SULTĂNICA 
   lui Dinu Radu Golescu* 
   I 
   De-a stînga Rîului Doamnei, razna de satul Domneşti, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roşu şi albastru. Pervazurile uşii — curate ca un pahar; prispa din faţă — lipită cu pămînt galben; pe creasta casei, de-o parte şi de alta, scîrţîie, la fiece bătaie de vînt, două limbi de tinichea, aşezate pe două goange cît gîgîlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite şi grajd pus la pămînt pe patru tălpoaie groase. 
   Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe cînd trăia jupîn Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gîndul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare. 
   Dar cînd e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mîna se sparge. 
   De cîte ori n-o podideau lacrimile pe biata bătrînă, privind acareturile mari, dar pline de sărăcie şi de pustiu... Nu cerea de pomană... daî şi viaţa de azi pînă mîine viaţă e, ori foc? 
   Doi juncănaşi, o vacă, doi cîrlani, zece oi ş-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care altîdată ţineau opt perechi de boi ungureşti, şase vaci cu ugerul cît căldarea, nouă cai iuţi ş-o turmă de oi, ce umplea valea rîului de behăit cînd coborau dinspre munte. 
   *II 
   E începutul lui decembrie. 
   A dat Dumnezeu zăpadă nemiluită; şi cade, cade puzderie măruntă şi deasă, ca făina la cernut, vînturată de un crivăţ care te orbeşte. Muşcelele dorm sub zăpadă de trei palme. Pădurile, în depărtare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzări şi de corcoduşi. Vuiet surd se încovoaie pe după dealuri şi se pierde în văi adînci. Cerul e ca leşia. Cîrduri de corbi, prididite de vînt, croncăie, căutînd spre păduri. Viscolul se înteţeşte. Vîrtejele trec dintr-un colnic într-altul. Şi amurgul serii se întinde ca un zăbranic sur. 
   Rîul Doamnei, umflat, curge repede, cu un vîjîit mînios înecat în glasul vîntului, şi izbeşte sloiuri mari de gheaţă şi butuci groşi de meterezele podului. 
   Arar se vede pui de om trecînd prin sat. Pîrtia e acoperită. Abia se zăresc poteci ca de lăţimea unei lopeţi. 
   Cea mai îngrijită leagă cîrciuma de primărie. 
   Lumini gălbui de văpaiţă joacă prin geamurile cîtorva case. Vremea rea a amorţit satul, îndeobşte zgomotos. Numai în bătătura Hanului Roşu hamăie răguşit doi dulăi de cîini. 
   În cîrciumă e harababură mare. Firitiseală nepomenită ţine nea Nicola Grecul, cu fruntaşii satului, de ziua sa. 
   O dată pe an e Sf. Nicolae. 
   În uşa prăvăliei stă un ţăran nalt, spătos, cu faţa conabie ca sfecla; uneori scutură din cap, rîde şi îndrugă singur. 
   — Aşa e omul... un ciocan, încă unul ş-al treilea, pînă ajungila tinichea... de-acolo-ncolo... Dumnezeu cu mila... torni, parcă torni într-o pîrnaie... Dar Sanda ce-o să zică... Că mi-a dat Sfîntul muiere harnică, dar rea, topenia pămîntului!... 
   Înlăuntru s-aud ciocneli de pahare, buşeli de călcîie şi zbîrnîitul otova al cobzarului. Trăgeau chindia de curgea ţărîna din pod. Apoi, cînd se mai muia jocul, numai ce-i auzeai pe toţi, care mai de care: 
   — Hai să ne fie de bine, nea Nicola... La mulţi ani cu spor şisănătate... Cinstit socru mare... 
   — Suge, suge, că doar nu te-a îmbătrînit calea bisericii...
   — Mai trage-i, părinţele, o liturghie...
   — Să te văd, logofete, care pe care...
   Fiecine cu ale lui. La nea Nicola veselie, la alţii obide. Unii abia aşteaptă Ignatul să-şi taie grăsunul cît malul, alţii abia au mălai de gură. Că cine a făcut lumea, cu deşertăciunile ei, la unii tună şi fulgeră, iar pe alţii îi îmbuibă cu norocul, ca pe curcani cu nuci. 
   III 
   Aşa înţelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; şi aşa, hangiul venetic, bogat putred, se răsfoia în duhoarea de ţuică şi vin, pe cînd mama Stanca Kivuleasa sta mîhnită la gura sobei, mîngăin-du-şi odorul pe obraji. Sultănica aţipise cu capul în poala mă-sei. 
   Odaia e deretecată de ţi-e drag să te uiţi la ea. Pe pat o scoarţă aleasă în fel de fel de migălituri. Pernele, cu feţe de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, două plapumi groase. 
   Spre răsărit, trei icoane muscăleşti, roşii ca para focului. Toţi sfinţii se aseamănă ca două picături de apă. Toţi au ochii din trei linii, nasul dintr-una şi gura din două. Cît despre sf. Gheorghe, călare pe-un cal cu gîtul de cocostîrc, tot omoară şi nu mai omoară un balaur de pe tărîmul celălalt. Mai jos de icoane arde candela. 
   Toate cele sfinte sunt înconjurate cu mănunchi de busuioc şi siminoc, din Vinerea Patimilor, strîns legate în vlăstar de salcie de la Florii. 
   Focul pîlpîie. Cîteodată pocneşte de-aruncă spuza în sus. 
   Şi Sultănica deschide repede nişte ochi ca pruna de mari. Şi mama Stanca, ferind-o de scîntei, îi zice încetinel: “Dormi, puiul mamei, dormi!” 
   Sultănica strecură, printre genele ei de catifea, două lacrimi. Una se întinse pe obraz, iar alta îi încreţi gura. 
   Fata Kivului e cum arar se mai află sub soare. Chipul ei parc-ar fi zugrăvit: alb şi cu două răsuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumoşi de pică, dar cînd îi încruntă, te sperie ca-ntunericul. Părul lins, cu unde albăstrui. Se poartă cu tîmple. Aşa a apucat de la mă-sa, şi mă-sa de la mă-sa, obicei adus de pe obîrşia Ialomiţei, unde nu se ştia de creţuri şi colţişori. 
   Sultănichii îi este dragă curăţenia ca lumina ochilor, că chiar de n-ar avea sprîncenele trase ca din condei şi buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n-ar da cu foiţă şi cu muc de lumînare. 
   Cînd merge, saltă puţin şi se mlădie. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frînge. 
   Multe capete a sucit. Mulţi ochi au jinduit-o. În horă fură toate privirile, şi ea s-aprinde de-ai crede că se topeşte. 
   Şi ce vîlnic, şi ce năframă, şi ce cămaşă de borangic, galbenă ca spicul şi subţire ca pînza păianjenului, încît i se simte tot sînul, pietros ca poama pîrguită, cum se bate cînd abia răsuflă de osteneală. 
   Să crape de căldură, nu-şi sumete mînicuţele în faţa flăcăilor. Să se îmbrebenească ea cu gălbenele şi bujori, cu creiţe şi cu ochiu-boului? Nu scrie la dînsa aşa ţigănie. He, arareori, numai ce-o vezi cu cîte-o brînduşă în păr, ori cu doi-trei dediţei între betele ce-i încolăcesc mijlocul de patru ori. 
   La şezători s-a dus o singură dată de cînd e fată mare, dar de atunci să nu-i mai pomeneşti: “Cui îi arde de zbenguit e săritoare pentru aşa treabă“. Că pînă se coace dovleacul în sobă, cîţiva flăcăi dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai sărută de le scot ruji în obraz. Ba unora le ia ori betele, ori spilca, ori năframa, şi duminica, la horă, pînă să li le dea, le snopesc o toană pe după şura din spatele hanului. Unii mai împeliţaţi numai ce-i auzi: “Sări, cutăriţă, de suflă în ăl foc!” Şi cînd biata fată stă-n genunchi, suflînd din băirile inimii, odată îi dă brînci şi cade pe spate. 
   Sultănica e leită-poleită răposatului. Cînd se aprinde, nu te poţi apropia cale de-o poştie. Cînd vrea ceva, vrea, nu se încurcă. De se mînie, nu mai vede înaintea ochilor. 
   Într-o zi, la sapa porumbului, cine ştie ce i-a năzărit că, cu toate rugăciunile mă-sei, n-a voit să mănînce din zori pînă la amurg şi n-a lăsat sapa din mînă pînă n-a căzut ruptă de osteneală. A dus-o biata bătrînă mai mult moartă decît vie acasă. A doua zi, cînd s-a dezmeticit ş-a văzut pe mama Stanca la capul ei, gal-benă ca turta de ceară, cu părul alb şi ciufulit, cu ochii traşi de durere, a sărit la gîtul ei şi, fără să zică nici pis, a început s-o sărute şi pe-o parte şi pe alta, pîn-a podidit-o un plîns de-a muiat un ştergar întreg-întreguleţ. 
   Unele mai isteţe din sat au împrăştiat zvonul că ar cam suferi de vrun farmec. 
   De harnică, harnică, n-are cum mai fi! Unde pune mîna, Dumnezeu cu mila! Sare din vîrful stogului şi cade ca un fulg. În argea nu i se văd mîinile. Cînd toarce, mănîncă caierul. De cinstită, nu e obraz mai curat. Cînd Ioniţă Rotarul, om chipeş şi hazliu, s-a încercat s-o sărute, a sărit parc-ar fi călcat pe coadă de şarpe şi, în mijlocul flăcăimii, i-a strigat: 
   — Mi-aş tăia obrazul, dar ţi-aş tăia buzele!
   IV 
   Ce punea satul în nedumerire, şi mai vîrtos pe-ale ce cată nod în papură, e cînd apucă lumea în cap şi trece nouă hotare. 
   Numai ce-o vezi, la revărsatul zorilor, că o ia rara-rara, prin fîneaţă. Galbenă, cu cearcăne vinete în jurul ochilor, merge ce merge, şi se opreşte la vrun deal, la vrun pîrîu. Ascultă neclintită un ceas, două. Vîntul bate holdele. Izvoarele dau de-a dura pietricelele din matcă şi le sună ca pe nişte zurgălii auzite din depărtare. 
   Apoi culege flori şi le azvîrle, pînă ce i se aprind obrajii şi se trezeşte ca dintr-un somn adînc. Ochii îi sclipesc ca oţelul învîrtit la soare. 
   Joiţa Baciului ar fi văzut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din creştetul muşcelului ce desparte apa Vîlsanii de Rîul Doamnei, privind, ca dusă de pe lume, la roşeaţa apusului. 
   Obosită de gînduri, se întorcea spre casă cu căutătura-n jos, cu un nod în gît, cu gura friptă de sete. Şi de întîlnea vrun izvor, bea pînă i se oprea răsuflarea. Apoi, făcînd mîinile căldăruşe, le umplea cu apă rece ca gheaţa şi limpede ca diamantul, pe care şi-o arunca în obraji. 
   Da’ să te ferească Cel-de-sus de gura satului şi de pizma celor vinovaţi şi răi! 
   N-avea să scoată capul în lume Sultănica, ea, care, de bună ce era, şi-ar fi dat şi dumicatul din gură, că începeau şuşuitul şi ponoasele. 
   Cîte-n lună şi-n soare-i scorneau. 
   — Sultănica, frumoasă? Aida-de!Mai bine îşi pune gîtul pe tăietor Ilinca, ciupita de vărsat.
   — E o fudulă, o luată din Iele, n-are toate sîmbetele. Cîndumblă, calcă-n străchini. Numai nevastă ca toate nevestele n-o să fie Sultana aia, zicea la fîntînă, la horă, la şezători fata Ciauşului. Ce are neica de nu i-a primit peţitul? Au nu e voinic? Ori e beţiv, stricător de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? He, he, fata proastă şi ţîfnoasă dă norocului cu piciorul. Da’ de, om sărac şi cu nasul în sus... Ştie Dumnezeu ce face! 
   Şi flăcăii, mai toţi, o luaseră în nume de rău. Nu, că de ce să fie aşa de mută? De ce să fugă de toţi parc-ar fi rîioşi? O fată mare se mai lasă ba la un sărutat — că d-aia are gură dulce —, ba la un giugiulit —, că d-aia are sîn cu drăgănele. Şi ştii, cum e omul, din una într-alta, se îngroaşă gluma, şi căpătuiala vine, că moş popa ce-aşteaptă? Să dezlege dorul după pofta inimii. Altfel cîntă cucul pe fată bătrînă şi rămîne muşuroi fără soboli. 
   V 
   S-auzea, în depărtare, chiuit de danţ şi pocnete de pistol la nea Nicola Grecul. 
   Vîntul vuia de te lua groaza. Măzărichea răpăia în fereastra mamei Stanchii. 
   Sultănica ridică capul din poala mă-sei. Se alipi de bătrînă. O cuprinse pe după gît cu braţele rumenite de dogoarea focului şi privi lung în chipul ofilit al bătrînei. 
   Buzele mamei Stanchii tremurau. Multe îi treceau prin cap şi multe prin inimă cînd grecoteiul se desfăta. 
   — Mamă, mamă, grăi bătrîna, moş popa, cînd spune dinVanghelie, cică să rabzi şi iar să rabzi... Aşa e, părinţele... aşa e... că Mieluşelul Domnului a răbdat scuipat, bătaie şi răstignire... Dar cînd mă gîndesc la răposatul ş-aud chiuitul caţaonului, mă podidesc lacrimile, Sultănica mamei, şi blestem din suflet, doară de l-o ajunge mînia Domnului! 
   Sultănica strînse vătraiul de-i zbîrnîi în mînă. 
   — Nu mai pot, grăi iar bătrîna, nu mai pot să-mi tîrăsc zilele,cînd mă uit la tine şi nu ştiu pe ce mîini o să cazi... Aveam şi noi, pe vremea Kivului, rod şi vite cu duiumul; pătulele gemeau de pline; bătătura nu mai încăpea de vite şi lighioi. Mugeau de zguduiau casa vacile. Şi ce te pomeneai că se aruncau pe răsfăţ. Rupeau pămîntul cu fuga, de la un gard la altul, cu coada în sus, clătinată ca o măciucă. Şase argaţi nu le da de cap pînă nu se potoleau de bună-voie şi nu cătau spre obor, dînd din cap şi băgînd limba şi pe-o nare, şi pe alta. Bietul tat-tău se uita mîndru la bogăţia lui cinstită. Parcă-l văd, c-o mînă în şerparu-i civit, alergînd de colo-colo. Ce hărnicie de om! Tot satul nu-i ţinea piept. Cînd punea mîna pe plug, trosneau coarnele. Cînd da cu sapa, intra cu muchie cu tot. Coasa în mîinile lui rădea ca briciul. Tu erai mică şi nebunatică. Cum te zărea că-i ieşi înainte, cu mînuşiţele pline de noroi, creştea inima în el şi se topea de-a-n picioarele. 
   — Bietul tata!...
   Focul pîlpîia în gura sobei. Muşcelele alburii abia se mai zăreau prin geamuri. 
   — În toiul verii, îndată ce venea rupt de osteneală, ne ospătambine, apoi ne odihneam pe prispă. Pe tine te-aşeza ca pe-o laiţă pe genunchi, şi te juca, şi spunea, şi rîdea, şi tu-i băgai mîna în barbă. Uite aşa ne-apuca miezul nopţii. Îl luam cu de-a sila la culcare. Aud şi-acum glasul lui: “Să mai stăm, fă Stancă, fă, că parcă mă-ngraş cînd mă uit la voi!” Era rai, nu viaţă, pînă se pripăşi, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de caţaon. Şi a sosit într-un ceas rău. Lăcuste erau, secetă era, vitele boleau şi mureau pe-un capăt. Dar ce să mai îndrug, Sultănica mamei... Într-un an, a făcut ce-a făcut, lipitoarea, l-a băgat în judecăţi şi l-a lăsat sărac lipit. Kivu era iute şi-avea şi-un beteşug de tuse. S-a luat la contră şi, de mîhnire, s-a-mbolnăvit. Cînd şi-a dat sufletul, mă strîngea de mîini ca c-un cleşte şi te chema, ars de-un foc nestins. “Încă doi ani... Să nu vă las pe drumuri”... a zis şi i-am închis ochii. 
   Pe mama Stanca o podidiră lacrimile; curgeau picături mari pe vatra de cărămizi calde, şi de unde cădeau se ridicau aburi înghiţiţi de gura sobei. 
   — Nu mai plînge, mamă, zise Sultănica sărind în sus. Îi daufoc... să ardă ca şoarecii... Doar nu s-au stins toţi ai Kivului! 
   Mama Stanca îngheţă văzînd pe Sultănica năprasnică la corp şi cu ochii ca doi cărbuni aprinşi. După cîteva clipiri dese, zise cu mare evlavie: 
   — Fă-ţi cruce, fata mea, fă-ţi cruce, avuseşi un gînd rău...Necuratul a trecut pe lîngă noi... Bătrîna şopti de trei ori, plecînd fruntea în jos: “Numele Tatălui, ş-al Fiului, ş-al Sfîntului Duh, amin”. 
   Se liniştiră. Sultănica aruncă o buturugă în sobă. Bătrîna turnă untdelemn în candelă şi-şi şterse pe frunte deştile atinse de paharul ce ardea la sfintele icoane. 
   — Am să-ţi fac o rugăciune, mamă. Iacă, astăzi fuse SfîntulNiculae, vreau şi eu să-ncerc mila cerului. Să stau la privighere pînă la cîntatul cocoşilor de-a treia oară. Poate să ne arunce cuviosul Niculae vro pungă cu bani, că văduva din carte avea trei fete, şi pe cîtetrele le-a căpătuit... 
   Mama Stanca, cu tot amarul de care era covîrşită, zîmbi. 
   — De, maică, s-a cam umplut lumea de rele, d-aia şi milosti-vul nu mai face minuni. Ei, odinioară a fost cum a fost, dar acum e prea de tot... O să ne apuce judecata d-apoi... O să plouă foc şi pucioasă... Şi îngerii Atotţiitorului vor buciuma: “Sculaţi, morţi, din morminte!...” Domnul şi-a întors faţa de la noi, păcătoşii... 
   — Să-mi încerc şi eu norocul...
   — Bine, Sultănico, fie şi-aşa, răspunse Kivuleasa şi, făcîndtrei cruci căpătîiului, se vîrî în plapumă. Mama Stanca sforăia dusă. Din vreme în vreme ofta, înghiţind 
   în sec. VI 
   Fiece oftare, năbuşită în plapumă, sugruma pe Sultănica. Gîndul ei era neîndurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumeşti. 
   Cine pe lume a scăpat de chinul din care izvorăşte omenirea cu bunele şi relele ei? Toţi trec pe-acolo, oricît s-ar ruşina. 
   Sultănica rătăcea ca o umbră, nu de vrun farmec; ci, cînd e să te biruie dragostea, să te pui în cruciş şi-n curmeziş, să te tai şi să presari sare pe crestături, spuză să pui pe piept, tot degeaba. Toate durerile trupului le uiţi pe lîngă focul dragostei, de este foc cu adevărat. Şi aşa fusese să fie cu Sultănica, că nu era d-alea ce pun pe ele carnea cu lopata şi trece prin toate şi buture de rovină rămîne: bîzîie fără să ia foc. 
   Că după cum simţea Sultănica... de s-ar fi vîrît în gaură de şarpe şi s-ar fi dat vîntului turbat... era ceva din altul în ea... un chip... nişte ochi... un sărutat ce-o tot săruta în acelaşi loc... şi o fura, şi o ducea, legată-ferecată, acolo unde numai focşorul ei ştia... Se prăpădea după Drăgan Căprarul. 
   VII 
   Căprarul, scăpat de militărie, cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinţi, scoase apă din piatră şi ajunsese a fi jinduit de multe fete în sat. Unii îl făceau, nu e vorbă, pişicher, papugiu de Bucureşti, dar cum ziceau alţii din prietenii lui: “Aşa e moara trîndavilor. Căţăie, că nu ţine parale. Pînă o pune Căprarul mîna în chica vrunui, să-i facă morişcă de vînt”. 
   Cîrdăşia lui era din flăcăi de muncă ca Voicu Ciauşului (ce nu se prea uita cu ochi buni l-alde Kivu, ca Ioniţă Rotarul şi alţii. Nu-l vedeai umblînd pe două cărări. Rămînea pe-oricine la prinsori. Prindea armăsarul din herghelie cu dinţii de nările nasului. 
   Frumos, chipeş, avea o uitătură vie şi cam ascunsă, de nu-l ghiceai ce-ar vrea şi ce n-ar vrea. Mustăţi negre şi dese. De le netezea, pleca puţin capul şi pe-o mînă, şi pe alta. Cămaşa pe el, ca floarea. Căciula ţurcănească, trîntită pe-o ureche, îl prindea ca pe-un haiduc. 
   Era vesel şi glumeţ. 
   Dar de prin priar se schimbă Drăgan al nostru. 
   Începu să dea tîrcoale Sultănichii. Cînd îl cătai, de era şi Sultănica la horă, el sta de-o parte mîhnit, privea galeş, răsucind vrun pai în mînă. 
   De-o întîlnea la adăpatul vitelor, i-ajuta cu dragă inimă, apoi întreba încetinel de mama Stanca. Şi cînd zicea “mama”, i se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta să puie în spinare cobiliţa cu cofele, să n-o fi atins de mînă, că pleca ochii în jos ruşinat. 
   Azi aşa, mîine aşa, că Sultănica, cînd prinse de veste, păru aşa de veche treabă, că de-ar fi fost de cînd lumea ar fi fost mai de curînd. 
   I se făcu frică. 
   Ba se hotărî să nu mai dea ochii cu dînsul. 
   Trei săptămîni îl ocoli, şi fură trei veacuri. 
   Într-o zi o luă razna pe-un piept de muşcel, fără să ştie încotro. Fînul îi trecea de mijloc. Arşiţa începuse de dimineaţă. Cîntau păsările de te slăveau. Lăcustele zbîrnîiau şi tot a bine şi-a duios spuneau şi ele. Florile îţi luau ochii şi te-adormeau cu mirosul. 
   Sultănica căta alinare, şi, în deşert, alinare nu găsea. Toate o munceau s-o răpuie. Că de-o supunea frămîntarea, de-o muia dorul şi sîngele de-i năvălea în colcote la cap, se trîntea cu faţa la pămînt şi săruta florile, pînă ce o piroteală plăcută o făcea nici s-adoarmă, nici deşteaptă să fie. 
   Şi simţea în astă zi de pribegie o nedormire, că suia către culmea dealului, fără să-i pese de ciulinii şi rugii ce-i tăiau picioarele ca un herăstrău. Plaiul, cu podoaba lui, o ameţea într-un vîrtej de întristare. 
   Cînd ajunse în vîrf, pămîntul i se învîrti sub tălpi; mintea i se clătină de spaima ce te cuprinde cînd te prăbuşeşti într-o vultoare... La umbra unui păducel, Drăgan sta pe-un buture de stejar. 
   Drăgan aruncă ghioaga cu care bătea păişul, răsturnă o tivgă cu lapte bătut şi strigă ca scos din fire: “Sultănico, mă prăpădeşti!” 
   Cum, ce fel, de ce... se treziră strîngîndu-se în braţe, că braţele le curma trupul. 
   Din acest ceas se întîlneau pe ascuns de lume. 
   Sultănica bolea. Nu adormea decît despre ziuă. Vise urîte îi tulburau odihna. 
   VIII 
   Şi-acum, în noaptea de Sfîntul Nicolae, era vorba să se vadă. 
   Mama Stanca dormea. 
   Sultănica suflă în văpaiţă şi căzu la icoane. Galbenă ca turta de ceară, dă să se roage, şi nu poate să-şi adune gîndurile risipite. O sudoare rece îi brobonă fruntea. Îşi acoperi faţa cu amîndouă mîinile. Socotise că icoanele s-au clătinat, voind să se întoarcă de la dînsa. 
   Încet-încet, ca o stafie, se tîrî pînă la gura sobei. La lumina focului parcă murise şi înviase. 
   “Înşel pe mama, necinstesc curatele sale bătrîneţi, înşel cele sfinte!” 
   De-odată, lumina ochilor îi scăpără. Gura sobei se lărgeşte, buzele-i de pămînt se roşesc, rînjesc, se întind ca un gîtlej de balaur; flăcările sunt limbi de foc ce se răsucesc şi se desfac; duduitul dinlăuntru se porneşte ca un potop de jale. 
   Sultănichii, privind la vîlvătăile din sobă, i se păruse c-a văzut gura şi muncile Iadului. 
   Speriată, se repezi din nou la icoane şi dădu-n genunchi. Se rugă, mormăi: “Împărate ceresc, mîngîitorule...” Îndurarea se coborî pe chipul ei. Vedeniile o părăsiră. Faţa i se lumină şi căzu cu fruntea la pămînt. 
   Şi de ce mila de sus să n-o ajute? Nu s-a grijit la Paşte şi la Crăciun? Cine, ca dînsa, a mai atins Sfîntul Potir cu atîta evlavie? Şi dacă dragostea curată e păcat neiertat, cum de atîtea fete mari fug cu flăcăii, şi unele neveste se dau afund cu tîrgoveţii, şi tot bine, tot vesele, tot zile albe duc? 
   Ispita ei e mai afară din cale? Un sărutat o arde trei zile şi fiece bălărie o ameninţă s-o dea de gol satului. 
   După ce vede pe Drăgan, veşmintele o doboară ca nişte piei de plumb. Îndată ce scapă din braţele lui, e ceva care o încinge şi-i zdrobeşte oasele. N-o să-i mai vie minte la cap. De-ar fi de ţîţă, şi tot n-ar fi aşa de proastă şi de capie. Vezi bine... nu se poate... Ce e de la ea nu e... nu e după cum vrea, ci după cum îi e scris să vrea... Cine ne-a dat inima să nu ne fi înfipt dorul şi dragostea în ea... 
   Sultănica strînse pumnii de-i trosniră deştele. 
   În uşa tinzii se auzi ciocănind încetişor. 
   Sultănica abia-şi stăpîni răsuflarea. Îşi netezi părul. Îşi aşeză fusta înaintea icoanelor. Vru să meargă şi se clătină. Îi amorţise un picior. Apoi ieşi în vîrful degetelor, aruncînd o căutătură speriată. Trăsese zăvorul prea repede. 
   Mama Stanca doarme învîrtindu-se şi pe-o parte, şi pe alta. Chipul ei, zbîrcit, uscat şi luminat de candelă, parc-ar fi chip de moaşte. Visează... Ar voi să scape de vro primejdie... Se-ntunecă... 
   IX 
   Se crapă de ziuă. O fîşie de lumină, ca un brîu de argint, se întinde spre soare-răsare. Codrii fumurii parcă plutesc în depărtare şi ogrăzile sunt albe de zăpadă. 
   Sultănica gîfîie, scoţînd, pe gură şi pe nas, aburi groşi ce-i cărunţesc părul şi genele. Picioarele i se scufundă pînă la glezne. Nasul ei e roşu-vînăt. Lacrimile i-au îngheţat pe obraz. Se luminează. Ea vrea să meargă mai iute şi cade. Se scoală repede şi iarăşi cade. 
   Speriată, priveşte în toate părţile. Se tăiase în gheaţă. Cîteva picături de sînge căzură pe zăpada albă. 
   Un vînt uşor scutură, din ramurile pomilor, o puzderie de ninsoare. 
   Sultănica apucă o pîrtie acoperită cu zăpadă măruntă, ce sare ca praful sub paşii ei pripiţi. În dreptul morarului, pune capu-n pămînt, furişînd o uitătură numai cu coada ochilor. 
   Un mîrîit de cîine o face să tresară ş-un ţipăt de gîscan i-aruncă inima din loc. Îşi încordează puterile şi-o rupe la fugă. Case, plute bătrîne, troiene cît dealurile, ogrăzi de pruni, toate fug şi s-afundă în urma ei. Într-o clipă trece podul de peste Rîul Doamnei. Nu s-ar mai uita înapoi s-o poleieşti cu aur. 
   A ajuns acasă. Lăbuş, cîinele curţii, cu păr ca de lup, începe a lătra şi-a se gudura pe lîngă dînsa. 
   Sultănica pune mîna pe clanţă, dar nu îndrăzneşte nici să deschidă, nici s-o tragă înapoi, arsă de ger. 
   Pielea degetelor i se prinse de clanţă. 
   — O nălucă, mamă, a sfîntului Nicolae m-a făcut să alerg, săcad, ţinîndu-mă întruna după acel moş cu barba albă, în sfintele odăjdii... 
   Bătrîna, cu frica Domnului în sîn, crezu. Se sperie văzîndu-şi fata sîngerată. Îi legă mîna în cîrpe curate. Nu ştia ce să mai facă ca s-o oprească din plîns. 
   Atît odor mai are Stanca. Atîta nădejde. În faţa ei vede pe Kivu, vede belşugul de-odinioară, zilele senine în nopţile petrecute pe prispă afară. În faţa ei vede căminu-i cum era cînd era. O durere de-a Sultănichii îi curmă viaţa ce abia se mai ţine într-o aţă. Un dor, o înduioşare, cînd se zugrăveşte în chipul fetei, face pe bătrînă, deşi veştejită şi uscată ca o frunză de brumar, să-şi învieze în adîncul ei ceea ce a simţit cînd a dat ochii cu Kivu pentru întîiaşi dată. 
   De-ar fi după gîndul ei, Sultănica, “plăpîndă şi frumoasă ca 
   o cucoană“, ar trebui să fie şi mai şi decît nevasta arendaşului. I-ar da caleşti cu telegari, poştalioane cu opt cai bidivii şi cîte-n lună şi-n soare. Da’ s-ar robi turcilor, numai s-o ştie bine. Şi cînd se gîndeşte că nu poate nici pe sfert de sfert din ce ar dori, îi vine să se dea cu capul de pereţi, să intre în pămînt de vie. 
   — Odorul mamei, odorul mamei! îngînă mama Stanca,legănînd capul fetei pe pieptul ei măluros şi mort. 
   Sultănica sughiţă. Pe umerii obrajilor îi joacă şi se schimbă două pete ca nişte nisfele de rumeneală. Privirile-i ascuţite, scăpate din umezeala ochilor, trec prin geamuri şi se îneacă în zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai răsfrîntă. Buzele, aprinse, le simte calde de sărutări. Sfîrcurile urechilor îi ard. Părul e mototolit sub marama ce cade pe spate. Rochia, sucită pe trup. Năjiţele opincilor, dezlegate. Se pipăie. Îşi încheie cămaşa la gît. Clipeşte zorit. Ş-ascunde ochii în umărul osos al mamei Stanchii. 
   Dacă ar putea să se arunce la picioarele mă-sei! Să-i sărute tălpile şi să mărturisească tot...! Dacă s-ar arunca în rîu...? Dac-ar lua lumea în cap şi şi-ar pierde de urmă...? 
   — Odorul mamei, odorul mamei! îngînă mama Stanca,legănînd capul fetei pe pieptul ei măluros şi mort. 
   Pe Sultănica o tăie această mîngîiere curată. Sări din braţele mă-sei şi se-aruncă în pat, cu faţa într-o pernă, cuprinsă de-o jale cu lacrimi care ard pe unde pică. 
   X 
   Drăgan Căprarul cîştigase rămăşagul cu Ion al Ciauşului că va veni de hac Sultănicăi. Un junc mai mult şi fala flăcăilor. Cum 
   o să-şi răsucească mustaţa de grozav printre tineret! O să calce din pod. Cîtă-i curtea hanului de mare, ca pe-o beizadea n-o să-l mai încapă locul! Leicuţei i-a făcut răvaş de drum. Bărbaţi sunt şi pentru ale sărace. Fiecare cu norocul ei. Dacă i-a plăcut, a vrut. Şi ce, nu e tot ea? Multe a văzut, multe a prefirat el prin ăl Bucureşti! Doară n-a tăiat cîinilor frunză! Sporovăia, la cazarmă, Negoţoi, vistavoiul, şi de cucoana dlui maior. Că n-o să cadă el, Căprarul, în patarama dlui sublocotenent. Doamne, ce bătaie, i-a tras ţiitoarea! A doua zi, la “revizie”, era cu ochii ca fundul căldării. 
   Olio-lio! greu i-a fost lui să facă ce-a făcut, că de-aci încolo merge găitan. Pentru o cotoroanţă şi-o pitpalacă, un pumn, şi le-a luat mirul!... 
   XI 
   Mitrana Tălugă a Tuţuenilor are şezătoare, nu glumă! Două lumînări de seu ard pe-o masă rotundă cu trei picioare. Nu e nici un flăcău. Altfel, nu e chip să ai la şezătoare nici pe fata popii, nici pe fata primarului. 
   Fiece nevastă tinerică, fiece fată mare şi-a făcut poala maldăr de fuioare. Da’ mai încurcă lumea cîteva fetişcane ce nu s-au prins în horă şi li se scurg ochii să fie şi ele printre cele mari. 
   Fusele zbîrnîie alene într-un rîs cu hohote. Un pisoi, cu cercei roşii, cu ochii ca două scîntei, sare de la un fus la altul şi parcă le cîntăreşte în labele lui neastîmpărate. Doi copilaşi, cu chica ciuf, aşteaptă să scoată daica Mitrana cartofii din spuză şi dovleacul din căldare. Şi se tot şterg la nas cînd le vin aburi dulci cu miros de godină. 
   — Aşa, soro, zise Ciauşanca, a început să cîrcîie fata Kivului.Vezi unde au dus-o gîndurile, c-o s-o ia Drăgan... E împeliţat Căprarul, nu-i dai de fund. Cu rămăşagul i-a păpat neichii juncul cel mai gras. 
   — Iată colo, strigă Mitrana, de umplu casa, fiece pasăremăiastră îşi găseşte vînătorul. Măcar de şi-ar clădi cuibul în clopotniţă ori sub streaşina primăriei, tot o să cînte, că nu se poate: 
   Dar un hoţ de vînător Smulse trei fire de păr, Le făcu un lăţişor Şi mi-l puse de picior. 
   — De, dadă Mitrană, grăi Marica, fata primarului, dînd ghiesfetei popii, cică şi vînătorul îi zice măiestrei: 
   Cîntă-ţi, puică, cîntecul Că mi-e drag ca sufletul. 
   Toată pasărea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare... 
   Marica e un boboc de fată. Cam puţintică, dar ce să-i faci, cînd omul e nurliu, duce ziua după el. Marica, de rîde, ţi-arată două şiruleţe de mărgăritar. E prelungă la chip, codalbă, cu ochii viorii, şi se strecoară printre surate ca un prichindel. Şi gluma cu glumă bate şi spune basmele şi snoavele bătrîneşti cu atîta limbuţie, că parc-ar citi pe slove. 
   Mitrana simţi cuvintele Marichii ca şi cum o piersicase cu urzici. Tuşi, cîntă ceva pe nas, apoi se duse să ia aminte de mezelic, cum se cuvenea după bunele datini. 
   Safta lui nea Ghiţă aduse iar vorba: 
   — O să se ducă vestea ca de popă tuns. Ce mai cinste şi peSultănica! Obraz smerit, suflet ascuns... 
   Nu sfîrşi cuvîntul, şi Catrina Pîrvuleasa şopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte: 
   — Uite, soro, ce ţi-e cu omul! Auzi colo la Safta... Şi ea are uncopil ce se face măricel. Ăst copil l-a născut patru luni în urma măritişului cu nea Ghiţă. În curînd o să aibă doi, şi, de, se cam zic multe... Altfel, nea Ghiţă e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumii?... Pînă nu vede, nu crede... Dacă o crede ş-atunci... 
   — Şi eu, lele Saftă, grăi Ilinca Ciupita, şi eu dam cu gîndul că Sultănica n-o să sfîrşească cu bine. Acum să-şi mute gîndul la moşii ăi verzi că nimeni n-o s-o ridice din gunoi. Mai bine să-şi lege o piatră de moară de gît şi să se-arunce în rîu decît să-şi tîrască zilele încărcate de aşa păcat... 
   — Nu spun eu, Miră, şopti iar Pîrvuleasa, pe cînd celelaltedau prin ciur şi prin dîrmon pe Sultănica, nu-ţi spun eu că naiba cînd n-are de ce rîde face pe hoţ judecător... 
   — Ai gură de aur, surată Catrină, răspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovăieşte Ilinca Ciupita, şi ea a îmbătrînit fată mare. Se dă ea pe lîngă mulţi, şi mulţi se dau pe lîngă ea, c-ar avea bune părăluţe. Da’ ce face, ce drege, că n-are lipici. Cînd merge, să zici curat c-ar fi un butuc cu picioare. Încai cînd rîde, sparge ţiple. 
   Pînă au început, atît le-au fost mult, c-apoi cădeau claie pes-te grămadă ponoase, cîrtiri, zavistii, învălmăşite într-un hohot gras şi spart. 
   — O să-i semene Căprarului.
   — De-o fi fată, o s-alerge d-a-ncîtelea pe la soare-răsare pîn-o vedea pe dracu la soare-apune. 
   — Frumoasă zestre dăruieşte sfîntul Niculae!
   — Zestre cu mîini şi cu picioare.
   — Ei, ei, guri rele, şi voi aţi ameţit în braţele flăcăilor! Ziceţimai bine Doamne fereşte... 
   — O să vă placă...
   — Da’ nu ca Sultănichii...
   — Pentru că inima cere, nu-şi pune fata poalele în cap. 
   — Vijelia le ridică.
   — Nu se îngroaşă gluma... dacă nu ţi le ridici singurică, feti-
   ca mea. 
   Şi ţipete, şi rîs, şi frămîntare. 
   Fusele dormeau somnul mătuşii. Fetele fierbeau de un neas-tîmpăr cald şi puternic. Sudoarea curgea în cîrîie pe obrajii lor graşi şi aprinşi. Unele-şi sumeseră mînecile chenăruite în stacojiu şi azvîrliră coadele pe spetele largi. Altele-şi desfăcură sînul pietros, care ţipa sub cămăşile întinse. 
   Soba dogorea. 
   Fetişcanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu îndrăzneau, cu tot zăduful, să s-arate în bună voie: abia aveau ca două mere creţeşti. 
   Zbenguiala ridica casa-n sus, iar Mitrana, roşie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tavă, spart în bucăţi mari şi galbene. Aburii, groşi şi dulcegi, se încolăcea din tavă pînă la grinzi. Le-lea Safta, lăsîndu-i gura apă, aruncă marama pe spate şi, de veselie, începu să cînte c-un glas prelung: 
   — Pentr-un măr de fată mare
   Naiba aleargă călare,
   Pentr-o mură ş-o răsură
   De trei ori se şterg la gură,
   Şi răzaşi cu răzăşie,
   Şi ciocoi cu căftănie...
   XII 
   Sultănica nu mai băga nimic în gură. Se topea pe picioare. Îngălbenise, se uscase ca iasca şi-i scoteai vorba cu cleştele. Ochii ei, drăgălaşi odinioară, în fiece dimineaţă erau roşii. Noaptea, cum simţea pe mama Stanca înşelată de somn, plîngea năbuşit pînă ce pleoapele îi zgîriau luminile. 
   Unde o apucau gîndurile, acolo rămînea, fără a clipi, cu mîinile înţepenite ca nişte beţe. Şi după ce se întuneca, pe buzele ei, crăpate şi acoperite cu pieliţe pîrlite, trecea cîte un surîs trist şi plin de amărăciune. 
   Nu mai ştia de lume, nici de rugăciunea obişnuită. Se mişca ca o vîrtelniţă, fără să ştie, fără să vrea. Cînd umbla, aluneca uşor, ca umbra ce însoţeşte paşii omului. 
   Aşa se văd, în codrii muşcelelor, mesteacăni bălăi, cu frunzişul mărunt prin care tremură cerul vioriu, şi de-odată, ca arşi de var la rădăcină, se scutură de frunze, se cojesc de teaca lustruită, se-ncovoaie, se usucă şi pier pe nesimţite. 
   Sultănica, de n-ar pieptăna-o mă-sa, nu s-ar mai pieptăna. Şi cînd mama Stanca îi desfăşură valurile de păr, negru şi des, pieptenele îi scapă din mînă ca la o ciolacă, gîtul nu-i mai ţine capul fără pic de carne şi, cu un glas ce abia se aude, îi zice: “Spune maichii focul tău”... 
   Ce nu făcuse bătrîna?... Colindase, pe furiş, prin satele dimprejur după meştere şi cărturărese. Unei ţigănci dase trîmbă de nouă cămăşi pentru ghicirea soartei pe stele, pe bobi şi pe furtuni... Dar nici liturghiile, nici descîntecele, nici vrăjile nu-i scăpa copila de veştejire. 
   Din zvon aflase că ai scăpa ce ţi-e drag dacă te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat. 
   Într-o noapte de marţi, zărind un cearcăn în jurul lunii, s-a strecurat ca o nălucă pînă la biserică. Apoi s-a întors sub streaşina casei. Şi şi-a presărat în creştet pămînt din trei morminte. A adăstat toată noaptea, dar Ielele n-au venit. În altă zi a înşirat toate rugăciunile, de la moşi, de la strămoşi, pînă a căzut jos de ameţeală. 
   Trecu Naşterea Domnului cu sărbătorile mari, trecu cîşlegiul şi cei patruzeci şi patru de mucenici. Vremea dădu în cald. Primăvara mugură şi încolţi podoaba plaiului. Şi nici-o îmbunare l-alde mama Stanca. 
   În dimineaţa Floriilor, bătrîna plecă la biserică, mînată spre locaşul mîntuirii de-o fărîmă de nădejde. Se dete cu inima toată cîntărilor şi evangheliei. La ieşire, cîteva muieri din sat făcură roată în jurul ei şi începu vorba despre cele spuse în Duminica Floriilor. 
   Soarele şi un vîntuleţ zbiceau văile. Copii desculţi goneau veseli, încinşi cu ramuri de salcie slujită de moş popa. Bătrînele, păşia-păşia, ţineau drumul casei, mestecînd anafura sfinţită. 
   Viaţa se deştepta. Mugurii crăpau. Vrăbiile, stoluri pe moliftul din faţa bisericii, ciripeau cearta lor obişnuită. Şi zoriţi la trai de aerul căldicel, cocoşii s-auzeau cîntînd să-şi rupă beregata. 
   Muşcelele, acoperite de-o pojghiţă verzurie, abureau un fum ce se-nălţa alene, clătinat de adiere. 
   — Jupîneasă Stancă, grăi Tălugianca a mare — nerăbdătoarede-a sfîrşi cu cele sfinte — se vorbeşte prin sat că Sultănica merge rău cu sănătatea. Bat-o norocul de fată, prea e inimoasă! Iacă, n-are cuvînt să se prăpădească. E tînără, curăţică, harnică, ce mai vrea? Pentr-o dragoste nu-şi răpune cineva capul. Ce să-i mai faci? Că d-ta ştii, nu e ea pentru întîia oară. S-a încrezut pe mînă rea, da’ şi lui Drăgan n-o să-i meargă strună. Azi pîngăreşte pe una, mîine p-alta, pînă ş-o găsi stăpînul. 
   Mama Stanca, apucată ca de alte alea, fără să deschidă gura, 
   o rupse la picior, aruncînd mirul sfînt în noroi. 
   — Prefăcătorii de vulpe bătrînă, îngînă Voiculeasa, plecă ca 
   o vijelie, parcă n-ar fi ştiut de patarama Sultănichii. Ţandăra nu sare departe de buştean. Aşa a încurcat şi ea în tinereţe pe Kivu, numai că fetei nu i-a fost de-a bună. 
   Mama Stanca intră în casă, trîntind uşa de perete. Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vîjîia ca scocul morii. La încheietura fălcilor simţea două ghiulele de plumb. Capul îi era greu. Picioarele-i îngheţaseră pînă la glezne... Şi, învîrtind ochii în cap, aruncă un fulger de privire asupra Sultănichii... 
   — Ai pierdut tot... ai pierdut cinstea casei! Atît ne mairămăsese! strigă Kivuleasa, şi căzu mototol la pămînt, bolborosind şi zvîcnind din picioare. 
   Sultănica începu să ţipe. Se plecă asupra mă-sei, ce în deşert se-ncerca a mai vorbi. Bătrîna o apucă de gît. “Tot... tot... tot!” mai izbuti să zică... ş-o sărută cu focul cel din urmă... 
   Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi şi-o arăta cu degetul. În urechile-i surde auzi strigîndu-i: “Unde ţi-e fala?... Credeai c-o să ţie cît lumea belşugul fără căpătîi?... N-a fost curată starea d-odinioară... Sărăcia te-a pedepsit o jumătate de viaţă şi necinstea te cotropeşte la moarte”. 
   XIII 
   La trei duminici după Sîn-Petru, soarele poleia lumea în aur cald şi tremurător. Zăpuşeala, în loc de-a da lenei vieţuitoarele, le zorea, le fierbea într-o mişcare veselă de sărbătoare. Belşugul împrăştia cheful pretutindenea. 
   Porumbiştile primăvăratice erau o podoabă. Iarba se strecura şi pe potecile bătătorite. Ogrăzile de pruni şi meri se îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovleci se încolăciseră unul peste altul, acoperind gardurile cu foi ţepoase şi mai late ca foile de lipan. Era un an cît cinci. Săturase orice rîvnă. Că din vreme veche nu se pomenise atîta prisos de bucate. Ai fi zis că fiece bob se însutise. 
   În faţa Hanului Roşu se încinsese o horă straşnică, de săreau scîntei de sub călcîie. În vîrtejul jocului, salbele de galbene împărăteşti şi icosari turceşti zornăiau la gîtul celor avute. Vîlnecele, cu fluturi sclipitori, zburau cînd la dreapta, cînd la stînga. Suratele, împodobite cu flori-domneşti, rîdeau izbind pămîntul după hihăitul flăcăilor pletoşi, rumeni de zăduf şi de sînurile durdulii. Se mlădiau rotund trupurile, dîrdîind pe picoarele lor sprintene, parcă naiba gîdila astă tinerime plină de foc, şi-o arunca în sus ca pe-o minge. 
   Trei ţigani — două cobze ş-o lăută — trăgeau “mărunţica craiului”, înşirînd, din cînd în cînd, chiote întocmite din senin. Lăutarul se prăpădea cu firea, trîntind capul şi pe-un umăr, şi pe 
   celalt, mai ales cînd zărea ulcica, plină pînă-n buze cu vin roşu, subţire şi înspumat. 
   Fruntea horei era Drăgan Căprarul. Cu mijlocul încolăcit în bete, c-un maldăr de ciucuri pe şoldul drept, cu pălăria pe ceafă, şi-ascundea mîndria sub nişte sprîncene îmbinate. Se simţea în lauda lumii. Se răsfăţa în atîtea priviri drăgăstoase. 
   Femeile în vîrstă nu se mai săturau privindu-şi mîndreţele, îndrugînd mai una, mai alta, să le treacă vremea, lipite pămîntului. 
   — Numai biata Stanca se stinse aşa cum cu gîndul n-ai figîndit... şopti morăreasa. Odinioară, cînd sosea în toiul horei, amuţea zarva... 
   — Doamne fereşte, grăi moaşa Safta, cu Sultănica lăsată pedrumuri, n-a avut parte nici de parastasul de trei zile... Şi pe deasupra mai va parastase la nouă zile, la trei şi şase săptămîni; la trei, la şase, la nouă luni: la anu, la anu şi jumătate, la doi ani, apoi la doi ani şi patru luni. Cine să i le facă? Astea-s capetele creştineşti pentru mîntuirea sufletului. Şi cine poate, la şapte ani, scoate oasele din sînul pămîntului pentru sfînta moliftă. După şapte ani omul e curat, că e ţărînă. Şi ţărîna cu oasele binecuvîntate se vor întrupa în ziua de apoi, mai curate ca lacrima, în faţa tronului de lumină veşnică. 
   — Iată la Drăgan, zise morăreasa, ce proţăpit e! Da, şi joacă,bată-l pustia, parc-ar trage tighel! O să ne nuntească satul cu fata primarului. Da’ nu ca zărpălaticul de fi-meu: în loc să puie şi el ochii pe vruna, de-o vreme încoace umblă craun. Sărbătorile, cînd îl cauţi, cu hîrzobul în mînă. Pe cine i-o fi căşunat nu ştiu, că nu spune să-l tai... 
   — Lasă, cuscră, grăi Dumitra, femeie de cinci copii, cu ochiicăprui, ce-i juca la fiece cuvînt. Ăsta să-ţi fie necazul ăl mare, că n-ai mai vedea fir alb... 
   Brîul răpăia pe-ntrecute, că flăcăii ceruseră ceva bărbătesc. Puţine fete-l învîrteau, da-l învîrteau să se ducă pomena. 
   XIV 
   Pe pieptul muşcelului dintre Domneşti şi Berivoieşti, Sultănica suia, mînînd o vacă bălaie c-un viţel, ce se da pe furiş la uger şi scăpa, în mers, ţîţa rumenă şi asudată de lapte. Miercana mugea, întorcînd capul cu nişte ochi negri, blînzi şi genoşi. Bătrînul Lăbuş îşi urma stăpîna cu credinţă. 
   Sultănica, afundată pînă la brîu în fîneaţă, mergea privind neclintit în depărtare. Slabă, galbenă, cu pielea de pe faţă aşa de subţire că-i numărai vinele albăstrui urzite în curmezişul tîmplelor. Ochii ei, mari din fire, păreau mai prelungi decît sprînce-nele şi nu spuneau nici dragoste, nici ură, uitîndu-se, fără pic de credinţă, la cerul întins ca un zăbranic nepăsător şi vioriu. 
   Părăsind vatra părintească, pustie de farmecele de odinioară, tot i se înfăţişa ca o minciună deşartă. Luase lumea în cap, căutînd drumul muntelui Popău, unde tatăl său îşi ţinuse la păşune turmele de oi şi cirezile de vite mari. 
   Voia să-şi piardă urma şi să-şi adoarmă inima ostenită. 
   Fînul, de leandră, de mărgărintă, de trifoi cu vlăstare învoalte, de măzăriche vîrtojită, se mişca în valuri uşoare, ca o pînză îmbrebenată cu flori. Scînteioarele se ridicau cu vîrful roşu. Drăgaica stufoasă răspîndea, pripită de soare, un miros ca floarea de tei. Lumînărelele, drepte şi băţoase, întreceau fînul şi stau de streaje, din pas în pas, cu flori galbene şi bătute pe-acelaşi picior. 
   Arii de feţe să împreunau în toată întinderea plaiului, desfăşurat în colnice şi văi, închis, în depărtare, de înălţimi încovoiate ca nişte brîie verzi. 
   Peste toată această mîndreţe plutea cîte un vultur, alunecînd în largi rotocoale pe aripile întinse ale căror sfîrcuri abia se mişcau din vreme în vreme. 
   Sultănica ajunse în vîrful muşcelului... Privi lung la turla bisericii din sat... Şi pieri la vale, înecată în fîneaţa ce cobora... 
   Miercana mugi, şi mugetul ei se pierdu, ca un glas de jale, în adîncimea văilor. 
  ŞUER  
   La răspîntia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pămînt, stă locului neclintită. 
   Stăpînul lumii e vîntul, şi aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorîţi peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci şi, repezite în depărtări, se pierd spre roata pămîntului. 
   Noaptea învăluie tot ca într-o trîmbă de întuneric. Prin crăpăturile uşii licăresc fîşii de lumină, ce se mişcă, ca şi cînd s-ar ţese, schimbîndu-se între ele. 
   Înainte vreme, în aşa loc şi-aşezau pragul cei care, biruiţi de dorul libertăţii, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. N-aveau nici plug, nici boi, nici sapă. Pămîntul înţelenea nespart. Dar parcă se săturau cu bucuria de-a se mişca încotro i-or duce picioarele şi cu goana ce dădeau în huzmetarii vitregi. 
   Aşa sta, în limpezimea cîmpiilor, coliba haiducului cu poturi ceadirii, cu şerparul verde, smead la faţă, cu mustaţa rară şi cu ochii ca solzul de crap. 
   Şuer aţine, în plaiuri depărtate, poteca arnăuţilor cu fes roşu şi cu iatagan adus. 
   Cînd făcu crucea, dînd drumul murgului, Kira îi strigă, ţintin-du-l pe cale: 
   — Lasă murgului tot zborul, Şuere, şi să-mi întreci vîntul demiazănoapte, vînt fără noroc, de suflă încotro te duci. 
   Kira şi-aşteaptă voinicul din haiducie. În coarne de cerb atîrnă carabine cu guri largi şi pistoale cu plăsele de argint şi de sidef. Văpaiţa, cu feştilă de cîlţi răsuciţi, tremură în colibă o lumină galbenă şi tristă. Flacăra ei slabă joacă, ca şi cînd ar voi să scape din feştilă, şi aruncă umbra Kirei, de pe perete, sus, pe grinzi. 
   Fusul Kirei zboară în lungul firului, ca la doi coţi de degete, şi suge de sub pămînzalcă caierul plăvan. Pe genunchii ei doarme somn dulce Niculina, o puiandră sălbatică, pe care Şuer o poartă în brîu ş-o schimbă pe umeri. Cînd a zis “mamă”, Şuer a iertat un ciocoi, cînd a zis “tată“, a trimis două zburături de icosar, una în frunte de urs, cealaltă în frunte de idicliu. 
   Mulţi ani Kira a străşnicit plaiurile cu alesul ei. Pletele-i, dese şi negre corb, se îndoaie din creştetul frunţii pînă la umerii obrajilor. Ochii ei poruncesc cînd nu dezmiardă. 
   Cîntă, muindu-şi pripit degetele cu care trage lînă din caier. Niculina tresare; cască ochii rotunzi şi albăstrii ca o mărgea; scutură pe spate coama părului ca spicul şi, agăţîndu-se de sînul pietros al mă-sei, îi zice: 
   — Tu, bîcă, ai două fuioare, unul colea, unul colo, unul în 
   furcă, unul pe grinzi, ăla e negru, ş-ăsta bălan. Kira, zîmbind, răspunde: 
   — Ăl de sus e umbra, mamă; din aşa caier trag ursitorile firulvieţilor de nimic. — Şi de se rupe firul tău, fusul cu tort cade; dar de s-ar rupe firul de umbră, cade şi fusul de pe grinzi? 
   Şi văzînd pe mă-sa dusă pe gînduri, se vîrî sub o blană de urs şi adormi cu mîna aninată de cerculeţele Kirei. 
   Ploaia începe cu boabe mari cît oul de graur; vîntul goneşte năuc şi se umflă cu un vuiet ce se ridică necontenit. O clipă, coliba se lumină pe ferestruia podului. Un fulger cît un balaur se zvîrcoli în norii groşi şi negri ca zgura. Noaptea îşi închise iarăşi întunericul. O uruitură se pierdu în depărtare. 
   Kira îşi făcu cruce; fusul îi scăpă din mînă; de greutatea tortului rupse firul, căzu jos şi se învîrti în jurul măciuliei. Niculina tresări. Kira o sărută în creştetul capului, se pipăi şi oftă apăsat. Simţise mişcîndu-se în pîntecele ei o nouă viaţă... 
   Niculina întrebă: 
   — Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi?
   Kira aruncă furca, se sculă de pe pătura sură şi, dreaptă şi nemişcată, ca o stană de piatră, zise pe gînduri: 
   — Cum mi se bătu inima... şi nu ştiu pentru cine. Nu-i bănuiescnici partea, nici chipul, nici soarta. Dar-ar Domnul, de-a fi băiat, cîmpul lui să dea nouă spice dintr-un bob, plugul lui să taie pîn’ la izvoare, boii lui să lase de-o şchioapă copita în pămînt; să aibă umbra tihnită şi casă la văzul lumii; şi potera şi ciocoii să se ducă cum se duc stolurile de lăcuste, mînate de vînturi, în pustii locuri. 
   Dar — cum nu se mai pomenise — cel din urmă fulger dez-legă începutul iernii. Răcoarea se schimbă în frig. Fulgii de zăpadă cad împestriţînd întunericul. Vîntul amorţi. 
   Niculina întrebă iar: 
   — Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi?Kira zise încet:
   — Vai de mine! bărbatul plecă pe vînturi şi pruncul se vesti pe viscol! 
   Într-un tîrziu suflă în văpaiţă, îşi ghemui copila la sîn şi adormi muncită de vise şi de vedenii. 
   Dimineaţa cîmpul e coliliu cît se pierde ochiul în zare. Cerul acoperă ca un coviltir de argint aria pămîntului. 
   Uşa colibei se deschide. Kira, într-o dulamă cu hărşii de vulpi, se repede înspre Cornul-Caprei şi priveşte neclintită. 
   La o fugă de cal, acolo unde cerul se împreună cu pămîntul, se zăreşte un vălmăşag de oameni care călări, care pe jos. Ei vin şi vin încet. Vin prea încetinel... Kira se cutremură. Vin şi vin domol. Chipurile lor uscăţive, cu mustăţi răsucite şi cu ochi de lup, se taie desluşit în moina limpede a dimineţii. Cel dintîi e Ursul, care lasă pistolul în oblînc şi ucide cu pumnul. În sărici blănoase, cu căciuli cît căldările, ceilalţi merg cu privirea în jos, ca într-un alai de jale. Tolopan, Cătănuţă şi Deliu poartă pe umeri sarcină, ce, de-ar fi mai mare decît pămîntul, nu i-ar strivi mai greu. Parcă numără paşii, parcă dibuie locul în mersul lor. Să ducă ei, pe patul de tufani, cerb trîntit din muchie de stîncă, ori mistreţ doborît la jiriştea pădurilor? Dar unde să fie mai-marele lor? De obicei, el venea în fruntea copiilor, jucîndu-şi murgul, ce-şi mesteca zabalele înecate în spume albe şi roşii. 
   — Unde e Şuer? strigă Kira... şi pustiul se umplu de strigătulei deznădăjduit. 
   Cînd ceata haiducilor sosi în dreptul colibei şi puse încetinel jos patul de tufani, Kira văzu pe Şuer învăluit în bunde, vînăt, cu gura încleştată, cu capul sfărîmat, cu mîinile întinse de-a lungul trupului. Şi se repezi la gîtul lui Şuer ca o fiară care se azvîrle asupra prăzii. Îi cuprinse grumajii, îşi lipi faţa de faţa lui... 
   Cînd se ridică, cu buzele roşii, în mijlocul tuturor, îşi aruncă dulama şi strigă: 
   — Deşteaptă-te, copil, în măruntaiele mele, c-a pierit viteazulcodrilor! Şi codrii vor fi moştenirea ta, c-ai mişcat pe crivăţ, pe fulgere şi viscol. Apoi, înduioşată, plecîndu-se pe trupul mortului: Iartă-mă, Şuere, că blestemai şi soarta pruncului ce n-a sosit încă... 
   Haiducii măsurară pe Şuer c-o trestie în lung şi în lat. La cîţiva paşi, săpară groapa cu cuţitele, scoţînd bulgării cu pumnii. 
   După ce-l coborîră în locaşul de veşnicie, îi înfipseră la căpătîi două iatagane legate cu sîrmă, în semn de cruce. Semn de viteaz şi de creştin. Şi cu toţii, în jurul mormîntului, se rugară în gînd, învîrtind căciulile în mîinile lor cojite de soare şi de ger. Dar în aceste feţe de răşină, dorul şi mila se sfărîmă ca de nişte lespezi de piatră şi trec fără să lase urme. 
   Kira îngenunche; îşi acoperi faţa cu marama udă de lacrimi şi sărută mormîntul, care începuse a îngheţa... 
   La răspîntia căilor singuratice, unde călătorul e minune şi glasul omului poveste, în faţa unei cruci de iatagane ruginite, stă coli-ba Şuerenilor, mîndră şi ridicată de la pămînt ca la trei tălpi de grindă. De zăvorul uşii e priponit roibul, şi suflă sperios pe nări răsfrînte, şi bate cu copita iarba de sub picioare. În colibă mama Kira se dezmiardă între copiii săi: o fată mare ş-un flăcău. Fata e bălaie; flăcăul e oacheş şi larg în spete. E Şuer-copilul, căpetenie de haiduci, ce poartă fulgere în priviri şi glasul lui te îngheaţă ca bătăile crivăţului, căci a sosit pe vînturi, pe fulgere şi viscol. 
   Ş-a strîns grămezi de mahmudele ca jăraticul, zestre pentru sora sa, şaluri de Ţarigrad şi chihlimbare cît oul de găină; iar zestre sieşi: carabine ferecate şi hangere de seraschier. 
   Acum, în toiul verii, ar dori să zboare la pîndă, unde Şuercopilul, luînd din cătare în cătare conacul isprăvniciei, îşi uită de trîndăvia din răspîntia căilor singuratice. 
   Din depărtare s-auzi încetinel un cîntec prelung: 
   — La crucea de iataganeDe te-aş prinde, caţaoane,
   Să-ţi dau foc la fustanele,
   Să scape ţara de ele,
   De lepră şi de belele...
   — Vin! zise Şuer, sărind de lîngă masă. 
   — Vin, fătul meu, răspunse Kira. Spune-mi mie, Şuere, ce-ţilipseşte? Ce nu ai? Cînd ăi lăsa focului viaţa de haiducie, viaţă de azi pînă mîine? 
   — Cînd iataganele de fier de la căpătîiul tatei s-or preface îniatagane de aur, cînd din busuiocul de pe mormîntul lui vor răsări dafini şi naramzi, cînd codrii or înfrunzi iarna ca şi vara, vara ca şi iarna... atunci şi nici atunci... 
  FANTA-CELLA  
   Aici ţipătul goelanzilor nu e, ca aiurea, ascuţit şi jalnic. La Miramare1 cerul e albastru ca o boltă de peruzea. Marea se îndoaie în cute de smarald, bătînd malurile golfului şi prelin-gînd licărişul zării, arcuit din lagunele Veneţiei pînă în livezile Iliriei. Şalupele, cu două pînze, alunecă, se întrec, ca lebedele cînd îşi încondură aripile şi vîslesc adînc cu picioarele lor cenuşii. Şi nu e dor, nu e farmec şi cîntec de dragoste pe care călătorul să nu-l simtă izvorînd de pretutindeni din pînza ce lincăie molatic şi din albia ţărmurilor cu grădini de chiparoşi şi portocali. 
   Şi dacă năvodul atîrnă greu, pescarii întind vesel de funii. Muşchii lor de aramă se umflă; mînecile trosnesc; chipurile lor, torturate de opintire, se-nviorează; iar cînd apar din valuri maldărele de peşti, care sar şi scutură din coadă, încep cu toţii să cînte, în mijlocul şuietului de peste ape, cîntece moştenite de la strămoşii lor. 
   “Eviva!2 colţ fericit al lumii, cu adieri şi calde, şi răcoroase. Cît vei fi bogat în peşte şi aurit de soare, vom pluti în copăile noastre pînă în matca Adriei.” 
   “Apus norocos, ce momeşti vietăţile undelor şi le arunci în ochiurile plăşilor late, vînturile tale arar vin năprasnice şi haine; norii se bolovănesc şi se sparg pe loc; ploile repezi parcă încetează înainte de-a începe. Eviva!” 
   “Cerul nostru e ca un copil blajin, plînge ca să rîdă îndată cu lăcrimile în ochi. 
   Eviva! grădină fericită a lumii!” 
   Pe ţărmul dinspre Molo, printre stînci de var şi de cremene, pescarii se odihnesc, rîd şi mestecă tutun, scuipînd cleios şi gal
        12ben; cu pălării de pîslă vînătă, pleoştite într-o parte; pantalonii sumeşi pînă la ţurloaie; cămăşile groase, desfăcute pînă la umeri; piepturile lor cu păr roşcat, stufos şi creţ; raşi, uscaţi, cu toarte de argint în urechi. 
   Coşurile de cătină stau încărcate cu peşte proaspăt. Femeile îi aşteaptă fluturînd batistele pe înălţimi. Copii coborînd în cîrduri îi întreabă, din depărtare, dacă au prins raci, crabi şi stele de mare. 
   Dar pescarii au tainul lor de glume, cîntece şi poveşti. Tinerii spun ce furtuni au învins, ce fete din Triest au înduplecat şi cîţi delfini au întrecut la înot. Bătrînii povestesc cruzimea condotierilor şi cîte se mai zic de “Stînca sîngelui”, de “Crucea căpitanului Piombo” şi de “Umbra Lagunei”, care rătăceşte din miezul nopţii pînă se albeşte luceafărul dimineţii ca un ban de argint. 
   Numai moş Fanta stă tăcut, rezemat de-o lespede ocolită cu merişor. Barba şi pletele-i albe, ţurţurate de sarea mării, i-acoperă ochii şi faţa uscată şi scorojită ca o piele de miel întinsă la soare. 
   — Ai gură şi cimpoi, fă să răsune dealul şi smîrcurile mării...
   — Aide, moş Fanta, adu-ţi aminte din tinereţe... 
   — Uită dorul celor pierduţi... tot se ascunde, nimic nu sepierde... 
   — Şi ca destul vei tăcea lungit pe scînduri de molift, cu mirul pe frunte şi cu pămînt în gură. 
   — Cîntă-ne, că ţi-or cînta şi ţie greierii, şerpii şi broaştele...Moş Fanta scutură din cap şi amuţi gluma tovarăşilor săi. 
   — Ei! cimpoiul meu de cincizeci de ani a uitat să rîdă, ca de-l umflu să îndruge Tarantella din Neapole, el plînge întruna, to-varăş trist al inimii mele. 
   Burduful cimpoiului se umflă, ca o lighioaie ce înviază, şi ţiuitul lui, lung, migălit, îngînat părea ca o veste tristă din capătul apelor. Ochii lui moş Fanta luminară în negura orbitelor. Fermecat de amintiri, începu să spuie: 
   “Cînd lumea nu era pustie şi soarele răsărea de două ori, fără să apuie vreodată, Fanta-Cella alerga zglobie pe creştetul golfului, mînînd caprele din iarba răscoaptă a muchilor în pajiştile grase de la umbra albăstruie a dafinilor. Şi nu era lămîie mai galbenă şi mai parfumată ca părul ei despletit, nici cicoare mai albastră şi mai învoaltă ca ochii ei limpezi şi blînzi. 
   De adormea, caprele îi mîngîiau obrajii ş-o trezeau în glasul păsărilor care se certau sub boltele de viţă. Privirile i-alunecau pe poteca de argint trasă de soare peste velinţa mării mişuită de culori. 
   Petréle1, albatrozii şi muetele2, cu aripi ascuţite, retezeau netezişul apelor, muindu-şi guşa, în goana vînatului. Ogrăzile de măslini, pe povîrnişul golfului, ca nişte petice de fum împrăştiate pe-o pînză verde şi înflorită. 
   Atunci Cella, fără să clipească, dreaptă ca o făclie, cînta. Vorbele ei curgeau ca nişte picături de apă ce cad pe marmură. Nu era şir, nici înţeles. Nu ghiceai gînd, nici simţire omenească. Şi glasul Cellei suia fără căpătîi, repezindu-şi dorul, nedesluşit şi rece, între mare şi cer.” 
   Cimpoiul, chinuit la subţioara lui moş Fanta, se tînguia ca şi cum cineva l-ar fi sugrumat. Sunetele năvăleau afară înghesuite, repezi şi jalnice. 
   — De unde vii, Cella... odor din lumea fără carne, fără ură...de unde vii? 
   — De unde vin toţi şi calc pe unde nimeni nu atinge, îmirăspunse ea mîngîindu-şi iedul grivei, ce-o împungea cu coarnele drepte şi ţepene. 
   — Un’ te duci, Cella, unde te duci?
   — Dincolo de lume, pe unde nimeni nu mă poate urma.
   — Şi cînd te înfunzi în scorburile pietroase nu simţi singurătatea ca o durere? 
   — Nu ştiu ce e durerea, căci n-am cunoscut plăcerea, nu plîng,
        1 2 căci n-am rîs niciodată. Păsările Sîn-Petrului aleargă, despică vînturile, şi pe senin şi pe furtună acelaşi glas au, aceeaşi fire... întreabă-le pe ele de sunt fericite ori nu. 
   — Dar spune-mi, Cella, cînd noaptea se-ngînă cu ziua, n-aisimţit focul inimii aprinzîndu-ţi obrajii? Şi n-ai întins braţele goale după închipuirile minţii? 
   — Cine m-a întristat, ca să fiu mîngîiată? Cine m-a mîngîiat,ca să-l pot dori? Şi de ce să mă mîngîie? Şi de ce să doresc? Mi-e destul ce văd, ce aud, ce înţeleg, ce mă-mpresoară. Iasomia bălsămează aerul cu miros de faguri albi; soarele, în zori, şerpuieşte munţii Triestului cu chenare de rubin, iar la amiezi sparge şi risipeşte curcubeie care se mişcă în fiece creţ al mării. Iată dorul şi dragostea mea! 
   — Cella, dacă nici pirat, nici pescar, nici păstor nu ţi-a înduioşat inima, pe cine chemi cînd cînţi?... De ce cînţi? 
   — Cînt că mi s-a dat glas, cum privesc că am ochi. Marea dece-şi cîntă povestea ei? Greierii de ce chirăie cînd noaptea învăluie pămîntul? 
   — Cella, tu mă priveşti pierdută gîndurilor, ca ruinele Servolo1, care privesc nepăsătoare peste tot întinsul Istriei. Dar de-ai ghici, din ochii mei, cîte nopţi le-am făcut zile, poate te-ai îndupleca să uneşti iezii tăi cu mrejele mele. Şi n-ar fi ciută nedoborîtă, n-ar fi vînt nebiruit, gîndindu-mă cum mă aştepţi în pragul casei noastre... 
   “Şi cînd şi-a plecat, la sărutările mele, capul înecat în mătasea părului, fiorii îi cutreierară trupul şi broboane calde licăriră în genele ei tremurătoare.” 
   — Cine iubeşte nu mai moare...
   “Nopţile nu întunecau lumina inimii. Fericirea adormise pe perna pe care Cella îşi odihnea capul. Sub ochii mei priveam necontenit înţelesul vieţii. Cerul mi se părea aproape ca un tavan 
        1 azuriu; podoaba grădinilor din Miramare, ca un vis de care ne apropiam; viaţa, ca o veşcnicie”... 
   “Într-o zi pluteam spre Triest. Despicam marea cu lopeţile, îmi băteam joc de zborul goelandului. Şi mă fierbea dorul de-a împărtăşi lumii că la umbra dafinilor, pe unde aţipeam mîngîind pletele Cellei, nu e zi şi nu e noapte ca orice zi şi orice noapte, ci traiul zîmbet din stele ş-o simţire din alte lumi. Aş fi murit de fericire dacă aş fi închis numai în mine aceea ce toate inimile la un loc n-ar fi putut cuprinde.” 
   “O, de ce vînturile nu mă dete rechinilor! Viaţa n-ar fi murit, căci, adormind pe talazuri ca pe-un pat moale, cea din urmă tresărire a dragostei ar fi călătorit veşnic, ca o fîşie de lumină ce colindă tot infinitul, fără să se stingă vreodată“. 
   — Aduceţi Chianti1, roşu ca sîngele! Turnaţi Barolo2 ce fierbe ca patima! strigară prietenii cînd sării în mijlocul lor. 
   “Ş-am băut, printre fiascuri şi femei desfrînate, pînă cînd farul Triestului ş-a aruncat lumina, ca o limbă de aur, peste valurile întunecate ale golfului. 
   Cînd mă întorceam spre casă, o noapte posomorîtă înghiţise lumina stelelor, ş-o noapte şi mai profundă înfăşa mintea mea de mai multe ori. Cercai să-mi închipuiesc pe Cella în pragul uşii, şi, în creierii mei de plumb, acel chip, la care mă închinam, s-amesteca, dispărea. De-i zăream obrajii rumeni, ochii i se stingeau, de-mi apărea coama aurie, faţa i se risipea ca un fum uşurel. 
   De două ori mînia m-a ridicat în picioare. Am întins braţele, ca să smulg locaşul în care m-aştepta fericirea mea şi să-l arunc în mijlocul apelor. 
   Vijelia răscula valurile, negre ca nişte dealuri de marmură neagră, desfăşurîndu-le cu furie pînă le spărgea de maluri, unde-şi lăsau, ca nişte bale de mînie, spuma lor albă şi amară. 
        12Şi cînd, mai tîrziu de miezul nopţii, trăsei zăvorul şi deschisei uşa, Cella plîngea, îngenuncheată la candela Madonei. 
   — De unde vii? îmi strigă ea, înecîndu-şi suspinele. Ce patimi
   ţi-au stins lumina ochilor? 
   Şi dispăru în întunericul nopţii... 
   Alergai. Cercai să străpung întunecimea cu privirile aprinse 
   de durere, dar îngheţai locului... Pe Stînca Vultorii se ridică, în mijlocul nopţii, un sul alburiu, şi glasul Cellei s-amestecă în vuietul mării... 
   — Fanta! Fanta! cine iubeşte nu mai moare! Apoi un zgomot de trup omenesc care cade şi se amestecă în furia valurilor.” 
   “A doua zi, tîrîndu-mă pînă la Stînca Vultorii, marea era netedă ca o oglindă. Nici o cută, nici un cerc nu-mi arăta mormîntul fericirii de ieri. 
   Marinari, voi, care biruiţi vijeliile, fugiţi departe de Triest. Despicaţi munţii şi vîrîţi în pîntecele lor odorul zilelor voastre. Numai acolo omul apelor ar scăpa de omul oraşelor!” 
   Moş Fanta tăcu. Sprîncenele i-acoperiră ochii. Pescarii şoptiră, făcîndu-şi cruce: “E nebun, sărmanul, e nebun!” Bătrînul plecă. Îşi umflă cimpoiul şi, după o tînguire de sunete ascuţite care îţi tăiau auzul ca un ferăstrău subţire, mormăi, în tăcerea apusului: 
   “Cînd lumea nu era pustie şi soarele răsărea de două ori fără să apuie vreodată, Fanta-Cella alerga, zglobie, pe creştetul golfului, mînîndu-şi caprele din iarba răscoaptă a muchielor în pajiştile grase de la umbra albăstrie a dafinilor... Şi nu era lămîie mai galbenă şi mai parfumată ca părul ei despletit, nici cicoare mai albastră şi mai învoaltă ca ochii ei limpezi şi blînzi...” 
  IANCU MOROI  
   lui Alexandru Economu1 I 
   Nu se auzea, în întunericul unei nopţi de toamnă, decît lătratul cîinilor din mahala. Pe uliţele strîmte şi dosnice de pe lîngă Grădina Icoanei, noroiul şi bolovanii de piatră se împestriţau cu băltoacele întinse de-a curmezişul drumurilor. Felinarele, înfipte din răspîntie în răspîntie, nu luminau mai mult decît stîlpii telegrafului. Norii posomorîţi burniţau, înecînd casele într-o atmosferă fumurie şi împufată asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălţilor. 
   În faţa unui maidan, îngrădit cu laţe, o casă mai răsărită decît celelalte. Pridvorul ei, de scînduri noi, rînjea în întuneric, ca un şir de dinţi uriaşi. 
   Înlăuntru, răsturnat în lungul patului, cu capul vîrît într-o pernă, şi-ascundea faţa în mîini domnul Moroi. Slab şi deşi-rat, îmbrăcat în haine negre, părea gata de plecare, cu toate că şi-afunda capul din ce în ce în pernă cu sforţarea unui om slab care, voind să scape de pericol, închide ochii şi strînge cît poate pleoapele. 
   În faţa unei oglinzi mari, cu pervazuri poleite, dna Moroi se piaptănă. Părul negru, azvîrlit pe spate, face ape-ape la lumina a două sfeşnice cu trei ramuri. Rotundă la obraji, albă, cu ochii negri şi mînioşi, se-ntoarce cînd pe-o parte, cînd pe alta, nemulţumită de cum îşi potriveşte pieptănătura. 
   Cu o fustă scurtă, cu corsetul pus, cu mîinile goale pînă în umeri, cu ghetele descheiate, cu o talie rotundă şi mlădioasă, cu pieptul plin... femeie bine zidită... tînără încă... frumoasă... mai mult plăcută decît frumoasă. 
        1Bate din piciorul drept. Strînge pieptenele. Îşi muşcă buza de jos. Închide ochii şi strecoară, printre dinţii albi, cîte un “ah!” care-i mişcă repede pieptul. 
   După o răsuflare, grea ca de osîndit, dl Moroi ridică capul din pernă şi, cu un glas slab şi umilit, îi zise, privind-o lung: 
   — Pentru ce, Sofi?... Pentru ce vrei cu orice preţ să mergem? Vremea e urîtă... Mie nu prea mi-e bine... 
   Dna Moroi trînti pieptenele pe scînduri, de se sparse în două. Se încordă în lungul trupului şi îngheţă rigid, ca o pîrghie, în dreptul oglinzii. 
   Figura prelungită şi galbenă, barba rară şi căruntă, ochii albaştri şi stinşi ai dlui Moroi îmbătrîniră într-o secundă. Acest cap blajin şi trist, abia susţinut de un gît scofîlcit, păru că se descompune. În locul ochilor şi gurii se adînciră două umbre profunde. 
   — Vreau să mergem! răspunse apăsat dna Moroi. Vreau fi-indcă vreau... Trebuie să înţelegi odată că nu pot trăi ca o pus-nică. Ne-au invitat oamenii. Şi e superiorul d-tale. Ai dori să te privesc ca pe-o icoană, să trăiesc numai cu tusea, cu junghiurile şi cu palpitaţiile d-tale? Cine strică dac-ai îmbătrînit şef de birou? Lipsa ta de tact şi amorţeala în care trăieşti. Dacă nu te-aş mai scoate în lume, nu ştiu, zău, de n-ai pierde şi acei 300 de lei... Şi taci?... N-auzi?... Nu vezi?... Taci?... Trebuie să mergem... Le-am scris că viu! 
   — Dar nu ştii cît ne costă seratele directorului? Cu ce să maifac faţă... Dumnezeu ştie! 
   În vorbele lui Moroi era atîta durere şi dezgust laş, încît ar fi mişcat pe cel mai împietrit om. Mînia Sofiei amorţi o clipă, se prefăcu în milă, dar într-o milă rea, care înveninează fiindcă împiedică de-a vorbi. Şi sfîrşi în revoltă: 
   — Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinereţile dinînchisoarea de la Centrală1, să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste 
        1patru ziduri... În familia d-tale de căruţaşi şi precupeţi, de şase ani de cînd îmi mănînci zilele. În fiece zi socoteli şi catastişe. Împrumuturi la fiece păcătoasă de rochie. Spaimă la fiece pereche de ghete... Dar ce am eu ca lumea?... viaţa din casă?... relaţiile cu oamenii civilizaţi?... balurile?... băile?... Minciună şi cîrpeală toate!... Ah! dacă nu mi-ai fi ieşit înainte!... Ah! dacă n-aş avea pe Fiţi, îngeraşul mamei!... Mă înţelegi?... Trebuie să mergem... Le-am scris că viu! 
   Ochii ei, plini de lumini vinete, zguduiau, mai mult decît orice cuvînt, şubreda fiinţă a lui Moroi, care nu trăia, în aceste scene de supunere oarbă, decît pentru umilinţă şi decepţie. 
   — Sofi, îngînă şeful de masă, am pus şi lanţul, şi ceasorniculla ovrei, atît ne mai rămăsese în casă. Am scontat leafa numai ca să-ţi fac 200 de lei... Te-am ascultat... Dar gîndeşte-te şi tu... Pînă cînd?... Ce-o să mai amanetăm dacă pierdem şi-n astă seară? 
   — Destul! Aceeaşi comedie de la nuntă şi pînă azi!... Aceeaşinesimţire... Acelaşi egoism! Vreau să vorbesc directorului de înaintarea ta. Mi-a făgăduit mie... mie! Nu putem să stăm la o parte, ca nişte cerşetori... Oamenii cu educaţie fac ce fac şi ceilalţi... Mă mir că nu simţi aroganţa oamenilor cu maniere cînd te văd lihnit, tremurînd la fiece leu pierdut... Şi au dreptate... Aşa e lumea... Aşa e viaţa... Tu nu ai nici inimă, nici cap! 
   Dna Moroi se trînti pe o veche canapea damaschinată şi începu să plîngă, strîngîndu-şi obrajii în mîinile încărcate cu inele. Suspinele ei sugrumate şi repezi izbeau adînc, ca nişte alice, în inima lui Moroi, care bătea din ce în ce mai violent. 
   Se sculă în picioare. 
   Slab, aiurit, păşi uşor, de teamă de-a nu se frînge de la încheieturi, şi îngenunche la picioarele soţiei sale. Răsuflarea se opri ca la un om ce se prăbuşeşte într-o groapă fără fund. Pînă cînd genunchii îi ajunseră la covor, i se păru o eternitate de ruşine maladivă. Cîteva pete rumene îi răsăriră în obraji. 
   Întinse încetinel mîinile pe genunchii dnei Moroi, care se scîncea zadarnic, fără nici o lacrimă în ochi. Şi, cu înfăţişarea unui cîine obişnuit să fie bătut, şopti, mîngîind-o: 
   — Dacă vrei tu... Dacă zici tu... Dacă nu se poate altfel...Îmbracă-te, dragă Sofi, să mergem... Cum pofteşti... Nu mai plînge... Ştii că-ţi face rău... 
   Şi mîngîierile lui monotone îndrăzniră a i se apropia de umeri. Cînd îşi plecă buzele, uscate şi pîrlite, pe mîna ei mică şi parfumată, un surîs licări în ochii lui tăiaţi de munca registrelor. 
   Plecă fruntea pe genunchii ei. Sărută de mai multe ori în acelaşi loc, şi de plăcere, şi de greutatea de-a-şi mai ridica capul, şi de frică de-a o privi drept în faţă. 
   Neştiind cum să sfîrşească şi nemaiputînd lupta cu tăcerea, îngînă: 
   — Dacă vrei tu... dacă zici tu... Poate în astăseară să avem mai mult noroc... Scoală, Sofi... Mă duc îndată după trăsură... 
   Dna Moroi, ştergîndu-şi ochii ei uscaţi, îi răspunse răstit, nevoind să-şi trădeze mulţumirea: 
   — Cum, tu?... tu?... Dar slujnica unde e?
   — Stanei... n-am putut să-i plătesc pe două luni... N-aveamdecît cei 200 de lei... A plecat lăudîndu-se cu judeca... 
   Sofi se sculă repede. Se duse la oglindă. Începu din nou să se pieptene. Îşi desfăcu cîteva codiţe, strîns împletite din frunte pînă la urechi, ţinînd între dinţi un ac de cap. 
   Moroi, jinduind zadarnic o vorbă din partea ei, un surîs, o căutătură cu coada ochiului măcar, îşi puse jobenul ţuguiat. Îmbrăcă un pardesiu, castaniu de felul lui, dar înverzit de soare, şi, tresărind la sunetul clanţei, se strecură pe uşă, abia îndrăznind să-şi descarce toată inima într-un suspin. Vîntul fluiera prin streşini. Pînă la Sofi erau trei uşi închise, totuşi, Moroi furişă prin geamuri o privire. I se păruse că revolta lui, atît de tainică, descuiase rînd pe rînd fiece uşă, spărsese geamurile şi-l dăduse de gol. 
   II 
   E ora 11. Ploaia răpăie pe acoperişurile de şindrilă şi pîrîie pe cele de tinichea, parcă ar bate tobele. O trăsură cu coşul ridicat lupta cu noroaiele mahalalei. Caii, micşoraţi în ham de opintire, nu răsuflau decît în lapoviţe, aruncînd şipote întregi de sub picioare, care se spărgeau de capră, de roţile şi de scările trăsurii, pînă pe deasupra coşului. Birjarul înjura. Ajunse în Podul Mogoşoaei. Ţinu înainte pînă la Biserica Albă şi apucă pe Strada Fîntînii. Iancu Moroi făcu semn cu vîrful umbrelei să oprească în dreptul unor case cu două caturi, luminate de sus pînă jos ajurnu1, cum observă Sofi Moroi. 
   Birjarul învîrti un leu alb în mîna lui udă şi scorţoasă. 
   — Cuconaşule, păcat de Dumnezeu, mi-am omorît caii... Nu-mai un franc? 
   Apoi, văzînd pe cucoană că-şi întinde boierul spre gangul caselor, ridică glasul: 
   — M-ai luat de la teatru... nu plec de-aici!...
   — Dă-i dracului ce i-oi da, şopti Sofi, şi-şi îmbrînci bărbatuldin loc. 
   — Sofi, n-am nici un gologan... rămîn 198...
   — Dă-i ce i-oi da... ne-aude de sus... ce nesimţire! N-ai nici debirje!... Începi de la poartă să rupi din 200... Tu eşti devena2 de vom pierde... 
   Moroi se cutremură, întinse birjarului încă un leu. Năduşelile îi brobonară fruntea. 
   El e de vină... Cum nu s-a gîndit să împrumute doi franci de la copist?... 
   Şi, suind scările directorului, urechile îi vîjîiau de ţipetele nevestei de-a doua zi, care îi dovedea, apucată de nevricale, că el e de vină. 
        12Pînă ce suiră scara, se împiedică de cîteva trepte şi-şi trecu batista prin toate buzunarele. Vroi să-şi scoată ceasornicul şi se sperie că l-a pierdut, pînă ş-aduse aminte de “Solomon Berştein & fiu” din faţa Bisericii Creţulescu. 
   Sfîrşise prin a se convinge că el o să fie de vină dacă or pierde şi-acum, ca de obicei. 
   Pînă la uşă suise în urma Sofiei. Apropiindu-se de intrare, Sofi îi dete braţul, îi lăsă 50 de lei, iar restul îl luă pentru combinaţiile sale. Cînd puse mîna pe clanţă, îi furişă în ureche, cu o asprime sugrumată: 
   — Iancule, bagă de seamă!... Nu te ambala1... Deschide-ţi ochii... Nu-ţi urmări miza! 
   Deschiseră uşa salonului. Dl director le ieşi înainte. Vesel, legănîndu-şi pîntecele, învîrtindu-şi un deget prin lanţul de aur de la brîu. Sărută curtenitor mîna dnei Moroi. Întinse vîrful degetelor şefului de masă. Moroi le atinse cu tot respectul cu-venit unui superior. 
   Directorul, după ce-şi netezi favoritele roşcate şi clipi des din nişte ochi mici cu pupilele vărgate, dete braţul dnei Moroi, lăsînd în urmă pe subalternul său, care abia îndrăznea să calce covorul şefului. 
   În mijlocul salonului, două mese lungi, înţesate de musafiri. La una domnii, la cealaltă doamnele. Directorul se opri şi, în surîsul tuturor, introduse pe noii-veniţi. 
   — Mi se pare că vă cunoaşteţi cu toţii... Dl şi dna Moroi...
   Candelabrul plutea în mijlocul salonului, mişcînd uşor flăcările a trei rînduri de lumînări. Oglinzile, paralele, înmulţeau nesfîrşit, de-o parte şi de alta, mesele, scaunele cu mătase roşie şi întreaga adunare cu aspectul şi gesturile ei. În oglinzi predomina mişcarea, în salon zgomotul. 
        1Pe pereţii căptuşiţi cu hîrtie cu buchete de liliac şi trandafiri, cîteva tablouri şi trei-patru heliografii. Pe nişte măsuţe ovale, chesele de tutun şi de dulceaţă, pahare subţiri, albe, tăiate la vîrf c-un cerc mat, linguriţe de argint, farfuriuţe şi ceşti de porţelan. 
   Salonul avea aerul unei cafenele, din cauza fumului de tutun, gros şi trezit, al cărui miros pătrunsese în mobile şi începuse a îngălbeni hîrtia de pe pereţi. 
   Pe cele două mese cu postav verde, cîte-o lampă mare de bronz. 
   Şi doamnele, şi domnii jucau cu o plăcere nespusă. Zarva se încrucişa, apoi se potolea pentru cîteva momente şi reîncepea cu aceeaşi ameţeală de fraze, de cuvinte şi glume, şi vesele, şi necăjite. 
   Cucoanele vorbeau toate deodată şi trînteau furios cărţile. 
   Şi peste toată această zarvă, s-auzea regulat, ca bătăile unui ceasornic: 
   — Carte.
   — Da.
   — Nu.— Şapte.
   — Opt.
   — Cinci.
   — Bac!
   Pachetele de cărţi treceau din mînă în mînă, trîntite pe masă de cel care pierdea şi aşezate delicat de cel care avusese o mînă norocoasă. 
   În mijlocul mesei la care jucau bărbaţii, deoparte sta directorul Ministerului de Finanţe, în faţa lui, un avocat renumit, galben, cărunt, ras şi cu o mustaţă groasă, fluiera o polcă şi zuruia o pilă de napoleoni, supărînd, prin nepăsarea lui, pe căpitanul Delescu. 
   Căpitanul mototolea necăjit cîteva hîrtii de 20 şi scîrţîia scaunul la fiece mişcare. Gras, gros şi rumen, cu vîrful nasului roşu, cu un barbişon negru şi lung; fălcile îi ieşeau din linia tîmplelor; capul i se ţuguia în con; ceafa lată se răsfrîngea într-un val de carne unsuroasă peste gulerul strîns al mundirului. Lîngă dînsul, tînărul Palidis, feciorul bancherului cu acelaşi nume, urmărea jocul, îşi fuma ţigara, repezea pe nas coloane de fum şi arunca la distanţă cercuri care se lărgeau şi se spărgeau în părul unui bătrîn din faţă. 
   La un cap al mesei, printre mai mulţi tineri, dl Christodor, fost birtaş, acum proprietar a trei moşii, mestecă cîteva cărţi, şi-aşteaptă rîndul şi nu slăbeşte din ochi rubla aruncată pe masă. 
   După un ceas de joc, orice urmă de cuviinţă încetă. Fiecare stă pe scaun cum îi vine mai bine. Cei graşi, înfierbîntaţi mai ales de frica pierderii şi de rîvna cîştigului, se descheie la veste. 
   Numai căpitanul stă cu mundirul încheiat reglementar, ba chiar cu mantaua în jurul şoldurilor enorme, ca două burdufe de ciriviş. 
   — Căpitane, îi zise avocatul, dogoreşti ca un cuptor, de ce nu-ţi pui mantaua în cuier? Ne-ai îndatora pe amîndoi. 
   Căpitanul tocmai se gîndea la o mînă ce-l ţinuse de trei ori... 130 de lei în bancă... întinse de cîteva ori pachetul cu cărţi, făcu semn că trece mîna, apoi şi-o retrase. 
   — Dai ori nu dai? Trece mîna dacă ţi-e frică! Joci cărţi de cînd erai sergent-furier, şi tot n-ai mai învăţat cum se joacă! îi zise necăjit tînărul Palidis. 
   Căpitanul se scărpină pe guşă. Parcă ar fi ras o burtă de şalău. Ridică capul spre cucoane şi strigă cu o voce groasă: 
   — Lino dragă, m-a ţinut de trei ori, să dau a patra oară?În rîsul tuturora se auzi glasul ascuţit al unei cucoane slabe: 
   “Mai dă o dată!” Dădu şi pierdu. Căpitanul se sculă furios şi, adresîndu-se brutal către avocat: 
   — Mai lasă-mă, nene, în pace! Ce-ţi pasă de mantaua mea?
   Cheful adunării acoperi vocea de taur a militarului. Mînia lui, sinceră şi idioată, era ridicolă. 
   — Mantaua e de vină.
   — Dă-o dracului, căpitane!
   — Nu vezi că-i lipsesc doi nasturi?
   — Îi cade epoletul.
   — Trimite-o acasă, Delescule, că pierzi tot!
   Căpitanul plecă cu nişte paşi de elefant, în entrée1 se auzi:
   — Măi... soldat... pune mantaua în cuier... Dă-o afară... Du-o acasă, numaidecît, şi adu-mi pe cea nouă... 
   Cînd se întoarse, se aşeză cu spatele la avocat, care zuruia vesel un purcoi de napoleoni. 
   Moroi pierduse treizeci de lei. Trist, slab, cu capul rezemat într-o mînă, căuta în întunericul creierului ceva care să-l răpească din mijlocul sunetului de bani, din rîsul şi din cearta tuturor. Puţinul sînge ce mai avea i se strîngea la inimă. Un frig de gheaţă îi şerpuia prin şira spinării, împrăştiindu-se, ca prin nişte ţevi, în tot trupul, din creştet pînă la tălpi. În fundul urechilor, un vuiet ca o apă ce se aude noaptea în depărtare. Uneori, aiurit, îşi simţea creierul stingîndu-i-se încetul cu încetul, ca un cărbune care se înfaşă în straiele sale de cenuşă. Casa i se întorcea împrejur. Masa de joc se depărta cu restul paralelor. Conştiinţa se întrerupea din slaba ei veghere. Se simţea în aer. O greutate în stomac ş-o greaţă i se ridica pînă la gît. 
   — Domnule Moroi, ţi-a venit mîna, îi zise bătrînul Christodor. Şeful de masă tresări, ca un om care moţăie şi se izbeşte cu barba în piept. 
   Un sublocotenent de roşiori, făcînd un “clanc” din limbă, trecu pe lîngă directorul Ministerului de Finanţe şi, trăgîndu-l de mînecă, îi făcu cu ochiul spre şeful de masă, îngînînd pe nas: “Deşteaptă-te, romîne, din sooomnul cel de moaoaoarte...” 
   Directorul zîmbi, regretînd, foarte sincer, că “bietul om nu are o leafă mai mare”. 
   Ofiţerul plecă spre masa cucoanelor, legănîndu-se în mers, tîrşîind picioarele ca să-şi asculte zornăitul pintenilor. Ocoli masa, privind şi surîzînd c-o politeţe forţată la fiece cucoană, tînără 
        1şi bătrînă, şi nu se opri decît la spatele dnei directoare. Se apropie de dînsa şi, profitînd de o neînţelegere ivită între doamne 
   — cum foarte des li se întîmplă la chemin-de-fier1 — o atinse uşurel. 
   Directoarea se făcu că-i cade jos un bilet şi, plecîndu-se să-l caute, îi şopti: 
   — Nicule, ai dat tot?
   Ofiţerul se plecă repede, ca un cavaler, să ajute pe dna directoare şi, pe cînd bîjbîia, cu ochii în sus, îi netezi piciorul şi-i răspunse într-un fel de tuse-imitaţie: 
   — Devenă, puiule! tot! şi ce mai aveam al meu... Bine-bine nu-şi aducea aminte să mai fi avut ceva al lui. În tot cazul, nu minţea. Pierduse trei sute de lei cu acea galantomie cu care se pierd banii picaţi din cer. 
   Cînd tînărul ofiţer auzi la masa domnilor “250 în bancă!”, se repezi, strigînd cu ifos: “50 ţiu eu!” şi vîrî mototol în buzunarul pantalonilor patru hîrtii de cîte douăzeci. 
   — Dle director, continuă el, închipuieşte-ţi noroc, ieri cu trei napoleoni am cîştigat la “Clubul Progresului” o mie de lei. Ş-aş fi cîştigat şi mai mult dacă doi dintre cei mai căutaţi în saloanele Bucureştilor, unul deputat şi altul avocat, n-ar fi stricat jocul, ajungînd la scaune. Se bănuiau de... afaceri politice... 
   — Protestez, zise jurisconsultul, aseară am fost şi eu la club(era membru) şi nu s-a întîmplat nimic. Dar privind roşeaţa din obrazul tînărului sublocotenent, adăugă: Adică, cînd zic nimic, înţeleg mai nimic. Chestie de apreciere... 
   — Da, chestie de... de apreciere, încurcă cavalerul, şi nu-şimai găsea locul. 
   — Nicule, ai cîştigat, îi zise directorul, uitîndu-se cam lung la el.
   — Merci, mon directeur!2 îi răspunse pripit, dînd puţin la o parte colţul părului sclivisit ce-i lucea pe fruntea sa îngustă. 
        12— Căpitane, zise avocatul, pentru Dumnezeu, m-ai scăpat dedogoarea mantalei, fii aşa de bun şi alege-ţi alt portmoneu în locul acestui fund de sticlă... te asigur că nu e parfumat deloc! 
   Veselia reînvie, împrăştiind în chipurile obosite cîteva licăriri de viaţă. Toţi priviră pe bietul căpitan ameţit de pierdere şi de ruşine. 
   — Dar unde-ai găsit, căpitane, acel fund de sticlă?
   — Spune drept... între noi să rămîie...
   — Mă prind pe trei patace că nu bei chiuraso1 din el! 
   — Nu-l mai lăsaţi să iasă afară...
   — Aruncă-l, căpitane, că nu e de trăit... Nici cu el nu faci parale...
   — Domnilor! strigă directorul, abia stăpînindu-şi rîsul (văzusepe căpitan cum îşi vîra ciobul de sticlă în buzunarul mundirului), domnilor, e mîna la dl Moroi! 
   Şeful de masă puse mîna pe cărţi, întinse c-o mişcare zgîrcită şi desperată cea din urmă patacă. Începu să dea cărţi adversarului. Îşi apropie moneda de dînsul. Semn rău. Prea o depărtase întîiaşi dată. Răsuflarea i se opri. 
   — Nouă! strigă repede Christodor — moşierul, fostul birtaş
   — şi trase repede cele două mize.Dl Moroi scăpă cărţile din mînă. Scăpă mîinile pe masă. Închise 
   ochii. Îl înecă o tuse seacă. N-avea decît o carte. 
   — Trage cartea, nene Moroi... de unde ştii? Trage cartea! îi zise Palidis, revoltat de bucuria bătrînului moşier. 
   Şi, luînd cărţile, azvîrli pe faţă a doua carte a bancherului, zicînd satisfăcut: 
   — Fantele de treflă cu nouă de caro, fac tot nouă! “Bravo!” repetară de mai multe ori cei care pariaseră, pe de-alături, pe mîna bancherului. 
   Moşierul, palid de mînie, aşează rublele în dreptul bancherului.
   O bucurie sinistră, ca a bolnavului care, cu o zi înainte de-a
   muri, visează că s-a însănătoşit, tresări în dl Moroi şi-i încremeni
        1cîtăva vreme în chipul său stors, pe sub a cărui piele subţiată 
   albeau dunga nasului şi pometele obrajilor. Dădu din nou cărţi. De astă dată pierdu. Trecu pachetul moşierului şi-şi sprijini în pumni greutatea 
   capului. 
   — Ai pierdut tot, dle Moroi? întrebă avocatul.
   — Psîîîî! întrerupse directorul Ministerului de Finanţe, făcînd cu ochiul jurisconsultului spre dna Moroi. 
   — Mai bine că te lefterişi, mormăi căpitanul Delescu, întinzîn-du-se de barbişon, tot n-aveai noroc... Apoi îşi îngropă în guşă cîteva cuvinte: De cîte ori punea în contra mea cîte-o sărăcie de patru lei, îmi spărgea toate băncile... Mai bine!... Parcă fuse pe gîndul meu!... 
   — Mesdames et messieurs1, ceaiul! zise directorul, sculîndu-se de la joc. Şi, după ce-şi frecă repede mîinile, vîrî, fără zgomot, în buzunarul pantalonilor un pumn de poli imperiali. 
   Bărbaţii se sculară, unii trişti, alţii nepăsători, veseli, glumeţi. Se apropiară de masa cucoanelor învrăjbite la joc. Sofi nu mai avea cu ce să-şi ţie mîna. Se sculă furioasă de pe scaun. 
   — A pierdut tot! dobitocul!... a pierdut tot! zise ea văzînd peMoroi singur la masa verde. Moroi, prins de friguri, cu ochii pe jumătate închişi, ameţea la fiece mişcare a capului. O spaimă vagă îl necăjea ca un vis urît. 
   III 
   Cînd chiar conştiinţa suferinţei îi adormi şi mîinile îi căzură de pe masa verde, se pomeni făr’ de veste zguduit. Sări în picioare. Se trezi din nou în mijlocul societăţii pe care o ura cu toată mînia omului slab, bolnav, exploatat şi învins. 
        1Cînd îşi întoarse capul... căzu moale pe scaun. Era Sofi. Din ochii ei două lumini, ascuţite şi reci. 
   — Ai dat tot! zise Sofi, apucîndu-l de umăr. (Buzele vinete îi tremurau de mînie.) Răspunde... tot? Nici patru lei nu ţi-au mai rămas? 
   — Da... Sofi... îngînă Iancu Moroi.
   — Ţi-am spus ori ba, dinainte, că tot tu ai să fii în astăseară,ca întotdeauna, devena şi ruşinea mea? 
   — Da... Sofi... eu sunt fară noroc. Iartă-mă... Eu sunt devena... 
   Şi lumea îi dispăru. Conştiinţa propriei sale existenţe încetă la răspunsul ce Sofi se pregătea a-i azvîrli. Picioarele începură a-i tremura. Ameţeala îi sugrumă glasul. Cîteva lacrimi, pe zbîrciturile chipului. 
   — Ieşi!... Ieşi!... să nu te vadă lumea...Şi îi arătă cu mîna întinsă — ai fi zis, o statuie — uşa ce da în coridor. 
   Cînd Moroi dispăru împleticindu-se, ea îi scuipă în urmă şi îi dădu cu tifla. 
   — Bolnav... prost... fără noroc! 
   IV 
   Cucoanele abia se învoiră să întrerupă jocul. Aburi groşi şi parfumaţi se înalţă din paharele cu ceai fierbinte şi risipesc un miros de sulfină în aerul trezit al salonului. 
   Lumea se împarte în grupuri. Unii se plimbă, vorbesc şi rîd în silă. Alţii se tolănesc pe canapele, legumind ceaiul linguriţă cu linguriţă. 
   Ploaia izbeşte în geamuri ca şi cum ar da cineva cu pumni de mazăre. Vîntul se umflă cu vuiet de toamnă. 
   Mai la o parte, căpitanul de linie, căpităneasa şi sora ei, dra Mimi, o ocheşică destul de frumoasă şi durdulie, sorb alene, mestecă pesmeţi de Braşov, urmărindu-şi fiecare gîndurile şi planurile care ar fi putut izbuti, fără cutare greşeală, şi de nu s-ar fi pus la spatele lor cutare neghiob ca un par de gard. 
   De acest grup se apropie tînărul Palidis, zîmbind către dra Mimi. 
   — Ah ! ce posomorîtă e vremea afară, ce melancolic e vîntul,
   domnişoară... Se aşeză pe canapea lîngă dînsa. 
   — Ai dreptate. Ce melancolic e să pierzi la cărţi... răspunseMimi, muindu-şi surîsul în paharul cu ceai. 
   — Lino dragă, mormăi ca un urs căpitanul, şi cu patru aş fi cîştigat. Pontul avea: opt peste cinci. Închipuieşte-ţi, dragă, bătrînul Christodor, el, care nu trage niciodată la cinci... S-ar fi făcut 250 în bancă. Mîna se schimba. Mai treceam de două ori... O mie de lei. 
   — Dar eu, Delescule! Şi numai tu eşti de vină. Acum, în urmă,cînd nu vruseşi să-mi dai cinci lei. Aş fi jumulit pe directoarea. Am urmărit pasa în gînd. Tocmai de cinci ori ţinea. Făceam 180 de lei. Şi iată, pe ochii mei, tocmai la a cincea oară mă opream. Ce sa-ţi fac? Nu mă-nţelegi. Aveam o inspiraţie, dar ştii, cum te văd şi mă vezi... 
   Delescu închise ochii, se plecă la urechea nevestei sale şi îi şopti, aşa de încet, cîteva cuvinte, încît Lina nu auzi decît: “...mîine... bani... revizie”. Cu toate acestea, ea îi răspunse, necăjită, foarte convinsă: 
   — Mai încet! Ce dracu! îmi spargi urechile...
   V 
   La un colţ al salonului, sublocotenentul de roşiori, Nicu, vorbeşte şi rîde cu dna directoare. Nicu, din cînd în cînd, ridică glasul şi-i spune, ca să audă toată lumea, lucruri indiferente. Îi vorbeşte de noua trupă a operei, de o primadonă celebră care vine într-adins, numai de dragul nostru, al romînilor. Altfel... “nu e decît un an, mai puţin, cînd e la adică, de cînd a auzit-o el făcînd marţii pe m-me Krauss de la opera din Paris...” Apoi, vocea îi scade din ce în ce, pînă la un fel de şopăială tainică. Directoarea, animată, vie, veselă, îşi pipăie buclele din frunte. 
   Fără voie, ar vrea să caute mîna lui Nicu. Aruncă ochii în toate părţile. Clipeşte des. Prin nişte oftări, puse cu meşteşug la locul lor, îngînă mîngîietor: “Nu... zău nu... Nu cred că e posibil... Să vedem... înţelegi tu... Vai! Nicule! ce copil eşti !... Stai să se aşeze lumea la cărţi... Şi să nu te vadă el... Prin coridor... La stînga... A doua uşă...” 
   Ceaiul e pe sfîrşit. 
   Aproape de-o fereastră, directorul Ministerului de Finanţe vorbeşte cu dna Moroi de afaceri, de îndatoriri, de înaintări şi primeniri în personalul său, ba încă subliniază cuvintele ori de cîte ori se învîrteşte cineva pe lîngă ei. Mulţumirea îi năpădeşte în ochii aprinşi şi vărgaţi ca melcul. Sîngele tot i s-a strîns în obraji. Se pleacă întruna. Aruncă cîte-o vorbă vicleană, pe care 
   o suge ca pe-o acadea. Se învîrteşte. Îşi reia şirul şi îl părăseşte, ca să alerge după un zîmbet al dnei Moroi. Sub draperia perdelei se simt mai liberi. Ceilalţi s-au pus la joc. Nimeni nu-i vede. Nimeni n-are interes de a-i observa, nici chiar directoarea, deoarece a ieşit puţin din salon. 
   — Sofi, orice mi-ai cere... orice... şopti directorul, şi-i sărutămîinile, ce-i mîngîiau favoritele roşcate şi lungi. 
   — Ce?... Eu îţi spun că nu mă iubeşti... Sunt sigură... Ai drep-tate... Cînd o femeie e femeia unui Moroi... Degeaba, femeia lui Moroi rămîne... 
   Sofi îşi retrase mîna melancolic din mîinile directorului, plecă ochii în jos şi se rumeni. Era într-adevăr frumoasă. Strînse ochii. Se ridică puţin pe călcîie. Se întoarse spre fereastră. Şi oftă apăsat. 
   — Ah!... Nu mă poţi iubi!...
   Directorul — fermecat de acea îndoială care-i întindea o melancolie pe chipul ei rotund, de acel dor care o ridica mai presus de restul celorlalte de la masa verde, încins de talia ei, care se mlădia (revărsîndu-şi drăgălaş pieptul, ce se zărea mişcînd pe sub zăbranicul unei dantele năutii), — îi sărută amîndouă mîinile, atrăgînd-o spre el. 
   Sofi răspunse, dusă pe gînduri: 
   — Nu mă iubeşti...
   Şi lui (care nu ştiuse niciodată ce e iubirea), printr-un capriciu al nervilor, i se păru că Sofi nu e aceeaşi din toate serile, că inima i se umflă cu mai multă îndîrjire... I se păru că acel minut începuse cu tinereţea lui şi se prelungea în viitor pentru tot restul zilelor. 
   — Sofi, eşti un copil. Te mai îndoieşti? Şi, rezemîndu-şi obrazul de umărul ei, o atinse cu buzele pe gîtul cald şi rumen. 
   Dna Moroi se depărtă puţin. Privi prin geam în întunericul nopţii şi îi răspunse galeş, trecîndu-şi mîna pe frunte: 
   — Da... mă îndoiesc... Tu nu-mi vorbeşti niciodată de planurile noastre... Am aşteptat să-mi mai spui un cuvînt... Nu ştii cît sufăr! 
   Plecă capul între mîini, îşi acoperi ochii şi tăcu cîtva timp, ridicînd des şi nervos din umeri. 
   — Sofi, cere-mi ce vrei... Cu ce să-ţi dovedesc?... Aidem din-colo... să vorbim... 
   — Nu merg, nu merg! (Privirea îi scînteia.) Nu merg. Mi-aispus c-o să te desparţi. Copil n-ai... Zestre n-ai luat... Nu merg! 
   — Tot, tot ce vrei... răspunse directorul. Dar tu cu Moroi? 
   — Eu? eu? răspunse Sofi încrucişînd braţele pe piept. Carealta ar fi făcut mai mult ca mine? Nu vezi în ce hal a ajuns? Dacă e umbră sau om mi se datoreşte mie... Dragostei mele... amorului ce-ţi păstrez şi cruzimii cu care mă port cu el... Bietul Moroi! Ce pot să fac mai mult? Orice capriciu mi-l satisface... Ce-aş putea pretinde în faţa justiţiei?... Te desparţi?... Altfel... Răspun-de-mi, sau nu mă mai vezi în ochi... 
   Mişcarea mîinilor şi văpaia privirii, încordarea trupului şi glasul ei dovedeau o hotărîre aşa de mare, încît directorul se cutremură, el, care începuse a i se părea că iubeşte, el, care se simţea încleştat de corpul ei voinic şi mlădios. 
   — Bine, Sofi... Să vorbim dincolo... Pe lîngă tine e şi proastă, şi 
   urîtă... Aidem... E tîrziu... Lumea o să înceapă să se ducă... Sofi... Era cît p-aci să dea în genunchi dacă ea nu l-ar fi oprit la vreme. 
   — Vino pe cealaltă uşă, eu mă duc prin coridor, zise Sofi c-un glas răguşit şi plecă. 
   Boierii şi cucoanele dimprejurul meselor verzi învîrteau cărţile. Din chipul lor pierise viaţa. Din creierul lor pierise gîndirea. Pe aceste schelete, înfăşate într-o piele galbenă şi moartă, nu se zăreau decît scîrba, amorţeala, uitarea, într-o mişcare instinctivă de trup şi de suflet. 
   Nenea Christodor adormise şi sforăia pe un fotoliu cu mîinile în buzunar şi cu capul proptit în piept. Palidis arunca cercuri de fum. Căpitanul mormăia ca un urs. Cucoanele zărvăiau. De la o masă şi de la cealaltă s-auzea: 
   — Opt!
   — Cinci.
   — Carte.
   — Nouă!
   — Bac!
   — Dai ori nu?
   — Ce devenă ! 
   — Toată seara m-ai prigonit! Ori de cîte ori ajung pînă la d-ta, cad. Parcă e un făcut... 
   — Unde-o fi directorul?
   — Ne umflă cîteva parale!
   — Regulat cîştigă... 
   — Trebuie să vie... 
   VI 
   Cînd bietul Moroi, prigonit de soartă, de oameni şi de ai săi, ieşise din salon, ploaia cădea în puhoaie, deasă, repede, cu băşici, împrăştiind un ropot trist şi prelung. Fulgerele se zvîrcoleau în întuneric ca nişte bice de foc. 
   Cum dete în coridor, răcoarea, lumina fulgerelor şi uruitul tunetelor îi aţîţară slaba rămăşiţă de viaţă. 
   În imaginaţia sa, împietrită pînă adineauri, societatea care-l aruncase pe uşă afară i-apăru nesimţitoare, neruşinată, neîndurată. Nevasta sa, la care se închina, fără să ştie de ce, i se păru ca un şarpe ce-şi vîrîse capul drept în inima lui. 
   Moroi făcu cîţiva paşi prin geamlîcul care da-n curţi. Sîngele începu a-i alerga mai repede. Ameţeala îl părăsi puţin cîte puţin. Gîndul i se limpezi şi puterea care zugrăveşte în întuneric ceea ce vede la lumină se ivi în creierul său. Viaţa amorţită de şase ani de zile îi reînvie toată în momentul acela. Un regret dureros de risipa puterilor sale măcinate în nedormiri, în certe, în registre, în muncă şi în griji. 
   Mîinile şi picioarele îi tremurară. Inima îi zvîcni, apoi bătu încet-încet. Pe gît simţi un gust de rugină, amăriu şi coclit. În toată gura lui arsă o umezeală crudă şi sărată. Atunci, în întunericul adînc al nopţii ş-al dezgustului, tresări. 
   Îşi încleştă amîndouă mîinile în gît. Sugrumîndu-se, simţi că-şi opreşte viaţa în loc. Frica de a-şi părăsi, pentru totdeauna, cancelaria (cu acel miros învechit de catastişe şi monitoare)... casa cu pridvorul cel nou... patul în care se lungea mai mult ca să zacă... societatea, pe care, deşi o ura, avea farmecul nespus de a i se mişca împrejur... durerea de-a închide ochii ş-a nu mai vedea pe Sofi, care-l chinuia... spaima de-a se aşterne într-o cutie de scînduri... şi acei bulgări care vor suna a veşnicie ş-a întuneric cînd vor cădea pe pleoapa de brad uscat... zguduiră pe Iancu Moroi şi îl făcură să geamă, sugrumat, în zgomotul vîntului, care se umfla trist şi sălbatic în geamlîcul coridorului. 
   Cînd oticni, într-o tuse scorboroşită, un clăbuc sărat şi coclit îi umplu gura. Mîinile i se înfipseră în beregată. Degetele i se încordară ca nişte arcuri de oţel. Năbuşi. 
   Se sugruma, voind să trăiască. Într-o clipă îi trecu prin minte viaţa cu chinurile ei şi moartea cu frigul acelei linişti fără înţeles. O sudoare-i scăldă trupul şi-i îngheţă, ca un strat de zăpadă, din creştet pînă la tălpi. Spăimîntat, bîjbîi în întuneric pînă dete de prima uşă din coridor. 
   Din creştetul cerului se sparse un trăsnet teribil. Moroi sări din loc. Mîinile îi căzură de la gît. La lumina care aprinse întunericul, răsuflarea lui înecată năvăli afară cu un sul roşu de sînge. Noaptea înghiţi din nou acei ochi scoşi afară din orbite şi gura aşa de căscată, încît trosnise din încheieturile fălcilor. 
   Picioarele i se îndoiră sub dînsul. Se rezemă de uşă. Uşa se deschise. Se repezi în întunericul acelei camere. Se trînti pe marginea unui scaun. Scaunul se răsturnă. Şi el căzu cu capul pe scînduri. 
   VII 
   Dna Moroi, la braţul directorului. Se opriră în dreptul acelei uşi date de perete. 
   — Vîntul a deschis-o, zise directorul. Să intrăm... Suntemsinguri... Ah! ce fericit mă simt lingă tine... 
   În întuneric nu se zări decît rochia fumurie a dnei Moroi. Directorul o îmbrăţişă în pragul uşii. O sărută, apăsat şi des, îngînînd pătimaş: 
   — Şi pe ochi!... Pe amîndoi... Şi pe celălalt!...
   — Ah! ce nebun eşti!... Parc-ai fi de 15 ani...
   Intrară în odaie, trăgînd binişor uşa după dînşii.
   Înnemeriră patul. Sofi se aşeză pe genunchii lui, cuprinzîn-
   du-i gîtul cu amîndouă mîinile. — Nu e aşa c-o să te desparţi?... Dar îndată, îndată! Ce bine o să trăim amîndoi... Nu e aşa?... Directorul, descheind-o la piept, îi şopti tremurînd: 
   — Da, Sofi, voi fi al tău... Te iubesc atît de mult cît urăsc pe nevasta mea... E urîtă, bătrînă şi proastă... Iar tu... Sofi, fără tine nu pot trăi!... 
   — Aprinde lumînarea, îi răspunse ea, înghiţind un oftat fericit.Îşi scoase tunica, se descheie la cordon şi repezi rochia în jos, mototolind-o în picioare. O rîcîitură de chibrit se auzi, şi scînteia, prinsă de feştila 
   unei lumînări, umplu odaia c-o lumină gălbuie. Sofi, numai într-o fustă scurtă, c-o cămaşă fără mîneci şi decoltată, c-o umezeală de plăcere în ochi, întinse braţele goale spre el. 
   — Vino!... Vino mai iute!...Directorul înmărmurise. Chibritul arse pînă la degete, fără să-l simtă. 
   Alb ca varul, cu privirea năucă, aţintită în colţul dinspre uşă, încercă să spuie ceva, şi glasul îi amuţi pe buze. 
   — Vino! Vin’ degrab’! îi repetă ea scoţîndu-şi ghetele.El vroi din nou să vorbească, dar abia izbuti să-i arate cu degetul spre uşă. Sofi se uită. Şi-acoperi ochii cu amîndouă mîinile, scoase un ţipăt disperat şi căzu de-a curmezişul patului. 
   Moroi se ridicase în coate, îi fulgera cu nişte priviri înfiorătoare. Parcă era un mort ce îşi aruncase pleoapa coşciugului şi îşi sfîşiase pînza de pe obraz. 
   Gura — sîngerată, cămaşa — albă cu pete roşii. Fruntea — spartă de piciorul unei mese. 
   După cîteva sforţări se săltă pe brînci. Rezemîndu-se de un scaun răsturnat, se ridică în genunchi. Ochii i se rotiră în orbite. Un cadavru galvanizat. 
   — N-am murit încă!...
   Ce glas! Sofi se repezi dezbrăcată pe uşă afară. Zăpăcită, se împiedică de prag, căzu lat în lungul coridorului şi ţipă de zgudui casele. I se păruse că Moroi a apucat-o de picioare. 
   Lumea din salon, boieri şi cucoane, năvăliră în coridor cu cîteva sfeşnice în mîini. Avocatul luă în braţe pe Sofi, care leşinase. Ceilalţi se grămădiră în pragul acelei uşi deschise. Cucoanele se retraseră tremurînd. Cîţiva bărbaţi se întrebară speriaţi: 
   — Ce e asta?
   — Ce s-a întîmplat, dle director?
   Moroi se sculase în picioare, apucase pe director de gulerul redingotei şi, zguduindu-l cu cea din urmă sforţare a vieţii lui, îi repeta, înecat în sîngele ce i-l arunca în faţă: 
   — N-am murit încă!... Vreau să trăiesc!
   Sîngele îi izbucni pe gură ca dintr-un şipot. Se clătină şi căzu la picioarele directorului, sfîşiindu-i pulpanele hainei de sus pînă jos. 
   Spăimîntată, sosi şi dna directoare, galbenă ca turta de ceară, cu rochia descheiată la piept, însoţită de sublocotenentul de roşiori. 
   În urma tuturor, căpitanul Delescu, c-un pachet de cărţi în mînă... 
   VIII 
   A doua zi se răspîndise zgomotul în cancelaria şefului de masă şi în mahalaua Icoanei, că “dl Moroi, în vîrstă de 42 de ani, a murit din cauza unei ruperi de vînă şi, ciudat lucru, mai în acelaşi ceas, directorul Ministerului de Finanţe a fost izbit de epilepsie”. 
     
