11
SOACRA CU TREI NURORI
Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi
şi tari de virtute, dar slabi de minte.
O răzeşie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia
ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau
gospodăria babei. Pe lîngă acestea mai avea strînse şi părăluţe
albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi
tremura după ban.
Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă
două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stînga celei
bătrîneşti. Dar tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ţinea
feciorii şi viitoarele nurori pe lîngă sine . în casa bătrînească
. şi a nu orîndui nimic pentru împărţeală pînă aproape de
moartea sa. Aşa făcu; şi-i rîdea inima babei de bucurie cînd
gîndea numai cît de fericită are să fie, ajutată de feciori şi
mîngîiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine:
.Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu
le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei.
Soacră-mea . fie-i ţărna uşoară! . aşa a făcut cu mine. Şi
bărbatu-meu . Dumnezeu să mi-l ierte! . nu s-a putut plînge
că l-am înşelat sau i-am risipit casa; ... deşi cîteodată erau
bănuiele... şi mă probozea... dar acum s-au trecut toate!.
Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie şi cîştigau mulţi
bani.Celui mai mare îi venea vremea de însurat, şi baba,
simţind asta, umbla valvîrtej să-i găsească mireasă; şi în cinci-
şase sate, abia-abia putu nimeri una după placul ei: nu prea
tînără, naltă şi uscăţivă, însă robace şi supusă. Feciorul nu
ieşi din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu şi baba îşi luă
cămaşa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează


Ion Creangă
12
că soacra nu trebuie să fie cu gura mare şi să tot cîrtească
de toate cele.
După ce s-a sfîrşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor,
iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba
începu să pună la cale viaţa nurori-sa. Pentru babă, sita nouă
nu mai avea loc în cui. .De ce mi-am făcut cleşte? ca să nu
mă ard., zicea ea. Apoi se suie iute în pod şi coboară de acolo
un ştiubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa,
nişte chite de cînepă şi vreo două dimerlii de păsat.
. Iată ce am gîndit eu, noro, că poţi lucra nopţile. Piua-i
în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după
horn. Cînd te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai; şi cînd
a veni barbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costiţe
de porc, de cele afumate, din pod, şi, Doamne, bine vom
mînca! Acum deodată, pînă te-i mai odihni, ia furca în brîu,
şi pînă mîine dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de tors,
penele de strujit şi mălaiul de pisat. Eu mă las puţin, că mi-a
trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastră. Dar tu să ştii că
eu dorm iepureşte; şi pe lîngă işti doi ochi, mai am unul la
ceafă, care şede purure deschis şi cu care văd, şi noaptea şi
ziua, tot ce se face prin casă. Ai înţeles ce ţi-am spus?
. Da, mămucă. Numai ceva de mîncare...
. De mîncare? O ceapă, un usturoi ş-o bucată de mămăligă
rece din poliţă sunt destul pentru o nevastă tînără ca tine...
Lapte, brînză, unt şi ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg
ca să facem ceva parale; căci casa s-a mai îngreuiat cu un
mîncău şi eu nu vreau să-mi pierd comîndul.
Apoi, cînd înseră, baba se culcă în pat, cu faţa la perete,
ca să n-o supere lumina de la opaiţ, mai dînd a înţelege
nurori-sa că are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse îndată,
şi habar n-avea de ce face noră-sa. Pe cînd soacra horăia,
dormind dusă, blajina noră migăia prin casă; acuşi la strujit
pene, acuşi îmbăla tortul, acuşi pisa mălaiul şi-l vîntura de
buc. Şi dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece
şi-şi spăla faţa, ca nu cumva s-o vadă neadormita soacră şi
Amintiri din copilărie
13
să-i bănuiască. Aşa se munci biata noră pînă după miezul
nopţii; dar, despre ziuă, somnul o doborî, şi adormi şi ea între
pene, caiere, fusele cu tort şi bucul de mălai. Baba, care se
culcase odată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap şi începu
a trînti ş-a plesni prin casă, încît biata noră, care de-abia
aţipise, de voie, de nevoie, trebui să se scoale, să sărute mîna
soacrei şi să-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la
brazdă, şi baba era mulţumită cu alegerea ce-a făcut. Peste
cîteva zile, cărăuşii sosesc, şi tînăra nevastă, văzîndu-şi
bărbăţelul, mai uită din cele necazuri!
Nu trece mult, şi baba pune la cale şi pe feciorul cel
mijlociu, şi-şi ia un suflet de noră întocmai după chipul şi
asemănarea celei dintîi, cu deosebire numai că aceasta era
mai în vîrstă şi ceva încrucişată, dar foc de harnică.
După nuntă, feciorii se duc iarăşi în cărăuşie şi nurorile
rămîn iar cu soacra acasă. După obicei, ea le dă de lucru cu
măsură şi, cum înserează, se culcă, spunînd nurorilor să fie
harnice şi dîndu-le de grijă ca nu cumva să adoarmă, că le
vede ochiul cel neadormit.
Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul
soacră-sa cel atoatevăzător, şi aşa, una pe alta se îndemnau
la treabă, şi lucrul ieşea gîrlă din mîinile lor. Iară soacra
huzurea de bine.
Dar binele, cîteodată, aşteaptă şi rău. Nu trece tocmai
mult, şi vine vremea de însurat şi feciorului cel mic. Baba
însă voia cu orice chip să aibă o troiţă nedespărţită de nurori...
de aceea şi chitise una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna
cum se chiteşte, ce-i şi cum se nimereşte. Într-o bună dimineaţă,
feciorul mamei îi şi aduce o noră pe cuptor. Baba se scarmănă
pe cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face, şi, de voie,
de nevoie, nunta s-a făcut, şi pace bună!
După nuntă, bărbaţii din nou se duc la treaba lor şi nurorile
rămîn iar cu soacra acasă. Baba iarăşi le dă de lucru cu
măsură şi, cum vine seara, se culcă după obicei. Cele două
nurori, văzînd pe cea mai tînără codindu-se la treabă, îi zic:
Ion Creangă
14
. Da. nu te tot codi, că mămuca ne vede.
. Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta?
Noi să lucrăm, şi ea să doarmă?!
. Nu căuta că horăieşte, zise cea mijlocie, mămuca are
la ceafă un ochi neadormit, cu care vede tot ce facem, ş-apoi
tu nu ştii cine-i mămuca, n-ai mîncat niciodată moarea ei.
. La ceafă?... vede toate? n-am mîncat moarea ei?... Bine
că mi-am adus aminte... Dar ce mîncăm noi, fetelor hăi?
. Ia, răbdări prăjite, dragă cumnăţică... Iar dacă eşti
flămîndă, ia şi tu o bucată de mămăligă din colţar şi cu nişte
ceapă şi mănîncă.
. Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu
n-a mîncat aşa bucate! Da. slănină nu-i în pod? unt nu-i?
ouă nu sunt?
. Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt ale mămucăi.
. Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ş-al nostru şi ce-i al
nostru e ş-al ei. Fetelor hăi! S-a trecut de şagă. Voi lucraţi, că
eu mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării, ştii cole, ceva
mai omeneşte; ş-acuşi vă chem şi pe voi.
. Doamne, ce vorbă ţi-a ieşit din gură! ziseră cele două.
Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne zvîrlă baba pe drum?
. Las. dacă v-a durea capul! Cînd v-a întreba pe voi, să
daţi vina pe mine şi să lăsaţi să vorbesc eu pentru toate.
. Apoi dar... dăă!... fă cum ştii; numai să nu ne bagi şi pe
noi în belea.
. Hai, fetelor, tăceţi, gura vă meargă; că nu-i bună pacea,
şi mi-e dragă gîlceava. Şi iese cîntînd:
Vai, săracul omul prost,
Bun odor la cas-a fost!
Nu trece nici un ceas la mijloc, ş-un cuptor de plăcinte,
cîţiva pui pîrpîliţi în frigare şi prăjiţi în unt, o străchinoaie
de brînză cu smîntînă şi mămăliguţa erau gata. Apoi iute
cheamă şi pe celelalte două în bordei, şi se pun la masă
cu toatele.
Amintiri din copilărie
15
. Hai, fetelor, mîncaţi bine şi pe Domnul lăudaţi, că eu
mă reped în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin, ca să meargă
plăcintele aceste mai bine pe gît.
După ce-au mîncat ş-au băut bine, le-au venit a cînta,
ca rusului din gura gîrliciului:
Soacră, soacră, poamă acră,
De te-ai coace cît te-ai coace,
Dulce tot nu te-i mai face;
De te-ai coace toată toamna,
Eşti mai acră decît coarna;
De te-ai coace-un an ş-o vară,
Tot eşti acră şi amară;
Ieşi afară ca o pară;
Intri-n casă ca o coasă;
Şezi în unghi ca un junghi.
Ş-au mîncat, ş-au băut, ş-au cîntat pînă au adormit cu
toatele pe loc.
Cînd se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de
unde. Iese afară speriată, dă încolo, dă pe dincolo, şi cînd
intră în bordei, ce să vadă? bietele nurori jeleau pe soacră-sa...
Pene împrăştiate pe jos, fărmături, blide aruncate în toate
părţile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloşie mare!...
. Da. ce-i acolo? strigă baba înspăimîntată.
Nurorile atunci sar arse în picioare; şi cele mari încep a
tremura de frică, cum e varga, şi lasă capul în jos de ruşine.
Iar cea cu pricina răspunde:
. Da. bine, mămucă, nu ştii c-au venit tătuca şi cu mămuca,
şi le-am făcut de mîncare, şi le-am scos un cofăiel de vin, şi
de aceea ne-am chefăluit şi noi oleacă. Iaca, chiar mai
dineoarea s-au dus.
. Şi m-au văzut cuscrii cum dormeam?
. D-apoi cum să nu te vază, mămucă?!
. Ş-apoi de ce nu m-aţi sculat? Mînca-v-ar ciuma să vă
mănînce!
Ion Creangă
16
. D-apoi dă, mămucă, fetele aceste au spus că d-ta vezi
tot; şi de aceea am gîndit că eşti mînioasă pe tătuca şi pe
mămuca, de nu te scoli. Şi ei erau aşa de mîhniţi, de mai nu
le-a ticnit mîncarea.
. Ei, lasă, ticăloaselor, că vă voi dobzăla eu de acum
înainte!
Şi de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba.
Cînd îşi aducea ea aminte de puicile cele nadolence şi boghete,
de vinişorul din cramă, de risipa ce s-a făcut cu munca ei, şi
c-au văzut-o cuscrii dormind aşa lăfăiată, cum era, crăpa de
ciudă şi rodea în nurori, cum roade cariul în lemn.
Se lehămetiseră pînă şi cele două de gura cea rea a babei;
şi cea mai tînără găsi acum prilej să-i facă pe obraz şi să
orînduiască totodată şi moştenirea babei prin o diată nemaipomenită pînă atunci, şi iată cum:
. Cumnatelor, zise ea într-o zi, cînd se aflau singure în
vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile
să scăpăm de hîrca de babă.
. Ei, cum?
. Să faceţi cum v-oi învăţa eu, şi habar să n-aveţi.
. Ce să facem? întrebă cea mai mare.
. Ia, să dăm busta în casă la babă, şi tu s-o iei de cînepa
dracului şi s-o trăsneşti cu capul de peretele cel despre răsărit,
cît îi putea; tot aşa să faci şi tu cu capul babei, de peretele
cel despre apus, ş-apoi ce i-oi mai face şi eu, veţi vedea voi.
. D-apoi cînd or veni ai noştri?
. Atunci, voi să vă faceţi moarte-n păpuşoi, să nu spuneţi
nici laie, nici bălaie. Oi vorbi eu şi cu dînşii, şi las. dacă va
fi ceva!...
Se înduplecară şi cele două, intrară cu toatele în casă;
luară pe babă de păr ş-o izbiră cu capul de pereţi pînă i-l
dogiră. Apoi cea mai tînără, fiind mai şugubaţă decît cele
două, trînteşte baba în mijlocul casei ş-o frămîntă cu picioarele,
ş-o ghigoseşte ca pe dînsa; apoi îi scoate limba afară, i-o
străpunge cu acul şi i-o presură cu sare şi cu piper, aşa că
Amintiri din copilărie
17
limba îndată se umflă, şi biata soacră nu mai putu zice nici
cîrc! şi, slabă şi stîlcită cum era, căzu la pat bolnavă de
moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, aşezară
baba într-un aşternut curat, ca să-şi mai aducă aminte de cînd
era mireasă; şi după aceasta începură a scoate din lada babei
valuri de pînză, a-şi da ghiont una alteia şi a vorbi despre
stîrlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mîna mortului,
despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi şi
cîte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încît numai aceste erau de
ajuns, ba şi de întrecut, s-o vîre în groapă pe biata babă.
Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!
Pe cînd se petreceau aceste, iaca s-aud scîrţîind nişte
care: bărbaţii veneau. Nevestele lor le ies întru întîmpinare
şi, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în
gîtul bărbaţilor şi încep a-i lua cu vorba şi a-i dezmierda care
de care mai măgulitor.
. Da. ce face mămuca? întrebară cu toţii deodată cînd
dejugau boii.
. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură, mămuca
nu face bine ce face; are de gînd să ne lase sănătate, sărmana.
. Cum? ziseră barbaţii înspăimîntaţi, scăpînd resteiele
din mînă.
. Cum? Ia, sunt vreo cinci-şase zile de cînd a fost să ducă
viţeii la suhat, şi un vînt rău pesemne a dat peste dînsa,
sărmana!... ielele i-au luat gura şi picioarele.
Fiii se reped atunci cu toţii în casă la patul mîne-sa; dar
biata babă era umflată cît o butie şi nici nu putea bleşti măcar
din gură; simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. Şi, văzîndu-i,
îşi mişcă puţin mîna şi arătă la nora cea mare şi la peretele
despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie şi peretele despre
apus; pe urmă pe cea mai tînără şi jos în mijlocul casei; după
aceea de-abia putu aduce puţin mîna spre gură şi îndată căzu
într-un leşin grozav.
Toţi plîngeau şi nu se puteau dumeri despre semnele ce
face mama lor. Atunci nora cea tînără zise, prefăcîndu-se că
plînge şi ea:
Ion Creangă
18
. Da. nu înţelegeţi ce vrea mămuca?
. Nu, ziseră ei.
. Biata mămucă lasă cu limbă de moarte: că fratele cel
mare să ia locul şi casa cea despre răsărit; cel mijlociu, cea
despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să rămînem aici,
în casa bătrînească.
. Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său.
Atunci ceilalţi, nemaiavînd încotro şovăi, diata rămase
bună făcută.
Baba muri chiar în acea zi, şi nurorile, despletite, o boceau
de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cu cinste mare,
şi toate femeile din sat şi de prin meleagurile vecine vorbeau
despre soacra cu trei nurori şi ziceau: .Ferice de dînsa c-a
murit, că ştiu că are cine-o boci!.
Amintiri din copilărie
19
CAPRA CU TREI IEZI
Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu
cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic
era harnic şi cuminte. Vorba ceea: .Sunt cinci degete la o
mînă şi nu seamănă toate unul cu altul..
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:
. Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai
aduc ceva de-a mîncării. Dar voi încuieţi uşa după mine,
ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi pînă ce
nu-ţi auzi glasul meu. Cînd voi veni eu, am să vă dau de
ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa:
Trei iezi cucuieţi,
Uşa mamei descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţîţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-aţi ce-am spus eu?
. Da, mămucă, ziseră iezii.
. Pot să am nădejde în voi?
. Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte
cei mai mari. Noi suntem odată băieţi, şi ce-am vorbit odată
vorbit rămîne.


Ion Creangă
20
. Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu
să vă apere de cele rele, şi mai rămîneţi cu bine!
. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în
ochi, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întorni cu bine şi să
ne-aduci demîncare.
Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa
după dînsa şi trag zăvorul. Dar vorba veche: .Pereţii au urechi
şi ferestrele ochi.. Un duşman de lup . ş-apoi ştiţi care? . chiar
cumătrul caprei, care de mult pîndea vreme cu prilej ca să
pape iezii, trăgea cu urechea la peretele din dosul casei, cînd
vorbea capra cu dînşii.
.Bun! zise el în gîndul său. Ia, acu mi-e timpul!... De i-ar
împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că
i-aş cîrnosi şi i-aş jumuli!.
Cum zice, şi vine la uşă: şi cum vine, şi începe:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţîţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
. Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
. Ia! băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că
vine mama cu demîncare.
. Sărăcuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi
pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o
cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi răguşit, ci-i
mai subţire şi mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un fierar şi puse să-i ascută
limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, întorcîndu-se,
începu iar:
Amintiri din copilărie
21
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!...
. Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu
vouă? .Nu-i mămuca, nu-i mămuca!. D-apoi cine-i dacă nu-i
ea?! Că doar şi eu am urechi! Mă duc să-i deschid.
. Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe
mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ş-a zice:
Deschideţi uşa,
Că vine mătuşa!
ş-atunci voi trebuie numaidecît să deschideţi?
. D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de cînd lupii albi şi
s-a făcut oale şi ulcioare, sărmana?
. Apoi, dă! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci
e rău în lume, de cînd a ajuns coada să fie cap... Dacă te-i
potrivi tu acestora, îi ţinea mult şi bine pe mămuca afară. Eu,
unul, mă duc să deschid...
Atunci mezinul se vîră iute în horn şi, sprijinit cu picioarele
de prichici şi cu nasul de funingine, tace ca peştele şi tremură
ca varga de frică. Dar frica-i din rai, sărmana! Asemene cel
mijlociu, ţuşti! iute sub un chersin: se-nghemuieşte acolo cum
poate, tace ca pămîntul şi-i tremură carnea pe dînsul de frică:
Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă!... Însă cel mare se dă după
uşă şi . să tragă, să nu tragă? . în sfîrşit, trage zăvorul... Cînd
iaca!... ce să vadă? Ş-apoi mai are cînd vedea?... căci lupului
îi scăpărau ochii şi-i sfîrîia gîtlejul de flămînd ce era. Şi,
nici una, nici două, haţ! pe ied de gît, îi rătează capul pe
loc şi-l mănîncă aşa de iute şi cu aşa poftă, de-ţi părea că
nici pe-o măsea n-are ce pune. Apoi se linge frumuşel pe bot
şi începe a se învîrti prin casă cu neastîmpăr, zicînd:
. Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe
glasuri? Dar ce Dumnezeu? Parc-au intrat în pămînt... Unde
să fie, unde să fie? Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dincolo,
dar pace bună! iezii nu-s nicăieri!
Ion Creangă
22
. Mă!... că mare minune-i şi asta!.. dar nici acasă n-am
de coasă... ia să mai odihnesc oleacă aste bătrîneţe!
Apoi se îndoaie de şele cam cu greu, şi se pune pe chersin.
Şi cînd s-a pus pe chersin, nu ştiu cum s-a făcut, ori că
chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat... Atunci iedul de
sub chersin, să nu tacă? . îl păştea păcatul şi-l mînca spinarea,
sărăcuţul!
. Să-ţi fie de bine, nănaşule!
. A!... ghidi! ghidi! ghiduşi ce eşti! Aici mi-ai fost? Ia vină-ncoace la nănăşelul, să te pupe el!
Apoi ridică chersinul binişor, înşfacă iedul de urechi şi-l
flocăieşte şi-l jumuleşte şi pe acela de-i merg peticele!...
Vorba ceea: .Că toată pasărea pe limba ei piere..
Pe urmă se mai învîrte cît se mai învîrte prin casă, doar
a mai găsi ceva, dar nu găseşte nimic, căci iedul cel cuminte
tăcea molcum în horn, cum tace peştele în borş la foc. Dacă
vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gînd
una: aşază cele două capete cu dinţii rînjiţi în fereşti, de ţi
se părea că rîdeau; pe urmă unge toţi pereţii cu sînge, ca să
facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de
drum. Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute
jos din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna de
cap şi a plînge cu amar după frăţiorii săi.
. Drăguţii mei frăţiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu
i-ar fi mîncat! Şi biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce-a
venit pe capul ei!
Şi boceşte el şi boceşte pînă îl apucă leşin! Dar ce era să
le facă? Vina nu era a lui, şi ce-au căutat pe nas le-a dat.
Cînd jelea el aşa, iaca şi capra venea cît putea, încărcată
cu de-a mîncării şi gîfuind. Şi cum venea, cît de colo vede
cele două capete, cu dinţii rînjiţi, în fereşti.
. Dragii mămucuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie
şi-mi rîd înainte cînd mă văd!
Băieţii mamei, băieţi,
Frumuşei şi cucuieţi!...
Amintiri din copilărie
23
Bucuria caprei nu era proastă. Dar cînd s-apropie bine, ce
să vadă? Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele
i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se
păinjinesc. Şi ce era nu era a bine!... Ea însă tot merge pîn.
la uşă, cum poate, crezînd că părerea o înşală... şi cum
ajunge, şi începe:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţîţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
Atunci iedul mezin . care acum era şi cel dintîi şi cel de
pe urmă . sare iute şi-i deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele
mîne-sa şi cu lacrimi de sînge începe a-i spune:
. Mămucă, mămucă, uite ce am păţit noi. Mare foc şi
potop au căzut pe capul nostru!
Capra atunci, holbînd ochii lung prin casă, o cuprinde spaima şi rămîne încremenită!... Dar mai pe urmă,
îmbărbătîndu-se, şi-a mai venit puţin în fire ş-a întrebat:
. Da. ce-a fost aici, copile?
. Ce să fie, mămucă? Ia, cum te-ai dus d-ta de-acasă,
n-a trecut tocmai mult şi iaca cineva s-aude bătînd la uşă
şi spunînd:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi...
. Şi?...
. Şi frate-meu cel mare, nătîng şi neastîmpărat cum îl ştii,
fuga la uşă să deschidă.
Ion Creangă
24
. Ş-atunci?...
. Atunci, eu m-am vîrît iute în horn, şi frate-meu cel
mijlociu sub chersin, iară cel mare, după cum îţi spun, se dă
cu nepăsare după uşă şi trage zăvorul.
. Ş-atunci?...
. Atunci, grozăvie mare! Nănaşul nostru şi prietenul d-tale,
cumătrul lup, se şi arată în prag!
. Cine? Cumătrul meu? El? Care s-a jurat pe părul său că
nu mi-a speria copilaşii niciodată?
. Apoi dă, mamă! Cum vezi, i-a umplut de spărieţi!
. Ei las. că l-oi învăţa eu! Dacă mă vede că-s o văduvă
sărmană, şi c-o casă de copii, apoi trebuie să-şi bată joc de
casa mea? şi pe voi să vă puie la pastramă? Nici o faptă fără
plată... Ticălosul şi mangositul! Încă se rînjea la mine cîteodată
şi-mi făcea cu măseaua... Apoi doar eu nu-s de-acelea de care
crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de cînd sunt. Ei,
taci, cumătre, că te-oi dobzăla eu! Cu mine ţi-ai pus boii în
plug? Apoi, ţine minte că ai să-i scoţi fără coarne!
. Of, mămucă, of! Mai bine taci şi lasă-l în plata lui
Dumnezeu! Că ştii că este o vorbă: .Nici pe dracul să-l vezi,
da. nici cruce să-ţi faci!.
. Ba nu, dragul mamei! .Că pînă la Dumnezeu, sfinţii
îţi iau sufletul.. Ş-apoi ţine tu minte, copile, ce-ţi spun eu:
că de i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las.!...
Numai tu, să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el
de veste.
Şi de-atunci căuta şi ea vreme cu prilej ca să facă pe obraz
cumătru-său. Se pune ea pe gînduri şi stă în cumpene, cum
să dreagă şi ce să-i facă?
.Aha! ia, acu i-am găsit leacul, zise ea în gîndul său. Taci!
Că i-oi face eu cumătrului una de şi-a muşca labele!.
Aproape de casa ei era o groapă adîncă; acolo-i nădejdea caprei.
.La cada cu dubala, cumătre lup, că nu-i de chip!... Ia,
de-acu să-ncepe fapta: Hai la treabă, cumătriţă, că lupul ţi-a
dat de lucru!.
Amintiri din copilărie
25
Şi aşa zicînd, pune poalele-n brîu, îşi suflecă mînecile,
aţîţă focul şi s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face
plachie, face alivenci, face pască cu smîntînă şi cu ouă şi
fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic şi cu lemne
putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta aşază o leasă
de nuiele numai înţinată şi nişte frunzari peste dînsa; peste
frunzari toarnă ţărna şi peste ţărnă aşterne o rogojină. Apoi
face un scăuieş de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă
bucatele la foc să fiarbă şi se duce prin pădure să caute pe
cumătru-său şi să-l poftească la praznic. Merge ea cît merge
prin codru, pînă ce dă de-o prăpastie grozavă şi întunecoasă
şi pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup.
. Bună vremea, cumătro! Da. ce vînt te-a abătut pe-aici?
. Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i căutătura... apoi
dă, nu ştii d-ta că nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia? Ia, nu
ştiu cine-a fost pe la mine acasă în lipsa mea, că ştiu că mi-a
făcut-o bună!
. Ce fel, cumătriţă dragă?
. Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis şi i-a crîmpoţit, de le-am
plîns de milă! Numai văduvă să nu mai fie cineva!
. Da. nu mai spune, cumătră!
. Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna
mi-e. Ei, mititeii, s-au dus către Domnul, şi datoria ne face
să le căutăm de suflet. De aceea am făcut şi eu un praznic,
după puterea mea, şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe
d-ta, cumătre; ca să mă mai mîngîi...
. Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram cînd m-ai
fi chemat la nuntă.
. Te cred, cumătre, d-apoi, dă, nu-i cum vrem noi, ci-i cum
vrea Cel-de-sus.
Apoi capra porneşte înainte plîngînd, şi lupul după dînsa,
prefăcîndu-se că plînge.
. Doamne, cumătre, Doamne! zise capra suspinînd. De
ce ţi-e mai drag în lume, tocmai de-aceea n-ai parte...
Ion Creangă
26
. Apoi dă, cumătră, cînd ar şti omul ce-ar păţi, dinainte
s-ar păzi. Nu-ţi face şi d-ta atîta inimă rea, că odată avem
să mergem cu toţii acolo.
. Aşa este, cumătre, nu-i vorbă. Dar sărmanii gîgîlici, de
cruzi s-au mai dus!
. Apoi dă, cumătră, se vede că şi lui Dumnezeu îi plac
tot puişori de cei mai tineri.
. Apoi, dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ţi-ar fi? D-apoi aşa?...
. Doamne, cumătră, Doamne! Oi face şi eu ca prostul...
Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă?
Că mi-aduc aminte ca acu că l-am întîlnit odată prin zmeuriş;
şi mi-a spus că dacă-ai vrea d-ta să-i dai un băiat, să-l înveţe
cojocăria.
Şi din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pîn-acasă la
cumătra!
. Ia poftim, cumătre, zise ea luînd scăuieşul şi punîndu-l
deasupra groapei cu pricina, şezi cole şi să ospătezi oleacă
din ceea ce ne-a dat Dumnezeu!
Răstoarnă apoi sarmalele în strachină şi i le pune dinainte.
Atunci lupul nostru începe a mînca hîlpov; şi gogîlţ,
gogîlţ, gogîlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gît.
. Dumnezeu să ierte pe cei răposaţi, cumătră, că bune
sarmale ai mai făcut!
Şi cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic,
căci scăuieşul de ceară s-a topit, şi leasa de pe groapă nu era
bine sprijinită: nici mai bine, nici mai rău, ca pentru cumătru.
. Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mîncat! Cu capra ţi-ai
pus în cîrd? Capra ţi-a venit de hac!
. Valeu, cumătră, talpele mele! Mă rog, scoate-mă, că-mi
arde inima-n mine!
. Ba nu, cumătre; c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii
mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi
plac şi de işti mai bătrîni, numai să fie bine fripţi; ştii, cole,
să treacă focul printr-înşii.
. Cumătră, mă pîrlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa!
Amintiri din copilărie
27
. Arzi, cumătre, mori, că nici viu nu eşti bun! De-abia i-a
mai trece băieţelului istuia de speriat, că mult păr îmi trebuia
de la tine ca să-l afum! Ţi-aduci aminte, dihanie răutăcioasă
şi spurcată, cînd mi te-ai jurat pe părul tău? Şi bine mi-ai
mîncat iezişorii!
. Mă ustură inima-n mine, cumătră! mă rog, scoate-mă şi
nu-ţi mai face atîta osîndă cu mine!
. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că
bine-o mai plesnişi dinioare cu cuvinte din scriptură!
După aceasta, capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fîn
ş-au aruncat-o peste dînsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. Apoi, la urma urmelor, năpădiră asupra lui şi-i
mai trîntiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat, pînă-l
omorîră de tot. Şi aşa s-a păgubit sărmana capră şi de cei
doi iezi, da. şi de cumătru-său lupul păgubaşă a rămas, şi
păgubaşă să fie!
Şi auzind caprele din vecinătate de una ca aceasta, tare
le-a mai părut bine! Şi s-au adunat cu toatele la priveghi şi
unde nu s-au aşternut pe mîncare şi pe băute, veselindu-se
împreună...
Şi eram şi eu acolo de faţă, şi-ndată după aceea am
încălecat iute pe-o şa ş-am venit de v-am spus povestea aşa,
ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus jitia toată; şi unde
n-am mai încălecat şi pe-o căpşună şi v-am spus, oameni buni,
o mare şi gogonată minciună!
Ion Creangă
28
PUNGUŢA CU DOI BANI
Erau odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi
moşneagul un cucoş; găina babei se oua de cîte două ori pe
fiecare zi şi baba mînca o mulţime de ouă; iar moşneagului
nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi pierdu răbdarea şi zise:
. Măi babă, mănînci ca în tîrgul lui Cremene. Ia dă-mi
şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar.
. Da. cum nu! zice baba, care era foarte zgîrcită. Dacă
ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mînca;
că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă.
Moşneagul, pofticios şi hapsîn, se ia după gura babei
şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bătaie
bună, zicînd:
. Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai
strici mîncarea degeaba.
Cucoşul, cum scăpă din mîinile moşneagului, fugi de-acasă
şi umbla pe drumuri, bezmetic. Şi cum mergea el pe-un drum,
numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte,
o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dînsa înapoi spre casa
moşneagului. Pe drum se întîlneşte c-o trăsură c-un boier şi
cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş,
vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului:
. Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.
Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurii, şi c-un fel de
meşteşug prinde cucoşul şi luîndu-i punguţa din clonţ o dă
boierului. Boierul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte
cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se
ia după trăsură, spunînd neîncetat:


Amintiri din copilărie
29
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, înciudat, cînd ajunge în dreptul unei fîntîni, zice
vezeteului:
. Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fîntîna ceea.
Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l
azvîrle în fîntînă! Cucoşul, văzînd această mare primejdie,
ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, pînă
ce-nghite toată apa din fîntînă. Apoi zboară de-acolo afară
şi iarăşi se ia în urma trăsurii, zicînd:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, văzînd aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:
. Mă! da. al dracului cucoş i-aista! Ei, las. că ţi-oi da eu
ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule!
Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să
ia cucoşul, să-l azvîrlă într-un cuptor plin cu jăratic şi să
pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cîinoasă la inimă,
de cuvînt; face cum i-a zis stăpînu-său. Cucoşul, cum vede
şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el
toată apa cea din fîntînă pe jăratic, pînă ce stinge focul
de tot, şi se răcoreşte cuptorul; ba încă face ş-o apăraie prin
casă, de s-a îndrăcit de ciudă hîrca de la bucătărie. Apoi
dă o bleandă lespezii de la gura cuptorului, iese teafăr şi de
acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trînti cu ciocul
în geamuri şi a zice:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
. Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş,
zise boierul cuprins de mirare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu
şi-l zvîrle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vrun buhai înfuriat
i-a veni de hac: l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare.
Ion Creangă
30
Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvîrle în cireadă! Atunci,
bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi,
la vaci şi la viţei; pîn-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un
pîntece mare, mare cît un munte! Apoi iar vine la fereastră,
întinde aripile în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa
boierului, şi iarăşi începe:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, cînd mai vede şi astă dăndănaie, crăpa de ciudă
şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş.
Mai stă boierul cît stă pe gînduri, pînă-i vine iarăşi în
cap una.
. Am să-l dau în haznaua cu bani; poate va înghiţi la
galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca şi-oi scăpa de dînsul.
Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvîrle în
haznaua cu bani; căci boierul acela, de mult bănărit ce avea,
nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi
banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iese şi de-acolo, el ştie
cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Acum, după toate cele întîmplate, boierul, văzînd că n-are
ce-i mai face, i-azvîrle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu
bucurie, se duce în treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci
toate păsările din ograda boierească, văzînd voinicia cucoşului,
s-au luat după dînsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu
altăceva; iară boierul se uita galeş cum se duceau păsările şi
zise oftînd:
. Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de
belea, că nici lucru curat n-a fost aici!
Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar păsările după dînsul, şi
merge el cît merge, pînă ce ajunge acasă la moşneag, şi de
pe la poartă începe a cînta: .Cucurigu!!! cucurigu!!!.
Amintiri din copilărie
31
Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iese afară cu
bucurie; şi cînd îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă?
Cucoşul său era ceva de speriat! elefantul ţi se părea purice
pe lîngă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau cîrduri
nenumărate de păsări, care de care mai frumoase, mai cucuiete
şi mai boghete. Moşneagul, văzînd pe cucoşul său aşa de
mare şi greoi, şi încunjurat de-atît amar de galiţe, i-a deschis
poarta. Atunci cucoşul i-a zis:
. Stăpîne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.
Moşneagul, iute ca un prîsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci
se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple
ograda şi livada moşneagului, pe lîngă păsări, şi de cirezi de
vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la
soare de-ţi lua ochii! Moşneagul, văzînd aceste mari bogăţii,
nu ştia ce să facă de bucurie, sărutînd mereu cucoşul şi
dezmierdîndu-l.
Atunci, iaca şi baba venea nu ştiu de unde; şi, cînd a
văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în
cap şi plesnea de ciudă.
. Moşnege, zise ea, ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!
. Ba pune-ţi pofta-n cui, măi babă! Cînd ţi-am cerut ouă,
ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă
galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină...
şi iaca ce mi-a adus!
Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă
de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plîngi de milă!
Biata găină, cum scapă din mîinile babei, fuge pe drumuri.
Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite.
Apoi repede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la
poartă: .Cot, cot, cotcodac!. Baba iese cu bucurie înaintea
găinii. Găina sare peste poartă, trece iute pe lîngă babă şi se
pune pe cuibar; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibar,
cotcodăcind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a
făcut găina!... Şi, cînd se uită în cuibar, ce să vadă? Găina
se ouase o mărgică. Baba, cînd vede că ş-a bătut găina joc
Ion Creangă
32
de dînsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, pîn-o omoară în bătaie!
Şi aşa, baba cea zgîrcită şi nebună a rămas de tot săracă,
lipită pămîntului. De-acu a mai mînca şi răbdări prăjite în
loc de ouă; că bine şi-a făcut rîs de găină şi-a ucis-o fără să-i
fie vinovată cu nimica, sărmana!
Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi
grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o
găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dînsul, cu
salbă de aur la gît şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni
la călcîie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu
cucoş de făcut cu borş.
Amintiri din copilărie
33
DĂNILĂ PREPELEAC
Erau odată într-un sat doi fraţi, şi amîndoi erau însuraţi.
Cel mai mare era harnic, grijuliu şi chiabur, pentru că unde
punea el mîna punea şi Dumnezeu mila, dar n-avea copii.
Iară cel mai mic era sărac. De multe ori fugea el de noroc şi
norocul de dînsul, căci era leneş, nechitit la minte şi nechibzuit
la trebi; ş-apoi mai avea şi o mulţime de copii! Nevasta acestui
sărac era muncitoare şi bună la inimă, iar a celui bogat era
pestriţă la maţe şi foarte zgîrcită. Vorba veche: .Tot un bou
ş-o belea.. Fratele cel sărac . sărac să fie de păcate!. tot avea
şi el o pereche de boi, dar cole: porumbi la păr, tineri, nalţi
de trup, ţepoşi la coarne, amîndoi cudalbi, ţintaţi în frunte,
ciolănoşi şi groşi, cum sunt mai buni de înjugat la car, de ieşit
cu dînşii în lume şi de făcut treabă. Dar plug, grapă, teleagă,
sanie, car, tînjală, cîrceie, coasă, hreapcă, ţăpoi, greblă şi
cîte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodar nici că se aflau
la casa acestui om nesocotit. Şi cînd avea trebuinţă de
asemene lucruri, totdeauna supăra pe alţii, iară mai ales pe
frate-său, care avea de toate. Nevasta celui bogat de multe
ori făcea zile fripte bărbatului, ca să-l poată descotorosi odată
de frate-său. Ea zicea adeseori:
. Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate.
. Apoi, dă, măi nevastă, sîngele apă nu se face. Dacă nu
l-oi ajuta eu, cine să-l ajute?
Nevasta, nemaiavînd încotro, tăcea şi înghiţea noduri.
Toate ca toate, dar carul său era de haimana. Nu treceau două-
trei zile la mijloc, şi se trezea la uşa ei cu Dănilă, cumnatu-
său, cerînd să-i împrumute carul: ba să-şi aducă lemne din
pădure, ba făină de la moară, ba căpiţi din ţarină, ba multe
de toate.


Ion Creangă
34
. Măi frate, zise într-o zi cel mai mare istuilalt; mi-e
lehamite de frăţia noastră!... Tu ai boi, de ce nu-ţi închipuieşti
ş-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog! încolo, hodorog!
pe dincolo, carul se strică. Ş-apoi, ştii vorba ceea: .Dă-ţi,
popă, pintenii şi bate iapa cu călcîiele..
. Apoi, dă, frate, zise istalalt, scărpinîndu-se în cap, ce
să fac?
. Ce să faci? Să te-nvăţ eu: boii tăi sunt mari şi frumoşi;
ia-i şi-i du la iarmaroc, vinde-i şi cumpără alţii mai mici şi
mai ieftini, iar cu banii rămaşi cumpără-ţi şi un car, şi iaca
te-ai făcut gospodar.
. Ia, ştii că nu m-ai învăţat rău? Aşa am să fac.
Zicînd aceste, se duce la dînsul acasă, îşi ia boii de-o
funie şi porneşte cu ei spre tîrg. Dar, cum am spus, omul nostru
era un om de aceia căruia-i mînca cîinii din traistă, şi toate
trebile, cîte le făcea, le făcea pe dos. Tîrgul era cam departe,
şi iarmarocul pe sfîrşite. Dar cine poate sta împotriva lui
Dănilă Prepeleac? (că aşa îi era porecla, pentru că atîta odor
avea şi el pe lîngă casă făcut de mîna lui). El tufleşte cuşma
pe cap, o îndeasă pe urechi şi habar n-are: .Nici nu-i pasă de
Năstasă; de Nichita, nici atîta..
Mergînd el cu Duman şi Tălăşman ai săi, tot înainte spre
iarmaroc, tocmai pe cînd suia un deal lung şi trăgănat, alt
om venea dinspre tîrg cu un car nou, ce şi-l cumpărase chiar
atunci şi pe care îl trăgea cu mîinile singur, la vale cu
proptele şi la deal cu opintele.
. Stai, prietene, zise ist cu boii, care se tot smunceau din
funie, văzînd troscotul cel fraged şi mîndru de pe lîngă drum.
Stai puţin cu carul, c-am să-ţi spun ceva.
. Eu aş sta, dar nu prea vrea el să steie. Dar ce ai să-mi
spui?
. Carul dumitale parcă merge singur.
. D-apoi... mai singur, nu-l vezi?
. Prietene, ştii una?
. Ştiu dacă mi-i spune.
Amintiri din copilărie
35
. Hai să facem treampa; dă-mi carul, şi na-ţi boii. Nu vreau
să le mai port grija în spate: ba fîn, ba ocol, ba să nu-i
mănînce lupii, ba de multe de toate... Oi fi eu vrednic să
trag un car, mai ales dacă merge singur.
. Şuguieşti, măi omule, ori ţi-e într-adins?
. Ba nu şuguiesc, zise Dănilă.
. Apoi dar, te văd că eşti bun mehenghiu, zise cel cu carul;
m-ai găsit într-un chef bun; hai, noroc să dea Dumnezeu! Să-ţi
aibi parte de car, şi eu de boi!
Apoi dă carul, îşi ia boii, pleacă pe costişă într-o parte spre
pădure şi se cam mai duce. Istalalt, adică Dănilă, zice în
gîndul său:
.Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine! De nu cumva s-ar
răzgîndi; dar parcă nu era ţigan, să întoarcă..
Apoi îşi ia şi el carul şi porneşte tot la vale înapoi spre casă.
. Aho! car nebun, aho! Cînd te-oi încărca zdravăn cu saci
de la moară, ori cu fîn din ţarină, atunci să mergi aşa!
Şi cît pe ce, cît pe ce să nu-l ia carul înainte. Dar de la
o vreme valea s-a sfîrşit şi s-a început un deal; cînd să-l suie
la deal, suie-l dacă poţi!... Hîrţi! încolo, scîrţi! încolo, carul
se da înapoi.
. Na! car mi-a trebuit, car am găsit!
Apoi cu mare greu hartoieşte carul într-o parte, îl opreşte
în loc, se pune pe proţap şi se aşterne pe gînduri.
. Mă!... asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am
prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruţă...
Ba e Prepeleac, ba nu-i el...
Cînd iaca un om trecea iute spre tîrg c-o capră de
vînzare.
. Prietene, zise Dănilă, nu mi-i da capra ceea, să-ţi dau
carul ista?
. Apoi... dă... capra mea nu-i de cele săritoare, şi-i bună
de lapte.
. Ce mai la deal, la vale! bună, ne-bună, na-ţi carul şi
dă-mi-o!
Ion Creangă
36
Cela nu se pune de pricină, dă capra şi ia carul. Apoi
aşteaptă pînă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, şi se
duce în treaba lui spre casă, lăsînd pe Dănilă gură cască
tot pe loc.
. Bun, zise Prepeleac. Ia, pe ist cu capra ştiu încaltea că
bine l-am boit!
Ia apoi şi el capra şi porneşte iar spre tîrg. Dar capra tot
capră; se smuncea în toate părţile, încît îi era acum lehamete de dînsa.
. De-aş ajunge mai degrabă în tîrg, zise Prepeleac, ca să
scap de rîia asta.
Şi, mergînd el mai departe, iaca se întîlneşte c-un om ce
venea de la tîrg c-o gîscă în braţe.
. Bun întîlnişul, om bun! zise Dănilă.
. Cu bine să dea Dumnezeu!
. Nu vrei să facem schimb? să-ţi dau capra asta şi să-mi
dai gîsca.
. N-ai nimerit-o, că nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat
de sămînţă.
. Da, dă-mi-l, dă-mi-l! că-ţi dau şi eu o sămînţă bună.
. De mi-i da ceva adaos, poate să ţi-l dau; iară de nu,
norocul gîştelor de-acasă; că are să facă un otrocol prin ele,
de s-a duce vestea!
În sfîrşit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai
lasă, şi Prepeleac mărită capra! Apoi înşfacă gînsacul şi
pleacă tot înainte spre tîrg. Cînd ajunse în tîrg, gînsacul,
dorit de gîşte, ţipa cît îl lua gura: .ga, ga, ga, ga!.
.Na! c-am scăpat de dracul şi am dat peste tată-său: acesta
mă asurzeşte! Las. că te însor eu şi pe tine acuşi, măi
buclucaşule!.
Şi, trecînd pe lîngă un negustor cu pungi de vînzare, dă
gînsacul pe-o pungă de cele pe talger şi cu băierile lungi, de
pus în gît. Ia el punga, o suceşte, o învîrteşte ş-apoi zice:
.Na-ţi-o frîntă, că ţi-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a
mai mare dragul să te uiţi la ei am rămas c-o pungă goală.
Amintiri din copilărie
37
Măi! măi! măi! măi! Doar ştiu că nu mi-i acum întîiaşi dată
să merg la drum; dar parcă dracul mi-a luat minţile!.
Mai şede el cît şede de cască gura prin tîrg, ş-apoi îşi ia
tălpăşiţa spre casă. Şi, ajungînd în sat, se duce drept la frate-
său, ca să-i ducă bucurie.
. Bine v-am găsit, bădiţă!
. Bine-ai venit, frate Dănilă! Da. mult ai zăbovit la tîrg!
. Apoi dă, bădiţă; m-am pornit cu graba şi m-am întîlnit
cu zăbava.
. Ei, ce veste ne mai aduci de pe la tîrg?
. Ia, nu prea bună! Bieţii boişorii mei s-au dus ca pe gura
lupului.
. Vro dihanie a dat peste dînşii, ori ţi i-a furat cineva?
. Ba! I-am dat eu singur cu mîna mea, bădiţă.
Apoi spuse din capăt toată întîmplarea, pe unde-a fost şi
ce-a păţit; iar la urma urmelor zise:
. Ş-apoi, ce mai atîta vorbă lungă, dintr-o pereche de boi
m-am ales c-o pungă; ş-apoi şi asta pute a pustiu, bădiţă dragă.
. Mă! da, drept să-ţi spun, că mare nătărău mai eşti!
. Apoi dă!... bădiţă! pîn-aici, toate-au fost cum au fost,
da. de-acum am prins eu minte... Numai ce folos? Cînd e
minte, nu-i ce vinde; cînd e brînză, nu-i bărbînţă. Iaca îţi
dau dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. Şi te
mai rog de toţi dumnezeii să-mi împrumuţi macar o dată carul
cu boii, s-aduc nişte lemne din pădure la nevastă şi la copii,
că n-au scînteie de foc în vatră, sărmanii! ş-apoi, ce-a da
Dumnezeu! cred că nu te-oi mai supăra.
. Ptiu! mă! zise frate-său, după ce l-a lăsat să sfîrşască.
Se vede că Dumnezeu a umplut lumea asta cu ce-a putut.
Iaca-ţi mai dau o dată carul, dar asta ţi-a fi cea de pe urmă.
Lui Dănilă atîta i-a trebuit. Ia acum carul cu boii frăţine-
său şi porneşte. Cum ajunge în pădure, chiteşte un copac
care era mai mare şi trage carul lîngă el; fără să dejuge
boii, începe a tăia copacul, ca să cadă în car deodată. Trebi
de ale lui Dănilă Prepeleac! Bocăneşte el cît bocăneşte,
Ion Creangă
38
cînd pîrrr! cade copacul peste car de-l sfarmă şi peste boi
de-i ucide!
.Na! că făcui pacostea şi fraţine-meu! Ei, ei, acum ce-i
de făcut?... Eu cred că ce-i bine, nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie
să desfacă. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi
împrumute şi iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii şi
nevasta să-i las în ştirea Celui-de-sus..
Aşa zicînd, porneşte şi, mergînd prin pădure, s-a rătăcit.
După multă trudă şi buimăceală, în loc să iasă la drum, dă
de-un heleşteu şi, văzînd nişte lişiţe pe apă, zvîrrr! cu toporul
într-însele, cu chip să ucidă vro una s-o ducă peşchin frăţine-
său... Dar lişiţele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat;
toporul s-a cufundat, şi Prepeleac a rămas bătînd în buze.
.Mă!... că rău mi-a mai mers astăzi! Ce zi pocită! Se vede
că m-a luat cineva din urmă!.
Apoi dă din umeri şi porneşte; mai merge el cît merge,
pînă ce, cu mare greu, găseşte drumul. Apoi o ia la papuc şi
hai, hai! hai, hai! ajunge în sat, la frate-său, şi pe loc cîrpeşte
o minciună, care se potrivea ca nuca în perete.
. Frate, mai fă-mi un bine şi cu iapa, ca să mîn boii de
călare: în pădure a plouat grozav, şi s-a făcut o mîzgă ş-un
gheţuş, de nu te mai poţi de fel ţinea pe picioare.
. Mă! zise frate-său, se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să
chinuieşti nevasta şi copiii! Haiti! lipseşti dinaintea mea şi
du-te unde-a dus surdul roata şi mutul iapa, ca să nu mai
aud de numele tău!
Iapa! Las. pe Dănilă, că ştie el unde-a duce-o: să-şi ia
iertăciune de la boi şi ziua bună de la car. Apoi iese pe uşă,
pune mîna pe iapă şi pe-o secure, şi tunde-o! Cînd se trezeşte
frate-său, ia iapa dacă ai de unde! Prepeleac era tocmai la
heleşteul din pădure, să caute toporul. Aici îi trăsni în cap lui
Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăţine-său.
. Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, de are să se
ducă vestea în lume, zise el.
Amintiri din copilărie
39
Şi deodată se şi apucă. Face mai întîi o cruce ş-o înfige
în pămînt, de înseamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi
începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amînare, cela
de tălpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe,
ista de toacă; şi tot aşa dondănind el din gură, iaca se trezeşte
dinaintea lui c-un drac ce ieşise din iaz.
. Ce vrei să faci aici, măi omule?
. Da. nu vezi?
. Stai, mă! nu te-apuca de năzbutii. Iazul, locul şi pădurea
de pe-aici sunt ale noastre.
. Poate-i zice că şi raţele de pe apă sunt ale voastre, şi
toporul meu din fundul iazului. V-oi învăţa eu pe voi să puneţi
stăpînire pe lucrurile din lume, cornoraţilor!
Dracul, neavînd ce-i face, huştiuliuc! în iaz şi dă de ştire
lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului.
Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dînşii, şi Scaraoschi,
căpetenia dracilor, găseşte cu cale să trimită pe unul din ei
c-un burduf de bivol plin cu bani, să-i dea pusnicului Dănilă,
ca să-l poată mătura de-acolo.
. Na-ţi, mă, bani! zise dracul trimis; şi să te cărăbăneşti
de aici; că, de nu, e rău de tine!
Prepeleac se uită la cruce, se uită la drac şi la bani... dă
din umeri ş-apoi zice:
. Aveţi noroc, spurcaţilor, că-mi sunt mai dragi banii decît
pusnicia, că v-aş arăta eu vouă!
Dracul răspunde:
. Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului;
ci mai bine ia-ţi bănişorii şi caută-ţi de nevoi.
Apoi lasă banii şi se întoarnă în heleşteu, unde găseşte pe
Scaraoschi tare mîhnit pentru pierderea unei comori aşa de
mari, cu care ar fi putut dobîndi o mulţime de suflete.
Prepeleac, în acest timp, se chitea cum ar face să vadă
banii acasă la dînsul.
. Bun! zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. Tot
mănăstiri să croieşti, dacă vrei să te bage dracii în seamă,
Ion Creangă
40
să-ţi vie cu banii de-a gata la picioare şi să te facă putred
de bogat!
Pe cînd se îngrijea el cum să ducă banii acasă, iaca un
alt drac din iaz i se înfăţişază înainte, zicîndu-i:
. Măi omule! Stăpînu-meu s-a răzgîndit; el vrea mai întîi
să ne cercăm puterile ş-apoi să iei banii.
.Ia, acu-i acu!. zise Prepeleac în gîndul său, oftînd. Dar
este o vorbă: tot bogatul mintios şi tînărul frumos. Dănilă mai
prinsese acum la minte.
. Puterile? Ei, cum şi în ce fel?
. Iaca cum: dintru-ntîi şi dintru-ntîi, care dintre noi amîndoi
a lua iapa ta în spate şi va înconjura iazul de trei ori, fără s-o
pună jos şi să se răsufle, ai aceluia să fie banii.
Şi cum zice, umflă dracul iapa în cîrcă şi într-o clipă
înconjură iazul de trei ori. Prepeleac, văzînd atîta putere din
partea dracului, nu-i prea veni la socoteală, dar tot îşi ţinu
firea şi zise:
. Măi Michiduţă! doar eu te credeam mai tare decît eşti!
Aşa-i că tu ai luat iapa în spate? Însă eu ţi-oi lua-o numai între
picioare; şi îndată se şi azvîrle pe iapă şi înconjură iazul de
trei ori, fără să se răsufle.
Dracul atunci se miră mult de asta şi, neavînd ce mai zice,
iscodi alta.
. Acum să ne întrecem din fugă, zise el.
. Măi Michiduţă! da. cu mine ţi-ai găsit că poţi tu să te
întreci din fugă?
. D-apoi cu cine?
. Vină încoace, să-ţi arăt eu cu cine!
Apoi merge împreună cu dracul în nişte porumbrei, unde
vede un iepure dormind, şi i-l arată.
. Vezi tu colo pe cineva ghemuit jos şi mititel?
. Văd.
. Acela-i copilul meu cel mai mic. Aţine-te! Şi cînd l-oi
trezi din somn, să te iei după el. Şi-odată şi strigă: u! ta!
na! na! na!...
Amintiri din copilărie
41
Atunci iepurele sare, şi dracul după el. Fug ei cît fug, şi
de la o vreme dracul pierde urma iepurelui. Pînă acum toţi
rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă şi el de dracul.
Pe cînd Dănilă se ţinea cu mîna de inimă, rîzînd de prostia
dracului, iaca şi acesta se înturna gîfuind.
. Mă! da. sprinten şi sprinţăroi copil mai ai, drept să-ţi spun!
Cînd aproape-aproape să pun mîna pe dînsul, i-am pierdut
urma, şi să te duci, duluţă!
. Seamănă tătîne-său, sireicanul! zise Dănilă. Ei? mai ai
poftă să te întreci şi cu mine?
. Ba mai pune-ţi pofta-n cui!... Mai bine să ne întrecem
din trîntă.
. Din trîntă? Doar de ţi-e greu de viaţă. Mă! tot am auzit
din bătrîni că dracii nu-s proşti; d-apoi, cum văd eu, tu numai
nu dai în gropi, de prost ce eşti. Ascultă! Eu am un unchi
bătrîn de 999 de ani şi 52 de săptămîni; şi de-l vei putea
trînti pe dînsul, atunci să te încerci şi cu mine, dar cred că
ţi-a da pe nas.
Zicînd aceste, porneşte înainte şi face semn dracului cu
mîna, să vină după el. În fundul pădurii, sub nişte stînci, se
afla o bizunie de urşi, peste care dăduse Prepeleac, umblînd
cîteodată, ca pusnic ce se găsea, după vlăstari sălbatici şi
după zmeură. Ajungînd ei aproape, Dănilă zise:
. Iaca locaşul unchiului meu. Intră înlăuntru; ai să-l
găseşti dormind în cenuşă, cu nasul în tăciuni. De vorbit, nu
poate vorbi, că măselele şi dinţii i-au căzut mai bine de o
mie de ani.
Dracul, cînd n-are ce face, ştiţi ce face... Intră înlăuntru
şi începe a-şi purta codiţa cea bîrligată pe la nasul uncheşului.
Atîta i-a trebuit lui moş Ursilă, ş-apoi las. pe dînsul! Deodată
sare mînios din bîrlog, haţ! dracul subsuoară şi-l strînge cu
atîta putere, de era să-şi dea sufletul, şi ochii i-au ieşit afară
din cap cît cepele de mari.
. Na! nu cauţi, ş-o găseşti, zise Dănilă, care privea de
departe vălmăşagul acesta şi se strica de rîs. Dar nu ştiu ce
Ion Creangă
42
face dracul, că face el ce face, şi cu mare greu scapă din
labele lui moş Ursilă. Dănilă, cum vede pe drac scăpat, bun
teafăr... se face că-l scoate.
. Ia las., măi omule, las.! nu-ţi mai face obraz. Dacă ai
ştiut că ai un moş aşa de grobian, pentru ce m-ai îndemnat
să mă lupt cu el?
. Da. ce? Nu ţi-a plăcut? Hai şi cu mine!
. Cu tine, şi numai cu tine, m-oi întrece din chiuit; şi
care-a chiui mai tare, acela să ia banii.
. Bun!... zise Dănilă în gînd; las. că te-oi chiui eu! Măi
Michiduţă! Ia chiuie tu întîi, ca să aud cum chiui.
Atunci dracul se crăceşte c-un picior la asfinţit şi cu unul
la răsărit, s-apucă zdravăn cu mîinile de torţire cerului, cască
o gură cît o şură, şi, cînd chiuie o dată, se cutremură
pămîntul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se
sperie; dracii ies afară din iaz cîtă frunză şi iarbă! Şi oleacă
numai de nu s-a risipit bolta cerului. Dănilă însă şedea călare
pe burduful cu bani şi, ţinîndu-şi firea, zise:
. Mă! da. numai aşa de tare poţi chiui? Eu mai nu te-am
auzit. Mai chiuie o dată!
Dracul chiuie şi mai grozav.
. Tot nu te-am auzit. Încă o dată!
Dracul chiuie ş-a treia oară, aşa de tare, de credeai că s-a
rupt ceva într-însul.
. Acum nu te-am auzit nici atîta... Aşa-i c-a venit şi
rîndul meu?
. Mai aşa!
. Măi Michiduţă! cînd oi chiui eu, ai să asurzeşti ş-au
să-ţi sară creierii din cap. Înţeles-ai tu? Însă eu îţi priesc bine,
dacă-i vrea să mă asculţi.
. În ce fel?
. Ia să-ţi leg ochii şi urechile c-un ştergar, dacă vrei să
mai trăieşti.
. Leagă-mi ce ştii şi cu ce ştii, numai să nu mor!
Atunci Dănilă leagă strîns c-un ştergar gros de cîlţi ochii
şi urechile dracului, ca la baba-oarba; apoi ia o drughineaţă
Amintiri din copilărie
43
groasă de stejar în mînă, căci, cît era de pusnic Dănilă, tot
mai mult se bizuia pe drughineaţă decît în sfînta cruce, şi
pîc! la tîmpla dracului cea dreaptă, una!
. A... leu! destul! Nu mai chiui!
. Ba nu! stai, Sarsailă! tu cum ai chiuit de trei ori? Trosc!
şi la stînga una!
. Va... leu! destul!
. Ba nu-i destul! şi-i mai trage şi-n numele tatălui una!
. A...uleo! strigă dracul îngrozitor, şi cu ochii legaţi, cum
era, văicărîndu-se grozav şi zvîrcolindu-se ca şarpele, se
aruncă în iaz, spunînd lui Scaraoschi cele întîmplate şi că
nu-i de şuguit cu vrăjitorul acesta.
Dănilă însă ofta din greu lîngă burduful cu bani şi se tot
frămînta cu gîndul ce-i de făcut. Cînd, iaca al treilea drac i
se înfăţişază înainte, c-un buzdugan straşnic de mare în mînă,
pe care îl trînteşte la pămînt şi zice:
. Măi omule! ia, acum să te văd! Cine-a azvîrli buzduganul
ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii.
.Na! Dănilă, zice el în gîndul său, aşă-i c-ai sfeclit-o?.
Dar vorba ceea: .Nevoia învaţă pe cărăuş..
. Ia zvîrle-l tu întîi, măi dracule!
Atunci dracul ia buzduganul de coadă, şi cînd îl zvîrle,
se suie aşa de tare, de nu se mai vede; şi abia după trei zile
şi trei nopţi, căzînd jos, cu mare străşnicie s-a cufundat în
fundul pămîntului, de s-au zguduit temeliile lumii!
. Ia azvîrle-l şi tu acum, zise dracul îngîmfat.
. L-oi zvîrli eu, nu te îngriji, dar scoate-l mai întîi în faţa
pămîntului, cum a fost şi la tine.
Dracul ascultă şi-l scoate.
. Haiti! mai repede, mai repede, că n-am timp de aşteptat...
. Mai îngăduieşte puţin, tartarule, că nu te trag copiii
de poale!
Dracul îngăduie, căci n-are încotro.
Nu trecu mult şi ziua se călători. Cerul era limpede, şi
luceferii sclipitori rîdeau la stele, iară luna, scoţînd capul de
după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul.
Ion Creangă
44
. Da. nu-l mai zvîrli, omule?
. Ba am să-l zvîrl de-acum; dar îţi spun dinainte, să te
ştergi pe bot despre dînsul.
. De ce?
. Iaca de ce: vezi tu colo în lună nişte pete?
. Le văd.
. Acolo-s fraţii mei din ceea lume. Şi, Doamne, mare
nevoie mai au de fier, ca să-şi potcovească caii. Uite bine şi
vezi cum îmi fac semn cu mîna, să le dau buzduganul ista;
ş-odată şi pune mîna pe dînsul.
. Stăi, nepriceputule, că buzduganul ista îl avem lăsat
moştenire de la strămoşul nostru; şi nu-l putem da nici pentru
toată lumea; ş-odată-i şi smunceşte buzduganul din mînă, şi
fuga cu el în iaz, spunînd lui Scaraoschi ce era să păţească
cu buzduganul.
Atunci Scaraoschi, îngrijit şi mînios grozav, chemă înaintea
sa pe toată drăcimea şi bătu din picior, strigînd:
. Acum, în clipă, să se aleagă unul dintre voi care să
meargă şi să afurisească pe acest proclet şi vrăjmaş cumplit.
Pe loc şi vine unul înantea sa, tremurînd.
. Să trăiţi, mîrşăvia-voastră! Eu mă duc să îndeplinesc
nelegiuita voastră poruncă.
. Mergi! şi dacă-i fi meşter şi-i izbuti, să ştii c-am să te
fac mai mare.
Atunci dracul porneşte c-o falcă-n cer şi cu una-n pămînt,
şi într-o clipă şi ajunge la pusnicul Dănilă.
. Măi omule, zise dracul. Tu, cu şmecheriile tale, ai
tulburat toată drăcimea; da. acuşi am să te vîr şi eu în toate
grozile morţii! Hai să ne blestemăm, şi care dintre noi
amîndoi a fi mai meşter, acela să ia banii!
Ş-odată şi-ncepe dracul a boscorodi din gură şi a descînta,
că nu ştiu ce face, de-i pocneşte lui Dănilă un ochi din cap.
Săracul Prepeleac! se vede că i-a fost scris tot el să răsplătească
şi păcatele iepei frăţine-său, ale caprei, ale gînsacului logodit
şi ale boilor ucişi în pădure. Pesemne blestemul gîştelor
văduvite l-a ajuns, sărmanul!
Amintiri din copilărie
45
Doamne! Multe mai are de pătimit un pusnic adevărat
cînd se depărtează de poftele lumeşti şi se gîndeşte la fapte
bune!... Ş-apoi ce este mai gingaş decît ochiul? Dănilă crăpa
de durere! dar, oricît îl durea de tare, el tot îşi ţinu inima cu
dinţii şi zise:
. Nu mă sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce eşti!
Am să te fac să-ţi muşti mîinile şi să mă pomeneşti în toată
viaţa ta!
. Dă, dă, nu mai dondăi atîta din gură şi blestemă şi tu
acum, să te văd cît eşti de meşter.
. Ai să iei burduful cu bani în spate şi ai să mergi la casa
mea, căci blestemurile părinteşti nu-s la mine. Înţeles-ai?
Şi, cum zice, încalecă şi Dănilă pe burduf; iară dracu-i
umflă în spate şi zboară iute ca gîndul taman la casa lui
Dănilă Prepeleac.
Copiii şi nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe
sus, au rupt-o de fugă, înspăimîntaţi. Dănilă, însă, a început
a-i striga pe nume; şi ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit.
. Dragii tatei, băieţi! Ia veniţi încoace şi aduceţi cu voi
şi blestemurile părinteşti! ragila şi pieptenii de pieptănat cîlţi!
Băieţii încep a curge toţi, care dincotro, cu blestemurile
părinteşti în mînă. Îi venise acum şi lui Dănilă apa la moară.
. Puneţi mîna, copii, pe jupînul ista, şi începeţi a-l
blestema cum îţi şti voi mai bine, ca să-i placă şi dumisale.
Atunci lasă pe copii, că şi dracul fuge de dînşii. Au tăbărît
cu toţii pe dînsul şi l-au schingiuit după placul lui Dănilă. Ş-a
început dracul a ţipa cît îi lua gura; şi scăpînd cu mare greu
de mîinile lor, hîrşcîit şi stîlcit cum era, a lăsat şi bani şi
tot şi s-a dus pe urlaţi după ceilalţi.
Iară Dănilă Prepeleac, nemaifiind supărat de nimene şi
scăpînd deasupra nevoii, a mîncat şi a băut şi s-a desfătat
pînă la adînci bătrîneţe, văzîndu-şi pe fiii fiilor săi împrejurul
mesei sale.
Ion Creangă
46
POVESTEA PORCULUI
Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o
sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amîndoi bătrînii aceştia
erau albi ca iarna şi posomorîţi ca vremea cea rea din pricină
că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă
măcar unul, căci, cît era ziulica şi noaptea de mare, şedeau
singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urît ce le era. Şi
apoi, pe lîngă toare aceste, nici vreo scofală mare nu era de
dînşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe
laiţe, şi atîta era tot. Ba de la o vreme încoace, urîtul îi
mînca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa;
parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!
În una din zile, baba oftă din greu şi zise moşneagului:
. Doamne, moşnege, Doamne! De cînd suntem noi, încă
nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu
că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii
nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!
. Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui
Dumnezeu?
. Aşa este, moşnege, văd bine; dar, pînă la una, la alta,
ştii ce-am gîndit eu astă-noapte?
. Ştiu, măi babă, dacă mi-i spune.
. Ia, mîine dimineaţă, cum s-a miji de ziuă, să te scoli şi
să apuci încotro-i vedea cu ochii; şi ce ţi-a ieşi înainte întîi
şi-ntîi, dar a fi om, da. şarpe, da., în sfîrşit, orice altă jivină
a fi, pune-o în traistă şi o adă acasă; vom creşte-o şi noi cum
vom putea, şi acela să fie copilul nostru.
Moşneagul, sătul şi el de-atîta singurătate şi dorit să aibă
copii, se scoală a doua zi dis-dimineaţă, îşi ia traista în băţ


