Economia

[1] Povăţuire cătră economia de câmp pentru folosul şcoalelor rumâneşti cealor din  Ţeara Ungurească, şi din ţările ei împreunate.
Cu milostiva îngăduinţă a împărăteştii, şi Chesaro-crăeştii, şi din Apostoliceştei Măriri.
Nelegată cu 30 crei.
La Buda,
În Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti. 1806

[3] Despre economia de câmp
Scurtă învăţătură.


Tâlcuirea economiei
              Prin economie ce înţeleage învăţătura, carea arată, cum trebue lucrat pământul, ca să se sporească, câte ne sânt spre hrană, spre îmbrăcăminte, şi spre alte folosiri.
[4] CAP. I
DESPRE PĂMÂNT.

Despre fealiurile de pământ

            Fieştecare plugariu mai nainte de toate are op (lipsă), ca se cunoască pământul, pre carele îl lucră, [ca nu cumva se-i fie în zădar munca, munca şi  osteneala, carea o pune. Dreptatea trebue se fie, că pământul e de trei feliuri.
Reace, sau greu.	
1. Întră fealiurile pământului celui reace, sau greu se numeră lutul, şi tina cea cleoasă.
             2. Pricinile, pentru care se numea şte lutul, şi tina, cea cleoasă grea, sînt, pentru că părţile lutului, şi a tinei ceii cleoase întră sine aşa sînt de îndesate, şi încleştate, cît nu au vreo [5] vreo găunire; iară reace ce zice, pentru că, pururea e umed, şi drept aceaia şi reace; pentru că răveneala cea de iarnă, carea o a supt, pentru tărimea sa, nu o sloboade, afară ci o ţine îndesată în sine.
             3. Pămîntul cel reace, şi tare e şi neroditoriu; pentru că fiind tare, şi greu, aşa zace pre rădăcini, cît nu ce pot întinde, şi fiindecă e şi reace bucatele, plîntele, legumele, şi erburile încă nu pot creaşte.
             4. Pămîntul de reace, şi de tare aşa se poate cerca: se ia un pumn de pămînt, se udă, apoi, se face bruşăl, şi, deacă se uscă, de remîne tare ca o gloanţă, e semn, că pămîntul e reace, şi tare.
              
             B. Cald, sau moale
             1. Întră pămînturile ceale calde, sau moi se numeră ceale văroase, humoase, năsîpoase, cretoase, şi petroase.
             2. Pămîntuirle aceastea se numesc calde, sau moi, pentru că au multe şi mari găuniri; drept aceaia razele soarelui lezne pot străbate într-însele, şi a le desface de la olaltă. 
              [6] 3. Pămînturile ceale calde, şi moi iară sînt neroditoare; pentru că, fiind foarte găunoase, nu se lipesc de rădăcini, şi tare străbătînd razele soarelui într-însele, umezeala, carea o au în sine încă rapede o pierd: drept aceaia nu se pot hrăni rădăcinile, ci se veştezesc, şi pier, sau cresc mai mici, şi mai jigărite.
             4. Pămîntul decald, şi de moale aşa se cearcă: se ia un pumn de pămînt, se udă, şi stringîndu-se în mînă, deacă nu se face dodoloţ, ci se face resîpeaşte, e semn,că pămîntul e cald, şi moale. 
             V. Negru, sau murg.
             
             1. Pămînt negru, murg, sau de grădină se zice acela, carele sau din firea sa, sau prin sîrguinţa omenească e amestecat cu mai multe fealiouri de pămînt; căci cercînd noi cu bună socoteală pămîntul acesta, putem afla, că el aşa iaste alcătuit din ceale mai nainate zise doao fealiuri de pămînt, adecă din lut,şi tină cleoasă, din [7]  pămînt văros, humos,năsipos, cretos, şi petros, cît din unul nu are mai mult, decît din altul.
             2. Pămîntul acesta aşa se cearcă: se ia un pumn de pămînt, se udă, şi făcîndu-se dodoloţ, deacă rămîne în mînă ca o cotcă (lipotă), şi aoi uscîndu-se puţintel, iarăş se răsipeaşte, e semn, că pămîntul e negru, murg, sau de grădină. 
             3. Pămîntul cel negru, murg, sau de grădină e cel mai roditoriu, nu numai pentru că să lucră mai bine, şi mai neated, ci şi pentru că mult mai bine se lipeaşte de rădăcini, şi găunirile lui,  încă cu mult mai bine piimesc aerul, şi razele soarelui fiind nici prea strimte, nici prea largi; de unde urmează, că în pămîntul cel negru ploaia, roaua, şi umezeala din negură străbate mai încet la rădăcini, şi părţile ceale mai cleaose ale pămîntului celui negru nu se lase se răsufle. Drept aceaia în pămîntul cel negru, murg, sau de grădină foarte bine cresc bucatele, legumele, plîntele, şi erburile. 
              [8] Despre direagerea ţearinelor.
              Deacă va judeca plugariul, că ţearina lui e seacă, adecă reace, sau caldă, o poate direage, şi roditoare a o face prin amestecare, şi prin gunoire.
             A. Despre amestecarea pămînturilor.
             1. Din ceale doao fealiuri de pămînt, despre care s-au vorbit la 1., supt A., şi B., se poate face ţearina bună prin amestecarea lor, şi aceasta lezne se poate, dobîndi, pentru că supt pămîntul cel cleos, şi năsipos mai totdeauna se află humos, şi cretos, şi mai adease ori margă tare încă se află, carea nu e alta fără pămînt văros amestecat cu lut cleos, a căriia cel prea mare folos au dat pricină pildei ce zice: carele află margă în ţearina sa, mare comoară află. Aşadară plugariul îşi poate direage ţearina cu puţină cheltueală, numai se fie sîrguitoriu, şi străduitoriu. Căci sape în ţearina sa cea cleoasă nişte gropi aşa [9] de afund, pînă ce va găsi humă, margă, sau pămînt petros, apoi acesta îl preasere preste ţearina cea celoasă gros ca de un ţol. Aşeijderea trebue se facă şi cu ţearinile ceale humoase, sau petroase; căci supt aceastea încă zace lut cleos, şi foarte unsuros. Munca aceasta mai bine se face iarna, cînd e vreame domoală, nici cînt alte lucruri de cîmp. 
             2. Amestecarea aceasta iaste fără de primejdie, se face pre uşor, şi e cel mai bun mod de a direage orice pămînt pustîiu întru atîta cît toate bucatele, toate legumele, toate plîntele, toate erburile şi răsadurile se crească într-însul.
              
             B. Despre gunoire
             1. Gunoiul e cea mai bună mijlocire de a dreage, şi îngrăşa pămîntul, drept aceaia şi cea mai de lipsă; pentru că pre pămînturile ceale amestecate dinlăuntru le răscoace, şi întru aşa de mice dărăbuţe le desghină, cît se pot amesteca cu sarea (acrimea), şi uleiul,care se află într-însele, şi împreună cu [10] scursul umezelii străbat la rădăcinile ceale mai supţiri, şi ceale mai groase,şi prin aceastea la plaiul, şi tuleul, bucatelor, şi a erburilor, la coceanul legumelor, şi a plîntelor, şi la trupina arburilor. Cu un cuvînt: gunoiul e ca şi un aluat, carele pre pămînt în dospeaşte, şi mişcîndu-l, îl face,de toate găunirile i se lăţesc, şi aşa nu numai soarele, şi aerul, ci şi ploaea, negura, şi roaoa fără de vreo împedecare pot lucra într-însul. Aşadară foarte de lipsă e gunoitul; pentru că de cum cerca bine,şi de amăruntul, toate părţile plîntelor, a erburilor, a legumelor, şi a bucatelor, nu sînt alta, fără numai pămînt, apă, acrime, olei, aer, şi căldură.
             2. Cu gunoiul bine se va folosi plugariul,deacă îi va socoti căldura, carea în fieştece gonoi, are o măsură. Drept aceaia pămînturile ceale reci mai bine se gunoiesc cu gonoi de cai, de oi, de capre, de porumbi, şi ori de ce oară (galiţă), pentru că gunoiul acesta e mai cald, decît cel de vite, sau de rîmă*[11]tori (porci), carele iarăşi e mai bun pentru pămînturile, ce se numesc calde. 
             3.  Umezeala gunoiului cea hrănitoare trebue să se împartă în foarte mice dărăbuţe, ca se poată străbate, şi a ajuta plîntelor. Ci aceasta se dobîndeaşte prin răscoacerea, şi prin putrezirea gunoiului, carea mult se ajută prin ceale nepricepute acrimi, şi săpături, care se bagă în gunoi, cu ploaea, cu omătul (neaoa, zăpada), cu roaoa, şi cu negura. Aşadară gunoiul trebue se stea ravăn, pănă cnd putrezeaşte.
             4. Gunoiul nu se face numai din balegă de dobitoace, ci şi dintr-altele, precum: din erburi, din plînte, din burueni, şi din toate, cîte se plivesc, şi se leapădă, din doile legumelor, din frunzele arburilor, din părul dobitoacelor, pînă şi din cea mai mică parte a lor. 
             5. Gunoiul de vite e cu mult mai bun, deacă nu-ţi vei hrăni vitele numai cu pae, ci şi cu alt notreţ, şi cu  atîta va fi mai bun, cu cît mai mult pişălău vei sloboţi î, sau preste gunoi, pînă cînd putrezeaşte. 
             6. Mai sînt şi alte mijlociri a direage pămînturile, care nu demult s-au aflat, şi înt: varul nestins, ghipsul, funinginea, coarnele, unghile, şi părul a tot fealiul de dobitoace, tot fealiul de zdranţe de, de treaveri, de sperle,şi turfa, carea iaste pămînt negru plin de rădăcini de trăstie, de rogoz, de papură, şi de erburi, care cresc în bălţi, de unde se şi sapă turfa, carea, după ce se uscă, de foc încă e bună, numai flacără nu are. Mijlocirile aceatea nu se ved a fi prea de lipsă în părţele, unde au destul gunoi. 
             3. Despre direagerea păşunilor, şi a locurilor celor pustîi
              Afară de a direage ţearinile, plugarii mai trebue se şrie, cum trebue direase şi păşunile cu alte locuri pustîi împreună, ca se le poată afla folosul, carele îl doresc. Spre aceasta vor ajuta învăţăturile care [13] aci se vor da despre tot fealiul de loc pustîiu.
A. Despre locurile pustîi ceale din păduri făcute.
             1. Din locurile pustîi, ceale din păduri făcute, trebue săpate rădăcinile, şi trupinele ceale vechi; scoşi spinii, şi ruginii: răsipite muşinoaele, şi furnicarii: curăţite tifele, şi orice fealiu de dudet din rădăcină să se lăzuiască. Apoi se pot face dintr-însele sau pămînturi arătoare, sau deacă vor fi prea ţepine, se pot folosi, ceale din faţă pentru vii; iară ceale din dos pentru fealiu de fealiu de pomet. 
             2. Nici e greu a direage pămînturile aceastea; pentru că cei mai sirimani, ba încă şi cei cu prindere, bucuroşi curăţă rădăcinile, şi trupinile ceale vechi ale arburilor pentru foc, mai ales unde nu prea sînt leamne; iară spinii, şi rugii îi curăţă nu numai pentru foc, ci şi pentru alte întrebuinţeri. Muşinoaele, furnicarii, şi rădăcinile dudeţilor încă [14] se pot pustîi cu puţină strădanie prin cei de casă, cînd nu au alta de a lucra.
             B. Despre locrile ceale băltoase, şi mocirloase
             1. Locurile eale băltoase, şi mocirloase se pot direage luîndu-se apa dintr-însele, caea se ia prin şanţuri mai mice, care toate trebue duse într-un şanţ mai mare, şi acesta slobozit în oarecare părău, sau apă curătoare. Aşeijderea se pot seca şi bălţile ceale din ploi adunate; şi diindcă fundul le iaste tinos, şi nu se poate usca, aproape de tină trebue săpată o groapă mai largă atîta de afundă pînă cînd seaflă năsîp, sau pămînt petros, apoi trebue dusă apa în dînsa, în carea scurgîndu-se de bună seamă va scădea. După ce –au uscat apa, şi fundul bălţei s-au uscat, rădăcinile, şi gozurile, care au fost crescut în baltă, trebue săpate, cît pătrunde un hîrleţ (aşău); apoi aşa trebue grămădte preste olaltă, ca cît mai curînd, şi mai bine săs e poată usca, [15] şi arde,ca să se fac cenuşă, cu carea apoi preserîndu-se pămîntul, se direage, ca şi cu cel mai bun gunoi.
             2. Din locurile ceale băltoase, şi mocirloase, fiindcă în fund au mai cu seamă pămînt negricios, prin puţină amestecare se pot face ceale mai grase rîpături, şi curechişti, sau ceale mai frumoase cîmpuri,julnişti, şi livezi. 
             B.  Despre locurile ceale humoase, şi năsipoase.
             1. Locurile ceale humoase, şi năsipoase se pot direage, săpînd prin dînsele gropiţe aşa de afund, pînă cînd se află lut cleos, apoi cu lutul acela trebue preserat tot locul ca de doi ţoli, ca prin arat să se ameastece cu pămîntul cel deasupra.
             2. Locul acesta, deacă iaste nădeajde, că se poate preface în pămînt de agonisit, spre aceaia se întoarcă; iar deacă nu iaste nici o nădeajde, pentru că doară are dedesupt prea multă cretă, sau peatră, se poate sădi cu plopi, şi [16] alt fealiu de arburi, din carii iarăş se poate avea mare folos. 
             G. Despre pustele, şi locurile de păşune ceale depre şes.
             1. Pustele, şi locurile de păşune ceale depre şes, cu mult mai lezne, şi cu mai puţină osteneală se pot direage, făcînd aceasta: primăvara, cînd toate rădăcinile sînt mult umede, şi plecate spre putrezire, trebue arate afund ca de şease ţoli; iară vara brazdele, în care au remas rădăcini de dudeţi, de cumva iarăş s-au prins, şi cresc, trebue grăpate, cu grapă tare, sau cu colţi de fer, şi rădăcinile aruncate în lături; toamna apoi iarăş trebue arate, ci numai pre deasupra, ca se nu se întoarcă cu totul brazdele ceale de primăvară, şi să se împeadece de la putregiune. Mai pre urmă pre brazdă trebue semănate ce fealiu de semînţe vei vrea, şi grăpate.
             2. Iară toamna aşa se pot direage pustele, şi locurile de păşune ceale depre şes. Mai nainte de a cădea semînţa buruenilor *[17], aceastea săcerate, şi arse, sau duse acasă de foc; apoi toamna trebue locul arat cît de afund, carele primăvara iarăş se ară pre brazde mai mici, apoi se seamănă cu mălai mărunt (mei), sau cu ovăs, şi se grapă. 
              
             [18] CAP II.
             Despre lucrarea pămînturilor celor arătoare.
             1.
Despre tîlcuirea, şi împărţirea pămînturilor celor arătoare.
A. Tîlcuirea lor Pămînturile, în care se agonisesc bucate, sau plînte, se numesc arătoare.
B. Pămînturile arătoare se împărţesc:
1. În pămînturi de toamnă, şi sînt, în care toamna mai nainte de îngheţ se seamănă: grîu, secară, orz, alc, şi alte bucate de toamnă.
2. În pămînturi de primăvară, şi sînt, în care au fost mai nainte semănate bucate de toamnă, iară în primăvara următore se semănă grîu de primăvară, [19], orz ovăs, iriţă, linte, mazăre, şi alte bucate de primăvară. 
3. În ogoare, care iarăş după obiceaiul ţerilor se împărţesc, şi se numesc; căci 
a) întru unele ţări acelea se numesc ogoare, care într-un an ase seamănă, într-altul se ogoresc.
b) Într-alte părţi acealea se zic ogoare, careîntr-an an se seamănă cu bucate de toamnă. Într-altul cu bucate de primăvară, şi într al treilea se lasă de odihnesc; ci odihna aceasta nu e de vreun folos; pentru că, 
c) deacă se va gunoi pămîntul după datina l, nu are lipsă de odihnă, ci în tot anul se poate agonisi cu mare folos, măcar de ar şi trebui schimbată semănătura bucatelor în fieştecare an. 
 
2.
Despre unealtele, care sînt de lipsă la lucrarea pămînturilor celor arătoare. 
		Unealtele, care sînt de lipsă la lucrarea pămînturilor celor arătoare sunt [20] cunoscute plugarilor, tătuşi nu strică, încai, pre ceale mai de frunte ale pomeni, care sînt aceastea:
		A. Plugul, carele are aceaste părţi: grindei, coarne, plas, corman, bîrsă, şi doao feruri lat, şi lung; iaste de doao fealiuri: şucăt, şi schimbătoriu, care se osebesc de la olaltă.
		1. Plugul cel şucăt are grindeiul puţîntel strîmb, cormanul stătătoriu, custura pătrunzătoare prin felul cel lat, şi prin grindei, şi fiind că cormanul lui e stătător, nu se poate cu el ara, fără numai în loc şes, unde se poate ara pămîntul cu dînsul sau în doao părţi, cătră doao rozoare, şi atunci se covăţeaşte pămîntul la mijloc, sau la mijloc, şi atunci se durducă (rădică, înalţă) pămîntul la mijloc.
		2. Plugul cel schimbător are grindeiul oblu, cormanul scimbător, custura lipită de bîrsă, şi cu cîrig, ca să se poată acăţa cîrligul cormanului de dînsa, şi fierul cel lung, de [21] a se schimba, prin chindeate: cu plugul acesta se poate ara ori unde, ci plugarii, şesurile le ară cu pluguri şucheate; pentru că aceastea duc brazde mai mari, şi drept aia sînt mai cu spor, pentru că coastele nu se ară în sus, căci foarte cu anevoe ar fi în sus a se ara, ci numai în gios, sau de-a vale, şi întru o brazdă, de unde şi acesta folos se are, că coastele, arîndu-se mai de multe ori la vale, scad, şi se prefac în roditoare. 
		3. Grindeaele plugurilor acestora amînduror trebue seaibă în capătul, carele vine pre osia rotilelor, mai multe gauri, ca legîndu-se cu potîngul de rotile, măseaoa să se poată muta, în  carea gaură vei vrea, şi-ţi va fi de lipsă; căci cu cît se sloboade plugul mai lung de la rotile, cu atîta mai afund pătrunde în pămît, numai ce-i fie fearele, şi cormanul curăţite de rădăcini, şi de tină, spre acărora curăţire slujeaşte oticul. [22]
		B. Grapa, carea e alcătuită din grindeae, şi din colţi, se face, după obiceaiul ţerilor din mai multe, sau mai puţine grindeae, şi  cu colţi de lemn sau de fer; ci de lipsă ar fi, ca fieştecare plugariu se aibă (pentru folosul lor) doao grape, una cu colţi de fer, alta cu colţi de lemn.
		1. Grapa cu colţi de fer se osebeaşte de cea cu colţi de lemn prin mărime, şi prin folos.
		a) Grapa cea cu colţi de fer e şi mai lungă, şi mai lată, căci pretutindenea e cu un grindei mai lungă, şi cu altul mai lată, decît cea cu colţi de lemn. Grapa cea cu colţi de fer mai cu seamă area zeace grindeae, cinci în lung, şi cinci în lat. Iară colţii aşa trebue se fie de lungi: cei din şirul dintîi ca de trei ţoli, şi cei din şirurile următoare tot cu un ţol mai llungi, decît cei din şitul cel îndată mai dinainte. Mai preurmă colţii aşa trebue bătuţi în grindeaele ceale ce stau [23] curmezîş, ca fieştecare colţ din grindeiul următor se cadă întră doi colţi ai grindeiului celui îndată mai dinainte.
		b) Grapa cea cu colţi de fer iaste e mare folos; căci vara, cîd pentru alte lucruri plugarii nu-şi pot întoarce ogoarele, cu aceasta le grapă, şi le curăţesc de buruenele, şi rădăcinile, ceale ce au crescut, sau au remas într-însele: în arăturile ceale de toamnă, şi ceale de primăvară, de se vor ara prea brumos, se zdrobesc bruşii mai nainte de a se semăna. Grîpîndu-se cu grapa cea cu colţii de fer şi rîndurile, sau fînaţele, pre aceastea le netezeaşte, şi scormonindu-le le preface, ca mai lezne se poată străbate la rădăcina erburilor umezeala, gunoiul, aerul, roaoa, şi negura.
		2. Grapa cea cu colţi de lemn are mai cu seamă opt grindeae, patru în lung, şi patru ăn lat: colţii ei nu trebue să fie prea lungi, ca grăpînd mai mult grindeaele, decît colţii, se astupe *[24] sumînţa. Înţelepseaşte fac plugarii, carii cupt grindeiul cel mai dindărăpt leagă un  şir (rînd) de spini; căci spinii aşa legaţi după grapă cu mult mai bine astupă semînţa. 
		B. Chilindrul, sau Tăvala, (lătineşte Cylinder, nemţeşte ßalfer, ungureşte Görgö fa.)
		1. Chilidrul pînă acuma întră plugarii din Ţeara Ungurească, şi întră cei din Ardeal au fost puţin cunoscut, mai întîi de şvabi s-au adus în ţerile aceastea. Chilindrul acesta iaste un lemn gros, şi rotund, în capetele căruia se întocmesc doao pregiţi aşa, ca chilindarul să se poată întrupa în dînsele; pregiţile aceastea se închie în doao grinduţe, care stau curmeziş, ca şi chilindrul, într-una dinainte, şi într-alta dindărăpt de chilindr, apoi de capetele grinduţei ceii dinainte se leagă doao lanţuri nu prea lungi, ca de capetele acestor doao lanţuri se poate trage dobitoacele ceale de tras: în grinduţa cea dindărăpt [25] se pune un mînuchi, de care ţînînd plugariul, aşa îndreaptă chilindrul, precum vrea. În care chilindr ce bat colţi, ca cu atîta mai bine se zdrumice bruşii, şi gliile, se chiamă chilindr colţat.
		2. Folosurile chilindrului sînt aceastea: cu chilindrul, mai ales cu cel colţat, se sfărîmă bruşii, şi gliile; se apasă arătura, după ci s-au semănat, şi grăpat, ca să se strîngă pămîntul pre lîngă semmînţe, ca cu atîta mai lezne se-şi sugă umezeală, şi se crească. Primăvara încă foarte mult foloseşte holdelor celor de toamnă; pentru că îngheţul, sau gerul cel de iarnă înflă pămîntul, şî-l face ţărînos, pentru carea pricină rapede se resuflă umezeala cea hrănitoare dintr-însul, deacă nu se va apăsa cu chilindrul. Încă şi aunci foloseşte chilindrul holdelor, cînd sînt mai mărişoare, numai la nod se nu crească, pentru că omoară goangele, găocii, şi vermuleţii cei stricători holdelor, şi rădăcinile bucatelor le face mai tufoase, de unde urmează, că seceratul  [26] încă trebue se fie mai mănos, şi mai spornic. Arătura încă obleaşte, şi o netezeaşte chilindrul, de unde iarăş foarte mare folos au plugarii, carii îşi adună bucăţealele cu coase.

3.
Despre gătirea pămînturilor spre seminţe

		Sau zic în 1. al acstui cap., că pămînturile ceale arătoare se împart în de toamnă, în de primăvară, şi în ogoare, acuma se cuvine, ca se cercăm, cum, şi cînd trebue să se are pămînturile aceastea, ca bine să se gătească spre cemînţe. Drept aceaia
A. Pămînturile ceale arătoare în comun aşa trebue să se lucre:
             1. Pămînturile trebue arate, cînd nici e prea multă ploae, nici pre mare seacetă; căcă în tîmpul ploios se prea înclicoşesc, în cel secetos se ară foarte cu anevoe, şi prea bruşos.
2. Brazdele, afară de ogor, nu trebue arate late. 
             [27] 3. În pămîntul cel greu mai afund trebue slobozit plugul, decît în ceş uşor, sau moale. Înse de obşte ferul cel lat nu trebue se îmble numai pre deasupra, ca nu cumva remînînd semînţele numai în faţa pămîntului se le vatăme gerul, vîntul, sau năduşala (căldura cea prea mare). iară de osebi
             B. Pămînturile ceale de toamnă aşa se lucră:
              Cît ce gată semănatul cel de primăvară, îndată trebue început a găti pămînturile ceale de toamnă, precum urmează:
             1. Mai întîi trebue cărat gunoi pre pămînturi, nu pre ploae; pentru că pre ploae gunoiul îşi pearde mult din puteare.
             2. Pămînturile, după ce s-au cărat gunoiul, cît mai curînd trebue ogorîte, ca se nu remînă îndelung gunoiul în soare, şi la vînt, şi să se uşte: şi cît mai afund trebue ogorîte, ca să se astupe bine gunoiul, şi cu [28] atîta mai bine să să poată lucra, şi găti pămîntul spre semănături. De unde poţi priceape, că nu bine fac, carii cară gunoiul iarna, şi-l lasă, de înghiaţă, deasupra pămînturilor; căci gerul îi trage toată umezeala cea mai bună, şi carea îngraşă pămîntul. 
             3. După ce s-au ogorît o dată pămîntul, ogorul se lucră după obiceaiul locurilor, adecă în unele vidicuri, ţinturi, sau părţi, pînă ce se ară de semînţă, se întoarce de doao ori, într-altele odată, într-altele numai se grapă cu grapa cea cu colţi de fer, ba într-altele, precum în cîmpiia Ardealului, nici îl grapă, fără numai atunci ară ogorul, cînd îl seamănă; ci unii plugari ca aceştiia nu bine fac; pentru că din pămînt mult, au puţin folos, precum esperiianţia arată. 
             4. Arătura ogorului cea de semînţă, fiindcă e cea mai de pre urmă, trebue se fie şi mai acurată, adecă brazdele trebue se fie cît mai dease, şi toată arătura pentru holdele, sau semănatul cel de toamnă se începe la [29] sfîrşitul lui august, şi se mînă înainte, după unii pînă la jumătatea lui octombrie, iară după alţii şi mai încolo; ba unii zic, că se poate semăna; pînă ce îngheaţă pămîntul. Eu însuş am auzit de la bătrîni, am cetit în cărţi, şi am şi vezut, că de multe ori semănăturile, nu numai ceale mai tîrzie, ci şi ceale de supt îngheţ, (adecă, care au îngheţat în pămînt, şi primăvara au resărit,) s-au făcut mai bune, decît ceale mai de vreame; ci pentru aceaia nu trebue lăsat semănatul cel mai devreame, căci nu se întîmplă nerodirea holdelor celor mai devreame de-atîtea ori, de cîte se întîmplă acelor mai tîrzie, sau a celor de supt îngheţ.
             5. În unele părţi au obicinuit plugarii a semăna bucate de toamnă nu numai în pămînturi ogorîte, ci şi în mălăişti (cucuruzişti), şi unii ca aceştiia mai mult folos au, decît cei ce le seamănă în moine, sau în ţealini numai o dată arate. 
             [30] B. Pămînturile ceale de primăvară să lucră aşa:
      Cît se gată semănatul cel de toamnă, îndată trebue plugariul să se apuce de aratul, carele se întrebuinţează la semănatul cel de primăvară, şi aşa se face:
      1. Miriştile, în care vei voi a semăna bucate de primăvară, aşa de afund trebue arate, cît cotorii se între afund în pămînt, şi se putrezească, ca se poată pămîntul suge, şi ţînea umezeala cea de iarnă, de cumva ar fi seacetă primăvara.
      2. Apoi primăvara, cît se desgheaţă, trebue întoarsă arătura, ci numai pre deasupra, ca cotorii paelor de secară, sau de grîu, carii au putrezit, se nu se scoată, sau scurme. După aceaia preste vro patrusprăzeace zile iarăş trebue arat pămîntul de semînţă, deacă-ţi faci cu putinţă, şi vei avea, almintrelea numai întoarcerea cea dintîi încă va fi destul, ca se-l poţi semăna. 
      [31] G. Vreamea semănatului cea după fire iaste: 
      A celui de toamnă, cînd încep a cădea frnzele, iară a celui de primăvară, cînd încep a crepa mugurii arburilor; ci plugarii cei înţelepţi ce acomodă tîmpului. Secara o seamănă, fără nici o întîrziere,pre seacetă; căci, fiind că o dată în pămînt, nu lezne îi strică, de va fi cît de mare seacetă; mai de aceasta fire e şi orzul; dinpotrivă grîul mai rapede pofteaşte umezeală; pentru că almintrelea curînd se năduşeaşte.
      4.
      
