvîrşire, lumea ar fi moartă pentru vecie. Cu deosebire naturile bogate trebuiau, după părerea lui, [să fie] în legătură cu o stea. Căci de ce [nu] sînt toţi oamenii înţelepţi şi mari, gîndea el, căci altfel sînt toţi tot asemenea? Prin aceea se deosebesc pentru că unii au în ei o rază cerească care-i face să fie pătrunşi de puterea suprafirei a unei stele iară ceilalţi, născuţi din lut şi nefiind în legătură decît cu coaja pămîntului, sînt robi cu duhul şi fericiţi numai atunci dacă oamenii insuflaţi prin mişcarea stelelor de Dumnezeu însuşi se pun în fruntea lor şi le prescriu destinele. Să nu se creadă cumva cumcă, în urma esplicărilor vechilor teologi, el era geocentrist. Este drept cumcă pămîntul a fost creat înaintea soarelui, zicea el. Tocmai aşa cum un ceasornic [ar] face şi pune pe rînd toate rotiţele şi pana ceasornicului, aşa D-zeu mai întîi pamîntul l-a făcut ca o roată nensemnată şi după aceea abia a făcut roata cea mare şi, mijlocul sistemei, soarele. Istoria veche era pentru el o pregătire la creştinism, evul mediu era plantarea lui, iară vremile viitoare vor face din pămînt grădina Domnului. Astfel biblia era sîmburul întregei manieri de a privi lumea şi a cugetărilor lui. Ştiinţa pozitivă o ştia s-o împreune cu învăţăturile bibliei foarte uşor şi cu multă isteţie - nu aşa însă ideile speculative ale celor noi. Acestea erau pentru el erezii păgîneşti. El zicea că învăţăturile a nici unei ştiinţe pozitive nu dau omului dreptul şi pretextul de a se îndoi de biblie. El nu afla nici o ruptură între aflările * celor noi, de care auzea şi el, şi-ntre cartea cărţilor, dar o găsea între biblie şi-ntre ceea ce mulţi din oameni se sileau, după el, a găsi în aceste esperienţe. Aceste fundamente a caracterului său sufletesc erau acuma, la bătrîneţe, rădăcina unei nemulţămiri pe care el nu ştia să ş-o esplice. Orcînd venea în contact cu vun om tînăr de care se lipise ideile Apusului, el se simţea lovit de o lume cu totul nouă în toate ale ei, o lume nu mai bună, nu mai frumoasă, dar cu totului alta. Şi ceea ce-l jena mai mult era că această lume contrazicea în curentul ei curentului aceluia pe care el şi-l pusese ca ţinta istoriei omeneşti. El citise încă-n tinereţe scrieri de-ale enciclopediştilor, dar ei-i insuflase apatie. Dovezile lor îi păreau silite, căci se {EminescuOpVII 312} --ndreptau toate contra unei axiome pe care el nu permitea nimănui s-o nege: atotputernicia lui Dumnezeu. El îşi închipuia că un om trebuie să fie bolnav sau foarte nenorocit pentru ca să compuie cărţi contra bibliei. De aceea mirarea lui era mare cînd vedea că pe zi ce merge tocmai aceste idei se lăţesc pe care el le credea ca un pas înapoi al lumei, iar nu unul înainte. De aceea el se-ndoia dacă lumea aceea înaintată la care semenii lui îşi trimiteau copiii era într-adevăr înaintată. Aceste îndoieli apoi îl făceau să consulte astrologia dar, fiindcă el singur nu ştia ce să-şi răspundă, de aceea astrologia răspundea lucruri a căror înţeles obscur el nu-l pricepea. Dacă răspunsul ar fi fost latent în el, dacă el l-ar fi presupus înainte de a întreba cartea lui, atunci desigur că ar fi ştiut să puie sensul tocmai cel voit fără să ştie în spusele obscure a Sibilei lui, astfel însă, adesea în deplină nesiguranţă în privinţa celor ce întreba, el se simţea neliniştit şi se-ndoia adesea de mintea sa proprie. {EminescuOpVII 313} VISUL UNEI NOPŢI DE IARNĂ 2255 Ai venit să petreci, prostule? Aşa se petrece? Trebuie să sai, să joci, să şicanezi măştile, să zici: Ce faci, frumoasă mască? Şi să-ţi răspunză: Merci, mosieu! Dar d-ta? Să le dai braţul, să le faci confesii şi să le primeşti, să... să... o, Maria!... E... nu-mi mai iese din minte... Şi cu toate astea e o nebunie... E bine, cînd auzi muzică, să-ţi închizi ochii şi să-ţi închipuieşti ce vrei... Sună, mereu sună sunetele, cînd picură, cînd cad în valuri spumegînde parecă, şi din valurile acelea răsar capete încununate... blonde, oacheşe... Marie!... E! iar?... Şi tocmai de - asta am venit aci, s-o gonesc din minte... s-o uit... S-o uit, da!... Prea e frumoasă... Ochii atît de copilăreşti, atît de strălucitori... atît de blînzi... pentru toţi. Ei şi? Nu e lumea plină de femei? Plină, da, cum e plină de măşti, cum e plină de morminte, cum e plină de dez [i]luzii. La danse macabre,... jocul morţilor... Privesc peste ei toţi, cum rîd, cum şuşuie mătasa, cum glumesc, cum şoptesc cu şoaptele lor calde şi îmbatătoare. Şi peste o sută de ani ce-o să fie toţi, toţi din sala aceasta? O, ochi frumoşi, o, sute de ochi strălcitori, o, sute de guri surîzătoare, o, sute de inimi tinere... ce-o să rămîie din voi?... Marie! E ceva penibil în maştele astea... danse macabre... Ah, cîte virtuţi n-a murit aci, cîte inimi! Şi fiecare din ele ar fi putut face