Amintiri din copilărie
47
şi face cum i-a zis baba... Porneşte el şi se duce tot înainte
pe nişte ponoare, pînă ce dă peste un bulhac. Şi numai iaca
că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care
şedeau tologiţi în glod şi se păleau la soare. Scroafa, cum
vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi,
o rupe de fugă, şi purceii după dînsa. Numai unul, care era
mai ogîrjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputînd ieşi din
glod, rămase pe loc.
Moşneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, aşa plin
de glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dînsul
spre casă.
. Slavă ţie, Doamne! zise moşneagul, că pot să duc babei
mele o mîngîiere! Mai ştiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori
dracul i-a dat în gînd ieri noapte de una ca asta.
Şi cum ajunge-acasă, zice:
. Iaca, măi băbuşcă, ce odor ţi-am adus eu! Numai să-ţi
trăiască! Un băiat ochios, sprîncenat şi frumuşel de nu se mai
poate. Îţi seamănă ţie, ruptă bucăţică!... Acum pune de
lăutoare şi grijeşte-l cum ştii tu că se grijesc băieţii: că, după
cum vezi, îi cam colbăit, mititelul!
. Moşnege, moşnege! zise baba, nu rîde, că şi aceasta-i
făptura lui Dumnezeu; ca şi noi... Ba poate... şi mai nevinovat, sărmanul!
Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte
de scăldătoare şi, fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul,
îl scaldă, îi trage frumuşel cu untură din opaiţ pe la toate
încheieturile, îl strînge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache
odorul. Apoi îl piaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, că peste
cîteva zile îl scoate din boală; şi cu tărîţe, cu cojiţe, purcelul
începe a se înfiripa şi a creşte văzînd cu ochii, de-ţi era mai
mare dragul să te uiţi la el. Iară baba nu ştia ce să mai facă
de bucurie că are un băiat aşa de chipos, de hazliu, de gras
şi învelit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urît şi
obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai
este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că
nu putea să le zică tată şi mamă.
Ion Creangă
48
Într-una din zile, moşneagul voieşte a merge la tîrg să mai
cumpere cîte ceva.
. Moşnege, zise baba, nu uita să aduci şi nişte roşcove
pentru ist băiat, că tare-a fi dorit, mititelul!
. Bine, măi babă. Dar în gîndul său: .Da. mînca-l-ar
brînca să-l mănînce, surlă, că mult mă mai înăduşi cu dînsul.
De-am avea pîine şi sare pentru noi, da. nu să-l mai îndop şi
pe dînsul cu bunătăţi... Cînd m-aş potrivi eu babei la toate
cele, apoi aş lua cîmpii!.
În sfîrşit, moşneagul se duce la tîrg, tîrguieşte el ce are
de tîrguit şi, cînd vine acasă, baba îl întreabă, ca totdeauna:
. Ei, moşnege, ce mai ştii de pe la tîrg?
. Ce să ştiu, măi babă? Ia, nu prea bune veşti: împăratul
vrea să-şi mărite fata.
. Şi asta-i veste rea, moşnege?
. D-apoi îngăduieşte puţin, măi babă, că nu-i numai atîta,
că, de ce-am auzit eu, mi s-a suit părul în vîrful capului. Şi
cînd ţi-oi spune pînă la sfîrşit, cred că ţi s-a încrîncena şi
ţie carnea pe tine.
. Da. de ce, moşnege? Vai de mine!
. D-apoi, iaca de ce, măi babă, ascultă: Împăratul a dat
de ştire, prin crainicii săi, în toată lumea, că oricine s-a afla
să-i facă, de la casa aceluia şi pînă la curţile împărăteşti, un
pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci,
pe de-o parte şi de alta, şi în copaci să cînte tot felul de
păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata;
ba cică-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. Iară cine s-a
bizui să vină ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă
podul, aşa cum ţi-am spus, aceluia pe loc îi şi taie capul. Şi
cică pînă acum o mulţime de feciori de crai şi de împăraţi,
cine mai ştie de pe unde au venit, şi nici unul din ei n-a făcut
nici o ispravă; şi împăratul, după cum s-a hotărît, pe toţi i-a
tăiat, fără cruţare, de le plînge lumea de milă. Apoi, măi babă,
ce zici? bune veşti sunt aceste? Ba şi împăratul cică s-a
bolnăvit de supărare!
Amintiri din copilărie
49
. Of! moşnege, of! boala împăraţilor e ca sănătatea noastră!
Numai despre feţii de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima
din mine, că mare jale şi alean or fi mai ducînd mamele lor
pentru dînşii! Mai bine că al nostru nu poate vorbi şi nu-l duce
capul, ca pe alţii... la atîtea iznoave.
. Bune-s şi acestea, măi babă; da. bună ar fi şi aceea cînd
ar avea cineva un fecior care să facă podul şi să ia pe fata
împăratului, că ştiu c-ar încăleca pe nevoie şi, Doamne! mare
slavă ar mai dobîndi în lume!
Cînd vorbeau bătrînii, purcelul şedea în culcuş, într-un
cotlon sub vatră, cu rîtul în sus şi, uitîndu-se ţintă în ochii
lor, asculta ce spun ei şi numai pufnea din cînd în cînd. Şi
cum sfătuiau bătrînii, ei înde ei, despre acestea, numai iaca
se aude sub vatră: .Tată şi mamă! eu îl fac.. Baba atunci a
ameţit de bucurie, moşneagul însă, gîndind că-i Ucigă-l
crucea, s-a speriat şi, uimit, se uita prin bordei în toate părţile,
să vadă de unde a ieşit acel glas; dar, nevăzînd pe nime, şi-a
mai venit în sine. Însă godacul iar a strigat:
. Tată, nu te înfricoşa, că eu sunt! Ci trezeşte pe mama şi
du-te la împăratul de-i spune că eu îi fac podul.
Moşneagul atunci zise îngăimat:
. D.apoi ai să-l poţi face, dragul tatei?
. Despre asta n-aibi grijă, tată, că eşti cu mine. Numai
du-te şi vesteşte împăratului ce-am spus eu!
Baba, atunci, venindu-şi în sine, sărută băiatul şi-i zise:
. Dragul mamei, drag! Nu-ţi pune viaţa în primejdie, şi
pe noi să ne laşi, tocmai acum, străini, cu inima arsă şi fără
nici un sprijin!
. Nu te îngriji, mămucă, defel; că trăind şi nemurind ai
să vezi cine sunt eu.
Atunci moşneagul, nemaiavînd ce zice, îşi piaptănă barba
frumos, ia toiagul bătrîneţilor în mînă, apoi iese din casă şi
porneşte spre împărăţie şi, cum ajunge în tîrg, se duce cu
pieptul deschis drept la palatul împăratului. Un străjer, cum
vede pe moşneag că stă pe-acolo, îl întreabă:
Ion Creangă
50
. Da. ce vrei, moşule!
. Ia, am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a
face podul.
Străjerul, ştiind porunca, nu mai lungeşte vorba, ci ia
moşneagul şi-l duce înaintea împăratului. Împăratul, văzînd
pe moşneag, îl întreabă:
. Ce voieşti de la mine, moşule?
. Să trăiţi mulţi ani cu bine, luminate şi preaputernice
împărate! Fecioru-meu, auzind că aveţi fată de măritat, m-a
trimis, din partea lui, ca să aduc la cunoştinţa măriei-voastre
că el, cică, poate să vă facă podul.
. Dacă poate să-l facă, facă-l, moşnege; şi atunci fata şi
jumătate din împărăţia mea ale lui să fie. Iară de nu, atunci...
poate-i fi auzit ce-au păţit alţii, mai de viţă decît dînsul?!
Dacă te prinzi aşa, apoi mergi de-ţi adă feciorul încoace. Iară
de nu, caută-ţi de drum şi nu umbla cu gărgăunii în cap.
Moşneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se
pleacă pînă la pămînt; apoi iese şi porneşte spre casă, ca
să-şi aducă feciorul. Şi, cum ajunge acasă, spune fecioru-său
ce a zis împăratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a
zburda prin bordei, dă un ropot pe sub laiţe, mai răstoarnă
cîteva oale cu rîtul şi zice:
. Haidem, tătucă, să mă vadă împăratul!
Baba, atunci, începe a se boci şi a zice:
. Se vede că eu nu mai am parte în lumea asta de nimica!
Pînă acum m-am chinuit de l-am crescut şi l-am scos din toată
nevoia, şi acum... parcă văd c-am să rămîn fără dînsul!
Şi, tot bocind ea, o apucă leşin de supărare. Iar moşneagul,
de cuvînt; pune cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi, îşi ia
toiagul în mînă, iese din casă şi zice:
. Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mîne-ta.
Purcelul, atunci, de bucurie, mai dă un ropot pe sub laiţe,
apoi se ia după moşneag şi, cît cole, mergea în urma lui,
grohăind şi muşluind pe jos, cum e treaba porcului. Abia ajung
ei la porţile palatului împărătesc, şi străjerii, cum îi văd, încep
a se uita unul la altul şi a bufni de rîs.
Amintiri din copilărie
51
. Da. ce-i acesta, moşule? zise unul din ei.
. D.apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul
împăratului.
. Doamne, moşule, Doamne! multă minte îţi mai trebuie!
zise un străjer bătrîn; se vede că ţi-ai urît zilele!
. Apoi dă, ce-i scris omului în frunte-i este pus, şi tot de-o
moarte are să moară cineva.
. D-ta, moşule, cum vedem noi, cauţi pricina ziua-miaza-
mare, cu lumînare, ziseră străjerii.
. D-apoi asta nu vă priveşte pe d-voastre; ia, mai bine
păziţi-vă gura şi daţi de ştire împăratului c-am venit noi,
răspunse moşneagul.
Străjerii, atunci, se uită lung unul la altul şi strîng şi ei
din umeri, apoi unul din ei vesteşte împăratului despre venirea
noilor peţitori, moşneagul cu purcelul său! Atunci împăratul
îl cheamă înaintea sa. Moşneagul, cum intră, se pleacă pînă
la pămînt şi stă la uşă, smerit. Iară purcelul calcă înainte pe
covoare, grohăind, şi începe a muşlui prin casă.
Atunci împăratul, văzînd aşa mare obrăznicie, pe de-o
parte i-a venit a rîde, iară pe de alta se tulbură grozav şi zise:
. Da. bine, moşnege, cînd ai venit în cela rînd, parcă
erai în toată mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu
porci după tine? Şi cine te-a pus la cale să mă iei tocmai pe
mine în bătaie de joc?
. Ferească Dumnezeu, înălţate împărate, să cuget eu, om
bătrîn, la una ca asta! D-apoi, să avem iertare, luminarea-
voastră, că acesta mi-i flăcăul, despre care v-am spus mai
deunăzi că m-a trimis la măria-voastră, dacă vă mai
aduceţi aminte.
. Şi el are să-mi facă podul?
. D-apoi aşa nădăjduim în Dumnezeu, că chiar el,
măria-ta!
. Hai! ia-ţi porcul de-aici şi ieşi afară! Şi dacă pînă mîine
dimineaţă n-a fi podul gata, moşnege, are să-ţi stea capul
unde-ţi stau tălpile. Înţelesu-m-ai?
Ion Creangă
52
. Milostiv este Cel-de-sus, măria-voastră! Iară dacă s-a
întîmpla, . să nu bănuiţi, puternice împărate! . după dorinţa
luminării-voastre, apoi atunci să ne trimiteţi copila acasă.
Şi zicînd aceste, se pleacă după obicei, îşi ia purcelul,
iese şi porneşte spre casă, urmat de cîţiva ostaşi, în paza
cărora l-a dat împăratul pînă a doua zi; ca să vadă ce poate
fi una ca asta. Căci multă vorbă, mult rîs şi mare nedumerire
se mai făcuse la palat şi în toate părţile despre o astfel de
batjocură nemaipomenită.
Şi, către seară, ajungînd moşneagul şi cu purcelul acasă,
pe babă o apucă un tremur, de spaimă, şi începe a se văicăra
şi a zice:
. Vai de mine, moşnege! da. ce foc mi-ai adus la casă?
Mie ostaşi îmi trebuiesc?
. Încă mai ai gură să întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am
luat după capul tău cel sec şi m-am dus pe coclauri să-ţi
aduc copii de suflet. Şi acum, iaca în ce chichion am intrat!
Că n-am adus eu ostaşii, ci ei m-au adus pe mine. Şi capului
meu se vede că pînă mîine dimineaţă i-a fost scris să mai
steie unde stă!
Purcelul însă umbla muşluind prin casă după mîncare şi
nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moşnegii s-au
ciondănit cît s-au mai ciondănit şi, cît erau ei de îngrijiţi,
despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor
pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflînd o dată din
nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordei, şi pînă la palatul împăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară
bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai
strălucitor decît al împăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul
se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească, şi toate bunătăţile
de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda
şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile.
Tot în acea vreme, şi la împărăţie straşnică zvoană s-a
făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare
Amintiri din copilărie
53
minune, grozav s-au speriat, şi temîndu-se împăratul să nu i
se întîmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să dea
fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi trimis-o. Căci
şi împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una,
şi nici măcar aceea nu era bună: frica!
Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata
împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile
şi socrii. Iar cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit,
dar mai pe urmă, strîngînd ea din umeri, a zis în inima sa:
.Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să
rămîie.. Şi s-a apucat de gospodărie.
Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său,
iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămînea
un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi
nevasta lui s-a deprins cu dînsul, de nu-i mai era acum aşa
de urît ca dintîi.
La vro săptămînă, două, tînăra împărăteasă, cuprinsă de
dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat
acasă, căci nu-i da mîna să iasă cu dînsul. Părinţii, cum au
văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebînd-o despre
gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia. Atunci împăratul a
început s-o sfătuiască, zicînd:
. Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci
vrun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci, după cum
văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Şi trebuie
să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut
lucruri peste puterea omenească!
După aceasta au ieşit amîndouă împărătesele în grădină ca
să se plimbe. Şi aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel:
. Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu dacă nu
poţi ieşi în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să
potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn în sobă şi, cînd a
adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc şi s-o dai în foc,
ca să ardă, şi atunci ai să te mîntui de dînsa!
. Că bine zici, mamă! iaca, mie nu mi-a venit în cap de
una ca asta.
Ion Creangă
54
Şi cum s-a întors împărăteasa cea tînără seara acasă, a şi
poruncit să-i facă un foc bun în sobă. Şi cînd dormea bărbatu-
său mai bine, ea a luat pielea cea de porc, de unde o punea
el, şi a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dînsa au început a
pîrîi şi pielea a sfîrîi, prefăcîndu-se în cioric ars şi apoi în
scrum; şi a făcut în casă o duhoare aşa de grozavă, încît
bărbatul pe loc s-a trezit înspăimîntat, a sărit drept în picioare
şi s-a uitat cu jale în sobă. Şi cînd a văzut această mare
nenorocire, a lăcrimat, zicînd:
. Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat
cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău
cap ai avut!
Atunci ea deodată s-a văzut încinsă peste mijloc cu un cerc
zdravăn de fier. Iară bărbatu-său i-a zis:
. Cînd voi pune eu mîna mea cea dreaptă pe mijlocul
tău, atunci să plesnească cercul acesta, şi numai atunci să se
nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora,
de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrîni, m-ai nenorocit
şi pe mine şi pe tine deodată! Şi dacă vei avea cîndva nevoie
de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă
cauţi la Mănăstirea-de-Tămîie.
Cum a sfîrşit de zis aceste, deodată s-a stîrnit un vînt
năprasnic, şi, venind un vîrtej înfricoşat, a ridicat pe ginerele
împăratului în sus şi s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel
minunat îndată s-a stricat şi s-a mistuit, de nu se ştie ce s-a
făcut. Iară palatul în care şedeau moşnegii şi cu nora, cu toate
bogăţiile şi podoabele din el, s-a schimbat iarăşi în sărăcăciosul
bordei al moşneagului, de mai înainte. Atunci bătrînii, văzînd
astă mare nenorocire şi pe nora lor în aşa hal, au început a o
mustra, cu lacrimi în ochi, şi a-i zice cu asprime să se ducă
unde ştie, că ei n-au cu ce s-o ţină.
Ea, văzîndu-se acum aşa de nenorocită şi oropsită, ce să
facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de
asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor! Să
rămînă pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamete de
Amintiri din copilărie
55
mustrările socrilor. În sfîrşit, s-a hotărît a se duce în toată
lumea, să-şi caute bărbatul. Şi hotărîndu-se astfel, a zis
Doamne-ajută! şi a pornit încotro a văzut cu ochii. Şi a mers
ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, pînă a ajuns
într-un loc sălbatic şi cu totul necunoscut. Şi aici, văzînd o
căsuţă tupilată şi acoperită cu muşchi, care mărturisea despre
vechimea ei, a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un
glas de femeie bătrînă, zicînd:
. Cine-i acolo?
. Eu sunt, un drumeţ rătăcit.
. De eşti om bun, dă-te aproape de chilioara mea; iară de
eşti om rău, du-te departe de pe locurile aceste, că am o căţea
cu dinţii de oţel şi, de i-oi da drumul, te face mii de fărîme!
. Om bun, măicuţă!
Atunci i se deschide poarta şi drumeaţa intră înlăuntru.
. Da. ce vînt te-a adus şi cum ai putut răzbate prin aceste
locuri, femeie, hăi? Că pasăre măiastră nu vine pe aici, necum
om pămîntean.
Atunci drumeaţa a oftat din greu şi a zis:
. Ia, păcatele mele m-au adus, măicuţă. Caut Mănăstirea-
de-Tămîie şi nu ştiu în care parte a lumii se află!
. Se vede că tot mai ai oleacă de noroc de ai nimerit
tocmai la mine. Eu sunt sfînta Miercuri, de-i fi auzit de
numele meu.
. De nume am auzit, măicuţă, dar că te afli în lumea asta,
nici prin cap nu mi-a trecut vreodată.
. Vezi? Tot de noroc să se plîngă omul!
Apoi sfînta Miercuri a strigat o dată cu glas puternic, şi
pe loc s-au adunat toate jivinele din împărăţia ei; şi,
întrebîndu-le despre Mănăstirea-de-Tămîie, au răspuns toate
deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele
ei. Sfînta Miercuri, auzind aceste, s-a arătat cu mare părere
de rău, dar, neavînd nici o putere, a dat drumeţei un corn de
prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană la drum;
şi i-a mai dat încă o furcă de aur, care torcea singură, şi i-a
Ion Creangă
56
zis cu binişorul: .Păstreaz-o, că ţi-a prinde bine la nevoie..
Apoi a îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la sfînta Vineri.
Şi drumeaţa, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri
sălbatice şi necunoscute, pînă ce cu mare greu ajunse la sfînta
Vineri. Şi aici i s-a întîmplat ca şi la sfînta Miercuri: numai
că sfînta Vineri i-a mai dat şi ea un corn de prescură, un
păhăruţ de vin şi o vîrtelniţă de aur care depăna singură; şi a
îndreptat-o şi ea cu multă bunătate şi blîndeţe la soră-sa cea
mai mare, la sfînta Duminică. Şi de aici drumeaţa, pornind
chiar în acea zi, a mers iarăşi un an de zile prin nişte pustietăţi
şi mai grozave decît cele de pînă aici. Şi fiind însărcinată
pe al treilea an, cu mare greutate a putut să ajungă şi pînă
la sfînta Duminică. Şi sfînta Duminică a primit-o cu aceeaşi
rînduială şi tot aşa de bine ca şi surorile sale. Şi făcîndu-i-se
milă de această nenorocită şi zdruncinată fiinţă, a strigat şi
sfînta Duminică o dată, cît a putut, şi îndată s-au adunat toate
vietăţile: cele din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare.
Şi atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul dacă ştie vreuna
din ele în care parte a lumii se află Mănăstirea-de-Tămîie.
Şi toate au răspuns, ca dintr-o singură gură, că nu li s-a
întîmplat să audă măcar vorbindu-se vreodată depre aceasta.
Atunci sfînta Duminică a oftat din adîncul inimii, s-a uitat
galeş la nenorocita drumeaţă şi i-a zis:
. Se vede că vrun blestem al lui Dumnezeu, sau altăceva,
aşa trebuie să fie, de nu ai parte de ceea ce cauţi, fiica mea!
Că aici este capătul unei lumi necunoscute încă şi de mine,
şi oricît ai voi tu şi oricare altul să mai meargă înainte de
aici, este cu neputinţă.
Şi atunci, numai iaca un ciocîrlan şchiop se vede venind,
cît ce putea; şi, şovîlc, şovîlc, şovîlc! se înfăţişază înaintea
sfintei Duminici. Atunci ea îl întreabă şi pe acesta:
. Tu, ciocîrlane, nu cumva ştii unde se află Mănăstirea-
de-Tămîie?
. Da. cum să nu ştiu, stăpînă? Că doar pe-acolo m-a purtat
dorul, de mi-am frînt piciorul.
Amintiri din copilărie
57
. Dacă-i aşa, apoi acum îndată ia pe această femeie,
du-o numaidecît acolo, cum îi şti tu, şi povăţuieşte-o cum
a fi mai bine.
Atunci ciocîrlanul, oftînd, a răspuns cu smerenie:
. Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă,
deşi este foarte cu anevoie de mers pînă acolo.
Apoi sfînta Duminică a dat şi ea drumeţei un corn de
prescură şi un păhăruţ de vin, ca să-i fie pentru hrană pînă la
Mănăstirea-de-Tămîie; şi i-a mai dat o tipsie mare de aur şi
o cloşcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe, şi cu puii tot de
aur, ca să-i prindă bine la nevoie; şi apoi a dat-o pe seama
ciocîrlanului, care îndată a şi pornit, şovîlcîind.
Şi cînd ciocîrlanul pe jos, cînd drumeaţa pe sus, cînd
ea pe jos, cînd el pe sus. Şi cînd biata drumeaţă nu mai putea
nici pe sus, nici pe jos, atunci îndată ciocîrlanul o lua pe
aripioarele sale şi o ducea. Şi tot aşa mergînd ei încă un an
de zile, cu mare greutate şi zdruncen, au trecut peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare,
în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu
ochi fermecători, vidre cîte cu douăzeci şi patru de capete
şi altă mulţime nenumărată de gîngănii şi jigănii înspăimîntătoare, care stăteau cu gurile căscate, numai şi numai
să-i înghită; despre a cărora lăcomie, viclenie şi răutate nu-i
cu putinţă să povestească limba omenească.
Şi, în sfîrşit, după atîta amar de trudă şi primejdii, cu mare
ce au izbutit să ajungă la gura unei peşteri. Aici călătoarea
s-a suit iarăşi pe aripile ciocîrlanului, din care abia mai putea
fîlfîi, şi el şi-a dat drumul cu dînsa pe o altă lume, unde era
un rai, şi nu altăceva!
. Iaca Mănăstirea-de-Tămîie! zise ciocîrlanul. Aici se află
Făt-Frumos, pe care îl cauţi tu de-atît amar de vreme. Nu
cumva ţi-i cunoscut ceva pe aici?
Atunci ea, deşi îi fugeau ochii de atîtea străluciri, se uită
mai cu băgare de seamă şi îndată cunoaşte podul cel minunat
din ceea lume şi palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos aşa
de puţin, şi îndată i se umplură ochii de lacrimi de bucurie.
Ion Creangă
58
. Mai stai! şi nu te bucura aşa degrabă, că încă eşti
nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii, zise
ciocîrlanul.
Îi arată apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile
de-a rîndul; îi spune cu cine are să se întîlnească şi ce să
vorbească; o povăţuieşte ce să facă, rînd pe rînd, cu furca,
cu vîrtelniţa, cu tipsia şi cu cloşca cu puii de aur dăruite ei
de cele trei surori: sfînta Miercuri, sfînta Vineri şi sfînta
Duminică.
Apoi, luîndu-şi ziua bună de la călătoarea încredinţată lui,
iute se întoarnă înapoi, zburînd neîncetat de frică să nu-i mai
rupă cineva şi celălalt picior. Iară nemernica drumeaţă, lăcrimînd, îl petrecea cu ochii în zbor, mergînd spre fîntîna ce-i
arătase el.
Şi cum ajunge la fîntînă, scoate mai întîi furca, de unde
o avea strînsă, şi apoi se pune jos să se odihnească.
Nu trece mult şi, venind o slujnică să ia apă, cum vede o
femeie necunoscută şi furca cea minunată torcînd singură fire
de aur, de mii de ori mai subţiri decît părul din cap, fuga la
stăpînă-sa şi-i dă de veste!
Stăpîna acestei slujnice era viespea care înălbise pe
dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare
straşnică, care închega apa şi care ştia toate drăcăriile de pe
lume. Dar numai un lucru nu ştia hîrca: gîndul omului. Talpa-
iadului, cum aude despre această minunăţie, trimite slujnica
degrabă, să-i cheme femeia cea străină la palat şi, cum vine,
o întreabă:
. Am auzit că ai o furcă de aur care toarce singură. Nu ţi-e
de vînzare, şi cît mi-i cere pe dînsa, femeie, hăi?
. Ia, să mă laşi să stau într-o noapte în odaia unde doarme
împăratul.
. De ce nu? Dă furca încoace şi rămîi aici pînă la noapte,
cînd s-a înturna împăratul de la vînătoare.
Atunci drumeaţa dă furca şi rămîne. Ştirba-baba-cloanţa,
ştiind că împăratul are obicei a bea în toată seara o cupă de
Amintiri din copilărie
59
lapte dulce, i-a pregătit acum una ca să doarmă dus pînă a
doua zi dimineaţă. Şi cum a venit împăratul de la vînătoare
şi s-a pus în aşternut, hîrca i-a şi trimis laptele; şi cum l-a
băut împăratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului
a chemat pe necunoscuta drumeaţă în odaia împăratului, după
cum avusese tocmeală, şi a lăsat-o acolo, zicîndu-i încetişor:
. Şezi aici pînă despre ziuă, ca am să vin atunci tot
eu să te iau.
Hîrca, nu doar că şoptea şi umbla cătinel ca să n-o audă
împăratul, ci avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea,
un credincios al împăratului, care în toate zilele umbla cu
dînsul la vînat.
Şi cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeaţă
a îngenuncheat lîngă patul soţului ei şi a început a plînge
cu amar şi a zice:
. Făt-Frumos! Făt-Frumos! Întinde mîna ta cea dreaptă peste
mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit şi să nasc
pruncul tău!
Şi, sărmana, s-a chinuit aşa pînă despre ziuă, dar înzadar,
căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! Despre ziuă,
Tălpoiul a venit posomorîtă, a scos pe necunoscuta de acolo
şi i-a zis cu ciudă să iasă din ogradă şi să meargă unde ştie.
Şi nenorocita, ieşind cu nepus în masă şi necăjită ca vai de
ea, s-a dus iarăşi la fîntînă şi a scos acum vîrtelniţa. Şi venind
iarăşi slujnica la apă şi văzînd şi această mare minune, fuga
la stăpînă-sa şi-i spune că femeia ceea de ieri are acum o
vîrtelniţă de aur, care deapănă singură şi care-i mult mai
minunată decît furca ce i-a dat. Atunci pohoaţa de babă o
cheamă iarăşi la dînsa prin slujnică, pune mîna şi pe
vîrtelniţă, tot cu acelaşi vicleşug, şi a doua zi dis-dimineaţă
o scoate iarăşi din odaia împăratului şi din ogradă.
Însă în această noapte credinciosul împăratului, simţind ce
s-a petrecut şi făcîndu-i-se milă de nenorocita de străină, ş-a
pus în gînd să descopere vicleşugul babei. Şi cum s-a sculat
împăratul şi s-a pornit la vînătoare, credinciosul i-a spus cu
Ion Creangă
60
de-amănuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopţi
din urmă. Şi împăratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresărit,
de parcă i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos şi
a început a lăcrima. Şi pe cînd din ochii lui Făt-Frumos se
scurgeau şiroaie de lacrimi, la fîntîna ştiută, urgisita şi
zbuciumata lui soţie scosese acum pe tipsie şi cloşca cu puii
de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde! Şi cum sta ea în
preajma fîntînii, numai ce iaca pe slujnica ştiută iarăşi o
aduce Dumnezeu la fîntînă, şi cînd mai vede şi această mare
minunăţie, nici mai aşteaptă să ia apă, ci fuga la stăpînă-sa
şi-i spune.
. Doamne, stăpînă, Doamne! Ce-am văzut eu! Femeia
ceea are acum o tipsie de aur şi o cloşcă de aur, cu puii tot
de aur, aşa de frumoşi, de-ţi fug ochii pe dînşii!
Băborniţa, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme,
zicînd în gîndul său: .După ce umblă ea nu se mănîncă..
Şi cum vine străina, hoanghina pune mîna şi pe tablaua
cea de aur şi pe cloşca de aur cu puii de aur, tot cu acelaşi
vicleşug.
Dar împăratul, cînd a venit în astă-sară de la vînat şi cînd
i s-a adus laptele, a zis în gîndul său:
. Acest lapte nu se mai bea şi, cum a zis, l-a şi aruncat
pe furiş, undeva, şi pe loc s-a făcut că doarme dus.
După ce hîrca s-a încredinţat că împăratul doarme,
bizuindu-se ea şi acum în puterea băuturii sale, a adus iarăşi
pe străină în odaia lui, tot cu aceeaşi rînduială ca şi în nopţile
trecute; şi lăsînd-o acolo, s-a depărtat! Atunci zbuciumata
drumeaţă, căzînd iarăşi în genunchi lîngă patul soţului ei,
se îneca în lacrimi, spunînd iarăşi cuvintele aceste:
. Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ţi milă de două suflete
nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osînda cea mai
cumplită! Şi întinde mîna ta cea dreaptă peste mijlocul meu,
să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai
pot duce această nefericită sarcină!
Şi cînd a sfîrşit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mîna,
ca prin somn, şi cînd s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit
Amintiri din copilărie
61
cercul, şi ea îndată a născut pruncul, fără a simţi cîtuşi de
puţin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povesteşte
soţului său cîte a pătimit ea de cînd s-a făcut el nevăzut.
Atunci împăratul, chiar în puterea nopţii, se scoală, ridică
toată curtea în picioare şi porunceşte să-i aducă pe hîrca de
babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu
vicleşug de la împărăteasa lui. Apoi mai porunceşte să-i aducă
o iapă stearpă şi un sac plin cu nuci, şi să lege şi sacul cu
nucile şi pe hîrcă de coada iepei, şi să-i dea drumul. Şi aşa
s-a făcut. Şi cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica
şi din Talpa-iadului bucăţica; şi cînd a picat sacul, i-a picat
şi hîrcei capul.
Hîrca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul
peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui Făt-
Frumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpînu-
său, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos şi răpănos, cu chip
să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din
cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dînsa din
bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de
grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul
şi împărăteasa, şi pe lîngă dînşii l-au ţinut pînă la sfîrşitul
vieţii lui.
Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu
făcuse nuntă cînd s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi
cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că
s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cît a gîndit
Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui
şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră
împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat
lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut
veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu
cumva s-a sfîrşit.
Ion Creangă
62
POVESTEA LUI STAN PĂŢITUL
Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Şi
flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, fără să
cunoască tată şi mamă şi fără nici o rudă care să-l ocrotească
şi să-l ajute.
Şi, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo
pînă colo pe la uşile oamenilor, de unde pînă unde s-a oploşit
de la o vreme într-un sat mare şi frumos.
Şi aici, slujind cu credinţă ba la unul, ba la altul, pînă la
vîrsta de treizeci şi mai bine de ani, şi-a sclipuit puţine parale,
cîteva oi, un car cu boi şi o văcuşoară cu lapte. Mai pe urmă
şi-a înjghebat şi o căsuţă, şi apoi s-a statornicit în satul acela
pentru totdeauna, trăgîndu-se la casa lui şi muncind ca pentru
dînsul. Vorba ceea: .Şi piatra prinde muşchi dacă şede mult
într-un loc..
Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai
sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea
somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta
se ducea, şi toate treburile şi le punea la cale singurel. Nu-i
vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea
cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie.
Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai
mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mîinile de vatră;
şi cîte a tras pînă s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu
ştie. De-aceea alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum
putea, şi muncea în dreapta şi în stînga, că doar-doar a
încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, văzînd şi făcînd.
Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru,
calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urît. Dar în nopţile


Amintiri din copilărie
63
cele mari, cînd era cîte o givorniţă cumplită şi se mai
întîmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă
şi încotro să apuce, vorba cîntecului:
De urît mă duc de-acasă,
Şi urîtul nu mă lasă;
De urît să fug în lume,
Urîtul fuge cu mine.
Se vede lucru că aşa e făcut omul, să nu fie singur. De
multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar cînd îşi
aducea aminte uneori de cîte i-au spus că au pătimit unii şi
alţii de la femeile lor, se lua pe gînduri şi amîna, din zi în
zi şi de joi pînă mai de-apoi, această poznaşă trebuşoară şi
gingaşă în multe privinţe, după cum o numea el, gîndindu-se
mereu la multe de toate... Unii zic aşa, că femeia-i sac fără
fund. Ce-a mai fi şi asta? Alţii, că să te ferească Dumnezeu
de femeia leneşă, mîrşavă şi risipitoare; alţii alte năstruşnicii,
încît nu ştii ce să crezi şi ce să nu crezi?
Numai nu-i vorbă că am văzut eu şi destui bărbaţi mult
mai ticăiţi şi mai chitcăiţi decît cea mai bicisnică femeie.
Şi aşa, trezindu-se el în multe rînduri vorbind singur, ca
nebunii, sta în cumpene: să se însoare... să nu se însoare?!...
Şi, ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară,
ba la vară, ba iar la toamnă, ba vremea trece, flăcăul începe
şi el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, şi însurătoarea
rămîne baltă. Şi apoi este o vorbă: că pînă la 20 de ani se
însoară cineva singur; de la 20.25 îl însoară alţii; de la 25-30
îl însoară o babă, iară de la 30 de ani înainte numai dracu-i
vine de hac.
Tocmai aşa s-a întîmplat şi cu flăcăul acesta că, pînă la
vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii, nici babele .
cîtu-s ele de-a dracului, de prefăcute şi iscoditoare . tot nu
l-au putut face să se însoare.
Stan era om tăcut în felul său, dar şi cînd da cîte-o vorbă
dintr-însul vorba era vorbă, la locul ei, şi nu-l putea răpune
te miri cine.
Ion Creangă
64
Mulţi trăgeau nădejdea să-l ia de ginere, dar flăcăul era
chitit la capul său şi nu se da cu una, cu două. Şi aşa, de la
o vreme, şi prietenii şi babele, lehămetindu-se, l-au dat în
burduful dracului şi l-au lăsat pe seama lui, să facă de-acum
înainte ce-a şti el cu dînsul, că ei şi-au luat toată nădejdea.
Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face
mămăligă îmbrînzită şi ce-a mai dat Dumnezeu, pune mîncarea
în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută şi se duce la
pădure, să-şi aducă un car de lemne. Şi ajungînd el în pădure
pe cînd se mijea de ziuă, a tăiat lemne, a încărcat carul
zdravăn şi l-a cetluit bine, şi pîn-or mai mînca boii, s-a pus
să mănînce şi el ceva. Şi după ce a mîncat cît a trebuit, i-a
mai rămas o bucăţică de mămăligă îmbrînzită şi, făcînd-o
boţ, a zis: .Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun ici pe teşitura
asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mînca-o şi ea
ş-a zice-o bodaproste.. Şi punînd mămăliga pe teşitură, înjugă
boii, zice iar un Doamne-ajută şi, pe la prînzişor, porneşte
spre casă. Şi cum a pornit el din pădure, pe loc s-a şi stîrnit
un vifor cumplit, cu lapoviţă în două, de nu vedeai nici
înainte, nici înapoi. Mînia lui Dumnezeu ce era afară! să nu
scoţi cîine din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai
bine; la aşa vreme te face să pierzi răbdarea şi, fără să vrei,
te vîră în păcat.
În acea zi, Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-şi face
mendrele cum ştie el, a dat poruncă tuturor slugilor sale
ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, şi pretutindene,
pe mare şi pe uscat, să vîre vrajbă între oameni şi să le
facă pacoste.
Atunci dracii s-au împrăştiat, iute ca fulgerul, în toate
părţile. Unul din ei a apucat spre păduri, să vadă de n-a putea
trebălui ceva şi pe-acolo; doar a face pe vrun om să bîrfească
împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-şi chinuiască boii, altuia
să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia să-i
schilodească vrun bou, pe alţii să-i facă să se bată pînă s-or
ucide, şi cîte alte bazaconii şi năzbutii de care iscodeşte şi
vrăjeşte dracul.
Amintiri din copilărie
65
Ce-or fi isprăvit ceilalţi draci nu ştim, dar acestui de la
pădure nu i-a mers în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă, luntre şi
punte ca să-şi vîre codiţa cea bîrligată undeva, dar degeaba
i-a fost, că, pe unde se ducea, tot în gol umbla.
Şi tot cercînd el ba ici, ba colea, înspre seară numai ce
dă de-o pîrtie. Atunci se ia tiptil-tiptil pe urma ei şi se duce
tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele. Şi, cînd colo,
găseşte numai locul, pentru că flăcăul, după cum am spus,
de mult ieşise din pădure şi se dusese în treaba lui.
Văzînd el dracul că nici aici n-a izbutit nimica, crîşcă din
măsele şi crapă de ciudă, pentru că era îngrijit cu ce obraz să
se înfăţişeze înaintea lui Scaraoschi; ş-apoi, afară de aceasta,
era buimac de cap şi hămesit de foame, de atîta umblet.
Şi cum sta el pe gînduri, posomorît şi bezmetic, numai
iaca ce vede pe-o teşitură un boţ de mămăligă. Atunci,
bucuria dracului! Odată-o şi haleşte şi nu zice nimica. Apoi,
nemaiavînd ce face, îşi ia coada între vine şi se întoarce la
stăpînu-său, şi, cum ajunge în iad, Scaraoschi îl întreabă:
. Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Cîte suflete mi-ai arvonit?
Dă-ţi solia!
. Ia, mai nimica, stăpîne, răspunse dracul, ruşinat şi
tremurînd ca varga de frică; se vede c-am pornit într-un ceas
rău. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum ştiţi, şi numai un om
a venit azi în pădure, dar şi-acela a scăpat de mine, căci am
dat în urma lui tîrziu, tocmai cînd se dusese. Noroc numai
c-am găsit pe-o teşitură un boţ de mămăligă, de-am mîncat,
căci îmi gîrîiau maţele de foame. Alta nu mai ştiu nimica,
întunecimea-voastră.
. Ei bine, zmîrdoare urîcioasă ce eşti, de mîncat ai
mîncat boţul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela cînd
a pus mămăliga acolo, pe teşitură, ai tu la ştiinţă?
. Ba de asta nu ştiu nimica, stăpîne.
. Apoi, ce păzeşti tu alta, dacă nu ştii nici macar ceea
ce vorbesc muritorii? Să-ţi spun eu dară, deşi n-am fost în
pădure, ca tine: a zis că cine-a mînca boţul cel de mămăligă
să zică bodaproste. Zis-ai tu ceva cînd ai mîncat-o?
Ion Creangă
66
. Ba n-am zis nimica, stăpîne.
. Aşa? În loc să-ţi dai osteneală ca să afli pînă şi gîndul
oamenilor, tu nu ştii nici măcar ceea ce vorbesc ei? Mai pot
eu să am nădejde în voi? Ei, las. că-ţi găsesc eu acuş leacul;
te-i învăţa tu minte de altă dată! Hai, porneşte acum degrabă
la omul acela, şi să-i slujeşti taman trei ani de zile, cu
credinţă, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu primeşti
de la dînsul, ci să faci tocmală că, după ce ţi-i împlini anii,
să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; şi aceea are să fie de
trebuinţă la talpa iadului, că au început a putrezi căpătîiele...
Ia să vedem, ţi-a veni în cap ce ai să iei? hai, gata eşti?
ia-ţi tălpăşiţa!
. Gata, stăpîne, iaca, pornesc!
Atunci dracul dă o raită pe la talpa iadului, să vadă ce
lipseşte, şi apoi iese iute ca scînteia şi se tot duce înainte la
slujbă, după porunca lui Scaraoschi. Şi cînd pe aproape de
casa lui Stan, dracul s-a prefăcut într-un băiat ca de opt ani,
îmbrăcat cu straie nemţeşti, şi umbla zgribulind pe la poartă.
Stan era acasă şi chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca să
mestece mămăliga; şi numai iaca ce vede că se reped cîinii
să rupă omul, nu altăceva, şi cînd se uită mai bine, ce să
vadă? Vede un băiat că se acăţăra pe stîlpul porţii, de teama
cîinilor. Atunci Stan aleargă la poartă, zicînd:
. Ţibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, daţi-vă-n lături,
cotarle! Da. de unde eşti tu, măi ţică? şi ce cauţi pe-aici,
spaima cîinilor?
. De unde să fiu, bădică? Ia, sunt şi eu un băiat sărman,
din toată lumea, fără tată şi mamă, şi vreau să intru la stăpîn.
. Să intri la stăpîn? d-apoi tu nici de păscut gîştele nu
eşti bun... Cam de cîţi ani îi fi tu?
. Ia, poate să am vro treisprezece ani.
. Ce spui tu, măi?... Apoi dar bine-a zis cine-a zis, că
vrabia-i tot pui, dar numai dracul o ştie de cînd îi... Eu de-abia
ţi-aş fi dat şapte, mult opt ani. Dar ce, Doamne iartă-mă!
pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit
Amintiri din copilărie
67
şi închircit. Am mai văzut deunăzi umblînd pe aici prin sat
un ciofligar de-alde tine, dar acela era oleacă mai chipos şi
altfel îmbrăcat:
Cu antereu de canavaţă,
Ce se ţinea numa-n aţă,
Şi cu nădragi de anglie,
Petice pe ei o mie.
Şi cînd mergea pe drum, nădragii mergeau alăturea cu
drumul: căci umbla după strîns pielcele, şi cum trecea pe la
poarta mea, de-abia l-am scos din gura lui Zurzan; l-a pieptănat
de i-au mers peticele. Vorba ceea: .Aş veni desară la voi, dar
mi-e ruşine de cîini.. Şi acum parcă-l văd cît era de ferfeniţos
şi cum îşi culegea boarfele de pe jos. Oleacă de n-ai păţit şi tu
ca dînsul. Şi cum te cheamă pe tine?
. Tot Chirică mă cheamă.
. Măi parpalecule, nu cumva eşti botezat de sfîntul Chirică
Şchiopul, care ţine dracii de păr?
. Nu-l ştiu pe acela, dar Chirică mă cheamă.
. Apoi, despre mine, fie oricine ţi-a fi nănaş, dar ştiu c-a
nimerit-o bine, de ţi-a pus numele Chirică: pentru că eşti un
fel de vrăbioi închircit.
. Apoi dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta
sunt, am văzut eu şi hoituri mari şi nici de-o lume: la treabă
se vede omul ce poate. Las. să mă cheme cum m-a chema;
ce ai d-ta de-acolo? Da. pe d-ta cum te cheamă?
. Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce am avut, cînd
eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate, şi de-atunci
am rămas cu două nume.
. D-apoi ai la ştiinţă, bade, că şi d-ta ai cîntec:
Ipate, care dă oca pe spate
Şi face cu mîna să-i mai aducă una.
. Dar ştii că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? Al dracului
băiat! Parcă eşti Cel-de-pe-comoară, măi, de ştii toate cele!
Ion Creangă
68
De trup eşti mărunţel, nu-i vorbă, dar la fire eşti mare. Ia să
te vedem dacă mi-i ghici tu cimilitura aceasta:
Lată . peste lată,
peste lată . îmbujorată,
peste îmbujorată. crăcănată,
peste crăcănată . măciulie,
peste măciulie . limpezeală,
peste limpezeală . gălbeneală
şi peste gălbeneală . huduleţ.
Chirică atunci începe a zîmbi şi zice:
. De-oi ghici, mi-i da şi mie o hrincă dintr-însa?
. D-apoi ştiu eu ce crezi tu că-i aceea? Ghiceşte întîi,
să vedem.
. Ce să fie?! zise Chirică. Ia faţa casei, vatra, focul,
pirostiile, ceaunul, apa dintr-însul, făina şi culeşerul sau
melesteul.
. Bun, măi Chirică, ia acum văd şi eu că nu eşti prost!
Hai! cît să-ţi dau pe an ca să te tocmeşti la mine?
. Apoi eu... nu mă tocmesc cu anul.
. Dar cum te tocmeşti tu?
. Eu mă tocmesc pe trei ani odată: pentru că nu-s deprins
a umbla din stăpîn în stăpîn, şi vreau să cunosc ceva cînd
voi ieşi de la d-ta.
. Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Şi ce mi-i
cere tu pentru trei ani?
. Ce să-ţi cer? Ia, să-mi dai de mîncare şi de purtat cît
mi-a trebui, iar cînd mi s-or împlini anii, să am a lua din casa
d-tale ce voi vrea eu.
. Ce fel de vorbă-i asta? Poate că tu îi bărăni atunci să-mi
iei sufletul din mine, ori mai ştiu eu ce dracul ţi-a veni în
cap să ceri!?
. Ba nu, bade Ipate, n-aibi grijă; nu ţi-oi mai cere vrun
lucru mare pînă pe-acolo. Ş-apoi, ce ţi-oi lua eu din casă nu-ţi
face trebuinţă d-tale.
Amintiri din copilărie
69
. Apoi na! zise Ipate. Măsoară-i vorba cu îmblăciul. Balan
să-ţi aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbeşti desluşit.
. Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mînie: mai bine
să te tocmeşti întîi, decît pe urmă.
. Apoi aceasta-ţi spun şi eu, măi, ciotul dracului! dezleagă
odată calul de la gard, să ştiu eu atunci . de-oi ajunge cu
sănătate . ce-i al tău şi ce-i al meu.
. Ia lasă, bade Ipate, lasă, nu te mai pune şi d-ta atîta pentru
te miri ce şi mai nimica, că doar n-are să fie un cap de ţară...
. Măi Chirică, ştii una? rămîi la mine, şi ne-om împăca
noi atunci. Te văd că eşti un băiat isteţ şi . mai ştii păcatul?
. poate şi harnic; sameni a fi ştiind de unde să iei lucrul şi
unde să-l pui.
. Despre aceasta n-aibi grijă, bade, zise Chirică. Nu căuta
că-s mic, dar trebile care ţi le-oi face eu, nu le-a face altul,
măcar să fie cu stea în frunte.
. Mai ştii? Bine-ar fi, măi Chirică, dac-ar fi toate cu lapte
cîte le spui. Dar tu curat că ai dat peste un stăpîn ca pîinea
cea bună; numai să avem vorba dinainte, să nu fii rău de gură,
c-apoi mi-i să nu mă scoţi din sărite şi să mă faci cîteodată
să-mi ies din răbuş afară.
. Nici despre asta nu mă tem că-i bănui, bade Ipate.
. Vasăzică, ne-am înţeles. De-acum vină de-i mînca şi tu
ceva. Iaca nişte bulughine cu mujdei şi cu mămăligă. Hai!
dă-i colb ş-apoi te apucă de treabă.
Băiatul se pune ciobăneşte într-un genunchi, îmbucă repede
ce îmbucă şi apoi se duce după trebi. Şi aşa era Chirică de
liniştit şi de harnic la trebile lui, că parcă era de-acolo de
cînd l-a făcut mă-sa, şi Ipate se îndemna cu dînsul, uitase
acum de urît şi huzurea de bine, şi din ziua în care s-a tocmit
Chirică la Ipate, norocul îi curgea gîrlă din toate părţile, şi
nu mai ştia ce are la casa lui.
Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vîntul putea
răzbate printre ele! Ce şuri şi ocoale pentru boi şi vaci, perdea
pentru oi, poieţi pentru păsări, coteţe pentru porci, sîsîiac
Ion Creangă
70
pentru păpuşoi, hambare pentru grîu şi cîte alte lucruri de
gospodărie, făcute de mîna lui Chirică, cît ai bate din palme!
Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit
de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. Acum văzuse el
ce poate Chirică, şi-i era drag ca ochii din cap.
Trecură vreo doi ani la mijloc şi în una din zile Chirică
zise stăpînului său:
. Stăpîne, să nu bănuieşti, da. am să zic şi eu o vorbă:
de ce nu te însori? Că mîine-poimîine te-i trezi că ai
îmbătrînit, şi nu-ţi rămîne nici un urmaş. După viaţă este şi
moarte. De unde ştii ce se întîmplă, ferească Dumnezeu! şi
atunci, cui rămîne atîta avere?
. Ce vorbeşti tu, măi Chirică? Dacă nu m-am însurat eu
cînd am fost de însurat, apoi la vremea asta ţi-ai găsit să
mă însor? Pesemne vrei să-şi facă dracul rîs de mine... Nu
vezi că a trecut soarele de-amiază: sunt mai mult bătrîn
decît tînăr.
. Da. ia lasă-mă la pîrdalnicul, stăpîne, că-i speria oamenii
cu vorbele d-tale! Nu te mai face aşa de bătrîn, că doar nu
ţi-i vremea trecută. Eu gîndesc că tocmai acum eşti bun de
însurat; pentru că ai cu ce să ţii nevasta şi copiii. Slavă
Domnului! mulţi ar dori să aibă ceea ce ai d-ta.
. Ţi-ai găsit, zise Ipate. Parcă eşti nu ştiu cum, măi
Chirică; vorbeşti şi tu, ia aşa, în dodii, cîteodată. Am eu
semănături? am eu toate cele trebuincioase pentru casă? Tu
crezi că numai aşa se ţine femeia... Vorba ceea: .Cînd
se-nsoară, nu-i de moară..
. De asta te plîngi, stăpîne?
. D-apoi, de care altă, măi Chirică? Nu ştii tu că gura
înainte de toate şi apoi celelalte?
. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi las. că te fac eu cu
grîu, să ai de unde face pîine şi colaci pentru nuntă, ba şi
pentru cumătrie dacă vrei.
. De unde, măi Chirică?
. Vezi d-ta, colo departe, nişte lanuri frumoase de grîu
care dă în copt?
Amintiri din copilărie
71
. Le văd.
. Du-te chiar acum la stăpînul moşiei şi-i spune că te
prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. Şi dacă
te-a întreba cît să-ţi dea pentru această ostenicioasă treabă,
spune-i că nu primeşti bani, ci numai atîta grîu, cu paie cu
tot, cît îi putea duce d-ta în spate şi cu un băiat al d-tale.
. Cum asta, măi Chirică? Parcă vorbeşti de pe ceea lume.
Crezi tu că vom putea noi singuri secera şi strînge atîta amar
de grîu, că doar sute şi mii de braţe trebuiesc acolo, nu şagă!
Ş-apoi, numai pentru două sarcini de grîu? Ce nebun ai crede
tu c-ar fi acela?
. Stăpîne, ca să cunoşti cine sunt eu şi cît pot, ascultă-
mă şi du-te la boier de-i spune cum te-am învăţat.
Ipate, cu un gînd să se ducă şi cu zece nu. În sfîrşit, îşi
ia el inima-n dinţi şi se duce la curte să vadă ce are să fie şi,
cum ajunge, se înfăţişază înaintea boierului şi zice:
. Să nu vă supăraţi, cucoane! Nu cumva aveţi trebuinţă
de secerători?
. Ba încă mare nevoie am, om bun; parcă Dumnezeu te-a
adus. Căci grîul e copt, nu mai poate suferi întîrziere.
. Apoi, cucoane, mă prind eu să ţi-l secer.
. Cum, singur?
. Asta-i treaba mea, cucoane. Eu mă prind să ţi-l dau girezi.
Nu-i cuvînt gospodăresc?
. Cum văd, te bizuieşti în braţe multe.
. Multe, cucoane, puţine, cucoane, cîte-a dat Dumnezeu;
numai treaba s-o fac.
. Ş-apoi ce mi-i cere, aşa cu hurta?
. Ce să cer, cucoane, ia cînd ţi-oi da grîul în girezi, să
am voie a lua numai atîta grîu, cu paie cu tot, cît oi putea
duce în spate eu şi c-un băietan al meu.
. Măi omule, vorbeşti înadins ori vrei să şuguieşti?
. Ba ferească Dumnezeu, cucoane, vorbesc înadins.
Boierul a crezut că Ipate e nebun şi voia să se mîntuie de
dînsul, zicînd:
Ion Creangă
72
. Dacă-i aşa, om bun, du-te mîine dimineaţă şi te apucă
de lucru; oi vedea eu ce treabă-i face şi ne-om împăca noi.
. Împăcarea, cum ţi-am spus, cucoane.
. Ei, du-te, du-te, şi las.! să vedem!
Atunci Ipate se întoarnă acasă, şi Chirică îl întreabă:
. Ei, stăpîne, cum a rămas cu boierul?
. Cum să rămînă, măi Chirică! Ia, m-am prins hăt şi bine
să-i dau grîul în girezi, după cum ai zis. Dar m-a luat groaza
cînd am trecut pe lîngă lan şi l-am văzut cîtu-i de mare.
Asta-i o treabă foarte grea şi mare lucru să fie ca s-o putem
noi scoate la capăt. Ştiu eu tare bine că boierul m-a luat de
nebun, dar nici cu minte nu sunt, după cît văd eu acum.
Dracul ştie ce avem să facem!
. N-aibi grijă, stăpîne, că doar eşti cu mine! zise Chirică.
. Ia mai bine să luăm cele trebuitoare şi haidem acolo chiar
în astă-sară, ca mîine dimineaţă să ni se facă ziuă pe lan.
Şi aşa se iau ei amîndoi şi se duc. Şi cum ajung acolo,
cam pe înseratelea, Ipate zice:
. Vezi tu, măi Chirică? asta nu-i şagă; mi se pare că noi
avem să dăm peste dracul.
. Stăpîne, ştii ce? culcă-te şi te odihneşte, şi mîine
dimineaţă vom vorbi amîndoi.
Ipate, ca cel cu grija în spate, se frămîntă el cu mintea
cît se mai frămîntă şi, obosit fiind, se lăsă oleacă jos pe iarbă
şi adormi dus. Chirică atunci, el ştie ce face şi cum face, că
într-o clipă adună toată drăcimea şi-o pune la lucru pe cîmp.
Unii secerau, alţii legau snopi, alţii făceau clăi şi suflau cu
nările să se usuce, alţii cărau, alţii durau girezi, mă rog, claca
dracului era! ce să spun mai mult?
Cînd se trezeşte Ipate, în zori de ziuă, se sperie ce vede:
totul era mîntuit; în locul grîului de pe cîmp vede acum o
gireadă mare şi două mai mici, aşezate pe culmea dealului,
iară pe Chirică nu-l vede nicăieri. Atunci lui Ipate i s-a suit
tot părul în vîrful capului de frică şi a început a căuta pe
Chirică în toate părţile. Şi cînd colo, numai ce iată că-l văzu
Amintiri din copilărie
73
dormind pe vîrful unei girezi, şi atunci îşi mai veni puţin în
fire. Feciorii boiereşti se sculară cu noaptea-n cap, cum îi
treaba lor, şi veniră pe lanuri să vadă ce mai este. Şi cînd
văzură ei una ca aceasta, îi cuprinse spaima, şi fuga la boier,
de-i vestiră. Boierul atunci se scoală iute, se azvîrle pe un
cal şi ţine numai o fugă pînă la lanuri, şi cînd colo, vede
şi el ce nu se mai văzuse şi nu se mai auzise de cînd lumea
şi pămîntul.
. Ei, cucoane, am mîntuit trebuşoara, zise Ipate. Bine că
aţi apucat a veni şi d-voastră, ca să fiţi de faţă cînd ne-om
lua dreptul.
Atunci Chirică, nici una, nici două, scoate o funie cu care
era încins, leagă bine gireada cea mare, cum ştie el, o ia în
spate şi pe ici ţi-i drumul. Iară boierul, mai văzînd şi aceasta,
a încremenit cu mîinile subsuori, uitîndu-se la dînsul cum
se ducea. Şi crezînd că de-acum şi Ipate are să ia cele două
girezi mici şi-l caliceşte de tot, crăpa de necaz, dar n-avea
încotro. Şi neştiind ce să facă, zise lui Ipate cu binişorul:
. Om bun, na-ţi bani în locul grîului ce mai ai a lua, şi
lasă-mă în pace. N-am crezut că am a face cu dracul.
. Ferească Dumnezeu, cucoane, cruce de aur cu noi în
casă! Departe de pe locurile aceste! Ba, zău, am muncit de-a
dat inima din noi.
. Ia lasă-mă încolo, măi omule; pesemne tu ai să mă înveţi
pe mine ce-i plugăria!? Că doar nu samăn eu grîu de ieri, de
alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători!... Şi chiar
de nu-i fi tu Ucigă-l-crucea, tot n-aţi umblat cu lucru curat;
însă ce-am eu cu sufletul vostru? voi aveţi a da seamă. Primeşte
banii, cum ţi-am spus, şi mai duceţi-vă şi la altă casă, că eu,
unul, ştiu c-am păţit-o bună.
Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii cu cît
se învoieşte şi se duce el după Chirică. Şi cînd ajunge acasă,
Chirică treierase, vînturase, măcinase; în sfîrşit, pusese toate
trebile la cale. Şi Ipate, cînd a mai văzut şi asta, nu mai ştia
ce să zică; mai că-i venea a crede că şi el are a face cu dracul.
Ion Creangă
74
. Măi Chirică, d-apoi ştii că şi boierul, cîtu-i de boier, a
pus-o de mămăligă. Iaca, mi-a dat şi bani de am adus acasă.
. Şi aceştia-s buni, stăpîne; pune-i la chimir şi taci
molcum. Am ştiut eu dinainte că are să ne iasă şi de cheltuială.
A doua zi după asta, Chirică zise lui Ipate:
. Ei, stăpîne, de-acum cred că n-ai ce mai zice: ca mîine-
poimîine mi se împlinesc anii, şi rămîi făr. de mine. Mai
nainte, calea-valea; erai deprins a trăi singur, dar acum are
să-ţi cadă greu; mai ales că ţi s-a îngreuiat şi gospodăria. Hai,
ce zici, te însori ori ba?
. Apoi dă, măi Chirică, ştiu eu ce să fac? Parcă tot m-aş
însura; cînd aş da peste-o parte bună, aş face poate şi eu pasul
acesta. Dar tare mă tem nu cumva să-mi iau pe dracul după
cap, să-l aduc cu lăutari în casă şi pe urmă să nu-l pot scoate
nici cu o mie de popi; c-apoi atunci, lehamete şi de însurat,
şi de avere, şi de tot!
. De asta ţi-i acum în grijă, stăpîne? dac-a rămas treaba
pînă la atîta, apoi las. pe mine, că te-oi face eu să iei un
drăguţ de femeie care nu se mai află! Căci eu şed călare în
inima lor şi, nu că mă laud, dar ştiu toate măruntaiele
dintr-însele. Despre asta nu mi-e ruşine; pot să-ţi aleg una şi
noaptea p-întuneric. Pentru altul n-aş face-o, să ştiu că mi-ar
da lumea de pe lume, dar pe d-ta vreau numaidecît să te văd
om ca toţi oamenii, în rînd cu lumea. Nu vezi că cei mai mulţi
de teapa d-tale se ţin cu nasul pe sus numai din pricina asta?
Ca şi cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ţii o femeie!
. Măi Chirică, tare mai eşti şi tu nu ştiu cum! scoţi omul
din minţi cu vorbele tale. Bun staroste mi-am găsit! Nu ştiu
cine te-a îndreptat la casa mea, că ştiu că eşti berechet bun.
Ş-apoi, mult stau eu cîteodată şi mă gîndesc în mintea mea,
de unde ai tu atîta putere? Mai că-mi vine să zic şi eu, ca
boierul cela. Nu ştiu, nălucă să fii, om să fii, dracul să fii,
dar nici lucru curat nu eşti. Numai fii ce-i fi, asta nu mă
priveşte; mie unuia ştiu că mi-ai priit bine, n-am ce zice! Ei,
ia spune, cum zici tu că mi-i alege femeie?
Amintiri din copilărie
75
. Ia, în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă.
Eu oi sta deoparte, cu băieţii, iar d-ta să te prinzi în joc lîng-o
fată care ţi-a plăcea. Eu atunci mi-oi tîrîi piciorul pe lîngă
d-ta, oi ochi-o bine şi apoi ţi-oi spune eu ce zace într-însa.
. Da. ştii c-ai chitit-o bine, măi Chirică?! Tot cu draci eşti
tu, bine zic eu.
. Apoi dă, stăpîne, în ziua de azi, dacă nu-i fi şi cu draci
oleacă, apoi cică te fură sfinţii şi iar nu-i bine.
În sfîrşit, ce spun ei, ce nu mai spun, cum vine duminica,
Ipate şi cu Chirică se iau şi se duc la horă în sat. Chirică,
cum îi treaba băieţilor, se acăţăra pe cele garduri şi se hlizea
cu ceilalţi băieţi. Iar Ipate, de cuvînt; se prinde în joc lîngă
o fată, care chiteşte că i-ar cam veni la socoteală; începe
el a o măsura cu ochii de sus pînă jos şi de jos pînă sus şi,
cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o
călca pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. Şi tropai, tropai,
ropai, ropai! i se aprind lui Ipate al nostru călcăiele. Chirică
era şi el pe-acolo, şi, cum se lasă Ipate din joc, spiriduşul
dracului îi zice:
. Ei, stăpîne, parcă te-ai cam aburit la faţă, nu ştiu cum;
ce zici, aşa-i că-ţi vine la socoteală?
. Apoi dă, nu ştiu cum să mai zic şi eu; pesemne păcatele
mele mi te-au scos înainte, măi Chirică. Eu gîndesc s-o
pornesc pe treabă, fata-i hazulie şi m-a fermecat de-acum.
. Ba nu, stăpîne; dacă-i vrea să mă asculţi, eu te sfătuiesc
să n-o iei pe asta. Şi focu-i hazuliu, dar tare rău te pîrjoleşte
cîteodată. Fetişoara asta, o vezi d-ta cît e de scumpă la rîs?
Parcă ţi-ar veni a crede că-i de cele cu crucea-n sîn, dar, ia,
una de aceste a înălbit odată, numai într-o singură noapte, pe
moşu-meu în fîntînă.
. Cum asta, mă Chirică?
. Da., ia nu mai şti şi d-ta cum, stăpîne!
. Ian auzi-l, mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile decît
vorba! Măi Chirică, eu gîndesc că s-a da după mine şi s-a
face şi ea mai bună.
Ion Creangă
76
. Î... hî! da, cum nu? Eu însă îţi spun prieteneşte că fetişoara
asta are trei coaste de drac într-însa; şi chiar şi cea mai bună
dintre femei încă tot mai are una. Să te mai laşi, stăpîne,
pîn-om da măcar peste una de acelea, ş-apoi ţi-oi mai spune
eu ce mai este de făcut.
. Apoi dă, măi Chirică, tu m-ai tot cihăit de cap pînă
acum, să mă însor, să mă însor, de mi-ai aprins pofta de însurat,
şi apoi, acum, tot tu o şurubuieşti şi-o întorci, cum îţi vine ţie
la socoteală.
. Stăpîne, ştii că eu nu-ţi voiesc răul; ascultă-mă, că n-ai
să greşeşti.
Ipate, auzind aşa, se dă după Chirică şi se întoarnă ei seara
acasă tot cum s-au dus. Însă cum ajunge acasă, parcă nu era
acela; muncea el, nu muncea, dar ştiu că se frămînta cu
gîndurile şi de-abia aştepta să vină duminica viitoare.
Duminica vine, şi ei iară se duc la horă, în alt sat. Chirică,
după obiceiul său, se ia cu băieţii, iară Ipate se prinde în joc
lîngă o fată, care o chiteşte el; joacă cît joacă şi lîngă aceea,
şi, intrînd în vorbă cu dînsa, fata, bună mehenghe, îi întoarce
capul şi Ipate vede că nu-i de lepădat. Dar Chirică era şi el
pe-acolo şi, cum se lasă Ipate de joc, îi zice:
. Ei, stăpîne, cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături;
aşa-i că ţi-a căzut tronc la inimă?
. Mai aşa, măi Chirică!
. Apoi îţi spun eu, stăpîne, că nici asta nu-i de noi. O
vezi cît e de pîşină, dar şi asta are două coaste de drac
într-însa. Să te mai laşi, stăpîne, cum ţi-am spus eu.
. Apoi dă, măi Chirică; în ziua de azi nu ştiu, zău, care-a
mai fi cu crucea-n sîn, cum cauţi tu... Eu gîndesc că tot om
alege, om alege, pîn-om culege.
. Ba nu, stăpîne; lasă pe mine, că ştiu eu ce fac.
Ipate iar se lasă după cum zice Chirică, şi se întoarnă ei
seara acasă tot cum s-au dus. Dar Ipate, acum, nici de treabă
nu-şi mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici
somnul nu-l fura, era cum e mai rău; toată ziua prindea
buburuzi şi, punîndu-i pe dosul mîinii, zicea:
Amintiri din copilărie
77
Buburuz, buburuz,
Încotro vei zbura
Într-acolo m-oi însura.
Dă, ce să-i zici? dăduse şi el în pîrpăra însuratului. Ş-apoi
ştiţi că este-o vorbă: cînd îi omul în doi peri, să te fereşti de
dînsul, c-atunci e cum îi mai rău. Vorba ceea: .Arde focu-n
paie ude.. Aşa şi Ipate, tot sughiţa, tot ofta din greu şi de-abia
aştepta să vină duminica.
Duminica iar vine, şi ei acum se iau şi se duc la joc în alt
sat. Şi cum ajung acolo, Ipate se şi prinde în joc lîngă un
puişor de fată căreia îi jucau ochii în cap ca la o şerpoaică.
Se învăţase şi el, şiretul, a le alege aşa de pe deasupra, dar
numai Chirică băiatul ştia ce zace în inima lor şi cît le poate
calul; că ce-i mai greu de ales decît omul? Dar Chirică era
şi el pe-acolo. Şi ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei şi lui Ipate
au început a le sfîrîi inima unul după altul. Boldul Satanei
se vede că-i înghimpase. Şi cum se lasă Ipate din joc, Chirică
îl trage deoparte şi-l întreabă:
. Ei, stăpîne, cum ţi se pare?
. Cum să mi se pară, măi Chirică? Ia, parcă-mi vine s-o
sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a mai fi nici asta,
apoi nu mă mai însor niciodată, că destul mi-ai tulburat
minţile pîn-acum.
. Asta-i bună, stăpîne! zise Chirică. Nu-i vorbă, că tot are
şi ea o coastă de drac; dar, trăind şi nemurind, i-om scoate-o
noi şi pe-aceea.
Atunci, bucuria lui Ipate! Începe a se ţine de fată ca scaiul
de oaie. Şi unde nu ţi-o înşfacă pe sus, şi se iau ei ba din
tîlcuri, ba din cimilituri, ba din pîcîlit, ba din una, ba din
alta şi, de cole pînă colea, şi-au plăcut unul altuia. Şi Ipate,
nemaiavînd răbdare, se şi duce la tată-său şi la mă-sa, de-o
cere. Vorba ceea:
Vin. la mama de mă cere:
De m-a da, de nu m-a da,
Peste noapte mi-i fura.
Ion Creangă
78
Părinţii fetei, cînd aud asta, au de bucurie că le-a picat
un om aşa de bun şi o dau cu mîneci largi. Peste cîteva zile
nunta se face, şi Ipate îşi ia femeia, cu zestre cu tot, o duce
acasă la dînsul, şi pace bună! Şi aşa trăiau ei de bine şi se
iubeau unul pe altul, ca nişte hulubaşi. Şi Ipate, fiind foarte
mulţumit de asta, zise într-o zi:
. Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am! Bine
mi-am ales-o!
. Bună, stăpîne, nu-i cuvînt, dar ştii că este-o vorbă: .Cînd
nici nu gîndeşti, atunci te trînteşte!.; las. să vedem. Ia adu-ţi
aminte ce ţi-am spus odată, că şi asta, cît îi de bună şi blajină,
tot are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ţi-i voia să ai femeie cum trebuie şi s-o duci cu
dînsa pînă la adînci bătrîneţe.
. Apoi dă, nu ştiu cine ţi-a mai putea intra şi ţie în voie,
măi Chirică. Cîte ştii tu, numai dracul cred că poate să-ţi
dea de fund.
Dar nu se împlineşte bine anul, şi femeia lui Ipate face
un băiat. La vro două-trei luni după asta, Ipate se trezeşte într-o
zi cu socru-său că vine şi-l cheamă la nunta unui frate al femeii
sale. Chirică, simţind toate, cum îi dracul, trage pe stăpînu-său
la o parte şi zice:
. Stăpîne, lasă să se ducă numai nevasta d-tale cu copilul,
iar d-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă,
bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. Şi după asta, ţi-oi mai
spune eu ce-i de făcut.
Ipate, deprins a asculta pe Chirică, zice socrului său:
. Tată, eu n-oi putea merge, că, după cum vezi, am tare
multe trebi pe capul meu şi numai cu un argăţel ce-l am
de-abia le pot dovedi. Nevasta mea, însă, poate să meargă,
şi, de m-a ierta vremea să pot veni şi eu mai pe urmă, bine-
de-bine, iară de nu, te rog să mă ierţi.
Socru-său atunci, nemaiavînd ce zice, ia pe nevasta lui
Ipate cu copil cu tot şi se ca. mai duce.
În ziua de uncrop, Chirică zice lui Ipate:

Ion Creangă
80
. Stăpîne, ia, acum a venit vremea ca să scoatem coasta
cea de drac din femeia d-tale. Hai, încalecă iute pe cal şi te
du la nuntă. Dar să ştii de la mine ce ai să faci cînd vei
ajunge acolo. Alăture cu casa socru-tău este o căsuţă tupilată,
în care şede un tălpoi de babă, meşteşugoasă la trebile sale,
cum îi sfredelul dracului. Du-te de trage în gazdă la dînsa şi
te fă că eşti un drumeţ străin. Pune-te apoi pe lîngă ea luntre
şi punte şi juruieşte-i cerul şi pămîntul, ca să-ţi smomească
pe nevasta d-tale şi să ţi-o aducă acolo. Şi atunci să vezi ce
pot babele şi cît îi de credincioasă femeia!
. Să...ra! măi Chirică, ce spui tu? Parcă despre asta mi-aş
pune capul la mijloc.
. Ba nu fi aşa de darnic, stăpîne. Mai bine cruţă-ţi capul,
că poate ţi-a mai trebui.
. Dar oare nu m-or cunoaşte, măi Chirică?
. N-aibi grijă, stăpîne, poţi să te duci şi pe la nuntă, că
am făcut ce ştiu eu, şi nime n-are să te cunoască.
Ipate, voind să se încredinţeze şi despre asta, ascultă pe
Chirică şi se duce. Şi cum ajunge în sat, trage la gazdă la
babă, o ia cam pe departe şi-i spune ca să-i aducă deseară
pe nevasta lui Stan din satul cutare la dînsul.
Baba, cînd aude asta, pune mîna la gură, clatină din
cap şi zice:
. Doamne, om bun, cum crezi d-ta că aş face eu una ca
asta, mai ales că femeia are bărbat bun, frumos şi bogat şi
nu-i de-acele de care gîndeşti d-ta?
Atunci Ipate scoate plosca de la oblînc, dă babei vreo
cîteva gîturi de rachiu şi apoi îi mai întinde o pungă ţoşcă
de bani, zicînd:
. Mătuşă, de mi-i face acest bine, atunci să ştii că ai să
ai mai multe de la mine. Fii bine încredinţată că n-are să ne
ştie nici pămîntul.
Baba, deodată, stă pe gînduri; parcă n-ar fi prea voit nici
treaba s-o facă, dar nici punga s-o lase. În sfîrşit, mai şede
ea pe gînduri cît şede, apoi ia punga şi zice:
Amintiri din copilărie
81
. Om bun, mînca-te-ar puricii să te mănînce!... Eu ştiu
ce va să zică durerea la inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată!...
Nu ştiu, zău, cum a sta şi asta! îmi plesneşte obrazul de ruşine
cînd gîndesc cum am să mă înfăţişez înaintea femeii celea
cu vorbe de-acestea... Mă duc şi eu într-un noroc, să vedem,
şi de-oi putea face ceva, bine-de-bine, iară de nu, mi-i crede
şi d-ta, că ştiu cum se fac de greu trebile acestea, şi rar le
scoatem la capăt.
. Crede şi d-ta, mătuşă, că de-i face pe treabă, n-are să-ţi
fie degeaba.
Atunci baba zice:
. Să vedem; întrebarea n-are greş. Mai ştii de unde sare
iepurele? Mai ales că bărbatu-său nu este aici.
Apoi, cam înspre seară, lasă pe drumeţ singur în casă şi
se duce alăturea la nuntă şi, cum ajunge, trage pe nevasta
lui Ipate deoparte, îi spune codoşca cîte şi mai multe ş-o face
pe femeie să se alunece cu mintea.
. Mătuşă, zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca
să fie mai bine?
. Acesta nu-i vrun lucru pîn. pe-acolo, copilă, hăi, zise
baba. Ia, du-te în casă, trezeşte-ţi copilul din somn, şi el atunci
are să înceapă a plînge; pe urmă pişcă-l tot cîte-oleacă, şi
el are să înceapă a ţipa. Şi atunci tatu-tău, cum îi el supărăcios,
are să zică de la o vreme să iei băiatul şi să-l dai, ia, încolo,
la baba cea de-alăturea. Tu, cum îi auzi asta, să iei băiatul
cu albie cu tot şi să vii cu dînsul la mine. Ş-apoi atunci...
Femeia lui Ipate ascultă de babă, face cum i-a zis ea şi,
pe înserate, vine la dînsa cu copilul în braţe; şi cum intră în
casă, începe a se chicoti şi a spune de la nuntă multe şi
mărunte, fără să cunoască pe bărbatu-său.
Atunci Ipate le dă de băut pînă le ameţeşte pe amîndouă,
apoi îşi fură copilul din covăţică, după cum îl învăţase Chirică,
şi fuge cu dînsul acasă. Chirică, cum îl vede venind, îi iese
înainte de pe la poartă şi zice:
. Ei, stăpîne, minciuni ţi-am spus eu, ori ba?
Ion Creangă
82
. Ba nu, măi Chirică; acum văd eu ce poate femeia.
De-acum nu mai trăiesc nici un ceas cu dînsa; am s-o dau
dracului de pomană, soi rău ce este ea!
. Ba nu, stăpîne, să nu faci una ca asta, că femeia d-tale
e una dintre cele mai bune femei. Da. ştiu eu cine-i de vină
aici. Las-o întîi să vină acasă, să-i scoatem costiţa ceea care
ţi-am spus eu, şi atunci îi vedea d-ta ce lucru de femeie are
să iasă dintr-însa.
Acum, să ne întoarcem iar din urmă.
Femeia lui Ipate şi cu baba, cănd se trezesc din ameţeală,
nici tu drumeţ, nici tu copil, nici tu nimica! Atunci odată
încep ele a se boci înăduşit şi a se bate cu pumnii peste cap,
însă fără nici un folos! Mai iscodeşe ea pe ici, pe colea, să
vadă, n-a putea afla ceva despre copil, dar copilul parcă
intrase în pămînt.
. Ei, ei! Acu-i acu. Vai de mine, nevastă, hăi! zise baba;
ce păcat mi-am găsit cu tine! Dracul ştie ce să fac!
Şi cum sta baba împietrită, dracul îi şi dă în gînd una:
. Nevastă, hăi! alta nu-i de făcut decît să înşomoltăcim
motanul ista al meu cu nişte petice, să-l punem în albiuţă şi
apoi să dăm foc casei pe dinlăuntru, iară noi să ieşim afară.
Şi cînd s-a aprinde mai tare, noi să începem a ne boci în gura
mare şi a striga: foc! foc! şi, pîn-or sări oamenii de la nuntă,
pînă nu ştiu ce, casa are să se topească. Şi cînd or găsi
motanul scrum, au să creadă că a ars copilul, şi poate s-o
tămăduim.
. Că bine zici d-ta, mătuşă, asta s-o facem!
. S-o facem, s-o facem! Dar eu ce fac tocmai acum, la
bătrîneţe, fără leac de adăpost?
. Nu te îngriji de asta, mătuşă dragă, că am să te iau cu
mine şi-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. Bărbatu-meu e
cum îi pîinea cea bună, şi te-om avea curat ca pe-o mamă.
Atunci baba se înduplecă, căci n-are încotro, dau ele foc
casei, şi pînă cînd sar oamenii, pînă nu ştiu ce, şi casă, şi
motan, şi tot se făcuse scrum. Iară ele plîngeau de udau
pămîntul, zicînd:
Amintiri din copilărie
83
. Vai de noi şi de noi, copilaşul nostru, cum au ars!
Oamenii, văzîndu-le zbuciumîndu-se aşa, au început care
dincotro să le mîngîie. Şi a doua zi, tatăl femeii lui Ipate
trimite pe un argat al său cu carul cu boi să ducă şi pe babă
şi pe fiică-sa la bărbatu-său acasă, arătîndu-se cu mare părere
de rău pentru astă cumplită nenorocire. Pe drum, femeia lui
Ipate zice babei:
. Mătuşică, vîră-te ici în sacul acesta, şi cînd vom ajunge
acasă, întîi am să spun bărbatu-meu că aici sunt nişte buci de la
mămuca, pentru făcut saci. Şi aceasta numai pînă s-a duce de la
noi un ticălos de argat care-l avem, că chiar azi i se împlineşte.
Baba ascultă şi se vîră în sac. Şi cum ajung acasă şi trag
carul în ogradă, nevasta lui Ipate lasă toate cele în car şi se
duce de-a dreptul în casă, plîngînd, să găsească pe bărbatu-
său şi să-i spună cele întîmplate. Însă, cînd colo, nici Ipate,
nici Chirică nu erau acasă. Atunci femeia lui Ipate şi cu
argatul tătîne-său tăbîrcesc sacul cum pot, îl pun într-o
căsoaie, pe cuptor, după horn, şi apoi ea dă drumul argatului
să se ducă înapoi. Şi cum porneşte acesta, Ipate şi pică în
loc. Femeia lui, cum îl vede, începe a boci şi a zice:
. Vai de mine şi de mine, bărbate, ce-am păţit!... Copilaşul
nostru nu mai este!
Şi îi spune toată întîmplarea, după cum se înţelesese cu
baba. Ipate atunci îi zice:
. Lasă, măi femeie, că, de-om trăi, vom fi noi harnici să
mai facem copii. Dă, cu cine să te sfădeşti? pesemne aşa a
fost să fie de la Dumnezeu!
Şi cum vorbeau ei, numai iaca intră şi Chirică pe uşă, cu
un ciocan, c-o daltă şi c-o pereche de cleşti în mînă. Femeia
lui Ipate, cum îl vede, începe a i se tîngui şi lui. Dar Chirică,
după ce-o ascultă, zice:
. O crezi, stăpîne, ce spune? Nu te mai uita în gura ei!
Ia mai bine s-o cinătuim. Pune-o jos să-i scoatem costiţa ceea.
Atunci Ipate odată mi ţi-o şi înşfacă de cozi, o trînteşte
la pămînt ş-o ţine bine. Iară Chirică începe a-i număra
coastele din stînga, zicînd: una, două, trei şi, cînd la a patra,
Ion Creangă
84
pune dalta, trînteşte cu ciocanul, o apucă cu cleştele ş-o dă
afară. Apoi aşază pielea la loc, pune el ce pune la rană, şi
pe loc se tămăduieşte. După aceasta zice:
. Stăpîne, ia de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o
cam ţii din frîu şi să-i retezi unghiile din cînd în cînd, ca nu
cumva să-ţi pună coarne.
Şi odată se duce Chirică la casa de alăturea şi aduce
copilul. Femeia lui Ipate, cînd a mai văzut şi asta, numai i
s-a încleştat gura şi a îngheţat de frică.
Atunci Chirică sărută mîna lui Ipate şi zice:
. Ei, stăpîne, iaca, chiar azi mi s-au împlinit anii de slujbă.
Rămîi de-acum sănătos, că eu mă duc de unde am venit. Dar
să ştii de la mine, şi să spui şi altora, că te-a slujit un drac
trei ani de zile, numai pentru un boţ de mămăligă de pe
teşitura din pădure şi pentru un putregai de căpătîi ce-mi
trebuieşte sub talpa-iadului.
Şi atunci, odată şi înşfacă Chirică sacul cel de după horn
cu babă cu tot şi se face nevăzut. Femeia lui Ipate începe
atunci a ţipa grozav şi a zice:
. Aleargă după dînsul, bărbate, şi nu-l lăsa! Cîlţii de la
mămuca mi i-a luat!... din ce mai facem noi saci?
Ipate însă nu avea acum grijile aceste; el era mîhnit pentru
pierderea lui Chirică, care era bunătate de băiat, şi nu ştia
unde l-ar găsi, ca să-i mulţumească pentru atîtea binefaceri
ce primise de la dînsul.
Dar Chirică era acum tocmai în iad şi se desfăta la sînul
lui Scaraoschi, iar codoşca de babă gemea sub talpa-iadului
şi numai motanul ei cel din ceea lume îi plîngea de milă,
pentru că l-a cocolit aşa de bine.
Şi iaca aşa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate şi de dracul şi
de babă, trăind în pace cu nevasta şi copiii săi. Şi după aceea,
cînd îi spunea cumva cineva cîte ceva de pe undeva, care
era cam aşa şi nu aşa, Ipate flutura din cap şi zicea:
. Ia păziţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verzi
pe pereţi, că eu sunt Stan Păţitul!
Amintiri din copilărie
85
POVESTEA LUI HARAP-ALB
Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori.
Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat
într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului,
se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori,
ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de cînd aceşti fraţi
nu mai avură prilej a se întîlni amîndoi. Iară verii, adică
feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată
de cînd erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul
Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale:
pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era
tocmai la o margine a pămîntului, şi crăia istuilalt la o altă
margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau
bîntuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat
erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea
călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi
cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori
dus rămînea pînă la moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna
firul poveştii.
Amu cică împăratul acela, aproape de bătrîneţe, căzînd
la zăcare, a scris către frăţine-său craiului, să-i trimită grabnic
pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul
său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă
tustrei feciorii înaintea sa şi le zise:
. Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru. Care dintre
voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa de mare şi
bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să
împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru.


Ion Creangă
86
Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală şi zice :
. Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pentru
că sunt cel mai mare dintre fraţi; de aceea te rog să-mi dai
bani de cheltuială, straie de primeneală, arme şi cal de
călărie, ca să şi pornesc, fără zăbavă.
. Bine, dragul tatei, dacă te bizuieşti că-i putea răzbate
pînă acolo şi crezi că eşti în stare a cîrmui şi pe alţii, alege-ţi
un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ţi bani cît ţi-or trebui,
haine care ţi-or plăcea, arme care-i crede că-ţi vin la socoteală
şi mergi cu bine, fătul meu.
Atunci feciorul craiului îşi ia cele trebuitoare, sărută mîna
tătîne-său, primind carte de la dînsul către împăratul, zice
rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte cu bucurie
spre împărăţie.
Craiul însă, vrînd să-l ispitească, tace molcum şi, pe
înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă
pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub
un pod. Şi cînd să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la
capătul podului îl şi întîmpină un urs mornăind. Atunci calul
fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind, şi cît pe
ce să izbească pe stăpînu-său. Şi fiul craiului, nemaiputînd
struni calul şi neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă
ruşinat înapoi la tatu-său. Pînă să ajungă el, craiul pe de altă
parte şi ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise pielea
cea de urs şi aştepta acum să vină fecioru-său. Şi numai iaca
îl şi vede venind repede, dar nu aşa după cum se dusese.
. Da. ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise
craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după cît ştiu eu.
. De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin dreptul unui
pod, mi-a ieşit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toţi
spărieţii. Şi cu mare ce scăpînd din labele lui, am găsit cu
cale să mă întorc la d-ta acasă decît să fiu prada fiarelor
sălbatice. Şi de-acum înainte, ducă-se, din partea mea, cine
ştie, că mie unuia nu-mi trebuie nici împărăţie, nici nimica;
doar n-am a trăi cît lumea, ca să moştenesc pămîntul.
Amintiri din copilărie
87
. Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru
că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine; şi
decît să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi departe,
cum zici, căci, mila Domnului: .Lac de-ar fi, broaşte sunt
destule.. Numai aş vrea să ştiu, cum rămîne cu moşu-tău. Aşa-i
că ne-am încurcat în slăbăciune?
. Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu,
dacă vrei.
. Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru
să fie de nu ţi s-or tăia şi ţie cărările. Mai ştii păcatul, poate
să-ţi iasă înainte vreun iepure, ceva... şi popîc! m-oi trezi
cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n-a
fi proastă. Dar dă, cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji
norocul. Vorba ceea: .Fiecare pentru sine, croitor de pîine..
De-i izbuti, bine-de-bine, iară de nu, au mai păţit şi alţi
voinici ca tine...
Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-şi cele trebuitoare
şi primind şi el carte din mîna tată-său către împăratul, îşi ia
ziua bună de la fraţi, şi a doua zi porneşte şi el. Şi merge, şi
merge, pînă se înnoptează bine. Şi cînd prin dreptul podului,
numai iaca şi ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe
atunci a forăi, a sări în două picioare şi a da înapoi. Şi fiul
craiului, văzînd că nu-i lucru de şagă, se lasă şi el de
împărăţie şi, cu ruşinea lui, se întoarce înapoi la tată-său
acasă. Craiul, cum îl vede, zice:
. Ei, dragul tatei, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea:
.Apără-mă de găini, că de cîini nu mă tem..
. Ce fel de vorbă-i asta, tată?! zise fiu-său ruşinat; la d-ta
urşii se cheamă găini? Ba, ia acum cred eu frăţine-meu, că
aşa urs oştirea întreagă este în stare să o zdrumice... Încă mă
mir cum am scăpat cu viaţă; lehamite şi de împărăţie şi de
tot, că doar, slavă Domnului, am ce mînca la casa d-tale.
. Ce mînca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă,
fătul meu, zise craiul posomorît, dar ia spuneţi-mi: ruşinea
unde o puneţi? Din trei feciori cîţi are tata, nici unul să nu
fie bun de nimica?!
Ion Creangă
88
Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi
mîncarea, dragii mei... Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului,
toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de crai,
asta nu miroase a nas de om... Cum văd eu, frate-meu se
poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfîntul Aşteaptă
s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:
La plăcinte, înainte
Şi la război, înapoi.
Fiul craiului cel mai mic, făcîndu-se atunci roş cum îi
gotca, iese afară în grădină şi începe a plînge în inima sa,
lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale
părintelui său. Şi cum sta el pe gînduri şi nu se dumerea ce
să facă pentru a scăpa de ruşine, numai iaca se trezeşte
dinaintea lui cu o babă gîrbovită de bătrîneţe, care umbla
după milostenie.
. Da. ce stai aşa pe gînduri, luminate crăişor? zise baba;
alungă mîhnirea din inima ta, căci norocul îţi rîde din
toate părţile şi nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluieşte
baba cu ceva.
. Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra, zise fiul craiului;
acum am altele la capul meu.
. Fecior de crai, vedea-te-aş împărat! Spune babei ce te
chinuieşte; că, de unde ştii, poate să-ţi ajute şi ea ceva.
. Mătuşă, ştii ce? Una-i una şi două-s mai multe; lasă-mă-n
pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de necaz.
. Luminate crăişor, să nu bănuieşti, dar nu te iuţi aşa de
tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor.
. Ce vorbeşti în dodii, mătuşă? Tocmai de la una ca d-ta
ţi-ai găsit să aştept eu ajutor?
. Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? zise baba. Hei,
luminate crăişor! Cel-de-sus varsă darul său peste cei neputincioşi; se vede că aşa place sfinţiei-sale. Nu căuta că mă
vezi gîrbovă şi stremţuroasă, dar, prin puterea ce-mi este dată,
ştiu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii
Amintiri din copilărie
89
pămîntului şi adeseori rîd cu hohot de nepriceperea şi slăbiciunea lor. Aşa-i că nu-ţi vine a crede, dar să te ferească
Dumnezeu de ispită! Căci multe au mai văzut ochii mei
de-atîta amar de veacuri cîte port pe umerii aceştia. Of!
crăişorule! crede-mă, că să aibi tu puterea mea, ai vîntura
ţările şi mările, pămîntul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai
purta-o, uite aşa, pe degete, şi toate ar fi după gîndul tău.
Dar uite ce vorbeşte gîrbova şi neputincioasa! Iartă-mă, Doamne,
că nu ştiu ce mi-a ieşit din gură! Luminate crăişor, miluieşte
baba cu ceva!
Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un
ban şi zice:
. Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult.
. De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi dea, zise baba,
şi mult să te înzilească, luminate crăişor, că mare norocire te
aşteaptă. Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a mai
stat altul pe faţa pămîntului aşa de iubit, de slăvit şi de
puternic. Acum, luminate crăişor, ca să vezi cît poate să-ţi
ajute milostenia, stai liniştit, uită-te drept în ochii mei şi
ascultă cu luare-aminte ce ţi-oi spune: du-te la tată-tău şi cere
să-ţi dea calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, şi
atunci ai să te poţi duce unde n-au putut merge fraţii tăi;
pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste.
Tatu-tău s-a împotrivi şi n-a vrea să te lase, dar tu stăruieşte
pe lîngă dînsul cu rugăminte, că ai să-l îndupleci. Hainele
despre care ţi-am vorbit sunt vechi şi ponosite, şi armele
ruginite, iară calul ai să-l poţi alege punînd în mijlocul
hergheliei o tava plină cu jăratic, şi care dintre cai a veni la
jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăţie şi are
să te scape din multe primejdii. Ţine minte ce-ţi spun eu, că
poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume: căci deal cu
deal se ajunge, dar încă om cu om!
Şi pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un
hobot alb, ridicîndu-se în văzduh, apoi înălţîndu-se tot mai
sus, şi după aceea n-o mai zări defel. Atunci o înfiorare
Ion Creangă
90
cuprinde pe fiul craiului, rămînînd uimit de spaimă şi mirare,
dar pe urmă, venindu-i inima la loc şi plin de încredere în
sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfăţişază înaintea
tată-său, zicînd:
. Dă-mi voie ca să mă duc şi eu pe urma fraţilor mei, nu
de alta, dar ca să-mi încerc norocul. Şi ori oi putea izbuti, ori
nu, dar îţi făgăduiesc dinainte că, odată pornit din casa d-tale,
înapoi nu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oi întîlni şi cu
moartea în cale.
. Lucru negîndit, dragul tatei, să aud aşa vorbe tocmai
din gura ta, zise craiul. Fraţii tăi au dovedit că nu au inimă
într-înşii, şi din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar tu
să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede. Însă, dacă
vrei şi vrei numaidecît să te duci, eu nu te opresc, dar mi-i
nu cumva să te întîlneşti cu scîrba în drum şi să dai şi tu
cinstea pe ruşine, c-apoi atunci curat îţi spun că nu mai ai ce
căuta la casa mea.
. Apoi dă, tată, omul e dator să se încerce. Am să pornesc
şi eu într-un noroc şi cum a da Dumnezeu! Numai, te rog,
dă-mi calul, armele şi hainele cu care ai fost d-ta mire, ca să
mă pot duce.
Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la socoteală
şi, încreţind din sprîncene, a zis:
. Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte
de cîntecul cela:
Voinic tînăr, cal bătrîn,
Greu se-ngăduie la drum!
D-apoi calul meu de pe atunci cine mai ştie unde i-or fi
putrezind ciolanele! Că doar nu era să trăiască un veac de
om! Cine ţi-a vîrît în cap şi una ca aceasta, acela încă-i unul...
Ori vorba ceea: Pesemne umbli după cai morţi să le iei
potcoavele.
. Tată, atîta cer şi eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi trăind
calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă priveşte pe mine; numai
vreau să ştiu dacă mi-l dai ori ba.