      Despre gătirea cemînţelor celor de semănat.
      A. În comun. Mai nainte de a-şi găti pămînturile,plugarii cei înţelepţi trebue se se grijească de semînţe, ca nu cumva, petru lipsa semînţelor mai îndelung stînd arătura negrăpată, să se uşte în zadar, şi cu mare pagubă. Iară semînţele, de care trebue să se grijească plugarii, trebue se fie sînătoare *[32] , întregi, şi bine coapte, care se pot avea:
      1. Deacă se vor aleage znopii cei mai frumoşi, şi mai copţi, şi numai deabea se vor îmblăti, cum sînt legaţi; pentru că aşa vor cădea numai ceale mai bune sînătoare, întregi, şi coapte grăunţe, iară ceale mai necoapte, şi pălite vor remînea în spice. 
      2. Prin cearnerea bucatelor cu cerul, mai ales cu cel de fer, sau prin spălarea lor, căci spălîndu-se grîul, şi alte bucate în apă curată grăunţele ceale mai bune, care drept aceaia sînt şi mai greale, se aşează la fund, şi lezne se şi pot aleage de ceale vătămate, necoapte,sau pălite, încă şi de alte grozuri. 
      B. Fealiurile ceale mai bune ale bucatelor sînt:
      1. Grîul, carele e mai de multe fealiuri:
      a) roşu, carele e de toamnă, sau de primăvară; iarăş păros (ţăpos), sau golaş.
      b) alb, carele iarăş iaste păros, sau golaş, şi numai de toamnă. Grîul [33] de toamnă cel păros e mai roditoriu, decît cel golaş, şi fărina lui iaste mai săţioasă, iară aluatul din fărina grîulu celui de primăvară iaste mai vînjos.
      v) Spealta sau teancul (lătineaşte Tricticum spelta, ungureaşte Tenkely, nemţeaşte Dunkel) e prea roditoriu, mai ales cel de toamnă, şi fărina lui e foarte albă, şi bună de colaci, de covrigi, de plăcinte, ş. c. Se seamănă pre mai multe locuri în Ţeara Ungurească, şi într-unele în Ardeal cu mare folos al plugarilor; pentru că semănat numai în pămînt de mijloc rodeaşte de doaozeci pînă la treizeci de ori atîta, cît s-au semănat.
      g) Muchiat, sau în patru dungi, carele ungureşte se numeaşte Jerusálemi Búza, şi se agonseaşte în Ţeara Ungurească pre lîngă Tisa, iar în Ardeal pre mai multe locuri, are foarte mari grăunţe, care semănîndu-se mai departe de laolaltă rodesc *[34] mai multe spice. Acesta numai toamna se seamănă. 
      d) Cel din Sirmium, căruia îi zic ungurii grîu minunat (csudálatos Búza). Acesta se seamănă înainte de patrzeci de sfinţi. Semănîndu-se mai rar, fieştecare grăunţ aduce cinci, şease, şi şeapte spice, şi spicele ceale mai mari au în sine de la şeaptezeci pînă la o sută doaozeci şi patru de grăunţe. De unde se poate vedea, cît e de sporiu, şi de folos plugarilor a şi prăsi, şi semăna grîu de acest minunat!
      e) Îmblătoriu, carele se seamănă într-un an toamna, şi într-altul primăvara. Grîul acesta se seamănă mai pre multe locuri, şi măcinîndu-se dă cea mai bună fărină.
      2. Secara, carea e de trei  fealiuri; secară de rînd, carea cade cam vînătă; secară albă; şi secară rodită, sau muscăcească. Cea albă e mai bună, decît cea cam vînătă; ci cea muscăcească e mai bună şi decît cea albă, pentru că şi în pai e mai tare, sau mai [35] ţapănă, şi mai mult rodeaşte, şi fărina încă ei iaste mai bună.
      3. Orzul, carele iarş e de trei fealiuri: de doao dungi; de patru dungi, sau muchiat; şi golaş. Cel de doao dungi mai mult iaste în un, pentru mărimea spicului.
      4. Ovăsul, carele aşijderea e de trei fealiuri: alb, galben, şi cam murg. Cel cam murg se ţine a fi mai bun, nu numai pentru rodirea lui, ci şi pentru mana, carea o are în sine.
      5. Cucuruzul, sau mălaiul, pre care îl numesc în Ţeara Românească porumb, în Moldova păpuşoi pre la Oreadea Mare, şi pre alte unele locuri teantiu, după descoperirea Americiei s-au adus în Europa. Acesta în vreamea de acuma întru atîta se agoniseaşte în Ţeara Ungurească, şi în Ardeal, cît pre multe făcute din fărină de cucuruz trăiaşte, despre a căruia semănătură, şi lucrare amuş se va vorbi mai pre larg. 
      6. Mălaiul cel mărunt (meaiul), din carele se face păsat foarte bun pentru hrana oamenilor, se îngraşă că dînsul [36] mai ales cu fărina lui, deaca se opăreaşte, şi se face lături, porcii, se hrănesc oarăle, mai cu seamă găinele şi puii lor, ş. c vom vedea amuş, cînd, în ce feliu de loc, şi cum trebue agonisit. 
      7. Hrişca, carea e prea spornică, şi mănoasă. 
      De bucate de ţîn şi legumile, a cărora numai rodul, carele creaşte în voaie, îl mîncăm: dintru aceastea ceale mai de frunte sînt: fasolea (păsula), bobul, mazerea, lintea, şi ţirţeariţa. 
      Întră legumi s-ar putea numera şi: macul, inul, cu cînepa: căci cealealalte legumi le las locul lor. 
      V. Fieşetecare fealiu de bucate aşa seamănă:
      1. Grîul pofteaşte pămînt mai mult îndesat, decît resfita, mai mult umed, decît uscat, şi bine gunoit, şi trebue să să seamene înaintea tuturor celorlalte bucate; pentru ă resare mai tîrziu, şi rădăcinile îi cresc mai pre încet. Unii se uită [37] şi la lună, adecă seamănă grîul şi cel de toamnă şi cel de primăvară cu trei zile înainte, sau după luna plină; ci aceasta, precum esperieanţia ne învaţă, nu mult face. Semînţa, precum s-au zis, trebue se-i fie sînătoasă, întreagă, şi bine coaptă; căci cea necoaptă, şi carea stă în sacii cei de fărină rapede rugineaşte. Semînţa cea din anul trecut e cu mult mai bună, decît ce dintru acelaş an; pentru că semînţa cea noao, de va fi cu prea multă mîzgă, şi se va semăna în loc umed, lezne se întăcunează. Cîtă semînţă pofteaşte fieştecarele pămînt, pre plugari îi învaţă esperieanţia, numai la aceaia tribue se ia seama, ca se nu se seamene pămîntul nici prea des, nici prea rar. Holdele ceale de grîu preste iarnă sînt erboase, primăvara paiul creaşte din mijloc, întru a căruia al patrulea nod creaşte spicul, şi, după ce au crescut destul, a cincea zi înfloreaşte, iară grăunţul se coace mai cu seamă în patruzeci de zile, a uneori, după cum îmblă tîmpul, mai tîrziu, sau mai [38] de grabă. De vor fi holdele ceale de toamnă prea mari, şi spurdate, ca se nu cadă ăre vreamea rodirei, iarna, cînd e pămîntul tare îngheţat, se pasc cu turmele, şi cirezile; ci mai bne face aceia, carii primăvara le tund vîrvul cu seacerea, sau cu coasa, şi strîngîndu-l în dau hrană dobitoacelor, celor ce au eşit macre din iarnă.
      2. Secara se seamănă primăvara, şi toamna, aceasta e mai grea, şi sloboade mai multă fărină, aceaia face pîne mai gustoasă; cea de toamnă e mai uzată (obicinuită). Din secară atîta se seamănă întru acelaş pămînt, cît şi din grîu. Pofteaşte pămînt de mijloc; nu iubeaşte nici pămîntul cel umed, sau îndesat, nici cel uscat, sau resfirat. De semînţa se ţîne a fi mai bună cea dintru acelaş an, decît cea mai veache. De ce vor prea îmbueci holdele ceale de toamnă de secară, aşa trebue făcut cu dînsele, ca şi cu grîul. 
      3. Orzul în orice fealiu de pămînt creaşte, şi rodeaşte, numai lutos se [39] fie; pentru că în pămîntul lutos se îneacă, şi peare. Atunci e mai bun semănatul orzului, cînd după grapă mearge pulbere, apoi ploao curînd, şi lin; căci resare gras, şi frumos. Creaşte în plai mai scurt, careşe are opt noduri. Ce seceriş vei se aibi, poţi judeca din resărirea lui; căci de ve resări tare vearde, secerişul va fi bun; iară de va resări cam galben, secerişul va fi slab. Orzul cel în doao dungi mai cu seamă se seamănă primăvara, iară cel în patru toamna tot întru atîta măsură întru acelaş pămînt, în cîtă secera.
      4. Ovăsul se poate semăna în orice pămînt, tătuşi mai bine rodeaşte în pămîntul gras. Se seamănă primăvara, de va fi cu putinţă, în mustul omătului, ci nu la lună noao; căci pre cel semănat la lună noao, precum ţîn unii plugari, îl mîncă puricii; prin ovăs nu trebue trase brazde, ca prin alte holde, ca să se scurgă apa; pentru că ovăsul nu tînjeaşte de umezeală. Ovăsul foarte suge pămîntul; drept aceaia vrînd se seameni grîu, sau [40] altă ceaia în pămîntul, în carele ai avut ovăs, mai nainte îl gunoieşte. Zic unii plugari, că  într-un pămînt trebue semănat de trei ori atîta ovăs, cît grîu; ci aceasta numai pentru aceaia se face, pentru că numai a treia parte a ovăsului e semînţă adevărată, cealealalte doao părţi numai putrezesc, de îngraşă pămîntul. Fă probă, şi vei afla, că aşa iaste; ia o măsură de ovăs, şi o spală în apă curată, însuş vei afla, că numai atreia parte se aşază la fund, iară ceale doao înoată pre deasupra. Pre ceale, ce înoată pre deasupra, le ia, şi le dă la dobitoace, sau la oară, iară prea ce din fund o seamănă, şi vei vedea, cum că aşa numai atîta ovăs trebue se sămeni mai atîta, cît şi grîu.
      5. Cucuruzului îi place pămîntul resfirat, şi gras, dară nici fără de măsură gras; pentru că, de va fi prea gras pămîntul, arde cucuruzul mai vîrtos în seacetă ploaea e tocma de lipsă cucuruzului mai vîrtos cînd resae, leagă, şi face grăunţe, iară [41] pre vreamea săpatului (căpăluitului), a coptului, şi a culesului nu are op (lipsă) de ploae; pentru că de vor fi ploi multe pre vreamea săpatului, pămîntul le moale nu se poate săpa, buruenile iară se prind, şi cucurzul îngălbineaşte, şi împileaşte; de vor fi ploi pre vreamea coptului, nu are trebuincioasa căldură,şi drept aceaia nici se poate coace; iară de vor fi ploi pre vreamea culesului, se prea revenează, se încălzeaşte, mucezeaşte, ca încă de multe ori şi încolţeaşte cucuruzul, care toate sînt spre perirea lui. Cucuruzul se seamănă primăvara minteni după grîul cel de primăvară pînă în sîngiorz; căci carele se seamăn mai tîrziu cu anevoe se coce, mai ales cînd cade bruma mai de vreame. Frigul, şi bruma foarte mult strică cucuruzul pînă ce iaste mic de brumă, tot resare altul din rădăcina lui. Cu cît se seamănă mai afund, şi mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine, şi se [42] face mai rodit. Rărimea lui trebue se fie de trei, mai puţini de doao şuhuri, adecă fieştecare trebue se fie cu trei, mai puţîn cu doao şuhuri de departe de ceialalţi. Cînd are patru foi cucuruzul, îndată trebue săpat dintîia oară; căci săpat fiind creşte, cum e zicala, vezînd cu ochii: apoi, după ce au prescut puii pre lîngă tulei din rădăcină sesapă a doaoa oară, se rump puii pînă într-unul, şi pre lîngă fieştecarele tuleu se stringe, şi se grămădeaştecît de mult pămînt, ca se ţînă umezeală rădăcinei, să se întărească tuleul, nici se atîrne în vreo parte, cînd aduce rodul său.
      6. Mălaiul cel mărunt iubeşte pămîntul negru, dară cam năsipos; foarte bine rodeaşte în albiile lacurilor celor seci, în ţearinele de nou sparte, în rîturile de doao, sau de trei ori primăvara după oalaltă arate, şi în pămînturile, în care au fost ii semănat în anul dinainte. Grăunţele ceale mai mărunte sînt mai bune de semînţă, şi se seamănă cu începutul *[43] lunei mai. După ce s-au semănat, deacă se va întîmpla arătura, mai nainte de a resări mălaiul cel mărunt, iarăş trebue grăpată, se nu se năduşească semînţa în pămîntul cel bătucit prin noroi. Des tare nu trebue semănat, dară nici rar.
      7. Hrişchei îi place pămîntul svîntat, şi năsîpos, de cel gunoios nu are lipsă, şi pămîntul nu numai nu-l stoarce, şi încă îl şi direage toate le sufere, numai frigul nu-l rabdă; creaşte, şi rodeaşte foarte curînd, căci semănîndu-se după seceratul grîului încă întru aceaiaş toamnă aduce rod; ci tot înse în părţile ceale mai friguroase în luna lui mai se seamănă. Cînd i se coace semînţa, carea dintru aceaia se cunoaşte, că trage cam neagră, nu se seaceră, ci se smulge din rădăcină şi semînţa ei se scutură pre lepedeao, apoi paele se împrăştie preste pămînt, de unde, du pă ce s-au uscat, se strîng cu grebla. Mnca aceasta are mare folos; pentru că şi semînţă se adună mai multă, nici e de lipsă altă osteneală. 
      [44] Despre semănatul legumelor, de care s-au făcut pomenire supt B. trebue se şti, că se face primăvara, precum urmează:
      Fasolea iaste mai de multe, ba, poci zice, prea de multe fealiuri, care pentru aceaia nu le poc toate numera, ca se nu crească cartea prea mare: aci numai atîta aduc aminte, că fasolea în comun e de doao fealiuri: oloagă, şi de par; cea oloagă se poate semăna măcar unde, dară cea de par mai bine rodeaşte, deacă se seamănă în loc de-aşa unde are pre se ce gui; drept aceaia nu făre de folos o seamănă  unii şi prin cucuruze; şi fasolea fieşteunde se face în pămîntu gras. Întîi pentru semănat, se seamănă mai deasă decît cucuruzul, înse aşa de rară trebue semănată, ca se încapă printră dînsa; pentru că ia încă se sapă. 
      Mazerea nu se sapă tătuşi nu trebue deasă semănată; pentru că mai rară mai mult rodeaşte. Pămîntul, în carele se seamănă trebue se fie resfirat, şi apătos. Cu cositul ei nu trebue întîrziat, nici trebue îndelung lăsată pre pămînt; pentru că de-acolo încă vine de nu fearbe. Laolaltă, sau acasă se cară noaptea, sau [45] dimineaţa pre roao: pentru că zioa pre căldură se desdeoacă; şi pricinueaşte mare pagubă plugarilor. Mazerea, carea nu fearbe, au obiciunuit a o fearbe cu leşie; ci mai mai bine fac bucătarii (socacii), carii aruncă un pumnişor de fasole într-o oală cît de mare de mazere; căci aşa încă fearbe şi fără de leşie.
      Cobul se face în pămîntul gras, şi svîntat; pentru că, mai ales cînd înfloreaşte, lezne ei strică umezeala.
      Macului îi place pămîntul gras, şi foarte mărunt arat: cu cît se seamănă mai rar, cu atîta rodeaşte mai mult. 
      Inul se agoniseaşte sau pentru semînţă, sau pentru fuior; carele se agoniseaşte pentru pămînt, şi rar; iară carele se seamănă pentru fuior, trebue semănat în pămînt, de mijloc, carele nu e decurînd gunoit, şi cît de des, pentru că cu cît e mai des semănat; cu atîta mai sipţiri, şi mai înalte cresc firile inului. Cînd s-au copt inul, şi măciuliile lui [46] au început a crepa, se smulge, şi se leagă mănuşi, apoi, după ce s-au uscat, şi îmblăteaşte. Fiind că inul înmăcreaşte pămînturile, de nu va fi de mare folos, nici trebue semănat.
      Cînepa se seamănă în pămînt gras, resfirat, şi cam umed mai bine rabdă frigul, decît căldura: se agoniseaşte ca şi inul şi pentru semînţă, şi pentru fuior dară mai mult pentru fuior. Plînta aceasta iaste de fealiul acelora, dintră care unele numai înfloresc, altele adunc semînţă: cînepa, carea numai înfloreaşte, se chiamă de vară, şi se culeage, cîtu-i cade floarea; iar carea face semînţă,se chiamă de toamnă, şi se smulge, după ce s-au copt semînţa.
      G. Despre plivirea holdelor.
      1. Vreamea plivitului iaste, pînă cînd sînt mai tinere holdele, şi bucatele n-au crescut în pai, pentru că atunci nu se vatămă, tocma de se şi calcă holdele.
      2. Iară gozurile, şi golgotinele, de care mai cu seamă trebue plivite, şi curăţite holdele, cînd aceastea: puciogna, laptele cînelui, bozii, rapiţa, macul cel păseresc, măzerichea, ciormăiarul, nehina, odosul, holbura, tot fealiul de scai, obsiga, luşca (ceapa ciorască), şi polomida, pentru că aceastea toate sînt păguboase holdelor. 
      
      5.
      
      Despre strinsul bucatelor
      
      A. Despre şură
      1. Gazda bună mai nainte de secerat trebue se-şi gătească şura, sau locul, unde va se aşează bucatele sale: mai vîrtos trebue el se curăţe ariile; şi fundurile stogurilor foarte bine de paele ceale mucede, şi putrede, şi se le lase, de nu amai mult, în doao septămîni, să se resufle: apoi iarăş trebue se le aştearnă cu pae noao gros ca de doao pălmi. Unii dintră gazdele ceale mai bune au obicinuit (zic pre acolo, pre unde se poate face) a grămădi preste rinile, şi fundurile stogurilor ceale de nou aşternute crenguri de arin cu [46] frunze cu tot uscate, preste care apoi clădesc vreo cîtva fîn, carele pînă în curat prencit mai tare se uscă şi pre crengurile ceale de arin încă le apasă, şi le turteaşte, de la vreame căratului, preste iale, şi preste fînul, carele le-au turtit , se poate clădi grîul, şi ori ce fealiu de bucate, precum se cuvine.
      2. Dintr-o întocmire ca aceatsa a ariilor, şi a fundurilor celor de stog mai multe folosuri au lugarii; pentru că bucatele nu stau mai zvîntate, ci şoaricii încă nu le strică pentru frunzele arinului, de care se feresc: grăunţele încă, cîte se scutură remîn în fîn, care sînt spre sînătatea dobitoacelor, nici merg în zădar. Afară de aceasta fînul de bucate se îndeasă, şi îşi ţînă precum putearea, aşa faţa, şi mirosul.
      B. Despre coacerea bucatelor.
      Dintru aceaia, că îngălbinesc holdele, încă nu se pot judeca a fi coapte, ci trebue cercat grăunţul, lăptos e, sau tare [49] pentru că, de nu e tare grăunţul, holdele încă nu sînt coapte. Iară hodele preandelung nu trebue lăsate nesecerate; căci mai pre urmă una se rump; alta se scutură cu paguba economilor. Bucatele seceate în pîrgă sînt mai bune de hrană, iară ceale mai tîrziu secerate sînt mai bune de semînţă. 
      V. Despre secerat.
      1. În comun.
      Doao moduri sînt de a secera, sau (ca se scriu mai apriat) de a strînge bucatele, unul se face cu seacerea, altul cu coasa. unora le mai place a stringe bucatele cu coasa pentru aceaste pricini:
      a) Pentru că cu coasa se string mai rapede, şi cu mai puţină cheltueală, decît cu seacerea; căci un cosas lucră zeace secerători.
      b) Cu coasa nu se izidesc atîtea grăunţe, cîte cu seacerea; pentru că, cînd se tae cu coasa paele, numai o dată, şi atunci încă aşa de iute se mişcă spicele, cît cu seacerea [50] se mişcă de trei ori: întîi cînd se prinde mănunchiul, a doao cînd se tae, a treia cînd se pune gios. 
      v) Cu cositul se părtineaşte şi sînătăţei lucrătorilor; căci nu trebue să se pleace, ca la secerat. 
      g) Nici trebue se arunce cineva, că cu seacerea se pot mai bine aleage gozurile, şi golgotinele ceale din holde, decît cu casa; pentru că adunarea acestora depre pămînturi nu e spre paguba plugarilor, ci încă e spre folosul lor; întîi pentru că nu remîn pre pămînturi, ca se crească iarăş în anul viitor, a doao pentru că alegîndu-se acasă din bucate, cu dînsele se hrănesc oarele (galiţele).
      2. Ci în particuar la cei mai mulţi plugari le place a-şi stringe bucatele, precum se va zice în rîndurile, care îl seaceră.
      a) Grîul mai cu seamă în seaceră. Iră şi cînd în seaceră, şi cînd în leagă snopi, şi cînd îl cară şi clădesc, pofteaşte vreame zvîntată; pentru că cît creaşte în plai, nu poate suferi nici ploae, nici [51] umezeală; fiindcă de ploae, şi de multă umezeală mult pearde, din puteare, şi mezul nu-i poate fi tocma alb, nici se ţîne de olaltă aluatul, nici se frămîntă.
      b) Secara încă mai cu seamă o seaceră, şi la seceratul ei iarăş e de lipsă tîmpul zvîntat, măcar că nu mult ei i strică de o şi bate o ploae fiind n mănunchiuri; pentru că, pînă cînd se zbicesc mănunchiurile de ploae, buruenile dintr-însele încă se uscă, şi cu atîta mai bine se leagă, şi se pun în cruci (clăi) snopii. 
      v) Orzul mai bine se stringe pre vreame umedă, decît pre seacetă; pentru că pre seacetă, şi căldură mare foarte tare i se rump spicele: pentru aceasta mai bine şi face, carii îl seaceră, decît carii îl cosesc; pentru că mai puţine spice remîn după seacere, decît după coasă. Orzul nu trebue legat îndată, cît se seaceră, sau se coseaşte, ci trebue lăsat în mănunchiuri, sau în brazde (polog), să se [52] uşte burueanele, care sînt printr-însul, ca se nu mcezească în cruci, sau în stog: Cînd vei vrea se-l legi snopi, în leagă noaptea pre lună, sau dimineaţa pre roao. 
      g) Ovăsul se poate cosi, sau secera, şi pre ploae, şi se lasă mai multă vreame nelegat, ca cel necopt să se coacă tîiat, ci tătuşi trebue amuş amuş întors, ca se clădească ud; căci se roşeaşte, şi dobitoacelor încă nu le foloseaşte.
      d) Alacul, despre carele alţi scriitori foarte puţîn vorbesc, întră romînii e prea cunoscută bucată, şi se poate semăna şi toamna, şi primăvara. Se face în pămînturile, în care şi ovăsul, de la a căruia lucrare iarăş foarte puţîn se osebeaşte. Alacul e mult roditor, slujeaşte în  locul ovăsului, iară pentru hrana rîmătorilor preste iarnă iaste cu mult mai bun decît ovăsul. 
      [53] G.  Despre căratul bucatelor
      După ce s-au legat în snopi bucatele, snopii se clădesc dpă obiceaiul locurilor în clăi, sau în cruci acolea pre pămînt, şi se lase, pînă ce se uscă, cum se cuvinte, după aceaia se cară la olaltă la locul, unde se îmblătesc, sau se trăeră. Iară la cărat de aceastea îţi fie aminte:
      1. Snopii, cînd se încarcă, nu trebue fără de măsură tare aruncaţi, ca se nu se scuture grăunţele. 
      2. Unde se adună bucatele, şi mai ales unde stă carul, cînd se descarcă, locul trebue curăzit, ca să se poată stringe grăunţele, ceale ce cad.
      3. Fiindcă nu toate bucatele pot încăpea în şură, mai ales a plugarilot celor mai mari, pre lîngă şură se pun în stoguri. Iară stogurile aşa se fac:
      a) Fundurile stogurilor se fac, precum s-au zis mai nainte supt A. Unii nu fără de folos le face pre stîlpi; pentru că totdeauna stau bucatele zvîntate, şi şoarecii încă nu le pot strica aşa lezne. 
      [54]b) Stogurile se clădesc rotunde nici prea larg, nici prea înalt, din gios de vîrf, carele trebue se fie cucuiat, li se face bartă din doao sau trei rînduri de snopi, şi pentru ca se ţînă gozdul, cu carele se copere vîrvul,şi pentru ca să se scură apa, ca se nu cură pre marginea, sau laturea stogului.
      6.
      
      Despre îmblătitul, curăţitul, şi grijitul bucatelor.
      A. Despre îmblătit.
      Îmblătitul bucatelor se face cu trăeratul, şi cu îmblăcii. Trăeratul e mai cu spor, decît îmblăcii; ci tătuşi mai de folos se ved a fi îmblăcii; pentru că mai bine se adună grăunţele cu îmblăcii, decît cu trăeratul, şi paele încă nu se izidesc, ci se întrebuinţează pentru notreţ la vite; mai vîrtos în anii cei mai sugşugaţi de fînuri. Drept aceaia nici voi a vorbi despre trăerat, fără numai despre îmblătit, carele aşa se face: 
      [55] După ce  ţă-i cărat bucatele, numai atîta trebue îmblătit, cît vei socoti, că-ţi iaste de lipsă de semînţă, şi pentru casă, mai ales cînd te asupreaşte lucrul de vară, sau de toamnă; celalalt îmblătit trebue lăsat pre iarnă, cînd n-ai atîta de a lucra, şi întîiaş dată grîul trebue îmblătit; pentru că acesta place mai tare paserilor, şi şoarecilor: ovăsul, şi alacul au obicinuit a se lăsa mai pre urmă.
      Cucuruzul, carele e talpa casei în partea cea mai mare a României, se poate măcar cînd îmblăti, numai se fie bine uscat. iară ca să se poată usca precum se cuvine, cînd se culeage, cel lăptos se aleage, şi se dă la porci, sau la oară, apoi cel mai copt se pune pre podul căsei, sau în coşteae, se-l poată agiunge vîntul. Îmblătitul cucuruzului e cu mult mai lezne, decît al altor bucate.
      B. Despre curăţitul bucatelor.
      1. Curăţitul bucatelor, sau felezuitul cu mătura cea lată pofteaşte mate sîrguinţă de la plugari, deacă le iaste voia, ca se seamene, şi seacere bucate [56] bune, ca încă se le şi poată cu mai bun preţ vinde.
      2. La vînturat trebue cercat vînt de mijloc, ca să se aleagă grăunţele ceale reale de la ceale bune. Iară acealea grăunţe sînt mai bune, care cad mai de departe, cînd se vîntură; aşadară dintru aceastea trebue gătită semînţa, ca încă şi cît vreai se vinzi, ce mai întreace îţi va remînea pentru lipsa căsei, iar coadele pentru dobitoace, şi pentru oară.
      3. Mai pre urmă toate bucatele, dar mai vîrtos ceale de semănat, şi ceale de vîndut, mai nainte de a se lua depre arie, trebue foarte bine cernute, ca să se curăţe de toate golgotinele ceale netreabnice.

B. Despre grijitul bucatelor.
1. Cînd se iau bucatele de pre arie, şi se aşază, nu trebue gros grămădite preste olaltă; pentru că toate grăunţele, cît scutură din tiocurile sale, îndată trag umezeală la sine, carea în grămada mai groasă creaşte, şi drept [57] aceaia lezne s-ar încinge, şi strică bucatele. 
2. Pentru aşezrea bucatelor sînt bune hăbarele, găbănaşurile sau cămările ceale de ţînut bucate; ci fiindcă nu fieştecare plugar are modru de a-şi face de aceastea, cu de adinsul trebue să se ferească fieştecarele de aceaia, ca se nu-şi aşeaze bucatele sale pre podul grajdurilor, în care se ernează, sau vărează dobitoace; pentru că aborul, carele iase de dobitoace, străbate prin podeale, şi încingînd bucatele le face duhoase. Podul căsei, în carea lăcueşti, şi a bucătăriei (cunhei) pentru fumar (hornoi) încă nu e prea bun; căci lezne se pot încălzi bucatele. Decît toate sînt mai bune spre ţînearea bucatelor podurile de tindă, de pivniţă, de şopru, şi de şură, în care nici din gios, nici deasupra, nici de pre de laturi poate străbate căldura, şi umezeala la dînsele.
3. Tinzile, pivniţeşe, şoprurile, colniţele, şi şurile, pre a cărora poduri s-au aşezat bucatele, aşa trebue grijite, ca se nu străbată la bucate [58] ploae, sau căldură, drept aceaia trebue se fie bine coperite, şi se aibă fereştile, bine întocmite, care pre frig, pre vînt, şi pre vreame zvîntată se deschid, ca să se resufle bucatele, dară pre căldură, pre negură, pre ploae, şi pre orice vreame umedă totdeauna se închid.
4. Gazdele ceale sîrguitoare, ca se-şi oată mai bine ţînea, şi păstra bucatele, primăvara, şi vara le întoarnă tot a opta zi, iară toamna, şi iarna tot a patrusrăzeacea zi, prin carea întoarcere şi aceasta încă îşi folosesc, că gîrgăriţele nu pot resări din oaole, ce sînt în bucate.
5. De paseri se pot apăra bucatele prin fereşti de drot, de aţă ca şi mreaja, sau de nueale, numai se fie cam des îngrădite; iară de şoareci, deacă vei uda vreo cîtăva fărină cu mursă, apoi o vei amesteca cu var nestins, şi aşezîndu-o în loc de-aşa, unde îţîi bucatele vei pune lîngă dînsa un blid cam lat cu apă; pentru că fiind dulce fărina de mursă şoarecii bucuroşi o mînîncă, şi [59] bînd după dînsa, se aprinde varul într-înşii, şi creapă.
6. Mai pre urmă spre ţînearea bucatelor se fac hămbare de lut galbin cleos, care au deasupra o uşiţă, prin carea se bagă, şi dedesupt altă uşiţă, prin carea se scot bucatele. Hămbarele aceastea, după ce se uscă, trebue tare arse din lăuntru, şi după ce s-au răcit, aşa acoperite, cît se nu le ploae nici pre deasupra, nici pre delaturi. Temeiul lor încă trebue zidit de peatră, sau de cărămidă cu doi, sau trei ţoli mai sus decît faţa pămîntului, ca nici dedesubt se fie umede. Aşa gătind hămbariul, afară că nu-ţi vine în mare cheltueală, decît în măcar ce groapă, cum o numesc de brîu: ba, poci zice, decît pre măcar ce pod; pentru că nici trebue de atîtea ori întoarse, nici ai a te teame de foc; căci de ar şi arde coperişul, va remînea hămbariul cu bucatee, carele iarăş îl poţi coperi. 
[60] CAP. III

Despre livezi, sau locurile ceale de cosit.
Cuvînt înainte.
Cositul cu aratul atîta iaste de încleştat la olaltă, cît unul fără de altul nu poate fi. Pentru că precum pămînturile ceale arătoare nu se pot aginisi fără de gunoi, şi fără de dobitoace, aşa şi dobitoacele nu pot trăi fără de hrană, şi fără de notreţ. Aşadară foarte mult foloseaşte plugarilor grija, carea trebue se o aibă, de a-şi lucra, şi dreage livezile, şi locurile ceale de cosit.

