{EminescuOpIV 3} FRUMOASĂ-I... În lacul cel verde şi lin Resfrînge-se cerul senin, Cu norii cei albi de argint, Cu soarele nori sfîşiind. Dumbrava cea verde pe mal S-oglindă în umedul val, O stîncă stîrpită de ger Înalţ-a ei frunte spre cer. Pe stînca sfărmată mă sui, Gîndirilor aripi le pui; De-acolo cu ochiul uimit Eu caut colo-n răsărit Şi caut cu sufletul dus La cerul pierdut în apus. Cobor apoi stînca în jos, Mă culc între flori cu miros, Ascult la a valului cînt, La gemătul dulce din vînt. Natura de jur, împrejur, Pe sus e o boltă de-azur, Pe jos e un verde covor Ţesut cu mii tinere flori. Văd apa ce tremură lin Cum vîntul o-ncruntă-n suspin, Simt zefiri cu-aripi de fiori Muiate în miros de flori, Văd lebede, barcă de vînt, {EminescuOpIV 4} {EminescuOpIV 5} Prin unde din aripe dînd, Văd fluturi albaştri, uşori, Roind şi bînd miere din flori. De ce nu am aripi să sbor! M-aş face un flutur uşor, Un flutur uşor şi gentil Cu suflet voios de copil, M-aş pune pe-o floare de crin Să-i beau sufleţelul din sîn Căci am eu pe-o floare necaz: Frumoasă-i ca ziua de azi! {EminescuOpIV 6} LIDA Marea-i tristă-n vîntul serei Pe ruini ce se deşir Lida vede-icoana mării Şi pe faţă-i plîng gîndiri. Blonda Lid-amor gîndeşte. Marea vede chipu-i pal Şi-n adîncu-i zugrăveşte Prin ruini un ideal. Un pescar pe ţărmuri trece Şi din placa de argint Vede zîna tristă, rece Prin risipe rătăcind. Peste-un an în nopţi de vară Vezi pe luciul vagabond, Cum pescaru-n luntre sboară Cu-al ruinei geniu blond. {EminescuOpIV 7} HORIA Să priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine Ca-a robit copiii-i pe sub mîni streine. Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă, Îşi ascunde tristă galbena ei faţă. Horia pe-un munte falnic stă călare: O coroană sură munţilor se pare, iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori Îşi vuiau prin tunet gîndurile lor. Eu am - zise-un tunet - suflet mare, greu, Dar mai mare suflet bate-n pieptul său; Fruntea-mi este albă ca de ani o mie, Dară a lui nume mai mult o să ţie. Nalţi suntem noi munţii - zise-un vechiu Carpat, Dar el e mai mare, că ni-i Împărat. Atunci luna iese norilor regină, Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină, Galbenele-i raze încing fruntea-i rece Că părea din munte diadem de rege. Şi un stol de vulturi muntele-ncongior Cugetînd că-i Joe, Dumnezeul lor, Cînd în miezul nopţii, cununat cu nymb, Fulgere aruncă sus de pe Olymp. {EminescuOpIV 8} NU E STELUŢĂ Nu e steluţă tremurătoare Să nu gîndească în drum de nor La altă steauă strălucitoare, La alt amor. Numai o viaţă pe gînd de moarte, Numai o frunte ce-a-ngălbenit, Numai un atom fără de soarte Nu e iubit. Galbena steauă fără lumină - Altar să n-aibă un Dumnezeu - Este-al meu suflet, care declină, Sufletul meu! {EminescuOpIV 9} DIN LYRA SPARTĂ Din lyra spartă a mea cîntare Sboar-amorţită, un glas de vînt, Să se oprească tînguitoare Pe un mormînt! Oare femeea pe care mie Dumnezeu sîntul o-a destinat În patu-acela de cununie S-a-nfăşurat? O caut, gîndu-mi şi-o-nchipueşte, Dar n-am vazut-o de cînd eu sunt... Oare amorul ce îmi zîmbeşte E în mormînt? {EminescuOpIV 10} CARE-O FI ÎN LUME... "Care-o fi în lume şi al meu amor? " Sufletul întreabă inima cu dor. "Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, Cu icoane sînte şi îngălbenite, "Va fi vitezia cu coif de aramă L-ale cărei flamuri patria te chiamă, "Ori va fi o dulce inimă de înger Să mîngîe blîndă ale mele plîngeri? " L-am cătat în lume. Unde o să fie Îngerul cu rîsul de-albă veselie? Unde o să-l caut, mare Dumnezeu... Poate-i v-o fantasm-a sufletului meu? Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu Îmi arat-adesea dulce chipul său, Căci oglinda-i rece îmi arat-o zee Cu suflet de înger, cu chip de femee, Dulce şi iubită, sîntă şi frumoasă, Vergină curată, steauă radioasă, Şi să mă iubească, s-o iubesc şi eu, Să-i închin viaţa sufletului meu. {EminescuOpIV 11} Dar ce rîde lumea? Ce rîde şi spune? "Femeea nu este ce crezi tu, nebune. "Faţa ei e-o mască ce-ascunde-un infern Şi inima-i este blestemul etern, "Buza ei e dulce, însă-i de venin, Ochiu-i te omoară, cînd e mai senin. "Şi-apoi ce-i amorul? Visu-i şi părere, Haina strălucită pusă pe durere". Dar dacă e astfel unde-i a mea zînă Cu chipul de înger muiat în lumină?? - N-a fost nici odată. De-a fost vre odată Atunci în mormîntul cel rece o cată. De n-a fost - imagină-ţi singur în tine Un înger din ceriuri cu aripi senine, Pe care de-odată cu sufletul tău Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu Şi care-nainte de-a-l întîlni tu În sufletul morţii fiinţa-şi pierdu. Şi cîntă pe-ăst înger de dulce amor Şi plînge-l cu jale şi plînge-l cu dor; Din sufletu-ţi rece tu fă o grădină Cu rîuri de cînturi, cu flori de lumină; Colo-n cimitirul cu cruci risipite Te primblă adese cu gînduri uimite; Alege-ţi o cruce, alege-un mormînt Şi zi: Aici doarme amorul meu sînt; Şi cîntă la capu-i şi cîntă mereu; Dormi dulce şi dusă, tu, sufletul meu! {EminescuOpIV 12} PHYLOSOPHIA COPILEI Glasul plăcerei dulce iubit Chiamă gîndirea pe a mea frunte, Ce sboară tainic ca şi o luntre În oceanu-i nemărginit. Stelele toate angeli îi par, Angeli cu aripi strălucitoare, A căror inimi tremurătoare Candele d-aur nouă mi-apar. Falnică-i pare legea Creării, Lumi ce de focuri în lumi înot, Candeli aprinse lui Zebaot, Ce ard topirei şi re-nvierei. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Ii pare legea de a iubi, Fără ea nu e de a trăi, Fără ea omul ca stins se duce. De-aceea nu voiu ca eu să fiu: Pală idee-a Dumnezeirei, Şotă copilă a nesimţirei, Foc mort ce pare a arde viu. {EminescuOpIV 13} Ci voiu să-mi caut pe-ntinsa lume O frunte albă să o desmierd Şi-n ea gîndirea mea să o pierd, Cum pierde-un eco pribeagul nume. Să-ncunun capul unui iubit Cu vise d-aur în raiu ţesute, Pînă ce ginii necunoscute Mi-ar rumpe lanţul d-a fi trăit. {EminescuOpIV 14} RESIGNAŢIUNE (din Schiller) Şi eu născui în sînul Arcadiei şi mie Natura mi-a jurat La leagănu-mi de aur să-mi dee bucurie; Şi eu născui în sînul Arcadiei, dar mie O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat. Odată numai Maiul vieţei înfloreşte - La mine-a desflorit; Şi zeul lin al păcei, - o lume, mă jeleşte! - Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinţeşte Şi iasma-i a fugit. Acuma stau pe podu-ţi, vecie-nfricoşată - Pe podul tău pustiu: Primeşte-mputerirea-mi fortunei adresată, Ţi-o napoez neatinsă şi nedisigilată - 15De fericire-n lume nimica eu nu ştiu. Şi Tronului în preajmă ridic a mea-acusare, O jude voalat! Pe steaua-aceea merse senina zicătoare Că cumpăna dreptăţii o porţi răsplătitoare, 20De secoli întronat. Aci - se zice - aşteaptă pe cei răi spăimîntare, Cei buni sunt fericiţi. A inimei adîncuri vei da la-nfăţişare, Enigmei Providenţei vei da o deslegare, 25Vei ţine socoteală de cei nenorociţi. {EminescuOpIV 15} Aici espatriatul o patrie găseşte, A suferinţei cale spinoasă s-a finit, Divina fiică, care-Adevărul se numeşte, Care puţini o-adoară, multimea-o-ocoleşte, 30A vieţei mele repezi frîu iute a oprit. "Îţi răsplătesc, îmi zise, în viaţa viitoare. "O, Dă-mi juneţea ta! "Nu-ţi dau nimic acuma făr d-astă îndreptare". Luai avisu-acesta pe viaţa viitoare 35Şi îi jertfii plăcerea din tinereţea mea. "Dă-mi mie acea femee scumpă inimei tale - "Dă-mi mie Laura ta! "De gropi dincolo-amaru-ţi luce cu-ncămătare". Şi sîngerînd, rumpînd-o din inima-arzătoare, 40Plîngeam cu hohot, însă am dat-o şi pe ea. "Această-obligaţiune la morţi e îndreptată" - Rîzînd lumea zicea - "Căci, nu vezi, mincinoasa de tirani cumpărată "Umbre ţi-a dat în loc de ferice-adevărată, 45"La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista". Isteţ glumea o oaste de şerpi derîzătoare: "Naintea unui caos de ani zeificat "Tu tremuri. Ce sunt oare zeităţile tale? "Slabului plan al lumei scorniri mîntuitoare 50"Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat. "Ce e viitorimea de gropi învăluită? "Vecia ce-i cu care deşert ni te făleşti? "Măreaţă pentru că e cu coji acoperită, "A spaimelor-ne proprii umbră-nurieşită, 55"Pe-oglinda cea pustie a conştiinţei omeneşti. "Icoană minciunoasă de fiinţi vieţuitoare - "Mumia timpului - "De balsamul speranţei ţinute în răcoarea "A groapei locuinţă; nu aceştia oare 60"Ii zici tu nemurire-n febrea delirului? {EminescuOpIV 16} "Şi pe speranţi, pe cari le desminte putrezirea, "Bunuri sigure-ai dat. "De şase mii ani moartea nu-şi ţine ea tăcerea? "Văzut-a de atuncia vr-un mort reînvierea 65"Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat? " Văzui că sboară timpul spre ţărmurile tale; Natura înflorind Că rămînea în urmă-i cadavru demn de jale, Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale 70Şi totuşi credeam tare divinul jurămînt. Orice plăcere-n lume ţi-am junghiat-o ţie - Acum m-arunc la tronu-ţi acel judecător, Căci surd despreţuit-am a lumei flecărie, Numa-n a tale bunuri credeam cu frenesie, 75Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor! "Eu îmi iubesc copiii cu egală iubire! ", Din sfere nevăzute zise-un geniu divin. "Sunt două flori, el zise, ascultă Omenire, "Sunt două flori espuse l-a omului găsire: 80"Speranţa-i una, pe-alta Plăcerea o numim. "Şi cine-aţi frînt în lume numai una din ele, "Cealaltă n-o aveţi. "Cine nu poate crede, să guste. E-o părere "Eternă ca şi lumea. Renunţe cel ce speră. 85"A lumei istorie a lumei e judeţ. "Tu ai sperat, - răsplata ţi-a fost dar acordată - "Speranţa-i bunul care norocu-ţi destina. "Putuşi să-ntrebi pe-ai voştri filosofi vre odată: "Ce se refusă unei minute-ntraripată 90"Nici însu-Şi vecinicia nu mai poate reda". {EminescuOpIV 17} ECTOR ŞI ANDROMACHE (de Schiller) ANDROMACHE Vrea Ector în vecie să meargă de la mine, Unde Ahil cu-a sale neapropiali mîne Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi? Cine-o-nvăţa copilu-ţi în vremea viitoare 5S-arunce lănci şi zeii Olympului s-adoare, Cînd Orcul de-ntuneric în sînu-i te-o-nghiţi? ECTOR Femee scumpă mie, tu lacrimele seacă! După bătaia cruntă dorinţa mea ea pleacă, Aceste braţe apăr Pergamu-ameninţat. 10Şi-n lupta pentru sînte a zeilor cămine, Eu cad, mîntuitorul al patriei - şi-n fine Cobor la rîul stygic de glorie urmat. ANDROMACHE O n-o să mai aud eu a armelor vuire. Şi fieru-ţi în portale va zace-n lenevire, 15Marea lui Priam viţă d-eroi s-o nimici. Vei merge unde ziua etern nu mai lumină, Cocytul unde-n lungul pustiilor suspină, Colo unde amoru-ţi în Lethe va muri. ECTOR Orice dorinţă-n mine, în mine-orice gîndire, 20Le-oiu cufunda în Lethe, în rîul de-amuţire, Dar nu şi-al meu amor. Auzi-l! cel sălbatec cum lîngă muri turbează, Încinge-mi a mea spadă şi doliul îţi lasă! Căci nu moare în Lethe amorul lui Hector. {EminescuOpIV 18} CÎND... Cînd luna prin nouri pe lume veghiază, Cînd fie-ce undă se-mbracă c-o rază, Cînd cîntă ai somnului ginii nătîngi - Tu tremuri şi plîngi. 5Cînd luna aruncă o pală lumină Prin merii în floare-nşiraţi în grădină, La trunchiul unuia pe tine te-aştept - Visînd de deştept. Cînd soarele arde şi ceru-i văpae, 10Pe-a lacului valuri profunde bălae, Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg - La tine alerg. Cînd vîntul e-o taină, cînd frunza e mută, Misterul surîde prin lumea tăcută, 15Culeg pe-a ta frunte sublime visări - Pe ochi sărutări. Amorul îşi moaiă aripele-i stinse, Tu-nchizi surîzîndă lungi genele-ţi plînse, Şi fruntea mea pală pe pieptu-ţi aşezi- 20Surîzi şi veghezi. Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea Cu lacrimi pe care le naşte durerea, Nebună copilă cu-amorul ceresc - O cît te iubesc! {EminescuOpIV 19} CÎND MAREA... Cînd marea turbează de valuri împinsă Şi-şi scutură coama de spume şi vînt, Cînd nori-alung ziua din lumea cea plînsă Cînd tunete cînt-; 5Atunci printre nouri, prin vînt şi prin unde O rază de aur se toarce uşor Şi-n fundul sălbatec al mărei pătrunde Prin vînt şi prin nor. Ce caută raza din ceruri venită, 10Din galbena steauă ce-aleargă prin cer, Ce caută-n mare, în noaptea-i cernită Und-razele pier? În fundul cel umed al mărei turbate, În lumea-i noptoasă, în sînu-i de-amar, 15Luceşte o steauă în piatră schimbată, În mărgăritar. E-amantul a stelei ce palidă trece Şi-aruncă prin nori a ei rază de nea, E-amantul căzut dintre stele, ce rece 20În mare murea. {EminescuOpIV 20} CÎND PRIVEŞTI OGLINDA MĂREI Cînd priveşti oglinda mărei, Vezi în ea ţărmuri verzi şi cerul sărei, Nor şi stea. 5Unda-n plesnetul ei geme Şi Eol Sună-n papura ce freme Barcarol. Un minut dacă te-ai pierde, 10Tu, măcar Sub noianul mărei verde Şi amar, Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, 15Te-ai simţi pe vecinicie Mort de viu. Vezi pe buza mea pălită Un surîs, Vezi pe fruntea-mi liniştită 20Dulce vis, Şi al luncei vînt de vară Călduros Cîntă-n lira mea amară Lănguros. {EminescuOpIV 21} 25De-ai pătrunde c-o privire Al meu sîn, Să vezi marea-i de mîhnire Şi venin, Ai cunoaşte-atuncia bine 30Traiul meu: Suflet mort, zîmbiri senine - Iată eu. {EminescuOpIV 22} CINE-I? (din drama "Steaua mării") Norul ţipă, marea latră, Plioscăind de stînci în veci, Şi scheletele de piatră, În natura cea maratră, 5Stau bătrîne, slabe, seci. În castelul trist şi mare, Ce se nalţă rece, sur, Cu fantasticul lui mur, Printre stînci cu poala-n mare 10Şi cu fruntea-n cer de-azur; În castel isbind de nouri, Stă-n fereastra ca un arc, Într-a mărei lungi ecouri, Faţa-n văl de gînd şi nouri - 15Al seraphilor monarc. Un monarc cu faţa pală Şi cu păr de-un aur blînd, Iar în ochiu-i, rătăcind, Vezi lumina matinală - 20Stele-albastre strălucind. {EminescuOpIV 23} Cine-i îngerul pe maluri, Ce visează în castel, Cînd al mărei vis rebel Sfarmă lumile-i de valuri 25De pămîntul eternel? Cine-i palida minune, Ce priveşte parcă-n veci Printre stînci de pietre seci, Cum se scutură de spume 30Ale mărei unde reci? {EminescuOpIV 24} PRIN NOPŢI TĂCUTE Prin nopţi tăcute, Prin lunce mute, Prin vîntul iute, Aud un glas; Din nor ce trece Din luna rece, Din visuri sece, Văd un obraz. Lumea senină, Luna cea plină, Şi marea lină Icoană-i sunt; Ochiu-mi o cată În lumea lată, Cu mintea beată Eu plîng şi cînt. {EminescuOpIV 25} PRIN NOPŢI TĂCUTE Prin nopţi tăcute, Prin lunce mute, Prin vîntul iute, Aud un glas; Din nor ce trece Din luna rece, Din visuri sece, Văd un obraz. Lumea senină, Luna cea plină, Şi marea lină Icoană-i sunt; Ochiu-mi o cată În lumea lată, Cu mintea beată Eu plîng şi cînt. {EminescuOpIV 26} VIAŢA MEA FU ZIUĂ Viaţa mea fu ziuă şi ceru-mi un senin, Speranţa, steaua de-aur mie-mi lucea în sîn Pînă ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut - O îngere căzut! Şi două stele negre luciră-n negru foc Pe cerul vieţei mele; - iar geniul-noroc Mă lasă-n lume singur, dispare în abis De nour şi de vis. O rază din privire-ţi viaţa mi-a-nnegrit, Din sînul meu speranţa divină a fugit; Norocul şi-a stins steaua... De m-ai iubi măcar - O înger de amar! Dar nu!... Din lumea-mi neagră tu sbori în calea ta; Sub pasul tău pe-arenă de aur vei călca Cînd eu pierdut în noapte-mi nimic nu mai sperez, Ci vecinic te visez. {EminescuOpIV 27} În mii de lumine ferestrele ard, Prin care se văd trecătoare Prin tactul cîntărei sublime de bard Cum danţă la umbre uşoare, Cum danţă uşor Dulci vise de-amor. Palatul părea în magie Aurie. Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stînci, Urmat de săgeat-arzătoare, E calul ce sare prăpastii adînci În sboru-i puteric şi mare, Cu nara arzînd, Cu coama pe vînt, Odată-ncă pinten L-împunge Şi-ajunge. Iar junele sare uşor de pe el Sub mantă-i purtînd mandolină, Cu inima plină de-amoru-i fidel, Cu mintea de visure plină, De grile de fier Al meu cavaler S-avîntă cătînd pe fereastă Şi-adastă: Ca gînduri palide din ore dalbe Sboară danţîndele fiinţe albe, Par aromatele suflete line Duse de zephyrii de prin grădine, În coruri nymphele cîntă la hore Şi gem în lyrele blînde, sonore, Ascunse gîndure de dor de ducă Triste şi palide ca o nălucă, Apoi în cytere ele-ncordară Şi plin şi limpede încet cîntară Glas a trecutului, ce însenină Mintea cea turbure de gînduri plină: {EminescuOpIV 28} În mii de lumine ferestrele ard, Prin care se văd trecătoare Prin tactul cîntărei sublime de bard Cum danţă la umbre uşoare, Cum danţă uşor Dulci vise de-amor. Palatul părea în magie Aurie. Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stînci, Urmat de săgeat-arzătoare, E calul ce sare prăpastii adînci În sboru-i puteric şi mare, Cu nara arzînd, Cu coama pe vînt, Odată-ncă pinten L-împunge Şi-ajunge. Iar junele sare uşor de pe el Sub mantă-i purtînd mandolină, Cu inima plină de-amoru-i fidel, Cu mintea de visure plină, De grile de fier Al meu cavaler S-avîntă cătînd pe fereastă Şi-adastă: Ca gînduri palide din ore dalbe Sboară danţîndele fiinţe albe, Par aromatele suflete line Duse de zephyrii de prin grădine, În coruri nymphele cîntă la hore Şi gem în lyrele blînde, sonore, Ascunse gîndure de dor de ducă Triste şi palide ca o nălucă, Apoi în cytere ele-ncordară Şi plin şi limpede încet cîntară Glas a trecutului, ce însenină Mintea cea turbure de gînduri plină: {EminescuOpIV 29} Pe rîul dorului, mînat de vînture Veni odat- Pe-un vas cu vîslele, muiate-n cînture, Lin-împărat. Venit-a Regele să calce văile Cătînd o sor, Eroi se-ninimă şi plîng femeile De-a lui amor. El fură nunţilor ecouri tinere, Cîntul la dor, Răpeşte buzelor naivei Vinere Vorba d-amor. Pe munţi în negură, pe stînci de cremene, El a cătat O albă vergină, să-i fiă gemene Şi te-a aflat. Tu eşti cîntărilor sororă gemene, Sufletul lor, Regele inimei trebue să-ţi semene Ca vis cu dor. În tine vede-se că e în ceriure Un Dumnezeu, Purtînd simmetria şi-a ei misterure În gîndul său. Mînă dar coardele unele-ntr-altele, Mînă-le lin. Căci ca în sufletu-ţi n-a găsit altele Regele Lin. Cîntă cu doliul, ce-l varsă belele Cînd plîng de-amor, Să creadă lumile, să creadă stelele Că-i tactul lor. {EminescuOpIV 30} {EminescuOpIV 31} Cum sboară îngerii din stele-n stele, Barzii sbor, flutură printr-a lor bele; Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. Arpele-n cîntece par-că se sfarmă Cînd gem cu sufletul, cînd zic de-alarmă Musica sferelor: Seraphi adoară Inima lumilor ce-o încongioară, Dictînd în cîntece de fericire Stelelor tactul lor să le inspire. Şi cum colorile ce se îmbină Naşte a soarelui albă lumină, Astfel prin vocile răsunătoare Curge-astă mistică, dulce cîntare: Ondină, Cu ochi de dulce lumină, Cu bucle ce-nvălue-n aur Tesaur! Idee, Pierdută-ntr-o palidă fee Din planul Genesei, ce-aleargă Ne-ntreagă! Să-nvii vii Şi stînca de care rîd timpii Şi tot ce mai e-n nesimţire În fire? Vin-dară Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară Şi sufletu-ţi blîndă magie Ce-nvie. Să cînte Ce secoli tăcu înainte Şi-a munţilor creştete-nalte Să salte. {EminescuOpIV 32} Şi din amestecul de vise dalbe, Dintre dănţîndele fiinţe albe, Iese cum cîntecul dintre suspine Regina albelor nopţii regine. Păru-i ca aurul faţa-ncadrează, Cunună-n undele-i se furişează. Pe-o liră gingaşă şi argintie Mînuţa-i coardele le-ncurcă vie Şi cum din zilele poetici, june, A idealului iese minune, Astfel prin notele lirei de-amor Glasul ei tremură, dulce uşor: Liră spartă-n stînca lume, Suflet stins, muiat în nor, Plîns amar luat de glume, Adevărul vrăjitor: E fiinţa-mi tremurîndă Care trece-n infinit, Ca un fulger fără ţintă, Ca un cap fără zenit. Şi din chinuri ce mă-nneacă, Eu sorb mirul cel curat Cum o lebădă se pleacă, Bînd din lacul îngheţat. Şi cu moartea cea adîncă Am schimbat al vieţei gînd, Am fost vultur pe o stîncă Sunt o cruce pe-un mormînt. Care-i scopul vieţii mele Întreb sufletu-mpietrit? Ochiu-i stins, buzele mele De dureri a-nvineţit. {EminescuOpIV 33} Crucea-mi pare gînditoare, Parcă arde-a vieţi-mi tort Şi prin neguri mormîntare Privesc faţa mea de mort. Dar atunci cînd albe zîne S-or privi-n sufletul meu, A! gîndiţi, gîndiţi la mine Că am fost în lume eu. Un murmur feeric desmiardă doios A şalei tăcere senină, Pin bolta ferestrei, arcată pompos, S-aude vibrînd mandolină, Ş-un eco uşor, Setos de amor, Se-nneacă-ntr-a mandolei strune Nebune. Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules Din unde, din munte, din vale, Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres Il pierde în coardele sale. Vărsîndu-l cu dor, Plîngînd rîzător, El cîntă cu buze de miere Durere: "De ce nu-s o floare uscată de vînt Şi pală ca fruntea pe moarte, Ce mila o pierde prin cruci de mormînt Cu miros strivit, fără soarte, C-atunci m-ai lua, La mine-ai căta Gîndindă, cum e trecătoare O floare. {EminescuOpIV 34} "Dar eu nu-s, copilă, decît un amor Ce arde-n o inimă jună, Un glas de pe buze aprinse de dor, O minte pustie, nebună Şi dulce descînt Pe coarde de-argint, Cînd palida mea nebunie Învie. "Dar am o cîmpie ce undoe-n flori, Cîmpia speranţelor mele. Acolo te-aşteaptă rîzîndele zori Pletindu-ţi coroană de stele. S-aduci prin amor De viaţă fior, În cîmpul speranţelor vină, Ondină! {EminescuOpIV 35} LA O ARTISTĂ I Credeam eri că steaua-ţi e-un suflet de înger Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur Cu-al cîntului dar. iar, tu, interpretă-a cereştilor plîngeri, Credeam că eşti chipul ce palida stelă Aruncă pe-o frunte de undă rebelă Pe valul amar. Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri, Răpit d-a ta voce în raiu de misteruri, Ş-aduce a minte că-n cerul deschis Văzut-a un geniu cîntînd Reveria, Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria - Şi-n tine revede sublimul său vis. II Cum lebăda viaţa ei toată visează un cîntec divin, Nu cîntecul undei murinde pe luciul mărei senin, Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cînt, Nu cîntecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vînt, Ci lebăda cîntecul morţii, al morţii cu chipul ei drag, iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag: {EminescuOpIV 36} Astfel Romînia, uitată-n Carpatul cel ars şi bătrîn, Visat-a de glasul tău dulce, de cîntu-ţi de dorure plin. Cum lebăda ştie că glasul ce iese din luciul adînc Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plîng, Astfel Romînia, ea ştie că glasul tău dulce divin Italia, sora ei numai putut-a să-l aibe în sîn. Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus - Tu vii ca un cîntec de soră la sora ce-n lume s-a dus. {EminescuOpIV 37} DE CE SĂ MORI TU? Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond Cînd se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină, Tu îmi pari a fi un înger ce se plînge pe-o ruină Ori o lună gînditoare pe un nour vagabond. Astfel treci şi tu prin lume... ca un basmu de proroc! Eşti săracă dar bogată, eşti mîhnită dar senină! Ce să plîngi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină Dacă faţa ţi-e urîtă, pe cînd anii-ţi sunt de foc. Cînd ai şti tu cît simţirea-ţi şi privirea-nduioşată Cît te face de plăcută şi de demnă de iubit, Tu ai rîde printre lacrimi şi-ai ascunde negreşit În cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată. Altele sunt mai frumoase, mult mai mîndre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel. Pe cînd tu!... eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel Ce pe cel care iubeşte ar veghia-n eternitate. Şterge-ţi ochii blondă Marta... ochi-ţi negri... două stele Mari, profunzi ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin. O, nu ştii cît e de dulce, de duios şi de divin De-a te pierde-n ochii-aceştia străluciţi în lacrimi grele. {EminescuOpIV 38} O surîzi, surîzi odată! Să te pot vedea... o sîntă, O martiră ce surîde printr-a lumei dor şi chin, Pe cînd ochiul ei cel dulce şi de lacrimi încă plin Se ridică pentru-o rugă cătră bolta înstelată. Ai surîs?!... O! eşti frumoasă... înger eşti din paradis Şi mă tem privind la tine... căci ţi-o jur: nu m-aşi mira Dac-ai prinde aripi albe şi la ceriuri ai sbura Privind lumea cea profană cum se pierde în abis. {EminescuOpIV 39} Înger venit din ceriuri, oiu plînge al tău nume, L-oiu sămăna-n flori palizi şi-n stelele de foc, Cînta-te-aş ca şi rîul cel scuturat de spume În nopţi ce stau pe loc. Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute, Prin stînci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier, Prin selbele bătrîne şi prin pustii tăcute - Prin nourii din cer. Pîn-ce bătrîn şi palid, cu cap pleşuv ca stînca, Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun Şi aş culca în piatră inima mea adîncă, Cu dorul ei nebun. {EminescuOpIV 40} Înger venit din ceriuri, oiu plînge al tău nume, L-oiu sămăna-n flori palizi şi-n stelele de foc, Cînta-te-aş ca şi rîul cel scuturat de spume În nopţi ce stau pe loc. Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute, Prin stînci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier, Prin selbele bătrîne şi prin pustii tăcute - Prin nourii din cer. Pîn-ce bătrîn şi palid, cu cap pleşuv ca stînca, Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun Şi aş culca în piatră inima mea adîncă, Cu dorul ei nebun. {EminescuOpIV 41} LOCUL ARIPELOR Strecor degetele mele printre buclele-ţi de aur, Raze cari cad în valuri pe un sîn ce n-am văzut Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tesaur, Iară ochi-ţi, gardianii, mă opresc şi mă sumut. Ochii tăi, înşelătorii! A ghici nu-i pot vreodată, Căci cu două înţelesuri mă atrag şi mă resping - Mă atrag cînd stau ca ghiaţa cu privirea desperată, Mă resping cînd plin de flăcări eu de sînul tău m-ating, O, atunci mîna ta-i tare şi respinge cu putere Mîna mea, care profană ar intra în santuar Să se-ascundă-n sîni-ţi tineri, pe cînd eu plin de plăcere Să uit lumea-n sărutarea-ţi şi în ochii tăi de jar. Astăzi însă nu-s ca flama cea profană şi avară, Inima mi-e sîntă astăzi, cald şi dulce-i pieptul meu, Azi sunt cast ca rugăciunea, şi timid ca primăvara, Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu. Tu surîzi cu ne-ncrezare?... Cît de rea eşti tu copilă! Lasă ca sub gazul roşu eu la sîni-ţi să pătrunz, Să deschei corsetul ista... Tu roşind să rîzi gentilă, Eu s-apăs fruntea-mi arzîndă între piepţii albi, rotunzi {EminescuOpIV 42} Şi să strecor a mea mînă după gîtu-ţi de zăpadă! Tu roşeşti... tu nu vrei Marta?... O, de-ai şti ce caut eu... Ai surîde şi-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă, Să-ţi privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău. Cungiurînd-un braţ molatec gîtul tău cel alb ca zarea, Apăsînd faţa-ţi roşită pe-al meu piept bătînd mereu, Eu cu ceealaltă mînă pe-ai tăi umeri de ninsoare: Locul aripelor albe le-aş căta-n delirul meu! {EminescuOpIV 43} 1870-1872 {EminescuOpIV 44} {EminescuOpIV 45} LA MOARTEA LUI NEAMŢU Lăsaţi clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă, Lăsaţi turnul ca să mişte a lui inimă de fier, Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă Că un suflet bun şi nobil se îndreaptă cătră cer. Clopote, tu simţi durerea şi urmezi cu-a ta cîntare, Cînd din stea în stea se suie sufletul într-un avînt, Pe cînd noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare Lutul palid, fără suflet, să-l depunem în pămînt. Ochii? Cîte dulci imagini au sorbit a lor lumine! Capul? O, de cîte gînduri el a fost împopulat! Inima? Cîtă simţire frămîntat-a ea în sine? Sufletul? Cîte speranţe, cîte visuri a păstrat? Şi-azi nimic. Lumea gîndirei e o lume sfărîmată, De lemnoas-a mîn-a morţii inima e stoars-acum, Şi imaginele-s şterse, ce prin el treceau odată, Sufletul (dacă esistă) printre nori îşi face drum. Ai ştiut tu, scumpe frate, că pămîntu-i o ruină? Că-i o sarcină viaţa? Că-i martiriu să trăieşti? Ai ştiut tu, cumcă moartea e un caos de lumină, Că la finea veciniciei te-aştept stelele cereşti? {EminescuOpIV 46} De-a vieţii grea enigmă ţie-acuma nu-ţi mai pasă Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus, Pe cînd nouă-ncă viaţa e o cifră nenţeleasă Şi-nzădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus. În zădar ne batem capul, triste firi visionare, Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris, Potrivim şirul de gînduri pe-o sistemă oare-care, Măsurăm maşina lumei cu acea măsurătoare Şi gîndirile-s fantome, şi viaţa este vis. {EminescuOpIV 47} ÎNGERE PALID... Îngere palid, îţi e mister Cum că a lumei valuri şi şoapte Este durere şi neagră noapte Pe lîngă cer? Nu ştii tu, înger, oare să sbori, Să laşi pămîntul, tristă ruină? De-ţi place cerul, a lui lumină, De ce nu mori? O, dar pămîntul încă te ţine În nişte lanţuri ţesute-n rai. De mult sburai tu în lumi senine - De nu iubeai. {EminescuOpIV 48} STEAUA VIEŢII Cînd norii, palate fantastice negre, Cu geamuri prin cari se vede zaphyr, Ascult-ale mărei lungi cîntece-alegre Cînd stele se mir, Atunci printr-o geană de nouri, deschisă, Din ochiu-i albastru se vede o stea Ce-mi mirue fruntea c-o rază de vise, C-o rază de nea. O, steauă iubită ce-abia stai pin stele, Un sfînt ochiu de aur ce tremuri în nori, Ai milă şi stinge lungi zilele mele- Cobori, o cobori! {EminescuOpIV 49} REPLICI POETUL Tu eşti o undă, eu sunt o zare, Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare, Tu eşti o noapte, eu sunt o stea - Iubita mea. iubita Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare, Eu sunt un flutur, tu eşti o floare, Eu sunt un templu, tu eşti un zeu? Iubitul meu. Tu eşti un rege, eu sunt regină, Eu sunt un caos, tu o lumină, Eu sunt o arpă muiată-n vînt - Tu eşti un cînt. poetul Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă, Eu sunt un geniu, tu o problemă, Privesc în ochi-ţi să te ghicesc - Şi te iubesc! IUBITA Îţi par o noapte, îţi par o taină Muiată-n pala a umbrei haină, Îţi par un cîntec sublim încet - Iubit poet? {EminescuOpIV 50} O tot ce-i mistic, iubite barde, În acest suflet ce ţie-ţi arde, Nimica nu e, nimic al meu - E tot al tău. {EminescuOpIV 51} BASMUL CE I L-AŞ SPUNE EI O, dă-mi arpa de aramă Şi mi-o pune-n braţul stîng, Ochii tăi se plec cu teamă Tu roşeşti - glasu-mi te chiamă, Coardele încet te plîng! Vino dar, palidă zînă, Pune faţa pe-al meu piept, Gîtul tău pe braţu-mi drept, Tu, a ochilor lumină, Mă iubeşti, tu? Spune drept! Mă iubeşti! Surîzi şireată Şi îţi pleci ochii în jos! O, lumină prea curată, De-ai cunoaşte vre odată Sufletul meu dureros; De ai şti, palide înger, Cît de mult te iubesc eu, Cîte nopţi de-amor şi rău Am veghiat sdrobit de plîngeri, Scumpa mea, odorul meu! O, atunci mi-ai cere seama Ca să-ţi spun cîte-am visat, M-ai fixa fără de teamă, Ai da-ncet neagra maramă De pe păru-ţi blond, curat; {EminescuOpIV 52} Netezind cu mîna-ţi albă Tîmpla ta - tu m-ai privi, Cu durere mi-ai zîmbi, Eu jucîndu-mă cu salba De pe sîni-ţi, aş vorbi. Şi ţi-aş spune-a mea iubită Că de mult eu te-am cătat: În cărarea tăinuită, Prin dumbrava înverzită, Ori prin codri cei de brad, Lîngă cîntul de isvoare, Printre stîncele de fier Ce străbat norii din cer, Într-a peşterii răcoare, Într-a nopţilor mister. Te vedeam cu a mea minte Şi acum cînd te-am găsit: Pare-mi că-mi aduc aminte Cumcă-n vremi de mai nainte Te-am văzut şi te-am iubit - Să-ţi spun unde... într-o seară Am visat un vis frumos... Pe un nour luminos Am văzut la cer o scară Ridicîndu-se de jos. Într-a cerului mărire Scara de-aur se pierdea, Iar pe-un tron de nemurire, Tron de-argint şi strălucire, Maica Domnului zîmbea; Iar pe schiţele de scară Îngeri stau treptat... treptat, Cu chip blînd şi luminat Şi pe lire sunătoare Cîntau dulce şi curat. {EminescuOpIV 53} La picioarele Mariei Genunchiat pe-un nor de-argint, Alb ca lebeda pustiei, Blînd ca glasul poeziei, Sta un înger cugetînd; Şi-a luat arpa-i de aur Şi trecînd mîna pe ea A-nceput a răsuna Raiul... luncile-i de laur De-un blînd Ave Maria. Acel înger!... Faţa pală, Ochiul negru, păr bălai - L-am văzut - o stea regală, O lumină triumfală, Şi de-atunci îl iubesc vai!... L-am cătat în astă lume Pîn-ce viaţa-mi se pierdu, Sufletu-mi se abătu... Ş-atunci te-am văzut: minune! Acel înger ai fost tu. Cînd ai lăsat cerul, dragă? De ce-n lume ai venit? Ai ştiut că viaţa-ntreagă Trista-mi inimă pribeagă Tot pe tine te-a iubit? Ai ştiut cine te-aşteaptă Şi-ai venit să răsplăteşti Lungi durerile-mi lumeşti, Cu zîmbirea-ţi înţeleaptă Şi cu ochii tăi cereşti. {EminescuOpIV 54} ÎNCHINARE LUI ŞTEFAN VODĂ Şi strunile plesnite şi harpa desfăcută În salcia pletoasă, de care atîrna L-a Isterului rîpe, acuma este mută, Şi cîntul ei de aur nu pot a-l deştepta. Ce vînt trăgînd s-aude sub crengile plecate Spre unda cristalină ce fuge şopotind, Şi umbrele din apă tot rînduri înecate Se par că lasă-n urmă o voce suspinînd? Durere!... şi-i profundă cînd Romînia plînge Cu fruntea-nfăşurată de doliu la mormînt; Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrînge În valea şi Carpatul ce-i-romînesc pămînt. Ca valurile mărei ce-n sînu-i se frămîntă Şi spre un ţărm sau stîncă se-mping a se opri: Aşa durerea sparge o ţară şi s-avîntă Colo spre mănăstire la Putna a lovi. De printre munţi, cîmpie, din unghiuri depărtate, Din tîrguri, municipii, cotune, un popor De-acelaşi curat sînge, se scoală să ia parte La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor. Cu-a naţiunii cruce, de secoli ferecată, Ca pelerin soseşte la noua Golgota Unde eroul zace şi ţărna-i fu uitată. Tăcere!... Este ora acum a ne ruga. {EminescuOpIV 55} "Mărire ţie Doamne! O Iehova mărire! Ce verşi în noi durerea ca balsamul ceresc, Să curăţi moliciunea, nedemnă moştenire, La pragul casei tale, palat dumnezeesc". Virtutea romînească, virtutea strălucită De patrie şi lege, aici în sanctuar Se ştie-nmormîntată. O dalbă zi-i sosită, Poporul stă-n genunche s-o-nveţe la altar. Şi imn de rugăciune sub bolţile bătrîne Vibrează cu putere, şi fumul majestuos De smirnă, de tămîie, din vasele divine Se urcă către tîmplă în nour luminos. Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinte, Iar jos l-a lui picioare mormîntul umilit Al omului, în care un snop de oseminte E-o mînă de cenuşă, odor nepreţuit. Din astă catacombă şi mucedă şi rece, Din ist sicriu de ghiaţă în noapte-nfăşurat Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece Şi de-a virtuţii raze tot templu-i decorat. În nimbul ce-ncunună mormîntul se zăreşte: Lipniţul, Grumăzeştii şi Balta şi Ciceu, Dumbrava roşă, Baia şi cum îngălbineşte Făloasa semilună la Racova de greu. Dar printre fum şi lupte în cercul de lumină Se văd cereşti casteluri de-a lui Hristos tării, Şi între ele-i Putna în care-adînc se-nchină Lui Ştefan Vodă astăzi ai Romîniei fii. Aice e fîntîna cea plină de mărire, De sînta pietate, de-al patriei amor; Aice-i eroismul ce trăznet de-ngrozire Fu duşmanilor ţării sfărmînd trufia lor. {EminescuOpIV 56} O mamelor romîne! aduceţi-v-aminte Că dintre voi fu una: Elena, ce ne-a dat A patriei mărire! Şi cînd lipiţi fierbinte La sînul vostru pruncul, îi daţi un sărutat, Un sărutat de mamă, extas de bucurie, Ce numai sus în ceruri se poate repeta, În numele lui Ştefan îl daţi să reînvie, Şi duceţi pruncul vostru la Putna-a-l închina. Iar tu junime verde, la ist isvor de viaţă Cu unde de virtute ce-i a mărirei loc: Învaţă-a iubi ţara, a o iubi învaţă Şi-n el inimă, suflet căleşte-ţi ca-ntr-un foc. Aşa junime scumpă, frumoasă auroră A patriei romîne! Al vostru viitor, Şi-al naţiunii soare, din a virtuţii horă Se naşte, vă surîde, vă cată cu amor. În leagănul de moarte vederea nu pătrunde Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus: Dar spiritul sondează şi-n muşchiul lui, fecunde Seminţi de lauri zice: că Ştefan v-au depus. Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunţită De patru secoli cîntă un glas armonios Şi-a lui vibrare dulce de-aramă curăţită Prin flăcări întreite, e imn religios. E-a clopotului Buga, suspin şi lamentare Ce-a munţilor ecouri de freamăt le-au împlut. Ah! cîntă la mormîntul ce astăzi e-n serbare Că glasu-ţi pentru lume şi cer este făcut. Te leagănă pe vînturi, şi-a ta melancolie Misterioasă limbă în inimă lovind, Fă lacrime să curgă, colo fă-n veşnicie Eroul să tresalte, al tău glas auzind. {EminescuOpIV 57} Şi strunile plesnite, şi harpa desfăcută În salcia pletoasă, de care atîrna L-a Isterului rîpe, acuma este mută Şi cîntul ei de aur nu pot a-l deştepta. O munţi şi văi profunde, oh! daţi-mi pentru-un nume Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu. Dar bardul nu, nu cîntă... el plînge şi-apoi spune: O Ştefan! tu eşti mare şi la mormîntul tău! {EminescuOpIV 58} ANDREIU MUREŞANU Tablou dramatic într-un act Persoane: MUREŞANU, MORS, GENIUL LUMINEI (Scena înfăţişează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munţi. Pe de o parte stînci surpate - unele ţepene, altele răsturnate? de alta brazi acăţaţi de vîrfuri de stînci, unii frînţi şi răsturnaţi de vijelii şi torente. În fund se văd ruinele încă fumegînde a unui sat de colibe - risipite ca cuiburi mari în dosul stîncelor. Mai în avanscenă, turnul vechiu şi negru a bisericei satului. Biserica de lemn, cu ferestre mari cu zăbrele, cu muri parte risipiţi, cu acoperămînt de şindrile negre şi mucezite. Asupra întregului plan se revarsă o galbănă lumină de lună. Avanscena o cuprinde de-a-curmezişul un trunchiu răsturnat, putred, pe care M. şade visătoriu. De tot în fund, codri şi munţi. Clopotul sună dogit 12 ore. Miezul nopţii. În vremea asta, se scoală M. ). Tresare miază-noaptea în inima de-aramă A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă La carul lunei blonde. Prin vămile veciei Nici vremea nu le trece cu visele mîndriei, Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies. Prin aerul de noapte, puternic, rece, des, A lunei adormite pătrund razele rare În temniţa din pieptu-mi trezind gîndiri amare. Cînd somnul frate-al morţii, pe lume falnic zace Cu genele-i închise, cu visele-i de pace, Cînd palida gîndire prin ţara morţii trece, Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece Cu-aghiazima cea dulce a lumii frunte-atinge, Păcatele-i i-adoarme, invidia o stinge - Ce ochiu veghiază umed? Ce suflet se frămîntă, Ce suflet ţipă-n doliu, ce liră jalnic cîntă?... Sunt eu!.. Privesc trecutul, şi-icoana lui barbară E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară. {EminescuOpIV 59} Şi gîndul meu nu poate să rup-acea perdea, Ce-ascunde viitorul puternic după ea. Cîntarea? Cea mai naltă şi cea mai îndrăsneaţă Nu e decît răsunet la vocea cea măreaţă A undelor teribili, înnalte, sgomotoase A unui rău, ce nu-l vezi. - Sunt undele de timp Ce viitoru-aduce, spre-a le mîna-n trecut. Deşi privesc nainte-mi noaptea bătrînă ruptă, Şi văd c-o lume nouă dintr-însa se ridică, Dar pîrghia aceea, ce desfăcînd tenebre, Ridică viitorul - puterea care toarce Al vremii fir - aceea îmi e necunoscută Vai! cele întîmplate istoria le spune Şi cele viitoare şi-aruncă umbra lor În atmosfera groasă a zilei cei de azi. De ce se-ntîmplă toate, aşa cum se întîmplă, Cine mi-a spune-o oare? - E plan, precugetare, În şirul orb al vremei şi-a lucrurilor lumei? Sau oarba întîmplare fără-nţeles şi ţintă E călăuza vremei? Putut-a ca să fie Şi altfel de cum este tot ceea ce esistă, Sau e un trebui rece şi neînlăturat? Şi dacă trebui toate să fie-aşa cum sunt, Ce legi urmează vremea - Cu ce drept ea apasă O ginte ca pe samă-i o alta să ridice; E v-o dreptate-ntr-asta, sau oarbă-mparte bobii Soarta fără-de-lege? - Şi dacă n-ai temeiuri Decît acele spuse de cărţile bătrîne, Şi-aceste-s dovedite că nu dau deslegare - Cine-mi va spune mie - dacă a ginţei mele Viaţă viitoare va fi mai fericită Decît al ei trecut? De-ar fi fost rău adesea şi bine num-odată Aş crede că-ntîmplarea oarbă, nevinovată, A grămădit în mersu-i, dar fără ca s-o ştie, Atîta neferice pe ţara mea pustie - Dar nu! e-atîta minte - atîta plan de rele S-a grămădit puternic în viaţa ginţii mele, Încît îmi vine-a crede că sîmburele lumii {EminescuOpIV 60} E răul. Cartea lumii d-eternă răutate E scrisă şi-i menită. De vei avea puterea, Voinţa ca să sfarămi pe cel mai slab ca tine: Bravură se numeşte. De eşti închipuit, Nesuferind ca alţii de-acea închipuire Cu vorba să se-atingă: onoare se numeşte; De vrei să-ntreci pe alţii şi lumei să-i impui Persoana ta infamă: dorinţă-i de mărire, La fapte mîndre stimul. De eşti atît de van Să crezi că pîn-şi cerul ascultă a ta vorbă, Că-i pasă dacă corpul ţi-l chinueşti şi mintea Ţi-o stupifici - îţi zice că eşti evlavios, Ba chiar şi sfînt. - Şi nu sunt numai oameni Ce îţi admiră fapta, gîndirea-nchipuită, Ci te admir popoare... Ce proastă e mulţimea, Ea crede cum că duce a lumii soarta-n mînă, Şi singură e dusă de-o mînă de şireţi. De te-a-nzestrat natura Cu-atîta minte numai, să poţi să vezi prostia Şi cruda răutate ce masa o domină, Nedînd nimic pe ele, să faci din ele scara Spre-a te urca pe dînsa l-avere şi mărire, Prefă-te numai cumcă tu preţuieşti acele Mari calităţi şi-alese (numeşte-le cum vrei), C-o frasă linguşeşte deşertăciunea lor Şi pe-umeri te vor duce, sacrificînd averea, Viaţa pentru tine. Dar spune-i adevărul, Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre Şi te vei stinge miser de nimenea jelit. Se vede Că nu puteau şireţii ca să găsească-n viaţă Alt preţ decît acela să-şi împlinească pofte Pe seama altor... Apoi este şi drept, cuminte, Ca proşti să ducă greul, astuţii să domnească... La ce-ar fi-atuncea lumea în două împărţită? La ce-ar exista proştii - şi iar la ce şireţii? Nu merită nătîngii să fie stăpîniţi? {EminescuOpIV 61} Nu vezi că stăpînindu-i le împlineşti dorinţa? Mai de dorit ce soartă pot ca să aibă-n lume, Decît să-i ducă-n turme sunetul unui nume? Ei nici nu-s pentru alta, decît ca să trăiască, Să moară-ntru-mplinirea unei deşertăciuni. Şi-apoi nu vedeţi voi, Că ei admiră toate ce le aduc peire? Omoară fericirea unui popor întreg, Liniştea unui secol şi eşti numit erou. Beată de bucurie mulţimea te primeşte, Cu lauri te-ncunună... O gintă ce se-nnalţă Pe spatele altora, e mare - şi cu cît Mai mult se ţine-n locu-i prin rău şi prin asprime, Cu-atîta e mai mare. Dreptate-universală E-aceea ce-o urăşte puterea brută. Peste Tărie nu decide nimic. La bine nu-i putea S-aduci doi oameni; - răul l-urmeaz-întregi popoare; Căci răul este colţul vieţii. Vecinic răul Întîiul rol îl joacă - e colţ în orice cuget, În oricare voinţă, în orice faptă mare. Invidia de pildă e mam-egalităţii, Şi îngrădirea contra răutăţii reciproce Dreptate se numeşte. Cu cît mai răi sunt civii Cu-atît e mai perfectă dreptatea. Fiţi răi şi veţi străbate La ţintă-oricît de mare, numai prin răutate! Fiţi răi! şi-urmaţi principiul ce lumea o domină - Lăsaţi să creadă alţii mai proşti ca voi, în bine. De ce n-aveţi voi minte? Deschideţi ochii voşti, Vedeţi că sfînt şi bine sunt numai pentru proşti? De cînd sunteţi în lume, a existat dreptate Şi pentru voi? Dar greul voi numai îl purtarăţi, Voi v-aţi hrănit duşmanii, i-aţi apărat cu sînge, În loc de-a sparge capul năpîrcei sub picior, Voi aţi crescut-o mare şi astăzi vă zugrumă. Spun popii de-o vecie unde oricare vină Găseşte-a ei osîndă şi binele răsplata - Şi mii timizi de frică şi de-o speranţă vană Trec înşelaţi pe lîngă isvoarăle vieţii. {EminescuOpIV 62} iar dacă un linţoliu, piroane de sicriu Răsplata sunt virtuţii? Răbdarea cine-o are, tîrască-se-nsetat, Voi soarbeţi picătura de timp ce o aveţi, Aici fiţi mari, puternici, aici fiţi fericiţi - Aici spirit, curagiul şi pumnii au valoare. În mînă de vei prinde-a istoriei carte Şi dacă tu de frică sau poate de ruşine În faptele ei rele nu vei încifra bine, Vedea-vei cum sub ochi-ţi în plin se desfăşoară Răul şi iarăşi răul - că vremea se măsoară După a răutăţii păşire. Rău şi ură Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură, Invidios-avară, de sînge însetată E omenirea-ntreagă - o rasă blăstămată, Făcută numai bine spre-a domina pămîntul, Căci răutăţii numai îi datoreşte-avîntul Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii. Cine-a văzut vreodată popor de oameni buni Să fie mare? Dacă e rău, e egoist, Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii; Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase Ca şi-alţii să trăiască - e mare. Cînd un popor Începe a fi nobil şi generos în cuget, Atunci a lui cădere şi moarte sunt aproape, Căci numai răul are puterea de-a trăi. Chiar fapta cea mai bună duce la rău. Ea este Pămînt care hrăneşte sămînţa celor rele. Ai milă De unul şi cu mîna în care i-ai pus pîne Mîini va ridica piatra, ca el întîi s-arunce În tine. Dă-i unuia onoare şi mărire Şi va fi cel din urmă spre-a se uita la tine De-i fi căzut. - Ce plan adînc-şiret! Cum în sămînţa dulce a răului s-a pus Puterea de viaţă! Şi mai credeţi în bine, în basme de copii? O, ridicaţi în suflet gigantici vijelii Şi sfărîmaţi c-o mîndră strigare triumfală {EminescuOpIV 63} Ordinea cea nedreaptă, şireată, infernală, Ce proştii şi şireţii, unii-nşelaţi, iar alţii Înşelători susţin că de Dumnezeu e pusă În lume. O Satan! geniu al desperării! Acum pricep eu gîndu-ţi, căci svîrcolirea mării Trăieşte-acum în mine. Pricep gîndiri rebele Cînd ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele, Desrădăcinaşi marea ca s-o împroşti în soare, Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare - Da! ai ştiut că-n ceruri, răul, nedreptul tronă, Că secole nătînge L-adoră, L-încoronă, Ştiai c-aşa cum este nu poate a fi bine! Că nu poate nedreptul etern ca să domine. O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde, Pe cer talazuri mîndre înnalţă şi întinde, Şi nourii ca sloiuri de ghiaţă aruncate, Sfărmîndu-se de-a sferei castele înstelate - Cerul din rădăcină nălţîndu-se decade, Tîrînd cu sine timpul cu miile-i decade, Se-nmormîntează-n caos întins fără de fine, Sburînd negre şi stinse surpatele lumine. Văd caosul că este al lumilor săcrii, Că sori mai pîlpîi roşii gigantice făclii Şi-apoi se sting. - Nimicul, linţoliu se întinde Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde! Văzînd risipa, Satan, vei crede c-ai învins! Căci dacă eşti Arhanghel al morţii cei bătrîne Atunci eşti drept - căci numai ea este dreaptă-n lume, Şi cei ce o servesc - căci contra orice-n lume Învinge răutatea - dar contra morţii nu. Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă tină Şi praf e universul întreg - fără de vină Ai căzut geniu mîndru, plin de-ndărătnicie În spaţii făr-de margini, în evi de veşnicie! Vai, soarte blăstemată, ce oarbă aruncii bobii, La ori cine în lume dai ceia ce nu-i trebue, Te rog soarte mă scapă, de alţii nu - de mine. {EminescuOpIV 64} Atît venin în suflet, şi-atît amar în gînd, Încît dac-aş putea-o ca să răsuflu-adînc Şi bine - aş învenina vremea-n care-s osîndit De a trăi. O geniu, ce pătrunzi Nemărginirea - iartă c-amărăciunea mea M-a-nvins! Tu ştii să judeci şi ştii că nefericea Ades scrînteşte şirul gîndirii şi o face Sa meargă tocmai contra la calea ceea care Ar trebui s-urmeze. Un orologiu care în loc de-a-îmbla-nainte S-ar tîrîi-ndărăt. O, nu există crime, Căci toate, toate-s fapte unei gîndiri pe dos, Unei simţiri perverse. Taci, taci, suflete mîndre, nu răscoli cu-atîta Grozavă uşurinţă titanica turbare Ce-n aşchii sclipitoare gîndirea mi-o sfăramă. Stinge, puternic Doamne, cuvîntul nimicirii Adînc, demonic-rece ce-n sufletu-mi trăieşte, Coboară-te în mine, mă fă să recunosc C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper Că liber-mare-mîndru prin condamnarea ta N-oiu coborî în iaduri de demoni salutat, Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpîn - Stăpîn geniilor pieirii! Ce gînd superb! O-nceată Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată, Nu răscoli-n bătaie-ţi ruinile sfărmate A lumi-mi dinăuntru. Văd cerul lan albastru sădit cu grîu de stele, El îmi arată planul adîncei întocmele Cu care-şi mişcă sorii. - În sîmburul de ghindă E un stejar. - Cum dînsul din proprii rădăcine, Din planul vieţii sale ascuns în colţu-obscur Îşi creşte trunchiul aspru - aşa, poporul meu, În tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pieirea-ţi. Eu cred că tot ce este menit de a fi mare Să-şi înnăsprească trebue superba rădăcină Prin viscole turbate, prin arşiţă şi-ngheţ. {EminescuOpIV 65} Mai tare e-acea stîncă, ce a trecut martiră Prin vijelii mai multe. Popoarele barbare Ce-au cotropit Romînii sunt vijelii măreţe, Turbate, mîndre, aspre ca orice vijelie, Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul Poporului meu tare ridică şi-azi în vînturi Întunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză. În lume văd popoare cuminţi şi fericite, Şi mă întreb ce soarte să doresc la al meu? Şi-un gînd îmi vine aspru, adînc, fără de milă Şi sfărmător de lume. - Nu, Nu! N-aş vrea ca alte Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire Pentru a lui viaţă. - O, naţie iubită! Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti? Voiu să te văd, iubito! nu fericită - mare! Decît o viaţă moartă, un negru vis de jele, Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele, Decît o soartă aspră din chin în chin s-o poarte, Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte! {EminescuOpIV 66} FRUMOASĂ ŞI JUNĂ Frumoasă şi jună, oh, dragă-mi mai eşti! Eu caut şi caut în ochi-ţi cereşti Şi-n veci nu mă satur şi-n veci aş căta, Iubită, dorită, o gură - aşa! Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu rîzi, Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi, Cu părul tău moale tu viaţa mi-o legi - O ştii şi te faci că nu o-nţelegi! Şireată şi dulce - copil vinovat - De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat, De ce-aştepţi să-l fur de pe ochi-ţi profunzi Şi-n blondele plete tu capul ţi-ascunzi! Cu mîna ţi-acoperi tu ochii tăi dragi, Prin degete cauţi, nu rîde ci taci; Pedeapsa ce meriţi, columbă a mea, O gură-i - Oh, dă-mi-o - mi-ai dat-o - aşa! {EminescuOpIV 67} IUBITĂ DULCE, O, MĂ LASĂ... Iubită dulce, o, mă lasă Să privesc faţa-ţi, ochiul tău ceresc, Să mîngîi păru-ţi d-auree mătase, Privindu-te, de-amor să nebunesc! Ah, braţul tău rotund e alb - se lasă Cu graţie pe umeri-mi - privesc În ochii tăi, în faţa ta - în gura jună, S-ascult uimit la vorba ta nebună! Nebună, că nu are şir şi minte, Ci graţie ş-amor copilăros, La gura ta care zîmbind îmi minte Spre-a coperi misterul cel duios, Ce-mi spune nu - cînd da ochiu-ţi fierbinte Din genele-i îmi spune voluptos - Ah, tot amorul meu, copil în raze, E concentrat în fiinţa-ţi luminoasă! Surîsul tău o rază e de soare, Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea mea, Şi sînul tău de vergină ninsoare, Ce lin l-acoperi tu cu mîna ta, Cînd tremurînd priveşti şi zîmbitoare La-a lui dulci flori ce cresc alăturea - Şi sărutarea ta - oh, spune, spune Cu ce s-aseamăn dulcea-acea minune! {EminescuOpIV 68} De n-ai fi tu ce-ar folosi viaţa, Speranţele-i, şi binele-i şi tot! Un vis ar fi amestecat cu ceaţa, Un chin ar fi - ce L-aş sfîrşi să pot; Pe cînd astfel o noapte e măreaţă, Pierdută-n stele ce în ceriu înnot, Prin ele trece melancolic luna - O gură dă-mi iubito - şi-ncă una! Spre sărutare gura-ţi se încreaţă Şi ochii tăi privesc întunecat Şi visători. - Iubito, tu, glumeaţă, Nu ştii c-a săruta e un păcat Şi că-n întunecata lor dulceaţă Nu s-uită ochii de copil v-odat- - Fără să plîngă-n urmă-a lor langoare Şi voluptoasa lor întunecare! Căci ce ai zice dacă eu acuma Aş uita toate... tu mă înţelegi - E drept că ţie-o vorbă-ţi trebui numa Ca toată firea mea în lanţ s-o legi - Dar vorba aceea serie-ori de glumă Cu care pasiunea-mi s-o diregi Vei spune tu? - O taci - o taci, n-o spune - Ai spus-o? -S mînios, tu-nţelepciune! În van vorba ta blînd povăţueşte - La seriositatea ta surîd; Spre sărutare gura-ţi se-ncreţeşte, Spre sărutare ochii tăi se-nchid; Şireată eşti! sub geana ce umbreşte Ochi-ţi sclipesc şi-mi pare că ei rîd; Cu braţul ţi-i acoperi?... Supărată? Ce te prefaci, iubita mea şireată? {EminescuOpIV 69} IUBITEI O, îndulceşte-ţi ochii tăi iubită, O, însenină faţa ta de nea. Nu ştii că-n piept inima mea rănită Tresare-adînc la întristarea ta? Tresare-adînc, Tresare-adînc, iubită - Oh, în zădar mi-ncreţi tu fruntea ta. Durerea chiar de-o simulezi - eu simt Fiori adînci în pieptul meu trezind. Ah! cît eşti tu de mîndră şi frumoasă Cînd rîzi, cînd plîngi, cînd mă săruţi, cînd - ah! Cuprind în mîni eu capul tău - geloasă! - Şi sărut ochi-ţi plini de lacrimi, ah! Ei strălucesc ca stelele focoase Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina! Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador Amorul meu, nespusul meu amor! O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită, C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci - Mi-aş sfărma viaţa-n jalea cea cumplită Şi de durere n-aş putea muri. Aş purta-n timp inima-ncremenită, Cu ochii stinşi, şi gura-ar amuţi. Durerea ta m-ar face să trăiesc, Ca să trăiesc, ca să înnebunesc. {EminescuOpIV 70} Aşteaptă dar cu moartea ta, iubită, Pîn-ce de fericire-oiu muri eu. Cu roze să-ncununi fruntea-mi pălită, Zîmbind să mă săruţi, amorul meu; De-oiu învia să ştii, dumnezeită, Că-un somn a fost angelic, deşi greu. De nu mă voiu trezi să ştii, să ştii - Că-n veci visez la ochii tăi cei vii. Cum va fi acel vis eu nu-ţi pot spune - Eu numai îl gîndesc cînd mă cufund În ochii tăi. - Neclare sunt, nebune, Acele-nchipuiri ce mă pătrund. Priveşte tu în ochii mei şi-mi spune Ce vezi în ei, în dorul lor profund. Tot ce-ai văzut eu am văzut-n-al tău - Nici în mormînt nu pot ca să-i uit eu. Ei sunt minuni ce-a muri nu mă lasă. În somnul morţii m-or nelinişti, Pătrunde-vor cu raza lor focoasă Chiar în sicriul unde voiu dormi. Ei au pătruns prin pături neguroase Ce viaţa mi-a urzit pînă aci - De-aţi putut sparge negurile acele, Veţi lumina în veci, iubite stele! Oh, nu-mi muri, te rog! Căci tot ce-n lume Eu am iubit murit-au prea curînd - Orice amor ce n-a luat drept glume Al meu amor e astăzi în mormînt. - Dar astăzi văd c-am pierdut doar un nume: Căci ea eşti tu - tu ea - într-un cuvînt Tu mi-ai murit odată. - Să nu-mi mori De-a doua oară, înger de amor. {EminescuOpIV 71} Căci de-ai muri ce-aş face eu în lume? N-aş regăsi în veci chipu-ţi uşor Şi osîndit aş fi să stau în lume - De jalea ta eu n-aş putea să mor. Acum, - acum n-aş plînge al tău nume Ci chiar pe tine, vecinice amor: Mort, aş trăi eu; - viu, eu aş fi mort. Trăieşte-mi dar - c-adînc în piept te port! {EminescuOpIV 72} CÎNTECUL LĂUTARULUI Ca povestea cea sărmană Care nimeni n-o-a-nţeles Trec prin vremea tristă, vană, Cum prin secoli un eres. Sunt ca lira spartă-n stîncă, Sunt ca glasul din pustii, Sunt ca marea cea adîncă, Sunt ca moartea între vii. Dintre chinuri ce mă-nneacă Eu sorbeam mirul curat, Cum o lebădă se pleacă Bînd din lacul îngheţat. Dar cu moartea cea adîncă Azi eu schimb al vieţi-mi gînd, Am fost vultur pe o stîncă, Fire-aş cruce pe-un mormînt! Care-i scopul vieţii mele, De ce gîndu-mi e proroc, De ce ştiu ce-i scris în stele, Cînd în van lumea o-nvoc. {EminescuOpIV 73} Crucea-mi pară gînditoare Parcă arz-a vieţi-mi tort, Căci prin neguri mormîntare Voiu să văd faţa-mi de mort. Doar atunci cînd prin lumine M-oiu sui la Dumnezeu, Veţi gîndi şi voi la mine Cum am fost în lume eu. {EminescuOpIV 74} COPII ERAM NOI AMÎNDOI... Copii eram noi amîndoi, Frate-meu şi cu mine. Din coji de nucă car cu boi Făceam şi înhămam la el Culbeci bătrîni cu coarne. Şi el citea pe Robinson, Mi-l povestea şi mie; Eu zideam Turnul-Vavilon Din cărţi de joc şi mai spuneam Şi eu cîte-o prostie. Adesea la scăldat mergeam În ochiul de pădure, La balta mare ajungeam Şi l-al ei mijloc înnotam La insula cea verde. Din lut acolo am zidit, Din stuful des şi mare, Cetate mîndră la privit, Cu turnuri mari de tinichea, Cu zid împresurată. Şi frate-meu ca Împărat Mi-a dat mie solie, Să merg la broaşte ne-mpăcat, Să-i chem la bătălie - Să vedem cine-i mai tare. {EminescuOpIV 75} Şi împăratul broaştelor, C-un oacaca de fală, Primi - porunci oştilor Ca balta s-o răscoale. Şi am pornit război. Vai! multe broaşte noi am prins - Îmi pare chiar pe rege - Şi-n turnul negru le-am închis, Din insula cea verde. Spre sar-am făcut pace Şi drumul broaştelor le-am dat. Săltau cu bucurie, În balt-adînc s-au cufundat Ca să nu mai revie. Noi am pornit spre casă. Atunci răsplata am cerut Pentru a mele fapte - Şi frate-meu m-a desemnat De rege-n miază-noapte Peste popoare-ndiane. Motanul alb era Vistier, Mîrzac cel chior ministru - Cînd de la el eu leafa-mi cer, El miaună sinistru. Cordial i-am strîns eu laba. Şi împăratul milostiv Mi-a dat şi de soţie, Pe fiica lui cu rîs lasciv Şi ţapănă, nurlie, Pe Tlantaqu-caputli. Am mulţămit c-un umil semn, Drept mantie-o prostire M-am dus l-amanta mea de lemn, În sfînta mănăstire, Într-un cotlon de sobă. {EminescuOpIV 76} Şi ah! şi dragă-mi mai era! Vorbeam blînd cu dînsa, Dară ea nu-mi răspundea Şi de ciudă eu atunci Am aruncat-o-n foc. Şi pe şură ne primblam Peste stuf şi paie Şi pe munţi ne-nchipuiam. Cu fiece bătaie Mărşileam alături. Şi pe cap mi se îmfla Casca de hîrtie. O batistă într-un băţ, Steag de bătălie. Cîntam: Trararah! Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus! Mort e al meu frate. Nimeni ochii-i n-a închis În străinătate - Poate-s deschişi şi-n groapă! Dar ades într-al meu vis Ochii mari albaştri Luminează - un surîs Din doi vineţi aştri Sufletu-mi trezeşte. Eu? Mai este inima-mi Din copilărie? ............................... Ah! îmi îmblă ades prin gînd O cîntare veche. Parcă-mi ţiue-aiurind Dulce în ureche: Lume, lume şi iar lume! {EminescuOpIV 77} AVEAM O MUZĂ Aveam o muză, ea era frumoasă, Cum numa-n vis odată-n viaţa ta Poţi ca să vezi icoana radioasă, În strai de-argint a unui elf de nea! Păr blond deschis, de aur şi mătasă, Grumazii albi şi umeri coperia, Un straiu de-argint strîns de-un colan auros Strîngea mijlocul ei cel mlădios! Şi talia-i ca-n marmură săpată Strălucea albă-n transparentul strai, Sîni dulci şi albi ca neaua cea curată, Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai; Abia se ţine haina cea bogată Prinsă uşor cu un colan de pai, Astfel adesea mă găsea veghind - Nori străbătea o umbră de argint. Crinul luminei strălucea în mînă Reflectînd dulce mîndrul ei obraz, Razele dulci loveau faţa-i senină, Rotunzii umeri şi-albul ei grumaz; Părul lucea ca auru-n lumină, Straiul cădea de pe-umeri de atlaz, Ochi mari albaştri-n gene lungi de aur Şi fruntea-i albă-ntunecată-n laur! {EminescuOpIV 78} Odată-n viaţa-i muritorul vede În visul său un chip aşa d-ales! Eu... fericit c-amantul blondei Lede, Nebun de-amor, eu o vedeam ades. Venea-n singurătatea mea pe îndelete, Rătăceam mîna-n păru-i blond şi des, De pe-umeri haina-i luneca uşor - Vedeai rotundul braţ pîn-subsuori. Părea c-aşteaptă de a fi cuprinsă, De-a-şi simţi inima bătînd cu dor, Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă, Ca graiul ei să tremure uşor, Să văd privirea veselă şi plînsă, Să aud glasu-ntunecat de-amor Şi la ureche dulce să-i repet Cîntul, ce-n gîndul meu se mişcă-ncet. O, îmi şopteşte numa-n dulci cuvinte Neînţelese, pline de-nţeles, O, îmi surîzi cu gura ta fierbinte, Tu, înger blînd cu ochii plini d-eres, Căci al tău zîmbet îmi aduce-aminte C-un înger eşti ce fu din cer trimes, Ca să mîngîi junia mea bogată Cu-a ta zîmbire dulce şi curată. S-apropia, în aer suspendată, Şi braţul ei grumazu-mi cuprindea, Priveam în sus la faţa-i luminată, La gura-i mică, care surîdea - Din ochi albaştri raza-ntunecată, Plină de-amor în ochiul meu cădea, Talia ei subţire-n colan strînsă Tremura scump de braţul meu cuprinsă. Ea a murit. - Am îngropat-o-n zare. Sufletul ei de lume este plîns. - Am sfărmat arfa - şi a mea cîntare S-a înnăsprit, s-a adîncit - s-a stins. {EminescuOpIV 79} Îmi plac a nopţii turburate oare, Îmi place de dureri să fiu învins; O de-aş orbi, de-aş amuţi odată, Că-n lume nu văd lumea căutată! Eu nu văd munţii înnecaţi de nouri, De care gîndu-mi vultur s-acăţa; N-aud a mării înmiite-ecouri, Ce-n glasul meu măreţ s-amestecă; În codri-antici n-aud muget de bouri, Trezind zilele vechi în mintea mea Codrul din munţi, rîul din vale-mi tace De ce nu pot în praf a mă preface! {EminescuOpIV 80} DOI AŞTRI Am văzut doi aştri, Strălucind albaştri Sub o frunte-n vis; M-a-nnecat seninul Cînd privii divinul, Blîndul lor surîs. Şi mi-am zis în mine: Înger cu lumine De-un adînc noroc... Din a vieţii tale Înflorită cale Cum nu stai în loc? {EminescuOpIV 81} CÎND CRIVĂŢUL CU IARNA Cînd crivăţul cu iarna din Nord vine în spate Şi mătură cu-aripa-i cîmpii întinse late, Cînd lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern, Vînturi scutur aripe, zăpadă norii cern... Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră, S-aud cînii sub garduri că schiaună şi latră, Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti, Să cuget basme mîndre, poetice poveşti. Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut, Să scarmene cu mîna lîna, cu gura glume, iar eu s-ascult pe gînduri, şi să mă uit de lume, Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud. Orlogiul să sune - un greer amorţit - Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse, Să văd roze de aur şi sărutări aprinse În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit, Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă. Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă. Din el o aud astfel cum voiu să o aud Ş-amestec celelalte cu glasu-i pîlpîit. Şi mîndru-acest amestec gîndirea-mi o descoasă, O-nşiră apoi iarăşi cum dînsa a voit. {EminescuOpIV 82} Astfel gîndirea-nşiră o mie de mărgele - Un şir întins şi luciu dar fără de sfîrşit; Somnul m-apucă-n braţe prin gîndurile mele Şi-n somn mă mai urmează a lor blînd glas uimit. Prin şirul lor ce sună, orlogiul cu jele L-aud sunînd ca greer bătrîn şi răguşit; În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune - La gînduri sclipitoare un capăt ea le pune. Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse. Pe fruntea ei cea dulce culeg blînde visări, Amorul lin îşi moaie aripele lui stinse, Pe ochii ei eu caut profunde sărutări - Ea-nchide surîzîndă lungi genele ei plînse Şi glasul ei e cîntec în line tremurări, Pe sîni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează - Adorm şi ea la capu-mi surîde şi veghează. II Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează, Se-mbină, se-nfăşoară, se luptă, se desfac, Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze, Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag, Şi feţi-frumoşi cu plete în haine luminoase, Cu ochi căprii, nalţi mîndri ca arborii de fag - În visele din somnu-mi s-adun să se îmbine, Fac nunţi de patru zile şi de patru nopţi pline. Îmi pare-atunci că mîndră Ileană Cosinzeană, Cu ochi albastre stele, blondă un spic de grîu, În mine se-ndrăgeşte şi-uşoară-aeriană S-aşază pe genunchi-mi, cunjură gîtul meu, Eu netezesc cu mîna arcata ei sprînceană, Ea ochii-uşor şi-nchide, zîmbind în visul său - Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înţelege, Cu buze-abia deschise îmi spune blînde şege. {EminescuOpIV 83} Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună, Că lanuri undoează, că apele lin plîng, Că nourii îi sparge-o armonioasă lună, Că stelele din ceruri se scutură şi ning - Prin lanuri înflorite noi mergem împreună Şi mîndre flori cîmpene eu pentru dînsa strîng Şi ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zîmbeşte, iar sufletul îmi rîde, şi inima îmi creşte. Luna prin nouri înger pe lume blînd veghiază. Somnul aduce-n lume copiii lui nătîngi. Pe rîu fiece undă se-mbracă cu o rază, Copacii se cutremur în frunţile de stînci, Lumina se-mprăştie în pînză luminoasă Pe merii plini cu floare-n grădinele adînci - Şi eu, la trunchiul unui, visez la ea deştept, În ploaia de flori roze pe dînsa o aştept. Ea vine şi pe sînu-mi cu dulce ea se lasă! În pletele-mi şi-ncurcă micuţă mîna ei, Şi umeda-i suflare, pură, copilăroasă, Adie blînd pe frunte-mi şi peste ochii mei, Apoi faţa-i uimită de pieptu-mi ea apasă Şi lacrimi de iubire i-nnundă ochii săi, Iar eu pe mîni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gît, Încet, beat de iubire, o mîngîi, o sărut. Şi sărutări o mie trezesc în ea mii vise Şi fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin; În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise, O lume e de visuri, o lume de senin; Ea fără şir vorbeşte, şi dulcile-i surîse Cu lacrimi se amestec, şi buzele-i suspin - Ea doarme astfel trează, din somn cînd se trezeşte Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zîmbeşte. {EminescuOpIV 84} În vis mă arde soare şi cerul e văpae, Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg, iar undele-i uimite, profunde şi bălae Reflectă-n ele ţărmii - se-ntunecă, se şterg, În barcă şed ş-ascult eu a inimi-mi bătae Căci eu ca rîndunica la dînsa iar alerg - Pe-a malurilor arbori şi frunza este mută - Misterul lin surîde pe lumea cea tăcută. {EminescuOpIV 85} O, TE-NSENINĂ ÎNTUNERIC RECE O, te-nsenină întuneric rece Al vremei. Înfloreşte-n neagra-ţi Speluncă umedă ca şi ebenul cel topit, Fă ca să strălucească pe-acea cale Ce duce-n vecinicie toate-acele Fiinţe nevăzute, cari sunt Deşi trec nesimţite, ca şi vremea Ce vremueşte-adînc în tot ce e. Să văd trecînd în haină cuvenită Acele gînduri, ce-atunci cînd apar Nemuritoare par, pentru c-apoi Nici să nu ştii cum de au dispărut Din mintea secolilor lungi, greoi - Ca şi cînd n-ar fi fost. Cîte fiinţe Ar trebui să treacă pe-a ta cale Unele mîndre, ţanţose, regale, Cu-ncoronată frunte - îmbrăcate În purpură -; altele dulci, cu ochii Moi, mari, albaştri,... albe ca şi crinul Mişcînd a lor corp voluptos, ce-nvită Mai aruncînd priviri de muritoare, Mai căutînd iubire, ca Sirene; Unele-nchipuite, alte tîmpe, Unele aspre, altele duioase, Toate cerînd brevet la nemurire Şi toate strecurîndu-se cu toate astea Pe calea care duce la oraşul Uitării, îngropat de vecinicie. {EminescuOpIV 86} Dar de asupra-astei mulţimi pestriţe Da gînduri trecătoare, vezi departe Munţii de vecinici gînduri ridicînd A lor trufaşă frunte către cer: Cu nepăsare ei privesc la toate Efemeridele ce trec în vale Cîntînd, vuind, certîndu-se şi toate Aspirînd la un lucru, care-n veci Nu poate fi a lor-eternitatea. {EminescuOpIV 87} DEMONISM O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie Bătute-n ea şi soarele-i fereasta La temniţa vieţii. Prin el trece Lumina frîntă numai dintr-o lume, Unde în loc de aer e un aur, Topit şi transparent, mirositor Şi cald. Cîmpii albastre se întind, A cerurilor cîmpuri potolind Vînăta lor dulceaţă sub suflarea Acelui aer aurit. Acolo stă la masa lungă, albă, Bătrînul zeu cu barba de ninsoare Şi din păhare nalte bea auroră Cu spume de nori albi. Şi îngeri dulci În haine de argint, frunţi ca ninsoarea, Cu ochi albaştri cari lin lucesc Şi-ntunecat în lumea cea solară, Cu sînuri dulci, ca marmura de netezi, Ii mîngîi-barba lungă - -şi razim capul De umerii bătrîni cuprinşi de plete. Şi colţuroasa-i roşie coronă, De fulger împietrit, luceşte-n aer Sălbatec. Iar un înger... cel mai blînd, Îngenunchiat l-a lui picioare cîntă Pe arfa sa şi aerul roşeşte De voluptatea cîntecului său... Nu credeţi cum că luna-i lună. Este Fereasta cărei ziua-i zicem soare. {EminescuOpIV 88} Cînd îngeri cîntă de asupra raclei În lumea cerurilor - ele-albesc Şi nu mai pătrund raze aurite Prin vechiu oblon - ci raze de argint Şi pe pămînt ajung ţăndări duioase Din cîntecul frumos - dar numai ţăndări... Ici în sicriu, sub cel capac albastru Şi ţintuit şi ferecat cu stele, Noi viermuim în masse în cadavrul Cel negru de vechime şi uscat Al vechiului pămînt care ne naşte - Certîndu-ne-ntre noi, fiinţi ciudate, Greţoase în deşărtăciunea lor. Este un ce măreţ în firea noastră, Dar acel ceva nu din noi răsare. O moştenim de la Titanul mort. De la pămînt, în care ne nutrim. În moartea lui e ceva sfînt şi mare, E o gîndire-adîncă şi-ndrăzneaţă Pentru ce el fu condamnat la moarte. Viaţa noastră e o ironie, Minciuna-i rădăcina ei. Dorinţa De-a fi şi de-a-avea singur tot ce este Principiul e de înflorirea ei. În van pămîntul mort ne-nspiră cîte-odată Din sîntul suc al stinsei sale vieţe Gîndiri de-o nobilă, naltă răscoală: Întoarcerea la fire şi dreptate. Noi nu-l pricepem... o-ncercăm adese Dar n-o putem. Făcuţi suntem După asemănarea-acelui mare Puternic egoist, carele singur Îmbrăcat în mărirea-i solitară Ridică-n cer înnourata-i frunte. În van voim a reintra, -n natură, În van voim a scutura din suflet Dorinţa de mărire şi putere, Dorinţa de a fi ca el în lume: Unici, Şi această dorinţă, {EminescuOpIV 89} Temeiu la state, naţiuni, şi cauza Războaielor cumplite, care sunt Paşii istoriei, acest e... răul. Să nu ne înşelăm. Impulsul prim La orice gînd, la orişice voinţă, La orice faptă-i răul. Însă Atuncea cînd ne naştem, răsăriţi Abia din carnea vechiului Titan, Noi suntem buni - pînă suntem copii. O binefacere ne dă pămîntul, Nepreţuită-n duioşia ei, El ne permite ca să ne întoarcem Dup-o viaţă vană, sgomotoasă, În sînul lui - în sînul lui - şi-al păcii. El ne-a şi pus, bătrîn-duiosul tată, Adînc în suflet o dorinţă dulce Şi de-ntrebăm aceast-enigmă scumpă Ce însemnează şi dacă voim A o pricepe, ea răspunde: pace. Da! pace căutăm fără s-o ştim. Ce n-o luăm de la-nceput? De ce O căutăm în luptă? Căci în lupte Nu e decît victorie pe de o parte, Cădere pe de alta - nedreptate. Şi din viaţa noastră, -ntemeiată Pe rău, şi pe nedrept şi pe minciună Şi din ştiinţa morţii, - a re-nturnării În corpul mort, din care am ieşit, Se naşte veşnica nefericire. Suntem copii - etern nefericiţi. Dar în zădar, căci suntem după chipul Şi-asămănarea lui. Noi suntem răi Fără de-a-avea puterea lui. Răi putem fi Mai ca şi el - dară din neputinţă Se naşte ironia vieţii noastre. În van Titanul mort, ce ne-a născut, Binele ni-l voeşte; - în zădar Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări Strălucitoare, varii, -mbălsămate, {EminescuOpIV 90} În flori, în rîuri, în glasul naturii Ce-i glasul lui, consilii vrea a da. În van. Viaţa, sufletul, raţiunea ? Scînteia care o numim divină - Ne face a ne înşăla asupra firii Şi-a n-o-nţelege... O Demon, demon! Abia-acum pricep De ce-ai urcat adîncurile tale Contra nălţimilor cereşti; El a fost rău şi fiindcă răul Puterea are de-a învinge... -nvinse. Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut. Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume: El e monarc şi nu vrea a cunoaşte Decît voinţa-şi proprie şi-aceea E rea. Tu ai crezut, o Demon, Că în dreptate e putere. - Nu, Dreptatea nu-i nimic făr de putere. Cătat-ai aliaţi între Titanii Ce brăzdau caosu-n a lor răscoală, Ai înzestrat pămîntul cu gîndiri, L-ai înarmat cu argumente mari Contra lui Ormuz. Şi el ca tine a devenit rebel, Se svîrcoli spre ceruri spre-a le sparge, Mişcînd aripile-i de munţi de piatră, Puterea sa cumplită - contra Lui. Dar detunat el recăzu în caos - Cadavru viu, l-învăli într-o raclă Albastră. Titan bătrîn cu aspru păr de codri, Plînge în veci pe creţii feţii sale Fluvii de lacrimi. De-aceea-i ca mort; Uscat... stors de dureri este adîncu-i Şi de dureri a devenit granit. A lui gîndiri încremeniră reci În fruntea sa de stînci şi deveniră: Rozele dulci, rubine; foile: Smaralde, iară crinii {EminescuOpIV 91} Diamante. Sîngele său Se prefăcu în aur, iară muşchii Se prefăcură în argint şi fier. Din carnea-i putrezită, din noroi S-au născut viermii negrului cadavru; Oamenii. Spre a-l batjocori pînă şi-n moarte Ne-am născut noi, după ordin divin, Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul Bătrîn cu comica-ne neputinţă, Să rîdă-n tunet de deşertăciunea Viermilor cruzi, ce s-asamăn cu el, Să poată zice-n cruntă ironie: Pămînt rebel, iată copiii tăi! {EminescuOpIV 92} MIRADONIZ Miradoniz avea palat de stînci. Drept streşină era un codru vechiu Şi colonadele erau de munţi în şir, Ce negri de bazalt se înşirau, Pe cînd de-asupra, streşina antică, Codrul cel vechiu fremea îmflat de vînt. O vale-adîncă ce-ngropa în codri, Vechi ca pămîntul, jumeta din munte, Mîncînd cu trunchii rupţi scările negre De stînci, care duceau sus în palat - O vale-adîncă şi întinsă, lungă, Tăiată de un fluviu adînc, bătrîn, Ce pe-a lui spate văluroase pare A duce insulele ce le are-n el - O vale cît o ţară e grădina Castelului Miradoniz. Iar în castel de treci prin colonade Dai de înalte hale cu plafondul Lor negru strălucit şi cu păduri De flori. Păduri cărora florile Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii, Şi crini, ca urnele antice de argint, Se leagănă pe lugerii cei nalţi Iar aerul văratic, dulce, moale. Ca stelele sunt musculiţele prin frunze Şi împlu aerul cel cald cu o lumină Verzuie, clară, aromată. Fluturi - {EminescuOpIV 93} Cu părul de-aur şi cu aripioare De curcubău - în haine de argint Din floare-n floare fîlfîiesc şi-şi moaie Guriţele-umede şi roşii în potirul Mirositor şi plin de miere-al florilor. Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase Şi verzi-întunecoase, presărate Cu sori dulci înfoiaţi, mirositori - E-o florărie de giganţi. Într-un loc Crăpată-i bolta de granit, de cauţi Prin streşina de codru pînă sus, Unde în ceruri lin pluteşte luna. Ea-i o regină tînără şi blondă În mantia-i albastră constelată, Cu mînile unite pe-al ei piept De neauă... Trece luminînd cu ochii Albaştri, mari, prin straturi înflorite De nori, ce înfoiate îi oferă Roze de purpur, crinii de argint; Din cînd în cînd cu mîna-i argintoasă Ea rupe cîte-o floare şi-o aruncă Jos pe pămînt ca pe-o gîndire de-aur; Colo un nor se-nnalţă, sfînt şi sur, Se-ncheagă, se formează - -ncremeneşte Devine-un templu grec şi plin de umbra Columnelor ce-l înconjor - şi prin colume Trece-argintoasă cîte-o rază-a lunei, Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i De diamante-n stele contopite Brilează-n noapte - tăriile negre A domei se-nsenină - şi ea intră În el. - Columnele-ard sub clara ei lumină Şi aruncă umbra una-ntr-alta. Ea intră-n domă... stelele-o urmează. Şi noaptea sîntă plină-i de-ntuneric Pe rîul sînt ce curge-n valea mare Care-i grădina cea din codri vechi A lui Miradoniz - Insule sfinte Se-nnalţă-n el ca scorburi de tămîie {EminescuOpIV 94} Copile sunt cu ochi rotunzi şi negri, Cu flori de aur, de smarald - cu stînce De smirnă risipită şi sfărmată În bulgări mari. Pe mîndrele cărări, Ce trec prin verzile şi mîndre plaiuri E pulbere de-argint. Pe drumuri Cireşi în floare scutură zăpada Trandafirie a-nfloririi lor, Vîntul le mînă, văluros le-nnalţă, De flori troiene în loc de omăt Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză De-argint de-asupra apei şi se oglindează În fundul ei - astfel încît se pare Că din aceeaşi rădăcină creşte O insulă în sus şi una-n jos. Şi nu-i nimica în aceste ramuri: Dintr-un copac într-altul numai ţes Painjini de smarald painjinişul Cel rar de diamant - şi greeri cîntă, Ca orologii aruncate-n iarbă. Şi peste rîul mare, de pe-un vîrf De arbore antic ţesut-au ei Un pod din pînza lor diamantoasă, Legăndu-l dincolo de alţi copaci. Prin podul străveziu şi clar străbate A lunei rază şi-nverzeşte rîul Cu miile lui unde, ca-ntr-o mîndră Nemaivăzută feerie. - Iară peste pod Trece albă, dulce, mlădioasă, jună, Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur Lin împletind în crinii mînilor, Ivind prin haina albă membri-angelici, Abia călcînd podul cel lung cu-a ei Picioare de omăt zîna Miradoniz. Ea-ajunge în grădina ei de codri Şi rătăceşte, -o umbră argintie Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră; Ici se pleacă spre a culege o floare, Spre-a arunca în fluviul bătrîn, {EminescuOpIV 95} Colo aleargă dup-un flutur, Îl prinde - îi sărută ochii şi-i dă drumul; Apoi ea prinde-o pasăre măiastră De aur, se aşază-ntr-a ei aripi Şi sboară-n noapte printre stele de-aur. {EminescuOpIV 96} ECO Cu-ncetu-nserează şi stele isvorăsc Pe-a cerului arcuri măreţe. În umede lanuri de-albastru ceresc, Merg norii cu hainele creţe Şi stîncile rar Ca stîlpii răsar, Negriţi şi-ndoiţi de furtună În lună. Diamant e în aer, în codri miros Şi umbră adînc viorie; Şi luna-i a cerului scut argintos Şi stele păzesc în tărie Şi văile sunt În aburi de-argint Pierdute-ntr-al doinelor şuer Din fluer. Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc, Din ceaţa pustie şi rece, Un tînăr, pe vînturi, cu capul în joc, Cu clipa gîndirei se-ntrece Şi calu-i turbat Sbura necurmat, Mînat ca de-a spaimelor zînă Bătrînă. {EminescuOpIV 97} Pe umeri de munte, din stînci de bazalt Castelul se-nnalţă, se-ncruntă, Şi-a murilor muche şi creştetu-i nalt De nouri şi ani se-ncăruntă Dar astăzi e viu Şi-n glas auriu Răsună din umbra cea mare Cîntare. În mii de lumine ferestrele-i ard, Prin cari se văd trecătoare, Prin tactul cîntării pierdute de bard, Ivindu-se umbre uşoare; Trec albe ca-n vînt Dulci neguri de-argint, Palatul plutea în magie Aurie. Ca cerbul uimit ce prin creştet de stînci E-urmat de săgeat-arzătoare, Din căi năruite, din gîrle adînci, Fugarul în tropot răsare Cu nara arzînd, Cu coama pe vînt, Odată-ncă pinten l-împunge Şi-ajunge. Iar tînărul sare uşor de pe el Şi prundul sub pasu-i răsună. Frumos ca din basme şi tras prin inel Şi nalt ca şi bradul în lună, C-un salt a suit Al boţii granit. Urcat într-un arc de fereastră Adastă. Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins De pare-o perdea în fereastă Şi gratii de fier a lui mînă-a cuprins Uitîndu-se-n sala cea vastă. {EminescuOpIV 98} Pe stînci de bazalt Stă calu-i înnalt Şi coama-i i-o îmflă în lună Furtună. Sala-i ca aerul scăldat în soare, Muiat de-a florilor suflet răcoare. În ea frumoasele fiinţe albe Par gînduri palide din visuri dalbe. De-umărul junilor de razim, sboară, De raze umede ochi-s isvoare, Ca-n vînt se leagănă sveltele poze Prin păr ce flutură cununi de roze... Şi beţi de muzică plutesc ca vîntul, Jocul e repede, încet e cîntul Şi pe cînd sufletul stă de beţie Plutesc fiinţele... e vijelie... Pînă ce aria dispare, trece... O rază timidă în ziua rece. Apoi perechile stînd risipite S-adun în grupele-orînduite Şi din amestecul de vise dalbe Din trecătoarele fiinţe albe, Iese ca aria dintre suspine Regina albelor nopţii regine Sau cum din zilele poetic june A idealului iese minune. Păru-i ca aurul faţa-ncadrează, Cunună-n undele-i se furişează, Se-ndoaie talia-i în albă haină Parcă-i o timidă a nopţii taină. Pe-o liră gingaşă şi argintie Mînuţa-i coardele le-ncurcă vie Prin blînde notele lirei de-amor Glasul ei tremură dulce uşor: Prin bolta ferestei înguste Mă uit într-al văilor rai, Cum codrii în cale-i supune Furtuna, copila de crai. {EminescuOpIV 99} Prin păru-i de aur, coroană Cu colţuri în fulger şi jar, Ea apele-n cale-i aplană Şi-ndoae bătrînul stejar. Prin poarta îngustă din murii Grădinei, cetăţi-mi din stînci, Cobor în adîncul pădurii Unde-isvoarele murmur adînci. Prin nourii rupţi trece luna Şi-n sufletu-mi dor a pătruns, Şi părul mi-l îmflă furtuna Şi ochi-mi se-nneacă de plîns. Doresc doar ca în fundul mării Să mă ia cu sine-n sarai, În nnalte albastrele sale, Furtuna, copila de crai. Doresc ca să intru cu luna În dome de nouri, ce pier - Doresc cu popoare de stele Să merg drumul mare din cer. Ce caut, eu nu vă ştiu spune, Eu singură nu ştiu ce vreu, Atît e de tainic-ascunsă Dorinţa în sufletul meu. Mi-e ciudă pe frunza cuminte, Pe vorbăreţe valuri de rîu, Ele-mi spun ce doreşte-al meu suflet, Ce singură eu nu ştiu. Şi flori şi crenge şi stele În ciuda mea taine îmi spun - Ah! cum le-aş smulge pe toate Să fac din ele cununi. {EminescuOpIV 100} În codru o creangă se-ndoaie, O poartă prin frunze, şi-n prag Un chip cu ochi mari se iveşte Ah! cum mi-ar putea fi de drag. 135Un murmur feeric desmiardă voios A salei tăcere senină. Din bolta ferestei arcată pompos S-aude vibrînd mandolină Şi-un eco uşor 140Petrece cu-amor, Cu dulcea vibrare de strune, Ce spune. Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules Din unde, din munte, din vale, 145Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres Alunecă-n cîntecu-i moale Ş-al coardelor grai, Frumos ca din rai, Amestecă-n vorbe de miere, 150Durere: Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc - stele li scapără-n cale, Apele plîng clar isvorînd în fîntîne - Sub un salcîm, dragă, m-aştepţi tu pe mine. 155Luna pe cer trece-aşa sfîntă şi clară, Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Umezi se nasc stele pe bolta senină - Pieptul de dor, fruntea de gînduri ţi-e plină. Nourii curg, raze a lor şiruri despică, 160Streşine vechi, casele-n lună ridică, Scîrţie-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluere murmură-n stînă. {EminescuOpIV 101} Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare Vin de la cîmp, toaca răsună mai tare - Clopotul vechiu împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde d-iubire ca para. Ah! în curînd valea şi satu-amuţeşte, Ah! în curînd pasu-mi spre tine grăbeşte, Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune-ţi-oiu cum îmi eşti dragă! Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr - Şi fir cu fir păru-ţi aurit am să-l număr, Ap-am să beau din a ta gură frumseţe, Dulci sărutări din ai tăi ochi de blîndeţe. Îmbrăţişaţi noi vom şedea la tulpină, Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sîni se înclină, Ce alături cresc dulci şi rotunzi ca şi rodii? Stelele-n cer mişcă-auritele zodii. Ne-om rezima capetele unul de altul Şi surîzînd vom adormi sub înnaltul, Vechiul salcîm - astfel de noapte bogată Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată? ...................................................... Pe vîrful de munte, în codri-mbrăcat, De nouri grămezi se adună Şi unul pe altul, măestru urcat, Ei par o cetate în lună. Şi bolţile-n muri, Şi stîlpii sunt suri, Lumina prin arc de fereastră E-albastră. În halele-albastre - -nstelatele bolţi - Te uiţi prin coloane de nouri Şi luna ieşind dintr-a stîncilor colţi Le împle cu mii de tablouri. {EminescuOpIV 102} Lumina-i de-argint În nouri s-a frînt Şi se-ncheagă prin naltele dome Fantome. În hainele albe de neguri de-argint Şi creţii de roze purpure, Şi părul pe frunte cu stele e prins, Ca îngerii albe şi pure - Prin gene de nor, Ca visuri strecor, Ducînd înstelata lor viaţă Prin ceaţă. Un şuer în noapte, prin codri, un vînt, Un freamăt şi totul dispare... Şi nori se-ncreţesc risipiţi şi s-avînt. În lună stau stîncile rare - Iar junele-iubit E-un brad putrezit Pe trunchiu de granit, pe ruine Bătrîne. {EminescuOpIV 103} ODIN şi POETUL Ei cer să cînt... durerea mea adîncă S-o lustruesc în rime şi-n cadenţe Dulci ca lumina lunei primăvara Într-o grădină din Italia. Să fac cu poezia mea cea dulce Damele să suspine, ce frumoase Pot fi pentru ori cine. Pentru mine Nu. Şi juni nătîngi cu ţigarete-n gură, Frisaţi, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi, Să reciteze versuri de-ale mele Spre-a coperi cu-espresia adîncă Unei simţiri adevărate - nişte mofturi. Mai bine-aş smulge sufletul din mine, Aş stoarce cu o mînă crudă, rece, Tot focul sînt din el, ca în scîntee Să se risipe, pîn-se va-njosi Să animeze pe deşerţi şi răi. O, şi de-aţi plînge chiar, dacă durerea Adevărată şi neprefăcută V-ar topi ochii şi a mea cîntare V-ar arde sufletul din voi... Atuncea E şi mai rău - şi-atunci şi mai puţin Va gîndi cineva pe un moment L-acel nefericit ce le-a avut. Voi le citiţi, ca să puteţi a plînge ? Căci prin isvor de lacrimi mor dureri -, Voi ştiţi c-o mînă. - oricare-ar fi - v-atinge Fruntea cea plină de sudori, şi dulce {EminescuOpIV 104} Va răcori bolnava fierbinţeală Şi stavilă la lacrime va pune C-o sărutare... La mine, Ce singur stau cu fruntea-ntunecată, Ce nu pot plînge pentru că durerea Ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru L-a împietrit... la mine Nimeni nu va gîndi, nici a gîndit. La ce? Au nu ştiu ei cu toţii Că dacă vor seca a mea durere Cu mîngîieri - atuncea şi isvorul De cînturi va seca... Nebuni! vă iert... O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt De tine-aproape să mă-nnec în tine! Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre, Ai răcori durerea-mi înfocată Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide A tale-albastre hale şi măreţe; Pe scări de valuri coborînd în ele, Aş saluta cu aspra mea cîntare Pe zeii vechi şi mîndri ai Valhalei. - "Bine-ai venit, tînăr cu ochi din ceriuri", Rîzînd Odin şi ridicîndu-şi cupa M-ar saluta. - Şi haina ceea lungă Şi albă creţii ar arunca de nea Şi părul lung mi s-ar îmfla de vînt. "Un scaun pentru bard" - şi-n scaunul nalt De piatră, cu sprijoanele lui nalte Eu m-aş simţi că-s uriaş. Şi zeii mîngîind lungele barbe, Nălţînd privirea-n bolţile antice Spre a-şi reaminti dulci suveniri, M-ar asculta spunîndu-le de lumea Cea de pitici, ce viermueşte astăzi Pe ţărîna ce-au locuit-o ei. - "Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut C-atît de mizerabilă a deveni Seminţa cea din Zei născută". Dar un bătrîn ce sta-ntr-un colţ de masă {EminescuOpIV 105} Ridică cupa lui cu mied: - "Ascultă, Nu mi-i şti spune ce mai face ţara Ce Dacia se numea - regatul meu? Mai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră, Cu murii de granit, cu turnuri gote, Cetatea-mi veche Sarmisegetusa? ". - "Nici cum, o Decebal. O văd Pentru întîia dată acum înălţată Prin părul tău ca o coroană mîndră, Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit". - "Dară urmaşii acelor Romani? " - "Ce să vorbesc de ei? Toţi oamenii Pigmei sunt azi pe vechiul glob... dar ei Între pigmeii toţi sunt cei mai mici - Mai slabi, mai fără suflet, mai mişei. Romani sau Daci, Daci sau Romani, nimic N-aduce aminte de-a voastră mărire. Orice popor, oricît de prăpădit O piatră va găsi, sau o bucată De fier ori de aramă, ca să sape Cu ea urmele-adînci, ce le-aţi lăsat - Voi oameni mari, ce staţi acum cu zeii Şi ospătaţi cu ei - în colbul negru Uitat, ş-uşor al vechiului pămînt. Dar ei... De-ar merge-n Sud şi Nord - nimica. Sunt ca o lae de nomazi şi de lăeţi Ce stau deocamdată numai pre pămîntul Ce L-au cuprins, spre a fi alungaţi De alt popor mai tare, iubitor De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina Şi gloria celor ce sunt". - "Ah! ce-am dorit în ora morţii mele, Roma să guste pîn-în fund paharul Mizeriei şi-a decăderii, într-atăt Încît să se despreţuiască ei pe sine, Asta s-a împlinit...Romanii vechi şi mîndri Învingătorii lumii, au devenit Romunculi... Dar cu ce s-ocupă ei? Or fi crescînd căţei, or fi-nvăţînd {EminescuOpIV 106} Să strige ca cucoşii... un popor Ce se despreţueşte pe el însuşi trebui S-ajungă la d-acestea. - "Nu, vorbesc franţuzeşte şi fac politică" - "E tot atîta". "De unde vii? " - întreabă Odin blînd. - "Am răsărit din fundul Mărei-negre, Ca un luceafăr am trecut prin lume, În ceruri am privit şi pe pămînt Şi-am coborît la tine, mîndre zeu, Şi la consorţii tăi cei plini de glorii. De cîntec este sufletul meu plin. De vrei s-auzi al iernii glas vuind Şi lunecînd prin strunele-mi de fier, De vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfa-mi Un cînt bătrîn şi răscolind din fundu-i Sunete-adînci şi nemai auzite Ordonă numai - sau de vrei ca fluviul De foc al gîndurilor mele mari Să curgă-n volbură de aur pe picioare De stînci bătrîne, într-o limbă aspră Şi veche - însă clară şi înaltă Ca bolţile cerului tău, o, Odin, Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde Ca să-mi cîştig cununa mea de laur. Poate-ar fi vrut ei să mi-o dee... Dară De la pitici, eu nu primesc nimica". - "Sărman copil - zice bătrînul zeu - De ce răscoleşti tu toată durerea Ce sufletul tău tînăr a cuprins? Nu crede că-n furtună, în durere, În arderea unei păduri bătrîne, În arderea şi-amestecul hidos Al gîndurilor unui neferice E frumuseţea. Nu - în seninul, În liniştea adîncă sufletească, Acolo vei găsi adevărata, Unica frumuseţe... (Fruntea-i naltă, {EminescuOpIV 107} De neauă coperită şi coroana-i De stele-albastre strălucea în hală, Şi vorba lui blîndă era duioasă). ... Din cupa mea de aur bea auroră S-între seninul blîndei dimineţe În pieptul tău. Şi ţi-oiu deschide-atunci Portalele înnalte de la hale Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri De neauă albă, ca argint din Ophir, Cu bolţi mai nalte de cît însuşi cerul. Acolo printr-acele lungi coloane Suspendă lampe mari ca nişte albe lune Ce împlu lumea raiurilor mele Cu o lumină dulce, albă, caldă. Stîlpii sclipesc, bolţile-s strălucite, Cărările-s de pulbere mai albă. Ca-argintul cel de viu. - Un aer Blînd argintiu îţi va îmfla tot părul, Vei răsufla miroase dulci de crin, Talarul tău va lumina în noapte - Prin hale vei zări blîndele-mi zîne, Şi-atunci să cînţi. Vei şti, ce e frumos". O vorbă zice - murii cei albaştri Ai mării, desfăcuţi în două-mi lasă Privirea într-un labirint de neauă Coloane nalte, bolţi arcate splendid, Pe ele lune lin ardeau... şi-n umbra Cea clar obscură-a stîlpilor de nea Văzut-am o copilă dulce-înaltă, Subţire ca-ntruparea unui crin. Frumosu-i păr de aur desfăcut Cădea pîn-la călcîie, haina-i albă Udă părea de moale - strălucită Cuprindea membrii ei dulci şi svelţi, Mînile-i mici, ca doi crini albi, încearcă În van a împleti părul de aur, Gura-i o roză surîzînd deschisă, Ochii-i albaştri luminau ca stele, Iar pe-a ei umeri albi abia se ţine {EminescuOpIV 108} Haina cea lungă şi bogată. - "Vino, Odin îi zice - blînd copil al mării. Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii S-au coborît în noaptea noastră clară - Să cînte roagă-l". Ca o umbră Strălucind argintiu în clară noapte S-apropie... - "O, nu te teme-mi zice, Tu ce nu temi furtuna şi durerea, De ce să tremuri la a mea privire? ". Lin tremură glasul ei blînd în noapte. - "O, zînă, nu de frică, de plăcere Tremură-n mine sufletul meu bolnav. Să cînt? Dar oare la a ta privire Nu amuţeşte cîntul de-admirare - Nu eşti un cîntec însăşi - cel mai dulce, Cel mai frumos, ce a fugit v-odată Din arfa unui bard? O, fecioară, Vin lîngă mine, să mă uit în ochi-ţi, Să uit de lume, ah! să pot uita Fierea cu care ei m-au adăpat În lume. Cine-ar fi ştiut Că-n fundul mării tu trăeşti, copilă, Ca un mărgăritar, topit din visul Mării întregi, Şi nu te temi că aurul din plete-ţi Se va topi în stele - şi că păru-ţi Amestecat cu ele-ar străluci În noapte-albastră a acestei lumi; Şi nu te temi că glasul tău Va-ndulci vecinicia cea amară A mării! " - "Măgulitor", ea zice, Ş-o roză ea lăsă pe a mea gură, Cu tînăr miros - roza gurei sale. - "Frumoasă eşti, ca să găsesc cuvinte Spre-a îndulci ochii tăi mari albaştri, Sufletul tău cel blînd, nevinovat, Aş sfărma soarele în ţăndări de-aur, L-aş presăra-n cărarea ca de neauă: O închinare l-a tale picioare {EminescuOpIV 109} Mici, dulci şi albe. O, Odin, Pune-i un sceptru-n mînă, sceptrul mării, Pe fruntea ei coroană pune, mare, De diamante, umede, topite În strălucirea lor cea înfocată, Căci ea-i regina frumuseţii - a lumii". Ea capu-şi rezemă de ai mei umeri Şi glasul ei îmi şopti în ureche: - "Voiu îndulci tot chinul, tot amarul Cu care-n lume ei te-au adăpat - Căci te iubesc, sărmanul meu copil". Şi Odin îşi deschise ochii albaştri Şi mari, rîzînd cu ei - iar zeii Lin şoşoteau între ei bătrîneşte Şi surîzînd îşi aduceau aminte De-a tinereţii zile dulci a lor, ascunse În negura secolilor trecuţi. {EminescuOpIV 110} MEMENTO MORI (Panorama deşertăciunilor) Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, Cînd a nopţii întunerec - înstelatul rege maur - Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc, Iară luna argintie, ca un palid dulce soare, Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare, Cînd în straturi luminoase basmele copile cresc. Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri Pînă unde-n ape sfinte se ridică mîndre maluri, Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos, Unde-n ramurile negre o cîntare-n veci suspină, Unde sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină, Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos. Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite Te încerci a stoarce lapte din a stîncei coaste seci; Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mîndre flori de aur, Alta unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti precum un faur Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci. Las-să dorm... să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează. Îmbătat de-un cîntec vecinic, îndrăgit de-o sfîntă rază, Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz, Căci ş-aşa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine; De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămîne Şi nimic nu-mi foloseşte de-oiu cerca să rămîn treaz. {EminescuOpIV 111} N-au mai spus şi alţii lumii de-a ei rele să se lase? Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă? Toate au trecut pe lume, numai răul a rămas. O, acele uriaşe, însă mute piramide Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite Cîte-au mai văzut şi ele - ce-ar vorbi de-ar avea glas! Cînd posomorîtul basmu - vechia secolilor strajă - Îmi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă Poarta naltă de la templul unde secolii se torc - Eu sub arcurile negre, cu stîlpi nalţi suiţi în stele, Ascultînd cu adîncime glasul gîndurilor mele, Uriaşa roat-a vremei înnapoi eu o întorc Şi privesc... Codrii de secoli, oceane de popoare Se întorc cu repejune ca gîndirile ce sboară Şi icoanele-s în luptă - eu privesc şi tot privesc L-a v-o piatră ce însamnă a istoriei hotară, Unde lumea în căi nouă, după nou cîntar măsoară - Acolo îmi place roata cîte-o clipă, s-o opresc! Colo stau sălbateci negri cu topoarele de piatră. În pustiu aleargă vecinic, fără casă, fără vatră, Cap de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umeri piei de urs; Colo-nchină idolatrul ne-nţelesul foc de lemne, Colo Magul lui îi scrie pe o piatră strîmbe semne Să nu poat-a le-nţelege lungul secolilor curs. Babilon, cetate mîndră cît o ţară, o cetate Cu muri lungi cît patru zile, cu o mare de palate Şi pe ziduri uriaşe mari grădini suite-n nori; Cînd poporul gemea-n pieţe l-a grădinei lungă poală Cum o mare se frămîntă, pe cînd vînturi o răscoală, Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori. {EminescuOpIV 112} Acel rege - o lume-n mîna-i -, schimbătoarea lui gîndire La o lume dă viaţă, la un secol fericire - Din portalele-i de aur ca un soare răsărea, Dar puternica lui ură era secol de urgie; Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă - dacă nu murea. Asia-n plăceri molateci e-mbătată, somnoroasă. Bolţile-s ţinute-n aer de columne luminoase Şi la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal; Şi sub degete măestre arfele cugetă mite, După plac şi-mpart mesenii a cîntării flori uimite, Vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal. Azi? Vei rătăci degeaba în cîmpia nisipoasă: Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase, Numai munţii, garzi de piatră stau şi azi în a lor post; Ca o umbră Asiatul prin pustiu calu-şi alungă, De-l întrebi: unde-i Ninive?, el ridică mîna-i lungă, Unde este? nu ştiu - zice -, mai nu ştiu nici unde-a fost. Nilul mişcă valuri blonde pe cîmpii cuprinşi de Maur Peste el cerul d-Egipet, disfăcut în foc şi aur, Pe-a lui maluri gălbui, şese, stuful creşte din adînc; Flori, giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roşii ca jăratic, alte-albastre, ochi ce plîng. Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adînce, dese, Păsări, îmblînzite-n cuiburi, distind penele alese, Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor; Înnecat în vecinici visuri, răsărit din sfinte-isvoară, Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară Cătră marea liniştită, ce înneacă a lui dor. {EminescuOpIV 113} De-a lui maluri sunt unite cîmpii verzi şi ţări ferice - Memphis, colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stîncă pe stîncă - o cetate de giganţi -; Sunt gîndiri arhitectonici de-o grozavă măreţie, Au zidit munte pe munte în antica lui trufie, Le-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ Şi să pară răsărită din visările pustiei, Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei, Ca un vis al mării sfinte, reflectat de cerul cald Ş-aruncat în depărtare... Colo se ridic trufaşe Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe, Racle ce încap în ele fantasia unui Scald. Se-nserează. Nilul doarme şi ies stelele din strungă, Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă - Cine-a deschis piramida şi-nnăuntru a intrat? Este regele. În haină de-aur roş şi pietre scumpe, El intră să vad-acolo tot trecutul. - I se rupe A lui suflet, cînd priveşte peste-al vremurilor vad. În zădar guvernă regii lumea cu înţelepciune - Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune? În zădar caut-al vieţei înţeles nedeslegat. Iese-n noapte şi-a lui umbră lung-întins se desfăşoară Pe-ale Nilului mari valuri. - Astfel pe-unde de popoară Umbra gîndurilor regii se aruncă-ntunecat. Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, Ale trestiilor sunet, ce sub luna ce pătrunde Par a fi snopuri giganteci de lungi suliţe de-argint - Toat-a apei ş-a pustiei şi a nopţii măreţie Se unesc să-mbrace mîndru vechea-acea împărăţie, Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint. Rîul sînt ni povesteşte cu-ale undelor lui gure De-a isvorului său taină, despre vremi apuse, sure; Sufletul se-mbată-n visuri, cari-alunecă în sbor, Palmii risipiţi în crînguri, auriţi de-a lunei raze, Nalţă sveltele lor trunchiuri. - - Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nşiră nori. {EminescuOpIV 114} Şi în templele măreţe - colonade-n marmuri albe - Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe Ş-ale preoţilor cîntec sună-n arfe de argint - Şi la vîntul din pustie, la răcoarea nopţii brună, Piramidele, din creştet, aiurind şi jalnic sună; Şi sălbatic se plîng regii în giganticul mormînt. În zidirea cea antică sus în frunte-i turnul maur. Magul privea pe gînduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite Şi c-un ac el zugrăveşte cărăruşile găsite - A aflat sîmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun. Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate, Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrînate, Magul, gard al răsbunării, a citit semnul întors. Ş-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu dînsu-oraşe, ca gigantice sicriuri Unei ginţi, ce fără viaţă-ngreuia pămîntul stors. Uraganu-acum aleargă pîn-ce caii lui îi crapă? Şi în Nil numai pustiul nisipişul şi-l adapă, Aşternîndu-l peste cîmpii cei odată înfloriţi; - Memphis, Theba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine, Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine Sorind viaţa lor de basme prin cîmpie nisipiţi. Dar şi-acum, turburînd stele pe-ale Nilului lungi unde, Noaptea, flamingo cel roşu, apa-ncet-încet pătrunde Şi-acum luna arginteşte tot Egipetul antic; Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche, Glasuri din trecut străbate l-a presentului ureche - Din a valurilor sfadă prorociri se aridic. Şi-atunci Memphis se ridică, argintos gînd al pustiei, Închegare măiestrită din suflarea vijeliei - Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-şi basme mîndre mestecate numa-n stele Despre-oraşul care iese din pustiile de jele. Din pămînt şi de sub mare, s-aud sunete ce cresc. {EminescuOpIV 115} Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte, Nilu-fund grădine are, pomi cu mere d-aur coapte? Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, Ce cu-oraşele-i de-odată se trezeşte şi se duce Sus în curţile din Memphis, unde-n săli lumină luce.? Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pîn-în zori. Vezi Iordanul care udă cîmpii verzii Palestine: Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mîndre coline, Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim; ( Codrii de măslin s-amestec printre lunci de dafin verde, Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari - ş-apoi se pierde În cetatea ce-n văi doarme - miticul Ierusalim. Şi în Libanon văzut-am rătăcite căprioare Şi pe lanuri secerate am văzut mîndre fecioare, Purtînd pe-umerele albe auritul snop de grîu; Alte vrînd să treacă apa cu picioarele lor goale Ridicară ruşinoase şi zîmbind albele poale, Turburînd cu pulpe netezi faţa limpedelui rîu. Am văzut regii Iudeei în biserica măreaţă, Unde marmura în arcuri se ridică îndrăzneaţă Şi columnele înnalte cătră cer pare c-arat; Văzui pe David în lacrimi rupînd haina lui bogată, Sdrobind arfa-i sunătoare de o marmură curată, Genunchind să-i ierte Domnul osînditul lui păcat. Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire Şi făcînd-o să răsune o psalmodică gîndire Moaiă-n sunetele sfinte degetele-i de profet; El cîntă pe Împăratul în hlamidă de lumină, Soarele stetea pe ceruri auzind cîntarea-i lină, Lumea asculta uimită glasu-i dulce şi încet. {EminescuOpIV 116} Dar ieşind din templul sacru lasă gîndul lui să cadă, Căci amorul îl aşteaptă cu-a lui umeri de zăpadă Raze moi în ochii negri - el dă lirei alt acord: Căci femeile-l aşteaptă cu şireata lor zîmbire, Brune unele ca gînduri din poveştile asire, Alte blonde cu păr de-aur - vise tainice de Nord. Dar venit-a judecata şi de sălcii plîngătoare Cîntăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare; În zădar rugaţi peirea - muri se năruie şi cad! Cad şi scări, ş-aurite arcuri, grinzi de cedru, porţi de-aramă, Soarele priveşte galben peste-a morţii lungă dramă Şi s-ascunde în nori roşii, de spectacol speriat. Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-s sub ruine. Pe Sion templul se sparge - nici un arc nu se mai ţine, Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri. Cedrii cad din vîrf de munte şi Livanul pustieşte, Jidovimea risipită printre secoli rătăceşte - În pustiu se-nnalţă-n soare desfrunziţii palmieri... O, lăsaţi să moiu în ape oceanici a mea liră! Să-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zîmbire, Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur; Să înnalţ munţii Greciei, scînteind muiaţi de soare, Cu dumbrave prăvălite peste coaste rîzătoare Şi cu stînci încremenite printre nouri de purpur. Peste văile adînce repezite-n regioane Nourate, stau ţinute templele multicoloane, Parcă munţii-n braţ de piatră le ridică şi le-arat- Zeilor din ceriuri. Vulturi peste văi înnegurate, Grei atîrnă cu întinse aripi şi priviri ţintate Supra lumei ce sub dînşii stă adînc, împrăştiat. {EminescuOpIV 117} {EminescuOpIV 118} Astfel Grecia se naşte din întunecata mare. Poartă-n ceruri a ei temple ş-a ei sarcini de ninsoare, Cer frumos, adînc-albastru, străveziu, nemărginit; Din colanele de dealuri se întind văile pline De dumbrave, de isvoare, şi de rîuri cristaline, Cari lunec-sdrumicate pe-a lor bulgări de granit. Şi din turmele de stînce, risipite cu splendoare Pe-ntinsori de codri negri rupţi de rîuri sclipitoare, Vezi oraş cu dome albe strălucind în verde crîng. Marea lin cutremurîndu-şi faţa, scutur-a ei spume, Repezind pe-alunecuşul undelor de raze-o lume, Jos la poarta urbei mîndre a ei sunete se frîng. Mai albastră decît cerul, purtînd soarele pe faţă, Ea reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreaţă. Cîte-odată se-ncreţeşte şi-şi întunec-al ei vis - Nimfe albe ca zăpada scutur-ap-albastră, caldă, Se împroaşcă-n joacă dulce, mlădiindu-se se scaldă, Scuturîndu-şi părul negru, înnecîndu-se de rîs. Şi pe valuri luminoase oceanul lin le saltă, Orice undă linguşeşte arătarea lor cea naltă, Pe nisipul cald le-aruncă marea-n jocu-i luminos; Oceanicele corpuri, ca statue de ninsoare, Strălucesc în părul negru, ce şi-l uscă ele-n soare Pe-a lor perini nisipoase lenevite lănguros. Apoi fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăvană Şi vorbind mărgăritare culeg flori în a lor goană. Dintr-o tuf-iveşte Satyr capu-i chel, barba-i de ţap, Lungi urechi şi gura-i strîmbă, cîrnu-i nas. - De sus îşi stoarce Lacom poamă neagră-n gură - pituliş prin tufe-o-ntoarce, Se strîmbă de rîs şi-n fugă se dă vesel peste cap. Albe trec în bolta neagră prin a trestiei verdeaţă. De o cracă pe-ape-ntinsă una-şi spînzur-a ei braţe, Mişcă-n aer peste unde fructul mării de omăt; Altele pe spate-ntinse cu o mînă-nnoată numa, Cu cealaltă rupînd nuferi, plini de-o luminoasă spumă, Pun în păr şi ca-nnecate liniştit plutesc şi-ncet. {EminescuOpIV 119} Crenge lin îndoaie Eros - schimă face, ce văzînd-o Ele-urmează în tăcere abia apa sfîşiind-o... Într-o tufă, sub un brustur doarme Satyr beat de must... Chicotind, a lui ureche cu flori roşii o-ncoroană. Lunca rîde de răsună verdea noapte dumbrăvană - Ele pier prin bolţi de frunze, pe-un drum verde şi îngust... Înserează şi apune greul soare-n văi de mite. Cu un roş fir de jeratic culmi de munte sunt tivite, Lunga lor fulgerătură în senin a-ncremenit. Marea aerului caldă, stelele ce-ntîrzii-line, Limba rîurilor blîndă, ale codrilor suspine, Glasul lumei, glasul mărei se-mpreună-n infinit. Codrii aiurează negri sub a stelelor povară. Rîuri calde ca şi sara apa-n arcuri o coboară, Prăvălind-o purpurie peste scările de stînci; În albastru-adînc, în marea cerului cea liniştită, Răpăd munţii cu tărie fruntea lor încremenită Şi în valuri verzi de grîne îmblă văile adînci. Printre cremenea crăpată, din bazaltul rupt de ploae, Ridica copaci monastici trunchii ce de vînt se-ndoae, Scoţînd veche rădăcină din pietrişul sfărîmat; Un vultur s-agaţă mîndru de un pisc cu fruntea ninsă, Nouri lunecă pe ceruri flota lor de vînt împinsă Şi răsună-n noaptea lumei cîntul mării blînd şi mat. Şi atuncea peste ape faţa sfînt-a lunei pline Îşi ridică discul splendid în imperiul de lumine, Mării mîndre poleindu-i pînzăriile-i de-azur. Ea adoarme-ale ei spume, ca mărgăritarul, sure, Nisipişul străluceşte, rîuri scapără-n pădure - În oraş, lumini ca stele presărate-n mii de muri. {EminescuOpIV 120} Şi-n poiana ce ridică nalţii trunchi cu frunze rare, Raza lunei alb pătează umbra verde din cărare, Filomela împle codrii cu suspine de-amoroşi. Joe preschimbat în tînăr, cu immobili ochi sub gene, Pîndea umbra mlădioasă unei fete pămîntene - Ei se văd, ca să se mire, cum de sunt aşa frumoşi. A fi rîu e-o fericire, căci în nopţile-argintie Cîte graţii tăinuite se descopăr, i se-mbie Şi ascultă cu iubire tot ce valurile-i mint. Lui i se descopăr nimfe de-o marmoree zăpadă, Ce în apa lui cea clară cursului se lasă pradă, Duse de obrasnici unde cu glăscioare de argint! Şi cuminţi frunzele toate îşi comunică misteruri. Surîzînd, clipind ascultă ochii de-aur de pe ceruri, Crenge rele imitează pîn-şi sgomotul de guri A cărărilor pierdute de pe valea cu isvoare. De s-ar şti... cîte mîni albe rupe-ar flori mirositoare, Cîte buze ar închide gîndul sîntelor păduri! Cine are-urechi s-audă ce murmur-gurile rele Şi vorbăreţele valuri şi prorocitoare stele De-ale graţiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit; Cine-ascultă şi nu-nstrună arfa-i de cîntări bogată, Căci comori de taine-ascunde orice rîu... Lunca ingrată De-ar şopti, viaţa-i toată n-ar sfîrşi de povestit. .......................................................... Dar în camera îngustă lîngă lampa cea cu oliu Palid stă cugetătorul, căci gîndirea-i e în doliu: În zădar el grămădeşte lumea într-un singur semn; Acel semn ce îl propagă, el în taină nu îl crede, Adîncit vorbeşte noaptea cu-a lui umbră din părete - Umbra-şi rîde, noaptea tace, mută-i masa cea de lemn. {EminescuOpIV 121} Orbul sculptor în chilie pipăe marmura clară. Dalta-i tremură... îmmoae cu gîndirea-i temerară Piatra rece. Neted iese de sub mînă-i un întreg, Ce la lume îşi arată palida-i, eterna-i fire, Stabilă-n a ei mişcare, mută-n cruda ei simţire - O durere-ncremenită printre secolii ce trec. Iar pe piatra prăvălită, lîngă marea-ntunecată Stă Orfeu - cotul în razim pe-a lui arfă sfărîmată... Ochiu-ntunecos ş-ntoarce şi-l aruncă aiurind Cînd la stelele eterne, cînd la jocul blînd al mării. Glasu-i, ce-nviase stînca, stins de-aripa disperărei, Asculta cum vîntu-nşală şi cum undele îl mint. De-ar fi aruncat în chaos arfa-i de cîntari îmflată, Toată lumea după dînsa, de-al ei sunet atîrnată, Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut... Caravane de sori regii, cîrduri lungi de blonde lune Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune, În migraţie eternă de de mult s-ar fi pierdut. Şi în urmă-le-o vecie din nălţimi abia-văzute Şi din sure văi de chaos colonii de lumi pierdute Ar fi isvorît în rîuri într-un spaţ despopulat; Dar şi ele-atrase tainic ca de-o magică durere Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere S-ar fi dus. Nimic în urmă - nici un atom luminat. Dar el o svîrli în mare... Şi d-eterna-i murmuire O urmă ademenită toat-a Greciei gîndire, Împlînd halele oceanici cu cîntările-i de-amar. De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere, În imagini de talazuri, cînt-a Greciei cădere Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii-i mîngîe-nzădar... Dar mai ştii?... N-auzim noaptea armonia din pleiade? Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade? Oceanele-nfinirei o cîntare-mi par-c-ascult-. Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană? Poate-urmează-a arfe-antice suspinare-aeriană, Poate că în văi de chaos ne-am pierdut de mult... de mult. {EminescuOpIV 122} Pe sub arcuri triumfale trece mîndru-nvingătorul Şi-ameţit abia aude cum vuieşte surd poporul, Cum a mărei glasuri multe se repetă, gem şi fug; Iar la carul lui de aur, cu coroane pe-a lor frunte Şi înfrînţi de umilire, cu priviri stinse şi crunte, Regii ţărilor învinse gem cu greu trăgînd în jug. Roma arde şi furtuna chiuind în ea se scaldă Şi frămîntă-n valuri roşii marea turbure şi caldă Şi aruncă-n loc de spume nori de fum, scîntei şi vînt; Şi în nunta ei grozavă turnuri negre ea aprinde Şi făcliile-uriaşe cătră stele le întinde... Evul arde - Roma este oceanicu-i mormînt. Norii sunt o spuză-n ceruri şi prin ei topite stele. Şi, ca oceanul negru răscolit de visuri grele, Urbea îşi frămîntă falnic valuri mari de fum şi jar; Din diluviul de flacări, lung întins ca o genune, Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune Şi din frunte-i cîntă Neron... cîntul Troiei funerar. Lîngă rîuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri, Printre bolţi săpate-n munte, lunecînd întunecos, Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate, Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate Şi păduri de-aramă roşă răsunînd armonios. Munţi se-nnalţă, văi coboară, rîuri limpezesc sub soare, Purtînd pe-albia lor albă insule fermecătoare, Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi - Acolo Dochia are un palat din stînce sure, A lui stîlpi-s munţi de piatră, a lui streşin-o pădure, A cărei copaci se mişcă între nouri adînciţi. {EminescuOpIV 124} {EminescuOpIV 125} Iar o vale nesfîrşită ca pustiile Saharei, Cu de flori straturi înnalte ca oaze zîmbitoare, Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el, E grădina luminată a palatului în munte - A lui scări de stînci înnalte sunt crăpate şi cărunte, Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase, Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase, Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind; Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă, Ale rozelor lumine împle stînca cu roşeaţă, Ale crinilor potire sunt ca urne de argint. Printre luncile de roze şi de flori mîndre dumbrave Sbor gîndaci ca pietre scumpe, sboară fluturi ca şi nave, Zidite din nălucire, din colori şi din miros, Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină, Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină, A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos. Într-un loc crăpată-i bolta, cu-a ei streşin-arboroasă Şi printr-însa-n cer vezi luna trecînd albă şi frumoasă, O regină jună, blondă şi cu braţe de argint, Ce unesc încrucişate a ei mantie-nstelată Şi albastră peste pieptu-i alb, ca virgină zăpadă. Ochii ei cei mari albaştri peste nori aruncă blînd, Cari se-ntind albi ca zăpada şi ca straturi argintoase, Oferindu-i flori de aur şi viole-ntunecoase; Ea din cînd în cînd priveşte cîte una, aruncînd Flori de neauă peste ape ce alerg fulgerătoare, Raze albe peste lumea văilor celor în floare, Dungi de-argint în verzii codri, duioşie pe pămînt. Dar un nor pe ceruri negru se înnalţă şi se-ncheagă, Se formează, -ncremeneşte şi devine o domă-ntreagă, Plin de umbra de columne ce-l înconjură-nprejur; Prin columnele-i măreţe trece cîte-o rază mată, A lui cupolă boltită e cu-argint înconjurată, Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur. {EminescuOpIV 126} Luna înspre ea îndreaptă pasuri luminoase-ncete, Diadem de topiţi aştri arde-n blondele ei plete, Încălzind aerul serei, strălucindu-i fruntea ei; Ale domei scări negrite se-nsenin - ca neaua sara -; Intră-n domă. Ard columne sub lumina ei cea clară Şi-şi aruncă unu-ntr-altul umbra neagră dintre ei. Stelele în cîrduri blonde pe regină o urmează, Aerul, în unde-albastre, pe-a lor cale scînteiază Şi rămîn întunecate nalte-a cerurilor bolţi; Doma străluceşte-n noapte ca din marmură zidită, Prin o mreajă argintoasă ca prin vis o vezi ivită, A ei scări ajung din ceriuri a stîncimei negri colţi. Iară fluviul care taie infinit-acea grădină Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină, Insulele, ce le poartă, în adîncu-i nasc şi pier; Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane, Cît uitîndu-te în fluviu pari a te uita în ceriu. Şi cu scorburi de tămîie şi ca prund de ambră de-aur Insulele se înnalţă cu dumbrăvile de laur, Zugrăvindu-se în fundul rîului celui profund, Cît se pare că din una şi aceeaşi rădăcină Un raiu dulce se înnalţă, sub a stelelor lumină, Alt raiu s-adînceşte mîndru într-al fluviului fund. Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi - o ploaie -, Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie Şi de vînt scutură grele omătul trandafiriu A-nfloririi lor bogate, ce mînat se grămădeşte În troiene de ninsoare, care roză străluceşte, Pe cînd sălcii argintoase tremur sînte peste rîu. Aeru-i văratic, moale, stele isvorăsc pe ceruri, Florile-isvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri, Vîntu-ngreunînd cu miros, cu lumini aerul cald; Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine, Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. {EminescuOpIV 127} Pe cînd greeri, ca orlogii, răguşit prin iarbă sună, De pe-un vîrf de arbor mîndru ţes în nopţile cu lună Pod de pînză diamantină peste argintosul rîu, Şi cît ţine podul mîndru, printre pînza-i diafană, Luna rîul îl ajunge şi oglinda lui cea plană Ca-ntr-o mîndră feerie străluceşte vioriu. Peste podul cel uşure, zîna Dochia frumoasă Trece împletindu-şi părul cel de-auree mătasă, Albă-i ca zăpada noaptea, corpu-i nalt e mlădiet, Aurul pletelor strecoară prin mînuţele-i de ceară Şi prin haine argintoase străbat membrele-i uşoare, Abia podul îl atinge mici picioarele-i de-omăt. Trece rîul şi uşoară nalte scări de stînci ea suie; La ivirea-i zi se face în spelunci de cetăţuie, Ca o zi ea intră mîndră în palatul ei de stînci; Luna e plină de raze - sub căldura-i - argintoase, Orice stea e-o piatră scumpă - iară florile focoase Giuvaeruri umezite cu luminile adînci. Umede tremur lumine pe boltirea cea albastră. Zîna Dochia cu glasu-i cheam-o pasăre măiastră, Ce sburînd prin aer vine cu-a ei pene de păun; Cînd acea pasăre cîntă lumea rîde-n bucurie, Pe-umărul cel alb o-aşează şi coboară-n văi aurie, Unde-a rîului lungi unde printre papură răsun-. Într-o luntre - lemn de cedru - ce uşor juca pe valuri, Zîna Dochia se suie deslegînd-o de la maluri Şi pe-a fluviului spate ea la vale îi dă drum; Repede luntrea aleargă spintecînd argintul apei, Culcată pe jumătate, Dochia visa, frumoasă, Şi la luntrea ei bogata lebede se-nham-acum. Dar din ce în ce coboară rîul lat, el s-adînceşte În păduri întunecate, unde apa-abia sclipeşte, Mai agiunsă de a lunei raze doar din cînd în cînd; Tot mai nalţi trunchii pădurii ca stîlpi mari şi suri se urcă Pîn-ajunge de-a lor ramuri în bolţi mîndre se încurcă, Pîn-acopăr cu-aste arcuri fluviul lat şi profund. {EminescuOpIV 128} Ca prin bolţile crăpate unei gotice ruine, Mai străbat prin bolţi de frunze razele lunei senine, Împlînd p-ici pe colo rîul cu fulgerătoare dungi; Pe-umărul Dochiei mîndre cîntă pasărea măiastră, Valuri rîd şi-ntunecoasă mînă lumea lor albastră. Repezind luntrea bogată pe şiroiurile lungi. Prin pădurile de basme trece fluviul cîntării. Cîte-odată între codri el s-dună, ca a mărei Mare-oglindă, de stînci negre şi de munţi împiedecat Ş-un gigantic lac formează într-a cărui sîn din soare Curge Aurul tot al zilei şi îl împle de splendoare, De poţi număra în fundu-i tot argintul adunat. Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi groşi, cu frunza deasă, Unde-n arborul din mijloc e vrăjita-mpărăteasă, Unde-n sălcii mlădioase sunt copile de-mpărat; Codrul - înaintea vrajei - o cetate fu frumoasă, A ei arcuri azi îs ramuri, a ei stîlpi sunt trunchiuri groase, A ei bolţi streşini de frunze arcuite-ntunecat. Sara sună glas de bucium şi cerboaice albe-n turme Prin cărările de codru, pe de frunze-uscate urme, Vin rupînd verzile crenge cu talangele de gît; Şi în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare Pîn-din el o-mpărăteasă iese albă, zîmbitoare, Pe-umăr gol doniţă albă - stemă-n părul aurit. Din copaci ies zîne mîndre, de-mpărat frumoase fete, Ţinînd doniţe pe umeri, gingaşe, nalt-mlădiete, Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se înclin-, Ce sub dulcile lor mîne îşi oferă răbdătoare Ugerele lor împlute, şi în doniţi sunătoare Laptele-n cadenţă curge, codru-mplînd c-un murmur lin. Luntrea cea de lebezi trasă mai departe, mai departe, Fuge pe-albele oglinde ale apei ce se-mparte Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brasde de argint - Şi din ce în ce mai mîndre, mai înnalte, mai frumoase Sunt pădurile antice, ele-ngroapă-ntunecoase Cu-a lor vîrfuri munţii mîndri, stîncile ce-n cer se-ntind. {EminescuOpIV 129} Cît de lat să mişce-un fluviu ale apei lui revolte, Arbori de pe mal de-asupră-i se ajung în mîndre bolte, Ramurile se-ntreţese, crengile se împletesc, Frunza deasă smălţueşte nalta, verdea boltitură, Rîu-n vecinica lui umbră în adînc suspină, cură... Pe-a lui maluri înflorite cai în umbră rătăcesc. Soarele trecănd pe codri a lui roată de-aur moale, Vîrfurile verzi de codri le îndoaie-n a lui cale Şi sosind la vre o luncă însuşi el vede mirat Ce departe e pămîntul şi ce nalţi trunchii pădurii, Şi deşi călătoreşte pe-a lor vîrfuri, totuşi murii - Bolţile groase de frunze - a lui raze nu străbat. Lîng-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a mării spume - Zi ori noapte nu văzură de cînd sunt pe-această lume, Luna sîntă, stele de-aur, soare alb şi zîmbitor, Pentru ei necunoscute-s. Umbra verde claroscură Şi mirositorul aer, fluvii ce sclipinde cură În adîncile dumbrave printre ţărmii plini de flori - Astea numai le cunosc ei. - Coamele flutur-c-argintul, Ca la lebede se-ndoaie gîtul lor, iară pămîntul Abia-atins e de picioare potcovite cu-aur roş; Colo-n umbra îndulcită de miroase-mbătătoare, Capul mic ei şi-l ridică nări îmflînd spre depărtare Şi urechia ascuţind-o glas de-aud prin arbori groşi. Luntrea cea de lebezi trasă, mai departe, mai departe Fuge pe-albele oglinde ale apei şi se-mparte Sub a luntrei plisc de cedru în lungi-brasde de argint; Şi deodată zi se face, un ocean de lumină, Fluviul a ieşit din codri, în cîmpii fără de fine, Cari verzi şi înflorite, mîndre-n soare se întind. Dar cît ţine răsăritul se-nnalţ-un munte mare - El de două ori mai nalt e, decît depărtarea-n soare - Stîncă urcată pe stîncă, pas cu pas în infinit Pare-a se urca - iar fruntea-i, cufundată-n înnălţime, Abia marginile-arată în albastra-ntunecime: Munte jumătate-n lume - jumătate-n infinit. {EminescuOpIV 130} Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare - Ea: înnalt este boltită şi-ntră-adînc în piatra tare, Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stînci, Cari duc adînc în valea cea de-acol-abia văzută Şi-n pădurile umbroase cu-adîncimi necunoscute Şi-n cîmpii unde mii rîuri s-argintesc plane ş-adînci. Pe acea poartă din munte iese zori în coruri dalbe, Ridicîndu-se în cerul dimineţii dulci, rozalbe, Pe-acolo soarele-şi mînă car cu caii arzători, Pe-acolo noaptea răsare blonda lună argintoasă Şi popoarele de stele iese-n roiuri luminoase Şi pe cer se împrăştie ca de aur sfinte flori. Zeii Daciei acolo locuiau - poarta solară În a oamenilor lume scările de stînci coboară - Şi în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun-; Şi pe negre stînci trunchiate stau ca-n tron în verdea lume Şi din cupe beau auroră cu de neguri albe spume, Pe cînd mii de fluvii albe nasc în umbră şi răsun-. Cîte-odată-un corn de aur ei răsună-n depărtare, Trezind sufletul pădurii, codrilor adînci cîntare, Chiamă caii lor ce-aleargă cu-a lor coame umflate-n vînt; Vin în herghelii de neauă, pe cărări de mult bătute Şi pe ei zeii încalic-străbătînd pe întrecute [-Al] codrilor nalt întuneric, făr de capăt pe pămînt. Dar adesea pe cînd caii dorm în neagră depărtare, Luna, zîna Daciei, vine la a zeilor serbare; Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mări, Vine ostenit de drumuri şi la masă se aşează, Aerul se aureşte de-a lui faţă luminoasă, Sala verde din pădure străluceşte în cîntări. Şi ca zugrăviţi stau zeii în lumina cea de soare. Părul lor cel alb luceşte, barba-n brîu li curge mare, Creţii buzei lor să numeri poţi în aerul cel clar; Hainele întunecate albe par în strălucire Şi ei rîd cu veselie l-a păharelor ciocnire, Iară luna ruşinoasă pe sub gene s-uită rar. {EminescuOpIV 131} Haina lungă şi albastră e cusută numa-n stele, Iară albii sîni de neauă strălucesc, cu de mărgele Şi mărgăritare salbă, pe un fir de aur prins; Păru-i lung de aur galbăn e-mpletit în cozi pe spate, Ochii ei căprii se uită la cerescu-i mîndru frate Şi de melancolici gînduri al ei suflet e cuprins. Înainte de plecare - ea, doinind din frunză, chiamă Zimbrii codrilor cei vecinici, li desmiardă sura coamă, Li îndoae a lor coarne, pe grumaz îi bate lin Şi pe frunţi ea-îl sărută, de rămîn steme pe ele, Apoi urcă negrul munte, pe şivoaele de stele, Lin alunecă ş-a lene drumul cerului senin. Îndărătu-acelui munte, infinita întinsoare E frumoasa-mpărăţie mîndră a sîntului soare Şi pe coaste sunt palate, ce din verzile grădini Strălucesc marmora albă şi senină ca zăpada, Cu intrări în veci deschise, cu scări netezi, colonade Lungi de marmure ca ceara în lungi bolte se îmbin. Pe-a ferestrelor mari laturi sunt lăsate largi perdele, Mreje lungi de aur rumăn - au ţesut ani mulţi la ele Mînile surorei albe. Aeru-i de diamant, El pluteşte-n unde grele de miroase-mbătătoare Peste văile ca rîuri desfăşurate sub soare, Pe dumbrăvi cu rodii de-aur, peste fluvii de briliant. Şi oştiri de flori pe straturi par a fi stele topite Fluturi ard, sclipesc în soare, orbind ochii ce îi vede, Ca idei scăldate-n aur şi-n colori de curcubău; Pe grădinile-nflorite, peste mîndrele dumbrave Norii mişcă sus în ceruri înfoiatele lor nave - Rostre de jeratec ş-aur, vele lungi de curcubău. A-mpăratului de soare bolţi albastre şi cu stele Se ridică-n caturi nalte tot castele pe castele, Cu fereşti de aur d-Ofir, cu oglinzi de diamant, Cu scosuri de albe marmuri, cu covoare de purpură; Printre mîndrele coloane o cîntare blînd murmură - E un vînt cu suflet dulce într-un aer de briliant. {EminescuOpIV 132} Şi nici umbra nu se prinde d-atmosfera radioasă. Ca prin apă cristalină trec cu frunţile frumoase, Trec a soarelui copile printre aerul cel cald; A lor păr e ca şi ambra, ca şi crinul a lor faţă, Abia-atinse-s a lor umbre de o tainică roşaţă - Auroră trandafirie prin ferestre de smarald. Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate, Totul e lumină clară, radioasă voluptate, Florile stau ca topite, rîurile limpezi sunt; Numai colo în departe şi-n albastră depărtare Ale zorilor grădine clar se văd strălucitoare, Cu boschetele de roze şi cu crinii de argint. Acolo sunt lacuri limpezi, rumene în a lor fire, De-a grădinilor de roze tăinuită oglindire, Şi din curtea argintie zorile rîzînde ies; Haine verzi şi transparente coprind membrele rozalbe Şi în lac ele aruncă roze cu mînuţe albe, Netezind a lor sprîncene, dînd din frunte părul des. Într-o dulce şi umbroasă, viorie atmosferă, Se ridică dintre lunce, cu-a ei cupole de ceară Închegate ca din umbră verde şi argint topit, Transparănd prin diamantoasă fină de paingăn pînză, Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va să s-ascunză, Cu coloane-nconjurate de a viţei-ncolăciri. Ai grădinei arbori mîndri cu întunecatul verde Conjuraţi ş-acoperiţi-s cu-edera ce-n vîrf se pierde; Mişcînd florile ei albe - flamuri cu-nfloriţii creţi - Şi în muri de frunzi lucinde, şi în scări de flori pendente Şi în poduri legănate de zefire somnolente - Dintr-un arbore într-altul edera trece măreţ. Spînzură din ramuri nalte viţele cele de vie, Struguri vineţi şi cu brumă, poamă albă aurie, Şi albine roitoare luminoasă miere sug; Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri Şi la vinul ce-i îmbată pasc mirositorii ruguri Şi în sara cea eternă veseli nechezînd ei fug. {EminescuOpIV 133} Şi în monastirea lunei cu-argintoasă colonadă, Vezi cum trece ea frumoasă - corpu-i dulce de zăpadă, Umerii, cu-a lor lumine, par de aur moale blond, Abia corpul coperit e de-un gaz moale ce transpare - Astfel trece ea frumoasă cu-a ei braţe sclipitoare, Reflectată-n mii oglinde de pe muri şi din plafond. Şi-n odăile înnalte din frumoasa monastire Sunt pe muri tablouri mîndre, nimerită zugrăvire Ale miturilor dace, a credinţei din bătrîni; Prin grădini cu albe-isvoare sunt a lunei dulci amoruri, Sau palate argintoase unde zori trăiesc în coruri, Sau pădurea cea vrăjită cu frumoasele-i regini. Ăsta-i raiul Daciei veche, -a zeilor Împărăţie: Într-un loc e zi eternă - sara-n altu-n vecinicie, Iar în altul zori eterne cu-aer răcoros de Mai; Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei După moarte vin în şiruri luminoase ce învie - Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai. Colo Dunărea bătrînă, liberă-ndrăsneaţă, mare C-un murmur rostogoleşte a ei valuri gînditoare Ce mişcîndu-se-adormite merg în marea de amar; Astfel miile de secoli cu vieţi, gîndiri o mie, Adormite şi bătrăne s-adîncesc în vecinicie Şi în urmă din isvoare timpi răcori şi clari răsar. Dar pe-arcade negre nalte, ce molatec se-nmormăntă În a Dunării lungi valuri ce vuiesc şi se frămîntă, Trece-un pod, un gînd de piatră repezit din arc în arc; Valurile-nfuriate ridic frunţile răstite Şi isbind cu repejune arcurile neclintite Gem, picioarele le scaldă la stîncosul lor monarc. {EminescuOpIV 134} Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea mărire. Soarele orbeşte-n ceruri de a armelor lucire, Scuturi ard, carăle treer şi vuiesc asurzitor; Iar Saturn cu fruntea ninsă stînd pe steaua-i alburie Şi-aruncînd ochii lui turburi peste-a vremi-mpărăţie Aiurîd întreabă lumea: - Şi aceia-s muritori? Colo unde stau Carpaţii cu de stînci înnalte coaste, Unde paltinii pe dealuri se înşir ca mîndră oaste, Munţii ţeapăna lor frunte o suiau n-albastre bolţi; Stau tăcuţi ostaşii Romei, ridicînd fruntea lor lată, Strălucitele lor coifuri, la stîncimea detunată, Unde ultima cetate ridica-n nori a ei colţi. Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra boltă, Parc-auzi a Mării-negre şi a Dunării revoltă Şi a lumi-ncheeture parcă le auzi trăsnind; Răsculatu-s-a-Universul contra globului din aer? Stelele-n oştiri se mişcă? Împăraţii sori se-ncaer? Moare lumea? Cade Roma? Surpă cerul pe pămînt? Nu. Din fundul Mării-negre, din înnalte-adînce hale, Dintre stînce arcuite în gigantice portale Oastea zeilor Dadei în lungi şiruri au ieşit - Şi Zamolx cu uraganul cel bătrîn, prin drum de nouri, Mişcă caii lui de fulger şi-a lui car. Călări pe bouri, A lui oaste luminoasă îl urma din Răsărit. Ca o negur-argintie barba lui flutură-n soare, Pletele-n furtună-nflate albe ard ca o ninsoare, Colţuroasa lui coroană e ca fulger împietrit, Împletit cu stele-albastre. Răsturnat în car cu rune, Cu-a lui mîn-arată drumul la oştirile-i bătrîne Şi de dor de bătălie crunt e ochiul strălucit. Astfel arcul nalt din ceruri el îl urcă cu grandoare. Munţii lungi îşi clatin codrii cei antici şi-n răsunare Prăvălesc de stînci căciule, salutînd întunecat; Iar hlamida lui cea albă svîrle falduri de zăpadă, Cînd el braţul îşi ridică strigînd stîncelor să cadă, Mişcînd codrii de răsună în imperiul lor urcat. {EminescuOpIV 135} Şi-n zenit opri oştirea-i peste armia romană. "Decebal - el strigă-n nouri - îi detun, îi iau în goană Şi Danubiul o să bee a lor sacre legiuni". Decebal s-arată palid în fereasta naltă-ngustă, Şi coroana şi-o ridică cătr-imaginea augustă Şi se uită cu durere la divinii săi străbuni. Iar pe plaiuri verzi de munte oştile-urbei risipite Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite - Rupt e şirul lor pe-a locuri de al soarelui foc roş. Pe un trunchi înnalt de stîncă chiar Cesarul stă-n uimire: "Ridicaţi semnele Urbei înspre-a cerului oştire Şi strigaţi: Cu noi e Roma! " - Codri-adînci şi-ntunecoşi Clocotesc de lungul freamăt şi de-a armelor sunare. Armia: "Cu noi e Roma" - Acvilele-i ard în soare. Van din Sarmisegetusa vin săgeţi în roşii ploi, Scuturi se îndrept spre dînsa oprind grindina de-aramă, Zeii urlă - stînci se clatin, norii-n fîşii se distramă Şi de fulgeri lungi şiroaie curg în munţii rupţi şi goi. Din Apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasă, Zeus de nori-adunătorul urcă bolta maiestoasă, Mart încoardă arcul falnic spre Zamolxe aţintit; Ca să scape neamul nobil răsărit din a lui coaste, Însuşi el a Urbei semne le ridică înspre oaste Şi de-antica lui turbare tremur norii de granit. Lumea pare răsculată din caotic-adîncime. Nori se suie-n stîlpi şi-n globuri. Din eternă-ntunecime Ca sa lupte-acuma Joe pe Titani i-a liberat; Şi tunînd ei urcă cerul surpînd scările de nouri, De sub scuturi de fier negru arcurile-ntind în bouri De se nărue văsduhul de-al săgeţilor vărsat. Negurile-n stîlpi se-nchiagă suind vîrful lor în soare - Par un codru sur şi vecinic. Lunci albastre lucitoare Se deschid ca loc de luptă în păduri de nori ş-argint; Printre stîlpii suri s-arată coifuri mîndru aşezate Pe pletoase frunţi divine - pavezi de-aur ridicate, Lănci ce fulgeră în soare, arcuri ce se-ntind în vînt. {EminescuOpIV 136} Joe-ncruntă-a lui sprinceană şi ca un copil tresare Vechiul glob - munţii se clatin, ceruri tremur, marea moare. E semnalul cel de luptă între-armiile de zei; Şi Zamolx frînele lasă cailor lui de jeratic, Coama lor se îmflă-n limbe de-aur - tremur nebunatec, Bouri daci răstindu-şi fruntea surpă norii toţi cu ei. Lupta-i crudă, lungă, aspră. Lumin-pavezele dave, Sori şi lune repezite printr-a norilor dumbrave Ard albastrele armure ale zeilor romani; Paşii lor amestec cerul - caii tropotă iar bouri Ca de tunete un secol împlu halele de nouri Şi se frîng crîşnind în scuturi spadele-albe-a lui Vulcan. În zădar, căci neînvinse şiruri lungi de bătălie Îşi sdrobesc armele-n scuturi pe a cerului cîmpie: Neînvinşi ş-unii şi alţii - ş-unii ş-alţi nemuritori. În zădar Marte s-aruncă spre a sparge şiruri dace Şi în van fulgeră Joe supra coifelor audace, Neclintiţi stau ş-unii ş-alţii în măreaţă lupta lor. Pe un arc de cer albastru în senină depărtare, Rezimaţi pe lănci şi scuturi, zeii nordici stau în soare, O eternă auroră răcoreşte lumea lor; Iar în fruntea-acelei bolte pe un tron cu spata mare, Odin adîncit în gînduri vede-a luptei lungi grandoare Şi coroana-i de-aur luce pe-a lui frunte arzător. Pletele-albe cad c-argintul pe-umere-n fir îmbrăcate. Lin îşi netezeşte barba şi priviri întunecate Ochii lui cei mari albaştri spre luptaşi au îndreptat; Freia albă ca zăpada, sveltă, în albastră haină, Capul ei muiat în aurul pletelor, c-o dulce taină Razimă de-umerii aspri l-al Valhalei Împărat. Cîntăreţ e uraganul pentru lupta care arde. Bolta lirei lui e cerul, stîlpi de nori sunt a lui coarde. Vînturînd stelele roşii prin argintul neguros, Ele lunecă frumoase prin îmflarea sîntă-a strunii, Gînduri d-aur presărate în cîntările furtunii, Codri-antici de vînt se-ndoaie şi răspund întunecos. {EminescuOpIV 137} Joe vulturilor lasă frînele. Cu-a lor aripe Lungi şi negre ei întunec-soarele. Iară în rîpe Goale şi adînci de nouri e Zamolxe-n a lui car - El văzu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale Vezi un vîrf de munte negru scris cu raze triumfale, Pe cînd el cu întuneric peste văi stă temerar. Ochii-Olimpicului negri aţintesc carul. Cu frica, Spre-a opri acea privire Dacul manta şi-o ridică. Caii speriaţi nechiază, tremurînd ei se înnalţă; C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste Şi a zeilor Daciei cruntă şi măreaţă oaste, Orbită aude glasul părintelui lor rănit Şi-o întorc la fugă; - caii, carul rupt în nori răstoarnă. Din titanicele arcuri ploaie de săgeţi se toarnă, Nimerind în spate goale pe fugarii cei divini; Şi răpiţi, urlînd ei bolta o coboară - ş-o coloră Cu-a lor sînge care-n rîuri ude, roşii, de-auroră, Împle-a norilor spărture cu mari lacuri de rubin. Norii fug şi se desfăşur - bolta limpede se-ndoaie. În zenit stau zeii Romei în auritele lor straie, Lăncile şi-ncrucişează privind armia din văi; A lor chipuri luminoase strălucesc frumoase-n soare, Ei şi-ntorc caii cei falnici şi-auritele lor care Spre apus - iar roşul soare îi urmează-ncet pe ei. Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale, Se reped pe trepte nalte şi cobor în sure hale. Cu lumina, ei îngroapă a lor traiu întunecos; Dară ea înflorată de adînca ei durere, În imagini de talazuri cînt-a Daciei cădere Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii-i mîngîie duios. Se constelă sara. Ziua a fugit în lumea mării Şi pe culmile de munte focuri au aprins străjerii; Ca şi pete mari de aur n-umbra văilor adînci, Ele par suspinse-n nouri. Lîngă foc străjerii-aruncă Pe pereţii suri de piatră umbra lor fantastic-lungă. Armia doarme pe pajişti ridicate şi sub stînci. {EminescuOpIV 138} Sub o stîncă lîngă focul ce pereţii îi afumă, Cesaru-i culcat pe paie, singur, cu-a lui grije numa; Sub el văile adînce pline de neguri şi somn. El privea la focuri roşii şi la stînci de umbră pline; Ca un clopot clar albastru şi stropit cu mii lumine Cerul lumea o cuprinde cu sinistru-i mîndru Domn. Amorţit el mişcă limba lui de tunet printre nouri, Trezea, scăpărînd printr-înşii, ale văilor ecouri, iar în cîrduri cuvioase stelele se mişcă-ncet, Intră-n domele de neguri argintii, multicoloane; De-a lor rugă-i plină noaptea. A lor dulci şi moi icoane Împlu văile de lacrimi, de-un sclipit împrăştiet. Ale focurilor raze cearcă neguri să străbată Şi de dunge de lumină umbra văii e tăiată, Cari trec prin întuneric rîuri şi isvoare-albind; Luminînd în ochi de codri, scăpărînd pe repezi unde, Vîntul c-o suflare plînsă codrii negri îi pătrunde Şi vrăjeşte lin din frunze, şi vorbeşte aiurind. Pe un vîrf de munte negru rari în lună stau stejarii, Iar Traian pare că vede răsărind prin ei Cesarii, Salutînd a Romei semne cu-a lor mort, adînc surîs; Şi încet ei trec prin aer privind lung cetatea Dacă, Binecuvîntînd oştirea spre Apus ei iarăşi pleacă, A lor şiruri luminoase împlu aerul de vis. Inrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stîncă, Răpezită nalt în aer din prăpastia adîncă, Sarmisegetusa-ajunge norii cu-a murilor colţi; Şi prin arcurile-nguste, făclii roşii de răşină Negrul nopţii îl pătează cu bolnava lor lumină, Rănind asprul întuneric din a halelor lungi bolţi. 