Ion Creangă
92
. Din partea mea, dat să-ţi fie, dragul tatei, dar mi-i de-a
mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are fiinţă pe lume.
. Despre aceasta nu mă plîng eu, tată, bine că mi l-ai dat;
de unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al meu să fie.
Şi atunci, odată se suie în pod şi coboară de-acolo un
căpăstru, un frîu, un bici şi o şa, toate colbăite, sfarogite şi
vechi ca pămîntul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu nişte
straie foarte vechi, un arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzdugan,
toate pline de rugină, şi se apucă de le grijeşte bine şi le pune
deoparte. Pe urmă umple o tava cu jăratic, se duce cu dînsa
la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci, numai iaca ce
iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos,
dupuros şi slab, de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul
la tava, apucă o gură de jăratic. Fiul craiului îi şi trage atunci
cu frîul în cap, zicînd:
. Ghijoagă urîcioasă ce eşti! din toţi caii, tocmai tu te-ai
găsit să mănînci jăratic? De te-a împinge păcatul să mai vii
o dată, vai de steaua ta are să fie!
Apoi începe a purta caii încolo şi încoace, şi numai iaca
slăbătura cea de cal iar se repede şi apucă o gură de jăratic.
Fiul craiului îi mai trage şi atunci un frîu în cap, cît ce poate,
şi apoi iar începe a purta caii de colo pînă colo, să vadă, nu
cumva a veni alt cal să mănînce jăratic. Şi numai iaca, şi a
treia oară, tot gloaba cea de cal vine şi începe a mînca la
jăratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mînios, îi mai
trage un frîu, iar cît ce poate, apoi îl prinde în căpăstru şi,
punîndu-i frîul în cap, zice în gîndul său: .Să-l iau, ori să-i
dau drumul? Mă tem că m-oi face de rîs. Decît cu aşa cal,
mai bine pedestru..
Şi cum sta el în cumpene, să-l ia, să nu-l ia, calul se şi
scutură de trei ori, şi îndată rămîne cu părul lins-prelins şi
tînăr ca un tretin, de nu era alt mînzoc mai frumos în toată
herghelia. Şi apoi, uitîndu-se ţintă în ochii fiului de crai, zice:
. Sui pe mine, stăpîne, şi ţine-te bine!
Fiul craiului, punîndu-i zabala în gură, încalecă, şi atunci
calul odată zboară cu dînsul pînă la nouri şi apoi se lasă în
Amintiri din copilărie
93
jos ca o săgeată. După aceea mai zboară încă o dată pînă
la lună şi iar se lasă în jos mai iute decît fulgerul. Şi unde
nu mai zboară şi a treia oară pînă la soare şi, cînd se lasă
jos, întreabă:
. Ei, stăpîne, cum ţi se pare? Gîndit-ai vrodată că ai să
ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mîna şi prin nouri să
cauţi cununa?
. Cum să mi se pară, dragul meu tovarăş? Ia, m-ai băgat
în toate grozile morţii, căci, cuprins de ameţeală, nu mai ştiam
unde mă găsesc şi cît pe ce erai să mă prăpădeşti.
. Ia, aşa am ameţit şi eu, stăpîne, cînd mi-ai dat cu frîul
în cap, să mă prăpădeşti, şi cu asta am vrut să-mi răstorc cele
trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred că mă
cunoşti şi de urît şi de frumos, şi de bătrîn şi de tînăr, şi de
slab şi de puternic; de-aceea mă fac iar cum m-ai văzut în
herghelie, şi de-acum înainte sunt gata să te întovărăşesc
oriunde mi-i porunci, stăpîne. Numai să-mi spui dinainte cum
să te duc: ca vîntul ori ca gîndul?
. De mi-i duce ca gîndul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce
ca vîntul, tu mi-i folosi, căluţul meu, zise fiul craiului.
. Bine, stăpîne. Acum sui pe mine fără grijă şi hai să te
duc unde vrei.
Fiul craiului, încălecînd, îl netezeşte pe coamă şi zice:
. Hai, căluţul meu!
Atunci calul zboară lin ca vîntul, şi cînd vîntul a aburit,
iaca şi ei la crai în ogradă au sosit.
. Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumătate
de gură. Dar aista cal ţi l-ai ales?...
. Apoi dă, tată, cum a dat tîrgul şi norocul; am de trecut
prin multe locuri şi nu vreau să mă ia oamenii la ochi. M-oi
duce şi eu cît călare, cît pe jos, cum oi putea.
Şi zicînd aceste, pune tarniţa pe cal, anină armele la
oblînc, îşi ia merinde şi bani de ajuns, schimburi în desagi şi
o ploscă plină cu apă. Apoi sărută mîna tată-său, primind
carte de la dînsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi
Ion Creangă
94
şi a treia zi către seară porneşte şi el, mergînd din pasul
calului. Şi merge el, şi merge, pînă se înnoptează bine. Şi,
prin dreptul podului, numai iaca îi iese şi lui ursul înainte,
mornăind înfricoşat. Calul atunci dă năvală asupra ursului, şi
fiul craiului, ridicînd buzduganul să dea, numai iaca ce aude
glas de om zicînd:
. Dragul tatei, nu da, că eu sunt.
Atunci fiul craiului descalecă, şi tată-său, cuprinzîndu-l în
braţe, îl sărută şi-i zice:
. Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva,
bine ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut.
Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat.
Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta ai să ai
trebuinţă şi de răi, şi de buni, dar să te fereşti de omul roş,
iară mai ales de cel spîn, cît îi putea; să n-ai de-a face cu
dînşii, căci sunt foarte şugubeţi. Şi, la toată întîmplarea,
calul, tovarăşul tău, te-a mai sfătui şi el ce ai să faci, că de
multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţile mele! Na-ţi
acum şi pielea asta de urs, că ţi-a prinde bine vreodată.
Apoi, dezmierdînd calul, îi mai sărută de cîteva ori pe
amîndoi şi le zice:
. Mergeţi în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu
ştie cînd ne-om mai vedea!...
Fiul craiului atunci încalecă, şi calul, scuturîndu-se, mai
arată-se o dată tînăr, cum îi plăcea craiului, apoi face o
săritură înapoi şi una înainte şi se cam mai duc la împărăţie,
Dumnezeu să ne ţie, ca cuvîntul din poveste, înainte mult
mai este. Şi merg ei o zi, merg două, şi merg patruzeci şi
nouă, pînă ce de la o vreme le intră calea în codru şi atunci
numai iaca ce le iese înainte un om spîn şi zice cu îndrăzneală
fiului de crai:
. Bun întîlnişul, voinice! Nu ai trebuinţă de slugă la drum?
Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva
să-ţi iasă vro dihanie ceva înainte şi să-ţi scurteze cărările.
Eu cunosc bine pe-aici, şi poate mai încolo să ai nevoie de
unul ca mine.
Amintiri din copilărie
95
. Poate să am, poate să n-am, zise fiul craiului, uitîndu-se
ţintă în ochii Spînului, dar acum deodată mă las în voia
întîmplării, şi apoi, dînd pinteni calului, porneşte.
Mai merge el înainte prin codru cît merge, şi, la o strîmtoare,
numai iaca ce Spînul iar îi iese înainte, prefăcut în alte straie,
şi zice cu glas subţiratic şi necunoscut:
. Bună calea, drumeţule!
. Bună să-ţi fie inima, cum ţi-i căutătura, zise fiul craiului.
. Cît despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zise
Spînul oftînd... Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i
ştiută; rogu-te, să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, dar fiindcă
a venit vorba de-aşa, îţi spun, ca la un frate, că din cruda
copilărie slujesc prin străini, şi încaltea nu mi-ar fi ciudă, cînd
n-aş vra să mă dau la treabă, căci cu munca m-am trezit. Dar
aşa, muncesc, muncesc, şi nu s-alege nimica de mine; pentru
că tot de stăpîni calici mi-am avut parte. Şi vorba ceea: La
calic slujeşti, calic rămîi. Cînd aş da odată peste un stăpîn
cum gîndesc eu, n-aş şti ce să fac să nu-l smintesc. Nu cumva
ai trebuinţă de slugă, voinice? Cum te văd, sameni a avea
seu la rărunchi. De ce te scumpeşti pentru nimica toată şi nu-ţi
iei o slugă vrednică, ca să-ţi fie mînă de ajutor la drum?
Locurile aiestea sunt şugubeţe; de unde ştii cum vine întîmplarea,
şi, Doamne fereşte, să nu-ţi cadă greu singur.
. Acum deodată încă tot nu, zise fiul craiului cu mîna pe
buzdugan; m-oi mai sluji şi eu singur, cum oi putea, şi dînd
iar pinteni calului, porneşte mai repede.
Şi mergînd el tot înainte prin codri întunecoşi, de la un
loc se închide calea şi încep a i se încurca cărările, încît nu
se mai pricepe fiul craiului acum încotro să apuce şi pe unde
să meargă.
. Ptiu, drace! iaca în ce încurcătură am intrat! Asta-i mai
rău decît poftim la masă, zise el. Nici tu sat, nici tu tîrg,
nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăţi
dai; parcă a pierit sămînţa omenească de pe faţa pămîntului.
Îmi pare rău că n-am luat măcar spînul cel de-al doilea cu
Ion Creangă
96
mine. Dacă s-a aruncat în partea mîne-sa, ce-i vinovat el?
Tata aşa a zis, însă la mare nevoie ce-i de făcut? vorba ceea:
Rău-i cu rău, dar e mai rău făr. de rău. Şi tot horhăind el cînd
pe o cărare, cînd pe un drum părăsit, numai iaca ce iar îi
iese Spînul înainte, îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos,
şi, prefăcîndu-şi glasul, începe a căina pe fiul craiului, zicînd:
. Sărmane omule, rău drum ai apucat! Se vede că eşti
străin şi nu cunoşti locurile pe aici. Ai avut mare noroc de
mine, de n-ai apucat a coborî priporul ista, că erai prăpădit.
Ia, colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulţi
bezmetici le-a curmat zilele. Şi eu, mai deunăzi, cît mă vezi
de voinic, de-abia am scăpat de dînsul, ca prin urechile
acului. Întoarce-te înapoi, ori, dacă ai de dus înainte, ia-ţi un
ajutor pe cineva. Chiar şi eu m-aş tocmi la d-ta, dacă ţi-a fi
cu plăcere.
. Aşa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ţi-oi
spune drept: tata mi-a dat în grijă, cînd am pornit de-acasă,
ca să mă feresc de omul roş, iară mai ales de cel spîn, cît oi
putea; să n-am de a face cu dînşii nici în clin, nici în mînecă;
şi dacă n-ai fi spîn, bucuros te-aş tocmi.
. Hei, hei! călătorule. Dacă ţi-i vorba de-aşa, ai să-ţi rupi
ciochinele umblînd şi tot n-ai să găseşti slugă cum cauţi d-ta,
că pe-aici sunt numai oameni spîni. Ş-apoi, cînd este la
adicălea, te-aş întreba: ca. ce fel de zăticneală ai putea să
întîmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că
de păr şi de coate-goale nu se plînge nimene. Şi cînd nu
sunt ochi negri, săruţi şi albaştri! Aşa şi d-ta: mulţumeşte lui
Dumnezeu că m-ai găsit şi tocmeşte-mă. Şi dacă-i apuca
odată a te deprinde cu mine, ştiu bine că n-am să pot scăpa
uşor de d-ta, căci aşa sunt eu în felul meu, ştiu una şi bună:
să-mi slujesc stăpînul cu dreptate. Hai, nu mai sta la îndoială,
că mă tem să nu ne-apuce noaptea pe aici. Şi cînd ai avea
încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smîrţogul ista îţi
duc vergile.
. Apoi dă, Spînule, nu ştiu cum să fac, zise fiul craiului.
Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată şi, tocmindu-te
Amintiri din copilărie
97
pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum. Dar, fiindcă mi-au mai
ieşit pînă acum înainte încă doi spîni, şi cu tine al treilea,
apoi mai-mi vine a crede că asta-i ţara spînilor şi n-am încotro;
mort-copt, trebuie să te iau cu mine, dacă zici că ştii bine
locurile pe aici.
Şi, din două vorbe, fiul craiului îl tocmeşte şi după aceea
pornesc împreună să iasă la drum, pe unde arată Spînul. Şi
mergînd ei o bucată bună, Spînul se preface că-i e sete şi
cere plosca cu apă de la stăpînu-său. Fiul craiului i-o dă, şi
Spînul, cum o pune la gură, pe loc o şi ia, oţărîndu-se, şi
varsă toată apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci supărat:
. Dar bine, Spînule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e
mare lipsă de apă? Şi pe arşiţa asta o să ne uscăm de sete.
. Să avem iertare, stăpîne! Apa era bîhlită şi ne-am fi
putut bolnăvi. Cît despre apa bună, nu vă îngrijiţi; acuş avem
să dăm peste o fîntînă cu apă dulce şi rece ca gheaţa. Acolo
vom poposi puţin, oi clătări plosca bine ş-oi umple-o cu apă
proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt
fîntîni, şi, din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul. Şi
cîrnind pe o cărare, mai merg ei oleacă înainte, pînă ce
ajung într-o poiană şi numai iaca ce dau de o fîntînă cu
ghizdele de stejar şi cu un capac deschis în lături. Fîntîna
era adîncă şi nu avea nici roată, nici cumpînă, ci numai o
scară de coborît pînă la apă.
. Ei, ei! Spînule, acum să te văd cît eşti de vrednic, zise
fiul craiului. Spînul atunci zîmbeşte puţin şi, coborîndu-se
în fîntînă, umple întîi plosca şi o pune la şold. Apoi, mai
stînd acolo în fund pe scară, aproape de faţa apei, zice:
. Ei, da. ce răcoare-i aici! .Chima răului pe malul pîrăului!.
Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să uşureze păcatele
celui cu fîntîna, că bun lucru a mai făcut. Pe arşiţele ieste,
o răcoreală ca asta mult plăteşte!
Mai şede el acolo puţin şi apoi iese afară, zicînd:
. Doamne, stăpîne, nu ştii cît mă simţesc de uşor; parcă
îmi vine să zbor, nu altăceva! Ia vîră-te şi d-ta oleacă, să vezi
Ion Creangă
98
cum ai să te răcoreşti; aşa are să-ţi vină de îndemînă după
asta, de are să ţi se pară că eşti uşor cum îi pana...
Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potriveşte Spînului şi se bagă în fîntînă, fără să-i trăsnească
prin minte ce i se poate întîmpla. Şi cum sta şi el acolo de
se răcorea, Spînul face tranc! capacul pe gura fîntînii, apoi
se suie deasupra lui şi zice cu glas răutăcios:
. Alelei! fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de
ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptuşit!
Acum să-mi spui tu cine eşti, de unde vii şi încotro te duci,
că, de nu, acolo îţi putrezesc ciolanele!
Fiul craiului ce era să facă? Îi spune cu de-amănuntul, căci,
dă, care om nu ţine la viaţă înainte de toate?
. Bine, atîta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce
mi-ai fost, zice atunci Spînul: numai cată să fie aşa, că, de
te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ţi cadă. Chiar acum aş
putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinereţile
tale... Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii şi să mai calci
pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că
mi-i da ascultare şi supunere întru toate, chiar şi-n foc de ţi-aş
zice să te arunci. Şi, de azi înainte, eu o să fiu în locul tău
nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu . sluga
mea; şi atîta vreme să ai a mă sluji, pînă cînd îi muri şi iar
îi învia. Şi oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să
bleşteşti din gură către cineva despre ceea ce a urmat între
noi, că te-am şters de pe faţa pămîntului. Îţi place aşa să mai
trăieşti, bine-de-bine; iară de nu, spune-mi verde în ochi, ca
să ştiu ce leac trebuie să-ţi fac...
Fiul craiului, văzîndu-se prins în cleşte şi fără nici o putere,
îi jură credinţă şi supunere întru toate, lăsîndu-se în ştirea lui
Dumnezeu, cum a vrea el să facă. Atunci Spînul pune mîna
pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le ia la sine;
apoi îl scoate din fîntînă şi-i dă paloşul să-l sărute, ca semn
de pecetluire a jurămîntului, zicînd:
. De-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista
ţi-i numele, şi altul nu.
Amintiri din copilărie
99
După aceasta încalecă, fiecare pe calul său, şi pornesc,
Spînul înainte, ca stăpîn, Harap-Alb în urmă, ca slugă, mergînd
spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, ca cuvîntul din poveste,
înainte mult mai este.
Şi merg ei, şi merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste
nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ape mari, şi într-o
tîrzie vreme ajung la împărăţie.
Şi cum ajung, Spînul se înfăţişază înaintea împăratului cu
carte din partea craiului. Şi împăratul Verde, citind cartea, arde
de bucurie că i-a venit nepotul, şi pe dată îl şi face cunoscut
curţii şi fetelor sale, care îl primesc cu toată cinstea cuvenită
unui fiu de crai şi moştenitor al împăratului.
Atunci Spînul, văzînd că i s-au prins minciunile de bine,
cheamă la sine pe Harap-Alb şi-i zice cu asprime:
. Tu să şezi la grajd nedezlipit şi să îngrijeşti de calul meu
ca de ochii din cap, că de-oi veni pe-acolo şi n-oi găsi trebile
făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. Dar pînă atunci,
na-ţi o palmă, ca să ţii minte ce ţi-am spus. Bagat-ai în cap
vorbele mele?
. Da, stăpîne, zise Harap-Alb, lăsînd ochii în jos.
Şi, ieşind, porneşte la grajd.
Cu asta a voit Spînul să-şi arate arama şi să facă pe Harap-
Alb ca să-i ia şi mai mult frica.
Fetele împăratului întîmplîndu-se de faţă cînd a lovit
Spînul pe Harap-Alb, li s-a făcut milă de dînsul şi au zis
Spînului cu binişorul:
. Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat
Dumnezeu să fim mari peste alţii, ar trebui să avem milă de
dînşii, că şi ei, sărmanii, sunt oameni!
. Hei, dragele mele vere, zice Spînul cu viclenia lui
obicinuită; d-voastră încă nu ştiţi ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrînate, de demult ar fi sfîşiat pe om. Şi
trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sunt
dobitoace, care trebuiesc ţinuţi din frîu, dacă ţi-i voia să faci
treabă cu dînşii.
Ion Creangă
100
Ei, apoi... zi că nu-i lumea de-apoi! Să te ferească
Dumnezeu cînd prinde mămăliga coajă. Vorba ceea:
Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,
Să mă mier ce m-a găsit.
Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a
şters purtarea necuviincioasă a Spînului, cu toate îndreptările
şi înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a face cu
răutatea. Vorba ceea:
Viţa-de-vie, tot în vie,
Iară viţa-de-boz, tot răgoz.
Şi din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, că
Spînul defel nu samănă în partea lor, nici la chip, nici la
bunătate; şi că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai
plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos. Pesemne inima le
spunea că Spînul nu le este văr, şi de aceea nu-l puteau
mistui. Aşa îl urîse ele de tare acum, că, dacă ar fi fost în
banii lor, s-ar fi lepădat de Spîn ca de Ucigă-l-crucea. Dar
nu aveau ce se face de împăratul, ca să nu-i aducă supărare.
Amu, într-una din zile, cum şedea Spînul la ospăţ împreună
cu moşu-său, cu verele sale şi cu alţii, cîţi se întîmplase, li
s-au adus mai la urmă în masă şi nişte sălăţi foarte minunate.
Atunci împăratul zice Spînului :
. Nepoate, mai mîncat-ai sălăţi de aceste de cînd eşti?
. Ba nu, moşule, zice Spînul; tocmai eram să vă întreb
de unde le aveţi, că tare-s bune!... O haraba întreagă aş fi în
stare să mănînc, şi parcă tot nu m-aş sătura.
. Te crede moşul, nepoate, dar cînd ai şti cu ce greutate
se capătă! pentru că numai în Grădina Ursului, dacă-i fi auzit
de dînsa, se află sălăţi de aceste, şi mai rar om care să poată
lua dintr-însele şi să scape cu viaţă. Între toţi oamenii din
împărăţia mea, numai un pădurar se bizuieşte la treaba asta.
Şi acela, el ştie ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în
cînd aşa, cîte puţine, de poftă.
Amintiri din copilărie
101
Spînul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preţ,
zise împăratului:
. Doamne, moşule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăţi de
aceste şi din piatra seacă, mare lucru să fie!
. Ce vorbeşti, nepoate! zise împăratul; unul ca dînsul, şi
încă necunoscător de locurile acestea, cum crezi că ar putea
face această slujbă? Doar de ţi-i greu de viaţa lui.
. Ia las., moşule, nu-i duce grija; pun rămăşag că are
să-mi aducă sălăţi întocmai ca aceste, şi încă multe, că ştiu
eu ce poate el.
Ş-odată cheamă Spînul pe Harap-Alb şi-i zice răstit:
. Acum degrabă să te duci cum îi şti tu şi să-mi aduci
sălăţi de aceste din Grădina Ursului. Hai, ieşi repede şi
porneşte, că nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva să faci de
altfel, că nici în borta şoarecului nu eşti scăpat de mine!
Harap-Alb iese mîhnit, se duce în grajd şi începe a-şi
netezi calul pe coamă, zicînd:
. Ei, căluţul meu, cînd ai şti tu în ce necaz am intrat!
Sfînt să fie rostul tătîne-meu, că bine m-a învăţat! Aşa-i că,
dacă n-am ţinut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la
dîrloagă şi acum, vrînd-nevrînd, trebuie s-ascult, că mi-i capul
în primejdie?
. Stăpîne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul
de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i: fii odată bărbat şi
nu-ţi face voie rea. Încalecă pe mine şi hai! Ştiu eu unde te-oi
duce, şi mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el şi din aceasta!
Harap-Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă şi se
lasă în voia calului, unde vrea el să-l ducă.
Atunci calul porneşte la pas, pînă ce iese mai încolo, ca
să nu-i vadă nimene. Apoi îşi arată puterile sale, zicînd:
. Stăpîne, ţine-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vîntul,
să cutreierăm pămîntul. Mare-i Dumnezeu şi meşteru-i dracul.
Helbet! vom putea veni de hac şi Spînului celuia, nu-i e
vremea trecută.
Şi odată zboară calul cu Harap-Alb pînă la nouri; apoi o
ia de-a curmezişul pămîntului: pe deasupra codrilor, peste
Ion Creangă
102
vîrful munţilor, peste apa mărilor şi după aceea se lasă încet-
încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o
căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos de
o podină de gros, moale ca mătasa şi verde ca buraticul.
Atunci Harap-Alb descalecă, şi spre mai mare mirarea lui,
numai iaca îl întîmpină în pragul uşii cerşetoarea căreia îi
dăduse el un ban de pomană, înainte de pornirea lui de acasă.
. Ei, Harap-Alb, aşa-i că ai venit la vorbele mele, că deal
cu deal se ajunge, dar încă om cu om? Află acum că eu sunt
Sfînta Duminică şi ştiu ce nevoie te-a adus pe la mine. Spînul
vrea să-ţi răpună capul cu orice chip şi de-aceea te-a trimis
să-i aduci sălăţi din Grădina Ursului, dar i-or da ele odată pe
nas... Rămîi aici în astă-noapte, ca să văd ce-i de făcut.
Harap-Alb rămîne bucuros, mulţumind Sfintei Duminici
pentru buna găzduire şi îngrijirea ce are de el.
. Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima
ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zice Sfînta Duminică ieşind
şi lăsîndu-l în pace să se liniştească.
Şi cum iese Sfînta Duminică afară, odată şi porneşte
desculţă prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care
o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi cu una de miere
şi apoi ia mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în fîntîna
din Grădina Ursului, care fîntînă era plină cu apă pînă la
gură. Şi mai stînd Sfînta Duminică oleacă în preajma fîntînii,
numai iaca ce vede că vine ursul cu o falcă în cer şi cu una
în pămînt, mornăind înfricoşat. Şi cum ajunge la fîntînă, cum
începe a bea lacom la apă şi a-şi linge buzele de dulceaţa şi
bunătatea ei. Şi mai stă din băut, şi iar începe a mornăi; şi
iar mai bea cîte un răstimp, şi iar mornăieşte, pînă ce, de la
o vreme, încep a-i slăbi puterile şi, cuprins de ameţeală, pe
loc cade jos şi adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dînsul.
Atunci Sfînta Duminică, văzîndu-l aşa, într-o clipă se duce
şi, deşteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopţii, îi zice:
. Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-
tău, apucă pe ici tot înainte, şi cum îi ajunge în răscrucile
Amintiri din copilărie
103
drumului, ai să dai de Grădina Ursului. Atunci sai repede
înlăuntru de-ţi ia sălăţi într-ales, şi cîte-i vrea de multe, căci
pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toată întîmplarea, de-i
vedea şi-i vedea că s-a trezit şi năvăleşte la tine, zvîrle-i
pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine cît îi putea.
Harap-Alb face cum îi zice Sfînta Duminică. Şi cum ajunge
în grădină, odată începe a smulge la sălăţi într-ales şi leagă
o sarcină mare, mare, cît pe ce să n-o poată ridica în spinare.
Şi cînd să iasă cu dînsa din grădină, iaca ursul se trezeşte,
şi după dînsul, Gavrile! Harap-Alb, dacă vede reaua, i-aruncă
pielea cea de urs, şi apoi fuge cît ce poate cu sarcina în spate,
tot înainte la Sfînta Duminică, scăpînd cu obraz curat.
După aceasta, Harap-Alb, mulţumind Sfintei Duminici
pentru binele ce i-a făcut, îi sărută mîna, apoi îşi ia sălăţile
şi, încălecînd, porneşte spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie,
ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este.
Şi mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la
împărăţie şi dă sălăţile în mîna Spînului.
Împăratul şi fetele sale, văzînd aceasta, le-a fost de-a
mirarea. Atunci Spînul zice îngîmfat:
. Ei, moşule, ce mai zici?
. Ce să zic, nepoate? Ia, cînd aş ave eu o slugă ca aceasta,
nu i-aş trece pe dinainte.
. D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă? numai de vrednicia
lui, zise Spînul; căci altfel nu-l mai luam după mine, ca să-mi
încurce zilele.
La vro cîteva zile după aceasta, împăratul arată Spînului
nişte pietre scumpe, zicînd:
. Nepoate, mai văzut-ai pietre nestemate aşa de mari şi
frumoase ca acestea de cînd eşti?
. Am văzut eu, moşule, felurite pietre scumpe, dar ca
aceste, drept să-ţi spun, n-am văzut. Oare pe unde se pot găsi
aşa pietre?
. Pe unde să se găsească, nepoate! Ia, în Pădurea Cerbului.
Şi cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari
Ion Creangă
104
şi mai frumoase decît aceste. Mai întîi, cică are una în frunte,
de străluceşte ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de
cerb, căci este solomonit şi nici un fel de armă nu-l prinde;
însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viaţă. De-aceea
fuge lumea de dînsul de-şi scoate ochii; şi nu numai atîta,
dar chiar cînd se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a
fi, pe loc rămîne moartă. Şi cică o mulţime de oameni şi de
sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui numai din astă
pricină: se vede că este solomonit, întors de la ţîţă, sau dracul
mai ştie ce are de-i aşa de primejdios. Dar cu toate aceste,
trebuie să ştii, nepoate, că unii oameni îs mai al dracului decît
dracul; nu se astîmpără nici în ruptul capului; măcar că au
păţit multe, tot cearcă prin pădurea lui, să vadă, nu l-or putea
găbui cumva? Şi care dintre ei are îndrăzneala mare şi noroc
şi mai mare, umblînd pe acolo, găseşte din întîmplare cîte
o piatră de aceste, picată de pe cerb, cînd se scutură el la
şapte ani o dată, şi apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie
mai bună. Aduce piatra la mine şi i-o plătesc cît nu face; ba
încă sunt bucuros că o pot căpăta. Şi află, nepoate, că
asemene pietre fac podoaba împărăţiei mele, nu se găsesc
altele mai mari şi mai frumoase decît aceste la nici o
împărăţie, şi de-aceea s-a dus vestea despre ele în toată lumea.
Mulţi împăraţi şi crai înadins vin să le vadă, şi li-i de-a mirarea
de unde le am.
. Doamne, moşule! zise atunci Spînul; să nu te superi, dar
nu ştiu ce fel de oameni fricoşi aveţi pe aici. Eu pun rămăşag
pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului
aceluia, cu cap cu tot, aşa împodobit cum este.
Ş-odată cheamă Spînul pe Harap-Alb şi-i zice:
. Du-te în Pădurea Cerbului, cum îi şti tu, şi măcar fă pe
dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidecît să-mi aduci
pielea cerbului, cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe,
cum se găsesc. Şi doar te-a împinge păcatul să clinteşti vreo
piatră din locul său, iară mai ales acea mare din fruntea
cerbului, c-apoi atîta ţi-i leacul! Hai, porneşte iute, că nu-i
vreme de pierdut!
Amintiri din copilărie
105
Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era
din butuci; dar neavînd încotro, iese mîhnit, se duce iar în
grajd la cal şi, netezindu-l pe coamă, îi zice:
. Dragul meu căluţ, la grea belea m-a vîrît iar Spînul!...
De-oi mai scăpa şi din asta cu viaţă, apoi tot mai am zile de
trăit. Dar nu ştiu, zău, la cît mi-a sta norocul!
. Nu-i nimica, stăpîne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos,
că belelele curg gîrlă. Poate ai primit poruncă să jupeşti piatra
morii şi să duci pielea la împărăţie...
. Ba nu, căluţul meu; alta şi mai înfricoşată, zise Harap-
Alb.
. Vorbă să fie, stăpîne, că tocmeala-i gata, zise calul. Nu
te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spînului; şi să fi vrut, de
demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul.
Ce gîndeşti? Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume cîteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte... Zi şi d-ta că
ai avut să tragi un păcat strămoşesc. Vorba ceea: .Părinţii
mănîncă aguridă, şi fiilor li se strepezesc dinţii.. Hai, nu mai
sta la gînduri; încalecă pe mine şi pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea Lui; nu ne-a lăsa el să suferim
îndelung. Cum vrei. .Ce-i e scris omului în frunte-i e pus.. Doar.
mare-i Cel-de-sus! S-or sfîrşi ele şi aceste de la o vreme...
Harap-Alb atunci încalecă, şi calul porneşte la pas, pînă
ce iese mai încolo departe, ca să nu-i ia lumea la ochi. Şi
apoi, încordîndu-se şi scuturîndu-se o dată voiniceşte, iară-şi
arată puterile, zicînd:
. Ţine-te zdravăn, stăpîne, că iar am să zbor:
În înaltul cerului,
Văzduhul pămîntului;
Pe deasupra codrilor,
Peste vîrful munţilor,
Prin ceaţa măgurilor,
Spre noianul mărilor,
La crăiasa zînelor,
Minunea minunilor,
Din ostrovul florilor.
Ion Creangă
106
Şi zicînd aceste, odată şi zboară cu Harap-Alb
În înaltul cerului,
Văzduhul pămîntului;
şi o ia de-a curmeziş:
De la nouri către soare,
Printre lună şi luceferi,
Stele mîndre lucitoare,
şi apoi se lasă lin ca vîntul:
În ostrovul florilor,
La crăiasa zînelor,
Minunea minunilor.
Şi cînd vîntul a aburit, iaca şi ei la Sfînta Duminică iar
au sosit. Sfînta Duminică era acasă şi, cum a văzut pe
Harap-Alb poposind la uşa ei, pe loc l-a întîmpinat şi i-a zis
cu blîndeţe:
. Ei, Harap-Alb, aşa-i că iar te-a ajuns nevoia de mine?
. Aşa este, măicuţă, răspunse Harap-Alb, cufundat în
gînduri şi galben la faţă, de parcă-i luase pînza de pe obraz.
Spînul vrea să-mi răpună capul cu orice preţ. Şi de-aş muri
mai degrabă, să scap odată de zbucium: decît aşa viaţă, mai
bine moarte de o mie de ori!
. Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, zise Sfînta Duminică;
parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar, după cît văd,
eşti mai fricos decît o femeie! Hai, nu mai sta ca o găină
plouată! rămîi la mine în astă noapte şi ţi-oi da eu vrun ajutor.
Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gîndul Spînului. Însă
mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin
mai ai. Pîn-acum ţi-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot
aşa are să-ţi fie, pînă ce-i ieşi din slujba Spînului, de la care
ai să tragi încă multe necazuri, dar ai să scapi din toate cu
capul teafăr, pentru că norocul te ajută.
Amintiri din copilărie
107
. Poate aşa să fie, măicuţă, zise Harap-Alb, dar prea multe
s-au îngrămădit deodată pe capul meu.
. Cîte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfînta Duminică;
aşa a trebuit să se întîmple, şi n-ai cui bănui: pentru că nu-i
după cum gîndeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul. Cînd
vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile
de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că
ştii acum ce e necazul. Dar pînă atunci, mai rabdă, Harap-
Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea.
Harap-Alb, nemaiavînd ce zice, mulţumeşte lui Dumnezeu,
şi de bine, şi de rău, şi Sfintei Duminici pentru buna găzduire
şi ajutorul făgăduit.
. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul meu! Zică cine-a zice
şi cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i
înainte, te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi.
Mă rog, ce mai la deal, la vale? aşa e lumea asta şi, de-ai
face ce-ai face, rămîne cum este ea; nu poţi s-o întorci cu
umărul, măcar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: .Zi-i
lume şi te mîntuie.. Dar ia să lăsăm toate la o parte şi, pînă
la una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul, că Spînul
te-a fi aşteptînd cu nerăbdare. Şi, dă, stăpîn nu-i? trebuie să-l
asculţi. Vorba ceea: .Leagă calul unde zice stăpînul..
Şi odată scoate Sfînta Duminică obrăzarul şi sabia lui
Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea şi, dîndu-le lui
Harap-Alb, zice:
. Ţine aceste, că au să-ţi fie de mare trebuinţă unde
mergem. Şi chiar haidem, cu ajutorul Domnului, să isprăvim
odată şi trebuşoara asta.
Şi pe la cîntatul cucoşilor se ia Sfînta Duminică împreună
cu Harap-Alb şi se duc în Pădurea Cerbului. Şi cum ajung în
pădure, sapă o groapă adîncă de un stat de om, lîngă un izvor,
unde în fiecare zi pe la amiază venea cerbul de bea apă, apoi
se culca acolo pe loc şi dormea cît un bei, pînă ce asfinţea
soarele. Şi după aceea, sculîndu-se, o lua în porneală şi nu mai
da pe la izvor iar pînă a doua zi pe la amiază.
Ion Creangă
108
. Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfînta Duminică. Tu,
Harap-Alb, rămîi aici într-însa, toată ziua, şi iaca ce ai de
făcut: pune-ţi obrăzarul cum se pune, iară sabia să n-o slăbeşti
din mînă; şi de-amiază, cînd a veni cerbul aici la izvor să
bea apă şi s-a culca ş-a adormi, cu ochii deschişi, cum i-i
feleşagul, tu, îndată ce l-îi auzi horăind, să ieşi încetişor şi să
potriveşti aşa ca să-i zbori capul dintr-o singură lovitură de
sabie, şi apoi repede să te arunci în groapă şi să şezi acolo
într-însa pînă după asfinţitul soarelui. Capul cerbului are să
te strige pînă atunci mereu pe nume, ca să te vadă, dar tu
nu cumva să te îndupleci de rugămintea lui şi să te iţeşti la
dînsul, că are un ochi otrăvit şi, cînd l-a pironi spre tine, nu
mai trăieşti. Însă, cum a asfinţi soarele, să ştii că a murit cerbul.
Şi atunci să iei fără frică să-i jupeşti pielea, iară capul să-l
iei aşa întreg, cum se găseşte, şi apoi să vii la mine.
Şi aşa, Sfînta Duminică se ia şi se întoarnă singură acasă.
Iară Harap-Alb rămîne la pîndă în groapă. Şi, cînd pe la
amiază, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget înăduşit:
cerbul venea boncăluind. Şi ajungînd la izvor, odată şi începe
a bea hîlpav la apă rece; apoi mai boncăluieşte, şi iar mai
bea cîte un răstimp, şi iar mai boncăluieşte, şi iar mai bea,
pînă ce nu mai poate. După aceea începe a-şi arunca ţărnă
după cap, ca buhaiul, şi apoi, scurmînd de trei ori cu piciorul
în pămînt, se tologeşte jos pe pajişte, acolo pe loc, mai
rumegă el cît mai rumegă, şi pe urmă se aşterne pe somn, şi
unde nu începe a mîna porcii la jir.
Harap-Alb, cum îl aude horăind, iese afară încetişor şi,
cînd îl croieşte o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi şi
zboară capul cît colo de la trup şi apoi Harap-Alb se aruncă
fără sine în groapă, după cum îl povăţuise Sfînta Duminică.
Atunci sîngele cerbului odată a şi-nceput a curge gîlgîind şi
a se răspîndi în toate părţile, îndreptîndu-se şi năboind în
groapă peste Harap-Alb, de cît pe ce era să-l înece. Iară capul
cerbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale, zicînd:
Amintiri din copilărie
109
. Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ţi-am auzit, dar de
văzut nu te-am văzut. Ieşi numai oleacă să te văd încaltea,
vrednic eşti de comoara ce ţi-o las, şi apoi să mor cu plăcere,
dragul meu!
Dar Harap-Alb tăcea molcum şi de-abia îşi putea descleşta
picioarele din sîngele închegat, care era mai-mai să umple
groapa. În sfîrşit, mai strigă el, capul cerbului, cît mai strigă,
însă Harap-Alb nici nu răspunde, nici se arată, şi de la o vreme
se face tăcere. Şi aşa, după asfinţitul soarelui, Harap-Alb iese
din groapă, jupeşte pielea cerbului cu băgare de seamă, să
nu smintească vreo piatră din locul ei, apoi ia capul întreg,
aşa cum se găsea, şi se duce la Sfînta Duminică.
. Ei, Harap-Alb, zise Sfînta Duminică, aşa-i că am scos-o
la capăt şi asta?
. Aşa; cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu al sfinţiei-voastre,
răspunse Harap-Alb, am izbutit, măicuţă, să facem şi acum
pe cheful Spînului, rămînere-aş păgubaş de dînsul să rămîn,
şi să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa; atunci, şi nici atunci, că
tare mi-i negru înaintea ochilor!
. Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, că şi-a da el
Spînul peste om vrodată; pentru că nu-i nici o faptă fără plată,
zise Sfînta Duminică. Mergi de i le du şi acestea, că i-or
rămînea ele de cap odată.
Atunci Harap-Alb, mulţumind Sfintei Duminici, îi sărută
mîna, apoi încalecă pe cal şi porneşte tot cum a venit,
mergînd spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, ca cuvîntul
din poveste, înainte mult mai este... Şi pe unde trecea, lumea
din toate părţile îl înghesuia: pentru că piatra cea mare din
capul cerbului strălucea de se părea că Harap-Alb soarele
cu el îl ducea.
Mulţi crai şi împăraţi ieşeau înaintea lui Harap-Alb, şi
care dincotro îl ruga, unul să-i dea bănărit, cît a cere el,
altul să-i dea fata şi jumătate de împărăţie; altul să-i dea
fata şi împărăţia întreagă pentru asemene odoare. Dar Harap-
Alb ca de foc se ferea şi, urmîndu-şi calea înainte, la
stăpînu-său le ducea.
Ion Creangă
110
Şi într-una din seri, cum şedea Spînul împreună cu moşu-
său şi cu verele sale sus într-un foişor, numai iaca ce zăresc
în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre
dînşii; şi de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura
vederile. Şi deodată toată suflarea s-a pus în mişcare: lumea
de pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga să vadă ce
minune poate să fie. Şi, cînd colo, cine era? Harap-Alb, care
venea în pasul calului, aducînd cu sine pielea şi capul cerbului
pe care le-a şi dat în mîna Spînului.
La vederea acestei minunăţii, toţi au rămas încremeniţi şi,
uitîndu-se unii la alţii, nu ştiau ce să zică. Pentru că în adevăr
era şi lucru de mirare!
Dar Spînul, cu viclenia sa obicinuită, nu-şi pierde cumpătul.
Şi, luînd vorbă, zice împăratului:
. Ei, moşule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele?
. Ce să mai zic, nepoate?! răspunse împăratul uimit. Ia,
să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca Harap-
Alb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul
acesta!
. Ba să-şi pună pofta-n cui! răspunse Spînul cu glas
răutăcios. Asta n-aş face-o eu de-ar mai fi el pe cît este; doar
nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei! Eu ştiu, moşule,
că sluga-i slugă şi stăpînu-i stăpîn; s-a mîntuit vorba. Na, na,
na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, căci altfel de
ce l-aş fi luat cu mine. Hei, hei! Nu ştiţi d-voastră ce poam-a
dracului e Harap-Alb aista! Pînă l-am dat la brazdă, mi-am
stupit sufletul cu dînsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea:
.Frica păzeşte bostănăria.. Alt stăpîn în locul meu nu mai
face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea şi pămîntul. Ce te
potriveşti, moşule? Cum văd eu, d-ta prea intri în voia supuşilor.
De-aceea nu-ţi dau cerbii pietre scumpe şi urşii sălăţi. Mie
unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş: cînd văd că mîţa
face mărazuri, ţi-o strîng de coadă, de mănîncă şi mere
pădureţe, căci n-are încotro... Dacă ţi-a ajuta Dumnezeu să
mă rînduieşti mai degrabă în locul d-tale, îi vedea, moşule
Amintiri din copilărie
111
dragă, ce prefacere are să ia împărăţia; n-or mai şedea lucrurile
tot aşa moarte cum sunt. Pentru că ştii vorba ceea: .Omul
sfinţeşte locul!.... Fost-ai şi d-ta la tinereţe, nu zic. Dar acum
îţi cred. Dă, bătrîneţe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă!
În sfîrşit, Spînului îi mergea gura ca pupăza, de-a
ameţit pe împăratul, încît a uitat şi de Harap-Alb, şi de
cerb, şi de tot.
Fetele împăratului însă priveau la verişor... cum priveşte
cîinele la mîţă, şi le era drag ca sarea-n ochi: pentru că le
spunea inima ce om fără de lege este Spînul. Dar cum erau
să iasă ele cu vorba înaintea tatălui lor? Spînul n-avea de
cine... Vorba ceea: .Găsise un sat fără cîini şi se primbla fără
băţ.. Că altă, ce pot să zic?
La vro cîteva zile după asta, împăratul făcu un ospăţ foarte
mare în cinstea nepotu-său, la care ospăţ au fost poftiţi cei
mai străluciţi oaspeţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii
oştirilor, mai-marii oraşelor şi alte feţe cinstite.
În ziua de ospăţ, fetele împăratului s-au pus cu rugămintea pe lîngă Spîn să dea voie lui Harap-Alb ca să
slujească şi el la masă. Spînul, neputîndu-le strica hatîrul,
cheamă pe Harap-Alb de faţă cu dînsele şi-i învoi aceasta,
însă cu tocmală, ca în tot timpul ospăţului să stea numai la
spatele stăpînu-său şi nici măcar să-şi ridice ochii la ceilalţi
meseni, că de l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe
loc îi şi tai capul.
. Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică, zise Spînul,
arătînd lui Harap-Alb tăişul paloşului, pe care jurase credinţă
şi supunere Spînului la ieşirea din fîntînă.
. Da, stăpîne, răspunse Harap-Alb cu umilinţă; sunt gata
la porunca luminării-voastre.
Fetele împăratului au mulţumit Spînului şi pentru atîta.
Amu, tocmai pe cînd era temeiul mesei, şi oaspeţii, tot
gustînd vinul de bun, începuse a se chiurchiului cîte oleacă,
numai iaca o pasăre măiastră se vede bătînd la fereastră şi
zicînd cu glas muieratic:
Ion Creangă
112
. Mîncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş
nici nu gîndiţi!
Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful
şi au început a vorbi care ce ştia şi cum îi ducea capul: unii
spuneau că împăratul Roş, avînd inimă haină, nu se mai
satură de a vărsa sînge omenesc; alţii spuneau că fata lui este
o farmazoană cumplită, şi că din pricina ei se fac atîtea jertfe;
alţii întăreau spusele celorlalţi, zicînd că chiar ea ar fi venit
în chip de pasăre de a bătut acum la fereastră, ca să nu lase
şi aici lumea în pace. Alţii ziceau că, oricum ar fi, dar pasărea
aceasta nu-i lucru curat; şi că trebuie să fie un trimis de
undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Alţii, mai
fricoşi, îşi stupeau în sîn, menind-o ca să se întoarcă pe capul
acelui care a trimis-o. În sfîrşit, unii spuneau într-un fel, alţii
în alt fel, şi multe se ziceau pe seama fetei împăratului Roş,
dar nu se ştia care din toate acele vorbe este cea adevărată.
Spînul, după ce-i ascultă pe toţi cu luare-aminte, clătină
din cap şi zise:
. Rău e cînd ai a face tot cu oameni care se tem şi de
umbra lor! D-voastră, cinstiţi oaspeţi, se vede că paşteţi
boboci, de nu vă pricepeţi al cui fapt e acesta.
Şi atunci Spînul repede îşi aţinteşte privirile asupra lui
Harap-Alb şi, nu ştiu cum, îl prinde zîmbind.
. Aşa... slugă vicleană ce-mi eşti!? Vasăzică, tu ai ştiinţă
de asta şi nu mi-ai spus. Acum degrabă să-mi aduci pe fata
împăratului Roş, de unde ştii şi cum îi şti tu. Hai, porneşte! Şi
nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe faţa pămîntului!
Atunci Harap-Alb, ieşind plin de mîhnire, se duce în grajd
la cal şi, netezindu-l pe coamă şi sărutîndu-l, zice:
. Dragul meu tovarăş, la grea nevoie m-a băgat iar Spînul!
Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata împăratului Roş de
unde-oi şti. Asta-i curat vorba ceea: .Poftim pungă la masă,
dacă ţi-ai adus de-acasă.. Se vede că mi s-a apropiat funia la
par. Cine ştie ce mi s-a mai întîmpla! Cu Spînul tot am dus-o
cum am dus-o, cîine-cîineşte, pînă acum. Dar cu omul roş nu
Amintiri din copilărie
113
ştiu, zău, la cît mi-a sta capul. Ş-apoi, unde s-a fi găsind acel
împărat Roş şi fata lui, care cică este o farmazoană cumplită,
numai Cel-de-pe-comoară a fi ştiind! Parcă dracul vrăjeşte, de
n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta! Se vede că m-a
născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca
să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine
ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar
m-am deprins a tîrîi după mine o viaţă ticăloasă. Vorba ceea:
.Să nu dea Dumnezeu omului cît poate el suferi..
. Stăpîne, zise atunci calul, nechezînd cu înfocare, nu te
mai olicăi atîta! După vreme rea, a fi el vreodată şi senin.
Dac.ar sta cineva să-şi facă seamă de toate cele, cum chiteşti
d-ta, apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morţi pe toate
cărările... Nu fi aşa de nerăbdător! De unde ştii că nu s-or
schimba lucrurile în bine şi pentru d-ta? Omul e dator să se lupte
cît a putea cu valurile vieţii, căci ştii că este o vorbă: .Nu
aduce anul ce aduce ceasul.. Cînd sunt zile şi noroc, treci prin
apă şi prin foc şi din toate scapi nevătămat. Vorba cîntecului:
Fă-mă, mamă, cu noroc,
Şi măcar m-aruncă-n foc.
Las. pe mine, stăpîne, că ştiu eu pe unde te-oi duce la
împăratul Roş: pentru că m-au mai purtat o dată păcatele pe
acolo cu tatu-tău, în tinereţile lui. Hai, încalecă pe mine şi
ţine-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici, de
pe loc, în ciuda Spînului, ca să-i punem venin la inimă.
Harap-Alb atunci încalecă, şi calul, nechezînd o dată
puternic, zboară cu dînsul:
În înaltul cerului,
Văzduhul pămîntului
şi o ia de-a curmeziş:
De la nouri către soare,
Printre lună şi luceferi,
Stele mîndre lucitoare.
Ion Creangă
114
Şi apoi, de la o vreme, începe a se lăsa lin ca vîntul, şi
luînd de-a lungul pămîntului, merg spre împărăţie, Dumnezeu
să ne ţie, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este.
Dar ia să vedem, ce se mai petrece la masă după ducerea
lui Harap-Alb?
. Hei, hei! zise Spînul în sine, tremurînd de ciudă: nu
te-am ştiut eu că-mi eşti de aceştia, că de mult îţi făceam
felul!... Dar trăind şi nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!...
Paloşul ista are să-ţi ştie de ştire... Ei, vedeţi, moşule şi cinstiţi
meseni, cum hrăneşti pe dracul, fără să ştii cu cine ai de-a
face? Dacă nu-s şi eu un puişor de om în felul meu, dar tot
m-a tras Harap-Alb pe sfoară! Bine-a zis cine-a zis: .Că unde-i
cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic..
În sfîrşit, împăratul, fetele sale şi toţi oaspeţii rămaseră
încremeniţi, Spînul, bodrogănind din gură, nu ştia cum să-şi
ascundă ura, iară Harap-Alb, îngrijit de ce i s-ar mai putea
întîmpla în urmă, mergea tot înainte prin locuri pustii şi cu
greu de străbătut.
Şi cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă
de furnici trecea şi ea tocmai atunci podul. Ce să facă Harap-
Alb? Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gîndul: .Să trec peste
dînsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că
m-oi îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă,
cum a da Dumnezeu, decît să curm viaţa atîtor gîzuliţe
nevinovate.. Şi zicînd Doamne-ajută, se aruncă cu calul în
apă, o trece înot dincolo, la cela mal, fără primejdie şi apoi
îşi ia drumul înainte. Şi cum mergea el, numai iaca i se
înfăţişază o furnică zburătoare zicînd:
. Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun, de ţi-a fost milă de
viaţa noastră, cînd treceam pe pod, şi nu ne-ai stricat veselia,
vreau să-ţi fac şi eu un bine: na-ţi aripa asta, şi cînd îi avea
vrodată nevoie de mine, să dai foc aripei, şi atunci eu
împreună cu tot neamul meu avem să-ţi venim în ajutor.
Harap-Alb, strîngînd aripa cu îngrijire, mulţumeşte furnicii
pentru ajutorul făgăduit şi apoi porneşte tot înainte.
Amintiri din copilărie
115
Şi mai merge el cît merge, şi numai iaca ce aude o
bîzîitură înăduşită. Se uită el în dreapta, nu vede nimica; se
uită în stînga, nici atîta; şi cînd se uită în sus, ce să vadă?
Un roi de albine se învîrtea în zbor pe deasupra capului său
şi umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde
să se aşeze. Harap-Alb, văzîndu-le aşa, i se face milă de
dînsele şi, luîndu-şi pălăria din cap, o pune pe iarbă la
pămînt, cu gura-n sus, şi apoi el se dă într-o parte. Atunci,
bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele şi se adună ciotcă în
pălărie. Harap-Alb, aflîndu-se cu părere de bine despre asta,
aleargă în dreapta şi în stînga şi nu se lasă pînă ce găseşte-un
buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş;
după aceea aşază nişte ţepuşi într-însul, îl freacă pe dinăuntru
cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poala sîntă-Măriei
şi cu alte buruiene mirositoare şi prielnice albinelor şi apoi,
luîndu-l pe umăr, se duce la roi, răstoarnă albinele frumuşel
din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos, îi
pune deasupra nişte captălani, ca să nu răzbată soarele şi
ploaia înlăuntru, şi apoi, lăsîndu-l acolo pe cîmp, între flori,
îşi caută de drum.
Şi cum mergea el, mulţumit în sine pentru această facere
de bine, numai iaca i se înfăţişază înainte crăiasa albinelor,
zicîndu-i:
. Harap-Alb, pentru că eşti aşa de bun şi te-ai ostenit de
ne-ai făcut adăpost, vreau să-ţi fac şi eu un bine în viaţa mea:
na-ţi aripa asta şi, cînd îi avea vreodată nevoie de mine,
aprinde-o, şi eu îndată am să-ţi vin întru ajutor.
Harap-Alb, luînd aripa cu bucurie, o strînge cu îngrijire;
apoi, mulţumind crăiesei pentru ajutorul făgăduit, porneşte,
urmîndu-şi calea tot înainte.
Mai merge el cît merge şi, cînd la poalele unui codru,
numai iaca ce vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe
lîngă un foc de douăzeci şi patru de stînjeni de lemne şi tot
atunci striga, cît îi lua gura, că moare de frig. Şi-apoi, afară
de aceasta, omul acela era ceva de speriat; avea nişte urechi
Ion Creangă
116
clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi cînd sufla
cu dînsele, cea deasupra se răsfrîngea în sus peste scăfîrlia
capului, iar cea dedesubt atîrna în jos, de-i acoperea pîntecele.
Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai
groasă de-o palmă. Nu era chip să te apropii de dînsul, că
aşa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul. Şi dac-ar fi
tremurat numai el, ce ţi-ar fi fost? Dar toată suflarea şi făptura
de primprejur îi ţineau hangul: vîntul gemea ca un nebun,
copacii din pădure se văicărau, pietrele ţipau, vreascurile
ţiuiau şi chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veveriţele,
găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii
şi plîngeau în pumni, blestemîndu-şi ceasul în care s-au
născut. Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult! Harap-
Alb, numai o ţîră cît a stat de s-a uitat, a făcut ţurţuri la gură
şi, neputîndu-şi stăpîni rîsul, zise cu mirare:
. Multe mai vede omul acesta cît trăieşte! Măi tartorule,
nu mînca haram şi spune drept, tu eşti Gerilă? Aşă-i că taci?...
Tu trebuie să fii, pentru că şi focul îngheaţă lîngă tine, de
arzuliu ce eşti.
. Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurînd,
dar, unde mergi, fără mine n-ai să poţi face nimica.
. Hai şi tu cu mine, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i
mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului.
Gerilă atunci se ia cu Harap-Alb şi pornesc împreună. Şi
mergînd ei o bucată înainte, Harap-Alb vede altă drăcărie şi
mai mare: o namilă de om mînca brazdele de pe urma a 24
de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.
. Ei, apoi să nu bufneşti de rîs? zise Harap-Alb. Măi, măi,
măi! că multe-ţi mai văd ochii! Pesemne c-aista-i Flămînzilă,
foametea, sac fără fund sau cine mai ştie ce pricopseală a fi,
de nu-l poate sătura nici pămîntul.
. Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb, zice atunci Flămînzilă, dar, unde
mergeţi voi, fără mine n-aveţi să puteţi face nici o ispravă.
. Dacă-i aşa, hai şi tu cu noi, zise Harap-Alb, că doar
n-am a te duce în spinare.
Amintiri din copilărie
117
Flămînzilă atunci se ia după Harap-Alb şi pornesc tustrei
înainte. Şi mai mergînd ei o postată, numai iaca Harap-Alb
vede altă minunăţie şi mai mare: o arătare de om băuse apa
de la 24 de iazuri şi o gîrlă pe care umblau numai 500 de
mori şi tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete.
. Măi, da. al dracului onanie de om e şi acesta! zise Harap-
Alb. Grozav burdăhan şi nesăţios gîtlej, de nu pot să-i potolească
setea nici izvoarele pămîntului; mare ghiol de apă trebuie
să fie în maţele lui! Se vede că acesta-i prăpădenia apelor,
vestitul Setilă, fiul Secetei, născut în zodia raţelor şi împodobit
cu darul suptului.
. Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb, zise atunci Setilă, căruia începu
a-i ţîşni apa pe nări şi pe urechi, ca pe nişte lăptoace de mori,
dar, unde vă duceţi voi, fără mine degeaba vă duceţi.
. Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia nu
te-ai mai linciuri atîta în cele ape, îi scăpa de blestemul
broaştelor şi-i da răgaz morilor să umble, că destul ţi-ai făcut
mendrele pînă acum. Ce, Doamne iartă-mă, îi face broaşte
în pîntece de atîta apă!
Setilă atunci se ia după Harap-Alb şi pornesc tuspatru
înainte. Şi mai mergînd ei o bucată, numai iaca ce vede
Harap-Alb altă minunăţie şi mai minunată: o schimonositură
de om avea în frunte numai un ochi, mare cît o sită şi, cînd
îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară
cînd îl ţinea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea că vede
cu dînsul în măruntaiele pămîntului.
. Iaca, începu el a răcni ca un smintit, toate lucrurile mi
se arată găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede;
deasupra capului meu văd o mulţime nenumărată de văzute
şi nevăzute; văd iarba cum creşte din pămînt; văd cum se
rostogoleşte soarele după deal, luna şi stelele cufundate în
mare; copacii cu vîrful în jos, vitele cu picioarele în sus şi
oamenii umblînd cu capul între umere; văd, în sfîrşit, ceea
ce n-aş mai dori să vadă nimene, pentru a-şi osteni vederea:
văd nişte guri căscate uitîndu-se la mine şi nu-mi pot da seama
de ce vă miraţi aşa, mira-v-aţi de... frumuseţe-vă!
Ion Creangă
118
Harap-Alb atunci se bate cu mîna peste gură şi zice:
. Doamne fereşte de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul!
Pe de-o parte îţi vine a rîde şi pe de alta îţi vine a-l plînge.
Dar se vede că aşa l-a lăsat Dumnezeu. Poate că acesta-i
vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot
de soră lui Pîndilă, din sat de la Chitilă, peste drum de
Nimerilă. Ori din tîrg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de
urmă nu-i mai daţi. Mă rog, unu-i Ochilă pe faţa pămîntului,
care vede toate şi pe toţi altfel de cum vede lumea cealaltă;
numai pe sine nu se vede cît e de frumuşel. Parcă-i un boţ,
chilimboţ boţit, în frunte cu un ochi, numai să nu fie de deochi!
. Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, uitîndu-se
închiorchioşat, dar, unde te duci, fără de mine rău are să-ţi
cadă. Fata împăratului Roş nu se capătă aşa de lesne cum
crezi tu. Din gardul Oancei ţi-a da-o împăratul, dacă n-oi fi
şi eu pe-acolo.
. Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb, că doar
n-avem a te duce de mînă, ca pe un orb.
Ochilă atunci se ia şi el după Harap-Alb şi pornesc tuscinci
înainte. Şi mai mergînd ei o bucată, numai iaca ce vede
Harap-Alb altă bîzdîganie şi mai şi: o pocitanie de om umbla
cu arcul după vînat păsări. Ş-apoi, chitiţi că numai în arc se
încheia tot meşteşugul şi puterea omului aceluia? Ţi-ai găsit!
Avea un meşteşug mai drăcos şi o putere mai pe sus decît îşi
poate dracul închipui: cînd voia, aşa se lăţea de tare, de
cuprindea pămîntul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se
lungea de grozav, de ajungea cu mîna la lună, la stele, la
soare şi cît voia de sus. Şi dacă se întîmpla să nu nimerească
păsările cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ţi le prindea
cu mîna din zbor, le răsucea gîtul cu ciudă şi apoi le mînca
aşa, crude, cu pene cu tot. Chiar atunci avea un vraf de păsări
dinainte şi ospăta dintr-însele cu lăcomie, ca un vultan hămesit.
Harap-Alb, cuprins de mirare, zise:
. Dar oare pe acesta cum mama dracului l-o fi mai
chemînd?
Amintiri din copilărie
119
. Zi-i pe nume, să ţi-l spun, răspunse atunci Ochilă, zîmbind
pe sub mustăţi.
. Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă...
nu greşeşti; să-i zici Lăţilă... nici atîta; să-i zici Lungilă...
asemene; să-i zici Păsări-Lăţi-Lungilă, mi se pare că e mai
potrivit cu năravul şi apucăturile lui, zise Harap-Alb, înduioşat
de mila bietelor păsări. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-
Lăţi-Lungilă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului; brîul
pămîntului şi scara cerului; ciuma zburătoarelor şi spaima
oamenilor, că altfel nu te pricepi cum să-i mai zici.
. Rîzi tu de mine, rîzi, Harap-Alb, zise atunci Păsări-Lăţi-
Lungilă, dar mai bine ar fi să rîzi de tine, căci nu ştii ce păcat
te paşte. Chiteşti că fata împăratului Roş numai aşa se capătă?
Poate n-ai ştiinţă ce vidmă de fată e aceea, cînd vrea, se
face pasăre măiastră, îţi arată coada, şi ia-i urma dacă poţi!
De n-a fi şi unul ca mine pe-acolo, degeaba vă mai bateţi
picioarele ducîndu-vă.
. Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb;
de-abia mi-i lua pe Gerilă de ţuluc şi l-îi purta cu nasul pe la
soare, doar s-a încălzi cîtuşi decît şi n-a mai clănţăni atîta
din măsele, ca un cocostîrc de cei bătrîncioşi, că parcă mă
strînge în spate cînd îl văd aşa.
Păsări-Lăţi-Lungilă se ia atunci după Harap-Alb şi pornesc
ei tusşase înainte. Şi pe unde treceau, pîrjol făceau: Gerilă
potopea pădurile prin ardere. Flămînzilă mînca lut şi pămînt
amestecat cu humă şi tot striga că moare de foame. Setilă
sorbea apa de prin bălţi şi iazuri, de se zbăteau peştii pe uscat
şi ţipa şarpele în gura broaştei de secetă mare ce era pe acolo.
Ochilă vedea toate cele ca dracul, şi numai îngheţai ce da
dintr-însul:
Că e laie,
Că-i bălaie;
Că e ciută,
Că-i cornută.
Ion Creangă
120
Mă rog, nebunii de-a lui, cîte-n lună şi în stele, de-ţi venea
să fugi de ele. Sau să rîzi ca un nebun, credeţi-mă ce vă spun!
În sfîrşit, Păsări-Lăţi-Lungilă ademenea zburătoarele şi,
jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă, pe sămînţă, de nu
se mai stăvilea nimene cu păsări pe lîngă casă de răul lui.
Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. Însă, ca
tovarăş, era părtaş la toate: şi la pagubă, şi la cîştig, şi
prietenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dînşii în
călătoria sa la împăratul Roş, care, zice, cică era un om
pîclişit şi răutăcios la culme: nu avea milă de om nici cît
de un cîine. Dar vorba ceea: .La unul fără suflet trebuie unul
fără de lege.. Şi gîndesc eu că din cinci nespălaţi cîţi merg
cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; ş-a mai da împăratul
Roş şi peste oameni, nu tot peste butuci, ca pînă atunci. Dar
iar mă întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea? Lumea asta e
pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară,
unul macină la moară. Ş-apoi acel unul are atunci în mînă şi
pîinea, şi cuţitul şi taie de unde vrea şi cît îi place, tu te uiţi
şi n-ai ce-i face. Vorba ceea: .Cine poate oase roade; cine
nu, nici carne moale.. Aşa şi Harap-Alb şi cu ai săi; poate-ar
izbuti să ia fata împăratului Roş, poate nu, dar acum, deodată,
ei se tot duc înainte şi, mai la urmă, cum le-a fi norocul. Ce-mi
pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi.
Amu Harap-Alb şi cu ai săi mai merg ei cît merg şi, într-o
tîrzie vreme, ajung la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, ca
cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. Şi cum ajung,
odată intră buluc în ogradă, tusşase. Harap-Alb înainte şi
ceilalţi în urmă, care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de
se tîrîiau aţele şi curgeau obielele după dînşii, parcă era
oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. Şi atunci, Harap-Alb se
şi înfăţişază înaintea împăratului Roş, spunîndu-i de unde,
cum, cine şi pentru ce anume au venit. Împăratului i-a fost
de-a mirarea, văzînd că nişte golani au asemene îndrăzneală,
de vin cu neruşinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar
fi. Dar, nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici
Amintiri din copilărie
121
ba, ci le dă răspuns ca să rămîie peste noapte acolo, şi pînă
mîine dimineaţă s-a mai gîndi el ce trebuie să facă... Şi pe
altă parte, împăratul odată cheamă în taină pe un credincios
al său şi dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată,
ca să doarmă pentru veşnicie, după cum păţise şi alţi peţitori,
poate mai ceva decît aceştia.
Atunci credinciosul împăratului se duce repede şi dă foc
casei celei de aramă pe dedesubt, cu 24 de stînjeni de
lemne, de se face casa roşie cum e jăraticul. Apoi, cum
înserează, vine şi pofteşte pe oaspeţi la culcare. Gerilă
atunci, năzdrăvan cum era el, cheamă pe tovarăşii săi
deoparte şi le zice încetişor:
. Măi, nu cumva să vă împingă Mititelul să intraţi înaintea
mea unde ne-a duce omul ţapului celui roş, că nu mai
ajungeţi să vedeţi ziua de mîine. Doar unu-i împăratul Roş,
vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea
nemaipomenită şi milostivirea lui cea neauzită. Îl ştiu eu cît
e de primitor şi de darnic la spatele altora. Numai de nu i-ar
muri mulţi înainte! să trăiască trei zile cu cea de-alaltaieri!
D-apoi fetişoara lui; a zis dracul şi s-a făcut; bucăţică ruptă
tată-său în picioare, ba încă şi mai şi. Vorba ceea: .Capra
sare masa, şi iada sare casa.. Dar las. că şi-au găsit ei omul.
De nu le-oi veni eu de hac în astă noapte, nici mama
dracului nu le mai vine!
. Aşa gîndesc şi eu, zise Flămînzilă; şi-a pus el, împăratul
Roş, boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne.
. Ba mi se pare c-a da el şi teleagă, şi plug, şi otic, şi tot,
numai să scape de noi, zise Ochilă.
. Ia ascultaţi, măi! zise Gerilă: .Vorba lungă, sărăcia
omului.. Mai bine haidem la culcare, că ne aşteaptă omul
împăratului cu masa întinsă, cu făcliile aprinse şi cu braţele
deschise. Hai! Ascuţiţi-vă dinţii şi porniţi după mine.
Şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Şi, cum ajung
în dreptul uşii, se opresc puţin. Atunci Gerilă suflă de trei ori
cu buzişoarele sale cele iscusite şi casa rămîne nici fierbinte,
Ion Creangă
122
nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. Apoi intră cu
toţii înlăuntru, se tologeşte care unde apucă, şi tac mă cheamă.
Iară credinciosul împăratului, încuind uşa pe din afară cu
repejune, le zice cu răutate:
. Las. că v-am găsit eu ac de cojoc. De-acum dormiţi,
dormire-aţi somnul cel de veci, că v-am aşternut eu bine! Vă
veţi face scrum pînă mîine-dimineaţă.
Apoi îi lasă acolo şi el se duce în treaba lui. Dar Harap-
Alb şi cu ai săi nici nu bindiseau de asta; ei, cum au dat de
căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele şi au început a se
întinde şi a se hîrjoni în ciuda fetei împăratului Roş. Ba încă
Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchile de gură.
Şi hojma morocănea pe ceilalţi, zicînd:
. Numai din pricina voastră am răcit casa; căci pentru
mine era numai bună, cum era. Dar aşa păţeşti dacă te iei
cu nişte bicisnici. Las. că v-a mai păli el berechetul acesta
de altă dată! Ştii că are haz şi asta? Voi să vă lăfăiţi şi să
huzuriţi de căldură, iară eu să crap de frig. Bu...nă treabă!
Să-mi dau eu liniştea mea pentru hatîrul nu ştiu cui? Acuşi
vă tîrnîiesc prin casă, pe rudă pe sămînţă; încaltea să nu se
aleagă nimica nici de somnul meu, dar nici de al vostru.
. Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă! ziseră ceilalţi. Acuşi se face
ziuă, şi tu nu mai stincheşti cu braşoave de-ale tale. Al
dracului lighioaie mai eşti! Destul acum, că ne-ai făcut capul
călindar. Cine-a mai dori să facă tovărăşie cu tine aibă-şi parte
şi poarte-ţi portul. Că pe noi ştiu că ne-ai ameţit. Are cineva
cap să se liniştească de răul tău? I-auzi-l-ăi: parcă-i o moară
hodorogită. Numai gura lui se aude în toate părţile. Hojma
tolocăneşte pentru nimica toată, curat ca un nebun. Tu, măi,
eşti bun de trăit numai în pădure, cu lupii şi cu urşii, dar nu
în case împărăteşti şi între nişte oameni cumsecade.
. Ia ascultaţi, măi, dar de cînd aţi pus voi stăpînire pe
mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă
veţi găsi mantaua cu mine! Eu îs bun cît îs bun, dar şi cînd
mă scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de
laie împotriva mea.
Amintiri din copilărie
123
. Zău, nu şuguieşti, măi Buzilă? Da. amarnic mai eşti la
viaţă; cînd te mînii, faci sînge-n baligă, zise Flămînzilă.
Tare-mi eşti drag!... Te-aş vîrî în sîn, dar nu încapi de
urechi... Ia mai bine ogoieşte-te oleacă şi mai strînge-ţi
buzişoarele acasă; nu de alta, dar să nu-ţi pară rău pe urmă,
că doar nu eşti numai tu în casa asta.
. Ei, apoi! Vorba ceea: .Fă bine, să-ţi auzi rău., zise Gerilă.
Dacă nu v-am lăsat să intraţi aici înaintea mea, aşa mi se
cade; ba încă şi mai rău decît aşa. Cine-a face de altă dată
ca mine, ca mine să păţească.
. Ai dreptate, măi Gerilă, numai tu nu te cauţi, zise
Ochilă. Dar cu prujituri de-a tale, ia acuşi se duce noaptea,
şi vai de odihna noastră. Măcar tu să fii acela, ce ai zice,
cînd ţi-a strica cineva somnul? Ba încă ai dat peste nişte
oameni ai lui Dumnezeu, dar, să fi fost cu alţii, hei, hei!
mîncai papara pînă acum.
. Dar nu mai tăceţi, măi? Că ia acuşi trec cu picioarele
prin pereţi şi ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăţi-
Lungilă. Parcă nu faceţi a bine, de nu vă mai astîmpără dracul
nici la vremea asta. Măi Buzilă, mi se pare că tu eşti toată
pricina gîlcevei dintre noi.
. Ba bine că nu! zise Ochilă. Are el noroc de ce are, dar
ştiu eu ce i-ar trebui.
. Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pîntecele
cobză, zise Setilă, căci altmintrelea nici nu e de chip s-o scoţi
la capăt cu buclucaşul acesta.
Gerilă, văzînd că toţi îi stau împotrivă, se mînie atunci
şi unde nu trînteşte o brumă pe pereţi, de trei palme de
groasă, de au început a clănţăni şi ceilalţi de frig, de sărea
cămăşa de pe dînşii.
. Na! încaltea v-am făcut şi eu pe obraz. De-acum înainte
spuneţi ce vă place, că nu mi-a fi ciudă, zise Gerilă, rîzînd
cu hohot. Ei, apoi? Cică să nu te strici de rîs!... De Harap-
Alb, nu zic. Dar voi, mangosiţilor şi farfasiţilor, de cîte ori
îţi fi dormit în stroh şi pe tîrnomată, să am eu acum atîţia
Ion Creangă
124
bani în pungă nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu cumva v-aţi
face şi voi, nişte feciori de ghindă, fătaţi în tindă, că sunteţi
obraze subţiri?
. Iar cauţi sămînţă de vorbă, măi Buzilă? ziseră ceilalţi.
Al dracului să fii cu tot neamul tău, în vecii vecilor, amin!
. De asta şi eu mă anin şi mă închin la cinstita faţa voastră,
ca la un codru verde, cu un poloboc de vin şi cu unul de pelin,
zise Gerilă. Şi hai de-acum să dormim, mai acuşi să ne trezim,
într-un gînd să ne unim, pe Harap-Alb să-l slujim şi tot prieteni
să fim; căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o să-l dobîndim.
În sfîrşit, ce-or fi mai dondănit ei, şi cît or mai fi dondănit,
că numai iaca se face ziuă!... Şi atunci, credinciosul împăratului, crezînd că s-a curăţit de oaspeţi, vine cu gîndul să
măture scrumul afară, după rînduială. Şi cînd ajunge mai
aproape, ce să vadă? Casa cea de aramă, înfocată aşa de
straşnic de cu sară, era acum toată numai un sloi de gheaţă,
şi nu se mai cunoştea pe din afară nici uşă, nici uşori, nici
gratii, nici obloane la fereşti, nici nimica; iar înlăuntru se
auzea un tărăboi grozav; toţi bocăneau la uşă cît ce puteau
şi strigau cît le lua gura, zicînd:
. Nu ştim ce fel de împărat e acesta, de ne lasă fără
scînteie de foc în vatră, să degerăm aicea... Aşa sărăcie de
lemne nu s-a văzut nici la bordeiul cel mai sărăcăcios. Vai
de noi şi de noi, că ne-a îngheţat limba în gură şi măduva în
ciolane de frig!...
Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de-o parte l-a
cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. Şi dă el
să descuie uşa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. Pe urmă,
ce să facă? Aleargă şi vesteşte împăratului despre cele
întîmplate. Atunci vine şi împăratul cu o mulţime de oameni,
cu cazmale ascuţite şi cu cazane pline cu uncrop; şi unii tăiau
gheaţa cu cazmalele, alţii aruncau cu uncrop pe la ţîţînile
uşii şi în borta cheii şi după multă trudă, cu mare ce hălăduiesc
de deschid uşa şi scot pe oaspeţi afară. Şi cînd colo, ce să
vezi? Toţi erau cu părul, cu barba şi musteţile pline de
Amintiri din copilărie
125
promoroacă, de nu-i cunoşteai, oameni sunt, draci sunt, ori
alte arătări. Şi aşa tremurau de tare, de le dîrdîiau dinţii în
gură. Iară mai ales pe Gerilă parcă-l zghihuiau toţi dracii;
pozne făcea cu buzişoarele sale, încît s-a îngrozit şi împăratul
Roş cînd l-a văzut făcînd aşa de frumuşel.
Atunci Harap-Alb, ieşind dintre dînşii, se înfăţişază
cuviincios înaintea împăratului, zicînd:
. Prea înălţate împărate! Luminarea-sa, nepotul prea
puternicului Verde-împărat, m-a fi aşteptînd cu nerăbdare. De-
acum înainte, cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace
şi să ne ducem în treaba noastră.
. Bine, voinice, zise împăratul, uitîndu-se la dînşii cam
acru oarecum; a veni ea şi vremea aceea... Dar acum, deodată,
ia să ospătaţi ceva, ca să nu ziceţi că aţi ieşit din casa mea
ca de la o casă pustie.
. Parcă v-a ieşit un sfînt din gură, luminate împărate, zise
atunci Flămînzilă, că ne ghiorăiesc maţele de foame.
. Poate ni-ţi da şi ceva de udeală, măria-ta, zise Setilă,
că ne sfîrîie gîtlejul de sete.
. Ia lăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene,
că luminarea-sa ştie ce ne trebuie.
. Aşa cred şi eu, zise Păsărilă, doar, de-a putere-a hi,
am căzut la casă împărătescă, să nu vă temeţi, că are
înălţimea-sa atîta purtare de grijă, ca să nu fim chinuiţi cu
frig, cu foame şi cu sete.
. Mai rămîne îndoială despre asta, zise Gerilă, tremurînd
cumplit. Dar n-aveţi ştiinţă că înălţimea-sa este tata flămînzilor
şi al însetaţilor? Şi tocmai de asta mă bucur şi eu, că de-abia
m-oi mai încălzi oleacă bînd sîngele Domnului.
. Ei, tacă-vă gura de-acum! zise Flămînzilă. Destul e o
măciucă la un car de oale. Nu tot cetăraţi pe măria-sa, că
om e dumnealui. Pentru nişte sărăcuţi ca noi e greu de făcut
trebi de acestea. Dar la o împărăţie, ca cum te-ar pişca un
purice; nu se mai bagă în seamă.
Ion Creangă
126
. Din partea mea, mîncarea-i numai o zăbavă; băuturica
mai este ce este, zise Setilă; şi aş ruga pe luminarea-sa că,
dacă are de gînd a ne ospăta, după cum s-a hotărît, apoi să
ne îndesească mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată
puterea şi îndrăzneala. Vorba ceea: .Dă-i cu cinstea, să piară
ruşinea.. Dar mi se pare că ne-am prea întins cu vorba, şi
luminarea-sa nu ştie cum să ne mai intre în voie.
. Acum, de ne-ar da odată ce ne-ar da, zise Flămînzilă,
căci mă roade inima de foame ce-mi e!
. Ia mai îngăduiţi oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au
mas şoarecii în pîntece. Acuşi s-or aduce şi bucatele, şi vinul,
şi numai de-aţi avea pîntece unde să le puneţi.
. Îndată vi s-a aduce şi demîncare, şi băutură, zise
împăratul, numai de-ţi putea dovedi cît vă voi da eu; că de
nu-ţi fi mîncători şi băutori buni, v-aţi găsit beleaua cu mine,
nu vă pară lucru de şagă!
. De ne-ar da Dumnezeu tot atîta supărare, luminarea-
voastră, zise atunci Flămînzilă, ţinîndu-se cu mîinile de
pîntece.
. Şi înălţimei-voastre gînd bun şi mînă slobodă, ca să ne
daţi cît se poate mai multă mîncare şi băuturică, zise Setilă,
căruia îi lăsa gura apă, că din mîncare şi băutură, las. dacă
ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu
toţi nebunii.
Împăratul tăcea la toate aceste, îi asculta cu dezgust şi
numai înghiţea noduri. Dar, în gîndul său: .Bine, bine! Cercaţi
voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ţi da de fund?
Vă vor ieşi ele toate aceste pe nas.. După aceea îi lasă şi se
duce în casă.
În sfîrşit, nu trece mult la mijloc, şi numai iaca li se aduc
12 harabale cu pîine, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu
vin de cel hrănit, de care, cum bei cîte oleacă, pe loc ţi se
taie picioarele, îţi sclipesc ochii în cap, ţi se încleie limba în
gură şi începi a bolborosi turceşte, fără să ştii bechiu măcar.
Flămînzilă şi Setilă ziseră atunci celorlalţi:
Amintiri din copilărie
127
. Măi, mîncaţi voi întîi şi beţi cît veţi putea, dar nu
cumva să vă puneţi mintea cu toată mîncarea şi băutura,
c-apoi al vostru e dracul!
Atunci Harap-Alb, Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă se
pun ei de ospătează şi beau cît le trebuie. Dar ce are a face?
parcă nici nu se cunoştea de unde au mîncat şi au băut; că
doar mîncare şi băutură era acolo, nu şagă; dă, ca la o
împărăţie.
. Hai, ia daţi-vă deoparte, măi păcătoşilor, că numai aţi
crîmpoţit mîncarea, ziseră atunci Flămînzilă şi Setilă, care
aşteptau cu neastîmpăr, fiind rupţi în coş de foame şi de sete.
Şi atunci unde nu începe Flămînzilă a cărăbăni deodată
în gură cîte o haraba de pîine şi cîte o ialoviţă întreagă, şi
repede mi ţi le-a înfulecat şi le-a forfecat, de parcă n-au mai
fost. Iară Setilă, dînd fundurile afară la cîte o bute, horp! ţi-o
sugea dintr-o singură sorbitură; şi, repede-repede, mi ţi le-a supt
pe toate de-a rîndul, de n-a mai rămas nici măcar picătură
de vin pe doage.
După aceea, Flămînzilă a început a striga în gura mare
că moare de foame şi a zvîrli cu ciolane în oamenii
împărăteşti, care erau acolo de faţă.
Iară Setilă striga şi el cît ce putea că crapă de sete şi
zvîrlea cu doage şi cu funduri de poloboc în toate părţile,
ca un nebun.
Împăratul atunci, auzind vuiet tocmai din casă, iese afară
şi, cînd vede aceste, îşi pune mîinile în cap de necaz.
. Măi, măi, măi! Aceştia-s curat sărăcie trimisă de
la Dumnezeu pe capu meu, zise împăratul în sine, plin
de amărăciune. Mi se pare că, ia acum, mi-am dat şi eu
peste oameni.
Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalţi şi iar se
înfăţişază înaintea împăratului, zicînd:
. Să trăiţi, luminate împărate! De-acum cred că mi-ţi da
fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră,
căci nepotul împăratului Verde ne-a fi aşteptînd cu nerăbdare.
Ion Creangă
128
. A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul cam
cu jumătate de gură. Dar ia mai aveţi puţină răbdare, căci
fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luaţi numai aşa, cum s-ar
întîmpla. Ia să mai vedem cam cum ar veni trebuşoara asta.
Nu-i vorbă, de mîncat aţi mîncat şi de băut aţi băut fiecare
cît şaptesprezece. Însă de acum înainte mai aveţi şi ceva
treabă de făcut: iaca, vă dau o mierţă de sămînţă de mac,
amestecată cu una de nisip mărunţel; şi, pînă mîine dimineaţă,
să-mi alegeţi macul de-o parte, fir de fir, şi nisipul de altă parte;
nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre nisip sau vreunul
de nisip printre mac, că atunci am stricat pacea. Şi dacă-ţi
putea scoate la capăt trebuşoara asta, atunci oi mai vedea
eu... Iară de nu, veţi plăti cu capul obrăznicia ce aţi
întrebuinţat faţă cu mine, ca să prindă şi alţii la minte văzînd
de patima voastră.
Şi apoi, ducîndu-se împăratul în treaba lui, i-a lăsat să-şi
bată capul cum vor şti.
Atunci Harap-Alb şi cu ai săi au început a strînge din
umere, nepricepîndu-se ce-i de făcut.
. Ei, apoi şagă vă pare? Cu chiţibuşuri de aceste să ne
zăbovim noi? Pîclişit om e împăratul Roş! se vede el, zise
atunci Ochilă. Eu, nu-i vorbă, măcar că e aşa de întuneric,
deosebesc tare bine firele de mac din cele de nisip. Dar numai
iuţeală şi gură de furnică ar trebui să aibi ca să poţi apuca,
alege şi culege nişte flecuşteţe ca aceste, în aşa scurtă vreme.
Bine-a zis cine-a zis ca să te fereşti de omul roş, căci e liştai
dracul în picioare, acum văd eu.
Harap-Alb îşi aduce atunci aminte de aripa cea de furnică,
o scoate de unde-o avea strînsă, apoi scapără şi-i dă foc cu o
bucăţică de iască aprinsă. Şi atunci, minune mare! Numai iaca
au şi început a curge furnicile cu droaia, cîtă pulbere şi spuză,
cîtă frunză şi iarbă; unele pe sub pămînt, altele pe deasupra
pămîntului şi altele în zbor, de nu se mai curmau venind. Şi,
într-un buc, au şi ales nisipul de-o parte şi macul de altă parte;
să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre nisip
Amintiri din copilărie
129
sau fir de nisip printre mac. Şi apoi, în zori de ziuă, cînd e
somnul mai dulce, de doarme şi pămîntul sub om, o mulţime
de furnici de cele mărunţele au străbătut înlăuntrul palatului
şi au început a pişca din somn pe împăratul, de-l frigeau, nu
altăceva. Şi văzîndu-se el cuprins de aşa usturime, s-a sculat
cu nepus în masă, căci nu mai era de chip să doarmă, cum
dormea alte dăţi, pînă pe la amiază, nesupărat de nimene.
Şi, cum s-a sculat, a şi început a căuta cu de-amănuntul prin
aşternut, să vadă ce poate să fie. Dar a găsit nimica toată,
căci furnicile parcă intrară în pămînt; s-au mistuit, de nu se
ştie ce s-au mai făcut.
. A dracului treabă! Uite ce blîndă mi-a ieşit pe trup. Să
fi fost nimica... parcă nu-mi vine a crede. Însă mai ştiu eu?...
Ori părerea mă înşală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul;
din două, una trebuie să fie numaidecît. Dar, pînă una-alta,
ia să mă duc să văd: ales-au nisipul de mac acei nespălaţi,
care-mi rod urechile să le dau fata?
Şi cînd se duce împăratul şi vede cum se îndeplinise de
bine porunca lui, se umple de bucurie... Şi, nemaiavînd ce
pricină să le caute, rămîne pe gînduri.
Atunci Harap-Alb iar iese din mijlocul celorlalţi şi se
înfăţişază împăratului, zicînd:
. Preaînălţate împărate, de-acum cred că mi-ţi da fata, ca
să vă lăsăm în pace şi să ne ducem de unde am venit.
. A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul,
îngînînd vorba printre dinţi, dar pînă atunci mai este încă
treabă; iaca ce aveţi de făcut: fata mea are să se culce desară
unde se culcă totdeauna, iară voi să mi-o străjuiţi toată
noaptea. Şi dacă mîine dimineaţă s-a afla tot colo, atunci
poate să ţi-o dau; iară de nu, ce-i păţi, cu nime nu-i împărţi...
Înţeles-aţi?
. Să trăiţi, luminate împărate, răspunse Harap-Alb, numai
de n-ar fi mai multă întîrziere, căci stăpînul mă aşteaptă şi
grozavă urgie poate să cadă pe capul meu din astă pricină.
Ion Creangă
130
. Stăpînu-tău, ca stăpînu-tău; ce ţi-a face el, asta-i deosebit
de başcă, zise împăratul, uitîndu-se chiorîş la dînşii. Ieie-vă
macar şi pielea de pe cap, ce am eu de-acolo? Însă pe mine
căutaţi să nu mă smintiţi: fata şi ochii din cap, căci atîta vi-i
leacul; v-aţi dus pe copce, cu toată şmecheria voastră.
După aceasta, împăratul îi lasă încurcaţi şi se duce la
ale sale.
. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă,
clătinînd din cap.
. Ba încă de cei bătrîni; săgeata de noapte şi dracul cel
de amiazăzi, răspunse Ochilă. Dar nu şi-a juca el mendrele
îndelung, aşa cred eu.
În sfîrşit, durai-vurai, seara vine, fata se culcă şi Harap-
Alb se pune de strajă chiar la uşa ei, iară ceilalţi se înşiră tot
cîte unul-unul pînă la poartă, după poruncă.
Şi, cînd pe aproape de miezul nopţii, fata împăratului se
preface într-o păsărică şi zboară nevăzută printre cinci străji.
Dar cînd ajunge pe la străjerul Ochilă, el, sireicanul, mi ţi-o
vede şi dă de ştire lui Păsărilă, zicînd:
. Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracului
zgîtie de fată! s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata
pe lîngă ceilalţi şi ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasă-te
în seama lor dacă vrei să rămîi făr. de cap. De-acum, numai
noi o putem găsi şi aduce la urma ei. Taci molcum şi haidem
după dînsa. Eu ţi-oi arăta-o pe unde se ascunde, iară tu să
mi-o prinzi cum ţi-i meşteşugul şi să-i strîmbi gîtul oleacă,
să se înveţe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete.
Şi atunci, odată şi pornesc ei după dînsa, şi nu merg
tocmai mult şi Ochilă zice:
. Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo, în dosul pămîntului,
tupilată sub umbra iepurelui; pune mîna pe dînsa şi n-o lăsa!
Păsărilă atunci se lăţeşte cît ce poate, începe a bojbăi prin
toate buruienile şi, cînd să pună mîna pe dînsa, zbr! pe vîrful
unui munte, şi se ascunde după o stîncă.
Amintiri din copilărie
131
. Iacătă-oi, măi, colo, în vîrful muntelui, după stînca ceea,
zise Ochilă.
Păsărilă atunci se înalţă puţin şi începe a cotrobăi pe după
stînci; şi cînd să pună mîna pe dînsa, zbr! şi de acolo şi se
duce de se ascunde tocmai după lună.
. Măi Păsărilă, iacătă-oi, ia! colo, după lună, zise Ochilă;
căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună.
Atunci Păsărilă se deşiră odată şi se înalţă pînă la lună.
Apoi, cuprinzînd luna în braţe, găbuieşte păsărica, mi ţi-o
înşfacă de coadă şi cît pe ce să-i sucească gîtul. Ea atunci
se preface în fată şi strigă înspăimîntată:
. Dăruieşte-mi viaţa, Păsărilă, că te-oi dărui şi eu cu milă
şi cu daruri împărăteşti, aşa să trăieşti!
. Ba că chiar că erai să ne dăruieşti cu milă şi cu daruri
împărăteşti, dacă nu te vedeam cînd ai paşlit-o, farmazoană ce
eşti! zise Ochilă. Ştiu că am tras o durdură bună căutîndu-te.
Ia, mai bine hai la culcuş, că se face ziuă acuşi. Ş-apoi, ce-a
mai fi a mai fi.
Şi odată mi ţi-o înşfacă ei, unul de-o mînă şi altul de
cealaltă şi hai! hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat şi,
trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei,
tot cum a ieşit.
. Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, dacă nu eram eu şi
cu Păsărilă, ce făceaţi voi acum? Iaca aşa, tot omul are un
dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în seamă
amarul. Amar era să fie de voi, de nu eram noi amîndoi. Şi
cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră!
Harap-Alb şi ceilalţi, nemaiavînd ce zice, pleacă capul
ruşinaţi, mulţumind lui Păsărilă şi vestitului Ochilă, căci le-au
fost ca nişte fraţi.
Şi atunci, numai iaca şi împăratul vine ca un leu-paraleu,
să-şi ia fata pe seamă şi, cînd o găseşte sub strajă, după cum
nu se aştepta el, numa-i scînteiau ochii în cap de ciudă, dar
nu avu ce face.
Ion Creangă
132
Atunci Harap-Alb iar se înfăţişază înaintea împăratului,
zicînd:
. Luminate împărate, de-acum cred că mi-ţi da fata, ca
să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră.
. Bine, voinice, zise împăratul posomorît; a veni ea şi
vremea aceea. Însă eu mai am o fată, luată de suflet, tot de
o vîrstă cu fata mea; şi nu e deosebire între dînsele nici la
frumuseţe, nici la stat, nici la purtat. Hai, şi dacă-i cunoaşte-o
care-i a mea adevărată, ia-ţi-o şi duceţi-vă de pe capul meu,
că mi-aţi scos peri albi, de cînd aţi venit. Iaca, mă duc să le
pregătesc, zise împăratul. Tu vină după mine, şi, dacă-i ghici-o,
ferice de tine a fi. Iară de nu, luaţi-vă catrafusele şi începeţi
a vă cărăbăni de la casa mea, căci nu vă mai pot suferi!
Şi ducîndu-se împăratul, pune de piaptănă şi îmbracă la
fel pe amîndouă fetele şi apoi dă poruncă să vie Harap-Alb
să ghicească fata împăratului.
Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcală, nu mai ştia ce să
facă şi încotro să-o dea ca să nu greşească tocmai acum, la
ducă. Şi, mai stînd el pe gînduri oleacă, cum e omul tulburat,
îşi aduce aminte de aripa cea de albină şi, scoţînd-o de unde-o
avea strînsă, scapără şi-i dă foc cu o bucăţică de iască aprinsă.
Şi atunci, numai iaca se pomeneşte cu crăiasa albinelor.
. Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? zise ea,
zburînd pe umărul său. Spune-mi, căci sunt gata să te slujesc.
Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amănuntul
şi o roagă de toţi dumnezeii ca să-i dea ajutor.
. N-ai grijă, Harap-Alb, zise crăiasa albinelor; las. că te
fac eu s-o cunoşti şi dintr-o mie. Hai, intră în casă cu îndrăzneală,
căci am să fiu şi eu pe-acolo. Şi cum îi intra, stai puţin şi te
uită la fete; şi care-i vedea-o că se apără cu năframa, să ştii
că aceea este fata împăratului.
Atunci Harap-Alb intră, cu albina pe umăr, în odaia unde
era împăratul şi cu fetele, apoi stă puţin deoparte şi începe a
se uita cînd la una, cînd la alta. Şi cum sta el drept ca
lumînarea şi le privea, cu băgare de seamă, crăiasa albinelor
Amintiri din copilărie
133
zboară pe obrazul fetei împăratului. Atunci ea, tresărind, odată
începe a ţipa şi a se apăra cu năframa, ca de un duşman. Lui
Harap-Alb atîta i-a trebuit: îndată face cîţiva paşi spre dînsa,
o apucă frumuşel de mînă şi zice împăratului:
. Luminarea-voastră, de-acum cred că nu mi-ţi mai face
nici o împiedicare, pentru că am adus întru îndeplinire tot ceea
ce ne-aţi poruncit.
. Din partea mea poţi s-o iei de-acum, Harap-Alb, zise
împăratul, ovilit şi sarbăd la faţă de supărare şi ruşine; dacă
n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic
s-o stăpîneşti, căci acum ţi-o dau cu toată inima.
Harap-Alb mulţumeşte atunci împăratului şi apoi zice fetei:
. De-acum putem să mergem, căci stăpînu-meu,
luminarea-sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrînit
aşteptîndu-mă.
. Ia mai îngăduieşte puţin, nerăbdătorule, zise fata
împăratului, luînd o turturică în braţe, spunîndu-i nu ştiu ce
la ureche şi sărutînd-o cu drag; nu te grăbi aşa, Harap-Alb,
că te-i pripi. Stai, că mai ai şi cu mine oleacă de vorbă: înainte
de pornire, trebuie să meargă calul tău şi cu turturica mea
să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă
de unde se bat munţii în capete. Şi de-a veni turturica mea
înainte cu smicelele şi apa, ia-ţi nădejdea despre mine, căci
nu merg, ferească Dumnezeu! Iară de-i avea noroc şi-a veni
calul tău mai întîi şi mi-o aduce cele poruncite, să ştii că
merg cu tine, oriunde mi-i duce; s-a mîntuit socoteala.
Şi atunci, odată pornesc şi turturica şi calul, fugind pe
întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuinţa.
Dar turturica, fiind mai uşoară, ajunge mai înainte; şi
pîndind tocmai cînd era soarele în cruce, de se odihneau
munţii numai pentru o clipită, se repede ca prin foc şi ia trei
smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă, şi apoi ca
fulgerul se întoarce înapoi. Şi, cînd pe la poarta munţilor,
calul îi iese înainte, o propeşte în cale şi o ia cu măgulelile,
zicîndu-i:
Ion Creangă
134
. Turturică-rică, dragă păsărică, adă la mine cele trei
smicele de măr dulce, apa cea vie şi cea moartă, şi tu du-te
înapoi de-ţi ia altele şi mi-i ajunge pe drum, căci eşti mai
sprintenă decît mine. Hai, nu mai sta la îndoială şi dă-mi-le,
căci atunci are să fie bine şi de stăpînu-meu, şi de stăpînă-ta,
şi de mine, şi de tine; iară de nu mi li-i da, stăpînu-meu
Harap-Alb este în primejdie, şi de noi încă n-are să fie bine.
Turturica parcă n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreabă de
ce-i e cojocul; se repede şi-i ia apa şi smicelele cu hapca şi
apoi fuge cu dînsele la fata împăratului şi i le dă, de faţă cu
Harap-Alb. Atunci lui Harap-Alb i s-a umplut inima de bucurie.
Vine ea şi turturica mai pe urmă, dar ce-ţi e bună?
. Alei, ţolină ce-mi eşti, zise fata împăratului; da. bine m-ai
vîndut. Dacă e aşa, hai, porneşte chiar acum la împăratul
Verde şi vesteşte-i că venim şi noi în urmă.
Atunci turturica porneşte. Iară fata împăratului îngenunche
dinaintea tătîne-său şi zice:
. Binecuvîntează-mă, tată, şi rămîi sănătos! Se vede că
aşa mi-a fost sortit şi n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-
Alb, şi pace bună!
După aceasta, îşi ia cele trebuitoare la drum, apoi încalecă
şi ea pe un cal năzdrăvan şi stă gata de pornire. Iară Harap-
Alb, luîndu-şi oamenii săi, încalecă şi el şi pornesc spre
împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, ca cuvîntul din poveste,
înainte mult mai este.
Mers-au ei şi zi şi noapte, nu se ştie cît au mers; şi, de
la un loc, Gerilă, Flămînzilă şi Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi
năzdrăvanul Ochilă se opresc cu toţii în cale, se opresc şi
zic cu jale:
. Harap-Alb, mergi sănătos! De-am fost răi, tu ni-i ierta,
căci şi răul cîteodată prinde bine la ceva.
Harap-Alb le mulţumeşte ş-apoi pleacă liniştit. Fata vesel
îi zîmbeşte, luna-n cer a asfinţit. Dar în pieptul lor răsare...
Ce răsare? Ia, un dor; soare mîndru, luminos şi în sine arzător,
ce se naşte din scînteia unui ochi fermecător!
Amintiri din copilărie
135
Şi mai merg ei cît mai merg, şi de ce mergeau înainte,
de ce lui Harap-Alb i se tulburau minţile, uitîndu-se la fată
şi văzînd-o cît era de tînără, de frumoasă şi plină de
vină-ncoace.
Sălăţile din Grădina Ursului, pielea şi capul cerbului le-a
dus la stăpînu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roş
mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci
era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua
dimineţii, dezmierdat de cele întîi raze ale soarelui, legănat
de adierea vîntului şi neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar
mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama focului;
la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. Şi de-aceea Harap-
Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea
fura cu ochii, din cînd în cînd, pe Harap-Alb, şi în inima ei
parcă se petrecea nu ştiu ce... poate vreun dor ascuns, care
nu-i venea a-l spune. Vorba cîntecului:
Fugi de-acole, vină-ncoace!
Şezi binişor, nu-mi da pace!
sau mai ştiu eu cum să zic, ca să nu greşesc? Dar ştiu atîta,
că ei mergeau fără a simţi că merg, părîndu-li-se calea scurtă
şi vremea şi mai scurtă; ziua ceas şi ceasul clipă; dă, cum e
omul cînd merge la drum cu dragostea alăturea.
Nu ştia sărmanul Harap-Alb ce-l aşteaptă acasă, căci nu
s-ar mai fi gîndit la de-alde acestea.
Însă vorba cîntecului:
De-ar şti omul ce-ar păţi,
Dinainte s-ar păzi!
Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam
că turturica ajunsese la împăratul Verde şi-l înştiinţase că vine
şi Harap-Alb cu fata împăratului Roş.
Atunci împăratul Verde a şi început a face pregătire, ca
pentru o fată de împărat, dînd şi poruncă să le iasă întru
întîmpinare. Iară Spînul icnea în sine şi se gîndea numai la
răzbunare.
Ion Creangă
136
În sfîrşit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cît mai
merge, şi de la o vreme ajung şi ei la împărăţie.
Şi, cînd colo, numai iaca ce le ies înainte împăratul Verde,
fetele sale, Spînul şi toată curtea împărătească, ca să-i
primească. Şi văzînd Spînul cît e de frumoasă fata împăratului
Roş, odată se repede să o ia în braţe de pe cal. Dar fata îi
pune atunci mîna pe piept, îl brînceşte cît colo şi zice:
. Lipseşte dinaintea mea, Spînule! Doar n-am venit pentru
tine, ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevăratul
nepot al împăratului Verde.
Atunci împăratul Verde şi fetele sale au rămas încremeniţi
de ceea ce au auzit. Iar Spînul, văzînd că i s-a dat vicleşugul
pe faţă, se repede ca un cîine turbat la Harap-Alb şi-i zboară
capul dintr-o singură lovitură de paloş, zicînd:
. Na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurămîntul!
Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede şi el la Spîn
şi-i zice:
. Pîn-aici, Spînule! Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de
cap, zboară cu dînsul în înaltul cerului, şi apoi, dîndu-i
drumul de-acolo, se face Spînul pînă jos praf şi pulbere. Iară
fata împăratului Roş, în vălmăşagul acesta, repede pune
capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele
trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sîngele
şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci
Harap-Alb îndată învie şi, ştergîndu-se cu mîna pe la ochi,
zice suspinînd:
. Ei, da. din greu mai adormisem!
. Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise
fata împăratului Roş, sărutîndu-l cu drag şi dîndu-i iar paloşul
în stăpînire.
Şi apoi, îngenunchind amîndoi dinaintea împăratului
Verde, îşi jură credinţă unul altuia, primind binecuvîntare de
la dînsul şi împărăţia totodată.
După aceasta se începe nunta, ş-apoi, dă Doamne bine!
Amintiri din copilărie
137
Lumea de pe lume s-a strîns de privea,
Soarele şi luna din cer le rîdea.
Ş-apoi fost-au fost poftiţi la nuntă: Crăiasa furnicilor,
Crăiasa albinelor şi Crăiasa zînelor, minunea minunilor din
ostrovul florilor!
Şi mai fost-au poftiţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni
în seamă băgaţi, ş-un păcat de povestar, fără bani în buzunar.
Veselie mare între toţi era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!
Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine
se duce acolo bea şi mănîncă. Iar pe la noi, cine are bani
bea şi mănîncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.
Ion Creangă
138
FATA BABEI ŞI FATA MOŞNEAGULUI
Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată,
şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţîfnoasă şi rea
la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă
cioara-n laţ, lăsînd tot greul pe fata moşneagului. Fata
moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună
la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune
şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora
cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu
că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai
ş-amar de pielea ei.
Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea
după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară,
ea, în sfîrşit, în toate părţile după treabă. Cît era ziulica de
mare, nu-şi mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea şi-n
alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cîrtitoare
şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era
piatră de moară în casă; iar fata ei . busuioc de pus la icoane.
Cînd se duceau amîndouă fetele în sat la şezătoare seara,
fata moşneagului nu se încurca, ci torcea cîte-un ciur plin
de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce cîte-un fus;
ş-apoi, cînd veneau amîndouă fetele acasă noaptea tîrziu,
fata babei sărea iute peste pîrlaz şi zicea fetei moşneagului
să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ţie pînă va sări şi ea. Atunci
fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă
şi la moşneag, spunînd că ea a tors acele fuse. În zadar fata
moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mîinilor sale;
căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia
numaidecît să rămîie pe-a lor. Cînd veneau duminica şi