un om fericit... unul. Aş! unul?... Tu eşti o frumoasă moartă, Marie, o moartă frumoasă... Tu n-ai inimă... Murit-au şi inima ta într-un bal mascat... de-ai rămas rece ca marmura? Iar? Aide... să uit... în poveştile lui Hoffman unul îndrăgeşte un chip de ceara ce sta într-o fereastă... Degeaba se-nchina la luceafărul dimineţii sale, degeaba la luceafărul serilor... Luceafărul era o păpuşă... coeur de marbre. Marie... Iar? Să m-arunc în vîrtejul măştilor... ... calea acelui castel... ajung la lac... începuse a însera... eu mă sui în luntre şi-ncep a trece încet, încet prin papura şi stuful lacului spre mijloc, luna răsărea din pădurile seculare şi dura * o cărare de văpaie * pe valurile ***. Era vară, o noapte de vară îmbătătoare, şi-n mijlocul apei adormii în luntre... Părea însă că pleoapele mele sunt deschise, că nu dormeam. Deodată văz ca din vîrful unui copac din zare pînă la luntrea mea se ţese o pînză subţire şi diamantină si că pe acest năvod * minunat* coboară, îmbrăcată-n alb, o fată tînără, foarte frumoasă şi foarte blondă... Cum păşea încet, îşi netezea părul despletit cu mîna dreaptă şi venea încet, parecă ar fi dormind... Veni lîngă mine şi-mi zise: - Să vii mîni la noi şi să-ntrebi de mine... şi să ştii că mă cheamă Maria... {EminescuOpVII 314} Era era cu mult mai mare decît mine, poate cu zece ani... Visul meu se-ntunecă încet şi dormii pîn a doua zi de dimineaţă... A doua zi m-apropiai de ţărm, de îngrăditura parcului, rupsei din el şi-mi făcui trecere, mă tîrîi pe pămînt în grădină şi ce văzui? O frumuseţe de grădină cu flori, cu cărări nisipite curate, cu mere mari domneşti şi... nimenea acolo... începui să sui dealul... cînd şi* văd că o uşă despre grădină se deschide şi văd o femeie... Atunci stau locului şi şed pe-o bancă... Ea venea încet... era ea, pe care-o văzusem astă-noapte, numai* mult mai frumoasă... Şi avea nişte ochi... şi avea o gură cu gropiţe la unghiurile ei şi avea nişte păr atît de blond ş-atît de moale şi nişte mîni atît de albe şi tot cu gropiţe şi nişte picioruşe mici... Ah! n-oi uita-o niciodată! Ea s-apropie de mine, se uită mirată: - A cui eşti tu, măi băiete?... - A mamei, zisei, nici nu ştiu cum îl chema pe tata... - Dacă eşti a mamei, vin la tata, zise ea, şi mă luă de mînă... Intrai în nişte odăi frumoase cu covoare pe jos, cu divanuri de jur împrejur... iar un boier bătrîn şedea pe divan şi bea ciubuc. - Uite, tată, ce-am găsit în grădină, zise ea. Bătrînul mă dezmierdă şi mă întrebă de ştiu să cînt. Ştiam să cînt, dar mi-era ruşine... În sfîrşit, ştiu că-mi dete portocale, că mă desculţai şi-ncepui s-alerg pe divan[uri ]* de jur împrejur... Boierul zise-n glumă: - Vezi, fată, ce voinic a venit să te peţească... Vrei să iei pe Maria? - Mă-nsor, zic, am s-o iau desigur... După asta m-am întors acasă, dar n-am spus nimănui nimic de aventura mea. Şi-n toate zilele mergeam acolo şi-n toate zilele mă --ntorceam de la fata cu grădina frumoasă şi nicicînd n-am spus nimănui unde fusesem... Dar veni iarna şi nu mă mai puteam duce... Am început a cobi de dor şi m-am îmbolnăvit. Stam închircit într-o blană pe cuptor şi doream să mor... cînd deodată aud zurgălăi de sanie. Mama intră în casa de tors; era îmbracată într-o rochie moare neagră şi pusese mănuşi pe mînile ei foarte mici. - Unde mergi, mamă? întreb eu. Mă laşi să mor singur... - Nu, dragu mamei, n-ai să mori, zise ea zîmbind. Mă duc în vecini la nuntă... - Cine se mărită? zic. - Maria, dar tu n-o cunoşti... - Maria se mărită... Mamă, dragă mamă, Maria-i a mea, mi-a făgăduit-o tată-său ş-am să mor de nu va fi a mea. Mama îşi scoase mănuşa şi-mi puse mîna la frunte... apoi se plecă şi se uită lung, lung la mine, cu acea privire care linişteşte pe copii. - De unde - o cunoşti tu? mă-ntrebă. O cunosc de mult, de mult, zisei zgribulindu-mă. Nu şade acolo unde bolta străluceşte din stejari, în grădina cea frumoasă?... Mama-şi făcu cruce. Dar ea era religioasă şi credea că am o viziune... - Mamă, unde - o să dorm eu cînd voi muri? o întrebai. - Unde, dragul mamei? Unde vom dormi toţi... în ţintirim. Ţintirimul şi biserica noastră erau alături cu grădina. Cum plecă mama, luai o pătură şi mă dusei în ţintirim... Era multă şi clară lumină de lună... ramurile salcîmilor erau negri, gratiile de la capela noastră, cu vîrfurile aurite, străluceau şi vîntul atingea*** de clopot... clopotul abia atins suna dulce, foarte dulce şi melodios... - Vîntu-mi trage clopotul, zisei. Mă-nfăşurai bine, deschisei portiţa de la gratii şi mă culcai pe piatra mare de deasupra. De departe vedeam din ungherul * pomului desfrunzit castelul cu ferestrele {EminescuOpVII 315} luminate... auzeam parecă muzică şi plîngeam, plîngeam încet *, pînă ce adormii... A doua zi mă trezii în pat acoperit cu perini