DOSOFTEI, PSALTIREA ÎN VERSURI 1673, Ediţie critică de N. A. Ursu. Cu un cuvînt înainte de Înalt Prea Sfinţitul IUSTIN MOISESCU Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974 [DOSPV] [1] DOSOFTEI, PSALTIREA ÎN VERSURI 1673. [3] PSĂLTIRE a svîntului proroc David. Pre limbă rumânească, cu zîsa şi cu toată cheltuiala prealuminatului întru Isus Hristos, Ioan Stefán Petră Voievoda, domnul Ţărîi Moldovei. Din svintele scripturi a svinţilor părinţ, dascalilor svintei beserici, cu lungă osteneală în mulţ ai socotită şi cercată prin svintele cărţ, şi deacia pre verşuri tocmită în cinci ai foarte cu osîrdie mare, de smeritul Dosoftei, mitropolitul de Ţara Moldovei. [5] Stihuri la luminatul herb a Ţărîi MOLDOVEI. Capul cel de búor, de fiară vestită, Sămnează putere ţărîi nesmintită. Pre cîtui de mare fiara şi buiacă, Coarnelen păşune la pămînt îş pleacă. De pre chip să vede búorul cei place, Car vrea-n toată vremea să stea ţaran pace. [7] PREALUMINATULUI ŞI PREA cinstitului şi milostivului nostru Domn, Măria sa Ioan Stefan Petră Voievoda, din mila lui Dumnezău Domn a toată Ţara Moldovei, de la atotputernicul Dumnezău poftim Măriii sale sănătate şi pace, cu viaţă nărocită să petreci Măria ta de pururea, adevăr. Toate lucrurile acelea, milostive şi prealuminate Doamne, carile fac rugii sminteală, nenvaţă Svînta Scriptură să ne ferim de dînse. De care lucru Eclisiastul aşe scrie: <>. Şi sîngur Domnul Dumnezău şi mîntuitorul nostru Isus Hristos de multe ori aducé aminte ucinicilor, şi sîngur [9] cu sine le arăta chip să să roage pururea. Mai vîrtos ca şi întraceea noapte întru carea patima cea bună voaie au suferit pentru spăsenia noastră, de leau zis: <>. În ce chip şi toţ svinţii patriarşii din legea veche, împăraţii şi prorocii, ca şin legea noauă svinţii apostoli şi următorii svinţiilor sale, precum aflăm în svintele cărţ că nepărăsît să ruga svinţiile sale zua şi noaptea, şin toate greutăţîle şi nevoile sale cu ruga să mîngîia şi cu dînsa toate războaiele a pizmaşilor trupeşte şi sufleteşte lenfrîngea şi le biruia. Precum zîce şi svîntul Ioan Zlatoust: <>. Că aceea este priǐmită lui Dumnezău şi aceea place lui Dumnezău. Cum şi svîntul [11] apostol Pavel zîce: <>. Şi iarăş zîce aşe: <>. Aşe zîce svîntul Chiprian că mai tare platoşe decît ruga nemică altă návem, că cu dînsă toate războaiele cele tare putem să le frîngem, că ea este putere cea sufletească şi pavăţa lui Dumnezău, cu carea putem să ne sprejinim şi să ne apărăm de toate greutăţîle. Pentraceea ni sau părut smereniii noastre a hi lucru de treabă şi de folos de spăsenie tîlcovania aceştii svinte cărţ a svîntului proroc David, carea este plină de rugă şi plină de tainele cele mare a lui Dumnezău. Pentraceea cu multă trudă şi vreme-ndelungată, [13] precum am putut mai frumos, am tîlcuit şam scris precum au vrut Dumnezău, să poată trage hirea omului cătră cetitul ei, şi supt cinstitul şi de mare cuviinţă şi blagoslovit numele Măriii tale o am arătat pre lume, ca să poată hi mai marendemnare cătră rugă şi cătră nevoinţă svintei beserici, că acesta obicei este din bătrîni, scoţînd vun izvod den svînta carte, al scrie supt numele a de mare cinste scaun. Ca şi cum au făcut svîntul apostol evanghelist Luca, scriinduş svînta evanghelie şi deaaniile svinţilor apostoli, la mare şi cinstit domn Teófilǐ leau scris, aşe şi smerenia noastră svînta cartea aceasta slăvitului şi preacinstitului şi blagoslovitului numelui Măriii tale supt apărătură o am scris, rugîndune Măriii tale, ca domnului nostru milostiv, [15] să o primeşti Măria ta ca snopul cel dentăi de grîu, şi pre noi rugătorii Măriii tale a hi milostiv. Întraceea dăruiască Domnul Dumnezău îndelungată şi nărocită domnia Măriii tale, întru mila svinţiii sale, cătră cinstea şi lauda svînt numelui său, adevăr. Rugătoriul Măriii tale, smeritul Dosoftei, mitropolit Suceavschiǐ, cu toată inema. Simeon, tiparnic. [17] pre istorie; pre obicei; pre altă plăzuitură; pre mutare. Patru înţălesuri are Svînta Sriptură; este cuvîntul cela ce nu te lasă săl zîci într-alt chip de cum este scris, ca şi unde zîce Domnul Hristos: eu voi trimitevă mîngîietoriul de la Părintele, Duhul cel adevărat, care de la Părintele purcede. Acesta cuvînt cinel va socoti întralt chip, acelai strein cu totul de svînta beserică. este nărav în svînta carte, ca şi [19] cînd zîce: nam venit să răsîpăsc legea, ce să o împlu, nam venit pace să arunc pre pămînt, ce sabie. Ce cuvîntul cel dintăi Domnul Hristos face îndemnoş pre jidovi cătră ascultarea svintei evangheliei, iară cu cel al doile le dă groază pentru cei îndărăpnici. este ca şi ciumiliturile, cînd altă grăieşti şi altă sănţălege, ca şi: că stearpa născu şepte, şi cea cu cuconii mulţ au slăbit. Va să zîcă că beserica cea din limbi, carea era stearpă de darul lui Dumnezău, au născut cuconi de la Hristos, mirele său, cele 7 taine şi şepte daruri a Svîntului Duh, iară cea cu cuconii mulţ, adecă beserica legii vechi (carea să zîce umbră legii [21] adevărate), au slăbit şau şterpit de tot darul lui Dumnezău, pentru neascultarea cuconilor ei, carea mainte era plină de darul lui Dumnezău cu proroci şi apostoli. este ca neştine ce va săi sănţeleagă cuvîntul dintraltă sămnătură de poveste, întracest chip: piatra ce nu o socotiră ziditorii, acea fu în capul unghiului. Acesta cuvînt să mută la Domnul Hristos, că nul băgarăn samă jidovii, călcătorii legii, ce svinţia sa stătu cap unghiului legii vechi şi legii noauă, de le împreună îmbe, că svinţia sa este cap svintei beserici, miresii sale. Aceste patru înţălesuri leam scris pentru cetitoriul iubit ce va avea osîrdie a cerca sănţeleagă întradîncul aceştii svinte cărţ. Deaceasta mam rugat svinţiii sale părintelui [23] şi preafericitului patriarhul de miau scris aceste patru înţălesuri încă atunce cînd venisă svinţia sa de era arhidiacon la părintele Nectarie, patriarhul de Ierusalim. Atunce miau scris svinţia sa tizul mieu, carele acmu este în locul părintelui Nectarie, chir Dosoftei, şi de pre izvodul svinţiii sale am scris precum să vede. A lui David svînt proroc şi împărat Psăltire, tîlcuită rumâneşte pre stihuri cu număr tocma în slovenit, adecă în coadele stihurilor pre o glasnică întrun chip tocmite. Această svîntă carte au făcutuo svîntul proroc David de ne arată întrînsă dumnezăirea şi omenirea Domnului Hristos, şi muncile, şi de moartea, şi de învierea şi suirea svinţiii sale în ceri, şi de toate ce au socotit a face svinţia sa pentru spăsenia noastră, şi de svînta Precistă, şi de svinţii apostoli, şi de toată svînta beserică, de războiul şi izbînda ei, şi de giudeţul ce vine, de muncile păcătoşilor şi de binele direpţilor, şi de bunătăţîle lui Dumnezău. Şi de laudele lui are în sine psalóm 150. [27] CATÍSMA 1. PSALOMUL LUI David, 1. Nescris deasupra lui titlu de la evrei. Aratăntracesta psalom cale cătră fericinţa lui cea vecinică. În zece slovenituri. Ferice de omul ce na merge În sfatul celór fără de lege Şi cu răii nu va stan cărare, Nici a şedean scaun de pierzare. Ce voia lui va fi tot cu Domnul Şin legea lui şa petrece somnul, [29] De să vanvăţa de zî, de noapte, Săi deprinză poruncile toate. Şi va fi ca pomul lîngă apă, Carele de roadă nu să scapă. Şi frunza sa încă nuşva pierde, Ce pre toată vremea va sta verde. Şi de cîte lucrează isporeşte, Şi agonisita lui va creşte. Iară voi, necuraţîi, ca pleava, De sîrg veţ cunoaştevă isprava. Cînd sa vîntura dintrare vravul, Vă veţ duce cum să duce pravul, Şi cu grîul niţ cădean făţare, Că veţ fi suflaţ cu spulbărare. Şi la giudeţ nu vă safla locul Să vă sculaţ, ceţ peri cu totul. Nice păcătoşii din direapta Vor fi cu direpţii săş ia plata, [31] Că céllr direpţ Domnul le vede Toată calea din scaun ce şede. Şi calea păgînilor cea strîmbă Va peri, şi vor cădean grea scîrbă. Psalómul lui David al doile, în opt slovenituri. Aicea spune prorocul de ceia ce făcea legătură împrotiva împărăţîiei Domnului Hristos şi a slăvii svinţiii sale. Ce poate fi de poveste, Ca aceasta, şi de veste, De să zborîră păgînii, Gloate, tineri şi bătrînii, De să vorovăsc cu svaturi În deşert din toate laturi! Şi sfătuiesc necuraţîi, Cu craii şi cumpăraţîi, Şi cu toţîi sănvitează Spre Domnul, de vor să piarză [33] Pre alesul lui şi svîntul Iubit fiiul şi cuvîntul. Iară noi, svînta sămînţă, Să nu dăm cu dînş în sîlţă. Legătura să le spargem, În giugul lor să nu tragem. Că Dumnezău toate vede Din scaunul său ce şede În ceri, unde odihneşte, Deacoló pre toţ prăveşte. Pre pizmaşii şi pîrîşii Domnul va rîde de înşii Şii va mustra de ocară Pentru careal supărară. Cu mînie le va zîce A ce stătură cu price. Şii va turburan urgie De muncile cu vecie. [35] Iară eus pus de Domnul Crai pre muntele Sionul, Ca săi spui denvăţătură Ce poronceşten scriptură. Cătră mine Domnul zîce: <>. Iar acmu voi, împăraţîi, Sama vă luaţ, şi alţîi, [37] De vă certaţ cu cuvîntul Tot ce giudecaţ pămîntul. Slujiţ Domnului cu teamă Şi vă bucuraţ cu samă, Să suferiţ şi certare De la fiiusău ce are, Să nu să cumva mînie Spre voi Domnul cu urgie. Şi veţ scăpa de la ceata Celóra ces dea direapta, Cînd urgia lui cea mare Va arde fărăncetare. Atunce va fi ferice De ceia ce nu pun price, Ce cu inemă direaptă Nedejdiuiesc să ia plată. Cînd fugiia de Avesalom. [39] Doamne, ce să înmulţîră Ceia ce mă trag cu pîră! Asuprămi mulţ să sculară, Cuvînt mare cuvîntară, Dînduş inemii credinţă Cum să fiu în oceinţă, Să naib agiutori de tine, Dumnezău, cem eşti cu bine, La nevoaie sprejineală, Şi la voaie îm eşti fală. Că miai împletit cunună, Cu podoabă depreună, De mai pus cap preste alţîi, Să bat pre toţ necuraţîi. Am strigat cu glasul mare Cătră Dumnezău cel tare, Că miaude de mii vîntă Dintra sa măgură svîntă. [41] Am dormit somn cu odihnă Pănăn zuă de la cină. Şi mam sculat demineaţă, Că mii Dumnezău povaţă. Dentunerece de gloate Teamă nam, nice mă poate Veste rea să mă mîhnească, Dimpregiur cea săm gîrbască. Scoală, Doamne, de mă scoate De la scîrbe de la toate, Şi le dă bătaian gîrbă, A pizmaş cem cearcă scîrbă. Şi scîrşcînd săş frîngă dinţii În durerea sa greşiţii. Că Dumnezău cu izbîndă Va da celor buni dobîndă. În sfîrşit în cîntări. Moartea Domnului Hristos Înviere [43] Cînd îţ strig cu mare jele Dintradîncul de greşele, Dumnezăul bunătăţîi, Miai ascultat direptăţîi, Şin vreme de greutate Miai lărgitumi pre departe. Tendură şi miluieşte Pre mişel ce te doreşte Şi miascultă mişea rugă, Ce ţîs adevară slugă. Răilor, să nu vă paie Dumnezău mila săş taie! Că căce iubiţ deşerte, Dumnezău va să vă certe. Să vă părăsîţ minciuna, Să nu o cercaţ deauna, Ce să cunoaşteţ pre omul Ce şi lau minunat Domnul. [45] Că Dumnezău mă ascultă, Cînd îl strig din grije multă. Şi cînd te mînii, nu face Rău altuia, ce nuţ place. Inema ce te sfădeşte La culcuş o umileşte. Şi fă jărtva cea direaptă, De la Domnul să iei plată. Mulţ giuruiesc daruri bune Binele cine lear spune. Iară spre noi, Doamne svinte, Ţai însămnat de mainte Strălucoarea svintei feţe, De nentoarce la blîndeţe. Deaceasta mdai bucurie Inemii şi veselie, Ca de casă cu strînsoare, Cu haine tinse la soare. [47] Vin şi grîu să prisosască, Oloiul să nu lipsască. Iară eu cu pace bună Voi adormi depreună, Şi cînd din lume mii duce, Mă vei odihni cu dulce, În casa ta cea senină, Cătră nădejde deplină. Pentru ocinătoarea. Sloboz, Doamne,n urechi svinte Grai cu de jele cuvinte Şi miascultă mişea rugă La greu, ceţ sînt a ta slugă, Dumnezău şi împărate, Că mă rog cu dereptate. Încă zoare nu răvarsă De soare, cînd va să iasă, [49] Svinţia ta miauz glasul Şi mă vez preste tot ceasul. Că tu, Doamne,n fărălege Pre nime nu laş salerge. Şin casa ta návea parte Vicleanul, cea sta departe. Strîmbii nu laş să trăiască, Deaproape să te prăvască, Că de svîntaţ căŭtătură Sor face pizmaşii zgură. Urîtai pre toţ făloşii Şi vei pierde mincinoşii. Şi de om ce varsă sînge Ţii greaţă a te atinge. Iară eu, Dumnezău svinte, Cu mila ta de mainte, Îţ voi întran svînta casă, Unde şez, Doamne, la masă, [51] De moi închina cu rugă, În frica ta, ce ţîs slugă, În beserica ta svîntă. Şi mă du fără de smîntă Spreadevăr, să nu duc greaţă, Că tu, Doamne, meşti povaţă Şi spre tinem deregi paşii, Ca să num strice pizmaşii. Că lii gura nedireaptă Şi lii inema deşartă. Cu gîltejele căscate, De izbucnesc răutate, Cu graiuri necuvioase, Ca un mormînt plin de oase. Şi cu limba lor înşală, Să facăn lume sminteală. Ce le dă, Doamne, osîndă, Să nuş lauden dobîndă. [53] Sfaturile să le piarză Şi din mila ta să cază. Cu a lor păgînătate, Săi urneşti la răutate, Că te, Doamne, mîniară, Clevetindute prin ţară. Iară ceia ce teaştaptă, Pre toţ săi bucuri cu plată, Cu tinen veci să petreacă Bucurie, să le placă. Să să laude cu tine Carii ţvor numelui bine, Că dai bună cuvîntare Direptului şi spori mare. Doamne,n scut de bună vrere, Nencununi cu mîngîiere. Psalómul lui David, 6. Pentru a opta, adecă zua de giudeţ. [55] Să nu mănfruntez, Doamne, la ceas de mînie, Cînd îm vei lua sama, cu a ta urgie. Ceţ fie, Doamne, milă dea mea lîngegiune, Oasele mi le strînge cu vindecăciune. Mii sufletul în groază şin grea turbureală De zua cea de samă şi de sîrguială. Pănă cînd, milostive, vei face zăbavă Să măntorci din pierzare la svînta ta slavă? Ce te milostiveşte de mă izbăveşte Cu a ta bunătate ce ţî să vesteşte. Că în moarte nui nime să te pomenească, Darăn iad cine poate săţ mărturisască? Mă trudesc fără vreme cu suspini, cu jele, Spăl în nopţîle toate perinile mele Cu lacrămile mele, dem moi aşternutul, De cînd nu cerci de mine, că mam stîns cu totul. Că mi sau turburatumi vederea de spaimă, Mam vechit în pizmaşii carii mă defaimă. [57] Pizmaşilor puterea să li să scurteze Şi cei fără de lege să numi mai cuteze, Că miau auzît Domnul glasul de plînsoare Şi miau ascultat Domnul ruga la strînsoare. La a mea greutate Dumnezău mascultă, La boala meam trimite mila sa cea multă. Priǐmitumiau în jele lacrămi ovilite, Şi sîmţirile toate îm sînt curăţîte. Ruşine şi necinste, feţe ocărîte Pizmaşii miei să paţă şi mustrări cumplite, Şindărăpt să să ducă cu multă sîială, Săi cuprinză nevoia din grea sîrguială. Cîntecul lui David pentru Husí, ficiorul lui Iemení, cînd îl împroşca şil suduia, fugind de fiiusău, de Avesalom. Şau cîntat lui Dumnezău acesta psalóm, 7. Doamne, Dumnezăul mieu, tum eşti razăm tare, De la gonaci mă scoate, de grea supărare. [59] Cîndái să nu miapuce sufletul ca leul, Cînd nui cine mă scoate, cîndum vine greul. Doamne, Dumnezăul mieu, deam făcut aceasta, De este strîmbătate în mînumi dînd plata, Deam întors răutate, prin rău cinem face, Sau cuiva strîmbătate, mie ce num place, De la gonaci cădere las să mi să tîmple, Asupra mea pizmaşii mînia săş împle, Sufletul săm gonească pizmaşii la fugă, Să nu hălăduiască, ce să mil agiungă. Viaţan pămînt săm calce atocma cu pravul Şi slava săm defaime, precum lii năravul. Scoală, Doamne,n mînie, rădică izbîndă, Răsîpeşte pizmaşii, le fă pre osîndă. Şi cu a ta poruncă, Doamne, te rădică, Să să veghe pizmaşii, săţ aibă de frică. Te vor încungiurate năroade de gloate, Carile ţau ţînutuţ poruncile toate. [61] Beserica cea svîntă carea ţii de slavă Să ontorci spre nălţîme fără de zăbavă. Domnul giudecă gloate, giudecămi şi mie, Cu a ta dereptate, fără de mînie. Păcătoşilor răul să să obîrşască, Săndereptez direptul să să proslăvască. Că tu cerci deamănuntul inema şi zgăul Şi ştii cu deadevărul direptul şi răul. Agiutorul mieu este, Doamne, de la tine, Ce scoţ din greutate pre carii ţvor bine. Domnul giudeţ direptui, tare şi lung rabdă, Nu ceartăn toate zîle, nu sloboade pradă. Şi de nu veţ întoarce cătră pocăinţă, Are săgeţ amînă scoase din tulbiţă. Arcul întins încoardă, lancea străluceşte, De strică şi răstoarnă în ce să opreşte. Şin voi lea slobozîle, arse şi-nfocate, Aceste vase toate de moarte gătate. [63] Cine îmblă cu pizmă, îngreacă durere Şişi fată strîmbătate, dei face scădere. Cine va săpa groapă altuia săl surpe, Sîngur şva cădean rîpă şi viaţa şa rumpe. Că i să va întoarce în cap răutatea Şi i sa strîngen creştet toată strîmbătatea. Mărturisiţvoi, Doamne, a ta dereptate, Şi numele tău cel nalt cînt cu bunătate. În sfîrşit pentru călcătoarea culesului. Psalómul lui David, 8. Doamne, Domnul nostru, cum ţai făcut nume, De să minuneazăn toate părţ de lume! Că prin toate ceriuri tu dai cuviinţă, Sugarii din braţe ţcîntă cu credinţă, Cînd vii să cerci iadul, să legi pre vrăjmaşul, Săi culegi dobînda, săi răstorni sălaşul. Văz căi făcut ceriul de mînule tale, Cu toată podoaba, şii pornit cu cale. [65] Ai tocmit şi luna să crească, să scază, Săş ia de la soare lucoare din rază. Stele luminate ce lucesc pre noapte, De dau cuviinţă, tu leai urzît toate. Ce poate fi omul del aduci aminte, De cerci pentru dînsul folos înainte? Sau fiusău doară, ce ţii cu credinţă, De grijeşti de dînsul şii faci socotinţă? Puţîn nu deatocma cu îngeri în slavă, Iantrece cu cinstea fără de zăbavă. Mare cuviinţă iai dat şi cunună Să deanvăţătură cu tocmală bună. Lai pusul mai mare, toate săl asculte, Cîte sînt pre lume cuvînt să nui mute. Şi iai supus toate supt a lui picioare, Oile şi boii, şi tot de supt soare, Dobitoc sălbatec de cîmp şi de luncă, Jigănii sirepe, ce strică şapucă, [67] Pasările toate, ce sînt zburătoare De vînt şi de apă ces înotătoare, Pre chiţii cei mare, pre tot feli de peşte, Şin tot cei în mare el oblăduieşte. Doamne, Domnul nostru, cum ţai făcut nume, De să minuneazăn toate părţ de lume! CATĺSMA 2. În sfîrşit pentru ascunsele fiiului. Psalómul lui David, 9. Mă rog ţie, Doamne, cu inema toată, Ciudesele tale spuindulen gloată. Mă bucur de tine şiţ cînt pre tot ceasul, Numele tău cél svînt lînalţ în tot glasul. Că tu miai înfrîntumi pizmaşii să fugă, De iai obosîtui în goana cea lungă. De svînta ta faţă vor săca din fire Pizmaşii tăi, Doamne, şi vor dan perire. [69] Miai căŭtat giudeţul şi de greutate, Şezînduţ în scaun giudeci dereptate. Îngrózîş păgînii şau perit vicleanul, Lai rasul din nume de preste tot anul. Ii suliţa frîntă, armele stricate, A pizmaşul trúfaş cetăţîle sparte. Peritau cu sunet vestea lui cea mare, Şi Domnul cu vecii custă preaşezare. Şau gătatuş scaun Domnul pre giudeţe, Să giudece lumea nealegînd în feţe. Şi cu dereptariul va socoti Domnul, Dea certa cu lege vina a tot omul. Mişelului este Domnul de scăpare, Agiutori la treabă, la greu stîncă tare. Că cine cunoaşte cinstitul tău nume, Şede cu nădejde petrecînd pre lume. Şi cine te cearcă cu rugă curată, Îl grijeşti la lipsă cu mînăndurată. [71] Cîntaţ cu dulceaţă şi slăviţ pre Domnul Care lăcuieşten muntele Sionul. Şi săi faceţ veste de tocmele bune În limbile toate, că sînt de minune. Că prin lumea toată sînge ce să varsă A şerbii săi Domnul necercat nu lasă, Nice le uítă rugă şi strigare, Săi lasen nevoaie fără scumpărare. Caŭtă şi de mine, Doamne,ntra ta milă, Dem vez greutatea şi de vrăjmaş sîlă. Şi tu mă rădică de la prag de moarte, Săţ povestesc, Doamne, laudele toate, În mijloc de poarta a fiǐcei Sionul, Să prinză de veste prin ţară tot omul. Sávem bucurie dea ta mîntuinţă, Să vedem pizmaşii afundaţ în sîlţă. Căn laţul acela care ei gătară Li sau prins piciorul de să încurcară. [73] Vestit este Domnul de giudeţ ce face, Păcătosul daşva în laţ, cum nui place. Şi să vor întoarce în iad de vor merge Toate limbi păgîne şi fără de lege. Iară pre mişelul Dumnezău nul uită, Săvái căş petrece viaţan grije multă. Ce pentru răbdare le cruţă dei gata Mişeilor Domnul de le va da plata. Rădicăte, Doamne, cu a ta tărie, Să să părăsască omul de mîndrie, Să giudeci păgînii cu svînta ta faţă, Dătători de lege le dă şi povaţă. Să vază păgînii căs oameni cu minte Şi săţ înţăleagă svintele cuvinte. Dară că ce, Doamne, te mutaş departe, La loc de nevoaie şi de greutate, Şi pre necuratul laş de să dezmiardă, De să sămeţeşte pre mişel şil pradă? [75] Sfatul şi voroava ce fac necuraţîi Tind sîlţe şi laţuri să strice pre alţîi. Şi să prind întrînse cu multă durere, Altóra nu strică, şie fac scădere Că şi păcătosul cu mult să făleşte În dezmierdăciune, căcei prisoseşte. Asuprele face, şil grăiesc de bine, Mînie pre Domnul cu rău cearen sine. Şi nu va să cerce săş afle folosul, Ce stăntra sa pizmă-n tot ceas păcătosul. De toţ dumnezăii mai presus să urcă Şi căile sale pre tot ceasul spurcă. Vor lipsi din faţăi a tale giudeţe, Căn svînta ta lege ná vrea să sănveţe. Şi căce şvanvince preste toţ pizmaşii, Inema iva zîce să nuş mute paşii Din rudă de rudă pănă nu va face Preste toată lumea vrajbă şi nepace. [77] Gura i-este plină de amărăciune, De blăstăm, de hulă şi denşelăciune. Supt limba lui este trudă şi durere, Şin gîndul său poartă să facă scădere. Ascuns să supunen leşnici cu bogaţîi, Ca să viclenească, să nul prinză alţîi. Cearcă să găsască vreme prendemînă Întru să ucigă pre cel fără vină. Şi cu ochii lacomi pre mişel prăveşte, Ca leu în ogradă ascuns leşuieşte, Túpilă sapuce şi să căpuiască, Pre mişel să tragăn laţ şi săl smerească. Şi fără de veste iva veni sminteală, Cu grea căzătură şi cu sîrguială. Cîndui va părea lui cau făcut izbîndă, Deau domnit mişeii, veniiva osîndă. Inemai grăieşte precum i să place, Căcendelung rabdă Dumnezău şi tace. [79] Şi şau întors faţa, svînta căŭtătură, Să nu cerceteze pentra sa făptură. Rădicăte, Doamne şi Dumnezău svinte, Deţ înalţă mîna şiţ ádo aminte. Nuţ uita mişeii de la a ta milă, Nu lăsa pizmaşii să le facă sîlă. Pentru care lucru tine, Doamne svinte, Mînie pizmaşul cu rele cuvinte. <<Şi să nui iei sama>>, în inemăş zîce, Poruncilor tale să pune cu price. Nuş vede durerea, urgia venită, Cei pare să scape de mîna ta svîntă. Iară ţie, Doamne, neavutul caŭtă Sagiuţ pre săracul cu mînăndurată. A rău şa vicleanul braţele lii frînge, Să le cerci păcatul pănă să vor stînge. În veci este Domnul de împărăţeşte, Slava lui şi cinstea nu să obîrşeşte. [81] Păgînii să pieie din svînta lui ţară, Să nu mai rădice în creştini ocară. Mişei ce să roagă cu inemă frîntă Iai auzît, Doamne, cu urechea svîntă. Şi cu a ta milă a săraci să giudeci, Şi la greutate pre mişel să núl treci. Să nuş mai rădice mîndrul şi sămăţul Gîltejul în fală, ce săi faci giudeţul. În sfîrşit psalómul lui David, 10. Cătră tine, Doamne, mii toată nedejdea, Dem eşti razăm tare la toată primejdea. Zîcă cît le place ceia ce nau minte, De vor să mă sparǐe cu a lor cuvinte, Să fug pre la munte cu pădure deasă, Ca o vrăbiuţă să mîi fără casă. Că iată păgînii încordară arce, Pun săgeţ în tulbă, să grijesc de lance [83] Şi vin prin tunerec cu arce preamînă, Întru să săgete pre cei fără vină. Giurămîntul núş ţîn, hotarăle strică, Şi dempăcăciune nu gîndesc nemică. Ce eu am pre Domnul care mă grijeşte, Din svînta sa casă ce să odihneşte. Din svîntul său scaun din ceri caŭtă Domnul Cu ochii săi céi svinţi, de cearcăn tot omul. Vede pre cel meser şi pre tot lipsitul, Derepţîi şi strîmbii de pre tot pămîntul. Deci strîmbătatea cine o iubeşte, Acela el sîngur sufletul şureşte. Că va ploua Domnul cu iarbă pucioasă Preste necuraţîi, şi holbură groasă, Foc şi sterevie cu năvală mare, Lea trimite laţuri, păhar de pierzare. Că direptui Domnul, dereptăţ iubeşte, Giudecări direpte faţa lui prăveşte. [85] În sfîrşit pentru a opta. Psalómul lui David, 11. Poate fi că sau fost cîntînd a opta zî de Paşte, cumui la noi Tomína. A opta sănţălege zua de giudeţ. Foloseştemi, Doamne, şi mă sprejineşte Cu a ta putere, de mă mîntuieşte, Că scăzură céi buni şi sămpuţînară, De nui dereptate nice întro ţară. Deşert cătră proape tot omul grăieşte Şi cunşelăciune va del păgubeşte. Cu buze viclene, din inemiadînce, Grăiesc răutate şi cuvînt de price. Despierdevei, Doamne, buzenşelătoare, A limbă sămaţă, de rău grăitoare. Să fălesc pizmaşii căş vor mări limba, În cuvînt de svadă, să mulţască scîrba: <>. [87] Vez mişelătate, vez suspini cu jele, A lipsiţ şi meseri vez de durori grele. Acmu pentru dînşii scoală, Doamne svinte, Săţ împlǐ cu izbîndă svintele cuvinte Şi săţ rădici sămnul cel de biruire, Să cutez cu dînsul fără dendoire. Că cumui argintul lămurit cu focul, Ţsînt svinte cuvinte curate cu totul. Tu, Doamne, ne scoate şi ne socoteşte De ruda aceasta şin veci ne fereşte. Cămpregiurul nostru sînt gata salerge Cu rău necuraţîi cei fără de lege. Precum este ceriul mare de nălţîme, Pre pămînt adaogi de oameni mulţîme. În sfîrşit psalomul lui David, 12. Pănă cînd, milostive, nuţ aduci aminte, De mă uíţ cu totul, o, Dumnezău svinte? [89] Pănă cînd, milostive, ţascunz svînta faţă De mine, ticălosul, cu destulă greaţă? Pănă cînd îm voi pune sfaturi în biet suflet, Zua durori, şi noaptea inemăn greu cuget? Pănă cînd sa nălţasă vrăjmaşul cu scîrbă, De va să mi să suie să să puien gîrbă? Ce te milostiveşte, o, Dumnezău svinte, De miauz mişea rugă, mişele cuvinte, Cugetul îm svinţeşte, ochii luminează Dintra ta strălucoare de senină rază. Să nu adorm în somnul de a doua moarte, Să nu rîză vrăjmaşul, să zîcă căm poate. Că ceia cem fac scîrbă şi grea supărare Lear fi de bucurie să fiu de pierzare. Ce mila ta cea svîntă mii de bunătate, Mii nădejde şi razăm despre greutate. Bucurie mvoi face şi inemă bună De a ta biruire, cîntînd împreună. [91] Dentra ta bunătate, caream vei trimite, Ca săţ cînt svîntul nume, o, Dumnezău svinte. În sfîrşit psalómul lui David, 13. Zîsă întru sine cel fără de minte, ’Ntra sa nebunie, deşerte cuvinte. Zîsă că nu este Dumnezău să vază, Să le ia de samă cine ce lucrează. Că scăzură céi buni, răii să mulţîră, De stricară lumea şi o împuţîră. Ce Domnul din scaun preste tot prăveşte, De le înţălege cine ce gîndeşte. De cugetă bine şi cearcă de Domnul, Plinindui porunca, vede pre tot omul. Cînd să pornesc răii de sînt fără treabă, Atunceai de dînşii o nedejde slabă, Cînd nui pănăntrunul spre bine să margă, Cînd să detornirăn volnicie largă, [93] Ţar puteanţălege svintele cuvinte, Carii fac greşele, că sînt toţ cu minte. Şi să nuţ mănînce oamenii cu pîine, Ca săi concenească de astăz, de mîine, Fără de sîială şi fără de frică, Negîndind de Domnul nicentro nemică. Pentraceea, Doamne, le trimite spaimă, Cînd nu lea hin veste, să bage de samă. Că tu, Doamne svinte, în ruda direaptă Ţgătez lăcuinţa, carii drag teaşteaptă. Că ei, bogătaşii, pre meser defaimă Ce Domnul la face bogat fără samă, Trimiţînd putere de la Sion saibă, Săş facă izbîndă turma lui cea slabă. Să ontoarcă Domnul din plean şi din pradă Gloata sa cea svîntă întra sa ogradă. Să să veselească Iacov în tot şirul, Cu toţ credincioşii ceare Izrailul. [95] Doamne, cine şva face Lăcuinţă de pace, Să şazăntra ta casă, În măgura cea deasă? Numái cine va merge Întreg pre svînta lege, Să facăn toată partea Cenvaţă dereptatea. Şi de cîte grăieşte, Pre nime nu sminteşte, Nice cu limbanşală, Să bage la greşeală. Şa prietin scădere Nu va facentravere, Şi ruda sa ce are Nu o ian defăimare. [97] Pre viclean de departe Nu sufere săi caŭte, Iară carii au frică De Domnul, îi rădică. Ceş ţîne giurămîntul Şi nuş schimbă cuvîntul. Cătră soţ de ce zîce Nu grăieşte de price. Argintul nuş dăn leafă, Săş ia blăstăm în ceafă. Nice voieşten feţe, Luînd mîzden giudeţe, Pre cei fără de vină Săi dean mînă streină. Aceste cine face, În veci va fi cu pace. Titlul lui David, 15. [99] Fereştemă, Doamne, de primejde, Că pre tine am dem eşti nedejde. Şi eu am zîs şi zîc, Doamne svinte, Tum eşti Dumnezăul de mainte. Şi bunătate mea nuţ lipseşte, Că tu ai destul, deţ prisoseşte. Svinţilor tăi ces în tot pămîntul Iai minunat, căceţ ţîn cuvîntul, Şi deşi pat nevoaie şi scîrbă, De sîrg le iei nevoia din gîrbă. Iară răii, Doamne, nui vei strînge Adunarea lor cea cruntăn sînge, Nice cu rostul tău le vei zîce Numele lor, săi ţîie ferice. Domnul meste ocină direaptă Şa păharului mieu ce maşteaptă. Tu eşti, Doamne, cem întorci pre soarte Ocina mea în semnele toate, [101] De mi sau venit funi în părţ late, Cu fruntaşii în rînd măsurate. Că moşia mea este stîlpită, De pre uríc în semnentărită. Blagoslovit să fii, Doamne svinte, Ce miai datumi ştiinţă şi minte. Mă certară din zî pănăn noapte Rărunchii miei, ce tu mă vei scoate. Că eu te văz în tot ceasul gata De mă sprejineşti, Doamne,n direapta. Pentraceea îm fac voia bună, Cu inemă, cu voaiempreună. Şi trupul mieu, mărgînd la odihnă, Sa răposa cu nedejdea plină. Sufletul mieu nii lăsan zăbavă În iad să stea, cel vei scoaten slavă. Nice vei da trupul să să strice A svîntului tău ce iai dat ferice. Rărunchii sunt jidovii care răstigniră pre Domnul fiind într-o sămînţă, ca şi Avesalom ce-au năcăjit pre tată-său David. Că rărunchii să-nţăleg cuconii, că-s din sămînţa rărunchilor. [103] Miai arătat căile de viaţă Şi mii veseli cu svîntaţ faţă. Din frîmseţea ta cea din direapta La sfîrşit vei da celór buni plata. Ruga lui David, 16. Ascultămi, Doamne, de dereptate Şi de făgadă la greutate, De rugăciune să miei aminte, Că mă rog ţie, Dumnezău svinte. Că nu din buze cunşelăciune Îţ fac făgadă de rugăciune. Sămi scoţ giudeţul díntra ta faţă, Săm vază ochii trái fără greaţă. Că miai cercatumi ineman rîndul Şin vremea nopţîi miafli tot gîndul. Mai ars cu focul săm găseşti vină De strîmbătaten faptă streină. [105] Miam oprit rostul să naib a zîce De fapt de oameni cuvînt de price. Printrale tale graiuri cinstite Ceai zîs cu rostul, Dumnezău svinte, Miam păzît drumul pre căi vîrtoase, Pietriascuţîte şi sîmceloase. Tu măndereaptăntra ta cărare, Să num scap paşii cătră pierzare. Eu ţam strigatuţ, Dumnezău svinte, Să miasculţ graiul de rugăminte. Pleacăţ urechean vreme de scîrbă, Demi iuşiurează greul din gîrbă. Şiţ minunează svînta ta milă, Carii ţau frica săi scos din sîlă. Şi de pizmaşii ce sănvitează Săţ steamprotivă, vrînd să mă piarză. Svîntaţ direaptă, Doamne, şi stînga Le tinde îmbe demi potoli tînga. [107] Şi ca lumina tu mă fereşte, Supt aripi svinte, de mă umbreşte De feţe strîmbe ce mă ia frică A le prăvirea, carilem strică. Căm stau pizmaşii împregiur suflet Ca neşte hiară fără de cuget. Căce le este înfundat săul, Grăiesc asuprămi cu de tot răul. Că măntiriră pănă afară Cătră grea moarte şi cu ocară. Pusărăş ochii de mă omoară, Şi cu pămîntul mă împresoară. Mă ocoliră de mă vinează, Precum facă leii, vrînd să mă piarză. Scoalăte, Doamne, dei ocoleşte Şi sirepia le îngrozeşte. Şimi izbăveşte mişelul suflet, Ca să mă piarză le esten cuget. [109] Sloboz spre înşii svînta ta armă, Dei răsîpeşte şi le dă spaimă. Supt svînta-ţ mînă nu ţî să pleacă, Pre a lor vină să li să facă. Şii osăbeşte de svînta ceată, De le dăn viaţă direaptă plată. Căcei puţînă svînta ta turmă, Datuiai roadă cuconi pre urmă. Leai împlut zgăul de svînta mană, Careai ascunsă cerească hrană. Şi rămăşiţe nu lepădară Dintra ta zîsă să dea afară, Ce le lăsară să socotească Pruncii lor céi mici, să le plinească. Iară eu, Doamne, fără de greaţă, Moi arătamăn svînta ta faţă, Şim vei da saţîu cu a ta slavă, Cînd tioi vedeate fără zăbavă. [111] CATĺSMA 3. În sfîrşit sluga Domnului, David, după ceau grăit cătră Domnul cuvintele aceştii cîntări în zua ce lau izbăvit Domnul de mîna tuturor pizmaşilor lui, şi din mîna lui Saul, şi zîsă: Iubitevoi, Doamne, că tum eşti putere. Mii Domnul vîrtuten vreme de cădere, Şi mii de scăpare şi de mîntuinţă Dumnezău, cem este nedejden credinţă. Cu scutul îm este la ceas de năvală Corn de mîntuinţă şi de sprejineală. Lăudînd pre Domnul îl voi strigan treabă, Şi de toţ pizmaşii mă va scoaten grabă. Şi cînd mămpresoară greutăţ de moarte, Rîuri de păcate demi turbură foarte, Şi cu durori iadul cînd mă ocoleşte, Cu laţuri de moarte de mă ovileşte, Cătră tine, Doamne, strig cu jele multă, O, Dumnezău svinte, tu vin de miagiută. [113] Şi să miasculţ glasul din svînta ta casă, Mişaua mea rugă nainteţ să iasă. Să ţîntren ureche glasul mieu de rugă, Să nu duc pedeapsă preste vremea lungă. De tine pămîntul tremură cu frică, Dealurile, munţîi pier ca o nemică. Ţie toată lumea cu frică ţslujeşte, Şi dea ta mînie fumul să lăţeşte. Faţa ta cea svîntă cu foc pistrelează, Cărbuni de la tine saprind de dau rază. Ţie ţî să pleacă ceriul şi teascultă, Cînd pogori în ţară, şi stăn groază multă. Lumina scripeşte supt svinteţ picioare, Cu negură groasă de grea strălucoare. Cînd ai să faci cale unde ţii cuvîntul, Ai heruvimi gata des repez ca vîntul. Pusai întunerec deţ ascunz lumina, Cu sălaş de ape ceai făcut cu mîna. [115] Şi pre denainteţ núorii fac cale, Cu ploaie aprinsă curînd ca o vale. Piatră cu jeratec, cu foc împreună, Cu multă tărie Domnul din ceri tună. Daşva de sus glasul, săgeţ va trimite, Greşiţii săş moaie inemi împietrite. Pre pizmaş goniiva cu fulgere multe Şi le va da spaimă cu săgeţ mănunte. Mările săcava de sa vedea fundul, Apele fugivor dea rămînea prundul, De îngrozîtură şi de greanfocare Cea să slobozască Domnul cu suflare. Ce tu, Doamne svinte, la ceas de năvală De sus îm trimite a ta sprejineală. Şi mă ia la tine de la ape multe, Trage de mă scoate de la vrăjmaş iute, Ce mii cu urgie, şi mă sîrguieşte La zî de nevoaie, şi mă sprejineşte. [117] Svinţia ta, Doamne, îm eşti razăm tare, Mai scos la lărgime, loc de alintare. Mii scoate la tine, dăruimvei plată Pentru dereptate, şi milă bogată. Şi mînulor mele vei da curăţîie, Să iau de la tine dar cu bogăţîie. Şi căile tale celea ces de viaţă Să le păzăsc bine, cu multă dulceaţă. O, Dumnezău svinte, şi nu moi abate Dintra ta poruncă, să mărg în păcate. Giudeţele tale îm sînt toaten faţă, A ta dereptate o ţîi cu dulceaţă. Şi eu pentru tine voi fi fără vină, Ferit de greşeală şi curat de tină. Şi mă voi ferimă şi de strîmbătate, Pentru săm dea Domnul după dereptate. Şi mînulor mele după curăţîie, Naintea sa Domnul săm dea bogăţîie. [119] Cu prea cuviosul, cuvios tii face, Cu nevinovatul, ţva fi viaţan pace. Iară cu aleşii, bun te vei alege, Cu cel îndărăpnic, tii strîmba din lege. Că oamenii sméreni, carii nau mîndrie, Ia mîntui Domnul şi lea da tărie. Iară ochii céi nalţ a sămeţ şi falnici Îi va smeri Domnul ca neşte neharnici. Şi tu, Doamne svinte, îm trimiţ lumină, Dem luminez faţă cu rază senină. Şal mieu întunerec dobîndeşte rază Dintra ta lucoare ce străluminează. Şi de la primejde scap, Dumnezău svinte, Cu a ta putere, de năpăşti cumplite. Şi tu mă vei trece preste zidiuri nalte, Prin căile tale cele strecurate. Cuvintele tale sînt arse ca focul Şi sînt strecurate de scripăsc cu totul. [121] Şi tuturor, Doamne, tu le eşti scutinţă, Ceş au cătră tine nedejden credinţă. Dară cinei altul Domn fără de tine? Sau Dumnezău altul gios sau la nălţîme? Dumnezăul cél svînt ce măncingi cu armă Şi miai pusu-mi caleantreagă fără samă. Picioarele mele leai tocmit să salte Ca cerbul pre dealuri preste măguri nalte. La război miai datumi bunănvăţătură, Braţe de aramă la săgetătură. Şi miai dat scutinţă să mă sprejinească Svînta ta direaptă şi să măntărească. Dojana tan bine sfîrşit să miaşeze, Şa tanvăţătură să mănderepteze. Datumiai vîrtute şi miai lărgit paşii, Să poci călca iute să miagiung pizmaşii. Deacai voi agiunge, să fac întrînş cîrduri, Să mă concenească, să trec preste stîrvuri. [123] Să naibă putere să să sprejinească, Nice saibă nime să le folosască, Ce cum zac pologii naintemi să cază, Puterea ta svîntă, ce miai dat, să vază. Că tu, Doamne svinte, mai încins vîrtute, Cu arma ceai datumi dei prăvălesc iute. Pănă iam înfrîntui de dederă dosul, Ceia cem vrea răul şi num vor folosul. Şi iai concenitui de sînt de ocară Pizmaşii miei, Doamne, cît sor mustran ţară. Vor striga cu jele, şi nu leanţălege Să le folosască celor fără lege. Nici a căŭta Domnul dea lor greu şi sîlă, Cei voi călcan ţărnă şin prav fără milă. Stîrvurilen cîmpuri, zăcînd aruncate, Să strîngă troiene de vînturi suflate. Şi tu mă vei scoate de toi de gîlceavă, Limbilor mii pune cap fără zăbavă. [125] Oameni şi năroade, ce num sînt ştiute, Mie săm slujască şi să mă aculte. Fiii streinatici carii mă minţîră, Făcînd vicleşugul să scornească pîră, Să li să vechească hainen căi departe Şi să şchiopeteze cu călcăie sparte. Viu, Dumnezău svinte, ce eşti cu ferice, Mărit să fii, Doamne, că nu laş săm strice. Ce miai dat vîrtute şi izbîndă mare, Pre năroade multe miai dat aşezare. Mai scos din pizmaşii cem ţînea mînie, De carii să scoalăntrá lor sămeţîie. Mă vei înălţamă şi tu mă vei scoate De om fără lege, de scîrbele toate. Şi eu pentraceasta tutinderean lume Voi zîce ferice svîntului tău nume Şi ţvoi cînta, Doamne,n svînta ta putere, Prin limbile toate, fără de tăcere. [127] Că tu lai măritul prempăratul saibă Milă şi izbîndă la vreme de treabă. Şi lai însămnatul cu unsoare svîntă, Să împărăţască Dávid fără smîntă, Şi a lui sămînţă în veci să trăiască, Cu scaun de cinste cea sămpărăţască. În sfîrşit psalomul lui David, 18. Ceriurile spun fărăncetare De slava ta, Doamne, de cea mare, Şi facerea mînuloruţ svinte Tăria dăn toţ vesteanainte. Zî din zî voroava izbucneşte, Şi noaptea din noapte gînd vesteşte, Cît nu este graiuri să sascunză, Sau cuvinte să nu să răspunză. Că leau ieşit vestean tot pămîntul De ceau grăit şau răspuns cuvîntul. [129] Să sauză la toţ preste ţară, Sănţăleagă marginea deafară, Cau întinsuş sălaşul în soare, De scripeşte şi dă strălucoare, Ca un mire cînd stă de purcede Dintra sa cămară unde şede, Făcînd voaie bună de drum mare Cea salerge ca un bóinic tare, Cu purcesul din ceri, de la capăt, Deş opreşte tîlnişul la scapăt. Şi nui nime săi scape de boare, Să sascunză de dîns la răcoare. Aşei legea Domnului cea svîntă, Fără vină şi fără de smîntă. Sufletelentoarce cătră sine, A dori de Domnul, cum să vine. Mărturia ta, Dumnezău svinte, Credincioasă, dînd pruncilor minte. Sălaşul, trupul. Soarele-i dumnezăirea, Hristos, cătră moarte. Toţ s-or spăsî, de vor vrea. [131] Dereptăţîle ţsînt adevere, De nu fac nimăruia scădere, Şi veselesc inemă curată, Din porunca ta cea luminată, Centăreşte ochii cu lumină, În frica ta, Doamne, cea senină, Carea preste toţ vecii trăieşte, De te cîntă şi te proslăveşte. Giudeţele ţsînt, Doamne, direpte, Adevere, şi nu sînt deşerte. Ca aurul cel bun sînt dorite Şi ca piatra cea scumpă iubite. Şi cu ce cu altă leaş răduce? Că sînt şi decît stredea mai dulce. Pentraceea şerbul tău le ţîne, Păzîndule întregi, cum să vine, Pentru să ia cu asupră plată Din mila ta cea nemăsurată. [133] Numai cine sar lua aminte De greşele, de căderi cumplite? Şi deascunse ceam făcut cu greaţă Să mă curăţăşti pănăs în viaţă. Şi de celea cariles streine Să mă aperi, Doamne, cum să vine. Că de nu miar putea sămi putea sămi învince, Atunci aş fi în bună ferice. Şatunci aş fi curăţît de toate De greşele celea ces de moarte. Şar fi atunci cu bine priǐmite A rostului mieu, Doamne, cuvinte, Şi inema mea mi sar deprinde Pururea nainteţ luînd pilde. Dumnezău, că tu mieşti agiutoriul, Tu mieşti, Doamne, şi izbăvitoriul. În sfîrşit psalómul lui David, 19. [135] Domnul să teasculten zî de greutate, Să te sprejineascăn scut de bunătate, Domnului lui Iiacov cu svîntul său nume, Şi săţ folosască în viaţa de lume. De la locul cél svînt ţie săţ trimiţă, Din Sion săţ vie multă folosînţă. Darurile tale să le pomenească Şa ta jărtvăntreagă să ombogăţească. Şi ca săţ dea Domnul inemii ceţ place, Toată sfătuinţa săţ împle cu pace. Pentra ta izbîndă să ne paie bine, Şi să fie Domnul Dumnezău cu tine. Numele lui cél svînt să ne fie fală, De pizmaş să návem nice o sîială. De ce tii rugate Domnul săţ trimiţă Cu mînăndurată de bună priinţă. Cunoscutam astăz că Domnul agiută Al său pomazanic cu putere multă, [137] Căi aude Domnul din svînta sa slavă Ruga ce să roagă fără de zăbavă, Dîndui biruinţă la loc de năvală, Cu svîntaş direaptă, fără de sminteală. Aibă ei nedejde pre cai, pre telege, Limbile, păgînii cei fără de lege. Noi să le dăm chiot cu prea svîntul nume A Domnului nostru, să răsunen lume. Că să poticniră de să răsturnară Toţ pizmaşii noştri, călări şi din cară. Iară noi, creştinii, stăm fără cădere, Cam făcut izbîndă cu a ta putere. Dăruieşte, Doamne, a ta bunătate, Să ne custe Domnul, şii dă sănătate. Şi pre noi neascultă, cînd te vom rugate, La zî cei de treabă,ntra ta bunătate. Psalómul lui David, 20. [139] Doamne, împăratul, cu a ta putere, Să bucură foarte,ntra ta mîngîiere. Iai dat cei doreşte inema şii cere, Şin cîte să roagă nul laş în scădere. Lai întîmpinatul cu dar şi cu bine, Spori de bunătate iai dat, cum să vine. Pusuiai în capui de cinste cunună, În podoabe scumpe, saibe voaie bună. Cerşutau la tine viaţă săi sporească, Şi iai dat lungi zîle, în veci să trăiască. Estei slava mare dea ta biruinţă, Şai pus preste dînsul slavăn cuviinţă. În veci de veci daivei bişug săi sporească, Bună cuvîntare cu dînsul să crească. Daivei bucurie cu svînta ta faţă, Să să veselească în trai cu dulceaţă. Cămpăratul nostru ii Domnul nedejde, Trimiţîndui milă de sus în primejde. [141] Ceia ceţ ţîn pizmă şiţ fac ţărîi smîntă, Săi agiungă, Doamne, mîna ta cea svîntă, Să naibă să scape de svîntaţ direaptă, Să le faci pre vină şi să le dai plată. Săi pui ca cuptoriul ce arde cu pară, 'N vremea feţii tale, cînd vei venin ţară. Domnul urgisiivantrá lor turbureală Şi le va da focul săi soarbăn năvală. Cu roada lor, toată sămînţa lii pierde, Să nu fien oameni să să mai dezmierde. Căş porniră răul asupră săţ strice, Sfat ce cugetară nu pot să rădice. Şii vei punen proaşcă, dei vei baten faţă, Ceau agonisituş pre vină săş paţă. Iveştete, Doamne, de te nalţăn sîlă, Săţ cîntăm puterea în svînta ta milă. PsalPmul lui David, 21. [143] Dumnezău, Dumnezăul mieu svinte, Cercetează şi mă ia aminte! Prin ce lucru îmiurneşti departe Agiutoriul de la greutate? Mis departe de la mîntuinţă Graiuri ceam zîs fără socotinţă. Zua ţvoi striga, Dumnezău svinte, Nu mă vei asculta, nici aminte. Şi de noapte să nu mi să ţîie Strigarea mean loc de nebunie. Că dintra ta svîntă lăcuinţă Lui Izráil eşti vîntăn credinţă. Moşii noştri tu leai fost nedejde, Şi tui mîntuiai de la primejde. Spre tine striga din greutate, Şi să mîntuia cu bunătate. Nedejdea leau fost toată pre tine, Şi nau păţît nicăiuri ruşine. 