  PALATUL DE CLEŞTAR 
   Cam pe la începutul vremilor, pînă unde praştia minţii nu azvîrle, se povesteşte, aşa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă. 
   Tot cu mîini şi cu picioare era şi pe-atunci, tot cu ochi şi cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii şi cu călcîiele la spate, dar de învîrtea copacul smuls din rădăcină şi mi-ţi izbea la mir leii pustiilor, dihăniile cădeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte. 
   Apele curgeau la vale şi munţii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer şi stele pe pămînt — ca pe la pîrdalnicii noştri de stihari —, dar multe nu erau aşa după cum sunt. 
   Împăraţii de mureau în luptă de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai dacă barba le mătura ţărîna la nouă coţi în urmă, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz şi mai cu minte, şi-i dăruiau naframa, inelul, paloşul, stema şi gonaciul, ca să poată împărăţi şi război în locul lor. 
   Apărarea şi dreptatea atîrnau de tăişul paloşului. Cu mintea cîntăreau şi hotărau, iar cu paloşul împărţeau. Şi spun unii că pe atunci mergea mai bine cu minte dreaptă şi fără de legi, decît, ca în zilele noastre, cu legi drepte şi cu minte strîmbă. 
   Pe-aşa vremuri se zice că ar fi văcuit împăratul cu stema ruptă din soare, în cel mai frumos palat de cleştar şi peste cel mai înţelept şi mai viteaz norod. 
   Nu era crai pe care împăratul cu stema ruptă din soare să nu-l fi domolit, că nici o oaste duşmană nu putea să-i stea împotrivă. La vreme de adînci bătrîneţi sta înzăuat în fruntea ostaşilor, călare pe un bidiviu ce arunca pe nări trîmbe de fum şi limbi de foc. Şi toţi ai săi prindeau la inimă şi biruiau, căci aşa li se păreau lor cum era el de bătrîn şi înzilizit, tocmai ca o lance ruginită, care de-a pururea răpusese pe oricine izbise. 
   Dar cît era de mare şi de vestit, că se dusese vestea pînă unde pămîntul e drob şi piftie, de-a surda îi fură toate. 
   Într-o sfîntă de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se păru că stema din cununa împărătească se umflă şi creşte, creşte, ba cît oul de gîscă, ba cît un boşar, şi-i îndoi grumajii, şi-l plecă la pămînt. Înfricoşat, împăratul se luptă ce se luptă cu namila de diamant, iar la urma urmei căzu cu faţa în jos, podidindu-l un plîns de foc. 
   Nu trecu cît ai scăpăra din amnar, şi se apropiară de împărat, cu mîngîieri şi dezmierdări, odrasla lui, de trei fete, ca trei zîne, surori şi nepoate, care mai de care mai chipeşe şi mai drăgălaşe. Apoi veniră mai-marii tronului şi slugile ohavnice. Toţi cu toţi ieşiră ca dintr-o lacră, să cadă cu mătănii, doară or curma focul împăratului. 
   Cel mai de frunte dintre sfătuitori aduse vorba cam aşa: 
   — Luminate împărate, care paloş ca al măriei-tale n-a mai fost atîtea veacuri întunecat şi frînt la războaie? Care împărăţie a rămas, atîta amar de vreme, neştirbită şi cinstită pe faţa pămîn-tului? Care răsură e mai învoaltă şi mai rumenă ca domniţa, fata cea întîi născută a măriei-tale? Care mură să fie mai neagră ca ochii celei mijlocii? Care rază mai luminoasă ca domniţa cea mai mică? Apoi, luminate împărate, după atîtea noroace şi bunătăţi, ce-i fi avînd ca să te mai tînguieşti? 
   Împăratul, de ochii neamurilor ş-ai norodului, curmîndu-şi plînsul, mulţumi tuturora şi, furişînd sfios ochii în sus, văzu că stema nu e nici mai mare, nici mai mică de cum trebuia să fie. 
   Se potoli şi făcu semn ca toţi să plece, îşi sărută părinteşte copilele şi opri lîngă dînsul pe sora lui cea mai mare, care era şi cea mai înţeleaptă, şi-i zise încet, că zidurile de-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit: 
   — Surioară, surioară, lipeşte urechea ta de inima mea, şi ce-iauzi auzit să rămîie... Pe mine m-a ajuns grea bătrîneţe, că uneori stema din frunte creşte, creşte, se-ntunecă, şi de ce se întunecă, e mai grea, pînă ce mă culcă la pămînt. Vezi tu, pare-mi-se că în această arătare e căderea mea ş-a neamului meu din scaunul domniei, că din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soţii n-am avut parte de parte bărbătească. Că făceau cîte-o fată ş-a doua oară, cum făceau băiat, mureau şi cuconul, şi muma cuconului. Cea din urmă mi-a zis: “Măria-ta, împărăţia ce stăpîneşti a fost zidită de un bărbat, şi ori cade, ori se însuteşte de o femeie, iar de cucon de parte voinicească n-ai să ai parte”. 
   — Ei, Doamne, şi d-ta, îi răspunse soră-sa, mîngîindu-l cape-un copil speriat, eu văd că stema e cum era, şi tot la locul ei. Cît despre vorba muierească, cea de pe urmă, ca şi cea dintîi, tot fără noimă şi fără de înţeles rămîne. 
   — Tatăl meu, urmă împăratul, mi-a zis: “Fătul meu, în cal îţi las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloş biruinţa, iar la temelia «palatului de cleştar», odihna norodului tău. Acolo zac, la umbră, ferecate, patimile mari şi mici, care fac pe om fericit şi nefericit. Ia seama, fătul meu, că de le-i slobozi, ai să-ţi vezi supuşii pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. Ţine aste patru chei, şi să nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decît atunci cînd ţi-o pieri o rază din frunte şi mărirea ţi-o îndoi grumajii.” 
   Împăratul scoase din sîn patru chei, una de aramă, alta de argint, una de aur şi alta de diamant, şi le dete soră-sei şi-i porunci să se ducă într-ascuns să deschidă şi să se coboare sub talpa de la răsărit a palatului şi să cerceteze cuvîntul înţelepciunii asupra stemei împărăteşti, care uneori creşte, se împătreşte şi se întunecă, şi de ce se întunecă e mai grea, pînă ce-l doboară la pămînt. 
   Noaptea, tîrziu, sora împăratului îşi făcu o cruce, îşi făcu două, îşi făcu trei şi, cum învîrti cheia de aramă în broasca beciului de la răsărit, o vijelie îi amuţi auzul, apoi locul pe care sta i se afundă pînă la glezne, pînă la brîu, pînă la gît, iar de-i trecu dincolo de creştet, o văpaie, ce lumina fără să ardă, îi învălui obrajii. 
   La o cutremurare straşnică, două porţi, ţipînd în còpilele groase, se deschiseră, la dreapta şi la stînga, şi sora împăratului se pomeni într-o cameră cu totul şi cu totul de aramă. Şi cînd trecu prin alte două încăperi, una de argint şi alta de aur, sora împăratului văzu minunea minunilor: stoluri de păsări care cîntau ca din tilinci de argint şi zburau în toate părţile, şi unele i se puseră pe umeri şi-şi răsfirară aripile luminoase, zornăindu-le ca pe nişte bănuţi de aur vînturaţi din mînă în mînă. 
   Cînd descuie broasca de diamant, sora împăratului împietri de spaimă... în prag se zvîrcolea o namilă de balaur şi-şi despica fălcile cît să înghită un călăreţ cu cal cu tot. 
   Limbile lui, ca nişte săgeţi pîrjolite, le azvîrlea din beregată şi le înfigea pe nările nasului, scuipînd clăbuc, care se închega şi se rostogolea băşici albe de mărgăritar. Solzăria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinării. 
   — Ah! muiere cu suflet de bărbat, zise balaurul, ţine-ţi îngerii,şi ce-i vedea să nu te sperii că cine ţine cheile tainelor e şi mai mare şi mai tare ca mine! 
   N-apucă să-şi vie în fire sora împăratului, că strălucirea camerei de diamant îi luă ochii cu sclipirile de toate feţele. 
   Cînd se trezi, se feri în lături. Lîngă uşă, trei femei, în cătuşe şi priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintîi ar fi fost frumoasă de n-ar fi zîmbit şi n-ar fi mişcat gura necontenit, clevetind fără noimă. A doua bolboşea ochii săi verzurii, scăpărînd scîntei de mînie. A treia, groasă ca o butie, rumenă şi voinică, şi tot semăna, ca o soră bună, cu celelalte două costelive şi piţigăiate. 
   — Domniţă, ce mai e pe lumea de pe tărîmul vostru? nici-oceartă? nici-o ocară? 
   — Domniţă, te-aş face praf şi fărîme dacă nu m-aş teme că n-aşmai avea pe cine urî! 
   — Domniţă, de cînd v-am părăsit, nu mai e pui de om fericit!Aşa ziseră pe rînd cele trei surori: Zavistia, Pizma şi Prostia. Sora împăratului se simţi, o clipă, rea, cum nu mai fusese, cu 
   o mîncărime în vîrful limbii şi proastă ca un buştean. 
   Se strecură pe lîngă toate tainele încătuşate în cruci, pînă în dreptul altor trei, cu părul din frunte zbîrlit, cu coamele despletite, care zbierau de se zguduia din temelie peştera de diamant, muşcînd din carnea lor de le ţîşnea sîngele. 
   Lîngă ele sta una neclintită, senină, pe gînduri, cu privirea dulce şi fără pic de amăgire. Numai ea, dintre toate, era slobodă. Şi, din privire, socotea, osîndea şi ierta. Alta nu putea fi decît Înţelepciunea. De-a dreptul la ea se duse sora împăratului şi-i dădu în genunchi, îi sărută mîna dreaptă, o puse la frunte, apoi îi zise: 
   — Tu, care eşti mai frumoasă ca revărsatul zorilor, mai dulce ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blîndă ca mielul de trei zile şi, după Atotţiitorul, cea mai adîncă la înţeles, tu ştii de ce şi cine m-a trimis pe acest tărîm. Povăţuieşte-mă, îndurătoareo, ca să pot mîngîia zilele tulburate ale împăratului cu stema ruptă din soare. 
   — Spune viteazului bătrîn că, trecînd pe lîngă toate patimile,la hotarul nebuniei, ai dat de Înţelepciune. Şi spune-i că l-au ajuns zilele, că dacă stema îl apasă aşa de greu, nici nu se măreşte, nici se micşorează, ci-l apasă, aşa cum atîrnă şi el de greu pe perina de pe scaunul împărăţiei. Şi spune-i că, neavînd copil de parte bărbătească, să cunune pe una din fete cu flăcăul care, zicînd din fluier, îi va preface părul în inele de aur, cu flăcăul care se înveleşte cu cerul şi doreşte mai mult ca fiecine din toată împărăţia. Acestuia să-i dea năframa, inelul, paloşul, gonaciul şi stema. 
   Cînd sora împăratului plecă, se năpustiră asupra ei, s-o soărbă şi mai multe nu, Furia, Smintenia şi Pizma. Ce valmă de vaiete şi blesteme, că se clăti încăperea din temelie, şi grinzile porniră din locul lor! În acel vuiet, glasul Înţelepciunii se risipi ca nisipul în luptă cu vijelia. Iar sora împăratului, pierzîndu-şi cumpătul, se repezi pe uşă afară, scăpînd cele patru chei, care zornăiră pe pardoseală... 
   Cînd se trezi pe tărîmul împărăţiei, toate uşile i se pecetluiseră în urma ei. Şi plînse ce plînse cheile pierdute, apoi se gîndi cum să mintă împăratului de-o veni vorba despre chei, căci plecase cu mintea de nouă coţi şi i se scurtase de zece. 
   Cînd împăratul auzi cuvîntul Înţelepciunii, puse de răscoli domnia în cruciş şi în curmeziş, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fiecine, cît, cu dorul şi cu cîntecul, să poleiască cosiţele unei domniţe de-a sale şi să se vrednicească de scaunul împărăţiei. 
   Şi-a întîlnit, în creţul crîngurilor, vînători ce prind iepurii de coadă, în văgăunile munţilor, delii ce rup ursul în două, parc-ar rupe un fuştei de ceapă, la picurişul izvoarelor, năzdrăvani care adună scînteile din coada licuricilor de fac vîlvătăi în miezul nopţii. Dar unii doreau bogăţie, alţii slavă, alţii tinereţe fără bătrîneţe. Şi cosiţele domniţelor au rămas tot ca mai nainte, şi împăratul tot fără chef. 
   Într-o zi, cam pe înserate, cercetaşii domniei, rupţi de oboseală, pe malul unui rîuleţ ce şerpuia ca o fîşie de argint, deteră peste un voinic cu pletele revărsate, ce zicea din fluier de te slăvea. 
   Şi ce mîndreţe de voinic! 
   Cum îl văzură, ascultară teacă de pămînt migala de şuierături care se-nşira şi se deşira ca o binecuvîntare a sufletului. 
   — Ce doreşti, voinice, grăi ceauşul împărătesc, ce doreşti tudupă pofta inimii? 
   — Cinstiţi boieri, alt nimic, să trăiesc, să cînt, să mor... 
   N-apucă să sfîrşească bine cuvintele, şi se zăriră cîţiva călăreţi, gonind năuci de înghiţeau poştiile. 
   De sub copitele armăsarilor vîjîiau pietrele ca nişte gloanţe. Cum ajunseră, flăcăii se opriră ca un zid. 
   — Staţi, zise unul dintre ei, să-mi luaţi pe-acest băiat şi dreptla scaunul împărăţiei să mi-l duceţi. Bietul băiat se împotrivi: “Ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele...” Dar n-avu ce face. 
   Cînd ajunseră în faţa palatului, tot norodul era de faţă cu mănuchiuri de flori. Buciumaşii, fluierarii şi surlaşii sunau ca de alai mare. Şi cu toţii se ploconeau la flăcăiandrul cu coama neagră şi lucie ca păcura. Iară el căsca ochii mari şi, suflet smerit, nu-i trăsnea prin cap de ce şi cui să i se facă aşa sărbătorire. 
   Pe scările palatului, împăratul, rezemat pe toiag, aştepta voios şi, de cum zări pe flăcău, îi sări de gît, sărutîndu-l şi pe-o parte, şi pe alta. 
   — Tu eşti dorul nevinovat, zise împăratul, prin barba albă ce i se lungise pînă la pămînt, alesul Înţelepciunii şi al meu, hai de-ţi vezi mireasa şi să domneşti pe scaunul pe care am domnit şi eu. 
   Nu se desmeticise voinicul, şi se trezi dus pe sus într-o cămară cu jeţuri aurite. Acolo îl aştepta, printre sfătuitorii tronului şi jupînesele cu cuconii lor, fata cea mai mică a împăratului. 
   Şi era fragedă şi subţirică din creştet pînă în bărbie, cu nişte cosiţe ca o beteală de aur — lumină şi dragoste — că bietul om ameţi. Palatul, cu mulţime cu tot, i se învîrti sub picioare şi căzu în genunchi şi-i sărută condurul. 
   — Scoală-te, fătul meu, zise împăratul. Şi voi, sfetnici credincioşi,aduceţi năframa, paloşul, stema şi gonaciul, că lui i se cuvin, pe lîngă cea mai frumoasă din fetele mele. 
   Dar, în clipa cînd împăratul vroi să binecuvinteze pe noii stăpînitori ai domniei, cerul se întunecă, norii se posomorîră, cutreierînd pacea văzduhului. Vînturile porniră bătaie oarbă, făcînd una cu pămîntul copacii neclintiţi de veacuri întregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii şi împrăştie, care pe unde înnemerea, mulţimea norodului. 
   Împăratul şi adunarea înmărmuriră; palatul de cleştar se clăti pe temelie; cutremurul zgudui pămîntul; mesele, jeţurile şi policandrele căzură zdrobite pe pardoseală; oamenii nu se mai cumpăniră pe picioare. 
   Împăratul, trezit de spaimă şi de mînie, strigă către soră-sa cea mai mare: 
   — Muiere, ce e asta? Ce-ai făcut cu cheile patimilor? Un’ ţi-aiuitat minţile să-ţi fi uitat oasele! 
   Cuvîntul lui se înecă într-un vuiet de cutremur. Geamlîcul şi uşile se zguduiră şi săriră din ţîţîni. Tavanul se crăpă drept în două. Pe uşi şi pe ferestre se năpustiră nişte femei despletite, care vărsau, pe nări şi pe gură, fum şi pară de pucioasă. Răcnind ca fiarele, ele aruncară la pămînt pe toţi cei de faţă... Şi peste trupurile lor întinseră dansul patimilor... 
   La o nouă zbuciumare, pămîntul se despică în două. Palatul de cleştar, trosnind, se porni şi se făcu nevăzut într-o prăpastie fără fund. 
   Mînia, Furia şi Nebunia, şi după ele altele, plecară vîrtej în alte părţi ale lumii acesteia. 
   Iar la urma urmelor, tocmai la coadă, Prostia, rumenă şi voinică, se tîra mulţumită, de-a înboulea... Dar ce-i păsa?... Ca ea nu era nimenea. Şi, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci şi pînă azi, n-a sălăşluit mai fericit în mai multe capete omeneşti. 
     
  RĂZMIRIŢA 
   lui Alexandru Vlahuţă I 
   Scăpătase soarele. 
   Bogăţia de grîu, orz, ovăz şi mei se pleca la adierile încropite ale vîntului de miazăzi. Spicele răscoapte şi ţepoase, încărcate cu bob mare şi greu, se clătinau alene, încovoindu-se în văi şi dealuri de aur ruginit, în jurul colnicelor, sub care s-afunda satul Măgura. O parte din bucate erau secerate, legate în snopi şi movilite în clăi. 
   Dar, înainte de vreme, secerătorii mînau năvală spre bordeiele lor, iuţind boii cu coada ascuţită a furcilor. Bătrîni, însurăţei cu nevestele care îşi tîrăsc copiii de mînă, luptîndu-se cu cei din braţe, flăcăi care pocnesc din bice, gonind înaintea lor vitele speriate, ţin răzoarele şi se îndeasă la drumul mare, care duce la vatra satului. 
   Mulţi ies din porumbişti şi se revarsă în mulţimea ce se întreabă, în graba fugii, arătînd cu degetul spre soare-răsare: 
   — Ce să fie acolo, nea Strujane?
   — Ce veste, bădiţă?
   — Ce pîrjol, vere Dinule?
   — Ce e nu e de-a bună, răspunse moş popa, îndesîndu-şi înbrîu pulpana giubelei. Mînă, preoteasă, dă zor, parcă eşti ciolacă, pîrjolul se apropie şi tu tremuri ca un căţel bolnav de jigodie. 
   — O, păcatele noastre, Doamne, ce-o mai fi şi asta ! mormăi baba Uţa, care îşi încurcase vaca în carele omeneşti. Desculţă, cu picioarele cojite şi arse, nu mai căta la bolovani şi mărăcini, dînd cu tînjala să ia nouă piei de pe juncană. 
   În urma tuturor, lipiţi unul de altul, într-o cărucioară tîrîtă de doi mînzaţi, Miu şi Cobila. 
   — Scăpai de beilic, Cobilo, de arnăuţi şi de muscali, ţinîndu-mizilele în fundul codrilor cu porumbe sălbatice şi cu pere pădureţe. Trecui prin toate, gîndindu-mă la tine. Şi nu trecură decît cinci zile de cînd ne cununarăm, şi iacă ce ne-aşteaptă. 
   — Ce-ţi pasă, Miule... îi răspunse ea. Sa mergem în ceata luiDinu Potop. Noaptea la răspîntii, ziua în vizuini, voi fi cu tine. Nu mai e de răbdat. Eu sunt muiere, dar nu mă înşeală mintea. Vine răzmiriţa, şi de ea nu scăpăm nici noi, nici copiii noştri. 
   — Vine, veni-i-ar numele!... grăi Miu, şi-şi potoli necazulsărutînd-o pe obrajii ei bălai, cu nişte pajure roşietice ca nişte răsuri de măceşe. 
   Praful răscolit îneca, ca în fum gălbui, norodul speriat. Uruitura şi gălăgia speriau păsările crîngurilor. Stolurile de grauri zburau ameţite, ciripind ca de spaima şoimilor. Lăstunii se-afun-dau glonţ în nemărginirea zării. Mugetul se-amesteca în nechezarea cailor. Cumpenele liniştite ale fîntînilor de pe vîlceaua satului îşi arătau vîrfurile în şir, atingînd cerul în depărtare. 
   II 
   Cînd se apropiară de sat, lighioile bătăturilor fîlfîiră, speriate, în frunzişul pomilor. Cîinii începură a lătra, ca şi cînd hoţii călcau satul. Pînă şi porcii trîndavi se iuţiră, pornind-o anapoda, guiţînd ca de cuţit. Cu toţii năpădiră la biserică, să vadă ce era de făcut. 
   Cerul dinspre soare-răsare, roşu cît prindea ochiul, se încingea dogorînd pînă în cătunul Măgura. De la o vreme, pălălăi de fum şi de flăcări se ridicară, amestecîndu-se între ele şi scăpărînd scîntei răsucite în sulurile uriaşe de negură posomorîtă. 
   — Să dăm foc satului şi să luăm calea pădurilor! strigă unflăcău din mijlocul lumii înmărmurite. 
   — Ci ca ho, voinice, prea o iei repede! răspunse părinteleŞtiubei. Ce dai gurii să mănînce la întoarcere? Minunile Domnului sunt mari. Să fugim cu toţii în ascunzătorile codrilor. Ş-o trece ş-asta. Că nu una am văzut eu de cînd am albit... 
   — Faceţi copiii şi nevestele grămadă, şi noi, roată în jurul lor. S-o pornim cu ce-om apuca, încotro ne-o duce norocul, grăi un bătrîn. 
   — Înhăţaţi topoare şi coase. Ce ni s-o întîmpla întîmple-ni-setuturora. 
   — Aşa! Aşa! strigară cu toţii. Iar copiii, tremurînd de spaimă,goi puşcă, agăţîndu-se de bietele femei, îngînau înecaţi de plîns, ştergîndu-şi nasul cu mîinile slabe: 
   — Mamă, vin turcii? Vin căpcăunii cu două guri, mamă?Un ropot de cai, fără de veste. Picioarele li se tăiară de la încheieturi. Popa îşi făcu cruce, şi după dînsul toţi bănănăiră semnul mîntuirii. 
   III 
   Într-o goană nebună, pe deşelate, bătînd gonacii cu iataganele, un polc de călăreţi se-arată în capul Măgurii. 
   Cît te-ai şterge la ochi, ceata sosi în faţa mulţimii. 
   — Sunt de-ai noştri, sunt creştini, strigară toţi în toate părţile.Bine-ai venit, Potoape! Ce mai veste, haiduce? Caii deliilor erau în spume, în loc de frîie, ştreanguri şi curmeie. Cuţite late la brîu. Căciuli ţurcăneşti date pe ochi. Priviri de fiare. 
   În fruntea lor, Dinu Potop, cu iataganul de mîna dreaptă, răspîndind răcoare în jurul său de cotropitor, nalt cît un brad, cu faţa crestată de luptă şi de nedormire. 
   — Veste rea, creştini de Dumnezeu, zise Potop, a flămînzit omida. Vin turcii mînaţi de arnăuţii stăpînirii. Ard satele. Robesc copiii şi femeile. Scrum în urma şi vîlvătăi înaintea lor. Mîna pe topor şi să luăm calea pădurilor. La strîmtoare să-i apucăm. Jur că voi mînca unul de viu cu carne şi cu oase. 
   Unii peste alţii, porniră. 
   O vălmăşeală de care, de cai şi de boi, de moşnegi, de femei, de bărbaţi şi de copii, cu traiste de mălai, cu tingiri, cu tigăi şi căldări. Unii se roagă, alţii înjură. Zgomotul sec al roatelor, bălăngăitul arămurilor, ca nişte clopote dogite, împrăştie spaima în lungul ţinuturilor. Se duc, ducîndu-şi sărăcia şi plînsul. 
   Unde-şi zidiseră bordeiul vor găsi tăciuni şi, răscolind cenuşa satului mistuit, vor da peste petice de velinţe, peste crîmpeie de icoane, la care s-au închinat o viaţă întreagă. Şi poate n-or cunoaşte vatra în jurul căreia ş-au cîrpit zi cu zi traiul, îndrugînd poveşti şi basme. 
   Droaie netrebnică, ce nu mai crede în mîntuire, se repede încurcată, ca fulgii unui viscol în lungul drumului, fără să ştie ce s-o întîmpla pe ziua de mîine. 
   E noapte. Cerul în urma lor s-aprinde, cătrănind văzduhul. 
   Dinu Potop, înaintea tuturor, îşi sîngeră armăsarul, jucînd pe spinarea lui ca un stîlp negru. El îndeamnă poporul la viaţă şi la goană. 
   IV 
   Rătăcit de ceilalţi, Miu s-a aruncat pe calul din cetlău, retezînd-o de-a curmezişul holdelor. Se duce de zor. Cobila, în căruţă, pe-un maldăr de fîn, se gîndeşte la desişul unei păduri şi la creasta de piatră a vreunui munte, departe de răzmiriţa care cotropeşte temeiul omului. 
   — Vremuri grele, Miule, mormăi ea săltată în sus pe maldăr. Nu e de trai. Mai bine cu lupii pîrloagelor decît cu stăpînirea de azi. N-apucă să se încălzească locul sub tine, şi bir cu fugiţii, că răzmiriţa bate la uşă. 
   Nu sfîrşise bine cuvîntul, şi-i apropie din spate un ropot de cai ş-un zăngănit de arme. 
   — Ne-au dat de urmă, strigă Miul, nu e scăpare, Cobilo, darsă încercăm ceva. 
   Degrab’ el îşi opri caii. Ridică fînul din căruţă, îşi lungi nevasta cu faţa în jos de-a lungul dricului ş-o acoperi cu maldărul de fîn şi îi zise, pornind-o la drum: 
   — Te chinuiesc, Cobilo, dar poate c-aşa ne-o ajuta soarta să trecem şi de-astă primejdie. 
   Încălecă, îşi făcu cruce. Apucă hăţurile. Şi începu să bată mînzaţii cu codirişca, de le plesnea pielea pe coaste. 
   — Mai încet, grăi năbuşit Cobila, mă îneacă răsuflarea...
   Miu, fără s-audă, fără să vadă înaintea ochilor, goneşte în pustiul întunericului. Căciula îi cade din cap. Cămaşa i se umflă de vînt. Codia biciului i s-a spart în hăşchii, şi sar din ea puzderii cînd dă în şoldurile uscate ale cailor numai apă şi spume. 
   Degeaba însă. I-a sosit. Cu şalvari roşii şi creţi, găitănaţi şi strînşi pe fluierul piciorului, cu iatagane lucioase, ei prind pe Miu de ceafă, oprind căruţa în loc, înjurînd, beţi morţi, să te cutremuri: “Bre! Ghiaur! Ana sîna sictir!”1 
   Îl croiră cu latul iataganelor. Unul din ei, de-abia se mai ţinea pe şa, îl izbi cu pumnul în faţă şi-i zise pe romîneşte: 
   — N-ai nimic în car, păcătosule? 
   — Jupîn ciauş, răspunse Miu, mai mult mort decît viu, aşasă-ţi ajute Dumnezeu, nimic. Îndură-te de mine! Lăsaţi-mă cu zile! 
   Ceauşul bolborosi cîteva cuvinte tovarăşilor săi, iară ei începură a băga iataganele în fînul din căruţă, pînă la mîner, da’ de-or găsi ceva pitulat. 
   În acea gălăgie de ocări şi urlete de fiare, la fiece împunsătură de iatagan, parcă se-aud vaiete năbuşite, şi maldărul tresare. E viu. Îl dor acele limbi ascuţite care-l spintecă. 
   Miu, smulgîndu-şi părul din cap, sărută imineii ceauşului şi răcneşte: 
   — Stăpîne, n-am nimic, nu mă mai chinuiţi, îmi mor copiiide foame, lăsaţi-mă!... Stăpînul cerului să v-asculte cum vă înduraţi şi voi de mine... 
   Îl iertară. Întoarseră caii. O tuliră ca vîntul. 
   Miu se repezi la fîn. Înhăţă din el cît putu şi, după ce-l aruncă tot la pămînt, se ridică pe inima căruţei. Fără să vadă, fără să-şi dea seama de ce face, strigă ca şi cum l-ar fi hărtănit o fiară sălbatecă: 
   — Scoală, Cobilol... Nu te mai face!... Sunt eu... Deşteaptă-te!...
   O luă în braţe. O aşternu pe iarbă. Trupul îi era moale şi cald încă. Spinarea ei, scăldată în sînge, era ciuruită de iatagane. În gură avea hăşchii din scîndura dricului, în care-şi înfipsese dinţii, ca să nu strige. 
   Miu începu să ţipe, simţind în adîncul inimii toate găurile din spinarea ei. Se sculă năuc. Plesni cu biciul caii, care fugiră. 
   — Duceţi-vă, altul să vă fie stăpîn, eu n-am ce mai face cu voi!
        1Sărută pe Cobila de mai multe ori. Se sculă din nou în picioare. Strînse biciul în mînă. Apoi se izbi cu palma în faţă. 
   — Jelesc ca o babă...
   Îşi potrivi codirişca în gură şi-o înfipse toată pe beregată. Horcăi şi căzu la pămînt. 
   A trecut o săptămînă, şi răzmiriţa s-a dus. Măgurenii, pocîltiţi de foame, se apropiară de vatra satului. 
   Şi-au găsit bordeiele pustiite, biserica arsă, sfintele icoane pîngărite. 
   Iar unii din copii, după ce s-au întremat cu cîteva îmbucături, alergînd după un stol de corbi, au dat peste Miu şi Cobila, lungiţi unul lîngă altul, cu ochii scoşi, cu coşurile pieptului scobite, şi caii lor, tîrînd căruţa, le dau tîrcoale, păscînd de jur împrejur. 
     
  SORCOVA 
   I 
   Troienele se ridicau namilă pînă în tinda creştinului. Vîntul spulbera fulgii de zăpadă în vîrteje şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspîntii şi împrăştiate fără căpătîi în largul maidanelor de la Olănita1. Pîrtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine. 
   Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvîrcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărat pe gîtul coşurilor. Mahalaua înţepenise îngropată în troiene. 
   Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de cîine. Aşa An Nou, aşa Sîn-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi de-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te dai cît mai 
        1 afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămîi din tălpi pînă la creştet. 
   Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşii în amîndouă urechile, şi mi-i vîrîse, în dinţii rînjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă. 
   Toţi aşteptau să vadă astă grozavă “Vasilcă”, şi nimeni n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de cînd se luminase de ziuă. 
   Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise. 
   — N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva curmeie de viţăşi vreascuri ujujite? zicea mama Arghiriţa fetei-mari ce învîrtea mămăliga între genunchi şi se ştergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălaşa! o fi amorţit cu copil cu tot! Săracă lipită, bolnavă că nu se mai poate tîrî, văduvă, cu copilul gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele... Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te de vezi, îi abureşte coşul a fum? 
   Irina lăsă făcăleţul în mîna mă-sei, se strecură pe prispa din jurul pereţilor pînă la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt şi sări pe vatră. 
   — Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile — îngheţatetun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura. 
   — Grăbeşte, Irină, să-i duci ceva găteje, niţică mămăligă şiceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi şti, să le pui masa, c-or fi flămînzit; şi e mai mare păcatul să ştii pe femeie cu copilaşul ăla pocîltit şi degerat la o zi aşa de mare! 
   II 
   Zăpada îi pătrunsese în tindă; vîntul îi cînta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin care ieşeau ghiomotoacele de lînă neagră. Pe picioare îşi trîntise două scovergi. La sîn îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni, c-o scurteicuţă blănită şi încins pe la mijloc c-o basma roşie. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a da în vînăt; ochii, pironiţi asupra copilului, pierduseră luciul vieţii ca şi cum i-ai fi răzuit c-o gresie. 
   — Mamă, mi-e frig lîngă tine, tu eşti prea rece, îngînă copiluldîrdîind, lasă-mă să mă dau jos. 
   — Bine, Nică, fă cum vrei, şopti Bălaşa. Cîteva lacrimi îiumeziră ochii ei uscaţi. 
   — Mamă, mie mi-e frig cînd stau în casă, adăugă copilultrăgîndu-şi cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de tîrg cu flori şi cu beteală: şi poate să vin cu parale; am să-ţi cumpăr pîine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc! 
   Şi el, care înghiţea în sec de foame, nu-i venea să spuie drept 
   — deşi abia era de şase ani — căci simţea pe mă-sa bolnavă greu,şi tot zadarnic ar fi fost s-o mai mîhnească şi el cu foamea lui. 
   — Du-te, răspunse Bălaşa închizînd ochii. Ştiu eu ce te mînăpe tine, dragul mamei, ştiu eu, numai Dumnezeu nu ştie! Să te sărut o dată înainte de-a pleca. 
   — De ce sa mă săruţi, mamă, înainte de-a pleca?
   — Ca să-ţi fie cu noroc, ca să cîştigi parale, ca să te primeas-că cu bine la casă de oameni. 
   Şi după ce-l sărută pe frunte, pe obraji şi pe ochi, copilul se uită lung în faţa ei. 
   — Mamă, dar gura ta este de gheaţă? Altădată, cînd măsărutai, mă încălzeai, acum parcă mi-ai bătut două piroane de gheaţă în amîndoi ochii. 
   Şi, văzînd că mă-sa şi-a luat faţa în mîini, o socoti mîhnită de vorbele lui, se repezi la gîtul ei, o mîngîie uşor pe tîmple şi-i strigă c-un glas între rîs şi plîns: 
   — Vrei să te sorcovăiesc? Aşa cum m-ai învăţat tu, mamă?...
   “Tare ca fierul, iute ca oţelul...” Nu vrei?... “Să înfloreşti, să mărgăreşti!”, “Nu zic bine?”... “Ca un măr, ca un păr!”... 
   Bălaşa, după ce zgîrci de trei-patru ori din mîini şi din picioare, îşi veni în simţire ca dintr-un somn adînc. 
   Nică era la gîtul ei şi începuse a-şi îngîna vorbele cu plînsul. 
   — Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculţi? “Ca un fir detrandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata”... Mai sărută-mă o dată, c-am să-ţi aduc pîine caldă de la Iane brutarul. 
   Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viaţă fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merişor şi de busuioc, plecă îndesîndu-şi căciula pe urechi. 
   Cînd copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul, care te orbea şi-ţi îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag şi nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frămîntare cumplită, un singur gînd îi licări în mintea lui de copil: “Vreau să aduc pîine caldă mamei, pîine caldă de la Iane brutarul!” 
   Şi intră în zăpadă pînă în brîu. Se opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vîntul să fi fost? Şi vîntul era rece, şi glasul care-l chemase fusese cald. Ca şi vîntul se pierduse în depărtare, deşi venise de aproape. “Nică!.. Nică!...” Iar? Şi acest glas, care ieşea ca de sub o copaie răsturnată, era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hîrîială care-l îngheţă pînă la măduva oaselor. 
   — E mama! şopti copilul clănţănind, şi se repezi la uşă.
   Pe cînd se lupta să deschidă uşa cu mîna stîngă, căci cu dreapta strîngea cît putea sorcova de merişor, iacă şi Irina a mamei Arghiriţa, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată. 
   — Mama, dadă Irină, cere apă, deschide-mi, deschide-mi!
   Cînd intrară în casă, biată Bălaşa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma şi velinţele căzuseră jos. O mînă-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în aşternut. Cu ochii pe jumătate închişi, părea că-şi caută copilul la sîn. Gura ei căscată, o pată neagră ca întunericul, şi, tot ca întunericul, fără fund. 
   — Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irină ! îngînăbietul copil, căutînd prin odaie cana cu apă. Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în braţe şi se repezi cu el pe uşă afară. 
   Cînd îl duse l-alde Arghiriţa şi dădu de căldură, Nică îmbrăţişă soba, închise ochii şi zise încetinel şi dulce: 
   — Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură!
   Apoi, băgînd de seamă cum şopteau de tainic Irina cu mama Arghiriţa, care adusese ş-o lumînărică de ceară galbenă, întrebă cu binişorul: 
   — Da’ ce să faci, dadă Irino, cu lumînarea?
   — Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina.
   — Şi eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pîine caldă, mormăi copilul, aţipit lîngă sobă, strîngînd necontenit în mîna dreaptă mănunchiul de merişor şi de busuioc. 
   Dar pe cînd Arghiriţa vorbea ceva mai tare cu fie-sa, socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaştri, înecaţi în lăcrimi, sări de lîngă sobă şi strigă, neputîndu-şi stăpîni plînsul: 
   — Dadă Irină, nu vreau s-o daţi popii!... De ce s-o bage îngroapă?... Mama e a mea, nu e a popii!... Nu vreau să-i dea ţărînă în ochi... N-a făcut nimic... Dacă e săracă... cînd m-oi face mare 
   o să fie bogată... O să-i cumpăr scurteică, rochie şi şorţ... Să nu mi-o daţi popii!... Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină... dumneata ştii cum se ducea înainte... dumneata ştii... 
   Abia după multe făgăduieli se linişti, se culcă de-a curmezişul patului de lîngă sobă şi adormi oftînd, nevoind să mănînce decît "odată cu mama”. 
   A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plîns, a ţipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: “Lăsaţi-o barem pînă s-o muia curtea bisericii!”, auzind că pămîntul de groapă e tare ca osul. 
   Şi toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Şi din mîna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos. 
   Iar mama Arghiriţa, în loc de-o fată, avu o fată ş-un băiat. 
     
  ODINIOARĂ 
   lui George Radu Golescu1 
   Anii trec aşa de repede, că nu-ţi dai seama cînd şi cum cutare flăcău, rotar ori grînar, s-a schimbat în moş cutare, de unde şi pînă unde un bujor de fată, să o fi sorbit într-o lingură cu apă de dragă ce-ţi era, să te pomeneşti cu ea zbîrcită, cărunţită, apoi albă-colilie. 
   Aşa curge vremea, şi pe noi nu ne lasă în urmă, ci ne tîrăşte cu ea pînă la hotarul vieţii. Ne aşează frumuşel pe două scînduri, ne întinde pe deasupra o pînză albă cu cruce în mijloc, ne stropeşte cu vin şi cu untdelemn. Bulgării şi ţărîna cad şi astupă. Şi tot vremea din muşuroi face neteziş, surpă crucea de la cap, bătătoreşte locul şi acoperă cu bălării cel din urmă locaş al nostru. 
   Ei, cîte se duc cu zilele şi ce triste minuni ni se arată de ieri pînă azi! Cîte ne mai aşteaptă de azi pînă mîine! 
   În curtea bisericilor vechi, cruci de piatră şi de lemn, uneori cîte două-trei în acelaşi cuib, umbrite de vişini şi de pruni. Rămîi pe gînduri. Parc-ai vrea să ştii cine odihneşte sub pămîntul încărcat cu ştevie şi cu urzici... Parc-ai vrea să afli ce locşor a căzut la fiecine din cei ce odihnesc acolo... Cu mulţi ai copilărit, mulţi te-or fi mîngîiat şi pe unii poate că i-ai iubit. 
   E trist. 
   Dar e şi mai trist să te reîntorci, după mai mulţi ani, din pustiuri 
        1străine în mahalaua în care te-ai născut şi-ai crescut, şi să nu mai vezi nimic din cîte ştiai. Pe aceeaşi streaje să intri, pe aceeaşi cărare să te strecori, şi să nu mai vezi mîndreţea de-odinioară. 
   La marginea capitalei, departe de zgomot şi de făpturile pizmaşe, între oraş şi ogoarele ţărăneşti, se întindea, înflorind, mahalaua grînarilor. Mergea bine de la Dumnezeu. Unde îşi punea creştinul vatra, se prindea pe tălpoaie neclintite. Casele văruite se afundau în grădini cu rogodele, veselia copiilor. Pe-alocurea viile se mlădiau, încărcate cu ciorchini, pe aracii plecaţi de greutatea rodului. Ţăranii cu dare de mînă se îndesau să-şi găsească loc între grînari. Era o fierbere de muncă, o dragoste de propăşire ş-o frăţie de trai, că nu se mai pomenea aşa mahala tihnită şi harnică. 
   Cînd sosea cîte un jupîn, ori nea cutare, călare pe rotaşul din stînga, plesnind voiniceşte în naintaşi, leliţele, cumetrele, finele, suratele îi ieşeau voioase înainte, îl opreau din drum şi-l zăpăceau cu cercetările. Grînarul, cu o mînă în brîu, cu alta pe hăţuri, cu biciul pe după gît, le răspundea cu rînduială, să nu lase pe nici una mîhnită. 
   — Nea Mitrane, ai întîlnit, p-ale drumuri, pe alde dumnealui?(Şi “dumnealui” îi era bărbatul.) 
   — Da, cumetriţă, descarcă la Olteniţa.
   — Nea Mitrane, ai văzut pe bîcu? (Şi “bîcu” îi era tată-său.)
   — Da, fină, cale d-o zi, şi vine, e sănătoşel, tare mare.
   — Nea Mitran, ne-ai întîlnit flăcăul? (Şi “flăcăul” era frate-său.)
   — Cică a cîştigat bune părăluţe. Dar tu, cînd ne-i întindehalageaua nunţii? 
   Şi aşa, cu una, cu două, pînă le dădea de rost, apoi toate alergau, ca un stol de vrăbii speriate, care încotro şedeau, ca să spuie veste bună şi noroc pe la cei de-acasă. 
   Chiaburii se înmulţeau. Copii rumeni şi bucălaţi goneau cu ghiozdanele la şcoala din curtea bisericii, să plătească sfănţoaica pe lună dascălului Nicuţă şi să înveţe slove noi, să citească pe felurime, să scrie pe platcă şi, hei! mai tîrziu, să învîrtească tocul pe hîrtie, ca nişte logofeţi. 
   În serile de vară, mai ales pe lună, toată mahalaua ieşea pe prispă ori pe laiţa de lîngă poarta mică, şi poveştile începeau lungi şi nesfîrşite. Bunicile şi mumele îşi luau nepoţii şi copiii cei mai mici, prîslele, în poală şi le spuneau cîte-n lună şi-n soare. Ba de turci, ba de tătari, ba de calmuci, ba de căpcăunii cu două guri, ba de muscali, ba de nemţii cu coadă, mă rog, din cîte omul apucă şi vede, aude şi nu uită. 
   Şi cînd liliecii goneau de-a lungul drumurilor, copiii măricei părăseau scurteica bunichii pentru ca să arunce după ei cu căciulile, strigînd de la ştreaje pînă la biserică : 
   — Liliac... liliac,trage noaptea la conac,
   din cloponiţa bătrînă,
   hop, o dată, hop, de două,
   pîn’ la nouă...
   Liliacii dacă scapă
   sub căciulă fac calpacă.
   Şi de veneau Floriile, Paştele, cu hainele noi, St. Ilie, cu pepenii de Pantilimon, Moş Ajunul cu colindeţele, această prăsilă voinică şi vioaie umplea mahalaua de veselie şi de năzdrăvănii. 
   La Ignat, cînd zăpada cădea de două palme, porcii înjunghiaţi asmuţeau cîinii, guiţînd de se cutremura pămîntul. Fumul focurilor, în care îi pîrpăleau pînă la şorici, acoperea cerul mahalalei ca o ceaţă deasă şi fără căpătîi... 
   Aşa îi mergea, pe acele vremuri, omului, în bine şi de-a bună. Case noi se clădeau întruna. Ogrăzile se făceau mai dese şi mai frumoase, împodobite primăvara cu stufuri de flori, iară vara mlădiate pînă la pămînt de rod bogat şi felurit. De-atunci tot să fi trecut cincisprezece ani de zile. 
   În ziua de azi, bătrînii s-au dus după tărîmul ăsta. Casele vechi, nespoite, dărîmate, fără garduri, mărturisesc că sărăcia s-a încuibat în locul belşugului de-odinioară. Azi tot e de-a valma, căci toate sunt de-a valma cînd bietul creştin nu mai are ce ocroti. Grajdurile, ulucile cu porţile mari au fost aruncate în sobă, pe gerul Bobotezei. Curţile, pline altădată de păsări, azi sunt pustii. Abia cîte un cîine pocîltit mai hămăie şi te vesteşte că e la locaş de om. 
   Copiii sunt galbeni şi slabi, zdrenţăroşi şi fără chef, căci la Paşte n-au cu ce se înnoi, la Moşi n-au cu ce să-şi cumpere fluiere şi hîrîitori. Zmeurile nu mai vîjîie pe la Sîn-Petru. Dascălul Nicuţă nu mai cîntă cu o sută de băieţi într-un glas: 
   O daátă-i una, uúna! doórdoó paătrú! 
   Nunta de azi se cheamă sărăcie la sărăcie, botezul, din cumetrie cu chef şi lăutari, se numeşte belea la capul omului. 
   Grînarii au ajuns la două mîrţoage de cai şi nu mai pun în căruţele cu coviltir patru chile mari. 
   Toată mahalaua a sărăcit şi se-ngroapă în ruine şi bozii. Şi, spre batjocură, soarta a făcut să se ridice în locul bisericuţei (plină al’dată de credincioşi la sărbători), biserică mare şi falnică, dar goală chiar la sărbătorile împărăteşti. În locul şcoalei lui Nicuţă, şcoala primăriei, ca un palat frumos, încăpător, dar pus-tiu şi fără spor la carte. 
   — Ce e asta, lele Ancuţo? am întrebat mîhnit, privind întoate părţile. Şi de ce-aţi ajuns în halul ăsta? 
   — Ei, maică, ce e de la Dumnezeu şi de la stăpînire este. Iacăşcoală mare, iacă biserică frumoasă, dar de ce le-or mai fi ridicat în mijlocul dărîmăturilor eu nu pricep... Uite, ne-am stins în cîţiva ani. Se zice că acele maşini blestemate de drumuri-de-fier au luat cheagul grînarilor noştri. Apoi de, o fi, n-o fi... Atît, mamă, ştiu că odinioară copiii îşi numărau anii după casele noi care se ridicau, azi îşi socotesc vîrsta după casele care se dărîmă. 
   Şi bătrîna plecă cu doniţele spre puţul cu două roate. 
  SUSANA  
   În via părăginită, iarbă grasă acoperă răzoarele cu o pînză smălţuită cu flori. Parc-ar fi scuturat cineva bidinele muiate în roşu, galben şi albastru pe deasupra cîmpiei dintre “casele pustii” şi gropile de nisip. 
   Soarele e zăpuşitor. Lumina te orbeşte. Aerul joacă, fierbe, şi nici un pic de adiere nu potoleşte arsura. 
   În mijlocul viei, doi castani bătrîni şi stufoşi stau neclintiţi, rupînd albastrul cerului şi întinzînd pe verdeaţă umbrele lor împreunate, ca două poloage rotocolite. 
   La rădăcina lor se odihnesc grînarii la Sîn-Petru şi Sînt-Ilie. De la amiezi, rogojinile şi velinţele sunt aşternute. Perne de paie se pun căpătîie. Botele cu apă proaspătă, clondirele cu vin scufundate în doniţi, puişoarele noi cu miros de brad, cîteva castroane cu fiertură, lingurile de lemn şi ştergarele vărgate la căpătîie sunt rînduite cu îngrijire şi înconjurate cu foi de pelin ca să le dea un miros sănătos şi răcoritor. 
   S-au aşezat pe mîncare şi veselie. Toţi sunt rudă, rudenie, rubedenie, cuscri, fini, naşi, că pe nume curat nu-şi zic. E o familie întinsă. Mănîncă din acelaşi castron, sorb cu aceeaşi lingură, rup din aceeaşi azimă, din aceeaşi turtă caldă. 
   Mai-marii lor sunt moşnegii de cîte un veac, cum este bunăoară Tămădueanu, cu barba pîn’ la cingătoare, Doroftei, căruia îi cam place să sugă, aşa bătrîn cum este, şi să ciupească cu vorba pe fetele mari, care se ruşinează. 
   Amîndoi stau în capul mesei. Şi cînd se scorneşte vreo pricină de neînţeles, bărbaţii şi femeile, ba pînă şi liota de copii, dau năvală cu întrebările, şi ei ascultă cu mîndrie şi le împart dreptatea după cum li se cuvin. 
   — Nu e aşa, tată Doroftei, că cuscra Vişea e cu munca la Rădovan?
   — Nu e aşa, tată Tămăduene, că neamţul e mai hain camuscalul? 
   Ş-apoi lua cuvîntul Tămădueanu, şi mi-ţi vorbea aşezat şi îndesat, că lingurile nu se mai mişcau de pe buzele străchinilor. 
   — Suntem, le zicea el, de-aceeaşi cruce cu muscalul, dar nude-acelaşi sînge. Beilicul neamţului, muscalului, turcului e tot beilic. Oricare din ei ar călca ţara, ambarele se golesc, de păsărime te-ai spălat pe mîini, clăile de fîn se fituiesc. Şi unii aduc lăcustele, alţii molime, iar în urma lor ne lasă praful şi sărăcia. Dacă nu te înţelegi cu romînul la vorbă, adicătelea dacă nu grăieşti acelaşi grai, poate să facă o mie de cruci, una peste alta, pînă ş-o găuri frunte, umerii şi buricul, că tot juvină şi pacoste cade pe urechile noastre. 
   — Dar se închină, răspunse una din femei, înghiţind o năstrapăcu apă rece de la Susana. 
   — Taci, cap de tivgă, grăi Tămădueanu. Apoi îmbătrîneşti de-a surda, muiere. Şi ce-ai văzut, şi ce-ai auzit, mai bine le vedea şi le auzea coţofenele, că tot atîta era. Gara-gaţa, ca şi ele... Ce mi-e mintea lor, ce mi-e mintea ta? Să îmbucăm ceva, ş-am să vă spun eu, că una e crucea şi alta e neamul. 
   Clondirul cu vin gîlgîi de-a rîndul în gîtul bătrînilor, care răsturnau capul pe spate, şi se opri o toană l-alde tata Doroftei. 
   După ce-şi potoliră foamea şi-şi înecară setea, unii cu vin, alţii cu apă rece, bătrînele plecară capul pe perne, bărbaţii, flăcăii şi fetele mari făcură roată împrejurul Tămădueanului, iar băieţii 
   o tuliră de-a lungul viei, strigînd în goana lor: 
   — Cine vrea de-a puia-gaia să-i adune cu tigaia? 
   — Cine vrea de-a v-aţi-ascunselea? 
   — Cine de-a hîra care taie vîna? 
   — Cine de-a poarca?
   Iar fetiţele:
   — Cine vrea de-a leapşea? 
   — Cine de-a feţele? 
   — Cine de-a ineluş-învîrtecuş p-al cui deşt te-ai pus? 
   — Cine de-a hai la groapa cu furnici care pişcă mari şi mici? Asupra acestui stol zburdalnic şi speriat ca de uliu îşi îndreptară 
   cu toţii privirile vesele. Multe din femei îşi făcură cruce, mormăind: “Ţine-i, Doamne!”, “Lighioile mamei!”, “Veselia bunichii!” Ba unele scuipară de trei ori în vînt, ca să nu se deoache, tînjind, de la umbra castanilor, pe Bălaia, pe Neghiniţa, pe Cicoarea, pe Brebenica şi pe Ţigăncuşa, că şi-au prăpădit tibetul roşu din codiţele care le joacă pe spate şi se despletesc la sfîrcuri. 
   Tămădueanul se scărpină în cap, îşi drese glasul şi începu dibuind în pustiul amintirilor. Roata din jurul lui îl asculta neclintită, ferindu-se chiar de a-şi întinde picioarele, ca nu cumva tîrşiala rogojinilor să-i tulbure şirul. 
   — Năpădise muscalul, cu tot potopul puterilor, de nu se mai isprăvea. Oriun’ te-ntorceai, herghelii de cai cu coame lăţoase şi cu fotoloage la picioare, şepci, chivăre, ciacuri şi purcoaie ţuguiate de puşti şi de suliţe. De la Pantilimon pînă la streaje numai corturi. Ofiţerimea în fireturi, polcovnicii şi prapurcicii bănănăiau de-a încîtelea, uluiţi de vutcă şi de rachiu, mustruluind, ca vai de lume, căzăcimea cu chipul scofîlcit şi negricios. 
   Pornise viteaz la viteaz, împărăţie la împărăţie. Muscalul, nici una, nici două, aducea plocon turcului, de peste nouă mări şi nouă ţări, vîrf de suliţă, ascuţiş de sabie şi ghiulele mai mari ca mămăliga mocănească. 
   Da’ de ce voiau să se dovedească care pe care, asta n-au ştiut-o nici feţele boiereşti, darmite noi, sărmanii, topor de oase, vite de beilic, tobă de buşeli, creştini de jumulit. 
   În mahalaua noastră abia se aciolase cîţiva săteni, de pe la Sohat, Postăvaru, Pastramă şi Rădovanu. Le mergeau strună. Harnici, de omenie — nu că mă laud — aşezaţi, strîngători. Curţile le îngrădirăm, casele se şiţuiră. Biserica Delii se zugrăvi. Puţurile cu ghizduri se sleiră cu sfeştania cuvenită. Prinserăm la inimă. Şi ca noi nu mai era nimeni. Din cer să fi picat, şi tot am fi avut mai multe păcate, afară de Doroftei, care de altfel era, ca şi în ziua de azi, om voios şi cu inima lui Dumnezeu, dar ce pîrdalnicu făcu, că făcu o cîrciumă şi-şi bău butia toată singur singurel. 
   — Apoi, despre partea voastră, se oţetea vinul în pivniţă denu eram eu om priceput... răspunse tata Doroftei şi, aruncîndu-şi pe spate pletele albe care îi dădeau în ochi, mai răsturnă clondirul pe beregată. 
   — Aşa, cum vă spusei, urmă Tămădueanul, cum năpustirămuscalii peste noi — fir-ar de rîs să fie cu crucea lor cu tot — parcă ne luă piuitul. Într-o săptămînă nu se mai pomeni de lighioaie omenească. Grăunţele de vite le măturase vîntul. Căruţele noastre erau încărcate pîn’la coviltir cu de-ale lor. Caii ni se clătinau în ham, ca nişte mîrţoage nebăute, nemîncate. Femeile şi fetele mari se dau afund în ascunzătorile dintre vii, ca să scape cu faţă curată. Copiii se făceau teacă de pămînt cînd auzeau că vine muscalul răcnind din poartă să-i dea mîncare. 
   Tot aşa îşi ducea zilele, ca vai de capul ei, biata Susana, c-o fiară de cazac ce-i căzuse pacoste şi-i rodea pînă şi urechile. Era numai o fetişcană, dar cu ochii în patru şi inimoasă ca un voinic. Fără mumă, fără tată, muncea să se răpuie şi-şi ţinea casa cu rostul ei, stropolind şi deretecînd prin vecini. Pleca din revărsatul zorilor şi se întorcea pe la amurg cu alba-n căpestere: cu de-ale gurii pentru ea, cu boabe pentru păsări şi cu oscioare-n poală pentru căţei. 
   Şi să fi văzut cum toate lighioanele curţii îi ieşeau înainte, parcă erau dăscălite. Cloşca cu puii: clonca-clonca. Dolfa cu cinci-şase buflei. Mîţa, cu prăsila în şir. Şi tuturora le purta de grijă. 
   Cînd o pedepsi soarta cu spurcatul de muscal, nu mai putu prididi. Alerga ea cît o ţineau puterile, dar de-a surda alerga. Gămanul mînca căzăceşte. O găină întreagă la o friptură, şi tot răcnea de-o apucau groazele, mai ales cînd scrîşnea din dinţi şi învîrtea sabia (...) 
   Într-o bună dimineaţă veni la mine cu noaptea-n cap. Era c-o cămăşuţă soioasă pe ea, de unde o ştiam albă-floare din tălpi pînă la creştet. C-un glas de-ţi era mai mare mila, începu să mi se tînguiască, ştergîndu-şi ochii cu mînecile. 
   — Nene Tămăduene, ce să mă mai fac? îl spăl, îi dau sămănînce, şi nu mai ştiu ce vrea. Am tăiat toate alea din curte. O cloşcă cu pui mai rămăsese, şi mi-a păpat-o şi p-aia. Puii o caută pretutindenea, ţipînd de te arde la inimă. 
   — Tine-ţi firea, Susano, bun e Dumnezeu, o trece ş-asta, îirăspunsei eu. 
   — Bun o fi... îngînă biata fată pe gînduri, ş-o podidiră lac-rimile. Într-un rînd a venit beat mort, că nu-l mai ţineau picioarele; ş-a dat peste căţeii Dolfei, care dormeau grămadă în bătătură. Dolfa s-a repezit şi ea, şi doar că l-a lătrat. Ei, ei, nene Tămăduene, atît i-a fost de-ajuns! C-a tras sabia şi i-a despicat capul în două. Nene Tămăduene, s-a mai dus, săraca Dolfa, cîţiva paşi, împleticindu-se, cu sîngele şi cu puii dîră după dînsa, ş-a căzut moartă în mijlocul lor! Şi eu n-aveam pe nimeni decît pe ei. Mă simţeau din depărtare. Şi de nu puteam să le dau îndestul, ştii, ca oamenii, mă credeau. După ce se jucau pe lîngă mine, plecau mulţumiţi, care încotro apucau. 
   Şi începu să plîngă. 
   — Ce să mă fac, vai de zilele mele! La un miez de noapte, cesă mă pomenesc... cu el, cîinele... începu să dea cu sabia în uşă, apucat de alte alea. Striga cît îl lua gura: Tureţchi duh! tureţchi duh1. Astă-noapte, abia adormisem, şi tresării din somn. Îl auzii, bîjbîia la clanţa de la cămara mea. Pînă să mă reped să încui uşa, el o şi deschise, îndată ce mă zări, mă cuprinse, nene Tămăduene, în braţe... Mă zmîcii din mîinile lui. Îmi dădu la picioare şi începu să se roage: Duşinca! duşinca2. Era beat. I-am înfipt pumnii în ceafă şi l-am repezit pe uşă afară. 
   — Nu e nimic, Susano, nu e nimic, îngînai eu, neştiind cum s-omai mîngîi. 
   — Ei, nu ştii dumneata cum se uită la mine! E mai blînd, ce edrept. Aş vrea să fie rău ca o fiară, cum era şi mai nainte. Dumneata nu ştii cum se apropie de mine... Şi nu ştii că mă trimite, tot pe-nserate, să-i aduc apă dintre vii, şi el îmi aţine urma. Scapă-
        12mă, nene Tămăduene... Scapă-mă!... Rămîn aici... Nu mă mai întorc acasă!... Mi-e frică ca de moarte! 
   Şi iar o înecă plînsul... Puterile o părăsiră. (Nu ştiu de îmbucase vrun dumicat de cîteva zile.) Se învîrti pe spate şi căzu pe pat din mîinile mele. Cînd se dezmetici, îi zisei: 
   — Mai du-te şi în astă seară la apă, şi eu o să mă-ntorc tocmaipe-nserate, printre vii. Şi lasă că-i pui eu mirul, drept în frunte, ca la mistreţ. 
   Susana plecă oftînd. 
   Apusese soarele. Stufăria şanţurilor întuneca potica dintre 
   vii. Mă apropiam de fîntîna cu “apă-bună“, pipăindu-mi brîul,aşa, fără să ştiu de ce, doar să văd de pustia de teacă. Mîna mi-alunecă a mîngîiere pe plăselele cuţitului. Netezeam cuţitul ca pe-un cîine credincios. 
   Mi se păru că auzii ceva la fîntînă. Mă oprii o clipă. Făcui trei cruci. Spaima şi mînia m-aruncă din loc. Grăbii pasul şi, deodată, fără de veste, la un ţipăt, o rupsei la fugă spre cumpăna puţului, ce se înălţa repede printre cei doi plopi. 
   Cînd ajunsei la fîntînă, înlemnii. Sîngele îmi năpădi la cap. 
   Susana, cu chipul alb ca varul, trîntită la pămînt, se lupta cu spurcatul de cazac, scrîşnind, nemaiputînd nici să ţipe. Cum mă văzu biata fată, căscă gura, parcă şi-ar fi dat sufletul: 
   — Nu mă lăsa, nene Tămăduene!Trupul i se-ntinse sub genunchiul cazacului. Mîinile-i ples-
   niră de verdeaţă. 
   Toate se petrecură mai iute decît le-aţi gîndi cu gîndul. 
   Trăsei cuţitul, îl înhăţai de beregată, îl măsurai de la inimă pînă la pîntece şi, înfigîndu-i cuţitul pîn’ la mîner, îl răbufnii la pămînt. 
   Susana mai căscă o singură dată ochii săi mari. Mă privi lung. Îi închise şi adormi de veci, c-un surîs blînd pe chipul ei alb ca floarea de muşeţel. A murit de spaimă. 
   Pe Susana am plîns-o şi-am îngropat-o în apropiere de fîntînă, dar n-am putut s-o slujesc de frica polcovniciei. Pe cazac l-am aruncat pe gîrlă, lîngă Vitan, şi eu m-am dat afund pînă s-a dus muscălimea din ţară, bătută şi ruşinată de puterea turcului. 
   D-atunci fîntîna dintre vii se cheamă, din botezul poporului, “Susana”, şi voi pînă şi azi, cînd plecaţi scuturînd capacele doniţelor, ziceţi, fără să vă daţi seama: “Aducem apă de la «Susana». 
   — Săraca Susana!
   — Ce apă bună!
   — Cum fierbe de bine lintea şi fasolea!
   — Fireşte, că nu e sălcie.— Şi rufele le speli, că face clăbuc ca apa de gîrlă.
   Tămădueanul, întorcîndu-se către Vişana Ţuguiului, o întrebă:
   — Ei, muiere, face cruce muscalul? Şi dacă face, are milă deneamul tău? Nu-ţi spuneam eu că o să îmbătrîneşti nici coaptă, da’ nici pîrguită? 
     
  FATA MOŞULUI 
   Copiii cutreierau voioşi via părăginită. Un şir, ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de mijloc, se încolăcea, strigînd de frică să nu-i înhaţe “mama-gaia”. Fetele începuseră “de-a ulciorul”. 
   — Cum dai ulciorul?
   — Cum îl vezi,cu ochii verzi, ş-o lingură de păsat, să nu zacă de vărsat. 
   Sub castani, oamenii stau de vorbă. Numai moş Doroftei judecă cel din urmă clondir şi-l stoarce, picătură cu picătură. 
   — Aşa să se scurgă ochii fetelor după mine.
   — Ei, aş! ţi-ai trăit traiul, ţi-ai păpat mălaiul, zise una dintre
   femei. Mai bine ne-ai spune cîte ceva, da mai altfel, nu ca nea Tămădueanu. 
   — Hai să spunem ghicitori, zise Doroftei, începînd a cînta,
   legănînd capul, cam fără voie, aci pe-un umăr, aci pe celalt. Şi lumea se grăbi a-i da de nimic ghicitorile lui. 
   — Bulgăraş de aur, joacă pe piele de taur? 
   — Soarele.
   — Nuia vîjîia, ocolii ţara cu ea?
   — Gîndul.— Şervet vărgat, pe Dunăre aruncat?
   — Şarpele.
   — Minţi, moţato!
   — Curcubeul.
   — Ei, aşa, aşa mai merge.
   — Sus copaie, jos copaie, la mijloc carne de oaie?
   — Scoica.
   — Hudurabaie-baie, bună de bătaie?
   — Toba. 
   — Ce e mic, mititel, îşi îndreaptă Vodă hainele pentru el? 
   — Puricele.
   — Eh! grăi moş Doroftei cam supărat, am să v-astup cloanţala toate. Ghiciţi acuma, de vă taie capul, de nu, să-l tăieţi voi pe el: 
   Din pulpă născută, pe claie aruncată, de vultur răpită, de babă robită, la domnie-ajunsă, de ţigancă tunsă: călugăraş mă făcui. 
   Ce să fie? Ce să fie? Toţi se uitau lung unii la alţii. Cei mai pricepuţi se codiră la răspuns. Vedeau ei că nu e glumă cu tata Doroftei. Tot bătrînii ştiu mai multe, nici vorbă. Cîteva fete mari, 
   necăjite de rîsul lui Doroftei, cercară s-o brodească cum le-o trăsni prin cap. 
   — Nu e nunta? întrebă una din ele.
   — Tu o să te călugăreşti după ce te-oi mărita, zise rîzînd Doroftei, şi-şi şterse faţa de sudoare. 
   — Ba e curat “minciuna”, zise alta.
   — Minţi tu, fără să vrei, c-aşa fac proastele. Tu n-o să te măriţi decît cînd te-oi lua eu. 
   Aşa-i spuse ăsteia tata Doroftei, şi-o mîngîie pe sub bărbie, că nu era tocmai o glumă dulce, mai ales pentru o fată mare, frumoasă, harnică şi cu zestre. 
   — Ei, să vă desluşesc tot eu, că tot eu de nu v-oi desluşi. Şi nue de mirare, urmă Doroftei, că pe cînd vă năşteaţi voi, eu însuram flăcăi, măritam fete, beam o butie, luam o casă în spinare, atingeam cerul cu deştul şi ţineam douăzeci ca voi la subţioară, treizeci în brîu şi-o sută în sîn. Iacă, e un basm cu ghicitoare vorba mea şi, de vreţi, am să vi-l spun, dacă mi-o face poala căpătîi o fată frumoasă. 
   — Mai e vorbă? Vrem, vrem!
   — Uite, vin’ la mine.
   — Ba la mine!
   — Ba la mine, că-ţi caut în cap!
   — Ba la mine, că-ţi aduc apă de la “Susana” şă-ţi fac o turtăcît toate zilele. 
   Aşa îl rugară fetele pe bătrîn, întinzîndu-l toate de mînecă. Doroftei îşi plecă capul în poala Marichei şi începu să povestească. 
   “Pe vremea cînd se înnodau iepurii de coadă şi iepuroaicele îşi spălau mustăţile în vîrful stejarilor, în nu se ştie ce parte de loc, o babă şi-un unchiaş îmbătrîniseră fără să aibă copil. 
   Bani aveau, bucate aveau, cirezi de boi şi herghelii sumedenie. Unde zgîriau pămîntul, scoteau galbenul, că nici nu mai ştiau ce să-şi mai facă capului de atîta avuţie. 
   Într-o zi, baba trînti de la gură lingura cu zeamă şi aduse vorba aşa: 
   — Da’ bine, bărbate, ce ne foloseşte nouă, unor bătrîni, atîtabogăţie? Mai bine am fi săraci lipiţi, fără petic de cămaşă în spinare. Barem atunci ne-am trudi pentru gură. Dar aşa, bogaţi, putrezi de bani, şi să n-avem noi un copil măcar care să ne zică “tată“ şi “mamă“ şi să ne închidă ochii cînd o fi să ne ducem?... 
   — Lasă, femeie, grăi unchiaşul, nu te mai amărî, că o da Dum-nezeu să dobîndim şi noi unul... Cine ştie... Minunile de-aia sunt minuni... 
   — Aida-de, dacă n-a dat Dumnezeu pînă acum, nu mai dăde-aci înainte. Mai bine ar fi s-o ştergi mîine din revărsatul zorilor la Sfînta Vineri, milostiva, că aşa am visat eu ast-noapte. 
   — Bine, mătuşă, bine, m-oi duce pîn’ la sfîrşitul pămîntului,numai s-avem şi noi un copilaş care să ne rîdă şi să ne plîngă în casă, că mă topesc şi eu ca şi tine de-atîta pustietate. 
   A doua zi unchiaşul se sculă cu noaptea în cap. Puse şaua pe Murga, o înstrună bine, încălecă şi o şterse, luîndu-şi rămas bun de la babă. 
   Şi merse, merse, şi trecu ape limpezi şi felurite, care aci curgeau drept, două-două, ca urmele carului, aci se răsfirau şi se rotocoleau pe după dealuri, pierzîndu-se unele spre răsărit, altele spre apus. 
   Şi lăsă în urma lui împărăţia florilor, a păsărilor şi a piticilor, unde cei mai mari sunt cei mai mici. Şi tocmai cînd se gîndea că lumea de-acolo încolo n-o să mai fie ca lumea, iar dete peste oameni ca şi dînsul. 
   — Un’te’ci, moşule? îl întrebară nouă fraţi, tot unul şi unul,care se trudeau la arătură cu nouă boi cu coarnele aurite. 
   — Mă duc, taică, să-ntreb pe Sfînta Vineri ce să mă fac eu.Că mi-a dat Dumnezeu de toate, numai copii nu, şi mai bine mi le lua pe toate şi-mi dăruia un copil. 
   — Moşule, să spui şi de noi că întindem de dimineaţă pînăseara, cu nouă boi, şi brazdă tot nu facem. Se înfige fierul plu
   gului adînc şi spintecă în sus, apoi alunecă pe deasupra ţelinei ca un călcîi pe gheaţă. Moşule, da’ să nu uiţi! 
   — Bine, tată, bine.
   Mai merse ce mai merse, şi întilni un flăcău, voinic, să fi spart pietre-n pumni. Şi cît era de namilă şi de rumen, sta despuiat şi lungit pe-o rogojină la umbra bălăriilor. 
   Cum văzu pe bătrîn, vru să îndruge ceva, şi cum deschise gura, gura — clanţ, falcă pe falcă. La urma urmelor, se frecă bine la ochi, căscă zdravăn, de i se văzu omuşorul şi, clefetind buimăcit de cîteva ori, izbuti să spuie, mai mult pe nas: 
   — Aba... Moşule... Încotro?... Un’te’ci pe-aşa zăpuseală?...
   — Iacă, taică, sa întreb şi eu pe Sfînta Vineri ceva de mine şide mătuşa mea. 
   — Că ce bine ai face s-o întrebi şi de mine. Zac... gol puşcă...numai c-o rogojină... aci sub mine... aci-n spinare. 
   Şi căscă, din căscat în căscat, pînă-l trecură lacrimile. Şi-i căzu capul pe spate şi începu să horcănească parcă n-ar fi dormit de cînd lumea. 
   Şi tot aşa gonind goană de voinic la vreme de bătrîneţe, nemaiţiind socoteala zilelor ş-a săptămînilor, sosi la un deal nalt, cu fîn ca mătasea de moale şi cu flori să le fi cules de-a încălarele. După ce sui dealul, dete peste o apă întinsă, liniştită şi sclipitoare ca o oglindă, din mijlocul căreia se ridică un glas ca de om: 
   — Moşule, moşule, nu trece aşa trecător, ci spune şi de mine, acolo unde te duci, că lată sunt, limpede sunt, adîncă sunt, şi peşte tot nu fac. 
   Mai apoi, un păr verde şi frumos: 
   — Moşule, să spui şi de mine, că nalt sunt, frumos sunt, că
   înverzesc, înfloresc şi mă scutur, şi pere tot nu fac. La urma urmelor, din fundul unei fîntîni: 
   — Moşule, de-ai simţi şi foc în cerul gurii, să nu te pleci laizvorul meu. M-ai blestema şi tu ca toţi care au trecut pe lîngă mine. Mai bine ţi-ai căta de drum şi-ai întreba pe Sfînta Vineri, milostiva, că de ce izvorul meu, limpede ca roua şi rece ca gheaţa, codeşte gura călătorilor şi pleacă toţi bombănind: “Mai bine am fi băut dintr-o mocirlă, zvînta-ţi-ar Dumnezeu apele tale amare şi spurcate!” 
   Abia cînd i se mai ţinea viaţa într-un fir de păr, ajunse unchiaşul la poarta de argint a Sfintei Vineri. Şi cum se apropie de ea, Murga se trase înapoi spăimîntată de-aşa mîndreţe, c-o fi avînd dobitocul abur în loc de suflet, dar văzul e tot văz. 
   Peste porţi, mai dincolo de ele, un palat în lumini de toate feţele, că nici penele de pasăre măiastră, nici noaptea cu spuzeala de stele, nici zorile cu revărsatul lor, nici curcubeiele n-ar fi întrecut acest palat, minunea minunilor. 
   În pragul porţii bîzîia o albină, care se roti o dată şi trecu în pasăre, se roti a doua oară şi se prefăcu într-o ciută, se roti a treia oară şi se prefăcu într-o fecioară albă ca laptele, cu părul ca un abur auriu. 
   — Intră, îi zise ea, intră, că trebuie să fii om bun, altfel, fărăsă vreau, m-aş fi prefăcut într-o căţeluşă c-un dinte de fier şi cu altul de oţel şi te-aş fi făcut praf şi fărîme. 
   Sfînta Vineri, după ce ospătă bine pe unchiaş, îi dete trei mere de aur şi-i zise: 
   — Iacă, moşule, merele să le mănînce baba, iar cojile să ledai Murgii, şi vi se va împlini dorinţa, că ştiu ce vînturi te-au adus pe la mine. 
   Unchiaşul îi sărută poala şi se şterse cu o cută pe la ochi, îi sărută mîna dreaptă, i-o puse la frunte, apoi o întrebă şi de ce întîlnise în drum. Şi Sfînta Vineri îi răspunse ce se cuvenea fiecăruia. Moşul, nemaiputînd de bucurie, întoarse Murga şi o luă spre casă. Cînd zări fîntîna, fîntîna, de departe, îl întrebă: 
   — Moşule, da’ de mine ce-a zis?
   — Că pînă nu ţi-i scoate comoara de argint de lîngă izvor, apă bună n-ai să ai. 
   — Moşicule, fă bine şi pune mîna pe-o cazma şi scoate-mipustia de comoară. 
   Unchiaşul uşură fîntîna. Sorbi o gură de apă limpede, rece şi bună, şi luă o desagă cu bani şi plecă. 
   Merse ce merse, şi zări părul. Nici nu-l zărise bine, şi părul începu să strige: 
   — Moşule, de mine ce-a zis? Moşule, de mine ce-a zis?
   — Că pînă nu ţi-i scoate comoara de galbeni de la rădăcină,pere n-ai să legi în vecii vecilor. 
   — Taică moşule, pune mîna pe cazma şi îndură-te de mine. 
   Moşul, cioc-boc, pînă dădu de buzele cazanului. Şi cînd îl scoase de-o şchioapă, părul înflori. Cînd îl scoase de două palme, părul se scutură. Iar de-l scoase pe de-a întregul, părul legă pere care crescură cît pumnul, se pîrguiră şi se coapseră galbene-ceară. 
   Unchiaşul mîncă o pară dulce ca mierea, umplu cealaltă de-sagă cu galbeni şi plecă. Cînd dete la apa adîncă, limpede şi lucie ca o oglindă, din mijlocul ei se ridică un glas jalnic: 
   — Moşule, da’ de mine ce-a zis?Moşu tăcu.
   — Moşule, moşule, da’ de mine ce-a zis?Moşu tăcu.
   Şi tocmai din vîrful dealului, se întoarse şi strigă, dînd vînt
   Murgii: 
   — A zis că pînă nu-i îneca om, peşte n-ai să faci. Şi apa sărepezi năprasnic, să-l soarbă, şi mai multe nu. Dar abia ajunse să umezească creştetul dealului, şi se prăvăli clocotind iar în matca ei, strigînd de băgase spaima în moşul, care gonea năuc. 
   — Ah! hodorog şiret, căci n-am ştiut! Întîi pe tine te-aş fi răpus!
   Unchiaşul nu se opri decît lîngă namila de voinic despuiat, care sforăia dus, întins pe rogojină. 
   — Hei, voinice, cică ţi-o fi de-atîta somn! Sfînta Vineri mi-a spus că, de nu vei munci, n-ai să rămîi nici cu rogojina aia de sub tine. 
   Leneşul se învîrti pe partea cealaltă, crăpă ochii, căscă de trei ori în şir şi bombăni ameţit: 
   — Cată-ţi de drum, că de n-ar fi să mă scol în picioare, ţi-aşarăta eu... Apoi aşa leac de sărăcie ştiam şi eu... Şi închise ochii şi aţipi şoptind: Uf! da’ multă vorbă! 
   Şi dădu Dumnezeu un soare de frigea pămîntul şi asudau pietrele. Unchiaşul mîna, mîna. Şi calea nu se mai isprăvea. Şi foamea îl leşuia. Şi setea îl ardea. Tocmai acum înţelese că el călcase în gura lăcomiei. În loc de apă din fîntînă, luase arginţi, în loc de pere din păr, luase galbeni. 
   — Stăpîne, n-o mai duc, dă-mi ceva pe cerul gurii, zise Murga.Unchiaşul, nemaiavînd încotro, scoase un măr de la Sfînta Vineri, îl mîncă, iar cojile le dete Murgei. Mai merse ce mai merse, şi abia se mai ţinea pe şa, şi Murga abia se mai ţinea pe picioare. — Ştai, zise moşul, oi spune mătuşii că numai un măr mi-a dat Milostiva. Şi mîncă şi pe-al doilea. 
   Dar de ce mînca, de ce foamea creştea şi merele i se păreau mai bune. La urma urmelor, îşi dădu el un pumn în cap, dar mîncă şi pe-al treilea măr. 
   Cît înghiţi cea de pe urma felie, îl apucară căldurile şi rămase greu în pulpa piciorului drept. Pulpa creştea, Murga se umfla (apucase şi ea din cojile mere-lor) şi drum mai era. Cînd întîlni pe cei nouă fraţi, care trosneau cu biciul în spina-rea boilor, şi brazdă nu mai spărgeau, le grăi, ţinîndu-şi drumul: 
   — Mi-a zis Sfînta, oameni buni, că pînă nu veţi dejuga pemuma ălor opt boi, brazdă n-o să trageţi, că omenie fară hărnicie se mai poate, dar hărnicie fară omenie, ba. 
   Ajungînd unchiaşul acasă — abia tîrîndu-şi piciorul — spuse babei tot, din fir pînă în aţă. Şi plînse baba ce plînse, apoi se-mbună, că tot o să aibă un copil, fie şi din pulpa moşului. 
   Pe unchiaş îl apucă facerea în mijlocul cîmpului. Cînd îi plesni pulpa în două, sări din icrele lui o fată cu părul de aur, ce strălucea ca soarele, şi mirosea ca sulfina, şi tremura ca brebeneii ciufuliţi de vînt, şi zicea c-un glas dulce de te topea: “Tată, mi-e frig!” Unchiaşul, zăpăcit, o culcă într-o căpiţă de fîn şi alergă să-i aducă un zăbun moale ca s-o înfaşe. Dar n-apucă să se întoarcă, şi un vultur, din albastrul cerului, îşi strînse aripile şi căzu glonţ pe căpiţă, răpi fata şi se pierdu în zarea de la răsărit. 
   Departe, departe, vulturul i-a clădit un cuib de puf în vîrful unei sălcii pletoase ce se oglindea într-un pîrîu argintiu. Vîntul s-o răcorească, salcia s-o legene şi pîrîul s-o descînte. 
   Aşa crescu fata pînă se făcu mare. Că “tata vultur” îi aducea cîte-n lună şi-n soare, sîngele murelor, mustul strugurilor, mierea albinelor şi miresmele florilor. 
   Într-o zi veni de la împărăţia vecină o slugă domnească să adape, sub salcie, pe bidiviul împăratului. Calul plecă nările la pîrîu şi începu să sforăie şi să arunce bulgării de sub copite. Auzind aceasta, împăratul trase o ceartă robului şi-l trimise iarăşi la pîrîu cu calul de căpăstru. 
   — Uite-te bine, prostule, c-o fi văzut calul ceva, nu se sperieel de florile mărului... 
   N-apucă să plece, şi se şi întoarse, spunînd împăratului că în apă se vede chipul unei fete cu părul de aur, aşa de frumoasă, că la soare te poţi uita, dar la dînsa ba. 
   Împăratului pe loc îi rămni inima. Adună pe toţi ai curţii, ca să vadă cum să aducă în palat aşa minune. Dintre toţi ieşi o ţigancă, bătrînă, zbîrcită şi urîtă, şi vorbi aşa: 
   — Luminate împărate, să-mi dai un car cu boi, nişte pirostrii,
   o cremene cu amnar, o tingire, mălai, sită, peşte sărat ş-o ploscă cu vin vechi, şi ţi-o aduc eu cum nici că te-ai gîndi. 
   — Daţi-i ce cere, zise împăratul.
   Dihania bătrînă opri carul sub salcie şi începu să se văicărească, de hoaţă ce era. 
   — Vaaai! vai! Păcatele mele... Că mult mi-e foame... Şi pustiii de ochi m-au lăsat. Cum să fac eu mămăligă! Vaaai! vai ! 
   Şi puse cîteva găteje şi dădu s-aprindă iasca, dar izbi cu amnarul în unghii. 
   — Nu aşa, mamă, zise fata din salcie, făcîndu-i-se milă.
   — Da’... cuuum, mamă?... Nuuu văd, mamă... Că m-au lăăsatpustiii de ochi... 
   Şi pirostriile le puse cu picioarele în sus, căldarea o răsturnă cu gura în jos, mălaiul îl turnă alături de sită. 
   — Nu aşa, mamă, nu aşa, zise fata cu părul de aur. 
   — Da’... cuuum, mamă?... Nuuu văd, nu văd... Dăă-te jos,mamă... Fiiie-ţi milă de-o biată bătrînă... făără ochi... făără vedere... 
   Fata se dete jos din salcie. Aprinse focul. Puse de mămăligă şi-i întinse masa. 
   — Ţine-mi de urît, bunico, zise dihania, şi gustă şi dumnea-ta, cucoană bună şi blajină, din peştele meu. 
   Fata o ascultă şi mîncă cu poftă peşte sărat. I se făcu sete. Baba îi întinse un pahar de vin, două, trei, pînă o ameţi ş-o culcă în poală, să-i caute în cap, “c-aşaaa se cade la cucoanele mari”. 
   Pe biata fată o fură somnul şi adormi tun. Bahniţa o puse în car şi, bătînd să omoare boii, o aduse la tronul împărăţiei. 
   Cînd se deşteptă fata, plînse ce plînse, pînă ce se mîngîie, că împăratul o îmbrăcă în mătăsării, o plimbă în caleşti şi-i făcu toate voile. 
   Dar n-apucă nici să aibă un cucon, şi, într-o zi, o altă haină de cioară se furişă pe lîngă ea şi-i şopti în ureche: 
   — Măria-ta, măria-ta, o să naşti un copil mut şi orb, că te-afermecat ţiganca care te-a robit. Vino cu mine în grădină, să te descînt. 
   Împărăteasa se înduplecă. Ce făcu, ce drese, ţiganca o adormi cu capul în poala ei. O tunse frumuşel de podoaba părului, se tunse şi pe ea de părul ei de porc şi, cum îşi puse acele cosiţe, ca nişte beteli de aur, pe loc se şi prinseră, ş-o şterse p-aci încolo. Iar împărăteasa rămase cu capul pe iarbă. 
   Cînd se deşteptă şi se văzu tunsă, plînse pînă ameţi şi plecă pe drum, încotro or duce-o picioarele. 
   Cînd îşi văzu împăratul prămatia de împărăteasă, neagră tăciune, spaima copiilor, crezu c-a pîrlit-o soarele, după cum spunea ea, că n-avea ce să-şi facă capului văzînd-o cu pletele de aur. 
   Împărăteasa adevărată luase lumea în cap. Pe drum întîlni un călugăraş, îi dădu veşmintele ei şi îi luă rasa şi caucul lui. Plecă înainte şi ajunse la stîna împărăţiei. Acolo, la un foc cu vîlvătăi, baciul şi ciobanii spuneau ghicitori, care de care mai împeliţate. 
   — Ia spune şi sfinţia-ta una, părinte călugăraş, îi zise baciul.
   — Să spun, de ce nu, dar ghicitoarea mea e cu legătură mare.Dacă veţi ghici-o, să-mi luaţi rasa şi caucul, dacă nu, să vă iau eu turmele de oi. 
   — Bine, răspunseră ciobanii.Călugăraşul deschise gura şi zise:
   — Din pulpă născută,pe claie-aruncată, de vultur răpită, de baba robită, la domnie-ajunsă, de ţigancă tunsă, călugăraş mă făcui. 
   O fi tunsă... O fi rasă... Că hîr... Că mîr... Ciobanii nu ghiciră, şi călugărul le luă turmele de oi şi-i lăsă cu buzele umflate. 
   Călugărul merse ce merse şi ajunse la cirezile şi la hergheliile împărăteşti, şi iar se legă cu ghicitoarea şi luă şi cirezile, şi hergheliile. Şi porni mai departe. 
   Atunci, dădură năvală ciobanii, văcarii şi herghelegiii la împăratul şi-i spuse că un călugăr, frumos de pică, c-o ghicitoare, le-a luat turmele, cirezile şi hergheliile, ş-a pornit cu ele, tînguind mai mult ca o femeie decît ca un călugăr. 
   Pe loc împăratul porunci la doi cetaşi să întoarcă călugărul din cale, ca să-i spuie şi lui ghicitoarea pe care nimeni nu putu s-o dovedească. 
   Cînd se înfăţişă călugărul, toţi rămaseră înmărmuriţi de frumuseţea lui şi se uitau lung, dîndu-şi ghiesuri: 
   — Da’ unde-i sunt mustăţile?
   — Da’ n-are barbă?
   — Uh! ce ochi!
   — Păcat că e prea gros!
   — Păcat că e călugăr!
   — Ei, rogu-te, părinte călugăraş, zise împăratul, şi nu-şi mailua ochii de la el, ia spune-ne şi nouă ghicitoarea cu care ne-ai luat avuţiile. Călugărul începu: 
   — Din pulpă născută,pe claie-aruncată, de vultur răpită, de baba robită, la domnie-ajunsă, de ţigancă tunsă, călugăraş mă facui. 
   — Cum? cum? Mai zi o dată.
   — Dă-l încolo de hoţoman! Ce te uiţi în gura unui şiret... zisecioara de împărăteasă, albind ochii în cap. Împăratul îi întoarse spatele supărat, şi iar la călugăr: 
   — Mai spune, tată, mai spune o dată ghicitoarea.
   Părintele călugăraş mai spuse o dată ghicitoarea şi, pipăin-du-se cu binişorul la cingătoare, începu să cînte: 
   — Copilaşul mamei,dormi şi nu mai plînge, că rasa nu strînge; că rasa-i de jale nu pentru matale; caucul nu-i greu pentru capul tău, nici pentru al meu... 
   Aşa cîntă şi-şi azvîrli caucul din cap, iar din creştetul capului pîn’ la brîu se desfăcură valurile de păr mai strălucitoare ca lumina soarelui. 
   Împăratul îşi cunoscu pe adevărata lui împărăteasă, îi dădu în genunchi şi-i plînse pe iminei. 
   Dar ca o fiară se răsuci pe loc şi, umflînd pe cioara haină, care se gogoţase pe tronul împărăţiei, porunci ca iataganele s-o hărtănească, găilor s-o dăruiască şi vîntului s-o risipească. 
   Şi încălecai pe-o şa şi vă spusei d-voastră aşa. Şi încălecai pe-o...” 
   — Ho! Ho! oprea la basma, tată Doroftei, că mai sunt p-acileaşi fete mari, zise Ţuguia. Şade rău. Nu fi slobod la gură. Aici nu e cumetrie cu chef şi cu lăutari. 
   — Aide, treacă-meargă ş-asta de la mine, mormăi Doroftei, săisprăvesc fără isprăvit, deşi mă ciupeşte gluma de limbă parc-aş fi luat în gură un furnecai întreg. 
   — Tată Doroftei, dar baba şi unchiaşul, dar vulturul ce s-au făcut? întrebă un copilandru care ascultase pitulat după Marica. 
   — Aci fuseşi, ciufule? răspunse bătrînul. Nu mai poţi dupăpoveşti şi basme; copiii se joacă, şi tu pîndeşti vorba cu urechile ciulite. O să visezi la noapte şi iar o să deştepţi pe mă-ta din somn. Dar cine poate să răspundă la ce întrebi tu? O să ajungi rău, că prea vrei să ştii multe! Aşa e basmul. Baba, moşul şi vulturul or fi crăpat de dor, şi pace bună! 
   — Mamă, mi-e foame, hai acasă, zise un alt copil, ca de patruani, şi se plecă la urechea mă-sei şi-i şopti încetinel. 
   — Ce ţi-a spus, mamă Floare, spune drept! întrebară cîtevafete mari, rîzînd să se prăpădească. 
   — Uite, băiat mare, şi cere ţîţă, aţi mai pomenit una ca asta?...
   — Bravo! nu ţi-e ruşine, flăcău de însurat, şi adormi cu botulîn sînul mă-tei. 
   — La şcoală, nu la ţîţă! Nu ţi-e ruşine!
   — Să-ţi pui sabur, zise Doroftei. 
   — Am pus şi l-a spălat, răspunse Floarea.Iar copilul, ruşinat, fugea plîngînd spre casă, ne-ndrăznind să se mai uite îndărăt. 
   Scăpătase soarele. Adierea clătina frunzele castanilor. Copiii, aprinşi la faţă de zbenguială, se adunau unul cîte unul, lăudîn-du-se fiecare că pe el nu l-a luat “mama-gaia”, pe el nu l-a tăiat “hîra” şi nu l-a făcut porcar, că nimeni n-a fost mai grozav ca el în tot jirul. 
   În depărtare se-auzeau pocnete de bice. Erau grînarii. Sărbă-toarea i-apucase pe drumuri. 
   Se sculară cu toţii de la umbra castanilor ş-o porniră în cîrduri spre casă. Bărbaţii, tăcuţi, gîndindu-se pe-a doua zi. Femeile vorbeau de leacuri. 
   — Aş! Untul de sunătoare nu e aşa de bun pentru bube, tăieturişi zgaibe ca pătlagina. 
   — Foile de leandru, oricît le-ai fierbe în apă sărată, tot mai bună e ţintaura pentru friguri. 
   — Socul, macul, salcîmul şi coada-şoricelului sunt pentru tuse.
   — Pînza de păiajene dezumflă obrinteala.
   — Aş! orce umflătură e mai bine s-o moi, s-o răsufli cu abu-reală de bozii, cu ceapă coaptă şi cu oblojeli de lipan. 
   — Pe Ancuţa, gropăreasa, a aruncat-o în apă rece, şi parcă i-a luat cu mîna lungoarea. 
   — Cătană şi-a descîntat dălacul, şi l-a stropit cu apă ne-nce-pută, fermecată de vestita Trandafiră, şi degeaba, a trebuit sa se ardă cu o muchie de bardă înroşită, altfel nu scăpa. 
   Aşa mergeau agale, spunînd fiecare ce-o tăia capul. Şi sănătate, mulţumire, veselie. 
   A doua zi le aştepta lucrul, de dimineaţa pînă seara, şi ele îl aşteptau cu drag. 
   Copiii zburdalnici goneau înainte, cîntînd, fluierînd şi aruncînd cu bulgări “care mai departe”. Cei cu praştia şi-ascultau piatra cum piuia, ca un glonţ scăpat din carabină. Începuse a însera. 
   Găinuşele bîzîiau, zburînd greoaie, şi copilele alergau după ele să le prindă cu şorţul. Licuricii şi-aprindeau scînteile de argint. 
   Şi acea linişte adîncă, întinsă peste toată mahalaua, aui de ţipetele copiilor cînd zăriră primul liliac care gonea, cotiş, de-a lungul uliţelor. 
   Cu toţii începură să azvîrle căciulile în vînt, cîntînd: 
   — Liliac, liliac,trage noaptea la conac!
   din cloponiţa bătrînă
   hop o data! hop de două,
   pîn’ la nouă...
   Liliecii dacă scapă
   sub căciulă fac calpacă.
   ........................................
   De-atunci tot să fi trecut cincisprezece ani, şi pe-aceeaşi streaje am intrat, pe-aceeaşi cărare m-am strecurat, şi n-am mai văzut mîndreţea de-odinioară... 
     