şi mă durea capul... Mama-ntorcîndu-se acasă şi negăsindu-mă şi-a adus aminte de ce-mi spusese şi m-a căutat numaidecît în ţintirim, unde m-a şi găsit. Săptămîni întregi am zăcut în neştire, pînă ce m-a dat la şcoală... - Frumoasă istorie... dar n-are sfîrşit... - Ba are, doamnă, un sfîrşit insuportabil... - Ei bine? - Ei bine, au trecut zece ani de-atunci, a trecut douăzeci. Venisem în acest oraş mare... Cîte - a trecut de atunci peste capul meu!... Cînd, într-o noapte, tot de vară, trec pe-o stradă pustie... şi... aud deodată dintr-o fereastră glasul de porumb al Mariei... Dacă * am rămas uimit... mi-am răzimat faţa de zidul acelei case... gîndeam că-nnebunesc... Toată feeria nopţii de pe lac, toată durerea copilăriei se nfăţişară deodată înainte-mi... Eram beat... eram nebun... eram mărmurit * de acest glas. - Şi-ai făcut cunoştinţă cu ea... - Dac - am făcut?... Se-nţelege... Era alta, altcum, dar avea acelaşi glas îngînat de porumbiel, avea ochii de căprioară ai dragostei, era alta şi totuşi era ea. Ea, care-mi închipuisem că va fi murit, că nu mai poate esista alta în lume de felul acesta. - Şi nu ţi-a răspuns? - Ah! e o nerozie a-ţi închipui că o femeie atît de gingaşă n-o să-şi aibe deja amantul ei. Ş-apoi... Tinereţa şi sărăcia sunt doi duşmani nempacaţi... Manierele, arta de a vorbi şi încînta, toate aceste sunt străine * omului care-a trăit între oameni comuni şi care-a fost sărac. Ce folos că iubeşti... Ce folos că ţi-ai da sufletul pentru o sărutare, cînd nu te vrea... Şi de ce să te vrea? E nebună să se uite la un om care n-are nici avere, nici frumuseţe, nici spirit... Amor? Amor se găseşte pe toate uliţele... Şi sunt gelos, gelos de trecutul acestei femei, gelos de oamenii cu care vorbeşte, gelos de tot ce-o încunjură. {EminescuOpVII 316} CONTRAPAGINĂ 2255 *** se poate considera d. e. ca scoarţă a volumului (alias doaşcă ) scilicet pentru [cine] nu vrea s-o citească sau ca aşa - numit Avant - propos, esprimîndu-mă franţozeşte, ba chiar de capitulul prim al scrierei - dacă vom [băga] bine de samă. Şi să vedeţi de ce: Pentru cine nu citeşte decît titlul [unei] cărţi, partea cea mai interesantă a cărţei - adică care l-a interesat - [e] [în]suşi titlul, pentru cine nu citeşte decît prologul unei cărţi, partea cea mai interesantă e tocmai prologul, pentru că numai pe el [l-] a citit. Am vrut să rectific titlul de pe doaşcă. Cum? Această operă bună *** nu e tradusă din chinezeşte, după cum subsemnatul sau mai bine [ne]subsemnatul a avut onoarea d-a spune în şirul al doilea al acestei făcătoare de epocă scrieri, ci aceea a fost numai o stratagemă prin care umilitul de mine am vrut să fac ca să mi se citească cel puţin precuvîntarea acestei novele originale. Zicînd oare că nuvela e originală n-ar fi însemnat de - a-mi tăia apele din capul locului? Însă nu voi cu toate astea să vînd nimărui mîţa-n sac; dacă cineva doreşte să vadă desfăşurîndu-se înaintea ochilor săi un model, ceva complet, ceva neîntrecut, ca romanele d. e. ale lui Paul de Kock, pardon - ale Mdme Georges Sand, atuncea îl consiliem mai bine ca să rumpă cu cititul de la această punto - virgulă ce ni luăm libertatea d-a aşeza mai groşcioară chiar aici; căci ceea ce caută nu va găsi. Dacă însă şi această carte de calicie (arhaism: declarare de faliment ) de autor romînesc nu ar fi de ajuns ca să sperie pe cineva de la citirea acestor şire, atuncea vom începe anume pentru acest cinic nesperios şi anume: PRECUVÎNTARE Cocheta damă: Lumea - are un stabiliment de foto şi litografie în care fabrică pe fiecare zi mii şi mii de bilete a la miniute, cum s-ar zice, care au pe-o parte un nume oarecare dictat anume de Signora Lume - sub nume însă Monsignorul culegător de tipografie Destin are insolenţă a pune ce vrea Domnia - sa, ce-i plesneşte prin cap Domniei - sale, nu ce i se dictează. {EminescuOpVII 317} Aşa d. e. doamna Lume dictează: Ms. Destin scrie: D-nu PETRICĂ MOFT PETRICĂ Compte MOFT /E/ farsor en gros et en detail om politic COSTEA URLĂ CONSTANTIN URLATORIANO Cu minavetul poete et grand homme de lettres TACHE CARAGHIOZLÎC CONSTANTIN CARAGGIO Comedianţ Artist dramatique COLTUC BĂRZEA PRINCE COLTUQUE BARZE Vacari sau în cazul Ministre Secretaire d-etat cel din urmă aux Affaires etc. Bostan-başa STAN ÎNJURATURĂ DON ESTEVAN DE LAS JURADORES Om beţiv sau hengheri journaliste Astfel d. e. s - a-ntîmplat ca doamna Lume să dicteze M. E. feuilletoniste ennuyant şi d. Destin să scrie: M. E. Sufler de Teatru Încă una. Pe reversul acestor bilete ce circulează pe pămînt sunt scrise lucruri nediscifrabile, şi cu toate astea ele se descifră toate abia atuncea cînd biletul încetează d-a circula. Biletele nu circulează toate pînă la un anume termin; ele variază în terminele lor. Cu cît treminul e mai scurt, cu - atît reversul e mai gol şi abia după ce espiră terminul ştii bine-bine cîtă valoare internă avea biletul - pînă la espirare biletul are dreptul şi lumea cealaltă are datoria a mai sta la îndoială, a mai spera sau a mai despera. Este însă o individualitate care are pretenţiune că nu se înşală în aprecierea sa. Această individualitate se numeşte Gura lumei. Diferinţa caracteristică, specifică şi esenţială *, între Lume şi Gura lumei e frapantă: [lumină ]ea în genere e buna, gura lumei e rea [lu ]mea e dreaptă, gura lumei nedreaptă [lu ]mea e eternă aceeaşi, gura lumei pe fiece zi alta *** diferinţa dintre lume şi gura ei e aceea dintre conştiinţă şi [v]orbă între fond şi formă - între materia eternă şi corpul trecător. [Se-] ntîmplă însă că domnul Destin în loc de-a interpreta [dic ]teul d-nei Lumi în bine îl interpretă în rău, d. e.: Lumea Destin L. SCHUBERTL. SCHUBERT Compozitor de geniu muritor de foame în Viena L. BURGHARDTL. BURGHARDT poet de geniu muritor de foame în Berlin M-me... M-me... Poetă de geniu Cerşitoare în Paris TORQUATO TASSO TORQUATO TASSO Epic de geniu Idiot etc. etc. etc. şi aşa în infinit. Maşinele din tipografia d-nei Lumi sunt eterne; ele se numesc şi legi; combinaţiunile curioase a d-lui culegător Destin sunt asemenea curioase; ele se numesc: împregiurări. Gurei lumei jurnaliştii i-a dat încă o numire, mai frumoasă - aşa ceva gogoneţ şi simpatic totodată - i-au zis: Opiniune publică {EminescuOpVII 318} Opiniunea publică - Gura lumei - e imanentă şi emanentă de Public (nu mire ridicată pentru: Lume). Jurnaliştii sunt răutăcioşi - au făcut lumea de sexul d-nealor: Public sub stantivus generis masculini, pe cînd Lume e substantivus generis feminini id est foemina - şi după aceea i-a dat opiniune, adecă cugetare, pe cînd orcine ştie că Lumea, adică feminina, are numai gură, dar nu cap, cugetare, opiniune. Ceea ce dictează doamna Lume e sigur ca fondul şi ca absolutul, [ceea]ce scrie d. Destin e relativ, e forma acelui fond, acelei m[aterii *]. D. e., dacă d-na Lume dictează: A. Creaţă, dobitoc în piel [e de] om, şi Destinul scrie A. Creaţă, ministru al Instrucţiunei, [atunci] acest ministru nu e decît forma sau formalitatea fondului, [nu] e decît haina ce îmbracă corpul, nu e decît numirea Minis [tru ] ce îmbracă individul dobitoc, nu e decît tichia de mărgăritar ce îmbracă, ce ascunde chelboşia. Fiind aşadar că doamna Lume sau domnul Public e aceea [sau] acela care dă tactul atît la existenţa, cît şi la judecata asup [ra ] unui umilit individ, ca sub- sau nesubsemnatul, de-aceea îmi iau şi eu libertatea de-a-i adresa următoarea adresă pr[in] care cer cartă de legitimaţiune sau răvaş de drum, pe veche, pentru de-a cutre iera întinsul d-neaei sau domniei-lui Imperiu. Signora sau Signore, Nu pot şi nu voi a nega că influinţa ce esersaţi asupra mea e mare, ba încă nu vă iau meritul de-a declara în gura mare că o bună şi poate cea mai bună parte din sufletul meu e opera matale şi că, dacă eu sunt rău, cauza e că mata eşti rău sau rea, dacă sunt sceptic, cauza e că mata eşti sceptică sau sceptic etc. etc. Am băgat încă alt rău de samă la mata. Mata zici că în romîneşte mai tot ce-i scris e rău scris, adică ca şi nescris? şi ceea ce nu-i scris nu se poate cet[i]. Dar cauza eşti însăşi sau însuşi mata. Reversul: pentru cine nu citeşte nu se scrie. S-a scris şi mata n-ai citit, azi mata nu mai citeşti, dar golănimea nu mai [e] nebună să scrie pentru ca mata să nu citeşti. Marfa cu care am eu de gînd să trec prin imperiul matale e asemenea scrisă. Aş voi nu ca să treacă, ci ca să se treacă. Aş vrea ca să se cumpere, dar n-aş vrea ca să fie vîndută cuiva sau de vînzare [pentru] cineva - după uzul obi [ci]nuit a cam cerut de la unii şi [de] la alţii. În fine, nu cer o carte de trecere, ci mai mult petrecere, şi cît se poate mai îndelungată. Să vă spun oare, de v-o fi interesînd, cum petrec eu, cu[m] trăiesc eu? Zău, dacă ar fi fost acesta scopul scrisoarei mele mai bine n-o mai scriam, căci cutezarea mea, orcît de mare să fie, n-a ajuns încă pînă acolo, ca [să] cred că v-ar interesa într-un grad oarecare să ştiţi cum se află umilita [me]a personalitate. Eu vă scriu, v-o spun curat, ca să [a]m, de nu dreptul, dar cel puţin pretestul de-a pretinde un răspuns, şi acel răspuns, ce mata o numeşti critică, nu-l cer decît în acelaşi grad în interesul matale, [c]ît şi [în] interesul meu. De rest îmi veţi spune sau îmi veţi permite cel puţin a observa la mata ceea ce vi sau mi se va părea destul de important sau de neimportant ca să-mi comunicaţi şi mie; lucru ce vă va proba că nu prea sunt pretenţios. Sfîrşesc prin a nu vă săruta mîna, pentru că orcît de mic sunt eu şi orcît de mare eşti mata, totuşi celei mai mari părţi a matale îi pare bine să fie egală cu