895Şi prin arcuri îndoite la lumini de roşii torţii, Adunaţi văzu Cesarul la cumplita mas-a morţii: Ducii Daci. Făclii de smoală sunt înfipte-n stîlpi şi-n muri Luminînd halele negre, armuri albe şi curate, Atîrnate de columne, lănci şi arcuri răzimate De păreţi - pavezi albastre strălucind pe stîlpii suri. {EminescuOpIV 139} Duci-s nalţi ca brazi de munte, tari ca şi săpaţi din stîncă. Crunt e ochiul lor cel mare, tristă-i raza lor adîncă, Pe-a lor umeri spînzur roşii piei de tigru şi de leu, Tari la braţ şi drepţi la suflet şi pieptoşi, cu spete late, Coifuri ca granit de negre au pe frunte aşezate Şi-a lor plete lungi şi negre pe-umeri cad de semizeu. Cupele - ţeste de duşman - albe, netede, uscate, În argint, cu toarte de-aur prea maestru ciselate - Şi cu ele-n mînă-nconjur lunga masă de granit; Vor mai bine-o moarte crudă de cît o viaţă sclavă, Toarnă-n ţestele măreţe vin şi peste el otravă Şi-n tăcerea sînt-a nopţii ei ciocnesc, vorbesc şi rîd. Rîd şi rîsul însenină adîncita lor paloare. Se sting una cîte una faclele mirositoare, Se sting una cîte una vieţile Ducilor Daci; De pe scaune cad pe piatra rece, sură, ce podeşte Sala. - Toţi, toţi pîn-la unul. Unul încă tot trăieşte, Arde sînta lui coroană, fulger-ochii lui audaci. Luna-n ocean albastru scaldă corpul ei de aur, Luminînd culmile sure şi adîncul colcîntaur, Dintru care-eşit se vîră-n nouri anticul castel; Decebal (palid ca murul văruit în nopţi cu lună) Se arată în fereastă şi-şi întinde alba mînă Moartă din flamida neagră ce-l acopere pe el. El vorbeşte. Şi profetic glasu-i secolii pătrunde: Sufletu-i naintea morţii lumineaz-a vremii unde; Gîndul lui o prorocie - vorba lui mărgăritar; Şi l-aude valea-adîncă şi L-aud stelele multe. De pe stînca lui Cesarul stă-n uimire să-l asculte - Vorbele-una cîte una lunecă-n ureche-i clar: "Vai vouă Romani puternici! - Umbră pulbere şi spuză Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză, Vremi veni-vor cînd nepoţii n-or pricepe pe părinţi - Cît de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adînc-căderea. Pic cu pic secînd păharul cu a degradărei fiere, Îmbăta-se-vor nebunii - despera-vor cei cuminţi. {EminescuOpIV 140} "Pe-a istoriei mari pînze, umbre-a sclavelor popoare Prizărite, tremurînde trec - o lungă acusare, - Tîrînd sufletul lor veşted pe-al corupţiei noroiu. Voi nu i-aţi lăsat în voia sorţii lor. Cu putrezirea Sufletului vostru propriu aţi împlut juna lor fire, Soarta lor vă e pe suflet - ce-aţi făcut cu ele? Voi! "Nu vedeţi că în furtune vă blăstamă oceane? Prin a craterelor gure răsbunare strig vulcane, Lava de evi grămădită o reped adînc în cer, Prin a evului nori negri - de jeratic cruntă rugă Către zei - ca neamul vostru cel căzut, ei să-l distrugă - Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer. "Va veni. Stîrniţi din pace de-a prorocilor cîntare, Din păduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare Şi gîndiri de predomnire vor purta pe fruntea lor; Constelaţii sîngeroase ale boltelor albastre Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre, Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgători. "De pe Alpi ce stau de-asupra norilor cu fruntea ninsă, De prin bolţi de codru verde, de prin stîncile suspinse, Pe a pavezelor sănii coborî-vor în şivoiu; Cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pămîntul fruntea, Cu cenuşa Romei voastre - moarte legioane, - punte Peste rîuri. Şi nimica nu se v-alege din voi. "Veţi ajunge ca-n tîmpire, în sclavie, degradare. Pas cu pas cade-n ruşine neamul vostru sînt şi mare: Că-n iloţi se va preface gintea de-nţelepţi şi crai Cînd barbarii vor aduce delta sîntelor lor vise, Îmbrîncind în întunerec toate cele de voi zise. Vai vouă Romani puternici, vai vouă, de trei ori vai! ". Astfel zise. În blăstemu-i mîna-i albă şi uscată El o scoate pe fereastă şi coroana-ntunecată De pe frunte o aruncă în abisul văi adînci; Palid, adîncit ca moartea ca o umbră stă în lună, Părul lui de vînt se îmflă, iară vorbele-i răsună Şi blestemu-i se repetă repezit din stînci în stînci! {EminescuOpIV 141} Şi uimit stetea Cesarul... "Cugeţi tu pămînt? - el zise - Avem noi în mîni a lumei soarte sau cortegiu de vise? Hotărîţi de-a ta gîndire urmăm azi ziua de ieri?... ". Şi în ordinele-eterne mişc-asupra-i universul Oceanele-i de stele. Ce ironic li e mersul! Cesare! cît pai de mare - şi ce mic în adevăr! Sîmburele crud-al morţii e-n viaţă... Şi-n mărire Afli germenii căderei. Astfel toate sunt în fire, Astfel au căzut Romanii, mari în bine, mari în rău. Da-i cumplit să vezi un popor osîndit să fie mare Chiar în rău, că mereu creşte ruşinoasa-i degradare Şi nici moartea nu-i trimite ne-nduratul Dumnezeu. Căci a morţii braţ puternic, cînd stă viaţa s-o despartă, Nu se-ndură să ridice sîngeroasa-i lungă bardă, Cum călăul greu se-ndeamnă la un cap d-imperator; Zeii pregetă să-şi dee-a lor sentinţă... Şi-n uimire Cugetă - de au fost popol destinat spre nemurire, Au fost ei - şi dacă mor ei - suntem noi nemuritori?... Strănepoţii?... Rupţi din trunchiul ce ni dă viaţă fertilă, Pe noi singuri ne uitarăm printre secoli făr-de milă. Ei purtau coroane de-aur, noi ducem juguri de lemn... Exilaţi în stînci bătrîne au umplut ei cu noi lumea, Am uitat mărirea veche, cu ruşine chiar de nume, Multe semne de peire şi de viaţă nici un semn. Au fost vremi cînd pe pămîntul lor, n-aveau loc să-nmormînte Morţii lor... P-inimi regale şi pe membrele lor sfinte Spînzura sdrenţe umilice de sclavi, de cerşitori - Căci simţiră-n ei scînteia, care secolii aprinde. Întronaţi au fost în tronuri arse-n foc... şi pe-a lor frunte Pusu-ş-au de fier coroane arse-n foc sfăşiitor. Şi deşi-n inima noastră sunt seminţe de mărire, Noi nu vrem a le cunoaşte; căci străina-ne gîndire Au sdrobit a vieţii veche uriaş, puternic lanţ; Secoli lungi ce-au rămas văduvi de a Romei spirit mare L-au creat... În noi el este-, noi îl stingem. Dacă moare, Noi murim... ramul din urmă din trupina de giganţi. {EminescuOpIV 142} Cînd îi cugeţi, cugetarea sufletu-ţi divinizează. În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze. Peste adîncimi de secoli ne ridica, curcubei; Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie Auzim cetatea sfîntă cu-nmiita-i armonie... Şi ne simţim mari, puternici, numai de-i gîndim pe ei... Miază-noaptea-n visuri d-iarnă îşi petrece-a ei viaţă. Doarme-n valurile-i sfinte şi-n ruinele-i de ghiaţă, Însoţită de-ani o mie cu bătrînul rege Nord, Ce, superb în haina-i albă, barba-n vînturi, fruntea ninsă, Rece suflă, -n nori aruncă, vocea-i turbure şi plînsă, Îmbătat de mîndre stele şi cîntat de-al mării-acord. Reci şi trişti petreceau soţii; iarna-n zilele-i eterne Văl de-argint peste pustiuri ca linţoliu îl aşterne. Vînturi reci îs respirarea undelor ce-au amorţit; Arfa lui prin nouri strigă - inima-i e ger şi ghiaţă - Marea ca să delireze, vînturi să mugească-nvaţă - Stelele s-oglindă-n neauă pe pustiul nesfîrşit. Dar atuncea cînd soseşte blînda mieze-nopţii oră, Ceru-albastru ca saphirul mîndre raze îl coloră Şi din a Nordului frunte plin se-nalţă-astrul polar - Atunci marea nu răsare printre stînci de vînt gonită, Vîntul pe-aripi nu mai duce pulberea iernei-aurită, Toate tac cînd raza-i albă cade-n marea de amar. Şi cînd steaua se înnalţă de pe fruntea lui de rege, Nordu-atunci cu visuri mîndre noaptea lungă şi-o petrece. De pe stînca-n care tronă, el picioare de granit Le întinde-n fundul mării cel amar şi fără fine. Păru-i alb flutură-n vînturi, stuf de raze lungi, senine, Umerii, dealuri de neauă se înnalţă-n infinit. {EminescuOpIV 143} Iară fruntea lui uscată stă prin viscole rebele, Surpînd nourii cei aspri şi amestecaţi cu stele - Jos e-nmormîntat de mare, sus e-ncununat de cer; Atunci luciul mării turburi se aplană, se-nsenină Şi din fundul ei sălbatec auzi cîntec, vezi lumină - Visul unei nopţi de vară s-a amestecat în ger. Şi în fundul mării aspre, de safir mîndre palate Ridic bolţile lor splendizi, ş-a lor hale luminate, Stele de-aur ard în facle, pomi în floare se înşir; Şi prin aerul cel moale, cald şi clar, prin dulci lumine Vezi plutind copile albe ca şi florile vergine, Îmbrăcate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir. Albe sunt ca neaua noaptea, faţa înnecată-n raze - Priiveşte însusi cerul dintre nouri să le vază: Despletit flutură pe-umeri moale, dulce, părul blond. Noaptea-n nori visează stele şi se uită-n fund de mare, Luna lin roşeşte-n faţă de amor şi de mirare, Se aplană de uimire valu-albastru vagabond. Dară una-i fiica mării ca o lacrimă de aur. Păru-i curge la călcîe ca un lung şi scump tesaur: E a stelelor regină, e al nopţii meteor. Ades albă dintre valuri de-a înnot marea despică Şi albastrul blînd al mării albul sînilor ridică, Valurile-n cînt salută sîntul apelor odor. Acolo în fundul mării, în înalte-albastre hale, Şed la mese lungi de piatră zeii falnicei Valhale; Odin stă-n frunte - cu părul de ninsoare încărcat; Acolo decid ei moartea Romei şi o scriu în rune, Presun de argint şi zale pun pe caii ca furtune - Astfel se gătesc de ducă pentru drumu-ndelungat. Şi atunci furtuna mîndră desrădăcinat-a marea. Ea svîrlea frunţi de talazuri către stelele-arzătoare, Ridica sloiuri de ghiaţă, le-arunca în şanţ de nori Vrînd să spargă cu ci cerul. - Într-un colţ de cer e vară Şi pe scările de-ivoriu unii dintre zei coboară - Strălucea-n noaptea bătrînă feţele ca palizi sori. {EminescuOpIV 144} Prin a valurilor vaet, prin a norilor strigare, Deschidea portale-albastre mîndra şi bătrîna mare. Desfăcu apele-n două Dumnezeilor călări Şi la ţărm cu stînce rupte de a undelor bătae S-adun toţi. Aurul din plete lucea-n luna cea bălae, Coifuri străluceau albastre ca lumina sfintei mări. Şi pornesc. Odin ş-aruncă suliţa prin nori de-aramă, Care trece-un ac de aur într-a cerului maramă, Arătînd pe neauă drumul l-al Italiei pămînt. Ei se duc-se duc prin cîmpii aşternuţi cu-albă ninsoare, Strălucea albastru-oţelul de pe membrele barbare, Pletele le-îmfla furtuna, bărbile sclipeau în vînt. Ei apar pe-un dîmb al Romei - ea dormea sfîntă ş-antică. Peste lumea-i adormită cîte-o stea din ceruri pică, Secoli grămădiţi într-însa dorm ca şi cînd n-ar fi fost. Cugetat-aţi vreodată noaptea ce-i lumea întinsă? Visurile Omenirei, dorurile ei ne-nvinse Dorm... dacă ar dormi vecinic - cine-ar şti că ele-au fost? Ţara pare-a fi a lumii mîndră, veselă grădină. Lumină un gînd de aur, sus prin nori, luna cea plină, Roma-n stele străluceşte pe-a ei dîmburi, lîngă rîu; Ei privesc Urbea eternă, ce pe dealuri lin străluce, Suliţa pe loc s-opreşte, se preface-n d-aur cruce. Odin moare - Tibrul este a Credinţei lui sicriu. Cum sub stînci, în întuneric, măruntăile de-aramă A pămîntului, în lanţuri ţin legat şi fără teamă Sufletul muiat în flăcări a vulcanului grozav, Astfel secoli de-ntuneric ţin în lanţuri d-umilire Spiritul, ce-adînc se sbate într-a populilor fire, Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar eşi le-ar face prav. {EminescuOpIV 145} Dar de secoli fierbe lumea din adîncuri să se scoale. Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori îşi face cale Şi îngroapă sub cenuşa creaţiunea unei ţări, Astfel fiii tari şi tineri unor secole bătrîne Lumea din încheeture vor s-o scoată, din ţîţîne Să o smulgă, s-o arunce în sbucnirea nouei eri. Tricolorul plin de sînge e-mplîntat în baricade, Clopotele url-alarma pe Bastilia ce cade Şi poporul muge falnic, ca un ocean trezit; Sfarmă tot şi pe-a lui valuri, ce le urcă cu mîndrie, El înalţă firi cumplite, cari-l duc, o vijelie, Să îngroape sub ruine, ce-n picioare a strivit. Şi prin negrele icoane unor zile fără frîuri, Unde viaţa e-o scîntee, unde sînge curge-n rîuri, Palid, adîncit, sinistru, trece tigrul Robespierre; Şi privirea-i sîngeroasă s-alintează ca spre pîndă; Căci ce scrie e-o sentinţă, ce gîndeşte e-o osîndă - Într-un cran săpat ca-n piatră fierb gîndirile-i de fier. Dar el cade - şi s-aşază ale mării nalte unde. A dreptăţii aspră rază în popor adînc pătrunde, Zilele de îngrozire s-a contras într-un fantom; Dar puteri neliniştite, ce trăiesc în adîncime, Ar vrea ţărmul să-l evadă, să înnece cu mărime Lumea. Ele se concentră în suflarea unui om, Mare, că-i purtat pe umeri de adînci şi mîndre vremuri Căci gîndiri, cari ieşise dintr-a lumii lung cutremur, El le poart-unite-n frunte şi le scrie pe stindard; Cînd în lumea subjugată pentru drepturi ridic-arma, Arătarea-i salutată de popoare... regi se sfarmă Şi a gloriei mîndre stele într-a lumei noapte ard. Şi de-aceea a lui flamuri le-nsoţesc cu-nsufleţire. El îi duce la învingeri, el îi duce la peire. Cine moare - moare-n cuget c-a rămas trăind în el; Tot ce-i nobil şi puternic în ăst secol de mîndrie Îl urmează... Căci prin noaptea unei lumi în bătălie Lin luceşte-eterna pace, luminos şi mîndru ţel. {EminescuOpIV 146} Cătră ţelul, care-n noapte le luceşte ca un soare, Ei se duc prin zeci de lupte, urmărindu-l cu ardoare, Zeci de mii cad, pe-a lor urme răsar alte zeci de mii, Steaua-i duce, ei urmează printre veri şi printre ierne, 1145Pînă unde-eterna iarnă munţi de neaua-n cîmpi aşterne, Unde crivăţul visează uriaşe vijelii. Ş-atunci Nordul se stîrneşte din ruinele-i de ghiaţă, Munţii plutitori şi-i sfarmă şi pe-a cîmpurilor faţă El ridică visuri nalte... volburi mari de frig se văd 1150Şi trecînd peste oştire o îngroapă... Şi cu fală El ridică drept făclie aurora-i boreală Peste-oştirea-ntroenită în pustiul... de omăt. Nordul m-a învins - ideea m-a lăsat. Şi ca un soare Vezi că-ncepe a apune într-a secolilor mare, 1155Aruncînd ultima-i rază peste domul d-invalizi. La apus priveşte lumea în duioasa ei uimire. N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gîndire A trăit în el... Cu dînsul cartea lumii iar s-a-nchis. Exilat în stînce sure şi-n titanica-i gîndire, 1160Ca Prometeu ce-a-adus lumei a luminei fericire, De pe-o piatră el priveşte linguşirea mării-adînci; Acolo, gonit de soarte şi de gînduri el adoarme, Cu durere-adîncă marea vrea pămîntul să-l răstoarne - Şi isbea mugind de doliu în mormîntul lui de stînci. 1165Sori se sting şi cad în caos mari sisteme planetare, Dar a omului gîndire să le măsure e-n stare... Cine-mi măsur-adîncimea - dintr-un om?, nu - dintr-un gînd Neaprofundabil. Vană e-a-nvăţaţilor ghicire. Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire. 1170Cît geniu, cîtă putere - într-o mînă de pămînt. Într-un cran uscat şi palid ce-l acoperi cu o mînă, Evi întregi de cugetare trăiesc pacinic împreună, Univers, rîuri de stele - fluvii cu masse de sori; Viaţa turbure şi mare a popoarelor trecute, 1175A veciei văi deschise-s cu-adîncimi necunoscute, Vezi icoana unui secol lîngă chipul unei flori! {EminescuOpIV 147} Tu, ce în cîmpii de caos semeni stele - sfînt şi mare, Din ruinele gîndiri-mi o, răsari, clar ca un soare, Rupe vălur-le d-imagini ce-te-ascund ca pe-un fantom; Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gîndire, Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire, Cine eşti?... Să pot pricepe şi icoana ta... pe om. Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a ta mărime, Printre bolţile surpate să mă uit în adîncime: De-oiu vedea a ta comoară nu regret chiar de-oiu muri. Oare viaţa omenirei nu te caută pe tine? Eu un om de te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine. Dar să ştiu - semeni furnicei ce cuteaz-a te gîndi? Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc-ramure de raze, Într-a caosului cîmpuri, printre veacuri numeroase, Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om? A pus gînduri uriaşe într-o ţeastă de furnică, O voinţă-atît de mare-ntr-o putere-atît de mică, Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom. Vai! în van se luptă firea-mi să-nţeleagă a ta fire! Tu cuprinzi întregul spaţiu cu a lui nemărginire Şi icoana-ţi n-o inventă omul mic şi-n margini strîns. Jucăria sclipitoare de gîndiri şi de sentinţe, Încurcatele sofisme nu explic-a ta fiinţă Şi asupra cugetări-ţi pe mulţi moartea i-a surprins. Oamenii au făcut chipuri ce ziceau că-ţi seamăn ţie, Te-au săpat în munţi de piatră, te-au sculptat într-o cutie, Ici erai zidit din stînce, colo-n aşchii de lemn sfînt; Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate. Mută La rugare şi la hulă idola de ei făcută Rămînea!... Un gînd puternic, dar nimic - decît un gînd. În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie Să te cate-n hieroglife din Arabia pustie, Unde Samum îşi zideşte vise-n aer, din nisip. Ele trec pustiul mîndru ş-apoi se coboară-n mare, Unde mitele cu-albastre valuri lungi, strălucitoare, Înnecînd a mele gînduri de lungi maluri le risip. {EminescuOpIV 148} Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare, C-ochi adînci şi plini de mite, i-au trimis în cer să sboare, Dar orbite, cu-aripi arse pe pămînt cad îndărăt; Prefăcute-n stele de-aur merg pîn-la veciei uşă, Dară arse cad din ceriuri şi-mi ning capul cu cenuşă, Şi cînd cred s-aflu-adevărul mă trezesc - c-am fost poet. Ca s-explic a ta fiinţă, de gîndiri am pus popoare, Ca idee pe idee să clădească pîn-în soare, Cum popoarele antice în al Asiei pămînt Au unit stîncă pe stîncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri. Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri Şi popoarele-mi de gînduri risipescu-se în vînt. Cum eşti tu nimeni n-o ştie. Întrebările de tine, Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine Şi prin valuri de gîndire mitici stînce se sulev; Nici un chip, pe care lumea ţi-l atribueşte ţie Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie, C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev. Timp, căci din isvoru-ţi curge a istoriei gîndire, Poţi răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire, La enigmele din cari ne simţim a fi compuşi? Nu!... Tu măsuri intervalul de la leagăn pîn-la groapă, În ăst spaţ-nu-i adevărul. Orologiu eşti ce sapă... Tu nedînd v-o deslegare, duci l-a deslegărei uşi. Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire. Din mărire la cădere, din cădere la mărire Astfel vezi roata istoriei întorcînd schiţele ei; În zădar palizi, siniştri, o privesc cugetătorii Şi vor cursul să-l abată... Combinaţii iluzorii - E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei. Nimeni soarele n-opreşte să apue-n murgul serei, Nimeni Dumnezeu s-apue de pe cerul cugetării, Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormînt; Mulţi copii bătrîni crezut-au cum că ei guvernă lume, Nesimţind că-s duşi ei singuri de un val fără de nume, Că planetul ce îi poartă cugetă adînc şi sfînt. {EminescuOpIV 149} Se-nmulţesc semnele vremei, iară cerul de-nserare Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic; Soarele divin ce-apune varsă ultimile-i raze Pe-a istoriei cîmpie mult iubită şi se lasă În oceanul de-ntuneric, ce s-arată inamic. Spune-o veste cumcă-n ţara unde fug a lumii zile Să trăiască mai departe, strălucite şi copile, Într-a nopţilor grădine stele cresc în loc de flori; Unde-n codrii de aramă cîntă-n crengi arfe-atîrnate, Smei-şi fac din cîte-un munte uriaşele palate - E un lac cu apă vie într-un şes încîntător. Cine bea din el nu moare... O, aş bea să văd anume C-a venit domnia morţii, sfărîmînd bătrîna lume - Stele cad şi în cădere alte lumi rup cu lovire; Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească Ca făclii curate, sfinte pe pămîntu-nmormîntat. Marea valur-le să-şi mişte şi să tremure murindă, Norii, vulturii mariumbrii, a lor aripi să-şi aprindă, Fulgeri rătăciţi s-alerge spintecînd aerul mort; În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească, Ai peirii palizi îngeri dintre flacăre să crească Şi să rupă pînz-albastră pe-a cerimei întins cort. Fulgerele să îngheţe sus în nori. Să amorţească Tunetul şi-adînc să tacă. Soarele să pîlpîiască, Să se stingă... Stele-n ceruri tremurînd să cadă jos; Rîur-le să se-nfioare şi-n pămînt să se ascunză Şi să sece-a lumei faţă, să se facă neagră. Frunze Galbene, uscate, cerul lumile să-şi cearnă jos. Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe: Întunericul e haina îngropatelor risipe. Cîte-o stea întîrziată stinge isvorul ei mic. Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine veşnicie. Cînd nimic se întîmpla-va pe întinderea pustie Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? - Nimic!! {EminescuOpIV 150} {EminescuOpIV 151} 1285Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfîrşită, Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repeţită, Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut? Şi să văd cum nasc popoare, cum trăiesc, cum mor. Şi toate Cu virtuţi, vicii aceleaşi, cu mizerii repetate... 1290Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut. Din aghiazima din lacul, ce te-nchină nemurirei, E o picătură-n vinul poeziei ş-a gîndirei, Dar o picătură numai, De cît altele, ce mor, Ele ţin mai mult. Umane, vor pieri şi ele toate. 1295În zădar le scrii în piatră şi le crezi eternizate, Căci eternu-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător. Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate. Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedeslegate Să citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris. 1300La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură - În zădar o măsurăm noi cu-a gîndirilor măsură, Căci gîndirile-s fantome, cînd viaţa este vis. {EminescuOpIV 152} POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE În vremi de mult trecute, cînd stelele din ceriuri Erau copile albe cu părul blond şi des Şi coborînd pe rază ţara lor de misteruri În marea cea albastră se cufundau ades; Cînd basmele iubite erau înc-adevăruri, Cînd gîndul era pază de vis şi de eres, Era pe lumea asta o mîndră-mpărăţi Ce-avea popoare mîndre, mîndre cetăţi o mie. Domnea în ea atuncea un împărat prea mare, Bătrîn, cu ani o sută pe fruntea lui de nea Şi mîna lui sbîrcită, uscată însă, tare, A ţărilor lungi frîuri puternic le ţinea. Şi ţările-nflorite şi-ntunecata mare La glasul lui puternic gigantic se mişca. Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune, Ci de a lui adîncă şi dreaptă-nţelepciune. În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară, Pe jos covoare mîndre, cu stîlpi de aur blond, Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară, Cu stele, ca flori roşii pe-albastrul ei plafond, Cu arbori ce din iarnă fac blîndă primăvară Şi-ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond, Acolo sta-mpăratul... - boierii lui de sfat - Pe tronu-i de-aur roşu sta mut şi nemişcat. {EminescuOpIV 153} Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase, Pletele argintoase pe umerii-i cădea Şi barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă, Dar ochii, stele negre, întunecaţi sclipea; Sprîncenele-i bătrîne se-ntunecau stufoase, În mînă sceptru de-aur, povara lui cea grea, Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem - Părea c-aşteaptă-a morţii întunecos problem. Boerii dimprejuru-i pe scaune de-onoare Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut, Cu feţele lor palizi ca raza cea de soare, Cărunţi, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut; Pe frunţi ce grămădise a anilor ninsoare, Pe umerii lor vremea cu paşi mari a trecut. Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor Priveau la acel soare ce li-a lucit cu dor. De-odată împăratul din tronul lui se scoală Ca regele pustiei din stînca de granit; În curte oastea sună cîntarea triumfală. Poporul o aude mişcîndu-se-miit. Din muri, din stîlpii netezi, stindardele de fală Desfăşurate tremur la sgomotul ivit. Lui glasul îi tremură... dar răspicat şi blînd Vorbe mărgăritare le-nşiră tremurînd. "Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrînă. Din oase şi din vine a stors a vieţii suc Şi slabă şi uscată e-mpărăteasca-mi mînă. Brad învechit prin stînce pe tronu-mi mă usuc, Curînd va-ntinde moartea mantaua ei cea brună Pe mine... Şi suflarea-mi aripile-i o duc. Cu rece-aghiazmă moartea fruntea mea o sfinţeşte Şi inima-mi bătrînă bătăile-şi răreşte. "Şi sufletu-mi pîn-n-a-ntins îmflatele-i aripe Spre-a stelelor imperiu întins ca şi un cort, Nainte pînă corpu-mi să cadă în risipe, Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort, {EminescuOpIV 154} Rog cerul să-nmulţească hotarnicele clipe, S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port - Pe-a fiului meu umeri voiu pune pîn-trăiesc Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc. "Dar viaţa are multe alunecuşuri rele, Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag Şi frîurile lumii să i se pară grele, Din mîni el să le scape la al domniei prag; Căci zilele-unui rege primejdii au în ele - El poate să aleagă-a plăcerilor şirag Ş-atunci devine umbră - pe mînă de mişei Cad frîele şi dînşii duc lumea cum vor ei. "Nainte de a pune pe brunele lui plete Coroana mea de aur, - eu voiu ca să-l încerc. Nu voi ca să se lase plăcerilor şirete Ce strîng în lanţ de roze a cugetărei cerc; Nu voiu ca lumea asta cu visuri să-l îmbete, Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg - Să vadă-n cartea lumii un înţeles deschis, Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis. "De-aceea înainte de-a morţi-mi sîntă oră V-am adunat, pe-al vieţi-mi mintos areopag. De-acolo de-unde rîuri spumoase se coboară În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag, Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară Prin nori pînă la soare - trăieşte-un bătrîn mag. Cînd încă eram tînăr el tot bătrîn era: Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura. "În fruntea lui e strînsă un ev de-nţelepciune, Viaţa lumii toate în minte-i a-ncăput. Trecutul... viitorul, el poate-a ţi le spune; Bătrînu-i ca şi vremea cea fără de-nceput Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune, Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut. De-aceea voiu ca dînsul pe fiul meu să-nveţe Cari cărări a vieţi-s deşarte, cari măreţe. {EminescuOpIV 155} "Dar el din a lui munte în veci nu se coboară, Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi, Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară În lipsa-i să se schimbe... şi el, întors din văi, Silit ca să înceapă din începutu-i iar Să nu poată s-oprească gîndirea celor răi. Şi cine-enigma vieţii voeşte s-o descue Acela acel munte pe jos trebui să-l sue". Cu buclele lui negre, ce mîndre strălucite! Cu faţa lui cea trasă, ce dureros de pal! Cu ochii mari ce-şi primblă privirile-i unite, C-o frunte-n bucle-şi pierde puternicu-i oval - Astfel feciorul tînăr pe cugetu-i (ţintit e) Stă rezemat de pragul auritului portal: A tatălui său vorbă aude şi se-nchină - Un semn că se supune măsurei ce-o destină. S-apropie cu pasuri modeste, line, rare Şi umil îngenunche pe treapta de la tron: "Pe mîne, pe cînd noaptea v-aprinde blîndu-i soare, Cînd clopotul va plînge cu-al serei dulce ton, Atunci eu mă voiu duce, pe calul pag călare, M-oiu duce pîn-la poala a muntelui Pion Ş-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am să sui Ca gîndurilor mele aripe să le pui. "Aripe, ca să ştie ce e deşertăciunea: Să treacă ale lumii curs mizer şi meschin, Ca pasul vieţi-mi toate să-l ducă-nţelepciunea, Ca sigur să calc calea vieţii cea de spini, Ca tot ce eu voiu face să fie fapte bune, Să n-ascult decît glasu-adevărului senin; Şi sarcina vieţi-mi să-mi fie cît de grea, Voiu şti s-urmez, părinte, cu rîvnă calea ta". {EminescuOpIV 156} II În munţi ce puternici din codri s-ardică, Giganţi cu picioare de stînci de granit, Cu fruntea trăsnită ei norii despică Şi vulturii-n creeri palate-şi ridică Ş-uimiţi stau în soare privindu-l ţintit. Acolo prin ruini, prin stînci grămădite E peştera neagră zăhastrului mag; Stejari prăvăliţi peste rîuri cumplite Şi stanuri bătrîne cu muşchi coperite; Încet se cutremur copacii de fag. Vuind furtunoasa-i şi straşnică arpă Trec vînturi şi clatin pădurea de brad, Prăval pietre mari din culmea cea stearpă, Aruncă bucăţi cu pomi şi cu iarbă Ce-n urlet în rîuri se nărue, cad. Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă Şi-i mînă cu glasul de tunet adînc, Vuieşte a vîntului arfă de-aramă Şi vulturu-n doliu copiii şi-i chiamă, Prin nouri cad stele şi-n abis se sting. Şi grindini cu ghiaţa cu ghemuri ca rodii Se sparg de a stîncelor coaste de fier Şi-n ceruri se-ncurcă, auritele zodii Şi dracii la rîuri adun licapodii Şi iarna mugeşte călare pe ger. De-asupra-ăstui munte cu fruntea sterpită, De-asupra de lume, de-asupra de nori, Stă magul; priveşte furtuna pornită: De-asupra lui soare cu raza iubită, Desupt iarnă, ploae, zăpadă, fiori. {EminescuOpIV 157} El cartea-şi deschide, la ceruri priveşte Şi zodii descurcă în lungul lor mers. E-o carte ce nimeni în veci n-o citeşte Cu semnele strîmbe întoarse-arabeşte: Sunt legile-n semne din ăst univers. Cu barba lui albă de vînt răscolită, Aruncă pe lume el ochii lui suri Şi chiue vîntul cu-aripa sburlită, Adună şi sparge o turmă cumplită De nori ce aleargă trăsnind în păduri. Prin noaptea bătrînă, ursuză, voinică, Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg, Feciorul de rege trecea fără frică - Pe munte luceşte o flacără mică Cu raze ce taie-ntunerecul larg. În van la picioare-i fug rîuri spumate Şi stîncele rupte în cale-i s-aţin, Nimic nu-i în stare s-oprească v-odată: Cu pasul lui sigur prin rîuri înnoată, Se-ndreaptă spre ţelul cel mic şi senin. Stejarii cei rupţi sunt podeţe pe rîuri, Lumine de fulger cărări îi arat-, Deşi cerul lasă a vîntului frîuri S-asvîrle toţi norii de-a muntelui brîuri, El trece la astrul ce luce curat. Retras în sală mare de marmură trandafirie, Încins în strălucitul şi negrul lui talar, Privirea lui o-nalţă pe-a cerului cîmpie Şi cugetul lui sboară în lumi fără hotar. Şi gînd cu gînd se-mbină în lungă reverie Şi buzele-i se mişcă c-un zîmbet blînd, amar Şi sufletul îl împlu dorinţi nemărginite Ca marea de adînce cu valur-le uimite. {EminescuOpIV 158} Ce sufletu-i doreşte se-ntreabă şi nu ştie, Se uită-n stele, -n lună, ce ca un vis de-argint Cu faţa ei cea blondă lungi nourii sfîşie Şi visuri lungi gîndirea i-o-mbată şi i-o mint. Aripa unui înger el simte că-l mîngîie Şi neteda lui frunte o-atinge tremurînd - Şi gîtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză, Cu el să sboare-n ţara steloasă şi întinsă. Spun mite - zice singur - că orice om în lume Pe-a cerului nemargini el are o blîndă stea, Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume, Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea; De-aceea-ntreb gîndirea-mi ca să-mi răspund-a nume Din marea cea albastră, care e steaua mea? E-acel trandafir roşu, ce mut-duios-uimit Luceşte-un gînd de aur de-asupra-mi în zenit? Un om se naşte - un înger o stea din cer aprinde Şi pe pămînt coboară în corpul lui de lut, A gîndurilor aripi în om el le întinde Şi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut. O candelă a vieţii, de cer steaua depinde Şi îmblă scriind soartea a omului născut. Cînd moare a lui suflet aripele şi-a-ntins Şi renturnînd în ceruri pe drum steaua a stins. Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă, De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum? E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă Ce cade scuturată de-a morţii lung samum? Şi dacă e o lume puternică, întinsă, De viaţa mea-i legată viaţa unei lumi? Pe capul meu şi-ntoarce destinurile sale Cînd mor ea cade stinsă-ntr-a caosului vale De ce de-a mea viaţă o lume e legată, De ce un înger palid din cer s-a coborît Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată, De ce-un geniu coboară în corpul cel urît, {EminescuOpIV 159} De ce orice fiinţă din cer e condamnată O viaţă să petreacă în scutece vîrît? Cine prescrie legea la orice înger blînd Ca-n viaţa-i să coboare odată pe pămînt? Şi murii netezi, roşii, de marmură curată Lumina lunii blînde în sală o resfrîng. Şi aeru-mprejuru-i, lumina-i colorată, Căci razele se-mbină, se turbură, se frîng, Şi-n dulcea atmosferă uimită, purpurată S-aud glasuri uşoare ca arfe care plîng. Dar nu-i sunet aievea... ci-a gîndurilor sale Glas tremurat şi dulce îi răspundea cu jale: Cînd Dumnezeu crează de geniuri o ceată Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun, Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun, Că cerul îl răscoală cu mintea tulburată Pîn-ce trăsniţi se prăvăl în caosul străbun; De-aceea-în om ce naşte, din îngeri ori şi care Odată-n vecinicia-i coboară spre cercare. Cînd sună-n viaţa lumii a mieze-nopţii oră Atunci prin ceruri îmblă zîmbind amorul orb, De îngeri suflete-albe văzîndu-l se coloră Şi ochii lor albaştri privirea lui o sorb; Plecînd spre pămînt ochii ei timizi se-namoră În pămînteşti fiinţe cu fragedul lor corp Şi prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor În corpurile de-oameni ce-aştept-venirea lor. Dar pîn-ce corpu-n lume un înger îl cuprinde, De-asupra vămii lumii pe luminoase căi Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde - Acolo el domneşte, lăsînd a lumii văi. Dar de viaţa-i lumească domnia-n cer depinde: De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi Şi lumile nestinse pe-a cerului cununi Imperii sunt întinse a îngerilor buni. {EminescuOpIV 160} Abia părăsesc unii a domei mari pilastri, Abia părăsesc cerul şi înfloritu-i cort, Abia au vreme-a pierde puternicii lor aştri. Coboară-n lume, află amorul lor că-i mort. Atunci îl iau în braţe şi luminînd albaştri În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port - Sunt îngeri blînzi şi timizi, aşa nevinovaţi Încît în astă lume nu trebuesc cercaţi. A unui înger palid ursita pămîntească, Legată e de soarta corpului ce-l aleg. Atîrnă de viaţă domnia lor cerească: Ce samănă în lume, în stele ei culeg; Nefericiţi adesea, ce-o soarte-mpărătească, Un om ce-i născut mare în lume îşi aleg; Un împărat puternic dar înfocat cînd moare; O stea urieşască în caos se coboară. Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi luceşte Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea, Cînd cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte Se-mpiedică la cifra vieţi-ţi făr-să vrea. În planu-eternităţii viaţa-ţi greşală este, De zilele-ţi nu este legat-o lume-a ta. Genii beau vinu-uitării, cînd se cobor din ceruri; Deschise-ţi-s, nebîndu-l, a lumilor misteruri. Greşeli de astea-n lume se-ntîmplă adesea multe Şi-ncurcă-a veciniciei mult înţeleptul plan. Găseşti în lume oameni cu minţile oculte Cari cunosc a lumii gîndire de titan; Să ştii însă, că, oamenii în veci nu vor s-asculte Şi-n basme au un nume: li zice năsdrăvan. La gînduri uriaşe a lor minte asudă, Da oamenii-i înconjor şi nu vor să-i audă. Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază, Viaţa lor e luptă, cînd mor se duc neplînşi. Ei n-au avut la leagăn un blînd înger de pază Şi-a lor ochi de durere sunt turbure, şi stinşi; {EminescuOpIV 161} Dară deşi blînzi îngeri îşi varsă a lor raze În sufletul lor, totuşi ei mari îs şi distinşi, Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată Şi pune pe-a lor frunte gîndirea lui bogată. Dar - e un înger palid cu lungi aripi şi negre, În aste firi măreţe în veci e-namorat. Păcat numai c-amoru-i stinge sisteme-ntegre, Întorsu lui omoară p-oricine l-a-ascultat, Seducător trimite plăcerile-alegre Şi de asculţi cîntarea-i geniu-ţi e sfărmat. A celor trecătoare în mîna lui e soarte, Frumosu-i ca nealţii şi numele-i e: Moarte! De-aceea să n-asculţi tu sublima lui cîntare Căci morţi-s pe vecie acei ce o ascult, În fiecare secol un alt amant el are Şi cel care-l iubeşte rămîne-n veci ocult. Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare. De Domnul eu trimisu-s, căci te iubeşte mult, Să scap a ta fiinţă de caosu-i imens - Eu în glasul gîndiri-ţi am pus acesta sens. Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume, De asta ţie n-are de ce să-ţi pară rău; A geniului imperiu: gîndirea lui - anume; A sufletului spaţiu e însuşi el. Ca grîu Vei sămăna în ceruri a gîndurilor sume Şi-atunci realizate vor fi, vor sta mereu. Că-n lumea din afară tu nu ai moştenire, A pus în tine Domnul nemargini de gîndire. În aste mari nemargini unde gîndiri ca stele Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag; Zidite-n dome mîndre, de cugetări castele Se darmă la suflarea-ţi şi-n taină se desfac Sau la dorinţa-ţi numai se mişcă ca mărgele Şi sun-cîntări, ce vibră - se-ntunecă şi tac; Astă nemărginire de gînd ce-i pusă-n tine O lume e în lume şi în vecie ţine. {EminescuOpIV 162} Cînd mintea va cuprinde viaţa ta lumească, Cînd corpul tău cădea-va de vreme risipit, Vei coborî tu singur în viaţa-ţi sufletească Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit; Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească Lumi, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit, Cum toate-s el şi dînsul în toate e cuprins Astfel tu vei fi mare ca gîndul tău întins. De-astă viaţă mîndră de vrei să ai o ştire Gîndeşte num-atuncea la visuri şi la somn, Ca mort e corpul rece în noapte, nesimţire, Pe creaţiuni bogate sufletul este domn; În ocean de stele, prin sori, nemărginire, El îmblă, risipeşte gîndirile prin somn; Deşi nu sunt aevea aceste lumi solare El tot le vede, simte, le-aude şi le are. Cînd omul risipitu-i, un lut fără suflare, Sufletul în afară rămîne surd şi orb: Un cîntec fără arpă, o rază fără soare, Un murmur fără ape, e suflet fără corp, Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare, Aevea-i pentru dînsul. Cum picături ce sorb Toate razele lumii într-un grăunte-uimit, În el îs toate, dînsul e-n toate ce-a gîndit, Seraful îşi sfîrşise vibrata-cugetare, Gîndirea tace-asemeni în fiul de-mpărat, Şi galbenă ca ghiaţa ruptă din nori răsare Luna şi trece moartă pe cortu-nnourat Şi cerul nori gîndeşte, nori mari de răsbunare Ce vor să biciuiască pămîntul răsculat Şi noaptea-înşiră ceasuri pe firu-i incolor Ca rîul care-şi mînă trecutu-n viitor. {EminescuOpIV 163} Deodată vede că nori se despică În două şi cale îi fac printre ei. Ajunsu-i în culme, sub dînsul o clică De vînturi s-alungă prin nouri şi-şi strică Aripa de stînce, se clatin-în văi. Sub el vijelia cea neagră, turbată, Cu caii de fulger cutreer-nebuni Şi bate în vînturi, pe nori răsturnată, Ea stîncile-ndoaie şi grindină fată, Amestecă lumea, frămîntă furtuni. De-asupra-i pe bolta albastră, senină, Cald soare luceşte şi îmblă cu drag. Pe-a muntelui streşnă de stînci în ruină, Pe-o stea prăvălită, cu cartea în mînă, Adînc se gîndeşte puternicul mag. "Părinte - el zice - şi-adînc i se-nchină, Bătrînul meu tată aici m-a trimis ". "Venit-ai? - bătrînul răspunde - suspină, Pe faţa lui trece zîmbire senină, C-o mînă el cartea cea veche a-nchis. "Văzut-am din carte-mi, că viaţa bătrînă Curînd se sfîrşeşte - ş-asupra-ăstui gînd Uitat-am eu lumea - durere străină În suflet pătrunse, cu-aripi de lumină - Şi pîn-mă uitasem scăpă din pămînt "Furtuna turbată... Din mii de furtune Ce-asupra pămîntului îmblă sburînd Sunt cîteva cari de mult îs nebune, De-aceea legate de pietre bătrîne Le ţin încuiate-ntr-a muntelui fund. "Şi pîn-m-apucase de tatăl tău jele Bag seama că una din ele-a scăpat, A rupt cu aripa v-o cîteva stele, Trîntitu-le-a-n nouri şi-n vînturi rebele Şi codrii mei vecinici i-a mai măturat. {EminescuOpIV 164} "Aşteaptă, copile, să caut o vrajă În carte... Să chem eu giganticul vînt, Pe aripi să-i pue o mie de maje, S-o lege de stînce, să-i stee de strajă În neagra-chisoare în fund de pămînt... ". Şopteşte: vînt falnic furtuna o-nhaţă, Aripele-i leagă - o bagă în stînci, Acolo cu lanţuri o leagă de braţe; Cu-ncetul a cerului nori se desfaţă Încet se-ncreţesc peste văile-adînci. "Copile, acuma pericol nu este - Urmează-mi în munte, în salele-mi mari, Acolo-mi vei spune de tatăl tău veste. În viaţa-ne fost-am Pilad şi Oreste - El moare - şi-n lume rămîn singur iar. "Nainte de moarte trimis-a pe tine, Ca vieţi-ţi să dau eu bătrînul meu sfat Şi asta de sigur făcut-a el bine: Primejdii te-aşteaptă şi, fără de mine, Se poate de ele că n-ai fi scăpat. "De-ai fi ca alţi oameni atuncea se poate Ca soartea ta-n bine din rău aş schimba, Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată. A sorţilor stele de mine-s purtate Da tu în tot cerul nu ai nici o stea. De-aceea eu nu pot nimic pentru tine. Scrisoarea-ţi menită eu nu pot s-o schimb, Ce e, pot preface... Ce-n stele senine Nu-i scris - eu nu pot şti. Sunt scrieri streine Gîndite de Domnu-ntr-a sorilor nimb. "Dar pot să-ţi arăt a pierzărilor cale Ca-n ea să n-aluneci, ca neademenit De-un înger c-ochi verzi cu trăsurile pale, Ce lumii aduce durere şi jale De moarte, de care adînc eşti iubit". {EminescuOpIV 165} El zice ş-a lene coboară la vale, La porţi uriaşe ce duc în spelunci. De stînci prăbuşite gigantici portale Descue şi intră în mîndrele hale De marmură neagră, întinse şi lungi. Pilastri de aur pe muri se coboară, Pe jos sunt covoare ţesute-n flori vii Şi stele, în candeli dulci raze presară Şi aeru-i dulce ca-n noaptea de vară Şi razele-s calde şi trandafirii. Prin hala cea mare cu pasure line, Ei trec şi prin bolte săpate-n granit Ei intră-ntr-o sală cu miroase plină; A murilor marmuri lucind ebenine Ca negre oglinde de tuciu lustruit. Bătrînul în urmă-i el poarta o-nchide. Adînc întuneric i-nconjur-atunci - Pe masa cea mare încet el aprinde Potirul albastru viorelei cei blînde, Ea-aruncă-n negru-aer raze, vinete dungi. Pe-un tron, împăratul, de roşă mătasă S-aşază, se uită-n marmoreii muri. Bătrînul alături pe-un scaun se lasă Şi flori răspîndesc adormite miroase Ca mirosul proaspăt a verzii păduri. Şi razele-albastre prin sală aleargă. Fantastic bătrînul s-ardică şi blînd În aer înalţă puternica-i vargă. Pe-oglinda cea neagră, profundă şi largă Încet încet pare o umbră de-argint. E vînăt la faţă ca mărgăritarul, Pe albii lui umeri aripi se desfac Şi luciu c-argintul îi este talarul; În mîna lui mică el ţine păharul Somniei... Pe frunte-i flori roşii de mac. {EminescuOpIV 166} Cad pletele, blonde şi lungi spice de-aur, Închisă-n lungi gene privirea lui stă; O cupă cu versuri, cu cifre de maur I-a-n mînă Bătrînul - ca sînge de taur Un vin roşu toarnă şi regelui dă. Văzînd umbra albă pe negrul părete Din tron împăratul genunchie uimit, În vis umbra rîde - şi lungile-i plete Ca aurul blonde se las răschiete Pe netezii umeri, pe albul ei gît. "E somnul, bătrînu-n ureche îi spune - O vorbă să nu spui, căci dacă nu taci Ca visul el piere - cu greu se supune La magica-mi vorbă - las stele să sune, Ca-n tabla cea neagră să-l prind - Tu să faci "Ce-oiu spune". O cupă pe margini cu aur El ia şi-n ea varsă cristalicul vin. Stau în jurul cupei cu cifre de maur Obscunse vrăji scrise... Ca sînge de taur E vinul şi totuşi e clar ca rubin. "Bea - zice - atunci somnul din muri se coboară Şi ochii-ţi sărută cu dulce surîs; Atunci tu grumazu-i cu braţu-nconjoară, El aripa lui şi-o ridică şi sboară, Te duce cu dînsul în lumea de vis". Şi Junele bea şi adoarme. De-odată Pe ochi buze calde şi moi a simţit. El braţul şi-ntinde şi-nlănţue-ndată A umbrei dulci umeri şi netezi... Umflată El simte aripa că-n sus a pornit. Pe umerii umbrei el fruntea şi-o lasă Şi-aude suflarea-i cea caldă bătînd Şi dus el se simte în lumi luminoase, În corure sfinte, prin stele-auroase Aude cum sună aripa de-argint. {EminescuOpIV 167} El ochi-şi deschide, de-asupra lui vede Doi ochi mari albaştri, adînci visători. A lui fericire el mai că n-o crede, El gura şi-apasă pe blondele-i plete Şi faţa cea pală i-o mîngîie-n dor. E beat de a visului lungă magie, În braţe-i pe înger mai tare-a cuprins Şi umbra surîde, cu-aripa-l mîngîie Şi gura-şi apleacă în dulce beţie, I-apasă pe buze-i sărutu-i aprins. "Vezi tu, zice umbra, pe-a hăului vale: Pămîntul cu munţi-i ce fumegă stins, Cu mări adormite ce murmură-n jale; Dorm populii, ţări şi cetăţile sale. De-asupră-ţi oceanul de stele întins. "Pămîntul departe-ntr-un punct s-a contrage Căci lumi de departe în puncte se schimb, Dispar a pămîntului visiune vage, A stelelor ţară curată se trage, Aleargă, trăieşte a aştrilor timp. "O stea, un imperiu întins e şi mare, Cu sute de ţări şi cu mii de fiinţi. Cetăţile mari răspîndite-s în soare, Palate de-argint se ridic gînditoare Şi regii sunt îngeri cu aripi de arginţi ". Şi sufletul liber privirea-i sînţită O nalţă pe stelnicul, marele plaiu: O patrie nouă sublimă, iubită, De cîntece plină din veacuri fugite - Aici lumea-antică urmează-a ei traiu. "Vezi steaua că munţii şi-ntoarse şi marea Îmblînd neclintită în vecinicu-i mers. A anilor spaţ le destină un soare: La una-i mai mic şi la alta mai mare Căci sorii scriu timpu-n acest univers. {EminescuOpIV 168} "Curînd vom ajunge pe steaua senină, Pe care în ceriuri numesc-o a mea. De visuri, de umbre, de cîntec e plină. Curînd vom intra în cîmpia ei lină Şi-n urmă-ţi pămîntul rămîne - o stea. III Magul rămas în munte, din el ieşi afară, Pe-o piatră detunată el şede peste văi, Priveşte. - Codrii mîngîiu cu vînt de primăvară A lui frunte uscată, adîncii ochi ai săi. Se suie-n vîrf de munte, o stea din cer coboară O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc, Pe ea şezînd călare, în infinit el sboară, Stelele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc. Şi răsfiraţi în spaţiu îngeri duceau în poale A lumilor adînce şi blînde rugăciuni Şi întinzînd în vînturi aripele regale L-a lumii trepte-albastre le duc şi le depun. Pe magul cel puternic ei îl salută-n cale, El trece dus de steaua ce sboară ca un gînd Şi cînd veni sînt, mare, pe-a caosului vale Dă drum stelei, s-aruncă în hăul fără fund. De-asupra vedea stele şi de desuptu-i stele, El sboară fără preget ca tunetul rănit; În sus, în dreapta, -n stînga lanurile de stele Dispar. - El cade-un astru în caos asvîrlit. Căci la un punct albastru privirea-i aţintită: L-a caosului margini un astru blînd uşor; Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită, Sboară ca gîndul care l-aruncă în viitor. {EminescuOpIV 169} Din ce în ce s-apropie de lumea depărtată, O zi mai are încă ş-ajunge-n luna lui. Acolo el răsuflă de calea-i depărtată - De pe-un munte a lunei aruncă ochii lui. Cu ochii plini de lacrimi la acea stea priveşte Ce lumina albastră mergîndu-şi drumul său; Ce liniştită-i dînsa, în pace ea păşeşte, O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu. Mai e-n tot universul o stea plină de pace, Neturburată, vecinic de ură, de război; În toate Creaţiunea gura ei vecinic tace, N-o bîntuie griji rele, n-o bîntuie nevoi. "E-un om, care pe dînsa nefericit se ţine Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el, Dar soartea lui schimba-voiu, din rău oiu face bine - Cobor acum în astru-mi să-l mîngîiu şi pe el ". Din vîrf de munte-n lună în spaţiu iar s-aruncă, În clipă-ajunge-n norii ai astrului natal, Cu-amor el îl priveşte, cu o privire lungă, În funii lungi el rupe al nourilor voal. L-întinde, l-împleteşte, din el îşi face scară, O-aruncă-în zarea lungă de flutură în vînt, Apoi pe ea cu-ncetul bătrînul se coboară Pe mare, care-şi mişcă mii valuri tremurînd. Din norii cei mai deşi el luase o bucată, Îşi face din ea luntre, ce luneca pe val, A mărei unde-albastre alunecă-nspumate Şi-l duc în leagăn dulce, prin cînturi de pe mal. Din insule bogate cu mari grădini de laur, Lebede argintoase aripele-ntinzînd Veneau sfîşiind apa la luntrea lui de aur Şi se-nhămau la dănsa şi o trăgeau cîntînd. {EminescuOpIV 170} Bătrînu-n manta-i albă înfăşurat visează Iar lebede-argintoase luntrea bogată trag, Al valurilor cîntec pe el îl salutează - Pe fruntea-i împletită e-o ramură de fag. Plutind cu repejune sub palida lumină A lunei, ţi se pare al mării Dumnezeu, Cîntat de îmmiirea valurilor senină Şi îngînat de lebezi în dulce visul său. Luntrea, un vis de aur, pînza albastră-a mării O sfîşie - şi-aproape ea vine-acum de mal, Un mal de pietre suie, de stînci frînte rebele, Ce stau lovind cu poala în înspumatul val. Acolo printre stînce bătrîne şi schelete, Un templu în ruină, de apă înnecat, Pe jumătate murii şi stîlpii şi-i înclină Şi stă-n curînd să cadă de vreme sfărîmat. În scorburi de părete trăieşte-un biet călugăr Tînăr, frumos - dar însă ca umbra el e slab. Din stînce năruite, din pietre şi din bulgări Făcu cărări spre fundul al templului arab. Acolo prigonit stă de visuri şi de gînduri. Ce vrea nici el nu ştie, se chinuie-nzădar, Doarme pe-un pat de trenţe ce-i pus pe două scînduri, Nu bea apă d-isvoare, ci valul mărei-amar. Astfel el vrea viaţa s-o sfarme, s-o scurteze. De ce? şi pentru cine el singur n-a ştiut. Astfel se chinueşte în rugăciuni ascese În cîte-o biată arfă din arcul sfărîmat. O arfă de aramă cu coarde ruginite, El sbîrnăie pe dînsa un cîntec desolat. Strune-amorţite tremur de mîna lui trezite. El chiamă cu cîntarea-i o umbră ce-a visat. {EminescuOpIV 171} POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE Ş-acum el sta în lună pe-o piatră risipită Şi cîntecu-i în noapte sbura mult dureros, Părea c-aşteaptă-în aer pe umbra lui iubită S-o vadă, astfel ochiu-i ţintea întunecos. 640 Magul pe-o piatră seacă din luntre se coboară. Pe-a valurilor fugă el drumu-apoi îi dă - Pe-o stînc-apoi se suie - pe-ascetul îl măsoară Cu ochiul. Ca geniul văsduhului el stă. Călugărul îl vede, arfa scapă din mînă, 645 Pe buze-i trece-un zîmbet ascet, slăbit, amar, El stînca lui o lasă, la mag încet el vine Şi mîna lui o prinde - şi-ntreabă cu glas rar: - "Ce-ai mai făcut părinte... iar ai venit la mine. Crezi tu c-o să mă mîngîi pe mine? nu, în veci 650 Surd este al meu suflet l-a tale vorbe line Cum stîncele la glasu-mi surde rămîn şi reci. "O vino colo-n scorburi ca să-ţi arăt fereasta Pe care umbra blîndă ieri noaptea a venit Prin stîlpi-n prăbuşeală... prin arcuri sparte... Asta... 655 Pe-aici pe-o scară, de-aur ea blîndă a intrat". - "De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea, Să trăieşti în ascese gîndind la Dumnezeu, Bînd apa mării amară în negrele spelunce - Ca să domini în tine ispita, geniul rău!... " 660 - "Ispită neagră dînsa?, un geniu rău, o, nu el Răspunse trist şi dulce fantasticul ascet. De-ar veni ceriul însuşi aceasta să mi-o spue, De-ar spune-o dînsa însăşi - eu totuşi nu o cred. "Aş crede mult mai iute că vrea să mă înşele, 665 Că vrea să-mi cerce-amorul adînc însă fatal, De-aş spune numai chipul cum privirilor mele S-arată - n-ai mai crede că-i geniu infernal. 171 {EminescuOpIV 172} Cînd ca un vis argenteu pluteşte blonda lună Prin marea-albastră-n ceruri, prin somnoroşii nori, Cînd noaptea-i o regină lunatecă şi brună, Cînd valuri lovesc ţărmii cu spumele răcori, "Eu de pe stîlpul negru iau arfa de aramă, Arfa a cărei sunet e turbur, tremurat, Arfa care din pietre durerile le chiamă, Din stîncile stîrpite, din valu-nfuriat... "Şi cînt... Din valuri iese cîte o rază frîntă Şi pietrele din ţărmuri îmi par a suspina. Din nori străbate-o rază molatecă şi blîndă, O rază diamantă cu-albeaţa ei de nea. "Şi raza mă iubeşte, mîngîie a mea frunte Cu-a ei lumină blîndă - o muzică de vis Din aer şi din mare cîntului meu răspunde, Cîntec născut din ceruri şi-al mării crunt abis. "La mijlocul de aer, în sfera de lumină, Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal, Ea prinde chip şi formă, o formă diafanină, Înger cu aripi albe, ca marmura de pal. "Şi se coboară palid pe drumul razei sale Şi se coboară-alene, cu cîntecu-mi l-invoc Şi haine argintie coprind membrele sale, Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc. "Eu stau uimit şi palid... mîna-mi involuntară Se mişcă tremurîndă pe coardele de fier, Ce caută-al meu suflet în acea sfîntă oară De la turburii creeri în van eu samă cer. "Cine-ar fi oare umbra aceea argintie Ce vine la cîntarea-mi cînd cu o rugă-o-nvoc, Cînd provocaţi de arfă-mi răspund valuri o mie, În nopţi cînd pricep scrisul al stelelor de foc? {EminescuOpIV 173} "Cîntînd pe a mea arfă sălbatecă, vibrîndă, Am pus în ea o parte a sufletului meu. E partea cea mai bună, mai pură şi mai sfîntă Ce într-o noapte albă, pe-o rază tremurîndă Părăsi lemnul putred, sburînd la Dumnezeu. "Cînd noaptea însă-i caldă, molatecă şi brună, Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună Pe-acea parte iubită a sufletului meu Şi ea venind prin noapte ca o rază de soare Coboară pe-a mea frunte nebună visătoare, Pîn-se preface-n chipul ce l-am visat mereu. "Nu e vre o fantasmă nebună şi deşartă, E o făptur-aievea, cu gînd din gîndul meu, Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu Şi inima-mi o chiamă, gîndirea-mi o desmiardă Şi sufletul din mine e şi sufletul său. "Tot ce-am gîndit mai tînăr, tot ce-am cîntat mai dulce, Tot ce a fost în cîntu-mi mai pur şi mai copil S-a-mpreunat în marea aerului steril Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce Şi a format un înger frumos şi juvenil". "Nebun ori eşti lunatec - bătrînul murmurează... E visul tinereţii, e sete de amor. Îngerul tău e-o rază şi trupul ei un nor... La cîntecul tău eco răspunde plîngător Şi tu-mpopulezi marea cu suflete de raze Şi stelele de cîntec le împli visător. "Ia una cîte una icoanele pălite, Ia una cîte una o und-, o stea de foc Şi toate sunt nimica... cînd toate la un loc Pot în tine visarea şi cîntul să-l escite, Mintea să-ţi strice poate al razelor blînd joc, Ce se-mpreună-n aer, care se sparg în nori, Care răsfrîng în valuri spumînzi şi gemători". {EminescuOpIV 174} - "Şi dac-ar fi, ce-mi pasă? Chiar pala nebunie Se poate că trezită, a-nfipt ochii cumpliţi În fruntea-mi veştezită, în creeri rătăciţi Şi-n jurul ochilor mei gravă ca la stafie Afunde şi teribili, lungi cearcăne de plumb? Fie aşa - eu nu zic... Şi totuşi nebunia Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins Îmi place - cum îmi place visul de raze nins, Îmi place cum îmi place o umbră argintie. Tu cugeţi. Cugetarea cu raze reci pătrunde, Loveşte chipul dulce creat de fantasie Şi acest chip devine palid ca o stafie Şi-ndată ce-l priveşti tu el stă să se confunde Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde. Dar eu... eu nu sunt astfel... Mie-mi place visarea. Fie ca chiar un basmu, numai fie frumos, Înger c-ochi mari albaştri, cu chipul luminos... Şi iert că el se stinge, cum aprind lumînarea. Căci n-o aprind... din contră... Ca cel ce-i place-un vis Şi chiar trezit de friguri el ţine ochiu-nchis Ca mai departe visul frumos să îl viseze, Asemenea uit lumea şi eu... sunt bucuros De pot prelungi încă visul meu radios. De n-ar fugi-nfidelul... O de ar sta mereu Să oglindez întrînsul adînc sufletul meu Cu cîntecu-mi ferice, simţirea să-i desmierd Şi-n ochii mari şi bolnavi fiinţa să mi-o pierd... De n-ar fugi!... dar fuge... Fuge cum luna plină Încearcă după codri greu capul de-l înclină Şi fuge şi se duce pe-o rază iar în sus, Se pierde în ruina castelului sdrobit... E sufletul meu palid, e sufletul meu dus Ce părăseşte lumea de cer ademenit. ............................................................................ "O, de-aş muri odată... Cu corpul meu de plumb Să simt cum morţii aspre molatec eu sucumb Iar sufletul... o parte ce-n mine-a mai rămas Să sboare-unde-l aşteaptă amorul în estas, Să-sboare unde partea-i cea jună, dulce, pală {EminescuOpIV 175} Pluteşte printre stele... iar stelele-i esală Un corp de raze blonde... Căci am pluti-mpreună Prin norii cei lunateci, prin stelele ce sună Şi ne-am dori cum raza doreşte-o altă rază, Una în braţul altei lumină fac frumoasă. Dar nu se poate încă... căci corpul meu de lut Un sclav greoiu şi rece - e sclav - dar e astut. Mă ţine-n pieptul bolnav... şi-n braţul încă tare, Cînd sufletul meu liber vrea să s-arunce-n mare Să scape d-el odată.... În astfel de momente mă speriu eu de mine. O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor, Eu aş cuprinde-o-n braţe şi aş strînge-o cu dor". Magul adînc gîndeşte şi-n minte-şi desfaşoară Soartea omului care l-avea-naintea sa. Sărac, uimit fusese în lume-odinioară Dar gîndul lui puternic viaţa-i apăsa. Acest cap trist şi palid coroana vrea să poarte Şi azi pe el se vede un negru comanac. Aceşti umeri voit-au să duc-a lumei soarte Şi azi acopăr trenţe şi rasa de şieac Şi capu-acest ce-n perini de tron ar fi dictat moarte Azi doarme-n pat de trenţe, drept perină un sac, Picioarelor rănite-n sandale îi-era dor De salele de marmuri, de-a tronului covor. Desculţ îmbla pe uliţi, de visuri mintea plină Şi-n lungele-i miserii, ca-n mare cufundat, Visa că-ntreaga lume la dînsul o să vină, Că el de lumea-ntreagă va fi încoronat. Coroane el împarte la regi. - Şi la regine, Iubindu-le-ngenunche. Palate-a ridicat Femeilor ce viaţa şi-o-nchină la plăceri, Ce trupul de zăpadă şi-l scaldă-n negru păr. Dar foaea se întoarse... Cu greaţă şi scîrbire Îi păru-atunci că lumea e toată joc de cărţi. Atunci el se retrage în muri de mănăstire Şi capul şi-l cufundă-ntr-a lumei sfinte cărţi. {EminescuOpIV 176} Pe murii în risipă o candelă subţire Chilia înnegrită lumină. Şi prin părţi Necunoscute-a lumii gîndirea lui pribeagă Străbate cu-aripi mîndre nemărginirea-ntreagă. În van pune pe suflet greoile cătuşe De gînduri uriaşe, de-nalte rugăciuni. În van în a lui urmă a-nchis a lumei uşă La visele ei turburi, cu mari deşertăciuni; Pe focul cugetărei a presurat cenuşă, Ci sub cenuş-ard încă consumători cărbuni. Atunci visul mărirei s-a şterge-n a lui gînd Cînd peste spuza sură se va turna pămînt. Atunci claustrul îl fuge - şi-n ţărmuri sterpi de mare Se trage să găsească liniştea-i ce s-a dus, Dar vai! ş-acolo l urmă visările-i amare Căci lumea cu-a ei visuri gîndirea i-au supus. Aici însă visarea-i e adînc-omorîtoare Căci în chip de femee s-arată-n aer sus. Lumeşti gînduri într-alt chip împleau sufletul său. El cugeta la toate, ci nu - la Dumnezeu. Pe noaptea-i sufletească, tainică, rece, stinsă, Căzu ploae de raze cu cer senin şi dalb Şi sufletu-i se împle iar cu icoane-aprinse, O auroră-l împle cu aeru-i rozalb. Din cer cade a lene o dulce stea desprinsă Şi se preface-n înger, plîns de iubire, alb, 835Şi-n inimă-i aude un dulce glas de-argint Ca sunetu-unui clopot prin noapte aiurind. Magul îşi răsgîndeşte-a călugărului soarte! "E-aevea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint Dar nu-i aci în lume... E sufletu-unei moarte Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind. Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind, Dar nu aici. - Aicea de viaţă n-are parte; Vom merge-n lumea unde trăeşte mai departe". {EminescuOpIV 177} 1873-1875 {EminescuOpIV 178} {EminescuOpIV 179} DACĂ TRECI RÎUL SELENEI... Dacă treci rîul Selenei se face pare că sara Deşi-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ţine. E-o sară frumoasă-adormită deşi este ziuă. Aerul e vioriu, miroasele florilor mîndre Adormitor se ridică din oştile florilor mîndre; Într-un codru măreţ, unde arbor legat e de arbor, De liane ce spînzură-n aer snopii de flori, Unde prin vechii copaci-şi fac albinele stupii sălbateci Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare, Cu de ghirlănzi uriaşe copaci, din a lor rădăcine Pînă la vîrfii din nori cu liane încolăciţi-s, Cari cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă. Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă şi verde Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. Mari cireşi cu boabele negre, cu frunza lor verde, Crengile-îndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe, Meri, cu merele roşii ca faţa cea dulce-a Aurorei, Mişcă în vînt frumoasele, mari, odorantele roade; Iară pe marginea mîndrei grădini înnălţată-i în hîciuri Viţa de vie cu frunza întoarsă ce umbră doreşte Şi cu strugurii vineţi şi galbeni ce îmflaţi stau în soare. Vineţi cu brumă sunt unii, iar alţii cu boabele galbene c-aurul, Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de colori şi lumini, Iară albine din bobiţe crăpate sorb lamura mierei; Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale Nalţă-se ca într-un flor învălit palatul Selenei. Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înnălţate {EminescuOpIV 180} Şi cerdacuri în aer - ţinut de-argintoase columne Şi în trei caturi se-nalţă palatul cu mii de ferestre Mari şi boltite prin care pătrunde-o lumină albastră; Şi prin bolţi de ferestre se văd argintoase coloane, Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua, Mîndre icoane cu fete de craiu îmbrăcate-n albastru, Codri de basme cu arbori vrăjiţi şi cu albe cerboaice, Iar prin coloane pare că vezi trecînd o minune: Luna cu părul ei blond disfăcut, care curge în valuri Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase şi cîntec, Care tremură-n veci în aerul fin al serei. D-umerii goi abia se ţine o mantie albastră, Mînile albe de ceară se joacă cu cozile blonde Şi cu mărgeanul ce cade pe sîni şi cu creţii de mantă. {EminescuOpIV 181} ADÎNCA MARE Adînca mare sub a lunei faţă, Înseninată de-a ei blondă rază, O lume-ntreagă-n fundul ei visează Şi stele poartă pe oglinda-i creaţă. Dar mîni - ea falnică, cumplit turbează Şi mişcă lumea ei negru-măreaţă, Pe-ale ei mii şi mii de nalte braţe Ducînd peire - ţări înmormîntează. Azi un diluviu, mîne-o murmuire, O armonie, care capăt n-are - Astfel e-a ei întunecată fire, Astfel e sufletu-n antica mare. Ce-i pasă - ce simţiri o să ni-nspire - Indiferentă, solitară - mare! {EminescuOpIV 182} CUM OCEANU-NTĂRÎTAT... Cum oceanu-ntărîtat turbatu-i! - Răcnind înnalţă braţele-i spumate, De nori s-acaţă, -n bolta lumei bate Pînă furtuna-l reîmpinge-n patu-i. Sălbatecul! -Van fulgeri fricoşate Apără cerul... El încredinţatu-i Că bolta cea albastră e palatu-i; Cu-asalt s-o ia el vrea - ca pe-o cetate. Rănit de fulgere el se înmoaie Şi c-o poveste îl adoarme-o boare Şi-n vis - un cer în fundu-i se îndoaie. Tot ce-a dorit în visul lui el are: Tărie, stele, luna cea bălaie... Dormind murmură - murmurînd tresare. {EminescuOpIV 183} AH, MIEREA BUZEI TALE Ah, mierea buzei tale am gustat-o, A buzei tale coapte, amorul meu; Zăpada sînului eu am furat-o, De ea mi-am răcorit suflarea eu; Ah, unde eşti demonico, curato, Ah, unde eşti să mor la sînul tău! Ce sunt eu azi? - o frunză, o nimică Şi-mi pare că am fost un împărat; Simţirea care sufletu-mi despică E ca şi cînd o lume mi-a furat; Ah, mierea buzei tale, păsărică, Am nebunit de cînd o am gustat! Ah, cum nu eşti, să-ţi mistuesc viaţa, Să-ţi beau tot sufletul din gura ta, Să-ţi sorb lumina pîn-ce-or fi de gheaţă Frumoşi-ţi ochi - să-ţi devastez aşa Tot ce tu ai frumos... o, mă învaţă Să te ucid cu respirarea mea! Să murim amîndoi... La ce trăiesc eu, La ce trăieşti tu pe a lumii spume? Sărmane inimi închegate-n vreme, Sărmane patimi aruncate-n lume; Ah, să murim, nu plînge, nu te teme Că undeva s-află al nostru nume! {EminescuOpIV 184} Încet, încet... să ne culcăm în raclă, Încet de pe pămînt ne-om furişa. O stinge a privirei tale faclă, Închide ochii tăi... aşa, aşa; Ce bine e să dormi adînc în raclă, Să dormi adînc, să nu mai ştii ceva. {EminescuOpIV 185} Iubito, vremea-n loc să stee, Să stingă universu-ntreg în noi: O rază încă, încă o scîntee, Ş-apoi dispare tot... ş-apoi, ş-apoi Simt încă gîndul tău iubit, femee, Ş-apoi nu vom mai fi nimic... noi doi. {EminescuOpIV 186} GHAZEL Tu, cu cruzime m-ai respins, cînd am voit, copilă, Să devastez frumuseţea ta cea dulce, făr-de milă - Şi totuşi corpul tău e plin de-o coaptă tinereţă, Tu, al amorului duios, demonică prăsilă! Eu am plecat purtînd în piept durerea-mi toată scrisă, Precum al primăverei vînt duce-n văzduh o filă; Dar noaptea cînd am adormit, atunci durerea-mi toată Se ghemueşte-n inima-mi, o arde ş-o împilă; Părea din somn că m-am trezit şi te-am văzut pe patu-mi, Boţind cerşaful meu cel alb cu mîna ta gentilă; Abia al hainei tale gaz de umăru-ţi se ţine Şi sînii tăi s-au liberat de-a hainei crudă silă Şi proaspeţi, albi, rotunzi şi tari ei se ridic, se lasă Şi ochii tăi în lacrimi ard, în lacrimi dulci de milă. La răsuflarea cald-a ta se coace-uscata gură, Se văd frumoşi mărgăritari ce-ntredeschişi defilă. Cu braţul meu eu şelele ţi le-ncleştai sălbatec Şi-am vrut să-ţi muşc guriţa ta de tremurai febrilă; Şi tu te aperi surîzînd c-o mîn-acoperi sînii, Privirea ta înnoată ud, cînd blîndă, cînd ostilă, De bună voie, lîngezind, te laşi de şold răpită, Dar retrezită din amor, tu te desfaci cu silă Şi de turbare s-a-ncleştat, s-a strîns guriţa-ţi creaţă; Tu de pe frunte păru-ţi dai, plîngi tremurînd, copilă, În şolduri boiul ţi-l îndoi ş-ai vrea să-mi scapi din mînă Precum se-ndoaie, vrînd s-o rupi, în degete-o zambilă, Dar sîngele tău dulce-acum ca mierea cea de struguri În vine-ţi fierbe nebunit, şi mintea o exilă. {EminescuOpIV 187} Atunci căzuşi pe pieptul meu o sarcină în friguri, Un fruct răscopt de-amorului căldură fără milă, Ai mai gemut odată clar ca omul care moare, Apoi te lăsaşi patimei ce te ardea, Sibyllă, Şi-n lupta noastră te-am adus sub greul vieţii mele, Pecetea-am rupt, ce pîn-acum juneţea ţi-o sigilă - Un corp am fost îngemănat trăind o viaţ-obscură, Demonic-dulce, amoros, spasmotică, febrilă, Şi sufletele noastre-atunci pe buze atîrnate S-au contopit în sărutări, în desmierdări, în milă, Parc-am trecut noi amîndoi în noaptea nefiinţei, Ne-am zugrumat în sărutări, ne-am omorît, copilă! {EminescuOpIV 188} O ARFĂ PE-UN MORMÎNT Prin gîndurile-mi triste şi negre treci frumoasă, Ca marmura de albă, în haine de argint, Cu ochii mari albaştri în bolţi întunecoase Şi desfăcut ţi-e părul în valuri de-aur moale... De-asupra frunţei tale e-un mîndru cerc de stele Astfel treci, tu copilă, făptura minţii mele, Minune-a creaţiunei, ş-o singură gîndire Te face ca să tremuri: o arfă pe-un mormînt. Da da! În viaţa-mi tristă tu treci cu-a tale stele Albastre şi în sboru-ţi tu murmuri surîzînd... E-amor? copilărie?... Sunt versurile mele Ce-ocupă a ta minte de murmurezi visînd? Surîzi!... Nu plînge numai la finele poemei C-o arfă pe-un mormînt. Ah! de-aş muri... tu, înger, fără să ştii v-odată Că te-a iubit acela, ce zace în pămînt, C-un rai întreg de visuri, cerimea înstelată De cugetări înalte cu dînsu-i îngropată, Că acea lume-ntreagă ţie-a fost închinată - Tu innocentă, albă, ai trece surîzînd... Doar luna-n cer atuncea s-ar îndoi în liră Ş-ar suspina în noapte: o arfă pe-un mormînt! {EminescuOpIV 189} CARE-I AMORUL MEU ÎN ASTĂ LUME Care-i amorul meu în astă lume: Este-al bravurei coiful de aramă Sau al mărirei aspru rece nume? Sau este claustrul cernit, ce chiamă Cu-a lui icoane sînte-ngălbenite, Cu clopotu-i vestind a morţii dramă? Sau este chipul blînd unei iubite, Ce, dulce, pură, sîntă şi frumoasă Să-mi facă zile albe, -ore-aurite? O văd adesa steauă radioasă -N-oglinda sufletului meu - o zee - Ş-a ei privire-asupra mea se lasă: De înger suflet, chipul de femee; În visul vieţii ei ea sfînt surîde Şi mă-namor de-oricare-a ei idee, Cînd lumea-amar de visu-acesta rîde: Nu e femeea ce crezi tu, nebune, Şi chipul care inima-ţi l-închide Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune Unde e îngerul cu-aripi senine, A sufletului meu scumpă minune? {EminescuOpIV 190} Ea n-a fost niciodată... doar în tine De-a fost vr-odată ea, de mult e moartă, Astfel de chip odată-n lume vine. Dar de nu e, mîngîe-ţi a ta soartă - Crede: că ea d-odată cu-a ta fire Trecut-a-n lume-a ceriurilor poartă, Dar înainte de-a-i-ntîlni privirea, Ea a murit şi-a ei fiinţă bună E colb în lume, umbră în gîndire! De-aceea-n înstelate nopţi cu lună, Pasu-ţi îndreaptă, cată cimitirul Şi un mormînt ţi-alege, ţi-ncunună, Încoardă-ţi lira scumpă, iară mirul Al vorbelor iubirei, tu, îl varsă Pe-acel mormînt ce-l înverzeşte pirul Şi zi: Dormi dusă inima mea arsă. {EminescuOpIV 191} DUMNEZEU ŞI OM Cărţii vechi, roase de molii, cu păreţii afumaţi, I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrîne, Strîmbe ca gîndirea oarbă unor secole străine, Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi. Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci, Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urîtă, Tu, Christoase, -o ieroglifă stai cu fruntea amărîtă, Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci! Era vremi acelea, Doamne, cînd gravura grosolană Ajuta numai al minţii sbor de foc cutezător... Pe cînd mîna-ncă copilă pe-ochiul sînt şi arzător Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană. Însă sufletul cel vergin te gîndea în nopţi senine, Te vedea rîzînd prin lacrimi, cu zîmbirea ta de înger. Lîngă tine-ngenunchiată, muma ta stetea-n uimire, Ridicînd frumoasă, sîntă, cătră cer a sale mîne. În pădurile antice ale Indiei cea mare, Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine, Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine Închinînd înţelepciunei viaţa lor cea trecătoare. Dar un mag bătrîn ca lumea îi adună şi le spune C-un nou gînd se naşte-n oameni, mai puternic şi mai mare De cît toate pîn-acuma. Şi o stea strălucitoare Arde-n cer arătînd calea la a evului minune. {EminescuOpIV 192} Fi-va oare deslegarea celora nedeslegate? Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă? Fi-va braţul care şterge-a omenirei neputinţă, Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate? Va putea să risipească cea nelinişte eternă, Cea durere ce-i născută din puterea mărginită Şi dorinţa făr-de margini?... Lăsaţi vorba-vă pripită, Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă. În tavernă?... -n umilinţă s-a născut dar adevărul? Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege? Din durerea unui secol, din martiriul lumi-ntrege Răsări o stea de pace, luminînd lumea şi cerul... Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare, Ce în aerul cel umed pare-o aşchie din soare, Lunecînd pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile. Ş-atunci inima creştină ea vedea pustia-ntinsă Şi pin ea plutind ca umbre Împăraţi din răsărit, Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit... Străluce pustia albă de a lunei raze ninsă, Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin Povestind poveşti bătrîne, au văzut păstorii steaua Cu zîmbirea ei ferice şi cu razele de nea Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin. ............................................................. Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său, Dară inima-i deşartă mîna-i fină n-o urmează... De a veacului suflare a lui inimă e trează Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om - nu Dumnezeu. Azi gîndirea se aprinde ca şi focul cel de paie - Ieri ai fost credinţa simplă - însă sinceră, adîncă, Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stîncă... Azi pe pînză te aruncă, ori în marmură te taie. {EminescuOpIV 193} STAM ÎN FEREASTA SUSĂ Stam în fereasta susă Şi isvoriau în taină, Cu-a lor de aur haină, A nopţii stele mari. Se îmflă dinainte-mi De vînt deschisa carte Şi literele-i moarte În lună joacă clar. Un rîu, vezi, mişcă unda-i Cea visător-bolnavă, Un cîntec în dumbravă, O floare văd pe lan, O stea în cer albastru, Ce-aruncă-a ei icoană Pe-oglinda albă, plană, A lacului Meran. Şi sună-n noaptea tristă Un cîntec de copilă Şi vîntu-ntoarce-o filă Din cartea ce-am deschis. De ce mi-a-ntors el foaia Unde-nvăţatul zice Că-n lume nu-i ferice, Că viaţa este vis? {EminescuOpIV 194} PRIVESC ORAŞUL - FURNICAR Privesc oraşul - furnicar - Cu oameni mulţi şi muri bizari, Pe strade largi cu multe bolţi, Cu cîte-un chip l-a stradei colţ. Şi trec foind, rîzînd, vorbind, Mulţime de-oameni paşi grăbind. Doar numai p-ici şi pe colea Merge unul de-a-nletelea, Cu ochi-n cer, pe şuerate, Ţiindu-şi mînile la spate. S-aude clopot răsunînd, Cu prapuri, cruci, icoani, viind, Preoţii lin şi în veştminte Cîntînd a cărţilor cuvinte. În urmă vin ca-ntr-un prohod Tineri, femei, copii, norod; Dar nu-i prohod - sfinţire de-apă, Pe uliţi lumea să nu-ncapă; Se scurg încet - tarra bumbum, Ostaşii vin în marş acum, Naintea lor tambur-major, Voinic el calcă din picior Şi tobe tare-n tact ei bat Şi paşii sună apăsat; Lucesc şi armele în şir, Frumos stindarde se deşir; Ei trec mereu tarra bumbum Şi dup-un colţ dispar acum... {EminescuOpIV 195} O fată trece c-un profil Rotund şi dulce de copil, Un cîne fuge spăriet, Şuer-un lotru de băiet, Într-o răspînţie uzată Şi-ntinde-un orb mîna uscată, Hamalul trece încărcat, Şi orologiile bat - Dar nimeni mai nu le ascultă De vorbă multă, lume multă. {EminescuOpIV 196} MURMURĂ GLASUL MĂRII Murmură glasul mării stins şi molcom Încunjurînd a Italiei insulă mîndră - O luminaţi, a cerului stelele albe, Cîmpilor noştri. Vă vărsaţi icoanele voastre în Tibur, Nori, zugrăviţi pe cîmpie umbre fuginde, Tu, măreţie a nopţii, a mării, a lumei Împle Italia. Mare, poartă pe undele tale corăbii, Unele grele ni-aducă aur din Ofir, Altele înfoiate de roze d-Egipet, Vinuri şi smirnă. Ah, trimiteţi popoare vulturii voştri Cei de lemn să sboare pe marea măreaţă, Căci a Romei eterne picioare marmorei Daruri aşteaptă. Numai singur asupra lumei în pace, Nepăsător tămîii şi laudei voastre Învăluit în maiestatea tăcerei Stă-mperatorul. Vezi-l atins de umbra gîndirilor regii! Vorba-i va să fie o rază-n lume; Orele lui sunt isvoare la anii istoriei, Salve-Imperator! {EminescuOpIV 197} MITOLOGICALE Da! din porţile mîndre de munte, din stînci arcuite, Iese-uraganul bătrîn, mînînd pe lungi umeri de nouri, Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tună. Barba lui flutură-n vînturi ca negura cea argintie, Părul îmflat e de vînt şi prin el colţuroasa coroană, Împletită din fulgerul roş şi din vinete stele. Hohot-adînc bătrînul cînd vede că munţii îşi clatin Şi-şi prăvălesc căciule de stînci cînd vor să-l salute... Codrii bătrîni rîd şi ei din adînc şi vuind îl salută Paltenii nalţi şi bătrînii stejari şi brazii cei vecinici. Numai marea-albastră murmură-n contra orgiei, Care bătrînul rege-o făcea: -n beţia lui oarbă, El mîn-oştiri de nori contra mării... ş-armia-i neagră, Ruptă pe-ici pe colea de-a soarelui roşă lumină, Şiruri lungi fug repede grei pe cerul cel verde. Şi netezindu-şi barba trece prin ei uraganul Dus de fulgerătorii cai în bătrîna căruţă, Care scîrţie hodorogind de-ai crede, că lumea Sta să-şi iasă din vechile-i vecinice încheeture. - Groaznic s-a îmbătat bătrînul, soarele zice; Nu-i minune - a băut jumătate d-Oceanul Pacific. Rău îi mai îmblă prin pîntece-acum băutura amară. Însă-s eu de vină... c-umplut-am de nouri pahare Cu apele mării adînci, boite cu roşă lumină - Cine dracul ştia acum că de cap o să-şi facă! Ah! moşneagul beţiv e-n stare-ntr-o zi să ruine Toate societăţile de-asigurare din ţară. {EminescuOpIV 198} Soarele-şi bagă capul prin nori şi limba şi-o scoate Şi c-o rază gîdilă barba bătrînului rege. - Hehe! zice bătrînul, rîzînd, ce faci tu Pepeleo? Tînăr hai? De mii de ani tot tînăr te văd eu, Pare-mi că dai pe obraz cu roş după moda de astăzi, Altfel nu-nţeleg cum tînăr de-o mie de evi eşti. - Taci moşnege făr de obraz, te du, te trezeşte... Vezi în ce stare te afli, coroana îţi stă pe-o ureche Şi cu veselia ta proastă lumea ruini tu! Însă-a popoarelor blonde de stele guverne-îndărătnici Vai! nu făcuse şosea cum se cade pe cîmpii albaştri Şi se răstoarnă carul şi rău se-nglodează bătrînul. Mai că era să-i rămîe ciubotele-n glodul de nouri. Hei ce-i pasă! El norii frămîntă jucînd mocăneasca Şi pe-un vînt l-apucă de cap, făcîndu-i morişcă. Se tăvălea peste cap şi, pişcat de-un purec de fulger, Se scărpina de-un şir de păduri ca de-un gard de răchită. Norii roşesc de ruşine şi fug iar vîntul se culcă Între codri şi munţi... Uraganul mahmur poticneşte Spre castelul de stînci, ce-şi deschide uriaşa lui poartă, Spre-a-l primi pe bolnavul bîtrîn în surele hale. El îşi ia coroana din cap şi în cui o atîrna. De sclipeşte-n noapte frumoasă şi roşă - un fulger Încremenit în nori. Cojocul l-anină El de cuptor... ciubote descalţă şi negrele-obiele, Cît două lanuri arate le-ntinde la focul Gheenei Să se usuce... Chimirul descinge şi varsă dintr-însul Galbeni aprinşi într-un vechiu căuş afumat de pe vatră, Mare cît o pivniţă... -N patu-i de pîclă-nfoiată, Regele-ntinde bătrînele-i membre şi horăeşte. Pînă-n fundul pămîntului urlă: peştere negre Şi rădăcinile munţilor mari se cutremură falnic De horăitul bătrînului crai. Iară afară Vezi un ger bătrîn şi avar cu faţa mîhnită, Cărăbănind al zorilor aur în saci de-ntuneric Ca să-l usuce-n rubine. Cu-ncetul cu-ncetu-nserează... Soarele, ca să împace marea, la ea se apleacă, Lin netezeşte-a ei faţă albastră şi-adînc se uită În luminoasele valuri a ei şi sînu-i desmiardă, {EminescuOpIV 199} Cu tot aurul razelor lui. La pămînt se mai uită... Florile toate ridică la el cochetele capuri Copilăroase şi ochii lor plini de zădarnice lacrimi... Pe grădini se mai uită, pe-alei de vişini în floare Şi de cireşi încărcaţi, de salcîmi cu mirosul dulce. Pe-acolo se primblă o fată-în albastru-mbrăcată, Părul cel blond împletit într-o coadă îi cade pe spate... Ca Margareta din Faust ea ia o floare în mînă Şi şoptea: mă iubeşte... nu mă iube... mă iubeşte! Ah! boboc... amabilă eşti... frumoasă şi - proastă, Cînd aştepţi pe amant, scriitor la subprefectură, Tînăr plin de speranţe venind cu luleaua în gură... Soarele-a apus, iar luna, o cloşcă rotundă şi grasă, 80Merge pe-a cerului aer moale ş-albastru şi lasă Urmele de-aur a labelor ei strălucinde ca stele. Iar de a doua zi se scoală bătrînul şi urcă Rarăul Numai în cămeşoiu, desculţ şi fără căciulă Şi se scarpină-n cap - somnoros - uitîndu-se-n soare. {EminescuOpIV 200} EPIGRAME LA UN NOU NĂSCUT (Arab) Plîngînd tu ai venit pe-acest pămînt; Amici, ce te-aşteptau, te-au salutat zîmbind, Dar să trăieşti astfel, încît cînd te vei stinge Să părăseşti zîmbind amicii, ce te-or plînge. IMITATORII (Pfeffel) Şi prefăcut în lebădă la Leda Zeus porneşte; Ar vrea să fac-asemenea un tînăr, ce iubeşte. Amicul nostru cel posac Se duce - ca gînsac. AUTOR ŞI EDITOR (Pfeffel) E. De ce aşa de trist, obscur? A. Ah! un nemernic mi-a furat Poemul meu neimprimat! E. E. Sărmanul fur! LEOAICA ŞI SCROAFA (Pfeffel) Ca mine-n toată lumea nu-i O mamă, care s-aib-atîţi copii - Scroafa se lăuda unei leoaice. Ai mulţi - răspunse asta - unul eu, Dar este leu. {EminescuOpIV 201} DE VORBIŢI MĂ FAC CĂ N-AUD De vorbiţi mă fac că n-aud, Nu zic ba şi nu vă laud; Dănţuiţi pre cum vă vine, Nici vă şuer, nici v-aplaud; Dară nime nu m-a face Să mă ieu dup-a lui flaut; E menirea-mi: adevărul Numa-n inima-mi să-l caut. {EminescuOpIV 202} PUSTNICUL Sala-mbrăcată cu-atlas alb ca neaua, Cusut cu foi şi roze vişinii, Şi ceruită strălucea podeaua Ca şi-aurită sub lumine vii - Lumini de-o ceară ca zăharu - o steauă, Diamant topit pe-oricare din făclii. Argint e-n sală şi de raze nins E aerul pătruns de mari oglinzi. Copile dulci ca îngerii - virgine - Prin sală trec purtînd cununi de flori; Ah! vorba înger scapă pe oricine De lungi descrieri, dulce cititoriu - Astfel acum ea mă scăpă pe mine Să zugrăvesc terestrele comori, Acele dulci, frumoase, june-scule Cu minţi deşerte şi cu inimi nule. La ce-aş descrie gingaşa cochetă, Ce-abia trecută de-optsprezece ani, Priviri trimite, timide, şirete, Cînd unui tont, ce o privea avan, Cînd unui ghiuj, cu mintea căpietă, Urît ş-avar, sinistru şi pleşcan, Sau unui general cu talia naltă, Strigău şi prost ca şi un bou de baltă? {EminescuOpIV 203} Să cînt cum samănă de rău, impulsul În corp de înger, sufletul diform? Ironiei lui Byron să-i simt pulsul Ori autorului ce-a scris Marion de Lorme? Să descriu nopţi romantice? - Avulsul 30Ce apele plîngînd le-aruncă - adorm Chiar îngerii - şi în azur muiete Curg stele de-aur dulci şi-mprăştiete? Şi să discos dar inima femeii Suspinsă-n nopţi albastre, plin-de-amor? Ah, a ei patimi au firea scînteii; În clipa ce le naşte, ele mor; - Închideţi ochii, căci păzească zeii L-a lor lucire să te uiţi cu dor: Abisuri sunt în suflet. Pe o clipă Pasiunea li lumin-a lor risipă. La ce escursiuni? - Ce nu sunt oare Unde v-au dus, în sala cea de bal, Pe înflorite, dulci şi moi covoare, Unde mii flori mirosul lor esal-; Sub a perdelei umbră scutitoare, Ce de trădarea mîndrului cristal Al marilor oglinzi te scapă sigur, Cînd vrei s-observi cum grupe se configur. Deci după o perdea! Pe-o moale sofă 50A lene şade-un înger de copil. În păru-i negru-o roşie garofă, În ochi albaştri plutitori ş-agil Şi haina de-albă, strălucită stofă Cuprinde-un mijloc mlădiet-gentil, Ce lin se-ndoaie parc-ar sta să culce Sub evantaliu-i ce pluteşte dulce. {EminescuOpIV 204} Un înger, da! aripa doar se cade Pe ai ei umeri albi ca neaua, goi, Spre-a fi un îngeraş precum se cade. Ş-apoi ce bine-i ca s-o credeţi voi! Cine-ar ghici v-odată cumcă şade Un demon crud în suflet de noroi? Cu vorba înger însă eu săracul Mă voiu scuti de a descri - pe dracul. {EminescuOpIV 205} CUM NEGUSTORII DIN CONSTANTINOPOL Cum negustorii din Constantinopol Întind în piaţă diferite mărfuri, Să iee ochii la Efenzi şi popol, Astfel la clăi de vorbe eu fac vîrfuri De rime splendizi, să le dau de trampe, Sumut o lume ş-astfel ochii lor fur. Dactilu-i cit, trocheele sunt stambe, Şi-i diamant peonul, îndrăzneţul. Dar astăzi, cititori, eu vă vînd iambe Şi mare n-o să vi se pară preţul: Nu bani vă cer, ci vremea şi auzul. Aprinde-i pipa şi aşază-ţi jeţul La gura sobei cum o cere uzul; Citeşte cartea ce îţi cade-n mînă Şi vezi de nu-i mărgăritar hurmuzul Ce-n mînă-l ai de-acum o săptămînă. {EminescuOpIV 206} ÎN CĂUTAREA ŞEHEREZADEI În mări de Nord, în hale lungi şi sure M-am coborît şi am ciocnit cu zeii, Atîrnînd arfa-n vecinica pădure. M-am îndulcit cu patima femeii, În stele i-am topit aurul din plete În poale-am scuturat piatra Cameii, Din ochi i-am sărutat priviri şirete, De umeri rezemat am rîs cu dînsa Ş-am potolit din gură-i lunga sete De-amor. Apoi m-am dus - ea plîns-a. Mi-a deschis marea porţile-i albastre Şi Nordul frig durerea-mi caldă stins-a. M-am dus spre Sud - und-insule ca glastre Gigantici se ridic-din sfînta mare, Cu oştiri de flori, semănături de astre. Şi şi-a îmflat eterna mea cîntare Aripele de pară-n cer pornite, Pîn-am pierdut pămîntu-n depărtare, De unde-albastre scîndure-s urnite. De gînduri negre-i grea antica-mi navă: Nu ştiu pe vane căi-s ori menite? {EminescuOpIV 207} Viaţa mea-i ca lanul de otavă: E şeasă făr-adînc şi înnălţime. Vulcanul mort şi-a stins eterna lavă. Dar ah! ce văd? E vis? O-ntunecime Ridică colţi înnalţi din frînta mare. Cine îmi spune ce minune-i? Nime? Din ce în ce un rai în depărtare Se desfăşoară dintre stînci trunchiete, Plesnite lin de undele amare. Munţii înalţi la cer străbat, se vede; Văi cu isvoare s-adîncesc sub soare Şi dealuri mari păduri înnalţă-n spete: E Orientul. - Codrii cu grandoare, Cu vîrfii nalţi vor norii să-i disfeţe. Cetăţi prin ei îşi pierd a lor splendoare. Prin codrii lor, prin şesurile creţe, De-a vîntului suflare-mbălsămată, Din munţii-n nori şi prin pustii măreţe, Urbile-antice strălucind s-arată Şi albe par şi mitice - cu basme Urieşeşti e ţara presărată. Şi norii spînzură pe cer, fantasme De foc şi aur ce-n oştiri se-nşiră, Codri se plîng şi marea doarme-n spasme. Ajung la ţărm - se-ndoaiă ca o liră Cu valuri înstrunită-n lunge rînduri, Un mic liman, ce raze blînd respiră. Corabiei apusene grea de gînduri Sinistre - eu pe valuri îi dau drumul; Frîntă de stînci se risipeşte-n scînduri. {EminescuOpIV 208} Ce întîlnesc întîiu pe ţărm e-un tumul - Proroc prea sigur al vieţei umane, Tu eşti cenuşa iară viaţa-i fumul. Nu crede însă că în doruri vane Caut norocul spre-a te-afla pe tine, Noroc lumesc - zîmbiri aeriane! Las pe-alţii să zidească din ruine Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată A vechiului pămînt, ce nu-i de mine. În furnicarii din Apus ei toată Viaţa-şi fac doruri nebune, Nu ştiu că-n lume nu-i ceea ce cată. Ei caut-adevăr - găsesc minciune. Neam vine şi neam trece - toţi se-nşală. Eu adevăr nu cat - ci-nţelepciune. Căci mintea cea de-nţelepciune goală, Oricît de multe adevăruri ştire-ar, Isvor de amărîre-i şi de boală. În ladă aur oricît grămădire-ar - Cu aur nu se stinge-n veci amarul Şi Pace numa-n inimă-i găsire-ar. Uşor trage prezentul la cîntarul Înţelepciunii... Şi ea-i fericirea. Cu-a răsăritului averi samarul Eu mi-l încarc - cu-a lui gîndiri gîndirea. Eu pasu-ndrept colo înspre cărunţii, Gigantici muri ce-n cîmpi îi sădi firea. Din codri-adînci, ce înmormîntă munţii, Ce-abia şi-arăt al lor cap în ninsoare, Urcînd în negre stînci diadema frunţii, {EminescuOpIV 209} Prin şir de codri, palmi nălţaţi în soare, Prin lunci de dafin, pe-unde cresc măslinii, Smochini s-aţin pe verzi cărări în floare. Din prund înalţă trunchii lor arinii În lunce risipiţi, sub stînci ce pică Isvoare sar prin muşchii rădăcinii. Prin mîndrele grădini în cer ridică Saraiuri albe cupole de aur. Cu sori pare plouată urbea-antică Şi risipite prin dumbrăvi de laur Stau casele-albe, azile liniştite. Pe porţi sunt stihuri scrise-n limbi de maur Iar căile-s cu marmură podite Şi fără porţi sunt sfintele dumbrave. Pe scări înnalte flori de foc sădite. Pe scări culcate fete albe, suave Părul cel negru-l piaptănă în soare, Ori visătoare stau de-amor bolnave. Ah! e cetatea cea strălucitoare Unde-mpăratul Indiei reşade: Un soare însuşi este el sub soare. Nevasta lui e-acea Şeherezade, De-nţelepciune plină şi de frumuseţe: Ş-a o privi doar soarelui se cade. Într-un saraiu cu cupola rotundă, Pe scări de marmură îmi urc piciorul, Pe stîlpi înnalţi las umbra să pătrundă, Sub bolta porţii calc de flori covorul - Cărare-i el prin de-aur nalte glastre: În ele crinii mari întrec ivorul. {EminescuOpIV 211} Cine-ar vedea făr în genunchi să cadă? Am genunchiat. - "Eu am ştiut, străine" "Că ai să vii - a dorurilor pradă - "Ca să m-asculţi, şi să duci de la mine, "A-nţelepciunii ş-a frumseţii floare, "Să luminezi gîndirile din tine. "Eu am ştiut - profetă vrăjitoare - "S-atrag cu-a tainelor şi-a basmei rază "Poeţi cu inimi ceruri-doritoare. "Ridică-te şi vino de te-aşază "Ici lîngă mine, sui pe perna asta". Cu braţu-i gol şi alb ea o-nfoiază. Am ascultat... M-am răzimat cu coasta De dulci gătite perini-iar genunchiul Plecat... c-adoratori din vremea foastă. {EminescuOpIV 212} RIME ALEGORICE Corabia vieţi-mi, grea de gînduri, De stînca morţii risipită-n scînduri, A vremei valuri o lovesc şi-o sfarmă Şi se isbesc într-însa rînduri-rînduri. Iar eu pe-un ţărm pustiu murii în pace. De-asupra frunţi-mi luna-n nouri zace, Trecînd încet pustiile Saharei Şi luminînd o lume care tace. La miezul nopţii vezi pustia plană Născînd de suptu-i mîndră caravană De morţi în văluri lungi şi, trează, Mergînd încet spre-un vis: Fata-Morgana. Într-adevăr: adînca depărtare: Arată un palat numai splendoare. Printre fereşti pătrunde o lumină; Perdelele-i păreau muiate-n soare. De prin deşerturi lungi şi depărtate, În şiruri vin scheletele uscate. Pustiu-atunci, cu caravane-sate, Dormea ca mort sub luna care bate. O caravană lîngă mine trece, Naintea ei vine-o suflare rece. În şiruri lungi se strecur şi se strecur: Eu număr unul, număr doisprezece. {EminescuOpIV 213} Un chip atuncea de pe cal coboară. La mine-ndreaptă-a lui privire-amară Şi faţa slaba, tristă, adîncită Ş-osoasa mînă o întinde-avară. Dar să mă mişc nu am nici cum putere, Căci ţapăn mort eram şi fără vrere. Pleoapele-mi pe ochi erau lăsate Deşi prin ele eu aveam vedere. Iar umbra-n vălu-i de mătase sură D-urechia mea şi-apropie-a ei gură Şi-mi spune lin şi-ncet povestea mare, Ce ca un rîu etern în minte-mi cură: "Colo-n palat rezidă-o vrăjitoare "Şi om cu ochii vii de-o vede moare; "Iar celor morţi, lumina lor adîncă, "Li dă viaţa nopţii trecătoare. "Deci vin şi tu pe un schelet să-ncalici, "Să vezi palatu-i în lumini opalici; "De şirul nostru să te ţii în urmă "Pîn-la grădina ei cu flori italici. "Şi iată vălul meu ţi-l dau - pe faţă "Să-l pui, s-acoperi ochii tăi de ghiaţă, "Ca nu cumva să se topească iute "De a privirei ei tiranică dulceaţă". Mă sui şi plec... o umbră sunt din basme 50Şi o fantasmă sunt între fantasme, Prin mîna mea de o ridic se vede Ca şi prin corpul străveziei iasme. Din ce în ce cu toţii se apropii. Grădini lucesc şi flori creşteau cu snopii Iar roua curge în briliante umezi - Din crengi de arbori luminează stropii. {EminescuOpIV 214} Pe scări de marmur ne suim cu toţii Şi morţi-şi caut-prin coloane soţii: Sunt tineri unii ca iubirea moartă, 60Iar alţi au barbe albe ca preoţii. Dar toţi cu toţii sunt de om ruine Şi risipiţi din cîrduri beduine Au fost găsit amara, cruda moarte, Într-un pustiu arzînd şi fără fine. Vorbesc încet... ca-n somn... şi vorba sună Ca frunze-uscate cari vîntu-adună, Sau ca murmurul cel vrăjit de ape Cînd peste codri-apare blonda lună. De-odată-n două şirul se desface. În fund apare-un mîndru chip ce tace; Cu roşii flori de mac în păru-i negru, Cu ochii-nchişi un semn cu mîna-mi face. Eu o urmez prin galerii înalte. Isvoare vii din vase stau să salte Şi lîngă ele nimfele de marmur, Făpturi cereşti unor măestre dalte. Pe lucii muri auritele pilastre. În jurul lor sunt aşezate glastre, Din care cresc bogate-ntunecoase Ici roze negre, colo flori albastre Şi pe fereşti perdele de purpură. - Un miros răcoros simţirea-mi fură; Deschisă lin e uşa unei sale Şi noi minuni uimiţii ochi văzură. Un pictor a-nflorit plafondul, murii, Cu basme mîndre, cu frumoase hurii Şi din căţui de-argint, copăr miroase Cu fum albastru formele picturii. {EminescuOpIV 215} Iar pe-un divan, ascuns între perdele Albastre, înfoiate şi cu stele, Şedea regina basmelor măiastră - Lumină lumea gîndurilor mele. Ea înşira mărgăritare-n poale Şi pe-un covor persan, frumos şi moale, Ea-ntinde surîzînd ca-n vis şi leneş A ei picioare de zăpadă - goale. Ochii adînci ca două basme-arabe Samăn cu-aceia ai reginei Sabbe, Cum împăratul Solomon îi scrie, Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe. Cu ochi pe jumătate-nchişi surîde: "Deşi privirea-mi pe cei vii ucide, "Te uită lung la mine, tu, ce mort eşti, "Pîn-al tău suflet ochii va deschide. "L-al tău mormînt tu eşti în pragul porţii, "Dar să te stingi nu este voia sorţii, "Ci-n faţa mea să laşi încet să-ţi cadă "De pe-ai tăi ochi de ghiaţă vălul morţii ". Îngenunchind atunci am zis în sine-mi: "O, dulce chip, cu mîna fruntea ţine-mi "Şi de pe ochi ia-mi vălul trist şi rece, "Căci simt bătaia renviatei inimi ". Şi de pe ochi-mi cade ceaţa sură Şi noi minuni uimiţii ochi văzură, 115Căci înaintea mea stai vrăjitoare Şi basmu-asculţi cu zîmbetul pe gură. Ş-atuncea pier anticele portale. În jurul meu iluminate sale Şi-n loc de morţi fiinţe vii, ce vesel, Cu hohot rîd - serbează bachanale. {EminescuOpIV 216} Unde-s acum fantasticele şeme Prin care luna străbătea-ntr-o vreme? Acele mii risipuri din pustie Trăiesc... nici unul moartea nu şi-o teme. Cînd ar avea moarte o vecinicie De-amor, de viaţă şi de nebunie, Ei nu s-ar veseli atît de tare Precum o fac în astă moarte vie. Ici vezi femeia plină şi bălaie 130Ce lasă-ncet să cadă a ei straie; Zîmbind rămîne-n mijlocul mulţimei Precum ar fi ieşit din caldă baie. Ici una oacheşă se-ntinde-a lene În braţu-unui bărbat ce, de sub gene, Ş-aruncă ochi-ntunecoşi sălbateci, Setoşi de patimi c-ale unei hiene. Iar una stă cu ochii ei să soarbă Pe-un vechiu ostaş cu-ntunecime oarbă Şi degeţele fine ca de ceară Şi-mpleticeşte-n-a lui neagră barbă. Un rîs, un chiot, o vuire multă - Cu toţii strigă, nimeni nu ascultă; Ocări frenetici sunt o desmierdare Şi desmierdarea deveni insultă. Toţi se iubesc - ş-o spun în gura mare. Toţi au făcut din viaţă sărbătoare: De măşti rîzînde lumea este plină, De comedianţi şi de femei uşoare. Murmure doar s-aud de prin unghere; Unde cu glasul blînd amantul cere, Pe cînd iubita gura ei uscată De sărutări, deschide la plăcere. {EminescuOpIV 217} Ce-i lumea asta mă întreb acuma Au nebunit-au, sau domneşte ciuma? De-acopăr moartea, ranele hidoase Cu rîs, cu-amorul, cu beţii, cu gluma? "Ba nu - răspunse-atunci Şeherezade - "Nu, -nu îi vezi aşa precum se cade; "Viaţa lor un vis al morţii este "Azi pradă ei, iar mîni ea o să-i prade. "Ce afli-n lume? mii de generaţii, "Popoare mîndre sau obscure naţii "De mult periră şi pe-a lor cenuşă "Trăieşte... cine?.. ei! înmormîntaţii. "Moarte şi viaţă, foae-n două feţe: "Căci moartea e isvorul de vieţe, "Iar viaţa este rîul, ce se-nfundă "În regiunea nepătrunsei ceţe. "Femeia goală, cufundată-n perne, "Frumseţea ei privirilor aşterne; "Nu crede, tu, că moare vre o dată "Căci e ca umbra unei vieţi eterne. "Iubirea ta-i viaţă - a ei iubire "E viaţă iar şi iar de omenire. "Voinţa ei ş-a ta de se-mpreună "Atunci e suflet în întreaga fire". {EminescuOpIV 218} PREOT ŞI FILOSOF Căci n-avem sfinţii voştri, voi ne mustraţi preoţi, Deşi de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţi... Şi nouă vînătoarea de aur şi mărire Ne-nsamnă-n astă lume a Răului domnire. Şi nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcere În suflet naşte scîrbă şi inimei durere. Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei, Nefericiri svîrlite în brazdele veciei... Şi sufletu-ne-n tremur, ca marea se aşterne Tăiat fiind de nava durerilor eterne; Ca unde trecătoare a mării cei albastre, Dorinţa noastră, spuma nimicniciei noastre. Şi noi avem o lege - deşi nu Dumnezeu - Simţim că Universu-l purtăm şi prea ni-i greu: Ştim a fi strănepoţii acelui vechiu păcat, Ce seminţia Cain în lume-o a creat. De n-o-mbrăcăm în pilde e semn c-am înţeles, Că-n noi este credinţă, ce-n alţii e eres. Căci eretic tiranul, ce Crucii se închină Cînd oardele-i barbare duc moarte şi ruină. În van cu mîni uscate se roagă, ţiind strana, De-asupra lui cu aripi întinse stă Satana. De geaba lîngă patu-i alături stă sicriul Cînd gloatele-i pe lume au tot întins pustiul. Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea să-l ierte Că ţări întregi schimbat-au în întinsori deşerte? Şi eretic e-acela ce rasa v-o sărută Cînd ura-n a lui suflet, de veche, e stătută? {EminescuOpIV 219} În van cercaţi a-i drege căci răi rămîn de-avalma Şi trebue ca soarta să-i spulbere cu palma, Din visul să-i trezească, cu care-i înconjoară Demonul lumii-aceştei - comedia-i bizară. Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin Şi pricepurăm şoapta misterului divin. Urmaţi în calea voastră mulţimii de absurzi Şi compuneţi simfonii şi imnuri pentru surzi, Ascuteţi adevărul în idoli, pietre, lemn, Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn Al oamenilor zilei sublimul adevăr - 40Ce voi puneţi în pilde, iar noi l-avem din cer. {EminescuOpIV 220} O, ADEVĂR SUBLIME... O, adevăr sublime - o, tinichea şi paie! O, poezie mîndră - o, buiguit nerod! Istorie şpirată - minciună şi bătaie, Amor ceresc şi dulce - a mucoşilor plod. O, om, oglind-a lumei cu capul şuiu şi sec, Cu creerul ca ceaţa, cu coaste de berbec, Stăpîn pe-a ta gîndire - cum eşti p-instinct stăpîn Se vede cînd femeea goleşte al ei sîn. Cînd poala ş-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpîne, 10Tu nu surîzi cu rîsul cel lacom şi murdar, Tu nu eşti ca un taur şi nu eşti ca un cîne, Ce umil dă din coadă căţelei lui cu har. Nu eşti gelos - ferit-a... cucoşii doar şi vierii Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel. 15Tu nu ai patimi scumpe şi lacrima muierii Nu mişcă al tău suflet, nu-ntunecă de fel. Eşti bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale. Tu îi iubeşti atîta încît îi strîngi de gît... Şi-i faci s-admire geniul - sunarea unei oale - Şi limba ta de flăcări şi plină de urît. Istoria omenirei cu legi de poezie, Cu regii de răsboaie e ca şi un poem; Dar totuşi rog divina ca depărcior rămîie De corpul meu nevrednic - nu-mi vine la cherem. {EminescuOpIV 221} Cugetători ai lumei! o împuţiţi eterul Cu sisteme înnalte, puneţi-l în săltar. O ladă este lumea cu vechi buclucuri - ceriul De stele şi comedii vă este un hămbar. Preoţi cu crucea-n frunte, visternici de mistere, Voi sunteţi sarea lumei, formaţi inima ei. E rău numai că ziua staţi pe mîncat şi bere Şi sara pe minciune şi noaptea pe femei. O drăngăniţi pe gînduri voi musici; voi sculptor, Îmi pipăiţi cu mîna un corp tremurător; Şi, voi, artişti dramatici strîmbaţi-vă la lună, Pictori, eternitatea v-aşteaptă c-o cunună. Tu, timp, nu poţi cununa în degete s-o sfermi Căci zugrăvir-atîta de bine saci de viermi. O, regi, ce puşi pe tronuri de Dumnezeu sunteţi Să plătiţi balerine şi ţiitori s-aveţi, O, diplomaţi cu graiul politicos şi sec, Lumea cea pingelită o duceţi de urechi. Îmi place axiomul cel tacit, fiinţi spurcate: Popoarele există spre a fi înşelate. {EminescuOpIV 222} ANTROPOMORFISM În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie, Trăia puica cea moţată cu penetul de omăt; Nu-i cucoş în toat-ograda, ce de-iubire căpiet, S-urmărească insolenter innocenta ei junie. 5Ce cochetă e copila, cu ce graţie ea îmblă? Şi ce stele zugrăveşte în nisip cu dulcea-i labă - O găină virtuoasă, o găină prea de treabă Cu evlavie ea cată fire de-orz şi coji de jimblă. Dară cine să admire a ei nuri şi tinereţă? Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie? Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpae Pentru cucurigul dulce din cîntări de dimineaţă. Pierde gustul de mîncare, scormoleşte, de ţi-i milă, În pămînt ca să găsească chipul cel dorit într-una 15Sau se primblă visătoare, noaptea căutînd în lună A lui umbră luminoasă - melancolica copilă! O găină-mbătrînită, venerabilă matroană, Ce de mult e schivnicită de lumeşti deşertăciuni, Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nţelepciunei Să găsească mîngîiere pentru-a gîndurilor goană. Iar călugăriţa veche, ce de mult era iertată, Ce de mult se disvăţase de plăcerile d-iubire, Ea cu limba ascuţită cleveteşte-ntreaga fire - Contra demoralisărei propovădue-nfocată. {EminescuOpIV 223} Ah! îi zise mititica, nu priveşti la rîndunele, Cum din cuib scot puii capul se cutează pe ulucuri Şi apoi la miezul nopţii îi aud făcînd buclucuri Sărutîndu-se cu ciocul, drăgostindu-se-ntre ele. Soarte-avem nefericită - îi răspunse-atunci bătrîna: Nu-i găină rîndunica, rîndunoiul nu-i cucoş. Necredinţa lor ştiută-i; aspri, răi, tiranicoşi, Ei trezesc viaţa-n inimi şi apoi o învenină. Numai flori-s fericite, căci pe aceeaşi trupină E pistilul feciorelnic şi staminul bărbătesc; 35Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun-şi se iubesc, Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină. Dar cucoşul - ce netrebnic! nestatornic! - este drept: Cînd el suliţa iubirei în adîncu-ţi suflet bagă, Te simţi dusă chiar în ceruri - uiţi pe-o clipă lumea-ntreagă, Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ţi din piept. Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită. Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă; Mori de sete şi de foame, nici un sîmbure de rouă, Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită. Ci mai bine nu mai intre în gîndirea ta virgină Visele înşelătoare de iubire şi plăcere - Vin să-nveţi înţelepciunea, a naturi-adînci mistere Şi a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină. Cum vorbeau înţelepţeşte ce s-audă şi să vadă? După gard străin cucoşul se preîmblă-ncet turceşte. Puicei-i trece-ndată pofta de-a vorbi filosofeşte, Ea ascultă cu iubire cucoşeasca serenadă. Ah! amorul îi pătrunde prin ureche; -n van bătrîna O ciupeşte-n cap cu ciudă, vrea s-o ţie de aripă; Ea se smulge şi aleargă tremurîndă într-o clipă, Printre gard priveşte dulce l-arătarea lui păgînă. {EminescuOpIV 224} Iar bătrîna cruce-şi face cu-a ei labă şi gîndeşte: Tinereţă, tinereţă! şi oftînd intră-n poiată; Apărată de-ntuneric ipocrita cea şireată Pe un pui nevrîsnic încă alterată-l pricăjeşte. Unde este învăţatul cu talent fonognomonic Să compue un compendiu despre blîndele impresii, Ce un sunet numa-l naşte în simţirile miresei, Cum un cucurigu poate fi adînc, duios, demonic?! Ce simţiri eroici, mîndre, reprezintă cucurigul, Cît curagiu - ce osebire de-al găinei cotcodac; Ce frumos îi şade creasta ca un roşu comanac. De dorinţă se-nfierbîntă, de amor o trece frigu!! Şi maximele bătrînei pe-o ureche toate-i ese, Cum intrară pe cealaltă. Sfătuiri contra iubirei O-nvăţară ce i iubirea. Ştie-atît că c-o privire Galişă poate să prindă pe paşaua ce-şi alese. Ş-astfel ea făcînd la planuri se-nvîrteşte prin ogradă Şi trezeşte-n bucuria-i, din gîndire somnoroasă, 75Pe-un clapon, mîhnit călugăr, cu-arătare pîntecoasă, Fără creasta de mîndrie, fără glas şi fără coadă. Şi făcînd un paa! angelic, îl întreabă de nu-i frate, De nu-i văr cu Don Juanul ce cînta de gard dincolo. Dar monahul cel sinistru zise tragic: - "O! Apollo 80Mă ferească să fiu rudă cu-aste firi întunecate. "Nu! pe mine preuteasa zeităţii pămîntene "Lîngă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă, "M-a lipsit de demnitatea de cucoş - ca să-mi surîdă "În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene. "Cu privirea mea cea castă, de-nteres ne-nfluinţată, "Văd în lume şi în lucruri numai sîmburul ş-idea; "Prototipu-l văd în toate, şi cu-a geniului scîntee "Văd cucoşul lui Mohamet cu-arătare luminată. {EminescuOpIV 225} "În sublime revelaţii a misterului etern, 90"Mulţămesc vestalei groase ce-mi creă această soartă; "Dumnezei or s-ospăteze umbra mea cînd va fi moartă, "Închin viaţa-mi cugetărei, - un Pitagoras modern! ". El reintră în chilie, iar puicuţa stă pe gînduri, Şi mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoş - "Ce-i lipseşte lui Chirilă, ce au verii lui fieroşi Şi el n-are? ". - Astfel dînsa meditînd îmblă pe scînduri. Dar îi bate inimioara. Ea la gard se duce iarăşi Să privească iar la idol, cu-a lui pas de maiestate, Creasta roşă, pieptu-n care inima bărbată bate. Cum ar vrea ea ca să-l aibă de-al juniei ei tovarăş! Cum se teme ea acuma!... EI o vede ş-o salută. Ochi-i ard şi el îi spune măguliri cavalereşti. "Nu! - el zice în ton liric - pentru flacăre cereşti "Nu există îngrădire, cît de naltă e trecută". Vrea să sboare; dar Sibylla cu a măturei magie, Ea, ce poartă grija scumpă pe-al vestalelor palat, Il loveşte şi alungă cavaleru-naripat... Şi în urma lui puicuţa se uită cu nebunie. Suferinţele lui Werther se urmează-n pieptu-i toate, De şi nu ca el eroic vrea cucoşul să s-ucidă; El iubeşte - ea socoate cum portiţa să-i deschidă, Dar ruşinea-i virginală de la scopu-i o abate. "Nu, nu! Ca din întîmplare, ca dincolo rătăcită, "Să mă afle cumva noaptea şi să-mi caute chichiţă". Şi cînd luna împle noaptea, trist, ea urcă o căpiţă, Sare gardul şi timidă lin păşeşte îndrăgită... Rămîneţi cu bine toate a copilăriei soaţe, Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara. "Ce-am să pierd? - gîndeşte dînsa - tot îmi spun de o comoară "De păzit grea, ce odată trebue s-o pierzi în viaţă". {EminescuOpIV 226} Dar de-odată el s-arată - ruşinoasă vrea să sboare, El aleargă după dînsa - cum ar vrea şi cum n-ar vrea; Cum îi place să se lase prinsă. Sub aripa-i grea, Ea se simte fericită, deşi-afectă supărare. 125"Vrei să fugi? - - suspină dînsul - mă urăşti atît de tare? " "Te urăsc! - surîde dînsa cu-innocentă şireţie, "Cum să nu te-urăsc, tirane, cînd tu vrei să-mi faci rău mie? ". El jură că nu, şi cere botişor de împăcare. Cum să nu-i dea? Poate dînsa să refuze-o rugăciune, 130Spusă cu delicateţă şi poetic-formulată? S-ar cădea ca să reziste? şade bine? Înfocată, Fericită e că pierde ce-ndoieşte preţu-iubirei. Ceru-ntinde sus senina-i pînzărie de azur, Ca cusută e cu stele tremurînd de-aurul lor grele. 135Cînd o-acopăr a lui aripi, cînd îl simte pe-a ei şele Innocenţa-i sîngerează, i se-ntunecă-mprejur. Ţine mult această dulce, amoroasă nerozie. Al ei suflet se topeşte de-ntunericul molatec, Simte pare c-o pătrunde un piron roş de jeratec, 140Ce-o omoară ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfîşie. Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acum Şi în vocea ei muiată pipăeşte nenţeles. El o mîngîe, o-ncredinţă, că de cer a fost trimes Şi menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă. "Tu! - ea zise - ce frumos eşti, rege-al lumei de găine. "Eu te iert! amoru-ţi dulce ca şi miros de garofă" Şi ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă: "Tu eşti Venus în poiată, ochii tăi cereşti lumine". Din istoria puicuţei asta-i partea cea întîie, Asta e icoana scump-a săptămînelor de miere; "Poezia-i intervalu-ntre plăcere şi plăcere - Optimist filosofează cu cucoşul, ce-o tămîie. {EminescuOpIV 227} Dar curînd al ei caracter şi simţirea ei naivă Se schimbă-n cochetărie. Cucoşeii cei mai tineri 155Împlu curtea strălucită a moţatei noastre Vineri Şi la glasul lor subţire ea s-arată milostivă. Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăsneţe, Petit-creve blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe, Obiectiv cronicei zilei a găinelor monahe, 160Pe tipic îi face curte - Lovelace de la coteţe. Cu plăcere ea admite curtea junelui şăgalnic. Orice-obrăsnicie, rugă, ea îi trece cu vedere, Ca-n sultanul vechiu să-escite gelozie şi durere - Vai! de unde poate crede un sfîrşit atît de jalnic! 165Căci Sultanul, care-o crede cumcă e necredincioasă, Tînărului Cicisbeo el acum căta pricină. Cu curagiu el se ridică, creasta-i roşă se-nvenină Şi lugubru el îi zice: - "fugi sau mori tu, ticăloase! ". Făt-frumos gîtu-şi îndoaie îndărăt şi îi răspunde: 170"Nu m-atinge-a ta insultă, tu, de-origină plebeu - "Diferinţa prea e mare, cine eşti? şi cine-s eu? "Eu petrec şi eu fac curte cui voiesc şi ori şi unde". "Te-oiu sili să lupţi cu mine! " iritat strigă Sultanul. Îşi sburli penele-n ceafă şi cu furie s-aruncă, 175Luptă crunt, pe cînd deoparte stă nefericita pruncă, Urzitoarea Iliadei, ce îşi plînge Don Juanul. Se trîntesc, se rup cu ciocul şi mănîncă tăvăleală - Obosesc. Se naşte-acuma pe-o minută armistiţ. Dar curînd se-ncaer iarăşi. Don Juanul cel pestriţ 180Cade-n sînge şi Sultanul trîmbiţă pe el cu fală. Iară Dona nu trădează, ce-n simţire-i se petrece, Nu trădează de-i durere, voioşie, nepăsare - Poate vru să deie preţul părţii cei învingătoare Şi de-aceea rămăsese ca şi marmura de rece. {EminescuOpIV 228} 185Ci profetic se arată preoteasa culinară - Ia pe mort în poala-i sacră, de-a lui haină îl despoaie; Ea îl spală-n apă sfîntă, şi în scumpe măruntae Pun miresme felurite pentru jertfa mortuară. N-învîrtiri misterioase peste focul vetrei sfinte, 190Ea-l întoarce, curăţindu-l de lumeştile-i păcate. Palamarul ce slujeşte pămînteasca zeitate În Olymp îl ia şi-l duce, jertfa zeilor fierbinte. Şi în rîsuri nesfîrşite, artificia de glume, În vorbiri spirituale, observaţii învăţate, 195Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate, În divină nepăsare, ei stau jertfa s-o consume. Vai! de ce nu ţine nimeni o oraţie funebră Şi nu-ntoană-un "De profundis " pentru soarta-i mucenică! Peste-a raclei porţelane nici o lacrimă nu pică. 200Inima zeilor lumei, de ingrată, e celebră. Ori n-au fost eroi în lume, înţelepţi şi virtuoşi - Uni-n lupte pentru bine a lor sînge şi-l vărsară, Ceilalţi lîngă lampa albă sînta viaţă-şi consumară Să-i lumine - ca să aibă soarta bietului cucoş? 205Oare el nu are-asemeni soarta oricărei fiinţe? Suferinţele unuia bucurii li sunt altora; Viaţa multora se stinge spre-a hrăni viaţa multora Şi mîncarea reciprocă e-a istoriei fiinţă. Bietul rac! De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald. Cîte sufere? - ce-i pasă celui care nu e rac! Ce îi pasă păsăruicei ce munceşte pe-un gîndac Sau paingenul, ce suge capul muştei de smarald. Păsăruica ia în sine simţul, gîndul dintr-un greer Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet-navuţeşte... Şi cucoşul care moare naşte-n cel ce-l mistueşte, Cine ştii ce simţ în suflet, cine ştii ce gînd în creer. {EminescuOpIV 229} Dar Sultanul spre durerea puiculiţei lui naive, Ce-omorî-n duel pe-un tînăr de-o speranţ-atît de mare, La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare L-ale codicei penale paragrafe respective. Deci puicuţa văduvită singuric-acum rămîne. N-început îşi plînge soarta şi părea nemîngîiată; Dar curînd cucoşi mai tineri împlu partea neocupată A duioasei inimioare de amor şi jale pline. 225Ea învaţă ca să uite. Ca marquiza de Chîtelet, Care pe Voltaire bătrînu-nlocui cu Saint-Lambert, Pentru inima-i vicleană cucoşeii nu se cert, Căci din tînăr în mai tînăr n-academia-i îi ie. În curînd ea pierde-n curte tot al noutăţii farmec. Nu-i cucoş ce nu-i luase tot ce-o puică poate da, În curînd alte găine al ei nimb l-întuneca, Cum odată-l întrecuse, pe Harun, Vizirul Barmeg. În zădar li imputează a lor gînduri sensuale. "De - răspunde cu-ironie unul din amanţii foşti - 235"Inima-mi întreag-a ta e. - dar ce vrei - noi suntem proşti, "Simţul îmblă dup-o carne mai tînără şi mai moale". În curînd cade pe gînduri, deveni curînd bigotă; Cum se-ntîmplă, din Phrinee deveni călugăriţă. Limba-i îmblă, ascuţită ca la vechea-i protectriţă - 240Poiata afuriseşte şi ograda poliglottă. Şi atunci găinăreasa de căderea-i se îndură: Despărţi găinărimea cu viaţă immorală De chilia solitară a puicuţei, ce îşi spală A trecutului păcate prin asceza cea obscură. Ea căta societatea părinţelului Chirilă, A claponului lugubru cu humorul lui de bute; El iubeşte-n ea ideea frumuseţei cei trecute, În matroana desflorită vede încă pe copilă. {EminescuOpIV 230} Ea vedea în înţeleptul cu-arătare reverendă Prototipul cucoşimei, pe-al cucoşilor cucoş, Cînd cu flori de-oratorie şi cu ochi bisericoşi, Adîncit platonizează în tiradă somnolentă. Astfel dar fini şi dînsa drumul sorţii pămîntene: Arde lumînarea vieţii pînă la un căpiţel. Şi acum la bătrîneţe, să-l uzeze şi pe el, Ea drept candelă l-aprinde fiinţei suprapămîntene. Unt de lemnu-n sînt-pretinsa vatră a bigoteriei E acelaşi ce-n amoruri pămîntene-a licurit; - Duhul sfînt în chip de porumb nu din cer s-a pogorît Ci mai jos de brîu l-avuse Iosif şi l-a dat Mariei. Iară voi, ce-n nopţi cînd luna peste vîrfuri de copaci Ca un scut de-argint răsare, împlînd lungile alee C-umbre negre şi dungi albe - urmăriţi pe vr-o femee, Suppusînd sub a ei poale mult mai mult de cît doi craci; - Voi, ce-uniţi tot universul în zîmbirea minţii scurte, Ce cătaţi gîndiri de înger n-ochii mari, cari vă par Două nopţi însprîncenate - vie-vă-n minte măcar, Cumcă demonul din ochi-i e acelaşi de sub burtă. Ah, gîndiţi o clipă numai la suliţa cu vîrf roş 270Şi la rana ce o face, sîngele-innocent ce-l varsă - Ca să vezi cîte iluzii minte inima cea arsă, Pe cînd Dona e-o găină şi Seniorul un cucoş. Deci dară, boieri de cinste, că-mi făcui tot boerescu Mai cu rime, mai cu vorbe, cînd de samă cînd de clacă; Am ajuns la deciu - mă scarpin - închid cartea mea possacă Şi cu multă plecăciune vi se-nchină - Minunescu. {EminescuOpIV 231} 1876 {EminescuOpIV 232} {EminescuOpIV 233} EU NUMĂR, AH!, PLÎNGÎND Eu număr, ah!, plîngînd: - Al nopţii miez sună - Al despărţirii ceas Adînc vibră. Adio! scump-acum. Al lunii disc senin Din crengi de arbori mari S-arată plin. Abia din braţ te las - De trist abia mă duc, Nainte-mi vecinic treci Un blînd năluc. Şi zi şi noapte treci - La tine-n veci gîndesc, 15Copil frumos şi blond, Ce mult iubesc! Auzi: din codri cum Isvoare prund răstorn Şi melancolic blînd Un glas de corn. {EminescuOpIV 234} CÎNTEC VECHIU Vino, scumpă, de priveşte Dorul tău cum mă munceşte. Nici de fel cum nu mă lasă Nici să intru sara-n casă, Ci din aşternut mă scoală, Ca pe-un pătimaş de boală Şi mă face de alerg Neştiind pe unde merg. Cînd în zori de dimineaţă, Mă visez cu tine-n braţă, Cînd te strîng să nu te pierd Şi te chem şi te desmierd, Ars deodată sar din pat, Singurel m-am deşteptat, 15Suspinînd şi ameţit Mă simt mai nenorocit. Sunt de carne, nu-s de fier! Ce să fac ca să nu pier, Căci rănit sunt de amor, 20De nici trăesc, nici nu mor: Somnul meu nu este somn, Nici pe mine nu sunt domn. A dormi de sunt pe cale, Zăresc chipul Dumitale: O icoană zugrăvită Cu mulţi nuri închipuită. {EminescuOpIV 235} EA-ŞI URMA CĂRAREA-N CODRU Ea-şi urma cărarea-n codru. Eu mă iau pe a ei urmă, Cînd ajung cu ea alături Răsuflarea-mi mi se curmă. Mai răsuflu înc-odată, Zic o vorbă, ea tresare Şi se uită-n altă parte Şi răspuns de loc nu are. Dar mereu de ea m-apropiu Şi vorbesc şi îi dau sfaturi; Ea se apără c-o mînă Şi se uită tot în laturi. Cînd pe talie-i pun braţul, Ea se frînge, va să scape, 15Dar o trag mereu spre mine, Mai aproape, mai aproape. Mai nu vrea şi mai se lasă. Capul ei mi-l pun pe umăr, Pun pe ochi-nchişi, pe gură, Sărutări fără de număr. Şi la piept o strîng mai tare. Răsuflarea-mi se sfîrşeşte; O întreb de ce-i mîhnită, O întreb de mă iubeşte. {EminescuOpIV 236} Iar ea ochii şi-i deschide Mari, puternici, plutitori: "Îmi eşti drag din cale-afară, "Dar obraznic uneori ". {EminescuOpIV 237} DE CE MĂ-NDREPT Ş-ACUM De ce mă-ndrept ş-acum la tine iarăş? Căci făr-de tine n-am de spus nimică... Şi azi nu-mi pasă lumea ce-o sa zică De-acest poem, în contră-mi, spre ocară-şi. De grija ei un fir de păr nu-mi pică... Să iee dar copiii mei în ghiară-şi; Părerea ta, iubit şi blond tovarăş, De ea mă bucur şi de ea mi-e frică. Amor şi moarte sunt în duşmănie: Amic acestei des am căutat-o, Ci-n drumul ei m-am dat copilo, ţie... Viaţa mea din nou ai cîştigat-o Şi orice road-a ei şi armonie A ta-i cu drept; deci şi pe-aceasta - iat-o! {EminescuOpIV 238} GÎNDIND LA TINE Gîndind la tine fruntea-acum mă doare. Nu ştiu ce rost mai are-a mea viaţă Cînd n-am avut o clipă de dulceaţă: Amar etern şi visuri peritoare! De ce în noapte glasul tău înghiaţă! Vedea-vor ochi-mi încă-odată oare Frumosul trup, - femee zîmbitoare! - Ce mi-a fost dat să-l strîng o clipă-n braţe? Tu, blond noroc al unui vis deşert, Tu visul blond unui noroc ce nu e, De-i mai veni să ştii că nu te iert. Căci dorul meu mustrări o să-ţi tot spue Şi sărutîndu-te am să te cert Cu desmierdări cum n-am spus nimănuie. {EminescuOpIV 239} CĂRŢILE Shakespeare! adesea te gîndesc cu jale, Prieten blînd al sufletului meu; Isvorul plin al cînturilor tale Îmi sare-n gînd şi le repet mereu. Atît de crud eşti tu, ş-atît de moale, Furtună-i azi şi linu-i glasul tău; Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe. De-aş fi trăit cînd tu trăiai, pe tine 10Te-aş fi iubit atît - cît te iubesc? Căci tot ce simt, de este rău sau bine, - Destul că simt - tot ţie-ţi mulţumesc. Tu mi-ai deschis a ochilor lumine, M-ai învăţat ca lumea s-o citesc, 15Greşind cu tine chiar, iubesc greşala: S-aduc cu tine mi-este toată fala. Cu tine da... Căci eu am trei isvoară Din care toată mintea mi-o culeg: Cu-a ta zîmbire, dulce, lină, clară A lumii visuri eu ca flori le leg; Mai am pe-un înţelept... cu-acela iar Problema morţii lumii o desleg; Ş-apoi mai am cu totul pentru mine Un alt maestru, care viu mă ţine... {EminescuOpIV 240} Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e. El e modest şi totuşi foarte mare. Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie La nebunii - tot înţelept îmi pare. Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănue. Nici el nu vrea să-l ştie orişicare, Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n braţă Şi de cît tine mult mai mult mă-nvaţă! {EminescuOpIV 241} PE GÎNDURI ZIUA... Pe gînduri ziua, noaptea în veghere Astfel viaţa-mi tot în chinuri trece - Va vrea natura oare să se plece La ruga mea - să-mi deie ce i-oiu cere? Nimic nu-i cer de cît mormîntul rece, Repaos lung la lunga mea durere - De cît să port iubirea-mi în tăcere Mai bine ochiu-mi moartea să mi-l sece. Căci lumea e locaşul pătimirei: Un chin e valu-i, iară gîndul spuma, Dureri ascunse farmecele firei. Odată te-am văzut - o clipă numai Şi am simţit amarul omenirei... Ce-am folosit că-l ştiu şi eu acuma? {EminescuOpIV 242} TU CEI O CURTENIRE... Tu cei o curtenire În glumă - şi doreşti Să-ţi spun a mea iubire În versuri franţuzeşti. Dar eu sunt melancolic Şi nu ştiu să răspund. Nu pot să-mbrac în glume O taină ce ascund. Tu rîzi şi-ţi razemi capul De umăru-mi încet Şi-n ochii mei îmi cauţi, Vicleano, aşa cochet. Tu vezi că în iubire Nu ştiu ca să glumesc; Nu-ţi pare oare bine C-atîta te iubesc? {EminescuOpIV 243} DORMI! De ce te temi? au nu eşti tu cu mine? Las-ploaia doar-să bată în fereşti - Las-vîntul trist prin arbori să suspine, Fii liniştită tu! Cu mine eşti. Ce te-ai sculat şi te uiţi în podele? Uimită pari şi pari a aştepta. Nu poţi vedea cu ochii printre ele - Vrei să-ţi aduci aminte de ceva? Lasă-te-n perini - eu îţi voiu da pace. 10Dormi tu - şi lasă să rămîn deştept. Pe cînd citesc întotdeauna-mi place, Din cînd în cînd să cat la tine drept, Să văd cum dormi... să te admir cu drag... Cu gura-abia deschisă-ncet respiri, De pe condei eu mîn-atunci retrag. Pătrunde pacea tristele-mi gîndiri. Frumoasă eşti... o prea frumoasă fată. Ca marmura de albă-i a ta faţă. Îmi vine să alerg la tine-ndată Ş-astfel cum dormi să te cuprind în braţă. {EminescuOpIV 244} Dar te-ai trezi... păcat! şi nu mă-ndur. Dormi liniştit c-un braţ pe după cap. Din cînd în cînd cu ochiul eu te fur, Din cînd în cînd din mînă cartea scap. {EminescuOpIV 245} Şi-s fericit... Pulsează lunga vreme În orologiu cu paşii uniformi... De ce te temi? Cu mine nu te teme! De nu te culci, te culc cu sila... Dormi! {EminescuOpIV 246} ÎN FEREASTRA DESPRE MARE În fereastra despre mare Stă copila cea de craiu - Fundul mării, fundul mării Fură chipul ei bălaiu. Iar pescarul trece-n luntre Şi în ape vecinic cată - Fundul mării, fundul mării Ah! de mult un chip i-arată. - "Spre castel vr-odată ochii "N-am întors şi totuşi plîng "Fundul mării, fundul mării "Mă atrage în adînc". {EminescuOpIV 247} COBORÎREA APELOR Din munţi bătrîni şi din păduri măreţe Se nasc isvoare, ropotind se plimbă, Deprind pe rînd oceanica lor limbă Şi sunt în codri pustnici cîntăreţe. Spărgînd prin stînce albia lor strîmbă Se legăn-line şi fac valuri creţe. În drumul lor ia firea mii de feţe - Aceleaşi sunt deşi mereu se schimbă. Dar cu adîncul apei s-adînceşte În glasul lor a sunetului scară. Devine tristă - rînduri-rînduri creşte Pîn-ce urnindu-se în marea-amară - Ca fluviu mîndru, ce-ostenit mugeşte? Al tinereţei dulce glas de mult uitară. {EminescuOpIV 248} MARIA TUDOR De ce cu ochi-ncremeniţi sub bolte De marmur - tu-l priveşti cu spaimă crudă? Pîndeşti ca leii, fruntea ta asudă Şi pumnu-ţi vra mînia-i s-o desvolte. Secerătorul tău l-ai pus la trudă Şi snopi de vieţe sunt a lui recolte; Pentru-al lui cap ai înfruntat revolte Şi astăzi simţi că strîngi la piept pe-o Iudă. Te-nnalţă-n cer invidia vulgară Căci ştii din lorzii jungh aţi a face Lui Fabiano a mărirei scară. Tu eşti regină şi astfel îţi place. Cine te vede, slab obraz de ceară, Ştiind furtuna vieţii tale - tace. {EminescuOpIV 249} E ÎMPĂRŢITĂ OMENIREA E împărţită omenirea În cei ce vor şi cei ce ştiu. În cei de-ntîiu trăieşte firea, Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu. Cînd unii ţese haina vremei, Ceilalţi a vremii coji adun-: Viaţă unii dau problemei, Ceilalţi gîndirei o supun. Dar pace este între dînşii: 10Ce unii fac iau alţi aminte, Căci pînă azi domneşte-ntr-înşii A cărţii tale graiuri sfinte. N-a intrat viermele-ndoielii, Copil e ochiul lor cînd vede, Căinţa văd urmînd greşelii, Căci omul tot în tine crede. Al răului geniu arate-mi Un om din viţă pămîntească, Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi Naintea ta să-ndreptăţească; Căci buni şi răi trăiesc în tine, Cuvîntul tău e calea lor - De-a lor abateri li-i ruşine, Căci tu eşti ţinta tuturor. {EminescuOpIV 250} Virtutea nu mai e un merit, Căci merit nu-i cînd nu e luptă. Asupra ta ei nu se-ntărît Cu viaţa-n joc, cu mintea ruptă; Mînînd cu anii colbul şcolii 30Ei cred făr-a fi înţeles, Din cărţi străvechi roase de molii Îşi împlu mintea cu eres. Ei nu pătrund a ta mărire - Minune-i pentru dînşii tot. Necercetînd nimic în fire Nimic nu ştiu, nimic nu pot; Căci nu-i supusă lămuririi Gîndirea-n capul înţelept - La toate farmecele firii 40Se bat cu mînile pe piept. {EminescuOpIV 251} SONET SATIRIC Pişcată-ţi este mîna ta de streche, De mişti în veci condeiul pe hîrtie - Dureaz-un şir sau fabrică o mie: Cuvinte-nouă-or fi, dar blaga veche. Ce are-n gînd un om aceea scrie, Nimica nou tu n-ai de spus Ureche, Cu Pantazi fiind pe veci păreche Tu isvodeşti cel mult, ce dînsul ştie" Ţi-asamăn fruntea unei vii paragini Şi vînt şi pleavă sunt a tale scrieri, De zel lipsite, vai! a tale pagini, Zadarnic paiul sec al minţi-l trieri, Drapîndu-i golul ei cu reci imagini: Nimic nu iese dintr-un dram de crieri. {EminescuOpIV 252} AI NOŞTRI TINERI... Ai noştri tineri la Paris învaţă La gît cravata cum se leagă, nodul, Ş-apoi ni vin de fericesc norodul Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă. 5La ei îşi cască ochii săi nerodul Că-i vede-în birje răsucind mustaţă, Ducînd în dinţi ţigara lungăreaţă... Ei toată ziua bat de-a lungul Podul. Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strîmbă: Stîlpi de bordel, de crîşme, cafenele Şi viaţa lor nu şi-o muncesc - şi-o plimbă. Ş-aceste mărfuri fade, uşurele, Ce au uitat pîn-şi a noastră limbă, Pretind a fi pe cerul ţării: stele. {EminescuOpIV 253} ÎN LIRĂ-MI GEME ŞI SUSPIN-UN CÎNT În liră-mi geme şi suspin-un cînt, Căci eu îmi vărs acum veninu-n vînt. Prin minte-un stol de negre gînduri trec; Spre casa cea din patru scînduri plec, Gemînd, plîngînd eu fruntea pun pe mîni, Se rumpe suflet, nu se rupe sîn, Scăpare caut în zădar de chin... Să stîngi un dor ce-n sînu-mi arde - vin! Cînd te doresc eu cînt încet-încet; 10Plec capul la pămînt încet-încet Şi glasul meu răsună tînguios Ca tristul glas de vînt încet-încet. Şi orice vis, orice dorinţ-a mea Eu singur le-am înfrînt încet-încet. 15Săgeata doar a crudului amor În suflet mi-o împlînt încet-încet Şi simt veninul pătrunzînd adînc... Cu sîngele-l frămînt încet-încet Şi nu-mi rămîne de cît să pornesc Spre al meu trist mormînt încet-încet. {EminescuOpIV 254} AH, CERUT-AM DE LA ZODII Ah, cerut-am de la zodii, De l-al sorţii mele faur, Dulcii sînului tău rodii Ş-al tău cap scăldat în aur. Ş-ale tale mîni de ceară, Fruntea-mi rece să desmierzi, Faţa albă-n părul galbăn Şi îndărătnici ochii verzi. Ş-astăzi tu de bună voie 10Fericită-n braţe cazi-mi; Capul tău scăldat în aur De-al meu umăr tu îl razimi. Astăzi tu de bună voie Îmi întinzi dulcea ta gură: Soartea mi le-a dat pe toate Cu asupra de măsură. {EminescuOpIV 255} AZI E ZI ÎNTÎI DE MAI Azi e zi întîi de Mai, Azi e ziua de Armindeni; Eu te cat drăguţa mea, Eu te caut pretutindeni. Eu te cer de la isvor, De la codrul cel de brazi, De la vîntul ce lovi Bălsămind al meu obraz. Întreb munţii cei înalţi, De la rîuri eu te cer: De-au văzut cumva ascuns Al vieţi-mi giuvaer. Cu-al tău zîmbet răsfăţat Şi cu dulcile cusururi, Te-am iubit, copil drăguţ, Te-oiu iubi de-acum şi pururi. Te iubesc făr-de-mputări, Fără urmă de căire - Dară, vai, nu te găsesc Nicăire, nicăire. {EminescuOpIV 256} CE ŞOPTEŞTI ATÎT DE TAINIC... Ce şopteşti atît de tainic, Tu, isvor de cînturi dulci? Repezind bălaia undă Floarea ţărmului o smulgi Şi o duci, o duci cu tine, Vîjîind încet pe prund; Ale tale unde floarea Cine ştii unde-o ascund? Astfel trece şi viaţa-mi, Dar o floare-n valu-i nu e, Nici nu spun ca tine doru-mi Nimănuie, nimănuie. Ci eu trec tăcut ca moartea, Nu mă uit la vechii munţi; 15Scrisă-i soarta mea în creţii Întristatei mele frunţi. Numai colo, unde teiul Lasă floarea-i la pămînt, Eu încep să mişc din buze Şi trimit cuvinte-n vînt. Vis nebun, deşarte vorbe! Floarea cade, rece cîntu-i Şi eu ştiu numai atîta C-aş dori odat-să mîntui! {EminescuOpIV 257} FEMEIA?... MĂR DE CEARTĂ Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă, Cu masca ei de ceară, şi mintea ei deşartă, Cu-nfricoşate patimi în fire de copilă, Cu fapta fără noimă, cînd crudă, cînd cu milă, A visurilor proprii eternă jucărie? Un vis tu eşti în minte-i - şi astăzi te mîngîie, Iar mîne te ucide. Cu-acelaşi rîs pe buză Ea azi ascultă şoapta-ţi de-amor să o auză, Iar mîni cu mii propuneri te chinue şi ştie 10Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfîşie. Comediantă veche ca lumea - comedie Ea joacă azi - juca-va de astăzi ani o mie, Cu-aceeaşi mască mîndră, netedă, mişcătoare - Şi cel iubit de dînsa azi rîde, mîne moare. 15Şi astă nerozie, cruzime întrupată, În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată - Ea, cea ce nu gîndeşte, gîndind doară cu gura? Căci sărutări şi vorbe de-amor i-a dat natura, Şi rîsul cel mai vesel, zîmbirea-mbătătoare, 20Atîta-nţelepciune e-n gura ei de floare, Atîta-nţelepciune pari a vedea, ş-atîta Plăcere pare-a duce în inima-amărîtă, Cînd capul c-oboseală pe umăru-i ţi-l culci Sau cînd te uiţi în ochii-i ucizător de dulci, Încît chiar mîntuirea cea vecinică ţi-o sfermi Şi redevii un Sizif - sacrifici pentru viermi: Să le compui în lume o haină-n generaţii - Sacrifici şi mîndrie, şi minte, ş-aspiraţii. {EminescuOpIV 258} O, moarte, dulce-amică - sub mantia ta largă 30Acoperi fericiţii - şi magica ta vargă Atinge cîte-o frunte de om, ce te doreşte: Îl face ca Titanii, de tot despreţueşte, Despreţueşte lumea, pe sine - şi-n-sfîrşit - Despreţue gîndirea că e despreţuit, Priveşte astă viaţă ca pas spre mîntuire, Ocazie durerei, o lungă adormire În inimi spăimîntate - un chin şi o povară, Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară. A vieţii comedie mişcată e de aur - - Cînd scena astei vieţe e-al mîntuirei faur. Ironică e ziua ce vesel te priveşte Pe cînd în fire-o fiinţă pe alta prigoneşte, Ironică-i mişcarea a florilor în vînt Cînd sug cu rădăcina viaţa din pămînt; 45Ironic e pămîntul - visternic de vieţe Cînd sînul lui ascunde seminţe mii, răzleţe, Cari ieşind odată l-a soarelui lumină, Cu capul se salută, se sug cu rădăcina. O luptă e viaţa şi toată firea-i luptă, 50Milioane de fiinţe cu ziua întreruptă Susţin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire, Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire. În van creaţi la vorbe şi le-asvîrliţi în vînt: Plodirea este rolul femeei pe pămînt. Priviţi acele rîsuri, zîmbiri, visări, suspine, Dorinţa de plodire o samănă în tine. Ce vă certaţi cu noaptea şi buiguiţi cu luna? De-ţi face-o, de nu-ţi face-o... tot una e, tot una. De nu-ţi fi voi în lume din nou să prăsiţi neamul, Oricare vită şue, oricare tont e-Adamul Vieţei viitoare... şi fie-un par de gard, Femei rămîe-n lume, de doru-i toate ard. O, moarte! - nu aceea ce-omori spre-a naşte iară, Ce umbră eşti vieţii, o umbră de ocară - Ci moartea cea eternă în care toate-s una, În care tot s-afundă, şi soarele şi luna, {EminescuOpIV 259} Tu, care eşti enigma obscurei conştiinţi, Cuprins-abia de-o minte, din miile de minţi, Tu, stingere! Tu, chaos - tu, lipsă de viaţă, 70Tu, ce pîn şi la geniu spui numai ce-i în cărţi; O, slabă fulgerare... cea, cărui nu te teme, Îngheţi nervul vieţii din fugătoarea vreme, Cînd alţii cu-a lor gînduri mereu în lume sapă, - Istorie e viaţa ce scrisă e pe apă -; 75Pe tine, dulce-amică, pe tine întuneric, Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric Al lumei sclipitoare - pe tine, gînd de noapte, Te stinge o femee cu tainicele-i şoapte. Nimic nu e în şoapta-i - ştii tu ce ea şopteşte? 80Ea nu mă vrea pe mine - pe tine te urăşte. Cînd îmi zîmbeşte mie, ea-atunci s-a pus la pîndă: Tu eşti jertfa la care ţinteşte-a ei isbîndă, Ea n-a ştiut v-o dată, că ce voieşte-i alta - Că tu eşti inamicu-i şi că eu sunt unealta. Unealtă chinuită! unealtă de ocară, Cînd eu cunosc prea bine iubirea că-i amară, Mă mint pe mine însumi, doresc şi cred c-amorul Folos mi-aduce mie... {EminescuOpIV 260} CÎND TE-AM VĂZUT, VERENA... Cînd te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi Zăvor voiu pune minţi-mi, simţirei mele lacăt, Să nu pătrundă dulce zîmbirea ta din treacăt Prin uşile gîndirei, cămara tristei inemi. Căci nu voiam sa ardă, pe-al patimilor rug Al gîndurilor sînge şi sufletu-n cîntare-mi; Şi nu voiam a vieţii iluzie s-o sfaremi Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleşug. Te miri atunci, crăiasă, cînd tu zîmbeşti, că tac: Eu idolului mîndru scot ochii blînzi de şerpe, La rodul gurii tale gîndirile-mi sunt sterpe, De cărnurile albe eu fălcile-ţi disbrac. Şi pielea de deasupra şi buzele le tai. Hidoasa căpăţină de păru-i despoiată, Din sînge şi din flegma, scîrbos e închegată. O, ce rămase-atuncea naintea minţi-mi? Vai! Nu-mi mrejuai gîndirea cu perii tăi cei deşi, Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gînd vr-odinioară; Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş. Oricît fii mlădioasă, oricum fie-al tău port, Şi blîndă ca un înger de-ai fi cîntat în psalme Sau dacă o heteră jucînd băteai din palme, Priveam de o potrivă c-un rece ochiu de mort. {EminescuOpIV 261} De dulcea iscodire eu mă feream în laturi. În veci cătam în suflet mînia s-o întărt, Ca lumea ş-a ei chipuri să-mi pară vis deşert De muiereşti cuvinte şi lunecoase sfaturi. Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii, Ziceam - şi o privire din arcul cel cu gene Te-nvaţă crud durerea fiinţei pămîntene Şi-n inimă îţi bagă el viermele vieţii. Venin e sărutarea păgînei zîne Vineri, Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii, Disbărbătează mintea cu vălul amăgirii - Deci în zădar ţi-i gura frumoasă, ochii tineri. De cît să-ntind privirea-mi, ca mîni fără de trup, Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă, În porţile acestea mi-oiu pune mîna strajă. De nu - atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup. {EminescuOpIV 262} PIERDUT ÎN SUFERINŢA.. Pierdut în suferinţa nimicniciei mele, Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în chaos, M-am închinat ca magul la soare şi la stele Să-ngădue intrarea-mi în vecinicul repaos; Nimic să nu s-audă de umbra vieţii mele, Să trec ca o suflare, un sunet, o scîntee, Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femee... Zadarnica mea minte de visuri e o schele. Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul? La glasu-i singuratec s-asculte cine vra. Necunoscut strecoară prin lume cu încetul Şi nimene nu-ntreabă ce este sau era... O boabă e de spumă, un creţ de val, un nume, Ce timid se cutează în veacul cel de fier. Mai bine nici odată el n-ar fi fost pe lume Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri. {EminescuOpIV 263} M-AI CHINUIT ATÎTA CU VORBE DE IUBIRE M-ai chinuit atîta cu vorbe de iubire, Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţoşări! Ştiai c-o măestrie ce nu am cunoscut-o Ca nervul cel din urmă în mine să-l trezeşti. Demonic-dureroasă era acea simţire - Dureri iar nu plăcere a tale sărutări... Şi pîn-acum îmi pare că tu eşti un băiat Ce-n haine de femeie şiret s-a îmbrăcat. Şi Dumnezeu te ştie... Tu ai un sîn frumos, Tu ai o gură plină şi roşă. voluptoasă; Şi părul tău cel negru în unde de-abanos Ajunge pîn-la şale în unde luminoase; Şi vorba ta e vie şi ochiul lănguros Şi mîna ta cea fină e dulce, mîngîioasă; Şi totuşi mi se pare că-n fire-ţi e-o greşală De împli al meu suflet c-o boare de răceală. Şi ştii, nefericito, că ochiul tău m-atrage Ca un magnet - şi totuşi în taină îl respinge. Credeam întîia dată că te iubesc - dar simt Că sîngele meu este duşman la al tău sînge. Ah! cine m-a pus oare să-ţi spun într-un ceas rău Că te iubesc... Iubirea de suflet nu te stinge Cum stinge-astă simţire - ca şi o piază rea - Suflarea, mintea, pieptul, singurătatea mea. {EminescuOpIV 264} Dar am lăsat eu iute al fiinţei tale cerc. Ca dintr-un somn magnetic eu m-am trezit îndată... Prezenţa ta vr-odată în viaţa-mi n-am să cerc - Căci de o dureroasă beţie mă îmbată. Nu ştiu nici ce gîndiri am, nu ştiu nici unde merg Şi simt că toată firea îmi e întunecată... Ai fi ucis şi capul şi inima din mine Dacă-n a tale laţuri eu m-aş fi prins mai bine. Cuvîntu-mi pentru tine nu avea înţeles, Cuvîntul tău pe mine mă înciuda adînc. 35Cu cît-amărăciune îţi răspundeam ades, Cum îmi plăcea în suflet ca să te fac să plîngi Şi printr-o nedreptate părea că mă răsbun Dacă din a mea cauză plîngeai tu vreodată. Ah! sufletele noastre nu sunt de fel armonici Şi sunt ca două note cu totul discordante... Cu tine numa-n lume putere-aş fără milă Să fiu... Căci tu pe mine m-ai făcut slab şi moale Cu-a tale vorbe vane pierdut-am seri ori zile... M-ai speriat adesea cu-a tale gînduri goale... Dar nici nu eşti femee... Un demon tu îmi pari, Ce-ascunde foc din Tartar şi-o cumplită receală. Făr-nici o armonie e toată viaţa ta; Tu eşti cumplit de bună, cum eşti cumplit de rea. Cum mulţămesc eu soartei că am scăpat de tine, Făr-a comite, Doamnă, păcatul moştenit. Azi iarăşi mă văd singur şi fericit şi bine! Azi muza mea mă cată cu ochiul liniştit. Acele nopţi turbate de doruri şi suspine S-au dus ca un vis negru, sălbatec şi urît! Azi iarăşi capu-n visuri eu îl cufund prin cărţi Şi în tăcere îmblu prin norii cei deşerţi. {EminescuOpIV 265} Şi în fereastră vîntul cu degetele pare Că bate lin şi dulce şi vîjîe încet; Urechea iar îmi sună în linişte şi iară Simt inima că-mi bate de-un dor învăpăiet! În minte mi se-adună mii visuri zîmbitoare, Căci nu te văd pe tine, ce crud le-ai spăriet Din tainica lor umbră... Şi sufletu-ţi fierbinte Abia-mi mai e o slabă aducere a minte... {EminescuOpIV 266} PENTRU PĂZIREA AUZULUI Dacă auzi în aer cîntare dulce, veche, O taie chiar-cu sila de la a ta ureche - Căci cîntecele-acestea te-nchină desmierdării Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării; Se varsă în lăuntru-ţi a aerului miere Slăbănogindu-ţi mintea şi mîndra ei putere Şi acea socoteală măreaţă-mbărbătată A sufletului mîndru o-ntunecă îndată. Prea dulce adormire în aer curge miere 10Şi inima-ţi bărbată devine de muiere, Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare, Acele chipuri mîndre în cîntec înţelese: Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese. Cînd cîntăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntîmplă, Atunci se bate-n tremur sîngele tău sub tîmplă Şi-n primitorii creeri îndată el încheagă Poftite chipuri albe - femei cu firea dragă. Nu flueraţi de-aceea urechea-n versul iambic: Picioru-uşor se mişcă în saltul ditirambic, Fără de rînduială, şi dulce şi molatic Ca ceara ea îţi face sufletul muieratec. De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară, Astup-a ta ureche tu singur chiar - cu ceară. 25Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbăreţ De eroul Odissev cel mult meşteşugareţ; Şi-au astupat cu ceară urechea, să se culce, La glasul de Sirenă adormitor de dulce {EminescuOpIV 267} Ş-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte 30Pe lîngă a lor ostrov aducător de moarte; Dori pază şi şie, urechei, înţeleptul, Cu gîndul să-şi ferească şi inima şi pieptul. Căci făr de rînduială e al femeei vers, Ca de pe-o tablă gîndul din minte ţi l-a şters: 35Te farmecă, urechei neavînd învălitoare, Sirena desmierdării de moarte purtătoare. Cu drept cuvînt de-aceea se prihănesc de carte Asirienii antici din Asia departe, Ce nu se-mbată însă nicicînd cu dulce vin 40Ci cu cîntări molateci, cu-al glasului suspin. Ei schilozesc băieţii ca glasul să-l subţie, Ca gura lor ca gura muierilor să fie. Păreau c-a lor fiinţe sunt cu muierea gemeni, Cîntau cu glasul dulce şi rugător asemeni. 45La cînturi desfrînate ei ascultau cu haz, Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz Şi numai în odihnă şi-n desfătări de rînd, Culcaţi pe sub umbrare, trăiau ei putrezind În dulce lenevire şi nu erau destoinici S-asculte glasul aspru al trîmbiţei răsboinici; Hrănindu-şi nălucirea cu gînduri moi, băieţii, Să pară cîntăreţe - că li sunt cîntăreţii. Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri, Cu zicături s-asamăn şi glasul cel de pasări. 55Ba-mpătimit se poate să fie omul oare Pentru jivine-adesea şi necuvîntătoare. Onorie-mpăratul mai mult iubea acuşa De cît cetatea Roma - pe Roma căţeluşa. Mai mult de cît pe oameni, inimi împătimite 60Iubesc flori, iubesc pasări cu penele-mpistrite. Sunt oameni, cari vecinic cu oameni nu se-mpac. Şi Xerxes se-ndrăgeşte mai iute de-un copac: Platanu-mpodobeşte el ca pre o mireasă Şi spînzură în crenge gherdamuri mult frumoasă; De ramuri el atîrnă cercei şi cu inele Şi rădăcina vezi-o înfrumseţînd brăţele {EminescuOpIV 268} Şi vîrfu-ncununează surguci împărăteşti [Să semene cu-o mîndră crăiasă din poveşti; ] Ş-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapă Cu o mult preţioasă, mirositoare apă. Spre a-şi păzi mireasa de orice ochiu obraznic Străjeri el pune-n poartă, epitrop pune paznic. Iar despre-un alt se spune, că mult au îndrăgit P-un chip pe care singur cu mîna-i l-a cioplit: Sărută, -mbrăţişază el propria făptură Şi l-ale ei genunche-şi dă sufletul pe gură. El singur se jertfeşte. {EminescuOpIV 269} PIERDUTĂ PENTRU MINE, ZÎMBIND PRIN LUME TRECI Pierdută pentru mine, zîmbind prin lume treci! Şi eu să-mi ştiu osînda... să te iubesc în veci, În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind, De-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind, 5Zîmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez - Purtînd în suflet moarte, tu vesel să mă vezi. Fii binecuvîntată şi fericită tu, Copil cu păr de aur ce mintea mi-o pierdu. Veninu-amărăciunei şi ani-mi pustiiţi 10În cumpănă uşori-s pe lîng-al tău capriţ; Şi-n a mea socotinţă mă simt atît de mic - Tu eşti odorul lumii şi eu mă simt nimic. Da, da... numai natura dreptate are-n veci, Copil cu gură caldă, cu mici picioare reci, 15Căci ea-n înţelepciune-i creiază-astfel de chip Pe lîngă care toate sunt pleavă şi nisip. Ironic pare-a zice: nemernici rîmători, Visat-aţi vreodată asemenea comori? Pe tine-apoi te-arată în dreapta ei mîndrie: Turbînd de-mpătimire, murind de gelozie, Te văd cum al tău zîmbet voioasă multor dărui, Că veselă şi dulce vorbeşti apoi oricărui Şi risipeşti privirea-ţi - cînd eu pentr-un cuvînt Din gura ta cea dulce, m-aş duce în mormînt. {EminescuOpIV 270} 25Atîta de frumoasă... şi tot numai femee? Ah! am crezut o clipă ca eşti poate o zee, Ca marmura de rece că treci pe lîngă oameni, Din fiinţe muritoare nici uneia nu-i sameni, Ş-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador - 30O dulce chip de înger şi totuşi muritor! Da muritor... blestemul al lumei acesteia: Crezi că te-nchini la soare ş-ai adorat scînteia - Eu caut pe-nţeleptul cel mai nebun - arate-mi O singură femee lipsită ce-i de patemi 35Şi eu... eu îl voiu crede, în stare tot să cred: - Numai a ei făptură de înger dac-o văd - Că niciodată buza n-atinse-o altă buză, Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză, Că nici odată ochi-i n-opri c-un blînd repaus 40Pe-o faţă bărbătească... că ea nu s-a adaos În gîndu-i sau cu fapta în rîndul altei vieţi... Le cred, le cred pe toate... de ce nu mi-o spuneţi? Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins, Colanu-i nici o mînă, ca noi, i l-a descins, 45Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin Şi mîna asta dulce, ca floarea cea de crin, Că nu a strîns-o nimeni, că n-a răspuns cu strîns - Că setea de iubire pe ea n-o au atins. Dar vai! E prea frumoasă. Putut-a sta-mpotrivă 50 - Plăcerea-ademeneşte, dorinţa-i guralivă - Acelor vorbe calde, şoptite cu durere Ce aerul îl umplu şi inima de miere? Putut-a împotriva atîtora să steie Cînd e aşa frumoasă, cînd nu-i decît femee? 55Ca toţi să fiu? ca dînşii să fiu viclean făţarnic? Să cumpăr cu un zîmbet, un zîmbet iar zădarnic; Viaţa adoratei şi gingaşei copile Să o pătez cu umbra plăcerei unei zile Şi să iubesc ca dînşii... cînd partea cea mai bună Din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeuna? {EminescuOpIV 271} O tu! tu Dumnezeul şi viaţa vieţii mele, Priveşte-amărăciunea-mi şi spune nu ţi-i jele? Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură? Viaţa-mi se nutreşte din acea dulce gură, De-un zîmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă - Să te iubesc atîta, nu e păcat copilă? Pe maică-mea sărmana atîta n-am iubit-o Şi totuşi cînd pe dînsa cu ţărnă-a coperit-o Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă 70Şi aş fi vrut cu dînsa ca să mă pue-n groapă... Cînd clopotul sunat-au, plîngea a lui aramă Şi rătăcit la minte strigam: unde eşti mamă? Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau rîu Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu; Nu ştiam ce-i de mine şi cum pot să rămîn În lume-atît de singur şi-atîta de strein Şi inima-mi se strînse şi viaţa-mi stă în gît - Dar ca de-a ta iubire tot nu am plîns atît. O demone! viaţa-mi şi sufletu-mi de vrei 80De ce mai stai pe gînduri, de ce nu mi le cei? De ce mă-nşală ochiu-ţi cu zarea-i, cu seninu-i, De ce cu uşurinţă, atît, atît mă chinui? Ajungă-ţi... mă omoară mai bine... şi destul De vorbe şi de zîmbet să nu mai fiu sătul? 