  ZOBIE 
   De-a lungul tufăriilor dese şi verzi, printre plute bătrîne, sălcii tunse şi scorburoase, Rîul Tîrgului îşi răsfiră apele pe minunata sa albie, în fîşii şerpuite, reci şi străvezii, că îi numeri petricelele rotunde rostogolite la vale. 
   Morile vuiesc pe malul stîng, învălmăşind în spiţele roatelor talazurile albite de spuma ce fierbe şi se sparge de bolovanii de piatră. 
   Peste hălăciuga de verdeaţă, copacii de la moara lui Crasan. 
   Mai sus decît clădirile oraşului, aşezată în lungul şoselei, stă neclintită turla lui Negru-vodă1. 
   De-o parte şi de alta, dealurile smărăldii se încovoaie şi, depăr-tîndu-se, se prefac în muscele, muscelele se azvîrlă în munţi năprasnici cu creştetele brăzdate de puhoaie şi pîrlite de arşiţa soarelui. 
   Şi munţii, încălecînd unul peste altul, ceafă pe ceafă, se amestecă la hotarele ţării în albăstrimea cerului. 
   Acolo, pe creştetele Craiului, Cetăţuii şi Păpuşii, vulturii cuibează puii şi-i reped la vînat. Şi cînd cad ţintă la pămînt, par nişte gloanţe trimise din senin. Firea vieţuitoare se mişcă ca o secătură în aşa mîndreţe, minunea minunilor, podoabă răsărită din pămînt, din iarbă verde, care trezeşte şi întunecă mintea, înalţă şi sugrumă orice licărire a gîndului. 
   Dacă frumuseţea naturii deşteaptă închipuirea, bogăţia ei năbuşeşte orice tresărire a omului. Cînd ea nu-şi mai stăpîneşte uriaşele minuni, omului îi răpeşte mintea, îi fură măreţia inimii... Deschizîndu-i belşugul sînului, îi răpeşte bogăţia minţii. 
   Peste ce-a făcut natura de prăpăstios, numai geniul şi prostia stăpînesc. 
   Aici numai pătrunderea fără seamăn şi neghiobia fără pic de înţeles pot prididi. A stăpîni sau a nu înţelege e singurul mijloc de-a nu suferi. A pricepe tot sau a nu te sinchisi de nimic, aceasta e singura taină a vieţii. 
   * * * 
   Pe zăblăul verde al platoului Bughea, bubat de muşuroaie şi întins ca o velinţă zbîrcită, merge de-a-nboulea Zobie guşatul, ticălosul şi batjocora oraşului. 
   Capul lui mare ca o baniţă se rezemă pe-un gît înfundat în umeri. Picioarele şi mîinile-i cată anapoda. Faţa, lată şi scofîlcită, la fiece pas se strîmbă. Iar guşele, înflorite ca la un curcan, şi le
        1aruncă pe spate, şi le mişcă moale şi gras în mersul lui şontîcîit pe piciorul drept. 
   Ochii adormiţi nu spun nimic. Buza de jos se răsfrînge pe bărbie. Pieptul dezvelit e blănit cu păr roşcat, ca de vulpe. Zdrenţos, murdar, desculţ, cu părul capului viţioane, sărac, idiot şi liniştit, Zobie îşi deapănă alene picioarele, fără a şti încotro. 
   Zorile şi-au desfăşurat apele lor portocalii. Oraşul doarme sub poalele platoului. 
   Zobie, rezemat în ciomagul său neted şi galben, îşi ţine drumul întovărăşit de un copil, ca de vreo opt ani, bălai, cîrlionţat, îmbrăcat într-o cămaşă petic de petic. Copilul ţine în braţe un pisoi cenuşiu cu cercei roşii în urechi. 
   Mirea, sărac de tată, n-are altă mîngîiere decît pe nea Zobie. Cu el se-nţelege. Cu el şi cu pisoiul. Şi cînd mă-sa îi caută, adesea îi găseşte ghemuiţi unul peste altul. Guşatul orcăie cu faţa în sus. Pisoiul, lipit de fruntea lui îngustă, toarce caierul său neisprăvit. Copilul stă lîngă acest sîn zbîrcit şi negru ca pămîntul. 
   — Nea Zobie, îi zise copilul apucîndu-l de braţ, nea Zobie,ei, ce frumos e cerul de Sfîntul Ilie! O să avem cîştig! 
   — Aba-abu! aba-abu! îi răspunse guşatul, netezindu-l uşurelpe frunte, şi-i arătă pisoiul din braţe, care dormea cu picioarele împletite şi cu gîtul răsfrînt în sus. 
   — Nea Zobie, azi n-o să plouă ca ieri. Şi să cerem la cu-coanele cu betele de argint. Ele mă mîngîie şi au mîinile ca puful. Ştii că mie-mi plac? Sunt frumoase şi se poartă ca noi. Ai, nea Zobie? Ai? 
   Guşatul dădu din cap. Se uită la Mirea, şi faţa i se deschise. Îşi aruncă ochii spre răsărit. Şi cerul, subţiindu-şi aurul, părea ca o pieliţă de argint cald. Iar şirul muscelelor, din Nămăeşti pînă la Măţău, ca un talaz cernit, acoperit cu păduri mărunte, creţe şi pitulate la pămînt. 
   Ochii săi mici se crăpară. Zbîrciturile feţei plecară spre tîmple. Nările nasului i se deschiseră şi, înviorîndu-se în obraji, începu să alălăie un cîntec înfiorător. 
   — A, la, la, la, lu, la, lu, la, lu!
   Mirea începu să ţipe ascuţit, vesel de cu ziuă de ce-o să cîştige de la cucoanele lui cu mîinile moi ca puful, cu ochii blajini, cu zîmbetul pe buze. 
   Şi juca în jurul guşatului, tremurînd de răcoarea dimineţii. Şi Zobie cînta mereu, arătînd cu ciomagul spre soarele care se aprinsese în vîrful munţilor. 
   În toată liniştea surdă a platoului nu se-auzea decît glasul ascuţit al copilului şi jalea veselă a lui Zobie. Era un fel de înfrăţire ciudată între scălămbăiarea guşatului şi cîntecul bezmetic al lui Mirea. 
   — Nea Zobie, şi-o să bei rachiu cînd ne-om întoarce pe înserate la Bughea, că o să-mi dea de cheltuială fata aia blîndă, blîndă, care mă-ntreabă mereu cum mă cheamă?... şi pe mama cum o cheamă?... şi tata cînd a murit?... şi unde dorm eu?... şi cu cine mă culc? 
   Guşatul îi morfoli obrajii, vroind să-l sărute. Pisoiul se deşteptă şi se întinse lung în picioarele de dindărăt. 
   — Bade Bie, o să-mi dea gologani fata aia, că-mi dă în toatezilele. Că e cu părul ca fumul şi cu ochii albaştri. Şi e mititică şi bună. Şi mă întreabă dacă plîng, dacă o să mai vie tata, dacă mi-e dor de el şi dacă-l visez noaptea... 
   — Bu, a! ba! îngînă Zobie, împleticindu-se pe picioare.
   Era vesel. Erau numai ei trei. Aşa înţelegea viaţa guşatul. Obrajii săi întunecaţi i se luminară. Soarele, revărsîndu-şi întreaga sa lumină şi căldură, le îndulci viaţa. Mirea începu să întindă de ciomagul lui Zobie, iară el, clătinat pe picioare, zîmbi. Şi cîteva lacrimi, cotind după scofîlciturile feţei, îi alunecară la vale. 
   Cînd ajunseră în muchia Gruiului, se aşezară jos ca să se odihnească. 
   Negustorii începură a zărvăi ducîndu-se spre tîrg. Cîţiva copii sunau din fluiere. Cocoşii s-auzeau la întrecere dintr-un cap pînă la celălalt al oraşului. Rîul Tîrgului şopotea în matca sa, şi mo-rile vuiau parcă le-ar fi luat cineva la bătaie. 
   Guşatul îşi luase copilul în poală. Mirea vîrîse pisoiul în sîn. Şi basmele începură, ca la fiece popas obişnuit. 
   — A-ba, a-ba, a-bu, a-ba...
   Aşa ştia Zobie să povestească ce-i trecea prin minte. Şi privirea i se încrunta parc-ar fi văzut sînge înaintea ochilor. Mîinile uscate se înfigeau în cămaşa copilului, care asculta înmărmurit. 
   — Şi l-a sorbit Mama-Pădurii, nea Zobie, nu e aşa? îngîna Mirea. 
   — U! u! răspunse guşatul.Veselia îi străluci în luminile ochilor. Îl înţelesese cineva pe pămînt, şi el numai atîta vroia. Apoi ridică pumnii încleştaţi în sus, îi trînti jos, scrîşni din 
   dinţi, strigînd îndesat: “He! he!” 
   Copilul, cu ochii căscaţi, în loc să se sperie, îi răspunse liniştit: 
   — Şi pe Mama-Pădurii... Făt-Frumos a ucis-o cu paloşul... 
   Zobie-şi sfîrşi povestea şi-şi mîngîie prietenul. Buza de jos 
   se frîngea pe bărbie. Scuipatul i-aluneca în creştetul copilului. La urmă se sculară de jos mulţumiţi ş-o porniră spre tîrg. Mirea-şi netezea pisoiul, îndrugînd: — Şi era o fată de împărat, frumoasă-frumoasă... 
   * * * 
   Şi mergea Zobie bombănind o limbă pe care nimeni nu o înţelegea. Capul, greu şi mare, i se clătina pe umeri. Obrajii scofîlciţi atîrnau în jos. Ochii i se duseseră în fundul capului. Nasul său, turtit şi lat, cu nări răsfrînte şi adînci, îi răpea orice asemănare de om. Rezemîndu-se de ciomag, tîrîndu-şi piciorul drept, moale de la gleznă, se ducea cu sacul gol la spinare şi se întorcea greoi, să-l vadă pe Mirea ce-i păşea în urmă cu pisoiul în cîrcă. 
   Cum ajunseră în dreptul Bărăţiei, copiii de pe drumuri îşi făcură cu ochiul, asmuţindu-se asupra guşatului. 
   — Ho! Ho! uite şi Zobie, frumuşelul maichii!
   — Miau! miau!
   — Huidu-ho! potca pămîntului !
   — Hîr, ho! pe el, mă! 
   Şi unii azvîrliră asupră-i cu coceni, alţii cu cartofi şi cu paie leoarcă de apă, adunate din canalul oraşului. Iar Viezure, cel mai nebunatic, îi apucă, în fugă, ciomagul şi îl smuci, dînd un chiot. Ciomagul îi căzu cu zgomot şi se rostogoli pe pietre. Zobie se clătină pe picioare. Se plecă binişor. Şi cînd se ridică ameninţător, orcăind ca o fiară rănită, copiii se împrăştiară. 
   — Blă! ablă! na, na, ablă!
   Aşa înjura Zobie. Ochii i se zăreau, sub sprîncenele de carne, galbeni, umezi şi acoperiţi cu firişoare de sînge. Scrîşnea din dinţi şi mesteca, ducînd mîna stîngă la gură, parc-ar fi vrut să-şi mănînce duşmanii care îl necăjeau în fiece dimineaţă. Scutură din cap. Viţioanele de păr ca de capră i-acoperiră faţa. Şi porni înainte, luînd pe Mirea de mînă. După dînşii iar se adunase droaia de copii. Şi-i ameninţau care cu vorba, care cu bulgări, ba cîte unul mai sprinten se repezea ca un şoim pînă sub zdrenţele lui Zobie şi-l înhăţa de hartanele zăbunului, opintindu-se să-l dea pe spate. 
   Guşatul se învîrti în loc, ridică ciomagul şi căscă gura, încît i se văzu omuşorul. Dar nu putu bîlbîi nimic. Se umflă în gît. Guşa sa roşie îngălbeni, şi tot sîngele îi năvăli în obrajii veşteziţi. Se împletici, oftă şi plecă plîngînd. 
   — Ce au ei cu noi, nea Zobie? zise Mirea, sfiindu-se de bulgăriiştrengarilor. 
   Şi în jalea guşatului se amesteca mînia cu un fel de rînjet. Jelea a milă, a mîngîiere, ridicînd din umeri. Aci semăna unui cîine care visează şi latră, aci unei bătrîne care leagănă un copil mic şi ululuie ca să-l adoarmă. 
   Cercă să fugă, strîngînd pe Mirea de mînă, dar se opri, temîndu-se să nu cadă. Şi începu a-şi bate piciorul drept. 
   — Lasă-l, nea Zobie, îngînă Mirea, ce-ai cu el?
   Ajunseră, în sfîrşit, cu chiu, cu vai, în tîrg. Negustorii începuseră a zărvăi şi a-şi rîndui marfa. Lumea bucureşteană, leneşă, ca de obicei, nu se sculase încă. Soarele se ridicase ca la două suliţe şi scînteia pe cerul fără pic de nori, ameninţînd să zăpuşească oraşul cu arşiţa sa. Carele cu stambă, cu zeghii, cu cioareci, cu flori de tîrg, cu lăzi şi tronuri, şi cîte şi mai cîte, descărcau în pripă, căci Sfîntul Ilie, în anul acesta, făgăduia minunea minunilor. Cîţiva ovrei, veniţi din Piteşti, graşi şi rumeni, vorbeau repede, încurcat, şi-şi spuneau mulţumiţi, “gheşefturile” din preziuă. 
   Cînd Zobie şi Mirea intrară sub şirul umbrarilor, încredinţaţi că se vor odihni de gălăgia nebunilor care le aţineau drumul, negustorii se uitară urît la dînşii. 
   — Aţi venit cu noaptea în cap, cerşetorilor!
   — Toată ziua, bună ziua, milogilor! 
   — Ai, cărăbăniţi-vă! N-are omul să se mişte de voi!
   — La o parte, că v-arunc troaca asta în spinare!
   Aşa-i primiră şi negustorii. Bietul Zobie nu-şi mai găsea loc. Şi gonit de un ceaprazar, înjurat de un toptangiu, huiduit de un pantofar, îmbrîncit de un grec care vindea coase şi securi, căzu pe brînci. Se sculă bombănind. Luă pe Mirea de mînă şi ieşi din tîrg, vroind să aştepte, pe podul dinspre Flămînda, sosirea cucoanelor şi fetelor mari, care, oricît, sunt mai frumoase şi mai cu milă de sărmani. 
   Acolo, rezemat de laţele podului, se uită c-o privire tîmpită la apa limpede din Rîul Tîrgului, ce curgea liniştită, zuruind pietricelele în matcă şi ocolind în şuviţe argintii burţile de pietriş. 
   Dar aci îi încolţi din nou ştrengarii de copii. Se aşezară pe două rînduri, la cele două capete ale podului, şi începură a-i ochi cu pietre. Înaintînd ca două armate — comandate de cîte un căpitan cu chivără de hîrtie —, îi strîngeau la mijlocul podului. 
   Zobie începu a striga. Mirea se vîrî în el, ţinîndu-şi cu amîndouă mîinile sînul în care se frămînta pisoiul speriat. 
   Deodată se-auzi glasul unuia din cei doi căpitani strigînd: “Iureş!” Şi se năpustiră cu toţii asupra lui Zobie. Îl întinseră de zăbun, îl îmbrînciră, rîzînd să se prăpădească de spaima idiotului. Unul îi răpi sacul din spinare. Altul îi puse piedică. Altul îi dete cu nuiaua peste obraz. 
   Zobie urla, învîrtind ciomagul pe deasupra capului. Ochii săi erau ca două picături de sînge. Fălcile îi tremurau şi buza de jos i se lungea din ce în ce. Mirea începuse să plîngă. 
   — Ce aveţi cu el! Ce aveţi cu noi! Nu v-am furat nimica!Cătaţi-vă de drum ! 
   În învălmăşeala aceea guşatul izbise pe vreo cîţiva cu ciomagul. Lupta se înverşunase. Cel mai în vîrstă dintre copii îl apucă, pe la spate, de mijloc, şi-l trînti cu faţa în sus. Mirea căzuse lîngă el. Iar ceilalţi se porniseră droaie asupra lor. Pisoiul miorlăia în sînul lui Mirea. Un copil îl înhăţă de coadă şi, învîrtindu-l de cîteva ori, îl azvîrli în rîu. 
   Zobie se zvîrcoli. Aruncă cu mîinile şi cu piciorul stîng în sus. Faţa i se învineţi. Cu gura căscată, căută să muşte, şi, cînd văzu pe unul din ei trei azvîrlit în rîu, îşi ieşi din fire. Închise ochii şi izbi în toate părţile cu pumnii încleştaţi. Urletul i se înăbuşi de copiii care veniră valvîrtej asupră-i. Răsuflarea lui era o orcăială care se stingea din ce în ce. 
   Dar deodată, de sub acel morman ce colcăia, se-auzi un ţipăt ascuţit. Copiii, de spaimă, se rostogoliră unii după alţii şi într-o clipă o rupseră la fugă. 
   Guşatul se sculă de jos. În mîna dreaptă strîngea cît putea gîtul lui Mirea, care înţepenise, cu limba scoasă afară, cu ochii albi în cap şi cu două şiroaie de sînge de la nas pînă la poalele cămăşii. 
   Cînd Zobie se dezmetici şi deschise ochii asupra copilului, începu să tremure. Căzu jos. Se tăvăli pe grinzile podului. Îşi rupse cămaşa de pe el şi, vîrîndu-şi degetele sîngerate în gură, îşi muşcă pielea uscată de pe ele. 
   * * * 
   Procurorul însoţit de poliţaiul oraşului îl găsiră într-o văgăună adîncă de sub poalele Măţăului. Lungise trupul mort şi alb al copilului, îl împodobise cu flori şi-i jelea la cap, fără strop de lacrimă în ochi. Era un fel de cîntec, o legendă tristă, o poveste de nebun şi de părinte. 
   Şi gîngîia mereu: “U, lu, lu! ah! lu, lu!”, fără a se îngriji de cei care veniseră să-l ridice. 
   A trebuit să-l lege ca să-i poată lua trupul copilului. 
     
  “TRUBADURUL” 
   Prieteni din liceu, sfîrşeam anul al doilea de facultate. Ceata noastră era un amestec de la Drept, de la Ştiinţe şi de la Litere. Unii, trecînd examenele de Drept, urmau cursurile de la Ştiinţele fizice; alţii, distingîndu-se la Matematici, răsfoiau tomurile lui Mourlon1, ca să susţină, cu mai multă înverşunare, că Dreptul nu este o ştiinţă. 
   “Trubadurul” — cum îl porecliserăm noi — trecuse examenele de latineşte şi de greceşte. Dezgustat de literatura veche, aruncînd pe Leopardi sub cuvînt că prea e trist, purta în buzunarul unei haine măslinii poeziile lui Giusti2 şi urma la anatomie şi fiziologie cu o patimă nefirească şi cu o scîrbă ascunsă. 
   De cum începea luna lui mai, pentru noi încetau cursurile academice. 
   De la rontul al doilea înainte, ogoarele se întind verzi, îmbrăcate în orz aspru, trifoi creţ şi ovăz orbotat cu grăunţe care se clatină pe firişoare la fiece adiere. Ne-ar fi fost peste poate să mai ascultăm acţiunea pauliană3, sărurile cuprului, funcţiile ficatului şi perechile de pîrghii. 
        123Ne înţelegeam instinctiv. O pornire vagă ne prevestea, dis-de-dimineaţă, călătorie. 
   Soarele cald de pe cerul limpede, bîzîitul albinelor şi tolăneala căţeilor de sub streşinile caselor însemnau golirea buzunarelor de hîrtie şi de creioane, lipsă de dreptul roman, odihnă descriptivei, pace determinanţilor şi să ne vedem sănătoşi infiniţilor mari şi mici. 
   Fiecare din noi înfăşura în batiste şi ziare de-ale gurii pe o zi. Şi astfel, unii cu brînză şi pîine, alţii cu ouă fierte şi smochine, alţii cu portocale şi sardele, iar Trubadurul cu o năstrapă, moştenită de la bunică-sa, ne întîlneam pe treptele Academiei, în faţa statuii lui Mihai Viteazul. 
   Destul era să zică unul din noi “Haidem!”, şi cîteşicinci o porneam spre Şosea, tăcuţi, cu capul în jos, sfioşi, pe Podul Mogoşoaiei, şi abia aşteptînd să ieşim odată la cîmp, căci bănuiam noi că în capul vreunuia se ascunde vreo problemă socială, literară ori politică; sau ne aşteptam ca, de la rontul al doilea încolo, Trubadurul să ne cînte ceva nou, pe cuvinte şi melodii improvizate, triste, fără şir, dar profunde şi ciudate. 
   Dacă eu n-aveam alt merit decît dragostea de ceilalţi şi prietenia tuturora pentru mine, acest merit ar fi prea mic cînd e vorba de tovarăşii mei. 
   Revoltaţi contra şcolilor, cîrtind contra profesorilor, nesăţioşi de studii, cercetînd împreună toate greutăţile ştiinţei, răsfoind ultimele descoperiri, veghind nopţile de iarnă pe formule algebrice şi pe operele criticismului modern, aceşti fraţi de studii şi de viaţă deveniseră, înainte de vreme, nişte capete culte şi severe, pentru care nimic nu era străin cu desăvîrşire. 
   Cel mai tînăr era de douăzeci şi unu de ani. Slab, palid, cu capul mare şi tuns mărunt; ochi negri şi vii, gene lungi şi lucioase. Nervos şi totuşi stăpîn pe mişcările lui sufleteşti. Cel mai neîndurat analist în viata de toate zilele şi în daraverile ştiinţei. Despicînd şi clasînd orice problemă, pentru el, orice corp, ca şi orice adevăr ştiinţific era un tot al unor părticele de viaţă şi de valori. Vrăjmaş al paradoxelor, în el se încarnase metoda de-a izbi mai întîi în forma dinafară sub care se înfăţişa o controversă; odată cîntărite cuvintele dintr-o cugetare şi problema redusă la subiect şi predicat, începea a dumica ideea în sine. Ceilalţi, pe vrute, pe nevrute, erau tîrîţi pe această cale “pozitivistă”, cum îi ziceau unii, “sigură şi omenească“, cum îi zicea el. Şcolile, în ştiinţă? Nişte gogoriţe. Sistemele? Basme. Iar arta, mîngîiere pentru săraci şi modă pentru bogaţi. Veşnic nemulţumit cu formulele sale, ar fi dorit să aibă vreme ca să studieze “societatea noastră egoistă, săracă, leneşă, fudulă, sceptică, incultă şi nemiloasă”. Pentru cei mici şi umiliţi, un adevărat amic, neîmpăcat contra “utopiştilor nebuni”, care, vroind să le dea prea mult, s-au ridicat pe umerii lor şi nu le-au dat nimic. 
   Dintre noi, cel pe care îl iubea mai mult era tocmai vrăjmaşul metodei sale. Pentru acesta analiza era un mijloc, adesea fără nici 
   o importanţă. Vederile generale, dragostea sintezei şi-a sistemului erau puterea şi mulţumirea lui. Puternic şi violent, o discuţie de mai multe ore o închidea într-o frază largă şi vîrtos aşternută. 
   Cît pentru neînţelegerile sociale — deosebiri de stare, de naştere, de inteligenţă şi de trepte — erau o greutate închipuită, căci toate pe lume sunt bine şi armonic; tot ce poartă pe umeri un popor e drept să poarte; formele sociale şi legile, dacă nu le dărîmă, le merită. 
   Al treilea era blînd şi îndurător, în toate neînţelegerile zgomotoase, din cauza limpezii sale convingeri că nimic nu e sigur. Tot e “probabil”. Chiar dovezile matematice ţin adesea de nişte valori virtuale ce par valori reale, căci satisfac anume serii de probleme. 
   De cîte ori nu ne zicea surîzînd: 
   — Dacă argumentele voastre ar avea vreo greutate reală şihotărîtoare, ar trebui ca ele, turnate în oricare creier şi pe deplin înţelese, să nască aceeaşi convingere ca şi în voi. Eu înţeleg, rînd pe rînd, tot ce-mi spuneţi despre Auguste Comte; am citit cu voi aceleaşi comentarii, nu schimb nimic din toate argumentele — aş putea să le repet chiar cu aceleaşi cuvinte, ce dovezi pot să vă dau că le înţeleg? — şi cu toate acestea mi se pare falsă calea pozitivismului. Se vede că un mare adevăr, la trecerea sa din natură în noi, nu se supune la aceeaşi lege generală. Şi nu e adevăr care să fie perfect identic în toate capetele; dovadă despre aceasta e că în vreme ce acest adevăr rămîne în stare de abstracţie, oamenii se înţeleg, iar cînd e vorba să-l aplice, acelaşi adevăr se preface în fapte deosebite în parte, ba chiar pe de-a întregul deosebite. 
   La asemenea cuvinte, ironia celorlalţi sfîrşea prin a-l întreba: 
   — Duminica trecută ai fost la biserică? Ce evanghelie se citea?Ce cazanie? Tu ai fi în stare să zici “poate” cînd ar veni vorba despre sf. Ştefan, care a înverzit nucul uscat al văduvei. 
   El, fără a se sinchisi, rîzînd voios de glumele noastre, ne răspundea: 
   — Şi de ce nu m-aş duce? Fiecare om poartă într-însul copilăria sa, micşorată, ce e drept, înghesuită de atîtea impresii şi idei noi. Pentru ce — cînd nici mie, nici altora, nu fac nici un rău — să nu-i fac ei plăcere ascultînd o parabolă? Care din noi înţelege ce simte cînd ascultă o elegie de Chopin sau de Heine? Şi ascultaţi; şi vă face plăcere. Afară numai dacă n-aţi amesteca ce simţiţi cu ce înţelegeţi şi socotiţi că în om tot e conştient, că tot se poate pune în formule algebrice. Sunt sigur că voi, dacă aţi descompus un acord în do, mi, sol, credeţi că aţi înţeles ce aţi simţit cînd aţi auzit acordul. Discutaţi dacă o linie dreaptă la infinit este o curbă închisă şi nu vă daţi seama cum omul a ajuns la ideea de unul şi de mai mulţi. 
   Cu asemenea început de discuţie, într-o zi, ajunseserăm în şoseaua care duce la Băneasa. “Scepticul” ducea la braţ pe Trubadur. 
   — Să cînte Trubadurul! Altfel, burduful cu paradoxe o să ne ameţească. 
   — Ba nu, mai bine să ne spuie cîte ape de culori vede el înpieliţa albăstrie a cerului. 
   — Să mai zică o dată legenda de alaltăieri cu Fata gîndului, “de care cînd te-ai fi apropiat ai fi îngheţat sloi”. 
   — Nu, nu, răspunse Trubadurul, cătaţi în ochii mei şi veţi vedea dacă-mi arde de basme. 
   Pe sub pielea lustruită a obrajilor lui se răsfirau, ca o reţea vînătă, firele vinelor. Gura mică, cu nişte buze subţiate, ca un arc tras cu creionul pe hîrtie albă. Ochii verzi dormitau sub pleoapele moleşite, şi părul negru i-atîrna în talaji cu lumini argintii pe spetele înguste. 
   — Iar ai visat.
   — Iar n-ai dormit ast-noapte.
   — Aşa e. Era o lună, către miezul nopţii, că ai fi citit la lumi-na ei. Şi cu firea lui, pe-aşa lună... 
   — Ei, nu ştiţi nimic, răspunse Trubadurul. De trei zile mi-a rămas în nas mirosul morţii: rece, rînced, ceva de melc fiert, şi n-am izbutit să-l gonesc nici cu cel mai delicat miros, nici cu cel mai tare. Mă încearcă frigurile. Cînt cu vioara, şi ea răsună în coşul pieptului. Mi s-a rupt o coardă... am crezut că a plesnit ceva de lîngă inimă. De trei zile dorm cîte zece ore. Mă deştept şi mi se pare că odaia cu cărţile e în vis. Mi-e frică să mă mişc. Numai cînd mă spăl cu apă rece, încet-încet, se trezeşte în mine ştirea de viaţă, de mişcare, de lumină. Sunt obosit. Aş vrea să ne odihnim. 
   Sărirăm un şanţ plin cu buruieni înflorite, tăiarăm o pădurice de stejar, plecîndu-ne sub rămurile cu frunze late şi creţe. La umbra unui carpen voi Trubadurul să poposim. 
   Ne îngrijea soarta Trubadurului. Totdeauna fusese plăpînd şi chinuit de vise, dar nu aşa de slab şi de deznădăjduit. Îl cocoloşeam cît puteam. Nici de bani, nici de casă, nici de cărţi el nu trebuia să se îngrijească. Ne era drag peste măsură. Durerea, ca şi veselia lui erau desfrînate. Nici tragedian, nici comedian n-ar fi putut să-l întreacă în mişcarea feţei, în privire, în mlădierea vocii şi în răguşeala în care îşi îneca glasul cînd vroia să-şi arate dezgustul. 
   Fiecare din noi îl întrebarăm, cu un fel de ceartă în glas: 
   — Ce e, ce ţi s-a întîmplat?
   — Eşti copil. N-ar trebui să te lăsăm în voia d-tale.
   — Ţi-am zis să te muţi cu mine. Se vede că nu ţii la nimeni pepămînt. 
   — Ba da, ba da, răspunse Trubadurul, ba ţin prea mult, dar mă iubeşte mai mult pămîntul decît voi toţi. Uh! şi rece, şi greu trebuie să fie! Voi nu ştiţi nimic. Nu puteţi înţelege pe deplin, bombăni el, plecîndu-şi capul pe genunchiul meu. Ar trebui să uitaţi tot ce aţi învăţat din cărţi, să nu mai fi văzut nimic pe pămînt, şi acum, primul glas pentru voi să vă fie al meu, prima faţă să vă fie a mea, cea dintîi idee de viaţă să v-o pot da eu. Numai astfel m-aţi putea înţelege. Altfel, orice v-aş spune se va izbi de cine ştie ce credinţă a voastră dobîndită cu multă străduinţă. E greu să mă înţelegeţi fără să vă sfărîmaţi metoda voastră de-a judeca, de-a înţelege şi de-a simţi. Nu ştiţi nimic... Nu ştiţi că de trei zile... 
   — Ei, ce e? ce ţi s-a întîmplat? ţi s-au înecat corăbiile peMarea Neagră? Ţi-ai tăiat capul şi nu-l mai poţi lipi la loc? Ce e? Ce primejdie? se răsti unul dintre noi cu un fel de necaz prefăcut. 
   — Mai rău, răspunse Trubadurul, strîngîndu-şi obrajii în mîini. Să nu rîdeţi. De trei zile mi-a rămas în nas mirosul morţii; rece, rînced, ceva de melc fiert... Şi-mi scorboroşeşte nările şi se duce adînc-adînc, pînă în fundul creierului. Eu, care vă spuneam cu ochii închişi toate ierburile; eu, care vă spuneam tot ce şopteaţi din depărtări de necrezut; eu, care vă ghiceam la doi kilometri, ori strîns legat la ochi vă deosebeam numai printr-o atingere de deget, acum, acest miros îmi omoară simţurile. Aud un sunet uscat, văd un trup alb şi întins pe-o masă de marmură şi parcă buricele degetelor mi se lipesc de-o mînă uscată şi ţeapănă. 
   Închise repede ochii, zgîrci mîinile, strînse pumnii, se îndesă în mine, şi un fior îl cutremură din tălpi pînă la creştet. 
   — Dar unde ai fost, omule? În veci n-o sa-ţi vii în fire. Iarai visat. 
   — La disecţie! răspunse Trubadurul, tresărind. Am văzut pe masa de marmură o fată tînără, mai frumoasă ca toate poveştile mele... I-am deschis pleoapele... Ochii verzi... Semăna cu ele... 
   — Cu cine?
   Ne privirăm lung, îndoindu-ne de mintea amicului nostru. De mult se furişase în noi o temere. 
   — Semăna cu ele... şopti apăsat Trubadrul. De astă dată, numărul două m-a înşelat! Să vă spun. Nu mai pot ascunde. Să nu rîdeţi. 
   Vocea i se stinse, începu să povestească: 
   “Era un timp cînd viaţa pentru mine n-avea nici formă, nici culoare, nici înţeles. Mi-aduc foarte bine aminte că sugeam încă şi deschideam ochii mari fără a primi vreo impresie statornică. Auzeam vorbe pe care le prindeam numai ca sunete. Păsările care se certau în desişul grădinii, străchinile care hodorogeau pe masa rotundă, papucii care se tîrşîiau prin casa lipită cu pămînt galben, ca şi cuvintele omeneşti mi-erau deopotrivă. 
   Cîteodată, speriat fără să ştiu de ce, scăpam ţîţa din gură cu un fel de ţocnet gras şi dulce. 
   Numai atunci am fost gras, nesimţitor şi fericit. Mîncarea o găseam la nas, leagănul în braţele mamei şi o căldură de blană la sînul ei. 
   Eram cel din urmă copil. Adormeam totdeauna, ca pe puf, într-o troacă aşternută cu scutece vechi şi arse de atîţia copii care se odihniseră pe ele. 
   Voi, care aţi supt lapte străin şi v-aţi legănat pe braţe plătite, aveţi dreptate să nu înţelegeţi. 
   Cînd m-am săltat şi alergam prin grădină şi prin viile din apropiere, odihna şi somnul pieriseră cu cele dintîi cuvinte, cu cele dintîi dorinţe conştiente, cu prima vrere înţeleasă şi voită. 
   Îmi plăceau basmele, zisele din bătrîni şi mai ales întîmplările apucate de neamul meu. Nu m-ai fi luat pe-o împărăţie din poala bunichii; şi, în serile cînd fetele mari, cosînd la gherghef, spuneau cîte istorii toate, de m-ai fi bătut nu m-aş fi vîrît în plapumă. 
   Încetul, pe nesimţite, creierul meu se tulbura, se aprindea; în fiece noapte tresăream din somn, speriat, cu pumnii încleştaţi şi cu răsuflarea năbuşită. Muma Pădurii, Zmeoaica cea bătrînă, Strigoiul şi Ielele care fierbeau într-un cazan, roşiu ca para focului, mintea fetei de împărat mi-apăreau în vis. Le vedeam mai limpede de cum vedeam troscotul şi nalba din bătătură; mai real mi-apăreau ca dudul din fundul grădinii în vîrful căruia mă suiam. Glasul lor de dihănii, ascuţimea ghearelor şi văpăile de pe beregată îmi spărgeau urechile, mi-ameţeau vederea şi-mi dogoreau obrajii. Biată mama, lîngă care dormeam, se trezea din somn şi în zadar aprindea văpaiţa şi mă mîngîia, dîndu-mi să beau o cană cu apă. Eu, cu ochii deschişi, nu vedeam nimic, n-auzeam nimic, şi obrajii mierau aprinşi încît mă usturau, parc-ar fi fost pîrpăliţi pe spuză. 
   Rar deşteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte, căci rar mi-apăreau Fata din dafin, fericitul Cheleş, fata cea mai mică de împărat şi Zîna cea bună care trecea pe Făt-Frumos prin valea lacrimilor. 
   Şi, ciudat, din toate aceste basme şi vise — de grijă şi de frică 
   — mă deprinsei să ascult cuvintele pînă în fundul lor, să răspund la vorbă cu înţeles nevinovat, dar mai adînc decît s-ar fi căzut la un copil. Vorba la mine era icoană: o vedeam cu ochii. 
   Atît de mult basmele şi visele îmi sorbeau viaţa, că chiar lăcomia copilărească dispăruse. Trebuia cu de-a sila să mă puie la masă. 
   Galben şi uscat ca nişte moaşte, de capul meu nu rămăsese decît părul vulvoi şi îmbîcsit de praf. 
   Că mă iubeau toţi ceilalţi... Dar la ce-mi slujea dragostea lor? Ei mă credeau bolnav şi-mi dădeau foi de leandru şi ţintaură, pe cînd eu zăceam, aprins, nemulţumit cu ale vieţii. Zadarnic îmi descîntau şi-mi puneau în mînă cîte un ou proaspăt şi rece; şi degeaba tata îmi răsturna punga lui cu sfanţi, căci eu mă stingeam de dorul basmelor, care jucau şi se prefăceau necontenit pe geamurile ferestrelor. Numai cîntecele tărăgănate şi haiduceşti mă odihneau o clipă, apoi vroiam să fiu singur şi să-mi închipuiesc ţările, cu munţi, cu ape, cu soare, pe unde toate jivinele vorbesc şi cocorii se înşiruie şi cîntă acelaşi cîntec jalnic. 
   Cînd soră-mea mă lua în cîrcă şi fugea spre nucii de la gropile cu nisip, eu închideam ochii, tremuram şi mi se părea că zbor spre tărîmul de care nu pomenisem nimănui. 
   Nu ştiu dacă înţelegeţi că la mine nervii şi visele îmi mistuiau viaţa. Şi totuşi, nimic nu-mi scăpa din cîte se petreceau în juru-mi. Vorbele, şoaptele, micile răutăţi, mişcările, dorinţele, temerile, plăcerile, nevoile şi adesea chiar gîndurile le înţelegeam, pe toate, de minune. Dar cu cît le înţelegeam mai bine, cu atît mă scîrbeam de toate cîte se petreceau în creierul meu. 
   Într-o zi eram bolnav, după cum auzisem, de cuţit, şi mama veni voioasă, la umbra corcoduşului, unde zăceam întins, şi-mi zise vesel: 
   — Ştii c-o să te faci bine, sănătoşel şi-o s-ajungi om mare? Aşa mi-a dat în bobi... 
   — Om mare? Şi unde s-ajung om mare?
   — În lume, cu aga şi cu boierii ţării...— Şi aga şi boierii ţării sunt oameni ca toţi oamenii?
   — Păi ce să fie, mamă, vezi bine, ce vrei să fie?
   — Atunci mai bine cu voi; nu vreau s-ajung om mare cu oa-menii; mai bine singur; mai bine cum ştiu eu şi nu ştie nimeni!” 
   Trubadurul se ridică în genunchi. Închise ochii. Pleoapele, cînd i se-atingeau una de alta, tremurau. Era un semn la el că inima îi bătea prea repede. 
   — Destul, îi zise vecinul meu, iar o să începi cu acea părerede rău de copilăria ta smintită, cu acel dor de nesimţire şi de neştiinţă desăvîrşită. Iar o să-ţi plîngi zilele pentru că ai învăţat să citeşti. Parcă te văd căzînd de oboseală, muncindu-te să dovedeşti că tipografia este nefericirea omenirii. 
   — Să mîncăm, că iar o să înceapă cu izbîndirea viselor. El, care visează în toate serile de cîte zece ori, se sperie că i se izbîndeşte un vis. Pe el, copii! Unul îl apucă de mîini, altul de picioare. Şi, pe cînd îl legănam, din buzunarele hainelor îi căzură pe iarbă cîteva cărţi şi un vraf de hîrtii. 
   — Lăsaţi-mă, strigă Trubadurul, lăsaţi-mă, simt în nas acea duhoare de moarte! Lăsaţi-mă să isprăvesc... 
   Îl întinserăm pe iarbă. Dacă el vroia ceva, era cu neputinţă să-l întoarcem. Se odihni puţin cu faţa în sus, se ridică în genunchi şi începu: 
   “Viaţa era prea lungă. Trăiam deştept şi-n somn. Sufeream la lumină şi pe întuneric, îmbătrîneam în loc să cresc. Visele se înmulţeau şi mai toate se sfîrşeau cu o babă bătrînă, spaimă de urîtă, numai cu doi dinţi în gingia de sus. Astă babă mă lua la goană, şi eu fugeam de-mi răpăiau tălpile; sfărîmam bolovanii, săream şanţurile, treceam prin mărăcini; oasele călcîielor mă înjunghiau şi mi se oprea răsuflarea. Şi baba, după mine, în spatele meu, cu mîna aproape de umerii mei; îi simţeam suflarea ei de gheaţă şi îi vedeam, fără să mă uit înapoi, văpăile ochilor. 
   Aşa mă gonea poştii întregi şi, cînd simţeam cum şi-a înfipt ghearele în spinarea mea, deodată sîngele îmi îngheţa în vine, pămîntul se despica în două şi mă cufundam într-o prăpastie. Mă deşteptam cu ţipătul sugrumat şi spuzit peste tot trupul. De multe ori ai mei au crezut că am pojar. Numai eu ştiam ce am. Nimeni n-ar fi putut crede. 
   Începui să am vedenii. 
   Într-o noapte vroiam să ies afară. Sora cea mai mare, care mă iubea ca pe luminile ochilor, sări din pat, mă luă în braţe şi mă duse în fundul grădinii. 
   Era o lună nepomenit de frumoasă. Lumina ei poleia în argint vişinii înfloriţi. În capătul cărării soră-mea, subţire şi dreaptă, părea 
   o stană de marmură albă. Lumina lunii se schimbă în rumeniu, în violet, şi înecă lumea într-un aer albastru. Încremenii. Vroiam sa mă mişc şi nu puteam. Înaintea mea, de-a curmezişul cărării înguste, văzui, cum vă văd pe voi acum, două ghemuri de tort învîrtindu-se pe loc şi ce se deşira de pe unul se înşira pe celălalt. Cercai să fug şi nu izbutii, de frică ca nu cumva firul să m-apuce de picioare. Vroii sa strig. Fălcile mi se-ncleştaseră. Numai cînd mi-apărură nişte broaşte, buboase şi moi, şi începură a sări spre mine, căzînd pe pămînt ca un plesnet umed, făcui cîţiva paşi şi căzui la pămînt cu mîinile întinse. Firul ghemelor mi se încolăcise de picioare. 
   Cînd soră-mea mă luă în braţe şi mă sărută apăsat, îmi venii în fire. Suspinam. Luna, ca o sinie de argint, revărsa lumina ei obişnuită. M-am uitat îndărăt. Ghemele şi broaştele dispăruseră. 
   Într-o zi cădea o ploaie caldă. Fulgerele se frîngeau aprinse în norii rostogoliţi de vînt. Streşinile giuruiau în căldări parcă s-ar fi jucat cineva pe o coardă de chitară. 
   Eu aveam ceva; nu puteam sta în casă; fulgerele mă aţîţau; cîntecul streşinilor deştepta în mine dor de poveşti. 
   Vîrîi căţelul Corbii în sîn şi, de pe uluci, pe creasta casei. Nici nu ştiu cum m-am trezit în pod. Acolo, lanţuri, bleauri şi leoci vechi, vîrtelniţe rupte, ţevi de puşcă, dărace, piepteni de lînă, meliţe şi sculuri de in şi de borangic agăţate de şiţele învelitorii. Le cercetai pe rînd. Lanţurile mai ales îmi făceau o deosebită plăcere cum le zîngăneam în ropotul ploii. 
   Apoi pusei mîinile căpătîi şi mă lungii cu faţa în sus. Căţelul mi se încolăci pe piept, îşi vîrî botul sub picioarele de dindărăt şi adormi tremurînd. Eu spuneam Fata nebună de împărat: 
   Fata, una singură la părinţi, bolea într-un geamlîc de cleştar. Şi era aşa lumină, parcă s-ar fi aprins cerul. Şi fata ceru să se ducă la fîntîna cu colac de piatră ca să bea apă. I se făcu pe plac şi se duse. La fîntînă, o babă, zbîrcită şi uscată, turna apă într-un ulcior. 
   — Mamă, fă bine şi pleacă-mi ţîţîna urciorului să sug şi eupuţintică apă rece că mult mă arde un foc nestins. 
   Cum îi luă Dumnezeu mîinile, nu ştiu, că fata scăpă urciorul de pe ghizduri şi îl făcu numai cioburi. Atunci bătrîna, oftînd, o blestemă: 
   — Măiculiţă, lua-ţi-ar strigoiul minţile cum mi-ai luat tu po-tolirea setei... 
   Şi parcă văzui... da, îl văzui... pe strigoi şontîcăind de la cap pînă la picioarele fetei ce zăcea întinsă, şi îi picura, dintr-o chi-tară veche, un cîntec ameţitor ca o apă liniştită şi adîncă. 
   Coardele groase zbîrnîiau izbite de lemnul uscat al chitarei, iar cele subţiri se răsfăţau într-o piuială măruntă şi întoarsă pe loc. 
   Strigoiul rînji şi puse mîna pe fata de împărat. Ea se lăsă moleşită s-o puie în cîrcă. Îngheţai de spaimă şi răcnii, făcîn-du-mi cruce: 
   — Piei, proclete!... Oh! cît e de frumoasă! Unde vrei s-o duci?
   Privii împrejur. Se făcuse întuneric. Mă aruncai pe gura podului. De pe acoperiş mă rostogolii în putina cu apă“. 
   — Fleacuri, nervi! zise unul dintre noi, tăind şirul Trubadurului, galben ca ceara; fleacuri, cîntau şiroaiele de apă ce cădeau în fundul căldărilor goale. Iacă chitara strigoiului. 
   — Ai dreptate şi eşti prost, răspunse Trubadurul necăjit, ştiu şi eu că fundul căldărilor bombăneau acel farmec de sunete, dar dacă închipuirea creează o viaţă de chinuri, crezi tu că suferi mai puţin decît dacă aceeaşi viaţă ar avea şi brutalitatea realităţii? Şi dacă o veste mincinoasă ţi-ar veni la urechi, că iubita te înşeală, crezi că n-ai suferi ca şi cum te-ar înşela în realitate? Şi chiar de te-ai încredinţa de eroare, îţi va rămînea îndoiala, un început de nefericire. Un om poate muri dacă asemenea temeri îl vor covîrşi. Cauza e uşor de înţeles. Poţi să rîzi tu de ea, poţi s-o numeşti iluzie, vedenie, nervi. Eu o numesc “jumătatea cealaltă a vieţii pipăite”. La unii pridideşte sîngele, la alţii nervii. De-aci cele două vieţi: viata reală şi viaţa închipuită. 
   — Dacă înţelegi aceste lucruri, amice, îi zise cel mai voinicdintre noi, pentru ce nu păstrezi o cumpănă mai potrivită între cele două vieţi? 
   Trubadurul îşi şterse sudoarea de pe frunte şi răspunse: 
   — Oh! dar nici voi... Nimeni pe lume nu va înţelege că o ideeadînc înfiptă în mintea ta împreună cu un sentiment al ei este forţa fatală care te poate duce la pieire sau te poate face om mare. Şi o idee în aşa condiţiuni este o realitate pentru om mai brutală decît un bolovan pe care l-ar pipăi cu de-amănuntul. Eu poate să pier, prada unor iluzii triste, după voi, a unei realităţi nedrepte, după mine. Deosebirea între noi e că eu vă înţeleg 
   toate cuvintele vieţii voastre, iar vouă vi se pare că le înţelegeţi pe ale mele. Vă făliţi cu pozitivismul vostru... Ştiinţa care studiază un creier mort este ştiinţa morţii. Şi nu tăgăduiesc, ştiinţa a înţeles pe deplin de ce moare un om şi toate prefacerile prin care trece un cadavru, dar n-a înţeles nici pe sfert viaţa şi schimbările ei. “Cauza unică şi iniţială“ este o taină pe care nu cu algebra voastră o veţi înţelege. 
   — Să mîncăm, că te-ai obosit.Credeam că l-om întoarce din povestirea sa.
   — Nu, răspunse Trubadurul, vreau să isprăvesc. Nu înţeleg... Şi dacă nu înţelegi, de ce să trăieşti?... Daţi-mi un pahar cu vin... Mi-e frig... Daţi-mi să beau... 
   Luă un pahar; îl aduse la gură. Mîna îi tremură aşa de tare, încît îl scăpă şi îl vărsă pe iarbă. Luminile ochilor i se măriră fără pic de scînteie, ca nişte ţinte bătute în doi nasturi de sidef. 
   — Dar visele începură a mi se izbîndi; vorbesc de cele urîte...
   Şi începu să povestească c-o voce aşa de puţin omenească, că pe noi, prietenii lui de-atîţia ani, ne cuprinse o frică mai ciudată ca frica unui copil care ar trece noaptea prin curtea bisericii. 
   “Eram de zece ani... Deschisesem ochii pe o copilă cam de vîrsta mea, cu care colindam viile. Bălaia îi ziceam eu, căci era albă, slăbuţă, cu părul ca un caier de lînă moale şi învoaltă. Ochi verzi... verzi şi blînzi... nu mă înşelau niciodată... Un glas dulce, ca după somn. Semăna cu ochii aşa de mult, că, de vorbea, mi se părea că-i văd ochii, şi de mă privea, lung şi blajin, mi se părea că în fundul urechilor auzeam glasul ei mîngîietor. Semăna cu soră-mea. Pe amîndouă le iubeam deopotrivă. Şi le iubeam din cale-afară, căci numai ele se apropiau de lumea basmelor mele, după care aş fi alergat pînă să nu mai rămîie piele pe tălpile picioarelor. 
   Într-o seară, înainte de a ne despărţi, o gătii cu flori de păpădie şi cu mlădiţe de măzăriche şi îi zisei, trist, fără să pricep de ce: 
   — Bălaio, de cine ţi-e dor ţie cînd eşti singură?
   — De tine, de lună şi de flori... Cu ele mi-e dor de tine ... Cutine nu mi-e dor de ele... 
   — Dar tu o să mergi cu mine dacă m-oi duce departe-departe?
   — Departe... nu e ca aici... departe e pustiu... Mai bine cu ainoştri... 
   — Dar dacă oi săpa o groapă adîncă-adîncă, o să te coboricu mine, să vedem ce-ar fi pe alt tărîm? 
   — Adînc... e frig!... Adînc... e întuneric!... Mai bine la soare.
   Adormii în noaptea aceea încet-încetişor; mi-auzeam răsuflarea. Vroiam să nu adorm, dar, închizînd ochii, de frica întunericului, mă fură un somn în care numai trupul şi ochii adormiseră. Dam să mişc mîinile şi să deschid ochii. Mîinile — grele, ca nişte drugi de fier, cu neputinţă de mutat din loc. Pleoapele — ca turnate în plumb şi topite una într-alta. 
   După un vînt, pe care-l auzii o clipă ca şi cum ar fi suflat peste lumea toată, mi se păru că deschid ochii, că mă scol în picioare, deşi îmi ziceam: “Cum, deschisei ochii şi sunt cu ochii închişi? Cum, mă sculai în picioare, şi stau lungit în pat, sub plapumă, lîngă mama? “ 
   Se făcea o cîmpie întinsă. Eram cu tata, cu soră-mea şi cu Bălaia. Trei cai, înhămaţi la o căruţă, păşteau, sforăind. 
   Din senin, auzii: “Destul aţi odihnit pe drum!... să nu vă mai opriţi...” Ne suirăm în căruţă. Caii sorbeau depărtarea gonind; iarba se uscase; un nor de praf ne învăluia... Caii plesniră. Căruţa se sfărîmă. Pe noi ne arzvîrli unul peste altul. Eram deasupra lor, ameţit de zguduire. Pămîntul se deschise. Întîi înghiţi pe soră-mea, apoi pe Bălaia şi la urmă pe tata, care mă înhăţase de cămaşă şi mă tîra după dînsul. Pămîntul îi acoperi şi se închise între ei şi mine. Şi din fundul lui auzii o jale năbuşită: “Ah! e pustiu... e frig... e greu... întuneric! “ 
   A doua zi soră-mea se bolnăvi. Visul meu mi se deşteptă în minte. De spaimă, nu mai vorbii nimănui. Toată viaţa mea se mărginea la micile servicii ce făceam bietei bolnave. I-aduceam apă, îi ţineam de urît, îi mîngîiam mîinile slabe şi reci. Eram sigur c-o pierd. Visul meu o răpunea. Durerea mea era un fel de nesimţire. Cîteodată mă muşcam de mînă, ca să mă încredinţez dacă trăiesc, şi nu simţeam nimic. În sfîrşit, ea muri fără să se plîngă, închise ochii uitîndu-se în ochii mei, cu părerea de rău că m-a întristat. 
   Ce noapte posomorîtă! La capul ei ardea o lumînare de ceară. Mîinile — încrucişate pe piept. Tata era pe drumuri, pentru pîinea de toate zilele, fără nici o ştire. Ceilalţi adormiseră plîngînd. 
   Eu mă sculai încetişor, ca o pisică, şi îngenuncheai la patul ei. Încremenisem gîndindu-mă că, dacă cineva mi-a trimis acea veste în vis, acel cineva trebuie să fie undeva şi, de mă voi grăbi, voi întîlni pe soră-mea... Gîndurile mele se rupseră de-un ululuit care ieşea de sub cerceaful moartei. Sării în picioare. Mă plecai spre dînsa. Un zgomot de scînduri. Tresării. Iubita mea se îndoi puţin de mijloc, şi mîna dreaptă a ei rupse panglica care o lega de cea stîngă şi-i alunecă pe coaste. Vrusei să strig: “Mamă, scoală-te, e vie!” Imposibil. 
   În spatele meu auzii nişte hîrjiituri pe geamuri. Mă întorsei spre ferestre. Ceva negru aluneca de-a lungul geamurilor, cădea şi iarăşi se ridica. Casa mi se învîrti sub picioare. O ameţeală îmi luă vederea şi căzui mototol la pămînt... 
   Nu ştiu peste cîte zile m-am deşteptat. Soră-mea, care mă purta în cîrcă, care îmi dădea cele dintîi vişine pîrguite, care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. Zadarnic îmi spuneau ceilalţi că în noaptea aceea căţelul intrase sub pat, că o scîndură rău aşezată căzuse, că pisica, cu pisoi mici, dase să intre în casă cu un şoarece. Acel alai jalnic, de hîrjiituri, de zgomote şi ululuieli în jurul moartei, care mişcase mîna dreaptă, nu-mi ieşea din minte. 
   Căzu şi tata bolnav de junghi. Zăcea în patul de lîngă sobă, şi eu tremuram de friguri în patul cel mare. Ceilalţi stropoleau pe-afară trişti, şi vai de mîncarea şi odihna lor!... 
   Tata începu să sufle greu. Îmi făcu semn să m-apropii de el. Eu ieşii de sub cojoacă şi mă lungii lîngă dînsul. Mă îmbrăţişă şi, cînd eu îi zisei: “Tată, mă doare”, el mă sărută pe frunte şi tîrziu îşi dezlipi buzele de pe fruntea mea. Mă încinse căldura. Ochii mă usturau. Picioarele nu mi se astîmpărau, căutînd răcoarea. Degetele m-ar fi fript dacă s-ar fi alăturat. Şi tocmai cînd aţipii simţii o mînă rece care mi se înfige în spinare. Auzii bine un “ah!” năbuşit. Cercai să fug din pat şi rămăsei spînzurat în mîna tatei, ţeapănă şi încleştată în spatele cămăşii mele. 
   În acea zvîrcolire, un fulger îmi trecu prin minte: “Desigur, şi tata a murit, şi Bălaia va muri. Mi s-a izbîndit visul... întocmai!” 
   Cu soră-mea se dusese mîngîierea, cu tata cîntecele, cu Bălaia dragostea. 
   Mă întremasem. 
   Luna lui iulie era caldă şi veselă. Singura soră ce-mi mai rămăsese, ai cărei ochi nu erau verzi, mi-aduse căpşune şi dude albe. Mă trezeam ca dintr-un somn lung. Nu-mi rămăsese din toate nefericirile decît un fel de amintire pierdută în mintea mea ca într-o negura adîncă. 
   — De ce nu mai cîntă tata?
   — A murit, răspunse ea, ridicîndu-mi părul de pe ochi şinetezindu-mă pe obraji. 
   — Dar Colia? Mi-e dor de dînsa.
   — S-a dus Colia, biată Colie?
   — Dar Bălaia?... N-am văzut-o de-atîta vreme!
   — Bălaia?... Nu se ştie nimic de dînsa. Trăia din uşă în uşă... Unii spun că a murit şi-a îngropat-o popa pe seama bisericii. 
   Atunci mi se păru că mă aflam în pustii locuri: nemărginire, muţenie, cer albastru. Şi mi-era dor, şi n-aveam cui să spun dorul. Începui să plîng. Viaţa mi se stinsese cu izbîndirea visului de care mi-adusei aminte.” 
   Trubadurul stătu neclintit în picioare. Buza de jos îi tremura. Clipea des, ca şi cum ar fi voit să alunge nişte vedenii. 
   — Destul, îi zise unul din noi. Ne-ai obosit. Culcă-te jos.Odihneşte-te. Ce te uiţi aşa? Nu e nimic. Nu vezi nimic decît cerul limpede. 
   — Ba văd! răspunse Trubadurul. 
   Ochii i se desfăcură mari şi tulburi, gura i se deschise larg. Pieptul i se umflă. 
   — Ba văd! Văd bine ceea ce voi nu puteţi vedea! Fata de la disecţie era Bălaia... albă şi rece... pe masa de marmură... 
   — Nu putea fi ea. Ţi s-a spus de mult că a murit.
   — Nu, nu, se făcuse nevăzută... O fi înşelat-o cineva... a fu-rat-o... era sărmană de părinţi.... Numărul două nu m-a înşelat. Visasem că murise trei... au murit numai doi. E un număr fatal. Cînd întîlnesc un chip ciudat, pentru întîiaşi dată, ori pe ce uliţă m-aş duce, pînă seara, trebuie să-l întîlnesc a doua oară. Cînd oi rîde într-o zi, e cu neputinţă, în aceeaşi zi, să nu rîd a doua oară, deşi foarte rar mi se întîmplă să rîd. Odată mi s-a spus de un domn cu dinţi frumoşi că are dinţi falşi; de altul, că înşeală la cărţi; de nu ştiu cine, că se însoară a treia oară; de un ministru, că se îmbată, şi de un avocat, că face testamentele muribunzilor aşa ca să le moştenească întreaga avere. Pînă seara, în aceeaşi zi, mi s-a vorbit despre alţii întocmai ca de cei dintîi. Credeam — adăugă Trubadurul — că la disecţie am întîlnit o a treia fiinţă care să semene cu soră-mea şi cu Bălaia. M-am înşelat. Şi de astă dată două a bătut pe trei. Bălaia era pe masa de mar-mură. Am cercetat în catastivele bisericii, am citit pe toate crucile. Numele ei lipsea. A răpit-o cineva, şi nimeni nu s-a îngrijit de dînsa: o belea mai puţin la uşă, o îmbucătură de pîine cîştigată!... Oamenii sunt fără inimă... Cîini!... Hoţi!... Stîrvuri!... Nu mai sunt oameni!... Cultura i-a ucis!.... 
   — Nu ai destule dovezi... De unde ştii?
   — Era ea... era ea! răspunse Trubadurul, amestecîndu-şi vorbele cu rîsul... Era ea!... I-am deschis ochii... erau verzi ca ai ei... în cel drept avea o pată galbenă pe iris... ca şi dînsa... În stînga sînului, desfăcut la vederea tuturor elevilor, avea o mură neagră... ca şi ea... Nu puteau fi trei în lume ca ele!... Soră-mea avea aceleaşi semne... 
   — Trebuia să afli de unde fusese adus cadavrul... 
   — Oh, am aflat! răcni Trubadurul parcă l-ar fi înjunghiat cine-va. Ah, tăceţi! Am aflat!... Nu mai există oameni!... Lumea s-a prefăcut într-o mocirlă în care numai porcii se răsfaţă!... Mă 
   îneacă acel miros al morţii, rînced, greu... Şi odinioară mirosea a flori de cîmp... 
   Ochii i se supseră. Picioarele i se tăiară de la genunchi. Îl luarăm de subţiori. Mîinile îi căzură moi, legănîndu-i-se din umeri. Capul i se dete pe spate, clătinîndu-se ca şi cum ar fi fost un ghem legat c-o sfoară cu care te-ai juca. 
   Îl întinserăm pe iarbă. Îl dezbrăcarăm şi începurăm a-l freca pe mîini şi pe picioare cu rom amestecat cu vin. 
   Cînd se deşteptă, faţa-i era albă-vineţie, ochii stinşi şi degetele mîinilor îi tremurau. Sughiţă. Îşi trecu mîna pe frunte. Ceru un pahar cu apă. Privi împrejur. Şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte, din fundul unui veac, ne zise liniştit: 
   — Nu e nimic, dragii mei, nu face nimic... Ştiinţa voastră vadezlega toate. Aş vrea să mă culc. Cred că acum voi dormi bine. Cum îşi plecă capul, adormi. Înaintea noastră stau merindele risipite. Ne ajunsese foamea, dar nimeni nu îndrăzni să ia vreo îmbucătură. 
   Priveam, tăceam, ne gîndeam. Analistul clipea des; scepticul ridica din umeri; al treilea se uitase c-o mînă pe frunte; eu închisesem ochii şi pufăiam dintr-o ţigaretă stinsă. 
   Se deşteptă tocmai cînd soarele aluneca pe după frunzişul pădurii. 
   Ceru să mănînce. Îi păru rău că din cauza lui noi răbdaserăm de foame. O privighetoare îşi piruia povestea ei neisprăvită. Prin pădurea deasă străbăteau săgeţi de lumină. 
   — Să ne întoarcem, zise Trubadurul liniştit. Voi credeţi în viaţa viitoare? 
   — Aş!... fleacuri...
   — Va veni o viaţă eternă şi perfectă peste cîteva miliarde de ani. 
   — Altă prostie! Cînd se va stinge soarele, aşteaptă tu mult şibine o viaţă eternă şi perfectă... 
   — Soarele nu arde ca să se mistuie vreodată. E o nerozieştiinţifică că soarele ar fi un colos înflăcărat. Căldura şi lumina e rezultatul sferei de eter care îl înconjoară. Eterul condensat a 
   produs tot ce există, materie, plante, animale, şi tot din el, vibrînd veşnic, va izvorî o viaţă veşnică şi perfectă. 
   — Eu, zise Trubadurul, n-aş dori o altă viaţă, chiar dacă ar fi eternă şi perfectă, decît numai o clipă... Ce mult doresc să le mai văd o dată! 
   — De unde ştii că n-ai să le vezi? Lumea este un şir nesfîrşitde fenomene, şi oamenii, descoperind legile la care ele se supun imediat şi vremelnic, cred că au isprăvit cu misterele naturii. Cine ştie dacă n-o să vă întîlniţi! 
   — Se poate; dar aş dori să am conştiinţă că ne-am întîlnit. Săştiu cine au fost ele şi cine am fost eu. Altfel, la ce mi-ar folosi reînvierea cu o conştiinţă străină de cea de azi? 
   Aşa, lăsîndu-se în voia vorbei, ajunserăm la capul podului. 
   După părerea tuturor, eu trebuia să dorm cu Trubadurul, acasă la el, căci cu nici un preţ n-ar fi voit să se culce aiurea. Toţi îmi şoptiră că n-ar fi bine să-l las singur. 
   Se înserase cînd ajunserăm acasă. Luna se ridica la orizont cît o baniţă şi aşa de roşie, că parcă ieşea dintr-un ocean de sînge. O cărăruie îngustă tăia grădina pînă-n fund. 
   Cum ne simţi, cîinele începu să hămăie, apoi se plecă la picioarele Trubadurului şi, dînd din coadă, chifni de bucurie. Cîteva găini, culcate în corcoduşul din faţa casei, trezite din somn, se mutară pe picioare, ploconind capetele în sus şi în jos. Intrarăm în casă. 
   Aprinse două lumînări. Cărţile erau răvăşite pe scaune, pe masă şi pe patul de lîngă sobă. Păianjeni îşi întinseseră pînzele, ca nişte dantele străvezii şi prăfuite, în unghiurile tavanului de scînduri. De grinda groasă din mijlocul tavanului atîrna un crîmpei de aţă, pătat de muşte, de care odinioară atîrnau halviţa la lăsatul-secului. 
   — Am rămas singur, îngînă încet Trubadurul, aruncîndu-şi pălăria în firida sobei. Am rămas singur, şi am fost mulţi. Toate lucrurile din casă îmi fac rău, şi totuşi, nu m-aş muta nici într-un palat. Dacă n-aş fi mîhnit şi torturat, ce aş putea fi eu pe lume? 
   Deschisei gura ca să-l întorc din aceste gînduri, dar, mai înainte de-a slomni vreun cuvînt, el îmi zise repede: 
   — Ai dreptate!... Ai dreptate!... Ce-a fost s-a dus, ce va mai fio să se ducă. Fii pe pace. N-ai venit degeaba. Am să-ţi cînt o romanţă pe care am scris-o ieri noapte. 
   Îşi desprinse vioara din cui. Încercă coardele şi începu să cînte. 
   Atacînd repede coarda subţire cu o migală de sunete ascuţite, trecu printr-o gamă pripită pe cea din urmă coardă. Arcuşul lui scotea nişte vaiete care se asemănau cu jalea omenească. Începu un duo pe coarda a treia ş-a patra, prelung, naiv, sfîrşind cu o vijelie pătimaşă, ca să-şi reia iarăşi ideea sa pe prima coardă într-un şir de note tremurătoare, calde, aci vesele, aci triste, necontenit puternice şi sigure. 
   De după sobă scoaseră capetele trei pisoi mici, care se clătinau pe picioare. Cu ochii ţintă, albaştri şi sticloşi, priviră fermecaţi şi se retraseră în fund, şi iarăşi apărură, ca şi cum capetele lor rotunde erau legate împreună. Unul din ei pîhăi şi începu să mişte capul după arcuşul care aluneca pe coardele viorii. 
   Deodată se-auzi un plesnet sec. Căzuse căluşul, prididit de braţul nervos al Trubadurului. Pisoii se ascunseră în culcuşul lor. 
   — Nu mai cînt, zise trist Trubadurul, mi-e frică să nu cadă căluşul a doua oară. Ah! numărul două! 
   ................................................
   Dormiserăm un somn. Pe la miezul nopţii, mă trezi o tîrîitură de paşi. 
   Deschisei ochii şi îngheţai văzînd pe Trubadur. Se furişase de lîngă mine şi se încerca a-şi potrivi căluşul la vioară. Luna lumina odaia aşa de bine, parcă s-ar fi revărsat de ziuă. Trubadurul era în cămaşa de noapte. Cu ochii închişi, îşi potrivi căluşul. Luă arcuşul din cui; deschise o cutioară mică; îşi frecă arcuşul cu sacîz; trase zăvorul uşii şi ieşi liniştit cu picioarele goale. 
   — E somnambul, bietul Trubadur! 
   Îmi auzii tîcîitul inimii. 
   Sării din pat şi-l urmării, neîndrăznind să-l deştept, de teamă să nu moară de spaimă. 
   El, după ce trecu pragul tinzii, se îndreptă spre fundul grădinii, încercînd coardele cu degetul. Ocoli tăietorul din bătătură; păşi peste nişte ostreţe, uşurel, ca să nu se taie, şi apucă pe cărăruia îngustă. Cînd ajunse la dudul bătrîn, îşi acordă vioara. M-ap-ropiai de dînsul... Era cu ochii închişi... 
   Faţa — albă ca varul. 
   Tremuram de frică. Nu ştiam ce să fac. El îşi atîrnă vioara şi arcuşul de degetul cel mic şi, cu o uşurinţă nemaipomenită, se agăţă de primele ramuri, se îndoi de mijloc, rezemîndu-se în picioare, şi începu să se suie printre crăcile groase ale dudului. Voii să strig: “Destul! o să cazi! dă-te jos!” Frica îmi luase limba. 
   Cînd se apropie de vîrf, încercă cu mîinile cele din urmă ramuri, ceva mai groase ca degetul, şi, punînd piciorul pe ele, se înălţă deasupra dudului ca o statuie alburie clătinată de mlădierea ramurilor. Ridică capul spre luna care strălucea deasupra lumii. Era tot cu ochii închişi. Înmărmurisem, cu gura căscată şi cu braţele întinse spre el. 
   Trubadurul aduse vioara sub bărbie şi începu o furie de sunete în tăcerea adîncă a nopţii. Eram hotărît să-i strig: “Destul! destul!” Două coarde îi plesniră una după alta şi căluşul trosni sinistru. Trubadurul tresări şi ridică vioara în sus. O fantomă se încerca a pluti în văzduh. Deschise ochii; se trezi, se clătină pe picioare, îşi pierdu cumpătul şi, ţipînd disperat, se prăvăli din vîrful dudului. 
   Răbufni de pămînt, la picioarele mele, scăldat în sînge, cu capul zdrobit. 
   Mă plecai... Mi se păruse că dîndu-şi sufletul şoptise... “Ah! numărul două”... 
   În învălmăşeala de cărţi şi de note, i-am găsit testamentul olograf, scris şi subscris cît se poate de desluşit. Ne ruga: 
   “Să se vîndă toate lucrurile din casă, între altele, o pereche de paftale turnate în argint şi un chilim vechi şi frumos ales. Să se dărîme casa. 
   Să se răsădească pomi peste tot locul, păstrîndu-se poteca care duce la dudul bătrîn din fundul grădinii. 
   Pe mine să mă îngroape în stufăria de vişini, la rădăcina unui piersic rătăcit printre ei; florile de piersic sunt cele mai frumoase, iar fructele au cel mai răcoritor gust. Acolo se află un mormînt adînc săpat. E mormîntul Bălaiei. 
   Veţi săpa pînă veţi da de un coşciug larg, căptuşit cu plumb; să mă lungiţi binişor lîngă dînsa, ochi în ochi, gură în gură, să pară că suntem vii, ca odinioară. 
   Veţi ţintui în piroane groase pleoapa coşciugului, ca nu cum-va broaştele să ne tulbure liniştea şi să ne păteze trupurile. 
   Viermii care se vor naşte din noi se vor iubi. 
   Pe mormînt veţi răsădi merişor. 
   Prima fată cu ochii verzi a oricăruia dintre amicii mei E... A... A... şi B... va moşteni grădina mea. 
   Amicii mei de mai sus, pe care totdeauna i-am iubit, vor fi executorii acestui testament şi vor publica, cînd vor voi ei, memoriile mele, scrise de mîna mea. Aceste memorii se găsesc în chichiţa lăzii de sub icoane. 
   P. S. Vioara să mi se puie sub căpătîi.” 
   Executorii testamentari au împlinit o parte din dorinţele bietului Trubadur. Grădina în care se odihneşte el este cea mai frumoasă din Olteni. Pe mormînt i-am ridicat un bloc de marmură în formă de piramidă. 
   Pînă acum n-a avut nici o moştenitoare. Pozitivistul are un copil mic cu ochii verzi, căruia îi zicem “micul inginer”, dar e băiat, nu e fată. 
   Ne-a făgăduit însă că în curînd ne va răpi scumpa noastră grădină. 
  DIN MEMORIILE TRUBADURULUI 
     
   ..................................................
   S-a dus greutatea întunericului care învăluia toată încăperea lumii. Parcă vîntul a desfundat ş-a risipit negura din reţeaua copacilor. 
   Soarele şi-a deschis la răsărit apărătoarea sa năprasnică, roşie ca para focului, aurie, violetă, albastră şi, pe la mijlocul cerului, ca o jumătate de roată verzurie. 
   Desfăşuraţi pe cer, cu închipuirea, o coadă de păun, înfiptă cu rădăcina în pămînt, şi prelungiţi-i penele cu lumini metalice pînă la înălţimea amiezii, şi totuşi n-o să simţiţi acea frumuseţe fără de pereche a unui răsărit de soare. Nu vă rămîne decît să vă scuturaţi trupul de trîndăvia încropită a patului, să crăpaţi ochii voştri cîrpiţi de somn şi, deşteptîndu-vă simţurile greoaie cu apă proaspătă şi rece, să priviţi fără a vă sătura ceea ce omul nu poate nici descrie, nici zugrăvi cu feţe mincinoase pe o pînză moartă. 
   Arta împuţinează natura. Arta e născocită pentru cei ce aud şi văd pe sfert din cîte natura le desfăşură înaintea lor. Tot ce creează omul e o sărăcie vicleană a realităţii. Cîteva însuşiri mari ale unei pajişti, ale unui suflet, ale unui trup scos din mar-mură, cîteva însuşiri care domnesc pe deasupra celorlalte şi pe care artiştii le schilodesc mărindu-le şi le morfolesc potrivindu-le cu puterea simţurilor oricărui nesimţitor. Iacă arta. Marile genii au simţit în toată viaţa lor o durere fără repaos în faţa naturii. Ei, care pătrund adînc tainele culorilor, ale sunetelor, ale formelor şi ale simţirilor şi rămîn departe de ceea ce vor să se apropie, de cîte ori n-au reînceput iarăşi şi iarăşi acelaşi subiect, aceeaşi inimă muncită, aceiaşi ochi vii, feluriţi în clipire, în lumină, în umbră şi în expresie, acelaşi trup perfect ale cărui linii, moi şi pătimaşe, se împletesc cu atîta noroc şi cumpănire, că marmura nu le poate fura decît pe sfert de sfert din adevărata lor căldură! 
   De cîte ori n-au rupt volume întregi, n-au spart pînze enorme şi n-au aruncat cu dalta în faţa Venerei lor, albă, netedă şi moartă! 
   Cine-ar putea să puie pe pînză toată gama verdelui care începe cu nota sură a spicului cînd bate în galben, apoi se schimbă în curatul verde de smarald al creţului proaspăt de stejar şi sfîrşeşte cu verdele sever şi sănătos al nucului? Cine poate să păteze, norocos ca natura, o privelişte, cu umbrele norilor, cu apele închise pe care le aruncă foaie pe foaie? Cine poate da toată adîncimea unei perspective? Cine poate să-şi scalde un copaci măcar în atîta aer în care îl creşte, îl înverzeşte, îl înfloreşte şi-l încarcă cu rod nevăzutele puteri ale naturii? Cine poate să puie sub pieliţa străvezie a unui trup tînăr acel rumen al sîngelui, care tremură, licăreşte, aleargă şi se schimbă după cum vei ridica perdeaua de la geamurile camerei tale? Cine poate săpa în piatră un muşchi încît să vezi într-însul o forţă care se odihneşte? Ferice de acela care se îmbată de mărimea şi frumuseţea acelor ce veşnic trăiesc şi se răsfaţă în aplauzele mulţimii, fără a simţi depărtarea de la ceea ce a făcut pînă la ceea ce vroia şi trebuia să facă. 
   Ah! dar ce nenorocire blîndă pentru mine, care, înfiorat de soartă de-a nu fi înţeles de lume, mai găsesc prieteni buni şi drepţi ca să mă smulgă din lumina îngustă, zgomotoasă şi spălăcită a oraşelor! Acele case mari, greoaie, încărcate şi schiloade, care împeticează albastrul cerului, acele uliţe strîmte, gloduroase şi murdare, care îţi împuie urechile cu uruiala şi-ţi îngreţoşează nasul cu duhoarea, acele cîrduri de oameni ce-ţi ameţesc capul şi-ţi scîrbesc sufletul cu acelaşi spirit trezit, cu aceeaşi goliciune de minte, au pierit în afundişul poştiilor. Capitala mi-apare ca un tablou prost, pe care-l pot întoarce, după plac, cu faţa la perete. 
   Aici cerul e limpede, străveziu, cald: o jumătate de sferă, fără pic de nori, pe a cărei rază poţi să-ţi plimbi gîndul o eternitate. Soarele, din creştetul cerului, îşi revarsă pulberea strălucitoare; inundă văzduhul cu o lumină care îşi roteşte fîşiile în jurul unei tipsii de foc, şi se albeşte, şi se îmbunează cînd se împrăştie pe netezişul cîmpiilor. 
   Cît de bine e să mergi în neştirea pasului! Într-o fîneaţă ca aceasta, moale, înaltă şi cernută pe deasupra cu flori de nenumărate feţe, aş colinda o viaţă întreagă, fără a mai odihni. Ce miros plăcut, care îţi umple pieptul! Ai voi să-l sorbi, şi te îmbată, te farmecă, te pătrunde, te atrage, şi desluşit nu ştiu cu ce se aseamănă aceste miresme care îţi fericesc creierul pînă în fundul lui. Un miros sănătos, un amestec de faguri de miere, de oţet de trandafiri, de smirnă, de chihlimbar, de azimă caldă; un vîrtej de aburi, aromatici şi nevăzuţi, pluteşte, se leagănă, se amestecă şi se împrăştie pe deasupra acestui covor înflorit. Culeg buchete şi le arunc. Din ce în ce, mai colo, mai colo, mai departe, florile îmi par şi mai frumoase. 
   Floarea-Paştelui străluceşte ca o pajeră de alamă lustruită. Bursuceii fumurii şi împufaţi, graminelele orbotate pe firişoare ca acele, lăpuşul, ochi rotund cu genele galbene, sîngele-voini-cului, roşu-foc, se amestecă cu sulfina naltă, fragedă şi mirositoare, cu pupezelele mărunte şi conabii, cu ochiul-şarpelui ca o pîlnie civită, cu măselarii năutii, cu jaleşul aspru şi stînjeniu, şi cu drăgaica stufoasă, fără foaie, parc-ar fi un pămătuf muiat în gălbenuş de ou. 
   Nesfîrşita simfonie a vietăţilor pe cine n-ar descînta a bine, cu glasurile ei, aci glumeţe, aci triste, cînd repezi, cînd prelungi, şi piuitoare, şi grave, şi migălite, şi otova? Acum, o clipă, au tăcut cu toatele. Un maestru nevăzut ţine deasupra lor vergeaua neclintită. O pitpalacă şi-a repezit glasul de două ori. Un vuiet a mii de instrumente dezleagă somnul tăcerii. Deasupra bîzîitului întins — o ceartă veselă, o ciripeală ascuţită, dedesubtul lui — o bombăneală melancolică, şi în acest “trio”, plin şi statornic, privighetorile, ca nişte piculine, îşi piruie, la timp, melodia lor întreită de fluieratul gros al filomelelor şi de chirîitul uscat al greierilor de cîmp. 
   Ce felurimi de glasuri şi de fraze, ce deosebiri de simţire şi de expresie, ce veselie şi ce jale, ce instrumente vii şi bizare, şi totuşi, în acest haos simfonic, ce frumoasă şi ce profundă legendă nu-şi cîntă veşnica natură! 
   Această simfonie, blîndă şi măreaţă, s-a speriat de un ţipăt dureros, ascuţit, disperat: ţipătul vieţii care se stinge. Desigur, şarpele, lacom şi nemilos, suge din vreo nefericită de broască moale şi motoloagă. Păsările zboară încotro apucă. Doar surdele lăcuste mai bîzîie. 
   În adevăr, visele mele şi-aici sunt chinuite. 
   Nicăieri nu pot să-mi adorm dezgustul. Pretutindeni e aceeaşi luptă vicleană, neîndurată, sîngeroasă, în care numai forţa oarbă a fălcilor izbuteşte. 
   În pletele acestui fîn mătăsos, se muncesc aceleaşi patimi, mici şi crude ca şi în omenire, aceleaşi vicii, aceeaşi dobitocie nesimţitoare, aceleaşi virtuţi înfrînte, aceeaşi dragoste şi ură, aceeaşi necinste triumfătoare, aceeaşi sărăcie artistică, aceeaşi burghezie grasă, voinică şi bogată. Mari şi mici, cinstiţi şi necinstiţi, răi şi buni, pasionaţi şi indiferenţi, voinici şi plăpînzi, darnici şi zgîrciţi, tîrîtori şi mîndri, înşelători şi sinceri, de tot felul, de toată mîna, se găsesc în acest paradis amăgitor. 
   Turturica şi privighetoarea, patimă caldă şi artă rece, curată, pompoasă şi divină; furnicile strîng, economisesc ca băcanii, bob cu bob, firimitură cu firimitură; greierii, lăutari făr’ de talent, îngheaţă de frig şi de sărăcie; brotăceii se sparg la cîntec ca nişte poeţi zgomotoşi şi fără minte; lăcustele, cobzari de cîrciumă; pitpalacul, hoinar cosmopolit; broasca se reazemă pe picioarele-i strîmbe şi-şi răsfrînge guşa şi burta cleioasă şi, privind dobitoceşte, cu ochii pe jumătate închişi, seamănă cu un moşier gros, cu ceafa şi cu pîntecele revărsate; şoarecii sunt nişte hoţi fricoşi; boii-popii, popor tihnit, peste care toată lumea calcă; sobolul, dobitoc liniştit, nu vrea să ştie de ce se petrece dincolo de muşuroiul lui; şerpii se tîrăsc, farmecă cu privirea şi sug cu o sete nepotolită sîngele altora; fluturii, nişte secături cochete care, fără a iubi pe nimenea, zboară cotiş din floare în floare; găinuşele şi licuricii, craidoni de noapte, îşi colindă felinarele şi serenadele lor vechi şi nevinovate. 
   Şi în aceste popoare — atît de fericite după aparenţă — cîte lupte, cîte nedreptăţi, cîtă durere şi cîte pungăşii, ziua, la lumina soarelui, sub ochii tuturora nu se întîmplă, fără ca vreo fiinţă veşnică şi sfîntă să puie capăt răului care izbuteşte! Se fură îmbucătura din gura celui slab, se strică cuiburile, se mănîncă ouăle şi puii, se bat pînă la sînge, se robesc, şi nelegiuirile şi crimele se petrec fără frică de lege şi de Dumnezeu. Un guşter face douăzeci de omoruri pe zi; o furnică fură şi robeşte pe bieţii purici de iarbă; o vulpe striveşte la fiece pas trei-patru gîngănii. Şi cîte soţii nu sunt părăsite într-un chip ruşinos! Cîţi nevinovaţi înşelaţi! Cîte zavistii! Cîtă ură! Cîte talente ucise! Şi cîţi neghiobi în fruntea bucatelor! 
   Aceste partide, ori aceste noroade, se mişcă, se aţîţă, se-nşeală, se ucid şi-şi duc viaţa într-o luptă egoistă şi înţestată. Şi cînd şarpele, aprins de focul soarelui, se repede fîşîind şi culcînd la pămînt paiele de fîn, vietăţile se împrăştie ca puii de potîrniche, şi multe din ele îşi dau sufletul de spaimă. Trece cel mare, cel brutal, cel prost, dar cel mai tare... Cum n-o să înspăimînte pe-atîţia laşi, slăbănogi şi fără de caracter? 
   Cîtă asemănare între oameni şi micile dobitoace! 
   Şi cît de ipocrit nu-şi ascunde natura, sub velinţe de flori, nemerniciile şi crimele ei! 
   Aceste gînduri mă obosesc. Culorile vii şi fermecătoare, mirosurile fără de seamăn de plăcute sunt nişte neruşinate momeli cu care natura atrage şi azvîrle în luptă turmele de vietăţi pătimaşe şi proaste. 
   Să caut liniştea sub pluta bătrînă. La umbra acestei namile, asurzit de orăcăitul broaştelor din mlaştină, să-mi aud numai gîndul, să uit această poftă nestăpînită de bine şi de armonie universală. Nebunii pe care cel sătul le găseşte fără a le căuta, iar cel flămînd le caută fără a le găsi. 
   Aşa e. E atît de bine şi de aromitor pe iarbă verde, la umbră deasă. Vîntul care fîşîie, basm vechi şi lung, prin frunzişul tremurător al plutei, te pune pe gînduri şi te dezmiardă, parcă ar fi o bătrînă care te leagănă şi-ţi cîntă, şi-ţi şterge broboanele de pe frunte, şi te apără de zăduf şi de singurătate. 
   Lungit cu faţa la cer, cuprins de liniştea senină de sus, gîndurile încep să-mi tresară în creier şi se înmulţesc, se înşiruie ca un cîrd înalt de cocori şi se duc, pe alte tărîmuri, peste nouă mări şi nouă ţări. 
   De unde-or fi venind toate cîte au venit? Şi unde or fi curgînd ca să se întoarcă iarăşi cu alte chipuri, dar cu aceeaşi materie? Puterea nevăzută, care seamănă dragoste şi ură printre firimiturile ce se unesc şi se prigonesc pentru a face şi a desface viaţa, 
   o fi ştiind ea de ea, cine e şi cît poate? 
   Ideile sunt copilăreşti, zadarnice şi urîte. De cîte ori nu rîd de mine cei doi fraţi, bunii mei prieteni, şi mai ales sora lor, cînd mă prind cu asemenea gînduri! Şi-apoi de ce atîta mînie? Cîte jucării frumoase nu face natura; cîte lupte nobile nu aţîţă; ba uneori pregăteşte izbîndă şi triumf chiar şi binelui. Pentru ce i-aş cere mai mult? Urît şi murdar e pămîntul cînd plouă; şi natura e atît de meşteră, încît cerne, frămîntă, dospeşte şi plămădeşte şi toarnă ce era urît şi murdar într-un calîp frumos şi curat. Din noroi — floare. 
   Cînd, văzînd o adevărată femeie, frumoasă, blîndă, caldă în mîngîieri şi care să nu creadă că un obraz frumos şi un creier tîmpit fac mai mult decît o minte înaltă ş-o faţă urîtă... cine a văzut o astfel de minune şi n-a iertat tot oarbei naturi? 
   Ah! dacă eu aş fi întîlnit în calea mea pustie pe aceea care să nu rîdă cînd eu oftez, care să nu se strîmbe cînd eu visez, care să mă întrebe ce am cînd lacrimile mi se rostogolesc pe obraji... cine ştie, poate că şi eu aş fi izbutit să am o viaţă mai omenească, să fiu un om mai cu dorinţă şi înţeles de viaţă. 
   Dacă ea, al cărei păr ar cădea în inele de fum pe umerii săi plăpînzi şi albi, ai cărei ochi ar fi ca cicoarea de albaştri şi de miraţi, a cărei mînă mică şi moale mi-ar mîngîia mîna mea aspră, al cărei glas mi-ar răsuna în fundul creierului ca o muzică cîntată numai mie, dacă ea, a cărei fiinţă n-o cunosc şi al cărei nume nu-l ştiu, ar fi aci, lîngă mine, aş uita poate toată durerea, aş înfrînge toată revolta şi ascuţimea nervilor mei şi aş adormi fără alt vis decît chipul ei, fără alt dor decît, curînd, curînd, curînd, să mă deştept ca iarăşi s-o văd, şi iarăşi s-o mîngîi, şi iarăşi s-o îmbrăţişez... Ar sta aci pe iarbă... m-ar privi şi, fără să mă uit la dînsa, aş simţi pe mine două mărgele albastre şi calde care mi-ar furnica tot trupul... Şi cînd aş pleca capul pe genunchiul ei cu miros de muşeţel, ce bine i-aş vorbi şi ce ciudat şi dulce mi-ar răspunde... 
   Vîntul şuieră, şi ea parcă-mi vorbeşte. 
   — Iubita mea, tu eşti lîngă mine.
   — Te legăn, ca s-adormi. 
   — Iubita mea, a ta e mîna pe care o sărut şi nu mă satur?
   — Te mîngîi, ca să nu visezi de rău. 
   — Iubita mea, fînul şi-a plecat florile cu mirosurile lor pefaţa mea, ori vîntul ţi-a adiat inelele uşurele ale părului tău? 
   — Mă plecai spre tine; credeam că dormi; voiam să te sărut.
   — Iubita mea, tu, cînd vorbeşti, îmi cînţi; cînd mă atingi,tresar, şi cînd tresar, simt o căldură fericită care se revarsă în mine; tu, cînd mă priveşti, îmi luminezi mintea şi-mi aprinzi inima; tu, cînd mă cerţi, mă mîngîi; tu, cînd mă săruţi, mă faci să cred în vise. Iubita mea, vorbeşte-mi, dă-mi mîna, priveşte-mă, ceartă-mă şi sărută-mă totdeauna. 
   — Adormi, adormi, căci pînă ce voi avea sînge cald în buzelemele şi lumini vii în ochii mei, ochii şi buzele sunt ale tale. 
   Aşa de puternică fu această închipuire şi eu aşa de lacom şi de prost! Pentru ce dorii să-i strîng mîna moale şi să-i sorb buzele ei atît de bune? De ce mi se stinse închipuirea de o clipă? 
   Şi m-am trezit cu iarbă-n mîini şi cu pămînt pe buze. 
   O clipă de fericire mincinoasă, stinsă într-o clipă, e o nefericire cu mult mai mare şi mai adîncă ca toate durerile văicărite în gura mare pe la răspîntii. 
   Vai! cît pierde omul într-o iluzie! Pentru ce atîtea intrigi, atîtea scrisori pierdute, atîtea taine dezvelite, atîta gimnastică de fălci, cînd adevărata tragedie sufletul cel mare o poartă în el, deştept şi dormind, şi pe care cu cît o poartă mai liniştit în pustiul lumii, cu atît se ucide mai încet, mai dureros şi mai sigur. 
   M-am deşteptat. 
   Aud iarăşi marele concert al naturii. Cîmpul ei, cu pînze urzite în verde şi plouate cu flori albe, galbene, roşii şi albastre, iarăşi mi se desfăşură în valuri mişcătoare. Dar mi-e silă de această natură, care nu se primeneşte decît prin lupte şi prin crime. Dacă aş adormi, m-aş întrema. 
   Ziua, închizînd ochii, te afunzi într-o noapte roşie, care joacă împrejurul tău şi îşi scînteiază buchetele de artificii violete şi albastre. Cîteodată te înspăimînţi văzîndu-ţi ochii afară din tine, ca două cercuri vinete în două inele galbene. 
   Dacă învîrteşti ochii pe sub pleoape, către rădăcina nasului, simţi un fel de apăsare sub frunte, o greutate între sprîncene şi un curent ameţitor în tot capul. Obrajii ţi se liniştesc a somn. Mîinile amorţesc; trupul cade în piroteală. Gîndurile se împuţi-nează; se reduc la cîteva noţiuni; dau să se limpezească iarăşi, şi mai rău se tulbură. Negura care a îmbrobodit vederea se varsă în creier. Cel din urmă gînd e ca flacăra unei feştile fără untdelemn: zvîcneşte, se ridică, se îneacă şi se stinge... 
   Unde-oi fi? Mi se pare că dorm la umbra plutei. Mi-e frică să mă deştept. Mi-e frică să crăp ochii. Mi se pare că cineva mă ţine de mînă. Inima mi se bate. Cine e lîngă mine? Mîna aceasta care m-atinge e caldă, moale şi parfumată. Nu pot să mai rabd această nouă glumă, pe care n-o văd, dar o simt cu mult mai bine decît pe cea dintîi. 
   — Cine eşti?
   Mă deşteptai; sărisem în genunchi; şi obrajii mi-ardeau de ruşine. Sora amicilor mei era lîngă mine. Mi-era ciudă ca să mă vadă speriat, aşa, în neştire, mie, căruia de nimic nu-mi este frică cu adevărat. 
   — Îmi pare rău că n-am putut să te deştept mai binişor. Te-ai 
   speriat? Mi-era milă de tine. Desigur că visai ceva trist, căci plîngeai în somn şi buzele îţi tremurau. 
   — Nu visam nimic.
   — Nu se poate. De ce plîngeai?
   — Mă mir şi eu.
   — Nu se poate...
   Era o fată bună, dintr-o familie mare. Era brună, cu părul lustruit şi creţ ca o piele de astrahan, cu ochii mici şi pătrunzători, parcă înfigea în tine două vergele aprinse cînd te privea. Ne certam necontenit, şi totuşi, necontenit rămîneam buni şi adevăraţi prieteni. 
   — Nu se poate, repetă ea, te-ai gîndit la ceva înainte de-aadormi. 
   — La nimic, îngînai eu, aruncîndu-mi privirea obosită pedeasupra clădăriei de flori. 
   — Nu se poate. Te-am căutat cu toţii în toate părţile. Te-ai făcut nevăzut din revărsatul zorilor. Nici apă, nici mîncare pînă acum, la patru ceasuri. Şi dormeai azvîrlit pe iarbă. Eşti un “trubadur” nesuferit. Spune-mii: ce ai? Mi-ai făgăduit... 
   — Cînd n-oi mai fi, ţi-oi spune.
   — Eu vreau acum.— Şi eu nu vreau.
   — Uf!
   — Uf!
   Cînd o văzui că pleacă mîniată, o strigai, căindu-mă de răutatea mea, căci era violentă generoasa şi buna mea prietenă. 
   — Stai, c-am să-ţi spun tot, deşi bine nu ştiu ce... Şi e mult,mult, nesfîrşit de mult... 
   — Spune-mi, răspunse ea, întorcîndu-se mulţumită.
   — Nu acum; mi-e foame şi mi-e sete.
   Mă luă de braţ şi, fără a-mi spune vreo vorbă, mă duse acasă. Ea îmi puse masa. Ea îmi turnă vin şi apă într-un pahar mare şi subţire. Ea îmi dete cafeaua. Ea mi-aduse o ţigară. Îmi venea să rîd. Cu cîtă bunătate mă servea ea, căreia i s-ar fi cuvenit zece servitori ca mine. Îmi venea să rîd cu hohote, gîndindu-mă că cine ştie la ce destăinuiri se aştepta, pe cînd eu nu aveam să-i spun aproape nimic. 
   Ne-am aşezat pe treptele pridvorului din curte. Soarele scăpăta, întinzînd pe cer brîul roşu al apusului. Cîinii se goneau. Puii de curcă piuiau a culcare. Şi în depărtare se-auzeau clopotele vitelor, care porniseră spre vatra satului. 
   — Acum trebuie să-mi spui ce ai. Ţi s-a urît cu noi? Ţi-e dorde Bucureşti? 
   — Nu mi-e dor de nimeni. Nu pot suferi oraşele. N-am nimic.Sunt trist. 
   — Dacă n-ai nimic, cum de eşti trist?
   — Cînd ţi-ar tăia cineva un deget, cînd ţi-ar frînge un picior, te-ar durea şi ai şti unde te doare; cînd ai pierde punga cu bani, ţi-ar fi necaz; cînd nici nu te doare, nici ţi-e necaz, dar te părăseşte vreun gînd plăcut, ori te înşeală vreo credinţă ascunsă de pînă mai ieri, atunci eşti trist; cînd o durere se învecheşte şi îşi pierde tăişul material, rămînînd din ea numai un sentiment de amintire, atunci eşti trist; cînd părăseşti vatra unde ai crescut, şi din ea nu-ţi mai rămîne decît imaginea ei, atunci eşti trist; cînd ai iubit pe cineva, demult, demult, şi ţi se reîntoarce în minte nu-mai un chip şters cu obraji, şi gură, şi ochi, şi păr în aceeaşi culoare fumurie, atunci eşti trist; cînd, după ce ţi-ai îngropat iluziile, rînd pe rînd, una după alta, şi vremea ţi-a îngroşat inima, ţi-aminteşti cum era de frumos înainte de primul doliu, iarăşi eşti trist; cînd, fără să ai nimic, deodată, o mişcare melancolică din natură îţi deşteaptă umbrele trecutului, întocmai cum un copil care plînge face să zbîrnîie coardele unui clavir, atunci eşti trist. Nu trebuie să ţi se întîmple nimic în prezent ca să fii trist, e de ajuns să-ţi reaminteşti cele din trecut. Numai dobitoacele suferă, le doare, se întristează acum, acum, cînd văd carne ori fîn şi vor să mănînce, fără a se mai gîndi la bătaia şi nedreptăţile de ieri. Şi unii oameni simt tocmai ca dobitoacele; 
   sunt astăzi trişti nu pentru că le-a murit muma lor ieri, ci pentru că n-au ce bea astăzi. 
   — Nu pricep. Eşti un copil răsfăţat.
   — Da, sunt. M-a răsfăţat durerea; m-au răsfăţat lacrimile.Întristarea se duce, şi rămîne îndoiala. 
   — Trebuia să mai găseşti ceva. 
   — Îndoiala e o luptă neîmpăcată şi nesfîrşită a omului cu elînsuşi. Lumea minte. Să minţi şi tu? Lumea înşeală. Să înşeli ori nu? Dacă înşeli, eşti o bestie necinstită, dacă nu înşeli, mori sărac şi nebăgat în seamă. Ce-o fi mai bine: să fii necinstit, încărcat de onoruri, ori să mori sărac şi curat? Lumea fură, lumea e rea, lumea e intrigantă, lumea e indiferentă. Ce-o fi mai bine: cum s-ar cădea omului să fie, ori cum sunt ceilalţi? Cînd la fiece pas te-ai mîhnit, te-ai scîrbit, te-ai înşelat, cînd în toate părţile vezi un obraz ş-o inimă prefăcută, un prost ridicat la ceruri, un hoţ vînturînd banii publici, o secătură înşelînd mulţimea, un dascăl care nu ştie să citească, şi măgarii schimbaţi în lei, şi cărbunele în luceafăr, şi tonţii în cugetători, şi copiii în bătrîni, şi bătrînii în nebuni, şi cartoforii în miniştri, şi cînd de toate îţi dai seama bine, bine, pînă în fundul lor, îndoiala te cuprinde în braţele ei cu solzi reci, şi sfîrşeşti prin a nu şti ce-ar fi mai bine: măgar cu samarul în spinare, ori om cu creierul în stomac? Dacă ţii prea mult la viaţă, nu poţi dori să simţi şi să înţelegi lumea pe deplin. 
   — Ce-ţi pasă de lume?
   — Îi pasă ei de tine. Nu e om cît de mic, cît de necunoscut,care, dacă ar cerca să-şi trăiască zilele mai altfel decît ea, să nu fie arătat cu degetul şi clevetit de toţi nerozii. 
   — De oraş eşti departe, nici fumul lui nu te atinge; în mij-locul naturii, pe care o admiri aşa de mult cînd n-o vezi, pentru ce te gîndeşti la atîtea prostii? 
   — Şi natura e rea. M-a dezgustat cu făţărnicia ei. Aceleaşi vicii şi crime în sînul ei ca şi printre oameni. La rădăcina unei sulfine un furt, sub o cicoare un omor, şi pretutindeni, sub velinţele ei înflorite, ură neîmpăcată pe veci. După îndoială, dezgustul vine fără să-l cauţi. Şi e veninul cel mai amar din cîte-ţi rod inima. Să vezi pe alţii lăcomind să ajungă mari şi tu să rămîi rece la toate boldurile vanităţii, rece la toate plăcerile şi slăbiciunile vieţii, şi să nu sfîşii giulgiul dezgustului decît numai pentru plăceri sălbatice: pentru o călărie în goană întinsă, pentru călătorii nesfîrşite şi primejdioase, pentru nopţi de vegheri... Oh! dezgustul te înmormîntează de viu! Nimic nu vezi înaintea ochilor decît întunericul care te înghite. 
   Stelele şi-aprindeau clipirile lor strălucitoare. Calea robilor alburea pe cerul liniştit. Vîntul adia uşurel. Înmărmurisem, fără a mă gîndi la nimic. Mi se părea că plutesc pe deasupra unei prăpăstii. Răsuflarea mi-o simţeam caldă, şi în spate îmi şerpuiau firicele reci, care mă făceau să mă scutur din cînd în cînd. 
   — Ţie nu ţi-e bine, îmi zise blînd prietena mea. Îmi pare răucă nu părăseşti acele închipuiri torturante, care ţi-au răpit sîngele din obraji şi viaţa din ochi. 
   — Nu sunt închipuiri. Văd, simt, înţeleg micimile lumii maibine decît aş vedea, simţi şi înţelege un fir de iarbă. 
   — Păcat...
   — Omul nu mai e decît un instrument orb al urîtului şi al răului.
   — Păcat, păcat de tine!...
   Şi aşa de adînc simţii aceste cuvinte din urmă, încît, pe neaşteptate, vederea mi se întunecă şi boabe mari de lacrimi mi se rostogoliră de-a lungul obrajilor. 
   Toate nemulţumirile şi impresiile dezgustătoare ale unui om trist, descurajat şi sceptic colcăiră în creierul meu necumpănit. Buna mea prietenă mă privea şi, în privirea şi tăcerea ei, ascundea bunătatea limpede şi genială a străbunilor săi. 
   Mi-era frig şi picam de oboseală şi de somn. Ce n-aş fi dat să fiu lungit în pat! Ochii mi se închiseră. Simţurile mi se topiră, învălmăşindu-se într-o piroteală aiurită. Mîinile îmi căzură pe treptele de piatră ale scării. Capul mi se plecă pe genunchi. Realitatea mi se stinse, ca un ochi de mort care se închide. 
   A doua zi, moleşit, ca şi cum atunci mă născusem, eram întins în pat. 
   Lîngă pat, pe trei scaune, ei şedeau de vorbă şi se uitau la mine îngrijoraţi. 
   — Boala e un bine, căci micşorează dezgustul, le zisei eu, şimă cutremurai cînd apropiai mîinile de trup. Multe zile am să fiu vesel pînă mi s-o întrema creierul meu, slăbit de friguri. 
   — Ai putea să sfîrşeşti cu chinurile tale dacă nu te hotărăştisă fii om ca toţi oamenii, îmi răspunse unul din ei cu un glas supărat, dar mîngîietor. 
   — Ce bine ar fi ca omul să fie liber, cel puţin să aibă libertatea de-a trăi ori nu. Credeţi voi că în mine nu e robia specei? Acea laşitate, acel dor de trai, de care natura are trebuinţă în jocurile ei şi pe care le-a semănat în toate speciile de vietăţi, le-a împlîntat în fiece individ. Dacă oricine ar putea să îşi puie capăt zilelor, lumea, cu toate dobitociile ei, s-ar duce pe copcă. Dar nu, în faţa morţii simţim suma laşităţii semenilor noştri. Voinţa ta nu mai e nimic pe lîngă o voinţă inconştientă şi stupidă şi care, desigur, e în noi şi nu e a noastră, este a tuturor, a lumii întregi, a naturii, care te leagă de viaţă cît timp are nevoie de tine în planurile ei. Eu nu mint cînd vă spun că mi s-a urît cu viaţa, dar nu i s-a urît ei cu mine, marii canalii, naturii! 
   — Începi o nouă viaţă... Uită toate mîhnirile...
   — Natura uită, eu nu pot să uit. În ţară la noi cartea pentru unom sărac este o nefericire, afară numai dacă nu eşti prost, şiret şi linguşitor, o bestie care a înşelat pe tată-său furîndu-i chipul de om. V-am spus... voi, crescuţi într-o familie mare, cinstită şi glorioasă, aveţi la ce ţine şi de ce trăi; un ţăran necunoscut, nebăgat în seamă, aruncat într-o lume proastă şi vicleană, sosind la banchetul vieţii cu inima deschisă şi fără nici o apărare, trebuie să fie de oţel ca să nu cadă. Şi apoi, chiar lumea voastră, mare şi frumoasă, s-a împuţinat, s-a stricat, v-a trădat şi-a uitat limba şi legea pămîntului. Şi voi, cei rari, cei generoşi, cei drepţi, cei 
   nobili, o să fiţi sugrumaţi, ca mîine, chiar de ai voştri. Viitorul este al faliţilor. 
   — Şi datoria ta este să cazi în luptă, iar nu afară din luptă. 
   — În adevăr, sunt unii răniţi uşor, care mai pot pune mîna pe armă, dar alţii sunt aşa de adînc răniţi, încît nu se mai pot ridica de la pămînt. Nu-mi rămîne decît o singură nădejde: ceea ce nu poate laşitatea mea va putea gluma şi veselia naturii. Ea îşi bate joc de durerea noastră. Toate dramele, pentru ea, sunt nişte comedii, nişte farse. Nu simţiţi cu cîtă plăcere îşi zice ea: 
   — Acest copil e frumos de pică şi deştept cît zece: va muri lazece ani. 
   — Acest om e de geniu: va muri la treizeci de ani.
   — Acest om e prost şi grosolan: va ajunge ministru.
   — Acest om, care-mi aude toate tainele sunetelor mele, vamuri de surzenie şi de dezgust. 
   — Acesta va muri de bucurie.
   — Acestuia, rumen şi voinic, i se va rupe o vînă. Şi Eschyle,marele tragedian al antichităţii, retras la casa sa din Sicilia, într-o zi se culcă într-o cîmpie ca să se odihnească. Era chel. Pe deasupra lui trecu un vultur c-o broască ţestoasă în gheare şi, so-cotindu-i ţeasta capului drept o piatră, dădu drumul broaştei să-şi spargă ţesturile, ca apoi s-o poată mînca. Broasca căzu drept pe frunte poetului. Şi Eschyle, care dormea, adormi de veci. Astfel, glumele naturii fac ceea ce laşitatea noastră ne împiedică de-a face. Dar sunt obosit. Aş vrea să dorm. 
   Am rămas singur. Am adormit. A treia zi am plecat la vînătoare... .................................................. 
   Atît de răvăşite sunt cărţile, scaunele, caietele de note şi hainele vechi în odaia mea, încît ai crede că toate s-au îmbătat ş-au dănţuit pînă au căzut leşinate, unele pe masă, altele pe pat, altele spînzurate în piroanele cuierului şi cîteva în mijlocul ca-sei. Numai praful galben şi gros, înfăşurînd odaia c-o pojghiţă, 
   dovedeşte în ce linişte de cimitir se odihnesc toate lucrurile între tavanul cu grinzi negre şi cărămizile reci de pe jos. 
   E moină. Streşinile picură sfredelind încet şi adînc zăpada albă şi lucioasă. În depărtare abia se-aud cocoşii vestind miezul nopţii. Zgomot trecător şi trist. Povestea streşinilor se mai aude îndrugînd atîta melancolie, în acelaşi cîntec monoton, în acelaşi “pic, pic, pic” lipicios, moale şi metalic. În gura sobei cîteva lemne au pîlpîit, şi n-au mai rămas decît o grămăjuie de jăratic, pe deasupra căreia tresare cîte o văpaie albăstrie. Cărbunii se închid şi se deschid, ca nişte ochi de aur, sub cămaşa lor de scrum gălbiniu. 
   Noaptea soarbe zgomotul nesuferit al trăsurilor, ocările dobitoceşti ale oamenilor, convorbirile lor copilăreşti şi veninoase, şi adoarme sufletele chinuite ale ambiţioşilor, amuţeşte gura flecarilor şi-a atîtor oratori, care se aseamănă, unii, cu coţofenele ce-ţi împuie urechile, alţii, mai serioşi la glas, cu mo-rile hodorogite, alţii, mai artişti, cu un studiu fără căpătîi cîntat pe un clarinet vechi. 
   Noaptea nu mai vezi salutările înţepate ale oamenilor mari, nici moţăitul prefăcut al cucoanelor; nu mai simţi nici acele strîngeri de mînă care te-ar vinde pe doi lei; nu mai auzi nici acele banale: 
   — Ce mai faci?
   — Un’ te duci?
   — De cînd nu te-am văzut!
   — Da, ai slăbit.
   — Cu ce te mai ocupi?
   Ş-apoi încep nesfîrşitele poveţe că “omul trebuie să fie mai altfel”. “Să nu puie tot la inimă.” “Fiecare trăieşte pentru sine.” “Aşa e lumea, cine poate s-o întoarcă din cale? Tu ori eu?” 
   Şi să ai răbdare s-asculţi: cei coptoroşiţi de vicii îţi vorbesc de cinste; cei cu şira spinării din belciuge îţi declamă despre meritul caracterelor. Şi teorii, citite pe coperta cărţilor expuse pe la librării, îţi fac tocmai cei care, de n-ar citi varietăţile şi ştirile zilei de prin gazete, ar uita, desigur, să citească. 
   Stomacul a rîşnit o zi întreagă, gura a clevetit, picioarele au purtat greutatea trupului, mîinile au bănănăit, luîndu-se după gură, creierul a ars pentru nişte idei vagi, uşurele, neguroase, ca 
   o lampă cu gaz prost, care face fum mult şi puţină lumină. Vezi bine dar că după lupta zadarnică a zilei, noaptea e o binefacere, o odihnă pentru furnicarul lumii. Noaptea, în dreptatea ei neîndurată, adoarme viaţa şi, coborînd-o mai jos de bestie, o reduce în starea liniştită a pietrelor. 
   Întreaga lume e colţorată, aspră, mărginită în contururile ei limpezi, ca în nişte linii de oţel, de care adeseori ţi-e frică să te apropii de teamă de-a nu te răni. Cînd soarele se coboară şi cade la apus, oamenii şi dobitoacele parcă sunt nehotărîte în pielea şi-n veşmintele lor. Turla bisericii se apropie de cer, se face una cu cenuşiul coviltirului nemărginit şi adînc, în jurul lucrurilor se întinde o apă închisă. Cînd biruie întunericul, colţurile şi liniile băţoase ale formelor se topesc. Întreaga fire ţi se deşteaptă în minte în stare de închipuire, şi ideile sunt armonioase şi plutesc, limpezi, fără zgomot, într-un haos netulburat al minţii. Da, pentru că închipuirea a smuls naturii, în aceste idei, numai masca lucrurilor, numai conturul şi culoarea, iar nu şi ceea ce este turnat în acest contur şi sub această culoare. 
   Acum, la gura sobei, în mijlocul nopţii, la slabele clipiri ale cărbunilor somnoroşi, îmi trăiesc adevărata mea viaţă. La lumina soarelui, laşitatea, cruzimea şi prostia oamenilor mă fac să cred că-mi mistui viaţa într-un vis nefericit. Acum, în întuneric, mi-apare o realitate vie a închipuirii, cu mult mai frumoasă şi mai blîndă. Grădinile înflorite, aleile verzi şi stufoase, apele care se mlădie şi curg în albiile lor, păsările care se ceartă voios şi în felurite glasuri, oamenii care se mişcă fără zgomot plutesc într-o muzică nepomenit de dulce şi se rotesc într-o mişcare atît de moale, încît străzile parcă sunt aşternute cu catifea. 
   Am lungit pe masa mea două păpuşi cu rochiţele învoalte. Mîine e Anul Nou. Ce bine o să le pară fetiţelor pentru care sunt pregătite! Ce uşor şi ce ieftin poţi să împrăştii bucuria în capetele acestor păpuşi vii şi nebunatice... 
   Mîine, parcă le văd, cînd le-oi striga, arătîndu-le păpuşile, cum o să sară de bucurie în jurul meu, cum o să bată din micile lor palme. Cu ce ochi vii şi nesăţioşi o să privească aceste păpuşi cu ochii rotunzi şi sticloşi ca de mort. S-apropie de mine, cu părul lor creţ, blond, uşurel, ca un fum revărsat pe spetele lor fragede. Întind mîinile cu degetele răsfirate; înghit încetinel. Ochii nu le sunt de ajuns, ar vroi să înghită porţelanul sticlos care a furat forma omului. Şi eu le sărut pe fiecare. Îşi pleacă aşa de drăguţ obrajii rumeni, şi-mi spun atîtea mîngîieri, şi se răsfaţă în atîta veselie, încît doresc ca acest sărutat să rămîie veşnic pe fruntea nevinovăţiei şi a frumuseţii. Mai presus de un copil frumos, care priveşte cu ochi veseli, care se mlădie la mîngîierile noastre, care te simte fără a te înţelege, nici un geniu n-a putut crea nimic, fie pe pînză, fie-n piatră, fie-n cuvinte. 
   E aşa de cald în casă, aşa de liniştit în adîncul nopţii, şi aşa de bine sunt turnat pe scăunelul de la gura sobei. Mi-e cald. Mă simt prea mult. Ochii, cînd mi se învîrtesc în orbita lor, îi văd: nemulţumiţi şi tulburi. 
   Tresar dacă mă ating, şi nu e nimeni în casă. Dacă ar cădea vreo carte de pe masă, mi-ar face rău. Răsuflarea, deasă şi neliniştită, prea o aud: e tare, e zgomotoasă, parcă vuieşte apa la scocul morii. Prea m-am gîndit. Mi se pare că văd păpuşile mişcînd. E o părere. Am închis ochii. Mi-e silă să mă scol de pe scaun. Atîtea închipuiri, ca nişte ape ce-ar îngheţa pe loc, s-au oprit din mers. Sulul care se învîrtea şi îmi desfăşura nenumăratele aparenţe a adormit în osia sa. Ce delicat şi fără de veste liniştea dimprejur mi se strecoară în creier, parc-ar fi un fum care-mi înfaşă ideile... S-a dus culoarea aspectelor... Toate mi-apar în minte: cenuşii, alburii... Nu sunt decît forme de aer cu linii geometrice împrejur, dar nişte linii subţiri, ideale, care se clatină, se amestecă, se duc şi se sting într-un nimic fără hotar... 
   — Oh! lăsaţi-mă! nu vă mişcaţi! Sunteţi atît de frumoase!
   atît de blînde! atît de asemenea vouă înşivă! Două raze n-ar semăna mai mult între ele ! Nu vă mişcaţi! Mi-e frică ca voi să nu dispăreţi şi eu să nu mă deştept! Tu, care eşti atît de albă la chip şi la veşminte, ai cărei ochi sunt atît de senini şi de albaştri, şi pe care te văd, te simt şi nu te pot apropia de atîtea ori în visele mele, spune-mi cine sunteţi şi cîta vreme a trecut de-adineauri pînă acum? 
   — O veşnicie într-o clipă. Tot atîta vreme cît trebuie să treacă 
   de la un nimic fără formă pînă la un nimic cu formă. Şi, îngenunchind înaintea mea, mă cuprinse în braţele ei calde. 
   — Ochii tăi mă sorb, îmi fac rău şi bine; gura ta subţire, ca unarc de mărgean, mi-aprinde atîta poftă de-a te săruta; părul tău, ca un fum de aur, mi-atrage capul; aş voi să plîng de plăcere în buclele tale curate şi strălucitoare. Acum n-aş mai voi ca lumea să fie o idee. Unde ţi-e trupul, pe care îl văd şi nu-l pot simţi? El e alb ca marmura şi moale ca puful, dar numai pentru ochi. Cine eşti? Şi de ce nu te simt? Eşti în braţele mele, şi totuşi eşti departe... 
   Oh! şi se scoală de lîngă mine! Eu am sărutat aerul şi tot aerul am strîns în braţele mele. Şi ce trup rotund, mlădios şi perfect se-ascunde sub cutele veşmîntului ei alb! 
   — Tu pari o iluzie care mă ameţeşte cu farmecele ei şi mă seacă la inimă cu depărtarea ei! Şi surîzi aşa de cinstit, aşa de puţin omenesc la cuvintele mele! Îţi pare bine că ţi-am zis pe numele care ţi se cuvine. Iar tu, cealaltă, aproape tot atît de frumoasă, pari cu mult mai bună decît sora ta. Mîngîie-mă tu, căci iluzia e rece şi se depărtează. Tu simţi poate mai bine cît gol mi-a des-chis în inima mea. Toate comorile lumii nu l-ar putea umplea... 
   Şi cea de-a doua se mişcă uşurel în veşmîntul ei mai albastru şi mai străveziu ca cerul. Căldura acesteia e mai omenească şi mai pătrunzătoare. Ce nobil şi-a rezemat coatele de genunchii mei! Îi simt inima; sunt fericit că-i bate... 
   — Ochii tăi au o faţă pe care am mai văzut-o în lumea în caretrăiesc; gura ta dulce e de carne, şi veşnic o pot săruta fără să mă satur; braţele tale mă strîng mai apăsat; te simt în mine; mă 
   pătrunzi; mă farmeci fără a mă obosi; tu desigur că eşti a mea! Şi simt că de la începutul lumii m-am închinat ţie... 
   — Da, da, pe umerii mei te poţi rezema; mîna mea o poţistrînge; glasul meu îl vei înţelege; şi, dacă lumea nu ţi-o tulbura visul, vei trăi şi te vei stinge legănat pe braţele mele. Lacrimile tale vor fi şterse cu buzele mele, care usucă; grijile tale vor fi risipite cu privirile mele, care înseninează... 
   Cine, Doamne, s-ar fi putut opri de-a nu o săruta o veşnicie întreagă? Şi buzele mele au tresărit la căldura vie a obrajilor ei rumeni, şi toată fiinţa mea s-a îmbătat de o fericire neînchipuită cînd mi-am trecut mîinile pe după gîtul ei rotund, alb şi rumen ca o floare de măr, dulce şi mirositor ca un fagure de miere aibă. 
   — N-o să mă părăseşti tu niciodată?
   — Niciodată!
   — N-o să mă uiţi?
   — Niciodată.
   — N-o să mă înşeli?
   — Niciodată.
   — N-o să mă urăşti?
   — Cînd mă vei părăsi.
   — Cine va pieri întîi?
   — Amîndoi odată...— Şi morţi cum vom dormi?
   — În acelaş coşciug.— Şi cine ne va plînge?
   — Nimeni, afară de greieri.
   — Şi ce monument ne vor ridica potrivit cu frumuseţea şi bunătatea ta? 
   — O cruce fără nume, înjurată de pietrarul care îşi va zdrelidegetele între dalta şi ciocanul cu care va ciopli-o. 
   — Şi nimic n-o să mai auzim din lumea în care am trăit o viaţa atît de sfîntă? 
   — Nimic.Mă sculai în picioare. Eram încins de mijlocul ei. Şi ea era
   mai mare şi mai voinică ca mine. M-am lăsat pe pieptul ei. Bătea încă. Îmi era spaimă, să nu înceteze. Ah! ce căldură blajină! Ce mlădiere dumnezeiască! Ce mîngîieri copilăreşti şi norocite! Ce glas paşnic şi armonios! 
   — Aş vrea să mor, iubita mea, fără să ştiu, în braţele tale. 
   Şi ea îmi netezi delicat părul. Cîteva lacrimi fierbinţi îmi picurară pe obraji şi mă arseră ca nişte cărbuni, îşi deschise puţintel gura şi îşi topi toată căldura şi dulceaţa buzelor ei în ale mele. 
   Cînd îşi ridică capul, ochii ei erau podidiţi de lacrimi. Faţa ei era galbenă ca ceara. Trupul îi tremura şi, uitîndu-se lung şi adînc la mine, se depărtă... Cînd se apropie de uşă, luă pe sora ei de mînă, înmărmurită, cu ochii în sus... 
   — Şi tu te duci, strigai eu, şi tu mă înşeli, şi tu vrei să mă laşi singur, exilat printre oameni? Şi tu mi-ai descoperit fericirea o singură clipă numai ca s-o plîng întreaga viaţă? 
   — Vino cu mine, îmi răspunse ea, eu sunt nădejdea ta.
   Cu cîtă lăcomie m-am repezit, tot cu atîta durere m-am trezit întins pe cărămizile reci şi tari. Zăpada albă se vedea prin geamuri pierzîndu-se în depărtare. Streşinile picurau întruna. Visasem. 
   M-am sculat de jos. Eram cu cele două păpuşi în mînă. Una cu rochie albă, cealaltă cu rochie albastră. Păşii peste pragul tinzii, îngînînd cu o amărăciune liniştită: 
   — Atunci nădejdea şi iluziile mele s-or izbîndi cînd vor înviaaceste două păpuşi! 
   ....................................................
   Într-o zi, bine nu ştiu în ce zi, cerul era albastru închis, soarele intrase într-un nor argintiu, şi mie făcîndu-mi-se dor de cîmp, cum deseori mi se întîmplă, plecai singur spre Şosea. Eram bolnav. Capul greu, ochii mă usturau — dormisem puţin — şi gleznele îmi tremurau parcă aş fi gonit poştii întregi. 
   Pe la 10 ore dimineaţa nu se pomenea pui de om prin aleea teilor. Eram singur. Atît mai bine. Fără a urî pe oameni, ori de cîte ori îi aud spunînd cîte-o prostie, îmi fac rău: ori mi-e scîrbă, ori mi-e milă; şi cînd îi simt că vor să înşele, îmi fac rău, căci îi văd cît de grosolani sunt în neghioabele lor uneltiri. În sfîrşit, eram singur. 
   Scosei un album şi un creion. Cercai să desenez un salcîm la rădăcina căruia înflorea un liliac alb. Mîna îmi tremura; ochiul nu era sigur; impresiile formelor cînd îşi trimiteau din creier pornirile lor în vîrful degetelor, pe drum, se schimbau, se învălmăşeau; liniile n-aveau limpezimea cuvenită naturii. Nu izbuteam să aştern pe hîrtie valorile umbrelor cu siguranţă. Nu eram în stare să desenez. 
   În adevăr, nu mă simţeam tocmai bine, deşi lumina şi căldura soarelui, singurele cauze care-mi lungesc viaţa, mă întremau, parcă cineva îmi turna c-o pîlnie pe gît o înviorare materială. 
   Scurt: orcum mă sucii, îmi fu peste putinţă să întind pe carton măcar o linie de omenie. 
   Cercai să scriu. 
   Versurile îmi sunt nesuferite cînd le fac eu, deşi amicii mei m-au poreclit “Trubadurul”. Mai ales cu rima nu mă învoiesc. 
   O idee. Să cerc o nuvelă. Am subiect pe care îl tot plimb cu mine pe la băi, pe la ţară, pe Podul Mogoşoaei; şi uneori îl transform într-o melancolie care mi-acoperă faţa, alteori într-o melodie care se deşiră, fără a se mai isprăvi, notă după notă, măsură după măsură, iar cînd mă culc şi luna prea e vie şi prea bate în geamuri ca să mai adorm, se preface într-un basm care mă ţine deştept pînă la alba zilei. 
   Să scriu. Începutul ar fi cam aşa: 
   “Îmi place o femeie cînd, după ce s-a supărat, din nou se întoarce spre mine împăcată; atunci în ochii ei se vede atîta bunătate, copilărie, dulceaţă şi farmec, că mă pune pe gînduri să născocesc o nouă glumă care s-o supere ş-o nouă rugăciune care s-o împace. 
   Îmi place să întreb pe-o fată tînără: ce oră e? Cine n-a văzut cu cîtă delicateţe şi pripeală caută să-şi încheie nasturele de la piept, sub care se încălzise ceasornicul? În aşa moment nu-mi pare rău că ceasornicul meu, moştenit din familie, mi s-a vîndut la ovrei de-un prieten, şi caut un nou prilej ca s-o întreb a doua oară: «Cîte ceasuri sunt?» 
   Unii susţin că întîia oară este adevărata iubire, alţii cred că a doua oară. Cei dintîi n-au iubit a doua oară, cei de-ai doilea n-au iubit întîia oară. Musset a iubit de la una pînă la a zecea oară inclusiv şi, murind de dezgust, nu se îndoia că ar fi iubit şi a unsprezecea oară. 
   Cîţi, dincolo de poftă, nu mai zăriţi nimic, nu vă înşelaţi să credeţi că puteţi iubi.” 
   Dar subiectul nuvelei mele se risipi cînd mă apropiai de dînsul. Persoanele ce caut să descriu n-au viaţă cu adevărat, n-au trăit, n-au pătimit şi n-au nici de bune, nici de rele. Şi mie întotdeauna mi-a trebuit să ştiu de ce iubeşte cineva, de ce moare, de ce trăieşte, de ce înşeală, de ce e rău şi de ce e bun, căci nimeni nu poate fi nimic, şi nimic nu face fără anume cauze. Apoi ţesătura subiectului mi se pare dezlînată şi fără noimă. Să las nuvela. Sunt bolnav. Trebuie să fac ceva. Dacă în mine nu văd nimic, desigur că voi vedea mai uşor în ceilalţi. 
   Meseria cea mai uşoară din lume este de-a minţi ori de-a filozofa. Să mint mi-e silă. Ca să nu-mi pierd vremea, nu-mi rămîne decît să filozofez. S-aleg forma aforistică; e şi la modă, şi cea mai uşoară. Adesea sub o figură măiestrită izbuteşti a spune un lucru vechi de cînd lumea, o observaţie făcută de toţi, un gînd de nimic, şi totuşi, oamenii se impresionează, căci de-aia sunt ei oameni. Meşteşugul unei aforisme e simplu: o figură re-torică, de obicei o comparaţie, şi aforisma e gata. Prostia e nu că ai făcut un lucru uşor, ci adevărata prostie e cînd zbîrceşti fruntea, ridici nasul în sus, socotind că ai înnimerit o idee extraordinară. 
   Voi filozofa, fiindcă nimic alt nu pot să fac pe ziua de azi. 
   Bunăoară: 
   Sunt oameni deştepţi. Deşteptăciunea nu e decît o frămîntare mai vie, mai continuă a creierului; o ardere mai puternică a lui; o consumare şi-o primenire mai repede a materiei nervoase. Un om deştept e tot atît de deştept chiar cînd ar fi incult. Dar, fiind incult, multe din gusturile frumoase, cum e citirea, dragostea picturii, patima muzicii, nu-i ocupă acea ardere continuă a creierului; şi creierul lui frămîntat are nevoie de acţiune, de luptă, iată de ce un asemenea creier, neştiind ce să facă, alunecă uşor la rele. De aci creierul lui născoceşte intriga, ura, pofta de a înşela şi de a rîde subţire de vecinul lui, şi multe altele tot de soiul acesta. În natură, pe toată scara ei, acest adevăr se observă, într-un pămînt gras, gunoios, unde plugul n-a trecut şi sapa nu s-a înfipt, năpădesc plantele rele, grase, cu miros greu, şi cu greu e pe un asemenea pămînt să-l mai îndrepţi, căci buruienile şi-au înfipt rădăcinile adînc şi şi-au scuturat sămînţa cea rea. 
   Aforisma este gata. 
   — Pămîntul bogat şi părăginit nu-l vezi coliliu de flori, ci maiîntotdeauna odrăsleşte rugi, ciulini şi bălării care înţeapă şi orbesc pe călători; astfel, adeseori în oamenii cu o fire distinsă, dar necultivată, încolţesc patimile brutale şi-i fac primejdioşi societăţii. Mai folositori sunt cei cu o fire sărmană şi cu năzuinţe modeste: pămîntul uscat şi nisipos nu dă nici flori, nici rugi, şi tot e bun de-o potecă, răbdînd pe orişicine fără a-i sîngera gleznele. ă...î
   Pe acest drum şi cu această metodă, pornii în aforisme. Unele spun ceva, altele nu spun nimic. Şi totuşi, înşir înainte, căci, după cum am spus, omul, cînd nu poate face ceva mai bun, filozofează. 
   — A izbi pe oameni, în genere, şi îndeosebi pe vrăjmaşii noştri,în ce au mai de respectat, este o patimă pornită din egoism şi dobitocie. Este o iluzie sufletească netrebnică a socoti că noi cîntăm, vorbim ori scriem mai frumos decît ne este dat, morfolind, fără cuvînt şi convingere, roadele unui muzicant, orator sau scriitor. Vorbiţi de rău cît vă ia gura zborul vulturului şi al rîndunelei, stîrpiţi chiar dacă puteţi aceste pasări, şi nu veţi izbuti a face pe cocoş să zboare mai sus de streaşină şi de gard. Dar 
   mărimea slăbiciunilor este atît de nemărginită, încît dacă pietrele ar avea simţ şi grai, grăuntele de nisip ar critica înălţimea munţilor. 
   — N-aş voi să mă înţelegeţi rău cînd zic că toţi oamenii suntrăi; aş dori o bună înţelegere cînd zic că arare om e bun. 
   — De multe ori un om, dus pe gînduri, îţi face impresia unuiocean liniştit şi întins, al cărui fund e pururea ascuns de cerul vioriu, oglindindu-se în apele lui. Dar ce de stînci, ce de nămol, ce de animale care furnică pentru existenţă se ascund cu prisosinţă sub acea velinţă nemărginită! Sfîşiaţi aparenţa, şi veţi vedea dacă liniştea omului nu se aseamănă cu liniştea oceanului. 
   — Animalele nu invidiază; invidia este o deşertăciune ome-nească ce pedepseşte instantaneu pe cel care o simte: ea este cea mai neîndoioasă conştiinţă a inferiorităţii. 
   — Cei care într-o societate dezmăţată sunt pentru paliativefac tocmai ca acei grădinari nepricepuţi care, voind a vindeca răul de la rădăcina unui arbore, îi taie cîteva crăci uscate. 
   — Voiţi să ştiţi cît de făţarnici sunt oamenii de azi? Dacă aţi izbuti a pune în talerul unei balanţe toate jurămintele lor, iar în celălalt o minciună, pe loc aţi vedea balanţa intrînd în echilibru. 
   — Limba celui viclean e mai fină ca pînza păianjenului: şiadesea oamenii sunt mai proşti ca muştele. 
   — Voiţi glorie? Munciţi, dar munciţi mult: nu umblaţi s-o prindeţi în cursă. Gloria e ceva mai mult ca un şoarece. 
   — Politeţea este primul dement al ipocriziei; ipocrizia este cea mai cochetă expresie a corupţiei. 
   — Libertatea pentru demagogi este un soi de balon; îi ridică,după cum îl şi umflă. Dar balonul lor e captiv; demagogii nu sunt nici cavaleri, nici pricepuţi: niciodată nu-i vor găsi cîrma. 
   — Pe adversar, cu cît îl dai mai zdravăn de pămînt, cu atît eşti mai sigur că nu se mai scoală. Patima însă de multe ori e ca o minge: cu cît o trîntesti mai tare, cu atît sare mai sus. 
   ..............................................
     
