VULTURUL ŞI ALBINA 
  O, cît sunt de fericiţi
  Cei de soarta lor slăviţi!
  Căci ei şi spre fapta mare
  Au a slavei îndemnare.
  Dar şi cei ce ostenesc
  Întru binele obştesc,
  Neprivind la răsplătire,
  Sunt prea vrednici de cinstire.
  
  Vulturul pe o albină
  Au zărit-o în grădină,
  La revărsatul de zori,
  Bîzîind pe lîngă flori.
  Şi i-au zis: “O, ticăloasă,
  Albină nesăţioasă!
  Tu petreci a ta viaţă
  Tot pe flori şi pe verdeaţă,
  Migăind necontenit
  Nu ştiu pentru ce sfîrşit.
  Dar nici însăţi tu nu ştii
  Care-i munca ta cea bună,
  Cînd ca tine mii de mii
  Miere la un stup adună.
  Iar apoi, ce fericire
  Moştenesc eu de la fire!
  
  
   
  Cum aripile-mi întind Şi mă desfătez zburînd Către ceruri, către soare: De a mea putere mare, Păsările lumii toate Fug, s-ascund înspăimîntate”. 
  — Fii tu în veci preaslăvit,
  Albina lui au rostit.
  Joe să te norocească
  Şi anii să-ţi înmulţească.
  Iar eu fiind rînduită,
  Obştiei să ostenesc,
  Mă cunosc prea fericită
  Cînd fagurii îi privesc,
  Lucraţi de mii de albine;
  Şi ştiu că şi de la mine
  Un pic de miere măcar
  S-au adus întru bun dar.
  
  GREIERUL ŞI FURNICA 
  Greierul în desfătare,
  Trecînd vara cu cîntare,
  Deodată se trezeşte
  Că afară viscoleşte,
  Iar el de mîncat nu are.
  La vecina sa furnică
  Alergînd, cu lacrimi pică
  Şi se roagă să-i ajute,
  Cu hrană să-l împrumute,
  Ca de foame să nu moară,
  Numai pîn’ la primăvară.
  
  13 
  
   
  Furnica l-au ascultat, Dar aşa l-au întrebat: 
  — Vara, cînd eu adunam, Tu ce făcei?
   — Eu cîntam În petrecere cu toţi. 
  — Ai cîntat? Îmi pare bine.
  Acum joacă, dacă poţi,
  Iar la vară fă ca mine.
  
  
  LUPUL ŞI CUCUL 
  — Rămîi sănătos, vecine!
  Au zis lupul către cuc.
  Aceste ţări de rău pline
  Le părăsesc şi mă duc.
  Nu mai pot trăi aice,
  De om, cîine, prigonit.
  În Arcadia, ferice!
  Este codru de trăit.
  Unde aurita vreme
  Împărăţeşte deplin,
  Unde lupul nu se teme
  De năpăstile ce-i vin.
  Acolo nu sunt războaie,
  Toţi în pace vieţuiesc:
  Omul este blînd ca oaie,
  Iar cîinii nici hămăiesc.
  
  — Cale bună, măi vecine!
  Dar te rog, să-mi spui curat:
  Năravul nu-ţi iei cu tine?
  Şi colţii ai lepădat?
  
  — Să-i lepăd? Da’ cum se poate?
  
  
  
   
  — Apoi ţine minte, frate,
  Că la viitoarea iarnă
  Ai să rămîi fără blană.
  Şi aşa s-au întîmplat,
  Precum cucul i-au cîntat.
  
  Între oameni iar sunt unii Cu colţi de lup înzestraţi: Ori în care parte-a lumii, Ei vor fi tot ne-mpăcaţi. 
  
   
  GÎŞTELE 
  Cu o prăjină mare, 
  Ţăranul gîşte de vînzare Mîna la tîrg. Şi drept să zic: 
  În cîrdul gîştelor, spre buna îndemnare,
  Grăbind la zi de tîrg, bătea ades cam tare.
  (Dar unde de cîştig sau pagubă s-atinge,
  Nu numai gîştele, şi omenirea plînge.)
  Eu nu vinovăţesc ţăranul nicidecum;
  Iar gîştele altfel aceasta judeca
  Şi, întîlnindu-se c-un trecător pe drum,
  
  Aşa striga: 
  — A! Ce necaz, ce osîndire!
  Asupra gîştelor ce crudă prigonire!
  Priveşte, un ţăran cum bate joc cu noi;
  De astă-noapte el ne mînă denapoi.
  Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
  Că are datorie a ne arăta cinste;
  Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit
  
  Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit! Romanii, mulţămiţi, au pus şi sărbătoare, Pentru aşa a lor prea vrednică urmare. 
  — Şi voi tot cu aceasta vreţi 
  A lumii slavă să aveţi? 
  Au zis acel drumeţ. 
  — Strămoşii noştri... — Ştiu,
  
  Dar eu la vorba mea să viu: Ce faptă vrednică voi aţi făcut în lume? 
  — Nimica, însă noi... 
  — Că numai de fripture voi 
  
  Sunteţi şi bune. Lăsaţi dar pe strămoşi în pace: Cu fapta e cinstit acel care o face. 
  Această fabulă a lămuri se poate, Dar gîştele să nu se-ntarte. 
  
   
  VULPEA ŞI BURSUCUL 
  — Da dincotro şi unde 
  Alergi tu aşa iute? Bursucul întîlnind pe vulpe-au întrebat. 
  — Oh, dragă cumătre, am dat peste păcat, Sunt, iată, surghiunită! Tu ştii că eu am fost în slujbă rînduită La o găinărie. Cu trebile ce-aveam, odihna-mi am lăsat, Şi sănătatea mi-am stricat; 
  Dar tot eu am căzut în groaznică urgie, Pe nişte pîri nedovedite, Precum că luam mite. 
  Tu singur martor eşti, în adevăr să spui: De m-ai văzut cumva, măcar cu vreun pui? 
  — Nu, dragă cumătră; dar cînd ne întîlneam Eu cam ades vedeam: Că tu pe botişor Aveai şi pufuşor. 
  Se-ntîmplă şi la noi de vezi 
  Cum altul, avînd loc, aşa se tînguieşte, Încît îţi vine mai să-l crezi Că abia din leafă se hrăneşte. Dar astăzi butcă, mîine cai, 
  De unde oare-i vin? Şi cînd ar vrea să stai Să-i faci curată socoteală Pentru venit şi cheltuială, 
  N-ai zice ca bursucul că are pufuşor Pe botişor? 
  
   
  VULTURUL ŞI PAINGUL 
  Prin nouri, vulturul, spre muntele Ceahlău 
  Întinse zborul său. Pe cea mai naltă stîncă a lui, el se aşează Şi lumea dedesubt privind, se desfătează. Un şir de munţi măreţi, Moldova de o parte. A ei cîmpii, păduri, a ei frumoase sate! Şi ape: Bistriţa, Moldova şi Siret, Pe şesuri vesele, se văd curgînd încet. 
  — Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume, Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat; Cu care mă ridic la înălţimea lumei, Pe unde nimene a fi n-au cutezat! Aceste vulturul rosteşte bucuros. 
  — Da’ ştii, prietene, că eşti lăudăros!
  Paingul de pe muşchi atunce îi răspunde.
  Dar uită-te de vezi: şi eu sunt oare unde?
  Se uită vulturul şi vede, înadins,
  Paingul lîngă el, cum mreaja a întins.
  
  — De unde te-ai luat? 
  
  Întreabă el mirat. Şi cum te-ai tîrîit? 
  — Să-ţi spun adevărat,
  Paingul au răspuns,
  Pe coadă-ţi am venit,
  Tu însuţi m-ai adus;
  
  Cu-a mea putere, eu nici aş fi îndrăznit,
  Iar de acum nu am de tine trebuinţă.
  Aici, statornica să-mi fac vreau locuinţă!...
  El bine n-au sfîrşit şi un vîrtej de vînt,
  Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pămînt.
  
  Cum socotiţi şi dumneavoastră; 
  Dar eu gîndesc că-n lumea noastră, Sunt mulţi asemene ca şi paingul meu, Ce fără ostenele se trag în sus mereu, 
  De coada unui mare;
  Şi cărora le pare
  
  Că singuri vrednicesc şi că li s-au căzut; Cînd spre căderea lor Nu trebuie mai mult, Decît un vîntişor. 
  PARNAS 
  
   
  Pe cînd la greci au părăsit Ciopliţii dumnezei, 
  Iar locurile lor, pe drept le-au împărţit Norodul între ei: Atunci şi muntele Parnas 
  La unul muritor moşie a rămas. Stăpînul nou pe el îndat-au aşezat 
  Cîţiva măgari la păşunat.
  Măgarii au aflat,
  De unde, pînă unde!
  Că muzele odat’
  Au locuit pe munte
  Şi zic: “Se vede, dar,
  
  Că noi aici suntem mînaţi nu în zadar. Pesemne muzele de oameni s-au urît 
  Şi ei au hotărît: Ca noi în locul lor cîntări să iscodim. Aideţi! voinicilor! cu toţii să răcnim. Nu pierdeţi cumpătul, strigaţi cu îndrăzneală, 
  Iar cine n-are glas Cum trebui la măgari, afar’ de pe Parnas! Şi credeţi că, păzind această rînduială, Noi slavă vom lua, mai mult răsunătoare, Decît acele nouă vestite sorioare”. 
  Acest sfat măgăresc, 
  Măgarii cu un glas îl îmbunătăţesc. Şi-odată toţi pornesc Aşa strigare mare, 
  Încît stăpînul lor, pierzînd toată răbdarea, Au poruncit cu ură Să-nchidă pe măgari, de pe Parnas, la şură. 
  MOMIŢA ŞI DOUĂ MÎŢE
  
  În a momiţelor ţară (Ce mai nu are hotară) Odată judecătoare Era o momiţă, care Chibzuia cu scumpătate Cumpăna cea de dreptate. Şi iată că la momiţă Se arată două mîţe, Zgîriate, încruntate, În prigonire de moarte, Părăsind al lor lăcaş, Pentr-un bulgăre de caş. Una strigă: “Socoteşte! Caşul eu l-am fost ochit.” Alta ţipă: “Hotărăşte! Caşul eu l-am dobîndit.” 
  — Staţi! le zise lor momiţa.
  În cumpăna de dreptate
  Se va lămuri fiinţa
  Pricinii de caş urmate.
  Apoi caşul drept în două
  Rumpîndu-l ea prea frumos,
  Au pus întru amîndouă
  Cumpene cîte un boţ.
  Dar cînd cumpăna ridică,
  Vede c-o parte-i mai mică;
  Muşcă, cearcă, chibzuieşte
  Şi bine nu nimereşte.
  Acum partea cea muşcată
  Nu trăgea ca ceialaltă;
  Muşcînd iar din acea grea,
  
  
   
  Tocmai drept nu nimerea.
  Şi aşa pîn-în sfîrşit
  Tot în cumpene au tras;
  Iar mîţele s-au trezit
  Că din caş n-au mai rămas.
  
  
   
  LUPUL ŞI LUPUŞORUL 
  Un lup pe puiul său voind să-l ispitească, 
  De este vrednic el în breasla părintească, L-au fost trimis odată La margine să vadă: 
  Pe unde-s oile? Cum stau păstorii lor? 
  Şi nu cumva ar fi vreun prilej uşor, Măcar cam cu păcat, Să capete vînat? 
  S-au dus şi au venit flămîndul lupuşor, Zicînd: “Eu am aflat pe astăzi bună masă: Cole sub deal se pasc mulţime de oi grasă; Putem întru ales vreuna să luăm 
  Şi să mîncăm.” 
  — Da’ bine, de păstor tu nu-mi spui ce-ai aflat? Bătrînul lup au întrebat. 
  — Păstorul, precum spun,
  E deşteptat şi bun,
  
  
  Iar cîinii, i-am zărit, sunt slabi şi puţintei, Nu-i grijă despre ei. 
  — De este chiar aşa, eu tot nu mă unesc La turmă să pornesc — 
  Răspunse lupul — căci de nu-i păstorul prost, Apoi el cîini mişei nu ţine. Să mergem noi mai bine 
  21 
  Pe unde eu am fost, 
  Şi ştiu că sunt cîini mulţi, dar e păstorul prost. Iar unde e păstorul de nimică, Nici cîinii nu-s de frică. 
  
   
  CALUL ŞI CĂLĂREŢUL 
  Un vrednic călăreţ 
  Avea un cal prea blînd şi bine învăţat;
  Iar singur el semeţ
  Şi despre cal încredinţat,
  Au vrut să facă o cercare:
  Ca fără frîu, călare
  Să iasă la primblare.
  Deodată calul au pornit
  La pas, încetişor;
  
  Dar cînd au înţeles că n-are frîu strunit, 
  Au prins a mai juca, a merge mai uşor.
  Apoi, luîndu-şi vînt,
  Sărea, zvîrlea fugînd,
  
  Încît pe călăreţ l-au trîntit el jos, 
  Iar singur au plecat la fugă mai vîrtos
  Pe văi, pe dealuri, prin ponoare
  Şi, dînd de-o rîpă mare,
  S-au zdrumicat de tot.
  
  Stăpînul au aflat în urmă calul mort. 
  Ş-au zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire
  Eu însumi ţi-am gătit.
  Tu sub povăţuire
  A frîului strunit,
  
  Erai prea blînd şi bun şi nici nu mă trînteai,
  Nici capul nu-ţi rupeai.
  
  Şi slobozenia cît e de desfătată,
  Dar cînd la un norod nu are
  A sa măsură înţeleaptă,
  Se face primejduitoare.
  
  
   
  LEUL ŞI IEPURELE 
  Un leu c-un iepure prieteni s-au făcut. Eu văd că vă miraţi Şi nici e de crezut; Dar cînd îţi sta să căutaţi La adunările lumeşti, 
  Apoi mai grele lucruri îţi crede nefireşti. Aşa, odată au pornit Ei împreună la plimbare, Şi iepurele au stîrnit Această întrebare: 
  — Prietene iubit! Mă mir eu şi te rog să-mi spui Pricina, pentru ce cucoşul nimicit, Pe care poţi pe loc c-o sfîrlă mort să-l pui, 
  Te sparie aşa cumplit,
  Încît tu fugi de glasul lui?
  
  — Aceasta nu-i de vro mirare, 
  
  Lui leul au răspuns. Şi noi cei mari suntem cu slăbiciuni născuţi. Precum un elefant, cît este el de mare, 
  De şoareci iar se teme tare.
  Apoi pentru aceasta dar,
  Nu în zadar,
  
  Răspunse iepurul. Şi eu ca voi cei mari, Mă tem de cîini copoi şi varvarii ogari. 
  Şi noi adeseori pe patimi ne silim
  Cu ale celor mari să le sămăluim.
  Dar nu prea nimerim.
  
  
   
  STIGLEŢUL ŞI CIOCÎRLANUL 
  Stigleţul s-au fost prins în laţ, cum e mai greu, 
  Şi deznădăjduit de moarte se bătea; Iar ciocîrlanul rău De el încă rîdea, Zicînd: “Ce nătărău! Se poate ziua mare Să cazi în laţ aşa de tare; Cînd eu n-am frică De nimică?” 
  Dar învîrtindu-se pe lîngă stigleţel, S-au prins în laţ şi el. 
  Vezi, după faptă, Plată: Să nu mai rîzi de nime niciodată! 
  DOUĂ POLOBOACE 
  Un poloboc cu vin Mergea în car pe drum, încet şi foarte lin; Iar altul cu deşert, las’ că venea mai tare, 
  Dar şi hodorogea, 
  Făcînd un vuiet mare, Încît cei trecători în laturi toţi fugea: Atunci cînd el folos nimica n-aducea. 
  Asemene în lume, 
  Acel ce tuturor se laudă şi spune În trebi puţin sporeşte. Iar cel ce tace, Şi treabă face: 
  Acela purure mai sigur isprăveşte. 
  RACUL, BROASCA ŞI ŞTIUCA 
  Racul, broasca şi o ştiucă
  Într-o zi s-au apucat
  De pe mal în iaz s-aducă
  Un sac cu grîu încărcat.
  Şi la el toţi se înhamă:
  Trag, întind, dar iau de samă
  Că sacul stă neclintit,
  Căci se trăgea neunit.
  Racul înapoi se da,
  Broasca tot în sus sălta,
  Ştiuca foarte se izbea
  Şi nimic nu isprăvea.
  Nu ştiu cine-i vinovat;
  Însă, pe cît am aflat,
  Sacul în iaz nu s-au tras,
  Ci tot pe loc au rămas.
  
  Aşa-i şi la omenire,
  Cînd în obşte nu-i unire:
  Nici o treabă nu se face
  Cu izbîndă şi cu pace.
  
  
   
  BĂRBATUL CU TREI FEMEI
  
  Un om poznaş au fost schimbat Vro trei femei cu cununii, 
  Fiind tustrele încă vii. Dar acolo era un aspru împărat, La care, cum au mers asemene ştiinţă, 
  Au şi găsit de cuviinţă
  Ca pentru aşa faptă,
  Pe om să-l dea sub judecată;
  
  Iar spre mai aspră înfrînare, Judecătorilor au pus el înainte 
  Să fie cu luare-aminte Şi să închipuiască pedeapsa cea mai mare Unei asemene de pildă rea urmare; Că la de împotrivă, el hotărît era 
  Pe toţi a-i spînzura.
  (Asemene un împărat
  Nici pe la noi n-ar fi stricat.)
  
  Judecătorii văd că nu-i de şuguit;
  Să hotărască drept ei mult s-au sîrguit,
  Şi numai Dumnezeu de sus i-au luminat,
  Căci socotinţa lor aceasta au urmat:
  Ca omului să dea femeile tustrele,
  Îndatorîndu-se de a trăi cu ele.
  
  Norodul însă s-au mirat Pentru asemene prea slabă hotărîre, Şi sigur toţi au aşteptat, Pe vrun judecător să vadă spînzurat. Dar n-au trecut nici patru zile 
  Şi s-au împrăştiet prin ţară auzire: Că cel cu trei femei bărbat, De răul lor s-au spînzurat, Şi de atunci în acea ţară, Cu trei mai nime nu se-nsoară. 
  
   
  VULPEA ŞI MĂGARUL
  
  
   
  — Mintiosule! de unde vii? O vulpe pe măgar văzînd l-au întrebat. 
  — Drept de la leu, de vrei să ştii;
  Am fost să-l văd şi m-am mirat
  Cum au slăbit de tare;
  Bătrîn, neputincios: îţi pare
  O fiară foarte de nimică
  
  Acel ce cînd zbiera,
  Tot codrul tremura,
  Iar eu muream de frică.
  Acum însă mai toţi,
  Cu coarne şi cu colţi,
  Cum pot îl dojenesc
  Şi frica-i răsplătesc.
  
  — Dar tu, eu socotesc că nu-i fi îndrăznit De leu să te atingi? lui vulpea au vorbit. 
  — Aşa! măgarul i-au răspuns.
  Ba cred că l-au pătruns
  Pereche de copite
  De mine lui zvîrlite.
  
  
  Şi sufletele mici asemene urmează, Cînd pe acei căzuţi din slavă împilează. 
  LEUL LA VÎNAT 
  Leul, lupul, vulpea şi cîinele odat’, 
  Ca nişte buni vecini, s-au fost alcătuit, Cu toţii întrunit, Să umble la vînat: 
  27 
  Şi ce vor căpăta să-mpartă măsurat. Se-ntîmplă dar, că vulpea-ntîi Un cerb frumos au prins, Şi adunînd pe toţi ai săi, Spre jertfă l-au întins. 
  — Acuma e treaba mea, băieţi,
  Le zise leul lor.
  Voi trebui numai să vedeţi
  Cum eu împart uşor.
  
  Şi despicînd îndat’ pe cerb în patru părţi, Au zis: “Aceste sunt frăţeştile bucăţi. Şi iată: cea întîi e partea mea de frate; A doua, pe drept ca unui leu se cade; Ş-acea a treia tot mie se cuvine, 
  Precum voi ştiţi prea bine. Iar de a patra, oricare s-ar atinge, Pe loc îl voi învinge.” 
  
   
  VULPEA PEDEPSITĂ 
  O vulpe la ţăran se înnădis-odată 
  La păsări în poiată. Cu-acea deprindere şi iarna pe omăt, Ea noaptea au venit flămîndă la ospăt, 
  Şi în găini s-au desfătat. 
  Iar după ce s-au săturat, Apoi au zis: “Destul, mă duc degrab-acasă, Ca nu cumva să dau pielcica pentru masă“. Dar îngrijirea ei, curînd s-au împlinit: Căci urma se vedea, pe unde au venit. Ţăranul vînător s-au şi luat pe urmă, Şi vulpea au ieşit de contăş foarte bună. 
  Ce dac-ar fi şi-n lumea mare Văzută urma la tîlhari, Atunci mă jur, fără mustrare, Că s-ar vădi şi în curţi mari. 
  PIEPTENUL 
  Copilului de pieptănat Neneaca pieptene din tîrg au cumpărat. Copilul foarte mult de el s-au bucurat. 
  Ce piepten bunişor! 
  Cum merge de uşor! Mai bine de un ceas El perişorul său prin pieptene au tras Şi mulţămit deplin neneacăi au rămas. 
  Apoi s-au pus la carte,
  Au învăţat frumos,
  Din buchi a opta parte;
  
  Şi iar la pieptene degrabă s-au întors.
  După aceasta dînd de alte jucării,
  Copilul au făcut prea multe nebunii
  Şi părul de pe cap de tot şi-au încîlcit.
  Dădaca lui au vrut îndat’ să-l netezească,
  Dar pieptenul era prin casă zăhăit;
  Şi el ţipa, răcnea, acela să-i găsească!
  O fată, de sub pat, degrabă l-au şi scos,
  
  Dar numai ce folos! Că cum abia-abia de păru-i s-au atins, Copilul de dureri au şi strigat cu plîns: 
  — Ce piepten îndrăcit! Iar pieptenul au zis: 
  — Eu tot acelaşi sunt; ţi-e părul încîlcit. 
  
  
   
  Copilul însă, supărat
  Pe favoritul său,
  L-au dat într-un pîrău:
  
  Strigoaicele mai mult cu el s-au pieptănat. 
  Văzut-am eu
  În veacul meu
  
  Că oamenii aşa cu adevărul fac. Cît cugetu-i curat, El nouă este drag; Iar cum pe cuget ai pătat, 
  Apoi de adevăr îndat’ te-ai depărtat Şi, ca copiii, noi de pieptănat fugim Cînd capul ne-ncîlcim. 
  
   
  MĂGARUL 
  La un ţăran era o vită de măgar, 
  Cu care el la toţi se lăuda; Căci în părerea lui prea bine se purta. Şi pentru că-mprejur era tot codri mari, Apoi ca nu cumva, păscînd, să rătăcească 
  Măgarul lăudat, Şi totodată vrînd ca să-l împodobească, Un zurgălău la gît ţăranul i-au legat; Măgarul s-au făcut măreţ şi îngîmfat. (De decoraţii el pesemne auzise, 
  Că prea se fudulise.) Dar rangul nou au fost lui spre osîndă mare. (Urmează şi la noi această întîmplare.) Eu însă mai întîi dator sunt să vă spun, Că în purtări era măgarul nu prea bun; 
  Iar pîn’ la zurgălău el bine petrecea.
  Prin ţarini, prin grădini, prin curături umbla,
  
  Păştea, se-ndestula; Ş-apoi cam pe furiş acasă se-ntorcea. Acum însă mai rău măgarul petrecea. 
  Pentru că rangul nou, 
  Sunînd prin zurgălău, Chema cînd pe vecin cu vro despicătură Să deie pe măgar afar’ din curătură, Cînd pe stăpînul său cu jărdia în mînă, 
  Să-l scoată din grădină; Apoi şi pe jitar, Să-i rupă coastele cu parul din ogoară, Încît bietul măgar, Stîlcit şi osîndit, rămase mai să moară. 
  Şi oamenii acei la rang înaintaţi 
  Păţesc asemene, cînd sunt interesaţi; Pentru că rangul nou, Lor este zurgălău, Ce sună de departe Vădindu-le a lor fapte. 
  
   
  ANTEREUL LUI ARVINTE 
  Arvinte coatele au ros la antereu, 
  Dar n-au stat mult să socotească;
  Ci singur el, mereu
  Se puse să-l cîrpească.
  
  Iar pentru petici de cîrpit
  Din mîneci au tăiat ca o a patra parte
  Şi antereul l-au gătit
  
  Cu mînecile prea scurtate,
  Încît oricare le vedea,
  De dîns rîdea.
  
  Văzînd aceasta el, au zis în gîndul său: “Lăsaţi, că doar nu sunt aşa de nătărău, Vreun lucru mare nu-i 
  Să-mi tai eu poalele de pe la antereu Şi mînecile să le pui Mai lungi decît era”. Au zis şi au făcut. Dar lumea se mira 
  Că antereul lui era acum prea scurt,
  Şi nu asemăna nici cu un bun mintean.
  
  Se-ntîmplă şi boieri de neam
  Care-ncurcînd averea lor,
  Tot cu aceeaşi minte,
  Să o îndrepte vor
  Şi fac ca şi Arvinte.
  
  
   
  VULPEA ÎN LIVADĂ 
  O vulpe au intrat odată Flămîndă în livadă. Şi poamele văzînd, frumoase, coapte bine, 
  S-au bucurat prea mult în sine, Dar bucuria ei au fost în mîini străine: Că prunele pe crengi cam susuşor era 
  Şi nu se scutura. Umblînd ea în zadar mai bine de un ceas, Au zis aceste către prune: 
  — Cum v-am găsit, aşa vă las, 
  Măcar că la privit vă arătaţi prea bune, Dar verzi, în loc să folosiţi, Voi dinţii strepeziţi. 
  Un adevăr de mult văzut, Că neavînd prilej ca să ne folosim De-un lucru ce ne e plăcut, Apoi neapărat cusururi îi găsim. 
  
   
  ELEFANTUL ÎN DOMNIE 
  Cine-i tare şi mare, Dar minte nu prea are, Nu-i bine, cît de bun la inimă să fie. 
  Pe elefant l-au pus în codri la domnie, Şi de pe neam ei toţi, De la străbunii săi pînă la strănepoţi, Au îndestulă minte; Dar este rar acel preafericit părinte 
  Să-i iasă buni copiii toţi. Şi elefantul meu, oricum era de mare, A înţelegerii n-avea îndemînare, Iar blînd şi plin de bunătate 
  Era, cît nu se poate. Şi iată că la domn au dat bietele oi O jalobă, zicînd că “lupii răi pe noi 
  De tot ne jecuiesc”. 
  — Tîlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc! 
  Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta Şi-aşa urla: 
  — Măria ta! 
  33 
  De noi nu te-ndura, Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă 
  S-avem cu toţii blană. Iar oile pîrăsc, c-aşa sunt învăţate: Noi n-am luat mai mult decît pielcea de frate. 
  — Atîta! domnul le răspunde, Să ştiţi că strîmbătăţi la mine nu-ţi ascunde, Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică, Şi nici un păr mai mult, nimică. 
  
   
  PIETRENII ŞI BISTRIŢA* 
  Pietrenii au ieşit cu totul din răbdare,
  Nemaiputînd a suferi
  Ei pagube struncinătoare,
  Pe care nu putea feri:
  
  Pentru că în tot anul, Cuejdiul** nimicit 
  Pe mulţi au sărăcit. Dar cine e deprins, ca viermele în hrean, Greu schimbă locul lui, unde au trăit an. Aşadar, tîrgul tot, odat’ s-au sfătuit Să deie jalobă la Bistriţa cea mare, Prin care arătînd dovezi lămuritoare De păgubirile ce mulţi au suferit 
  Şi sufăr mai necontenit, 
  Zicea: “Că pe Cuejdi, precum pe Bistriţoară*** Nici într-o primăvară Nu se stăvesc cu moară;
   * Locuitorii unui tîrg de acest nume şi un rîu repede care spală malurile acelui tîrg.
   ** Un pîrău ce dă în Bistriţa. 
  *** Alt pîrău asemene. 
  Şi case cu zăplaz, ba uneori şi vite 
  Le sunt primejduite.”
  Deci dar, ei socotind că Bistriţa cea mare
  Va face celor mici căzuta înfrînare,
  Ca una ce folos de obştie aduce,
  Căci plute la Galaţi* cu cherestele duce,
  Au mers cu jaloba; dar ştiţi ce au văzut?
  Pe însăşi Bistriţă, răpitul lor avut,
  Trecînd cu valuri plini de spume!
  
  Iar un bătrîn cu minte
  Au zis către un alt şoptind aşa cuvinte:
  
  — Eu ştiu mai de mult, că oamenii în lume
  Asupra celor mici dreptatea nu-şi găsesc:
  Cînd ei cu cei mai mari răpirile-mpărţesc.
  
  
   
  GALBENUL 
  Ţăranul au găsit un galben ruginit, 
  Pe care lui îi da destui bani de argint.
  Dar el au zis în sine:
  “Să-l schimb aşa nu-i bine.
  
  Acum am priceput că trebui curăţit,
  Pentru ca să cîştig pe el preţ îndoit”.
  Şi înturnîndu-se acasă au luat
  
  Nisip şi cărămidă,
  Cu care galbenul atîta l-au frecat,
  Încît l-au şi făcut curat ca o oglindă,
  Dar numai au scăzut din greutate mult
  Şi preţul cel dintîi la galben au pierdut.
  
  * Galaţi, port pe Dunăre (geogr.). 
  Ideea fabulei e lesne de-nţeles.
  Părinţilor! pe voi priveşte mai ales.
  Căci voi nu trebuie să vă siliţi
  Întru ştiinţe multe pe fii să pospăiţi;
  Ca să le daţi un lux, un amăgitor nume,
  Şi să dispreţuiţi plecări fireşte bune,
  Scăzînd greimea lor în cumpenele lumei.
  
  
   
  PIZMĂTAREŢUL ŞI ŞARPELE 
  Degeaba vorovesc că nu-i la draci dreptate, Cînd ei o şi păzesc cu mare scumpătate Şi cel ce au făcut în lume rău mai mult La Tartar purure-i mai bine cunoscut. Acestui adevăr am fabulă dovadă. 
  Mergînd în şir la o paradă, 
  Un şarpe prea înveninat Cu pizmătareţul s-au fost împricinat; Căci şarpele voia să meargă înainte, Iar pizmătareţul îşi da a lui cuvinte, 
  Precum că are 
  El drit mai mare. Cînd iată, Velzevul la ei s-au arătat Şi dînd mai înapoi pe şarpe, înciudat Au zis: “Eu recunosc a tale vrednicii, Dar după drept cuvînt, în urma lui să fii. Eşti rău în adevăr şi foarte muşti cumplit: 
  Eşti plin
  Tu de venin;
  Dar n-ai primejduit
  
  Pe cel ce de aproape de tine s-au ferit. Iar pizmătareţul pe toţi au pizmuit, Şi limba lui cea rea străbate 
  Oriunde, de departe.
  Aşadar de acum, vă hotărăsc să ştiţi:
  Că pizmătareţii în iad sunt mai cinstiţi
  Şi de la locuri voi să nu vă mai sfădiţi.
  
  
   
  MĂGARUL ŞI PRIVIGHETOAREA 
  Măgarul au văzut pe o privighetoare. 
  — Prieteno, i-au zis, mă rog să mă asculţi:
  Eu tot am auzit o vorbă de la mulţi,
  Că tu întru cîntări eşti meşteriţă mare,
  
  Şi iată, acum vreu De iscusinţa ta să judec singur eu. Iar buna păsăruică, pornită spre cîntare, 
  Cînd liniştit, abia
  În sine ciripea,
  Cînd tare şuiera,
  Cînd glasu-i tremura,
  
  Apoi, prin dulcea ei strigare, Întru a dragostei cei gingaşe plecare Pe amoraşul său chema, 
  Şi rediul desfătat, cîntarea-i răsuna; Iar lumea ascultînd Tăcea şi se mira. Măgarul însă de pămînt S-au rezemat cu fruntea, 
  Şi au răcnit aşa: “Tu versuri ai plăcute, 
  Dar cînd ai asculta Cucoşul de la noi, mai bine ai cînta.” Acestea auzind în suflet s-au jignit 
  Acea privighetoare
  Şi de atunci au contenit
  Pentru măgari a sa cîntare.
  
  Dumnezeu să ne ferească
  De judecata măgărească.
  
  
   
  LUPUL NAZÎR 
  Oricît de bune rînduiele, Cum vor intra pe mîini de oameni necinstiţi Şi numai de al lor folos povăţuiţi, 
  Se fac îndată rele. 
  Spre pildă trebuie să ştiţi Că lupul s-au cerut la leu nazîr pe oi. Se vede că la el, precum şi pe la noi, 
  Tot trebui mijlociri, Căci el întîi au pus pe vulpe meşteriţă, 
  Rege către leiţă. Dar, pentru că de lupi sunt rele auziri, Prealuminatul leu ferind nemulţumiri, 
  A poruncit la sfat
  Să facă tuturor chemare
  De o obştească adunare,
  
  La care mic şi mare să fie întrebat:
  Ce ştiu de lup şi ce purtări el are.
  Aşadar, fiarele pe rînd s-au adunat
  Şi întru o unire glas bun de lup au dat.
  Pe urmă au ieşit porunca cea leiască:
  Pe lup, nazîr deplin, la stîne să-l pornească.
  
  Dar oile ce-au arătat? 
  La adunare ele au fost neapărat?
  Aceasta-i de mirare,
  Că sfatul au uitat să facă lor chemare,
  Cînd ele mai ales erau trebuitoare.
  
  
   
  TEIUL ŞI STEJARII 
  Un teişor crescut sub deal, în depărtare, Odată blestema norocul de uitare, Aşa zicînd: 
  — Ce fericiţi stejarii sînt!
  Din fire înzestraţi,
  Puternici ei şi nalţi,
  Văd lumea cea frumoasă,
  Aproape stau de soare;
  Iar eu, o! soartă ticăloasă!
  Aici în depărtare
  Viaţa-mi am urît.
  El bine n-au sfîrşit
  Şi s-au stîrnit furtună, vînt
  Şi cerul s-au întunecat
  Şi fulgerul au scăpărat.
  
  Prin nouri tunetul se răsturna, trăsnind, Şi risipind Acei mai mari Stejari! 
  Iar teiul de sub deal era nevătămat. Atunci el s-au trezit că este vinovat Şi mulţumind, au zis aşa către noroc: 
  — Apărătorul meu! Eu de acum te rog Ca parte liniştii să dăruieşti tu mie Şi traiul depărtat, drept pravilă să-mi fie, Pentru că am văzut prea bine Că cei ce stau la înălţime, Măcar de sunt şi mari 
  Şi tari, Dar pică la pămînt De vînt. 
  VEVERIŢA 
  Veveriţa cu crenguţa De mulţi ani slujea la leu; Slujba cere stăruinţă Şi este lucru cam greu A fi deştept, cu simţire, Ş-a întîmpina ades Capricii care din fire Au acei mari mai ales. Nu ştiu dar, cu ce purtare, Cu ce chip prea nimerit Veveriţa cinste mare De la leu au dobîndit Ş-au luat făgăduinţă Că din dările ce vin Îi va da spre cunoştinţă Un car de alune plin. Făgăduinţa îi bună, Numai nu aduce saţ; Şi la auz ea răsună Cuvînt aspru: mai răbdaţi! Veveriţa-n ascultare Rînjea dinţii lăcrimînd Şi din ochi clipea cu jale, 
  
   
  Pururea la slujbă stînd; Cînd neamurile ei toate Ici-cole pe crengi sălta Şi întru alune coapte Gustul său îşi desfăta. Vremea trece, vremea zboară; Veveriţa au slăbit Şi de a slujbei povară Lepădare au pornit. Leul fără prelungire Demision ei au dat, Însoţit de mulţumire Şi de carul încărcat Cu preafrumoase alune; Dar puteţi să socotiţi, Acum ele ce sunt bune Veveriţei fără dinţi. 
  
  
  Cartea a II-a
  
  ÎNFIINŢAREA FABULEI 
  În palat la împărat, 
  Adevărul, gol din fire, 
  Fără veste au intrat. 
  La a lui aşa privire 
  Împăratul au strigat: 
  — Cine eşti? Cum îndrăzneşti, Gol, aici, să te iveşti? 
  — Adevărul sunt.
   — Ce vrei?
  — Vreau să-ţi spun a mea părere:
  Tu nicicum nu ai durere
  Pentru pămîntenii tăi;
  Cei mai mari te măgulesc
  Şi norodul jefuiesc;
  Legile îţi sunt călcate...
  
  — Ieşi afară! Ieşi afară!
  Golule neruşinate!
  Daţi-l uite jos pe scară!
  Iată cum fu primit
  Adevărul dezgolit;
  El, oftînd, se depărtară.
  Dar a lui dorinţă bună
  Un alt chip i-au arătat.
  Adevărul mai pe urmă
  Iar au mers la împărat,
  Însă nu gol, ci-n veşminte
  
  
  
   
  Împrumutate la minte
  Şi, cu aer de respect,
  Au vorbit frumos, încet.
  Împăratul, în mirare,
  I-au dat toată ascultarea;
  L-au pătruns, l-au înţeles,
  Şi îndată au ales
  Alţi miniştri, altă curte,
  Au făcut prefaceri multe,
  Trebile au îndreptat
  Ş-au fost binecuvîntat.
  
  
   
  LUPUL ŞI MOTANUL 
  Un lup odată au intrat,
  De frică, nu de voie bună,
  Scăpînd viaţa, la un sat.
  El se gonea din urmă
  
  De către vînători cu puşte înarmaţi Şi cîini întărîtaţi; 
  Iar un aşa alai să nu dea Dumnezeu Nici la vrăjmaşul meu. În deznădăjduire, 
  Sărmanul lup căta oriunde mîntuire Şi, întîlnind pe un motan, Prieten de mai an, Îi zice: “Frăţioare! 
  Tu nu ştii undeva aici a mea scăpare?” 
  — Ba ştiu — răspunse el — aleargă la Trifan, Că este foarte blînd şi milostiv ţăran. 
  — Oh! nu pot, către dîns’ sunt tare vinovat, Căci astă-iarnă lui viţica i-am mîncat. 
  — Apoi dă fuga la Arvinte,
  El este un ţăran şi vrednic şi cuminte.
  
  — Cu dînsul iarăşi sunt smintit,
  Pentru c-adeseori lui oi am spîrcuit.
  
  — Aşadar ce să faci? La vornicul bătrîn
  Aleargă, că e bun şi primitor romîn.
  
  — Nici la acesta n-am obraz,
  Lui an cu nişte miei i-am fost făcut necaz.
  
  — Apoi dar, cumătre, nu-i bine. 
  
  Şi ce nădejde ai aice pentru tine,
  Cînd tu cu toţii eşti stricat
  Şi numai singur vinovat:
  Culege dar ce-ai semănat!
  
  
   
  ŞOARECUL ŞI GUZGANUL 
  — Vecine! Ai auzit o veste de priinţă?
  Zicea către guzgan un şoarec la ambari,
  Că leul au luat în unghie pe mîţă
  Şi noi de-acum vom fi aice mari şi tari.
  — Ei, nu te bucura, prietene, degeaba —
  Guzganul au răspuns c-un aer ispitit —
  Căci de va rămînea la ei pe unghii treaba,
  Apoi sărmanul leu nu scapă nezătrit:
  Ca mîţa fiară nu-i mai groaznică sub soare.
  
  Fricoşilor le par puternici numai cei De care se tem ei. Precum la noi au zis o treaptă oarecare: Doar pui, armaşul mare. 
  MORARUL
  
  
   
  În iaz, la iezătură, 
  S-au arătat spărtură.
  Dar nu era deodată
  Atît de însemnată
  
  Şi, dacă ar fi pus morarul osteneala,
  Ferea la început pe viitor sminteala.
  El însă, stăpînit de multa lenevire
  (Nărav ce pe la noi domneşte cam din fire),
  
  Puţină grijă arăta;
  Iar cursul nu mai înceta.
  
  — Morarule, ia sama bine!
  Nu pierde vremea!
  
  — Las’ la mine, 
  
  Îmi ştiu eu treaba, nu te teme! Însă tot lasă, tot lungeşte, Pîn’ cînd odată se trezeşte 
  Că apa e mai jos de stavili cu o palmă. Atunci şi-au luat morarul meu de samă Şi, alergînd unde s-au spart, El vede cîteva găine la un loc, Bînd apă pe lîngă lăptoc. 
  — Mînca-v-ar uliul! le zice supărat.
  Tocmai acum v-aţi adunat
  Să-mi beţi voi apa toată!
  Şi-n ele zvîr! cu o lopată.
  Pe toate le omoară,
  
  Pierzînd găinile şi apa de la moară. 
  Eu am văzut boieri, ce sute cheltuiesc Fără căinţă sau cruţare (Şi-această fabulă chiar lor o hărăzesc), Dar fac economie mare 
  Cu căpeţelele cele de lumînare; Sau, după vorba cea bătrînă: Sunt la tărîţe scumpi şi ieftini la făină. Iar cu aşa economie, Degrabă la mezat se strigă vreo moşie. 
  
   
  FURNICA 
  O furnică De soi mică, 
  Iar de inimă prea mare, Adusese furnicarul într-o nespusă mirare, Căci, precum al ei istoric lumea au încredinţat, Ea purta grăunţe întregi de orzul cel mai măşcat. 
  Era înc-acea furnică Şi la războaie voinică: Unde viermişor vedea, Se repezea şi-l prindea. 
  Chiar paingul cu atîtea săbii, coase, înarmat,
  Al ei ac de biruinţă într-o vreme au cercat.
  Dar furnica, ca şi omul, cu dorinţi nesăţioase,
  De-a furnicarului slavă prea curînd se dezgustase.
  
  — La tîrg — zise ea odată — Mă duc lumea să mă vadă Şi oamenii să se miere De vestita mea putere. Şi aşa, prea îngîmfată, 
  Într-un mare car de fîn ea s-au căţărat îndată; Au ajuns la tîrg, dar ah! ce cumplită lovitură 
  Mîndriei sale văzură. Căci nici unul dintre oameni la furnică nu căta, Cînd puterea să-şi arăte, ea minunt nu înceta Şi, cu toată-a ei silinţă, beţişori de fîn trăgea 
  Sau vreo muscă nătăraucă prinzînd, iute împungea.
  Dar în sfîrşit obosită de zadarnice cercări,
  Cîinelui de lîngă car, au zis: “Dragă, nu te mieri
  
  De-a oamenilor prostie? Vezi-i cum nici nu se uită, orbi sunt pentru fapte mari; Fieşcare cu a sale: cînd la noi în furnicari 
  Toată furnica mă ştie.” 
  Sunt şi oameni ce visează Că universul întreg de dînşii se minunează; Dar în furnicarul său, ei numai cît figurează. 
  
   
  FLORILE 
  La nişte case mari, în oale prea bogate, Sta falnic pe fereşti, Pe lîngă flori fireşti, Şi cele prelucrate De mîine omeneşti. Dar iată, nori s-adună, Cu fulgere lucind, Şi tunetul răsună De ploaie prevestind; 
  Iar floricelele acele iscusite
  Îndreaptă către zei
  Smerita rugăminte:
  Ca să oprească ei,
  Cu un cuvînt din ceri,
  A ploaiei neplăceri;
  
  Dar rugămintea lor au fost zădărnicită Şi ploaia cea pornită De un răcoare vînt 
  Se varsă pre pămînt,
  Potoale sfera grea,
  Verdeaţa înnoieşte
  Şi firea după ea
  Se pare că zîmbeşte.
  
  Atunci şi florile acele naturale
  Se dezvelesc frumos,
  Din sînurile sale
  Dau desfătat miros;
  
  Iar florile de fir, mătasi şi catifea,
  Ce ruge înălţa cînd ploaia se ivea,
  De frumuseţea lor lipsite şi pătate,
  Au fost de pe fereşti afară lepădate.
  
  Talentului firesc de critică nu-i pasă,
  Ea nu întunecă a lui gîndiri frumoase;
  Şi numai florile acele prelucrate
  
  Se tem de ploaie foarte. 
  
   
  RÎUL ŞI HELEŞTEUL 
  (Hărăzită dlui Gr. Alexandrescu) 
  — Ce vrasăzică, frate! 
  Zicea către un rîu vecinul heleşteu — Eu apele-ţi mereu Le văz că sunt mişcate; 
  Şi cum nu oboseşti mi-e greu de înţeles. 
  Apoi privesc ades Pe unda ta plutind, cînd barce încărcate, Cînd plute, luntri, de care sunt mai nenumărate. 
  Aceste ostenele
  Zadarnice şi grele,
  
  Cum nu le părăseşti? Cum nu te pilduieşti De-a mea viaţă lină De desfătare plină; 
  Căci eu, deşi nu sunt pe hartă arătat, 
  Deşi nici un poet vrun vers nu mi-au cîntat, Dar stau în maluri moi, Pe perini de noroi, Ca o cucoană mare Pe puful cel mai moale; 
  De barce, plute, luntri nu sunt împovărat
  Şi greutatea lor asupră-mi n-am cercat.
  Viaţa fără griji în pace mi-o petrec,
  Căci toate pre pămînt ca vînturile trec,
  Deşertăciunile lumeşti eu le urăsc
  Şi în filosofie prin somn mă adîncesc.
  
  — Dar filosofisînd, Pătruns-ai legea bine: Că apele, mişcînd, 
  Păstrează prospeţime? — Asupra ziselor lui, rîul au răspuns — Şi dacă astăzi eu nu sunt un rîu ascuns De al istoriei prea falnică privire, Apoi pricina e a mea neadormire Cu care am urmat acestui înţeles Şi pentru care sunt din rîuri eu ales. Iar tu de secete vei fi curînd uscat, 
  În trîndavul tău pat! Această zicere au fost proorocie, Căci heleşteul sec degrabă s-au mîlit, Iar rîul astăzi stă un rîu de toţi slăvit, Mişcînd neîncetat a sale ape vie. 
  Aşa talentele, cînd lenea le cuprinde, Slăbind din zi în zi, se pierd făr-a se-ntinde. 
  URSUL LA PRISECI
  
  
   
  La o alegere, făcută după legi
  Ce dobitoacele povăţuiesc din veci,
  Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci,
  Deşi s-ar fi putut un alt, oricare fie,
  Să prindă o aşa cam grea dregătorie.
  
  Căci ursul dacă dă de miere,
  Apoi se-ncurcă-n socotele.
  Dar pasă tu de cere
  La fiare rînduiele!..
  
  Oricine au dorit să intre-n aşa post, Nevrednic, defăimat de către toţi au fost Şi parcă înadins 
  Asupra ursului majorita s-au strîns. Toţi l-au heretisit, Iar el au mulţumit, 
  Ba încă la cei mari şi labele au lins.
  Dar răul în priseci curînd s-au dezvelit;
  Căci ursul, cum au mers la tact, s-au apucat
  
  De curăţit, de retezat Şi, drept, oricare stup în labă-i au intrat L-au scos de tot curat, Iar mierea la bîrlog mergea necontenit, 
  Pîn’ ce la sfat s-au dat de ştire 
  Şi s-au orînduit La faţa locului pe forme desluşire. Au mers, au cercetat, au scris, au lămurit, Dar mierea n-au înapoit; Iar ursul de pe loc S-a şi trimis surghiun pe iarnă la bîrlog. 
  El în singurătate 
  Îşi suge labele mult pline de păcate. Şi, ca un călător pe mare, Aşteaptă vîntul cel de cale. 
  Nici nu mai zic nimică:
  De urşi mi-i tare frică.
  
  
   
  MOMIŢA ŞI OGLINDA 
  În oglindă o momiţă
  Chipul îşi văzu odată.
  La a sa tovărăşiţă
  Face semne şi-i arată,
  Zicînd: “Uită-te, priveşte
  La acea caricatură,
  Cum se strîmbă, se sluţeşte,
  Parcă-i puhavă la gură.
  Vezi grimasuri ce întoarce...
  Eu să fiu aşa de slută,
  Samă singură mi-aş face
  Şi m-aş spînzura de ciudă.
  Dar cam sunt din surioare
  Vro trei-patru slutişoare
  Ca aceasta, şi anume
  Pot pe număr a le spune.”
  — Nu mai cere trebuinţa —
  I-au răspuns tovărăşiţa —
  Căci, fără de înşirare,
  Adevărul de vei vrea,
  Noi suntem cam din născare
  Tot ca una, fata mea!
  
  51 
  Se găsiră o momiţă
  Cu de sine cunoştinţă;
  Iară omul niciodată,
  Precum am văzut în faptă
  Pe un jacaş domnişor,
  Căruia i se citea
  Fabula de pufuşor,
  Iar el prea nurliu rîdea,
  Făcînd semne la un alt
  Judecător necurat.
  
  ÎNŢELEPTUL ŞI MAGNATUL 
  Un înţelept odată şedea cu un magnat La sfat. 
  — Tu, care cunoşti lumea Şi-n inime citeşti, Te rog să-mi lămureşti 
  De ce-n societăţi alese mai anume, 
  Nici prinzi de veste cînd cu oameni te trezeşti Nepotriviţi şi seci? Aşa pe înţelept magnatul întrebă, Iar el răspuns îi dă: 
  — Societăţile au soartă potrivită
  Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită.
  Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut
  
  Şi nici nu m-am mutat, Iar greierii de mult În ea s-au aşezat. 
  Cercînd cu scumpătate
  A fabulei sujet,
  Găseşti c-avea dreptate
  
  
   
  Acel om înţelept.
  Şi cum să se numească
  Gurliii mădulari,
  Ce nu ştiu să vorbească
  În societăţi mari,
  Dar, prin a lor strigare,
  Împiedică pe alţi,
  Mai ispitiţi bărbaţi,
  Să facă vro lucrare?
  
  
   
  LILIACUL ŞI RÎNDUNELELE 
  Odată, neamul rîndunesc
  Avînd o mare ură
  Pe neamul şoricesc,
  
  Pentru că ouăle din cuiburi ei le fură, Au hotărît fără cruţare, Pe toţi prinzîndu-i, să-i omoare. 
  Şi iarăşi, cea întîi robită zburătoare Au fost un liliac sub streşină robit. El însă au protestuit, Înfăţoşînd dovezi aripile ce are, 
  Că nu-i din neamul şoricesc, Şi prin acesta chip au dobîndit iertare. Dar rîndunelele un alt război pornesc, 
  Asupra tuturor Anume păsări mici, ce sunt de sama lor, Şi iarăşi, cea întîi robită zburătoare, Acelaşi liliac au fost; cu gură mare 
  Că el nu-i pasăre nicicum, Pentru că pene n-are, Scăpînd asemene de moarte şi acum. 
  Aşa isteţul liliac Din două întîmplări cu minte au scăpat; Dar starea-i fizică nu e de lăudat, Căci el, după proverb: nici turc nu-i, nici turlac Şi tristă soartă au acei din poporeni Ce nu sunt nicăiuri statornici cetăţeni. 
  