mine, adică egale între sine, pentru că şi eu fac parte din partea cea mare a matale, care parte voieşte suspomenitul lucru, după părerea unora din ai matale, necuviincios. {EminescuOpVII 319} Salut însă pe toţi acei copii buni cari, încercîndu-se de mine, vor saluta cu părere de bine această scrisoare a mea; însă, fiindcă sălutări aeriane şi necunoscute sunt imposibile şi fiindcă nu voi să dau sinet în loc de bani, de-aceea vă dau matale deplină putere esecutivă ca să-i salutaţi pe toţi în locul meu; lucru ce li va [fi] mai drag decît dacă esecuţiunea acestei voinţe ar fi fost salt în puterea mea. În fine, dacă veţi vedea că n-am fond şi voi să mă susţin numai cu creditul personal (ca mulţi alţii) sau cu furtul de prin alţii (asemenea ca mulţi) - dă [-mă] mata de gol pe mine, cum n-ai dat pe alţii şi dă[-mi] prin verdictul matale deplină carte de calicie. V-aş fi scris mai mult, dar... la ce să vă supăr mai mult cu carta de vizită a unui om, cînd grija [mă ]tale cea mare eşti mata însuşi... îmi permit numai [a] mă subsemna al domniei-voastre amic or inamic - toute-egale M. E. {EminescuOpVII 320} CÎND ERAM ÎNCĂ LA UNIVERSITATE 2278 Cînd eram încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam adesa ziua pe uliţi, stînd numai pe ici, pe colo la cîte - un anticvar şi răscolindu-i vechiturile; luam * din cărţile lui tot ce-mi părea mai bizar şi mai fantastic şi, venind apoi acasă, citeam şi transcriam într-un caiet numit fragmentarium toate pasagele cîte-mi plăceau. Locuiam într-un sat aproape de oraşul universitar, împrejurul locuinţei mele foarte liniştite, căci printr-un hazard locuiau în acea casă numai moşnegi bătrîni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam şi traduceam spre propria mea plăcere ceea ce am spus mai sus. Apoi, deodată, parecă mi * se * ***. Intram în labirintele acelor curioase * poveşti ce le citisem, un tablou urma * pe altul, o întîmplare pe alta. Atuncea stingeam lumînarea, ca să [nu] mă supere în sumbrele mele viziuni, şi * scriam iute prin întuneric în fragmentarium tablourile sau viziunile ce-mi treceau prin minte. Astăzi, răscolind prin hîrtii, găsesc acel fragmentarium. Citesc, citesc şi, ciudat... mă trezeam parecă-n aceiaşi casă în care locuisem, era noapte... afară vîjia vîntul prin copacii seculari ai parcului, gîndire cu gîndire se-nşiră şi văd că aceste fragmente ciudate şi rupte din toate părţile sunt o istorie frumoasă, deşi cam ciudată. Iată c-o scriu. {EminescuOpVII 321} [ISTORIE MINIATURALĂ ] 2255 Şi parecă, repetîndu-mi -se atît de des cumcă pe icoană este un sfînt, mi se 168r părea firesc lucru că acel sfînt gîndeşte, altfel la ce ar fi stat aşa serios în cadrul lui, cu fruntea pleşuvă, cu ochii rotunzi şi cu barba creaţă şi albă. El era demult amic cu dînsul... şi îndat *, cînd rămînea singur - singurel în casă, se pornea la vorbă cu moşneagul şi-i povestea tot, tot ce-i trecea pin cap şi bătrînul parecă zîmbea a rîde. Dar de zis nu zicea nimica. Altfel, cumcă icoana era vie, de asta nu se-ndoia de fel. Ştia că o icoană ştearsă şi veche nu se pune pe foc, ca să ardă, ci, dacă nu încape-n părete, i [se] dă drumul, cel mult, pe pîrîu la vale... căci sfîntul [ştie] ce să facă dacă i [se] dă drumul în lume. Găseşte pe drum vo biserică pustie şi intră[-n] ea şi se face preot... or intră-ntr-un copac şi, după multă vreme, ciobanii îl găsesc sub coajă şi fac în acel loc mănăstire închinată lui... şi icoana face minuni, lumea se miră. "De aceea s-a * fi ştergînd icoanele, gîndi el, pentru că vor să meargă-n lume să facă minuni". "Aşa-i, sfinte Nicolaie? " El nu răspundea. "Adică-i drept... ca * un copil sărac, mie nu-mi răspunde. Dar am să-l chinuiesc, poate că mi-a spune ceva". îi puse o muscă pe barbă, bătrînul parcă clipea din ochi... "îl supără, de nu răspunde". Dar ce-i trebuia lui să-i răspundă, numai să-l asculte. Şi icoana-l asculta ş-ar fi ascultat cît lumea cîte i-ai fi spus. Şi el îi şi spunea poveşti, planuri, ce-i trecea prin minte. Sînt ochi în lumea aceasta care au deosebită plecare pentru tot * ce [e] miniatură. 