85A mamei amintire eu unu-n stare-am fost Să ţi-o sacrific ţie şi sunt atît de prost Încît tot numai ţie viaţa-ţi mulţămesc, În dar parcă mi-ai da-o... şi parcă o primesc Ca orbul, ca un cîne, căci vezi în stare sunt Pe praful urmei tale cu fruntea la pămînt. Şi tu? Îmi zîmbeşti mie, cum altora zîmbeşti, Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubeşti - Şi eu? eu sunt ca alţii? Şi tu vezi şi în mine Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un cîne Ce-i dai şi cu piciorul şi după ce-l desmierzi? O rîde-mă, o cască în faţă-mi... tu mă pierzi! {EminescuOpIV 272} Cochetă, lunecoasă, linguşitoare, rece - Cu viaţa-mi sfărîmată urîtul tău petrece; Şi să te vezi privită cu patimă, cu jind, Să vezi că cel mai tare se face om de rînd, Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi, - Priveliştea aceasta te bucură-n rărunchi, - Să-l vezi că la picioare-ţi se tîrîe un vierme Şi recea-ţi ironie mai mult încă să-l sferme. O cît de bine ştii tu natura ce a vrut Cînd a făcut zăpadă şi diamant din lut, Ştii ce voieşte dînsa cu ochi-ţi străluciţi - Ea vrea prin o zîmbire să fim nefericiţi. Să văd a ta făptură să, nu mai fi ajuns! Ce demon oare-n cale-ţi m-a pus ca să pătrunz - Şi de sub frunte ochii mai bine i-aş fi rupt De cît să sorb din ochi-ţi veninul ce l-am supt, De cît să fiu un preot la un astfel de cult Mai bine-mi rupeam capul ş-aş fi pierit de mult! 115Şi totuşi, totuşi scumpo... de nu te-aş fi văzut Au astă bogăţie de-amor aş fi avut? Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine Şi îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine; Urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ, 120Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveţi. Spuneţi-mi cumcă faţa o mască e de ceară Şi mai mult o să crească iubirea mea amară! Că-n lupanar văzut-o-aţi jucînd, bătînd din palme Şi o să-mi par-un înger, în gîndul lui cu psalme! Spuneţi de ea tot răul de vreţi să-nnebunesc: Că-i heteră, un monstru, că-i Satan - o iubesc! {EminescuOpIV 273} O, DULCE ÎNGER BLÎND... O, dulce înger blînd, Cu ochi uimiţi de mari, La ce mai reapari Să-ngreui al meu gînd? Părea că te-am uitat, Că n-oiu mai auzi Că-mi aminteşti v-o zi Din viaţa mea de sat! Mai poţi să-ţi aminteşti Cum noi îmblam disculţi Şi tu steteai s-asculţi Duioasele-mi poveşti? Spuneam cum au îmblat Frumos fecior de crai În lume nouă ai Iubita de-au aflat! Ca şi cînd te-ai miră Tu ochii mari făceai, Deşi mă pricepeai C-o spun în pilda ta; Ş-apoi cînd te rugam Să-mi spui de mă iubeşti Prindeai ca să şopteşti Cu buzele abia! {EminescuOpIV 274} 25Şi-mi răspundeai cu dor: "Tu nu mă vei căta, "În veci rămîn a ta "Căci drag îmi eşti de mor... ". Uitaşi al tău cuvînt: 30Nu m-ai chemat să viu Alăturea-n sicriu, La stînga ta-n mormînt l Dar azi, cînd se părea Că-n veci eu te-am uitat, 35Tu iar te-ai arătat Ca-n tinereţea mea; Suflarea ta uşor Sburat-au răcorind Şi reîntinerind Întîiul meu amor. Mai tare să-mi vorbeşti: - De mine ce te temi? - S-aud cum lin mă chemi Acolo unde eşti! Curînd, curînd şi eu Îmi pare c-oiu pleca Pe dulce urma ta Iubit copilul meu! {EminescuOpIV 275} IAR FAŢA TA E STRĂVEZIE Iar faţa ta e străvezie Ca suprafaţa albei ceri Şi numai ochii mari sunt turburi De umbra negrelor dureri. Tu, chip chinuitor de dulce, Tu, ideal în ochii mei, Tu, ce femee între flori eşti Ş-o dulce floare-ntre femei. De-ai rămînea pe veci frumoasă, Precum te simt, precum te văz, Ca-n părul tău cel lung şi galben Eu flori de-a verii să aşez! Dar în curînd şi nici o umbră Din frumuseţa ta n-a fi - Trei zile numai vei fi astfel Apoi..., apoi vei putrezi. Pămînt nesimţitor şi rece De ce iluziile sfermi? De ce ne-araţi că adorarăm Un vas de lut, un sac de viermi? {EminescuOpIV 276} ZADARNIC ŞTERGE VREMEA Zadarnic şterge vremea a gîndurilor urme! În minte-mi eşti săpată ca-n marmura cea rece, Uitarea mînă-n noapte a visurilor turme Şi toate trec ca vîntul - dar chipul tău nu trece. În veci noaptea şi ziua şoptesc în gînd un nume, În veci la pieptul bolnav eu braţele îmi strîng, Te caut pretutindeni şi nu te aflu-n lume, Tu chip frumos cu capul întors spre umăr stîng. Astfel în veci în minte-mi încremenişi frumoasă 10Şi văd în veci aievea divinul tău profil. O, cum nu pot în braţe să te omor plîngînd Tu, blond al vieţii mele ş-al dragostei copil! Zadarnic cat repaos pe perina cea moale, Îmi pare c-a mea tîmplă pe piatră o am pus 15Şi noaptea-ntreagă ochi-mi în lacrimi se înneacă Şi mintea mea în noaptea de veci va fi apus. Pe cît mai am în pieptu-mi, un pic măcar de sînge, În inimă cît fibra din urmă va trăi, Avare, ele-n sine icoana ta vor strînge, Cu dînsa împreună şi ele vor muri! O rai al tinereţi-mi, din care stau gonit! Privesc cu jind la tine asemeni lui Adam, Eu nu gîndesc c-o clipă am fost şi fericit, Ci mor, mor de durerea că-n braţe nu te am. {EminescuOpIV 277} ODATĂ TE VĂZUSEM Odată te văzusem - Ş-am stat înmărmurit Şi crud-a fost durerea Cu care te-am iubit. Te văd de-a-doua oară Şi glasul tău l-ascult - Şi ştiu numai atîta Că am trăit prea mult. Al anilor iubirei - Înveninat necaz - E numai o părere Pe lîngă cel de azi. {EminescuOpIV 278} SĂ ŢIN ÎNCĂ ODATĂ Să ţin încă odată Mînuţa ta la piept Şi-n ochii tăi să caut Întrebător şi drept. O strîns-îmbrăţişare - Vis dureros de foc - Ş-apoi să plec în lume Copil făr-de noroc. Să nu se mai aleagă De viaţa mea nimic, Să mor uitat de oameni E soarta ce-mi prezic. {EminescuOpIV 279} VENIN ŞI FARMEC Venin şi farmec port în suflet, Cu al tău zîmbet trist mă pierzi, Căci fărmecat sunt de zîmbirea-ţi Şi-nveninat de ochii verzi. Şi nu-nţelegi că-n al meu suflet Dureri de moarte tu ai pus - Cît de frumoasă eşti pot spune, Cît te iubesc nu e de spus! {EminescuOpIV 280} CU PENETUL CA SIDEFUL Cu penetul ca sideful Străluceşte-o porumbiţă, Cu căpşorul sub aripă Adormită sub o viţă. Şi tăcere e afară. Luminează aer, stele. Mută-i noaptea - numai rîul Se frămîntă-n pietricele. {EminescuOpIV 281} O STRADĂ PREA ÎNGUSTĂ O stradă prea îngustă Părea că se făcea - Şi case lungi şi negre Pe două părţi era. Pe dînsa nu luceşte Un singur felinar - Eu trec încet şi fluer În suflet cu amar. Deodată simt în urma-mi Venind, tiptil-tiptil, Pas sfiicios de fată, Uşor ca de copil. Şi simt cumcă de braţu-mi Un braţ uşor s-anină - Şi simt că mîna-mi strînge O mînă dulce, fină. Răsună miază-noaptea Din turla neagră, veche - Suntem atît de singuri Şi suntem o păreche. Căci tu eşti, tu iubită! Şi am dorit, ah, cît! Să fim odată singuri Şi iată-ne-nsfîrşit! {EminescuOpIV 282} Nici ştii, copilă dulce, Cîte pe suflet am! De cînd te întîlniră Ochii mei, te iubeam; Mi-erai atît de dragă - Mi-era atît de dor - Încît credeam adesea Că trebue să mor! O, însfîrşit!.. Copilă, Şi ai venit - chiar tu! Am aşteptat norocul - Norocu-acesta nu. Cum dete preste mine? Cum de-ai gîndit să vii, Să simt suflarea-ţi caldă D-urechea-mi c-apropii? {EminescuOpIV 283} TU MĂ PRIVEŞTI CU MARII OCHI Tu mă priveşti cu marii ochi, cuminte; Te văd mişcînd încet a tale buze, Şoptind ca-n vis la triste, dulci cuvinte. Urechea mea pîndeşte să le-auză - Abia-nţelese, pline de-nţeles - Cum ascultau poeţii vechi de muză. În ochii tăi citeam atît eres, Atîta dulce-a patimei durere, Că-n suflet toată, toat-o am cules. Vorbirea ta mi-i lamura de miere, În ochii tăi de visuri e un caos, Şi-atît amor c-auzi pîn-şi-n tăcere. Frumosul chip în voluptos repaus Pătruns-au trist şi dulce în cîntare-mi. Fiinţa ta gîndiri-mi am adaos Căci numai tu trăieşti în cugetare-mi. A ta-i viaţa mea, al tău poemul, Cum le inspiri tu poţi să le şi sfaremi. Nu crede tu că eu sunt cuiva emul Cînd cîntul meu se-mbracă fel de fel: Ici în terţine suspinînd, vedemu-l, {EminescuOpIV 284} Dincolo el oftează în gazel, Acelaşi e, deşi mereu se schimbă, De tine-i plin, de tine-mi zice el... Alege forme dulci din orice limbă, Acuma-l vezi îmblînd cărare dreaptă, Acum pe-a lui Firdusi cale strîmbă. Dar ori şi cînd el alta nu aşteaptă De cît ca ţie, suflete, să-ţi placă, Tu să-l aprobi cu gura înţeleaptă. În mii costume astfel se îmbracă Şi ca s-atragă dulcea ta zîmbire Minuni, de vrei, sărmanul o să facă... Ş-acuma-l vezi, cu-a lor ademenire L-au dus pe-a lături dulcile terţine, Uitînd ce-a vrut să-ţi spue-n aste şire. Au vrut să-ţi spue că e plin de tine, Că de-al tău farmec ritmul său foieşte, C-a sale gînduri de zîmbiri sunt pline Ş-astfel pe mine el mă stăpîneşte... Adună-n versuri ale mele zile Şi-n strofe le-a legat grădinăreşte, În poala ta svîrlind aceste file. {EminescuOpIV 285} TERŢINE Tinzîndu-ţi mîna o priveai cuminte, Mişcai zîmbind a tale roşii buze, Şoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte. Urechea mea pîndea să le auză ? Abia-nţelese pline de-nţeles - Cum ascultau poeţii vechi de muză. Şi-n ochii tăi citeam atît eres, Atîta dulce-a patimei durere, Că-n al meu suflet toat-o am cules. A vorbei tale lamură de miere, Al gîndurilor visătorul chaos, Al tău surîs precum ş-a ta tăcere Şi chipul tău în voluptos repaos Pătruns-au toate limpede-n cîntare-mi, Cînd al tău suflet mie l-ai adaos. Stăpînă eşti pe gîndu-mi şi suflare-mi Şi-acesta cînt, ce gat-acum vedemu-l, Tu poţi să-l ţii şi numai tu să-l sfaremi. De-ngădui tu ca eu să-nchin poemul, Precum viaţa mea ţi-am închinat-o, Dispreţui hula ori şi cărui emul: Primeşte-l dar c-un zîmbet - adorato! {EminescuOpIV 286} ICOANĂ ŞI PRIVAZ De vrei ca toată lumea nebună să o faci, În catifea, copilă, în negru să te-mbraci - Ca marmura de albă cu faţa ta răsari, În bolţile sub frunte lumină ochii mari Şi părul blond în caier şi umeri de zăpadă - În negru, gură-dulce frumos o să-ţi mai şadă! De vrei să-mi placi tu mie, auzi? şi numai mie, Atuncea tu îmbracă mătasă viorie. Ea-nvineţeşte dulce, o umbr-abia uşor, Un sîn curat ca ceara, obrazul zîmbitor Şi-ţi dă un aer timid, suferitor, plăpînd, Nemărginit de gingaş, nemărginit de blînd. Cînd îmbli a ta haină de tine se lipeşte, Ci gingaş-mlădioasă tu rîzi copilăreşte. De şezi cu capul mîndru pe spate lin lăsat, Tu pari sau fericită sau parc-ai triumfat... Ciudat... Stau melancolic, greoiu ca şi un trunchiu, Cînd veselă ţi-ai pune chiar talpa pe genunchiu. Căci mă cunosc prea bine şi nu-mi vine să cred Că mă iubeşti pe mine tu, tu! ce eu te văd Atîta de frumoasă, atît de răpitoare, Atît - cum nu mai este o alta pe sub soare; Îţi baţi tu joc de mine, cu ochii mă provoci Şi vrei cu al meu suflet tu numai să te joci... Ş-apoi... Merit eu oare mai mult de la un înger De cît de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sînger? O bate-ţi joc, copilă, ucide-mă de vrei, {EminescuOpIV 287} Zîmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi Mai mult e pentru lume de cît un traiu deşert... Şi încheierea vieţi-mi: pe tine să te iert. Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă De care nime-n lume, ah! nimeni nu întreabă. Şi am visat odată să fiu poet... Un vis Deşert şi fără noimă ce merit-un surîs De crudă ironie... Şi ce-am mai vrut să fiu? Voit-am a mea limbă să fie ca un rîu D-eternă mîngîiere... şi blînd să fie cîntu-i. Acum... acuma visul văd bine că mi-l mîntui. Căci toată poezia şi tot ce ştiu, ce pot, Nu poate să descrie nici zîmbetu-ţi în tot. Te-am îngropat în suflet şi totuşi slabii crieri Nu pot să te ajungă în versuri şi descrieri. Frumseţa ta divină, nemai gîndită, sfîntă Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncîntă; Cu flori stereotipe, cu raze, diamante, Nu pot să scriu frumseţa cea vrednică de Dante. O bate-ţi joc de mine, pigmeu deşert, nedemn, Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn. O, marmură curată, o, înger, o, femee, Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scîntee, Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui C-al meu e trupul dulce? c-a mele: faţa-i, chipu-i... Nebun ce sunt... Nu rîzi tu? O rîzi de mine... Rîzi. Plîngînd cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz, Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zee Cu capul ei de marmur pe umeri de femee... Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui Şi niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sînu-i, Căci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare... Tîmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare Şi ea să-mi spue rece: "Monsieur, ce ai mai scris? ". La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis, Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa Pe acest mizerabil, ce o priveşte-acuma. Da, da!, să fiu ferice de-un zîmbet, de-un cuvînt, Căci zîmbetul mai mult e ca viaţa-mi pe pămînt. {EminescuOpIV 288} Să simţi cum că natura îşi bate joc de noi: Ici-colo cîte-un geniu - şi preste tot gunoi. Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir 70Cum admiră cu ochii cei mari odat-Shakspeare. Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte Cuprins de-adînca sete a formelor perfecte; Dar unde este dînsul cu geniu-i de foc Şi eu, fire hibridă - copil făr-de noroc! Făr-de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit? Nu mi-e destul-avere un zîmbet trecător, O vorbă aruncată ironic - de amor? Comoară nu-i destulă privirea, un cuvînt, Ce viaţa-mi însoţi-va de-acum pîn-în mormînt? Sunt vrednic eu a cere - sunt demn să am mai mult? A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult? Putut-am eu cu lira străbate sau trezi Nu secolul, ca alţii - un ceas măcar, o zi? Cuvinte prea frumoase le-am rînduit şirag Şi-am spus şi eu la lume ce-mi este scump sau drag... Aceasta e menirea unui poet în lume? Pe valurile vremei, ca boabele de spume Să-nşire-ale lui vorbe, să spue verzi ş-uscate Cum luna se iveşte, cum vîntu-n codru bate? Dar ori cîte ar scrie şi oricîte ar spune... Cîmpii, pădure, lanuri fac asta de minune, O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers. Natura-alăturată cu-acel desemn prea şters Din lirica modernă - e mult, mult mai presus. O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus De cît poveşti pe care Homer şi alţi autori Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori. Da, soarele bătrînu-i, bătrîn pămîntu-acuma: Pe gîndurile noastre, pe suflet s-a prins bruma Şi tineri numa-n sînuri vedem frumseţea vie, Dar gîndul nostru-n ceaţă n-o pune pe hîrtie... Suntem ca flori pripite, citim în colbul şcolii Pe cărţi cu file unse, ce roase sunt de molii. Astfel cu meşteşuguri din minte-ne - un pir - {EminescuOpIV 289} Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir. În capetele noastre de semne-s multe sume, Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume, Aceeaşi lume strîmbă, urîtă, într-un chip Cu fraze-mpestriţată, suflată din nisip. Nu-i acea altă lume, a geniului rod, Căreia lumea noastră e numai un isvod... Frumoasă, ea cuprinde pămînt, ocean, cer În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer? O, salahori ai penei, cu rime şi descrieri Noi abuzăm sărmanii de mîna-ne de crieri... Căci plumbu-n veci nu-i aur... şi-n noi se simte izul Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul... În loc să mînui plugul, sau teasla şi ciocanul Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul Cel rău al minţii mele... şi vremea este vama Unde a mea viaţă şi-a arăta arama. "Să reproduci frumosul în forme" ne înveţi: De-aceea poezia-mi mă împle de dispreţ... Dator e-omul să fie a veacului copil, Altfel ca la nevolnici el merit-un azil Într-un spital... Acolo cîrpească cu minuni Păreţii de chilie şi spună la minciuni... Da! ticălos e omul născut în alte vremi... Sincer, îţi vine soartea s-o sudui, s-o blestemi: Blăstămurile însăşi poet te-arată iarăşi, Al veacului de mijloc blestemul e tovarăş. Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă Ca în cadenţă rară să sune trist din coadă Şi-ntre-ofiţerul ţanţoş cu spada subsuoară Alegere nu este, alegerea-i uşoară. Pocnind în a lui haine, el place la neveste, Fecioara-nfiorată îşi zice: acesta este... Acesta da... Simţire tu ai şi este dreaptă. Nebuni suntem cu toţii, natura-i înţeleaptă - Un corp frumos şi neted te face să iubeşti, În braţul lui puternic tu simţi că-ntinereşti. Doar nu eşti tu, nebună {EminescuOpIV 290} S-alegi în locu-i, fată, pe un împuşcă-n lună, 145Pe-un om care stă noaptea ş-a minţii adîncime În strofe o disface şi o aşază-n rime... Soldatul spune glume uşoare - tu petreci... Pe cînd poetul gingaş, cu mersul de culbeci, E timid, abia ochii la tine şi-i ridică. 150El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică Privindu-te cu jale, oftează - un năuc... Şi zile-ntregi stau astfel în jilţ, ş-poi mă duc Şi ani întregi putea-voiu tot astfel ca să şez Şi-n inima copilei de fel nu-naintez. Copil, copilul nu e? voieşte să petreacă. Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă? Ce-i zic Dumnezeire, şi înger, stea şi zee, Cînd ea este femee, şi vrea a fi femee? Şi totuşi... Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci: 160"Aş vrea pe braţ, aicea, tu capul tău să-l culci, "Să mîngîi a ta frunte, nefericit copil! ". Acest cuvînt, Divino, mai zi-l odată, zi-l. Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăş. Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăş: S-ajung o zi, în care, în strîmta mea chilie, Tu să domneşti ca fiică, stăpînă şi soţie Şi-n ore de durere, cînd gîndul mi-a fi veşted Să simt cum dulcea-ţi mînă se lasă pe-al meu creştet Ş-atunci ridicînd capul, dînd ochii-mi peste spate, Să văd ah, pămînteasca-mi, duioasa-mi zeitate... Fugi, fugi! Ce te aşteaptă cu mine într-un veac, În care poezie şi visuri sunt un fleac: Nu te îndemn eu însuşi ca să-mi urmezi în cale, Să fiu nemernic martor nefericirii tale. De cît să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba: Cu rime şi cu strofe nu se-ncălzeşte soba. Chiar inima-mi de-aş da-o să bei dintr-însa sînge: Nevoia este ghiaţa ce-amoru-n grabă-l stinge. .................................................... Visînd astfel ia sama cu mine că petreci, Copil cu gură caldă, cu picioruşe reci. {EminescuOpIV 291} Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc? O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc... De-un ceas tu caşti în faţa-mi - acuma-nsă doreşti Drept preţ, să-ţi spun amoru-mi în-versuri franţuzeşti, Idee! Şi de braţu-mi atîrni dulcele-ţi braţ. Întorc spre tine capul, privesc fără de saţ, Cu gura de-al tău umăr încet şi trist şoptesc: Eşti prea frumoasă, Doamnă, şi prea mult te iubesc! {EminescuOpIV 292} CU GÎNDIRI ŞI CU IMAGINI Cu gîndiri şi cu imagini Înnegrit-am multe pagini: Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii, Chiar din zorii tinereţii. Nu urmaţi gîndirei mele: Căci noianu-i de greşele, Urmărind prin întuneric Visul vieţi-mi cel chimeric. Neavînd învăţ şi normă, Fantazia fără formă Rătăcit-a vai! cu mersul: Negru-i gîndul, şchiop e viersul. Şi idei, ce altfel împle, Ard în frunte, bat sub tîmple: Eu le-am dat îmbrăcăminte Prea bogată, fără minte. Ele samănă, hibride, Egiptenei piramide: Un mormînt de piatr-în munte Cu icoanele cărunte, Şi de sfinxuri lungi alee, Monoliţi şi propilee, Fac să crezi că după poartă Zace-o-ntreagă ţară moartă. {EminescuOpIV 293} Intri-nuntru, sui pe treaptă, Nici nu ştii ce te aşteaptă. Cînd acolo! sub o faclă Doarme-un singur rege-n raclă. {EminescuOpIV 294} VIS Ce vis ciudat avui, dar visuri Sunt ale somnului făpturi: A nopţii minte le scorneşte Le spun a nopţii negre guri. Pluteam pe-un rîu. Sclipiri bolnave Fantastic trec din val în val, În urmă-mi noaptea de dumbrave, Nainte-mi domul cel regal. Căci pe o insulă în farmec Se-nnalţă negre, sfinte bolţi Şi luna murii lungi albeşte, Cu umbră împle orice colţ. Mă urc pe scări, intru-nlăuntru, Tăcere-adîncă l-al meu pas. Prin întuneric văd înnalte Chipuri de sfinţi p-iconostas. Sub bolta mare doar străluce Un singur sîmbure de foc; În dreptul lui s-arat-o cruce Şi-ntunecime-n orice loc. Acum de sus din chor apasă Un cîntec trist pe murii reci Ca o cerşire tînguioasă Pentru repaosul de veci. {EminescuOpIV 295} Prin tristul sgomot se arată, Încet, sub văl, un chip ca-n somn, Cu o făclie-n mîna-i slabă - În albă mantie de Domn. Şi ochii mei în cap înghiaţă Şi spaima-mi sacă glasul meu. Eu îi rup vălul de pe faţă... Tresar - încremenesc - sunt eu. ............................................. De-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua Şi uit ce spun adeseori; Şoptesc cuvinte ne-nţelese Şi parc-aştept ceva - să mor? {EminescuOpIV 296} EU NU CRED NICI ÎN IEHOVA Eu nu cred nici în Iehova, Nici în Buddha-Sakya-Muni, Nici în viaţă, nici în moarte, Nici în stingere ca unii. Visuri sunt şi unul ş-altul, Şi tot una mi-este mie De-oiu trăi în veci pe lume, De-oiu muri în vecinicie. Toate-aceste taine sfinte ? Pentru om frînturi de limbă - În zădar gîndeşti, căci gîndul, Zău, nimic în lume schimbă. Şi fiindcă în nimica Eu nu cred - o, daţi-mi pace! Fac astfel cum mie-mi pare Şi faceţi precum vă place. Nu mă-ncîntaţi nici cu clasici, Nici cu stil curat şi antic - Toate-mi sunt de o potrivă, Eu rămîn ce-am fost: - romantic. {EminescuOpIV 297} {EminescuOpIV 298} Mureşanu (Mureşanu singur într-o pădure. Pe o muche de deal o biserică veche c-un turn de piatră. Noapte, lună. Orologiul bisericii bate miezul nopţii). MUREŞANU În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă Se sbate miază-noaptea... iar prin a lumei vamă Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies; Şi somnul, frate-al morţii, cu ochii plini d-eres, Prin regia gîndirii ne-nfiinţate trece Şi moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece; Cu gînd făr-de fiinţă a lumii frunte-atinge - În minte fericirea, mizeria i-o stinge. Cînd totul doarme-n svonul izvorului de pace, Un ochiu e treaz în noapte, o inimă nu tace: Şi azi îndrept aceleaşi crude-ntrebări la soarte Şi-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte... Şi-n cumpăna gîndirii-mi nimica nu se schimbă, Căci între amîndouă stă neclintita limbă. De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult, Nimic e pentru mine, ce pentru ea e mult. Viitorul un trecut mi-i pe care-l văd întors. Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors, De mînile uscate a vremii-mbătrînite... Şi clare-s pentru mine enigmele-ncîlcite... Nu-ntreb de ce în lume nu ni e dat de soarte Noroc făr-de durere, viaţa făr-de moarte. Am pus de mult de-o-parte acele roase cărţi Ce spun c-a vieţii file au veşnic două părţi, Că, făr-de patimi nu e nici ochiul cel mai vesel - Acest noian gîndirea-mi în sama altor lese-l; {EminescuOpIV 299} Nimic în lumea asta cu ele nu se schimbă - Cu deslegări ciudate şi cu frînturi de limbă Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare Nu nouă, însă dreaptă, nu liberă, mai mare. Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mîni, Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpîni - O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar Ne scapă de-o-potrivă de-al vieţii lung amar. Nu cer de fericire în lume să am parte, Căci fericiri a lumii, închipuiri deşarte! Viaţa noastră însă oricît de neagră fie Ea împlineşte oare în lume vreo solie? E scop în viaţa noastră - vreun scop al mîntuirii? Ne-njunghiem fiinţa pe-altarul omenirii? A gîndului lucire, a inimii bătaie Ridică un grăunte din sarcina greoaie Miseriei comune? Trăind cu doru-n sîn Pe altu-n-astă lume îl doare mai puţin? De îţi jertfeşti viaţa, tu, pentru un popor Au sarcina vieţii purta-va mai uşor? A tale lacrimi crude, a tale crude chinuri Ii schimbă poate-n taină prescrisele destinuri? Ai tu vreo ţintă-n lume - amara ta suflare Au face-l-va pe dînsul - de nu ferice - mare? O, eu nu cer norocul, dar cer să mă înveţi Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea-mi s-aibă preţ, Să nu zic despre mine, ce despre om s-a zis: Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis!... Bolnav în al meu suflet, cu inima bolnavă, Eu scormonesc în minte-mi a gîndurilor lavă, Închin a mea viaţă la scîrbă, şi-ntristare Şi-mi tîrîiu printre ani-mi nefastă arătare... Prea bun pentru-a fi mare, prea mîndru spre-a fi mic 60Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic, Supus doar ca nealţii la suferinţe grele, Unind cu ele ştirea nimicniciei mele. O, pîrghie a lumii, ce torci al vremii fir, Te chem cu desperare în pieptu-mi - cu delir, {EminescuOpIV 300} Răspunde-mi cine-i suflet al lumii? Dumnezeul? Orbirea? nepăsarea? e binele - e răul? Tu taci!... şi piatra tace... şi tu eşti piatră... Bine, Mi-oiu chinui dar mintea - să răspund pentru tine. Orbirea? nepăsarea?... Nevinovat-orbire Cît de frumos şi-anume tocmit-a a lui fire! Creat-a lupul aprig el pentru mielul blînd, Carne cu ochi creat-a el pentru cel flămînd, Natura-i fericire şi veşnic e în pace - Şi leul şi cu taurul de mult stau să se-mpace - 75Iar omul ce-i făptura aleasă, are-anume Un creier şi un suflet - pentru dureri în lume; Ce simplă nepăsare, nevinovat-orbire, Concordie eternă, un rai de fericire. - Dar nu - ce zic? Tu blastemi, poete... Cată bine Căci lumea e creată anume pentru bine. N-o spun aceasta popii şi cărţile lor vechi, De mii de ani nu sună legenda în urechi? Nu vezi tu, că virtutea găseşte-a ei răsplată, Răsplată ce de oameni şi cer e-nvidiată? Răsplată prea frumoasă: un giulgiu şi patru scînduri. Ţi-e îndemnă-n-nuntru, şi scapi de multe gînduri, De gînduri fără noimă... Pentru aşa comoară Treci însetat pe lîngă a vieţii dulci isvoară... Şi-atunci... atuncea popii vorbit-au foarte drept: 90Deşertăciuni sunt toate, cînd moartea ţi-i în piept. Dar să vedem acuma în lungi secolii tăi Ce crudă răsplătire păstrat-ai celor răi? Omoară fericirea unui popor, i-alungă. A veacurilor pace pe vreme îndelungă Şi eşti erou... Fii mîndru, închipuit, dar cată Ca nimeni să atingă fiinţa îngîmfată, Atunci ai simţ de-onoare. Dispreţueşte viaţa, Înclină-te de sara şi pînă dimineaţa, Trufaşule obscure - te crede sfînt şi-ales, Un om din altă carne făcut - şi cu eres Poporul se-nchina-va chiar la a tale oase. Învie, măguleşte tu patimi duşmănoase, Invidia şi ura botează-le virtuţi, {EminescuOpIV 301} Numeşte brav pe gîde, isteţi pe cei astuţi, 105Din patimi a mulţimii fă scară de mărire Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire. C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor, Din risipite roiuri atunci faci un popor. Fii dinainte sigur, la rele el urma-va, Cu sînge şi cenuşe pămîntul presăra-va. Fereşte-te de una... Să te ferească ceriul Ca-ntr-un moment de-uitare să li spui adevărul... Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre, Vor risipi cenuşa iubitei tale vetre, 115Şi te vei stinge mizer... de nimenea jălit... Nu vezi ce drept e astfel? Ce bine e-mpărţit Pămîntul? - Proşti de-o parte, de alta cei şireţi. Şi patimelor rele aceştiia dau preţ... Nu merită nătîngii să fie stăpîniţi Sau pentru o idee să fie ei jertfiţi? Mai de dorit ce soarte pot ei să aibă-n lume Decît să-i ducă-n lupte un mare, un sfînt nume? Un nume! Ce-i mai mare decît un nume oare? Pentru-un astfel de lucru se junghie popoare. În mînă de vei prinde-a istoriilor carte În ea atunci vedea-vei un falnic op de arte, Vedea-vei cum sub ochi-ţi în plin se desfăşoară Tot patime de laudă; că vremea se măsoară După a răutăţii păşire... Rău şi ură Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură, Invidioasă, crudă, de sînge însetată E omenirea-ntreagă... o rasă blestemată, Făcută numai bine spre-a stăpîni pămîntul... Căci răutăţii sale îi datoreşte-avîntul Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturei. Aceasta este taina în sufletul făpturei... Ce plan adînc!... ce minte! ce ochi e colo sus! Cum în sămînţa dulce a patimei a pus Puterea de viaţă... Astfel frumosul plan Un an de îl descarcă, l-încarcă iar alt an Spre vecinică-mplinire... Şi în ureche-mi bate: Că sîmburele lumii e-eterna răutate!! {EminescuOpIV 302} Cîntaţi-o dar, popoară! În glasu-adînc al stranei Voiu mesteca legenda cea vechie a Satanei. O, Satan! geniu mîndru, etern, al desperării, Cu gemătul tău aspru ca murmurele mării... Pricep acum zîmbirea ta tristă, vorb-amară: "Că tot ce e în lume e vrednic ca să piară"... Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele, 150Cu cîrduri uriaşe te-ai înălţat, rebele, Ai scos din rădăcine marea s-o-mproşti în soare, Ai vrut s-arunci în chaos sistemele solare... Ştiai că răutatea eternă-n ceruri tronă, Că secole nătînge cu spaimă o-ncoronă! O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde, Că-n cer talazuri nalte de negură întinde, Că prin acele neguri demoni-n stoluri sboară Şi lumea din adîncuri o scutură uşoară Ca pleava... Cerul cu sorii lui decade, 160Tărînd cu sine timpul cu miile-i decade, Se-nmormîntează-n chaos întins fără de fine, Căzînd negre şi stinse surpatele lumine. Neantul se întinde Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde. Văzîndu-te strigare-aş de-un dor nebun cuprins: "Mărire ţie Satan, de trei ori ai învins! "Atuncea mă primeşte prin îngerii peirei, "Mă-nvaţă şi pe mine cuvîntul nimicirei "Adînc, demonic, rece. Ţi-o jur - astă ştiinţă 170"Eu aş striga-o-n lume c-o cruntă uşurinţă... "Atunci negreşte soare... atunci să tremuri cer... "Atuncea saluta-voiu eternul adevăr... "Şi liber, mare, mîndri prin condamnarea lui, "A cerurilor scară în sbor am să o sui... "Să strig cu răzbunarea pe buze-n lumi deşarte: "Te blestăm, căci în lume de viaţă avui parte!! " (Fulgere) "O, fulgeră-mă numai... o, joacă comedie, "Comediant bătrîne cu glas de vijelie! "Nu vezi că nu poţi face tu v-un mai mare bine "Decît pe vecinicie să mă omori pe mine? {EminescuOpIV 303} "Au crezi tu că eu tremur, dar vezi - mai cred în moarte - "Ai fi prea blînd să ai tu în mînă-ţi astă soarte, "Aş rîde-atunci de viaţă, muncind-o cu dispreţ, "Aş omorî în mine o sută de vieţi "Muncind în mine însumi al firei orice nerv, "Peirea cea eternă în pieptu-mi să o serv... "Dar, vai, tu ştii prea bine că n-am să mor pe veci - "Că vis e a ta moarte cu slabe mîni şi reci, "La sorţi va pune iarăşi prin lumile din ceriu "Durerea mea cumplită - un vecinic Ahasver - "Ca cu acelaşi suflet din nou să reapară "Migraţiei eterne unealtă de ocară... "Puternice, bătrîne, gigante - un pitic, "Căci tu nu eşti în stare să nimiceşti nimic". (El cade obosit pe un trunchiu vechiu şi-şi acoperă ochii cu mîna. S-aude o muzică dulce). VISURILE (Sopran) Somn, Tu al nopţilor domn! Ne dă prin a gîndului ceaţă Viaţă. Vezi, Noi suntem tot tineri şi trezi, Zidim într-o clipă din spume O lume. Lac, Pe care în cînt se desfac Cu dulci şi armonice glasuri Talazuri. Ştim Pustiul sub ochi să-l lăţim, Mai este vre-o mînă măiastră Ca noastră? {EminescuOpIV 304} Vin Şi dă-ni porunca ta lin, Urma-vom fantastice planuri Prin ramuri! SOMNUL (basso) Sună vînt prin frunzele uscate, Lună treci prin vîrfuri de copaci, Tu, isvor întunecate, Într-un cîntec glasu-ţi să-l desfaci. Lună! Soră! pe-a lui frunte Stai şi farmăcă gîndirea, Să trăiască-n vremi cărunte Şi să-şi uite toată firea. Du-l pe ţărmul vechi al mării, Fă-l călugăr trist şi slab, Il închină lin uitării, Dă vieţii alt prohab, Du-te! Du-te! VÎNTUL (bariton) Plîng, Frîng Crengi uscate; Trec, Plec Ramuri; Bat în geamuri Cu-a mea mînă fermecată. Eu mă uit printre ferestre Cum înconjur oameni masa Şi cu degete măiestre Eu le spariu toată casa: {EminescuOpIV 305} Cînd ca lupul urlu jalnic, Cînd ca mîţa-ncet eu miaun Şi trezesc din vis motanul Care toarce sub un scaun. Sunt Vînt, Plîng, Frîng Sperios v-o creang-uscată. ISVORUL (tenor) Isvor Din munte cobor, Cînd vîntul v-o ramură farmă Fac larmă! (Cerul se coboară. Armonie. Schimbare. ) SCENA I Sara. Furtună. MUREŞANU (singur) Cum norii strigă jalnic şi marea sparge piatră Şi tunete bătrîne pe-a ceriurilor vatră Pocnesc cu-a lor ciocane, moşnegi şi falnici fauri, Ei făuresc furtunei coroana ei de aur... Se svîrcole în valuri marea cea sură-n veci Şi în de stînci schelete, bătrîne, slabe, seci, Ea aiurind loveşte. Colo şi-nnalţă sur Castelul lung şi rece fantasticul lui mur. L-a fulgerelor fugă se văd bolţile sparte, Iluminate găuri pe generaţii moarte... Ah! în fereasta veche apare-ades, ades, Un înger, o femee cu chip aşa ales! Dar cine-i ea? Ce vine, ce caută-n castel Cînd marea îşi răstoarnă sufletul ei rebel Şi printre stînci de piatră se scutură de spume Şi mişcă-nfuriată a valurilor lume... (Un chip s-arată-n castel) Şi-n noaptea, care urlă cu surda ei ureche, {EminescuOpIV 306} Priveşte ca o lună din zidurile veche? E ca şi cînd răsare în jur întunecată De-a murilor colosuri, prin care se arată Zugrăvind dulce, trista, sura lor măreţie. Coboară din ruine căci mă închin eu, ţie! Din crengi de gînduri negre o floare se desprinde - Primeşte-o: e iubirea-mi, şi inima-mi ţi-o-ntinde. Cobori din înnălţime: te-ador, te rog, te-invoc Cu păru-n flori albastre, pe frunte-o stea de foc. (Chipul dispare) O, stai! o, vino scumpă, ca fruntea să-ţi desmierd 280Şi-n ochii mari albaştri fiinţa să mi-o pierd... Te-ai dus!, te-ai dus!, o mare, înghite-mă, mă sfarmă, Îmi amăgeşte mintea cu-a valurilor larmă. ( El se urcă în luntre şi îi dă drumul pe mare) Se-nsenină. S-aude glas de corn. REGELE SOMN Răsună corn de aur şi împle noaptea clară Cu chipuri rătăcite din lumea solitară 285A codrilor... în cîrduri veniţi genii şăgalnici Ce-acum împleţi pămîntul cu sunetele jalnici, Acum ascunşi în umbră sau tupilaţi sub foaie, Pişcaţi picioarele-albe a fetelor bălaie, Şi zimbrii zînei Dochii, pe frunţi cu stemă mare, 290Şi voi, cai albi ai mării, cu coame de ninsoare... Învie codru! Duhuri cu suflet de miresme Sburaţi prin crenge negre ca străvezie iesme, Cu sunetul de pasuri s-aducă pasul numa, Pe corpuri albe haina de diamantică brumă 295Să scînteie în umbră, să spînzure feeric - Treceţi încet prin aer călcînd pe întuneric. (El se uită pe mare) Din insule bogate sfîşiind apa iese O luntre cu vîntrele ce spînzură sumese. Se leagăn-visătorii copaci de chiparos Cu frunza lor cea neagră uitîndu-se în jos În ape... Iar prin crenge de-un verde-adînc de jale Se-oglindă-n apa-albastră de aur portocale, {EminescuOpIV 307} Şi parcă glas de clopot înfiorează sara; Pe-a stîncilor lungi colţuri apusul se coboară, 305Stau aurite-n aer... şi-a serii rumenire Se-apleacă şi-nroşeşte a mării încreţire Şi insulele mîndre şi de dumbrave pline Par sarcofage nalte plutind pe-unde senine, Acoperite numai cu flori şi cu poiene 310Urieşeşti... Acuma se-nchid a serei gene, Apele devin sure... şi-n blînda lor cîntare Dispar ca sarcofage insulele în mare. .............................................. Ce loc! bătrîne stînce ridic-a lor schelete De piatră, ce de valuri şi vîntu-s sfîşiete; Un templu în ruină de apă înnecat Pe jumătate... Stîlpii şi murul fărîmat Stau în curînd să cadă... Şi în astă ruină Prin scorburi de părete, în neagră vizuină, Trăeşte-acest călugăr... Apari, tu, lună-n cer 320Şi fă din vis viaţă, din umbre adevăr! (Luna apare) UNDELE (cîntă) Noi undele creţe Venim, venim, În stînci măreţe Izbim, izbim. Şi-a noastră suflare E vînt! e vînt! Dar naştem pe mare Un cînt, un cînt. DELFINUL (se arată din apă un tînăr frumos) Ondină, Cu ochi de albastră lumină, Cu părul tău lung, un tezaur De aur. {EminescuOpIV 308} Tu, pradă Cu piepţii tăi dulci de zăpadă, Te-oiu prinde pe mare vreodată, Şireată! Atunce Simţi-vei duioasele munce, Cu care-al meu suflet în flamă Te chiamă. ONDINA Delfine, Tu crainic al mării regine, De-ai fi credincios, cu iubire Un mire; Voioasă Urmare-aş privirea-ţi frumoasă, Ţi-aş da sînul alb de zăpadă Ca pradă. DELFINUL Ondină, Tu dulce copilă, o, vină, Nu vezi că Delfinul tău moare În mare? ONDINA Vedea-vom! Să cînte Sirena ruga-vom, De nu vei iubi-o - îmi fură O gură! Atunce O undă în braţe-ţi m-arunce, Căci ştiu a iubi eu prea bine Delfine. Ascultă! De vreme-ndelungă şi multă În sufletul meu eu te-am strîns - M-ai învins. {EminescuOpIV 309} AMÎNDOI Tu, ce eşti zeilor suroră gemene, Cu linul pas, Nu are nimene un cînt să semene Cu al tău glas. Spune-ne cîntecul ce-n nopţi lunatice Adese îl cînţi, Cînd luna tremură prin ceţi apatice, Prin codri sfinţi. SIRENA Vin-iubite! Conjura-voiu Cu-al meu braţ al tău grumaz Şi lipi-voiu a mea faţă De-arzătorul tău obraz. Vin-iubite, multe nume Mîngîioase îţi păstrez, Visul vieţii mele este Tu ferice să te vezi. De ce-ntorci tu ochii-n lături De cuvîntul meu gonit? Nici visezi cît poţi în lume Tu să fii de fericit. Zi şi noapte stă la tine Al meu gînd nemîngîiet, Căci tot sufletu-mi te cere Şi în gînd, te chem încet. Vino, vino, mult iubite, Pe-al meu sîn să te desmierd Şi în ochii tăi cei negri Eu privirea să mi-o pierd. Să-mi pun gura la ureche Şi să-ţi spun că te iubesc, Că de drag ce-mi eşti copile, Eu din ochi te prăpădesc. (Ondina şi-a lăsat visătoare capul pe spate, pe umărul lui Delfin, care o sărută). {EminescuOpIV 310} REGELE SOMN A mării unde-albastre alunecă-nspumate Şi fulgeră-n cadenţă... O, dulce voluptate A nopţii-adînci... Acuma văd luntrea de departe Cum cu-al ei plisc în brazde pe unde le împarte. Călugăru-i... În manta-i înfăşurat visază, Al valurilor sgomot ţîşnind îl salutează Şi lebede-argintoase pe planul mări-l trag - Pe frunte-i e-mpletită o ramură de fag - Plutind cu repejune sub palida lumină A lunei... pe-nmiirea a undelor senină. Se pare cum că este al mării Dumnezeu, Blînd îngînat de lebezi în mîndrul visul său. Din insulele sfinte străbat cîntări ferice, Noroc şi desperare le văd unite-aice... Acum pe-un stan de piatră din luntre el coboară Şi barba lui cea albă pe piept se desfăşoară Şi-n două despicată de vînt e răscolită... S-aude glasul CĂLUGĂRULUI (basso) Răsai din a ta noapte, copilă mult iubită. (Intră în scenă) E un străin aice... şi ca mărgăritarul E faţa lui cea albă, de-argint îi e talarul, Pe umerii de marmur aripe se disfac, Pe fruntea lui, în păru-i, flori roşie de mac... Cine eşti tu străine cu negri ochi sub gene? REGELE SOMN Eu?... Eu sunt fericirea vieţii pămîntene. CĂLUGĂRUL Aicea nu ţi-e locul, norocul eu nu-l caut, A lumii glasuri multe şi glasul tău eu n-aud... Nu vezi tu barba-mi albă şi ochii mei... şi gură - Abia urmează încă a gîndului măsură. Eu nu cred în nimica, şi nu cred blîndei gure Ce-mi minte fericirea... Te du! Te du aiure! REGELE SOMN (zîmbind) Tu spui... Priveşte-n juru-ţi... lumea-i o feerie; Te duc prin fericire şi inima-ţi n-o ştie, {EminescuOpIV 311} Dar vezi... nu vezi tu colo... apare-un chip d-omăt. Cu glasu-i ea te chiamă încet... tot mai încet... Auzi! Vîntu-n ruine şi undele se vaer, De mîne diafane nu vezi duse prin aer Colo făclii de smoală, lumini de roşii torţii Ce noaptea o pătează în trist lăcaşul morţii? Adîncul întuneric îl taie, îl răreşte, Şi fulgeră-n columne şi bolţile roşeşte, Acum, acum ea iarăşi prin tremurînde facle Coboară scări de piatră a uriaşei racle... CĂLUGĂRUL (în extas) E albă... -n întuneric văd chipul ei lucind Ca pe o tablă neagră o umbră de argint. (Regele Somn dispare) Tu, taina nopţii mele, tu, blond copil din ceriuri, Cu glasul tău ca glasul duioaselor misteruri, Oh, vino, vino iarăşi ca să te strîng la piept, Copil cu păr de aur, cu ochiul înţelept... O, tu! Cum eşti frumoasă, cum te cobori din stele, Mizeria-mi s-o cauţi şi dorul vieţii mele, Un înger eşti, un suflet ce-i rătăcit de mult, Al cărui glas de noapte eu noaptea îl ascult? O, cine eşti? Îmi spune, de ce mă prinzi în braţe, 450De ce zîmbirea lină E-amor şi e dulceaţă? De ce cuvîntul buzei e lamură de miere? De ce-mi întinzi tu gura, cînd sufletu-mi te cere? Şi sînul tău de marmor laşi pradă gurii mele Şi buclele-ţi în valuri ca să mă joc cu ele?... 455O, vin-a mea iubită! eu îngenunchiu, mă-nchin, Eu te ador cu moartea în suflet... CHIPUL Vin! eu vin. Sufletu-mi în vecia-i atras de-a ta chemare, Din noaptea nefiinţei înfiorat apare... Acolo el de veacuri, de îngeri salutat Trecea - un basmu palid - cu stele coronat, Dar auzi o rugă, o dulce rugă - a ta! La al tău glas de jale lumina tremura, {EminescuOpIV 312} Chiar Dumnezeu ce-adie în ceru-i înflorit Ascultă blînda rugă, ce trece liniştit 465Prin nopţile-nstelate - o muzică de vis -, Ce-inundă faţa-i veche c-un dureros surîs Şi inima-i bătrînă din nou o mai inspiră De cugetă lumi nouă - cum cugetă o liră Eternele-i armonii... Şi-acele cînturi pline De-amor, de inspirare, le îndreptai la mine Şi am urmat cîntării... fiinţa mea apare Şi-aruncă umbra-i tristă pe fruntea ta cea mare, Gîndirile-ţi măreţe în gîndul meu cuprind, La sufletu-ţi de flacări eu sufletu-mi aprind... Căci te iubesc... ce vrei tu? şi lacrima ta clară Preface-eterna-mi noapte în dulce zi de vară, Şi glasu-ţi ce pătrunde în doliu pîn-la cer Îmi dă un trai..., în dulcea-i durere, efemer... O, -ndelungeşte numai amorul tău cel sfînt! Pe-a tale nopţi eu număr zilele-mi pe pămînt... A tale gînduri, visuri, dorinţi-s lumea mea, Sunt umbră a cîntări-ţi, o slabă umbră-abia, O, mă iubeşte numai, te rog cu fiinţa-ntreagă Precum o stea murindă la univers se roagă. CĂLUGĂRUL Cînd tu zîmbeşti eu tremur, cînd tu vorbeşti eu tac Eşti glas gîndirii mele... gîndirile-mi displac De nu sunt ale tale... şi blăstem a mea minte Că nu e ca şi tine senină şi cuminte... Oh vino! Vin şi-acuma... surîde-mi, ah! surîde, Vorbeşte-ncet... la vorba-ţi eu ochi-mi voiu închide Căci nu pot deodată cuprinde-a ta frumseţe... De-aud... nu pot să caut zîmbirea blîndei feţe, De văd a ta cerească, armonică-arătare, Urechea mea e surdă şi gura-mi glas nu are... O, înger! stea din ceriuri... nemaigîndită! scumpă! O! sufletul din pieptu-mi spre tine să se rumpă Ar vrea... Dar cine eşti tu? o, mişcă a ta buză - Eşti îngeru-mi de pază, eşti Dumnezeu, eşti Muză? {EminescuOpIV 313} CHIPUL Nu cerceta zadarnic, nefericite... Taină E frumuseţea vieţi-mi şi-a sufletului haină. În taină e amoru-ţi... şi-n vecinic întuneric Va rămînea fiinţa-mi pentru-al tău ochiu himeric. Urmează-mă în luntrea, ce dusă e de lebezi Pe undele oceanici, ce furtunoase, repezi Ne-or duce-n depărtare... N-auzi un jalnic ţipet? Răsună lung din noaptea străvechiului Egipet. (El intră-n luntre. Aceasta e trasă de lebede. CĂLUGĂRUL şade ţiind de mînă CHIPUL, ce stă în picioare). REGELE SOMN Nu ştii cine e dînsa? - un capăt e, de aţă, Din sufletul naturii care ni dă viaţă; În orice fiinţă este, deşi nu ştii, ascete. Nu poţi să ştergi viaţa cu-al gîndului burete... Renegă-a ta viaţă, dispreţueşte-o-n piept... Din raze se încheagă şi-ţi vine înderept. Renunţi la fericire? - dar ea-i un vecinic vis. De fuge ziua - vine cînd ochii ţi-ai închis. 515Oricît te scuturi, oame, nu-ţi poţi ieşi din piele Căci te fac jucăria sburdălniciei mele. Acopere tu ziua cu-a gîndului tău ceaţă - Eu vecinic treaz, din visu-ţi voiu face o viaţă. (Cortina cade). - S-aude de departe cîntînd: - Ondină Cu ochii de dulce lumină Cu părul tău lung, un tezaur De aur. {EminescuOpIV 314} {EminescuOpIV 315} 1877-1879 {EminescuOpIV 316} {EminescuOpIV 317} LECTURĂ Stam sara la fereastă, Iar stelele prin ceaţă Cu tainică dulceaţă Pe ceruri isvoria. Citeam pe-o carte veche, Cu mii de negre gînduri Şi literile-n rînduri Prinsese a juca. Jos lacul se-ncreţise Sub purpură tîrzie Şi valuri verzi de grîe Se legăna pe lan. O stea din cer albastru Trecu a ei icoană Din faţa apei plană În fundul diafan.... Şi cred pe înţeleptul Ce-l văd că-n carte zice, Că-n lume nu-i ferice, Că toate-s năluciri... De-odată la ureche-mi Aud şoptind copila... Iar vîntu-ntoarce fila Cu negrele gîndiri. {EminescuOpIV 318} CODRU ŞI SALON Zadarnic fete mîndre zîmbind cutreer-sala Şi muzică-i şi visuri şi farmec îndelung. În ochii unui tînăr sădită e răceala Şi note cît de blînde în inimă-i n-ajung. Amicul cel de-o vîrstă păharul lui îl împle Şi-l chiamă şi pe dînsul la masa unde beu; Pe mînile-amîndouă el ţine a lui tîmple Se uită pe fereastă cum ninge-ncet... mereu. Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă, Cum vîntul farmă ramuri svîrlindu-le-n fereşti, Atunci i se năzare un vis frumos... şi par-că Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti. Colo în depărtare e valea lui natală, Cu codri plini de umbră, cu rîpe fără fund, Unde isvoară albe murmură cu sfială Şi scapăr-argintie lovindu-se de prund. {EminescuOpIV 319} Aş vrea ca să mai vadă colibele de paie Prin stînce încuibate, ce mai că se prăval-, Cînd luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie, Se ridica prin codri din fruntea unui deal. Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică, În ea un pat de scînduri, muşchiu verde de covor, Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică Cu fruntea lui cea stearpă pierzîndu-se în nor. Ar vrea să rătăcească cîmpia înflorită, Unde ale lui zile din visuri le-au ţesut; Unde-nvăţa din rîuri o viaţă liniştită, Părînd să n-aibă capăt, cum n-are început. Mama-i ştia atîtea poveşti, pe cîte fuse Torsese în viaţă... deci ea l-au învăţat Să tîlcuiască semne ş-a păsărilor spuse Şi murmura cuminte a rîului curat. În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare, În dulceie-mmiitul al paserilor grai, În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai, De spînzură prin ramuri de sălcii argintoase O-ntreagă-mpărăţie în cuib legănător, A firii dulce limbă de el era-nţeleasă Şi îl împlea de cîntec, cum îl împlea de dor. Visa copilul... Fruntea-i de-o stîncă răzimată, Privea uimit în rîul ce spumega amar, Şi arunca v-o piatră în apa-nvolburată. Rîdea, cînta degeaba... plîngea chiar în zădar. El vede ierburi nalte în mîndră zi cu soare. Crescute-ajung la brîul unei copile. Lin Prin iarba mare trece ş-aminte luătoare Pliveşte flori albastre şi fire de pelin. {EminescuOpIV 320} Cunună împleteşte, o-ncaieră sălbatec În pletele îmflate, în părul încîlcit Şi ochii rîd în capu-i şi faţa-i e jeratec - A lanurilor zînă, cu chip sumeţ, răstit. Apoi în codru trece şi cîntă doina dragă. Sălbatec este glasu-i, vioiu, copilăros, El sună-n codru verde, trezeşte lumea-ntreagă, Picioarele-i desculţe îndoaie flori pe jos. "Ah! cum nu sunt - ea strigă - o pasere măiastră, "Cu penele de aur ca paserile-n rai; "La Sfînta Joi m-aş duce, aş bate în fereastră 60"Cu ciocul şi i-aş zice cu rugătoriul grai: "Să-mi dee-un măr, în care închisă e o lume, "Palat frumos la munte, în codri înfundat, "Ş-un făt-frumos de mire, înnalt, cu dulce nume, "Din sînge şi din lapte - fecior de împărat! ". Ea cîntă şi pocneşte în crengi c-o vargă lungă. O ploaie de flori albe se scutură pe ea, Un flutur se înnalţă, cu sete ea-l alungă, Cu mîna crengi îndoaie şi glasu-i răsuna. Apoi şi-aduce aminte... era o zi frumoasă... El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc... Ea păru-şi dă-ntr-o parte din faţa ruşinoasă, Îşi pleacă ochii timizi şi el a stat pe loc... Ce s-a-ntîmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte. Destul că nu mai este... şi chipul ei cel blînd, Zîmbirea-i sfiicioasă şi ochiul ei cuminte Sunt duse fără urmă de pe acest pămînt. S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă odată Să vadă lunca verde, departe valea-n flori, Unde ades de braţu-i, în noaptea înstelată, Şedea pe stînca neagră spuindu-i ghicitori. {EminescuOpIV 321} Da, ghicitori, enigme. Ce ştia el pe-atunce De-a vieţii grea enigmă, de anii furtunoşi? În lacu-adînc şi neted, în mijlocul de lunce, Părea că vede zîne cu păr de aur roş. Şi trestia cea naltă vuind de vînt mai tare... La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci, Cînd reţele din codru pe creţii apei clare, Scăldîndu-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi. II Trecură ani. E noapte. În camera bogată, 90Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreţ. O candelă de aur c-un punct de foc arată Prin umbra străvezie icoane pe păreţi. Culcată jumătate, copila cu-ntristare Zîmbeşte. Plete blonde pe umere cobor Şi cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare Arată nu amorul - ci setea de amor. Iar faţa ei frumoasă-i de-acea albeaţă sură, Brumată ca lucirea unui mărgăritar; Pe braţe de zăpadă, pe sînii ei se fură A candelei lumină mai rar şi tot mai rar. Iar micile-i picioare ating covorul moale Şi chinue papucii de-atlaz, care stau jos. L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale Sta în genunche dînsul privind întunecos... 105Sub umeri-unei feţe ca marmura de rece Sunt umbrele-ntristării, ce-adînci l-arată slab; Prin ochii mari şi negri o îndoială trece, Ce fulgeră în taină apoi dispare-n grab-. "Din vorba mea nu poate amor să se aleagă? "Nu te iubesc atîta cît ştiu să te iubesc? "Ai vrea să storc din mare amărăciunea-ntreagă "Şi într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc? {EminescuOpIV 322} "Spre-a-mplini v-o unul din dorurile tale "Au pot să fiu, copilă, ce trei ori Dumnezeu 115"Şi ce-au făcut puternic în veacurile sale, "Aceea într-o clipă să pot a face eu? "O, de-aş putea s-amestec a lumii lucruri toate, "După a mea voinţă un ceas să te încînt, "Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate, "Pustiu ar fi în ceriuri şi ceriul pe pămînt. "Şi la a ta ivire părere-ar ziua noapte, "Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi, "Încît numai pîrae ţi-ar povesti cu şoapte, "Că în a ta privire eu minţile îmi pierz. 125"Cînd ai muri, iubito, căci contra morţii n-are "Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar "Aş stinge în grămadă sistemele solare "Şi-n ăst mormînt te-aş pune ca pe-un mărgăritar, "Iar eu, eu singuratec în lumea cea pustie, "În chaos fără stele şi fără de nimic, "M-aş arunca - un demon - să cad o vecinicie, "Deapururea şi singur deşertul să-l despic. "Iar dacă liberate planetele cu-ncetul "Ar reintra în viaţă în vechile lor legi, "Fiinţele lor nouă priveasc-atunci cometul, "Neliniştind cu sboru-i veciile întregi. "Fantasmă nesfîrşită şi totuşi diafană "Din lume exilată neaflînd limanul său, "Demon, gonit de-apururi de ordinea tirană - "Acela să fiu eu. - "Să faci minuni? Nu-i asta. Nu mă-nţelegi, iubite" Pe creştetul lui mîndru ea mînile şi-a pus. "Sunt taine-n astă lume atît de neghicite, "De-ai spune viaţa toată, tot n-a sfîrşi de spus. {EminescuOpIV 323} 145"Vezi tu, eu te-aş vrea timid, un blînd băiet, să-mi spună "Cu ochii plini de visuri zadarnice poveşti, "S-adorm plecîndu-mi tîmpla la tîmpla ta - nebună! "Aşa cum te visasem ai fost, dar nu mai eşti. "Pătate de-ndoiele a vieţii tale vise - "Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic, "Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise, "Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic. "Să fii un pagiu din basme şi eu să fiu regină! "O, cum aş fi de bună şi tu ai fi gentil, 155"Plutire-am lin pe lacul, ce doarme în grădină, "Căci eu mă simt copilă, de-ai fi şi tu copil! "Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgeră-n tăcere, "Nu astea mă înghiaţă de-mi vine ca să mor. "Mă doare - nu ştiu... glasul amestecat cu fiere, "Căci sufletu-ţi e-o rană, suflările-ţi mă dor. "Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ţi că văd o veche vină. "În vorbă amintirea a unei crude munci, "În inimă e-o parte cu totului străină - "De-ai fost vr-odată tînăr e foarte mult de-atunci! ". {EminescuOpIV 324} DIAMANTUL NORDULUI (Capriccio) În lac se oglindă castelul. A ierbii Molatece valuri le treeră cerbii. În vechea zidire tăcere-i şi numa Perdelele-n geamuri scîntee ca bruma. Străfulgeră-n umbră-i de valuri bătae Ajunse în fugă de-a lunei văpae, Ce-n vîrfuri de dealuri acum se iveşte Ş-a stîncilor muche pe cer zugrăveşte. Păreau urieşi ce în cuib de balaur 10Păzea o măreaţă comoară de aur, Căci luna, ce roşă prin ele răsare, Comoară aprinsă în noapte se pare. Iar lebede albe din negrele trestii Apar domnitorii ai apei acestei, Cu aripi întinse o scutur şi-o taie În cercuri murinde şi brasde bălaie. Uimit cavaleriul cu pasuri pripite, Îmbla prin umbroase cărări nisipite; Dumbrava şopteşte, isvoarăle sună, Aşteaptă-n amestec vibrare de strună. Văratecul aer te-adoarme cu svonul... Cu dor Cavaleriul priveşte balconul. Cu frunze-ncărcatu-i şi trec prin ostreţe Liane-nflorite în feluri de feţe. {EminescuOpIV 325} 25Iar papura mişcă de-al apei cutreer. În iarba înnaltă suspină un greer - Prin vînăta umbră, prin rumăna sară, În farmecul firei răsună ghitară: - "Arată-te-n haina de albă mătasă, 30"Ce pare-ncărcată c-o brum-argintoasă, "Să văd a ta umbră-n lumină-mmuietă, "În părul cel galbăn înnalt-mlădietă. "Îndură-te, scumpo!, în mine aruncă "Viole albastre şi roze de luncă, "Pe coardele-ntinse-a ghitarei să cadă "În noaptea cea ninsă de-a lunei zăpadă. "Iar ochii albaştri, mari lacrimi a mării, "Să-ngăduie-n taină suspinul cîntării; "Cobori adorato! pe inimă cazi-mi, 40"Bălaia ta frunte de umăr să-mi razimi. "E demn a ta frunte să poarte corona, "Robit universul să-i fie - Madonna! "Îngăduie celui din urm-al tău sclav, "Plîngînd să-ţi sărute al urmelor prav. "Şi lasă-mă-n umbra cămări-ţi să vin, "Frumos-îmbrăcate cu alb musselin, "Iar Cupido pagiul cu palma s-ascundă "A lampei de noapte lucire de nuntă". De-asupră-şi aude uscata foşnire A poalelor lungi de mătasă subţire; Prin flori îi apare, se-nclină pe gratii Duioas-arătare a mult-adoratei. Ghitara lui tace; cu şopot ea spune: - "Zadarnică este iubirea ta, june! "De-un farmec legată-i întreaga-mi simţire, "Iubirea-mi asemeni de-a lui împlinire. {EminescuOpIV 326} "Oricît mi-ai fi drag şi-o jur că-mi eşti drag, "Un farmec te-opreşte, te leagă de prag... "De-aceea de mine să fugi, Cavalere, "Şi uită că gînduri şi doru-mi te cere". "A nordului mare o piatră ascunde, "Luceşte ca ziua prin negrele-i unde "Şi cui o va scoate viaţa mi-o dărui; "Dar vai! nici s-o vadă nu-i soarta oricărui". - "O, înger! ", el zice şi glasu-i se-nneacă Şi dreapta îi scapă, pe-a săbiei teacă: "Sigur de iubire-ţi - m-aştepte pierzare, - "Tot scoate-voiu piatra luminei din mare! " .................................................. Din Spania pleacă, cu paşii pribegi, Prin ţări şi oraşe, castele de regi; Abia vede-o ţară şi iarăşi o lasă, Căci piatra luminei gîndirea i-apasă. De ani e pe cale... Se vede în fine Cuprins de pustiuri, de negură pline, Încet poticneşte al calului pas, Şi-n noapte departe se pierde-al său glas. El vede munţi mîndri, asupra cărora Pădurile negre nu ştiu aurora Şi toate formează clădire înnaltă De stînci ce grămadă stau una pe alta. Un munte e poartă şi streşini păduri Şi scările-s dealuri... În falnicii muri, Prin aspru arcate boltiri de fereastră, Priveai o lumină ca cerul albastră. Cum marea de valuri nu ştie repaos, Astfel se frămîntă al norilor chaos, O stea nu luceşte pe bolta cea largă - Pornit ca de vînturi sirepul aleargă. {EminescuOpIV 327} Un tunet cutremură lumea-n temei. Venea parc-o oaste călare de zei... Cu-a lui erghelie-nspumată de cai, Vuind vine mîndrul al mărilor crai. Cu gîturi întinse sirepi de omăt Prin norii cei negri sburau spăriet, Mînaţi de gigantul cu barb-argintoasă, Ce vîntul în două despică frumoasă. Văzîndu-l pe tînăr înnalţă toiagul. O aspră privire i-aruncă moşneagul, Cumplit ameninţă, în arc se coboară 100Şi piere în doma-i înalt solitară. Se-ntunecă iarăşi, în fulger năzare Vedenii uimite palatul cel mare; Năzare bătrînul în bolta ferestii, În pletele-i albe cunună de trestii. Fugea cavaleriul. - Dar codri-n urdie În urmă-i s-adună şi iar se-mprăştie; Cîmpiile şese alunecă iute, De-asupră-i s-alungă de fulgere sute. Şi luna s-asvîrle pe-a norilor vatră, Pîraiele scapăr, bulboanele latră, De-asupra lui cerul i-aleargă în urmă Şi stelele, -n rîuri gonite, o turmă. Şi munţii bătrîni îl urmau în galop Cu stîncele negre, gigantici ciclopi, Greoaie hurducă pămîntu-n picior, Prăval-de pe umeri pădurile lor. Se-ntreabă: Fug eu? sau că lumea întreagă A rupt-o de fugă nebună, pribeagă? Sau mări subterane duc munţii cu sine, Purtîndu-m-o frunză pierdută pe mine? {EminescuOpIV 328} Odată-ncă pintenu-nfige - aleargă!... De-odată... se schimbă în noaptea cea largă Privirea... Nainte-i o lume-i deschisă Cu aer văratec pe lunce de visă... Pe maluri de rîuri ce scapără line, El vede castele cu arcuri senine De marmură albă ascunse-n dumbrave. În cer mişcă norii auritele nave... O muzică tristă, adînc-voluptoasă, Pătrunde-acea lume de flori şi miroasă; Şi verzile lanuri se leagănă-n lună Şi lacuri cadenţa cîntărilor sună. Subţirile neguri păreau pînzărie De brum-argintoasă, lucind viorie; Şi florile toate sub ea-ncremenite Respiră bogate miroase-adormite. Pe-al codrilor verde, prin bolţile dese, Prin mreje de frunze seninul se ţese; Şi apele mişcă în păture plane - 140În funduri visează a lumei icoane. Şi unde-n dumbravă-i săpată cărare, O mîndră femee s-arată călare, Pe calul ei graur se-nvîrteşte-n laturi, De dulcea-i privire nu poţi să te saturi. În părul ei negru lucesc amorţite Flori roşi de jeratic frumos încîlcite, Rubine, smaranduri, astfel presărate, Sălbatec-o face la faţă s-arate... Şi ochi de-un albastru, bogat întuneric, Ca basme păgîne, de-iubire chimeric, Lucesc sub o frunte curată ca ceara - Zîmbirea-i îmbată ca nopţile, vara. {EminescuOpIV 329} Pe codri-nfioară a ei frumuseţe Şi apele fulger cu undele creţe; Se pare că-nvie a basmelor vremuri, Căci lumea-i cuprinsă de-un dulce cutremur. Din nori curge-o bură, un colb de diamante, Pe văi se aşează, pe dealuri înnante; În faţă li-i luna, prin şuet de şoapte S-ardică pe cer curcubee de noapte... Ea calu-şi alătură, mîna întinde, Iar părul ei negru încet se desprinde Şi-n valuri de moale mătasă el cade Pe umere albe... Frumos i se şade! Şi plîns este glasu-i: - "Iubit cavalere, "Nu merge la mare, că mor de durere; "Împarte cu mine pămîntul şi raiul". De dor şi de grijă îi tremură graiul. "Iubite dorite, în braţele-mi vino "Şi cruda durere din pieptu-mi alin-o! "Să fii al meu mire menitu-i de zodii "Şi ţie păstrat-am a sînului rodii. - "În van e crăiaso! zîmbirea-ţi din treacăt, "Căci mintea mea pus-au simţirilor lacăt "Şi chipu-ţi nu poate pătrunde-n visare-mi. "Cu ochii albaştri amoru-mi nu-l sfare-mi. "Păstrează, crăiaso, viclenele sfaturi. "În laturi, frumoasă ispită, în laturi! " Ea piere... cu dînsa castele, dumbravă... Şi marea-ngheţată vuieşte grozavă. Mişcate de mare-n strigare măreaţă A Nordului vin caravane de ghiaţă... Pe ceruri în neguri o stea nu s-arată, Departe doar luna - o galbenă pată. {EminescuOpIV 330} Cetăţi hrentuite pe ţări plutitoare, Cu şiruri de dome, steclind de ninsoare, Schelete-uriaşe purtînd cremenite Coroane în colţuri pe capuri hîite. Vin regii de Nord cu oştiri să se plimbe, Cu chipuri ciuntite şi umere strîmbe Şi toată strigarea, vuirea, sunarea E surdă ca ceriul, e moartă ca marea. În domele largi, prin palate deşarte Răsună doar vîntul... ca glasuri - departe. Şi spiritul morţii eterne-n ruine Îşi mişcă imperiul fără de fine. Oraşul pe ape-i al zeilor nordici, Cu strade de temple, cu dome şi portici; Dar astăzi sunt frînte boltitele porţi, Pustiu e în dome - şi zeii sunt morţi. El suie un turn ce se-nnalţă sub lună, Cu ziduri crăpate de ger şi furtună, Se uită la ceruri, se uită în mare... Cu capul în jos se aruncă... Dispare. 205Şi cum amorţeşte şi-nghiaţă... suspină: "O piatr-a luminei revarsă-mi lumină! " Prin genele-nchise s-arată, o vede Şi strigă... şi mîna pe dînsa repede... O prinde... prin farmec în jur se-nsenină El vede lungi rîuri, cîmpii în lumină, Grădina din ţara-i, cu lacu-i, castelu-i Ca-n vis, ca aievea i se arăt-lui. Ce stai cu sfială, ce nu te apropii, N-auzi cum pe frunze alunecă stropii, Ş-aleele scutur de rouă o ploaie Iar soarele nalţă în disc de văpae? {EminescuOpIV 331} El scările urcă cu piatra în mînă. În prag îl aşteaptă frumoasa stăpînă. De gîtu-i s-atîrnă, zîmbind ea îi spune: "Adînca-ţi durere pieri prin minune. "Dar piatră mai scumpă şi cea-adevărată "Iubirea mea este nestinsă, curată; "Păstrează-mi-o bine... aceasta ţi-o dărui... El ochii şi-i freacă să vadă-adevăru-i? ............................................... Şi drept că-n mişcarea molaticei ierbi Păştea înainte-i o turmă de cerbi. Dar tot nu-i în ceru-i... Din genele-i bruma Cu visul de-o-dată ş-o scutur-acuma. Îşi scutură haina cea umedă, plină. Balconu-l priveşte şi tare suspină. Zădarnic făcut-au ghitara-i paradă; Inez nici visase să vie să-l vadă. Şi ce-i mai rămîne să facă săracul? În lac să privească cum joacă malacul? Mai bine prin tufe se fură cu pază... Ca nimeni s-auză şi nimeni să vază. În urmă-i o uşă-n balcon se deschide... Prin flori se arată o gură ce rîde... Cu faţa ascunsă în păru-i, şirată, De-amoru-i prostatec aşa se disfată. {EminescuOpIV 332} SĂTUL DE LUCRU... Sătul de lucru caut noaptea patul, Dar al meu suflet un drumeţ se face Şi pe cînd trupul doarme-ntins în pace, Pe-a tale urme l-au împins păcatul. E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace, Dar mintea-mi vede - genele holbate -; Ca şi un orb mă simt în întuneric Şi totuşi înainte-mi zi se face. E chipul tău, lumină necrezută De frumuseţi, de taină, curăţie, Ce nopţii reci lucire-i împrumută. Din cauza ta, bălaia mea soţie, Cît ziulica trupu-odihnă n-are, Iar noaptea sufletul în cale pleacă. {EminescuOpIV 333} ALBUMUL Albumul? Bal-mascat cu lume multă, În care toţi pe sus îşi poartă nasul, Disimulîndu-şi mutra, gîndul, glasul... Cu toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă. Şi eu intrai. Mă vezi rărindu-mi pasul. Un vers încerc cu pana mea incultă. Pe masa ta aşez o foaie smultă, Ce de cînd e nici n-a visat Parnasul. Spre-a-ţi aminti trecutele petreceri Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă. De la oricine-un snop de paie seceri, Apoi te uiţi rîzînd la cîte-o filă: Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri, Privind în vrav prostia immobilă. {EminescuOpIV 334} SAUVE QUI PEUT Variantă Albumul tău e un salon în care S-adună fel de fel de lume multă Şi fie cine aşaz-o foaie smultă Din viaţa sa în versuri răbdătoare. Acum doreşti cu pana mea incultă Şi eu să trec prin mîndra adunare? Dar ea de-amicii tăi sfială are Şi de-oiu vorbi au cine mă ascultă? Spre-a-ţi aminti trecutele petreceri Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu sila. De la oricare-un snop de fraze seceri, Apoi le răsfoieşti filă cu filă. Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri, Privind în vrav prostia immobilă. {EminescuOpIV 335} ORICARE CAP ÎNGUST Oricare cap îngust un geniu pară-şi, Cu versuri, goale de cuprins, să placă Şi, cum doreşte, sgomot mare facă, Cununi de lauri de la plebe ceară-şi. Ci muza mea cu sine se împacă. Eu am un singur, dar iubit tovarăş, Şi lui închin a mele şiruri iarăşi, Cîntarea mea, de glorie săracă. Cînd dulci-i ochi pe linii or s-alerge, Va cumpăni în iambi turnata limbă; Ici va mai pune, dincolo va şterge. Atuncea ea în lumea mea se plimbă, Cu-a gîndurilor mele navă merge Şi al ei suflet pe al meu şi-l schimbă. {EminescuOpIV 336} PĂREA C-AŞTEAPTĂ Părea c-aşteaptă s-o cuprind în braţă Şi faţa mea cu mînile-i s-o iee, Ca să mă pierd în ochi-i de femeie, Citind în ei întreaga mea viaţă. Dar cînd s-o prind, ea n-a voit să stee Ci într-o parte-ntoarse dulcea-i faţă; Pîndind, cu ochii mă-ntreba isteaţă: Să-mi dea o gură ori să nu-mi mai deie? De-astfel de toane vecinic nu te saturi. Oricît o rogi, ea tot se dă în laturi Ş-abia la urmă parcă tot se-ndură. Împrotiviri duioase-a frumuseţii În lupte dulci disfac urîtul vieţii, Ce n-au amar, fiindcă au măsură. {EminescuOpIV 337} UŞOARE SUNT VIEŢELE MULTORA Uşoare sunt vieţele multora. Ei prind din sbor plăcerea trecătoare, În orice timp au clipa lor cu soare Şi-n orice zi le-apare aurora... Dar spune, tu, copilă visătoare, De-am fost şi eu din rîndul acelora, De-mi eşti şi mie, ce le eşti altora, De nu mi-ai fost o stea nemuritoare? Trăiam pierdut în umbra amorţirii, Deşarta-mi viaţă semăna cu spuma Şi orb eram la farmecele firii... Deodată te văzui... o clipă numai Simţii adînc amarul omenirii... Şi iată că-l cunosc întreg acuma. {EminescuOpIV 338} ORI CÎTE STELE... Oricîte stele ard în înălţime, Ori cîte unde-aruncă-n faţă-i marea, Cu-a lor lumină şi cu scînteiarea Ce-or fi-nsemnînd, ce vor - nu ştie nime. Deci cum voieşti tu poţi urma cărarea. Fii bun şi mare, ori pătat de crime, Acelaşi praf, aceeaşi adîncime, Iar moştenirea ta şi-a tot: uitarea. Parcă mă văd murind... în umbra porţii Aşteaptă cei ce vor să mă îngroape... Aud cîntări şi văd lumini de torţii. O, umbră dulce, vino mai aproape - Să simt plutind de-asupră-mi geniul morţii Cu aripi negre, umede pleoape. {EminescuOpIV 339} PETRI-NOTAE Împresurat de creditori, se vede, Şi neputînd plăti cu rele rime, Te-ai strecurat pe la Cordon, sublime, Să ne-asurzeşti cu versuri centipede. Presupuind că nu te ştie nime, Că eşti martir ai vrut să faci a crede, Mai bine masca de paiazzo-ţi şede: Căci ne-am convins de mult de-a ta mărime. Armeano-grec, lingău cu două feţe, Îţi ad-aminte ce aveai în straiţi Cînd pietre numărai la voi în pieţe. De-aceea taci şi încă bine pare-ţi Că nu te regalăm, cum ştim, cu beţe: Făclie nu-i nemţescul tău opaiţ. {EminescuOpIV 340} PENTRU TĂLMĂCIREA AFORISMELOR LUI SCHOPENHAUER Goethe Spun popoară, sclavii, regii Că din cîte-n lume-avem, Numai personalitatea Este binele suprem. Nu faci efect; nesimţitori Rămîn cu toţii? Fii pe pace: Cînd piatra cade-n mlaştină, Ea nici un cerc nu face. Ca-n ziua, care lumii te dete, în tării Sta soarele în crugu-i spre-a saluta planeţii; Crescuşi dup-acea lege, de ea şi azi te ţii Cum o urmaşi pe-atuncea, păşind în drumul vieţii. Nu scapi de tine însuşi, cum eşti trebui să fii: Din vechi ne-o spun aceasta sibile şi profeţii, 15Şi nici un timp cu nici o putere laolaltă Nu frîng tiparul formei, ce vie se desvoaltă. Lucreţiu Vezi prin oraş frecîndu-se cela şi iar la palatu-i Vine degrab deşi de urît fugise de dînsul. Mai îndemînă de loc nu se simte aici ori aiurea. 