5 părechi [145] Dară eu ce sînt, Dumnezău svinte? Că om nu sînt, să mă iei aminte, Ces un vierme şi fără de treabă, Ca omida ceea cei mai slabă. Şintre oameni încăs de ocară Şi mustrare tuturor din ţară. Mămprohită cineş mă zăreşte, Buze mişcă, cu capul clăteşte: <>. Tu eşti, Doamne, ce mai tras din maţe Şi maicămea mai dat viu în braţe. Şi mai pus la sîn de miai fost viaţă, Hrană şi cu saţîu de dulceaţă. Din mătrice şi din scăldătoare, Şi din faşe mai pus pre picioare. [147] Şi din zgăul mamii, Doamne svinte, Tum eşti Dumnezău, şiţ adaminte, De la tine să nu fiu departe, Cem dă agiutori la greutate. Că nui nimi să mă folosască, Fără tine, nice să mă crească. Giuncii şi cu tauri mămpresoară, Cu căscate guri, să mă omoară, Ca leii ce apucă şi zbiară, Cu gurile rînjite, pre hiară. Şi ca apa fui vărsat afară, Şi oasele mi să răşchirară. Ineman zgău mi să veştezeşte, Ca o ceară cînd să răstopeşte. Mii vîrtutea ca hîrbul de sacă, Limban gingini lipită săneacă. Şi mai lăsat, Doamne,n ţărna morţîi, Şi cînii măncugiură cu toţîi. [149] Cete de vicleni mă ocoliră, Mîni, picioare îm potricăliră, Şi oasele toate mnumărară, Şi nicentro samă mă băgară. Şi hainele, să nu mi le strice, Şi le feceră părţ fără price. Şi pentru veşmîntul denafară Pusără cu sorţîi dearuncară. Ce tu, Doamne, să num pui departe Agiutoriul tău la greutate. La nevoia mea să iei aminte, Să mă sprejineşti, Dumnezău svinte. Şi sufletul săm scoţ de la armă, De nevoaie grea fără de samă. Sîngură născuta mea cu mine Să scape de mînule de cîne. Şi să mă scoţ de mişelătate, Să nu petrec delung răutate. Aicea, precum să vede, acest cuvînt sîngură născuta mea, precum este Eva sîngură născută din Adam din coastă-i, aşijdere svînta [151] Leul gura să i să despice, Inorogii coarne să le pice, Să li să tîmpască sămeţia, Săş cunoască şi blăstămăţîia. Iară eu ţvoi spune svîntul nume Fraţîlor miei şin mijloc de lume. Carii áveţ cătră Domnul teamă, Lăudaţ şil făliţ fără samă. Şi Iiacov cu toată sămînţa Cătră Domnul săş ţîie credinţa. Şi toată sămînţa să să teamă Lui Izráil de dîns fără samă. Că rugă de mişel nu defaimă, Cel priǐmeşte cu drag fără samă. Şi de mine a sa sfîntă faţă Nuş ascunde cu ură de greaţă. Şi miaude cînd îi strig cu jele, De mă scoate de la nevoi grele. beserică din coasta Domnului Hristos; Adamului dormit cu somn greu, Hristosului dormit pre svînta cruce. Izbăvirea svintei beserici arată aicea cu sîngură născuta mea. [153] Că eu, Doamne, pre tine team fală Şi te laud fără de sîială. În mijlóc de beserică mare Îţ voi mulţămi şintradunare. Pominoace încă ţvoi aduce, Jărtve grase şi colive dulce. Carii îţ fac slujban frică multă, Cu mişeii cu carii teascultă, Bine vor mînca cu saţîu mare, Mulţămind cu laudăn cîntare. Şi inema le va fin dulceaţă, Petrecînd în veci de veci în viaţă. Marginile lumii să să sîmţă, Să săntoarcă toate cu credinţă Şi să ţî sănchinen dereptate Toţ păgînii şi limbi de departe. Şi şvor părăsî păgînăţîia, Că ţii, Doame, a tampărăţîia. [155] Şi vei împărăţîn limbi păgîne, De lii îmblînzi cu a ta pîine. Pre boierii lumii, fără price Să să roage,n saţîu să mănînce, Şi cînd tii ivi fără zăbavă, Cei din ţărnă săi rădici cu slavă Denaintea ta, să ţî sănchine, Cînd le vei da plata, cum să vine. Şi atunce, Doamne, de primejde Sufletul mieu să teaibă nedejde, Că pre tine, Doamne, te am viaţă, Sufletului mieu trai cu dulceaţă. Şi cei iai dat pre lume sămînţă, Săţ slujască cu tare credinţă. Şi ruda pre urmă carea vine, Să dea veste, Doamne, de la tine. Săţ mărturisască dereptatea Ruda ce să naşten toată partea. [157] Să răspunză de ce-au făcut Domnul Bunătatea sa preste tot omul. Psalómul lui David, 22. Dumnezău mă paşte şi nam lipsă, La loc de otavă cemi întinsă. Sălaşul pre ape de răpaos, Şi cu hrană suflet miau adaos. Şin cărări direpte mii povaţă, Cu svîntul său nume de mănvaţă. Că deaş merge şin umbră de moarte, Teamă nam de rău, că tu mii scoate. Toiagul tău şi svînta ta vargă Mîngîiere mdau şi hirentreagă. Că tu, Doamne, miai gătat şi masă, Şi pizmaşii nui suferi în casă, De deaproape să stea să mă vază, Aceia ce caŭtă să mă piarză. 5 perechi [159] Cen pizma lor pre cap mă vei unge Cu oloi scump, vin încăm vagiunge, Din svîntul tău păhar ce mămbată, Cu mila ta, Doamne, ceandurată, Carea mergen soţîie cu mine, În viaţa mea, în zîle depline. Şin casa ta să petrec cea svîntă, În zîle lungi cu trai fără smîntă. Psalómul lui David, a uniia de sîmbete. Sămnează că opt sîmbete sînt Paştele evreieşti, de ţîn opt zile, ca şi la noi, din zua de Paşte pănă în Tomína. A ta este, Doamne, lumea şi pămîntul, Ce leai împlut sîngur dintăi cu cuvîntul. Şi toate din lume de tines făcute, Şi iai dat podoabă de năroade multe. Iai pus aşezarea pre mări şi pre ape, Iai făcut temeiul tare, să nul sape. [161] Doamne,ntral tău munte cine să să suie Şin locul tău cél svînt odihna săş puie? Numai cine are mîni nevinovate, Inemă curată şi fără păcate, Carele nuş duce sufletul afară, 'N vrăjitori să crează, lucru de ocară. Nice el să giură cu vronşelăciune Cătră cel deaproape,n loc dempăcăciune. Unul ca acela de la Domnul are Dar şi bunătate, milă şi spori mare. Şi aceastai ruda ce cearcă pre Domnul, Spiţele acestea să le şti tot omul. Să margă pre dînse şi săl vazăn faţă, Domnul lui Iiacov cercînd cu dulceaţă. Vă rădicaţ uşea cineaveţ mai mare, Răsîpiţ zăvoare şincuitori tare, Să întrempăratul cu svînta sa slavă, Sau vă daţ răspunsul fără de zăbavă ! [163] Cinei împăratul acesta cu slavă ? Nu ne dodeireţ de faceţ gîlceavă. Domnul este tare, puternic să certe Tare pre războaie, să taie, să ierte. Luaţîvă uşea cineaveţ mai mare, Răsîpiţ zăvoară şincuitori tare, Să întrempăratul cu svînta sa slavă, Sau vă daţ răspunsul fără de zăbavă ! Cinei împăratul de vine cu slavă ? Spuneţ cine este, nu faceţ zăbavă. Domnul puterilor, împăratul vine, Cu svînta sa slavă, oame, pentru tine, Din plean să te ducă unde ţii gătată Odihnă şi cinsten slavă nencetată. CATĺSMA 4. Psalómul lui David, 24. Cătră tine, Doamne, bietumi suflet Îl rădic cu rugă, cu tins cuget. 5 perechi [165] Doamne, prin nedejde ceam spre tine, Să nu laş în veci să duc ruşine. Nice pizmaşii miei să mă-nchiză Întrá lor vicleşug, să mă rîză. Că toţ ceia, Doamne, ce te rabdă Nu sor stidi la vreme de pradă. Iară păcătoşii rău să paţă Şi ruşinea lor să le stean faţă. Ale tale căi, Doamne, miarată Şintra tale cărări măndireaptă. Şi mă, Doamne, du dem fii povaţă Sprea ta dereptate de mănvaţă. Căm eşti Domnul dat de mîntuinţă, Zua toată teaştept cu credinţă. Ţadaminte de ieftinătate, Din veci ce o ai cu bunătate. Că ţii, Doamne, mila de preatunce Aşezată spre toţ cu gînd dulce. [167] Greşala mea cea de tinereţe Să o uíţ, Doamne,n ieftineţe. Şi cu a ta milă ţadaminte, Să nu mă uíţ, Dumnezău svinte, Pentru a ta svîntă bunătate, Careantorci pre om din răutate. Bunui Domnul şi din direptate Neau pus lege de cătră păcate, Să ne ducă pre calen giudeţe, Pre cei brúdivi şi cei cu blîndeţe. În căíle lui cele de viaţă Sîngur Domnul le este povaţă, Şi căíle lui toate sînt milă, Nefăcînd adevărului sîlă, Celora cei cearcă svînta lege Şi mărturii cei feresc întrege. Şi pentral tău, Dumnezău, svînt nume Greşelele săm ştergi de pre lume. [169] Cinei omul săţ aibă de frică, Să nuţ poată greşintru nemică ? Îi vei da cu legentra ta cale Ce ţau iubit poruncile tale. Sufletul lui în cei buni vei face Să petreacă cu sălaş de pace, Şi sămînţa lui va trăin ţară Dea ocina moşii cu hotară. Carii au de tine, Doamne, frică Nu li să va sminti din nemică, Că lii spune a ta svîntă lege, Pre delaturea ei să nalerge. Ochii miei spre tine, Doamne, caŭtă În tot ceasul cu minte curată. Că tu îm vei scoate de căpcană Picioarele, din cursă vicleană. Caŭtămi, Doamne, de mă miluieşte, Că sînt sîngur născut, şi mă creşte. [171] Miam împlutumi inema de scîrbă, Cem ia mişelătatea din gîrbă. Vezîmi greul şi de plecăciune Şim trimite, Doamne, iertăciune. Vez pizmaşii că mi senmulţîră Şi cu ură strîmbă mă urîră. Mişelul mieu suflet mil fereşte De ruşine, şi mă izbăveşte. Că mii, Doamne, nedejdea spre tine, Săm trimiţ folosînţă de bine. Prostaticii ce ţîn dereptatea Sînt cu minen toată greutatea. Că eu pentru tine pui răbdare, De la tine saib, Doamne, iertare. Şi să izbăveşti creştinătatea, Iuşiurîndui toată greutatea. [173] Giudecămă, Doamne, că eu în prostime Îmblun toată vremea, neavînd rău pre nime. Şi tum eşti nedejdea că nu moi slăbimă, Sa cunoaşte, Doamne, cînd mii ispitimă. Să mi-arză rărunchii, inema să hiarbă, Şi ochii miei milă de la tine saibă. Că ţam voit bine cu slujbă direaptă, Nam şezut în sfaturi cu ceată deşartă. Cu cei fără lege nu voi întran casă, Noi priǐmi viclenii şi strîmbii la masă. Pre mîni moi spălamă cu cei fără vină, Cu dînşii voi merge la svînta ta cină. Împregiur oltarul tău, Dumnezău svinte, Săţ auz de hfală, dvorind înainte, Ca să poci răspunde svinteleţ ciudese, Laudele tale preste gloate dese. Cam îndrăgit, Doamne, a ta svîntă casă, Pentra ei frîmseţe să fie aleasă. [175] Cu slava ta, Doamne, ce o luminează, De dă cuviinţă şi sloboade rază. Nu mă lăsa, Doamne, să fiu de perire Cu bietul mieu suflet, ce să miaibi de ştire. Şi cei fără lege să num fien viaţă, Crunţîi şi viclenii de carii ţii greaţă, Ce sînt pre tot ceasul cu răul amînă Şi de mîzde strîmbe lii direapta plină. Că eu cu prostia am cale deşchisă, Cătră vicleşuguri nam hire deprinsă. Mă rog, Doamne svinte, de mă izbăveşte, Pentru a ta milă ce ţî să vesteşte. Să num mut piciorul din cărări direpte, Să te slăvăsc, Doamne, în gloatenţălepte. mainte densămnat, 26. Domnul mii lumină şi mii mîntuinţă, Nam de cătră nime nice o sîinţă. [177] Domnul mă scuteşte cu pavăţă tare, Şi noi avean viaţă frică de pierzare. Dear fi cît deaproape pizmaşii cu scîrbă Şar vrea săm mănînce carnea de pre gîrbă, Aceia pizmaşii cem cearcă durere, Le va slăbi sîla şi vor dan cădere. De sar tăbărîsă oaste cît de mare Să vie asuprămi, am inemă tare. Şi nu mă voi teme, cu a ta nedejde, Nice de o oaste săm facă primejde. Numai ce am una să cei de la tine, În svînta ta casă să petrec cu bine Şin zîlele vieţii săţ văz de frîmseţe, Slujinduţ în casă pănăn bătrîneţe. Că mă vei ascunde la zî de năvală Supt cortul tău, Doamne, ca să naib sîială. Mii acoperimă în cămaradîncă, Să fiu fără teamă, mii sui pre stîncă. [179] Acolo pizmaşii nor putea săm strice, Preste dînş mii pune cap fără de price. Dimpregiur ţvoi face jărtve lăudate, Supt umbrariul cél svînt, şi cu cîntări nalte. Şi ţvoi cînta, Doamne, cîntec cu sîinţă, Ca să miauz glasul cel de umilinţă. Şi mă milueşte, Doamne, de miascultă, Inema mea ţzîce cu durere multă, De te voi cercate, şi svînta ta faţă, Că nu ţii de mine, Doamne svinte, greaţă. Şi cine săntoarce, Doamne,n pocăinţă, Îl priǐmeşti preacela cu multă priinţă. Şi te voi cercate cu faţa curată, Săţ văz svîntă faţă şi prealuminată. Nuţ ascunde, Doamne, faţă preacinstită, Nu fugi de mine la vreme cumplită. Cem trimite, Doamne, a ta socotinţă, Să nu duc delungul aposcorachinţă. Aposcorachinţă să cheamă că-ş părăseşte [181] Nu mă lăsa, Doamne, cu părăsîciune, Fără mîntuinţă, cem dă iertăciune. Mau părăsît nenea şam rămas de mamă, Ce eu, Doamne svinte, sînt ţie pre samă. Şi măndereptează cu svînta ta lege Pre cale direaptă, Doamne, de voi merge. Să crepe pizmaşii, să naibă săm strice, Nice saibă voaie asuprămi cu price. Că să rădicară din părţîle îmbe Mărturii asuprămi cu cuvinte strîmbe. Sîngură minciuna asupră şbîrfeşte, Şi nedereptatea însăş să vădeşte. Iară eu voi crede cu inemăntreagă Căm va tinde Domnul mila sa cea largă. Damva să văz şí eu ţara cea de viaţă, Să petrec cu svinţii în trai de dulceaţă. Voi răbda pre Domnul să mă ducăn slavă Şi nu moi mîhnimă de lungă zăbavă. corbul puii pănă-s cu fulgi albi, de nu-i hrăneşte, că nu să-ncrede. [183] Moi îmbărbătamă şoi pune răbdare, Aşteptînd pre Domnul cu inemă tare. Psalómul lui David, 27. Cătră tine, Doamne, strig cu multă frică, Iacă mămpresoară pizmaşii dem strică! Şi dei tăcea mîlcom, lăsîndui în voaie, Facemvor pizmaşii scîrbă şi nevoaie. Cu cei din mormînturi deatocma mor face, Mor călcamăn tină, dei vei lăsan pace. Ce miascultă, Doamne, glas de rugăciune, Cînd mă rog spre tine şimi cei iertăciune, Cu mînule tinse spre casa ta svîntă, În număr să nú fiu cu răii în smîntă. Şi cu păcătoşii ce fac strîmbătate Să nu mă pierz, Doamne, să duc răutate, Cu ceia ce nú ţîn giurămînt de pace Cătră cel deaproape, ce fac ce le place. [185] Dăle, Doamne, plata precum ei lucrează, După vicleşuguri ceau făcut săş vază. Cu năravuri rele în mînule sale, Ceau făcut altóra să le faci cu cale. Lucrurile tale nor să cugeteze, Poruncile tale nú vor să lucreze. Pentraceea, Doamne, le vei sparge ceata Şi nui vei mai strînge, ce le vei da plata. Bună cuvîntare saibi, Dumnezău svinte, Că miauzîş glasul cel de rugăminte, Dem eşti sprejineală şi agiutorinţă, Şi inemii mele eşti nedejdiuinţă. Că miai auzîtumi de mí sănfloreşte Mişelul de suflet şi péliţam creşte. Şi cu bucurie săţ fac mulţămită Ţie, Doamne svinte, cu rugă priǐmită. Svinţia ta, Doamne, eşti bună tărie Besericii tale, şii eşti bucurie. [187] Eştii şi scut taren toi, de sprejineală Unsului tău, Doamne, la ceas de năvală. Mîntuieşteţ, Doamne, a ta svîntă gloată Şi blagosloveşte ocina ta toată. Pre păşiune bună creşte şi onalţă, Săţ mărturisască în veci cu dulceaţă. Psalómul lui David, 28. Pentru cheltuiala cortului. Aduceţ pominoace şi veniţ la Domnul, Lui Dumnezău cîţ sînteţ fii, şi cu tot omul. Aduceţîi cu miei graş Domnului şi slavă, Aduceţîi cu cinste, nu faceţ zăbavă. Să faceţ cum să cade svîntului său nume, Dumnezăului nostru, domnii de pre lume. Să vănchinaţ la Domnul în curtea cea svîntă, Cu inemă curată, cu gînd fără smîntă. Glasul Domnului toarnă cu smidăn pohoaie Şi tunăntrape multe cu fulgeren ploaie. [189] Glasul Domnului face holbură pre mare, Deo îmflă cu unde şi cu valuri mare. Glasul Domnului iese cu multă vîrtute, De potoale şi marea şi vîntul cel iute. Glasul Domnului iese cu frîmseţe multă Şi chedrii îi dăramă şi din loc strămută. Şi chedrii din Livanul Domnul îi detună, Dei frînge cu trupină, cu crengi împreună. Ca viţălul tămîiei mănunt îi zdrumică, De dă groazăn toţ Domnul, săi aibă de frică. Ca fii de inoroguri cu cornul în frunte, Aşe va da iubitul războiul de iute. Glasul Domnului taie văpaie de pară, Cînd îş sloboade focul de sauden ţară. Glasul Domnului împle pustia de frică, De săngrozeşte hiara şi careai mai mică. Cerbii lasă pădurea, dumbrăvi dărîmate, De fug la munţîi céi goli şi la dealuri nalte. [191] Iară cine şti rugă din lume tot omul, Năzuiască să scape în casă la Domnul. Că Domnul şeden scaun cînd varsă potopul, Cînd face lumii groază şi frică cu focul. Şede Domnul în scaun de şîmpărăţeşte, Şi gloata sa cea svîntă Domnul ontăreşte Cu bună cuvîntare pre viaţă de pace, Ce iau giuruit Domnul deplin îi va face. SĂMNEAZĂ. aduceţ lui Dumnezău, fiii lui Dumnezău. Fiii lui Dumnezău sînt creştinii, ori din legea noauă, ori din lege veche, ceau fost mainte de botez. Îi îndeamnă psalómul acesta să aducă dar de mulţămită lui Dumnezău. , aduceţ lui Dumnezău feţ de areţ, adecă miei să aducă, că aşe aducé în legea veche creştinii dar lui Dumnezău miei şi viţăi, şi alte ca acestea, iară acmu în locul mielului aducem jărtva cea fără de sînge, adecă svînta liturghie, întru carea jărtvim mieluşelul lui Dumnezău, pre Domnul Hristos, şi pre noi înşine jărtvim lui Dumnezău jărtvă vie. [193] , aduceţ Domnului slavă şi cinste. Aduceţ Domnului slavă numelui lui. Aicea nembie psalómul să aducem slavă şi cinste lui Dumnezău şi numelui svinţiii sale, făcîndune nume bun din lucrurile cele bune, împlînd toată porunca lui Dumnezău. , închinaţîvă Domnului în curtea cea svîntă a lui. Aicea nembie psalómul a păzî svînta beserică fără de lene cătrănchinăciunea lui Dumnezău. glasul Domnului pre ape. Apele sînt năroadele, iară glasul Domnului este svînta evanghelie, căi să aude glasul ei în svînta beserică, în toate năroadele lumii. , Dumnezăul slăvii au tunat, Domnul preste ape multe. Slava lui Dumnezău este Fiiul Părintelui, ceau tunat preste ape multe de năroade. Tunul face groază; aşe cuvîntul Domnului Hristos îngrozeşte pre păcătos cu focul nestîns şi cu munca vecinică, iară cei direpţ îi bucură cu fericinţa cea adeverită. Auzîtusau şi din ceri glasul Părintelui săvái la apa Iordanului mărturisind pre Fiiul. Acoló era şi năroade destule, ca şi la muntele Tavorului Petră, Iacov şi Ioan, cărora le poţ zîce ape. Că svinţiile sale adăpară lumea [195] cea însătată de cuvîntul lui Dumnezău. Svinţiile sale stînsără focul ce sănchina oamenii şi necară toată puterea idolilor cu învăţătura svintei evanghelii. , glasul Domnului în vîrtute, glasul Domnului în mare cuviinţă. Mare vîrtute are svînta evanghelie, cau străbătut deau biruit în toată lumea, şi cu mare cuviinţă i sau plecat domnii şimpăraţîi de sau supus supt ascultarea glasului lui Dumnezău. , glasul Domnului ce sfărîmă chedrii. Chedrii sînt oamenii cei mai mare şi aleş, că deaca aud svînta evanghelie să înfrîng cu inema şiş uítă toată mărirea de pre pămînt, cît bagă în samă şi pre cei săraci, de nu să ţîn mare de dînşii. , şi va sfărîma Domnul chedrii Livanului. Chedrii Livanului sînt creştinii. Livanul este munte unde să face tămîia de cură ca răşina din chedri. Livanul sănţălege svînta beserică, că întrînsă să arde tămîia, şi creştinii ca şi chedrii o aduc lui Dumnezău. Pre aceştia chedrii a Livanului, orăşenii Ierusalimului, adecă creştinii svintei beserici, pre aceştiai înfrînge, ca şi cînd iară sfărîma cătră umilinţă şi pocăinţă glasul svintei evangheliei. şii va zdrumica ca viţelul [197] Livanului. Zdrumicarea este milostenia, ceş zdrumică milostivul creştin pita denaintea mişeilor şi săracilor, ca şi viţelul Livanului, adecă jărtva legii vechi, ce să jărtviia în Ierusalim. Aşa zîce Isáia Ierusalimului, Livan şi orăşenilor le zîce, lemnele Livanului. Că svînta beserică din toată lumea este din Ierusalim, şi ea este Ierusalim, şi creştinii îi sînt orăşenii. şi iubitul, ca fiiul de inorogi. Iubitul este Fiiul Părintelui cel iubit, mărturisit de Părintele, Domnul Isus Hristos. Ca inorogul ce biruieşte preste toată hiara din lume cu tăria şi cu războiul, aşei Domnul biruitori, cau împuns deau răsîpit toată puterea iadului. glasul Domnului ce taie para focului, că pentru glasul svintei evanghelii au întrat deau tăiat prin foc svinţii mîcenici şi otrócii din Vavilon. glasul Domnului ce scutură pustia, ca şi cînd tună şi detună codrii fuge hiara de frică. Aşei omul păcătos, plin de păcate ca codrul de hiară şi pustii de bunătăţ. Aşe era păgînătatea. Iară deaca o cutremurắ şi o scuturắ glasul svintei evanghelii, ea sau umilit, şi din pustie şi stearpă de bunătăţ sau îmbogăţît din darul svîntului botez. [199] Acea pustie Cadis, la muntele Sinaiului, foarte este vestită de gadini şi gîngănii veninate. Omul păcătos aşe este pustii, că bunătăţ nare, numai păcate, gadini şi gîngănii veninate păgubitoare de suflet, ce auzînd glasul svintei evanghelii să umileşte şi merge de să spovedeşte şi le scutură acelea toate. glasul Domnului ce tocmeşte cerbii şi va descoperi dumbrăvile. Dumbravile sînt stăjarîi ce fac ghinda de o mănîncă porcii, aşe păcătoşii fac păcate de săndulcesc dracii, ce de glasul svintei evanghelii să curăţăsc de păcate, descoperindule şi vădindule la duhovnic. Al doile rînd dumbrăvile sînt idolii, că era capiştile păgînilor pline de idoli ca o dumbravă de lemne, iară glasul svintei evanghelii au luminat nepriceperea oamenilor de au cunoscut pre idoli ce sînt şi au crezut întradevăratul Dumnezău, şi de idoli sau lepădat. Cerbii sînt carii auzînd glasul svintei evanghelii, de la lume, asămănîndusă cerbilor fugînd la golíştea munţîlor şi dealurilor să nui împresure pădurea ce o dăramă tunul, fug la petrecerea cea goală de tot lucrul cel lumesc, de nu cu trupul, ei cu mintea cătră Dumnezău, ieşind afară din lăcuinţa păcatelor, dea váloma cu păcătoşii lăcuind. , şi în beserica lui fietecare grăieşte slavă, că după ce au vădit Dumnezău vicleşugul idolilor, [201] tot omul slăveşte în svînta beserică pre Dumnezău şi de la svinţia sa îş cere agiutori la treabă. , Domnului potopul sălăşuieşte, şi şede Domnul împărat în veci. Cu potopul Domnul au necat toată lumea pentru păcatele, şi focul Sodomul şi Gomorul, şi în toată vremea este potopul gata; pentraceea ne zîce: prevegheaţ şi vă rugaţ, ca să nu cădeţ în năpaste. Moartea încăi ca şi potopul, alegînd celui păcătos, necum că şi potopul numai ce nul vez că vine, şi fără veste, ca şi la Noe, mîncînd şi bînd, şi făcînd nunte, iau împresurat potopul, deau scăpat numai cineau fost în curabie, carea este svînta beserică. Că acela ce să va ţînea de dînsă cu credinţă, spăsîsăva. Pentraceea zîce: şi în beserica lui fietecarele ce grăieşte slavă, adecă scăpînd din potopul păcatelor şi hălăduind în svînta beserică, slăveşte mulţămind şi rogînd Dumnezău, că Domnul şede împărat de giudecă, pre unii suie, pre alţîi pogoară, pre unii creşte, pre alţîi conceneşte de pre lume, pănă cînd va face şi giudeţul cel deapoi. Atunce sa împlea ce zîce: Domnul tărie oamenilor săi va da, Domnul va blagoslovi pre oamenii [203] săi cu pace. Datau Dumnezău tărie oamenilor săi svînta cruce, că cu tăria ei au făcut izbîndă toţ svinţii. Ce atunci la obîrşie ne va strînge svinţia sa pre toţ credincioşii şi ne va blagoslovi şi ne va aşeza cu pace: Dă, Dumnezău svinte, şi mie unui păcătos, iertîndumi greşelele, parte întracea blagoslovenie cu pace şimpreună cu toţ creştinii, pentru ruga presvintei şi preablagoslovitei ficioarei Mariei, maicei svinţiei tale şa tuturor svinţilor adevăr. În sfîrşit psalómul cîntecului lui David pentru obnovlenia, adecă rodinile casii lui, 29. Înălţatevoi, Doamne, cu multă plecare, Căm trimiţ sprejineală, de nam lunicare. Să naibă bucurie pizmaşii de mine, Doamne, Dumnezău svinte, că eu strig spre tine. Că mă scoli de la boală şim dai sănătate, Şim iei sufletul lesne de la greutate. Tu mai scos de la iadul ce nare lumină, Mai luat de la ceia ce pogoarăn tină. [205] Auzîtumiau Domnul şi miau trimis milă, Miau strînsumi slăbiciunea de miau datumi sîlă. Domnul spre bucurie miau întorsumi plînsul, Zăblăul cembrăcasăm mau schimbat dintrînsul. Şim fece veselie cu veşmînt de slavă, Slava mea să te cînte fără de zăbavă. Că mai scos, Doamne svinte, de la umilinţă, Binele tău lvoi spune în veci cu credinţă. În sfîrşit psalómul lui David, de buiguiciune, 30. Tot mii, Doamne nedejdea spre tine, Să nu laş în veci să duc ruşine. Cu mila ta şi cu dereptatea Să mă scoţ din toată greutatea. Şi urechea ţpleacă de miascultă, Să mă scoţ în sîrg de grije multă. Tu săm fii Dumnezău şi scut tare, Năzuinţă, casă de scăpare. [207] Tum eşti, Doamne, tărie şi vîntă, Cu a ta putere cu cea svîntă. Şin numele tău săm fii povaţă, Cătră hrana ceea cei de viaţă. Şi să mă scoţ şi de lunicare, Şi de cursăntinsă cu pierzare. Că tu, Doamne, îm eşti aşteptare Şi nădejde cu credinţă tare. Sufletul mieu în svînta ta mînă Îl dau, Doamne, în nedejde plină. Şi tu mai scos de la greutate, Socotind cu a ta dereptate. Ai urît pe cei cunşelăciune, Ce să păzăsc în deşertăciune. Şi eu, Doamne,ntra ta milă svîntă Mă voi bucura fără de smîntă. Că miai căŭtat cătră plecăciune, De miai trimis, Doamne, iertăciune. [109] Sufletul mieu de la greutate Lai scos, Doamne,ntra ta bunătate, Că nai lăsat să mă ocolească Pizmaşii miei, să mă căpuiască. Să nu poată să mănchiză nime, Picioarele miai pus în lărgime. Dumnezăul mieu, mă miluieşte Pentru scîrba ce mănvăluieşte. Ochii miei de groază săntristează, În toate părţ căŭtînd să te vază. Din fire slăbii, vintrelem sacă, Sufletul, mişelul, cea să facă ? Viaţa mi sau strîns cu trai de jele, Suspinînd adese de veşti rele. De lipsă slăbii şi nam vîrtute, Pacen oase nam de război iute. În pizmaşii toţ sînt de ocară, Vecinii miei mă urăsc în ţară. [211] Esten frică toată cunoştinţa, Sau uitat întré noi şi priinţa. Pîra mea văzînd, toţ mă lăsară, Şam sîngur rămas strein afară. Mă uitară toţ ca viii mortul, Fără treabă vas, pierdut cu totul. Auzînd a mulţ zgromójd de pîră Din pregiurul mieu ce sfătuiră, Săm scoaţă din mine bietul suflet, Săm facă rău ce le esten cuget. Ce eu, Doamne, pre tine mii gîndul Şi nedejdea, precum îm ştii rîndul. În mîna ta mis sorţîi de viaţă, Să petrec cu trai fără de greaţă. Goana să le tai, Dumnezău svinte, Şi să mă scoţ de la mîni cumplite. Şi faţa ta cea svîntă ţiveşte Spre sluga ta, de mă miluieşte. Ucenicii părăsîră pre Domnul, Pătră s-au tăgăduit. [213] Şi de mînă de pizmaş mă scoate, De ruşine, de scîrbele toate. Strigatuteam, Doamne, săm vez greul, Să mă izbăveşti de la tot răul. Necuraţîi ruşine să sîmţă Şi săi soarbă iadul, săi înghiţă. Şi buzele să le fie mute, Să le sece şi limba cea iute, De direptul rău să nu grăiască, Săl defaime şi săl ocărască. Cîtăţ este, Doamne, bunătatea, De o tinz spre toţ, în toată partea, Şi averea ta, Doamne, cea strînsă, Ce veseleşti direpţii cu dînsă ! Carii îţ nedejdiuiesc cu teamă Leai ascuns avere fără samă, Din mila ta cea nemăsurată, Să le fien vreme nencetată. [215] Pentru lumea ce le stă cu scîrbă, Lii iuşura nevoia din gîrbă, Ascunzîndui în taină de viaţă, Săi îndulceşti cu svînta ta faţă. Şi de turbureala omenească Săi acoperi, să să odihnească. Să petreacăn casa ta cea svîntă, Limba rea să nu le facă smîntă. Blagoslovit să fii preste lume De svîntul tău şi vestitul nume, Că ţai minunatuţ a ta milă Pre cetatea ce ii greu şi sîlă. Ce de spaimă eu zîş întru mine Urnit cumva să nu fiu de tine, Să mă lepez cu greu şi durere Din svînta ta faţă şi vedere. Pentraceea miasculţ, Doamne svinte, Mişelul mieu glas de rugăminte. [217] Şi cînd ţam strigat din greutate, Mai întîmpinat cu bunătate. Cuvioşii toţ, iubiţ pre Domnul, Ţîind dereptatea în tot omul. Că Dumnezău îş cearcă giudeţul Şi va certa strîmbul şi sămăţul. Puneţ bărbăţîie şi răbdare, Cu vîrtute, cu inemă tare, Carii aveţ nedejde spre Domnul, Că veţ fi lăudaţ în tot omul. Psalómul lui David, 31. Ferice de cinei slobod de păcate De la Domnul şi fărădelegi iertate. Ferice de om ce nu i să meneşte În greşele, de la Domnul, cînd grăieşte, Nicen rostul lui să aflănşelăciune, Cînduş cere de la Domnul iertăciune. Perechi 6 [219] Amurţîtam dem sînt oasele vechite, Toată zua ceam strigat, Dumnezău svinte. Că zua şi noaptea mîna ta cea svîntă 'Ngreuiază asuprămi de mănspămîntă. Mam întorsumăntra mea mişelătate, De mă spinul înghimpa cel de păcate. Fărălegea mea ţam spus, că nam tăgadă, Şi greşala miam văditumi cu spovadă, Cătră Domnul de miam spus păgînăţîia, Şi tu, Doamne, miai iertat necurăţîia. Denainteţ svinţii tăi, carii ţfac zîsa, Ţî să roagă în prilej bun pentru dînsa. Însăn vreme de potop şi de năvală Stau de dînsul de departe cu sîială. Zîsai, Doamne, îţ voi da cunţălepciune, Saibi aceastantra ta cale sfaturi bune. Îm voi răzăma spre tine căŭtătura, De ţvoi iuşiura nevoia şi trăsura. [221] Nu vă facereţ ca calul fără minte, Nice ca mîşcoaia carea nu să sîmte Pănă nu o tragi cu frîul în zăbală. Carii nau de tine nice o sîială, Nice vor sasculte, ce să pun cu price, Îi vei bate preaceia cu multe bice. Iară cine ii nedejdea cătră Domnul, Mila lui încungiuralva în tot omul. Veseliţîvă direpţii cu dulceaţă Şi vă bucuraţ prăvindui svînta faţă. Şi toţ svinţii ces cu inemadevară Lăudaţ vor fi de toată lumean ţară. CATĺSMA 5. Bucuraţîvă, direpţ din ţară, De Domnul, şi cei cu adevară Vă să cade laudăn tot omul. Şi să vă mărturisiţ la Domnul, 5 perechi [223] În céterea cea de zăce strune Şin psăltire viersul să răsune. Cîntec nou săi cîntaţ în strigare, Cîntaţîi cu bună cuvîntare. Domnul ii cuvîntul de credinţă, Şi lucrurile lui cu priinţă. Lui Dumnezău mila este dragă Şi giudeţ cu dereptateantreagă. De mila ta, Doamne,i plin pămîntul, Ceriurile leai fapt cu cuvîntul. Şi cu duhul rostului tău toate Leai împlut de îngeri şi de gloate. Cela ce strîngi marea cantrun foale, În prăpăşti adînci, prearină moale. Să să teamă pămîntul de Domnul, Cu cîte să mişcă, şi tot omul, Că sîngur au zîs de să făcură, Sîngur leau dat căriiaş făptură. [225] Domnul răsîpeşte toate sfaturi A limbilor de prin toate laturi, Voroavele şi gînduri din gloate, Şi din boieri sfaturile toate. Iară sfatul ce gîndeşte Domnul Va petrecen veci preste tot omul. Şi fericei de limba ce are Pre Dumnezău Domn cu aşezare Şi poporul ce şau ales şie În sorţul său săi fie moşie. Din ceri sau plecat să vază Domnul, Zări pre toţ fiii ceare omul. Dintra sa petrecere gătată, Preste toată lumea Domnul caŭtă. Ceau plămădit cu mînuş cinstite Inemile lor ces usăbite, În tot lucrul Domnul lenţălege, Între céi buni şin cei fără lege. [227] Nu va scăpan tăria sa craiul Cu bóinicii, săş lungească traiul. Caii céi buni, la ceas de năvală, Îi vor face grije şi sminteală. Şi nu sa folosî cu puterea, Nice să va scoate cu averea. Că Domnul preste céi buni prăveşte, Cu mila sa de le osfinţeşte. Şi lea feri sufletul de moarte, Şi din foame Domnul îi va scoate, Căi va hrăni să nu flămînzască Cu hrana sa cea dumnezăiască. Iară sufletul nostru aşteaptă Pre Domnul cu ştiinţă curată. Şi neagiută de nii sprejineală Şi pavăţăn vreme de năvală. Şi inema noastrăn voaie bună De dîns să va veselimpreună. [229] Căntru svîntul lui şi cinstit nume Nedejdiuim, petrecînd în lume. Hieţ, Doamne, mila ta cea svîntă Preste noi, precum team avut vîntă. Psalómul lui David, cînd şau schimosît faţa înainte lui Avimeleh, de lau slobozît, 33. Blagoslovivoi pre Domnul toată vremea şi tot ceasul, Lauda lui esten rostum săi cînt cît îm poate glasul. De Domnul sa bucurasă sufletul mieu şi va zîce, Blînzîi toţ ca să auză, bucurie şi ferice. Măriţ pre Domnul cu mine şi săi aveţ şi de teamă, Săi înălţăm depreună svîntul nume fără samă. Năzuitam cătră Domnul şi lam cercatul cu rugă, Şin toate grijile mele mau mîntuit fără fugă. Veniţ aproape de dînsul şi să vă luaţ lumină, Ca să fie faţa voastră luminată şi senină. Că şi mişelul cînd strigă Dumnezău de sîrg laude Şi la scîrbele lui toate cu agiutor îi răspunde. Pregiur ceia ceau de Domnul frică, dei slujesc cu teamă, Pusau înger dei fereşte cu oşti grele fără samă. Dea Domnului bunătate cerce de vază, cui pare, Căi ferice de tot omul ceare sprins nedejde tare. Svinţii toţ, sáveţ de Domnul frică, precum vă să cade, Că temînduvă de dînsul binele nu vă să scade. În 2 cetverodvoíţe [231] Bogătaşii, ceau nedejde pre strînsură şi avere, Flămînzăsc în toată vremea şi vin la mare scădere. Iară carii cearcă Domnul, de bine nor avea lipsă, Ce vor avea de tot bine şi masa le va fi tinsă. Veniţ, cuconi, lîngă mine sascultaţ de ce voi zîce, Saveţ de Dumnezău frică, să fie de voi ferice. Omule ce pofteşti viaţă, zîle să vez fără scîrbă, Din gură ţopreşte răul şi vicleşugul din limbă. Şi fugi de la răutate şi să faci ce este bine, Cearcă de găseşte pacea şii ia urma, cum să vine. Domnul cătră céi buni caŭtă căŭtătură milostivă, Şi la rugă le aude, să naibă rău împrotivă. Iară faţa lui cea svîntă spre răi nú va să prăvască, Căi va pierde de pre lume, să nu să mai pomenească. Spre Domnul strigă direpţii şi svinţia sai ascultă, De la greu îi mîntuieşte, nepestind în vreme multă. Că Domnul este aproape de cei cu inema frîntă, Şi smeriţilor cu duhul lii agiutori şi lii vîntă. Multe scîrbe au direpţii, şi Domnul le iuşiurează Oasele lor după moarte le cruţă să nu să piarză. Moartea rea dau păcătoşii şiş vor perin răutate, Cine ureşte direptul va suferi greutate. Că slugile sale Domnul de la greu le izbăveşte, Şi nu va avea scădere care spre îns năzuieşte. Psalómul lui David, 34. Doamne, giudecăi în dereptate Pre carii mă luptăn strîmbătate. 