   
  LUPUL LA PIEIRE 
  Un lup noaptea, vrînd să intre tiptil la vro oierie, Nimeri din întîmplare tocmai într-o cîinărie. Simţindu-l pe sur aproape, cîinii toţi s-au întărtat. Lătret, urlet, hreamăt mare, ca în iad au ridicat. 
  Înarmaţi cu puşti, ciomege, 
  Vînătorii se grăbesc care dincotro s-alerge. Cîinii în a lor iuţeală Dau pe unde pot năvală. 
  — Nu lăsaţi, băieţi! le strigă un vînător mai bătrîn. 
  Daţi lumină! Daţi lumină! Să-l prindem viu pe păgîn!” Un alt scăpără îndată Şi, cînd la gard: ce să vadă! Lupul cinchit într-un colţ, 
  Cu ochi crunţi, cu păr pe dos, clănţăia din dinţi la toţi. Dar văzînd că nu-i de şagă, că pieirea-i s-au ales: 
  — Oameni buni! le zise. Staţi!
  Şi voi, cîini, ce-mi sunteţi fraţi!
  Eu aice sunt trimes
  Sol de la neamul lupesc
  Pace să statornicesc.
  
  (Sigură ca la războaie: vecinică, nestrămutată, Pînă la întîi gîlceavă cu care pacea-i curmată.) Prigonirile pornite între noi să le lăsăm Şi prieteşug, credinţă, unii altor să jurăm. Vitele fără de grijă vor petrece despre noi Şi chiar înşişi noi de alţii vom păzi bietele oi... 
  — Ei, măi dragă! îi răspunse vînătorul cel bătrîn, 
  Tu eşti sur, dar eu sunt alb şi-n deprindere-mi rămîn Ca cu lupii să mă-mpac, Cînd de piele îi dezbrac, Şi prind de pe bot parale: Daţi, băieţi, fără cruţare! 
  
   
  DOI CÎINI 
  Un cîine, de pe neam dulău, 
  Prielnic, credincios către stăpînul său,
  Odată au văzut
  Pe vechiul cunoscut,
  Juju, căţel tărcat,
  
  Ce din ogradă an în curte s-au luat
  Şi carele acum la o fereastră-n casă,
  Şezînd pe un covor de cele mai frumoase,
  
  Afară mîndru se uita. 
  — Jujucă: ce mai faci mata?
  Întreabă cîinele, din coadă dînd încet.
  (Acesta între cîini e semnul de respect.)
  
  — Îţi mulţumesc, mon cher! răspunse lui Juju.
  Sunt bine. Dorm, mănînc, alerg, mă hîrjonesc
  Şi pe saltele moi cînd vreau mă tăvălesc.
  
  Dar spune-mi: ce faci tu? 
  — Eu sunt ca purure. Rabd foame, ploaie, ger,
  Păzind ograda la boier;
  Dorm lîngă poartă, sau cu caii,
  
  
  Şi de la bucătari ades mănînc bătaie. 
  55 
  Ba ieri şi un fecior trei lovituri mi-au tras, Pentru că n-am lătrat la vreme şi la ceas. 
  Dar tu, Juju, cu ce-ntîmplare Ai căpătat favor asupra-ţi aşa mare? Ce slujbă la stăpîn în faptă împlineşti? Fiind atît de mic, în ce te bizuieşti? 
  — Eu! au răspuns Juju. Mă mir de întrebare! Eu fac apporte şi joc ca omul în picioare! 
  Din oameni iarăşi sunt la soartă în favor, 
  Pentru că-n două labe ştiu a-umbla uşor Şi fac apporte Cînd pot. 
  
   
  CALUL ŞI MĂGARUL 
  Păstorul unor oi, pe lîngă turma sa 
  Avea un cal şi un măgar. Din întîmplare el găseşte o harşa, Cusută tot în fir şi în mărgăritar. Harşaua, precum ştiu acei ce merg călare, Se cade calului spre înfrumuseţare. 
  Păstorul însă-au socotit 
  Că calul e destul de fire-mpodobit Şi au găsit cu cale, Stăpîn fiind pe ale sale, 
  Să puie pe măgar harşaua delicată. Dar au ieşit în faptă Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă Şi nedeprins a fi-mbrăcat, Cu scumpa lui harşa în bahnă au intrat; S-au tăvălit, s-au răcorit Şi chiar ca un măgar de glod plin au ieşit. 
  Din fabulă e lămurit,
  Cum că păstorul au greşit,
  Iar el o da la întîmplare.
  
  Eu însă socotesc: că calul, deşi are Nărav de tăvălit cînd este asudat, Dar nu se bagă-n glod, şi cum s-au ridicat Îndată de pe el tot colbu-i scuturat. 
  
   
  ÎMPĂRŢEALA 
  Avînd tovărăşie
  La o negustorie,
  Cîţiva prieteni pe viaţă
  
  Au cîştigat mulţime de bani gheaţă. Şi adunîndu-se la casa lor obştească S-au apucat folosul să-mpărţească. 
  (Dar sunt cam rare împărţele
  Fără gîlceve sau smintele.)
  
  Şi-ai mei prieteni buni, cîştigul împărţind, S-au întărtat la sfadă. Cînd, iată! deodată, 
  Aud strigînd: 
  — Săriţi! săriţi! foc! casa arde! 
  — Lăsaţi şi ne vom socoti pe urmă; 
  
  Dar trebuie să ştiţi că mie mi se cade Din cea de faţă sumă O mie încă şi mai bine, 
  Au zis dintre tovarăşi unul. 
  — Iar mie în tot bunul 
  Vro două mi se vine, Le zise lor un alt. 
  — Aidem însă! — Ba staţi,
  Şi dreaptă partea mea îmi daţi,
  
  Strigară celalalt. 
  — Da pentru ce? Şi cum?.. 
  Sfădindu-se aşa, prietenii văd fum
  Cu pălălaie-n casă,
  Şi neputînd să iasă,
  Au ars ei toţi, cu bani, cu tot.
  
  Aici a zice pot:
  Că la un rău obştesc, cînd cere trebuinţa
  Ca să-l întîmpinăm puind unit silinţa;
  
  Adeseori pierim obşteşte,
  Cînd fieştecare
  Strigînd cu gură mare,
  
  La interesul său în parte aţinteşte. 
  
   
  MUNTELE 
  Un munte se trudea de facere cumplit. 
  Trei zile au vuit,
  Încît se clătina pămîntul de sub el;
  Dar în sfîrşit s-au desfăcut
  
  Şi au născut:
  Un şoricel!
  
  Această fabulă ca muntele e veche;
  Eu însă să vă spun secretu-i la ureche:
  Sunt oameni de la care-aştepţi
  Minuni să vezi;
  Aşa vuiesc de tare
  
  Cînd ei se socotesc că au vro treabă mare;
  Iar cercetînd în faptă,
  Găseşti isprava lor deşartă.
  
  Spre pildă, eu ades scriu, şterg şi iar gîndesc, 
  Ca cînd o epică piimă născocesc; Iar după trudă multă În faptă mă trezesc cu o făbuliţă scurtă. 
  
   
  LUPUL ŞI ŞOARECUL 
  Din turmă lupul sur o oaie au răpit.
  În codru s-au ascuns
  Şi pe mîncat s-au pus.
  Iar şoarecul au mirosit
  Aproape de mîncare;
  
  Din borticica lui cu pază au ieşit,
  S-au furişat prin frunzişoare,
  Şi tocmai de sub lup furînd o fărmătură,
  Ţuşti! iute-n crăpătură.
  Iar lupul au pornit un răcnet foarte mare,
  Urlînd: “Săriţi! Tîlharii!”
  
  Asemenea s-au întîmplat
  În tîrg o întîmplare:
  De la jăcuitor tălharii au furat
  O pungă cu parale,
  Iar el la ceastie îndat-au reclamat.
  
  CHELTUITORUL ŞI RÎNDUNICA 
  Un tînăr foarte bun, dar prea cheltuitor,
  Luînd în stăpînire
  O bună moştenire,
  
  În vreme de un an, rămase pe uşor, Şi tot ce mai avea acum era o blană, Păstrată prin prilej că timpul sta de iarnă; Iar cine nu-i de mic cu frigul învăţat 
  În blană foarte crede. Dar într-o zi mergînd după împrumutat, Din întîmplare el o rîndunică vede. 
  Găseşte-ndată negustori 
  Şi ia pe blană bănişori. Căci rîndunelele, cum zic din însemnare: A primăverii dulci sunt bine-vestitoare. El însă au uitat proverbul bătrînesc: Că-o floare nicidecum nu face primăvară. 
  Şi iată, se stîrnesc Furtune, viscole cu ger cumplit afară; Pe uliţi scîrţîie omătul făinos; De prin ogeaguri fum ca iarna gîlgîieşte; Şi cel mai sărăiman la foc se încălzeşte. Iar tînărul meu, trist, flămînd şi friguros, 
  Porneşte în surtuc de-acasă
  Să capete vro masă.
  Dar cum la uliţ-au ieşit,
  
  Pe rîndunică el o vede îngheţată 
  Şi, tremurînd de frig, îi zice: “Blestemată! Pe faptă-ţi ai pierit! Aşa ţi se cuvine; 
  Căci fără blană eu sunt astăzi pentru tine.” 
  Nu vreau s-ating pe nime, 
  Dar mult mă mir în sine: De ce, tot omul, cînd greşeşte, Asupra altuia se dezvinovăţeşte? 
  FIERUL ŞI ARGINTUL 
  (Imitaţie) 
  
   
  — Nu ai cuget, eşti un rău! Tu te-ai făcut ciocan, tu te-ai făcut ilău. Şi-n mine baţi fără cruţare! Au doară ai uitat, că noi chiar din născare Tot de un neam suntem; 
  Că noi alăturea în munţi ne-nfiinţăm? Aşa ţipa la argintari Sub loviture tari, 
  Argintul prelucrat de-a fierului unelte. Iar fierul au răspuns argintului aceste: 
  — Te mîngîie, vecine! 
  Şi întru suferinţi ia pildă de la mine. Tu încă ai noroc; Iar pe mine, scos din foc, Şi mai cumplit mă bate, Tot fierul, al meu frate! 
  ORACOLUL 
  Întru un templu idolesc, Era un zeu de lemn cu dar proorocesc; El sfaturi şi poveţe la tot poporul da: 
  Pentru aceasta sta 
  În aur şi argint, spre slavă ferecat, De jertfe-mpresurat, De ruge asurzit Şi de miroazme-năduşit. 
  Toţi în oracolul credea, fără-ndoială. Dar deodată, vai! ce lucru de sminteală! 
  Oracolul slăvit Cu totul s-au schimbat şi s-au nimicnicit. În loc de adevăr, el tot minciuni croia La cei ce mîngîieri sau sfaturi îi cerea. 
  Iar pricina era: Că-n zeul cel deşert un jertfitor intra Şi, de avea el minte, 
  Apoi oracolul rostea cereşti cuvinte. Dar cînd intra în zeu Vreunul nătărău, Atuncea vai de cei Ce mai credeau în zei. 
  
   
  NOROCUL ÎN VIZITĂ 
  Cînd norocul schimbă pasul N-aduc ani ce-aduce ceasul
   N. N.
  Norocul pururea de toţi e blestemat Că cine boierii nu are, Sau cel ce nu-i destul bogat, Toţi, de la mic şi pîn’ la mare 
  Găsesc norocul vinovat.
  Cînd dimpotrivă el, ca orbul rătăcit,
  În lume nicăiuri nu stă statornicit;
  Ci umblă-n vizite, atît la împăraţi,
  Precum la negustori, la domni şi la magnaţi,
  Şi poate mîni va fi în bordeiaşul meu,
  
  Sau în lăcaşul tău, Prea bune cititor! Dar trebuie să fii tu singur lucrător, 
  Să iai aminte bine Şi vreamea să nu pierzi Cînd de prilejul bun favorisit te vezi; 
  Căci el ades nu vine. Iar dacă n-ai ştiut atunci să foloseşti, Apoi fără cuvînt norocul ocărăşti. 
  În margine de tîrg era o casă mică, Trei fraţi în ea trăia, ce nu sporea-n nimică, La orice se-ncerca, lor le mergea pe dos Şi-adese blestema norocul ticălos. 
  Pătruns de-a lor strigare, Norocul hotărî curînd să-i viziteze Şi la căsuţa lor o vară să văreze. O vară de noroc! Cui şagă i se pare? De-ndată s-au văzut puternica-i lucrare: Căci unul dintre fraţi fiind cam negustor, Deşi nainte el la toate păgubea, 
  Acum orice vindea Pe loc agonisea folos însemnător Şi banii aduna din zi în zi cu spor. 
  Al doilea din fraţi
  Era cam cărturari;
  Citea, scria ca alţii,
  De prin divanuri mari;
  Avînd însă plecare
  Să intre scriitor
  
  La judecătoria, ce-i zic ajutătoare, 
  Prin a norocului puternic ajutor Ajunse boier mare. Acum mă întrebaţi: 
  Cu ce s-au folosit al treilea din fraţi? Pe el în adevăr norocul au voit Să-l sprijine mai mult decît pe ceielalţi 
  Şi vara lîngă dînsu-au stat nedezlipit. Dar numai ce folos, Că peste vară el tot muşte au gonit, Însă aşa de norocos, Încît nu da o dată Să iasă mîna lui deşartă. 
  Plinindu-şi vizita, norocul i-au lăsat
  Pe unul boierit, pe altul prea bogat;
  Iar cel al treilea norocul blestemînd
  Mă rog să judecaţi de mai avea cuvînt,
  Şi oare nu era el singur vinovat?
  
  
   
  DOI RACI 
  — Ei, vezi, mă rog, ce nătărău!
  Tot înapoi se dă.
  Aşa un rac pe fiul său
  Odată ocără.
  
  — O, bunul meu părinte!
  Răspunse racul fiu —
  Cum mergi tu înainte?
  Mă iartă că nu ştiu.
  Şi dar, te rog, mă-nvaţă;
  Dă-mi pildă drept povaţă,
  Şi-apoi, eu după tine
  Voi merge foarte bine.
  
  
  E grea pretenţia fără exemple bune,
  Să fie cineva desăvîrşit în lume.
  
  ŢĂRANUL ŞI OAIA
  
  Ţăranul au fost tras pe oaie-n judecată,
  Cu reclamaţie de criminală faptă.
  Iar vulpea, pe atunci fiind judecătoare,
  Îndată au luat pricina-n cercetare
  Şi, după formi, întîi chemări s-au rînduit
  Atît pîrîtei oi, cît şi jeluitor,
  Trimise înadins prin vrednic slujitor,
  Şi-adeverinţele la tact s-au priimit.
  
  Iar la înfăţişare Ţăranul au propus aceste următoare: 
  — Cutare lună, zi, cinstită judecată! La mine doi claponi pieriră din poiată, A căror penele şi puful au rămas, Şi oaia singură cu păsările-au mas. 
  Dar oaia au răspuns Că-asemene prepus, De sine-i prihănit, 
  Căci toată noaptea ea atuncea au dormit; Că oaia furtişag nu are din natură, Precum vecinii cîini vor spune lămurit, Şi mai vîrtos că ea nu pune carne-n gură. 
  Deci dar, s-au hotărît: “Aşa precum pîrîta nu au tăgăduit, Că cu acei claponi au mas într-o ogradă, Apoi e îndestul de sigură dovadă, Că ea, puternică, pe slabi au biruit; Şi prin urmare dar, nu cred că s-au răbdat 
  Să nu-i fi ospătat. Pentru aceasta eu în cuget zic curat: Ca păgubaşului pielcica să se deie, Iar carnea-n tribunal depozit să se ieie.” 
  
   
  ŢĂRANUL ŞI CALUL
  
  
   
  Ţăranul semăna ovăs în primăvară, Iar calul, ce l-au fost adus în cărucioară, Privind la semănat, Fierbea în gîndul său aşa un rezultat: 
  — Mă mir, cum zic de om că este o fiinţă, 
  Aleasă prin a lui a minţii iscusinţă? Eu nu văd la dîns’ minte Măcar de un grăunte. 
  Şi oare poate fi mai mare nebunie Decît să scurme el ogoare pe cîmpie, Şi apoi să presare ovăs sau altă pîine, 
  Cînd mult făcea mai bine 
  Ovăsul să-l dea mie Ori murguşorului, iar pîinea la găine, Sau pînă în sfîrşit să ţie în păstrare? Încai s-ar fi văzut a lui scumpete mare. Iar ca să lepede pe dealuri şi pe văi, 
  E numai o dovadă
  Că oamenii în faptă
  Sunt foarte nătărăi!
  
  Dar toamna-mbelşugată Aduse multă roadă: La una douăzeci ovăsul au sporit, S-au strîns, s-au îmblăcit Şi-acelaşi cal din el au ospătat tain, Pe zi căuşul plin. 
  Nu e de lăudat A dobitocului semeţul rezultat. Dar, oare nu aşa? din oameni, îndrăzneţii 
  Cutează-a cerceta voinţa providenţii,
  Făr-a putea străbate
  A ei orînduieli şi căi nestrămutate.
  
  
   
  POETUL ŞI BOGATUL 
  Un sărăiman poet odat-au reclamat Asupra unui om prostuţ, dar prea bogat; Iar jaloba-i era în chipul următor: 
  — Tu, al Olimpului atotstăpănitor,
  Şi preste zei mai mare zeu,
  O, Joe preaslăvite!
  Ascultă glasul meu,
  
  Ia sama la a mea smerită rugăminte: Cu ce ţi-am greşit eu, De mă găsesc atît De soartă prigonit, Încît nu am nici casă, Nici lingură, nici masă. Şi singura-mi avere E numai în părere; 
  Cînd dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie, 
  Bogatul în trufie, De-a lui închinători făţarnici ocolit Şi pentru interes adesea măgulit, În desfătare el se află tot voios, 
  Gras, gros şi sănătos; 
  Iar eu, ca vai de mine, Sorb inspiraţie şi-o mistuiesc cu rime Prin care, cum au zis un frate-n poezie, 
  Nu poţi scăpa măcar de-o mică datorie. 
  — Destul! Am înţeles, 
  67 
  Lui Joe au răspuns, De jaloba-i pătruns. 
  Dar cum nu jedeci tu, că singur ţi-ai ales Din bunurile lumii Al slavei falnic nume, 
  Şi scrierile tale în veacuri viitoare 
  Vor fi nemuritoare; Iar desfătarea lui e numai pe viaţă. Şi cînd el ar avea o minte mai isteaţă, 
  Atuncea ar cunoaşte 
  Şi-ar plînge mai amar a sa nimicnicie; Fiindcă cel ce naşte Plăcuta poezie E mult mai însemnat Decît un nătărău bogat. 
  AUTORUL ŞI HOŢUL 
  În întunericul lăcaşului de umbre, 
  În tartarul cumplit Unde de grozăvii trist sufletu-ţi se umple Şi unde merge omul de fapte osîndit, 
  Sosiră totodată
  La aspra judecată
  Un hoţ răutăţit,
  În sînge încruntat
  Care au şi murit,
  Pe viaţă spînzurat,
  Şi un autor vestit,
  Puternic în condei,
  Care au dezvelit
  Mult slobode idei,
  
  
   
  Ce-ntocmai ca Sirene* Era la glas duios, Dar, potrivit cu ele, Şi mult primejdios. 
  Orînduielile la iad sunt cu grăbire,
  Nu este ca la noi zadară prelungire
  Şi hotărîrile se dau într-un minut.
  
  Fără zăbavă dar, Pe două straşnice grătare de metal S-au pus două căldări, cu smoală s-au umplut Şi bieţii vinovaţi în ele au intrat. Dar sub tălhari au pus un munte-ntreg de brad, La care singură Alecto** foc au dat, Stîrnind o flacără atîta de grozavă, 
  Cît bolţile la iad
  Mai toate au crăpat;
  Iar către autor părea asprime slabă.
  
  Sub el la început Ardea un focuşor abia-abia văzut, El însă ne-ncetat mai rău se aprindea. Trecură zile, ani şi sub tîlhari de mult 
  Cenuşă s-au făcut, 
  Iar focul sub autor necontenit ardea. Văzînd aşa asprime, Văzînd neuşurare, El strigă cu glas mare Că nu-i dreptate-n nime! Că el, trăind în lume, Şi-au dat un mare nume Şi, de au scris ceva Cam slobod, cam ghimpos, 
  * Sirene: zîne de ape care cu ademenitoarele lor cîntări amăgesc pe călătorii ce le plac şi prinzîndu-i îi ţin robi în fundul apelor (Mitologie). 
  ** Alecto, Tizifoni şi Mejer — trei furii ale tartarului (Mitologie). 
  Dar n-au crezut cîndva A fi mai păcătos Decît un rău, un hoţ! Atunci, o furioasă zînă, 
  O sor’ din cele trei a iadului surori, Cu cozi împodobită de şerpi otrăvitori, Cu bice sîngerate-n mînă, Viind drept autor, au zis: “Nenorocite! Tu cum de îndrăzneşti 
  Asupra providenţei strigare să porneşti Şi să înşiri cuvinte Precum le înşirai Cît pe pămînt erai! Şi tu te socoteşti Mai bun decît un hoţ? 
  El răul au urmat, el au făcut şi morţi 
  Cît au avut viaţă. Iar tu... Ea au deschis lui lumea ca să vază: Priveşte, uită-te la faptele-ţi cumplite, Vezi fiii ce-au otrăvit pe mumă, pe părinte, 
  Cu multe desfrînări Vezi fiice depărtate De-a lor nevinovate A sexului chemări, 
  Vezi deznădăjduirea familiilor întrege, Adusă prin a tale mintioase încercări. Tu de însoţiere, de legături, de lege 
  Ai rîs, ai defăimat Şi, pentru ca sujet de scris să poţi alege, Ai fi dorit să vezi pămîntul răsturnat. De cine patima au fost descrisă bine, Cu dezveliri că viaţa e vis amăgitor? De cine-i încîntat nemernicul amor? 
  De tine! Simţirea tinerimii de tine-i aţîţată Prin o îmbrobodire de adevăr înalt Şi răzbunarea urii de tine-nfăşurată În scutece de sînge de om din om vărsat. 
  Aceste fapte toate,
  Prin scrieri înfocate
  Certînd ai proslăvit
  Şi-n loc de fericire,
  
  Tu omului ai dat povară de gîndire. 
  Dar încă cîte rele nici nu s-au dezvelit Din scrierile tale Ce sunt cu-mbelşugare: Deci rabdă, suferind!” Au zis Mejer scrîşnind 
  Şi iute au trîntit capacul pe căldare. 
  Dumnezeu să nu se-ndure
  De oricare autor,
  Ferindu-i pe toţi de furii
  Şi de-a iadului cuptor.
  
  
   
  PRIETEŞUGUL ŞI AMORUL 
  — Iubite verişor,
  Pe unde-ai mai umblat?
  Prieteşugul pe amor
  Văzînd l-au întrebat.
  
  — Umblat-am fără de cruţare
  Şi un amorezat măcar nu am aflat.
  — Şi eu am străbătut pustiile sub soare,
  Dar n-am putut afla prieten de crezare.
  
  — De ce dar oamenii ne dau numiri străine:
  Dorinţa împlinind prin mine
  Şi interesul lor prin tine?
  
  
  DIN PERIODICE
  
  
   
  VĂRUL PRIMARE 
  Sub laviţe-n cămară Toţi şoarecii de frunte făcuse-odinioară Sfat mare între ei, La care hotărîse cu multă scumpătate, 
  Ca în a lor cetate Să nu se-ngăduiască nici unul din acei Ce nu vor avea coadă; pe un temei puternic, 
  Că şoarecul nevrednic
  Să-şi cruţe coada sa,
  La întîmplări mai grele
  Cetatea va lăsa
  În prada mîţei rele.
  
  Se vede că ei coada o au semn de trufie, Sau merit osebit; 
  Precum la noi fu barba cu titlu de cinstit. Oricum pricina fie, A şoarecilor act Sub laviţe la tact S-au pus în împlinire. 
  La următoarea însă obştească întrunire, Un şoarec fără coadă cu cei de frunte sta 
  Şi pricini cerceta. Alt şoricel cu laba vecinul îşi ghionteşte Şoptindu-i: “Nu vezi, frate, ce rău ni se găteşte! 
  Cum poate fi primit 
  73 
  Un şoarec prihănit 
  În astă preacinstită de cozi lungi adunare? Şi tu, bătrîn ales, Păzeşti tăcere mare”. 
  — Păzesc tăcere, dragă, căci el mi-i văr primare. 
  — Destul, am înţeles. 
  
  Nici în vizunii, oare,
  Hatîrul lege n-are? 
  
  
  PAINGUL ŞI BONDARUL 
  Talentele în lume ce nu aduc folos Sunt foarte de prisos. 
  La negustor de pînză, paingul în dugheană, 
  Văzînd cum muşteriii la cumpărat se-ndeamnă, Au zis în gîndul său: “Eu cu talentul meu Pot face o cercare Mai mult izbînditoare Decît un negustor 
  Ce cumpără şi vinde product străin cu spor. De mîine dimineaţă deschid o magazie De-o nouă pînzărie, De care omul încă pe lume n-au ţesut”. 
  Aşa au zis paingul, aşa au şi făcut; Şi-n colţ, la o fereastră, şi-au săvîrşit lucrarea; Dar peste aşteptare, Cu mătura, băiatul a doua zi l-au tras Afară din dugheană 
  Şi truda-i au rămas 
  Fără luare-n seamă. Atunci mîhnit, paingul se-ntoarce la bondar Şi-i zice: “Vezi cum omul jaluz dispreţuieşte 
  Orice talente mari? Tu înţelegi mai bine: te rog dar hotărăşte, Ce pînză-i mai subţire?” 
  — A ta, nu-i îndoială! bondarul au răspuns, Dar nu e de ajuns Această însuşire; 
  Căci pînza e menită să-mbrace, să-ncălzească, Ca să se preţuiască! 
  
   
  BRAMINUL 
  Eu v-am spus odată, că omul cînd greşeşte
  Adeseori pe altul se dezvinovăţeşte;
  Iar dacă nu-i rămîne alt chip de îndreptat,
  Apoi ori întîmplarea, ori dracu-i vinovat.
  
  În India bogată
  Un cuvios bramin,
  Deşi era în faptă
  De rele patimi plin,
  
  Însă prin iscusinţa acea de ipocrit, El da încredinţare Că ar avea purtare 
  Întocmai cum se cade unui bramin cinstit. Oare ipocrizie Şi-ntre bramini să fie? (Sau numai pe la noi Sunt lupi în piei de oi?) La astă întrebare Chiar fabula mea poate să facă dezlegare. 
  Braminii împreună cu toţii vieţuiesc Şi se povăţuiesc De un păstor mai mare. 
  Ei sunt pilduitorii de lege în popor; Au multe slujbe grele, Au post nu prea uşor Şi aspre rînduiele. 
  Deci, într-o zi de post 
  Braminul meu la slujbă, hrănit cu totul prost, Socoate cum s-o deie Ceva la fruptişor Şi-i vine-n gînd să ieie Un proaspăt ouşor 
  Şi să-l cam învîrtească la para lumînării. Urmînd aceasta, iată pe uşile cămării Păstorul se iveşte: 
  — Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat? Vezi cum se dezveleşte Oricît de mic păcat. 
  — Oh! dreptule părinte, braminul au răspuns. Întru aşa ispită vicleanul m-au adus! 
  Iar dracul de sub pat, Ca mîţa au ţipat: 
  — Ba, ba, cucernice! mă iartă, 
  
  Eu singur văd întîiaşi dată Cum ouăle se coc L-a lumînării foc 
  Şi-ţi mulţumesc pentru ştiinţă, 
  Dorindu-ţi pocăinţă. Adio! Ţine minte că dracul nu cunoaşte Cîte, un bun făţarnic, în cugetul său naşte. 
  PĂSTORUL ŞI ŢÎNŢARUL
  
  
   
  Păstorul liniştit Dormea la umbră vara pe cîini nădăjduit; Iar şarpele din iarbă, cu limba-i pierzătoare, Era acum aproape păstorul să omoare. Dar un ţînţar, de milă pătruns şi îndemnat, 
  Pe somnoros în frunte
  Aşa l-au înghimpat,
  Încît, sărind el iute,
  De şarpe el s-au ferit,
  
  Însă, cu-ntîi mişcare, ţînţarul au turtit.
  
  Un slab pe un puternic cînd vrea ca să-l trezească
  La adevăr de care el nu e bucuros,
  Prin buna faptă poate să se primejduiască,
  Ca un ţînţar milos.
  
  MUSCA 
  De la arat un plug
  Venea încet spre casă
  Şi, la un bou pe jug,
  O muscă se-aşezase.
  Iar ei, spre-ntîmpinare,
  O altă muscă-n zbor
  Îi face întrebare:
  
  — De unde, dragă sor’?
  — Şi mai întrebi de unde!
  Ei musca îi răspunde
  C-un aer supărat.
  
  77 
  Au nu pricepi ce facem?
  Nu vezi că noi ne-ntoarcem
  Din cîmp, de la arat!
  
  Spre laudă deşartă
  Mulţi zic: noi am lucrat,
  Cînd ei lucrează-n faptă,
  Ca musca la arat.
  
  
   
  ADEVĂRUL SAU CUCOŞUL
  DE LA MOARĂ
  
  Cucoşul, ştiţi prea bine, că are însuşire De a ne da de ştire 
  Prefacerile zilei ş-a timpului schimbări. El, făr-a se supune La reguli şi cercări, Cînd adevărul spune, E ca un fabulist; 
  Iar cînd arată timpul e cam naturalist. Ştiu dar că la o moară, cucoşul prin cîntare Morarului da veste la vreme de mîncare. Însă-ntr-o zi, cînd moara umbla mereu vuind, Şi unda zgomotoasă, în roţi cu-a sa iuţime 
  Izbea din înălţime 
  În aer spumegînd, Morarul simţea foame. Deci iese el din moară Şi vede cum cucoşul, sărind pe-o grindişoară, 
  În pene se umfla, 
  Din gît se încorda, Ş-apoi, căscîndu-şi pliscul, se pare că cînta. Însă a lui cîntare, de vuiet mistuită, 
  Era neauzită. Morarul trist se duse în moară, aşteptînd S-audă mai degrabă cucoşul său cîntînd. 
  Aşteaptă, măi morare, 
  C-aşa-i şi-n lumea mare: Cînd relele năravuri vuiesc neîncetat, Atuncea adevărul nu este ascultat. 
  
   
  BRICELE 
  Eram în hotărîre de fabuli să mă las,
  E grea această cale la muntele Parnas;
  Dar unchiul, care strînge nepotului avere,
  
  Ce vrea de la el cere.
  Aşa un unchi al meu,
  Uşoară să-i stea ţărna şi sufletul ferice,
  
  Prin testamentul său Mă leagă ca să public o fabulă de brice; Plinesc a lui voinţă ca sfîntă datorie. 
  El îmi spunea c-odată, într-o călătorie, 
  Stînd sara la popas, Găsi un vechi prieten, cu care a şi mas. Ei de cu seară-n vorbe de rîs, de desfătare, 
  Cu pace-au adormit. A doua zi, cînd unchiul din somnu-i s-a trezit, Pe scumpul său prieten văzu în altă stare. Acesta la o masă-n oglindă se uita 
  Şi-aşa de greu ofta,
  Că îţi venea a crede
  Că-n ea pieirea-şi vede.
  
  79 
  — Ce-ţi este, frate dragă — îi zise unchiul meu — Au nu cumva ţi-e rău? 
  — Oh, nu — răspunse cela — sunt sănătos, sunt bine; Dar e o-mprejurare mai tristă pentru mine, 
  Că trebuie să mă rad Şi barba mi-e ghimpoasă ca frunza cea de brad. 
  — Atîta-i tot, se vede că brice ai tîmpite? 
  — E prea adevărat, Eu unul mă tem, frate, de brice ascuţite. 
  — Apoi nu-i de mirat, Tu însuţi îţi faci răul. Întreabă şi-ţi vor spune Toţi cei ce se rad singuri: că tu cu brice bune Te-ai rade mult mai lesne şi mai nevătămat 
  
  Decît cu cuţitoaie Ce pielea ţi-o despoaie. 
  A unchiului idee ca să v-o lămuresc, Rog să luaţi aminte: Că unii se feresc De oamenii cu minte Şi sunt mai bucuroşi De cei la cap cam groşi. 
  
   
  CÎINELE LĂTRÎND 
  — Am, am instinct de cîine: 
  Să latru pînă mîine;
  Vroi să răspund menirii de cîine credincios.
  Cei buni pe lîngă mine pot trece-n bună pace,
  Iar cei răi să se teamă! Eu am cu ei a face,
  
  La ei dau furios,
  Am, am, am drit de cîine
  
  Să-i latru pînă mîine. Aşa bătea-ntr-o noapte în tîrg la negustor Un cîine păzitor. 
  — Mă mir — îi zise oaia tot de la acea casă — Cum nu urăşti lătrînd, Cînd lumii nici nu-i pasă De-un cîine hămăind Şi cum poţi tu alege Pe răi din acei buni? 
  — Pot, cîinele răspunse, eu am instinct, am lege De-a nu spune minciuni. Vezi ist trecător simplu ce merge cu pas mare, Statornic, aşezat; El este bun, îşi cată de drum cu nepăsare Şi trece nelătrat. Dar iată, un rău vine; vezi-l cum tot pîndeşte, 
  Se trage-ncetişor, În gîndu-i furtişaguri, prădări închipuieşte, E gata de-orice crimă, e gata de omor. 
  O! am să-l latru tare, 
  Am să-l veghesc la lume spre pildă, spre-nfruntare, Şi în ograda noastră un pas Nu am să-l las! Îmi azvîrle o pîine, 
  Vrea să mă-ademenească pornit de cuget rău: Îi dispreţuiesc harul, am, am să bat mereu. 
  Atunci stăpînul casei a alergat la cîine, 
  De care avu noroc, Căci răul era gata să-l prade dîndu-i foc; El netezi dulăul şi-i zise: “Ar fi bine La-ndatoriri în parte să fim noi toţi ca tine.” 
  UMBRA ŞI OMUL
  
  
   
  Un om nu prea cu minte
  Să-şi prindă umbra vrea,
  Dar cînd pornea nainte,
  Şi ea mergînd sporea.
  Iar ea fugea mai tare
  Şi ori cu ce o alunga,
  Tot umbra nu se da.
  
  Cînd ostenit de goană, el îndărăt se-ntoarse, Atuncea ea din urmă cît cole îl luase. 
  Aşa-i acea nălucă, nătîngă şi fatală
  Ce pururea ne-nşală,
  Sub nume de noroc,
  
  Şi după care unii necontenit s-alungă Dar nu pot să-l ajungă; Iar alţii, stînd pe loc, De el se folosesc. 
  Şi fără nici un merit favoru-i dobîndesc. 
  BONDARUL MIZANTROP 
  — Merge iute, zău nu-i şagă,
  Spre pieire, lumea-ntreagă.
  
  Merge, merge, se tot duce,
  Spre pieire au pornit,
  Zi ce merge, rău ne-aduce
  Rău, tot rău, fără sfîrşit.
  Astfel în mizantropie
  
  Un bondar se căina,
  Stînd pe-o creangă de scumpie
  Ce la vînt se legăna.
  
  Şi zicea el: “Zău, nu-i şagă,
  Se tot schimbă lumea-ntreagă.
  
  Cînd gîndesc la vremi trecute,
  Cînd tot vesel eu umblam,
  Cu albine mult plăcute
  Prin văzduh mă legănam
  Şi-n petreceri amoroase,
  Într-un dulce bîzîit,
  Zi şi noapte răcoroasă
  Petreceam necontenit!
  
  Dar, vai mie, zău nu-i şagă,
  Se tot schimbă lumea-ntreagă.
  
  Tot zburam dincolo-ncoace,
  Păream tare printre-albini;
  Vezi, pe-atunci, la dobitoace
  Încă roza n-avea spini.
  Dar acum s-au schimbat toate,
  Eu de jale sunt pătruns.
  Vremi mai rele nici se poate.
  Vai, ce vreme am ajuns!
  
  Merge iute, zău nu-i şagă,
  Spre pieire lumea-ntreagă.
  
  Vrun bondar să mai vezi încă
  Că-i iubit, că-i curtenit
  Şi degeaba că mănîncă,
  
  Făr’ să fi agonisit,
  Vrun bondar să bîzîiască,
  Nişte suave, dulci cîntări;
  Şi pe-albini să răsplătească
  De-a lor muncă prin plăceri!
  Merge iute, zău nu-i şagă,
  Spre pieire lumea-ntreagă.
  
  Vai, nu-i bine, zău nu-mi place.
  Bondărimea s-a sfîrşit,
  Peste dealuri nu-ş ce-aş face,
  Să mă duc necontenit.
  Spun c-acolo se găseşte
  Bondar mîndru cîntător,
  Ce tot încă bîzîieşte
  Al său viers fermecător.
  Merge iute, zău nu-i şagă,
  Spre pieire lumea-ntreagă!”
  
  — Moş uncheş— zise-o albină —
  Zău, greşeşti, de tot greşeşti!
  De-amor viaţa încă-i plină,
  Bătrîn eşti şi n-o simţeşti.
  Dar el, în mizantropie,
  Ne-ncetat se căina,
  El pe creanga de scumpie
  Bîzîind tot repeta:
  
  — Merge iute, zău nu-i şagă, Spre pieire lumea-ntreagă. 
  DOUĂ MANCE ŞI UN COPIL
  
  
   
  În vremile trecute o jupîneasă mare 
  Născu un făt-frumos. Copilul cît se poate era de sănătos; Dar pentru ca să aibă mai bună căutare, Cucoana două mance pe lîngă dîns’ ţinea 
  Şi singură-l hrănea. Cu astfel de mijloace credea pe-atunci oricare Că pruncul va ajunge un urieş sub soare. El însă deodată trăia mai mult sugînd, Căci mancele şi muma mi-l îndopau pe rînd, Încît după o vreme aşa îl ghiftuise, Că copilaşul gingaş de tot se bolnăvise. Mai-mai era să moară, dar soarta l-au scutit. Iar într-o zi cînd muma de-acasă au lipsit, Lăsînd femei şi mance de cuconaş să cate, Ca prin un farmec ele se-mprăştiară toate, Şi, rămînînd copilul în leagăn singurel, 
  Se răsturnă din el... Chiu, ţipete prin casă se auzeau de-ndată. 
  Boierul, supărat, Veni să vază singur pe prunc cu capul spart. El într-o plecare pe gînduri afundat, Rosti aşa cuvinte: “Că mance de prisos, Oricum, şi-n orice stare, n-aduc vreun folos”. 
  TRECĂTORII ŞI CĂŢEII 
  Pe uliţă-n plimbare
  Doi trecători mergeau
  Şi o întrevorbire de cuviinţă mare
  Ei serios ţineau.
  
  Cînd, iată de la căsuţă
  Un căţeluş sfrijit
  Asupra lor s-au repezit;
  
  Ţah, ţah, ţah, ţah, şi altă în urma lui hăituţă. Apoi căţei, căţei, Mulţime — ştiţi ca ei... 
  Încît unul din oameni acum vrea să găsească
  Vrun bulgăre sau piatră, căţeii să-ngrozească.
  
  — Astîmpără-te, frate, îi zice celălalt.
  Au doar n-ai mai aflat
  A cîinilor natură?
  Jaluzi, ei orice văd
  
  De fire mai aleasă, acolo se repăd Şi nu mai tac din gură, Iar tu păzeşte-ţi drumul, mergi drept ca un romîn. Ei latră şi rămîn. 
  Şi între oameni este rău’ jaluzia:
  Ea-i sor’ cu duşmănia.
  
  
   
  VULPEA DUIOASĂ* 
  În timpul primăverii un tînăr vînător Ucise-o păsăruică; şi prin a lui urmare 
  Făcu un rău mai mare, Căci puii ei rămase sărmani în cuibuşor! Abia ieşiţi din ouă, goli, cruzi, fără putere, 
  De-a foamei grea durere Ei casc din pliscuşoare, cer milă piscuind; Cer hrană ş-aripi calde, pe mumă rechemînd; 
  * Această fabulă au fost compusă la anul 1847 şi dedicată unui mare vînător de epitropii, care, ca şi vulpea noastră, au smuls ades tiuleile orfanilor, căzuţi sub epitropia lui. 
  Dar muma nu-i!... Cînd, iată, O prea cinstită vulpe pe-acolo se arată Şi de sub cuib începe a predica aşa: 
  — Ce inimă-mpietrită nu s-a înduioşa 
  Văzînd aste fiinţe atît de neferice! Voi, păsări ce zburaţi În preajmă-le pe-aice, Cum nu vă înduraţi Ca să le ajutaţi?.. Tu, cuculeţ, vecine? 
  Tu schimbi acum la pene şi oare nu-i mai bine Să le aduci pe toate în cuibul de orfani? Tu, ciocîrlie dragă, ce cînţi a ta plăcere În leagănu-ţi de zefiri... au, doar, nu simţi durere De ticăloasa stare acestor sărăimani? O! tu, mierluşcă dulce, tu trebui să fii bună. 
  Zburînd pe jos adună
  Şi adă viermişori
  La bieţii puişori.
  Iar tu, privighetoare,
  Ce cu a ta cîntare
  
  Ai fermecat o lume... adoarme-i şi pre ei În melodii plăcute, în desfătări de zei. Cu-aşa mijloace bune, cu-a voastră duioşime, 
  Voi veţi asigura
  A lor viitorime,
  Şi cînd ei vor zbura...
  Atunci un vîntişor
  
  Făcu să aibă vulpea tiulei pe botişor!.. 
  Acel ce-i bun în faptă, la vorbe nu sporeşte; Tăcînd el bine face! Iar cel ce te-asurzeşte Că de orfani i-e milă, pîndindu-i ne-ncetat, 
  Acela nu-i curat!
  Şi oamenii, adese, în fapta generoasă
  Sunt vulpea cea duioasă.
  
  
   
  CAPRA ŞI IADA 
  Ţăranul între vitişoare Avea şi o căpriţă. El o numea leliţă, 
  Îi da adese tăricioare. Şi bine o ţinea. Ea însă un nărav avea: 
  De cîte ori ţăranul intra pe zi în casă, 
  Căpriţa după dînsul pe-o laviţă sărea, Apoi şi peste masă... Stăpînu-i suferea, Căci aştepta să vadă 
  Curînd, pe lîngă capră, şi o frumoasă iadă 
  (Iar unde omul este pe cale de sporit Oricare suferinţă O poartă, mulţumit, Vînînd a lui dorinţă.) 
  Nu după multă vreme ieduţa se născu. De aldămaş ţăranul la crîşmă petrecu. Dar cînd napoi se-ntoarse, 
  Văzînd cum sare iada de pe bordei pe casă, El a bufnit de rîs, Şi în proverb a zis: 
  — Căpriţa sare masa,
  Ieduţa — casa!
  
  E prea adevărat,
  Că viţiul din născare
  Nu e vindecat,
  
  Şi a naturii lege îşi are-a ei lucrare, 
  Iar mie-mi place cînd Aud pe-un fiu cu minte cam astfel rezonînd: “Părinţilor viaţa, respectul, ascultarea Le sunt dator; dar totuşi în fapte nu doresc A lor deprinderi rele ca fiu să moştenesc.” 
  
   
  NADA ŞI CHITICUL 
  Deşi n-am darul de ghicit,
  Văzînd însă pe flutur pe lîngă lumînare,
  Prezicerea-mi îndată îşi are-a ei urmare:
  
  Că el nu scapă nepîrlit! 
  Aceasta-i o asemănare,
  Din care cititorii pe samă-şi vor opri
  Cît bunele lor simţuri în parte vor dori.
  Iar eu aud adese iertînd întîi greşală
  Sub nume de o glumă, de cuget trecător;
  O! toate trec pe lume, dar fapta rea-i fatală,
  De-a ei ademenire nu poţi scăpa uşor.
  
  Judecătorul care 
  La-ntîia lunecare
  Vrea cugetul s-adoarmă cu pilda unor alţi...
  Să ştii că-n mîrşăvie va-ntrece pe ceilalţi.
  Un cămătar ce-odată luă pe an dobîndă
  Cît capete e-n stare pe tatăl său să vîndă.
  Un avocat ce crede să facă negrul alb
  După a mea părere are moral cam slab.
  
  Un june crescut bine, 
  Dar prea-ncîntat de sine,
  În oarba-i îngîmfare pe loc e cap stricat.
  O jună frumuşică ce curte nu primeşte,
  Mai mult însă cu unul prin unghiuri şopoteşte
  
  Şi e nepăsătoare către al său bărbat...
  Se află pe un luciu oricînd de-alunecat.
  Acela care-i place tot intrigi să adune,
  Umblînd din casă-n casă, le-nvaţă de minune,
  Dar mai tîrziu... Văd însă că sporul de vorbit
  M-ar da de gol la lume că am îmbătrînit,
  Căci vremea către toamnă se face mai ploioasă,
  Iar vîrsta naintată de vorbă bucuroasă.
  Să las dar alte pilde şi fabula să-mi spun,
  Aşa precum mi-au spus-o şi mie un om bun.
  
  La heleşteu, nu mare, în unda-i acea lină,
  
  De caracudă plină, Cu undiţe băieţii şi leneşii din sat Chitici de toată mîna undea neîncetat. Unditul, ca şi pînda, vrea mai ales răbdare... De multe ori pescarul în lungă aşteptare La legănînda plută se uită neclintit: 
  Ea piere; el smuceşte 
  Şi-n loc să tragă peşte, Se-ncredinţează numai că nada i-a lipsit: Chiticul de sub mînă îi şi făcu răpire. Astfel un chitic sprinten, sumeţ din a lui fire, Cam înşela adese şi pe pescarii mei. Dar nu-i trecu prea multe; căci într-o zi, cînd ei Undeau întru răbdare, chiticul se-ncîntase 
  Şi caracude mii În preajmă-i adunase: 
  — Uitaţi-vă — le zise — cum stau delaolaltă
  O nadă... două... trii...
  L-al patrulea... adio, prea fericita baltă
  
  Şi toţi chiticii vii! 
  Aşa el adevărul tîrziu l-au priceput: 
  Că de ademenire să fugi la început. 
  ŞTIUCA ŞI MOTANUL
  
  
   
  Nu-i bine cînd pînzarul se-apucă de cusut, Iar croitorul de ţesut. Şi e desigur totdeauna Că cine multe întreprinde Nu scoate-n capăt nici pe una, 
  Ba încă rîsul lumii adese îşi aprinde! 
  O ştiucă prea colţată, jaluză, de soi rău, Văzînd odinioară Motanul de la moară 
  Cum şoarecii vînează... căzu la el mereu Cu multă rugăminte, s-o ieie la vînat. 
  — Dar spune-mi: cunoşti oare 
  Tu astă vînătoare? O întrebă motanul. — Nu-i lucru minunat 
  — Răspunse mîndră ştiuca — de-a prinde şoricei, Cînd prindem costrăşei! 
  — Prea bine; hai la treabă! Tu, dar, vei lua sama Aproape de lăptoc, 
  
  Iar eu — zise motanul — mă duc să păzesc vama Pe lîngă poloboc. Toţi şoarecii din moară 
  Aice au să-ţi vie; vînează şi-i omoară. Noroc! Noroc! 
  Mergînd la loc, motanul s-a apucat de treabă Şi, foarte-n grabă, Mulţime de şoricărit El a vînat, a omorît. 
  Apoi şi la tovarăşa a mers, dar ce să vadă!
  Mai, mai, murinda ştiucă, ciuntată, fără coadă,
  
  Pe care şoarecii i-a ros, Abia ruga, prin semne, s-o tragă pîn’ la baltă. Motanul, credincios, 
  A tras-o, dar îi zise: “Vecină! de-altă dată Păzeşte-ţi rînduiala: Nu te-apuca de ce nu poţi În capete să scoţi 
  Şi nu-ţi mai vîrî botul unde nu-ţi fierbe oala.” 
  
   
  TURMA ŞI CÎINELE 
  Am să vă spun de-o turmă şi cele întîmplate La stînă; dar întîi vreau să vă amintesc Că binele şi răul, prin lupte ne-ncetate, 
  O lume cîrmuiesc. Că element, om, fiară, fiinţi nenumărate, Prin lupte se nutresc, Că oaia şi cu capra, deşi sunt o făptură, 
  Nu sunt de o natură.
  Oaia, precum o ştiţi,
  E blîndă-ascultătoare,
  
  Iar capra-i şugubeaţă, şi nu vă îndoiţi Că-i şi cam săritoare. 
  Deci la o turmă bună, unde era oi mii Şi capre două, trii, S-au auzit odată O ceartă prea ciudată, Căci oile ziceau Cam astfel între ele, Zbierînd mereu: 
  — Voi, caprelor, în turmă sunteţi nişte lichele; De ce dar ne conduceţi ş-adese ne purtaţi? 
  Prin curături, ogoare, voi faceţi stricăciune, 
  Voi despoiaţi copacii, pe garduri vă-agăţaţi, Iar noi păţim ruşine; Şi oare nu-i mai bine 
  Să aveţi voi turma voastră şi singure să fiţi? 
  — Nu — zise lor dulăul — voi, oilor, nu ştiţi Că lupul totdeauna din turmă dijmuieşte Şi turma fără capre mai greu o risipeşte? Iar unde-s frunte ele, eu încă am un dar: Păzindu-vă din urmă, nu latru în zadar. 
  Credinţa cîinelui pe oaie o păzeşte;
  Dar ce va face omul cu-a lui societate
  Cînd ea va fi legată ca turma, din păcate?
  
  Găsi-va cîine credincios Să o asigureze de lup primejdios?.. Căci o societate în veci nu e întreagă, Cît de un gînd şi cuget nu sunt cei ce-o încheagă. 
  
   
  VAPORUL ŞI CALUL 
  Locomotivul ca fiara muge,
  Din sînu-i scoate de tartar fum,
  Şi ca balaur şuierînd fuge
  Pe ferecatul cu şine drum.
  
  O coadă lungă în urmă-i poartă:
  Şir de vagoane cu călători;
  Astfel vaporul fu de la soartă
  Menit să poarte pe muritori.
  
  — Ce naiba duce oare atîta greutate, Şi cu o repegiune cît nu e de crezut? 
  Zicea, în spaimă, calul l-al său de hamuri frate, Cînd trenul a văzut. 
  — Eu! — i-a răspuns vaporul, c-un şuier de mîndrie. 
  — Tu, tu? întreabă calul; dar spune-ne ce eşti? Şi-a noastră datorie, Cum poţi să ţi-o însuşeşti? 
  