  VĂDUVELE 
   Oamenii, cînd n-au ce face, se-apucă de gîlceavă. Se dau la vorbă, şi destul e unul s-o apuce anapoda, că cearta e gata. Prostia pîndeşte mintea omului cum pîndesc lupii razna oilor. Cînd inima e spre rele, apoi velinţe de flori să-i semeni, că tot ciulini şi pălămidă dă şi, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, cîini cu covrigi în coadă şi apa Dunării prin curtea vecinului, atunci e atunci, să te mai ţii, pîrleo, că nu-şi mai vine în voie măcar de i-ai da tot mărunţişul şi pe deasupra şi toiagul lui vodă pe spinare. 
   Se întîmplă, cîteodată, şi mai altfel de cum gîndeşti. Nici lene, nici prostie, nici răutate să nu fie la mijloc, şi totuşi sare omului ţîfna din senin, din iarbă verde. Ba că s-a gîndit la cu-tare lucru cînd a zis cutare cuvînt; ba că a tras cu coada ochiului cînd se uita la mine; ba că îi dau din toată inima şi-mi răspunde: “Aş, la ce te mai superi!” Şi pe-aşa povîrniş, pînă nu s-o izbi omul de vale, nu se mai opreşte. Din bună prietenie ajungi să te uiţi chiondorîş, şi zavistie, şi chiloman tocmai cînd crezi că lumea toată este a ta. 
   Aşa e. Că de ne-om cîntări cuvîntul cu cîntarul şi ne-om măsura privirea cu cotul, ori să numeri cîte pahare de vin a băut omul la masa ta ca să nu-l înşeli la a lui, s-a dus prietenia pe copcă, c-aşa e făcută să fie dragostea, fără ştreang de gît şi fără căluş în gură. 
   Cine a auzit şi nu s-a crucit de neînţelegerea mamei Iana cu mama Ghira? Din vecine de omenie, cu datini frumoase, acum, toată grînărimea ştie, de la fetişcane pînă la bunici, c-au ajuns la cuţite. Se minunează pînă şi copiii; şi cînd, călări pe băţ, îşi încură armăsarii de-abia să-i ţie, pe dinaintea caselor lor, furişează cîte-o privire, şi-ascut urechile, doar d-or prinde ceva, să alerge apoi să spuie că “ce e nu e bine”, “s-a făcut lumea rea”, “se dă răilor şi umblă cu şoalda”. 
   Mama Iana şi mama Ghira erau văduve. Mama Iana avea pe Irina, mama Ghira pe Răducanu. Atît rămăsese din două neamuri harnice, c-adusese muscalul boleşniţe şi boale de seceraseră lumea în toate părţile. 
   Da’, slavă Domnului, nimeni pe-atunci nu pierea de foame, nici că rămînea la Crăciun fără porc, la Paşte fără veşminte noi şi la Moşi fără doniţi şi ulcioare şi pomană morţilor. 
   Amîndouă aveau de la răposaţi acareturi bune, aşezate cu temei, să tot ţie şi să nu mai putrezească; ceva bani cheag, ogrăzi cu pruni şi zarzări, grădini cu flori şi legume, toate ocolite cu garduri-pleturi, să nu vezi prin ele, şi umbrite cu streşini de mărăcini. 
   Că după cum se sfătuiau între ele: “Omul e sărac numai cînd doreşte ce nu are şi nu se mulţumeşte pe ce are; cine rîvneşte la bunul altuia numai cinstit nu este, că, de-ar putea, l-ar fura; bine e să rămîi într-ale tale”. 
   Şi cînd se îndemnau la lucru, urzind pînza ca un brîu alb întins de-a lungul curţii, ori se crăcănau în duzi să-şi umfle şorţurile cu frunză pentru gîndaci, se mîngîiau cu cuvînt bun şi aşezat: 
   — Vezi d-ta, leică Ghiro, cînd te mulţumeşti pe puţin, dă şi D-zeu. Prunilor noştri li se frîng crăcile de încărcaţi ce sunt. 
   — Poi da, leică Iano. Da’ gîndacii d-tale merg bine? Ai mei mănîncă de sting pămîntul. 
   — N-au cum să fie mai bine. Sprîncenaţii mai ales, bată-isănătatea, sunt ca pe deşt şi parcă-s încondeiaţi, să zici că le-a tras cineva sprîncenele, tocmai ei, care se deoache şi de-un copil. 
   — Să ştii că de Sfîntă Mărie o să tai curcioaica a mai grasă şisă întindem o masă straşnică în fundul grădinii, că prea ne-au mers după plac cu toatele! Şi Răducanu meu e un zmeu de flăcău, că în postul Crăciunului împlineşte şaptesprezece ani şi mînă caii mai abitir ca bietul răposat, D-zeu să-l ierte. Ţesala, ţesală; pologul lui n-are pic de gaură; să fie sănătos, că, de pune vîrtejul, ridică căruţa cu cinci chile parcă n-ar fi nimic. 
   — Ei, leică Ghiro, nu că rîvnesc, dar îţi spun şi eu, uite, miemi-e mai greu, că alta e flăcăul, şi alta e fata la vatra văduvei. Irina mea e vrednică de n-are cum mai fi, da’ tot se simte că nu e cruce de voinic în casă. Vezi d-ta, e altfel cînd trece bărbatul prin bătătură; unde calcă, colo, rar şi îndesat şi mi-ţi stăpîneşte c-o privire cît ţine curtea; şi păsăret, şi căţel, şi purcel se dau în lături şi se fac teacă de pămînt că trece stăpînul, nu glumă. Înţeleg şi lighioile... ce gîndeşti d-ta? Da’ pe Irina căţeii o întind de rochie, purcelul ridică rîtul în sus, procletul, şi-i guiţă a mîncare, fofolocii de raţă fug de la cloşcă şi-i dau tîrcoale căscînd ciocurile lacom. 
   — Şi ce socoteşti d-ta, leliţă, c-aici adică să nu fie nici o potriveală? Ce, dumitale ţi-ar părea rău ca să facem din două curţi una, din două mese una mai mare, şi lighioile noastre, toate la un cîrd, să aibă şi stăpînă ca să le răsfeţe, şi stăpîn să le poruncească, iar d-ta să ai şi fată, şi băiat, iar eu să am şi băiat, şi fată? 
   — Să dea Dumnezeu, cumătră!
   — Ce, n-ai luat seama cum se-nvoiesc ei? Apoi o veni vremeaşi s-or alege bătrînii cu bătrînii şi tinerii cu tinerii. 
   — Să dea Dumnezeu!
   — Că aşa se primeneşte omenirea. Ca mîine o să te văd cuunul în poală, cu altul în cîrcă şi cu altul în troacă, şi bunico, încoa, bunico, încolo, mai înţelegi, capule, dacă-ţi dă mîna! 
   — Să dea Dumnezeu!
   — Că de-o lege suntem, doar n-o să ne legăm pe pricopsealăcu greci, cu bulgăroi, cu turci şi cu hantătari. 
   — Ferească Dumnezeu, cumătră! 
   Într-o zi, ca niciodată, mama Ghira, după aşa vorbă bună, o aduse cam în sfîrcul biciului, fără vrun gînd rău: 
   — Leliţă Iano, da’ ce-ai păţit să laşi pe peretele alb ca laptele
   o pată de pămînt galben? Niţel var stins, niţel nisip cernut, nu e a treabă. Că şi casa, ca şi noi, are obraz. Ce-ai zice d-ta de mine să mă vezi cu cîrîie pe obraji? 
   — Uite, ca păcatele, am uitat, mînca-m-ar pămîntul...
   — Apoi, cumătriţă, asta e dat fetei să îngrijească de curăţeniacasei. Aşa am apucat noi de la părinţii noştri. 
   — De, leliţă, o mînă de fată am, n-am zece. Cine să depene,cine să facă ţeavă, cine să deretice, cine să aducă apă? 
   — Iar cocenii şi cojile de dovleac prea vă stau în pragul uşii.Şi curtea, ca şi masa, se cuvine să fie curată. Ce-ai zice d-ta de mine de-aş pune bucatele pe-o masă pătată? 
   — Aşa e, leliţă Ghiră, cum m-oi da jos, am să curăţ ca în palmă. 
   — Da, cumătră, dar să ştii de la mine, curtea e a fetei; că den-o învăţa de-acum ale ei, nici nu le mai învaţă. De n-o pune mîna pe tîrn, tîrnul nu-i strigă “aoleo”. 
   — Poi, să-i mai crezi şi d-ta, că la paisprezece ani nimeni n-a avut douăzeci de ochi. 
   — O dată să crezi lenei, a doua oară îi crezi fără să vrei.Lenea e ca porcul... scarpină-l o dată pe burtă, a doua oară dai în el, şi el intră în casă. 
   — Vezi d-ta, aici ai vorbit cu păcat, că Irina mea numai leneşă nu este. 
   — Se prea poate; da’ eu, cînd eram ca dînsa, mă învîrteamîntr-un călcîi; nici un lucru nu se clintea din locul lui. Pe dinăuntru odăile ca paharele, pe-afară curtea ca o tavă, şi prispa de s-ar fi cojit, măcar într-un locşor, mi-aş fi tăiat mîinile din cot. 
   Fu de ajuns mamei Iana. Îşi iubea fata ca lumina ochilor. Trase necăjit un vlăstar de dud, îndesă foile în şorţ şi, dregîndu-şi glasul, după ce se şterse la gură, zise cam înţepat: 
   — De, cumătriţa mea, fiecine îşi spală rufele în albia ei, şi,de-a fi floare, de-a fi cărbune, pe umerii lui îşi poartă cămaşa. Mie, din mila Domnului, Irina, atîta suflet mi-a rămas pe sufletul meu, şi de-a avea vro vină, nu pot s-o jupoi de piele. Ca copilul, nu e picat din soare, şi d-ta ăi fi trăgînd multe cu Răducanu d-tale... 
   — Ferească Dumnezeu! Nu s-a pomenit! Unde se află! N-a avut la cin-să vadă! 
   — Apoi să ne vedem cu bine! zise mama Iana şi, înfigîndu-şişorţul în brîu, se dete repede din vîrful dudului. 
   — S-auzim de bine, răspunse uscat mama Ghira, apoi, ca şicum şi-ar fi adus aminte de demult, îngînă sfios şi mîndru: Mîine e rîndul vostru. Veniţi la noi? Să v-aşteptăm cu masa? 
   Iar mama Iana, strecurîndu-se printre prunii brumării, încurcă două-trei vorbe: 
   — Să vedem... om veni... că de... mai cu deretecatul curţii...mai cu cîrpitul casei... om veni... să vedem... 
   Mama Iana, cum ajunse acasă, trînti frunzele în mijlocul odăii. Gîndacii se tîrau în cîrduri grase şi bălaie pe velinţele de frunze. Şi nici că se uită la ei. Nici o vorbă bună nu le spuse, de unde pînă aci îi mîngîia cu ochii şi cu cuvîntul. Irina depăna. Şi ba-rem n-o întrebă ce face. De-a dreptul la tîrn. Îl smulse din colţul magaziei şi începu să măture în toate părţile cîteva coji de dovleac şi doi-trei coceni, că numai grămăjuie nu-i făcea. Apoi luă grabnic un bulgăre de var, îl stinse şi trase cîteva bidinele pe pata din perete. Irina lăsă rodanul şi ieşi după mă-sa, care robotea tăcută. 
   Cămaşa ei subţire şi creaţă, cu mînecuţe largi şi scurte, se aduna în cute la betelia rochiei, se lipea de spinare şi se încovoia pe sînu-i rotund şi cucuiat. Aşa de fragezi îi erau obrajii, aşa de curată şi limpede privirea ochilor săi negri, umezi şi lucioşi, ca ai unui viţel de trei zile, că ai fi înţeles pe loc de ce durea aşa de mult pe mama Iana cînd ai fi atins măcar la degetul ăl mic pe 
   Irina ei. 
   Mama Iana era posomorîtă cum nu fusese de mult. 
   Avea ceva greu pe suflet, că dădea o dată cu bidineaua, şi tot îşi vîra mereu tîmplele cărunte sub barişul verde, şi mişca buzele parcă ar fi spus ceva în mintea ei. Mai la urmă, Irina deschise gura cu sfială şi-i zise drăgăstos: 
   — Da’ ce ai, mamă? Cin’ te-a necăjit? Eu am isprăvit ţevile.De ce nu mi-ai zis mie să mătur curtea? 
   — Nimica, maică, răspunse mama Iana. Iată lumea, cum elumea făcută. Ba că nu e măturată curtea; ba că nu sunt curaţi pereţii; că hîr, că mîr, şi te seacă la inimă. Ia, alde Ghira, ce-i căşună şi ei... s-a sculat cu plapuma în cap... a călcat cu stîngu azi-dimineaţă... 
   Irina se puse pe gînduri. Să-i fi zis mama Ghira vreo vorbă rea? Să fi rîs de ei? Şi ce i se părea mai ciudat e că nu-şi putea închipui cum poate fi cineva rău, mai ales mama Ghira, ea, care are un băiat aşa de voinic şi de vesel, ea, care totdeauna le-a păşit şi părăsit pragul cu vorbă părintească: “Bun găsit, leliţă“, “Bun rămas, leliţă“, “Ce mai ala-bala?”, “Irino, ş-ălălalt obraz”, “Dă-mi şi ochii”, “Aşa, să te faci mare, puica maichii”. Cum, adică omul o fi şi altfel de cum se arată? Că mama Ghira dacă priveşte pe bătătura lor gîştile cu bobocii care pasc, găinile cu puii care ciugulesc troscotul şi curcile cu puii lor plăpînzi şi cu fulgii zbîrliţi, pune mîinile în şolduri, îi rîd ochii şi zice din toată inima: “Bată-vă să vă bată sănătatea de lighioi, să vă înmulţiţi ca nisipul mării!” Vra să zică că le vrea binele. Atunci cum de-a mîhnit pe mama Iana? Şi, necăjindu-se că nu înţelege nimic, rezemă capul de perete şi întrebă pe mă-sa, să-i spuie: 
   — Cum e omul cînd se înrăieşte? Îşi uită de zilele de pînă înziua aia? Nu mai vede înaintea ochilor? Nu se mai întoarce în toată viaţa? 
   — Ei, Irină maică, răspunse Iana cu un zîmbet amar, aşa e omul... se întoarce, că şi lăstunii se întorc... Da’ vezi tu, de cade 
   pustia de ploaie sărată pe şoimanele de bucate, le păleşte foile, le seacă spicul, şi bucatele nu se mai întorc... 
   Irina oftă. Ar fi plîns şi-i fu ruşine. Bănuia multe din vorbele mă-sei. 
   — Mamă, mîine e duminică şi e rîndul nostru, mergem lamasă l-alde maica Ghira? 
   — Să alegi fasole de fiertură şi mîine dimineaţă să arzi ţestulpentru azimă, să coci ceva ardei şi pătlăgele vinete... O să mîncăm acasă. 
   Aşa răspunse Iana intrînd în casă. Irina rămase locului. O apuca cu călduri: i se bătea ochiul drept; i-ardea o ureche; înghiţea în sec; şi, nemaiputîndu-se stăpîni, începu să plîngă, ca şi cum ar fi dus la groapă o mumă din cele două şi n-ar fi ştiut pe care din ele. 
   Duminica asta nu mîncară împreună. Şi unora, şi altora le părea rău. Alde Ghira se gîndi: 
   “Aşa e... să zic că eu aş fi de vină... da’, tocmai de-aia, de ce să nu vie ele la mine? Slabă nădejde dacă de-o vorbă le sare ţîfna”... 
   Alde Iana înghiţi cu noduri. 
   “Bine... să zic că eu m-am zbîrlit de pomană... dar cine-a început?... Şi ce, a grozăvie era să mai vie o dată şi să-mi spuie omeneşte: “Ia fugi de-acolo, leliţă, şi poftim la masă la noi...” 
   Azi aşa, mîine aşa, pînă începu să le fie teamă una de alta. La început îşi mai dădeau bună ziua în faţă, pe urmă plecară ochii şi sfîrşiră cu o moţăială drept “bună vremea” şi “mulţumim d-tale”. 
   Ba mai pe iarnă se plînseră copiilor, care ascultau trişti şi tăcuţi: 
   — Mă! da’ repede mai trece Iana pe lîngă mine... ca o vijelie!
   — Bre! da’ s-a călugărit Ghira, pune ochii în pămînt pe lîngămine... parc-aş fi luat vederile cuiva! 
   — Poi ce fel, mai bine dă Iana prin noroi decît să se întîlnească cu mine pe-o potecă... 
   — Vezi d-ta, Ghira plouă, Ghira zbiceşte, ea e nor, ea e vînt, ea e soare... ale ei sunt potecile... de mă vede, abia trece poteca, ca să mă ţie smirna în capul celălalt... 
   — Ştii, Răducane, că Iana a dat drumul găleţii cînd m-a văzut că vreau să apuc de roata puţului? Te-ai fi gîndit la una ca asta? 
   — Aşa, Irino mamă, cum mă vezi şi te văd, eram la biserică,am întins lumînarea să mi-o aprind de la lumînarea ei, s-odată s-a făcut că-i cade jos, ca să se stingă. Toate muierile au înţeles. 
   Uneori mai venea Răducanu pe la mama Iana, da’ stătea mai mult rezemat în picioare decît pe pat. Aşa, se mai ducea Irina pe la Ghira. “Ce mai faceţi?” Ş-atîta tot. 
   Astfel trecură aproape toata iarna. Nu se uitau de iese ori nu fum pe coşul celeilalte. Dacă s-auzea una buşind să taie lemne, cealaltă o aştepta să isprăvească, ca nu care cumva să o zărească prin gard. Ei, dar la lăsatul-secului de Paşti e mai mare păcatul să nu-şi facă barem datinile moştenite de la părinţi. Să nu mănînce plăcinta cu brînză împreună, să nu bată alviţa băiatul şi fata la aceeaşi grindă, da cel puţin să schimbe doi bulgări de alviţă şi două lumînări de seu. 
   Se aşternuse zăpada de trei palme. De pe coşurile caselor se ridicau suluri de fum ca nişte copaci. Pe seară ceaţa se lăsă uşurel şi îneca mahalaua. Grădinile şi acoperişurile caselor abia se mai zăreau albăstrii-neguroase. În geamurile vecinilor, lumini gălbui. 
   — Fă degrab’, Irino, de lumînări şi de alviţă pentru alde Ghira,zise mama Iana, că văd eu de turta din spuză. 
   Şi, după ce plecă fata, mama Iana, ea, care se gîndise să apuce înaintea Ghirei cu omenia, tot ea bombăni necăjit: 
   — Parcă le-ar fi căzut nasul şi gionatele sa vie ei întîi... 
   Ghira, cum văzu pe Irina cu lumînări şi alviţă, încreţi fruntea, se roşi, zbîrci din nas, se gîndi: adică cum, vecina s-o umilească apucînd înainte cu “Doamne ajută“? Şi fără multă vorbă: 
   — Bre, ce pari de lumînări! O să ardem pînă la anu pe vre-mea asta! 
   Erau cam micşoare lumînările. Biata Irina săruta mîna mamei Ghira, dadu bună seara Răducanului, puse ochii în pămînt, apoi plecă mîhnită că nu mai înţelegea lumea. 
   Răducanu veni şi el la mama Iana. Iana se uită cruciş la dînsul, se posomorî şi-i zise, dînd capul pe-un umăr: 
   — Măăă, da’ straşnică alviţă! Ne scoatem şi măselele într-însa. Unde o găsirăţi voi cu atîtea nuci? 
   Ce e drept, alviţa era cam sfărîmată, cam negricioasă şi nu prea se vedea să aibă nucă. Raducanu se roşi; îşi strînse căciula la piept; şi, după cîteva bineţuri încurcate, se uită lung la Irina, care abia îşi ţinea lacrimile. Plecă. În poartă mormăi, ars de nimicurile astea: 
   — De hotărît, şi mama şi mă-sa şi-au pierdut minţile. Aşa seînvrăjbiră, fără sa vrea, ca şi cum Necuratul şi-ar fi vîrît coada. Bombănea una într-o parte, alta într-alta. Într-o bună dimineaţă, ce i se păru Ianei? Că Ghira ar fi aruncat peste gard lăturile la dînsa. Ca sorbită de vîntul turbat, aşa veni de cătrănită şi-i zise fie-sei: 
   — D-apoi ce, Irino, s-a sfîrşit pămîntul? Alt loc nu găsea să-şi verse murdăriile? Eu nu pun palma la scuipatul nimărui. 
   A doua zi şi-aruncă lăturile şi gunoiul peste gard, la mama Ghira. Vecinii şi vecinii vecinilor începuseră a şopăi: că bătrînele prea sunt de tot, prea se ocolesc, prea se uită chiondorîş, prea-şi dau, la vreme de bătrîneţe, barişul pe ceafă şi poalele peste cap. 
   Zvonurile astea le împuiară urechile şi le aţîţară una contra alteia, fără nădejde de pace, ceea ce le ustura şi mai rău. Într-o zi, spre primăvară, mama Iana înhăţă de şorţ pe Irina şi-i zise cu mînie: 
   — Vezi, tu zici că nu ştiu ce şi nu ştiu cum, dar cine mi-a ciopîrţit toţi prunii de pe lîngă gard dacă nu dumneaei, cu mînuşiţa dumneaei? 
   — Poate că vîntul, mamă, răspunse Irina. 
   — Vorbă să fie; să vorbim să n-adormim! Vîntul frînge plopul, pluta, nucul, salcîmul, zarzării, perii, merii şi gutuii, dar nu prunii, cînd n-au pic de frunză şi de rod în ei. Aşa? Lasă pe mine, au să treacă vijeliile şi pe la ei! 
   De-a doua zi începu să reteze crăcile prunilor care treceau peste gardul ei. Prunii de pe lîngă gard se înjumătăţiră şi la una, 
   şi la alta. 
   Mahalaua se crucea. 
   Doamne fereşte!... Ce e să nu mai fie! 
   Mai era ca la trei degete de zăpadă, încolţea urzica şi ghioceii. Mama Iana ieşi din casă şi se duse aşa, în neştire, în ograda cu pruni. Ce n-ar fi dat să fie tihnită şi cu vechea prietenie, prietenie. Şi, în vreme ce-şi învîrtea gîndurile în cap, ce i se păru ochilor că o scurteică neagră s-apropie de gard şi o mînă omenească azvîrle, în grădină la ea, un stîrv de cioară. 
   Aşa! lumea-şi bate joc de bunătatea ei? Ea se căieşte, şi ceilalţi rîd şi-şi scutură puricii în cojocul ei? Să vedem: care pe care? Şi încet, pîş-pîş, se apropie de cioară, o luă de sfîrcul aripilor, o învîrti de cîteva ori ş-o azvîrli cît putu în grădina Ghirei. Cioara se întoarse înapoi, şi iarăşi se duse, şi iarăşi veni. Fiecare din bătrîne, cu capul în jos, aduse de mijloc, căutau în pămînt — ca doi cocoşi care se lasă din bătaie şi se pregătesc să înceapă din nou — aşteptau, tremurînd, bombănind, cu nerăbdare, cu necaz, să arunce stîrvul în ograda vrăjmaşei. Îşi sărau inima cînd auzeau cum răbufnea de pămînt mortăciunea. Iana plecă şi rămase Ghira. Se întoarse Iana şi plecă Ghira. Cu aşa poftă se mîrîie cîinii cînd îi despart gardurile. 
   — Vrasăzică, ograda mea vine ca un fel de groapă de murdăriipentru Iana... zise Ghira, vorbind cu Răducanu, şi-şi frecă buricele degetelor îngheţate. 
   — Adică de ce să nu-mi mînjească casa, de ce să nu-mi puiecuţitul dacă îşi descarcă toate scîrbele în curtea mea? lrino mamă, să nu-ţi mai calce piciorul pe la ei!... Să creadă lumea că mori după cine ştie ce?... 
   Aşa se tîngui Iana fie-sei.
   Iar Ghira, mînioasă foc:
   — Răducane, una şi cu una fac două. Cîinele care cerşeştedin uşă în uşă nu păzeşte nici o casă. Din două praguri, unul: al meu sau al lor!... Ce, vrei să zică mahalaua că te-au obrocit?... 
   Copiii sufereau pe tăcute şi, de ce sufereau mai mult, mai mult doreau să se vadă, să-şi vorbească, să-şi verse focul... 
   Bătrînele vedeau pîrjol înaintea ochilor. Adeseori visau că le ia casa foc, că vin turcii, de oţelite ce erau una contra alteia. 
   Se puseseră Babele cu un ger în neştirea lui Dumnezeu. Ce să te pomeneşti cu Ghira, ce i se păru ei, că ar fi lipsind cîteva nuiele din gard, tocmai de unde începea împletitura ei. 
   — Ei! apoi stăi-mi-te, jupîneasă Iano... de-alea mi-ai fost?...
   A doua zi, cu noaptea-n cap, începu să scoată nuiele din gardul împletit de-alde Iana. Şi smulse, şi smulse, pînă ce văzu prin gard ca prin geam. Iana, prinzînd de veste, muri şi învie. 
   — Aşa? aşa? aşa?... Bine! bine! bine!...
   Pe la miezul nopţii se sculă binişor de lîngă Irina, se îmbrăcă, trase ivărul uşii şi se duse puşcă la gard. Măsură ce măsură, de colo pînă colo, apoi, cînd se încredinţă bine care era partea gardului împletit de-alde Ghira, începu să smulgă pleture întregi. 
   — Na, dacă e-aşa! na! na! na!Pînă la Fiorii, una rupînd, cealaltă smulgînd, din gard nu mai rămăsese decît parii, înşiruiţi ca dinţii unui pieptene rar. 
   Toate bune. Ajunseseră bătrînele la cuţite, da’ ce stricau copiii? O viaţă întreagă înpreună. Copilăria cu desişul ogrăzilor, cu fluturii, cu zarzărele crude, cu ghicitorile, cu basmele, cu spaimele care îi ghemuiau unul într-altul... naivitatea că ar fi “nevasta şi bărbatul” cînd Răducanu venea c-o troacă cu nisip, ca şi cum ar fi venit cu grîu de pe drumuri... şi ea, legîndu-se la cap, îl aştepta la umbra deasă de măturică, de poala Maichii-Precistei... Răducanul i-adu-cea crăiţe, calomfir şi busuioc, busuiocul şi foile de calomfir să le bage în sîn, iar crăiţele să le puie la ureche. Greu să trăiască unul fără altul. Şi aşa, făcîndu-se din zi în zi mai mari şi mai tăcuţi, se iubiră din ce în ce mai mult. Cîte nu le spunea primăvara cu florile, vara cu poamele şi cu păsăretul vesel? Cîte nu simţeau, fără să înţeleagă, simţind, lămurit, unul lîngă altul, că le ard umerii lor lipiţi! Şi cînd, la şaisprezece ani, Răducanu încălecă rotaşul din stînga şi pocni şarpele de bici pe deasupra cailor, luîndu-şi ziua bună de la Irina, fu mîndru, deşi ar fi dat şi cai şi căruţă, numai să nu se despartă de Irina, care-l privi pînă îl perdu din ochi într-un nor de praf şi într-un bălăngăit depărtat de clopote. 
   Păcat de Dumnezeu! 
   Copiii, de la un cîrd de vreme, îşi pierduseră veselia. Cap greu, inimă grea, ochi galeşi, obraji păliţi. 
   — Răducane mamă, îi zise Ghira în ziua de Pasti, de ce nu te piepteni?... Şi ce-ai tu de eşti ofilit la faţă? El tăcu, iar bătrîna furişă o privire spre alde Iana şi bombăni 
   înghiţind în sila un ou răscopt. Mama Iana se pîrpălea cu Irina la soare. 
   — Irino mamă, ţi-ai pus rochia cu gura sucită, şorţul şoldiu,coadele pe ceafă şi mărgelele ale mai urîte tocmai în ziua de Pasti? Şi te jigăreşti... să juri că cu tot dinadinsul... 
   Irina tăcu. Mama Iana fulgeră o privire spre alde Ghira, dădu din cap şi oftă... “Ei! he!” Frumoase şi blînde nopţi! Luna argintie plutea în văzduhul plumburiu şi limpede. 
   — Răducane, ce tot ieşi nopţile afară? Nu eşti bine?
   Aşa mormăi Ghira la un miez de noapte. Băiatul se strecură pe uşă, în vîrful picioarelor, uşurel, ca o pisică. 
   — Irino mama, un’ te duci?... Întruna ai ieşit nopţile afară...N-ai fi bine... ai? 
   Aşa întrebă Iana, trezită din somn, iar Irina, tresărind, răspunse încetinel: 
   — Ei, şi dumneata...
   Nu trecuse săptămîna luminată. Ghira şi Iana se treziră din somn. Pipăiră locurile goale şi calde ale copiilor. Le săgetă la inimă acelaşi gînd. Îşi făcură cruce, se îmbrăcară grabnic şi ieşiră în vîrful picioarelor, căutînd cu ochii în toate părţile. Intrară în ogrăzile lor. Pitiş-pitiş, se strecurară prin ramurile înţesate ale prunilor. Cum ajunseră în mijlocul ogrăzilor şi aruncară ochii la gardul din care nu mai rămăseseră decît parii înşiruiţi, înmărmuriră de ce le văzură ochii. Pămîntul li se învîrti sub picioare. 
   Între doi pari, Răducanu şi Irina stăteau unul lîngă altul şi unul pe altul se rugau să nu mai plîngă. Luna, deasupra lor, ca un taler de argint, le înflorea veşmintele albe. 
   — Spune drept, Răducane, ţi-e frig ţie?
   — Mie nu... Dar ţie?...
   — Nici mie...
   — Irino, vrei să te duci, spune drept...
   — Eu?... Dar tu?...
   — Nici eu...
   Bătrînele pîndeau ca doi cîini, încremeniţi cu gîtul întins în faţa vînatului. Se văzură una pe alta şi nu îndrăzniră să se mişte nici una, nici alta. 
   Răducanu şi Irina scoaseră din sîn cîte un ou roşu şi ciocniră. 
   — Hristos a înviat, Irino!
   — Adevărat c-a înviat, Răducane!Răducanu sărută pe Irina.
   — Sa ciocnim şi cu vîrful... zise Răducanu.
   — Vrei înc-o dată?
   — Hristos a înviat!
   — Adevărat c-a înviat!
   Şi Răducanu încolăci braţele pe după mijlocul ei subţirel şi o sărută. 
   — Irino, tu ieşi din cuvîntul mamei Iana?
   — Nu, Răducane, ferească Dumnezeu...
   — Nici eu! Dar de nu s-or împăca...
   — Niciodată?... M-arunc în fîntînă...— Şi eu în picioarele cailor...
   Bătrînele tresăriră. Fiorul morţii le cutremura pe-amîndouă
   şi plecară năbuşindu-şi plînsul, de teamă “să nu-şi sperie copiii”. Toată noaptea au plîns. Cum, să rămîie far’ de copii? “Eu sunt de vină!” “Capul meu ăl sec!” “Fudulia mea!” “Mă duc eu la dînsa”. “Eu? Mă spînzur în uşa ei”. Şi nu-nchiseră ochii pîn’ se lumină de ziuă. 
   Copiii dormeau obosiţi. Ele, pocăite, cu capul în jos, porniră una spre alta, gîndindu-se cum să înceapă vorba. Cînd ridicară ochii din pămînt, se întîlniră, faţă în faţă, tocmai lîngă parii unde copiii îşi vărsaseră focul. 
   Fără vorbă îşi dădură mîna şi se priviră multă vreme... 
   — Cumătră Ghiro, cine are mai multă minte, noi ori copiii?Ghira-şi făcu cruce.
   — Nu-ţi spuneam eu d-tale, că toate se potrivesc pe lumecînd vrea Ăl-de-sus să le potrivească? Necuratul ne îndemna: “Rupeţi-vă gardul”, iar Dumnezeu, bunul: “Bine, împeliţate, tu rupi gardul, şi eu voi face din două curţi o singură curte...” 
   După zece ani, bunicile, cu părul alb ca zăpada, sorbeau din ochi pe nepoţii pletoşi, cîrlionţaţi şi nebunatici... 
   — Ba, Cioca seamănă mă-sei ca două picături de apă...
   — Ba, Udrea buflei e tat-său gol, leit-poleit...Aşa îndrugau, torcînd la umbra salcîmilor... c-aşa fusese să fie...
     
  MILOGUL 
   Vîntul de toamnă, rece şi umed, ţiuie în rămăşiţele frunzelor risipite în crăcile copacilor din lunca Vitanului. 
   În albia sa încovoiată, Dîmboviţa îşi mînă liniştit apa tulbure, galbenă şi pe-alocurea pătată cu şuviţe de sînge închegat, supte din talpa zalhanalei. Duhoare grasă năbuşeşte aerul îngreuiat de-o bură rece şi deasă. 
   Stolurile de ciori se răsfiră, se amestecă, se gonesc, croncăie şi se-abat păcură pe hîrcile albe de bivoli şi de boi, împrăştiate pe netezişul ruginiu din faţa zalhanalei. 
   De-a stînga apei, cam cît prinde ochiul, dincolo de hanul din răscruci, stă casa lui Căliman potcovarul, mai mult fîşii şi petice de pămînt galben decît văruială. Pornită pe spate, cu olanele de pe acoperiş zobite şi mucede, împănate cu muşchi, şi mai sus îi cresc două urechelniţe cu solzi groşi şi verzi. Pe prispa ferită de streaşina lată, plină cu scule, cu troace, şade în colacul picioarelor Căliman potcovarul. Negru, uscat şi ars în obraji, cu ochii mari şi albi, cu luleaua stinsă şi pleoştită într-o parte a gurii, cînd pifăie aruncă scrumul în sus şi-şi dezveleşte, din buzele mari şi din barba şi mustăţile cărunte şi îmbîcsite de cenuşă, dinţii laţi şi petrecuţi pe din două c-o largă strungăreaţă. Părul, muiat în untdelemn, cîrlionţează pe grumajii soioşi. Cămaşa, petic de petic, strînsă la mijloc într-o curea împodobită cu nasturi, îi cade pe umărul drept. 
   Raluca, ţiganca lui, stă ghemuită într-un colţ al prispei. Goală puşcă, îşi cocoloşeşte gleznele sub o pătură murdară. Sînul, slab şi moale, i-atîrnă în gura unui copil, ce suge cu sete, umflîndu-şi bucile galbene. 
   Căliman, înfigîndu-şi pipa în brîu, scoase din poala cămăşii un clondir cu rachiu şi-l aduse la gură. 
   — Iar gîlgîi, Călimane, zise Raluca, şi iarna vine, şi copiii-s goi...
   — Eh, las’ să vie, las’ să fie... răspunse Căliman, şi-şi scuturăpletele şi începu să rîdă. 
   — O să-ţi bei cămaşa din spate, o să-ţi bei pielea de pe oase,
   o să-ţi bei minţile, mormăi Raluca, şi-şi zgudui copilul, rupîndu-i ţîţa din gură. 
   — Ale mele sunt toate, las’ s’ le beau...
   — O să ajungi rîsul ţiganilor. 
   — Fă Ralucă, te rup în două bucăţi, azi, de duminică! răspunsemîniat Căliman, şi scoase din mîneca largă o mînă numai muşchi, vine şi păr. 
   Apoi o aduse cu binişorul pe clondir, mai înghiţi zdravăn de două ori şi-l întinse Răluchii, zicîndu-i blajin: 
   — Na şi ţie, bea şi tu, căţea, bea şi tu, scorpie cu pui, că eu tebat şi tu mă sorbi. 
   Raluca apucă clondirul şi, după ce bău, iar bombăni: 
   — De n-ar fi ologul ca să cînte din mahala în mahala şi să-ţimilogească mămăliga şi saramura, ai pieì, ticăloşia lumii. 
   — Eh, să milogească, că eu l-am găsit, eu l-am crescut.
   — L-ai crescut, da, dar i-ai luat picioarele, răspunse Ralucaînchinîndu-se. 
   — Să taci, Ralucă, strigă Căliman, sărind în sus. Dar cît erade mare se clătină pe picioare, se rezemă de zid, supse cea din urmă înghiţitură de rachiu, oftă şi, uitîndu-se lung în ochii ţigăncii, îi zise repede: Uite-aşa, măcar să crăpi, o să-ţi zic p-a lu’ Sotir: 
   Nelăută, nespălată, bat-o Dumnezeu s-o bată, da nu doarme, sa îmbată, Şi e groasă şi umflată, bat-o Dumnezeu s-o bată; ziua zace, noaptea fată, mai bine rămînea fată, bat-o Dumnezeu s-o bată. 
   Ochii lui Căliman se tulburară. Ca o pieliţă gălbuie i se poşghi pe albul lor. Se lăsă moale şi, după ce bolborosi cîteva cuvinte, izbi cu piciorul clondirul gol şi-l făcu cioburi. Şi deodată începu se dîrdîie pe picioare în chip de joc şi de veselie. Şi-şi pleca capul în jos, aducînd capul într-o parte. Ş-o învîrtea mărunt, apăsînd mai mult pe un călcîi. Se pleca de mijloc. Bănănăia cu mîinile moi în jurul trupului, turuindu-i gura într-un cîntec mărunt, parc-ar fi fost o tobă care bate în depărtare. 
   Dar glasul îi scăzu. Cîntecul îşi micşoră repeziciunea. Răsuflarea îi pufui greoaie. Picioarele îi depănă zăpăcit un soi de joc fără nici o noimă. 
   Raluca-şi privea ţiganul înmărmurită. Îl apucase din băutură. Şi era rău de nu vedea înaintea ochilor, da cu ce apuca, spărgea pe orice punea mîna. Într-o zi a dat de-a azvîrlita cu copilul. Într-altă beţie a înghiţit doi cărbuni aprinşi ş-a vrut să s-arunce în puţ, strigînd cit îl lua gura că i s-a “aprins burta”. 
   — Hai, măi Călimane, şi te culcă, nu mai zobi pămîntul depomană... îi zise Raluca cu sfială. 
   — Să dorm, ai?! să dorm? răspunse el. Să te scoli, căţea, şis-aprinzi jarul în vatra foalelor! Ai să munceşti cu mine, că te zvînt! 
   — Poi, e păcat, Călimane, că e Sfînta duminică. Te trăsneşte Ăl-de-sus, îngînă Raluca, punînd cîteva boarfe peste copilul ei, care adormise cu un deşt în gură. 
   — Nu e păcat! Şi să te scoli, mamorniţo, că te ia “iaca-cine”,strigă Căliman, înhăţînd un baros, pe care abia-l ridică în sus. Nu e păcat; ar fi păcat dacă rachiul şi mămăliga ni le-ar da Sînt-Ilie şi Dumnezeu. 
   Şi-şi petrecu mîna pe după mijlocul Raluchii şi, neizbutind s-o ridice în braţe, o ciupi de cîteva ori şi, cu ea de mijloc, jucînd întruna, se afunda în întunericul fară fund al fierăriei. 
   Fumul de bură se dezlegă într-un cernut de ploaie măruntă şi deasă. De la pămînt la cer întunecimea era una, adîncă, neagră, că n-ai fi zărit la doi paşi, că nu ţi-ai fi găsit ochii şi gura. Numai către miazănoapte scăpăra tremurător cîte un fulger liliachiu, şi copacii, în şiruri negre, se zăreau jucînd o clipă acolo unde lun-ca rotocolită a Vitanului părea că se împreună cu bolta cerului. Întreg pămîntul, după aceste slabe licăriri care desfăceau perdelele întunecimii, se cufunda în nemărginirea neagră şi mută. 
   Pe aşa vreme, foalele din şatră pufniră în grămăjuia de cărbuni care rînjiră roşu şi începură să joace, aruncaţi de suflarea greoaie, regulată şi somnoroasă ce ieşea pe ţevile de fier. Scînteile, în cîrduri de steluţe, trosneau şi, plutind în neştirea întunericului, se stingeau una după alta. 
   Ai fi crezut că întreaga lume s-a dus pe copcă dacă, în ropotul ploii ce cădea de astă dată nemiluit, nu s-ar fi auzit ocările lui Căliman şi scîrţîitul ascuţit al unui cărucior ce se apropie de pragul potcovăriei. 
   — Vine, săracul de el, ş-o fi rebegit de ploaie, că e gol ca undeşt... 
   Aşa îngînă în fundul întunericului Raluca, atîrnîndu-se de lanţurile foalelor. 
   — Deh! mai bine să vină mort decît cu mîna goală, răspunserăguşit Căliman, botezînd cu praftoriţa cărbunii care îşi aţîţau din ce în ce flacările lor albăstrii. Ş-atunci s-auzi lîngă prag o jale de vioară ş-un glas de cerşetor. Parcă ar fi fost un om care cînta în vis. Ai fi zis că e vîntul, care-şi colinda vuietul. Aci se întuneca glasul, ce tremura ca de fiori, şi vioara s-auzea limpede şi puternic, aci glasul se deştepta şi încurca cuvinte ciudate, iar vioara-şi zbîrnîia coardele ciupite. 
   Cînd căruciorul se opri în pragul fierăriei, tîrît de o fată ca de 12 ani, cîntecul se stinse. La flăcările cărbunilor ce se încinseseră se zări în dricul căruciorului, înfăşat în scutece de zăblău, 
   o frîntură de om, un om de la mijloc în sus, ţinînd într-o mînă uscată gîtul lung al unei viori. 
   Şi într-o clipă Căliman se repezi în prag şi îl întrebă pripit, şi rău, şi vesel, de nenumărate ori: 
   — Ehi? hai? Ce-aţi adus? Cum v-a fost ziua? V-a mers în tîrg? Aţi dat de oameni? V-a luat gura? Ce mormăiţi? Deh! Vă ţineţi mari cu banii în pungă! Umpleţi mîna, colea, la bîcu! Orbul Olănitei a adus de la tîrg trei sfanţi, şi e cu fluierul, nu cu vioara, şi nu ştie decît două cîntece!... 
   Iar după aste vorbe, Căliman, împleticindu-se pe picioare, îşi încordă mîinile, luă pe sus căruciorul şi-l trînti jos, în şatră, în dreptul cărbunilor din care ieşea o pară ţuguiată şi argintie. 
   Raluca încremenise. Nu i se vedea decît jumătate faţa, poleită de lumina jerăgaiului. Căliman sări în groapa din care bătea la nicovală drept în ochii milogului şi, ştergîndu-şi năduşeala neagră de pe frunte, înhăţă coada unui baros, bolovăni ochii săi roşii şi se răsti, aruncîndu-şi un pumn în pieptul său păros: 
   — Ce bani ai căpătat, spune, că-ţi bat limba pe nicovală!
   Capul milogului atîrna într-o parte a căruţului. Tot trupul lui e o mînă de carne galbenă-vineţie. De la coşul pieptului la vale îi înnumeri coastele. Picioarele îi sunt tăiate de sus, iar în locul lor, două răni cîrpite petic de petic. Nişte beţe subţiri îi sunt mîinile cu degetele ascuţite, lungi şi murdare. În tot acest monstru nu trăia decît capul. Şi ochii săi mari, negri şi plînşi, cu genele sumese pînă la frunte, priveau adînc şi blînd. Pe fruntea sa ca sideful i se rotocoleau inelele părului, negru ca păcura. Pe buze îi încremenise un surîs îndurător. 
   — Spune — strigă Căliman aprins de beţie, de dogoare şi de
   o ură ce-l ardea de-a lungul pieptului — cum ţi-a fost cîntecul ăl nou? Cum ţi-a mers tîrgul? 
   Spida, fetiţa care se înhăma la cărucior, văzînd pe tată-său ridicîndu-se din groapă, o şterse la fugă. Milogul oftă, închise ochii şi întinse mîinile pe dricul căruciorului. Lacrimile i se rostogoliră pe obrajii săi albi-gălbenii. Un chip turnat în ceară. Părea un Christos oacheş în nişte zdrenţe murdare. 
   — Oh! tîrgul e rău! zise blajin Milogul. E rău de tot, că oame-nii sunt bine îmbrăcaţi. Trebuie să fii frumos, voinic, întreg şi bine, ca să-ţi dea de pomană cei bogaţi. Şi deschizînd ochii mari şi băşicaţi de lacrimi, îşi rezemă vioara de piept şi urmă cu un glas bun: Oamenii din tîrg trec repede. Au treburi multe. N-au vreme să-şi desfacă punga. De-a surda le cînţi. Am cîntat, am plîns, am întins mîna, şi oamenii au trecut. Care nu te văd se duc, care te vad spun cîte ceva, şi-acopăr ochii, se-abat în lături, dau din umeri şi se duc — cîrduri vesele pe două picioare. Am milogit pînă mi s-a stins glasul. Am răbdat zgîrcenia şi vorbele pînă n-am mai putut. Treceau doi inşi, unul din ei şopti: “Să nu-l crezi. Are picioarele în paie.” Şi i-am spus cu amarul în gît: “Vino de răscoleşte, vino de caută“. Trecea o cucoană. A băgat mîna în buzunar şi a scos-o goală: “Ah! ce murdar!” I-am răspuns, cu lacrimile în ochi: “Cine n-ar vrea sa fie curat?” Un tînăr spunea cu scîrbă tovarăşului: “Uh! cum cere!” “Cer fiindcă n-am. Dacă aş avea, aş da!” O fetiţă, gătită ca o sorcovă, a şoptit mă-sei: “Ce ochi negri! ce ochi mari!” “Ţi-i vînd pe-un ban”. Şi un domn voinic şi rumen, jucîndu-se cu un lanţ de aur, mi-a zis în faţă: “Ce urît e!” “Închide ochii şi dă-mi.” 
   În Căliman s-aprinseră mînia şi rachiul. Faţa sa arsă îngălbeni. Scrîşni dinţii. Aduse barosul cu amîndouă mîinile şi, învîrtindu-l pe deasupra Milogului, strigă năuc: 
   — Mai bine-ţi zdrobeam capul decît gionatele!
   Raluca lăsă foalele, care pufniră lung cea din urmă răsuflare, se repezi asupra lui Căliman, îl înhăţă de-o mînă, pe cînd el, cu cealaltă, repezi barosul în dricul căruciorului, strigînd: 
   — Ce-mi foloseşte stîrvul ăsta?...Căruciorul se răsturnă, şi Milogul se rostogoli cu faţa în jos.
   Raluca se lupta cu Căliman.
   — Se ceartă cu oamenii... Nu ştie sa ceară... Lasă-mă, uite,lasa-mă, să-mi murez inima... Măcar o dată... măcar o dată să dau... 
   După cîteva îmbrînceli, Raluca izbuti să îl dea pe uşă afară. Ţiganul se împletici în noroi, ajunse la talpa prispei, se impiedică şi căzu lat, cu faţa în sus. Bolborosi de cîteva ori: “Măcar o dată să dau”, apoi, părîndu-i-se că cade casa pe el, de frică, închise ochii şi adormi. 
   Raluca lungise iarăşi pe bietul Milog în căruciorul său şi plecase repede să-şi vadă de copil, căci se speriase din somn şi ţipa cît îl lua gura. 
   Milogul era singur, pe roatele care-i călcau inima cînd se învîrteau, în adăpostul său obişnuit în care-şi trudea mintea şi-şi plîngea chinul. Capul lui mare, slab şi frumos se învîrtea, ca prins de friguri, în fusul subţire al gîtului. Şi cît de sfînt şi de frumos pare la lumina galbenă a jarului care se stinge! Cu ochii închişi, cu nasul subţire şi cu nările curmate de durere, cu buzele mici şi strînse una într-alta, cu cele două şiroaie de lacrimi curgînd de sub pleoape pînă pe piept, ai jura că e un cap de moaşte care plînge. În mintea lui de nefericit toate s-amestecă, s-afundă, se sting, pe lîngă dorul de-a putea umbla. Ah! cum ar pleca de cum ar miji ziua! Cum ar fugi! Cum s-ar duce ca vîntul, fără a se mai uita îndărăt. Ş-ar sui munţi, ş-ar coborî văi. Şi n-ar mai cînta cu vioara. Mîini nu i-ar trebui. Cu mîinile nu umbli. În goana lui de nebun, ar închide ochii. Ochi nu i-ar trebui. Cu ochii nu umbli! 
   Şi aşa de vie-i fu închipuirea, că surîse, deschise ochii repede, se zbuciumă pe loc şi bănănăi mîinile întocmai ca picioarele unui om care ar fugi. Apoi se pipăi grabnic la şolduri şi, năbuşin-du-şi o adîncă şi caldă oftare, îşi trînti cu dezgust mîinile în lături şi sparse între pleoapele ochilor lacrimile, care începuseră iarăşi, înghiţindu-şi durerea, simţită ca un nod în gîtlejul sau. 
   Ah! dar fie şi nişte picioare strîmbe. Şi şchiop. Un singur picior şi altul de lemn. Nişte picioare zgîrcite şi să poată să-şi legene trupul în două cîrje, numai să scape odată de cele patru roţi! S-ar mulţumi să sară ca o broască, să se tîrîie ca o şopîrlă. 
   Mîinile şi rămăsiţa de trup îi îngheţară. Se rumeni în obraji. Toată viaţa, la cap. Buzele îi tremurară şi strînse aşa de tare din ochi, încît îi fulgerară scîntei şi se stingeau într-o negură fără fund. O mînie de foc, închisă într-o ţeastă de os. Cui poartă Dumnezeu de grijă? De cine are milă dacă nu de nenorociţi? Cum de nu aude şi nu vede ceea ce surzii şi orbii ar auzi ş-ar vedea? De ce să nu-l zidească din nou şi pe el, ca pe ceilalţi oameni? Oh! dacă ar fi întreg, n-ar mai întinde mîna la trecători. Ar scăpa de ruşinea de-a cînta cu vioara şi de-a boci: 
   Fraţi în Hristos, surioare, nu treceţi p-un biet olog, făr’ de trup, făr’ de picioare... 
   Ar scăpa de ruşinea de-a zice după vioară: “Bogdaproste! bogdaproste!” 
   Ar scăpa de ticăloşii care-l iau în rîs şi-i pun pietricele în mînă. Ar scăpa de cei care-i spun fără milă: “Ce urît e!” “Ce murdar!” “Ar trebui să-l culeagă comisia.” “Ne sperie copiii.” “Ne strică pofta de mîncare!” 
   Dacă ar fi întreg, ar scăpa de bătăile care nu mai au în ce izbi şi de scuipatul lui Căliman. Şi vara n-ar mai privi cu jind, din arşiţa soarelui, pe cei care se veselesc la umbra deasă a nucilor. Cui, cui, cui poartă de grijă Stăpînul lumii? E mai rău ca un om, căci poate şi nu vrea... 
   O amintire îi licări ca dintr-un vis dureros şi depărtat. Parcă auzi două lovituri de ciocan căzînd pe nicovală, şi-şi simţi carnea picioarelor ruptă şi oasele trosnind. A fost dar şi el, copilul găsit la răspîntii, om ca toţi oamenii. Ba chiar a umblat de-a buşile. Ar fi trebuit să aibă şi el picioare, să meargă fără roate, să alerge, să fugă, să muncească, să nu ceară, să nu-l scuipe, să nu-l bată, să nu-i fie ruşine, să nu întindă talerul, să nu cînte cu vioara... 
   Milogul se zgudui. Roatele scîrţîiră şi, înhăţînd vioara de lîngă dînsul, o trînti cu mînie şi o făcu ţăndări. Întinse repede mîinile şi se agăţă de nicovala care lucea în ochii săi tulburaţi. 
   În întunericul fierăriei nu s-auzi decît un oftat şi o izbire îndesată, scurtă, fără răsunet. 
   Cărbunii măcinaţi de foc s-au stins în gura foalelor. 
   A doua zi, cînd Căliman, trezit din somn şi din beţie, se duse alene ca să lucreze, văzu pe bietul Milog odihnind de veci, c-o tîmplă înfiptă în colţul ascuţit al nicovalei. Un lac de sînge închegase pe cioburile viorii. 
   Căliman, spăimîntat, fugi bătîndu-se cu pumnii în cap. În pragul uşii întîlni pe Raluca şi se opri văitîndu-se: 
   — Fă, fă, s-a omorît Milogul... Cine o să mai cerşească...Unde o să mai găsim altul?... Şi privi lung la copilul slăbănog şi galben, care sugea cu buci
   le umflate din sînul moleşit al Raluchei. Raluca îşi strînse copilul la sîn şi-i zise, scuipîndu-l în obraz: 
   — Aş! ăsta e-al meu, Călimane!... Te mănîncă viermii în fundul ocnei... Eu sunt ţigancă, nu-mi lepăd copiii... 
  HAGI-TUDOSE 
     
   I 
   Dincolo de “Crucea de piatră“, de-a stînga Şoselei Vitanului, se ridică biserica “Sfînta Troiţa”. Mîndreţe de biserică. Ce zugrăveli, pe dinăuntru şi pe dinafară, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculţi la troiţeni, mai cu seamă la cei bătrîni, te apucă ameţelile cînd încep ei să-şi ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atîtea degete la amîndouă mîinile cîte minuni se află în sfîntul locaş. Şi cînd se încurcă, se fac foc bătrînii troiţeni; ba îşi muşcă degetele la numărătoare, căci iată cum au apucat ei să numere minunile: ridică amîndouă mîinile în dreptul ochilor, ţi le vîră sub nas cu degetele răsfirate, apoi la fiece laudă zic “una la mînă“ şi moaie cîte un deget în gură. La înfierbinţeală, uită că degetele sunt ale lor, şi le muscă, şi vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă şi cearta în gîlceavă. Cum să cadă ei la învoială?... Fie-care vrea să laude şi să numere numai cum vrea el, iar nu cum laudă şi numără ceilalţi. 
   De cumva nu eşti din partea locului, trei-patru bătrîni — care de obicei ascultă, cu gurile căscate şi cu şepcile pe ceafă, la cîntecele copiilor din şcoala vestitului dascăl Nicuţă — cum te-ori zări, te simt, ca nişte copoi, că eşti străin, că n-ai mai văzut bise-rica lor. Îşi freacă mîinile; tuşesc; îşi dreg glasul; apoi, rara-rara, cu nişte paşi lungi şi semeţi, îţi ies înainte, îţi caută prilej de vorbă, toţi cu aceleaşi cuvinte, cu aceeaşi tărăgănire de glas şi cu capul dat pe spate: 
   — Ei, flăcăule, de pe unde?... Ce vînturi?... Pe la noi... ai?... Şi de ce?... Ce zici de biserica noastră?... Nu, mă rog, ce crezi d-ta, că n-o să-ţi tăiem capul... 
   De te împinge păcatul să spui ceva de sfinţii uscaţi şi drepţi — unii cu suliţe, alţii cu paloşe, unii călări, alţii pe jos şi cu mîinile aşa de încrucişate pe piept, că palmele le ies afară din trup, — pe loc bătrînii îşi ridică pulpanele giubelelor în cingătoarea de plisă roşie şi-ţi suflă cuvîntul din vîrful limbii: 
   — Ei, puişorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot... Am văzutşi noi... am prea văzut cum o dau în păgîneşte şi-ţi toarnă la sfinţi cu ochi de om, cu mîini şi picioare ca şi ale noastre... Da’ de, vezi d-ta, sfinţii ăştia, aşa cum i-am apucat noi, de cînd am deschis ochii, sunt adevărat sfinţi. Voi, tinerii de astăzi, la legi umblaţi cu şoalda, la scris cu şoalda şi la sfinţi tot cu şoalda... 
   II 
   Aşa m-au judecat şi pe mine, şi n-oi mai uita mai ales ochii mici şi vărgaţi ai ctitorului, care-mi tălmăcea zugrăvelile, înfigînd degetul arătător asupra sfinţilor şi oftînd parcă ar fi voit sa plîngă vremile apuse şi credinţele de odinioară. 
   Erau patru. Trei — cu giubele lungi, cu şepci cu cozoroace de lac, crăpate şi şterse de lustru. Jupîn Hagiul purta pe umeri o scurteică de lastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn şi picată cu ceară. 
   Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalţi trei îmi rîdeau în obraz, ca şi cum mi-ar fi spus: “Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe ş-a păţit şi mai multe”... 
   — Uite, îmi zicea ctitorul mîniat, ce pofteşti? Nu-ţi placeSfîntul Gheorghe? Ce vitejeşte stă pe cal! Şi cum omoară balaurul spurcat, parcă ar ucide un vierme, nici nu se sinchiseşte. Iată şi mucenicul Mina cum îsi bate joc de Necuratul. Dar capul archiereului Nicolae... ce mîndreţe, ce curăţel şi frumos bătrîn! Ei, nenişorule, o să trăiţi, şi cu de-alde astea n-o să vă mai întîlniţi! În ziua de astăzi?... vardie naţională cu cozi de cocoş muiate în băcan... şi barabance... şi triu-liu-liu-triu-triu... la dreapta... la stînga dreeeepţi!... Iar sfintele locaşuri... ruşine! 
   Ctitorul abia răsufla, roşu ca para focului. Mă hotărîsem să tac. În uşa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu părul vulvoi, îngeri slabi şi lungi şi, mai presus de toţi, bunul Dumnezeu, pe nori cenuşii, rotocolit cu un curcubeu. 
   Ctitorul nu se mai putu stăpîni. Ridică mîinile. Mînecile i s-adunară în umeri şi începu, ascuţindu-şi glasul: 
   — Nu vezi cum s-agaţă dimonii de talerul drepţilor, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cîntar, căci o faptă bună ridică de la pămînt doi draci şi mai bine... Nu vezi că ăştia-şi apasă degetul pe un şir de oameni dezbrăcaţi şi albi ca varul, care o porniseră spre rai — au fost buni, milostivi, şi n-au rîvnit la ale altuia, şi n-au zavistiit, şi n-au furat, şi n-au luat numele Domnului în deşert, şi n-au avut nouă băieri la pungă, ca în ziua de azi... 
   Hagiul plecă capul în jos, strîngîndu-şi poalele scurteicii. 
   Doi din bătrîni iar zîmbiră şi iar înţeleseră cu zîmbetul lor şiret: “Bine mai vorbeşte ctitorul! Dă-te prins, dă-te bătut, nu te pune cu ctitorul, că te face puzderie!” 
   — Iată, urmă ctitorul, iată şi bogaţii nemilostivi cum se ducîn focul gheenei cu sacii în spinare, deşelaţi de aur şi de argint! 
   Hagiul tuşi, trase cozorocul şepcii pe ochi şi întoarse spatele “judecăţii de-apoi”. 
   — Strîngeţi-vă vouă comori în ceruri... strigă ctitorul, ameninţîndcu pumnul pe bogaţii nemilostivi, care se duceau liniştiţi în iad... strîngeţi-vă vouă comori în ceruri, căci mai lesne va trece funia corabiei prin urechile acului decît bogatul în împărăţia cerurilor! 
   Ctitorul rămăsese cu pumnul încleştat asupra zidului; ceilalţi doi îşi descoperiră capul, îşi făcură cruce, îngînînd: “Doamne, Doamne, mare şi milostiv eşti, Doamne!” 
   Jupîn Hagiul o şterse binişor-binişor şi se facu nevăzut. 
   — Fugi Hagiul... fugi... Nu-i vine la socoteală, — începu iarctitorul — nu dă un sfanţ la cutia bisericii (ctitorul ţinea mult la cutia bisericii), şi acasă — nămol de galbeni bătuţi şi ferecaţi! Îngroapă mereu cazanele, şi n-are decît o nepoată, pripăşită pe lîngă dînsul de cînd a plecat la agialîc, ca să-i păzească coştoroaba. Şi nu mărită fată mare, nu sleieşte un puţ, nu dăruieşte un crîmpei de salbă iconostasului unde se miruieşte, caiafa de el! 
   Şi vorba se încinse ca focul. 
   — Să dea Hagiu?... Hagiu să dea?...
   — Dar nu l-aţi văzut cum mişună prin cîrciumi şi băcănii?zise ctitorul. Intră într-una, ia binişor o măslină, o aduce la gură ş-o strecoară printre gingii. Foi, foi, foi, o mestecă... “E, cum dai măslinele, dragă cutare?...” “Atît”... “Scump, scump de tot la aşa vremuri. Vremuri grele!” Şi pleacă... Intră peste drum. Şterpeleşte icrele de cosac. Rupe o bucăţică, îi face vînt. Pleasc, pleasc... “Cum petreceţi icrele?”... “Atît”... “Scump. Scump. Vremuri grele!” Şi pleacă... Se duce la pastramagiul din colţ. “Ia să vedem, vericule, cum ţi-e marfa, că nu mai dau pe la cutare”... Ia o feliuţă, îi face de petrecanie. “Cum o daţi?” “Pe parale şi atît.” “Aş, v-aţi scumpit de tot! S-au dus vremurile alea... Vremuri grele!” Şi pleacă, îi e sete. Intră într-o bragagirie. “Ei... să gust... ce başibuzuc aveţi?” Suge un fund de tinichea, ghiorţ, ghiorţ, ghiorţ. “Zeamă de aguridă. Cin’ s-o bea? Cin’ s-o plătească? Vremuri”... Şi pleacă. Aşa mănîncă şi se răcoreşte, şi pe el îl dau banii afară din casă. 
   Şi bătrînii — hi-hi, ho-ho, hi-hi — rîd cu lacrimi, năpustin-du-se în vorbă, care mai de care mai şiret la cuvînt şi mai subţire la coada ochilor, răsucindu-şi stropii de mustăţi, întorşi ca nişte colţi albi împotriva nasului. 
   — Carîmbii cizmelor?... De cînd era flăcău...
   — I se scîlcie tocurile?... Le bate singur cîteva fleacuri...
   — Pe mine, de cîte ori mă vede: "Dă-mi o pustie de ţigară, că-mi uitai păpuşa acasă“. 
   — Aş! ce-a uitat acasă?... Bea peliniţă. O adună vara, o usucă,
   o freacă în mîini ş-o aşează în lacră. Bea toată iarna şi tuşeşte să-şi dea sufletul. 
   — Da’ v-aţi uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul,rîzînd şi ciupindu-şi mustăţile. Nu?... Bine... Sa vă spun eu... Într-o zi, după slujbă, stăm de vorbă... mai mulţi inşi şi cîteva cucoane. Hagiul se uitase într-un jeţ... Pîndea o prescură. Paracliserul, un drac şi jumătate, îi arătă, jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece şi-i zise: "Jupîn Hagiule, mi se pare că dumitale ţi-a căzut la miruială“. Hagiul sări în capul oaselor. Se apropie de firfirică. O ţintui cu ochii, că să-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mîna... Cînd se aplecă de jumătate, pe noi, din spatele lui, bărbaţi şi cucoane, ne bufni un rîs straşnic, şi rîzi, şi rîzi... Hagiul îşi uitase acasă turul pantalonilor... De rîsul nostru, neîndrăznind să se aplece pînă la firfirică, se uită lung la dînsa şi, cu lacrimile în ochi, ieşi din biserică, mormăind: “A mea era!... era a mea!” 
   Paracliserul ştia de la nepoata Hagiului că Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca să-i cîrpească pe unde se cosesc. Scurteica fusese încă pe-atît de lungă, dar o scurtase mereu din poale, ca să încăputeze mînecile. 
   III 
   Fum pe coşul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nămeţii pînă la ştreşini. Apele să îngheţe tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea să ştie de crapă pietrele la gerul Bobotezei, nici dacă în iulie turbează cînii de căldură. Iarna tremură, vara gîfîie. 
   Toată viaţa lui, de cîte ori nepoată-sa — trăind aciolată pe lîngă dînsul — îi pomenea, la Crăciun, să taie şi ei un porc, ca tot creştinul, bătrînul răspundea: 
   — Îmi face rău, nepoată, s-aud guiţînd... Îmi face rău... c-aşasunt eu... milos... 
   — Cumpără-l, nene, tăiat gata.
   Dacă aşa îl aducea din cuvînt Leana, înghiţind în sec, cu gîndul la şorici, bătrînul răspundea liniştit: 
   — Un porc... carne multă... Se strică... Două guri suntem...Veneau Paştele. 
   — Nene, să înroşim şi noi ouă...
   — Ce prostie!... Ouă roşii?... Nu e mai bine să le mănînciproaspete?... Ouă roşii, ouă stătute... 
   — Să roşim puţintele.
   — De roşim puţintele, ardem focul degeaba, cumpărăm de-asurda băcanul... Cheltuială zadarnică... Vremuri grele! 
   — Da... o ciosvîrtă de miel...
   — Miel?... Ce fel miel?... Cum miel?... Miroase a oaie... Paştile prea sunt în vară... 
   — Ce pustia de vară, nene Tudose, nu vezi că plouă şi ful-guieşte?!... 
   — Ei, fulguieşte, fulguieşte... tu nu vezi că nu ţine? Unde
   ţine? Cum cade, se topeşte... Eu mor de căldură... Uf!... uf!... — Şi eu mor de frig... 
   — Mori de frig... crăpi!... Aşa te-am pomenit... lacomă...nemulţumitoare! 
   Leana tace şi înghite în sec. E săracă. N-are pe nimeni. Tace, că bătrînul, de se mînie, strigă, trînteşte uşile, apoi se aruncă în pat şi se vaietă pînă la miezul nopţii, uitînd să-i dea şi de pîine. 
   De mic copil Hagiul fusese copil cuminte şi aşezat. Nu i s-auzea guriţa, nici paşii. Nu rupea pantofii. Nu-şi hărtănea rochiţa. Pe ce punea mîna punea bine. 
   Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos şi cu patimă în mijlocul tovarăşilor săi. 
   — De cînd eram d-o şchioapă pricepusem lumea, le zicea el.Înţelesesem bine de tot că o cîrpă din gunoi este o muncă de om pe care te faci stăpîn dacă o pui deoparte. Şi dacă mama îmi dădea un ban de trei ca să-mi iau un simit, eu mă uitam în ghiozdan: de aveam felia de pîine, sănătate bună, aveam ce mînca. Nu te saturi cu pîine? Ce-ţi trebuie simiţi? Şi puneam banul bine. Şi un ban peste altul fac doi, peste doi dacă pui altul, fac trei... Rîdeţi voi... rîdeţi... Da’, vînturaţi banii în mîini şi veţi simţi ce răcoare ţine cînd vă e cald, şi ce cald cînd vă e frig. E destul să te gîndeşti ce poţi face cu banii, ca să şi guşti bucuria lucrului pe care nu l-ai cumpărat. Ai simţit bucuria?... De ce să-l mai cumperi?... Rîdeţi voi, rîdeţi... Ce lucru poate fi mai luminat ca un jăratic de galbeni întinşi pe o masă?... Voi rîdeţi... rîdeţi cu hohote... Nişte risipitori... în viaţa voastră n-o să gustaţi adevărata bucurie... 
   Într-o zi, o calfă, văzîndu-l cum tremură şi cum i s-aprind ochii cînd vorbeşte de bani, i-a zis în glumă: 
   — Strîngi tu, băiete, strîngi, şi într-o zi... fiut... fiut... p-aci li-edrumul... şi ia-i de unde nu-s... 
   Tudose, la aşa nelegiuire, s-a ridicat în vîrful picioarelor, a încleştat pumnii, i-a adus la gură şi a strigat, închizînd ochii: 
   — Numai de veţi vîrî tot pămîntul în buzunar... numai atunci veţi fura şi banii mei!... Aşa să ştiţi!... Aşa!... Că n-am bani... N-am chioară lăscaie... P-aşa vremuri nu poţi să ai... 
   În sfîrşit, Tudose muncea; strîngea; nu bea; nu ochea prin mahala; mînca pîine cu bragă. După zece ani, ajuns la parte, după alţi cinci, tovarăş pe din două cu stăpînul său. 
   În primii ani de tovărăşie slăbise, îngălbenise, îmbătrînise la 30 de ani. De frică şi de griji, bolea pe picioare. Fostul său stăpîn îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte. Şi ce frumos mînca! Oscior peste oscior şi nimic pe oscior. 
   Se mai întremase. Erau cu toţii pe iarbă verde, sărbătorind şi udînd cu pelin ziua de întîi mai. Jupînul i-aduse vorba: 
   — Tudose, nu vrei tu să-ţi găsesc o fată bună, de treabă, cu ceva zestre? Ei, şi ştii, un copil, doi, ai pentru ce trăi. 
   — Nu se poate, jupîne, nu se poate! Femeia, copiii cer de mîncare, veşminte, învăţătură... şi n-am de unde... Ce brumă am sunt în negoţ, şi banul din negoţ este al oricui ar voi să te înşele. 
   — Tudose, băiete, nu vorbi cu păcat, să nu-vorbeşti într-un ceas rău. 
   Ceas rău? Îşi strînse fermeneaua la piept, apoi mormăi pe gînduri: 
   — Nu se poate, jupîne... copiii cer pîine, îmbrăcăminte,învăţătură, şi femeia... rochii... plimbare... scurteică de tibet... fuste în gherghef... Nu se poate, jupîne... să mă crezi că nu!... 
   IV 
   Oh! ce fericire pe Hagiu cînd rămase singur stăpîn în prăvălie! În prima zi l-apucară căldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieşea din prăvălie s-o privească pe dinafară. Îi da tîrcoale. Îi cerceta încăperile şi zidurile cu de-amăruntul. Se ridica în vîrful picioarelor ca să-şi arunce privirile pînă peste acoperişul ei. Prăvălia?... Era copilaşul rumen şi frumos. El? Părintele fericit că are pe cine mîngîia. Prăvălia? Femeia fermecătoare. El? El, nebunul care-i da în genunchi, cu ochii închişi şi cu inima speriată. 
   I s-a izbîndit visul, singurul vis pe lume! A rămas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubiţele şi ghemurile de găietane; ale lui războaiele, rodanele şi maldărele de lînă; numai el singur des-chide tejgheaua; numai el singur tocmeşte, face preţul şi primeşte, numai în mîna lui, banii frumoşi şi rotunzi. 
   În prima seară, zăvorînd uşile şi obloanele, ochii îi jucară în toate părţile, mustrînd pe ucenici la fiece mişcare. 
   — Încet, încet, încetinel, că uşile nu sunt de fier!
   — Ia seama, trîndavule, să nu spargi geamurile, că nu suntde fier! 
   — Nu trînti obloanele, ponivosule, că nu sunt de fier!
   — Încet, încet cu lacătele, mototolule, că nu sunt.. şi dacăsunt?... au broască, au meşteşug, costă parale! 
   De zece ori se întoarse din drum ca să mai privească o dată, încă o dată, prăvălia. La urmă o privi lung, îi surîse, i se umplu ochii de lacrimi şi plecă, mormăind: 
   — Mititica... tristă şi ea... cu obloanele în jos, cu uşa închisă...ca un om care a închis ochii!... Se crapă de ziuă?... Face ochii mari, cît geamurile ei, şi parcă vorbeşte, momind pe trecători să intre, să-i dea o bună-ziua şi să-i tîrguiască cîte ceva... Linguşitoarea... 
   Cu capul în jos, ciulind mustăţile, ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte, iuţind şi muind paşii, mestecînd şi tuşind, se duce acasă. Vorbeşte. Se vede în luptă cu ceilalţi: cu ucenicii, cu calfele, cu muşteriii mărunţi şi cu toptangiii. La unii surîde, unora le strînge mîna, cu alţii se ceartă, la urmă se împacă cu toţi, îi atrage, îi momeşte, îi înşeală. 
   Obosit, ajunge acasă. 
   La răspîntia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pituleşte căsuţa Hagiului, în mijlocul unei grădini stufoase. 
   Deschide uşa tinzii; o încuie grabnic; intră într-o odaie mică şi întunecoasă; aprinde o lumînare de seu; se aşează pe pat; îşi ia capul în mîini şi-şi reazemă coatele de genunchi. 
   Pereţii sunt cojiţi şi galbeni; grinzile tavanului, negre şi prăfuite; icoanele, cu sfinţi şterşi; patul de scînduri, acoperit cu 
   o pătură lăţoasă, vărgată cu alb şi vişiniu. Două perne de paie la perete şi una de lînă îmbrăcată într-o faţă soioasă. Pe jos, pardoseală de cărămizi reci. Odaie tristă, întunecoasă, un mormînt pe ai cărui ochi de geam, ca un sfert de hîrtie, ţi-ar fi frică să priveşti, de frică să nu vezi morţii odihnindu-se cu feţele în sus. 
   Hagiul tresări şi suflă în lumînare. 
   — Costă parale. Mă gîndesc eu şi pe întuneric. Oh! Doamne,Doamne, ce bun eşti, ce înţelept eşti! De n-ar fi soare, cîte lumînări mi-ar trebui să ard ziua în pravălie!... Ce cheltuială!... 
   Abia se lungi în pat, şi gîndurile începură, întăi blînde, prietenoase, ş-apoi îndoielnice, posomorîte. 
   Bine că a rămas singur stăpîn în prăvălie! Jupînul era bun, era cinstit, da’ de... două chei la o tejghea... două mîini în pa-rale... douăzeci de degete în firfirici... patru buzunare şi două socoteli... Cine ştie!... Din greşeală... banii sunt mici... uşor îţi scapă printre degete... ba în buzunar... în pungă... în căptuşeala hainei... Stăpînu-său era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriaşi, pe ucenici, cînd rupeau şi spărgeau prin prăvălie. Venea un cerşetor, doi, douăzeci: “Să le dăm, că avem copii”. Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumătate din acei bani aruncaţi era munca lui, erau banii lui, erau mîngîierea şi fericirea lui. Unde pui hainele pe care i le cumpăra cu de-a sila, lumînările de Paşti, discurile, miruiala, căci îl ducea de guler la biserică... dar cutia bisericii, de care îi era spaimă... Socoteală limpede: masa, creditul şi numele stăpînului său produceau mai puţin ca mila stăpînului, hainele pentru masa stăpînului, evlavia stăpînului şi nepriceperea stăpînului la vînzarea găitanului. 
   Hagiul se rostogoleşte în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Rîde şi oftează. E deştept şi visează. Ce vis! De nu s-ar sfîrşi! Dacă aci, în zăduf şi întuneric, ar sta în picioare, şi banii ar creşte, ca o revărsare de apă, de la tălpi în sus pînă peste creştetul capului... Oh! ce fericit ar fi Hagiul! înainte să-şi dea sufletul, ar vedea faţa şi veşnicia lui Dumnezeu. Moartea să aibă coasă de aur, el şi-ar înfige amîndouă mîinile în tăişul ei! 
   Picături de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se şterge pe frunte de năduşeală. Răsuflă greu, ca pe-un suiş de deal c-o povară în spinare. Îi bate inima: visul unei morţi fericite i s-a prefăcut într-o viaţă de spaimă. Picături grele izbesc în geamuri. Gîndul că ar putea să-l jefuiască cineva îl face să sară din pat. Aprinde lumînarea. E galben ca ceara. Părul, nepieptănat şi lung, i-atîrnă în viţioane pe ceafă şi pe frunte. Se uita la icoane. Se închină. Şi-aduce aminte de Dumnezeu. Fireşte că se gîndeşte la el! Se gîndeşte că suferă pe pămînt din cauza leneşilor şi a tîlharilor. Lui nu i-ar fura o băsică cu zece mii de galbeni, îngropaţi sub cărămizile de sub pat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fiece galben. El niciodată n-a priceput ce este zece, o sută, o mie. Astea sunt vorbe, sunt nu-mere pe răboj ori pe hîrtie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o sută, inima lui de o sută de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul şi cu viaţa lui. Iată de ce se gîndeşte la Dumnezeu. 
   — S-aprind candela, deşi Milostivul ar trebui să vadă şi peîntuneric! zise Hagiul şi se ridică, tremurînd, în dreptul icoanelor. 
   Scoase binişor paharul din candelă; îl puse pe pat; stoarse şi îndreptă firul de iască; turnă în păhărelul murdar untdelemn dintr-un ulcior; măsură cu ochii roata untdelemnului... 
   — Un deşt de untdelemn!... un deşt!... e prea mult ... risipă...se revarsă de ziuă... Cum o să mai vadă Atotţiitorul o limbuliţă gălbuie cînd soarele o potopi lumea cu lumina lui?... 
   Puse paharul pe un taler de pămînt şi turnă apă. Untdelemnul se scurse în taler, rămînîd în pahar un rotocol de-o muchie de cuţit. 
   Se vîrî în pătură. Candela sfîrîi şi trosni. Hagiul, ameţit, mormăi în mustăţi: 
   — De ce-o fi trosnind? Semn rău! Am turnat destul untde-lemn... De ce-o fi trosnind?... De nu mi-ar arde prăvălia!... 
   V 
   Aşa petrecu viaţa Hagiul pînă la bătrîneţe. Un şir necurmat de chinuri fericite, nebăgînd nimic în el, nepunînd nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni; tresărind cînd umbra i se încurca în picioare; închizîndu-se ziua cu zăvorul în casă; robotind nopţile în odaie cu o lumînare de seu în mînă, ca 
   o stafie uscată. 
   La bătrîneţe, găitănăria nu mai mergea. Desfăcu prăvălia. Vîndu tot. 
   — M-am ales şi eu c-o pîine, după o muncă cîinească de laopt pînă la şaizeci de ani. 
   Dar în acest bătrîn, pentru care prietenii, copiii şi nevasta erau banii agonisiţi şi ascunşi, un singur gînd, mai presus de orice, îi tulbura fericirea: 
   — Dumnezeu vede toate... plăteşte toate. Vede toate!... Cum vede?... N-am furat pe nimeni... N-am luat banul nimănui! 
   “Vede toate, plăteşte toate”. Icoanele şi vorbele din biserică i se deşteptau în minte. Ce strică bogatul nemilostiv dacă nu fură şi nu bate pe nimeni? Dacă bogaţii ar da în fiece zi la săraci, săracii s-ar îmbogăţi şi bogaţii ar sărăci. În ce ar fi D-zeu mai cîştigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sărutat ; pîntecele lui n-a poftit la mîncări grase, şi o veşnicie toată să nu vadă faţa luminoasă a idolului său? 
   Într-o zi bătrînul, nemaiputînd răbda aceste gînduri, s-a hotărît: 
   — Da, da, am să mă iau bine cu Dum... Să văd locurile sfinte!Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? Locurile sfinte... lemn sfînt... cei care nu se duc... se poate 
   vinde lemnul sfînt... pe-acolo toate pădurile trebuie să fie sfinte... Şi bătrînul s-a dus la hagialîc şi s-a întors aghios — “hagiu” 
   — sfînt, dar mai soios de cum plecase.
   Şi tuturor, de cîte ori îl întrebau cum e pe-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfînt. Văzuse el, cu ochii lui, leproşi vindecaţi cu lemn sfînt. Le atingea rănile cu o bucăţică mică, mititică, de lemn, şi rănile se închideau, şi pielea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trăit zece ani, fără să bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfînt. Unui nebun i-au venit minţile la loc cum l-a atins cu lemn sfînt pe frunte. 
   Povestind aşa minunile şi închinîndu-se, Hagiul a vîndut lemn sfînt bătrînilor, babelor şi văduvelor. 
   De multe ori Hagiul, vesel că s-a pus bine cu Dumnezeu şi fericit că şi-a întors paralele cheltuite cu hagialîcul — ba a mai şi cîştigat -, bombănea, uitîndu-se în toate părţile: 
   — Ce negoţ, ce daraveri, ce bănet s-ar face! Lemnul sfîntmerge găitan! Acum patruzeci de ani o prăvălie cu lemn sfînt ar fi fost un potop de aur. Astăzi lumea începe să fie rea... credinţă puţină... Doamne! Doamne! 
   Şi Hagiul îşi făcu cruce că lumea se ducea la peire. 
   Pustiile de bătrîneţi sunt grele. Tusea îl apucă mai des şi-l ţine mai mult; sîngele nu mai rabdă gerul; aducerea-aminte se împuţinează. Deseori se cearta el cu el: 
   — Ba sunt opt mii...
   — Ba sunt zece!
   — Ce fel zece?
   — Atunci, dincolo, sunt opt!
   — Aş! nu se poate, aseară i-am numărat.
   Şi auzul îl cam lasă. De vorbeşte mai tare, se aude, se sperie şi se uită în toate părţile... 
   — Na, Hagiule, cap sec, strigi cît te ia gura, parcă cine ştiece-ai fi avînd! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, eşti sărac lipit! 
   Iar în mintea lui: “Am, am ceva, dar e mai bine sa zic că n-am chioară para”. 
   VI 
   Pînă la optzeci de ani nu i s-a întîmplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte măcar, i-au căzut toţi de bătrîneţe, pierzîndu-i pe unii în coajă, pe alţii în miez de pîine. 
   Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. Pe geamurile Hagiului înflorise gheaţa cu frunze mari şi groase. Degeaba se încerca nepoată-sa să facă ochiuri în geam. Rotunjea biata fată gura, sufla din toată inima; se croia cîte un rotocol, dar se prindea la loc. 
   — Suflă mai cu inimă, Leano, strigă Hagiul, cocoloşit într-uncolţ al patului. 
   — Suflu, nene Hagiule, suflu, dar mă taie frigul şi mi-aîngheţat răsuflarea, răspunse nepoată-sa, tremurînd c-o cergă în spinare. Ar trebui să-mi dai de lemne, că înlemnim pînă mîine. 
   — Cum?... lemne acum?... pe frigul ăsta? Pe-aşa frig o cioaclă de lemne costă un galben... un galben! 
   Leana plecă bombănind în odaia de-alături. Hagiul rămase singur. Trist, întuneric şi frig. Vîntul se repede pe coş, rece ca gheaţa, şi nu găseşte în vatră nici cărbuni, nici cenuşă. Hagiul tremură şi morfoleşte o bucăţică de pîine. Fiori reci îi trec prin şira spinării. Nu-şi mai simte picioarele din tălpi pînă la genunchi. 
   Zăpada se ridică pînă la geamuri, în toată mahalaua nu s-aude nici om, nici cîine. 
   Hagiul adoarme, mîhnit că, dacă iarna va ţine tot aşa, n-o mai duce fără lemne. Şi ce scumpe trebuie să fie lemnele. Aşa e, 
   o să iasă din iarnă sărac lipit. A adormit. Se mişcă. Se învîrteşte. Toată noaptea visează că se prigoreşte la un foc mare. 
   A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate îngheţat. Abia putu să zică: “Leano, foc, că mor”, şi îi întinse un bănuţ de aur, închizînd ochii. Îi fu ruşine ca să nu-l vadă acel ochi de aur cu cîtă uşurinţă îl aruncă în mîinile nemiloase ale lumii. Oftă dureros. 
   Focul pîlpîie în vatră. Mormanul de jăratic dogoreşte şi aruncă un polei cald şi rumen, pe peretele din faţă. Tavanul trosneşte şi zidurile asudează. Leana, cu picioarele goale pînă la genunchi, se pîrpăleşte în gura sobei. Bătrînul a ieşit din pătură şi-i e cald, şi îl ia cu fiori. Picioarele îi tremură. E lihnit, îi cere inima a ciorbă, ca niciodată în viaţa lui. 
   — Ce pui atîtea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Şitot mi-e frig... Prea multe lemne!... Mi-e foame... O să dai foc casei!... Ah! pîinea nu mă mai satură... picioarele nu mă mai ţin! 
   — Oi fi bolnav, răspunse Leana. Să chem pe cineva. Lîngă spiţerie e un doftor... 
   — Să nu calce nimeni în casa mea! strigă Hagiul. Cît scriedoftorul pe hîrtie nu plăteşti cu viaţa toată! Sunt sănătos, voinic, mai bine ca oricînd!... 
   Dar, voind să umble, căzu pe pat, zicînd: “Oh! da, niciodată n-am fost mai bine!” 
   După trei zile de friguri Hagiul se sculă din pat, uscat şi gal-ben, cu ochii duşi în fundul capului, cu părul lung şi ciufulit. Leana îl întrebă încetişor dacă n-ar vrea ceva. 
   — Aş vrea, răspunse trist Hagiul, aş vrea o ciorbă de găină...cu niţică lămîie... lămîia e scumpă... cîteva boabe de sare de lămîie... Şi, vezi, găina să nu fie prea mare... mică şi grea. 
   Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ştergar. Pe ştergar o strachină cu ciorbă caldă. Aburii se ridică din strachină. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluţe de grăsime. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor. Alături clondirul, cu două degete de vin, cu dop de hîrtie. Hagiul privi cu lăcomie, se şterse pe frunte şi zise cu o nespusă părere de rău: 
   — Ce poftă de copil!...Se văzu topind, el, cu mîna lui, bulgări de aur, turnîndu-i în strachină şi sorbindu-i cu lingura. 
   Se apropie de pat. Începu să mănînce. Plescăi; îşi supse gropile din obraji; se încruntă; şi-acoperi ochii cu sprîncenele; se răsti la Leana, aruncînd lingura: 
   — Una de lemn... asta e coclită!...Leana, rîvnind la ciorbă şi înghiţind în sec, ieşi afară şi-i aduse una de lemn. 
   Hagiul începu iarăşi a sorbi zgomotos. Se scutură şi scuipă de mai multe ori. 
   — Ia ciorba de-aci! M-am săturat... Simt pe gît o coclealăacră... sărată... un miros nesuferit... Ia-o... fugi cu ea... nu vezi?... îmi sorb viaţa! 
   Leana luă strachina şi ieşi. 
   Hagiul îşi trînti capul pe o pernă de paie. Trupul lui, o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fără fund. Şi se ducea adînc, adînc, tot mai adînc. Şi pe gît gustul aurului, sîngele viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur! 
   Cînd Leana intră în odaie, el se ridică în coate şi-i strigă: 
   — Stinge focul... să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!... Aruncă ciorba... şi să dai fulgii şi bucăţelele înapoi... Vreau
   banii pe jumătate, dacă nu toţi! Şi începu să plîngă cu hohote. 
   — Ucigaş!... nebun!... nelegiuit!... în veci n-o să te saturi!
   Leana, înmărmurită, se uită la el. Tocmai atunci se-auzi miorlăind la uşă cotoiul, tovarăşul ei de foame şi de tremurat, singura fiinţă care o mîngîie şi pe care o mîngîie. 
   Leana crăpă uşa. Hagiul se uită speriat şi, văzînd cotoiul strecurîndu-se pe uşă, se răsti: 
   — Să-i tai coada!... Să-i tai coada!... O coadă d-un stînjen!...pînă să intre, se răceşte odaia!... Să cheltuiesc şi pentru el?... Unde e toporul ?... Am să i-o tai eu! 
   Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră, trosniră din încheieturi. Hagiul se curmă de mijloc; deschise ochii, mari şi roşii; căscă gura şi căzu pe spate. 
   Leana, speriată, fugi afară, închinîndu-se. 
   S-a înnoptat. Ea pîndeşte la uşă. Tremură şi inima i se bate. Ar vrea să intre, şi spaima că e mort ori nebun o îngheaţă. Vîntul fluieră în streaşina casei. Zăpada le-a troienit uşa pe dinafară. În tindă e frig şi întuneric. 
   Pe la miezul nopţii i se păru că în odaia Hagiului se tîrăşte cineva de-a buşile. Ascultă. Auzi desluşit un sunet de bani. 
   — El e. N-a murit, şopti Leana, banii îi prelungesc viaţa. Săracunenea Hagiu! 
   Liniştită puţin, dibui pe întuneric clanţa de la odăiţa ei, deschise uşa binişor şi se duse să se culce, tînguind încet pe nen-său Hagiu: 
   — Săracu, ce bogat este!
   A doua zi, de dimineaţă, Leana, intrînd în odaia Hagiului, îl găsi numai în cămaşă, în cămaşa sa petic de petic, trîntit cu faţa în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea pe-un purcoi de lire, cu ochii închişi. 
   Cum îl văzu, începu să plîngă. 
   Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremură. Banii sunară de-a lungul, de la picioare pînă la frunte. Săltă capul; deschise ochii stinşi şi-i îndreptă, ca nişte sticle reci, asupra Leanei; bolborosi cîteva cuvinte nedesluşite; muşcă în vînt cu gingiile albe şi izbuti să slomnească: 
   — Nu te uita... închide ochii... ochii fură... închide ochii!...Căscă gura; limba i se mototoli în gît; capul îi căzu într-o parte; picioarele i se lungiră; mîinile i se înfipseră în bani... şi adormi de veci, cu ochii deschişi şi ţintă asupra Leanei. 
   Cînd l-au scăldat, pe genunchi, pe piept şi pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Şi i-au rupt pleoapele de sus, şi ochii lui spăimîntaţi nu s-au închis. 
   Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, archiereu, oranist, colivă, steagul Bisericii Troiţa, flori, lumînări, zăbranice. Lumea, privind, zicea: 
   — Ce frumuşeţe! Bine de el!La capul lui mergea Leana; după ea, cîţiva bătrîni, cu cti-
   torul în mijloc. Unul din bătrîni întrebă pe ctitor: 
   — Ce bani a lăsat?
   — Un milion, răspunse ctitorul.
   — Cît face un milion?
   — Un milion? De zece ori cîte o sută de mii.
   — Săracu Hagiu!
   — Dacă ar vedea el cum se cheltuieşte cu înmormîntarea lui...
   — Ar muri! răspunse unul din bătrîni. Şi oranistul, clătinîndu-şiceaprazurile de fir, intră în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auziră în depărtare: “Veşnica lui pomenire, veşnica lui pomenire”... 
     