5 perechi [233] Ieş cu scutul şi cu a ta armă, Să să obosască fără samă. Calea să lenchiz cu a ta lance, Să naibă gonaci încătró face. Sufletului zîmi: <>, Şi tu săm fii, Doamne, mîntuinţă. Să să schimosascăn grea ruşine Carii pornesc răul lor spre mine. Cu răceală să să vîrtejască, Carii îm pizmăsc, rău săi găsască. Vicol să le bată ţărnan faţă, Să nuş vază traiul cu dulceaţă. Domnul să le dea înger cu scîrbă, Să le puie răutatean gîrbă. Să le fie caleantunecată, Cu poticnituri şi lunicată. Şi săi de la Domnul îngrozască Îngerul, şi armă săi gonească. [235] Că cu deşert îm pusără sîlţă Şi cu pierzătoare să mănghiţă. Bietul suflet deşert mil mustrară; Sîlţa săi apuce ceş uitară, Şi căpcana încă săi găsască, Şi pre sămostreá săş nemerească. Iară mişelul mieu, Doamne, suflet De la tine săi vie bun cuget. Să să desfetezen bucurie De a ta izbîndă şi tărie. Şi oasele mele să grăiască De mila ta cea dumnezăiască: <>. Mărturii carenvitează rele Să măntrebe întrebăciuni grele, [237] Pentru bine cu rău săm plătească Şi mişelul suflet săm stărpască. Cînd ei sănvita să mămpresoare, Eu mă îmbrăcam cu strecătoare, Să mi să zgîrcească bietul suflet, Cu rugă, cu post, cu smerit cuget. Săm vien sîn ruga, de mii strîmbă, Bine de le zîc numai din limbă. Nam spre nime gînd de răutate, Bine le poftesc ca unui frate. Ca om jelnic careş plînge mortul, Sînt trist, Doamne, şi mîhnit cu totul. Pregiur mine sadună cu şanţuri, Strîngînd bice asuprămi şi lanţuri, Cît şi firea nu mi să mai sîmte, Cem gătară săi poci lua minte. Că să despărţîră din priinţă Şi nu leau mai venit umilinţă. [239] Cu bătăi mă ispitiră multe, Asuprămi scrîşcînd cu venin iute. De mine să caŭţ, Dumnezău svinte, Şi să mă scoţ de la mîni cumplite. Sufletul mieu, Doamne, săl deradici, Unişoara mea, de lei sălbatici. Vestea îţ voi facen săbor mare, În limbi grele te voi slăvi tare. Răul cinem vor, să nu zîmbască, Şi cu ochii să nu măhăiască, Carii îmi grăiesc de pacen faţă, Şi delaturi ei îm sînt cu greaţă, Căscînd gura pănă la măsele Asupra mea cu cuvinte rele: <>. Vezîi, Doamne, cum ei să dezmiardă Şi nui lăsan voaie săm dea pradă. [241] Ce te scoală, Doamne, de mialege, Doamne Dumnezău, şi săm faci lege. Să mă giudeci, Doamne,ntradevărul, Să nu rîză ceia cem vor răul. Nice ei să zîcăntra lor suflet: <>. Ruşinean obraz săi schimosască, Răutatea lor săi îngrozască. Carii îm vor răul, rău sămbrace, Cuvînt rău să nu mai poată face. Iară direpţii cem cearcă bine, Doamne, să să bucure cu mine. Şi mărit să fie, îţ vor zîce, Numele tău, Doamne, cu ferice. Carii poftesc slugii tale viaţă, Cu pace săş petreacăn dulceaţă ! [243] Şi limba mea fără de zăbavă Să deprinză în svînta ta slavă, Toată zuantra ta dereptate, Dînd laudăn dulce bunătate. În sfîrşit slugi a Domnului a lui David, 35. Omul fără lege în sine gîndeşte Răutăţ să facă şi nu să sîieşte, De Dumnezău nare în ochii săi frică, Îi pare că núlva tîlni rău nemică. Cu vicleşug îmblă fără de tăgadă, Făcînd strîmbătate şi rădicînd svadă. Dereptate nare în cuvînt ce zîce, Binele nui place, puindusăn price. Sara, cînd să culcă să să odihnească, Gîndeşte la zuă ce rău să scornească. Ce mila ta, Doamne, pre ceri să lăţeşte, Svîntaţ adevară núori covîrşeşte. [245] Îţ este ca munţîi dereptatea naltă, Giudeţele tales adîncime lată. Că tu grijeşti, Doamne, oamenii şi hiara, Şi ţai tinsuţ mila preste toată ţara. Cu svinteleţ áripi tu ne ţîi căldură, Ne hrăneşti de saţîu cu hrană din gură. Avem bişug mare în svînta ta casă, Mîncări desfătate, băuturi pre masă. Că la tine este de viaţă fîntînă Şintra ta lucoare vom vedea lumină. Tinde spre dînş milă carii ştiu de tine Şi fă dereptate căror ţîs cu bine. Picior de mîndrie să nu mă smintească, Mînă păcătoasă să nu mă clătească. Cînd vor cădea răii, să dean răpegiune, De sa mira lumea de dînşi cu minune. [247] Nu rîvnin bişugul a om fără lege, Că fără zăbavă din lume sa şterge. Şi va săca lesne, ca otava verde, Sufletul şa pune şaverea şa pierde. Ce fii cătră Domnul cu inemăntreagă, Petreci făcînd binen lăcuinţă largă. Să trăieşti în lume cu viaţă curată, Şi Domnul tea paşte cu mînăndurată. Sileşte cu Domnul să te dai în viaţă, Căţ va da pre voaie inemii dulceaţă. Calea ta ceascunsă arată la Domnul, Spre dîns saibi nedejde, că iartă tot omul. Dirept te va face, dei fi tot lumină, Giudeţul ţva scoaten miazăzî senină. Domnului te roagă şi te cucireşte, Nu rîvni vicleanul calea cei sporeşte. Păcatele toate cu dînsul vor merge, Omului ce face călcare de lege. [249] Stîmpărăţ mînia, urgia ţopreşte, Rîvna, vicleşugul, de te curăţeşte. Că dii face rele, săci din rădăcină, De vei face bine, nedejdea ţii plină. Curînd sa alege,n vreme puţintică, Cînd vor peri strîmbii în clipală mică. Blînzîlor pămîntul moşie rămîne, Petrecînd în viaţă direaptă spre bine. Săvái păcătoşii cu dinţii lor scrîşce, Că tot nau putere a dirept săi strice. Dea lor nebunie şi Domnul va rîde, Văzînd că le vine zî rea dei cuprinde. Scosau păcătoşii sabie din teacă, Arcele lis gata războiul să facă, Să taie mişeii, săracii să giunghe, Au gînd să nu lase dirept nice unghe. Sabia aceea întrînş să vanfige, Coarda să va rumpe, arcul li sa frînge. [251] De puţîn direptul mai mult folos are Decît bogăţîia strîmbilor cea mare. Că răii şi strîmbii mînule şor frînge, Iară pre direpţîi Domnul îi va strînge. Întregilor Domnul îmbletele ştie, Şi leau dat cu vecii úric pre moşie. La vreme cumplită nor fi de ruşine, În zîle flămînde lea prisosî pîine. Înşiş păcătoşii îş cunosc perirea, Săvái că să nalţă pre lume cu firea. Ceia ce pun pizmă cu Domnul şi price, Să ţîne de dînşii puţînă ferice. Îndată ceor creşte şor dobîndi slavă, Vor peri ca fumul, nefăcînd zăbavă. Iamprumut vicleanul şi nu mai plăteşte, Direptul săndură, dă şi miluieşte. Carii cătră Domnul sînt cu mulţămită Vor ocina lumean vreme neclătită. [253] Carii îi vor zîce sudălmi de ocară, Preaceia iva pierde cu totul din ţară. De va îmbla omul pre cale direaptă, Cum iubeşte Domnul, dăruiiva plată. Şi cînd sa tîmplasă să paţă cădere, Lva ţînea de braţe să naibă scădere. De cînd am fost tînăr tot am ţînut minte Pănăn bătrîneţe aceste cuvinte. Nam văzut direptul părăsît să pieie, Nici a lui sămînţă în foame să ceie. Preste toată zua dă şi miluieşte A lipsiţ direptul, şi sămînţai creşte. Fugi de răutate, fă ce este bine, Şi petreci în lume cu zîlele pline. Dumnezău iubeşte pre giudeţ să facă, Svinţii săi nuş lasă cuvîntul săi treacă, Cei ţîne pre straje ca să le dea viaţă, Strîmbii cu tot plodul pre vină săş paţă. [255] În veci ocinează direpţii hotară, Părţ ce leau dat Domnul cu úric în ţară. Cugetă direptul gînd denţălepciune, Rostul lui şi limba fac giudeţe bune Avînd de la Domnul în inemă lege, Pre cale direaptă nesmintit va merge. Păcătosul cearcă direptului moarte, Ce Domnul nul lasă şi din greu la scoate. Îngădui pre Domnul, căilei păzeşte, Că te vanălţaten lume şi tea creşte. Şi nu căŭta răii căce sînt dea hirea, Căn puţînă vreme lii vedea perirea. Văzui pre spurcatul suindusă búor, Sagiungă ca chedrii tămîiei la nuor. Şi trecui preacia, caŭt, nu văz nemică Rămas de la dînsul, vro stîlpare mică. Ţîne dereptatea, blîndeţea păzeşte, Că omului cél bun rămăşiţai creşte. [257] Iară spurcăcioşii perirea le vine, Nice de sămînţă de dînş nu rămîne. Deci mîntuinţa este de la Domnul A direpţ şi sméreni din lume tot omul. Căi va scuti Domnul la vreme de scîrbă, Cu folos ia scoate din ceata cea strîmbă. La sine iva pune din partea direaptă, Să şazăn odihnă, dîndulen veci plată. CATĺSMA 6. Psalómul lui David, 37. Aducere aminte pentru sîmbătă, zua de giudeţ. Nu mă vădi, Doamne,n vreme de mînie, Nicem da certare cu a ta urgie, Că lăncile tale în mines înfipte Şi svînta ta mînă pre mine să sîmte. Nu este pre trupumi leac de sănătate, Ţam pornit mînia, dem feci greutate. [259] Oasele să mustră, ciolane nau pace, De grele păcate nam încătró face. Am fărălegi multe de mă covîrşeşte, Sufletul de sarcini abia să clăteşte. De rane sînt putred, firea nu mă sîmte, De nesocotinţă miam pierdut din minte. Mam zgîrcit cu totul ticăcind în chinuri, Îmblînd toată zua cu mîhnite gînduri. Şoldurile mele sînt batgiocurite, Bietele ciolane sînt toate rănite. Răutatea toată asuprămi să strînge, De suspini, de hlípăt inema să stînge. Naintea ta, Doamne, jelea mea saude, Suspinile mele nau unde sascunde. Mii sacă vîrtutea, inemai mîhnită, Ochii nau lumină, vedereai lipsită. Cîţ avui prietini şi soţîi în viaţă Mă văd departe, rudelor lii greaţă. [261] Şi silesc pizmaşii din viaţa cea dulce Mişelul mieu suflet în rău săl arunce. Sfaturi fac viclene, grăiesc ce le place, Gîndesc toată zua ce rău îm vor face. Asurzîi ca surdul de gîlceavă multă Ce făcea asuprămi, gura mstătu mută. Mă feci cătră dînşii ca om ce naude Şi nu şti ce zîce, nice ce răspunde. Nedejdea mii, Doamne, toată cătră tine, Tu să miauz ruga, sămi răspunz cu bine. Cam zîs, Doamne svinte, pizmaşii miei saibă De a mea cădere bucurie slabă. Nice ei să rîză, deaş şi lunicamă, Că scădere nu mii, de mii şi certamă. Sînt în toată vremea cuprins de durere, Greşalam voi spune fără de tăcere. Şi mă voi grijimă de ce sînt cu vină, Cu rugă curată, cu făgadă plină. [263] Iară ei, pizmaşii, custă cu trai dulce Şi să silesc tare în rău să marunce. Că să înmulţîră cine mis cu ură Şi cu strîmbătate, făcîndumi trăsură. Ceia cem fac răul pentru al mieu bine, În loc de priinţă grăiesc rău de mine. Nu mă lăsa, Doamne, la sîngurătate, Părăsît de tine să duc răutate, Ce să fii cu mine, să mă iei aminte, Cu svîntaţ putere, o Dumnezău svinte. În sfîrşit lui Iditum, cîntecul lui David, 38. Grăitam în mine să mă iau aminte, Săm socotesc limba, să nú zîc cuvinte, Straje şi ferinţă miam pusumi pre gură, Cînd stă păcătosul dem face trăsură. Tăcutam ca mutul şi nu iaş mai zîce Săi cuvintez bine, căce stă cu price, [265] De mi sănnoieşte durerea cu boale, Jelea mea şi tînga nu să mai potoale. Inema mea este în mine herbinte, Şim este ştiinţa arsă de cuvinte. Cu limba mea zîsam: <>. Zîlele cu număr mis la tinen palmă, Nainteţ mii statul nice de o samă. Că lumea aceastai ca o miză mică, Omul, cît dea hirea, este o nemică. De vreme ce trece ca o umbră rară, Zădar să trudeşte de zî pănăn sară, De şagoniseşte s-aibă şi pre mîine; Strînsura ce strînge nu şti cui rămîne. Acmu ce voi zîce să fac întrebare? Mi sau spus căm este Dumnezău răbdare. [267] Averea mea este la Dumnezău strînsă, La vreme de treabă să nu fiu în lipsă. Şi mă izbăveşte, Doamne, din greşele, Din cele streine şi dintrale mele. Să nu laş nebunul să mă ian ocară, Să mă prohitească tutinderean ţară. Amurţîi de nú mi-am mai deşchisumi rostul, Că mai făcut slobod în chinuri cu totul. De ţai opri, Doamne, mîna ta cea iute, Să nu mă sfîrşască dîndumi bătăi multe ! Prin ceţ greşi omul, lai dat în mustrare, Nai lăsat săl treacă fără de certare. Iai stîns bietul suflet de deabia săngînă, Cît nui mai dea hirea de o painjínă. Aşei deşert omul ca o haină slabă, Stricată de molii şi fără de treabă. Ce tu, Doamne svinte, ruga îmiascultă Şi tum potoleşte grijea mea cea multă. [269] Să nu să uíte lacrămile mele Şi streinătatea carea duc cu jele. Ca şi toţ părinţii miei am fost nemernic Întraceastă lume, toată viaţa jelnic. Iuşiureazămi greul păna nu mă duce Să mă muţ din lume la viaţa cea dulce. Psalómul lui David, 39. Aşteptînd pre Domnul vreme lungă, În grele răbdări miau dat de rugă. Din groapă mau scos, făcînduş milă, Din tină de chin, de la grea sîlă. Şi scoţîndumă din pîcladîncă, Grije să nu duc, mau pus pre stîncă. Şi miau dat picioarelor vîrtute, Să nu bag de samăn vivor iute. Şin rostul mieu miau pusumi nou cîntec, În lauda Domnului să mînec. 5 perechi [271] Văzîndumă, mulţ vor lua frică Şi lumea vor lăsantro nemică, Întinzînduş mintea cătră Domnul, Cu nedejde cătră dîns tot omul. Ferice va fi deacela suflet Ce nui va lipsi Domnul din cuget, Nice va prăvi unde fac glume De mîniecíi, de şegi de lume. Minuni ceai făcut, Doamne, vestite, Fără număr sînt, Dumnezău svinte, Nice tocma nuţ este cu gîndul, Să teagiungă şi săţ ştie rîndul, Niceţ este nime deprotivă În firea ta în cea milostivă. Spusam şam grăit preste măsură, Ce tu jărtvă nu pofteşti dearsură, Cai venit cu trup deai oprit sfara De pre lume şi din toată ţara. [273] De demult ţai dat, Doamne, cuvîntul În lume să vii săţ vez pămîntul. Şi svintele cărţ ele scriu toate, A să tăgădui nu să poate. Iară eu voia ta, Doamne svinte, Voi sluji cu gîndul cel herbinte, Că legea ta în pîntece m-zace, Şi ţvoi plini porunca cu pace. Ţam strigat dereptăţîle toate, Vestindulen năroade de gloate. Şi buzele meles neoprite, Că tu sîngur ştii, Dumnezău svinte. Adevara ta nu voi ascunde, Inema mea strigă de saude Cuvîntul tău cel de mîntuinţă Ce ţvoi spune, Doamne, cu priinţă. Că nu ţaş ascunde svînta milă, De sar tîmpla fiecare sîlă. [275] Şi adevara ta aceantreagă O voi striga undei gloată largă. Şi mă, Doamne, ţie rog cu sete Milă săm trimiţ fără scumpete. Că ţii mila, Dumnezău, bogată Şi ţii svîntă mînă îndurată, Carea mă cuprinden bunătate, Că cuvîntul ţii cu dereptate. Multe răutăţ mă ocoliră Cu fărădelegi ce mă pripiră. Să prăvăsc nu poci cu deadevărul, Că mai multe sînt şi decît părul. Dragii cine sînt inemii mele, Mă lăsară în primejde grele. Îndurăte, Doamne, de mă scoate Din nevoi, din grijile din toate. Ruşine să paţăn grea ocară Carii cearcă sufletul săm piară. [277] Răceala să li săntoarcăn gîrbă Carii îm vor rău şim cearcă scîrbă. Cînd vor sta de răul mieu să rîză, De năprasnă răul săi cuprinză. Iară cei direpţi carii te cearcă, Dese bucurii ca să nui treacă, Să le vie pre tot ceas veşti bune Şi veselii, saibă de ce spune De slava ta şi de mîntuinţă, Să cunoască cinei cu priinţă. Că eu sînt cu tine fără lipsă, Din priinţa ta, Doamne, cea tinsă. Că eşti agiutori fără zăbavă, Şi să te văz, Doamne,ntra ta slavă. Psalómul lui David, 40. Ferice de cine socoteşte Meser şi lipsit de miluieşte. Veselii dese veniia apostolilor la svînta învierea lui Hristos 5 perechi [279] La cumplită zî cu izbăvinţă Domnul îi va fi, şi cu priinţă, Şil va creşte Domnul, dîndui viaţă, 'N lume trai să custe cu dulceaţă. Domnul na lăsa saibă sîială, Cînd pizmaşii stau de fac năvală. Arei şi de grije la zăcare, Sculîndul din pat, făcîndul tare. Eu încă voi zîce şoi rugamă, Doamne, să mă iei întra ta samă. Milă săm trimiţ şi sănătate În sufletul mieu fără păcate. Că pizmaşii, ei mi sămbunează, Şabiaşteaptă în rău să mă vază. Cundrăznire încăm zîc de faţă Cuvînt de mustrare şi de greaţă: <>. [281] În lontru veniia să mă vază, Grăind dulce, şi cine săi crează. Fărălege şau făcut strînsură, Răutate fără de măsură. Sfaturi aduna ieşind afară, Ca să nui priceapă cei din ţară. Asuprămi grăia pizmaşii şoapte, Să mă bagen rău, de zî, de noapte. Cu fărădelegi mă blăstămară, Cu cuvîntul cu cel de ocară: <>. Cît şi omul mieu cél de priinţă, Ce mam lăsat într-á lui credinţă, La pîinea mea slobod de mănîncă, Vicleşugul asuprămi rădică. Ce tu, Doamne şi Dumnezău svinte, Pentru mine săţ aduci aminte. Iiuda predatel cerca să-l găsască fără năroade, să-l dea pre mîna jidovilor [283] Şi cu a ta milă mă deşteaptă, Să le plătesc pentru a lor faptă. Dintraceasta ştiu căm eşti cu bine, Că pizmaşul na rîde de mine. Prin blîndeţea meam eşti sprejineală, La greul mieu la cel de năvală. Şinainteţ miai datumi tărie, Să trăiesc cu tine de vecie. Lăudat să fii, Dumnezău svinte, Din vecii toţ din cei de mainte. Şi să zîcă toţi aşe să fie Domnul lăudat peste vecie. În sfîrşit peveţîlor fiilor lui Core înţăles, 41. În ce chip doreşte cerbul de fîntînă, Cîndul strînge setea del arden plămînă, Sufletul mieu, Doamne, aşe te doreşte, Cu sete aprinsă, de mă veştezeşte. [185] Mişelul mieu suflet de tinensătează, De Domnul puternic şi viu, să te vază. Cîndva deaş agiunge să te văz în faţă, Săm stîmpăr de sete în trai de dulceaţă, Deaceasta mii jele cu inemă arsă. Şi ochii miei lacrămi în tot ceasul varsă, Cînd auz mustrare cu rîs ce măntreabă: <> Undem vineaminte de svînta ta faţă, Mi să varsăn suflet răceală de gheaţă, De dor ce magiunge de svînta ta casă Şi de corturi tinse în funi de mătasă. Că de maş vedeamă trecînd pentre dînse, Cu cîntări de rugă şi cu jărtveaprinse, 'N zî de sărbătoare făcînd voaie bună, Cu viers de dulceaţă la rugămpreună. Voia rea nuţ face, suflete mişele, Niceţ face scîrbă suspinînd cu jele, [287] Ce să aibi nedejde spre Domnul curată, Căţ va tinde milă cu mînăndurată. Şi tu, mîhnit suflet, grijea te cuprinde, De ţii tristă firea şi faţa nuţ rîde, Căţ aduci aminte de ţara cea dulce Undei Iordanul, şacoló teai duce, Deai avea putere, şi undei Ermonul, La muntele cél mic, unde şede Domnul. Şi te glăsăşti tare ca marea cînd rage, Mărgînd cu năvală la smîrc ce o trage. Valurile nalte şi spume de mare Îmblă preste tine de nau aşezare. A sa milă Domnul zua ţva trimite, Şi noaptea te roagă la dîns înainte. Şi zî cătră Domnul: <>. Că ei, toţ pizmaşii, stau de mi să strîmbă, Zua pănîn sară, şim fac multă scîrbă. <>, mă iau în prohită, Pre tot ceas măntreabă şi grăiesc în hiltă. Voia rea nuţ face, suflete mişele, Niceţ face scîrbă suspinînd cu jele, Ce să aibi nedejde spre Domnul curată, Că ţ-va tinde milă cu mînăndurată. Psalómul lui David, nescris deasupra de la evrei, 42. Giudecămă, Doamne, şi pîra mialege De limbă vicleană, de om fără lege. Şi mă scoate, Doamne, că tum eşti putere La loc de năvală, fără de scădere. Pentru ce mă lepez de petrec în jele, Cu faţă mîhnită, cu veşminte rele, [291] Cînd vine pizmaşul de mă tot îngînă Preste toată vremea şimproaşcă cu tină ? Ce săţ fie milă, săm trimiţ lumină, A ta dereptate să o văz senină. Să mă iei de mînă şi săm fii povaţă Spre svîntul tău munte, săţ dvoresc în faţă. Unde ţai întinsuţ cortul cel de slavă, Să ţîntru cu daruri fără de zăbavă, La sfîntul jărtăvnic, cu jărtve de sfară, Săm faci bucurie să sauzăn ţară. Can tinere zîle săţ cînt în lăute Cîntece de slavă de pre strune multe. Şi să mă rog ţie, o, Dumnezău svinte, Că tu porţ de grije ca şi de mainte. Voia rea nuţ face, suflete mişele, Niceţ face scîrbă suspinînd cu jele, Ce să aibi spre Domnul nedejde curată, Căţ va tinde milă cu mînăndurată. [293] În sfîrşit fiilor lui Core lanţăles, 43. Doamne, auzîtam din părinţ poveste, Ceai lucrat cu dînşii de tot nii la veste. Cai pierdut păgînii din svînta ta ţară, Să nu mai jărtvască idolilor sfară. Şi moşilor noştri leai dat să petreacă În svînta ta ţară şi zîsa săţ facă. Că ei, moşii noştri, nau mărs cu săgeata, Cînd au luat ţara, îngrozînd cu spata Şinpungînd pizmaşii cu suliţan maţe, Să facă izbîndă cu a sale braţe. Ce tu, Doamne svinte, cu braţele tale Leai făcut izbîndă şi leai deşchis cale. Şi svîntaţ direaptă le făcea lumină, Cu svînta ta faţă lucoare senină. Alt împărat návea, Doamne, fără tine, Tu purtai războiul oştii, cum să vine. [295] Cu tine da chiot şi rădican coarne, Nu putea pizmaşii să nu să răstoarne. Şi ei, moşii noştri, nu săncredeantrarce, Nice căŭta saibă izbîndă din lance, Ce ei avea tare spre tine credinţă, Şi tu, Doamne, sîngur le dai mîntuinţă. Că iai scosui sîngur de la greutate Şi leai dat de saţîu dar cu bunătate. Iară pre pizmaşii iai scosui din ţară, De iai dat să fie lumii de ocară. Pentraceea, Doamne, slava ţî saude, Şi svîntul tău nume pre noi să răspunde. Dară acmu că ce ne urneşti departe, Ne laş la sminteală şi nu ne ţîi parte ? Şin oştile noastre nu vii săţ tinz cortul, Ce laş pre pizmaşii de ne iau cu totul, Cît le prisoseşte de nu ne mănîncă, Ne mînă ca turman lature adîncă. [297] Oamenii tăi, Doamne, dedeş pre vînzare, Şin schimbarea noastră nai pus preţul mare. La svînta ta casă ai ceată puţînă 'N strajea ce să schimbă de pre săptămînă. Pusuneai de sîntem în vecini ocară, Limbilor deaproape ce nis pregiur ţară. Cînd vor să să mustre, pre noi ne pun pildă Şi clătesc cu capul dea noastră osîndă. Nii obrazul negru deatîta ocară Ce ne baten faţă den zî pănăn sară. Ponoslu neagiunge cînd le vine toană Pizmaşilor noştri, de ne iau în goană. Deacestea de toate ce ne vin în spate, Nu ţam uitat, Doamne, a ta bunătate. Şi ce neai dat lege ne stăm pre tocmală, Cu inemăntreagă, fără dendoială. Săvái că ne este şi cărareanchisă, Cătră tine, Doamne, nii inema tinsă. [299] Şi săvái că sîntem răului în soarte, De ne împresoară cu umbră de moarte, Nu neam lăsat, Doamne, de svîntul tău nume, Nice neam tins mîna cătrált domn de lume. Deacestea de toate vei face căŭtare, Că inema noastră ştii fărăntrebare. Că noi, Doamne svinte, sîntem zua toată Uciş pentru tine şi cu viaţa moartă. Pre slugile tale le giunghe prin oaste Pizmaşii tăi, Doamne, ca neşte oi proaste. Ce te scoală, Doamne, deţ stîrneşte somnul, Scoală să te vază din faţă tot omul. A ce, Doamne svinte, ţascunz svînta faţă De noi, ticăloşii, cu atîta greaţă ? Cît sufletul nostru în prav să zgîrceşte, Şi vintrele nostrun pămînt să lipeşte. Ce te scoală, Doamne, şi vin de neagiută, Cu svîntul tău nume, cu mila cea multă. [301] Fiilor lui Core înţăles pentru iubitul. Psalómul lui David, 44. Inema mea scoate cuvîntul cel dulce Şi cătrămpăratul lucrul îm voi duce. Limba îm voi face condei de scrisoare A scriitori grabnic ce nui pre supt soare, Cu cît eşti de ghízdav săţ scriu în frîmseţe, Căntreci pre toţi giunii cei din tinereţe. Din buzele tale este dulce graiul, Ţau uratuţ, Domnul săţ fie lung traiul. Şi ca un puternic armele ţîncinge, Calcă pre pizmaşul şi oasteai înfrînge. Cu cît eşti de ghízdav tinde şi stejeşte Cu a ta putere şi împărăţeşte, Pentru adeveră şi pentru blîndeţe, Că ţîi dereptatea de n-álegi în feţe. Purtateva bine mîna ta cea svîntă, Război ce vei face ţva fi fără smîntă. Frîmseţe-i dumnezăirea lui Hristos [303] Săgeţîle tale sînt bine călite, Că zac denainteţ trupuri polignite. Împăratul nostru cu lancea deamînă Taie pre pizmaşul şil giunghen plămînă. Scaunul tău, Doamne, este cu vecie, Varga ţii direaptă cea dempărăţîie. Ţie dereptatea îţ este iubită, Iară strîmbătatea îţ este urîtă. Pentraceea, Doamne, Domnu tău te unsă Cu oloi de pace şimpărat te pusă. Soţîilor tale le faci bucurie, Cînd tii arătate cu multă tărie Din casa cea scumpă, cu os tincuită, Veşmintelor tale toţ li să uítă. Vine de la dînse míros şi dulceaţă, Fără ce eşti rumăn şi vesel în faţă. Daşvor împăraţîi fete desfătate Şi cu dînse daţvor dar şi bunătate. Lancea, svînta cruce [305] Crăiasaţ dvoreşte dea direaptan dvorbă, În veşmînt de aur, în scumpă podoabă. Ascultămă, hiǐcă, şiţ uítă ruda, Casa şi moşia, căn dar nu ţii truda. Teandrăgimpăratul pentra ta frîmseţe, Că ţii Domn, şi lúi tenchină cu blîndeţe. Nui în lume hiǐcă can Tir să dea rază, Va veni cu daruri nainteţ să cază. Eşti rumănăn faţă şi dai cuviinţă, Ţie ţî sănchină craii cu credinţă. Cine vantran lontru na putea să tacă, Eşti craiului hiǐcă, cine să tentreacă ? Cu atîta slavă ce eşti înfrîmşată, 'N peteală de aur, în hainembrăcată. Aurul dă raze, frîmbii cuviinţă, Piatra, mărgăritul lucesc cu credinţă. Venivor pre urmă lampăratul fete, Venivor cu daruri fără de scumpete. Precista, crăiasa Părintelui Hiǐca lui David este Precista [307] Şi le vor aduce săţ fie la nuntă, Săţ faci veselie cu dînse mai multă. Şi soaţele tale le vei băgan casă, Ceau govit cu tine, să le pui la masă. Uitaţvei părinţii, petrecînd în slavă, Că ţvei vedea feţii fără de zăbavă. Preste toată ţara boieri îi vei pune, Şi svîntul tău nume tuturor lvor spune. Preste toate roduri să fie vestită Şi preste toţ vecii cinstea ta cea svîntă. Psalómul lui David, 45. Cuprinde întru sine acest psalóm nevoile besericii lui Dumnezău şi izbînda asupra pizmaşilor. Dumnezău ne este scut şi sprejineală, Agiutori în scîrbe ce vin cu năvală. Pentraceea nú ne mai cuprinde frică, Nice avem grijen lume de nemică. [309] Deam vedea pămîntul clătit de vînt iute, Şi munţîi în mare den loc săi strămute, Marea valuri nalte urlînd să rădice Şi să le izbască de munţ, săi despice Cu poarnele apei, Domnul veseleşte Svînta sa cetate şintreg o fereşte. Şau gătat întrînsă casă de dă rază Domnul, şi dintrînsă nu să depărtează. La vreme de grije svînta lui cetate Nui va strica nime nice de o parte, Că din zori de zuă Domnul ontăreşte Svînta sa cetate şintreg o fereşte. Toatămpărăţîia de păgînătate Rădice războaientrá lor răutate, Că Domnul din casă răspuns va trimite Şi să vor muiasă limbilempietrite. Căn ceas ce sloboade Dumnezău cuvîntul, Tremură păgînii şi cu tot pămîntul. [311] Domnul lui Iiacov la ceas de năvală Ne ţîne păretentra sa sprejineală. În oştile noastre Domnul esten frunte, Del văd toţ păgînii război ce dă iute. Cine nau prins veste, el vie de vază Prempăratul nostru război ce lucrează. Că Domnul potoale numai cu cuvîntul Oşti ce să rădică de pre tot pămîntul. Arcele sfărîmă, sabiile frînge, Suliţe şi scuturi cu focul le-ncinge. <>. În trebile noastren toate este Domnul, Cu oşti necuprinse, şi să şti tot omul [313] Că ne foloseştentra sa sprejineală Domnul lui Iiacov la ceas de năvală. CATĺSMA 7. Psalómul lui David, 46. Acest psalom cu glas apostolesc îndamnă pre toţ păgînii cătră cunoştinţa binelui lui Dumnezău, cu mulţămită de bucurie întru ce iau priǐmit la credinţă. Limbile să salte Cu cîntece nalte, Să strigen tărie Glas de bucurie, Lăudînd pre Domnul, Să cînte tot omul. Domnul este tare, Estempărat mare Preste tot pămîntul Şiş ţîne cuvîntul. Supusuneau gloate Şi limbele toate, În 3 părechi [315] De nis supt picioare Limbi de pre supt soare. Alesuşau şie Parte de moşie Ţara cea dorită, Careai giuruită Lui Iacov iubitul, Cei ţîne cuvîntul, Mila săş arate Cea de bunătate Spre noi, ticăloşii, Precum ne spun moşii. Pre vîrvuri de munte Saud glasuri multe De bucine mare, Cu naltă strigare, Că sau suit Domnul Săl vază tot omul. [317] Cîntaţ în lăute, În zîcături multe, Cîntaţ prempăratul, Că nui ca dîns altul Să domneascăn lume, Cu svîntul său nume, Cîntaţ sănţăleagă Preste lume largă. Că Dumnezău poate Pre limbi preste toate, De le îmblînzeşte Şi lempărăţeşte. Scaunul dă rază Unde va să şază Domnul din direapta, Sămpărţască plata, Pre boieri, pre gloate, Pre limbile toate. [319] Şi cine sănalţă Din hire sămaţă, Ia vedé tot omul Cum ia certa Domnul. Psalómul lui David, 47. Acesta psalóm spune de oraşul Ierusalimului, cum să nalţă la cinste pentrumpărăţîia Domnului Hristos, şi pentru războiul şi biruirea. Domnul este mare, Lăudat şi tare. Mai cu deadins este Lăudat cu veste Dea lui bunătate, În svînta cetate Din măgura svîntă, Ce stă fără smîntă, Cetate frumoasă De piatră vîrtoasă, [321] Binentemeiată, De Domnul gătată; În ţarăi vestită Cîtui de tocmită. Muntele Sionul Ce şau ales Domnul Despre miazănoapte Dă raze cît poate. Pre coaste de munte Cu uliţe multe, Cetatea cea mare, Craiului cel tare, Cu curţ desfătate, Cu pînzele nalte. Strajea nui lipseşte, Domnul ontăreşte. Craii şimpăraţîi Ce fac sfat cu alţîi Vestită-i în toată lume svînta beserică de tocmele bune. [323] Să strice cetatea, Săi ia bunătatea, Cînd ei să adună, Domnul îi detună, Şii cuprinde frică, De nu pot nemică, Cît stau de să miră A ce sănglotiră. Domnul le dă spaimă Cu munci fără samă, Ca maică cînd fată De estenspăimată, Ca vase pre mare Cînd le ia vînt tare, De le dă de stîncă Şi le răzdrumică. Auzîtam veche 'Ntrauz de ureche [325] Poveste trecută, Şacmu vedem multă, Că Dumnezău toate Cîte va, le poate. Cu lănci de departe Pre pizmaşii bate Şi cetatea svîntă Stă fără de smîntă, Nare greutate Nice de o parte, Că ontemeiază Domnul, să săncrează, Şii tindemprotivă Mînă milostivă, Cît are tot omul Milă de la Domnul. Şi svîntul lui nume Trece preste lume, [327] Svînta lui direaptă Direaptă dă plată. Muntele Sionul Saibă de la Domnul Bucurie plină 'N inemă senină De giudeţ cei face, Şin zîle de pace Să iasămpreună Toţ cu voie bună Împregiur cetate Cei cu ziduri nalte, Hiǐca jidovască Turnuri săş prăvască, Şintrált rînd de lume De svîntul tău nume Toţ să povestească, Să te proslăvească. [329] Să te şti tot omul Că tu ne eşti Domnul, Şi cîţ să vor naşte Cu tine sor paşte. Psalómul lui David, 48. Acesta psalom nenvaţă a ne sprejini de lume şi denşelăciune, să nu ne lăcomim de dînsă, ca de un lucru de sminteală. Ascultaţ acestea toate, Năroade, neamuri şi gloate Sămi înţăleagă cuvîntul Omul de pre tot pămîntul, Bogătaşii depreună Cu mişeii cînd sadună, Să vă spui denţălepciune Cunţăles denvăţuri bune. Şi auzul să vă tindeţ, Pildele să le deprindeţ, 4 perechi [331] Sascultaţ fără de price, Sănţălegeţ ce voi zîce. Să te temi de zî cumplită, Să nuţ dea de călcăi smîntă. Cela ce ai bogăţîie, Să nu stai în sămeţîie, Nice saibi nedejden frate, Sau în om, la greutate. Şi cu ce schimb va da omul, Să să schimbe de la Domnul ? Cu preţ de răscumpărare Sufletului, de pierzare ? Fiiva truda nencetată, Că la iad nu va fi plată. Acoló na vedea moarte, Să gîndească căl va scoate. Că măiestrul încă moare, Ca tot omul de supt soare. * La giudeţ nime nu s-a putea plăti, să scape de certarea cea vecinică. [333] Şi nebunul cu buiacul Vor peri de pre tot veacul. Şaverea de dînş rămîne De o iau rude streine. Cît să vor scoate din casă, Numele li sa uitasă, Li sa uita şi mormîntul, Cît iampresura pămîntul, Ceia ce nuş fac pre lume De bunătăţ saibă nume. Ce folos este de cinste Omului fără de minte, Ceş dă firea omenească Pre fire dobitocească, De merge fără sîială Pre calea cea de sminteală ? Nu cunoaşte căl va duce Dezmierdăciunea cea dulce [335] De va da ca oaian rîpă, Şi moartea lva sorbin pripă. Iară direpţîi, dînd rază, Vor prăvi cum duc să piarză Pre păcătos şi buiacul, Săş petreacăn iad tot veacul, De la slavă să să rază Şi cinstea toată săş piarză. Ce mă rog, Dumnezău svinte, Săm iei sufletul aminte Şi să mă cuprinz cu milă, Să num facă răul sîlă. Iară tu, oame mişele, Să nu dai de gînduri rele, Cînd vez pre păgîn că creşte Şi casa lui să lăţeşte. Că deaca moare, el piere, Cu slava lui, cu avere. [337] Cu dîns nemică nu duce Dintraverea lui cea dulce, Căntraceastă lumen viaţă Ii sufletul în dulceaţă. Şi cine i sămbunează, Ii drag preacela săl vază. Cinei spunen dereptate, Deacela fuge departe, Căi deprins pre cale largă Cătră perire dealeargă Şi să trage pre moşie Lantunerec de vecie. Ce folos este de cinste Omului fără de minte, Ceş dă hirea omenească Pre hire dobitocească ? Psalómul lui Asaf peveţul, dat de David, 49. Cuprinde prorocie de învăţătura cea tocmită a Domnului Hristos [339] şi de venirea svinţiii sale cea de dáori, şi de stricarea jărtvei legii vechi. Domnul domnilor grăieşte, Toată lumea să clăteşte, Şi pre toţ Dumnezău strigă De supt soare să să strîngă. Şi va aduna pămîntul, Săi auză toţ cuvîntul. Din Sion te vei ivite Cuvios, Dumnezău svinte. Cînd vei veni cu pohoaie, Nimărui nii veghea voaie. Denainteţ foc sancinge, Şi greşiţii toţ vor plînge. Vei chema ceriul cu tine Şi toţ svinţii, cum să vine, De vei giudeca pămîntul, Precum ţai răspuns cuvîntul. [341] Direpţîi să vor alege Dintre cei fără de lege. Cu cuvîntul tău cel dulce Pre toţ svinţii ţvor aduce, Ce ţau ţînut legămîntul, Deau dat legen tot pămîntul. Atunci ceriurile toate Vor răspunde preste gloate De giudeţ ce le vei face 'N dereptate şi cu pace. Aşe ne grăieşte Domnul, Şi săl auzîm tot omul, Săl ascultăm fără price Cătră Izráil cînd zîce, De ne spune mărturie Pre giurămînt cu tărie: <>. Păcătosului grăieşte Dumnezău şil dojeneşte: <>. Eşti cu furii în soţîie, Cu curvarii în frăţîie. Limbaţ este mincinoasă, Şi gura lăudăroasă. Şezînd, grăieşti rău de frate, Ca săl bagi la greutate, Ce ţii născut dintro maică; Şi Dumnezău cum săţ tacă ? Ţparen mintea cea zlobivă Că ţii Domnul deprotivă. [349] Nu ştii că te vanfruntate Dumnezău pentru păcate Şi ţî le va punen faţă, Deţ va fi mái multă greaţă. Pentraceea sănţăleagă Toţ cu inema ceantreagă, Pre Domnul să nul uíte, Şi va cădean mîni cumplite, Şi nu va fi cinel scoate, Săl apuce de la moarte. Faceţ jărtvă lăudată, Sáveţ de la Domnul plată Şi calea să vă arate, Să scăpaţ de greutate. La peveţul cel mare, psalómul lui David, 50. Acesta psalom sau fapt cînd greşisă David cu Uriasă de o îngrecă şi fece samă lui Urie, de io şi luă şie, şil dojeni prorocul Natan cu cuvîntul lui Dumnezău, şi căindusă să rugă aşe lui Dumnezău. [351] Fieţ milă, Doamne, de mă iartă, Cu milostivirea cea bogată, Şi pentru a ta ieftinătate Să mă curăţăşti de răutate. Şi mai cu deadins de rău mă spală Şi mă limpezeşte de greşală. Că eu îm ştiu a mea fărălege Şi răul mieu naintemi ce merge. Ţie ţam greşituţ, Doamne svinte, Deam făcut răutăţ denainte. Cuvintele tale tendireaptă La giudeţ sănvinci, cînd vei da plată. Iacăs zămislit în strîmbătate, Aplecat de maicămean păcate. Ce tu, Doamne, iubeşti dereptatea, Deţ arăţ pre mine bunătatea, Şi cu taine ce nu să pot spune Miai arătat a tanţălepciune. 5 perechi [353] Cu izopul tu mă ocropeşte Şi mă scaldă de mă curăţeşte, Să hiu spălat şi alb ca omeţii, Să mă bucur şi eu cu direpţii De veşti bune şi preacuvioase, Şi sămi bucuri mişelele oase. Doamne, nuţ întoarce svînta faţă De greşele ceam făcut, cu greaţă, Şi de cîteam lucrat fără lege, Cu milostivirea ta le şterge. Inemă curată tum zideşte Şi duh dirept în zgău îm noieşte. Nu mă urni din svînta ta faţă, Şi duhul tău cel svînt ce mănvaţă Să nul depărtez de cătră mine, Ce săm dai bucurie cu bine, Cu svînta ta, Doamne, mîntuinţă. Şi săm dai şi duh de biruinţă, [355] Ca sănvăţ pre cei fără de lege Cătră căile tale salerge, Să săntoarcă de pre răutate Cătră a ta svîntă bunătate. Şi mă scoate, Doamne, de la sînge, Cu mîntuinţa ta de mă strînge. Şi cu adevara tampreună Limba mea săş facă voaie bună. Şi buzele mele, Doamne svinte, Săm deşchiz, şi rostul să te cînte, Să dea veste fără de sîială În tot locul de svînta ta fală. Că deai pofti jărtvă, ţaş aduce, Ce jărtvele de ars nuţ par dulce. Lui Dumnezău jărtva ceea place Cu sufletul înfrînt ce sa face. Inema cea zdrobită şi frîntă La Dumnezău nu le va fi de smîntă. Prorocie de lepădare jărtvei legei vechi [357] Şi cu a ta, Doamne, bună vrere Sionului săi faci mîngîiere, Saibă de toate părţîle pace, Pănă zidiuri nalte să vor face Pregiur Ierusalim cetate, Să scripască dar şi bunătate. Atunci jărtve direpte ţvom face, Colaci şi prinoase, cumuţ place, Vin şi pîine, unt şi cu grîu dulce, Şi viţăi pre oltari ţvom aduce. TÎLC. Fiind războaie dese prin multe prilejiuri în zîlele lui David, una pentru că era multe cetăţ nedobîndite, alta pentru sîngele lui Urie ceau răscumpărat Dumnezău de pre casa lui David cu asupră, pentraceea poftiia cîndva să săntoarcă svinţia sa cu bine de pace, să să zidească Ierusalimul. Datau Dumnezău pace în zîlele lui Solomón, hiiusău, deau zidit pregiur Ierusalim şi au făcut şi beserica cea mare. Cu acesta au prorocestvuit de Ierusalimul cel sufletesc, adecă svînta beserică [359] a legii noauă, că în vremea Domnului Hristos au stătut lumea toată pre pace, pănă şau întemeiat svinţia sa beserica cu zidiuri nalte de svinţ apostoli şi proroci, şi mucenici, şi de toţ svinţii în toată lumea, că din vreme ceau născut svinţia sa pănă în patruzăci de ai după voznesenie au oprit războaiele. Ca să săndelepnicească toţ săl cunoască. Iară pentru viţăii oltariului deatunce, acmu sînt mieluşeii lui Dumnezău cei cuvîntareţ pregiur masa Domnului Hristos. Psalómul lui David, 51. Aicea să arată lucrurile lui Antihrist şi împrotiva lui îngrozîtură, şi direpţilor mîngîiere. Direptul să va cruţa ca un maslin, Iară strîmbul să va tăia ca un spin. Ce te lauz, cela ce eşti tare, Cu mînia ce sloboz din nare, De faci toată zua răutate Şin limba ta scorneşti strîmbătate ? Ca dintrun brici ascuţît pre cute, Faci vicleşug şinşelăciuni multe. Stih 5 perechi [361] Toată strîmbătatea ţeste dragă, Şi de cuvînt dirept tu prinz tagă. Iubeşti ampresura cu cuvîntul Şi cu limba sănşeli tot pămîntul. Ce Dumnezău tea strica cu totul Şi tea rumpe de unde ţii locul. Că tea săpa de la rădăcină, De nu ţî sa mai şti de trupină, Nice te vei vedean ţară dulce, Că la viaţa ceea nu tior duce, Că vei fi strein de svînta ţară, De ţî sor uita toţ de ocară Şi cu frică rîzînd îţ vor zîce: <>. [363] Iară eu îţ dvoresc înainte, Ca un maslin rodit, Doamne svinte, Că nuţ lipsăsc din svînta ta casă Cu făgadă şi cu jărtvă grasă, Nedejdiuind, Doamne,ntra ta milă, Preste veci săm fii vîntă şi sîlă. Şiţ mulţămăsc căm dedeş răbdare Cătră numele tău preaşezare. Şi de mine svinţii îş vor face Bucurie pre viaţă de pace. Psalómul lui David, 52. În inemăş zîce cel fără de minte, Precum i să place, deşerte cuvinte. Zîce că nu este Dumnezău să vază Şi să ia aminte cine ce lucrează. Că toţ să spurcară, undei vez ţii greaţă, Nu tii cutezate să le caŭţ în faţă. [365] Atunce ceţ pare cînd va veni Domnul Din ceri să ia sama ce lucrează omul, Cînd nu va fi nime să poatănţălege, Cînd sor înmulţîsă cei fără de lege, Cînd de cătră Domnul toţ să vor abate, Cînd vor fi netrebnici neavînd bunătate ? Că nui pănăntrunul nice sănţăleagă Ceia ce fac rele cu inemă largă, Mîncînd pre creştinii ca pre neşte pîine, Ca săi concenească de astăz, de mîine. Că nice de Domnul nuş aduc aminte, Pănă lea venile spaimă cu fierbinte. Cînd să vor vedeasă petrecînd cu pace, Le va veni veste precum nu le place. Fuginduş de umbră să hălăduiască, Îi vamproşca Domnul ca săi răsîpască. Cu multă urgie oasele lea frînge, Vor fi de ocară şi nu sor mai strînge, Dezmiardă-te, omule, cu samă ! [367] Că vor cădean cîmpuri goale şi mîncate De múşini, de pasări, de gadini spurcate. Vor fi de mustrare şi de grea ocară, Că vor fi de Domnul defăimaţ în ţară. Dă, Dumnezău svinte, de Sion să vie În creştinătate a tampărăţîie, Şiţ întoarce prada carea ţii robită, Săş vie la urmăn ţara cea dorită. Să vază Iiacov, să să veselească, Cu creştinătatea să te proslăvească. În mai marii peveţîlor înţălesul lui David. Cînd mearsără zifenii la Saul dei spusără că să tuleşte David la dînşii, 53. Învaţă prorocul pre omul cel dirept la vreme de scîrbă să şti lăuda pre Dumnezău. Doamne, mă spăseşte Cu svîntul tău nume, Fămi giudeţ pre lume Şintreg mă fereşte. [369] Cu a ta putere, Grije cînd am multă, Tu, Doamne, miascultă Ruga din tăcere. Că să rădicară Asuprămi păgînii Şi cu toţ streinii, De mămpresurară. Şi nuţ au de frică, Cînd svîntul tău nume, Cei vestit în lume, Liau întro nemică. Ce mie mii vîntă Domnul, sufleteşte, De sînt şi trupeşte Întreg, fără smîntă. Cine mis cu scîrbă, Le va veni răul, [371] Din tot deadevărul Şi lea cădean gîrbă. Veste preste lume, Doamne, îţ voi face, Cu jărtve de pace, Svîntului tău nume. Că mii cu ferice Cînd tu mă vei scoate Din scîrbele toate, Să naibă săm strice Pizmaşii, săm caŭte, Şintra lor cădere, Stînd fără scădere, Săi văz de departe. Psalómul lui David, 54. În cesta psalóm însămnează de patimile Dumnezăului Hristos şi glasul svinţiii sale, în obraz de slugă cătră Părintele. [373] Ascultămi ruga, Dumnezău svinte, Şi nu mă trece, cem ia aminte, Căm feci rea voaie pentru grea ură, De sînt cu spaimăn cugetătură. Şi mă ia grije pentru strigare Cem fac pizmaşii cu supărare, Cu păcătoşii ce sănvitară Pentru săm facă veste rean ţară. Şi cu urgie să întărîtă, Cît mii de dînşii ineman smîntă, De mă aduce cătră grea oară, Spre frica morţîi de mămpresoară. Groază, cutremur măntunecază, Firea num poate să stea să vază. Zîsam în mine: <>. Caş zbura lesne, deaş depărtamă La păduri dese unde nui teamă, [375] Dumnezău svinte, şaş aşteptate La loc de grije ca săm ţîi parte. 