169r Dacă iarna ţi-ai închipui că copacii de gheaţă din pragul ferestrei sînt un codru verde şi-n ele petrec zîne din poveşti, el s-apropie cu faţa adîncită şi zice: uite, sub tufa aceea, un titirez s-a amorat foc într-o zînă, uite cum se ridică din călcîie şi se uită la ea. Şi dacă ţi se pare c-auzi cîntec de bucium şi fluier din acel codru verde, el va asculta cum îi ţiuie pin ureche şi-ţi va spune anume aria ce s-aude. Un asemenea om face cucoşi de hîrtie şi-i pune să joace comedie pe masă, e-nstare să-ţi spună dacă o muscă surîde, ce planuri diplomatice îmblă pin capul unui painjen, ce idei asupra lumei are un gînsac. Şi dacă-ţi spune vo anecdotă or vo istorie, ea se-ntîmplă totdeuna pe terenul naturei minime. Dacă o foaie de trandafir a căzut pe un gîndăcel smălţuit, a fost cu intenţie... regina a aruncat batista, în taină, uimitului ei servitor... dacă painjeni încunjură c-un voal diamantin capul unei flori pe cari cad apoi mărgăritărele de rouă, el zice: vezi ce frumoasă mireasă. Şi painjeni ţes de la o tufă de flori la cealaltă un pod de diamant la mirele ce şade departe - pe altă tufă - s-aducă nuntaşii, un cîrd întreg de musculiţe albastre ca oţelul... furnicile sînt servitori, căci aduc saci albi cu miere şi făină, ba ţin cîte o iarbă în gură, cu care să apere de razele soarelui capul miresei. Clopoţeii albaştri a florilor sună de liturghie, albinele cîntă ca lăutari, bondarul în veşmînt de catifea murmură pe nas ca un popă bătrîn, {EminescuOpVII 322} fluturii, don juanii grădinelor, vin în cîrduri la nuntă - ci ceea ce nimeni n-aude a auzit miniaturistul meu, o nuntă în taina firei. Dacă se uită la icoană, zice că a zîmbit peste noapte şi c-a rămas încă urma zîmbetului. Dar unde? Unde n-o poţi vedea, dar eu o văd. Va să zică icoanele trăiesc?... Se-nţelege. Oare pictorul nu şi-a pus în ea o bucată din suflet şi cînd icoana s-a uitat la el nu se uita el însuşi la el însuşi? De ce o vioară veche e mai bună decît una nouă? Pentru ca zeci de maistri şi-[ au] pus sufletul întreg în ea şi le - auzi apoi, o armonie de suflete. De ce lemnul să fie neprimitor de viaţă. Dar o arie? Crezi tu [că] o arie se naşte mai uşor [? ]. Gîndeşte întîi că artistul e un inel dintr-un şir întreg de oameni ce l-au preces, apoi că stă într-o societate. El răsună în arie durerea celor ce l-au preces, fără cari el n-ar fi fost, împreunată cu a celora ce sînt. De ce plîng oamenii auzindu-l? Pentru că simt că el e o resuniţiune * a lor. Cine nu-i cuprins în această resuniţiune * nu plînge... nu are sens pentru [el] acea arie. Cugetaţi [la] o copilă bogată. Părinţi şi protopărinţi a fost bogaţi, va să zică a adunat în mîna lor sudoarea, va să zică durerea altora. Din acest pămînt de osteneală, udat cu sudoare * şi lacrimi, iese [un] crin fragil şi alb - ea. O arie-n gura ei, ca mirosul dintr-o garofă. Nu este oare orce notă chintesenţa din pămîntul din care ea a crescut [? ] Dar putea să nu cînte... prea bine... şi floarea putea să nu miroase, asta însă nu şterge originea mirosului, care e împrejurările din care a crescut. Şi fiecare frumuseţe este cristalizarea suferinţelor universului, prin urmare şi fiecare gîndire gingaşă a ei, fiece vorbă, fiece cîntare. Iartă-mi o teorie panteistă. Cum se naşte un organism şi cu cît este el mai perfect. Elemente intră în luptă. Lupta lor e mişcare... le-mpacă... împăcarea este o formă oarecare... cristal, floare, om... Este o convenţie a lor. Cu cît mai multe elemente s-a împăcat din fierberea * lor într-un organism, cu atîta el este mai perfect. Dovadă toată natura organică. Este împăcare complectă... atunci vezi armonia, frumuseţa..., e imperfectă, atunci te pomeneşti c-un nas turtit, c-o mutră * şuie, cu ochii încrucişaţi... urîciunea şi boala e semnul unei împăcări neperfecte, în care de es. un element are egemonia, se naşte un natural nearmonic, contradictoriu... De ce frumuseţa este fragilă, zici tu? Pentru că împăcarea a o mulţime de elemente cere armonie şi pace, pentru că dacă împrejurări de dinafară turbură această armonie elementele nu mai pot să refacă cele ce au făcut o dată, va să zică frumuseţa, dar dinăuntru ele nimicesc această convenţie a lor turburată. De aceea rolul în genere nemulţămit al frumuseţei, ea intră armonică într-o lume turburată, în care elementele şi organismul sînt în vecinică luptă. Ea este cristalizarea durerilor din mijlocul cărora a răsărit, o armonie de ordine superioară, dar nu-ncetează de-a conţine în ea elementele din care s-a născut... îmi vine adesea să scriu viaţa unui fir de colb, a unui miros de floare sau originile unei cîntări, dar mă tem că n-aş sfîrşi cît lumea. Şi totuşi cred că, de la-nceput pîn-la sfîrşit şi pin toate episoadele, ar fi foarte interesantă... Uite la Irimie: un pepelea a fost tată-său, un pepelea străbu [nu]- său, e acelaşi Pepelea care nainte c-o mie de ani făcea glose asupra unei strachine cu linte; uite la Veniamin: un năuc în vecii vecilor, şi cu acelaşi năuc ne-om întîlni peste o mie de ani poate-n locul unde a stat odată această cafenea... va fi un lac aici şi noi vom [fi] stalactiţi... O lacrimă! ce cristal graţios! Să storci pămîntul - ah, ce! - să storci tot sistemul solar, nu capeţi o lacrimă... trebuie să treacă asemene * prin mii de faze elementele din cari se compune acel, lichid scump... Ah, cine îmi spune istoria unei lacrime? Bravo! Istoria unei lacrime - spune-ne-o tu! Toată viaţa îi trecea în tablouri naintea ochilor săi... şi o lacrimă îi curse