Amintiri din copilărie
139
sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de
parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care
să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu
asprime de la toate aceste. Ş-apoi, cînd venea moşneagul de
pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata
lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău... că-i
laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la
slujbă unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate
să înnărăvească şi pe fata ei.
Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi,
se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfînt era. Din inimă,
bietul moşneag poate c-ar fi mai zis cîte ceva; dar acum
apucase a cînta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea
nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu
dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste.
Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărît de cîte-i
spunea baba, chemă fata şi-i zise:
. Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o
asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip
să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a
îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atîta gîlceavă la
casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt,
că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci
la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila
părintească la mijloc!... dar prin străini, Dumnezeu ştie peste
ce soi de sămînţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda
cîte ţi-am răbdat noi.
Atunci biata fată, văzînd că baba şi cu fiică-sa voiesc cu
orice chip s-o alunge, sărută mîna tată-său şi, cu lacrimi în
ochi, porneşte în toată lumea, depărtîndu-se de casa
părintească fără nici o nădejde de întoarcere!
Şi merse ea cît merse pe-un drum, pînă ce, din întîmplare,
îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă
de-i numărai coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise:
. Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă
grijeşte, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Ion Creangă
140
Atunci fetei i se făcu milă şi, luînd căţeluşa, o spălă şi-o
griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită
fiind în suflet că a putut săvîrşi o faptă bună.
Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr
frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum
vede pe fată, zice:
. Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de
omizi, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi
cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpîn.
Şi, mergînd ea mai departe, numai iaca ce vede o fîntînă
mîlită şi părăsită. Fîntîna atunci zice:
. Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oi prinde
şi eu bine vrodată!
Fata rîneşte fîntîna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă
şi-şi caută de drum. Şi, tot mergînd mai departe, numai iaca
ce dă de-un cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul,
cum vede pe fată, zice:
. Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că
poate ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada
nimănui, îşi suflecă mînecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl
humui şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi
îşi spălă frumuşel mîinile de lut şi porni iarăşi la drum.
Şi mergînd ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se
rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu,
ci merse tot înainte pînă ce, într-una din zile, dis-dimineaţă,
trecînd printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte
frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii
pletoase; şi cînd s-apropie de acea casă, numai iaca o babă
întîmpină pe fată cu blîndeţe şi-i zice:
. Da. ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti?
. Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără
tată, pot zice; numai Cel-de-sus ştie cîte-am tras de cînd
mama care m-a făcut a pus mîinile pe piept! Stăpîn caut şi,
Amintiri din copilărie
141
necunoscînd pe nime şi umblînd din loc în loc, m-am rătăcit.
Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa d-tale şi
te rog să-mi dai sălăşluire.
. Sărmană fată! zise bătrîna. Cu adevărat numai Dumnezeu
te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt
Sfînta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că
mîine n-ai să ieşi cu mîinile goale de la casa mea.
. Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac.
. Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti;
apoi să-mi faci bucate; şi, cînd m-oi întoarce eu de la
biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai
bune de mîncat.
Şi, cum zice, bătrîna porneşte la biserică, iară fata suflecă
mînecile şi s-apucă de treabă. Întîi şi-ntîi face lăutoare, apoi
iese afară şi începe a striga:
. Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă lăie! Şi cînd
se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia
de-o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari!
Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se
sperie; ci le ia pe cîte una şi le lă şi le îngrijeşte cît nu se
poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi cînd a venit
Sfînta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos
şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a
şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă
de-acolo o ladă, care-a vrea ea, şi să şi-o ia ca simbrie; dar
să n-o deschidă pîn-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi
vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urîte,
altele mai noi şi mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ş-alege
pe cea mai veche şi mai urîtă dintre toate. Şi cînd se dă cu
dînsa jos, Sfînta Duminică cam încreţeşte din sprîncene, dar
n-are încotro. Ci binecuvîntează pe fată, care îşi ia lada în
spate şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe
drumul pe unde venise.
Cînd, pe drum, iaca cuptorul grijit de dînsa era plin de
plăcinte crescute şi rumenite... Şi mănîncă fata la plăcinte, şi
mănîncă, hăt bine; apoi îşi mai ia cîteva la drum şi porneşte.
Ion Creangă
142
Cînd, mai încolo, numai iaca fîntîna grijită de dînsa era
plină pînă-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi
rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fîntînii erau două pahare
de argint, cu care a băut la apă pînă s-a răcorit. Apoi a luat
paharele cu sine şi a pornit înainte.
Şi mergînd mai departe, iaca părul grijit de dînsa era
încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci
ca mierea. Părul, văzînd pe fată, şi-a plecat crengile-n jos;
şi ea a mîncat la pere şi şi-a luat la drum cîte i-au trebuit.
De-acolo mergînd mai departe, iaca se întîlneşte şi cu
căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gît purta
o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţumită pentru
că a căutat-o la boală. Şi de aici, fata, tot mergînd înainte,
a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul, cînd a văzut-o, i s-au
umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci scoate
salba şi paharele cele de argint şi le dă tătîne-său; apoi
deschizînd lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi
de vite şi turme de oi ies din ea, încît moşneagul pe loc a
întinerit, văzînd atîtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi
nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei atunci şi-a luat inima-n
dinţi şi a zis:
. Las., mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii; mă duc
să-ţi aduc eu şi mai multe.
Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge
şi ea cît merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata
moşneagului; se întîlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi
bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fîntîna cea
mîlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul cel nelipit şi aproape
să se risipească; dar cînd o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi
fîntîna, şi cuptorul ca să îngrijească de dînsele, ea le răspundea
cu ciudă şi în bătaie de joc:
. Da. cum nu!? că nu mi-oi feşteli eu mînuţele tătucuţei
şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?
Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta
cineva lapte de la o vacă stearpă decît să te îndatorească o
Amintiri din copilărie
143
fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace
şi n-au mai cerut de la dînsa nici un ajutor. Şi mergînd ea
tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfînta Duminică; dar şi aici
s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă
bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum
i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau
şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a
făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată
lua cineva în gură... şi cînd a venit Sfînta Duminică de la
biserică, şi-a pus mîinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar
Sfînta Duminică, blîndă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie
mintea c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a
spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a
plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a
suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi
plăcea să ia cît de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să
facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu
lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvîntare de
la Sfînta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se
tot duce înainte; şi mergea de-i pîrîiau călcîiele, de frică să
nu se răzgîndească Sfînta Duminică să pornească după
dînsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada.
Şi cînd ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul!
Dar cînd s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul
o arde şi nu poate lua. La fîntînă, aşijderea: păhăruţele de
argint, nu-i vorbă, erau, şi fîntîna plină cu apă pînă-n gură;
dar cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar şi să ia apă,
paharele pe loc s-au cufundat, apa din fîntînă într-o clipă a
secat, şi fata de sete s-a uscat!... Cînd prin dreptul părului,
nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea,
dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul
s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese
crengile în nouri! Şi-atunci... scobeşte-te, fata babei, în dinţi!
Mergînd mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întîlnit; salbă de
galbeni avea şi acum la gît; dar cînd a vrut fata să i-o ia,
Ion Creangă
144
căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie
mîna pe dînsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei
şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În
sfîrşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici
nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizînd lada, o mulţime de
balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mîncat pe babă, cu fată
cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut
balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.
Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea
nenumărate bogăţii: el a măritat pe fiică-sa după un om bun
şi harnic. Cucoşii cîntau acum pe stîlpii porţilor, în prag şi
în toate părţile; iar găinile nu mai cîntau cucoşeşte la casa
moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe
nu mai aveau. Numai atîta, că moşneagul a rămas pleşuv şi
spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele
lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul.
Amintiri din copilărie
145
IVAN TURBINCĂ
Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Şi rusul acela
din copilărie se trezise în oaste. Şi slujind el cîteva soroace
de-a rîndul, acuma era bătrîn. Şi mai-marii lui, văzîndu-l
că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, cu arme
cu tot, să se ducă unde-a vrea, dîndu-i şi două carboave de
cheltuială.
Ivan atunci mulţumi mai-marilor săi şi apoi, luîndu-şi rămas
bun de la tovarăşii lui de oaste, cu care mai trase cîte-o duşcă,
două de rachiu, porneşte la drum cîntînd.
Şi cum mergea Ivan, şovăind cînd la o margine de drum,
cînd la alta, fără să ştie unde se duce, puţin mai înaintea lui
mergeau din întîmplare, pe-o cărare lăuntrică, Dumnezeu şi
cu Sfîntul Petre, vorbind ei ştiu ce. Sfîntul Petre, auzind pe
cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi şi, cînd colo, vede
un ostaş mătăhăind pe drum în toate părţile.
. Doamne, zise atunci Sfîntul Petre, speriat: ori hai să ne
grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostaşul cela să
aibă harţag, şi să ne găsim beleaua cu dînsul. Ştii c-am mai
mîncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală.
. N-ai grijă, Petre, zise Dumnezeu. De drumeţul care cîntă
să nu te temi. Ostaşul acesta e un om bun la inimă şi milostiv.
Vezi-l? Are numai două carboave la sufletul său; şi, drept
cercare, hai, fă-te tu cerşetor la capătul ist de pod, şi eu la
celălalt. Şi să vezi cum are să ne dea amîndouă carboavele
de pomană, bietul om! Adu-ţi aminte, Petre, de cîte ori ţi-am
spus, că unii ca aceştia au să moştenească împărăţia cerurilor.
Atunci Sfîntul Petre se pune jos la un capăt de pod, iară
Dumnezeu la celălalt şi încep a cere de pomană.


Ion Creangă
146
Ivan, cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două
carboave de unde le avea strînse şi dă una lui Sfîntul Petre
şi una lui Dumnezeu, zicînd:
. Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat,
eu dau, şi Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde.
Şi apoi Ivan începe iar a cînta şi se tot duce înainte.
Atunci Sfîntul Petre zice cu mirare:
. Doamne, cu adevărat bun suflet de om e acesta, şi n-ar
trebui să meargă nerăsplătit de la faţa ta!
. Dar, Petre, las. că am eu purtare de grijă pentru dînsul.
Apoi Dumnezeu porneşte cu Sfîntul Petre şi, cît ici, cît
cole, ajung pe Ivan, care-o ducea tot într-un cîntec, de parcă
era toată lumea a lui.
. Bună calea, Ivane, zise Dumnezeu. Dar cînţi, cînţi,
nu te-ncurci!
. Mulţumesc d-voastră, zise Ivan, tresărind. Dar de unde
ştii aşa de bine că mă cheamă Ivan?
. D-apoi, dacă n-oi şti eu, cine altul are să ştie? răspunse
Dumnezeu.
. Dar cine eşti tu, zise Ivan cam zborşit, de te lauzi că
ştii toate?
. Eu sunt cerşetorul pe care l-ai miluit colo la pod, Ivane.
Şi cine dă săracilor împrumută pe Dumnezeu, zice scriptura.
Na-ţi împrumutul înapoi, căci noi nu avem trebuinţă de bani.
Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre cît eşti tu de milostiv.
Află acum, Ivane, că eu sunt Dumnezeu şi pot să-ţi dau orice-i
cere de la mine; pentru că şi tu eşti om cu dreptate şi darnic.
Ivan atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmeţit, a căzut
în genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi a zis:
. Doamne, dacă eşti tu cu adevărat Dumnezeu, cum zici,
rogu-te blagosloveşte-mi turbinca asta, ca ori pe cine-oi vrea
eu, să-l vîr într-însa; şi apoi să nu poată ieşi de aici fără
învoirea mea.
Dumnezeu atunci, zîmbind, blagoslovi turbinca, după
dorinţa lui Ivan, şi apoi zise:
Amintiri din copilărie
147
. Ivane, cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să
vii să slujeşti şi la poarta mea, căci nu ţi-a fi rău.
. Cu toată bucuria, Doamne; am să vin numaidecît, zise
Ivan. Dar acum, deodată, mă duc să văd, nu mi-a pica ceva
la turbincă?
Şi zicînd aceste, apucă peste cîmpii de-a dreptul, spre
nişte curţi mari, care de-abia se zăreau înaintea lui, pe culmea
unui deal. Şi merge Ivan, şi merge, şi merge, pînă cînd, pe
înserate, ajunge la curţile cele. Şi cum ajunge, intră în ogradă,
se înfăţişază înaintea boierului şi cere găzduire. Boierul acela
cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc,
n-are ce să facă. Şi vrînd-nevrînd, porunceşte unei slugi să
dea lui Ivan ceva de mîncare şi apoi să-l culce în nişte case
nelocuite, unde culca pe toţi musafirii care veneau aşa, nitam-
nisam. Sluga, ascultînd porunca stăpînului, ia pe Ivan, îi dă
ceva de mîncare şi apoi îl duce la locul hotărît, să se culce.
.Las. dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gîndul
său, după ce orîndui cele de cuviinţă. Ştiu că are să aibă de
lucru la noapte. Acum să vedem care pe care! Ori el pe draci,
ori dracii pe dînsul!.
Căci trebuie să vă spun că boierul acela avea o pereche
de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul.
Şi tocmai acolo porunci să culce şi pe Ivan!
Ivan însă habar n-avea de asta. El, cum a intrat în odaia
unde l-a dus omul boierului, şi-a pus armele în rînduială, s-a
închinat după obicei şi apoi s-a tologit aşa, îmbrăcat cum era,
pe un divan moale ca bumbacul, punîndu-şi turbinca cu cele
două carboave sub căpătîi şi aşternîndu-se pe somn; căci
de-abia îl ţineau picioarele de trudit ce era. Dar poate, bietul,
să se odihnească? Căci cum a stins lumînarea, odată se
trezeşte că-i smunceşte cineva perna de sub cap şi i-o aruncă
cît colo! Ivan atunci, punînd mîna pe sabie, se scoală
repede, aprinde lumînarea şi începe a căuta prin casă, în toate
părţile, dar nu găseşte pe nimene.
. Măi! Dar acest păcat! Ori casa asta nu-i curată, ori s-a
cutremurat pămîntul, de mi-a sărit perna de sub cap, şi eu
Ion Creangă
148
umblu bădădăind ca un nebun! Ce-or mai fi şi cutremurele
ieste?! zise Ivan, mai făcînd cîteva cruci pînă la pămînt, şi
apoi iară se culcă.
Dar, cînd să aţipească, deodată se aud prin casă o mulţime
de glasuri, care de care mai urîcioase: unele miorlăiau ca
mîţa, altele coviţau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca,
altele mornăiau ca ursul, mă rog, fel de fel de glasuri schimonosite se auzeau, de nu se mai ştia ce mama dracului să fie
acolo! Ivan, atunci, se cam pricepe ce-ar fi asta.
. Apoi, stai dar! că are Chira socoteală, cum văd eu. Şi
odată începe a striga puternic:
. Paşol na turbinca, ciorti!
Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul
în turbincă, de parcă-i aducea vîntul. Şi după ce intră ei cu
toţii înlăuntru, Ivan începe a-i ghigosi muscăleşte. După aceea
leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap, mai trîntindu-le
prin turbincă nişte ghionturi ruseşti, cole, cum ştia el, de da
inima din draci. Apoi se culcă cu capul pe dînşii şi, nemaifiind
supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popeşti... Dar,
cînd aproape de cîntători, Scaraoschi, căpetenia dracilor,
văzînd că parte din slugile lui se zăbovesc, porneşte cu grăbire
la locul ştiut, să le caute. Şi, ajungînd într-o clipă, se vîră,
el ştie cum şi pe unde în odaie la Ivan şi-i şterge o palmă
prin somn, cît ce poate. Ivan, atunci, sare ars şi odată strigă:
. Paşol na turbinca!
Scaraoschi, atunci, intră şi el fără vorbă şi se înghesuieşte
peste ceilalţi dimoni, căci n-are încotro.
. Ei, las. că vă judec eu acuşi, necuraţilor; voi scoate incul
din voi, zise Ivan tulburat. Cu mine v-aţi găsit de jucat? Am
să vă muşurluiesc de au să rîdă şi cîinii de voi!
Şi odată se îmbracă şi se înarmează Ivan cu toate ale lui
şi, ieşind afară, începe a face un tărăboi de s-a sculat toată
ograda în gura lui.
. Dar ce-ai păţit, mă pohonţule, de te-ai sculat cu
noaptea-n cap şi faci aşa larmă, ziseră oamenii boierului, care
dau chiori unul peste altul, de parcă aveau orbul găinilor.
Amintiri din copilărie
149
. Ce să păţesc? zise Ivan dîrz. Ia! am căptuşit nişte iepuroi
şi am de gînd să-i jumulesc.
Boierul, în zgomotul ista, se scoală şi el şi întreabă:
. Ce vuiet e acolo prin ogradă?
. Ia, mai toată noaptea nu ne-am putut odihni din pricina
rusului celuia. Dracul ştie ce are... Cică a prins nişte iepuroi
şi vrea să-i jumulească, să iertaţi d-voastră!
În vorbele aceste, numai iaca ce se înfăţişază şi Ivan
înaintea boierului, cu turbinca plină de draci, care se zbăteau
ca peştii în vîrşă.
. Iaca, gospodin, cu cine m-am vînjolit toată noaptea...
dar încaltea ţi-am curăţit şi eu casa de draci şi vi-i aduc poclon
dis-dimineaţă. Porunceşte să-mi aducă nişte palce, că am să-i
bat la stroi, să pomenească ei cît or trăi că au dat peste Ivan,
robul lui Dumnezeu.
Boierul, văzînd aceasta, pe de-o parte l-a cuprins spaima,
iară pe de alta nu mai ştia ce să facă de bucurie; căci multe
sărindare mai dăduse el pînă atunci pe la popi, în toate părţile,
ca să-i poată izgoni dracii de la casă, şi nici că fusese chip.
Dar se vede că pîn acum le-a fost şi lor veleatul. Cu Ivan
şi-au găsit popa.
. Bine, Ivane, zise boierul cu mulţumire. Să-ţi aducă palce
cîte vrei, şi fă-ţi datoria cum ştii; c-apoi om oi fi şi eu, helbet!
În sfîrşit, nu trece mult la mijloc, iaca se pomeneşte Ivan
cu un car de palce cum îi plăcea lui. Le ia şi le leagă la un
loc, tot cîte două-trei, după cum îşi ştia meşteşugul.
Dar, pînă la vremea asta, se adunase împrejurul lui Ivan
tot satul, ca să vadă de patima dracilor. Căci lucru de mirare
era acesta, nu şagă! Atunci Ivan dezleagă turbinca în faţa
tuturor, numai cît poate să încapă mîna, şi luînd cîte pe un
drăcuşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea.
Şi după ce-l răfuia bine, îi da drumul, cu tocmeală, să nu mai
vie pe acolo, altă dată.
. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilişoare-oi avea eu, zicea
Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, şi se tot ducea împuşcat.
Iară oamenii ce priveau şi mai ales băieţii leşinau de rîs.
Ion Creangă
150
Dar, mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă şi pe
Scaraoschi şi-i trage un frecuş, de cele moschiceşti, de-i
fuge sufletul.
. Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi
jupîne Scaraoschi! Să te înveţi tu de altădată a mai bîntui
oamenii. Sărsăilă spurcat ce eşti! Şi apoi, dîndu-i drumul, .na!.
fuge şi Scaraoschi după ceilalţi, ca tăunul cu paiul...
. Dumnezeu să te înzilească, zise atunci boierul, cuprinzînd pe Ivan în braţe şi sărutîndu-l. De-acum rămîi la
mine, Ivane, şi, pentru că mi-ai curăţit casa de draci, am să
te ţin ca pe palmă.
. Ba nu, gospodin, zise Ivan. Mă duc să slujesc pe Dumnezeu, împăratul tuturor.
Şi, zicînd aceste, se încinge cu sabia, pune turbinca la
şold, îşi ia raniţa în spate şi puşca de-a umăr şi, pornind, se
tot duce înainte, la Dumnezeu. Iară privitorii, cu căciulile în
mînă, îi urau drum bun, oriîncotro s-a întoarce.
. Călătorie sprîncenată! zise boierul; de rămîneai, îmi erai
ca un frate; iară de nu, îmi eşti ca doi.
Mi se pare mie că şi boierul, cît era de boier, luase frica
turbincăi, de nu-i păru aşa de rău după Ivan, care-i făcuse
atîta bine.
Ivan însă nici nu se gîndea la asta; el îşi căuta acum de
drum, întrebînd din om în om unde şede Dumnezeu. Dar toţi
pe cîţi îi întreba dădeau din umere, neştiind ce să răspundă
la aşa întrebare ciudată.
. Numai Sfîntul Nicolai trebuie să ştie asta, zise Ivan,
scoţînd o iconiţă din sîn şi sărutînd-o pe dos şi pe faţă.
Şi atunci, ca prin minune, se şi trezeşte Ivan la poarta
raiului! Şi, nici una, nici două, odată începe a bate în poartă
cît putea. Atunci Sfîntul Petre întreabă dinlăuntru:
. Cine-i acolo?
. Eu.
. Cine eu?
. Eu, Ivan.
Amintiri din copilărie
151
. Şi ce vrei?
. Tabacioc este?
. Nu-i.
. Votchi este?
. Nu-i.
. Femei sunt?
. Ba.
. Lăutari sunt?
. Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăieşti de cap?!
. Dar unde se găsesc de aceste?
. La iad, Ivane, nu aici.
. Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la rai!... zise Ivan.
Şi, nemailungind vorba, îndată şi porneşte la iad. Şi el ştie
pe unde cotigeşte, că nu umblă tocmai mult şi numai iaca
ce dă şi de poarta iadului. Şi atunci, odată începe a bate în
poartă, strigînd:
. Ei! Tabacioc este?
. Este, răspunde cineva dinlăuntru.
. Votchi este?
. Este.
. Femei sunt?
. Dar cum să nu fie?!
. Lăutari sunt?
. Ho, ho! Cîţi pofteşti.
. A! haraşo, haraşo! Aici e de mine! Deschideţi iute, zise
Ivan, tropăind şi frecîndu-şi mîinile.
Dracul de la poartă, gîndind că e vreun muşteriu vechi
de-al lor, deschide; şi atunci, numai iaca ce se trezesc pe
neaşteptate cu Ivan Turbinca!
. Vai de noi şi de noi! ziseră atunci dracii, scărmănîndu-se
de cap în toate părţile. Aşa-i c-am păţit-o?
Ivan, însă, porunceşte să-i aducă mai degrabă votchi,
tabacioc, lăutari şi femei frumoase, că are gust să facă
un guleai.
Se uită dracii unii la alţii şi, văzînd că nu-i chip de stat
împotriva lui Ivan, încep a-i aduce, care dincotro, rachiu, tutun,
Ion Creangă
152
lăutari şi tot ce-i poftea lui Ivan sufletul. Umblau dracii în toate
părţile, iute ca prîsnelul, şi-i intrau lui Ivan în voie cu toate
cele, căci se temeau de turbincă ca de nu ştiu ce, poate mai
rău decît de sfînta cruce.
De la o vreme se chefăluieşte Ivan cum se cade, şi unde
nu începe a chiui prin iad şi a juca Horodinca şi Cazacinca,
luînd şi pe draci şi pe drăcoaice la joc, cu nepus în masă; şi
în vîrtejul cela, răsturna tărăbi şi toate cele în toate părţile,
de-ţi venea să te strici de rîs de iznoavele lui Ivan. Acum,
ce să facă dracii, ca să-l urnească de-acolo? Gîndesc ei, se
sucesc ei, se frămîntă ei cu mintea fel şi chip, dar nici unuia
nu-i vine în cap ce să facă. Talpa-iadului însă, mai ajunsă de
cap decît toţi dracii, zise atunci lui Scaraoschi:
. Haram de capul vostru! de n-aş fi eu aici, aţi păţi voi şi
mai rău decît aşa. Aduceţi-mi degrabă o putină, o piele de
cîine şi două beţe, să fac o jucărie, cum ştiu eu, şi acuşi vi-l
mătur de-aici.
Şi atunci, îndată i se aduc cele cerute, şi Tălpoiul face
iute o darabană; şi apoi, furişîndu-se de Ivan, iese cu dînsa
afară şi începe a bate ca de război; brr... br...
Ivan, atunci, îşi vine în simţire şi într-un buc iese afară cu
puşca la umăr, să vadă ce este.
Talpa-iadului, atunci, face ţuşti! înlăuntru, şi dracii,
tronc! închid poarta după Ivan, şi, punănd zăvoarele bine,
bucuria lor că au scăpat de turbincă. Bate el Ivan în poartă
cît poate, se răcăduieşte el cu puşca, dar au prins ei acum
dracii la minte.
. Ei las., cornoraţilor! De mi-ţi mai pica vrodată în mînă,
turbinca are să vă ştie de ştire.
Văzînd Ivan că porţile iadului sunt ferecate în toate părţile
şi că dracii n-au gînd să-i deschidă, se lehămeteşte el acum
şi de lăutari, şi de tabacioc, şi de votchi, şi de tot, şi porneşte
iar la rai să slujească pe Dumnezeu.
Şi cum ajunge la poarta raiului, din afară, se şi pune acolo
de strajă şi stă neadormit zi şi noapte, tot întruna, fără să se
clintească din loc.
Amintiri din copilărie
153
Şi nu mult după aceasta, numai iaca ce vine şi Moartea şi vrea numaidecît să intre la Dumnezeu, ca să primească porunci.
Ivan atunci îi pune şpaga în piept şi zice:
. Ştoti, Vidma! Unde vrei să te duci?
. La Dumnezeu, Ivane, să vedem ce mi-a mai porunci.
. Nu-i voie, zise Ivan; las. că mă duc eu să-ţi aduc răspuns.
. Ba nu, Ivane, trebuie să mă duc eu.
Ivan atunci, văzînd că Moartea dă chioară peste dînsul,
se stropşeşte la ea zicînd:
. Paşol, Vidma, na turbinca!
Moartea atunci, neavînd încotro, se bagă în turbincă şi
acuşi icneşte, acuşi suspină, de-ţi venea să-i plîngi de milă.
Iară Ivan leagă turbinca la gură cu nepăsare ş-o anină într-un
copac. Apoi începe a bate în poartă. Sfîntul Petre, atunci,
deschide şi, cînd colo, se trezeşte cu Ivan.
. Ei, Ivane, doar te-ai săturat acum de umblat prin lume
după crancalîcuri?
. M-am săturat, şi m-am prea săturat, Sfinte Petre.
. Ei, şi ce vrei acum?
. Ia, vreau să mă duc la Dumnezeu, să-i spun ceva.
. Bine, Ivane, du-te; nu ţi-e oprită calea. De-a putere-a fi,
acum eşti de casa noastră.
Ivan atunci se duce de-a dreptul înaintea lui Dumnezeu şi
zice:
. Doamne, nu ştiu dacă ai la ştiinţă ori ba, dar eu slujesc
la poarta raiului de multă vreme. Şi acum vine Moartea şi
întreabă ce mai porunciţi.
. Spune-i, Ivane, din partea mea, că poruncesc să moară
trei ani de zile de-a rîndul numai oameni bătrîni, aşa ca tine...
zise Dumnezeu, zîmbind cu bunătate.
. Bine, Doamne, zise Ivan, uitîndu-se cam lung la Dumnezeu. Mă duc să-i spun cum ai poruncit.
Şi, ducîndu-se el, scoate Moartea de la închisoare şi-i zice:
Ion Creangă
154
. Dumnezeu a poruncit ca să mănînci trei ani de zile de-a
rîndul numai pădure bătrînă; de cea tînără să nu te-atingi!
Înţeles-ai? Hai, porneşte şi-ţi fă datoria!
Moartea, atunci, porneşte prin codri, supărată ca vai de
ea, şi începe a roade la copaci bătrîni, de-i pocneau fălcile.
Şi după ce se împlinesc trei ani în capăt, iar porneşte la
Dumnezeu, să primească porunci. Dar cînd ştia că are să dea
peste Ivan, i se tăiau picioarele ş-o strîngea în spate de frică.
. Turbinca! afurisita de turbincă mă vîră în toate boalele,
zicea Moartea, suspinînd. Decît n-am încotro; trebuie să mă
duc, zise ea oftînd.
În sfîrşit merge ea, nu merge, şi de la o vreme ajunge la
poarta raiului. Dar, cînd colo, dă iar cu ochii de Ivan.
. Tot aici eşti, Ivane? tot?
. Ba bine că nu! zise Ivan, făcînd stînga-mprejur şi
punîndu-se drept în calea Morţii. Dar unde gîndeai să fiu,
cînd asta mi-e slujba?
. Gîndeam că te-i fi dus prin lume, după berbantlîcuri
de-ale tale.
. Da că doar de lume am fugit; o ştiu eu cît e de dulce şi
de amară, bat-o pustia s-o bată! I-s roase lui Ivan urechile de
dînsa. Dar ce-ai slăbit aşa, Vidmă?
. De bunătăţile tale, Ivane. Acum cred că nu ţi-i mai face
blestem cu mine, mi-i da drumul să intru la Dumnezeu, că
tare mare treabă mai am.
. Da, cum nu?! ia mai pune-ţi pofta la o parte, că doar nu
piere lumea... nu cumva ai pofti oare să te pui la taifasuri cu
Dumnezeu?
. Dar ştii că te prea întreci cu şaga, Ivane...
. Aşa ţi-e treaba? Încă mă iei la trei parale? Paşol na
turbinca, Vidma!
Moartea, atunci, se vîră în turbincă şi Ivan o pune la
pastramă, zicînd:
. Şopîrcai cu cine şopîrcai, dar cu Ivan nu şopîrcai.
Amintiri din copilărie
155
Dumnezeu, însă, ştia de toate acestea, dar voia să mai facă
şi pe cheful lui Ivan, nu tot pe-a Morţii; căci multe bunătăţi
mai făcuse şi ea în viaţa ei!
. Ia deschide, Sfinte Petre, zise Ivan, bătînd apoi la poartă.
Sfîntul Petre deschide, şi Ivan se duce iar de se înfăţişază
înaintea lui Dumnezeu şi zice:
. Doamne, Moartea întreabă ce mai porunciţi? Şi să nu
vă supăraţi, dar tare-i neastîmpărată şi avană, drept să vă
spun; şede ca pe spini şi vrea numaidecît să-i daţi răspuns.
. Du-i răspuns, Ivane, că poruncesc să moară de acum
înainte trei ani de zile de-a rîndul numai oameni tineri, şi
alţi trei ani de zile să moară numai copii obraznici.
. Bine, Doamne, zise Ivan, închinîndu-se pînă la pămînt.
Mă duc să-i spun cum ai poruncit... şi cum ajunge Ivan din
afară de poartă, scoate Moartea din turbincă şi-i zice:
. Dumnezeu a poruncit ca de-acum înainte să mănînci
trei ani de zile de-a rîndul numai pădure tînără; şi alţi trei
ani de zile, numai vlăstare fragede, răchiţică, smicele, nuiele
şi altele de seama acestora; de pădurea cea bătrînă să nu
te-atingi, că-i poznă! Auzit-ai, Vidmă? Hai, porneşte pînă te
văd, şi-ţi fă datoria cu sfinţenie.
Moartea atunci, înghiţind noduri, porneşte prin dumbrăvi,
lunci şi huceaguri, supărată ca vai de capul ei. Şi, de voie,
de nevoie, începe cînd a roade la copaci tineri, cînd a forfeca
smicele şi nuiele de-i pîrîiau măselele şi o dureau şelele şi
grumajii întinzîndu-se pe sus, la plopii cei înalţi, şi plecîndu-se
atîta pe la rădăcinile celor tufari, după mlădiţe fragede. Se
zămorea şi ea, sărmana, cum putea. În sfîrşit, s-a chinuit
Moartea aşa trei ani de zile de-a rîndul, şi încă alţi trei ani,
şi după ce i se împlinesc cei şase ani de osîndă, iar porneşte
la Dumnezeu să vadă ce porunci i-a mai da. Nu-i vorbă, că
ştia Vidma ce-o aştepta, dar ce era să facă?
. Turbinca! Mînca-o-ar focul s-o mănînce! zicea Moartea,
ducîndu-se la rai ca şi cum ar fi mers la spînzurătoare. Nu
ştiu ce să mai zic şi despre Dumnezeu, ca să nu greşesc.
Ion Creangă
156
Pesemne c-a ajuns şi el în mintea copiilor, Doamne iartă-mă,
de i-a dat lui Ivan cel nebun atîta putere asupra mea. Bine
mi-ar părea să-l văd şi pe Dumnezeu într-o zi, cît e de mare
şi puternic, în turbinca lui Ivan; ori de nu, măcar pe Sfîntul
Petrea; numai atunci mi-ar crede ei mie.
Şi mergînd ea tot bodrogănind vrute şi nevrute, ajunge la
poarta raiului; şi cînd dă iar de Ivan, i se întunecă lumea
înaintea ochilor şi zice oftînd:
. Dar bine, Ivane, iar ai de gînd să mă chinuieşti cu
turbinca ceea a ta?
. Ba dac-aş avea mai multă putere, ţi-o spun drept că ţi-aş
scoate ochii ca la dracul şi te-aş frige pe frigare, zise Ivan cu
ciudă, că din pricina ta s-a prăpădit atîta amar de lume, de
la Adam şi pînă astăzi. Paşol na turbinca, Vidma! Şi de-acum,
nici mai spun lui Dumnezeu despre tine, hoanghină bătrînă
ce eşti! Tu şi cu Talpa-iadului sunteţi potrivită pereche. Îmi
vine să vă rup cu dinţii de bunişoare ce sunteţi. Am să te ţin
la pastramă, hăt şi bine! De-acum în turbincă au să-ţi putrezească ciolanele. Hă, hă!
Suspină ea Moartea, dar pace bună; Ivan, parcă nici n-o
vede, nici n-o aude. În sfîrşit, trece ea aşa o bucată de vreme,
cît ar fi trecut, şi într-una din zile vine Dumnezeu la poartă
să vadă ce necazuri mai face Ivan cu turbinca ceea.
. Ei, Ivane, ce mai direguieşti? Moartea n-a mai venit
pe-aici?
Ivan, atunci, lasă capul în jos şi, tăcînd, începe a face
feţe-feţe. Iară Moartea răspunde înăduşit din turbincă:
. Iată-mă-s, Doamne, pusă la opreală; m-ai lăsat de rîsul
unui şui ca Ivan, nenorocita de mine!
Dumnezeu, atunci, dezleagă turbinca, dă drumul Morţii şi
zice lui Ivan:
. Ei, Ivane, destul de-acum; ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mîncat
mălaiul! De milostiv, milostiv eşti; de bun la inimă, bun ai
fost, nu-i vorbă. Dar, de la o vreme încoace, cam de pe cînd
ţi-am blagoslovit turbinca aceasta, te-ai făcut prea nu ştiu
Amintiri din copilărie
157
cum. Cu dracii de la boierul cela ai făcut hara-para. La iad
ai tras un guleai de ţi s-a dus vestea ca de popă tuns. Cu
Moartea te-am lăsat pînă acum de ţi-ai făcut mendrele, cum
ai vrut; n-ai ce zice. Dar toate-s pînă la o vreme, fătul meu.
De-acum ţi-a venit şi ţie rîndul să mori; n-am ce-ţi face.
Trebuie să dăm fiecăruia ce este al său, căci şi Moartea are
socoteala ei; nu-i lăsată numai aşa, degeaba, cum crezi tu.
Ivan atunci, văzînd că s-au trecut de şagă, se pune în
genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi-l roagă cu lacrimi, zicînd:
. Doamne! Rogu-te să fiu îngăduit macar trei zile, în care
să-mi grijesc sufletul, să-mi lucrez racla cu mîna mea asta
slăbănoagă şi să mă aşez singurel într-însa; şi după aceste facă
Moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strîns
funia la par; încep a slăbi văzînd cu ochii.
Dumnezeu îi învoieşte cererea aceasta şi apoi, luîndu-i
turbinca din stăpînire, îl dă pe seama Vidmei, ca după trei
zile să-i ia sufletul!
Ivan acum, rămînînd singur, supărat ca vai de el, pe de-o
parte că i-a luat Dumnezeu turbinca, pe de alta că are să
moară, s-a pus pe gînduri.
.Mă rog, ia să stau şi să-mi fac socoteală cu ce m-am ales
eu cît am trăit pe lumea asta, zise Ivan în gîndul său. În oaste
am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram! De-atunci
încoace am umblat ia aşa, teleleu Tanasă. M-am dus la rai,
de la rai la iad, şi de la iad iar la rai. Şi tocmai acum, la
adică, n-am nici o mîngîiere! Rai mi-a trebuit mie la vremea
asta? Ia, aşa păţeşti dacă te strici cu dracul; aici, la sărăcăciosul
ist de rai, vorba ceea: .Fală goală, traistă uşoară.; şezi cu
banii în pungă şi duci dorul la toate cele. Mai mare pedeapsă
decît asta nici că se mai poate! Votchi nu-i, tabacioc nu-i,
lăutari nu-s, guleai nu-i, nimica nu-i! Mai am numai trei zile
de trăit, şi te... ai dus, Ivane, de pe faţa pămîntului! Oare
nu-i de făcut vreo şmecherie pînă mai este încă vreme?.
În sfîrşit, mai stă el Ivan oleacă aşa, cu fruntea rezemată
pe mînă, şi-i şi trăsneşte în gînd una:
Ion Creangă
158
.Taci! Că i-am dat de meşteşug. Încaltea, ce-a fi, a fi; dar
degeaba n-are să fie... văd eu bine că tot de una mi-e acum..
Şi odată se duce Ivan repede cu cele două carboave, el
ştie unde, şi cumpără unelte de teslărie, două lătunoaie groase,
patru balamale, cîteva piroane, două belciuge şi un lăcătoi
zdravăn, şi se aruncă de-şi face el singur o drăguţă de raclă,
să poată şedea şi împăratul într-însa.
. Iaca, Ivane, şi casa de veci, zise el. Trei coţi de
pămînt, atîta-i al tău! Vezi în ce se încheie toată scofala
de pe lumea asta?
Dar n-apucă Ivan a sfîrşi bine vorba din urmă, şi numai
iaca se şi trezeşte cu Moartea la spate:
. Ei, Ivane, gata eşti?
. Gata, răspunse el, zîmbind.
. Dacă eşti gata, hai! Aşază-te mai repede în raclă, că n-am
vreme de pierdut. Poate mă mai aşteaptă şi alţii să le dau
răvaş de drum.
Ivan, atunci, se pune în raclă cu faţa în jos.
. Nu aşa, Ivane, zise Moartea.
. Dar cum?
. Pune-te cum trebuie să şadă mortul.
Ivan se pune într-o rîlă şi lasă picioarele spînzurate afară.
. Dar bine, Ivane, una-i vorba, alta-i treaba; mult ai să
mă ţii? Pune-te, măi frate, bine, cum se pune!
Ivan, atunci, se întoarce iar cu faţa-n jos, cu capul bălălău
într-o parte şi iar cu picioarele afară.
. Ă... ra... ca. de mine şi de mine! Dar nici atîta lucru nu
ştii? Se vede că numai de blestemăţii ai fost bun în lumea
asta. Ia fugi de-acolo, să-ţi arăt eu, nebunule ce eşti!
Ivan atunci iese din raclă şi stă în picioare umilit. Iară
Moartea, avînd bunătate a dăscăli pe Ivan, se pune în raclă
cu faţa-n sus, cu picioarele întinse, cu mîinile pe piept şi cu
ochii închişi, zicînd:
. Iaca aşa, Ivane, să te aşezi.
Ivan, atunci, nu pierde vremea şi face tranc! capacul
deasupra, încuie lăcata, şi, cu toată rugămintea Morţii, umflă
Amintiri din copilărie
159
racla în spate şi se duce de-i dă drumul pe-o apă mare,
curgătoare, zicînd:
. Na! că ţi-am făcut coneţul. De-acum du-te pe apa
sîmbetei! Şi să ieşi din raclă cînd te-a scoate bunica din
groapă. Mi-a luat el Dumnezeu turbinca din pricina ta, dar
încaltea ţi-am făcut-o bună şi eu!
. Ei, ei! Doamne, zise apostolul Petru rîzînd, vezi de ce
s-a mai apucat acum Ivan al sfinţiei tale? Bine-a mai zis cine-a
zis: .Dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan..
Dumnezeu atunci, văzînd pînă unde merge îndrăzneala
lui Ivan, a început a se cam lua şi el pe gînduri de năzdrăvăniile lui! Şi aşa, a zis Dumnezeu să se desfacă sicriul acolo
unde era şi să iasă Moartea la liman ca să-şi răzbune şi ea
acum pe Ivan. Şi îndată s-a făcut aşa, şi cînd nici nu visa
Ivan că are să mai dea vrodată ochii cu Moartea, numai iaca
ce se trezeşte cu dînsa faţă-n faţă, zicîndu-i:
. Dar bine, Ivane, aşa ne-a fost vorba?
Ivan, atunci, a rămas încremenit, fără să mai poată zice
un cuvînt măcar.
. Încă te faci niznai? Ei, Ivane, Ivane! Numai răbdarea şi
bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poate să precovîrşască fărădelegile şi îndărătnicia ta. De demult erai tu
mătrăşit din lumea asta şi ajuns de batjocura dracilor, dacă
nu-ţi intra Dumnezeu în voie mai mult decît însuşi fiului său.
Să ştii, Ivane, că de-acum înainte ai să fii bucuros să mori; şi
ai să te tîrîi în brînci după mine, rugăndu-mă să-ţi iau
sufletul, da eu am să mă fac că te-am uitat şi am să te las să
trăieşti cît zidul Goliei şi Cetatea Neamţului, ca să vezi tu
cît e de nesuferită viaţa la aşa de adînci bătrîneţe!
Şi l-a lăsat Moartea de izbelişte să trăiască:
Cît e lumea şi pămîntul,
Pe cuptor nu bate vîntul.
Şi aşa, văzînd Ivan că nu mai moare, zise în sine:
Ion Creangă
160
.Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul
Vidmei? Ba, zău, nici nu gîndesc. Deie-şi ea, dacă vrea!.
Şi cică atunci unde nu s-a apucat şi el, în ciuda Morţii,
de tras la mahorcă şi de chilit la ţuică şi holercă, de parc-o
mistuia focul.
. Guleai peste guleai, Ivane; căci altfel înnebuneşti de
urît, zicea el.
Dă, ce era să facă bietul om, cînd Moartea-i chioară şi
nu-l vede?...
Şi aşa a trăit Ivan cel fără de moarte veacuri nenumărate,
şi poate că şi acum a mai fi trăind, dacă n-a fi murit.
A M I N T I R I
D I N C O P I L Ă R I E
Ion Creangă
162
Dedicaţie d-şoarei L.M.
I
Stau cîteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni
mai erau în părţile noastre pe cînd începusem şi eu, drăgăliţă-
Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul
Humuleşti, din tîrg drept peste apa Neamţului; sat mare şi
vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului,
Delenii şi Bejenii.
Ş-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa,
un sat de oameni fără căpătîi, ci sat vechi răzeşesc, întemeiat
în toată puterea cuvîntului: cu gospodari tot unul şi unul, cu
flăcăi voinici şi fete mîndre, care ştiau a învîrti şi hora, dar
şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserică
frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia, de
făceau mare cinste satului lor.
Şi părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic şi
cu bunătate mai era! Prin îndemnul său, ce mai pomi s-au pus
în ţintirim, care era îngrădit cu zăplaz de bîrne, streşinit cu
şindilă, şi ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericii pentru
şcoală; ş-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla
prin sat din casă în casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaei,
dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos şi voinic, şi sfătuia
pe oameni să-şi dea copiii la învăţătură. Şi unde nu s-au
adunat o mulţime de băieţi şi fete la şcoală, între care eram
şi eu, un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea.
Şi cea dintîi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii, o
zgîtie de copilă ageră la minte şi aşa de silitoare, de întrecea
mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii. Însă părintele
mai în toată ziua da pe la şcoală şi vedea ce se petrece... Şi
ne pomenim într-una din zile că părintele vine la şcoală şi