  Noi, caii, de cînd lumea, pe om l-am tot purtat.
  Primblări de gust, vînaturi, călătorii, răzbeluri,
  Amoruri, fapte grele şi alte multe feluri
  De ale lui capricii, noi i-am îngemănat...
  
  — Domnule cal, ascultă, — Vaporul întrerupse, — să-ţi spun cît stau pe loc, 
  Căci, fără vorbă multă, Tu eşti în toată vremea un vrednic dobitoc, Şi eu sunt o putere ce cînd mă găsesc strînsă 
  Atunci mă întăresc; Împrăştiată însă Îndat’mă nimicesc. 
  Cunoaşte dar secretul ce am de predomnire: Puterea prin unice. 
  
   
  PRESURA 
  În adîncă liniştire, La revărsatul de zor, Presura, cu glas din fire De abia răsunător, Cînta plină de simţire Către bunul ziditor! 
  Iară cînd măritul soare Ca un mire mult dorit, Bucurînd toată suflarea S-a ivit la răsărit Şi cînd lumea salutare Îi depunea prin cîntare, Atunci presura tăcea. Însă o privighetoare Ce mai de mult o ştia, I-a şi făcut întrebare: De ce tace?
   — Nu cutez,Zise presura-n durere, Cu glasu-mi fără putere Soarele să salutez. Dar cu nespusă plăcere Eu vă binecuvîntez! 
  Aşa şi eu mă căinez
  Că n-am talentul poeziei:
  Să cînt unirea Romîniei.
  
  FRUNZELE ŞI RĂDĂCINA 
  Într-o zi de vară, lină, călduroasă, Răspîndind în vale umbră răcoroasă, Frunzele pe arbor vesel dănţuiau Şi cu zefiraşii astfel se şopteau: 
  — Dulce e viaţa frunzelor, cînd ele, 
  De rouă lucinde, mîndre, tinerele, Lumea înverzesc Şi o răcoresc. 
  Călătorul pacinic, obosit de cale, 
  
   
  Oricînd se arată în a noastră vale, Sub arbor el stă Repaos de-şi dă. 
  Mîndre fetişoare locul vin să prindă, Vrînd la umbra noastră hora să întindă; 
  Şi cel păstoraş Le cîntă de jale-n al său fluieraş. Iar de primăvară, chiar privighetoarea, Cîntăreaţa văii, cea fermecătoare, În desimea noastră mult s-a răsfăţat 
  Şi ne-a tot cîntat. Apoi cînd romînul doina hăuleşte, El pe frunză verde întîi o numeşte; Înşişi zefiraşii, voi ne legănaţi 
  Şi ne dezmierdaţi. 
  — Dar spre neuitare, 
  Nu se cade oare — Frunzelor le zise un glas din pămînt — Despre rădăcină vreun bun cuvînt? 
  — Cine-i rădăcina? Şi cum de cutează Cu noi să se certe, cînd nici se-nsemnează? Frunzele pe arbor zise vîjîind, 
  De ciudă plesnind. 
  — Rădăcina face arborul să crească Şi peste tot anul frunză să renască — 
  
  Le răspunse ea. În alt chip fiinţă voi nici aţi avea. Să ţineţi dar minte 
  Aceste cuvinte: Viaţa vegetală, Viaţa socială, Totului atîrnă De la rădăcină. 
  LUPUL BĂTRÎN
  
  
   
  Un fabulist al nostru ne-au povestit c-odată
  Se rînduise-n ţară un lup nazîr pe oi,
  Dar cum ocîrmuise, el încă nu ne-arată;
  Şi ce isprăvi făcuse, ne lasă-a ghici noi.
  
  Aşadar cercetarăm Şi ne încredinţarăm 
  Că turma-ncredinţată acestui nazîr mare, Prădată, ovilită, Călcată, spîrcuită, 
  Dup-o osîndă lungă abia avu scăpare.
  Luat fiind în durăt, de-o laie de cotei,
  C-urechile plioştite, cu coada între vine,
  Nazîrul lup cu fuga se duse-n ţări străine,
  
  Abia scăpînd de ei! Acum iar de-odată un vuiet se stîrneşte, Că după atîta vreme bătrînul lup doreşte Să vie iar în ţară, unde-i făgăduise Cîrlanii să-l aleagă nazîr împărătesc. Se vede că Nazîrul trecutul a uitat, Nu ştie că coteii ce-atunci l-au alungat 
  Acum sunt dulăi Şi nu i-ar şedea bine La bătrîneţe tocmai, să paţă vro ruşine! 
  JDERUL ŞI CACOMUL 
  — Da’ bună ziua, nene! Îmi pare curios Ca să te văz astăzi în piele şi voios; Ieri am privit, eu singur, ciudata vînătoare După cacomi: trei oameni din ochi te urmăreau Şi te-ndreptau mereu Spre mlaştina cea mare; 
  Apoi am văzut încă, cum toţi la ea au stat Şi te-au înconjurat. Atunci... şi eu, vezi bine, Temîndu-mă de mine, În scorbur-am intrat 
  Şi nu ştiu ce s-a mai urmat. Ian spune-mi, drag vecine, Cum ai scăpat din lăbi de om? — Întrebă jderul pe cacom. 
  — Cum am scăpat? răspunse cacomul moderat, Curat ca prin minune, Dar trebuie a-ţi spune Un lucru vederat: Că omul din natură are Plecări destul de bune. 
  Tu ai văzut cu ochii cum m-au înconjurat La mlaştina cea mare Şi ştii că eu mai bine mă dau prins Decît să fiu de glod atins.
   Ei bine! Văz că-un om s-apropie de mine, Îmi pune pe cap mîna şi zice la ceilalţi: “Emblema curăţiei, el trebui să trăiască Ca în integritate pe om să pilduiască! 
  Aideţi mai bine, fraţi, Să prindem pe murdari, 
  Pe jderi, pe vulpi, pe angării mai mari. Ce port virtuţi pe gură, Dar dau prin glod şi fură“. 
  URSUL BUTNAR
  
  
   
  Un urs văzînd pe-un pădurar 
  De meserie cam butnar Cum cercuri îndoieşte Şi în avut sporeşte; 
  A socotit să-ncerce şi el ăst meşteşug. La cercuri trebui strung Şi alte cuviinţe, 
  Dar ursului ce-i pasă de practice ştiinţe:
  El are lăbi, putere, el vrea neapărat;
  Iar voia cîte fapte pe lume n-a lucrat.
  Acum răsună codrul! Tot ce-i nuia mai groasă,
  
  Din rădăcină-i scoasă; Trăsnesc, plesnesc copaci, în lăbi de urs mereu, 
  Dar lucrul mergea greu. Văzînd aşa ursachi la pădurar aleargă, Încît sta gata omul asupra lui să meargă. “Ascultă-mă, vecine! Ian nu te aţoşa, — I-a zis degrabă ursul, căci vorba nu-i aşa. Eu am venit cu pace şi-ţi fac o întrebare: Tu-ndoi la cercuri bine, apoi de ce eu, care Acum de două zile muncesc necontenit, Mulţime de pădure în labă-mi se sfărmară, Făcîndu-o ciurcele, să-ncarci tu mii de cară, 
  Şi nici un cerc n-am îndoit. Spune-mi de este oare Vreun secret ascuns?” 
  — Aşa: el stă-n aceea, — lui omul i-a
   răspuns, — Ce tu n-ai din născare, Şi-anume: în răbdare! 
  99 
  BROASCA ŞI ZEUL
  
  
   
  — Bre-che-che-chex! coax! coax! Căci fără apă am rămas! — 
  Aşa striga o broască, ce de cu primăvară
  Din valea cea slotoasă, pe deal s-a fost retras,
  Şi într-o scursură trăia ca pe Parnas.
  
  Dar seceta de vară
  Scursurile-au zbicit,
  
  Iar broasca mea zvîntată de-a glodului dar mare, Striga la zei aşa de tare, Precum mai sus v-aţi lămurit. 
  Ea prin acea strigare rugi grele înălţa: 
  Să se ridice apa pîn’ la scursura sa. Cînd iată! Zeul se arată. 
  Şi-i zice: “Ce vrei oare, 
  Urîtă grăitoare? (Era, se vede, Joe în bune dispoziţii), Nu pot băga în seamă a tale, eu, capriţii, Ca să înec o vale şi un întreg norod, Cînd tu poţi singură să te cobori la glod 
  De unde te-ai urcat
  Pe deal, ce nu-ţi e dat”.
  
  Sunt unii dintre oameni, carei cu sete vor
  Ca bine să le fie pe lume numai lor;
  Vînînd pe orice chipuri măriri, averi şi nume,
  
  Măcar să piară lumea. 
  MUŞTELE ŞI ALBINA
  
  Două muşte sprintenele În ţări străine porneau Şi pe albină cu ele Cam astfel o îmbiau: 
  — Hai să mergem, surioară!
  Papagalii toţi ne-au spus
  Că pe-acolo-i numai vară,
  Soarele n-are apus.
  Libertatea predomneşte
  În tot ce-i vieţuitori
  Şi dreptatea nu scuteşte
  Nici de muşti-ucigători.
  Iar aice... oh! ce soartă!
  Să trăieşti în ţara ta,
  Aci vie, aci moartă,
  Fără a te desfăta.
  Păiajenii pe la ţară
  În mreajă ne potopesc;
  Iar prin tîrguri, peste vară,
  Ca pe duşmani ne gonesc.
  Apărători, rea hîrtie,
  Toate s-au descoperit;
  Vii să guşti din farfurie
  Şi pe loc te-ai otrăvit.
  La mezelicuri capace
  S-au răspîndit de ajuns;
  Apoi răul ce ne face
  Paharul cu miere uns!..
  
  — Cale bună, muşti, de-aice!
  Le zise albina lor.
  Eu rămîn, căci sunt ferice
  
  
  
   
  Şi în ţară-mi voi să mor.
  Pămîntenii, mic şi mare,
  Ai mei faguri toţi iubesc;
  Şi pentru-a mea bunăstare,
  Vara, iarna, îngrijesc.
  Iar voi, oriunde vă-ţi duce,
  Dacă şi-n acele ţări
  Vreun bine nu-ţi aduce,
  Nu veţi afla desfătări.
  
  Acel ce pentru-a lui ţară
  În faptă face folos,
  Orice rău îl împresoară,
  Nu o lasă bucuros;
  Iar acel ce nu lucrează
  La edificiul comun
  Singur se expatriază,
  Căci nimic nu face bun.
  
  
   
  CARELE CU OALE 
  O tabără de care mergea la tîrg cu oale 
  A unui neguţător. El însuşi cu-ngrijire le conducea în cale, Sperînd de Moşi s-adune folos însemnător; Dar trebuia să treacă o renumită vale, La care cărăuşii-ndată ce-au sosit, 
  Aşa s-au sfătuit: Ca să pogoare valea, pe rînd, încet, cu minte; Iar carul după urmă să facă înainte, 
  Căci boii ce-l purtau, Deprinşi fiind şi maturi, mai vrednici s-arătau; Şi în adevăr, carul mergea încet, ca gîndul 
  Cel încercat de grije şi frămîntat de ani. Dar o pereche de juncani A căror venea rîndul, Pe boii bine învăţaţi Îi criticau de moarte: 
  — Uitaţi-vă, boi lăudaţi! Vedeţi — ziceau — neghiobii, un car nu ştiu să poarte, Ia uite la Boţolan! 
  Se tîrîie ca broasca... Ia vezi alde Prian În jug cum tot se lasă; Ar vrea din el să iasă. O, Doamne! Şi ce boi! Cu ce renume mare! Mai bine ar căra gunoi, 
  Sau ar şedea la bragă, pe somn şi pe mîncare... Ia să ne vadă şi pe noi!.. 
  Cu-aşa ocări, juncanii pornesc cu carul lor; Dar greutatea îi apasă; Ei să oprească vor, Şi-n dreapta se cam lasă; 
  Apoi, de la o culme, la stînga-n loc cîrmesc, O culcă drept pe fugă, cît le lua piciorul, Răstoarnă oalele... şi în rîpă se opresc... 
  Încît neguţătorul, Cu mîinile crucişe, la hîrburi se uita Şi foarte greu ofta. 
  Eu nu ştiu cum s-a întîmplat, Ţiu mult cu viitorul, Căci de trecut m-am săturat Şi nu-i păstrez amorul; 
  Dar vreau s-arăt la unii noi, Cum ei în timpuri grele La alţii văd numai noroi Şi numai fapte rele; Iar cînd s-apucă singuri ei De trebi, ca oameni grei, Răstoarnă carul drept de rîpă Şi tot încă mai ţipă. 
  
   
  ZMEUL 
  Un zmeu cu-o coadă lungă şi cu-o zbîrnîitoare 
  De tot răsunătoare, Văzîndu-se odată sub nouri ridicat, La fluturul din vale, acestea au strigat: 
  — Zburdalnică fiinţă! Tu, care toată ziua cu-atîta uşurinţă, 
  Te-alungi tot după flori, De ce nu cutezi oare să te ridici ca mine, Să răspîndeşti în aer miroase şi fiori? 
  Mi-e milă, zău, de tine, Căci în întinsul spaţiu abia te mai zăresc. 
  — O, nu-ţi mai fie milă, lui fluturul îi zice. Eu soarta-ţi n-o doresc. Tu zbori legat, Eu liber mă desfătez aice 
  De flori înconjurat. A ta zbîrnîitură e şărlătănerie; Chiar starea ta atîrnă de vînt şi de copii; 
  În fine, tu eşti jucărie, Iar eu sunt dintre vii. 
  Aşa şi între oameni sunt şarlatani, sunt zmei, Ce zbîrnîiesc, se-nalţă cît vîntul lor le bate; Iar cum a lui suflare ori stă, ori se abate, 
  Ca vîntul cad şi ei. 
  
   
  NEGUŢĂTORUL 
  — Ia vin-încoace, măi nepoate! Dar ce te-ai cufundat acolo-n socotele; Vino de vezi aice un negustor cît poate 
  La cazuri, ştii, mai grele. 
  Cunoşti tu cea bucată de-aba, de molii roasă, Şi putredă, şi groasă, Ei bine, Dumnezeu Trimise-un nătărău 
  Şi iată bănişorii că-mi sunt acuma-n palmă, Pe-un lucru făr’ de seamă. 
  — Aşa poate să fie, răspunse cel chemat, 
  Dar, unchiule, eşti înşelat, Că tu monedă falsă pe marfă ai luat. 
  Aşa diplomaţia înşeală şi se-nşeală,
  Aşa mai mulţi din oameni, mic de la mare fură;
  Cu osebire numai, că unii nu au gură
  
  Să dea pe alţii la iveală. 
  ARICIUL ŞI CÎRTIŢA 
  — Sunt liberă, am dreptul,
  O cîrtiţă zicea,
  Pe sub pămînt cu-ncetul,
  Să scurm cît mi-ar plăcea.
  
  Şi cine poate oare de mine să se lege, Cînd eu mă cred în lege? Prefac în ţărnă neagră pămîntul sănătos Şi-l fac moşinoios... 
  — Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură, Neîmpăcată ură Asupra tuturor ca tine vietăţi, 
  Ce zac în răutăţi. Căci văd cîmpie verde, de mîini de om ne-atinsă, Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori; Văd iarăşi o grădină de frumuseţi cuprinsă, Cum ai desfigurat-o, scurmînd chiar pe sub flori. Şi pentru ce tu oare nu scormoleşti gunoaie, Ca să lucrezi în ele cît vrei la moşinoaie, 
  Iar nu pămînt curat: Cunoaşte dar, că duşman îţi sunt neîmpăcat... După aşa cuvinte, ariciul iată, vede 
  Un moşinoi mişcînd; Cu armele-i întinse la dînsul se repede Şi cîrtiţa mi-o scoate abia, abia suflînd. 
  — A! Îmi căzuşi pe ace, Ariciul ei îi zice, — socot că te-am pătruns? — 
  — Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face. Oftînd ea a răspuns. 
  — Ei fie! astă dată te las în bună pace, Ariciul îi rosteşte, dar iată-ţi hotărăsc Să spui la ale tale: ce-i bun să nu atace! 
  
  Sunt publicişti pe lume ce purure cîrtesc. (Şi fabula aceasta chiar lor o dăruiesc). Ei cred că au dreptate pe orice om s-atace, 
  Încît lor nu le place: Dar totuşi cîteodată ariciul îşi găsesc. 
  POEZII
  
  
   
  Dlui GRIGORIE ALEXANDRESCU 
  La hărăzirea fabulei “Rîul şi heleşteul” 
  Nici gîndeam ca pentru versuri să iau în mînă condei,
  Cînd ţintirea-mi aici este la un altfel de idei,
  Care nu cer epistole, nici fabule de glumit,
  Ci protesturi, reclamaţii dreptului de sprijinit.*
  Dar dorita întîlnire-ţi mă făcu să stau un ceas,
  Şi din cuprinsul Temidei să mă caţăr pe Parnas.
  Rodul astei întreprinderi e fabula ce-ţi închin,
  Scrisă cu o grabă mare, într-un stil nu prea senin;
  Dar a mea dorinţă este ca tu să fii vecinic rîu
  De poezii curgătoare, de talentul cel mai viu;
  Să scrii pentru-a noastră slavă, ca toţi să ne lăudăm,
  Cîţi o limbă romînească astăzi întrebuinţăm.
  Ştii prea bine că talentul este de la ceruri dat
  Şi oricare-şi va da sama cum în lume l-au tractat.
  Talentul tău este mare şi sama-ţi va fi mai grea,
  Cînd din orice întîmplare a-l părăsi tu vei vrea.
  Toţi poeţii cearcă-n lume feluri de nemulţumiri,
  Dar din ele scînteiază cele mai vie simţiri.
  Aţîţaţi de-mpotrivire ei se luptă ne-ncetat,
  Şi izbînda le e slava cu care s-a-ncununat.**
  Scrie! scrie! iată-ţi legea ce trebuie să urmezi,
  Pentru ca să fii ca rîul şi-n viitor să viezi.
  
   * Mă aflam la Bucureşti în pricini de judecăţi. 
  ** Precum Tasso. 
  EPIGRAMĂ 
  
   
  Un om beţiv odată se ispoveduia, Iară duhovnicul aşa îl sfătuia: 
  — Aproapele tău să-l iubeşti, Şi pe vrăjmaş să nu urăşti! De vin cu totul să te laşi 
  Că-ţi este cel mai rău şi ne-mpăcat pizmaş. — O contrazicere ce nu-i de înţeles, — Răspunse beţivaşul: 
  Mai înainte, cum? iar singur îmi ziceşi Să nu-mi urăsc vrăjmaşul Şi iată prin urmare, 
  Că la aceasta eu nu-ţi pot da ascultare. 
  ZI ÎNTÎI APRILI 
  Nu ştiu, zău, pe ce temeiuri
  Zi întîi a lui Aprili
  S-au menit din obiceiuri
  A fi zi de amăgiri.
  O zi numai în trei sute,
  Fără praznici, sărbători,
  Pentru nişte şăgi plăcute,
  N-ar fi rău însămnători.
  Dar a lumii amăgire
  Nu are nici un hotar,
  Toate trec prin chibzuire
  Vicleşugului amar.
  Omul cel întîi căzură
  Prin amăgire din rai,
  Cînd nu era în natură
  
  109 
  Altă vreme decît Mai.
  Politica se-nvîrteşte
  Pe aceştii zile legi:
  Sfarmă, drege, hotărăşte
  Soarta ţărilor întregi.
  Diplomaticii înşeală
  La Septemvrii, la Ghenari,
  Caută, pîndesc greşeală
  Şi răstoarnă planuri mari.
  Toţi supuşii în tot locul
  Pe şefii lor amăgesc,
  Prin aceasta-şi fac norocul,
  Cariera îşi lăţesc.
  Femeile au prea multe
  Zile-ntîi a lui Aprili,
  Chiar deviza lor pe frunte
  Pare scris: întîi Aprili.
  Şi bărbaţii iar pe ele
  Purure le viclenesc,
  Jură lor pe cer şi stele,
  Dar credinţă nu păzesc.
  Cel ce cumpără sau vinde,
  Gîndeşte la înşelat,
  În rar om nu se aprinde
  Cugetul acest de iad.
  Omul în sfîrşit cutează
  A-nşela pre Dumnezeu
  Cînd prin apă se botează,
  Iar în faptă stă tot rău.
  Pînă cînd întîi Aprilii
  Va-mpărăţi pre pămînt?
  Cînd va luci raza zilei
  Numai cinstei luminînd?
  
  GÎNDUL 
  Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin
  Trista mea vedere uimit rătăceşte.
  Mă uit şi la soare: de lumină plin
  El încălzind lumea pururea luceşte.
  
  Dar soarele, cerul nu sunt depărtate,
  Iar legea naturii pe om au oprit
  Cu ţărna-mpreună să poată străbate
  Mai sus decît este el înmărginit.
  
  Privesc mîndrul vultur cum se-naripează,
  Cum fîlfîie-n aer zburînd peste nori;
  Cum falnic răspică a soarelui rază,
  Se urcă, se pierde din ochi muritori.
  
  O! Atunci mîhnirea sufletu-mi apasă,
  Atunci îmi plec capul şi adînc oftez:
  Omule! fiinţă slabă, ticăloasă,
  De ce după vultur nu poţi să urmezi!
  
  Dar de-odată gîndul în mine răsare
  Ca un fulger iute, ce e plin de foc,
  Se-nalţă la ceruri, trece peste soare,
  Şi cu neastîmpăr cată în alt loc.
  
  Toate le cuprinde, toate le măsoară,
  Află a lor timpuri, regule şi curs,
  Plin de nemurire mai departe zboară
  La poarta veciei, la cel nepătruns!
  
  
   
  LA BUCIUMUL
  
  Buciume cu voce tare,
  La bună vreme răsuni:
  Eu salut a ta cîntare,
  Ca vitejii mei străbuni.
  
  A lor bucium suna semnul
  Mişcărilor ostăşeşti,
  Iară tu ne cînţi îndemnul
  La fapte înţelepţeşti.
  
  Patriotica simţire
  Vrei să deştepţi între fraţi,
  Ale căror despărţire
  A stat ani îndelungaţi.
  
  Şi ce viaţă e mai bună,
  Cum psalmistul a cîntat:
  Decît fraţii împreună
  Să trăiască ne-ncetat?
  
  Romînia să vieze
  Subt o lege, subt un scut,
  Să tot binecuvînteze
  Pre cei ce-o au renăscut!
  
  Cîntă, cîntă, bucium falnic,
  De străbate la auz;
  Căci pentru păcatul jalnic
  Sunt între arcaşi şi surzi.
  
  
   
  LA CEAHLĂU*
  
  
   
  Te mai zării odată, te revăzui, gigante,
  O, dragul meu Ceahlău!
  
  Ş-a tale suvenire în inima-mi săpate,
  Îmi zic că-s june eu.
  
  Subt ale tale poale sunt şi voi fi tot june,
  Căci tu nu-mbătrîneşti,
  
  De mii de ani atîta te-nalţi ca o minune,
  Subt boltele cereşti.
  
  Tu ai văzut în juru-ţi popoare felurite,
  În lupte furnicînd;
  Romînul însă singur cu inimă fierbinte
  Stătu te admirînd.
  
  El poartă a ta deviză, el vrea să stea ca tine, Ca munte neclintit, 
  Şi iată-l că se-nalţă, şi iată-l că devine
  A fi în veci unit.
  
  Sunt sigur că acuma te uiţi cu bucurie
  La fraţii din Carpaţi,
  
  Bucecii, Caraimanul**, închinăciune ţie
  Trimit ca nişte fraţi.
  
  Ei speră ca şi tine, că vreodineaoară
  Tot va suna o oară
  
  Ca munţii Romîniei de dînsa răzleţiţi
  Să fie toţi uniţi.
  
   * Anticul Pion, munte din Carpaţii Moldovei. 
  ** Munţii cei mai înalţi din Romînia. 
  Tu stai de cer aproape şi poate cîteodată Pe Panaghia* ta, 
  Vin îngerii să vază Moldova lăcrimată: Atunci nu ne uita. 
  Spune c-acele lacrimi sunt numai o mînie De Iaşi şi Bucureşti, 
  Căci nu-i romîn să zică, că nu e Romînia, Că nu sunt căi cereşti. 
  Unirea Romîniei a fost predestinată De-al cerului decret, 
  Ea trebui să trăiască, ea este ordonată De-a prospera cu-ncet. 
  Vom trece poate faze de plîngeri şi de ură, Dar cei adevăraţi 
  Romîni cu bărbăţie, cu inimi de căldură Vor rămînea tot fraţi. 
  În secolul de faţă popoarele cu minte Pe-această cale merg, 
  Sătule de viaţă în fracţii umilite La uniuni alerg. 
  Naţionalitatea azi are precădere, Căci piere foarte greu. 
  Mă duc la Romînia şi pîn’ la revedere Adio, drag Ceahlău. 
  * Pe vîrful Pionului este un turn înalt ce se numeşte Panaghia. 
  LA MORMÎNTUL UNUI DOCTOR
  
  
   
  Sub astă piatră zace un doctor învăţat;
  Cu moartea lui de moarte pe mulţi el a scăpat.
  
  DORINŢA ROMÎNULUI DIN 1862 
  Să fie Romînia de-acum în veci unită
  Şi propăşind în toate să fie ea menită,
  La răsărit să-nalţe pavilionu-i sus,
  
  Ca cele de apus. 
  Să aibă Romînia industrie şi arte,
  Şcoli bune, răspîndite în orişicare parte;
  Încît romînii toţi să fie luminaţi
  
  Ca cei de stat bărbaţi. 
  Să fie Romînia întinsă, mare, lungă,
  Ca cei ce o aspiră la sînu-i să n-ajungă,
  Să turbe alungînd-o şi rătăcind în dar,
  
  Să piară la hotar. 
  Să aibă Romînia puternică armată, În numele lui Ştefan ş-al lui Mihai chemată, Ca orişicînd prudenţa o luptă-ar rîndui, 
  Să ştie birui. 
  Să fie Romînia tot binecuvîntată,
  Ca ţară mult mănoasă, ca ţară-mbelşugată;
  Străinul să-i aducă a sale bogăţii,
  
  Pe-a ei producte vii. 
  Să aibă Romînia comori asigurate,
  Să aibă navigaţii, să-şi facă căi ferate;
  Comerţul ei să fie activ şi răspîndit,
  
  Ca mijloc de-nflorit. 
  Să fie Domnitorul de Dumnezeu lăsat, Ca să renască astfel frumoasa Romînie, Întru eternitate mult binecuvîntat; 
  O fie, fie, fie! 
  DRAMATURGIE
  
  ăGURALEIULî
  
   
  ÎNFĂŢOŞAREA I 
  CUCOANA ZAMFIRIŢA ŞI ZOIŢA 
  CUCOANA ZAMFIRIŢA 
  Postelnicul de-aice acum numai s-au dus;
  De astăzi dimineaţă un milion mi-au spus.
  Văzînd că nu-i alt chip mai sigur spre scăpare
  De guralei aşa nesuferit de mare,
  Eu înadins cu trebi m-am şi însărcinat
  Şi-aşa abia-abia de dînsul am scăpat.
  
  ZOIŢA 
  Cucoană, cum de n-am şi eu ceva crezare,
  Cînd zic că dumnealui tăcere nici nu are,
  Spuind necontenit şi vrute şi nevrute
  La cei ce au păcat să stea ca să-l asculte,
  De ranguri mari şi mici, de domnii ce au fost,
  Istoriseşte mii, ca cum ar fi de rost
  Şi intrigi mai ales adeseori lucrează:
  Le face mare haz, le şi adiverează.
  Iar cînd îl oblicesc cu vro minciună vie,
  Atunci se apără şi zice că nu ştie.
  
  CUCOANA ZAMFIRIŢA 
  Aşa cum este, drept. 
  ZOIŢA 
  Eu judec ca o slugă, Dar pare-mi-se, zău, că vorba acea lungă, Precum postelnicul necontenit o are, Mult scade la boieri din chipul lor cel mare. Şi eu adevărat acum mărturisesc, Că la postelnicul nimica nu găsesc Din cele ce-ar putea ceva făgădui Ca pe vre o femeie să poată birui. Măcar că dumnealui către mata arată Că multă dragoste în inima sa poartă Iar totului apoi, o mare neunire La a dumilorvoastre deprinderi şi la fire. Mata eşti prea tăcută, iar dumnealui limbut; Mata eşti nostimă, iar dumnealui cam slut; Şi mai în scurt zicînd: nepotriviţi sunteţi. O, ce deosebire la aga Nouleţ! El de familie, adevărat, nu-i mare, Pentru aceasta nici avere nu prea are; Dar ce om priimit şi foarte delicat, La minte înţelept, la vorbă măsurat. Şi dintre toţi acei ce pe mata te vor, Eu socotesc că el ar fi mai bunişor. 
  CUCOANA ZAMFIRIŢA 
  Adevărat, aşa-i, eu mă unesc cu tine, Dar după întîmplări, acela-i pentru mine Pe care tiţa mea a vrea să-l hotărască. 
  ZOIŢA 
  Doar n-are dumneaei cu dînsul să trăiască. 
  CUCOANA ZAMFERIŢA 
  Eu trebuie să n-am nici chic de cunoştinţă
  Cînd nu voi preţui plecarea cea de tiţă
  Cu care dumneaei de-a purure s-arată
  Lăsîndu-mi starea sa acum şi prin diiată,
  Şi cu postelnicul nu-i vorba în zadar,
  Fiindcă tiţa mea îl are la nazar.
  
  ZOIŢA 
  Doar numai pentru vist şi pentru vorba multă
  Cu care dumnealui neobosit se luptă,
  Răpind de la femei, cu strîmbătate mare,
  O clironomiceasc-a lor numai plecare.
  Apoi, stăpîna mea, mă rog de iertăciune,
  Dar eu de pe acum adevărat voi spune;
  Că la mata atunci, zău, nu pot să slujesc,
  Pentru că trebuie curînd să zăluzesc!
  
  CUCOANA ZAMFIRIŢA 
  Da ce pot face eu? 
  ZOIŢA 
  Cum, ce? Să hotărăşti Că după dumnealui a merge nu vroieşti. 
  CUCOANA ZAMFIRIŢA 
  Ia uită-te de vezi, cu butca cine vine? 
  ZOIŢA
  Întocmai nimerit: cucoanele bătrîne.
  
  ÎNFĂŢOŞAREA II 
  Tot acele şi CUCOANA MĂRIOARA
  cu CUCOANA NASTASÎICA
  
  CUCOANA MĂRIOARA Zicînd întîi bonjur, te şi heretisesc. Noroc, întru mulţi ani şi ceas bun îţi doresc! CUCOANA NASTASÎICA Şi eu asemene. 
  CUCOANA ZAMFIRIŢA Da pentru ce, şi cum? CUCOANA MĂRIOARA 
  Pîn’nu se face foc nici nu mai iese fum. Şi, dar, la ce de noi aşa tăgadă mare, Cînd Ieşul tot acum această vorbă are. Doar nu-i ceva de rău, găsind o văduviţă Pe un adevărat prieten de credinţă; Şi cu postelnicul, zău, nu ţi-a fi urît. CUCOANA ZAMFIRIŢA Eu foarte mult mă mir de unde-aţi auzit. 
  CUCOANA NASTASÎICA 
  Postelnicul ne-au spus şi ne-au încredinţat Că el ar fi acum ca şi un însurat. 
  CUCOANA ZAMFIRIŢA 
  Pe cinstea mea vă spun că eu nu ştiu nimică.
  Tăgadă nu-i aici, căci nu am vre o frică.
  Iar că postelnicul la tiţa merge des,
  Aceasta eu v-o spun din toate mai ales,
  Şi poate dumneaei ceva să fi vorbit,
  Dar eu mărturisesc că nu mi-i priimit.
  
  CUCOANA MĂRIOARA 
  O, Doamne! Şi ce vrei, să ai bărbat plăcut,
  Să te mai îngrijeşti de a-l păzi din scurt
  Şi de a purure să fii înmărginită
  Cu o statornicie de lume părăsită!
  Atunci cînd dumneta eşti tînără, nurlie,
  Şi poţi închinători avea încă o mie.
  
  CUCOANA ZAMFIRIŢA 
  Vă mulţumesc de sfat, iar eu aşa nu sunt;
  Mai bine să mă-ngrop de vie în mormînt!
  Pentru aceasta eu vă fac şi rugăminte
  Să spuneţi tiţă-me acum, mai înainte:
  Că cu postelnicul eu nu mă pot uni.
  
  ZOIŢA 
  (într-o parte) 
  Un guralei aşa din casă ne-a goni. 
  CUCOANA MĂRIOARA 
  Apoi la mine las’; eu toate le prefac: Pe unii îi despart, pe alţii îi împac. 
  ZOIŢA 
  Fugiţi, cucoanelor, postelnicul ne vine; Dar ascultaţi-l cum vorbeşte el cu sine. 
  POSTELNICUL 
  (după scenă) 
  Cucoana trebuie să fie tot acasă;
  Nici vremea nu-i acum la vizite să iasă,
  Şi ceasul au sosit în care eu gîndesc
  Cu dumneaei prea larg de toate să vorbesc.
  
  CUCOANA NASTASÎICA 
  Haidem mai repede în altă odăiţă, Ca să scăpăm de dînsul. 
  ZOIŢA 
  Cu alt chip nu-i putinţă. 
  ÎNFĂŢOŞAREA III 
  ZOIŢA ŞI POSTELNICUL GURIIANU 
  POSTELNICUL 
  (nevăzînd pe Zoiţa) 
  Da zău că-i curios pe toţi să-i ocoleşti
  Şi pentru două graiuri pe nime să găseşti.
  Am fost la hatmanul şi nu era acasă;
  Iar visternicul, atunce vrînd să iasă,
  Nici nu m-au priimit...
  
  ZOIŢA 
  Mă rog să aib iertare, Cu cine dumneta grăieşti aşa de tare? 
  POSTELNICUL 
  A, Zoiţico, tu! Da ce mai faci, fetică?
  Eu la stăpînă-ta am vorbă mititică:
  Pe mine dumneaei m-au fost însărcinat
  Să fac cîte ceva; dar nu am apucat
  A isprăvi nimica. Închipuieşte-ţi, zău,
  De astăzi dimineaţă de cînd alerg mereu
  Pe bieţii căişori i-am obosit de tot
  Şi butca mi-au stricat potcitul cel de pod,
  La Trisvetitele am fost la liturghie;
  De-aici m-am repezit un ceas pe la agie;
  Apoi la Podu-Roş, apoi prin Păcurari —
  Ia judecă, mă rog, ce sărituri tot mari.
  De-aice am vroit să mă arăt la Curte;
  Dar acolo văzînd că sunt trăsuri prea multe,
  
  Nici nu m-am pogorît. M-am dus la vistierie; Am fost pe la Divan, am fost prin Sărărie, Am fost prin Tătăraşi... 
  ZOIŢA 
  Asemene şi eu, De astăzi dimineaţă de cînd alerg mereu; Pe jos pe la feciori, pe la găinărie, De-aici la cuhnii, de-aici la chelărie, Apoi pe la cămări, apoi la garderob, Ba scoate rochia, ba scutură salop, Aleargă-n sus, în jos şi ia la toate seamă, Mă pogărăsc pe scări, cucoana iar mă cheamă! Norocul meu au fost că un boier limbut, Nemăsurat deşert, şi guralei ştiut, Fiind la dumneaei, au tot istorisit, Încît duduca mea curat au ameţit Ş-aşa de răul lui s-au dus şi de acasă. 
  POSTELNICUL 
  Apoi ascultă-mă, să-ţi spun eu, jupîneasă;
  Aşa obrăznicie de-acum să nu mai faci,
  Că te voi învăţa cu gura să mă taci.
  
  ZOIŢA 
  Asemene ştiinţă nici dumneata n-o ai. 
  POSTELNICUL 
  Pricini de supărări poftesc să nu-mi mai dai. Şi cum de îndrăzneşti să-ţi baţi de mine joc? Atîta numai, zău, tu ai acum noroc, 
  Că pe stăpîna ta eu foarte o slăvesc,
  Nădăjduind curînd soţie s-o numesc.
  Şi întru adevăr, boier aşa ca mine,
  Pereche orişicui la socotinţă vine.
  Dar eu am auzit ceva de Nouleţ!
  Îmi pare însă greu să mă alăturez
  C-un om aşa de mic şi foarte neştiut,
  Ce nu-i prin casă mare la nume cunoscut.
  De dînsul nu mă tem nici cît de puţintel.
  
  (Se uită spre uşă). 
  Dar cum s-au nimerit de vine singur el! 
  ZOIŢA 
  Apoi fiindcă eu acum sunt de prisos, Mă duc, lăsîndu-te la gură sănătos. 
  (Se duce.) 
  ÎNFĂŢOŞAREA IV 
  POSTELNICUL ŞI AGA NOULEŢ 
  NOULEŢ 
  (într-o parte) 
  Se vede cum că nu-i acasă cuconiţa. 
  POSTELNICUL 
  Mă rog, ce treabă ai la coana Zamfiriţa?
  Această eu doresc să ştiu mai lămurit,
  Avînd cu dumneata ceva şi de vorbit:
  Eu, domnul meu, aud că dumneata voieşti
  
  La însurarea mea de-aici să mă sminteşti? Că dumneata te pui cu mine de un rang? Aşadar te poftesc să-mi tălmăceşti pre larg Aceste ce aud. 
  NOULEŢ 
  Mă rog de iertăciune, Dar dumitale eu nimica n-am a-ţi spune, Căci rangurile sunt de către toţi ştiute, Iar slujbele apoi a mele sunt mai multe. 
  POSTELNICUL 
  Cum? Cum? Cu dumneata să fac potrivă eu?
  Nicicum nu mă unesc, ferească Dumnezeu!
  La Suţu am luat caftan de boierie
  Cînd dumneata erai diac de vistierie;
  Titulul meu ş-acum răsună: “Biv vel-post.”!
  La Putna staroste de-atîtea ori am fost;
  Isprăvniciile mai toate le-am avut,
  Cîte o lună-două, aşa cum s-au putut;
  Şi sameş te-am avut la Neamţ, mi-aduc aminte,
  Pe cînd încă eram tovarăş cu Arvinte.
  El încă au rămas, iar eu m-am depărtat:
  Vistiernicu-mi era un duşman ne-mpăcat.
  Aşa sunt toţi la noi: cum capătă vrun loc,
  Se pierd, se nebunesc...
  
  NOULEŢ 
  Ba să mă ierţi, mă rog! Că nu sunt toţi aşa: şi mulţi boieri cinstiţi În slujba patriei i-avem noi ispitiţi, Cu minte vrednică de orice cabinet. 
  POSTELNICUL 
  Dar dumneata erai atuncea un băiet
  Şi eu încă acum mi-aduc aminte bine
  Că vărul Necolai intrase după mine,
  Cu toate că nu-i bun de slujbe Necolai:
  La dînsul nici să iei, nici poţi ceva să-i dai.
  Un prea poznaş romîn, nu-şi cată de folos,
  Atunci cînd este chip, la slujbă mai vîrtos!
  Măcar că are el avere de ajuns
  Şi banul purure îl ţine cam ascuns.
  Vro două-trei moşii de zestre au luat,
  Apoi vro şase mii de gălbenaşi în aht!
  Asemene un loc şi eu de mult doresc,
  Nădăjduiesc acum curînd să-l dobîndesc.
  
  NOULEŢ 
  Nu cred că dumneata cu banii te însori? 
  POSTELNICUL 
  Să ştii, boierule, c-ai mei mijlocitori
  Au bună trecere oriunde voi dori:
  Prin coana Safta eu pot totul isprăvi.
  Dar mai vîrtos fiind şi om cam greuşor!..
  
  NOULEŢ 
  (într-o parte) 
  Ba dimpotrivă, zău, eşti încă prea uşor! 
  POSTELNICUL 
  ... Căci pot să mă numesc din faşă tot boieri. 
  Poţi dumneata cît vrei de-aceasta să te meri.
  Zavistia la voi îi boală din născare,
  Ce, după cum s-au zis, în lume leac nu are.
  Aşa, doar au cei mulţi a mea învăţătură,
  Sau sunt asemene ca mine buni la gură?!
  De mine dascălul grecesc se tot mira:
  Nici altul mai isteţ la dînsul nu era.
  Ţinerea mea de minte şi duhul cu simţire
  Sunt rari împodobiri vărsate de la fire.
  Odată îmi spunea mătuşa mea Zoiţa
  Că maică-mea m-au dus la Curte, la Domniţa,
  Cînd eu încă eram în vîrstă de un an.
  (Atunci şi tată-meu intrase la Divan).
  Aşa Domniţa, spun, că m-au luat în braţe
  Şi către maică-mea au cuvîntat de faţă
  Că eu sunt rarită, o poznă de băiet...
  Mirîndu-se aşa, m-au fost şi diochet...
  
  NOULEŢ 
  Vai, ce primejdii! 
  POSTELNICUL 
  Dar nu mi-au fost nimica. 
  NOULEŢ 
  Pe mine, zău, acum mă cuprinsese frica! 
  POSTELNICUL 
  Degeaba dumneata te sparii aşa tare, Cînd trebui mai ales să fii la suflet mare, Fiindcă am să-ţi dau curînd un păişor! 
  Acesta-i pentru mine un lucru prea uşor Şi, dar, ca să nu scap o vreme priincioasă, Mă duc un ceas de-aici, aproape, la o casă. 
  (Se duce.) 
  ÎNFĂŢOŞAREA V 
  NOULEŢ ŞI ZOIŢA 
  NOULEŢ Zoiţo! Spune-mi drept: ce veste pe la noi? ZOIŢA Merg bine trebile. Şi, în sfîrşit, apoi, Zoiţa să trăiască! NOULEŢ Dar s-au vorbit ceva? ZOIŢA Cum nu! Duducăi eu am spus vro cîteva La care dumneaei au zis că se uneşte. NOULEŢ Eu încă am aflat prin cine mijloceşte Boierul guralei. ZOIŢA Prin tiţa cuconiţei. 
  NOULEŢ 
  Şi pare-mi-se mie că coanei Zamfiriţei Bătrîna pîn’acum nici nu au vorovit. Aşa, postelnicul puţin au isprăvit! 
  ZOIŢA 
  Nădejde dumneata ai bună despre mine. Haidem însă de-aici, că guraleiul vine. 
  ÎNFĂŢOŞAREA VI 
  POSTELNICUL, CUCOANA SAFTA, CUCOANA MĂRIOARA, CUCOANA NASTASÎICA 
  POSTELNICUL 
  (Intrînd, vorbeşte, aşează scaune de rînd şi se pune lîngă cucoana Safta.) 
  Ce lucru minunat! Pe toate la un loc V-am şi întîmpinat. Poftim, şedeţi, mă rog. Îmi pare tare bine. Şi am un chef acum Să vă istorisesc... Dar ce spuneam pe drum? 
  CUCOANA MĂRIOARA 
  De o persoană, cum... 
  CUCOANA SAFTA 
  (cu chip supărat) 
  CUCOANA NASTASÎICA
  
  Eu, zău, că n-am ştiut pînă acum nimica.
  
  CUCOANA SAFTA 
  (către cucoana Nastasîica) 
  Îmi pare tare rău de dînsa, sărmănica. 
  POSTELNICUL 
  Ferească Dumnezeu să cazi în gura lumii! La ea mai nimene nu are vre un nume. 
  CUCOANA MĂRIOARA Da ştiţi o noviţă? 
  CUCOANA SAFTA Eu mare haz le fac. 
  POSTELNICUL 
  O, novitalele şi mie mult îmi plac. Pentru aceasta ştiu acum vro zece eu, Aşa de proaspete, încît... 
  CUCOANA NASTASÎICA 
  Ce Dumnezeu! Doar cu corabia venite la Galaţi! 
  POSTELNICUL Ba fără şagă, zău, mă rog să ascultaţi. 
  CUCOANA MĂRIOARA
  
  Apoi dar las’ întîi la mine să sfîrşesc. POSTELNICUL Da eu într-un minunt le şi istorisesc. CUCOANA SAFTA Noi însă socotim să dai la dame rînd. CUCOANA NASTASÎICA Aşa se cade drept, adevărat grăind. POSTELNICUL Nici îndoială nu-i, şi ce se potriveşte, Eu sunt unit... CUCOANA MĂRIOARA 
  (către cucoana Safta) 
  Unit, dar însă tot vorbeşte. CUCOANA SAFTA 
  (către postelnic) 
  Noi te rugăm să taci. POSTELNICUL Keramo, am tăcut. 
  CUCOANA SAFTA 
  (către cucoana Mărioara) 
  Ce noviţă, mă rog, să spui ai început? 
  CUCOANA MĂRIOARA Desară noi avem theatr moldovenesc. 
  POSTELNICUL 
  Ba zău?! Dar trebuie o lojă să năimesc. Şi ce comedie? 
  CUCOANA MĂRIOARA Subt nume “Guralei”. 
  CUCOANA NASTASÎICA 
  (către postelnic) 
  Puteai şi dumneata o rolă ca să iei. 
  POSTELNICUL Cum adică, să fiu şi eu între actiori? 
  CUCOANA MĂRIOARĂ Ba nu, că gioacă toţi curat din amatiori. 
  POSTELNICUL 
  CUCOANA MĂRIOARA Şi n-ai avut noroc! 
  POSTELNICUL 
  Îmi pare foarte rău: dar este de mirare Cum nu mi s-au făcut şi mie întrebare! A căruia au fost aşa închipuire, Şi, în sfîrşit, apoi, a cui alcătuire? 
  CUCOANA MĂRIOARA 
  Nu trebuie dumneata aceasta să mai ştii; Destul că la theatr desară ai să fii. 
  POSTELNICUL Şi dumneavoastră cred că-ţi fi neapărat? 
  CUCOANA NASTASÎICA 
  (într-o parte) 
  Da eu de guralei ş-aşa m-am săturat! 
  CUCOANA SAFTA Eu, însă, cum a vrea nepoata Zamfiriţa. 
  POSTELNICUL Se cade negreşit să meargă cuconiţa. 
  CUCOANA MĂRIOARA 
  (într-o parte) 
  
  El singur înadins păcatul, zău, îşi cere, Precum şi pasărea pe limba sa iar piere. 
  CUCOANA SAFTA 
  Mă rog, aţi auzit un lucru de mirat: Zmaranda lui Fifi... 
  POSTELNICUL
  Aşa, s-au măritat.
  
  CUCOANA SAFTA Da ea de douăzeci de ani îi măritată! 
  POSTELNICUL 
  Prea, prea adevărat: dar vrea să se despartă, Ea însă singură, cum zic, ar fi pricina. 
  CUCOANA SAFTA 
  Ce treabă noi avem: a cui urmează vina? Iar el... 
  POSTELNICUL Neapărat că este cam greşit. 
  CUCOANA SAFTA Oh, frate, lasă-mă să spun pînă-n sfîrşit! 
  POSTELNICUL Pardon! 
  CUCOANA SAFTA 
  De ce pardon, cînd n-ai lăsat pe nime O vorbă pîn’ acum să isprăvească bine. 
  CUCOANA NASTASÎICA 
  Noi, zău, că trebuie să facem o tocmeală, Ca să vorbim pe rînd. 
  POSTELNICUL Aceasta nu-i greşeală. 
  CUCOANA MĂRIOARA 
  Şi cine va avea aşa fel de nărav, De strică vorbele, să deie mare ştraf. 
  POSTELNICUL Cum? Ştraf? 
  CUCOANA NASTASÎICA Mai lămurit zicînd, un rămăşag. 
  POSTELNICUL Din partea mea, eu zic: pre legea mea că tac. 
  CUCOANA SAFTA 
  Aşadar, să vă spun: Zmaranda lui Fifi,
  Precum am auzit, în vîrstă mai a fi
  De patruzeci de ani — şi vrea să se despartă.
  
  POSTELNICUL Se înţelege, dar, că este vinovată. 
  CUCOANA NASTASÎICA Apoi plăteşte ştraf. 
  POSTELNICUL Da pentru ce, mă rog? 
  CUCOANA SAFTA Arhon postelnice, da taci, aşa-ş te rog! 
  CUCOANA MĂRIOARA 
  (într-o parte) 
  Că nu-i de şagă, zău. 
  POSTELNICUL 
  Eu nici n-am zis nimica, Iar vorba au stricat cucoana Nastasîica. 
  CUCOANA NASTASÎICA Aşa! Ba să mă ierţi! 
  POSTELNICUL
  Ba dumneata!
  
  CUCOANA NASTASÎICA 
  Ba nu! Eu numai am vorbit... 
  POSTELNICUL
  La ce mai zici că nu!
  
  CUCOANA SAFTA 
  Apoi s-au înţeles, postelnice, că vrei, Ca supărîndu-ne, în rîs să ne şi iei. 
  POSTELNICUL 
  Nu rîd, ci mai vîrtos zic, zău, că-i un păcat Cum de adeseori la noi se tot despart. Ţi-i milă să priveşti trei rînduri de copii Prin casă pe la mulţi. 
  CUCOANA MĂRIOARA 
  Că mulţi sunt văduvoi, cu văduve luaţi? Pentru aceasta au copii aşa vîrstaţi. 
  POSTELNICUL 
  CUCOANA SAFTA
  
  În lume întîmplări, precum şi pe la noi, Sunt multe. 
  POSTELNICUL 
  Iar eu zic: că-i veacul de apoi.
  Prin Agathangheton aşa se hotărăşte.
  