1.

Despre livezile,sau locurile de cosit ceale fireşti.
A. Tîlcuirea lor.
Locurile de cosit, care fără nici o arare, sau săpare numai din firea sa rodesc, se chiamă fireşti. 
[61] B. Împărţirea lor.
Locurile de cosit sînt de doao fealiuri:
1. Umede, care proprie se numesc rîturi.
a) În rîturi mai cu seamă creaşte rogoz, trăstie, şi erburi cu frunze late.
b) Rîturile se pot direage, precum urmează:
1) Apa cea clocită de pre rîturi, în cît iaste cu putinţă, prin şanţuri, şi prin gropi trebue secată, apoi muşchiul, careşe zace pre faţa rîturilor, rumpt cu plugul, şi curăţit cu gribla.
2) Fiindcă în unele rîturi iarba creaşte foarte rară, pîlcurile ceale goale sau fără de iarbă, trebue semeanate cu semînţe de arburi bune, şi preserate cu margă gros ca de un ţol, apoi apăsate cu chilindrul. E bine a şi gunoi rîturile după aceaia, spre a cărora gunoire mai bun iaste varul nestîns zdrobit, şi amestecat cu ghips iarăş zdrobit *[62]; cenuşa de leamne, şi cea de turfă; găinaţul de tot fealiul de galiţe, şi pămîntul cleos, carele e amestecat cu margă: pentru că aceastea toate sînt spre perirea muşchiului, şi a dudeţilor celor amari, şi rîtul în îngraşă, şi direage spre rodirea erburilor celor bune de fîn.
2) Zvîntate, care proprie se numesc fînaţe:
a) Fînaţele nu sînt apătoase, ca rîturile, în într-însele cresc erburi cu mult mai dulci.
b) Fînaţele aşa trebue rijite: 
1) Fînaţele toamna, şi primăvara trebue curăţite de muşinoae, şi furnicari, apoi 
2) Toamna mai tîrzîu trebue gunoite cu gunoi de porci, de oi, sau de vite, sau de n-ai de acesta fealiu de guni, cu margă, sau cu ghips zdrobit. 
3) După aceaia în martie, sau în aprilie trebue curăţite fînaţele de gozurile, care au remas [63] pre faţa lor din gunoi, sau care vîntul le-au suflat, şi strîns preste dînsele. Afară de aceasta trebue plivite cu rădăcini cu tot din fînaţe toate buruenile, şi tot fealiul de dudet, care năuşesc iarba: spinii, şi tufele încă trebue curăţite de prin fînaţe; pentru că rudăcinile, şi umbra acestora împeadecă creaşterea erburilor.
4) Unde se poate face, e foarte de folos a şi uda fînaţele, cînd e iarba mai tinără. Iară udatul acesta numai acolo se poate face cu puţînă muncă, şi osteneală, unde sînt fînaţele pre şes şi au izvoare, sau rîuri pre lîngă sine; pentru că de la izvoare, şi din rîuri lezne se pot săpa şanţuri, şi duce prin fînaţe, din care apoi cu puţînă muncă se pot uda fînaţele. Mai cu puţînă muncă se pot uda fînaţele ceale de pre coaste, de vor avea izvoare bune deasupra [64] lor; pentru că mai cu uşor se poate slobozi apa prin dînsele. Apa cea turbure, carea cură după povoae, cu mult mai bun ar fi de a uda nu numai fînaţele, ci orice fealiu de pămînt; pentru că are în sine toată grăsimea, şi inima gunoiului. 
5) De folos ar fi a şi îngrădi fînaţele, mai ales pre aceastea, care sînt întră drumuri, cătră ţărini, sau lîngă păduri, ca vitele se nu strice iarba cea de fîn, şi otava.
B. Despre strînsul fînului.
1. Despre vreamea cositului trebue ştiut, că nu se cuvine toto aceaiaş vreame a cosi toate livezile; pentru că rîturile se cosesc mai tîmpuriu (de vreame), fînaţele mai tîrziu, adecă rîturile se cosesc în luna mai, iară fînaţele în luna lui iunie. La amîndoao trebue aleasă vreamea secetoasă, ca să se poată usca bine brazdele, şi trebue grăbit nu numai cu cositul, ci şi cu [65] strînsul fînului, ca nu cumva sosînd şi seceratul holdelor se te împresoare lucrurile, şi se nu şti, de care te vei apuca. 
2. Despre modrul cositului înseamnă, că bine se coseaşte iarba şi pre ploae, (numai după aceaia se fie seacetă, ca să se uşte brazdele) ci cu mult mai bine se coseşate pre seacetă dimineaţa, seara sau noaptea pre lună, decît zioa; pentru că, atunci fiind ravănă iarba, mai bine o prinde coasa, şi mai pre la rădăcină o tae; drept aceaia fîn încă se adună mai mult, şi mai bun spre hrana dobitoacelor, şi orava încă mai bine creaşte. 
3. Cînd se întorc brazdele ceale de iarbă, nu trebue prea tare reşchirate, nici pre prea mare călură întoarce; pentru că fînul iute uscat mucezeaşte, apoi se încălzeaşte, şi putrezeaşte. Drept aceaia 
4. Deacă s-au şi uscat fînul, gazda bună, încă pînă cînd e în cîmp, îl pune în bodiuri, sau în căpiţe, şi-l lase mai îndelung, ca aşa stînd să se uşte şi mai bine, apoi îl clădeaşte în clăi, sau în jirezi. Aci înseamnă [66] că fînul mai bine stă în cale, decît în jireadă; pentru că fiind clăile rotunde, şi cucuiate la vîrv, apa mai lezne se scură gios, nici putrezeaşte atîta fîn, cît putrezeaşte în jirezi, ci ploile mai cu seamă se clădesc în jirezi.
5. Se poate întîmpla, ca o livadă aşa se zacă, cît se crească într-însa mai multe făliuri de erburi, dintră care unele sînt mai dulci, şi mai de puţînă hrană, altele de mijloc. Gazda sîrguitoare fiindu-le dintru aceaste trei fealiuri de erburi făcute au obicinuit a le aduna de chilin, şi cel mai de frunte a-l da oilor şi vacilor celor fătate, mieilor, şi viţeilor; cel de mijloc boilor celor de jug; cel mai slab cailor. Şi împărţirea aceasta iaste mai de mare folos, decît o socotesc unii plugari; pentru că aşa împărţînd notreţul de mai multe boale se pot apăra dobitoacele. 

2.

Despre livezile ceale cu meşteşug făcute.
A. Tîlcuirea lor.
Livezi cu meşteşug făcute pre acealea le numim, în care almintrilea iarba nu creaşte, fără numai prin cemănatul semînţelor celor mai de multe fealiuri de erburi, carele se face prin strădaniia plugarilor, celor ce vreau se-şi îmulţească notreţul pre seama vitelor.
B. Gătitul lor.
Plugariul din pămînturile, care nu sînt bune de arat pentru holde, şi din firea sa încă nu rodesc iarbă, poate face liveţi cît de bune întru acesta chip. Unele pămînturi ca aceastea trebue cît de afund arate, apoi încă întru acelaş an se pot semăna cu mălai mărunt, sau cu hrişcă, care pînă a nu se coace, trebue cosite de fîn. Aceastea, fiind des semănate, buruenile, şi dudeştii cu totul îi neduşesc, de per. Toamna tot întru acelaş an, mai nainte de a îngheţa pămîntul, iarăş trebue arate pămînturile acealea, dară [68] numai pre deasupra, şi nu trebue gonoite; şi în primăvara viitoare trebue mai afund arate, decît au fost arate în toamna trecută; grăpate, şi semănate cu semînţele, care urmează:
V. Fealiurile trifoiului sînt:
1. Luţearna (Medicago sativa; Frantzia Ló-here, vagy Burgundiai fzéna, Luzern, oder Schenectentlee) carea se numeaşte de la locul, de unde iaste adusă, se poate cosi şi şease ori într-un an, ţîne numai cu o semănătură, (deacă va fi semănată în pămînt şes, şi cam gras) după unii, zeace ani, iară după alii, pînă la cincisprăzeace ani, ca se nu o seameni mai mult. Ci unnor plugari nu le prea place, sau pentru că n-are prea multe frunze, sau pentru că aşa i se încleaştă rădăcinile în pămînt, cît de-abea se poate curăţi de dînsele.
2. Edisarul (Hedysarum, Sponyól Lóhere, Spanischer Alee) întreace luţearna: pentru că creaşte în fieştece pămînt, fie acela apătos, fie macru, fie petros se vatămă de frig, şi cu o semănătură ţîne pînă la doisprăzeace ani, cum zic unii, numai pînă la al patrulea an.
3. Trifoiul turcesc, sau măzerichea (Trifolium pratense; Török Ló-here, vagy Bábo) creaşte în fieştece pămînt, rodeaşte,după Pankl, numai trei ani, iară după alţii pînă la şease ani, numai cu o semănătură, şi e mai bun decît alte trifoiuri; pentru că are mai multe frunze.
4. Trufoiul mic cu flori albe (Somnkóró; Mariengras) în Pomeraniia, Litvaniia, şi Sileziia se întrebuinţează mai mult.
5. Trifoiul cel înalt, şi cu frunze late, a căruia flori sînt galbine, semînţa mai ca a luţearnei, e vreadnic de a se prăsi pentru creaşterea, grăsimea, şi rodirea lui, căci într-un an se poate şi de cinci ori cosi, şi ţîne numai cu o semănătură şi patru ani fără nici o altă grijă. 
G. Despre semănatul trifoiului.
1. Trifoiul se poate semăna în orice tîmp preste an, ci tătuşi mai cu folos se [70] seamănă primăvara, şi toamna, după ce s-au semănat bucatele.
2. Pămîntul, carele s-au arat pentru trifoi, trebue mai nainte,de a se semăna, grăpat, apoi, după ce s-au semănat semînţa trifoiului, iarăş trebue grăpat, şi netezît cu chilidrul, ca cu atîta mai lezne să se poată cosi la vreamea sa. Cu un funt de semînţă de trifoi se pot semăna o sută de stînjini, cum s-ar zice, cvadraţi, adecă luaţi, sau socotiţi în lung.
D. Despre plivitul trifoiului.
În anul dintîi, cînd se seamănă, trifoiul trebue cu mare sîrguinţă plivit de tot fealiul de erbotăvini, burueni, şi dudeţi, ca prin aceastea se nu se nădşească pînă cînd pre pămînt, într-alt an iarăş se resară; pentru că, aşa făcînd, trifoiul se va îputernici preste iale, şi nu va mai trebui plivit. 
[71] E. Despre agonisirea, şi strîngerea semînţei trifoiului, şi a altor erburi.
1. Însuş plugariul îşi poate agonisi, şi strînge semînţa de trifoi, cîtă îi va trebui, deacă va lăsa din rodul cel de al doilea an un pîlc, carele va fi mai rodit, să se coacă. De s-au copt, se poate cunoaşte de pre păstăuţe, căci, cînd sînt copate, trag cam întunecat roşie, şi atunci se poate cosi trifoiul cel de semînţă lăsat. După aceaia se strînge, şi se aşează preste olaltă, dar nendesat, în loc ca cela, unde suflă vîntul, şi tot a doaoa zi se întoarce, pînă ce se uscă. Ca prin frecare se i se scuture semînţa, vreamea cea mai bnă iaste iarna, cînd e mai frig; pentru că amintrilea foarte anevoe se dezlipeaşte semînţa de păstăuţe.
2. Iară semînţele de alte erburi, de care doară ai voi a semăna prin rîturi, sau prin fînaţe, ca se le mai diregi rodul, e cueg sau din cîmp cu mîna, sau zdrohul fînului, carele s-au [72] cărat acasă. Înţelepţeaşte fac aşadar plugarii, carii strîng zdrohul, cel ce se face din fînul cel mai bun, şi-l preasără preste fînaţele ceale mai slabe, sau preste rîturi, căci cu vreame pre aceastea încă le direg, numai se  şi grape, sau greblează fînaţele, şi rîturile, pre unde s-au preserat zdrohul, şi a voi se le netezească cu chilindrul. Aceasta, au obicinuit, a o face primăvara în mustul omătului.
J. Despre cositul trifoiului.
Trifoiul trebue cosit, pînă cînd iaste în floare. După aceaia nu trebue băiluit cu dînsul pre căldură, ci seara, sau dimineaţa, trebue întors, şi strîns pre roao, cînd îi sînt frunzele cam jilave, şi numai veaştede, iară nu tare să se uşte pre brazde, precum s-ar cuvini, căci aceasta s-ar face tîrziu; ci, cînd s-au uscat partea cea mai mare, trebue strîns, cărat, şi aşezat în şură, sau în şopru, unde se-l sufle vîntul, şi pre-ncet să se uşte cu  totul; almintrilea de vei face, îi cad frunzele, şi numai cotorii lui îi căra acasă, de unde cîtă pagubă n-ai avea?
[73] CAP. IV.
Despre prăsirea dobitoacelor celor de casă.
Cuvînt înainte.
Prin dobitoace se înţeleg toate făpturile, care au trup, sînge, viiaţă, şi sîmţire întru sine, iară nu au înţelepciune, prin carea s-ar putea chivernisi, ocîrmui, şi îndrepta pre sine. Dobitoacele, care se cuprind în definiţiia (tîlcuirea) aceasta, sînt de doao fealiuri, adecă selbatece, şi blînde, sau de casă. Toate dobitoacele, care acuma sînt de casă, oarecînd au fost selbatece, şi numai prin sîrginţa oamenilor s-au îmblînzit; pentru că esperieanţiia ne arată, că oricîte sînt blînde, atîtea, ba încă şi mai multe, şi tot de acelaş fealiu, cînt şi selbatece. Eu în capul acesta nu vreau a vorbi despre toate dobitoacele ceale blînde, sau domeastice, ci numai [74] despre acelea , de care are op (lipsă) plugariul, ca sau să se ajutore la lucratul pămîntului; sau să se hrănească, şi îmbrace pre sine, şi pre alţii; sau se-şi cîştige mai mari venituri, şi folosuri. Aşadară fie

1.
Despre vite

A. Despre cai
1. Despre hrana cailor.
              Caii şi pentru aceaia sînt de folos, pentru că cu dînşii mai lezne se pot ara pămînturile ceale petroase, şi năsipoase, deît cu boii; pentru că unghile boilor se rod, de petri, dar a cailor nu se rod, fiindcă se potcovesc: drept aceaia mai de folos le iaste plugarilor, care lăcuesc pre locuri petroase, a ţînea cai, decît boi. Afară de aceasta pentru cărăuşii caii sînt nepreţuiţi pre lîngă boi pentru îmbletul, şi iuţimea lor, măcar că ţinearea lor vine mai scumpă, puterea *[75], şi sînătatea lor iaste mai puţină, decît a boilor. 
             2. Despre prăsirea lor.
              Cum mult mai mare folos va avea plugariul, deacă se va sîrgui, se sporească el cai, decît se cumpere; pentru că în cumpărat pentru multe înşălăciuni mult se poate şi păgubi. Înse vrînd se-şi sporească cai, la aceastea trebue se ia bine seama:
             a) Se ţînă iape frumos făcute, citove, mari în trup, şi cam aseamene armăsarilor, la carii le va mîna.
             b) Fiindcă în ţerile ceale de supt stăpînirea preannălţatei împărăteşti, chesaro-crăeştei, şi apostoleştei sale măriri mai pretutindenea se află armăsari împărăteşti la aceştiia trebue se-şi mîne plugarii iapele sale.
             v) Tîmpul cel mai cuviincios de a slobozi armăsarii la iape e din începutul lui martie pînă în sfîrşitul lui mai; pentru că iapele poartă în pîntece unsprăzeace luni, şi aşa mînzii cei de curînd *[76] fătaţi nu numai mai rapede apucă la iarbă, ci pre iarnă încă mai mult se întăresc.
             g) Trebue luat seama, ca, de nu va avea vreo iapă lapte, mînzul ei să se apleace la altă iapă, şi, cît resar la mînzii cei doisprăzeace dinţi dinnainte, îndată se li se dea cîte o ţîră de ovăs sau muiat în apă, sau zdrumicat în păsat, pentru ca se apuce puteare.
             d) Mînjii mai nainte de cinci luni nu treubue înţercaţi, şi cît se înţearcă, trebue depărtaţi de mumîni, ca nu cumva auzîndu-le rîntezatul să se topească de dorul laptelui.
             e) Mînzilor, cînd se înţearcă, trebue dat tărîţe, fîn, iarbă, şi ovăs, ci nu atîta, cît la cei mai mari.
             j) Pînă sînt mînzii tineri, trebue învăţaţi în căpăstru, şeselaţi, perieaţi, frecaţi, şterşi, şi spălaţi, nu numai ca se fie curaţi, ci să se dumerească de tineri. Nu va strica, a le arunca steaguri, şi alte mătăhăli înainte, şi a hurduca ciureare, butlane, buţi, şi [77] alte vase, sau a bate dobe, ca să se dedea la toate, şi cu vreame de nemmica să se teamă, nici să se sparie. Cînd, şi cînd le trebue rădicate picioarele, şi ciocănite copitele, ca vreamea sa se stea bine la potcovit, se poate pune pre dînşii şi cîte un pruncuţ, ca apoi se nu se sîească de călăreţ.
             dz) Plugarii cei mai bogaţi, carii au stave întregi, au obicinuit a lăsa mînzii cei mai buni, mai frumoşi, şi mai isteţi de presilă, adecă armăsari; iară pre ceialalţi, cînd sînt de doi ani, şi au slobozit bine boaşele, îi jugănesc primăvara, pînă a nu da musca, sau toamna, după ce înceată musca.
             3. Despre grija cailor.
             a) Mînzii, pînă nu plinesc trei ani, nu trebue învăţaţi nici supt şea, nici în ham, după aceaia pînă ce or fi de patru ani, numai supt puţînă povoară trebue siliţi, carea se poate înmulţi din zi în zi, ca se nu se înveaţe nici prea iuţi la tras, nici prea nesuferitori de greutate. 
              [78] b) Mînzii, cît încep a se învăţa, trebue puşi la grajd, hrăniţi cu fîn, cu ovăs, şi cu pae tăiate (sacica), ca şi ceialalţi cai; iar nu cu iarbă, că-şi perd din puteare: în toate zilele trebue ţeselaţi, şterşi, şi mai adeaseori prete an scăldaţi, sau spălaţi; pentru că aceastea toate foarte le folosesc cailor.
             v) Grajdiurile, pentru că caii foarte mult abur (vapură) slobod într-însele trebue să se facă înalte, şi ca se nu fie tinoase, trebue să se bine podească, şi pre supt podeale să se fac şanţ, prin carele să se scrue pişălăul afară, unde se aruncă gunoiul, ca cu atîta mai bine se putrezească şi gunoiul.
             g) Iaslile pentru cai nu se fac ca pentru boi, ci mai înalte, cu troacă, şi şîreglă deasupra trocei, în troacă se dă cailor ovăsul, şi sacica, în şireglă fînul, şi paele ceale de orz.
             d) La capetele podealelor ceale de cătră burul cailor se rădică stîlpi, de [79] carii, şi de pociumbii cei de supt troacă se leagă întră fieştecare cal o stagilă, ca unul pre altul se nu-l poată vătăma, sau lovi preste picioare.
             B. Despre vitele ceale cu coarne.
             1. Despre boi.
             a) Despre folosul boilor.
              Fiindcă boii sînt mai îndelungată sînătate, şi mai tari, decît caii, spre cea mai grea muncă de cîmp încă sînt mai buni, şi mai răbdurii. Hrana lor încă nu stă întru atîta, încît stă a cailor. După ce au purtat jugul zeace, sau şi mai mulţi ani, încă au preţul său; pentru că îngrăşîndu-se se pot vinde măcelarilor, sau faeşearilor (misarăşilor), sau beli pentru hrana căsei.
             b) Despre prăsirea boilor.
              Mai bine, şi msi de folos ar fi, ca înşuşi plugarii boi încă se-şi prăsească, decît se cumpere: drept [80] aceaia de lipsă iaste, ca se-şi cîştige vaci tinere, mari,şi bine făcute în trup, sînătoase, bune de prăsilă, şi de lapte. Taurii încă trebue se fie aleşi de frumuseaşe, şi de fealiu, şi fiindcă fieştecarele plugar nu e în stat de a-şi ţînea de sine taur, au obicinuit communităţile (obştile) plugarilor a ţînea împreună atîţa tauri, cîţi le trebue pentru vacile lor, sau împrumută taurii de la domnii cei pămînteşti. Bouţii, pre unele locuri, se înţearcă după cinci, sau şease septămîni, precum şi viţealele, dară mai înţelepţeaşte se ved a face, carii de la o vreame aleg viţeii de la vaci, şi numai atunci îi slobod la mumînele lor, cînd de mult, ca se le moae ţiţele, şi ugerul, pentru ca să se mulgă mai uor, apoi îi cutiesc, sau îi bagă într-un juguţ, carele aşa iaste întocmit în capul unui pociumb, cît să se poată învîrti viţeii pre lîngă pociumb, pînă se mulg vacile, după aceaia se slobod din jug, şi se lase pînă ce storc tot laptele [81] din ugerul mumînilor, apoi iarăş se aleg. Şi aşa se mînă, pănă cînd nu-i înţercă vacile pre viţei. Din facerea aceasta doao folosuri au plugarii, unul, că viţeii cresc mai bine, mai frumoşi, mai sînătoşi, şi mai tari la vîrtute, precum poţi culeage din viţeii cei mînzaţi; altul, că vacile încă dau mai mult, şi mai bun lapte.
              Bouţii, carii se cresc de jug, cu cît mai tineri se jugănesc, cu atîta mai frumoşi se fac la păr, şi la coarne. Junci făcîndu-se, pînă nu vor plini trei ani, nu trebue învăţaţi în jug, nici trebue lăsaţi, se treacă preste cinci ani, că apoi mai anevoe se dumeresc. Învăţîndu-i în jug, ia eama, se-i prinzi păreache la olaltă de vîrstă, de păr, de coarne, de iuţime, de trup, şi mai ales de vîrtute; pentru că cel mai mare în trup, şi mai tare rapede poate prăpădi pre cel mai mic, şi mai slab. Încît iaste pentru rîndul prinsului, cei mai iuţi, şi mai mari la coarne se prind [82] dinafară, iară cei mai leaneşi, şi mai mici la coarne de cătră om. Cînd se învaţă juncii, întîiaş dată numai supt puţînă greutate trebue siliţi, carea se poate îmulţi din zi în zi pînă ce se vor deda a purta greutatea, carea o poartă boii cei mari. 
             v) Despre hrana boilor.
              Hrana boilor cea de iarna e fînul în sine, sau amestecat cu pae, şi foile ceale de cucuruz, sau penuşele; bine ar fi de li s-ar putea da şi cîte puţîntel ovăs, sau orz, precum fac pre unele locuri. Cea de vara hrană le iaste iarba la iasele, dar mai mult păşunea la cîmp; iară cea de toamna tot fealiul de trifoi, şi frunzele de vearze (curechi), ci pre lîngă aceastea li se dă şi cîte puţîntel fîn mai vîrtos noaptea, ca se nu-şi peardă din puteare.
             2. Despre vaci.
             a) Despre prăsitul vacilor.
              Vacile presesc şi boii; despre înţercatul viţeilor încă sau zis [83] unde s-au vorbit despre bouţi; aci numai aceasta înseamnă, că junincile nu trebue date la taur, pînă ce nu vor plini trei ani.
             b) Despre grija vacilor.
              Pre unele locuri vacile şi vara încă le ţîn la iasele, ci întru români, mai ales întră plugari, ca să se facă aceasta, nu e de lipsă, că ei lăcuesc în locuri, unde se află destule păşuni, sau de nu se află, se pot prea lezne face, numai deacă vor lucra, după cum s-au zis, mai nainte, unde s-a vorbit despre diresul rîturilor, şi al fînaţelor. Aci numai atîta zic, că vacile se pot da şi în ciurdă, numai să se sîrguească plugarii, ca  se aibă adăpători bune, şi seara încă se le miluească cu cîte ceva, că aşa vor da mai mult lapte. Junincile, cînd fată dintîiaş dată, trebue mulse de trei ori în zi, ca se li se lărgească, şi lăţească bînile ugerului ceale ce adună, şi slobod laptele, ci corastra, adecă laptele cel dintîu [84] după fătat., nu trebue luate de la viţei: pentru că corastra nu numai din viţei, ci din orice pui de dobitoc atunci născut curăţeaşte toată reutatea, din carea după aceaia le-ar urma multe boale. 
             v) Despre leacul vitelor celor cornute.
              Precum boalele vitelor celor cornute nu sînt numai de un fealiu, aşa din leacurile lor sînt mai de multe fealirui: eu numai aceasta însemn aci, că foarte de folos iaste, a zdrobi pelin, şi semînţă de brad laolaltă, a le amesteca cu saretr (şletrom), sau cu mîna odată la vite: pentru că aceastea foarte mult ajută, şi păzesc vitele la nenumerate boale, în care almintrilea ar cădea. 
              [85] 2.
              Despre oi.
             A. Despre folosul oilor.
              De la oi se poate avea mare folos bu numai din lapte, şi din lînă, ci şi din gunoiul lor; pentru că prin stăulitul oilor foarte bine se direg ţearinele.
             B. Despre prăsirea oilor.
             1. Despre cîştigatul oilor, şi al berbecilor. Plugariul, carele voeaşte, se-şi prăsească oi bune de prăsilă, frumoase, mănoase, şi de folos, trebue să se sîrguiească a le cîştiga pre aceastea şi dintr-alt ţeri, deacă nu le va afla în ţeara sa. Iară seamnele unor oi ca aceastea sînt:
             a) A oilor, ca se fie late în pept, lungi în grumazi, şi cam cîrligate, sau cîrnite, cu ochi mari, şi limpezi, scurte şi macre în picioare, şi cu uger frumos. Lîna lor trebue se fie lungă, deasă, cam creaţă, albă, de cătră peale ca săină, moale la pipăit, şi cam [86] unsuroasă. Îmbletul şi toată mişcarea lor trebue se fie isteaţă, iute, şi de trăit. Iară seamnele sînătăţei lor sînt, deacă nu le pute duhoarea; limba le iaste curată, şi nevătămată; şi ceale dinlăuntru părţi ale ochilor, cu pealea de supt lînă, trag cam roşie.
             b) A berbecilor, ca se fie de mumîni, care şi mai nainte au fătat cîte un berbecuţ, şi foarte frumoşi; mai vîrtos lîna lor cea de la grumazi, de la foale, şi dintră speate se fie tocma moale, şi deasă. Mai încolo berbecii trebue se fie bine crescuţi, înalţi, groşi, şi osoşi, cu fruntea lată, cu ochii limpezi, şi cam roşii, cu nasurile cîrnite, spatele se fie late, grumazii groşi, picioarele tari, îmbletul apăsat, şi cam mîndru, şi cozile mult lînoase.
             2. Despre împreunatul oilor cu berbecii. Cînd se bagă oile în măsură, adecă înd aleg cu totul mieii de la dînsele, berbecii cu oile ceale stearpe încă se aleg, întră carii apoi cu [87] vreame se ameastecă pre une locuri şi mieii, ci pre la Sîn Petru, sau minteni după aceaia, mieii, şi oile ceale stearpe iarăşi se ameastecă cu oile ceale mulgătoare, iară berbecii se pasc de chilin pînă la Vinerea Mare, adecă pînă la mezul lui octombrie. Atunci alegîndu-se mieii, şi mioarile, care încă nu sînt de mîrlit, dechilin, berbecii se slobod întră oi nici se aleg mai mult, pînă cînd nu se bagă iarăş în măsură oile.
              Berbecii pentru aceaia se slobod pre la vinerea mare întră oi, ca aceastea se nu feate nici prea în iarnă, nici prea în vară. Dară aci înseamnă, că toţi oamenii, ce ce sînt de mare esperieanţie, şi au luat cu deadinsul seama la ţînutul,chivernisitul, şi sporitul oilor celor de bun fealiu, cu un cuvînt întăresc,cum că nu cu putinţă a ţinea, şi cruţa fealiul cel bun al oilor, de se va amestea pre vreamea mîrlitului sînge cu sînge, adecă tata cu fata, sau fratele cu sora. Dreapt aceaia dau sfat, ca fiecare plugar se-şi schimbe berbecii cu [88] alţi vecini mai adeaseori, deacă vrea se-şi ţînă fealiul oilor. Obiceaiul acesta de a-şi schimba berbecii întră sine pre vreamea mîrlitului îl ţîn tare pecurarii cei din Şveţia; pentru aceaia întru atîta ş-au dires turmele, cît lîna oilor lor, din carea se face cîştigul cel mai mare, întreace pre cea din Angliia. 
             3. Despre grija, carea trebue purtată, cînd fată oile.
              Oile poartă mieii, accurat doaozeci şi una de septemîni: aşadară, carea oae se mîrleaşte în zioa de vinerea mare (în a patrasprăzeacea zi a lui octombrie), fată în zioa de patruzeci de sfinţi, adecă în a noaoa zi  lui martie; ci pre atunci tîmpul e încă răcuros, pentru aceaia pre seama oilor celor de a făta trebue făcut coşeariu (ocol) de chilin, şi într-însul colniţă (şopru) bine coperită,ca neaoa (zăpada), ploaea, şi viforul se nu agiungă la oi, nici se le bată vîntul cel de ameazănoapte. Afară de aceaia, mai nainte de a făta oile, pecurarii cei mai procopsiţi au obicinuit [89] a le afuma cu nişte materii, a cărora fum iaste foarte mirositor, precum sînt: copitele de cai, unghile de vite, ori ce fealiu de coarne, părul, coama, lîna cea netreabnică ş. c. apoi semînţa cea de brad sau şneapănul (finiorul), pelinul, măgheranul, tămîia, şi alte erburi, şi flori mirositoare. Pre vreamea fătatului oile trebue mai adeaseori cercetate, ca de cumva nu ar putea făta se li se ajute, şi cît fată, îndată trebue curăţite de floci pre la uger, muls cîtva lapte, şi şi spălate cu dînsul ţiţele, ca să se mai moae, apoi trebue aplecaţi mieii. Iară laptele nu pentru aceaia se mulge, pentru că doară ar atrica mieilor, fiin cel dintîi, ci pentru ca să se speale cu dînsul ţiţele de peri, ca se nu-i sugă mieii, că perii foarte le strică.
             4. Despre creaşterea mieilor.
              Mieluşeii după opt zile încep a ciuguli cîte ceva, şi a roade. Pentru aceaia foarte de folos ar fi, ca pre lîngă fînul bun, carele se dă la miei, să se fearbă puţîntel ovăs în apă sărată, şi după ce s-a răcit, să se pună [90] unde stă fînul, dinaintea mieilor, ca se apoce cît de cît şi din ovăs, pentru că de ovăs foarte cresc, şi se întăresc mieii. De folos iaste şi aceasta, ca mieii după vro cîteva zile să se alungă de la mumîni, pentru ca se nu stea pea tare oile prin suptul mieilor, şi se slăbească: pentru miei încă e mai bine, să se aleagă; căci mai în grabă se dedau a mînca, şi a bea: ci şi aleşi trebue slobozizi, se sugă în toată zioa de trei ori, dimineaţa, la ameazi, şi seara, şi aceasta pînă atunci trebue să se facă, pînă cînd se bagă oile în măsură supt vreamea aceasta se poate otărî, carii, şi cîţi se vînd de belit, sau, carii sînt berbecuţi, şi nu sînt de areate, se  jugănesc mai nainte, de a da musca, şi aşa se cresc berbecii mari. Aceasta încă o înseamnă, că pre miei de iarba cea tinără lezne îi loveate cufureala, de carea ca se-i aperi, mai nainte de a-i mîna la iarbă, le dă, se lingă sare cu semînţă de var, şi cu pelin laolaltă zdrobite, şi pisate. 
              [91] Despre grija oilor.
              Păgubos lucru iaste a mulge oile pînă cînd sug mieii, nu numai pentru miei trebue să se deschilinească de berbeci, şi de sterpăciuni, ca să se oată închide noaptea în coşeare, sau supt şopruri, şi şi hrăni mai bine, decît oile ceale stearpe. Cînd sînt multe ploi oile nu trebue păscute pre şesuri,  nici pre rîturi, ci pre coaste, şi pre dealuri, sau, de n-ar fi în hotar coaste, şi dealuri, mai bine să se oprească acasă supt şopru, pănă ce trec ploile; pentru că vreamea ploioasă, vîntul umed, şi iarba crescută în locuri umede pricinuesc boală oilor. Aşijderea şi iarna, cînd e zăpada mare, nu trebue scoase din coşear; ci de ar fi cam aproape niscare coaste, pre care cresc tufe de brad (finori), şi cupru (erică), la aceastea se pot scoate şi iarna cînd şi cînd, ca se roadă în vro cîteva ceasuri. Cu vitele ceale cornute a închide oile nu numai nu e vreun folos, ci e mare pagubă; pentru că se calcă de vite, zdrohul, carele cade din iaselea vitelor, nu-l mînîncă, şi de aburea, [92] şi vapura carea iasă din vite,se năduşesc foarte tare; ci nici vitele pot suferi duhoarea de oi, carea pururea le iaste nesînătoasă vitelor.  
G. Despre tunsul oilor.
               Fiindcă cel mai de frunte folos de la oi se are din lînă, cu deadinsul trebue luat seama, ca oile, să se tundă, cînd, şi cum se cuvine. Tîmpul tunsului e primăvară, cînd oile n-au op de lînă, nici spre a frigului, nici spre a caldului apărare. Unii au obicinuit a tunde oile şi a doao oară, şi aceasta o fac în septembrie. De trebue tunse oile de doao ori, sau numai o dată? Din stările împregiur trebue judecat; pentru că, de voeşti a aea lînă bună, şi a-ţi cruţa oile, numai odată trebue tunse, iară de vreai a avea lînă multă, şi mai slabă, le poţi tunde şi a doao oară. Aleage-ţi din doao, carea vei voi, însă mie mi se veade, că mai bine vei face, de vei aleage cel mai puţin, şi mai bun, decît cel mai mult, şi mai slab; pentru că aşa oile nu le vei trudi, nici le vei pune [93] în primejdiia gerului viitor, carele ar putea urma iarna. Mai sînt unii, carii judecă a fi de folosm ca oile cu o zi, sau cu doao zile mai nainte, de a se tunde, să se scalde în rîuri, întorcîndu-se de trei sau de patru ori prin rîu, ca se li se speale lîna; ci aceasta încă nu mi se veade a fi de lipsă; pentru că pretutindenea nu sînt rîuri, şi lîna se poate spăla, şi după ce s-a tuns. Aceasta e tocma de lispă, ca oamenii de aceia să se rînduească la tuns, carii se nu ciocîrtească peile oilor cu foarfecile, şi lîna cea mai bună se o ştie aleage de la cea mai slabă, ca cu atîta mai cu preţ să se poate vinde: iară lînă mai bună iaste cea depre spate, depre coaste, şi depre şeale. Cînd se tund oile, se pot şi aleage, şi otărî, care sînt de a se mai ţînea, şi care de a se vinde, sau de a se beli.
              D. Despre boalele oilor.
               Boalele oilor sînt foarte multe, şi din multe pricini le şi vin. Eu numai unele, care sînt mai cunoscute, şi mai primejdioase, voi aduce înainte, [94] arătînd pricinile, din care vin, ca gazdele se-şi poată apăra oile de dînsele,şi spunînd împotriva boalelor şi niscare leacuri, care s-au din cărrţi, sau de la pecurari bătrîni, şi mult procopsiţi le-am învăţat.
              1. Pre vreame ploioasă deacă se pasc oile în rîturi, mai totdeauna capătă călbează, carea se face în ficatul oilor lată ca unghea de la degetele mînii: de aceasta oilor le caută, să se stîngă, tătuşi am vezut în Ardeal în varmegiia Dăbîcei la groful Vaş Daniil, că cu brahă, şi cu otcă de vinars (rachie) s-au mîntuit de călbează nu numai oile, ci şi vitele ceale cornute, care încă se călbezise. 
              2. Căldura, seatea, şi osteneala face pre oi de se sîngeră, adecă li se îngroaşă sîngele, de nu poate îmbla prin vine, cum ar trebui; de boala aceasta se mîîntuiesc nu numai oile, ci şi vitele ceale cornute prin slobozirea sîngelui din urichi, şi din nas, precum bine ştiu toţi păstorii, adecă pecurarii, boarii, şi viţelarii. 
              [95] 3. Vărsatul tocma aşa iaste de primejdios oilor, precum e oamenilor; iară leacurile împotriva lui sînt aceastea:
              a) Se ameastecă o uncie de prav de gîndaci de turbare, carii sînt verzi, şi se fac mai cu seamă pre frasini, cu patru uncii de olei de in, şi amestecătura aceasta, carea se chiamă lătineaşte (Emplastrum Cantaridum), se pune la oaea cea vărsată întră picioarele ceale din dărăpt unde e lîna mai rară.
              b) Se feace orz, şi în zama aceaia se toarnă puţintel ozet, şi puţintică mieare, apoi i se dă de beut; iară de mîncat numai iarbă vearde, şi napi dărăburiţi i se dau.
              v) Mai pre urmă trebue băgat de seamă, ca oile ceale vărsate se aibă pururea aură noao, şi stîmpărată.
              4. De multe ori capichie oile, adecă îşi întoarnă capul cătră coaste, şi iute se învîrtesc rotogol. Reutatea aceasta vine sau din prea marea înflămare a crierilor, sau de la vermii, carii năzuesc la crieri; adecă sînt nişte muşte, *[96] care, pînă cînd iaste tinără glăvăţîna mieilor, o găuresc cu ciocul, şi slobod oap într-însa, din care oao apoi se fac vermii, carii după aceaia pasc crierii. Căpchiearea cea ce vine din înflămarea crierilor, se poate vindeca, slobozîndu-i sînge oiei din frunte, şi dîndu-i de beut, şi de mîncat aşa, precum s-au zis la bărsat; căpchiearea, carea vine din rosul viermilor, almintrelea nu o vei vindeca, fără numai cu leacul, căruia îi zic în apotecă: Spiritus cornu cervi, şi oleum cornu cervi, spiritul stîmpărat cu apă în toarnă pre nări, iară oleiul amestecat cu miearea îl toarnă în gură, că aşa or peri vermii din crieri.
              5. Rîia iaste cea mai primejdioasă boală la oi, pentru că de la una se lăţeaşte mai la multe, ba încă şi la turma întreagă. Drept aceaia oile, care se pricep a fi rîioase, şi pînă atunci spălate cu zamă de tăbac (duhan, tutun) fert, pînă ce se vindecă. Fac alţii şi alte leacuri împotriva rîei, [97] ci, precum însumi am cercat nu o dată, ca de la pecurari bătîndu-i mai nainte încredinţat, nu e mai bun leac, decît zama de duhan; pentru că şi lezne se cîştigă, şi în grabă vindecă.
              6.  Păduchii oilor încă per de zama de duhan, precum a vitelor celor cornute de oleiul rînced de in, ci unii spun, că oile se pot curăţi de păduchi şi cu unt amestecat cu gălbinuş de ou, deacă se va încălzi, şi se vor unge oile, pre unde au păduchi.
               