Amintiri din copilărie
163
ne aduce un scaun nou şi lung, şi după ce-a întrebat de dascăl,
care cum ne purtăm, a stat puţin pe gînduri, apoi a pus nume
scaunului .Calul Balan. şi l-a lăsat în şcoală.
În altă zi ne trezim că iar vine părintele la şcoală, cu moş
Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de şcoală nouă,
un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos, şi părintele
îi pune nume .Sfîntul Nicolai., după cum este şi hramul
bisericii din Humuleşti... Apoi pofteşte pe moş Fotea că, dacă
i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa, din cînd în
cînd, cîte unul, şi ceva mai grosuţ, dacă se poate... Bădiţa
Vasile a zîmbit atunci, iară noi, şcolarii, am rămas cu ochii
holbaţi unii la alţii. Şi a pus părintele pravilă şi a zis că în
toată sîmbăta să se procitească băieţii şi fetele, adică să
asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învăţat peste săptămînă;
şi cîte greşeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva,
iar la urma urmelor, de fiecare greşeală să-i ardă şcolarului
cîte un sfînt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era
sprinţară şi plină de incuri, a bufnit în rîs. Păcatul ei, sărmana!
. Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupîneasă! zise
părintele, de tot posomorît, să facem pocinog sfîntului
Nicolai cel din cui.
Şi cu toată stăruinţa lui Moş Fotea şi a lui bădiţa Vasile,
Smărăndiţa a mîncat papara, şi pe urmă şedea cu mîinile la
ochi şi plîngea ca o mireasă, de sărea cămăşa de pe dînsa.
Noi, cînd am văzut asta, am rămas înlemniţi. Iar părintele,
ba azi, ba mîine, aducînd pitaci şi colaci din biserică, a
împărţit la fiecare, de ne-a îmblînzit, şi treaba mergea strună;
băieţii schimbau tabla în toate zilele, şi sîmbăta procitanie.
Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam felul, aşa, cîteodată;
căci, din băţul în care era aşezată fila cu cruce-ajută şi buchile
scrise de bădiţa Vasile pentru fiecare, am ajuns la trătaji, de
la trătaji la ceaslov, ş-apoi, dă, Doamne, bine! în lipsa
părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul
deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi
bondarii la ele, şi, cînd clămpăneam ceaslovul, cîte zece-
Ion Creangă
164
douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul
muştelor! Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută
ceasloavele şi, cînd le vede aşa sîngerate cum erau, îşi pune
mîinile în cap de necaz. Şi cum află pricina, începe a ne
pofti pe fiecare la Balan şi a ne mîngîia cu sfîntul ierarh
Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor
bondari, care din pricina noastră au pătimit.
Nu trece mult după asta, şi-ntr-o zi, prin luna lui mai,
aproape de Moşi, îndeamnă păcatul pe bădiţa Vasile tîntul,
că mai bine nu i-oi zice, să pună pe unul, Nic-a lui Costache,
să mă procitească. Nică, băiat mai mare şi înaintat în învăţătură
pînă la genunchiul broaştei, era sfădit cu mine din pricina
Smărăndiţei popii, căreia, cu toată părerea mea de rău, i-am
tras într-o zi o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind
muşte... Şi Nică începe să mă asculte; şi mă ascultă el, şi
mă ascultă, şi unde nu s-apucă de însemnat la greşeli cu
ghiotura pe o draniţă: una, două, trei, pînă la douăzeci şi
nouă. .Măi!!! s-a trecut de şagă, zic eu, în gîndul meu; încă
nu m-a gătit de ascultat, şi cîte au să mai fie!. Şi unde n-a
început a mi se face negru pe dinaintea ochilor şi a tremura
de mînios... Ei, ei! acu-i acu. .Ce-i de făcut, măi Nică?. îmi
zic eu în mine. Şi mă uitam pe furiş la uşa mîntuirii şi tot
scăpăram din picioare, aşteptînd cu neastîmpăr să vină un
lainic de şcolar de afară, căci era poruncă să nu ieşim cîte
doi deodată; şi-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu
mai vine, să mă scutesc de călăria lui Balan şi de blagoslovenia
lui Nicolai, făcătorul de vînătăi. Dar adevăratul sfînt Nicolai
se vede că a ştiut de ştirea mea, că numai iaca ce intră
afurisitul de băiat în şcoală. Atunci eu, cu voie, fără voie, plec
spre uşă, ies repede şi nu mă mai încurc primprejurul şcolii,
ci o iau la sănătoasa spre casă. Şi cînd mă uit înapoi, doi
hojmălăi se şi luaseră după mine; şi unde nu încep a fugi
de-mi scăpărau picioarele; şi trec pe lîngă casa noastră, şi
nu intru acasă, ci cotigesc în stînga şi intru în ograda unui
megieş al nostru, şi din ogradă în ocol, şi din ocol în grădina
Amintiri din copilărie
165
cu păpuşoi, care erau chiar atunci prăşiţi de-al doilea, şi
băieţii după mine; şi, pînă să mă ajungă, eu, de frică, cine
ştie cum, am izbutit de m-am îngropat în ţărnă la rădăcina
unui păpuşoi. Şi Nic-a lui Costache, duşmanul meu, şi cu
Toader a Catincăi, alt hojmălău, au trecut pe lîngă mine
vorbind cu mare ciudă; şi se vede că i-a orbit Dumnezeu de
nu m-au putut găbui. Şi de la o vreme, nemaiauzind nici o
foşnitură de păpuşoi, nici o scurmătură de găină, am ţîşnit
odată cu ţărna-n cap, şi tiva la mama acasă, şi am început a-i
spune, cu lacrimi, că nu mă mai duc la şcoală, măcar să ştiu
bine că m-or omorî!
A doua zi însă a venit părintele pe la noi, s-a înţeles cu
tata, m-au luat ei cu binişorul şi m-au dus iar la şcoală. .Că,
dă, e păcat să rămîi fără leac de învăţătură, zicea părintele;
doar ai trecut de bucheludeazla şi bucheriţazdra: eşti acum
la ceaslov, şi mîine-poimîine ai să treci la psaltire, care este
cheia tuturor învăţăturilor, şi, mai ştii cum vine vremea? poate
să te faci şi popă aici, la biserica Sfîntului Nicolai, că eu
pentru voi mă strădănuiesc. Am o singură fată ş-oi vedea eu
pe cine mi-oi alege de ginere..
Hei, hei! cînd aud eu de popă şi de Smărăndiţa popii, las
muştele în pace şi-mi iau alte gînduri, alte măsuri: încep a
mă da la scris, şi la făcut cadelniţa în biserică, şi la ţinut
isonul, de parcă eram băiat. Şi părintele mă ia la dragoste, şi
Smărăndiţa începe din cînd în cînd a mă fura cu ochiul, şi
bădiţa Vasile mă pune să ascult pe alţii, şi altă făină se macină
acum la moară. Nic-a lui Costache, cel răguşit, balcîz şi
răutăcios, nu mai avea stăpînire asupra mea.
Dar nu-i cum gîndeşte omul, ci-i cum vrea Domnul. Într-una
din zile, şi chiar în ziua de Sfîntul Foca, scoate vornicul din
sat pe oameni la o clacă de dres drumul. Se zicea că are să
treacă Vodă pe acolo spre mănăstiri. Şi bădiţa Vasile n-are
ce lucra? Hai şi noi, măi băieţi, să dăm ajutor la drum, să nu
zică Vodă, cînd a trece pe aici, că satul nostru e mai leneş
decît alte sate. Şi ne luăm noi de la şcoală şi ne ducem cu
Ion Creangă
166
toţii. Şi care săpau cu cazmalele, care cărau cu tărăboanţele,
care cu căruţele, care cu coveţile, în sfîrşit, lucrau oamenii
cu tragere de inimă. Iar vornicul Nic-a Petricăi, cu paznicul,
vătămanul şi cîţiva nespălaţi de mazili se purtau printre
oameni de colo pînă colo, şi cînd deodată numai iaca vedem
în prund cîţiva oameni claie peste grămadă, şi unul din ei
mugind puternic. .Ce să fie acolo?. ziceau oamenii, alergînd
care de care din toate părţile.
Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau
acum zdravăn şi-l puneau în cătuşe, să-l trimită la Piatra...
Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. Aşa,
cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste...
Afurisită privelişte mai fu şi asta! Flăcăii ceilalţi pe dată s-au
făcut nevăzuţi, iară noi, copiii, ne-am întors plîngînd pe la
casele noastre. .Afurisit să fie cîinerul de vornic, şi cum a
ars el inima unei mame, aşa să-i ardă inima Sfîntul Foca de
astăzi, lui şi tuturor părtaşilor săi!. blestemau femeile din sat,
cu lacrimi de foc, în toate părţile. Iar mama lui bădiţa Vasile
îşi petrecea băiatul la Piatra, bocindu-l ca pe un mort! .Las.,
mamă, că lumea asta nu-i numai cît se vede cu ochii, zicea
bădiţa Vasile mîngîind-o; şi în oaste trăieşte omul bine, dacă
este vrednic. Oştean a fost şi Sfîntul Gheorghe, şi Sfîntul
Dimitrie, şi alţi sfinţi mucenici, care au pătimit pentru
dragostea lui Hristos, măcar de-am fi şi noi ca dînşii!.
Ei, ei! pe bădiţa Vasile l-am pierdut; s-a dus unde i-a fost
scris. Şi părintele Ioan umbla acum cu pletele în vînt să
găsească alt dascăl, dar n-a mai găsit un bădiţa Vasile,
cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare. Era în sat şi dascălul
Iordache, fîrnîitul de la strana mare, dar ce ţi-i bun? Ştia şi
el glasurile pe din afară de biserică, nu-i vorbă, dar clămpănea
de bătrîn ce era; ş-apoi mai avea şi darul suptului... Aşadar,
şcoala a rămas pustie pentru o bucată de vreme, şi cîţiva
dintre noi, care ne ţineam de părintele Ioan, calea-valea:
biserica deschide pe om. Duminicile bîzîiam la strană, şi
hîrşti! cîte-un colac! Şi, cînd veneau cele două ajunuri, cîte
Amintiri din copilărie
167
treizeci-patruzeci de băieţi fugeau înaintea popii, de rupeam
omătul de la o casă la alta, şi la Crăciun nechezam ca
mînzii, iar la Bobotează strigam chiraleisa de clocotea satul.
Şi, cînd ajungea popa, noi ne aşezam în două rînduri şi-i
deschideam calea, iară el îşi trăgea barba şi zicea cu mîndrie
către gazdă:
. Aiştia-s mînzii popii, fiule. Nişte zile mari ca aceste le
aşteaptă şi ei, cu mare bucurie, tot anul. Gătitu-le-aţi ceva
bob fiert, găluşte, turte cu julfă şi vărzare?
. Gătit, cinstite părinte; poftim de ne blagosloviţi casa şi
masa şi poftim de mai şedeţi, să ne şadă peţitorii.
Cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa, ş-apoi,
aţine-te, gură! Vorba ceea: .De plăcinte rîde gura, de vărzare,
şi mai tare..
Ce să faci, că doar numai de două ori pe an este ajunul!
Ba la un loc, mi-aduc aminte, ne-am grămădit aşa de tare
şi am răsturnat masa omului, cu bucate cu tot, în mijlocul
casei, de i-am dogorit obrazul părintelui de ruşine. Dar el
tot cu bunătate:
. De unde nu-i, de-acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă
băgare de seamă nu strică!
Apoi la hramul bisericii se ţinea praznicul cîte-o săptămînă
încheiată, şi numai să fi avut pîntece unde să pui coliva şi
bucatele, atît de multe erau. Şi dascăli, şi popi, şi vlădici,
şi de tot soiul de oameni, din toate părţile, se adunau la
hramul bisericii din Humuleşti, şi toţi ieşeau mulţumiţi. Ba
şi pe la casele oamenilor se ospătau o mulţime de străini.
Şi mama, Dumnezeu s-o ierte, straşnic se mai bucura cînd
se întîmplau oaspeţi la casa noastră şi avea prilej să-şi
împartă pîinea cu dînşii.
. Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba, mai
bine să-mi dau eu cu mîna mea. Că, oricum ar fi, tot îs mai
aproape dinţii decît părinţii. S-au văzut de acestea!
Şi cînd învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă
şi citea acum la ceaslov, la psaltire şi Alexandria mai bine decît
mine, şi se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte.
Ion Creangă
168
Din partea tatei, care ades îmi zicea în bătaie de joc:
.Logofete, brînză-n cui, lapte acru-n călămări, chiu şi vai
prin buzunări!., puteam să rămîn cum era mai bine: .Nic-a
lui Ştefan a Petrei., om de treabă şi gospodar în Humuleşti.
Vorba ceea:
Decît codaş în oraş,
Mai bine-n satul tău fruntaş.
Mama însă era în stare să toarcă-n furcă, şi să învăţ mai
departe. Şi tot cihăia mama pe tata să mă mai dea undeva la
şcoală, căci auzise ea spunînd la biserică, în .Parimei., că
omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neînvăţat slugă-l va avea.
Şi afară de aceasta, babele care trag pe fundul sitei în
41 de bobi, toţi zodierii şi cărturăresele pe la care căutase
pentru mine şi femeile bisericoase din sat îi băgase mamei
o mulţime de bazaconii în cap, care de care mai ciudate:
ba că am să petrec între oameni mari, ba că-s plin de noroc,
ca broasca de păr, ba că am un glas de înger, şi multe alte
minunăţii, încît mama, în slăbăciunea ei pentru mine,
ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba
creştinătăţii, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită,
aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor şi veselea
întreaga făptură cu viersul său.
. Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ţi mai
trebuie! zicea tata, văzînd-o aşa de ahotnică pentru mine.
Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai
avea cine să ne tragă ciubotele. N-ai auzit că unul cică s-a
dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, şi a venit vacă? Oare
Grigore a lui Petre Lucăi de la noi din sat pe la şcoli a învăţat,
de ştie a spune atîtea bongoase şi conocăria pe la nunţi? Nu
vezi tu că, dacă nu-i glagore-n cap, nu-i, şi pace bună!
. Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreau să-mi fac băiatul
popă, ce ai tu?
. Numaidecît popă, zise tata. Auzi, măi! Nu-l vezi că-i o
tigoare de băiat, cobăit şi leneş, de n-are pereche? Dimineaţa,
Amintiri din copilărie
169
pînă-l scoli, îţi stupeşti sufletul. Cum îl scoli, cere demîncare.
Cît îi mic, prinde muşte cu ceaslovul şi toată ziulica bate
prundurile după scăldat, în loc să pască cei cîrlani şi să-mi
dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. Iarna, pe gheaţă
şi la săniuş. Tu, cu şcoala ta, l-ai deprins cu nărav. Cînd s-a
face mai mărişor, are să înceapă a-i mirosi a catrinţă, şi cu
astă rînduială n-am să am folos de el niciodată.
Şi după cum am cinste a vă spune, multă vorbă s-a făcut
între tata şi mama pentru mine, pînă ce a venit în vara aceea,
pe la august, şi cinstita holeră de la .48 şi a început a secera
prin Humuleşti în dreapta şi în stînga, de se auzea numai chiu
şi vai în toate părţile. Şi eu, neastîmpărat cum eram, ba
ieşeam la pîrlaz, cînd trecea cu mortul pe la poarta noastră
şi-l boscorodeam cu cimilitura:
Chiţigaie, gaie, ce ai în tigaie?
Papa puilor duc în valea socilor.
Ferice de gangur, că şede într-un vîrf de soc
Şi se roagă rugului şi se-nchină cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapă,
Să-i dai vacă de vacă şi doi boi să tacă,
ba îl petreceam pînă la biserică şi apoi veneam acasă cu
sînul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roşcove
şi smochine din pomul mortului, de se încruceau tata şi mama
cînd mă vedeau cu dînsele. Şi ca să mă scape de belea,
m-au trimis la stînă în dumbrava Agapiei, lîngă podul Cărăgiţei,
unde erau şi oile noastre, să şed acolo pînă s-a mai potoli
boliştea. Însă peste noapte a şi dat holera peste mine şi m-a
frămîntat şi m-a zgîrcit cîrcel; şi-mi ardea sufletul în mine
de sete, şi ciobanii şi baciul habar n-aveau de asta, numai se
întorceau pe ceea parte în ţipetele mele şi horăiau mereu. Iară
eu mă tîrîiam cum puteam pînă la fîntînă, în dosul stînii,
şi pe nimică pe ceas beam cîte-un cofăiel întreg de apă. Pot
zice că în noaptea aceea la fîntînă mi-a fost masul, şi n-am
Ion Creangă
170
închis ochii nici cît ai scăpăra din amînar. Abia despre ziuă
s-a îndurat Vasile Bordeianu, strungarul nostru, de s-a dus în
Humuleşti, cale de două ceasuri cu piciorul, şi a înştiinţat pe
tata, de a venit cu căruţa şi m-a luat acasă. Şi pe drum,
necontenit ceream apă, iar tata mă amîna cu momele de la
o fîntînă la alta, pînă a dat Dumnezeu de am ajuns în
Humuleşti. Şi, cînd colo, doftorii satului, moş Vasile Ţandură
şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe
foc într-un ceaun mare nişte hoştine cu său; şi după ce mi-au
tras o frecătură bună cu oţet şi leuştean, mi-aduc aminte ca
acum, au întins hoştinele ferbincioase pe o pînzătură şi m-au
înfăşat cu ele peste tot, ca pe un copil; şi nu pot şti cît a fi
trecut la mijloc pînă ce am adormit mort, şi d-abia a doua zi
pe la toacă m-am trezit, sănătos ca toţi sănătoşii; Dumnezeu
să odihnească pe moş Ţandură şi pe tovarăşul său! Şi, vorba
ceea: .Lucrul rău nu piere cu una, cu două.. Pînă-n seară,
am şi colindat mai tot satul, ba şi pe la scăldat am tras o raită,
cu prietenul meu Chiriac al lui Goian, un lainic şi un pierde-
vară ca şi mine. Dar tata nu mi-a mai zis atunci nimica; m-a
lăsat în voia mea pentru o bucată de vreme.
Peste iarnă, mama iar s-a pus pe capul tatei, să mă dea
undeva la şcoală. Dar tata spunea că nu mai are bani de dat
pentru mine.
. Lui dascălul Vasile a Vasilcăi (îi) plăteam numai cîte
un sorocovăţ pe lună. Iar postoronca de dascălul Simeon Fosa
din Ţuţuieni, numai pentru că vorbeşte mai în tîlcuri decît
alţii şi sfîrcîieşte toată ziua la tabac, cere cîte trei husăşi
pe lună; auzi vorbă! Nu face băiatul ista atîţia husăşi, cu straie
cu tot, cîţi am dat eu pentru dînsul pînă acum!
Cînd a mai auzit mama şi asta, s-a făcut foc.
. Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să
mă înţelegi? Cînd tragi sorocoveţii la musteaţă, de ce nu te
olicăieşti atîta? Petre Todosiicăi, crîşmarul nostru, aşă-i că ţi-a
mîncat nouă sute de lei? Vasile Roibu din Bejeni, mai pe-atîţia,
şi alţii cîţi? Ruştei lui Valică şi Măriucăi lui Onofrei găseşti
Amintiri din copilărie
171
să le dai şi să le răsdai? Ştiu eu, să nu crezi că doarme
Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci să dormi! Şi pentru
băiat n-ai de unde da? Măi omule, măi! Ai să te duci în fundul
iadului, şi n-are să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili să-ţi
faci un băiat popă! De spovedanie fugi ca dracul de tămîie.
La biserică mergi din Paşti în Paşti. Aşa cauţi tu de suflet?
. Ian taci, măi femeie, că biserica-i în inima omului, şi
dacă voi muri, tot la biserică am să şed, zise tata; nu mai
face şi tu atîta vorbă, ca fariseul cel făţarnic. Bate-te mai bine
cu mîna peste gură şi zi ca vameşul: Doamne, milostiv fii
mie, păcătoasei, care-mi tot îmbălorez gura pe bărbat degeaba.
În sfîrşit, cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea,
tot pe-a mamei a rămas; căci într-o duminică, prin cîrneleaga,
a venit tatul mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig,
la noi şi, văzînd cearta iscată între tata şi mama din pricina
mea, a zis:
. Las., măi Ştefane şi Smărănducă, nu vă mai îngrijiţi
atîta; că azi e duminică, mîine luni şi zi de tîrg, dar marţi,
de-om ajunge cu sănătate, am să iau nepotul cu mine şi am
să-l duc la Broşteni, cu Dumitru al meu, la profesorul Nicolai
Nanu de la şcoala lui Baloş, şi-ţi vedea voi ce-a scoate el
din băiat; că de ceilalţi băieţi ai mei, Vasile şi Gheorghe, am
rămas tare mulţumit cît au învăţat acolo. De douăzeci şi mai
bine de ani, de cînd port vornicia în Pipirig, am dus-o cam
anevoie numai cu răbuşul. Ce folos că citesc orice carte
bisericească; dacă nu ştii a însemna măcar cîtuşi de cît, e
greu. Însă de cînd mi-au venit băieţii de la învăţătură, îmi
ţin socoteala ban cu ban şi huzuresc de bine; acum zic şi eu
că poţi duce vornicia pe viaţă, fără să te simţi. Zău, mare
pomană şi-a mai făcut Alecu Baloş cu şcoala ceea a lui, cine
vrea să înţeleagă! Şi, Doamne, peste ce profesor înţelept şi
iscusit a dat! Aşa vorbeşte de blînd şi primeşte cu bunătate
pe fiecare, de ţi-i mai mare dragul să te duci la el! Ferice de
părinţii care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce
zice! Şi mai ales pentru noi, ţăranii munteni, este o mare
Ion Creangă
172
facere de bine. Cînd am venit eu cu tata şi cu fraţii mei, Petrea
şi Vasile şi Nică, din Ardeal în Pipirig, acum şasezeci de ani
trecuţi, unde se pomeneau şcoli ca a lui Baloş în Moldova?
Doar la Iaşi să fi fost aşa ceva şi la Mănăstirea Neamţului,
pe vremea lui mitropolitu Iacob, care era oleacă de cimotie
cu noi, de pe Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neamţului,
bunicul mîne-ta, Smărandă, al cărui nume stă scris şi astăzi
pe clopotul bisericii din Pipirig. Ciubuc Clopotarul tot din
Ardeal ştia puţină carte, ca şi mine; şi apoi a pribegit de-acolo,
ca şi noi, s-a tras cu bucatele încoace, ca şi moş Dediu din
Vînători şi alţi mocani, din pricina papistaşiei mai mult, pe
cît ştiu eu. Şi atît era de cuprins, de s-au umplut munţii:
Hălăuca, Piatra lui Iepure, Bărnariul, Cotnărelul şi Boampele,
pînă dincolo peste Pătru-Vodă, de turmele şi tamazlîcurile
lui. Şi se pomeneşte că Ciubuc era om de omenie; fiecare
oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă şi
ospătat cu îndestulare. Şi se dusese vestea în toate părţile
despre bunătatea şi bogăţia sa. Pînă şi Vodă cic-ar fi tras odată
în gazdă la Ciubuc, şi întrebîndu-l cu cine mai ţine atîta amar
de bucate, el ar fi răspuns: .Cu cei slabi de minte şi tari de
virtute, măria-ta.. Atunci Vodă nu s-a putut stăpîni de mirare,
spunîndnd: .Ia, aista-i om, zic şi eu; de-ar fi mulţi ca dînsul
în domnia mea, puţină lipsă ar duce ţara la nevoi!. Şi l-a bătut
Vodă cu mîna pe umăr, zicîndu-i: .Moşule, să ştii că de azi
înainte eşti omul meu, şi la domnie ţi-i deschisă uşa orişicînd..
Şi de atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omul lui Vodă,
încît şi pînă astăzi un deal, în partea despre Plotunul, unde
era mai mult aşezarea lui Ciubuc, se cheamă Dealul Omului.
Pe acest deal, Smarandă, am fugit în vremea zaverei, cu
mă-ta, cu tine şi cu frate-tău Ioan, de frica unei cete de turci,
care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secu şi apoi se
îndreptară spre Pipirig, după jefuit. Iar pe soră-ta Ioana, de
grăbit ce-am fost, o uitasem acasă, pe prispă, în albiuţă. Şi
mă-ta, cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-şi smulge
părul din cap şi a boci înnăduşit, zicînd: .Vai de mine şi de
mine, copila mea, au străpuns-o turcii!.
Amintiri din copilărie
173
Eu însă m-am suit în vîrful unui brad şi, cum am văzut că
apucă turcii spre Plotunul, m-am azvîrlit fără sine pe părul
unui cal, am alergat acasă şi, cînd colo, am găsit copila
teafără, însă răsturnată cu albiuţa de nişte porci, care grohăiau
împrejurul ei, cît pe ce să o rupă. Iar pe la capătul albiuţei
am găsit cîteva rubele puse de turci, se vede, la capul copilei.
Atunci am luat copila şi, de bucurie, nici nu ştiu cînd am
ajuns cu dînsa la mă-ta, în Dealul Omului. Şi după ce mi-am
venit puţin în sine, am zis şi eu în amărăciune, ca mulţi înainte
de mine: cei care n-au copii nu ştiu ce-i necazul. Bună minte
mai au unii, în felul acesta, de nu se însoară! Şi unul dintr-
aceştia a fost şi Ciubuc mocanul, care, neavînd femeie, nici
copii, ce i-a venit mai tîrziu, de evlavia cea multă ce avea,
sau din alte împrejurări, a închinat toată averea sa Mănăstirii
Neamţului, şi el s-a călugărit, mai cu toţi haidăii lui, făcînd
multe pomeniri cît a fost în viaţă. Iar astăzi petrece în linişte
lîngă zidurile mănăstirii, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească
întru împărăţia cerească! Căci şi noi ca mîine avem a ne duce
acolo! Aşa-i că voi habar n-aveţi de toate aceste, de nu v-aş
fi spus eu? zise bunicul oftînd.
. Nu-i rău, măi Ştefane, să ştie şi băiatul tău oleacă de
carte, nu numaidecît pentru popie, cum chiteşte Smaranda,
că şi popia are multe năcăfale, e greu de purtat. Şi decît n-a
fi cum se cade, mai bine să nu fie. Dar cartea îţi aduce şi
oarecare mîngîiere. Eu, să nu fi ştiut a citi, de mult aş fi
înnebunit, cîte am avut pe capul meu. Însă deschid Vieţile
sfinţilor şi văd atîtea şi atîtea şi zic: .Doamne, multă răbdare
ai dat aleşilor tăi!. Ale noastre sunt flori la ureche pe lîngă
cele ce spune în cărţi. Ş-apoi, să fie cineva de tot bou, încă
nu este bine. Din cărţi culegi multă înţelepciune, şi, la dreptul
vorbind, nu eşti numai aşa, o vacă de muls pentru fiecare.
Băiatul văd că are ţinere de minte şi, numai după cît a învăţat,
cîntă şi citeşte cît se poate de bine.
De aceste şi altele ca aceste a vorbit bunicul David cu
mama şi cu tata, mai toată noaptea, duminica spre luni şi luni
Ion Creangă
174
spre marţi; căci la noi mînea cînd venea din Pipirig la tîrg
să-şi cumpere cele trebuitoare.
Iar marţi dis-dimineaţă puse tarniţile şi desagii pe cai şi,
legîndu-i frumuşel cu căpăstrul: pe cel de-al doilea de coada
celui întîi, pe cel de-al treilea de coada celui al doilea, pe
cel de-al patrulea de coada celui al treilea, cum îi leagă
muntenii, a zis:
. Ei, măi Ştefane şi Smărănducă, mai rămîneţi cu sănătate,
că eu m-am dusu-m-am. Hai, nepoate, gata eşti?
. Gata, bunicule, haidem, zisei, necăjindu-mă cu nişte
costiţe de porc afumate şi cu nişte cîrnaţi fripţi, ce mi-i pusese
mama dinainte.
Şi, luîndu-mi rămas bun de la părinţi, am purces cu bunicul
spre Pipirig. Şi era un pui de ger în dimineaţa aceea, de crăpau
lemnele! Şi din sus de Vînători, cum treceam puntea peste
apa Neamţului, bunicul în urmă, cu caii de căpăstru, şi eu
înainte, mi-au lunecat ciubotele şi am căzut în Ozană cît mi
ţi-i băiatul! Noroc de bunicul! .Şi scroambele iestea a voastre
îs pocite., zise el scoţîndu-mă repede, murat pînă la piele şi
îngheţat hăt bine, căci năboise apa în toate părţile; şi iute
mi-a scos ciubotele din picioare, că se făcuse bocnă. .Opinca-i
bună, săraca! îţi şede piciorul hodinit, şi la ger huzureşti cu
dînsa.. Şi pînă a vorbit aceste, eram şi învelit într-o sarică
ghiţoasă de Caşina, băgat într-o desagă pe cal, purces pe
drum, şi hai la Pipirig. Şi cînd m-a văzut bunica în ce hal
mă aflam, ghemuit în desagă, ca un pui de bogdaproste, cît
pe ce să se prăpădească plîngînd. Încă n-am văzut aşa femeie,
să plîngă de toate cele: era miloasă din cale-afară. Carne de
vită nu mînca în viaţă, tot din astă pricină; şi cînd se ducea
sărbătoarea la biserică, bocea toţi morţii din ţintirim, fie rudă,
fie străin, fără deosebire. Bunicul însă era aşezat la mintea
lui, îşi căuta de trebi cum ştia el şi lăsa pe bunica într-ale
sale, ca un cap de femeie ce se găsea.
. Oi, Doamne, Davide, cum nu te mai astîmperi; de ce-ai
scos băiatul din casă pe vremea asta?
Amintiri din copilărie
175
. Ca să te miri tu, Nastasie, zise bunicul, scoţînd o piele
de porc sălbatic din cămară şi croind cîte-o pereche de
opinci pentru Dumitru şi pentru mine; apoi le-a îngruzit
frumos şi a petrecut cîte-o pereche de aţă neagră de păr de
cal prin cele nojiţe.
Şi a treia zi după asta, dîndu-ne schimburi şi cîte două
perechi de obiele de suman alb, ne-am încălţat cu opincile
binişor şi, sărutînd mîna bunicăi, am luat-o prin Boboieşti,
iar cu bunicul şi cu Dumitru, fratele mamei cel mai mic, şi
suind pe la fundul Hălăucii, am ajuns după un tîrziu în
Fărcaşa, unde ne-a fost şi masul, împreună cu părintele Dumitru
de la Pîrăul Cîrjei, care avea o guşă la gît cît o ploscă de
cele mari şi gîrîia dintr-însa ca dintr-un cimpoi, de n-am putut
închide ochii de răul său mai toată noaptea. Nu era vinovat
bietul preot, şi, după cum spunea şi el, e mai rău de cei ce
au guşă în cap decît de cei ce o poartă pe din afară...
A doua zi am purces din Fărcaşa pe la Borca spre Pîrăul
Cîrjei şi Cotîrgaş, pînă ce am ajuns şi la Broşteni. Şi după
ce ne-a aşezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la
una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesor şi pe la biserică, de
ne-a închinat pe la icoane, şi pe urmă ne-a lăsat cu sănătate
şi s-a întors acasă, trimiţîndu-ne din cînd în cînd cele
trebuitoare.
Şi satul Broştenii fiind împrăştiat, mai ca toate satele de
la munte, nu se ruşinau lupul şi ursul a se arăta ziua-miaza-
mare prin el; o casă ici, sub tihăraia asta, alta dincolo de
Bistriţă, sub altă tihăraie, mă rog, unde i-a venit omului
îndemînă să şi-o facă. Şi Irinuca avea o cocioabă veche de
bîrne, cu ferestrele cît palma, acoperită cu scînduri, îngrădită
cu răzlogi de brad şi aşezată chiar sub munte, pe malul stîng
al Bistriţei, aproape de pod. Irinuca era o femeie nici tînără,
nici tocmai bătrînă; avea bărbat, şi o fată balcîză şi lălîie,
de-ţi era frică să înnoptezi cu dînsa în casă. Noroc numai că
de luni dimineaţa şi pînă sîmbătă seara n-o mai vedeai; se
ducea cu tată-său în munte, la făcut ferestrea, şi lucra toată
Ion Creangă
176
săptămîna ca un bărbat pentru nimica toată; doi oameni cu
doi boi, la vreme de iarnă, abia îşi puteau scoate mămăliga.
Ba la mulţi se întîmpla de veneau sîmbătă noaptea cîte cu
un picior frînt sau cu boii stîlciţi, şi aceasta le era cîştig
pe deasupra.
Cocioaba de pe malul stîng al Bistriţei, bărbatul, fata şi
boii din pădure, un ţap şi două capre slabe şi rîioase, ce
dormeau pururea în tindă, era toată averea Irinucăi. Dar şi
asta-i o avere, cînd e omul sănătos. Însă ce mă priveşte? Mai
bine să ne căutăm de ale noastre.
Noi, cum a plecat bunicul, a doua zi ne-am dus la şcoală;
şi văzînd profesorul că purtam plete, a poruncit unuia dintre
şcolari să ne tundă. Cînd am auzit noi una ca asta, am început
a plînge cu zece rînduri de lacrimi şi a ne ruga de toţi
Dumnezeii să nu ne sluţească. Dar ţi-ai găsit; profesorul a stat
lîngă noi, pînă ce ne-a tuns chilug. Apoi ne-a pus în rînd cu
ceilalţi şcolari şi ne-a dat de învăţat, după puterea noastră,
între una-alta, şi .Îngerul a strigat., pe dinafară.
Şi am dus-o noi aşa pînă pe la Mezii-Păresii. Şi unde nu
ne trezim într-o bună dimineaţă plini ciucuri de rîie căprească
de la caprele Irinucăi! Ei, ei! ce-i de făcut? Dascălul nu ne
mai primea în şcoală, Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicul
n-avea cine-l înştiinţa, merindele erau pe sfîrşit, rău de noi!
Nu ştiu cum se întîmplă, că, aproape de Buna-vestire, unde
nu dă o căldură ca aceea, şi se topeşte omătul, şi curg
pîraiele, şi se umflă Bistriţa din mal în mal, de cît pe ce să
ia casa Irinucăi. Şi noi, pe căldurile celea, ne ungeam cu leşie
tulbure, şedeam afară la soare cu pielea goală, pînă se usca
cenuşa pe noi, şi apoi ne băgam în Bistriţa de ne scăldam.
Aşa ne învăţase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. Vă
puteţi închipui ce va să zică a te scălda în Bistriţa, la Broşteni,
de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare! Şi nici tu junghi,
nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit de noi, dar nici de
rîie n-am scăpat. Vorba ceea: .Se ţine ca rîia de om..
Într-o zi, fiind Irinuca dusă în sat şi avînd obicei a şedea
uitată, ca fata vătămanului, noi n-avem ce lucra? Ne suim
Amintiri din copilărie
177
Ion Creangă
178
pe munte, la deal de casa ei, cîte c-o bucată de răzlog în
mînă, şi cum curgeau pîraiele grozav, mai ales unul alb cum
îi laptele, ne pune dracul de urnim o stîncă din locul ei, care
era numai înţinată, şi unde nu porneşte stînca la vale, săltînd
tot mai sus de un stat de om; şi trece prin gardul şi prin tinda
Irinucăi, pe la capre, şi se duce drept în Bistriţa, de clocotea
apa! Asta era în sîmbăta lui Lazăr, pe la amiază. Ei, ei! ce-i
de făcut? Gardul şi casa femeii dărîmate la pămînt, o capră
ruptă în bucăţi, nu-i lucru de şagă. Uitasem acum şi rîie şi
tot de spaimă.
. Strînge repede ce mai ai, pînă cînd nu vine baba, şi
hai să fugim cu pluta ceea la frate-meu Vasile, în Borca, zise
Dumitru, căci plutele începură a umbla.
Înşfăcăm noi te miri ce mai aveam, ne ducem degrabă la
plută, şi plutaşii, de cuvînt, şi pornesc. Ce-a fi zis Irinuca, în
urma noastră, ce n-a fi zis, nu ştiu; dar ştiu atîta, că eram cu
gheaţa-n spate, de frică, pîn-am ajuns la Borca, unde ne-a
fost şi masul. Iar a doua zi, în duminica de Florii, dis-
dimineaţă am plecat din Borca pe Plaiul-Bătrîn, împreună cu
doi plăieşi călări, spre Pipirig. Era o zi frumoasă în duminica
aceea, şi plăieşii spuneau că n-au mai apucat aşa primăvară
devreme de cînd îs ei.
Eu cu Dumitru însă o duceam într-un cîntec, strîngînd
viorele şi toporaşi de pe lîngă plai, şi mergeam tot zburdînd
şi hîrjonindu-ne, de parcă nu eram noi rîioşii din Broşteni,
care făcusem atîta bucurie la casa Irinucăi. Şi mergînd noi
tot aşa, cam pe la amiază, deodată s-a schimbat vremea cea
frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt,
nu altăceva! Pesemne baba Dochia nu-şi lepădase toate
cojoacele. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviţă, pe urmă
o dă în frig şi ninsoare cumsecade şi, într-un buc, ne astupă
drumul de nu ştiai încotro să mergi. Şi tot ninsoare şi pîclă
pînă la pămînt, de nu se vedea om pe om alăture fiind.
. Aşă-i că s-a deocheat vremea? zise unul dintre plăieşi
oftînd. Mă miram eu să fi mîncat lupul iarna asta aşa de în
Amintiri din copilărie
179
pripă. De pe la Înţărcători am prăpădit drumul. De-acum s-o
luăm de-a chioara, şi unde ne-a fi scris, acolo vom ieşi.
. I-auziţi glasul unui cucoş, zise celălalt plăieş. Haideţi
să apucăm într-acolo şi poate să ieşim în sat undeva.
Şi ne coborîm noi, şi ne tot coborîm, cu mare greutate,
pe nişte povîrnişuri primejdioase, şi ne încurcăm printre ciritei
de brad, şi caii lunecau şi se duceau de-a rostogolul, şi eu cu
Dumitru mergeam zgribuliţi şi plîngeam în pumni de frig; şi
plăieşii numai icneau şi-şi muşcau buzele de necaz; şi omătul
se pusese pe une locuri pînă la brîu, şi începuse a înnopta
cînd am ajuns într-o fundătură de munţi, unde se auzea
răsunînd glasul unui pîrăuaş ce venea, ca şi noi, din deal în
vale, prăvălindu-se şi izbindu-se de cele stînci fără voinţa sa...
Numai atîta, că el a trecut mai departe în drumul său, iar
noi am stat pe loc şi am pus-o de mămăligă, fără apă.
. Ei, măi băieţi, ia amu trageţi la aghioase, zise un plăieş,
scăpărînd şi dînd foc unui brad.
. Ce ţi-i scris în frunte ţi-i pus; chef şi voie bună, zise
celălalt scoţînd o hrincă îngheţată din desagi, pîrpîlind-o pe
jăratic şi dîndu-ne şi nouă cîte-o harchină.
Şi aşa luneca hrinca aceea de uşor pe gît, parcă era unsă
cu unt! După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit
împrejurul focului; şi deasupra ninsoare, dedesubt udeală; pe-o
parte îngheţai, pe una te frigeai, ca la vremea şi locul acela.
Şi tot chinuindu-ne aşa, era să ne pască alt păcat: cît pe ce să
ne toropească bradul aprins, de nu băga de seamă unul dintre
plăieşi. Pesemne blestemul Irinucăi ne ajunsese.
În sfîrşit, se face ziuă şi, după ce ne spălăm cu omăt şi
ne închinăm după obiceiul creştinesc, apoi pornim cu plăieşii
la deal, pe unde ne coborîsem. Ninsoarea mai încetase, şi
după multă trudă am găsit drumul; şi hai, hai! hai, hai! către
seară am ajuns la bunicul David din Pipirig. Şi cînd ne-a
văzut bunica, de bucurie a şi tras un bocet.
. David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt,
cu apucăturile lui, cum văd eu. Inca ce rană-i pe dînşii,
sărmanii băieţi! Cum i-a mîncat rîia prin străini, mititeii!
Ion Creangă
180
Şi după ce ne-a căinat şi ne-a plîns bunica, după obiceiul
ei, şi după ce ne-a dat demîncare tot ce avea mai bun şi ne-a
îndopat bine, degrabă s-a dus în cămară, a scos un ulcior cu
dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul din creştet pînă
în tălpi şi apoi ne-a culcat pe cuptor la căldură. Şi tot aşa ne-a
uns de cîte două-trei ori pe zi cu noapte, pînă ce în Vinerea-
Seacă ne-am trezit vindecaţi taftă. Dar pînă atunci a venit şi
veste de la Broşteni despre stricăciunea ce făcusem, şi bunicul,
fără vorbă, a mulţumit pe Irinuca cu patru galbeni.
Apoi, în Sîmbăta Paştilor, m-a trimis la părinţi acasă la
Humuleşti. Şi în ziua de Paşti am tras un .Îngerul a strigat.
la biserică, de au rămas toţi oamenii cu gurile căscate la
mine. Şi mamei îi venea să mă înghită de bucurie. Şi părintele
Ioan m-a pus la masă cu dînsul, şi Smărăndiţa a ciocnit o
mulţime de ouă roşii cu mine. Şi bucurie peste bucurie venea
pe capul meu. Iar la Învierea a doua nu mi-a mai mers aşa
de bine, căci toate fetele din sat, venind la biserică şi unele
din ele fiind mai drăcoase, cum au dat cu ochii de mine, le-a
şi bufnit rîsul, şi au început a-mi zice: .Tunsul felegunsul,
tunsul felegunsul, cîinii după dînsul!.
Bucureşti, 1880, septembrie
II
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul
naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stîlpul
hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de
crăpau mîţele jucîndu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit,
de care mă ţineam cînd începusem a merge copăcel, la
cuptorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi, băieţii,
de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi
farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!
Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi
surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii
şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi,
Amintiri din copilărie
181
şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă
era toată lumea a mea!
Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi
copilăros ca vîntul în tulburarea sa.
Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi
zicea cu zîmbet uneori, cînd începea a se ivi soarele dintre
nori după o ploaie îndelungată: .Ieşi, copile cu părul bălan,
afară şi rîde la soare, doar s-a îndrepta vremea. şi vremea se
îndrepta după rîsul meu...
Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram
feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe
şi mari minunăţii: alunga nourii cei negri de pe deasupra
satului nostru şi abătea grindina în alte părţi, înfigînd toporul
în pămînt, afară, dinaintea uşii; închega apa numai cu două
picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea
pămîntul, sau peretele, sau vrun lemn, de care mă păleam
la cap, la mînă sau la picior, zicînd: .Na, na!., şi îndată-mi
trecea durerea... cînd vuia în sobă tăciunele aprins, care se
zice că făce a vînt şi vreme rea, sau cînd ţiuia tăciunele,
despre care se zice că te vorbeşte cineva de rău, mama îl
mustra acolo, în vatra focului, şi-l buchisa cu cleştele, să se
mai potolească duşmanul; şi mai mult decît atîta: oleacă ce
nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea,
cu degetul îmbălat, puţină tină din colbul adunat pe opsasul
încălţării ori, mai în grabă, lua funingine de la gura sobei,
zicînd: .Cum nu se deoache călcîiul sau gura sobei, aşa să
nu mi se deoache copilaşul. şi-mi făcea apoi cîte-un benchi
boghet în frunte, ca să nu-şi prăpădească odorul!... şi altele
multe încă făcea...
Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunăţii,
pe cît mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele
ei m-au legănat cînd îi sugeam ţîţa cea dulce şi mă alintam
la sînu-i, gîngurind şi uitîndu-mă în ochi-i cu drag! Şi sînge
din sîngele ei şi carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi
de la dînsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu,
cînd vine vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.
Ion Creangă
182
Dar vremea trecea cu amăgeli, şi eu creşteam pe nesimţite,
şi tot alte gînduri îmi zburau prin cap, şi alte plăceri mi se
deşteptau în suflet, şi, în loc de înţelepciune, mă făceam tot
mai neastîmpărat, şi dorul meu era acum nemărginit; căci
sprinţar şi înşelător este gîndul omului, pe ale cărui aripi te
poartă dorul necontenit şi nu te lasă în pace, pînă ce intri
în mormînt!
Însă vai de omul care se ia pe gînduri! Uite cum te trage
pe furiş apa la adînc, şi din veselia cea mai mare cazi
deodată în urîcioasa întristare!
Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură
este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.
Ce-i pasă copilului cînd mama şi tata se gîndesc la
neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mîine,
sau că-i frămîntă alte gînduri pline de îngrijire. Copilul,
încălecat pe băţul său, gîndeşte că se află călare pe un cal
de cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate
cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din
toată inima, de-ţi ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trîntit
calul, şi pe băţ îşi descarcă mînia în toată puterea cuvîntului...
Aşa eram eu la vîrsta cea fericită, şi aşa cred că au fost
toţi copiii, de cînd îi lumea asta şi pămîntul, măcar să zică
cine ce-a zice.
Cînd mama nu mai putea de obosită şi se lăsa cîte oleacă
ziua, să se odihnească, noi, băieţii, tocmai atunci ridicam casa
în slăvi. Cînd venea tata noaptea de la pădure din Dumesnicu,
îngheţat de frig şi plin de promoroacă, noi îl speriam sărindu-i
în spate pe întuneric. Şi el, cît era de ostenit, ne prindea
cîte pe unul, ca la .baba-oarba., ne ridica în grindă, zicînd:
..tîta mare!. şi ne săruta mereu pe fiecare. Iar după ce se
aprindea opaiţul, şi tata se punea să mănînce, noi scoteam
mîţele de prin ocniţe şi cotruţă şi le flocăiam şi le şmotream
dinaintea lui, de le mergea colbul; şi nu puteau scăpa bietele
mîţe din mîinile noastre pînă ce nu ne zgîrîiau şi ne
stupeau ca pe noi.
Amintiri din copilărie
183
. Încă te uiţi la ei, bărbate, zicea mama, şi le dai paiele!
Aşă-i?... Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce
sunteţi! Că nici o lighioaie nu se poate aciua pe lîngă casă
de răul vostru. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceţi
otrocol prin cele mîţe şi daţi la om ca cîinii prin băţ. Ăra!
d-apoi aveţi la ştiinţă că vă prea întreceţi cu dedeochiul! Acuşi
iau varga din coardă şi vă croiesc de vă merg peticele!
. Ia lasă-i şi tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură şi ei de
venirea mea, zicea tata, dîndu-ne huţa. Ce le pasă? Lemne
la trunchi sunt; slănină şi făină în pod este de-a volna; brînză
în putină, asemene; curechi în poloboc, slavă Domnului!
Numai de-ar fi sănătoşi să mănînce şi să se joace acum, cît
îs mititei; că le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari
şi i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta.
Ş-apoi nu ştii că este-o vorbă: .Dacă-i copil, să se joace;
dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să citească....
. Ţie, omule, zise mama, aşa ţi-i a zice, că nu şezi cu
dînşii în casă toată ziulica, să-ţi scoată peri albi, mînca-i-ar
pămîntul să-i mănînce, Doamne, iartă-mă! De-ar mai veni
vara, să se mai joace şi pe-afară, că m-am săturat de ei ca
de mere pădureţe! Cîte drăcării le vin în cap, toate le fac.
Cînd începe a toca la biserică, Zahei al tău cel cuminte fuga
şi el afară şi începe a toca în stative, de pîrîie pereţii casei
şi duduie fereştile. Iar stropşitul de Ion, cu talanca de la oi,
cu cleştele şi cu vătrarul, face o hodorogeală şi un tărăboi,
de-ţi ia auzul. Apoi îşi pun cîte-o ţoală în spate şi cîte-un
coif de hîrtie în cap şi cîntă .aleluia. şi .Doamne miluieşte,
popa prinde peşte., de te scot din casă. Şi asta în toate zilele
de cîte două-trei ori, de-ţi vine, cîteodată, să-i coşeşti în
bătaie, dac-ai sta să te potriveşti lor.
. .Poi dă, măi femeie, tot eşti tu bisericoasă, de s-a dus
vestea; încaltea ţi-au făcut şi băieţii biserică aici pe loc, după
cheful tău, măcar că-ţi intră biserica în casă, de departe ce-i...
De-amu puneţi-vă pe făcut privigheri de toată noaptea şi
parascovenii cîte vă place, măi băieţi; dacă vi-i voia să vă
Ion Creangă
184
dea mă-ta în toate zilele numai colaci de cei unşi cu miere
de la .Patruzeci de sfinţi. şi colivă cu miez de nucă.
. Ei, apoi! minte ai, omule? Mă miram eu, de ce-s şi ei
aşa de cuminţi, mititeii; că tu le dai nas şi le ţii hangul. Ia
priveşte-i cum stau toţi treji şi se uită ţintă în ochii noştri, parcă
au de gînd să ne zugrăvească. Ian să-i fi sculat la treabă,
ş-apoi să-i vezi cum se codesc, se drîmboiesc şi se sclifosesc,
zise mama. Hai! la culcat, băieţi, că trece noaptea; vouă ce
vă pasă, cînd aveţi demîncare sub nas!
Şi după ce ne culcam cu toţii, noi, băieţii, ca băieţii, ne
luam la hîrjoană, şi nu puteam adormi de incuri, pînă ce
era nevoită biata mamă să ne facă musai cîte-un şurub, două
prin cap şi să ne dea cîteva tapangele la spinare. Şi tata,
săturîndu-se cîteodată de atîta hălăgie, zicea mamei:
. Ei, taci, taci! ajungă-ţi de-amu, herghelie! Ştiu că doar
nu-s babe, să chirotească din picioare!
Însă mama ne mai da atunci cîteva pe deasupra, şi mai
îndesate, zicînd:
. Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteţi! Nici noaptea
să nu mă pot odihni de incotele voastre?
Şi numai aşa se putea linişti biata mamă de răul nostru,
biată să fie de păcate! Ş-apoi socotiţi că se mîntuia numai
cu-atîta? Ţi-ai găsit! A doua zi dis-dimineaţă le începeam din
capăt; şi iar lua mama nănaşa, din coardă, şi iar ne jnăpăia,
dar noi parcă bindiseam de asta?... Vorba ceea: .Pielea rea şi
răpănoasă ori o bate, ori o lasă..
Şi cîte nu ne venea în cap, şi cîte nu făceam cu vîrf şi
îndesate, mi-aduc aminte de parcă acum mi se întîmplă.
Mai pasă de ţine minte toate cele şi acum aşa, dacă te
slujeşte capul, bade Ioane.
La Crăciun, cînd tăia tata porcul şi-l pîrlea, şi-l opărea,
şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată rade
mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam
un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada
porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi
Amintiri din copilărie
185
s-o zurăiesc după ce s-a usca; ş-apoi vai de urechile mamei,
pînă ce nu mi-o spărgea de cap!
Şi, să nu-mi uit cuvîntul! Odată, la un Sfîntul Vasile, ne
prindem noi vro cîţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul;
căci eram şi eu mărişor acum, din păcate. Şi în ajunul
Sfîntului Vasile toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă
şi mie un buhai ori, de nu, batăr un harapnic.
. Doamne, ce harapnic ţi-oi da eu, zise tata de la o vreme.
N-ai ce mînca la casa mea? Vrei să te buşască cei nandralăi
prin omăt? Acuşi te descalţ!
Văzînd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am
şterpelit-o de-acasă numai cu beşica cea de porc, nu cumva
să-mi ia tata ciubotele şi să rămîn de ruşine înaintea tovarăşilor.
Şi nu ştiu cum s-a întîmplat, că nici unul din tovarăşi n-avea
clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o iau?
În sfîrşit, facem noi ce facem şi sclipuim de cole o coasă
ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug,
mai beşica cea de porc a mea, şi, pe după toacă, ne pornim
pe la case. Ş-o luăm noi de la popa Oşlobanu, tocmai din
capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul... Cînd colo,
popa tăia lemne la trunchi afară şi, cum a văzut că ne aşezăm
la fereastră şi ne pregătim de urat, a început a ne trage cîteva
naşteri îndesate şi a zice:
. De-abia s-au culcat găinile, şi voi aţi început? Ia staţi
oleacă, blestemaţilor, să vă dau eu!
Noi, atunci, am pîrlit-o la fugă. Iar el, zvîrr! cu o scurtătură
în urma noastră, căci era om hursuz şi pîclişit popa Oşlobanu.
Şi din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi,
fără să avem cînd îi zice popii: .Drele pe podele şi bureţi pe
pereţi; cîte pene pe cucoşi, atîţia copii burduhoşi., cum
obicinuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc.
. Măi, al dracului venetic şi ceapcîn de popă! zicem noi,
după ce ne adunăm toţi la un loc, îngheţaţi de frig şi speriaţi.
Cît pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită, vedea-l-am
dus pe năsălie la biserica Sfîntului Dumitru de sub cetate,
Ion Creangă
186
unde slujeşte; curat Ucigă-l-crucea l-a colăcit să vie şi să-şi
facă budihacea casă la noi în sat. Ferească Dumnezeu să fie
preoţii noştri aşa, că nu te-ai mai înfrupta cu nimica de la
biserică în vecii vecilor! Şi pînă-l mai menim noi pe popa,
pînă-l mai boscorodim, pînă una alta, amurgeşte bine.
. Ei, amu, ce-i de făcut? Hai să intrăm ici, în ograda asta,
zise Zaharia lui Gîtlan, că ne trecem vremea stînd în
mijlocul drumului.
Şi intrăm noi la Vasile-Aniţei şi ne aşezăm la fereastră după
obicei. Dar parcă naiba vrăjeşte: cela nu sună coasa, că-i e
frig; celuia că-i îngheaţă mîinile pe cîrceie; văru-meu Ion
Mogorogea, cu vătrarul subsuoară, se punea de pricină că nu
ură, şi numa-ţi crăpa inima-n tine de necaz!
. Ură tu, măi Chiriece, zic eu lui Goian; şi noi, măi
Zaharie, să pufnim din gură ca buhaiul; iar iştialalţi să
strige: hăi, hăi!
Şi-odată şi începem. Şi ce să vezi? Unde nu se ia hapsîna
de nevasta lui Vasile-Aniţei cu cociorva aprinsă după noi, căci
tocmai atunci trăgea focul, să dea colacii în cuptor.
. Vai, aprinde-v-ar focul, să vă aprindă! zise ea, burzuluită
grozav; dar cum se cheamă asta? În obrazul cui v-a învăţat!...
Atunci noi, la fugă, băieţi, mai dihai decît la popa
Oşlobanu... .Dar bun pocinog a mai fost ş-aista, zicem noi,
oprindu-ne în răscrucile drumului din mijlocul satului, aproape
de biserică. Încă una-două de aiestea, şi ne scot oamenii din
sat afară ca pe nişte lăieşi. Mai bine să mergem la culcare..
Şi după ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurămînt, să
umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, răbegiţi
de frig şi hămesiţi de foame, şi hai fiecare pe la casa cui ne
are, că mai bine-i pare. Şi iaca aşa ne-a fost umblarea cu
plugul în anul acela.
D-apoi cu smîntînitul oalelor, ce calamandros făceam!
Cînd punea mama laptele la prins, eu, fie post, fie cîşlegi,
de pe-a doua zi şi începeam a linchi grosciorul de pe deasupra
oalelor; şi tot aşa în toate zilele, pînă ce dam de chişleag.
Amintiri din copilărie
187
Şi cînd căuta mama să smîntînească oalele, smîntîneşte,
Smarandă, dacă ai ce...
. Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci, mămucăi,
ziceam eu, şezînd închincit şi cu limba scoasă afară dinaintea
mamei, jos lîngă oale.
. Doamne, prinde-l-voi strigoiul cela odată la oala cu
smîntînă, zicea mama, uitîndu-se lung la mine, ş-apoi las.!
Nănaşa din grindă are să-i ştie de ştire, de nu l-or putea scoate
din mîna mea tot neamul strigoilor şi al strigoaicelor din
lume!... Se cunoaşte el strigoiul, care a mîncat smîntîna, de
pe limbă... Urît mi-a fost în viaţa mea omul viclean şi lingău,
drept să-ţi spun, dragul mamei! Şi să ştii de la mine că
Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişag, fie lucru de
purtat, fie de-a mîncării, fie ori de ce-a fi.
.Ei, apoi! unde-o plesneşte mama şi unde crapă!. zic eu
în gîndul meu, că doar tot nu eram aşa de prost pînă pe-acolo,
să nu pricep atîta lucru.
D-apoi cu moş Chiorpec ciubotarul, megieşul nostru, ce
necaz aveam! Ba adică, drept vorbind, el avea necaz cu mine;
căci una-două, mă duceam la om şi-l tot sucăleam să-mi dea
curele, ca să-mi fac bici. Şi cele mai de multe ori găseam pe
moş Chiorpec răbuind ciubotele cu dohot de cel bun, care făcea
pielea cum îi bumbacul. Şi dacă vedea omul şi vedea că nu
se poate descotorosi de mine cu vorbe, mă lua frumuşel de
bărbie cu mîna stîngă, iar cu cea dreaptă muia feleştiocul în
strachina cu dohot şi-mi trăgea un pui de răbuială ca aceea pe
la bot, de-i bufnea rîsul pe toţi ucenicii din ciubotărie. Şi cînd
îmi da drumul, mă duceam tot într-o fugă acasă la mama,
plîngînd şi stupind în dreapta şi în stînga.
. Uite, mamă, Chiorpecul dracului, ce mi-a făcut!...
. Doamne, parcă l-am învăţat eu, zicea mama, cu părere
de bine; am să-l cinstesc, zău aşa, cînd l-oi întîlni; că şezi
lipcă unde te duci şi scoţi sufletul din om cu obrăzniciile tale,
uşernic ce eşti!
Dacă auzeam aşa, mă spălam binişor pe la gură şi-mi
căutam de nevoie... Şi cum uitam ciuda, fuga iar la moş
Ion Creangă
188
Chiorpec după curele! Şi el, cînd mă vedea intrînd pe uşă,
îmi zicea cu chef: .He, he! bine-ai venit, nepurcele!. Şi iar
mă răbuia, făcîndu-mă de rîs; şi eu iar fugeam acasă,
plîngînd, stupind şi blestemîndu-l. Şi mama avea un chin cu
mine din pricina asta...
. Of! De-ar veni iarna, să te mai dau odată la şcoală
undeva, zicea mama, şi să cer dascălului să-mi dea numai
pielea şi ciolanele de pe tine.
Odată, vara, pe-aproape de Moşi, mă furişez din casă şi
mă duc, ziua miaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mai
mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dînsul şi încă la vro
două locuri din sat era cîte-un cireş văratic, care se cocea-
pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum s-o
dau, ca să nu mă prindă. Intru mai întîi în casa omului şi mă
fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat.
. Nu-i acasă Ion, zise mătuşa Mărioara; s-a dus cu
moşu-tău Vasile sub cetate, la o chiuă din Codreni, s-aducă
nişte sumani.
Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi
băieţii, şi femeile şi bărbaţii; şi se fac multe giguri de sumani,
şi lăi, şi de noaten, care se vînd şi pănură, şi cusute; şi acolo,
pe loc, la negustori armeni, veniţi înadins din alte tîrguri:
Focşani, Bacău, Roman, Tîrgu-Frumos, şi de pe aiurea, precum
şi pe la iarmaroace în toate părţile. Cu asta se hrănesc mai
mult humuleştenii, răzeşi fără pămînturi, şi cu negustoria din
picioare: vite, cai, porci, oi, brînză, lînă, oloi, sare şi făină
de păpuşoi; sumane mari, genunchere şi sărdace; iţari,
bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite; ştergare din
borangic alese, şi alte lucruri, ce le duceau lunea în tîrg de
vînzare, sau joia pe la mănăstirile de maice, cărora le vine
cam peste mînă tîrgul.
. Apoi dar, mai rămîi sănătoasă, mătuşă Mărioară! vorba
de dinioarea; şi-mi pare rău că nu-i vărul Ion acasă, că tare-aş
fi avut plăcere să ne scăldăm împreună... Dar în gîndul meu:
.Ştii c-am nimerit-o? bine că nu-s acasă; şi, de n-ar veni
degrabă, şi mai bine-ar fi!....
Amintiri din copilărie
189
Şi, scurt şi cuprinzător, sărut mîna mătuşei, luîndu-mi ziua
bună, ca un băiat de treabă, ies din casă cu chip că mă duc
la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi, cînd colo, mă trezesc
în cireşul femeii şi încep a cărăbăni la cireşe în sîn, crude,
coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să
fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie
în mînă, la tulpina cireşului.
. Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii
holbaţi la mine; coboară-te jos, tîlharule, că te-oi învăţa eu!
Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede
ea şi vede că nu mă dau, zvîrr! de vro două-trei ori cu bulgări
în mine, dar nu mă chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş
în sus, zicînd: .Stai, măi porcane, că te căptuşeşte ea,
Mărioara, acuş!. Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai
spre poale, şi odată fac zup! în nişte cînepă, care se întindea
de la cireş înainte şi era crudă şi pînă la brîu de naltă. Şi
nebuna de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte
prin cînepă, şi ea pe urma mea, pînă la gardul din fundul
grădinii, pe care neavînd vreme să-l sar, o cotigeam înapoi,
iar prin cînepă, fugind tot iepureşte, şi ea după mine pînă-n
dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de lături
iar gard, şi hîrsita de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în
ruptul capului! Cît pe ce să pună mîna pe mine! Şi eu fuga,
şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pînă ce dăm cînepa toată
palancă la pămînt; căci, să nu spun minciuni, erau vro zece-
douăsprezece prăjini de cînepă, frumoasă şi deasă cum îi
peria, de care nu s-a ales nimica. Şi după ce facem noi
trebuşoara asta, mătuşa, nu ştiu cum, se încîlceşte prin
cînepă, ori se împiedică de ceva, şi cade jos. Eu, atunci,
iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai
potrivite, mă azvîrl peste gard, de parcă nici nu l-am atins,
şi-mi pierd urma, ducîndu-mă acasă şi fiind foarte cuminte
în ziua aceea....
Dar mai în deseară, iaca şi moş Vasile, cu vornicul şi
paznicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina şi-l cheamă
Ion Creangă
190
să fie de faţă cînd s-a ispăşi cînepa şi cireşele... căci, drept
vorbind, şi moş Vasile era un cărpănos ş-un pui de zgîrie-
brînză, ca şi mătuşa Mărioara. Vorba ceea: .A tunat şi i-a
adunat.. Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce
are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, şi vinovatul
trebuia să plătească. Vorba ceea: .Nu plăteşte bogatul, ci
vinovatul.. Aşa şi tata: a dat gloabă pentru mine, şi pace bună!
Şi după ce-a venit el ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală
ca aceea, zicînd:
. Na! satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mîncat
liftiria de la mine, spînzuratule! Oare multe stricăciuni am
să mai plătesc eu pe urma ta?
Şi iaca aşa cu cireşele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana,
iute şi degrabă: .Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu
furtişag.. Însă ce ţi-i bună pocăinţa după moarte? D-apoi
ruşinea mea, unde o pui? Mai pasă de dă ochi cu mătuşa
Mărioara, cu moş Vasile, cu vărul Ion şi chiar cu băieţii şi
fetele din sat; mai ales duminica la biserică, la horă, unde-i
frumos de privit, şi pe la scăldat, în Cierul Cucului, unde era
băteliştea flăcăilor şi a fetelor, doriţi unii de alţii, toată
săptămîna, de pe la lucru!
Mă rog, mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de
n-aveai chip să scoţi obrazul în lume de ruşine; şi mai ales
acum, cînd se ridicaseră cîteva fete frumuşele în sat la noi
şi începuse a mă scormoli şi pe mine la inimă. Vorba ceea:
. Măi Ioane, dragi ţi-s fetele?
. Dragi!
. Dar tu lor?
. Şi ele mie!...
Însă ce-i de făcut?... S-a trece ea şi asta; obraz de scoarţă,
şi las-o moartă-n păpuşoi, ca multe altele ce mi s-au întîmplat
în viaţă, nu aşa într-un an, doi şi deodată, ci în mai mulţi ani
şi pe rînd, ca la moară. Şi doar mă şi feream eu, într-o părere,
să nu mai dau peste vro pacoste, dar parcă naiba mă împingea,
de le făceam atunci cu chiuita.