  CUCOANA NASTASÎICA 
  (într-o parte) 
  De toate ştie el, şi toate le vorbeşte. 
  POSTELNICUL 
  Eu încă cînd eram la dascălul grecesc Aveam odată gînd pe tot să-l tălmăcesc. 
  CUCOANA MĂRIOARA 
  Aţi auzit, mă rog, că starea lui Bandat, Acum de creditori se vinde prin mezat? 
  CUCOANA SAFTA Aşa am auzit. 
  CUCOANA NASTASÎICA Şi eu. POSTELNICUL Iar eu nu cred, Măcar cu ochii mei aceasta să o văd. 
  Şi nici îi de crezut: aşa avere mare Ca pentru datorii să intre la vînzare. 
  CUCOANA SAFTA 
  Aşa-i cînd cineva se prea îndatoreşte. 
  CUCOANA NASTASÎICA 
  Mă rog, acest Bandat cu cine se rudeşte? 
  POSTELNICUL 
  Cu mine şi cu alţii; căci el se trage drept Din neamul lui Onaş, ce-au fost vel-logofet La Dragoş voievod, întîi la noi venit. Eu spiţa neamului o ştiu prea lămurit: Feciorul lui Onaş, zău, nu-mi aduc aminte, Îmi pare că au fost... (tuşeşte) aşa, aşa: părinte Lui hatmanul Lupaş. Acesta au făcut Pe Iane vornicul, din care s-au născut Petrică biv vel-post. — Iar hatmanul Matei, A lui Petrică fiu, au răposat holtei. 
  CUCOANA NASTASÎICA 
  Şi spiţa neamului apoi s-au isprăvit. 
  CUCOANA SAFTA 
  Aşa. 
  POSTELNICUL 
  Ba nu! 
  CUCOANA MĂRIOARA Da cum? Că singur ai vorbit... POSTELNICUL Ce fel?.. CUCOANA SAFTA Da zău, aşa... POSTELNICUL Ferit-au Dumnezeu! 
  (Trage tabac.) 
  CUCOANA MĂRIOARA 
  (într-o parte.) 
  Eu nu pot să mai şed: mă doare capul rău. 
  (Se duce.) 
  ÎNFĂŢOŞAREA VII 
  Tot aceia, afară de CUCOANA MĂRIOARA 
  POSTELNICUL CUCOANA NASTASÎICA 
  (într-o parte) 
  Ba iute! Ba prea mult şi prea nesuferit! 
  POSTELNICUL 
  Eu însă pîn’acum nici nu am isprăvit: Petrică au avut un frate — pe Matei, Iar fiu al lui au fost paharnicul Andrei. Acesta au născut pe stolnicul Stoian. Acesta, pe Gavril. Acesta, pe Vîrlan. Vîrlan... 
  CUCOANA SAFTA 
  Cu toţi ai lui... Mai lasă-i, zău, acum, La dracul să-i mai ia. 
  POSTELNICUL 
  În scurt, dar, să vă spun: Că de pe maică-mea eu sunt un strănepot Spătarului Vîrlan. 
  (Suflă nasul.) 
  CUCOANA SAFTA 
  (într-o parte) 
  Să-l mai ascult nu pot. 
  (Se duce.) 
  ÎNFĂŢOŞAREA VIII 
  POSTELNICUL ŞI CUCOANA NASTASÎICA 
  POSTELNICUL 
  Acel spătar Vîrlan era un om poznaş,
  Limbut cît vrei să zici, ba încă hărţăgaş.
  
  (Tuşeşte.) 
  CUCOANA NASTASÎICA 
  (într-o parte) 
  Şi strănepotul lui îi seamănă prea mult, Încît nici eu de-acum nu pot să-l mai ascult. (Se duce.) 
  ÎNFĂŢOŞAREA IX 
  POSTELNICUL 
  (Neînsemnînd că au rămas singur, spune înainte.) 
  El însă au trăit, cum spun, mai mult la ţară, Umblînd necontenit, şi iarnă, mai şi vară, Prin codri la vînat; dar da cu puşca bine — O puşcă de a lui se află şi la mine. 
  ÎNFĂŢOŞAREA X 
  POSTELNICUL ŞI ZOIŢA (În vîrful degetelor vine şi stă după scaunul lui.) 
  POSTELNICUL 
  (Neînsemnînd, spune înainte.) 
  Şi zic că ar fi fost un om de tot voinic:
  Spătos, la umăr lat, de trup însă cam mic.
  Tătarii se temea de numele lui mult,
  Fiindc-adeseori vrăjmaş i-au mai bătut.
  O vorbă, mă iertaţi, de dînsul au rămas,
  Zicînd că de femei el nu făce vrun haz.
  
  ZOIŢA 
  (de după scaun) 
  Din partea mea zic: Zău că nu m-am supărat! 
  POSTELNICUL 
  (sărind de pe scaun) 
  Mă rog! Da tu ai fost? Ce lucru de mirat!
  Cucoanele s-au dus şi m-au lăsat cu tine?
  Îmi pare foarte rău şi nici le şade bine,
  Că vorba dumnealor m-au ameţit de tot.
  Apoi adevărat acum a zice pot:
  Că cel mai fericit la o femeie dar,
  Să nu vorbească mult.
  
  ZOIŢA 
  Aceasta în zadar! Şi tocmai dumneata o zici aşa de tare? Cînd singur ai şi scos cu vorba din răbdare... 
  POSTELNICUL 
  Ferească Dumnezeu! Îţi spun prea înadins, Că eu ca oamenii nici gura n-am deschis. Dar, în sfîrşit, mă duc. 
  ZOIŢA 
  (Oprindu-l.) 
  Îngăduie, mă rog.
  Poftim un răvăşel.
  
  POSTELNICUL 
  (Uitîndu-se deasupra răvaşului.) 
  La mine! Din ce loc? 
  (Dispecetluind, citeşte răvaşul tare şi repede.) 
  “Cu frăţească dragoste mă închin dumitale, arhon postelnice! 
  Persoana ştiută dumitale m-au însărcinat pe mine să-ţi scriu că dumneata foarte necuvenit ai împrăştiet în lume veste pentru însoţirea dumilorvoastre, acea ce poate avea fiinţă numai în singură părerea dumitale. Aşadar, te pofteşte pe dumneata ca să părăseşti o asemene zadarnică vorbă şi să-i dai de acum înainte bună pace, fiindcă dumneaei nici odinioară nu este hotărîtă a merge după un aşa om, carele nu-şi poate păzi gura sa. Iar eu sunt a dumitale ca o sor’; Mărioara Spă-tăreasă“. 
  ZOIŢA 
  Eu cred că dumneata nu eşti prea bucuros
  De un asemenea răvaş nepriincios.
  Dar ce să facem, zău, aşa se nimereşte,
  Cum soarta omului în lume hotărăşte.
  
  POSTELNICUL 
  Da eu am înţeles a cui şi fapte sînt Şi peste nas apoi frumos să-i dau am gînd, Fiind încredinţat că toate le prefac Ş-asupră-mi dragoste în silă pot să fac, Cînd coanei Saftei eu voi pune înainte Din cele ce-am vorbit vro cîteva cuvinte. 
  ZOIŢA 
  Zău, nu ştiu ce va fi, iar eu nădăjduiesc Pe aga Nouleţ stăpîn ca să-l numesc. 
  TRADUCERI
  
  
   
  ŢIGANII 
  de A. PUŞKIN 
  Cu şatrele din loc în loc
  Ţiganii prin Bugeac se poartă,
  Neprihănind al lor noroc
  Sau nestatornica lor soartă.
  Ei astăzi, iată, au rămas
  La mal de apă pentru mas.
  Cu ţoluri rupte, afumate
  Căruţele le învelesc
  Pe deasupra pîn’ la roate,
  Apoi femeile gătesc
  Mîncare proastă şi se pun
  Buluci lîngă ceaun.
  În depărtare se privesc
  Cum caii pasc la iarbă verde,
  Iar după şatre dezlegaţi
  Şed urşii bine învăţaţi,
  Gîlcevi şi vorbe, şi strigare,
  Amestecate cu cîntare,
  Şi sunetul de fierării
  Asurdă locul în cîmpii,
  De drum ei iarăşi fac gătire.
  Dar s-a trecut în vetre focul,
  Toţi s-au culcat; în liniştire
  Răsună de departe locul,
  
  Numai cu glas de cîini lătrînd,
  Şi uneori cai nechezînd.
  Pe ceru-albastru şi curat
  Cu stele multe-mpresurat.
  O lună de lumină plină,
  Trecea cu o mişcare lină,
  Sub şatră unul din ţigani
  Cu capul înălbit de ani,
  Pe lîngă foc încă şedea
  Şi demîncatul pregătea.
  El aştepta cu nerăbdare
  Pe preaiubita lui fetică,
  Ce îndeseară, singurică,
  S-a dus la cîmp pentru plimbare.
  Dar ea nu vine! luna trece!
  Moşneagul îngrijat petrece.
  Zamfira nu se vede! Nu-i!
  Şi s-a răcit mîncarea lui.
  Dar iată e. În urma ii
  Un tînăr vine din cîmpii.
  Ţiganului necunoscut
  
  — Tătucă! fata i-a vorbit,
  Un om din lume neştiut
  Aflînd, la noi eu am poftit,
  Străin fiind, dintru alt neam
  El vrea să fie şi ţigan;
  Pe dîns’ dreptatea-l prigoneşte
  Şi el Alecu se numeşte.
  
  Moşneagul 
  Prea bucuros! la noi rămîi În astă noapte tu de mîi; Sau şi mai mult, nădăjduiesc, 
  Eu gata sunt să înlesnesc
  A ta petrecere aici,
  Cu parte după roduri mici,
  A ostenelilor lenoase.
  Deprinde-te şi tu cu noi,
  Cu sărăcia cea voioasă,
  Şi mîine dez-de-mînecate
  Într-o căruţă amîndoi
  Ne vom porni noi mai departe.
  Vrun meşteşug trebui să ştii;
  Fierar bun, sau scripcar să fii,
  Sau poartă ursul tu prin sate.
  
  Alecu 
  Prea bine. 
  Zamfira 
  Vom petrece noi
  Tot împreună, amîndoi;
  Dar e tîrziu şi nu-i nici lună,
  Să ne culcăm cu seară bună.
  
  Lumina cea de zi răsare;
  Moşneagul s-a sculat îndată.
  Trezind şi pe iubita fată:
  
  — Zamfiro, scoală! Ziua mare!
  Sculaţi voi de acum, sculaţi!
  Şi de gătit vă apucaţi.
  Odată toţi au năvălit,
  Şi şatrele au ridicat;
  Au strîns degrab’, au înhămat
  Şi iar în cale s-au pornit.
  Măgarii în spinare duc
  
  Copiii mici; iar ceialalţi,
  Femei şi fete şi bărbaţi,
  După căruţi pe jos se duc
  Toţi peticiţi şi dezbrăcaţi.
  Ce veselie! Ce cîntare!
  Ce vorbe, şi ce vuiet mare!
  Răcneşte ursul, cîinii latră,
  Şi scîrţie neunsa roată;
  Într-un cuvînt, a lor pornire
  E deşănţată la privire.
  Mîhnitul tînăr se uita
  La văi, la dealuri, la cîmpii
  Şi lucruri nouă căuta
  Între ţigani şi în pustii.
  A lui Zamfiră preaiubită,
  Cu negri ochi împodobită,
  Îl mîngîia cu dezmierdare,
  Mărturisind a sa plecare.
  Dar el în sine tot purta
  O mîhniciune tăinuită,
  În inimă pecetluită;
  Şi-adeseori nevrînd ofta:
  
  Păsăruică mică,
  Tu nu ştii de rău,
  Nimenea nu-ţi strică
  Cuibuşorul tău.
  Pe crenguţă creşti,
  Soarele răsare,
  Şi tu cu cîntare
  Lumea veseleşti.
  Primăvara trece
  Vine toamna rece,
  Oamenii urăsc,
  
  Oamenii jălesc.
  Păsăruica dulce
  La loc cald se duce,
  Şade-n altă ţară
  Pîn’ de primăvară.
  
  Asemenea cu păsărica,
  Şi tînărul nu avea loc,
  Deprinde nu putea nimica
  Nici nu credea el în noroc.
  A lui era mai lumea toată,
  Pentru de grijă-a sa purtare
  Lăsa la pronia înaltă,
  De mulţumiri, de desfătare
  Mai înainte el ştia,
  Căci slăbiciunile ardeau
  În pieptul lui nepotolit.
  Vieţuind în lume mare,
  De slavă el s-a măgulit,
  În toate a făcut cercare,
  Şi cunoscîndu-le deşarte
  Acum el s-a ascuns departe.
  Dar focul nu mult va fi stins,
  Curînd îl vom vedea aprins.
  
  Zamfira 
  Iubite! spune ce gîndeşti, Sau iarăşi tu acum doreşti De lume mare şi de tîrguri? 
  Alecu 
  Ce să doresc! tu nu poţi şti, Tu nici nu-ţi poţi închipui A tîrgurilor grele juguri, 
  Unde n-ai gustul de viaţă,
  Nici suflă ei de dimineaţă
  Ca noi un aer răcoros
  Cu miros de cîmpii frumos.
  Ei a iubi se ruşinează,
  De fire prea se depărtează,
  Şi voia lor o tîrguiesc,
  Metalului ei se jertfesc;
  În aur cred, lui se închină,
  Şi lumea lor de rău e plină.
  Ce să doresc, a lor mîndrie?
  Zîmbire cu făţărnicie?
  A lor nebună pizmuire?
  A lor deşartă strălucire?
  
  Zamfira 
  Dar acolo sunt curţi frumoase,
  Petrecere în adunări,
  Sunt multe lucruri arătoase;
  Şi fetişoare de boieri.
  
  Alecu 
  Cu mulţumire cumpărată
  Petrecerile nu sunt bune,
  Unde nu-i dragostea cea dreaptă,
  Şi veselia-i mîhniciune.
  Iar fetele? tu-mi eşti primită,
  Făr’ de a lor împodobiri,
  Ş-a pietrei scumpe străluciri;
  Să nu te schimbi, a mea iubită,
  Eu însă într-un gînd curat
  
  Voiesc cu tine să împart A mea din lume izgonire Şi voie bună şi mîhnire. 
  Moşneagul 
  Măcar că tu ai petrecut Între norodul cel bogat Şi cu ştiinţă luminat, Tot ne iubeşti pre noi prea mult, Însă nu-i pururea plăcut Şi traiul nostru, la acei Ce-n desfătare au crescut. Eu ştiu de la părinţii mei O din vechime povestire: Pentru un om ce a trăit Aici de Roma surghiunit; Dar am uitat a lui numire; Împodobită însă fire Avea acel bătrîn vioi, Vieţuind el între noi Pe lîngă Dunăre, spunea De ale lui nenorociri Şi alte multe povestiri Cu mintea sa închipuia. Dar alţii pentru dînş’ prindea Prin mreajă peştii şi vînat Şi pentru iarnă-i pregătea Din blane, straie de-mbrăcat, Iar el nici c-a putut deprinde Nevoii îngrijăluiri, Şi blestemînd cu mari cuvinte, A soartei lui învăluiri, Zicea că dumnezeii grea Certare lui au rînduit Şi moarte, drept bun dar, cerea. Din sînul patriei răpit, Ca un copil plîngea cumplit El la aducerea aminte De zilele de mai nainte, Murind, a fost lăsat cuvinte A lui înstrăinate oase Să se mute la a lor pămînt. 
  Alecu 
  O! iată soartă ticăloasă
  A unui scriitor vestit!
  A unui patriot slăvit!
  Poetule! Tu mie spune:
  Ce se numeşte slavă-n lume?
  A laudelor glăsuire!
  Din neam, la depărtatul neam!
  Ori după moarte tînguire!
  Sau în sfîrşit istorisire
  Sub şatra a unui ţigan?!!
  Uitînd cu ură lumea mare,
  Acum Alecu de doi ani
  Petrece tot între ţigani
  Într-o firească desfătare.
  Cu dînşii bine s-a deprins
  Şi rareori el, ca prin vis,
  Abia mai aducea aminte
  Petrecerea de mai nainte.
  Vieţii lui soţie bună
  Cu dîns’ Zamfira dimpreună
  Se duc cu ursul pe la sate,
  
  Alecu prea frumos mi-l joacă,
  Moşneagul daireaua bate,
  Toţi pentru bun bacşiş se roagă;
  Şi-aşa petrec a lor viaţă.
  Într-o zi de dimineaţă
  Zamfira veselă cînta
  Şi la Alecu se uita.
  
  Cîntecul I* 
  Arde-mă, frige-mă
  În foc vînat pune-mă.
  De m-ai frige pe cărbune,
  Ibovnicul nu-ţi voi spune.
  Că el este tinerel,
  Drăgălaş şi frumuşel;
  Iar pe tine, bărbat rău,
  Eu de-acum nu te mai vreu.
  Şi tu măcar pîn’ la moarte
  De m-ai bate, de m-ai arde,
  Şi bucăţi de m-ai tăia
  Tot voi face cum voi vrea.
  
  Alecu 
  Ce nu mai taci, că am urît A voastre cîntece ţigăneşti. 
  Zamfira 
  Dreptate ai să le urăşti,
  Că tocmai pentru tine cînt.
  
  * Anume acest cîntec Puşkin în a sa alcătuire l-a prefăcut în limba rosienească. 
  Alecu 
  Da’ eu şi fără de cîntare Pricep ceva a ta plecare. Şi visul meu de astă-noapte Îmi prevesteşte grele fapte. 
  Zamfira 
  În visuri crezi, om luminat? Un lucru foarte de mirat! 
  Alecu 
  Nu cred în visuri, nici nu vreu Să cred întru nimica eu, Şi tu de-acum nu ai crezare; Iar visul meu fiind cumplit În suflet a întipărit O prea urîtă aşteptare, Dar mai ales simţirea me Îmi prevesteşte oarece. 
  Moşneagul 
  La ce atîta supărare,
  Tu ţi-ai făcut făr’ de cuvînt?
  
  Alecu 
  O! nu, eu foarte bine simt, Eu înţeleg a ei schimbare. 
  Moşneagul 
  A ta mîhnire temei n-are!
  Ea îi femeie! Tu iubeşti;
  Tu porţi o dragoste cumplită,
  Statornică, nemărginită.
  Iar inimile femeieşti
  Prea înfocat ne îndrăgesc
  Şi iar degrabă ne urăsc.
  De-aceasta tu să nu te miri,
  Că uită-te-n albastrul cer
  Prin nouri luna cum pluteşte
  Ea tuturor împărtăşeşte
  A sa lumină mîngîioasă,
  Dintr-un oraş intră în alt,
  Şi din acela vrea să iasă
  Lăsîndu-l iar întunecat;
  Şi cine poate zice lunei:
  Stăi într-un loc fără mişcare,
  Sau cine stavilă va pune
  Femeii la a ei plecare?
  
  Alecu 
  Dar cum mai înainte ea Pe mine tare mă iubea? 
  Moşneagul 
  Ascultă, eu să-ţi spun de mine:
  Şi eu în lume am iubit
  Mai mult pot zice decît tine,
  Nemăsurat fiind robit,
  Cunosc această pătimire
  Întîi ţin minte eu abia.
  
  Pe Dunăre cînd nu avea Moscalii încă stăpînire. Pe cînd ştiam noi de sultan, Iar paşa de la Akerman Ocîrmuia Bugeacul tot, Atuncea tînăr eu eram Şi să-ţi închipuiesc nu pot Cel dintîi foc ce s-au aprins Întru simţirea mea nestins. În scurt, ceea ce-am dorit Cu mare chef am dobîndit, Dar un minut de fericire, A fost un vis, o nălucire. Nevasta mea numai un an Mi-a arătat ceva plăcere, Apoi fugind cu alt ţigan M-a fost lăsat în supărare Şi cu Zamfira mititică. 
  Alecu 
  Dar tu n-ai mai făcut nimică? 
  Moşneagul 
  Ce să mai fac! Şi cine poate În silă dragoste a scoate? Iar oamenii petrec în lume Mai multe rele între bune. 
  Alecu 
  Eu nu-s aşa! eu pîn’ la moarte Voi răzbuna a mea dreptate Găsindu-mi duşmanul dormind, 
  Pe malul mării, neştiind,
  Că eu aproape sunt de dîns’,
  Ş-atunci l-aş arunca în mare
  Şi moartea cea făr’ de scăpare
  O aş privi cu haz şi rîs.
  Ocrotitoarea acea bună
  A înfocatului amor.
  O noapte lină fără lună
  S-au pus pîn’ la ai zilei zori.
  Pe ceriu stele scînteiază
  Cu strălucitele lor raze.
  Ţiganii toţi au adormit;
  Alecu vis prea greu visează
  Şi se trezeşte mult uimit:
  Zamfira lîngă dînsul nu-i!
  Dar unde e?!.. În pieptul lui
  Se bate inima zuliară
  Întru mînia înfocată.
  El iese înarmat afară,
  Pe iarba cea înrourată
  O tăinuită urmuşoară
  Se vede... El în nerăbdare
  Nu merge, ci, pot zice, zboară.
  Dar ce amarnică mirare!
  După movili se văd în zare
  Ca două umbre şopotind...
  El se opreşte ascultînd:
  
  Zamfira 
  Mă duc de-acum. 
  Ţiganul tînăr 
  Mai stai, puicuţă! 
  Zamfira 
  Zău că mă tem, mă tem, drăguţă. 
  Ţiganul tînăr 
  Da’ pentru ce atîta frică, Stai, nu te teme de nimică, Alecul tău va fi dormind... 
  — Aici voi veţi muri iubind!..
  Alecu groaznic a strigat,
  S-a repezit şi a şi dat
  În inimă cu iataganul.
  Mort a căzut atunci ţiganul.
  Zamfira în aşa uimire
  A zis cu deznădăjduire:
  
  — Ucigaşule! mi-i frică
  De vărvăreasca ta pornire.
  
  
  Alecu 
  Şi tu dar lîngă dînsul pică! (o loveşte în inimă) 
  Zamfira 
  Ah! am iubit! Iubind şi mor...
  Se revărsa de ziuă zori:
  Alecu după deal şedea
  Cu iataganul plin de sînge
  Şi două trupuri reci privea,
  
  Iar cînd s-au început a strînge Ţiganii toţi pe lîngă dîns’, Atunci moşneagul cu mîhnire, Nevrînd a face răsplătire, Apropiindu-se a zis: 
  — Fugi, varvar om, tu de la noi,
  Te du la lumea ta cea mare
  Şi lasă-ne întru uitare:
  Tu eşti născut pentru război,
  Şi te făleşti cu deşteptare,
  Iar noi în rînduirea soartei
  Suntem sălbatici, dar fireşti,
  Ştiinţi n-avem praviliceşti,
  Nici sînge nu vărsăm cu moarte,
  La suflet ne numim noi mici
  Şi n-am ucis încă pe nime,
  Iar tu eşti varvar! fugi de-aici!
  Te du, şi Dumnezeu cu tine.
  Zicînd aceste, au luat
  Ţiganii trupurile moarte,
  Plîngîndu-le le-au îngropat
  Şi s-au pornit în altă parte.
  Numai o şatră în cîmpie
  Rămase singură, pustie.
  Aşa cînd toamna dimineaţă
  Cucoarele se înarmează
  Şi se pornesc cu strigăt mare
  La locuri calde pîn’ la vară,
  Iar una ce putere n-are,
  Fiind rănită-n aripioare,
  Rămîne singură, pătrunsă
  De mîhniciunea cea nespusă.
  
  
   
  SATIRE ŞI ALTE POETICE COMPUNERI DE PRINŢUL ANTIOH CANTEMIR 
  (Traduceri realizate în colaborare cu C. Negruzzi) 
  PREFAŢA AUTORULUI 
  Satiră se poate numi acea compunere care prin un stil vesel, luînd în rîs demoralizaţia, stăruieşte a îndrepta năravurile omeneşti; pentru aceasta ea în scopul său e potrivită cu orice altă alcătuire morală, dar stilul ei fiind mai simplu şi vesel, se citeşte cu plăcere, şi dezvălirile ei sunt mai nimerite pentru că de luarea în rîs noi ne temem mai mult decît de orice pedeapsă. 
  Satira şi-a luat începutul său în priveliştile populare unde între actele tragediilor se vîra, pentru înveselirea privitorilor, reprezentaţii comice, în care feţele în chip de satiri prin glume grosiere şi cu totul populare, prihăneau năravurile şi relele deprinderi ale cetăţenilor. Aceste înfăţoşeri, romanii urmînd grecilor le introduseră în priveliştile lor, iar apoi afară de privelişti începură a face verse satirice. Un oarecare Luţilie deschise drumul lui Oraţie, Pers şi Iuvenal, şi aceştia satiricilor italieni, franţezi şi de alte naţii. 
  Eu în compunerile mele am urmat mai ales pre Oraţie şi pre franţezul Boileau de la carii multe am împrumutat însuşindu-le cu obiceiurile noastre. Las pre cititorii mei a judeca de izbutirea ce am făcut într-o asemenea nouă cercare pentru limba noastră. Noutatea întreprinderii poate că-mi va ierta greşalele stilului; iar acea ferită dezvelire a demoralizaţiei în faţă, nu o vor critica iubitorii de virtute. De la demoralizaţi nu aştept nimic, căci şi lauda şi ocara, dragostea şi ura lor, deopotrivă le dispreţuiesc. 
  
   
  SATIRA I 
  Către mintea sa 
  O, minte crudă încă, a neştiinţei rod,
  Astîmpără-ţi îndemnul ce-mi faci către condei!
  Căci răpidele zile pot trece liniştite,
  Şi slava se cîştigă şi fără de a scrie;
  Iar căi se află multe ce către ea ne duc,
  Pe care-un picior vrednic nu poate poticni.
  Acea mai neplăcută e calea blestemată
  De cele nouă fete, ce umblă tot desculţe.
  Pierdură mulţi puterea şi-n capăt n-au ajuns!
  În trudă şi sudoare îţi trebui să te scalzi,
  Şi care-i răsplătirea? Ocara şi dispreţul!
  Acela ce la masă pe cărţi se gîrboveşte,
  Ţintind la slove ochii, nu locuieşte-n curţi,
  Nu are grădini mîndre de marmuri strălucind,
  Nici oile-nmulţeşte la turma părintească.
  
  Dar adevărul este că muzele nădejde Au mare în al nostru monarhul tinerel,* De dînsul ignorantul se-ascunde ruşinat; În el Apollon află a slavei sale reazem; El foarte mult cinsteşte pre muzele-fecioare, Silind să înmulţească poporul din Parnas, Iar răul e acesta că mulţi în domni fălesc, 
  * Petru II născut la 12 octombrie 1715. 
  Sfiindu-se, acele ce în supuşi defaimă! 
  Eresul, dezbinarea sunt fiicele ştiinţei. Mai mult minţeşte-acela ce e mai învăţat, Şi care tot citeşte curînd se face-ateu. Criton trăgînd metanii oftează şi cîrteşte, Rugîndu-şi sfîntul suflet cu lacrimi umilite Să vadă cîte rele de la ştiinţă vin, Cum oamenii printr-însa ades se rătăcesc. Copiii noştri care erau mai înainte Supuşi şi blînzi la toate pe calea mîntuirii Păşeau ca şi strămoşii, cu frică ascultînd Idei şi lucruri care nicicum înţelegeau; Acuma prin biserici scot scandal din Scriptură, Răstălmăcesc şi cată să afle începutul, Pricina şi sfîrşitul; puţină cinste dînd La tagma preoţească. Năravul acel bun Cu totul îl pierdură. Ei cvas nu vor să beie, Şi n-ar mînca păstramă măcar orice le-ai face. Ei nu mai ştiu ce-i postul, şi lumînări nu duc La sfintele biserici, cum fac creştinii buni. Socot că popii trebui să-şi caute de slujbă, Iar nu să se îndese în trebi politicale; Şi zic cum că aceia ce lume-au părăsit, Nu trebuie să aibă oriunde şi moşii. 
  Silvan o altă vină găseşte-nvăţăturii; Ştiinţa, zice, este a foametei pricină. Noi am trăit în lume, latina neştiind, În mai îmbelşugare decît trăim acum. Mîncam mai multă pîine în starea ignorantă, Şi hrana o pierdurăm de cînd ştim limbi străine. Cuvîntul meu de n-are putere şi temei El însă nu jigneşte pre nobilii bărbaţi. Prostimea numai cere în toate rînduială, 
  Iar disputa-nvăţată pre un boier nu prinde.
  A nebunit aceia ce umblă ispitind
  Puterea sufletească şi marginile ei;
  Şi cel ce în sudoare petrece întregi zile,
  Dorind să afle cursul ş-a lumii armonie,
  A lucrurilor reguli din latul univers,
  Nu face decît nuca azvîrle pe pereţi.
  Şi oare prin aceasta o zi către viaţă,
  Sau o para în pungă va mai spori la mine?
  Pot să pricep mai bine cît fură într-un an
  Vătaful şi chelarul? Putea-voi să sporesc
  Mai multe buţi la velniţi, mai multă apă-n iazuri?
  Nu este mai cuminte şi cel ce-şi frige ochii,
  Suflînd cu ne-ncetare cărbuni înflăcăraţi,
  Ca să priceapă soiul şi firea de metal;
  Căci noi cunoaştem bine ce-i buche şi ce-i vede,
  Şi osebim argintul din aur, din aramă.
  Ştiinţa pentru boale şi cea de buruieni
  Sunt iar minciuni. De pildă, te doare capul rău,
  Un doctor îţi ia mîna, te pipăie la vînă,
  Şi de-i vei da crezare pricina e din sînge.
  Dacă slăbim, ne zice că sîngele-a stătut;
  La fierbinţeală iarăşi pe loc îţi dă răspuns;
  Cînd trup viu înîuntru nu a văzut niciunul.
  Şi-n vreme ce ne spune poveşti de-aceste multe,
  Grăsimea pungii noastre se scurge într-a lui.
  Să nu dormim noi noaptea la stele căutînd,
  Ca să aflăm cursul, să le găsim vro pată?
  Schimbîndu-ne odihna pe curiozitate,
  Să ştim oare pămîntul se mişcă ne-ncetat,
  Sau luminosul soare? Cînd noi dintr-un ceaslov
  Putem şti ziua lunii şi ceasul cînd se pişcă!
  Noi n-avem vro nevoie de-a lui Euclid ştiinţă,
  
  Ca să-mpărţim pămîntul în firte şi bucăţi,
  Şi ştim făr-de algebră cîţi bani sunt într-un leu.
  Silvan iubeşte numai ştiinţa aceea care
  Venitul înmulţeşte şi scade cheltuiala;
  De nu se-ngroaşă punga nu vede vrun folos,
  Ci numai nebunie pentru societăţi.
  
  La faţă roşul Luca, ce hojma rîgîieşte, Ne spune că ştiinţa prietenia curmă; Că noi suntem pe lume creaţi de Dumnezeu, Cu darul cugetării obşteşte să trăim; Căci ce folos au alţii, cînd eu închis în casă Pe morţi schimb adunarea acelor vii prieteni? Cînd nu mai este alta societatea mea, Decît o călimară, hîrtie şi condei? Viaţa este dată spre rîs şi bucurie; De ce dar să o facem din cît e şi mai scurtă? Să ne lăsăm plăcerea, şi ochii să stricăm, Şezînd cu ne-ncetare în cărţi acufundaţi? Mai bine cu paharul să trecem nopţi şi zile; Căci rodul viţei este lăsat spre veselie, El vorba învioşează, pre oameni învoind, A gîndurilor grele împrăştie-orice nor; El mîngîie săracii, pre slabi îi întăreşte, Şi inimile moaie gonind melancolia; Mai lesne amorezul prin mijlocirea lui De la a sa iubită cîştigă orice favor. Cînd se vor trage brazde pe-a cerului lăţime, Şi-n loc de flori prin iarbă vor răsări tot stele, Cînd rîu-şi va întoarce al său curs îndărăt, Şi vremile trecute din nou vor reveni, Cînd va mînca monahul în post numai scrumbie, Atunci lăsînd paharul m-oi apuca de carte. 
  Medor se jeluieşte hîrtia că stricăm Cu scrisul şi tiparul ce nu sunt de folos, Încît îi este teamă că n-a să mai rămîie Cu ce să-şi încreţească zulufii săi cei mîndri. El nu dă pe Seneca un funt de pudră bun, Virgil un ban nu face mai mult decît Egor,* Şi Reks** e mai de treabă decît Ciceron foarte. 
  De-acest fel de cuvinte urechile-mi sunt pline. Ascultă deci, o, minte, cum eu te sfătuiesc: Fii mută ca un peşte, şi nu mai tot vui. Un scriitor se-ndeamnă prin laudă a scrie, Iar fără ea tînjeşte, cînd alt folos nu are. Şi pînă cînd tot hulă drept laudă să răbd? Să sufăr ca beţivul ce n-are vin de-ajuns, Ca popa ce nu poate în praznice petrece, Ca tîrgoveţul cărui lipseşte buna bere? 
  Eu ştiu că tu poţi, minte, a-mi arăta curat, C-un desfrînat nu poate virtutea a slăvi, Că scumpul, ipocritul, acel crescut în mode, Şi care altă grijă pe lume nu mai are, Nu pot să nu hulească ştiinţa; dar rău fac, Căci vorba lor n-ascultă bărbaţii înţelepţi. Frumos tu judeci, minte, aşa să fie trebui! În veacul nostru însă, a răilor poveţe Ţin duhul în strînsoare, împiedicînd ştiinţa Ce n-are atîta numai protivnici şi vrăjmaşi, Cîţi eu în scurt aice acum am arătat, Sau care puteam încă şi mai făţiş să-i număr. Azi cumpăna-aurită a Temidei se află În mîinile acelor ce raiul îl deschid, 
  * Vestit ciubotar pe atunci la Moscova.
   ** Croitor neamţ. 
  Şi care adevărul nu vor a-l auzi.
  De vrei să fii episcop, c-o mantie vărgată
  Înfăşură-ţi trufia, îţi pune-un lanţ de aur,
  Sub mitră strălucită ascunde-ţi capul sec,
  Şi subt o barbă lungă stomacul îmbuibat.
  Diaconul să meargă cu cîrja înainte;
  Te-ntinde într-o caretă, şi tot blagosloveşte
  În dreapta şi în stînga, cînd eşti plin de venin.
  Din aste te-i cunoaşte că eşti arhipăstor,
  Şi toţi cu umilinţă ţi-or zice preasfinţite.
  Ce iese din ştiinţă, şi ce folos aduce
  Bisericii? Aceia care sermonuri fac
  A sfintelor locaşe averea nu sporesc,
  Cînd numai din venituri mărirea lor se vede.
  De vrei să te faci iarăşi judecător dreptăţii
  Îţi pune o perucă, şi nu îngădui
  Pre cel cu mîna goală sărman jăluitor,
  Nu crede-ale lui lacrimi, el e deprins a plînge.
  Cînd îţi citesc docladuri tu dormi pe jilţ în ticnă,
  Şi de-ţi aduc aminte de vreun paragraf
  Din legile civile, din dreptul natural,
  Nu-i asculta; le spune c-aceste toate-s fleacuri,
  Şi pentru cei în slujbă zadarnică povară.
  Diecilor se cade a răscoli hîrtii,
  Judecătorul numai să ştie întări.
  La noi n-a sosit vremea, în care-nţelepciunea
  Preziduia în toate încununînd ştiinţa
  Şi meritul oricărui, cînd toţi se sîrguiau
  Către înaintare prin mijlocirea ei.
  Departe suntem încă de veacul cel de aur!
  Trufia, lenea, banii opresc înţelepciunea;
  Şi ignoranţa ţine a-nvăţăturii loc!
  Ea-n haine aurite, sub mitră se făleşte.
  
  Ea judecă norodul şi oştile comandă;
  Iar biata-nvăţătură în stremţe îmbrăcată,
  Din orice casă este gonită cu ocări;
  De-a ei prietenie cu toţii se feresc;
  Ca cei care pre mare au suferit furtună
  Şi nu vor să mai intre în slujbă marinară
  Toţi strigă: rod nu mai iese de la adînci ştiinţi;
  Deşi-i de duh plin capul acelor învăţaţi,
  Dar punga li-i deşartă şi mîinile lor goale.
  Acela care ştie a fluiera în flaut
  Trei, patru cîntece şi a dănţa uşor,
  Care cunoaşte soiul de orice fel de vin,
  Se-mbracă după modă şi mestecă cărţi bine,
  De-i şi cu dinţi de lapte, oricare treaptă naltă
  Îi pare foarte mică la vrednicia lui;
  Nu pot să-l cumpănească nici şapte înţelepţi.
  La oameni nu-i dreptate! Un cleric sec răcneşte:
  Eu încă nu-s episcop dar ştiu de rost ceaslovul,
  Apostolul, psaltirea ca apa le citesc,
  Pre hrisostom trec lesne deşi nu-l înţeleg;
  Oşteanul care poate abia numele a-şi scrie,
  Pretinde ca să aibă a polcului comandă.
  Copistul bănuieşte că nu-i judecător,
  Boierul se-nciudează că nu-i în slujbă pus,
  Cînd şapte boieri are trecuţi într-a lui spiţă
  Şi două mii de oameni hrăneşte pe moşie,
  Măcar deşi nu ştie nici scrie, nici citi.
  
  Asemenea cuvinte şi pilde auzind, Astîmpără-te, minte, şi nu fii supărată Că eşti necunoscută, căci paşnica viaţă La cel care petrece în liniştit locaş, Deşi urîtă pare, dar n-are-nvăluiri. 
  Dacă înţelepciunea a vrut să te-nzestreze Cu darurile sale, te bucură în sine, Şi cugetă în ticnă la rodurile ei. Nu te-ncercă zadarnic la oameni să arăţi Acele care lumea le sufere, le vede, Şi care-n loc de slavă, ocară-ţi vor aduce. 
  
   
  SATIRA II 
  Filaret — Eugenie 
  FILARET: 
  Prietenul meu, spune-mi de ce eşti întristat?
  Te văd la faţă galben, iar ochii îţi sunt roşi,
  Pare că noaptea-ntreagă nu ai dormit? Pe gînduri
  Stai tocmai ca acela, ce vrînd a fi episcop
  Îşi dărui zadarnic a sale herghelii.*
  Tu poţi ca să te primbli cu patru cai în şir,
  Să porţi bogate haine, şi slugile să-ţi fie
  Înfăşurate-n aur. Au doar vinaţe scumpe,
  Sau cărţi pe la dughene n-au mai rămas de joc?
  Rudeniile, maica-ţi se află sănătoşi,
  Norocul te adapă din cornu-mbelşugării,
  Nimic nu te opreşte de-a vieţui-n odihnă.
  De ce dar taci ca muţii şi nu zici un cuvînt?
  Nu ştii cît preţuieşte un sfat prietenesc,
  Şi cîtă mîngîiere ne-aduce-n mîhniciune
  Cînd neopriţi de patimi păzim a lui urmare?
  
  * Toţi cunosc pe fostul Arhiepiscop R... carele dorind a se face cap bisericii ruseşti, dăruia cai din hergheliile sale la toţi acei ce puteau să-l ajute. 
  A! înţeleg pricina de ce eşti supărat.
  Damon în aste zile se-naintă în rang,
  Trifon primi cordonul, şi Tulie o moşie;
  Iar falnicul tău nume şi slava strămoşească
  Rîvnirea-ţi acea multă spre binele obştesc,
  Oricare vrednicie, uitate au rămas;
  Zavistnic nu eşti însă ca popii la soboare.
  
  EUGENIE: 
  Ai cam ghicit în parte. Deşi n-am gelozie,
  Dar simt cîtă ruşine, cît de cumplit afront
  E pentru noi boierii, cînd văd un prost ţăran
  Ce poartă semnul muncii pe mîinile-i asprite,
  Cînd văd pre altul care mergea la tîrg cu sacul,
  Sau cela ce deunăzi vindea la lumînări,
  Ori plăcintarul care striga ieri: La covrigi!
  Cum au ajuns să fie în cele mai mari trepte,
  Iar vechea mea nobleţe tînjeşte amărîtă,
  Şi nu pot s-aduc ţării nici cel mai mic folos!
  Din vremea Olgăi* încă avem strămoşi magnaţi;
  De-atunce pînă astăzi ei fură tot în slujbe,
  Ţiind cele-ntîi posturi ale împărăţiei.
  Vezi diplomele mele, urice, spiţe lungi;
  Mai jos decît namesnic** nici un străbun nu am.
  Erau isteţi în pace şi vrednici la războaie,
  Cu armele şi duhul odată strălucind.
  Priveşte sala noastră şi vezi-i pe pereţi
  
  * Olga, soţia lui Igor, fiul lui Riurik, întîiul ţar rusesc. Ea fu cea întîi care, primind credinţa creştinească, se boteză sub nume de Elena. Începu a domni de la anul 950 d.H. 
  ** Namesnic, viţe-rigă. Acest titlu se da mai înainte guvernatorilor de provincii. 
  Tării, cetăţi cum sfarmă şi pre vrăjmaşi alungă.
  În judecăţi ei iarăşi cu mîinele curate
  Ocrotitori dreptăţii, pe-asupritori goneau,
  Şi azi jeluitorii nu uită mila lor,
  Iar vîrful tuturora a fost al meu părinte:
  De cînd el nu mai este, rămase-mpărăţia
  Chiar fără mîna dreaptă. El cînd se arăta,
  Oricare se da-n lături, i se-nchina plecat,
  Mulţime de-aleşi oameni se tăvăleau pe urmă-i.
  Cum se ivea de ziuă, la uşa lui grămadă
  Sta cei pre care-acuma norodul îi cinstesc,
  Ş-a cărora favoruri noi astăzi aşteptăm!
  Pre slugi rugau cu daruri mijlocitori să fie;
  Iar dacă-al meu părinte cuvînt le adresa,
  Uimiţi de bucurie ce-or face nu ştia;
  În lacrimi tuturora spuneau de norocirea
  Ce-avură să vorbească cu omul acel mare;
  În casa lor atunce se bucurau cu toţi,
  Părea că vro comoară ascunsă au găsit.
  Deci judecă tu însuţi cum trebuie să-mi pară,
  Cînd sunt din aşa neamuri slăvite şi înalte,
  Să văd c-am ajuns astăzi necăutat să fiu,
  Şi nebăgat în seamă ca cel mai ne-nsemnat?
  
  FILARET: 
  A supărării tale am înţeles pricina.
  Acuma să-mi dai voie să-ţi spun a mea părere,
  Vestindu-ţi mai-nainte că eu dispreţuiesc
  Minciuna, linguşirea, viclene însuşiri,
  Şi ruga mea rosteşte ce inima îmi spune.
  
  Nobleţea cum că este a slujbelor răsplată 
  Nu este îndoială; folosul ei cunosc.
  Asemenea cinstire îndeamnă pre cei mulţi
  Spre fapte lăudate; căci oamenii averea,
  Plăcerile vieţii şi traiu-n desfătare,
  În vremile de astăzi atîta nu doresc,
  Ca numele deşerte ş-al slavei pustiu fum.
  Dar în zadar sunt toate, cînd cel ce le pretinde
  Nu se va face însuşi la merite străbune
  Destoinic cum se cade, prin osteneala sa.
  Urice de viermi roase nu sunt mărturisiri
  De vrednicia noastră; virtutea este numai
  Dovadă de nobleţea acea adevărată.
  
  Spune-mi, lăsîndu-ţi lenea, povara de oştean Purtat-ai vreodată? Gonit-ai pre vrăjmaşi? Asigurat-ai ţara lăţind a ei putere? La masa judecăţii uitat-ai părtinirea? Norodul uşurat-ai de dări, de asupriri? Sporit-ai cu-al tău merit al statului venit? Cu pilda ta-ndemnat-ai pre oameni la virtute Stîrpind prin sfaturi bune năravurile rele? Ştii a-ţi păstra curate şi cugetul şi mîna? Nu-ţi sunt supărătoarea celor săraci lacrimi? De eşti drept, nezavistnic, îndurător şi blînd, De crezi că e ca tine fieştecare om, Atunci cu bună seamă poţi zice că eşti nobil, Poţi crede că cu Ector şi cu Ahil eşti rudă; Cezar şi Alexandu şi toţi bărbaţii mari Că-ţi sunt strămoşi socoate-i de-ţi plac şi de-i voieşti. Dar nu te foloseşte de-ai fi chiar fiu de rege, Cînd n-ai întru năravuri de-un cîine osebire. Pe Neibuş* îl întreabă şi-ţi va mărturisi 
  * General-maior Neibuş, prieten autorului, mare iubitor de bere. 
  Că-i place berea foarte, iar drojdiile nu;
  Cunoaşte el prea bine că nu este în drojdii,
  Nici gustul, nici dulceaţa care era în bere.
  E mare osebire din nobili să te tragi
  Şi însuţi să fii nobil. În slobozi şi în robi
  Acelaşi sînge curge; şi toţi au trup şi oase.
  Cuvinte înşirate pe lîng-un falnic nume
  Nu pot să tăinuiască a noastre răutăţi.
  Iar relele năravuri la cei înţelepţi şterg
  Aducerea aminte de învechita slavă;
  Şi cioara lăudată cu penele străine,
  Rămîne fără ele de jale şi de rîs.
  
  Nu este cu dreptate nici trebui-a uita
  Şi slujba strămoşească la strănepot de merit;
  Întunecat e însă al nostru duh atunce
  Cînd toată temelia pe spiţă răzemăm.
  Împovăraţi de vreme se darmă stîlpii vechi,
  De nu le vom da sprijin cînd cere trebuinţa.
  Strămoşii îţi lăsară fîntîni de apă limpezi,
  Dar ca să bei din ele-ţi trebui vas curat,
  Şi să te pleci, căci apa în gură-ţi n-a veni.
  
  Tu însuţi zici că slavă au cîştigat străbunii Prin fapte lăudate şi prin năravuri bune: Întru războaie unul a tras nevoi şi răni, Pe mări s-a luptat altul cu valuri, cu vrăjmaşi, Iar celălalt dreptatea a cumpănit-o bine, Şi toţi deosebite au arătat talente. De imitai acelor, cuvînt tu ai avea Să strigi de ce ca alţii nu eşti recunoscut. 
  Ca aurul pre piatră, te cearcă tu pre sine Să-ţi vezi a tînguirii ş-a sîngelui dreptate. Pe cînd cucoşul cîntă la revărsat de zori, Cînd soarele pe dealuri începe-a străluci, 
  Strămoşii tăi cu oastea ieşeau la cîmpul slavei,
  Iar tu subt adamască cu sufletul, cu trupul,
  Acufundat în pufuri sălbatic horăieşti,
  Şi tocmai dup-amiază deschizi umflaţii ochi,
  Tragi o căscare lungă, mai dormi înc-o bucată,
  Te scoli, te-ntinzi, trei ciferturi; aştepţi ca să-ţi aducă
  Cafeaua, ciocolata, sau ceaiul chinezesc.
  Din aşternut îndată drept la oglind-alergi;
  Aici apoi e grija şi truda cea mai mare.
  Spinarea îţi acoperi c-o haină femeiască,
  Zulufii după reguli în rînduială-i pui,
  Îi încreţeşti pe frunte, pe rumenii obraji,
  Ş-o parte după ceafă în săculteţ s-ascunde.
  De astă iscusinţă se miră cei ca tine,
  Iar tu te-ncînţi de sine precum un nou Narcis.
  În strîmt pantof piciorul cu sila grămădind,
  De bătături durerea te face-olog să umbli.
  Ţi-ai pus o haină care plăteşte o moşie,
  Şi slugile asudă pînă ce te gătesc.
  Cînd statul lor romanii au vrut să-ntemeieze,
  Atîta osteneală eu cred că n-au avut,
  Cît cei ce au s-aleagă colorul hainei tale,
  Caftanul cum să fie cu moda potrivit,
  Cu vîrsta şi cu locul, cu timpul ce va fi.
  În tîrg nu suferi verde, nici vara catifeaua,
  Nici iarna să lucească nu vrei mătăsăria,
  Ci toate să-şi păzească a sale legi şi rînd.
  Precum păzeşte popa a toacei ceas ştiut.
  
  Călătoria-ţi lungă prin ţările străine, Cu-atîtea cheltuiele şi trudă ne-ncetată, Se-ncheie într-acestea, că banii cheltuind Ai învăţat cum straiul pentru a fi frumos Trebuie s-aibă falduri şi late şi vîrtoase; 
  De buzunări, de mîneci, ştiinţă ai deplină,
  Şi decît Reks mai bine tu ştii să potriveşti
  Croiala după modă, colorul după timp.
  Iubeşti acele mese sătule şi beţive,
  Unde o ceată mare de mincinoşi prieteni,
  Cu-ademeniri viclene auzu-ţi măgulesc;
  Iar tu în îngîmfare, cu capul ameţit
  Te umfli ca beşica, crezînd că nici subt umăr
  Nu-i vrednic să-ţi ajungă oricare om pre lume.
  Dar uită-te, o viţă de-atîţia mari boieri!
  Cum toţi aceşti prieteni ce-n faţă te slăvesc
  Îndată ce-s afară, te rîd şi te defaimă.
  Curînd va sosi vremea să-şi bată joc de tine
  Şi-n faţă, cînd tu banii din pungă vei sfîrşi.
  De buzele viclene şi vorbe dulci mă tem!
  Iar tu grăbeşti sosirea acestei vremi fatale,
  Căci cărţile pestriţe nu-ţi mai lipsesc din mînă
  Cu ambe mîini împrăştii un bine-agonisit,
  Cu muncă şi sudoare, de vechii tăi strămoşi.
  Nu-i cea întîi moşie şi cea întîi gireadă
  Trecute de la tine la mîna econoamă,
  Ce se hrănea-nainte cu foi şi cu ciocan.
  Infierbîntat de patimi, de-a lor dureri cuprins
  Adeseori obrajii puind pe braţe albe,
  Petreci şi zi şi noapte în moală verşunie;
  Şi numele acelor ce stau pe-ai tăi pereţi
  În cadre aurite abia le poţi citi.
  Îţi trebui înlesnire de ochi străini şi minte
  Să poţi numi tu şanţul acel de apărare
  Ce sapă la cetate ostaşul iscusit,
  Să poţi cunoaşte unde e zidul zdruncinat
  De straşnica izbire a boambelor aprinse
  Şi unde spart de mină s-a prăbuşit pămîntul;
  
  De ce aici o parte de oaste în carré
  S-aşează, iar dincolo se cere ajutor.
  La cetele rărite de plumburi ucigaşe,
  Şi-n ce putere încă se bizuie vrăjmaşul.
  O mare iscusinţă şi multe însuşiri
  Să aibă se cuvine un vrednic comandir.
  C-o singură ochire el trebui să străbată
  A duşmanului planuri şi cîmpul bătăliei.
  (Un ceas de ne-ngrijire e primejduitor!)
  Să-ntîmpine oricare viclene uneltiri;
  Ostaşii lui să fie întru îndestulare,
  Şi către el să aibă iubire iar nu frică.
  Pătruns de-a sa blîndeţe, norodul mulţumit
  Părinte să-l numească, de binefăcător;
  De el să se-ngrozească ai ţării numai duşmani.
  Împodobit cu minte, ştiinţă, vitejie,
  Să fie cu răbdare un lucru începînd
  Pre care să-l sfîrşească cu grabă şi curaj,
  Precum din fulger cade înflăcăratul trăsnet.
  Smerit în norocire, statornic în nevoie,
  Nădejdea să nu-şi piardă cînd soarta-l va lăsa.
  Atîte ştiinţi nalte, atîte mari virtuţi
  A cărora nici nume n-ai auzit vrodată,
  Socoţi că-i greu să-ncapă în tidvă muritoare,
  Precum e greu vătaful să nu fie tîlhar,
  Să nu mănînce bine un gros judecător.
  