               3.
               Despre rîmători, sau porci.
              A. Despre folosul porcilor.
               Întră toate dobitoacele ceale domeastice (de casă, şi blînde) porcii sînt, de la carii nu se are nii un folos, pînă cînd nu se ucid, sau vînd, tătuş gazda cît de slabă fără de porci nu trebue să se lase (zică cine, ce va zice); pentru că porcii se ţîn mai cu seamă cu de aceaia hrană, carea alte dobitoace nu ar mistui *[98], şi ei satură straiţa, şi casa plugarilor cu slănină (clisă), cu untură, cu unsori, şi cu cărnuri, numai se nu ţie plugarii mai mulţi porci, decît le iaste putearea, (mai ales pre unde nu creaşte ghinde, şi jir); pentru că se cheltueaşte cam mult spre îngrăşatul, şi hrana lor cea de iarnă.
              B. Despre prăsirea porcilor.
               Vrîsta de sporit a porcilor şi în veri şi în scroafe iaste de la doi ani pînă la cinci, sau la şease ani, şi se ţîn mai buni de prăsilă, carii au urechi mari, şi trup lung, fie de ce păr vor fi. Scroafele fată de doao ori într-un an cîte doisprăzeace purcei, ci toţi nu trebue lăsaţi; numai opt sau obicinuit a se lăsa la o scroafă, ceialalţi se mîncă, sau se vînd, mai vîrtos cei zăpiticiţi. Mai nainte de a făta, scroafele trebue alease din cîrd (coteaţe) ca se nu se stropşească purceii de ceialalţi porci. Trocile (vălaele) aşa trebue aşezate în cocinile, în care se închid scroafele, cît se poată [99] agunge  la iale purceii, ca să se înveaţe de mumîni mai degrabă a mînca. Fiindcă scroafele poartă purceii patru luni, foarte bine ar fi, deacă aşa s-ar veri, ca se le cadă fătatul dintîi în martie, sau aprilie, al doilea în iulie, sau în august.
              V. Despre păşunea, şi îngrijirea porcilor.
               ca se le meargă bine porcilor, rebue avut grijă, ca şi la cîmp păşune, şi acasă hrană se aibă bună. La cîmp tot locul le iaste bun, tătuş mai bine le plac rîturile, şi locurile ceale mocirloase. Pădurile, în care se află poame pădureaţe, ghinde, şi jir sînt ceale mai bune pentru porci; ci trebue avut grijă, ca pretutindenea se aibă destulă apă; pentru că însetoşează curînd, şi beau fără de măsură mult: drept aceaia la cîmp trebue păscuţi pre lîngă rîuri, văi, lacuri,şi bălţi, ca să se poată tăvăli în mocirle, cînd le iaste cald; de nu ar fi de aceastea în hotar, trebue scoasă apă din puţuri (fîntîni), şi slobozită pre şanţuri *[100], ca se-şi facă înşi porcii mocirle. Acasă se hrănesc porcii cu tot fealiul de coade de bucate, cu urzici, cu ştir, şi cu alte fealiuri de burueni amestecate cu tărîţe, cu zer, şi cu toate spălăturile din cucnă, numai piper se nu fie într-însele; pentru că de piper se bolnăvesc, şi per. Coteaţele, în care se închid porcii, trebue mai adeaseori rînite, şi pre iarnă lipite, sau înboldorite cu gunoae, ca se nu le fie frig, pae încă trebue băgate în cocină, ca se-şi poată face culcuş bun. Întră toate bălaele aşa trebue aşezate, şi întocmite, cît se nu le poată resturna nici a se scîrnăvi într-însele.
Mai nainte de a se băga la îngăşat, şi verii şi scroafele se jugănesc, apoi, după ce s-au pus odată la îngrăşat, mai mult nu se mînă la cîmp, i acolo în coteţ, sau în ocol, unde s-au închis, li se dau lături, brahă, şi bostani (cucurbete, duleţi, dudăi), de carii destul poţi prăsi şi îng rădină (cheartiu) şi la cîmp, şi prin cucuruz, cîţi pot mînca, şi se aibă totdeauna mîncarea dinaintea lor; pentru că dintru-nceput acuş mînîncă, iară deacă încep a pune untură [101] şi slănină, nu se bat ala tare după mîncare. Pentru aceaia atunci, cînd încep porcii a de îngrăşa, cu de acealea mîncări trebue hrăniţi, de vatr pun slănină, îndesată, precum sînt ghindea, jurul, orzul, şi cucuruzul, ci de jur precum clisa, aşa untura se fac moi, şi oleoase. La părinţii mei măcina mălai de cel mărunt, şi după ce se ghiftuea porcii, din fărina aceaia, după ce o opărea cu murătoare ferbinte, făcea bulzi, şi-i da la porci doao, sau trei septămîni mai nainte, de a-i ucide, sau a-i vinde, cam călduţi, apoi numai apă reace le da de beut, de carii bulzi aşa se îngăşa porcii, cînt anevoe se putea rădica de gios.
	G. Despre boalele porcilor. 
	Boalele, cărora sînt supuşi porcii, sînt mai de multe fealiuri, şi se stîrnesc din mai multe pricini, care toate ale numere nu voi, ci numai unele, care sînt mai dease întră porci. Aceastea sînt: 
	1. Cufureala, carea o capătă din mîncarea lobodelor celor puturoase; ci de aceasta lezne se mîntuesc porcii, deacă [102] mîncă grăunţe, şi altă hrană uscată.
	2. Rîia, de carea se vindecă, deacă se spală cu leşie, şi li se dă de mîncat a patra parte de uncie de antimonie amestecată cu fîrinî, şi cu puţîntică mieare.
	3. Brînca, sau înflarea grumazilor, carea atîta e de cu primehdie, cît în 24 de ceasuri, după ce în loveşte, peare porcul, almintrilea nu se poate vindeca, sau împredeca, fără se alegi porcii, pre carii încă nu i-au lovit, se le slobozi cînge din grumazi, şi se le dai de beut atîta zer, cît or putea bea. Strîng unii broaşte rîioase, şi tăindu-le foarte mărunt le ameastecă în lături, şi le dau porcilor de mîncat, după a cărora mîncare nu loveaşte brînca pe porci. 
	4. Gîlcile, care se vindecă, deacă se sloboade sînge porcilor de supt limbă, şi li se freacă gura predinlăuntru cu sare măruntă, şi cu fărină de grîu. 
	5. Căpchierea, carea se cunoaşte dintru aceaia, deacă îmblă porcii cu capeteşe strimbe, şi după ce au alergat cîtva [103] prin păşune, iute stau, şi cad la pămînt. În boala aceasta trebue luat seama, în carea parte îşi întorc capetele, ca apoi de supt ureachea cea de altă parte, şi de supt coadă se li se sloboadă sînge: după aceaia se închid vreo cîteva zile, şi li se dau lături de fărină de orz făcute cu apă caldă. 
4.
Despre galiţe, sau oară.

	Galiţele, care mai cu deadinsul se ţîn, şi se sporesc de plugari, sînt de trei  fealiuri: scurmătoare, sau rîcăitoare, înătătoare, şi scurătoare. Toate sînt de mare folos plugarilor, mai vîrtos celor ce lăcuesc aproape de cetăţi, şi de oaraşe; pentru că le pot vinde cu bun preţ: afară de aceata plugarilor încă le sînt spre bună hrană, nici de bine scumpă, sau cu anevoe ţînearea, şi sporirea lor. 
	[104] A.  Despre galiţele ceale scurmătoare.
	1. Despre găini.
	Găinile sînt vestite pentru oatul lor, depte aceaia şi mai vrădnice de a le ţînea, decît orice fealiu de galiţe. Găinile au obicinuit a oa preste tot anul, lunînd afară tîmpurile, cînd îşi schimbă peanele, şi cînd li se face a cloci. Poţi face, (precum zice Pankl) ca găinile niciodată se nu clocească, nu pururea se oao, deacă le vei lega de pui mici vîrvul cozei, din carele cresc peanele ceale lungi, aşa de atre cu aşe, cît se seace, apoi, după ce s-au uscat, îl vei tăia cînd li se face găinilor a cloci, încep a clocăi: drept aceaia atunci trebue alease oaăle, care sînt mai proaspete, şi puse supt dînsele, cu nu toate oaăle sînt bune de scos, fără numai ceale cocoşite. Încîtu-i despre cocoşi, pentru cincisprăzeace găini destul iaste unul, carele după patru ani numai iaste bun de cocoşit, precum nici găinile de scos. Se zice, că din oaăle ceale rotunde se scot [105] puice, iară din ceale lungăreaţe pui, sau cocoşei. Supt o găină de rînd numai cincisprăzeace oaă se pun, iară supt ceale mai mari se pot pune şi mai multe. 
	Puii dau în viu cam la noasprăzeace zile, după ce încep găinile a cloci, drept aceaia atunci şi ciocnesc găocile oaălor. Du cumva ar fi puii slabi, şi n-ar putea sparge găocile, trebue ajutaţi. Se pot pune puii de la mai multe găini tot la una; adară, ca se remînă găinile de oat, au obicinuit găzdoile ceale bune a da puii lacoponi, se-i crească; şi aceasta aşa o fac: 
	În zioa, în carea es puii din găoci, se prinde coponul, i se smulg puţineale peane de pre pîntece, apoi se urzică bine pre pîntece, după aceaia i se îndoapă pre grumazi o bucăţea de pîne întinsă în vinars, şi băgîndu-i-se capul supt arpă se învîrteaşte de patru, de cinci ori, din carea învîrtire ameţeaşte. Făcîndu-se aceasta se culeg puii, se pun supt copon la loc cam întunecos, şi se acopere cu un [106] cărteţ, ca desemnîndu-se coponul se nu poată fugi. Plinindu-se toate aceastea coponul socoteaşte, că el însuş au scos puii, şi drept aceaia îi grijeaşte, pînă cînd sînt în stat, de a se putea hrăni de sine. 
	Hrana cea dintîi a puilor iaste mălaiul cel mărunt fert, zămătişa de lapte de vacă, fărina de cucuruz, sau tăeţele de grîu mueate; după cresc, mîncînd tot fealiul de grăunţe, mai vîrtos ceale de grîu, de orz, de oveş, şi de cucuruz: li se pot da şi urzici tăeate, şi amestecate cu tărîţe. Primăvara, vara, şi toamna se ţîn găinile mai fără de cheltueală; pentru că mîncînd iarbă de cea tinără, şi vermuleţi: tătuşi cînd şi cînd trebue aruncată lor hrană şi pre lîngă casă, ca se nu se sălbătăcească, şi în toate zilele trebue împlute troculeţe, care sînt pre seama lor puse, cu apă limpede; pentru că de apa turbure se bolnăvesc. 
	Găinăriştile, încît va fi cu putinţă, trebue făute spre resărit, şi aşa, cît ulii, găilem şi alţi protivinci *[107] ai găinilor se nu poată străbate la dînsele. Nici trebue lăsate găinile, să se culce pre mesi, lădoae, coşuri, sau table; căci din găinaţul, pre carele zac, li se vatămă picioarele, şi capătă podagră (boală de picioare), ci trebue prin găinărişte sus de la nămînt, ca se nu poată sui dihorii, sau vulpile, împlîntate mai multe tude (prăjini, leaţuri) mai aseameanea, mai una mai sus, alt mai gios, dar aşa, ca se nu cadă una deasupra alteia, ca nu cumva unele găini se spurce prea cealealalte, ca pre rudele aceastea să se sue, şi se doarmă găinile. Iară de se vor închide găinile, unde se închid, trebue pusă pulbere, şi cenuşă, ca să se poată scălda, şi răşchira peanele sale. 
	Boalele găinilor sînt, şi se vindecă precum urmează: de păduchi, se preaseră cu piper mărunt pisat, sau se ung cu olei de in; de cobe se vindecă, luîndu-se cobea cu acul, sau altă unească; de ciumpăgire, sau podarcă, ungîndu-se pre picioare cu untură de tănină; de alte boale, zdrobind *[108] coajă, sau lemn de frasin, şi băgînd pravul în apa, di carea beau. Care leac iaste, şi foarte de folos nu numai pentru găini, ci şi pentru cealealalte galiţe.
	2. Despre corcotine, adecă curcani, şi curci.
	Corcotinele, mai nainte de a se afla, sau descoperi Ameica, în Europa au fost necunoscute, iară după aceaia aşa s-au sporit, cît în tîmpul de acum pretutindenea se prăsesc cu mică osteneală, dară cu mare folos al plugarilor; pentru că nici o oară se vinde aşa de scump, ca curcanul.
	Cît treace iarna, curcile îndată încep a se cocoşi, şi oao pînă în cincisprăzeace, altele şi mai multe oaă, după aceaia cad a cloci, şi clocesc patru septemîni închieate. Unele curci oao, şi scot pui şi toamna, ci puii acestea pier de frig mai totdeauna. Corcotinele trebue alease de mari, şi tari în trup, şi mai bine iaste, ca se fie totdeun color (de o faţă) la peane. Primăvara se pun [109] curcile la clocit pre doasprăzeace pînă în patrusprăzeace oaă în luna lui aprilie, la scosil puilor se cadă, cînd e vreamea caldă, şi frumoasă; pentru că puii, cînd es din găoci sînt foarte gingaşi, şi nu rabdă, nici frig, nici ploae, nici orice vreame urmează: drept aceaia pre vremi ca aceastea nici iaste obiceai a-i slobozi din coteţ, sau din casă pînă după opt zile. Am văzut cu ochii în Ardeal , Varmegiia Dăbîcei, satul suhutard la groful Voaş Daniile, unde se scotea puii de curcă cîte cinci, şease sute, şi mai mulţi, că, cît eşea puii de curcă din găoci, îndată îi spăla pre picioare cu vinars de drojdii, şi băga cîte un fir de piper întreg în guşă, apoi de la demîncat oaă coapte, tăeate mărunt, şi amestecate cu coada şoricelului, sau urzici crăeşti iarăş mărunt tăeate; după ce se mai întîrea cu măncările aceastea, le da mălai mărunt, semătnişă, şi mez de pîne mueat în lapte pînă cînd creştea, şi putea mînca grăunţe; şi mergea totdeauna foarte bine puilor; pentru *[110] că piperiul le întărea stomacul, şi îi iuţea, iară vinarsul atîta ajuta, cît după aceaia nu se strica nemic urzicatl, de carele almintrilea tare pier puii cei de curcă. Cînd le eşea mărgealele, airăş îi spăla cu vinars de drojdii pre grumazi, şi nu avea nici o vîntureală: drept aceaia eu încă sfătues pre toţi aceia, carii vreau a-şi prăsi, şi spori corcotine, ca aşa se lucre cu puii.
	Corcotinele după ce au cresut o dată, nu băga seama de frig, nici de zăpadă, ci iarna încă se culcă măcar în ce loc, mîncă iarbă, tot fealiul de grăunţe, încă şi peare de pămînt cu alte rădăcini: drept aceaia foarte lezne se pot ţînea. Iară folosul lor cu atîta e mai mare, că în toate measele la tot fealiul de oameni carnea lor, iaste în foarte mare cinste, şi de mare trebuinţă.
	B. Despre galiţele ceale înătătoare.
	1. Despre gîşte.
	Întră galiţi ceale înătătoare gîştele sînt mai de frunte, care [111] numai în locuri ca aceastea sînt vreadnice de a se ţînea, unde iaste destulă şi apă, şi păşune; pentru că primăvara, vara, şi toamna mai numai cu iarbă trăesc; iară hrana cea de preste iarnă, carea stă din tot fealiul de grăunţe, şi verdeaţe, cu folosul peanelor, al cărnei, al unturei, şi al ficatului de prisosit o resplătesc.
	Se judecă a fi mai bune de prăsilă, care sînt scurte în picioare, şi folticoase: la cincisrpăzeace gîşte un gîscan le iaste detul spre cocoşit, dară pentru grija, şi apărarea puilor se pot lăsa şi mai mulţi. Gîştele mai cu seamă oao în martoe, carea cît se priceape, trebue închise, oaăle culease în toate zilele, şi ţînute la loc stîmpărat; apoi nici mai puţîne de doaosprăzeace, nici mai multe de cincisprăzeace se pun supt gîşte de clocit. Oaăle aceastea de va cloci bine gîsca, se scot, cînd se plinesc patru septemîni. 
	Puii, după ce s-au scos, în trei zile nu trebue sloboziţi la iarbă, ci trebue hrăniţi cu oaă coapte tăeate, [112] şi amestecate, cu tărîţe de grîu, sau cu mez de pîne, după aceaia şi urzici tăeate, şi amestecate cu tărîţe. După trei zile se slobod la iarbă, iară după ce se rădică roaoa, şi cu cît mai des se hrănesc cu fărină de cucuruz mueată, cu atăta mai rapede cresc. După patru septemîni încep a le creaşte peanele, şi atunci pier foarte tare; drept aceaia pre vreamea aceaia mai cu deadinsul trebue hrăniţi. În iunie, mai nainte de-a le creaşte peane pre lîngă urechi, au foarte mare bîntueală de nişte muşte, care se ţîn pre lîngă lacuri, căci li se bagă în urechi, şi-i căznesc de moarte: de muştele aceastea se pot mîntui, ungîndu-i pe la urechi cu ulei de in, sau cu clei de pre pruni, sau de pre vişini: pentru că de aceastea se feresc muştele acealea. 
Gîştele se pot cmulge de doao ori într-un an: la sfîrşitul lunei lui mai, şi îndată după seceratul holdelor: iară încît iaste pentru îngrăşatul lor, nu se îngraşă mai bine, dect cu cucuruz, şi cu orz. 
	[113] 2. Despre raţe.
	În curţile, de care nu sînt departe bălţile, tăunile, şi lacurile ceale de ţînut peşti, raţele se pot prăsi, şi spori cît de bine, ci nu sînt aşa de vrîdnice a le ţînea, ca cealelalte galiţe; pentru că nu numai mînîncă mai mult, ci nici folos nu aduc atîta. Oao raţele mai mult de triizeci, dară nu clocesc mai mult de patrusprăzeace, încă unele nici atîtea; drept aceaia oaăle se pun supt găini, sau supt curci; cici se clocesc, ca şi ceale de curcă, sau de gîşte, patru spetemîni. La cîte raţe poate face destul un răţoi? A scris se fi cetit, nimai aduc aminte, ci eu, în vreamea mea, pentru zeace raţe numai un răţoi ţîneam, şi nu păgubeam. Grija puilor de raţe trebue se fie, ca şi a celor de gîşte; numai ia seama, ca ma mult, decît zeace raţe, şi un răţoi, se nu ţîni pre iarnă, de vei fi cît de mare gazdă. 
	[114] Despre galiţile ceale sburătoare.
	Galiţile sburătoare la casa plugariului sînt porumbii: despre aceştea, numai iaste voia, se vorbesc, neaducîndu-mi aminte, ce am zis în capul I. 2. B. 2. (precum au făcut aceia, dintru a cărora scrisori am rpefăcut această economie), ci zic, că nici gunoiul ţărinelor cu găinaţul lor, nici sporirea lor, nici dulceaţa cărnei lor nu e de a se priimi, şi de a se suferi, deacă vei socoti paguba, carea o fac ţie, şi vecinilor tăi; drept aceaia nici sînt vreadnici de a se ţînea, şi spori. 