20Vezi-l mînînd telegarii; la ţară aleargă c-o grabă, {EminescuOpIV 341} Parcă goneşte cu zor să stingă vr-o casă aprinsă, Dar abia dă de pragul vilei de ţară şi cască. Greu se-ntinde pe somn, ori caută alte petreceri, Ori dorit de oraş, se-ntoarce să-l treere iarăşi. Horaţiu Pietre scumpe, marmură, fildeş, icoane şi statui, Bani, veşminte văpsite-n getulică purpură - mulţi sunt Ce nu le au? Iar unii nici grijă nu duc să le aibă. Cerul de-asupra-ţi. schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o. Gellert Cele mai bune daruri sunt Cu-admiratori puţini de tot. Căci cei mai mulţi de pre pămînt Ce-i rău, drept bine îl socot. Aceasta orişicînd se vede Şi ca o ciumă pare-a fi. Dar eu mă îndoiesc a crede De ea că ne vom mîntui. Un singur mijloc am în minte Dar greu şi nu cred să se poată: Nătîngii toţi să prinză minte Dar vai! n-or prinde niciodată. Ei văd cu ochii, nu cu mintea, Nu ştiu al lucrurilor preţ: Admiră vecinic cele proaste Nici cînd nu ştiu ce este bun. {EminescuOpIV 342} AUZI PRIN FRUNZI USCATE Auzi prin frunzi uscate Trecînd un rece vînt, El duce vieţile toate În mormînt, în adîncul mormînt. Auzi sub bolţi de piatră Un trist, un rece cînt, El duce vieţile noastre În mormînt, în adîncul mormînt. În gură port un singur Şi dureros cuvînt, Cu el pe buze m-or duce În mormînt, în adîncul mormînt. De-asupra-mi să şoptească Iubitu-ţi nume sfînt, Cînd m-or lăsa-n întuneric În mormînt, în adîncul mormînt. Pînă nu te văzusem Nici nu simţeam că sunt Ş-acum doresc să dorm somnul Adîncului mormînt. Ca frunzele uscate Căzînd de-un rece vînt, S-au dus nădejdile toate În mormînt, în adîncul mormînt. {EminescuOpIV 343} Şi parcă sub bolţi de piatră Aud un rece cînt, Ce-atrage vieţile noastre În mormînt, în rece mormînt. {EminescuOpIV 344} CE S-ALEGEA DE NOI A MEA NEBUNĂ Ce s-alegea de noi, a mea nebună, De ne-ntîlneam de mult cu-aşa iubire? Sau nebuneam mai mult încă-mpreună Sau eu muream de-atîta fericire. Viaţa mea cea strălucită, De ochii tăi cei de copil, Era cu sgomot şi-nflorită Precum e luna lui April. Şi-n astă înflorire sgomotoasă 10Noi ne-am fi fost atît... atît de dragi., Cu toane multe, tu, ca o crăiasă, Iar eu - de tine lacom - ca un pagiu. Acum ca-n toamna cea tîrzie, Un istovit şi trist isvor, Asupra-i frunzele pustie A noastre visuri cad şi mor. Şi de nimica astăzi nu-mi mai pasă, Nu cer nimic din lume, nici aştept. Mă mir de ce cu strîngeri dureroase Sărmana inimă mai bate-n piept. În văduvire şi eclipsă Eu anii mei îi risipesc, Simţind în suflet pururi lipsă De chipul tău Dumnezeesc. {EminescuOpIV 345} CE S-ALEGEA DE DOI NEBUNI, IUBITO Variantă Ce s-alegea de doi nebuni, iubito, De ne-ntîlneam de mult şi nu pierdeam O tinereţă, care-am risipit-o? De dragul tău de mult înnebuneam, Sau că muream de-atîta fericire, Dar numai sara vieţii n-ajungeam. Era de sgomot plină, de-nflorire, Iar ochii tăi cei tineri de copil M-ar fi ţinut de-a pururea-n uimire. Iar graiul tău cînd blînd şi cînd ostil Făcea singurătatea-mi sgomotoasă, Cum e cu sgomot luna lui April. Şi în necazul tău şi mai frumoasă Te cuprindeam, să nu te mai retragi, Să-mi plîngi la piept la dragoste geloasă. Şi ne-am fi fost atît, atît de dragi... Ca o crăiasă mi-ai fi fost cu toane, Eu lacom de-al tău farmec ca un pagiu. Dar azi, loviţi de ale sorţii goane, Viaţa-mi pare-un istovit isvor Şi plină de-ale toamnei reci icoane. {EminescuOpIV 346} A noastre visuri cad pe rînd şi mor Precum în vînt rotiri de frunze-uscate. Statornic nu-i de cît al nostru-amor.. Renunţ silit la el căci nu se poate Şi lungi iluzii, ca un înţelept, Naintea mea le văd căzînd pe toate. Nu cer nimic, nimic nu mai aştept Şi nici întreb la ce o mai simţesc Sărmana inimă bătînd în piept. La ce? Ca viaţa mea s-o risipesc Într-o-ndelungă, tristă văduvire, Lipsită de-al tău chip Dumnezeesc: Să-l cat în veci, să nu fii nicăire. {EminescuOpIV 347} ATÎT DE DULCE... Atît de dulce eşti, nebuno, Că le eşti dragă tuturor, Cunosc femei ce după ochii Şi după zîmbetul tău mor. Femei frumoase şi copile Te-ar îndrăgi, te-ar săruta. Tu ai iubirea tuturora - Şi numai eu iubirea ta. Un farmec blînd de fericire Tu răspîndeşti oriunde-i sta - Eşti fericirea tuturora Şi eu sunt fericirea ta. De rîzi, se desprimăvărează, Învie totul unde-i sta, Căci tu eşti viaţa tuturora Şi numai eu viaţa ta. De dragul tău şi flori şi oameni Şi stele să trăiască vor. Pe mine mă iubeşti tu numai Şi numai eu doresc să mor. {EminescuOpIV 348} ALEI MICĂ, ALEI DRAGĂ Alei mică, alei dragă, Cine vrea să ne-nţeleagă Vază frunza cea pribeagă, Ce-i ca viaţa noastră-ntreagă. Alei dragă Veronică, Despărţirea toate strică, De ne-alegem cu nimică - Viaţa trece, frunza pică. Alei dragă, alei mică Viaţa trece, frunza pică Şi din ura ce ne strică Nu ne-alegem cu nimica. Măcar cine ce grăieşte, Altul alta îndrăgeşte. Inima-mi pe cît trăieşte Tot la tine se gîndeşte. Alei mică, alei dragă, Ia vezi frunza cea pribeagă - Aşa trece viaţa-ntreagă Şi nimic n-o să s-aleagă. {EminescuOpIV 349} UMBRA LUI ISTRATE DABIJA VOEVOD Cum trece-n lume toată slava Ca şi un vis, ca spuma undei! Sus, în cetate la Suceava, Eu zic: Sic transit gloria mundi! Pe ziduri negre bate lună. Din vechi icoane numai pete, Sub mine-aud un glas ce sună, Un glas adînc, zicînd: "Mi-e sete". Şi văd ieşind o umbră albă. Moşneag bătrîn, purtînd coroană, Pe pieptul lui o sfîntă salbă, Pe umeri largi o scumpă blană, Ea mîna-ntinde blînd: - "N-ai grijă, "Ce zic nu trece la izvod. "Eu sunt vestitul Domn Dabijă, "Sunt moş Istrate Voevod". - Măria Voastră va să-ndemne "Pe neamul nostru în trecut? " Ci el cu mîna face semne Că nu-nţeleg ce el a vrut. "Măria Voastră-nsetoşează. "De sînge negru şi hain? " El capu-şi clatină, oftează: "De vin, copilul meu, de vin". {EminescuOpIV 350} "Cînd eram Vodă la Moldova "Hălăduiam pe la Cotnariu. "Vierii toţi îmi ştiau slova "Ş-aveam şi grivne-n buzunar. "Pe vinul greu ca unt-de-lemnul "Am dat mulţi galbeni venetici; "Aici lipseşte tot îndemnul. "În lume mult, nimic aici. "La voi în lumea ceealaltă, "Fiind cu milă şi dirept, "M-a pus cu sfinţii laolaltă "Şi-n rai mă duseră de-a drept. "Dar cum mai pune sfîntul Petre "La rău canon pe-un biet creştin! "Cînd cer să beau, zice: "Cumetre "Noi n-avem cimpoieri şi vin". "Şi totuşi Domn fusesem darnic "Şi bun de inimă cu toţi. "De cîte ori l-al meu păharnic "Umplut-am cupa numai sloţi! "Că ce sunt recile mademuri, "Ce aur, pietre şi sidef "Pe lîngă vinul copt de vremuri, "Pe lîng-un haz, pe lîng-un chef. "Împresurat-am eu şi Beciul "Cu oaste bună şi strînsuri; "Soroca, Vrancea şi Tigheciul "Trimis-au mii viteze guri "Să certe craii cu mînie... "Ce-mi pasă? Mie dee-mi pace "Să-mi duc Moldova-n bătălie "Cu mii de mii de poloboace. "Atunci cînd Turcii, Agarenii " Mureau în iuruş cu halaiu, "Oştirea noastră, Moldovenii "Se prăpădeau într-un gulaiu. {EminescuOpIV 351} "Şi zimbrul cel cu trei luceferi "Lucea voios pe orice cort. "Precum ne-am dus, venirăm teferi "Şi toţi cu chef şi nime mort. "Nici vin cu apă n-am să mestec, "Nici dau un ban pe toată fala. "De-aceea n-am nici un amestec "Ori unde nu îmi fierbe oala. "Cînd calcă ţara Hantatarii "Eu bucuros în lupte merg, "Cînd între ei se bat magarii "În fundul pivniţei alerg. "Se certe Ungurii şi Leşii... "Ce-mi pasă mie? La Cotnariu "Eu chefuiam cu cimpoieşii, "Cu măscărici şi lăutari; "Şi sub umbrarele de cetini "Norodu-ntreg juca şi bea, "Iar eu ziceam: să bem, prietini, "Să bem, pîn-nu vom mai putea. "Dacă venea să rătăcească "V-un învăţat archeolog, "Vorbind în limba păsărească, "Nu m-arătam ca să mă rog. "Dar ţie-ţi place doina, hora, "Îţi place-al viţei dulce rod, "Tu povesteşte tuturora "De moş Istrate Voevod. "Le spune sfatul meu s-asculte, "S-urmeze vechiul obicei, "Să verse dintre cupe multe "Şi la pămînt v-o două trei. "Căci are-n sîn Moldova noastră "Viteze inimi de creştin; "Tineri, în veselia voastră, "Stropiţi-le duios cu vin! {EminescuOpIV 352} "Şi în Moldova mea cea dulce "Orînduit-am cu prisos: "Ca butea plină să o culce, "Cea goală iar cu gura-n jos, "Şi astfel stă, -n Moldova toată "Cu susu-n jos ce era treaz. "Odihna multă-i lăudată "La cel chefliu, la cel viteaz. {EminescuOpIV 353} 105"Cînd de mănuşa lungii sabii "Mă rezimam să nu mă clatin, "Cîntau cu toţi pe Basarabii, "Pe Domnii neamului Muşatin, "Pîn-ce-ncheiau în gura mare 110"Cu Ştefan, Ştefan, Domnul sfînt, "Ce nici în ceriuri samăn n-are, "Cum n-are samăn pe pămînt! "Moldova cu stejari şi cetini "Ascunde inimi mari de Domn. "Să bem cu toţi, să bem, prietini, "Să le vărsăm şi lor în somn. "Păn-la al zilei blînd luceafăr "Să bem ca buni şi vechi tovarăşi; "Şi toţi cu chef, nici unul teafăr, "Şi cum sfîrşim să-ncepem iarăşi. "Răpiţi paharele cu palma, "Iar pe pahar se strîngă pumn "Şi să cîntăm cu toţi de-avalma "Diac tomnatec şi alumn; "Cîntăm adînc un: De profundis. "Perennis humus erit rex. "Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s? "S-au dus pe veci! Bibamus Ex ". {EminescuOpIV 354} FIIND BĂIET PĂDURI CUTREERAM Fiind băiet păduri cutreeram Şi mă culcam ades lîngă isvor, Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam S-aud cum apa sună-ncetişor: Un freamăt lin trecea din ram în ram Şi un miros venea adormitor. Astfel ades eu nopţi întregi am mas, Blînd îngînat de-al valurilor glas. Răsare luna, -mi bate drept în faţă: 10Un rai din basme văd printre pleoape, Pe cîmpi un văl de argintie ceaţă, Sclipiri pe cer, văpae preste ape, Un bucium cîntă tainic cu dulceaţă, Sunînd din ce în ce tot mai aproape... 15Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii Părea c-aud venind în cete cerbii. Alături teiul vechiu mi se deschise: Din el ieşi o tînără crăiasă, Pluteau în lacrimi ochi-i plini de vise, Cu fruntea ei într-o maramă deasă, Cu ochii mari, cu gura-abia închisă; Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă, Călcînd pe vîrful micului picior, Veni alături, mă privi cu dor. {EminescuOpIV 355} Şi ah, era atîta de frumoasă, Cum numa-n vis odată-n viaţa ta Un înger blînd cu faţa radioasă, Venind din cer se poate arăta; Iar păru-i blond şi moale ca mătasa Grumazul alb şi umeri-i vădea. Prin hainele de tort subţire, fin, Se vede trupul ei cel alb deplin. {EminescuOpIV 356} IAMBUL De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri, Ca s-o aştern frumos în lungi şiraguri, Ce fără piedeci trec sunînd cezura. Ce aspru mişcă pînza de la steaguri Trezind în suflet patima şi ura - Dar iar cu dulce glas îţi împle gura Atunci cînd Amor timid trece praguri! De l-am aflat la noi a spune n-o pot; De poţi s-auzi în el al undei şopot, De e al lui cu drept acest preambul - Aceste toate singur nu le judec... Dar versul cel mai plin, mai blînd şi pudic, Puternic iar - de-o vrea - e pururi iambul. {EminescuOpIV 357} COLINDE, COLINDE! Colinde, colinde! E vremea colindelor, Căci ghiaţa se-ntinde Asemeni oglinzilor Şi tremură brazii Mişcînd rămurelele, Căci noaptea de azi-i Cînd scîntee stelele. Se bucur-copiii, Copiii şi fetele, De dragul Mariei Îşi piaptănă pletele, De dragul Mariei Ş-a Mîntuitorului Luceşte pe ceruri O stea călătorului. {EminescuOpIV 358} ÎNVIEREA Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere; Un singur glas îngînă cuvintele de miere, Închise în tratajul străvechi evanghelii. C-un muc în mîni moşneagul cu barba ca zăpada, Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada. O muzică adîncă şi plină de blîndeţe 10Pătrunde tînguioasă puternicile bolţi: "Pieirea, Doamne Sfinte, căzu în orice colţ, "Înveninînd pre însuşi isvorul de vieţe. "Nimica înnainte-ţi e omul ca un fulg, "Ş-acest nimic îţi cere o rază mîngîioasă, "În pîlcuri sunătoare de plînsete duioase "A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg. Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială Şi negrul întuneric se sperie de şoapte... Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte... Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală. Un clocot lung de glasuri vui de bucurie... Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor, Cum din mormînt răsare Christos învingător Iar inimile toate s-unesc în armonie: {EminescuOpIV 359} "Cîntări şi laude-nnălţăm "Noi, Ţie Unuia, "Primindu-L cu psalme şi ramuri "Plecaţi-vă neamuri, "Cîntînd Aleluia! "Christos au înviat din morţi, "Cu cetele sfinte, "Cu moartea pre moarte călcînd-o. "Lumina ducînd-o "Celor din morminte! ". {EminescuOpIV 360} RUGĂCIUNE Crăiasă alegîndu-te Îngenunchem rugîndu-te, Înnalţă-ne, ne mîntue Din valul ce ne bîntue; Fii scut de întărire Şi zid de mîntuire, Privirea-ţi adorată Asupră ne coboară, O, maică prea curată Şi pururea fecioară, Marie! Noi, ce din mila sfîntului Umbră facem pămîntului, Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plîngeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, maică prea curată Şi pururea fecioară, Marie! {EminescuOpIV 361} RĂSAI ASUPRA MEA... Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; O, maică sfîntă, pururea fecioară, În noaptea gîndirilor mele vină. Speranţa mea tu n-o lăsa să moară Deşi al meu e un noian de vină; Privirea ta de milă caldă, plină, Îndurătoare-asupra mea coboară. Străin de toţi, pierdut în suferinţa Adîncă a nimicniciei mele, Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. Dă-mi tinereţa mea, redă-mi credinţa Şi reapari din cerul tău de stele: Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie! {EminescuOpIV 362} TA TWAM ASI Fiică gingaşă de rege, cînd în haina ta bogată Treci în faeton de gală şi te mlădii zîmbitoare, Cum din frunzele-nfobiate rîde proaspătă o floare, Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată. Sbori cu şase cai ca vîntul şi răsai ca Aurora. Cu căciulele în mînă şi cu gurile căscate, Oamenii salută-n cale pămînteasca zeitate. Tu te-nchini. Te simţi născută spre norocul tuturora, Dar de-odată în mulţime tu fixezi ochiul tău mare. De o umbră-nfiorată e gîndirea ta cuprinsă... O femee de pe stradă şi-a-nnălţat privirea-i stinsă Înspre tine... fără ură, făr-amor, fără păsare. Tu? Unde te-apropii codrul se preface în grădină, Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire... Secolii coroanei tale cu regală strălucire Pot să scoată grîu din pietre şi palate din ruină. Ea? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură, N-auzi nici glas de mumă, nici a preoţilor psalme... S-a trezit cu comedianţii cum juca bătînd din palme, Pe-a pierzării căi părinţii o-ndreptară ş-o vîndură. Ea? De-o intra în templu, sub negre boltituri Al morţii spirit doară îl simte în tăcere, Căci nu-ţelege blîndul cuvînt de mîngîiere Din paginele unse a sfintelor scripturi. {EminescuOpIV 363} Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colţ Sub chipuri mohorîte cu-adînci şi slabe feţe? Ce-nseamn-acea cîntare pătrunsă de blîndeţe, Ce împle tînguioasă puternicile bolţi? Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor! Din valul ce ne bîntue Înnalţă-ne, ne mîntue! Privirea adorată Asupră-ne coboară, O maică preacurată Şi pururea-fecioară, Marie! Răpită de duiosul organelor avînt, Pe cartea cea de rugă alunec-a ta dreaptă, Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndreaptă. Ea?... cade în mulţime cu faţa la pămînt. De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă, Ca de marmură un înger sub boltirile înnalte, Pe un catafalc depusă - un popor ar plînge-ncalte, După sufletul tău dulce, după sfînta cea frumoasă. Ea? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beţie Prin ciocnire de pahare şi prin danţuri desfrînate.. Vre un cioclu de pe uliţi va-ncărca-o-atunci-n spate, Dară nici în moarte însăşi linişte nu va să-i fie. Nu. Nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac... Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuţie De amar şi de durere, preparat de-anatomie Va face-un pedant dintr-însul... Iar în urmă, într-un sac, Va fi aruncat în groapa cea comună. O scîntee Ce-a perit fără de urmă. Şi cu toate astea-i semeni Ca şi lacrima cu roua. Parc-aţi fi surori de gemeni: Două vieţi în două inimi, şi o singură femee. {EminescuOpIV 364} VIAŢA Cînd aud vre-odată un rotund egumen, Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen, Povestind că viaţa e calea durerii Şi că pocăinţa urmează plăcerii - Mă întreb: "Acesta poate ca să ştie Cum este viaţa, cum cată să fie? " Noaptea scînteiază cu-a ei mii de stele, Varsă raze slabe pasurilor mele, Ulicioara-i strîmtă şi, din ziduri vechi, Vorbe, rîs şi plînset sună în urechi; Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte. Colo, lîngă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune aţă-n ac; Faţa ei e slabă de-o paloare crudă, Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă, Degetele repezi poartă acul fin: Ea îşi coase ochii într-un tort de în; Vînătă-i e buza, lipsită de sînge, Ochiul ei cel turbur nu mai poate plînge. La ce oare dînsa s-a născut pe lume, O sărmană frunză pe oceanu-n spume, O sărmană umbră, orfană şi slabă, De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă? Din zori pînă-n noaptea neagră şi tîrzie O vezi printr-o albă perdea străvezie {EminescuOpIV 365} Cum mereu lucrează... ş-abia pîne goală, Frig şi insomnie, lacrime şi boală. Tot ce-n astă lume mai poate pricepe E că de-ncetează lucrul, foamea-ncepe. Negustoru-şi pune pînzele-nainte, Lucrul scump şi harnic unor ceasuri sfinte, El are briliante pe degete groase Din nopţile celor care pînza-i coase; Desface Ducesei, c-o galantă grabă, În cusut în lacrimi de o mînă slabă: Pînze moi în care se ţesură zile, Vederea şi somnul sărmanei copile, Albe ca zăpada ce cade în fulgi; Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgiu. Cînd îţi trec prin minte acestea, copilă, Te uiţi în oglindă şi îţi plîngi de milă; Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ţii bine minte Pe nefericita, dulce şi cuminte, 45Fără nici un reazem, care nu aşteaptă Decît moartea care singură e dreaptă... În această viaţă de mizerii plină Singura-i amică este o albină, Rătăcită - ce ştii cum - în strada veche, 50Glasul îi pătrunse la a ei ureche; Deschizînd fereastra, să intre o lasă Intre flori să doarmă şi să-i stea în casă. Se iubiră cele două proletare: O insectă-umană, una sburătoare. Fata stînd pe gînduri, vesela albină, Cu galanterie de buze-i s-anină, Ca şi cînd i-ar zice: "Au nu ştii tu oare "Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare? "Căci tu eşti frumoasă, chiar ca şi o sfîntă, "Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-ncîntă ". {EminescuOpIV 366} Într-o zi, copila moare: se-nţelege Moartea numai ştie mînile să lege. În sicriu au pus-o. Faţa ei cea trasă Era adîncită, însă tot frumoasă. I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin Ce nobil transpare din giulgiul de în! Fereastra-i deschisă: primăvara plină Pătrunde printr-însa; dar, biata albină În cîmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă, Incunjură capul şi guriţa moartă; Ea sboară aproape şi tot mai aproape, Şi vrea cu amica-i de-odată s-o-ngroape... Deci cînd se întîmplă s-aud vreun egumen Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen, Povestind că viaţa e calea durerii Şi că pocăinţa urmează plăcerii, Mă întreb: "Acesta poate ca să ştie Cum este viaţa, cum cată să fie? " {EminescuOpIV 367} CALUL TROIAN Şi ascultînd aşa fel de-al unora îndemn, Băgară în cetate pe calul cel de lemn Ş-apoi pe veselie, pe chef se aşternură Pîn-ce în miezul nopţii pe toţii somnu-i fură... Din calul acel mare Elinii se coboară, Cu pază ei prin uliţi în pîndă se strecoară; Cum văd că mic şi mare căzuse-n somn ca morţi, Ei gîtue străjerii, ce stau lungiţi la porţi Ş-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste. Din Tenedos văzură luminile aceste Şi-mplătoşaţi cum fură, armaţi cu lănci şi săbii S-apropie de ţărmuri pe negrele corăbii. Cînd peste lumea toată domnea a nopţii slavă Ei prea cu molcomişul şi fără de gîlceavă Intrară în cetate... oricare repezi Şi începur-în toţii a da şi a snopi. Tăiau bătrîni şi tineri, din mic pînă la mare, Ostaşi în floarea Vîrstei şi tinere fecioare... Şi[-s] chiote, blesteme din inimă, rărunchi. 20Prin porţile cetăţii curgeau pîn în genunchi Şiroaele de sînge... pe pruncii cei de ţîţă Ii aruncau în flăcări, să nu rămîe viţă Şi urmă de Troada... Şi dînd în vistierie Grămezile de aur răpeau cu lăcomie. Trei zile pustiiră cetatea şi olatul Împlînd cu jale ţara lui Priam împăratul. Cînd oamenii[-s] grămadă ucişi în orice loc, Elinii atunci dederă cetăţii mîndre foc {EminescuOpIV 368} De răsărea din ziduri o mare de jeratec Roşind bolta întreagă şi crugul singuratec. Ard turnurile-n vînturi - de vaetele mumii Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii. {EminescuOpIV 369} ÎNTRE PASĂRI Cum nu suntem două pasări, Sub o streşină de stuf, Cioc în cioc să stăm alături Într-un cuib numai de puf! Nu mi-ai scoate oare ochii Cu-ascuţitul botişor Şi alăturea de mine Sta-vei oare binişor? Parcă mi te văd, drăguţă, Că îmi sbori şi că te scap, Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. Iară eu suit pe casă Şi plouat de-atît amor, M-aş îmfla ursuz în pene Şi aş sta într-un picior. {EminescuOpIV 370} DUPĂ CE ATÎTA VREME După ce atîta vreme Laolaltă n-am vorbit, Mie-mi pare că uitarăm Cît de mult ne-am fost iubit, Dar acum te văd nainte-mi Dulce, palidă cum şezi - Lasă-mă ca altă dată Umilit să-ngenunchez Lasă-mă să-ţi plîng de milă, Să-ţi sărut a tale mîni... Mănuşiţe, ce făcurăţi De atîtea săptămîni? {EminescuOpIV 371} ÎN VAN CĂTA-VEŢI... În van căta-veţi ramuri de laur azi, În van căta-veţi mîndre simţiri în piept. Toate trecură: Viermele vremilor roade-n noi. Căci nu-i iubire, ură d-asemeni nu-i Şi ce rămase, umbra simţirei e: Murmura lumei Netedă, palidă, ca şi ea. Nu e antica furie-a lui Achile, Nu este Nestor blîndul-cuvîntător. Aprigul Ajax Ţărînă-i azi şi nimic mai mult. Şi unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi, Şi unde-s astăzi vechii şi marii Caesari? Tibrule galbăn Unde e astăzi mărirea ta? Chiar Papii mîndri cu trei coroane-n cap, Păstori de naţii cu strîmbă cîrjă-n mîni, Pulbere-s astăzi. Pulbere sunt chiar vii fiind. Căci nu sărută regii piciorul lor, Căci nu se-nchină lumea la glas de sfînt. Semnele tainei Mute rămîn şi îi fac de rîs. {EminescuOpIV 372} Chiar tronul Papei azi ca o scenă e Şi el îşi face mutrele lui plîngînd. Hohotul lumei Lumei întregi n răspunde-atunci, Căci nu-i s-ardice bolţile de granit, Un Michel-Angelo nu-i să facă iar Ziua din urmă. Templele vechie pustie rămîn. Să-nvie pînza Rafael astăzi nu-i. Nu-nvie dalta-n mînile cele noi. Moartă rămîne Marmura grea sub ochiul mort. În van căta-veţi ramuri de laur azi, În van căta-veţi mîndre simţiri în piept. Toate trecură: Viermele vremilor roade-n noi. {EminescuOpIV 373} NOI AMÎNDOI AVEM ACELAŞI DASCĂL Noi amîndoi avem acelaşi dascăl, Şcolari suntem aceleiaşi păreri... Unitul gînd oricine recunoască-l. Ce ştii tu azi, eu am ştiut de eri. De-aceleaşi lucruri plîngem noi şi rîdem, Non idem est şi duo dicunt idem. Tu zici că patria e-n decădere, De rîs şi de ocară c-am ajuns; Cînd cineva opinia mi-ar cere El ar primi tot astfel de răspuns Ca de ruşine ochii să-i închidem: Non idem est şi duo dicunt idem. Căci din adîncul gîndurilor tale Răsare ură, din al meu amor. Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale, Eu celui slab îi sunt în ajutor. Cu-acelaşi gînd, noi totuşi ne desfidem: Non idem est si duo dicunt idem. Pe mine răul, deşi rîd, mă doare, Mă ţine liniştea vieţii-ntregi; Iar tu uiţi tot la raza de splendoare Ce-o varsă-asupra ta a lumii regi... Ş-ai vrea cu proprii mîni să ne ucidem: Non idem est si duo dicunt idem. {EminescuOpIV 374} E greu a spune ce deosebire Ne-a despărţit, de nu mergem de-a valma. Şi s-ar vedea atunci fără-ndoială Cînd noi ne-am scoate sufletele-n palmă Ca-ntregul lor cuprins noi să-l deschidem; Non idem est si duo dicunt idem. {EminescuOpIV 375} O, -NŢELEPCIUNE, AI ARIPI DE CEARĂ Ce mîni subţiri s-apucă de perdele Şi într-o parte timide le trag! În umbra dulce, după vechi zăbrele Suspină gură-n gură, drag cu drag. Luceşte luna printre mii de stele, Suspină vîntu-n frunzele de fag, Se clatin codri mîngîiaţi de vînt - Lumini pe ape, neguri pe pămînt. O, -nţelepciune, ai aripi de ceară! Ne-ai luat tot făr-să ne dai nimic, Puţin te-nnalţi şi oarbă vii tu iară, Ce-au zis o vreme, altele deszic, Ai desfrunzit a visurilor vară Şi totuşi eu în ceruri te ridic: M-ai învăţat să nu mă-nchin la soarte Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă - moarte! Tu ai stins ochiul Greciei antice, Secat-ai braţul sculptorului grec, Oricît oceanu-ar vrea să se ridice Cu mii talazuri ce-nspumate trec, Nimic el nouă nu ne poate zice. Genunchiul, gîndul, eu la el nu-mi plec Căci glasul tău urechia noastr-o schimbă: Pierdută-i a naturii sfîntă limbă. {EminescuOpIV 376} În viaţa mea - un rai în asfinţire - Se scuturau flori albe de migdal; Un vis purtam în fiece gîndire Cum lacul poartă-o stea pe orice val; [A zorilor suavă înflorire Se prelungea pînă-n amurgul pal], În văi de vis, în codri plini de cînturi, Atîrnau arfe îngereşti pe vînturi. Şi tot ce codrul a gîndit cu jale În umbra sa pătată de lumini, Ce spun: isvorul lunecînd la vale, Ce spune culmea, lunca de arini, Ce spune noaptea cerurilor sale, Ce lunii spun luceferii senini Se adunau în rîsul meu, în plînsu-mi, De mă uitam răpit pe mine însumi. În van cat întregimea vieţii mele Şi armonia dulcii tinereţi; Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele, O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi; Putere oarbă le-aruncă pe ele, Lipseşte viaţa acestei vieţi; Ce-a fost frumos e azi numai părere - Cînd nu mai crezi, să cînţi mai ai putere? Şi dacă nu-i nimic de cît părere Tot ce suspină inimei amor, Istoria cu lungile ei ere Un vis au fost amar - amăgitor; Tot ce-aspirarăm, toat-acea putere Care-am robit-o falnicului dor Am cheltuit-o ca nişte nebuni Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni. Sunt nenţelese literele vremii Oricît ai adînci semnul lor şters? Suntem plecaţi sub greul anatemii De-a nu afla nimic în vecinic mers? {EminescuOpIV 377} Suntem numai spre-a da viaţă problemei, S-o deslegăm nu-i chip în univers? Şi orice loc şi orice timp, ori unde, Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde? {EminescuOpIV 378} STELELE-N CER Stelele-n cer De-asupra mărilor Ard depărtărilor, Pînă ce pier. După un semn Clătind catargele, Tremură largele Vase de lemn: Nişte cetăţi Plutind pe marile Şi mişcătoarele Pustietăţi. Stol de cocori Apucă-ntinsele Şi necuprinsele Drumuri de nori. Sboară ce pot Şi-a lor întrecere, Vecinică trecere - Asta e tot... Floare de crîng, Astfel vieţile Şi tinereţile Trec şi se stîng. {EminescuOpIV 379} Orice noroc Şi-ntinde-aripele, Gonit de clipele Stării pe loc. Pînă nu mor, Pleacă-te îngere La trista-mi plîngere Plină de-amor. Nu e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat? {EminescuOpIV 380} STAU ÎN CERDACUL TĂU... Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină. De-asupra-mi crengi de arbori se întind, Crengi mari în flori de umbră mă cuprind Şi vîntul mişcă arborii-n grădină. Dar prin fereastra ta eu stau privind Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. Ai obosit, cu mîna ta cea fină În val de aur părul despletind. L-ai aruncat pe umeri de ninsoare, Desfaci visînd pieptarul de la sîn, Încet te-ardici şi sufli-n lumînare... De-asupră-mi stele tremură prin ramuri, În întuneric ochii mei rămîn, Ş-alături luna bate trist în geamuri. {EminescuOpIV 381} {EminescuOpIV 382} UN OM DE STAT Wernicke, l697 Un om de stat, ce multe îţi promite, Să nu-i arăţi, că tu nu-i dai credinţă, Ci-i mulţămeşte cu-nchinări smerite. Ca să nu-şi dea prea mult silinţă, Te fă că crezi orice el o să-ţi zică. Ajută-l însuţi tu, ca să te minţă: Destul folos, dacă măcar nu-ţi strică. DONEC ERIS FELIX... Ovidius, Tristia, I, 9, 5 - 6. Pînă vei fi fericit număra-vei amici o mulţime, Cum se vor întuneca vremile - singur rămîi! {EminescuOpIV 383} DE PE OCHI RIDICI... De pe ochi ridici închisă Languroasa, lungă geană, Rai de fericiri promise Şi de tainică dojană. Şi-ţi pui degetul pe gură, Sfătuieşti şi ameninţi Şi îmi dai învăţătură Să ne facem mai cuminţi. Atunci braţul meu cuprinde Mlădiosul tău grumaz: "Mîni vom fi cum vei pretinde, "Dar cum sunt mă lasă azi. " Astfel lupt cu-a ta mustrare Ceasuri, zile, săptămîni, Şi mereu a mea-ndreptare O amîn de azi pe mîni. {EminescuOpIV 384} SBOAR-AL NOPŢII NEGRU FLUTUR Sboar-al nopţii negru flutur Cu-a lui aripi ostenite, Pe cînd crengile se scutur Pe cărări înţelenite. Iară bolta cea senină Printre ramuri, printre frunză, Aruncînd dungi de lumină Cearcă tainic să pătrunză. Prin a ramurilor mreajă, Sună jalnic în urechi Cîntec dulce ca de vrajă, De sub teiul nalt şi vechiu. Iară sunetele sfinte Mişcă jalnic al tău piept: Nu mai cugeţi înainte Nici nu cauţi îndărăpt, Ci asculţi de păsărele Ciripind în verde crîng, Cum de-amoru-ne-ntre ele Sfătuindu-se ne plîng. {EminescuOpIV 385} CA O FĂCLIE... Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă Edgar trece cu gîndul prin veacuri ca-ntr-o barcă, Nimica nu opreşte a gîndurilor grabă, Din cînd în cînd în cale-i pe sine se întreabă: La ce folos că timpul şi spaţiul străbate Şi ce folos că vecinic rîvnind singurătate, El de nimic în lume viaţa-i n-o s-o lege, Că-nţelegînd deşertu-i, problema-i n-o-nţelege... Ce caută talentul în şirele-i s-arate? Cum luna se iveşte sau vîntu-n codru bate? Dar de-o va spune-aceasta sau dacă n-o va spune, Pădurile şi luna vor face-o de minune. Ba ele vor întrece de-apururi pe-autori Ce-au spus aceste lucruri de zeci de mii de ori. O capete pripite, în colbul trist al şcolii, Cetiţi în foliante ce roase sunt de molii Şi viaţa, frumuseţa, al patimei nesaţ Nu din viaţa însăşi - din cărţi le învăţaţi. În capetele voastre, de semne multe sume, Din mii de mii de vorbe consist-a voastră lume. Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi De ce mereu aceleaşi gîndiri să le tot rumegi Şi sarcina de gînduri s-o porţi ca pe un gheb, Astfel ades în taina durerii mă întreb... Nu aflu unde capul în lume să mi-l pun: Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău nici bun, {EminescuOpIV 386} Căci n-am avut metalul demonilor în vine, Nici pacinica răbdare a omului de bine, Căci n-am iubit nimica cu patimă şi jind - Am fost un creer bolnav ş-o inimă de rînd. De mult de vorbe goale nici voiu să mai ascult. Nimic e pentru mine ce pentru lume-i mult. Ce este viitorul? Trecutul cel întors E şirul cel de patimi cel pururea retors. Am asvîrlit în laturi greoaie, veche cărţi, Cari privesc viaţa din mii de mii de părţi Şi scrise în credinţa, că lumea tot se schimbă Cu deslegări ciudate şi cu frînturi de limbă. Nu-i foliant în lume din care să înveţi Ca viaţa preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ... Şi de pe-o zi pe alta o tîrîiu uniform Şi nici să pot de somnul pămîntului s-adorm. Pustie, sură, rece şi fără înţeles... Nu apăr adevărul, nu apăr un eres, Nu sunt la înnălţime şi nu sunt de desupt, Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt Să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna: În cumpenele vremii sunt amîndouă una. Să ţin numai la ceva oricît ar fi de mic... Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic. În manta nepăsării mă-nfăşor dar şi tac Şi zilele vieţi-mi în şiruri le desfac, Iar visurilor mele le poruncesc să treacă. Iar ele ochii-albaştri asupra mea şi-i pleacă, Cuprinse de amurgul cel fin al aurorii: Văpaia-n ochi unită-i cu farmecul palorii. Trec, pier în adîncimea iubirii ş-a genunii, Icoanele frumoase şi dulci a slăbiciunii Ca flori cu veştejite şi triste frumuseţi: Uitarea le usucă sărmanele vieţi... Ş-apoi!? Ce-mi pasă! Fost-am în lume poate unic Ce fără să ştiu unde pe-a lumii valuri lunec? Mulţimea nu se naşte de cît spre a muri... {EminescuOpIV 387} Ruşine-i al ei număr cu unul a spori? Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie, Din leagănul cărora nu s-a durat sicrie, Nici în nisip vr-o urmă lăsar-a lor picioare Neatinşi de păsul lumii trecute, viitoare. De-apururi pe atîţia cîţi fură cu putinţă: Numele lor e nimeni, nimic a lor fiinţă. Ei dorm cum Doarme-un chaos pătruns de sine însuşi, Ca cel ce-n visu-i plînge, dar nu-şi aude plînsu-şi Ş-a doua zi nu ştie nimic de acel vis. Vai de acel ce ochii în lume i-a deschis! Blestem mişcării prime, al vieţii primul colţ. De-asupră-i se-ndoiră a cerurilor bolţi, Iar de atunci prin chaos o muzică de sfere, A cărei haină-i farmec, cuprinsul e durere. O genii, ce cu umbra pămîntul îl sfinţiţi Trecînd atît de singuri prin secolii robiţi, Sunteţi ca acei medici miloşi şi blînzi în viaţă Ce parcă n-au alt bolnav decît pe cel de faţă. Oricui sunteţi prieteni, dar şi oricui îi pare Că numai pentru dînsul aţi fost în lumea mare. În orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi, Şi totuşi nici într-unul străini nu o să fiţi, Căci lamura vieţii aţi strîns-o cu-ngrijire Şi dîndu-i acea haină de neîmbătrînire, Oricît se schimbe lumea, de cade ori de creşte, În dreapta-vă oglindă de-apururi se găseşte: Căci lumea pare numai a curge trecătoare. Toate sunt coji durerii celei neperitoare, Pe cînd tot ce aleargă şi-n şiruri se aşterne Repaosă în raza gîndirii cei eterne. Iar adevărul, ca şi păcatul mumii Eve, De faţă-i pretutindeni şi pururea aieve. {EminescuOpIV 388} O, STINGĂ-SE A VIEŢII... O, stingă-se a vieţii fumegătoare faclă, Să aflu căpătîiul cel mult dorit în raclă! N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun, Căci n-am avut metalul demonilor în vine Nici pacinica răbdare a omului de bine, Căci n-am iubit nimica cu patimă şi jind... Un creer plin de visuri ş-o inimă de rînd. De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult, Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult. Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors... Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors De mînile uscate a vremii-mbătrînite. Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncîlcite: Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soarte Noroc fără durere, viaţă fără moarte. Am pus de mult deoparte acele roase cărţi Ce spun, c-a vieţii file au vecinic două părţi... Cu-a lor înţelepciune nimica nu se schimbă. Cu deslegări ciudate şi cu frînturi de limbă Ocupe-se copiii... Eu pun o întrebare Nu nouă, însă dreaptă... nu liberă, dar mare. Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mîni, Pe ele de-o potrivă noi ne simţim stăpîni. O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar Ne scapă de-o potrivă de-o lume de amar. {EminescuOpIV 389} De ce ţin toţi la dînsa, oricît de neagră fie? Ea împlineşte oare în lume v-o solie? E scop în viaţa noastră - v-un scop al mîntuirii? Nu junghiem fiinţa pe-altarul omenirii? A gîndului lucire, a inimei bătaie Ridică un grăunte din sarcina greoaie Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sîn Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin? O eu nu cer norocul, dar cer să mă învăţ Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ, Să nu zic despre mine, ce omului s-a zis: Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis. O Demiurg, solie cînd nu mi-ai scris în stele, De ce mi-ai dat ştiinţa nimicniciei mele? De ce-n al vieţii mijloc, de gînduri negre-un stol Mă fac să simt în minte şi-n inimă un gol? De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit Să văd cumcă în suflet nu am de cît urît? Viaţa mea comună s-o tîrîiu uniform Şi să nu pot de somnul pămîntului s-adorm? Zadarnică, pustie şi fără înţeles Viaţa-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres. Eu nu mă simt de-asupra şi nu sunt de desupt, Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt Pentr-o minciună mare ori mare adevăr. Tot una mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer, De cît să fiu în dreapta ori stînga hotărît, S-omor şi eu pe altul sau să fiu omorît Şi făr de nici un titlu în lume să mă-nser... Căci ce-i la urma-urmei minciună, adevăr?... Să ţin numai la ceva... oricît ar fi de mic... Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic. {EminescuOpIV 390} URÎT ŞI SĂRĂCIE Urît şi sărăcie sunt acei doi tovarăşi, A căror urme crude le aflu pururi iarăşi Pe orice chip şi-n orice-ndrăsnii de a iubi... Iubit-am poate cîntul, voit-am a robi Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie... Sburat-au chip şi cîntec - urît şi sărăcie! Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit Se-schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit. S-arată înainte-ţi o schele despoiată De orice vis cu care o îmbrăcai odată. Puterea tinereţii, a minţii vioiciune, A inimei bătaie, şi gingaşa minune Din ochi, cînd toată viaţa în ei îţi este scrisă De o citeşte-oricine scrisoarea ei deschisă, Dar mai cu seamă aceea, ce tu vrei s-o citească... Cum trec, cum trec cu toate... şi făr să le oprească Nimic.. Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie Şi ce-ţi rămîne-n urmă? vreme şi sărăcie. Da vreme! numai vreme să aibi să simţi deplin Ce mult puteai în lume, şi cît, cît de puţin Ţi-a fost dat. Dacă nobil ai fost şi blînd şi drept, Dacă prin a ta minte ai fost un înţelept, Avînd darul pe care natura-l poate da, Frumseţe, minte, faimă, ajuns-ai la ceva? Căci nu caută lumea, aceea ce slăveşte, Aceea ce o prinde - ci ceea ce-i priieşte. Dacă eşti rău şi-i vine răutatea la-ndemînă, Dacă eşti prost, şi vasta prostie e stăpînă, {EminescuOpIV 391} Sau de-un deşert atîrnă în lume a ta soartă Şi nu ştii cum deşerţii prin linguşiri se poartă Sau nu poţi şti... Atuncea de ce folos e ţie C-ai avut tot ce firea ţi-a dat cu dărnicie, Că eşti podoabă scumpă în lume orişicui, Podoabă ce nu-i trebue în lume nimănui? Virtutea e-o poveste... cînd gîndul ţi-l ascuţi Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuţi: Nobleţea-i slăbiciunea acelor ce nu pot Pe sine să se pue deasupra peste tot, Să aibă pentru toate adînc şi greu dispreţ, Hrănind a lui viaţă din sute de vieţi. A nu-ţi ţine cuvîntul cînd nu-ţi vine-ndemînă A desbrăca pe-acela, ce ţi s-a dat pe mînă, A înşela mulţimea cu mii făgăduinţi, Cînd ai minţit odată să te mai pui să minţi, A urgisi pe-acela care ţi-a făcut bine, A împle a lui nume de pete şi ruşine - Aceasta nu e nobil... Dar toţi - şi-n deosebi O fac uşor - tu numai stai vecinic să întrebi. Tu numai îţi pui vorba şi gîndul la cîntari, Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari, Privind peste mulţime cu multă nepăsare... Ei bine! P-astă dramă şi soarta ta cea mare, Din astă cumpănire de drept şi datorie, Ce ţi-a rămas la urmă? urît şi sărăcie. Iubit-ai?... Ah! un caier de cînepă nu-i moale, Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunţii sale! Cu gura ei subţire şi mîni reci ca de ceară, Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară, Răpindu-ţi ţie ochii cu a lor strălucire. Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire: Tu eşti onest şi plin de respect şi generos Să frîngi în zarea vieţii un rod aşa frumos. Te-ai dus şi te urmară părerile de rău. În urma ta venit-au un neted nătărău Ş-acesta... ei... făcut-au ce n-ai vrut să cutezi; Ce-a mai rămas din dulcea figură mergi de vezi: {EminescuOpIV 392} Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte. Şi gura cea cu albe mărgăritari, mărunte, Acuma e sbîrcită şi ochiul plin de pară, Ce-şi revărsa lumina sa rece în afară E stins, şi nu-i nimica în el, nu-i adîncime; Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime De cît tu... Ce ajunse a fi? Cochetă, rece, Linguşitoare, crudă din mînă-n mînă trece Şi caută-n iubire plăcerea numai, care E-o clipă de beţie şi-o zi de desgustare. Dară acea iubire adîncă şi curată, Care-n viaţă vine odată, num-odată, Acea eternă sete ce-o au după olaltă Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă, Acel amor atît de nemărginit, de sfînt, Cum nu mai e nimică în cer şi pre pămînt, Acea înamorare de tot ce e al ei, De-un zîmbet, de un tremur al gingaşei femei, Cînd pentru o privire dai viaţă, dai noroc, Cînd lumea ţi-este neagră, de nu eşti la un loc Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie? Ce vă rămîne vouă? Urît şi sărăcie! {EminescuOpIV 393} 1880-1882 {EminescuOpIV 394} {EminescuOpIV 395} CE SUFLET TRIST... Ce suflet trist mi-au dăruit Părinţii din părinţi, De-au încăput numai în el Atîtea suferinţi? Ce suflet trist şi făr-de rost Şi din ce lut inert, Că dup-atîtea amăgiri Mai speră în deşert? Cum nu se simte blestemat De-a duce-n veci nevoi? O valuri ale sfintei mări, Luaţi-mă cu voi! {EminescuOpIV 396} DINTRE SUTE DE CATARGE Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile? Dintre pasări călătoare, Ce străbat pămînturile, Cîte-o să le-nnece oare Valurile, vînturile? De-i goni fie norocul Fie idealurile, Te urmează în tot locul Vînturile, valurile. Ne-nţeles rămîne gîndul Ce-ţi străbate cînturile, Sboară vecinic, îngînîndu-l Valurile, vînturile. {EminescuOpIV 397} CU PÎNZELE-ATÎRNATE Cu PÎNZELE-ATÎRNATE În linişte de vînt, Corabia străbate Departe de pămînt. Iar stolul rîndunelelor Trece-ntre cer şi mare... O stelelor, stelelor, Nemuritoare, De ce şi voi nu vă luaţi Pe-ale lor urme oare? De ce mă întristează, Că valurile mor, Cînd altele urmează Rotind în urma lor? De ce căderea florilor Ş-a frunzelor ne doare? O norilor, norilor, Şti-veţi voi, oare, De ce rămîn atîtea-n veci Şi numai omul moare? În cer întotdeuna Urmăm al nostru mers, Ca soarele şi luna Rotind în univers. Un crez adînc pătrunde-va De-apururi omenirea Că unde-va, undeva E fericirea; Şi toţi aleargă după ea: N-o află nicăirea. {EminescuOpIV 398} DIN CERURILE-ALBASTRE Din CERURILE-ALBASTRE Luceferi se desfac, Zîmbind iubirii noastre Şi undelor pe lac. De glasul păsărelelor Pe gînduri codru-i pus. O stelelor, stelelor, Unde v-aţi dus? În turme călătoare Trec nourii pe ceriu, Ce seamăn pieritoare Duioaselor dureri. De strălucirea florilor E cîmpul tot răpus. O norilor, norilor, Unde v-aţi dus? Şoptiri aeriane Pătrund din mal în mal Ş-a stelelor icoane Pre fiecare val. De ochii tăi cei plini de-amor Aminte mi-am adus. O stelelor, stelelor, Unde v-aţi dus? {EminescuOpIV 399} Cum iedera se leagă De ramuri de stejar, Mi-a fost odată dragă Şi dragă-mi este iar. De braţul tău cuprins cu dor Aminte mi-am adus. O braţelor, braţelor, Unde v-aţi dus? {EminescuOpIV 400} CĂTRE MERCUR Horaţiu, Ode, III, O Mercur, a cărui poveţi deprins-au Amphion, urnind după cîntecu-i pietre, Şi tu liră, care-n cald avînt din şapte Coarde suna-vei Templelor, ospeţelor mari amică - Nu c-altdată, fără de grai - o spune-mi Cîntul, cărui ne-nduplecata Lyde-i Plece urechea. Ea ca mînza tretină-n cîmp se joacă, S-o atingi chiar ne-ngăduind. Nu ştie Rostul nunţii; crudă rămîne pentru-a Soţului patemi. Tigri după tine se iau şi codri, Rîul care fuge spumînd opri-l-ai, Alintîndu-l, fere-ndărăt portarul Orcului groaznic, Cerber ce cu sute de şerpi în creştet Ca ş-al furiilor, esalează ciumă Pe cînd spume fac şi venin tustrele Limbile gurii. Chiar Ixion, Tytios chiar în silă Au zîmbit, deşartă rămas-au urna, A lui Danau fiici auzind cîntarea-ţi Fermecătoare. {EminescuOpIV 401} Lyde-asculta crimele-acelor fiice, Căci pedeapsa lor e să umple vasul, Ce de-apururi fără de fund se scurge - Soarta-ndelungă Urmăreşte crimele mari în iad chiar; Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar Decît moarte soţilor lor cu aspru Fier să le deie? Una numai, demnă de-a nunţii faclă, Vicleni frumos pe cumplitu-i tată, Strălucind vestită de atunci prin secoli, Nobila fiică! - "Scoli, ea zise, tînărul soţ trezindu-şi - Scoli să nu-ţi dea somnul de veci de unde N-aştepţi. Fugi de socru-tău, de surori ce Fără de lege, "Ca leoaice cari surprind juncanii, Mirii lor ucid... numai eu mai blîndă Nici în tine dau, nici voiu a te ţine-n Negrele ziduri... "M-o-ncărca părintele meu cu lanţuri Pentru că-ndurare avui de un biet om Sau pe un vas trimite-mă-va departe-n Cîmpii numidici. Fugi oriunde ochii te duc ori vîntul Pînă-i noapte, pînă veghiază Venus, Mergi cu bine. Ţine-mă minte... sapă-un Vers pe mormîntu-mi ". {EminescuOpIV 402} CĂTRE BULLATIUS Horaţiu, Epistole, I, n. Cum ţi se pare, Bullaţiu, Chio, falnicul Lesbos, Samosul cel elegant, Sardes, cetatea lui Croesus? Smyrna ori Colophon? Mai mari, mai mici decît faima? Ori sunt nimic alături cu cîmpul lui Mart şi cu Tibrul? Au preferi vr-un oraş din cele-nchinate prin Attal? Ori de urîtul mării şi-a drumului Lebedu-l lauzi? Lebedul? Ştii tu ce e, -mi răspunzi? Mai pustiu decît Gabii, Mai strimt decît Fidenii; şi totuşi aicea viaţa-mi Voiu s-o petrec, uitat de ai mei, uitîndu-i pre dînşii, Dintr-un mal depărtat privind la Neptun turburatul. Oare acel ce la Roma din Capua pleacă pe ploaie, Plin de noroi, pentru-asta viaţa-i în han va petrece-o? Oare cel degerat lăuda-va cuptorul şi baia Ca pe lucruri ce singure dau fericire vieţii? Pentru că Austrul puternic te bîntue, vinde-vei oare Vasul în care-ai plecat, dincolo de valul Egeic? Pentr-un om aşezat Rhodos, Mitilene frumoasa Par ca pănura grea în arşiţă, par ca şi haina Cea de cîmp în timp vicolos, ori ca baia în Tibru Iarna, ori ca un foc pe vatră-n luna lui August. Deci din Roma se cade, soarta fiind cu priinţă, Să fericeşti depărtatele Samos, Chio şi Rhodos. Ia dar mulţumitor în mîni fericitele ore Cari un zeu ţi le dă: n-amîna cele bune pe alt an Şi te vei şti trăind fericit oriunde în lume. {EminescuOpIV 403} Grijile noastre fug de cuvinte şi-nţelepciune, Nu de un loc ce răsare domnind peste apele mării. Cerul de-asupra schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o. Oţiul fără de-astîmpăr ne sbuciumă. Duşi de corăbii Şi de trăsuri căutăm bun traiu. Ce cauţi, aici e; E-n Ulubrae chiar, de păstrezi în inimă cumpăt. {EminescuOpIV 404} CĂTRE SCLAV Horaţiu, Ode, I, 58. Lux persan urîi, băiete, şi nu voiu Cu făşii de teiu ca să legi cununa-mi, Nu căta-nzădar să descoperi unde-i Ultima roză! Simplul mirt cu flori să nu-l mai adaogi. Nu te-ar prinde rău pe tine, paharnic, Şi nici mie rău nu-mi şade cînd beau la Umbra de viţă. {EminescuOpIV 405} DIN HALIMA Harun al Raşid prin Bagdad adese Tiptil pe uliţi cu Vizirul iese, Pe cînd prin frunza verde de platane Seninul nopţii luminos se ţese. Prin umbra neagră-n strîmte ulicioare Ei pe fereşti se uită, prin pridvoare, Colo aud rîzînd cu veselie, Dincolo suspinînd vreun om ce moare. Şi-astfel Sultanul singur cercetează Oraşul lui, pe cînd în somn visează, Durerea toat-, adîncu-ntreg al vieţii Va s-o pătrunz-a minţii sale rază. Giafer Vizirul l-asfinţitul serii I-arată ale vieţii vii mizerii. Nu de războaie, chin şi crudă moarte - De-adîncul gol al inimei te sperii. Deci într-o seară-ajung mergînd departe Pe uliţi strîmte şi prin pieţi deşarte, Sub zidul unei case vechi şi negre, Cu trepte scunde şi cu uşe sparte. Aud din întru ţipăt şi suspine, Aud cum unul bate pe-oarecine, Iar cel bătut ţipa strigînd mai tare: "Te rog, bătrîne, dă, mai dă în mine ". {EminescuOpIV 406} Ei stau uimiţi. Giafer pe scări se suie. Încet cu mîna uşa o descuie, Se uită-nluntru şi-o minune vede Cum ca să vadă n-a fost dat altuie. Privi-ntr-o sală-ngustă însă naltă Şi cărţi în rafturi, una peste altă, Maşini şi sticle, topitori, metaluri, Ici pergamente, colo o unealtă. Iar un bătrîn cu o frînghie udă Lovea-ntr-un tînăr, ce-n durere crudă Se svîrcolea: "Mai dă, te rog în mine, Ca Domnul a ta rugă s-o audă ". Bătrînul însuşi îi plîngea de milă. Vedeai că spre a-l bate-şi face silă, Ştergîndu-şi ochii săi cel plini de lacrimi Dădea mereu în el [ca într-o grilă]. Uimit Giafer se-ntoarce şi îi spune Sultanului văzută-acea minune; Şi-au hotărît la curte a-i aduce, Pe amîndoi la cercetare a-i pune. A doua zi Harun în tron de fală, Înconjurat de suita lui regală, Ordonă ca Pe-acel bătrîn de-aseară Şi Pe-acel tînăr să-i aducă-n sală. Şi-atunci apar l-a tronului său treaptă Bătrînul alb cu faţa înţeleaptă, Ţinînd de mînă pe un mîndru tînăr Ce ochii lui sfioşi în sus i-ndreaptă Ei după chip păreau de viţă-arabă, Dar faţa celui tînăr este slabă Şi palidă de multe suferinţe - Deci cu mînie împăratu-ntreabă: {EminescuOpIV 407} "Ce ţi-a făcut, moşneag fără de milă " "Acest băiat de-l chinueşti în silă, "Cînd el te roagă chiar să dai într-însul, "Şi pare-atît de blînd ca o copilă? " Bătrînul zise vorbele aceste: "Stăpîne, lucrul nu îl ştii cum este - Ciudată e istoria ăstui tînăr, Deci voie dă-mi să-ţi spun a lui poveste. Tu vei fi auzit de un anume Ali ben Maimun, unu-a fost în lume, Un învăţat şi cititor de zodii, Un vraciu prea înţelept cu mare nume. Cutreerat-au dînsul lumea toată, Oraşe, ţări din sfera depărtată, Pustiile Saharei, rîul Gange, Şi la izvorul Nilului odată. Acesta dar trecînd odinioară Pe-a lui cămilă arida Sahară, Sub arşiţa cumplită de amiazăzi Ce sacă rîuri, lacuri şi isvoare, Vuind aude împrejuru-i vîntul Samum, ce-n gură-ntuneca cuvîntul, Şi volburi de nisip rotind în aer Cu ceru-ntunecat uneau pămîntul. Prin volburi repezi şi prin vînt fierbinte Sbura pe-un cal arab mereu nainte Ca o fantasmă albă a pustiei: Era femeie ce-şi ieşea din minte. Căci volburi de nisip o-mpresurară Şi calul ei în loc l-împiedecară, Iar ea ţipa cu un copil în braţe Chemînd pe-Ali în ajutor să-i sară. Cum volbura-mprejuru-i se roteşte, Cum arde vîntul viaţa-i şi cum creşte, Prin aer ea îi aruncă copilul Strigînd: "O, mîntuie-l, Ali, grăbeşte! " {EminescuOpIV 408} SARMIS Mijeşte orizontul cu raze depărtate, Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate Spre zarea-i luminoasă porneşte să-şi unească Eterna-i neodihnă cu liniştea cerească. Natura doarme dusă, tăriile în pace. Din limpedea nălţime pe-alocuri se disface O stea, apoi iar una; pe ape diafane Îşi limpezesc în tremur pe rînd a lor icoane. Tot mai adînc domneşte tăcerea înţeleaptă - Se pare cumcă noaptea minunea şi-o aşteaptă. Deodată luna-ncepe din ape să răsae Şi pîn-la mal durează o cale de văpae. Pe-o repede-nmiire de unde o aşterne Ea, fiica cea de aur a negurei eterne. Cu cît lumina-i dulce pe lume se măreşte Cresc valurile mării şi ţărmul negru creşte Şi aburi se ridică din fund de văi spre dealuri. O insulă departe s-a fost ivind din valuri, Părea că s-apropie mai mare, tot mai mare, Sub blîndul disc al lunii, stăpînitor de mare. Din umbra de la maluri s-a desfăcut la larg O luntre cu-a ei pînze sumese de catarg. Tăind în două apa ea poartă o păreche: Pe Sarmis, craiul tînăr din Getia cea veche, Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zînă Stetea şi pe-a lui umăr îşi sprijină o mînă. {EminescuOpIV 409} Se clatin-visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitîndu-se în jos, Iar tei cu umbra lată şi flori pînă-n pămînt Spre marea-ntunecată se scutură de vînt. {EminescuOpIV 410} "De cîte ori iubito, mă uit în ochii tăi "Mi-aduc aminte ceasul, cînd te-am văzut întăi. "Ca marmura de albă, cu mîni subţiri şi reci "Strîngeai o mantă neagră pe sînul tău... În veci "Nu voiu uita, cum tîmpla c-o mînă netezind "Şi faţa ta spre umăr în laturi întorcînd, "Ştiind că nimeni nu e în lume să te vadă, "Ai fost lăsat în valuri frumosul păr să cadă. "În orbitele-adînce frumoşii ochi ce-ncîntă, "Pierduţi în visuri mîndre, priveam fără de ţintă. "Şi tu zîmbeai, c-un zîmbet cum e numai al tău, "Nu te-a mai văzut nimeni, cum te văzusem eu... "Şi plini îţi erau ochii de lacrimi şi de foc, "Pe-al genei tale tremur purtînd atît noroc... "De ce zîmbeai tu oare? Vr-un cîntec blînd de jale "Au deşteptat în taină glasul gîndirii tale...? "Pluteai ca o uşoară crăiasă din poveşti. "Dintr-o zîmbire-n treacăt simţii ce dulce eşti! "Şi cum mergeai, armonic şi lin îţi era pasul, "Rămas în nemişcare m-a fost cuprins extasul, "Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu "Tu, gingaşă mireasă a sufletului meu... "De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert "Urmînd cu-a mele braţe o umbră în deşert... "Pîn-ce-n sfîrşit ajuns-am să mîngîi chipul sfînt "Al celei mai frumoase femei de pre pămînt. "Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieşi, "O fragedă fiinţă ca floarea de cireş! "Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să stee, "Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femee! "Şi fericirea-mi, scumpo, nici îndrăsnesc s-o crez. "Tu eşti? Tu eşti aievea? Sau poate că visez... "Dacă visez, te-ndură, rămîi la al meu piept "Şi fă, ca pe vecie să nu mă mai deştept. " Se clatin-visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitîndu-se în jos, Iar tei cu umbra lată, cu flori păn-în pămînt Spre marea-ntunecată se scutură de vînt. {EminescuOpIV 411} Ea cade în genunche sub florile ce plouă. Grumazul i-l cuprinde cu braţele-amîndouă Lăsînd pe spate capul... - "Copile! n-o să mîntui? "Căci fioros de dulce, pe buza ta cuvîntu-i... "Şi cît de mult ridici tu, în gînd pe-o biată roabă! "Comoara ta din suflet e singura-mi podoabă, "Cu focul blînd din glasu-ţi, iubite, mă cutremuri, "De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri. "Şi ochiul tău adînc e şi-n adîncime tristu-i, "Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui! "O, dă-mi-i numai mie şi nu-i întoarce-n laturi, "De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi. "Las-să orbesc privindu-i, iar tu, ascultă-ncoace "Cum stă la sfaturi marea cu stelele proroace "Şi codri aiurează, - isvoarele-i albastre "Şoptesc ele-n de ele de dragostele noastre. "Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini, "Pămîntul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni "Cît ai putea departe lopeţile să lepezi, "Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi. "Ori unde ne vor duce în farmecul iubirii, "Chiar de murim, ajungem limanul fericirii ". Ea mînile-amîndouă le pune pe-al lui creştet.. Frunziş purtat de vînturi pe valuri cade veşted. Se clatin-visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitîndu-se în jos, Iar tei cu umbra lată, cu flori pînă-n pămînt Spre marea-ntunecată se scutură de vînt. Din codri singurateci un corn părea că sună. Sălbatecele turme la ţărmuri se adună. Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii, Iar caii albi ai mării şi zimbrii zînei Dochii Întind spre apă gîtul, la cer înnalţă ochii. {EminescuOpIV 412} GEMENII O candelă subţire sub bolta cea înnaltă Lumină peste regii cei dacici laolaltă, Cari tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide Se înşirau în sală sub negrele firide, Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit, Iar chipu-i - cel din urmă în lungul şir de regi - Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl înţelegi. De-odată crîşcă fierul în dosu-unei firide. A unei tainiţi scunde intrare se deschide, De sub o mantă lungă se-ntinde-o albă mînă, Ce ţine o făclie aprinsă de răşină, Care îi bate-n faţă şi-i luminează chipul... Pe-un stîlp tăiat, orlogiul îşi picură nisipul. Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni - Ca umbra cu fiinţa sunt amîndoi asemeni. Încet înaintează, făclia şi-o ridică Ş-urechea aţiind-o el asculta: "Nimică! ". "Un ceas mai am şi iată că voiu ajunge-n fine "Atît de sus în lumea creată pentru bine. "Creată pentru bine ne spun cărţile vechi, "De mii de ani ne sună legenda în urechi... "Şi am văzut virtutea găsind a ei răsplată, "Ce nu numai de oameni - de zei e-nvidiată, "Răsplată prea frumoasă: un giulgiu şi patru scînduri. "De cînd văzui aceasta, am stat mereu pe gînduri: "Să-mi stîmpăr lăcomia? Pe lîngă dulci izvoară "Să trec murind de sete pentr-o aşa comoară? {EminescuOpIV 413} {EminescuOpIV 414} "Pe cînd c-un om în lanţuri - de-i frate chiar, ce-mi pasă "Dacă-l împing în laturi? - O cale luminoasă "Nainte-mi se deschide? L-am dat deci laoparte, "De-ale virtuţii bunuri să aibă singur parte. "Ei! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi, "Iar patimelor rele viclenii le dau preţ. "Sămînţa roditoare se cade ca să sameni. "Ca să fii domn, se cade să-i iei adînc pe oameni. "Voieşti ca să se-nchine cu toţi l-a tale oase, "Atunci învie într-înşii pornirea duşmănoasă, "Invidia şi ura botează-le virtuţi, "Numeşte-erou pe-un gîde ca fierul să-i ascuţi, "Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept, "Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept, "Din patimi a mulţimii fă scară la mărire "Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire. "Cu laude mîngîe deşertăciunea lor, "Din roiuri risipite vei face un popor "Şi sigur fii la rele de-apururea urma-va, "Cu sînge şi cenuşă pămîntul presura-va... "Fereşte-te de una, să te păzească ceriul, "Să nu te-mping-un demon a spune adevărul. "A spune: că nu-s vrednici de cît de-adînc dispreţ, "Că pentru-o vorbă goală jertfeşti a lor vieţi, "Că-n tine nici îţi pasă măcar de-ale lor păsuri, "Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri, "Că lauda, cu care i-incarci e o ocară, "Că tot ce e ca dînşii e vrednic ca să piară". De-odată iar ascultă... se îmflă a lui nări, Aude glasuri multe şi paşi urcînd pe scări Iar uşa de la mijloc dă aripele-n laturi De intră voievozii de ţări şi de olaturi, În fruntea lor c-un preot bătrîn... Iară moşneagul, Cu laurul vecinic verde în păru-i alb, toiagul De aur şi-l ridică: "Brigbelu, iată ora "Că-n numele mulţimii şi-n faţa tuturora, "Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mare "Şi dacă nici acuma din umbră-i nu răsare "Să-ţi oferim coroana, căci legea ne prescrie {EminescuOpIV 415} "Ca peste-un an nici tronul deşert să nu rămîie, "Nici văduvă coroana de tîmpla cuvenită ". Pe un tripod s-aduce căţuea aurită, Cu făclii stinse-n mînă-n genunche cad oştenii, Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii. De fumul lor albastru se împle bolta naltă, S-acopere mulţimea, iar flacările saltă, Toţi în genunchi cu groază ascultă în tăcere Iar preotul începe cu glas plin de durere: "În numele Celuia, al cărui vecinic nume "De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume, "Cînd limba-i neclintită la cumpenile vremii, "Toiagul meu s-atinge încet de vîrful stemei "Regeşti, şi pentru dînsa te chem? dacă trăieşti, "O Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsai de unde eşti. " Pe ochi ţiind o mînă făcliile-şi întind, La sfîntul foc din mijloc cu toţi şi le-aprind. Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaer, Iar braţele ridică făcliile în aer. Iar preotul smunceşte c-o mînă pînza fină Ce-acopere statua de marmură senină Şi ţesătura neagră de-un fin şi gingaş tort Lăsînd să cadă-n flăcări, şopteşte-adînc: "E mort! ". Brigbelu se repede-n fereastă şi priveşte. O mare de lumină pe-o clipă îl orbeşte, El vede mii de facle lucind şi mii de suliţi, Mulţimea şi ostaşii se-mping vuind pe uliţi, Iar negre tac de-asupra a capiştelor bolţi Ş-ale cetăţii ziduri c-un turn la orice colţ. S-a strecurat mulţimea şi sala-i iar pustie. Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie... Adînc fugiră ochii în cap, pierit e chipul, Orlogiul în uitare de mult şi-a scurs nisipul, Cînd iată o femeie mai albă ca omătul, Ieşind încet din umbră, o-ntoarce de-a-ndărătul, Priveşte cum din discul de aur iese fum Şi zice rar şi rece: "Eşti mulţămit acum? " Atuncea el tresare şi ochii învîrteşte. {EminescuOpIV 416} Cum sta-nainte-i naltă, privind o mistueşte: "O vino mai aproape, aproape l-al meu piept, "Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept. "Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s - "Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc Tomiris". - "Dar lasă-mă - ea strigă. - Ce galben eşti la faţă, "Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-nghiaţă "Ce mă priveşti atîta? A ta căutătură "Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură. "Ce ochiu urît de negru! Cum e de stins şi mort! "Închide-l, ah, închide-l - privirea ta n-o port... " - "Dar mă iubeşti Tomiris - tu mă iubeşti atît, "Precum pe al meu frate nici cînd nu l-ai iubit". - "Da, simt că în puterea ta sunt, că tu-mi eşti Domn - "Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn. "Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe, "M-atragi precum m-atrage un rece ochiu de şerpe, "Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc "Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc. " El o cuprinde... Faţa ei albă atuncea piere Şi gura ei se strînge de-o stranie durere. Ea ar ţipa şi glasul în gît i se îngaimă. Ea îl sorbea cu ochii deşi murea de spaimă... Şi cum stau mînă-n mînă... tresar, tot mai aproape Se strîng şi peste ochii-i îşi las-a ei pleoape. Din tainiţă adîncă părea c-aud un vaer. De-asupra ei Brigbelu, nălţînd făclia-n aer, Ii zise: "O iubito, din nou ţi se năzare. Iar ea mereu ascultă, ş-aude i se pare: "Se clatin visătorii copaci de chiparos "Cu ramurile negre uitîndu-se în jos, "Iar tei cu umbra lată cu flori pîn-n pămînt "Spre marea-ntunecată se scutură de vînt! " II Brigbelu, rege tînăr din vremea cea căruntă, Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă. {EminescuOpIV 417} Frumos au ars în flacări prinosul de pe vatră, Pe cînd intrară oaspii sub bolţile-i de piatră. În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic, Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic. În dreapta lui sub vălul de ceaţă mîndrul soare, În stînga-i şade luna sfioasă, zîmbitoare... Din sale depărtate pătrunde svon de armă. Prin el cimpoiul skytic porneşte dulcea-i larmă Trezind greoiul ropot de danţ, căci la un loc Toţi oaspeţii mai tineri loveau baltage-n joc, Iar tinerele fete cu ei jucînd de-a-valma Se-nvîrt şi se mlădie uşor sunînd cu palma. La mijlocul de masă pe tronu-i şade el Cu plete lungi şi negre, întunecos, Brigbel. Şi răzimat pe spată al zeilor fiastru Privea-n ochii miresei al cerului albastru. Frumoşi ca două basme, isvoarele uimiri-s, În păru-i lung de aur se învălea Tomiris. Încolo voievozii, boiarii după treaptă Şoptesc cu admirare în barba înţeleaptă Cînd spune cîntăreţul poveşti din alte vremuri, De regi de-a căror fapte te miri şi te cutremuri. Spunea cum din deşerturi, ce nu mai au hotară, Venit-au de la Nilul cu tainice isvoară, Pe negrele corăbii cu mii de mii de gloate, Stăpînul pe Egipet cu-averile lui toate. Apoi veni acela ce-au frînt pe Minotaur, Tezeu, să cate lîna cu miţele de aur. Apoi tîrziu în urmă veni străinul oaspe Clădind pe Istru poduri - Dariu al lui Istaspe, Un rege, ce în lume nu-şi găsea loc să-ncapă, În Dacia venise, cerşind pămînt şi apă. Şi povestea bătrînul de neamuri curgînd rîuri, Din codri răsărite, ieşite din pustiuri Şi cum pieriră toate pe rînd precum veniră Şi cum cătînd norocul mormîntul şi-l găsiră. Şi pe cînd toţi ascultă, chiar regii din firide, Cu gura-n pumn ghiduşul se strîmbă şi tot rîde. {EminescuOpIV 418} Cu mutra lui de capră şi trup schilod de Faun Îşi tîrîe piciorul ţinîndu-se de scaun. Se clatin visătorii copaci de chiparos Cu ramurile negre uitîndu-se în jos, Iar tei cu umbra lată cu flori pîn-în pămînt Spre marea-ntunecată se scutură de vînt. De-odată-n fundul salei, apare sub un arc, Cu stînga răzimată de spada-i de monarc, Nebunul Sarmis - care-i cu craiul frate geamăn - Ca umbra cu fiinţa-i ei amîndoi s-asamăn, Dar galben e la faţă şi ochii ard în friguri Şi vînătă-i e gura. El vine cu paşi siguri Şi pe pumnaru-şi scapă Brigbel mîna regală. Din tron pe jumătate cu furie se scoală... Nebunu-nnalţă dreapta, se uită lung la el - Cu mîna pe pumnaru-i încremeni Brigbel. Şi ca să înţeleagă nainte-i ce se-ntîmplă Nebunu-şi trece mîna la ochi, apoi la tîmplă, Se uită turbur, pare că şi-ar aduce aminte De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte. Cu glasul lui ce sună adînc, ca de aramă El noaptea cea eternă din evii-i o rechiamă, Arată cum din neguri cu umeri ca de munte Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte Şi de cît toată lumea, de două ori mai mare, Îşi pierde-n ceruri capul, - în jos a lui picioare, Cum sufletul lui trece vuind prin neagră ceaţă, Cum din adînc ridică el universu-n braţă, Cum cerul sus se-ndoae şi stelele-şi aşterne, O boltă răsărită din negure eterne, Şi de cît toată lumea de două ori mai mare În propria lui umbră Zamolxe redispare. "Priviţi-l cum stă mîndru şi alb pe naltu-i jeţ! "El îmflă răsuflarea vulcanului măreţ, "Dacă deschide-n evi-i el buza cu mînie "Şi stelele se spulber ca frunzele de vie; "El mînă în uitare a veacurilor turmă "Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă. "Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă. {EminescuOpIV 419} "De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă. "Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-ai creat vre-odată "Un chip mai blînd, mai gingaş, decît ăst chip de fată! "Gîndirea ta, divine, abia putu s-adune "Din mii minuni din lume o singură minune, "Căci numai ţie singur îţi fuse cu putinţă "S-uneşti atîta farmec cu-atîta necredinţă... "Dar nu ţi-o cer, tot darul ţi-l svîrl iar la picioare. "De-a lumii tale bunuri privirea azi mă doare, "Nici vin să-mi cer coroana, nici ţara mea. O dărui "Făşii s-o rup-or-cine şi cum îi place-oricărui. "La ce-aş mai cere-o ţară, în care nu-i credinţă, "Unde un frate pe-altul s-ucidă-i cu putinţă! "Rebel! făcuşi din sceptru unealtă de ocară "Ş-ai dat tu însuşi pildă din om să fie fiară "Eu lumii trebuit-am, dar ţie-ţi trebui ea "Să fie rea, smintită, coruptă, cum o vrea, "Tu eşti din a ei milă stăpîn şi s-o urmezi "Tu trebui, ca mai bine în scaun să te-aşezi; "Ca nu de vr-o suflare pe dînsul să te clatini "Căta-vei să iei ochii prosteşti cu nouă datini, "Din Sybaris vei strînge bătrîni cu bărbi boite,. "Ca neamului să-i dee naravuri mai spoite, "S-arate cum moşnegii, îmbălsămiţi ca mumii "Întrec şi tineretul în scandelele lumii! "Strămoşi pierduţi în veacuri, rînduitori de cete, "Coroana mea ş-a voastră e plină azi de pete. "O voievozi ai ţării, frîngeţi a voastre săbii "Şi ciuma în limanuri să între pe corăbii. "Puteţi de-acum să rumpeţi bucăţi a mele flamuri, "Mînjit pe ele-i zimbrul adunător de neamuri, "De azi al vostru rege cu drag va să îngroape "Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape. "Ş-acum la tine, frate, cuvîntul o să-ndrept, "Căci voiu să-ngălbenească şi sufletu-ţi din piept "Şi ochi-n cap să-ţi sece, pe tron să te usuci, "Să sameni unei slabe şi străvezii năluci. "Cuvîntul gurii proprii, auzi-l tu pe dos "Şi spaima morţii intre-ţi în fiecare os. {EminescuOpIV 420} "În orice om, un duşman să ştii că ţi se naşte, "S-ajungi pe tine însuţi a nu te mai cunoaşte, "De propria ta faţă, rebel, să-ţi fie teamă "Şi somnul - vameş vieţii - să nu-ţi mai iee vamă. "Te miră de gîndirea-ţi, răsai la al tău glas, "Încremeneşte galben la propriul tău pas, "Şi propria ta umbră urmînd prin ziduri vechi. "Cu mînile-ţi astupă sperioasele urechi, "Şi strigă după dînsa plîngînd, muşcînd din unghii "Şi cînd vei vrea s-o-njunghii, pe tine să te-njunghii!... "Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai! "De tronul tău se sfarmă blăstemul ce visai. "Durerile-mpreună a lumii uriaşe "Te-ating ca şi suspinul copilului din faşe. "Învaţă-mă dar vorba de care tu să tremuri, "Sămănător de stele şi-ncepător de vremuri. "Tomiris!, vis de aur în viaţa-mi, să te cert? "Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ţi le iert! "Ce să te blestem oare? Căci visul mîngîios "A trebuit să piară... Prea, prea era frumos. "Cu-amor atît de fără de margini şi de-nnalt "Nu se cădea să ţie un om la celălalt. "Prea nu aveam în lume nici sfînt, nici Dumnezeu, "Prea ne uitasem astfel de tot şi tu şi eu. "Cereasca fericire nu se putea să ţină, "Nu se cădea s-o aibă o mînă de ţărînă, "În lumea de mizerii şi lacrimi nu e loc "Pentru atîta milă şi pentru-atît noroc... "De-aceea-n codri negri mă-ntorc să rătăcesc. "În umbra lor eternă eu umbra-mi mistuesc, "Privesc cum peste frunze uscate fără urme "Aleargă zimbrii negri şi cerbii fug în turme, "Iar lîngă vechi fîntîne de lume date-uitării "Privesc în iarba-nnaltă sirepii albi ai mării. "Se clatin visătorii copaci de chiparos "Cu ramurile negre uitîndu-se în jos, "Iar tei cu frunza lată, cu flori pîn-în pămînt, "Spre marea-ntunecată se scutură de vînt ". {EminescuOpIV 421} Prin salele pustie un om în neagră haină Temîndu-se de paşii-i, se strecură în taină. Sub mantia lui lungă ascunde un pumnar, Tot îndărăt priveşte cu spaimă şi amar. El rîde... Se repede spre umbra-i... umbra sare. Din dreptul unor ziduri, încet ea iar apare... Asupră-i se repede şi iar se dă-nnapoi: " - O Sarmis, luptă lungă, grozavă e-ntre noi! "Ce fugi? Ce fugi? Nu vezi tu la luptă că te chem? "Nu crede cum că tremur, nu crede că mă tem! " Ş-atuncea iar răsare şi faţa-i slabă piere, Şi ochiul fix se uită, cu spaimă şi durere: "O inima mea laşă, de ce-nlemneşti în sîn, "Sfîrşeşte! Şi pumnarul îmi scap-acum din mîni... "Dar îl voiu strînge bine... Stai... stai, nebun mişel " - Loveşte crud odată şi cade mort - Brigbel. {EminescuOpIV 422} GELOZIE Cînd te-am văzut, femee, ştii ce mi-am zis în sine-mi? N-ai să pătrunzi vr-odată înluntrul astei inemi. Voiu pune uşei mele zăvoare grele, lacăt, Să nu pătrunză-n casă-mi zîmbirea ta din treacăt. Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie, Ce gîndurile-ţi arde şi inima-ţi sfîşie. Căci mă-ntrebam, se poate c-atît de-mpodobită Cu inima şi mintea, să nu fie iubită? Căci prea, prea e frumoasă... Dorinţa-i guralivă, Ademenirea-i blîndă, putut-a sta-nprotivă Atîtor vorbe calde şoptite cu durere, Ce aerul îl împle c-un val de mîngîiere? Putut-a împotriva atîtora să stee Cînd e aşa de dulce şi nu-i decît femee? Ştiind că o săgeată din arcul cel cu gene E chiar durerea însăşi a vieţii pămîntene, Venin ştiind că este sărutul zînei Vineri, Venin mi-era suflarea şi ochii tăi cei tineri Şi nu voiam ca dînşii cu dulce vicleşug S-aprinză al meu suflet pe-al patimilor rug; Şi sborul cugetări-mi, mîndria din cîntare-mi, Eu nu voiam c-un zîmbet al tău să mi le sfaremi... Priveai la mine straniu şi te mirai că tac... Tu nici visai că-n gîndu-mi eu fălcile-ţi desbrac De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe, Că idolului mîndru scot ochii blînzi de şerpe, Tu nici visai că-n gîndu-mi eu faţa ta o tai, {EminescuOpIV 423} Că ce rămase-atuncea naintea minţi-mi, vai! Era doar începutul frumos al unui leş... Ba mai treceai cu mîna prin perii tăi cei deşi, Şi nici visai că gîndu-mi te face de ocară Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară Şi că priviri grozave, ca mîni fără de trup, Se întindeau asupră-ţi cu ele să te rup, Şi pe cît de frumoasă şi gingaşă la port Eu te priveam atuncea c-un rece ochiu de mort. Dar m-ai învins... Pătruns-ai a inimei cămări Ş-acum luceşti ca steaua fatală peste mări Pe gîndurile mele... şi treci aşa frumoasă Ca marmura de albă, cu gene lăcrămoase, Şi cum pluteşti n-atinge piciorul de pămînt... Atîrni precum atîrnă nădejdile... de vînt. Mă mişc ca oceanul cu suferinţi adînci, Ce braţele-i de valuri le-atîrnă trist de stînci. Se-nnalţă şi recade şi murmură într-una Cînd lunecă pe negre păduri de paltin luna: Pătruns el e de jalea luminei celei reci... În veci de el departe şi el iubind-o-n veci. De s-ar lăsa pe sînu-i, din cer vr-odinioară, El ar simţi că-nluntru-i cu ceru-ntreg coboară Şi-ar cadenţa durerea-i pe-al veacurilor mers C-un univers de-asupră-i şi-n el c-un univers. Astfel domneşti pe visu-mi şi pe singurătate-mi Şi mişti în al meu suflet un ocean de patemi. Iar braţele-mi s-aruncă ca valurile mării - Ah, în deşert, nici nu pot ca să te dau uitării - S-aruncă înspre cerul cel luminos, recad Şi mistuit de chinuri ca Tantalus în iad. Dar în zadar! căci astfel a fost voinţa sorţii Ca tu să-mi dai durerea şi voluptatea morţii Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înnaltă, Ca marmura eternă ieşită de sub daltă. {EminescuOpIV 424} DIN CÎND ÎN CÎND... Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din cînd în cînd, Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din cînd în cînd. Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pămînt; Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din cînd în cînd Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din cînd în cînd. O spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atîta l-am iubit, Dac-ai aflat în calea ta vr-un solitar din cînd în cînd, Care De-adîncul meu amor atîta de nemărginit Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din cînd în cînd. Nu! Ai trecut din mîini în mîni prin toţi acei oameni de rînd, Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din cînd în cînd, Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins, O, şi nici unul n-a-nţeles atîta har din cînd în cînd. Cu cîtă inspirare eu, cu cît înnalt ceresc avînt Apropiam de gura mea acest păhar din cînd în cînd! O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti Şi astăzi dacă mă gîndesc, nebunesc iar din cînd în cînd. Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit; Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din cînd în cînd,. Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da, Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din cînd în cînd. Paserea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei, Dar oameni ce se mistuesc nu mai răsar din cînd în cînd. Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai de mult, ci-mi pare rău. L-al tău trecut eu mă gîndesc cu-atît amar din cînd în cînd. {EminescuOpIV 425} CA ŞI STOA CE PRETINDE Ca şi Stoa, ce pretinde Să fim mîndri şi integri, Cînd plutesc de-asupra noastră Cu-a lor visuri ochii negri; Ca şi basmele păgîne De iubire ce-ard chimeric Cu nesaţiul lor de visuri Şi cu-atîta întuneric; Cînd atraşi de a lor noapte Ne suntem străini de lume, Duşi pe marginea uitării De-un avînt fără de nume; Cînd gîndire nu mai este Şi cînd inima e tristă Şi afară de-acel farmec Cînd nimic nu mai există: Părăsesc şi veac şi ţară Pentru umeri de femee Şi o rog astfel în jeţu-i Dulce locului să stee, Să mă pierd privind-o vecinic De la creştet la picioare, Mîndră ca o-mpărăteasă, Caldă, cu senin de soare, {EminescuOpIV 426} De pe ochi-i să ridice Languroase lunge gene Să-ngenunchiu naintea zînei Venus Anadyomene, Genele dînd întuneric Voluptos căutăturii, Iar gropiţele cochete Dulci rîd la mijlocul gurii. {EminescuOpIV 427} DONA SOL Te rog rămîi o clipă încă Ca să te strîng duios la piept. Din fericirea mea adîncă Aş vrea să nu mă mai deştept. Şi totuşi luna iese-n zare, Albeşte zidul nalt şi gol... Dă-mi cea din urmă sărutare Şi încă una, dona Sol! Mă-ntrebi cu ochiul tău cuminte Unde mă duc şi ce mă fac, Cînd de pe ceruri stele sfinte Pătrund în codru, bat în lac. ................................ Au nu eşti tu la înălţime Ca steaua vecinicului pol?... Pe mine nu mă ştie nime Nici chiar tu însăţi, dona Sol. Ades cînd frunzele pe cracă Şoptesc ca sgomotul de guri Ce se sărută şi se-mpacă În umbr-adîncă de păduri, Eu stau unde pătrunde luna Pe alb ivor, sunînd domol; De cîntă păsările ntr-una De tine-mi cîntă, dona Sol. {EminescuOpIV 428} Şi pe oglinda mişcătoare Stau de privesc un straniu joc; E apa pururi călătoare Pe chipu-mi ce rămîne-n loc. S-au desprimăvărat pădurea Suspină păsările-n stol... Şi numai eu, gîndind aiurea Gîndesc la tine, dona Sol. De ce doresc singurătate Şi glasul tainic de isvor, De ce cînd codrul frunza-şi bate Adorm pe verdele-i covor? Ca prin lumina cea rărită Prin umbra moale de [pristol] Să mi s-arate liniştită A ta ivire, dona Sol, Să văz cum mîna ta îndoaie În arc o ramură de fag Şi ca Diana cea bălaie Îţi faci în codru mîndru prag; Săgeţi de aur pe-al tău umăr, Goneşti vînatul tău în stol, Dar peste frunze făr-de număr Nu-mi laşi o urmă, dona Sol. Chiar de luceafărul de seară Te tem, căci dulce arde el, Cînd treci frumoasă şi uşoară În umbra negrului castel... De aş zăcea rănit de moarte Într-un genunchiu eu tot mă scol; Tinzîndu-mi dreapta de departe Mă-nchin la tine, dona Sol. ............................... Cînd luna trece în uimire Spre-a face-al mărilor ocol, Ea, luminînd a mea iubire, Te lumineze, dona Sol. {EminescuOpIV 429} DE-AR FI MIJLOACE De-ar fi mijloace Şi-ar fi putinţă. Cum m-aş mai face După dorinţă! M-aş face-oglindă Strălucitoare Să te cuprindă Pîn-la picioare. Pieptene de-aur, Ce-n mîngîiere Părul netează Fără durere. Un vînt m-aş face, Ce lin şi-n taină Pe piept desface Uşoara haină. Un somn m-aş face Dulce de vară Să-ţi închiz ochii În orice sară. Dar n-am mijloace Nici e putinţă De a mă face După dorinţă. {EminescuOpIV 430} APARI SĂ DAI LUMINĂ Apari sa dai lumină arcatelor fereşti, Să văz în templu-i zîna cu farmece cereşti. Prin vremea trecătoare luceşte prea curat Un chip tăiat de daltă, deapururi adorat. Privi-te-voiu cu ochii în lacrime fierbinţi... O marmură, aibi milă de-a mele rugăminţi! Îndură-te şi lasă privirea-mi s-o consol La alba strălucire a gîtului tău gol, La dulcea rotunzire a sînilor ce cresc, La noaptea cea adîncă din ochiul tău ceresc, Să văd că de privirea-mi tăcînd te înfiori... O marmură, aibi milă de ochi-mi rugători! Aş vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ţi scald, În dulcea-nfiorare a sufletului cald, Să mor pătruns de jalea amorului meu sfînt, Ca lebăda ce moare de propriul ei cînt, Să mor de-ntăia rază din ochii tăi cei reci... O marmură, aibi milă de stingerea-mi pe veci! Ca iarna cea eternă a nordului polar Se-ntinde amorţirea în sufletu-mi amar, Nimic nu luminează astei pustietăţi, Doar sloiurile par ca ruine de cetăţi, Plutind de asprul vicol al morţii cei de veci... Tu ramură-nflorită... pe visul meu te pleci! {EminescuOpIV 431} {EminescuOpIV 432} Din lumea de mizerii şi fără de-nţeles Cu ochii cei de ghiaţă ai morţii m-am ales Şi totu-mi pare veşted, căzut şi uniform. Sunt însetat de somnul pămîntului s-adorm, Încît numai de nume îmi pare că exist... Tu doar răsai c-un zîmbet în visul meu cel trist! Cu ochii tăi de înger mă mîngîi şi mă minţi, Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinţi, De-amor fără de margini, de scumpe fericiri, Cum nu se află-n lumea aceasta nicăiri, Căci este umbra blînd-a iubirii cei de veci, Ce trece cu întreaga-i putere, pe cînd treci! Nici luna plutitoare, nici stelele din cer N-or să pătrunză-n lumea trecutelor dureri, N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi, Măcar să am de-acuma o sută de vieţi, Căci sufletu-mi de-atuncea c-atît de-ntunecat... Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat! Ca toamna cea tîrzie e viaţa mea, şi cad Iluzii ca şi frunza pe undele de vad, Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg, Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg, Pustiul şi urîtul de-apururi mă cuprind... Doar braţele-ţi de marmur în visul meu se-ntind! Precum corăbii negre se leagănă de vînt Cu PÎNZELE-ATÎRNATE departe de pămînt, Cum între cer şi mare trec pasările stol, Trec gîndurile mele a sufletului gol, Întind ale lor aripi spre negre depărtări... Tu numai eşti în visu-mi luceafărul pe mări. Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi; Cînd ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi, Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist... O marmură, aibi milă de sufletul meu trist! {EminescuOpIV 433} Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas, Mai mîndră, tot mai mîndră la fiecare pas... Visez, ori e aievea? Tu eşti în adevăr? Tu treci cu mîna albă prin viţele de păr? Dacă visez, mă ţine în vis, privindu-mi drept... O marmură, aibi milă să nu mă mai deştept! {EminescuOpIV 434} RENUNŢARE Aş vrea să am pămîntul şi marea-n jumătate, De mine să asculte corăbii şi armate, De voiu clipi cu ochiul, cu mîna semn de-oiu face Să-şi mişte răsăritul popoarele încoace; Sălbatecele oarde să curgă rîuri-rîuri Din codri răscolite, stîrnite din pustiuri; Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi, Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri, Un rîu de scînteiare lucească lănci şi săbii, Iar marea se-nspăimînte de negrele-mi corăbii. Astfel răsboiu porni-voiu. Voiu arunca încalte O jumătate-a lumii asupra celeilalte. Privească-m-atunci preoţi: - un monstru ce se-nchină, Cînd oardele-i barbare duc moarte şi ruina. Ruga-mă-voiu cu mîna uscată ţinînd strana, De-asupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana; Cu tronul meu voiu pune alăturea sicriul, Cînd gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul, Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte Cetăţile în flacări şi ţările deşerte... Astfel doar aş preface durerea-mi fără nume, Desbinul meu din suflet într-un desbin de lume. Şi tot ce-ncîntă ochii cu mii de frumuseţi, Tot ce pămîntul are şi marea mai de preţ, Grămezi să stee toate la mine în comori. Alăturea cu ele să trec nepăsătoriu, Simţindu-mă în mine stăpîn al lumii-ntregi, {EminescuOpIV 435} Un zeu în omenire, un soare între regi Şi raze să reverse din frunte-a mea coroană... Să-ngenunchez nainte-ţi aşa ca la icoană Şi descriindu-ţi toată puterea fără seamă Să-ţi zic; "Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă.! ". Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe lîngă tine, De-i trece, -n jos pleca-voiu a ochilor lumine, Desmoştenit de toate, la viaţă abdicînd, Să nu-mi rămînă-n minte de cît un singur gînd: C-am aruncat un sceptru, cu dînsul lumea-ntreagă, Păstrîndu-mi pentru mine durerea că-mi eşti dragă Înamoraţi de tine rămînă ochi-mi trişti Şi vecinic urmărească, cum, marmură, te mişti. În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind, De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind,, Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale, Atinse de-umbra dulce a frumuseţii tale. {EminescuOpIV 436} NU MĂ-NŢELEGI În ochii mei acuma nimic nu are preţ Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi. Căci pentru care altă minune de cît tine Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpenind, În vorbe peritoare ca-n lanţ să te cuprind, Şi în senin de stele durerile să-mi ferec Pîn-nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec? Şi azi cînd a mea minte, a farmecului roabă, Din ori şi ce durere îţi face o podoabă, Şi cînd răsai nainte-mi ca marmura de clară Iar ochii tăi cei mîndri scîntee în afară, Încît de-ale lor raze nu pot pătrunde încă Ce-adînc trecut de gînduri e-n noaptea lor adîncă; Azi - cînd a mea iubire e-atîta de curată, Ca aura de care tu eşti împresurată, Ca setea ursitoare ce-o au după o laltă Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă, Cînd sufletu-mi atîrnă plutind în ochii mei De un cutremur tainic al tinerei femei Şi vieţile-amîndoror s-amestecă-n întreg Cînd înţeles de tine, eu însumi mă-nţeleg. Să treacă înflorirea de-un vînt al recii ierne, Să-nceţi a fi icoana iubirii cei eterne, Cu marmura cea albă să nu te mai asameni, Să fii ca toată lumea - frumoasă între oameni, {EminescuOpIV 437} Să-ncete-acea simţire ce te-au făcut o zee, Să fii - încîntătoare - dar numai o femee, Ş-atunci să-mi zici; "Privirea ce-atît ai adorat-o, "E încă tot senină, fermecătoare... Iat-o!? ". E încă tot!... Avea-vei în ochi-mi acel preţ Ce azi ţi-l dă sfiala pierdutei mele vieţi? Voiu fi supus duioasei, nemaisimţitei munci, C-o oaste de imagini să te iubesc ş-atunci? Au nu ştii tu ce suntem? Copii nimicniciei, Nefericiri svîrlite în brazdele veciei, Ca repedea rotire a undelor albastre Gîndirea noastră spuma zădărniciei noastre, Iar visuri şi iluzii, pe marginea uitării, Trec şi se pierd în zare ca paserile mării. Şi ce rămîne-n urmă în noi de cît obscura Şi oarba suferinţă, ce bîntue natura? Şi azi cînd am puterea ce-o are numai Domnul, Din chaosul uitării s-alung pe-o clipă somnul, Pe schelea lumii noastre urîte şi-ntr-un chip, Cu vorbe-mpestriţate, zidite din nisip, Eu să zăresc o alta - un rai, o primăvară, Şi-n codri plini de umbră lucire de isvoare, - Azi cînd eşti prea mult înger şi prea puţin femeie, Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie, În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi, Tu îmi ucizi gîndirea, căci nu mă înţelegi. {EminescuOpIV 438} OCHIUL TĂU IUBIT Ochiul tău iubit, Plin de mîngîieri, Dulce mi-au lucit Pînă ieri. Oare te pierdui Pe acest pămînt, Fără ca să-mi spui Un cuvînt? Oare te înduri, Tu, ca să mă laşi, Geniu de păduri Drăgălaş? Luna în zădar Bate în fereşti, Şi mă-ntreabă iar Unde eşti? Ar luci pe zid Pînă ce te culci, Pînă ţi se-nchid Ochii dulci. Şi ar tremura Tainic în frunziş Şi te-ar săruta Pe furiş. {EminescuOpIV 439} Dar ea zi cu zi E în orice loc Şi te va găsi Cu noroc. Eu nu pot să plec Peste nori şi vînt, Şi să te petrec De-unde sunt. Cum nu sunt ca ea, Ca să mă strecor, Drept oglinda ta Să cobor! Chipul tău frumos Să-l privesc întreg - Cu atît folos Să m-aleg. Să apar ca-n vis Acelei vederi Care mi-au surîs Pînă ieri. {EminescuOpIV 440} OCHIUL TĂU IUBIT Variantă Ochiul tău iubit, Plin de mîngîieri, Dulce mi-au lucit Pînă ieri. L-am iubit cu mii Lacrime fierbinţi Şi cu atît de vii Rugăminţi. Şi cum suferii De al tău amor, Cît de mult dorii Ca să mor! Pururi te cătam Pe orice pămînt, Căci a-ţi spune am Un cuvînt. Cămăruţa ta Sara să-mi deschizi, Că te-oiu desmierda Ca să rîzi. Să ţi închid îndat- Pe cînd tu te culci, Cu un sărutat Ochii dulci. {EminescuOpIV 441} Să măsor mereu Cît de mult crescuşi, Să sărut al tău Picioruş. Sînul rotunjor Cînd pe braţ îl porţi, Li s-ar face dor Şi la morţi. De te-i potrivi Astei rugăminţi, Fericiţi om fi Şi cuminţi. Zînă din păduri, Umbră din poveşti, Glas al dulcei guri, Unde eşti? {EminescuOpIV 442} DACĂ IUBEŞTI FĂRĂ SĂ SPERI Dacă iubeşti fără să speri De-a fi iubit vr-odată, Se-ntunecă de lungi păreri De rău viaţa toată. Şi-ţi lasă-n suflet un amar Şi în gîndiri asemeni, Căci o iubire în zadar Cu moartea-i sor de gemeni. Dar vindecarea la dureri În piept, în partea stîngă-i, De-acolo trebue să ceri Cuvinte să te mîngîi. Acolo afli adăpost Oricîte se întîmple, Ca ş-un amor care-ar fi fost Viaţa ta o împle. Căci un luceafăr răsărit Din liniştea uitării Dă orizon nemărginit Singurătăţii mării. Şi ochiul tău întunecat Atunci îl împle plînsul, Iar ale vieţii valuri bat Călătorind spre dînsul. {EminescuOpIV 443} Şi dau cadenţe de nespus Durerii tale lunge, Pe cînd luceafărul e sus Ca să nu-l poţi ajunge. Zîmbeşte trist cu raze reci Speranţelor deşarte: În veci iubi-o-vei, în veci Va rămînea departe. Ş-a tale zile-or fi cum sunt Pustii ca nişte stepe; Iar nopţile de-un farmec sfînt Ce nu-l mai poţi pricepe. {EminescuOpIV 444} ŞI OARE TOT N-AŢI ÎNŢELES... Şi oare tot n-aţi înţeles Cum nu mi-i lumea dragă, Cînd cu nimic nu m-am ales Din viaţa mea întreagă. Cînd al meu suflet mistuit De chin şi de părere A fost un trist, necontenit Prilej pentru durere. Cînd fu menit ca pe pămînt Dorinţa să-l alunge Dup-un noroc atît de sfînt Cum nu se poate-ajunge. E un miraj de necrezut Pe-un orizon de stepe: De al lui farmec străbătut Eu tot nu-l pot pricepe. El stăpîneşte amorţit Pustiile uitării Ca şi o stea din răsărit Singurătatea mării. Şi-l rog încet, îl rog pe veci Ca să-mi asculte plînsul, Cînd ale apei valuri reci Călătoresc spre dînsul. {EminescuOpIV 445} Atîtea blînde rugăminţi, Atîtea calde şoapte, Atîtea lacrime fierbinţi Vărsate zi şi noapte, Le-am îndreptat despre apus Durerea să-mi alunge, Dar el se-nnalţă tot mai sus Ca să nu-l pot ajunge. Va fi în veci necunoscut Va fi în veci departe... E steaua negrului trecut: Iubirea făr-de moarte, Ce mărgineşte-n orizon Şi ocean şi stepe Ş-al cărui farmec monoton Te-a-nvins făr-a-l pricepe. Căci a iubi fără să speri De-a fi iubit vr-odată: E semnul vecinicei dureri Ce cerul ţi-l arată. {EminescuOpIV 446} ŞI OARE TOT N-AŢI ÎNŢELES... Variantă Şi oare tot n-aţi înţeles Cum nu mi-i lumea dragă, Cînd cu nimic nu m-am ales Din viaţa mea întreagă. Cînd al meu cuget mistuit De-o stranie părere A fost un lung, necontenit Prilej pentru durere. Şi a păstrat în fundul său Ca în cenuşa rece Taina părerilor de rău După un vis ce trece. Ca un luceafăr răsărit Din liniştea uitării Dînd orizon nemărginit Singurătăţii mării, Nainte de-a luci deplin Menit îi pare stinsul, Iar ale apei valuri vin Călătorind spre dînsul. Şi totuşi va luci în veci Aprins de zeul Amor Şi ale sale raze reci Pe frunte lumina-m-or. {EminescuOpIV 447} În urma lui un dor nespus S-alerg o să m-alunge, De şi se-nnalţă tot mai sus Ca să nu-l pot ajunge. Va rămînea necunoscut, Va stăpîni departe, Cum stăpîneşte pe trecut Întins-eterna moarte. Căci stăpîneşte tot ce-a fost Şi tot ce o să vie Şi cîte nu avură rost Şi nu au fost să fie. Cîte iubiri fără-nţeles, Cîte-nţelepte-asemeni, Cîte cu moartea s-au ales A fi surori de gemeni. Cîte amoruri se jurau Să ţie pe toţi vecii, Pe cînd de flori se scuturau Alături liliecii Şi-au prefăcut pe-acest pămînt A noastre vieţi în stepe Şi ne-au pătruns de-un farmec sfînt Ce nu-l putem pricepe. Dar cine e veţi întreba, Nebună şi infamă: Nici voiu să ştiu cărarea sa Şi nici chiar cum o chiamă. Ea sufletul mi-au mistuit C-o stranie părere Din viaţa mea, necontenit Prilej pentru durere. {EminescuOpIV 448} SĂ FIE SARA-N ASFINŢIT Să fie sara-n asfinţit Şi noaptea să înceapă; Răsae luna liniştit Şi tremurînd din apă; Şi să împrăştie scîntei Cărărilor din crînguri; În ploaia florilor de tei Să stăm în umbră singuri. Şi capul meu de grije plin De braţul tău se culce Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce, Ca iar cuminte să mă fac, Căci tu îmi prinzi tot gîndul, Ca cerul ce priveşte-n lac Adîncu-i cuprinzîndu-l. Cu farmecul luminei reci Simţirile străbate-mi: Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de patemi Şi de asupra mea rămîi Durerile de-mi curmă Şi fii iubirea mea de-ntîi Şi visul meu din urmă. {EminescuOpIV 449} UN FARMEC TRIST ŞI NE-NŢELES Un farmec trist şi ne-nţeles Puterea mea o leagă, Şi cu nimic nu m-am ales Din viaţa mea întreagă. E un luceafăr răsărit Din negura uitării, Dînd orizon nemărginit Singurătăţii mării. Îngălbenit rămîne-n veci Şi-i e aproape stinsul, Cînd ale apei valuri reci Călătoresc cu dînsul. Cu-atîtea tainici rugăminţi, Cu-atîtea calde şoapte, Cu-atîtea lacrime fierbinţi, Vărsate zi şi noapte, I te-ai rugat: dorul nespus Din suflet să-ţi alunge, Dar el se-nnalţă tot mai sus Ca să nu-l poţi ajunge. {EminescuOpIV 450} Va rămînea necunoscut Şi va luci departe Căci luminează din trecut Iubirii celei moarte Şi se aprinde pe-orizon Pustiu de mări şi stepe Şi a lui farmec monoton M-a-nvins făr-a-l pricepe. {EminescuOpIV 451} MUŞAT ŞI URSITORILE Sub vîntul rece-al amorţitei ierne Îşi pleacă codrul crengile-ncărcate; Sub alba-i haină cîmpul se aşterne, Cu stele dulci e bolta presărată; Din fundul lumii; ce se pierde-n zare, Prin rumeni aburi luna se arată Iar din bordeiu ce sta lîngă cărare, Prin ochiul prins unei fereşti rotunde Se-aude plîns, se vede luminare Şi în căldura locuinţei scunde O mamă mişc-un leagăn cu piciorul Şi la scînciri c-un cîntec ea răspunde. Şi-au adormit încet, încet feciorul, - Sub a lui leagăn a împins o piatră - Gîndirea ei spre viitor ia sborul. Mai licuresc cărbuni colo pe vatră, Ea cade-ncet pe-a scaunului spate, Din codri lupii urlă, cînii latră. Ea doarme-adînc cu braţe-n jos lăsate, Dară prin somn stă ţintă să privească: Un mîndru vis în sufletu-i străbate. Da, cînd a fost copilul să se nască, Opri Orion ale sale pasuri Ca soarta-n lume el să i-o croiască. {EminescuOpIV 452} Jur împrejur se auziră glasuri Şi s-au oprit Neptun din drumu-i sferic, Muţit-au limba de l-a vremii ceasuri. Şoptind uşor treceau cu pas feeric Pe lîngă leagăn dînd mereu ocoale: Trei umbre albe ies din întuneric, La cer ridică braţele lor goale, Uşoare - parc-ar fi de vînt plutite, Descînt-copilu-n somn să nu se scoale. Sunt ursitori cari din cer sosite Revars-asupra-i zarea aurorii, Cu cîte daruri lui i-au fost menite. I-aduc comori, viaţă lungă, glorii, Deasupra lui revarsă raze slabe, Din ochii lor, adînc-adormitorii. Pe părul lor - mărgăritare-n boabe - Bălaiu şi moale ca şi auru-n spice Scînteie-n umbră ale lor podoabe. Copilul doarme, ele fac să pice De-asupra-i flori, se pleacă să-l menească, Înconjor leagănul şi-ntîia zice: "Să fii frumos şi faţa ta lucească, "Precum în cer e numai unul soare, "Un soare fii în lumea pămîntească". "Puternic fi i"- - i-a zis cea următoare; "Şi biruind vei merge înainte, "Să-ţi fie viaţa-n veci strălucitoare". A treia zise tainic: - Fii cuminte, "Pătrunzător ca şi lumina mare, "Tu să-nţelegi cele lumeşti şi sfinte ". Iar muma lui cu spaimă-n somn tresare, Împreunîndu-şi mînile-amîndouă Ea în genunchi se roagă-n gura mare: {EminescuOpIV 453} "O, ursitori, a căror daruri plouă "Asupra lumii-ntregi, mai staţi o clipă "Şi ascultaţi rugarea spusă vouă. "Nu bunătăţi cari se trec în pripă "Să îi menească sfînta voastră gură, "Nu bunătăţi supuse la risipă. "Puternici, mari, frumoşi atîţia fură, "Înţelepciuni, comori le-aţi dat multora "Şi toate, vai, cu vremea se pierdură. "Lui dăruiţi ce nu aţi dat altora, "Un dar nespus de scump ce n-are nume "Ca să răsar-asupra tuturora... " Atunci la ruga ne-nţeleptei mume, Zîna privi adînc şi trist ca s-o priceapă: "Ştii tu ce dar îi cei şi ştii tu cum e? "Tot ce e om se naşte şi se-ngroapă, "Fie-n colibă, fie-n vechi castele, "Pe culmi de munte ori la mal de apă. "Dar e-mpărat, dar cetitor de stele, "Acelaşi vis îi sună în ureche, "A lor vieţi sunt pururi tot acele. "Pe cînd sunt tineri se adun pereche, "La joc, la viaţa şi la danţ s-adună, "Bătrîni fiind vorbesc de vremea veche. "Şi lui ursit-am tot o viaţă bună "Şi măsurată pe un pic de vreme, "Să aibă ziua soare, noaptea lună! "Căci de ar fi încoronat de steme "Sau pe pămîntul gol de şi-ar aşterne "Tot viaţă şi tot moarte-o să se cheme. "Tu chemi blestemul nenduratei ierne "Pe capul lui cel tînăr, ne-nţeleapto! "Tu-i ceri durerea unei vieţi eterne. {EminescuOpIV 454} "Da, sus la cer privirea ta îndreapt-o! "Plinită e dorinţa ta nebună. "Şi ziua neagră peste el aşteapt-o. "Căci i s-a dat să simtă-ntotdeuna "Un dor adînc şi îndărătnic foarte "De-o frumuseţe cum nu e niciuna "Şi s-o ajungă chiar e dat de soarte, "Căci tinereţă neîmbătrînită "Ii dăruim şi viaţă făr-de moarte. "Dar ne-ntrupat e chipu-acei iubite "Ca şi lumina ce în cer se sue "A unei stele de demult pierite: "El n-a fost cînd era, el e cînd nu e. " {EminescuOpIV 455} ANEXE {EminescuOpIV 456} {EminescuOpIV 457} 1. COPILĂ, ANGEL DE ÎNNĂLŢARE... (cca 1866 ) Copilă, angel de înnălţare Lipeşte-ţi sînul de capul meu, Dispare lumea de sub picioare Mergînd la dreapta lui Dumezeu. Să-ţi moiu în flacări aripa-ţi albă, Fruntea ta blondă în rece-eter, Faţa-n lumina serei rosalbă O cîntec dulce sortit de cer. Dulce copilă suflet de rouă Inimă d-aur, ochiu de senin, Răpeşte-mi viaţa, dă-mi alta nouă, Varsă amorul într-al meu sîn. 2. SPRE SUVENIRE FRATELUI GREGORIU DRAGOŞ (1866 ) Dacă vreodată în lunga-ţi cale, Te-i simţi, frate, nenorocit, Pieptul în chinuri, inima-n jale, Viaţa-ţi în lacremi o tristă vale, Ochiu-ţi în plîngeri de dor răpit; Cînd afară soarte, fără de nume, Te-i vedea singur, despreţuit, Un singur suflet nu-i avea-n lume, Luptînd cu-a vieţii valuri în spume, Un suflet care te-ar fi iubit; Cînd fug amicii de lîngă tine, Cînd plîngi de moarte-i trist, părăsit: Gîndeşte-atuncea şi tu la mine, Nici eu în lume n-o duc mai bine, Şi eu sunt, frate, nenorocit. {EminescuOpIV 458} 3. PRINTRE STÎNCI DE PIATRĂ SEACĂ (cca 1867) Printre stînci de piatră seacă Auzi plîns de cucuvaiu, Ţipînd noaptea tristu-i vai! Cînd în nouri se înneacă Chipul lunei cel bălaiu. Vraja trece peste lume, Vraja... cîntec amorţit, Ca un vis îngălbenit, Pe-a ei buze vineţi spume, Capu-i alb e ameţit. Fuge, trece, fuge, sboară, Buza-i tremură spunînd, Ochi-i joacă schinteind, Sub nebuna ei cîntare Lumea doarme în descînt. Este daina cea nebună, Care cîntă noaptea-n crîng, Pe cînd stelele se sting, Pe cînd frunzele-abia sună, Pe cînd apele-abia plîng. Vezi cum luna îngheţată, Dintr-al nourilor hău, Trece ca şi visul greu - Sună-n noaptea descîntată Cîntul trist din ceasul tău. Şi bătrîna moarte toarce Gîndul ei în nefinit: Zilele din vine-ţi stoarce Şi cînd capu-ţi se întoarce Bagi de seamă c-ai trăit. {EminescuOpIV 459} 4. NUMAI POETUL... (cca 1868) Lumea toată-i trecătoare. Oamenii se Trec şi mor Ca şi miile de unde, Ce un suflet le pătrunde, Treerînd necontenit Sînul mării infinit. Numai poetul, Ca pasări ce sboară De-asupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpului: În ramurile gîndului, În sfintele lunci, Unde pasări ca el Se-ntrec în cîntări. 5. LEBĂDA (cca 1868) Cînd pintre valuri ce saltă Pe baltă În ritmu uşor, Lebăda albă cu-aripele-n vînturi În cînturi Se leagănă-n dor; Aripele-i albe în apa cea caldă Le scaldă, Din ele bătînd, Şi-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde Le-ntinde: O barcă de vînt. 6. GENAIA (cca 1868) Creaţiunea pămîntului după o mitologie proprie romînă. Pămîntul gînd al poetului Rom. În 20 de cînturi. {EminescuOpIV 460} CÎNT I Orbul poet Rom care-a-nvăţat să cînte amorul de la filomelă - disperarea de la vijeliile înfiorătoare ale cerului - durerea din mirosul florilor mormîntului de sfinţi îşi paşte oile de aur ale gîndurilor sale; - dă aripi moi pe plaiurile cerului şi într-o noapte luminoasă s-a întîmplat să viseze pămîntul. Lumea moartă nu, cunoştea dor, nu cunoştea bucurie - el păscut în doruri - el crescut în cînturi a gîndit ideea pămînt: Plin de doruri, plin de cîntece - văi de lacrimi şi ca să poată fi n-a pus condiţiunile vieţei în alte lumi ci a legat-o de fundul cel negru a[l] pămîntului de care a legat gîndirea geniului şi cerşitura săracului - a pus pe muma vîntului să toarcă viaţa prin viaţă, firul gîndului şi să stropiască celor de pe malul veciniciei floarea cea neagră a mormîntului. În fundul pămîntului Unde muma vîntului Toarce firul gîndului La floarea mormîntului Pe cărări nepricepute Sboar-a omului gîndire Îngerul păcii cu floarea luminii în mîna albă Doina Floarei - Doina Dainei ca şi Klage des Ceres Und wie die Welt bewegt sich der Gedanke Aus Gedanken besteht der Mensch Der Mensch ist sein Gedanke Muma vîntului e movibilitatea (neconstanţa) Muma munţilor suflă vînt de primăvară Mumi mării îmflă vijelia prin turbidele valuri Muma ernei desghiaţă aripele crivăţul[ui] din stîncile de ghiaţă Muma florilor respiră jeliţa plină de miros Muma pustiei Siroco arzător A pustiei mumă arsă cu-a [ei] suflet-sterp şi sec Mări arzîndul vînt Siroco suge viaţa din palmieri. Luna d-aramă ce fuge prin nouri de fier - Luna regină ce vizitează palatele-i de fier. Nourii, insule de fier, de aur, d-argint în albastru[l] ocean al aerului. De te-ar face Dumnezeu lună, noaptea înamorată de faţa ta ar sta în eternitate pe pămînt. {EminescuOpIV 461} Noaptea înamorată de luna appuindă se grăbeşte a o urma pe cea laltă hemisferă. Stelele, arzătoare guriţe de copile, a căror feţe diafane se pierd într-o aureolă de raze. Să ascult sburînde ginii Vocea oaselor uscate Şi a umbrelor păcate Şi a mea! şi a mea! Vînt Gînd Dee Fee Sbori prin bucle de femee De sunt nour, de sunt lună Ai fi umbra mea nebună Eu sunt om, tu eşti păcat Eu sunt gînd şi tu eşti fapt Eu număr schiţele-n treaptă Care trebui s-o cobori De ar fi-n stele, de-ar fi nori Căci cu soarta-ţi mînă-n mînă Îţi fac ziua săptămînă Eu ordon şi tu alergi Dacă acea seară s-ar scoborî într-un abis oceanic de stele sau într-unul de nouri Întrebi de ce ordon... Întreabă îngerii lui Dumnezeu ce trîmbiţă renvierea morţilor şi viaţa vecilor... De ce? Întreabă de ce a scuipat Satan veninul său cel mai amar - cînd a eşittu în lume, de ce înainte d-a fi te cugetase infernul întreg - te pusese să figurezi în toate ţesăturile sale infernale. Creatură a Iadului - femee făţarnică. Demonul poet te-a visat în eppopeea sa - care sfărmă toate blestemele sub fiinţa Dumnezeu - te visase ca să seci cel mai nobil sînge din vinele omenirii - ca să sugi ca un vînt cald şi ommorîtor, ce neacă or-ce simţire din inimă - or-ce idee din cap. Iată poesia lui împlinită - iată cum îşi închipue el pămîntul.. Întreabă fiinţa care svîrcoleşte cu privirea o lume, care aruncă o lume în norii unde aruncă privirea sa. Palide schelete cu ochiul mort, cu inima moartă, care îmblă prin ruina pămînt cătînd să-şi sugă sîngele unul altuia. Oamenii credea[u] în nemurire? Cînd? Cînd ave destul suflet ca să le-ajungă dincolo de mormînt. - Aceşti oameni nu vor învia neci odată, căci sufletul abia li ajunge ca să-şi poarte insensibila viaţă prin lume. {EminescuOpIV 462} Zeea morţii, al mormintelor amin - zeea pămînturilor şi a stelelor stinse, zeea nefiinţei - sau a fiinţei fără cunoştinţă. Zeea Viaţa: Albă şi zîmbitoare - zeea stelelor aprinse a pămînturilor impopulate - a valurilor proaspete* şi repezi - a munţilor plini de turme, păstori şi cîntece. Zeea nimic. Zeea pustiurilor fără adînc şi fără înnălţime, fără lumină. Cînd a născut Dumnezeu cîntecul vînturilor, gîndirea stîncilor, ca omul ce va privi la ele din ele să formeze ideile sufletului său. - Copilul idee care a sorbit din esvorul Dumnezeirei tot a fost romînul. Lumea era creată cînd acest gînd uitat a lui Dumnezeu care s-a învrednicit să audă muzica sferelor a fost născut. Să proclam d-asupra ruinelor lumii un nou idol: omul. Şi vîntul să discînte, să geamă-afurisit Pe-n piatră de mormîntu-ţi, prin cruce, prin lemnul cel ernit wahnsinnige[r] Wind Moartea Noaptea lumii Stingerea 7. ÎNTUNERICUL ŞI POETUL (cca 1868) ÎNTUNERICUL Tu care treci prin lume străin şi efemer, Cu sufletu-n lumină, cu gîndurile-n cer, Poet gonit de rîsuri şi îngheţat de vînt, Ce cînţi ca o stafie căiţii din mormînt, Sfăramă-n stînca rece a ta nebună liră Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră. Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plîngi Ca valul care cîntă trecutul unei stînci, Ce veştedă, bătrîna se leagănă prin nori, Cînd stînca e eternă şi valu-i trecător. POETUL Şi tu, crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă A lumei und-amară mă ‚nneacă, mă frămîntă? Tu crezi că eu de geaba m-am scoborît din stele Purtînd pe frunte-mi raza a naţiunii mele? Voiu să ridic palatul la două dulci sorori, La Muzică şi Dramă... în dalbe sărbători, {EminescuOpIV 463} Voiu să le-ngînn viaţa şi-n cupa lor aurie Să torn zi şi-ntuneric, dureri şi bucurie, Să văd trecutu-n viaţă, să văd romîna dramă, Cum din mormînt eroii istoriei îi cheamă Şi muzica romînă chemînd din munţi-n nouri, Din stelele căzînde, din văile-n ecouri, Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie, Din fluerul cel jalnic, din buciumu-n cîmpie, Chemînd doina romînă, a inimelor plîngeri, A sufletului noapte, a dorurilor stîngeri. Romînu-n trecut mare e mare-n viitor! Şi tu vrei ca poetul să fie trecător, Pe-a ţărei sale ţărmuri să n-aibă ce să cînte? Dar nu-s colori destule în lume să-nvesmînte A munţilor Carpatici sublime idealuri Ce-noată-n a lui suflet cum noată-n mare valuri Şi-n creeri-i aleargă de gînduri vijelii Cum ginii se sfarîmă-n ruinele pustii. 8. O STEA PIN CERURI... (cca l869) O stea pin ceruri o văd că trece Şi eu un nume i-am pus din sbor, Numele unei inime rece Fără fior. Ea nevăzută acum se stinge, Nimeni în sboru-i n-o-a urmărit; Numai un ochiu singur umed o plînge Căci o-a iubit. Ştiţi de ce stelei i-am dat un nume, Numele unui suflet recit, Ce-acuma palid, uitat de lume, A-mbătrînit? Pentru că ochiul ce lăcrimează După-acea steauă care s-a stins Este-al meu suflet ce meditează - E-ochiul meu plîns. {EminescuOpIV 464} 9. COPILĂ ÎNGER - VIS ÎN MIRARE (cca 1869) Copilă înger - vis în mirare, Cînd lipeşti sînul de capul meu Dispare lumea de sub picioare, Mă cred în raiul lui Dumnezeu Tu-mi pari un înger de flacări albe Văd fruntea-ţi blondă în rece-eter Haina-ţi lumin-a serei rosalbe, Tu geniu gîndit de cer? Tu eşti cîntare înnaripată, Iar eu suspin sunt ce te îngîn, Cîntare dulce şi tremurată, O, du cu tine al tău suspin. lO. VISUL UNEI FLORI (cca 1869 ) Cînd în lunca-ngălbenită Filomela cîntă-n dor, Viorica vestezită Doarme-n valea fără flori. Şi visează vis de aur Văile umbră şi miros Unde-n luncile de laur Vîntul cîntă răcoros. 11. POVESTEA (1869) Eu vin din miază-noaptea steloasă, nevăzută, Care resfrînge astrii în marea ei cea mută, Care-şi petrece-n visuri de iarnă - a viaţă Şi doarme-n valuri triste şi în ruini de ghiaţă, Soţia celui rege superb - regele Nord, Încununat de aştri, de-a mărilor acord Cîntat, în haina-i albă, cu fruntea lui cea ninsă, Cu sufletul lui rece, cu vocea lui cea plînsă, Cu aripa de vînturi, cu inima de ger, Înmormîntat de mare şi-ncununat de cer, {EminescuOpIV 465} Ce tronă pe o stîncă - picioare de granit Întinse-n fundul mării amar şi infinit, Iar fruntea lui uscată pin viscole rebele Sparge nourii aspri amestecaţi cu stele. Reci şi trişti petrec soţii, căci iarna-n vremi eterne Văl de argint de ghiaţă cîmpiilor aşterne Şi din ruini de ghiaţă reci vînture respir, Ce turbur marea tristă prin lungul ei delir Ş-amestec cu-a lor cîntec gheţos şi amorţit Cîntecul mărei dulce senin şi liniştit. Dar noaptea.,. cînd soseşte a mieze-nopţii oră, Cînd cerul bun ca norul de raze se coloră, Cînd peste Nord pluteşte superb astrul polar Şi-aruncă raze albe în marea de amar, Atunci marea ce cîntă prin stîncile sdrobite Şi vîntul care geme prin iernile cernite Tac toate... şi descîntul al meze-nopţii rece Senin prin iarnă sboară, sublim prin aer trece Şi luciul marei turburi s-aplană, se-nsenină. În fundul ei sălbatec e cîntec şi lumină - Ard stele-n facle de-aur - palate de saphir Lucinde se răsfaţă şi-n fundu-i se resfir, Prin care trec în cîntec genii cu părul blond, Ce cînt reverii mîndre cu glasul vagabond Şi albi ca neaua nopţii, şi îmbrăcaţi de raze. Priveşte însuşi cerul din nouri ca să-i vază Pe cînd din fundul mărei Nordul, străbunul rege, Cu visuri de astfel lungi nopţile-şi petrece, Astfel că lumea toată cu cer, pămînt şi mare O feerie mîndră - un vis măreţ îi pare. Aceste-s visuri dalbe - ce-aievea le crează Străbuna miazănoaptea, ce doarme cînd veghiază; Străbuna miază-noapte, a visurilor mumă, Ce-n nori visează stele şi fericiri în lume, Cînd marea cea adîncă, cu miliarde valuri Pe placa-i oglindează înveselite maluri Şi cerul o cîmpie şi luna ce visează Trecînd printre palate de nori - o-mpărăteasă. Oricît de vană este, oricît de trist e sînul, Oricît de lungă-i noaptea, oricît de plîns suspinul, În cerul brun şi rece ea poseda o steauă Cu razele curate, cu razele de neauă, O stea ca diamantul - ce din nălţimi polare Însenina a mărei unde reci şi amare Şi mîngîia în iarna-i pe asprul rege Nord {EminescuOpIV 466} Şi îndulcia în vînturi sălbaticul acord; Acel luceafăr dulce - acel diamant de foc Peri din ceru-i rece, sbură din naltu-i loc. De-atunci pe cer n-apare o altă stea polară, De-atunci mai tristă marea, se plînge mai amară, De-atunci mai rece-i vîntul şi iarna e mai albă, De-atunci prin stînci de ghiaţă cu o suflare slabă S-aude-un gemet aspru etern şi amorţit: E Nordul care plînge pe fiica ce-a fugit. Frumoasa-acea fiică, un înger dulce, blînd, De-o frumuseţe care senină, strălucind, Ai crede că-i a lumei înger senin de pază, Încununat de stele, învesmîntat de raze - Al valurilor astru, al mărei sînt amor, A stelelor regină, a nopţii meteor, A miezenopţii fică, a Nordului bătrîn Copilă răsfăţată. Pe-a polului senin Frunte eternă - de-aur înseninată stemă, - Un înger-rege palid, cu fruntea-n diademă. Unde se duse steaua, unde fugi cel înger? Marea n-o ştie spune în tristele ei plîngeri, Nordul n-o ştie spune în gemătul lui lung, Nici noaptea în visarea-i, nici nourii ce plîng. Eu palida poveste ce trec din gură-n gură Bătrînă ca şi lumea, cu fruntea slabă, sură, Eu ce-am văzut odată lumea din nori născînd Şi am învălit ştirea în valul meu de-argint, Eu ce-am văzut şi steaua cînd s-a născut senină Ş-am învălit cu taină destinu-i de lumină, Eu ştiu unde petrece, eu ştiu unde s-a dus. Mai dulce şi mai mîndră din ceruri n-a apus Ci prefăcută-n înger, femee şi regină Luceşte mai frumoasă, surîde mai senină Ca o speranţă dulce, un dulce mesager, Trimis de Domnul Lumei la Domnul unei ţări. Diamant topit în stea, Doamnă peste stele, Ce lumini în ţara mea Cerul ţării mele, Ce din nord ai răsărit Peste lumi rebele, Îţi cîntăm bine-ai venit Doamnă peste stele! {EminescuOpIV 467} Împăraţi din Răsărit Pe al lumei mire L-au cătat şi l-au găsit, Cînd le-a dat de ştire Dulcea stea de diamant, Plină de iubire, Ce vedea pe-al ei amant În al lumei mire. POESIS Îmbrac a lumei fapte în mantie de flori, Pun peste-a lumei rane canzonul zîmbitoriu, Pun într-a lumei doruri a doinei balsam drag, Ce îndulceşte simţul cu mirosul de frag, Din ochi fac stele negre, din buze fac rubin, Din viaţă ambrosie, şi nectar fac din vin, Şi din femee înger, şi din amor un vis Ce-oftează-n fericire şi plînge cu surîs. Dar mult mai bine-mi place să rump acea perdea Ce-ascunde Viitorul-Trecutul după ea. Să sfîrtic cu un fulger perdeaua cea de fier, Să văd eroi de umbre, popi, dame, cavaleri, Toţi dintr-o altă lume, din lumea ce-a trecut, Pe care nu-i mai vede cel ce nu i-a văzut, Să văd gloria moartă, să văd trecutul-rege Cum într-o lume moartă surîde şi petrece. Şi azi ridic palatul ilusiilor dalbe, Şi azi chiem fantasia cu florile-i rosalbe, Revoc trecutu-n viaţă. - A faptei sîntă dramă O văd cum din morminte eroii săi îşi chiamă, Şi azi torn bucurie în cupa mea aurită, Amestec cu flori dalbe durerea-nnebunită, Turnînd în cupe de-aur aroma cea amară. Nu voiu să fie-aevea... să fiă, nu.... să pară. Trecut apari din noapte... ilusiuni din ceriu Făceţi a voastre umbre să pară adevăr. ŞTEFAN (Bătrîn şi-ncoronat - ese lîngă o piatră risipită de mormînt - barba albă - Pletele albe cu desăvîrşire - Asemeni unui leu murind: ) Înmormîntat de secoli în neagră vecinicie Şi stins din mintea lumei cea rece şi pustie, Înfăşurat de slava-mi - simţiam că nu trăiesc De cît numai în basmu şi-n cîntec bătrînesc, În mintea cea uitită a unor strănepoţi, {EminescuOpIV 468} Ce spurii şi nemernici, slăbiţi şi idioţi, Făcea pe ciocoimea căzutului Fanar, Cu mintea cea vicleană, cu sufletul avar. M-am fost uitat din lume ca învechita veste Despre o vreme care de mult, de mult nu este. Ci amintirea-mi numa venia din cînd în cînd Ca sunetul de clopot pribeag şi aiurînd Ce-n noaptea-ntunecată lin şi melodic vine. De unde bate însă nu poţi pricepe bine. Trăiam la gura vetrei, la focul cel de jar Unde-un bîtrîn ca iarna, cu graiu încet şi rar Mă spunea la nepoţii ce stau cu ochii ţintă Şi ascultam la vorba-i ca la o rugă sîntă; Trăiam în lăutarul cel orb şi plin de zile - Care scoţînd căciula o-ntinde după mile Şi-apoi şezînd pe-o piatră ce stă-n mijloc de cale Şi scîrţiind din scripcă dulci sunete de jale Spune la cei ce nu văd în cîntec bătrînesc Icoanele ce-n sufletu-i, ca-n paraclis trăiesc; Trăiam în doina trist-a voinicului de munte, În visul ţărei drage, în stîncele-i cărunte, În rîurile-i cari spumînde din munţi gem, Într-a colibei triste întunecos blestem. Pe cînd Fanariotul, pe tronu-mi de mărire Rînjia cu rîsul morţii - şi-n oarba lui cumplire, Ateu din nedreptate şi de aur orbit, Domnia ca ciuma stearpă în tristul Răsărit Şi-ntocmai ca păcatul cel strigător la cer El aducea în urma-i foamete, obezi de fier, Biruri ce cădeau însuşi pînă pe surul fum, Care pătruns prin streşini la cer îşi face drum, Eşind din vatra tristă, cuptorul fără pîne A unui iobag care trăieşte de-azi pe mîne, Cînd asuprirea oarbă şi searbăda sclavie Domniau ca două spaime pe biata Romînie. În lumea spăimîntată venit-a însă-o zi Cînd Dumnezeul urei în iadu-i asurzi, Cînd poporul puternic de jugu-i desfăcut Şi-aduse-atunci a minte ce fuse în trecut, A desgropat din piatră bătrînul meu schelet Şi, în cîntarea dulce a unui blînd poet, Poporul, ochi-n lacrimi, jură în ceasul sînt C-o Romînie una esistă pe pămînt Şi au făcut Credinţa, Voinţa lor cea tare Din două ţări mici, slabe, o Romînie mare. Cînd oasele-mi albite, destul-îs şi ajung {EminescuOpIV 469} Ca să deştepte-o ţară din somnul ei cel lung, Ce poate face-atuncia sufletul meu cel mare Care din noaptea morţii înfiorat apare, Sufletul meu de flăcări, de veacuri desmierdat? Sburam, un basmu palid, prin cerul înstelat, Pierdut într-a mea noapte, pin ocean de stele, Purtam sufletu-mi palid şi visurile mele, Dar am văzut deodată din cer o stea fugind Ce lumina c-al nopţii alb soare de argint; Era o stea regală, un înger drag, plăpînd, Cu sufletul în ceriuri, cu capul pe pămînt Şi-am cunoscut atuncia că stema cea de fală E steaua Romîniei, iubită şi regală. Presentul ţine-n ochi-mi un testament deschis. Eu văd ce el într-însul cu graiu de foc a scris, Eu văd că viitorul cu lan de flori s-aşterne. Ca Spiritul Genesei de fericiri eterne E îngerul ce-apare... sub chipul de regină Ca să domniască lumea ca ziua cea senină, Ca rosa cea vergină ce doarme şi visează, Pîn-n-o deşteaptă încă a zilei sîntă rază. 205Nu ştiai că destinul cu vocea-i de aramă În fruntea unui popol, ca să domneşti te chiamă, Ca să domneşti pe tronu-i, o mamă bună, sîntă, Cu mintea ta senină, cu inima ta blîndă. Tu fii ideia sîntă a Daciei unite - De unde sună marea prin stîncile cernite Pîn unde Tissa mînă undele reci şi creţe, Peste cîmpii mănoase, pintre pustii măreţe, [.................... ] Pîn-unde Istrul plînge ca taurul mugind - - Ziua reînviată a Ulpiei traiane, A Daciei bătrîne, a Daciei romane. Regină coronată învestmîntată-n raze, Fii îngerul Speranţei, fii îngerul de pază La capul Romîniei, ce bolnavă... deşteaptă, Privirea-i limpezită, la Tine o îndreaptă! Trezit din groapa-mi rece, din noaptea mea cea mută, Ca binecuvîntarea cea sîntă şi tăcută În aerul de nuntă al ţărei adiez Şi mă închin la tine, o stea, în care crez, De poate ca să facă faptele mele sînte Ca inima romînă să bată mai fierbinte - Şi inspirat în taină de-un cuget de proroc Eu văd fericea ţării în Tine şi mă rog! Genunchii-n piatra stearpă, şi cugetul în cer, Ca Dumnezeu să-ţi dee aceea ce îţi cer! {EminescuOpIV 470} MUREŞANU Tablou dramatic (1869 ) Persoanele MUREŞANU GENIUL LUMINEI ANUL 1848 SILFI DE LUMINĂ (: Scena înfăţişează un peisagiu de o romanticitate sălbatică în munţi. Pe de o parte stînci sparte şi răsturnate, de alta brazi acăţaţi pe vîrfuri de stînci, unii răsturnaţi de vijelie şi torente. În fund pe-un deal se vede ruina încă fumegîndă a unui sat de colibi; mai în avanscenă, turnul vechi şi negru a bisericei satului - c-o mică biserică de lemn, cu ferestrele mici şi cu zăbrele, cu muri parte risipiţi, cu acoperămîntul de şindrile negre şi mucede. Un aspect trist şi de risipă. Asupra întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. În avanscenă de a lung un trunchi răsturnat şi putred, care coprinde avanscena. Pe el şade Mureşanu visătoriu. Cînd sună din turn clopotul cu glas dogit 12 ore - miazănoaptea - Mureşanu se scoală: ) MUREŞANU Se sbate miazănoaptea în inima de-aramă Din turnul în ruină. Şi prin a lumei vamă Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies; Ci prin al nopţii aer întunecos şi des Abia pătrunde galben lumina-n raze rare Precum se fur speranţe în inime amare. Cînd somnul frate-al morţii pe lume falnic zace Cu genele-i închise, cu visele-i de pace, Cînd palida gîndire prin ţara morţii trece Şi moaiă-n visuri de-aur aripa ei cea rece, Şi cu acea aiasmă a lumei frunte-atinge Şi-n creeri fantasie şi-n suflet vis încinge, Ce ochiu veghiază umed?... ce sînge se frămîntă?... Ce suflet ţipă-n doliu?... ce liră jalnic cîntă?... Sunt eu!... Privesc trecutul, o marmoră barbară, Pe ea-i gravată aspru ursita-ne amară - Şi cînd văd viitorul cu norii roşi de sînge Atunci sufletu-mi geme şi inima-mi se frînge. Decis-ai oare, Doamne, ca în etern să fiă Romînu-n lanţuri crude... şi searbăda sclaviă Să-nfigă ochii aspri.; cu-al lacrimei tipar Să brazde pe-a lui faţă decretul ei amar? Te blastămă de secoli a lumii neagră gură Şi sufletu-ţi se-mmoaie şi inima-ţi se-ndură, Dar pentru-a mea naţiune al tău ochiu e de piatră Şi sufletu-ţi e vitreg şi inima maratră. Nu vezi că-s zeci de secoli de cînd ea se sfarîmă Sub cnuta plumbuită, sub legea de aramă Ce-opreşte pentru mintea-i ai minţii tale raze, Lumina ta de aur, lumina ce-nviază? {EminescuOpIV 471} O! toată ţara asta ai dat altor popoare Încît altar să-ţi facă poporul tău loc n-are. Arînd un cîmp de pietre în crudele-i sudori, El seceră spinişul din lucru-i fără spori, Privirea lui e cruntă şi lacrima venin, Blăstăm e vorba-i seacă, sufletul lui suspin. Decît o viaţă moartă, un negru vis de jele, Mai bine stinge, Doamne, viaţa naţiunei mele, Decît ca soartea oarbă din chin în chin s-o poarte Mai bine-atinge-i fruntea cu vîntul mărei moarte. ANUL 1848 (: apare din pămînt într-o haină simbolică: ) Sunat-a moartea aspră... tu-n lume ce aştepţi? Au vrei tu ca poporul romîn să îl deştepţi? În van îţi e chemarea şi cîntecul în van: Necată-i Romînimea pe-a lumei ocean. Cu suflet rece, aspru, sublimul rege Nord Va amorţi pe liră-ţi romînul tău acord Şi fiii plini de viaţă ai Asiei pustii Vor stinge-a lirei tale sublime armonii. Nu vezi că moartea-ntinde umbroasele-i aripe? Nu vezi?... poporul doarme! O clipă... două clipe Şi pe-a naţiunei frunte al morţii rece vis Va sta-n Eternitate - cît lumea în abis. Eu, anul aspru, palid, adus-am vijelii Şi... (arată la ruina fumegîndă a satului) ... legea mea e moarte... gîndirile-mi pustii! Din secolii din carii auzi naţiuni cum plîng Eşit-am eu ca astăzi naţiunea ta să sting! Priveşte-n noaptea lumei!... A morţii albă pară Adoarme orice popol, ce astăzi e să moară!... Atins-am cu paloarea-i poporul tău romîn Şi-acum din umbra-i moartă eu văd un chip senin, O raza ce mă-nneacă, un gînd ce urăsc eu, Cum demonul urăşte un gînd de Dumnezeu? Ci stinge-te odată, o, stea fără de nume! Au vrei să-mi dispuţi oare tu sceptrul peste lume? Ci stinge-te odată, tu suflet! tu, un vis! Au vrei să-mparţi cu mine, al spaţiului abis? Un gest îmi trebue mie, să fac din lume-un nor... Şi ce-mi trebue oare ca visu-ţi să-l omor? {EminescuOpIV 472} MUREŞANU (cu putere) Strimt este al tău spaţiu şi secolii sunt largi! Nu văd eu cum în cercu-ţi, sărman nebun, te spargi? Nu văd eu cum în cercu-ţi, nebun, te svîrcoleşti, Ca o naţiune-ntreagă în sboru-ţi s-o răpeşti? Trecut-au secoli negri, cu coasele de foc Cosit-au generaţii... Naţiunea stă pe loc! Trecut-au Nordul rege, cu aripa-i de ger, Romînul stă în locu-i, ca muntele de fier! Şi-n planu-eternităţii Romîni-s un popor Cum e un soare numai prin mările de nor, Cum e-un principiu numai în firele adînci, Cum sunt în fundul mărei tari creştete de stînci. De soare fuge arsă lumea de nouri vagă. O zi!... şi un principiu aprinde lumea-ntreagă, Şi cînd e marea-n pace şi apele s-au pus Stă stînca cea eternă cu fruntea ei în sus. Un an?... Este un nour. Un an?... E un vis rău, Şi-un vis poate pătrunde chiar un suflet de zeu; Dar noaptea trece iute şi orele-albe vin, Şi mai senin, mai splendid e sufletul divin. Eu stelele le spulber ca frunze-ngălbenite, Eu îmflu răsuflarea vulcanului măreţ, Înmormîntez sisteme în spaţii nesfîrşite, Eu munţii îi cutremur şi mările le-ngheţ, Astup cu a pustiei nisipuri mări cumplite Şi-ngrop ţări înflorite sub oceanul creţ - Desmint secol de secol, sdrobesc eră de eră, Fac din a vieţii fapte lucire efemeră. Ştiu că tu-nşirînd anii pe-a vieţii lunge fire Tu nimiceşti trecutul în urmele lui chiar, Că tot ce e-n viaţă cade-n a ta domnire. Nimic ce e nu scapă de ochiul tău avar, Dovadă: -n lumi murite, pustii, fără rodire Cu toate se usucă la glasul tău amar. Imperiul tău: trecutul, e-ntins fără de fine - Acolo te-ntîlneşte ochiul numai pe tine. Dar e o regiune tot astfel de întinsă - Nu-i încă sub domnia întunecate-ţi mîni - Şi toate cîte, demon, le crezi de tine-nvinse Acolo strecur toate şi-ţi scapă de sub mîni; {EminescuOpIV 473} Cele de ieri şi astăzi de mîna-ţi sunt atinse Dar oare e tot astfel şi ziua cea de mîni? Trecute şi presente le ai spre-a nimici Dar braţu-ţi nu ajunge la cele ce vor fi. De-aceea nu am teamă de-a ta ameninţare: Presentul e o clipă şi viitoru-i lung, Căci braţu-ţi nu ajunge la cele viitoare, La viaţa naţiuni-mi aripele-ţi n-ajung. Privesc cu voioşie la viitoru-i mare Şi tot ce-nsufli minţi-mi eu caut să alung. Ceea ce n-a trăit încă nu poate fi al tău - De-acum cînt deşteptare şi glasu-ţi nu-l cred eu. ANUL 1848 Te-aplană printre-a lumei unde amari, mărunte, Tu ce înnalţi de-asupra-i a ta rebelă frunte Ca să oglinzi într-însa steaua îngălbenită A Romînimei care pe moarte e pornită! O, şi din calea care conduce-n trista vale, Unde nu mai pătrunde ecoul lirei tale, De-acolo nu se-ntoarce nici om, nici naţiune! Tu stai să-mi stingi suflarea, tu vrei a te opune La spiritul ce-n lume cu aripa-mi l-alung Să pustiască totul în lat, în larg, în lung? Cînţi Romînimea care pe calea morţii trece Cum se arunc-o steauă în fundul mării rece? Piei om în a ta umbră! Te risipeşte-n vînt! (Solemn): - Nainte de-a te plînge al clopotelor cînt, Nainte de-a-ţi aşterne în galbenul mormînt, Pe drumul care duce din leagăn la sicriu Moartea să te cuprindă în braţele-i de viu! În suflet să-ţi domnească un seraf surd şi mut Şi-o secete cumplită în capul tău tăcut! De viaţa ta miseră moartea să nu se-atingă Dar mintea ta senină s-o-ntunece, s-o stingă, Să intre-o noapte vană cu aer amorţit În inima ta stearpă, în capu-ţi pustiit. (De sub manta-i neagră scoate un cran de mort, cu ochi de foc - căror raze le îndreaptă spre fruntea lui Mureşanu. Faţa lui devine rătăcită şi ochiul lui uimit şi nesigur. El îşi întinde braţul ca pentru a se feri de razele ce-i ard creerii: ) Cu raza morţii negre eu fruntea ta ating Şi harfa ta o sfarăm şi geniul ţi-l sting! (: Dispare în pămînt. O melodramă uşoară dar melancolică - Se lasă o negură neagră, care apoi se ridică pentru-a lăsa să se vadă o negură {EminescuOpIV 474} rosă, În timpul acela se începe-a auzi, cu musică surdină, corul ce urmează. Cînd se ridică negura rosă, Mureşanu se vede dormind pe o brazdă de flori, într-o cîmpie minunată - în [a] cărei fund se vede o dumbravă verde şi munţi verzi. În avanscenă se ridică, încunjurat de tufişe dese şi sălbatice, ruina de marmură a unui monument roman. În timpul acesta, melodia cea dulce urmează, pe care o cîntă nevăzuţi încă: ) SILFII DE LUMINĂ Somnia regină combină-arbitrară Tristeţă cu rîs, Vrăjeşte vis de-aur în noaptea amară În suflet închis; Alături c-o umbră lumina răsare, Alături c-un nor, Din noaptea eternă prin raze apare Un sînt meteor. (: In timp ce cîntecul durează, Mureşanu [doarme]. - Faţa sa se descompune ca de-o fericire suprapămîntească - şi asupra frunţii sale, în toată fiinţa sa, plană seninul inspiraţiunei. In momentul acela apare din ruina de marmură: ) LUMINA (Albă şi surîzîndă. In păru-i blond ard stele - într-o mînă crinul luminei - în cealaltă o coroană de lauri de argint). Tu care treci prin lume străin şi efemer Cu sufletu-n lumină, cu gîndurile-n cer, Poet gonit de lume şi îngheţat de vînt, Ce cînţi ca o stafie ruină şi mormînt; Acuma, cînd din umbră - Lumina - eu apar, Aruncă de pe tine noianul de amar. Eu vin din centrul lumei încoronat de sori, Preced pe mîndrul, [naltul], frumosul Viitoriu, Ce-n nourii de secoli se sgudue închis Ca un frumos şi mare însă, teribil vis, În cerul lui petrece sublim şi neajuns Nici ochiul unui înger pin nori-i n-a pătruns. Ci tînăra speranţă în haină de mister Arată-n lume-oglinda-i cea plină de visări! În lumea adormită, lumina cînd răsare Din caosul ce fierbe întunecos şi mare, Cu raza-ntîi atinge a geniilor munţi Ce-n nourii de gînduri se pierd bătrîni cărunţi Şi-apoi abia la lume s-arată zîmbitoare, O maiestate mîndră în car de foc... un soare! O, munţii cu-a lor frunte gîndindă-n nouri creţi, Cînd se-ncunun-cu raze, ai zilei sunt profeţi, Şi capete de geniu cînd ard, cînd se inspiră, {EminescuOpIV 475} Arderea lor arată, la lumea ce-i admiră, Că ziua e aproape... Şi palizii poeţi Profeţi-s plini de vise ai albei dimineţi. Profete al luminei! În noaptea-ţi te salut Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut, În buclele-ţi eu strecor dulci lauri de argint, Cu raza zilei albe, eu, geniul ţi-l aprind. (Mureşanu a îngenuchiat uimit. Ea-i lasă să cadă pe frunte cununa de lauri, îi zîmbeşte şi dispare în sus, răpită de un nor auriu). SILFII DE LUMINĂ (de sus către lumină) Tu ce din ceriuri pe lume cazi Lumină sîntă, Precum pe-al mărei amar talaz O rază frîntă, Acum la nouri te depărtezi Strălucitoare, Căci de acolo pe lumi veghezi Cu ochi de soare. (de jos către Mureşanu) A tale cînturi, palide bard Cu fruntea-n laur, Sunt stele-eterne ce-n ceruri ard Cu raze de-aur. Cîntă dar, cîntă, tînăr poet, Mîn-a ta liră, Lumea ascultă gîndu-ţi profet: Marea se miră! MUREŞANU (cu foc) În ocean de flăcări gîndirea mea se scaldă Şi sufletu-mi se-mbată de-o primăvară caldă. Şi-un cîntec trece dulce prin visele-mi de jar, Cum vîntul trece-n freamăt prin codrii de stejar... Să cînt cum leul rage?... Să cînt!... Sdrobită liră! Din coardele-n rugină odată-ncă respiră Un cîntec de-o sublimă senină disperare, Precum respiră raze întunecata mare. Odată încă-n viaţă să mă-nnec în lumină, Să caut armonia a sferelor senină În inima-mi sdrobită... şi-apoi să mor... Să mor, {EminescuOpIV 476} Să-nnec sufletu-mi rece în noapte şi în nor. Coroană de albi lauri, coroană de argint Luceşte într-a nopţi-mi amarul labirint, Eu voiu cînta de fală ca leul ce-a învis, Iar tu luceşte pală al deşteptărei vis!! (Şade, cugetă, mînile sale se lasă-ncrucişate peste coardele lirei) SILFII DE LUMINĂ (pe cînd se lasă negura rosă) În marea Somniei ce-n unda-i combină Tristeţă cu rîs, Cufunda, poete, gîndirea-ţi senină, Seninul tău vis! (pe cînd se lasă negura neagră) Adormi cînd lumina se stinge cu jale Prin vînturi răcori, Cînd visu-ţi îşi moaiă aripele sale În noaptea cu nori! Musica urmează misterioso. Negura lăsată cu desăvîrşire. - O pausă. - Cînd se ridică iar, scena e ca întîiu, - acelaşi trunchiu, aceeaşi galbenă lumină de lună străbate prin stîncile sdrobite şi lumină planul cel ruinat. Mureşanu arată că s-ar fi deşteptat din somn neliniştit, cu visuri de impresiune puternică. Fruntea sa e ostenită şi faţa în delir adînc. Musica melodramisă, încet, aria lui: Deşteaptă-te Romîne. - El o declamă încet şi expresiv). l3. SUS ÎN CURTEA CEA DOMNEASCĂ (cca 187O ) Sus în curtea cea domnească, La domnia din Bîrlad, Şade tînăr Domnul Vlad - Sub căciula-i ţărănească Pe-a lui umeri plete cad. Astfel şade trist şi rece La ospăţul luminat Din domnescul lui palat, Cu priviri crunte şi rece Cu-ochiul negru înfundat. Faţa palidă şi tristă, Manta-i neagră pe-umeri tari, Faţa spînă, ochii mari - Astfel trece în revistă Pe boierii lui cei mari. {EminescuOpIV 477} Ici bătrîni ca iarna, albă, Munţi cu fruntea de arginţi, Şoptesc dulce şi cuminţi - Colo tinereţea dalbă Cu rîs mult şi fără minţi. Femei palide, frumoase, Feţe blînde, ochi de foc, Ce [î]n gene li se joc Şi-a lor raze luminoase Printre cale-şi cată loc. Sala-i mare, strălucită, Masa-i albă, oaspeţi mulţi Vorbe dulci să tot asculţi, Chiar lumina-i îndrăgită De ochi lucii, de ochi mulţi. 14. SALA-I MARE, STRĂLUCITĂ (cca 1870) Sala-i mare, strălucită Masa-i albă, oaspeţi mulţi, Vorbe dulci să tot asculţi - Şi lumina-i îndrăgită De ochi lucii, de ochi mulţi. Icia unii stau a lene Şi visează şi gîndesc, Colo alţii chiuesc, Iar femei cu lunge gene Rîd în taină şi privesc. Una face că nu vede Şi cu capul stă plecat, Pe cînd ochii, -namorat, A lor raze îşi repede La streinul întristat. La strein cu fruntea pală Şi cu părul ca de corb - Buzele ei roşii sorb Cînd în braţe şi pe poală Doarme dus amorul orb. {EminescuOpIV 478} l5. LA QUADRAT (cca 187O ) Înger în patru colţuri, o stea cu barbă lungă, Cine-a ştiut vr-odată că tot ce eu iubeam E-un dramaturg puternic dar fără bani în pungă, Un paralelogram? E-un om a cărui visuri la bere tot ţintează, Ce se consumă-n asuri şi joacă la hasard, Un om, dorinţa cărui e pe biliard să şază, Să doarmă pe biliard. Adese ori în noapte văd umbra lui fatală, În mînă cu-o halbă, în gură c-un cîrnat, În buzunări cu chifle şi subsuori o oală Şi rîde... pînă-i beat. Visarea sa un şniţel, gîndirea sa o bere, Să bea etern acesta e visul său ciudat - Şi-odată auzi-vom că-n cruda sa durere În bere s-a-nnecat. l6. ROMANCERO ESPANOL (cca 187O ) Copii de pe natură Furtişagurile literarii ale lui Cocovei Moretto sau vicleniile lui Scapin traduse-n spanioleşte de Signorul Don Lopez de Poeticales Motto: Es muss auch solche Kautze geben Istorie ciudată! Timpii se iau de păr şi se trag îndărăt! Trecutul e viitor şi viitorul trecut. - Anul l5... a furat pe anul 1870 într-un mod oribil şi cu precauţiunea vicleneşte zîmbitoare cumcă n-are să fie recunoscut. Odată... în timpi mai... în anul 1870 trăia în Romînia un scriitor care se ocupa din principiu şi meseriă, cu chyr Cocoveiu, întunecoasă bufniţă ce cutreeră tribunalele Romîniei, care-n loc de cocoveaul îngîna încet şi printre dinţi vorba: Considerînd!... Acest autor de caraghioslîcuri, moldoveneşte de mascarade, s-apucă-ntr-o bună dimineaţă sau într-o bună seară sau într-una din zile (căci două nu i-ar fi trebuit genialei Lopăţi) să scrie-n romîneşte o comediă: Viclenie şi amor, în trei acte, cu boschet şi cu ascunzători secrete şi tainice totodată, şi în versuri neversificate. În anul l5... post Christum natum trăieşte şi un autor spaniol, Moretto, şi scrie şi acela o comedie cu titlul Dona Diana, adică... lotrul de el! schimba pe Elena lui chir Cocoveiu în Diana - şi din Romînia transpune scena tumna-n Spania. Ei drăcia dracului! - Ş-apoi neci nu spune chir Moretto c-a tradus-o de pe moldovenie pe spaniolie. I-am trimis lui Moretto o depeşă în regiunile cereşti ca altădată de va îndrăzni să copieze în anul.,. o comedie scrisă romîneşte în anul 187O, să aibă, cel puţin precauţiunea - ca să puie pe doşcă: tălmăcită de pe moldovenie în anul cutare - da nu aşa!... {EminescuOpIV 479} A. - De ce plîngi, o, Dona Diana, De ce ochiu-ţi lăcrimează? Nu eşti sîntă şi frumoasă Ca o dramă spaniolă? Ştii: Don Manuel, perfidul, Inconstant iubeşte-o altă, Alta brună, dulce, pală Ca o noapte-a primăverei. D. - Nu-i aceea ce mă doare, De ce inima mi-e-amară, Căci Don Manuel ş-acum E fidel ca totdeuna; Dar aceea ce mă doare Şi-ochii mei îi fac să plîngă Este că Negruzzi Iacob M-a tradus în romîneşte. A.. - Şi de ce tu să te superi, Ideal al lui Moretto, Au în limba cea germană N-au tradus ei comedia, Ei streinii! Îns-Espana Te adoră, o, Madona, Cum mi te-a creat Moretto. D. - Neci n-aş plînge, caro mio, De ar fi traducţiune; Rea or bună, ea nu schimbă Din valoarea mea internă. Dar Negruzzi, mio caro, El a scris o comedie, Comediă-originală: Viclenie şi amor. Acolo mă văd pe mine, Figurînd sub nume - Elena, Iar pe Manuel, il caro, Văd că mi-l numesc Costică. Dară cum c-a imitat-o Neci n-o spune, neci n-o scrie, Ci pe mine mă sileşte Să recit la versuri rele Care sună ca drimbala A ursarilor gitani. A. - De-a făcut asta Negruzzi Cu Madona lui Moretto, Atunci eşti nenorocită Dona Diana, Dona Diana! {EminescuOpIV 480} 17. DIN OCEAN DE VISE... (cca 1870) Din ocean de vise ferice strălucitoare Ai apărut în viaţa-mi femee răpitoare Cum luna argintoasă albă zîmbind răsare Din înstelata mare! În ocean de visuri din ce în ce perite Te-ai dus şi-ai stins cu tine ilusii fericite Cum luna melancolică şi palidă dispare În înstelata mare! Pe-a gîndurilor cîmpuri din ocean de vise În sînta mea junie al tău chip îmi surîse, Femee scumpă mie, cum luna-ncet apare Din înstelata mare 18. ORIUNDE VOM PRIVI - Hieronymus Lorm - (cca 1870) Oriunde vom privi, Durere şi vină. Tot timpul ce-o veni, Desparte, desbină. Iar visul de noroc Şi de iubire Mai are-atîta loc Ca să aspire. 19. MIROS E-N FLORI DE JALE (cca. 1871) Miros e-n flori de jale În stele e splendoare, Pe munţi aer, răcoare Şi linişte în vale. În inim-omenească: Miros, ş-aer, lumină În veci o să rămînă Enigmă dureroasă. {EminescuOpIV 481} 20. BOURUL ŢĂRII (cca 1871) Bourul ţării duce la glorii, Fruntea-i în nouri sbura, Luptele noastre-s numai victorii - Calea el ni-o arăta. Lasă-l să sboare, l-a lui privire Duşmanii-n cete se sparg, Lasă-l să sboare, ţara-i mărire, Cînd sboară-n aerul larg. 22. TU VREI AMOR SĂ MĂ ÎNVEŢI (cca 1871) Tu vrei amor să mă înveţi, Copile alb, cu părul creţ; Dac-ai vrea, de ai întreba, Ai şti, că ştiu şi eu ceva. - Ştii c-ai tăi ochi albaştri sunt Cum nu sunt alţii pe pămînt, Tu ştii că-s dragi, da-i crezi cuminţi, Copile alb, de ce te minţi? De-ai mai privi şi-n alţi ochi dulci Cu mintea ta poţi să te culci. Atunci e-atunci - atunci să vezi De-n mintea ta o să mai crezi Tu-l ştii cum e din multe părţi, Din toate nu - că-l ştii din cărţi - Eu ştiu cum e - eu ştiu cum e, Te-nvinge cum din ce în ce. 22. TE-AŞTEPT IUBITĂ (cca 1871) Te-aştept, iubită, Să-mi vii cu bine, Inima-n mine Arde rănită. O stea ce luce, Un vînt ce trece, O undă rece Aminte-aduce {EminescuOpIV 482} De-a mea iubire, De-a ta ferice; Inima-ţi zice Dumnezeire! Or ce-i acee Ce lumi domină? A mea lumină E o femee. Să curgă sori Secoli la vale Pe a ta cale Ea plînse flori. Să cadă lumea În negre-abisuri - În mîndre visuri Eu cînt un nume. Să treacă timpul Şi lumi să moară, Copilă soră, Vecinic ţi-e nimbul! Mă lasă, lasă, Să-ţi mîngîi faţa S-ador frumsaţa Armonioasă. 23. O, DE AI ŞTI CUM ŞOAPTA TA DIVINĂ (cca 1872 ) O, de ai şti cum şoapta ta divină Deschide-al visurilor labirint, Că ce văd eu în privirea-ţi senină N-a văzut nimeni, nimeni pe pămînt. E-atîta scris ş-atît nu-i scris în sine Încît ar trebui un traiu de sfînt Ca să-nţeleagă şoapta ta surprinsă, Privirea ta cea dulce şi aprinsă. Şi de-ar pricepe-o... ştii tu ce ar zice Acel fără de seamăn muritoriu? Ţi-ar împleti cununi de aurite spice? Ghirlănzi de stele mestecate-n flori? Ar tremura de vorba ce i-ai zice, {EminescuOpIV 483} S-ar înneca de-amor şi iar de-amor?... Ce-ar zice el... o ştiu - şi eu ţi-o zic: Privind în ochi-ţi n-ar zice nimic. Căci ce-i de zis, văzîndu-te pe tine, Ce e de zis la frumuseţea ta! Să-şi smulgă părul cînd gîndeşte-n sine Că nu-i pe lume faţă ca a ta, Priviri c-a tale-albastre şi senine, Sîn ca al tău de alb - o caldă nea - Umeri c-ai tăi de vergină zăpadă, De aur bucle-aşa frumos să şadă. O lasă-mă să mîngîi a ta frunte, Să plec pe sînu-ţi capu-mi obosit. 24. PALIDA MADONĂ (cca 1872 ) Înconjoară cu-a lui braţ Mijlocu-i subţire Şi sărută nebunit Sînii de zăpadă. Este ea... amanta lui, Dulce, blîndă, pală, El se uită atunci la cer Ca în lîncezeală. Cînd duşmanii sfarmă-n porţi Şi pe muri se suie, El respinge-nvingător Neagra lor urdie. Dar lovit în luptă grea La pămînt s-oboară; Mai încearcă încă lin Numele-i şi moare. Şi oraşu-eliberat De-namice săbii Slobozi oceanului Cîrduri de corăbii. Pintre crenge strălucesc Pete de lumină, Peste vîrfuri cari cresc Trece luna plină. {EminescuOpIV 484} ] Şi sub arborul cel gros Şi în umbra deasă La mormîntul marmoros Doamna cea frumoasă. Ţi se pare cumcă vezi Pe o veche-icoană, Îmbrăcată prea frumos - Palida madonă. 25. CUM UNIVERSU-N STELE... (cca 1872) Cum universu-n stele iubeşte noaptea clară, Cu toate-a mele gînduri astfel eu te-am iubit, Cînd am plecat eu fruntea cu-a gîndului povară Pe sînu-ţi să se-nchidă de lume ostenit. Simţii atunci puternic cum lumea toată-n mine Se mişcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi Şi-n fruntea mea, oglindă a lumilor senine, Aveam gîndiri de preot ş-aveam puteri de regi. Dar ca pe-un măr cu vierme mi-ai omorît simţirea, În goana lumei oarbe, pe strada în noroiu. De-atunci mă-ntreb cum oare de m-a-nşelat privirea, Cum s-a putut ca-n lumea asta să ne iubim... noi? Astăzi inima-mi este o rădăcin-uscată, Gîndirea mea o toamnă ca gîndul unui mort, Sunt ca un imperator cu fruntea devastată: De mult nu ştiu nimic de imperiul ce-l port. 26. AM PUS SOFA LA FEREASTĂ (cca 1872 ) Am pus sofa la fereastă - Luna trece blondă-tristă, Stele curg strălucitoare - Mîndra capu-n mîni şi-ascunde. Şi-apoi şi-l ascunde-n perini, Într-un colţ al sofei roşii; Aurul moale se desface, Curge pe grumazul alb, {EminescuOpIV 485} Şi de ce-şi ascunde faţa Dulce, jună, fericită, - Oh, ar vrea să rîdă de bucurie Fără ca s-o văd şi eu. Luna-n patul ei de nouri Albi, s-ascunde să se culce, - Păru-n cap eu i-l încaier Şi-i sărut mînuţa dulce. Stele curg încet la vale, Aurul moale scînteiază Şi ea ochii plini de lacrimi Şi-i închide şi visează. De-umăr alb îmi razim fruntea, Zic puţin şi mult privesc, Inima în mine creşte [De un dor supra-ceresc. ] Tremură talia dulce Strîns de braţul meu cuprinsă, Ea se apără, -mi cuprinde Gîtul - mă sărută, rîde. Şi nimica nu mai zice. E atît de fericită - Sunt atît de fericit! Luna trece liniştită. 27. CA FLACĂRA DE VÎNT ÎMFLATĂ (cca 1872) Ca flacăra de vînt îmflată Cu limbi de aur părul tău; Aripa ta e constelată Şi în colori de curcubău; Şi-albastra haină ce-mmuiată Cuprinde corpul svelt al tău, Prin a ei falturi lin pătrunde A tale membre dulci rotunde. {EminescuOpIV 486} 28. O LUME ZACE (cca 1872) O lume zace În roş oţel. Ce vreţi a face Făceţi din el. Voiţi coroană, O regi făloşi! Mişcaţi ciocane Pe fierul roş. Urrah! Voiţi popoare Şi mîndre ţări Şi sînta mare S-aveţi sub scări, Să mişce toate L-a vost cuvînt? Intunecate Şi tremurînd, Săriţi ciocane Să bată fier: În el coroane În el puteri. Hurah! 29. CEREŢI CÎNTURl DE IUBIRE (cca 1872) Cereţi cînturi de iubire: Nici odată n-am iubit - Vesel cînt de fericire? Fost-am eu doar fericit? Nu, de cînd eu sunt în lume- Nimeni, nimeni pe pămînt N-a zîmbit l-a mele glume, N-a-ascultat al meu cuvînt. Nu, de cînd eu sunt pe lume, Fericirea n-am băut; De rîdeam cu veselie Eu în veci m-am prefăcut. {EminescuOpIV 487} Am întors apoi cojocul Cînd iubiri-mi s-oferiau; Le-am fugit - şi rîsul, jocul, Cu mîndrie le-am respins. Plin de nevinovăţie În aceia tineri ani Eu primeam cu bucurie Tot ce s-ar fi oferit. Astăzi ea mă înconjoară, Astăzi eu blestăm şi fug. A mea inimă fecioară N-a primit - Azi nu voiu jug. Ah, odat orice femee Mie-un înger se părea, Pe-ori şi care-aş fi iubit-o, Ce primea iubirea mea. Dar, vai! cine-o să se uite La copilul cel ciudat Cu-a lui plete lungi sburlite Şi cu ochiul turburat? Aveam spirit - dat prea fine Păreau glumele-mi la proşti. Cei bătrîni credeau că anii Le dă drept să nu m-asculte. Astăzi, voi femei, iubire Mi-oferiţi - azi n-o voiu eu. Azi bătrîni cer aprobarea-mi, Vor s-asculte-sfatul meu. Dară astăzi cu mîndrie Eu nu voiu să le răspund. Ah! vor şti ei vre o dată Cîte lacrimi eu am plîns? {EminescuOpIV 488} 30. Într-o LUME DE NEGURI... (cca 1873 ) Într-o lume de neguri Trăieşte luminoasa umbră. Mai întîi scăldată În ceţi eterne şi sure, Însă, încet-încet, Razele mari a gîndirii Negurile albe pătrund Şi formează un arc albastru, Clar senin în jurul lui, Ce-a lui margini îşi găseşte Într-a negurilor creţi Şi-nnainte, înainte Sboară geniul de lumină. Îndărătu-i pintre neguri A rămas un fluviu clar De albastru senin aer. În dungi supte, în cordele De argint, ele suspendă Fluturări şi creţi în calea Rîului de-aer albastru, Ce de cale îi serveşte Mîndrului geniu şi nalt Al luminei. 3l. DIN BERLIN LA POTSDAM (cca 1875 ) Din Berlin la Potsdam merge Drum de fier, precum se ştie, Dară nu se ştie încă C-am luat bilet de-a trie, C-am plecat de dimineaţă Cu un taler şi doi groşi... Şi de gît cu blonda Milly, C-ochi albaştri, buze roşi. Zice Brahma, tata Brahma, Cumcă lumea asta nu e De cît arderea-unei jertfe Într-o vecinică căţue. {EminescuOpIV 489} Am aprins şi eu luleaua Şi jertfesc lui tata Brahma, Lîngă mine-un şip cu Kummel Ş-o bucată de păstramă. Zice Darwin, tata Darwin, Cumcă omul e-o maimuţă - Am umăr de maimuţoi, Milly-nsă de pisicuţă. Şi mă urc în tren cu grabă Cu o foame de balaur, Intre dinţi o pipă lungă Subsuori pe Schopenhauer. Ş-acum şueră maşina. Fumul pipei lin miroasă. Sticla Kummel mă invită, Milly-mi rîde - Ce-mi mai pasă! 32. ÎMBĂTRÎNIT E SUFLETUL DIN MINE... (cca 1875 ) Îmbătrînit e sufletul din mine Ca un bordeiu pustiu în iarnă grea. Unde te-ai dus, pe cari căi străine O tinereţă, tinereţa mea! Suspine n-am - ah, de-aş ave suspine, De-aş ave lacrimi, plînge de-aş pute! Durerea cea mai crudă, cea mai mare Aflînd o formă, află uşurare. Nimic, nimic! Cîntarea spăimîntată, Popoare ce-o ridic la Dumnezeu. Imnuri de glorii pe mărimi ce-mbată, Amorul blînd şi dulce glasul său, Ah! toată lumea este fermecată De umbra unui dor... şi numai eu Mă furişez o umbră şi nu pot Să scap de ea... de mine... şi de tot! {EminescuOpIV 490} Oricine-a plîns şi spune că ferice În lume nu-i, acela e-un nebun. Ce ştie el ce sunt dureri cînd zice Că-ntr-al lui suflet armonii răsun - Căci armonie-i orice plîns aice, E-o împăcare plînsul... e un bun. Cel ce nu poate plînge, acela ştie Ce-i viaţa moartă, ce e moartea vie? Acela are-ntr-însul grămădită Vecia-ntreagă de dureri şi chin, A ei mărime; ochiul nu s-a stins, În lacrimi s-o traduci şi în venin. Icoane nu-s şi vorbe nu-s; n-apară Măcar aproape ce înseamnă... O fericiţi acei ce pot de formă... [............................... ] V-aduceţi oare de-acei regi aminte, Ce-n piramide, alţii în pustiu, Morminte mari, urieşeşti morminte, Un munte-ntreg le fu a lor sicriu? Durerea care nu găsia cuvinte Aflat-a semne mari, care o ştiu. ? Tu, taină mută, de zidiri mărime - Vorbesc dureri, ce nu pot să suspine. Ah, ce-i cuvîntul, ce-i coloare, sunet, Marmura ce-i, pentru ce noi simţim? O coardă-atinsă imiteze-un tunet, Un ah! să spue cum ne chinuim [............................... ] [............................... ] Nu, nu... Şi fie forma cît de nudă N-ajunge-n veci durerea noastră crudă. De bate-o inimă sub alba haină, Abia se mişcă creţii de omăt. Un semn că sub ea se petrece-o taină, C-un suflet e de groază sfîşiet. Un semn abia ce poate, ce distaină Din chinul nostru vorbe ce arăt? Neputincioase sunt semnele-orcare... Ce-arată faţa mărei ce-i în mare? {EminescuOpIV 491} Un cerc ce-i desemnat pe o hîrtie S-arate ceea ce se mişcă-n cer, Încunjurînd cu moartea ei pustie Pămîntul greu cu a lui hemisfer, Care vuind se mişcă-n vecinicie În jur de soare, -n ocean d-eter - Şi toate astea într-un cerc pe-o coală: Mărimea lumei şi a firei fală. Pe ce domnim?... pe cifre şi pe semne... 