  Cum să-ţi încredinţeze corabie, cînd barcă N-ai cîrmit vrodată? Pe iezuşor la ţară Abia te sui în luntre şi te întorci la mal, Căci apa lui cea lină te umple de fiori. Acel ce-ntîia dată călători pe mare, Statornic avu suflet şi inimă de-aramă! Împrejurat de moarte de pretutindeni eşti! 
  C-o scîndură subţire de dînsa osebit
  Cînd sufletul tău cere mai mare despărţire;
  Ideea morţii numai în tremur te aduce.
  Iar martori vitejiei nu ai decît pre robi,
  Ce nu-ţi întorc cuvîntul şi cred orice le spui.
  Mai multe daruri trebui un bun cîrmaci să aibă,
  Deprins din crudă vîrstă cu unda-nşelătoare,
  Cu-atît mai mult se cade să fie îndrăzneţ,
  Cu cît talazul mării e mai primejdios.
  Cînd Creatorul vecinic a sa înţelepciune
  Au insuflat-o lumii, şi toate-n armonie
  Au rînduit să fie, el cerul presără
  Cu stele luminoase spre a călăuzi
  Pre călători pe ape cu acul cel magnetic,
  Prin care sigur calcă a mărilor adîncuri,
  Luînd călăuzire din cerul înstelat.
  Cînd spaima îngrozeşte pre prostul marinar,
  Cîrmaciul vrednic ştie de stînci să se ferească,
  De ţărmurile-acele ce sunt primejdioase,
  Şi scapă de furtună în portul cel dorit.
  A urmări pre duşman şi vîntul a-i lua,
  A se lupta cu dînsul la vreme priincioasă
  E iarăşi vrednicie a celui ce comandă
  Corabia pe mare ca oastea pe uscat.
  Tu n-ai visat în viaţă ochiană şi compas,
  Precum nu ştii ce este atacul şi asaltul.
  
  A lui Adam urmaşii să judece e vrednic Acel ce are suflet şi cugetul curat, Ce nu se cîrmuieşte de mîrşav interes, Şi nu socoate banii dovezi neprihănite. De frică sau nădejde el nu se stăpîneşte, Nu face osebire între frumos şi slut, Bogatul şi săracul, cel înţelept sau prost, 
  Ţăranul şi boierul la el sunt deopotrivă;
  Dreptatea-i este numai iubită şi aleasă.
  Şicana veninoasă şi bunul ei prieten
  Diacul viclean, lacom, nu-l pot ademeni,
  Deşi ei cu-amăgire orbesc pre orice om.
  Judecătorul vrednic trebui să privegheze
  Ca văduva săracă să nu se asuprească,
  Nemernicul, orfanul, să afle ajutor,
  Iar cel ce-i împilează să fie pedepsit.
  De legile naturii ştiinţă are bună,
  Aşezămîntul ţării desăvîrşit cunoaşte;
  Ucazele lui Petru care ne-au re-nnoit
  Din mînă nu le lasă; drept pravăţ îi slujesc.
  Asemene plecare în tine nu se află:
  Săracul varsă lacrimi, tu rîzi de-a lui durere,
  Baţi robul fără milă cu suflet împietrit,
  Pentru greşeală mică: Au nu-i ca tine om?
  Au nu ştii că cruzimea la fiare este dată?
  Deşi tu nu strîngi banii, dar către ei eşti lacom;
  Risipitorul are iubire de argint,
  Şi chipuri legiuite după a lui păreri
  Sunt care pot să-i umple cu aur seaca pungă:
  El are trebuinţă de bani în toată vremea,
  Căci fără ei degrabă plăcerile-i se sting;
  Cuvintele drept, lege, îi par arabiceşti.
  
  Ei bine, zici, destoinic nu sunt de-acele locuri, Dar nu pot purta oare ca Clit cheia de aur? Ce merite el are? Ce slujbe a făcut? Şi dintre sfera noastră cu ce s-a osebit? 
  Pe Clit lumina zilei în aşternut nu-l află; El cască cu răbdare şezînd prin anticameri; Spinarea nu îşi cruţă făcînd închinăciuni Chiar muştelor ce zboară la nasul celor mari. 
  Clit are isteţie şi vorbele-şi măsoară;
  Pre toţi îi măguleşte, pre nimene nu crede,
  În trebi numai ş-arată adevăratu-i gînd.
  El nu se tînguieşte oricît de-ar osteni;
  Neobosit, statornic, la ţelul lui aleargă.
  Norocul îi ajută, ş-acesta-i singur merit,
  Pre care el îl cere de la iubiţii lui.
  Clit însă are-n sine ceva de imitat,
  Pentru acela care doreşte să petreacă
  Viaţa lui la curte, căci altfel lîngă foc,
  Aripile de ceară în grabă se topesc.
  O gură mai păzită, o faţă ce uşor
  Se poate din tristeţe schimba în bucurie,
  Aşa precum prilejul sau trebuinţa cere;
  Prieteşug oricărui în faţă arătînd,
  Smerenie, agerime, şi duh pătrunzător,
  Aceste-s atributuri ce trebuie la curte.
  Iar cea mai lăudată a celuia e cale,
  Ce fără de sfială vorbeşte adevăr,
  Măcar c-adese trebui să-l ţie mistuit,
  Să nu-l îmbrace însă cu hainele minciunii.
  Ferice cine ţine măsura cea de mijloc!
  Cu minte cumpătată, la vorba lui plăcut,
  Purtare delicată, de-a pururea avînd;
  Nu sfătuiesc pre nime ca să se linguşească
  Dar mi-e urîtă foarte deşarta fudulie.
  La tine îns-aceste să caut nu cutez,
  Am bună-ncredinţare că n-oi să le găsesc.
  
  În scurt, zadarnic este a înşira mai multe Cînd tu nu ai nici unul din darurile-aceste. Îndreaptă-te, drăguţă, de vrei a fi ştiut, Iar pînă-atunce rabdă şi nu te supăra. Defecturile tale subt strămoşeasca umbră, 
  De-ai fi în orice treaptă, nu pot să se dosească.
  Curat trebui să fie acel ce s-a suit
  La locul unde lumea se uită ne-ncetat.
  
  Să zicem c-ale tale purtări şi vrednicie Destoinic te arată de-naintări, de slavă; Deci carii cu nedreptul de ele te lipsesc Sunt de jelit că-n tine folosul nu pricep, Dar nu trebui să judeci, a lor greşeală-i oare, Sau tu te crezi pe sine mai mult decît ai merit? 
  Nu prinde gelozia pre un boier de neam, Precum nu prinde şeaua şi frîul pe măgar. Ar fi mai de iertare la unul de acela Atunce să se plîngă cînd vede pe-un nevrednic Tîmpit întru năravuri, precum şi întru neam, Ce n-are vrun alt merit decît un orb noroc, Ce nu-i iubit de nime, nici ţării de vro treabă. Dar cînd din împotrivă pre un bărbat găsesc Care prin fapte bune înalţă neamul său, Atunci să-i pară bine de vrednicia lui. De ce dar să te superi cînd vezi înaintarea Lui Tulie, lui Trifon? De ce să te mîhneşti? Ei prin purtări cinstite şi prin credinţa lor, Ştiură să aducă la patrie folos. 
  Strămoşii lor, ce-i dreptul, nu sunt din vre
   mea Olgăi, Senatori şi namesnici puternici nu stătură; A lor cu-a ta nobleţe nu pot asemăna. Dar asta nu-i nimică, căci ei şi-au început Nobleţea de la sine, precum în vremea veche Străbunii tăi, cînd ruşii de greci se creştinară. Ei nu erau atunce cum mai apoi au fost; Şi cel întîi dintr-înşii ce nobil s-a numit Avea mai mică slavă şi nume decît Trifon. 
  Adam boieri pre lume nu a născut nici unul; Doi fii avu, din care unul era păstor, Iar altul în sudoare cu sapa se hrănea; Şi Noe cînd potopul a înecat pămîntul Scăpă plugari ca dînsul ce-aveau năravuri bune; Dintr-înşii toţi ne tragem. Şi unul mai curînd Lăsă cimpoiul, sapa, iar altul mai tîrziu. 
  
   
  SATIRA III 
  Către Teofan arhiepiscopul Novgorodului 
  Arhipăstor slăvite! Tu, căruia puterea
  Înţelepciunii nalte a spus a sale taine,
  Şi toate de pe lume pre larg ţi-a arătat,
  O, Teofan! Tu care pricepi şi înţelegi
  Ori cîte-o minte-ntreagă a le cuprinde poate!
  Răspunde-mi: cînd natura a înzestrat pre oameni
  Cu trup şi judecată, tot ea le-a împărţit
  Şi patimile care îi ţin în jugul lor,
  Sau răului acestui un alt izvor se află?
  
  Tu la Hrisip aruncă acea întîi privire:
  De este zi sau noapte, de-i glodul la genunchi,
  El Moscva-n toată vremea colindă de trei ori,
  Şi masa de cu seară mai grabnic o sfîrşeşte,
  Decît în zi de praznic un popă liturghia,
  Nici somnul, nici odihna nu-l prinde ca pre alţii.
  Pe cînd cocoşul cîntă, el este-acum în tîrg,
  Chiar viaţa nu îşi cruţă, unde cîştig priveşte,
  Ş-abia sosind din China în altă parte pleacă.
  El nu se îngrijeşte de vîrsta sa, de timp,
  De valurile mării nu-i pasă nicidecum.
  
  Cu părul alb şi gîrbov, cu nici un dinte-n gură,
  La marfa lui gîndeşte, iar altă grijă n-are;
  Cînd cumpără se roagă, se-nchină pentru-n ban,
  Cînd vinde este ieftin numai la jurămînt.
  Să cauţi toată Moscva nu afli alt ca dînsul
  Să ştie cum să-mpartă un rup în patru grefuri,
  Un cifert din cot să fure şi litrele din ochi.
  Nu arde lumînare, nu face iarna foc,
  El tremură mai bine decît să cheltuiască,
  Ş-adeseori în casă trăieşte fără slugă.
  Cămeşa nu îşi schimbă cu săptămîni întregi;
  Prostirile-i în patu-i de negre putrezesc;
  Un singur caftan are rămas numai urzeala.
  De vede la o masă trei feluri de bucate
  Se miră zicînd: Doamne! Ce cheltuiele mari!
  
  Gîndiţi că Hrisip poate munceşte într-atît Pentru ca să adune cu ce să-şi ţie viaţa, Şi se strădănuieşte ca-n urmă-i să nu lase Femeia lui săracă c-o casă de copii? O nu! De bani ticsite sunt sipetele lui, Din care-acum o parte rugina o mănîncă, Şi singura lui rudă e un nepot cu stare. Zgîrcenia! nu altă munceşte pre Hrisip; El strînge şi adună movilele de bani, Avînd plăcere numai să-i vadă mulţi grămadă; Iar dacă mie-o sumă mai mică îmi ajunge, Apoi la lăcomie de ce să fiu supus? Îmi pare că se poate Hrisip asemăna Cu unul care merge la rîu să beie apă, Deşi e mai departe, pentru că este multă, Iar nu la izvoraşul ce curge lîngă el. Dar oare-atunci mulţimea cu ce-l va folosi, Cînd unda săpînd malul de subt a lui picioare, Va înghiţi pre lacom în valurile sale? 
  Clearh dispreţuieşte iubirea de argint. Din cap pîn-în călcîie în aur strălucind, Palate mîndre are în Moscva şi afară, Împodobite toate cu mare bogăţie. El ţine masă-ntinsă; tacîmurile lui Nu au vro osebire din cele-mpărăteşti, Din casă pîn-la scară stau slugile-nşirate În haine aurite, lăsînd prin mijloc cale Să treacă cărturarii şi cei linguşitori, Ce patimile-aţîţă cu sfaturile lor. Cu fete desfrînate averea-şi risipeşte; De-a pururea plăcerii deschide drumuri nouă. Deşi în lume pare ca Crezus de bogat, A lui venituri însă pe-a mele nu întrec; Căci el le cheltuieşte în patru zile numai Şi toată a lui pompă e de împrumutare, Făcută cu-njosite mijloace ş-amăgiri. Sporeşte datoria, dobînzile sporesc, Pîn-ce Clearh al nostru închis se pomeneşte, Sărac ca vai de dînsul, lăsîndu-şi creditorii În deznădăjduire cu lacrimi pe obraz. Pe doi, trei sărăcindu-i, pre alţii mai mulţi şireţi, Care-au pîndit prilejul i-a pus în bună stare. Din zori de zi Menandru aleargă, urmăreşte, Ascultă ce se face prin case şi prin tîrg, Şi ce porunci ieşiră acum mai de curînd. De orice schimbări nouă, de orice-naintare El află mai nainte, şi tot ce se lucrează Ca tatăl nostru ştie. El e mai mulţumit Trei zile să postească, decît a nu afla Ce veste curierul din Persia aduce, Ce fată se mărită, ce tînăr se însoară, Care cui face curte, cine s-a gîlcevit, Cine în cărţi aseară mai mult a cîştigat, 
  Cine-a venit, şi care ieşi din tîrg afară,
  Cui se născu prunc, cine s-a dus în ceea lume?
  
  O, cînd boierii noştri şi-ar şti trebile lor Cum ştie el pe-a altor, nu i-ai vedea umblînd C-o gloată numeroasă de creditori pe urmă! Nu i-ar fura vatajii şi ar trăi mai bine! 
  Apoi cînd novitale destule-a adunat, Întocmai ca o bute umplută cu vin nou Ce fierbe, sfîrîieşte şi dînd afară dopul Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbuşeşte, Asemene Menandru nu poate mistui Nimic din cîte ştie; şi de-ai avut păcat, Să te-ntîlneşti cu dînsul, îndată-ncepe-a-ţi spune În taină la ureche o sută de veşti nouă, Ce zice că le ştie din foarte sigur loc, Şi ţi le spune numai pentru prieteşug. El le alcătuieşte după a lui părere, Şi rareori se-ntîmplă la doi să spuie una. Minciuna lui o crede adese însuşi el, Cînd la auz îi vine din casă de magnat. Sfîrşind, din ochii-ţi piere, precum judecătorul De-mpricinat s-ascunde cînd ştie că bani n-are; Se duce să mai umple pre alţii cu minciuni. 
  Longhin te ameţeşte, deşi nu ştie veşti, Fereşte-te de dînsul, şi nu-l pofti la masă De n-ai făcut gustare, c-apoi cu bună seamă Rămîi pe toată ziua flămînd şi nemîncat. Întîi el îţi înşiră solii de complimente De la copii, nevastă, apoi îţi bănuieşte Că n-ai fost pe la dînsul de-atît amar de vreme, Cînd ştii că iese dinţii copilei lui acum, C-a fost în fierbinţeală ş-a plîns neîncetat. Pe fata cea mai mare e gata s-o mărite; O dă după un tînăr frumos, bogat şi nobil, 
  C-un an mai mare numai decît copila lui.
  Izvodul îţi citeşte de zestrea care-i dă,
  Şi toată garderoba pîn-la un fir de aţă.
  Nu-i mult de cînd băietul şi-a pus la azbucoavna
  Ş-acum e de mirare cum poate sloveni.
  S-a apucat la ţară să-şi facă-un mare iaz
  A căruia plan iute din buzunar îl scoate;
  De l-a uitat acasă începe a ţi-l face,
  Cuţite, furculiţe pe masă înşirînd.
  Moşia-ţi o descrie cu tot venitul ei,
  Productele anume în ce timp au fost strînse;
  Pre toţi proprietarii de la potop ţi-i spune
  Şi cum acea moşie la el a încăput
  Curmîndu-se procesul ce-avea c-un unchi al său.
  Vei fi ferice încă dacă pe lîngă-aceste
  N-a vrea să-ţi povestească de la Azof asaltul;
  Îţi trebui o zi întreagă bravurile s-asculţi,
  Minuni de vitejie ce el a arătat,
  Şi cîtă iscusinţă de ager comandir
  A dezvelit acolo înfricoşînd pre duşmani.
  Aici apoi pe-ntregul croieşte la minciuni,
  Şi nu găseşti pe urmă-i o umbră de-adevăr.
  
  Dar unde se pot toate descrie cu-amăruntul? Nu sunt atîte fire în snopuri de grăunţe, Nu jură precupeţul mai multe ori pe an, Nu fură de la ocă mai dese un crîcimar Scăpînd de judecată şi de globiri prin mită, Decît limbutul nostru înşiră la o masă. El nici se mai răsuflă, asudă povestind, Se teme să tuşească, şi crede-n gîndul său Că limbă n-ai în gură, eşti totul o ureche, Nu-ţi lasă pic de vreme să zici şi tu o vorbă. 
  Acufundat în gînduri smeritul Varlaam, Cînd intră într-o casă se-nchină pînă jos, Pre toţi îi salutează şi-ntr-un ungher se pune, Plecîndu-şi în jos ochii, grăind din vîrful limbii Metaniile trage, păşeşte-ncetinel. Înfricoşatul nume al Domnului Hristos La toată vorba-l pune. Plecare mult-arată Să facă paraclise, şi lumînări să ducă, Neîncetat făleşte pe-aleşii credincioşi Ce-a sfintelor locaşe mărire o lăţesc, Şi ridicînd biserici cu-averi le înzestrează. Ferice de-al lor suflet! Cereasca desfătare Pre dînşii îi aşteaptă; lor raiul e deschis. Nu fiţi la îndoială că vorbele-i privesc, Spre a spori — de poate — a clerului venituri; Acei ce la biserici au dănuit averea Din care el se-ngraşă, sunt foarte lăudaţi. Nimic alt nu place atît lui Dumnezeu, Şi numai prin aceasta la rai deschidem cale. El carne nu ia-n gură la mesele străine, Nici vin nu vrea să guste, dar nu e de mirat; Un gras clapon acasă întreg îl ospătă Spălîndu-l c-o butelcă de vin unguresc dulce. Pre cei supuşi la pofte trupeşti îi tînguieşte, Deşi el pe sub gene cu ochi scînteietori La sînul alb şi gingaş se uită pe furiş; Eu îns-îmi spun păcatul, nu mi-aş lăsa nevasta C-un cuvios ca dînsul să facă cunoştinţă. El zice: de mînie să fugi, să te fereşti, Să nu ţii minte răul, dar singur este rău. Pe-al său vrăjmaş în sine ar vrea să-l prăpădească, Şi cu necontenire de moarte-l prigoneşte. Gîndeşte ticălosul că poate înşela Pre Cela ce cunoaşte pe-ai lumii răi şi buni! 
  Din faptul zilei Foca la cei mari prin antreturi Aşteaptă cu prezenturi; ca cel mai de pre urmă Ciocoi se înjoseşte spre a intra-n favor, Dorind să zică lumea: vedeţi cum îl cinstesc Pre Foca toţi boierii? Cum îl poftesc să şadă Şoptindu-i la ureche interesante lucruri? În tîrg zidi o casă, mari sume cheltuind, Prin care-o să-i rămîie copiii cerşetori, Dar numele-i cu slavă s-a pomeni în veacuri. Cu genealogiştii el are cunoştinţă, Şi cu-autorii căror le dă bani de ajuns Ca să-i lăţească slava prin scrierile lor. Deunăzi — cine ştie? — ce-a dat pe o broşură Ca să se tipărească că e de dînsul scrisă. Văzînd că sunt la cinste cei în război răniţi Răbdă să-i ciunte nasul şi pieptul îşi dungă. Aleargă ca besmetic în lume după slavă, Cînd slava o dau numai năravurile bune. 
  Glicon la alţii merit nu află nicidecum. De este oarecine plăcut şi priimit, Un altul de petrece viaţă lăudată, Ori cineva prin arte al său neam îşi măreşte, Sau are bărbăţie pe apă şi în foc, Ori cel ce în războaie pre duşmani a învins, Ş-acel la ce legi bune a introdus în ţară, — Toţi n-au făcut nimică, Glicon din împotrivă, Pre el numai se crede de om desăvîrşit. Rostirea-i o minune; purtarea-i un model, Ce poate să slujească de pildă tuturora. De-şi face o idee, din ea nu-l poţi abate; Se miră cum de ţarul nu a încredinţat Pînă acuma ţara la cîrmuirea lui, Ş-în mintea lui nu-ncape cum după el n-oftează, 
  Orice copilă ce simte amorului văpaie.
  Pre el se stimă numai, de dînsul este plin,
  Crezînd că neamul nostru de-atunci e fericit
  De cînd el ca luceafăr a răsărit pe lume;
  Gîndeşte că vederea, auzul sunt lăsate
  La oameni, ca să vadă, s-asculte ale lui
  Măreţe întreprinderi, căci spre acest sfîrşit,
  Aceste două simţuri avem de la natură.
  Clites dispreţuieşte deşertăciunea lumii
  Mai mult decît monahul ce lumea a lăsat;
  Viaţa îşi petrece de-a pururea voios.
  Umflat, la faţă buged, cu ochii roşi şi tulburi,
  În şase luni de zile bea tot pîn-la cămaşă.
  Îi tremură tot trupul, picioarele şi mîîni,
  Cum tremură pe pietre căruţul hîrbuit.
  Dispreţuit de oameni, sărac ca vai de dînsul,
  O soartă mai ferice în lume nu doreşte,
  Cînd are dinainte paharul plin de vin.
  Cu-atîta e mai vesel, cu-atît mai mulţumit,
  Cu cît e mai aproape de starea animală.
  
  În adunări cînd intră Ircan coteşte-mpinge, Ca barca printre valuri prin toţi îşi face loc Să treacă înainte, să fie cel întîi. La mese cînd se află tot schimbă, porunceşte, S-aducă alte blide, să-i dea alt soi de vin; El mai întîi începe să-nchine sănătăţii; Toţi trebui să atîrne de la a lui poveţe. Cînd te închini la dînsul, sprinceana de ridică, Ş-abia din ochi de-ţi face un semn mulţumitor, Să ştii că-n mare cinste atunci la dînsul eşti, Căci foarte rar se-ntîmplă să zică şi vro vorbă. Materia din care el a ieşit pe lume N-a fost precum a noastră ci mult mai de bun soi; A noastră-i lut de tină, a lui de porţelan. 
  Sozim la el se uită c-o aprigă zîmbire Şi-mi spune la ureche cu limbă veninoasă: “Ircan mai bine-ar face să nu uite-al său bun Ce sta pe la răspinteni cu traista-n şold, Şi pre a sa bunică ce-a fost spălătoriţă; Să-şi măsure purtarea precum i-a fost şi neamul, Să-şi mai închidă gura, c-atunci prin boiul său Tot ar putea să-nşele vrun nătărău, vrun prost, Şi marea-i nerozie n-ar fi aşa văzută.” Sozim are dreptate, ar fi mai bine însă Chiar lui Ircan să-i deie acest sfat priincios, Decît de el să rîdă cu alţii în zadar; (Acest fel hulitorii defaimă totdeauna; Nici cinstea, nici virtutea de gura lor nu scapă.) Sozim cu-aşa asprime îi judecă pre toţi: “C-o undiţă de aur mult gingaşul Silvan A prins pre virtuoasa vecina sa prea lesne. La masa lui Procopi n-avu ce să mănînce. A Nastei frumuseţe e-n şipuri şi cutii, Albeaţa, rumeneala o cumpără din tîrg. Clement judecătorul nimic nu face singur, Numai prin ochelarii diacului citeşte.” Nici vîrstă, nici prieteni, nici rudele, nici rang, Înveninata-i limbă nu pot astîmpăra. Şi eu ziua aceea numesc nenorocită, În care mi se-ntîmplă să mă-ntîlnesc cu dînsul, Căci ştiu că este gata a mă grăi de rău, Îndată ce din ochii-mi, se face nevăzut. 
  El este-adevărată societăţii ciumă, Dar mult e mai de groază Trofim cu limba dulce, Căci vorba rea adese defectele hulind, Pe nesimţite-ndreaptă pre omul înţelept, Cu laudele însă Trofim nu face altă, 
  Decît mai mult sporeşte pre nătărăi la număr.
  Noi lauda a crede plecare mare-avem:
  Ea-n inimă se vîră, şi de găseşte-n ea,
  Scînteie de virtute, o stinge şi o seacă.
  Tot omul pe-astă lume e iubitor de sine,
  Şi o încredinţare de laudă-i de-ajuns
  Ca să ne rătăcească din drumul acel drept.
  Cînd Tit deschide gura, Trofim se minunează
  De vorba-i iscusită; ascultă şi îndeamnă
  Pre toţi să ieie seama, să nu zică nimic;
  Nici suflă, nici strănută pîn-nu sfîrşeşte Tit
  O vorbă ce mă face să casc cu ne-ncetare.
  La masă de-l pofteşte, el degetele-şi linge,
  Şi zice că sunt toate bucatele cereşti.
  Atîta rînduială la nime n-a văzut,
  Ş-atîta curăţie ce e la Tit în casă,
  Se pare o minune şi seamănă cu raiul.
  Păstorul Paris dacă ar fi avut noroc
  Să aibă cunoştinţă cu nevăstuica lui,
  Menelau trăia-n pace, şi mîndra sa Elenă
  Ar fi rămas acasă să toarcă şi să ţese.
  Oricare-a lui Tit faptă o-nalţă pîn la nori
  Chiar strîmbul nas îşi suflă mai bine decît alţii;
  Şi nu numai pe-acesta cu laude-l măreşte,
  Făleşte pre oricine; lui toate-i par minune,
  Crezînd că dobîndeşte iubirea tuturor;
  Pîn’ şi ce pute zice că are miros bun.
  
  Desculţ, numa-n cămaşă, de zece ori pe noapte Din pat se scoală Nevus, şi cu luare-aminte La uşi şi la ferestre el cată ne-ncetat Să vadă de-s închise, de sunt la locul lor Lădiţa, portofoliul şi sipetele toate. De multe ori trimite pe taină ca să afle 
  La ţară, de nu-l fură vatavul în ceva;
  Adese după stolnic se ia pe urmă-n tîrg.
  Pe slugă lîngă dînsul nu suferă să fie
  Ca nu cumva să-l vadă unde îşi pune banii.
  S-a întîmplat vecinul să-l roage într-un rînd
  Să-i dea-mprumut căldarea. El nu i-a refuzat,
  Dar a intrat în grijă ca nu cumva trimisul
  Să fugă cu căldarea, şi-ndată după dînsul
  A repezit o slugă; pe urmă-i veni-n gînd,
  Că poate megieşul o va tăgădui;
  Pe loc trimise altul căldarea să-i aducă.
  Dacă la oarecine nevasta lui se uită,
  Socoate că e gata orice a-i împlini,
  Şi cu acea idee se necăjeşte rău.
  Prepune cum că mama copiii îşi învaţă
  Să se-mprumute-n taină şi-n datorii să cadă.
  De vede pe doi oameni şoptindu-şi între ei,
  Gîndeşte că pe dînsul ei rîd şi-l clevetesc.
  Cînd are să răspundă îşi cumpăneşte vorba,
  Căci crede că tot omul voieşte să-l înşele.
  Ca dînsul prepuielnic alt om în lume nu-i;
  El vede pretutindeni tot curse ş-amăgiri,
  Şi-n astă neodihnă viaţa îşi mănîncă.
  Eu cu aşa tocmeală n-aş priimi nici tronul;
  De-mpărătescul titlu curînd m-aş sătura.
  O goală sărăcie cu-a ei ticăloşii
  Aş prefera mai lesne în linişte şi pace,
  Decît o necurmată a minţii vălmăşire;
  Nici slava, nici averea n-aş vrea cu acest preţ.
  Mai bine în viaţă să fiu tot amăgit,
  Decît să mă muncească ne-ncrederi şi prepusuri.
  
  Nu mai puţin pre sine Zoil se chinuieşte; Oricare lucru vede îi naşte un nou gînd, 
  O nouă întristare, ce somnul îi gonesc.
  Deunăzi aruncîndu-şi zavistnica ochire
  Văzu că megieşul îşi face o căsuţă,
  Ce-abia o sută ruble se poate preţui;
  Îngălbenit de pizmă se bolnăvi cumplit
  De-o straşnică lîngoare de care ş-acum zace.
  Pe-un biet soldat de-l ştie că are-n sîn o rublă
  Agonisită în slujba de douăzeci de ani,
  Şi de aceea încă tînjeşte amărît.
  De-a căpăta vreunul un rang, o slujbă mică,
  Vro laudă de-aude, cîrteşte şi se miră
  Cum oamenii orbeşte un merit aşa mic
  Atîta îl înalţă ş-atîta-l preţuiesc.
  La alţii fărmătura îi pare pîine-ntreagă
  La un sărac desagă, la un călugăr barbă
  De vede... Dar nu-i vreme, o muză, să sfîrşim?
  Deşi ni-i drag a scrie, ne-nvaţă bunul simţ,
  Să punem mărginire la limbuţia noastră;
  Căci vorba lungă este adese neplăcută.
  Şi trebui să ţii minte cu cine vorbim noi.
  Socoţi că altă treabă nu are Teofan
  Decît să ospăteze, să doarmă şi s-asculte
  Cu mîini încrucişate, a mele proaste versuri?
  Cuvîntătoarei turme păstor neadormit,
  De dînsa îngrijeşte sădind neîncetat
  Sămînţa mîntuirii, prin fapte şi cuvinte.
  Bisericii cei sfinte el cap fiind, aproape
  Se află de monarhul, şi este-apărător
  Duhovniceştii slave, urmînd cereştii căi.
  Năravurile-ndreaptă în preoţi încuibate,
  Întemeind într-înşii cucernică purtare,
  Voinţa providenţei ne spune gura lui,
  Povăţuind creştinii pe drumul acel drept;
  
  Ne-adapă din izvorul înţelepciunii nalte. Şi multe sunt la număr a sale ostenele. 
  Mai bine decît tine cunoaşte în idei Şi fapte felurite, plecările-omeneşti. De am cerca a scrie defecturile toate Şi orice-n gînd ne vine, viaţa n-ar ajunge; Mulţi oameni sunt pe lume şi multe patimi au. Castor iubeşte caii, iar frate-său războiul, Diacul se sileşte pre gol să-l mai despoaie; Tot capul are gînduri şi voi deosebite. A mea plecare este năravul prihănit Şi graiurile rele prin versuri să-nfruntez; Iar cel ce şi pre mine va vrea să mă-ndrepteze, Va merita cinstirea ş-a mea recunoştinţă. 
  
   
  SATIRA IV 
  Către muza sa 
  O, muză, este vreme să-ţi schimbi ghimposul stil,
  Să nu mai scrii tot satiri, căci mulţi nu te iubesc,
  Cîrtind că mă amestec tot unde nu am treabă
  Şi mă arăt în lume cu multă sumeţie.
  
  Văzui eu mulţi de-aceia ce nu au scris nimic
  Asupra nimăruia, ba înc-au măgulit,
  Nu căpătară însă vro soartă mai ferice;
  Dar mie ce-mi rămîne s-aştept de l-a ta milă?
  Năravurile rele tu nu îngăduieşti,
  C-o mare cutezare le rîzi, le înfruntezi,
  Nu vrei s-ascunzi nimică, zici lucruri prea pe faţă;
  A ta plăcere este pre vicioşi să superi,
  Şi pentru-a tale fapte osînda eu o trag.
  
  Nu vezi cum se găteşte Condrat şi cu ai săi, Cum furioşi adună şireata diecime, Cum slimuiesc asupră-mi o jalobă întinsă Voind ca să mă tragă pe loc la tribunal, Căci ocărînd pre Clites am vrut să-mpuţinez Beţivii, şi prin asta să scad venitul vămii? Iar Nicon ce iubeşte tot lucrul cu dovadă O biblie întreagă aud că a citit, Din care trei tetrade-a scos de mărturii Zicînd că necuratul prin tine ocărăşte Cucernicele barbe; că împotriva legii Noi mantie vărgată veşmîntul sfînt numim. Şi toţi judecătorii aceste rele pîri Le vor lua de bune, căci lor am scos o vorbă Că numai cînd iau mită obicinuiesc dreptate. În scurt, cu orice cuget nevinovat şi bun O, satiră e scrisă, ea tot împunge-n ochi Pre cei carii într-însa se văd ca în oglindă, Ş-aşa se ştiu pre sine precum în ea s-arată. 
  O, muză, a mea lumină! Al tău stil veninos Vătămător e foarte sărmanului poet! E rău lovind pre altul să nimereşti în sine, Căci versurile, care în cititor nasc rîsul, Adese aduc lacrimi la bietul autor. Arăt eu adevărul, pre nime nu numesc, În versuri rîd şi-n suflet plîng relele năravuri. La oameni adevărul nu place totdeauna. Cine vrodinioară de el te-a întrebat? Spuindu-l chiar pe faţă pre mulţi nemulţumeşte. Acel care doreşte a fi cu lumea bine, Şi a trăi în pace, linguşituri să scrie. 
  Cînd nu-i moral în oameni, de ce să ne mîhnim? De-am merge tot cu dreptul, curînd am sărăci; Căci relele deprinderi acum s-au făcut fire, 
  Şi nu se trec din lume, ca moda de capele.
  Această însărcinare păstorii sufleteşti
  S-ar cuveni să aibă, şi datoria lor
  Neapărată este năravuri să-ndepărteze,
  Dar ei păzesc tăcere, nu vor să-şi bată capul;
  De ce dar noi cu lumea să batem tot război?
  Cînd prin aşa urmare nu poţi a căpăta
  Nici lemne de ars iarna, nici ghiaţă-n timp de vară.
  
  De-i vrea să-mi arăţi însă c-acei vestiţi satirici — Pers, Juvenal, Oraţiu, francezul Boalo — Nu numai nu avură din scrieri neplăceri, Ci cîştigară încă nemuritoare slavă; Ş-asemene pre mine ce calc pe a lor urmă M-aşteapt-aceeaşi soartă, ţi-oi spune că greşeşti; Căci însăşi fiica Joei purta condeiul lor. Tu nu eşti a lui fiică; pre tine Mnemosina Te-a zămislit în sînu-i, cu cine ştie cine. În ei plăcute glume cuminte înfloresc, Iar versele curg limpezi ca rîul lin pe şes; Ş-acei ce-n a lor ziceri găsesc vro înfruntare, Nu pot să se atingă văzînd că-i bine zisă. Cînd singurul tău merit nu e decît să spui Că rasa şi potcapul călugărul nu fac. Aşa vorbesc acuma; aşa trăiesc în lume? Pe buze poartă miere şi fierea-n piept ascunde; Arată-te prieten la cel ce eşti vrăjmaş, De vrei ca între oameni să însemnezi ceva.
       O, muză! să începem a mai tîmpi condeiul, S-aşternem pe hîrtie tot laude pompoase. Chiar Tulie, spre pildă, deşi e un viclean, Isteţ, la minte ager, putem să-l renumim; Şi nespuind cum este, să ne silim a-l face Aşa precum în lume ar trebui să fie. 
  La fălitori făţarnici acest drum nu e nou;
  Ei laudă în faţă pe care-n sine-i rîd.
  Dar Tulie nu-ţi place: pe altul poţi alege.
  Silvan o zi întreagă nu zice nici o vorbă;
  Deşi ştii că prostia îl face-a fi tăcut,
  Tu lumii dovedeşte că e bărbat minteos
  Şi că înţelepciunea îi ţine limba strînsă.
  
  Şi Cvintie bun este. O carte cît de groasă Pre lesne poţi să umpli cu laudele lui. Vezi ce priimire bună! Vezi cum e de plăcut! Cu toţi vorbeşte dulce, dezmiardă pre oricare; Voind să se arate de făcător de bine, Pre Dumnezeu ia martor l-a lui făgăduinţi. De ce el caracterul îşi schimbă-n acest fel? Puţini o ştiu aceasta. Nici noi să nu mai spunem Că el s-arată astfel cu toţii blînd şi dulce, Căci nu este în stare să poată face rău. Ca să stricăm hîrtie ca dînsul mulţi aflăm; Se pot uşor cunoaşte deşi n-au semn în frunte. 
  Iar dacă pentru tine nu sunt nici aste versuri, Apucă-te de cîntă plăcerea lui Titir În braţele-Amarilei, sau tristului Filen Amor către Irisa. Titir viaţa-i dulce Nu schimbă pe coroană şi slavă-mpărătească. Filen cu faţa tristă şi deznădăjduit, Cînd turma îşi adapă sau o păzeşte-n cîmp, Nemîngîiet se află; ai săi ochi lacrimi varsă. Pîn’ ce Irisa vine şi cu un gingaş zîmbet, Ea mîndră îi aţîţă văpaia de amor. 
  De nu găseşti plăcere în versuri de-acest fel, Aruncă o privire şi vezi trecuta-mi viaţă. Deşi întîi norocul mi-a fost mai cu priinţă, Dar pîn-în sfîrşit aspru el tot m-a părăsit, Şi încă nu-ncetează de a mă prigoni. 
  Cu-acest nou soi de versuri ce nasc melancolie,
  Noi poate vom aduce la cititori plăcere.
  Tristeţea este dată la omul muritor,
  Căci el pe tot minutul păşeşte spre mormînt!
  Să aibi numai plecare, materie destulă
  Găseşti pentru a scrie. De ce dar să faci satiri,
  Şi ura tuturora să tragi asupra mea?
  
  Dar văd că tu, o, muză, te tulburi, te roşeşti, Nu îndrăzneşti să lauzi pre cei care sunt vrednici, Şi nu vrei să-ţi pierzi vremea cu măguliri deşerte. Noi nu suntem în stare a lăuda de-ajuns Pre oamenii de merit; povara este grea, Căci omul în viaţă adese se preface. Abia vrei s-arăţi lumii o faptă lăudată, Cînd vezi c-acea virtute era numai un fum, Şi cel ce ca omătul ni se părea de alb Cu totul ni s-arată pătat de mîrşăvii. Atunci a mea lucrare zadarnică rămîne, Şi trebui altui idol s-aducem tămîiere, Sau de găsesc schimbare în caracter, să tac Şi să-mi cîştig prin asta ruşine şi dispreţ; Căci oamenii mai lesne vederea lor vor crede, Decît a unor versuri făloasa buiguire: Nu judecă virtutea după linguşituri. Poţi rupe-acele versuri, va zice cineva, Şi altele compuse, prefă-le şi le-ntoarce. Pare că nici o trudă nu dă acea lucrare; Dar cerce-se el singur de-i pare că-i uşor. Eu însă ştiu că dacă m-apuc de lăudat, Ş-al tău nărav, o, muză, voiesc de a-l preface, Oricît mă lupt cu gîndul, asud, mă frec pe frunte, Abia scot două versuri, ş-acele încă sunt Neroase, şchiopătînde şi aspre la auz, 
  Asemene cu cele ce-a scris un oarecare,
  Pe sfinţii toţi puindu-i în şirul alfavitei*.
  Al tău duh este trîndav, produce foarte greu;
  A scri ce nu simţeşte, nu poate nicidecum!
  Iar cînd năravuri rele găsesc spre înfruntare,
  Îndată te faci alta, te isteţeşti la minte,
  Din pană versul curge mai iute, mai uşor,
  Eu însumi întru sine că sunt poet mă simt,
  Şi nu fac cititorii atît de mult să caşte.
  Grăbesc voios şi ager ca un viteaz la luptă,
  Sau ca un popă care cînd mortul şi-a-ngropat,
  Aleargă să nu scape ospăţul pregătit.
  
  Cîntările-amoroase sunt numai pentru-aceia, Ce au o minte crudă şi trupul slab din fire. Cînd văd pe rumeni buze un suflet scînteind, Cînd sînul alb îmi cere un dulce dezmierdat, Şi ochii cu văpaie privirea mea aşteaptă, Nu pot a nu le-aduce şi eu închinăciune. Destule cîntecele făcui eu mai demult Ce fetele le cîntă şi junii cînd simţesc În tînărul lor suflet a dragostei săgeată. Acelor şegi naive trecu frumoasa vreme, Şi nu-mi rămase altă decît a mă căi, Că zilele de aur acest fel le-am pierdut. Acei ce-n floarea vîrstei amorului slujiră, Legaţi în a lui lanţe, căiască-se acuma, Căci singuri sunt unealta nenorocirii lor; Eu nu voi să mă ferec cu însăşi mîna mea. 
  * Un oarecare Maximovici a scris în versuri şi a aşezat după alfabita pre toţi sfinţii Pecerscăi. Această carte, tipărită la Kiev, nu are nimic mai de-nsemnat decît numele sfinţilor. 
  Copilul orb tot poate plăcere să-mi aducă,
  Iar nu să mă mîhnească, c-apoi fără zăbavă
  De-a lui prietenie mă lepăd, mă despart;
  Îi pot hărăzi ceasuri, dar rob nu vreau să fiu.
  
  Ce să cătăm aiure pricină de-ntristare, Au nu pe negîndite asupră-ne ea vine? Dacă în astă vrîstă nu am putut scăpa De cursa duşmăniei, şi dac-al meu noroc Mi-a fost puţin statornic, eu numai sunt o pildă? O lume-ntreagă cearcă a lui capricii grele. Atunci ar fi mirare cînd numai vasul meu Tot pe acele valuri în linişte-ar pluti; Iar astăzi cînd în pace plutesc pe-a lumii unde, Atîta îmi ajunge, şi uit cele trecute, Ş-aşa cum viitorul nu pot a-mi hotărî, Puţină îngrijire eu pentru dînsul am. Din mîna preaînaltă a priimi sunt gata Oricare-mi va fi soarta ş-a anilor meu număr. Vieţuind cu cinste şi fără-nvăluiri, Voi trece spre sfîrşitul acel neapărat; Pe poarta veciniciei eu voi intra acolo Unde dorita pace de-a purure domneşte. 
  În scurt, a scrie satiri suntem numai deprinşi, Nu izbutim în altă; iar după firea mea, Cu tine făr-a scrie nu pot trăi în lene. Cîrtească cui nu place; cu mînă îndrăzneaţă Noi să-nfruntăm în faţă năravul prihănit. În adevăr greu este de a ne stăpîni, Cînd cel ce cu latina abia s-a uns pe buze Pretinde să ne-arăte învăţătură multă, Cu mină rîzătoare vorbeşte ne-ncetat, Visînd că-nţelepciunea îndreaptă graiul său. 
  Sau cînd văd plăcintarul în aur şi-n caretă,
  Cînd îngîmfat diacul se leapădă de mumă,
  Şi numai cu boierii voieşte a fi neam;
  Cînd un morar făina abia a scuturat
  Ş-acum din ochi închide, se supără, cîrteşte
  Că muştele ce zboară ridică colb prin casă.
  
  Lor satira să placă nu poate nicidecum,
  Dar nouă ce ne pasă; iubirea lor nu vrem
  Şi de a lor mînie am prea puţină grijă.
  La oamenii aceşti nimic nu am a cere,
  Şi a avea relaţii cu dînşii mă feresc;
  Funinginea negreşte cînd te atingi de ea.
  Nimic nu pot a-mi face căci sunt subt apărarea
  A unei patrii mume ce este foarte dreaptă.
  Iar cei ce mintea, duhul de sus au priimit
  Ca nişte buni, ei bunul vor şti a preţui
  Şi versurile noastre le vor citi-n plăcere,
  Nădăjduind că poate stricatele năravuri
  Vor mai scădea la număr. O, cît atunci folos
  Şi laudă slăvită cu drept vor dobîndi!
  
  
   
  SATIRA V 
  Satir şi Perierg 
  SATIR: 
  Orice-a vrea Pan să-mi facă, măcar să mă omoare,
  Cu oamenii prin tîrguri nu-i chip de vieţuire!
  Năravurile-n lume prea mult s-au felurit.
  Apoi şi cu-a lor haine nu pot să mă-nvoiesc;
  Frumoşi vrînd să s-arăte, cu aur se-nfăşoară,
  Întocmai ca măgarii cu scumpele harşele;
  
  De gît, de mîini, picioare în ele ferecaţi, Vrăjmaşi odihnei, iarna ei tremură de frig, Iar vara de căldură nu pot să se scutească. Departe de la mine podoabe aurite Nerozilor plăcute! Şi voi, peruci, lipsiţi! Cu-a voastră amăgire destul m-aţi necăjit. 
  PERIERG: 
  Bre, ce văd eu! Un Satir cu scump caftan în spate,
  Cu pantaloni, ciubote ce-a lui picioare strîmbe
  Le-arată mai ciudate, iar coarne nu se văd!
  A, ce caricătură! Ce lucru minunat!
  De unde oare? Cine-i? Şi unde se mai duce?
  
  — Dă-mi voie, frăţioare, să te întreb ce cauţi
  Pe locurile-aceste? Îmi pari a fi străin?
  De pot să-ţi fac vro slujbă, mă rog să-mi porunceşti.
  
  SATIR: 
  Lipseşte, piei din ochi-mi! Nu-mi trebui a ta slujbă. Eşti om: Destul atîta. Această amăgire La voi nu este nouă; sunteţi obicinuiţi A măguli cu vorbe, şi pe a limbii vîrf Purtînd prietenie, s-aveţi venin în suflet. Deci lasă-mă, dă-mi pace. 
  PERIERG: 
  Nu ai nici o dreptate Acest fel să mă judeci, căci încă nu mă ştii. Cînd mă-i cunoaşte bine, cînd gîndu-mi vei afla, Atunci nu vei mai zice că oamenii sunt una. 
  Al nostru neam de are defecte îndestule,
  Eu însă sunt prieten cu buni, şi fug de răi.
  La curiozitatea-mi fă bine să-mi răspunzi,
  Şi vei vedea în faptă că nu-s vreun făţarnic.
  
  SATIR: 
  Nimic nu-mi trebuieşte; mă-ntorc în codrii noştri,
  Dar pot şedea la vorbă pîn-ce m-oi dezbrăca.
  Un ceas din mila Modei la care vă-nchinaţi,
  Abia îmi va ajunge să scap de-aceste fleacuri.
  Cînd cineva ia seama cu ce nimicuri omul
  Îşi pierde a lui vreme, îi vine a gîndi,
  Că viaţa omenească e fără de sfîrşit;
  Voi toată dimineaţa şedeţi la toaletă,
  Pe urmă cu-mbrăcatul mai pierdeţi multă vreme,
  Şedeţi la masă ceasuri cînd e destul un sfert,
  Ca să se umple bine un pîntece de om;
  Iar rămăşiţa zilei o treceţi în vorbire
  Sau în petreceri care voi le numiţi plăcute,
  Şi cînd vă găsiţi singuri în somn vă cufundaţi.
  Să mă întorc acuma la întrebarea ta.
  Că Satir sunt îţi spune a mea înfăţoşare.
  Pan fiul Penelopei ce codrii stăpîneşte,
  Şi turmele-ocroteşte subt adăpostul său,
  Ce face fericite oricare însoţiri,
  El pre păstori în fluier a învăţat să cînte,
  Şi toţi noi îl cunoaştem de împărat al nostru,
  Din fire fiind vesel acest şăgalnic zeu,
  El nu doreşte altă decît pricini de rîs.
  Vieţuirea noastră fiind prin codri însă,
  Nu poate să răspundă la ast-a lui dorinţă.
  Al nostru trai e simplu; nu cautăm mai mult
  
  Decît acele care natura ne-a lăsat,
  Făr-a goni prisosuri şi trebuinţi deşerte.
  Deci Pan obicinuieşte la trei ani a trimite
  Cîţiva din noi în lume prin tîrguri şi prin ţări
  Ca să trăim cu oameni, ş-aminte să luăm
  L-a lor deprinderi, fapte, mişcări deosebite;
  Şi cînd la el ne-ntoarcem, spuindu-i ce văzurăm
  Îl facem totdeauna de leşină de rîs.
  Doi ani acum trecură de cînd sunt eu la rînd,
  Şi împlinesc voinţa lui Pan împărat mare.
  Acest oraş în parte-mi căzu, dar chip nu este
  Să mai petrec aice cel de pre urmă an.
  
  PERIERG: 
  Deprinderea te face a-ţi fi de codri dor. 
  SATIR: 
  Ba nu; ci traiul vostru mă scoase din răbdare. 
  PERIERG: 
  Apoi putut-ai oare în vreme aşa scurtă
  Să împlineşti porunca ciudatului stăpîn?
  Ştiinţi de-ajuns cules-ai să-i spui, să-l veseleşti?
  Căci mie mi se pare că sute de ani trebui
  Să poţi pre om cunoaşte; atîte sunt de multe
  Năravuri, caractere şi patimile lui.
  
  SATIR: 
  Ispravă pentru care ajunge şi o lună;
  Orice urmări a voastre, oriîncotro te uiţi,
  Nu vezi nimică altă decît sujet de rîs.
  Eu ştiu că nu-ţi dă mîna să te uneşti cu mine,
  Căci cel ce pătimeşte de boala gălbnărei,
  Tot felul de colore lui galbene îi par.
  Greşita-vă părere pe care o aţi supt
  Cu ţîţa din născare şi reaua nărăvire
  Vă-ntunecă cu totul cunoaşterea de sine,
  Cînd şi făr-de ocheană puteţi a vă vedea.
  
  Acel ce se fereşte de sfezi, de gîlceviri, Şi la-ntîmplări de-aceste scăparea-i este fuga, Deşi de-nţelepciune povăţuit se pare, La voi, la oameni, trece cu nume de fricos; Iar altul ce e gata de sfadă-n orice ceas, Şi pentru o ochire sau pentru-o vorbă numai, Adese nu îşi cruţă chiar însăşi a sa viaţă, Voind a face răul în cel mai mare grad, Deşi-i nebun de frunte, viteaz îl socotiţi. 
  Stenon ce-n adunare înşiră cum îi vine Şi vrute şi nevrute ca moara cea stricată, Cu hohotele sale pereţii zguduind; Ce rîde singur numai de-a sale secături, Din mîini bălăbăneşte întocmai ca din limbă, Şi n-are nici ruşine, nici chip de politeţe, Cu mare bucurie de toţi e priimit, De toţi cu sîrguinţă chemat ş-îmbrăţoşat. O zi dacă lipseşte, oricine îl întreabă, Trimit de-l cercetează şi zic că este vesel, Măcar că e obraznic şi prea nesuferit. 
  Criton lucră o carte în douăzeci de ani Prin care dovedeşte că din vechime încă Se dau pe ghiaţă iarna cu hacuri la ciubote; 
  Apoi legînd-o-n aur, în toc de marochin
  A dedicat-o falnic nerodului Damet;
  Ce petrecînd-o-ndată din scoarţă pîn-în scoarţă
  Nimic n-a văzut altă decît a ei gravure,
  Plătind pre autorul c-un: Foarte mulţumesc!
  De toată osteneala şi truda ce-a avut.
  Acest om ce-n fiinţă făcu nimica toată,
  Pierzînd atîta vreme c-un lucru chiar netrebnic,
  Şi dînd de prost dovadă cu dedicaţa lui,
  La voi se socoteşte de foarte învăţat;
  Iar pe Damet îl credeţi ştiinţelor protector.
  