din ochiul drept, una... ea era un cristal frumos, a căzut pe o scrisoare, scrisoarea fu închisă şi sufletul... aroma lacrimei fu conservată. De atunci acel om n-a mai {EminescuOpVII 323} plîns. Nu ştie de ce. Destul c-a închis cartea cu lacrima * şi s-a făcut ceea ce vedeţi... căci acel om - sînt eu. Trăia odată un om cu ochii uscaţi... Ciudat! de ce era ei uscaţi, pentru că ochii oamenilor tineri sînt umezi în genere, plutitori. Trebuie să fi fost o natură estremă * ce nu cunoştea decît bucuria or desperarea. Gînd * ***, seriozitate *, surîs, melancolie, durere ce n-etai [e]nt pas. Ş-atunci o lacrimă curse... una... Era viaţa lui pierdută în zădar. Viaţa unui om, a părinţilor, poate a unui şir infinit de oameni... într-o lacrimă... Dar * căzuse scursă * în cafea şi *** ce romanţă cîntă *, zise el! în această noapte, la lumina dulce a ţigărei mele... Este o romanţă ***... îmi aduce aminte de [ce] a zis *** ********************** atuncea * va face glose asupra unei femei *, căci va fi în[c]întat * omul de nimic * ce este. Nu credeţi că sînt în viaţa omului momente care rezumă-n ele soarta lui întreagă... şi-ţi spun parecă... auzi, aşa, un ţiuit în ureche: Sînt eu! sînt eu!... *** Ş-atunci dac - ai însemna bine... orce vorbă dimprejurul tău este semnificativă, pentru-că-ţi pare ciudată. Ba nu zău... nu ţi s-a părut vodată că[-n] o vorbă oarecare sunetele ei sînt ridicole [? ] Adesea numele tău propriu are această soarte... Ţi se pare nuşcum ciudat şi ridicol... Ei bine, sînt ore întregi aşa ciudate... Parecă te cheamă cineva din urmă pe nume... te uiţi, şi nu-i nime. Hm! Este ceva în toate astea... Cine te cheamă? Rîzi, Pepelea, fire-ai al dracului... dar nu rîde... cine te cheamă? {EminescuOpVII 324} ["ŞESUL NEMĂSURAT... "] 2257 Şesul nemăsurat seamănă în adevăr cu marele ocean în formă solidă. Milă cu milă se-ntinde în apăsătoare monotonie care te-nfiorează şi nu e întreruptă nici prin sat, nici prin casă, nici prin arbori. Numele "Puszta " însemnează pustie. şi-ntr - adevăr e pleşuvă, goală, deşartă şi n-are nici măcar apă curgătoare. Ici şi colo se ridică în văzduh capătul lung al unei fîntîni cu cumpănă, ca braţul unei fantasme sau ca catargul unei corăbii înecate. Din cînd în cînd se vede o cireadă de vite căutînd păşune, păscute de-un om călare. Încolo nu se mai vede nici o fiinţă vieţuitoare, doar cîte o cocoară or vreun cocostîrc singuratec care se leagănă într-un picior pe vro mlaştină acoperită c-o coajă de natron sau cîte un uliu care sus, din aer, caută pradă. Cea mai adîncă tăcere domneşte în pustiu şi, dacă o-ntrerupe strigătul unui păstor sau mugetul unei turme, tonul * te sperie care, adus de aripele vîntului în ureche, nu ştii de unde vine. {EminescuOpVII 325} ["EA ERA ALBĂ CA ZĂHARUL... "] 2290 Ea era albă ca zăharul, atît corpul deasupra şoldurilor - acea bogăţie de frumuseţe strălucită şi rotundă la umeri, cu globurile de zăpadă a sînilor patate în vîrf cu două alunele dogorite - cît şi mai jos, unde pîntecele se adună ca sculptat într-un nod concrescut. Mai de vale de acest mirador * a organismului inferior se-ncepea părul luciu - negru şi abia-ncreţit care-i dumbrava centrului, ce constituie izvorul regenerărei omeneşti, apoi urmau trîmbii rotunzi a picioarelor, tari şi copţi, numai buni de-a zugruma şelele unui amant între ele, apoi genunchii, ce făceau gropiţe cînd ea* stătea, apoi fluierele cu pulpe tăiete-n lapte, pînă la gleznuţele şi picioruşele de argint... Ea surîdea... buzele jîmbate de acest surîs sensual şi voluptos lăsau să se vadă dantura întredeschisă ca la o leoaică însetată, obrajii suflaţi abia cu rumăn făceau gropiţe abia desemnate, dispărînde de langoare, ochii sticleau sub genele pe jumătate lăsate şi tremurînde, fruntea netedă sălbătăcită sub părul în dezordine care cădea în lungi valuri strălucite ca lemnul de nuc pe umeri şi parte pe sînii care-i oprea şi-i înfoia în căderea lor. {EminescuOpVII 326} AMALIA 2255 Amorul lui cel dentîi fusese foarte sensual. Pierdut pîn-atunci într-un platonism deşert şi cufundat cu capul în curiozităţi romantice şi subtilităţi filozofice, se-ntîmplă să ia o odăiţă la o femeie măritată care avea o fetiţă de 12 ani şi un barbat ce toată ziua nu era [a]casă. Amalia o chema pe femeie. Era naltă, plină la făptură, cu părul blond şi ochii mari verzi. Cuminte * nu era tocma *, dar nasul avea ceva moquesc şi era nespus de graţios, asemenea gura. El, avînd bani, făcea cu dînsa escursiuni în păduri şi pe la birturi de vară împrejurul oraşului universitar, împreună. cu fata, care era mare piedică, încît nu putea vorbi decît cu ochii. Într-o sară, pe cînd rătăceau * în pădure, el îi spuse c-ar fi avînd o taină a-i spune, pe care o ştia altfel de mult. Apoi se suiră în trăsură - ei în fund, fata pe