Ion Creangă
192
Şi tocmai-mi-te! Îndată după cea cu cireşele, vine alta
la rînd.
Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn, cu vai-
nevoie, zicîndu-mi: .Scoală, duglişule, înainte de răsăritul
soarelui; iar vrei să te pupe cucul armenesc şi să te spurce,
ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?.... Căci aşa ne amăgea
mama cu o pupăză care-şi făcea cuib, de mulţi ani, într-un
tei foarte bătrîn şi scorburos, pe coasta dealului, la moş Andrei,
fratele tatei cel mai mic. Şi numai ce-o auzeai vara: .Pu-pu-pup!
Pu-pu-pup!. dis-dimineaţă, în toate zilele, de vuia satul. Şi cum
mă scol, îndată mă şi trimite mama cu demîncare în ţarină,
la nişte lingurari ce-i aveam tocmiţi prăşitori, tocmai în Valea-
Seacă, aproape de Topoliţa. Şi pornind eu cu demîncarea,
numai ce şi aud pupăza cîntînd:
. Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!
Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? mă abat pe
la tei, cu gînd să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă
pe dînsa: nu numaidecît pentru pupat, cum zicea mama, ci
pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina
ei. Şi cum ajung în dreptul teiului, pun demîncarea jos în
cărare pe muchea dealului, mă sui încetişor în tei care te
adormea de mirosul... florii, bag mîna în scorbură, unde ştiam,
şi norocul meu!... găbuiesc pupăza pe ouă şi zic plin de
mulţumire: .Taci, leliţă, că te-am căptuşit eu! îi mai pupa tu
şi pe dracul de-acum!. Şi cînd aproape să scot pupăza afară,
nu ştiu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată,
de pene, căci nu mai văzusem pupăză pînă atunci, şi-i dau
iar drumul în scorbură. Şi cum stam eu acum şi mă chiteam
în capul meu că şarpe cu pene nu poate să fie, după cum
auzisem, din oameni, că se află prin scorburi cîteodată şi şerpi,
unde nu mă îmbărbătez în sine-mi şi iar bag mîna să scot
pupăza... pe ce-a fi...; dar ea, sărmana, se vede că se mistuise
de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, căci n-am mai
dat de dînsa nicăieri; parcă intrase în pămînt. .Măi! anapodă
lucru ş-aista!. zic eu înciudat, scoţînd căciula din cap şi
Amintiri din copilărie
193
tuflind-o în gura scorburii. Apoi mă dau jos, caut o lespede
potrivită, mă sui cu dînsa iar în tei, îmi iau căciula şi în locul
ei pun lespedea, cu gînd c-a ieşi ea pupăza de undeva pînă
m-oi întoarce eu din ţarină. După aceea mă dau iar jos şi
pornesc repede cu demîncarea la lingurari... Şi oricît oi fi
mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cît am umblat
horhăind cine ştie pe unde şi cît am bojbăit şi mocoşit prin
tei, să prind pupăza, şi lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt,
li se lungise urechile de foame aşteptînd. Ş-apoi, vorba ceea:
.Ţiganului, cînd i-e foame, cîntă; boierul se primblă cu
mîinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte
într-însul.. Aşa şi lingurarii noştri: cîntau acum îndrăcit pe
ogor, şezînd în coada sapei, cu ochii păinjeniţi de-atîta uitat,
să vadă nu le vine mîncarea dincotrova? Cînd, pe la prînzul
cel mare, numai iacată-mă-s şi eu de după un dîmb, cu
mîncarea sleită, veneam, nu veneam, auzindu-i lălăind aşa
de cu chef... Atunci au şi tăbărît balaurii pe mine, şi cît pe
ce să mă înghită, de nu era o chirandă mai tînără între dînşii,
să-mi ţie de parte.
. Hauileo, mo! ogoiţi-vă! ce tolocăniţi băiatul? Cu tatul
său aveţi ce-aveţi, iar nu cu dînsul!
Atunci lingurarii, nemaipunîndu-şi mintea cu mine, s-au
aşternut pe mîncare, tăcînd molcum. Şi scăpînd eu cu obraz
curat, îmi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar
pe la tei, mă sui într-însul, pun urechea la gura scorburii şi
aud ceva zbătîndu-se înăuntru. Atunci iau lespedea cu îngrijire,
bag mîna şi scot pupăza, vlăguită de atîta zbucium; iar ouăle,
cînd am vrut să le iau, erau toate numai o chisăliţă. După
asta vin acasă, leg pupăza de picior c-o aţă ş-o îndosesc de
mama vro două zile în pod prin cele putini hîrbuite; şi una-
două, la pupăză, de nu ştiau cei din casă ce tot caut prin pod
aşa des. Însă a doua zi după asta, iaca şi mătuşa Măriuca lui
moş Andrei vine la noi, c-o falcă-n cer şi cu una în pămînt,
şi se ia la ciondănit cu mama din pricina mea:
Ion Creangă
194
. Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure
Ion pupăza, care, zicea mătuşa cu jale, ne trezeşte dis-
dimineaţă la lucru de atîţia ani?
Grozav era de tulburată, şi numai nu-i venea să lăcrimeze
cînd spunea aceste. Şi acum văd eu că avea mare dreptate
mătuşa, căci pupăza era ceasornicul satului. Însă mama,
sărmana, nu ştia de asta nici cu spatele.
. Ce spui, cumnată?! Da. că l-aş ucide în bătaie, cînd aş
afla că el a prins pupăza, s-o chinuiască. De-amu bine că mi-ai
spus, las. pe mine, că ţi-l iau eu la depănat!
. Nici nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smarandă,
zise mătuşa, căci de zbînţuitul ista al dumnitale nimica nu
scapă! Ce mai atîta? Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a
luat-o; gîtul îmi pun la mijloc!
Eu, fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute
mă sui în pod, umflu pupăza de unde era, sar cu dînsa pe
sub streaşina casei şi mă duc de-a dreptul în tîrgul vitelor, s-o
vînd, căci era tocmai lunea, într-o zi de tîrg. Şi cum ajung
în iarmaroc, încep a mă purta ţanţoş printre oameni, de colo
pînă colo, cu pupăza-n mînă, că doar şi eu eram oleacă de
fecior de negustor. Un moşneag nebun, c-o viţică de funie,
n-are ce lucra?
. De vînzare-ţi e găinuşa ceea... măi băiate?
. De vînzare, moşule!
. Şi cît cei pe dînsa?
. Cît crezi dumneata că face!
. Ia ad-o-ncoace la moşul, s-o drămăluiască!
Şi cum i-o dau în mînă, javra dracului se face a o căuta
de ou şi-i dezleagă atunci frumuşel aţa de la picior, apoi
mi-o aruncă-n sus, zicînd: .Iaca poznă, c-am scăpat-o!.
Pupăza, zbrr! pe-o dugheană şi, după ce se mai odihneşte
puţin, îşi ia apoi drumul în zbor spre Humuleşti şi mă lasă
mare şi devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după
dînsa!... Eu atunci, haţ! de sumanul moşneagului, să-mi
plătească pasărea...
Amintiri din copilărie
195
. Ce gîndeşti dumneata, moşule? Te joci cu marfa omului?
Dacă nu ţi-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul? Că nu
scapi nici cu junca asta de mine! Înţeles-ai? Nu-ţi pară lucru
de şagă! Şi mă băgam în ochii moşneagului, şi făceam un
tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru;
dă, iarmaroc nu era?!
. Dar ştii că eşti amarnic la viaţă, măi băiete?! zise
moşneagul de la o vreme, rîzînd. În ce te bizui de te
îndîrjeşti aşa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti să-mi iei viţica
pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mănîncă spinarea, cum
văd eu, măi ţică, şi ia acuş te scarpin, dacă vrei, ba ş-un topor
îţi fac, dacă mă crezi, de-i zice .aman, puiule!. cînd îi scăpa
de mîna mea!
. Dă pace băiatului, moşule, zise un humuleştean de-ai
noştri, că-i feciorul lui Ştefan a Petrei, gospodar de la noi din
sat, şi ţi-i găsi beleaua cu dînsul pentru asta.
. He, he! să fie sănătos dumnealui, om bun; d-apoi chiteşti
dumneata că nu ne cunoaştem noi cu Ştefan a Petrei? zise
moşneagul; chiar mai dinioarea l-am văzut umblînd prin tîrg,
cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e negustoria,
şi trebuie să fie pe-aici undeva, ori în vro dugheană, la băut
adălmaşul. Apoi bine că ştiu a cui eşti, măi ţică! ian stai
oleacă, să te duc eu la tată-tău şi să văd, el te-a trimis cu
pupăzi de vînzare, să spurci iarmarocul?
Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi
s-a muiat gura. Apoi încet-încet m-am furişat printre oameni,
şi unde-am croit-o la fugă spre Humuleşti, uitîndu-mă înapoi
să văd, nu mă ajunge moşneagul? Căci îmi era acum a scăpare
de dînsul, drept să vă spun. Vorba ceea: .Lasă-l, măi! L-aş
lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum!. Tocmai aşa păţisem
şi eu; ba eram încă bucuros că am scăpat numai cu-atîta.
Bine-ar fi s-o pot scoate la capăt, măcar aşa, cu mama şi cu
mătuşa Măriuca, gîndeam eu, bătîndu-mi-se inima, ca-ntr-un
iepure, de frică şi de osteneală.
Şi cînd ajung acasă, aflu că tata şi mama erau duşi în tîrg;
şi fraţii îmi spun, cu spaimă, că-i poznă mare cu mătuşa lui
Ion Creangă
196
moş Andrei: a sculat mai tot satul în picioare din pricina
pupezei din tei; zice că i-am fi luat-o noi, şi pe mama a
pus-o în mare supărare cu asta. Ştii că şi mătuşa Măriuca e
una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie
de înţeles, ca mătuşa Anghiliţa lui moş Chiriac, s-a mîntuit
vorba. Şi cum îmi spuneau ei îngrijiţi, numai ce şi auzim
cîntînd în tei:
. Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!
Soră-mea Catrina zise atunci cu mirare:
. I-auzi, bădiţă! Doamne, cum sunt unii de năpăstuiesc
omul chiar pe sfînta dreptate!
. Mai aşa, surioară!... Dar în gîndul meu: .Cînd aţi şti
voi cîte a pătimit, sireaca, din pricina mea, şi eu din pricina
ei, i-aţi plînge de milă!.
Zahei însă ne lăsase vorbind şi se ca. mai dusese în tîrg,
după mama, să-i spună bucurie despre pupăză...
Şi a doua zi, marţi, taman în ziua de lăsatul secului de
postul Sîn-Petrului, făcînd mama un cuptor zdravăn de
alivenci şi plăcinte cu poalele-n brîu, şi pîrpîlind nişte pui
tineri la frigare, şi apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prînzul cel
mic, cheamă pe mătuşa Măriuca lui moş Andrei la noi şi-i
zice cu dragă inimă:
. Doamne, cumnăţică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din
nimica toată, luîndu-se după gurile cele rele! Ia poftim, soro,
mai bine să mîncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim
cîte-un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noştri şi: .Cele
rele să se spele, cele bune să s-adune; vrajba dintre noi să
piară, şi neghina din ogoare!. Căci, dac-ai sta să faci voie
rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci cîmpii!
. Aşa, cumnată dragă, zise mătuşa Măriuca, strîngînd cu
nedumerire din umeri, cînd se punea la masă. Văzut-ai
dumneata? Să mai pui altă dată temei pe vorbele oamenilor!
Apoi începem cu toţii a mînca. Şi alţii ca alţii, dar eu
ştiu că mi-am pus bine gura la cale, să-mi fie pe toată ziua.
Şi îndată ce m-am sculat de la masă, luîndu-mi rămas bun

Ion Creangă
198
de la călcîie, fuga la scăldat; şi cînd sar odată voiniceşte de
pe-un mal nalt în ştoalnă, din greşeală, drept cu faţa-n jos,
numai scîntei s-au făcut pe dinaintea ochilor de durere; şi am
crezut că mi-a plesnit pîntecele, nu altăceva. Şi după ce-am
ieşit cu mare greu din apă şi m-am pus pe mal, ţinîndu-mă
cu mîinile de inimă, băieţii s-au strîns ciotcă împrejurul meu
şi m-au înmormîntat cu nisip, şi m-au prohodit cum ştiau ei,
şi de-abia mi-am venit în simţire peste vrun ceas; ş-apoi am
început a mă scălda în tihnă, pînă pe la asfinţitul soarelui,
potrivind-o să vin acasă odată cu vacile şi spunînd mamei
că, scăpîndu-le văcarul din ocol pe ale noastre la amiază,
eu singur le-am dus la păscut, şi de-aceea m-am întîrziet pînă
acum. Şi mama, creştină bună, crezîndu-le toate lăptoase,
după răbuş, cum i le spusesem eu cu măguleli, m-a lăudat de
vrednicia ce făcusem şi mi-a dat şi demîncare. Iară eu,
mîncînd lupeşte, mă făceam smerit şi numai rîdeam în mine,
mirîndu-mă tot atunci de ghibăcia minciunilor ce potrivisem,
de-mi venea mai-mai să le cred şi eu singur pe jumătate.
Iaca, aşa se poate înşela omul de multe ori, cînd nici n-a
gîndit, dacă nu ştie a judeca bine. Însă iar mă întorc şi zic:
.Tot păţitu-i priceput!.
Într-o zi, pe-aproape de Sînt-Ilie, se îngrămădise, ca mai
totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei: nişte sumani
să-i scoată din stative; alţii să-i nividească şi să înceapă a-i
ţese din nou; un teanc de sumane croite, nalt pînă-n grindă,
aştepta cusutul; pieptănuşii în laiţă n-avea cine-i ţinea de
coadă; roata şedea în mijlocul casei, şi canură toarsă nu era
pentru bătătură! Ş-apoi, vorba ceea: .Nu şedea, că-ţi şede
norocul.; ţevi de făcut la sucală; copil de ţîţă în albie, pe
lîngă alţii vro cinci-şase, care aşteptau să le faci demîncare.
Treabă era acolo, nu încurcală; şi încă se cerea degrabă, căci
venea cu fuga iarmarocul de Fălticeni, care acela este ce este.
Şi mă scoală mama atunci mai dimineaţă decît alte dăţi şi-mi
zice cu toată inima:
. Nică, dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci
se scutură ovăsul cela pe jos; şi eu asemene nu-mi văd capul
Amintiri din copilărie
199
de trebi; tu mai lasă drumurile şi stai lîngă mămuca, de-i fă
ţevi şi leagănă copilul; c-apoi şi eu ţi-oi lua de la Fălticeni o
pălăriuţă cu tăsma ş-o curăluşă de cele cu chimeri, ştii cole,
ca pentru tine!
. Bine, mamă! dar, în gîndul meu, numai eu ştiam.
Toate ca toatele, dar la cusut şi sărăduit sumane şi mai
ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors; şi
din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept
să vă spun, nu-mi era urîtă, făcea adeseori în ciuda mea şi-mi
bătea din pumni, poreclindu-mă .Ion Torcălău., cum îi zicea
unui ţigan din Vînători. Însă pentru asta tot îmi era dragă, şi
torceam împreună cu dînsa, la umbra nucului lor, cîte-o
movilă de drugi de canură, de mă săruta mama, cînd i le
arătam seara acasă.
Aşa ne duceam băieţii şi fetele unii la alţii cu lucrul, ca
să ne luăm de urît, ceea ce la ţară se cheamă şezătoare şi
se face mai mult noaptea, lucrînd fiecare al său; cum torceam
eu, de-a mai mare dragul pe întrecute cu Măriuca, şi cum
sfîrîia fusul roţii, aşa-mi sfîrîia inima-n mine de dragostea
Măriucăi! Martor îmi este Dumnezeu! Şi-mi aduc aminte că
odată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpuşoi, i-am scos
Măriucăi un şoarec din sîn, care era s-o bage în boale pe biata
copilă, de n-aş fi fost eu acolo.
D-apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe cîmpie,
pe colnice şi mai ales prin luncile şi dumbrăvile cele pline
de mîndreţe, după cules răchiţică de făcut gălbenele, sovîrv
de umplut flori, dumbravnic şi sulcină de pus printre straie,
cine umbla? Povestea cîntecului:
Fă-mă, Doamne, val de tei
Şi m-aruncă-ntre femei!
Şi, scurtă vorbă, unde erau trei, eu eram al patrulea.
Dar cînd auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi
venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare
între fraţi. Însă ce era să faci cînd te roagă mama? Dar în
Ion Creangă
200
ziua aceea, în care mă rugase ea, era un senin pe cer şi aşa
de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat,
ca găinile. Văzînd eu o vreme ca asta, am şparlit-o la baltă,
cu gînd rău asupra mamei, cît îmi era de mamă şi de necăjită.
Adevăr spun, căci Dumnezeu e deasupra! De la o vreme,
mama, crezînd că-s prin livadă undeva, iese afară şi începe
a striga, de da duhul dintr-însa: .Ioane! Ioane! Ioane! Ioane!.
şi Ion, pace! Văzînd ea că nu dau răspuns de nicăieri, lasă
toate în pămînt şi se ia după mine la baltă, unde ştia că mă
duc; şi, cînd colo, mă vede tologit, cu pielea goală pe nisip,
cît mi ţi-i gliganul; apoi, în picioare, ţiind la urechi cîte-o
lespejoară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele, şi aci
săream într-un picior, aci în celălalt, aci plecam capul în
dreapta şi în stînga, spunînd cuvintele:
Auraş, păcuraş,
Scoate apa din urechi,
Că ţi-oi da parale vechi;
Şi ţi-oi spăla cofele
Şi ţi-o bate dobele!
După aceea zvîrleam pietrele, pe rînd, în ştioalna unde
mă scăldam: una pentru Dumnezeu şi una pentru dracul,
făcînd parte dreaptă la amîndoi; apoi mai zvîrleam cîteva,
de încuiam pe dracul în fundul ştioalnei, cu bulbuci la gură;
ş-apoi, huştiuliuc! şi eu în ştioalnă, de-a cufundul, să prind pe
dracul de un picior, căci aşa ne era obiceiul să facem la
scăldat, de pe cînd Adam-Babadam. După asta, mă mai
cufundam de trei ori în rînd, pentru Tatăl, pentru Fiul şi Duhul
Sfînt, şi înc-o dată pentru Amin. Apoi mă trăgeam încetişor
pe-o coastă, la marginea bălţii, cît mi ţi-i moronul, şi mă
uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mîndre
ale unor fete ce ghileau pînza din susul meu. Mai frumos lucru
nici că se mai poate, cred!
Toate acestea le privea biata mamă, uitată cu mîinile
subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dîmb din prund,
Amintiri din copilărie
201
aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dînsa, căci eram în
treabă. În totului tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas,
cît a zăbovit mama acolo, mai vro trei-patru de cînd fugisem
de-acasă, ş-ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept
inimă, după cum se zice, căci era trecut de amiază. Însă eu,
în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem
că mai trăiesc pe lume! În sfîrşit, mama, cît era ea de tare
de cap, de la o vreme pierde răbdarea şi vine tiptil, în vîrful
degetelor, pe la spatele mele, cînd mă uitam la fete, cum vă
spun, îmi ia toate hainele frumuşel de pe mal şi mă lasă cu
pielea goală în baltă, zicîndu-mi cu năduh:
. Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea,
ş-apoi atunci vom avea altă vorbă! Şi se tot duce.
Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane? Fetele de la ghilit, care văzură
asta, numa-şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala
mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pămînt de ruşine,
şi cît pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era. Şi din dragostea
cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum să le strîng de
gît, nu altăceva. Dar vorba ceea: .Poţi opri vîntul, apa şi
gurile oamenilor?. De-aceea le-am lăsat şi eu pe fete să rîdă,
pînă li s-a duce gura la ureche, şi pîndind vreme pe cînd
şed ele plecate şi dau pînza în apă la ghilit, fac ţuşti! din
baltă ş-o iau la sănătoasa; şi aşa fugeam de tare pe prund, de
săreau pietrele, pe care le stîrneam cu picioarele, cît mine
de sus. Şi fuga, şi fuga, fără să mă uit în urmă, pînă ce dau
între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă. Dar nu merg
pe drum, de ruşine să nu întîlnesc vrun om, ci sar în grădina
lui Costache şi merg tupiluş prin păpuşoi; apoi într-o hudiţă,
din hudiţă în grădină la Trăsnea, şi iar prin păpuşoi; şi cînd
aproape să ies din grădină, mă simţesc cîinii lui Trăsnea, şi
la mine, să mă rupă! Ce-i de făcut? Auzisem eu din oameni
că, dacă vrei să nu te muşte cîinii şi să te lase în pace, cum
îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos la pămînt şi să-i laşi
să te latre cît le place, fără să te urneşti din loc; căci ei bat
cît bat şi, de la o vreme, te părăsesc şi se duc. Şi adevărat
Ion Creangă
202
este, căci aşa am scăpat şi eu de cîinii lui Trăsnea, atunci
cînd am dat peste păcat cu ei şi ei cu mine. Noroc din cer
pînă-n pămînt că nu m-a prins melianul şi haramninul de
Trăsnea, care avea mare ciudă pe mine, de cănd mă zăpsise
în grădina lui la furat mere domneşti şi pere sîntilieşti, căci
m-ar fi snopit în bătaie. Ş-apoi numai asta mi-ar mai fi trebuit
acum, cît eram de pricopsit! În sfîrşit, după ce m-au lăsat
cîinii lui Trăsnea în pace, cum v-am spus, am sărit în
răspintenele unui drum; de acolo, în grădină la noi, şi atunci
mi s-a părut că mă aflu în sînul lui Dumnezeu. Şi merg eu
acum fără păsare prin păpuşoi, pînă în dreptul ogrăzii, şi mă
uit printre gard şi văd pe mama cum se da în vînt după trebi,
cînd în casă, cînd afară; şi-mi era mai mare mila de dînsa,
dar şi de pîntecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă.
Vorba ceea: .Milă-mi e de tine, dar de mine mi se rupe inima
de milă ce-mi este.. Şi nemaiputînd suferi foamea, încep a
mărnăi ugilit printre gard: .Mămucăi, iacată-mă-s!. Ş-odată
şi sar în ogradă, mă înfăţişez dinaintea mamei, aşa chipos cum
eram, îi apuc mîna cu sila, o sărut şi zic, scîncind: .Mamă,
bate-mă, ucide-mă, spînzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai
dă-mi ceva de mîncare, că mor de foame!. Vorba ceea:
.Golătatea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul.. Ea, atunci,
cum e mama cu bunătate, se uită galeş la mine şi zice oftînd:
. Bine-ţi şede, coşcogeme coblizan, să umbli lela pe
drumuri în halul acesta şi să mă laşi tocmai la vremea asta
fără leac de ajutor! Hai de mănîncă, dar să ştii că mi te-ai
lehămetit de la inimă; doar să te porţi de-acum tare bine, să
mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu ştiu, zău!
Şi, scurtă vorbă, văzînd că m-am pus rău cu mama, îi
juruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face. Apoi umblu tot cu
binişorul pe lîngă dînsa şi nu ies din cuvîntul ei afară nici
cu fapta, nici cu vorba, căci: .Vorba dulce mult aduce.; la
trebi-s hărnicuţ cît se poate: derdicam şi măturam prin casă
ca o fată mare, de n-avea mama grijă cînd se ducea undeva.
Şi-ntr-o zi o văz că mă sărută şi-mi zice cu blîndeţe:
Amintiri din copilărie
203
. Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi
să-ţi dea de toate darurile sale cele bogate dacă te-i purta
cum văd că te porţi de-o bucată de vreme încoace!
Atunci eu, pe loc am început a plînge, şi bucuria mea n-a
fost proastă. Şi mai multă mustrare am simţit în cugetul meu
decît oricînd. Şi de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile şi
de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aş fi rămas
aşa de umilit în faţa ei, ca atunci cînd m-a luat cu binişorul!
Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvîntul de joi pînă mai
de-apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă
în felul meu. Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn
nu ceream demîncare, dacă mă sculam, nu mai aşteptam
să-mi dea alţii; şi cînd era de făcut ceva treabă, o cam răream
de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: cînd mă lua
cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; cînd mă lua cu
binişorul, nici atîta; iar cînd mă lăsa din capul meu, făceam
cîte-o drăguţă de trebuşoară ca aceea, de nici sfînta Nastasia,
izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface cu tot
meşteşugul ei. Povestea ceea: .Un nebun arunc-o piatră în
baltă, şi zece cuminţi n-o pot scoate..
În sfîrşit, ce mai atîta vorbă pentru nimica toată? Ia, am
fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă
însufleţită din Humuleşti, care nici frumos pînă la douăzeci
de ani, nici cu minte pînă la treizeci şi nici bogat pînă la
patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac aşa ca în anul acesta,
ca în anul trecut şi ca de cînd sunt, niciodată n-am fost!
Bucureşti, 1881, aprilie
III
. Nu mi-ar fi ciudă, încaltea, cînd ai fi şi tu ceva şi de te
miri unde, îmi zice cugetul meu, dar aşa, un boţ cu ochi ce
te găseşti, o bucată de humă însufleţită în sat de la noi, şi nu
te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale!
. Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci şi eu sunt om din
doi oameni; şi satul Humuleşti, în care m-am trezit, nu-i un
Ion Creangă
204
sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii, ca alte sate;
şi locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de
amintire. Din sus de Humuleşti vin Vînătorii Neamţului, cu
sămînţă de oameni de aceia care s-au hărţuit odinioară cu
Sobietski, craiul polonilor. Şi mai în sus, mănăstirile Secul şi
Neamţul, altădată fala bisericii romîne şi a doua vistierie a
Moldovei. Din jos vin satele Boiştea şi Ghindăoanii, care
înjugă numai boi ungureşti la carele lor, unde plugurile rămîn
singurele pe brazdă în ţarină, cu săptămînile, prisăcile fără
prisăcar, holdele fără jitar, şi nime nu se atinge de ele; iar
oamenii din aceste sate nu ştiu ce-i judecata. Aproape de
Boişte vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-şi
scapă căciula pe baltă, zice: .Să fie de sufletul tatei!.
Înspre apus miază-zi vin mănăstirile: Agapia, cea tăinuită
de lume; Văraticul, unde şi-a petrecut viaţa Brîncoveanca cea
bogată şi milostivă, şi satele Filioara, hăţaşul căprioarelor cu
sprîncene scăpate din mănăstire; Bălţăteştii, cei plini de
salamură, şi Ceahlăieştii, Topoliţa şi Ocea, care alungă cioara
cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar; iar spre crivăţ,
peste Ozana, vine Tîrgul-Neamţului, cu mahalalele Pometea
de sub dealul Cociorva, unde la toată casa este livadă mare;
Ţuţuienii, veniţi din Ardeal, care mănîncă slănină rîncedă,
se ţin de coada oilor, lucrează lîna şi sunt vestiţi pentru
teascurile de făcut oloi; şi Condrenii, cu morile de pe Nemţişor
şi piuăle de făcut sumani. Iar deasupra Condrenilor, pe vîrful
unui deal nalt şi plin de tihărăi, se află vestita Cetatea
Neamţului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită
vara de vitele fugărite de strechie şi străjuită de ceucele şi
vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa.
Dar asta nu mă priveşte pe mine, băiat din Humuleşti. Eu
am altă treabă de făcut; vreau să-mi dau seamă despre satul
nostru, despre copilăria petrecută în el, şi atîta-i tot.
Cîţi domnitori şi mitropoliţi s-au rînduit la scaunul
Moldovei, de cînd e ţara asta, au trebuit să treacă măcar o
dată prin Humuleşti spre mănăstiri. Apoi, unde pui cealaltă
Amintiri din copilărie
205
lume care s-a purtat prin satul nostru, şi tot lume mai mult
bogată şi aleasă. Mă rog, la Mănăstirea Neamţului: icoană
făcătoare de minuni, casă de nebuni, hram de Ispas şi iarmaroc
în tîrg, tot atunci; apoi, tot pe aici, treacăt spre iarmaroace:
la Piatra de Duminica Mare, şi la Folticeni de Sînt-Ilie; la
Secu, hram de Tăierea capului sf. Ioan Botezătorul; la Agapia-n
deal, hram de Schimbarea la faţă; la Agapia-n vale, hram de
Sf. Voievozi; şi la Văratic, hram de Sînta Maria mare; lume
şi iar lume!
Şi cîte tîrnosiri şi sfinţiri de biserici din nou, şi cîte
soboare şi revizii de feţe bisericeşti şi politiceşti, şi cîţi străini
din toată lumea, şi cîte inimi purtate de dor, şi cîte suflete
zdrobite şi rătăcite n-au trecut prin satul nostru spre mănăstiri!
Lume, lume şi iar lume!
Şi cîte oştiri străine şi o droaie de cătane călări, tot nemţi
de cei mari, îmbrăcaţi numai în fir, au trecut în vremea
copilăriei mele, cu săbiile scoase, prin Humuleşti, spre
mănăstirile de maice, după Nătăliţa cea frumoasă! Şi au făcut
nemţii mare tărăboi prin mănăstiri, şi au răscolit de-a fir-a-păr
toate chiliile maicelor, dar n-au găsit-o, căci şi beciul privighetorului Parvu din Tîrgul-Neamţului putea să tăinuiască la
nevoie o domniţă. Şi noroc de vărăticence, care au ştiut a-i
domoli luîndu-i cu binişorul, şi a-i face să-şi bage săbiile în
teacă, spunîndu-le că cei ce scot sabia de sabie vor pieri!
Dar ce-mi bat eu capul cu craii şi cu împăraţii, şi nu-mi
caut de copilăria petrecută în Humuleşti şi de nevoile mele?
Aşa era cu cale să fac de la început, dar am ţinut să arăt că
humuleştenii nu-s trăiţi ca în bîrlogul ursului, ci au fericirea
de a vedea lume de toată mîna.
La 1852, în ziua cînd s-a sfinţit paraclisul spitalului din
Tîrgul-Neamţului şi s-a deschis şcoala domnească de acolo,
eu, împreună cu alţi băieţi, isonari ai bisericii, stam aproape
de Ghica-vodă, care era faţă la acea serbare, înconjurat de o
mulţime de lume, şi nu ne mai săturam privindu-l. Şi el,
frumos la chip şi blînd cum era, văzîndu-ne pe mai toţi de-a
Ion Creangă
206
rîndul, îmbrăcaţi cu cămeşuice cusute cu bibiluri şi albe cum
e helgea, cu bondiţe mîndre, cu iţari de ţigaie şi încălţaţi cu
opincuţe, spălaţi curat şi pieptănaţi, cu ruşinea zugrăvită pe
faţă şi cu frica lui Dumnezeu în inimă, aruncă o privire
părintească spre noi şi zise:
. Iată, copii, şcoala şi sfînta biserică, izvoarele mîngîierii
şi ale fericirii sufleteşti; folosiţi-vă de ele şi vă luminaţi, şi pe
Domnul lăudaţi!
Aceste vorbe, rostite de gură domnească, au brăzdat adînc
inima norodului adunat acolo, şi fără întîrziere şcoala s-a
umplut de băieţi doriţi de învăţătură, între care eram şi eu,
cel mai bun de hîrjoană şi slăvit de leneş; leneş fără pereche
mă făcusem, căci mama, după cîtă minte avea, nu se îndura
să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să
învăţ carte şi să mă fac popă, ca părintele Isaia Duhu,
profesorul nostru.
Bun mai era şi părintele Duhu, cînd se afla în toane bune,
Dumnezeu să-l ierte! Pus-a el băieţii în rînduială cum nu mai
văzusem pînă atunci; cumpăra-ne el vara, din banii săi, cofe
de zmeură şi fel de fel de puricale de ne da să mîncăm, şi
mai în toată sîmbăta ne încărca în o droagă de-a Mănăstirii
Neamţului şi ne ducea la stăreţie, să dăm examen dinaintea
stareţului Nionil, un bătrîn olog, care ne sfătuia cu duhul
blîndeţii să ne ţinem de ceaslov şi psaltire; căci toate
celelalte învăţături, zicea el, sunt numai nişte ereticii, care
mai mult amărăsc inima şi tulbură sufletul omului. Dar fost-a
scris părintelui Duhu să nu asculte în totul sfaturile cuviosului
stareţ, ci să ne înveţe şi cîte oleacă de aritmetică, de gramatică,
de geografie şi din toate cîte ceva, după priceperea noastră.
Odată, venind părintele Duhu supărat foc de la mănăstire,
ne dete la regula de trei tema următoare:
. Dacă o para luată pe nedreptul îţi mănîncă o sută drepte,
apoi şase mii de lei (leafa mea pe un an), care mi-a oprit-o
stareţul Nionil, pe nedreptul, cîte parale drepte vor mînca
de la Mănăstirea Neamţului?
Amintiri din copilărie
207
. Douăzeci şi patru de milioane de parale, cinstite
părinte, sau şase sute de mii de lei, răspunse unul din noi,
cu crida la tabelă.
. Ia să-mi facă Nică Oşlobanu încredinţarea, zise părintele Duhu.
Nică Oşlobanu, ca de obicei, se scoală în picioare, cît
mi ţi-i melianul, şi se roagă de iertare, spunînd că-l doare
capul. Şi atunci, nu ştiu cum îi cade un urs mare din sîn şi...
de-a dura prin clasă; nu din cei pe care-i joacă ursarii, ci de
mămăligă, umplut cu brînză, rotund, prăjit pe jăratic şi de
pus drept inimă, cînd ţi-e foame. Băieţii dau să-l prindă,
Oşlobanu se aruncă în mijlocul lor să şi-l ia, şi se face o
chirfosală ş-un rîs în şcoală din pricina ursului celuia, de-i
poznă! Atunci, parcă-l văd cum s-a plesnit părintele Duhu cu
palma peste frunte, zicînd c-un oftat adînc:
. Pesemne păcatele mele cele mari şi grele m-au aruncat
şi aici, să învăţ nişte ţopîrlani sălbatici! Mai fericit erai de-o
mie de ori să paşti porcii la Cogeasca-Veche, Isaie, decît să
mai fi ajuns şi zilele aceste! Iar tu, moglanule de Oşlobene,
care te robeşti pîntecelui şi nu-ţi dai cîtuşi de puţină osteneală
minţii, te-i face popă ca tată-tău cînd s-or pusnici toţi bivolii
din Mănăstirea Neamţului!
Oşlobanu, prost-prost, dar să nu-l atingă cineva cu cît e
negru sub unghie, că-şi azvîrle ţărnă după cap, ca buhaiul.
Cum se duce seara acasă, şi spune tătîne-său ce a zis părintele
Isaia. Ş-apoi, las. pe popa Niculai Oşlobanu, căci el nu prea
ştie multe; slujeşte cîte trei liturghii pe zi şi pomeneşte la
hurtă: pe monahi şi ieromonahi, pe stareţi, pe mitropoliţi şi
pe soţiile şi copiii lor, de le merge colbul!
Într-o dimineaţă, n-are ce lucra părintele Duhu?! Ia pe
Teofan, alt călugăr de la spital, şi se duc împreună la biserica
Sfîntului Lazăr de sub dealul Cetăţii. Şi cum intră în biserică,
încep a căuta pricină părintelui Oşlobanu, care slujea, că nu
se ţine de tipic.
. Tipic, boaite făţarnice? Ia să vă dau eu tipic! zise
părintele Oşlobanu, lăsînd sfintele încolo. Ne-aţi luat cu
Ion Creangă
208
şmecherie pe marele mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir, şi
ne-aţi dat, în locul acestui sfînt vestit, pe Lazăr, un jidan
tremţuros, care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de
nu mai ştie nime de numele lui. Acesta-i hram? Şi după ce
ne-aţi calicit, luîndu-ne moşia şi închizîndu-ne biserica cu
zid, închideţi acum în ciudă şi poarta spitalului; ba pînă şi
clopotele ni le-au oprit de tras cîinerii de doftori, tot din
pricina voastră, de ni s-au împrăştiat poporenii; nici chioară
de babă nu mai dă pe la biserică! Şi încă una: de şaizeci şi
mai bine de ani, de cînd slujesc preoţia, voi aveţi să mă
învăţaţi tipicul, pui de năpîrcă ce sunteţi! Ia staţi oleacă să
vă scot eu gărgăunii din cap!...
Şi zvîrr! cu pravila cea mare după călugări. Apoi, umflînd
un sfeşnic zdravăn de alamă, după dînşii, să-i afurisească!...
Şi, na! părintele Duhu şi Teofan şi-au prăpădit papucii, fugind
mai mult pe brînci decît în picioare; chiar după tipic!
A doua zi, Nică Oşlobanu ca mai ba să dea pe la şcoală;
dar nici părintele Duhu pe la biserica Sfîntului Lazăr, că l-ar
fi pironit părintele Oşlobanu pe cruce şi l-ar fi pus în podul
bisericii, spre păstrare, cu parte din icoanele rămase aici de
la Cetatea Neamţului.
Şi mi se pare că avea mare dreptate bietul bătrîn, căci în
locul bisericii Sfîntului Lazăr fusese altă biserică, de lemn,
al cărei hram era Sfîntul Dimitrie, făcută şi înzestrată cu moşie
de Vasile Lupu-voievod, ca şi cea de la noi din Humuleşti. Însă
Mănăstirea Neamţului, bună mehenghe, cînd a făcut spitalul
din Tîrgul-Neamţului, face şi biserica Sfîntului Dumitru de
piatră, îi schimbă hramul, numind-o Sfîntul Lazăr, o închide
cu zid în cuprinsul spitalului, şi hramul Sfîntului Dumitru l-a
pus la paraclisul de la spital, iar moşia preoţilor a păpat-o, ca
şi pe moşia Humuleştii. Şi de aici supărarea părintelui Oşlobanu
ajunsese la culme; să nu vadă sămînţă de călugăr pe la
biserica lui, că-i potopeşte! Ca prin urechile acului de n-a
făcut mucenic pe părintele Duhu, în locul sfîntului Dumitru,
izvorîtorul de mir.
Amintiri din copilărie
209
Peste cîteva zile după asta, auzim că Nică Oşlobanu s-a
dus să înveţe la şcoala catihetică din Folticeni, vorbă să fie!
Văru-meu Ion Mogorogea, Gîtlan, Trăsnea şi alţi cunoscuţi ai
mei se duseseră tot acolo, mai de demult; bineînţeles, pe
socoteala pungii părinţilor lor. Şi eu, rămînînd fără tovarăşi
de ispravă, şi mai dîndu-mi şi părintele Isaia un pui de bătaie,
aşa din senin, cihăiam pe mama să se pună pe lîngă tata, ca
doar m-a da şi pe mine la catihet, măcar că eram un ghibirdic
şi jumătate.
Galbeni, stupi, oi, cai, boi şi alte bagateluri de alde aceste,
prefăcute în parale, trebuia să ducă dascălii poclon catihetului
de la fabrica de popi din Folticeni; ş-apoi lasă-te în conta
sfinţiei-sale, că te scoate poponeţ, ca din cutie... Pentru mine
însă numai două mierţe de orz şi două de ovăs a dat tata cui
se cuvine, de am fost primit în Folticeni, căci şcoala era numai
de mîntuială; boii să iasă!
Ajungînd acolo toamna tîrziu, m-am aşezat în gazdă la
Pavel ciubotarul din uliţa Rădăşenii, unde erau şi ceilalţi
tovarăşi ai mei. Catihetul, care făcea ziua noapte şi noaptea
zi, jucînd stos, rar venea pe la şcoală. Noi, dacă vedeam aşa,
ne duceam şi mai rar; dar nebunii ştiu că făceam de-ajuns!
Pavel era holtei, şi casa lui destul de încăpătoare: laiţe şi
paturi de jur împrejur; lîngă sobă, altul, şi toate erau prinse.
Iară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor, între
şanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu şi alte custuri
tăioase, muşchea, piedecă, hască şi clin, ace, sule, cleşte,
pilă, ciocan, ghinţ, piele, aţă, hîrbul cu călacan, clei şi tot
ce trebuie unui ciubotar.
Cu noi şedea şi Bodrîngă, un moşneag fără căpătăi, însă
de tot hazul. Pentru puţină mîncare şi cîte-oleacă de paşcă
de cea de trei ocă la para, slujea toată casa: tăia lemne, aţîţa
focul, aducea apă, mătura, ne spunea la poveşti nopţi întregi,
şezînd cu nasul în tăciuni, şi ne cînta din fluier: Doina, care
te umple de fiori, Corăbiasca, Măriuţa, Horodinca, Alivencile,
Ţiitura, Ca la uşa cortului, hore şi alte cîntece sculăţele ca
Ion Creangă
210
aceste, de jucam pînă ce asudau podelele şi ne săreau talpele
de la ciubote cu călcîie cu tot, că doar acum o dădusem şi
eu pe ciubote. Şi din pricina lui Pepelea de moş Bodrîngă,
Pavel mai nu le putea dovedi din cîrpit; ba şi el, uneori,
sărindu-şi din minţi, îşi rupea ciubotele ferfeniţă, jucînd
împreună cu noi.
Odată venise lui Oşlobanu rîndul să cumpere lemne, şi
aşa, cu toată cărpănoşia lui, iese cîine-cîineşte în medean,
aproape de gazda noastră, şi găseşte un ţăran de la Sasca,
pare-mi-se, ori de la Baia, cu un car încărcat cu lodbe de fag.
. Cît ceri pe car, bade? zise Oşlobanu, căruia nu-i era a
cumpăra lemne cum nu mi-e mie acum a mă face popă.
. Trei husăşi, dascăle.
. Ce spui, bădişorule, pentru un braţ de lemne? Da. că le
duc în spate pe toate odată pîn-acasă.
. Dacă le-i duce, dascăle, ţi le dau degeaba.
. Zău, nu şuguieşti, bade?
. Nici o şagă, dascăle; să vedem cum le-i duce, şi halal
să-ţi fie!
Oşlobanu ia atunci lemnele din carul omului cîte unul-
unul şi le reazemă în picioare lîngă braţu-i, după aceea
descinge brîul de pe lîngă sine şi le împrejură, legîndu-le
frumuşel, să nu se hrentuiască; apoi, săltîndu-le şi aburcîndu-le
cam anevoie, le umflă-n spate şi la gazdă cu dînsele. Un
băietan nebunatic de-alăturea, văzînd asta, zise cu glas mare:
. Dascăle-Trascăle, be-he-he; dracul să te ie!
Iar ţăranul, făcîndu-şi cruce, a rămas cu gura căscată, fără
să bleştească un cuvînt.
Acum nu vă mai spun cît era de încărcat carul cu lemne,
care, la aşa loc, ţinea pe vremea aceea şapte lei şi jumătate,
şi cît era de mare şi de tare Nică Oşlobanu, şi alţi vro şaizeci
ca dînsul, între care mulţi, lăsîndu-şi nevestele cîte cu doi-
trei copii acasă, în creierii munţilor, venise la Folticeni să se
pricopsească de învăţătură...
Amintiri din copilărie
211
Ş-apoi carte se învăţa acolo, nu glumă! Unii cîntau la
psaltichie, colea, cu ifos:
Ison, oligon, petasti,
Două chendime, homili,
pînă ce răguşeau ca măgarii; alţii, dintr-o răsuflare, spuneau
cu ochii închişi cele şapte taine din catihisul cel mare. Gîtlan
se certa şi prin somn cu uriaşul Goliat. Musteciosul Davidică
de la Fărcaşa, pînă tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe
de rost, repede şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament
de Filaret Scriban, împărţită în perioade, şi pronumele
conjunctive de dativ şi acuzativ din gramatica lui Măcărescu:
. Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-
le, mi-ţi-i, ni-vi-li.
Ce-a fi aceea, ducă-se pe pustiu! Unii dondăneau ca
nebunii, pînă-i apuca ameţeală; alţii o duceau numai într-un
muget, citind pînă le pierea vederea; la unii le umblau buzele
parcă erau cuprinşi de pedepsie; cei mai mulţi umblau
bezmetici şi stăteau pe gînduri, văzînd cum îşi pierd vremea,
şi numai oftau din greu, ştiind cîte nevoi îi aşteaptă acasă.
Şi turbare de cap şi frîntură de limbă ca la aceşti nefericiţi
dascăli nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meşteşug de
tîmpenie, Doamne fereşte!
De-a mai mare dragul să fi privit pe Davidică, flăcău de
munte, cu barba în furculiţă şi favorite frumoase, cu pletele
creţe şi negre ca pana corbului, cu fruntea lată şi senină, cu
sprîncenele tufoase, cu ochii mari, negri ca murele şi scînteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, nalt la stat,
lat în spete, subţire la mijloc, mlădios ca un mesteacăn, uşor
ca o căprioară şi ruşinos ca o fată mare, Dumnezeu să-l ierte!
că n-avu parte să se preoţească. A murit, sărmanul, înainte
de vreme, înecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi
numele să le piară, că au mîncat juvaier de flăcău!
Mai bună minte avea Mirăuţă din Grumăzeşti, care
umbla trela-lela, în puterea iernii, pe la tărăbile jidoveşti,
Ion Creangă
212
întrebînd ba teacă de cosor, ba căpestre de purici, ba cuie
de la corabia lui Noe, ba fragi şi căpşune pentru cineva
care pornise într-adaos, ba cînta în pilda jidovilor:
Nu-mi e ciudă de gîndac,
C-a mîncat frunza de fag;
Dar mi-e ciudă pe omidă,
C-a mîncat frunza de crudă:
N-a lăsat să odrăslească,
Voinicii să se umbrească.
Şi alte drăcării ce-i trăsneau în cap. Nebun era el să-şi
piardă viaţa din pricina lui mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le,
ca Davidică?
Eu, ca şi Mirăuţă, nu mă prea osteneam pînă-ntr-atîta, să
mor învăţînd; că doar nu-mi plîngeau copiii acasă, nici
dădusem catihetului cel poclon mare pînă pe-acolo. Pentru
două mierţe de orz şi două de ovăs, nu era să las copila popii
de la Folticenii-Vechi nemîngăiată. Afară de aceasta, cînd
mă uitam în oglindă, barbă şi mustăţi ca în palmă; şi doar le
şi pîrleam eu într-o privire şi le ungeam în toată seara cu seu
amestecat cu muc de lumînare şi alună arsă, dar degeaba
muncă! Ş-apoi, intrat în asemenea şcoală, mai numai barba
şi punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă!
D-apoi lui Trăsnea, săracul, ce-i păţea sufletul cu gramatica!
Odată îmi zise el, plin de mîhnire:
. Ştefănescule (căci aşa mă numeam la Folticeni), astăzi
nu mai mergem la şcoală, că nu ştiu tabla şi vreau să învăţ
pe mîine la gramatică. Mă rog ţie, hai cu mine la cîmp spre
Folticenii-Vechi; vom învăţa împreună, sau cîte unul, eu la
gramatică şi tu la ce-i vrea; apoi mi-i asculta, să vedem, nu
s-a prinde şi de capul meu ceva? Las. că nici la celelalte nu
prea pot învăţa cu slova asta nouă, care-a ieşit, însă afurisita
de gramatică îmi scoate peri albi, trăsni-o-ar fi s-o trăsnească!
Parcă ai ce face cu dînsa la biserică? Dar dacă se cere!...
Am s-o iau şi eu din capăt, şi, poate, cu tine, care ai trecut
pe la părintele Duhu, să mă pot desluşi...
Amintiri din copilărie
213
Fiindcă la Folticenii-Vechi era ceva mîngîiere pentru
mine, mă potrivesc lui Trăsnea, şi ne ducem împreună. Şi era
un ger uscat prin luna lui noiembrie, şi bătea un vîntişor
subţire în ziua aceea, de-ţi frigea obrazul! Cum ajungem la
cîmp, Trăsnea se tologeşte pe-un hat şi începe la gramatică,
din capăt, întrebarea şi răspunsul întîi:
Întrebare: Ce este gramatica romînă?
Răspuns: Gramatica romînă este cartea ce ne învaţă a
vorbi şi a scrie o limbă corect.
Iar în altă ediţie: Gramatica este o învăţătură ce ne arată
modul de a vorbi şi de a scrie bine într-o limbă.
Asta-i asta! Din ceaslov şi psaltire, şi acele bălmăjite rău,
ca vai de ele, să treci la gramatică, şi încă ce gramatică! Nu
ca aceste de acum, puzderie de gramatici; unele .raţionate.,
altele .dezvoltate. şi ticsite de .complimente., care, trebuie
spus fără compliment, îţi explică... pînă ce nu se mai înţelege
nimica; adică făcute anume pentru copii, de se joacă cu
dînsele, de uşoare ce sunt!... Însă ce folos? Peste Trăsnea n-a
dat asemene noroc... să umble într-ales... El, păcătosul, uitaţi-vă
ce fel de gramatică trebuia să înveţe: .artea, corect, într-o
limbă; silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus cu
una din consune, sau şi cu mai multe consune, care însă să
se pronunţe cu o scoatere de voace.. Iar în altă ediţie: .Prin
silabă înţelegem rostitura unei părţi de cuvînt ş.c.l..
Ei, ei! de-acum drege-ţi .voacea. şi descurcă-te, măi
Trăsne, dacă poţi!
Iar, la a treia pagină, îndată altă năzbîtie:
Întrebare: Cîte părţi are gramatica romînă?
Răspuns: Gramatica romînă are patru părţi, care sunt:
1. Etimologia; 2. Sintaxa; 3. Ortografia şi 4. Prosodia.
Întrebare: Ce ne învaţă fiecare din părţile aceste?
Răspuns: 1. Etimologia ne învaţă a cunoaşte părţile vorbei,
adică analisul gramatical.
2. Sintaxa ne învaţă a lega părţile vorbei după firea limbii
noastre, adică sintesul gramatical.
Ion Creangă
214
3. Ortografia ne învaţă a scrie bine, adică după regulile
gramaticei.
4. Prosodia ne învaţă a accentua silabele şi a le rosti după
firea cuvintelor şi scopul ce-l avem în vorbire.
Apoi: mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le. Şi alte iznoave
hăzoase ca aceste!
Mai pune la socoteală că şi Trăsnea era înaintat în vîrstă,
bucher de frunte şi tîmp în felul său; că profesorul, care şi el
se mira cum a ajuns profesor, zicea: .Luaţi de ici pînă ici.,
cum mi se pare că se mai face pe une locuri şi astăzi, şi poate
că nu veţi aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului,
nici lui Trăsnea, ci întîmplării, care a făcut pe oameni aşa
cum sunt: ori cuţite de oţel, ori de tinichea...
Ş-apoi gîndiţi că Trăsnea citea întrebarea şi răspunsul,
fiecare pe rînd, rar şi lămurit, ca să se poată înţelege ceva?
Nu aşa, necredincioşilor, ci iată cum: .Ce este gramatica
romînă, este... ce este, este... este arata... nu arata, artea...
artea... ce... ce... ce ne învaţă, învaţă... învaţă... ce ne învaţă;
a vorbi... bi... bi... ce ne învaţă... ce este, este... este arata,
uite dracu! nu arata, artea ce ne învaţă... ce este, este..... Şi
tot aşa dondănind foarte repede, bîlbîit şi fără pic de cugetare,
pînă la .a scrie într-o limbă corect. rar ajungea, sărmanul! Şi
după ce turba de cap hăt bine, mă striga să-l ascult, că ştie.
Luam eu cartea din mîna lui şi-l întrebam: .Ce este gramatica,
măi Trăsne?. Iar el, închizînd ochii, răspundea iute, iute şi
mornăit, cum cer calicii la pod:
. Ce este gramatica romînă, este... ce este, este... şi
celelalte, după obicei, schimonosind cuvintele şi îndrugîndu-le
fără nici o noimă, de-ţi venea să-i plîngi de milă!
. Nu aşa, măi Trăsne!
. Dar cum?
. Nu mai zice romînă, şi spune numai răspunsul; ce ai cu
întrebarea?
Şi se şi opintea el, într-o privire, să răspundă bine, dar
degeaba; se încurca şi mai rău, începea a ofta şi-i venea să-şi
spargă capul.
Amintiri din copilărie
215
. Mai lasă-mă oleacă, zicea el necăjit şi, cînd te-oi striga,
să vii iar să mă asculţi; şi de n-oi şti nici atunci, apoi dracul
să mă ia! Dă, gramatica să zicem că n-o înţeleg şi s-o lăsăm
la o parte; artea, asemene; corect, tiji. D-apoi .romînă, este...
ce... ne învaţă a vorbi şi a scrie bine într-o limbă. parcă-s
cuvinte romîneşti, ce naiba! Numai şi aici trebuie să fie ceva:
.a vorbi şi a scrie bine într-o limbă., îndrăcit lucru! Cum .să
scrii într-o limbă.? Poate cu limba, mai ştii păcatul? Pesemne
că noi, cum s-ar prinde, las. că, de scris, talpa gîştei, dar apoi
şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan şi rău
de tot; nu romîneşte, ci ţărăneşte... Doamne, Doamne! Învăţat
mai trebuie să fie şi acel care face gramatici! Însă şi-n
gramatică stau eu şi văd că masa tot masă, casa tot casă şi
boul tot bou se zice, cum le ştiu eu de la mama. Poate
celelalte bîzdîgănii: .rostitură, artea, corect, pronunţe, analisul,
sintesul, prosodia, ortografia, sintaxa, etimologia, concrete,
abstracte, conjunctive: mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le.
şi altele de seama acestora să fie mai romîneşti... şi noi,
prostimea, habar n-aveam de dînsele! Noroc mare că nu ne
pune să le şi cîntăm, c-ar fi şi mai rău de capul nostru cel
hodorogit! Decît ţăran, mai bine să mori! Hai, du-te, Ştefănescule, că m-apuc de învăţat!...
Şi lăsîndu-l, m-am dus şi eu în ciudă la fata popii, am
găsit-o singură-singurică şi m-am jucat cu dînsa în ticnă
pînă-ndeseară; căci mamă n-avea, şi tată-său ca popa, umbla
după căpătat... Apoi m-am întors la cîmp, cu zgărdiţa de la
gîtul copilei, c-o năframă cusută frumos cu flori de mătase şi
cu sînul plin de mere domneşti; şi, cînd colo, zărghitul de
Trăsnea dormea pe hat, cu gramatica sub nas, şi habar n-avea
de frig. .Sărace, sărace! nu eşti nici de zeama ouălor; decît
aşa, mai bine te făcea mă-ta un mînz şi te mîncau lupii.,
zic eu în mine.
. He! Trăsnea, mă! scoală! ştii tabla? Sare el de jos, îl
ascult, clei. Haidem acasă, măi Trăsne, că m-au răzbit foamea
şi frigul, şi mor de urît aicea pe cîmp!
Ion Creangă
216
. Da, că şi eu... Ducă-se dracului gramatica! Mi s-a
înăcrcit sufletul de dînsa! Şi osebit de asta, nici nu-mi e bine.
. Un fel de lene, amestecată cu slăbăciune, măi Trăsne,
nu-i aşa?
. Ba chiar ai nimerit: un fel de leşin la inimă, amestecat
cu întinsori, sau cam aşa ceva.
. Poate fiorile gramaticii, zic eu.
. Mai ştii păcatul? Poate că ş-aceea să fie, zise Trăsnea;
căci, dracul s-o ia! cum pui mîna pe dînsa, îndată-ţi vine
somn... Flecuşteţe de-aceste nu se potrivesc cu rînduiala
bisericii, s-a mîntuit vorba... .Osmoglasnicul. este ce este...
Vorba tatei: .Condacul umple sacul, şi troparul hambarul,
măi băiete!. Ce umblăm noi chinuindu-ne cu gramatica,
Ştefănescule? Haidem!
Şi ne întoarcem noi la gazdă pe la asfinţitul soarelui,
mîncăm ce mîncăm ş-apoi rugăm pe moş Bodrîngă să ne
cînte; şi unde nu se adună o mulţime de dăscălime la noi,
căci aici era staniştea lor; şi ne întărtăm la joc, ştii cole, ca
la vîrsta aceea, de nici simţirăm cînd a trecut noaptea. Şi
aşa am scăpat, şi eu de urît, şi Trăsnea de bolborosit prin
somn: .ce este gramatica romînă, este... ce este, este....,
ca alte dăţi.
Însă veselia nu s-a încheiat numai cu atîta; alta şi mai şi
s-a început din capăt. N-apucase moş Bodrîngă a lua bine
fluierul de la gură, şi iaca ne trezim cu popa Buligă, ce-i ziceau
şi Ciucălău, din uliţa Buciumenii, tămăiat şi aghezmuit gata
dis-dimineaţă. Dumnezeu să-l iepure! Şi cum ne binecuvîntează,
după obiceiul său, cu amîndouă mîinile, ca vlădicii, ne şi
trage cîte-un ibrişin pe la nas despre fata popii de la Folticenii-
Vechi: ba că-i fată cuminte, ba că-i bună de preoteasă, ba c-ar
fi potrivită cu mine, ba că are să mi-o lege tată-său de gît, şi
cîte ponosuri şi tîlcuri de-a lui popa Buligă cel buclucaş, pîn-a
început Gîtlan a-l lua cu măguleli, zicînd:
. Ia las., las., cinstite părinte! nu mai umbla şi sfinţia-ta cu
scornituri de-aceste chiar în ziua de lăsatul secului. Mai cîntă
Amintiri din copilărie
217
încaltea, moş Bodrîngă, un răstimp, să ne veselim de-ajuns, că
părintele a fi bun şi ne-a ierta...
Moş Bodrîngă de cuvînt; iar începe a cînta, şi la joc,
băieţi! Popa Buligă, deşi era bătrîn, dacă vede că ni-i treaba
de-aşa, unde nu-şi pune poalele antereului în brîu, zicînd:
. Din partea mea, tot chef şi voie bună să vă dea Domnul,
fiilor, cît a fi şi-ţi trăi!
Apoi zvîrle potcapul deoparte, şi la joc de-a valma cu noi,
de-i pălălăiau pletele. Şi tragem un ropot, şi două, şi trei, de
era cît pe ce să scoatem sufletul din popă. Şi aşa l-am vlăguit,
de-i era acum lehamete de noi. Dar vorba ceea: .Dacă te-ai
băgat în joc, trebuie să joci!. De la o vreme, văzînd bietul
popă că s-a pus în cîrd cu nebunii, începe s-o întoarcă la şurub:
. Mă aşteaptă nişte fii de duhovnicie, dragii mei, şi trebuie
să mă duc mort-copt, căci acesta ni-i plugul.
Pavel, gazda noastră, şi pune atunci un talger de uscături
ş-o garafă cu vin dinaintea părintelui Buligă, zicînd:
. Ia poftim, cinstite părinte, de-ţi lua din masa noastră
oleacă de gustare ş-un pahar, două de vin, ş-apoi vă-ţi duce,
dacă spuneţi c-aveţi aşa de mare grabă.
Sfinţia-sa, nemaipunîndu-se de pricină, încrucişază
mîinile, după obicei, îşi drege glasul şi spune cu smerenie:
.Binecuvîntează, Doamne, mîncarea şi băuturica robilor tăi,
amin!. După aceea ridică un pahar, zicînd: .Mă închin,
băieţi, la faţa voastră cu sănătate, ca la un codru verde! Cînd
ne-a fi mai rău, tot aşa să ne fie!. Şi dă paharul de duşcă;
apoi încă vro două-trei, şi peste acele alte cîteva; după aceea
ne binecuvîntează iar cu amîndouă mîinile, zicînd: .Ei,
băieţi, de-acum liniştiţi-vă!. Ş-apoi ne lasă în pace şi-şi caută
de drum. Însă noi, vorba ceea:
Nici toate-ale doftorului,
Nici toate-a duhovnicului;
De ce petreci,
De ce-ai mai petrece!
Ion Creangă
218
Cam pe înserate, ne luăm tîrîş, cu moş Bodrîngă cu tot,
şi ne băgăm într-o cinstită crîşmă, la fata vornicului de la Rădăşeni, unde mai multă lume se aduna de dragostea crîşmăriţei
decît de dorul vinului; căci era şi frumoasă, bat-o hazul s-o
bată! Ş-apoi, măritată de curînd după un vădăoi bătrîn ş-un
.lă-mă, mamă., cum e mai bine de tras la om în gazdă.
Crîşmăriţa, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte şi ne-a
dus deoparte, într-o odaie mare, cu obloane la fereşti şi podită
pe jos, unde eram numai înde noi şi crîşmăriţa, cînd poftea,
ca la casa ei.
Într-un colţ al odăii, cîteva mierţe de fasole; în altul,
sămînţă de cînepă; în al treilea, o movilă de mere domneşti
şi pere de Rădăşeni, care trăiesc pînă după Paşti; în al
patrulea, mazăre şi bob, despărţite prin o scîndură lată, iar
alăture, nişte bostani turceşti; într-o putină, pere uscate şi dulci
ca smochinele; mai încolo, un teanc de chite de cînepă şi
de in; pe-o grindă, călepe de tort şi lînuri boite fel de fel
pentru scoarţe şi lăicere; apoi cîlţi, buci şi alte lucruri, zăhăite
prin cele poliţe şi colţare, ca la casa unui gospodar fruntaş
de pe vremea aceea.
Şi cum ne aflam noi în această binecuvîntată casă,
crîşmăriţa iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea
şi, cît ai bate din palme, ni s-a şi înfăţişat cu o cană mare de
lut, plină cu vin de Odobeşti; şi turnînd prin pahare, săreau
stropii din vin de-o şchioapă în sus, de tare ce era. Gîtlan,
bun mehenghi, ia un pahar şi-l întinde gazdei, zicînd:
. Ia poftim, puiculiţă, de cinsteşte dumneata întîi! să
vedem, poate c-ai pus ceva într-însul.
Crîşmăriţa cea frumoasă, luînd paharul, se închină la toţi
cu sănătate, rîzîndu-i ochii, şi, după ce gustă puţin, se roagă
să n-o zăbovim, că mai are şi alţi muşterii, şi bărbatu-său nu
poate dovedi singur. Dar ţi-ai găsit; noi, aţiindu-i calea, o
pofteam, cu stăruinţă, să cinstească de la fiecare. Şi ea tot ar
fi stat mai mult cu noi, dacă n-am fi alungat-o prosteşte,
mulţumindu-i cîte c-o sărutare plină de foc!
Amintiri din copilărie
219
. Aşa e tineritul ista, bată-l să-l bată, zise moş Bodrîngă,
şezînd cucuiet pe nişte buci şi molfăind la pere uscate. Aveţi
dreptate, băieţi, acum vi-i vremea!
. Şi cum zici, moşule, răspunse crîşmăriţa, intrînd atunci
pe uşă c-o strachină de plăcinte fierbinţi, c-o găină friptă şi
punîndu-le pe masă dinaintea noastră. Şi, zău, mare pomană
şi-a făcut, căci eram flămînzi ca nişte lupi!
După ce mîntuim de băut cana ceea, ni se aduce alta,
pentru care mulţumeam crîşmăriţei tot cu sărutări, pînă ce
se făcea că se mînie şi iar fugea dintre noi. Mai pe urmă iar
venea şi iar fugea, căci cam aşa se vinde vinul, pe unde se
vinde... Ori, mai ştii păcatul? Poate că nici crîşmăriţei nu-i
era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca aşa des. La urma
urmelor, unde nu-i dă şi Trăsnea cel urîcios un pupoi, fără
veste! Căci la de-aceste mai tot prostul se pricepe. Şi atunci,
crîşmăriţa cea frumoasă curat că s-a mîniat. Dar ce să-i
facem? Vorba ceea: .În care cămaşă s-a mîniat, într-aceea s-a
dezmînia.. Că altfel n-ai cum s-o ghibăceşti.
De la o vreme, prinzînd moş Bodrîngă la curaj, să nu
înceapă a cînta din fluier o Corăbiască de cele frămîntate
în loc? Noi, atunci, să nu ne întărtăm la joc? Şi aşa o fierbeam
de tare, de nu ne ajungea casa, şi dam chiorîş prin fasole,
prin mazere şi bob, şi sămînţa de cînepă se făcea oloi, pîrîind
sub tălpile noastre.
Cam pe după miezul nopţii, văzînd că moş Bodrîngă ne-a
părăsit, începem şi noi a ne strecura cîte unul, unul, spre
gazdă; eu, cu sînul încărcat de pere uscate şi c-un bostan mare,
ce mi l-a dat crîşmăriţa, căci pe cît era de frumoasă, pe atîta
era şi de darnică, mititica!... Şi cînd ajung la gazdă, ce să
vezi? mai fiecare tovarăş al meu furluase cîte ceva: unul
mere domneşti, altul pere de Rădăşeni; moş Bodrîngă paşlise
o grămadă de buci pentru aţîţat focul, şi Trăsnea, sămînţă
de cînepă. Iar Oşlobanu, cu ciubotele dintr-o vacă şi cu tălpile
din alta, venind mai în urma tuturor, numai ce-l vedem că se
pune cu creştetul pe pat şi cu tălpile în grindă, aşa încălţat şi
Ion Creangă
220
îmbrăcat cum era; şi, ce să-ţi mai vadă ochii? Să nu spun
minciuni, dar peste o dimerlie de fasole i-au curs atunci din
turetce, pe care de obicei le purta suflecate, iar atunci le
desuflecase, anume pentru trebuşoara asta... Numai văru-meu,
Ioan Mogorogea, fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un
capăt de aţă. Iar Zaharia lui Gîtlan se mulţumise c-un sărutat
din partea frumoasei crîşmăriţe. Mare mîngîiere pentru un
băiat străin, în ziua de lăsatul secului!... Şi ia acum înţeleg
eu că Gîtlan, căruia-i zicea în şcoală Zaharia Simionescu, a
fost mai cu minte decît noi toţi; căci el din cele aduse de
noi s-a folosit; iară noi, din fericirea lui, pace!
Ei, ei, toate bune şi frumoase la vremea lor; dar de-acum
trebuie să ne mai punem şi cîte pe-oleacă de carte, căci
mîine-poimîine vine vacanţa de Crăciun, şi noi stricăm
pîinea părinţilor degeaba; nimic fără cheltuială, şi banii nu
se iau din drum. Unul cu altul la un loc aveam acum, la
începutul postului, vro patru-cinci ulcioare de oloi, trei-patru
saci de făină de păpuşoi, cîteva oci de peşte sărat, perje
uscate, fasole, mazăre, bob, sare şi lemne pentru cîteva
săptămîni; căci stam la masă toţi împreună, făcînd mîncare
cu rîndul, fiecare dintr-al său pentru o zi. Însă Oşlobanu, care
mînca cît şaptesprezece, ne cam pusese pe gînduri. Tată-
său, popa Neculai, nu-i vorbă, avea de unde să-i trimită; dar
.Ce-i în mînă nu-i minciună..
Multe sunt de făcut şi puţine de vorbit, dacă ai cu cine te
înţelege. Mă sfătuiesc eu într-o zi cu Gîtlan, c-aici ar trebui
ceva de făcut, să putem scăpa de cîţiva mîncăi, căci
tovărăşia nu ni se părea dreaptă. Şi găsim un mijloc nu se
poate mai nimerit: noaptea, cînd vor dormi toţi, să punem
poştă la tălpi cui vom socoti noi; mai ales că vro cîţiva
adormeau duşi, cum începea moş Bodrîngă a spune la poveşti.
Şi după ce-am pus la cale unele ca aceste, pîndim cînd erau
ceilalţi duşi de-acasă şi ne apucăm de făcut poşte, ca s-avem
pe mai multă vreme. Cîteva pături de hîrtie, lipite una peste
alta cu seu de lumînare topit pe lîngă foc, puse încet la tălpi,
Amintiri din copilărie
221
cînd doarme omul greu, şi aprinse c-un chibrit, mai sfînt lucru
nici că se poate!... Şi fiindcă pe Oşlobanu toţi aveau ciudă
mai mare, lui i-am făcut pocinog întîi. Şi cînd l-a ajuns arsura
la os, a sărit din somn, răcnind ca un taur, şi nu-şi găsea loc
prin casă, de usturime. Dar, neaflînd care-i vinovatul şi
nebizuindu-se în putere a se bate cu toţi, se puse la făcut
metanii şi ne blestema, de-i curgea foc din gură. Noi însă, cu
toate blestemele lui, mai punîndu-i în alte nopţi cîteva poşte
şi făcîndu-i-se tălpile numai o rană, a fost nevoit să-şi ia
tălpăşiţa spre Humuleşti, lehămetindu-se de popie şi lăsînd
toate merindele sale în stăpînirea noastră.
Îndată după asta, Gîtlan scrise lui Oşlobanu:
.Iubite Oşlobene,
Mă închin cu sănătate de la golătate, despoieţii din urmă.
De n-aveţi ce mînca acolo, poftim la noi să postim cu toţii.
Al tău voitor de bine,
Zaharia,
Mare căpitan de poşte.
Peste vro cîteva zile am mai tăiat gustul de popie unuia,
care venise în gazdă la noi din proaspăt; Nic-a lui Constantin
a Cosmei, din Humuleşti, se duse şi el cu tălpile băşicate pe
urma lui Oşlobanu. Şi cu atîta mai bine, căci tot îşi pierdeau
vremea în zadar. Iar Trăsnea, fiind mai chilos şi mai tare de
cap, rabdă el cît rabdă şi, dacă vede că-l răzbim cu poştele,
se mută la altă gazdă, luîndu-şi partea de merinde. Şi cu astă
rînduială, am rămas noi acum numai trei la Pavel ciubotarul:
eu, Gîtlan, văru-meu Ioan, poreclit Mogorogea, şi moş Bodrîngă
pe deasupra. Văru-meu, care văzuse de patima celorlalţi,
luase obicei în toată seara, la culcare, a-şi coase mînecile
contăşului şi, vîrîndu-şi picioarele într-însele, dormea fără
grijă. Vorba ceea: .Paza bună trece primejdia rea..
Aproape de Crăciun, Pavel făcu o pereche de ciubote de
iuft vărului meu Ioan, cu care era prieten unghie şi carne. Doi
icusari plătise Mogorogea lui Pavel pentru ciubote. Dar, ce-i
Ion Creangă
222
drept, făceau paralele acele, căci pusese piele bună, talpă
de fund, şi erau cusute de tocmală. Numai scîrţ uitase Pavel
să pună... şi pentru asta rău i s-a stricat inima lui Mogorogea!
Noroc mare că era o iarnă geroasă, şi omătul ajuta la scîrţîit.
În vacanţă ne duceam acasă, ş-apoi, vorba ţiganului cu
.Crăciunul sătulul.... Costiţe de porc afumate, chişte de buft
umplut, trandafiri usturoiaţi şi slănină de cea subţire, făcute
de casă, tăiate la un loc, fripte bine în tigaie şi cu mămăliguţă
caldă, se duc unse pe gît. Mai face el ţăranul şi alte feluri
de mîncări gustoase, cînd are din ce le face. Şi, mulţumită
Domnului, părinţii noştri aveau de unde, căci sărăcia nu se
oploşise încă la uşa lor, pe cînd ştiu eu. Şi să nu-mi uit cuvîntul!
Petrecem noi sărbătorile frumos la părinţi, în Humuleşti, şi după
Bobotează ne întoarcem iar în Folticeni, la Pavel, gazda
noastră. Pe la şcoală mai dam noi aşa, cîteodată, de formă.
Dar, drept vorbind, nici n-aveam ce căuta, căci bucheaua
poate s-o înveţe şi acasă cine vrea. Iar cine nu, ferice de
dînsul! Şi eu, unul, eram dintr-acei fericiţi: cînd e vorba de
credinţă, ce-ţi mai trebuie învăţătură? De la moş Bodrîngă zic
şi eu că aveai ce învăţa: fluierul său te făcea să joci fără să
vrei, şi poveştile lui nu-ţi dau vreme de dormit. Afară de asta,
mai aveam noi cu ce ne trece vremea cînd voiam: ţencuşa,
ba tăbăcăreasca sau concina, ba alteori, noaptea, ne puneam
la taclale pînă se făcea ziua albă. Iar în sărbători, o luam
hăbăuca prin cele sate, pe unde ştiam că se fac hore. În
Rădăşeni, sat mare, frumos şi bogat, am jucat la trei jocuri
într-o singură zi: unul de flăcăi tomnatici, la care venise fetele
cele mai tinere; altul de flăcăi tineri, la care venise fetele
cele stătute; iar al treilea, de copilandri, la care venea cine
poftea... Flăcăii abia se legănau în joc, şi hora se învîrtea
foarte încet. Fetele nu se aşteptau rugate, ca pe-aiurea, ci
fiecare desprindea mîinile a doi flăcăi, unde-i venea la
socoteală, spunea bună ziua! şi urma jocul înainte. Văru-meu,
fudulindu-se cu ciubotele cele nouă, juca numai lîngă fata
vornicului, soră cu crîşmăriţa cea frumoasă din Folticeni. Şi
Gîtlan, care juca lîngă mine, îmi spuse la ureche:
Amintiri din copilărie
223
. Las. că-i vedea tu ce-am să-i fac lui Mogorogea; de i-a
ticni ziua de azi, păcat să-mi fie!
. Taci, măi, zic eu, ce mai vorbeşti în bobote, că s-a
mînia omul şi s-a duce şi el acasă.
. Ei, ş-apoi? Ce mare pagubă? Vorba ceea: .Dacă s-a
da baba jos din căruţă, de-abia i-a fi mai uşor iepei.. Şi
jucăm înainte.
Seara ne întoarcem la gazdă, şi Mogorogea, băiat grijuliu,
îşi curăţă ciubotele frumos şi le pune la uscat pe vatră,
deoparte, cum făcea totdeauna. A treia zi după asta, ciubotele
văru-meu se rup hăbuc în toate părţile... Şi el, supărat la culme,
se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora, ori să-i
dea banii îndărăt numaidecît.
. Mi-ai pus piele scoaptă, cîrpaciule, zise Mogorogea
înfuriat; aşa fel de prieten îmi eşti? Haiti! alege-ţi una din două,
căci altfel dai cinstea pe ruşine; îţi trîntesc scroambele de
cap! Auzitu-m-ai?
Pavel, neştiindu-se vinovat, zise cu dispreţ:
. Ia ascultă, dascăle Mogoroge, nu te prea întrece cu
vorba, că nu-ţi şede bine. Pe cine faci cîrpaci? După ce-ai
purtat ciubotele atîta amar de vreme, umblînd toată ziua în
pogheazuri, şi le-ai scrombăit pe la jocuri şi prin toate corhanele
şi coclaurile, acum ai vrea să-ţi dau şi banii înapoi, ori să-ţi
fac pe loc altele nouă? Dar ştii că eşti ajuns de cap?! Nu-ţi e
destul că m-ai ameţit, punîndu-ţi sfîrloagele pe calup,
trăgîndu-le la şan, şi ungîndu-le aici, pe cuptor, la nasul meu,
în toate dimineţile? Ba de cîte ori mi-ai pus şi poşte la
picioare, şi eu, ca omul cel bun, tot am tăcut şi ţi-am răbdat.
Îmi pare rău că eşti gros de obraz! Ei, las. că te-oi sluji eu
de-acum, dacă ţi-i vorba de-aşa!
. Ce spui, cîrpaciule? zise văru-meu; şi tu mă mogorogeşti?
D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? Încă te
obrăzniceşti? Acuş te-oi otînji, cu ceva, de nu te-i putea hrăni
în toată viaţa!
. Pînă ce mi-i otînji, zise Pavel, eu acuş te cinătuiesc
frumuşel cu dichiciul; înţeles-ai?
Ion Creangă
224
Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne
punem la mijloc şi-i împăcăm cu mare greu: Ioan să mai
dea un irmilic lui Pavel, iar el să-i căputeze ciubotele, şi
pace bună!
Mai glumeau ei după aceasta cîine-cîineşte, dar lui
Mogorogea nu-i ieşea de la inimă afrontul ce i-l făcuse Pavel.
În săptămîna hîrţii, sau cîrneleaga, moş Vasile, venind
la Folticeni, între alte merinde, aduce feciorului său şi trei
purcei grijiţi gata.
. Bine-ai venit sănătos, tată, zise Ioan, sărutîndu-i mîna.
Aşă-i că ne-ai nimerit?
. Bine v-am găsit sănătoşi, măi băieţi, răspunse moş Vasile.
D-apoi, vorba ceea: .Nimeresc orbii Suceava, şi eu nu eram
să vă nimeresc?.
Apoi, din vorbă în vorbă, ne întreabă:
. Ei, ce mai zice Mecetul despre popia voastră? Are gînd
să vă dea drumul degrabă? Căci eu, drept să vă spun, m-am
săturat de-atîta zdruncen şi cheltuială.
. Nu se zice mecet, ci catihet, tată, răspunse Ioan ruşinat.
. Na, na, na, măria-ta! parcă asta grijă am eu acum!...
vorba ceea: .Nu-i Tanda, şi-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i belei-tei...
de curmei.. Şi ce mai atîta înconjur?... Mecet, Berechet,
Pleşcan, cum s-a fi chemînd, Ioane, ştiu că ne jupeşte bine,
zise moş Vasile. Ş-apoi cică popa-i cu patru ochi!... Ia mai
bine rugaţi-vă cu toată inima sfîntului hărăşc1 Nicolai de la
Humuleşti, doar v-a ajuta să vă vedeţi popi odată; ş-apoi
atunci... aţi scăpat şi voi deasupra nevoii: bir n-aveţi a da, şi
havalele nu faceţi; la mese şedeţi în capul cinstei şi mîncaţi
tot plăcinte şi găini fripte. Iar la urmă vă plăteşte şi dinţăritul...
Vorba ceea: .Picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarţă şi
pîntece de iapă se cer unui popă., şi nu-i mai trebuie altceva.
Bine-ar fi, Doamne iartă-mă, ca feţele bisericeşti să fie mai
altfel!... dar... veţi fi auzit voi că popa are mînă de luat, nu
de dat; el mănîncă şi de pe viu, şi de pe mort. Vedeţi cît de
1 Ierarh.
Amintiri din copilărie
225
bine trăieşte mecetul, fără să muncească din greu ca noi...
Numai... dă!... darul se cinsteşte!... Ioane, eu ţi-am şi ochit
un potcapic, zise moş Vasile, la pornire. Cată de nu te lăsa
pe tînjală, pune mîna pe afiştat1 mai repede şi vin-acasă; căci
Ioana lui Grigoraş Roşu, de la noi, aşteaptă cu nerăbdare să-ţi
fie preoteasă. Mai rămîneţi cu sănătate, dascăle Zaharie şi
nepoate, că eu m-am dus!...
. Mergeţi sănătos, moş Vasile, zicem noi, petrecîndu-l
pînă mai încolo, şi vă rugăm, spuneţi părinţilor, din partea
noastră, că ne aflăm bine şi-i dorim.
După ce se duce moş Vasile, eu zic lui Ion cu binişorul:
. Vere, ia să frigem în astă seară un purcel de ceia, că
tare mi-i dor!...
Mogorogea, nătîng şi zgîrcit cum era, începe a striga
la mine:
. Mă! ia ascutaţi; eu nu-s Nică Oşlobanu, să mă suciţi cum
vreţi voi... Cu ce mă hrăniţi, cu aceea am să vă hrănesc. Nu
vă dau nici o bucăţică de purcel, măcar să crăpaţi!
. Iar de nu, cel ce zice, răspunde Gîtlan.
. Amin, bleştesc eu cu jumătate de gură.
. Şi eu mă anin, spuse Pavel de după sobă.
. Amin, neamin, ştergeţi-vă pe bot despre purcei, zise
Mogorogea cu ciudă; înţeles-aţi? Nu tot umblaţi după bunătăţi;
mai mîncaţi şi răbdări prăjite, că nu v-a fi nimica!
. Ia lăsaţi-l încolo, măi; sta-i-ar în gît pe ceea lume!
zise Zaharia.
Şi ne punem, dragă Doamne, la învăţat. Însă, fie vorba
între noi, nu ne era a învăţa, cum nu i-e cîinelui a linge
sare. În sobă arsese un foc straşnic; îl învelisem şi astupasem,
căci era ger afară. Moş Bodrîngă se încurcase nu ştiu pe
unde în seara aceea, şi Pavel, neavînd lucru ca alte dăţi,
se culcase devreme. Iar Mogorogea, nădăjduindu-se în potcapicul tătăne-său, adormise înaintea lui Pavel cu picioarele
în mînecile contăşului, după obicei, şi horăia zdravăn. Vorba
1 Atestat.
Ion Creangă
226
ceea: .Lasă-mă, să te las!. Mai tîrziu stingem şi noi lumînarea
şi ne culcăm; însă nu puteam adormi, gîndindu-ne la purcel.
. Măi Zaharie, nu mai ai tu vro poştă de cele undeva?
zic eu încet.
. Nu, bre, răspunse Zaharia şi mai încet; şi, Doamne, ce
bine-ar fi să trîntim una lui Mogorogea! Dar, pînă la poştă,
pînă la nu ştiu ce, na cuţitaşul meu, taie încetişor custura de
la mîneca lui Mogorogea, în dreptul unei tălpi, dă-i o pîrleală
bună cu nişte chibrituri de ieste, care ard mocnind, şi las. dacă
i-or mai ticni purceii... Numai cată de nu te mocoşi atîta!
. Adă cuţitaşul încoace, zic eu, şi, la toată întîmplarea,
cred că nu mă vei da prin şperlă şi nu-l vei lăsa să mă bată!
. Nici vorbă nu mai rămîne, zise Zaharia; dă-i pîrleală
înainte, fără grijă.
Atunci... îmi iau inima în dinţi şi fac tocmai aşa cum
fusesem povăţuit de Gîtlan; tai cusutura încetişor şi ţin cîtu-ţi-i
smocul de chibrituri aprinse la călcîiul văru-meu, unde era
pielea mai groasă, pînă ce-l răzbeşte focul. Şi cînd răcneşte
odată cît ce poate, eu zvrrrr! chibriturile din mînă, ţuşti! la
spatele lui Zaharia şi-ncepem a horăi, de parcă dormeam cine
ştie de cînd... Ion însă, împiedicat cu picioarele în mînecile
contăşului, căzuse alivanta la pămînt, zvîrcolindu-se ca şarpele
şi blestemîndu-ne cum îi venea la gură:
. Vai! osîndi-v-ar Dumnezeu să vă osîndească, soiuri
ticăloase ce sunteţi! Nime n-are chip să se odihnească în casa
asta de răul vostru! Cine oare mi-a făcut şotia? Pe Zaharia şi
Nică îi aud horăind şi nu cred să fi îndrăznit... Numai că
hoţomanul de Pavel mi-a făcut-o... be-l-ar tăunii să-l beie, cînd
i-a fi somnul mai dulce! Şi încă se preface că doarme, ticălosul!
Ia să-l învăţ eu a-şi mai bate altă dată joc de om!
Şi repede ia cu cleştele un cărbune aprins din vatră, şi cu
dînsul pe cuptor la Pavel. Şi cum dormea, sărmanul, cu faţa
în sus, îi pune cărbunele pe pieptul gol, zicînd:
. Na! satură-te de făcut şagă cu mine, cîrpaciule!
Atunci se aude un răcnet spăimîntător, şi, odată cu răcnetul,
Pavel, izbind cu picioarele în sobă, o şi darmă la pămînt. Şi
Amintiri din copilărie
227
în buimăceala ceea, trezindu-se cu Ion faţă în faţă, unde nu
se încinge între dînşii o bătaie crîncenă; ş-apoi stă de-i
priveşte, dacă te rabdă inima...
. Sai, Zaharie, că se face moarte de om în casa asta, şi
noi avem să dăm seama! zic eu tremurînd ca varga de frică.
. Ho, mă! ce vă este? zise Zaharia sărind ca un vultur între
dînşii. Casă de oameni de treabă se cheamă asta?...
Iară eu, amandea pe uşă, afară, plîngînd, şi încep a răcni
cît îmi lua gura, strigînd megieşii. Oamenii săriră buimaci,
care dincotro, crezînd că-i foc, ori ne taie cătanele, Doamne
fereşte!... Căci era oştire nemţească în Folticeni pe vremea
aceea. După ce se mîntuie clăcuşoara asta, lumea ne lasă
în cît ne-a găsit şi se împrăştie, huiduindu-ne. Să fi văzut ce
blestemăţie şi gălămoz era în casă: fereştile sparte, soba
dărîmată, smocuri de păr smuls din cap, sînge pe jos, Pavel,
cu pieptul ars, şi Ion, cu călcîiul fript, şedeau la o parte
gîfuind; eu cu Zaharia, de alta, mirîndu-ne de cele întîmplate...
iar nevinovaţii purcei, fiind spînzuraţi în tindă, la răceală, nu
se ştie ce s-au făcut!... Zaharia, de la o vreme, voind a curma
tăcerea, zise:
. Cîntă-le de-acuma, Ioane: .cei fără prihană, aliluia!.
şi nu mai tînji atîta după dînşii; se vede că aşa le-a fost
scris, mititeii!...
. Ia nu mai clămpăni şi tu din gură, măi, răspunse Ion, plin
de năduh; aţi tot strigat asupra lor, şi iaca vi s-a făcut pe voie.
În vorbele aceste, venind şi moş Bodrîngă, chiurluit, începe
a-şi face cruce de la uşă.
. Ei, moşule, zic eu; place-ţi cum ne-ai găsit?
Pavel, care pînă atunci şezuse ca mut, uitîndu-se prin casă
amărît, zise:
. Ia ascultaţi, dascălilor: ca să se mîntuie toată dihonia,
cărăbăniţi-vă de la mine, şi mă lăsaţi în pace!
Noi, bucuroşi c-am scăpat numai cu-atîta, ne luăm ce mai
aveam şi ne mutăm la un fierar peste drum, dimpreună cu moş
Bodrîngă, mîngîietorul nostru.
Ion Creangă
228
Prin postul cel mare se răspîndeşte vuiet printre dascăli
despre desfiinţarea catiheţilor şi trecerea celor mai tineri dintre
noi la Socola.
. Na-ţi-o bună, că ţi-am frînt-o! zise Trăsnea; cînd la adică,
nu-i nimică. Vorba ceea: .Ne-am pricopsit cu cai cu tot....
Dracul mă punea să-mi bat capul de gramatică?... De ştiam
asta, mai bine şedeam acasă; şi cu banii cîţi s-au dat, pe ici,
pe colea, îşi prindea tata altă nevoie.
. D-apoi noi, ziseră dascălii cei însuraţi, oftînd; ne-am
calicit cu desăvîrşire: zimţi, ba oiţe, ba stupi, ba cai şi boi s-au
dus pe gura lupului! Părintele catihetul să trăiască!...
. Ia tăceţi, bre, răspunse Zaharia; banu-i ochiul dracului,
s-a mîntuit vorba!... Ce-l mai cisluiţi atîta pe bietul catihet?
Parcă numai el e de-aceia?... Ş-apoi şi vouă, nu ştiu, zău, cum
v-a mai intra cineva în voie. Vorba ceea: .Hai în car!. Bai!.
Hai în căruţă! . Bai! . Hai în teleagă . Bai! . Hai pe jos! .
Bai!. Ziceţi mai bine că vă trageţi la teapa voastră, ca apa
la matcă. Eu-s mai bucuros că s-a întîmplat asta. La Socola
să mergem, dacă voim să ieşim dobă de carte!... Acolo-s
profesorii cei mai învăţaţi din lume, după cum aud eu.
. La Socola! strigă dascălii cei mai tineri.
. Duceţi-vă pe pustiu, dacă vă place! duce-v-aţi învîrtindu-
vă ca ciocîrlia! strigă cei bătrîni.
Şi aşa, aproape de Paşti, ne-am răzleţit unii de alţii, şi
la Socola a rămas să meargă cine-a vrea în toamna viitoare,
anul 1855.
Bucureşti, 1881, septembrie
IV
Cum nu se dă scos ursul din bîrlog, ţăranul de la munte
strămutat la cîmp, şi pruncul, dezlipit de la sînul mamei sale,
aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855,
cînd veni vremea să plec la Socola, după stăruinţa mamei.
Şi oare de ce nu m-aş fi dat dus din Humuleşti, nici în ruptul
capului, cînd mereu îmi spunea mama că pentru folosul meu
Amintiri din copilărie
229
este aceasta? Iaca de ce nu: drăgăliţă Doamne, eram şi eu
acum holtei, din păcate! Şi Iaşii, pe care nu-i văzusem
niciodată, nu erau aproape de Neamţ, ca Fălticenii, de unde,
toamna tîrziu şi mai ales prin cîşlegile de iarnă, fiind nopţile
mari, mă puteam repezi din cînd în cînd, paşlind-o aşa cam
de după toacă, şi tot înainte, seara pe lună, cu tovarăşii mei
la clăci în Humuleşti, pe unde ştiam noi, ţinînd tot o fugă,
ca telegarii. Şi după cîte-un sărutat de la cele copile sprinţare,
şi pînă-n ziuă fiind ieşiţi din sat, cam pe la prînzul cel mare
ne-aflam iar în Fălticeni, trecînd desculţi prin vad, în dreptul
Baiei, Moldova îngheţată pe la margini, şi la dus şi la întors,
de ne degera măduva-n oase de frig! Inima însă ne era
fierbinte, că ce gîndeam şi izbîndeam. De la Neamţ la
Fălticeni şi de la Fălticeni la Neamţ era pentru noi atunci o
palmă de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de
două poşte, de la Fălticeni la Neamţ, nu se potriveşte c-o
întindere de şase poşte, lungi şi obositoare, de la Iaşi pînă la
Neamţ. Căci nu vă pară şagă: de la Neamţ pînă la Iaşi e cîtu-i
de la Iaşi pînă la Neamţ, nici mai mult, nici mai puţin. Şi
mai bine rămîi pe loc, Ioane, chiteam în mintea mea cea
proastă, decît să plîngi nemîngîiat şi să te usuci, de dorul
cui ştiu eu, văzînd cu ochii!... Dar, vorba ceea: .Ursul nu
joacă de bună voie.. Mort-copt, trebui să fac pe cheful mamei,
să plec fără voinţă şi să las ce-mi era drag!
Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare
şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mîhnire
Cetatea-Neamţului de atîtea veacuri! Dragi-mi erau tata şi
mama, fraţii şi surorile, şi băieţii satului, tovarăşii mei din
copilărie, cu care, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe
gheaţă şi la săniuş, iar vara, în zile frumoase de sărbători,
cîntînd şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase,
prundul cu ştioalnele, ţarinile cu holdele, cîmpul cu florile şi
mîndrele dealuri, de după care-mi zîmbeau zorile în
zburdalnica vîrstă a tinereţii!
Ion Creangă
230
Asemenea, dragi-mi erau şezătorile, clăcile, horele şi toate
petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare
însufleţire! De piatră de-ai fi fost, şi nu se putea să nu-ţi salte
inima de bucurie cînd auzeai, uneori în puterea nopţii, pe
Mihai scripcarul din Humuleşti umblînd tot satul cîte c-o
droaie de flăcăi după dînsul şi cîntînd:
Frunză verde de cicoare,
Astă noapte pe răcoare
Cînta o privighetoare
Cu viersul de fată mare.
Şi cînta cu glas duios,
De picau frunzele jos;
Şi cînta cu glas subţire
Pentru-a noastră despărţire;
Şi ofta şi ciripea,
Inima de ţ-o rupea!
Şi cîte şi mai cîte nu cînta Mihai lăutarul din gură şi din
scripca sa răsunătoare, şi cîte alte petreceri pline de veselie
nu se făceau pe la noi, de-ţi părea tot anul zi de sărbătoare!
Vorba unei babe: .Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători şi
numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă..
Apoi lasă-ţi, băiete, satul, cu tot farmecul frumuseţilor lui,
şi pasă de te du în loc străin şi aşa depărtat, dacă te lasă
pîrdalnica de inimă! Şi doar mă sileam eu, într-o părere, s-o
fac a înţelege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei...
şi să mor printre străini! că văru-meu Ion Mogorogea, Gheorghe
Trăsnea, Nică Oşlobanu şi alţii s-au lăsat de învăţat şi, despre
asta, tot mănîncă pîine pe lîngă părinţii lor. Dar zadarnică
trudă! Mama avea alte gînduri; ea îmi pregătea cu îngrijire
cele trebuitoare, zicîndu-mi de la o vreme cu asprime:
. Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe
gîlceavă!... Ai să pleci unde zic eu. Şi Zaharia lui Gîtlan
merge cu tine. Luca Moşneagu, megieşul nostru, vă duce cu
căruţa cu doi cai ca nişte zmei. Ia, mai bine, repezi-te pînă
Amintiri din copilărie
231
la el de vezi, gata-i de drum? Că mîine desdimineaţă, cu
ajutorul Domnului, plecaţi.
. Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă
omori! ziceam eu, plîngînd cu zece rînduri de lacrimi. Mai
trăiesc ei oamenii şi fără popie.
. Degeaba te mai sclifoseşti, Ioane, răspunse mama cu
nepăsare! la mine nu se trec acestea... Pare-mi-se că ştii tu
moarea mea... Să nu mă faci, ia acuşi, să iau culeşerul din
ocniţă şi să te dezmierd cît eşti de mare!
Apoi cheamă pe tata şi-i zice hotărîtor:
. Spune-i şi d-ta băiatului, omule, ce se cuvine, ca să-şi
ia nădejdea şi să-şi caute de drum.
. Mai rămîne vorbă despre asta? zise tata posomorît. Are
să urmeze cum ştim noi, nu cum vrea el, că doar nu-i de capul
său. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar
fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială, căci
banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele. Şi la işti vro şase,
afară de dînsul, dacă rămîn acasă, nu le mai trebuie nimica?
Dar fiind el cel mai mare, norocul său; trebuie să căutăm a-l
zburătăci, căci nu se ştiu zilele omului! Şi poate vreodată să
fie şi el sprijin pentru iştialalţi.
Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinţilor, începui
a mă gîndi la pornire, zicînd în sine-mi cu amărăciune: .Ce
necaz pe capul meu! Preoţii noştri din sat n-au mai trepădat
pe la Socola, şi mila sfîntului! nu-i încape cureaua de pîntecoşi
ce sunt. D-apoi călugării, o adunătură de zamparagii duglişi,
din toată lumea, cuibăriţi prin mănăstire, ce nu ajung? Şi eu
să înşir atîtea şcoli: în Humuleşti, la Broşteni în crierii
munţilor, în Neamţ, la Fălticeni, şi acum la Socola, pentru a
căpăta voie să mă fac, ia, acolo, un popă prost, cu preoteasă
şi copii; prea mult mi se cere!....
Acuşi îi spun mamei că mă duc la călugărie, în Neamţ,
ori la Secu. Şi cu cîtă carte ştiu, cu cîtă nu ştiu, peste cîţiva
ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc şi să strîng un ştiubei plin
de galbeni, ca părintele Chirilaş, de la jugărit, din Vînătorii
Ion Creangă
232
Neamţului. Ş-apoi atunci... pune-ţi, cuvioase Ilarie, plosca cu
rachiu la şold, icrişoare moi cît se poate de multe şi altceva
de gustare în buzunările dulamei, pistoalele în brîu, pe sub
rasă, comanacul pe-o ureche, şi, cu sabia Duhului în mînă şi
pletele în vînt, ia-o la papuc, peste .Piciorul Rău., spre
.Cărarea Afurisită. dintre Secu şi Agapia din deal, unde toată
vara se aude cîntînd un glas îngeresc:
Ici în vale, la părău,
Mieluşa lui Dumnezeu!
Iar cîte-un glas gros răspunde:
Hop şi eu de la Durău,
Berbecu lui Dumnezeu!...
Căci, fără să vreau, aflasem şi eu, păcătosul, cîte ceva
din tainele călugăreşti... umblînd vara cu băieţii după... bureţi
prin părţile acele, de unde prinsesem şi gust de călugărie...
Ştii, ca omul cuprins de evlavie.
În sfîrşit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea cea dinainte
de plecare, pînă s-au revărsat zorile, m-am frămîntat cu
gîndul, fel şi chip, cum aş putea îndupleca pe mama să mă
dea mai bine la mănăstire; şi tocmai cînd eram hotărît a
spune mamei acestea, iaca şi soarele răsare, vestind o zi
frumoasă, şi Luca Moşneagu, însurăţel de-al doilea, a cărui
tînără nevastă avusese grijă să-l trezească la timp şi să-l
pregătească de pornire... se şi aude strigînd afară: .Gata
sunteţi? Haidem! că eu vă aştept cu caii înhămaţi.. Mama
atunci mă şi ia repede-repede la pornit, fără să am cînd îi
spune de călugărie.
Şi, scurtă vorbă, ne adunăm, cu rudele lui Zaharia, cu ale
mele, în ogradă la moş Luca, sărutăm noi mîna părinţilor,
luîndu-ne rămas bun cu ochii înecaţi în lacrimi şi, după ce
ne suim în căruţă, supăraţi şi plînşi, ca vai de noi, Luca
Moşneagu, harabagiul nostru, dă bici cailor, zicînd nevestei
Amintiri din copilărie
233
sale, care închidea poarta după noi: .Olimbiadă, ia sama bine
de borta ceea!. Căci nişte porci, spărgînd gardul într-un loc,
se înnădise în grădina lui la păpuşoi.
Era dimineaţă, în ziua de Tăierea capului lui Ioan Botezătorul,
cînd ieşeam din Humuleşti, şi fetele şi flăcăii, gătiţi frumos,
ca în zi de sărbătoare, foiau prin sat în toate părţile, cu bucuria
zugrăvită pe feţe! Numai eu cu Zaharia, ghemuiţi în căruţa
lui moş Luca, ne duceam surgun, dracului pomană, că mai
bine n-oi putea zice.
. Rogu-te, mînă mai tare, moş Luca, zic eu, să nu se mai
uite satul ca la urs la noi!
Luca Moşneagu, însă, mîna cum ştia el, căci smîrţoagele
lui de cai erau vlăguiţi din cale-afară, şi slabi, şi ogîrjiţi ca
nişte mîţi de cei leşinaţi, nu zmei, cum zicea mama, care
nu ştia cum să mă urnească mai degrabă din casă.
. Fire-ar afurisit să fie cine a mai desfiinţat şi catiheţiile
cele, tocmai acum în vremea noastră! zise Zaharia lui Gîtlan,
plin de năduh, după ce-am ieşit la drum, afară. Cînd să-ţi
petreci şi tu tinereţea, apucă-te de cărturărie; parcă are omul
zece vieţi! Tot umblînd noi din şcoală în şcoală, mai mult,
ia, aşa .de frunza frăsinelului., mîine, poimîine avem să ne
trezim nişte babalîci gubavi şi oftigoşi . numai buni de făcut
popi, ieşiţi din Socola.
. Ce zici dumneata, moş Luca, despre unele ca aceste?
. Ce să zic, dascăle Zaharia; ştim noi cum vi-s formele?
Eu trebuie să vă duc la locul hotărît, şi, de-aici încolo, cum
v-a sluji capul. Hi, căluţii tatei, să ne întoarcem cît mai
degrabă acasă!
Cum auzeam noi pe moş Luca pomenind cu drag de casă
şi cînd mai vedeam cum rămîn satele şi locurile frumoase
în urmă, şi tot altele necunoscute se înfăţişază înainte-ne,
supărarea noastră creştea la culme! Pentru fiecare fîntînă,
pîrîu, vîlcică, dumbravă şi alte locuri drăgălaşe ce lăsam în
urmă-ne scoteam cîte-un suspin adînc din piepturile noastre!
Şi, după mintea ce-o aveam, ne-am fi întors înapoi chiar atunci,
Ion Creangă
234
de nu eram daţi în seama lui moş Luca, de care ne ruşinam
ca şi de părinţii noştri.
După un scurt popas, făcut la podul de la Timişeşti, de pe
Moldova, pornim înainte spre Moţca şi suim încet-încet codrul
Păşcanilor. Apoi, din vîrful acestui codru, mai aruncăm, nemernicii de noi, cîte-o căutătură jalnică spre munţii Neamţului:
uriaşii munţi, cu vîrfurile ascunse în nouri, de unde purced
izvoarele şi se revarsă pîraiele cu răpejune, şopotind tainic,
în mersul lor neîncetat, şi ducînd, poate, cu sine multe-multe
patimi şi ahturi omeneşti, să le înece-n Dunărea măreaţă!
. Ei, ei! măi Zaharie, zic eu, coborîndu-ne la vale spre
Păşcani; de-acum şi munţii i-am pierdut din vedere, şi
înstrăinarea noastră este hotărîtă cine ştie pentru cîtă vreme!
. Cum ne-a fi scris de la Dumnezeu sfîntul, zise Zaharia,
cu glasul aproape stins, ş-apoi rămase dus pe gînduri tot
drumul, pînă la Blăgeşti, peste Siret, unde ne-a fost şi masul
în noaptea aceea.
Dar vai de masul nostru! Aici, pe prispa unui rotar, puţin
de nu era să rămînem chiori. De cu seară şi pînă după miezul
nopţii am stat numai într-o fumăraie de baligi, ca la carantină,
şi tot ne-au coşit ţînţarii.
. Aşa-i viaţa cîmpenească, zise moş Luca, cioşmolindu-se
şi învîrtindu-se ca pe jăratic, de răul ţînţărimii. Cum treci
Siretul, apa-i rea şi lemnele pe sponci; iar vara te înăduşi de
căldură, şi ţînţarii te chinuiesc amarnic. N-aş trăi la cîmp,
Doamne fereşte! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca
cristalul şi reci ca gheaţa; lemne, de-ajuns; vara, umbră şi
răcoare în toate părţile; oamenii, mai sănătoşi, mai puternici,
mai voinici şi mai voioşi, iar nu ca işti de pe la cîmp: sarbezi
la faţă şi zbîrciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte,
în toată viaţa lor.
. Ştii una, moş Luca, zise Zaharia de la o vreme. Găinuşa-i
spre asfinţit, rariţile de-asemene, şi luceafărul de ziuă de-acum
trebuie să răsară; haidem să pornim la drum!
Amintiri din copilărie
235
. Că bine zici, dascăle Zaharie! parcă ţ-a ieşit un sfînt
din gură! Decît ne-om tot învîrti şi cioşmoli pe iastă prispă,
mai bine să scurtăm din cale. Căci mare-i Dumnezeu, ne-a
feri el de întîmplări!
Şi aşa, luîndu-ne rămas bun de la gazdă, care era tot afară
culcat, pe altă prispă, plecăm. Şi cum ieşim în şleah, părerea
noastră de bine: întîlnim cîţiva oameni, cu nişte care cu
draniţă, mergînd spre Iaşi. Ne întovărăşim cu dînşii, de
frica lăieşilor din Ruginoasa, şi hai-hai, hai-hai, pînă-n ziuă,
iacă-tă-ne în Tîrgul-Frumos, unde-am şi înjunghiat cîţiva
harbuji într-ales, de ne-am potolit, deocamdată, şi foamea, şi
setea. Apoi, după ce s-au hodinit caii, am pornit înainte, spre
Podu-Leloaie; şi de aici, tot înainte spre Iaşi, mai mult pe jos
decît în căruţă, căci zmeii lui moş Luca se muiaseră de tot;
şi ţăranii noştri, glumeţi cum sunt ei, ne tot şfichiuiau, în
treacăt, care dincotro, de ni-era mai mare ruşinea de ruşinea
lui moş Luca. Iar, mai ales, pe la asfinţitul soarelui, tocmai
cînd intram în Iaşi, pe rohatca Păcurari, un flăcăuan al dracului
ne-a luat în rîs cum se cade, zicînd:
. Moşule, ia sama de ţine bine telegarii ceia, să nu ia
vînt; că Iaşul ista-i mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vro
primejdie!...
Atîta i-a trebuit lui moş Luca, ş-apoi lasă pe dînsul! cîte
parastase şi panaghii, toate i le-a ridicat...
. Iauzi, măi! Dac-ar şti el, chiolhănosul şi ticăitul, de unde
am pornit astă noapte, ş-ar strînge leoarba acasă, n-ar mai
dîrdîi degeaba asupra căişorilor mei! Ş-apoi doar nu vin eu
acum întîiaşi dată la Iaşi, să-mi dea povăţ unul ca dînsul ce
rînduială trebuie să păzesc. Patruzecile mîne-sa de golan!
Dacă n-a stat oleacă, să-l învăţ eu a mai lua de altă dată
drumeţii în rîs!
Văzînd noi că ne iau oamenii tot peste picior şi pe moş
Luca tulburat din cale-afară, cum eram în căruţă, ne acoperim
peste tot c-un ţol, zicînd eu, cam cu sfială:
Ion Creangă
236
. Moş Luca, de te-a întreba cineva, de-acum înainte, de
ce trag caii aşa de greu, să spui că aduci nişte drobi de sare
de la Ocnă, şi las. dacă nu te-a crede fiecare!...
. Ei, apoi?! Ştiutu-v-am eu că şi voi mi-aţi fost de-aceştia?
zise moş Luca, mergînd pe lîngă cai, plin de năduh; nu mă
faceţi, că ia acuşi vă ard cîteva jordii prin ţolul cela, de v-a
trece spurcatul!
Auzind noi ce ni se pregăteşte, ghiontitu-ne-am unul pe
altul, chicotind înnăduşit, şi ca. mai ba să zicem nici cîrc!
În sfîrşit, după multe şfichiuiri ce-a primit moş Luca de la unii-
alţii, cum e lumea a dracului, mergînd noi în pasul cailor,
din hop în hop, tot înainte prin rătăcănile de pe uliţele Iaşilor,
am ajuns într-un tîrziu, noaptea, în cieriul Socolei şi am tras
cu căruţa sub un plop mare, unde-am găsit o mulţime de
dăscălime adunată de pe la catiheţi, din toate judeţele Moldovei:
unii mai tineri, iar cei mai mulţi cu nişte tîrsoage de barbe
cît badanalele de mari, şezînd pe iarbă, împreună cu părinţii
lor, şi preoţi şi mireni, şi mărturisindu-şi unul altuia păcatele!
Amintiri din copilărie
237
P O V E S T I R I
Ion Creangă
238
POVESTE
A fost odată, cînd a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar
povesti.
Noi nu suntem de pe cînd poveştile, ci suntem mai dincoace
cu vro două-trei zile, de pe cînd se potcovea puricele cu
nouăzeci şi nouă de ocă de fier la un picior şi tot se părea
că-i uşor.
Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un
loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţîţă, era cam
proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hîtră.
Într-una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca
fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă
şi-i dete ţîţă, îl puse în albie lîngă sobă, căci era iarnă; apoi
îl legănă şi-l dezmierdă, pînă ce-l adormi. După ce-l adormi,
stătu ea puţin pe gînduri ş-apoi începu a se boci cît îi lua
gura: .Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!.
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvîrli
fusul din mînă şi furca din brîu cît colo şi, sărind fără sine,
o întrebă cu spaimă:
. Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
. Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
. Cînd şi cum?
. Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
. Îl văd. Şi?
. De s-a sui mîţa, are să-l trîntească drept în capul
copilului şi să mi-l omoare!
. Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede
că i s-au sfîrşit mititelului zilele!
Şi, cu ochii pironiţi la drobul de sare de pe horn şi cu
mîinile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l