  Noi fraţii satiri altfel de lucrurile voastre Gîndim şi înţelegem. Orice împrejurări De voi sunt însemnate, pătrunse-n adevăr. Prilej de rîs mai mare ne-aduce o pricină Spre care ţintind ochii voi laude cu sacul Turnaţi, şi încă ziceţi că nu sunt de ajuns. Eu numai pre aceia la care am slujit Cînd cu de-amăruntul lui Pan îi voi descrie, Un an întreg l-oi face să aibă de ce rîde. Umblînd din casă-n casă în traiul meu la voi, Eu mai pe toată luna stăpînul îmi schimbam, Şi mai vîrtos la asta două-nsuşiri a mele, Au fost mai mult pricina: glumeaţa mea vorbire, Şi boiul meu ce-ţi pare atîta de ciudat. La-ntîia întîlnire oricui eram plăcut, Şi prea cu mulţumire mă priimea de slugă; La voi în toată vremea au trecere bufonii. Eu însă ce minciuna nu pot a suferi, Nu sunt deprins să laud ce este de hulit; Nu ştiu să-mi prefac chipul, şi din pricina asta, Mult nu şedeam în slujbă la cei ce-mi aflau gîndul: Prieteni cu-adevărul voi nu puteţi a fi. 
  PERIERG: 
  De-ţi sunt aşa dragi codrii şi traiul fără griji, Măcar un ceas de vreme c-aş fi eu Pan socoate, Şi nu-i avea căinţă. Eu sunt poet, iubite! În cinstea-ţi voi compune un cîntec minunat, Iar graiul tău ce-ndeamnă pre oameni la virtuţi S-a pomeni cu slavă în veacuri viitoare. 
  SATIR: 
  Păstrează-a tale versuri; eu voi s-aduc plăcere
  Şi fără răsplătire. La voi numai e dat,
  Nimică să nu faceţi fără de interes.
  Voi numai pentru-o vorbă, pentru-o căutătură
  Sau pentru o zîmbire, de-a purure pretindeţi
  Închinăciuni, prezenturi, răsplăţi şi mulţumiri.
  Istoria mea toată n-am cînd a-ţi povesti,
  Dar ce-oi putea dintr-însa din fugă îţi voi spune.
  
  Cînd Pan cu îngrijire ne-a pregătit de cale, Cu haine felurite pre toţi ne-a îmbrăcat; Ne-a dat la toţi ciubote, sub bucle a ascuns A noastre mîndre coarne, precum la voi e moda. Cu ochii plini de lacrimi, cu inim-amărîtă Ieşind din codrii noştri, plecai pe munţi, pe văi, Şi în oraşul vostru degrabă am ajuns. Era o sărbătoare. Cînd am intrat pe poartă Văzui un mujic care culcat lîngă-o sîneaţă Dormea ca-n somnul morţii. Pe urmă am aflat Că el era acolo de strajă rînduit. De prînz aproape vreme şi încă nu amiază, Iar uliţa ticsită de trupuri zăcătoare. Văzînd întîia dată aceasta am gîndit, 
  Că vro epidemie domneşte în oraş;
  Dar nu puţea a hoituri, şi nici ceilalţi oameni
  Ce mai treceau pe uliţi nu se fereau de ele.
  Pe urmă luăi seama că mulţi din cei culcaţi,
  Mişcau cîte o mînă sau capul ridicau
  Îngreuiat cu totul de straşnica beţie;
  Iar cît să stea-n picioare nici că era putinţă.
  Într-un cuvînt, ş-aceia ce mai puteau umbla,
  Şi cei căzuţi pe uliţi cu toţii erau beţi.
  Unii ameţiţi numai se-mpiedica-n picioare,
  Mergînd fără să ştie în care parte-aleargă;
  În danţuri desfrînate alţi spulberă gunoi,
  Pre trecători mînjindu-i, în glod se tăvălesc.
  Uitînd ruşinea toată şi buna cuviinţă,
  Se dezgolesc de haine şi cu obrăznicie,
  Nu dau măcar cinstire la sexul ruşinos.
  Ici unul plin de drojdii păşeşte şovăind,
  Picioarele lui slabe nu pot să-l sprijinească.
  Cu capul se izbeşte de-un zid ce-i stă nainte,
  De sînge umple locul şi toţi de dînsul rîd.
  Iar dincolo un sfadnic se-ncaieră la pumni
  Cu cine se-ntîlneşte; în luptă-şi scuipă dinţii,
  Cu vinul de-mpreună, din gura-i puturoasă.
  Mulţi plîng părinţi şi rude ce viaţa au pierdut.
  De-a spirtului otravă şi-n sfezi şi gîlceviri.
  Cîntările cu chiot, strigările şi zgomot,
  Pîn-şi pre surd îl face să-i ţiuie urechea.
  În scurt această larmă şi vuiet în norod
  Mă îndemna a crede că toţi au nebunit.
  
  Cînd mă luptam cu gîndul să pot afla pricina Turbării tuturora, s-apropie de mine Un om cu barba albă, un pîntecos bătrîn, La faţă gras şi rumen, cu ochii înfundaţi, 
  Şi cu un glas molatic! — Ce stai pe gînd, îmi zice,
  Aice fără treabă? După îmbrăcăminte
  Şi după-nfăţişare îmi pari de muncă bun?
  De ai cumva plecare la mine să slujeşti,
  Nu vei avea mult lucru; căci eu am trebuinţă
  De-o slugă credincioasă şi cu purtări cinstite.
  Mă crede că de mine vei fi prea mulţumit;
  Să-mi spui însă de unde ş-anume cine eşti?
  
  — Eu, răspunsei, loc caut, deci, dacă-ţi plac
   sunt gata Cu inimă curată să fiu la tine slugă. Ca bunii săi şi tata vindea în tîrg piper Şi căpătase nume de neguţitor bogat, Fiind plăcut oricărui şi-n stima tuturora. Ca dînsul poate astăzi şi eu piper aş vinde, Din lăcomia altor şi eu m-aş îngrăşa, De nu-i intra în minte, vînînd al meu noroc, Să-şi piardă toată starea. La bătrîneţe tocmai A vrut ca să mă facă cu-a lui avere nobil. Zădărnicia slavei să-mi lase-l îndemnă Nobilitate seacă. Negoţul părăsind Se dete-n adunarea boierilor, cu care Îşi risipi averea în daruri şi ospeţe, Încît pentru un abur friptura prăpădi,* Murind în sărăcie, el mie a lăsat Această moştenire în care mă vezi astăzi; Căci sunt silit cu munca să mă hrănesc pe lume, Să mă roşesc eu însumi de sărăcia mea! Cum m-ascultă bătrînul, îmi zise să-i urmez Făgăduindu-mi milă şi uşurarea soartei. Mergînd acum spre casă făcui eu întrebare: 
  * Proverb rusesc 
  Ce-i pricina beţiei ce este în oraş?
  Iar el oftînd cu lacrimi răspunse: Fătul meu!
  Nu-ţi pară de mirare aşa nerînduială.
  Îmbătrînita lume păşind către sfîrşitu-i
  Începe să slăbească. Năravul acel rău
  Plecări fireşte bune din oameni a stîrpit,
  Şi lor le pare dulce, învinşi fiind de patimi,
  Paharul dintru care s-adapă cu otravă.
  Dar nu le-ajunge numai a fi în faptă răi,
  Ci vor s-ascundă răul subt a virtuţii văl,
  Slujindu-se de dînsa aşa precum pescarii
  Undesc cu pîinea peştii pentru ca să-i omoare.
  
  Cu-a lor purtări cinstite, cu traiul lor cel sfînt, Voind strămoşii noştri a ne povăţui Pe calea mîntuirii, au pus aşezămînturi Ca oarecare zile a anului să fie Spre lauda şi slava acelui preaînalt; În care lăsînd grija şi trebile lumeşti Ce-aproapelui şi nouă ne sunt de folosinţă, Să ne ferim de rele, să fim într-o unire Şi-n alte ocupaţii să nu petreacă-un om, Decît să-nalţe numai cîntări lui Dumnezeu, Fără vro osebire de sex, de rang, de stare, Dar vezi la ce ajunge această sfîntă lege! Cu-adevărat o parte din ea o împlinesc; Căci din ajunul zilei vreunei sărbători Îşi părăsesc tot lucrul cu toţii mic şi mare Şi chiar săracul cărui copiii mor de foame; Bisericile însă sunt pururea pustii, Se văd aceia numai ce vor a s-arăta, Sau care-şi dau parolă să se-ntîlnească acolo. Molitfele ce-un popă boscorodeşte iute, Fără a şti ce spune, nici că le mai aud; 
  Pe urmă ziua toată petrec în desfătări.
  Şederea-n trîndăvie le născoceşte-n minte
  Idei ce n-are omul cînd este îndeletnic
  Şi care cu un pinten pre cal îl îmboldesc.
  Astăzi e zi de-acele, e sfîntul Nicolai;
  De asta-i beat tot tîrgul din capăt pînă-n capăt.
  
  În vreme ce bătrînul vorbea cu umilinţă, Îl ascultam şi-n gîndu-mi pre zei îi mulţumeam Întîi de norocirea ce-avui să întîlnesc Un om aşa de treabă cum îmi părea acesta, Într-un oraş în care foiesc atîte rele; Ş-al doile c-aflasem ce nu-mi trecea prin gînd. Oricît îmi băteam capul şi mintea-mi frămîntam, Nu mai gîndeam vrodată că vrînd să-ndestuleze Greţoasele lui pofte, acest norod socoate Că-şi face datoria cinstind pre Dumnezeu, Cînd pîntecele-şi umple de multe băuturi Şi zace-n lenevire. De va veni-n auzul Lui Pan această veste, sunt sigur c-a să rîză Afară de măsură; căci eu eram silit Să-mi suflu ades nasul şi buzele să-mi muşc, Văzînd cum că bătrînul se cam posomorăşte. 
  Acest om bun la care intrasem eu în slijbă, Era crîcimar de breaslă şi fiu de croitor, Crescut în casa unui judecător şiret. Din pilda părintească, din creştere şi breaslă, Deplin se înzestrase cu darul vicleniei. Însărcinarea-mi pusă şi toată treaba mea Era ca să car apă şi să o torn în vin. Îndată ce o bute scădea pe jumătate Eu trebuia s-o umplu cu apă din fîntînă; Cu toate-aceste, însă, bătrînul nu scăpa, Nici utrene, nici ceasuri, nici liturghia-n veci; 
  Nu se-mbăta ca alţii în zi de sărbătoare,
  Ce-n zilele de lucru la crîcimă vindea apa,
  Pre care o turnase duminicile-n vin.
  Însărcinarea asta plinind de multe ori
  Spinarea-mi gîrbovisem. Dar nu puteam pricepe
  De ce pricină oare toţi cumpără la apă?
  
  — Ce prost eşti tu, îmi zise, mai ştie cineva
  Că pun eu în vin apă cînd capu-i ameţit?
  Tot muşteriul crede că dă pe vin parale;
  Plecarea animală îi trage la beţie,
  Altmintrele aice nici cîine n-ai vedea.
  Cînd auzii aceasta am şi pufnit de rîs,
  Iar el cătîndu-mi aspru: De ce rîzi? mă întreabă.
  
  Eu i-am răspuns atunce: Au nu-ţi aduci aminte
  Cum îmi spuneai cu lacrimi, şi cum te tînguiai,
  Că legea aceea sfîntă e aplicată rău,
  Că relele năravuri menesc sfîrşitul lumii.
  Şi ocărînd beţia cum arătai că este
  Vătămătoare foarte pentru societăţi,
  Cînd însuţi tu în faptă acest rău îl sporeşti?
  
  Pe foc aruncînd lemne văpaia se aţîţă:
  Căinţa, lăcrimarea pre om nu pot să-ndrepte;
  Energice mijloace nicicum ele nu sunt.
  La rău a sta-mpotrivă, a nu-i lăsa prilej
  Să poată a se-ntinde, e chipul cel mai sigur
  De a-l stîrpi cu totul; căci fără de aceasta
  Zadarnică e truda. Acela care vrea
  Să nu fie beţie, nu vîndă băuturi;
  Tu însă vînzînd vinul îndatoreşti beţivii;
  Apoi în toată ziua ademeneşti norodul
  Ce crede al tău cuget şi cumpără cu preţ
  Chiar apa ce-o găseşte oriunde fără bani;
  Şi tu bărbat cucernic în zi de sărbătoare
  
  Te-nchini cu umilinţă plinind a legii formă! 
  La cer sunt priimite acele numai rugi Ce vin din buzi curate; iar încă şi mai mult Ce cere fapta bună. Oricît de mult te-nchină, El viclenia-ţi vede şi îţi va da răsplată. 
  — Se vede, a zis bătrînul, că duhul îţi e prost Şi nu te-ai ros în lume, de nu ştii că grăieşti. Lăsînd că-i scumpă marfa, eu sunt silit a face Însemnătoare daruri la toţi judecătorii, Diecii şi copiştii, acei care îmi scriu Şi-mi întăresc ucaze. Cîte ciubote rup Eu pînă ce le capăt! Cît bea Ivan şi Senca, Vechilii mei în pricini, şi slugile lor încă Ce beau şi zi şi noapte, făr-a-mi plăti un ban! Au Dumnezeu voieşte ca eu să păgubesc? Zicînd aceste-ndată m-a dat pe poart-afară, Făgăduind să deie o liturghie popii, Că doar îmi va da cerul un duh mai sănătos, Şi-mi va scurta şi limba măcar de un palmac. 
  Vecinul ce-avusesem slujea pe-un boier mare; La dîns intrăi îndată eu în acea zi slugă. Vătaf era, şi-n suflet nu mai puţin viclean, Bătea metanii multe ca vechiul meu stăpîn. Boierul de neam mare vrînd pompa să păzească Şi legile nobleţii, în veci nu-şi bătea capul Să afle şi să ştie ce fac în casa lui; Vieţuia-n petreceri el zile, luni şi ani, Iar regularisirea de cheltuieli, venituri, Cu totul o lăsase pe seama vătăjească; Avînd robi mulţi la număr, avînd de-ajuns moşii, Cu droaie creditorii de dînsul se ţineau. Întîi am rîs de-această prostie boierească, Dar dezvelii în slugă mai mare neghiobie. 
  Nu numai că toţi banii prin mînă-i se treceau
  Şi chiar odoare scumpe fura adeseori;
  (Nu-i treaba unui nobil a cerceta izvoade)
  Nu numai că nevasta-i, copiii şi nepoţii
  Era-mbrăcaţi în stofe; c-avea o casă-n tîrg,
  Iar alta pentru vară afară din oraş,
  Şi amîndouă bune, căci nu erau făcute
  Pe credit ca acele ce-avea boierul; multă
  Strînsese-n lăzi avere. Provizii cumpărînd
  La masa stăpînească, el le lua sau scump,
  Sau tot pe datorie; şi cea mai mare parte
  Le trimitea acasă, ducîndu-le de-acolo
  Iar la acea dugheană de unde le-a fost luat.
  El carnea de la cuhnie, şi pîinea din ambar,
  Butelcile din pivniţi le grămădea la dînsul;
  Întocmai ca un abur ce de pe mări se-nalţă
  Şi-n picături de ploaie se varsă pre pămînt.
  La asta eu cu alţii eram de ajutor;
  Tîlhărăşugul însă în veci nu se ascunde.
  (Nu-nconjură pedeapsa pre făcători de rele)
  Fu prins în furtişaguri, şi tot i se luă
  Încît văzui copiii pe uliţi calicind;
  Iar dintre slugi pre mine boierul mă alese,
  Căci eu fusei pricina de se vădi vătaful.
  
  N-avea copii, femeie, Hiron, stăpînul meu, Şi curtea lui cea mare tot strîmtă îi părea. Deşi cămări trei pline avea de haine scumpe, Pe toată ziua însă croia la straie nouă; Deşi la a lui masă era obicinuit Treizeci de blide pline cu feluri de mîncări, Încît de la un popă şi dascăli şi tot neamul Putea să mai rămîie, lui nu-i părea destule. Ştiind cîtă putere şi trecere avea 
  El la împărăţie, norodul se ticsea
  Grămezi în anticameri de cum se făcea ziuă.
  Şi greu pînă la dînsul pe rînd puteai străbate.
  Închinăciuni şi jalobi ca Joe priimea,
  Şi spre răspuns oricărui pleca abia din cap,
  Gîndind că prin aceasta puterea îşi arată,
  Iar mie mi se pare că nu ştia ce-a zice,
  Căci îngîmfarea este a neroziei rod.
  Ce-i drept, Hiron adese spunea la secături,
  Şi nu putea să lege nici două vorbe bine;
  Linguşitorii însă acei deprinşi a smulge
  Din mînă-i bucăţi grase, favoruri aşteptînd,
  Cum deschidea el gura se arătau uimiţi,
  Cuprinşi de admirare, pătrunşi de-a sale graiuri,
  De laude pompoase deşertelor lui vorbe,
  Stînd gata ca să zică cum el ar fi voit
  Că lebăda e neagră şi corbul este alb.*
  
  Deci judecă tu însuţi, n-aveam cuvînt a rîde De gazdă şi de oaspeţi? Iar mai ales stăpînul Mi-a dat pricină multă de rîs nemărginit, Atunce cînd norocul de el se depărtă. Hiron care-şi gonise vătaful căci îl fură Dorind a trăi-n slavă şi necunoscînd chipul Să-şi cumpănească starea, cu binele străin Voia să-ndeplinească a sale cheltuieli. Din visteria ţării cea lui încredinţată Prăda plin de nădejde că nu-l pricepe nime, Că el cu duh e numai, iar toţi ceilalţi sunt proşti Şi nu-l pot înţelege sau se sfiesc de el. 
  Un călător ce umblă prin locuri neştiute, De întîlneşte-n cale-i munţi, rîuri, stînci şi codri, Din drumul său s-abate, scăpare căutînd 
  * Proverb rusesc. 
  Pîn-ce se rătăceşte, şi piere în sfîrşit. Aşa în cursul vieţii unde întîmpini multe Nenorociri şi curse, se pierde care iese Din calea ce anume virtutea-i a-nsemnat, Înlăturînd oricare primejdii şi nevoi. 
  Hiron dispreţuindu-l grăbi a sa pedeapsă, Cu-averea împreună pierdu şi toată slava. Şi cum mai înainte dispreţuia pre toţi, Aşa cu înjosire acum îmbrăţişa Picioarele acelor ce-ntîi nu-i băga-n seamă, Cerînd la dînşii milă cu defăimate chipuri. Cu greu un mic la suflet se poate cumpăni; Cînd e senină vremea el este îngîmfat, Iar dacă nourează pe loc mişel s-arată. 
  Din toţi ai săi prieteni iubea el pe Menandru, Nu doar că decît alţii era mai înţelept Şi sfaturi priincioase să-i deie ar fi putut. Ştia însă să poarte galante răvăşele, Ş-a nopţilor petreceri frumos s-închipuiască. El se trăgea din nobili, dar, chiar neruşinat, Lua de la toţi mită pentru a mijloci Către Hiron la care ei căutau favoruri. Aşa se calcă cinstea, atunci cînd se-ncuibează În piepturi lăcomia iubirii de argint! Cu cît era de lacom, era şi necinstit: Un rău nărav nu poate să n-aibă şi pereche. În vreme ce norocul slujea lui Hiron încă I s-arăta prieten, folosul său vînînd, Iar cum se-ntoarse roata, pe loc îl părăsi. Uitînd prieteşugul şi facerea de bine Fugea acum de dînsul ca de-un lovit de ciumă. Decît oricare altul mai mult el îl hulea Numindu-l prost şi mîndru, zgîrcit cum nu era. 
  Destăinuind în lume a lui secreturi toate Ce i le-ncredinţase ca unui bun prieten, Cu-aceasta îi aduse acel mai mare rău; Purtare mişelească şi faptă de dispreţ! 
  Nu-mpiedică nimică isprava bunei fapte Precum nemulţumirea; căci necunoscătorul E rău şi pentru sine, e rău şi pentru alţii. De-a face bine omul se satură curînd, Măcar să şi aştepte vro răsplătire mare, Dar încă de găseşte un om precum Menandru, Ce seamănă cu viţa pre care răsădind, O vezi cum că produce în loc de struguri, spini. Acelui de bani lacom urechea e închisă, El nu aude plînsul săracului nemernic. Ca slugă la Menandru, să nu-i spun n-am putut, Cît rău poate s-aducă acea purtare-a lui. Dispreţuindu-mi vorba: tu nu cunoşti, îmi zise, Cărarea care duce pre om la norocire. Nu e acuma vreme să laud pre Hiron, Pot da în supărare, sau trebui să mă stric, Să mă-nvrăjbesc cu-aceia ce astăzi îi ţin locul. Seninele lui zile acum se-ntunecară, Nimică de la dînsul n-aveam de aşteptat; Se leapăd-alămîia ce zama i s-a stors. 
  El judeca cuminte. Cu-asemene purtare Şi astfel de cuvinte, cu braţele deschise Fu priimit de-acela ce lui Hiron urmă Şi care da crezare acestor defăimări, Fără să socotească că poate cădea singur, Şi iarăşi de Menandru va fi hulit atunce; Dar omul plecat este a se ademeni! Acest din nou prieten cu numele Xenon Ajunse în mărire, putere şi rang mare 
  În vîrsta aceea jună ce trebuie strunită.
  Deci cînd zeiţa oarbă din frîu îl slobozi,
  Poţi judeca tu însuţi, cum ne-nfrînat sărea
  Prin rîpi şi prin ponoare, lăsînd cărarea dreaptă.
  Privind a sale fapte, ades mă lovea rîsul,
  Măcar că el pre mine m-avea ca un bufon.
  Necumpătat la pofte, de sine încîntat,
  Nerod fără ştiinţă şi rob deşertei slave,
  Crescut din crudă vîrstă cu-ogarii împreună,
  Neavînd nici o idee, el toate critica,
  Cu proastă îngîmfare şi cu obraz sumeţ.
  (Ştiinţa şi puterea pot fi şi despărţite.)
  A sale sfaturi numai el preferînd din toate,
  Cinstite cărunteţe să tacă le făcea,
  Deşi ispita cere cu truda, şi ani mulţi.
  
  PERIERG: 
  Destul mi-ai spus de dînsul. Văz că era acela Un nătărău de frunte; căci cine se socoate Mai mult decît oricare, în capul său e sec. Dar unde ai slujit încă, şi ce ai mai văzut? 
  SATIR: 
  De la Xenon ieşisem, cînd iată mă-ntîlneşte
  Un tîrgoveţ cu stare, Milon, ce mă văzuse,
  În vreme cînd eu vinul cu apă mestecam.
  Mi se urîse-acuma să fiu tot la boieri;
  La ei norocul este întemeiat pe paie,
  Şi trebui să fii matur, să vezi ce asuprire,
  Întîmpină pe omul oricît de virtuos;
  Făr-de minciuni şi zgomot nu poţi să fii un ceas.
  De-aceea-mi părea bine ca la Milon să intru,
  
  Căci toţi spuneau că este om sfînt şi om de pace;
  Căzui însă în cursă. Cinci săptămîni am fost
  În casă singur slugă, ş-o fată mai era
  Ce le făcea bucate. Mă odihneam pe paie
  Flămînd ca vai de mine; din ziuă pîn-în noapte
  Eu oboseam cu totul slujind la cinci stăpîni,
  Dar toată osteneala aş fi nesocotit,
  De-aş fi putut să sufăr năravul lor cel iute.
  Copiii toţi de-a rîndul, femeia şi bărbatul,
  Un ceas fără gîlceavă petrece nu puteau;
  De s-ar fi sfădit încă oricît ei între ei
  Şi mie îmi dau pace să-mi cat de lucrul meu,
  Tot poate-aş fi mai dus-o; dar toată gîlcevirea,
  Ca norii de furtună cădea-n sfîrşit pe mine;
  Erau smeriţi în lume, şi-n casă foarte răi,
  O vorbă, o bagatelă le da prilej de sfadă,
  Încît de-a lor strigare se zguduiau pereţii.
  Părea că eu se cade să fiu răspunzător,
  Şi pentru a lor fapte pedepsele să trag.
  
  Intrînd odată-n casă, familia văd strînsă, Şi lumînări aprinse, un popă în vestminte; Atunci am zis în sine: cu bună samă azi Au gînd să se închine; de sfadă frică nu-i; Cînd iată vrînd să treacă un copilaş prin casă A dat jos de pe masă basmaua mumei sale. Pe loc stîrni furtuna; şi tatăl mai întîi Iar mama după dînsul de tot s-a tulburat. Uitînd metanii, cruce, şi orice rugăciune Îşi ocărau copilul cu feluri de cuvinte. De-o parte strigînd fraţii, de alta cel greşit, Cu vorbe şi cu vuiet gîlceava înteţesc. Se face zgomot mare cît nu se mai aude Nici popa ce citeşte, nici dascălul ce cîntă. 
  Văzînd că nu-i de glumă şi vrînd a-i linişti
  Intră la mijloc popa; eu iarăşi după el
  Îi rog să contenească, căci nu-i vro vină mare,
  Şi mai ales aice la sfînta rugăciune,
  O dragoste se cere, iar nu bătăi şi sfezi.
  Văd însă că deodată şi cărţi şi lumînări
  Cad toate peste popă, şi barba i s-aprinde,
  Din plete iese pară. Stingîndu-le el strigă,
  Şi dă pe uşă busna cu pătrahilu-n gît;
  Iar mie pentru sfaturi, stăpînu-mi răsplăti
  Lovindu-mă din fugă cu analogu-n spate
  Cît pînă jos pe scară m-am dus de-a tăvălugul,
  Şi nu mă pricep încă cum m-am sculat întreg.
  Strîngînd din colb peruca şi coarnele-nvelind,
  Plecai în fuga mare pe uliţă la vale.
  
  Sosind la casa popii, întrăi la dînsul slugă... Dar ce să-ţi lungesc vorba? E vorba de prisos, Să-ţi spun cu de-amăruntul la cîţi stăpîni am fost. Destul că-n orice parte îmi aruncam privirea, Găseam necontenite sujete de a rîde. Acesta nebuneşte averea risipind Ce tatăl său cu trudă strînsese pentru el, Cînd vine-n sărăcie se vaietă şi plînge; Iar altul ce adună grămezi de aur multe Pe ele rabdă foame, şi moare în sfîrşit, La toată bucăţica ce-nghite puind preţ. Înamorat de slavă ca de o amoreză Dispreţuieşte unul şi frica şi odihna, În lupte sîngeroase aleargă, şi-ndărăt, Se-ntoarce făr-o mînă sau fără un picior. Sluţit şi şchiop se mişcă abia pe-a morţii cale Cu inimă voioasă că este în gazete, Şi are nemurire pe două sute ani. 
  De laudă-i acela ce datoria lui
  Cu rîvnă-şi împlineşte şi pentru a sa ţară
  Viaţa nu îşi cruţă; numele lui e vrednic
  În veacuri viitoare să fie neuitat.
  Dar eu vorbesc de unul ce merge la război
  Împins de nebunie şi de o slavă goală,
  Precum un cal cînd scapă pe cîmp fără căpăstru.
  
  Bătrînul care este pleşuv şi fără dinţi, O fată-n floarea vîrstei plină de foc luînd, Pre care mai nainte vecinul o ochise, Dă pricină urîtă de-a fi de rîs în lume, Căci au să-i zică tată nişte copii străini. Un altul se fereşte de-a însoţirii jug, Dar încurcat în laţul amorului suspină Şi nopţi întregi nu doarme, nici altă mai gîndeşte; Cînd întristat, cînd vesel, dup-a iubitei chip, Odihna lui atîrnă de-un zîmbet, de-un cuvînt; Căruntul păr vopsindu-şi, se unge cu pomadă Şi se împodobeşte cu feluri de cordele, Compune versuri, cîntă şi danţă grebănos, Făcînd prezente scumpe şi cheltuind bani mulţi. Irisa ca pre dînsul iubeşte pre o sută, Pre care-i măguleşte cu zîmbete viclene Şi tuturor aruncă cîte un semn din ochi. Toţi fug de amăgirea-i, iar el rămîne prins, Ca şoarecul de mîţă, în ghiarele cochetei; Şi însă se făleşte, şi-i mulţumit de sine. 
  Macrin la faţă galben, umflat, idropicos, Petrece dimineaţa cu doctorii închis; Se-ndoapă toată ziua cu ierburi de tot soiul, De aer, de mîncare, de orice se păzeşte; Ş-apoi în toată seara Macrin se culcă beat. Un tînăr ia o babă de patruzeci de ani 
  Cu zestre însemnată — cînd singur are stare. —
  Ea-n casă porunceşte cu aspră tiranie,
  Şi-l face înainte-i să tacă tremurînd.
  Un fiiu la părinţi singur ce-aşteapt-a moşteni
  O mare avuţie, odihna sa îşi lasă,
  Aleargă, linguşeşte cerşitorind un titlu
  Dorind ca să-l cinstească norodul acel prost,
  Dar numai cu nădejdea rămîne-adeseori!
  Un altul ce iubeşte a străluci în haine,
  Cu aur se încarcă, crezînd că nătărăul
  În straie aurite nu este nătărău.
  
  Cu patru cai se plimblă un tîrgoveţ bogat, Şi poartă după dînsul un număr de slugi multe, Toţi în livrea cusută cu armături luate De pre însemnul care pe uşa lui vestea Ce fel de meserie avea el mai demult, Şi unde mult mai bine s-ar cuveni să steie. Pereţii casei sale acopere cu aur; Bani varsă ca să-şi facă o spiţă de neam vechi. Şi povesteşte fapte de mincinoşi străbuni. Ca broasca se tot umflă, se umflă pînă crapă. 
  Macari pîn’ aseară era în ochii lumii Bun numai de-adus apă şi lemne de tăiet; A lui nătărăie s-a fost făcut proverb; Purtarea lui cu negru se însemna de oameni. Dar iată lui Macari norocul se zîmbeşte, Şi astăzi e puternic, stă-n rînd cu cei cinstiţi, Cu cei mai slăviţi oameni, cu cei mai învăţaţi. Toţi laud-a lui minte şi zic că-mpărăţiei Macari a s-aducă folosuri însemnate, Şi c-o căutătură să-ndrepte orice rău. Acel ce-n starea proastă era batjocorit, De sus e trimis astăzi spre fericirea ţîrii. Cu toate-aceste însă, zavistia munceşte 
  Pre cei ce rîvnind locu-i, voiesc a-l răsturna
  Din postul acel gingaş ce nu e pentru el.
  Urechea domnitoare mireasă e dorită;
  Favorul ei toţi mirii ca pre a Penelopei
  Cu suflet, cu viaţă sunt gat-a-l cumpăra.
  Pe luciui politic Macari lunecă
  Şi iar în întuneric căzînd ca mai nainte,
  Se duce să-şi petreacă viaţa cu samurii
  În stare defăimată şi trai nenorocit,
  Deşi această soartă aşteaptă şi pre alţii,
  Toţi însă către dînsa se-mping şi se îndeasă.
  
  Văzui un bătrîn care o sută de ani trăise, Pe patul său cum zace de bătrîneţe ros, Încît pe barbă scuipă şi seamănă schelet, Şi însă el desină c-o mînă tremurîndă. Dar ce desină oare? Mormîntul ce-l aşteaptă? — Ba nu. — Palat de vară să-i fie de plimbat. 
  De coasa morţii altul văzîndu-se-ngrozit, Ş-abia zărind hîrtia cu slaba lui vedere, În loc să se-ngrijească a-şi căuta de suflet, Închipuieşte pompa înmormîntării lui, Cîţi preoţi, clerici, dascăli şi cîţi arhierei, Cît număr de rudenii să meargă după raclă Bocindu-l în glas mare, cîte făclii de ceară, Şi cît de mari să fie, şi ce fel de sicriu? Ce candelă să-i puie, de aur sau de-argint? Ce epitaf să-nscrie ca lumii să arăte Că praful din cea groapă a fost un boier mare? 
  Din faşă pîn’ la groapă de patimi stăpîniţi, Mîndriei, lăcomiei, zavistiei supuşi, Vă mînă egoismul pe calea piericiunii. Şi liberali în cuget, voi robi sunteţi în faptă. Precum uşoara pană purtată de zefir, Aşa de nestatornic e şi al vostru gînd. 
  Cînd cereţi bogăţia, cînd banii vă încurcă,
  Urîţi singurătatea, ş-apoi vi-e greu de oameni;
  Ce vreţi adese înşişi a spune n-aţi putea.
  Azi lăudaţi un lucru, mîini altul, şi aşa
  A voastră socotinţă din loc în loc se mută;
  Căci ce e de mirare, aveţi dorinţi contrarii.
  
  Furnica-n timpul verii asudă ostenind Şi cîte un grăunte adună-n moşinoi; Iar cînd e tristă lumea de-a iernii vifor rece De-acasă nu se mişcă, se bucură în ticnă De rodurile care în vară-a adunat. Voi însă cu a minţii lumină înzestraţi Nemernicind ca orbii, vă osteniţi zadarnic Nu-n lucruri de nevoie, la care sunteţi leneşi. Viaţa vă e scurtă, proiecturile lungi, Vrăjmaşi sunteţi odihnei şi-n veci nemulţămiţi. 
  Un neguţitor ce are ambare şi lăzi pline De toată bogăţia, şi poate să trăiască Întru îmbelşugare, în pace mulţumit, Deodată îi abate a fi judecător. Pe loc îi piere somnul, şi-n cugetul său zice: “Cît e de bine-n lume să porunceşti la alţii! Toţi cinste îţi arată, prezenturi îţi aduc, Soldat nu ţii în casă, şi mult-puţin ce-aduni E numai pentru tine”. Judecător se face, Dar punga-i se deşartă; atunce se căieşte Şi ar dori să vie la starea cea dintîi. Aude-mpricinaţii la uşa lui oftînd, Şi trebui să se scoale, să lase somnul dulce. “O doamne! jalnic strigă: De ce-mi părăsii breasla? La dracu să se ducă oricare cinste, rang, Ce-mi fac acum viaţa mai rea decît în iad!” 
  Ţăranul mîind plugul sau numărînd adetul Cu ochii plini de lacrimi, se tînguieşte-n sine: “De ce pre mine soarta nu m-a făcut soldat! Aş fi îmbrăcat bine, nu aş purta sucman, Şi grija mi-ar fi numai de caporal şi puşcă, Iar nu tot în picioare pe lîngă car să umblu. Purceii scroafei mele ar fi atunci ai mei, Şi vaca mi-ar da lapte, găina oul său, Nu pentru a cneghinei şi a vătăjiţei masă. Acum du tot la curte, şi tu tărîţe roade!” 
  Conscripţia soseşte, îl iau, îl fac oştean, Şi iată-n gînd îi vine bordeiul afumat; Îşi blestemă viaţa în straiul său cel verde, După sucman oftează şi toată ziua plînge. “O! cît trăiam de bine cînd mă aflam în sat! Adevărat atunce rău îmbrăcat eram, Dar vara la răcoare şi iarna lîngă vatră Dormeam, ş-un pas din casă eu nu făceam pe ploaie. Iar dacă-mi plăteam birul ş-adetul la stăpîn, Nu mai aveam pricină de a mă tîngui. C-o oală de borş numai mă mulţumeam; şi-n casă Eram stăpîn eu singur. Aveam pe un an pîine Şi paie pentru vite. Cel mai departe drum Făceam la iarmaroace cînd sare-mi cumpăram Sau cînd mergeam la praznic în sat de bună voie. Viaţă îndrăcită! acum colindă lumea, Cămaşă poartă albă cînd n-ai cu ce-o spăla, Cu puşca te-nvîrteşte în nişte strîmţi nadragi, Şi cînd în ochi vezi moartea, curajul să nu-ţi piară. Nu-ţi împlini-n veci somnul, rămîi flămînd adese, Şi-ţi caută de toate, pe-o sută ascultînd!” 
  Monahul ce deunăzi atît de mult dorea Să poarte potcap, rasă, acum alta cîntă; S-ar încuscri cu dracul numai mirean să fie. (Nu-i chip de a fi înger în trup neputincios). 
  De mult vorbesc, şi însă abia ţi-am înşirat O parte foarte mică din patimile voastre, Voinţa împlinindu-ţi; căci pentru a descrie Cît e de nerod omul şi cît de deşănţat Privit fără de mască, un an n-ar fi de-ajuns. Mă crede că-ndestule am adunat sujete Cu ce să fac să rîdă pre Pan ş-a lui urdie. 
  Dar soarele pe-ncetul s-ascunde după deal, M-am dezbrăcat; de acuma îţi las un rămas bun. Păstreaz-a mele vorbe de crezi că-ţi vor aduce Vreun folos; iar altor zadarnic nu le spune. Noi să-ndreptăm pre oameni în stare nu suntem; Mormîntul poate numai să-ndrepte pre gheboşi. 
  
   
  SATIRA VI 
  Acela este numai ferice în viaţă, Ce ştie a petrece în linişte şi pace, Şi cu puţin ce are se află mulţumit. De cugete deşerte ce tulbură pre mulţi Ferit în toată vremea, păşeşte cu pas sigur Pe calea faptei bune pîn-la sfîrşitul vieţii. Să şed într-o căsuţă la moşioara mea, Din care să-mi pot scoate tot ce îmi trebuieşte, Să aib-o masă bună, prielnice zăbăvi; Ca un cinstit prieten cu mine potrivit Să depărtez urîtul în prisoselnici ceasuri; Să-mi pot petrece vremea, departe de-orice zgomot, Cu grecii şi latinii din timpurile vechi; Să cercetez efectul lucrărilor; să-nvăţ 
  A şti şi a cunoaşte din pildele străine,
  Ce au urît în ele şi ce au de plăcut,
  În traiul meu pe lume eu nu doresc mai mult.
  
  Averi, înalte ranguri ce strălucesc în ochii Prostimei ne-ncercate, aduc supărări multe Şi celor ce le cată, şi celor ce le au. 
  Cine n-a rîde oare de-un om ce asudînd Se caţără pe-un munte stîncos, înalt şi aprig A cărui culme este atît de ascuţită, Încît oricît voieşte a se ţinea pe ea, Nu poate sta-n odihnă, şi vîntul cel mai mic Îndată-l îmbrînceşte în groaznice prăpăstii? Asemene acestui ambiţiosul este. 
  Prea rareori norocul ridică pre un om
  Pe aripile sale suindu-l la grad nalt;
  Şi dacă favorează mai mult pre oarecare,
  Nu stă-ndelung statornic; curînd îl şi azvîrle
  Departe cu piciorul şi-l sfarîmă de tot,
  Căci fără ajutoru-i silinţa-i un necaz,
  O trudnică răbdare pentru un rod vremelnic.
  
  Din zori de zi te scoală, îmbracă-te, porneşte La casă de la casă, spre a te curteni; Aşteaptă-n anticameri cu slugile vorbind, Şi stă tot în picioare. Să nu tuşeşti; nici nasul Să nu cutezi să-ţi sufli. Asemene viaţă Urmează după masă pîn-ce va însera. Apoi în grijă noaptea petrece gîndind unde Se cade s-alergi iarăşi cum s-a ivi de ziuă, Şi înaintea cărui spinarea să-ţi îndoi; Ce dar să dai la slugă, ce oare la stăpîn? Să spui minciuni adese, să crezi orice himeră, Precum acea că marea poţi măsura c-o scoică* 
  * Proverb rusesc. 
  Trufia unui mare să suferi şi să rabzi,
  S-adevereşti că neamu-i e vechi şi cunoscut,
  Începe c-un an numai încoace de Vladimir*
  Deşi-ţi aduci aminte că tatăl său în viaţă
  Purta o haină sură**; iar pre nevasta lui
  Oricît de slută este Veneră s-o numeşti;
  Copiii lui obraznici să zici c-au isteţie;
  Să nu caşti cînd înşiră cuvinte nesărate,
  Şi să numeşti adese de binefăcător
  Pre cela de la care vrun bine n-ai văzut.
  Cu cuşma-n mînă iarna să umbli după dînsul
  Să faci că nu bagi seamă a slugilor ocară.
  Pe lîng-aceste-ţi trebui să poţi a depărta
  Zavistia şi ura ce împotrivă-ţi stau.
  Aceste trude-n urmă te lasă cu nădejdea,
  Sau poate-ţi vor aduce o slujbă ne-nsemnată.
  
  Atunce datoria te duce sau pe cîmp Să fii rănit în lupte, să stai cu pieptu-n foc; Sau cu o pană-n mînă să suferi a şicanei Necaze zgomotoase; dorind cu îngrijire Să nu cumva scapi ceasul de slujbă hotărît, De-a purure cu frică sentinţele să-nchei, Să nu jigneşti prin ele vreo persoană mare. Ori stînd pe lîngă curte din ziuă pîn-în seară, Să ţii balanţierul cu ochii neadormiţi. 
  De frică să nu scapeţi de pe frînghie jos. Ambiţia-n ureche atunce îţi şopteşte Că cine cată slavă nu trebui să s-oprească. Cine a călcat odată pe treapta cea de-ntîi, Aşa îndoind trudă, treizeci de ani umblînd
   * Vladimir începu a domni pe la anul 952 d.H. 
  ** Adică era un prost locuitor. 
  Şi petrecînd o viaţă săracă, ticăloasă,
  Alţii treizeci ani îţi trebui să-ţi poţi ajunge scopul;
  Cînd eşti acum cu totul de vîrstă gîrbovit.
  
  În cea mai naltă treaptă să zicem c-ai ajuns Şi numai ţarul este mai mare decît tine; Ca viermii la picioare-ţi norodul se tîrăşte; Cu o căutătură împrăştii întristări, Cu alta fericire şi bucurii reverşi, Şi toţi ca pre un idol te roagă, te tămîie, Se tem precum se teme un corb de-o matahală. Un gust ş-o iscusinţă palatul îţi zidi, În care se adună acele rarităţi Ce pot produce China, Italia şi Franţa, Şi care-aduc mirare la oricine le vede; Tot trupu-ţi e în aur şi pietre-nfăşurat. Ce India le scoate şi vin de la Peru, Încît nu poate ochiul delung să te privească. Pe aur dormi, în aur cu toţii îmbrăcaţi. Chiar însuşi blondul Febus cînd te-ar putea vede Ţi-ar pizmui suita, caleasca strălucită. Dar eşti liniştit oare? Nicicum. O casă mare Îţi ia odihna toată; nu gustă dulce somn Acela ce se culcă în aurit crivat. În inimă bogatul în veci repaos n-are; Nici marea răscolită din ale sale-adîncuri De cel mai straşnic vifor nu se izbeşte-atît. 
  Zavistia asupră-ţi cîrteşte ne-ncetat, Măcar că nu cutează a s-arăta în faţă; Deşi ai vrednicie şi merite înalte, Ea tot te îmbrînceşte, te-oboară în sfîrşit, Fără să poţi şti însuţi de ce eşti vinovat. 
  Ambiţia în tine crescînd tot cu puterea, Nu ştii ce mărginire să pui dorinţei tale; O dulce melodie nu bucură pre surd; 
  Pe-un bolnav de podagră băi nu îl folosesc;
  Cinstirea şi averea nu liniştesc pe-acela
  Ce se munceşte vecinic de frică şi nădejde.
  
  Cînd două sau trei veacuri viaţa noastră-ar fi, Nu ne-ar părea atîta oamenii de nerozi Văzîndu-i cum urmează nebunele lor pofte. O mică parte-a vremii vrînd să-ntrebuinţeze În lucru şi în muncă, ar fi prea folosiţi; Şi zile îndestule atunci le-ar rămînea, În care să-şi îndrepte purtarea cea trecută. Dar cum se naşte omul, abia găseşte vreme A se uita-mprejur şi intră în mormînt! Şi din acest trai încă scurtează de ajuns Copilăria, boale şi triste bătrîneţe, Iar timpul care zboară în veci nu se întoarce! Deci pentr-o mică plată de ce atît necaz? De ce-aşa scumpe zile să pierdem în zadar? Să nu cercăm mai bine ca să stîrpim sămînţa Năravurilor rele din inimile noastre? S-umblăm după zadarnici măriri şi bogăţii, Ca cîinele povestei ce carnea lepădă Voind să se arunce dup-o deşartă umbră? 
  A noastră cea mai mare podoabă e virtutea. Apoi o liniştire a duhului doresc, Dar însă libertatea o preţuiesc mai mult. Acela ce petrece în slavă şi avere De aste trei mari bunuri lipsit purure este, Deşi că le va pierde el grijă n-ar avea. 
  Noi încă din pruncie suntem obicinuiţi, A crede sărăcia ca răul cel mai mare; Aceasta ne îndeamnă a căuta avere, Lăsînd măsura dreaptă ce trebui să păzim. Dar orice trebuinţă îşi are-al său hotar: 
  Greşeşte cine-l trece şi cine nu-l ajunge.
  Şi dascălul lui Neron ce-avere grămădise
  Trăind în sărăcie, fu numai un nebun;
  Şi cel ce într-o bute vieţuia flămînd
  Voind a-şi da un nume de filosof cu fală,
  La şasezeci ani tocmai era un prunc la minte
  Şi trebuia să-l bată un pedagog cu vergi,
  De mîrşave deprinderi să-l poată dezbăra.
  
  Silven cînd vindea untul într-un paner pe piaţă Era mult mai ferice şi se hrănea mai bine; De frica sărăciei nu se-ngrijea atît, Pre cît se îngrijeşte acuma cînd adună Averi şi stare mare, umblînd din ţară-n ţară Prin foc, prin ger, prin apă, cu-atîte ostenele, Şi-n vecinic neastîmpăr tot traiul petrecînd, Să strîng-atîta aur, comori şi avuţii De nu-ncap în palatul şi sipetele sale. Se poate trăi bine şi fără bogăţie, Şi poţi căpăta slavă într-un ungher smerit Îmbătrînind în pace, deşi pe urma ta Nu tîrîi gloată multă; deşi nu-şi ia căciula Norodul înainte-ţi, şi nu umbli-n călească Sau haine aurite, ş-o slugă numai ai. Fireasca-nţelepciune ne-nvaţă a trăi Întru îndestulare şi fără averi multe, Cînd însă lăcomia nu ne munceşte gîndul. 
  Greu nu e să-ţi poţi face un măsurat venit Cu starea ta, dar trebui atunci să te opreşti, Să lepezi lăcomia, zavistia de-o parte. Să nu te miri de ranguri, de titluri strălucite Şi de averi înalte; trăieşte liniştit, De pravăţ avînd cinstea, sileşte ne-ncetat Să îndreptezi năravul din alţii şi din tine. 
  Atunce a ta slavă va fi în veci neştearsă În oamenii de bine. Iar dacă vei muri Neavînd un nume mare, şi lumea te-a uita Căci n-ai putut învinge zavistia greţoasă, Răsplata muncii tale nu este prăpădită Urmînd virtuţii calea, lăsînd un nume bun, E cea-ntîi răsplătire ce poate-un om dori. 
  
   
  SATIRA VII 
  Către cneazul Nikita Iurievici Trubeţkoi 
  Cînd văd pre unul care ceaslovul nu mai lasă,
  Biserica păzeşte, se-nchină, ţine postul,
  Nu doarme cu nevasta, şi duce lumînări,
  Dar ia chiar şi cămaşa de pe un biet sărac,
  De-i zic: ascultă frate, te rătăceşti cu mintea,
  Mergînd pe astă cale în rai nu poţi să intri;
  Iar dacă ai dorinţă ca să te mîntuieşti,
  Dă înapoi aceea ce ai luat nedrept.
  Atunce l-a mea rîvnă el mînios răspunde:
  Nu-i treaba ta, băiete, să dai bătrîne sfaturi!
  
  Şi bine zice omul; eu încă n-am ajuns A iernii înturnare să văd de treizeci ori, Şi nici un păr din capu-mi nu şi-a schimbat colorul, Cum dar în aşa vîrstă să-ndrept eu barbe albe Şi căzături cinstite ce poartă ochelari? Pre cei ce n-au în gură mai mult decît trei dinţi, Ţiu minte ciuma Moscvei, şi spun ca de deunăzi, Campania şi lupta la Cighirin* urmată? 
  * Cighirin – capitala cazacilor zaporojeni asediată de turci şi scăpată de oştile ruseşti la anul 1676. 
  Aş răguşi zadarnic vrînd să le dovedesc Că mintea-n om nu creşte cu lunile şi ani, Cu toate că cercarea pre minte sprijineşte, Şi ce cîştigă numai cu anii; însă vremea Nu dă esperienţă la cei ce nu pricep A lucrurilor reguli; iar omul silitor La ea s-ajungă poate şi-n vîrsta tinereţii; 
  A mele vorbe însă vor fi dispreţuite,
  Şi mulţi nătîngi în lume vor crede ne-ncetat,
  Că un bătrîn cu mintea întrece pe trei juni.
  
  Asemene opinii fără de judecată,
  Şi altele mai rele, s-au întîlnit în oameni;
  Unii se ţin de-acele ce bune le socot,
  Le cred că-s legiuite, şi nu ştiu că greşesc;
  Iar alţii cunosc răul, dar nu au îndrăzneală
  Să se împotrivească plecării cei nătînge
  Ce-i trage către fapte lipsite de bun simţ.
  De-ai întreba pricina acestei rătăciri,
  Obştescul glas răspunde: Că nouă din născare
  Ne-a dat natura suflet plecat spre amăgire
  Şi stăpînit de patimi, iar astei legi fireşti
  Noi nu suntem în stare a ne împotrivi.
  
  Acest adevăr însă de e ispitit bine,
  Nu ştiu. Nikito dragă, dar ştiu cu-ncredinţare,
  Că dacă eu din lene ogoru-mi voi lăsa
  Făr-a-l lucra cum trebui, va răsări dudău;
  Iar îngrăşîndu-l bine ş-arîndu-l cumsecade,
  Voi aduna o roadă ce-mi va răsplăti munca.
  
  Oricum ar fi plecarea ce firea ne-a lăsat, Dar este, este-o vreme în care să putem A-i potoli iuţeala, de nu de tot s-o stingem, Şi să-ntărim în bine pre cei cu plecări bune; Această vreme este cînd omul e copil. 
  Atunci e ochiul ager, auzul simţitor,
  Căci nou fiind pe lume, pătrunde cu-nfocare,
  Ş-obiectele ce vede se înrădăcinează
  În inima-i setoasă de orice lucru nou.
  Deprinderea adesea se face fire-n om;
  Ea chiar şi pe frînghie a dănţui ne-nvaţă,
  Şi multe din acele pre care noi le credem
  Că vin de la natură, mai bine cercetînd,
  Descoperim că-s numai a creşterii efect.
  Aceasta a pătruns-o neobositul PETRU,
  Monarhul şi părinte, cu-a lui înţelepciune.
  Cu multe ostenele, el şcoale-a aşezat,
  A căror îngrijire şi scop folositor
  Era ca să aducă pe juni la fapta bună.
  Odihna, pîn-şi tronul a hotărît să-şi lase
  Şi să călătorească în depărtate ţări
  Ca patria prin pildă-i să poată învăţa
  De la străini acele năravuri, meşteşuguri
  La om trebuitoare, şi neştiute-n Moscva.
  Cu slavă a lui trudă pre noi ne-a-ncoronat;
  Bărbaţi au ieşit vrednici în pace şi război,
  Pre care-n pomenire îi vor păstra urmaşii,
  Dar lucrurile bune rămîn dispreţuite,
  Simţirea lăcomiei cînd nu ne măgulesc.
  