[115] CAP. V.
Despre grădini.
1.

	Despre îngrăditul grădinilor.
	De lipsă iaste, ca grădinile aşa să se îngrădească în preţul, cît într-însele se nu poată străbate nici om, nici dobitoc. Spre aceasta slujeaşte gardul uscat, şi gardul viu.
A. Gardul uscat se poate face:
       1. Prin şănţuit, carele mi se veade, a fi cel mai lezne; căci nu pofteaşte mare cheltueală, ci numai muncă. 
       2. Din nueale, şi pari, carele pre cîmpii de unde sînt departe pădurile, a-l face, omului siriman e cu putinţă, celui mai cu prindere în bine în mare cheltueală.
        [116] 3. De bîrne, sau de pălanic, carele şi mai în mare cheltueală vine. 
       4. De zid, ci a zidi nuai aceaia pot, carii au punga plină. Aşadară
       B. Pentru plugarii roâneşti n-ar fi mai bine, ca de s-ar învăţa, a-şi face fgarduri vie, care barem se fac cu ceva osteneală, dară apo ţîn din nepoţi în nepoţi. Aceastea se pot face ori din ce fealiu de arburi, ci mai bune sînt ceale înghimpoase, precum sînt toate fealiurile de spini. Mie mi se veade, că păduceii sînt cei mai buni de a face garduri, cari aşa se sădesc:pre unde îi iaste plugariului voia, se-şi închidă locul de grădină, împlînte pari, şi pre aceştiia îi îngrădească cu nueale numai rar, apoi toamna de amîndoao laturile gardului aspe doao şănţuţuri nici prea largi, nici prea afunde, şi le lase, se remînă aşa preste iarnă, ca se deagere pămîntul cel săpat; apoi primăvara, cît se duce neaoa, sape de unde va afla păducei, ş-i sedească în şănţuţuri ca de doao pălmi departe unul de altul, *[117], apoi îi unde, ca să se prindă. După ce s-au rins, la al doilea, sau al treilea an, tae cu firezul toţi păduceii de la pămînt cu o palmă; sau cevaş mai sus, ca se aducă mai multe mlădiţe. Mlădiţele aceastea, după ce au crescut cîtva, le împleteaşte laolaltă; şi aşa după vro cîţiva ani vei avea grădina aşa de închisă, cît nu-ţi va mai trebui a o înhide. Atunci poţi culeage şi gardul cel din mijloc. 
        Sedesc unii şi soci, mai ales pre şanţuri, ci aceştea nu sînt de folos pre lîngă grădini; pentru că trag foarte tare la dînşii furnicile, şi alţi vermuşleţi, carii strică apoi şi la legumi, şi la arburi.
        2.
        Despre grădinile ceale de legumi.
        
       A. Despre locul grădinilor celor de legumi.
       2. Locul grădinilor celor de legumi trebue se fie aşezat, şi în faţa soarelul.
        [118]Fieştecarea grădină de legumi trebue împărţită în patru părţi neaseamene, încît iaste pentru grăsimea pămîntului, în care părţi care legumi trebue semănate? Se va zice, unde voi vorbi despre fealiurile legumilor.
       3. Părţile aceatsea iarăş se împart în tavle, pre lîngă care nu fără de folos se sedesc pomi oltunţi în Gutîi, carii nu ţîn umbră legumilor.
       B. Despre unealtele ceale trebuincioase la lucratul grădinilor de legumi.
        Întră unealtele, care sînt de lipsă la lucratul grădinilor ceale mai de frunte sînt, care urmează:
       1. Hîrleţul (aşăul) iaste o lopată de fer ascuţiţă la vîrv, şi cu tăiş făcută pre de laturi, sau o lopată de len cu fer ascuţit în capăt, cu carea se sapă pămîntul. 
       2. Grebla, cu carea se netezeaşte săpătura, şi se astupă semînţa. Aceasta poate avea colţi de fer, sau de lemn, ci e mai bună cea cu colţi de fer. 
       3. Sapa, carea e mai mare, şi mai mică, cu cea mai mare se drusulesc cărările şi se sapă (căpăluesc) legumile ceale mai rare; cu cea mai mică se scormoneaşte pămîntul printră legumile ceale mai dease.
       4. Cofa cea de udat, carea trebue se aibă în vîrvul ţevei ceii de pleu un ciur mai lat, ca să se poată uda, ca şi cînd ar ploa.
       5. Roaba (tiriboanţa) iaste de lipsă, ca să se care cu dînsa pămînt, sau gunoi pre straturi.
       B. Despre săpatul grădinilor.
        Grădinile se sapă primăvara, sau toamna; ci mai bun iaste săpatul cel de toamna; pentru că  săpătura prin ploile, şi zăpăzile ceale de iarnă foarte se întocmeaşte: grădinarii încă nu au atîta lucru, cît au primăvara. Săpătura cea de toamnă primăvara numai se greblează, şi se face straturi, care nu trebue se fie mai late de cinci şuhuri. 
       G. Despre gunoiul grădinilor.
        Grădinile, cînd se sapă, se şi gunoiesc. De va fi putred gunoil, se preasără pre deasupra, iar amintrilea se astupă supt săpătură, ca se putrezească preste iarnă. Gunoiul de cai, fiind mai călduros, iaste cu mult mai bun pentru grădini, cărora tare le place căldura.
       D. despre semănatul grădinilor.
        Mai nainate de a-ţi semana grădina, trebue se aibi semînţe bune, strînse din anii trecuţi, care aşa le vei avea, deacă ai luat seama, cînd le-ai strîns, se fie semînţele: coapte, greale, întregi, pline, nu de pre coceani, ci de pre ramuri strînse, nici au degerat, sau s-au încins, s-au mucezit, după ce le-ai cules. Avînd semînţele gata, la semănatul lor ia seama: 
       1. Ca semînţele ceale din firea sa tari mai nainte se le moi, ca cu atîta mai rapede se resară.
       2. Se ştii, care semînţe cînd trebue se le seameni.
       3. Semînţele ceale glutinoase (lipicioase de olaltă), ca se cadă aceamenea, cînd le vei semăna, trebue amestecate cu ţerînă.
       4. Semînţele, care sînt aseamenea cu alt feal de semînţe nu trebue semănate aproape de olaltă; almintrelea vei putea sminti, ca p. p. în loc de curec se sădeşti corelabe, sau din protivă.
       5. După ce s-au astupat semînţele prin greblat, straturile trebue bătucite cu lopata, ca să se lipească aşa cu mult mai curînd vor resări.
       E. Despre udatul grădinilor.
        Grădina fără de apă e ca şi trupul fără de suflet, şi munca pusă în grădină fără e udat, cînd e vreamea secetoasă, iaste în zădar. Drept aceaia de lipsă iaste, ca în gridinile, în care nu sînt lacuri, nici cură rîuri, sau pîrau pre lîngă dînsele, să se sape atîtea fîntîni, cîte vor fi de lipsă, ca să se poată uda grădina. Iară la udat înseamnă aceastea: 
       1. Cu apa, cît o scoţi din fîntînă, îndată nu trebue udat, ci după ce stă un dărab în cadă, şi se mai încălzeaşte.
       2. Legumile nu trebue udate pre soare nici udată, ci numai seara, sau dimineaţa.
       3. Mai bine iaste, a uda straturile mai adeaseori, decît odată prea tare; pentru că udîndu-se prea tare se bătuceaşte pămîntul pre lîngă rădăcina legumilor.
       4. Numai pînă sînt tinere trebue uată, iară după ce au lepădat floarea strică legumilor a le uda.
       J. Despre săditul legumilor.
        Legumile pentru aceaia se sădesc, ca se nu fie prea dease. Iară la sădit trebue luat seama, ca
1. Se nu se sădească, pînă nu vor avea patru, sau cinci foi.
2. Să se sădească, pre seacetă numai seara; pre ploae; măcar cînd zioa.
3. Se nu li se vatăme rădăcinile, mai ales ceale de laturi, cînd se smulg. 
[123] 4. Se nu se sădească în mai slab loc, decum au fost crescut. Bine ar fi, cînd s-ar putea sădi cu tot pămîntul de preună rădăcină. 
5. Prea des se nu se sădească, şi cît se sădesc îndată să se ude, ca sfărîmîndu-se pămîntul prin bine să se lipească de rădăcini.
       Z. Despre săpatul, şi plivitul legumilor.
        Săpatul, şi plivitul buruenilor dintru legumi e tocma de lipsă, despre carele, fiindcă iaste ştiut tuturor, alta ni zic, fără numai, ă trebue luat foarte bine seama, ca, săpîndu-se şi plivindu-se buruenile, rădăcinile legumilor se nu se vatăme.
       Z.Despre fealiul legumilor.
        Legumile, care se fac în grădini, sînt foarte de multe fealiuri. Eu despre toate a scrie nu poci, pentru ca se numise prea înmărească cartea spre mai mare cheltueală a şcolasticilor; ci numai despre acealea voi scrie, care sînt mai de lipsă pentru plugarii rumîneşti, şi despre acealea încă numai pre scurt. Aşadară legumile se împart:
       1. În ceale cocenoase, şi foioase. De aceastea se ţîn: tot fealiul de curec, chilul, cartifiolul, corelabele, ştirul, şpinatul, tot fealiul de sălată, macrişul, mărariul, anişul (mărariul cel tare), cimbrul , şparga, cartofoii, ş. c. Aşijderea erburile ceale mirositoare: săfranul, măgeranul, busuiocul, minta, jaia, guta, tămîiţa, ş. c. 
       2. În ceale rădăcinoase precum sînt: sfeclile, morcovii, napii, petrinjeii, păstărnacii, ţealearul, răditele, hireanul, crumpele (pearele ceale pămînt), piciăucile, ş. c. 
       3. În ceale cepoase, precum sînt: aliul (usturoiul), ceapa, hagmile, porul, hăgimiţele, ş. c. 
       4. În ceale păstăioase (ghijoase), precum sînt: fasolea (păsula), mazerea, lintea, bobul, ţîrţeriţa, cecii, ş. c. 
       5. În ceale împulpate, şi cărnoase, precum sînt: peapinii, lubeniţele, crastaveţii, cucurbetele s. c. 
        
        3.
        Despre grădinile ceale cu pomi, sau pometuri.
        Locul, în carele se sădesc arburi roditoare, se chiamă pomet; iară pometurile atîta de cinstite au fost de la început, cît de la lucrarea lor încă nici împăraţii, nici craii, nici oamenii cei mai mari, sau mai învăţaţi ş-au oprit mînile vreodată. Nici fără de pricină (cauză) au făcut, şi fac aceasta; pentru că, afară de folosul cel mare al poamelor celor de multe fealiuri, desfătarea, carea se are din pometuri, încă e foarte mare. Cu economia de cîmp încă atîta sînt de încleştate pometurile, cît una de alta nu se poate despărţi: drept aceaia vreadnic lucru iaste, a lua bine seama la toate, cîte se ţîn de lucratul pometurilor, de carele se ţîn: semănatul, crescutul, oltuitul, săditul, ciungăritul, lecuitul, şi agonisitul *[126], fieştecărui fealiu de arburi roditoare.
A. Despre semănatul arburilor.
În pomet se aleage un dărab de loc aşezat în faţa soarelui, în carele se fac şănţuţuri ca de o şchioapă de largi, şi de afunde, iară de departe de la olaltă ca de trei şuhuri, ca să se poată săpa, şi plivi printră iale; apoi toamna, sau primăvara sîmburii cei de poame se seamănă prin şănţuţurile, sau brazdele acealea unul de altul de un şuh de departe. Sîmburii pot fi de poame sau selbatece, sau domeastice (casnice); ci mai buni sînt sîmburii cei de poame bne; pentru că în mlădiţele, care cresc dintr-înşii, cu mult mai cu folos se oltueaşte. Sîmburii, carii se seamănă primăvara, preste iarnă se ţîn în năsîp la loc de-aşa, ca se nu îngheaţe, ci se încolţească, că aşa apo mai rapede resar. După ce au resărit arburile, pînă ce sînt mai tinere, trebue mai adeaseori udate; pentru că aşa cresc bine. 
        [127]  B. Despre crescutul arburilor.
        După ce au plinit mlădiţele un an, din locul, în carele au resărit, se pot muta în alt loc, carele drept aceaia se găteşte în pomet, ca într-însul săs se crească arburile, pănă ce sînt de oltuit, şi se numeaşte şcoală de oltoi, precum se numeşate şi locul, în carele se seamănă, şcoaă de semănat. Cînd se mută pomii din şcoala cea de semănat în cea de oltoi, li se tae rădăcina cea din mijloc, ca  ceale depre de laturi cu atîta mai bine să se poată lăţi, şi întări; cin mlădiţa nu trebue vătămată; pentru că vătămîndu-se foarte tînjesc pomii; nici trebue des sădiţi, ca se poată creaşte şi în rădăcină, şi în trupină.
       V. Despre oltuit.
        Fiindcă toţi pomii, carii resar din sămburi, cît de cît selbăticesc, ca să se ţînă în buneaţele ceale mai dinainte, trebue oltiţi; iară oltuittul e mai de multe fealiuri, şi se face precum urmează; 
       1. Prin împlîntatul ramurilor în trupină, carele se face în doao chipuri: împlîntînd ramurile întră coaja, şi lemnul trupinei, sau în crepăturile trupinei. În cea dintîi împîntare la aceastea se ia seama: 
       a) Ramurile ceale de oltuit trebue culease din pom roditori, şi de bun fealiu, în luna lui făurar, mai nainte de a porni mugurul spre înflorit, şi trebue culease, care sînt nevătămate, şi numai în anul trecut mai tîrziu crescute, adecă numai cu un nod; apoi trebue ţînute pînă la vreamea oltuitului în loc acoperit, unde se nu îngheaţe, şi cu capul cel rupt băgate în pămînt, sau învălite cu lut, ca se nu se veştejească.
       b) Ramurile trebue se fie de o fire cu trupinile, în care se oltuesc, vreau a zice, trebue să se lovească în sîmburi, că numai aşa se prind. P.P. păr în măr, sau măr în păr, şi amîndoao fealiurile în gutîi bine se prind, iară nu într-alt fealiu de arburi, luînd afară sălcile, *[129], şi pădurile; aşijderea se prind pruncii în preaseni, cireşii în vişini, şi în porumbei, şi din protivă. Ci cu mult mai de folos iaste, ca fieştece fealiu de ramuri să se oltuească în trupini de acelaş fealiu.
       v) Din luna lui martie începînd pînă în sfîrşitul lui aprilie se pot oltui mai întîi cireşii, şi vişinii, apoi pearsecii, şi prunii, mai pre urmă perii, şi merii. Cînd se oltueaşte, trupinile, pre unde le iaste mai ci citovă coaja, de la rădăcină mai în sus cu un şuh, sau cum vei voi, se tae cu firezul, apoi se netezesc foarte bine cu cuţitul, după aceaia, făcîndu-se un icuz de soc uscat, sau de bucs, cu icul acesta se deslipeaşte coaja trupinei de cătră lemnul ei întru atîtea locuri, cîte ramuri îţi iaste voia ca se împlînţi în trupină (înse aşa, ca se nu creaşte coaja) şi ramurile ceale de împlîntat se cioplesc tocma pre lîngă nod din gios, după cum [130] iaste cioplit icul, ca să se lovească lemnul ramului în lemnul trupinei, şi coaja în coajă, şi în locul icului se împlîntă ramul aşa gătit: carea făcîndu-o, coaja trupinei se strînge tare cătră lemn, şi se leagă cusfoară, sau cu scoarţă de tei, apoi se unge trupina, pre unde s-au rătezat, cu flaştrom făcut din ceară, reşină, seu, şi teaprintin; sau numai cu lut de cel cleos; după toate aceastea se pune pămînt jilav pre lîngă rana trupinei, şi se leagă cu cîrpă, sau cu ceva goz, ca se nu cadă.
       g) De vei voi se-ţi crească pomii înalţi, cînd îi vei oltui, în rătează cît de sus de la pămînt; iară voind se crească mai mărunţi, îi rătează tocma pre lîngă pămînt.
       2. Împlîntatul ramurilor în crepăturile trupinei tocma aşa se face, ca şi cei dintră coajă, şi lemn, numai ia seama, că unii creapă trupina preste tot de atîtea ori, cîte părechi de ramuri vreau se împlînte într-însa; [131] alţii numai predelaturi o creapă, apoi ramurile le cioplesc, ca şi cum iaste făcut cuţitul cel de crepat, ca împlîntîndu-se în trupină să se lovească lemn în lemn, şi coajă în coajă. Mie mi se veade, că mai bine lucră aceşti depreună; pntru că trupina, nevătămîndu-se aşa tare, mai lezne se vindecă, şi se prinde la olaltă.
       3. Prin înlocuire, întru carea ia seama la toate, cîte urmează:
       a) Din ramul întru acesta an crescut, din carele vreai se oltueaşti, pre mugurul, de carele nădăjdueşti, că va odrăcli, aşa în tae cu un cuţit ascuţit, ca se remînă şi puţintel lemn cupt coajă tocma drept dînsul.
       b) Coaja pomului, în carele vreai se înoculeşti, o tae curmeziş, şi din tăetură o spintecă nu mult, în sus, ca se fie tăetura toată ca un T întors, coaja aşa în trei unghiuri tăeată o desfă puţintel, şi mugurul cel gătit în vîră supt dînsa, ci aşa, ca numai coaja de [132] pre lîngă mugur se vină supt coaja trupine, iară mugurul se remînă afară, apoi unge rana cu flaşrom, sau cu lut cleos, şi o leagă cu scoarţă de tei, sau cu spetează (papură) aşa, ca mugurul se nu cadă supt legătură. 
       v) După ce s-au prins mugurul, cloamba, în carea s-au înoculit, o tae de cea parte de drept mugur costiş în sus, şi o unge cu flaştrom, sau cu alt lut cleos, ca să se apere de soare, şi de ploae, pînă cînd îi a creaşte coaja.
       g) Iară mlădiţele, care odrăslesc din pomi, trebue cu deadinsul rupt, ca se nu ia hrana odraslilor celor ce sînt din mugurii cei înlocuiţi. 
       d) Înoculaţia se face în iunie, şi în iulie, pînă cînd pomii mîzgoşi la coajă, şi unii muguri nu odrăslesc pînă primăvara.
       4. Întilincirea iarăş în iunie, şi în iulie se face, precum urmează:
       a) Se ia un ram crescut întru acelaş an, ca şi la înoculaţie. 
       b) Cam de la mijlocul ramului (pentru că la mijloc sînt mugurii mai buni) se trage o tilincuţă cu un mugur, sau şi cu mai mulţi, numai să se poată.
       v) În pomul acela, pre carele vreai se-l oltueşti, se lase numai atîtea ramuri, cîte vreai se întilinceşti, iară cealealalte se tae: ceale lăsate încă se curăţe de toate odraslele, şi de toţi mugurii cei de supt frunze.
       g) Se cearcă un ram de aceaiaş grosime cu tilinca, i se tae vîrvul, coaja de cătră vîrv i se desface în doao, trei, sau şi mai multe părţi, apoi trăgîndu-se tilincuţa, pre ramul cel belit atîta se apasă încet, ca se nu creape, pînă cînd se împle cu lemnul ramului celui belit, tocma precum au fost de plina cu lemnul său, şi se bagă puţintel dedesupt cu capătul cel din gios supt coaja ramului celui belit.
       d) Lemnul, cît întreace din tilincă, se rătează  tocma pre lîngă [134] dînsa, şi capătul se preasără cu pulbere, ca umorii din lemn, şi din tilincuţă se nu poată eşi: coaja cea belită, de va fi lungă, ca se nu atîrne prea tare, încă trebue subrintată, înse cu luare de seamă, ca se nu se creape coaja, supt carea s-au vîrît tilincuţa cu capul cel din gios. 
       5. Prin măritat se oltueaşte, cînd se oltuesc la olaltă doi pomi, carii sînt de o grosime; şi aceasta aşa se face:
       a) Pomul cel selbatec, pre carele vreai se-l oltueşti, se rătează pre unde vei socoti, apoi se tae cotiş la deal ca de doao deagete. Aşijderea se face şi cu pomul, pre carele vreai se-l măriţi, numai cît acesta în capăt se tae costiş la vale. 
       b) Trebue luat bine seama, ca oltoiul cu trupina aşa să se lovească la olaltă, ca şi cînd s-ar fi tăeat cu o tăetură de la olaltă, adecă lemnul, şi coaja oltoiului să se lovească întru toate cu lemnul şi coaja trupinei ceii selbatece.
        [135] v) După aceaia oltoiul, şi trupina se ung cu flaştrom pre la tăetură, se strîng, şi se leagă tare la olaltă cu scoarţă de tei, sau cu fuior de cînepă, şi se înfăşură la amîndoao capetele tăeturei cu cîrpe: apoi bătîndu-se un par ţepăn lîngă trupină se leagă de dînsul, ca se nu-l rumpă vîntul, sau altceva, şi aşa se lase, pînă ce se vindecă la olaltă. 
       6. Prin aplecat se oltueaşte, cînd se pleacă un ram de pom bun într-un pom selbatec, carea aşa se face:
       a) POmul cel selbatec se tae atîta de sus, cît se poate pleca ramul cel de oltuit, şi se tae costiş, ca ramul cel de aplecat se poată sta cu vîrvul în sus.
       b) Se creapă pomul cel selbatec, ca şi cînd ai împlînta într-însul, apoi ramul cel de aplecat se ciopleaşte ca şi cel de împlîntat, ci numai de giumătate, ca se poată îmbla prin dînsul umorii cei din trupina lui, din carea au crescut. După aceaia
        [136] b) împlîntă ramul în trupină cea selbatec aşa, ca se cadă coajă în coajă, şi cu vîrvul la deal, precum s-au zis, apoi ungîndu-l cu flastrom în leagă, şi-l lase într-un an aşa, pînă ce li se vindecă coaja la olaltă. După ce s-au vindecat coaja oltoiului celui aplecat la olaltă cu coaja trupinei ceii selbatece, tae oltoiul tocma pre lîngă coaja trupinei ceii selbatece, şi despărţîndu-l de la mumă-sa, tăetura iară o unge cu flaştrom, şi vei avea oltoiul gata deplin.
        Poţi priceape, că aplecatul nu se poate face, fără numai atunci, cînd zace aproape trupina cea bună de cea selbatecă; pentru aceaia cu mult mai lezne s-au putea face cînd oricarea dintră trupini ar fi sădită în vas, pre carele se-l poţi purta, cum vei voi. 
       7. Nu numai pomii, ci orice fealiu de arburi se pot spori şi prin omlituit, adecă se le îngropi cloambele în pămînt, şi se le laşi, pînă ce fac rădăcini, apoi se le tai de la trupinile *[137] lor; ci această lucrare bine prea tîrzie, nici se cuvine altul arburi, fără numai acelora, care din firea sa au mulţi umori. Mie, carele am cercat cu fapta tot fealiul de oltuit, nu mi-au plăcut, ca oltuitul făcut prin împlîntatul ramurilor în trupinile crepate, şi ca întinicirea.
       G. Despre săditul arburilor în pomet.
        Vrînd se muţi pomii din şcoala cea de crescut, şi se-i sădeşti în pomet, aşa lucră: 
       a) Cearcă loc bun, şi pămînt plăcut pomilor, apoi într-însul sapă gropi cam afunde, de cearcă, iaste pămîntul de treabă mai afund, sau nu?
       b) Pomii nu-i sădi de groşi: atunci îi împlîntă ublii în gropi, şi pămîntul îl calcă foarte bine pre lîngă dînşii ca se stea ţeapeni; ci băiluind cu pomii, ia seama, ca se nu li se tae, sau rumpă rădăcinile ceale de pre laturi. 
       v) Pomii îi sădeaşte în rînd, şi rari, ca crescînd se aibă, unde-şi lăţi crengile. Dintru-nceput tebue şi udaţi mai adeaseori, pînă ce se vor prinde.
       g) Pomii mai cu folos se sădesc toamna, decît măcar pre ce tîmp.
       D. Despre ciungăritul pomilor.
        Pomii sădiţi în pămînt bun cu vreame cresc foarte înalţi, şi lăţîţi în crengi, drept aceaia unii îi ciungăresc, socotind că ciungăriţi mai multă roadă vor aduce; ci aceasta nu iaste adeverată; pentru că cu cît se tae mai mult pomii, cu atîta se şi mai întufăşează, iară întufăşarea prea mare împeadecă rodirea. Aşadară pomii nu trebue ciungăriţi, fără numai cînd se sădesc, ca se nu-i poată tare scutura, şi muşca vîntul, pînă ce se prind, şi cînd strică ceva cu cloambele, sau cu umbra lor.
       E) Despre lecuitul pomilor.
        Boalele pomilor cînt sau dinlăuntru, sau dinafară: 
        [139] 1. Boalele ceale dinlăuntru sînt, şi se lecuesc, precum urmează:
       a) Deacă se dubeaşte (desface) coaja de pre vrun pom, şi înceape a se usca de pre partea aceaia, trebue tăeat, ce iaste uscat, pînă dai de vearde, şi uns cu balegă de vită.
       b) Deacă îngălbinesc funzele vrunui pom, e semn, că pămîntul pre lîngă el nu e bun, drept aceaia trebue dires.
       v) Deacă nu se îngroaşă pomul, ci numai în sus creaşte, tărimea cojei iaste pricina, drept aceaia coaja trupinei trebue crestată de sus pînă gios. 
       g) Deacă se împle pomul de muştiu, trebue ras cu cuţitul, spălat cu apă, şi frecat cu peria.
       d) Deacă nu rodeaşte pomul, e semn, că are hrană sau prea multă, sau prea puţină: întru amîndoao întîmplările se lecueaşte cu diresul pămîntului în mai sec, sau în mai gras; nici strică a-i pleti crengile *[140], căci prin împletit se sileaşte a rodi.
       e) Deacă cad florile vrunui pom mai nainte de vreame, pricina iaste nerodirea, drepta aceaia aşa se lecueaşte, ca cel neroditor.
       j) Cîteodată pomii nu rodesc pentru că se tae, cît iaste uscat într-înşii, se sapă pămîntul de pre lîngă rădăcină, şi se pune alt pămînt amestecat cu sînge de vită gros ca de o giumătate de şuh, apoi pămîntul acest amestecat se acoperă, cu pămîntul cel de la rădăcină săpat.
       2. Boalele cele dinafară ale pomilor sînt, şi se lecuesc aşa:
       a) De frig se apără pomii, îmboldorindu-i iarna cu pae, dar mai bine cu trăstie; pentru că la trăstie nu năzuesc aşa tare şoarecii, ca la pae, şi grămădind gunoi pre dedesupt.
       b) De brumă se păzesc prin acoperitul cu rgogini (jitie), ţoale, şi lepedeao, iară deacă nu se poate [141] acoperi pomul, se pune supt crengi un vas cu apă, şi se slobod într-însul mai multe şomoeage de pae, care sînt acăţate de crengi; pentru că aşa bruma nu strică pomului.
       v) În seacetă se ajută pomilor, deacă se ocolesc împregiur cu un şănţuţ cam depărtişor de trupină, şi acesta se împle ma adeseori cu apă.
       g) De furnici se pot apăra pomii, deacă li se înfăşură tupina cu cîrpă mueată în olei de in, şi se îngroaşă lîngă rădecina lor o oală unsă pre dinlăuntru cu mieare, cu carea foarte bine se pot prinde, şi apoi arde frunicile.
       d) De umide, şi de gîndaci numai prin culescul, şi omorîtul lot se pot curăţi pomii; iară umidele mai lezne se culeg iarna, cînd sînt în cuiburi, decît primăvara, după ce es; pentru că eşind odată se prea împrăştie. 
        [142] J. Despre fealiurile, şi agonisitul pomilor.
        Pomii, după cum le iaste coaja, canea, mezul, şi sîmburii rodului, bine se împărţesc în patru fealiuri, adecă
1. În pomoşi-cărnoşi, precum sînt: perii, merii, gutîii, scoruşii, şi sorbii.
       2. În cărnoşi-osoşi, precum sînt: prunii, pearsicii, teangerii, căininii, vişinii, cireşii, porumbeii, cornii, oleastrii (maslinii), finichii.
       3. În cunoşi sau cojoşi, precum sînt: nucii, amigdalii, alunii, alistinii (castanii).
       4. În bombaţi, sau muroşi, precum sînt: frăgarii, murii, arişii, zibibii (struguraşii), smochinii, stafizii.
        Iară agonisitul pomilor aşa se face:
       1. Perii se sporesc prin oltuit, şi le place locul gras cam arinos, şi cît de cald.
       2. Merii încă se oltuesc, şi le place locul gras, şi cam umed. 
       3. Gutîii se pot prăsi prin săditul mlădiţelor celor cu rădăcini, sau numai prin împlîtatul cloambelor, ca şi selicile, şi le place locul umed.
       4. Prunii, cireşii, şi vişinii mai cu folos se înocluesc, şi întilincesc, decît s-ar oltui almintrelea, şi cresc măcar în ce loc. 
       5. Pearsicilor, amigdalilor, şi castanilor le fooseşte din semînţă locul călduros. 
       6. Nucii se prăsesc din semînţă, adecă din nucă, şi le place tot fealiul de pămînt, numai mocirlos se nu fie: zic unii, că nu cît li se bat mai tare crengile, cînd se culeg nucile, cu atîta se fac după aceaia mai roditori.
        Despre frăgari se va da învăţătură mai pre larg, unde voi vorbi despre bermii, carii fac mătasa, tocma cătră sfîrşitul cărţei. 
       [144] Cap. IV.
       Despre agonisirea viilor.
       1
       Despre săditul viilor.
       