33. DE CE N-AFLĂM În ÎMPLINIREA... (cca 1873 ) De ce n-aflăm în împlinirea dorinţelor din astă lume, Acea sublimă fericire ce înainte-i am visat, De ce în cruda voluptate, de ce într-un strălucit nume, N-afli nimic - nimic din ceea ce-n astă lume-ai căutat. Bacanta-ţi dă corpul de neauă, ochirea desperată, clară, Ce pătrunzînd nervii din tine, de voluptate tremuri tu; Sărutul ei poate fi dulce, cu toate-asta gura-i e-amară, Nu-i dulce gura ce la mie nainte-ţi li se prea dădu! Şi gloria te chinueşte - e un supliciu ce apasă. Mărirea e apăsătoare, insomnia e plata ta; Şi vinu-n loc să lumineze a ta privire-ntunecoasă Mai mult te face să vezi răul, micimile din lumea ta. Nu împlinirea cea aevea a celor ce doreşti în lume, Numai dorinţa după [ceva] e tot ce-i dulce pe pămînt; Dorinţa, iubirea de fală, ambiţia după un nume, Îmbletul după mărire: te fac numai mai fericit. 34. CÎNTEC DE NUNTĂ Hocbzeitlied de Goethe (1873) Povestim şi cîntăm de-acel conte cu drag Ce-odat locuit-a castelul, Azi cînd un nepot al fericelui moşneag Il face pe însurăţelul. Fusese acela în sfîntul răsboiu, C-onoare luptase pin multe nevoi; De pe cal cînd se dete întors înnapoi Găsi cetăţuia lui susă - Dar slugile, averile dusă. {EminescuOpIV 492} Acum, conţişorule, acasă că-mi eşti... Dar afli mai rău cele toate, Căci vînturile trec neoprit prin fereşti Şi vin prin odăile toate. În noaptea de toamnă ce-ar fi de făcut? Ah! multe de-aceste mai rău le-am trecut. Vede-se-va mîne ce-ar mai fi de făcut. Deci iute, în luna bălae, În vechiul crevat şi în paie. Şi cum el de voie-i aşa aţipia Sub pat se mişca ceva pare. Guzanul foşnească orcît şi va vre... De-ar ave v-o fărmioară, cum n-are! Dar iute! -un pitic se arată deodat. C-a lampei lumină el e spiţelat. Cu mutra lui gravă de-orator încercat La picioarele contelui vine, Ce nu doarme, să doarmă voire-ar! Permisu-ne-am noi sărbători aici sus De cînd părăsişi aste sale. Şi cînd te credeam îndeparte-ncă dus Gîndiam să petrecem încale Şi dacă dai voie şi nu te înfrici. Petrece-or în gură-îndemînă, pitici, N-onoarea miresei bogate şi mici. Iar contele-n visu-i răspunde: Serviţi-vă numai orunde. Şi es trei călări ce se mişcă uşor, Ei stătuse sub pat pîn-aice.. Le-urmează un cor cîntător-sunător De chipuri posace şi mice. Şi car după car ce-s cu toate de rînd De-ţi trece vederea ş-auzul văzînd, Cum este-n castelele regilor rînd. În căruţa aurită în fine Mireasa cu oaspeţii vine. Ş-aleargă cu toţii acuma-n galop Să-şi aleagă în sală locşorul. La-nvărtit şi la valţ şi la veselul hop Îşi alege oricare odorul. Ş-acum ţiue, scripcăe, sun-zurăind, Se rotesc şi foşnesc, şusăesc şfîrîind, Ţistăesc, poşpăesc, şopotesc, svîrîind. {EminescuOpIV 493} Conţişorul priveşte şi sigur El crede că zace în friguri. Ş-cum clappai şi dappai şi rappai, aşe De laiţi, scaune, mese. La masa cea mare oricare ar vre Să stea lîngă puicele-alese. Ş-aduc cîrnăciorii, jamboanele mici Şi păsări şi peşti şi fripture pitici Şi vinul înconjură mesele mici, Şi vuesc, gălăgesc pîn-dispare Întreag-arătare-n cîntare. Vreţi ce s-a-ntîmplat mai departe să zic. Să tacă-atunci svon şi cîntare: Ce-atît de gentil el văzuse în mic I s-a dat ş-a gustat el în mare. Şi trîmbiţe, sunet, cîntări, tărăboiu Şi căruţi, călăreţi, de mireasă convoiu, Ei vin şi s-arăt şi se pleacă la noi: Oameni mulţi şi-n voia lor bună - Aşa fu şi va fi totdeuna. 35. A FOST ODAT-UN CÎNTĂREŢ (cca 1875 ) A fost odat-un cîntăreţ, Frumos şi simţitor. Cîntat-a-ntr-un castel măreţ La masa regelui. Frumoasă fată el avea Cum nu s-a pomenit, Cu ochi albaştri rîzători Cu părul aurit. Şi cîntăreţul o iubi Şi sara prin grădini Cînd luna tainic străluci I-o spuse tremurînd. Ea-l ascultă şi-i zise-atunci Cu glasul apăsat: În veci nu pot să fiu a ta De n-ăi fi Împărat. {EminescuOpIV 494} Şi el s-a dus ş-a răscolit Popoare, ţări întregi, Sfărmat-a antice cetăţi, Sdrobit-au mîndri regi Şi i-au supus şi i-au silit Să-l aibă Împărat. Unii d-iubire-l ascultau, Alţii de frică iar. Atunci s-a dus colo, colo, La cel castel măreţ, Unde ca luna-i străluci Amoru-adînc şi drag. Dar vai! cînd intră-n salele Măreţe, nalte, reci, Pe-un sarcofag întins, văzu Copila ce-a iubit. Ca ceara palidă era Şi, moale, părul blond Sta resfirat amestecat Cu aurul vergin. Şi preoţi tainic murmurau Adînce rugăciuni, Şi clopote se auziau Vuind încet şi lin. "Atît de mult am suferit Dureri, mărirea gre Şi astfel toate s-a sfîrşit Şi-ntreb: de ce? de ce? " Ea auzise cumcă el Murise-n bătălii Şi de durere ea s-a stins Ca floarea-n vijelii. 36. ADIO, CĂCI DEJA (cca 1875) Adio, căci deja Pe noapte stele cresc. Dar tu, nu tremura Căci te iubesc. {EminescuOpIV 495} Rămîi în dulce-alin Lîngă isvorul alb, Cînd luna[-i] în senin Cu chipul dalb; Cînd ape plîng încet, Plesnind din prund în prund, Pin nor împrăştiet Ce stele-ascund. 37. MILLY (cca 1875) Cum ai putut să mă iubeşti pe mine Tu care eşti a lumii piatră scumpă - Nu piatră scumpă, eşti amorul lumii. Ah! spune-mi, Milly, nu eşti Dumnezeu? Căci cum arată el, bătrîn sau tînăr, Şi una ş-alta el va fi? - nu ştiu; Dar ştiu că de-aşi ave să-mi aleg chipul La care să mă-nchin, ah, tu ai fi, Da, tu ai fi - eşti atît de frumoasă, Încît nu-ţi samănă nimic în lume. În van m-aş încerca ca să găsesc O singură imagine, tu dulce, Nemărginit de dulce-a mea iubită, - Ca s-o compar cu tine? nu - dar numai C-o privire-a ta, cu o mişcare Ce se reflectă, -n ochii tăi cei dulci, Cu tremurul mînuţei tale albe Şi cu mişcarea picioruşului - Nimic, nimic ţie nu-ţi seamănă. Nu ştiu ce să mai fac - doar te iubesc: Deşi aceasta nu e un omagiu. 38. BISMARQUEURI DE FALSĂ MARCĂ (cca 1875) Bismarqueuri de falsă marcă, Mie-mi pare cumcă, parcă, De iubirea nemţărimei Nici un rău nu vă înţarcă. În zădar Alsasul, Posen, Cu-a lor stare vă încarcă Ochii voştri, să pricepeţi Unde duce-a ţării barcă {EminescuOpIV 496} Şi ce rîu ne proroceşte A cobirei neagră ţarcă. Voi ne duceţi spre peire, Bismarqueuri de falsă marcă. Escelenţa, Bezedeaua Cu mîndrie poartă steaua Ce cu stima i-a fost dată C-a putut a fi licheaua [.............. ] Ci în loc de ştreangul care Se cădea, i-au dat cordeaua Căci nevasta-i pentru-o tîrlă De cătane fu căţeaua; În zădar cu-a lor mîndrie Tu îngreuni canapeaua, Crezi că lumea te admiră Cînd colinzi în lung şoseaua; În zădar mai taie mutre Serioase mascaraua, Cu blazoane-nchipuite Ş-a împodobit cupeaua. Ştim ce-aramă este-ntr-însul Şi-i cunoaştem noi turaua. -N-alte ţări e-onoare mare Decoraţia şi steaua, Dar ce merite-are dînsul Escelenţa, Bezedeaua? E o carte măsluită Toată viaţa lui licheaua Şi noi ştim ce însemnează De pe pieptu-i tinicheaua. 39. DORMIT-AM EU... (cca 1875 ) Dormit-am eu pe patul în care-ai fost dormit. Ce visuri radioase prin mine-a rătăcit! Cu ochi pe jumătate închişi dormeam ca dus. Ce linişte mă prinse în caosu-i nespus. În roşu întuneric părea că mor... părea Că sufletu-mi e-o rană şi inima-mi o stea. Treceau inregulare, nebune, fără şir Icoanele pierdute ca-ntr-un adînc delir. Deodat-am deschis ochii şi te-am văzut pe tine Cum ştii tu, turturică, să linguşeşti de bine. {EminescuOpIV 497} 4O. MEDICUL SĂRACILOR (cca 1875 ) Prin murii ulicioare-ntunecate Calci pospăind cu picioruşul tău. Cu fruntea-n cozi de aur adunate, De jur în jur - cu grijă te-uiţi mereu În toate părţile - a tale buze Murmură lin ce tu socoţi a vrea Şi-apoi dispari în porţile ursuze - În vechea casă hrentuită-rea. Să te urmăm pe scări mai putrezite Pocnind sub paşii tăi atît de-uşori. Tu le urci iute şi bătăi pripite Îţi îmflă piepţii - stai adeseori -; Acum deschisă-i uşa - tata-n jeţu-i Ochii şi-ndreapt-sub verde cojoroc Şi micu-ţi frate călăreşte băţu-i, Iar mama ta cîrpeşte la un roc. Tu i-ai adus lui Ciulei o căciulă, Tatei o gumă, mamei bumbăcel. De-a ta privire casa nu-i sătulă, Odor al casei vechi, copil frumos. Nu vezi cum ochii toţi ţintesc la tine? Tu scoţi timidă cu mîna-ţi parale Din sacul tău - pui bani mărunţi, grămadă Pe masă - preţul săptămînei tale. Şi roşă eşti ca mărul, de mîndrie. Că mama-ţi netezeşte fruntea albă. Eşti dragă tatei şi numiri o mie Îţi dă Ciulei în cisme fără talpă. Fii binecuvîntată-n vecinicie, Tu, înger blond în arătare albă, Dar colo sus în colţ de stradă, Aduc doi oameni parc-o ladă. O ladă nu-i - este o raclă, N-urmează nime - nici o faclă Şi nici un preot - lîngă templu Ei trec cu grabă făr-exemplu. Cine-a murit? - nu ştie nime. E-un sinucid? - s-a stins în lume Neplîns, necunoscut şi făr să ştii Nici c-a trăit şi nici cine-i. {EminescuOpIV 498} A fost un medic de sărmani. Sărman el singur, plin de ani. În chilioara lui retras Da sfatul lui cu dulce glas. Trăia din scris şi din tradus Nimicuri ce erau în us. - Cînd a murit, deşi om n-a fost Cărui amic să nu-i fi fost Şi totuşi nime n-a-ntrebat Cine la groapă fu cărat Şi nu se mir-, cum de nu-l văd Mergînd pe uliţe încet. Li-a dispărut din ochi o zi Din minte vecinic li peri. Dar în palat cu cariatide Stă în fereastă naltă, rîde Un medic gras şi pîntecos Cu o ţigară-n botul gros. Văzînd sicriul de stejar Mustaţa şi-o suceşte iar, Flueră-ncet pin dinţii săi: Desigur nu-i bolnav de-ai mei. Dar totuşi de departe văzînd acest sicriu L-urmează de departe un om cu ochiul viu, La groapa lui ce-afară-i de cimitir şi porţi - Căci ateist fu mortul. - E furul cel de morţi, Cîmpia incoloră de sară-i apăsată. Curînd l-acoperiră c-o mînă de pămînt. Nici umbra-i nu-i în lume. Şi sufletul lui vînt Şi ca şi cînd pe lume n-ar fi fost nici odată. Ba chiar espus ca locul unde fu îngropat Cu-acel al unui lotru să fie-nconjurat, Afar de cimitirul făcut pentru acei Ce-au murit în credinţa, ce-o aveau popii lor. Espus ca corpu-acela să fie chiar furat, Lipsit de orice pază, de zid neapărat... Şi-ntr-adevăr o umbră se desemnă pe zid: Cel ce urmă sicriu-i - e cerşitorul hîd. E fur de morţi... Ş-aruncă el cîrja de o parte, Ochii din fund şi-ntoarce, el ce trecea de orb, Priveşte la mormîntul cel galben, mîna-i arde, Parcă trecu fiorul prin inima-i de corb. {EminescuOpIV 499} Biet om care se ţine cu mînă beşicată Şi neagră, aspră, groasă, plină de bătături, Care-n lumina lunei fantastic se arată În trenţele-i curgînde şi rezimat de muri. Ăst om urît ce are atîta bucurie Cînd ar vede că arde o casă, piere-un om, Ce milă îl pătrunse, de stă-n nedumerire Şi clatină în vînturi cumplitul lui fantom. Nu-i milă. De ce oare îi vine aminte-acum Ce-a fost? A-nceput cariera fiind negustor de sclavi Şi sărăcind căzuse din treaptă-n treaptă - numa Un om îi scăpă gîtul de nodul unui laţ. Galerian pe fugă şi osîndit la moarte Călcă-ntr-o noapte-oraşul cel mare şi căzu Pe strade d-osteneală, de foame - şi pe soarte El blestemă, - De ziduri s-apropiă, şezu. Întinse mîna neagră la trecători, dar nime Nu se uita la dînsul; cum lumea se trecu Nepăsătoare... atuncia pierdut de-amărăciune A vrut să se denunţe, să strige cine fu. Pe strada pustiită un om trecu atuncea Un om bătrîn şi dulce, cu straiul vechiu şi ros. Văzu chipul de jale mai mort de oboseală Il ridică în braţu-i, ducîndu-l aşa rufos, Cum el era la sine în casă fără grijă Şi făr să se ruşine de un aşa amic. În mica-i zăhăstrie de toate-i purta grijă Şi în schimb el nu-i cere nici numele, nimic. ............................................ Dar inimă îşi face, de groapă s-apropiă, Cu mînile rîneşte mereu galbenul hleiu, Puţin adîncă-i groapa, curînd ajunge dînsul Şi scîndura răsună sub pumnii lui cei grei - Aha!... cu bucurie el trase la lumina De lună tot sicriul.,. ridic-a lui capac Şi... şi în loc s-atingă cu mîna lui impie Cadavrul... faţa-i cade pe pieptul lui... {EminescuOpIV 500} El plînge... Hiena asta plînge Şi mînile sărută... plîngea ca un copil. Apoi pune capacul la loc, la loc l-împinge În groapa-i destinată, în pacinicu-i asil. Şi cine-a văzut asta, acela-nvidiază Mormîntul fără glorie a sărmanului bătrîn. Nici un mormînt de rege acest efect nu are, Acesta este sensul virtuţii pe pămînt. Care mormînt de rege, ce mausoleu de piatră Ce laur, ce avere pot s-aibă aşa onori [? ] Ăsta-i sensul virtuţii în astă lume atră, Asta-i lumina, gloria şi mîngîerea ei. Şi cu tot palatu-i, cel cu cariatide, Cu toată avuţia şi tronul cel lemnos, O lacrimă de-aceasta n-a stoarce-n veci în lume Colegu-i pîntecos. 4l. ADUCÎND CÎNTĂRI MULŢIME (cca 1874 ) Aducînd cîntări mulţime Şi mai bune şi mai rele, Mă întreb cu îndoială Cine caută la ele? Cată cei ce noaptea, ziua, Îşi muncesc sărmana minte - Plebea multe ştiutoare Pentru pîne, pentru linte? Sau cei ce păzesc cîntarul A dreptăţii, dragă Doamne, Ce la domni sărută mîna Ş-altceva încă la Doamne? Sau acei care-şi pun osul Carul statului de-l mişcă? Ah, prea ştii mai dinainte Tot ce-i doare şi ce-i pişcă. {EminescuOpIV 501} Eu nu pot să le dau lefuri, Nici onori, nici pensiune. Nu-s în stare nici să judec Merite pentru naţiune. Toţi acei ce-n astă lume Vor ceva... mă lese-n pace, Eu nu voiu nimic, nimica, De cît pace, pace, pace. Şi de-or trece pe-aste şiruri Ochii cei cuminţi de fată Sau a junelui privire De visare ingrecată, De vor trece într-o viaţă Doruri multe-ndefinite: Or privi sub flori albastre Aste pagine citite Şi dureri scînteetoare Şi tablouri înfocate Vor pătrunde tremurînde Aste suflete curate. Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi, La voi inimi cu aripe. Ah! lăsaţi ca să vă ducă Pe-altă lume-n două clipe. 42. CONFESIUNE (cca 1874) (Arătînd un cran). Aciea este lumea... de-o sfarăm - e sfărmată. De sfărăm pe vecie acest idol de lut Eterna pace-ntinde imperiul ei mut Şi soarele pe ceruri se-nchide ca o rană Ce arde-n universul bolnav de viaţă vană. Şi marea tace-nceată; cîntau strigoi; mişcare; O noapte condensată, în veci neperitoare, Ca noaptea din sicriuri, din groapă, din caverne Povestea liniştită a morţii cei eterne... Nu vezi că de şi chipu-mi arat-a fi de gheaţă Un vis al meu căldura-i, lumina şi viaţa? V-am înşelat, nemernici, v-am închegat în vreme, {EminescuOpIV 502} V-am aruncat în viaţă plecaţi sub anateme Să vă urîţi din leagăn, să v-omorîţi în vain, V-am semănat în spaţiu pe voi sămînţa Cain, Să curăţ am vrut sînu-mi de tot ce-i crud, spurcat Şi pentru voi anume creaiu al vieţii iad. Şi să vă-nşele vecinic l-am îmbrăcat frumos Cu nopţi senine-n stele, cu soare auros. În sîmburii durerii eu pus-am fericire, În vicii am pus miere şi în păcat zîmbire. Tot ce-aspiraţi în lume toate-au acelaşi fine. În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine Şi de vă-ntindeţi mîna dup-a mea umbra-avară Las mantia să-mi cadă şi mă revedeţi iară. Coroană, aur, glorii, cîntare şi comori, Istorie şi nume, iubire şi onori Sunt basmele ce-nconjur, rîzînde, chipul meu: Atingeţi-le numai şi veţi vedea că-s... eu. Din frunzele istoriei, mirosul meu v-atinge [.............................. ] Am zugrăvit în ochi-ţi semănături de stele. Moarte şi nemurire sunt numai umbre a mele, Ca să vă-nşel privirea am născocit eu timpul. El vă arată iadul, imperiul, Olimpul Şi cu mîndrie poartă a veciniciei mască Cînd mama, lui e-o clipă, care cînd sta să-l nască Il şi ucide. Totuşi, în clipa suspendată, Dacă, din noapte-eternă o fiinţă se arată El vede cer şi stele, oceanul, universul; El nu-mi zăreşte ochii, el nu-mi aude mersul Ce-l sperie - trecutul - gigant cu visuri sumbre. Viitorul gol, nimica şi umbra unei umbre. A clipelor cadavre din cărţi el stă s-adune, În petice de vreme cătînd înţelepciune. Ce înţeles au ele... ce este a lor fire? Nimicnicie, umbră, miserie, peire. Nu vrei s-asculţi de mine. - Nu ştii s-asculţi. - Mi-e milă. Nu este dat ca omul cel muritor, în silă Să poarte-n a, lui suflet confesia-mi cumplită, Să ducă-n piept durerea, - aceea ce menită A fost ca să o poarte o omenire toată, Prea grea pentru un om e... ea trebuie sfărmată În mii bucăţi, ca astfel să o puteţi purta. Nefericite - iată confesiunea mea. {EminescuOpIV 503} 43. PATRIA VIEŢII E NUMAI PRESENTUL (cca 1874 ) Patria vieţii e numai presentul Clipa de faţă numa-n ea suntem, Suntem în adevăr. - Iară trecutul Şi viitorul numai o gîndire-s. În van împingeţi ce vi-i dinainte, În van doriţi acelea ce-or veni. Întoarceţi-vă-n voi şi veţi cunoaşte Că toate-n lume, toate-s în present. Tot ce au fost şi tot ce-a fi vreodată Au fost, va fi numai pentru că e. Nu ştii că atingînd pe-un singur om I-atingi pe toţi?. Mulţimea e părere. Spune la mii de inşi aceeaşi vorbă Şi-n mii ea atunci va trezi Icoană-aceeaşi şi acelaşi simţ. Un semn că toţi e-n unul, unu-n toţi. 44. EPIGRAMATICE (cca 1874 ) În somn nici Crosus nu-i bogat cu tot tronu-i regal Şi jumeta din viaţa lui cu Lazăr e egal. Lungeşti prînzu-ţi pîn în noapte, tot mănînci, mănînci dearîndul, Cin-te vede poate zice că cu dinţii-ţi sapi mormîntul. Vrei să fii Pallas Athena! O, fetiţă, fii cu minte... Tu ai pierde din frumseţe Dar n-ai cîştiga la minte. E vinul de-azi mai rău ca cel de ieri, amicii mei - Mai bun ca orice vin băut e cel pe care-l bei. 45. CÎND SE JUCA ELISA MULLER... (cca 1874 ) Pe genunchi-mi te-am purtat, Ţi-am privit în faţă, Ochi-mi ochi-ţi a cătat, Gura-mi buza-ţi creaţă - - Şi m-am pus pe sărutat. Cine mă învaţă? {EminescuOpIV 504} Ca o mamă blînd şi lin Ce-un copil răsfaţă, Mîngîiat-ai fruntea mea Şi m-ai strîns în braţă. Ah, cît te iubesc de mult! Cine mă învaţă? Eu mă duc, te părăsesc - Nu mă privi şuler, La spectacol mă pornesc, Stăi să-mi văd de guler. În teatru romînesc Azi e Elisa Muller. Un copil netrebnic sunt - Spune-mi-o-apăsată. Mi-ai legat acest cuvînt De viaţa-mi toată, Mi l-ai dat roşind, plîngînd Cînd ai fost - ciudată. Ah, surîde-mi înc-un pic Şi nu-mi fii ursuză. Căci cu degetul cel mic Te ating pe buză. Şi şopteşte-mi un nimic Nimeni să n-auză. Astăzi e Duminecă. Pac! şi una bună. Eu te las şi bine că Mi te las nebună... Trage-te de mînecă... Ce ştii de-i minciună. Nici nu ştii, o, turture, Ce-mi auz de-a bine. Tu gîndeşti cine ştii ce Şi te uiţi la mine. Ah, iubită mitite, Cum te-ador pe tine. Un nimic, un cuvinţel, Spus după perdeauă, E o piatră de inel, E a nopţii neauă, Arde-atît, încît cu el Aş aprinde-o steauă. {EminescuOpIV 505} Ş-apoi taci ca nu cumva Să audă-o floare C-ai şoptit aşa ceva; Din ascunzătoare S-ar roşi - mai, mai aşa Cum o oarecare. Cum te uiţi aşa, năuc, Şi-n gîndiri te-nsinguri, Eşti tu ziua lîngă nuc, Eşti tu noaptea-n crînguri, Să te iau şi să te duc, Să fim numai singuri. Ş-atunci n-om vorbi de fel: Vorba este pleavă. Cînd se iubesc doi astfel, - Inimă bolnavă - Atunci tac, tac cuminţel, Noaptea în dumbravă. 46. DE-A NĂSCOCI NOUI IPOTEZE... (cca 1874 ) De-a născoci noui ipotese doi filosofi s-au dus Ca să găsească ce cătau în aer gol - în sus. Ast-o făcuse ei ades şi fără de balon, Acuma însă depărtaţi de-a lumii mare svon Pămîntu-ntreg li se părea un plan pestriţ departe. Şi fericit unul din ei exclamă: frate, frate, Mă simt acuma desfăcut, de-asupra noastră nime. Celalt se uită supărat la goala adîncime: Eu, zău, că nu - zise apoi - Nu văd pe nime nici sub noi. 47. SCRISORI DIN CORDUN (cca 1874 ) Sună pietricică-n vale, Cine-a pus ţara la cale Şi acum la bătrîneţe S-a întins pe criticale? Ţi-am citit cu indulgenţă Şi cu-amor cu criticaua O hazlie-impertinenţă, Bat-o poarca, mînce-o caua. {EminescuOpIV 506} Zice Darwin după tine Cumcă omul e-o maimuţă - Simt humorul de gorile Cînd desmiard-o pisicuţă. Pisicuţă criticoasă Ce îţi speli curata labă Şi-ţi întorci dulce mustaţa, Fii de treabă, fii de treabă. Nu se scuipă-aşa în oameni, Nu se mîncă astfel linte. Fă politică, iubito, Fii cuminte, fii cuminte! Acolo vei pute spune Tot ce vrei - căci ş-aşa nime Nici te-aude, nici te crede, O sublime, o sublime. Nu se trec la noi potcoave De la iepe de mult moarte - Pune-te de-nvaţă dragă: Nu ştii carte, nu ştii carte. 48. LUNA ESE DINTRE CODRI (cca 1874 ) Luna ese dintre codri. Noaptea toată stă s-o vadă. Zugrăveşte umbre negre Pe linţolii de zăpadă. Şi mereu ea le lungeşte Şi suind în cer le mută, Parcă faţa-i cuvioasă E cu ceaţă învăscută. Ce gîndeşte? - numai norii Lin se-mbină, se desbină Ca făşii de gaz albastru Ca şi aburi cu lumină. Lin pin iarbă scotoceşte Apa-n prund şi-n pietricele. Florile surînd în taină, Oare ce-or surîde ele? {EminescuOpIV 507} Şi[-s] cu neguri îmbrăcate Lac, dumbravă şi pădure. Stele palid tremurînde Ard pin negurile sure. Lumea-n rouă e scăldată, Lucioli pe lacuri sboară. Luna umbrei, umbra lunei Se amestec, se-nfăşoară. Lunecînd pe ceruri, norii Negri-acopăr tot seninul. Se sting una după alta Şi icoana, şi suspinul. Înfăşat în întuneric Eu nu văd, nu aud şoapte. Ah, mă simt atît de singur! Este noapte, noapte, noapte. 49. TRADUCERI ŞI ADAPTĂRI (cca 1874) Dulce cu corp de omăt înnecat în păru-i de aur, Venera zace murind - cine o va moşteni? Ah, în două părţi d-opotrivă-mpărţi bogăţia-i - Ţie: frumseţe ş-amor; mie: durere şi dor. Ce cumplit este amorul, deşi dulce aparent. Un tiran, care nu varsă decît sînge innocent. Pallas - în Lacedemon văzu pe Venera armată: Aide acum să luptăm, judice Paride-acum. Venerea însă răspunse: armată mă-nfrunţi temerară? Eu, pe cînd te-am învins, ştii cumcă goală eram. - Cum poţi s-omori-un Colibri, diamant frumos de aer? Nu e frumos şi strălucit, n-ai milă de-a lui vaier? - De ce mai flutură şi el sclipind o aripă luxoasă? Natura mea, amicul meu, e ternă, serioasă. Anii fug - cu ei viaţa - cu ea totul. Azi suntem, iară mîne cinis et umbra: Să-ncununăm a plăcerilor dulci trecătoare Cupă de aur. {EminescuOpIV 508} Cine-a făcut din trestii mai ÎNTÎI şi-ntîi un fluer Şi a săpat întîiul verset într-o coajă de copac, De pe umbră pe părete zugrăvi întîia oară O icoană. Nu; amorul nu mai e atît de grabnic Iară mintea e înceată, 5O. PEISAJ (cca 1874) Pe cînd soarele deschide porţi de aur peste stanuri, Într-o scenă infinită se deschid păduri şi lanuri. Noaptea verde-a frunzărimei pietre scumpe o-mpodoabă; Ce se scutur tremurînde peste florile din iarbă. Trandafiri s-aprind ca jarul, răsfoiţi în răsărit, Glasuri mii învioşază codrul umed şi iubit. În poiana tăinuită blînde sboară dungi de lună Cînd departe-n munţi şi codri duios buciumul răsună. Pe-a lor lume ridicată peste nouri se deschide Cartea cerului albastru cu mari litere aurite, Iară munţii nalţi şi negri, înţelepţi de bătrîneţe, Ridic fruntea lor de piatră şi încep ca s-o înveţe. 5l. FELICITARE LUI SAMSON BODNĂRESCU (1876) N-am ştiut cumcă în ziua Douăzeci şi şapte luni, Îşi serbeaz-aniversarea Toţi voinicii şi Sămsunii. În biserică asemeni Cît îmblai pe la icoane, N-am văzut pe sfîntul Simson Pre iubitule Samsoane. Şi aflînd de-aşa minune Eu scriseiu aceste şire, Dorind multă sănătate Viaţă lungă şi sporire. Şi spre semn caracudistic Îţi trimit această cartă, Iar tu spune printr-un distic Cum că cei absenţi se iartă. M E. {EminescuOpIV 509} 52. UN LUCEAFĂR... (1876) Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze În viaţa-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază. Eu privind acea lumină ca din visuri mă deştept Şi cu braţele-amîndouă cătră dînsa mă îndrept. Ca o zînă din poveste ea e naltă şi uşoară, E subţire şi gingaşă şi din ochi revarsă pară, Iar la faţă e bălae, părul galben cade-n creţ, Trandafiri pe faţă are şi cu zîmbetul isteţ. 53. POET (1876) Să tot torni la rime rele Cu dactile în galopuri, Cu gîndiri nemistuite Să negreşti mai multe topuri; Şi cînd vezi vre o femee Să te-nchini pîn-la pămînt Şi de-a sta ca să-ţi vorbească Să înghiţi orice cuvînt; Nespălat, neras să umbli, Şi rufos şi deşuchet - Toate-acestea împreună Te arat-a fi poet. 54. DEMOCRAŢIA (1876) Democratie... monstrule vorbăreţ, Cu mii de limbi d-invidie mişcate, Nebunii las-în gura ta să cate Şi să te poarte cel meşteşugareţ. Căci cel mai lins cu vorbe afectate[-i] Şi cel mai rău şi cel mai pismătareţ. Şi-i proclama de mare cu strigare-ţi Pe orice negustor de vorbe late. Dar e firesc... destul şi prea destul ţi-i Acele mofturi scrise-n mii de coale Prin care răii pun la cale mulţii. {EminescuOpIV 510} Şi ţi-ar plăcea s-amestici tot cu-a tale, Să vezi pe regi că-i judecă desculţii Şi cei cuminţi vorbind cu-a tale oale. 55. DE CE ÎN AL MEU SUFLET (1876) De ce în al meu suflet De ani eu moartea port, De ce mi-e vorba sacă, De ce mi-e ochiul mort? De ce pustiu mi-e capul Viaţa într-un fel? Şi tu... tu eşti aceea Ce mă întrebi astfel? 56. CU-AMÎNDOUĂ MÎNILE (1876 ) CU-AMÎNDOUĂ mînile Inima o ţii Şi îi simţi bătăile Repezi, dulci şi vii. Ochii-n timp se sperie Şi revarsă foc. Ai visat vrodată tu Astfel de noroc? Un noroc asemenea Blînd şi dureros! Tu iubeşti, copila mea, Fără chiar să ştii. 57. ŞI DACĂ DE CU ZIUA... (cca 1876) Şi dacă de cu ziuă se-ntîmplă să te văz De sigur că la noapte un teiu o să visez, Iar dacă peste ziuă eu întîlnesc un teiu În somnu-mi toată noaptea te uiţi în ochii mei. {EminescuOpIV 511} 58. CÎND ÎMI ZÎMBEŞTI, PĂMÎNTUL ÎMI ZÎMBEŞTE (cca 1876) Şi de trăeşte, rîde, plînge, moare, Nici îl cunosc, nici am de el v-un baiu, Nici el de mine... Astfel tu, o floare, Nici zîmbet, vorbă, nici privire n-ai Tu pentru mine... Nu, chiar nu? Ce-adesea Spun unii lumea c-are înţeles, Ăst înţeles să-l aibă comedia? Cel ce iubeşte şi[-i] rănit de moarte Să aibă chinul, dorul, nebunia, În a lui suflet demonul să-l poarte? Iar cel deşert, acel care-şi îmbie Croitu-i corp - de tine s-aibă parte? Frisorul, croitor, cismar lucrară La el cu toţii - mergi de îl adoră. Cînd vîntul palid, rază, lună, lacul, Cînd vîntu-n cîntec strecurat prin ramuri, Cînd ora încîntată e-un oracul Pătrunde-adînc durerea... Cînd îmi zîmbeşti, pămîntul îmi zîmbeşte Şi cerul tot cu stele se îmbracă. Şi nu zîmbeşti... nu vrei.., nu înfloreşte A gurii tale roză ca să-mi placă, Sărac rămîn de-un dulce zîmbet... creşte Mai mult durerea-n inima-mi săracă. Surîde lumei, cei nepăsătoare... Ce-ţi pasă c-unu-n ea de tine, moare? Ce-ţi pasă cum că-n astă lume toată, Ce rece trece căutîndu-şi bunul, A ta privire e rearuncată C-un zîmbet luciu, ce-l înghiaţă pe-unul... Că o fiinţă numai [i-]atîrnată De-a ta privire - şi un suflet - unul -? Ce-ţi pasă ţie? Cu priviri streine Ca toată lumea treci pe lîngă mine. {EminescuOpIV 512} 59. E CEASUL CEL DE TAINĂ (cca 1876) E ceasul cel de taină, în care-inelul sorţii Uneşte-al vieţii capăt cu începutul morţii Sub piedica aceasta bătrînii mor în pace Şi se concep copiii acei ce se vor face; Cei însuraţi de sigur aceia că vor naşte; Pe cel făr-de soţie iubirea îl va paşte. 6O. EU TE-AM ŢINUT PE PIEPTU-MI... (1876 ) Eu te-am ţinut pe pieptu-mi, iubita mea copilă, Şi capul tău cel tînăr cu mînile-am ţinut, Dacă voiam guriţă să-mi iau cu de a sila Cînd ochii tăi albaştri voiam ca să-i sărut. Tu, suflet îndărătnic, cu ochii mari sălbateci, Cu glas aşa de dulce, cu graiu atît de drept, Mai ţii tu minte, oare, de noi cei singurateci, Cînd eu ţineam ferice mînuţa ta la piept? O tu! a tinereţii icoană fericită, Cu ochii dulci ca cerul, adînci şi mîngîioşi, Te-ai dus - şi nici o urmă în lume nu-i iubită - Ah, unde sunt anume, ah, anii cei frumoşi? A vieţii mele carte e scrisă în durere, Curînd s-a stinge viaţa-mi, curînd s-a fi închis, Dar părăsit de lume, gîndi-voiu cu plăcere, La tine, ah, la tine - perită ca un vis. 6l. LUMEA ÎMl PĂREA O CIFRĂ... (cca 1876) Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morţi, Măşti, ce rîd după comandă, cari es de după porţi Şi dispar - păpuşi măiestre, ce că sunt nici că nu ştiu Şi-ntr-o lume de cadavre căutam un suflet viu; Mă sbăteam dorind viaţă, cu ce sete eu cătam Precum cel ce se înneacă se acaţă de-orice ram. Dibuit-am în ştiinţe, în maxime, -n poezie, Dară toate îmi părură sură stearpă teorie. N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc Pînă cînd.. blestăm momentul!, pîn-ce-a fost să te-ntîlnesc. {EminescuOpIV 513} Oare sunt eu tot acelaşi? Singur nu mai mă-nţeleg: De clipirea genei tale putui viaţa să mi-o leg. Eram mîndru - înjosirea, ba sclavia mă înveţi: Mă dispreţuesc pe mine... ce mai are astăzi preţ? Îmi părea că împăraţii sunt pe lume un nimic Căci ei nu ţineau în mînă degetul tău dulce, mic, Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult De cît lumea, de cît totul ce putusem să ascult; Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu? Toate existau sub soare, pentru că exişti şi tu. 62. BOLNAV ÎN AL MEU SUFLET... (cca 1876) Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav, Cu mintea depravată şi geniul trîndav, Închin a mea viaţă la scîrbă şi-ntristare Şi-mi tîrîi printre anii-mi nefasta arătare, - Prea slab pentru-a fi mare, prea mîndru spre-a fi mic - Viaţa-mi, cum o duce tot omul de nimic. Născut făr-de-a mea vină, trăind făr-mai s-o ştiu, Nu merg cum merg alţi oameni, nu-mi pasă de-unde viu, Supus doar, ca nealţii, la suferinţe grele Unesc cu ele ştirea nimicniciei mele. Sfînt n-am nimic, în bine nu cred şi nici în rău. Viaţa mea aceasta nici vreu şi nici n-o vreu; Nepăsător la toate, de lume apostat, A vieţii osteneală o simt şi n-o combat. Aş rîde doar de viaţă, dispreţuind-o toată, Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată, Muncind în mine însu-mi voinţa-n orice nerv, Peirea cea eternă din mine să o serv. Dar vai! nici siguranţa n-o am că mor pe veci. - Şi dacă oare-a morţii mîni palide şi reci În loc să sferme vecinic a vieţii mele normă Ar pune al meu suflet sărman în altă formă? Dacă a mea durere, un vecinic Ahasver, La sorţi va fi pus iarăşi, de către lumi din cer, Ca cu acelaş suflet din nou să reapară Migraţiei eterne unealtă de ocară? Nimic, nimic n-ajută - şi nu-i nici o scăpare. Din astă lume-eternă, ce trecătoare pare, Gonit în timpi şi spaţii, trecînd din formă-n formă, Eternă fulgerare cu inima diformă, De evi trecuţi fiinţa-mi o simt adînc rănită, {EminescuOpIV 514} Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită... Ş-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stîncă Spre culmea morţii mele ridic ş-ast-dată încă. Ş-ast-dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară? 65. O, CHILIA MEA SĂRMANĂ... (cca 1876) O, chilia mea sărmană, Cu negritul, tristul zid, Dacă n-aţi fi voi în lume Aş fi stat să mă ucid. Dar voi, cei ce-aţi fost [de faţă] Cînd vărsam lacrimi fierbinţi Trişti pereţi, negriţi de vreme, Voi acuma sunteţi sfinţi. Sfinţi, căci ce-i mai sfînt în lume, De cît cînd o dulce gură Îţi şopteşte vorba tristă Că-n sfîrşit şi ea se-ndură. 64. CATRENE (cca 1876) Cînd te pierzi în valul vieţii Trist la ţărm doar eu rămîn: Braţe fără de nădejde, - Navă fără de stăpîn. Cum se turbură izvorul Cînd din el drumeţul bea, Astfel mă-nfioară dorul Cînd răsari în calea mea. Tu eşti aerul, eu harpa, Care tremură în vînt, Tu te mişti, eu mă cutremur Cu tot sufletul în cînt. Eu sunt trubadurul. Lira Este sufletul din tine, Am să cînt din al tău suflet Să fac lumea să suspine. {EminescuOpIV 515} 65. DIN ILIADA (cca 1877 ) Cîntă-ne, zînă a lui Ahil Peleidul mînie, Carea cumplită făcu Aheilor jale nespusă, Suflete mii viteze de fii de eroi în Aii Au trimis, pe ei înşii de pradă la cîni lăsîndu-i Şi la paseri. Astfel se-mplini a lui Zeus voinţă Din acea zi cînd cearta făcu desbinare amară Intre mult divinul Achil şi fiul lui Atreu, Agamemnon, al neamului tot şi al regilor rege. Care din zei aţîţă al desbinului foc între dînşii? Fiul Latonei şi al lui Zeus, mînios pe rege, El a trimis pierzătoare boli şi moarte prin gloate, Pentru că Atreidul mustrase pe preotul Chrise Cînd acesta veni la Achaici mîndre corăbii Ca să-şi răscumpere fiic-aducînd preţioasele daruri Şi cu laurul nemuritorului Phoibos Apolon Incunjură toiagul de aur. Tare rugă el Şi pre Achei, dar mai cu seamă pe cei doi Fraţi Atreizi, ce erau căpetenii ai limbilor toate. 66. DIN ODISSEIA (cca 1877) Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, ce Lung rătăci după ce-au dărîmat Troada cea sfîntă. Multe cetăţi de oameni văzu şi datini deprinse, Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au, Chibzuind pentru sufletul lui, a lor săi înturnare. Dar pe tovarăşi el nu mîntui cu toată-a lui grijă. Singuri ei gătiră peirea prin fără de lege, Căci, nebuni, ei boii-au tăiet luminosului fiu al Lui Hyperion, în cît le luă a-ntoarcerii ziuă - De aste vorbeşte-ne asemeni puţin a Cronidului fiică. Toţi ceilalţi precît de peire-au scăpat, pre a casă Ei erau, mîntuiţi de răsboaie şi de apele mării. Numai pre el, doritul de patrie şi de soţie Nimfa măreaţă-l oprea, minunata zînă Calipso-n Peştera cea boltită, rîvnind de bărbat ca să-l aibă. În rotitoarea plinire de vremuri trecut-au un an azi, De cînd zeii-ntoarcerea-n ţară îi rînduise În Itaka şi tot de nevoie el mîntuit nu-i La iubiţii lui. Toţi zeii-l plîng. Poseidaon Singur ţine mînie într-una el lui Odisseus, Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în ţară-i. {EminescuOpIV 516} 67. PRESCURTARE DIN ODISSEIA (cca 1877) Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, cum Lung rătăci, după ce-au căzut cetatea lui Lascar. Multe oraşe de oameni văzu şi datini deprins-au, Şi supărări în inima lui prea multe avut-au, Chibzuind să-şi mîntue sufletul şi caracuda. Dar caracuda el n-o mîntui cu toată silinţa, Singură ea-şi gătise peirea prin fără de lege, Căci ea nebuna tăiase asemeni cîrduri de belferi Încît Zeii, ei le-au luat a bugetului ziuă. De aste vesteşte-ne asemeni puţin a Cronidului fiică! Mulţi din ceilalţi sunt pe a casă scăpaţi de peire. Iarăşi în nalta-i Curte intră vestitul Teodor Unde ş-acuma el judecă neamul a celor cu pricini Şi de cu vreme mînă la sigur loc Maurojeni Turmele lui cu lînă de aur în bruma din Londra. Boeros cel viclean, cu stele prea-mpodobitul, Împăcătorul de neamuri Carpos şi mulţi din Acheii Cei cu glesnele repezi sunt mîntuiţi de nevoie. Numai pre el, doritul de linişte, vor să-l reţină Misailă Kiklopul cel crunt din neamul lui Nuhăm, Peştera cea boltită din Văcăreşti pregătindu-i. În rotitoarea plinire de vremi trei ani se trecură, Totuşi el de mînia Kiklopului pace nu are. Două popoare întregi, Iasieni cu semitice nasuri, Bucureşteni, compuşi din Bulgari cu mintea isteaţă Il urmăresc pe-Odisseu, pe omul de-o samă cu zeii, Doar ar pute să-l prindă, să-l pună în civica gardă Ba-n răsboiu l-ar mîna să se bată cu Başibuzucii... Iată-l azi de cetăţile vechi aproape-Odysseus, Unde-l primeşte divinul porcar iscusitul Ve Pogoros. Jur împrejur stă turma frumoasă culcată pe iarbă. Iată vierul cu c.... mari, plodiciosul Naumos, La-ngrăşare e pus porculeţul mărunt Io-Spacco Ca să fie trimis peţitorilor Penelopeii. Toate le spune pe rînd divinul porcar Ve Pogoros Spre-a onora pre oaspete taie mai iute purcelul Cel mai grăsuţ, cu carnea mai dulce, numit "Dospinelos". Vai, pe altu-aş tăie au zis porcarul Pogoros Dacă aici în Ithaca cea-ncunjurată de valuri Ar stăpîni stăpînul de-altdată divinul Odisseus; Zeii singuri ştiu dacă el mai este-n viaţă. Belferii azi peţesc pe mîndra Penelopeia, {EminescuOpIV 517} Zi cu zi eu lor trimet din grasa mea turmă Căci stăpîni s-au făcut de spăriat scurmătorilor mascuri 45Pe Samsonachi-l tăiară întîiu, în urmă pe Mihail, Au tăiat pe vierul cu c.... late Naumos. 68. CÎNTEC CARACUDESC (cca 1877) Era odat - abia-i un an - Cînd Tit era puternic, Şi Vau, Vau, Vau, cel şarlatan Era smerit, cucernic. Dar, ah! acum - sărmanul Tit! - La Văcăreşti el e menit, O! jerum, jerum, jerum, O! quae mutatio rerum! Şi-atunci cînd mare Tit era, Slăvita caracudă La Trei-Sfetite conăcea, Lipsită de-orice trudă. Sărmana Caracudă-acum Cu traista caliceşte-n drum. O! jerum, jerum, jerum, O! quae mutatio rerum! Porunca de surghiun ş-aman Samson nu vra s-asculte, Dar iată vine Petrovan Din Bolgrad cu insulte; Şi lui Samson i-a zis: sictir! Căci eu am fost sub Tit martir. O! jerum, jerum, jerum, O! quae mutatio rerum! Iar Bodnarachi desperat Luat-a traista-n spete Şi-n lumea larg-a alergat Pîn-a dat de Sirete, Dar pentru el loc de popas În lumea asta n-a rămas. O! jerum, jerum, jerum, O! quae mutatio rerum! {EminescuOpIV 518} Ca jidovul rătăcitor, A dat de mii de chinuri Şi pe la Chiţ alergător Cu lirice suspinuri; Dar vai de el cum au rămas! Vau, Vau şi Chiţ şi toţi l-au ras. O! jerum, jerum, jerum, O! quae mutatio rerum! Atunci Samson în jamantan La Iaşi se-ntoarse iară, Să-şi facă traiul cel sărman Cu vai şi cu ocară. Şi iată lucru neauzit, El într-o zi ce ne-a grăit! O! jerum, jerum, jerum, O! quae mutatio rerum! "Cei de pe urmă pantaloni "I-am dusu-i la răcoare "Şi-mi zise Iţic Salomon, "Că-s rupţi între picioare, "Dar eu i-am declarat formal "Că asta-i lucru natural. "O! jerum, jerum, jerum, "O! quae mutatio rerum! 69. MI-AM ZIDIT MONUMENT... - Horaţiu - (cca 1877 ) Mi-am zidit monument, de cît acel de fier Mult mai trainic şi nalt ca piramizi cereşti; Ploaea nu-l va mînca, nici Aquilonul slab, Nici al anilor şir, vremile cari fug. Nu de tot voiu muri, partea mai bună a mea Va scăpa de mormînt... {EminescuOpIV 519} 7O. CARACUDA În RĂZBOIU (cca 1877 ) Deci eu voiu propune Ca o legiune Caracuda toată să formăm - [............. ] [............. ] [............ ] Căci de încalare Şi de jale mare Trebui să ni treacă orice chef. Oştiri să compunem, Pe Dospin să-l punem Să ni fie general en şef. El e mai cuminte, Intrepid prudinte, El ne va conduce în răsboiu. Să jurăm pe cruce Că unde ne-a duce L-om urma în luptă mîndri, noi. Micul Zaharie, Crudul Pompilie Şi Castan ce-a pus pe Moltke sub picior, Mintea să şi-o pue Şi să constitue Şi să constitue stat major. 7l. GERMANU-I FOARTE TACTICOS - Hoffmann von Fallersleben - (cca 1878) Neamţul cercetează lucrul tacticos pe dos, pe faţă, La surtuc de are pată el chemia o învaţă. Ani întregi mereu citeşte spre a şti cum se cuvine, Cu ce chip, din cit şi lînă iese petele mai bine. Dar cînd ştie toate celea, - cu ce scop le ştie toate? - Cînd surtucul cu pricina e o sdreanţă fără coate! {EminescuOpIV 520} 72. VRE O SGÎTIE DE FATĂ (cca 1878) Vre o sgîtie de fată Cărei gura nu-i mai tace, Ca stigleţi-ntoarce capul Cînd încolo, cînd încoace. Sau o alta visătoare Care lină şi măreaţă Are-n ochi-i întuneric Şi mîndrie are-n faţă; Sau mai mici şi mai plinuţe, Sau mai svelte şi mai slabe, Toate peste-un sfert de secol, Vai! vor fi aproape babe. Şi zîmbesc atît de dulce Ca şi cînd ar fi de-apururi! Toate graţiile de astăzi Or să fie atunci cusururi. 73. LUMINEZE STELELE... (cca 1878) Lumineze stelele, Plîngă rîurelele, Nori-n cer călătorească, Neamurile-mbătrînească Şi pădurile să crească - Numai eu voiu rămînea, Gîndurile la o stea, Ce au fost odat-a mea: Căci a fost şi nu mai este. Dulce gură de poveste, Ziua cine mi-o zîmbi, Noaptea cine-o povesti? {EminescuOpIV 521} 74. În OCHII TĂI CITISEM... (cca 1878) În ochii tăi citisem iubire dinadins Şi-n calea vremii steaua mea O clipă s-au aprins. Apoi ca foi uscate, văsduhul coperind, Văzuiu nădejdi şi fericiri Naintea mea pierind. Dup-acea dulce clipă, ce-atîta mă uimea, Nainte chiar de-a răsări Se stinse steaua mea. 75. E FOARTE RĂU DIN PARTE-ŢI (cca 1878) E foarte rău din parte-ţi - Ai zis şi ai surîs Ş-o lacrimă - ferice - Din ochi-ţi s-au desprins. E foarte rău din parte-mi - În mine-am zis şi eu, Deşi în toată treaba Eu nu găseam nici un rău. E foarte greu a decide De-i rău or bine de-i, Dacă din doi ce suntem Ne-am face de-odată trei. 76. STRIGĂTURI (1876-1878) Eu pe pieptul tău culc capul Şi mă uit la tine-n faţă, Ca copilul ce se uita L-ale maicii sale braţe. Ca miresele să îmble ori să calce ca pe piuă. {EminescuOpIV 522} Chiar sărac, de ai drăguţă Ai mulţimi de daraveri, Căci primeşti şi dai simbrie În necazuri şi plăceri. Că amorul e zădarnic Nu vei şti numai decît, Ci atunci numai, copile, Cînd de el te-i fi topit. Ce-mi scoţi ochii cu mîndria Şi-mi vorbeşti că o să-mi treacă Fie omul cît de mîndru Tot la dragoste se pleacă. Unde dragostea domneşte Ia greşelele-n mimic, Căci prin certele omenimii E ca ramul de finic. Ştiu eu dacă ţii la mine? Dacă tu nu mă înşeli? Căci pe buze-s scrise numai A iubirei învoieli. Oricît fii nenorocită Tot cu dragostea te iei - Orcum simtă-o bărbatul, Îndoită-i la femei. Căci la dragoste de cade Tare mult s-au îmblînzit. Limba-n gură ţi se moaie Pe cînd dragostea vorbeşte. Ah, mai bine să mă-nşele Chiar de zece ori amorul, Decît nenşelat, de dînsul Nici să-l ştiu şi să-i duc dorul... Mai scăpare-am cu viaţa Din al dragostei răsboiu Cu dulceaţa-i nesfîrşită, De nu ne-am lupta în noi? {EminescuOpIV 523} Tolba dragostei de aur, Dar săgeata-i otrăvită. II Şi la poala hainei tale E adînc de altă floare. Haine noi cari la îmblet Lin de trupu-ţi se lipesc Şi arată cu-a lor cute Boiul tău împărătesc. Şi te mlădii cu mult farmec Intre creţi-mbrăcăminţii: Ştii că toată eşti frumoasă Şi că eşti răpirea minţii. Haina ta cea minunată Nu-i în stative ţesută, Căci uşoară-i ca de neguri Şi te mişti ca şi o ciută. Pedepsit-au mîna inul Pînză fină ca să ţeasă, Cît tu pari a fi mai goală Căci uşoară-i ş-arătoasă. Şi albastre fine torturi - Străveziile mătăsuri - Cît cu-a ta privire fină Umbra tu abia le măsuri. Oh, cum este de ciudată, Linguşită, desmierdată. Nici prea mare, nici prea mică, Dar crescută subţirică, Nimeni n-ar putea să zică Că nu-i coz de frumuşică. Are haine-alesăţele Şi podoabe de inele, Multe fie, puţintele, Tot îi stă bine cu ele. {EminescuOpIV 524} Dulce mîngîiere-mi fuse Dar la rău mă mai aduse. Blestemat să fie locul Unde mi s-au aprins focul. Căci un cîntec cît de mîndru Ce cu glasul se-mpreună - El din gură de femee Înzecit de dulce sună. Cîntec de zori Deşteptarea plăcerilor, Cîntec de dor Amorţirea durerilor. Iar cîntecul de dor Ţi-aduce somn uşor. Cîntecele mai mult aprind Durerile din dragoste Cînd făr-de veste te cuprind. Pînă ieri cu fetele Astăzi cu nevestele. Cel ce cîntă se desmiardă şi pe el şi pe ceilalţi. 77. MINTE ŞI INIMĂ (cca 1879) I - Ce priveşti în jos smerită, Că te mînii te prefaci, Cînd îţi zic că el îţi place Şi că tu de mult îi placi. Voi jucaţi în comedie Rolul vostru de-nţelept, Dar de ce unul la altul Vă uitaţi atît de drept? {EminescuOpIV 525} De ce, cînd pe neaşteptate El soseşte uneori, Rumenirea face locul Unei gingaşe palori; Şi priveşti cu ochi nesiguri, Sînul creşte făr-să vrei? Dar vă stingeţi după-olaltă... Comedie, dragii mei... Parcă-l văd cum vine ice, Şede-n veci pe-acelaş jeţ Şi la tine îşi îndreaptă Ochii negri şi şireţi. Şi cînd credeţi cumcă nime Dimprejur nu vă ia sama, Numa-atunci vă daţi în petic Şi vă arătaţi arama. Eu vă văd de pe sub gene: Ochi-n ochi priviţi fierbinte Şi de dragi unul altuia Conversaţi fără cuvinte. Cine nu v-ar şti, copilă, Da, v-ar crede neam de sfinţi. Şi să staţi numai l-atîta... Bine? Sunteţi voi cuminţi? - Taci mătuşă, tu mă superi, De-i vorbi mai mult eu fug. Ce se pare că-i iubire Nu-i decît prieteşug. - De prieteni, se-nţelege, Vă-nşelaţi cu mult sistem. Şi de dînsul nu pe-atîta, Dar de tine mai mă tem. Pîn-acum pornirea voastră Aţi ştiut să o mascaţi Şi în sufletele voastre Cu durere vă iubeaţi. Promiţînd unul altuia Cumcă nu veţi mai iubi, Voi gîndeaţi c-o să rămîe Astfel pînă veţi muri. {EminescuOpIV 526} Şi-n această mîngîere, De pe-o zi pe alta, voi Trăgăniţi o fericire Dureroasă, amîndoi. Fiind siguri unul de-altul, Să promiteţi fu uşor Cumcă nu o să mai faceţi Alianţe de amor. Dară azi pui capăt tragic Astei stranie poveşti... - Doamne, Doamne, mătuşico, Nu ţi-i greu să mai vorbeşti? {EminescuOpIV 527} ? Nu mi-i greu, căci eşti în stare Să sfărîmi ca un... copil Jucăria-ncîntătoare A frumosului idil. Cînd vă văd mergînd alături, Vă zîmbiţi şi vă privesc Şi cînd credeţi cîte spuneţi Eu fac haz şi-ntineresc. Voi gurmanzi ai drăgostirii, Cu reţeta cea mai bună Învăliţi amoru-n vorbe, Clevetindu-l împreună. Şi feriţi de ochii lumii, Intre rariştea de brazi, Voi mergeţi cînd vine sara, Tu eşti rumănă-n obraz Şi atîta bucurie Văd în ochii tăi cei mari... Nu lipseşte decît nunta C-un taraf de lăutari. În zădar oare Teodor Scrie-a codrului poveste? Şi atît de rău îi pare Că băiet el nu mai este? Că nu vreţi a da pe faţă Dulcea taină înţeleg, Căci cu-atîta e mai dulce, - Dar un capăt nu aleg. Şi ce bine aţi petrece Azi cînd viaţa vă zîmbeşte, Cum în vremea mea Konaki O spunea pe bătrîneşte: "Prin pustii şi munţi sălbateci, Prin prăpastii, rîpi, ponoară, Unde-n albia de stîncă Sună blîndele isvoară; "Acolo unde natura Cu puterea ei măreaţă Răspîndit-au pretutindeni Bucurie şi viaţă; {EminescuOpIV 528} "Unde brazii cei de fală Se înnalţă cu trufie, Unde smeura şi mura Au a lor împărăţie; "Unde toate împreună Strigă: "Vino, te opreşte! ", Acolo amorul chiamă, Acolo vin-de iubeşte. "Acolo ochiul zavistnic Nu mai are v-o putere: Nu-i jignire în iubire Ci noroc şi mîngîiere ". Ţie-ţi trebue vecinul; Teodor e pentru tine: Liniştit, cam misantropic Ş-apoi îl iubeşti, ştiu bine. Ţie-ţi place poesia, E lucrează versuri bune. Toate versurile sale Tu pe muzică le-i pune. De-i cînta veţi face duo, Glasul vostru se combină; De te-i pune la piano Te-a-nsoţi din violină. Ţie-ţi place moşioara, Pe a ta vrei s-o lucrezi, Iar el ştie plugăria - Gospodar e precum vezi. Moşioara lui altdată Era tot părăduită, Vezi acuma ce-i aduce, Cît de bine-i rînduită. Aşa dar, nu sta la gînduri. Pre uşor alegi din două, Eu îţi zic să-ţi iei vecinul, Ie-l cu mînile-amîndouă. Toată ziua se închide Prin autori mîncaţi de molii Şi îl vezi întotdeuna Cumu-i plin de colbul şcolii. {EminescuOpIV 529} Dar nu vine-n toată sara? Vine. Poate i-i urît. Ş-apoi nu ştii cumcă fusta Femeiască-o au... urît?.. Pentru? Ştiu eu care-i cauza? Pentru că în lumea toată Numai una-i este dragă. Vezi aşa, aşa o fată. Ş-acea una? Acea una Stă naintea mea şi coase Şi de-i spun că este astfel Se preface mînioasă. Frumuseţi să spariu lumea Precum însăşi vezi nu am, Deci în cumpănă pun toate. Şi le măsor dram cu dram. Ş-am văzut că-i mult mai bine C-un moşneag să mă cunun, Decît iar să-mi risc eu sama C-un bărbat ori c-un nebun. Eu susţin că orice casă Din convenţie se face: E mai multă fericirea Căci într-însa este pace. Pace? Da cunoşti moşnegii? Scîrţîesc neîncetat. Ba-i bolnav, ba n-are vreme Să te ducă la primblat. De faci muzică el cască, Dacă rîzi el e ursuz - Să vorbeşti de vrei ai voie, Da nici glasul nu-i auzi. Cînd s-apropie, drăguţă Fată! - funia de par, Atunci chin! Moşneagu-ntr-una Scîrţieşte ca un car. Nu doresc, nepoată dragă, Să ajungi la aşa hal... Ştii ce pace e aceea? E tăcerea din spital. {EminescuOpIV 530} Alta-i pacea sufletească Care e rodul iubirii - Şi acolo e tăcere, Dar tăcerea fericirii. Tu lucrezi iar el acasă Poate sta, poate lucra, Dar din cînd în cînd aruncă Ochii lui asupra ta. Şi se uită lung la tine. Doamne! limpede mai ştie Cumcă fără, tine lumea I-ar fi chiar ca o pustie. Vii la spate, vezi ce scrie, Peste şiruri tu alergi, Ii iei pana chiar din mînă, Singură v-o vorbă ştergi. Şi să crezi că ştears-o lasă Dacă tu vei zice: nu. Te aprobă căci în minte-i Şi în inima-i eşti tu. II Ii zic: mă lese-n pace, Nu voiu să mă cuprindă; Iar el rîzînd răspunde: "O, uită-te-n oglindă Şi spune-mi dacă omul Găsind în a lui viaţă, Odor aşa de dulce, Nu l-a cuprinde-n braţe? " Ii zic: mă lese-n pace" Ce are cu-a mea gură, Cu ochii mei ce are De-a merge nu se-ndură? Iar el rîzînd răspunde Că nu cunoaşte mila; De nu-i voiu da de voie Mi-o ia el cu de-a sila. {EminescuOpIV 531} Ii zic: mă lese-n pace Căci inima mă doare, Fiorul mă sfîrşeşte Şi cad de pe picioare. Iar el răspunde... - vorba-i De lacrimi pare plină -: "De vrei un leac, iubită, La inima-mi tu vină ". {EminescuOpIV 532} III ANA: Povesteşte chiar din capăt să te văd dacă o ştii... MUŢI: E! Achill şi Agamemnon îşi spunea grobienii. Şi atunci bătrînul Nestor prinde-a spune la poveşti, Pe-amîndoi îi probozeşte cu cuvinte bătrîneşti. Împrejur sta toţi Elinii, steteau preoţii şi regii Iară Nestor ţine una... ştii mata cumu-s moşnegii. Iar Achil pe Agamemnon suduindu-l zice "Cîne!, Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitată nu-ţi rămîne. Las-tu, lasă măi jupîne, ştiu eu bine ce-am să-ţi fac, Să-mi cazi tu odată-n labe, ş-apoi las că-ţi viu de hac ". ANA: Bun, frumos! Dă-i înainte! sudue ca un muscal. MUŢI: Singură ai spus mamae, că Homer îi natural, Şi ne-ai zis să spunem toate, ia aşa cum se grăieşte, Ş-apoi tot eu îs de vină? ANA: Natural, nu mojiceşte. Spune tu, Bibi... BIBI: Mamae, eu ştiu tocmai cum e-n carte. ANA: Şi aşa se şi cuvine, spune Bibi mai departe. BIBI: Cum Achil şi Agamemnon în de ei se tot sfădeu, Vine Nestor ş-amînduror le ţinu apoi de rău: Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil îl îmblînzeşte, Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoieşte Dar îi spune dinainte să nu cerce de cumva Preste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva... Iar Ulis luă pe Chriseis, şi-n corabie suind, Merge la preotul Chrise, fata-n mînile lui dînd, I-a adus tauri de jertfă, şi convoi iar la Achei Cu preotul lui Apolo să-i împace iar pe ei. ANA: Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, frumos, cu şir. MUŢI: Ce mai treabă; a-nvăţat-o pe de rost din păr în fir. ANA: Tu nu ştii să-nveţi tot astfel... Te opreşte cineva! Dară nu vrea cuconaşul, asta-i... Spune, fata mea. BIBI: Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară Pe Briseis s-o aducă... dar Achil stătea afară Lîngă cort şi să i-o ceară frică li-i şi nu le vine. Ci Achil nu-i mai încearcă şi cu ea de mînă vine Şi li-o dă în seamă... MUŢI: Prostul! Numai gura îi de el. De-o iubeşte pe Brizeis de ce-o dă ca un mişel? I-aş fi dat eu lui mireasă... - să fi fost eu acolo, - Ii umpleam de bodaproste, de nu ştiau încotro, Ii făceam pe toţi tocană, rupeam gîtu ca la vrăbii Şi-mi duceam apoi a casă Mirmidonii pe corăbii. ANA; Foarte rău şi fără cale, dragul meu... şi nu-ţi ascunz Chiar nesuferit eşti astăzi, îndărătnic şi - răspunzi. {EminescuOpIV 533} Povesteşti prost... Din franceză mai că n-ai ştiut nici bechi Doamne, cum nu ai un dascal, să te tragă de urechi. Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ţi dea ţie plăcinte, Iară leneşului celui chiar nimic să ţie minte. MUŢI: Dar de ce-a dat pe Brizeis, spune mamă, îi cu drept? Să fi fost a mea, mămuţă, eu cu toţii dedeam piept. Ai spus singură, că dînsul pe Brizeis o iubea... Cîtu-i lumea şi pămîntul n-o luau din mîna mea. ANA; Eu ţi-am spus-o, şi-o spun încă şi ţi-oiu spune vreme multă Cumcă omul cel de treabă urmă mintea ş-o ascultă, Judecă întotdeauna, nu se îndărătniceşte... MUŢI: Minte, minte! să i-o dee dacă-atîta o iubeşte... BIBI: "Judecata totdeauna, decît dragostea-i mai sus": Asta-ai zis-o mai deunăzi... vezi ţin minte ce mi-ai spus. ANA: (o sărută); Draga mamei... Eşti de treabă... şi înveţi aşa frumos Nu ca cela, ca jupînul îndărătnic şi lenos. MUŢI: Spune mamă, cîte-i spune şi eu totuşi ţi-oiu răspunde: Mintea, nu zic ba, frumoasă-i numai că eu nu ştiu unde-i. Dară vezi tu, mămucuţă, eu vin iar la vorba mea: De eram Achil, pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua. ANA: (ameninţînd): Mimi! MUŢI: Mînie-te mamă, zi ce-i vre... zi la femee Nu numai plăcinte, dară, nici mîncare să nu-mi dee Şi să mor de foame, totuşi de-ar veni vr-o unu-aice Să te ia cu sila... iară mintea ceea de mi-ar zice Dă-o, dă-o pe mamaia... nu te dau să ştiu că mor. ANA: (îl bate pe obraz): Îndărătnicule! MUŢI: Vezi tu, pentru tine, un odor, Dau răsboiu cu toată lumea ca Bogdan Vodă cel chior. ANA: Aide mergi iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace, Astăzi încă treacă-meargă! Dar alt-dată nu mai face. MUŢI: Nu mă duc... ANA: Nu vrei plăcinte? MUŢI: Nu acum, să-ţi spun ceva... Da, aşa-i că nu te superi?... zi că nu te-i supăra. ANA: Spune, de!... MUŢI: Cum aş începe... Doamne? Doamne-ah, mămucuţă, Tare eşti tu frumuşică, nu ştiu cum, şi eşti drăguţă Decît cum nu se mai poate, cum nu e altă mămiţă... ANA: Ce vrei, Mimi, spune-odată... MUŢI: Să spun? Da? Dă-mi o guriţă. ANA: Atît? MUŢI: Da. Şi încă una, şi-ncă una, nu ştiu cum Da mi-eşti dragă fără samă... ANA: Haide, Mimi, pleac-acum Dă-ne pace... {EminescuOpIV 534} MUŢI: Tu mi crede că-s aşa de rău copil, Ştiu poveste mai frumoasă de cît cea a lui Achil. Eu ştiu una de la moşu: a pădurilor poveste Şi frumoasă, şi frumoasă, cum n-au fost şi nu mai este. ANA: Aşa dar, moşu Teodor; spune-o, spune dragul meu. MUŢI: Ceva nou, n-ai auzit-o pîn-acuma, numai eu. (... ) POVESTEA CODRULUI ANA: Aide, Mimi, mergi acuma... să veniţi cînd v-oiu chema MĂTUŞA: Mie nu-mi dai o guriţă? MUŢI: Nu-mi eşti dragă ca mama... IV - Ce copil vioiu e Mimi, ce drăguţu-i... - Mătuşică, E-ndărătnic, fără minte, tocmai d-asta îmi e frică. De n-ar fi ca al tău tată, care - Dumnezeu să-l ierte - Mi-a făcut viaţa amară cu-ndărătnicele-i certe... - Ce cuminte este Bibi... ? Da cuminte! ca şi tine. Ca şi tată-său maiorul... Ţine minte foarte bine Tot ce-i spuneţi... - C-ar aduce aşa mult cu dînsul? Nu, Nu găsesc asemănare aşa mare. - Da, da! Vezi tu Nu îi seamănă-n afară. Înlăuntru. Numai minte-i. Nu vezi tu cum momiţica repetează la cuvinte Ce le-aude de la dînsul, de la tine: "Mai prejos E iubirea de cît mintea.... ". Isbutit-ai ca pe dos Să o creşti, nepoată dragă... - Iară vii la vorba veche. Şi de ce nu? Să ştiu, dragă, că-i surzi de o ureche Totuşi cred de datorie, ca să-ţi spun a mea părere, Căci te văd de mult schimbată... Mai cu samă - o plăcere - De-o bucat-de vreme-ncoace... de cînd fuşi la Bucureşti... Cît erai tu de cu minte, azi pe zece părţi tu eşti. Cine ştii cu cine-acolo tu te vei fi întîlnit, Ce desemnuri înţelepte cu-nvăţaţii ai croit, Mai ales cu al tău frate, pre iubitul meu nepot, Dar destul că de atunce a pricepe nu te pot. Şi destul că pot prepune, că nepotul meu stricat În aceste conferenţe rolu-ntîiu l-a fi jucat... - Drept c-aşa-i, dar numa-n jocul rezonabil ce-am avut, {EminescuOpIV 535} Rolu-ntîiu îl joacă altul. Altul? Poate c-am ştiut. Jocul vostru rezonabil să nu iasă, de, cumva, Joc copilăresc şi ţie şi la altul careva. Bine-mi pare cumcă vorba chiar la asta ai adus. Căci şi eu păstrez o taină cam de mult şi ţi-am mai spus C-atingînd pe mai mulţi oameni n-am putut-o da pe faţă, Dar cum tu ai apucat-o mă scuteşte de prefaţă. Un secret? Însă secretul eu de mult l-am priceput. Cum? Ai observat? Da, doară nu mă crezi că sunt de lut. Deci te rog fii aşa bună, nu lăsa să mai aştept Şi să văd de au pătruns-o taina ochiu-mi înţelept. Aşa dar, fără prefaţă, spune-mi iute... Mă mărit. Te măriţi, mă rog cu cine, draga mea? Ai auzit, Cred, de d. Stelineanu? Căpitan d-infanterie... Aşa; unchiu-său... Ministrul! Bine fată, ce ţi-i ţie..., Doamne, iartă-mă! Dar bine, serios vorbeşti tu, fată? Nu zic... înţeleg prea bine cum îi treaba asta toată. Ai avut proces la curte, petiţiuni ai scris adesea Într-un stil plin de sentenţe, prea cuminte şi ales Şi bătrîna Escelenţă s-a-ndrăgit de-al tău condeiu, Iară frate-tău ce-n mintea ta a pus atît temeiu I-au şi spus desigur cumcă, tu eşti văduvă şi bine Ţi-ar păre ca Escelenţa să te iee chiar pe tine. Pînă astăzi nu ţi-am spus-o căci i-am fost făgăduit Şi frăţine-meu şi altui să ţin lucrul tăinuit. Şi cînd vine Escelenţa? Astăzi vine, înspre sară. Potrivite sunt acestea? Bine faci tu? Bine dară. Să-ţi spun, dragă mătuşică. Cînd întîiu m-am măritat Am făcut-o din iubire. Bine oare mi-a îmblat? Şi maiorul se-nsurase din iubire-ntîia dată. Cum i-a mers lui poate bine... aşa-i lumea asta toată. Şi fiindcă am nevoie de un sprijin, de-un asil Şi fiindcă n-am pe nimeni decît numai pe copil, Mă mărit, să pot cu tine a trăi în Bucureşti Şi să-mi cresc copilul bine. Altfel nu-ţi închipuieşti Cumcă poate fi. Ascultă, dar maiorul ce va zice? El? Dar bine ce-i cu dînsul? El rămîne tot aice. Iară vii la vorba veche? {EminescuOpIV 536} Viu şi voiu veni vezi bine. Tu-l iubeşti, el te iubeşte, ce-o să facă fără tine? Doamne, Doamne, mătuşică, hai să zicem că-l iubesc. Nu ţi-am spus că din iubire nu mă mai căsătoresc? Judecata, mătuşică, judecata este tot. Hotărît-o-am odată, d-a mă-ntoarce nu mă pot. Cîte-am tras în astă lume nu voiesc să le mai trag, La iubire nu mai caut, fie-mi orişicît de drag. Dară nu-l iubesc... În urmă şi maioru-i juruit Cumcă de a doua oară nu se-nsoară din iubit. Lasă-mă cu juruinţă, judecată, hotărîre, Căci acestea mi-s nimică contra gingaşei iubire. Voi, în crudă tinereţă, amîndoi nenorociţi, Voi cu inimi simţitoare, ce atît vă potriviţi, Amîndoi amici cu codrii nebunii v-aţi pus în cap Încît ochii-a vă deschide eu, mătuşa, nu am cap. Dară fost-au din iubire cea de-ntîiu căsătorie? Înclinare, simpatie - mai ştiu ce a vrut să fie? - Dar destul c-acea simţire voi amor o botezarăţi Şi să vă feriţi de dînsul de apururi vă jurarăţi. Eu am-visat, nepoţică, multe şi mai multe poate Decît tine, decît dînsul, dară vezi cu-aceste toate Eu îţi spun că acel tînăr ce-n junie mi-a jurat Un amor fără de capăt, jurămîntul n-au călcat Şi atuncea cînd bătrînul pe vecie-au adormit Eu numai ştiam în mine cît de mult m-au fost iubit. O escepţie, mătuşă... O escepţie? Dar voi Poate nu sunteţi tot astfel, tot escepţii amîndoi? Raţiune întrupată, tu... Ascultă, fată hăi, Ce sunteţi copii... Sau altfel; fiţi copii însă nu răi, Nu copilăroşi, nu astfel, urmaţi inimelor voastre: Numai inima-i isvorul fericirii vieţii noastre. Lasă inima, mătuşă... Cum gîndeşti să mă abaţi De l-a mea făgăduinţă?.. Bine fată, nu vă daţi. Dar ţi-oiu spune încă una... Escelenţa e bătrînă Şi e plină-de podagră, îmblă tot cu cîrja-n mînă. 78. CRISTALOGRAFIE (1879) Cînd aduce blonda Liză Socoteala unei vedre, Universul cristaliză Hexacontetraedre! {EminescuOpIV 537} 79. UN CÎNE-I OMENIREA... (cca 1879) Un cîne-i omenirea, cu o căldare veche De coada lui legată... şi nu-ntrebaţi de ce? Noaptea ca şi poeţii îţi urlă la ureche Ca un ostaş de gardă el latră-n trecători. Ca tinerii la baluri e Don Juan de stradă, Se hîrîe în ură, se pupă-n promenadă, Ca omul are patimi, ca ei este zelos De-a îmmulţi nainte tot neamu-i păcătos. Dar omul are atîtea: cugetători el are, Poeţi, artişti, istorici, cugetători - căldare. 80. SUB CERUL PLIN DE NOURI... (cca 1879) Sub cerul plin de nouri vezi şesu-n răsărit, Întins în zare lungă şi fără de sfîrşit, Iar colo-n miază noapte cu codrii de stejar Se pierd una cu cerul Carpaţii seculari; Dar spre apus prin nouri o geană e subţire, Prin care cerul rîde cu-a lui nemărginire; A nourilor lume aurită e de soare Ce cu văpae albă, frumoasă, orbitoare, Împrăştie în neguri subţiri din juru-şi norii. Ca la minune cată la dînsul călătorii: De-odată ţi se pare că ceru-ntreg se rupe În ploi scînteietoare de colb de pietre scumpe. Apunerea cerească părea de roze ninsă, Ca pîsla păreau albe dumbravele sub dînsa, Iar mări şi lacuri, ape sclipesc ca şi oglinzi, Apoi, cînd răsăritul cu ochii îl cuprinzi. 81. STAI PE-ASUPRĂ-MI.... ? N Lenau - (cca 1879) Stai de-asupră-mi, ochiu de întuneric, Cu putere mă pătrunde-acu - Serioasă, blîndă, visătoare, Neadîncit de dulce, noapte, tu! Cu-al întunecimii tale farmec Risipeşte ceaţa lumii reci, Să te simt plutind de-asupra vieţi-mi, Singuratic, tu, în veci de veci. {EminescuOpIV 538} 82. AMOR? O, CE AMARĂ FERICIRE... (cca 1879) Amor? O, ce amară fericire, Cît dulce chin e în acest cuvînt! Un zîmbet e în zile de mîhnire, Un soare e la-ntunecos avînt. Ş-atunci prin casă-un dulce geniu trece Frumos şi blînd... părea că-i geniul vinei Celei mai mîndre-n astă lume rece... O taină poartă în zîmbirea finei Frumoasei guri, ce nici prin gînd ne trece, Care-i e taina; iară geniul cine-i? Tu mă urmezi adînc în somn Pe luciul visurilor mele, Plutind, al gîndurilor Domn, - Ca luna ce se prinde 15Cu dulcea ei icoană Pe faţa unui lac. 83. VALURI PE LAC, STELELE-N CERURI (cca 188O) Valuri pe lac, stelele-n ceruri De mii de ani plutind lucesc, Ca tot atîtea mari adevăruri Dar eu nu-ţi spun că te iubesc. Valuri pe lac, norii pe cale De mii de ani aceiaşi sunt, Dar n-au purtat atîta jale Cît poart-un suflet pe pămînt. Valuri pe lac, luna cea plină Sunt un întreg strălucitor Şi toate-aruncă a lor lumină De-asupra mea, că am să mor. Valuri pe lac, stelele-n turmă S-or perinda în veci de veci Şi numai eu pier făr de urmă De vorba gurii tale reci. {EminescuOpIV 539} 84. N-AM FOST LA ÎNNĂLŢIME... (cca 188O) N-am fost la înnălţime şi nu sunt de desupt, Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt. Să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna - În cumpenele vremii sunt amîndouă una - Să ţin numai la ceva - dar mare fie, mic, Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic. În mantia răcelii mă-nfăşur dar şi tac - A mele zile toate în şiruri le desfac Şi visurilor mele le zic încet să treacă, Iar ele ochi-albaştri şi luminoşi îi pleacă Asupra mea, atinse de-amurgul aurorii. Văpaia-n ochi unită-i cu farmecul palorii. Treceţi în adîncimea uitării ş-a genunii Icoane visătoare şi dulci a slăbiciunii. Ca flori, cu vestejite şi triste frumuseţi, Uitarea vă usucă sărmanele vieţi. Ş-apoi? Ce-mi pasă? Fost-am în lume poate unic, Ce fără să ştiu unde pe-a lumii valuri lunic? Mulţimea? nu se naşte de cît spre a muri. Ruşine-i al ei număr cu unul a spori? Ferice sunt aciia ce n-au mai fost să fie, Din leagănul cărora nu s-au durat sicrie - Încolo: e în lume vr-o carte să înveţi Ca viaţa preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ? Am aruncat departe tratate vechi şi cărţi Cari descriu viaţa din şaptezeci de părţi Şi cred cumcă o lume, o inimă se schimbă Cu deslegări ciudate şi cu frînturi de limbă, Cînd adevărul, ca şi păcatul mumei Eve, De faţă-i pretutindeni şi pururea aieve. Din ce în ce mai singur... Să caut eu viaţa, Lumina frumuseţii, puterea şi dulceaţa În petece de gînduri, în greul colb al şcolii, În literele strîmbe şi-n urmele de molii? Şi ani întregi de zile credeam în casă-nchis Că visul e-o viaţă, cum viaţa e un vis. Un vis? Lumea se-mparte în proşti şi în şireţi Iar visurilor noastre viclenii le dau preţ. Sămînţă roditoare se cade ca să sameni, Ca să te-nnalţi se cade să-i iei adînc pe oameni, {EminescuOpIV 540} Omoară fericirea unui popor, alungă A ţărmurilor pace pe vreme îndelungă, Întinde pustiirea cu vîrfu-a mii de săbii Şi moartea-n mii de forme o-ncarcă pe corăbii... Vei fi erou... şi mare te vor numi toţi orbii Pe cînd pe-adevăraţii eroi coboară corbii! Invidia şi ura botează-le virtuţi, Numeşte brav pe gîde şi fierul i-l ascuţi, Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept, Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept, Din poftele mulţimii fă scară, de mărire Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire; Cu laude mîngîe deşertăciunea lor, Din roiuri risipite vei face un popor... Fereşte-te de una... Să te păzească cerul, Să nu te-mping-un demon a spune adevărul... A spune că nu-s vrednici decît de-adînc despreţ, Că pentru-o vorbă goală jertfeşti a lor vieţi; Că-n tine nici îţi pasă măcar de a lor păsuri, Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri, Că lauda cu care i-ncarci e o ocară, Că tot ce e ca dînşii e vrednic ca să piară... Şi-ntr-o astfel de lume credeam fără ruşine, Că totuşi e făcută pentru frumos şi bine. Au nu ne-o spun aceasta religiile vechi? De mii de ani ne sună legenda în urechi, Ba am văzut virtutea aflînd chiar o răsplată, Ce nu numai de oameni, de zei e-nvidiată, Răsplată strălucită: un giulgiu şi patru scînduri. Şi tot nu mă trezisem, tot nu m-au pus pe gînduri Şi tot credeam, nebunul, că, pentru-aşa comoară, E demn, murind de sete, să treci lîngă isvoară. 85. O! VIN PE MARE... (cca 188O) O! vin pe marea ce-o cuprinde Un cer înnalt de stele plin, Şi vîntul serii va întinde A luntrei pînză în senin. Cu-a tale reci şi albe braţe Tu la grumazu-mi să rămîi Şi luna-ţi bată drept în faţă, Îţi cază părul la călcîi. {EminescuOpIV 541} Mă voi pleca încet spre tine Să-ţi beau tot sufletul iubit C-o lungă, lungă sărutare, Uimită, fără de sfîrşit! 86. DE-ATÎTEA ORI... (cca 1880) De-atîtea ori am fost să mor, De dragul dragii mele... Ce s-au ales de-atît amor O stele, eternelor stele? Şi viaţa toată mi-am închis Gonind la idealuri... Ce s-au ales de-atîta vis, O valuri, eternelor valuri! 87. ÎN ZADAR ÎN COLBUL ŞCOLII, (cca 1880) În zădar în colbul şcolii, Prin autori mîncaţi de molii, Cauţi urma frumuseţii Şi îndemnurile vieţii, Şi pe foile lor unse Cauţi taine nepătrunse Şi cu slovele lor strîmbe Ai vrea lumea să se schimbe. Nu e carte să înveţi Ca viaţa s-aibă preţ - Ci trăieşte, chinueşte Şi de toate pătimeşte Ş-ai s-auzi cum iarba creşte. 88. VREMEA ŞI IUBIREA (cca 1882) Sferele tot mai umblă, eterul tot străluce; Tîrziu ori mai de vreme cu toate se vor duce; Mîna i-o ţin în ramuri, l-apăs la rădăcină Ş-al lumii arbor mîndru murind mi se închină, De suflu veştejeşte şi frunzele-i uşoare Se mistue în flăcări, cenuşă trecătoare. {EminescuOpIV 542} Eu sunt iubirea şi teamă n-am, O, vreme, de tine. Căci toată lumea eu o am - Ea e pentru mine; Căci aer şi eter rămîn ale mele Şi flori ş-ale soarelui raze şi stele; E mare puterea în care mă-ncrez Căci tu omori, iar eu creez; Dacă şoptesc un mic cuvînt Atrag şi ceruri şi pămînt: Căci să cutremur lumea pot, Dacă sărut, trăieşte tot. Cîntările mîndre din pieptul meu, O, vreme săracă, Vor răsuna cu drag şi dor Şi n-or să mai treacă. 89. CÎND MÎNDRA MEA DOARME... (cca 1881) Cînd mîndra mea doarme în păru-i bălaiu, Cînd stelele tremur şi apele sună, Răsai, Lumină de lună! Pătrunde-n ungherul duioasei odăi, În luciul oglinzii, o lună, coboară, Văpăi Vărsînd pe covoare. Privind-o smerită cum şade culcat, Demonic zîmbi-vei, cu luna vei trece În pat Pe-o marmură rece. Privind-o o noapte întreagă tu taci - Priveşte cum sînii se bat şi suspină S-o-mbraci C-un giulgiu de lumină. Şi ochiului celui în basme îi minţi Să-i pară că ese din arc de pilastri Un prinţ Cu ochii albaştri. {EminescuOpIV 543} Se-nvioşează feţele Ş-un matelot [agale], C-o luminare coborî-n Camara de butoae. De odat-un ţipăt spăimîntat Urlă-n urechi spre mare, Vine-ndărăt, dar flacăra De-asupra lui răsare. {EminescuOpIV 544} Se-nvioşează feţele Ş-un matelot [agale], C-o luminare coborî-n Camara de butoae. De odat-un ţipăt spăimîntat Urlă-n urechi spre mare, Vine-ndărăt, dar flacăra De-asupra lui răsare. {EminescuOpIV 545} Apucă vergile în larg Şi pînzile cuprinde Şi de frînghii şi de catarg Plesnind, sburînd se prinde. Iar căpitanul fără păs De moartea-n foc ori apă Dă luntri-n jos şi pe femei Şi pe copii coboară. În patru luntre-ncarcă tot Coboară-apoi la rîndu-i; "Nu mai lipseşte nimenea? " Întreabă numărîndu-i. 92. ŞTEFAN CEL MARE ? schiţe de imn - (cca 1883) I Carpaţii arate Seninele frunţi Şi focuri pe-orişice Culme de munţi. Să arză tulpine Întrege de brazi, Căci astăzi ne vine Eroul viteaz, Ne vine Ştefan cel Mare. Cum oare-o, ţară, Tu n-o să-l cunoşti, Cînd sună fanfară Chemarea de oşti, Cînd buciume sună În văi şi pe plaiu Şi oastea s-adună Călare pe cai - Pe steaguri cu semne de bouri? II Pe creştete nalte a munţilor suri Clădiţi de asupra de negre păduri Trupine de brazi la olaltă; Clădiţi-le falnic daţi-le foc Şi lumea privească un semn de noroc Pe ori şi ce culme înaltă, {EminescuOpIV 546} Mînat de credinţă, mînat de profet, Din negre pustiuri porni Mohamet Stîrnind mulgătorii de iepe; Înneacă o lume în flăcări şi fum Şi moartea-i netează al gloriei drum: E moartea stăpînă pe stepe. {EminescuOpIV 547} Ce sgomot de bucium şi arme, ce val! Cînd Ştefan se sue călare pe cal Răspunde Suceava din urmă; Şi nimeni nu ştie cum tu ai ajuns Să ştii de ce munţii săgeată-ai pătruns Şi-a codrului cale se curmă. Răsună pămîntul de tropotul des, De-atîtea oştire de munte, de şes, Răspunde sunare din nouri; Cu sunet de bucium la munte şi plaiu, C-o oaste întreagă călare pe cai, Cu steaguri cu semne de bouri. 93. SERENADĂ ? Victor Hugo - (1884 - 1889? ) Cînd tu dormi lină, pură Sub ochiul meu umbros, Suflarea ta murmură Cuvînt armonios, Pe corp neacoperită Lipsindu-ţi vălul tău; O dormi, o dormi iubită, O dormi, o dormi mereu. Cînd rîzi, pe a ta gură Amorul a descins, Orice prepuitură De-odată s-a şi stins; Zîmbirea ta-i ferită De orice cuget rău; O rîzi, o rîzi iubită, O rîzi, o rîzi mereu. {EminescuOpIV 548} Cînd tu cînţi, alintată Pe braţele-mi, la sîn, Auzi cum cîte-odată Gîndu-mi răspunde lin; Cîntul tău resuscită O zi din traiul meu; O cînt-a mea iubită, O cîntă dar mereu.