  Să adunăm avere, palate să zidim, Să facem grădini, fabrici, să-mbunătăţim codri, Ca să lăsăm copiii moşteni de averi multe, Cu astă îngrijire noi numai ne muncim; Cum însă se petrece copilăria lor, La doi sau trei în minte abia le trece poate; Şi care pe nimicuri mari sume cheltuieşte, Îi pare rău să deie un ban pentru-ai săi fii, Ca-nvăţătură bună să poată dobîndi. 
  Iar cînd copilu-n urmă se dă în desfrînare, Atunci mîhnitul tată de el se ruşinează, Şi în zadar arată că nu e vinovat. Ai adunat avere şi nu te-ai îngrijit, În inimă să-i sameni năravurile bune; Bogat îţi va fi fiul, dar va trăi în lume Urît şi fără slavă, de toţi dispreţuit, Şi cine ştie dacă, prin relele purtări, Nu-i va sfîrşi viaţa într-o spînzurătoare. 
  Isprava bunei creşteri în asta se cuprinde, Ca patima din inimi de timpuriu stîrpind, În calea faptei bune pre tînăr să îndrepţi; Căci numai prin aceasta el poate să ajungă A fi de folos ţării şi lăudat de oameni. Iar pentru a produce un rod aşa dorit, Ştiinţele şi arte sunt numai ajutor; În judecăţi să aibă pătrundere-nţeleaptă, Şi ale-mpărăţiei venituri, cheltuiele, C-o singură ochire să poată lămuri. Pe valurile mării s-aleagă sigur drum. Pe cer să înţeleagă a stelelor rotire Ş-atracţia ce trebui să aibă între ele. Efectul să cunoască a oricărei făpturi. Aceste-i vor da nume de învăţat bărbat, Şi la-nsemnate ranguri pot încă să-l înalţe; Mulţimea îl va crede un vrednic cap de oaste, Văzînd lăţită ţara şi duşmanii învinşi. De nu va putea, însă, pe sine-a fi stăpîn, De nu va şti a trage cu chip plăcut pre oameni, Şi nu se-nduioşează văzînd plîngînd săracul, De-o dreaptă judecată nu e povăţuit; În scurt, dacă năravul îi este vicios, Se vor mira de dînsul fără să îl iubească, 
  Şi lauda silită le va ieşi din gură,
  Căci numai interesul la asta-i va-ndemna,
  Stînd gata în tot ceasul din spate a-l zvîrli.
  A sa uşoară slavă s-a veştezi în grabă:
  Un om neplăcut lumii curînd se dă uitării.
  Cînd soarta-i se preface şi zile negre vin,
  Uitat e de oricine ca şi cînd n-ar fi fost.
  Virtutea poate numai a linişti pre cuget,
  Şi stavilă a pune l-a poftelor capricii;
  Ea numai ne deprinde în pace a privi,
  Tot felul de prefaceri a orbului noroc,
  Şi fără nici o frică a aştepta sfîrşitul.
  
  Să ne silim, deci, trebui de a sădi virtutea În tinerele inimi pîn-s-a-nrădăcina. Să le deprindem mintea cu-acele-nvăţături, Ce lor sunt potrivite şi pot să-i folosească; Atunci prin fiii noştri de orice treaptă vrednici, La patrie aducem un dar de mare preţ. 
  De-ar fi în a mea voie ca singur să aleg Din două minţi pre una, atunci cu bună seamă Aş prefera îndată pre care-ar fi mai simplă, Decît pre cea isteaţă şi ageră, dar rea, Oricare faptă bună aş crede bucuros, La cel ce nu se-ngraşă din binele altora. Deşi pe răbuş numai el ştie să însemne Tot însă nu se-ncrede unui risipitor Ce numărul cunoaşte ca-n turnul Suharev Dar fără socoteală îşi cheltuieşte starea. 
  Copiii se dezgustă de asprele poveţe; Nu trebuie-ntre oameni ades a-i dojeni, Căci stingi pe nesimţite ambiţia din ei. Le lasă de joc vreme; folos n-aduce graba, Şi cînd cu ei eşti singur atunci îi sfătuieşte. 
  Pre un copil blîndeţea îndreaptă într-un ceas;
  Mai mult decît asprimea şi frica într-un an;
  Purtarea aspră seacă curajul de la tineri.
  Ferice de acela ce ştie să deştepte
  A laudei dorinţă în gingaşul copil!
  Mai greu străbate-n inimi urechea decît ochiul,
  De-aceea prin exemple povaţa e mai bună;
  Ea face şi pre vite s-urmeze pre părinţi.
  Deprinde vulturelul să zboare în văzduh,
  Pre căpoieş s-alerge ţîhnind după găină,
  Pre ţăpuşori să-şi cerce puterea lor în coarne,
  Răţuşca să înoate abia ieşind din ou.
  Aceste nu se-nvaţă de cuget sau de sfat;
  Nimică nu ştiu altă decît să imiteze.
  Doi fraţi sunt într-o casă crescuţi toţi împreună,
  Şi tot de-acelaşi dascăl certaţi şi învăţaţi,
  Din ei alege unul al faptei bune drum,
  Din care nu-l abate nici frica nici nădejdea;
  A sa îndatorire cu rîvnă împlineşte;
  Plăcut şi cu blîndeţe, la vorbă măsurat,
  Compătimeşte însuşi cînd vede pre sărac,
  Şi mila împărţeşte cu inima curată.
  Iar altul crud şi trufaş pre tatăl său ar vinde
  Ca să-şi îndestuleze iubirea de argint;
  El pradă visteria şi moare într-un ştreang,
  Aşa precum se cade la făcători de rele.
  Pre unul pilda bună îl întări-n virtute,
  Pre altul la pieire tot pilda l-a adus.
  
  De-aş vrea să sting din vreme scumpetea-n fiul meu I-aş dezveli năravul în toat-a lui sluţie, Şi pre Ignat de pildă l-aş scoate înainte: Priveşte-l, eu i-aş zice, cît este de sărac, Avînd grămezi de aur, e veşted şi mîhnit; 
  Un ceas odihnă n-are; apoi aşa viaţă
  Cu multă avuţie, o socoteşti ferice?
  De mi s-ar părea iarăşi că e risipitor,
  I-aş face cunoştinţă viaţa lui Clearh,
  Pre care creditorii îl ţin la închisoare.
  Cînd ar vădi plecare către trupească poftă,
  I-aş arăta pre Melit de bube rele plin.
  
  Slugi, mancă, guvernantă m-aş îngriji s-aleg Tot oameni de ispravă şi cu purtări cinstite. Dar creşterea n-atîrnă de la aceia numai, La care în pruncie am fost încredinţaţi; Căci patima găseşte prin multe părţi prilej De-a se vîrî în inimi; şi tot ce pre un tînăr Înconjură, formează a lui fireşti plecări. Nu e de-ajuns sămînţa s-aducă rodul bun; Îi trebuie şi timpul să fie cald, statornic, Pămîntul lucrat bine, udat cînd trebuieşte; Şi gunoiat în vreme, căci altfel în zadar Nădăjduieşti în rodul pre care-ai semănat. 
  Beţiv s-alese Filip; el fu crescut de-o rudă Supusă la beţie. Mirtil curvar se face, Căci a avut un mentor curvar şi verigaş. În veci din gura Savii nu iese adevăr, Tot ce visează noaptea, ce-i vine-n minte spune; Ne-aducem îns-aminte şi de a lui bunică, Ce cu neîncetare hodorogea minciuni. Silvia-şi dezvăluieşte rotundul frumos sîn, La toţi zîmbeşte dulce, din ochi le face semne, Îşi pune alunele şi se sulimeneşte. De la Silvia lesne poţi orice căpăta, Căci nu vrea să jignească pre nime cu refuz. Aşa a fost şi mă-sa pe cînd era ca dînsa. 
  Prunciei noastre floarea curînd se veştezeşte Cînd e încredinţată pe-a unei roabe mîini. Copilul fur, tăgadnic, de slugi e învăţat; Ei sunt adevărata nevrîstniciei ciumă, Dar pilda părintească e mai vătămătoare. De multe ori copiii ar fi mult mai cinstiţi, Cînd tatăl lor şi mama pre sine-ar fi stăpîni, Şi frîu şi-ar pune limbii cînd fiii lor sunt faţă. 
  Adun avere multă şi dreaptă şi nedreaptă, Mă sîrguiesc să capăt un rang însemnător, În somn şi în ospeţe viaţa îmi petrec, Şi pîn-în urechi intru în tina desfrînării. Crezînd că fericirea stă numai în avere, Acelor mari puterea în sine pizmuiesc, Dar caut cu tot chipul a lor prieteşug; Privesc cu nepăsare şi rîd de sărăcie. Voiesc cu toate-acestea, ca fiul meu în lume Şi cu puţin să ştie a fi îndestulat, Stăpîn pe-a sale pofte, smerit şi înţelept; Să aibă adunarea persoanelor cinstite, Şi să imite numai a lor purtare bună. Zadarnică mi-e truda! pe apă slove scriu* Căci casnicele pilde puternice rămîn. Şi fiul meu va merge tot pe acea cărare, Pe care va cunoaşte a tatălui său urmă! 
  Cu ce obraz putea-vei pre fiul tău să-nfrunţi Cînd tu prin buna pildă nu îl povăţuieşti? Cînd el la tine vede de înfruntare fapte, Şi nu găseşte-acele pre care i le lauzi? 
  * În turnul Suharev la Moscova se întemeiase o şcoală de aritmetică, geometrie şi alte părţi din matematică. 
  Un rac pre fiu defaimă că merge îndărăt,
  Iar el răspunde: tată! arată-mi cum să merg.
  Nu poţi fi bun cum trebui, dar nu-ţi sminti copiii;
  Mai bine ar fi însă să te fereşti de patimi,
  Sau cel puţin de ochiul prunciei să le-ascunzi.
  Cînd te găteşti de oaspeţi, îndată porunceşti
  La slugi ca să grijească, să măture prin casă,
  Să curăţe ograda şi vasele să spele,
  Tu însuţi porţi de grijă, în sus, în jos alergi,
  Faci vuiet, pui la cale, te temi ca nu cumva
  Vrun oaspe să-nsemneze acea mai mică lipsă,
  Ori ochiul lor să vadă vreo necurăţie.
  Aceste le faci toate, dar nu te sîrguieşti
  Să depărtezi vederea copilului de rău
  Şi să ascunzi de dînsul urîtele-ţi defecte.
  Nu-ţi este mai scump fiul decît oricare oaspe?
  
  Pare că văd pe-un critic cum clatină din cap, Cum strînge din sprîncene c-un zîmbet sătănesc, Ş-aşa măreţ vorbeşte: “Ian vezi băiatul nostru Cît de sumeţ ne-nşiră poveşti din ceea lume! Ne face pierzînd vremea urîtul să simţim; Ca nuca pe perete poveţele-i se prind. Neavînd ce spune altă, năravuri cercetează Şi zice că plecarea e rodul educării, Voieşte să ne-nveţe a creşte pre copii; În scurt, ne dă dovadă de creieri zdruncinaţi. Prietene Nikita! Aceste ziceri poate Vor fi plăcute-acelor ce zic că viaţa-i scurtă, Şi critică-o idee ce nu e ca a lor, Nevrînd a da crezare nici chiar la adevăr. Eu nu voi să înduplec pe-un soi aşa de oameni, Dar nu-i oricare slobod opinia să-şi deie, Cînd ea în sine poartă a legilor respect, 
  Şi poate să aducă oricît de mic folos?
  Tu însă-mi dă iertare, căci rîndul nu păzesc,
  Dintr-una sar într-alta. Mi-e greu să mă supun
  La reguli ce adese pricinuiesc urîtul.
  Cînd mintea este slabă, amestecul ei place;
  Căci dacă ni s-ar cere tot reguli să urmăm
  Şi dintr-o socotinţă să nu putem ieşi
  Fără a-i da sfîrşitul, atunci ca să vorbească
  Abia într-o grămadă doi oameni poţi să afli.
  
  
   
  SATIRA VIII 
  Ferice de acela ce stînd pe un picior
  Compune două sute de versuri într-un ceas,
  Mînjind o jumătate de conţ pe toată ziua;
  Ce scrie cum îi vine, fără să-şi bată capul
  Să afle din ce parte afară suflă vînt.
  Pre mine, însă, soarta cumplit mă osîndi
  Să scriu cu îngrijire, cu trudă şi cu număr.
  
  Cînd voi s-apuc condeiul, mă-ntreb întîi pre sine: De nu silit de patimi doresc a fi autor? Nu oare fala slavei la care aş privi, Sau pizma ori mînia, dorinţa clevetirii, Îmi predomnesc în minte? Căci oricît de cinstită O faptă e în sine, dar poate fi prea rea, Cînd scopul ei se trage din vicios izvor. De văd că al meu cuget nimică nu-mi impută, Atunci întorc privirea şi cercetez năravuri, Mă sîrguiesc din rele s-aleg ce-i de folos; Eu laud ce e bine şi rîd de ce e rău. 
  Găsind un sujet vrednic de mica mea putere, Slobod la scris condeiul, dar făr-a-i lăsa frîu 
  Nu mă lenesc a şterge de scriu puţin sau mult.
  Nu mă aprind, ci caut să fie cu bun-simţ
  Orice voiesc a zice, şi versurile mele
  Să aibă o măsură, stînd unde se cuvine;
  Să nu slăbesc ideea, nici de prisos să-nşir,
  În sunete deşerte, un grai neînţeles.
  Iar mai vîrtos iau sama să nu jignesc pre nime
  Cu vrun cuvînt obraznic ieşit din a mea pană,
  Ca nu defăimînd aspru năravul acel rău,
  Să dezvelesc că însumi sunt rău şi pătimaş.
  
  Văzut-aţi vreodată un chirurg cînd sînge Sloboade unui bolnav? Cu ce luare-aminte La mîna cea legată tot pipăie cercînd Să afle unde-i vîna; apoi loveşte-ncet Păzind cu scumpătate ca rana să nu fie Mai mare decît trebui? Această îngrijire Şi eu cînd scriu la versuri întocmai imitez; Îmi pare că iau sînge la demoralizaţi. Cum am sfîrşit lucrarea, o strîng, o dau uitării; Apoi o cioplesc iarăşi, ş-avînd mai multă trudă Decît mai înainte pre sine nu mă cruţ; Dar versurile mele tot nu cutez s-arăt. Ne-ncrederea de sine, ruşinea, ne-ndrăzneala, În mine sunt sădite sau de-a naturii mînă, Sau din copilărie de sfatul părintesc; Iar dreapta judecată cînd vream a fi sumeţ M-ameninţa îndată cu chinuri, ostenele: De-atunce pînă astăzi urmez a ei povaţă. 
  Cred orişicînd că faţa ce priimeşte-ades Colorul ruşinării, se face îndoit Mai vie, mai frumoasă, dînd semne vederate De nevinovăţie; că limba cea uşoară Cînd slobodă aleargă, se-mpiedică curînd; 
  Că îndrăzneala este atunci de lăudat,
  Cînd ne slujeşte-n lupta cu relele năravuri;
  Cînd smulgem de la duşman cu dreptul biruinţa;
  Cînd clevetiri urîte văzînd le înfruntăm,
  Sau apărăm dreptatea unui nevinovat.
  Cred iarăşi că acela ce se socoate-n sine
  Mai mult decît oricare, de laudă nu-i vrednic;
  Văd însă cu-ntristare c-asemene plecări
  Îmi sunt vătămătoare, dar nu pot să le las.
  
  Şi nu mă strică numai că-mi fac împiedicare Să scriu sumeţ la versuri, şi singur să mă laud, Ades prilejuri bune din mînă am scăpat, Căci mi-a lipsit curajul de-a le putea ţinea. Ades şi a minciunii am suferit urîtul; M-am chinuit în sine, şi ca o cloşcă mută N-am zis măcar: iubite, mai cruţă-al meu auz! Cînd dimpotrivă altul ce-a zeilor favor I-a dat obraz de-aramă ca orice legi să calce, Ruşinea, sentimentul să le dispreţuiască, Să nu-şi mai schimbe faţa în galben sau în roş La toată uşa bate, se-nchină tuturor, Spinarea îşi îndoaie, şi de refuz nu-i pasă; Supărăcios, obraznic, din casă dat afară, De-o sută de ori iarăşi se-ntoarce înapoi, Uitînd că şi stăpînul şi slugile-l urăsc. Aşa din treaptă-n treaptă norocul îl ridică, Căci vrînd de el să scape îi împlinesc ce cere. 
  Cînd eu oftînd zadarnic pierd vreme de cinci ani Pe lîngă frumuşele, un altul îndrăzneţ Întru o zi îşi vede nădejdea-ncununată; Neam, minte, vrednicie din gură nu-i mai iese; Isprăvile străine le dă de ale lui; Defaimă orice lucru, şi vrea prin adunări El numai să vorbească, iar ceilalţi să tacă, Făcîndu-i fără voie de dînsul să se mire. 
  Sunt rari aceia care ştiu cumpeni pre om Din greutate vorbei, şi bine înţeleg Ce creieri pot produce cuvintele rostite. Mulţi mintea ne măsoară chiar după limbuţie, Şi cred că nerozia e dată la tăcuţi. Ades aud aceste: Arist e om cinstit, E delicat, şi poate să fie bun prieten, Dar într-un ceas o vorbă nu poţi de la el scoate. Cuvîntul de pe buze-i se trage lin şi scurt; Cu dînsul totdeauna îmi vine a căsca, Şi iată ce mă face să cred că duh nu are. 
  Virtutea din vechie sta purure în mijloc Între acele margini ce patimile nasc; În vremea noastră însă aceasta s-a schimbat. Şi cine avînd oare venituri măsurate, Nu se sileşte încă să-şi mai mărească starea? Cu dreptul sau cu strîmbul s-adune aur mult? E leneş acel care se poate mărgini; E neplăcut acela ce-şi cumpăneşte vorba, Şi este mic de suflet acel ce-şi chibzuieşte — A sale interese cu cugetul curat. Neruşinaţi, obraznici, noi slava alungăm, Pe-o cale unde-a slavei nu este nici o urmă, Şi ne-amăgim pre sine cu măguliri deşerte. Cînd oare ochii noştri se vor mai curăţi De pîcla rătăcirii în care ne aflăm? Mai străluci-va oare de adăvăr vro rază? Zadarnică nădejde! Iubim a noastre vicii Ce numai defăimare ş-ocară ne aduc, Deşi a lor plăcere nu ţine îndelung! Mustrarea conştiinţei, urîtul, îngrijirea, 
  Pe urma lor urmează, şi chinul este mare!
  De-a pune în mirare pre oameni, ce folos?
  Cînd ei sunt nestatornici în socotinţa lor,
  Şi ce-au lăudat astăzi, mîni iarăşi ei defăimă?
  Privind a noastre rele şi necinstite fapte,
  Ades se ruşinează bărbatul înţelept.
  Într-un cuvînt, acela ce nu e virtuos
  Nu poate sta aproape de tronul unde ANNA,
  Prietena virtuţii ocîrmuieşte astăzi.
  Cu dînsa în unire ea ştie osebi
  Şi răsplăti cum trebui pe-ai binelui urmaşi;
  Iar demoralizaţii şi rău cugetătorii
  Nu pot să-ngăduiască a ochilor ei raze,
  Cum nu pot agarenii şi schiţii suferi
  Înfricoşatul trăsnet de braţu-i repezit.
  
  
   
  ODA I 
  Plutind în întuneric pe cale rătăcită,
  Căci nu vă-ntoarceţi ochii spre cel ce este-n cer?
  Atei fără de minte! Părerea amăgită
  Lăsaţi, şi mînaţi vasul spre ţărm de adevăr.
  
  Pre Dumnezeu cunoaşteţi acel ce cîrmuieşte
  Făptura plăsmuită cu însăşi mîna sa.
  El cerurile-ntinse în care străluceşte
  Înflăcăratul soare pre toţi a lumina.
  
  Planetelor şi lunii El zice să-mprumute
  Lumina lor din soare; şi el a poruncit
  A se aprinde noaptea făclii de stele sute
  În aer să lucească cînd soarele au sfinţit.
  
  Cu naltă-nţelepciune a timpului măsură
  A cumpănit, şi toate păzesc regula lor,
  El zice ca să cadă a rouăi picătură
  Pămîntul să adape spre hrana tuturor.
  
  Şi toate sunt lăsate spre vecinica Lui slavă
  Şi cerul şi pămîntul pre Dînsul îl măresc,
  Cîmpia, şesul, floarea şi vesela dumbravă,
  Ici valea, colo dealul natura-mpodobesc.
  
  Cînd marea se răscoală mugind cu-nfuriere,
  În slab nisip o ţine în marginile ei.
  El vînturilor zice să sufle cu putere,
  Văzduhul să-nnoiască gonind nourii grei.
  
  El este creatorul a orice vietate.
  Jivina ce trăieşte în ape, pe pămînt,
  Şi pasărea ce-n aer cu aripa străbate;
  Tot ce viază-n lume a Lui făptură sunt.
  
  Apoi ca un puternic şi milostiv părinte
  Pre om cu însăşi mîna-i din lut a plăsmuit
  L-a dăruit cu semnu-i, l-a înzestrat cu minte,
  Cu dînsa dintre alte făpturi l-au osebit.
  
  El nourul cel negru despică cu-al său tunet,
  Săgeata arzătoare răzbate-n orice loc;
  Se tulbură tot omul de acel puternic sunet
  Înfricoşat şi iute, ce poartă-n sine foc.
  
  Pre cei smeriţi înalţă, pre cei înalţi smereşte.
  De munţi de se atinge ei fumegă-ngroziţi,
  De-a lui privire lumea se mişcă, se clăteşte,
  Noroadelor şi neamuri, cîntaţi-l şi-l măriţi.
  
   ODA II 
   
  Vezi, dragul meu Nekita, cum neamul zburător
  Nici seamănă, nici ară, nici seceră vrodată,
  La vreme îi împarte o hrană-mbelşugată
  Cu darnica Sa mînă Înaltul Creator!
  
  Priveşte pre cîmpie aceste mii de flori,
  Aceşti crini nalţi şi mîndri, aceste viorele,
  Nici Solomon în slavă-i nu se-mbrăca ca ele,
  Deşi întîi în minte el fu-ntre muritori.
  
  Ascultă glasul legii ce Dumnezeu ţi-au dat
  Prin fiul Său cel dulce, care pre toţi ne-nvaţă
  Să fim cu fapte bune urmînd a Lui povaţă,
  Ferindu-ne de rele, de mîrşavul păcat.
  
  Nădejdea să o punem în Domnul Dumnezeu
  Acela care-n nouri cu fulgerul trăsneşte,
  Ce suflă şi furtuna îndată risipeşte,
  Ce-ncinge orizontul cu mîndrul curcubeu.
  
  Ce va să fie mîine nu te-ngriji a şti.
  De ziua cea de astăzi îl binecuvîntează.
  De traiul tău, de hrană El singur priveghează;
  Urmează a sa cale şi nu te vei căi.
  
  Stăpînitorul lumii îţi ştie de nevoi.
  A fi de folos ţie şi altora gîndeşte,
  A lui voinţă sfîntă smerit o împlineşte
  Şi nu uita judeţul şi ceasul de apoi!
  
  ODA III
  
  
   
  Nu credeţi pre bărbatul cu faţa zîmbitoare,
  Care pre cer vă jură al său prieteşug,
  Fugiţi de-a lui cuvinte căci sunt otrăvitoare,
  
  Şi vă menesc un jug. 
  Cînd inima năuntru i s-ar putea străbate, Atunce s-ar cunoaşte ipocritismul său, Deşi s-arată-n faţă avînd simţiri curate, 
  Dar sufletu-i e rău. 
  El nu se cîrmuieşte decît de a sa voie,
  Cu orice-ndatorire nu-i intri în favor.
  Nu aşteptaţi la dînsul vrun sprijin la nevoie,
  
  Sau vreun ajutor. 
  De va vedea la altul un lucru ca să-i placă Înfierbîntat de pizmă e-n stare a crăpa, În vecinic neastîmpăr nu ştie cum să facă, 
  Să-l poată căpăta. 
  Cînd poate rău să facă prilejul el pîndeşte, Şi fără de pricină săracul asuprind, În grea ticăloşie pre oameni îmbrînceşte, 
  Spre a-i vedea pierind. 
  Cucernici bătrîneţe, nici cinstea cuvioasă, Nici sexul acela gingaş pre el nu mărginesc, De-a limbii lui viclene iuţeală veninoasă, 
  Cu toţii pătimesc. 
  Acela numai care norocul îl păzeşte
  De n-are cunoştinţa-i nu e ţinut de rău;
  Dumnezeiescul nume acel om nu huleşte
  
  Căci n-are Dumnezeu. 
  Cerescule părinte! Tu cîrmuieşti zidire
  Acea alcătuită cu însăşi mîna ta;
  De a ipocriziei vicleană plăsmuire
  
  Grăbeşte-a ne scăpa! 
  Repede dintre nouri săgeata acea iute Ce este hotărîtă pentru nelegiuiţi, Şi scapă omenirea de fiare neplăcute 
  De răii ipocriţi! 
  
   
  ODA IV 
  Abătuţi cu totul din calea cea dreaptă, Şi de-ale lor patimi oamenii orbiţi, Fără osebire de loc sau de treaptă, Toţi în întuneric umblau rătăciţi. 
  Picioarele multor au alunecat În adînci prăpăstii, şi rari au scăpat. 
  La unii Norocul braţul său puternic Tinzînd spre scăpare de munci i-a ferit, I-a scos din ispite; dar omul nemernic De adevăr încă nepovăţuit, 
  Fără a lui sprijin, slab, neputincios, Nu putea să afle drumul priincios. 
  Ins-Acela cărui firea se supune, Primejdia noastră a înlăturat, Trimiţînd în lume pre Înţelepciune Ca de-a ei povaţă omul luminat, 
  De la fapte rele să fie retras, Să-nfrunte-orice patimi, să-ndrepte al său pas. 
  O! cît de plăcută şi împodobită
  E fiica Acelui de sus împărat
  În faţă-i blîndeţea este zugrăvită,
  Cuvîntul ei dulce, lin şi măsurat!
  
  Virtutea şi cinstea pre ea o slăvesc,
  Căci fiii dreptăţii dreptatea iubesc.
  
  S-ascunde de dînsa urîta minciună,
  Ce este izvorul relelor voinţi,
  Triumfă printr-însa numai fapta bună,
  Şi-n mîinile sale poartă biruinţi.
  
  Aşa cînd răsare soarele lucind,
  Revarsă lumină pre noapte gonind.
  
  Noroadele acele a căror hotare Spre răsărit mîndru departe se-ntind, Vecine cu negrii, şi alte popoare Care se adapă din Ganges şi Ind, 
  Se cobor la glasu-i de pe elefanţi,
  Şi-ntîi indienii se văd luminaţi;
  
  Apoi etiopii cu negrele feţe Şi Nilul ce varsă bogatul său har Pe ţărmuri slăvite, prin fapte măreţe Prin legi înţelepte ce sunt al ei dar 
  Din a neştiinţei noianuri scăpînd,
  Se-nalţă la cer cu agerul gînd.
  
  A lui întuneric ş-a ei strălucire Văzu Babilonul cel cu zidul lat, Noroadele acele fără cîrmuire De ea îmblînzite, la ea s-au plecat. 
  Schiţii cei sălbatici şi tracii cumpliţi, Sunt puterii sale marturi neclintiţi. 
  Dup-o îndelungă şi grea preîmblare La şepte prieteni ai săi s-a oprit, Grecia ferice cu-a sa vizitare, În multă putere şi slavă-a sporit. 
  Prin a ei povaţă romanii dau legi, Ca stăpîni puternici a lumii întregi. 
  Dar cînd lenevirea — muma răutăţii —
  De a ta lumină i-a înstrăinat,
  Atunci spre pedeapsă urgia dreptăţii
  Pe-ai Nordului barbari la ei a chemat,
  
  Ce sfărîmînd tronul întîi la Apus, Apoi ş-Orientul curînd au supus. 
  Întîmplarea asta este norocită,
  Căci cei slăviţi doctori şi vrednici bărbaţi
  Pre care Zeiţa acum urgisită,
  Mai avea prieteni ei adevăraţi
  
  O nouă lumină Europei au dat, Şi-n veci al lor nume va fi neuitat. 
  Din ţară în ţară purta-nţelepciune
  Cu ea împreună pe-ai săi următori,
  În totul urmează schimbări de minune,
  Şi cad ereticii uşor crezători.
  
  Noi însă cu inimi şi cuget curat, Slujim unui singur ceresc împărat. 
  Iubim judecata acea cu dreptate,
  Iar pîra urîtă nu o suferim,
  La războaie mergem în oşti regulate;
  Prin agere sfaturi mai mult biruim,
  
  Pereţi de aramă cu pumnul sfărmăm, Şi după voinţă focul prelucrăm. 
  Mîinile lui Joe nu-s mai de minune Decît ale noastre. Cu fulger de foc Noi facem pre trăsnet grozav să răsune, Să darme pămîntul, şi stîncele-n loc. 
  Furtune şi vifor nu ne pot opri
  Pe undele mării sumeţi a pluti.
  
  Peste oceanuri aflăm lumi ascunse,
  Planetele toate pe ceruri ochim,
  Mişcarea lor, cursul, de noi sunt pătrunse
  Ş-a soarelui raze în flori împărţim.
  
  Făptura întreagă simte ne-ncetat,
  A duhului nostru efect minunat.
  
  
   
  FABULA I
  Focul şi statuia de ceară
  
  Un vărsător de ceară ca meşter iscusit
  A nimerit odată un chip desăvîrşit.
  Delicateţea, părul şi zîmbitoarea faţă
  Îi dă înfăţoşărei un aer de viaţă,
  Dar din nenorocire el chipul a lăsat
  Pe lîngă foc la care a fost şi prelucrat.
  Nu este de mirare că statuia de ceară,
  S-a risipit îndată aproape stînd de pară.
  
  De ai făcut un lucru şi vrei ca să-l păstrezi 
  Pentru viitorie, apoi să depărtezi
  Tot răul de-nainte-i şi orice-mpiedicare,
  Căci altfel este numai zadarnică lucrare.
  
  
   
  FABULA II
  Şerpele şi matca de albine
  
  Otrăvitorul şerpe văzînd pe-un teişor O matcă de albine, ca un linguşitor Începe să îi spuie: că este preafrumoasă, Că are multe daruri, că-i lumii preţioasă. Îi laudă puterea, aşezămîntul blînd, Cu care chibzuieşte albinele la rînd; Apoi folosul mare ce lumii se aduce Prin grele ostenele din fagurul cel dulce. Adăogînd a zice: Tu foarte vrednic eşti A ta împărăţie că o învecineşti; Dar îţi lipseşte arma acea de apărare, Cu care să-ţi ţii slava la orice întîmplare. Pre răi mai mult aţîţă un bun decît un rău. Deci roagă să-ţi dea ghimpe pre bunul Dumnezeu; Cruzia foarte prinde la feţe domnitoare. Albina la aceste cuvinte-nşelătoare Răspunde cu blîndeţe către acel viclean: 
  — Nu-mi plac a tale sfaturi. Eu trebuinţă n-am
  De veninosul ghimpe, căci sunt încredinţată,
  Că duşmani înăuntru nu pot avea vrodată;
  De cei pe dinafară copiii mă păzesc,
  Şi eu prea mulţămită pre Dumnezeu slăvesc
  Că-n chipul meu arată cum trebuie să fie
  Un împărat pe lume: el răul să nu ştie,
  De sfaturi viclene să fugă ne-ncetat,
  Căci binele nu răul lui Cel de sus i-a dat.
  
  FABULA III Cămila şi vulpea 
   
  Cămila mult geloasă văzînd un ţap odată Cu coarnele cum bate de cîini înconjurat, A început în sine a blestema pre soartă Zicînd: ce ticăloasă eu parte am luat! Un trup frumos şi mare să fie fără coarne, Să nu aib eu o armă ca slava să-mi lăţesc, Ca duşmanii mei lesne în praf să se răstoarne! (Geloşii felurite de pricini născocesc Cînd vor să tot cîrtească). Aşa se tînguieşte Cămila mergînd tristă cu capu-n jos plecat, Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întîlneşte, Împărtăşire multă la soartă-i a luat. Cămila de-amăruntul îşi spune scîrba toată. 
  — Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvînt,
  Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată.
  Colo-n pădurea ceea un loc e în pămînt,
  De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare;
  Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers
  Şi capul său plecîndu-şi a stat păzind răbdare,
  Fără de prelungire cu coarne s-a ales,
  Precum berbecii, boii şi ţapii dau dovadă.
  Această sfătuire cămilei a plăcut;
  Ea nici gîndea că leul în vizunii să şeadă,
  Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.
  Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie
  Găseşte acea bortă sub nişte frasini vechi,
  Şi capul îşi afundă îndată-n vizunie,
  Iar leul cu cruzie o prinde de urechi.
  Ea trage, el nu lasă, pîn-ce-n sfîrşit scăpînd.
  Acasă se întoarce urechile lăsînd.
  
  O, iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat, Fiinţa de cămilă spre laudă v-am dat. Cunoaşteţi că acela ce fala tot goneşte Cu rîsul şi ocara ades se pomeneşte. 
  
   
  FABULA IV
  Uliul, păunul şi cioful
  
  Ne povestesc c-odată al păsărilor prinţ A fost pierit. În locu-i trei păsări zburătoare La împăratul vultur cerea locul deschis, Păunul, uliul, cioful. Tustrei lămuritoare Cuvinte de dreptate au fost înfăţoşat. Cu vitezia uliul fălindu-se, dă multe Dovezi despre războaie în care s-a luptat, Se laudă păunul cu penele-i plăcute, Iar cioful juruieşte că noaptea fără somn În veci o va petrece, făcînd şi jurămînt. Deci vulturul aleasă, pre care gîndiţi, domn? Pe ciof! — Şi la aceasta aşa îşi dă cuvînt; Că uliul deşi este viteaz ş-a fost oştean, Nu are îndurare, e aprig şi avan. El nu a dat dovadă de vreo faptă bună. Nici pe viitorie la dînsul nu e har, Căci dacă tinereţea cu slavă nu răsună, Apoi a vrîstei iarnă se trece în zadar. Păunul este mîndru cu lungile lui pene, Dar cioful este pacinic, nu caută pricini, Se apără cum poate, şi noaptea fără lene Nu doarme, priveghează. 
  Stăpînitorii lini Şi trezi pe cînd supuşii în pace dormitează Mai multă fericire la ei asigurează. 
  FABULA V Şoarecul de ţară şi cel de oraş 
    
  Un şoarec de la ţară, pre altul tîrgovăţ Ca pre un vechi prieten, îl cheamă la ospăţ. În strîmta lui căsuţă pe oaspe-l priimeşte. Îi pune înainte tot ce mai bun avea, Orz, mazăre şi hrişcă; îl roagă, îl pofteşte, Dar tîrgovăţul mîndru nimic nu vra să ia, 
  Ş-aşa-n sfîrşit îi zice: 
  — Eu mult mă mir, frăţico! cum poţi trăi aice,
  Într-o pustietate, şi cum nu ţi-e urît?
  În viaţa astă scurtă de ceasul hotărît
  
  Nu poţi scăpa oriunde Ş-oricum te vei ascunde! Mai bine murind vesel, să zici că ai trăit 
  Decît mort în viaţă, Să nu cunoşti a lumii plăcere şi dulceaţă. Asemene cuvinte au fost pre de ajuns; Căci şoarecul de ţară, de vorba lui pătruns, Cu oaspele-mpreună, ieşi din borticică, Şi preste noapte merse cu pază şi cu frică 
  În tîrg la un palat Tot în mătăsărie şi aur îmbrăcat. Din masa de cu seară sta coşniţele pline Cu fărmături gustoase de pre la ţări străine; Deci tîrgovăţul falnic pre şoarecul ţăran Îndată îl cinsteşte cu nişte parmezan, Îl pune pe covoare... cînd iată zgomot mare La uşă se aude, şi preste aşteptare C-un om în casă intră un cîine medelean; Iar şoarecii aleargă, s-ascund pe sub divan, 
  Nu suflă, pîn-în seară. Atunci sărmanul şoarec, ce-n linişte la ţară Trăia fără de grijă, văzu că s-a-nşelat, Şi cum a sosit noaptea, el drumul şi-a luat Zicînd către prieten: viaţa-n ticnă are 
  La mine mai mult preţ Decît o-mbelşugare De griji ameninţată a unui tîrgovăţ. 
  
   
  FABULA VI 
  Stigletul şi canarul 
  O faţă schimbătoare ş-un grai meşteşugit 
  Sunt chipuri lesnicioase pre om de amăgit; Dar prin aşa mijloace Nu-nşeli pre dobitoace 
  Ce nu ştiu vorbă dulce, nici zîmbet iscusit. Cu un stigleţ canarul îmblînd după mîncare, Sosi-ntr-un loc, pe care 
  Sta laţuri coperite cu cînepă de-ajuns Ş-un om pîndea-n ascuns. Canarul de îndată, Avînd ispita-n faptă, 
  Căci nu de mult scăpase din temniţa vărgată.
  A zis l-al său tovarăş: noi trebui să fugim
  De ast loc unde lesne putem să ne robim;
  Acea sămînţă bună scop rău în sine are.
  
  Nu este nici un om Atît de galantom Să lase pe cîmp roduri cu bună cugetare; Haideţi în altă parte!.. 
  — Aşa! îţi vine bine să dai poveţi deşarte, Răspunse lui stigleţul. — Cu guşa plină, vrei 
  Şi hrana să mi-o iei!
  Zicînd aceste, zboară, la cînepă se lasă,
  Ciupeşte două fire, le află prea gustoase;
  Dar vai! îndată simte c-a lui picior e strîns.
  Pîndaşul sosind iute din tufe, l-a şi prins,
  Şi pentru jucărie l-a dat unor băieţi.
  
  Din fabulă vedeţi:
  Că sfaturile bune ne sunt de trebuinţă
  La relele ce-adese ne vin pe neştiinţă.
  
  
   
  EPIGRAME 
  I LA UN EGOIST 
  Critică şi sfătuieşte Cleandru pe-oricine vede, 
  Unu-i leneş, altu-i grabnic, celălalt drept nu mai şede; Cesta reguli nu păzeşte, Cela nu se îngrijeşte 
  De nimic; ş-a lui purtare a să-l ducă la pieire.
  Dar cînd ar vrea să se vadă şi el fără părtinire,
  Ar vedea, cum vede lumea, că nu-i şi el fără pată,
  
  Ci egoismu-l îmbată. Pesemne în lumea asta aşa e dat să fim noi; Un orb cînd duce pre altul, cad în groapă amîndoi. 
  II 
  LA ICOANA SFÎNTULUI PETRU 
  Ce stai cu cheia, Petre? — În rai voi să slobod Răsăriteana ceată. — Dar celălalt norod Ce-n lanţurile Papei s-au prins aşa uşor? 
  — Eu n-am cu dînşii treabă; ei au chelarul lor. 
  III 
  LA BRUT 
  Că eşti cuminte, Brute, toţi oamenii gîndesc,
  Că eşti un nerod însă eu nu mă îndoiesc;
  De-or întreba pricina, o pot spune de rost:
  Cînd taci tu eşti cuminte, iar cînd grăieşti, un prost.
  
  IV 
  LA LIDA 
  Pentru ce Druz ia pre Lida, o bătrînă hîrcă, sură,
  Ce în gingini molfăieşte neavînd nici un dinte-n gură?
  
  — Pentru că plăcerea-i este să adune-anticităţi, Vrea să aibă şi pre Lida printre alte rarităţi. 
  V 
  LA ERAZDU 
  Prietene Erazde, eşti prea capricios,
  Privesc că nici o fată nu poate să-ţi mai placă;
  Cu toate-ai fost în vorbă şi fără vrun folos.
  Una nu e frumoasă, alta e prea săracă,
  Aceasta n-are zestre sau nu-i de măritat,
  Tot alegînd nevastă, ai rămas ne-nsurat.
  
  VII 
  LA CITITORII SATIRELOR 
  N-am voit cu-a mele satiri eu pre nime a jigni,
  Ci defecte urîcioase m-am silit a prihăni;
  De aveţi însă dorinţă a nu vă cunoaşte-n ele,
  Vă-ndreptaţi, dacă se poate, de năravurile rele.
  
  VIII 
   
  LA LEANDRU 
  Cinci ceasornici de perete, şi vro cincisprece de masă
  Şi de buzunar Leandru are întru a sa casă;
  Toată ziua el nu face decît tot le regulează
  Înapoi sau înainte, le întoarce şi le-aşează.
  Din această osteneală ce folos poate să-i vie?
  Nici un om ca dînsul bine cîte ceasuri sunt nu ştie.
  
  IX 
  LA UN NOU BOIERIT 
  Între numărul cel mare de boieri ce-avem, Silvan
  Este cel mai plin de fumuri, mai nerod, mai gogoman.
  Oare pentru ce la oameni nu voieşte să se-nchine?
  
  — De cînd vindea lapte-n piaţă, el încă n-a uitat bine;
  Cofăieşul de pe capu-i să-ngrijeşte-a nu scăpa,
  Pentru-aceea el la nime nu-ndrăzneşte-a se pleca.
  
  EPISTOLA II 
  CĂTRE VERSURILE MELE 
  Văd că vi s-a urît, versuri, de-a mai sta în închisoare Şi în umbră de ani zece; văd că vrînd să vedeţi soare Slobozenie îmi cereţi, înşelîndu-v-a gîndi Că la cititorii veseli primire veţi găsi, C-aducîndu-le plăcere, folosinţă şi zăbavă, Vouă vă va face cinste, mie laudă şi slavă. Deşi ştiu că prin aceasta în idee ne-amăgim Vă slobod în pace, mergeţi; aţi vrut să ne despărţim! 
  Cînd din mînă-mi mînă-ţi trece, veţi vedea c-aveam
   dreptate Să vă ţin în întuneric părăsite şi uitate; Veţi vedea c-a noastre gînduri foarte lesne s-amăgesc; Mulţi pentru dorinţa slavei nasurile îşi julesc! Încît floarea noutăţii veţi păstra neveştezită, Oamenii ce iubesc noul vor citi cu mulţumită, Căci de-i şi gol adevărul la-nţelepţi tot e plăcut; Iar îndată ce-acea floare veştezită a căzut, Toţi vor judeca că mintea mi-a venit în rătăcire Ş-ale mele bune sfaturi le vor numi clevetire. Deşi nişte versuri care nărăvirea prihănesc, Cu greţoasa clevetire nicidecum nu se-nvoiesc, Dobitoc ce voi a-mpunge mă vor socoti pre mine; Puţini se găsesc de-aceia ce văd lucrurile bine! Unii mă vor huli iarăşi pentru că m-am ocupat De un lucru ce la vrîsta şi la postul meu nu-i dat, Alţii n-or vrea să mă cruţe, căci am avut îndrăzneală, Defecturile străine să descopăr la iveală. În zadar voi le veţi spune că trebile mi-am cătat. Şi rodul anilor tineri nicidecum nu am ştirbat; Că a mea îndatorire am urmat cu sîrguinţă Şi că versul pentru oameni poate fi şi de priinţă, Vor răspunde că în viaţă nu sunt ceasuri de prisos Şi că din scris şi din versuri nu iese nici un folos. 
  Zavistea veninoasă va mai găsi pentru mine, Că pe vechi şi noi autorii am prădat fără ruşine Şi că în limba rusească tot acele am bîrfit, Ce latinii şi francezii mult mai bine le-au rostit, Că a face două rînduri în armonie să sune, Pre care le-am găsit gata n-a fost lucru de minune. 
  Aceste sunt pentru mine, iar pre voi vă vor uita, 
  Şi cu Bova sau cu Erşa* la un loc vor arunca,
  Unde-n pulbere zvîrlite veţi sluji la cari de hrană,
  Ori veţi fi de învălitul icrelor din vro dugheană.
  Dea cerul să nu să-ntîmple aste care vă prezic,
  Tîrziu plînge dacă-n mreajă a căzut bietul pitic!
  La copiii fără minte slobozenia e dragă,
  Dar greşesc cînd ei în seamă sfatul părintesc nu bagă,
  
  Din aceste de pre urmă sfătuiri ce vă-nsemnez,
  Voi puteţi să înţelegeţi ce iubire vă păstrez.
  
  
   
  TORENTELE ŞI OAMENII 
  de M. Lermontov 
  Cu vuiet şi zgomot torentele trec,
  Şi unul pe altul ca-n luptă se-ntrec;
  Le place mişcarea ş-a undei lăţime,
  Le place răceala, ce dă prospeţime;
  Şi oamenii astfel în şir necurmat,
  Pe calea vieţii se scurg ne-ncetat;
  Şi cred că au inimi, dar a lor căldură,
  Ca torentul rece-i egoism şi ură.
  