'Neacăle, Doamne, şi lemparţ limba, Să să scurteze din oraş scîrba, Să nu mai îmble să leşuiască Pre supt zebrele, să căpuiască, Întinzînd laţuri în drum cu nadă, Fără cenşală şi scornesc sfadă. Că de pizmaşul nu miar hi jele Cear ocărîmă cu ocări grele, Că maş ascunde de la trăsură A om năprasnic, ce mii cu ură. Ce mii mai jele şi mai grea trudă, Cînd îm pizmeşte om ce mii rudă, Carelem ştie voia şi gîndul, La masă şede cu minen rîndul, Şin sărbătoare mergempreună La casa svîntă soţîie bună. Domnul Hristos, de farisei şi de cărtulari, şi de Iiuda. [377] Unii caceştia, dear veni moartea Săi concenească cu toată soartea, De vii cu totul iadul săi soarbă, Să nu mai hie cu lumea-n hoarbă, Şi a loc case pústii să şază, Ceau fapt în lume rắul săş vază. Eu cătră Domnul strig, cînd am teamă, Domnul mascultă căi sînt pre samă. Sara şamiazăz, şi demineaţă, Grăiesc la Domnul fără de greaţă, Că mă aude şi mă va scoate, Şi voi fin pace de toi de gloate. Că ei cu mulţîi vin cu grea toană Şi sănvitează să mă ian goană. Auzăi Domnul şi săi smerească, Cela cei vecinic să le plătească. Şi ei să naibă cu ce să scoate, Să să plătească de cătră moarte. [379] Căce navură spre Domnul teamă, Lea da certare fără de samă. Domnul şva tinde mîna săi piarză, Căce nu vrură cuvînt să-i crează. Că se spurcară cu giurămîntul Şi nuş ţînură întreg cuvîntul. Să despărţîră de dîns cu greaţă, Ca să nui caŭte în svînta faţă. Inemantrînşii nu să potoale, Grăiesc din gură cuvinte moale, Deţ par ca untul de unsuroase, Eles ca lancea de sîmceloase. Iară tu, oame, nii hi cu lipsă, Dei hi spre Domnul cu mintea tinsă, Că ţva da hrană şi tea grijite, Şi de gîlceavăn veci tea ferite. Iară pizmaşii vor dan genune, Urniţ de Domnul în putregiune. [381] Oamenii céi crunţ nuşvor petrece Zîlele vieţii, cen sîrg sor trece. Iară eu, Domnul, te am nedejde Şi stîncă tare, fără primejde. CATÍSMA 8. Rugă de izbăvire de primejde. Acesta psalom lau făcut David cîndul oprisă în Gheta cetatea filistimenii. Dintra ta milostivire mă rog, Doamne svinte, Milă săţ fie de mine, să mă iei aminte. Şi să nu laş toată zua om ce mii cu scîrbă Să mă lupte, să stropşască, să să puien gîrbă. Sînt cu mulţîi strînş asuprămi să mă dea de rîpă Şi să bat de la nălţîme să mă surpen pripă. Ce tu, Doamne, mieşti nedejde, şi zua nam teamă, De Dumnezău mii voroava şi moi lăudamă. Pre Dumnezău mii nedejdea şi nu mă ia frică, De rău ce miar face omul nu gîndesc nemică. Mi să strîmbă toată zua şi stau de măngînă, Că lii gîndul rắu săm facă şi veste streină. [383] Să pun leşnici, întind laţuri şi stau de vinează, Abiam rabdă bietul suflet încurcat săl vază. Ce tu, Doamne,ntro nemică ivei lăsa salerge, Cu urgie împroşcaivei cei fără de lege. Iară eu, Dumnezău svinte, viaţa mea ţvoi spune, Că miai şters lacrămi din faţă şi miai dat veşti bune. Şi dea ta făgăduinţă miem pare bine, Să săntoarcă toţ pizmaşii, să fugă de mine. Şin ce zî te voi chemate voi pricependată Că tum eşti, Dumnezău svinte, cu milă bogată. Cu Dumnezău moi fălimă în grai ce voi zîce, Cu Domnul moi lăudamăn cuvînt de ferice. Pre Dumnezău mii nedejde şi nu mă ia frică, De sar porni toată lumea, săm strice nemică. Pentraceea, Doamne svinte, eu ţam de făgadă Ce voi da laudii tale fără de tăgadă, Că miai scos mişelul suflet de moarte cu jele Şi miai şters ochii de lacrămi, iertîndumi greşele. Şi de lunicuş miai datumi să mărg fără greaţă, Slujinduţ precum să cade,n lucoare de viaţă. În sfîrşit să nu strici, David în titul de scrisoare, cînd fugi denaintea lui Saul în peşteră. Acesta psalóm arată de omorîtura Domnului Hristos şi de învierea svinţiii sale. [385] Hieţ milă, Doamne svinte, hieţ milă, Că spre tine mii nedejdea cînd am sîlă. Şi mişelul mieu de suflet ţie caŭtă, Săl acoperi cu aripa ta cea lată, Pănă să va trece toiul Şi vandărăpta pohoiul. Am strigat, Dumnezău svinte, cătră tine, Şi tu, Doamne, miai trimis cu de tot bine. Şi folos din ceri miai dat cu mîntuinţă, Deam bătutumi pre pizmaşii să să sîmţă. Că iam datui de ocară, De saude preste ţară. Ţai trimisuţ, Doamne, mila şadevara, De miai curăţît ponoslul şi ocara, Şi miai scos din lei mişelul mieu de suflet, Ce gîrbiia pregiur mine cu rău cuget. Că de nu miar părti Domnul, Turburat miaş dormi somnul. [387] Fiii lumii şau ieşit din omenie, Le sînt dinţii lănci cu ostii de mînie Slobozîte, şi lii limba spată iute, Ascuţîtăn doauă rosturi ca pre cute. Dinţii să li să jimbască Şi limba să să tîmpască. Şi te sui, Dumnezău svinte, să te vază Tot pămîntul de pre ceri cum sloboz rază. Şi să nú laş să mă prinzăntrá lor sîlţă, Săm zgîrcească bietul suflet, săl înghiţă, Şi groapa caream gătează Săi înghiţă şi săi piarză. Că mii inema gătată să te vază Pre tot ceas, Dumnezău svinte, lăsînd rază. Şi cu slava mea sînt gata să mă mînec, Scoală, slava mea, te scoală de zî cîntec În lăută. Demineaţă Mă voi scula cătră viaţă, [389] De ţvoi spune preste gloate bunătatea, Şin păgîni ţvoi spune, Doamne,n toată partea. Căţ agiunge milan ceri de covîrşeşte, Şadevara preste núori să lăţeşte. Şi suind în ceri săţ crească Slavan ţara creştinească. În sfîrşit să nu strici, David în titul de scrisoare. Deadevăr de grăiţ bine 'N dereptate, cum să vine De varătaţ cu blîndeţe Carii sînteţ pre giudeţe, Cînd la inemă vă zace Strîmbătatea ce vă place Şi văs mînule deprinse A lua mîzde cu dînse. Streinaţîs din mătrice Păcătoşii, şi lioi zîce [391] Că din zgău să răzleţîră În minciuni de rătăciră. Ca vipereanveninează Cu muşcătura, să piarză, Şi cuvînt cu dereptate Nul vor nice de departe Săl auză, saibă trudă, Ca şi aspida cea surdă De descîntec ce vinează Vînătoriul să o piarză. Ce le dă, Dumnezău svinte, Certare, să ţîie minte. Şii ucide preste falcă, Să le frîngi dinţii, să tacă. Şi leilor le despică Fălcile cu care strică, Făi ca apa cei vărsată, Ce nui în samă băgată. [393] Şi arcul săş tragă moale, Să să slăbască din foale, Să pieie ticăiţeşte, Ca ceara ce se topeşte, Şi ca cubelcii să arză De soare, şi să nul vază, Să nu poată să să tragă Preste spini, fără de vlagă. Ca păduceii să sece De pojar şi de vînt rece. Cu urgie să dean rîpă, Săi soarbă de vii cu pripă. Şi direptul, lăsînd rază, Va ieşi pentru să vază Şi va sta cu faţă blîndă, Prăvindui duş în osîndă. Şi li sa spăla de sînge Pre mîni, cînd răii sor stînge. [395] Şadevăr va zîce omul Că de toate ştie Domnul. Şi va face Domnul parte Celor buni de dereptate, Şi celor strîmbi cu căŭtare Le va da Domnul certare. Cînd trimisă Saul straje pregiur casa lui David săl ucigă. Iamă, Doamne, de la greutate, De pizmaş cem sînt cu răutate. De fărădelegi tu mă plăteşte Şi de crunte mîni mă izbăveşte. Că pizmaşii stau de mă vinează, Mişelul mieu suflet vrînd să piarză. Mi să pun puternicii în gîrbă, Săm facă scădere şi grea scîrbă. Fără vină şi fără greşală, Îm ţîn calea săm facă năvală. Muzaverii ce-l băga cu cuvîntul pre David cătră-mpăratul. Leşuiturile pizmaşilor. [397] Ce, Doamne, mă rog săţ hie milă, Scoală de vin şi săm vez de sîlă. Vin, Dumnezău svinte, de miagiută, Ca lui Izrail, în grije multă. Şi sama să iei a limbi păgîne, Ce nau, Doamne, stideală de tine. Şi să núi laş sămble fără lege, Ce săi întorci spre sară salerge Împregiur de tîrg, să flămînzască, Ca cînii cercînd să să hrănească. Că ce latră ei şi ce lucrează Le pare că nui nime săi vază. Ce tu, Doamne, de dînşii vei rîde, Cînd în laţ cu păgînii sor prinde, De vor fi de batgioc, de ocară, Şi lea ieşi vestea preste ţară. Iară eu, tum eşti, Doamne, putere, Sprejineală şi fără scădere. [399] Eştimi, Dumnezău svinte, cu milă, De măntîmpini cîndumi este sîlă. Şi pentru pizmaş îm vei da ştire, Cînd lea veni vremea de perire. Şi să nui uciz, Doamne, din ţară, Ce săi laş să fie de ocară. Şii goneşte din ţară salerge, Ca să nuţ uíte svînta lege. Că de multă vreme lii gătată Cum ţau slujit să li se dea plată. Căş spurcară de tot giurămîntul, De nuş socotirăntreg cuvîntul. Căzurăn laţ pentru sămeţîia, Căce iau cuprins blăstămăţîia. Le va ieşi vestea de perire Ce le va veni fără de ştire. Şi te vor cunoaşte că eşti Domnul Pre tot locul şi preste tot omul, Poate fi că i-au lăsat Dumnezău pre jidovi să rămîie de poveste în lume. [401] Şi pre Iacov ai oblăduinţă, Că pămîntul tot ţii cu credinţă. Şi pizmaşii cei fără de lege Să săntoarcă spre noapte salerge Ca cîinele şi să flămînzască, Pregiur tîrgul tot să cehăiască, Cercînd hrană şi scurmînd prin tină, Să să culce şi fără de cină. Iară eu săţ cînt, Doamne, de sîlă, Sara cînd mă culc, cu a ta milă, Să mă bucur şi de demineaţă, Zua petrecînd cu bună viaţă. Că, Doamne, mfuseş de sprejineală Şi scăpare la zî de năvală. Tum eşti razăm, tum eşti şi putere, Şi te voi cînta fără tăcere. Tum eşti Domnul, tărie şi sîlă, Dumnezăul mieu eşti, a mea milă. Jidovii, necredincioşii. [403] În sfîrşit de ceii schimbaţ din scrisoarea titlului David, de dojană, cînd au aprins Mesopotamia Siriei, şi scria de Soval, cînd sau vîrtejit Ioav la Edom de lau bătut şi iau tăiat 12 mii pre valea slatinilor. Doamne, lepădatuneai şi neai surupat, Pre noi mîniatuteai şi neai cruţat. Pămîntul clătitulai şi lai strămutat, Iai strînsui frînturile şi lai vindecat. Că teai arătatute aspru şi aprins, De neai adăpatune cu vinuri de plîns. Şi de teamă cíneţ au, leai datule sămn, De arc să să apere cu toiag de lemn. Şi ceia ce ţîs iubiţ să ţîi izbăveşti Cu braţul tău cel dirept şi săi mîntuieşti. Şi pre mine cînd mă rog, Doamne, să miauz De la locul tău cel svînt şi săm şi răspunz, Ca să num fac voia rea, nice să tînjesc, Că tu parte facemvei să mă veselesc [405] De tîrgul Sihemului, de valea Sohot, Că mi lai dat cu uríc, cu locul cu tot. Al mieu este Galaad, al mieu Manasii, De strajem este Efrem lîngă căpătîi. Iudam este ales de sau arătat În giudeţe lăudat, ţărîi împărat. Moáv mia hi la căldări, Edom mancălţa, Filistenii vor sluji de mor desculţa. Şi toţi carii miau pizmit mi să vor pleca, Şi naintem vor veni dei voi giudeca. Nime nu mă vantiri să fug la cetăţ Cu şanţuri, cu tare străj, cu porţ cu lăcăţ, Nice manşira să fug pănă la Edom, De oastenspăimat, să scap de umbră de om. Fără numai cînd ne vei, Doamne, arunca, Prin greşală ceţ vom fi şi nu niom pleca. Şi nu vei ieşi cu noi război să ne porţ, Ce ne vei lăsa să him ocărîţ de toţ. [407] Pentraceea ne rugăm ne dă agiutori, Că de folosul de om este puţîn spori. Doamne, întragiutoriul tău ne vom lăuda Cu numele tău cel svînt şi război vom da Tuturor pizmaşilor, şi liom cuteza, Dei vom luan suliţe şii vom răteza. Psalómul 60, în cîntări lui David. Mă rog, Dumnezăul mieu, tu săm socoteşti Rugămintea ce mă rog şi să o priǐmeşti. Cînd strig de la margine, de preste hotari, Tu, Doamne, să mă auz la svîntul oltari. Şi cînd sînt în voie rea, tu să nu mă laş, Ce pre stîncă să mă sui la al tău sălaş. Şi povaţă tu săm fii, cale de scăpat Despre faţă de pizmaş, razăm şi turn nalt, Petrecînd în casa tantracoperemînt, Supt svînta ta áripă, viaţă pre pămînt. [409] Că tu, Doamne, îmiasculţi rugă ce grăiesc Şi miai dat cu svinţii tăi parte să trăiesc, În moşie ce leai dat pre loc desfătat, Şimpăratului vei da să stea neschimbat. Preste rod de rod săi dai să custe lung trai Denaintea Domnului, ce ţî lai pus crai. Mila şadevara lui cine va grăi Să o poată cugeta în veci cea trăi ? Şi numelui tău cel svînt, preste zîle lungi, Ceam făgăduit voi da cu jărtve, cu rugi. Psalómul pentru Iditum a lui David, 61. Să nu lăcomim, ce să cercăm cele vecinice şi să păzîm, că cu cît să mulţeşte iscuşenia cu atîta mai vîrtos să ne nevoim cu ruga şi cu bunătăţîle. În ce chip nu sa pleca cătră Dumnezău Şi i să va cuceri biet sufletul mieu ? Că de la dînsulu mii folos şagiutori, Acela mii Dumnezău şi răzămători. [411] Cu dînsul mă sprejinesc şi nu moi clăti, Şin greu ce mi sa tîmpla el mă va scuti. Pizmaşilor, pănă cînd veţ îmbla zăluz, De veţ legavă de om, veninaţ şi cruz ? Şi vă puneţ demproşcaţ cantrun zid plecat, Gîndiţ că liţ răsîpi ca un gard stricat. Şi staţ de vă sfătuiţ preţul săm schimbaţ Şi cu sete alergaţ cu rău săm stricaţ. Din rost îm zîceţ bine, de mă îmblînzîţ, Şi din inemă cercaţ să mă vicleniţ. Ce eu tot mă voi pleca cătră Dumnezău, Şi lui să te cucireşti, biet sufletul mieu. La dînsulu mii să rabd, că mii Dumnezău, Spre folos, spre agiutori, nemutat spre rău. De Dumnezău moi spăsî, şi slavă mva da, Dumnezău ma agiuta, căcel voi răbda. Deci să nedejdiuiţ spre dîns, că vă zîc, Tot soborul creştinesc, cu mare cu mic. [413] Şi inema cătră dîns toţ să vă vărsaţ, Căi a nostru Dumnezău, şi să vă rugaţ. Iară hiii omeneşti văz că sînt deşerţ, Şii văz că sînt mincinoş, plini de strîmbătăţ. Şi cu svatul lor cu tot deşert svătuiesc, Şi cuvîntul nu le stă de cîte grăiesc. Pentraceea eu vă zîc să hiţ înţălepţ Şi să nu denejdiuiţ cătră strîmbătăţ, Nice cătră apucări să nu lăcomiţ, Nicen bogăţîi ce vin să nu vă uimiţ. Că deaceasta Dumnezău o datau ales, Şi deaceasta de daóri eu am înţăles. Căi puterea şi mila a lui Dumnezău, Şi vampărţî tuturor după lucru său. Psalómul lui David, 62. Beserica creştinească la nevoaie şi la greutate să roagă lui Dumnezău. [415] Dumnezăul mieu, Dumnezău svinte, Ţam mînecatuţ dvorbă nainte. Că pentru tine mi sănsătează Bietul de suflet, vrînd să te vază, Cît de ori multe ce te doreşte, Trupul, mişelul, să schimoseşte, Can pustii dese şinsecetate, Fără de apă şi necălcate. De maş vedeamăn svînta ta casă, Mişelul suflet sar desfătasă, Prăvind deaproape svînta ta slavă, Că deaş vedeate fără zăbavă. Că mii mai bunăn toată dulceaţa Mila ta, Doamne, decît şi viaţa. Ce pentraceea tioi lăudate 'N buzele mele de bunătate. Ţvoi ura bine, şintra mea viaţă Să văz deaproape svînta ta faţă, La om ce are întru sine pre Dumnezău [417] Şi cu mîni tinse să stau la rugă, 'N sfîntul tău nume, ces a ta slugă. Atunce, Doamne, sar săturasă Bietul mieu suflet dintra ta masă. Buzele mele tear lăudate Cu bucurie de bunătate, Că mie somnul mi să stîrneşte Şin vremea nopţîi, de te chiteşte. Şi cătră rugă de demineaţă Gîndesc la tine, căm eşti povaţă. De mă acoperi supt aripi svinte, Ţîindumi umbrăn vreme fierbinte, Mişelul suflet lipit să ţîne Preste tot ceasul, Doamne, de tine. Na putea nime să mă desparţă Dea ta direaptă carea mănvaţă, Iară aceia cem cearcă răul, Fără de veste săi soarbă tăul. [419] Stîrvuri să zacă, căzuţ de aramă, Să nu mai hie nicentro samă. Hulpile noaptea părţ să le facă, Şi zua pasări să nu le treacă. Iarămpăratul gînd depreună Cu Domnul saibă şi voaie bună. Şi cine este giurat cu Domnul, Laudă saibă de la tot omul. Şi săş astupe pizmaşii gura, Să să oprească vrajba şi ura. Acesta cuvînt paremi şi socotesc că va să zîcă căpetenia peveţîlor, ca şi ce să zîce greceşte margine şi, socotesc, vîrv, adecă mai marele arhiereu. Aşe şi , adecă capăt sau sfîrşit, că aşe am cetit la psăltirea ce leşască, slavinească: a celui denainte cîntător psalómul lui David. Putem zîce tropicos , aducînd aminte de zua sfîrşitului, că sfîrşitul aduce zua cea vecinică direpţîlor, şi noaptea cea vecinică păcătoşilor, pre giudeţ ce le va alege Dumnezău atunce, că cum trag năvodul la margine, aşe şi psalómii toţ şi [421] toată ruga svintei beserici trage tot la marginea aceea a sfîrşitului, şi de aceea grijeşte, că aceea este cap şi obîrşie stătătoare în veci. psalómul lui David, 63. Dumnezău svinte, tu miauz glasul, Ce mă rog ţie preste tot ceasul. Şi de pizmaşii îm derădică Mişelul suflet fără de frică. Şi să macoperi de ceata strîmbă Ce dau cu mulţîi săm saien gîrbă. Că lii tăioasă limba ca spata, Cu venin iute lii arcul gata. Fără de veste, cu lancea plină, Vor să săgete cei fără vină. Neavînd de tine, Doamne, sîială, Dau del împroaşcă toţ cu năvală. Şau întărituş cuvînt de sfadă, Săntinză laţuri, să puie nadă. [423] Zîcînd că nare cine săi vază, Cearcăn tot ceasul ce să le cază. Ce ei şor pierde toată sărita, Cercînd altóra să vază smînta. Ce pentracea, Dumnezău svinte, Ce fac viclenii săi iei aminte. Şi te rădică de le sparǐ ceata, Să le slăbască arc şi săgeata. Sîlă să naibă să păgubască, Ca şi săgeata cea cuconească. Limbilentrînşii să ostenească, Lumea de dînşii să să ciudească. Şi să să teamă de cii tot omul, Să pomenească ceau făcut Domnul. Şi ce lucrează toţ sănţeleagă, Saibă direptul inemăntreagă. Şi toţ direpţii le va fi fală, Avînd pre Domnul de sprejineală. Ereticii [425] CATĺSMA 9. Psalómul lui David, 64. Ne mîngîie prorocul de lăcuinţa de gios cu nedejdea petrecerii de sus. Ţie să cuvine, Doamne svinte, Laudan Sion să ţî să cînte. Şi ţie făgadă să va dasă În Ierusalim, svînta casă. Să miauz şi mie făgadă, Cînd vei strînge tot omul la radă. Atunci de pîrîş fără de lege Şi de păgînătăţ ne vei şterge. Ferice de cine lii aleasă De-i vei lua la svînta ta casă, În curţîle cele desfătate, Să să îndulceascăn bunătate, De beserica ta de cea svîntă, Ce stă cu minune, neavînd smîntă. Ne rugăm şi noi, Dumnezău sfinte, Să neasculţ la ceas de rugăminte. 5 perechi Ierusalimul este beserica lui Dumnezău. Zua de judeţ, pîre. [427] Că svinţia ta eşti aşezare Pre uscat tuturor şi pre mare. Tu sprejineşti munţîi în vîrtute, Cînd turburez marea cu vînt iute. De valuri, de urlet săntristează Toţ păgînii şi să spămîntează. Şi de semne ce văd îi ia teamă, Pre cei de departe, fără samă. Demineaţă cînd ieş, tu dai rază, Şi de tine cina sămfrîmşază. De tine pămîntul sadapă, Şi de bişug nime nu să scapă. Că părăul tău, Doamne, varsă, De saţîu gătind tuturor masă. Brazdele pămîntului lembată, Să rodească secere bogată. În ploi bune, vesele să crească Vipturile şi să să mulţască. Războiul svintei beserici. Învierea Domnului, sfîrşitului lumii. [429] Anul cu cunună lnăroceşte Şi cu de tot bine lîndulceşte, Cîmpii de grăsîme să să împle Şi pustia grasă să să tîmple. În frîmseţe, dealurile nalte Bucurie leancinge să salte. Sănvăscură oile, mieorii, Şi sor veseli secerătorii De zăpódii ce vor unda grîne, Şi toţ vor cînta sătui de pîine. În sfîrşit cîntec psalom de înviere, 65. Strigaţ lui Dumnezău, toţ din ţară, Cîntaţ să sauză pănafară Numele lui cél svînt, şii daţ slavă, Daţîi cinste fără de zăbavă. Zîceţ cătră Domnul: <>. Veniţ de vedeţ, cui i să pare, Cîtui Domnul de straşnic de tare, Căntrece toţ oamenii cu svatul, Şi marea ontoarce cu uscatul. Şi prin văi îş trece oastea lesne, De leagiunge apa pre la glezne, Şi de dînsul toţ au bucurie, Căş domneşte vecii cu tărie. Şi ochii lui prăvăsc preste gloate, De văd lumea şi limbile toate. Pentraceea toţ să să păzască, Şi greşiţii să nu să mîndrească. [433] Iară voi, păgîni, fără de price Lui Dumnezău săi zîceţ ferice Şi săi strigaţ cinstea preste gloată, Săi răsune slavan lumea toată. Că miau pusumi sufletul în viaţă Şi piciorul miau ferit de greaţă. Cînd ne cercai, Doamne,n strecătoare, De neardeai cargint în herbătoare, Ne băgai picioarele prin laţe Şi scîrbele ne puneai în braţe. Că neai suit păgînii în ceafă, Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă. Ce tu, Doamne, cu lesne nii trece Prin pară de foc, prin apă rece, Şi cătră odihnă ne vei duce, La răpaos şi la sălaş dulce. Pentraceea îţ voi întran casă Cu făgadă şi cu jărtvă grasă. [435] Şi rugile ce ţam giuruite Le voi dale să nu să uíte. Cu rostul mieu ceam zîs la nevoaie Ţvoi aduce cu drag şi cu voaie Jărtve de ars cu măduhă grasă Şi tămîie, cu mieori deacasă. Şi cu tauri, vătui ţvoi aduce, Vin şi pîine, unt şi cu grîu dulce. Şi vă strîngeţ deauzîţ tot omul Să vă spui saveţ teamă de Domnul, De cît bine miau făcut şim face, Şim fereşte sufletul cu pace. Cătră dîns deam strigat, avînd scîrbă, Miau iuşuratumi greul din gîrbă. De supt limbă iam nălţat cuvîntul Şi sau auzît în tot pămîntul. Că eu deam iubit vro strîmbătate, Domnul să num caŭten greutate. [437] Pentraceasta Dumnezău mascultă Şi mă scoate din grijea cea multă. Blagoslovit să fii, Doamne svinte, Că num lepez mişele cuvinte, Nice mila ţopreşti despre mine, Lăudat să fii, cum ţî să vine. Doamne, tu tendură şi ne urăn viaţă, Deţ străluminează pre noi svînta faţă, Şi ne miluieşte săţ cunoaştem paşii Pre pămînt cei merge să nenfrîngi pizmaşii. Săţ mărturisască năroade şi gloate Ceai făcut izbîndă, şi limbile toate. Şi păgînătatea saibă voaie bună, Căn direptul giudeci pre toţ depreună. Şi limbile toate lii deşchide cale Pre pămînt să ţîie poruncile tale. [439] Şi gloatele toate săţ mărturisască Ţie, Doamne svinte, şi săţ mulţămască De biuşug de roade ce şau dat pămîntul, Că neai urat bine, Doamne, cu cuvîntul. Năroc şi ferice neai dat fără samă, Şi limbile toate săţ aibă de teamă. Pentru rădicarea lui Hristos şi căderea pizmaşului său. Prorocul cu nedejde pofteşte învierea Domnului Hristos, cu care să să surpe neprietenii. Domnul să să scoale, săi fugă de ştire Toţ pizmaşii noştri şi să să răşchire, Să fugă departe de svînta lui faţă Cine nul iubeşte şii caŭtă cu greaţă. Fum cu stereveie faţa să le arză, Şi ca de foc ceară, răstopiţ să cază, Şi toţ pizmătarii dea lui faţă svîntă Aşe să despieie şi să cazăn smîntă. [441] Iară pre direpţii Domnul să le facă Saibă de tot bine, viaţă să le placă. Şi cu bucurie să să desfeteze, Nemică dea lumii să nui întristeze. Cîntaţ cum să cade Domnului pre nume Şi săi faceţ cale cînd vine pre lume, De va să să suie preste scăpătate, Cu svîntul său nume şi cu bunătate. Faceţ bucurie de svînta lui faţă, Iară pizmătarii săi cuprinză greaţă. Săracilor Domnul le este părinte, Văduvelor este giudeţ de mainte. De la locul cél svînt unde lăcuieşte, Tutinderean lume el oblăduieşte. Şi pre toţ îi creşte şii face cu casă, Cu sfat de la dînsul să vor aşezasă. Domnul ce sloboade pre cei din prinsoare, Pre ceia ces chíşavi daleva strînsoare, [443] Ia pune movile ca şi în pustie, Să şază mormînturi pentru gingăşie. Din vremea aceea cînd tu, Doamne svinte, Te milostivisăş deţ luai aminte Gloata ta cea svîntă şii erai povaţă Prin pustietate, dembla fără greaţă. Tremura pămîntul dea ta strălucoare Şi saprindea ceriul de vărsa sudoare. Muntele Sinaiul fumăga cu pară, De svînta ta faţă, şi luminan ţară. Că tu, Doamne svinte, ţdedeseş cuvîntul Atunci cu Izráil să stea cît pămîntul, Săţ fie moşie, şi iai datui ploaie, 'N vreme secetoasă, de vărsa pohoaie, Sănverzască cîmpii, saibă vita hrană, Să nu flămînzască mişei preste iarnă. Dea ta bunătate saibă bişug mare, Poruncile tale să le strige tare. [445] Şi să prinză veste toţ dea ta izbîndă, Cînd va stampăratul sămparţă dobîndă. Iubitul pre steaguri cu multă frîmseţe Vampărţî pre cete lefe cu blîndeţe. Şi tu, oaste svîntă, nii hi ca mainte, Să te culci afară la tăciuni herbinte, Ce vei dormin casă, de tii desfătate 'N sîn de porumbiţă,ntráripi argintate. După ceafă aur cu lucoare verde Ţva slobozî raze, de nu tii încrede. Ţva stolimpăraţîi, cel din ceri, cu slavă, Dei coperi munţîi fără de zăbavă. Can Selmon cînd cade omătul dealbeşte, Aşe toată ţara cu tine sanveşte. Muntele cel mare ceau pogorît Domnul, Munte cu grăsîme del ştie tot omul, Muntele Vasanul, muntele de lapte, Ceare pregiur sine multe măguri nalte. Plata direpţîlor. Porumbiţa-i svînta beserică. [447] Toţ munţîi aceştia vor rîhni Sionul, Măgura cea mică cea lăcui Domnul. Şau ales întrînsă loc săş puie cortul, Căn noi va petrece Dumnezău cu totul. Cînd va veni Domnul dea face căŭtare, Vei vedea atunce cei de oaste mare, Vei vedea carîta unde şede Domnul, Că nare putere săi ia sama omul. Mii şi leghioaie, şi sute nescrise, Fără ceare Domnul, şi oşti ces neatinse. Şincătró purcede, unde ii cuvîntul, Are călărime repede ca vîntul. Şi Domnul dintrînsă departe dă rază, Nu pot sta pizmaşii să cate săl vază. Văzutai Sinaiul cînd ardea cu pară, Cînd stai de departe del vedeai deafară. Că te lua groaza de urlete multe Şi de glas de bucin ce să vedean munte. Căutare va fi la jiudeţ. [449] Nii păţî catunce să te îngrozască, Cacmu vine Domnul să te miluiască, Să te ia cu sine din plean, din şerbie, Să te suien ţară, săţ deampărăţîie. Prin dare puţînă ce ţau luat Domnul, Ţva da bogăţîie dea rîhni tot omul, Te vambian casă şi tea aşezate 'N sălaş cu odihnă, de tii desfătate. Bună cuvîntare saibi, Dumnezău svinte, Zî de zî săţ crească slava ca mainte. Căn războiul nostru stăm fără de frică, De toi de năvală nu gîndim nemică, Ce facem putere cu a ta izbîndă, De ni să sporeşte nainte dobîndă. Că tu, Doamne svinte, cu lesne nii scoate Cu a ta vîrtute de la prag de moarte. Iară pre pizmaşii vei lovi din frunte, Dior sta ca pologii capete căzute. [451] Vîrv de păr din vină nu li sa iertasă, Ce cu vîrv măsura le vor da cea rasă. Nor putea să scape nicen vîrv de munte, Că din Bazan Domnul ia prăvăli iute Şii va băgan mare dei vor vedea fundul, Să le zacăn mestec oasele cu prundul. Vei brodi prin sînge ca şi de mainte Ce limpiia cîinii, de vei ţînea minte. Cînduţ mergea Domnul la război în frunte, De sta polignite stîrvurile crunte, Ieşiia atunce tot omul să vază Prempăratul nostru război ce lucrează. Cînd săntorceacasă îi mergea nainte Boierii şi curtea şiraguri tocmite, Prin cîntări de şiruri de giocuri de fete, De le dampăratul dar fără scumpete. Din cetele toate, din năroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare, [453] Şi din toată viţa cea izrailească Să cînte pre Domnul şi săl proslăvască. Micui Veniamin şi puţîn cu ceata, Cei la război iute şi ager cu spata. Boierii Iúdei, ce mergea din frunte, Zavilon, Naftalim, cei cu steaguri multe, Şi cu toţ boierii, cînd ieşiian oaste, Împungea pizmaşii cu suliţan coaste. Mergea fără frică şi fără de greaţă, Că tu, Doamne svinte, le erai povaţă. Deci porunceşte cu svînta ta sîlă, Şi să săntărească pre noi a ta milă Careai făcut, Doamne, şi veste săţ iasă Preste Ierusalim, din svînta ta casă. Daruri împăraţîi ţie săţ aducă, De frică săţ aibă şi hiara de luncă. Taurii cei coarneş să să spămînteză, Şi vacile grase să nu să cuteză [455] Să să mai rădice să ne împresoare, Strecuraţ cargintul să calcen picioare. Ce tu, Doamne svinte, păgîni ce cer svadă Săi răşchiri departe şi săi dai în pradă. De pre la Eghipet rugători săţ vie, Sapuce nainte de la Tiopie, Şi toţ împăraţîi ce sînt preste lume Să vie să cînte svîntului tău nume. Şi săţ cînte, Doamne, cînd te vei suite Pre din sus de ceriuri, despre răsărite, Săţ slobozăşti glasul şi săţ dai cuvîntul, Să tremure lumea şi cu tot pămîntul. Săţ trimiţă slavă, Doamne, cu credinţă, Săţ cînte creştinii cu prea cuviinţă. Cînd de preste núori, Doamne, tii ivite Minunat cu svinţii ce tii pogorîte În creştinătate, şi să ne dai sîlă, Domnul lui Izráil, cu svînta ta milă. [457] Că ţie să cade buna cuvîntare, Dea tampărăţîie cei cu aşezare. Psalómul lui David, 68. Patimile de la jidovi ce au răbdat Domnul. O, Dumnezău svinte, tu mă scoate De pohoi de ape, toi de gloate, Cem vine la suflet, şi de gloduri Cu pîcle adînce, fără poduri. Că sînt încungiurat de adîncuri, De mă trage vivorul la smîrcuri. Strigînd miau venitumi ameţală, Miau amurţît limban osteneală. Ochii să tîmpiră de zăbavă, Dorind, Doamne, de svînta ta slavă. Şi pizmaşii miei stau împrotivă, Fără număr, cu ceată zlobivă. Perii capului mieu covîrşiră, Asupra mea cînd stau de sănşiră. [459] Fără vină mă dederă platnic, Şi tu, Doamne, mă ştii că sînt pradnic, Şi greşelele mştii de grămadă, Că de tine numi este tăgadă. Pentraceea mă rog, Doamne svinte, Şi de mine săţ fie aminte, Să nu ducă direpţii ruşine Şi necinsten ceva pentru mine, Că eu pentru tine duc ocară Şi mustrare cemi vine din ţară, Cu răceală cem iese pre faţă, Cît de mine lii fraţîlor greaţă. Ces cu mine născuţ dintro maică Vor de sine strein să mă facă. Că eu, Doamne, prin svînta ta casă Petrec pizmă şi mustrare deasă. Şi cîndum postesc mişelul suflet, Duc ocară ce num este-n cuget. [461] Iară cînd mămbrac în strecătoare, Le sînt de batgioc în sărbătoare. Ceia ce beau la crîşme mă cîntă Şi pre la porţ mă iau în prohită. Iară eu cătră tine cu rugă Mă rog, Doamne, că sînt a ta slugă. Şim cerc vreme să miaflundemînă De la tine să iau milă plină. Şi să miasculţ, Doamne,ntradevară, Să nu mă laş să hiu de ocară, Nice să laş să mafunde tina, Ce să rădici de pre mine vina. Şi să scap de cine mis cu greaţă Şi de genuni adînci, linen faţă. Vivorul apei să nu mă tragă, Să mănghiţă genunea cea largă, Nice smîrcul buza săş deşcheie Să mă soarbă şi să să încheie. [463] Ce să miasculţ, Doamne,n greutate, Căţ este mila cu bunătate. Şi cu ale tale ieftineţe Să caŭţ cătră mine cu blîndeţe. Să nuţ ascunz a ta svîntă faţă Despre mine, Doamne, cu vro greaţă, Ceţ sînt slugă, şin mişelătate Să miauz de sîrg cu bunătate. Mişelul săm iei suflet aminte Şi săl izbăveşti, Dumnezău svinte. Pentru pizmaşii miei tu mă scoate, Că tum cunoşti mustrările toate. Pîşcăiala mştii şi de ocară, De pizmaşii cem supărăn ţară. Sufletului mustrarei soseşte Şi mişelăciunei prisoseşte. Aşteptam cineva să mă plîngă La nevoaie ce sînt şi la tîngă [465] Să mă mîngîie, şi návea nime Să să găsască din omenime. Şi mă hrănirăn foame cu here Ceia ce iam hrănitui cu miere. Şin sete cu oţăt madăpară, Să le fie masa de ocară. Să să puienaintele cursă, Cem dederă oţăt pentru mursă. Săş ia plata şi să să smintească, Şintunecăciunea săi orbască. Să nu vază cînd vor da de scîrbă, Săi zgîrcească răutatean gîrbă. Şi săi verse Domnul cu mînie, Săi agiungă undă cu urgie, Să le fie curţîle pustie, Şi casele de dînş să rămîie, Nimentrînse să naibă să şază, Să şuire cineantra să vază. [467] Că pre cela ce iai dat certare Alergară săl bată mái tare. Şi mă preste rane usturară, Presteadaos mái mult mă mustrară. Dăle şi lor adaos pre vină, Pre greşală certare deplină. Şi să nuţ încapăn dereptate, Ce să le raz numele din carte. Cu direpţii să nui scrii la viaţă, Şi să li să puie vinan faţă. Iară eu, întra mea lîngegiune, Te am, Doamne, de vindecăciune. Şi ţvoi lăuda cinstitul nume, Doamne svinte, cu cîntec pre lume, Şi cu laudă te voi mărite, Pentru ca săţ placă, Doamne svinte, Decît viţăl tînăr, cînd răsare, Dei cresc coarne şi gemănări tare, [469] Să mă vază mişeii, să salte, Cu veselii, cu cîntece nalte. Cercaţ pre Dumnezău fără greaţă, Să vă custe sufletelen viaţă. Că mişeilor Domnul leascultă Şii sloboade din grijea cea multă. Şi ferecaţîi săi nui defaimă, Ce le trimite veşti bunen spaimă. Lăudaţîl, ceriuri şi pămînturi, Cu dealuri, cu şesuri şi cu cîmpuri, Şi mările vesele să salte, Cu unde sarunce valuri nalte. Cîtentrînse să mişcă şau viaţă, Să să veselească cu dulceaţă. Că Dumnezău au dat mîntuinţă Sionului, să naibă sîinţă. Şi cetăţîle toate sor face 'N jidovime şi vor sta cu pace, [471] Să lăcuiască şi să petreacă, Şi uríce pre dînsă săş facă. Slugile tale ces cu credinţă Săş descalecentrînsă sămînţă, Ce iubiră preasvîntul tău nume Decît binele tot de pre lume. Doamne,ntragiutori săm iei aminte, Să miauz de sîrg, Dumnezău svinte. Cinem cearcă răul, rău să paţă, Săi lovască răceala din faţă. Să săntoarcă de sîrg cu ocară Ceia ce mă pîşcăiesc în ţară. Şi direpţii saibă voaie bună, Să să veselească depreună. Şi toţ ceia ce te, Doamne, cearcă, Bucurie deasă să nui treacă. 5 perechi [473] Şi săţ aibă pururea a zîce: <> Şi ceia ceţ iubăsc de izbîndă, Să le vie pururea dobîndă. Iară eu, ce sînt mişel şi meser, Să ies, Doamne, de la tine vesel. Căm eşti agiutori şi sprejineală, Şi vin, Doamne, fără de pesteală. CATĺSMA 10. Psalómul lui David, 70. Aflat la ficiorii lui Ionadav, carii fură întăi robiţ. Nesămnat deasupra de la evrei. Cătră tine am nedejde, Doamne, cîndus în primejde. Şi să num vie sminteală, Preste veci să duc stideală. Şi cu a ta dereptate Să mă scoţ din greutate. [475] Şi te pleacă de miascultă, Să mă scoţ din grije multă. Săm hii Domn şi sprejineală, Şi stîncă despre năvală, Şi razăm, şi năzuinţă, Şi săm hii şi mîntuinţă. Şi să mă scoţ de mîna strîmbă Şi săm iei răul din gîrbă. Că tum eşti, Doamne, răbdare, Doamne, cu nedejde tare, De la vrîstă de pruncie Îm eşti razăm şi tărie. Din maicămea din mătrice Mai închegat, şi ţvoi zîce Cîntare nepărăsîtă, Că sînt a mulţ de prohită. Ce tum eşti agiutori tare, Şim vei împlea de cîntare. [477] Rostul, de tioi lăudate, De slavă, de bunătate Şi de mare cuviinţă, Toată zua cu credinţă. Nu mă urnin bătrîneţe Dintra tale ieftineţe. Cînd vîrtutea mi sa stînge, Mă rog, Doamne, de mii strînge. Şi de ceata cea zlobivă, Ce ţî să punemprotivă, Dem străjiuiesc bietul suflet Şi mă grăiesc cu rău cuget, Să dean goană după mine, Zicînd căs urnit de tine: <>. [479] Ce mă rog, Dumnezău svinte, Să le scurtez din cuvinte Şi să le dai război iute, Săm fii agiutori din frunte, Să le pui răcealan faţă, Şi de spate săi ia greaţă. Şi să pieie cu ocară, Să le margă vestean ţară. Aceia ce mă vinează Şi mă pîrăsc să mă piarză, Cu ruşine să sămbrace Şi să naibăncătro face. Carii cearcă să mă prinză, Răutatea săi cuprinză. Iară eu hien ce vreme Lîngă tine nu moi teme, Ce ţvoi adaoge cîntec, Din zúori de cînd mă mînec. [481] Şi rostul mieu preste ţară Îţ va striga deadevară, Toată zua cu priinţă Ţva spune de mîntuinţă, Că cu scrisul nam vîrtute Să iau sama de oşti multe. Ce ţvoi întra cu tăcere, Doamne,n svînta ta putere, Că de ce ţvoi ţînea minte, Deadevărate cuvinte Dintra ta svîntă scriptură, Ce miau dat învăţătură, De la vîrstă cuconească, Şi deacmu să să vestească, Ce ţvoi spune de ciudese, De minuni, de semne dese. Şin vîrstă de cărunteţe, Şi pănă la bătrîneţe, [483] Să nu mă laş, Doamne svinte, Neluat de tineaminte, Pănă cînd voi putea spune De braţul tău, de minune, Preste rude să să tinză Şi de veste toţ să prinză De sîla ta de cea svîntă, Deadevară fără smîntă, Doamne, şi pănă la nalturi, De să ştien toate laturi, Ce miai făcut minuni mare. Cinei ca tine de tare Şi săţ hie deprotivă 'N hire bună, milostivă ? Cînd teai arătat cu scîrbă, Miai lăsat răul în gîrbă. Ce iarăş miai datumi viaţă, Cînd teai întors cu dulceaţă. [485] Şi mai scos de la prăpaste, Cem vinisă cu năpaste, Ivindute cu mărire, De mai scos de la perire. Că teai întors cu priinţă, De miai trimis mîngîinţă. Şi din prăpaste adîncă Mai scos şi mai pus pre stîncă. Pentraceea, Doamne svinte, Îţ voi ţînea şi eu minte. Şi te voi lăudan gloate, Prin năroadele prin toate. Cu vase ces de cîntare, Adevara ta cea mare, Şintralắute cu strune Ţvoi cînta cu viersuri bune. Că svinţia ta eşti Domnul Lui Izráil şa tot omul. [487] Şi mí sa bucura rostul Cu sufletul mieu cu totul, Pentra ta răscumpărare, Cîntînduţ dulce cîntare. Şi limba mi sa deprinde Toată zua grăind pilde De svînta ta adevară, Şi toţ pizmaşii din ţară Să le pui răcealăn gîrbă Aceia cem cearcă scîrbă. Psalómul lui David, 71. Pre Solomón, adecă pre Domnul Hristos. Doamne, dăţ giudeţul lampăratul, Dăţ şi dereptatea şi tot sfatul, Să ţîl ţîie hiiusău ce are, Să domnească, să hie crai tare, Săţ giudece lumean dereptate, Să naibă mişeii strîmbătate. 5 perechi [489] Pacean lume ca munţîi să crească, Dereptatea dealuri săş ivască. Săş facă mişeilor giudeţe, Asupriţii săi ia cu blîndeţe, Pre clevetnic şi pîrîş să plece, Şi puterea strîmbilor să sece. Şi să custe ca soarele craiul, Şi ca luna săi hie lung traiul. Şi săntreacă preste rod de rudă, Că sa pogorî fără de trudă În făţare ca roua pre lînă Şin pămînt ca picătura lină. 'N zîlei dereptatea va da rază, Pre mulţîme de pace să şază, Pănă cînd să va rădica luna, Ca sămpărăţască totdeauna, De la mare şi pănă la mare, 'N tot pămîntul domn cu aşezare. [491] Etiopii naintei să cază, Să sănchine şin pace să şază. Şi pizmaşii lui ţărnă vor linge, Cînd lanchinăciunei să vor strînge. Împăraţîi de pre Marea Albă Îi vor veni cu daruri la treabă. Şi din óstrove de la toţ craii Daruri îi vor aduce cu aii. Împăraţîi arăpeşti şi Sava Ior da daruri şii vor prăvi slava. Şi i să vor închina toţ craii, Toţ păgînii slujindui cu aii. Că mişelul la scoate din sîlă, Şi de cei săraci îi va fi milă. Şi cu mîna sa cu ceandurată Le va da prin suflet craiul plată. Prin camătă şi pentru tot preţul Le va scoate capul cu giudeţul. [493] Şi va fi cinstit svîntul lui nume 'Naintele, de să va ştin lume. Că va custa cu crăie dulce, Şi arapii aur ior aduce. Pentru dînsul făgadă vor face, Toată zua ior ura cu pace. Bişug mare să rodeascăn ţară, Să să suie şi preste hotară. Să să nalţe spicul ca Livanul, Să le prisosască pre tot anul. Şi vor înflori de la cetate Ca iarba, sătui de bunătate. Fericitui va fi svîntul nume, În toţ vecii, şi slăvit în lume, Că mainte de soare trăieşte Numele lui, de să proslăveşte. Şi cu dînsul îş vor ura bine Neamurile lumii, cum să vine. [495] Şi păgînii cu toţîi vor zîce Să trăiască craiul cu ferice. Blagoslovit să fii, Doamne svinte, De ciudese ce faci preste minte, Blagoslovit săţ aibi svîntul nume, Preste veci slăvit să fien lume. Şi săţ împle slavan tot pămîntul, Şi săţ fie, Doamne,ntreg cuvîntul. Pentru năsîlnicia sîlnicilor şi răbdarea oviliţilor. Cîtui Domnul de cu bunătate Lui Izráil, de nu stă departe De la cei cu inemă direaptă, Ce sînt cu ştiinţa cea curată. Iară mie mai să strămutară Picioarele, de să lunicară. Puţîn de nam smintit din cărare, Să mă scap în gios cătră pierzare. 