  LINIŞTE 
   Mariei Delavrancea 
   I 
   De trei ori l-am văzut în viaţa mea şi rămăsese neschimbat: aceeaşi faţă, aceeaşi barbă căruntă, acelaşi mers oblu şi capul plecat tot pe umărul drept. 
   Aceeaşi linişte adîncă. 
   Şi l-am văzut în mijlocul unei naturi aşa de mîndre, că s-ar fi mişcat sufletul celui din urmă ticălos. Pieptul uriaş al Ceahlăului şi Dîmbovicioara, despicînd în două creierii munţilor, pentru ca să-şi deşire trîmba apelor sale reci şi albăstrii, au descreţit fruntea veştezită a atîtor cartofori, au scăpărat în inima a atîtor zgîrciţi 
   o veselie străină de sunetul banului ş-au desfătat atîţi nerozi de negustori cîţi brazi şi cîţi mesteceni sunt pe ceafa de piatră a acestor ţinuturi fericite. 
   Apele se bat, rostogolesc bolovanii, umplu vultorile şi sar peste stîncile lustruite; şipotele ţîşnesc şi-şi azvîrlă sulul apelor reci ca nişte arcuri de sticlă străvezie; munţii se încalecă grumaz pes-te grumaz, pînă în slava cerului; călătorii admiră, rîd, petrec, beau pe muşchiul moale şi blînd ca o catifea verde. Numai el priveşte aşa de risipit, că parcă nu vede; ascultă zgomotul cascadelor şi glumele celorlalţi aşa de nepăsător, că parcă n-aude; şi se mişcă aşa de uşurel şi de încet, că parcă ar sta pe loc. 
   De trei ori l-am văzut şi de trei ori mi s-a părut că văd o maşină perfectă, alcătuită în chip de om, a cărei mişcare dinlăuntru ar fi taina vreunui mecanic de geniu, care ar fi voit să-şi bată joc de oameni şi de Dumnezeu: pe oameni înşelîndu-i şi pe Dumnezeu imitîndu-l. 
   II 
   La ora mîncării m-am aşezat la o masă din apropierea lui. Întotdeauna o linişte adîncă îl înghite ca într-un coşciug de plumb. Respiraţia nu i se simte. Privirea îi e pironită în farfurie. Mîinile i se mişcă c-o îndemînare şi c-o precizie de spaimă. Furculiţa, cuţitul şi lingura nu i se simt. Cînd porunceşte servitorului, glasul nu i s-aude. Mănîncă şi te îndoieşti dacă mestecă. E cald. Sudoarea îi brobonează fruntea, îi picură pe veşminte; el nu se şterge; vîntul răscoleşte praful şi gunoaiele — căci lumea mănîncă în curtea birtului — vîrtejul trece peste dînsul; lumea zărvăie; mulţi se supără că nu sunt bine serviţi; el tace. Şi de-o lună de zile de cînd stă la băi n-a vorbit cu nimeni, n-a salutat pe nimeni, n-a întins mîna nimănui. 
   Dar o fi trist, o fi nefericit, o fi bolnav, o fi nebun... nimeni nu ştie. E liniştit ca un obosit care doarme, nepăsător ca un mort şi nepătruns ca o peşteră fără fund. Ceilalţi îl privesc nemulţumiţi, căci liniştea lui le insultă zgomotul şi uşurinţa lor. Şi mulţi îl arată cu degetul, şoptindu-şi: 
   — Cine o fi acest domn care trăieşte cu duşii de pe lume?
   — Nu ştiu... Mi se pare că e un străin.
   — Ce limbă vorbeşte?
   — Aş! nici una!
   — Ia priveşte la el: o ţuică, o sticlă de vin, trei feluri de bu-cate, pe care le înghite fără să le mestece... Încolo: nu vorbeşte, nu rîde, nu se supără... Ce ciudat om! 
   — Vezi, zicea o doamnă frumuşică către un căpitan de tunari, ce galbenă şi ce întinsă piele are pe obraji mutul care mănîncă singur, care tace fără a se gîndi, care mănîncă fără a mesteca, care mişcă buzele şi nu i se aude glasul? Nu-ţi poţi închipui, dragă Pol, cum îmi năspreşte nervii cu muţenia lui. L-aş săruta o dată dacă i-aş auzi glasul, i-aş da în genunchi dacă mi-ar spune cum îl cheamă şi, dacă ar face o beţie, aş fi în stare... 
   — Ce? răspunse căpitanul, dînd ochii peste cap şi rîzînd unrîs guturăit şi gros. Ce-ai face dacă s-ar îmbăta? Spune-mi, Mimi, c-aş vrea să ştie şi maiorul cînd o veni. Maiorul o să rîdă cînd şi-o cunoaşte bine giuvaierul de nevastă. 
   Şi înghiţiră cîteva pahare de vin. Doamna se scobi în dinţi; rîse pe nas; deschise ochii mari şi galeşi şi îl bătu pe picior. Căpitanul îşi rezemase capul în mîna dreaptă, privind alene la masa acelui domn tăcut şi liniştit. 
   — Vrei tu, Mimi, să-i auzi glasul?
   — Vreau, vreau, răspunse ea repede şi trînti un pahar cufundul pe masă. 
   — Ce-mi dai?
   — Ceva mai mult decît i-aş da mutului dacă ar vorbi.
   — Bine, răspunse căpitanul.
   Făcu semn unui chelner să vină şi, cînd se apropie de dînsul, îi şopti ceva la ureche, îi bătu din picior, îi zîmbi şi îi zise: 
   — Nu fi prost, mă, îţi dau un bacşiş bun.— Şi eu, îngînă Mimi, fără să ştie despre ce este vorba.
   — Ce ţi-a cerut acum? întrebă căpitanul pe chelner. 
   — Tocană. 
   — Tocană? Foarte bine... O să vorbească... Chelnerul plecă, iar căpitanul făcu mîna copăiţă şi prinse o duzină de muşte. La unele le rupse aripile, la altele le strivi capetele şi, cînd chelnerul sosi cu tocana, le presără în sosul ei galben şi cleios, şoptindu-i : 
   — Du-i-o; e numa bună; acum o să vorbească. Doamna pufnide rîs, îngînînd: 
   — Ce nebun eşti, Pol! Ce haz ai cînd te cam chercheleşti! Eram mîhnit de această cruzime, şi totuşi abia îmi stăpîneam rîsul privind la scîrboasa tocană, care începuse să alerge. 
   Necunoscutul privi lung în farfurie şi nu arătă nici scîrbă, nici supărare. Luă furculiţa, scoase liniştit, una după alta, toate muştele, tăcu şi începu să mănînce, fără a se sinchisi de vecinii care rîdeau cu hohote. 
   — Ce gugumănie rea! mormăii eu, revoltat de veselia căpitanuluiş-a doamnei de lîngă dînsul, dar aşa de încet, încît socotii că nimeni nu mă auzise. 
   Dar acel domn, singur şi închis ca printr-un blestem la orice impresie tristă ori veselă, ridică capul din farfurie, zîmbi o clipă uşurel şi nepăsător. Se uită ţintă la mine şi tresării cînd îi auzii glasul: 
   — De ce te superi, domnule, ar trebui eu să mă supăr. Eu însă am un cîine cam hîrbar: de cîteva ori mi-a murdărit ghetele şi niciodată nu l-am bătut. Şi oamenii, ca şi dobitoacele, sunt mai adeseori murdari şi proşti, iar nu răi. Toată deosebirea e că oa
   menii, cînd sunt proşti, murdari şi răi, sunt mai proşti, mai murdari şi mai răi decît orice dobitoc. 
   Căpitanul îl auzi şi tăcu. Vroi să fumeze şi-şi băgă ţigareta cu focul în gură. Eu vrusei să răspund necunoscutului, dar el băuse cel din urmă pahar de vin, îşi luase pălăria şi bastonul şi, într-o clipă, se făcu nevăzut. 
   Fără voia mea, ca şi cînd m-aş fi sculat în mijlocul nopţii după un vis care te zăpăceşte, mă sculai de la masă, fără să-mi plătesc mîncarea, şi mă repezii după acel domn ciudat, fantastic, al cărui glas rece, despreţuitor şi totuşi blînd şi bun îmi aţîţase atîta curiozitate, că nimeni şi nimic nu m-ar mai fi stăpînit locului. Răsturnai scaunul, mă izbii de o cucoană bătrînă, care trînti în urma mea un “Hei! ce, eşti chior, domnule?”, şi-o rupsei la fugă, simţindu-mă fatal atras de acel necunoscut bizar. 
   Cu toată graba mea şi tîcîiala inimii, îl vedeam lămurit în minte: galben, cărunt, tăcut, despreţuitor, singur în mijlocul lumii ca într-un pustiu, şi glasul lui, care mă tăiase adînc, ca o limbă de oţel rece, îl auzeam necontenit bănănăindu-mi în creier. În acest om simţeam o fatalitate care te ameţeşte. O prăpastie adîncă care te ţintuieşte pe buzele ei şi-i priveşti fundul adînc şi înecat în negură. O melancolie frumoasă şi înfiorătoare, ce te înduioşează, te zguduie şi îţi risipeşte orce idee de viaţă, înfigînd în tine numai patima oarbă a necunoscutului. 
   L-am ajuns. Cu bastonul, cu mîinile în buzunar, cu capul plecat în jos, adus de spete, tresărind din vreme în vreme, el mergea încetinel, fără să i se-audă paşii şi fără a arunca privirea în lături. Dar cum dete de şoseaua ce mînă, suind cotiş, către Nămăeşti şi Rucăr, iuţi paşii, scoţînd mîinile din buzunarele bluzei. Ridică capul în sus, ca şi cum ar fi fost furat de blînda frumuseţe a caselor mici, albe, curate şi înconjurate cu ogrăzi de pruni şi cu porumbişti verzi şi fîşîitoare; îşi plimbă în neştire privirea uimită din platoul Bughii în albia largă şi pietroasă a Rîu-Tîrgului. 
   În dreptul unei case mici, pusă cam sub şosea, îngrădită cu laţe şi ocolită cu măturică, cu crăiţe, cu fasolică şi cu flori-domneşti, abătu din drum, coborî pe-o potecă, deschise poarta şi, fără a se uita îndărăt, intră în curte, se urcă în pridvor şi se făcu nevăzut în casă, trîntind uşa după el. 
   Fireşte, mă hotărîi să pîndesc în şosea. 
   Dădui tîrcoale în jurul casei, pînă cînd văzui ieşind din curte 
   o ţărancă voinică şi frumoasă; mă luai după ea; intrai în vorbă: “Ba un’ te duci, ba ce-ţi pasă; ba ce să iei de la cîrciumă; ba o fărîmă de untdelemn, că mîine e Sfînta duminică“. La cîrciumă, mai dă-i o ţuică, mai dă-i alta, mai dă-i şi pe-a treia, şi vorba se dezleagă. 
   — Leliţă, îi zisei eu, cum cheamă pe boierul găzduit de d-ta?
   — Că zău, să mă crezi, domnişorule, nici eu nu ştiu. Undete-apropii de dînsul... toată ziua tace; noaptea doar ce-l mai auzi bolborosind, singur în odaie, cu perdelele lăsate şi cu uşa încuiată. Da’, de, n-am ce zice, e om bun şi plăteşte bine. Ce nu mă împacă sunt nişte cărţi ale lui cu capete de oameni morţi, cu picioare jupuite... Doamne fereşte! 
   Ţăranca veselă, vorbă lungă şi hazlie, căzu la învoială că-mi închiriază odaia de alături de acel domn, pă “nu mai jos de doi poli, că la ea e curat, că e odihnă bună, că sunt ţoale să te îngropi în ele pînă în gît; şi, unde mai pui, umbră deasă şi prune de tot felul; mă rog, la cîte rămneşte inima omului”. 
   A doua zi, pe vremea prînzului, luai geamantanul şi mă aşezai la noua gazdă. 
   III 
   În prima noapte nu putui dormi. Vecinul meu se plimbă în lungul odăii pînă la miezul nopţii, apoi îl auzii cum se încerca să puie zăvorul încet-încet, şi către unu-două din noapte oftă aşa de lung ca şi cum ar fi scăpat din mîinile cuiva care s-ar fi încercat să-l năbuşească. Mărturisesc că frica m-a apucat cînd l-am auzit că începe să vorbească: la început cîte-o vorbă nedesluşită, apoi fraze întregi, la urmă mi se păru că citeşte şi, în sfîrşit, această scenă tainică se încheie cu un mare zgomot, făcîndu-mă să sar din plapumă. Desigur, trîntise nişte cărţi. 
   Mă lungii din nou în pat, cu ochii deschişi în întunericul odăii. Cîtva timp nu mai auzii nimic afară de şuietul jalnic al rîului. 
   Nu trecu mult, şi zgomotul de-alături se auzi iarăşi, dar de astă dată vecinul meu mi se păru apucat de furii. Se răstea, ofta, înşira cuvinte fără înţeles, rupea şi mototolea la hîrtie, ca şi cum ar fi smuls foi din vreo carte, îl auzii bine cum rîcăi de mai multe ori nişte chibrituri şi dete foc la ceva care ardea repede. Se desluşea bine pălălăile supte de coşul sobei. 
   După acest foc, ce nu ţinu decît cîteva minute, el începu să se plimbe în lungul odăii, zicînd cu nespusă mînie: 
   — Da, da, foarte bine! încă unul! încă unul! încă un dobitoc carenu ştie ce vorbeşte! Aşa le trebuie. Şarlatani! Oamenii sunt proşti! 
   Niciodată n-am înţeles ca în noaptea aceea cum un om poate muri de frică. Vecinul meu plîngea. Eu nu puteam închide ochii. Desigur, vecinul meu e nebun. Dacă zăvorul de la uşa lui ar fi crîcnit, în neştire, atins de el din greşeală, eu aş fi îngheţat în acea clipă, aşa cum mă aflam, c-un pumn încleştat şi c-o mînă pe frunte. Toate lucrurile în casă, masa, perdelele, scaunele şi soba se clătinau din loc, îmbrăcau forme de monştri, de cîte dihănii toate pot să treacă printr-o închipuire smintită de spaimă, şi dănţuiau, şi săreau, şi se strîmbau la mine, ca şi cum nebunia de-alături le-ar fi dat suflet şi plan de-a mă cuprinde în vîrtejul ei fantastic. 
   Inima începu să mi se bată; răsuflarea mi se împiedică de cîteva ori şi, fără să ştiu de unde mai aveam putere, mă răsturnai cu faţa în jos. La ziua albă, somnul, bunul somn, mă fură cu odihna lui mîngîietoare. 
   M-am deşteptat după amiază. Nu-mi mai era frică. Mă întremasem. Odată închipuirea liniştită, mă simţeam, ca şi în ziua de mai înainte, legat de paşii acelui necunoscut. 
   — Nu se poate, nu e nebun. Un nebun aşa de cuminte e cuneputinţă... Mi-e ruşine mie de mine... Ce laş am fost! 
   Nu sfîrşisem bine de mormăit aceste cuvinte, şi luai nişte foarfece de pe masa mea, intrai binişor în casă la vecin şi, măsurîndu-mi depărtarea ochilor pe-o perdea de la fereastra lui, tăiai două rotocoale prin care puteam privi de-afară înăuntrul odăii ca prin două sticle de ochelari. 
   Toată ziua am umblat încotro m-au dus picioarele. Am jucat popice la Crasan, m-am suit pe platoul Bughii, m-am dus pînă la Măţău. Toate cîte le admiram cu două zile mai înainte nu mai însemnau nimica. Natura mi se părea o secătură şi aşteptam cu nerăbdare ca noaptea să înghită farmecele priveliştilor, absorbit de aceste întrebări: 
   “Cine o fi acest om? De unde o fi venind? Ce fel de viaţă duce? Ziua liniştit şi noaptea în prada atîtor chinuri... Ce om este acest nefericit?” 
   Pe la miezul nopţii, văzînd că şi-a aprins lumînarea, am intrat binişor în curte. 
   Luna mi-era nesuferită, căci lumina din creştetul cerului să fi zis că este ziuă. 
   În vîrful picioarelor m-am apropiat de fereastra odăii lui. Mă suii pe prispa care ocolea de jur împrejur casele şi, abia respirînd de emoţie, îmi potrivii ochii pe cele două rotocoale tăiate în perdeaua de la fereastră. 
   Vedeam bine în odaia lui. 
   Ca la un minut închisei ochii. 
   Era o crimă purtarea mea. Spionam un om atît de bun şi de liniştit. Despecetluiam o scrisoare plină de taine, care nu-mi era adresată mie. Intram hoţeşte într-o conştiinţă închisă şi nefericită. 
   Dar cînd deschisei ochii, toate grijile şi gîndurile omeneşti, curate şi înalte, se risipiră. O putere mai mare decît voinţa şi cinstea mea mă ţintui la fereastră. 
   El îşi lepădase bluza şi vesta. Deschisese pe-o masă mare de brad două volume groase, cu figuri negre şi tablouri colorate. 
   Desluşit nu vedeam cam ce reprezentau. 
   La gura sobei era un morman de scrum de hîrtie. 
   Se uită puţin pe una din cărţi. Citi liniştit o pagină, apoi începu să se plimbe în lungul odăii, cu nişte paşi din ce în ce mai largi şi mai apăsaţi. Obrajii lui, galbeni şi fără pic de viaţă, se deschiseră, se luminară, se rumeniră puţin, dar aşa de repede, încît înţelesei că acea căldură nu le era firească, ci, ca şi cum l-ar fi dogorit un foc străin de sîngele lui, o gură de sobă încinsă, o izbire de soare în creştetul capului. Ochii lui, stinşi şi adormiţi în orbitele întunecoase de sub fruntea lată şi albă, se deschiseră mari, aprinşi, scînteietori şi începură a-i juca în toate părţile. Buzele i se dezlipiră, tremurară, apoi îndrugară cîteva vorbe pe care nu le auzii. 
   Mersu-i închis între cele două ziduri era o goană furioasă; şi nu se întorcea din mers decît numai cînd era aproape să se izbească cu capul de pereţi. 
   Se opri în mijlocul casei, se frecă pe frunte. Cînd ridică ochii în sus, erau încărcaţi cu lacrimi. Dădu din mîini, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva, şi zise cu dezgust şi cu revoltă: 
   — Of! of! să nu crezi în Dumnezeu, bine, dar să nu crezi înnoroc? Idiot şi ateu e acela care nu crede în soartă, în soarta care te încinge cu cercuri de fier de la naştere, în soarta pe care ţi-o fată oamenii şi împrejurările, lumea şi moravurile ei. Viaţa nu e liberă; viaţa e o sclavie şi un joc de cărţi; o carte fatală te prigoneşte zece generaţii întregi, dacă vitalitatea bestiei dintr-un neam nu se curmă mai degrabă! 
   După aceste cuvinte făcu de cîteva ori pe nas “hî-hî” şi se aşeză pe un scaun de lîngă masă, îşi cuprinse tîmplele în mîini, plecîndu-se pe-o carte. 
   Înmărmurisem privind şi ascultînd fără să înţeleg nimic din cîte vedeam şi auzeam. După ce întoarse cîteva foi, o mînă îi căzu moleşit şi greu pe tomul de alături şi începu să plîngă ca un copil. Lacrimile îi 
   picurau una după alta, repede ca o ploaie caldă, pe foile cărţii, pînă cînd, nemaivăzînd, desigur, rîndurile, se sculă de la masă, oftă adînc, ca şi în noaptea trecută, şi îngînă cu ochii în sus, ca şi cum ar fi fost o femeie care se roagă la icoană: 
   — Dar eu tocmai aşa am făcut, tocmai... Tuburile n-au răsuflat. Sîngele a avut tocmai căldura unui om pe deplin sănătos... şi sînge mai curat ca al meu era cu greu de găsit... Nici-o boală n-am avut care să-şi fi vărsat şi plămădit în el elementele morţii, acele milioane de atomi vii care se revoltă şi tulbură şi înfrîng tainica goană şi primenire a vieţii... Aş vrea să-mi dovedesc mie însumi că am greşit, numai astfel poate mi-aş birui laşitatea şi mi-aş zdrobi viaţa ca pe-un pahar din care ai băut pînă te-ai îmbătat şi nu mai ai ce bea... 
   Şi începu iarăşi să se plimbe. De astă dată obrajii lui erau un amestec de galben, alb şi vînăt. Mi se păru că tremură. După cîteva învîrtituri prin odaie, se repezi la cartea pe care citise, o zvîrli cu scîrbă de pe masă, o mototoli, îi smulse foile, răsuflînd pe nas aşa de puternic încît îl auzii cum auzi din depărtare un cal speriat. 
   Adună toate foile, le îndesă în gura sobei, aprinse un chibrit şi le dădu foc. Casa se lumină de vîlvătăi. El, după ce arseră cele din urmă petice, se întoarse la masa de lucru şi zise cu mulţumire rea: 
   — Da, aşa le trebuie! încă unul care nu ştie ce spune! Încăunul care nu se mulţumeşte pe ce ştie şi scrie volume întregi despre ce nu ştie şi nu-i este dat să ştie ! 
   Poate că erau trei ceasuri după miezul nopţii. Luna scăpătase mult la vale. Mi-era răcoare, dar nu-mi venea să părăsesc locul de pîndă. 
   Era obosit; sta adus de mijloc, întors cu spatele la mine şi rezemat în mîini de masa albă. După cîteva minute de gîndire se duse la un geamantan; îl deschise; scoase o cutie; se aşeză pe un scaun; aruncă un picior peste celălalt; puse cutia pe masă; o deschise; luă din ea o lupă şi un cuţitaş de oţel; îşi sumese mîneca stîngă pînă-n cot; îşi rezemă vîrful cuţitului de pulpa mîinii şi zise liniştit: 
   — Desigur, sîngele meu n-a fost bun. O moştenire de la moşi, de la strămoşi, un faliment de sînge pe care l-am primit în vinele mele fără să ştiu, fără să vreau şi fără ca ei să fi ştiut şi să fi vrut. 
   Cum sfîrşi aceste cuvinte, apăsă cu mîna dreaptă pe plăselele negre ale cuţitului, a cărui limbă subţire şi sclipitoare îi pătrunse carnea. Cînd îl trase în sus, sîngele ţîşni, îi alunecă la vale înroşindu-i cămaşa strînsă ca un covrig în jurul cotului. 
   Şi privea liniştit. 
   Pe mine m-apucară nişte fiori reci de-a lungul spinării. Văzînd cum picura sîngele de la cot la pămînt, îmi simţii ochii calzi de lacrimi. De osteneală şi de spaimă îmi veni ameţeală. Închisei ochii şi zguduii puţin cele două vergele de fier, de care mă înhăţasem să nu cad. 
   Cînd mă desmeticii, dădui să privesc prin rotocoalele din perdea, dar nu mai văzui nimic. Clipii din ochi. Mă frecai bine pe frunte, în casă era lumină şi totuşi nu mai văzui nimic. 
   Deodată, începui să tremur. Două fîşii de ger mi se strecurară prin amîndoi ochii. Tocmai în dreptul lor întîlnisem o altă pereche de ochi care scînteiau ca doi ochi de pisică, uitîndu-se adînc într-ai mei. Eram prins. Mă simţise. Şi îl auzii că rîde, zicîndu-mi: 
   — Nu e aşa, vecine, că sîngele meu e roşu şi bun? Nu e aşa?
   Un mort, dacă, printr-o minune, ar fi rîs şi ar fi vorbit, n-ar fi rîs şi n-ar fi vorbit mai rece, mai uscat şi mai sinistru ca acea fantomă neagră care-mi bătu în geam. 
   Am rupt-o la fugă. Pe la poartă mi s-au tăiat picioarele şi abia m-am tîrît, cîţiva paşi, pe malul şanţului de la şosea. 
   Răsăritul bătea în profir. Cocoşii cîntau, lipăind din aripi. Brîiele de muşcele se zăreau într-o lumină leşioasă. Rîul Tîrgului venea cu şuietul său din depărtare. Iarba era udă. 
   Poate că de frig, ori de frică, adormii şi nu mă deşteptai decît 
   numai la scîrţîitul asurzitor al unui car încărcat cu scînduri, coborînd de la herăstraiele din Rucăr. Soarele era sus. Vegheasem toată noaptea în picioare; nu mîncasem; mă dureau 
   coastele; mi-era frig; răcisem; ameţeam. Mă prinseră frigurile. Intrai în odaia mea. Mă tolănii pe pat. Unde picai, acolo adormii. Cît oi fi dormit nu ştiu, dar visam că se făcea că un prieten, 
   cum arar se mai găsesc pe lume, mă mîngîia pe frunte şi pe mîinile mele îngheţate. 
   Mă deşteptai. Deschisei ochii şi rămăsei încremenit cu ochii ţaglă, aşa cum eram, trîntit de-a curmezişul patului, cu gîtul strîmb şi cu vinele de la gît supuse. Vroii să strig. Căscai gura, dar n-auzii nimic, în faţa mea sta nemişcat acel om necunoscut. Privirea lui mi se părea că mă judecă, mă osîndeşte şi mă execută. 
   — Nu fi copil, n-ai de ce să te sperii, îmi zise el blajin şi măpotoli. Ai dormit în şosea; ai răcit; o să-ţi treacă; nu e nimic; de tot te poţi lecui, afară de dezgust şi de îndoială. 
   Şi văzînd că dau să vorbesc fără a izbuti, îmi luă o mînă într-ale sale, mă mîngîie, apoi începu să-mi vorbească, zîmbind: 
   — Am să-ţi dau o sticlă de vin; s-o bei toată, să mănînci bineş-o să-ţi treacă. Sunt doctor, adică am învăţat medicina şi nu mai cerc să vindec pe nimeni. Deseară ai să afli tot ce ai vrut să afli. La toate am fost osîndit pe lume, dar să mă creadă oamenii şi nebun, după ce sunt nefericit, ar fi mai mult decît mi-este dat să rabd şi să tac. 
   Mi-aduse o sticlă de vin, pe fundul căreia se vedeau mănunchiuri 
   de ţintaură. Şi plecă. Am băut tot vinul. M-am dus la birt; am mîncat zdravăn, 
   m-am rătăcit de-a lungul rîului pînă la podul care taie aproape pe la jumătate calea dintre Cîmpu-Lung şi Nămăeşti. Ţărancele, cu fotele roşii şi cu cămăşile albe, sumese într-un şold, nălbeau pînzele, copii desculţi şi numai în cămăşi groase şi ridicate pînă la burta lor, doldora de prune şi de mere, bălăceau prin şuviţele de apă ce se coteau din matca rîului iarăşi în matca lui. 
   Eu băteam cu bastonul pietricelele şi mă gîndeam cum, fără de voie, furam tainele unui suflet atît de bun ca al vecinului meu. 
   Morile vuiau de-a lungul apei, vînturînd prin spiţele lor late talazurile limpezi şi clăbucite de spumă. Pivele îşi bocăneau cracii groşi şi grei, bătînd, ghemuind şi strivind abalele. 
   IV 
   Pe înnoptate m-am dus acasă. Toate cîte îmi treceau prin minte despre acel om ciudat mi se păreau prostii şi nu-mi lămureau acea noapte fantastică. 
   Pe la zece ore uşa se deschise. El apăru în prag; îmi ticăi inima şi abia putui crede urechilor cînd îl auzii chemîndu-mă: 
   — Poftim la mine dacă vrei. Am ceai şi tutun bun. Şi-o să vorbim, mai ales că n-ai ştiut să-ţi stăpîneşti curiozitatea. Nu e bine să furi cu coada ochiului, nici să tragi cu urechea pe la geamurile oamenilor. Dacă te-ar plăti cineva pentru aceleaşi fapte, ţi-ar fi ruşine, ţi-ar suna în minte cuvîntul de spion... deşi nu plata, ci faptul înjoseşte. 
   Mă luă de mînă şi mă duse în odaia lui. Pe masa de brad erau două cărţi, două ceaiuri care-şi afumau aburii căldicei şi mirositori, şi cuţitaşul de chirurg pătat cu sînge închegat. 
   Cu frica în sîn, m-aşezai pe-un scaun. El era în faţa mea. Aprinserăm cîte o ţigară. Sorbi de două-trei ori din ceai şi începu să vorbească, ca un om zăpăcit de gînduri, care nu ştie cum să şi le adune. 
   — Ei, ei, îmi zise el, oftînd uşurel, omul de cînd se naşte vinecu jumătate de soartă în el. Cînd un copil rămîne nepăsător la zgomote, la ocări, la bătăi, şi nu se gîndeşte decît la mîncare; cînd nu simte milă de cerşetori; cînd se îndoapă cu dumicatul din urmă, fiind sătul pînă în gît, mai bine decît să-l dea cuiva; cînd chinuieşte pisicile şi cîinii; cînd strînge lucru peste lucru, jucărie peste jucărie, acest copil a sosit cu jumătate de noroc în lume. Dacă împrejurările nu l-ar suci din calea lui firească, el, desigur, va fi, la mare, un calic, un nemilos, un necinstit, un egoist. Nu-i mai trebuie nimic ca să fie fericit, afară poate de puţinică deşteptăciune, pentru ca să-şi aleagă frizura bine, să-şi scuture hainele bine, să-şi lustruiască ghetele şi să mintă întotdeauna. Ai putea, aproape cu siguranţă, de la un mic semn, să deosebeşti, cu douăzeci de ani înainte, care copil va ajunge un om procopsit şi fericit şi care va muri cum a şi trăit: sărac şi nefericit. Dacă pe la vîrsta de cinci-şase ani deschide nişte ochi blegi şi reci, nepăsători, mari şi uscaţi, nu mai rămîne îndoială că prostia simţurilor la el e în strînsă legătură cu prostia creierului, şi aceste două prostii sunt de ajuns ca să-l fericească o viaţă întreagă. Dacă, din contra, ochii lui se măresc şi se micşorează; dacă se strîng nervos în pleoape şi se desfac repede pînă la frunte; dacă clipesc fără ordine şi dacă mînia, ca şi bucuria lui i se aprind în luminile lor, e de ajuns ca să te încredinţezi că această viaţă care-i scapără în priviri porneşte dintr-un foc de viaţă din aluatul aprins al creierului, şi aceste două vieţi sunt de ajuns pentru ca să-l chinuiască întreaga lui viaţă, mai ales în lumea noastră, şireată şi proastă, lustruită şi ignorantă pînă la sălbăticie. Eu, neajungînd nimic şi necunoscîndu-mă nimeni, pot, fără să crezi că mă laud, să-ţi spun că din întîmplare am sosit pe lume un copil viu, neastîmpărat, milos, necumpătat în toate, amestecînd rîsul cu plînsul într-o clipă, simţitor, dureros de simţitor, căci de mic nu deosebeam între o palmă ş-o vorbă rea sau urîtă. Un singur cusur aveam: eram sărac. Ş-a fost de ajuns... 
   Aci se opri din vorbă. Sorbi din ceai. Ridică din umărul drept şi făcu pe nas de cîteva ori “hî-hî”, ca şi cum ar fi rîs. Apoi începu, clipind des: 
   — Nu ştiu dacă d-ta înţelegi pe deplin cuvîntul să-ră-ci-e?
   — Îmi pare rău că-l înţeleg...
   — Nu e vorba de sărăcia-lipsă, ci de sărăcia care te alungă să-ţislugărniceşti viaţa în casele bogate ale parveniţilor. Pîinea ţi se pare amară, vinul acru, hainele te ard, salteaua — umplută cu pietre, şi perna pe care-ţi pleci capul — înţesată cu mărăcini. 
   Toţi aceşti îmbogăţiţi prin şărlătănii şi furturi sunt convinşi că plătindu-ţi un serviciu îţi cumpără şi viaţa. O, Doamne, dar te uiţi cu scîrbă şi cu milă la ei... Nu ştiu cum să-şi îndulcească viaţa măcar de-ar avea vistieriile împărăţiilor toate. Cu mult mai bine trăiesc cîinii şi slugile la vatra lor bogată şi toantă. Sfîrşisem bine liceul. Urmam la medicină. Dam lecţii la copiii unui falit milionar; copii răi, rău nărăviţi, leneşi şi gugumani. După trei săptămîni vorbeam despre progresele copiilor. Eram la masă. El, un om gros în pîntece şi în ceafă, închis şi ciupit în obraji, ţinea întruna că să-şi facă copiii militari; milităria e carieră sigură mai ales cînd ai cevaşilea cheag. Ea, o femeie uscată şi naltă, înfiptă la vorbă, încăpăţînată şi necăjicioasă, nu lăsa deloc cu deputăţia. Deputăţia este o meserie care duce departe. M-am amestecat în discuţie, căci mi-era silă să-i ascult. Le-am spus cît de multe lipsesc copiilor şi cît de multe le mai trebuiesc. 
   — D-ta prea observi multe, prea ştii multe şi prea vorbeşti mult, îmi răspunse el, zuruindu-şi inconştient banii din buzunar. Pentru prima oară vorbeam cu ei. Pentru prima oară vorbeau ei cu mine. 
   A doua zi, bineînţeles, mi-am luat cărţile ş-am plecat în voia întîmplării. La douăzeci de ani, pe pămînt şi sub cer, lesne se încăputează un culcuş de trai. 
   După cîtăva vreme mă pripăşisem la un mare funcţionar. Dam lecţii la o fetiţă de şapte ani, destul de frumuşică, destul de deşteaptă, şi destul de leneşă, şi destul de răsfăţată. Era primul şi singurul copil la părinţi. Aceşti oameni mi se păreau mai buni, mai de omenie. 
   El, om liniştit, nici prost, nici deştept, şi nu învăţase multă carte ca să-şi vatăme inteligenţa sa mediocră. Ea era frumoasă, tînără, vie, îi plăceau discuţiile; nebună după Rolla1, recita binişor Le Saule2 şi Steluţa lui Alecsandri, mai ales acel singur vers ge
        1 2nial şi simplu: “Pe cînd eram în lume tu singură şi eu”, îl spunea minunat, cu toată melancolia, cu toată părerea de rău adîncă şi omenească ce i se cuvine. 
   Aci iar îşi tăie cuvîntul. De astă dată surîse iar amestecat cu acel “hî-hî” trist şi obişnuit. Răsuci o ţigaretă, o aprinse la lumînare; mă îndemnă să-mi beau ceaiul şi începu să-mi povestească cu o ironie aşa de ciudată, că parc-ar fi rînjit la cineva. 
   — Doamna era foarte bună cu mine. Vorbea, rîdea, discuta ceasuri întregi. Vroia să afle ce-mi place şi ce nu. Ne certam mai pe toţi poeţii mari şi, după ce mă aţîţa la discuţie, mă asculta privindu-mă lung şi nemişcat, sfîrşind mai întotdeauna prin a-mi da dreptate şi a-mi mărturisi că-i place grozav cum vorbeam şi cum citesc. 
   Eu mă înroşeam şi ea rîdea. 
   Ne făcusem destul de prieteni, doar nu ne ziceam pe nume şi nu ne ziceam nici într-un fel. 
   Într-o zi discutam împreună dacă un vestit poet al nostru a iubit ori ba, ca un adevărat artist şi poet, şi dacă poeziile lui de iubire răspund la porniri adevărate şi profunde. Ea zicea că da, eu susţineam contrariul. 
   — Ce vrei, acele versuri uşoare, limpezi, bogate, acele com-paraţii fericite, acea credinţă în dragostea lui sunt nişte dovezi puternice că poetul a simţit şi a ştiut să spuie ce simte. 
   — Nu, eu nu sunt de părerea d-tale, îi răspunsei eu. Versurile lui sunt uşoare pentru că nu spun nimic. O muzică de silabe nu poate fi decît uşoară. Limpezimea lor le vine nu din profunditate, ci din indiferenţă. Cînd spui lucruri pe care orice om de bun-simt, tolănit fără grijă pe o sofa moale, le poate spune, ar fi şi păcat să nu fii limpede, mai ales cînd toată viaţa ai ciripit în versuri. Comparaţiile lui, în genere, ca toate celelalte figuri, sunt, după formă şi după cum tind să lumineze şi să invieze o idee, nefireşti şi şcolăreşte căutate. Bogăţia la el e lipsită de mişcarea şi de căldura vieţii. Tocmai felul acestei bogăţii dovedeşte că scriitorul nu vede, nu simte şi nu înţelege deodată. Cînd vede şi 
   simte, nu înţelege; cînd vede şi înţelege, nu simte. Şi cînd vede, simte şi înţelege, atunci desigur că este vorba despre ceea ce omului ordinar de tot nu i-ar trece prin minte. Atîtea diminutive, atîtea figuri căutate şi moarte, atîta nepătrundere în inima omenească, atîta cumpătare în vers, atîta blîndeţe de simţire, atîta duioşie de cuvinte, toate acestea ţi-arată pe omul cu temperament molîu şi fericit. Aş putea zice că numai cînd descrie ce vede şi înseamnă ce umblă în gura poporului, numai în aceste cazuri e destul de bine, este chiar un artist desăvîrşit. Iubirea, ca şi toate celelalte patimi ce nu se pot vedea, pentru el au rămas comori ascunse, pe care niciodată nu le-a putut găsi. Cine iubeşte are căldura logică şi retorica temperamentului lui, nu se încurcă în imagini şi în cuvinte ce trec prin mintea oricărui şcolar bun şi moşier deştept. 
   Ea mă luă de braţ şi eu tresării. Mi-era cald. Mi-era silă. Nu înţelegeam bine. Mi-era frică. Toată vitejia de cuvinte pieri. Amuţii, fără să-mi dau seama bine de ce. Şi nici acum nu-mi aduc aminte dacă, plimbîndu-ne prin odăi şi iarăşi întorcîndu-ne pe urmele noastre, am scos vreo vorbă. 
   Pentru prima oară prietenia ei mă umilea. Dacă ar fi fost o femeie de pe drumuri, dacă nu m-ar fi plătit şi nu mi-ar fi dat să mănînc, mi-ar fi făcut plăcere căldura braţului ei rotund apăsat într-al meu; aş fi iubit-o... dacă n-aş fi apucat să cred că este cinstită. 
   Mă surprinsese. Mă uimise. Îmi răsturna toate credinţele mele. Şi mai ales cînd a auzit clopoţelul de la uşă, şi-a tresărit la braţul meu, şi-a alergat veselă şi mîngîietoare înaintea bărbatului său, îţi mărturisesc că am îngheţat în picioare. 
   Şi mi-a făcut un rău nespus cînd mi-am simţit naivitatea sîngerată şi cînd curăţenia iluziilor mele mi s-a părut că este o curată prostie. Nu este simţire nobilă care să nu se zguduie cînd vrăjmaşul ei ţi-o surprinde dormitînd şi ţi-o izbeşte repede. 
   Toată noaptea, un singur gînd am tors în creier. Dacă a cercat să mă iubească, desigur că mîine mă va urî. Am fost atît de neghiob şi de ruşinos cu dînsa, am văzut-o atît de înjosit prefăcută între mine şi bărbatul său, încît ea o să vadă în mine un frate nesuferit, care surprinde păcatele unei surori mai mari. 
   O săptămînă nu mi-a vorbit. Ea tăcea, eu tăceam. Altă greşeală de care vedeam bine că-i pare rău. Nevorbindu-mi, ea simţea că se acuză de o vină care poate că nu fusese decît un capriciu uşor şi trecător, o pompare mai repede a sîngelui spre creier, o ameţeală a închipuirii, o iluzie ce arunca pentru o clipă drepturile bărbatului asupra unui tînăr necunoscut... 
   După o săptămînă, într-o sărbătoare, ea veni spre mine. Eram singuri. Zîmbi, dar trist şi răutăcios. Şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ieri, îmi zise: 
   — Vasăzică, d-ta susţii că ce admiră o lume toată sunt nişte copilării rimate, că lumea se înşeală şi că numai d-ta ai dreptate... Nu ştiu cum — parcă nu mi s-ar fi întîmplat nimica — prinsei la vorbă, şi învîrteşte la foi, şi despică la versuri, şi înhaţă figurile care mi se păreau mai ordinare şi mai nepotrivite şi, cînd socoteam, după vechiul şi prietenosul obicei, că ea o să mă aprobe, o auzii că-mi zice c-o mînie ascunsă cu mult meşteşug: 
   — D-ta prea citeşti multe, prea ştii multe, prea observi multe şi prea vorbeşti multe... 
   În acel minut, ca printr-o minune, mi se păru că văd sub pie-lea ei tot organismul brut al falitului. Aceeaşi frază, aceleaşi cuvinte, aceeaşi mînie şi acelaşi dispreţ. 
   Aş fi dorit să-i spun: “Puteai să mă dai pe uşă afară ceva mai puţin crud”. Curajul mă părăsi. Cine crede că dreptatea are şi îndrăzneală nu ştie ce spune. 
   A doua zi am plecat şi de la înaltul funcţionar. De astă dată trist, cu un început de îndoială, de dezgust şi de nu ştiu ce boală, ale cărei efecte fizice le simţeam pretutindeni, dar mai ales în creier. 
   Neputînd sta la nimeni, m-am hotărît să mă fac copist, pentru ca să pot sfîrşi medicina. 
   În secţia noastră trebuia să facem un raport ministrului de domenii. 
   Şeful de birou mi-a dat să-i copiez ciorna acestui raport, ciornă lungă de mai multe coale, fără nici-o ordine, fără nici-un înţeles; greşeli de fraze, de cuvinte, de punctuaţie; greşeli de logică, motive slabe; lipsă de studii; lipsă de fond, lipsă de formă. 
   Am arătat şefului cîteva greşeli prea grosolane din sumedenia de nerozii. 
   — D-ta prea ştii multe, prea observi multe... Desigur, toată lumea se învoise ca să mă tortureze cu aceleaşi cuvinte nesuferite. 
   Şeful meu fusese rău, dar înzecit de rău pentru mine, fără să ştie. Nemaiputîndu-mă stăpîni, cercai să-i dovedesc cîtă dreptate am. Era nimicit în faţa mai micilor săi. S-a înroşit sfeclă, a bătut cu pumnul în masă, căci avea ciudata manie de-a imita pe ministrul său, şi mi-a răspuns furios: 
   — Nu eşti bun de nimic! Te amesteci în toate ca mărarul. Ei, ce e? O să cadă cerul pe noi? Ce este un raport? Un raport... Un raport... Parcă o să-l citească dl ministru... că altă treabă n-are... 
   — Nu ştiam că dl ministru cere rapoarte pe care nu le citeşte,răspunsei eu. 
   — D-ta prea vorbeşti multe! Să-l copiezi aşa cum e!Cu aceste cuvinte îmi întoarse spatele, mormăind: Poftim, tocmai cin’ s-a găsit! 
   Am tăcut, deşi fierbea sîngele în mine. Şi de cîte ori, discutînd cu prietenii mei, veneam cu vreo idee nouă, pe care nu o puteau afla în lecţiile nenorocit de mărginite ale doctorilor noştri, toţi sfîrşeau cu o ironie rea şi înţestată: 
   — Mă, dar multe mai ştii şi mult mai vorbeşti!
   La primul examen de anatomie răspundeam profesorului după acelaşi autor după care îşi jefuia el lecţiile. Asupra unei dezvoltări mă opri din vorbă: 
   — Ce autor susţine aceste lucruri? I-am spus numele pe care-lcunoştea destul de bine. 
   — Nu e adevărat!
   — Dle doctor, e aşa cum spun eu. În cea din urma ediţie are o notă de două pagini, care nu se găseşte în primele ediţii. 
   — Destul, n-o să învăţ carte de la d-ta! Aşteptam rezultatulexamenului. Eram galben. Tremuram de necaz. Doctorul Marcovici1 tocmai ieşea din cancelarie necăjit, strigînd cît îl lua gura: 
   — Bravo! are dreptate elevul, şi îl respinge! Profesor de buchi, 
   iar nu de facultate! Cum mă văzu, mă înhăţă de haină. 
   — Bine, nene... ai căzut la examen! Şi, după o înjurăturăstraşnică, zise răstit: Măi frăţioare, eşti băiat sărac şi ştiu că înveţi carte, dar de ce nu-ţi păzeşti gura? Cînd un guguman susţine că n-ai dreptate şi cînd acel guguman ţi-e examinator, închide gura şi taci. Cazi la examen pentru că ai citit pe-o ediţie nouă, şi el nu are decît pe aceea pe care a tradus-o pe de margini cînd învăţa la şcoală. Şi nu ştiu ce i-ai mai zis, că ţine întruna că eşti obraznic şi că vorbeşti prea mult. El e ignorant şi afon. De, ce să-ţi fac!... 
   Am rămas uimit. Pămîntul mi se învîrtea sub picioare. De m-ai fi tăiat, n-ar fi curs picătură de sînge. 
   Mă dusei acasă. 
   Era noapte şi lumînarea mi se isprăvise în sfeşnic. În mine se hotărîse desăvîrşit caracterul revoltatului. Stam lungit în pat, cu ghetele în picioare şi cu pălăria turtită. 
   Pentru ce toţi oamenii îmi impută că vorbesc mult? Pentru ce şi prietenii, şi cei pe care abia îi cunosc, şi ignoranţii, şi cei cu carte, şi perverşii, şi cei blînzi din fire, şi faliţii, şi şefii de birou, şi profesorii, şi copiii, sunt, toţi cu toţii, contra mea de cum oi deschide gura? Desigur, văd lămurit toate aceste nedreptăţi care mi se fac. 
   În capitala noastră de parveniţi, de negustori, de străini, de declamatori, de şireţi, de ignoranţi, inteligenţa în medie e mai 
        1jos decît mediocră. Creierul e condamnat la adevăruri ordinare. Gîndiri personale nu se petrec în mintea leneşă şi slabă a oraşului. Şi cînd ceea ce frămînţi şi arzi tu vreme îndelungată, în cutia de os a capului, izbucneşte afară, ca o lumină vie, cel care te ascultă e ameţit; ba, mai mult, creierul lui simte durere, căci e zguduit din acea adormire obişnuită şi fericită. Mintea ta taie cărările bătătorite şi ordinare ale minţii lui. O singură vedere personală, adîncită, spusă într-o formă mai energică, e de ajuns ca să-i ridici un stăvilar peste care nu poate sări decît cu o muncă grea şi cu o cădere şi mai grea de partea cealaltă, iată ce trebuie să însemneze că eu vorbesc prea mult. O singură frază sau două ore de vorbire e acelaşi lucru: dacă îi trezeşti din somn, dacă îi pui pe gînduri şi le tulburi odihna, vorbeşti prea mult. Ei însă pot să-şi spargă urechile zile întregi; ceea ce îndrugă e blînd, trece prin mintea oricărui hidrocefal, e uşor, e liniştit, e copilăresc, e vechi, e ştiut, este în proprietatea tuturora, nu aţîţă viaţa moleşită din capul adversarului, nu o aprinde şi nu o arde mai grabnic decît în somn, deci ei vorbesc puţin, cuviincios şi înţelept. 
   Cînd mi-am desluşit acea prigonire a tuturora contra mea, era prea tîrziu, căci revolta era înveninată de dezgust şi de dispreţ. 
   Revolta te răscoală contra lumii, dezgustul te face să cazi în mijlocul ei, dispreţul te exilează din ea. Eşti străin şi singur între-ai tăi şi în mulţime. Vorbesc o limbă din care nu înţelegi decît cuvintele dezlegate. Duc o viaţă pe care nu o explici decît ca şi pe viaţa unui cîine: nu mai e nici urît, nici frumos, nici cinstit, nici necinstit, nici bine, nici rău. Nişte maşini care sfărîmă, macină, moaie, dospesc, împrăştie, ard şi se mişcă: unele fac explozie, altele se odorogesc, altele se duc la treapăt, şi prea puţine aleargă în neştire, în goana vieţii, ţinind frunte tuturora, zdrobind tot ce întîlnesc în cale şi, totuşi, neştiind, în această vijelie a patimilor mici şi murdare, nici de unde vin, nici pentru ce, nici încotro se duc. 
   M-am închis în mine; am tăcut; mă uitam lung, zîmbeam, ascultam, închideam ochii. 
   Aşa de învrăjbit tăceam, încît prietenii au început să şoptească: 
   — S-a prostit savantul; decît “da” şi “nu” nu mai ştie sămormăie. 
   Şi nici n-aş fi înţeles ce fel de oameni şi ce fel de prieteni mi-ar fi fost dacă, cînd vorbeam, nu m-ar fi acuzat că vorbesc mult şi cînd tăceam nu m-ar fi acuzat de prost. 
   Mai tîrziu mi-au scornit una şi mai boacănă: “Vorbea prea mult, tace prea mult — de netăgăduit, fazele nebuniei”. 
   Şi cînd asemenea zvonuri mi-ajungeau la urechi, dam din umeri, mă gîndeam cînd la fierea unuia, cînd la turtirea frunţii altuia, cînd la prea multul sînge al lui X, cînd la anemia cutăruia, şi sfîrşeam socoteala îngînînd liniştit: 
   — Fireşte, la început se purtau cu mine ca nişte cunoscuţi, apoica nişte prieteni, mai apoi ca nişte amici şi acum ca nişte fraţi. 
   V 
   Am trecut doctoratul cu mult succes. 
   Teza mea era o lucrare deosebită. Grămădisem în ea multe observaţii şi multă citire. 
   La un consult, doctorul Marcovici — care mă iubea şi respecta în mine, el, vorbăreţul, pe omul tăcut, el, omul de geniu, care n-avusese unde să se dezvolte, pe omul de talent, sărac şi nebăgat în seamă, — m-a chemat şi pe mine ca să-mi dau părerea. 
   Era la un bolnav bătrîn, văduv şi uscat de o ftizie lentă, nesimţită, împiedicată în drumul ei de bunul trai şi de desele călătorii în ţările calde. 
   După o lună l-am pus pe picioare. 
   Peste cîteva zile am primit o scrisoare de la bătrîn. Mă ruga să vin pe la el. Cum m-a văzut, m-a strîns de mînă foarte prietenos. Mi-a mulţumit de buna îngrijire în timpul bolii şi, mai nainte de a-i putea spune vreun cuvînt, îmi zise repede: 
   — Nu, nu, dle doctor, Marcovici m-a încredinţat că numai şi numai d-ta m-ai scăpat. Şi Marcovici e doctor mare, cinstit şi sincer. 
   Am mîncat la el. Şi-a fost de ajuns. 
   Mîncam de trei ori pe săptămînă la bătrîn. 
   Avea o singură fată, de 18 ani. Micşoară, delicată, blîndă, sfioasă, uşoară la mers, nu i se auzea decît fîşîitul mătăsos al rochiilor sale învoalte. Palidă, cu nasul subţire, cu gura mică, cu buza de jos răsfrîntă puţin, cu două gropiţe în obraji la orice zîmbet, cu ochii albaştri migdalaţi, umezi, buni şi limpezi, puşi sub nişte arcuri de sprîncene subţiri şi pierdute în tîmplele ei albăstrii. Părul bălai, tremurînd fir cu fir la fiece mişcare a capului, i se lăsa din creştetul frunţii în cosiţe mlădiate după urechile ei mici şi albe. 
   Niciodată n-am întîlnit o fiinţă a cărei viaţă dinlăuntru să se zugrăvească mai bine în mlădierea moale a trupului, în pielea străvezie a obrajilor, în privirea melancolică şi blajină a ochilor şi în glasul dulce, tremurător, prelung, ca un cîntec ce se pierde în depărtare. Voinţă slabă, aproape moartă; simţire caldă, deli-cată, dar vagă. O impresie plăcută, primită prea repede, pentru ea era o adevărată durere; tresărea ca şi cum s-ar fi tăiat; se rumenea, îşi pleca fruntea în mîini şi ochii i se umezeau; plăcerea şi durerea în ea erau aşa de împletite, că nici una, nici alta nu puteau naşte şi trăi decît împreună. 
   Surîsul ei era melancolic; veselia ei era tristă; mulţumirea ei adîncă o slăbea, o moleşea, o aşeza încetişor pe scaun, ca şi cum ar fi fost ameţită de friguri. Era o minune ciudată: tăcută, blîndă, suferind şi neavînd nimica, nevoind nimica, necăutînd nimica, întotdeauna pe gînduri, privind liniştit şi departe, ca şi cum şi-ar fi desfăşurat ziua ceea ce visase noaptea. 
   Aşa cum era, te mişca, te atrăgea în atmosfera palidă şi tristă ce plutea şi se învîrtea în jurul ei. 
   Neavînd răbdare şi plăcere de a citi, cîntînd la piano rar şi încet, să fi zis că sub degetele ei piano era un pieptene de oţel care-şi zbîrnîie dinţii de un mosor pătruns cu ace; fiindu-i silă să se gătească; neplăcîndu-i plimbarea, lumea şi zgomotul, mintea i se încheia cu cîteva adevăruri aflate de ea singură şi spuse atît de simplu, încît de multe ori mi se părea că nu spune nimic. Mai tîrziu m-am încredinţat că acest cap delicat, neavînd nici un grăunte de cultură, neînvăţînd nimic din discuţiile oamenilor, de care fugea prin instinct, brodea uneori adevăruri de o profunditate uimitoare. 
   Cunoştea viaţa, înţelegea natura printr-un soi de devinare1 învălmăşită în imaginile ce-i aprindea în creier. Şi în tot ce văzuse i se părea că domneşte neclintit o armonie desăvîrşită şi neînţeleasă. 
   Era dar o minte înaltă, dar săracă, o naivitate curată, dar bănuitoare, o mută care-şi vorbea sieşi prin gesturi, prin monosilabe, prin încremenirea trupului drept pe picioare ş-o goană de priviri ca două săgeţi care se duc alături, departe, departe, dincolo de zarea care-ţi joacă înaintea ochilor şi de care niciodată nu te poţi apropia. 
   O vijelie vine; norii se grămădesc; lumina se posomorăşte; fulgerele scapără lăncile lor de foc, frînte pe marginile negre ale norilor; ploaia de vară cade şiroaie băşicate. Ea priveşte lung, neclipind, apoi întoarce spatele acestei lupte înfiorătoare şi ridică din umărul drept. A privit, a înţeles în felul ei, şi-a desfăşurat gîndurile şi-a vorbit prin ridicarea umărului. 
   Seara, la ceai, cîţiva prieteni de-ai casei vorbesc despre cruzimile războiului cu Franţa, despre neruşinările sceptice ale politicii noastre. Femeile vîntură intrigile obişnuite ale capitalei. Ea ascultă fără să se mişte. Şi, după multă vreme, cînd ce a auzit s-a îmbucat într-un sistem al ei de a rîndui lumea, zice blînd: 
   — Oameni... Oameni... Bieţii oameni!Şi în aceste crîmpeie de gîndire îşi grămădea toată filozofia de un dezgust anemic, organic şi nevinovat. 
   Mintea ei rînduia imagini fără cuvinte, înţelegea şi dezlega ca o surdo-mută. Şi melancolia şi-o desfăşura prin gesturi întocmai cum un pianist şi-ar executa un capriciu pe un dactilion. 
   În cuvintele “Oameni! oameni!”, spuse de ea încetinel şi pe 
        1gînduri, ca un copil care ar cere apă buimăcit de somn, eu simţeam cum vrea de lămurit să spuie că oamenii sunt răi, sunt proşti, sunt grosolani, nefericiţi şi fatal tîrîţi, din firea lor, în războaie, în intrigi, în calomnii, în brutalităţi, în veşnică neodihnă. 
   O înţelegeam pe deplin. 
   Şi niciodată nu mi-a dat de ochi ca doi oameni cu naturi deosebite, pe căi deosebite şi din cauze cu totul contrarii, şi ajungă a se întîlni, a se simţi, a se înţelege, a se potrivi şi a se iubi fără voia lor, cum ni s-a întîmplat nouă. 
   Ea bogată, eu sărac; ea curtenită, eu izgonit şi dispreţuit; ea slabă, mică şi palidă, eu voinic, mare şi rumen; ea slujită de o familie întreagă de slugi, eu slugărnicind tocmai cînd viaţa are mai mult amor propriu şi mai curat entuziasm; ea ignorantă ca un copil ce abia se înalţă clătinîndu-se pe picioare, eu obosit de-atîtea tomuri, de-atîtea experienţe, de-atîta ştiinţă de carte şi de meditaţii, cît abia poţi înghesui într-o bibliotecă; ea trăind 
   o viaţă de vise, eu reducînd lumea la o maşină care se mişcă şi se cumpăneşte pe picioare şi porneşte în tăria unei mişcări iniţiale care nu se stinge decît atunci cînd oasele se usucă, muşchii seacă, nervii se apătează şi arterele se îngroaşă. Astfel ne întîlnirăm pe aceeaşi cale. 
   Şi totuşi, cîtă asemănare: ea tăcînd şi dispreţuind din lipsă de viaţă, din cauza unui sînge subţire, sărac de acele milioane de globule roşii, vii, calde, sărac de focul vieţii care arde şi se aprinde tot atît cît arde; eu tăcînd şi dispreţuind din cauza unei vieţi colosale, izbită, strînsă, închisă, neînţeleasă, ghemuită şi insultată de prostia neumană a lumii în care mă învîrtisem. 
   Într-o zi — venisem cam devreme pentru masă — îmi întinse mîna. Mîna era rece, slabă, moleşită, ca o blană de pisoi mic. 
   I-am strîns-o într-a mea. 
   — Ce mînă caldă ai, îmi zise ea. Ah! şi ce bună căldură! o 
   simt cum mi se ridică pînă la gît, pînă la cap... Nu ştiam ce să-i spun. Pentru întîiaşi dată o auzeam vorbind mai mult. 
   — Da, urmă ea, ai o căldură care-mi dă viaţă. Numai şuviţele
   de soare ce se strecoară în odaia mea mă fac să simt aceeaşi plăcere. Tăcu. Începu să tremure, fără să-şi ia mîna din mîna mea. 
   — Poate că nu eşti bine... 
   — Ba nu, sunt bine, dar poate că nu sunt întreagă... Nu suntca cealaltă lume... O gălăgie îmi face rău... Un rîs nestăpînit îmi face rău... O vorbă rea spusă pe socoteala altuia îmi face rău... Cum îşi bate ceaiul cu linguriţa bancherul cel pleşuv şi cum şi-l soarbe de lacom şi de gras îmi fac rău... Glumele necuviincioase ale cucoanei Eugenia îmi fac rău... Graba tînărului moşier, cu care vroieşte să mă slujească, îmi face rău... Laudele mincinoase ale prietenelor mele îmi fac rău... Iată de ce sufăr... Încolo, cînd sunt singură, mă simt liniştită... Sunt bine fără a simţi acest bine... Lumea se învîrteşte în minte ca un haos de umbre rele... Numai d-ta îmi faci bine, fără să ştii, ascultînd, tăcînd şi cîteodată speriind cu cîteva cuvinte prostia fricoasă a celorlalţi... 
   Mă înroşisem. 
   M-am uitat apăsat la dînsa. Rumenise în amîndoi obrajii, şi ochii ei albaştri şi mari, pironiţi în jos, erau încărcaţi cu lacrimi. 
   Nu ştiam ce să-i spui. 
   Îmi venea s-o mîngîi, îmi venea s-o sărut. I-am întins o mînă pe umăr, apoi, fără să vreau, am apropiat-o de gîtul ei alb, am ridicat-o mai sus şi-am lăsat-o să alunece uşor pe rotunjimea obrazului pînă sub bărbia palidă şi străvezie ca un măr de ceară. 
   A trecut o lună de zile. În tot acest timp nu mi-a vorbit. 
   Dar mă privea lung, mă căuta, mă îngrijea la masă, la cafea şi la ceai, mă ruga din ochi să mai stau serile cînd ceilalţi oameni se risipeau pe la casele lor. Cînd slujnica îmi aducea dulceaţă, se uita cercetător la linguriţă, la paharul cu apă şi mai ales la dulceaţă, poruncind întotdeauna numai din dulceţurile care, după cum băgase ea de seamă, îmi plăceau mai mult. 
   Îmi dădea mîna.
   Mă îngrijea.
   Se uita la mine. 
   Se gîndea. 
   Tăcea. 
   Atîta tot. 
   Eu nu cutezam să cred nimic. Şi mărturisesc că mie, celui izbit şi dezgustat, că mie, celui obosit, sceptic şi mort înainte de a trăi, îmi plăcea atît de mult, încît mi-era spaimă de ideea că i-aş fi indiferent. 
   Mi-era dragă ca un caz rar, de o stare patologică ce putea trece drept stare fiziologică. Puţinătatea de viaţă îi ucisese toate pornirile brutale, lăsîndu-i neatinsă puterea de abstracţie şi de idealizare. Chiar la trup, această sărăcie de viaţă o oprise la acele mărimi, cumpăniri şi forme delicate şi naive peste care natura, de regulă, pune apoi carne, carne şi iarăşi carne, pentru ca prăsila ei să poată birui toate vrăjmăşiile ce se ridică contra vieţii. 
   Îmi era dragă ca un suflet rar aruncat în neştire în lumea nesimţitoare, mojică, fudulă, putredă de mici vicii care se înnoadă mai mult cu prostia decît cu marea destrăbălare a nervilor. 
   Mi-era dragă pentru că pălmuia cu dispreţul tăcerii toată nerozimea guralivă şi înţepată ce mişună pretutindeni, în saloane, la mese şi mai ales acolo unde ordinea firească ar avea nevoie de mai multă sfinţenie şi tăcere. 
   Mi-era dragă pentru că la nimeni ca la dînsa senzaţiile nu se ridicau şi nu se topeau, în stare de sentimente, mai curat, mai nobil. 
   O iubeam şi mi se părea o cumplită ruşine de a-i mărturisi că 
   o iubesc. 
   Pe la începutul lui iulie, într-o zi, bătrînul mă deşteptă din somn fără de veste. 
   — Doctore, îmi zise el zguduindu-mă de braţ, fata mea e bolnavă.Am sărit din pat.
   M-am îmbrăcat înaintea lui într-o clipă.
   Neputînd să-mi potrivesc legătura, am rupt-o. Cînd m-a luat
   de mînă ca să mă sui în trăsură, m-am suit, dar am sărit dincolo. Dorinţa de a pleca, de a mă duce, de a o vedea mă zăpăcise. Mi se părea că trăsura nu mai porneşte, deşi nici bătrînul n-avusese vreme să se suie alăturea. Am ajuns. Eu cel dintîi am pus mîna pe clanţa uşii de la odaia ei. 
   — Doctore, n-ar fi bine s-o vestim, ca să ştie, ca să...M-am înroşit.
   Ea era întinsă în pat, cu ochii închişi, cu tîmplele înrourate
   de sudoare, c-o mînă pe frunte şi acoperită pînă la gît c-o velinţă albă. 
   Am rămas singur cu dînsa. Mi-am apropiat un scaun de pat. I-am luat o mînă într-ale mele. La toate întrebările îmi răspunse galeş şi blînd: 
   — N-am nimic, n-am dormit astă-noapte. N-am nimic; m-amgîndit. N-am nimic. Oh! Aş fi dorit să nu te întîlnesc niciodată, şi doresc să te văd totdeauna! Dacă îndrăznesc atît de mult, e tocmai fiindcă mi se pare că mi se va sfîrşi viaţa, că nu mai pot trăi, că nu m-aud decît dintr-o depărtare nedesluşită. Visez, vi-sez. Poate că sunt bolnavă, dar n-am nimic... 
   Înmărmurisem. Mîinile îmi tremurau. Gîngănii cîteva cuvinte idioate. Mă plecai să-i sărut mîna şi, stînd cu buzele pe mîna ei, nu izbutii s-o sărut. 
   — Nu e aşa, doctore, întrebă ea oftînd, nu e aşa că lumea şiviaţa sunt aşa cum ţi se par ţie? Nu e aşa că lumea şi viaţa sunt în cap la noi? Că dacă sunt rele sau bune, sunt la noi în închipuire rele sau bune? Nu e aşa că dacă iubeşti pe cineva îl iubeşti fiindcă ai găsit un om care intră ca într-un calapod în omul-iluzie care s-a născut şi trăieşte în cap la tine? Nu e aşa că dacă urăşti pe cineva e că acest cineva îţi poceşte iluziile tale, intrînd în ele tocmai ca un cocoşat care s-ar îmbrăca cu veşmintele unui om bine făcut? 
   — Da, da, i-am răspuns eu, minunîndu-mă de atîta adîncimede minte într-un cap ignorant ca al unui sălbatic. 
   — Doctore, eşti omul care mi se născuse în minte şi pe caremi-era frică să-l caut... Dacă crezi că n-o sa mor, iubeşte-mă... Dar numai dacă crezi că o să trăiesc. Oh! aş vrea să trăiesc! Aş vrea să trăiesc! Acum, aş vrea să trăiesc... 
   Plîngea fără zgomot, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de-o fericire uitată. Lacrimile i se spărgeau între gene, alunecînd la vale şi pe-un obraz, şi pe celălalt. Îi sărutam mîna, repetînd întruna: 
   — O să trăieşti!... O să trăieşti!...Apoi îşi retrase binişor mîna de sub buzele mele, zicîndu-mi:
   — Du-te, te rog, aş vrea să dorm... După un somn lung, odih-nitor, o să mi se pară că tot ce ţi-am spus ţi le-aş fi spus de un an de zile... Altfel, mi-ar fi ruşine să te privesc drept în faţă... 
   Bătrînul mă aştepta în pragul camerei. Cum mă văzu, mă luă de mînă, mă tîrî la el în odaie, mă aşeză pe un fotoliu, întrebîndu-mă pripit: 
   — Ce are? E bolnavă greu? Ce are? D-ta ştii că eu numai peea o am! Ce are? 
   — Nimic. N-are nimic. Şi dacă ar avea ceva, nici doctorul n-arputea să-i dea vreo reţetă, nici farmacistul n-ar putea să prepare reţeta, dacă doctorul i-ar da-o. 
   — Vasăzică, poate fi primejdie mare, zise bătrînul, ţintuind ochii spăimîntaţi asupra mea. 
   — Da, pentru că iubeşte...
   — Pe cine? întrebă bătrînul tresărind. 
   — Mai bine ar fi să-ţi spuie ea...Bătrînul se uită în ochii mei.
   Cînd am plecat, mi-a dat mîna de trei ori; de trei ori m-a dus
   pînă la uşă şi iarăşi m-a întors; apoi mi-a şoptit: 
   — Aş dori să fii d-ta...
   Am plecat. Mă împiedicam de pietrele de pe stradă, deşi mergeam cu capul în jos. Cînd am intrat în casă, un client mă aştepta, voind să mă consulte. I-am scris o reţetă. 
   — Ah! n-o să mai fiu singur! N-o să mai fiu singur!
   Acel domn mi-a luat reţeta. M-a privit ciudat, a plecat şi cînd a ajuns în mijlocul drumului a rupt reţeta şi-a aruncat-o în vînt. Bucăţelele de hîrtie pluteau legănîndu-se. Clientul şi-a mai aruncat privirile încă o dată îndărăt. Desigur, credea că sunt nebun. Eu am rîs cu poftă şi m-am tolănit pe-o canapea. Am adormit. 
   VI 
   Aci îşi tăie povestea. Sorbi de pe fundul paharului ceaiul rece şi gălbui ca chihlimbarul, îşi trecu mîna peste fruntea asudată, oftă, făcu de cîteva ori pe nas “hî-hî-hî” şi dădu din cap. 
   — Mă îngrozeşte acea fericire de un an de zile! Cînd mi-a-mintesc că pacea şi blîndeţea ei s-au stins, durerea care mă încinge e ca un foc ce mi s-aprinde din tălpi pînă la creştet; gura mi se amărăşte, ca şi cum mi s-ar sparge în ea o băşică de fiere; apoi, un fior rece, ca un şarpe umed, mi se încolăceşte în sus pe şira spinării. Să nu te înţeleagă şi să nu te rabde, să nu te îmbrăţişeze şi să nu te iubească decît o singură fiinţă, şi această fiinţă să te părăsească de veci! Şi în veci să n-o poţi uita; să-i auzi glasul în urechi; să-ţi stea ţaglă înaintea ochilor nişte ochi albaştri, care se închid a moarte; să simţi pe pielea mîinilor urmele slabelor şi recilor ei strîngeri de mînă; şi, privind un munte, ascultînd lăutarii ori gonind în fuga zvăpăiată a drumului de fier, în toate şi oriunde, s-aud necontenit dorul ei: cel de pe urmă: “Ah, şi cum aş vrea să trăiesc!”. “Spune-mi d-ta dacă n-aş avea dreptul să cer socoteală lui Dumnezeu şi să-l insult, ca pe-un cîine, căci a născocit lumea asta numai ca să-şi sature răutatea sa eternă! Spune-mi d-ta dacă n-ar trebui să-mi strivesc ochii, ca să nu mai văd înaintea lor cea din urmă cădere a pleoapelor peste frumoşii săi ochi! 
   După ce se şterse de sudoarea care-i brobonase fruntea şi tîmplele, trînti cît putu mîinile pe masă. Paharele răsunară. Eu tresării speriat. Ochii lui erau roşii şi aşa de căscaţi, că păreau gata a se spinteca. Se sculă de pe scaun, începu să se plimbe prin odaie, făcînd nişte paşi largi şi apăsaţi. 
   — În sfîrşit, domnule, zise el c-un glas sălbatic, eram cu dînsaîn Italia, la Pisa. Oh! frumoasa Italie, cu cerul ei vioriu şi adînc, cu soarele ei — potop de lumină şi de viaţă -, cu pămîntul acoperit cu vii, cu iasomie şi cu portocale, pămînt care te ameţeşte cu aburii săi de vin, cu miresmele sale de flori şi de fructe; Italia, cu 
   nopţile argintii, cu năprasnicele clădiri, cu cîntăreţii şi tragedienii săi zvăpăiaţi şi nemuritori; fericita Italie, grădina lumii, visul Nordului, basmul popoarelor; pentru mine va rămînea mormîntul în care mi-am închis de vecie marea mea iluzie, căci era cea dintîi iluzie fericită a unui nefericit dezgustat deodată cu laptele pe care l-a supt, de la primul scutec sărac care l-a înfăşat! Nici aerul curat şi viu, nici căldura potolită şi încărcată cu viaţă, nici frumuseţea fără de pereche a priveliştilor care zguduie şi trezesc în organismele stinse pofta şi rămăşiţele vieţii n-o întremau din acea lîncezire funebră. Îngălbenise, apoi se albise solbă. În jurul obrajilor i se rotunjeau ape de marmură vineţie. Şi răbda liniştit, privind la mine blajin, fără vorbă, fără părere de rău, fără spaimă de moartea care se lăţea pe nesimţite şi îi sfredelea cele două mari centre ale vieţii: inima şi creierul. Aş fi vrut să plîngă, să se răscoale contra lui Dumnezeu şi a ştiinţei omeneşti... Aş fi vrut să-mi spuie ce-o doare, să mă blesteme, să mă urască, să întoarcă ochii de la mine şi să înceteze odată cu acele priviri de o blîndeţe şi de o răbdare supraumană... Nu-i auzeam glasul decît rareori, şi îngîna: 
   — Ţi-am spus, ţi-am spus să nu mă iubeşti dacă ştiinţa ta te-arîncredinţa că n-o să trăiesc... Simt o milă adîncă, răpindu-mi cele din urmă nopţi de odihnă, cînd mă gîndesc c-o să te las iar singur pe lume... Încolo, nu ştiu dacă mai simt ceva... Sunt aşa de slabă, că nu mai am putere de a iubi şi conştiinţă limpede de-a şti că iubesc. 
   Nu-i răspundeam nimic. Îi sărutam mîinile. Gîndurile mele erau un fel de ceaţă care-mi obosea creierul. 
   În ziua cînd a născut eu am simţit o durere monstruoasă în adîncul rărunchilor. Am încremenit de spaimă privind chinurile de care natura are nevoie pentru a-şi descărca viaţa în proaspetele ei prăsile. Trei zile şi trei nopţi n-a deschis ochii. Răsuflarea-i era slabă; abia aburea pe o mică oglindă. Inima îi bătea rar, neregulat, şi cîteodată îi năpustea sîngele c-o mînie neînţeleasă; mîinile îi tresăreau; faţa i se lumina şi buzele cereau să se dezlipească una de alta. M-am sfătuit cu unul din cei mai mari doc-tori italieni, un bătrîn bun, un savant al cărui zîmbet dovedea că-n faţa problemelor mari, de la care atîrnă moartea sau viaţa, rămăsese sceptic şi fatalist ca cel mai umil ignorant. 
   — Domnule, îmi zise el, după ce cercetă cu de-amănuntul pebolnavă, ca şi cum i-ar fi făcut o adevărată disecţie cu ochii, iată un caz de boală care mă face din nou să cred că medicina, cu cît se apropie mai mult de o ştiinţă pozitivă, cu cît vrea mai mult să pipăie, să vadă, să guste şi să audă organismul omului, cu cît vrea să se închidă în anatomie şi fiziologie, cu atît cîştigă şi pierde deopotrivă de mult. Nu aş vrea ca oamenii de ştiinţă să creadă în basmul unui suflet aşezat într-o hotărîtă parte a trupului, nici într-un suflet materie-eteriană, care tremură, şi pătrunde, şi circulă deosebit de om, în tot lăuntrul omului; dar aş dori să nu se dispreţuiască cu atîta uşurinţă o stare psihologică care trebuie să fie cu mult mai subtilă, mai greu de studiat şi de înţeles. Această stare psihologică trebuie să fie cauza, iar starea fiziologică 
   — efectul. Eu socotesc că de multe ori buna stare, ordinea şivigoarea fiziologică sunt zăpăcite, slăbite de un dezgust sufletesc ascuns, bolnăvicios, covîrşitor, şi adesea scăpînd din lumina conştiinţei bolnavului şi din inteligenţa dispreţuitoare a savantului. Soţia d-tale, născută din părinţi bolnavi, de cînd a deschis ochii, de n-ar fi avut un cap predispus la gînduri, viaţa trupului nu i-ar fi fost răpită şi arsă numai de creier. Acum, după emoragia din urmă, slaba ei viaţă este o minune a sistemului nervos. Fii bărbat. Eu nu cred într-o scăpare. I-ar trebui nu să-i vindeci viaţa, ci să-i torni o nouă viaţă, să o naşti a doua oară. Încearcă, dacă vrei, transfuziunea. Un sînge curat ar putea face o minune. Dar un sînge ferit de boli, moştenit curat din mai multe generaţii, un sînge în stare de progres, în care viaţa să fie îndesată şi cu putinţă de a zămisli viaţă acolo unde moartea a început. În oraşul nostru, ca în orice oraş vechi şi cult, nu ştiu dacă vei găsi un astfel de om. 
   Apoi bătrînul doctor se uită peste ochelari, zbîrci fruntea sa albă şi mare, mă strînse de obraji, iar se uită lung la mine şi-mi zise trist: 
   — De, nu ştiu, fireşte, dacă d-ta te hotărăşti, dacă vrei, dacăcrezi... dacă-ţi iubeşti mult, mult soţia... 
   — Domnule doctor, o iubesc, o iubesc, o iubesc! Ea a dat iluzii de fericire unui dezgustat, eu îi dau tot sîngele meu cu o plăcere pătimaşă şi fericită! 
   Aşa i-am răspuns şi într-o clipă mi-am scos haina şi vesta. După ce bătrînul m-a pipăit şi mi-a frecat cîtva muşchii de la mîini, a plecat să-şi aducă instrumentele trebuincioase la această operaţie, de care spînzura, ca într-un fir de păr, întreaga mea fericire, îngînînd în pragul uşii: 
   — Bine, bine, ai un sînge care ar învia un cadavru putred demai multe săptămîni... 
   Cînd doctorul s-a reîntors, m-a găsit plîngînd la capul ei. Dormea, amorţise... Era cu putinţă să se mai deştepte? Plîngeam, şi înaintea ochilor mei toate lucrurile păreau întunecate. 
   Ea zîmbea, întinsă şi străvezie ca o bucată de ceară. 
   Ah! şi ce plăcere sălbatică am simţit cînd doctorul mi-a des-chis o vînă de la cot! 
   Îndată ce sîngele meu a început să intre şi să se împrăştie în corpul ei mic şi moleşit, buzele începură a-i tresări, a se rumeni, a învia. Pleoapele crăpară puţin şi ochii i se arătară ca două fîşii albastre şi umezi, apoi i se deschiseră mari şi încărcaţi cu lacrimi. În privirea ei neclintită se vedeau mirarea, frica, dorinţa de a şti ce se petrece în ea şi în jurul ei. În privirea ei vie, tăiată de clipiri repezi, se vedeau o nouă viaţă, un avînt puternic, un dor de trai nemărginit, o senzaţie ciudată de căldură şi de fericire. Mîinile i se încălziră; chipul i se lumină, i se aprinse de voinţă şi de plăcere. Eram fericit. Şi nu m-aş fi clintit din loc pentru nimic în lume, de spaimă ca nu cumva tubul care unea cotul meu cu vinele ei să se spargă ori să se mişte. O băşicuţă de aer de-ar fi pătruns în căile circulaţiei, mi-ar fi ucis sărmanul meu ideal, care începuse a se deştepta. 
   Dar cînd voi să spuie nu ştiu ce cuvînt de mulţumire, faţa i se albi din nou, buza de sus începu să-i tremure, dădu ochii peste cap, gura i se umezi, lacrimile începură a i se întinde în două şiroaie pe amîndoi obrajii. O convulsie epileptică. Vărsă. Doctorul întrerupse operaţia. 
   Am căzut pe-o canapea. Pierdusem cunoştinţa. Auzeam ca prin somn paşii doctorului şi glasul lui. 
   — Se poate... E de mirare... Ciudat... Nu se ştie...Cînd a plecat, m-a zguduit şi mi-a şoptit în ureche:
   — Mă întorc îndată. Nu pierde nădejdea. Vom încerca cealal
   tă transfuziune, transfuziunea mediată. Încep să nădăjduiesc. 
   Peste două ore m-am deşteptat. 
   Visasem şi nu-mi aduceam aminte nimic din cîte-mi trecuseră prin minte. Chipuri urîte, crîmpeie de vorbe, zgomote, plîngeri, coşciuge, bătăi de clopote, un vîrtej amestecat, fără şir şi fără înţeles, îmi zbuciumase creierul. O viaţă monstruoasă de chinuri, iată ce-mi fusese acea amorţire a trupului meu zguduit de dureri şi desfiinţat de neodihnă şi de vegheri. La urmă se făcea că plutesc în apa Arnului. Cînd m-am deşteptat, eram scăldat într-o sudoare rece din tălpi pînă la creştet. 
   Ea dormea cu faţa în sus. Nasul i se subţiase, ochii i se afundaseră în cap, închişi în nişte rotocoale vinete. O clipă mi-apăru ca moartă. 
   Durerea se prefăcu în nesimţire. 
   — Ei bine, a murit, a murit, nu face nimic!... Şi eu oi muri...Toată lumea moare... Natura întreagă moare... Cine poate opri în loc jocul fatal al legilor neîndurate din univers? Revolta noastră?... 
   Ş-am început să rîd. 
   Dar cînd am păşit pragul, cu gînd de a-mi vedea copila, asupra căreia mărturisesc că-mi fusese scîrbă să-mi arunc privirile, am ameţit, m-am rezemat de zid şi, fără să-mi simt durerea, am început să plîng. 
   M-am tîrît pînă la leagănul fetiţei, în odaia de-alături. Şi ea dormea cu faţa-n sus şi cu mîinile pe piept. Desigur, toată lumea adormise în jurul durerii mele! Şi aşa de micuţă, abia sosind pe lume, era de mirare cum semăna mă-sei. Aceleaşi linii delicate şi frumoase, aceleaşi sprîncene negre şi subţiri, aceeaşi frunte, aceeaşi bărbie ca un merişor de ceară, acelaşi chip galben, acelaşi trup slab. Un adevărat triumf al slăbiciunii! O glumă crudă a naturii care dăduse la o parte pe cel puternic pentru a continua pe cel plăpînd. 
   În această fiinţă stoarsă de viaţă vedeam bine năzuinţa haină a ei de-a stinge o spiţă din omenire. Ş-am întors capul cu dez-gust de la ceea ce ar fi trebuit să privesc cu plăcere. 
   Această fiinţă vie mirosea a două cadavre! 
   Peste trei zile doctorul s-a hotărît la a doua transfuziune. 
   Mi-am deschis vinele ca şi întîiaşi dată. 
   În nesiguranţa mea eram fericit, privind ca fermecat la bătrînul doctor, care bătea sîngele într-un vas de sticlă pentru a-i scoate fibrele. 
   Eram liber, îmi luase numai sîngele. Puteam să iau parte la operaţie. Şi deşi mă simţeam aiurit, parcă creierul mi s-ar fi ridicat în sus din ţeasta capului, totuşi, credeam că ajutorul meu va fi de un folos hotărîtor la izbînda încercării. 
   Ne-am apropiat de patul ei. 
   Mişca. Asudase la tîmple. Cerca să-şi deschidă pleoapele grele. Încremenisem. Cînd doctorul a început să-i pompeze sîngele, din nou a început să invieze. Buzele i s-au rumenit. Ochii i s-au deschis mari şi albaştri, umezi şi frumoşi ca nişte ochi frumoşi cînd zac de-o boală lungă. 
   “Oh! să nu-i închidă, că moare! În ochi i s-a grămădit toată viaţa!” 
   Aste gînduri îmi trecură prin minte ca un fulger şi îngheţai. Mîna ei rece mă apucă de mijloc, mă atrase spre dînsa, mă apropie de gura ei, mă sărută şi-mi şopti: 
   — Degeaba! degeaba! Ah! şi cum aş vrea să trăiesc...
   Mă sărută încă o dată, aşa de apăsat, că parcă ar fi voit să intre în buzele mele, oftă şi, cînd închise ochii, de s-ar fi stins soarele, creierul meu nu s-ar fi înecat într-un potop de noapte 
   mai neagră şi mai înfiorătoare! 
   Căzusem în genunchi. 
   N-am mai simţit decît cea din urmă zgîrcire a trupului ei şi înţepenirea cumplită a mîinilor, care mi se împletiseră pe după gît. 
   Greutatea trupului meu moleşit mă dezlipi de acest cadavru scump şi mă rostogolii pe parchet fără cunoştinţă. 
   O săptămînă întreagă mi s-a părut că m-am plimbat, c-am vorbit, că m-au certat oamenii, că m-au trîntit în pat, că bătrînul doctor îmi pomenea de nu ştiu ce ştiinţă... Pe unde mă plimbam, ce-am vorbit, cine mă lungea în pat... Nu ştiu nimic... Niciodată nu mi-am adus aminte... 
   După o săptămînă m-am deşteptat prins de friguri. Pe un scaun, lîngă mine, sta doctorul citind un jurnal. 
   — Unde e, doctore, unde e?Atît am putut să-i strig.
   — Nu vorbi aşa de tare, îmi răspunse el, apucîndu-mă demînă. Trebuia s-o înmormîntăm ca pe orice creştin, ca pe orice mort. E datoria noastră, a celor vii, să nu lăsăm ca putreziciunea, cu duhoarea şi lividitatea ei înjositoare, să insulte trupul şi chipul unei fiinţe pe care am iubit-o. Lîngă un cadavru un sentiment de ruşine şi de religiozitate ne cuprinde pe toţi deopotrivă. Care om corupt, sceptic, ateu ar îngădui ca natura să schilodească înaintea lui un trup odinioară cu voinţă, cu simţire, cu vicii şi cu virtuţi ca şi ale lui? Care om nu s-ar gîndi că prin acea stare de nesimţire şi de pace veşnică va trece şi el? Cine, în faţa unui cadavru deformat şi sfredelit de viermi, nu şi-ar închipui trupul său în prada murdăriilor de care natura are nevoie pentru a-şi relua materia înstrăinată din sînul ei pentru o clipă? La ce-ţi slujeşte ştiinţa d-tale dacă ţipi ca un copil şi insulţi ca un sălbatic de mai multe zile, fără să ai conştiinţă? E o profunditate tristă, dar nobilă, în care trebuie să pătrundă un om ca d-ta, mai ales cînd ştie din ce e alcătuit omul. Noi, studiind legile naturii omeneşti şi cunoscîndu-le, le datorăm o supunere mai demnă decît a celui din urmă nenorocit, care nu pricepe de ce mănîncă, de ce doarme, de ce se luptă, de ce se naşte şi de ce moare. 
   Mi-am cuprins faţa în mîini, m-am întins, parcă aş fi voit să-mi ies din piele şi, năbuşit de plîns, i-am răspuns revoltat: 
   — Ah! doctore, eşti mare şi drept, dar la ce sunt bune cuvin-tele tale? în urechi aud necontenit dulcele ei glas; înaintea ochilor, chiar de mi i-ai scoate, văd necontenit nişte ochi albaştri închizîndu-se a moarte; pe pielea mîinilor simt apăsîndu-se urmele slabelor şi recilor ei strîngeri de mînă; în fundul creierului mă arde cel din urmă dor al ei: “Ah! şi cum aş vrea să trăiesc!” 
   — Gîndeşte-te că ai o copilă care îi seamănă întocmai...
   — Atît mai rău! în capul celei vii voi vedea totdeauna un capde mort, pentru care cu bucurie mi l-aş fi zdrobit pe al meu între două pietre de moară... 
   Şi cuprins de furia de a mă strînge de gît, am sărit din pat cu părul vulvoi şi m-am repezit la fiarele ferestrelor. 
   Acolo, vîntul răcoritor mi-a liniştit mintea bolnavă. 
   Arnul, gălbui şi liniştit, alunecînd fără vuiet pe sub arcurile 
   podurilor de piatră, m-a ameţit. Pămîntul mi se învîrtea sub picioare, vechile palate pisane se clătinau pe tălpile lor. Şi-am căzut în braţele bătrînului doctor. 
   — Cel puţin e frumos locaşul ei de odihnă?
   Două săptămîni am stat lungit în pat, dormitînd, aiurînd, visînd, cerînd apă ziua şi noaptea, neînţelegînd nimic, nesimţind nimic, părîndu-mi-se că umblu, că stau, că petrec, că rîd, că plîng, că sunt într-o trăsură mare, că mă sui în turnul plecat al Pisei, că plutesc pe deasupra unei ape întinse, că mă ridică cine-va c-o sîrmă în sus, în sus, şi că plutesc în aer peste întreaga lume. 
   Cînd m-am sculat din pat, eram slab şi galben. Lumea mi se 
   părea o minune din care nu făceam parte. Mă simţeam azvîrlit în prăpastia unei linişti fără fund. Mă plimbam încet prin odaie. M-am oprit la fereastră. Pe Lungarno1 trecea un regiment de bersaglieri cu muzica în frunte. Ei, ca nişte jucării de plumb, şi frumosul lor marş, ca şi cum un copil ar fi cîntat printr-un pieptene acoperit cu foaie de ţigară. 
   Mi-am aruncat ochii spre Baptister. Maiestosul Baptister al catedralei din Pisa ca o oală răsturnată cu fundul în sus. 
   În odaia de alături ţipa un glas ascuţit. 
   — Cine plînge acolo?O servitoare, o italiancă scurtă şi groasă, mi-a răspuns:
   — Fetiţa d-voastră. 
   — Fata mea? Ce fată? Ah... bine... las-o să plîngă... 
   — Doriţi s-o vedeţi?
   — Nu, nu doresc...
   — Ce frumoasă şi ce delicată e!
   — E frumoasă? E delicată? Bine... Nu face nimic...— Şi seamănă cu doamna, aşa de mult! aşa de mult!..
   — Seamănă cu doamna!... Bine... Lasă să semene... Şi eramliniştit, profund de liniştit. Desigur, altcuiva îi era milă în mine. Altcineva se mai încerca să plîngă în mine, un om din trecut, o conştiinţă adormită ori moartă, care tresărise ca prin minune, galvanizată de cuvintele “şi seamănă cu doamna aşa de mult!” 
   M-am însănătoşit, dar am rămas slab, galben şi liniştit. 
   Într-o zi m-am dus cu doctorul ca să-mi arate mormîntul ei. În camposanto (cimitir, cum îi zicem noi, popor nerespectuos şi sceptic), i-am văzut mormîntul proaspăt, nebătătorit încă, negătit cu flori, ars de soare şi neplîns de nimeni. M-am uitat la dînsul; l-am măsurat cu ochii; l-am deschis în închipuirea mea şi n-am văzut pe nimeni... Un coşciug gol, o pernă albă, de care nici un cap nu se rezema, un giulgiu alb, care nu înfăşura pe nimeni... 
   Am îngenuncheat din voinţa şi priceperea muşchilor de la picioare. Am plecat capul în jos, căci de la ea, fără nici o poruncă, junghietura s-a frînt din cauza instinctului muscular care apleacă capul cînd se îndoaie genunchii. Ochii mi-au umezit o 
        1 clipă, căci glandula lacrimală se contractă puţin cînd plecăm capul, cînd apăsăm sprîncenele pe ochi şi ridicăm în sus muşchii feţei de la rădăcina nasului. 
   M-am ridicat de pe mormînt: inimă moartă, cum venisem. 
   Am luat pe doctor de braţ şi-am plecat spre casă. În faţa unui atelier de sculptură m-am oprit. Am poruncit un monument frumos; am dat cît mi s-a cerut şi, pornind înainte, am întrebat pe bunul doctor, care mă privea lung: 
   — Nu e aşa că o să fie cel mai frumos mormînt? Aş vrea săne întoarcem, să plătesc însutit, ca în toată Pisa să nu fie alt monument mai frumos! 
   — Ştii, îmi răspunse el strîngîndu-mă de braţ, că eu cred în trecerea sentimentelor dintr-unele într-altele, întocmai cum lumina se poate schimba în mişcare, mişcarea în electricitate, electricitatea în căldură şi căldura în lumină? La d-ta durerea s-a schimbat într-o vanitate sinistră şi liniştită. Fereşte-te de linişte. Liniştea în d-ta poate deveni organică şi te poate sorbi atît de mult, încît să nu-ţi rămînă, spre deosebire de un cadavru, decît puterea involuntară de a nu te descompune şi libertatea fizică de a te mişca. 
   VII 
   Aci se opri. 
   Îşi luă capul în mîini. Se odihni. Aprinse a nu ştiu cîta ţigară. Dădu din cap. Făcu pe nas de cîteva ori “hî-hî”, ca de obicei. Şi începu iarăşi cu un glas înfundat şi obosit, parcă mi-ar fi vorbit dintr-un dulap închis: 
   — M-am întors în ţară. M-am retras la moşia ei părintească.Şi aproape trei ani de zile n-am vorbit cu nimeni. În această vreme, nu s-a publicat nici o carte, nici o dare de seamă despre transfuziune, în nemţeşte, în franţuzeşte şi în italieneşte, fără să le fi citit. 
   Uram pe toţi doctorii care se ocupau de această operaţie, mai ales pe de Belina, căci, după cum spun nişte “arhive de fiziologie” 1870, pagina 43, din 175 de cazuri a vindecat bine de tot 
   85. Şi am o manie care nu m-a părăsit nici pînă azi, să rup şi săard la miezul nopţii toate volumele ce-mi vin din străinătate privitoare la transfuziune. 
   Îmi blestem sîngele că n-a fost în stare să-mi vindece idealul. 
   Dar copila mea se făcuse de trei ani. Era slabă, cu ochii albaştri, şi umezi, şi frumoşi ca ai ei. Era ea, din tălpi pînă la creştet. Era ea, micuţă şi tristă. Era ea, de trei ani. 
   Şi-ţi închipuieşti eroare mai presus de răbdarea omenească cînd această fetiţă îmi zicea “tată“ şi-şi împletea subţirelele ei braţe pe după gîtul meu, şi cînd eu mi-apropiam buzele de fruntea ei ca s-o sărut, buzele îngheţau tremurînd, în frumosul şi nevinovatul cap al copilei eu vedeam capul uscat şi mort al ei. Şi lăsînd-o repede jos, îi ziceam fără milă: 
   — Du-te de te joacă, du-te, du-te...Într-o zi am scăpat-o din braţe. A plîns.
   Am deschis un volum sosit de curînd, în care era vorba de-
   spre un nou aparat de transfuziune mediată. 
   Frumuseţea naturii mi-era indiferentă. Treceam prin holdele aurii, prin cîmpiile înflorite, ori coboram o vale mocirloasă, mi-era deopotrivă. 
   Un singur gînd: ce strică biata copilă? O iubesc eu ori nu? Ar trebui să-i dau în genunchi, tocmai fiindcă poartă frumosul şi nobilul ei chip. E cu putinţă ca durerea să fi făcut din mine un cîine liniştit, fără pic de iubire şi fără pic de milă? 
   Oh! cît m-am silit, cît mi-am frămîntat mintea ca sa aflu dacă iubesc ori nu pe-acest copil, al meu şi-al ei, uşurel ca o umbră, blond şi auriu ca luceafărul, blînd ca o sfîntă, fraged ca un lăstar crud şi trist ca un ochi de mort care se închide! 
   Şi se uita la mine sfios, gata să plîngă, gata să zîmbească, 
   cerşindu-mi mîngîierea mea adormită. Mintea i se dezvoltase, singură de la ea, într-un chip surprinzător. Era de şase ani trecuţi. 
   Într-o seară, după ce umblasem toată ziua, m-apropiam de pridvorul caselor, obosit şi fără nici un gînd. Cui nu i-ar fi plăcut acea seară de vară, întinsă ca un zăbranic fumuriu peste toată aria nemărginită a cîmpiilor? Cine n-ar fi admirat cerul fără pic de nori, cupolă uriaşă, în creştetul căruia cîteva stele, ca nişte ochi de argint, începuseră a clipi? Cine n-ar fi ascultat cu plăcere întoarcerea vitelor de la păşune cu bălăngăitul lor depărtat, cu strigătele flăcăilor pierdute în orăcăitul broaştelor gălăgioase? Cine nu şi-ar fi deschis inima toată la odihna acestei blînde seri? Numai mie nu-mi erau date pacea şi bucuria sufletului. Abia suisem trei trepte de la pridvor cînd auzii glasul bun şi bolnăvicios al fetiţei mele. Vorbea cu doica parcă ar fi vorbit cu o mumă. 
   — Doică, mie nu mi-e bine, şi nu mă doare nimic...
   — Ei, draga mamei, ai ostenit, toată ziua colo, colo...
   — Aş, nu, toată ziua am dormit pe canapea...
   — Cine ştie... Să văd fruntea. Cam arzi...
   — Doică, dar nici tata nu e bine...
   — De unde ştii?
   — Dac-ar fi bine, ar fi mai vesel...
   — Dar nu e vesel?
   — Dacă ar fi vesel, n-ar citi atît de mult... Cine ştie ce cautăîn cărţile lui cu coaste, cu picioare şi cu capete de oameni tăiaţi... Mie mi-e frică de cărţile lui... 
   — Dar nu citeşte, mamă, toată ziua.
   — Cînd nu citeşte, ce folos, rătăceşte pretutindeni, parcă i-arfi urîte lucrurile şi oamenii din casă... 
   — Ei, ce-ai vrea tu, dragă, să facă?
   — Eu aş vrea, aş vrea — dar să nu mă spui — aş vrea să mămîngîie, să mă sărute şi să se joace cu mine. Eu nu ştiu cum sărută tata, şi ce mult aş dori să ştiu! Cînd vrea să mă sărute, odată se întunecă şi mă scapă din braţe. Eu îl iubesc mult, mult, şi mi-e frică de el... Eu îl iubesc, dar el nu mă iubeşte... Îmi vine să-i dau toate jucăriile şi să-i zic: îmi plac foarte mult, dar ia-le şi 
   iubeşte-mă... Doică, mie mi-e cald... Şi mi-e sete... Şi mi-e silă... 
   Aş vrea să mă culc... 
   A plecat spre odaia ei, oftînd ca un om bătrîn. 
   De mi-ai fi dat foc, nu m-aş fi încălzit mai mult. Acele vorbe bune şi nevinovate, acel oftat din fundul rărunchilor, acea melancolie bolnavă m-au zguduit şi m-au trezit din împietrirea mea fatală. Am plîns ca un copil cînd se pierde de mă-sa şi mi-am deşirat în minte tot trecutul nefericit. După ce m-am odihnit pe treptele pridvorului, cu capul în mîini, cu ochii închişi şi surd la auiala întinsă a satului, m-am sculat. Am făcut doi paşi, împleticin-du-mă. Simţeam întreaga greutate a durerii mele, dar mă simţeam părinte. Învinsesem acea linişte mormîntală. Mă simţeam om. Eram sigur că-mi iubesc fetiţa. Şi ce altă fericire aş fi dorit mai mult? Mi-am şters năduşeala de pe frunte. 
   — Tot am pentru cine trăi ! 
   Cînd pusei mîna pe clanţă, tresării. Cînd deschisei uşa, rămăsei în prag. Plecai umilit capul în jos. De astă dată mie mi-era frică de dînsa. 
   O iubeam. 
   M-apropiai de pat. Se culcase. Adormise cu o mînă sub obraz. Îi pipăii fruntea. Ardea; tresărea. Era slabă, străvezie; urechile, lustruite; zgîrciul nasului îi albea pe sub pielea subţire; mînuşiţele deşirate; pieptul îngust şi cilindric. Doctorul cerceta şi părintele suferea la capul acestui copil de o frumuseţe vagă şi de o delicateţe plăpîndă. 
   Pe o masă ardea o lumînare. Mă sculai să o dau la o parte din ochii ei. Şi cînd eram cu spatele spre dînsa am tresărit auzind-o: 
   — Tata! tata!
   Se deşteptase.
   O sărutai pînă nu mai ştiui de mine.
   Ieşii afară, de ruşine. Nu-mi mai putui stăpîni lacrimile. O
   idee îmi fulgeră: “Arde, arde, se mistuie înainte de a trăi! Oh! şi este acelaşi obraz, acelaşi cap, aceeaşi fiinţă care îmi moare sub ochi de două ori.” 
   A doua zi cînd am văzut-o era tot în pat. M-a privit lung şi blînd, ca şi mă-sa. Toată viaţa îi năvălise în ochi, ca şi mă-sei. Privirile ei largi mă cuprindeau, mă ardeau, ca şi ale mă-sei. O sărutai de multe ori. Şi ea, mîngîindu-mă cu mîinile slabe şi alunecoase, mă tortură, fără să ştie, cu aceste cuvinte: 
   — Ah! ce bine-mi pare! Ce bine săruţi tu, ce bine săruţi tu,
   tată! Ce bine îmi pare că sunt bolnavă! 
   O lăsai să doarmă. 
   Ieşii cu capul în jos, simţind pe grumaji piciorul neîndurat al soartei, care m-abătea la pămînt. Intrai în bibliotecă. Privii repede peste toţi autorii de medicină. Căzui pe un scaun. Tot ce ştiam vîntura prin minte. Nimic. Am răsfoit un vraf de tomuri. Nimic.. 
   Contra unui rău atît de mare, înghesuit într-un piept atît de mic, cine putea să lupte? Şi-apoi nu era ea altă fiinţă care pie-rea, ci tot cealaltă: murise de anemie, murea şi de oftică. Un foc mare se stinsese, şi din el mai plutea în întunericul lumii o slabă scînteie. Trebuia să se stingă. 
   Mă întorsei în odaie ca să o văd. Voiam să încerc ceva, fie chiar de mi-ar fi murit în mîini. 
   Cînd deschisei uşa, mi se păru că se învîrteşte în pat. Eram sigur că doarme. O privii mult stînd în picioare şi, fără să vreau, mormăii cufundat în gînduri: 
   — O! ce buze albe! Ce buze albe! Ce obraji galbeni!
   Plecai deznădăjduit, îmi trebuia aer, aer, aer. Apucai peste cîmpi. Nu mă întorsei decît cu noaptea în cap. De-a dreptul la dînsa m-am dus. Era deşteaptă şi mă aştepta. O văzui şi mi s-a părut că mă înşelau ochii. Atîta viaţă în ochi! Şi gura ei atît de rumenă! 
   — Ce obraji frumoşi! Ce buze vii! Ce buze rumene!
   Mă apropiai de dînsa ca să o sărut, ca să-mi vărs focul. Oh! cine m-ar putea crede fără a înmărmuri? Fusese deşteaptă, îmi auzise spaima de buzele ei albe şi şi le făcuse cu vopsea roşie de pe pereţi. 
   Atîta răbdare şi jertfă dumnezeiască de la un copil de şase ani îmi zdrobi toate puterile. 
   Căzui ca o cîrpă lîngă dînsa. 
   Corpul îmi murise şi capul mi să părea că are să sară în bucăţi de o revoltă oarbă. 
   Am plîns. 
   Am sărutat-o. 
   Am adormit lîngă dînsa. 
   Vecinul meu se opri iarăşi din vorbă. Era alb ca varul. Oftă. Se sculă în picioare. Se uită pe fereastră şi zise răstit: 
   — Ce proşti suntem! Soarele e de mult pe cer, şi noi cu lumînările aprinse! 
   În adevăr, afară era ziuă albă. Dar eu încremenisem uitîndu-mă la el cum se plimba de repede prin odaie. Un leu furios închis în zăbrele de fier. Se opri lîngă mine şi mă strînse de braţ. 
   — Ce te uiţi la mine? Ce mai vrei? Nu mi-a fost destul? Nu ţi-ede ajuns? Fluviile n-au ieşit din albiile lor, munţii nu s-au prăvălit... A murit şi ea, ca şi mă-sa, iacă tot! 
   Mînia îi da un aer aşa de mare, că mi se păru că se izbeşte cu capul de tavan. Tremuram vargă. După cele din urmă cuvinte, ca prin minune, faţa i se linişti, ochii i se micşorară; mă lăsă de braţ; îmi întinse mîna prieteneşte şi îmi zise liniştit: 
   — Iartă-mă dacă te speriai. Un moment de mînie, care trecu şinu va mai veni. În noaptea aceasta mi-am trăit din nou nefericita mea viaţă, şi desigur că va fi cea din urmă noapte din viaţa mea. Liniştea mă va înghiţi din nou. A avut dreptate bătrînul doctor italian. Liniştea mea a devenit organică. Între un cadavru şi mine nu sunt alte deosebiri decît puterea involuntară de a nu mă descompune şi libertatea fizică de a mă mişca. Cred că de acum înainte chiar mania de a citi noaptea mă va părăsi. Cea din urmă tresărire de viaţă s-a stins cu această noapte, ca şi cum ar fi fost cel din urmă acord dureros cu care se încheie şi se stinge o simfonie tristă... 
   VIII 
   Cînd am ieşit din odaia lui şi am dat de soarele cald, mi s-a părut că ies dintr-un mormînt la lumina bună a zilei. 
   Înşiruită de-a lungul şoselei, o ceată nebunatică de domni şi de doamne goneau călări spre Rucăr. 
   Eram ameţit. 
   Mă plimbai pe terasa din mijlocul oraşului, poreclită “Bulevard pardon” de mulţimea care se plimbă pe dînsa şi se izbeşte la fiece pas. Gîndurile mi-erau împrăştiate. Peste trei zile am simţit o prietenie adîncă pentru acest nefericit doctor. 
   Vorbea puţin, rar şi despre lucruri neînsemnate. Şi nu vorbea decît cu mine. 
   Într-o zi, pe Podul Mogoşoaei, îl văzui întins, cu mîinile cruce pe piept şi clătinîndu-se între îngerii auriţi ai dricului negru, urmat de o mulţime de rude, desigur, cu batistele la ochi. Privirea mi se întunecă de cîteva lacrimi. 
   Şi de nu l-aş fi văzut cu mîinile pe piept şi dus cu picioarele înainte, aş fi crezut că e viu, că se plimbă, într-o trăsură mai ciudată şi mai caraghioasă decît a unui oarecare prinţ grec. 
   Aş fi crezut... 
   Între liniştea lui de altădată şi liniştea lui de mort, nici o deosebire. 
     