A. Despre locul, în carele trebue sădite viile.
           Nu se poate spune, cîte se osibesc vinurile pentru locurile, în care sînt sădite viile: drept aceaia cu cuviinţă iaste, ca vorbind despre vii, mai nainte de  toate se vorbim despre locurile, în care trebue sădite viile aşadară.
           1. Viilor le prieaşte (foloseaşte) locul colinos, şi delos; dară cel muntos, şi prea nalt nu le foloseaşte nu numai pentru greutatea lucratului, ci şi pentru că mai lezne le agiung vînturile [*145] ceale reci, şi în locuri aşezate încă nu le place; pentru că întru acealea prea adease ori cade brumă, carea şi lujerii vişelor încă aşa-i arde, cît în vro cîţva ani de abea îşi vin în ori; şi fără de aceaia încă în locurile ceale îngiosate de puţîne ori creaşte vin bun. Partea viei, carea stă spre ameazi, face vinul cel mai bun, cea dintră resărit şi ameazi creaşte vin de mijloc. În partea dealului, carea zace spre meazănoapte, precum şi la poalele viilor, au obicinuit a sădi feal de feal de pomi, numai se nu fie aproape de viţe, ca se nu le ţînă umbră. Pre vîrvul viilor de cătră meazănoapte cînd ar fi a sădi brazi, pini, şi fiori, carii cu frunzele sale viei nu strică, ci vîntul cel reace de ameazănoapte îl împădecă de cătră vie. Încît va fi cu putinţă, tăuri, lacuri, băli, mlaştine, şi mocirle încă se nu fie aproape de vie; pentru că megrura, carea se rădică dintr-însele, foarte strică viilor. [146] Fealiul pămîntului, în carele cresc viţele, foarte mult ajută, ca vinul să se facă bun. Drept aceaia cu deadinsul trebue cercat, oare iaste atîta de amestecat pămîntul, cît iaste de lipsă spre agonisitul viei? Zic unii, că pentru vii cel mai bun iaste pămîntul cald, zîbicit, rar, şi amestecat cu sfîrşituri de petri; ci aceasta nu e destul, că nu trebue socotită numai faţa pămîntului, ci şi adîncul; pentru că din toată alcătuirea dealului purceade bunătatea vinului. Adeverat iaste, cp în pămîntul moale creaşte vin gustos la beut, dar moale, şi moale şi remîne; dinpotrivă în pămîntul teare vinul încă creaşte mai tare, şi ţiitor.
           B. Despre firea, şi fealiul viţelor. 
           1. Viţelor din firea sa le place locul stîmpărat, drept aceaia nu le sufere nici căldura zonei cei aprinse, nici frigul zonei ceii reace; şi fiindcă mlădiţele lor sînt foarte slabe, ca se poată lupta în sus, fac cîrcei, cu [147] carii ajută. Aşa de rapede cresc mlădiţele viţelor, cît în scurtă vreame pre toate arburile le întrec. În pămîntul, care le place, netăindu-se viţele, aduc nespusă roadă; iar curăţîndu-se, rodul îl resplătesc cu îmbunătăţearea vinului, bine lucrată viia, custă îndelung, şi rodul său din an în an îl îmbunăţăţează.
           2. Viţele sînt de foarte multe fealiuri, ci eu aci pentru cuvioase pricini nu le pot toate numera, numai atîta aduc aminte, că unele viţe rodesc mai puţin vin, dară mai marmanziu, adecă prea mult mai slab. Gazdele ceale înţeleapte nu caută atîta la mulţimea, cît la bunătatea vinului; pentr aceaia viţele, cînd vreau se le sădească, le aleg de fealiul cel mai bun, depre mai multe locuri.
           V. Despre săditul viţelor.
           1. Tîmpul cel mai bun de a sădi viţele, face vei vie de întreg noao, sau numai cea văche o vei cîrpi, iaste [148] toamna, întru carea poţi tot sădi, pînă ce înghiaţă pămîntul
           2. Viţei trebue sădite în pămînt rosfirat, ca se le poată creaşte rădicinile ceale dedesubt în toate părţile fără de vreo împedecare. Drept aceaia gropile, în care vreai se sădeşti, trebue săpate mai puţin de doao şuhuri de afund, şi de doao şi o giumătate de larg; dară viţa nu se împlîntă nau adînc de un şuh, şi o giumătate. Deacă s-au grămădit ca de o giumătate de şuh, trebue preserat gunoi de cel putred, şi acesta acoperit cu pămînt de cel din groapă săpat. Iară aceasta din firea sa se ştie, că rădăcinilor le place pămîntul cel gras; aşadară cel macru trebue aruncat de pre lîngă dînsele. Ca să se sădească viia în rînduri, e foarte de folos şi pentru lucratul ei, şi pentru coltul strugurilor; drept aceaia la aceatsa şi trebue luat bine seama. 
           3. Au obiciunuit unii a lega mai multe cîrlige de viţe laolaltă, şi astupîndu-le în gropi a le uda, ca se sloboadă *[149] din ochiuri rădăcini, apoi a le sădi; ci acest modru de a sădi vie nu iaste de mare folos; pentru că rădăcinile, care de silă au eşit din ochiuri, după ce se sădesc viţele, foarte curînd se uscă, mai ales de se va întîmpla săditl pre seacetă.
           4. Omlituitul, adecă tragul viţelor de la buciumi, culcatul, şi astupatul lor, ca să se facă alţi buciumi, încă nu e acătare modru de a sădi vie; pentru că printr-însul foarte se întîrzie roada cea de la vie aşteptată.
           G. Despre şcoală, sau răsadniţa viţelor. 
           Nefiind aşadară de bun folos modrurile de sădit, care îndată mai sus se ziseră, înţelepţeşti va face plugariul, carele, voind a-şi întemeia vie, îşi va închide un dărab de loc la vie, sau acasă, ca se nu-l străbată vitele, şi în grădina aceasta va sădi (după cum s-au zis supt b.2) viţe tot de o palmă de departe una de alta pre care în primăvara, şi vara următoare deacă vor fi săcetoase, trebue se le ude [150] mai adease ori; pentru că aşa dfăcînd viţele aceastea or slobozi, şi face rădăcini naturalice (după fire), nu ailite, şi cu vreame buciumii dintr-îsele crescuţi cu mult mai trainici vor fi, decît cei almintrelea presiţi. Din sadniţa aceasta după aceaia se pot întemea vii noao, sau cîrpi ceale vechi.
           
           2.
           Despre lucratul viilor.
           
           Fiindcă cartea aceatsa se întoarce în limba românească pentru folosul tuturor românilor, şi românii aşa sînt de sporiţi, şi lăţiţi prin mila Dumnezeească, cît nu o ţeară, sau doao, ci mai multe au le oblăduesc (stăpînesc cu toate maestatea), precum iaste Moldova, şi Ţeara Românească, au le lăcuesc de sine, precum iaste Bucovina, sau împreună cu alte neamuri, precum sînt Ardealul, Bănatul, Maramurăşul, şi alte Barmeţii, ci supt Maestatea  S. coroneii apostoleştii crăimi a ungariei, s-ar cuvini, se arată, cum trebue lucrate viile în fieştecarea patriă românească; ci scurtarea muncei, carea [151] de la mine se pofteaşte, aceasta a o face numi îngădues. Drept aceaia, lăsînd Moldova, şi Ţeara Românească, numai despre aceaia voi vorbi, cum trebue lucrate viile în Ţeara Ungurească, şi în Ardeal deschilinit; pentru că viile încă almintrealea se lucră întru amîndoao patriile; aşadară
           A. Despre tăeatul viilor.În Ţeara Ungurească.
           a)Viile nu trebue tăeate mai nainte de dincisprăzeace zile a le lui Martie, ca nu întîmplîndu-se vreun îngheţ fără de veaste, se le strice frigul. 
           b) Rădăcinile, care au crescit pre lîngă bucium, trebue bine curăţite, şi lugerii cei uscaţi, sau vătămaţi.
           v) Mlădiţele ceale roditoare aşa trebue tăeate, cît se remînă în lcul cel mai gras patru, în cel mai macru doi ochi pre dînsele.
           g) Cîte mlădiţe trebue lăsate de rod la fieştecare bucium, vei judeca din fealiul viţei, din grăsimea locului, [152] şi din obiceaiul altor vieari, unii numai treo mlădiţe lase. 
           d) Mlădiţele trebue tăeate cu cuţit foarte ascuţit, pre la mijlocul întrănodurilor, şi din gios în sus dinprotiva ochilor, ca mîzga, carea cură din tăetură, se nu cură pre ochii mlădiţei, şi seţi orbească.
           2. În Ardeal viile se lucră pre cerc, adecă se tae toamna îndată după cules toate viţele ceale gîrjobe, şi dintr-înele se aleg atîtea cîrlige, cîte trebuesc gazdei spre sădit, iară cealealalte se pun pre gardul viei, sau se duc acasă de foc. Viţele ceale oable şi ceale bătrîne şi ceale tinere dintru acelaş an crescute nu toate, fără numai care sînt mai frumoase, mai coapte, şi mai bune de rod, se curăţe de cîrcei, şi de frunze, şi tăindu-se din vîrv atîta, cît să iaste necopt, se lase aşa de lungi, ca se poată primăvara face din fieştecarea un cerc, încă şi doao, apoi se culcă la pămînt spre deal, şi se acopere cu ţerînă, ca se dageare, preste iarnă. Primăvara cît se duce zăpada, şi se [153] zvîntă locul, parii, carii se gătise iarna, se duc la vie, şi se împlîntă lîngî fieştecare bucium un par, sau şi doi, după cum vei judeca, că iaste de trebuinţă. Cînd se împlîntă parii viţele încă se scot de supt ţerînă, ca să se mai resfătează, apoi, după ce se mai încălzeaşte vreamea, viţele se leagă în forma cercului pre lîngă pari aşa, ca cercurile se nu împeadece îmbletul printră rînduri, şi luratul viei. 
           Cîrligele ceale de sădit aşa se aleg din viţele ceale gîrjobe, şi tăeate: mlădiţele dintru acelaş an crescite se aleg de coapte, se lase lungi ca de doao palme: din viţa cea bătrînă, din carea au crescit mlădiţele, încă se lase ca de o giumătate de palmă şi de o parte, şi de alta, apoi aceasta se suceaşte, ca se creape, şi după aceaia se sădeaşte, precum s-au zis mai nainte.
B. Despre săpatul viilor. 
             După ce s-au păruit viile, şi în Ardeal s-au legat, precum am zis mai nainte, au [154] a se săpa mai puţîn de trei ori într-un an: întîia dată, cît s-au păruit, şi încă n-au pornit lugerii; a doao, după ce au căzut floarea; alteia în luna lui august. Iară, cînd se sapă viile, la aceastea trebue luat bine seama:
             1. Ca se nu se vatăme rădăcinile cu sapa, şi să se strîngă mai multişor pămînt pre lîngă dînsele, ca înferbîntîndu-se vreamea se nu le strice ferbînţeala.
             2. Ca la întîea, şi a doao săpătură să se sape pămîntul cît de adînc, ca să se scoată dudeţii, şi orice feal de erbotină netreabnică tocma din rădăcină.
             3. Ca printră săpat să se rumpă lugerii cei netreabnici, şi fruzele ceale încărcate cu vermuleţi, cu omide, cu molii, şi ori cu ce fea de muştiţe, să se culeagă, şi să se îngroape, sau să se ardă.
             4. La săpatul cel din august, carele se face după al doilea păruit, şi plivitul, şi legatul viţelor, sau al lugerilor întru acelaş an crescuţi, pămîntul *[155] nu se sapă afund, ci numai se drusueaşte pre deasupra.
             V. Despre păruitul viilor.
             Şi în Ţeara Ungurească, şi în Ardeal viile, precum s-au zis mai nainte, se păruesc primvăra înainte de a da căpuşele, ca aceastea se nu se scuture; ci, cînd se plivesc, şi se leagă lugerii cei întru acelaş an crescuţi unde, iaste de lipsă, iară se împlîntată pari. Înse parii, ca se ţînă mai mult, toamna se culeg, şi preste iarnă se ţîn în loc deaşa, unde se nu-i bată ploaia, şi zăpada, şi în tot anul se împlîntă cu celalalt capăt în pămînt.
             G. Despre legatul, şi plivitul viilor.
             Cînd se leagă lugerii cei întru acelaş an crescut, cît au crscut mai înalţi decît parii, se tae. Pre lîngă aceasta cîrceii, şi frunzele, care împeadecă coacerea strugurilor, încă se curăţă, ca se poată străbate a strugurii. 
             [156] Plivitul încă iaste foarte de lipsă la vii; pentru că erbotinele pămîntul lii slăbesc, umezeala întrî-însul o strîng, şi o sugrumă, pre saore, şi pre aer îl împeadecă de la buciumi, şi de la struguri. Drepta aceasta nu trebue semănate, nici sădite întră viţe legumi frunzoase, şi cocinoase, precum sînt curechiul, cartifiolul, cărălabele, cucurzul, şi alte aseameni, ci numai legumi, acărora rădăcini cresc în faţa pămîntului, nici sînt frunzoase în foi, se pot semăna, sau sădi prin viile ceale roditoare. 
             D. Despre gunoitul viilor.
             Viile mai cu folos se gunoesc primăvara, cînd se sapă dintîi, nu în feiştecarele an, ci la al treilea, sau la al patrulea an, pentru viţele, dear acude măcar cît rod, lemn, şi frunze preste an, nu slăbesc pămîntul, ca şi alte plînte. Iară în gunoile mai nainte de toate trebue luat bine seama a firea şi a pămîntului, carele se gunoeaşte, şi a gunoiului, cu carele se gunoeaşte. De va fi pămîntul din firea sa dintră ceale moi, trebue gunoit cu gunoi *[157] bine putred de vite cornute, sau de porci; iară de va fi dintră ceale taro, trebue gunoit aşijderea cu gunoi bine putred, ci de cai, de oi, sau de capre. Un putn (bot) degunoi e destul pentru şease buciumi. Înse la gunoiul aşa să se grămădească pre lîngă buciumi, ca se nu agiungă la rădăcinile lor; pentru că, de va agiunge la rădăcini, vinul viţei va fi amar, şi fără de gust, şi strugurii încă mai curînd putrezesc. Pentru aceaia trebue lăsat pre lîngă rădăcina fieştecărui bucium pămînt gros ca de trei deajete, şi aşa preserat şi astupat gunoiul cu pămînt de pre lîngă buciumi săpat. Încă şi mai bine fac, carii astupă gunoiul din sus de buciumi; căci aşa astupîndu-se prin apa cea de poae toată grăsimea gunoiului se scurtă la rădăcinile viţelor. 
             E. Despre cîrpitul viilor.
             Despre săditul viilor destul am cuvîntat în 1. acestui cap, de unde mult te poţi folosi şi la cîrpitul [158] viei; pentru că via se poate cîrpi cît de bine cu boşi din sadniţe mutaţi în vie; ci mai iaste încă un modru de a cîrpi viile iarăş de folos, carele e acesta: se sapă o graopă întru acelaş loc, unde vreai se aibi buciumul cel mai de-aproape în groapa aceaia, se astupă cu pămînt de cel mai bun, şi se calcă lăsîndu-se vîrvul oblu în sus cu doi, sau trei ochi afară de pmînt, apoi împlîntîndu-se un par vîrvul acela a mlădiţei se leagă de dînsul. Aceatsa se face toamna. Într-lt an din ochii cei îngropaţi ai mlădiţei cresc rădăcini, iară din cei, ce stau afară de pămînt, cresc alte mlădiţe. Însă ca se nu tragă mlădiţa toată putearea din mumă-sa, ci săse dedea cît mai curînd a trăi din rădăcinile sale, unde se pleacă, şi îngrîjobă de la buciumul ei, se creastă deasupra pînă în Măduhă. Remînînd aşa, după doi ani se tae de la bucium, şi capul cel atunci tăeat îndată se îngroapă, ca se nu poată şi dintr-însul creaşte mlădiţe. Care făcîndu-le, ai bucium nou. Alt chip de a cîrpi viile iaste; ca pre lîngă biciumul, de lîngă care au perit *[159] ceialalţi biciumi, se se sape o groapă aşa de largă, cît de departe trebue se stea bucumii de la olaltă, apoi buciumul să curăţe de rădăcinile ceale de pre delaturi, săse culce în oricarea parte, mlădiţele să se tragă la locurile, în care vreai a prăsi buciumi noi, să se astupe, bătucească, şi tae la vîrv, ca se nu remînă fără numai trei, sau patru ochiuri la fieştecarea mlădiţă afară de pămînt. Aceasta făcîndu-o primăvara, vei avea nu numai buciumi noi cît mai în grab, ci şi rod de la fieştecarea mlădiţă încă întru acelaş an.
             Mai pre urmă viţele ceale stearpe, sau slabe de ro se pot îmbunătăţa prin oltuit, carele tocma aşa se face în viţe, precum s-au zis despre arburi în capul V. 3. B. 2. 5. şi 6. numai cît vreamea de a oltui viţele iaste din începutul lui martie pînă la mijlocul lui aprilie. Viţele ceale oltuite rodesc mai mulţi struguri, şi strugurii se coc cu doao septemîni mai nainte de alt fealiu de struguri; drept aceaia vinul lor încă iaste şi mai mult, şi mai bun, precum aceasta prin espereanţiia de mulţi ani o adevărează cei din Occitania, carea e un ţînut în Galia. 
             [160] 2. Despre cuelsul viilor.
             
A. Despre vasele ceale de lispsă la cules.
           Mai nainte de toate de lipsă iaste, că căzile, culearele, putoanele, coşercile, cofele, şi mai vîrtos teascul, cu toate părţile lui, la care străbate mustul, întîi cu apă ferbinte apoi cu reace aşa să se speale, cît într-însele se nu remînă nici mucezeală, nici vreo acrime. După aceaia trebue luat seama cu de adinsul, ca buţile, şi butlanele, în care se bagă mustul, se nu fie mucede, cu miros greu, sau puturoase; pentru că mustul foarte lezne trage în sine tot fealiul de miros, care mirosuri numai după fertul, şi aşezatul mustului se pot simţi într-însul. Drept aceaia prea de lipsă iaste, ca scoţind de la un capet fundurile buţilor, şi a le butlanelor, aceastea să se opărească, apoi spălîndu-le cu apă reace foarte bine să se freace cu o spălătoare cam aspră, sau cu o mătură care făcîndu-le, buţile, şi butlanele se lasă vro cîtăva vreame desfundate, *[161], ca să se rufle. După aceaia, apropiindu-se culesul, se înfundă, se cercuesc, se spală iară, se afundă cu peatră pucioasă spre aceaia gătită, sau cu nucşoară, şi se bagă mustul într-însele. 
           Mai bine iaste a băga var nestins în buţi, şi îm butlane, cînd le opăreşti; pentru că orice şmeag vor avea, îl trage varul, carele apoi îndată se apală din buţi, şi din butlane, ca se nu se lipească de doangele lor, şi să se uşte. 
B. Despre cuvioasa culeagere a strugurilor.
        Modul bun de a culeage strugurii potoleaşte paguba, carea în unii anii se întîmplă în vii; pentru că cu sîguinţă alegînd, şi cu meşteşug culegîn strugurii, de nu vei şi avea atîta vin, cît ai avut într-alţi ani, dară cu mult mai bun poţi avea, numai la aceastea ia bine seama:
       1. Ca strugurii la cules se-i deschilineşti, adecă pre cei mai frumoşi, şi mai copţi se-i culegi într-o cadă, pre cei putrezi într-alta, pre cei necopţi întru a treia cadă. 
       2. Ca strugurii, cei mai copţi se nu-i culegi pre roao, sau ploae, ci pre vreame bună, şi zvîntată, ca cu atîta mai limpede să se poată tescui, nici se laşi mari coceanii, sau cotropi la dînşii. Cei putrezi, şi necopţi se pot culeage măcar cînd. 
       3. Nu iaste bun obiceai, a rumpe coceanii strugurilor cu mîna; pentru că mişcîndu-se buciumii, şi viţele se scutură boambele ceale mai mîndre şi mai bune, pre care puţini culegători le adună. Cu cuţit ascuţit o tae bine coceanii strugurilor, dară cu foarfeci anume se tae; căci nu numai coceanii se suvrintă mai scurţi, ci nici frunze, care amestecîndu-se cu treaverile amăresc vinul, încă nu cad atîtea întră struguri.
       B. Despre grijitul mustului, unde se ia seama la trei tîmpuri.
       1. Înainte de tescuit.
       a) Mustul nu trebue îndelung lăsat la soare, ca se nu se silească de căldura *[163] soarelui mai nainte de vreame a fearbe. Pentru aceaia foarte de lipsă iaste, de nu casă, încai şopru a face supt fieştecarea vie, supt care să se poată aşeza buţile, ca se stea la umbră; de unde şi acesta folos se poate avea, că pre vreame ploioasă nu va ploa în must, ca se-l slăbească. 
       b) Mustului nu-i foloseaşte a sta îndelung preste treavere, şi preste roceanu; pentru că suge, ca şi apa, în sine amărăciune, şi cruzime din treavere; şi din coceanii, şi vinul îl face negustos; drepta aceaia, cît se culeg strugurii, îndată trebue şi tescuiţi.
       2. Supt tescuit, cînd se tescues stugurii cei mai copţi, mai vîrts la aceaia trebue luat seama, ca boambele, care au trecut prin coşearca cea de strecurat, să se curăţe de tină, şi apoi să se tescuească; pentru că aşa se va face vinul bun. Iară coceannii strugurilor celor mai copţi se pot tescui după aceaia cu strugurii cei putrezi, sau cu cei necopţi. 
        [164] 3. După tescuit.
       a) După tescuit mustul îndată se toarnă în buţi, ci buţile nu se împlu ca să se mai poată băga într-însele must, de cumva ar fearbe pre atre; pentru că tocma aşa se stîmpără mustul, cînd fearbe, deacă se bagă must nou într-însul, ca şi apa cea, de fearbe, deacă se bagă apă reace într-însă. 
       b) Mustul, pînă cînd n-au încetat a fearbe, nu trebue aşezat în pivniţă întră vinurile ceale vechi; pentru că aburea mustului, carea o pricinueaşte fertul lui, strică vinurilor celor vechi.
       v) Pînă cînd fearbe mustul, cu mare sîrguinţă trebue grijit, ca putearea mustului se nu facă pagubă în buţi, sau altă nenorocire se nu pricinuească. După ce stă mustul de a fearbe, dopurile înfăşurate cu cîrpe se pot pune pre vreanele buţilor, numai se nu se ţepenească în vreane, pînă cînd nu se va aşeza mustul ca nu cumva aerul cel întră must [165] închis  se spargă fundurile buţilor. După ce s-au aşezat vinul cel nou, se împlu buţile, după obiceaiul vinurilor, şi se aşează în piviniţe pe zascuri.
       G. Despre grija teascului după cules.
        Teascul cu toate, cîte se ţîn de dînsul, după cules, ca mai nainte de cules, trebue spălat, uscat, şi aşa grijit, ca se nu remînă must prin gauri, sau prin crepături; pentru că mustul aşa remas se oţeteaşte, şi în anul următor, tocma de se şi uscă, precum adeverat se uscă, strică mustului celui noi; căci aţeţimea cea din lemn trebue în mustul cel nou.
C. Despre facerea vinului celui de boambe, sau de struguri uscaţi.
        Vin de boambe se chiamă, carele se face din boambele celae zbîrcite ale strugurilor celor mai copţi. Pre la Tocai, şi pre airelea încă, aşa îl fac: cu mare sîrguinţă culeg boambele ceale zbîrcite depre [166] strugurii cei mai copţi, le pun grămadă în vase osebite, şi le lase, pînă cînd gata de a stoarce ceialalţi struguri. După ce au stors toţi strugurii, mustul, carele s-au scurs din boambele ceale sbîrcite numai de sine, îl iau, îl toarnă în vase spre aceaia treabă gătite, şi-l numesc eseanţie. După ce nu mai cură de sine must din boambele ceale zbîrcite, cu amîndoi pumnii le iau, şi le mută întru alt vas, unde atîta le calcă cu picioarele, pînă ce se zrobesc laolaltă. După aceaia toarnă preste iale atîta must de cel mai bun, cît socotesc, că trebueaşte, ca se nu fie nici prea mult, nici puţîn, şi acoperind îndată vasul, ca se nu se resufle, îl lasă acoperit doao, sau trei zile, însă mustul, şi boambele ceale zdrobite şi atunci se meastică mai adeaseori. Cît au început a se încălzi amestecătura aceasta, se ia cu pumnii, şi mustul se stoarce într-alt vas; iară hoaspele se tescuesc, şi cît must cură, se ameastecă cu mustul cel prin pumni stors, apoi se aşează în butlane. Aşe se face vinul cel mai bun de boambe. Ce poate face şi aldoilea vin de boamb, deacă iarăş vei turna must [167] preste hoaspele ceale tecsuite odată, şi vei lucra, ca mai nainte; numai la al doilea mai îndelung stă mustul, mestecat cu hoaspele. 
D. Despre gătirea vinului cu pelin.
        În vinul cu pelin  se pofteaşte, se aibă dulceaţă amestecată cu ceva amărăciune, carea aşa se poate dobîndi: se aleage mustul cel mai bun, şi mai dulce, adecă care cură numai din zdrobitul strugurilor cu zdrobitoriul (şromfăitoriul, pisătoriul), şi se străcură prin coşearcă; se toarnă în butlan, şi, cînd înceape a fearbe, giumătate se scoate; se toarnă în căldare; se fearbe bine lepădîndu-se spuma; şi, după ce s-au recit, iarăş se toarnă în butlan, aşa lucrînd putearea cea de a fearbe se împeadecă, şi mustul remîne dulce; după aceaia se bagă pelinul într-un săculeţ, şi slobozîndu-se în butlan se amăreaşte mustul, cît vreai se fie de amar. Aşa gătindu mustul, îşi ţîne dulecaţa cu acrime, şi cu amărăciune amestecaă mai îndelungat. 
        [168] Unii ferb pelinul împreună cu mustul, apoi mustul, preucm s-au zis mai în sus, după ce s-au răcit, îl toarnă în butlan nemaifăcînd altăceva; ci aşa butlanul trage în sine mirosul pelinului, şi numai iaste bun spre ţînearea altui fel de vin. 
       J. Despre grija vinurilor.
       1. Buţile în pivniţă trebue ţînute tocma curate: drept aceaia de nu în fieştecarea, tot a doao septemînă trebue ştearse cu un dărab de pănură de cea groasă, şi curăţite de muceşeală.
       2. Cînd se şerg buţile, de va fi de lipsă, se şi împlu, pentru că, stînd buţine mai în multă vreame goale, vinul înfloreaşte, şi se strică într-însele; ci vinul, din carele se împlu buţile, trebue se fie mai bun; căci vinul cel mai bun nu numai ţîne vîrtutea vinurilor celor iarăş mai bune, ci pre ceale mai slabe încă le dinreage.
       3. Vinurile ceale aspre, şi selbatece cu cît mai adeaseori se trag în alte [169] buţi, cu atîta se mai îmbunătăţează şi se fac mai gustoase: drept aceaia de doao ori încă se trag într-un an.
       4. Pivniţele încă se aşa de curate trebue se fie, cît într-însele se nu se ţînă în pivniţele ceva, ce iaste de mîncat; mai vîrtos se nu se ţînă în pivniţele ceale de vin ori ce feal de curec, fie acru, fie vearde, napi, morcovi, ş. c. şi mai ales caş moale, şi alte bucate greu amirositoare; pentru că mirosurile ceale greale foarte sînt stricătoare vinurilor. 
       Z. Despre diresul vinurilor celor stricate.
        Vinurile se strică sau pentru negrijirea buţilor, sau pentru negrjirea pivniţelor în mai multe chipuri, adecă sau se oţetesc, sau înfloresc, sau capătă şmeag, sau se trag. Vinurile ceale oţeţite mai cu anevoi se pot lecui, şi direage; iară cealealalte se direg mutîndu-le într-alte buţi, şi lecuindu-le precum urmează:
        Unii, mai ales pentru tragere, într-p bute de zeace acaş (patruzeci de vearde, [170] sau ferii ardeleneşti) bagă o cupă (un mos, doao iţe) de vinars de drojdie de vin, şi tăvălind, şi hăltăcărind butea, pînă cînd încă nu e de tot plină, o împlu, şi o aşează la locul eii, în carea după nu mutlă vreame se direage vinul.
        Alţii zdrobesc beşică de peaşte, ce se numeaşte moron, şi aceaia o bagă în vin, tăvălind, ca mai în sus, şi hăltăcărind buţile. 
        Dară mai bine, şi mai pre uşor se lecuesc vinurile de orice boală a lor, şi se direg făcînd, precum urmează: oa cărbuni de stăjear, îi pisează mărunt, îi cearne cu sita, şi pravul desupt sită ca la doao iţe îl ameastecă cu doaosprăzeace albuşuri de oaă proaspete, în care se nu fie nici ţîră de gălbinuş; pentru că gălbinuşul ar strica vinului; apoi băgînd amestecătura aceasta în bute, tăvăleaşte, şi hîltăcăreaşte butea, ca mai nainte, şi împlîndu-o, şo aşează la locul ei. Esperieanţia ta îţi va arăta, că vinul după scurtă vreame a pearde oţeţirea, florile, şmeagul, şi nu s-a mai trage, ci se va limpezi, precum iaste zicala, ca criştalul. 
        [171] Meşteşugul acesta l-am învăţat de la un bugner (pinter, făcător de buţi) foarte procopsit din Ţeara Nemţească, şi de cîte ori m-am folosit, sau alţii s-au folosit cu dînsul după spunerea mea, niciodată nu m-am înşălat, nici s-au înşălat. 
        [172] CAP VII
        Despre goangele ceale de folos oamenilor.
        1.
        Despre albine.
        Cuvînt înainte.
        