  TUNSUL 
  Întîmplare adevărată din Valahia de A.Veltman 
  Fost-aţi Dvoastră la Bucureşti? Nu! Îmi pare foarte rău. Nici n-aveţi gînd să mergeţi? Încă şi mai mult îmi pare rău. Ce oraş, ce case, ce mai femei sunt în Bucureşti! Acolo veţi 
  * Două netrebnice poveşti ce se vindea manuscrise pe podul Spaski de la Moscova. 
  găsi ochi de Italia, profile de Grecia şi sălbatică frumuseţe de egipteană. De veţi intra în tîrg despre Colentina sau Herestrău, pe uliţa Podu-Moguşoaei, seara pe la opt sau nouă ceasuri, o să vă umple de mirare şirul caleştelor de Viena, hamurile strălucinde, caii de Magdeburg, arnăuţii în îmbrăcăminte ce bat la ochi, boierii în bogate costumuri asiatice şi cucoanele împopoţonate după jurnalul de Paris. Fugînda vedere vi s-a împrăştia în o aşa pestreţire, şi veţi socoti că Bucureştii serbează vreo mare întîmplare. Dar nu e nimică, aceasta e zilnica îndeletnicire a romînilor, carii în toată seara vieţuiesc la una din asemene primblări. Ce măreaţă uliţă e Podu-Moguşoaei. Cîte case de piatră cu două rînduri, acoperite cu fier sau cu draniţă. Această uliţă, prospectul Nevei de Bucureşti, taie prin tot tîrgul; şi ce nu veţi vedea pe ea: biserici, palaturi boiereşti, teatru, vipt, toate potincioasele feluri de magazii şi de prăvălioare, începînd de la spiţărie pînă la bucătăria, la care pe o tarabă stau întinse într-un fel ademenitor bucăţile de friptură de miel. Dar vin! atîta vin, încît puteţi să vă scăldaţi în el. Apoi expoziţie de şipuri şi de butelce cu vutce de multe colore; şi apoi şerbeturi, dar ce şerbeturi! de o mie de soiuri: pe roză, pe ciocolată, pe vanilie, fără vanilie, unul decît altul mai gustos şi mai aromatic, precum de pildă la cofetăria dinaintea căreia sunt scoase la uliţă vro douăzeci de scaune. Vă veţi mira de asemene neobicinuinţă. Să ştiţi însă că aice după primblare vin aburitele cucoane de se răcoresc cu îngheţata dată de către amabilii cavaleri. Minune de îngheţată! Şi nu e scumpă, cîte un leu, iar leul are mult mai puţin decît drept credincioasa noastră rublă. În el abia sunt 40 copeice. 
  Suiţi-vă în foişorul de foc, înaltul turn durat la mijlocul oraşului pe patru stîlpi de lemn pentru privegherea focurilor, şi veţi vedea ca în palmă 80 mii populaţie, 16 mii case, Mitropolie, 26 mănăstiri, 89 biserici de piatră şi 26 de lemn, capela catolică, bisericile luterană şi armeană, sinagoga evreiască, 35 birturi, 4 băi greceşti, 22 cişmele, 4 spitaluri, 3 şcoli din care una pentru limba romînească şi alta pentru vechea slavonă, casa teatrală, clubul şi rădiul magaziilor de lipsca ticsite cu feluri de mărfuri: toate aceste pe un încungiur de trei mile. 
  Dar ce viaţă, ce activitate e în Bucureşti! Iată legănîndu-se merge un boier cu barba netedă, care însemnează mărita lui treaptă; preste albastrul antereu e încins cu brîu roşu, benişul e roşu şi şlicul sur. Iată mişcînda lăcomie de bani, factorii evreieşti. Iată ţiganii pe jumătate goli şi desculţi. Iată moldoveanul ce şi-a muls turma de oi, care se paşte în preajma oraşului, vă strigă la ureche: “Lapte dulce!” Iată calesce, căruţe, cai, boi, bivoli, oi; tot se mişcă, aleargă, fierbe. Pe la unghiurile oraşului şi prin mahalale e şi mai vie mişcarea; vă sfătuiesc însă pe acolo să nu vă întindeţi privirea, căci pe unelocuri şi cel mai sprinten drăcuşor poate adeseori să-şi frîngă piciorul. Uneori pe podul de lemn lipsesc două-trei podele, noroi, strîmtoare, încît două trăsuri nu pot trece alăturea. Şi ce să căutaţi Dvoastră prin mahalale? Uitaţi-vă mai bine la Dîmboviţa ce curge prin mijlocul Bucureştilor. Ea nu e lată nici adîncă, şi apa-i are asemănare cu zoile, dar are şi nisip de aur, şi pentru dînsa e compus simtimentalul cîntec: 
  Dîmboviţă apă dulce ş.c.l. 
  Iar apoi ce este mai interesant şi mai de luare-aminte în Bucureşti, acesta e aga Bucureştilor. Niciodată nu mă puteam sătura de privirea-i. Ce bărbat frumos! Ce faţă blîndă, măreaţă şi înţeleaptă! Ce barbă graţioasă, unde şi unde cu fire de păr alb, cu toate că Satan a cam îmbătrînit în coapsa vrednicului de respect agă. La Bucureşti însă nu pricep adevărul acestui proverb rusesc. Aga e deştept şi cu inima şi cu mintea. De-aţi fi văzut Dumneavoastră ce plăcută expresie priimea faţa lui, cînd vizita vreo damă frumuşică şi o întreba: “Ce mai faci, cuconiţă?” sau cu cîtă delicateţe răspundea la asemenea salu-taţii: “Sănătos!”. Cu silaba din urmă el zîmbeşte plăcut şi prelungind glasul sfîrşeşte lin şi încet. Însă ce are mai neimitat, aceasta e atunce, cînd, arătîndu-vă tablaua cu dulceţi şi apă, vă zice: “Poftim, mă rog!” O asemene armonie eu de cînd sunt nu am văzut. Aceste două cuvinte încă pînă astăzi îmi răsună la auz pline de dulceaţă şi de farmec. 
  Cu toate că aga nu are loc în divan şi stă după postelnic, dar după legăturile familiare şi nemărginita încredere a domnului el nu dă un ban nici pe logofeţii mari, nici pe hatmanul divanului, nici pe marii vornici. Locul lui e pînă într-atîta de însemnător, încît dacă soarta m-ar fi întrebat cînd m-am născut, ce doresc eu să fiu pe pămînt, îi ziceam: nimic altă decît agă de Bucureşti! Aga are pînă la una mie de lei venit; el e inspector oborului, comandant şi cap poliţiei, are osebită temniţă şi însuşi cu doi boieri cercetează şi hotărăşte pricinile atingătoare de obor. Aş fi dorit să vedeţi Dvoastră cu cîtă mărire preziduieşte aga meu la judecată, cît de încet mişcă din buze, rostind nestrămutatele sale hotărîri, şi cu ce respect îl privesc supuşii lui. Sau să ieşiţi la obor, adunătura măruntului negoţ al Valahiei, unde pentru o legătură de ceapă, pentru o bucată de carne de miel, strigă o sută de glasuri; panerele şi coşniţele se primblă printre rînduri ochind provizia; arnăuţii cearcă iască şi amnare, jidovii taie titiun, băieţii fură poame, cîinii mai în depărtare adulmecă carne; strigări, ocări, sfezi... Dar s-a ivit căciula agăi, după el o numeroasă suită: căpitanul de darabani, polcovnicul de tîrg, logofătul de agie cu zapciii, ceauşii şi slujitorii cu smocuri de vergi, şi iată că s-a făcut tăcere. Neguţitorii schimbă feţe, caută mărfurile, coboară preţurile; toţi îşi iau cuşmele şi cu frică se închină; iar aga merge măreţ, cercetează taxa, caută cumpenele şi doamne fereşte să le găsească la cineva nedrepte; pe loc fără mai multă cercetare, în mijlocul pieţei, se numără vinovatului vro două sute lovituri. Aga merge mai departe şi fieştecare înalţă la cer rugi de mulţămire pentru neprelungitoarea şi dreapta judecată. 
  Aga nu iese din oraş. El e stîlp de observaţie a Bucureştilor. Pentru întîmplări de foc are zi şi noapte un cal înşeuat. Noaptea el cercetează straja în toate părţile oraşului, prinde furii ca pe muşte. Zapciii şi slujitorii n-au cunoscut alt cap mai aspru şi mai activ; furtişagurile orăşene s-au precurmat, din pricină că el cu asprime pedepsea pre acei prinşi. Buna rînduială s-a restatornicit în oraş, încît şi pe la mahalale au contenit a arunca gunoaiele pe uliţă. Aga era hotărîtor, aspru şi drept, favoriza numai pe acei carii cu rîvnă împlinea a lor datorii şi îngrijea pentru binele obştesc. Nime nu avea trecere, sau cum se zice hatîr; pe toată ziua el bătea la falangă pînă la cincizeci de demoralizaţi, în numărul cărora adese erau şi oameni de prin curţile marilor bani şi marilor vornici. 
  Aga se bucura de favorul şi cinstirea domnului; cucoanele îl iubeau ca pre un bărbat frumos şi delicat; cetăţenii nu puteau să nu-l respecte ca pe un geniu păzitor al liniştii obşteşti. Mulţime de anecdote se povesteau prin oraş despre curajul lui la focuri şi la prinderea furilor în vreme de noapte. De aceea, să vă fi luat de vorbă ori cu cine pentru aga, nime nu vă zicea nici un cuvînt, ci vă arăta numai o mină măreaţă, vă făcea un semn cu ochiul stîng şi pocnea din limbă; iar această mută frază în părţile răsăritene cuprinde în sine o elocvenţă mai energică decît toate putincioasele laude şi însemnează ruseşte: cap! mare cap! 
  Se vede însă că pămîntul nostru e aşa, ca pe el nicăire, nici măcar în postul agăi de Bucureşti să nu poţi scăpa de ceasul rău. De la o vreme aga s-a făcut posomorît şi gînditor. El rareori se primbla pe la Herestrău şi Colentină; a contenit a vizita cucoanele, pare că ele nu mai aveau ochi înfocaţi, nici sprîncene negre; ciubucciul arnăut însemna, că cu toată frumuseţea chihlimbarului, curăţenia ciubucului şi bunul miros al diubecului, ciubucul agăi se stingea nefumat. El nu mai cerea nici cafe, nici dulceţi. Se închidea în cabinetul său şi sta pe gînduri nopţi întregi. Necontenit da poronci la zapciii şi pandurii ce i se înfăţoşau cu raporturi, şi din zi în zi se făcea mai tăcut şi mai serios; în aşa stare nu l-a văzut nime în curs de zece ani de cînd el ocîrmuieşte Bucureştii. 
  Oare ce e pricina unei aşa prefaceri? 
  Iată întîmplarea: 
  În acea vreme s-a ivit în Valahia hoţul Tunsul, care a întors asupră-şi luarea-aminte nu numai a agăi, ci a Principatului întreg. El se purta ca un vîrtej, ca o nălucă, ca o fantazie a junilor poeţi, de care încă pînă acum nu sunt în Valahia, dar nu e îndoială că vor fi curînd. Tot într-o vreme se ivea pe lîngă Rîmnic, subt Mihăileşti şi în preajma Craiovei, şi cu aceasta a împleticit toate urmările poliţiei. Dar asta e puţin; adeseori se afla chiar în Bucureşti cu nepăsarea unui pacinic şi statornic orăşan, şi iată ce a adus o spaimă obştească în toată populaţia de optzeci mii a capitaliei Valahiei; a străbătut pînă în divan; a tulburat cele mai puternice capete şi cele mai lungi barbe. Întîiul apărător al ţării, marele spătar, care numai a întărtat pre Tunsu cu ale sale zadarnice urmăriri, tremura în tot minutul chiar pentru persoana sa, şi în sfîrşit cu hotărîre s-au lepădat de a zădărî în deşert pe hoţ. Atunce toţi, domnul, boierii şi poporul au aruncat cea de pe urmă nădejde asupra agăi şi l-au rugat să restatornicească obşteasca linişte. 
  De zece ani cetăţenii s-au deprins necondiţionat a crede în curajul, mintea şi activitatea agăi, şi tocmai acum un spîn-zurat ca Tunsu să-şi bată joc de-a lui barbă neagră cu fire albe! Trecu un an de cînd aga urmăreşte hoţul cu neadormirea unui vrednic cap de poliţie, a obosit toată agia, şi însuşi nu era o zi să nu meargă cu potera prin cele mai depărtate mahalale; iar hoţul, rîzînd de neobositul agă, se primbla ziua miaza mare prin Bucureşti. 
  Necrezută, nesuferită obrăznicie! 
  Într-o duminică a venit la obor pe un cal sur un arnăut nalt, bine făcut. El s-a preîmblat printre rînduri, a cumpărat scăpărători şi titiun, a prînzit şi încălecînd pe cal a aruncat la săraci cîteva jumătăţi mahmudiele, poroncindu-le să spue agăi că Tunsul e foarte mulţămit de rînduiala ce se păzeşte la obor. Cuvintele: Tunsul! Tunsul! se repetară în norod; gloata se feri în lături; ceauşii şi pandurii se luară cu puştile după el; zgomotul obştesc se lăţi; dar Tunsul nu mai era! În depărtare se ridica pulberea şi argintea coada calului. 
  Aga îşi smulgea barba. 
  Altă dată o călătoare trupă italiană reprezenta la Antonachi “Bărbierul de Sevilla”. Public numeros era adunat la asemene raritate. Un gros baron din Transilvania, cu musteţi mari, cu îmbrăcăminte ungurească şedea lîngă aga. Entuziast şi cunoscător de muzică, el cu toată luarea-aminte observa fieştecare notă. Faţa-i se înroşise de plăcere şi mîinile de aplaude. În antracturi, care erau îndestul de lungi, el istorisea agăi cu pronunţie neamţo-romînă despre operele de la Milan şi Viena, despre toate noutăţile muzicale; şi în cursul întrevorbirii, care pe cît se vedea era plăcută agăi, ce pe lîngă alte merite avea şi iubirea frumoaselor arte, baronul de cîteva ori a luat tabac din tabacherea lui. După sfîrşitul piesei, ei se despărţiră prea mulţămiţi unul de altul. A doua zi aga deschizînd tabacherea găseşte un bilet în cuprinderea următoare: “Tunsul mulţumeşte respectabilului agă pentru plăcerea ce i-a făcut la spectacolul de aseară. El va avea de neapărată datorie a se folosi de amabila-i propunere ce-i făcu de a lua dulceţi la dumnealui”. 
  Aga îşi smulgea barba. 
  Într-un rînd Tunsul încunoştinţează pre un mazil din satul Priponeştii că are să-i vie oaspe, poroncind să-i pregătească un fel de bucate de giumătăţi mahmudiele. Zapciii şi pandurii în hotărîta zi încunjurară satul şi se tupilară cu puştile prin grădini şe pe la case. Pe la miezul nopţii se stîrni vijelie cu ploaie mare. Pandurii în zadarnica aşteptare, udaţi pînă la oase, se duseră la o crîcimă ca să se-ncălzească, lăsînd pe la potice cîte unul de pază. În vremea cînd ei se lăudau că vor prinde pe Tunsul, numai să le pice în mînă, şi de urît beau la rachiu, încît despre zi toţi beţi se cufundară în adîncul somn, iată şi Tunsul cu voinica lui bandă ca din cer căzu preste ei şi legîndu-i pe toţi, poronci să le numere cîte două bice şi aşa-i mustra: “Asta e pentru ca pe viitor să fiţi mai cu minte şi mai de ispravă! Cînd vă trimite cineva după hoţi să nu vă abateţi prin crîcime la băutură! Îmi pare rău de bunul mei prieten agă; el e om cu minte, dar cu nişte mişei ca voi n-are ce face. Mai iată-vă încă cîte o sută de lovituri. Sunt încredinţat că prietenul meu nu-mi va bănui”. După aceasta merse la mazil, îşi luă tributul, bău cafea şi se făcu nevăzut. 
  Aga nemaiputînd mistui mînia nici în barbă, în deznădejde lăsă mîinile în jos. 
  În Valahia Mică, Tunsul a cerut de la boierul ce trăia în satul Cozia aproape de munţi ca să-i numere două sute de galbeni, însă nu austrieni, ci olandezi noi, pe care să-i puie în borta unui plop bătrîn din poiana de lîngă sat. Termenul era scurt. Boierul numără gălbenaşii şi cu tremurîndă mînă îi slobozi în fatala gaură. Cu toate aceste în satul Cozia şi prin munţii vecini era aşezată potera. Singur ispravnicul sosise de la Cîmpu-Lung şi se jura boierului că va prinde pre sumeţul hoţ. Toate poticele erau prinse de călăreţi, ca să dea ştire cînd se va apropia banda. Pedestrimea sta ascunsă la o oierie. 
  Pe la amiază un pandur veni în fuga mare cu ştire, că hoţii au poposit cale de un ceas. Toţi săriră. Ispravnicul strînse pandurii călări şi le dete poroncă să taie drumul bandei despre munţi şi apoi pe-ascuns să se tragă după ea spre sat; iar 
  el singur se duse cu pedestraşii ca să încungiure testamentalul plop. În stînga mergea drumul la Cozia, în dreapta era un munte nalt, Tunsul n-avea scăpare, şi nici că se putea alege mai bun loc pentru de a-i da şah-mat. Ispravnicul îl va prinde viu cu toată banda lui; îl va duce singur la domn, şi înălţimea sa spre răsplătirea bravurii, nu e îndoială că-l va face armaş mare sau polcovnic de agie. 
  În acel răstimp mergea prin sat un ţigan desculţ, în curtcă stremţuroasă, cu pieptul gol. Neîntorcînd luarea-aminte asupra mişcărilor ostăşeşti şi zgomotul ce era prin sat, el cu toată simplitatea unui ţigan cînta: 
  Spune, spune moldovene Care-i drumul la Focşeni, Unde-i casa mititică Şi fetiţa frumuşică? 
  Pentru de a masca mai bine poziţia armată, ispravnicul poronci clăcaşilor să-şi caute de lucrul cîmpului ca să nu dea prepus că e poteră. 
  Alt pandur aduse iar grabnică ştire că Tunsul a mişcat spre sat. 
  — Cît de nimerit merge cel ţigan cîntînd, — a zis ispravnicul către boier. Tunsului nici prin cuget nu-i va trece, că noi îl aşteptăm aice ca pe un dorit oaspe. 
  Ţiganul însă, mergînd şi cîntînd, veni drept la plop, se purtă împregiuru-i şi apoi se puse jos la rădăcină; galbenii erau în mînă-i. 
  — Pare că ţiganul a luat banii, — însemnă vechiul lor 
  stăpîn. Al treilea pandur sosi cu ştire că Tunsul e lîngă sat. 
  — Ce faci tu acolo? — a strigat ispravnicul la ţigan. 
  Lipseşti, boala dracului! Pune gios ce-ai luat! Dar ţiganul număra galbenii şi nici băga seamă la ocară. 
  — Cuconaşule! — zise un pandur către ispravnic, el o să ne smintească toată treaba. De orice întîmplare noi avem legaţi şase cîini răi. Oare să nu le dăm drumul? Tot sunt flămînzi, încalte să apuce cîte o bucăţică din cel ţigan. 
  Zapciul dezlegă cîinii sumuţîndu-i şi iată şase dulăi mari de pe la oierii cu lătret se repăd la ţigan. El însă nu contenea a număra gologanii; dar în clipa cînd a văzut cîinii aproape să-l rupă bucăţi, puse galbenii în sîn şi scoţînd două baltage de fier legate la capete cu frînghiuţe, făcu două agere mişcări şi patru cîini nu mai erau. Ceilalţi doi cu cozile strînse o luară la fugă spre sat. 
  Ţiganul rîzînd tare şi-a ascuns baltagele; apoi cu pas măsurat, cîntîndu-şi cîntecul, şi-a înaintat drumul. 
  Ispravnicul şi oastea lui rămaseră uimiţi. 
  — Ce dracu! — zise boierul. Oare nu e Tunsul? El a scris că are să vie după bani la amiază zi. Acuma sunt douăsprezece ceasuri. 
  — În adevăr, — răspunse ispravnicul, căutînd la ceasornic, tocmai douăsprezece. Ce nerod sunt eu că nu luai seama mai bine răvaşului. 
  
  Numele: Tunsul! cu putere magică a răsunat în auzul ostaşilor. Pe lîngă ispravnic erau numai pedestraşii. El singur a plecat fuga după hoţ, strigînd: să dea de tot! să-l împuşte pe loc! Dar la panduri tremura mîinile şi de grăbire şi de numele Tunsului. El fugea fără spor, împuşca fără a ţinti; iar ţiganul desculţ acăţîndu-se iute pe deal, se făcu nevăzut din ochii lor şi apoi se zări pe alt deal în depărtare, în luminoasa atmosferă a munţilor, în acelaş costum de ţigan, însă pe un cal negru cu o şea frumoasă. El se uita pe vale, unde ispravnicul şi o mulţime de oameni sta împregiurul plopului, slobozi un pistol şi banda hoţilor, împrăştiată de panduri în toate părţile, se adună îndată pe lîngă a ei căpetenie. 
  Ascultînd astă veste, aga ridică ochii spre cer, căci credinţa în singura sa putere îl părăsi cu totul. Ei bine, cine a fost acest Tunsul? 
  În toată Valahia nime nu ştia de unde se trage. Crescut prin munţi, deodată a strîns o disperată bandă, cu care se preîmbla prin principat. Cu toate aceste, el mai mult căuta aventure decît prădăciuni. Lua adet numai de pe la boierii înstăriţi şi de pe la mazili, însă agiuta pe sărăimanii locuitori şi pe nenorociţii amorezi, şi vărsare de sînge nu făcea. De dînsul se vorbea felurite şi necrezute lucruri. Unii încredinţau că el e un prinţ unguresc ce şi-a părăsit patria pentru o însemnătoare intrigă politică. Alţii ziceau că e simplu ţigan, ai treile spuneau, că e un boier cu stare, ce s-a dedat la hoţie după un nenorocit amor; ai patrule socoteau că e femeie; ai cincile întăreau că e evreu; ai şesele prepuneau că este Napoleon. Nime însă nu cunoştea nici adevărata lui fizionomie, nici obicinuitul costum. El se înfăţişa june şi bătrîn, smolit şi bălan, în aur şi în stremţe, boier şi arnăut, neamţ elegant şi jidov, călugăr şi femeie, încît doi companioni ai săi, prinzîndu-se, au încredinţat subt jurămînt, că nici odinioară n-au văzut faţa firească a Tunsului. Asemene nedumerire şi mister era pricina, că de dînsul se povesteau în norod o mulţime de întîmplări deşănţate, de care el însuşi nu ştia nimică. Rătăcinda închipuire a norodului superstiţios îi da nişte însuşiri mai presus de natură. Se zicea că are buruiana nevăzută, covorul zburător sau ciubotele ce umblă singure. Pe aşa temei el se socotea nălucă, şi muma vrînd să curme plînsul îndărătnicului prunc, îl speria cu Tunsul. 
  Vara în Valahia e foarte călduroasă. De la nouă dimineaţa pînă la şepte ceasuri sara obloanele erau închise şi lăcuitorii şed tologiţi pe divanuri late, iau dulceţi, trag ciubuce şi gîndesc la amoruri. Cu bună seamă zilele verii atît de fierbinţi sunt bune numai pentru chef. Ocupaţiile fizice sau morale nu pot avea loc. Şi aşa cum poziţia locului şi climatului formează caracterul unei naţii, apoi nu e de mirare că romînii sunt mai mult plecaţi către italianul farniente decît către osteneală; că subt umbra castanilor, zarzărilor şi nucilor la ei sîngele circulează mai iute decît la noi subt triştii brazi; că ei sunt mai trîndavi şi mai supuşi poftelor, care îi fac a nu pricepe curăţenia asprului moral. Fetele acolo se coc şi se trec ca capelele de modă. O singură scînteie e de ajuns ca să aţîţe văpaie. La treisprezece sau patrusprezece ani cuconiţa se mărită, după ce avu cîteva amoruri; la cincisprezece se face mumă, iar la şeptesprezece se desparte şi trăieşte-n voia ei. Lipsa creşterei morale, climatul, interesul şi nepăsarea părin-ţilor despre soarta copiilor, nepăsarea bărbaţilor către credinţa căsătorească — iată pricinile că cea mai mare parte, ca să nu zic toate femeile în Bucureşti, trăiesc despărţite. Lucrului acestuia nu se pune nici o greutate. Într-o săptămînă se poate cineva însura şi despărţi. De aceea uitaţi-vă la o cucoană de treizeci ani; oricît să fi fost de frumoasă în tinereţe şi oricum să se îmbrace de bine, nesăbăduitele pofte i-au veştezit fruntea; în ochi i se vede obosirea unei vachante: toată fiinţa-i dărăpănată şi arsă. La vîrsta de treizeci ani ea este ruină, însă tot cu nepotolite dorinţe asupra vieţii şi asupra amorului. 
  Dacă o fată vorbeşte greceşte şi franţuzeşte, ştie a dănţa, apoi e bine crescută. Altele se mărită numai cu limba grecească, care e întrebuinţată la cele mai multe case de boieri. Viaţa unei cucoane se începe de la opt ceasuri sara; ziua ele nu trăiesc; ziua se ocupă uşor cu casnica tualetă, beau cafe, îndreaptă sprîncenele. Arnăuţii le aduc răvăşele, ele fac răs-punsuri, ocărăsc ţigancele, iau socotele vatavului, uneori merg pe la magazii; dar mai de multe ori şed acasă, ascultă şicanele vecinelor cunoscute şi cu nerăbdare aşteaptă sara. Masă ţin îndestul de rea, după masă dorm şi sculîndu-se se gătesc de primblare. Cucoana trăieşte numai la primblare: aceasta e a ei menire, iluzie, slavă. Aice îşi arată luxul echipajului, galantomia tualetei şi ademenitoarea frumuseţe. A se înamora cineva de o cucoană poate numai la primblare, care ţine pîn’la unsprezece ceasuri. De aice bărbaţii se strîng la jocul bancului, fără cridă, pe aur curat. Iar cucoanele?.. 
  Unele se întorc acasă, altele merg la cofetăria de pe Podul-Moguşoaei ca să ieie îngheţată, iar altele multă vreme nu se pot despărţi de plăcerea serii. În misterioasa lumină a lunii, în aerul împrospătat de răcoarea nopţii se aude pînă tîrziu vuietul calescelor închise şi lăsate la bunăvoinţa vizitiilor... 
  Pe pragul uşii a unei sale deşerte, care mai totdeauna cuprinde mijlocul caselor Bucureşti şi e singura scăpare în zile călduroase, şedea o ţigancă trist rezemată pe cotul mîinii. Asprul păr negru, necunoscut cu dinţii pieptenului, se împleticea în neorînduială pe capu-i. A ei faţă palidă de un color masliniu, a ei trăsuri şi boi fără nici o expresie înfăţoşa luării-aminte o sălbatică fiinţă a naturii, o buruiană ghimpoasă. În acele minute ochii ei mari şi negri erau aţintiţi fără gînd, fără simţire la peretele ce înfăţoşa în vopsele proaste pre Icar cu aripile topite în vreme cînd a vrut să ajungă la soare. Ea nu cunoaşte adevărul acestei înfăţoşeri, deşi rău vopsite, şi s-a deprins a privi ca la un gol perete. 
  Dar iată uşa sălii se deschide. Uitîndu-se împrejuru-i o fetiţă cu rochie albă, cu caţaveică de catifea albastră blănită cu samur, a intrat în sală. Ea abia înflorea. Voioasa copilărie era zugrăvită în albaştrii ei ochi. Părul blond lucind ca mătasea se împrăştia în bucle pe umerele-i albe ca crinul. Cîtă interesateţe, naivitate şi încredere se vedea în faţa ei jună, delicată, de o albeaţă pătrunzătoare. Ea era luminoasă şi cu-rată ca pămîntul în cea dintîi zi a creaţiei sale. Ca un geniu al luminii se opri denaintea duhului întunericului: 
  — Sărăimano Stesi, — zice cuconiţa către ţigancă, — petine iar te-au ferecat în lanţ. Cu ce-ai supărat pre tatăl meu? 
  Pătrunsă de bunătatea stăpînei, ţiganca începu a plînge şi a-i săruta mîinile. 
  — Nu cred că ai furat ceva sau că ai vrut să fugi de la noi? 
  — Nu, cuconiţă. 
  — Apoi ce-ai făcut? 
  
  — Boierul îmi poronceşte să nu iubesc; dar cum voi putea eu trăi fără amor! O ţigancă poate să trăiască fără soare, fără pîine şi apă, însă fără amor niciodată. 
  — E bine să fii amorezat? 
  — Mă întrebi de e bine, — răspunse ţiganca cu învioşare, şi ce poate fi mai bun pe lume? Uită-te, cuconiţă Anică. În toată lumea nu e neam mai nenorocit decît al nostru. Soarta ne-a osîndit să fim în ticăloşie, să împlinim cele mai grele munci. Cu firul de nisip vă strîngem noi aur, mîncăm pîine seacă şi bem apă. Suntem drept ocară şi nu avem parte nici de copiii noştri. Pentru noi nu e nimică; nu e nici astăzi, nici mîine; dar noi iubim aşa, precum nime nu iubeşte. Cînd inima ţigancei se aprinde de amor, cînd amorezul tînăr şi drăgălaş o strînge întîia dată la al său piept tremurînd şi uitîndu-se în ochi îi zice: “Te iubesc!” O, ce dulce! ce frumos! Atunce stremţele aceste se prefac în scumpe mătăsării, bordeiul afumat în palaturi domneşti, iar ochii amorezului scînteiază o deplină desfătare, o fericire fără margini; atunce nime nu e mai fericit decît ţiganca. 
  Cuconiţa s-a înroşit; ea asculta cu mare luare-aminte. 
  — Întîlnirile noastre sunt rari, — urmă ţiganca. — Oamenii nu ne lasă să iubim în pace; dar asta nu e nimică, el numai să fie credincios. Un an întreg eu am adunat nisip de aur, şi niciodată n-am văzut pe Alecu. Vara a fost atît de călduroasă, munca atît de grea, iar eu cînd eram mai ostenită mă puneam pe mal, închideam ochii şi, gîndind la amorezul meu, îmi împrospătam în aducere aminte dulcele lui glas, dezmierdările lui după care mi se renoiau puterile. Îmi cîntam cîntecul şi voioasă scoteam iarăşi la nisip. 
  — Dar de mult nu ai văzut pe Alecul tău? 
  — De mult! O, nu. Aseară...
  Ţiganca începu a plînge.
  
  
  Cu cîtă nerăbdare am aşteptat eu seara de ieri. În sfîrşit, sosi dorita noapte, atît de luminoasă, lină şi frumoasă, încît asemine nici că am văzut în viaţă. Toţi se culcaseră. Eu m-am pus la fereastră în odaia noastră de sus şi am privegheat multă vreme. O adîncă tăcere domnea în oraş. Zării deodată 
  o umbră clipind prin grădină; acesta era el, scumpul meu Alecu. Inima-mi începu a bate aşa de tare, încît mă temeam să nu deştepte toată casa. El cu mare pază veni subt fereastră: “Alecu!” “Stesi, sufletul meu!”. Aruncăi degrabă frînghia ce aveam pregătită; Alecu se apucă de ea, iar eu cu toată puterea trăgeam nepreţuitul meu odor. Mîna iubitului era acum aproape să mă îmbrăţoşeze, încă o clipă... 
  — Ce faci, Stesi? — auzii neaşteptat la spinarea mea. Acesta era tatăl tău cu o căutătură înspăimîntătoare şi cu un bici în mînă. De frică eu am lăsat frînghia din mînă şi am auzit pe Alecu gemînd. Loviturile de bice curgeau asupră-mi ca ploaia; eu însă nu mă clintii de la fereastră pînă ce nu văzui pe Alecu că s-a ridicat şi şchiopătînd s-a ascuns din vedere. Atunci şi boierul osteni de a mă mai bate şi porunci să mă pue în lanţ şi să mă închidă în beci. 
  Bătaie în palme, semnalul chemător de slugă, răsună în o odaie din lăuntrul casei. Cuconiţa şi Stesi se despărţiră. 
  * * * 
  În anul cînd Alexandru Suţu s-a orînduit pentru a doua oară domn Valahiei, Neculachi Bărbucică ocupa în Principat locul marelui ceauş. Avînd subt a sa comandă patruzeci de lefecii şi pază prin cvartalurile oraşului, judeca pricini mărunte şi punea pe vinovaţi la arest. Dar aşa precum cu schimbarea domnului şi dregătoriile ţării se renoiesc cu alte feţe, Suţu orîndui mare spătar pe un nepot al său, om foarte lacom de bani. Noul spătar deîndată adăogă tributul posturilor atîrnate de el, care pe tot anul se vindeau cu preţ hotărît, în numărul cărora era şi marele ceauş. În loc de orînduitele pentru acest post două mii, el a cerut trei mii lei. Bărbucică n-a vrut să dea şi locul lui l-a prins o altă lipitoare setoasă, cu nădejde că va stoarce vreo mie lei mai mult de la nenorociţii săi supuşi. 
  Supărat de lăcomia şi nedreptatea spătarului, marele ceauş s-a tras în Valahia Mică la moşia sa aproape de Craiova. Cîţiva ani de-a rîndul el cumpăra vite, le îngrăşa şi le mîna în Transilvania, adunînd prin acest mijloc o însemnătoare stare. Dar cînd singura lui fiică Anica a venit la vîrsta de treisprezece ani, el s-a mutat iarăşi în Bucureşti, fără însă a părăsi folositorul său negoţ, care mai ales înflorea subt privegherea unui tînăr grec Costachi ce-l tocmise vătaf. Acesta îi îngrăşa boii de minune şi în cîteva rînduri pe an se ducea cu ei peste hotar. Bătrînul Bărbucică număra la galbeni, se uita cu bucurie la fiică-sa Anica şi demonul ambiţiei n-a întîrziat a i se înfăţişa cu ispita de a ieşi iarăşi pe scena politică. 
  Blondinelor care doresc să-şi facă partide strălucite le dau sfatul meu să plece îndată la Bucureşti. Nu vor apuca a intra în oraş, de pe la barieră încă, sau, pot zice, de la cea din urmă poştă, se vor arunca la picioarele lor marii vornici, logofeţi, spătari, vistieri, hatmani, postelnici şi, într-un cuvînt, toată aristocraţia Valahiei. Blondina e acolo zărită, întocmai ca la Petersburg Rinocero, Tallioni şi trupa Bartoletti. 
  Blondină şi frumoasă, unică fiică şi moştenitoare de o avere însemnată a părintelui său, la cine oare nu va ameţi capul? În scurtă vreme Anica se făcu obiectul vorbelor în Bucureşti, mulţi începură a-i repeta numele, a-i dori întîlnirea şi a măguli pe fostul ceauş, însă Bărbucică nu-şi pierdu min-tea. El nicăierea nu se arăta cu fata, o ţinea închisă, iar copilei Anicăi nici îi trecea prin cuget, că de ea se ocupă toţi Bucureştii, că uliţele întregi gîndesc la dînsa şi cucoanele o vorbesc de rău fără să o cunoască. 
  Un singur boier adese vizita pe Bărbucică — acesta era marele vornic a cutiei milelor. Bărbucică cu osebită cinste primea pe măreţul său oaspe, însuşi îi da cafeaua şi ciubucul şi-l petrecea pînă la scară. 
  Deşi gradul marelui vornic de cutie se socoteşte de starea întîe, precum spre dovadă el poartă barbă şi e boier de divan, dar leafa-i e foarte mărginită. El primeşte şase mii lei pe an, nu are alte folosuri, afară numai de singura întîmplare cînd cineva murind fără moştenitori, i se ia averea la cutia mile-lor, şi în urmă, ivindu-se moştenitorii, cu întoarcerea unei asemene averi îşi trage din ea zeciuiala. Pare că înadins, spre răul marelui vornic, romînii se pricepură de-a muri fără avere, sau cu avere şi cu o droaie de creditori. Cu aşa chip, întru aşteptarea cazurilor de zeciuială, marele vornic îşi cheltui toată starea. Trebuia dar o îndreptare măcar prin o căsătorie bănoasă, care în două rînduri l-a mai scos din grea poziţie. Adevărat că barba marelui vornic de cutie era bine albă; cu toate aceste, ea era tot barbă şi una din acele ce au dreptate să poarte în Principat numai şaptesprezece capete mari. Care dar din cucoane nu ar fi dorit să fie vorniceasă mare? 
  Vornicul cutiei se folosea de favorul domnului şi avea puternice legături cu boierii de clasul întîi. El putea cu înlesnire să înainteze pe cineva la rangul clucerului de arie sau mare armaş. Bărbucică iarăşi putea foarte bine să-şi mărite fata după marele vornic, dîndu-i zestre cîteva săculeţe de aur. Aristocraţia mărimei mai adese şi mai lesne se întruneşte cu aristocraţia bogăţiei. 
  Multe seri a petrecut Bărbucică cu marele vornic în con-versaţii plăcute, căci amîndoi fiind oameni şireţi, cu minte şi experienţă, încheieră legături prietenoase pe calcule bine chibzuite şi numai lor cunoscute. În vreme cînd magnatul vorbea despre măritele sale însuşiri, despre rang, putere şi buna petrecere a unui om ales, Bărbucică asculta cu supunere şi se minuna cum poate cineva să ajungă la atîta slavă. Atunci marele vornic începea a-i măguli agitata ambiţie, făgăduia să-i mijlocească la domn un post de starea a treia, pe urmă de starea a doua şi cînd Bărbucică plin de nedejdi cu lacrămi de recunoştinţă strîngea mîna înaltului său ocrotitor, marele vornic pentru desăvîrşitul efect îi arăta peste un an, peste doi, de departe, din unghiul casei, barba cu rangul marelui clucer. 
  În urmarea unor aşa conversaţii, Bărbucică îşi mărită fata după marele vornic de cutie, pentru care începu a-şi aduna banii spre a păşi cu tot luxul către solenela ceremonie a nunţii, păzită cîtăva vreme subt secret. 
  — Ce face Costachi? Cum îi mai este? — întrebă Anica pe 
  ţiganca Stesi, aşteptînd cu nerăbdare răspuns. Ţiganca tristă clătină din cap. 
  — Fost-a doftorul? I-a dat doftorii? 
  — Ce-i trebuie lui leacuri? Doftorul nu-l va lecui, sărăi-
  
  manul Costachi! — Şi ce are el? 
  — Îi arde inima; el singur arde ca în foc. Ochii i s-au dus 
  în fundul capului, faţa i s-a uscat, vorbeşte într-aiurea. Anica oftă greu. 
  — Nu visează altă decît pe cuconiţă, şi de nu vă vedea, nu venea în astă stare. 
  — Ei bine, ce poate să i se întîmple? 
  — El o să moară...
  
  Anica i-a pus mîna la gură şi n-a lăsat-o să sfîrşească. Lacrămile i se arătară în ochi. 
  — De vei poronci, el va trăi, dar numai dumneata singură poţi să-l învii. 
  — Eu! Eu pot să înviez pe Costachi? Aleargă repede la el, roagă-l din partea mea să trăiască, spune-i că eu nu voi putea suferi amara durere dacă... nu cutez a gîndi! O, nu! el va trăi; aşa e, Stesi? 
  
  Vestea însurării marelui vornic de cutie cu fata lui Bărbucică se lăţi în Bucureşti. Toţi se minunau de această însoţire, numai Anicăi i-a venit ameţeală cînd tatăl său îi făcu cunoscut că ea se mărită. 
  Un şir lung de calesce de Viena se trăgea la Herestrău prin ceaţa de pulbere ce rădicase. Boierii şedeau măreţi cu căciulele brumării în cap, cucoanele zîmbeau nurliu la călăreţii ce cu agerime se purtau pe lîngă echipajuri. Vorbele, hohotele şi strigările biruiau vuietul roţilor, vremea sta frumoasă făgăduind o plăcută primblare. 
  Într-o alee deasă a grădinii, subt un faimos plop şedea Anica mîhnită şi deznădăjduită. În cîteva luni ea a trăit vecinicia... a cunoscut amorul! În faţa ei în loc de voioasa neîngrijire şi naivitatea copilăriei, acuma se vedea un rînd apăsat de greutate. Mişcările-i erau silite; în albaştrii ochi scînteia patima amorului; ea se uita la lumea lui Dumnezeu cu neplăcere şi adese greu ofta. 
  Doi paşi dinaintea ei sta Costachi în caţaveică albastră blănită cu vulpe şi cu fes roşu în cap, ce avea un canaf vînăt, lung. Nici o frumuseţe osebită nu era în fizionomia bietului grec: singuri numai ochii înfăţişau în el minte, bunătate, curaj şi tărie de caracter. Dacă Anica l-ar fi întîlnit în societate, ea nu ar fi întors asupra lui nici o luare-aminte; dar acesta a fost întîiul bărbat, tînăr, cu suflet bun şi supus, carele, cu tot farmecul învăpăierii, i-a vorbit inimii în acel timp cînd ea cerea amor. Anica şi-a pironit vederile la Costachi, s-a ademenit de a lui cuvinte, ea nu vrea să se mai uite împrejur, supunîndu-se plecării. Era ferice şi pătimea, trecînd cu răpegiune procesul amorului. O oftare, o căutătură a amantului pentru dînsa era de ajuns. În acea vreme ea nu judeca nimică, căci se născu în călduroasa climă a Valahiei. 
  În lume nu e femeie frumoasă, pe care să o slăvească tot universul, nici caricatură care să nu-şi găsească pereche. Gustul oamenilor e organizat atît de variatic şi minunat, încît să nu vă temeţi, domnilor, că nu veţi afla femeie după gustul fiecăruia, cu inima înflăcărată de amor: trebuie nu-mai să o căutaţi între oameni. Nu vă miraţi pentru ce cutare place cutăreia şi celalalt alteia. Aceasta eu vă pot dezlega foarte uşor, cînd dumneavoastră îmi veţi lămuri: pentru ce colorul albastru prinde la galben şi ponso la verde, şi pentru ce nu e nici o vopsea care să nu facă armonie cu alta? 
  Dacă caracterul şi mintea, căruţa cu doi cai şi cîteva sute de galbeni nu fac bogăţie, apoi Costachi era sărac. Neobosit în activitate, el nu contenea a umbla prin Principat neguţitorind cu vite şi fără să gonească mari folosuri, găsea plăcere în traiul său cel variatic şi neatîrnat. Mai adese el petrecea la Bărbucică, carele nu putea îndestul să se laude cu a lui iscusinţă în întorsuri neguţitoreşti şi dare de socoteli cinstite. Acesta îl tracta ca pe un oaspe dorit; îl punea drept pildă la ai săi casnici, şi toţi fără excepţie ziceau că Costachi e om de ispravă, căci el era modest, bun şi galantom la daruri. 
  Trist, cu ochii în jos sta el acum dinaintea idolului său, ca un osîndit dinaintea pedepsei, temîndu-se a precurma învăluitoarele gînduri ale Anicăi. De cînd barba marelui vornic s-a pus între norocul lor, ei pentru întîia oară acum se întîlniră. 
  — Cînd pleci, Costachi? 
  — Astăzi, acum îndată, drept din astă grădină. Tatăl tău m-a însărcinat să-i vînd multe cîrduri de vite; îi trebuiesc bani şi eu îi voi aduna pentru cucoana marelui vornic. 
  Anica oftă greu. 
  — Dar ei nu m-au întrebat încă de vreu să fiu a lui femeie. 
  — Ce le pasă despre a ta voinţă? Marele vornic are nevoie de banii tăi; tatăl tău doreşte să se facă mare clucer: oare nu e destul atîta? Preţioasele tale haruri şi bunătatea inimii sunt uitate. Rămîi sănătoasă! Mă duc pentru totdeauna, nu pot să te văd în braţele unui verigaş bătrîn. Mai nainte de a te face vorniceasă mare, îţi voi aduce din parte-mi prezent de nuntă o mînă de ţărnă de pe mormîntul meu. 
  Un ţipăt dureros ieşi din pieptul fetiţei. 
  — Viaţă sau moarte! — prelungi Costachi cu un glas puternic şi hotărîtor. O singură minută pentru sentenţie! Cu ochii plini de lacrămi şi acoperind faţa cu mîinile, Anica se aruncă în braţele lui Costachi. 
  Înfiorătoare jurăminte, lacrămi de plăcere şi dezmierdări au fost încheierea scenei. 
  Ţiganca Stesi de departe se uita la norociţii amorezi. Ea venea acum să spue lui Costachi că trăsura-i gata, dar s-a oprit văzînd îmbrăţoşerile tinerei perechi. După toare aceste s-a pus la cale aşa: ca peste zece zile, pe la patru ceasuri după-masă, cînd se mai liniştesc Bucureştii, să vie ţiganca cu Anica în una din mahalele de pe malul Dîmboviţei, unde el le va aştepta cu trăsura gata spre a pleca îndată la Carpaţi, şi de acolo vor trece peste hotar şi se vor aşeza pentru totdeauna în Transilvania. 
  În vreme cînd Bucureştii cu multă dorinţă aştepta stră-lucita serbare a nunţii marelui vornic de cutie, două fiinţe numai nu lua împărtăşire în obşteasca bucurie, şi suferea cele mai grele sufleteşti învăluiri: Anica, aşteptînd ziua hotărîtă de Costachi, şi aga, urmărind pe Tunsul. Acesta însă în cîteva rînduri dăduse de urmele sumeţului hoţ, îl mreje cu poliţienească mrejă, şi cînd nu-i rămînea altă decît să-l prindă în căpcană, Tunsul îi scăpa de subt mînă. 
  — Nu vreu să mai fiu agă dacă nu-l voi prinde. Încă o săptămînă, două, şi apoi mă duc la Măria sa Vodă să-l rog ca să orînduiască în locul meu pe altul. Aşa era gîndul agăi. 
  Necurmata urmărire a bandei şi înţeleptele măsuri l-au deprins la oarecare semne de a şti unde se află Tunsul. De la 
  o vreme el îndrăgise Odobeştii, un sat ca la două ceasuri departare de Focşeni. Nişte oameni înarmaţi veniseră la o crîcimă după rachiu; un arnăut călare cumpără doi berbeci şi-i mînă la munte; apoi într-o depărtare se văzură cîţiva cai cu şelele pe ei, care zi şi noapte păşteau la iarbă. Un om îndrăzneţ străbătînd mai departe însemnă subt un deal o peşteră acoperită cu butuci şi în ea nişte figuri de oameni înarmaţi. Despre aceste viind ştire la Bucureşti, aga prinse la suflet şi cu încredinţare gîndi în sine: “De-acum e al meu!” 
  Poate că, cunoscînd bine poziţia locului, Tunsul pentru întîia oară s-a zăbovit la Odobeşti, şi prin aceasta a dat agăi vreme să adune o numeroasă potiră. Urmele Tunsului erau atît de văzute, dispoziţiile agăi atît de sigure, mînia pandurilor asupra hoţului atît de mare, încît fie Tunsul de şapte palmace în frunte, fie el singur satan sau nălucă, dar peste cîteva zile trebuia să pice în mîinile poliţiei. 
  O noapte întunecoasă cu furtună se întinse asupra Bucureştilor. Ploaie cu piatră zuruia pe acoperemintele caselor şi pe la ferestre; în depărtare răsuna tunetul, şi fulgerele şerpuiau cerul învăluit de groşi nori. Uliţele se pustiiseră, unde şi unde se zărea lumină şi lătrau neadormiţii cîini. 
  Pe un divan frumos şedea aga răzemat de perini; lumînările abia arzînde îi înfăţişau faţa posomorîtă. El cerea dulceţi, bea ciubuc şi cafe, însă fără gust. Toată gîndirea-i era pironită la trimisul spre Odobeşti, pe care-l aştepta din ceas în ceas. 
  Deodată vîntul răzbătu în odaie; aga se întoarse spre fereastră şi văzu dinainte-i un boier cu barba sură, care tinzîndu-i mîna îl salută cu întrebare: “Ce mai faci, cuconaşule?” Neobicinuita venire a oaspelui căzut ca din pod făcu pe aga nici să-i răspundă la salutaţie. 
  — De mult n-am avut norocire a vă vedea, Domnule agă: Dumneavoastră cu ocupaţiile slujbei, eu cu trebile... Dar ce vreme-i afară! Trebuie foarte mult să vă iubească cineva, pentru ca să iasă din casă pe astă vreme... 
  — Mă rog să ştiu cu cine am cinste?.. 
  — Nu mă cunoşti... rog iertare! am ale mele deprinderi. Oaspele s-a dus la uşă şi s-a uitat în odaia vecină. 
  
  — Nu e nime, dar ce-i bine nu-i rău; să închid eu uşa ca să nu ne asculte cineva. Mi se pare că nici fereastra nu am închis-o bine, mă tem să nu răcească scumpul meu prieten, respectuitul aga. 
  Aga îşi făcea cruce, neînţelegînd ce să fie aceasta, dar cînd oaspele cu pas lin s-a apropiat de el, atunci în loc de boier el văzu dinainte-i un călugăr nalt, uscăcios şi cu barba roşie. 
  Călugărul se lăsă pe divan. 
  — Te pune în mirare schimbarea mea, dar fii liniştit. S-a schimbat înfăţişarea-mi, iar nu simţirea. Eu îţi sunt tot ace-laş prieten către care tu nu eşti prea drept. Aveam de mult trebuinţă să-ţi vorbesc ceva. Aşa! Îţi sunt prieten adevărat la care tu gîndeşti şi zi şi noapte. Eu sunt Tunsul... 
  Aga săltă din loc. 
  — Cu aceasta însă te întîmpin, mult iubite şi cinstite prietene, că dacă vei striga sau vei vorbi mai tare decît obicinuit, apoi îţi voi pune în gură această jucărie. 
  Tunsul scoase din mînecă un baltag legat de mînă-i cu şfară. Aga se înăduşea de mînie, dar se puse cu înţelepciune lîngă hoţ. 
  — Eu am venit să-ţi mărturisesc adevărul. Eşti isteţ, cu minte, neadormit şi brav. Tunsul de mult ar fi spînzurat, dacă supuşii ţi-ar fi semănat cît de puţin. Multe planuri frumoase mi le-a desfiinţat chibzuinţa ta. Eşti singurul meu duşman, dar eu sunt drept şi numai ţie voi păstra în inimă cel mai sincer respect. 
  Aga şedea încremenit. 
  — Nu demult însă am aflat că vrei să dai pe crîcime oci nouă, nu-ţi e destul o sută mii lei ce-ţi aduce postul tău. Eşti un om măsurat şi bun econom. Zece mii lei ce ai putea stoarce 
  
  din această îngăduită nedreptate nu ţi-ar face vreun folos însemnător; atunci cînd această încărcare are să cadă pe bieţii birnici şi ţigani, care în tot chipul sunt asupriţi. Fii mărinimos şi îndurător, schimbînd acea poroncă. 
  Agă tăcea. 
  — Aseară fără vină s-au închis la grosul agiei doi bulgari de la Catargi. Logofătul de agie vrea să dovedească că ei ar fi adus la obor boi de furat, numai pentru ca să le ia mită. La ce să se asuprească norodul; poronceşte să-i sloboadă. 
  Aga făcu din cap semn de unire. 
  — Foarte-ţi mulţămesc; trebile mele s-au isprăvit. Să mai vorbim despre noutăţile şi intrigile orăşenilor. 
  
  Cu aceasta Tunsul începu a-i spune nişte anecdote de cucoane şi cuconiţe atît de glumeţe şi nişte scene familiare atît de comice, încît aga pe nesimţite luă parte la plăcuta întrevorbire cu hoţul. 
  În mijlocul unei istorisiri aga s-a sculat să-şi aprindă ciubucul, dar cînd s-a întors la locu-i a văzut dinaintea sa nu călugăr, ci un ţigan stremţos, cu toate întorsurile şi mişcările unui ţigan. 
  — Tunsule, — zise aga, — eşti drac nu om. Mult îmi pare rău că-ţi pierzi bunele însuşiri în fapte rele. 
  O amară zîmbire se ivi în faţa ţiganului. El tăcu puţin şi apoi cu multă simţire strînse mîna agăi. 
  — Mă duc. Trebuie însă să-ţi las un suvenir. 
  Atunci pe perete se rîdica un paing. Tunsul făcu o mişcare din baltag şi paingul rămase turtit. 
  — De-acum îţi dau voie să chemi toată agia. 
  Fereastra se deschise... şi Tunsul în întunecimea nopţii se făcu nevăzut. 
  A doua zi aga s-a sculat foarte supărat. El se lupta să-şi facă 
  o idee că a visat întîlnirea cu Tunsul, dar uitîndu-se la perete i se părea că şi paingul din mormîntu-i îşi bate joc de el. 
  Către seară a sosit trimisul de la Odobeşti cu ştire că pandurii cu potira încongiurară în faptul zilei peştera pe de-parte, luînd toate măsurile ca să nu simtă hoţii, şi cînd a socotit că e bine să facă lovire, atunci în loc de hoţi aflară cîţiva berbeci îmbrăcaţi în caţaveice şi cu fesuri pe coarne. 
  Aga se uită cu coada ochiului la peretele cel cu paingul. Două sbîrcituri adînci i se arătară pe frunte. 
  În zadar limbile rele căutau pe aga ca să-l întrebe despre cea de pe urmă prindere a Tunsului, de care se lăţise vestea. Două zile el nu s-a văzut în Bucureşti, însă şi acasă paingul turtit nu-i da pace. Trebuiau luate măsuri hotărîtoare pentru prinderea Tunsului. Aga deschise lada şi scoase un săculteţ cu galbeni. 
  — De-acum eşti al meu! — zise el cu un zîmbet înrăutăţit. 
  Nu este obiect sau lucru, nu este simţire sau virtute pe care în veacul nostru să nu le poţi cumpăra cu bani. Din această regulă sunt puţine excepţii. Aga sună aurul şi răsunarea se repetă în credinciosul tovarăş al Tunsului, Iordachi Bulaş, carele hotărî să-şi vîndă căpetenia. 
  Spre Sfîntul Ilie podul Dîmboviţei era împănat de oameni înarmaţi. După încredinţarea vînzătorului, Tunsul avea să intre în Bucureşti pe la patru ceasuri, într-o căruţă verde, cu şese cai de pocită. 
  Aga şi Bulaş se uitau pe drum de la o casă de-aproape. La hotărîtul ceas căruţa fugea pe podul Moguşoaei. 
  — Tunsul! — zise Bulaş. 
  Căruţăi s-a strigat să stee, dar surugiul călare pe un cal de la roate mîna cît se putea, fără să întoarcă luarea-aminte asupra zgomotului; însă cînd căruţa a intrat pe pod, aga poronci să împuşte. Doi cai căzură pe loc şi pandurii încongiurară pe drumeţul trezit din somnu-i prin straşnicele împuşcări. În nedumerire el se uita la norodul ce-l împresurase şi nu-şi putea închipui unde este şi ce face. 
  Acesta era polcovnicul rusesc G... 
  Atît aga cît şi Bulaş au înmărmurit de mirare. Polcovnicul se căuta de nu e rănit; sluga-i s-a trimis la spital să-i facă operaţia scoaterii glontelui. 
  — Pentru Dumnezeu, poronciţi mai curînd să curăţe podul,— strigă Bulaş, —nu e cu putinţă ca el să-mi fi minţit, trebuie să vie numaidecît. 
  — Iar de nu va veni, — răspunse aga cu glas hotărîtor, — apoi capul tău se va expoza mîine în piaţă. 
  Liniştea de mai nainte s-a restatornicit pe pod. Pandurii abia îşi încărcară puştile şi iată altă căruţă cu şese cai venea de afară. 
  — El! — zise Bulaş, acoperindu-şi faţa cu mîinile, pare 
  că se temea să se uite la Tunsul. 
  Caii se opriră. 
  Acela în adevăr era Tunsul, singur-singurel. Dar în desperaţie el s-a luptat mult şi văzînd că nu e chip de scăpare s-a aruncat în Dîmboviţă, unde ca un leu întărtat de răni se apăra de panduri cu credinciosul său baltag; însă pîn-în sfîrşit fu prins şi ferecat în lanţ. 
  În acel zgomot nime n-a luat sama nici la ţipetul dureros, nici la Anica căzută în ameţeală pe mîinile ţigăncei Stesi. Aceasta era ziua în care făgăduise Costachi să vie după Ani-ca. Ea l-a cunoscut în Tunsul. 
  Peste cîteva zile Tunsul a fost pedepsit în privirea a tot norodul; după aceea şi banda lui s-a împrăştiat de la sine.