5 perechi [497] Că rîhnii pre cei fără de lege Şi pre cei răi năroc ce le merge, Cît de moarte ei nu bagă samă, Şi de boală cu lesne săntramă. Şi cu oamenii nau osteneală Să ia bătăi pentragoniseală. Pentraceea căci le prisoseşte Bogăţîia careai sămeţeşte, Că sînt îmbrăcaţ din strîmbătate Cu vicleşug de păgînătate. Lea ieşi strîmbătatea ca săul Ce lau adunat cu de tot răul. Să desfetează şi să dezmiardă În strînsură strîmbă şi de pradă. Năslesc de grăiesc de ce le place, Cu vicleşug să facă nepace. Strîmbătatea în sus răsunară, Să sauză tutinderean ţară. [499] Şau pus în ceri gurele de cască Şiş trag limba pre pămînt să pască. Pentraceea îş vantoarce Domnul Cătră sine preai săi, pre tot omul. Şi zîlele li sor afla pline, Cîndui va lua Domnul cu sine. Şi dentreabă neştine de Domnul: <> Că aceştia ces cu sămeţia, Ce iau întăritui bogăţîia, Le pare că va fi stătătoare, Săş petreacă tot cu sărbătoare. Ce eu, iarăş, am zîs şi voi zîce: <> [501] Toată zua cu rane pre spate, Şi clevetnicii stau deoparte, Demineaţă de la mînecuşuri Pănăn sară ce mărg la culcuşuri. Ce eu leam zîs destule cuvinte, Şi iarăş lioi zîce, Doamne svinte. Şi tu, Doamne, ţai dat giurămîntul Cu hiii tăi să stea cît pămîntul. Şi deaceasta a cunoaşte mpare Şi mii trudă deaş întra mai tare În svînta ta, Doamne, svinţitoare, Sănţăleg giudeţul din scrisoare, De sfîrşitul fietecărúia, Că nu li sa veghea nimăruia. Şi preaceştia ce fac strîmbătate Îi vei da să paţă răutate. Cu mîndria lor îi vei dan rîpă, Şi şvor pustii casa de pripă. [503] Vor peri cu totul şi sor stînge Cu fărădelegi cu ce şvor strînge. Cînd sor deştepta din ceş visază, Bine ce şau visat să nuş vază. Să le lepez obrazul departe, Doamne, dintra ta svîntă cetate. Căntru mine inema mă arde Şi căldura din rărunchi îm scade. De batgiocurit întracea oară, Ca un dobitoc ţîs de pohoară. Sînt cu tinen tot ceas prendemînă, Şi tu mă ţîi de direapta mînă Pre sfatul tău, dem eşti şi povaţă, Să mă iei în slavă şin dulceaţă. Că eu altă pre pămînt noi cere, Numai cem dăn ceri să teaib avere. Că deaceasta mii inema sacă, Şi trupul, mişelul, cea să facă ? [505] Eştimi, Doamne, inemă şi parte, Şi avere strînsă de departe. Carii să de tine depărtează, Îi vor duce de pripă săi piarză. Vei răspierde pre cine sabate De la tine, Doamne, spre păcate. Iară eu moi lipi lîngă tine, Căm eşti, Doamne, nedejde spre bine. Şi voi ieşi fără zăbavă, De ţvoi mărturisi svînta slavă, Şi hiǐca Sionului să vază Hvala ta, din poartăş, lăsînd rază. Psalómul lui Asaf, 73. Întracesta psalom tenvitează să laş grijea lumii şi să grijeşti de cele sufleteşti. A ce, Doamne, neai urnit departe, Neai părăsît şi nu ne ţîi parte ? Turmei tale teai întors cu scîrbă, De o ai lăsat cu rău în gîrbă. 5 perechi [507] Aduţ, Doamne, de turmă aminte, Ce ţai agonisit de mainte, Cu toiagul ce ţii de moşie, Ceai scumpărat săţ fien vecie, Şi muntele ceai ales, Sionul, Deai făcut lăcuinţă cu omul. Ce săţ rădici mîna ta cea svîntă Pre pizmaşii ce vin de fac smîntă Cu vicleşug în svînta ta casă, Săi despoaie veşmînt de mătasă. Că să lăudarăn sărbătoare Săi puie veşmînt de strecătoare, Să o împle de steaguri, de semne, Să dărîme can dumbravă lemne, Cu săcuri uşorii săi oboară, Săi dezbrace aur cu ozoară, Şi uşile cele aurate, De ciocane, zac pre gios călcate. [509] Beserica ta, Doamne, cea scumpă, Aprinsără cu foc să o rumpă, Şi sălaşul svîntului tău nume Îl huliră păgînii în lume, Şi cu rudele lor sănvitară Săţ oprească jărtvele din ţară. Că să vorovăsc, Dumnezău svinte, Cu sfat rău, cu deşerte cuvinte: <>. Dară pănă cînd, Doamne, pizmaşul Îl vei lăsa deţ strică sălaşul ? Şi svîntul tău nume lîntărîtă Pizmaşul cu gura cea urîtă. [511] A ce ţîntorci mîna de la arme, De nuţ laş direapta săi destrame ? Ce tu, Doamne svinte şimpărate, Dintra ta bătrînă bunătate În mijlóc ţai pus izbîndan lume, De ţî să vesteşte svîntul nume. Tu ai închegat marean vîrtute, Cînd o ai despărţît cu vînt iute, De ţai deşchis oamenilor cale, Şi nu sau udatusă prin vale. Tu ai bătut zmeii preste moale Cu marea ceai lăsat ca din foale. Pre chitul ce goniia sănghiţă Iau zdrobitui capul, să să sîmţă, Şi iai dat tiópii săl mănînce, Să nu poată să să mai rădice. Tu ai dat fîntînă apătoasă În pustie din piatră vîrtoasă. [513] Cînduţ era oştilensătate, Leai adăpat cu părău de lapte. Tu ai săcat apa Iordanul, În vremea sa, cînd varsă la anul, Şi ţai trecut oamenii cu lesne, De leau agiunsu apa pre la glezne. De la tine zua luminează, Şi noaptea cu stelele dă rază. Tu ai tocmit luna de dă zare, Şi soarelui iai dat de răsare. Tu iai da pămîntului frîmseţe, De lîntoarce varan tinereţe. Primăvarai de tine făcută, Să plodească roua roadă multă. Şi săţ aduci aminte de turmă Pizmaşul să nu i să ian urmă, Şi săţ facă numelui ocară Nebunii ces preaproape de ţară. [515] Nice să dai gadinilor voaie Săţ facă oiţelor nevoaie. Sufletele cele ovilite De la tine să nu să uíte, Nice săţ laşi, Doamne, giurămîntul Ce lai făcut să stea cu pămîntul. Că cetele celentunecate Casa şau împlut de strîmbătate. Şi să nuţ laş smeriţii să paţă Ruşine şi mustrare cu greaţă, Că mişeii îţ vor vestin lume Şiţ vor făli cinstitul tău nume. Pentraceea, Doamne, te rădică Cu giudeţ, săţ aibă toţ de frică, Şiţ ado aminte de ocară Ce brodesc nebunii pănăn sară. Nu uita de glasul cel de rugă A mişeii tăi în vreme lungă, [517] Cînd pizmaşii tăi ce nis cu greaţă Iai lăsatui în sus de să nalţă. Psalómul lui Asaf, 74. Mărturisinevom, Doamne svinte, Denaintea ta cu rugăminte Şi vom chema preasvîntul tău nume Del vom vesti tutinderealume. Cînd voi lua de la tine vreme, A giudeca dirept nu moi teme. Că pămîntul sau şters de să roade, Şi de pre dîns să topăsc năroade. Ce eu lam întăritul de toarte, Deam aşezat năroadele toate. Păcătoşii iam oprit de poarne, Şi greşiţii să nu scoaţă coarne: <>. Că nu veţ şti oare despre soare Vine Domnul, să vă dea strînsoare ? Au vă vine de la scăpătate, Cînd va lua sama de păcate ? Au doară vă vine despre munte, Cînd sa ivi ca un fulger iute ? Că Dumnezău giudecăn tărie Şi nimărui nui cu făţărie. Pre unii pogoară şii smereşte, Pre alţîi îi rădică şii creşte. Că păharul este îndemînă În tot ceasul la Domnul amînă, Cu vin prísne şi plin de diresuri, Din carele dă platăntralesuri. Şi dintrînsul întralt va derege, Să bea drojdii cei fără de lege. [521] Iară eu în veci moi bucuramă Şi moi veseli fără de samă, Cînd îţ voi cînta, Dumnezău svinte, Cu Iacov dvorinduţ denainte, Cînd suliţa strîmbilor cea lungă O voi frînge, să nu dea sămpungă. Şi direptul şa rădica steagul, De va bate strîmbii cu toiagul. Psalómul lui David dat lui Asaf peveţul, 75. Bunătăţîle sale Dumnezău le arată, cu carele sau milostivit a ne dărui. Ştiut este Dumnezău în jidovime Şi ii svînt numele marenzrailime. Locul său cel svînt cu pace şil aşază, Din Sion lăcaşul lui sloboade rază, Dengrozeşte pre păgîni să nu să mişce, Arc şi suliţă, şi scutul săş rădice. Minunat străluceşti, Doamne, de la munte, Dengrozăşti pre toţ păgînii în oşti multe. 6 perechi [523] Că le dai spaimă prin somn cînd dorm cu dulce, Cît dobînda cea deamînă nuş pot duce. Că dea ta, Dumnezău svinte, căŭtătură Pier pizmaşii de să fac ca neşte zgură. Carii scapă de războiul tău, fug tare, Dei oboarăn fugă somnul de călare. Dară cine nu sa teme, Doamne svinte, Dea ta groază cei vestită de mainte ? Şi tu, Doamne, de demult ţai dat cuvîntul Că eşti Domnul cea să giudece pămîntul. Cu tăcere toată lumea stă deaşteaptă Pre giudeţ ce le vei face să ia plată. Şi atunce pre toţ blînzîi vei alege Dei vei scoate dintre cei fără de lege. Pentraceea vă luaţ sama tot omul, De vă rugaţ cu tot gîndul cătră Domnul. Şi feriţ să nu vă scape gînd din minte, Ce să prăznuiţ în rugă cu herbinte. [525] Şi cînd vă rugaţ spre Domnul cu făgadă, De ce grăiţ să pliniţ fără tăgadă. Şi veniţ cu pominoace pregiur Domnul, Boierime şi prostime, cu tot omul. Şi cu frică staţ la rugă să vă ierte, Cînd de suflet vampărţî să nu vă certe. Că Dumnezău decît craii mái rău bate, Şi vă luaţ toţ aminte de păcate. Psalómul lui Asaf, 76. Nenvitează prorocul să călcăm pofta şi dezmierdăciunea lumii şi să dorim cătră Dumnezău cu dragoste şi priinţă. Am strigat cu glasul mieu, Dumnezău svinte, Şi mă rog săm înţălegi de rugăminte. Cătră tinen zî de grije strig cu jele, Cu mîni tinsen vremea nopţii, prin greşele Şi prin spaimă să nu-m vienşelăciune, Să mă mîngîi, mă rog, Doamne,n slăbiciune. [527] Că mişelul mieu de suflet te chiteşte Şi de tine pomenind să veseleşte. Nevoitam şam slăbit din bietul suflet, Lăsînd somnul şi odihna, stînd în cuget. De mîhneală nam putut grăi cuvinte, Cugetatam şi de zîle de mainte, De pre veci, de miam luat învăţătură, Şi mă noaptea chitiian svînta scriptură. Să izbeşte bietul suflet de scînceşte Pentru Domnul de mulţ veci ce zăbăveşte. A ce, Doamne, neai urnit aşe departe, De nuntorci precum neai fost cu bunătate ? A ce, Doamne, îţ laş mila dei tăiată Şi direapta ţai închisuţ ceandurată ? Vei săţ împli pre tot rodul graiuri svinte, Ce tentoarce cătră noi cundurăminte. Şi să nuţ uíţ dea tale ieftineţe, Săţ întorci mînia svîntă spre blîndeţe. [529] Că eu, iarăş, de ceam zîs acmu voi zîce Că dereapta ta le schimbă cu ferice. Şi de lucrurile tale eu ţîi minte, De ciudese din ceput, Dumnezău svinte. Şi prin lucrurile tale moi deprinde, Din cepăturile tale luînd pilde. Dumnezău, din svîntul tău sălaş faci cale, Cînd stoleşti cătră război oştile tale. Cine-ţ este, Doamne svinte, deprotivă De mărire şi de hire milostivă ? Tu eşti Domnul din ceput ce faci ciudese, De tearăţ în oastea ta cu semne dese. Că tu, Doamne, ţai luatuţ oastean braţe, Cînd iai scosui din şerbie şi din laţe Pre toţ fiii lui Iiacov din Eghipet, Că leai auzît de muncă şi de ţîpăt. Cînd teai pogorît la dînş întracea ţară, Toate apele cu sînge sănchegară. [531] Şi cu urlete ploi mare vărsa tare, De herbea undelen bezne can căldare. Şi din núori mergea hreamăt şi săgete, Săngrozască eghiptenii, să să certe. Glasul tunetului tău trăsniian roată, Deţ lumina fulgerile lumea toată. Sau strămutat de cutremur tot pămîntul, Cînd ai tăiat calen mare cu cuvîntul, Deai uscat întrînsă vaduri în vînt mare, Că tu, Doamne, ai făcut cărări prin mare. Şi nu laş să să cunoască a ta urmă, Cînduţ treci prin fundul mării svînta turmă, Cu Moisei şi cu Aron ceai pus povaţă, Să o poarte pre păşiune cu dulceaţă. [533] CATÍSMA 11. Oamenii miei, săm luaţ aminte Legea ce vam dat, şi la cuvinte. Să vă plecaţ, cea zîs sănţelegeţ, Cuvinte din rostumi să culegeţ. Că din rostul mieu voi scoate pilde Şi ciumilituri, ce voi deşchide, Din bătrîni luînd începătură, Precum aţ înţăles din scriptură. Şi părinţii voştri cu poveste Vau spusuvă deaţ prins toţ de veste. Nau putut cuconii lor sascunză De cătrálte roluri, să nauză, Fala Domnului să o grăiască, Minuni şi puterea săi vădească. [535] Şi au pus lui Iacov mărturie, Săi stea legean Zráil cu tărie. Ce neau dat părinţilor credinţă, Săş înveţe fiii să să sîmţă, Şi să ianvăţătură nepoţîi, Cuconii lor să ştie cu toţîi. Pre Dumnezău nedejdea săş puie Şi faptele Domnului să spuie, Şi poruncile lui să le cerce, Să nu fie ca părinţ cei fece, Rod ce mînie şi săntărîtă, Rod cu strîmbă inemă de smîntă, Ce nu stă cu Domnul în credinţă, Şi la suflet nu va să să sîmţă. Fiii lui Efrem ce bat cu arce Dederă dos la război de lance, Că cu Domnul núş ţîn giurămîntul, Nicei feresc legea şi cuvîntul. [537] Bunătatea Domnului uitară Şi ciudese ceau făcut în ţară, Prin Eghipet ce leau făcut Domnul Minuni mare deau văzut tot omul, În Tanéos, în loc de cîmpie, Cînd le scotea moşii din şerbie. Deau desfăcut marea săi petreacă, Să le dea moşie să le placă. Cînd au potprit marea cantrun foale, De iau trecut prestearină moale. Şi zua leau pus núor povaţă Prin pustie deau mărs fără greaţă, Iară noaptea leau ţînut lumină Cu stîlp de foc, ca de zî senină, Au despicat piatra în pustie, De iau adăpat cu apă vie, Cau slobozit izvoară din stîncă, Cu părauă cu apă adîncă. [539] Ce ei preste bine îi greşiră, Şi la loc de secetăi cîrtiră, Ispitind pre Dumnezău prin gînduri Şi cerşinduş bucate cu rînduri. Şi pre Dumnezăul îl clevetiră, De grăiră asuprăi cu pîră: <> Pentraceasta sau mîniat Domnul Cu urgie mare spre tot omul Şi şau slobozît întrînşii focul, Prin izrailime prin tot locul. [541] Pentru căce navură credinţă, Să le dea Dumnezău mîntuinţă. Şi nuoră ceriul ca de ploaie, De lau deşchis deau vărsat pohoaie. Că leau plouat să mănînce mană, Pîine din ceri, îngerească hrană. Şi leau trimis de saţîu merinde, Fănină de grîu cu unt în stride. Mînca omul pîine îngerească, Cei hrăniia Domnul săi crăvască. Rădicatau despreaustru vînturi, De leau adus crîsteii cu cîrduri, Că slobozîn puterea sa livă, Vînt ce nui stă nemicămprotivă. Şi leau plouat pécie destulă, Să le fie inema sătulă. Ca arina mării sta de multe Pasări pregiur tabără nezmulte, [543] De mîncară şi să săturară, Şi gingăşitura nuş uitară. Şi nu căŭta că lii gura plină, Ce poftiia pepeni şi slănină. Şi leau trimis Dumnezău urgie, De muriia să nu mai rămîie. Şi din ceia ces aleş de frunte Căzură mulţ ca de război iute. Şi nemică nu să folosîră Dintratîta, ce iarăş greşiră. Că nu vrură să stea cu credinţă, Din ciudesele lui să să sîmţă. Zîlele ştrecură fără treabă, Şi aii să dusără cu grabă. Cîndui ucidea săi concenească, Căŭta pre Dumnezău săl găsască. Şi sîntorcea mînecînd spre Domnul, Cătră rugă, părăsînduş somnul, [545] Ţîind minte că Domnul leagiută, De le tinde mila sa cea multă. Şi numai din gură lîndrăgiră, Şi cu limbile salei minţîră. Inema de dîns le sta departe, Şin tocmalăi navea dereptate. Ce Domnul lii cu ieftinătate, De le şterge din toate păcate, Stîmpărînd urgia să nui arză Şi mînia oprind să nui piarză, Văzînd Domnul căs carne şi sînge, Şi ca de vînt cu lesne sor stînge. Cît lau mîniatul în pustie Şi lau îngînat prin apă vie ! Întorcînd şi ispitind pre Domnul, Şi cutezînd lui Dumnezău omul, Al mînia şa nu ţînea minte De zî ce iau scosui de mainte [547] Cu mîna sa de la greutate, Scoţîndui şi ţîindule parte. Ca şi în Eghipet cu ciudese Şi cu minuni Domnul ce dedese, În eghipteni făcînd arătare Şin Taneos, în cîmpul cel mare. Apele sta cu sîngenchegate, Şi fîntînele toatencruntate. Leau prăvălit izvoarălen sînge, Să naiba bean sete cei va strînge. Muşte cîneşti leau trimis săi pişce, Şintraşternut broaşte să le mişce. Cu gîndacii iau sterpit de poame, Cu lăcusta iau băgat în foame, Şi cu smida leau făcut scumpete, Şi viile leau întors în sete. Murii leau bătutule cu brumă, Şi de dobitoc nau rămas urmă, [549] Că leau ucis grindina şi focul, De leau perit averea cu totul. Slobozînd asuprăle urgie, Cu îngeri cumpliţ şi cu mînie, De şau făcut mîniii cărare Şau slobozît întrînşii pierzare, De le eran tot ceas moartean hoarbă Cu dobitoc cu totul săi soarbă. De nau scăpat frunte de prăsîlă, Ce leau pierdut feţii fără milă, Din Eghipet de prin toată ţara, De leau mărs preste lume ocara De ţara lui Hámos, să să sîmţă, Cînd iau curăţîtui de sămînţă. Şi şau pornit oamenii ca turma Spre pustie, de iau luat urma. Şi leau fost povaţă cu nedejde, De nau purtat frică de primejde. [551] Şi pizmaşii sau necat în mare, Ceau mărs după dînş cu război tare. Şi iau băgat în măgura svîntă, De direapta lui agonisită. Şi leau gonit păgînii din faţă, Să petreacăn ţară fără greaţă. Ce leau împărţît Domnul pre soarte, Deau aşezat neamurile toate, Împărţînduş oraşe şi sate Cu hotară largi şi desfătate. Şi nu să lăsară de ispită Dea cercarea hirea lui cea svîntă. Şi tocmala Domnulului lăsară Şi din giurămînt să lepădară, Ca părinţii lor de rătăciră Şi ca arcul cel strîmb să suciră, Mîniind pre Domnul cu movile, Cu idóli ciopliţ cu dălţ, cu pile. [553] Şi văzîndui Domnul ce lucrează, Iau urnit din ochi, să nui mai vază, Pre Izráil cu toată sămînţa, Căce şau defăimatuş credinţa. Şi şau părăsîtuş Domnul cortul Din Silóm, de lau urnit cu totul, Sălaşul său ce dan lume rază, Şi lau strînsul Domnul, ca săi piarză. Şi leau dat tăria lor în pradă, De şau făcut limbilentrînş nadă. Că iau dat pizmaşilor pre mînă, De căzurăn sabie streină. Şi stătu de Domnul părăsîtă Ocina lui, căcei fu urîtă. Tinerii lor au perit dearsură, Şi góvile nejelite fură. Preuţîi de sabie periră, Şi văduvile lor nui jeliră. [555] Sau uitat întrînşii şi prohodul, Văzîndusăn jele cu tot rodul. Şi Domnului i să fece milă, Văzînd că le fac pizmaşii sîlă Şi ca din somn sări Domnul rumăn, Ca de vin cei aburit şi şumăn. Şi deden pizmaş cu război iute, De le cădea buci de pre şezute. Şi să pomeneşte de ocară Ce leau trimis Domnul preste ţară. Şiş fece căŭtare pre sălaşe, Să le vază ces de drăgălaşe, Săş aleagăntrînse lăcuinţă, Săi slujască toate cu credinţă. Şi la Iosif nu vru săş aleagă, Nice la Efrem odihnă largă. Ce şau ales mai drag la Iiuda Săş Dumnezău încuscreze ruda. [557] Şi şau ales muntele Sionul Să petreacăn lume cu noi Domnul. Şi şau zidit întrîns svînta casă, De scripeşte cu lucoare deasă, Ca un corn de inorog dînd rază, De lii drag tuturor să o vază. Că stă bine şi dă cuviinţă, 'Ntemeiată în veci cu credinţă. Şau ales pre David a sa slugă, După turmă să nu stea să mulgă, Nice sămble după fătătoare, 'N zî de lucru şi de sărbătoare. Şi lau pusul pre Iacov să pască Şi preste Izráil să crăiască. Şii păscu cu inemă curată Şi cunţălepciune strecurată, Purtîndui ca oilen păşune, Prenvăţături şi năravuri bune. [559] Psalómul lui Asaf, 78. Doamne svinte, păgînii veniră În ţara ta de o răsîpiră Şi svînta ta casă o spurcară, Ce da cuviinţă preste ţară. Şi feceră Ierusalimul Ca o cramă cînd i să ia vinul. Trupurile zac pre gios căzute A slugilor tale ces crezute, Şi carnea lor o mănîncă hiara Şi pasările din toată ţara. Sîngele le stă vărsat ca apa, Şi nui nime să margă cu sapa Să leastroace, şi să le îngroape Nau cu milă nime de preaproape, Ce zac prin oraş şi dinafară, De sîntem vecinilor ocară. 5 perechi [561] Şi toţ megieşii ni să strîmbă Şi nengînă, văzîndunen scîrbă. Dară pănă cînd, Dumnezău svinte, Ţvei porni mînia cea fierbinte, Cu urgia cea nestîmpărată, Cei ca focul preste noi vărsată ? Mutăţ, Doamne, pre păgîni mînia Şi preste dînş îţ varsă urgia, Carii nu vor de tine să ştie, De numele cel svînt în vecie. Şi preste crăii săţ lăţăşti ura, Ce nor săţ ascultenvăţătura. Că mîncară pre Iacov cu totul Şi lau pustiit preste tot locul. Şi nu pomeni, Dumnezău svinte, Dea noastre greşele de mainte, Ce de sîrg să ne vii cu blîndeţe Să nentîmpini, şi cu ieftineţe. [563] La a noastră grea mişelătate Să neagiutoreşti cu bunătate, Că tu ne eşti Domn de mîntuinţă, Şi te rugăm, Doamne, cu credinţă, Pentru slava svîntului tău nume, Să ne trimiţ izbăvinţăn lume. Şi ne de greşele curăţeşte Cu numele tău ce să slăveşte, Să nu ne păgînii pîşcăiască: <> Ce să prinză şi păgînii limbă Că tu, Doamne, nu ne eşti cu scîrbă. Şi le vei da pizmaşilor plată, Între ochii noştri,n zî curată, Pentru sîngele svînt ce vărsară A slugilor tale de prin ţară. Suspinele celor din obede Naintea ta, Doamne, să vor crede. [565] Cu mărirea svinteloruţ braţe Cruţă fiii celor prinş în laţe, De iau omorîtui fără vină, Şii apleacă cu svînta ta mînă. Vecinilor să le dai simbrie De şepte ori în sîn cu urgie, Şi să li săntoarcă cu ocară, Să le margă vestea preste ţară. Săi cuprinză de toate părţ scîrbă, Pentru căce stau de ţî să strîmbă. Iară noi ceţ sîntem turmaleasă Şi poporeni de svînta ta casă, Ne vom ruga ţie, Doamne svinte, Şi preste veci îţ vom ţînea minte. Şi vom spune preste rod de rudă Lauda ta în veci fără trudă. Rugă pentru ţară. [567] Cela ce paşti pre Izráil, a ta turmă, Dendereptez pre Iosif întra ta urmă Cela ce şez pre heruvimi, te iveşte Denaintea lui Efrem de te oşteşte. Şi Veniamin în frunte să te vază, Cu Manásii, în război cum sloboz rază. Şi te scoală cu putere de neagiută, Să nu him făragiutori în grije multă. Şi nentoarce cătră mila ta cea svîntă, Deţ iveşte faţa ta, să teavem vîntă, Că tu, Doamne, cu puterea ta cea mare Baţ războaie ca cela ce eşti Domn tare. Dară pre noi pănă cînd vei fi cu scîrbă Şi pre robii tăi ne laş cu rău în gîrbă ? Nu neasculţ în greutate mişea rugă, Ce ne laş cătră pedeapsăn vreme lungă. Neai hrănitune cu pîine de plînsură Şi neai adăpat în lacrămi cu măsură. [569] Laş de sîntem megieşilor de pradă Şi pizmaşilor de price şi de svadă. Doamne,ntoarce cu puterea ta cea svîntă Deţ iveşte faţa ta, să teavem vîntă. Din Eghipet ţai mutat vie buiacă Să rodească vin şi strugurii săţ placă. Curăţîtai denaintei toţ păgînii, Cînd ai răsădit, şai zmult din calei spinii. Iai lăţîtui rădăcinele cu jancuri, De sau plodit prin pămînt în toate laturi. Toate dealuri de frunza ei să umbrează Şi cu viţele ei chedrii sănfrîmşază. Cu curpenii pănîn mare să lăţeşte Şi pănăn văi cu mlădiţe odrăsleşte. Dară că ce, Doamne, laşi gardul săi cază Şi nu caţ cei fac drumeţii şii lucrează ? O scurmară vierîi cei graş de la luncă, Şi zîmbrii o pasc şin coarne o aruncă. [571] Ce tentoarce din ceri, Doamne, deţ vez via, Căi stricată şau împlut sălbăticia. Să deregi ceai pus cu mîna ta cea svîntă Şi săţ pui întrînsă om fără de smîntă. De arsuri să o ferească, de răsîpă, Sloboz, Doamne, groaza ta săi piarzăn pripă. Dăţ cu omul tău direapta ta cea mare Şi cu fii de om voroavă preaşezare. Iară noi, Dumnezău svinte, cu dulceaţă Lîngă tine niom lipi să ne dai viaţă. Şi ţvom striga svîntul numen greutate, Să tentorci, Doamne, spre noi cu bunătate. Şi săţ iveşti faţa ta cea luminată, Să ne fie ţaran pace aşezată. sănţălege călcătorile vinului. Poate hi că la praznicul culesului viilor sau fost cîntînd acesta psalom. Culesul sănţălege sufleteşte sfîrşenia lumii. [573] Călcătoarile şi teascurile sănţăleg cînd să vărsa sîngele cel svînt a svinţilor urmînd Domnului Hristos, că sau lepadat de sine şi şau luat crucea, deau împlut porunca Domnului. Călcătorile sănţălege şi pocăinţa cu lacrămile. Călcătorile sănţăleg svintele oltare cu toate tainele svintei beserici a Domnului Hristos. Bucuraţîvă, direpţii toţ, de Domnul, Ce agiută lui Iiacov şa tot omul. Bateţ tîmpăna şi zîceţ în lăute, Şi cîntaţ cîntări frumoasen viersuri multe. Bucinaţ cu veselien sărbătoare, 'N lună noauă, să sauză pre supt soare. Că lui Izrail porunca ceau dat Domnul Şi tocmala lui Iiacov şti tot omul. Iau pus Domnul cu Iósif mărturie, Cîndul scotea din Eghipet din şerbie, De la oameni ce nú le ştia pre limbă. Şi iau descărcatui sarcina din gîrbă, Şi de coşuri ce lucra de rogojină, Şi de scîrbă ce ducean ţară streină. [575] Team izbăvit, zîce Domnul, din nevoaie Şi ţam datuţ săţ petreci viaţă pre voaie. Şam grăit cu tinen holbură de pară Şi cu apa team cercat, de să ştin ţară. Ce să miascultaţ voi, oameni, ce voi zîce, Şi tu, Izrail, să nu te pui cu price. Să fereşti să nu te ia cunşelăciune Vrun domn proaspăt, săi slujeşti cunchinăciune. Că Dumnezău nu ţii altul fără mine, Eu team scos de la Eghipet cătră bine. Cascăţ gura cît ţii voia, să te saturi, Că te voi împlea, să nu cerci binen laturi. Ce oamenii miei num bagăn samă graiul, Iacov nú va să-i fie cu mine traiul. Pentraceea iam lăsat în volnicie Şi săş îmblen gîndul lor, şin buiecie. Că dear hi vrut oamenii miei să masculte, Izráil răzleţ să numblen cărări multe, Prorocestvie pentru botez. [577] Iară eu pre toţ pizmaşii lor cu mîna Iaş smeri, să hientocma gios cu tina. Ce lui Dumnezău pizmaşii vor săi minţă, Că leau dat în vreme lungă să să sîmţă, Mîncînd mana decît jemna mai frumoasă Şi sugînd miere din piatra cea vîrtoasă. Psalómul lui David dat lui Asaf. Dumnezău stătun zbori mare De dumnezăi, de domni tare, Dei mustră pentru giudeţe, Bănuinduş, schimbînd feţe, Şi le grăieşte cu scîrbă: <>. Ce ei nú vor să să sîmţă, În giudeţ saibă ştiinţă, Că lumina nú lii dragă, Şi prin tunerec aleargă, Pămîntul din rădăcină Turburînd în zî senină. <>. Ce te scoală, Doamne,n slavă Şi să vii fără zăbavă, De ţvei giudeca pămîntul Precum ţai datuţ cuvîntul, Că ţii ţie de moşie Dată lumea cu vecie. Psalómul 82, lui Asaf. Dumnezău svinte, cine săţ fie Deoprotivă-n trai şin tărie ? Nu tăcea mîlcom, Dumnezău svinte, Nice hii moalen grai şin cuvinte. Iacă dau chiot de să răsună Cineţ vor răul toţ depreună. Şi toţ pizmaşii şau datuş coaste, Deau rădicatuş cap preste oaste. [583] Să voroviră să dea năvală 'N svînta ta ţară, cu rea tocmală. <>. Cu a lor ceată cu cea zlobivă Toţ să giurară săţ steamprotivă. Edóm din şatră abia aşteaptă Să vie Zmáil cu oaste lată. Moáv şi Ágar la săhăidace, Ghevál şi Ámon gătează lance. Amalehiţii ferecă puşce, Filistimenii praştii sarunce Tirul cu oaste stă şi el gata, Asúr cu dînşii vine cu spate. Şi stau cu toţîi lui Lot sagiute, Svînta ta ţară să o strămute. [585] Ce le dă, Doamne, spaimă să fugă, Să obosască de goană lungă. Cînd lea venile somnul cel dulce, Ca Madiámul rău săi apuce. Şi le fă, Doamne, ca lui Sisara, Să nu săntoarcă săş vază ţara. Şi ca lui Ávim să li să facă, 'N părăul lúi Chis, şi să nui treacă. Ca la Aéndor pologi să zacă, Muştile múşini întrînş să facă. Le fă boierii ca Óriv şi Ziv, Zevéi şi Sálman, să zacă toţ stîrv. Carii grăiră săţ praden ţară Şin svînta casă ce ţii de sfară, Răpezîi, Doamne, din deal ca roata Şii prăvăleşte săi calce gloata. Ca măciulia fulgi să le cază Şi ca pădurea focul săi arză. [587] Din faţă vicol săi prăvuiască, Din dos pojarul săi ocolească, Şi de deasupra săi baţ cu smidă, Cînd vor da fuga, să dean osîndă. Să li sauză ocaran lume, Să ţîie minte svîntul tău nume. Paţă ruşine şi grea ocară, Şi să le pieie vestea din ţară, Ca să cunoască că tu eşti Domnul Şi eşti deasupra preste tot omul. psalómul lui David, 83. Fiilor lui Core. Acesta psalóm nenvaţă a dori de casa lui Dumnezău şa nendemna cătră bunătăţ, şi a ne feri de păcate, şi ne arată chiar giudeţul. Cîtus de iubite şi de drăgălaşe Şirurile tale cele de sălaşe ! O, Dumnezău svinte, că eu nicen visuri, Nicen deşteptate nuţ uít de şiruri, [589] De le duce dorul mişelul mieu suflet, Şi curţîle tale num mai ies din cuget. Cîndva deaş vedeamă săţ prăvesc în faţă, Săm bucuri şi mie sufletul de viaţă, Inema şi trupul să stean gînduri bune De Domnul de cél viu, cît să nu poci spune. Ca o vrăbiuţă ce să încuibază 'N streşină de casă deaca sănsărează, Şi ca turtureaua de cuib ceş gătează, De deabia aşteaptă cu pui să să vază, Aşe mii de grije să te văz mai tare, O, Dumnezău svinte,n jărtve la oltare. Că Dumnezău tum eşti, şi dempărăţîie Nime nui ca tine cuvîntul săş ţîie. Ferice deacela cine lăcuieşte În svînta ta casă de te proslăveşte. Ferice de omul cei eşti sprejineală Şi teare nedejde la ceas de năvală. [591] Acela şva face scaran spiţentreagă, Dea sta fără grije cu inemă largă. Cînd va veni mare valea de plînsoare, Cînd Domnul va face giudeţ şi strînsoare, Cînd vampărţî Domnul dar şi bunătate, Cînd va da certare celor cu păcate, Atunce direpţii tîlniş bun vor face Între lucori svinte de îngeri cu pace. Şin Sion atunce Domnul sa ivisă, Cînd va hi naintei toată lumea strînsă. Atunci, Doamne svinte, să miauz de rugă Şi să nu mă lepez, a ta mişea slugă. Ceai pus cu Iiacov giurămînt de pace, Şi cu noi creştinii milă îţ vei face. Caŭtă, Doamne svinte, deţ vez însămnatul Şii prăveşten faţă, precum ţai dat svatul. Şin zua aceea ce estensămnată, Carea va să custe vreme nencetată. [593] Că mai bună este o zî să petreacă În curţîle tale şi zîsa săţ facă, Să să tăvălească în svînta ta casă, Decît mii de zîlen corturi de mătasă, 'N rînd cu păcătoşii sălaşul săi fie, Petrecînd cu dînşii viaţăn volnicie. Că tu, Doamne svinte, spre milă eşti gata Şi cu dereptate vei împărţî plata. Şi le vei da slavă, dar şi bunătate Cine ţau slujituţ, Doamne,n dereptate Şau îmblat în cale fără de mînie, Nu le vei oprile, Doamne, din simbrie. Pentraceea, Doamne, ferice de omul Ce ţii cu nedejde, de nul prinde somnul. În sfîrşit fiilor lui Coré. Psalóm 84. În psăltirea cea slavinească scrie adecă la mai marele peveţ. Fiii lui Coréi era peveţ aleş. [595] Iubituţai, Doamne, ţara cea dorită, Ce o părăsîsăş deţ era urîtă, Şi ţai întors prada lui Iacov iubitul, De iai dat pre mînă săş ţîie pămîntul. Oamenii tăi, Doamne, leai şters de păcate, Din ce ţau greşituţ, să fie iertate. Şi ţai îmblînzîtuţ din toată mînia, Ţai datuţ în laturi de pre dînş urgia. Întoarcene, Doamne, cătră mîntuinţă, Vez de slăbiciune şi de neputinţă. Dei ţînea mînie preste vreme lungă, Na rămînea rudă cu rod să sagiungă. Ce tentoarce, Doamne, cătră noi cu bine, Să să veselească oamenii de tine. Şi mila ta, Doamne, spre noi o iveşte, Ne dă şi putere de ne mîntuieşte. Să văz şi de mine Domnul ce va zîce, Va grăi de mine Domnul cu ferice. [597] Va zîce de ţară că va sta cu pace, Şi inemă bună svinţii îş vor face. Dă, Doamne, izbîndă căror ţau de teamă, Saibă de la tine bine fără samă. Şi dăn ţara noastră slava ta să crească, Mila şadevărul pre toţ să tîlnească, Şi cu dereptatea pacean gloate multe 'N braţe să să strîngă şi să să sărute. De gios adevara în sus să dea rază, Din ceri dereptatea să caŭte să vază. Dă, Dumnezău svinte, a ta bunătate, Să ne dea pămîntul roadăn dereptate. Nainteţ să margă dereptatea svîntă, Şiţ vei punen cale paşii fără smîntă. [599] CATÍSMA 12. Psalóm 85. Pleacăţ, Doamne, urechea cea svîntă Şi să miasculţ la vreme de smîntă, Căs în lipsă şi în ticăinţă. Cruţămi sufletul în cuviinţă, Că ţîs slugă, Doamne, şi mă scoate Spre nedejde, din scîrbele toate. Miluieşte, Doamne,n zî de scîrbă, Dem descarcă nevoia din gîrbă. Mişelul mieu suflet veseleşte, Că de tine pre tot ceas chiteşte. Căm eşti, Doamne, bun şi cu răbdare, De tinz spre toţ mila ta cea mare. Şi miascultă, Doamne, mişea rugă, Denainteţ glasul mieu sagiungă. 'N zî de grije, cînd strig cătră tine, Mă rog, Doamne, sămi răspunz cu bine. [601] Că nuţ este nime deprotivă Dumnezău, cu hire drăgostivă, Lucrurile tale te arată Cîtuţ este mila dendurată. Toţ păgînii vor veni din lume Să sănchine svîntului tău nume, Că eşti slăvit, Doamne, şi eşti mare, Şi ciudese faci ca un Domn tare. Dumăn calea ta cea adevară, Ca să nuţ ies din porunci afară. Să să veselească fără samă Inema mea, Doamne,ntra ta teamă. Mulţămăscuţ cu inemăntreagă, Slăvinduţ svînt nume fără tagă, Că miai datumi milă şi izbîndă, Scoţîndumă de la grea osîndă, Cem vinisă, Doamne, cu năpaste, Şi mai scos din iad de la prăpaste. [603] Doamne, călcătorii cei de lege După mine sînt gata salerge. Şi mişelul mieu suflet cercară, Şi de tinen samă nu băgară. Ce tu, Doamne svinte şindurate, Ierţ cu milă pre toţ de păcate. Caŭtă, Doamne, şi mă miluieşte Şi din greul mieu mă izbăveşte. Şim trimite izbîndă la treabă, Căţ sînt slugă şi ficior din şarbă. Fă de mine sămn bun să dea rază, Să crepe pizmaşii stînd să vază. Că tu, Doamne, miai datumi putere, 'N zî de grije să teaib mîngîiere. Fiilor lui Coréi psalóm de cîntec, 86. urzîturile lui în munţîi cei svinţ, adecă svinţîi apostoli şi prorocii, că iau luat Dumnezău din munţîi cei svinţ ca pre neşte [604] pietri scumpe de şau urzîtuş cu dînşii svînta beserică Domnul Hristos. Luatuiau din munţîi cei svinţ, adecă svintele doauăsprăzece săminţîi, năroade mare ca nişte munţ, din sămînţa cea svîntă a lui Avraam, adecă izrailtenii, creştinii din legea veche, şi munţîi cei svinţ, adecă năroadele şi ţărîle creştineşti. , iubeşte Domnul poarta Sionului mai presus decît toate satele lui Iiacov. Poarta Domnului şimpăratului dă giudeţ în toată ţara. În poarta Sionului, în svîntul oraş Ierusalim, îş întreba giudeţ toate neamurile lui Izráil lampăratul şi la Dumnezău, cacolo lăcuia împăratul izrailesc, în Ierusalim, acoló lăcuia Dumnezău, în svîntul muntele Sion, în mijlócul rodului omenesc, de da giudeţ şi dar de blagoslovenie, acoló era odihna svinţiii sale şi casă de lăcuit. Aşe iarăş zîce David: aceastai odihna mea în veci de veci, aicea voi lăcui, că lam iubitul. Iubeşte Domnul poarta Sionului, că iarăş zîce prorocul David: aceastai poarta Domnului, direpţîi vor întrantrînsă. Mai de nainte, de demult, patriarhul Iiacov, tatăl izrailtenilor, ducînduse la Siria, fugind de răul frăţînesău, lui Isáv i sau tîmplat calea preacolo, deau însărat întrácel loc în Sion, şau dormit preste noapte puinduş o piatră căpătîi, că era locul acela fără de oameni preatunce. Şi deaca dormi, el văzu în vis ceriul deşchis şi pre svinţia sa [607] Dumnezău răzămat pre vîrvul scării, şi scara agiungea din ceri pănă în pămînt, unde era culcat, şi îngerii lui Dumnezău cei de pre pămînt să suian ceri, să pogorîia pre pămînt pre spiţele scării aceǐia, carile să tîlcuiesc bunătăţîle; iară drabinile scării, ruda dumnezăiască şi ruda omenească, ce sau împreunat de este unul Domnul Isus Hristos. Aceea scară au închipuit pre svinţia sa Precistaia, că pre dînsă Dumnezău sau pogorît din ceri pre pămînt, pre spiţă de 12 neamuri ce leau născut acesta Iiacov. Şacesta vis deacîl obîrşi grăind cu Dumnezău, să deşteptă din somn şi, cuprins de minune, înspăimat, grăi de zîsă: <>. Pentraceea zîce prorocul David: <>. Pentraceea iarăş zîce: preaslăvite sau grăit de tine, cetatea lui Dumnezău. aducemvoi aminte de Rahaáva şi de Vavilona carea mă cunoaşte. Acesta cuvînt îl grăieşte Dumnezău, căş va aduce aminte şi de păgîni, care lucru svinţia sa au împlut, că noi limbile din toată lumea eram păgîne, ca şi Vavilonul şi ca Rahaáva blîdniţa, ce era curvă în cetatea Ierihonului, iară căci sau dat în cunoştinţe cu iscoadele lui Isus fiiul lui Náviin, hátmanul oştilor lui Dumnezău, cînd dobîndiia Ierihonul, Rahaáva aceea ce fece cale iscoadelor svinte, Rahaáva aceea ce dobîndi parte în sămenţia lui Izráil, Rahaáva aceea [609] ce o feri Dumnezău de sabia izrailtenilor cu toată casa ei la răsîpitura Ierihonului, Rahaáva aceea ce părăsî curvia de bărbaţii cei mulţ şi priǐmi bărbat pre Salmón, voievodul oştii lui Dumnezău, de săminţia Iudii, una din 12 săminţii a lui Izráil. Salmón, ce să tîlcuieşte pace, Salmón cu Rahaáva aceasta născură pre Vooz, strămoşul lui David împărat, dintru carele este Domnul Isus Hristos, fiiul lui Dumnezău, ce şau trimisuş svintele iscoade în Ierihonul din toată lumea, deau bucinat glasul svintei evanghelii, de care glas sau răsturnat zidiurile păgînătăţei şi sau rădicat zidiurile creştinătăţîi. Şi Rahaáva cea păgînă, că să părăsî a curvi cu bărbaţii cei mulţ, cu dumnezăii cei idoleşti, ce li să închina mainte şi credea întrînşii, să lepădă de dînş şi crezu întradevăratul Dumnezău, lăsă curvia şi iubi curăţîia, lăsă bărbaţîi cei mulţ şi mincinoş şi să lipi la unul bărbatul ei cel adevărat, Domnul Isus Hristos, părăsînduş toată necurăţîia cea vavilonească şi lipindusă la ruda cea dumnezăiască, că şau adus de dînsă Dumnezău aminte pentrua ei cunoştinţe, de o au zidituă pre proroci şi apostolii, cu zidiuri de svinţ nalte, cu podoabămbrăcată de vişin alb şi curat a svîntului botez şi cu mohorîţală de cinstitul şi prea svîntul său sînge. şi adecă alte săminţîi ce sînt filistimenii şi Tirul, şi năroadele Etiopiii, aceştia fură acicea, adecă să vor răspunde deacicea din svînta beserică, precum vedem şi în zilele noastre că mulţ [611] să nevoiesc unii şi cu plată, săş facă nume de şleahtă, pentru cinstea şi slava aceştii lumi trecătoare, că unii sîlesc să să răspunză din coruna leşască, alţîi din Ţarigrad, alţîi dintr-Antiohia, şi din Rîm, iară noi ne răspundem din svîntul Ierusalim, maica svintei besericii noastre, svîntul Sion; pentraceea zîce: maică mii Sionul, va zîce omul. Inopleméniţii era o ţară vestită şi bogată, cu cetăţ nalte, pre lîngă Mare Albă, Tirul era ca un Ţarigrad, Etiopia este lumea despre-amiazăz, dei sînt oamenii negri, păliţ de soare. Aceştia toţ leau prorocestvuit acesta psalom că să vor răspunde din svînta cetate pre numele Domnului Hristos, adecă hristiani, ce să zîce creştini. şi om sau născut întrînsă, că Domnul Hristos sau născut în beserica legii vechi, de carea grăieşte svîntul Ioan Bogoslov, în cartea ce să cheamă Apocálipsis, de zice: <>. Care fămeie, precum îm pare mie, să fie beserica legii vechi, iară soarele ce era îmbrăcată este dumnezăirea, ce sau încuscrit ruda omului cu ruda lui Dumnezău, iară pînticele este svînta Precistă, cau născut pre Domnul Hristos, iară durorile şi strigările fămeiei, dorul şi ruga svinţilor ce doriia sagiungă să vază pre Domnul Hristos. Fămeia aceea au născut făt şil apucară del duseră la Dumnezău, iară muierii i să dederă 2 áripi de hultur mare, cele 2 legi a lui Dumnezău, cea veche şi cea nouă. Aicea [613] am lungit cuvîntul, luînd din Apocalípsis, ce pentraceasta cu zburatul aripilor în psalómul de la şésti ceas încă scrie: şi şî zîş: cine miar da aripi ca de porumbiţă şi voi zbura şi voi odihni; iacă mam depărtat fugind şi mam aşezat cu sălaşul în pustie. Acesta glas lau strigat de demult beserica cea svîntă a lui Dumnezău, supărat de război, deau zburat şi sau mutat din rodul izrailesc, fugind la pustie, adecă la rodul păgînesc, cum vedem astăz că noi ce eram mainte limbi păgîne astăz sîntem beserică credincioasă lui Dumnezău. Pentracea zîce: şi sîngur lau urzîtul cel de sus. Acesta cuvînt va să zîcă pentru Domnul Hristos, ce sau născut din ficioara Maria, urzît din Duhul Svînt în pîntecele svinţiii sale, precum iau zîs svinţiii sale şi arhanghelul Gavriil: , Duhul cel Svînt va veni asupra ta, şi puterea Celui de Sus te va umbri. Pentraceea zîce că şi svînta beserică svinţia sa şiau urzît din munţii cei svinţ, adecă din rudele credincioşilor. Aice să vede bine că sînt cărţile de la zua giudeţului, din carele va striga Dumnezău pre toţ din carte pre nume în scrisoare. Boieri şi prostime, şi crai de supt soare ce să vor răspunde din svînta cetate să să veselească întrá ei bunătate. [615] Dă, Dumnezău svinte şi Doamne Isuse Hristoase, şi mie unui păcătos parte saib în svînta ta cetate, pentru ruga svinţiii sale maicii tale Precistii şa tuturor svinţilor, adevăr. Fiilor lui Coréi, psalom de cîntec, 86. Urzîturile lui cea săş facă casă Sînt în măguri svinte cu pădurea deasă. Poarta din Sionul ii Domnului dragă Decît toată ţara lui Iacov cea largă. Ceaş grăi de tine, o, cetate svîntă, Ce teau urzît Domnul de stai fără smîntă ? Săţ aduci aminte şi pentru Raáva, Şi de Vavilóna, ceţ iubiră slava. Că şi Palestina, Tirul, sărăcinii, Sor spune din tinen fală toţ creştinii, Şa zîce tot omul: <>. Căi urzît de dînsul din ceri, din nălţîme, Şi va lua sama Domnul de mulţîme, [617] Strigîndui din carte pre numen scrisoare, Boieri şi prostime, şi crai de supt soare, Ce să vor răspunde din svînta cetate, Să să veseleascăntra ei bunătate. Psalómul lui David, 87. Doamne, Dumnezăul mîntuinţii mele, Strig zua şi noaptea săm ierţ de greşele. Mişeaua mea rugă nainteţ să margă, Pleacă de miascultă rugan scîrbă largă. Că miau împlut răul sufletul săm soarbă, Mii viaţa preaproape cu iadul în hoarbă, Cu ceia deatocma ce pogoarăn rîpă, Ce le vine moartea săi înghiţăn pripă. Şi mă feci ca omul ce nui săi agiute, Slobod întru céi morţ, în trupuri căzute, Ce dorm prin mormînturi, de arme rănite, Şi sînt de la tine cu totul urnite. [619] Mă băgarăn groapă dedesupt de toate, Undei întunerec şi umbră de moarte. Ţai pusuţ asuprămi mînia ta svîntă, Preste mine valuri trec de nu salintă. Depărtaş de mine toată cunoştinţa, Mă pusărăn greaţă din toată priinţa. Mă dederă ieftin în preţ de vînzare, Návui să mă scoaţă nime din pierzare. Ochii miau slăbitumi de mişelătate, Strigînd toată zua săm ierţ de păcate, Rădicînd spre tine mînule mişele, O, Dumnezău svinte, săm ies din greşele. Au doară vei face ciudese cu morţîi, Să să scoale vracii din mormînt cu toţîi, Săţ mărturisască mila ta cea mare, Svîntaţ adevară în gropi şin pierzare ? Au doară sor ştisăn ţărnăntunecată Minunile tale, şin ţară uitată, [621] Svîntaţ adevară să poatănţăleagă Cine lăcuieştentracea ţară largă ? Ce eu, Doamne svinte, strigai cătră tine Demineaţă ruga mea să tentîmpíne. A ce, Doamne svinte, îmiurneşti departe Mişelul de suflet şi nii săm ţîi parte ? Şi ţascunz de mine luminata faţă, Şin mişelătatea mea mă laş cu greaţă. Şi cu trudă multă, din vrîstă pruncească, Suişul, pogorul să mă concenească. Mîniile tale preste minemblară, 'Ngrozîrile tale mă răsturburară Şi măncungiurară ca apa cu valuri, De sînt toată zua struncinat de maluri. Depărtaş de mine fraţîi şi ştiuţîi, 'N chinuri nam pre nime din toţ cunoscuţîi. Dară este vrun psalom să nu fie plin de prorocestvie de Domnul Hristos, dea laturea cu ruga şi cu istoria ? Că psalómii [623] şi rugă fac, şi mîngîiere, şi istorie, şi învăţătură, şi tot de svinţia sa niau dat veste: de venirea pre pămînt, de petrecerea, şi de moartea, şi învierea, şi ducerea în ceri, şi de beserica, şi de a doua venire cu slavă şi cu tărie, şi cu giudeţ, de să văd toate chiar şi limpede. Psalóm 88. Mila ta, Dumnezău svinte, Voi cîntan veci, ţîind minte. 