  DOMNUL VUCEA 
   Auzisem eu de turci, de muscali şi de nemţii cu coadă; ziua, la miaza-mare, îi vedeam înaintea ochilor cu paloşe late, cu suliţe lungi, călări pe cai, sărind gardurile mahalalei, ca şi cum ar fi sărit o dîră de bou; îi vedeam robind roate de copii şi de muieri, lăsînd în urma lor jale şi nori groşi de pulbere. 
   Dar oricît m-ar fi spăimîntat şi fericit lumea basmelor ş-a poveştilor, cînd mi-aduceam aminte că de la Sfîntă Mărie o să trec la Şcoala domnească, din culoarea de negru1, uitam şi de turci, şi de muscali, şi de nemţii cu coadă, şi de “ţara cocorilor”. 
   Mă apropiam cu gîndul, sfiicios, tremurînd, de-acea vestită şcoală, ca de un urs împăiat, gata sa fug. Mi-era frică şi mi-era dragă. Şi mi-era dragă fără sa bănuiesc nici cum e, nici unde e. 
   Două lucruri aflasem: că e “domnească“, iar nu cum era a noastră din curtea bisericii, şi că dascălul e “profesor”, trebuind să-i zici “Domnul”, iar nu cum îi ziceam noi, la al nostru, “Nea Nicuţă“. 
   De pe la Sîn-Petru eu îmi luam ghiozdanul, îi treceam băierile pe după gît şi colindam pe aceleaşi cărări din grădina noastră, zicînd că am plecat la Şcoala domnească. Uneori îmi legam de mijloc, c-un crîmpei din frînghia mamei, tăiat pe furiş, şi pe Grivei, şi-l luam cu mine. Cîinele căsca de căldură, repezea capul după muşte, clănţănind dinţii. 
   Eu îi vorbeam de Şcoala domnească: 
   — Hai, măi Grivei, măi, nu fi leneş. Acolo e şcoală, nu glumă...profesor mare şi învăţat, iar nu ca Nea Nicuţă, care se încurcă cînd zice cazania... Măi Grivei, este aşa de grozav profesorul că, de-ai vrea, chiar şi tu ai învăţa carte... Ci lasă muştele, nu fi prost... Să-i zici “Domnul”, că, de nu, îţi mănîncă coada... Şi să nu scoţi limba de-un cot, că-ţi mănîncă şi urechile, bunătat’ de urechi, măi Grivei, măi... 
   Cîte nu spuneam şi pisicii! Parc-o simt şi acum, ghemuită în sîn, caldă şi moale. Torcea, cu capul pe gura cămăşii, cu ochii leneşi şi galbeni. 
   — He! he! Mărtinico... hai la Şcoala domnească, că sunt pro-fesori buni... Să nu-ţi fie frică... Dacă ăi învăţa adunarea, îţi dă un şoarece... la scădere îţi dă doi ... la fracţii te face împărăteasa 
        1şoarecilor... Dacă nu te-i sili, să ştii, dragă Mărtinică, te ia de coadă, te învîrteşte de trei ori şi-ţi crapă fierea de pămînt... 
   Voiam să sperii pisica. Pisica, sfîrr-sfîr, închidea pleoapele leneş şi nepăsător, iar mie îmi treceau fiori reci de-a lungul spinării, căci eu credeam pe profesor atît de mare, că mi-l închipuiam mai mare şi mai tare ca tata chiar... Doamne, dar dacă, în loc să ia pisica de coadă, m-o înhăţa pe mine de-un picior?... 
   Se ducea cheful pe copcă, şi mă întorceam acasă, înşirînd pisicii vorbe de mîngîiere: 
   — Lasă, Mărtinică, nu fi fricoasă, că Domnul e bun... nu bate lapalmă... nu pune în cîrcă ca să tragă la spete... nici nu te-aşterne cu tălpile la falangă, ca Nea Nicuţă, cînd bea ce-a strîns cu discul. 
   Mai erau cinci zile pînă la Şcoala domnească. Toate lighioile din curte aflaseră că va să mă duc la o şcoală mare. Cîinele, pisica şi cei patru cai ai tatei ştiau pe de rost cum trebuie să fie în ochii Domnului: nici unul nu s-ar fi dus fără botini în picioare, căci desculţi nu i-ar fi primit decît Nea Nicuţă, c-un sfanţ pe lună. 
   Noaptea visam şcoala: un palat mare, mare şi frumos, ca în basme, cu porţi de fier, cu geamlîcuri, cu uşi de cleştar, cu ziduri vopsite ca nişte icoane, şi mai împodobite decît steaua lui Nea Nicuţă, încondeiată de Burghelea, zugrav vestit, căruia îi frecam vopselele între pietre numai ca să mă uit la el zile întregi cum din nimic scotea sfinţi, îngeri, draci, cai şi balauri. 
   Veni şi ziua de Şcoală domnească. 
   Abia se luminase. Mă deşteptă frate-meu, care învăţa la o şcoală şi mai naltă, şi citea pe cărţi cu oameni cu pantalonii scurţi şi umflaţi, cu pălării mari, cu funde la ciorapi, cu săbiile mai mult scoase decît în teacă. Mi-aduc bine aminte că unul sărea de la al cincilea cat, şi c-o mînă îşi ţinea pălăria. Grozav îi era de pălărie! 
   De la Nea Nicuţă apucasem să citesc pe silabisite. Frate-meu mă învăţase să citesc ca pe apă în cartea de citire. La “cînd cu ciuma lui Caragea, se răspîndeau orăşenii prin sate şi sătenii prin pustii”, nu m-ar fi oprit nimeni din turuială. O ziceam dintr-o răsuflare. Ba uneori uitam să întorc foile şi tot nu făceam greşeală. Frate-meu mă mai învăţase cele patru socoteli şi fracţiile. Ce ştiam mai bine era tabla lui Pitagora. Mă învăţase şi istoria cu şase domni vestiţi: Radu Negru, de care aş fi jurat că fusese romîn neam de arap; Mircea cel Bătrîn, în capul meu, se încurca în barbă; Alexandru cel Bun, ala vodă, vezi; Ştefan cel Mare de care rîdeam să mă prăpădesc, gîndindu-mă că fusese aşa de pitic că aprodul Purice se pusese piuă ca el, Ştefan cel Mare, să încalece calul; Mihai Viteazul mă făcea să tai cu nuiaua vîrfurile de ştir şi de urzici cînd îl spuneam pe dinafară; şi, în sfîrşit, Constantin Brîncoveanu mă făcea să plîng de cîte ori îl tăiau turcii pe el şi pe cuconii lui. 
   Şi spunea c-o să mă scrie de-a dreptul în clasa a treia. 
   Mă deşteptă. 
   Tresării. Îmi tîcîia inima. 
   Şi-mi zise: 
   — Să nu-ţi fie frică. Să spui tare şi desluşit.
   — Tare... da...
   Şi nu vedeam înaintea ochilor de frică.
   — Şi desluşit.
   — Şi desluşit...
   — Să nu tremuri.
   — Să nu tremur...
   Şi mie-mi clănţăneau dinţii în gură.
   Mă îmbrăcai: mă spălai cu apă rece; mă încălţai cu nişte pan-
   tofi noi; mama mă pieptănă şi mă sărută pe frunte, aşa că o pricepui... "Să nu-ţi fie frică, să nu mă dai de ruşine”... 
   Ştiam eu în cîte feluri săruta mama: altfel de eram bolnav, altfel cînd o ascultam, altfel cînd învăţam lecţia, altfel de plîngeam şi voia să mă împace, şi cu totul altfel mă sărută cînd mă trimise la Scoala domnească. 
   Pe drum, bonca-bonca, mă împiedicam de toate pietrele. Inima îmi zvîcnea cum îmi zvîcnea cînd alţii se încercau să-mi ia zmeul de coadă. 
   Şi tocmai departe, dincolo de Sfîntul Ştefan, frate-meu se opri şi-mi zise: 
   — Aici e şcoala.Şcoala!...
   Mi se opri răsuflarea. Făcui ochii mari. Nu-mi venea să cred.
   Aceea să fie Şcoala domnească? Nişte case lungi, pitice şi dărăpănate. Dar n-avea porţi înalte de fier, căci n-avea deloc. În faţa şcolii, o veche pivniţă, plină cu gunoi; în jurul ei, o curte mare cu bălării. 
   Aşa case văzusem şi eu. 
   Frate-meu mă lăsă în curte. O sumedenie de copii ţipau, se zbenguiau, săreau într-un picior la şodron, se jucau cu sîmburi de roşcovă şi cu nasturi. 
   Păi aşa şcolari mai văzusem şi eu!... De nu m-ar trînti... Şi iată, frate-meu mă luă de mînă şi-mi zise încet: 
   — Să mergem în clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet să teînscriu. Cînd intrai în clasă, văzui o vergea lungă, galbenă şi lucioasă, 
   rezemată de masa profesorului, a Domnului. 
   Domnul — un om nalt, slab, cu barba rară şi înspicată. 
   Domnul era încruntat şi galben. 
   Domnul striga pe băieţi c-un glas ascuţit. 
   Băieţii stau ca sfinţii în bănci. Vreo trei, cu urechile roşii şi aprinse ca focul, în genunchi, lîngă o tablă neagră; lacrimile le picurau în cărţile deschise şi aduse la vîrful nasului. 
   Vergea, lacrimi, urechi roşii. Domn uscat şi nalt... Se dusese curajul!... Dîrdîiam. Şi frate-meu, după ce vorbi încet cu profesorul, îmi şopti: 
   — O să te asculte, să spui tare şi desluşit.
   Şi plecă, îmi venea să mă iau după dînsul. Şi n-am plîns, nu de ruşine, ci de frică. 
   Domnul se uită la mine cu nişte ochi osteniţi. Intrasem în pămînt. Cînd deschise gura, mi se păru că mă şi înghite. 
   — Ei... băiete... de cîţi ani eşti?
   — De opt... am împlinit la Sîn-Petru...
   Glasul îmi tremura ca şi cum mi-ar fi bătut toaca pe beregată.
   — Ştii să citeşti?
   — Ştiu...
   — Scoate “Lectura”.
   Bag mîna în ghiozdanul făcut de mama dintr-o foaie de cuadrilat şi scot Lupul şi mielul. Aşa ziceam noi cărţii de citire, fiindcă începea cu: Lupul şi mielul. 
   Ceru şi el o carte ş-o deschise.
   Mie-mi juca cartea în mîini şi-mi jucă pînă căzu jos.
   Băieţii rîseră.
   Mă plecai să iau cartea. Domnul strigă aşa de tare “tăcere!”,
   că încremenii cum eram, adus de mijloc. 
   — Ia-ţi cartea! Deschide-o la foaia 50 şi citeşte!
   Luai cartea. O deschisei. Eu o întorceam la foaia 50, ea se întorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentaţia. 
   — Ci zi odată, motologule!Eu, de frică, începui:
   — Tentaţia!...
   Cartea se deschise la foaia 80; şi eu, trage-i tare şi desluşit:
   — Cînd-cu-ciuma-lui-Caragea-se-răspîndeau-orăşenii prin-
   sate-şi-sătenii-prin pustii... Şcolarii pufniră de rîs. 
   — Destul, văd că ştii. Ce-ai învăţat la aritmetică?
   — Adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea şi fracţiile vul-gare cu adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea lor. 
   — Cît fac 25 de măgari şi cu 15 boi?
   Mă gîndii eu, mă răzgîndii. Îmi dam cu socoteala: asta nu e adunare, că frate-meu îmi da să adun tot lucruri de un fel, şi aşa zicea el că este adunarea. Ei, trebuie să fie înmulţire. Dar fratemeu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cît a dat pe un măgar şi pe un bou, ca să pot spune cît fac toţi la un loc. Dacă văzui că nu se poate altfel, mă hotărîi să răspund: 
   — Domnule, nu pot face socoteala pe măgari şi pe boi, că
   tata n-are decît cai... la cai m-aş pricepe... Eu ştiam că tata cumpărase un cal, pe Micul, cu 200 de lei. Domnul rîse, şcolarii pufniră, pe mine mă podidiră lacrimile. 
   — Fie şi pe cai. Ei, acum să te văd!
   Mă duc la tablă; iau tibişirul; îl scap de vreo trei ori din mînă şi încep să socotesc măgarii şi boii în cai, pe preţul Micului, adică pe 200 de lei. Adun 25 de măgari cu 15 boi, înmulţesc suma cu 200 de lei şi mă întorc spre profesor. El se uitase în jos şi nu văzuse nimic din socoteala mea. 
   Tuşesc bine şi strig:
   — Opt mii, Domnule!Rîzi Domnul, şi rîzi, şi rîzi! Cînd se potoli, zise, privind în tavan:
   — Auzi, 25 şi cu 15 să facă 8000! Monitor general, ia-l şi du-lîn clasa a doua! Monitorul general mă înhăţă de mînecă şi mă scoase pe uşă afară. Pe drum îmi spuse: “Te-a dat îndărăt”. 
   După cîteva învîrtituri, deschise o uşă. Intrai în clasa a doua şi dădui cu ochii de un profesor cu barba albă. 
   — Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat îndărăt domnul Petran. 
   — Ha, ha, tătarul, îndărăt tătarul... ha, ha, tătarule!... bine,
   tătarule!... Aşa încăpui eu pe mîna Domnului Vucea. 
   După o lună de zile înţelesesem rostul învăţăturii şi cunoşteam bine pe domnul Vucea. 
   Mulţi ani l-am visat. Chiar acum îl văd înaintea ochilor. 
   Scund, grăsuliu, cu părul mărunt şi încărunţit, cu barba ascuţită, potrivită din foarfecă, mai mult albă, şi albă ca zăpada în vîrful ei netezit; nişte ochi verzui, mici şi repezi; o faţă gălbuie, curată şi fără pic de sînge. Iarna se cocoloşea într-o bundă cu blană lăţoasă, vara însă îţi rămîneau ochii la el de frumos ce era îmbrăcat: haină albăstrie, pantaloni negri, jiletcă de dril năutiu, călcată şi lustruită, un lanţ de aur, gros ca pe deget. 
   Şi ce curat! îşi ştergea ghetele cu batista, dădea necontenit bobîrnace gunoaielor de pe haine, şi după bobîrnac sufla de trei ori, scurt şi repede, şi după ce sufla făcea din gîtlej: “hea, hea”. 
   Dar cînd mergea, Domnul Vucea nu era defel ca ceilalţi oameni. Ne uitam la el de departe. Păşea iute, mărunt, uşor, ca un şoarece, şi scuipa în urmă cînd trecea pe lîngă murdării; dacă era noroi, călca din piatră în piatră, tot în creştetul pietrelor, scuturînd picioarele ca o pisică. La uşa cancelariei îşi cuprindea barba în mîna dreaptă, şi-o netezea, ridicînd buza de deasupra în sus, ca şi cum ar fi mîrîit; mustăţile şi le clănţănea între degete; deschidea mîna, sufla într-însa, tuşea şi intra pe uşă binişor, fără să i s-audă paşii. 
   Lecţiile mergeau strună. Nu învăţa nimeni nimic. 
   Clasa avea şaisprezece bănci; băncile aveau şaisprezece “pri-mi” şi şaisprezece “monitori”; peste monitori erau trei “monitori generali”: doi de învăţătură şi unul de “ordine”. “Generalii” ascultau pe “monitori”; “monitorii” ascultau pe “primi”; “primii” ascultau pe şcolarii fără grad. Şcolarii dau “interes” primilor, primii monitorilor; monitorii ungeau pe generali; iar generalul de ordine, care nu punea note la învăţătură, ci numai însemna, cu o cruce, cu două şi cu trei, pe cei ce nu stau smirna, cînd îi venea lui poftă “să se audă musca în tavan”, lua ce putea de la monitori, primi şi şcolari. Generalii băteau pe toţi; monitorii, de la primi în jos; primii, pe şcolari; şcolarii se tîrnuiau între dînşii. 
   Pentru nota “rău” nu dădeai nimic; pentru “binişor”: pîine, brînză, măsline; pentru “bine” făceai bogaciul, simitul şi plăcinta pe din două; pentru “prea bine”, pe lîngă celelalte, mai dăruiai arşice şi condeie de fier noi; pentru “foarte bine”, ceva gologani, mai ales din banii noi care tocmai pe-atunci ieşiseră; “eminenţele”, “eminenţa mică“ (e) şi (eminenţa mare” (E), cu ajutorul băncuţelor şi al jumătăţilor de sfanţ. 
   Generalii arătau monitorilor să înveţe “de-aici şi pînă aici”; monitorii, primilor; primii, şcolarilor. 
   De obicei, Domnul Vucea, cînd intra în clasă, noi fiind toţi cu ochii pironiţi în carte, începea să cerceteze notele. Pe “binişor” îi trăgea de urechi, lui “rău” îi trăgea la palmă cu linia lată, cu nuiaua sau chiar cu linia în patru muchi cînd se făcea foc. 
   Oh! atunci era nespus de rău! Se scărpina în barbă, repede de nu i se vedeau degetele, şi poruncea fără milă: 
   — Dă-i zece tătarului, dă-i zece!... ha! tătarul!... zece!... cincicum o fi şi cinci pe dungă! 
   Generalii trăgeau straşnic. De cîte ori auzeam “jart”, auzeam şi “aoleo”! Inima noastră, cît puricele, deodată se umfla şi ni se poticnea răsuflarea. 
   Mi-aduc aminte că odată am strîns ban cu ban, din ce-mi da mama, pînă am făcut o jumătate de sfanţ. Două săptămîni nu luasem decît binişor şi rău. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palmă, iar în ziua cînd era să ajung la linia în patru muchi, la “cinci cum o fi şi la cinci pe dungă“, am dat monitorului o jumătate de sfanţ. În ziua aceea mi-a dat: foarte bine, eminenţe mici şi eminenţe mari. 
   Domnul Vucea, văzînd aşa minune, s-a scărpinat în barbă ş-a rîs, un rîs necăjit. 
   — Ha, tătarul, vezi, tătarul, cînd vrea învaţă tătarul, dă-i treipe dungă că poate şi nu vrea! 
   Lunea la Domnul Vucea, era de spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedră, cu capul rezemat în mîini, coatele pe catedră. Un şcolar repezea mîna în sus, cu două degete întinse. 
   — Ha, ce este?... S-a întîmplat ceva?
   — E de spus, Domnule Vucea. 
   — Bine, tătarule... spune, tătarule!Şi începea.
   — Un geambaş da la praştie un cal neînvăţat; un copil mic,jucîndu-se şi nebăgînd de seamă, a intrat în aria calului; calul l-a călcat în picioare şi l-a făcut praf; pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit şi leoarcă de sînge. 
   Domnul Vucea se cutremura, se îngălbenea şi, încheindu-se la haină, zicea: 
   — Ha... tătar de copil!Se scula altul şi începea.
   — Lîngă noi au călcat hoţii. În casă erau cinci copii. Doi dor-meau cu mă-sa şi trei cu tată-său... Mi-e frică să mai spun, domnule Vucea... 
   Vucea, tremurînd, întreba: 
   — Pe copii i-au omorît? 
   — La trei le-au tăiat capul cu satîrul... celorlalţi le-au băgatpumnul pe beregată... 
   — Oh!... tătarii!... Dar pe mumă?
   — Mumei nu ştiu ce i-au făcut... ş-au strîns-o de gît cu şter-garul... 
   — Vezi, tătarii!... Ce i-or fi făcut?... Ş-au omorît-o blestemaţii... dar pe bărbat? 
   — Pe el l-au jupuit de la tălpi pînă la creştet, apoi l-au dumicat bucăţele şi l-au făcut morman în mijlocul casei; în vîrful mormanului i-au pus capul cu dinţii rînjiţi... 
   — Oh! Oh!... cu dinţii rînjiţi!... Pripăşel, vin-aici, ticălosule!...
   Vin-aici! Pripăşel era căţeluşul lui creţ, de care nu se despărţea. 
   — Vin-aici! striga Domnul Vucea, şi începea să se plimbe prin clasă. 
   Şi al treilea se scula, că el ştie una “mai frumoasă“. Apoi venea al patrulea ş-al cincilea, cu scorneli care mai de care mai încornorate. 
   Suna de ieşire. Rugăciunea. Se mîntuia clasa. 
   După prînz, tot lunea, era cercetarea veşmintelor ş-a pălăriilor. Veşmintele să fi fost curate şi cîrpite. Pălăriile şi căciulile cu băieri pe după gît atîrnînd pe spate. 
   Domnul Vucea ne lua pe rînd. După el mergeau cei trei generali: unul cu nuiaua, altul cu linia lată şi cel mai înfiorător, cu linia în patru muchii. 
   Pînă să cerceteze pe toţi, pînă să facă morală unora şi pînă să bată pe cei de cuviinţă, clopotul suna de ieşire. Cu toţii săream în picioare. Un general zicea Împărate ceresc, Crezul şi Lumină lină. Domnul Vucea umbla binişor şi pe furiş cu nuiaua în mînă, ca să umfle pe cei ce n-ar fi stat drepţi şi smeriţi înaintea lui Dumnezeu. 
   Şi adeseori, cînd ajungeam pe la “şi iarăşi va să vie să judece viii şi morţii”, se-auzea cîte un: “jart, trosc, pleosc, aoleo! ha! tătarule!” 
   Iată lecţiile de lunea. 
   Joia după prînz nu învăţam, era odihna tradiţională de la mijlocul săptămînii. Dimineaţa era ordinea şi învăţătura practică. Domnul Vucea, însoţit de generalii armaţi, întreba pe fie-care în parte o sumedenie de lucruri cu răspunsurile lor ştiute de mai nainte. 
   — Cum trebuie să vie şcolarul la scoală?
   — Cu lecţiile învăţate.
   — Cum trebuie să stea şcolarul în bancă?
   — Drept, cu căciula pe spate şi cu ochii pe carte.
   — Cum trebuie să meargă şcolarul pe uliţă?
   — Liniştit, să nu asmuţă cîinii, să nu înjure şi să nu se bată.
   — Cîte naţii sunt în Principatele Unite? 
   — Mai multe, dar cei mai mulţi şi mai deştepţi sunt cei patru milioane şi jumătate de romîni, căci romînul păcăleşte pe toţi ceilalţi, pe turc, pe muscal, pe neamţ, pe tătar, pe popă şi pe ţigan. 
   — Cum deosebeşte romînul pe grec de romîn?
   — Îl pune să zică: “retevei de tei, mirişte de mei”.— Şi cum zice grecul?
   — Piţigăindu-şi buzele, pelticind şi stropind, zice: “retavela
   tela tin de la miliste mela”. Se isprăvea şi cu joia. Puneam cărţile în ghiozdan, ne rugam pentru “minte, învăţătură şi sănătate, părinţi şi profesori” ş-o tuleam la poarcă, la arşice şi la zmeu. 
   Sîmbăta era rînduiala de duminică. Mîinile, obrajii, urechile, gîtul şi părul să fi fost spălate cu săpun, iar unghiile tăiate, începea inspecţia de dimineaţă. La palmă îţi trăgea cu linia, pes-te obraji lipea cîteva tătarului, de urechi te încălzea, de păr te da căţeaua, la ceafă burduşea pe tătar. 
   Cu unghiile era învrăjbit rău. 
   Dacă nu erau bine tăiate, făceai mîna puică, strîngînd degetele floare, cu unghiile în sus, apoi, cu linia în patru muchi, judeca puica tătarului. Şi era judecată grea, că ţipam ca din gură de şarpe. Iar Domnul Vucea, jucînd pe picioare şi scărpinîndu-se în barbă, ca şi cum ar fi cîntat pe-o chitară, rîdea, clipea repede şi zicea mereu: 
   — Fă puică, tătarule!... Iată cum zvîcneşte tătarul... parcă-l
   omori... Dă-i bine, general! Mai una... mai cinci... 
   Şi în loc să scadă, suia mereu, de ce strigai mai tare. 
   Marţea, miercurea şi vinerea. 
   Scotea pe un general la tablă ori la hartă. Monitorul general bolborosea capitalele cîtorva judeţe, făcea pomelnicul părţilor de cuvînt, încurca pe tablă un caz de înmulţire, la al cărui sfîrşit n-ajungea niciodată. 
   Domnul Vucea căsca, se freca la ochi, se scărpina în barbă, pînă i se ura. 
   — Destul, tătarule... Văd că ştii... Bine, tătarule... Acum să
   prindem un tătar... Treci la loc. “Cuvîntul de ordine.” Monitorul general striga cu glas tare: 
   — Ochii pe carte, gîndul la lecţie, linişte profundă şi făr’ de mişcare. Cinci dintr-o dată şi oprit! 
   “Cinci dintr-o dată şi oprit” însemna că cel ce va mişca o mînă sau va întoarce capul cît de puţintel va mînca cinci nuiele la palmă şi-l va închide la arest pînă noaptea. 
   Toţi încremeneau cu ochii în carte.
   Domnul Vucea închidea ochii. Se prefăcea că doarme (uneori
   dormea cumsecade). Îşi rezema capul în mîini, acoperindu-şi faţa cu degetele răsfirate, ca să prindă vreun tătar. 
   După un ceas de amorţire tîmpită, ne apuca ameţeala. Ne auzeam răsuflările. 
   Ideea de-a nu mişca ne obosea şi capul începea sa ne tremure. Locul unde fundul ţestii se înjugă cu şira spinării ne du-rea. De era vară, năduşeala începea să ne curgă pe obraji şi pe după urechi, în jos, de-a lungul gîtului. Cu neputinţă ca cei mai slabi să nu mişte o mînă, un picior; sau, gîdiliţi de şiroaiele de năduşeală, să nu vrea să se şteargă. 
   Destul! 
   Nelegiuirea se pedepsea. 
   Domnul Vucea tresărea vesel de pe catedră, se scărpina în barbă şi striga mulţumit: 
   — Ha, tătarul! Am prins un tătar! General de ordine, cinci şi
   oprit! Cînd nu era prinsul, era pîrîtul de arşice. 
   — Ei, ce drăcos mai are arşice? întreba Domnul Vucea. Şi copiii, unii răi, alţii din prostie, începeau: 
   — Cutare a spălat pe cutare de zece capre ş-o mială. 
   — Ha, tătarul!...
   — Cutare are un ciorap plin de solbe.
   — Ha, tătarul!...
   — Cutare are cinci ichiuri plumbuite, trei din dreapta şi douădin stînga. 
   — Ha, tătarul!...
   — Cutare a făcut un “pui-de-giol” de douăzeci de capre.
   — Ha, tătarul!...
   Şi pe toţi îi însemna. A doua zi trebuia să aducă ichiurile, caprele, mielele şi solbele lucioase, căci altfel ar fi mîncat la palmă dimineaţa, după prînz, în toate zilele, pînă le aducea. Cel care n-avea atîtea arşice plîngea la mă-sa şi la tat-său ca să-i dea parale şi să cumpere cîte îi lipseau. 
   După ce Domnul Vucea umplea cu oase toată cutia de la cate-dră, venea mezatul. 
   — Ei, acum să vedem, cum se vînd “gioalele”?Şi noi, gata:
   — La Sfîntu Ştefan, trei capre ş-o mială la trei parale.
   — La Olteni, patru capre.
   — La Delea-Nouă, trei.
   — La Lucaci, trei ş-o mială.
   — La Troiţă, ichiurile pe-un firfiric. 
   Domnul Vucea împărţea comoara la care jinduiam cu toţii, însemna ce da fiecăruia, şi în timp de trei zile trebuia să-i aducem banii, în ziua cînd primea paralele ne bătea fericea... nu bătea pe nimeni! 
   Dar cînd pierdea pe Pripăsel... ce noroc pe unii mai mari! Cîte zece se sculau să spuie că bănuiesc ei cam pe unde să fie Pripăsel. 
   — Eu ştiu o căţeluşă în cutare uliţă...— Şi eu alta frumoasă, pe dincolo...
   — Eu, una albă şi creaţă, a unui doctor... 
   — Ha, tătarul, e crai ticălosul! Să mi-l găsiţi, că mîhnesc pecucoana... (Cucoana era femeia lui.) Ce crai de tătar!... Mic şi-al dracului... 
   Şi îndată plecau cîte zece după Pripăşel, dar numai din cei mari şi care dovedeau că au bani să cumpere salam, şuncă şi cîrnaţi, ca să poată momi pe Pripăşel. 
   Dar şi noi, cei mai mici, aveam partea noastră. 
   În timpul verii, pe căldură şi zăpuşeală, Domnul Vucea asuda mult. Şi ţinea la viaţă ca un pusnic la Dumnezeu. Ne trecea pe toţi într-o odaie — clasa noastră avea două odăi despărţite la mijloc c-o uşă — se dezbrăca, scotea cămaşa şi trimitea pe unul mai mic să i-o usuce la soare. Trebuia să-i întindem cămaşa nu-mai pe pelin, că altfel “cinci dintr-o dată şi oprit”. 
   Într-o zi mă trimise şi pe mine. Mărturisesc păcatul. Am trecut pe la putina cu apă şi i-am trîntit pe cămaşă două căni, pline, răse. Pînă la patru n-a fost cu putinţă să se usuce. Şi m-am plimbat de la cămaşă la Domnul Vucea, spunîndu-i întruna: 
   — Nu se usucă, Domnule, e asudată rău.
   Domnul Vucea n-avea slugi. Afară de bucătăreasă, slugi eram noi. Pe cei săraci şi neîmbrăcaţi nemţeşte ne înşirase pe lista tîrguielii. 
   Cînd ne-a rînduit la piaţă şi la băcănie, a strigat catalogul. 
   — Cutare!
   — Aici!
   — Ha, tătarul... nu e bun... cade cu coşniţa...Nu era bun.
   Fireşte că nu.
   Era voinic, sănătos, rumen la faţă, dar cu pieliţă subţire, mîini
   albe, pălărie de pai, frumos împletită şi ghete lustruite. 
   — Cutare!
   — Aici!
   — Bine... Bravo tătarul, bun!... pe listă.
   Bun! Slab şi galben. Cizme groase şi mari. Zdrenţăros şi cu mîini crăpate. 
   — Cutare!
   — Aici!
   — Prost!... Gură-cască... Uită-coşniţă... Prost!
   Aşa. Prost! Cu haine fumurii de vînător, găitănate cu verde, cu pantaloni scurţi şi cu cizme de lac. Copil de moşier. Pe vreme rea venea cu trăsura la şcoală. 
   Şi, ciudat, aceştia nu erau buni nici pentru “cinci dintr-o dată şi oprit”. 
   Cei goi, cei flămînzi, cei din marginea oraşului, cei orfani, cei umiliţi, cei bătuţi — la coşniţă. 
   Ne alegea doi-doi. În fiece zi cîte o pereche nu venea la şcoală decît ca să strige: “aici — aici — de rînd la piaţă“. Şi plecau acasă la Domnul Vucea, în Lucaci. După ce tîrguiau, cucoana îi oprea toată ziua la deretecatul casei, bătutul saltelelor şi măturatul curţii. 
   Şi ce lucruri bune tîrguia Domnul Vucea din gura pieţei! Cum le mîncam cu ochii, înghiţind în sec! Jimblă caldă de la “Ochi-Albi”, albă, prăjită şi cu coltuc revărsat. Mirosul, şi făcea paralele! Dar salamul, dar costiţa afumată, dar halvaua, dar migdalele, dar calupurile de ciucalată, dar alunele mari şi năutul prăjit, dar stafidele galbene şi curmalele din cutii! Pe toate le duceam la încheietura cotului. Şi cît erau de bune, că mie-mi lăsa gura apă, atît erau de grele. Şi o dată n-a zis Domnul Vucea: “Na şi ţie una, tătarule!” 
   Ce mă chinuiau, din piaţă pînă la cucoană, erau jimbla, salamul, alunele şi migdalele. Eu întorceam capul de la coşniţă, dar jimbla şi salamul miroseau, iar alunele şi migdalele sunau. Erau 
   vii. Jimbla şi salamul mă luau de nas; migdalele şi alunele măluau de urechi; toate mă întorceau spre coşniţa în care purtam greutatea unei fericiri străine. 
   Să fi furat? 
   Oh! tăceţi !... 
   Nu ştiţi de cîte ori m-a chinuit acest gînd. 
   Şi nu m-a oprit morala creştină. Eram sigur că Dumnezeu ar fi ţinut cu mine. Dar de unde ştiam eu ce însemna băcanul într-un catastif mic? 
   Şi n-aţi cunoscut pe cucoana. Naltă, subţire, slabă şi cu nişte ochi... Doamne, ce ochi! Ce ochi ascuţiţi şi cum îi jucau în cap! Ochii ei, de m-ar fi ţintuit un sfert de ceas, mi-ar fi găurit fruntea ş-ar fi trecut pe dincolo. 
   Cum îi aduceam cosniţa, deschidea catastiful, citea în gînd, mişcînd buzele, apoi se uita la mine: la mîini, la gură, la sîn, la buzunare. Mi se părea că mă dezbracă, că-mi scutură albiturile, rînd pe rînd, una după alta. 
   După cum ne deprinsese să fim — laşi, mincinoşi, pîrîtori, leneşi — ne-ar fi fost uşor să furăm, dar ochii cucoanei erau mai neînduraţi ca morala creştină. 
   Eram sigur că ochii ei, dintr-o aruncătură, cîntăreau salamul şi numărau alunele şi migdalele! 
   Ce vise măreţe îmi sfărîmase mie Şcoala domnească! În loc de palatele închipuite, cînd mă plimbam cu Grivei şi cu pisica în sîn, găsisem nişte case mici, murdare, cu tencuiala jupuită. În loc de un profesor învăţat şi blînd, căzusem în gheara unui bătrîn copilăros şi rău. 
   Îl uram, şi ura mea, de victimă nevinovată, n-avea nici o margine. 
   Să fi ars casa pe el, m-aş fi tăvălit de bucurie. 
   Acasă nu spuneam nimic. Mila mamei ş-a tatei mi-ar fi ucis cel din urmă pic de mîndrie. Ei, care nu lăsaseră pe nici unul din fraţii mei să se-apuce de negustorie, sub cuvînt că pînă la stăpîn trebuie să fie “slugă“, să afle că eu, o dată pe săptămînă, slugărnicesc? 
   Nu mă plîngeam, dar în fiece seară, cînd mama mă punea să-mi fac rugăciunea, eu o sfîrşeam cu cuvintele: “Doamne, îndură-te şi ia pe Domnul Vucea, că nu ne învaţă nimic, ne bate şi ne trimite cu coşniţa în piaţă!” 
   Cucoana, şi ea mi-era urîtă, dar mi-a făcut pe pofta inimii, m-a răzbunat de un an întreg de chinuri în cea din urmă zi de examen. Eu şi cu un prieten eram de rînd. De dimineaţă ne-am dus acasă la Domnul Vucea. 
   Era în halat. 
   Îndată ce ne văzu: 
   — Bine, tătarilor, foarte bine, eminenţă mare, c-avem de lucru astăzi! 
   Într-un şopron, ne arată un maldăr de hamuri, verzi de muşiţă şi cu alămurile ruginite. 
   — Iată, tătarilor, pînă deseară e destulă vreme să curăţaţi, să spălaţi şi să ungeţi hamurile. 
   — Dar pe noi nu ne-ai ascultat la examen, Domnule, şi azi sesfîrşeşte examenul... 
   — Bine, tătarilor... nu face nimic... Ştiu eu că sunteţi băieţi buni... Domnul Vucea avea o cabrioletă şi două perechi de hamuri. 
   Cînd venea vacanţa, cumpăra un cal; cînd începea şcoala, îl vindea. 
   Amîndoi, şi abia duceam hamurile. Noroc că, dacă eu eram de 9 ani, prietenul meu împlinea 14. 
   Curtea era mare şi cu iarbă deasă, presărată cu pajuri gal-bene de păpădie. 
   Sub un nuc bătrîn, o fîntînă. 
   Lîngă ghizdurile ei, începurăm a freca cu moloz. 
   Domnul Vucea ieşise în pridvor, gata sa plece la şcoală. Deodată, se auzi glasul înţepat al cucoanei: 
   — Ascultă, unde pleci?
   — La scoală, Bibiloi.
   — Dar Pripăşel? E o săptămînă şi nu l-ai găsit.
   — Un tătar, Bibiloi, un craidon blestemat... O să-l găsim... 
   Am trimis cincisprezece şcolari... 
   — Şi vino încoa odată! 
   Domnul Vucea, tremurînd, intră în casă. Cearta începu de la 
   tîrguielile de ţară, căci a doua zi de examen trebuiau să plece. 
   — N-ajunge!
   — Ba ajunge...
   — Icrele n-ajung!
   — Ba ajung...
   — Castanele n-ajung!
   — Ba ajung...
   — Salam ai luat puţin!
   — Ba e destul...Atunci vocea cucoanei se ascuţi şi se ridică sus de tot:
   — Ajunge? ai?... E destul? ai?... Cînd zic eu că n-ajunge şi nue destul?... 
   Şi, după ţipăt, se auzi “jart, jart, trosc, pleosc”. Iar Domnul Vucea, după fiece trosnet, zicea repede: 
   — Ce faci, Bibiloi? Stai, Bibiloi! Nu da, Bibiloi ! Cumpăr, Bibiloi! Coborî treptele pridvorului cu faţa roşie ca racul. 
   Ce minune! Ce bucurie pe mine! Eu socotisem că numai el dă altora “cinci dintr-o dată şi oprit”. Straşnice “cinci” mîncase Dom-nul Vucea! 
   Leşinasem de rîs. Prietenul meu zicea necontenit: 
   — Ce faci, Bibiloi?... Stai, Bibiloi!... Nu da, Bibiloi!... Cumpăr, Bibiloi!... 
   Abia mă potolii. Îmi ştersei ochii de lacrimi şi întrebai pe prietenul meu: 
   — Cum se poate?... Cucoana să bată pe Domnul Vucea?... El îmi răspunse cu un aer şiret: 
   — Îl bate. Cu a de astăzi, eu ştiu de patru ori. Îl bate. Ea e maimică şi el e prea mare. Ea e tînără şi el bătrîn... Nu pricepui nimic. Mai mici ce eram noi, mai tineri ce eram, 
   şi tot el ne bătea pe noi... Şi frecînd curelele: 
   — Dumnezeu să-i dea zile multe cucoanei, că tot ea, pîn-omuri, o să fie mai mică ca dînsul. 
   Pe seară, sfîrşind frecatul şi unsul hamurilor, trecusem în clasa a treia. 
   Cînd intrasem în Şcoala domnească eram de opt ani, ştiam cele patru operaţii şi fracţiile. Acum eram de nouă ani, trecusem în clasa a treia, şi nu mai ştiam decît adunarea şi scăderea. 
   Dar ce-mi păsa mie!... Şcoală domnească...
   Ş-am plecat vesel acasă.
   Grivei, ca totdeauna, îmi ieşi înainte, dădu din coadă şi-mi
   linse mîinile. 
   — Măi Grivei, măi, să te ferească Sfîntul de Şcoala domnească!
   A doua zi mă simţii liber. Iertasem pe Domnul Vucea. 
  NEGHINIŢĂ  
   A fost odată o babă, bătrînă, bătrînă. Abia zărea de bătrînă ce era. Şi mîinile îi umblau la ciorap, iar în gîndul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decît pe unchiaşul ei. Şi unchiaşul, ba la pădure, ba la arie, ba la tîrg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi ţiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat şi n-ar fi tuşit cîteodată. Ba uneori, ca să-şi mai ţie de urît, tot ea vorbea şi tot ea răspundea. Şi rîdea ea de ea, ca şi cum ar fi rîs ea de altcineva, înşirînd ochiurile pe cîrlige. 
   — Ei, ei, ce n-ar plăti un flăcău la bătrînţile noastre!
   — Cît, de? cît?
   — Ihi, ihi, mult de tot!
   — Adică ce, nu te-ai mulţumi şi c-o fată mare?
   — Ba, ce să zic, bine ar fi ş-o fată...
   — Da, dar la fată vrea zestre.
   — S-ar găsi, că eu şi unchiaşul avem ce ne trebuie şi nu netrebuie mult, trei coţi de pînză albă şi cîte un coşciug; iar boii moşului, iar plugul moşului, iar casa moşului şi a babei, toate ar fi ale fetei. 
   — Bine, mătuşă, bine, da’ de unde şi fată? Tu nu ştii că co
   pacii uscaţi nu mai dau de la rădăcină? Şi bătrîna începu să rîdă şi să ofteze: “hi, hi, hi, ooof, of!” 
   — Ei, toate se întorc, şi apele se întorc de la Dumnezeu, nu-mai tinereţile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodată. M-aş mulţumi eu şi pe un prichindel de băiat. 
   — Ba te-ai mulţumi şi pe-o codană. Tu să-nşiri, şi ea să deşire, tu să cerni, şi ea să risipească, tu să pui de mămăligă, şi ea să răstoarne căldarea pe foc. 
   — Dacă e pe-aşa, m-aş mulţumi şi pe-un copil cît ghemul,numai s-aud în casă “mamă“, că mult e pustiu cînd uşa se închide peste doi bătrîni. 
   — Da’ dacă ar fi mai mic?
   — Fie şi mai mic.Şi bătrîna începu să rîdă.
   — Ce neroadă!
   — Ba neroadă, nu glumă!
   — Dar dacă ar fi cît un bob de mazăre?
   Şi tocmai cînd da bătrîna capul peste cap de rîs, odată tresări că, de după uşă, se-auzi un glas ascuţit şi înţepat: 
   — Dar dacă ar fi cît o neghiniţă?Bătrîna se uită, se uită şi începu să se închine.
   — Bine, bine, zise acelaşi glas, văd eu că nu-ţi trebuie copii...Baba îşi luă inima în dinţi şi zise: 
   — Ba-mi trebuie... da’ unde eşti... cine eşti?
   — Cine sunt? Neghiniţă, gîndul lumii. De mic ce sunt, pătrund în urechile oamenilor şi-i ascult cum gîndesc. Adineauri eram în urechea ta a dreaptă, apoi am trecut în a stîngă, ş-am rîs de m-am prăpădit cînd am văzut ce-ţi trec prin minte... 
   — Ei, aş! Ce mi-a trecut? Nimic!
   — Nu e adevărat, răspunse Neghiniţă rîzînd, omul spunemai puţin decît gîndeşte. Dacă nu-ţi şopteam eu că copacul us-cat nu mai dă de la rădăcină, cine ştie ce-ai mai fi spus... 
   Baba se făcu ca para focului. 
   — Zău aşa... nu te ruşina, mamă, nu zău... Aşa e omul. Cînde mic face nebunii fiindcă e mic; cînd e la tinereţe face nebunii fiindcă e tînăr, iar la bătrîneţe se gîndeşte la nebunii fiindcă nu le poate face... 
   Bătrîna pierdu sfiala şi răbdarea şi se răsti cît putu: 
   — Neghiniţă, ci tacă-ţi gura şi vin să te văd!
   Şi pe loc se-auzi un ţîşt ca de lăcustă şi un bîzîit ca de albină. Bătrîna simţi pe mînă o picătura caldă. 
   — Iacătă-mă şi pe mine!...
   Biata femeie facu nişte ochi mari cît toate zilele şi se miră toată de ce văzu pe mînă, că cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult. 
   Neghiniţă era frumos ca o piatră scumpă; şi era mic cît o neghină; şi avea nişte ochişori ca două scîntei albastre, şi nişte mîini şi picioruşe ca nişte firişoare de păiajen. 
   Bătrîna dădu să-l sărute. Neghiniţă, ţîşti pe nas, ţîşti iar pe mînă! 
   — Încet, mamă, încet, că mă striveşti, zise Neghiniţă.
   — Să te sărut, că-mi umpluşi casa cu dragoste cînd îmi ziseşimamă. 
   — Încet, să nu mă sorbi.Îl sărută.
   — Cum mănînci tu, Neghiniţă al maicăi?
   — Eu? Eu mă satur din fum. Pînă acum am mîncat la meseîmpărăteşti fără să ştie nimeni. Şi ce-am mai rîs cînd ceilalţi tremurau înaintea împăraţilor, iar eu mă plimbam prin urechile lor şi le aflam gîndul. 
   — Bine o fi de ei, Neghiniţă mamă...
   — Aş, binele focului! Săracii mor de foame, iar ei mor demîncare. De săraci e rău că n-au cui să poruncească, şi de ei e rău că trebuie să poruncească la mulţi. Pe ceilalţi oameni cînd îi minţi te iau de guler şi te judecă judecată dreaptă; pe ei îi minţi şi dau din cap; ba şi mai şi: ei ştiu că-i minţi, şi tac, şi înghit, şi n-au ce face, ca să nu se strice trebile împărăţiei. 
   — Da’ bine, Neghiniţă, ţie-ţi trebuie un an ca să umbli cîtaltul umblă într-o zi. 
   — Da? Ei, nu e aşa deloc. Eu mă las pe-o adiere şi plutesc cape apă, şi mă mlădii pe apa vîntului ca pe valurile mării. Ba uneori întrec rîndunelele ca o săgeată de argint. 
   — Ce bucurie pe unchiaşul meu, zise bătrîna, cînd o afla căare şi el un copil. Deseară o să se îmbete de bucurie. 
   — Ba e vorbă, răspunse Neghinită, eu vreau să văd pe tataacuşi-acuşic! 
   Şi bătrîna, cînd auzi cuvîntul tată, se bucură de bucuria moşului şi îi zise: 
   — Aria moşului este cît vezi cu ochiul de departe, pusă pe-undeal mare şi întins. Unde-i vedea şase cai murgi treierînd grîu, acolo să te opreşti, că dai peste unchiaşul babei. 
   — Iată, plec.
   Cum îi deschise uşa, Neghiniţă se aruncă, cu mîinile întinse şi cu picioruşele deschise, într-o undă de adiere. Şi se făcu nevăzut, ca un strop de lumină. 
   Pe drum întîlni o cireadă de vaci. De minunici ce era, se dete afund într-o urmă de vacă şi începu să strige: 
   — Măi văcari, măi, veniţi de mă scoateţi din inima pămîntului,că vă fac pe voia gîndului! 
   Văcarii se luară după glas, pînă deteră peste Neghiniţă. Unul, mai rău şi mai prost dintre ei, vru să-l strivească şi-şi repezi călcîiul din băierile inimii. Neghiniţă ţîşti, şi sări alăturea, iar văcarul, lovind cu sete pămîntul, îşi scrinti piciorul şi începu să se vaiete. Ceilalţi începură cu măciuca şi, cum izbeau, rămîneau cu jumătatea în mînă, iar ailaltă se ducea zbîrnîind. 
   — Să nu vă păziţi vacile, cum vă păziţi minţile. Cruce lată,minte întunecată, urechi de văcar, urechi de măgar! le zise Neghiniţă, şi se dădu vîntului. 
   Ajunse la unchiaş. I se sui pe nas, ca să-l vadă mai bine. Unchiaşul se bucură, dar nu ca baba, iar Neghiniţă se întristă. Dar ca să se-arate grozav, zise unchiaşului: 
   — Nu căta că-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? şi-lîncalecă copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? şi-l înjugă omul. Munţii nu-s mai mari ca oile? şi-i pasc turmele. Pămîntul nu e mai mare ca fierul plugului? şi-l despică fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? şi-l culcă toporul la pămînt. Tu nu eşti mai mare ca mine? şi te-au ostenit murgii în arie. Ia să vezi cum îi dau eu la arie, fără bici, fără nimic. 
   Unchiaşul, minunat, îl duse la arie. Cum ajunse, Neghiniţă sări pe-un cal şi începu să strige: “Hi, hăi, hi, hăi!” Ciupeşte pe unul, ciupeşte pe altul, caii începură să fugă, dar ce fugă, parc-ar 
   fi avut douăzeci de bice pe şalele lor. Şi cum se crucea moşul, iată şi un negustor care trecea la scaunul împărăţiei. 
   — Moşule, îi zise negustorul, cine mînă caii aşa de grozav, că eu aud “hi-hăi, hi-hăi” şi nu văd pe nimeni!” 
   — Ei, tată, răspunse bătrînul, m-a dăruit Dumnezeu cu uncopil ca o neghină, da’ cu mintea cît zece ca mine şi ca d-ta. 
   Neghiniţă opri caii şi sări în palma unchiaşului. Cum îl văzu negustorul, se gîndi să ducă împăratului aşa minune. 
   — Moşule, zise negustorul, îţi dau o pungă de bani pe el.
   Neghiniţă, sfîr, în urechea moşului şi îi şopti ce să vorbească. Şi moşul zise, crezînd că de la el zice: 
   — Tu, care vinzi şi cumperi, ai cumpărat vreun suflet pe-o pungă de bani? 
   — Îţi dau... două.Şi iar moşul, după Neghiniţă:
   — Două pungi... pentru un suflet?
   — Îţi dau... zece.Moşul îngălbeni şi zise, iar după şoapta lui Neghiniţă:
   — Sufletele se dăruiesc Domnului şi se vînd Necuratului.
   — Îţi dau... douăzeci!Şi moşul, călcînd în gura lăcomiei, tăcu, cu toate şoaptele bietului Neghiniţă. 
   Neghiniţă văzu lăcomia, da’ tot el şopti moşului:: “Fie!” Şi moşul zise: 
   — Fie!
   Bătu palmă în palmă cu negustorul. Tocmeala se făcuse. Negustorul plăti şi luă pe Neghiniţă, vîndut de bunăvoie. Negustorul plecă. Neghiniţă strigă moşului: 
   — Moşule, moşule, ai fost să n-ai copii, iar biată babă, da!
   Împăratul era la mare şi la greu sfat cu toţi cărturarii, că bîntuia seceta şi molima. Şi dacă negustorul îi spuse că are un copil ca o neghiniţă, împăratul rămase înmărmurit, învăţaţii împărăţiei căscară ochii mari şi se traseră de bărbile lungi. 
   — Nu se poate, măria-ta, aşa ceva nu scrie la carte.
   — Ba se poate, zise Neghiniţă, sărind pe masa sfatului, cămulte se pot şi nu stau în cărţi; şi mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Şi după ce se minunară cît se minunară, începu sfatul. Neghiniţă se sui pe mîna împăratului, pe umăr, apoi în creştetul capului, şi de-acolo zise rîzînd: 
   — Învaţă, măria-ta, că cei mai mici sunt cei mai mari.Împăratul, cam de voie, cam de nevoie, răspunse:
   — Aşa e, Neghiniţă, aşa e.Iar cărturarii îşi deteră ghies pe sub masă şi plecară ochii în jos.
   Împăratul porunci să-i toarne lui Neghiniţă o casă cu zece
   caturi, cît o nucă de mare, toată din aur-lamur şi împodobită cu pietre scumpe. 
   Neghiniţă rămase la sfat şi se pierdu din ochii tuturora, nu-mai ca să se ţie de năzdrăvănii. Şi, încet-încet, pîşi-pîşi, pînă intră în urechea învăţatului care căuta în stele cu ocheanele. Acolo ascultă ce ascultă, şi înţelese că acest vestit cărturar, în loc să se gîndească la sfat, se gîndea că împăratul are nasul cam mare. Se duse binişor şi intră în urechea cărturarului care zicea că ştie mărtuntaiele omului şi leacurile bolilor. Ăsta se gîndea nu la sfat, ci că-i plăcea inelul împăratului. Aşa află, pe rînd, că unul se gîndea la o cucoană frumoasă, că altul se gîndea cam ce linguşeală să cîrpească împăratului, altul că ce n-ar da el pentru 
   o sticlă de vin, altul că bine e să fii împărat, altul că împăratul e om ca toţi oamenii, numai unul, cu fruntea cît toate zilele, asculta cuvintele şi întrebările împăratului. 
   Neghiniţă, cum află gîndul tuturora, zbughi în urechea împăratului şi îi şopti tot, din fir pînă în aţă. Împăratul, crezînd că singur, el de la el, a citit în mintea lor, se mînie foc şi le zise: 
   — Ei, tu, care caţi în stele, ţi-ai făcut ochii ochean şi-mi vezi
   nasul cît un buştean. Astfel ţi-e gîndul la sfatul domnesc? Cărturarul se cutremură şi dădu în genunchi, cerînd iertare. 
   — Tu, se răsti împăratul către doctor, dacă ai avea inelul meu, ai omorî mai puţini oameni? 
   Doctorul se cutremură şi dădu şi el în genunchi. 
   — Tu, zise împăratul necăjit ălorlalţi, te gîndeşti la secături şi nu vezi că eşti cu un picior în groapă; tu îţi pregăteşti limba ca să mă minţi; tu crezi că într-o sticlă cu vin este mai mult duh decît în capul meu; tu nu ştii că un învăţat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboaţe ca un neghiob; tu te pricepi că împăratul e om ca toţi oamenii, da’ nu te gîndeşti că învăţaţii sunt ca neoamenii; iar tu abia te ţii să nu caşti o gură cît să înghiţi împărăţia toată; numai ţie ţi-e mintea la sfatul domnesc. 
   Cu toţii căzură în genunchi. 
   — Acum ce să le fac, zise împăratul mînios, să le tai capul?
   Cărturarii muriră şi înviară, iar Neghiniţă, care se suise în creştetul împăratului: 
   — Ferit-a Dumnezeu, măria-ta, fără învăţaţi cine să mintă lumea? 
   — Să nu fie decît adevărul pe lume!
   — Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar măria-ta fără minciună? Apoi măria-ta ţi-ai făcut socoteala vieţii? Mai multe ceasuri ai mîncat, ai dormit, ai vînat, ţi-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminăţia-sa împărăteasa, ba şi fără ea, decît te-ai necăjit cu trebile şi cu nevoile împărăţiei. Cum ai sta măria-ta pe scaunul lumii cînd lumea ar afla adevărul? 
   Împăratul zîmbi, cu ciudă, nu e vorbă, dar zîmbi ca să dreagă treaba şi îi iertă pe toţi. Văzînd însă că cel din urmă cărturar, care se gîndise la sfat, tremura mereu, îi zise: 
   — Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri?
   — Măria-ta, zise bietul bătrîn, mai bine să spun şi eu decîtsă afli măria-ta. Iată, socotesc că nu ştiu nimic şi tot mă gîndesc că mi-e leafa prea mică. 
   Împăratul rîse cu poftă şi-i făgădui o leafă mai mare, apoi sparse sfatul cărturarilor şi plecă cu Neghiniţă în creştetul capului, nedomirit de cum ghicise gîndurile tuturora. 
   Împărăteasa şi cuconii ei, văzînd pe Neghiniţă, se minunară, dar, cînd aflară că împăratul, la vreme de bătrîneţe, ghiceşte gîndurile oamenilor, se cruciră şi tot nu le venea să creadă. 
   — Împărate, zise împărăteasa, zău aşa, ghiceşte-mi şi mie un gînd.
   — Să vedem, răspunse împăratul.
   Împărăteasa se gîndi şi începu să rîdă... Neghiniţă o zbughise în urechea împărătesei şi-i aflase gîndul: “Că ce bine-ar fi să mai fie o dată împăratul tînăr!” Şi într-o clipă intră în urechea dreaptă a împăratului, şi şopa-şopa-şopa. Împăratul — pace! Împărăteasa rîdea şi zicea: 
   — Vezi că nu ghiceşti? vezi?
   Pasămite, împăratul era cam tare de urechea dreaptă. Neghi-
   niţă înţelese, şi ţîşti în urechea stîngă, şi iar şopa-şopa. Împăratul se lumină la faţă, dădu din cap, rîse cu hohote şi zise: 
   — Ei... împărăteasă, împărăteasă... da’ tot muiere! De, binete gîndişi tu, da’ nu se poate... 
   Împărăteasa se ruşină, plecă ochii în jos şi se gîndi: “Dar dacă o ghici şi la ce m-oi fi gîndit înainte, intru în pămînt! De cîte ori n-am dat dracului sfaturile împărăţiei cînd nu se mai isprăveau pînă după miezul nopţii.” 
   În sfîrşit, ce-i veni lui Neghiniţă, vru să rîdă şi de împărat; şi îşi zise într-o bună dimineaţă: “Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu acelaşi lucru... omul crede, că omul e prost. Ce nu crede întîi crede mai pe urmă. Am să-i fac una şi bună împăratului, să-l las fără sfetnicii cei credincioşi şi să-l încurc cu nebunii.” 
   Împăratul, de umbla în fruntea oştilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de mînca, de-şi mîngîia cuconii, un gînd nu-l mai slăbea: “Nu vezi, omule de Dumnezeu, că ţi-au îmbătrînit sfetnicii şi împărăţia merge rău?” 
   Pasămite, Neghiniţă îi intrase într-o ureche. 
   Azi aşa, mîine aşa, pînă nu mai avu încotro. Sparse sfatul cel vechi şi chemă altul nou. 
   Tot unu şi unu! 
   Cum veniră, cum aruncară pe bietul împărat din scaunul neamului lui... 
   — Acu să-l vedem! zise împieliţatul de Neghiniţă. Împăratulieşi plîngînd din cetate. Neghiniţă, sus pe umărul lui. 
   — De ce plîngi, măria-ta? ţine-ţi firea, nu fi muiere.
   — Ei, ei, Neghiniţă, cum să nu plîng?! Unde mi-e toiagulîmpărătesc? 
   — Ci taci, măria-ta! Ia taie un corn şi fă-ţi, colea, o cîrjă.Buzduganul e greu la bătrîneţe, te doboară. Cîrja te sprijină. 
   — Ei, ei, Neghiniţă, unde mi-e scaunul împărătesc pe care austat atîţia moşi-strămoşi ai mei? 
   — Ci taci, măria-ta! Întinde-te colea, pe fînul înflorit şi moale,şi să-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fînul cu frumuseţea? 
   — I, i, Neghiniţă, unde mi-e coroana cu stemele şi cu luminile?
   — Ci taci, măria-ta! Pune foaie lată de lipan pe deasuprapletelor albe şi spune-mi drept, care e mai uşoară, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele? 
   — Aşa o fi, Neghiniţă, mai zise împăratul, oftînd tocmai dinbăierile inimii, aşa o fi, se potriveşte ş-aşa, fiindcă ştii tu să le potriveşti, dar cînd mă gîndesc în ce slavă eram ieri... îmi vine să scald tot pămîntul cu lacrimile mele! 
   — Ci taci, măria-ta! Adică ce slăvire? Toată viaţa, ba războaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba întinde la bice pe altul, ba citeşte jalbele, ba ascultă păsurile, ba cîte şi mai cîte, şi mai multe fără să vrei de cîte pe vrute. Mărire să fi fost asta? Dar ia gîndeşte-te măria-ta că un supus era supusul măriei-tale ş-avea un stăpîn, iar măria-ta, purtînd grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia măria-ta ai fost cel mai slugă, cel mai nevolnic din toată împărăţia. Curată socoteală: erai împărat, nu om; acum eşti om, nu împărat. Şi eşti mai mare, că unde-ţi spune gîndul, acolo te duc picioarele. Ş-apoi, cine ştie? Socoteşti măria-ta că boierii pot ceva fără prostime? Să ceară prostimea pe vechiul lor împărat... şi să vezi măria-ta... 
   Se mai îmbună împăratul la cuvîntul lui Neghiniţă şi se duse, în cruciş şi în curmeziş, în toată împărăţia, c-o foaie de lipan pe cap şi sprijinit pe-o cîrjă de corn. Şi de ce vedea se minuna şi întreba pe Neghiniţă: 
   — Neghiniţă, de ce-l bat pe ăla, de răcneşte ca din gură de şarpe?
   — Fiindcă împăratul e surd şi n-aude, răspunse Neghiniţă.
   — Neghiniţă, de ce-or fi atîţia oameni goi şi desculţi?
   — Fiindcă împăratul e orb şi nu vede.
   — Neghiniţă, de ce bătrînul ăla s-o fi muncind să roadă îngingii o cojiţă uscată? 
   — Fiindcă împăratul mănîncă prea mult.
   — Neghiniţă, de ce-o munci unii şi noaptea, de dau pe brînci?
   — Ca să doarmă împăratul şi ziua, de i-o veni poftă.
   — Neghiniţă, atunci de ce să vie pe scaunul meu un împăratşi surd, şi orb, şi lacom, şi somnoros? 
   — Ei, poi, înainte de-a fi împărat, vedea, auzea, muncea,cumpătat la mîncare şi la băutură. 
   Bietul pribeag stătu pe gînduri, în mijlocul unui oraş mare, mare şi zise: 
   — I, i, Neghiniţă, mult cuvînt ai! Acum s-ajung împărat, şi aşşti eu să fac cum e bine. 
   Şi, ca din senin, abia sfîrşise vorba de pe urmă, ş-auzi o gălăgie, un vaiet, o duduitură, că parcă se cutremura pămîntul. Cînd colo, ce să fie? Ştafetă mare. Nişte voinici, cu suliţi lungi, aduceau vestea că norodul a băgat la dubă pe împăratul ăl nou, cu sfetnici cu tot, şi că cheamă iarăşi pe adevăratul împărat. Cum auzi bătrînul, zise voinicilor: 
   — Staţi, că eu sunt!
   Şi-l cunoscură toţi, şi îi deteră în genunchi. Iar Neghiniţă, de colo, de pe umăr: 
   — Măria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ţi s-a făcut foame şi-ţi
   vine să dormi? La toate vine rîndul, după cum se întoarce roata, că de-aia e roată, să se întoarcă, iar nu să stea locului. Şi-i veni rîndul şi lui Neghiniţă, gîndul lumii. 
   Într-o zi vru să glumească cu împăratul, să mai facă vreo drăcie. Îi intră în urechea dreaptă, crezînd că e în a stîngă. Cu stînga n-auzea de loc. “Nu face nimic. Mi-e lene să mă mut, se gîndi Neghiniţă. În loc să şoptesc, voi striga.” Şi începu să strige din toate puterile în urechea cu care împăratul auzea de minune. 
   — Un împărat dacă n-a şti el de la el adevărul, nu-l mai aflăde la nimeni! 
   Împăratul, auzind acest glas tare în fundul urechii, îi zvîcni inima şi-şi trase o palma cît putu peste ureche, zicînd: 
   — Iiiii, să ştii că ce credeam eu că-mi trece prin minte eranumai în ureche! 
   Şi cînd îşi scutură urechea în podul palmei... Neghiniţă cazu leşinat... 
   — Tu mi-ai fost? Tu m-ai făcut să cad din scaunul împărăţiei? Bine! Am eu ac de cojocul tău! 
   Împăratul, înfuriat, porunci să-l lege de gît cu un fir lung de mătase şi-l coborî de-l înecă în puţul din curtea domnească. 
   Aşa sfîrşi bietul Neghiniţă. 
     
  POVESTE 
   O, poveşti, poveşti... lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca şi astăzi, şi ce este astăzi va fi odată ca niciodată. 
   Cîte focuri, cîte lumînări şi cîte văpaiţe n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să se stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decît cu cel din urmă om... şi 
   numai ăla va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste. 
   A fost odată un împărat. Împăratul avea o nevastă. Amîndoi aveau o fată. Împărăteasa îşi iubea fata ca luminile ochilor, dar împăratul se prăpădea după ea. 
   Împăratul, bătrîn, bătrîn, de cîte ori o lua pe genunchi, zicea: 
   — Tu mi-ai deschis pleoapele, că, p-aci-p-aci, era să le închid de veci, fata tatei! 
   Iar peste capul fetei cu cosiţe de aur cădea barba lui albă ca nişte şuvoaie de apă. Şi fata, despicînd în două barba mai lungă ca ea, scotea capul, ca prin gura cămăşii, şi zicea rîzînd: 
   — Bau, tată...
   Şi împăratul plîngea de bucurie, şi lacrimile alunecau de-a lungul bărbii pînă la sfîrcuri, şi de-acolo picurau, ca din nişte feştile, pe genunchii goi ai domniţei. 
   Iar împărăteasa avea haz, căci începea şi ea, adunîndu-şi lacrimile în pumni, şi-l certa că prea plînge ca o muiere de fiece şi orişicînd. Şi începeau: 
   — Ba iar ai plîns.
   — Ba n-am plîns.
   — Ba te-am văzut eu.— Şi eu te-am văzut pe tine.
   — Ba eu am rîs.— Şi eu am rîs.
   Iar domniţa, mică-mică, dar cu ochii în zece, îi da de gol pe
   amîndoi: 
   — Tata a plîns că m-a usturat pe genunchi, şi mama a plîns că are ochii roşii. 
   Acum nu mai aveau ce zice şi începeau să rîdă, mormăind, ca să nu se audă unul pe altul. 
   — Ce nătîng (sau ce nătîngă), de azi înainte nu mai plîng,că plînsul nu e de-a bună... 
   Aşa au petrecut ei mulţi ani, pînă cînd domniţa a început a nu mai fi mică şi barba împăratului de pînă la brîu i-a trecut peste genunchi. 
   Şi două lucruri necăjeau pe împărat: că nu-l mai răbdau puterile să-şi joace copila pe genunchi ş-apoi că prea se făcuse frumoasă din cale-afară. 
   — Unde să-i găsesc eu potrivă, zicea împăratul toată ziulica,dînd cu toiagul de colo-colo o pietricică pe care căşuna în neştire. 
   Şi două lucruri necăjeau pe împărăteasa: că n-o mai ajungeau mîinile pîn’ la sfîrşitul părului cînd îşi pieptăna fata ş-apoi... or ţine-o zilele să vadă un nepot şi o nepoată, frumoşi ca domniţa ei? 
   De se întîlneau, ea cu el, fiecare cu focul lui, se înţelegeau din ochi, deşi abia se mai vedeau, şi cu glas uscat se luau iute la harţă, parc-ar fi fost necăjiţi unul pe altul. 
   — Ei, ce mai ai şi astăzi?
   — Măria-ta ce ai?
   — Ce să am, ale pustii de bătrîneţi. Nu mă mai ţin genunchiica să-mi joc copila. Ce n-aş da să-mi mai facă bau prin barbă! 
   — Da’ eu, măria-ta, trebuie să mă sui pe-un scaun ca să-iajung cu pieptenele în creştet, ş-apoi să mă grămădesc broască la pămînt ca să dau de cîrlionţii de la sfîrcul pletelor. 
   — Ia vezi, nu glumi, să nu-i rupi părul, că te-ai topiiiit!
   — Bătrîneţile, măria-ta, cîteodată...
   — Ce-ai zis?
   — Bătrîneţile... uneori îmi rămîne cîte un fir lung, ca un firde beteală, în dinţii pieptenelui... 
   — Nu, nu, să nu-ţi rămîie nici unul! Auzitu-m-ai tu, ori nu
   m-ai auzit? 
   Şi împăratul pleca mînios, tremurînd, izbind cu toiagul în pămînt. 
   Iar domniţa ajunse fată mare. Cînd îşi încingea talia cu bete
   lie de aur şi pornea uşor ca o umbră, la toţi ai curţii li se făcea frică ca nu cumva vîntul să-i ofilească lumina feţei, ori că mijlocul să se frîngă sau că picioruşele, în conduri de argint, să nu-i scapete în crăpăturile pămîntului. Şi cînd împărăteasa o scălda, căci nu lăsa nici o altă mînă s-o atingă, atît se rumenea faţa şi cutele apei, că împărăteasa nu-i mai zicea “ai de te scaldă“, ci “ai de fă apa mărgean”. 
   Într-o zi, ce-i veni domniţei, că se strecură de lîngă mă-sa şi se duse, pe un zăduf de foc, să bea, ea singură, apă de la puţul de piatră, din fundul curţilor împărăteşti. Acolo, o babă bătrînă, uscată ca o scîndură şi ciuruită în obraji ca un burete, ridica de pe colacul de piatră un ulcior cu apă proaspătă şi rece. 
   — Bunico, zise domniţa, să sorb şi eu o gură de apă pe gur-guiul ulciorului, că mult ţîşnesc din el boabe ca de mărgăritar. 
   — Ei, măria-ta, unul scoate şi o mie beau! răspunse baba şi seîncruntă. Altul ară şi altul cară; pe cine nu-l pîrleşte soarele nu-l degeră nici gerul. Dar ţine şi bea, şi cînd ăi înghiţi să nu te îneci, că numai flămîndul se îneacă la masa sătulului. 
   Baba rînji şi îi întinse ulciorul. 
   Bietei domniţe i se făcu frică; puse mîna pe gîtul ulciorului; mîna îi tremură şi, scăpînd ulciorul de pe colacul de piatră, îl făcu praf şi fărîme. 
   Domniţa încremeni, iar baba oftă de i se subţie pîntecele, se-nnegri ca boziul şi zise: 
   — Răpi-ţi-ar Necuratul minţile cum mi-ai răpit tu bucuriaapei, şi orice ai face, orice ai drege, blestemul meu să te-ajungă cum ţi-ajunge umbra ta de călcîiele tale! 
   Aşa o blestemă baba şi, făcînd cu mîna în patru părţi, plecă ca o vijelie. 
   Domniţa intră, podidită de plîns, în iatacul ei de cleştar. Se trînti în pat şi adormi cu genele ude şi cu mîinile încrucişate pe piept. 
   Cînd tresări din somn şi deschise ochii, şi mă-sa şi tată-său se uitau la ea cum se uită bătrînii la icoane. Împărăteasa tăcu, iar împăratul zise încet: 
   — Nu mă lăsa, lumina şi toiagul bătrîneţilor mele!Şi nici o vorbă nu mai scoaseră tustrei, ci se uitară unul la altul pînă scăpătă soarele. 
   Şi tot acolo adormiră, fără să se mişte, parc-ar fi fost de piatră. Împăratul îngenuncheat pe barbă, împărăteasa c-o tîmplă pe dunga patului, iar domniţa aci fiartă de călduri, aci cutremurată de fiori. 
   A doua zi împăratul adună pe toţi doctorii şi le zise: 
   — Jumătate din împărăţia mea aceluia care-mi va vindeca fata!Şi nici un doctor nu-i ghici leacul.
   A treia zi adună pe toţi vracii şi pe toate vrăjitoresele şi le zise:
   — Toată împărăţia mea aceluia care va tămădui pe domniţa! 
   Şi nimeni nu ştiu ce să facă şi ce să zică, numai o babă, uscată ca scîndura şi ciuruită ca un burete, zise împăratului rînjind: 
   — Măria-ta, domniţei i-a abătut de măritiş.-Mai ştii minune!... zise împărăteasa.
   — Da’ unde să-i găsesc potriva? şopti împăratul în urecheaîmpărătesei. Şi pe loc porni vestea pe la toate împărăţiile cu feciori de domn care de mult rîvniseră la fata cu păr de aur. 
   Pînă să s-adune feciorii de împărat, trecu vreme la mijloc, că unii porneau din revărsatul zorilor, alţii tocmai din scăldătoarea soarelui, şi alţii de unde noaptea se ridică ca un zăbranic negru, şi alţii chiar de pe unde pămîntul e drob şi piftie. 
   În ajun de-a-i trece pe dinainte şirul băieţilor de împărat, domniţa, care nu se mai mişcase din pat, pofti sa se scoale şi să se plimbe, singură-singurică, prin grădina împărăţiei. 
   Frumoasă şi galeşă şi rezemată c-o mînă pe umărul împărătesei, iar cu cealaltă petrecută pe după gîtul împăratului, intră în grădină şi, cu toate rugăciunile părinţilor de-a-i lăsa şi pe ei, domniţa le închise binişor uşa în obraz şi-i lăsă cu inima arsă. 
   Cum rămase singură, cutreieră cărările cu naramzi şi chiparoşi, cu luminişuri de smarald şi cu bolţi umbrite şi răcoroase. 
   După ce umblă cît umblă, cu ochii pe jumătate închişi, oftă fără să ştie de ce, fără să ştie ce vrea, şi se lungi pe iarbă, la umbra unei perdele de chiparoşi. 
   Cum sta lungită, o apucă o piroteală şi, cum privea într-un adînc fără fund, printre genele lungi, i se păru c-aude un cîntec de chitară. 
   Tim, tam, tam, tam, tam, uşor, încet, prelung... o adiere de sunete, o mîngîiere dulce, un farmec de pe altă lume... Tim, tam, tim, tam, tam... ca o licărire depărtată care s-apropie, şi iar s-afundă, şi iar se întoarce... Dar cîntecul o gîdilă pe obrajii rumeni şi-i furnică din tălpile mititele pînă în creştetul luminos... Şi i se păru c-aude un glas, un glas fericit care cînta şi vorbea după tremuratul uşurel al chitarei. 
   — Tim, tam... adormi şi rămîi deşteaptă. Tim, tam, tam...care e adevăratul vis, ziua ori noaptea?... Făt-Frumos vine noaptea şi pleacă de cu ziuă... Făt-Frumos este şchiop, da’ nimeni nu cîntă ca el şi nimeni nu mîngîie şi nu sărută mai dulce ca el... Tim, tam, tam... 
   Şi domniţa simţi nişte buze de foc pe amîndoi obrajii. Şi tresări şi, sprijinindu-se într-un cot, privi speriată înainte, pe cărarea îngustă cu stropi de umbră şi de lumină. 
   Şi în fund, în fund de tot, văzu pe minunatul cîntăreţ, care-i zîmbea şi-i făcea semn să se apropie. La şoldul stîng purta paloş lat, în mîna dreaptă ţinea o chitară cu gît lung şi ochii-i scînteiau ca doi cărbuni aprinşi. 
   Domniţa dădu să ţipe şi nu putu. Sări în picioare, vroi să fugă, da’, ca şi cum ar fi fost prinsă de talie de nişte braţe lungi, începu să păşească spre cîntăreţul care o aştepta cu mîinile întinse. 
   Cînd se apropie de el, deschise braţele şi, voind, fără să vrea, ca să-l strîngă în braţe, mîinile îi trecură prin el, apoi simţi un sărutat sub bărbie şi, uitîndu-se înainte, văzu pe cîntăreţ ca o umbră, o umbră şchioapă care se ducea cîntînd. 
   — Tim, tam, tam, tim, tam, tam... Făt-Frumos este şchiop...şi nimeni nu leagănă mai bine ca el, şi nimeni nu mîngîie şi nu sărută mai dulce ca el... Tim, tam, tam... umbra s-a topit, adormi şi rămîi dăşteaptă, fată cu plete de aur... 
   Domniţa, dreaptă şi nemişcată ca o făclie, se uită după umbra şchioapă cum se ducea, se tot ducea, mică, mai mică, şi mai mică, pînă ce se înecă în ceaţa depărtării. Apoi, fără să mai simtă ceva, afară de un vuiet adînc, adînc, în fundul urechilor, intră în iatacul de cleştar, se trînti în pat şi începu să plîngă. 
   Iar împăratul şi împărăteasa îi culegeau fiece lacrimă în năframele lor ş-o întrebau: 
   — Spune-ne nouă ce vrei, lumina şi toiagul bătrîneţilor noastre!
   A doua zi, împăratul şi împărăteasa stăteau încremeniţi pe jeţurile lor de sidef presărate cu pietre scumpe. 
   Domniţa bolea, lungită în pat, cu ochii pe jumătate închişi, iar pe dinaintea ei treceau feciorii de împărat, ca să-şi aleagă unul, ea, dorita tuturor. 
   Trecu ăl dintîi, numai în zale de sus pînă jos, cu chivără de argint; şi cînd păşea, zalele sclipitoare zuruiau ca şi cum ar fi fost vii. Domniţa nu dădu nici un semn. Voinicul plecă ruşinat. 
   Trecu altul, cu parul lung şi negru corb, cu cămaşa uşoară, albă ca floarea şi cu chenare de găitan aurit, încins pe la mijloc cu un brîu de mătase verde. Şi cînd păşea, pletele i se legănau pe umeri, iar cutele albe, din şolduri pînă la călcîie, se îndoiau frumos după legănatul trupului. 
   Domniţa nu se uită nici la el. Şi drăguţul se duse cu inima secată. 
   Trecu al treilea, numai în fireturi şi steme, şi nici pe el nu căzură ochii domniţei. 
   Aşa, pînă-n deseară, se încheie şi se ruşină lungul şir de feciori de împăraţi. 
   Tocmai la isprăvit, şontîc-şontîc, veni şi un cîntăreţ şchiop. Pe şoldul stîng purta un paloş lat, în mîna dreaptă ţinea o chi-tară cu gîtul lung. Împăratul şi împărăteasa, cum îl văzură, se înfiorară. Ce gură mare şi strîmbă! Şi ochii din cap îi scînteiau ca doi cărbuni aprinşi. Nalt, deşirat, c-un picior mai scurt şi cu altul mai lung. 
   Şontîc-şontîc, şi, cînd ajunse în dreptul patului, domniţa tresări, deschise nişte ochi mari, sări drept în picioare şi-i întinse mîna. 
   Împăratul şi împărăteasa plecară ochii în jos, iar domniţa, dîndu-le în genunchi, le zise: 
   — Iată mirele meu... nimeni nu cîntă ca el... nimeni nu sărutăca el... 
   Împăratul îşi ridică mustăţile cu o mînă, şi cu alta apăsîndu-şi barba, zise, ca şi cum şi-ar fi dat sufletul: 
   — Fie!Împărăteasa se cutremură şi se duse să poruncească de masă.
   Se puse masă împărătească, dar masă tristă, mai tristă ca întu-
   nericul. A doua zi era să fie nunta, şi a treia zi era să fie război mare cu toţi feciorii de împăraţi ruşinaţi de cîntăreţul şchiop şi deşirat. 
   În jurul mesei, lîngă împărăteasă, se aşeză fie-sa, lîngă ea cîntăreţul şi, mai departe de cîntăreţ, oftă şi stătu bietul împărat. Împăratul nu mai lua ochii de la el şi, dînd din cap, îi zise: 
   — Ginere, de ce înghiţi carnea nemestecată?
   — Mi-e foame, tată, mi-e foame. Aş înghiţi nouă suflete nemes-
   tecate. Viu tocmai de la marginea pămîntului. Aşa răspunse cîntăreţul şi mai înghiţi o halcă de carne. 
   — Ginere, da’ de ce-ţi scînteiază şi-ţi dogoresc ochii ca doicărbuni aprinşi? 
   — În ochii mei vezi stemele măriei-tale, răspunse cîntăreţul
   uitîndu-se în jos. 
   Împăratul îşi luă coroana de pe frunte şi o aruncă cît colo. 
   — Ginere, de ce c-o mînă bagi pîinea în gura şi cu alta o 
   scoţi? Numai carnea îţi place? 
   — Cine-a frămîntat azima îi mirosea mîinile a ceapă.
   — Vezi, tată, vezi? zise fata înduioşată. 
   — Ginere, ce-ţi ţăcănesc dinţii şi măselele, ca şi cum ar fi de oţel?
   — Din greşeală am strîns furculiţa în dinţi, răspunse cîntăreţulşi trînti furculiţa pe farfurie. 
   — Ginere, dar de ce-ţi sunt unghiile aşa de lungi şi de ascuţite?
   — Ce unghii? Şi parc-ar fi fost o pisică, aşa îşi trase unghiile
   sub piele. Ce unghii, măria-ta? Ieri mi le-am tocit cu gresia, ca să nu zgîrii mîinile albe ale drăguţei mele... 
   — Ginere, da’ mult păr ai pe mîna dreaptă, parc-ai fi lup, aşa
   e de des şi de aspru! Cîntăreţul se făcu negru-verde şi răspunse, încheindu-şi banta: 
   — E un semn, un petic de păr, pe care-l avem din moşi-strămoşi, dar încolo sunt alb ca zăpada şi rumen ca răsura. 
   — Ginere, mai zise împăratul tremurînd, ce ai pe frunte, cadouă umflături de berbec tînăr? 
   — Socrule, răspunse el necăjit, într-o parte m-a izbit cu buz-duganul un uriaş, şi în alta un zmeu. Ei au crăpat în luptă, iar eu am rămas cu două cucuie. 
   — Vezi, tată, vezi? îngînă domniţa şi-şi înghiţi lacrimile, căci mult i se părea tată-său de rău. Cîntăreţul se sculă de la masă. 
   — Sunt obosit de-atîta drum. Să mă iertaţi, mă duc să mă culc.
   — Ginere, se răsti împăratul, dar nu faci barem o cruce după
   masă? Cîntăreţul îşi întoarse faţa, clănţăni din dinţi şi zise: 
   — Eu mă închin la mine, să nu mă vadă nimeni. Şi plecă peuşă afară. Fata se culcă în iatacul ei de cleştar. Împăratul ceru împărătesei crucea din paraclisul domnesc ca s-o puie sub căpătîi. Împăratul se culcă şi avea la cap două sfeşnice mari de argint şi la picioare alte două, cîteşipatru cu făclii aprinse. 
   Trase un somn şi tresări... nimeni... Trase două şi iar tresări... iar nimeni... A treia oară, tresărind şi mai tare, văzu la capul lui 
   o dihanie deşirată, cu păr ca de lup, cu ochii ca doi cărbuni aprinşi, clănţănind din nişte dinţi de oţel mai lungi ca piroanele. 
   Împăratul scoase crucea de sub căpătîi şi o ridică deasupra dimonului strigînd: 
   — Piei, dimone, ucigă-te-ar crucea!Împăratul văzu atunci ce nu mai văzuse în toată viaţa lui.
   Dihania se cutremură, se lungi şi se subţie şi, ca şi cum ar fi
   fost un fir de aţă, se strecură prin gaura broaştei. Dar cît de repede se strecură, împăratul tot văzu că are un picior mai lung cu zece coţi ca celălalt. 
   Şi cînd împăratul se uită pe jos, văzu o chitară cu gîtul lung şi cu coardele plesnite şi, înhăţînd-o, răcni: 
   — El este!Se repezi în iatacul fetei, trîntind uşile ca o vijelie.
   Pipăi patul... Fata nicăieri... 
   Atunci alergă la grajdul murgului care mînca jăratic şi strigă: 
   — Murgule!
   Într-o clipă murgul rupse ştreangul, dărîmă uşa şi îngenunche înaintea stăpînului său. 
   — Împăratul încălecă şi porunci:
   — Ca gîndul!
   Şi porni bidiviul mai iute ca vîntul, în urma împăratului, bar-ba, despicată în două, îi fîlfîia ca două steaguri albe. Văile şi dealurile i se pierdeau în urmă rotocolindu-se. Codrii îi păreau ca nişte ape tulburi fugind la miazăzi. Vîntul pe care-l lăsa în urmă îndoia stejarii, frîngîndu-i ca pe nişte nuiele. 
   Înaintea lor, cîntăreţul gonea şi se lungea de ce-l apropiau... cît o beldie, cît un brad, cît un plop, aruncînd piciorul ăl lung în văi şi p-ăl scurt în dealuri. În cîrca lui, domniţa. 
   Cînd mai trebui o aruncătură pînă la dihanie, se revărsă de ziuă. Cocoşii cîntară de trei ori. Pocitura se opri în loc, se răsuci ca un sfredel şi intră în pămînt, lăsînd pe iarbă pe domniţa fără simţiri. 
   Murgul îngenunche. Împăratul îşi ridică fata. C-o mînă o luă de mijloc şi alta i-o înfipse în păr. 
   Încălecă şi porni. 
   — Încet, Murgule, să n-o deşteptăm.Atît mai zise împăratul şi, dînd ochii peste cap, căscă gura şi
   fălcile îi trosniră din înche-ieturi, închise ochii, şi două lacrimi îi îngheţară sub gene ca două diamante. Împăratul încremeni pe cal, iar de-a curmezişul, în braţele lui reci, sta leşinată domniţa cu părul de aur, lung pînă-n pămînt, ca o beteală lungă. Peste ea curgea barba albă a împăratului. 
   Încet-încet, îi duse Murgul zile şi nopţi, împăratul sta ţeapăn, cu ochii închişi, iar mîinile domniţei, albe şi moi, se clătinau, bătînd uşurel coastele Murgului. 
   Cînd intrară în curtea palatului, împărăteasa, toţi boierii mari şi toţi curtenii le dădură în genunchi. 
   Iar cînd Murgul necheză, împărăteasa şi boierii, punînd mîna pe împărat şi pe domniţă, înmărmuriră. Împăratul era rece ca gheaţa, domniţa, caldă şi i se bătea inima. 
   Şi voind să ridice pe împărat de pe cal, le-a fost cu neputinţă; şi voind să ia pe domniţă din braţele împăratului, mîna lui nu i se descleştă din creştetul ei. 
   Atunci au chemat popi mulţi şi mitropoliţi, cîţi erau, şi au început sfintele slujbe ca să dezlege pe împărat din spinarea calului şi creştetul domniţei din mîna rece a împăratului. 
   Şi isprăvindu-se slujba, o babă bătrînă, uscată şi ciuruită ca un burete, a zis în gura mare: 
   — Fetele, dacă îmbătrînesc la uşa părinţilor, înnebunesc, dar şi dacă fug, le ia dracu. 
   — Amiiin! zise prelung un diacon care rămăsese în urmă cuslujba. Şi atunci, ca prin minune, împăratul alunecă la vale pe şeile calului şi mîna i se dezlipi din creştetul domniţei. Iar mulţi au auzit un oftat greu cînd împăratul cazu, lung şi ţeapăn, la pămînt. 
   Domniţa deschise ochii, începu să jelească pe tată-său, şi-l jeli ani mulţi, dar de frica dracului nu s-a mai măritat. 
   Cine ştie?... ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca şi astăzi... şi ce este astăzi va fi odată ca niciodată... 
  IRINEL 
     
   Aşa am fost eu: să scriu tot ce-mi trece prin minte şi să nu spui nimic oamenilor. 
   Oamenii sunt teribili. Privire grea şi vorbă cu atîtea înţelesuri... 
   Nu pumnul, ci ochii omului mă sperie; prin ei, ca prin nişte lunete, văd ce se petrece în adîncimea unei tăceri viclene. 
   Da, sunt nesuferite aceste supape de lumină. Mi-e cu neputinţă să privesc în ele fără să mă cutremur. 
   Aşa m-am născut. Sunt mulţi ca mine. Un singur lucru mă deosebeşte de ei: eu am priceput devreme de ce sufăr printre oameni, fără a-i urî, iar ei îi urăsc fără să ştie de ce. 
   După cum vedeţi, nu sunt curajos — ferească Dumnezeu! — dar nici poltron. În faţa unui revolver nu tremur. 
   Dacă m-aţi vedea cum mă reped printre muncitori — închizînd ochii, bineînţeles, — desigur că m-aţi crede un erou şi n-aţi înţelege deloc cum un asemenea cavaler să fie aşa de timid în faţa domnilor liniştiţi şi galanţi. 
   Dar cînd vorbesc cu o femeie frumoasă? Ah, femeile, femeile! Nu, nu, ele nu vorbesc ca noi, nu privesc ca noi, nu se mişcă ca noi. 
   Cuvîntul lor e cald şi ameţitor. 
   Unei femei îi e de ajuns tinereţea şi deşteptăciunea. Şi, dacă e să vă spun drept, eu prefer deşteptăciunea frumuseţii. Frumuseţea este femeia dinafară, inteligenţa e femeia dinlăuntru. O frumuseţe prostănacă este un farmec mort. O urîtă, ştiind să te taie cu o privire, se aseamănă cu o carte ale cărei scoarţe proasţe ascund un cuprins fermecător. 
   Femei urîte nu există, ci numai femei, femei bătrîne şi femei proaste. Ba chiar cele bătrîne întineresc cu spiritul lor diabolic. 
   Să nu credeţi că voi povesti ceva imoral. 
   Timidul revoltat, de odinioară, acum e tot timid, dar liniştit, cu o vastă iubire de omenire şi mai ales de femei. Pesimistul de odinioară e astăzi un om blînd, insipid de dulceag; şi acela — vă cer iertare — care se trîntea disperat în pat şi nu credea decît în pasiune şi frumos astăzi este un pu-ri-tan, bineînţeles un puritan care... trebuie sa vă spun... a început să aibă mai multă îndrăzneală cînd priveşte în ochii unei femei. 
   Să revin. 
   Ceea ce mi s-a întîmplat mie, considerînd evenimentul pe dinafară, s-a întîmplat multora; ceea ce însă se petrecu în sufletul meu, fără a fi un fenomen extraordinar, vă va interesa întrucîtva, dacă nu credeţi că nebunii şi oamenii sănătoşi se pot reduce la două formule, una cuprinzînd pe cei care iau visul drept realitate şi alta cuprinzînd pe cei care neagă realităţii orice părticică de vis. 
   Oamenii se deosebesc aşa de mult unii de alţii, că cea mai mare greşeală a filozofilor stă în reducerea omenirii la un tip sau chiar la mai multe tipuri. 
   Cîţi oameni, atîtea tipuri, atîtea lumi, atîtea probleme. Şi dacă e ceva care aseamănă pe oameni între ei, e tocmai ceea ce-i aseamănă cu tot restul animalelor: a mînca, a dormi, a umbla, a se înmulţi... 
   Afară de această asemănare, alta nu mai există. 
   Iată de ce-mi vine să rîd de mulţumirea părinţilor cînd văd că ochii copiilor seamănă cu ochii lor, fără a se întreba dacă prin acele sticle albastre şi drăgălaşe vor pătrunde aceleaşi impresii şi se vor răsfrînge aceleaşi imagini... 
   Mă iertaţi, clina copilărească a filozofiei a fost pururea patima capetelor slabe şi mai ales a oamenilor fără acţiune. 
   Sunt timid. V-am spus-o şi vă rog să nu vă îndoiţi. 
   Cîte mi s-au întîmplat din pricina aceasta, nu vă pot spune. Ar fi prea lung şi aţi rîde prea mult de mine, fără ca să iau şi eu parte, privind, bineînţeles, cu ochii în jos. 
   Să încep. 
   Cînd îmi muriră părinţii, amîndoi în acelaşi an, eram mic, mi se pare de şapte ani. 
   Am voit să-i plîng pe amîndoi — pe amîndoi îi iubeam. M-am apropiat de cosciugul lor. Nu eram singur. 
   Trebuie să ştiţi că tata a lăsat o avere frumuşică. 
   Erau dar la capul lui mulţi care nu-l putuseră suferi. 
   Se vorbea de un testament. 
   Mi-aduc aminte de unul din familie, despre care tata zicea: “Nu ne-a mai călcat pragul, nu mai ştiu ce este supărarea”. 
   E crud sa vă spun: fratele lui, unchiul meu. Un om foarte bun, cu un singur cusur: pierduse toată averea în cărţi. Am găsit în hîrtiile tatei o sumedenie de poliţe de-ale lui, iscălite frumos, cu floare, dar neplătite. 
   M-am apropiat de catafalc, convins că voi plînge cum nimenea nu mai plînsese. 
   Casă părintească fără părinţi! 
   Cineva mă luă de mînă şi-mi zise, sărutîndu-mă pe amîndoi obrajii: “Iorgule, Iorgule, plîngi, Iorgule, pe acela care nu se va mai întoarce!” 
   El. 
   Unchiul cu poliţele. 
   Şi cînd să mă podidească lacrimile, l-am privit. Mi-am întors ochii şi-am întîlnit atîtea perechi de ochi, că... mi-a fost ruşine şi n-am mai plîns. 
   O! e teribil lucru să-ţi fie ruşine să plîngi cînd suferi! 
   Vedeţi ce timid sunt? Aţi înţeles? E greu de priceput. D-voastră sunteţi altfel. Nici unul nu vă asemănaţi cu mine. 
   Mai degrabă veţi înţelege de ce, ştiind perfect de bine lecţia, n-am răspuns nimic în faţa unui profesor vestit, cunoscut în toată ţara. O! un profesor mare! 
   La fiece lecţie începea: 
   — Un profesor trebuie să fie părintele vostru!
   — Educaţie! Educaţie, pedagogie, sistem nou!
   Şi cînd s-a răstit la mine şi mi-a strigat: “Educaţie! Pedagogie! Sistem nou! Ochii-n sus!”... am ridicat capul, dar, întîlnind nişte ochi pedagogiceşti, mi s-a-ncleştat fălcile şi, din lecţia cea mai bine preparată, m-am ales cu un zero la catalog. 
   Mă prind că asemenea timiditate o înţelegeţi. 
   Fiecare din d-voastre aţi păţit-o în faţa pedagogiei şi a profesorilor care v-au fost ca nişte adevăraţi părinţi. 
   Să nu credeţi însă că în toţi frica a fost la fel. Unii s-au gîndit la nuia, alţii la notă, alţii la urechi, puţini la premiu, şi cei mai mulţi, la repetenţie. Unora le-a zvîcnit inima, multora li s-a împiedicat răsuflarea, la puţini li s-a ridicat sîngele la cap, la cîţiva le-a venit ameţeală. 
   Mie nu-mi păsa nici de bătaie, nici de premiu, nici de notă rea; simţeam însă doi ochi care mă pironeau drept în mijlocul frunţii. Fără ei aş fi spus toate regatele, marile ducate şi ducatele Germaniei, cu capitalele şi cu oraşele “cele mai principale”, ca pe apă, pe nerăsuflate. 
   Ce n-aş fi dat să mă lase profesorii în pace, ca sa învîrtesc degetele cele mari, unul împrejurul celuilalt, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai încet, după cum lecţia curgea mai re-pede sau mai pe gîndite. 
   Pedagogia a fost duşmana mea. Mi s-a părut că această ştiinţă a fost inventată ca să mă chinuiască şi să mă facă de rîs. 
   Tocmai tîrziu am înţeles că pedagogia s-a născocit pentru unii profesori neghiobi — există — şi pentru unii şcolari model, care nu există. 
   Eram aşa de bun şi de timid că, împlinind 21 de ani, n-am voit să ies de sub tutela unchiu-meu, fratele mamei, om blînd ca şi mine, ruşinos ca şi mama. 
   Îmi vine să rîd... Nu cumva vă spun vreo minciună?... De ce v-aş spune?... Nu vă cer nimic, nu-mi cereţi nimic, de ce să vă mint? 
   Şi adevărul e că nu v-am spus de ce n-am luat socotelile tutelei şi de ce-am rămas în aceleaşi case albe ca laptele — mai ales noaptea pe lună — cu pridvor, cu trepte de stejar, cu stîlpi cu flori la capiteluri şi cu brăţări pe la mijloc. 
   Îmi plăceau casele?... Da. 
   Iubeam pe unchiul meu, care-mi îndoise averea?... Da. 
   Mi-era ruşine ca, îndată ce ajunsesem vîrstnic, sa-i cer socoteală, ca şi cum m-aş fi îndoit de cinstea lui?... Da. 
   Ei şir?... 
   De aceea rămăsesem eu la epitropie? Dacă v-aţi uita cam la o parte, m-aş înroşi şi v-aş răspunde: da. Iar de m-aţi privi, chiar acum cînd mi-au răsărit multe fire albe, ca un copil vinovat, v-aş spune: 
   — Nu, nu e adevărat că iubeam aşa de mult casele în carecrescusem şi pe unchiul meu care mă crescuse... 
   Mai era cineva pe-acolo, afară de un văr, cam de aceeaşi vîrstă ca mine, afară de unchiu-meu (mătuşa mea murise), afară de case şi de un cîine lăţos... mai era cineva... 
   Ei, acest cineva pe cîţi ştrengari nu strînge de pe drumuri, pe cîţi timizi nu-i ameţeşte, pe cîţi negustori nu-i preface în poeţi, pe cîţi filozofi nu-i scoate din fire, suflînd în sistemele lor, ca în nişte pînze de păianjen! 
   E nespus de fermecător acest cineva, care te face să rămîi sub tutelă, cînd au trecut 24 de ore după ce ai împlinit 21 de ani şi ai un venit de 15.000 de lei! 
   Mi se pare că aţi ghicit secretul.
   Oh! femeile, femeile!
   Ce-or fi avînd ele cu timizii şi cu filozofii? 
   Nu era tot aceeaşi Irinel cu care mă jucasem de-a “cirip-cirip”? Nu era aceeaşi nebună, cu rochiile pînă la genunchi, ai căreia ciorapi albi se înverzeau pînă seara? Nu era acelaşi drac zvăpăiat care îşi arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la şcoală şi mă prindea de gît cu amîndouă mîinile ca să o duc în cîrcă? 
   Copilul devenise femeie, în locul ochilor, de o infinită naivitate, se aprinseseră două văpăi de demon. 
   Şi acum Irinel mă lua de mînă. 
   Dar era de 15 ani... şi de mult mîna ei era alta: mai caldă, mai nu ştiu cum. Veselia ei nu mai era egală şi continuă ca altădată. Nu mai vorbea repede şi întruna. 
   Şi dacă-i ziceam: 
   — Irinel, ce crezi tu, o să plouă astăzi?Sau:
   — Irinel, mai sunt două săptămîni pînă la vacanţa mare, nue aşa c-o să fii fericită, ca şi altădată, cînd om pleca la Slănic ? Irinel tăcea şi privea drept înainte. Eram sigur că nu se uita la nimic, că nu vedea nimic. 
   Tăcerea ei mă ameninţa şi îi ziceam, cu glasul pe jumătate, ca şi cum aş fi fost vinovat: 
   — Irinel, abia venişi de la pension şi ţi s-a urît?
   Şi, drept răspuns, începea o veselie exagerată. Şi rîsete, şi vorbă, şi istorii începute, dar nesfîrşite... 
   — Tu nu ştii, îmi zicea ea, tare şi repede, ce scrisoare mi-a arătat 
   o amică a mea... Numai eu am citit-o... şi cu altă fată... şi cu sora ei... şi mi se pare că a arătat-o şi altora... Am rîs să mă prăpădesc... 
   Şi Irinel începea să rîdă. Şi rîdea, rîdea, pînă ce lacrimile îi curgeau pe obrajii ei rumeni. Apoi, după ce ofta, începea: 
   — Îi scrie... tremurînd... de nişte stele... două numai... careard şi îi vorbesc... Cum o să ardă stelele de care e vorba?... sunt cărbuni?... Cum să vorbească stelele?... Nu pricep... Ş-apoi... gheaţă... topire... marmură... litere de foc... mînăstire... sinucidere... Ah!... Pauvre Marie!1 Mi-e milă de ea... De cîteva ori ne-am luat de gît şi ne-am sărutat, ne-am sărutat şi-am început să plîngem... Trebuie să ştii, Iorgule, că ea-mi citeşte, în fiece luni, cîte-o scrisoare pe care se văd urmele creţe ale unor lacrimi mari, şi eu, abia stăpînindu-mă să nu bufnesc de rîs de “stelele gemene care-l ard şi-i vorbesc”, trebuie neapărat să plîng... şi să mă crezi că plîng din toată inima... Pauvre chérie!2... 
   Irinel, gata să plîngă, după ce rîsese cu atîta poftă, băga de 
        12seamă că eu plec ochii în jos, ca şi cum aş fi fost supărat, şi mă întreba răutăcios: 
   — Iorgule, ce crezi, azi plouă sau nu?
   Asemenea scene se petreceau dimineaţa. Irinel, pînă seara, îmi zicea poftim, în loc de na, broda sau cînta la piano în loc să ne plimbăm prin grădină. 
   Toată ziua simţeam o ură teribilă, de timid, în contra “celor două stele care vorbeau”. 
   Trei ani am petrecut această viaţă de vise îndrăzneţe în tim-pul săptămînii, de frică şi de întristare, duminica, de planuri minunate, amînate din zi în zi, ascunse cu ipocrizia extraordinară a timizilor şi a inocenţilor. 
   În fine, după o vacanţă petrecută la Slănic, m-am hotărît. 
   Cînd plecă la pension, abia îndrăznirăm să ne sărutăm. Ce sărutare rece! Nu ne-am uitat unul la altul. Mi-aduc aminte că eu priveam la o canapea şi mi s-a părut că buzele mele au atins o stofă galbenă şi aspră în loc de obrajii pietroşi şi rumeni. 
   M-am hotărît. 
   Şi eram sigur că nimic nu putea să sfărîme hotărîrea mea eroică. 
   Ca să prind curaj, în prima noapte m-am gîndit la scena ce, neapărat, duminica viitoare, avea sa se petreacă. Toată noaptea n-am dormit, în întuneric vedeam grădina, vedeam pe Irinel, mă auzeam, o auzeam. 
   Cocoşii cîntau. Stam lungit, cu faţa în sus, cu ochii închişi. Asudasem de curajul din scena închipuită. 
   — Irinel, vrei să mergem în grădină?
   — Nu, merci! 
   — Nu se poate, trebuie să ne plimbăm!Înţelesese că sunt hotărît să-i spun ceva grav. Asemenea curaj impune. 
   Cocoşii cîntau. Miezul nopţii. Ploua de vărsa. Fulgerele, ca nişte şerpi de lumină, prinşi o clipă în perdelele mele. 
   — Irinel, să mergi cu mine! Nu vezi ce zi frumoasă? Am găsitun ciorchine de corniţă coaptă. Toată săptămîna l-am păzit... 
   — Nu, merci! 
   — Imposibil... trebuie să mergi... Am să-ţi spun ceva...
   — Ce?Şi mă pironi cu ochii.
   Atîta lumină cine să răbde? Mă uitai în jos. Revoltat de frică,
   simţii un curaj de erou. Ridicai capul. 
   — Trebuie să vii!
   În viaţa mea nu poruncisem nimănui... ei îi poruncii !
   Întuneric beznă. Ploua. Mă întorsei la perete. Închisei ochii.
   Se făcea o Duminică minunat de frumoasă. Şi cu acelaşi curaj
   îi mai zisei o dată: 
   — Trebuie să vii!
   Şi o luai de mînă şi îi spusei ceea ce de doi ani voiam să-i spun:
   — Irinel, te iubesc!... Tu mă iubeşti ?... De ce taci?... De ce pleci ochii în jos?... Spune-mi: vrei să plec din casa unde te-am văzut crescînd?... 
   — Rămîi!Ne-am îmbrăţişat.
   S-a isprăvit.
   Doamne, ce curaj are omul cînd iubeşte!
   Năduşeala se răci pe mine cînd mă gîndii că scena nu se
   petrecuse încă şi că trebuia să se petreacă întocmai. Frica de aşa curaj mă îngheţă în plapumă. Se lumina de ziuă. Adormii încet-încetinel, reîncepînd aceeaşi scenă. 
   — Irinel... vrei să ne plimbăm...
   — Nu... merci! 
   — Ba da... Trebuie... 
   Mă deşteptai pe la zece ore.
   Unchiul meu mă întrebă:
   — Iorgule, nu eşti bine de te-ai sculat aşa tîrziu?Eu mă ştiam vinovat.
   — Aş, nu... o carte... am adormit tîrziu...
   Urechile mi-ardeau, ca şi cum le-aş fi fost lipit de o sobă ferbinte. 
   Pridvorul mi se învîrtea sub picioare. 
   În minutul acela îmi trecu prin minte un gînd care mă ameţi. 
   Irinel ca Irinel, dar cu unchiu-meu ce curaj să am? 
   Cum, el, om bătrîn, cu obiceiuri sfinte, să vadă, la vreme de bătrîneţe, în neamul lui, căsătorie cu dezlegare domnească? 
   De ce sta în picioare înaintea mea? Şi cum mă privea! Mă înţelesese. Mă cîntărea. Desigur că-i treceau prin minte cuvintele pe care eu le auzeam desluşit, ca şi cum cineva mi-ar fi şoptit la ureche: “Nu credeam, nepoate, ca tocmai tu să-mi scoţi copila din minte! Ce-ar zice biată mă-ta de-ar trăi şi te-ar vedea?” 
   De ce nu pleca bătrînul dinaintea mea? Mă privea pe mine, sau se uita într-altă parte? Nu ştiu dacă vinovatul este rău, dar judecătorul e crud. Şi judecătorul meu creştea ca un zid între mine şi Irinel. În urechi îmi răsuna sentinţa pe care el, eram convins, o dăduse: “Ce tineret stricat! Bătrînii se duc, şi cu ei se duc şi bunele obiceiuri.” 
   Aproape să cad de pe scaun. Unchiu-meu îmi zise: 
   — Iorgule tată, tu n-ai luat cafeaua... Mi se pare că nu eşti
   bine... ai?... 
   Ce ironie! 
   Cuvintele lui, mai dulci ca altădată? 
   Degeaba. Îl înţelesesem. 
   Să te ferească Dumnezeu de un om bun care te osîndeşte. Şi e destul să te simţi vinovat în faţa unui om bun şi drept. 
   De ce-ori fi născocit oamenii pedeapsa? Pedeapsa este alinarea vinovatului. Aş fi dorit ca unchiu-meu să şi-o pronunţe. Dar, nu; el mă prinsese, mă judecase şi, în loc de pedeapsă, plecă şi-mi trimise o cafea cu lapte şi două cornuri. 
   În viaţa mea n-am simţit o tortură mai mare. 
   Desigur că ne văzuse plimbîndu-ne tăcuţi, iar nu veseli ca altădată. Înţelesese de ce Irinel sta, unele duminici, închisă în casă. Ştia de ce adormisem tocmai dinspre ziuă. Şi, cine ştie, poate că mă auzise strigînd prin vis: “Irinel, Irinel, te iubesc ! Tu mă iubeşti pe mine?” 
   Cum, unchiu-meu să vadă pe fata lui măritată după băiatul soră-sei? Să se facă de rîs la vreme de bătrîneţe? 
   Şi de ce? 
   Pentru capriciul unui băiat crescut şi îngrijit de el? 
   Dar cum crescuserăm noi, Irinel şi cu mine, nu eram veri buni, ci frate şi soră. Şi de-ar fi rămas vorba numai pe condica civilă... dar cum era să calce el legile bisericeşti? 
   Toată săptămîna, dimineaţa, seara şi peste zi, la masă şi la cursurile universitare, acelaşi gînd. 
   — E imposibil!... Mă mir cum nu am înţeles... Imposibil...
   Sîmbătă, pe la ora 6, văzui vechea noastră trăsură. În ea, unchiul meu, alături, Irinel. 
   Privind de pe treptele pridvorului la părul alb şi la buclele blonde, rîsei, abia stăpînindu-mi lacrimile: 
   — Imposibil!
   Irinel sări uşor din trăsură, se apropie de mine. Era veselă. Ne sărutarăm. Să mă credeţi: mi se păruse că sărut în aer. 
   — Dar ce ai, Iorgule? Eşti aşa de palid! Ai slăbit, ori mi se
   pare mie? Înainte de a-i răspunde ceva, unchiu-meu se grăbi, se grăbi: 
   — Nu ştiu ce are Iorgu... mi se pare că e bolnav şi nu vrea săspuie... 
   O! o! nu ştii ce am, unchiule? Nu ştii ce am? Ţi se pare că sunt bolnav? Nu vreau eu să spun? Şi d-ta spui ce ai? Sfînt om... dar de-o ipocrizie... 
   Credea că nu-l înţelesesem.
   Lui Irinel îi răspunsei încet:
   — N-am nimic, Irinel... Dar tu eşti bine?
   D-aci înainte, un an de melancolie. De ce v-aş spune că slăbeam, că îngălbeneam, ca răceam cam des şi, cu o plăcere ascunsă, exageram o mică tuse cînd mă plimbam cu Irinel? Aţi văzut atîţia oameni slabi şi galbeni şi aţi citit atîtea romane cu amanţi care ofticează, care se împuşcă sau se aruncă în mare, că a vă povesti eu cum slăbisem, cum mă apucasem de biliard, cum începusem să beau bere, ajungînd uneori pînă la trei halbe, v-aş face să căscaţi. 
   Nimic extraordinar în iubirea şi melancolia unui timid. Cine se opreşte, fie măcar şi-o clipă, în faţa unui om care suferă şi tace? Şi eu am tăcut de la Sfîntă Marie pînă la Sîn-Petru. 
   — Ce ai?
   — Nimic...
   — Eşti bolnav?
   — Nu, unchiule... Nu, dragă Irinel...
   În sfîrşit, ziua grea şi mare sosi.
   Irinel sfîrşise pensionul. La 20 iunie îşi adusese tot de la scoală.
   Chiar în ziua aceea întrebă repede pe unchiu-meu la ce băi
   plecăm şi, aflînd, intră la mine în odaie. Eu citeam, trîntit în pat, minunatul discurs al lui Kogălniceanu, 
   tipărit în fruntea Letopiseţelor1. Mă hotărîsem să las dreptul şi să învăţ literele şi istoria. Cum o văzui, sării în sus. Ea se învîrti repede într-un picior. 
   Rochia păru o imensă rochiţă-a-rîndunicii. După ce se învîrti, rîzînd şi bătînd în palme, se opri înaintea mea, îmi făcu o reverenţă, întinzîndu-şi uşurel rochia de amîndouă laturile, şi mă întrebă cochet: 
   — Mon cher cousin2, poţi să ghiceşti unde plecăm var-asta? 
   — Nu, Irinel, răspunsei eu, exagerînd tusea care devenisemai mult un tic. 
   — Ce-mi dai să-ţi spun?
        12Şi după ce iar se învîrti lovindu-mă cu rochia peste picioare, şi rîse, şi bătu din palme, mă întrebă foarte serios: 
   — Îmi săruţi mîna cu respect, ca la o cucoană bătrînă, dacă ţi-oi spune? 
   — Da, Irinel.Şi tusea obligată îşi jucă rolul.
   — Nu, mai întîi să-mi săruţi mîna.Îmi întinse o mînă, pe care o sărutai trist şi cu poftă.
   — Şi p-asta.
   — Şi p-aia, Irinel.
   — La Mehadia! Mi se urîse cu Slănicu.
   Se învîrti prin casă, de astă dată aşa de repede, că rochiile i se-nălţară pînă la genunchi. Eu mă înroşii, ea se înroşi. Apoi, izbucnind într-un rîs argintiu, se repezi la mine şi-mi zise: 
   — Să jucăm o polcă... Eu cînt... Eu să fiu cavalerul... Eu să te
   port... Tocmai atunci auzii pe unchiu-meu. 
   — Irinel!... Irinel!... Unde eşti?Ea dispăru într-o clipă.
   Mă trîntii în pat. Luai Letopiseţele. În loc să citesc, începui să
   mă gîndesc. “Irinel! Irinel!” Cel dintîi, repede, aspru, răutăcios, cel de-al doilea, mai lung, mai dulce, mîngîietor chiar. Desigur, a voit s-o dreagă, să mă înşele. Să cred eu că nu s-a gîndit la nimic. Dar ce-a însemnat acel “unde eşti”? Am înţeles cum a zis “unde”. Aci era tot înţelesul întrebării. Nu că avea să-i spuie ceva, dar dorea foarte mult să ştie: "unde” e. Adică nu care cumva e la mine în odaie? Atîta pază e umilitoare pentru un orfan de care a îngrijit o viaţă întreagă şi i-a îndoit averea, ca să aibă dreptul să-i zică, c-o singură vorbă, c-o singură privire: “Aşa ştiu eu să răsplătesc pe un ingrat, pe un tînăr care nu seamănă bătrînilor ce se duc şi înmormîntează cu ei moravurile sfinte din ţara asta!” Acest “unde eşti” prea fusese cusut cu aţă albă. Ce, nu ştia el unde era ea? 
   — Ah! unui orfan nu-i e permis să iubească!
   Uşa de la odaie se deschise. Irinel apăru în prag. 
   Ce nefericire... să-ţi vezi fericirea în prag şi să ştii că nu-l va trece, că va rămînea acolo, aşa de aproape, şi totuşi infinit depărtat de tine! 
   Irinel se apropie de mine. 
   Ştiam eu că ea trecuse pragul, dar că fericirea mea rămăsese dincolo. Înţelesesem că bătrînul o trimisese într-adins, prefă-cîndu-se, şi mai bine, că nu bănuise nimic. 
   — Ştii ce mi-a spus tata? În ziua de Sîn-Petru o să ne vie un musafir. Un mare negustor. 
   Ce mai era ş-asta? 
   — Şi ce ţi-a mai spus? 
   — Nimic... a, ba da... să tăiem Curcanul cel mai gras... să fiecurat şi frumos aşezat în casă... că musafirul e deputat, bătrîn... că e... nu ştiu mai cum şi ce fel... 
   După ce Irinel mă certă şi rîse de mine că tuşesc ca fetele din pension care fac pe doctor să le dea fier şi vin vechi, mai mult pentru vin decît pentru fier, plecă. 
   — Uf! bine că e bătrîn!... Dacă ar fi fost tînăr?...
   În ziua de Sîn-Petru mă sculai cu o frică care mă facea să tresar la fiece zgomot. 
   Ce... nu s-au mai văzut bătrîni smintiţi însuraţi cu fete de 18 ani?... 
   M-am plimbat trei ceasuri prin curte. 
   Aşteptam pe acest rival cu nerăbdarea cu care aşteptam uneori pe Irinel. Mă înşel sau nu? Aceeaşi senzaţie, identic aceeaşi se petrecea în mine, aşteptînd obiectul urii ca şi cînd aşteptam pe acela al iubirii... Voiam sa-l văd... mai curînd... într-o clipă... să-l cunosc... sa aflu cine era... 
   Pe la zece ore, o trăsură se opri în dreptul porţilor. 
   A sosit. 
   Cînd îl văzui, începui să rîd. Prea era slab, prea era bătrîn! Elegant, nu e vorbă: cu redingotă neagră şi cu legătură roşie. L-am salutat cu respect şi, pot zice, cu dragoste. Căit că urîsem pe un 
   astfel de bătrîn cu părul alb ca zăpada, mă dusei liniştit în grădină. Ce nepăsare în toate! Uşa de la grădină se deschise ca şi cum vîntul ar fi trîntit-o. 
   Irinel apăru. Privi în toate părţile şi, văzîndu-mă, se repezi spre mine. Vîntul îi flutură rochia de batistă albă cu bobiţe negre. Era galbenă. Mă luă de mînă. Mîna îi tremura. Vroind să vorbească, îmi zise de mai multe ori: 
   — Stai... stai... stai să răsuflu...Apoi tăcu şi mă privi.
   Ce privire!
   Ochii ei scînteiau; albastrul lor mi se păru un ocean revoltat,
   fără fund, fără ţărmuri. 
   Privii în jos, prostit de o spaimă neînţeleasă. Îmi văzui ghetele şi mă gîndii: “Azi mi le-a făcut ori nu? Fireşte că da. Nu mi le face în toate zilele?” 
   — Iorgule, ştii de ce-a venit bătrînul?
   — Nu, îi răspunsei eu c-o linişte stupidă.“Mi-a făcut ghetele... ori a fost rouă...”
   — Iorgule, ştii ce mi-a zis tata?
   — Nu.
   — Să pui rochia de fulard.
   — Rochia de fulard?... A care-mi place mie?...
   — Dar ştii de ce să mă gătesc?
   — Fireşte că da.Ea tresări. Eu continuai, ştergîndu-mi o gheată cu batista.
   — Fireşte că ştiu... Nu este azi sărbătoare mare?
   — Ah! îmi răspunse ea trîntindu-mi mîna de care mă ţinea,
   nu ştii nimic! Ce om indiferent şi nepriceput eşti! Indiferent? Înţelesesem tot din privirea şi emoţiunea ei şi cu o linişte care, 
   desigur, nu era a mea, mă plecai şi-mi ştersei şi cealaltă gheată. 
   — Bătrînul a venit, a venit, Irinel...Era albă. Buza de jos îi tremura. Lumina ochilor i se întunecase.
   — Bătrînul a venit... Irinel... Ei, şi?... O să dejuneze cu noi?...
   Atît mai bine... O să fim mai mulţi la masă... Eu vorbeam?... Nu eram decît eu şi ea în grădină... 
   — Bătrînul a venit, a venit! îmi răspunse ea, acoperindu-şiochii cu amîndouă mîinile. Bătrînul a venit, pentru ca cineva să se ducă din casa asta!... El are... 
   Irinel începu să plîngă. 
   — Ce are?...
   — Un băiat, inginer... 
   — Inginer? A învăţat ingineria?...
   — Da, a învăţat ingineria! răspunse furios Irinel. Da... a învăţat in-gi-ne-ria, şi cineva o să se ducă din casa asta! 
   O văzui cum se opri în pragul portiţei, cum s-aplecă uşurel şi, luîndu-şi poala curată a rochiei, îşi şterse obrajii de lacrimi. 
   Mă uitai lung după ea, apoi mă lungii cu faţa în sus sub o boltă de pomi roditori. 
   Ce de viaţă în natură! Merele îndoiau ramurile groase; unele vrăbii ciripeau, scuturînd din aripi; altele cădeau grămadă, încăierate într-o luptă desperată. Pe faţa mea soarele ploua rotocoale de lumină. Simţii lacrimile alunecîndu-mi în urechi, mă sculai în picioare, mă uitai spre portiţă şi zisei cuprins de o melancolie infinită: 
   — Doi se vor duce din casa asta...
   A doua zi prezentai unchiului meu o falsă recomandaţie în scris — a unui doctor — care mă obliga să mă duc la Bourboule1, sub pretext că sufăr serios de plămînul stîng. 
   Să trec mai repede peste acest moment.
   Am sărutat mîna unchiului meu şi pe Irinel!... Pe Irinel!...
   Trecusem hotarul ţării. Priveam pe fereastra deschisă a
        1 vagonului la întinsele cîmpii ale Ungariei. Începui sa mă gîndesc. Dar dacă nu m-ar fi privit aşa de adînc? O privire fixă mă ameţeşte. Dar dacă mi-ar fi spus ea mie ce-aş fi voit să-i spun eu ei? Timiditatea, în gradul acesta, să fie una din formele nebuniei? Dar ce curaj mi-ar fi trebuit?... Cum aş fi mărturisit unchiului meu?... Irinel nu-mi era ca şi soră?... 
   Imposibil!... Fusese fatal!... 
   Locomotiva gîfîi şi scoase un şuierat asurzitor... Cîteva lacrimi pe fereastră... Căutai cu ochii încotro ar veni ţara şi cam încotro ar cădea casa şi grădina unde fusesem fericit... Un semn cu mîna şi zisei oftînd: 
   -Adio, Irinel!... 
     