        Întră tot fealiul de goange albinele sînt ceale mai de frunte nu numai pentru folosul cel din ceară, şi mieare, carele îl avem de la dînsele, şi carele cu mult mai avem de la dînsele, şi carele cu mult mai mare iaste, decît toată sîrguinţa, şi cheltueala, carea o punem pentru ţînearea lor, ci şi pentru cea minunată lucrare, şi încoţire a albinelor, cu carea pildă dau oamenilor spre însoţirea omenească, din carea ca dintr-un izvor curge toată fericirea noastră; căci fieştecarea coniţă [173] închipueaşte o soţietate omenească, întru carea iaste crai, maestate, şi însoţire. Despre neam aşa de ales de goange, precum sînt albinele, s-au cuvini, ca eu încă se scriu după vrednicia lor, precum au făcut cei, ce numai despre dînsele au scris tocmai destul de mari, ci scurtarea, carea mi s-au poruncit, precum mai de multe ori am cuvîntat mai nainte, numai îngădue. Drept aceaia eu despre albine numai acealea le voi însemna, care sînt mai de lipsă, se le ştoe tinerii, iară ceale mai multe le voi lăsa, se le înveaţe dintr-alte cărţi, sau din proria sa esperieanţie. Aşadară die cuvînt:
A. Despre fealiul albinelor. 
În fieştecarea cojiţă sînt trei fealiuri de albine, adecă albine lucrătoare, trîntori, şi matce. 
1. Despre albinele ceale lucrătoare.
	Albinele ceale lucrătoare sînt mai mice în trup, decît trîntorii, sau matcele, şi şi mai multe, căci într-o cojiţă bună sînt de la doaozeci pînă la patruzeci de mii de capete; *[174] fruntea o au neatidă, şi mai în trei cornuri, în carea au doi ochi în formă de ou; fălcile le stau afară, şi sînt , deacă te vei uita la proporţia trupului, foarte mari; picioare au şease, dintră care ceale mai dindărăt doao picioare sînt cam late, şi cam flocoase, pre care laipsesc fărina cea de flori, şi ceara, cînd le cară acasă la cojnice; pîntecele în au cam suleaget; guşa mărişoară, în carea strîng, şi cară miearea, tocma la coadă au un ac încleştat cu rădăcina de doao beşicuţe pline de venin, cu care ac strepung florile, ca cu atîta mai lezne se poată culeage miearea dintr-însele, şi se apără de oameni, de dobitoace, şi de orice fealiu de jiganii, sau jivini.
2. Despre trîntori. 
	Trîntorii sînt de doao ori aşa de mari, ca albinele, şi se ivesc primăvara mai curînd, sau mai tîrziu, după cum îmblă vreamea. Ivindu-se cu gloata la începutul lui mai, se poate supune, că stupii vor roi vite, numai vreamea următoare se nu-i împeadece; *[175] de se vor ivi mai tîrziu, puţînă nădeajde se poate avea despre roit. Cei mai mulţi, carii scriu despre stupi, zic, că trîntorii nu sînt de nici o treabă, ci numai mîncă în zădar, şi că pentru aceaia îi şi omoară albinele de cătră toamnă; alţii zic, că trîntorii sînt ca nişte bărbătuşi ai albinelor, şi doară şi ai matcei, şi că de cătră toamnă pentru aceaia îi omaoră; pentru că atunci nu au mai mult lipsă de bărbătuşi pînă într-alt an: tu cetitiurile! ţîne, sau creade, cum vei vrea, pentru că eu sînt încredinţat, că firea nu lucră nemic în zădar, şi aşa trîntorii încă nu pot fi numai în zădar prăsiţi, măcar că noi nu le putem cunoaşte foosul.
3. Despre matce.
	Matca iaste cea mai de frunte întră albine, nici pot fi mai multe într-o cojniţă, fără numai una, de la a căia custare, sau necustare cură toată mîntuirea, sau peritea albinelor. Matca e mai lungă în trup, şi dindărăt mai suleagetă, decît cealealalte albine; aripile ei aşa sînt [176] de scurte, cît deabea îi acopere trupul de giumătate, tătuşi zboară ca şi cealalate albine; ac încă are, ci cu acesta nu vatămă, ca şi albinele ceale lucrătoare, drept aceaia se poate şi prinde, şi închide în căsulue de drot spre aceaia seamă făcută fără nici o primejdie. De cîte ori iase din cojniţă, totdeauna o urmează mai multe albine, şi unde se aşează, acolo pre lîngă dînsa se aşează şi albinele. 
B. despre prăsirea, sau naştere albinelor.
	Fiindcă prăsirea, sau naşterea albinelor atîta iaste de încîlcită, şi ascunsă, cît îâdintră cei, ce au scris despre dînsa, pînă acum nici undul au putut a o descîlci, şi arăta, eu încă nu mă voi cili spre ateaia, ci numai nu puţîne cuvinte voi spune, ce ţîn cei mai mulţi scriitori despre prăsirea, şi naşterea albinelor. Aşadară cei mai mulţi zic, că oaăle, din care scot albinele ceale lucrătoare, numai matca le oao; iară că pre acealea, din care se sctot trîntorii, le oao albinele; pentru scoaterea, şi prăsirea matcelor *[177] nu îngădue, să se pună oaă de chilin, sau de osebi; ci zic, că din fieştecare ou de matcă albinele îşi pot scoate şie matcă, lucrînd aşa:
	Deacă peare matca stupului, sau îmbătrîneaşte (zic ei), de numai iaste harnică, de a ocîrmui soţeitatea şi e  încredinţată, albinele se adună, şi aleg un vermuleţ încă nu de trei zile deplin eşit din oul cel de matcă, căruia îi mai măresc, şi gătesc îndată căsulia, precum se veade la matce, apoi îl cresc ca şi pre ceialalţi vermuleţi, din carii se dac albinele, despre carii, cum se scot, acuş voi vorbi; şi atunci, cînd îşi gătesc albinele şie matcă, nu gătesc numai una, ci mai mulţi vermuleţi cresc, ca se fie matce, din care una se aleage pentru ocîrmuirea soţietăţei ceii din cojniţă, cealealalte sau se împart roilor, careii vor se iasă, sau se omoară: drept aceaia albinele nu trebue temute, că vor remînea fără de matcă, pînă cînd se află oaă de matcă neclocite preste trei zle în cojiniţă, care prinsă dintr-altă cojniţă, sau trebue se pieară.
	[178] Iară oaăle din care se fac albinele, aşa se scot: după ce au împlut albinele toate căsuliile cu mieare, nici au mai mult de lucru, matca în căsuliile ceale goale, care sînt gătite spre plămădirea albinelor celor lucrătoare, sloboade cîte un ou (măcîr că unii zic, că matca oao din luna lui făurar pînă în octombrie, ba şi preste iarnă, cînd e vreamea domoală), pre care, cît le oao matca, albinele încep a le cloci, ca şi cum clocesc găinile. Ce iasă din oul cel de matcă, iaste un vermuleţ alb, şi zace curmeziş în căsulie, căruia îndată îi dau de mîncat păstură, pre carea strămoşii noştri latinii cei de demult o au chiămat Panis Apum, pînea albinelor vermuleţul acesta, după ce creaşte destul de mare, se închide însuş pre sine în căsulie, şi închis, după ce s-au făcut şi el albină de plin, iasă din căsulie, şi îndată se apucă de lucru împreună cu cealealate albine. Toate aceastea se fac în doaozeci şi una de zile; iară pre matca, carea numai poate oa de bătrîna, albinele o omoară, şi-şi fac alta, precum s-au zis mai nainte. 
	[179] Trîntorii, precum s-au zis, se fac din oaăle albinelor celor lucrătoare, se scot mai cu seamă în începutu lui mai, nici se lasă a trăi mai încolo de august. Fiind toamna călduroasă, a doao oară încă se prăsesc trîntorii, ci în octombrie iarăş îi omoară albinele. 
	V. Despre roitul stupilor.
	1. Nu toţi stupii roesc în tot anul, apoi unii roesc numai odată, alţii mai de multe ori. Pentru ce nu roesc  stupii niciodată, sau deşi roesc, aceata mai arareori o fac, pricinile sînt, care urmează.:
	a) Deacă sînt cojniţele mai mari, decît ar trebui se fie după mulţimea albinelor, nici au atîta mieare, cîtă ar trebui se aibă; de cojniţa stupului, îl poţi face; se nu roească.
	b) Deacă se ia multă mieare, sau se tae pre preafund fagurii cei goli primăvara, cînd se rătează; căci cu fagurii cei goli, întru a [180] cărora căsulii s-au oat matca, se strică prea mult oaă; iară cu luarea mierei se ia mijlocirea de-a hrăni vermuleţii, din carii se fac albinele ceale tinere.
	v) Deacă se întîmplă vreame reace, şi ploioasă, după ce sînt gata de a roi; pentru că desnădăjduind albinele, după opt zile îşi omoară matca, şi stricînd toate căsuliile ceale de matcă, îşi leapădă voinţa de a se muta de lîngă matca cea bătrînă.
	g) De multe ori pentru aceaia nu roesc, pentru că aşa sînt aşezate cojniţele, cînt nu le agiunge soarele niciodată, sau aşa de aproape sînt puse una de alta, cît albinele se ameastecă, şi însoţesc laolaltă; de unde mai adeaseori urmează, că albinele dintr-o cojniţă, omorîndu-şi matca, se mută în cojniţele ceale vecine.
	d) Sînt şi albine, care în tot anul primăvara omoară matca cea bătrînă, şi-şi fac alta mai tinără , şi aceastea nu roesc niciodată.
	[181] 2. De vor se roească bine, şi de vreame stupii, încă din aprilie poţi priceape; pentru că, de vor părăsi în puţîntică vreame fagurii, în carii se plămădesc, şi scot albinele ceale lucrătoare, şi se vor muta la fagurii, în carii se plămădesc, şi scot trîntorii, şi într-înşii or lucra, fără nici o îndoeală stupii vor roi şi bine, şi de vreame; iară stupii atunci se zic, că roesc bine, cînd roesc trei, sau mai mulţi roi.
	3. Poate di tîmp ca acela, cît nu numai tupii cei bătrîni, ci roii încă se roească aceştii de roi se chiamă paroi. Însumi am avut în Ardeal, în Varmegii Bălgradului cea de gois, la mănăstirea Ciugei (cînd eram direactor preste şcoale) o stupină de vreo cîteva sute de cojniţe, în carea s-au îmtîmplat nu odată, deşi de la paroi am avut roi; iară de la unii stupi bătrîni pînă în şease roi, ci al şeaselea totdeauna l-am amestecat cu al cincilea, ca încă şi pre al patrulea cu al treilea, ca să se fac mai buni. Aceasta de o vor [182] face şi alţi stupai, nu se vor păgubi.
	4. Înse, fiindcă prin roitul prea mult stupii cei bătrîni foarte slăbesc, mai ales deacă se întoarce tîmpul spre ceacetă, sau spre ploi, şi receală, nu trebue îngăduiţi se roească prea mult; căci mai bine iaste întru toate, a avea mai puţîn, şi mai bun; decît mai mult, şi mai slab. Unii zoc, că roitul stupilor s-ar putea împedeca mai înmărindu-l cojniţele, ca se aibă albinele destul loc. Ci aceasta foarte puţîn foloseaşte; pentru că albinele, care o dată s-au gătit spre eşit, vor eşi, măcar cît le vei lărgi locul. Numai o mijlocire iaste de a împedeca stupii de la roit, carea e aceasta; în ziua, în carea au eşit roiul, carele ai vrea se fie cel mai de pre urmă, întoarnă cojniţa, şi cu cuţitul cel d eretezat tae trîntorii, cît stau mai în afară de faguri, carea făcîndu-o, albinele se vor apuca de curăţitul trîntorilor celor omorîţi din cojniţe, şi de scosul altor trîntori, şi aşa vor uita de roit. 
	[183] 5. Stupii cei mai procopsiţi ţîn, şi învaţă, cum că cu roiul cel dintîi iasă matca cea bătrînă, iară cu ceialalţi roi es dintră matcile ceale mai tinere nu una, ci mai multe, dră precum numai una se lasă, cealealalte toate se omoră de albine, preum am mai cuvîntat şi airilea. Vreamea eşitului roiului celui dintîi iaste aproapa, cînd sînt gătite deplin căsuliile ceale de matce; iară al doilea roi poate eşi după cel dintîi (precum îmblă tîmpul) a treia, a şeaptea, a noaoa, sau de va fi vreame tocma urîtă, a patra sprăzeacea zi, şi mai tîrziu.
	6. Ceamnele eşitului roilor sînt; deacă în zile mai dinainze, mai vîrtos seara stau înaintea vrenei cojniţei mai multe albine încleştate de olaltă ca şi strugurii; ci cu mult mai adeverat semn iaste, că îndată va eşi roiul, deacă albinele, ceale, ce stau înaintea vrenei, întîi aleargă încoace, şi încolea, gîlceavă), apoi sboară în aer, nici se mai întoarnă. De care semn [184] cealealalte încă ei, se iaptă în aer, şi acoloş sboară, pînă ce strîng toate, şi le soseaşte şi matca, carea iasă cu ceale mai de pre urmă din cojniţa cea bătrînă, apoi se aşază pre oarecarea creangă de arbure, de vor fi aproape, sau pre nişte şomoiaoge de tufări, sau de spini spre acelaş scop legate în pari, şi înclîntate pre lîngă stupină.
	7. Roii trebue cu de adinsul păziţi de la opt ceasuri înainte de ameazi pînă la patru după ameazi; pentru că pre vreamea aceasta es mai cu seamă, măcar că pot eşi şi mai tîmpuriu, şi mai tîrziu; ba încă şi noaptea se pot fura, şi strămuta din cojniţă, de va urma noapte călduroasă după vreame rea, precum se dovedeaşte din mai multe pline. 
	G. Despre prinsul roilor.
	1. Mai nainte de a învăţa, cum să se prindă roii, voi arăta smintealile, care se fac la prinsul roilor. Aşadară smintesc, 
	a) Carii, cînd iasă roiul, atîta înmicşorează vreana cojniţii, cît se nu poată mai multe, fără numai o albină, eşi printr-însa; pentru că făcînd aceasta matca se prea zăbăveaşte, şi albinele, ceale mai dintîi eşite, urîndu-se a aştepta matca, lezne se pot întoarce în cojniţa cea bătrînă.
	b) Carii leşuesc matca, o prind, o bagă în caliţcă spre aceaia treabă făcută, o duc întră albinele roiului, ca să se adune la dînsa, şi aşa vreau se le înşeale în cojniţă; pentru că matca nu se poate prinde cu mîna fără de vătămare, şialbinele sboară mai sus, decît se poate rădica, şi înălţa matca, drept aceaia văzîndu-se sîngure, iară se întoarnă în cojniţa cea părinţească.
	v) Carii ung cojniţa cea spre prinsul oiului gătită cu mieare; pentru că albinele ceale străine adulmecă miearea, şi mai nainte, de aprinde roiul, se bagă într-însa, apoi prinzîndu-se şi roiu în cojniţă *[186] aceaia albinele omoară una pre alta.
	g) Mai pre urmă smintesc şi acel, carii fac sunete, sau aruncă ţărînă, sau apă deeasupra roilor, ca să se aşează; pentru că cu aceastea numai întărîtă roii, şi-i fac, de sau se întoarnă în cojniţa cea părinţească, sau pribegesc. Pentru aceaia
	2. La prinsul aceastea trebue să se ţînă:
	a) Trebue avut grijă, ca matca se nu remînă, ci cît mai curînd se agiungă pre roi. Dară se întîmplă, de matca cade, şi înfăşurîndu-se în iarbă nu se poate rădica: aceasta o arată albinele, care se încleaştă pre lîngă dînsa. Simţind, că au căzut matca în iarbă, îndată se pune o cojniţă preste dînsa, şi aşa se întocmeaşte, ca se poată întra albinele. Iară de s-au perdut matca, şi drept aceaia roiul vrea să se întoarne în cojniţa cea bătrînă, trebue acoperite cojniţele de prin preţul cu lepedeaoă, şi aceaia [187] din carea au eşit roiul, mutată într-alt loc, apoi în locul ei pusă altă cojniţă goală, ca, gîndind roiul, că iaste cea părinţească, să se bage întru această. Adunîndu-se toate albinele roiului în cojniţă, îndată le dă matcă, sau pre a sa, de cumva o ai aflat; sau din caliţcă, de vei avea; sau tae din altă cojniţă un dărăbuţ de fagur, în carele se fie o căsulie de matcă încă nescoasă, şi-l înfiptă cu socoteală bună în cojniţa roiului, ca se-şi poată albinele din căsuliia aceaia scoate matcă. Dup aceaia în grabă mută roiul airilea, cojniţa cea bătrînă la locul eii, şi descopere cojniţele ceale învălite. De au priimit albinele matca cea din caliţcă? Poţi judeca din lucratul lor; drept aceaia, deacă au început albinele a lucra, poţi slobozi matca; căci e priimită.
	b) Aşezîndu-se roiul, nu îndată se prinde, ci se aşeaptă, pînă ce se adună toate albinele, atunci se scurtă, sau se mătură în coniţă, [188] şi seara se mută în stupină. De se va aşeaza roiul pre creapita pre înaltă de pom, carea se nu se poată tăea sau pentru folosul albinelor, sau pentru al pomului, se leagă cojniţa într-o rudă, şi înălţîndu-se, altul deasupra scutură albinele într-însa. Nu ca strica, a aşeza şi în stupină mai multe cojniţe goale; pentru că unii roi nu merg departe, ci unde află loc gol, şi îndămînat, acolo se aşează.
	v) Se poate întîmpla, ca într-o zi se roească mai mulţi stupi, şi se roească pre cînd, dară în grabă unul după altul, sau totdeodată, şi într-o clipească.
	În întîmplarea cea dintîi, roi, carele au eşit întîi se acopere, cu ce vei avea, lăsîndu-i atîta ordiniş, cît se poată întră albinele, care încă nu s-au adunat. Aşijderea vei face şi cu ceialalţi, pînă cînd va eşi cel mai de pre urmă, apoi dintîi vei prinde pre acesta, după aceaia pre ceialalţi precînd. 
	[189] Întru a doao întîmplare, fiind că atunci toţi roii se ameastecă laoalaltă, lucră aşa: cît se va aşeza o parte a roilor celor amestecaţi, o prinde, şi ducîndu-se cam departe de locul, în carele s-au fost aşezat, ordinişul cojniţei se lasă destupat, ca, neplăcînd albinelor cojniţa, să se poate duce într-alt loc. Eşind albinele din cojniţe, se vor aşeza nu departe pre vor creangă, depre carea le poţi prinde într-altă cojniţă. Aşa trebue făcut şi cu ealealalte părţi. 
	Iară deacă întru atîta se vor amesteca, roii, cît se nu se poată nici cum despărţi, ba încă să se şi mînce albinele întră sine, trebue stropite cu apă, şi după ce au mai încetat răscoala, şi albinele s-au aşezat, trebue tăeate crengile, de care s-au acăţat albinele, culcate la pămînt, şi puse atîtea cojniţe goale pre lîngă dînsele, cîţi au fost roi, carii s-au amestecat; pentru că, fiind aproape [190] cojniţele, albinele se vor trage unele la o cojniţă, altele la alta, şi atîta vor îmbla dintr-o cojniţă într-alta, pînă ce se vor întîlni, şi întocmi cu matcele sale. Şi la aceasta nu e de lipsă mai lungă vreame, fără numai ca de un ceas. 
	D. Despre unirea, sau împreunarea roilor. 
Stuparii cei mai procopsiţi spre aceaia se sîrguesc mai deadinsul, ca se dobîndească roi cît mai mari; pentru că roii cei mici nici îşi pot aduna destulă hrană, nici a suferi frigul cel de iarnă, nici a se apăra pre sine de vrăjmaşi. Aşadar, sau roi să se unească, şi împreune laolaltă. Împreunarea aceasta se face în patru chipuri; pentru că se împreună sau un roi, pre carele l-au despărţit matcele, care au eşit cu dînsul; sau doi roi, carii întru aceaia zic au eşit; sau un roi dintru aceaia zi cu altul mai de demult eşit; sau doi roi, carii au fost  [191] mai dedemult eşiţi, şi prinşi. În întâia, şi a doaua întâmplare: se prind matcele toate, se închid în Caliţce de drot (sârmă) spre aceaia treabă făcute, şi prinzându-se albinele în cojniţe se aşează la loc întunecos, apoi matcele se pun, precum sânt închise, şi iale în cojniţe, dară departe una de alta. Hrană încă li se pune albinelor, ca să nu hămisească. După doauăzeci şi patru de ceasuri cearcă, şi vezi pre lângă care matcă s-au strâns mai multe albine, şi pre aceaia o slobozi, iar pre cealalalte le dă în laturi, apoi roiul îl pune unde se cuvine.
	Întru a treia întâmplare; roiul, pre carele vreai se-l uneşti cu altul mai dinnainte eşit, se prinde şi se lase pre locul, unde l-ai prins, până în seară. Seara apoi se sapă o groapă la mijloc mai adâncă, şi numai atâta de lată, cât e de largă cojniţa, în care vreai se bagi pre roiul acest nou. În groapa aceasta se scutură toate albinele roiului celui nou bătând tare cojniţa, în care s-au fost prins, şi îndată se acopere groapa cu cojniţa roiului celui mai dedemult prins, astupând bine urdinişul, şi [192] trăgând ţărână pre lângă cojniţă, ca albinele se nu poată abate într-altă parte, ci numai într-însa să se sue. Aşa făcând, albinele roiului celui mai dedemult nu-şi vor lăsa matca sa, cu carea s-au dedat, şi iaste priimită întră faguri, dară ceale din groapă se vor sui a-şi părăsi matca.
	Mai pre urmă vrând a uni doi roi, carii sânt mai dedemult prinşi, şi au faguri, pre acela, pre carele vreai se-l muţi, îl afumă, după aceaia ia fagurii, şi-i întocmeşte curmeziş în cealaltă cojniţă, apoi mătură într-însa şi albinele, şi lepădând cojniţa cea goală, pre cea cu albine o aşează după datina eii. În primăvara următoare apoi trebue culeşi fagurii cei curmeziş întocmiţi; căci până atunci cară albinele miearea dintr-înşii în fagurii cei din sus.

5. Despre văduvirea stupilor.

	Stupii, carii n-au matcă, se zic a fi văduvi; iară stupii văduvi, precum şi mai nainte s-au zis, a trăi nu pot; drept aceaia, şi oricine, carele voeşte, se-i trăească stupii, trebue să se [193] sârguească, ca stupilor celor văduvi se le dea matcă. Înse aceasta aşa o va putea face, deacă va cunoaşte seamnele văduveniei stupilor, care almintrelea vara, şi almintrelea iarăş toamna.
       Primăvara, deacă petrec albinele după ameazi, după ce s-au întors de la câmp, în linişte, e semn că au matcă; iară deacă sboară de cătră seară pre lângă coşniţe, ca şi când ar fi turbate, s-au perdut matca: carea cu mult mai bine se pricepe slobozând fum de tăbac (tutun) în cojniţă; pentru că, de vor mornăi mai tare, şi mai îndelung, fără nici o îndoeală sânt lipsite de matcă.
       Ce trebue să faci întru o întâmplare ca aceasta, căutând cojniţele trebei învăţa; pentru că de va fi plămăditură de albine lucrătoare în faguri, albinele îşi vor face şie matcă dintr-însa, precum am mai cuvântat; iară de nu va fi de-aceasta, fără numai de trântori, fagurii cei cu plămădeală de trântori trebue tăeaţi, şi în locul lor întocmit un fagur cu plămădeală de albine lucrătoare dintr-altă coşniţă luat, din carele ş-or [194] alege albinele o plămădeală, din carea si-ş facă şie matcă.
       Vara, cu patrusprăzece zile după ce au eşit roiul cel dintâiu, deacă nu viezi semne de roit în stup, te poţi îndoi, de are matcă stupul. Drept aceaia de cătră seară trebue căutate cojniţa, în carea de vor sta albinele pre lângă fagurii cei de cătră urdiniş, matca n-au perit; iară de vor sta de cătră fagurii cei dindărăt, în carii se plămădesc trântorii, e mai de a crede, că stupul nu are matcă; în carea întâmplare cu mult mai bine se ajută, băgând un roiu, carele are matcă, preste dânsul.
       Toamna, se cunoaşte stupul, de iaste văduv, deacă nu leapădă albinele pre trântorii cei umorâţi din cojniţă, precum au făcut alte albine. Întru carea întâmplare se ajutoră stupul amestecându-l cu altul.
       
       6. Despre rătezatul stupilor.
       
       Stupii se rătează, după obiceiul locurilor, mai de multe sau mai de puţine ori într-un an. În patriile ceale [195] româneşti mai cu seamă de trii ori se rătează: primăvara, după patruzici de sfinţi, când se slobod; vara, pre la Macavei, adecă pre la începutul lui August; şi toamna, în luna lui Octomvrie; căci tăeatul trântorilor, şi al ţiţelor, sau al căsuliilor celor de matce, dupăce au roit destul, nu-l numer întră rătezaturi. La rătezatul cel de primăvară se tae fagurii cei mucezi, roşi de şoareci, şi plini de vermi, sau de molii; pentru că pre aceştia nu-i pot suferi albinele; dară fagurii cei citovi nu se ating, ca nu cumva cu tăerea lor să se tae şi plămădeala albinelor. La rătezatul cel din luna lui August se curăţe fagurii de toată vătămătura, şi atâta de afund se tae, cât se aibă albinele unde lucra până toamna. La rătezatul acesta puţintea mieare încă se poate lua de la stupii cei mai buni. Iară la rătezatul cel din Octomvrie cu mult mai multă mieare se ia pentru aceaia, pentru că aşa trebue rătezaţi fagurii, ca să se poate cu cuviinţă aşeza stupii pre iarnă, se de vor pune şi în fân; ci tătuş trebue luat seama foarte cu deadinsul, ca nu cumva din lăcomia câştigului se-ţi [196] pricinueşti o pagubă, carea apoi se nu o poţi tămădui, sau vindeca: vreau a zice: ca nu cumva, vrând a avea multă mieare, se-şi lipseşti stupii de hrană, şi cu totul se-i prăpădeşti.
       
       Despre unealtele cele de lipsă la rătezat, precum sânt cuţitele, cel oblu, şi cel strâmb, oalele şi materiile ceale de afumat, peana cea de şters albinele de pre faguri ş. c. n-am de a povesti; pentru că aceastea fieştecine, carele are stupi, le ştie; numai aceasta o însemn, că stupilor cu mult mai bine le mearge, să se rătează pre vreme noroasă după ameazi; pentru că atunci nu se înversună alţi stupi înprotiva lor pentru clătitul mierei, carea preste noapte iarăş o astupă albinele, că zdrumicăturile şi fărmiturile ceale de faguri încă le culeg.
       
       7. Despre omorâtul, sau ucisul stupilor.
       
       Bine ar fi, când s-ar putea face, ca se nu se omoară nici o albină, fără numai miearea, şi ceara să se ia de la stupi, [197] ca să dobândim folosul, pentru carele ţânem stupii, ca şi de la dobitoace, pentru a cărora ţâneare ne trudim; ci aceasta, adică se luăm miearea şi ceara, şi albinele tătuşi se nu le omorâm, numai aceia şi-o au băgat în cap, carii nu socotesc paguba cea, ce o ar avea stupii din cruţearea şi ţânearea tuturor albinelor; pentru că pre o mare parte de albine ar trebui se o hrănească cu mieare sau de cumpărat, sau de la ceialalţi stupi ai săi; iară a hrăni stupii cu mieare de cumpărat, nu fac ei atâta, câtă iaste cheltuiala, şi pentru ce se ţână omul ceva, de unde nu are vreun folos, ci mai multă pagubă? Deşi va hrăni stupariul stupii cei mai slabi cu mieare, de la stupii săi cei mai buni, pre aceştia nu numai îi slăbeşte, ci folosul, carele l-ar avea de la dânşii, încă îl pearde. Aşadară (zice Şpiţner Stupariul cel mai vestit din Ţeara Nemţească, pre carele în zilele trecute l-au mai scurtat profeseorul Mitterpaher, şi l-au întupărit în K. Tup. a Universităţii Ungureşti de aici din Buda) stupii cei slabi, cei bătrâni, şi cei fără de matcă, sau văduvi nu [198] trebue ţinuţi, ci omorâţi, a cărora moarte aşa se pricinueşte: se sapă o groapă largă cât cojniţa, şi afund ca de un şuh, şi în groapa aceasta se aprind nişte cârpe, care au fost mueate în peatră pucioasă, apoi se aşează cojniţa pre groapă, şi se strânge ţărână pre lângă dânsa, ca se nu între aer nou într-însa. Aşa lucrând şi bătând cojniţa cu palma, albinele se înbată de fumul cel de peatră pucioasă, cad în groapă, şi creapă, preste care se trage pământul cel din groapă săpat; prin carea lucrare mai lezne se potopesc albinele, decât prin orice feliu de foc, sau flacără, şi ceara încă rămâne mai curată.
       