'N rod de rod voi spunen ţară De svînta ta adevară, Din rostul mieu sănţăleagă Toţ preste lumea cea largă. Zîsai, Doamne, că sa face Milăn ceri să stea pre pace Şi ţvei găta adevara Cu carea ţvei ţînea ţara: <>. Că dea ta, Doamne, minune Ceriul va grăi şa spune, Şi svînta ta adevară Vor şti toţ svinţii din ţară. Cine poate sta să vază De pre núori cum dai rază ? Că deatocma nu ţii nime, Nice gios, nicen nălţîme. Pre toţ fiii ceare Domnul Eşti mai mare, şin tot omul. [627] Şintre svinţii tăi dai sfaturi, De dai fricăn toate laturi. Doamne, Dumnezău puternic, Cineţ este ţie vrednic ? Oastea ta ţii, Doamne, lată, Şadevara ta tearată. Tu ţîi marea de nuneacă Şi zîci holburii să tacă. Tu smereşti chitul din mare, De iai pus belciug prin nare. Oştile lui cele late Zac în mare stîrv necate. Ceriurile şi pămîntul Tu leai făcut cu cuvîntul, Şi lumea cu de cei plină Ai urzît cu svîntaţ mînă. Vîntul de la miazănoapte Şi vîntul lívei ce poate ? [629] Că cu porunca ta svîntă Toate vînturi să alintă. Cu neguri este Tavorul, Ermónul ii nalt pogorul. Abiaştaptă să te vază, De pre dînşii să dai rază, Cu braţul tău cu cel tare, Cu puterea ta cea mare. Stînga ta şi cu direapta Le rădică de dă plata. Cu giudeţ în dereptate Pre pizmaşii tăi vei bate, Că spreaceasta ţeste gata Scaunul, sămpărţăşti plata. Mila şi cu adevara Ţva luminan toată ţara. Ferice deaceea breaslă Ce ţau ştiutuţ de haslă, Preobrajenie Braţul şi puterea, Fiiul şi Duhul Svînt. [631] Că vor merge cu lumină La faţa ta cea senină, Şi cu preasvîntul tău nume Vor vedea zî bunăn lume. Şi cu svîntaţ adevară Să vor nălţa preste ţară, Şi să vor făli cu tine Oştile, că le porţ bine. Şi cu voia ta cea bună Ne vei da pre steag cunună. Că cu a ta sprejineală Dăm pizmaşilor năvală. Că tu ne eşti împăratul, Şi protivnic nu ţii altul. De preatunci, Dumnezău svinte, Ţai dat svintele cuvinte Fiilor tăi, cînd visară Că lii pune domn din ţară: [633] <>. Daracmu ldedeş afară Şil părăsîş cu ocară. Ce ţî lai pomăzuitul, Acmu mai rău lai urîtul. Tocmala cea aşezată Şerbului tău stă stricată, Şi svinţiai stă spurcată Pre pămînt şi răsturnată, [641] Gardurile dezgrădite, Turnurile răsîpite, Del jecuiesc cu ocară Drumeţii ce trec prin ţară. Şi megieşii să strîmbă, Văzîndul că esten scîrbă. Iai rădicatui asupră Mînă de pizmaş del surpă, Şi ceia ce is cu scîrbă I să suie toţ în gîrbă. Iai tîmpit de nui tăioasă Spata lui cea oţăloasă Şi lai lăsatul de smîntă În război cu arma frîntă. Curăţîia cea cu slavă Iai stricatui dei grozavă, Şi scaunul cel cu pace Lai oborît gios de zace. [643] Iai dat vremenpuţînată, Zîlen viaţă ruşinată. Pănă cînd, Dumnezău svinte, Cu mînia cea fierbinte, Ce ţai aprinsuţ ca focul, De neai depărtat cu totul ? Ţadaminte ce mii statul Şi săm ierţ, Doamne, păcatul. Au doară fără de treabă Neai zidit hirea cea slabă ? Că nu este om să custe Şi de moarte să nu guste, Sau cu iadul saibă hoarbă Sufletul să nu il soarbă. Unde este, Doamne svinte, Mila ta cea de mainte, Ce ţai datuţ giurămîntul Cu David săţ stea cuvîntul [645] Şi sfînta ta adevară, Cînd lai pusul crai în ţară ? Caŭtă, Doamne, de ocară A toţ şerbii tăi din ţară Caream sprejinit în poală, A păgîni mulţ ce să scoală, Şi pizmaşii ce mustrară Craiul ce lai pus în ţară, Şiş arată urîciunea, Împutîndui schimbăciunea. Preste veci să fie Domnul Blagoslovit de tot omul Şi preste veci să trăiască, 'Ntraşezămînt să crăiască. Acesta psalom arată scurtarea vieţii omeneşti şi deşertăciunea lumii, şi rugă de spori de la Dumnezău şi dendereptăciune. [647] Doamne, tu neai fost scăpare 'N rod de rod şi razăm tare. Păna nu să face munte Pre pămînt, cu dealuri multe, Păna nu face pămîntul, Nice lumea cu cuvîntul, Ceai împlutuo de gloate, Eşti mainte decît toate. Nuntoarce, Doamne, pre omul Săl cuprinzăn jele somnul, Cai zîs să săntoarcăn tină Tot omul de supt lumină. De iar fi viaţa de lungă 'Ntro mie de ai sagiungă, Naintea ta este scurtă Ca cea zî de ieri trecută. Şi ca strajea cea de noapte Îi sînt zîlele lui toate. [649] Ca neşte şegi, fără treabă, I să trec aii cu grabă, Ca otava ce să trece De soare şi de vînt rece, De demineaţăi cu floare, Sarai veştedă de soare, A doua zî să usucă, Can cuptori cînd o aruncă. Aşa cu lesne ne arde Urgia ta şi ne scade, Că neai pus greşalan faţă Denainteţ de nii greaţă. Şi de svînta ta lumină Veacul nostru nenstreină. Zîlele noastre leneacă Urgia ta şi le sacă. Aii ni trec cu grabă, Ca o painjină slabă. [651] Şeptezăci de ai nii custul, Sau optzăci, dea hi cu multul, Şii ducem mai mult cu jele Şi cu trudă şi voi rele. Această lume deşartă Nemblînzeşte şi ne ceartă Cu primejde şi cu boale, Pre toţ oamenii potoale. Nime na scăpa să iasă Din urgia ei cea deasă, Ca săţ ştie toţ direapta Cu carea vei să dai plata. Şi ceia ce duc pedeapsă Din ferecături să iasă. Şi tentoarce, Doamne svinte, De tendură ca mainte. Şi le hii cu mîngîiere Pre robii tăi ces cu jele. [653] Împlémune demineaţă De milă şi de dulceaţă Şi ne bucurăm cu bine 'N toate zîle de la tine, Pentru zîlele scîrbite Cu trai rău ceam dus mainte, Cacmuţ caŭţ pre toată sluga Dei asculţ cu bine ruga. Şi fiii lor cătră viaţă Să le fii, Doamne, povaţă. Şi preste noi să lucească Lucoare dumnezăiască. Şi cu svînta ta direaptă În tot lucrul nendireaptă. Cui ii voiantra sa viaţă Să petreacă fără greaţă, [655] Acela pre Domnu saibă Agiutori hien ce treabă, Cu Dumnezău să petreacă 'N casă şi zîsa săi facă. Şi cătră Domnul va zîce: <>. Acela tea mîntuite De sîlţă, de lănci cumplite, De vînători încordate, De cuvinte turburate. Şi tea umbri după spate, Supt a sale áripi late. Dereptatea lui cea svîntă Teancungiura fără smîntă. [655] Şi noaptea nu tii spărǐete, Nice zua, de săgete. Nu tii teme de lîngoare, De vînt rău, nice de soare. Nuţva ieşin tîmpinare Drac deamiazăz să te sparǐe. Vor zăcea stîrvuri căzute Dea stînga ta mii şi sute, Şi zăci de mii din direapta Vor cădea tăiaţ cu spata. Iară tu nii avea frică Să teatingă rău nemică. Şi cu ochii tăi de faţă Vei prăvi fără de greaţă Pre păcătoş cum iau plată, De pre vina lor, direaptă. Iară ţie cu nedejde Ţva fi Domnul în primejde. [659] Şi la loc de greutate Ţva da de sus bunătate. Răul nuţva venin poală, Nice pre trupul tău boală. Că Domnul va danţălege În toate căi ce vei merge, Îngerii să te păzască Şin mîni să te sprejinească, De piatră să nuţ atingă Piciorul, săţ facă tîngă. Pre vasilisc şi aspidă Vei îmbla ca pre omidă. Şii călca leul şi zmăul Şi nu te vatinge răul. Că ţva fi Dumnezău stîncă Şi nu tii teme nemică, Că te va coperin lume, Că iai ştiut svîntul nume. [661] Şi ţva auzî de rugă, Să nu hii în scîrbă lungă. Şi cu slavă te va scoate De greutăţîle toate. Şi cu lungime de viaţă Îl vei prăvin svînta faţă. CATĺSMA 13. Bine este a tot omul Să să dean viaţă cu Domnul Şi săi cînte svîntul nume, Ce este nalt preste lume. Şi din zúori pănăn sară Săţ vestească milan ţară, Şadevara ta cea svîntă Să o strige fără smîntă, [663] Să o cîntentralăute 'N zăce strune,n viersuri multe. Căm feceş inemă bună, De mă bucur depreună În svintele tale fapte Ceai lucrat cu bunătate. Săţ fie, Doamne, mărite Lucrurile şi slăvite ! Adînca tanţălepciune Nime nu va putea spune. Omul fără mintentreagă Nu va putea sănţăleagă De svintele tale fapte, Ces de mîna ta lucrate, Cînd păcătoşii cu toană Ieşiră ca iarba,n goană, Şi cu cei fără de lege Săntărîtară salerge, [665] Ce să pieie cu ocară, Să le iasă vestean ţară. Iară tu, Dumnezău svinte, Eşti tot mare ca mainte. Şi vor peri cu ocară Toţ pizmaşii tăi din ţară, Şi ceia ces fără lege De pre pămînt să vor şterge. Iară steagul mieu sagiungă Ca inorogul sămpungă, Şi la vrîsta cea bătrînă Să petrec cu viaţă lină. Şi pizmaşii de departe Să nu cuteze săm caŭte, Nice să poată săm strice, Cînd vor vrea să să rădice, Ce să pieie cu ocară, Cu vicleşug ce lucrară, [667] Să li sauză de nume, Cînd vor peri de pre lume. Şi direptul sănflorească Ca finícul şi să crească, Şi ca chedrul în Livanul Să rodească în tot anul. La Dumnezău să să prinză 'N casă şi floare săş tinză, Cu prăsade ultuite Preste curţîle lui svinte, Să rodeascăn dereptate Dulceaţă şi bunătate. Şi la vrîsta cea bătrînă Să petreacă viaţă lină Şi să spuie preste gloate Bunătăţîle lui toate, Căi Domnul cu dereptate Şi la dîns nui strîmbătate. [669] În zua cea de maintea sîmbetii, cînd sau descălecat ţara. Domnul stătu crai în lume, Că i sau vestit svînt nume, Pentru veşmînt de podoabă Ce sau îmbrăcat la hoarbă. Şi sau încins cu tărie Preaşezămînt de crăie. Şau pus lumii sprejineală, Ca să stea fără sminteală. Scaunul tău, Doamne svinte, Este gata de mainte, De la veci de cînd teaştaptă Pre crăie aşezată. Părauăle tare strigă Toată lumea să să strîngă, Şi apele cele mare Rădicară urlet tare, [671] Cît din ţărmuri dau afară, De răsună preste ţară. Minunatăi unda mării, Cei mai mare craiul ţărîi, Că pre toţ craiul potoale, Ca spuma mării cea moale. Şi tu, Doamne şi crai svinte, Îţ eşti crezut pre cuvinte, Şi casa ta este svîntă, De custăn veci fără smîntă. Psalómul lui David în a patra zî de sîmbătă. Nescris deasupra de la evrei, 93. Dumnezăui pre giudeţe Domn, de nu alegen feţe, Ce tuturor lendrăzneşte Dei ceartă şii dojeneşte. Rădicăte, Doamne svinte, Cu giudeţ, ca de mainte, [673] Şi făloşilor dă plată Pre giudecare direaptă. A ce laş strîmbii în voaie, De fac celor buni nevoaie Şi grăiesc fără sîială, Deş scot strîmbătatean fală ? Ceia ce iubăsc nepace Şi zîc rău de ce le place, Gloata ta o iau în sfadă, Ţărîi tale fac dosadă. Pre văduvă şi săracul Liau tăiat viaţa şi veacul. Nemeriţii tăi din ţară Iau omorît cu ocară. Şi zîsără că nui vede Domnul din scaun ce şede, Nicei va lua aminte Dumnezău, ca de mainte. [675] Ce să vă luaţ de samă Voi, oameni, deţ ascultamă, Şi buiecii sănţăleagă Cîndva cu mintea ceantreagă. În cap ce neau pus auzul Şi ochiul întreg ca bulzul, Au naude şi să vază Pre tot omul ce lucrează ? Cela ce dăn limbi certare, Au nu va face căŭtare ? Cela ce ceartă şinvaţă Saibă omul minten viaţă. Ce tu, Doamne, le ştii toate Gîndurile de prin gloate, Că sînt strîmbe şi deşerte, Şii vei pune să să certe. Ferice va fi de omul Carele lva certa Domnul [677] Şii va da de vanţălege Săi cunoască svînta lege, Şi de zîle ces cumplite Să să poată lua minte, Pănă cînd sa săpa lacul Păcătosului cu dracul. Că Domnul na lăsan smîntă Gloata sa din ţară svîntă, Şi de dîns na hi streină Ocina lui cea bătrînă. Pănantoarce adevara 'N scaun săş giudece ţara, Lîngă dînsă din direapta Şor lua direpţii plata. Cinemva ţînea departe Pre vicleni săi putem bate ? Sau cine va ieşin faţă Cu mine, fără de greaţă, [679] Preste cei fără de lege Să oştim pănăi vom şterge ? Că de nu miar părti Domnul, Puţîn spori miar face omul, Şi cu inemă amară Mar sorbi iadul din ţară. Ce cînd văz că mi să strîmbă Piciorul, săm facă scîrbă, Mila ta, Doamne, miagiută La durerea mea cea multă. Şintrinemă mîngîiere Meşti, Doamne, fără scădere, Sufletul dem veseleşte Şi de jele mpotoleşte. Scaunul strîmbi ce ţii greaţă Să nul cruţ în trai de viaţă, Sămpletească greu de ură Şi să dea reanvăţătură. [681] Vînătoarea şvor întinde Şi pe cel dirept vor prinde, Sîngele cel fără vină Săl dea pre mînă streină, Cu giudeţ de făţărie Săl verse de mărturie. Ce tu, Doamne, fără smîntă Săm hii sufletului vîntă, Şi săm hii şi sprejineală, Doamne,n vreme de năvală. Şi le vei da, Doamne, plată Pre fărălegea lor faptă, Şi dupá lor viclenie Vei pierdei, să nu se ştie. Cîntec de laudă lui David, nescris deasupra de la evrei, 94. Veniţ cu toţ depreună Să ne facem voaie bună, [683] Să ne bucurăm cu Domnul Şi săi strigăm cu tot omul, Că nii Domn şi mîntuinţă, Şi săl rugăm cu credinţă. Săi tîmpinăm svînta faţă Cu rugă şi cu dulceaţă, Şi cu psalómi de cîntare Săi strigăm cu glasuri mare. Că mare Domn este Domnul Şimpărat preste tot omul, Şi din hotarăle toate I sănchină ţări şi gloate. Căi este lumea pre mînă, Cu pămînt şi cu cei plină, Şi munţîi cu dealuri nalte Supt cuvîntui sînt plecate. Şi marea cu nalte valuri A lui esten toate laturi. [685] Şii de mîna lui lucrată Toată laturea uscată. Veniţ săi cădem cu jele Să ne ierte de greşele. Naintea lui să ne strîngem Şingenuncheaţ să ne plîngem, Că el cu svînta sa mînă Neau făcutune din tină. Şi svinţia sa nii Domnul, Căi sîntem a lui tot omul, Şi de turmă oi iubite, De mîna lui socotite. Pentraceea voi, tot omul, De veţ auzî pre Domnul Grăinduvă cu blîndeţe, Să lăsaţ inemi sămeţe Şi să nu staţ cu mînie, Cum aţ făcut în pustie, [687] Cînd miaţ făcutumi ispită Să miaflaţ hirea cea svîntă, Cu părinţii ce vă fece, Ispitind la izvor rece. Ispitiră şi văzură Şin credinţă nu stătură. Patruzăci de ai în sîlă Leam arătat a mea milă, Pănam urît acea rudă, De iam lăsat sămblen trudă, După inemă sămaţă, Rătăcind fără povaţă. Că ei nu vrură să margă În calea mea, sănţăleagă. Pentraceea mdedi cuvîntul Şim voi ţînea giurămînul: <<Ţara mea să nu o vază, Deaca nu vrură să crează>>. [689] Psalom 95. Laudă de cîntec a lui David. Acesta sau cîntat şi cînd sau făcut beserica după pradă, preste 70 de ai. Nescris deasupra de la evrei, la ce treabă lau zîs David cînd lau scornit acest psalom. Cîntaţ Domnului cu cinste Cîntec nou, ca de mainte, Şii cîntaţ din tot pămîntul, Să vă margăn sus cuvîntul. Cîntaţ şii zîcéţ ferice Domnului, şi săi rădice Toţ cu cinste svîntul nume, Săl auză preste lume. Săi strigaţ şi veste bună, Den zî în zî depreună, De svînta lui mîntuire, Şi la păgîni să daţ ştire De slava lui, de ciudese, Să sauzăn gloate dese, [691] Că mare Domn este Domnul Şi lăudat în tot omul. De groznic să stea săl vază Dumnezăii nu cutează. Păgînii nuş scoaţăn fală Cu bozîi cei de sminteală, Că dintrînş le răspund dracii, Cînduş închină colacii. Iară Domnul i să ştie Căi Dumnezău în vecie, Ceriurile cu cuvîntul Leau făcut, şi tot pămîntul. Denaintea lui cu teamă Dvoresc îngeri fără samă, Del mărturisesc şil cîntă În frîmseţea lui cea svîntă. Păgîni din toate răgúle, Veniţ cu daruri destule, [693] Aduceţ Domnului slavă, Aduceţ fără zăbavă. Săi slăviţ cinstitul nume Toate neamuri de pre lume. Aduceţ colaci grămadă În cinstita lui ogradă Şi să vănchinaţ tot omul În curtea ce şede Domnul. De faţa dumnezăiască Pămîntul să să clătească. Spuneţ în păgîni să ştie Că Domnul luă crăie, Să şează sămpărăţască Şi lumea să ontărească, Tuturor pre aşezare Să le facă giudecare. Ceriul saibă voaie bună, Cu pămîntul depreună, [695] Şi marea giucînd să salte Cu unde, cu valuri nalte. Şi cîmpii încă săş facă Bucurie, să le placă. Atunce sa bucurasă Toată dumbrava cea deasă De faţa lui de cea svîntă, Ce va veni fără smîntă. Fără greş va veni Domnul De va giudeca tot omul, Şi cu lege aşezată Va giudeca dea da plată. Psalómul lui David cînd i să descăleca ţara, 96. Nescris deasupra de la evrei. Aicea cuprinde giudeţul lui Dumnezău cel groznic, cel deapoi, şi semne ce vor fi nainte de giudeţ. Domnul stătu crai în ţară. Ţărîle să bucurară, [697] Şi pămîntul tot să salte, Cu ostrove de departe. Dimpregiur núor şi ceaţă Sprejinesc svînta lui faţă, Şi direptateai tocmeşte Scaunul ce odihneşte, Del gătează pre giudeţe, Nealegînd pre nimen feţe. Pre denaintei foc merge, De arde cei fără lege. Fulgerile lui cu pară Ard de să văd preste ţară. Pămîntul sămplú de frică, Munţîi să topăsc de pică Şi cură ca neşte ceară, Văzînd pre Domnul în ţară. Şi de faţa lui cea svîntă Tot pămîntul să spămîntă. [699] Ceriurile grăiesc toate, Dei spun dereptatean gloate. Şi toţ oamenii văzură Slava lui de săncrezură. Iară ceia ces cu vină Pentru idoli ce sănchină, Stau cu groază şi cu frică, Lii nedejdeantro nemică. Închinaţîvă la Domnul Cu toţ îngerii, tot omul. Sionul săi paie bine, Auzînd că Domnul vine. Fetele din jidovie Teaştaptă cu bucurie Pentru svintele giudeţe Ce le alegi cu blîndeţe. Că tu, Doamne, ne eşti Domnul Pre pămînt preste tot omul, [701] Şi ţii nalt cinstitul nume Preste toţ bozîi din lume. Ceia ce iubiţ pre Domnul, Să urîţ răul, tot omul. Că Dumnezău îş fereşte Ceata de svinţ cel iubeşte, Şi din mîni fără de lege Ia scoate şii va alege. Şi direptului senină Îi va străluci lumină, Veselie şi cunună Celór cu inemă bună. Şi vă bucuraţ, tot omul Ce sînteţ direpţ, la Domnul, Mărturisind fără smîntă De pomana lui cea svîntă. Psalómul lui David, 97. [703] Cîntaţ Domnului cu cinste Cîntec nou, ca de mainte, De minuni ceau făcut Domnul, Să să minúne tot omul. Că şau făcutuş scăpare Cu direapta lui cea tare, Şi cu braţele lui svinte Şau izbîndit ca mainte. Şi şau arătatuş Domnul Mîntuinţa spre tot omul, Şin toată păgînătatea Şau ivituş dereptatea. Şi şau adusuş aminte De mila sa de mainte, Lui Iiacov dîndui ţară Şi svînta sa adevară, Lui Izráil ceş aleasă, Cu toţ fiii săi din casă. Izbăvire de idoli cu svîntul botez. [705] Văzură neamuri şi gloate De prin ţărîle din toate Pentru noi cum să oşteşte Dumnezău, de ne spăseşte. Strigaţ lui Dumnezău tare, Tot pămîntul, cu cîntare, Cîntaţîi cu voaie bună, Cu bucuriempreună. Cîntaţ Domnului în strune, În cobuz de viersuri bune, Şi din ferecate surle Viersul de psalómi să urle, Cu bucin de corn de búor, Să răsune pănăn núor, Lampăratul denainte, Că nii Domn, ca de mainte. Marea cu unde să salte, Să rădice valuri nalte. La răstignirea Domnului s-au prilejit din toată lumea oameni. [707] Lăcuitorii din lume Săi auză svîntul nume. Părauălen toate locuri Să facă hoarbă şi giocuri, Şi măgurile să salte 'Npreună cu dealuri nalte, Şi săş facă voaie bună Cu cîmpia depreună, De svînta Domnului faţă, Că ne vine cu dulceaţă, De va giudeca pămîntul, Vine cum şau dat cuvîntul, Să giudecen dereptate Toată lumea după fapte. Psalómul lui David, 98. Domnul stătu crai în ţară, Gloatele să mîniară, [709] Că nu pot sta săl prăvască, Din heruvimi săi domnească. Tot pămîntul să rădică Şi să leagănă de frică. Domnul esten Sion mare Crai, de toţ domnii mai tare. Numelui tău, Doamne svinte, Toţ să roagă, ca mainte, Că ţii straşnic svîntul nume, De să toţ tem de pre lume. Şi cei cinstea lampăratul, Ii drag giudeţul şi sfatul. Tu ai gătat pre giudeţe 'Ndereptări de náleg feţe Şi ai tocmit adevară Lui Iiacov saibăn ţară. Şi să rădicaţ pre Domnul, Să vănchinaţ cu tot omul, [711] La svînt razăm de picioare, Toată lumea de supt soare. Să rădice pentru ţară Moiséi şi Aron sfară, Samuil să facă rugă, Ca o adevară slugă. Că le vanţălege Domnul Ce sor ruga prin tot omul, Şi din núor le va zîce Bunătate şi ferice. Căi feriră cu tărie 'Nvăţături de mărturie, Ce leau dat să le păzască Nevoiră să linească. Doamne Dumnezău şi svinte, Săi asculţ, ca şi mainte, Şi să le răspunz cu milă În vreme de greu şi sîlă. Iaca şi după moarte svinţii au îndrăznire a să ruga pentru lume cătră Dumnezău. [713] Şi să rădicaţ pre Domnul, Să vănchinaţ cu tot omul, În măgura ceş aleasă De şau svinţituş de casă, Săş vestească svîntul nume, Căi svînt Domnul preste lume. Strigaţ din toate ţări cătră Domnul, Ce lăcuiţ pre pămînt tot omul. Slujiţ Domnului cu bucurie, Naintei săntraţ cu mărturie. Să ştiţ de Dumnezău că nii Domnul Ce neau făcut pre noi, pre tot omul, Căi sîntem ai lui oameni de turmă Şi oiţe dei paştem pre urmă. Prin porţîle lui săntrăm cu rugă, Sama să ne ia Domnul pre strungă. [715] Săi mulţămim, săi vestim svînt nume, Căi bun Domnul şi slăvit în lume. Mila lui în veci este pre ţară Şin tot rodul svîntai adevară. Psalómul lui David, 100. De mila ta, Doamne svinte, Şi de giudeţ ţîind minte, Voi cînta şoi înţălege Fără vină ce voi merge Pre calentraceastă viaţă, Ca săm vii fără de greaţă, Cînd petrec fără de vină Şi cu inemă senină În mijlocul casii mele, Ferindumă de smintele. Nam suferit strîmbătate Să văz nice de departe. [717] Ceia ceş ies din tocmală Iam urît ca o sminteală. Nu sau dat cu minen viaţă Cel cu inemă sămaţă, Şi cu cel fără credinţă Nu miam făcut cunoştinţă. Şi lam scosul cu ocară Pre clevetnicul afară. Cel cu căŭtătura mîndră Nu lam avutul în sîmbră, Niceam suferit în casă Lacomul săl pui la masă. Ceam căŭtat cu faţă lină Cătră cel fără de vină, De lam chematul în casă, Săl văz cu mine la masă. Şi cel cu răbdare lungă Lam priǐmit săm fie slugă, [719] Ce să fereşte de vină, Ca săş facă slujba plină. În casa mea nau fost harnic Să petreacă omul falnic, Niceam lăsat mincinosul Să strice cúiva folosul. Şi de strîmbii miau fost greaţă Săi văz demineaţăn faţă. Ce iam ucisui din ţară Pre toţ răii cu ocară, Săi concenesc din cetate Pre toţ ce fac răutate. CATĺSMA 14. Psalómul lui David, 101. De rugă mişelului cînd să mîhneşte şi cătră Dumnezău îş toarnă rugămintea. Doamne, miascultă de rugă Ce mă rog din vreme lungă, [721] Şi strigarea mea să margă Spre tine, să sănţăleagă. Nuţ întoarce svînta faţă De cătră mine cu greaţă. Şi la zî ce sînt cu jele Şi cu tîngă de greşele, Pleacăţ auzul spre mine Şi săm hii, Doamne, cu bine. Şi la ce zî tioi strigate, Să miauz de greutate, Căm trec zîlele ca fumul, Oasele mis săci ca scrumul. Ca neşte iarbă tăiată Meste inema săcată, Că stă uitată de mine, Ceam gătat să mănînc pîine. De suspinuri şi de jele Miam lipitumi os de piele. [723] Deatocma cu pelecanul, Prin pustii petrec tot anul, Şi ca corbul cel de noapte Îm petrec zîlele toate, Ca o vrabie rămasă În supt streşină de casă. Toată zua mi să strîmbă Pizmaşii miei, dem fac scîrbă, Şi ceia ce mămbunează Fac giurămînt să mă piarză. Am mîncat pîine cu zgură Şi lacrămi în băutură, De faţa mîniii tale, Ce miai dat de sus la vale. Mis zîlele trecătoare, De fug ca umbra de soare, Şi ca iarba cea tăiată Mieste vîrtutea săcată. [725] Iară tu, Dumnezău svinte, Tot eşti din veci, de mainte, Şi petreci în rod de rudă, Tu te scoală fără trudă De vei milui Sionul, Şi săl cruţ, că tui eşti Domnul. Căi sînt vremile venite Şi pietrile îndrăgite De şerbii svinţiii tale, Şi ţărna cea de pre cale. Şi ţvor cinsti svîntul nume Limbile toate din lume, Şi cu dragoste toţ craii Ţvor vedea slava cu aii. Că vei zidi, Doamne svinte, Sionul ca de mainte Şi ţvei ivi svînta faţă Cu slavă şi cu dulceaţă. Craii sînt direpţii, că vor prăvi în veci faţa lui Dumnezău. [727] Că le vei căŭta de rugă Celor din pedeapsă lungă, Şi de dînş nuţ va fi greaţă, Ce să roagă cu dulceaţă. Şi aceasta să să scrie Preste alt rod cea să vie. Şi oameni ce sor zidisă Tior cînta cu voaie tinsă, Că ţai căŭtat spre mulţîme De la svînta ta nălţîme. Şi Domnul din ceri, dînd rază, Căŭtắ spre pămînt să vază Şi sauză de durere Celor ferecaţ în here, Şi cei uciş fără lege Cuconii să le dezlege. Să dea vesten tot Sionul De bine ceau făcut Domnul, [729] Săi laude svîntul nume, În Ierusalim şin lume, Şi gloatele cu grămadă Să să strîngă la făgadă. Şimpăraţîi cu tot omul Să slujască toţ la Domnul, Şi săi răspunzăn tărie Cu cale de mărturie. Săm dai veste şi cu bine Pentru zîle ceam puţîne, Şi cînd îm vei lua viaţa, Mă rog, Doamne, săţ văz faţa. Că preste tot rod de rudă Îţ sînt aii fără trudă. Şi tu, Doamne, cu cuvîntul Dintăi ai urzît pămîntul, Şi ceriurile ces nalte Sînt de mîna ta lucrate. Aicea arătînd post şi uscăciune cu lipitul oaselor de piele. [731] Acelea toate sor trece, Iară tu tot vei petrece. Şi ca haina ponosîtă, Cînd lea hi vremea sosîtă, Li sa destrăma făptura Din hire, ca vechitura. Şi lii depăna ca tortul, De să vor schimba cu totul. Iară tu, Dumnezău svinte, Tot eşti Domn, ca şi mainte, Şi trăieşti pre aşezare Ca cela ce eşti Domn tare. Şi fiii slugilor tale Le vei deşchidele cale, Săş descalece moşie, Să saşeze cu vecie Şi săş rădice sămînţă, Săţ slujască cu credinţă. [733] Psalómul lui David, 102. Sufletul mieu, zî de bine Domnului cu tot din tine Şi pănă ce eşti pre lume Săi fericeşti svîntul nume. Sufletul mieu, zî de Domnul Cuvînt bun cătră tot omul Şi să nui uíţ de bine Ceau făcut milă cu tine, De teau spălat de păcate Şi ţau datuţ sănătate, Şi ţau avutuţ de ştire, De teau scos de la perire, Şi ţau trimisuţ cunună, Milă cu dar depreună, Şi ţau dat cu céi buni parte Ceai poftit de bunătate. [735] Ca hulturul teannoite, Dei hi tînăr ca mainte, Domnul care face milă Şi giudeţ celor cu sîlă. Calea sa Domnul cea svîntă Neau arătat fără smîntă, Puind pre Moiséi povaţă, Să ne poarte fără greaţă, Să nu neabatem din cale, Din voia svinţiii sale. Milosui şindurat Domnul Că rabdăndelung pre omul, Şi cu mila sa cea mare Ne fereşte de certare. Nu ne ţînen veci mînie Prin păcate, cu urgie, Nice neau făcut pre vină, Să ne dea certare plină, [737] Prin greşele şi păcate Să ne dea cu răutate. Pre cît stă ceriul departe De pămînt de să desparte, Preatîta şau pusuş Domnul Mila sa preste tot omul, Pre ceia cei sînt cu teamă, Del iubăsc fără de samă. Cîtui de la scăpătate Răsăritul de departe, Preatîta ne depărtează Greşala, să nu ne piarză. Şi ca tatăl ce ii milă De hiii săi cînd lii sîlă, Aşe nu săndură Domnul, Ce ii milă de tot omul. Că sîngur ne şti de faptă, Din ce nii hirea lucrată, [739] Ne şti că sîntem din tină Făcuţ, de svînta sa mînă. De near hi zîlele multe Ca iarba, tot ar hi scurte, Şi ca floarea ce să trece De soare şi de vînt rece, De să destramă cu totul Şi nuş mai cunoaşte locul. Iară mila ta cea mare Stă din veci pre aşezare, Preaceia ceţ veghe voaie, Să nu ducăn veci nevoaie. Şi svînta ta dereptate Le va fi cu bunătate, Cu hiii şi cu nepoţîi Le vei da bine cu toţîi, Ceţ feriră giurămîntul Şiţ ţînurăntreg cuvîntul. [741] Că tu, Dumnezău Domn svinte, Eşti în scaun de mainte, Cu crăie aşezată În ceri, unde ţii gătată. Blagosloviţ cu tot sfatul, Îngerii toţ, prempăratul, Toţ puternicii cei tare, Cei sînteţ supt ascultare. Daţîi bună cuvîntare, Oştile lui cele tare, Carii slujiţ fără smîntă Voia Domnului cea svîntă. Blagosloviţ toţ pre Domnul, De tutinderea tot omul. Şi tu, mişelul mieu suflet, Săi mulţămeşti cuntreg cuget, Şii urează de tot bine Lui Dumnezău dintru tine. [743] Sufletul mieu, ură bine Lui Dumnezău, cum să vine, Şii zî, Doamne, să trăiască Mărirea ta şi să crească. Să tembraci cu mărturie, Cu frîmseţe şi tărie, Că tu tenveşti cu lumină, Ca soarelen zî senină. Şi ţai tins ceriul ca cortul, De lai înfrîmşat cu totul, Şi iai pus deasupra ape, Din tinsori să nu să scape. Núorii ţai pusuţ scară, Cînd vei să pogori în ţară. Caii îţ sînt iuţ ca vîntul, De mărg unde ţii cuvîntul. [745] Şi ca gîndul mărg de tare Îngerii tăi cei călare, Şi pedestrimea ca focul Merge strălucind cu totul. Tuntemeiez cu cuvîntul De stă nemutat pămîntul. Tu iai datui de mainte Prăpastea dembrăcăminte, Şi stă gata să teasculte, Să dea apa preste munte, Şi de svînta ta poruncă Va fugi din deal la luncă, Că va merge detunată, De glasul tău înspăimată. Şi munţîi, şi dealuri nalte Sor ivi, şi şesuri late, Pre locul ce sînt urzîte, Cînd iai făcut de mainte potop au săvîrşit apa munţîi pănă la núori. [747] Şi leai pusule hotară, Să nu dea din loc afară, Ce săţ ţîientreg cuvîntul, Să numprésure pămîntul. Tu trimiţ ape prin tăuri, De cură printre munţ rîuri, De să toate heri adapă Şi le prisoseşte apă. Şi colunii cînd lii sete Tui adăpi fără scumpete. Tu strîngi pasărilen hoarbă La părău ce vin să soarbă, De prin pietri, de prin gauri Slobod cîntece şi glasuri. Tu sloboz roauă pre munte Dintra tale cămări multe, Şi pre pămînt sloboz ploaie, De să saturăn pohoaie, [749] Şi cu lucrul tău sporeşte Tot pămîntul de rodeşte. Tu dai fînului să crească, Dobitoacelor să pască, Şi creşti pajiştea cea moale, De scoate grîul din foale, Deş culeg oamenii hrană Să le hie şi pre iarnă. Că scot pita cu sudoare Să mănînce la răcoare, Din pămînt agonisită Pre porunca ta cea svîntă. Şi leai dat vinul săş facă Veselie, să le placă. Cu oloi săş netezască Faţa şi să săn crăvască Cu pîinea cea de mîncare, Să să facă omul tare. [751] Copacilor de pre cîmpuri Tu le dai saţîu pre timpuri, Şi chedrilor din Livanul, Cei răsădeşti pre tot anul. Acoló vrabii şor face Cuiburi, dior şedea cu pace, Că le este rodionul Povaţă, pus de la Domnul. Cerbilor leai dat să salte Pre munţîi cu dealuri nalte, Şi iepurilor scăpare Leai dat saibă supt stînci tare. Luna ai făcut cu rază, Să crească-n vremi şi să scază, Şi soarele şnemereşte Apusul ce odihneşte. Din tunerec feceş noapte, De ies gadinile toate. [753] Lupii urlă şi scîncează, Cînd spre vînat să gătează, Săş ceie şi săş răpască De la Domnul săi hrănească. Pănă cînd răsare soare, De mărg cineş lanchisoare. Şi omul, fără de greaţă, Iesen treabă demineaţă, De lucrează pănăn sară, Zî de iarnă şi de vară. Pentraceea, Doamne svinte, Să fii mărit de mainte, De lucruri ceai făcut mare, Cu sfat bun, cu aşezare ! Pămîntul îi plin de fapte Ceai făcut cu bunătate. Şi marea, cîtui de lată, Şi largă, şi desfătată, [755] Întrînsă să ţîn heri multe, Jigănii mari şi mănunte. Preste luciu de genune Trec corabii cu minune. Acoló le vine toană De fac chiţii gioc şi goană. Şi toate la tine caŭtă Să le dai hrană bogată, Să strîngă şi săş culeagă Ce leai dat, cu voaie largă. Cînduţ deşchiz svînta mînă, Atunci toată lumea iplină De bişug şi de dulceaţă, Şişi petrec toţ binen viaţă. Şi cînd ţascunz faţa svîntă, Toată lumea sănspămîntă. Cînd le iei duhul, sor stînge Şi la ţărna lor sor strînge. [757] Duhul tău cînd lii trimite, Să vor zidi ca mainte, Şi cum ţai datuţ cuvîntul, Vei înnoi tot pămîntul. Şi săţ fie, Doamne svinte, Slavan veci, ca şi mainte ! Dumnezău gînd bun va pune De lucruri ceau făcut bune. Că de svînta ta căŭtare Pămîntul tremură tare, Şi din munte merge pară, Cînd pogori să vez în ţară. Şi ţvoi cînta, Doamne,n viaţă, În custul mieu, cu dulceaţă, Cîntaţvoi, Dumnezău svinte, Domnului mieu de mainte. Pănă ce voi fi cu viaţă, Îţ voi cînta fără greaţă. [759] Şi săţ placă, Doamne svinte, Bietele mele cuvinte, Să mă bucur în tot bine De Dumnezău, cum să vine, Ca să pieie cu ocară Tot pizmaşii tăi din ţară. Şi ceia ces fără lege De pre pămînt să vor şterge, Să nu scape nice urmă, Ce săi ştergi dintra ta turmă. Aliluia, 104. Rugaţ Domnul şil strigaţ pre nume, Oamenii toţ ce sînteţ pre lume, Să daţ veste şin păgînătate Dea lui fapte ces cu bunătate. Cîntaţîi lui cîntecul cu cinste Şii povestiţ minuni de mainte. [761] Vă lăudaţ cu svîntul lui nume, Să să veselească toţ din lume Carii cearcă să ştie pre Domnul, Cu inemă curată tot omul. Pre Domnul cercaţ să văntărească, Să vă svînta lui faţă prăvască. Minuni ceau făcut să ţîneţ minte Şi de şanţuri dintăi, de mainte, Din svîntul său rost ceau dat giudeţe, În svînta sa lege să sănveţe. A lui Avraam svîntă sămînţă, Ce slujiţ la Domnul cu credinţă, Hiii lui Iiacov ce iau Domnul Ales şie, precum şti tot omul. Domnului nostru ce şau dat cuvîntul Şi tocmala preste tot pămîntul Şau adusuş de lege aminte Şi de cuvînt ceau zîs de mainte, [763] Deau poruncit preste mii de rude, Şi preste tot neamul să răspunde, Cu Avraam ce şau dat cuvîntul Şi cu Isac, cu giurămîntul Ceau pus cu Iacov denvăţătură, Cu Izráil în veci legătură, Zîcînd: <<Îţ voi da ţara ce ţîne Hanaanul din zîle bătrîne, Jirebia ta cea măsurată Şi de Hanaan împresurată>>. Că la număr aveai ceată mică Şi casa ta era puţîntică, Cînd îmblai mutîndute prin ţară, Ca un oaspe tinzînd cort afară. Şi te mutai din limbă pre limbă, Şi dimpărăţîi nepăţînd scîrbă. Nau lăsat om să te asuprească, Nice prempărat să te mîhnească: [765] <>. Şi trimisă Domnul foamen ţară, Deaducea deaiuri pîinea cu cară, Că stricắ Dumnezău din tot viptul, De să fece foamen tot pămîntul. Trimisă naintele pre omul, Pre Iosif, iubitul de Domnul, Ce lau datul fraţîi pre vînzare La robie fără scumpărare, Del zgîrcirăn obez cunchisoare, Heri prin suflet iau dat în prinsoare, Pănă iau venit ceau zîs cuvîntul, De şau făcut vesten tot pămîntul. Iau dat Domnul cuvînt din strînsoare, Şimpăratul lau scos din chisoare, Trimisă del scoasă din şerbie Boierin, dei dede slobozîie. [767] Şil pusămpăratul domn în casă Şintravereş mai marel aleasă, Preste boieri, şi să sfătuiască, Ca pre sine săi înţălepţască Bătrînii lor şi să le dea minte Tuturor ce sînt mai denainte. Şintră Iacov la Hamos în ţară, Şi izrailtenii saşezară Şi crescură de să înmulţîră, Şi pizmaşii stătură cu pîră, Făcîndule ură lampăratul, Cu inemă strîmbă din tot sfatul, Cunşelăciuni să le facă smîntă În şerbi ceare Domnul gloată svîntă. Trimisă pre Moiséi, a sa slugă, Şi pre Aron ceau ales săş ungă. Pusuşau la dînş Domnul cuvîntul, Cu minuni să facăn tot pămîntul, [769] Toată ţara lui Hamos să vază Pentru Izrail ce să lucrează. Trimisăntunerec în tot omul Ce mîniară în grai pre Domnul. Toate apele le fece crunte, Deau murit tot peştele de frunte. Izvorîtau broaşten toată ţara, De să vantrînş pomeni ocara, Că şi lampăratul giucan haine, Pren sicrie şi prin toate taine. Muşte cîneşti leau trimis cu ace, Şi de múşini náveancătro face. Ploaia, smida leau împlut şi focul, Deau ars şau bătut cu totul. Neau scăpat de vii rodită viţă, Cau şi scoarţa ros de pre mlădiţă. Somochinii toţ ce făcea roadă Smida stricắ, şi tot pom de coadă. [771] Trimisă lăcustă şi omidă De mîncară ceau rămas de smidă, Cît nau rămas nemică verdeaţă De otavă, de buriană creaţă. Şi le bătu toată pîrgan ţară, Şi deaverea lor să scuturară. Şi şau scosuş din şerbie Domnul, Cu argint, cu aur, pre tot omul. Şi nu era nime să să sîmţă În răgúla lor cu neputinţă. Şi păru eghiptenilor bine Căi porniră de sîrg dintru sine, Că inema le erangrozîtă De puterea Domnului cea svîntă. Şi le tinsă Domnul umbră groasă, De le făcea zua răcoroasă, Iară noaptea le schimban lumină, Cu núor de foc, can zî senină. [773] Şi cerşură de leau dat crîsteie Şi potîrnichi de căra cu speie. Şi din ceri leau trimisule hrană, De să săturară toţ de mană. Leau scos izvor din piatră la sete, De bea apă toţ fără scumpete. Că şau adus Dumnezău aminte De svîntul său cuvînt de mainte, Cătră Avraam ceau zîs ca face, Căi va creşte sămînţa cu pace. Şi şau scosuş Domnul cu tărie Oamenii săi cătră bucurie, Şi şau dat aleşilor săş facă Veselien viaţă, să le placă, Împărţîndule ţări desfătate, Cu avere şi cu bunătate, De să aşezarăn ţări păgîne, Împărţînduş ocine streine. [775] Pentru ca săi ţîie giurămîntul Şi săi cerce legea şi cuvîntul. CATISMA 15. Aliluia, lauda Domnului, 105. Rugaţîvă Domnului, căi dulce, Că ii mila din veci, de preatunce. Cine va putea spune de Domnul, De puterile lui, în tot omul, Săi vestească laudele toate, Ca să sănţăleagă preste gloate ? Deaceia va hi mare ferice Ce vor feri giudeţ să nu strice Şi vor face dereptaten lume, 'N toată vremea, săş facă bun nume. Aduţ, Doamne, şi de noi aminte Întru bună vrere de mainte [777] Şi ne cerceteazăntragiutoriul, Să ne dai cu bine de tot sporiul. Să vedem aleşii tăi în bine Şi să ne veselim cum să vine, Cu gloata ta savem bucurie, Laudă săţ avem de moşie. Greşituţam şi noi denainte Cu părinţii noştri de mainte, Făcutam nainteţ strîmbătate Şi nu vrum să facem dereptate. A noştri părinţ nunţălesese În Eghipet a tale ciudese Ceai făcut cu dînş întracea ţară, Şi mila ta cea multă uitară. Şi te mîniarăntracea oară, Suindusăn mare cu pohoară. Şi iai mîntuit cu al tău nume, De ţî sau vestit puterean lume. [779] Marea Roşiǐ îngrozîş să sece, Vad uscat să