  PARAZIŢII 
   I 
   Cosmin aşteaptă pe doi prieteni. E singur, la o masa rotundă, în grădina “Costandin”. Cu capul rezemat în mîna dreaptă, priveşte fără a clipi. Nici “băieţii” care gonesc cu farfurii, sticle şi pahare, nici mulţimea zgomotoasă şi lacomă nu-i tulbură privirea melancolică. 
   În grădină se aud, din toate părţile, strigătele obişnuite: “Băiete, o baterie!”, “O idee!”, “La moment!”, “Un patrician!”, “Gaata!”, “Pîrjoala, Mitică!”, “A sosit!”, “Un taifas, la a cincea!”, “Soseş-teee... pe telegraf!” Peste zarva aceasta piruie naiul lui Dinicu. Maistrul muscalagiu cîntă Ciocîrlia, o scăpărare uimitoare de sunete. 
   Pentru Cosmin lumea, aşa de vie şi de apropiată, se proiectează într-o depărtare tăcută şi fumurie. La lumina felinarelor oamenii îi par ca nişte umbre nehotărîte în conturul lor. Cosmin închise ochii săi obosiţi şi, în întunericul de o clipă, îi licări tremurînd, ca într-un vis, o grădiniţă cu liliac, o scară răsucită ca un melc colosal, un pat murdar în care zace un bătrîn cu capul mare, cu părul alb, lung şi rar, şi o femeie frumoasă, tînără încă, voind să-l mîngîie pe el, care se înfiorase de aspectul bătrînului. Tresări, parc-ar fi simţit furnicarul mîngîierilor prelungindu-i-se pînă pe după umerii osoşi. În fundul acestei iluzii, două priviri, albastre şi triste, tremurară ca două flăcări de spirt cînd sunt aproape să se stingă. Cosmin deschise ochii, bătu în masă şi zise aspru unui chelner: 
   — Băiete, o ţuică!Cosmin bău ţuica.
   Rupse o bucăţică de pîine.
   — Ce aveţi? Dă-mi o listă!
   — Îndată, să vie, răspunse băiatul, plecînd cu nişte paşi despicaţi.
   Cosmin îşi netezi colţul părului de pe frunte. Chipul lui uscăţiv e obosit. Ochii negri şi mici se sting şi se aprind necontenit. Cu-rat îmbrăcat. E oarecum elegant în nişte haine gata. 
   După cîteva minute de nehotărîre începu să citească lungul şir de bucate. Ceru o ciorbă de perişoare. Şi pe cînd lungea buzele ca o pîlnie ca să soarbă, cineva îl bătu pe umăr. Era Can-dian, unul din cei doi prieteni. Tînăr, blond, cu ochii albaştri şi cu mustăţile învoalte. Ochelari legaţi în aur. 
   — Te aştept de-un ceas, zise Cosmin. Mănoiu nu vine? 
   — Mon cher ami1, răspunse pripit Candian, m-am încurcat la “Noua generaţie”. Era o bancă... era o vijelie... băiete, şterge scaunul, nu vezi că este ud?... uf! ce cîrciumă infectă!... 
   — Îndată, domnule!
   — Era o bancă, continuă Candian, frecîndu-şi mîinile, mon-struoasă. Se ridicase de la o mie la douăsprezece. O razuară2 de primă ordine. Opt, nouă, opt, nouă, şi ponţii, şapte, cinci, bac, patru. 
        12— Vasăzică, ai pierdut? 
   — Eu?... din contră... am cîştigat... Cine pricepe jocul ca mine?Eu totdeauna voi cîştiga, iar Mănoiu totdeauna va pierde. Îndată ce am văzut pe Titeanu tăind, l-am rugat să mă ia cu o sută. Are un noroc... idiot! E singurul bancher... mon cher ami, trebuie să fii bê-bête1 ca să pontezi contra lui. 
   Candian avea obiceiul să spuie cînd cîştiga că cîştigă totdeauna, iar cînd pierdea că pierde totdeauna. Dar şi cînd pierdea, şi cînd cîştiga, susţinea că nimeni, ca el şi ca Titeanu, nu pricepe “bacaraua”. “Bacaraua e un joc de noroc la care proştii n-au noroc.” Foarte mulţumit de axioma lui... da, a lui, deşi a auzit-o de la un general, la “Jockey-Club”. 
   — Mănoiu pierdea mult? întrebă Cosmin, făcînd semn ami-cului său ca să vorbească mai încet. 
   — Era la al optulea bilet de o sută. Ce-i pasă! Avea trei mii de lei... 
   — Mă mir... fără avere... fără ocupaţie... păcat... o viaţă pierdută... 
   — Viaţă pierdută? De ce? Te-i fi gîndind la examene. Ei, mon cher, cartea şi facultatea sunt pentru cei slabi. Mănoiu este un filozof al secolului. Socoteala lui este mai profundă ca a naivilor de geniu. Ce poţi s-ajungi cu o licenţă în drept? Magistrat? Trei sute de lei pe lună. Avocat? Cîţi ani să caşti gura pe la uşile tribunalelor? Şi cu cîtă răbdare şi cu ce mijloace ajungi la o clientelă modestă? Şi-apoi samsarlîcul domina profesia. Ca să izbuteşti în avocatură, îţi trebuie tot atîta, cum să zic, tot atît de puţină conştiinţă ca şi cînd ai izbuti să faci bani fără profesie. 
   — Mai încet. Te aud oamenii. Se cunoaşte veselia omului care a cîştigat la joc. O veselie nervoasă şi rea. 
   — Rea? de ce rea? Ba nu zău, aş vrea sa ştiu cu ce şi-a făcut milionul avocatul Pelea!? Şi tu nu ai atîtea degete la amîndouă mîinile cîte case are el în Bucureşti. Fiecare cărămidă din casele lui este un delict, fiecare zid, un testament forţat, fiecare casă, o 
        1 crimă. Şi plecîndu-se la urechea lui Cosmin: Administrează ave-rea unei bătrîne cu istericale. Un altul stă patru ceasuri pe zi la tribunal şi la curte, fără nici un proces, numai ca să-şi justifice veniturile misterioase. Dar cel cu sindicatul falimentelor? De ce pledează numai la aceeaşi secţie? Şi cum pledează? Şi cîştigă patruzeci-cincizeci de mii de lei pe an. 
   Cosmin nu mai mînca, ascultînd la amicul său. 
   — Ţi s-au răcit perişoarele, îi zise Candian sugînd un rac. Te surprinde ce-ţi spun? Aşa e lumea care triumfă. Tu eşti tînăr... abia de doi ani în Bucureşti... puţin... 
   Candian mînca şi vorbea cu o repeziciune uimitoare. 
   — Peste cîţiva ani vei înţelege de ce atîţia ramoliţi au cu miile de franci pe lună, de ce cutare militar scandalos a ajuns colonel, de ce un cartofor ordinar ne reprezintă ţara în străinătate şi de ce un falit, de trei ori simplu şi o dată fraudulos, se plimbă într-un cupeu cu coroană de marchiz. Şi eu am crezut în examene, dar acum sunt prea cuminte ca să mai rîdă de mine nişte profesori ignoranţi şi leneşi. În marea luptă a vieţii nu este o lege fatală a meritului care să puie pe fiecare la locul lui. Oamenii de diferite valori, închişi în societate, nu se aseamănă cu lichidele de diferite densităţi turnate în acelaşi vas. Da, mon cher, în natură ştim de mai nainte care va fi deasupra şi care va fi dedesubt, în lume, însă, sunt nebuni care conduc pe oamenii cuminte, sunt pungaşi care împart dreptatea oamenilor cinstiţi, sunt arlechini care legiferează pentru popoare serioase. Ei, ce i-a făcut pe nebuni, pe pungaşi şi pe arlechini ca să se ridice şi să domnească? Examenele? Universităţile? E altceva, Cosmine... e altceva... Este marea artă de-a nu roşi de nimic şi de nimeni! 
   — Prea bine, şopti cu asprime Cosmin, făcînd semn amiculuisău ca să vorbească mai încet, poate să ai dreptate, dar noi vorbeam de altceva. De unde are Mănoiu atîtea parale? 
   Candian bău un pahar de vin, îşi îndreptă ochelarii şi răspunse zîmbind: 
   — Secretul vieţii este profund, şi arta ei, vastă.
   — Nu pricep, răspunse Cosmin, plecînd ochii în jos, ca şicum s-ar fi ruşinat de ceea ce nu pricepuse. 
   Candian îl lovi, repede şi scurt, cu dosul palmei peste piept şi începu să rîdă. 
   — Nu pricepi? Eu cred că de un an de zile ai priceput.Cosmin tresări şi zise răstit unui chelner:
   — Băiete, castraveţi acri! Cu ce să mănînc fleica?
   — La moment... să viie!
   Chitaristul cînta o romanţă de Cavadia1. Roşu, cu capul pe spate, pişca, patetic şi cadenţat, coardele chitarei. Banda îl acompania, uşor şi prelung. Dinicu, cu naiul la gură, sufla binişor-binişor în ţevile groase şi înalte. 
   — O cafea turcească... cu rom!... strigă Candian.
   — Un tai-fas... să viiiie! La mo-ment... potrivită... cu caimac şi cu romul ei... să viiiie!... 
   — Eşti la prima foaie a vieţii, continuă Candian, suflînd înţigară. Oh! ce bine ai s-o înţelegi! De unde are Mănoiu parale?... Nu ştii de unde... Apoi, după o pauză: Cu ce trăieşte versificatorul nostru? Cu versurile? Operele lui, la băcănie. Cu gazetăria? Abia se îmbracă. Marea artă, Cosmine, nemărginita artă pe care tu, oricît te-ai înroşi, o înţelegi, o bănuieşti cel puţin. Unii din tinerii de astăzi au înţeles-o pe deplin. Şi, după cîtva timp, şopti, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi: A mea... mă costă... chestie de noroc... 
   Cosmin se uită drept în ochii lui Candian, şi în privirea lui era întrebarea: “A ta, te costă? cînd n-ai de unde, cum te costă?” 
   — Numai eu am fost aşa de copil ca s-o iubesc sincer, pe cînd ea ar trebui să mă iubească. Şi, să-ţi spun drept, n-am de ce mă sfii, pe ea ar trebui s-o coste. 
   Cosmin se uită ţintă în ochii amicului său. Candian începu să rîdă. 
   — Mon cher ami, reluă Candian după ce aruncă cîteva roto
        1coale de fum pe care le risipi suflînd în ele, capitalul tinereţii unora le dă femeie, altora le dă femeie, casă şi masă... 
   Cosmin, de felul lui palid, se aprinse în obraji; tuşi de cîteva ori; răsuci o ţigare; sorbi din ceaşcă, deşi nu mai avea cafea; se căută în buzunare fără a şti ce caută; scoase batista; o puse pe masă; scutură fărîmiturile; aruncă jos şervetul şi batista. 
   — Mon cher... continuă vesel Candian după ce bău două pa-hare de înfundat... altora le dă femeie, casă, masă şi bani, şi la cei de geniu, femeie, casă, masă, bani şi poziţiuni sociale. Mănoiu a ajuns pînă la bani. Cei mai puţin deştepţi se opresc numai la masă. Ce copilărie! Dar după femeie, casă şi masă absolut nimic nu se mai poate măsura cu ceea ce deja au comis... 
   Cosmin privi în tăişul cuţitului şi îngînă: 
   — Da, da, ai dreptate... tot ce urmează după primul păcat nuse poate compara cu primul păcat.... 
   — Şi pînă acum nu mă gîndii decît la bărbaţii cinstiţi, bătrîni şi nenorociţi, care au greşit să se însoare cu femei tinere. Dacă e vorba însă de bărbaţii care se ridică şi se îmbogăţesc prin turpitudini... o! în acest caz problema morală se schimbă, în acest caz păcatul comis contra lor este o dreptate, fiind pedeapsa păcatelor comise de ei; în acest caz crima chiar e mai de valoare decît virtutea, căci izbeşte acolo unde virtutea şi legile nu pot să izbească. Banii unui cămătar, Cosmine, i-aş hrăpi cu amîndouă mîinile. El a furat, eu fur. El scapă prin imperfecţiunea legilor şi eu prin slăbiciunea femeii. Pentru ce aş imita virtutea laşă, care-şi descoperă capul înaintea lui şi-i întinde mîna? Ş-apoi, el a furat numai pentru el, eu, risipind, fur pentru multă lume: pentru birjar, pentru Capşa1, pentru teatru, pentru croitor, pentru femei, pentru amici şi chiar pentru săraci cînd nu mi-e lene să bag mîna în buzunar; şi dacă fur pentru cineva mai puţin, este, desigur, pentru mine. Mănoiu are dreptate... 
        1— Mănoiu are parale... răspunse Cosmin, şi ceru a doua sticlăde vin. 
   — Şi parale, şi dreptate. Xantup este un spoliator bătrîn şi neruşinat. A fost toptangiu, a dat faliment. A deschis o prăvălie de albituri, a dat faliment. A făcut multe şi n-a scăpat decît graţie unui prelat prăpădit după graţiile nevestii-şi. A luat cu arendă un mare domeniu al statului şi n-a plătit arendă nici pînă astăzi. În sfîrşit, a stat un an la puscărie pentru al treilea faliment. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. Şi creditorii se uită lung la el, ba unii îl salută. Şi cînd legea este neputincioasă faţă de Xantup, şi cînd cinstea întinde mîna lui Xantup, şi cînd virtutea salută pe Xantup, este cineva mai puternic decît legea, decît cinstea şi decît virtutea: Mănoiu. Madame Xantup trăieşte cu Mănoiu, şi Mănoiu cu milioanele lui Xantup. 
   — Da... dar e dezgustător, e dezgustător, zise Cosmin trosnin-du-şi degetele. 
   Dinicu cînta Miserere1 şi naiul lui izbutise să smulgă aplauzele mulţimii. De la o masă se auzi glasul răguşit al unui faimos beţiv, urmaşul degenerat al unei mari familii: 
   — Ah! aaah! la-să-mă... la-să-mă, Dinicule... să mă vezi mort,
   Dinicule... încă o dată Trovatorul2! Un tînăr cu chef, bufnind de rîs, strigă: 
   — Bravo, Prinţule, eşti nemuritor!Cîţiva ofiţeri aplaudară, rîzînd cu hohote.
   Dinicu începu iarăşi Miserere.
   — Iată cine, în felul lui, este un artist neîntrecut, zise Candian,arătînd amicului său pe Prinţul de care rîdea lumea. Aşa de mult bea, că nu mai mănîncă. Cîteva măsline şi doi-trei ţîri, traşi prin spuză, şi încolo, toată ziua, ţuică, vin şi pelin. De unde 
        12 bea? De unde bani? N-are chioară lăscaie şi bea necontenit. Te rog, priveşte-l. Abia se ţine pe picioare. Nu vezi cum caută altă masă cu alţi cunoscuţi? Ce artist, mon cher, ce artist! Cu cît meşteşug se supără pentru ca ceilalţi să rîdă şi el să aibă dreptul ca să le zică: “Haiti... ai rîs?... o sticlă de pelin... şi nici două, că te plesnesc!” Într-o zi Mănoiu i-a pus sare în paharul cu pelin. Prinţul a băut, a trîntit paharul jos, a ridicat sprîncenele, parc-ar fi fost un bas în rolul lui Mefistofele, şi-a rînjit cei doi dinţi negri din gingia de sus şi a strigat răguşit şi satanic: “Mănoiule, mi-ai stricat şmahul, păcătosule! Băiete, să treci la domnul patru oca de pelin... ai auzit?... marş! marş! că te plesnesc!” Noi am rîs, băiatul care ne servea a rîs, dar Prinţul şi-a asigurat pelinul pentru o noapte. Ce artist, mon cher, ce mare artist! 
   Cosmin închise ochii, şi în acea clipă îi scăpără iarăşi tabloul de la început: un cap năuc, afundat într-o pernă soioasă... şi mîngîierile furişate ale aceleiaşi femei... şi cei doi ochi albaştri, melancolici, mustrători... 
   Vîntul începu să bată. Frunze late se desprind din ramurile platanilor şi legănîndu-se în aer cad tremurînd şi uşurel. 
   — Îmi pare rău că n-a mîncat şi Mănoiu cu noi. Sunt douăluni de cînd nu l-am văzut. Poate să plec peste trei zile... 
   — Unde?
   — La Cîmpulung.
   — Singur?
   — Da.— Şi madame... Saşa Malerian... rămîne... în Bucureşti?
   Cosmin se răsti la băiatul care-i servea:
   — Dumitre, socoteala!
   — Nu mergi cu mine la “Noua generaţie”?
   — Nu, n-am fost niciodată şi nu cunosc pe nimeni.
   — Şi dacă nu-i cunoşti? Mai întîi că toţi sunt cu ochii la bancher... dar tu eşti încă fată mare... În curînd te vei convinge că anii de modestie sunt ani pierduţi... 
   — Zece şi şaptezeci şi cinci, domnule Cosmin, zise chelnerul,citind repede pe un carton roşu: “Zece bani ţuica, douăzeci pîinea, unul şi cincizeci înfundata, cincizeci supa, şaptezeci fleica, trei şi cincizeci ruginita”... 
   — Bine, bine, îi zise Cosmin, aruncînd pe masă un bilet dedouăzeci de lei. 
   Chitaristul, cu capul întins pe spate, cînta “doi ochi am iubit într-a-mea viaţă“, iar Prinţul repeta, scuturînd din cap, “unul chior şi altul cu albeaţă“ . 
   În stradă cei doi prieteni se despărţiră. 
   — Cînd ne mai vedem? întrebă Candian.
   — Nu ştiu, răspunse Cosmin. Şansă bună dacă te duci la “Noua generaţie”. 
   — Nu cred, căci astă-seară avem o bacara spartiană. 
   Jocul de cărţi cu femei îl numeau cei din cercul lui Candian şi Mănoiu “academie liberă, palestre sau bacara spartiană “. 
   II 
   “Acelaşi, acelaşi cinic”, şopti Cosmin, apucînd pe Strada Academiei. 
   Cerul era senin; stelele sclipeau ca nişte ochi de aur; un vînt uşor, în zăpuşeala acestei nopţi de iulie. Zidurile dogoreau. Cos-min mergea fără să ştie încotro. În capul lui, o adevărată răscoală. Venise la birt ca să uite o mulţime de impresii, şi acum pleca mai tulburat de cum venise. Viaţa sa i se desfăşura cu o limpezime neîndurată. Scenele îi păreau atît de vii, că le trăia din nou în clipe repezi, întocmai cum le trăise altădată în zile şi nopţi lungi. 
   Cînd a venit din oraşul B... şi s-a înscris la Facultatea de drept, era sărac, rău îmbrăcat şi hotărît sa înveţe carte. Ce vis frumos, primul lui vis: să rabzi, să lupţi, să învingi, şi înaintea învingătorului lumea să-şi descopere capul. Acum s-a dus sărăcia lucie, dar cu ea s-au dus şi iluziile. 
   Cînd a intrat în sala Facultăţii de drept, era cel mai rău îmbrăcat. Ce-i păsa? Va fi cel dintîi la examene. La început acest “ce-mi pasă!” fu pentru provincial o supremă mîngîiere. După cîteva săptămîni însă începu să-şi piardă farmecul. Într-o zi, intrînd în odăiţa lui săracă, deschise un volum de drept roman. După cîteva minute de citire ochii îi alunecară pe rîndurile ne-gre ca pe ceva luciu. Colegii săi, cu cămăşi curate, cu haine croite pe trupul lor, cu ghete lustruite, cu ceasornice şi lanţuri de aur, cu mănuşi, cu portofolii la subsuoară. El, cu o redingotă veche, neagră odinioară, cu pantaloni roşi, cu ghetele scîlciate, cu cămaşa mototolită şi de o culoare nehotărîtă. De astă dată, “ce-mi pasă!” îl întristă. Rîndurile dreptului roman începură a juca. Pleoapele i se închiseră puţin, iar împrejurul literelor tremură fantastic o bură de scîntei albastre. De ce cînd ceilalţi discută o chestie de drept, cum de obicei se întîmplă în anul întîi, nu se găseşte unul ca să-l întrebe şi pe el ce crede despre cutare controversă? De ce cînd ies de la cursuri ei pleacă discutînd, iar pe el îl lasă singur, îndărăt, cu caietul de note în mînă, un sul sărăcăcios de hîrtie vînătă? Şi de ce cu toţii se adună în jurul unui fleac, strîns încheiat într-o redingotă de postav fin? Chiar profesorii — unul care se încurcă la citaţiile latineşti, greşind necontenit timpurile, şi altul care citeşte pe nişte foi îngălbenite de douăzeci de ani — chiar şi ei nu se uită la el, ca şi cum nu ar fi în clasă. Ah! nu e de loc o copilărie. În liceu, acelaşi lucru. Cu cît erai mai rău îmbrăcat, cu atît observaţiile erau mai aspre şi mai nedrepte. Şapte ani a luat premiul al doilea pentru că un coleg al său era bogat şi fiul vicepreşedintelui Camerei. Fireşte, “premiul întîi” venea la şcoală îmbrăcat ca o păpuşă, cu părul lins şi cu cărarea aleasă drept din creştetul capului. “Ce-mi pasă!” a zis şapte ani. În facultate, în cîteva săptămîni, se dezgustă ca de o jucărie potrivită numai cu o vîrstă oarecare, în liceu “ce-mi pasă!” era puternic ca iluziile unui copil. Ş-apoi, cine înşira pe tablă mai repede ca el formulele algebrice? Cine desena mai corect maşinile din fizică? Cine răspundea la toate mai bine ca Iorgu Cosmin? Acum lucrurile s-au schimbat. La facultate, proştii dau din cap; prostia este bine îmbrăcată şi are neamuri cunoscute; iar tu stai smirna, cu zdrenţele pe tine, sau iei serios note, pe cînd prostia continuă a da din cap, prefăcîndu-se că scrie. În facultate eşti deja în lume: judecat după aparenţă. Nimeni nu are vreme ca să te examineze şi să te cunoască. Of! ce n-ar fi dat Cosmin ca să-i fi pus o dată la concurs, o singură dată! Dar concursul este arma copiilor. În lume aparenţele hotărăsc, şi obişnuitul “ce-mi pasă!” devine ridicol. 
   Cu cincizeci de lei pe lună pentru casă, masă, îmbrăcăminte şi cărţi este cu neputinţă. 
   După două luni de la sosirea lui în Bucureşti, se hotărî să ocupe un loc de copist. La tribunale, la ministere, pretutindeni în sfîrşit, cei mari şi-au aruncat de sus o privire rea asupra lui. Rău îmbrăcat, fără sprijin, nici barem o carte de vizită cu cîteva cuvinte... 
   Două luni şi-a plimbat în zadar, pe la diferite autorităţi, redingota înverzită de soare, ghetele scîlciate, pantalonii cu cogemite genunchi, fruntea umilită şi obrajii aprinşi de ruşine. S-a hotărît să dea lecţii la vreun pension, fie şi de domnişoare. Una dintre directoare, care de un an de zile anunţa continuu că-i trebuie “un profesor, bacalaureat, care să predea matematicile şi istoria la patru clase gimnaziale, şi gramatica, caligrafia şi desenul, la două clase primare”, cînd l-a văzut s-a uitat lung la el şi i-a zis: “Domnul meu, îmi pare foarte rău, domnul meu, că te-ai deranjat, dar mi s-a recomandat un alt tînăr, domnul meu”. O lună de zile a mai citit acel anunţiu în ziare. Fireşte, domnul meu fusese rău îmbrăcat. Avusese dreptate tatăl său, un bătrîn grefier din oraşul B...: “Fătul meu, îţi dau tot ce pot să-ţi dau, dar n-are să-ţi ajungă. În Bucureşti viaţa este scumpă, şi tu eşti mare. Dacă ai vrea, te-aş trimite la profesorul Paul Malerian. Îl cunosc de mult. Şi el şi nevasta lui sunt oameni buni şi stau bine. Cred că cu plăcere te vor găzdui. Voi plăti ceva, iar restul să-ţi fie de haine, cărţi... eşti de douăzeci de ani... nu mai eşti copil.” Cu cîtă mîndrie răspunsese atunci: “Ce-mi pasă! voi trăi cum voi putea!” După o jumătate de an de răbdare şi de luptă, Iorgu Cosmin se hotărî să ceară de la tat-său scrisoarea umilitoare cu care să cerşească adăpostul unor necunoscuţi, al doamnei şi al domnului Malerian. Dar cum or fi ăşti oameni? Buni? Atît nu e destul. Or fi avînd copii? Tatăl său nu-i spunea nimic în scrisoarea care se termina cu aceste cuvinte: “Te vor primi cu bucurie. Eşti mare, fii cuminte. Eu sunt bătrîn, ca mîine o să închid ochii.” 
   Străzile i se clătinau sub picioare. Făcea un drum la sfîrşitul căruia imaginaţia îi deschidea o prăpastie. Inima i se bătea cum numai la examene o simţise. Mîndria inocentului de douăzeci de ani era învinsă. Nu făcuse nimic în viaţa lui, afară de premiul al doilea din liceu, şi totuşi, i se părea că se aseamănă cu un erou care întinde mîna şi cere de pomană. 
   Oh! prima scenă... ce lumină!... ce întuneric!... A intrat în curte. Un cîine lăţos îl latră. Cîinii nu pot suferi pe cerşetori. I s-a bătut inima, apoi n-a mai simţit-o. A pus mîna pe telul clopoţelului. A sunat. În adevăr, a sunat. S-a sfîrşit. Ce rău era îmbrăcat! O servitoare i-a deschis şi l-a întrebat pe cine caută. Ce-a răspuns nu şi-aduce aminte. I-a dat scrisoarea. Servitoarea l-a poftit în intrarea de jos. “Domnu Paul nu este acasă. Cuconiţa e sus.” Sus s-aud două glasuri fragede: “De la cine e, mamà?”, “Cine-ţi scrie, mamà?” Aude, sau i se pare? “Bătrînul Cosmin, un om de treabă, care a găzduit pe Malerian cînd a fost greu bolnav.” “Cînd a fost tata aşa de bolnav, mamà? Ce boală, mamă?” “Înainte de-a se însura... Acum bătrînul Cosmin se roagă ca să primim în casă pe fiul său, neputînd altfel să urmeze la facultate. E foarte sărac.” Iorgu Cosmin vroi să fugă, dar nu i se dezlipiră picioarele. “Săracul, să-l primim, ai? ce zici, mamà?” “Bietul Cos-min, ne vorbeşte de plată, îi e ruşine... vrea... să ne plătească ceva... Băiatul trebuie să fie afară... Să-i dăm odăiţa din fund... Tată-său a făcut un mare bine lui Malerian.” 
   Nu, săracul nu e afară, e în sală. A auzit tot. Oh! cei de sus să isprăvească odată... o femeie... două domnişoare... vorbesc... le e milă de dînsul... “săracul”... “odăiţa din fund”... “Mamà, o să mănînce cu noi?” Un glas rău. Desigur, nu este al aceleia care zisese repede “să-l primim, mamà“. “Mamà, la masă să nu-l pui lîngă mine.” Ce ruşine! Abia-şi stăpîneşte lacrimile. Un lung oftat umplu sala. L-or fi auzit? Conversaţia s-a oprit imediat. O femeie coborî scările, înaltă, mlădioasă, cu ochii negri, scînteietori, ca de pisică. O mînă îi alunecă pe plimbul scării, iar cu cealaltă îşi ridică puţintel rochia, ca să nu se împiedice. Ce picior elegant! Pielea ghetelor, ca elitrele de cărăbuş. Doamna Saşa Malerian. Cosmin pleacă ochii în jos; îşi vede ghetele; cea din dreapta e ruptă. Mai bine şi-ar fi cumpărat o pereche de ghete decît pe Demangeaţ1. Cu tot dreptul roman nu poţi să cîrpeşti o gheată. Ce curios! Îi vine să rîdă de ghetele lui. Cînd doamna Malerian se apropie, el nu mai simţi nimic. 
   Frumoasa doamnă îi vorbeşte blînd. Totuşi, privirea ei parcă-l taie. Nu-i răspunde decît: “Da, nu, da”. Frumoasa doamnă i-a dat braţul. Se urcară pe scară. Se împiedică de cea din urmă treaptă. Ce bogată sală! Plante cu foi mari, ghivece cu zambile, două portrete, mărime naturală, ea şi, desigur, el, dl Paul Malerian. Ce urît şi bătrîn, pe lîngă ea! 
   — Valeri, Gelina! strigă doamna Malerian.
   Un glas rece şi ascuţit.
   Să fi strigat altcineva în acest gît rumen şi rotund?
   Uşa din dreapta se deschise binişor. Sunt ele. Şi în fundul
   urechilor le aude cuvintele. Care a fi zis: “Săracul, să-l primim, ai, ce zici, mamà?” şi care: “Mamà, la masă să nu-l pui lîngă mine!” 
   — Fetele mele, dle Cosmin, Valeri şi Gelina, aşa-i zicem noi, din Angelina. 
   Valeri, aidoma ca mă-sa. Aceiaşi ochi, acelaşi nas subţire cu nări mişcătoare, aceeaşi frunte, acelaşi par negru, aceeaşi talie, acelaşi glas limpede şi tăios. Desigur că la masă nu va sta lîngă dînsa. Gelina e blondă, cu părul ca un fum, palidă, subţirică, foarte subţirică, şi uşoară ca şi rochia ei de fular alb cu bobiţe 
        1negre. Ce ochi! Albaştri, leneşi şi melancolici. Desigur, Gelina zisese: “Săracul, să-l primim”... Şi cuvîntul “săracul” se scuturase de mila nesuferită cu care se încarcă pe buzele tuturora. Şi el putea să-i zică: “Săraca, ce puţin sînge! Săracii ochi, ce melancolic privesc!” 
   Şi de-aci încolo? 
   Cosmin se şterse de năduseală. Ajunsese la Episcopie. Cinismul lui Candian îi răscolise viaţa, îi aprinsese imaginaţia, îi deşteptase conştiinţa. Se opri. Privi la trăsuri, la felinare, la oamenii care se plimbau ca să răsufle de căldura de peste zi. Se încercă să vadă, să vadă mult şi bine, ca să-şi oprească gîndurile. Imposibil. 
   Dacă s-ar întoarce la birt? O idee. Ar putea bea, singur la o masă, deşi nu are obiceiul să bea. 
   Da, a scăpat de veşmintele sărăcăcioase. Paul Malerian nu-i ia nici un ban. Şi de ce l-a îngrijit ca pe-un copil al său? A aflat mai tîrziu... “Eşti mare... să fii cuminte”... parcă aşa se sfîrşeau toate scrisorile tată-său. Era în adevăr mare, dar cuminte... ce va să zică a fi cuminte?... Cît de cuminte îşi închipuia că mîngîie obrajii palizi ai Gelinei cînd sufla în lumînare! Ce cuminte se adîncea în ochii ei albaştri şi misterioşi! N-aţi auzit niciodată de glasuri care mîngîie cu orice cuvînt? Ş-apoi, frumuseţea este în noi, iar nu afară din noi. Dintr-o privire, dintr-o ridicare sfiicioasă a rochiei, dintr-o vorbă, dintr-un surîs, noi dregem nasul, colorăm ochii şi părul, dăm o voluptate fermecătoare formelor... ne batem joc de ochii noştri şi de perfecţiunea statuilor... Urîtă?... Frumoasă?... Despre toate acestea răspund iluziile fiecăruia. Ochii nu sunt de vină. Şi nimeni nu e de vină. Chiar acum, cînd se simte robit de altcineva, ce poate să zică despre acele licăriri albastre? Că sunt reci? Or fi, dar au adîncimea şi misterul unor prăpăstii. 
   Ah! Doamne, de ce nu i-a spus nimic... nici un semn... absolut nimic... 
   În locul ei altcineva a vorbit. Eşti de carne şi de nervi, simţi şi te naşti cu patimi, ş-apoi, de douăzeci de ani... şi inocent!... Nimeni nu-şi dă seama de puterea fatală a inocenţei... Este destul să-ţi şoptească: “Ce-o fi aceea... tu nu ştii, şi alţii sunt fericiţi”... Îngerul rău este curiozitatea inocenţei. Saşa Malerian a suflat... a stins cele două lumini albastre... a vorbit aşa, că inocenţa lui i-a şoptit: “Ce fericire!” Cine ar fi rezistat la fericire?... Ochii ei sunt verzi, cu scîntei roşietice, ca de pisică lacomă... 
   La început a fost ca la toate începuturile... Un braţ care se încolăceşte de braţul tău, înfiorîndu-te... Un surîs neînţeles şi plin de înţelesuri vagi şi căldicele... O răsuflare apropiată de obraji... O mică greşeală... să se rezeme cu pieptul de masă tocmai unde sunt mîinile tale... şi să simţi pe mîini un piept rotund şi apăsat... tot din greşeală... “Ah! pardon!” Ş-apoi un surîs viclean, care-ţi spune clar: “Ce naiv! nu vezi că nu m-am înşelat?”... Apoi un vals în trei paşi... o încercare... Iarăşi o greşeală... a uitat uşa deschisă cînd îşi punea corsetul, şi pieptul i se mişca puternic... tot din greşeală... în sfîrşit (inocenţa fiind prea sperioasă), o vorbă... una singură... Cele două lumini albastre şi melancolice... fiind numai de şaisprezece ani, n-au avut curaj să o spuie... Şi lacrimi... şi sărutări... frica de-a nu fi auzite le dau farmecul pe care niciodată nu-l vor avea în libertate deplină... 
   Cine nu s-ar fi convins? El n-a putut rezista. O pasiune violentă nu poate trăi în braţele unui bătrîn urît, gîrbov şi năuc... Cum să n-o creadă?... S-a uitat la ea şi s-a uitat la el!... Ş-apoi, cînd Saşa i-a spus durerile vieţii, cu lacrimi care îi măreau ochii, i-a fost cu neputinţă să nu o creadă, să nu o înţeleagă, să nu o ierte şi să nu o iubească. 
   Paul Malerian a agonisit pînă la patruzeci şi cinci de ani, ban pe ban. Profesor, cărţi didactice, lecţii private, viaţă calică. A ajuns cu bani şi cu moşie, apoi a căutat o fată tînără, frumoasă şi săracă. Ce greşeală neiertată pentru un negustor! Pe cînd strîngea un capital, risipea pe celălalt, şi tocmai pe acela care trebuia unei fete tinere şi frumoase. Bătrînul fusese maniac şi poate că e nebun. Cinci ani înainte ca să se însoare, l-a apucat o furie, şi-a luat averea pusă în bonuri, s-a suit în tren şi, sosind în oraşul B..., a intrat într-o casă din apropierea tribunalului, fără sa ştie a cui este. S-a culcat şi a adormit cu banii rispiţi prin odaie. Grefierul Cosmin, întorcîndu-se acasă, l-a găsit dormind astfel. Un necunoscut şi atîtea bonuri! După trei zile, i-a trecut, şi-a venit în fire şi, socotindu-şi avutul, nu-i lipsea nici un ban. De unde ştia Saşa acestea? Furii i-au venit de mai multe ori. Într-o zi, ea citise o scrisoare adresată lui Cosmin, grefier la tribunalul din B..., uitată de Malerian pe birou, în bibliotecă... acolo unde el a cerut acum să-i puie patul... unde geme cu capul afundat într-o pernă murdară... 
   Cum dar să nu te învingă acest corp care se mlădie şi te apasă, aceşti ochi măriţi de suferinţă şi de pasiune? Cum să nu cedezi unor sărutări care se sapă în obrajii tăi?... Ce de viclenii, cîte minciuni, cîte curse întinse bătrînului!... Cum s-a schimbat odăiţa din fund!... La miezul nopţii, uneori şi mai devreme, s-aud nişte paşi uşori şi un fîşîit de fuste ca o adiere de vînt. Este ea. Ea cu mîna ei încuie uşa. 
   Mult timp n-a priceput nimeni. Nici el? Dar de ce adeseori, după miezul nopţii, se plimba cu paşi mari prin odaie?... Spunea pe dinafară versuri din Horaţiu... Nici cele două lumini albastre, care îi tulbură fericirea, n-au bănuit nimic? Dar de ce se uită aşa la dînsul, pironindu-şi ochii drept în ochii lui, pînă cînd îl învinge? Nu se poate, ea ştie, cel puţin el simte aceasta, este convins fără nici un fel de probă. Ce fericire dezgustătoare! 
   Numai atît? Ceva mai grav. De o lună, Paul Malerian a căzut la pat. Se vaietă că-l doare. Ce l-o fi durînd? Nu spune. A gonit pe doctor şi a poruncit să-i coboare patul în biblioteca a cărei uşă dă în intrarea de jos. Nu vrea să-i primenească patul. Mîinile uscate îi cad ca nişte oase pe capul lui mare, afundat într-o pernă galbenă şi soită de năduşeală. Pînă acum trei zile înghiţea cîteva linguri de supă, la dejun şi seara, pe care i le da Saşa cu mîna ei. Şi după ce o mîngîia, începea să plîngă, repetînd aceeaşi frază pe care o spunea de două luni de zile: “Saşo, iubita mea, omul nu moare decît după ce-l uită ceilalţi”. Valeri plînge sus şi îi e frică să-l vadă. Numai Gelina îi vorbeşte de mai multe ori pe zi şi, cînd se urcă sus, se uită la mine şi mai lung şi mai neclintit. 
   Cea din urma fază. Aseară a strigat Saşei: “Fugi... du-te... odăiţa din fund... să nu te vadă fetele!” 
   În sfîrşit astăzi, pe la şapte ore, pe cînd cobora scara în vîrful degetelor, o clipă i-a zvîcnit inima. Bătrînul vorbea tare. L-a auzit bine, şi cele din urmă cuvinte îi sună şi acum în fundul urechilor: “Mi-zera-bil grefier, mi-a lăsat banii şi mi-a răpit onoarea!” Un hohot de rîs şi-apoi nimic. El a fugit, da, a fugit, şi bătăile inimii nu i s-au potolit decît după ce a venit Candian. 
   E fericită sau nefericită asemenea viaţă? Iată întrebarea care-şi puse Cosmin reîntorcîndu-se la “Costandin”, hotărît să bea, să bea mult, să fumeze şi să uite tot. 
   E unsprezece ore, noaptea. Cosmin se aşează la o masă din fundul grădinii şi cere o sticlă de vin negru. N-au mai rămas decît prea puţini oameni, şi toţi beau, rîd, discută, strigă. Prinţul n-a plecat. E la o masă între doi ofiţeri. O ţigară stinsă i-atîrnă pe buza de jos. Din cînd în cînd strigă la sublocotenentul care-l trage de barbă: “Lasă-mă... uf! fugi! piei dinaintea ochilor mei, piei, scîrnăvie!” Dinicu începu Ciocîrlia. În grădină e un miros greu de vin, de tutun şi de bucate. Mesele sunt ude şi pătate cu cafea. Cei care au mai rămas cer “baterii”, ţigări, “taifasuri” şi “tararale” cu coniacul lor. Nu e unul care să nu soărbă din cafea sau să nu aducă la gură un pahar de vin cu borviz. Cosmin ceru a doua sticlă de vin. Băiatul care-l serveşte destupă sticla privin-du-l mirat. Nu l-a văzut niciodată bînd aşa de mult şi în neştire. Aprinse o ţigare; o fumă repede; aprinse alta, şi alta, apoi ceru un pachet, cu carton, mare, de un franc”. 
   A treia sticlă. Cosmin bea repede, nervos; ochii i s-au înroşit şi-i lăcrimează. În fundul urechilor aude un vuiet depărtat. Niciodată n-a simţit aşa greutate la tîmple. Ei, dar ce să fie! Fireşte că nimic... Ce ciudat! Să se sperie el, tînăr şi viguros, de un bătrîn bolnav şi nebun!... Şi cum se sting culoarea şi puterea ochilor albaştri... O copilărie... Farmecul lor nu e decît un capriţiu al imaginaţiei... Ce e iubirea?... Capriciu?... Boală?... Ce vin rău şi prefăcut... Desigur că e prefăcut... Ce-a băut pentru ca să-i vie ameţeală? Nimica toată. O! el poate mai mult... este tînăr... Să mai vie a patra sticlă. Cît de ridicole i se par toate cîte îi trecuseră prin cap. Adevărate nebunii... Este o artă a vieţii, o mare artă, pe care acum a priceput-o... Iată, colo, Prinţul, cu cîtă artă lasă pe ceilalţi să rîdă de el pentru ca să le bea vinul... Ce artist, în felul lui!... Adică cum au făcut atîţia calici milioanele?... Nu sunt oameni politici a căror înaltă poziţie bănească şi socială o datoresc femeilor?... Legile sunt neputincioase în faţa acestor uzurpatori... Virtutea salută viciul... Şi un băiat care ar grămădi biblioteci întregi în capul lui naiv ce-ar putea ajunge decît “un-trei-sute-de-lei-pe-lună“?... Ce dracu, parcă aude glasul şi rîsul lui Candian!... Aş, vinul e prefăcut... încă un pahar, va fi cel din urmă, iar nu ca celalt... Candian e un cinic... Cum e cu putinţă să se sperie de un bătrîn?... Ş-apoi ce-a făcut?... L-a înşelat?... Nu... E şi natural, şi drept... Nu se însoară cineva la cincizeci de ani cu 
   o fată frumoasă, sănătoasă şi de şaptesprezece ani... Ai?... Parcă de şaptesprezece i-a spus Saşa... Aşa e... Oare nu e revoltătoare această împerechere a şaptesprece ani cu cincizeci? Cincizeci parcă i-a spus Saşa... Pe cine a înşelat?... Şi mai întîi cine a înşelat? Bătrînul. El a înşelat natura, care pururea se răzbună... El a torturat atîţia ani — şi ce ani lungi! — pe o femeie tînără, frumoasă şi voinică... În acest caz viciul este mai nobil ca virtutea... Virtutea ar fi monstruoasă... Păcatul, dacă păcat este, a scăpat o victimă din braţele unui schelet... O veneră lîngă un cadavru!... Ce caraghios... E de rîs... (Cosmin rîse şi îşi aprinse ţigara.) Ba nu, zău, este de rîs... Şi ce trebuie să fi fost în seara de nuntă!... Zău că e de rîs... nu e trist deloc... Marea artă e de-a arunca la o parte scheletul şi de-a răzbuna natura insultată... Nu cumva acest gînd l-a spus în gura mare? 
   — Ce poftiţi, domnule Cosmin? îl întrebă un băiat somnoros,cu şervetul aruncat pe umărul stîng. 
   — Socoteala!A plătit. Nu ştie bine cît. În urma sa auzi glasul răguşit alPrinţului.
   — Uf! ce păcătos! umblă drept! marş! drept, puică, să măvezi mort! 
   — Cui o fi zis! mie? nu cred, bombăni Cosmin... Ce artist...Ce mare artist în felul lui... 
   E hotărît să meargă drept şi repede. Nici vorbă că nu va fi aşa de laş încît să-i fie frică de un bătrîn. Să îndrăznească! Scrîşni din dinţi, ridică pumnii şi îi repezi în jos, ca şi cum ar fi trîntit pe cineva. Sîngele îi năvăli la cap. 
   Pe la douăsprezece ore ajunse în dreptul porţilor. Puse binişor mîna pe clanţa portiţei. Se opri un moment, apoi o deschise cu zgomot. 
   — Ce laşitate... să-mi fie frică de un bătrîn! Din cotitura străziise auzi un fluierat ascuţit. Sergentul de noapte. A trîntit prea tare portiţa? Întîiaşi dată a băut atît de mult. A fugit de-acasă? A zis ceva bătrînul? Da, şi avea dreptate, ca proprietar însă, iar nu ca om... Trebuia să afle, era fatal... Vinul a fost prefăcut... O, marea artă îţi dă casă, masă, plăceri, bani şi poziţiune socială... cine se opreşte la mijlocul drumului este un prost care răpeşte tot şi nu se alege cu nimic... Cînd a plecat de la “Costandin” lui trebuie să-i fi zis: “Drept, păcătosule” !... Ce artist... ce neruşinat!... 
   Sergentul fluieră a doua oară. Cosmin tresări, aducîndu-şi aminte că s-a oprit în poartă. 
   Vasăzică, îi e frică?... Marea artă cere curaj, şi el este poltron... El, şi poltron! 
   Cosmin se opinti, ca şi cum ar fi fost înhămat la o căruţă încărcată, făcu doi paşi şi se clătină. Pămîntul i se învîrti sub tălpi... Vinul a fost prefăcut... dar lampa din bibliotecă de ce-o fi arzînd aşa de tîrziu?... La bătrîn e lumină... Poate că-l aşteaptă pe el... (Un fior rece îi trecu de-a lungul spinării şi începu să vadă mai limpede.) Dacă ar merge încet, încet, ca o pisică, ca să nu-l simtă nimeni, pînă sub fereastra luminată? 
   Binişor, în vîrful picioarelor, stăpînindu-şi răsuflarea, se apropie de zid şi înaintă, oprindu-se la fiecare pas ca să asculte. Da, nu-i e frică, ideea însă că bătrînul l-ar aştepta e mai presus de forţele lui. Uşile care dau în balconul de la al doilea etaj pocniră. Cosmin tresări şi se lipi de zid. Cineva ieşise în balcon. Şi nu este o părere. Îl întreabă şuierat: “Tu eşti?” E glasul ei, e Saşa, ca un sul alburiu. Cosmin tresări şi răspunse încet, abia îndrăznind să se dezlipească de zid: “Da, eu, am venit tîrziu”. “Te-am aşteptat, şopti Saşa. Ca să nu vorbim mult, caută în batista aceasta, du-te, vezi, citeşte. Să nu pierzi nimic.” O batistă căzu sub balcon, lîngă treptele de piatră, şi Saşa dispăru, închizînd uşile încetinel. 
   Pe unde să treacă? Pe lîngă ferestrele bibliotecii? E lumină. Doarme bătrînul? Îl aşteaptă pe dînsul? Înlăuntru e lumină, afară e întuneric, desigur, n-o să-l vadă. Şi totuşi, e mai bine să se tîrască pe brînci. În întuneric păru o broască colosală. Luă batista şi se întoarse. În dreptul ferestrei luminate se opri... N-ar putea privi măcar o clipă, măcar cu un ochi? E ceva... o greutate care-l trage la pămînt şi o sfoară nevăzută care îl ridică în sus, în sus, pînă la fereastră, măcar o clipă, ş-apoi, p-aci ţi-e drumul!... Nu se mai gîndi. Ca şi cum şi-ar fi luat vînt ca să sară o prăpastie fără fund... privi numai o clipă. Colţul perdelei ridicat. Desigur, pe el îl aştepta. Bătrînul izbutise să se scoale din pat. E în mijlocul odăii, c-o bluză peste cămaşa de ziuă, cu picioarele goale, curmate de la genunchi, ca doi pari strîmbi. Îşi mestecă limba şi priveşte la un revolver de pe măsuţa de noapte, în loc de ochi, două rotocoale vinete, două gropi întunecoase. A deschis gura. Şi-auzi numele destul de bine. O! e înfiorător!... 
   III 
   Cosmin se repezi pe poartă. Dacă nu s-ar fi temut de sergentul care dormea în colţul străzii, ar fi rupt-o la fugă. Emoţiile şi, mai ales, acei ochi înfiorători i-au zguduit conştiinţa. Beţia însă îi stăpîneşte trupul. Mîinile îi tremură; picioarele — slabe, şi de 
   pe la genunchi în jos parcă ar fi încăputate. Pe Strada Doamnei îi e aşa de greu... Se rezemă cu fruntea de nişte uluci... “Ai băut prea mult, domnule”, îi zise un sergent ieşind din întuneric. Cos-min tresări. O năduşeală rece îi brobonă fruntea. S-a uşurat... E mai bine, un fel de bine ca după friguri. După ce pipăi buzunarul de sus al redingotei şi se încredinţă că n-a pierdut batista Saşei, plecă repede, fără a răspunde sergentului, care-l întreba mereu: “Ţi-e mai bine, domnule?” 
   Pe bulevard, la lumina unei lămpi, scoase batista, o desfăcu. În ea, un plic. Rupse plicul. O scrisoare şi două sute de lei. Citi repede rîndurile strîmbe cu litere mari. Saşa îi scria ca să nu vie acasă. Pe Malerian îl apucase furiile, strigase, rupsese mai multe scaune, luase un revolver, se încuiase în bibliotecă, strigînd că “odată cu el a venit şi rîndul altuia!” L-a aşteptat mult timp prin curte, neştiind ce să facă cu “nebunul”. Valeri are spasmuri de frică. Scrisoarea se termina spunîndu-i ca să se ducă la un otel, să închirieze o odaie şi sa-i trimită adresa a doua zi de dimineaţă. După mii de îmbrăţişări venea un postcriptum. “Te împrumut cu 200 de lei.” Cosmin mototoli scrisoarea şi vîrî banii în buzunar. 
   Îl “împrumuta”. Al doilea “împrumut”. El ţine socoteala, ştie tot ce i-a dat, şi neapărat că va plăti aceste datorii. Tot... tot... afară de parale! Banii nu sunt ai ei, ci sunt munciţi, para cu para, de acela care zace în bibliotecă. N-a putut lupta contra pasiunii unei femei, unei nefericite, dar simte că nu trebuie să cadă în rîndul lui Candian şi al lui Mănoiu. Nu cumva şi ei vor fi început prin a se “împrumuta”? 
   A ajuns în Calea Victoriei. 
   Poate că dacă Saşa nu întrebuinţa cuvîntul “împrumut”, l-ar fi scăpat de un scrupul de conştiinţă. Ea a voit să nu-i atingă amorul propriu, şi tocmai această evidentă voinţă îl supără. Alt cuvînt nu găsea? Uneori cuvintele sunt mai puternice decît faptele. Cîte nu fac oamenii ocolind să-şi spună ceea ce fac. Bunul trai l-a schimbat, l-a prefăcut. Se simte slab, fără curajul de odinioară de-a se îmbrăca oricum şi de-a trăi cum o da Dumnezeu. Orice-ar face, nu crede ca a doua zi să fie aşa de energic ca să-i trimită banii înapoi însoţiţi de cuvintele: “Am înţeles cuvîntul împrumutat şi mă grăbesc de-a-mi plăti datoria.” Şi chiar dacă ar avea curajul ca să se arunce în voia soartei, cu Saşa cum rămîne? Iubirea ei, oricum ar fi, e nemărginită. Cine nu a văzut-o cum îl îngrijeşte cînd se întîmplă să-l doară vreo măsea, nu-şi închipuieşte cum îl mîngîie, cum tremură şi cu cîtă delicateţe îi pune pe obraz o perniţă caldă, cu sare, bineînţeles după ce l-a sărutat, cu lacrimile în ochi, în locul unde-l doare. Într-un rînd Gelina era bolnavă de friguri tifoide şi pe el îl durea capul. Pentru Saşa nu era decît un bolnav în casă, şi încă bolnav greu, îl durea capul. “Ce e mai mare rău pe lume decît durerea de cap?” Şi Gelina tocmai acum se bolnăvi! Nu face nimic; îi trece ei, că n-are decît friguri... Durerea de cap însă... “nu e nimic mai rău pe lume ca durerea de cap!” E ceva monstruos în iubirea Saşei, dar el s-o judece? El e singura ei speranţă şi mîngîiere, el e fericirea şi idealul unei fiinţe pentru care tinereţea a fost un lung şir de amărăciuni. 
   La Biserica Creţulescu bătu, lung şi lugubru, două ore după miezul nopţii. Cîţiva măturători tîrşîiau leneş lungile lor tîrnuri. 
   Unde să se ducă? La ce otel? Ar fi cutreierat toată noaptea dacă tăcerea şi pustietatea străzilor nu l-ar fi obosit. Simte însă că nici în pat, într-un hotel, n-ar putea dormi. 
   În dreptul palatului un cupeu se opri. Cineva sări pe trotuar, întinzîndu-i mîna. Era Candian. 
   — Tu, şi noaptea, la ora asta? O fată mare aşa de tîrziu? 
   — Am fost la un prieten, îngînă Cosmin, dar tu?
   — Ţi-am spus că avem la mine “academie liberă“ cu dame foarte cumsecade şi cu sampanie. La unu m-am pomenit cu cupeul ei. Mă chema, spunîndu-mi că e bolnavă. Ştii, nu pot să aduc la academie o cucoană mare, cu nume ilustru. Sunt oarecare forme, mon cher. M-am dus şi n-avea nimic. M-a primit rîzînd şi cu ceai. De cîte ori petrec o seară acasă, mă pomenesc cu cupeul. E de-o gelozie! ho! ho! Dacă ar şti... dar pe fecior şi pe vizitiu îi plătim şi eu, şi ea. Abia scăpai. Şi, dacă vrei să-mi faci o mare plăcere, nu te mai duce acasă, ai cu mine, să vezi şi tu “palestrele”. Sunt vro cîteva femei adorabile, şi avem un diavol de nouăsprezece ani neîmpliniţi, un diavol... A moştenit două milioane... Să vezi ce elegant taie băncile. E şi o blondină, o nemţoaică adorabilă, e cu el, şi nu ştie decît să rîdă, să bea şampanie şi cîteva cuvinte, obt la Manoi, apataş bancher, pun, pun la Lizi sau praafo, Lizi! Cînd bate, căci joacă şi ea contra amantului ei. E o frumuseţe... O petrecere... Te rog să vii cu mine... Acasă nu, la otel e nehotărît, pe stradă e prea trist şi prigonit de atîtea gînduri, mai ales de imaginea fioroasă a bătrînului. Ei, şi dacă s-ar duce? Poate că încercîndu-şi norocul va îndoi capitalul şi va putea plăti Saşei. 
   E ostenit, slab şi cuprins de o adevărată boală în acea parte a sufletului care voieşte şi nu voieşte. 
   — Merg, răspunse Cosmin.
   — Te rog însă, mon cher, să fii mai vesel. 
   — Făgăduiesc, şi nici n-am de ce să fiu trist.
   La cel din urmă cuvînt, îi trecu prin minte figura sinistră a lui Malerian. Cosmin se strînse în umărul prietenului său. 
   — Ce, ţi-e frig?-Aş, nu, nu vezi c-am năduşit?
   Dincolo de Episcopie cupeul apucă la dreapta şi, după cîteva
   minute, se opri pe Calea Dorobanţilor, în faţa unor case cu două etaje. Candian şopti cîteva cuvinte vizitiului, îi strecură o piesă de cinci lei, se întoarse către Cosmin şi-l întrebă, arătînd spre etajul de sus: 
   — Îi auzi?În adevăr, strigătele şi aplauzele lor se auzeau din stradă.
   — Vesel, mon cher!. 
   — Fii sigur, răspunse Cosmin emoţionat. 
   IV 
   Candian îmbrînci uşa salonului şi zise cu o voce teatrală: 
   — Domnilor şi doamnelor, vă prezint pe Iorgu Cosmin, un tînăr non plus ultra1! 
   Mănoiu, un brun, cu părul creţ, cu mustăţile ascuţite, se ridică în picioare la masa de bacara şi strigă: 
   — Ura! Să trăiască Iorgu Cosmin!După el cincisprezece guri repetară: “Să trăiască Iorgu Cosmin”.
   Recomandaţia se făcu repede; erau grăbiţi; îi aştepta bancherul
   gata de-a porni, la dreapta, la stînga şi la mijloc. Mai întîi cu doamnele. Fireşte, “sunt oarecare forme în viaţă“. Madame Linica Theodorescu, madame Sevastiţa Pirigumenos, domnişoara Lizi Gottlib, cea cu “prafo, Lizi”, domnişoara Laura D..., pe numele de artistă, Loradonna, căci în curînd “va vorbi lumea de o nouă astră pe cerul muzicii cînd se va hotărî să studieze canto”, domnişoara Zozo, “un drăcuşor şarmant, o nebună delicioasă“, după expresiile lui Candian, şi coana Anica Mitulescu, o femeie ca de vro 45 de ani, atît de groasă că, pe scaun, pieptul i se uneşte cu pîntecele. Coana Anica îngrijeşte de apartament şi de Candian. 
   Pe trei din domni îi cunoştea. Pe Alexandru Mănoiu, pe un student de la Drept din seria de acum şapte ani şi pe dnul N..., revizor şcolar, doctor în litere şi filozofie de la Gand2. 
   Candian îi prezentă pe ceilalţi. Domnul Pantazi, gros, lat şi înalt, cu favoritele lungi şi cănite, rentier, Georges Panicu, “diavolul”, clipeşte nervos şi vorbeşte pripit, “singurul lui cusur; încolo, inteligent, spiritual şi irrezistibil în faţa oricărei femei”, Mitică Fileanu, un tînăr ciupit de vărsat, cu părul roşu, cu ochii albaştri şi mici, ca două mărgele în fundul capului, are un unchi milionar în Craiova, şi n-are “nici atîtica altă rudă“ (Candian îşi 
        12arătase vîrful degetului celui mic), Petre Leon, Mişu Popovici şi Ionel Ludoveanu, “trei tineri plini de talent”. 
   Candian, văzînd graba cu care se pregăteau toţi ca să se aşeze la masa verde, îi rugă să bea mai întîi cîte un pahar de şampanie în sănătatea noului prieten, Iorgu Cosmin. 
   — Coană Anico, leagănă-te, te rog, şi prezintă-ne trei sticle extrasec. 
   Coana Anica se legăna în mers, parcă i s-ar fi scurtat, pe rînd, cînd piciorul drept, cînd piciorul stîng. Coana Anica însă încremenise cu ochii la biletele de bancă din faţa lui Panicu. Pierduse mult şi de aceea auzea foarte cu greu. Candian vroi să schimbe rugăciunea în “paşol1, coană Anico”, dar Georges Panicu îl întrerupse, clipind repede. Vorbeşte diavolul? Se făcu tăcere. 
   — Ca-Candian, să trag taaa-lia-asta, ş-apo-poi sa şam-şam-şampani-nizăm. Ce-cer scu-cuze don’lui Co-Cosmin. 
   — Să-i facem plăcerea, răspunse Candian (apoi mai încet laurechea lui Cosmin), e irrezistibil diavolul, taie băncile cu o eleganţă neîntrecută şi n-are decît nouăsprezece ani neîmpliniţi. E irrezistibil! 
   Panicu pierduse trei mii de lei cu o eleganţă neîntrecută. Toţi cîştigau, şi revizorul, şi studentul în drept, şi Mişu Popovici, şi Mitică Fileanu, şi talentatul Ludoveanu, pentru ca să nu vorbim decît de acei care n-avuseseră cu dînşii decît douăzeci pînă la cincizeci de lei. Numai Mănoiu şi coana Anica Mitulescu pierdeau. Ah! coana Anica? Nu mai auzea, nu mai vedea, nu mai mirosea, murise în ea tot, afară de o răsuflare grea şi de o idee fixă: “Dacă n-ar fi aruncat mult pe primele lovituri, ar fi avut acum cel puţin 1.000 de lei”. 
   Panicu începuse cu o înfierbîntare războinică. Diavolul care nu împlinise încă nouăsprezece ani (ce talent!) trimitea cărţile la dreapta şi la stînga c-o iuţeală într-adevăr minunată: zbîrnîiau răzînd postavul, ca nişte săgeţi scăpate din arcuri. 
        1 Candian se retrase la o parte cu Cosmin şi începu să-i vorbească despre cei de la masa verde. Sunt numai pasiune. Oricare din ei, dacă ar fi studiat frumoasele arte, am fi avut şi noi “Renaşterea Italiei”. Să-i vezi dinspre ziuă, ce ochi scînteietori, “geniali” chiar, în figurile lor palide de “savanţi”. “Să se organizeze forţele productive şi creatoare ale Romîniei şi se va vedea de ce sunt capabili aceşti cunoscători profunzi ai vieţii moderne. Revizorul este un savant în toată puterea cuvîntului, dar ce vrei să facă în ţara romînească? În Franţa de mult ar fi ajuns academician şi profesor la Sorbona.” Ionel Ludoveanu poate că e “primul condei” în ziaristica noastră. Acel cap tărtăneţ închide în el un talent excepţional. N-a trecut decît patru clase gimnaziale şi scrie articole de fond într-un ziar modern cu “aspiraţiuni de or-dine şi de propăşire”. Mitică Fileanu e tot ce a produs Craiova mai inteligent. Au vorbit şi ziarele de modul strălucit cu care şi-a susţinut licenţa în drept la Paris. Profesorii “l-au strîns de mînă”, numindu-l, după afirmaţiunea organului la care colaborează Ludoveanu, “notre cher collègue”1. Un singur cusur are, şi “poate că e o calitate”, e un fel de “socialist oportunist” în politică. Are un program de idei atît de personale, că nu e de părerea nici a radicalilor, nici a socialiştilor din ţară, şi de aceea nu s-a sfiit a iscăli trei programe în şase luni cu ocazia a trei alegeri, dar, după cum zice el, toate la un loc alcătuiesc programul lui, bazat pe patru idei fundamentale: “Patriot ca romîn, conservator în faţa diplomaţiei europeneşti, socialist în faţa capitalului şi democrat în faţa poporului”. Pantazi, un om serios “d’un savoir faire”2 şi de-o energie fără pereche. La cărţi e tipul cel mai tare. Priveşte cîte o jumătate de ceas ş-apoi pontează. El e organizatorul seratelor noastre, şi revizorul, în limba lui de savant, îl numeşte “Solone al Fortunei, singurul care a ştiut să smulgă banda de la ochii norocului”. Rentier, e o vorbă. “E cel mai mare artist în 
        12felul lui.” Cîştigă bani mulţi, dar îl şi costă. Cum să nu-l coste Linica Theodorescu? A trecut ea de 30 de ani, dar e neîntrecută în misterele sexului”. Dacă ochii ei, mari, negri şi galeşi n-ar bate-n galben, ar fi cei mai frumoşi ochi din Romînia. Într-o seară revizorul i-a zis “ochi de bou”. Linica s-a făcut foc, el însă i-a dovedit că aşa zice Omer celor mai frumoşi ochi din antichitate. E tare revizorul, nu e slab decît la pungă şi la joc. Aruncă toată leafa pe-o singură carte, şi dacă pierde, o lună de zile ne face “teoriile şansei”. Laura D... (niciodată nu i se spune numele de familie, un nume glorios în analele noastre), Loradonna, e slăbiciunea lui Mănoiu. “Se mai consoală de Xantupinoaia.” ...Ia priveşte cum se apropie Ludoveanu de Sevastiţa Pirigumenos! Pentru el ar fi un mare noroc. Dintr-o dată ar ajunge acolo unde Mănoiu n-a ajuns decît după multă răbdare şi experienţă. Şi ea îl chinuieşte cu un surîs rezervat. E şi tînără, şi frumoasă. La palestre nu vine decît rar, şi “aşa, pentru un gust”. Bărbat-său, un grec bătrîn, a plecat la băi, bolnav “de stomah, de ficat, de rinichi şi, după cum spun unii doctori, şi de inimă“. Ea s-a asigurat de un testament făcut de jurisconsultul B... şi a rămas în Bucureşti “sub pretext, mon cher, că iar e însărcinată”. Cînd aude grecul de aşa ceva — căci o apucă în fiece an în timpul cînd trebuie să plece el la băi — îl podidesc lacrimile de bucurie şi-i depune, regulat, 5.000 de lei la Maurice Lèvy. Scena se termină cu declaraţia solemnă a lui Pirigumenos: “Ţù, Sevasti, mu rog, si mi-ngropa, eu porunţescu şi rumui”. Şi Sevastiţa, cu cîteva zile înainte de plecarea lui Pirigumenos, simte greaţă, oarecare ameţeli, n-are poftă de mîncare şi se desperează de scîrba ce trebuie să rabde o mumă pentru copilul ei. Anul acesta Pirigumenos, sărutînd-o, i-a zis: “Sevasti, ştii că acum un anu am avutu prisentimentu şi ci-am spusu, Sevastì, baga la capù şi nu lèpăda”. “E convins, zise Candian, rîzînd cu hohote, că în fiece an Sevasti leapădă mai nainte de-a se întoarce el de la băi. Anul trecut l-am întîlnit la o serată şi l-am întrebat: «Ce mai faci, nene Pirigumenos?» Ştii ce mi-a răspuns? «Cum, nu ştii?! în avgust am pierdut un buiatu, o minune de buiat! anu trecut o feta, anu ăsta un buiatu... merga bine, merga bine... nenea Pirigumenos!»” 
   Cosmin zîmbi, privind la Sevastiţa. 
   — Ai tras! Ai tras! strigă de la masa verde coana Anica c-unrîs forţat. Nu se poate, diavolul mamei, ai tras! 
   Lui Panicu îi căzuse un trei-ochi din pachet, cu care, peste şapte al lui, făcea tocmai bac. Se puntase pe amîndouă tablourile peste 1.500 de lei. Panicu clipi ameţit şi, mai încurcat ca oricînd, dădu să spuie că nu trăsese, ci că-i alunecase cartea. 
   — Să mă, mă explic. Eu n-am atin-tins-o; a că-căzut, a alune-ca-cat sin-gu-gu-ră. Să mă judece cu-cu-coane-le! 
   — Frumos, musiu Panicule, frumos de tot, adică ce, eu nu ţiu de cucoane? ! zise Mituleasca, sculîndu-se după scaun. 
   Linica Theodorescu, Sevastiţa Pirigumenos şi Loradonna o apucară de mîini, mîngîind-o fiecare cu cîte o vorbă bună: “Coană Anico, dragă“... “Anicuţo, fata mea, ce-o să fii dacă nu cucoană?, “Lasă, coană Anico, că trebuie sa se schimbe şansa diavolului; n-o să ţie pînă mîine; ce, eşti copilă?” Adevărul e că coana Anica, ca şi ceilalţi, şi mai mult decît ei, pierduse necontenit. Domnişoara Zozo sări la gîtul coanei Anica, o sărută şi pe-o parte şi pe cealaltă şi, după ce-i şopti ceva la ureche, coana Anica se linişti. “Irrezistibilul” plăti amîndouă tablourile, “fi-fi-fiin’ că aşa e e-el”, spre bucuria tuturor, mai ales a talentaţilor Petre Leon şi Mişu Popovici. După ce se liniştiră, Lizi Gottlib trase paralele zicînd: “Pun, pun la Lizi! praaafo, Lizi!” Georges Panicu o apucă de bărbie ş-o mîngîie, vroind s-o imite: “Pra-pra-pra-fos, Lizi”. 
   Candian arătă lui Cosmin pe Zozo. 
   — Ea, mon cher, a făcut pace, ea, c-o vorbă, c-un sărutat. Ce drăcuşor şarmant! Priveşte-o, Cosmine, ce bărbie rotundă, ce ochi umezi! Dacă ar şti cealaltă cît iubesc eu pe Zozo! Numele ei? Zozo. Prenumele? Zozo. Din părinţi? necunoscuţi. Chiar ea ne spune rîzînd că, desigur, tată n-a avut şi se îndoieşte dacă a 
   avut şi mumă. Revizorul zice: “Zozo s-a născut ca Venus, din valurile... lumii”. 
   — Dar tînărul Panicu cine e? 
   — Dacă mă crezi, nici eu nu ştiu bine. O invenţie a lui Pantazi. Solone are un talent extraordinar de-a descoperi asemenea tipuri. A moştenit de curînd două milioane. Un an de zile a plimbat, pe la diferite petreceri de noapte, pe un alt tînăr, tot aşa de bogat. Acela a trecut frontiera cu o doamnă din lumea mare. Acum a găsit pe Georges Panicu. Toţi îl fac haz. Aruncă paralele cu atît sînge rece, că revizorul îi zice “forţa morală personificată“. Băieţii — Popovici, Leon, Ludoveanu şi alţii — se prăpădesc după el. Coana Anica îi zice irezestibelul. Pe Lizi Gottlib a luat-o dintr-un liceu de domnişoare; fusese profesoară de canto, de limba germană şi de pictură. Nu e urîtă nemţoaica. Şi are haz Panicu, o pune să joace contra lui, de cabulă. 
   — Pe cea din urmă lovitură, zise Pantazi c-o voce de bas pro-fund, pun şi eu doi napoleoni. 
   — Joacă Solone? zise Candian. Pun şi eu o sută de lei pe tabloul
   lui Zozo. Nu zău, pune şi tu douăzeci de lei, e puntul lui Solone! Cosmin se sculă de pe scaun. 
   — Bine.
   — Stai, Georges, nu porni, Iorgu Cosmin te onorează.
   — Aşa te vreau, Cosmine, strigă Mănoiu, frecîndu-şi mîinile.
   Femeile se uitară curios la Cosmin. Juca întîiaşi dată. Se simţea cuprins de-o veselie neînţeleasă. Uitase tot în această lume gălăgioasă şi pasionată. Bancherul “dădu lovitura” şi pierdu pe ambele tablouri. 
   — E lovitura lui Cosmin! strigă Mănoiu. Să şampanizăm înonoarea lui Iorgu Cosmin! 
   Femeile, cu coana Anica în frunte, repetară: “În onoarea lui Iorgu Cosmin!” Domnişoara Gottlib îşi înnumără paralele: “Pun, pun, Lizi, praaafò, Lizi!” 
   Coana Anica dispăru ca să facă rost de şampanie. Georges Panicu declară că nu pierde decît “ci-cinci mi-mii de lei în to-to-tal”. 
   Pînă să aducă şampania, se împărţiră în mai multe grupuri. Mănoiu luă de braţ pe Cosmin şi-l întrebă ce mai face, cum o duce cu studiile. 
   — Dar Saşa? E bine? Frumoasă femeie!
   — Bine, răspunse Cosmin.— Şi Malerian?
   — Şi... Mă rog, Mănoiule, coana Anica e rudă cu Candian?
   — As, rudă! Coana Anica a fost de pe vremuri cea mai vestită“procuristă“. Acum trei ani cît p-aci sa deschidă un pension de... cum a văzut ea la Paris. La Paris se dusese anume pentru aceasta. Întîlnind pe Candian la Şosea şi făcîndu-i cunoştinţa, i-a propus... 
   — Ce?
   — Nu ce crezi. Să-l recomande unei doamne... doamnă cucare trăieşte astăzi. O văduvă de vro 40 de ani şi un venit de 150 000 de lei. Cu o condiţie: coana Anica să-l supravegheze. Şi coana Anica, ca o femeie cu minte, ia din toate părţile şi lasă pe băiat să-şi facă gusturile, ba chiar ea i-a găsit pe Zozo, o fată în adevăr delicioasă. 
   Cosmin se puse pe gînduri. Cum? Aşa, pe nevăzute? Numai după trup, după vîrstă şi după bani? Şi el, Cosmin, cu atîtea scrupule! Ce a făcut în comparaţie cu ei? Este el vîndut, ca orice carne proaspătă, după muşchi şi frăgezime? Ar putea să nu se mai gîndească dacă n-ar fi acel cap mare cu ochii ca două gropi întunecoase şi dacă nu l-ar prigoni privirea albastră şi senină a Gelinei. 
   Ludoveanu, student în drept, Petre Leon şi Mişu Popovici vorbeau încet pe-o canapea. Ludoveanu le făcu semn: 
   — Tare e Solone! A găsit unul şi mai şi decît cel de anul trecut. Habar n-are de cărţi! Încă o şedinţă, şi ne scoatem lunile de băi. Ştiţi ce a făcut Zozo pe tabloul ei? I-a arătat acelaşi nouă de două ori. 
   — Şi n-a observat? 
   — Poţi să joci cu el cum vrei. E orb. 
   Revizorul se opri în dreptul lor şi, trecîndu-şi mîna prin părul lui lung, zise, încîntat de el însuşi: 
   — La spartani, tinerii nu vorbeau decît între ei. Sunteţi demnide acea eroică cetate! Apoi, rîzînd: Cum v-a mers la “palestre”? 
   — Cîteva sute de fiecare, răspunse studentul în drept.Revizorul făcu semn lui Ludoveanu.
   Tînărul publicist se sculă repede.
   — Cum mergi cu Sevastiţa?
   — Cam greu.
   — Nu te-arăta prăpădit. Ar fi păcat, Ludovene. E frumoasă. Efrumoasă, tînără, cu avere, şi-ţi spun eu... îi place. Dar... ceva mai imperial. 
   — Am înţeles.Între revizor şi publicist, o veche prietenie.
   Panicu povestea doamnelor cum, la vîrsta de 16 ani, era să
   divorţeze pe femeia unui prefect dacă brutalul administrator al judeţului nu l-ar fi închis contra legilor şi nu şi-ar fi bătut femeia în “sec-secolul” nostru. 
   Pieptul coanei Anichii intră pe uşă, şi o salvă de aplauze o primiră în salon. După ea, o unguroaică cu şampania. 
   Se ridică toaste pentru toţi. După afirmarea lui Panicu, nimeni nu este în stare să bea mai multă şampanie “bu-bună“ fără a se “a-me-me-me-meţi” ca el. Adevărul e că bea necontenit, ciocnind cu “ne-ne-ne-nea Pan-panta-ta-ta-zi”, care n-a isprăvit nici primul pahar. Bea, vorbeşte fără să-l mai înţeleagă nimeni, strigă, sărută mîinile “ge-ge-ge-gentil-lelor do’ane şi do-don’şoare”. Coana Anica a prins limbă şi le mărturiseşte că pe cine a iubit mai mult a fost pe un tînăr care semăna aşa de mult cu irezistibelul Panicu... îl vede înaintea ochilor. 
   — Şi să mă ierţi, musiu Panicule, continuă coana Anica, ştergîndu-şi lacrimile, să te sărut şi să-mi vărs focul de altădată. 
   Rîsete şi aplauze. “S-a aprins coana Anica!”, “Sa vie pompierii!”, “Focul de altădată care se varsă acum este o iubire şi virtu-oasă şi virtu-oală. Amor platonicoheghelian”. Observaţia revizorului atrase felicitările lui Ludoveanu şi puse pe coana Anica pe gînduri. Mai tîrziu nu uită să-l întrebe încetinel: “Ce-o fi aceea? nu e vreo boală? Nu prea mă simt bine.” 
   Tinereţea, veselia, şampania, libertatea şi căldura răpiră pe Cosmin, ca un torent care smulge o rădăcină fără adîncimi. A fost destul primul pahar de şampanie, ca un curent căldicel să i se ridice de la ceafă în obraji, la tîmple, în sus şi profund, încurcînd şi ştergînd imaginile triste, pregătind, în conştiinţa lui obosită, alt cîmp pentru alte grupări de impresii fermecătoare şi necunoscute pînă atunci. Şi al doilea pahar, al treilea. Lumea e cum eşti. Sigur, omul trist este duşmanul lui însuşi şi al omenirii. Impresiile trebuie să se şteargă una după alta, una pe alta; cine se gîndeşte mereu la o nenorocire e mereu nenorocit; numai bolnavii suferă continuu de aceeaşi impresie. Dacă tu nu te vei ierta şi iubi, cum să te ierte şi să te iubească alţii? Numai nebunii refuză de-a lua parte la banchetul lumii. Uitarea este suprema mîngîiere a tuturor, şi buni şi răi. Să nu ne împotrivim naturii: noi suntem jucăriile ei, iar nu ea servitoarea noastră. Ochii lui Cosmin scînteiară. 
   — La ce te gîndeşti, Cosmine, îl întrebă Candian, întinzîndu-iun pahar de şampanie. 
   — De unde ştii că mă gîndesc?
   — Nu bei?
   — Al patrulea, e prea mult.
   Prea mult? De ce? Dacă măsori fiece lucru, ajungi la revolver. Revolver?... Ce-a fi făcînd Paul Malerian? Nici el nu îndrăznea... privea la revolver... şi ce ochi!... Prostii... Candian nu este atît de cinic cum i se păruse lui. El şi-a vîndut tinereţea pentru mulţi, nu numai pentru el. Şi ce-ar fi cîştigat omenirea dacă Candian, în loc să fi fost recrutat de coana Anica, ar fi ajuns un grefier sau un judecător de instrucţie? Nimic. Cealaltă probă. Ce pierde omenirea dacă Candian împarte banii unei văduve decăzute? Absolut nimic. Ei, şi dacă Panicu aruncă banii, de ce n-ar culege şi el? Numai aşa ar putea să scrie Saşei: “M-ai împrumutat şi mă grăbesc să-mi plătesc datoria”. 
   Se apropie de Candian şi-l întreabă: 
   — Dar Panicu ce are de gînd? Nu ne mai taie o bancă? 
   — Monsieur Georges, strigă Zozo, destulă curte. Pe cine vrei să mai învingi? E timp de-o bănculiţă. 
   — Cărţi noi, musiu Panicu, zise coana Anica luîndu-l de gît, ori ţi-e frică de băieţi. 
   — Mi-mie? Nu mă cu-cunoşti, cu-cu-coană Anico, răspunsePanicu. Într-o-tr-o zi am pe-pe-pe-per... spu-ne ne-ne-ne Pan-Pan-Pan-tazi... 
   — Rău, neică, răspunse Pantazi, ţi-am spus. Erai în casă la mine şi mi-a părut foarte rău. Aşa om energic şi liniştit vă declar că eu, unul, n-am mai văzut. A pierdut douăzeci de mii de lei în două ceasuri, şi rîdea, făcea chef... 
   — Forţa morală personificată! zise revizorul. 
   — Aşa e, aşa e, beau acest pahar în sănătatea lui GeorgesPanicu, strigă Loradonna. Şi după ce bău paharul de şampanie, termină cu o scară: a, a, a, a, a, a, a, a... 
   Toţi se adunară în jurul ei, iar Panicu declară că "o asemenea sca-sca-ră merită o, o, o, o”... O “bancă“, vroi să zică, mişcînd mîinile ca şi cum ar fi dat cărţi. Roşu ca para focului, cu ochii tulburi şi lăcrimoşi, se încurcă de toate scaunele pînă la masa verde. Şampania şi tutunul lucraseră serios asupra “irrezistibilului”. Domnişoara Lizi se aşeză la dreapta lui. Coana Anica îi prezentă două pachete de cărţi pe o tavă de argint. “Ca pe împăraţi te servesc, musiu Panicu!” Servise şi mulţi împăraţi coana Anica! În cîteva minute dete două mii de lei. “Ce dracu, se gîndi Cos-min, care se aşezase la joc, cînd pierde, pierde numai bilete întregi, şi cînd cîştigă nu se puntează decît jumătăţi.” I se pare lui, ori ceilalţi îşi retrag regulat jumătate din mize cînd pierd? 
   Coana Anica se sculă de la joc, dădu braţul lui Pantazi şi ieşi din salon. După cîteva minute se întoarseră iarăşi la braţ. Se crăpa de ziuă. O lumină slabă şi albicioasă pătrundea prin storurile ferestrelor. 
   — Dacă deschideţi un geam, vă tai şi eu o bancă, zise rîzîndPantazi, şi începu să se plimbe cu mîinile la spate. 
   — Solone descinde în rîndul muritorilor! exclamă revizorul.
   — Ce mi-mi-mi... (Ce minune, vroi să zică Panicu, care obosise dînd din mîini la dreapta, la stînga şi la mijloc.) Să mă ră-ră-ră-răz... (Adică îi venise rîndul să se răzbune.) 
   Georges Panicu era foarte respectuos cu nenea Pantazi. Avea şi de ce. Cui îi pare rău cînd pierde? Lui Pantazi. Cine îl sfătuieşte ca să nu joace oriunde? Pantazi. Cine-l introdusese în grupuri aşa de vesele, de culte şi de inteligente? Cine dovedise celorlalţi că este “irrezistibil” în faţa oricărei femei? Şi cine făcea istoricul “marilor lovituri” date de el, fără a păli, ca un adevărat erou al jocului? Fireşte, nenea Pantazi. Iată de ce Georges Panicu se grăbi să piardă şi cele din urmă lovituri şi dădu locul lui Pantazi. 
   Pantazi începu să amestece cărţile. 
   Puntatorii sa sculară ca să-şi întindă puţin oasele. Ludoveanu luă de braţ pe revizor. Cosmin începu sa se plimbe. Iar i se învîrtea pămîntul sub picioare. N-ar fi fost nimic dacă nu l-ar fi durut capul. Din întîmplare, trecu pe lîngă revizor şi Ludoveanu şi, fără să vrea, auzi cîteva cuvinte: “Să nu puntezi mult la Pantazi”, zisese Ludoveanu revizorului. “Ştiu”, răspunsese revizorul. De ce să nu punteze mult? Şi de ce răspunsese celălalt “ştiu”? Ştia ceva? Cosmin mai avea 100 de lei. Îl doare capul. Îi e greaţă. 
   — Gata! zise Pantazi aruncîndu-şi favoritele pe umeri. Cine taie? Mon cher Panicu, vrei? 
   Panicu scăpă de cîteva ori cartea cu care vroia să taie, o damă de treflă, “cu care, cînd taie el, pra-praf se alege de bancher”. 
   — O să te că-că-că...
   O să te căieşti, vroi sa zică el lui nenea Pantazi, cu o evidentă părere de rău, căci tăiase cu dama de treflă. Aşa e el, nici chiar lui nenea Pantazi nu-i poate tăia decît cu dama de treflă. Nu mai joacă decît să taie cu altă carte. Cine se pune cu cabula? 
   — Gata, zise a doua oară Pantazi, şi fiecare îşi luă locul, avînd 
   cîte o cafea turcească în faţă. În bancă erau 500 de lei. 
   — À che-che-cheval1, îngînă Panicu, şi cîştigă pe amîndouă tablourile. 
   Pantazi surîse şi aroză2 banca. De trei ori pierdu, apoi strică cărţile şi ceru altele. Coana Anica se grăbi a-i prezenta un pachet, pe care Pantazi îl puse la dreapta, şi începu să vorbească c-o repeziciune neobişnuită, să rîdă, să gesticuleze şi să glumească cu toate femeile. “Gata!” strigă Pantazi, şi întinse pachetul de cărţi lui Panicu. I se păruse lui Cosmin, sau în adevăr Pantazi nu se atinsese de pachetul pe care-l adusese coana Anica? Îl doare capul afară din cale, dar îşi va încerca norocul. Panicu ceru o damă de treflă şi tăie. Erau 1.000 de lei în bancă. De astă dată “a che-che-cheval” pierdu pe amîndouă tablourile. Şi jocul începu tacticos. Toţi puntau puţin. Numai Panicu arunca zvăpăiat biletele, încredinţat că pînă la urmă dama de treflă va “so-so-ta”3 banca. Abia ajunsese la jumătatea cărţilor, şi Pantazi îşi înzecise capitalul. 
   Cosmin pierduse tot. Candian îl împrumutase cu trei sute. În cîteva lovituri le pierdu. Candian îl împrumută din nou şi-i recomandă să punteze mai putin, căci aşa se întîmplă uneori: “Sunt bănci razuare”. Cosmin nu-l ascultă. Cum e cu putinţă să aibă cineva aşa noroc? E ceva în hazard care-l revoltă, şi ar fi în stare sa se arunce şi el pe-o carte. Nu se poate, trebuie să cîştige odată! Ah! şi capul! A băut prea multă şampanie. Cafeaua nu i-a făcut nici un bine. Îi vine ameţeală. Să nu i se întîmple ca pe Strada Doamnei... ce ruşinos ar fi!... A mai rămas cu cincizeci de lei. Să-i arunce pe toţi. I-a aruncat. A pierdut. E galben ca ceara şi-i vine... Făcu semn lui Candian. Candian îl privi mirat şi, neştiind ce are, îl întrebă: 
        123— Să-ţi mai dau?
   — Nu, răspunse Cosmin, strîngînd din fălci. Afară... afară...
   — În odaia mea de culcare, îi zise Candian dîndu-i braţul.
   — Unde vă duceţi? întrebă Zozo, rîzînd.
   — Venim acum, răspunse Candian. 
   Dar nu s-a întors decît el, spunînd celorlalţi că amicului său nu prea-i e bine, nu e obişnuit cu şampania şi cu nopţile albe, e “o fată mare”. 
   — Unde şi-a făcut educaţia? întrebă Sevastiţa Pirigumenos.
   — În pension la călugăriţe, răspunse rîzînd Loradonna, undeam învăţat eu să scriu scrisori cu chei. 
   — Ce, vă jucaţi cu cheile? zise coana Anica, bătînd pe umeripe musiu Pantazi. 
   Rezultatul acestei talii: Georges Panicu pierduse tot ce avusese în buzunar, mărturisind că rareori dama de treflă l-a trădat aşa de grozav. Dar, cum izbuti el să îngîne, va plăti Lizi pentru dama de treflă. Şi Lizi răspunse: “Pun, Şorjic, pun!” 
   — Aşa e? întrebă Ludoveanu pe revizor, într-un colţ al salonului. 
   — Da, răspunse revizorul, apoi, uitîndu-se la Panicu, care adormise pe un fotoliu: doarme ca Anibal după Capua! 
   Iorgu Cosmin e în odaia de culcare a lui Candian. I-a trecut greaţa, capul însă îl doare, mai ales în fundul ochilor. Tot e în mătase şi broderii. Pe masa de toaletă vreo zece sticluţe cu parfum, cu apă de Colonia, cu briantină. În odaie, un miros aromatic şi greu. 
   Uf! s-a mai uşurat! Îi venise rău. Şampania, fumul de tutun, gălăgia, jocul, mai ales jocul, îl făcuseră să-şi piarză conştiinţa. I se păruse că el e altul, şi ce curios este acest sentiment de-a te crede altul decît ai fost pînă atunci. Să vezi cum unul se stinge şi că în pielea celui stins o nouă viaţă s-aprinde. Apoi un vîrtej care te soarbe şi cineva care te scoate de braţ afară, afară, la spaţiu, la aer, la răcoarea tremurătoare a dimineţii. Prima impresie cînd te trezeşti pe un aşternut moale e neapărat plăcută, după o lungă călătorie... ce călătorie?... Patul, de la picioare, i se învîrteşte încet şi lin, aşa de lin, că această dulce rotaţiune îl gîdilă de-a lungul trupului. A dormit? E bolnav? Cosmin nu ştie. Bolnav sau nu, acum îşi dă seama de un secret al jocului şi se înfioară... Coana Anica iese din sală cu Pantazi... Ludoveanu pre-vine pe revizor ca să nu punteze mult, şi acesta răspunde: “Ştiu”... Pantazi vorbeşte, rîde, gesticulează, glumeşte, cum nu e obiceiul lui, şi, fără să amestece noul pachet de cărţi, îl prezintă lui Panicu... Candian, împrumutîndu-l a doua oară, îl povăţuieşte să punteze mai puţin... Şi toţi, pînă şi cel mai pasionat, Mănoiu, să joace aşa de cuminte, lăsînd pe Panicu singur să azvîrle tot ce avea în buzunar?... S-a convins. Cărţi măsluite. Ce ruşine! Un tînăr milionar, înfumurat şi fără experienţă, aruncat în mijlocul acestor oameni... şi să nu se găsească unul care să-i strige: “Nu vezi că te înşeală?” Tuturor le trebuie bani şi iar bani. Lacomi şi fără milă, au căzut pe el ca nişte omizi pe un pom înflorit. Acum un an a fost în Muscel. Dincolo de Moşoroae a văzut un brad — cel mai nalt şi cel mai falnic din acest codru secular, dar trist, aproape uscat — acoperit cu un fel de scamă fumurie, ce curgea de la ramuri în jos. Un rucărean i-a spus că încă doi ani, şi vijelia va abate pe “Domnul brazilor” din cauza milioanelor de parazite care l-au supt, încetul cu încetul, de la rădăcina din stîncă pînă la vîrful din nouri. Cum ar putea să se scuture de parazite un Georges Panicu, un cretinizat de noroc, care bea, fumează şi joacă, fără să fi împlinit măcar nouăsprezece ani? Şi după ce el va cădea sub mulţimea şi mîncărimea parazitelor, altuia îi va veni rîndul, tot aşa de tînăr şi de bogat... Cît de luxoşi apar, la Şosea, paraziţii de ambele sexe!... Parazit de parazit, de parazit, ca nişte ghirlande otrăvitoare se întind de la om la om şi-şi trec din mînă în mînă averile altora. Amanta lui Candian a moştenit pe bărbat-său, un mare proprietar. Candian îşi umple buzunarele de la văduvă. Goana Anica scutură buzunarele lui Candian. Domnişoara Zozo trăieşte în socoteala amîndurora, şi cine ştie cine întinde de buzunarele domnişoarei Zozo... Parazit!... Scîrboasă viaţă!... Uşoară viaţă!... Nu ţi se cere decît lipsa totală a simţului moral, încolo poţi să fii deştept, cult... de talent... Atît mai bine, vei fi un parazit mai armat, mai perfect şi vei ataca mai sus!... Şi el e parazit?... De mult simte că se duce în jos, în jos, dar cel puţin pînă acum cădea în lumină. Din noaptea aceasta a intrat pe gura unei prăpastii fără aer, fără lumină, fără fund... cine-l mai poate reda luminii şi seninului?... Ce senine sunt privirile Gelinei! Ochii ei sunt adînci ca cerul, şi părul, cînd se piaptănă, îi cade, uşor şi luminos, ca aureola Fecioarei de pe icoana la care se închina el cînd era mic... Cînd era mic?... O grădină mare cu pomi înalţi ... dealuri cu vii... oraşul... casa... fără mumă... Ce rău e să nu ai mumă... Cine să te mîngîie?... Ah!... Ah!... Nu mai simte nimic... 
   Ce vis frumos! Era cu Gelina la un şipot rece din coastele cu vii ale oraşului său natal. Să te întorci la copilărie, aducînd cu tine tot ce-ai găsit mai divin, iată un vis fericit! 
   Cosmin se freacă la ochi. Nu e copil, nici pe dealurile cu vii stufoase, şi nici nu are lîngă dînsul pe... ci pe Candian. 
   — E douăsprezece ore, mon cher! 
   — Da? Aş vrea un pahar de apă, mi-e grozav de sete!
   — Dar ce ai?
   — Sunt dezgustat.
   — Ei, ce-ai făcut?
   — Am băut, am jucat, am jucat şi m-am convins de un lucrurevoltător. 
   — Ce? întrebă Candian, şi se înroşi puţin, apoi privi la prie-tenul său cu un surîs milos. 
   — A! e ceva mizerabil!
   — Ei, spune, ce e, ce-ai văzut, sau ce ţi s-a părut?
   — Nu mi s-a părut, am văzut!
   — Ce-ai văzut?
   — Pantazi a jucat cu cărţi măsluite. 
   — Da, ai dreptate, răspunse liniştit Candian.— Şi cărţile erau potrivite pentru Panicu.
   — Da, aşa este.— Şi voi ştiaţi!
   — Se înţelege că da.
   Cosmin, revoltat de atîta linişte, strigă, privind ţintă în ochii lui Candian: 
   — Este o crimă ce faceţi voi cu acel nenorocit!
   — Convenţional, aşa e, ai dreptate, răspunse Candian, natu-ral însă, nu. Te rog să crezi, mon cher, că Georges Panicu n-a muncit pe paralele lui nici cît au muncit, ast-noapte, Pantazi şi coana Anica. A moştenit. 
   — A moştenit, n-a muncit, dar e proprietatea lui, şi nimeni
   nu are dreptul să i-o fure... Lui Cosmin îi tremura glasul de emoţie. 
   — Dar bine, mon cher, zise Candian rîzînd, după ce că e proprietar, tot alţii să-i păzească proprietatea? 
   — Candian! Candian! striga Cosmin apucîndu-l de umeri, voinu vă daţi seama de ce faceţi? 
   — Nu, căci am trecut de criză. În curînd şi tu vei fi mai liniştitca mine. 
   — Eu ?
   — Da, Cosmine, da, mai liniştit ca mine.
   Afară, în spaţiul fără tavan, Cosmin se simţi mai bine. Încă o dată se simţi liber înainte de-a-l înghiţi acea prăpastie fără aer, fără fund, fără lumină... 
   V 
   Niciodată nu se va mai întoarce. Glasul lor, sitav de rîs şi de băutură, îl aude în fundul urechilor. Privirile lor şirete, figurile lor obosite şi palide le vede încă, neştiind cum să şi le şteargă din minte. Dar încotro? Nicăieri! Fără casă, fără prieteni buni şi oneşti, fără mîngîiere şi fără ideal. Îi e foame şi n-are parale. La cin’ sa ceară? Nimeni nu-i va da, afara de ea, ea, care l-a obişnuit, de doi ani trecuţi, să nu aibă nici o grijă, nici o mîhnire, nici o durere. Altădată putea sa rabde. Fusese bine armat contra tuturor împrejurărilor, suferind cu înlesnire, cu naivitate, cu eroism. Acum se simte învins. Dacă cineva i-ar fi zis la timp “sărăcia nu dezonorează“, sau “sărăcia de-acum va fi gloria ta”, nu ar fi cerşit un adăpost străin, care l-a transformat, l-a moleşit şi l-a făcut să tremure la orice impresie neplăcută. Degeaba! Aşa s-a întîmplat, şi acum se simte neputincios în lupta pentru existenţă. Ce uşor e să faci planuri cînd altul ţi-aprinde focul iarna, cînd altul îţi face ghetele şi îţi întinde masa! E chiar plăcut. Fără griji, leneş, tot de-a gata, şi în fundul acestei odihne, un viitor iarăşi de-a gata, ca şi cum lumea n-ar merge fără asemenea monarh nepăsător... Nici o grijă, nici chiar grija bestiei... Şi după o asemenea viaţă?... Obosit, înfometat, tremurînd, fără bani, fără amici, întinzînd pe Calea Victoriei, neştiind unde va mînca astăzi şi unde se va culca deseară. Să se reîntoarcă la viaţa de-odinioa-ră?... Dar cu ce? Unde sunt vechile arme? Şi examenele nu şi le-a trecut. I-ar trebui o forţă extraordinară, şi el simte bine că din această forţă nu are decît o părticică: oroarea de-a nu ajunge ca un Mănoiu, ca un Candian, ca un Pantazi. Atît nu e de ajuns. A face, iar nu a nu face, a lupta cum trebuie, iar nu a te scîrbi de lupta altora... Ce mult se cere... Îi e foame, cel puţin acuşi să aibă ce-i trebuie. 
   Ce curios l-au privit doi domni! Desigur, e descompus. Nu s-a uitat în oglindă. E şi ridicol. Mai bine rămînea la Candian. Dacă s-ar întoarce?... Iar acolo? Să-i spuie că n-a mîncat, că n-are unde dormi, că nu se mai poate duce la... Imposibil... Nici o mînă curată care sa-l susţie, nici un cuvînt amical. Să scrie lui tată-său? Se caută prin buzunare. Nimic. Parcă i-a dat un rest de la birt. Unde l-a pus? După o noapte ca aceea cum să-şi mai aducă aminte? Se uită la ceasornic. Unu. Ceasornicul i l-a dat tată-său. Cît o fi scris bătrînul grefier pentru acel ceasornic! Să-l amaneteze. Dar dacă cămătarul va privi bine în figura lui? Te pomeneşti că-l întreabă de unde are ceasornicul! E uşor să răspunzi “E al meu”, cu un ton semeţ, cînd ai alt chip, dar după 
   o noapte de ruşine nu e aşa de uşor. 
   Cosmin abătînd pe Strada Clemenţei, cu capul în jos, cineva îl opri repede. 
   — Ce faci? de unde vii?Saşa Malerian!
   — Unde-ai dormit? Eşti bolnav? îl întrebă ea luîndu-l de braţ.
   Braţul Saşei tremura. Ce să răspundă? 
   — Ce ai?
   — Nimic, răspunse el, abia îndrăznind să ridice capul.
   Şi voind s-o întrebe şi el ce are, văzînd-o cu cercuri vinete în jurul ochilor, nu avu destul curaj, neştiind cum să-i zică, tu sau d-ta. 
   — Tu ai ceva, Cosmine! Mîinile reci! Ai friguri! Oh! Doamne, toate odată! 
   — S-a întîmplat ceva? întrebă Cosmin, aducîndu-şi amintede ceea ce văzuse în bibliotecă. 
   Saşa îl întoarse pe Strada Vămii şi, ducîndu-l în ulicioara strîmtă şi umbrită de salcîmi care dă în curtea Bisericii Bradului, începu să-i vorbească repede, privind în toate părţile: 
   — Să nu te sperii... Nu e nimeni de vină... Oh! Doamne, binecă te-am întîlnit... N-a trecut un ceas după ce te-ai dus... eu nu adormisem... nu ştiam unde ai plecat... Am auzit o detunătură de revolver... Cum mi-a zvîcnit inima din loc... Dacă s-o fi întors?... Şi m-am gîndit la tine... Gelina a sărit din pat strigînd: “S-a împuşcat!”... "De unde ştii?”...Ea nu mi-a răspuns... A aprins lumînarea şi s-a repezit pe scări... M-am dus şi eu... Am deschis uşa... Să nu te sperii... zăcea întins în bibliotecă... 
   Cosmin îşi retrase braţul de la braţul ei. Se şterse de năduşeală. 
   — Săracu’ Malerian! mormăi Cosmin şi, aproape în acelaşi
   timp, simţi stingîndu-se în el o frică adîncă. 
   -Să nu te sperii... Aşa a fost să fie... 
   Cosmin tăcu. Aşa a fost să fie! Şi totuşi, nu s-ar fi putut să fie 
   altfel? 
   — Saşa, răspunse el, Saşa, mi-e frică... Cine l-a ucis?
   — Mai încet! El singur, răspunse Saşa, cu mirare şi cu grijă. Nu fi copil... nu fi copil!... De ce ţi-e frică?... Dacă nu te întîlneam! Ce-ar fi zis lumea să nu te vadă!... Trebuie neapărat să vii acasă... Gîndeşte-te... 
   — Ai dreptate...
   În adevăr, ce ar zice lumea? Trebuie curaj, curaj mare în ma-rea artă a vieţii. Candian are dreptate. Şi acest gînd îi dădu curajul s-o întrebe: 
   — Un’ te duceai?
   — Am lăsat pe fete cu soră-mea şi vroiam să tocmesc doliul.Te rog însă pe tine. Şade rău să-l las singur. Îi dădu parale, îl strînse de amîndouă mîinile, îi spuse încă o dată să nu se sperie şi se depărtă, privind îndărăt pînă ce dispăru. 
   Cosmin se întoarse în Calea Victoriei. Se opri, aşteptînd o birjă liberă... E de mirare... De necrezut... Primul mort pentru care trebuie să cauţi pe ciocli. Tot el să-l îngroape?... Care om a putut să zică: “Eu am fost mai tare decît împrejurările?” Omul e slab, e decăzut, e păcătos... foamea îl face să tremure... Trebuie să intre la “Costandin” să mănînce ceva... Dacă n-ar întîlni pe Prinţul... Ce ironie!... Să-i mănînce şi din paralele de înmormîn-tare!... În care autor citise o legendă stranie... O femeie, împreună cu amantul, şi-a ucis bărbatul şi pe doi copii vitregi. Scena se petrece într-un castel aşezat pe malul unui torent. Castelul cu turnuri înalte e cufundat în păduri seculare. Femeia plînse toată ziua de ochii servitorilor. După înmormîntare, pe la miezul nopţii, se închide cu amantul ei într-o sală vastă, cu pereţii acoperiţi cu armuri şi cu portretele strămoşilor bărbatului ei. În mijlocul sălii, masă întinsă, cu bucate delicioase, cu vase de argint pline cu vin spumător. Se aşează unul în faţa celuilalt. Afară, vijelie. Fulgerele întunecă flăcările torţelor înfipte în felinare. Torentul se umflă şi rostogoleşte stînci mari, smulse din maluri. “A ce miroase carnea?” o întrebă amantul, scăpînd furculiţa din mînă. “Mănîncă, îi răspunse ea, mănîncă, e de căprioară.” “De ce e aşa de roşu şi de gros vinul?” întrebă amantul, scăpînd cupa de argint în mijlocul mesei. “Strugurii au fost prea copţi”... Şi n-apucă să sfîrşească, că vîntul se umflă şi sparse ferestrele vechiului castel. Amantul se ridică în picioare şi, abia putînd să vorbească, îi zise, arătînd la portretele care se mişcau de vijelie: “Tu nu-i vezi? Se mişcă şi ne-arată! Nu-i auzi? Bătrînul acela, îmbrăcat numai în zale, a deschis gura. N-ai auzit cum ne-a zis: “Mîncaţi din ei, beţi din ei şi nu ştiţi a ce miroase carnea şi vinul?” 
   Cosmin iuţi pasul. Îşi scoase pălăria. E nesuferit de cald. Ce închipuire sălbatică! Sfîrşitul legendei: amantul înnebuneşte şi se aruncă pe fereastră în torentul de sub zidurile castelului, iară ea cade moartă la picioarele acelui bătrîn fioros, îmbrăcat numai în zale... Dar ce are a face această istorie cu foamea lui? Închipuire de oameni bolnavi. Toată epoca feudală e plină de asemenea orori. “Pi! ce prostie!” Ştie de ce i-a trecut prin minte acel basm fără gust. “Mi-am închipuit că voi mînca din paralele de înmor-mîntare.” O copilărie! Tot atît de vinovat e el ca şi fabricantul care a făcut revolverul, ca şi acela care a inventat iarba de puşcă... Abia îl mai ţineau picioarele de foame. “Trebuie să mănînc!” Şi dispăru în grădina de platani de la birtul lui “Costandin”. 
   VI 
   A doua zi toate ziarele din capitală anunţau moartea tragică a “veteranului profesor Paul Malerian, unul din stîlpii culturii şi redeşteptării noastre naţionale”. Organul “moderat cu aspiraţiuni de ordine şi propăşire”, la care colaborează cunoscuta pană a lui Ionel Ludoveanu, descria pe larg viaţa “de virtute şi de muncă eroică a luceafărului cultural”. După ce pomenea toate operele didactice ale răposatului, încheia: “A trăit, s-a jertfit, a luminat. Şcoalele noastre să-şi cernească drapelele. Unui suflet mare, un mare omagiu! Din viaţa lui a scăpărat lumina, din ţărîna lui va renaşte virtutea! Fenix pe care revoluţiunile nu l-au putut stîrpi din mijlocul popoarelor. Ce martir! Cînd a crezut că naţiunea nu mai poate aştepta nimic de la el, ca un alt Brutus, s-a străpuns cu un glonţ de revolver! Înainte de toate însă, noi, toţi elevi ai lui şi ai operelor lui, să imităm exemplul dlui ministru al instrucţiunii publice, care, şi astă dată, s-a grăbit a dovedi că-şi înţelege înalta misiune: d-sa a delegat pe eminentul revizor, dnul N..., ca să salute la mormînt pe acela care a luptat pentru ordine prin disciplină, pentru propăsire prin lumină“. Se cunoştea pana lui Ludoveanu, în colaborare, desigur, cu revizorul şcolar, mai ales în partea privitoare la “ca un alt Brutus, s-a străpuns cu un glonţ de revolver”. Saşa rugase pe Cosmin ca să dea notiţe pe la toate ziarele, pentru că (după cum recunoştea şi ea) bătrînul avea drept la toate onorurile. Cît pentru dric, nici vorbă, de clasa întîi. Douăzeci de popi, un archiereu şi un episcop vor oficia slujba în Biserica Sf. Gheorghe şi la Cimitirul Şerban-vodă. Colegii lui Malerian vor purta panglicele şi perna de catifea, încărcată cu toate decoraţiile: serviciul credincios, “Bene-merente”, clasa a doua şi întîi, “Coroana” şi “Steaua Romîniei”. Saşa Malerian, pentru ea şi pentru fete, a poruncit un mare doliu, rochii lungi şi zăbranice de la pălărie şi pînă în pămînt. Gelina s-a împotrivit, susţnîind că “exageraţiile îi fac rău”. Fireşte, Saşa i-a închis gura, aducîndu-i aminte că “se cuvine a fi mai respectuoasă cu sfintele rămăşiţe ale părintelui ei”. 
   Cosmin e în odăiţa din fund. Şi-a pus coatele pe masă şi capul între mîini. E obosit, e nervos şi nu poate să urmărească un şir regulat de gînduri. Da, şi-a zis foarte bine la birt: tot atît de vinovat e el de ce s-a întîmplat ca şi acela care a inventat iarba de puşcă. Dar atunci era departe... Ce are a face distanţa?... Aproape sau departe, ori ai dreptate, ori nu ai... Şi cioclii care bat cu ciocanele în porţi nu mai isprăvesc?... Putea să mai trăiască? E o întrebare... Cînd cineva e aşa de bolnav nu se poate zice că şi-a scurtat zilele... L-a apucat furia?... Altădată n-a fost nebun? În adevăr a fost, şi nu s-a omorît... Saşa plînge?... Se vede că povesteşte cuiva cum s-a întîmplat... A povestit de o sută de ori. Femeilor le trebuiesc impresii... Ah! să înceteze odată!... Ce nesimţire!... Şi e nesuferit să simţi în tine o a doua persoană care te judecă... De ce s-a ucis? De ce i-au venit furii? De ce s-a bolnăvit? De ce altădată, fiind în aceeaşi stare, nu s-a gîndit să-şi curme zilele... Sunt unele cuvinte inocente care te prigonesc... După doi ani trecuţi, aude pe tată-său cum îi zice: “Eşti mare, să fii cuminte!”... Dar îi aude glasul uscat, îl vede cum mişcă gura... Să fii cuminte... să fii cuminte! E revoltător să auzi aceleaşi cuvinte... Cînd a început vina?... Cum a început şi ce putea sa facă?... Cum să reziste?... Cine l-a îndemnat?... Ah! e un demon în om care îşi bate joc de toate planurile lui, de toate hotărîrile lui şi, după ce-l încurcă, se opreşte asupra faptelor, şi atunci e teribil de elocinte, de clar, de neîndurat. Atunci îţi spune: iată ce-ai făcut, iată ce trebuia să faci. Şi acestui demon oamenii îi zic conştiinţă!... Acest demon se bucură de frica care-l cuprinde cînd se gîndeşte să se ducă în bibliotecă. El e care-i zice: “Du-te să-l vezi, eşti dator să-l vezi, dar nu vei îndrăzni!”... Cine vine? Un fîşîit de fuste, acelaşi fîşiit de acum cîteva zile... Ce caută?... Ş-acum?... E dezgustător!... 
   Cosmin sări în picioare. Saşa Malerian deschise uşa. Nu mai găsise pe nimeni ca să-i spuie cum s-a întîmplat? Iată o fiinţă care ştie ce vrea şi nici acum nu e în revoltă cu demonul din ea. 
   — Ce vrei? o întrebă Cosmin cu asprime.
   — Cosmine, zise Saşa luîndu-l sfiicios de mînă, te rog să viipînă jos... 
   — Unde jos?
   — În bibliotecă. Doi prieteni întreabă de tine, un jurnalist şiun revizor şcolar. Au venit să ia notiţe, unul pentru ziar şi celălalt pentru discursul de la cimitir. 
   — Şi ce să le spun eu? 
   — Te rog, mon ange1... 
   Cosmin îşi întoarse privirea spre fereastră. Saşa se opri din vorbă. Aştepta un răspuns. Ce va zice lumea care îi cunoaşte? Ce 
        1vor zice cei doi prieteni dacă Cosmin nu ar vrea să vie? Iacă ce o munceşte pe ea şi nu îndrăzneşte să-i spuie. I se păruse că e bolnav. Cosmin mototoli un petic de hîrtie. Ce să facă? Femeile... sunt nesimţitoare. Nu putea să-i zică altfel? Iorgule, Cosmin, altfel, altfel, dar “mon ange”? Ce este în el de înger? Ce om are vreo parte îngerească? “Mon ange” i-a zis în nopţile de plăceri şi de ruşine. Aceste cuvinte îi amintesc o fericire scîrboasă acum, cînd celălalt stă drept, cu mîinile pe piept... De nu i-ar fi ruşine, ar întreba-o dacă rana i se vede, dacă a închis ochii, dacă i-a închis bine... Ce laş!... Ea e bărbat, el e femeie... un bolnav fără voinţă... 
   — Te rog... trebuie să vii... zise Saşa mîngîios. 
   — Aşa e. Trebuie să vin. Spune acelor domni că vin îndată, răspunse Cosmin fără a-şi întoarce privirea. 
   — Mă duc, zise Saşa mulţumită, aproape veselă.Saşa plecă. Cosmin se uită în oglindă. Slab, galben şi cu pleoapele roşii. Se pieptănă şi ieşi din odaie. 
   Deschise uşa bibliotecii. Un miros greu de flori şi de lumînări. L-a văzut! Da, s-au văzut unul pe altul! O năduşeală rece îl trece de la frunte pînă la genunchi... Ce nas enorm!... Un ochi i-a sărit, şi în locul lui un rotocol de plasture roşietic... Celălalt nu e închis bine... E ceva în fund care licăreşte, sau i se pare?... Acel ochi e teribil... Dacă n-ar fi nimeni, ar fugi... “Mi-ze-ra-bil grefier”... Îi aude încă cuvintele din urmă... Ce cap poartă pe umeri? În el vorbesc toţi, şi morţii şi viii, şi acel demon triumfător... A înnebunit?... Acest gînd îl scutură, îi dădu curaj şi se îndreptă către prietenii săi. Le întinse mîna. De nu ar tremura! Nu, nu a tremurat, e un curaj în momentele supreme pe care-l simte orice om. 
   Cîteva doamne, în picioare. O femeie bătrînă apără pe Malerian cu un mănunchi de busuioc. 
   — Cum te simţi, dle Cosmin, după o noapte albă? îl întrebăîncet Ludoveanu. 
   — Dragă dle Cosmin, îi zise revizorul şcolar, surîzînd, am aflat de la Candian că d-ta cunoşti de doi ani pe bătrîn... că ai trăit sub protecţia lui... 
   Da, îl cunoaşte... aşa e... sub protecţia lui... ei şi... unde vrea s-ajungă?... Ce vrea să-l întrebe?... 
   — Da, răspunse Cosmin, îl cunosc, de doi ani, relaţiuni întreel şi tatăl meu... 
   Desigur, e cineva în el care vorbeşte. “Numai între el şi tatăl tău?” E bine să se stăpînească. Cu aceşti oameni îţi pierzi minţile! 
   — Foarte bine, domnule Cosmin, continuă revizorul. Îl cunoşti bine. Eu sunt delegat din partea dlui ministru ca să salut printr-un discurs pe valorosul profesor. Dacă eşti bun, să-ţi spun, încet şi pe scurt, planul discursului meu. Aş dori să-ţi dai părerea, fiindcă cunoşti pe acela care o viaţă întreagă a luptat “pentru or-dine prin disciplină şi pentru progres prin lumină”. 
   Ludoveanu se uită lung. Îi luase fraza, dar, pentru un prieten... Şi el profitase de la revizor de figura cu Brutus, cu toate că un personaj suspus îi atrăsese atenţia că Brutus este al demagogilor. 
   — Voi începe cu omul în sine, urmă revizorul, apucînd pe Cosmin de un nasture al redingotei, cu omul în sine. Cine a fost, ce este azi şi ce va fi mîine? În această parte a discursului mă voi opri asupra virtuţii. Virtutea e nota dominantă a omului care se duce, lăsînd o soţie neconsolată... 
   Dacă mi-o spune tot discursul? se gîndi Cosmin. E o comedie nesuferită pe care o joacă în urechile lui acest cartofor pe care l-a văzut, o noapte întreagă, înşelînd la cărţi. 
   — O... soţie neconsolată, urmă revizorul, două fiici neconsolate şi neconsolaţi pe toţi aceia asupra cărora s-a întins generozitatea sa. 
   — Această parte e bine, îi zise Cosmin, năbuşit de căldură. Adoua parte. 
   — Îndată. Pe bătrîn îl voi compara cu un erou din prima epocă a republicii romane, cu Cincinat bunăoară. Pe soţie, cu o matroană al cărei ideal rămîne închis în larii casei... (larii fusese pronunţat gros şi cu gura rotundă...) puritatea vetrei şi creşterea în virtute a copiilor... 
   Cosmin citea prin geamurile bibliotecii: “Virgilius Maro, Marcus Tullius Cicero”. Revizorul îl trase de mînecă. Puritate, virtute, lari, tot trebuia să asculte. 
   — Cred că e destul, zise Cosmin revizorului. Această parte vafi admirabilă. 
   — Şi de ce voi face aceste comparaţii? zise cam tare revizorul. Pentru ca să ajung la concluzia că sub cerul modern se găseşte un templu antic, templul virtuţii: casa lui Malerian! Ş-apoi, într-o oraţiune directă, mă voi adresa la toţi cîţi l-aţi cunoscut (revizorul se aprinse: intrase o doamnă tînără şi elegantă) cam astfel: amici ai lui, spuneţi voi ce este casa lui! Copii ai generozităţii lui, spuneţi voi: unde şi-a aşezat virtutea locaşul ei favorit?... (Văzînd că nu-l ascultă doamna elegantă, scăzu glasul.) Şi voi încheia rugînd pe Dumnezeu ca toate căminele să fie ca acela al lui Malerian, pentru mărirea şi gloria neamului romînesc. 
   Cosmin simţi că răsuflarea i se opreşte. Dacă şi celelalte părţi ale discursului vor fi tot aşa, comedia va fi desăvîrşită. Toţi vor insulta pe acest nenorocit? Ce crimă a comis ca să merite o asemenea batjocură? Cosmin simţi o milă caldă, care îi aduse lacrimile în ochi, şi începu să plîngă, cercînd în zadar să-şi oprească plînsul. Îşi cerea iertare prea tîrziu. Dacă ar fi avut destul curaj, ar fi dat în genunchi, i-ar fi acoperit mîinile cu sărutări şi i-ar fi strigat: “Iartă-mă! iertarea din urmă este divină, este eternă!”... 
   Revizorul, abia stăpînindu-şi mulţumirea, îl luă de braţ şi îi şopti amical: 
   — Aşa sunt toate inimile mari, ca a d-tale! Să ieşim, te rog...Să-ţi spun drept, sunt momente cînd eu, pe mine, mă fac să plîng. 
   Cosmin îşi retrase braţul cu un “te rog” pe care revizorul nu-l înţelese. Ieşi din bibliotecă. Sui repede treptele scării. Pe la mijlocul coridorului se izbi de cineva. Ridică capul. Era Gelina îmbrăcată în negru. 
   — Plîngi şi d-ta, domnule Cosmin?Şi-l privi senin şi lung.
   Ah! aceşti ochi vii se aseamănă cu ai mortului! Să răspundă?
   Ce să răspundă? Sunt oameni care n-au dreptul sa plîngă... 
   Lacrimile lui fac parte din comedia revizorului, din minciuna tuturor acelora pe care i-a văzut aseară jucînd şi înşelînd. Şi ea, ca o sfîntă îndurerată, nu se miscă, stă drept, nu clipeşte, aşteaptă un răspuns... Ce vrea?... Ce vrea?... Tăcerea ei judecă, osîndeşte, execută... Sa fie rea, sa-l insulte, să-l pălmuiască, dar să nu-l privească aşa... În sfîrşit, s-a smucit din loc şi s-a repezit în odaia lui. S-a aruncat în pat, cu capul în pernă. Aci e liber să plîngă, dar nu mai poate. 
   După ce Cosmin ieşise din camera mortuară, Saşa Malerian intrase, dorind să întîmpine pe soţia unui doctor cu renume. Saşa Malerian primi politicos distinsele condoleanţe ale acestei doamne, care regreta că nu consultase pe “doctorul”, convinsă că l-ar fi scăpat. Nu doară că-şi lăuda bărbatul, dar a făcut atîtea minuni! Pe unul l-a scăpat după ce-i pusese lumînarea în mînă. Sasa Malerian se şterse la ochi, mărturisind că îi pare rău de această greşeală, şi începu să-i povestească cum “s-a întîmplat cazul, cînd e să cadă nenorocirea pe om”. Mi-nchipuiesc, dragă doamnă, cîta suferinţă şi ce pierdere aţi încercat.” Saşa însoţi pe doamna, “ce fusese atît de gentilă“, pînă la scară, apoi se apropie de revizorul şcolar şi de Ludoveanu. 
   Ludoveanu îi făgădui că “dacă doamna va binevoi să-i dea, peste cîteva zile, mai multe detalii”, va scrie un studiu întreg. 
   — Negreşit, răspunse ea tînărului scriitor, să poftiţi cînd voiţi... 
   — Pierderea, doamnă, e deopotrivă de mare şi pentru d-voastră,şi pentru ţară. 
   — Oamenii mari, zise revizorul ascuţindu-şi glasul, sunt pen-tru popor ceea ce sunt părinţii pentru copiii lor. 
   — Oh! ai dreptate, domnule, răspunse Saşa, fără să fi înţelesbine două lucruri: cum sunt oamenii mari şi cum sunt ei pentru popoare? 
   — Să-mi daţi voie, doamnă, zise revizorul, ca să vă expun, încîteva cuvinte, planul discursului meu. Cred că e o înaltă dato
   rie ca să vă fac cunoscută esenţa celor ce voi avea onoarea de-a spune corpului profesoral, elevilor şi amicilor marelui profesor. 
   — Poftiţi, domnule, poftiţi, răspunse Saşa, făcînd semn bătrînei cu mănunchiul de busuioc ca să apere figura alb-vînătă a lui Malerian. 
   Revizorul începu cu prima parte: omul. Nota caracteristică: virtutea; căminul: templu antic; concluzia: pentru gloria şi mărirea ţării aşa ar trebui să fie toate casele. Cînd ajunse la oraţiunea directă, “amici ai lui, spuneţi voi... copiii generozităţii lui, spuneţi voi”... Saşa începu să plîngă, căzu pe un scaun şi ceru un pahar cu apă. În camera mortuară nu mai rămăsese decît bătrîna cu apărătoarea. Revizorul era încîntat de efectul de mîine. Saşa felicită pe orator, asigurîndu-l că răposatul merită un asemenea discurs, rugîndu-l însă ca să-i permită o mică observaţie, privitoare la “înaltele feţe bisericeşti”. Oratorul se arătă fericit într-o îngînare curtenitoare: “O! doamnă... cum de nu.... vă rog... nimic nu e perfect”... 
   — Aş dori să scoateţi pe Brutus din discurs... Revizorul îşi reluase fraza din articolul lui Ludoveanu: “cînd a crezut că naţiunea nu mai poate aştepta nimic de la el, ca un alt Brutus s-a străpuns cu un glonţ de revolver”. 
   — ...Vă mărturisesc că nu cunosc viaţa acestui om mare. Îmipare rău că s-a împuşcat, dar istoria aceasta ar nemulţumi pe episcop şi pe archiereu, care doresc să creadă că s-a împuşcat din greşeală. Altfel, legea i-ar opri ca să slujească. 
   Revizorul se uită lung la Ludoveanu, parcă ar fi voit să-i spuie: “Acea figură a rămas numai a ta, şi e genială“. Apoi făgădui că îl va compara cu alt roman, înlăturînd pe “Brutus din chestie”. O idee minunată avu Ludoveanu: să scoată într-o broşură, frumos imprimată, studiul pe care-l pregăteşte, precum şi “clasicul” dis-curs al amicului său. 
   Va costa maximum o mie de lei. Saşa Malerian, încîntată, abia-şi stăpîni bucuria. Le mulţumi. Îi însoţi pînă la poartă şi îi rugă să se ţie de cuvînt “oricît ar costa”. 
   — Frumoasă femeie! Femeie fără vîrstă! zise Ludoveanu. 
   — Genial tipograf! răspunse revizorul. O mie de lei pentru 
   cincizeci de pagini! Şi începură să rîdă. 
   VII 
   S-au întors de la cimitir. 
   Cosmin s-a trîntit cu faţa în sus în odăiţa din fund. O lumină tristă îi bate în geamuri: cele din urmă raze gălbui ale apusului, în pleoapele sale ostenite strivi două lacrimi. Un surîs melancolic i se opri pe buze... De-ar întîrzia cu masa... de nu ar auzi pe nimeni... de nu i s-ar deschide uşa... Aşa cum stă, veşnic ar voi să stea... Sunt momente cînd sufletele ostenite nu mai pot răbda pe nimeni... Un cuvînt i-ar sfărîma acel echilibru estatic, acea linişte tristă prin care vede tot ce s-a petrecut de ieri pînă astăzi... Faptele sunt aceleaşi, nici o iluzie nu le poleieşte. Dar, după cum tavanul i s-a ridicat, ca un cer înalt sub privirea lui neclintită, tot astfel şi faptele se afundă în timp, parcă s-ar fi petrecut acum douăzeci de ani, iar nu acum două ore... Comedia a fost mai crudă decît şi-o închipuise... 
   În Biserica Sf. Gheorghe un profesor de istorie a discutat o jumătate de oră data cînd s-a născut “bătrînul dascăl al tînărului popor romîn”. Un volum, Primii noştri cărturari, încercare necunoscută şi nevătămătoare, punea data naşterei lui Paul Malerian, din satul Mălăereţi, la 1815, pe cînd istoricul, cu documente, cu notiţe de prin cele dintîi publicaţiuni periodice, cu autografele lui Heliade, Aricescu şi Laurian, dovedea că “nu se putea naşte decît in 1817". Lumea vorbea încet despre alte lucruri. “Închipu-ieste-ţi un moment că s-a născut la 1815, zicea un student vecinului său, ştii ce s-ar întîmpla?” “Nu.” “Malerian n-ar fi mort.” “De ce”? “Dacă s-a născut la 1815, nu e mort, căci a murit cel de la 1817.” “Doamne, şoptea o femeie care se plictisise, vecinei sale, sa vede că omul acesta ţine răboajele arhanghelului Mihail.” Cînd oratorul ajunse la valoarea operelor didactice ale răposatului, geografii, istorii sacre, naţionale, universale, gramatici şi cărţi de lectură, episcopul întrebă dacă mai ţine mult. Pe drum, pînă la cimitir, în mijlocul mulţimii, cîte n-a auzit! De ce s-ori fi înşirînd oamenii după dricuri dacă e să vorbească de haine, de comerţ, de politică şi de scandaluri? Înaintea mortului, cîntări ostenite, în urma lui, glume şi petreceri. Cei mai respectuoşi sunt aceia care se desprind de alai şi se furişează la cea dintăi răspîntie. 
   La cimitir a venit rîndul revizorului. S-a suit pe mormanul de pămînt proaspăt. Capul lui mic predomina, ca înălţime, toată mulţimea de şcolari şi curioşi. După ce a aruncat mîna, căutînd un gest eroico-sacerdotal, a pornit cu prima parte. Nimeni n-a plîns. Saşa îşi ţinea batista la ochi. Nici chiar cînd oratorul a ajuns la “spuneţi voi...spuneţi voi”, n-a produs nici un efect. Din cauza aceasta, sau poate fără voie, n-a trecut cu vederea figura cu Brutus”. Afirma dar că răposatul s-a sinucis. Aci o adevărată scenă. Episcopul şi archiereul — alarmaţi. Saşa Malerian şi-a luat batista de la ochi, lucru de care se vedea că-i pare foarte rău. Degeaba însă fulgera cu privirea pe orator, oratorul îşi terminase figura şi lumea aflase că “veteranul, ca un alt Brutus, îşi străpunsese creierul cu un glonţ de revolver”. După Brutus a urmat un lung şir de bărbaţi din antichitate, nici chiar Anibal n-a scăpat, căci şi el, “într-un moment suprem, a sorbit otrava eroilor”. Şi acela peste care cădea pămîntul, răsunînd în pleoapa cosciugului, nu expia decît o singură greşeală care nu privea pe nici unul din acei comedianţi... Lumea se depărtează trist, fiind cald, praf şi cale lungă... E ceva însă de care îi e frică să se apropie cu gîndul. Ce capriciu şi pe Saşa, la întoarcere, să-l puie pe el cu Gelina în trăsură! Pe drum nu simţea nimic, nici milă, nici căinţă, nici ruşine, nimic din lupta de pînă atunci. Aproape de casă a îndrăznit s-o privească. Peste figura albă a Gelinei, zăbranicul negru. O statuie de marmură vineţie. În clipa aceea, ea începu să plîngă, fără a se mişca. Şi fără să vrea o întrebase: “Plîngi, domnişoară Gelino?” Şi ea, cu o linişte supraumană şi cu un glas ca din altă lume: “Dar ce, vrei să rîd?” Şi acest răspuns îl deşteptase ca pe-un cloroformizat în mijlocul operaţiei. 
   Ah! da, el e autorul acestei oribile comedii. El a încoronat virtutea în templul antic de sub cerul modern! Ce ruşine! 
   Cosmin sări din pat şi încuie uşa. Cînd îl va chema la masă... să nu-i dea braţul... desigur, ea se va grăbi ca să-l cheme... Aşa e... Se aude cunoscutul fîşîit de fuste... Cel puţin acum ar fi trebuit să trimtă pe altcineva... 
   Bătu în uşă. 
   Cosmin strînse pumnii şi, după ce strivi între dinţi un “ah”, îi răspunse: 
   — La masă? Bine. Vin îndată.
   — Georges...
   — Da, da, du-te, te rog, sunt dezbrăcat.
   Cîtva timp o simţi stînd cu mîna pe clanţă, apoi fîşîitul rochiilor se depărtă. De mirare că nu-i răspunsese: “Eşti dezbrăcat? nu face nimic, deschide, mon ange!” Cum n-o fi auzind glasul preoţilor: “Veşnica lui pomenire! veşnica lui pomenire”? Lui îi răsună în urechi ca nişte trîmbiţe... Ce curioşi ochi are, cînd mîngîie îi sticlesc ca la pisică... Ceea ce nu pricepe e că de ieri o vede altfel... o simte... o înţelege cu totul altfel decît pînă ieri... Ce s-a schimbat în ea?... Ce s-a schimbat în el?... Şi despre bătrîn alte gînduri... Altele?... Dar pînă acum cîteva zile nu se gîndise deloc la el... De la revolta şi ura din seara de la “Costandin” pînă la mila nesfîrşită de astăzi este o cale infinită... Cînd a străbătut-o?... 
   La masă, Saşa l-a pus la dreapta. În stînga ei e sor’-sa, madame Firica Ghimbavu, văduva unui băcan. Lîngă el, Valeri. În faţa lui, Gelina. La început nimeni nu vorbea. Gelina privea neclintit în farfurie. Saşa turna necontenit în paharul Firichii, care bea şi, după fiecare pahar de vin, zicea oftînd: “Săracu nenea Paul! Dumnezeu să-l ierte!” Pe la friptură Firica prinse poftă de vorbă. 
   — Vai! Saşo dragă, cînd mă gîndesc la cîte spunea revizorul, îmi vine... săracu nenea Paul! Aşa e... a muncit... nu putea să zică că vă lasă pe drumuri... moşie, casă, vie, bani... săracu nenea Paul... Dumnezeu să-l ierte!... Acolo, cu virtutea şi cu ... templul, a fost grozav de bine! Şi după ce mai bău încă un pahar de vin: Saşo dragă, cine erau ăia de care pomenea el, Brutus, Cinatu, Lanibal, pesemne alţi profesori ca nenea Paul, Dumnezeu să-l ierte! Mă apucă fiori cînd mă gîndesc. Vezi d-ta? Dacă nu se-mpuşca, trăia şi astăzi. Ar fi văzut şi el fetele căpătuite. N-a avut parte, săracu nenea Paul! 
   Începu să plîngă cu hohote, îşi suflă nasul şi bău un pahar de vin. Cosmin plecă capul în jos. Gelina se sculă de la masă, spunînd că o doare capul. 
   — Ai dreptate, Firico, zise Saşa, revizorul a fost la înălţime.Ce păcat că a pomenit de Brutus! Episcopului nu i-a plăcut, încolo, minunat! Aşa e, domnule Cosmin? 
   — Da, răspunse Cosmin.
   — Dar şi tînărul Ludoveanu a scris tot ce s-a petrecut.Amîndoi vor scoate o carte despre Malerian, şi nu costă decît o mie de lei. Nu e bine, dle Cosmin? 
   — Da, răspunse Cosmin.
   — Numai atît costă, mamà? Întrebă Valeri. 
   — Da, ma chère, dar o fac aşa de ieftin pentru că tată-to a fost un om mare. Nu e aşa că e ieftin, dle Cosmin? 
   Saşei îi venea foarte greu să-i zică domnule, dar n-avea ce face, era Firica de faţă. 
   — Da, răspunse Cosmin.
   Firica voind să zică ceva, îi căzu furculiţa şi, pe cînd o trăgea cu piciorul, Saşa se plecă repede spre Cosmin şi-l întrebă: 
   — Eşti bolnav?
   — Nu, răspunse Cosmin.
   Firica ridică capul de sub masă. Era roşie, sudoarea îi curgea de pe obrajii ei rotunzi. 
   — Dar cine era acela de la Sfîntu Gheorghe, Saşo dragă?Doamne fereşte! Îl apucase alte alea. Ei, şi dacă s-a născut la atîta şi nu la atît, ce-a ieşit de-acolo? Doamne, iartă-mă, că-ţi vine să rîzi! 
   Firica începu să rîdă şi să se închine. Bău un pahar de vin. Se întristă. Aduse şervetul la ochi. Începu să plîngă, să suspine şi să vorbească. 
   — Cînd mă gîndesc... la nenea Paul... ce om, Saşo... ce om!... moşie, casă, vie, bani, bani munciţi... şi cînd să se bucure... să-şi vadă fetele căpătuite... ooh! Valeri, oh! 
   Valeri plîngea, deşi nu se gîndea la nimic. 
   — Plîngi, Valeri, plîngi, fata mea, urmă Firica oftînd, ce ai pierdut tu nu se mai găseşte! 
   Să pierzi ceva pe care să nu-l mai găseşti! Această frază emoţionă pe Saşa şi, văzînd că soră-sa se uită la Valeri, întrebă pe Cosmin, încet şi mîngîietor, ca în serile de fericire: “Eşti bolnav? spune-mi, ce ai”? 
   Cosmin se rugă să-i dea voie ca să se retragă. În pragul uşii lui, Saşa îl apucă de braţ. Acest braţ îl făcu să se scuture. Parc-ar fi simţit un şarpe. Ea îl privi cu nişte ochi scînteietori. 
   — Eşti bolnav? Georges, ce ai? Să chem doctorul? Să-ţi fac
   un ceai... să ţi-l aduc mai tîrziu... eşti bolnav... ai călduri! Vorbea şuierat şi nu-şi dezlipea ochii din ochii lui. Cosmin îşi scoase braţul din al ei şi-i răspunse deschizînd usa: 
   — Te rog, te rog, să nu vie nimeni la mine astăseară. Sunt ostenit. Nici doctor, nici ceai, nimic, nimic, nimic! 
   Cosmin se închise în odaie. Saşa se uită lung în uşă. Niciodată nu fusese atît de nervos şi de aspru. Nimeni!... Să-l ştie bolnav şi să nu-l îngrijească... Revizorul a spus atît de multe... L-a emoţionat... Aşa e... liniştea o să-i facă bine. 
   Cosmin aprinde lumînarea. Se plimbă prin casa. În capul lui se bat impresiile, se rup gîndurile. Ar dori sa fie singur într-o cîmpie nemărginită, să nu vadă om, să n-audă mişcare. În mijlocul pustiului să se culce, să doarmă şi să nu se mai deştepte. Să nu simtă, să nu dorească, să nu vadă decît o masă infinită de pămînt. 
   “Toată lumea a rîs de el, afară de o singură fiinţă!”... Numai acei ochi albaştri şi senini au plîns de milă, de iubire, de durere... Din ce vis nesuferit se trezeşte.... N-a fost vis, ci realitate şi ruşine!... S-a încălzit în casa lui, s-a săturat la masa lui... Şi el, el, care trăieşte, ce-a făcut? I-a dat foc casei? I-a răpit averea?... I-a batjocorit viaţa, apoi i-a pus un revolver în mînă şi i-a zis: ori te împuşti, ori să-ţi vezi casa casă de prostituţie!... Nefericitul şi-a ales moartea, iar el, el, prostituatul, a rămas stăpîn acolo unde n-a adus nimic, afară de ruşine! Sub ochii unui bătrîn generos şi ai unei fiinţe divine niciodată nu s-a comis o crimă mai stupidă la început şi mai oribilă în urmă!... A greşit?... O dată... de două ori... de zece ori... Trebuia să se oprească... Trebuia să plece, fără să se uite îndărăt... Aş, nu, liniştit, nepăsător, petrecea, se simţea fericit, înfumurîndu-şi mintea că răzbună natura insultată de un bătrîn... El, judecător suprem?... El?... Un moleşit, un nesimţitor, un decăzut, un beţiv, un parazit murdar! 
   Cosmin se opri în mijlocul casei şi, rotind o privire de om care-şi pierde vederea, se izbi cu amîndouă palmele peste obraji. O ploaie de stele scăpărară înaintea ochilor. 
   Aude sau i se pare? Cineva bate la uşă... Sa nu vină! Să nu vină! Ar fi în stare să-i spuie tot ce au făcut şi s-o întrebe: cum se numesc faptele lor?... Bate la uşă... Prin cimitir răsună încă Veşnica lui pomenire! şi ea îi bate la uşă?... Dacă e aşa, să intre şi să-i spuie dacă e nebunie sau crimă ceea ce au făcut ei! Cosmin se repezi la uşă şi-o trînti de perete... Şi-a pierdut minţile?... Ochii care-l privesc sunt ai lui Malerian?... 
   Picioarele i se muiară. Se sprijini de colţul sobei, scăpă capul în piept şi mormăi: 
   — Poftim, domnişoară, poftim...
   Era Gelina, îmbrăcată în negru, aşa cum fusese la cimitir.
   — Domnule Cosmin, zise Gelina, şi glasul ei curat tremură caglasul unui soprano într-o catedrală, aş dori să-ţi vorbesc, şi grab-nic, şi desluşit. Mama s-a culcat. Valeri doarme. 
   Gelina se roşi, trecu o batistă pe la ochi şi se opri cîteva momente. Cosmin, cu liniştea unui om care nu mai simte, îi dădu un scaun şi o rugă să stea şi să vorbească, că el "o ascultă, da, fireşte, cu plăcere... o! cum de nu... cu plăcere...” 
   Era alb. 
   — Domnule Cosmin, reîncepu Gelina privindu-l neclintit, afost un om muncitor, cinstit şi generos, şi acum nu mai este. Şi-l iubeam nu numai pentru că mi-era tată, ci pentru că, de cînd mi-aduc aminte, acest om mi s-a părut un martir. N-avea decît să mă privească, şi mi-era de ajuns: ştiam ce vrea, ştiam ce-l doare, căci ori de cîte ori eram unul lîngă altul, înţelegeam şi sufeream împreună. Într-o zi însă, este aproape un an, într-o zi de durere pentru mine, am rămas singură, am înţeles numai eu ceea ce el nu bănuia încă. Din acea zi am suferit pentru amîndoi, pentru amîndoi şi pentru un vis mare, stins într-o clipă de oroare... De ce te uiţi aşa?... Te gîndeşti la altceva?... Nu mă înţelegi, domnule Cosmin? 
   — Da, da, am înţeles, am înţeles! răspunse Cosmin, tresărindsperiat. 
   — Multe zile şi multe nopţi am vroit să nu cred; am încercatsă spun ochilor mei că mint, că nu văd! Într-un acces de friguri am vroit să mi-i scot, dar n-am avut curaj... El a avut. Eu n-am avut curaj, şi am văzut înainte... Oh! domnule Cosmin, domnule Cosmin!... 
   Privirea lui aiurită căzu în jos. Strigătul ei plutea în aer, se învîrtea pe lîngă urechile lui, îl simţea sfredelindu-i conştiinţa. Într-o clipă de revoltă ridică capul în sus, deschise gura, voind să-i zică: “Sfîrşeşte odată şi dă-ţi veridictul!” 
   — Poftim, domnişoară... înţeleg... da, de ce nu!...
   El a vorbit?
   Ceea ce îl zdrobi fu conştiinţa limpede că spusese altceva
   decît voise, că era odios şi ridicol! Gelina îl privi lung. Pe figura ei se coborî un văl senin şi blînd. 
   — Doreşti să sfîrşesc, domnule Cosmin? Să sfîrşesc. Suntaici trei fiinţe care nu pot trăi la un loc. Una din ele trebuie să plece. Eu, d-ta şi... Pe ea însă nimeni nu are dreptul s-o dea afară. Dintre mine şi d-ta, d-ta eşti acela care să hotărăşti. Cine vrei să plece, acum, îndată? 
   Pe Cosmin îl podidi plînsul, un plîns binefăcător. 
   — Eu, domnişoară! răspunse el acoperindu-şi ochii cuamîndouă mîinile. Voi pleca îndată, dar, te rog, te rog să-mi spui dacă vreodată mă vei ierta! 
   — Da! răspunse Gelina plecînd repede. În prag însă se opri,îl privi cu ochii plini de lacrimi şi-i zise: Dintr-un vis mare nu mi-a rămas decît o mare durere, dar cel puţin... oh! îţi mulţumesc... acum, mai mult, n-ai fi putut face... 
   Uşa se închise. Cosmin auzi în lungul coridorului nişte sus-pine năbuşite. 
   Se şterse la ochi. Îşi luă pălăria şi bastonul. Suflă în lumînare. Se coborî pe scara cea mică, care da în fundul curţii. Deschise poarta şi se repezi în stradă. 
   O imagine dezgustătoare îi trecu prin minte: i se păru că se aseamănă cu un parazit greoi care părăseşte un pat străin, abia mişcîndu-se de gras şi de nesimţitor. 
   Cosmin iuţi paşii... E loc... e loc în lume cînd vrei să fii cinstit... Dar încotro?... Oriunde! 
     