       8. Despre primejdiile stupilor.
       
       Reutăţile, care vin spre stupi, sânt de doao fealiuri, dinlăuntru, sau din afară, şi amândoao purced din negrijă; drept aceaia mai cuvine-se a griji stupii, decât a-i lecui.
       1. Primejdiile, sau boalele ceale dinlăuntru ale stupilor sânt, precum urmează:
       [199] a) Ciuma stupilor, carea o capătă din putoarea cea ce vine din plămădeala albinelor, şi a trântorilor cea în căsulii clocită, dară nu scoasă, sau pintru că albinele au fost prea slab hrănite, nici au avut destul aer preste iarnă, sau pentru că au fost prea puţine, nici au agiuns, se scoată toate plămăditurile. De boala aceasta se vindecă stupii, deacă li se retează fagurii cei înpuţiţi, şi ei se afumă cu tămâe, şi cu alte materii mirositoare.
       b) Turbarea, carea se cunoaşte dintru aceaia că albinere atâta sboară încoace, şi încolo, până ce cad, şi mor. Boala aceasta o capătă albinele din mirosul unor flori, din mieare strânsă de pre drojdii de beare, şi dintr-alte erburi veninoase, nici le trebue vreun leac; căci treace boala de sine.
       c) Cufureala, care o capătă primăvara din negrijirea cea de preste iarnă. De cufureală se tămăduesc albinele, dându-le vin amestecat cu zăhar.
       [200] 2. Primejdiile albinelor ceale din afară, care sânt cu mult mai mari, decât ceale dinlăuntru sânt aceastea:
       a) Mâncatul întră dânsele, carele se poate împedeca întâiu, făcând din hârtie un coperiş nu prea mare, şi cam plecat deasupra urdinişului stupului celui mai slab, ca se nu poată întra oblu, şi sburând albinele ceale răpitoare în cojniţa lui A doaua, străpungând fagurii stupului celui răpitoriu cu cuţitul cel de retezat pre mai multe locuri, ca, având de a-şi cârpi fagurii, se uite de a prăda pre altul. Dară a treia, mai bine vei face de vei întoarce pre stupul cel răpitoriu cu gura cojniţei în sus, şi vei presăra printră fagurii lui o mână de mac; pentru că îndată se va apuca de curăţât, şi până când va curăţi tot macul dintră faguri, va uita prădatul. Iar ca se poţi cunoaşte, din carea cojniţă vin albinele ceale prădătoare, pre aceastea, când es cu prada, le preaserea cu fărină, şi [201] luând seama după dânsele, lezne le vei cunoaşte. Ci preste toate bagă de seamă, ca stupii ce nu ţi-i rătezi pre vreame serină, şi călduroasă, nici se-i hrăneşti, fără numai pre vreame ploioasă, sau noaptea, dacă voeşti, se nu ţi se prade.
       b) Moliile încă mult strâcă stupilor; pentru că ceara o rod, miearea o mâncă, cu gunoiul, şi cuiburile sale cojniţele le spurcă; înprotiva cărora lezne poţi sta, curăţind mai adeaseori cojniţele, şi silindu-te a ţânea stupi cu mai multe albine; căci albinele, fiind mai multe, nici se uită la vrăjmaşii lor cei mai mici.
       c) De nu m-aş teame, că-mi va creaşte cartea prea mare, aşi arăta, cum trebue apăraţi stupii de şoareci, de rânduneale, de ciocănitoare, de vespi, de formici, şi de alţi vrămaşi ai lor, şi fiindcă-mi iaste frică, apărarea de numiţii vrăjmaşi o încredinţez grijei ceii sârguitoare a stupilor.
       
       [202] 9. Despre locul, şi întemeeatul stupinei
       
       1. Locul, în care vreai întemeea stupină, trebue se fie sicret, dară nu resunătoriu, depărtat de gâlceava oamenilor, şi a dobitoacelor, curat, şi sânătos, nici prea călduros, nici prea friguros, nu departe de râuri curătoare, sau de izvoară; căci fără de apă nu se pot nici fagurii întocmi, nici miearea preface, nici băţăii plămădi; dară nu aproape de tăuri, sau ape curătoare mari; pentru că mergând, şi înturnându-se albinele preste iale, cad, şi se îneacă într-însele, cam întră dealuri, ca se nu agiungă tare vânturile, mai vârtos ceale reci. Mijlocul fânaţelor, care în tot anul se cosesc, se ţâne a fi locul cel mai bun, şi mai de folos pentru stupi, mai ales de vor fi şi pomi printr-însul sădiţi; pentru că de aproape cu mult mai lezne îşi strâng albinele hrană, decât de departe.
       2. Stupina trebue făcută mai lungă, decât lată, şi gardul eii nu trebue [203] se fie cu totul înalt, ca albinele cât de împovărate se-l poată treace. Fruntea stupinei se stea spre ameazi de zi, ca cât resare soarele, îndată se agiungă la cojniţe. Gardul cel de cătră amează noatpe aşa trebue coperit, ca partea cea dinlăuntru a coperişului se stea mai rădicată, iară cea dinafară, sau dindărăt, să se lipească de gard, ca frigul de-amează noapte se nu vatăme albinele. Cu mai puţâne cuvinte: aşa trebue toate întocmite, ca se poţi îmbla, cum se cuvine, pre lângă cojniţe, înaintea cărora faţa stupinei trebue drusuită de iarbă, şi de burueni, ca din ceale din cojniţe curăţite spurcăciuni se poţi judeca despre starea stupilor, şi albinele, care vin din câmp ostenite, şi cad, se nu se încâlcească în iarbă. Foarte de folos iaste şi aceasta, ca stupariul se sădească pre lângă stupină pomi, de cei ce nu cresc mari, precum sânt pearsecii, şi orice fealiu de oltoae făcute în gutâi, nu numai pentru rodul lor, ci şi pentru prinderea roilor.
       
       [204] 10. Despre forma, şi fealiul cojniţelor.
       
       Cojniţele de fac mai cu seamă în doauă chipuri, sau forme: lungăreaţe ca oul cel tăeat la capătul cel mai gros, şi în patru cornuri.
       1. Cojniţele ceale în forma oului celui tăeat se fac pre unele locuri de pae cu meşteşug înpletite, cojniţele ceale de curpeni, sau de nueale totdeauna sânt mai bune, decât ceale de pae; pentru că sânt mai trainice, nu se umezesc aşa rapede, şi nu sânt nici prea călduroase vara, nici prea fruguroase iarna, ca ceale de oale; căci se lipesc pre din afară, care lipitură tocmai împeadecă frigul, şi caldul; drept aceaia şi mai spre folos judec a fi rumânilor.
       2. Cojniţele, ceale în patru cornuri au obicinuit a le face de scânduri foarte neated ţilute aşa, ca să se poată îngusta, sau lărgi, după cum vor fi roii, carii se prind într-însele. Ordinişul, sau vreana lor se face cam [205] la mijloc lungă, ca de patru degete, lată, cât încape o albină, şi dinprotiva vrenei dindărăpt se face uşiţă, prin carea să se poată, de va fi de lipsă, şi aer slobozi în cojniţă, şi căuta, cum lucră albinele. Înaintea uşiţei aceştiia se pune o mrejuţă de sârmă, sau de drot sipţire făcută, ca se nu poată eşi albinele, când se deschide uşiţa. La vreană încă se pune un dărac de pleu, ca se poată închide, când va fi de lipsă; ci pleul trebue găsit în forma ciucurului, ca se poată întra aerul printr-însul în cojniţă. Cojniţele aceaste de scânduri se fac, lovite laolaltă, ca să se poată une una supt alta, când vei voi, se îmmăreşţi cojniţa.
       Nici fără de pricină s-au aflat cojniţele aceaste de scânduri; pentru că dintr-însele cu mult mai lezne iai miearea cruţând albinele.
       
       11. Despre ernatul stupilor.
       
       Stupii nu se ernează tot într-un chip; pre unele locuri îi lase în stupină cum [206] au fost aşezaţi preste toamnă; pre altele îi bagă în fân; iarăş unii îi pun în casă, alţii pre podul căsilor; ba unii oameni supt pământ încă-i bagă. Dintră toţi aceia ce ved a lucra mai bine, carii îşi ernează stupii sau unde era toamna aşezaţi, sau în fân; pentru că în casă, sau cămară, şi pre podul casei mai lezne pot străbate şoarecii la ei, şi gâlceava oamenilor încă nu le ticneşte, iară supt pământ mai lezne mucezesc şi cojniţele, şi fagurii; de unde urmează cea mai mare stricare a stupilor. Drept aceaia cei dindâiu, despre carii am zis, că se ved a lucra mai bine, la aceastea trebue se ia seama.
       1. Ca se caute cojniţele mai nainte de iarnă, se le curăţă, şi se îndreapte, ce va fi de îndreptat într-însele; pentru că nu foloseaşte a îmbla la dânsele preste iarnă.
       2. Cei ce lase stupii în locul, în carele au fost aşezaţi, trebue se lipească foarte bine cojniţele, şi aşa să e aşează pre scândurile ceale dedesupt, cât vântul, şi mai ales zăpada se nu strebată într-însele, înse la vreană tătuşi trebue lăsată o găurice spre [207] întratul aerului, ca se nu se năduşească albinele; apoi pre fieştecarea cojniţă trebue pus câte un jup de rogoz spre aceaia treabă gătit, şi încins jupul pre lângă cojniţă, ca se nu-l sufle vântul. Preste iarnă zăpada încă trebue aruncată de pre lângă cojniţe, şi găuricea de la ordiniş mai îmmărită, cât se duce omătul, ca se poată eşi, şi a se curăţi pre sine albinele.
       3. În fân n-ar fi pentru ce să se bage; căci preacum nu deageră stupii cei fugiţi în borte, aşa şi aceşti domeastici nu vor degera în cojniţe, numai albine să fie multe; ci fiindcă obiceaiul de a băga stupii în fân preste iarnă e bătrân, cei ce urmează lui trebue să bage de seamă, ca pre subt stupi se nu pună fânul prea gros, de va fi şi redicat de la pământ; pentru că punându-l prea gros, aerul nu poate străbate printr-însul, şi stupii se năduşesc. Primăvara iarăş cu de-adinsul se ia seama, ca se şi scoată stupii din fân, cât înceape a se încălzi vreamea; pentru că es albinele [208] prin fân, şi, neputându-se înturna în cojniţele sale, toate per.
       
       Despre purtatul stupilor dintr-un loc într-altul, hrănitul cel de preste iarnă, lucratul roilor, străcuratul mierei, storsul cerei, şi fiertul miedului, care toate se ţân de stupi, mai multe aşi avea de a scrie, ci mai multe a scrie nu ţiu de folos.
       
       §2
       
       Despre gândacii, sau viermii cei ce fac mătasa
       
       1. Despre firea, şi folosul gândacilor celor ce fac mătasa
       
       1. Despre firea lor
       Gândacii, cei ce fac mătasa, sânt un feliu de omide, care s-au adus în Europa pre vreamea împăratului Iostinian prin nişte monaci. Gândacii aceştea de pre lângă Ţarigrad după aceaia s-au prăsit în Italia, Gallia, în Ţeara Nemţească, şi în Ţeara Ungurească, şi [209] au firea omidelor; pentru că se prăsesc din oaă, şi se schimbă, ca şi omidele: căci întâiu îşi strămută pealea, apoi se învălesc, mai pre urmă rumpându-şi, sau rozându-şi învălitura, şi amestecându-se bărbătuşii cu mueruştile, atâta oaă, până ce creapă. Iară
       2. folosul lor iaste mătasa, din carea se face tot feliul de haine. Nici iaste greu, a prăsi, ţânea, spori şi griji gândacii aceştea; pentru că grija lor nu se poartă îndelung, şi se poate purta de fieştecine, încă şi de cei, ce nu sânt harnici de a lucra altăceva, precum sânt bătrânii, şi pruncii. Cheltueală mare pe dânşii încă nu se face, ci folos se dobândeaşte foarte bun; pentru că poate dobândi în vreame mai scurtă de doao luni treizeci de florinţi, şi mai mulţi, pe matasă.
       
       2. Despre prăsitul frăgarilor
       
       Fiindcă gândacii cei, ce slobod mătasa, numai cu frunze de frăgari se hrănesc, tocma de lipsă iaste, ca, mai nainte [210] de a vorbi despre prăsitul gândacilor acestora, se vorbesc despre prăsitul, şi sporitul frăgarilor. Aşadară frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc, şi cam arinos, decât în loc gras, şi se păzesc, şi sporesc prin sădit, prin omlituit, sau din semânţă; căci împlântându-se, ca silcile, mai anevoe se prind, care aşa se fac:
       1. Mlădiţele, care au crescut şin rădăcina frăgariului, aşa se sapă, şi se deşdină de cătră rădăcină, ca se aibă puţântea mustaţă, apoi se sădesc, ca şi alţi pomi, în locul unde vreai, se sporeşti frăgari. Pentru plugari spre aceasta mai bună ar fi curtea, unde se ţân oarăle, pentru că foarte bine se hrănesc cu fragile, ceale ce cad, nici au lipsă de altă hrană, până când ţân fragile.
       2. Omlituitul aşijderea se face ca şi la alţi pomi, adecă se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca se creape, cât merg în pământ, apoi se îngroapă, ţepenindu-se mai nainte cătră pământ cu nişte cârlige de lemn, ca se nu se poată rădica. La anul după aceaia, când s-au făcut rădăcinuţe, pre unde [211] s-au fost crepat cu suditul, se tae pre lângă pământ de la creanga cea plecată, se astupă, pre unde s-au tăeat, şi lăsându-se acolea încă un an, după aceaia se sădesc, unde voeşti.
       Voind a prăsi cât de mulţi frăgari, supt frăgariul, al căruia crengi cu anevoe s-ar putea pleca la pământ, trebue făcut un pat înalt până în crengi, pre carele se pun mai multe vase de lut, sau lădăţui de scâdură pline de pământ, în care tocma aşa se omlituesc crengile mai tinere, ca cum se omlituesc, când se pleacă la pământ, ci cu mai mare folos; pentru că preste un an tăind omlitaşul îl poţi sădi îndată, deacă vei lua, cu tot pământul din vasul, în carele s-au omlituit.
       3. Din semânţă se pot prăsi păduri de frăgari, ci, fiindcă semânţa fragilor iaste foarte măruntă, cu anevoe se poate strânge: drept aceaia, ca se o poţi strânge, aşa lucră: fragile ceale mai coapte le culeage într-un vas, şi, după ce au putrezit, le zdrobeaşte mărunt cu mâna, sau cu orice [212] unealtă, apoi scurgând zama din vas hoaspele fragilor, întru care e amestecată semânţa, le pune pre o cârpă, sau întru o sâtă foarte deasă, ca se nu treacă printr-însa semânţa, şi le uscă. Sau mai pre uşor: fă-ţi nişte aţe de cânepă, dară mai bune sânt de lână, numai de-abea sucite; ia hoaspele ceale de fragi, până nu s-au uscat, în mână, şi trage aţele printre hoaspe; aşa lucrând, semânţa se va lipi de aţe, care după aceaia aşa trebue uscate, ca se nu se scuture semânţa de pre dânsele. Primăvara apoi aleage în grădină un loc, care se nu fie prea gras, fă într-însul straturi, şi prin straturi părăuţe nu tare afunde, şi de o palmă de departe unul de altul: în părăuţele aceastea culcă aţele de-a lungul, sau preaseră hoaspele, întru care s-au uscat semânţa, dară prea des, le astupă, şi le udă cât mai des, mai ales de va fi seacetă. Semânţa cea de fragi la vreamea sa va eşi deacă va peria, drept aceaia mai poţi smulge din răsad, ca să se mai rărească. Întră toate răsadul cel de [213] frăgari trebue de cătră iarnă acoperit, ca se nu-l vatăme gerul cel de preste iarnă; pentru că, până sânt tineri frăgarii, lezne le strâcă frigul. Dară, după ce cresc câtva, nu bagă seama de orice ger. După al doilea an ăsadul cel de frăgari se poate sădi într-alt loc, ca se poată creaşte, cum le iaste datina frăgarilor, carii cu cât se tund mai mult, cu atâta se fac mai tufoşi, şi mai frunzoşi; drept aceaia şi mai buni spre hrănitul gândacilor.
       Frăgarii, socotindu-li-se rodul, sânt de trei fealuri: albi, negri şi roşii, cei cu fragi albe se ţân a fi mai buni spre hrana gândacilor, decât cei cu fragi neagre; dară cei cu fragi roşie, carii nu de mult s-au adus din partea Americei cea de amează noapte, se pun înaintea tuturor.
       
       2. Despre scoaterea, şi hrănitul gândacilor celor ce slobod mătasă.
       
       1. Despre scosul lor.
       Cu sârguinţă trebue avută grijă, ca ouţele gândacilor, celo ce slobod [214] mătasă, să se ţână la frig preste iarnă, ca nu cumva încălzându-se mai nainte de vreame se dea în viu. Pre vreamea scosului, când tâmpul se încălzeşte, şi frunza frăgarilor încă dă afară, trebue luate de la răceală cu şcătuia, în carea stă hârtia, sau giolgiul, pre care s-au oat fluturii, duse în casă caldă, puse între doă perine încălzite, şi atâta ţânute între perini, până când dau în viu. Iară deacă nu ar da în viu întră perini, leagă giolgiul, sau hârtiia cea cu ouţele într-o cârpă curată, o bagă în sin, şi o poartă până seara, luând bine seama, ca se nu agiungă motoşcuţa de pealeţi, nici se străbată sudoarea la ouţe; căci se vatămă de sudoare. Preste noapte le pune supt căpătâiu, ca se le fie cald, şi aşa fă, până ce vor da în viu. După ce au resărit vermuleţi din ouţe, întinde hârtiia, pre carea sânt vermuleţii, pre masă, sau pre o scânduă: culeage frunze de frăgari, le pune pre lângă vermuleţi, şi pre deasupra lor, ca să se poată sui pre dânsele, şi se înceapă a mânca. Iară [215] ouţele, din care încă nu s-au făcut vermuleţi, le culeage, şi le ţâne, ca şi mai nainte, în loc cald, până ce vor da în viu şi aceastea, după aceaia lucră cu dânsele, precum am învăţat.
       2. Despre hrănitul lor
       Când s-au suit pre frunze vermuleţii, culeage frunzele câte una înpreună cu vermuleţii, le pune pre altă hârtie într-o sâtă, şi o aşează pre masă, sau pre scândură. Înse ia seama, ca se nu amesteci pre vermuleţii cei mai târzii, cu cei mai timpurii, ci pre fieştecarii îi hrăneaşte de chilin de doao ori pre zi: seara, şi dimineaţa. Iară frunzele ceale de frăgari se nu fie umede de ploae, sau de roao, când le dai vermuleţilor, ci zvântate; drept aceaia, temându-te de ploae, frunzele le culeage mai nainte, le pune la loc răcoros, şi le împrăştie, ca se nu se încălzească, stând preste olaltă, şi se strice vermuleţilor. Fiind vreamea umedă, şi reace, casa o încălzeaşte de-abea; căci frigul strică vermuleţilor celor tineri, şi slabi. În vreame ca aceasta nu va strica a [216] afuma casa cu semânţă de brad, sau cu alte materii bine mirositoare, când dai se mâncat vermuleţilor, bagă de seamă, se nu rămână unii dintră dânşii flămânzi, şi tot a treia zi curăţă dintre dânşii, ce n-au mâncat, şi gunoiul; iară aceasta aşa se face: se pun preste vermuleţi frunze proaspete, şi după ce se sue pre dânsele, aceastea se culeg împreună cu vermuleţii, şi se pun pre altă hârtie, iară hârtiia cea veache îndată se aruncă afară, ca se nu pută vermuleţilor.
       
       3. Despre patru somnuri ale vermuleţilor.
       
       1. Despre somnul cel dintâiu.
       Hrănindu-se vermuleţii şease, şapte, sau mai multe zile, precum s-a zis, în tâmpul acela ia seama bine la dânşii, şi de le vor fi capurile scurte, rotunde, groase, şi strălucitoare, nici se vor mişca, ci vor sta ţipeni, şi cu capurile rădecate la deal, e semn, că dorm, şi somnul lor acest dintâiu ţâne doaozeci şi [217] patru de ceasuri, carele şi dintru aceaia se cunoaşte, că atunci îşi perd pealea cea de nainte, şi se îmbracă în peale chiar vânătă.
       2. Despre al doilea somn.
       După ce au dormit vermuleţii, nemica mâncând, doaozeci şi patru de ceasuri, dă-le de mâncat iarăş de doao ori într-o zi, dară mai mult; căci sânt mai mari, şi mâncă mai mult, şi le curăţă, ca mai nainte, tot a treia zi gunoiul: a şeaptea, sau a opta zi iară se vor face la cap rotunzi, groşi, şi luminoşi, şi vor dormi treizeci de ceasuri, nemica mâncând, apoi pealea lor se va muta în mai întunecat vânătă.
       3. Despre al treilea somn.
       După somnul cel de al doilea până la al treilea tot aşa se hrănesc, şi se grijesc vermuleţii, aşa şi adorm, ca mai nainte, numai cât în al treilea somn dorm şapte zile întregi, şi pealea din întunecat vânătă li se mută în sură ca cenuşa. Dormind, şi nemica mâncând în şapte zile, după ce s-au deşteptat, întru a opta zi [218] încă nu li se dă de mâncat, dară întru a noaoa zi, şi în toate zilele, până când adorm a patra oară, tot de trei ori li se dă de mâncat, dimineaţa, la ameazi, şi seara, ci nu li se dă mult, ca să nu capete zăbeale.
       4. Despre al patrulea somn.
       La al patrulea somn al vermuleţilor, din carii se fac gândacii, cei ce slobod mătasa, fiindcă e cel mai de pre urmă, mai multe se pot priceape. Înainte de a adormi a patra oară vemuleţii, ca şi înaintea celorlalte trei somnuri; iară se fac rotunzi, groşi, şi străluciţi la cap. După ce au dormit şi a patra oară, cât au avut de dormit, şi pealea li s-au făcut roşie, scândurile, pre care se ţân vermuleţii, se freacă cu pelin, şi toată casa se afumă cu slănină (clisă) aprinsă, ca se dobândească vermuleţii apetit la mâncare; după aceaia înceape a-i hrăni, ci în zioa dintâiu nu prea tare; a doaoa zi de trei ori dimineaţa, la ameazi, şi seara; iară a treia zi, şi în celelalte, tot după doao ceasuri îi hrăneşte foarte [219] bine, şi-i ţâne curaţi; căci mai pre urmă sânt tocma gingaşi, şi rapede pot crepa. Aşa îi grijaşte opt, noao, până în zeace zile. Când se fac pre pântece lucii, şi sclipesc, iară din gură încep a slobozi mătasa, e semn, că le-au venit vreamea, să se închidă.
       
       4. Despre paturile vermilor celor ce slobod, şi fac mătasa
       
       Îndată după a doaoa adormire a vermilor, sau a gândacilor celor ce fac mătasa, trebue să li se facă paturi anume, pre care să se pună; căci pre hârtie nu pot creaşte, şi apoi a lucra, precum se cuvine. Paturile aceastea se pot face sau în forma scărilor, cu fuştei atâta de lungi, cât iaste lăţimea unei măsi, în doao leaţe sfrederite băgaţi, şi foarte des ţesuţi, sau îngrădiţi cu papură; sau iarăş în forma scărilor, ci acoperite cu rogojine (jitie); sau cuptuşite cu scânduri neated giluite. Măcar acum se vor face, dară aşa trebue orânduite, şi întocmite paturile preste olaltă, cât se aibă între sine loc, unde să se înplânte [220] nueale de mesteacăn, de vişini de cei selbateci, sau de mături de ceale albe de grădină, să se gujbească, şi să se facă ca nişte giumătăţi de cercuri, supt care giumătăţi de cercuri apoi dă de mâncat gândacilor celor mai copţi, sau, se zic mai bine, celor mai gătiţi spre închidere, până când se vor sui pre iale, să se închidă. Carii dintre gândaci se vor lenevi a se sui, îi sue tu pe nuealele ceale îngujbate, şi de n-ar vrea să remâne pre iale, sau ar cădea, îi prinde, şi punând într-o sâtă, sau într-o coşearcă aştii de ceale mărunt giluite, îi pune preste iale, şi-i acopere cu o cârpă albă, că aşa se vor închide şi preste voia lor.
       
       5. Despre grija galetelor.
       
       Gândacii, cei ce slobod mătasa, după ce se învălesc cu dânsa, şi se închid se numesc galete, cu care aşa trebue lucrat: deacă s-au învălit, şi cu totul s-au închis pre sine în mătasă gândacii, trebue lăsaţi aşa închişi, până când, scuturându-se de-abea, a opta, a noaoa, sau a zeacea zi sună gândacii în galete; sunând odată gândacii, [221] galetele se opăresc cu apă feartă, şi murind gândacii mătasa se deapănă pre vârtelniţe, şi, după ce se uscă, se face jârăbiuţe. Iară neştiind toţi a depăna mătasa, precum se cuvine, mai mare folos vor avea, carii or vinde galetele la fabrice, ci, voind a le vinde,gândacii la vreamea sa, adecă când sună, trebue omorâţi într-însele cu fum, sau cu aborul, cel ce iase din oalele, sau căldările, în care fearbe ceva, ca se nu se rescoacă galetele, şi rozându-se de gândaci, mătasa să se facă bună de nemica.
       
       6. Despre strânsul oaălor celor de gândaci
       
       Aleage galetele, care ţi s-or părea mai frumoase, tari, şi bune, de chilin păreache laolaltă, adecă bărbătuşi, şi mueruşte, care aşa se osebesc de laolaltă: bărbătuşii sânt lungi, supţiri şi ascuţiţi la coadă; mueruştele sânt rotunde. Ia atâţa bărbătuşi, câte mueruşte; le înşiră într-o spegmă, ci bagă de seamă, ca numai pre deasupra se împungi cu acul, ca necum gândacul se-l vatămi, ci nici [222] galeta se o spargi; pentru că spărgându-se galeta ar peri, sau s-ar bolnăvi gândacul. Înşirând aşa galetele, leagă aţa cu amândoaă capetele laolaltă, şi o acaţă în cuiu. După vreo câteva zile vor roade gândacii galetele, şi ei vor eşi strămutaţi în fluturi albi, pre carii îi prinde frumuşel de aripi, tot păreache laolaltă, şi-i pune pre o hârtie, sau pre un giolgi alb, ca se oao. După ce înceape odată a oa mueruşca, atâta oao, până când creapă: atunci ia oaăle, şi le aşează la loc răcuros până-i primăvară, iar fluturi îi leapădă afară.
       
       7. Despre boalele gândacilor celor ce slobod mătasa.
       
       1. Gândacii, cei ce slobod mătasa, se bolnăvesc, deacă mâncă frunze umede, de carea boală se tămăduesc, arzând o cărămidă, punându-o supt patul gândacilor celor bolnavi, şi turnând oţet preste dânsa; căci aborul, carele iaste din oţet, mult foloseaşte gândacilor celor bolnavi.
       [223] 2. Şoarecii, şi gâzele trag tare după ouţele, ceale de fluturi oate, drept aceaia de aceşti doi vrăjmaşi trebue bine păzite ouţele, din care vreai, se sporeşti gândaci.
       3. În casa, în carea se ţân gândacii, aiu, ceapă, şi orice miroase greu, se nu ţii, nici să se duhănească într-însa; pentru că aceastea strâcă gândacilor.
       
       
       
       [    ]  Însămnarea
       lucrurilor şi a cuvintelor celor ce se află în cartea aceasta. Numerul cel arabicesc arată listul, sau pagina, întru carea se află lucrul, sau cuvântul.
       
       A.

Agonisitul pomilor 142. al semânţei trifoiului 71.
Alacul cum se seamănă, şi seaceră 52.
Albinele ce închipuesc 172. de câte feliuri sânt 173. cum se prăsesc 176.
Amestecarea pământului cum se face 8.
Aplecatul aborilor când şi cum se face 135.
Arătoare pământuri care sânt 18.

[    ] Arburile cum se seamănă 126. cum se cresc 127. cum se oltuesc 127 ş. c.
Aşeaul ce, şi de câte feliuri iaste 112.

       B.

Băltoase locuri care se numesc, şi cum se usucă 14.
Boalele oilor, şi leacul se află în listul 93. a pomilor, ceale din afară 140. ceale dinlăuntru 139. a porcilor în – 101. a stupilor în – 193. a vit corute în – 84.
Bobul 36. cum, şi în ce pământ se seamănă 45.
Boii de ce folos sânt, şi cum să se prăsească 79. Hrana lor 82.
Brânca porcilor cum se vindecă 102.
Buţile cum se spală 160. 161.
Bucatele când, şi cum se seamănă 35 ş. c. se strâng 47. se coc 40. se seaceră 49. se cosesc 50. se cară 53. se îmblătesc 54. se curăţă 55. se grijesc 56.

       [   ] Ci

Cernutul bucatelor cum se face 56.
Cungăritul arburilor pentru ce se face 138.