stea pănă vor trece. Şi iai petrecutui prestearină Ca pentro pădure fără tină Şi iai scosui de ce leau fost greaţă, De la mîni de pizmaş, pre povaţă. Ceia ce le făcea supărare Apa iau acoperit din mare, De nau scăpat unul de poveste Săntoarcă la urmă să dea veste. Şii crezură svintele cuvinte, Şii cîntară laudănainte. Lucrurile lui de sîrg uitară Şi pre sfatul lui nu saşezară. Şii gingăşiia pentru bucate În pustie, făcînd răutate, Ispitind pre Dumnezău la sete. Şi iau adăpat fără scumpete, [781] Trimiţîndule saţîu în suflet. Ce ei mîniarăl cu rău cuget Pre Moiséi, gîlcevind în gloată, Împutîndui în tabăra toată Căce iáu dat Domnul preuţîie Lui Aáron întra sa svinţie. Şi prin ce lemputară cuvîntul, Să desfece dei sorbi pămîntul Pre Datan şi Aviron cu totul, Şi pre vinovaţ iau arsui focul De prin căţîi, cădind cu tămîie, Neavînd treabă ei la preuţîie. Şin muntele lui Horiv vărsară Viţăl cioplit, de i sănchinară. Şii mutară slava, fără treabă, În chip de viţăl ce paşte iarbă, Şi de Dumnezău navură ştire, Ce le era Domn de mîntuire, [783] Ceau făcut pentru dînşii ciudese Prin Eghipet, minuni, semne dese, Şi prin ţara lui Hamos prin toată, Prin Marea cea Roşiǐ semne gloată. Şi vru Domnul în pripă săi piarză Cu ceia ce nu vrură să crează, De nu vrea sta Moisei pre rugă, Ce lau ales adevară slugă, Săl întoarcă de cătră mînie, Căi vrea pierden pripă cu urgie. Şi ţara dorită defăimară, Căn samă cuvîntul nui băgară, Şin sălaşele lor morcotiră, Glasul Domnului nul socotiră. Şiş rădicắ preste dînşii mîna, Săi dărîme, să zacă ca tina Prin pustie, şi să le oboară Sămînţan limbi ca neşte ogoară, [785] Şi prin ţări departe săi răşchire, Săi destrame ca pre neşte hire. Şi lui Veelfegór îi jărtviră, Idol spurcat, de să zăciuiră. Şi mîncară jărtve de la morţîi, De să pîngărirăntrînş cu toţîi. Şi pre Dumnezău îl mîniară În pîngăriciuniş ce lucrară. Şi căzură la război de armă, De periră mulţ fără de samă. Şi certă Fínees vinovaţîi, Dengrozî cu dînşii şi pre alţîi. Şi le fece despre Domnul pace, Dei opri să nu pieie de lance. Şi i sau socotit de la Domnul În rod de rod naintea tot omul, Ce iau dat cu uríc preuţîie Pănăn veac pre rudă să şo ţîie. [787] Mîniarăl la apa de sfadă, De păţî printrînş Moiséi dosadă, Căce lovin piatră cu toiagul, Cu mînie între tot şireagul, Că nu sau socotit în cuvinte, Amărîndul, scoţîndul din minte. Şi ce leau zîs Domnul nascultară, Şi să piarză pre păgînii din ţară, Ce să mestecară în tot rodul Cu păgîni, luîndule izvodul. Şi pregiur ciopliţii lor slujiră, Pregiur idoli, de să rătăciră, Deş giunghiară cuconii de sfară Dracilor, vărsînd sînge prin ţară. Sînge nevinovat, feţ şi fete, Deş cuconii da fără scumpete, Făcîndui cu hananeii sfară Idolilor, lucru de ocară. [789] Ţara lor de sînge fu cruntată Şi de lucrurile lor spurcată. Şiş urgisi Domnul de la faţă Oamenii şi moşia cu greaţă, Şi iau datui a pizmaş pre mînă, Supt putere de limbă păgînă. Şi pizmaşii lor îi asupriră Supt mînule sale, dei smeriră. Că iau izbăvitui de ori multe, Ce ei lau amărît cu sfat iute, De iau zgîrcit răutatean gîrbă. Ce Dumnezău leau căŭtat de scîrbă Şi leau auzîtule de rugă, Văzîndui în greu din vreme lungă, De giurămînt şau adus aminte, Căindusă cu milă herbinte. Şi iau datui să fien cruţare, Cu ieftinătatea sa cea mare. [791] Şin robie leau datule saibă De cătră toţ iuşor şi oslabă. Şi tu, Doamne Dumnezău, ne scoate Şi ne strînge din limbile toate, Săţ mărturisim de svîntul nume, Să să ducă vestea preste lume De lauda ce tiom lăudate, Fălindunentra ta bunătate. Binecuvîntat eşti, Doamne svinte, Domnul lui Izráil de mainte. Şi gloatele toate să grăiască, Bunăcuvîntarea săţ trăiască. ALILUIA, 106. Rugaţîvă cu dulce la Domnul, Că ii mila din veci pre tot omul. Izbăviţîi Domnului grăiască, Ce iau scos din mînă vrăjmăşască, [793] Şi di prin ţări iau scosui la urmă, De iau adunatui la o turmă, Din răsărit şi din scăpătate, Din séver şi din mări de departe. Rătăciţ în pustii, fără vlagă, Cercînd cale de oraş, să margă Săş găsască loc de lăcuinţă, Flămînz şinsătaţ, de ticăinţă Sufletele lor întrînş săcasă, Cercînduş lăcuinţă de casă. Şi strigară la Domnul, în scîrbă, De le greul iuşură din gîrbă, Şi iau scosui la cale direaptă, Săntren lăcuinţă aşezată, Săş mărturisască la tot omul Minunea şi mila de la Domnul. Cau săturat suflet de la lipsă, Suflet flămînd masă dulcei tinsă, [795] Ce şedea la umbrăntunecată, Loc de moarte, lipsă ferecată. Prin Domnul cuvînt cei mîniară, Cel de Sus în sfat centărîtară Cu sălbăticia cu cea crudă, De li sau zgîrcit ineman trudă, Că iau împresurat nevoi multe Şi nu era cine să leagiute. Şi strigară la Domnul cu jele, Şi iau scosui de la nevoi grele, Din tunerec de umbră de moarte, Şi leau frînt obezîle din toarte, Săş mărturisască la tot omul Minunea şi mila de la Domnul. Că leau porţ zdrobitule dearamă, Cu răteze tare fără samă. Şi iau luat din calea cea strîmbă, Că prin fărălegi pắţîia scîrbă, [797] Cît sufletul lor dobîndi greaţă De toate bucate ces de viaţă, Şi sapropiarăn pragul morţîi, De era dea perirea cu toţîi. Şi strigară la Domnul cu jele, Şi iau scosui de la nevoi grele, Că leau trimis cuvîntul său Domnul, Deau tămăduit întrînş tot omul. Şi iau scosui dintrá lor pierzare Cătră viaţa cea cu aşezare, Săş mărturisască la tot omul Minunea şi mila de la Domnul, Săi jărtvască jărtva cea de hvală, Săi spuie de minuni, de tocmală. Carii îmblăn corabii pre mare, Deş fac lucrul preste genuni tare, Aceia iau văzut de minune Ceau lucrat Dumnezău în genune. [799] Zisă de să fece vînt cu bură, De rădicắ val denecătură, Pănă la ceri îi suia cu unde, Şii pogorîian gios săi afunde. Sufletele lor în greutate Să topiia beţ de răutate, Căş ieşiră şi din ţălepciune, De te lua de dînşii minune. Şi strigară la Domnul cu jele, Şi iau scosui de la nevoi grele. Vînturilor zîsă dencetară Şi undelor de să alintară. Şi le păru bine că trecură Valurile toate de tăcură. Şi iau îndereptatui cu pace Domnul, spre liniştea ce le place, Săş mărturisască la tot omul Minunea şi mila de la Domnul. [801] Şin săbor de gloate săl rădice, Şin scaun de bătrîni săi ferice, Cau prăvălit apele să sece Şau pustiit izvor deapă rece. Ţară roditoaren sărătură Sau schimosîtusă din făptură, Pentru răutăţ ce făcean ţară Lăcuitorii cei cu ocară. Iară pustia cea secetoasă Iau dat Domnul de este apoasă. Şi pămîntul cel fără de apă De izvoară răci nu să mai scapă. Gloata sa cea flămîndă şi sacă O descalecăn ţară buiacă, De şau făcut oraşe şi sate, Şi ţarini, şi vii cu bunătate. Şiş feceră vipturi saibăn viaţă Cu bişug de roadă cu dulceaţă. [803] Şi iau blagoslovitui să crească, Şin dobitoc să sămbogăţască. Ce ei să micşurarăn scădere, Petrecînd cu grije şi durere, Cît boierii lor să defăimară, Şi sau vărsat preste dînş ocară, Purtîndusăn cărări rătăcite Şi smintind de la căi fericite. Ce Domnul mişelului agiută Despre mişelătatea cea multă, Că iau pus ca turmele chiline, Pre moşii în rînd, cum li să vine. Le vor vedea direpţii de viaţă Şi să vor veseli cu dulceaţă, Şiş vor pune mîna preste gură Necuraţîi ce le sînt cu ură. Cinei înţălept, să să păzască Şi acestea să le socotească, [805] Mila lui Dumnezău sănţăleagă, Cu cuget bun şi cu mintentreagă. Inema mea mii, Doamne, gătată, Mii inema gata de teaştaptă, Ca săţ cînt într-á mea, Doamne, slavă. Scoală, slava mea, fără zăbavă ! Scoalăte, psăltire şi dulceaţă ! Iată că moi scula demineaţă Şi ţvoi mărturisi, Doamne,n gloate, Cîntînduţ prin limbile prin toate, Că mila ta ceriuri covîrşeşte Şadevaran núori să lăţeşte. Şi preste ceri, Doamne, tu tenalţă, Să te vază toată lumean faţă, Şi slava ta preste tot pămîntul Să rămîie, cum ţai dat cuvîntul. [807] Pentru iubiţii tăi ce ţii milă, Săi izbăveşti de greu şi de sîlă, Cu mîna ta, Doamne, cea direaptă, Şi să miasculţ cu milăndurată. Dumnezău şau grăituş în svîntul Şi nuşva schimbantrált chip cuvîntul: <>. Că mii al mieu Galaad cel tare, Şi Manasíi gata cu oşti mare, Şi Efrém îi al mieu la năvală, Lîngă cap, de mii de sprejineală. Iuda mii domn dempărăţeşte, Moáv pregiur căldări îm slujeşte, Edóm mia sluji lancălţăminte, Can zîlele cele de mainte. [809] Şi filistimenii cu credinţă Mi să vor pleca cătră priinţă. Cine mantiri cătră cetate, Să hălăduiesc cu greutate ? Sau cine sămi vie cu grea toană, Pănă la Edom să mă ian goană ? Fără numai tu, Dumnezău svinte, Cînd ne vei urni de denainte Şi nu nii ieşi la oasten frunte, Ce ne vei lăsa cu sudori crunte. Dăne, Doamne, agiutori în scîrbă, Să ne iuşurăm greul din gîrbă, Că omul în zădar să trudeşte În tăria sa de să oşteşte. Ce cu Dumnezău să facem oaste, Căi va lovi pre pizmaş din coaste, Şii va da Dumnezău de ocară, De vor fi defăimaţ preste ţară. [811] Lauda mea, Doamne svinte, Spunentre toţ denainte, Că răul şi păcătosul Şau deşchis asuprămi rostul Şi cunşelătoare limbă Grăiesc asuprămi cu scîrbă, Cu graiul lor cel de ură, Împregiur dem fac trăsură. Şi mă luptă scornind sfadă, Săm facăn deşert dosadă. În loc cear hi săm priiască, Vor de rău să mă grăiască. Iară eu din vreme lungă Am făcut pentru dînş rugă, Şi pentra mea bunătate Pun asuprămi răutate, [813] Şim sînt cu grea urîciune Pentru a mea plecăciune. Ce să pui pre păcătosul Săi oprească tot folosul, Şi pre dracul din direapta Să il pui, cînd vei da plata. Cînd i sa face giudeţul, Săl scoaţă de gît cu hăţul, Şi ruga la greutate Să i săntoarcăn păcate. Zîlele săi tai şi vacul, Boieria săi ia altul, Şi cuconii săi rămîie Cu muierean sărăcie. Şi săi strămutez ficiorii Să ceie cu cerşetorii, Să fie goniţ din casă Şi din odihnă săş iasă. [815] Şi datornicii săi cerce Averea toată ceş fece, Şi streinii săi apuce Agonisita cea dulce. Să naibă săi osfintească, Nice săracii săi crească, Ce să pieie cu ocară, Cu tot rodul său din ţară. Întrun rînd de rod ce trece, Cu tot numele săş sece, Să săntrebe şi păcatul A părinţ ceau aplecatul, Şi să naibă osfinteală Maicăsa despre greşală. Şi să le fie cu Domnul Pîra, săi vază tot omul De pre pămînt cum sor şterge, Pentra lor fărădelege, [817] Că nu şau adus aminte Să facă milănainte. Ce cînd iau venitui toană, Au luat mişel în goană, Om cu inema smerită, Săi dea moarte ovilită, Cau iubit din tot îndemnul De iau venitui blăstămul. Şi sau dosît de ferice, De departe stînd cu price. Can cămeşe să vanveşte În blăstăm, ticăiţeşte, Şi ca apa iamplea zgăul Blăstămul, cu de tot răul, Şi ca măduhan ciolane Să sămbrace, can căftane, Şi cu brîu cea vrea săncingă Cu blăstămul să să strîngă, [819] Pentracest lucru de ură Cem fac la Domnul trăsură, Grăind asuprămi de suflet Cu vicleşug, cu rău cuget. Ce tu, Doamne, săţ faci milă, Cînd îm vez de greu şi sîlă. Şi pentru svîntul tău nume, Ce ţî să vesteşten lume, Fă şi de mine căŭtare, Şi cu mila ta cea mare, Doamne, tu mă izbăveşte De la rău ce mă tîlneşte, Că sînt mişel, şi de smîntă Mi să inema spămîntă. Ca lăcusta, cînd strîng cortul, Sînt scuturat gios cu totul. Şi genunchile mslăbiră De post, de să schimosîră [821] Pelíţele de grăsîme, De mustrat ces în mulţîme. Văzîndumă tins afară, Cu capul lor clătinară. Ce tu, Dumnezău Domn svinte, Agiutoriul tău trimite, De mă scoatentra ta milă, Să cunoască a ta sîlă, Şi mîna ta cea direaptă, Doamne, cu carea faci plată. Ei să blastememprotivă Dintr-á lor gură zlobivă, Iară tu, Dumnezău svinte, Sămi urez dulce cuvinte. Carii asuprămi să scoală, Răul să le cazăn poală, Iară şerbul tău să aibă Bucurie de oslabă. [823] Şi ceia cem fac nepace, În ruşine să sămbrace, Prin veşmînt de sărbătoare Să sămbracen strecătoare. Mărturisivoi de bine Lui Dumnezău, cum să vine, Şi cu rostul mieun zbor mare Îl vor făli cu cîntare. Că stătu dintra direapta A mişel cu oaste gata, De iau scos de la perire Sufletul spre mîntuire. CATÍSMA 16. ALILUIA, psalómul lui David, 109. Zîsă Domnul Domnu mieu să şază Dea direapta san scaun dînd rază, [825] Pănă cînd pizmaşii de supt soare Ţvoi aşternei pre toţ supt picioare. Toiag de putere ţva trimite Domnul din Sion, Dumnezău svinte, Şi pre toţ pizmaşii ţvei învince, De ţî sor pleca fără de price. Că cu tine ţeste boieria La zua ce ţvei ivi tăria, În strălucori de svinţ cei ivite Întraceea zî, Dumnezău svinte. Din pîntece teau născut mainte De luceafăr al tău svînt părinte. Giuratuşau Domnul giurămîntul Şi nuşva schimba căind cuvîntul. Tu eşti preut în veci pentru ţară, De rădici ca Melhisedec sfară. Şi Dumnezău ţeste din direapta, De ţva tăia pizmaşii cu spata. [827] La zî ce lor întărîta craii, Îi va călcan picioare cu caii. Şi şvor lua giudeţul păgînii, Că li sor nădi la stîrvuri cînii. Şi capete pe gios vor fi multe, Ce vor fi de la război căzute. Apă de pre părău va bean cale, Cînd va nălţa capul oştii sale. Mărturisimăvoi ţie, Doamne svinte, Cu inema mea cu toată denainte A tot sfatul de direpţ întradunare, De a tale, Doamne, lucruri, că sînt mare Şi cercate întru voia ta din toate. Lucrul tău şi cuviinţa cine poate Să le spuie, şi de svîntaţ dereptate Ce trăieşte în toţ veci cu bunătate ? [829] Ţai făcutuţ de ciudese pomenire, Că eşti ieftin şi milost, Doamne, din hire. Carii sînt deţ au de teamă, le dai hrană, Pentru legămînt bătrîn făcînd pomană. Cu tăria lucrurilor ţai dat ştire Gloatei tale ce iai fost de izbăvire, Că iai datui cu uric ţară păgînă. Adevara şi giudeţul ţii pre mînă, Şi poruncile tale ţîs tare şi crezute, 'N dereptate şadevarăn veci făcute. Ţai trimisuţ gloatei tale mîntuinţă, Poruncindui preste veci legen credinţă. Svînt îţ este şinfricat cinstitul nume Şi de mare cuviinţă preste lume. Frica ta dăncepături denţălepciune, Cunoştinţă tuturor sprenvăţături bune. Cinstea ta, Doamne, şi lauda trăieşte Preste vecii preste toţ, de te măreşte. [831] Ferice va fi de omul Ce să va teme de Domnul, În porunca lui cea svîntă Stînd cu voaie, fără smîntă, Că va fi taren credinţă Pre pămînt a lui sămînţă, Rod dirept să va chemasă Şi bişug întrá lui casă, Şii va trăi dereptatea Preste veci în toată partea. Şi lantunerec de ceaţă Va vedea lucori de viaţă. Că direptul şi milosul El săndurăn tot folosul Şi cu mînă largămparte Din direaptă bunătate. [833] Acela devremeş caŭtă Răspuns bun la zî de plată. Şin giudeţ să nul clătească Rău, cen veci săl veselească. Cu pomană stătătoare Va fi direptul supt soare, Şi de veste rea nemică Nul va împresura frică. Că inemai este gata La Domnul săş ceie plata. Să stea cu inemă tare, Fără frică, la căŭtare, Pănă va prăvi săş vază Pizmaşii săi duş să-i piarză. Pentraceea şdă şimparte A mişei din bunătate, Săi trăiască dereptatea Preste veci în toată partea. [835] Şi i să va nălţa steagul, De sa slăvin tot şireagul. Şi prăvindui tot folosul, Să va scîrbi păcătosul, Şi cu dinţii în scrîşcare Să va topi la certare, Că va peri necuratul Cu pofta sa din tot svatul. Lăudaţ, cuconi, pre Domnul, Să sauză în tot omul, Lăudaţîi svîntul nume, Să sauză preste lume. Şi blagoslovit săţ fie, Doamne, numelen vecie. De unde soare dă rază Pănăn scapăt ce saşază, [837] Lăudatuii svînt nume Şi nalt de toţ ces în lume. Preste ceriuri să lăţeşte Slava lui, de să vesteşte. Cine este, Doamne svinte, De cît tine mai nainte ? Că descaleci preste nalturi, De prăveşti în toate laturi, De vez ceriul şi pămîntul, Vez măreţul şi smeritul, De scoli săracul din tină, Şi cu direapta ta mînă Din gunoi rădici în slavă Pre mişel fără zăbavă, Del pui să şază cu craii, Săş petreacă dulce aii, Cu boierii şi cu gloată Săş petreacă viaţa toată. [839] Şi din stearpă rădici maică Cu casăn cuconi, săi placă. Aliluia, psalómul lui David. Din Eghipet Izráil cînd mearsă, Iiacov cunfemeiată casă, La moşie săş margă bătrînă, Din ţară urîtă şi streină, Lui Dumnezău gătind la Iúda Săş încuscre cu Izráil ruda, Marea văzu şi fugi să sece, Iordanul apele şdesfece, Măgurile careţii săltară Şi munţîi ca mieii să giucară. Ce ţfu, mare, de mergi înspăimată ? Şi tu, Iordan cu apa lată, Ce tentórsăş de ţai făcut spaimă ? Şi voi, munţ, ce giucaţ fără samă, [841] Ca mieorii săltînd, şi voi dealuri, Ca mieii giucînd în toate laturi ? De faţa ta, Doamne, să strămută Tot pămîntul şi stă de teascultă, Cînd ţai ivit a ta svîntă faţă, Lui Iiacov de iai fost povaţă, Cînd ai întors stîncan tău de ape Şi din bolovan izvor să scape. Nuţ da, Doamne, nimărui pre lume, Ceţ dă slavă svîntului tău nume, Pentru mila ta şi dereptatea, Să nu zîcă toţ din toată partea, Cu păgînii să ne pîşcăiască: <> Ce tu, Doamne, ceriul şi pămîntul Leai făcut din voaie cu cuvîntul, Iară idolii ceş scot la hvală Păgînii, lea file de sminteală. [843] Că aúrul na sta să leagiute, Niceargintul la greu săi asculte. Gură au, şi nu pot să răspunză, Ochi şi urechi, şi nu văd, sauză. Au şi nări, nu pot să mirosască, Şi mîni au, nu pot să pipăiască. Au picioare, şi nor putea merge, Sînt şi muţ, de nu pot face lege. Tocma să le fie cinei face Şiş cer de la dînşii dar şi pace. Iară casa lui Izráil are Agiutori pre Domnul şaşezare. Casa lui Aron săncreden Domnul, Agiutor lii şi scut în tot omul. Carii cătră Dumnezău au teamă Le agiută Domnul şii întramă. Pentru noi Dumnezău să grijeşte Şi cu bişug ne blagosloveşte. [845] Datau Domnul bunăcuvîntare Casii lui Izráil şi spori mare, Şi casii lui Áron îi urează Zîle bune şi bişug să vază. Şau blagoslovit fără de samă, Mici şi mare, ceau de Domnul teamă. Pre deasupra să vă mai trimiţă Dar şi milă Domnul din fiinţă, Şin cuconii voştri să să vază Dar şi bine cu spori, să săncrează. Şi să fiţ blagosloviţ de Domnul, Ceau fapt ceriul, pămîntul şi omul. Ceriul ceriurilor pentru Domnul, Pămîntul lau datul a tot omul. Morţîi, Doamne, nu tior lăudate, Nice cei din iad, din răutate, Ce noi ceşti vii îţ vom ura bine În veci, Doamne, precum ţî să vine. [847] Iubitam deaceasta că miaude Glasul rugii Domnul, dem răspunde, Plecînduş urechea să mă sîmţă, În zî ce lvoi striga cu credinţă. Cînd mă iau durori de moarten hoarbă, Cu primejdi de iad vrînd să mă soarbă, Atunci cînd mă află de tot răul, Strig pre Domnul, demi iuşoară greul: <> Că eşti Domn mílost, cu ieftineţe, Şi tuturor tearăţ cu blîndeţe, Şi pruncilor le faci socotinţă, Ca cela ce eşti Domn de priinţă. Miai căŭtatumi cătră plecăciune, De miai trimis, Doamne, iertăciune. [849] Şi mişelul mieu suflet sa duce La odihnă şi răpaos dulce, De la moartea de la cea urîtă Ce santoarce, la viaţă dorită. Şau ivituş Domnul bunătatea, De miau iuşuratumi greutatea. Că mau scos din scîrbele din toate Şi sufletul miáu scos de la moarte, Ochii de la lacrămi de plînsoare, Picioarele de lunicătoare. Şii voi sluji cîntînd cu dulceaţă Lui Dumnezău în ţara de viaţă. Am crezut, Doamne, coi face Săm plinesc graiul cu pace, Ce eu mam scăpat departe, De nam plinit nici o parte. [851] Ce eu, buiguit de minte, Zîş de tot omul că minte. Şi cu ce ţvoi face plată, Doamne, de milăndurată, În toate cem dai spre bine Cu spori mare de la tine ? Cu păhar de biruinţă Ţvoi închina cu credinţă Şi ţvoi striga svîntul nume, Doamne, de să váştin lume De rugi, de făgadă grasă Ce ţvoi jărtvin svînta casă. Căntre faţa ta cea svîntă Svinţii lii moartea cinstită, Şi de dînsă nu lii greaţă, Că li să schimbă spre viaţă. O, Doamne, săm caŭţ de rugă, Căţ sînt şerbul tău şi slugă, [853] Fii din şarbă cumpărată, Din şerbie scos cu plată. Obez şi ferecătură Mi leai rumpt, căţ sînt făptură. Şi cu jărtva cea de pace Hfală numelui ţvoi face, De la greu ce tioi strigate, Căm răspunz cu bunătate. Rugi ceţ am făgăduite Ţî le voi da, Doamne svinte, Cînd să strîng oameni grămadă În cinstita ta ogradă, Undeţ este svînta casă, De sloboade zare deasă De dar şi de bunătate, În Ierusalim cetate. [855] Lăudaţîl toţ pre Domnul, Păgînii toţ şi tot omul, Că şau pus mila cea mare Preste noi cu aşezare, Şadevara lui cea svîntă Custăn veci fără de smîntă. Mărturisiţîvă cătră Domnul, Căi cu bine din veci pre tot omul. Casa lui Izráil să grăiască Căi Domnul mílost şi să trăiască. Casa lui Áron să strige tare Că ii mila din veci preaşezare. Şi să zîcă toţ carii au teamă De Domnul căi mílost fără samă. Am strigat pre Domnul, avînd scîrbă, Şi miau iuşurat greul din gîrbă. [857] Dumnezău miagiută de nam frică Despre om săm vie rău nemică. Domnul mieste scut şi bunătate, Şi pizmaşii nu pot sta săm caŭte. Mai binei a nedejdiuin Domnul, Decît a să răzăma spre omul. Mai bine săţ aibi cu Domnul traiul, Decît să nedejdiuieşti spre craiul. Toţ păgînii ce măncungiurară Cu Domnul iam întirit din ţară. Că mîncungiurară cu oşti late, Ce Domnul mi iau luat din spate, Că mîncungiurară cu şireaguri, Ca albina ce şede pre faguri, Şi ca spinii cei arde pojarul, Am trecut preste dînşii cu carul. Şi cu svîntul tău, Dumnezău, nume Miam supusumi pizmaşii din lume. [859] Deam şi surupatumă de rîpă, Tu mai rădicat, Doamne, de pripă. Că mii Domnul stîncă şi cîntare, Şi la greutate mii scut tare. Glasuri de bucuriempreună La direpţ în tabără răsună De Dumnezău, că şau tins direapta, Deau îngrozît pizmaşii cu spata. Cu direapta Domnul mă rădică, De merg la război fără de frică. Domnul cu direapta san vîrtute Miau datumi izbîndă pre oşti multe. Nu voi muri, ce voi custan viaţă Şil voi mărturisi cu dulceaţă. Că de miau dat Domnul şi certare, Mau ferit de moarte, de pierzare. Deşchideţîmi uşea dereptăţîi Şi voi întra dinlontrul cetăţîi, [861] De voi mărturisi prin tot omul Bunătăţ şi milă ceam de Domnul. Poarta ceasta Domnul o gătează Pentru săntre direpţii să şază. Mulţămăscuţ că miauzîş greul, De mai mîntuit de la tot răul. Piatra ceea ce nu socotiră Lucrătorii la zid ce zidiră, Aceasta sau pus la unghi aleasă De la Domnul minunatăn casă. Că aceastai de la Domnul dată, Între ochii voştri minunată, Şi aceastai zua ceau fapt Domnul, Dei de bucurie a tot omul, Şi cu veselie săş petreacă Direpţîi întrînsă, să le placă. O, Dumnezău, tu ne dă izbîndă De la tine cu spori de dobîndă. [863] Blagoslovit îţ este svînt nume Carele vii cu Domnul în lume. Voauă încă să să nărocească De la casa cea dumnezăiască. Şi tu, Doamne svinte, ţluminează Preste noi lucori de svîntă rază, Să ne punem zî de sărbătoare, Cu năroade, să dea strălucoare, Şi desimea la oltari sagiungă, Preuţîi de jărtve să să ungă. Dumnezăul mieu eşti, şi ţvoi zîce Mărturie, rugă şi ferice. Dumnezăul mieu eşti, şi tenalţă, Şiţ mărturisesc în svînta faţă, Căm auzîş dem fúseş scăpare Şi vă mărturisiţ cu cîntare Cătră Domnul, căi bun de preatunce, De la veci ce nii cu milă dulce. [865] CATÍSMA 17. ALILUIA. Această catísmăi făcută pre a, b, alef, beǐz, buchile evreieşti. Ferice de ceia ce vor merge Fără vină, Doamne,ntra ta lege. Ferice de ceia carii cearcă Fericitul tău cuvînt săl făcă, Să te cerce cu inemăntreagă, Săţ mărturisască fără tagă. Că ceia ce fac fărădelege, În căile tale nu vor merge. Că tu ţai dat porunca cea svîntă Să o ţîie tot fără de smîntă. O, de mi sar căile derege, Săţ poci feri, Doamne, svînta lege, Atunci aş cuteza fără greaţă De ţaş prăvi poruncilen faţă ! Alef, [867] Ţaş mulţămi cu inemăntreagă Şi ţaş mărturisi fără tagă, Deaş deprinde svinteleţ giudeţe, Căs direpte, de náleg în feţe. Îţ voi feri a ta dereptate, Şi să nu mă laş la greutate. Că tînărul încă şar derege Pre cuvîntul tău calea cear merge. Cercatuteam cu inemă tinsă, Nu mă urni din svînta ta zîsă. În inema mea ţţîi zîsa svîntă, Spre greşele să nu mă ia smîntă. Fericit eşti, Doamne, şi mănvaţă Săţ ţîi dereptărilen dulceaţă. Am dat veste din buzele mele Dea rostului tău, Doamne, tocmele. În calea ta cea de mărturie Mam desfătat cántro bogăţîie. Beǐz [869] Moi primblamăn poruncile tale Şi ţvoi înţălege svînta cale, Întra tale dereptăţ moi tinde Şin cuvîntul tău mă voi deprinde. Dă şerbului tău plată de viaţă, Căţ feresc cuvîntul cu dulceaţă. Ochii îm destupă anţălege Minunile din svînta ta lege. Nemernicus pre pămînt şin rude, Poruncile tale nu miascunde. Sufletului mieu ii drag sănveţe În tot ceasul a tale giudeţe. Îngrozîş semeţii ce să urcă Spre blăstăm din svînta ta poruncă. Iami mustrarea, ponoslul din faţă, Săţ cerc mărturia cu dulceaţă. Boierii şed asuprămi cu svaturi, De mă pîrăsc toţ din toate laturi. Ghímel, [871] Iară şerbul tău, Doamne, sănvaţă În dereptatea ta fără greaţă. Mărturia ta şi dereptatea Îm dă sfat, ştiinţăn toată partea. Miau lipitumi sufletul pămîntul, Ce mănvie, Doamne, cu cuvîntul. Îmbletele mele cu spovadă Ţam spus, Doamne, fără de tăgadă, Şi miai ascultat, şi tu mănvaţă Dereptăţ dea tale, săm dai viaţă. Şi să miarăţ de direptăţ cale A mă primblan minunile tale. Sufletul mieu lîntristează somnul, Ce mantărin cuvîntul său Domnul. De la cale strîmbă mă fereşte Şi cu legea ta mă miluieşte. Calea cea direaptă mieste dragă Şi de giudeţul tău nu mii tagă. Dáled, [873] Mă ţîi de mărturia ta svîntă, Şi să nu mă laş, Doamne, la smîntă. În poruncile tale mă bagă, Să mărg pre drum cu inemă largă. Punemi, Doamne, caleantra ta lege, Şi pre dereptatea ta voi merge. Legea ta a o cerca mdă minte, Să o ţîi cu inemă herbinte. Întra tale porunci pre cărare Măndereaptă, caceea voi tare. Inema mea sprea ta mărturie Să o abaţ despre lăcomie. Ochii de la deşert îmi opreşte, Să nu văz, şin calea ta mă creşte. Săm dai cuvîntul tău, ceţ sînt slugă, În frica ta săm fie de rugă. Iami ocara carea mă defaimă, Că ţii sfatul bun fără de samă. Gheǐ, [875] Dorituţam porunci cu dulceaţă, Şintradevărul tău săm dai viaţă. Şi spre mine mila ta săm vie, Pre cuvîntul tău, Doamne,n tărie. Şoi răspunde cuvînt cui mămpută, Cam nedejden cuvîntul tău multă. Şi să nuţ iei din rostul mieu graiul, Căn giudeţul tău îm razăm traiul. Şi legea ta o voi ferintreagă Pururean veci cu inemă largă. Şam îmblat pre cale desfătată, Că porunca nuţ las necercată. Şam grăit de svîntaţ mărturie Naintea dempăraţ cu tărie. Că eram deprins întra ta zîsă, Caream iubit a chiti cu dînsă, Rădicîndumi mînule pre rugă, Sprea tale porunci din vreme lungă. Vov, [877] Cam iubit a mă deprindentrînse Şintra tale dereptăţ şi zîse. Aduţ, Doamne, de cuvînt aminte, Ce miai dat nedejde de mainte. Deaceasta mă mîngîi cînd mii greaţă, Că cuvîntul tău mă ţînen viaţă. Trufaşii lucrară răutate, Eu din legea ta nu moi abate, Că ţţîi minte, Doamne, de giudeţe, Că mă mîngîi din veci în blîndeţe. Păcătoşii mă băgarăn scîrbă, Din lege-ţ ieşind la cale strîmbă. Cîntec miau fost a ta dereptate La locul mieu de streinătate. Ţam pomenit noaptea svîntul nume Şi legea ţam ferituţ pre lume. Aceasta mii binele şi partea, Că ţam cercat, Doamne, dereptatea. Záin, [879] Partea mea eşti, Doamne, cea de viaţă, Şi ţvoi feri legea cu dulceaţă. Mă rog, Doamne, la svînta ta faţă Cu inema mea cu toaten viaţă, Şin cuvîntul tău mă miluieşte Şi la greul mieu tum foloseşte. Ţam cugetat calea şi voi merge Întorcîndumăn svînta ta lege. Mam gătat şi nam voaie mîhnită A feri porunca ta cea svîntă. Mau înfăşurat funi de păcate, Şi legea ta nam uitat departe. Mă sculam la rugă lăsînd somnul, Miazănoapte cînd doarme tot omul, Săţ mărturisesc pentru giudeţe Prin dereptăţ ce nalegi în feţe. Partnic sînt cu toţ ceţ au de teamă, Ceţ păzesc porunca fără samă. Hes [881] Pămîntul îi plin dea ta dulceaţă Şi de dereptatea ta mănvaţă. Feceş şerbului tău bunătate Cu graiul tău, Doamne,n dereptate. Bunătate, dojană, ştiinţă Porunca ta mănvaţăn credinţă. Păna nu mă smeri, eu greşisă, Pentraceea mă ţîi dea ta zîsă. Bun eşti, Doamne, şi cu bunătate, Şi mănvaţăntra ta dereptate. Şau înmulţît mîndrii strîmbătatea, Porninduş asuprămi răutatea, Iară eu cu inemă senină Îţ voi cerca porunci fără vină. Le zace pre inemă gros săul Ce lau închegat cu de tot răul, Iară eu cu legea ta cea svîntă Moi deprinde, că num va fi smîntă. Tes [883] Mii de bine căm dedeş plecare Să mănvăţ întra tandereptare. Mai bună mii a ta svîntă lege Decît aur şargint ceaş culege. Cu mînule tale, Doamne svinte, Mai zidit şi mai fapt de mainte; Dămi înţălepciune anţălege Poruncile talen svînta lege. Mă vor vedea carii ţau de teamă Şi sor veseli fără de samă, Căn cuvîntul tău mă razăm tare, Cu nedejde şi cu aşezare. Ţam cunoscut, Doamne, dereptatea Pre porunci ce dai în toată partea Şi cu adevăr miai dat certare, Ce săţ fie milantraşezare, Să mă mîngîie de la cădere Cu al tău cuvînt fără scădere. Iud, [885] Săm trimiţ a ta ieftinătate, Să petrec cu viaţăn bunătate, Că legea ta îm dănvăţătură, Iară mîndrii ce sînt cu grea ură Cu ruşine să iasă pre faţă, Săi lovască de toate părţ greaţă. Iară eu cu gînd bun fără samă Întra tale porunci moi primblamă. Să măntoarcă de la rătăcire Carii ţau de frică şi de ştire Şi săm hie inema senină, În porunca tamblînd fără să vină. Mişelul mieu suflet să topeşte În cuvîntul tău ce te doreşte, Şi ochii miei slăbirăn vedere, Aşteptînd cuvînt de mîngîiere. Mă feci mîrşav ca foalelen brumă, Dereptăţîi tale făcînd urmă. Caf, [887] Cîte zîle am ce mis de scîrbă, Săm iuşurez gonacii din gîrbă. Călcătorii legii îm spun glume, Ce ca legea ta nui preste lume. Căţ sînt toate porunci adevere, Şi sămi foloseşti de la cădere. Că cu deşert mă luarăn goană, Să mă bagen pămînt, cînd au toană. Iară eu a tale porunci svinte Nu leam lăsat, ce tot le ţîi minte. După mila ta, Doamne, mănvie, A svînt rost săţ feresc mărturie. În veci, Doamne, cuvîntul tău custă În ceri, preste rod de rod să mută. Că nu ţî să schimbă adevara, Ceai urzît pămîntul de stă ţara. Cu tocmala ta zua trăieşte, Că lumea cu totul îţ slujeşte. Lámed [889] Că de nu miar hi legea ta vîntă, Perit aş hi, ovilit de smîntă. În veci nú ţaş uita dereptatea, Că cu dînsăs viu în toată partea. Al tău, Doamne, sînt şi tu mă scoate, Că ţam cercat poruncile toate. Pre mine greşiţii maşteptară Să mă piarză cu totul din ţară. Mărturiile tale văz toate Şi leam deprins pre cît hiream poate. A tot plinul am văzut sfîrşitul, Ţii lată porunca şi cuvîntul. Cît mii legea ta, Doamne, de dragă, De mănvăţ cu dînsă zuantreagă. Decît pizmaşilor anţălege Miai dat în veci cu svînta ta lege, Şi porunca ta, Doamne, cea svîntă Este a mea în veci, neavînd smîntă. Mem, [891] Decît toţ de ceia ce mănvaţă, Ţam înţăles legea cu dulceaţă, Că a tale mărturii cinstite Mă învaţă şi miadaog minte. Mai presus de cum bătrînii cearcă, În porunca ta nau să măntreacă. De tot drumul rău fără ticneală Picioarelor miam pus sprejineală, Şi mam luat de drum rău aminte, Ca săţ feresc svintele cuvinte. Nam ştirbit din svinteleţ giudeţe, Precum mi leai tocmit să mănveţe. Cîtus de dulci cuvintele tale, Căs ca stridea, şi nu leaş uitale, De mi săndulceştentrînse rostul, Căs mai dulci decît mierea cu totul. Din poruncile talem iau minte, Şi căile strîmbe mis urîte. [893] Picioarelor melei lumînare Legea ta şi lucoaren cărare. Giuratumam şam pus mărturie Săţ păzăsc giudeţelen tărie. Smeritumam tocma cu pămîntul, Şi mănvie, Doamne, cu cuvîntul. Dar din rostul mieu, Doamne, săţ placă Şintra tale giudeţe mămbracă. Sufletul mieu îţ este pre mînă, Şi de legea ta nu mănstreină. Păcătoşii miau încórdat laţuri, Eu din legea ta nú mărg în laturi. Ţam ocinat svînta mărturie, Inemii în veci de bucurie. Inema mea a facei plecată Dereptatea tan veci, pentru plată. Călcătorii legii mis în greaţă, Legea ta cea svîntă mtinde viaţă. Niún, Sámeh, [895] Agiutoriul mieu eşti şi scutinţă, Cuvintele tale msînt credinţă. Pre departe viclenii salerge, Că eu, Doamne, îţ cerc svînta lege. Pre svînt cuvîntul tău mă priǐmeşte, Şin nedejde fără greş mă creşte. Agiutămi şi săm dai mîntuinţă, Să mă deprinz întra ta credinţă. Defaimi neascultoii legii tale, Că lii gîndul strîmb şi fără cale. Păcătoşii lumii mis în greaţă, Mărturiile tale mis viaţă. Trupul mieu cu teama ta lzdrumică, Că mă ia de giudeţul tău frică. Făcutam giudeţ şi dereptate, Nu mă da săm, facă strîmbătate. Pre robul tău în bine-l priǐmeşte, Sămeţii să num stea pîrîşeşte. Áin, [897] Ochii mi să stîng în mîntuinţă Şin cuvîntul tău cel cu credinţă. Fă şerbului tău milă de viaţă, Şin giudeţele tale mănvaţă. Şerbul tău sînt, şim dă anţălege, Ca să mănvăţ în svînta ta lege. Vremea ţeste, Doamne, a le face Ceţ stricară giurămînt de pace. Decît aur ţam iubituţ zîsa, Topázion nam căŭtat de dînsa, Spre porunca ta făcînd cărare, De strîmbătăţ ferindumă tare. Mărturiile ţsînt minunate, Şi de sufletul mieu sînt cercate. Cuvintele talen tălmăcie Luminează mintea din pruncie. Rostul mieu am deşchis şam tras suflet, Că mis poruncile talen cuget. Peǐ, [899] Caŭtă, Doamne, şi mă miluieşte, Pre tocmala cărui te iubeşte. Pre cuvîntul tău săm tocmeşti paşii, Să num poată învince pizmaşii. De clévete de om tu mă scoate, Şi ţvoi feri poruncile toate. Iveşteţ spre mine svînta faţă Şi spre dereptatea ta mănvaţă. Ochii miei părauă izvorîră, Prin legea ta ce nu socotiră. Pre direptul faci, Doamne, giudeţe, Să să certe toţ şi să sănveţe. Porunca ta este adevară, Mărturia tai vestităn ţară. Mă topeşte jalea şi priinţa, Că pizmaşii ţuitară credinţa. Cuvîntul tău herbintei ca focul, Şi şerbul tău lau iubit cu totul. Ţádec, [901] Tînăr sînt şi nebăgat în samă, Dereptatea ta moi învăţamă. Adevărul tău şi dereptatea, Şi legeai vestităn toată partea. Scîrbe şi cu greutăţ maflară, Poruncile tale mănvăţară. Mărturia ţî sadevereşte Şi cu viaţăn veci mănţălepţeşte. Strigatam spre tine, Doamne svinte, Şi să miauz mişele cuvinte. Că ţvoi cerca, Doamne,ntradevară Obiceiele de sor ştin ţară. Strigatuţam, Doamne, şi mă scoate Din greu şi din scîrbele din toate. Şi ţvoi ţînea svînta mărturie Ceai pus să stea cu legen tărie. Sîrguitam strigînd fără vreme În cuvîntul tău şi nu moi teme. Cof, [903] Mi sau stîrnit ochii demineaţă În cuvîntul tău care mănvaţă. Glasul să miasculţ fără de greaţă, Cu mila ta, Doamne, cătră viaţă. Gonacii cu rău salăturară, Din legea ta urnindusafară. Ce tu, Doamne, nii pesti departe Cu calea ta cea de dereptate, Că ţam cunoscut din mărturie, Careai urzît dintăi în vecie. Vezîmi greul şi de plecăciune Şi cu legea ta mdă iertăciune. Giudecămi giudeţul fără greaţă, Cu cuvîntul tău, şi săm dai viaţă. Departei de cei fără credinţă A ta, Doamne, svîntă mîntuinţă, Căce nu vor nice de departe 'N dereptăţîle tale să caŭte. Reş, [905] Îndurat eşti de ieftinătate, Şi mă cruţăntra ta bunătate. Mulţîs ceia cem fac dodeială, Făcînd goană să mă dean sminteală, Ce eu, Doamne, le ţîi nesmintite Ale tale mărturii cinstite. Mam săcat prin cei fără de minte, Ce nuţ păzăsc svintele cuvinte. Iată că ţam iubituţ cuvîntul Şi porunci ceai dat în tot pămîntul. Şi cu mila ta săm trimiţ viaţă, Şi de primejdi să fiu fără greaţă. Adevărul ţeste pre cuvinte Începăturăn veci de mainte, Giudeţele ţsînt în dereptate, Pre tocmală bună aşezate. Boierii ieşirăntralergate, În deşert făcîndumi răutate, Şin, [907] Că eu avînd de zîsa ta frică, Nam cugetat de dînşii nemică. De cuvîntul tău am bucurie, Ca cela ce află bogăţîie. Strîmbătatea am urît cu greaţă Şi ţam iubit legea cu dulceaţă. Team lăudat în zî şepte date De giudeţe şi de dereptate. Legea ta cea svîntă cui le place, Milă săi găsascăn trai de pace. Aşteptatam a ta mîntuinţă Şi ţam iubit poruncan credinţă. Ţau ferituţ a ta mărturie Sufletului mieu cu drag în tărie. Şi ţam păzît poruncile svinte Şi mărturii întregi nesmintite, Şi căile mis îndereptate Sprea ta, Doamne, svîntă bunătate. [909] Şinaintea ta, Doamne, sagiungă Făgada mea şi smerita rugă. Şi săm trimiţ saib preste minune Cuvîntul tău şi cunţălepciune. Denaintea ta, Dumnezău svinte, Săm priǐmeşti mişeaua rugăminte Şin cuvîntul tău cu dereptate Să mă izbăveşti de greutate. Să iasă din rostul mieu cîntare Învăţatăntra tandereptare. Limba mea săţ spuie de cuvinte, De porunci direpte de mainte. Mîna ta cea svîntă mă va scoate, Cam iubituţ poruncile toate. Dorituţam a ta mîntuinţă, Şi legea ta onvăţ cu credinţă. Mişelul mieu suflet să trăiască, Doamne svinte, să te proslăvască. Tof, [911] Giudeţele tale cele multe La greul mieu, Doamne, sămi agiute. Mam rătăcit pierdut ca o oaie, Cearcăţ, Doamne, şerbul la nevoaie, De măntoarce la turma ta svîntă, Întra tale porunci fără smîntă. Poate hi că sau fost cîntînd în legea veche la stepenele oltariului, cum să cîntă acmu la noi la utrăne duminica înaintea svintei evanghelii catízma aceasta cu tîlc, ce le zîcem antifoane: la glas 1;glas 2;, glas 3; , glas 4. Tuteopt glasuri antifoane această catísmă tîlcuiesc şi o cîntă naintea evangheliei. Poate hi că sau fost cîntînd şi atunce la stepenele oltariului. Iară întralt chip iarăş sănţălege suirea gîndului cătră Dumnezău. Că această catísmă foarte suie mintea ca pre neşte stepene la adîncimea cea lată a adîncului înţălesului şi a cunoştinţei cătră Dumnezău. [913] CATÍSMA 18. Cătră Domnul, cînd am scîrbă, Strig dem ia greul din gîrbă. Sufletul săm scoţ de scîrbe, Doamne, şi de rosturi strîmbe, Şi de limba cea sămaţă, De cuvinte ces cu greaţă. La ce bine te va pune Limba cea cunşelăciune ? Că puternicul îş face Săgeţîle iuţ de lance, Cu jeratec înfocate, Celor din pustietate. Vai, că voia mii amară, Ce mam streinat de ţară, [915] Depărtîndumă cu tarul, Deam tins şetre cu Chidarul. Multă duc streinătate, Asuprit de strîmbătate. Că cu carii nau priinţă Lis prietin cu credinţă. Şi cînd le grăiesc de pace, Ei pun vrajbă ce le place. Mrădic ochii cătră munte, Dincătromvin să miagiute. Dumnezău mii agiutorul, De folos întru tot sporiul, Cau fapt ceriul cu cuvîntul Şau întărit tot pămîntul. Piciorul să nuţ dean smîntă Din calea lui din cea svîntă. [917] Nice săţ cuprinză somnul Strajea ce ţau datuţ Domnul, De privéghe Izrailul Fără somn preste tot şirul. Dumnezău te va ferite Supt umbră, la zî herbinte, Că ţva fi mînă direaptă Cătră bine ce teaştaptă. Zua nuţ va fi de soare Zăduv, ceţ va fi răcoare, Nice luna tea pălite Noaptea cu lucori herbinte. Că Domnul îţ va fi vîntă Sufletului fără smîntă, De te va feri lantrare Să nu teatingă pierzare, Şi la ieşit te va duce Cătră răpaos cu dulce. [919] Cîntarea spiţelor, 121. Mă veselesc de vestea cem vine, De mămbie direpţii cu sine Săntrăm cătră Dumnezău în casă, La curtea cea svîntă ceş aleasă. Eram oarecînd stînd cu mulţîme În curtea ta, Ierusalime, Ce şi deacmu încă niom suine, De nea spori Dumnezău cu bine, Cu moşnenii tăi ce le ţîi parte, Unde te zideşti ca o cetate. Acoló să ne suim cu gloate, Din răgúlele Domnului toate, Pre uríc ce era Izrailul A să mărturisi din tot şirul, Şi toţ credincioşii ces în lume Îţ vor mărturisi svîntul nume. [921] Acoló vor şedea pre giudeţe Scaune, neveghind voaien feţe, La casa lui David la cea svîntă, Cînd va veni Domnul fără smîntă. Pentraceea săntrebaţ de viaţă Ierusalimul în dulceaţă, De bişug de pace cum petrece; Cinel iubăsc, bişug nui va trece. Deaţ Dumnezău în sîla ta pace Şin turnuri bişug, precum îţ place. Prin fraţîi miei, prietini şi rudă Ţam uratuţ pace fără trudă, Şi prin casa cearen tine Domnul Ţam priituţ de binen tot omul. Sămnează să ştii că de patru ori sănţălege Ierusalimul. O dată sănţălege oraşul cel împărătesc din Palestina, carele i sau schimbat numele mai apoi Ierusalim. Isáia îi zîce sufleteşte Livanul, pentru tămîia [923] ce să cădiia la Dumnezău în Ierusalim, şi orăşenilor le zîce, sau tuturor izrailtenilor, lemnele Livanului, adecă cum la muntele Livanului chedrii fac tămîie, aşe izrailtenii ducea tămîie în Ierusalim jărtvă lui Dumnezău. La Apocalipsis, pentru înmulţîrea păcatelor, îi zîce Sodom şi Eghipet, după ce răstigniră pre Domnul iudeii. Ce Dumnezău iacă alege pre cei buni dintre cei răi, aşe zîce psalómul: pierdutai pre tot acela ce curveşte de cătră tine. Şi la Apocalipsis alege pre păcătoş, dei face ca un oraş mare şi vestit, şi bogat, Vavilon, şii arată perirea cu o piatră de moară aruncată în prăpaste, arătînd răpegiunea perirei Vavilonului, adecă ceata păcătoşilor. Al doilea rînd sănţălege Ierusalimul svînta beserică, căi aşezată din Ierusalim în toată lumea, iară începătura ei este din rai. Pentraceea zîce Domnul Hristos în svînta evanghelie: <>. Acestai războiul besericii. Ce Dumnezău nu o lasă, ce o au luat în umere ca oaia cea pierdută; păstoriul bun capul îş pune pentru oaie, . A treia oară sănţelege sufletul fiecăruia creştin, întru carele lăcuieşte Dumnezău. Ierusalim a patra oară este cel din ceri, ce să strînge de pre pămînt, că acoló să va strînge toată svînta beserică din toată lumea, precum zîce Domnul Hristos: [925] De vei vrea sănţălegi, şi acesta cuvînt încă de cîteva ori sănţălege, că o dată sănţălege pentru împreunarea păgînilor, limbilor, că leau adus Dumnezău la credinţă cătră izrailteni de sau botezat. Ce divăi deau rămas jidovi necredincioş, că şi din păgîni încă au rămas destui ca jidovi. Pre cine lau spodobit Dumnezău şi lau aflat harnic pocăinţei, aceluia iau deşchis inema spre umilenie, ca şi cînd spăla picioarele svinţiii sale blîdniţa sau la ospăţul lui Simon iarăş altă greşită iau priǐmitui mirul, că era harnică pocăinţei, nu ca cela ce sfătuia săl vînză, dei părea rău pentru mir. Miam rădicat ochii miei cu rugă Cătră tine, Doamne,n vreme lungă, Din ceri, undeţ este lăcuinţa, Ţam căŭtatuţ cu toată priinţă. Ca o slugă la svînta ta mînă Şi ca şarba la mîni de stăpînă, Aşes ochii noştri cătră Domnul, Să ne miluiască pre tot omul. [927] Şi cu milă Domnul să stejască Să ne cruţe, să ne miluiască, Că cu multul neau împlut ocara Şi ponoslul de prin toată ţara, Sufletului ocări cei lucrează Bogătaşii ceia ce zburdează. Că de nár fi cu noi să stea Domnul, Zîcă Izrailul şi tot omul, Că de nár fi cu noi să stea Domnul, Cînd le vine toană a tot omul, De să scoală asuprănen pripă, Nea sorbine de vii deam dan rîpă, Cînduş pornesc mînia cu unde Asuprănen pohoi să neafunde. ¬ Şi sufletul nostru pohoi trece Ca de părău repede şi rece. [929] Şi sufletul nostru trecătoare Şau făcut prin apă necătoare. Blagoslovit să fii cu ferice, Că nu neai dat, Doamne, să ne strice Cu dinţii lor, şi de vînătoare Neai scos din laţ şi de la prinsoare. Ca vrabia neai scos, Doamne svinte, Sufletele de curse cumplite, Şi sîlţele celor ce vinează Leai stricat, să naibă să ne piarză. Că tu, Doamne, cu svîntul tău nume Ne dai agiutorul tău pre lume, Precum dintăi ai zîs cu cuvîntul, De sau făcut ceriul şi pămîntul. Carii să nedejdiuiesc în Domnul, Aceias ca muntele Sionul. [931] Preste veci din loc nu să clăteşte, Cinen Ierusalim lăcuieşte. Munţîi pregiur Sion ca o roată, Şi Domnul pregiur svînta sa gloată, Deacmu pănăn veci întraşezare Va pune de toată părţ străj tare. Că na lăsa Domnul să să mişce Păcătoşii, steagul săş rădice, Nice să cutezen tot şireagul Preste drepţ săş puie toiagul, Ferind pre direpţ să nu deprinză La fărădelegi mînule săş tinză. Fericeştei, Doamne,n zî de plată Céi buni ces cu inema direaptă, Iară ceia ce nu vor săţ crează Mînăi, Doamne, cu răii săi piarză. Şi Izráil va lăcuin pace, În tot şirul, precum lor le place. [933] Prada Sionului tu o ai scos de la Vavilon, şi pre mine de la chinuri cătră viaţă să mă tragi, Doamne. Vez ce tîlcovanie are svînta carte. Cînd ar înturna Domnul săş vie La urmă Sionul din şerbie, Atunci neam mîngîian voaie bună Şi neam bucurane depreună. Rostul ni sar veseli şi limba, Şi neam uita atunci toată scîrba. Atunce ar zîcen limbi păgîne: <