  NOROCUL DRACULUI 
   — Ba e noroc!
   — Ba nu e noroc!
   — Ba e noroc, muiere!
   — Ba nu e, mă omule, nu!
   — Adică, nu muncesc eu, femeie?
   — Ba munceşti pentru unul, şi noi suntem opt guri, şi cu
   Plăviţa, nouă. Şi Plăviţa mugi, şi patru copii mărunţi începură să strige: 
   — Mi-e foame!
   — Şi mie mi-e foame!
   — Şi mie!
   — Şi mie!
   Omul vărsă un ştergar cu mălai în copăiţa femeii.
   — Scutură ştergarul.
   — L-am scuturat.
   — Copaie plină, copaie pe jumătate, copaie pe sfert, şi azi sălingi fundul copăii. Opt guri, opt, şi cu Plăviţa, nouă! 
   Şi Plăviţa, parc-ar fi înţeles, mugi de după casă, mestecînd un cocean uscat, iar copiii începură să plîngă. 
   — Că mie mi-e foame!— Şi mie!
   — Ba şi mie!
   Omul se uită lung, se scărpină în cap, băgă ştergarul în sîn şi plecă zicînd: 
   — Ba e noroc, dar n-am eu noroc.Iar femeia din prag îi strigă:
   — Ba nu e şi nu e, omule! Dacă munceşti, e, dacă nu mun-ceşti, nu e. 
   Şi omul plecă să caute de lucru, dar se tot gîndea: “Nu e, zice ea; cum nu e? dacă n-ar fi, n-ar fi lumea cum e. Eu n-am arat, n-am săpat, n-am prăşit, n-am plivit ca ceilalţi? Ba da, şi ogorul meu a ieşit sterp; piatra pe mine m-a bătut; şi, rămas numai cu mîinile, muncesc, şi nimeni nu mă crede; iar cînd la măsurătoarea muncii, lucrul meu scade, şi făina din copaie scade, şi foamea copiilor creşte”. 
   Se duse la arendaş. 
   — Nu e de lucru, omule.Bătu la uşa popii.
   — Nu e de lucru, omule.Dete pe la un chiabur.
   — Am destui argaţi, omule.Se opri la cîrciumar.
   — Pe rachiu, ar fi ceva de săpat. 
   — Să fie pe mălai.
   — Pe mălai nu e.
   Şi omul, întorcîndu-se acasă, auzi de departe:
   — Mamă, eu nu m-am săturat !
   — Nici eu!
   — Nici eu!
   Şi nici Plăviţa, care mugea, colindînd bătătura uscată, fără firicel de iarbă verde. În prag, muierea: 
   — Nimic în ştergar?
   — Nimic.
   — Copaia goală...
   — N-am noroc, femeie.
   — Nu e minte, omule.
   Omul îşi şterse fruntea de năduşeală cu mîneca cămăşii. Ea se uită la el, el se uită la ea. Ea dete din cap, el dete din cap, apoi se duse după casă, îşi făcu mîna căpătîi şi închise ochii. Dar unde să adoarmă? Jos, pămîntul tare şi rece; sus, întuneric adînc; în casă, copiii adorm plîngînd; în curte Plăviţa pufăie pe nări a foame; şi el, prigonit de gînduri şi de nenoroc. “Dar mîine? Dacă n-oi avea ce scutura în copaie? Ce mă fac mîine? Dumnezeu e sus, e sus, dar nu pe el îl întîmpină muierea în prag şi nici nu-i zice: “Opt guri, măi omule, şi cu Plăviţa nouă! Dumnezeu e sus, dar de n-oi găsi de lucru, de n-oi avea noroc nici mîine, beau cîteva rachiuri şi mă duc la tîrg... Ei, şi dacă mă duc la tîrg?... Fie ce-o fi, şi să nu mai aud: “Mamă, mi-e foame!” Mă duc la tîrg şi fur... ce-oi putea fura”... 
   Omul tresări. Cine-i zisese: 
   — Ce să faci, dacă n-ai noroc!
   — Tu eşti, muiere?
   — Eu, socoteam că dormi.
   — Ai auzit ceva?
   — Ce s-aud?
   — Nimic.Şi femeia intră în casă, şi omul închise ochii mormăind:
   — Ce-o fi să fie!... Să nu mai aud: “Mamă, mi-e foame!”Dar cine i-a zis iar: 
   — Ce să faci, dacă n-ai noroc!
   — Tu eşti, femeie?
   Întuneric. Nimeni.
   — Doar n-o fi dracul!Şi omul adormi mormăind:
   — Ce-o fi să fie!...Nu se crăpase bine de ziuă, şi o gură mare se auzi:
   — A venit cu mălai, mamă, că mi-e foame...— Şi eu nici n-am plecat, zise omul sărind drept în picioare.
   Şi plecă fără să se uite îndărăt. Şi tocmai de departe îşi întoarse
   capul. Casa i se părea în spate, cu gura căscată, adică cu uşa dată de perete. Ce Dumnezeu sfîntul, doar nu s-o fi ţinînd casa după el! Ş-o luă la picior, iute, mai iute, pînă la curtea ciocoiului. 
   — Poate mîine, că azi nu e de lucru.
   La taica părintele.
   — Poate poimîine, că azi nu e de lucru. 
   — Mîine, poimîine, zise el oftînd, dar astăzi cu ce potolesceu opt guri şi cu a Plăviţei nouă? Ei, de-acum la cîrciumar, la tîrg, ş-apoi, ce-o fi să fie, că cu mîna goală nu mă mai întorc acasă!... 
   La cîrciumă arvoni pe Plăviţa şi-i bău aldămaşul: cinci rachiuri unul după altul. Şi glonţ la tîrg. 
   La tîrg se uită în dreapta, se uită în stînga, la fasole, la pîine, la peşte, la pastramă, dar nu fu chip. Toţi îşi cuprindeau marfa cu ochiul. Şi negustorii, cum îl vedeau oprindu-se, îl întrebau rîzînd: 
   — Ce pofteşti, nea Sărăcilă?După ce se învîrti toată ziulica, plecă.
   — Nici la furat n-am noroc!Cînd să treacă ştreaja tîrgului, un creştin, beat mort, îşi tîra
   punga după el. Omul, după ce privi în toate părţile, puse mîna pe pungă, îi rupse băierile, o înfăşură în ştergar, o băgă în sîn, şi la picior. Cînd ajunse într-o cîmpie, întinsă şi pustie, vru să-şi vadă norocul. Desfăcu ştergarul, întinse gura pungii, ş-odată zvîcni din ea un drac mic, c-o limbuliţă de foc ce-o scotea pe gură şi pe nări. Omul, speriat, aruncă punga şi plecă făcîndu-şi cruce şi scuipînd îndărăt. Nu făcu însă cîţiva paşi, şi ştergarul din sîn începu să se umfle. Scoase repede ştergarul, îl desfăcu şi se mi-nună văzînd punga pe care o aruncase. 
   Deschise punga, şi dracul, ţîşti! tremurînd limba în gură ca o văpaiţă albastră. Omul strînse bine punga la gură, o puse jos şi, potrivind călcîiul, îi trase una cu sete, că punga plesni ca o băşică de bou şi un foc pîlpîi sub opincă şi se stinse, risipind un miros de pucioasă. 
   Omul răsuflă. 
   — De-aia a zis cine a zis: să nu furi, că vezi pe dracul!
   N-apucă să facă zece paşi, şi ştergarul iar se umflă. De astă dată îl trecură năduşelile. Scoase ştergarul; îl pipăi. Punga dracului tot în ştergar. O aruncă, cu ştergar cu tot, şi o rupse de fugă. 
   Cum ajunse acasă, toţi copiii îi ieşiră înainte. 
   — Tată, mi-e foame!
   — Şi mie!
   — Şi mie!
   Omul se uită în sîn, îngălbeni ca ceara... Punga în sîn, şter-
   garul nu. Şi pe cînd se închina, femeia îl întreba: 
   — Ce mi te-nchini, mă omule? Ce te uiţi în sîn? Ce-ai aduscopiilor? 
   — Muiere, zise el, să arzi cuptorul, să-l arzi pîn’ s-o faceroşu, că am să coc patru pite ş-un purcel. Apoi, mai încet: Acu n-ai să scapi, dimon împeliţat! 
   Duduia focul în cuptor. Omul se închina mereu, iar copiii săreau veseli împrejurul mesei, înghiţeau cu poftă şi ziceau pe rînd: 
   — Patru pite ş-un purceil 
   — Patru pite ş-un purcel! 
   Cînd omul văzu că cuptorul e roşu ca focul, ceru o lopată şi goni pe toţi de lîngă dînsul. Puse punga pe lopată, o vîrî binişor pînă-n fundul cuptorului şi o răsturnă, trăgînd lopata înapoi. Luă capacul de pămînt şi-l potrivi în gura cuptorului şi se dete la 
   o parte, aşteptînd sa vadă ce are sa se întîmple. 
   Nu trecu mult, şi-odată s-auzi o pocnitură ca de puşcă. Piatra din creştetul cuptorului sări în sus zbîrnîind, şi o limbă albastră de foc ieşi pe gaură, flutură în văzduh şi pieri. 
   — A plesnit purcelul, strigă un copil.
   — Ba vreo şoimană de pită, zise altul. Un miros de pîine
   caldă se împrăştie în toată curtea. Femeia zise omului: 
   — Prea am ars cuptorul, să crap niţel capacul.
   — Crapă-l, zise omul, ştergîndu-şi năduşeala şi tremurînd
   de frică. Femeia se uită pe gura cuptorului şi zise mirată: 
   — Vezi dumneata, a fost prea iute. 
   — Ce să văd, muiere?
   — Ce să vezi? S-a copt şi purcelul, şi pitele.
   — S-au copt?...
   — Dar ce ai, omule, de-ntrebi aşa, ca un copil speriat?
   — Nimic!...
   Şi, pipăindu-se, dădu de pungă. Un fior rece îi fulgeră din călcîie şi pînă în creştetul capului. Apoi, văzînd pe cel mai mic dintre copii cum se aşezase pe vine şi sorbea cu lăcomie mirosul cald din gura cuptorului, se uită la nevastă şi îi zise: 
   — Ce-o fi să fie, muiere! S-au copt purcelul şi pitele?
   — Cum, ce-o fi să fie?! Vezi bine că s-au copt.
   Şi vîrînd lopata în cuptor scoase purcelul, apoi cele patru pite.
   — Omule, dă-mi ştergarul ca să ridic tava.
   — L-am pierdut, muiere.
   — Cum l-ai pierdut?
   — Vezi că ce e al tău se duce şi ce e al dracului rămîne.
   — Dar asta... ce-o mai fi?
   Copiii mîncară, se săturară şi adormiră cu feţele în sus, doi pe prispă şi cinci în casă. 
   Omul se dete după casă, puse mîna sub cap şi adormi, visînd turme de oi, cirezi de vaci, herghelii de cai... Şi toate ale lui! Şi se făcea că zicea nevestei: “Vezi că e noroc?” Iar ea se facea că-i zice: “Norocul e de la Diavolul”. 
   Se albise luna ca un rotocol de hîrtie. O apă de lumină se revărsa de la răsărit. Omul se deşteptă speriat, căci se facea că n-o să-i fie de-a bună pînă la isprăvit. 
   “Să mă uit încă o dată în ea, se gîndi el, să-l apuc bine pe spiriduş şi să-l strîng de gît pîn-o plesni.” 
   Scoase punga. Se uită în ea. Ce să vadă? În loc de dimon, bănuţi de aur, ce luminau ca jăraticul. Omul, şi speriat, şi necăjit, aruncă un pumn de bani la răsărit şi altul la apus, zicînd: 
   — Duceţi-vă dracului, banii dracului!
   N-apucă bine să sfîrşească cuvîntul, şi zări de la răsărit turme albe şi de la apus turme negre ce izvorau din lumină şi din neguri ca nişte ape creţe şi nemărginite. De behăitul lor se deşteptase lumea. Turmele cuprinseră casa, învăluiră curtea, încinseră satul şi nu le mai încăpea locul. Un cioban, cu plete lungi şi cu căciula ca o căldare, se apropie şi zise: 
   — Să trăieşti, jupîne, ale d-tale sunt toate de-aci pînă undebate ochiul. 
   — Ale mele? Nu se poate! Eu n-am după ce bea apă!
   — Ale d-tale, răspunse ciobanul, căci stăpînul lor, murind, ne-a zis nouă: “Porniţi, unii din răsărit şi alţii din apus, şi la casa unde se vor întîlni turma albă cu turma neagră, alei case să le dăruiţi”. 
   Omul uită tot de bucurie şi alergă la nevastă. 
   — Fă muiere, tot ce vezi este al nostru!
   — Ei, minunea dracului! zise muierea.
   — Minunea cui?
   Şi omul cu noroc şi-aduse aminte de pungă şi se gîndi: “Cum aş scăpa eu de ea şi să rămîn cu turmele?” Se uită în sîn. Punga, acolo, umflată şi îndesată cu bănuţii de aur pe care îi aruncase el în două părţi ale lumii. Şi frica, frică, dar omul, om. Ce se socoti el? “Dar dacă aş mai scoate ceva din pungă pînă să scap de ea?” 
   Şi luă banii, şi un pumn îl aruncă spre miazănoapte şi altul spre miazăzi. Şi din miazănoapte porniră cirezi de vaci, şi din miazăzi, herghelii de cai. 
   Cînd deschisese ochii n-avea un pumn de mălai, cînd fu să-i închidă, era cel mai bogat om din lume. 
   — Asta trebuie să fie norocul: ba furi, ba te dai dracului!...zise norocosul, şi îl trecură năduşelile. 
   — Nu vii în casă, măi creştine de Dumnezeu, că ţi-am aşternutaşternut moale şi pernă lîngă căpătîi? 
   — Nu, femeie.
   — Apoi, pe-nserate e răcoare, noaptea se lasă frig şi dimineaţacade brumă. Vino în casă, măi creştine. 
   — Suflarea oilor e caldă şi clopotele berbecilor m-or deşteptaînainte de-a cărunţi bruma pe deasupra turmelor. 
   — Atunci să dorm şi eu cu tine, bărbate, zise femeia veselă,şi-l apucă de mîneca cămeşii. 
   — Nu, femeie...
   — Ba zău aşa, bărbate, că ce-avem, şapte guri, nimica toată.Zău aşa... să fie cu soţ... că ce-a lăsat Dumnezeu fără pereche? 
   El nu vru. Femeia intră tristă pe uşă, bombănind: “Dar nu mă las, Doamne fereşte, pîn’ n-or fi cu soţ... mai bine paisprezece decît şapte!” 
   Omul cu noroc se duse după casă, îşi puse mîna sub cap, închise ochii şi începu a se gîndi cum să scape de ăl din sîn. Tot gîndindu-se, şopti: 
   — Am să sap o groapă adîncă, adîncă.Şi din întuneric auzi:
   — Adînc... adînc...
   — Tu eşti, muiere? întrebă omul speriat.
   În cireadă unele vaci mişcară clopotele: ting-tang-tîng.
   — E clopotul vacilor. 
   Închise ochii. — Şi după ce-oi săpa o groapă adîncă, adîncă, am s-o arunc în fund, în fund, ş-am să pun tot pămîntul peste ea, peste ea... Din întuneric se auzi: 
   — Peste ea, peste ea... 
   — Tu eşti, femeie? întrebă omul sărind în sus.
   Nimeni nu-i răspunse.
   Din turma neagră se auzi: bea, beaaa.
   — E behăitul oilor...
   Omul cu noroc luă cazmaua, sapa şi lopata şi se duse după coşar.
   Măsură ce măsură, apoi începu să sape. Toată noaptea săpă şi
   aruncă pămîntul. Pîn’ la genunchi, pîn’ la brîu, pîn’ la umăr. Pînă a doua zi de dimineaţă, cînd veni muierea după el, groapa îi trecuse de cap cu trei palme. Curgea năduşeala din el ca dintr-un burete stors şi izbea mereu pămîntul umed, ce se desfăcea felii mari şi lucioase. 
   — Ce faci, omule? întrebă femeia mirată.
   — Sap groapă Dracului, răspunse el fără să ridice ochii.
   — Toată noaptea n-ai dormit... 
   — Toată noaptea n-am dormit... 
   — Nu te culci?
   — Nu mi-e somn...
   — Nu-mbuci ceva?
   — Nu mi-e foame...
   — Un pahar de vin?
   — Nu mi-e sete...
   — Dar ce faci, mă omule?
   — Sap groapă Dracului, răspunse el necăjit, şi înfipse caz-maua atît de înverşunat, încît intră în pămînt c-o palmă peste limba de fier. 
   Femeia plecă închinîndu-se. 
   — Să te ferească Dumnezeu de prea mult noroc!Şi omul, încet-încet, se ducea în pămînt.
   Pe seară, femeia se plecă pe groapă şi strigă:
   — Hei, omule, nu vrei nimic?
   — Să baţi un ţărus unde ai tu călcîiul drept, de ţărus să legi o frînghie, frînghia s-o dai în groapă şi mîine pînă-n zori să frigi un berbec şi să iei o botă cu vin, c-am să mănînc tot berbecul şi să beau tot vinul dintr-o sorbitură. 
   Glasul lui ieşea ca dintr-un puţ adînc. Femeia bătu un ţăruş, legă de ţăruş o funie, dădu cu piciorul funia în groapă, apoi plecă să îngrijească de vin şi de berbec. 
   Se înnoptă şi nu se mai auzi nimic pe nicăieri. O umbră ieşi din groapă. Cîinii începură a urla. Omul cu noroc se lăsă pe brînci şi privi în fundul gropii. Adînc, întuneric. Trase funia. Vîrî mîna în sîn. Aruncă punga şi ascultă... banii sunară. 
   Omul începu s-arunce pămînt. Din fund se auzi strigînd: 
   — Mai încet, ce-ai cu norocul tău?Omul, speriat, aruncă mereu.
   Din fund s-auzi rîzînd:
   — Ha, ha, să nu cazi şi tu!
   Omul căzu pe spate, se sculă repede şi aruncă, aruncă, pînă nu se mai auzi nimic. La răvărsatul zorilor umpluse groapa. Omul plecă urechea pe mormîntul adînc şi auzi întunecat un plîns şi un rîs năbuşit, ca de pe altă lume. Atunci se repezi vesel în casă. 
   — Mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn!Femeia aduse berbecul şi bota cu vin.
   — Sa mănînci, să bei şi să dormi, bărbate, dar să ştii că şapteguri e nimica toată, eu vreau cu soţ, mai bine paisprezece decît şapte! 
   El luă un picior de berbec, îl aduse la gură, dar se opri. Se pipăi. Punga-n sîn! Încremeni cu berbecul la gură. 
   — Nu mănînci, măi omule?! zise femeia dîndu-i ghes.
   — Nu mi-e foame!
   — Nu bei?
   — Nu mi-e sete!
   — Culcă-te niţel.
   — Nu mi-e somn!
   — Ah! ce norocul dracului! zise femeia închinîndu-se.
   — De unde ştii? întrebă omul scos din fire. Şi se sculă de lamasă şi plecă ca o vijelie pe uşă afară. 
   După ce se descurcă din turmele, cirezile şi hergheliile sale, se gîndi, apucînd spre biserică: “În foc nu, în groapă nu, am s-o azvîrl în altar, doar de-o plesni fierea într-însul”. Dar cum puse mîna pe uşa bisericii, se opri tremurînd. Cine îl înhăţase de păr şi-l trăgea înapoi? Se uită în toate părţile... Nimeni! 
   — Cine m-o fi oprind, strigă omul, ăl din pungă, sau ăl din biserică? 
   Se întoarse şi apucă cîmpii, neştiind încotro s-apuce. Şi-i era foame, şi-i era sete, şi-i era somn, şi se tot ducea prigonit de norocul din sîn. 
   Hei, departe, întîlni în mijlocul drumului un cerşetor. 
   — Moşule, zise omul, ia uită-te la mine.
   Moşul îşi ridică sprîncenele cu mîinile şi se uită lung. Omul cu noroc scoase punga din sîn. Şi aruncă un bănuţ de aur la răsărit şi altul la apus. Într-o clipă, de la răsărit veni o oaie albă ca zăpada, iar de la apus, o oaie neagră ca tăciunele. 
   — Vrei tu, moşule, să-ţi dau ţie punga asta?
   — Cum de nu, taică, cum de nu?!
   Moşul luă punga. Vărsă bănuţii de aur în mînă şi aruncă un pumn la răsărit şi altul la apus. La răsărit şi la apus se încolăci două fulgere ca doi balauri, şi cu fulgerele pieriră şi oaia albă, şi oaia neagră. 
   Cerşetorul, speriat, se închină şi zise, lăsîndu-şi sprîncenele pe ochi: 
   — Piei, demone, bătu-te-ar crucea!
   — Moşule, strigă omul cu noroc, la tine e punga?
   — Nu, ducă-s-ar în pustii!
   — E la mine-n sîn, răspunse omul, şi începu să fugă.
   Tălpile-i crăpaseră de fugă, cînd dete de o apă repede. Deznădăjduit, îşi făcu vînt şi se aruncă cu capul în jos, în mijlocul ei. La un stînjen mai la vale, apa îl aruncă în sus. Şi pluti ca 
   o băşică umflată. 
   — Nici să mă înec n-am parte!
   Rupt de osteneală, sîngerat de drum, înfricoşat de noroc, se întoarse la cîrciuma din satul lui. Cum intră pe uşă, bărbaţii îşi scoaseră căciulile, femeile se ploconiră şi un bătrîn îi zise: 
   — Cu sănătate şi noroc!
   — Cu sănătate da, dar norocul... ducă-se dracului! răspunseomul, şi ceru o oca de vin. 
   Cum puse gura pe oală, o sorbi pînă-n fund, fără a se uita la ceilalţi, care îl priveau cu smerenie, ca pe cel mai bogat om din lume. Mai ceru încă o oca şi o bău şi pe-aia pe nerăsuflate. 
   — Dă la oameni să bea, să bea cît or vrea.
   — Noroc! zise o femeie bătrînă.
   — Muiere, ducă-se dracului norocul! strigă el, privind-o cunişte ochi roşii că parc-ar fi picurat sînge din ei. 
   Şi bău, şi bău, şi bău. Abia îl mai ţineau picioarele. Trînti căciula, aruncă zăbunul, scoase punga din sîn, îi lărgi gura ş-o puse pe tarabă. Bănuţii de aur sclipeau parc-ar fi fost vii. 
   — Iacă, zise el rîzînd cu hohote, s-o bem toată... Un flăcăuse apropie de pungă. 
   — Uf! ce frumos clipesc, parcă sunt ochi de fată mare!
   — Aş! mormăi o bătrînă cocoşată, banii sunt ochii dracului.
   — De unde ştii? întrebă repede omul cu noroc, scăpînd oalacu vin de la gură. Să-mi dea rachiu, o oca de rachiu, mie şi babei, că baba-i calul dracului! 
   — De unde ştii? zise baba, şi din buzele ei negre scoase, ca o gheară de pisică, un dinte ascuţit. Şi bău, şi bău, şi începu să cînte, să dea chiote, să joace, pînă odată se opri şi privi lung la roata dimprejurul lui. Îi ardea capul. 
   — Măi oameni buni, zise el, aducînd mîna la brîu, ştiţi voiuna? Să te ferească Dumnezeu de noroc! 
   — Aş! ce vorbă! răspunseră toţi odată.
   — Măi oameni buni, ştiţi voi una? Eu de-oi vrea să mă înecnu pot, că plutesc ca o băşică! 
   — Ei, aş!
   — Măi oameni buni, ştiţi voi una? Eu de-oi vrea să-mi taiberegata nu pot, că nu intră cuţitul! 
   — Ei, aş!
   — Să vedem! zise baba cocoşată, desfăcînd o gură pîn’ la urechi.Omul trase cuţitul din brîu şi se izbi în beregată.
   Cuţitul intră ca într-o cîrpă, de colo pînă dincolo. Sîngele
   gîlgîi şi omul căzu, lung şi greu, ca un buştean. Toţi înmărmuriră. Uşa prăvăliei se deschise şi se închise fără să fi ieşit nimeni. Afară s-auzi un rîs ascuţit: “Hi, hi, hi!”. Apoi, un glas: 
   — Unde e punga?Toţi îngălbeniră şi începură a se închina, şoptindu-şi speriaţi:
   — Cine-a fi rîs?
   — Unde-a fi punga?
   — Era aci şi ne pieri din ochi...
   — Dar baba unde e?
   — Care babă?
   — A cu un dinte în gură şi cu cocoaşă în spinare?
   — Eu am văzut-o — zise un flăcău, şi-i clănţăneau dinţii de
   frică — a intrat în perete parc-ar fi sorbit-o o vultoare! Un bătrîn trase cuţitul din gîtul omului. 
   — E rece ca gheaţa.
   — A scăpat de noroc.— Şi cui rămîn toate bogăţiile lui?
   — Altora.
   — Ce, nu ştiţi, zise un moş cu barba pînă-n brîu, nu ştiţi cănimeni nu are noroc pentru el? Norocul e al dracului: îţi vine ţie ca să folosească altora... 
   Ş-a plîns muierea pe bărbatul său. Dar cu atîtea turme, şi cirezi, şi herghelii curînd s-a mîngîiat. Şi nu s-a lăsat pînă n-a ajuns de la şapte la paisprezece, că decît fără soţ... mai bine paisprezece decît şapte... 
     
  DEPARTE, DEPARTE... 
   .......... sub castanii din via părăsită. Mai mulţi copilaşi, în cămăşi albe, mă înconjuraseră. Stam pe pămîntul cald, cu mîinile sub cap, privind adîncul cerului albastru, şi povesteam. 
   O fetiţă îmi sorbea cuvintele, dînd într-o parte şi alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari şi verzi... 
   Departe, departe, era odată un palat de marmură lîngă un lac adînc, limpede şi liniştit; şi în lac tremura răsturnat palatul şi grădina lui cu naramzi şi portocali. 
   Şi nici o lebădă nu se lăsa pe lac, nici o privighetoare nu cînta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Uşile nu se deschideau. Porţile curţii, totdeauna încuiate. Vîntul nu bătea pe-aici, oprit de cine ştie cine, departe de aceste locuri în veşnică odihnă. 
   Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porţile de ştejar. Porţile se deschideau ţipînd, ca şi cum ar fi fost vii şi le-ar fi bătut cineva. 
   Cine bătea în porţi la miezul nopţii? 
   Cine deschidea porţile la miezul nopţii? 
   Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopţii, speriat de nişte lovituri înfricoşate, sării în picioare. 
   O umbră intră pe porţile înalte; şi porţile se închiseră în urma ei. Apoi auzii o uşă trîntindu-se, şi alta, şi alta, încet, mai încet, mai încet, pînă nu ştiu bine dacă mai auzeam sau mi se părea. 
   A cui să fie umbra? 
   Vreo stafie?
   Înăuntru plînge cineva... se roagă, a leşinat... nu se mai aude.
   E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie!
   Şi ameţii pe marginea lacului.
   A doua zi mă deşteptai. Soarele ardea. În lac tremura răsturnat palatul de marmură cu grădinile sale. Începui să mă închin, fericit că era cald şi lumină... Mă gîndeam acasă şi mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam... Săraca, o fi crezînd că m-am înecat... şi m-o fi plîns... cît m-o fi plîns, săraca... 
   O rupsei la fugă. 
   Mă uitai îndărăt; văzui palatul mic şi fumuriu; apoi începui să-mi caut drumul cu ochii. 
   Eu ştiam nişte plopi înalţi... aşa venisem, din plop în plop.... unde să fie? Mă uit în toate părţile...nimic, nicăieri... Suisem nişte dealuri... unde să fie? Mă uit în toate părţile... nimic, nicăieri. 
   M-am dus, m-am tot dus, pînă cînd palatul de marmură nu se mai vedea decît ca o jucărie de copii. Şi am căutat, am căutat, doar de-oi găsi o cărare umblată de picior omenesc, şi nici o fîşie de drum n-am întîlnit. 
   Şi cînd mi se păru că palatul se şterge de pe faţa pămîntului, 
   o rupsei la fugă îndărăt, căci ce m-aş fi făcut în aşa pustietate? Şi de ce goneam, de ce palatul se ridica uşor din grădinile fumurii. 
   Lacul e roşu ca sîngele. Apune soarele. 
   Mă rezemai de-o salcie scorburoasă şi începui să mă gîndesc. Mi-e foame. Ce să mănînc? Mă uitai în apă. Văzui pînă în fund. În aer, nici o pasăre, în apă, nici un peşte. 
   Să sar zidurile grădinii ca să fur portocale? Dacă m-oi întîlni cu ea, cu umbra pe care o văzusem intrînd, la miezul nopţii, în curtea palatului? Şi zidurile sunt aşa de înalte... M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos şi mi-am sîngerat degeaba bu
   ricele deştelor. Stele nu răsar. Nici luna. Şi nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frică, mă hotărîi să mă duc pîn’ la porţile mari şi să bat în 
   ele. Dibuind zidul, ocolii grădina şi ajunsei în dreptul porţilor. Să bat sau nu? Dar dacă îmi va deschide ea, umbra pe care o văzusem intrînd 
   la miezul nopţii? Întorsei capul. Din întuneric se desfăcură o mulţime de idoli uşurei, care 
   goneau în văzduhul de cerneală. Atunci izbii cu pumnul în porţi. Porţile sunară. Sunetul se duse departe, departe, şi în toate uşile palatului mi se păru că aud lovitura mea... 
   — Cine e?Ah! ce glas!
   — Cine e?
   — Eu.
   — Cine, tu?
   — Nu ştiu.
   — Cine te-a trimis?
   — Nimeni.
   — Ce cauţi?
   — Nimic.
   — Ce vrei?
   — Mi-e frig, mi-e frică, mi-e foame!
   Porţile se desfăcură în două. O bătrînă cu părul alb, galbenă ca ceara, c-o văpaiţă în mînă... încolo, nimic. 
   Închisei ochii şi căzui mototol, ca o cîrpă. 
   Cînd mă deşteptai, era ziuă. 
   Ce bine e într-un pat moale şi cald! Pe un scaun, lîngă mine, bătrîna răsucea un fir de borangic. Cum mă simţi că deschisesem ochii, începu să mă mîngîie. Mînă uscată, uşoară, blîndă. 
   — Eram cu părul ca păcura de cînd n-am mai văzut om catoţi oamenii, şi azi sunt albă ca zăpada, zise bătrîna, şi mă sărută pe frunte. 
   Parcă-mi luase frica cu mîna.
   Mă întorsei spre ea şi o întrebai:
   — Cît e de-atunci?
   — Nu ştiu, bunico, nu ştiu, că pomii nu s-au mai scuturat defrunze şi de rod; păsările au adormit şi nu s-au mai mişcat în frunzişul lor. În palat, de atunci şi pînă acum, nimeni nu s-a schimbat. Afară de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadră pe hîrtie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urmă. Nimeni nu a intrat şi nimeni nu a ieşit pe porţile pe care ai intrat tu, dragul mamei. 
   — Nimeni nu a intrat?
   — Nimeni.
   — Nimeni nu a ieşit?
   — Nimeni.
   — Dar cine a bătut alaltăieri, la miezul nopţii, în porţile pala-tului? 
   — Nimeni, răspunse bătrîna, uitîndu-se în jos.
   — Cine a deschis porţile palatului alaltăieri, la miezul nopţii?
   — Nimeni, răspunse bătrîna, şi rupse firul de borangic şi
   aruncă fusul în fundul odăii. Fusul se învîrti în jurul măciuliei. 
   — Dar eu am auzit...
   — Ţi s-a părut! zise bătrîna, sculîndu-se în picioare.— Şi am văzut o umbră...
   — Ti s-a părut! răspunse bătrîna, plimbîndu-se prin odaie.
   — Pe urmă, cineva plîngea şi se ruga, se ruga... 
   — Taci! zise bătrîna, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipişi, dragul mamei... 
   Începui să tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se păru că plutesc în aer. Mama o fi crezînd că m-am înecat şi m-o fi plîns... cît m-o fi plîns, săraca? 
   Aş fi crezut că văd nişte ochi roşii de stafie... şi ochii ei erau buni şi mîngîietori, ca ai mamei. Se aşeză lîngă mine, îmi luă mîinile în mîinile ei şi-mi zise: 
   — Tu, dragul mamei, n-ai să te mai întorci de unde ai plecat, e atît de departe de-aici pînă acolo, că drumul e mai lung ca viaţa ta... 
   Începui să plîng. 
   — Plîngi, dragul mamei, plîngi.
   Pînă mă făcui bine, bătrîna dormi la capul meu pe un jeţ vechi, negru de vechi ce era. 
   Mă dădui jos din pat. Ea mă luă de mînă şi-mi zise: 
   — Să-ţi arăt palatul.Ce coridoare lungi şi triste! Prin umbrele lor, săgeţi de lumină.
   — Ştii, îmi zise bătrîna, că aici nimic nu se mişcă, ci stă aşa
   cum au apucat să stea. 
   În faţa noastră, o perdea. 
   Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrită; vrusei s-o 
   turtesc de perete; cutele ei, ca nişte drugi de fier. Pusei mîna pe un scaun nalt şi subţirel, degeaba; nu putui să-l mişc. La o scară de marmură mă oprii speriat: un cîine mare sta cu ochii ţintă la mine şi cu gura căscată. 
   — Ce, ţi-e frică? zise bătrîna zîmbind. Aşa a rămas, tocmaicum lătra. Bătrîna băgă mîna printre dinţii lui ascuţiţi şi lucioşi. Cîinele 
   nu se clinti, uitîndu-se înainte, lăsat pe picioarele dinapoi. În vîrful scării, o pisică neagră, cu laba aruncată după un fluture alb cu bobiţe albastre. Fluturele plutea nemişcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu nişte ochi vii şi lacomi. 
   — Cîţi, zise bătrîna, nu se asemănă cu pisica asta!
   — Cum?...
   — Între ei şi ceea ce vor, încă niţel, încă niţel, şi ăst niţel nu se mai isprăveşte... 
   Bătrîna vorbea şi eu rîdeam de pisică: “Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi... ce frumos e... încă niţel, încă niţel, şi aripioarele lui vor curge ca nişte flori mărunte”... 
   — Vrei să vezi masa împăratului?
   — Masa împăratului?
   — Da.
   — Vreau, dar mi-e frică.
   — De ce ţi-e frică?
   — Să nu fie oameni...
   — A, nu! răspunse bătrîna dînd din cap. Oamenii au pieritca fumul, au rămas numai tacîmurile... 
   — Tacîmurile? 
   — Da. Tot este gata. Cînd s-or umplea locurile goale, cuţitele au să sune şi paharele or să se ciocnească, vinul are să curgă... 
   — Dar cine a întins masa?
   — Cei care s-au dus.— Şi n-au mîncat tot?
   — Aşa cred oamenii, c-or mînca tot...Şi, neînţelegînd nimic, ajunserăm la nişte uşi poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata să izbească. 
   Cum intrarăm pe uşă, mă minunai de ce-mi văzură ochii. O masă mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, căci aburii închegaseră împrejurul lui. O mulţime de furculiţe cu bucăţi de carne şi de pahare cu vin stăteau aplecate în aer, ca şi cum cine-va le-ar fi adus la gură. De la un pahar în jos, un şir de picături de vin ca nişte boabe de rubin. 
   — Acolo era locul împăratului. A fost cel din urmă pahar pecare l-a băut, zise bătrîna, făcînd cu deştul, capul, mîinile şi trupul împăratului. 
   Şi deştul ei parcă lăsa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc şi-i zisei tremurînd: 
   — L-am văzut!Ea se uită drept în ochii mei şi-mi zise:
   — Peste zece zile, la miezul nopţii, o să-l vezi şi mai bine.
   Mă înfiorai. O rugai să ne coborîm în odaia noastră.
   Se întunecase.
   În dreptul unor uşi cu lanţuri groase şi cu lacăte cît plosca
   auzii un oftat lung şi năbuşit. 
   — Cine-a oftat?
   — Nimeni, răspunse bătrîna, iuţindu-şi paşii, nimeni, ţi s-a părut.
   Nici vorbă că sărisem înaintea ei. Să mă fi tăiat, nu m-aş fi uitat îndărăt. 
   Mă întinsei în pat. 
   Ea aprinse o feştilă într-o scoică de argint. Flacăra galbenă juca în vîrful feştilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat năbuşit. Bătrîna trase jeţul şi se aşeză la capul meu. Încet-încet, mă liniştii. Îi sărutai mîna. Era rece. Vroiam să ştiu unde mă aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmură? Cine oftase în odaia pecetluită cu lanţuri? 
   — Cine e închis acolo?
   — Unde? răspunse bătrîna tresărind.
   — Acolo...
   — Ţi s-a părut, n-ai auzit nimic.
   — Atunci, spune-mi unde sunt.Bătrîna se plecă pe capul meu, mă sărută pe frunte şi-mi zise:
   — Văd eu că nu adormi pîn’ nu ţi-oi spune o poveste.
   Ridicai capul din pernă şi bătrîna începu. 
   A fost odată, cînd şi pe-aici bătea vîntul şi se mişca apa, a fost un împărat mare şi viteaz, dar rău, că moartea de om la el era jucărie. Şi bătrîni, şi femei, şi copii despicase în două. Cînd ieşea la plimbare, toţi cădeau cu frunţile la pămînt îndată ce-l zăreau. Şi mergea cu capul în piept şi c-o mînă pe mînerul paloşului. Privirea lui era cruntă şi zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmură era răcoare, dar cînd intra el pe toţi îi apucau fiorii. Şi avea o împărăteasă frumoasă, frumoasă, şi blîndă, blîndă, ca un miel plăpînd. Doar de-o vedea pe ea se descreţea fruntea împăratului şi i se oprea în mustăţi un surîs de care ţi-era frică. Şi trecu un an, trecură doi de la cununie, şi n-avură copil. 
   Împăratul se posomorî. Chemă pe toţi doctorii şi le zise: 
   — Iacă o pungă cu diamante şi paloşul meu. Căruia o ghicileacul, ca să rămîie împărăteasa grea, punga, iar de nu, paloşul. Trei ani de-a rîndul izbi cu mîna lui cîte zece capete de doftori, şi capetele se rostogoleau pe marmură. 
   Într-o zi era la chef mare. Şi bău, bău, că ochii din cap erau ca două picături de sînge, parcă să pice pe masa de borangic galben. Se ridică în picioare. Trase paloşul şi-l învîrti pe deasupra împărătesei. Părul ei se lumină ca de fulger. Şi împăratul, băgînd paloşul în teacă, zise: 
   — Muiere, mai aştept un an!Mesenii înmărmuriră. Împărăteasa se făcu albă ca hîrtia.
   Pînă la isprăvitul mesei, împăratul tăcu şi bău, uitîndu-se
   drept înainte. Cînd se sculă de la masă, se opri în prag, se uită la împărăteasă şi zise: 
   — Un an mai aştept!Împărăteasa oftă. Două lacrimi mari îi picară din amîndoi ochii: pic, pic. Şi se duse în odaia ei de culcare. 
   Acolo îngenunche la icoane şi se rugă, se rugă, pînă cînd adormi în genunchi. Pe la miezul nopţii, trei femei bătrîne intrară la dînsa. Slabe, uscate, deşirate. Se pipăi să vadă dacă visează. Dădu să ţipe, dar nu putu. Babele o întrebară pe rînd: 
   — Vrei un copil?
   — Da, răspunse împărăteasa.
   — Vrei un copil?
   — Da.
   — Vrei un copil?
   — Da.
   — Bine! ziseră tustrele, şi ieşiră pe uşă afară.Dar s-au oprit.
   Vorbesc între ele.
   Împărăteasa le aude.
   — Să fie fată.
   — Să fie.
   — Să semene mă-sii, că la 16 ani împăratul să creadă că emă-sa. 
   — Să fie.
   — Să fie muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tatănepotului său... 
   — Numai atunci cînd fata îi va întinde două mîini, c-o mînă... — Şi tot ce-o fi rău să piară şi ce nu o fi rău să-ncremenească, 
   iar el să fie umbră şi veşnic să ceară iertare, şi iertare să nu aibă. Împărăteasa dădu un ţipăt şi căzu leşinată. A doua zi cînd se deşteptă înmărmuri, văzînd pe împărat 
   lîngă dînsa. Împăratul începu s-o mîngîie, iar ea îi zise plîngînd: 
   — Oh! Măria-ta, măria-ta, mai bine mi-ai fi tăiat capul decîtsă te fi culcat lîngă mine! Împăratul începu să rîdă... şi ce rîs! 
   Nu trecu mult, şi toată împărăţia află că împărăteasa rămăsese grea. Eu, de bucurie, îi sărutai mîna şi îi zisei: 
   — Ai scăpat, măria-ta.
   — De-o fi băiat, am scăpat, da’ vai de mine de-o fi fată...Şi-o podidi plînsul.
   — Şi dacă ar fi fată?...
   — Va fi muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului lui... 
   Şi-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu mă gîndii că femeile grele aiurează. 
   Cînd îi sosi ceasul, abia apucă să nască, şi întrebă pe împărat: 
   — Ce e, măria-ta, băiat ori fată?
   — Fată... şi ce fată! răspunse împăratul, şi se întoarse la împărăteasă. 
   Împărăteasa era rece ca gheaţa, cu mîinile încleştate peste amîndoi ochii. Împăratul o pipăi. Se căută la cingătoare, şi, văzînd că nu are paloşul, strigă de se zgudui palatul de marmură: 
   — Luaţi-o de-aci, că-i turtesc capul!Eu înfăşurai copila într-un cearşaf cald şi fugii cu dînsa. Mă închisei în iatacul acela pecetluit cu lanţuri. 
   Împărăteasa oftă cînd căzu pămîntul peste ea. O auziră toţi, afară de împăratul, care privea cu mîna pe mînerul paloşului şi zicea celor care aruncau pămînt: “Mai iute! mai iute!”... 
   Şi fata creştea şi nu vedea soarele decît prin gratiile ferestrelor. Trecură zece ani ca zece zile. 
   Părul bălai şi lucios ca mătasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeş, aşteptînd ca din umbra portocalilor să răsaie mama ei, de care întreba necontenit. 
   — O să vie?
   — Da, bunico...— Şi un’ s-a dus?
   — Departe, departe...— Şi cînd s-a dus?
   — Demult, demult...
   — O să vie?
   — Vezi bine... 
   — Dar tata? De ce nu mă lasă prin grădină? El e cînd audzale zuruind? 
   — El, îi răspunsei eu, şi începui să-i spun cîte-n luna şi-nsoare, pînă cînd o fură somnul cu capul în poala mea, întrebînd necontenit prin vis: "0 să vie?” 
   Alţi şase ani, ca şase zile. 
   Împăratul se războise în patru părţi ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sînge. Mă chemă. Dădui în genunchi şi întrebai, cu fruntea lipită de pardoseală : 
   — Ce porunceşti?
   — Mi-e dor de fată!N-o văzuse de la naştere.
   Într-o clipă mă repezii pe scări, deschisei iatacul, o luai de
   mînă şi-i zisei: 
   — Te cheamă împăratul. 
   Cum o văzu, sări în picioare. Scutură zalele, şi de pe ele căzură cîteva picături de sînge. 
   — Fata mea? 
   Semăna atît de mult... nu semăna... era chiar mă-sa din cap pînă-n picioare. 
   — Fata mea? zise împăratul, ca şi cum l-ar fi sugrumat cineva. Amîndouă încremenirăm. 
   — Ieşiţi! strigă împăratul, şi căzu pe un jeţ de argint.
   Cum intrarăm în odaie, fata îşi rezemă capul de fereastră şi începu să plîngă. Eu mă ghemuii într-un colţ şi mă înfiorai aducîndu-mi aminte de vorbele împărătesei: “Va fi muma şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului”... Cum mă gîndeam, fata tresări şi-mi zise: 
   — Vin’ de vezi...Privii pe geam.
   Pe malul lacului un cioban cînta din fluier, şi cînta aşa de
   duios, că oile se strînseseră împrejur şi ascultau, uitînd să mai bea apă. 
   — Ce frumos cîntă şi ce bine-mi face! Du-te şi-i spune că înfiece zi să cînte sub ferestrele mele. 
   Mă întorceam de la cioban. Pe scări, împăratul, galben ca ceara şi dus pe gînduri. Cum mă văzu, îmi zise: 
   — Ce face fata?
   Şi, pînă să-i răspund, se făcuse nevăzut, trîntind uşa după dînsul. 
   A doua zi, abia se crăpase de ziuă, şi fata, la fereastră. Ciobanul se zărea în depărtare, într-o ceaţă albastră. Turma, ca un nor tîrîndu-se pe pămînt. 
   Fata îmi petrecu amîndouă mîinile pe după gît, mă sărută şi-mi zise plîngînd: 
   — Ce am, bunico, ce am?
   Şi ciobanul sosi pe malul lacului; îşi aruncă pălăria; îşi scutură pletele şi începu să cînte aşa de frumos, că oile uitară să mai bea apă. Şi de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ţinea fluierul la gură. 
   Fata se rumeni şi nu mai zise nimic. 
   Într-o zi (tocmai îi desfăcusem coadele ca să o pieptăn) intră pe uşă o roabă, o arăpoaică, şi îi spuse că o cheamă împăratul. 
   Ea începu să tremure şi plecă. 
   Nu trecu mult, şi auzii un ţipăt ascuţit, apoi nişte paşi mărunţi şi repezi. Era ea. Dădu să vorbească şi nu putu. După ce răsuflă bine, îmi zise: 
   — M-a strîns în braţe... o! aşa m-a strîns în braţe... dă-mi
   niţică apă... aşa m-a strîns... niţică apă, că nu mai pot! Bău şi mă întrebă: 
   — Sunt fata lui?
   — Da...
   — Doamne!... Doamne!...
   Începu să se închine. 
   Se trînti în pat. Mă chemă lîngă dînsa şi mă rugă să-i spun adevărat cine a fost mă-sa, cum a sosit ea pe lume şi ce să facă ca să scape de împărat? 
   Îi spusei tot. Cele trei femei, la împărăteasa. Au vorbit la uşă. A rămas împărăteasa grea şi a murit într-o clipă, îndată ce el i-a spus că e fată. 
   Biata domniţă şopti podidită de plîns: “Să fie muma ei şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului” ... 
   Unde am apucat amîndouă, acolo am rămas pînă-ntr-un tîrziu. 
   Aprinsei o văpaiţă. Ea sări din pat. Se uită la icoane. 
   — Cum să-i întind două mîini c-o mînă? Ce clipă fericită ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mişcă în acest palat de spaimă şi de moarte! 
   Apoi îmi spuse că altă scăpare nu e: să fugă cu ciobanul şi să-şi ia lumea-n cap. 
   A doua zi se sculă, mă sărută şi ieşi din odaie în vîrful picioarelor. 
   Nu se luminase bine de ziuă, şi ciobanul era pe malul lacului, şi cînta, cînta să adoarmă apele. Nu ştia el... dac-ar fi ştiut! Pasămite, împăratul nu dormise toată noaptea, frămîntat de urgia gîndurilor. Şi auzind cîntecul, deschisese fereastra, ca să vadă de unde vine. Tocmai atunci ajunsese şi domniţa la cioban. 
   I-a văzut! 
   Nu cred ca împăratul la vreun măcel să fi răcnit mai înfiorător. Mie mi s-a lăsat o perdea peste amîndoi ochii şi m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai văzut nimic. Ca prin vis auzeam un freamăt în tot palatul. Nu-mi era nici frică, nici milă. Nu mai simţeam nimic. Uitasem tot. 
   Pe la prînz mă chemă împăratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte dacă am căzut în genunchi. Ştiu că mi-a dat 
   o cheie şi mi-a zis: 
   — Na, şi du-te de-i spune că, de-o vrea să-mi fie soţie, scapăşi ea şi el. Trei zile aştept. Iar de nu, pe el îl tai şi pe ea o zidesc acolo. 
   Doi gealaţi m-au dus la beciul de piatră. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumină. Cum mă văzu, mă pipăi şi începu să plîngă de bucurie că 
   trecuseră atîtea ceasuri şi tot trăiam. Apoi mi-arătă un zid şi îmi zise liniştit: 
   — El e aici. La noapte o să cînte. Ascultă cum vorbim.Bătu de trei ori în zid, şi de dincolo se auzi bătînd iar de trei ori.
   — Ce faci tu?
   — Bine, dar tu?
   — Bine.
   — Vrei să cînt?
   — La noapte, că ne-aud.Şi n-apucă să-i spun porunca împăratului, că ea îi strigă:
   — Pe tine or să te taie...
   — Bine, dar pe tine?— Şi pe mine...
   — Să cînt?
   — Nu, la noapte, că ne-aud.Începui să plîng, şi ea zise:
   — Nu, cîinele de împărat nu va fi tatăl nepotului şi buniculfiului său! 
   Cînd vrusei să plec, îmi spuse la ureche că au început să găurească zidul, ca pînă în trei zile el să-i sărute mîna ei şi ea pe a lui, ş-apoi... Dumnezeu să ierte păcatele împăratului... 
   Împăratul porunci o masă mare; la mijlocul mesei era să-i aducă, pe tipsie, mîna dreaptă şi capul ciobanului, cu fluierul în gură. 
   Împăratul se puse la masă, împreună cu sfetnicii săi. Mă chemă. Îmi dete o cheie şi o tipsie şi mă trimise, cu doi gealaţi, ca să aduc mîna dreaptă şi capul ciobanului cu fluierul în gură. Împăratul îngălbenise, se uscase, rîdea cu hohote, bea mereu, şi de pe barba sa zbîrlită curgeau picături de vin roşu ca sîngele. 
   Aiurită, mă coborîi cu gealaţii în beciul ciobanului. El, cum mă văzu, zise blînd: “Ştiu de ce aţi venit”. Şi îngenunche. Frumos şi blînd, mai blînd ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului. 
   Gealaţii traseră paloşele.
   În zidul de la mijloc se auzi bătînd de trei ori.
   Gealaţii se opriră.
   Domniţa începu să vorbească.
   — Tu eşti bine? 
   — Da, răspunse ciobanul, dar tu?— Şi eu.
   — Ţie ţi-e dor?
   — Da, dar ţie?— Şi mie!
   — Da? ce aud zîngănind?
   — Nimic, ţi se pare.
   — Nu e nimeni la tine?
   — Nimeni.
   — Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte!
   — Ce?
   — Se făcea că ne iertase şi ne cununam...
   — Drăguţa mea, ţi se izbîndeşte visul...
   — Cînd?
   — Chiar acum...Gealaţii ridicară paloşele şi îi cerură mîna dreaptă.
   Eu închisei ochii şi auzii un vîjîit.
   Mîna îi căzu din umăr pe tipsie, şi tipsia răsună.
   Sîngele ţîşni.
   — Ce faci tu? întrebă domniţa de dincolo de zid.
   — Bine, răspunse ciobanul şi se tîrî în genunchi pîn’ la zid.Cu stînga izbi de mai multe ori şi desfundă o gaură şi vîrî mîna pînă-n umăr. Într-o clipă, gealaţii îi tăiară şi mîna stîngă, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind. 
   Căzusem în genunchi, ş-odată mi se păru că mîna stîngă a ciobanului trece prin zid... şi auzii un ţipăt sfîşietor. Domniţa săruta, săruta mereu şi striga: 
   — Spuneţi împăratului, spuneţi-i că vreau, vreau tot ce-o vrea
   el... să-i fiu tot, să-mi fie tot! Alergai şi spusei împăratului ce zisese domniţa. Împăratul porunci s-o gătesc ca pe-o mireasă şi s-o aduc la masă. Fata nu vru să iasă din beci pînă nu s-o găti şi nu voi s-o ajute 
   nimeni ca să se îmbrace. Eu aşteptam la uşă. Ea îmi ceru un fir 
   lung şi gros de mătase. Îi adusei firul şi rămăsei iar la uşa beciului. Ieşi... luminoasă ca o sfîntă... Mîna dreaptă şi-o înfăşurase în cutele rochiei. Mi se păru că 
   ascunde ceva. 
   — Ce ai, o întrebai eu, ţi s-a umflat mîna?
   — Da, ast-noapte am bătut prea tare în zid, căci el adormisemai greu ca acuma. 
   — Acuma doarme?
   — Da, acum doarme bine...
   Cînd intrarăm în sala de mîncare, toţi se sculară în picioare şi ridicară paharele pline. Împăratul făcu un pas, aduse paharul spre gură şi zise: 
   — Dă-mi să-ţi sărut mîna, fericirea celui mai viteaz dintreîmpăraţi! 
   Fata se apropie de împărat, scoase mîna dreaptă din cutele rochiei, i-o întinse şi zise: 
   — Na! sărută şi fii fericit!
   Împăratul îi luă mîna, o aduse la gură, ş-odată începu să tremure. 
   — Sărută! strigă fata.Împăratul scăpă paharul.
   — Sărută!Împăratul căzu pe scaun.
   — Sărută!
   Ca prin minune, toţi pieriră, ca şi cum n-ar fi fost nimic. 
   De pe scaunul împăratului o umbră se ridică cu o coroană neagră în cap şi se făcu nevăzută, văietîndu-se. 
   Şi tot, din palatul de marmură şi dimprejurul lui încremeni, aşa cum le apucă astă clipă din urmă, iar fata căzu jos. 
   Mă apropiai de ea. 
   Parcă era vie... cu ochii deschişi... privea fericit prin două lacrimi, prinse de gene ca două diamante. 
   Cînd vrusei s-o ridic, o scăpai din braţe... avea două mîini în umărul drept... 
   — Cum avea două mîini în umărul drept?Răsuflarea mi se oprise.
   — Cu firul de mătase îşi legase de mîna ei mîna ciobanului,
   răspunse bătrîna. — Şi ştii unde e acum? 
   — Unde?
   — Nu ţi-aduci aminte de uşa cu lanţuri groase?
   — Ba da... am auzit un oftat năbuşit...Începui să tremur.
   — Ei, da...
   — Cine ofta?
   — Ea...
   — Cine... ea?...Capul îmi căzu în pernă.
   — Ea... n-a murit...
   — N-a murit?
   — Nu, doarme, doarme de-a pururi, gătită cu rochia albă demireasă, întinsă pe o fîşie de catifea neagră. La cap îi ard două lumînări de ceară, adică nu ard, ci au împietrit aşa, cu două flăcări galbene. Şi din cînd în cînd se încearcă să ridice mîinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit... 
   — Brrr... ce frig e aici! Mai e mult pîn’ să răsară soarele? 
   — Ti-e frig? răspunse bătrîna, şi începu să mă mîngîie pe obraji.
   Mîinile ei erau ca nişte sloi de gheaţă.
   Aş fi vrut să tac, dar gura mea, nu eu, o întrebă:
   — Dar umbra împăratului? Ce face umbra pe care am văzut-ointrînd aici? 
   — A... da... eu îi deschid. Cum intră, mă ia de mînă şi neducem împreună pînă la poarta cu lanţuri. Îndată ce s-apropie, lanţurile cad şi răsună tot palatul. Usa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, şi se roagă, se roagă, şi plînge, şi-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea să ridice mîinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit. Cînd cîntă cocoşii, dinspre ziuă, umbra se repede pe uşă afară, urlînd. Uşa se închide, parc-ar trînti-o cineva, şi lanţurile se prind la loc. 
   — Mai e pîn’ la ziuă?
   — S-a făcut ziuă, răspunse bătrîna. Vrei să ne plimbam la soare?Deschisei ochii şi începui să mă închin.
   Era soare, lumină şi căldură.
   Ce binecuvîntată e lumina după o spaimă aşa de lungă!
   Mă luă de mînă şi plecarăm în grădina cu portocali.
   Ce miros, ce căldură, ce lumină!
   Înviorat, începui să mă gîndesc la ceva, dar mi-era frică s-o întreb.
   — Ştiu la ce te gîndeşti, zise ea uitîndu-se la mine.
   — Eu? Nu mă gîndesc la nimic.
   — Ba da, te gîndeşti cum de eu n-am pierit ca ceilalţi.
   — Aşa e...
   — Dar de unde ştii că nu sunt o umbră?
   — O umbră?Începu să-mi zvîcnească inima.
   Eram pe malul lacului.
   — Da, o umbră...
   — Nu se poate... nu m-ai mîngîiat... nu ţi-am sărutat mîna?...
   — Vrei să vezi?Şi pînă să zic “nu”, bătrîna mă luă în braţe şi sări cu mine
   drept în mijlocul lacului... Ah!... privii în sus ... o mireasă, ca o năluca albă, se înălţa la ceruri... lumină... îngeri... apoi adînc... întuneric... adînc... ........................................ 
   Şi de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmură. 
     
  BUNICUL 
   Se scutură din salcîmi o ploaie de miresme. 
   Bunicul stă pe prispă. Se gîndeşte. La ce se gîndeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere. 
   Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprîncenele, mustăţile, barba... peste toate au nins anii mulţi şi grei. 
   Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blînzi şi mîngîietori. 
   Cine trînti poarta? 
   — Credeam că s-a umflat vîntul... o, bată-vă norocul, cocoşeiimoşului! 
   Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mîinile lui “tata-moşu”. 
   — Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările? 
   — Fiindcă au aripi, răspunse bătrînul sorbind-o din ochi.
   — Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară? 
   — Zboară, zise băiatul, dar pe jos.Bătrînul cuprinse într-o mînă pe fată şi în cealaltă pe băiat.
   — O, voinicii moşului!... 
   Şi zîmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atîta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvîntare. 
   — Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc cînd se duc? 
   — În ţara cocorilor. 
   — În ţara cocorilor?
   — Da.
   — Da rîndunelele un’ se duc cînd se duc?
   — În ţara rîndunelelor. 
   — În tara rîndunelelor?
   — Da.
   — Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, pînă în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba. 
   — Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o pre-sură şi un sticlete. 
   — Da... hî... hî... poi ce fel... şi mie?Fata se întristă.
   Bătrînul o mîngîie şi zise băiatului:
   — Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.
   — Ţie două şi mie două... nu e-aşa, tată-moşule?
   — Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.
   — Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mîndrie.
   — Cum de nu?! Mie un scatiu.Ce fericiţi sunt!
   Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi
   joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cîntă “Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”... O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copiii tăcură din rîs şi bunicul din cîntec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu: 
   — I... tată, şid-ta... iar îi răzgîi... o să ţi să suie în cap... 
   Bunicul ridică mîna în sus, aducînd deştele ca un preot care binecuvintează, şi zise prelung: 
   — Lăsaţi pe copii să vie la mine!
   — Biiine, tată, biiine... dar ştii... o, bată-i focul de copii!...Femeia intră în casă. 
   — Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi
   mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe 
   altul. Şi iar începu rîsul, şi jocul, şi cîntecul. Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mîngîie. Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpîni pe obrajii bunicului. 
   — Partea asta este a mea.
   — Şi partea asta, a mea!
   — Mustaţa asta este a mea.— Şi asta, a mea!
   La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicîndu-le:
   — Pe din două.
   Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrînul strînse din ochi.
   — Jumătate mie.— Şi jumătate mie.
   Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.
   Băiatul:
   — Mustaţa mea e mai lungă.Fata:
   — Ba a mea e mai lungă!Şi băiatul întinse de-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei
   să fie mai lungă. Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicîndu-le: 
   — Amîndouă sunt deopotrivă.— Ş-a mea, ş-a ei!
   — Ş-a mea, ş-a lui!
   La obraji cearta se aprinse mai tare.
   — Partea mea e mai frumoasă. 
   — Ba a mea, că e mai albă!Bunicul zîmbi.
   — Ba a mea, că e mai caldă!
   — Ba a mea, că e mai dulce!
   — Ba a mea, că nu e ca a ta!
   — Ba a mea, că are un ochi mai verde!
   — Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!
   Bunicul abia se ţinea de rîs. 
   — Ba a mea!
   — Ba a mea!
   Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrînului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. 
   Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinînd, pe a ei. Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit: 
   — Ce e asta, viermi neadormiţi! Obrajii bunicului erau roşiişi calzi. Şi surîzînd fericit, răspunse fie-sei: 
   — Lăsaţi pe copii să vie la mine!............................................... 
     
  BUNICA 
   O văd, ca prin vis. 
   O văd limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strînsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. 
   Cum deschidea poarta, îi săream înainte. 
   Ea băga binişor mîna în sîn şi-mi zicea: 
   — Ghici...
   — Alune!
   — Nu.
   — Stafide!
   — Nu.
   — Năut!
   — Nu.
   — Turtă-dulce! 
   — Nu.
   Pînă nu ghiceam, nu scotea mîna din sîn.
   Şi totdeauna sînul ei era plin.
   Îi sărutam mîna.
   Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte.
   Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.
   Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brîu şi începea să tragă
   şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei. Fusul îmi sfîrîia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră. 
   — Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.Surîsul ei mă gîdila în creştetul capului.
   — Să spui...Şi niciodată nu isprăvea basmul.
   Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi ador-
   meam; uneori tresăream ş-o întrebam cîte ceva; ea începea să spuie, şi eu visam înainte. 
   — A fost odată un împărat mare, mare...
   — Cît de mare?
   — Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Darcopii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii... 
   — Bunico, e rău să nu ai copii?
   — Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.
   — Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.Ea lăsa fusul, rîdea, îmi dăsfăcea părul cîrlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului. 
   Cîte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănîndu-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam: 
   — Spune, bunico, spune.
   — Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi... nu mai putea de părere de rău că nu are copii... Într-o zi veni la el un moş bătrîn, bătrîn, că-şi tîra barba pe jos de bătrîn şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot... 
   — Cît era de mic?
   — Poate să fi fost, aşa, cam ca tine. 
   — Vasăzică, nu era mic, mic de tot... 
   — Era mic, da’ nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise: “Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lîngă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi cînd înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia: şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci cînd or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămîie grea şi o să nască un cucon cu totul şi cu totul de aur”... Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, pînă dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră. 
   — De ce nu legau rod, bunico?— Ştiu eu?... Dumnezeu ştie...
   Era aşa de cald... aşa de bine în poala bunichii... o adiere
   încetinică îmi răcorea fruntea... norii albi, alunecînd pe cerul albastru, mă ameţeau... închideam ochii. 
   Ea spunea, spunea înainte, mulgînd repede şi uşurel firul lung din caierul de in. 
   — Şi se gîndi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să-i ude mereu; şi i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur. Şi merii înfloreau în fiece săptămînă, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrînă, bătrînă şi zbîrcită, ca mine de zbîrcită, şi mică, mică, ca tine de mică... 
   — Ca moşu de mică?
   — Da, ca moşu...
   — Atunci nu era mică de tot...
   — Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: “Măria-ta,pînă n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zîna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plîngerii, într-o cîmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum or apuca-o toanele, în buruiană pucioasă ori în floare mirositoare, dar de-acolo nu se mai mişcă“... 
   — Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?Tresăream.
   — A, nu... ştiu unde ai rămas... la-a-a... Zîna Florilor...
   Auzisem prin vis.
   Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire.
   Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor... 
   Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfîr-sfîr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cîntece din buruienile în care adormisem de atîtea ori. 
   — Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun... 
   — Cel mai bun... îngînam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.
   — ...ş-a luat o desagă cu merinde şi a plecaaat...
   — ...ş-a plecaaat...— Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus...
   — ...s-a dus, s-a dus...
   — Pînă a dat de o pădure mare şi întunecoasă...
   — ...întunecoasă...
   — ...de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul de-unstejar bătrîn, ş-a pus desagele căpătîi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi... pasămite pădurea cînta şi vorbea, că era fermecată. Şi... cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi... 
   Cînd m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul.
   Dar basmul?
   Cu capul în poala bunichii, niciodată n-am putut asculta un
   basm întreg. Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus care mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zîmbetul ei.