banca dinainte, înnoptase bine. El puse braţul împrejurul taliei ei şi-o strînse tare, ea nu zise nimica. Venind acasă, fata plînse puţin în altă odaie şi ea căuta chibrituri s-aprindă lumînarea. În întuneric el o cuprinse şi o sărută pe gură. Cînd s-aprinse lumina amîndoi aveau un aer foarte fericit. Dar ea urma iară să plece la ţară şi el se topea din picioare, căci bogăţiile ei trupeşti erau într-adevăr admirabile. Avînd cunoştinţa acestor bogăţii, ea purta o rochie neagră de tul subţire care lăsa să se-ntrevadă nişte sîni de albeţa marmurei, plini şi rotunzi, şi braţele rotunzi şi pline se vedeau pîn subsuori. Însfîrşit într-o zi, înainte de-a pleca, el o zăvorî * într-o odăiţă, o ridică în braţe, o aşeză pe o mesuţa. naltă de noapte [... ] şi se-ntîmplă păcatul de două ori. Ea plecă a doua zi la ţară cu fetiţă cu tot şi el îi scrise. Peste patrusprezece zile veni-napoi şi începu o viaţă vinovată. Noaptea fetiţa dormea la părinţi * atunci ea intra numa-n cămaşă în odaia lui şi *** el se-mbăta de frumuseţile ei. A-i cuprinde şalele, a ţine mîna la acele rotunzimi perfecte şi pline era deja o fericire nemaipomenită, nouă încă, apoi ea mai * era ruşinoasă, încît actul amorului o făcea să tremure, să ţipe, să leşine, ceea ce-i adăuga şi mai mult fericirea *. {EminescuOpVII 327} EXERCIŢII et MOLOZ 2257 Şi vîntul are fantazie bogată şi-nflorită - visurile lui le realizează în aerul albastru şi zideşte din nisip portice, palate, geamii sure care se ridică pe-un minut, se schimbă dintr-o formă-ntr-alta şi se risipesc într-un moment. Jucăriile vîntului personificat - (în floarea Romanticei o jucărie *** a vîntului). 2258 O, vîntule, vînt cu sufletul de sfînt, 223r Sufletul călător a unui om ce nu poate pauza neci mort; Zefirul - sufletul unei copile murind înamorată, Uraganul - sufletul unui Marte, unui tiran şi vice - versa vîntul vis de Dumnezeu 2287 De-aş avea sufletul meu de-atunci, visele mele limpezi de o ***, amorul meu clar ca apa izvoarelor, cugetările mele umbrite * de un trai liniştit, ca * florile negrelor ***... cum l-aş iubi... Sufletul meu... cum s-ar înlănţui de-o gîndire-a lui... cum i-aş mîngîia fruntea lui măreaţă... cum i-aş alunga gîndirile negre c-o sărutare umedă şi copilăroasă... Dar ce am acum? Acest suflet deflorat de un mizerabil... aceste cugetări întunecate cari au aparţinut altuia în înşelăciune care cu *** amărîtă de-o crudă realitate ar mai putea recăpăta acel miros al tinereţei, acea candoare angelică a zilelor mele de copilă. Chiar acest corp, care se zice că e frumos, a fost profanat de îmbrăţişările unui trădător şi îmi este ruşine ca privirea lui să se oprească asupra mea. 2257 *** Ea era o cugetare frumoasă! *** în înţelesul cuvîntului! Capul ei cel frumos părea [a] fi sculptat nu de un sculptor, ci de un filozof! 2257 femeie - poezie! Ce cauţi tu în ochiul cel mort, în floarea cea turbure [a] sufletului meu? E prea tîrziu! E prea tîrziu! 2257 pe cînd muzica sombră însemna fiecare pas a lutului înspre mormînt, clopotul din casa Domnului anunţa îngerilor din ceri încet, încet avînturile din stea în stea a sufletului ei. Un înger mai puţin pe pămînt, oare n-avea de ce să geamă muzica, {EminescuOpVII 328} de ce [să] plîngă clopotul? 2257 De-ai fi compusă numai din dame - tinere şi frumoase, notabene - chiar fără să vrei aş fi bucuros să-ţi sărut mîna de-o mie de ori, de zece mii de ori, dar aşa, bătrînă şi zbîrcită cum eşti pentru mine, doamna mea, aşa îţi mulţumesc pentru graţia ce ai fi în stare să[-mi] faci. Aşa nu-mi vine decît să strig: Lume, lume! poveste 2290 îmi veni ideea tandră de a-i săruta şorţul. 2257 în fine, venise în acel stadiu care se numeşte atît de echivoc "tînăr plin de speranţe". 2257 - Ştii ceva? - Ştiu. - Tare mi-eşti dragă. - Şi mata mie. - Cine ţi-a spus-o [? ]. - Nu ştiu. 2258 În Braşov, căcănarii-s romîni. Odată se duc la judecătorul sas ca să cureţe umblătorile. Le curăţă şi vin la plată. - Apoi, Măria-ta, ni-i da doi zloţi de argint, că sîntem oameni săraci ş-am muncit mult. - Chit ciuber scos voi *? - Douăzeci şi şase, M[ăria ]- ta. - Ce douăzeci şi şase, eu numorat 22; - Vai de mine, M[ăria ]- ta, ba zău nu *... Nu ne mînca patru ciubere... O * fost douăzeci şi şase.. 2255 - Nu da, popo, că nu mai grijeşti! - Da-de-ţi da voi mai grijesc? 2279 - Vorbeşte, doamnă, te rog vorbeşte. - Dar bine, ce vorbe să-ţi spun* eu, omule* [? ] - Ah! vorbeşte, doamnă! - E nebun omul iesta... Bine, domnule, sper că în sfîrşit veţi fi sigur că noi doi nu avem nimic a ne spune unul altuia şi veţi termina* - Ce*** atît de rău*, dragă* doamnă* - C-un fel de gust de a vorbi. Vorbiţi mult pentru a spune puţin*** domnule, de aceasta femeile*** - Dar de cînd*** am auzit* glasul dumneavoastră; - Cum*? ***? *** domnule?! . ?? ?? ?? ??