  • >. Şi şau mărit spre noi Domnul, De ni să fericeşten tot omul. Şi nentoarce, Doamne, cu tot pleanul, Ca omeţii cînd să rump la anul [935] De austrul ce suflă cu cálduri, De cură părauăn toate laturi. Ceia ce şau sămănat cu plînsuri, Sor bucura secerînd cu rîsuri; Ceia ce mărg sămănînd cu jele, Şvor culege veseli mănunchele. Că de nú va zidi casa Domnul, În deşert sa trudi lucrînd omul. De na pune cetăţei străj Domnul, În zădar şa pierde strajea somnul. Zădar veţ mîneca de la cină, Mîncînd pita cea de durori plină, Dedaţ săş doarmă somn cum le place, Iubiţîlor Domnului, pre pace. [937] Domnului aceştias de moşie Ficiori, roadă de zgău, plată vie, Aceştias săgeţ cu lănci călite, De mînă puternic slobozîte. Ferice de omul ceş va face Pofta dintrînş săi fie cu pace, Că nu vor fi defăimaţ de gloată În pizmaş cînd să vor pricin poartă. Poarta sănţălege sfîrşenia, că să mută de trece ca printro poartă din ceasta lume în ceea. Acolói, întraceea poartă, grijea şi primejdea de vamăşii văzduhului. Aceia sînt pizmaşii şi păcatele. Ce omul, împlînd pofta cea bună şi de folos luînd din săgeţîle lui Dumnezău învăţătura şi plinind, nu le va fi ruşine acelora pre la porţ. Blagosloviţ sînt toţ fără samă Carii slujesc Domnului cu teamă, [939] Carii mărg pre cale fără smîntă, Dei plinesc porunca lui cea svîntă. Din roada ta, dintragonisită Vei mînca cu voaie nendoită. Fericit vei fi pre trai de viaţă, Căţ va fi petrecerean dulceaţă. Femeia ta va fi ca o viţă În casăţ, rodităn cuviinţă. Cuconii tăi, stîlpări de masline Pregiur masăţ de bunătăţ pline. Aşe va fi ferice tot omul Ce sa teme-n priinţă de Domnul. Şi din Sion Domnul cu dulceaţă Săţ ureze, săl prăveşti în faţă, În Ierusalim, svînta cetate, Să te desfetez în bunătate. Preste toată viaţa, cum îţ place, Cuconi şi nepoţ săţ vez cu pace. [941] Şi să fien pace Izrailul, Cu direpţii petrecînd în şirul. De dese ori sau pus să mă lupte, Din tinere zîle, cu oşti multe; Spune, Izráil, să sănţăleagă Preste ţară, să nu prinză tagă. De multe ori sau pus cu războaie, Din pruncie săm facă nevoaie, Ce nemică nau putut săm strice, Puindumisăn gîrbă cu price. Şau lungit strîmbătatea cu oaste, Săm dea război păgînii din coaste; Domnul dirept, pizmaş ceor săm strice Leau despărţît capul de cerbice. Să săntoarcăndărăpt cu ocară Pizmaşii Sionului din ţară. [943] Şi ca iarba de pre zidi nezmultă De soare să secen vreme scurtă, Să naibă cu secerean ce trage Secerători ce vor vrea să bage. Şi ca cela ce culege spice, Să naibă snop din ce să rădice, Şi drumeţii să nu le grăiască: <> Dintradînc ţam strigat, Doamne svinte, Şi să miauz glas de rugăminte. Şintrauzul tău, Doamne, sagiungă Glasul mieu cel ovilit de rugă. Că de ne vei pune, Doamne,n faţă Răul, nu vom punea sta de greaţă Denaintea ta, de grea mustrare, Nice vom scăpa de la certare. [945] Ce cu mila ta săm raz din carte Greşelele cem fac răutate. Că eu, Doamne, prin svîntul tău nume Rabd sudălmi de la păgîni pre lume. Şi sufletul mieu cu drag teaştaptă, Pănă vei venin vremea de plată, Şin cuvîntul tău mi să topeşte, Doamne, sufletul de te doreşte. Din strajea din zori şi pănăn noapte Săţ priveghe creştinul cît poate, Din strajea demineţii cu somnul Să razăme Izráil la Domnul, Că Domnul cu mila sa neaşteaptă, Ca să dea pentru noi deagiuns plată. Şi va răscumpăra Izrailul Din fărădelegi preste tot şirul. Psalómul lui David, 130. [947] Doamne, nu mii inema măreaţă, Nice căŭtătura mii sămaţă, Nice am purces dea mă suirea În minuni mai sus decît mii hirea. Că de nu miam smeritumi tot rîndul, Ce miam mărit sufletul şi gîndul, Cum pate cuconul cînd sănţarcă, Del osăbăsc de sîn de la maică, Aşen suflet să mi să dea plata. Ca să fie cu nedejdea gata Cătră Domnul, cu inemă tare, Izrailul în veci preaşezare. Psalómul lui David, 131. Adúţţ, Doamne, de David aminte, Ce ţî lai alesul de mainte, De blîndeţea lui şi de răbdare, Ce ţî sau giurat pre aşezare, [949] Cătră Domnul de ceau zîs făgadă, Lui Dumnezău fără de tăgadă. Deaş intran sălaşul mieu de casă, Deaş suimă pre strat de mătasă, De miaş ochii lăcomi cu somnul, Să dorm dulce, cum doarme tot omul, Şi tîmplele odihnăş să facă Pre căpătîi moale, să le placă, Pănă noi afla lăcaş de Domnul Lui Iiacov, săl vază tot omul. În Efratá i-auzăm de slavă, Aflatoam în cîmpi de dumbravă. Blămaţ dei vom îmbla prin sălaşe, Să le prăvim ces de drăgălaşe, Să nenchinăm, făcînd sărbătoare, Undeau stătut cu svinteş picioare. Scoală, Doamne, de ţvin la odihnă Ceam gătatuţ, săm văz voia plină, [951] Tu şi racla ce ţii de svinţie. Preuţîi tăi slujban rînd săş ţîie, În podoabe dirept să sănvască Şi svinţii tăi să să veselească Pentru David ce ţii a ta slugă, Ce lai pusul crai în vreme lungă. Nuţ întoarce a ta svîntă faţă De unsul tău cu ură de greaţă. Domnul sau giurat întradevară Lui David să nul schimbe din ţară: <>. [953] Că Dumnezău şau ales Sionul, Lăcuinţă săş facă cu omul: <>. [955] Aceste patru părechi de stihuri leam scornit eu, prăvind acest psalom a lui. Cine face zidi de pace, Turnuri de frăţîie, Duce viaţă fără greaţă 'Ntra sa bogăţîie. Căi mai bună, depreună, Viaţa cea frăţască, Decît armă ce destramă Oaste vitejască. Cît este petrecerea de bună Cînd lăcuiesc fraţîi împreună. Atunce pre cap mirul le vine Ca lui Aáron, dei şede de bine, De miros cei vine cu dulceaţă, Cîndui merge mirul preste faţă, De pre barbă merge pre veşminte, Pănăn poale pre undes tivite. [957] Ca roua ce vine din Ermonul, De pogoarăn muntele Sionul, Căntraceasta a pus giuruită Dumnezău de viaţă fericită. Iată acmu faceţ mulţămită Lui Dumnezău, cu rugă priǐmită, Şi săl cuvîntaţ binen tot omul, Şerbii tot ce slujiţ pregiur Domnul, Carii dvoriţ la Domnul în casă, În curţîle cele de mătasă. Şi nopţîle ţîind dvorbă lungă, Vă rădicaţ mînule pre rugă, În locurile lui cele svinte, Cu rugăciuni la Domnul priǐmite. Şi ca săţ dea bunăcuvîntare Dumnezău din Sion şi spori mare, Ceau poruncit sîngur cu cuvîntul De sau făcut ceriul şi pămîntul. Psalómul 133. [959] CATÍSMA 19. ALILUIA, 134. Lăudaţ a Domnului svînt nume, Şerbii lui Dumnezău toţ din lume, Carii dvoriţ în casă la Domnul, În curţîle lui svinte, tot omul. Lăudaţ pre Domnul cu dulceaţă, Numele săi cîntaţ, căi de viaţă, Cau ales pre Iacov Domnul şie, Pre Izrail săi fie moşie. Şam cunoscut pre Domnul căi mare, Domnul nostrun toţ domnii mai tare. Toate ce vru Domnul a le face, Pre pămînt şin cer, leau fapt cu pace, În mări şi pre la toată genunea, De şau ivit Dumnezău minunea. Suind núori de preste hotară, În ploi fece fulgere cu pară, 5 perechi [961] Dintra sale cămări scoţînd vîntul, Dei fece porunca şi cuvîntul. Şi ucisă pîrgan tot Eghiptul, Din dobitoc, din om, din tot viptul. Trimisuţau în tine, Eghipte, Semne, minuni, de vei ţînea minte, Preste Faraon şi cu tot sfatul, De lau certat şi lau usturatul. Bătu Domnul multe limbi păgîne Şimpăraţ ucisă pentru tine, Prempăratul Sion Amoreanul Şi pre Og din Vasan, cu tot neamul. Şi toate crăiile bătrîne A lui Hanaan, ces limbi păgîne. Şi dede pămîntul lor moşie Lui Izrail în veci să şil ţîie. Doamne, numele tău să vesteşte În rod de rod de să pomeneşte. [963] Că pre dereptate ţgiudeci ţara, Dei rădici ponoslul şi ocara. Şi şerbilor tăi cu mîngîiere Leasculţ ruga la greu de durere. Idolii păgînilor, cenchină Aur şargint, sînt făcuţ de mînă. Gură au şi nu pot să grăiască, Cu ochi sînt şi nu pot să zărească, Urechi au şi nu pot să auză, Nice abur nu le esten buză. Tocma să le fie cinei face ¬ Şiş cearcă de la dînş dar şi pace. Casa lui Izráil, zîceţ tare Lui Dumnezău bunăcuvîntare. Casa lui Aron să mulţămască Şi pre Domnul să blagoslovască. Şi casa lui Lévii tot omul Să binecuvinteze pre Domnul. [965] Şi carii aveţ de Domnul teamă, Blagosloviţ Domnul fără samă. Blagoslovit să fii, Doamne svinte, Din Sion ce petreci de mainte, Unde ţai făcutuţ lăcuinţă În Ierusalim de stăn credinţă. ALILUIA, 135. Mărturisiţ pre Domnul, Căi bun cătră tot omul, Şi mila lui trăieşte Pre veci de să lăţeşte. Vă mărturisiţ tare Lui Dumnezău cei mare ¬ Şii spuneţ dereptatea Pre veci în toată partea. Celúia ce domneşte Preste domni, dei sporeşte, [967] Mila lui cea nălţată Pre veci îi măsurată. Ceau făcut minuni mare, Daţ veste de dîns tare, Că ii mila vestită, Preste veci socotită. Ceau fapt ceriul cu gîndul Deş ţînentreg tot rîndul, Cu mila sa cea mare, Cei în veci preaşezare. Şau închegat pămîntul Dintrapă cu cuvîntul, A lui milă să ştie Căi cruţatăn vecie. Făcutau lumini mare, De dau raze şi zare, Cu a sa milă svîntă Ce stăn veci fără smîntă. [969] Soarelui iau dat saibă Să facă zuă albă, Să sloboaze lucoare, Prin milă stătătoare. Preste nopţ au pus lună Cu stelelempreună, Mila sa săş arate Pre veci cu bunătate. Ceau bătut în Eghiptul Toată pîrga şi viptul, Că ii mila deatunce Preste veci cu gînd dulce. Ceau scos izrailtenii Dintre toţ eghiptenii, Făcînduş în veci nume De milostiv pre lume. Cu mîna sa cea mare, Cu braţul său cel tare, [971] Preste veci săş arate Mila de bunătate. Cau desfăcut prin Mare, Prin cea Roşie, cărare, În veci ca săş ivască Mila dumnezăiască, Deau trecut prin genune Izrail cu minune, Mila săi ţîie minte Preste veci înainte. Şau răsturnat în mare Pre Faraon cel tare, Cu cît iau fostui sîla, Săş araten veci mila. Şi gloata sa cea svîntă Şau purtat fără smîntă, Prin locuri de pustie, Făcînd milăn vecie. [973] Struncinatau crai mare, Război dîndule tare, Mila dumnezăiască Preste veci săş vestească. Şi ucisă crai bóinici, Făcînd preai săi sfobodnici, Cu mila sa cea mare, Necuprinsăn hotare. Pre Sion Amoreanul Lau ucis cu tot neamul, Prin milăndurătoare, Cei în veci stătătoare, Şi pre Og uriaşul Lau rumpt cu tot sălaşul, Mila dumnezăiască Cu noi să văcuiască. Ţara lor cea sămaţă Au dat să şi omparţă, [975] Mila lui să să vază Preste veci lăsînd rază. Să o mắsuren şirul Şerbul său, Izrailul, Ca săi fie moşie Prin mila san vecie. Că la loc de durere Nii Domnul mîngîiere, Şi mila lui cea largă Preste veci tot stăntreagă. Şi cînd ne vine greul, Ne scoate din tot răul, Că Domnul gînd bun poartă În veci pentra sa gloată. Care dă hranăn ţară, De iarnă şi de vară, Şi trimite dulceaţă Cu milăn veci de viaţă. [977] Şi să daţ mulţămită Lui Dumnezău priǐmită, Că ceriul şi pămîntul Cruţăn veci cu cuvîntul. Psalómul lui David sau a lui Ieremia, 136. Plîngerea şi jelea oamenilor celor dumnezăieşti de năpăşti şi nevoi, ori trupeşti, ori sufleteşti. La apa Vavilonului, Jelind de ţara Domnului, Acoló şezum şi plînsăm La voroavă ce ne strînsăm, Şi cu inemă amară, Prin Sion şi pentru ţară, Aducîndune aminte, Plîngeam cu lacrămi herbinte. Şi bucine ferecate Lăsăm prin sălci aninate, [979] Că acoló nentrebară Aceia ce ne prădară Să le zîcem viers de carte Întracea streinătate, Can svînt muntele Sionul Cîntări ce cîntam la Domnul. Ce nu ni să dandemînă A cîntan ţară streină. De teaş uita, ţară svîntă, Atuncea sămi vie smîntă, Şi direapta mea să uite A schimba viers în lăute ! Şi să mi să prinză limba De gingini, jelindumi scîrba, De teaş mai putea uitate, Ierusalim cetate, Nainte de nu teaş pune În pomenen zîle bune. [981] Să nu uíţ, Doamne svinte, De Edom ceau zîs cuvinte Svintei cetăţ împrotivă, Cu rău din gură zlobivă: <> Tu, fată vavilonească, Răul va să te tîlnească ! Va fi şacelan ferice Ceţva veni să te strice, Că ţî să vantoarce darul, Cum nenchini tu cu păharul, Cînd cuconii tăi de ziduri Vor zdrobii ca neşte hîrburi. Aliluia, Anghei şi Zahária. Aceştia încă au prorocestvuit pre acele vremi. Poate fi că sau ei lau scornit acest psalom, sau ei lau înnoit, fiind de psalómii cei bătrîni a lui, că mai sînt aicea şi alţ psalómi scriş deasupra cu nume acestora proroci Anghei şi Zahária, [983] precum să vede. 137. Moi rugamă ţie, Doamne svinte, Cu inemăntreagă denainte, Şintre îngeri îţ voi cîntan faţă, Că miascultaş graiul cu dulceaţă. Şin svînta ta casă moi rugamă Numelui tău şi moi închinamă, Pentru milă şi pentradevară, Ce ţai mărit svînt numelen ţară. Şi ori în ce zî te voi strigate, Să miasculţ de sîrg la greutate ! Şin sufletul mieu să dai putere, Săm sporească fără de scădere. Şi să ţî să roage, Doamne svinte, Împăraţîi toţ pre denainte, Că ţau auzîtuţ toţ cuvîntul Împăraţîi de pre tot pămîntul. [985] Şi săţ cînte, Doamne, pre cîntare, Pentru slava ta ce este mare. Domnul unde şede, de la nalturi, Vede lumea preste toate laturi. Şi deaş merge prin mijlóc de greaţă, Mii ferimă şim vei tinde viaţă. Pentru pizmaşii miei ce pun pizmă, Îţ vei tinde de mii izbăvimă. Şi mei scoate, Doamne, cu direapta, Şi cu stînga ta le vei da plata. Că mila ta, Doamne,n veci trăieşte, Lucrul svintelor mîni îţ sporeşte. Psalómul lui David, 138. Doamne, tu miai pus ispită, Ca să marăţ fără smîntă. Şiderea mea şi culcatul Tum ştii, Doamne, şi sculatul. [987] Şi gîndul mieu de departe Lştii că nui cu răutate. Cărări, potici mis cercate De svînta ta bunătate Şim vez şi calea dei strîmbă, Că nam vicléşul în limbă. Tu miai cunoscut tîrzîiul, Del tîlneşti cu timpuriiul. Şi tu mai făcut din tină, Luînd cu svînta ta mînă. Şi nepriceput rămîne Înţălesul tău de mine, Că ţii marenţălepciunea, De nu poci săi ştiu minunea. ¬ Şi de duhul tău nam fugă, Ca să scap să nu magiungă, Nice de svînta ta faţă Nam întralte părţ povaţă. [989] Cătră ceri de maş suimă, Eşti acoló, de mei ştimă, Deaş pogorî undei iadul, Şi deacolo mdéşchiz vadul, Deaş zbura spre demineaţă Preste mări fără povaţă, Cu mîna ta cu cea stîngă Mai purta fără de tîngă, Şi cu direapta ta svîntă Mai ţînea fără de smîntă. Şintunerec ce sar face, Nu maş teme să mă calce, Că noaptea mar desfătamă Cu lumină fără samă. Căntunerecul salbeşte De tine, cînd te zăreşte, Şi noaptea să luminează Ca zua, slobozînd rază. [991] Căntunerec şi lumină Îţ este, Doamne, pre mînă. Tu mai plămădit în maţe, De mai dat maicămean braţe. Ţvoi mărturisin minune De straşnic şi te voi spune De lucruri ce faci mirate, 'N sufletul mieu răsfirate. Că mis de tinenşirate Oasele şi măsurate, Şi statul mii de supt tină, Făcut de svînta ta mînă. Şi ochii tăi, Doamne svinte, Îm văd lucrul de mainte, Căn cartea ta toţ chiline Să vor scrie, cum să vine, Şi sor zidin zî de viaţă, Nemică să naibă greaţă. [993] Că mie meste cinstită Ceata ta, Doamne, cea svîntă, Ce iai datui cu tărie Să saşeze pre crăie, Să mulţascăntraşezare Ca arina de pre mare. Şi eu încă moi sculamă Ca săţ fiu, Doamne, pre samă. Şii vei ucide din viaţă Pre ceia ceţ sînt cu greaţă, Că oamenii crunţ în sînge De la mine sor împinge, Ce cugetă răutate De iubita ta cetate. Aceia ce ţîs cu greaţă Mis urîţ ai vedean faţă, Că de dînşii mă topeşte Rîhna şi mă veştezeşte, [995] Şi de dînşii mănstreină Pizma lor acea bătrînă. Cearcă, Doamne, de găseşte Ceţ inema mea prieşte, Şim întreabă de cărare, Căţ priesc cu aşezare. Şi din cărarea de smîntă Mă dun calea ta cea svîntă. Doamne, scoatemă de scîrbă Şim ia răul de pre gîrbă, Şi de om viclean mă scoate, De strîmbătăţîle toate, Şi de ceia ce scorniră Dintru inema lor pîră. Toată zua să gătează Pre război, şi nu saşază. [997] Şi şau ascuţîtuş limba Ca de şerpe, făcînd scîrba, Ca vipereanveninează Cu buzele lor să piarză. Fereştemă, Doamne svinte, De la mîni ce sînt cumplite. Dintre oameni fără lege, Doamne, tu vin de malege, Ce sfătuiesc săş întinză Laţurile să mă prinză, Puind piedici pre cărare Şi cu nadă de pierzare. Grăitam, Dumnezău svinte: <>. Doamne, Doamne, săm hii vîntă Cu puterea ta cea svîntă, [999] Preste capul mieu umbrează ’N zî de toi, să nu mă vază. Nu lăsa, Doamne, cu nadă Pre pizmaş săm dea dosadă, Nice lăsa să mă vază, Că lii gîndul să mă piarză, De leaş putea cădean laţe, Asupra mea să să nalţe. Capetele cenvîrtiră, Buzele ceş schimosîră, Preste dînse foc să cază Cu jeratic şi săi arză, Şi săi bagi în răutate, Să nu stea de greutate. Şi omul cei rău de limbă Pre pămînt să paţă scîrbă, Săl vineze strîmbătatea, Ca săş vază răutatea. [1001] Înţălesam că eşti gata, Doamne, de vei face plata, Cu giudeţ ce vei alege De pre cei fără de lege, Pentru mişei ce ţii milă, Săi scoţ de la greu şi sîlă. Că direpţii preste lume Ţvor mărturisi svînt nume, Şi prăvinduţ svînta faţă Sor veseli cu dulceaţă. Ţam strigatuţ, Doamne svinte, Să miasculţ de rugăminte, Cînd îţ strig din greutate, Săm răspunz cu bunătate. Ruga mea cea ovilită Săţ fie, Doamne, priǐmită, [1003] Ca tămîian svînta faţă Cu mireazmă de dulceaţă. Şi mîni tinse, ovilite Săm priǐmeşti, Dumnezău svinte, Ca făgada cea de sfară Ce să jărtveşte de sară. Punemi straje săm ferească Pregiur rost, să nuţ greşască, Şinchisoare pregiur gură, Să nu zîc cuvînt de ură. Num da inemă sămaţă, Să nu cuget gînd de greaţă. Cu carii fac strîmbătate Să num dai cu dînşii parte. Direptul mă vanfruntamă Şi cu milă ma certamă, Iară răul să nagiungă Cu oloi capul săm ungă. [1005] Ce mă rog, Dumnezău svinte, Să mă iei de dînş aminte, Şi de cei cu giudecie, Carii îmblăn volnicie, De vor şi piatra sănghiţă Şi nu caŭtă să să sîmţă. Şi miascultă, Doamne svinte, Rugi de graiuri ovilite, Că străbat de trec ca untul, De dau jelen tot pămîntul. Că cu iadul mis în hoarbă Biete oase, să mă soarbă. Şi spre tine lăcrămază Ochii miei, vrînd să te vază, Că tu, Doamne, mieşti nedejde Să mă scoţ de la primejde, Să numi sufletul desparţă De la a ta svîntă faţă. [1007] Şi mă scoate dintre laţuri Ce miau tins de toate laturi, Şi de carii pun sminteală Să marunce la greşală, Ca să cazăntra sa mreje Păcătoşii, stînd cu steje. Eu să scap dintra lor sîlţă, Să mă treci spre mîntuinţă. Psalómul lui David, 141. Strig cu glasuri ovilite Cătră tine, Doamne svinte, În mişaua mea făgadă Voi vărsa fără tăgadă Denaintea ta, dînd ştire Ca săm fii de izbăvire, Pentru greu ce mi să strînge Pregiur suflet, de mă stînge. [1009] Precum vez că pre cărare Miau tins laţuri de pierzare, Şi pre căi îm sînt supuse De la pizmaşii miei curse. Din direapta caŭt şin stînga Şi nui săm potoală tînga. A fugi nu poci departe, Nime nui săm ţîie parte. Bietul suflet mi să trece, Că nam cine să mă cerce. Am strigat cu rugăminte Cătră tine, Doamne svinte, Şam grăit că tum eşti vîntă, Dem eşti sorţ şi parte svîntă În ţara cea fără greaţă, Unde petrec cei în viaţă. Şi săm socoteşti de rugă În pedeapsă ce sînt lungă, [1011] De pizmaş ce mă goneşte, Şi vin de mă izbăveşte. Că pizmaşii sănvitează Bietul suflet să mil piarză. Ce săl scoţ, Dumnezău svinte, Den tunerecuri cumplite, Ca să spui svîntul tău nume Tuturor ce sînt în lume. Cabia direpţii maşteaptă Pănă cînd îm vei da plată. Psalómul lui David, cîndul goniia hiiusău, Avesalom, 142. Să miasculţ făgada, Doamne svinte, Şi sămi socoteşti de rugăminte. Adevara ta şi dereptatea Săm potoală toată greutatea. Şi cu şerbul tău să nuntrin pîră Prin greşele ce mi sănglotiră. [1013] Nime cinei viu să nu cuteze Denainteţ să sănderepteze. Pizmaşul mieu, Doamne, ocoleşte După bietumi suflet de goneşte, Şi viaţa mea o calcă cu pravul Şi cu ţărna, precum ii năravul, De mă bagăn peşteră adîncă Cu şederea şin gauri de stîncă. Prin tunerec uitat şez ca mortul, De miam mîhnit sufletul cu totul. Şi mii tristă inemantru mine, Ţîind minte de zîle bătrîne. Din lucruri ceai făcut minunate Ţam cugetat a ta bunătate, Rădicîndum mînule mişele Cătră tine, săm ierţ de greşele. Că mii sufletul săc ca o ţară Neavînd apă întrá ei hotară. [1015] De sîrg să miauz, Dumnezău svinte, Din suflet săc mişea rugăminte. Nuţ ascunde luminata faţă Despre mine, supărat de greaţă, Să nu mă pogor în putregiune, Ce săm trimiţ, Doamne, iertăciune. Cu milămpreună demineaţă Veste bună săm dai fără greaţă, Că spre tine, Doamne, am nedejde Să mă scoţ de greu şi de primejde. Şi miarată calea cea direaptă, Că sufletul mieu, Doamne, teaştaptă Să mă scoţ cu mîna ta cea svîntă Din pizmaşii miei ce mănspăimîntă. Năzuiescuţ, Doamne, de mănvaţă A nu face lucruri ce ţii greaţă, Că tu, Doamne, îm eşti Dumnezăul Carele mă scoţ de la tot răul. [1017] Şi duhul tău cel bun mă va duce La pămîntul cel dirept şi dulce. Pentru vestea svîntului tău nume, Săm dai viaţă direaptă pre lume. Şi sufletul cu svînta ta milă Sămi izbăveşti de greu şi de sîlă. Carii deşert îm fac supărare Să le sloboz asupră pierzare, Că eu îţ sînt slugă de mainte Cu sufletul mieu, Dumnezău svinte. CATÍSMA 20. cătră Goliat, 143. Bunăcuvîntare îţ voi zîce Saibi, Dumnezău svinte, cu ferice, Că miai datumi mînulor la luptă 'Nvăţătură spre vîrtute multă. [1019] Degetelor miai datumi pre armă, Des la război ager fără samă. Şi la grije meşti razăm şi vîntă Cu pavăţa ta, Doamne, cea svîntă, Deai supusumi oamenii supt mine Prin nedejde ceam, Doamne, spre tine. Dară omul ce este pre lume, De ţai spusuţ lui svîntul tău nume, Băgîndul în samă de dea hirea Fiiul de om cei trece mărirea ? Că omul, cît de dea hirean ţară, Zîlelei trec ca o umbră rară. Ce te pogori din ceri cu oşti multe, De teatinge de vîrvuri de munte, Să saprinză să le margă para, Să lăţască fum pre toată ţara. Să dai groază cu fulgeren oaste, Săi săgeţ cu trăsnete din coaste. [1021] De deasupra săţ slobozăşti mîna, Pre pizmaşi săi mesteci cu tina. Şi să mă scoţ, Doamne, din tot toiul Şi de ape ce vin cu pohoiul, Şi de ceia ce mănstreinează, Deş pun mîna cu rău să mă piarză, Carii grăiesc cu gură deşartă Şi lii strîmbă mîna cea direaptă. Cîntec nou îţ voi zîcen năroade, În psăltire, Doamne,n zece coarde, De izbîndă ce dai saibă craiul, Del izbăveşti şii delúngez traiul. Pre David, ceţ este a ta slugă, De nu laş cu spata săl agiungă, Izbăveşte şi mă ia de mînă De la fiii a limbă streină, Ce lii guran voroavă deşartă Şi lii strîmbă mîna cea direaptă, [1023] Că lis feţii ca neşte mlădiţă Ultuită, de dau cuviinţă, Şi fetele le sînt cu podoabă, Ca beserica la zî de hoarbă, Şi lăzîle le sînt îndesate, De izbucnesc dentrunelentraltele. Oile lor le sînt plodicioase, Cu prăsîlă ieşind şi lînoase, Boii le sînt graş ca neşte tauri, Ocoalelentregi, fără de gauri. În uliţele lor nu vez tîngă, Nice estentrînş nime să plîngă. Acestora oameni le vor zîce Că să ţîne de dînşii ferice, Iară mai fericei de tot omul Ce le este lor Dumnezău Domnul. [1025] Înălţatevoi, Doamnempărate, Binecuvîntînd de bunătate Blagoslovit şi svîntul tău nume, Cei cu vecii cinstit preste lume. 'N toate zîle îţ voi ura bine, 'N veci pre nume fălind, cum să vine. Lăudatui Dumnezău şi mare, Şi mărireai trece de hotare. Lucrurile tales lăudate 'N rod de rod, că sînt cu bunătate, Şiţ povestesc toţ de svînta sîlă Ceai arătat preste toţ cu milă. Vor grăi cu mare cuviinţă De slava ta, spuind cu credinţă, Minuni şi ciudese vor răspunde, Lucruri înspăimate nor ascunde, Cen tot locul vor face la ştire De vestita ta, Doamne, mărire. [1027] Binele tău cel mult ţîind minte, Lor izbucni din rost, Doamne svinte, Şi cu a ta svîntă dereptate Ţî să vor bucuran bunătate. Înduratui şi milostiv Domnul, Că rabdăndelung pentru tot omul. Bunui Domnul şi milos, şi dulce Spre tot lucrul său ceau fapt deatunce. Săţ mărturisască denainte Lucrurile tale, Doamne svinte, Şi svinţii tăi să te fericească În slava ta în ceampărătească, Răspunzînd de svînta ta putere Preste lume, fără de tăcere. Fiii omeneşti toţ sănţăleagă De sîla ta, Doamne, de cea largă, Şi de slava ta ceampărătească 'N cuviinţă să să povestească. [1029] Crăia ta este, Doamne svinte, În toţ veci crăie de mainte, Şi domnia ţeste domnitoare În tot rod de rod dei stătătoare. Cuvintele tales credincioase, Lucrurile îţ sînt cuvioase, Că tu, Doamne, sprejineşti cu tine Pre cei căzuţ, să nu să dărîme. Şi tu rădici, să nu sămpresoare, Pre cei surpaţ, dei pui pre picioare. Ochii caŭtă tuturor la tine, Şi tu le dai hrană, cum să vine, Deşchizînduţ a ta svîntă mînă, Şi saturi pre toţ cu voaie plină. Că eşti dirept, Doamne,ntra ta cale Şi cuvios în faptele tale. Aproape eşti, Doamne, cui te strigă Cu adevăr la greu şi la tîngă. [1031] Carii ţau de teamă, lii pre voaie, Că le asculţ ruga la nevoaie. Şi tu, Doamne, pre cei cu priinţă, Ce te iubăsc, le faci socotinţă, Iară pre păcătoş îi vei şterge Şii pierde pre cei fără de lege. Lauda ta, Doamne, o voi zîce Cu rostul mieu în mare ferice, Şi tot omul săţ blagoslovască Svîntul tău numen veci cea să trăiască. Aliluia, Anghei şi Zahária, 145. Lăudavoi pre Domnul în viaţă, În tot custul mieu, fără de greaţă, Şi voi cînta lăudînd pre Domnul Dumnezăul mieu cătră tot omul. Nu vă puneţ nedejdea pre craiul, Pre hiiul de om ce nui stă traiul, [1033] Nice la greu poate să agiute, La primejde şi la război iute. Că sufletul lui încă sa trece Şi santoarcen pămîntul său rece, Şi la zua ceea îş va pierde Mintea toată şaverean ce crede. Ferice va fi preste tot locul Cineş pune pre Domnul nărocul, Pre Dumnezău ceau făcut pămîntul Şi ceriul, şi marea cu cuvîntul, Şi toate centrînsele să mişcă, Domnul ce leau făcut din nemică, Ceş ţînentreg toată adevara Şi giudeţul în veci, de şti ţara. Celor asupriţ de strîmbătate Le face giudeţ cu dereptate, Şi flămînzîlor trimite hrană Şi golilor veşminte pre iarnă. [1035] Domnul ce sloboade din obede Şi orbului dă minte de vede, Şi pre cei căzuţ îi sprejineşte, Iară pre cei direpţ îi iubeşte. Şi fereşte pre cinei nemernic, Pre văduvă, sărac şi cucernic. Iară pre păcătoşii cu totul Îi va pierde Domnul din tot locul. Şi preste veci vampărăţî Domnul De pre muntele său svînt, Sionul, Preste rod de rudă să trăiască În cinstea sa cea dumnezăiască. ALILUIA, 146. Lăudaţîl cu cîntec pre Domnul, Că ii cîntecul bun în tot omul. Şi cîntări cu dulceaţă săi facă Lui Dumnezău de cinste, săi placă. [1037] Că zideşte Ierusalimul, Ca să bagentrîns pre tot creştinul, Şi pre tot Izrailul să strîngă, Să petreacăntrîns fără de tîngă. Cela ce dă leacuri fără smîntă Cărora sînt cu inema frîntă Şi le leagă frînturi sfărîmate, Dei schimbă din boalăn sănătate, Cela ceau pus stelelor măsură Şi numere careaş pre făptură, Mare este Domnul de tărie, Şi gîndul lui nime nui săl ştie. Domnul pre céi buni îi sprejineşte, Şi sămeţîi la pămînt smereşte. Începeţ lui Dumnezău cu strune Dei cîntaţ cu viers să să răsune, Şi săi cîntaţ cîntec cu dulceaţă Celuia ceau tins preste ceri ceaţă. [1039] Şi gătează cu núorii ploaie De sloboade pre pămînt pohoaie, Celuia ce creşte pre munţ iarbă Şi otava ceea cei de treabă Pentru oameni, săş culeagă hrană, Şi vitelor saibă preste iarnă, Celuia ce grijeşte de hiară Şi de puii corbilor ce zbiară, Cîndul strigă, urgisiţ de tată, Dei hrăneşte cu mînăndurată. Că Domnul pre cai buni nu să bate, Nice pre vitej cu státuri nalte, Ce Domnului acela om place Cei plineşte porunca cu pace, Şi la vreme de greu şi de sîlă Cugetează spre svînta lui milă. Aliluia, Anghei şi Zahária, 147. [1041] Pohvaleşte, Ierusalime, Pre Domnul şil laudăn desime, Sionule, că ţau datuţ Domnul Dumnezăul tău cinsten tot omul. Şi porţîle tale cu răteze Leau întărit, nime săţ cuteze. Şi cuconilor tăi întru tine Le sporeşte Dumnezău cu bine, Carele ţau pus pre hotari pace Şiţ dă saţîu de grîu, cum îţ place. Ceş trimite zîsa şi cuvîntul, De cutrierăn sîrg tot pămîntul. Cela ceş dă omătul ca lîna Şi negură spulbără cu mîna, Ca cenuşea cu sîta cînd cerne, Preste tot pămîntul de saşterne. Cela ce aruncă sloi de gheaţă, De dă groază preste toţ cu greaţă. [1043] Cine poate săi sufere gerul Cempietreşte apele ca herul ? Cu cuvîntul său Domnul învaţă De să răsîpăsc şi să dejgheaţă, Şi duhul său Dumnezău trimite De săntorc întrapă ca mainte. Cela ceau poruncit cu tărie Lui Iacov cuvînt de mărturie, Şi tot Izrailul să sănveţe Întra lui dereptări şi giudeţe. Nau făcut aşe nicentro laturi, Să le spuie giudeţe şi sfaturi. Aliluia, Anghei şi Zahária, 148. Lăudaţ din ceriurile toate Pre Dumnezău cît sîla vă poate. Lăudaţ pre Domnul din nălţîme, Lăudaţîl, de îngeri mulţîme. [1045] Lăudaţîl, oştile lui toate, Cît puterea şi sîla vă poate. Lăudaţîl, soarele şi luna, Cu lucoare ce daţ totdeauna. Lăudaţîl, stele şi lumină, Ce daţ raze pre noapte senină. Lăudaţîl, ceriuri preste ceriuri, Şi apa cea pre din sus de ceriuri Săi laude cinstitul lui nume, Şi cu toate ce sînt preste lume. Că Domnul au cugetat cu gîndul De leau făcut şii ţîn toate rîndul. Şi leau tocmit în veci să trăiască Şi din faptul lor să nuş smintească. Că precum leau dat Domnul poruncă, Din hotariul lor nu să mai urcă. Lăudaţ pre Domnul, toţ bălauri De pre pămînt şi zmei de prin gauri. [1047] Lăudaţîl, fulgere şi focuri, Şi smida ce caden toate locuri, Omeţii şi gheţîle, şi vîntul, De turbură şii face cuvîntul, Măguri, dealuri şi lemne cu roadă, Şi chedrii toţ, pănăn cei din coadă, Gadinile şi cu toată hiara, Şi dobitoc de prin toată ţara. Împăraţ de prin ţărîle toate, Boieri, giudéci, năroadele toate, Giuni şi govi, cu bătrînii, tot omul, Şi pruncii să laude pre Domnul. Că şau înălţat cinstitul nume De şau făcut veste preste lume, Şil mărturiseşte tot pămîntul Şi ceriul tot, căş ţîne cuvîntul. Şi şva rădica Dumnezău steagul Oamenilor săi în tot şireagul. [1049] Şi svinţii lui toţ cu bucurie Îi vor cînta cîntec cu tărie, Fiii lui Izrail ces la Domnul Rugători deaproape, şi tot omul. ALILUIA, psalom 149. Cîntaţ cîntec nou la Domnul Şil lăudaţ cu tot omul, Că ii lauda vestită În săbori de ceată svîntă. Izrailul să petreacă Cu veselie, săi placă, De Domnul cei dede viaţă, Şi Sionul cu dulceaţă Cuconii săş veselească De crai cea să le crăiască. Şi săi laude cu giocuri Svîntul numen toate locuri, [1051] Cu tîmpene şi psăltire Săi cînte de biruire. Că Domnul gînd bun gîndeşte Dea sa gloată cel iubeşte, Şi pre cei brúdivi înalţă Cu izbîndă fără greaţă. Lăudasăvor în slavă Svinţii tăi fără zăbavă, Şi cu bucurie plină Îş vor merge la odihnă. Ieşind la război cu steje, Vor da chiot din gîlteje, De să va nălţa la Domnul, Lăsînd frică în tot omul, Cu stînga şi cu direapta Îngrozind pre toţ cu spata. Şi vor face scumpărare În năroade de limbi tare, [1053] Mustrîndule cunchisoare, Şi crailor dînd strînsoare Cu cătuş şi cu obede În giudeţ, pănắi vor pierde, Să le facă cum lii zîsă Din lege pierzare scrisă. Svinţii lui fără gîlceavă Saibă cinste, dar şi slavă. ALILUIA, 150. Lăudaţîl cu tot omul Întru svinţii săi pre Domnul, Lăudaţîl în vîrtute Ceare Domnul de oşti multe. Lăudaţ fără tăcere Dea lui sîlă şi putere, Lăudaţîl în mărire Dea lui multă biruire. [1055] Lăudaţ cu glasuri nalte De bucine ferecate, Lăudaţîl în lăute, În psăltiri pre viersuri multe. Lăudaţ pre toate locuri Cu tîmpene şi cu giocuri, Lăudaţîl să răsune În organe tinsen strune. Lăudaţ cu bune viersuri De chimvale întralesuri, Lăudaţ şil strigaţ tare În ţimbale de cîntare. Cîtes vie şi tot omul, Lăudaţîl tot pre Domnul. [1057] Psalómul lui David ce sau bătut cu Goliad. Mic eram în fraţîi miei şi mai tînăr în casa părintelui mieu. Păşteam oile părintelui mieu. Mînule mele feceră organ, şi degetele mele încheiară psăltire. Şi cine va da ştire Domnului mieu ? Sîngur Domnul, sîngur va auzî. Sîngur au mînat pre îngerul său şi mau scos din păstoriile oilor părintelui mieu, şi mau pomăzuit cu oloiul sămnării sale. Fraţîi miei cei buni şi mari, şi nu bine vru întrînşii Domnul. Ieşitam în tîlnişul inoplemenicului, şi mă blăstămă cu idolii săi. Iară eu zmulş de la dînsul sabia de lam descăpăţînatul, şam rădicat ocara de pre fiii lui Izráil. [1059] Neamul Ţărîi Moldovei de unde dă rază ? Din ţara Italíei, tot omul să crează. Fliah întăi, apoi Traian au adus pre-acice Pre strămoşii cestor ţări de neam cu ferice. Răsăditau ţărîlor hotarele toate Pre semne ce stau în veci a să vedea poate. El cu viţa cestui neam Ţara Rumânească Împlutau, Ardealul tot şi Moldovenească. Semnele stau de să văd de dînsul făcute, Turnul Severinului să custen vremi multe. Strămoşii Moldoveei adusau în ţară, Pre gheţîi cu sabia scoţînd din hotară. Stau semnele podului cu praguri căzute Şi Turnul Severinul, de Sevír făcute. Podul preste Dunăren Ţara Rumânească, Deau trecutuş oştilen Ţara Ungurească. Preacela pod au trecut Moldoavei strămoşii, Bătînd război cu dachii, a sasilor moşii. [1061] APOSTROF Cinei bogat deavere pre lumen tot omul, De nu vaaveantru sine lăcuind pre Domnul, Acela deavuţîie saţîu nu mai vede, De iar da toată lumea, el tot nu săncrede. Şi de cît mai mult strînge, mai mult să lărgeşte, Şi tot deşert să vedentraverea cei creşte. Deci nimentravere să nu să gîndească Că va putea să sămple, să să odihnească. Iarăntra cărui suflet Domnul lăcuieşte, Acela de nemică nu mai jeluieşte. Pentraceea tot omul să nu să lenească Pre Dumnezău în suflet săş agonisască.