Amintiri din copilărie
239
boci amîndouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe cînd
se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră
pe uşă, flămînd şi necăjit ca vai de el.
. Ce este? Ce v-a găsit, nebunelor?
Atunci ele, venindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge
lacrimile şi a-i povesti cu mare jale despre întîmplarea
neîntîmplată.
Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:
. Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi
n-am mai văzut. Mă... duc în toată lumea! Şi de-oi găsi mai
proşti decît voi, m-oi mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
Aşa zicînd, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ia ziua
bună, şi plecă supărat şi amărît ca vai de om!
Şi mergînd el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o
bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întîmplă iar să
vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc
deşert cu gura spre soare, apoi repede-l înşfăca şi intra cu
dînsul într-un bordei; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura
la soare, şi tot aşa făcea... Drumeţul nostru, nedumerit, zise:
. Bună ziua, om bun!
. Mulţumesc dumitale, prietene!
. Da. ce faci aici?
. Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de
soare în bordei, ca să am lumină, şi nici că-l pot...
. Bre, ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndemînă?
. Ba am.
. Ia-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur
înlăuntru.
Îndată făcu aşa, şi lumina soarelui intră în bordei.
. Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea
Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrînesc cărînd soarele
cu oborocul.
.Încă un tont., zise drumeţul în sine şi plecă.
Şi mergînd el tot înainte, peste cîtva timp ajunse într-un
sat şi, din întîmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă,
Ion Creangă
240
fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată
întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap
cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile
erau mai strîmte decît carul. Rotarul voia acum să taie uşorii,
spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l
desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rînd afară ş-apoi
iarăşi să-l înjghebe la loc.
. Foarte mulţumesc, om bun, zise gazda; bine m-ai
învăţat! Ia uită-te dumneata! Era să dărîm bunătate de casă
din pricina carului...
De aici drumeţul nostru, mai numărînd un nătărău,
merse tot înainte, pînă ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce
să vadă? Un om, c-un ţăpoi în mînă, voia s-arunce nişte
nuci din tindă în pod.
.Din ce în ce dau peste dobitoci., zise drumeţul în sine.
. Da. ce te frămînţi aşa, om bun?
. Ia, vreau să zvîrl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l
scîrba să-l bată, nu-i nici de-o treabă...
. Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blestemi cît l-îi
blestema, habar n-are ţăpoiul de scîrbă. Ai un oboroc?
. Da. cum să n-am?!
. Pune nucile într-însul, ia-l pe umăr şi suie-le frumuşel în
pod, ţăpoiul e pentru paie şi fîn, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată.
Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărînd
şi alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, pînă ce ajunse ca să mai
vadă aiurea şi altă năzbîtie. Un om legase o vacă cu funia
de gît, şi suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de
fîn, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca
răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit...
. Măi omule! zise drumeţul, făcîndu-şi cruce; dar ce
vrei să faci?
. Ce să fac, mă-ntrebi? Da. nu vezi?
. Ba văd, numai nu pricep.
Amintiri din copilărie
241
. Ia, haramul ista e hămesit de foame şi nu vrea nici în
ruptul capului să vină după mine sus, pe astă şură, să
mănînce fîn...
. Stai puţin, creştine, că spînzuri vaca! Ia fînul şi-l dă jos
la vacă!
. Da. nu s-a irosi?...
. Nu fi scump la tărîţe şi ieftin la făină.
Atunci omul ascultă, şi vaca scăpă cu viaţă.
. Bine m-ai învăţat, om bun! Pentru-un lucru de nimica
eram cît pe ce să-mi gîtui vaca!
Aşa drumeţul nostru, mirîndu-se şi de această mare prostie,
zise în sine: .Mîţa tot s-ar fi putut întîmpla să dea drobul de
sare jos din horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să
arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la
fîn, n-am mai gîndit!.
Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lîngă ai săi,
pe care-i socoti mai cu duh decît pe cei ce văzuse în călătoria
sa. Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa. Ş-am
încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată. Ş-am încălecat pe-o
căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!
Ion Creangă
242
MOŞ NICHIFOR COŢCARIUL
Moş Nichifor nu-i o închipuire din poveşti, ci e un om ca
toţi oamenii; el a fost odată, cînd a fost, trăitor din mahalaua
Ţuţuenii din Tîrgul Neamţului, dinspre satul Vînătorii-
Neamţului. Cam pe vremea aceea trăia moş Nichifor în
Ţuţueni, pe cînd bunicul bunicului meu fusese cimpoiaş la
cumătria lui moş Dediu din Vînători, fiind cumătru mare
Ciubăr-vodă, căruia moş Dediu i-a dăruit patruzeci şi nouă de
mioare, oacheşe numai de cîte un ochi; iară popă, unchiul
unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea
Neamţului, care făcuse un clopot mare la acea mănăstire, cu
cheltuiala lui, şi avea dragoste să-l tragă singur la sărbători
mari; pentru aceea îi şi ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea
vreme trăia şi moş Nichifor din Ţuţueni.
Moş Nichifor era harabagiu. Căruţa lui, deşi era ferecată
cu teie, cu curmeie, însă era o căruţă bună, încăpătoare şi
îndemînatică. Un poclit de rogojini oprea şi soarele şi ploaia
de a răzbate în căruţa lui moş Nichifor. De inima căruţei
atîrnau păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca, care se izbeau
una de alta, cînd mergea căruţa, şi făceau: tronca, tranca!
tronca, tranca! Iară în belciugul de la carîmbul dedesubt, din
stînga, era aninată o bărdiţă, pentru felurite întîmplări. Două
iepe, albe ca zăpada şi iuţi ca focul, se sprijineau mai totdeauna
de oiştea căruţei; mai totdeauna, dar nu totdeauna, căci moş
Nichifor era şi geambaş de cai, şi cînd îi venea la socoteală,
făcea schimb, ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului,
şi atunci rămînea oiştea goală pe de-o parte. Îi plăcea
moşneagului să aibă tot iepe tinere şi curăţele; asta era
slăbiciunea lui. Mă veţi întreba, poate: De ce iepe, şi totdeauna



Ion Creangă
244
albe? Vă voi spune şi aceasta: iepe, pentru că moş
Nichifor ţinea să aibă prăsilă; albe, pentru că albeaţa iepelor,
zicea el, îi slujea de fanar noaptea la drum.
Moş Nichifor nu era dintre aceia care să nu ştie .că nu-i
bine să te pui viziteu la cai albi şi slugă la femei.; el ştia şi
aceasta, dar iepele erau ale lui, şi, cînd le grijea, grijite erau,
iar cînd nu, n-avea cine să-i bănuiască.
Moş Nichifor fugea de cărăuşie, de-şi scotea ochii; el se
ferea de ridicături, pentru că se temea de surpătură.
Harabagia, zicea el, e mai bună, că ai a face tot cu marfă
vie, care la deal se dă pe jos, la vale, pe jos, iar la popas, în
căruţă. Moş Nichifor avea o biciuşcă de cele de cînepă,
împletită de mîna lui şi cu şfichiul de mătase, cu care pocnea
de-ţi lua auzul. Şi cu încărcat şi cu descărcat, la deal moş
Nichifor se da pe jos şi trăgea de-a valma cu iepele. La vale
iar se da jos, ca să nu se spetească iepele. Chiriaşii, vrînd-
nevrînd, trebuiau să se dea şi ei, căci le era lehamete de
morocăneala lui moş Nichifor, care îndată troncănea cîte una
cam de aceste:
. Ia mai daţi-vă şi pe jos, căci calul nu-i ca dobitocul, să
poată vorbi...
Dacă ştiai să potriveşti din gît pe moş Nichifor, apoi era
cît se poate de şăgalnic. De întîlnea vrun om călare, pe drum,
întreba: .Departe ai lăsat pe vodă, voinice?. Şi apoi îndată
da bici iepelor, zicînd:
Alba-nainte, alba la roate,
Oiştea goală pe de-o parte.
Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hii!!!
De întîlnea pe drum neveste şi fete mari, cînta cîntece
şăgalnice, de-alde-aceste:
Cînd cu baba m-am luat
Opt ibovnice-au oftat:
Trei neveste cu bărbat
Şi cinci fete dintr-un sat ş.a.
Amintiri din copilărie
245
Ei, ei! Apoi zi că nu-ţi venea să porneşti la drum, mai ales
în luna lui mai, cu asemenea om vrednic şi de-a pururea
vesel! Cîteodată numai, cînd prin dreptul crîşmei te făceai
niznai şi nu ştiai să potriveşti din gît pe moş Nichifor, nu-l
prea vedeai în cheji buni, dar şi atunci tot repede mîna de la
o crîşmă pînă la alta.
Mai ales într-un rînd îi plăcea lui moş Nichifor două
iepuşoare, care mergeau de minune la drum. Dar la crîşmă,
mort-copt, trebuiau să stea, căci le cumpărase de la un popă,
nefiind pe vremea aceea pojărnicii, de unde să cumpere altele,
care să ţină fuga tot întruna!
Spunea tata că i-au spus şi lui bătrînii, care auziseră din
gura lui moş Nichifor, că pe vremea aceea era bine să fii
harabagiu în Tîrgul-Neamţului, că te-apucau pe-a-mîinile.
Cum ieşeai din Văratic, intrai în Agapia, şi cum ieşeai din
Agapia, intrai în Văratic: apoi în Războieni, apoi pe la
mitoace, şi aveai muşterii, de nu erai bucuros; ba să-i duci
la Piatra, ba la Folticeni, ba pe la iarmaroace, ba la Mănăstirea Neamţului, ba la Secu, ba la Rîşca, ba în toate părţile,
pe la hramuri.
Tot tata mai spunea că ar fi auzit de la bunicul bunicului
meu că protopopul de la Neamţ, de pe vremea aceea, ar fi zis
unor călugăriţe, care pribegeau în săptămîna mare prin tîrg:
. Maicelor!
. Blagosloveşte, cinstite părinte!
. De ce nu vă astîmpăraţi în mănăstire şi să vă căutaţi
de suflet, măcar în săptămîna patimilor?
. Apoi dă, cinstite părinte, cică ar fi răspuns ele cu smerenie,
lîna asta ne mănîncă, păcatele noastre... Dar n-am mai veni
noi, căci, cum ştii sfinţia-ta, mai mult cu şiacul ne hrănim, şi
apoi, de nu curge, măcar picură, şi cine mişcă tot pişcă.
Protopopul atunci, sărmanul, cic-ar fi oftat din greu, înghiţind
noduri..., şi ar fi dat vina tot pe moş Nichifor, zicînd:
. De-ar crăpa odată să crape şi harabagiul care v-a adus!
C-atunci ştiu că n-ar avea cine să vă mai cărăbănească aşa
de des pe la tîrg.
Ion Creangă
246
Şi cică auzind moş Nichifor de aceasta, tare s-ar fi mîhnit
în sufletul său şi s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a
face cu parte duhovnicească cît a trăi el; căci, din păcate,
era şi evlavios moş Nichifor şi tare se mai temea să nu cadă
sub blestemul preoţesc! De-aceea, cu fuga a alergat la schitul
Vovidenia, la pusnicul Chiriac din sfînta Agură, care-şi cănea
părul şi barba cu cireşe negre, şi în Vinerea Seacă, prea
cuviosul cocea oul la lumînare, ca să mai uşureze din cele
păcate. Şi apoi s-a hotărît el ca de-acum înainte să aibă a
face mai mult cu parte negustorească.
. Numai negustorul, zicea moş Nichifor, trăieşte din seul
său şi pe seama lui. Cînd întrebai: .Pentru ce?. moş Nichifor
răspundea, tot glumeţ: .Pentru că n-are Dumnezeu stăpîn..
De glumeţ, glumeţ era moş Nichifor, nu-i vorbă, dar de
multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hursuz.
Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu ştiu ce avea, că
începuse a scîrţîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba
i-e făcut de năjit, ba că i-e făcut pe ursită, ba că i-e făcut de
plînsori şi tot umbla din babă în babă cu descîntece şi cu
oblojeli, încît lui moş Nichifor acestea nu-i prea veneau la
socoteală, şi de-aceea nu-i erau acum mai niciodată boii
acasă. Ba chiar se făcuse buclucaş, hărţăgos şi de tot hapsîn,
cînd sta cîte două-trei zile pe lîngă casă, încît biata băbuşca
lui era bucuroasă uneori şi răsbucuroasă în sufletul ei să-l vadă
cum l-a vedea urnit de-acasă.
Se vede lucru că şi moş Nichifor era făcut pe drumuri, căci
cum ieşea afară la drum parcă era altul; nu mai sta din pocnit
cu biciul, de şuguit cu toţi drumeţii pe cîţi îi întîlnea şi de
povestit despre toate locurile însemnate pe unde trecea.
Într-o dimineaţă, miercuri înainte de Duminica Mare, moş
Nichifor deciocălase căruţa şi-o ungea; cînd numai iaca se
trezeşte la spatele lui cu jupîn Strul din Tîrgul-Neamţului,
negustor de băcan, iruri, ghileală, sulimeneală, boia de păr,
chiclazuri, piatră-vînătă, piatra sulimanului sau piatră bună
pentru făcut alifie de obraz, salcie, fumuri şi alte otrăvuri.
Amintiri din copilărie
247
Pe vremea aceea nu era spiţerie în Tîrgul-Neamţului, şi
jupînul Strul aducea, pentru hatîrul călugărilor şi al călugăriţelor, tot ce le trebuia. Mai făcea el, nu-i vorbă, şi alte
negustorii... În sfîrşit, nu ştiu cum să vă spun, era mai mult
decît duhovnicul, că fără de dînsul nu puteau mănăstirile.
. Muni dimineaţă, moş Nichifor!
. Bună să-ţi fie inima... jupîne Strul. Da. cu ce treabă ai
venit pe la noi?
. Ia, noră-mea vrea să meargă la Piatra. Cît să-ţi dau ca
să mi-o duci?
. D-apoi a fi avînd chilotă multă, cum e treaba d-voastră,
jupîne, zise moş Nichifor, scărpinîndu-se în cap; numai nu-i
vorbă, că poate să aibă, căci şi căruţa mea e largă; poate să
încapă într-însa cît de mult. Apoi, fără să ne zbatem, jupîne
Strul, mi-i da şasesprezece lei, un irmilic de aur, şi ţi-oi duce-o,
ştii cole, ca pe palmă; că, după cum vezi, căruţa acum am
adus-o de la încălţat şi i-am mai tras şi o unsoare de cele a
dracului, de are să meargă cum e sucala.
. Ai să laşi cu nouă lei, moş Nichifor, şi te-a mai cinsti şi
fecioru-meu la Piatra.
. Apoi dar, dă! cu bine să dea Dumnezeu, jupîne Strul!
Mă bucur şi eu că-i tocmai în dricul iarmarocului şi poate
mi-a pica ceva şi cînd voi veni înapoi. Numai aş vrea să ştiu,
cînd avem să pornim?
. Şi acuma, moş Nichifor, dacă eşti gata.
. Gata, jupîne Strul, numai s-adăp iepuşoarele aceste.
Du-te şi d-ta de-ţi pune nora la cale, că acuş te-ajung şi eu
din urmă.
Şi cum era moş Nichifor strădalnic şi iute la trebile lui,
repede zvîrle nişte coşolină în căruţă, aşterne deasupra o
pereche de poclăzi, înhamă iepuşoarele, îşi ia cojocul între
umeri şi biciul în mînă şi tiva, băiete! N-apucase jupînul
Strul a ajunge bine acasă, şi moş Nichifor şi trăsese căruţa
dinaintea uşii.
Malca . aşa era numele nurorii lui jupîn Strul . a ieşit
afară să-şi vadă harabagiul. Ş-apoi, povestea cîntecului; las.
Ion Creangă
248
că era de la Piatră de locul ei, dar era şi îmbujorată Malca...
din pricina plînsului, că se despărţeşte de socri, pentru că
întîiaşi dată venise ea la Neamţ, de cale primară la socri,
cum se zice la noi. Căci nu erau mai mult decît două
săptămîni de cînd se măritase ea după Iţic, feciorul lui jupîn
Strul, sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se
măritase Iţic după Malca; căci el lăsase casa părintească, după
cum li-i obiceiul, şi la două săptămîni Iţic au adus pe Malca
la Neamţ, a încredinţat-o în mîna părinţilor lui şi s-a întors
repede la Piatra, să se gîndească pe negustorie.
. Da. te-ai ţinut de cuvînt, moş Nichifor!
. Apoi dă, jupîne Strul, vorba-i vorbă: eu nu mă cioşmolesc
atîta, că la drum e bine să porneşti cît de dimineaţă, iar seara
să poposeşti devreme!
. Oare-i ajunge pînă deseară la Piatra, moş Nichifor?
. Ă... ra! da. ce stai de vorbeşti, jupîne Strul? Eu
gîndesc, de mi-a ajuta Dumnezeu, pe după amiază să-ţi
pun nora în Piatra.
. D-ta, moş Nichifor, eşti om purtat, ştii mai bine decît
mine, dar tot te rog să mîi cu băgare de seamă, ca să nu-mi
prăvali nora!
. Dacă doar nu-s harabagiu de ieri de-alaltăieri, jupîne
Strul! Am mai umblat eu cu cucoane, cu maice boieroaice şi
cu alte feţe cinstite, şi, slavă Domnului! nu s-au plîns de
mine... Ia, numai cu maica Evlampia, desăgăriţa din Văratic,
am avut eu odată oleacă de clenci: că, oriunde mergea, avea
obicei să-şi lege vaca dinapoia căruţei, pentru schiverniseală,
ca să aibă lăptişor la drum; şi cu asta-mi aducea mare
supărare, pentru că vaca, ca vaca, îmi irosea ogrinjii din
căruţă, ba cîteodată rupea leuca, ba la deal se smuncea, de
era, într-un rînd, cît pe ce să-mi gîtuiască iepuşoarele. Şi eu,
cum îi omul la necaz, îndrăzneam să zic: .Măicuţă, de ce
eşti scumpă la tărîţe şi ieftină la făină?. Ea atunci se uita galeş
la mine şi-mi zicea cu glas duios: .Ia taci şi d-ta, moş Nichifor,
taci, nu mai striga atîta pe biata văcuşoară, pentru că ea,
Amintiri din copilărie
249
mititica, nu-i vinovată cu nimic. Părinţii pusnici din sfînta
Agură mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă,
ca să nu îmbătrînesc degrabă; şi dă, ce să fac? trebuie să-i
ascultăm, că sfinţiile lor ştiu mai multe decît noi, păcătoasele!.
Dacă am auzit aşa, am zis şi eu, în gîndul meu, că are
întrucîtva dreptate maica desăgăriţa, şi am lăsat-o în plata
lui Dumnezeu, pentru că am văzut-o că este pidosnică şi
voieşte cu orice chip să se adape de la un izvor. D-ta, jupîne
Strul, cred că nu mi-i face necaz la drum şi cu vaci. Şi apoi,
giupîneşica Malca, unde-a fi vale mare ori deal mare, s-a mai
da şi pe jos cîte-oleacă; mai ales că acum e o frumuseţe afară
la cîmp, de turbă haita! Da. ia să nu ne trecem vremea cu
vorbele. Hai sus, giupîneşică Malca, să te duc la bărbăţel
acasă; ştiu eu cum îi treaba nevestelor celor tinere, cînd nu-s
bărbaţii cu dînsele: fac zîmbre şi trag acasă, cum trage calul
la traista cu orz.
. Iaca, mă sui, moş Nichifor!
Şi îndată încep cu toţii a cărăbăni la saltele cu puf, perini
moi, o legătură cu demîncare şi alte mărunţişuri. Apoi Malca
îşi ia ziua bună de la socri şi se suie deasupra saltelelor, în fundul
căruţei. Iară moş Nichifor se azvîrle pe capră, dă bici iepelor
şi lasă pe jupînul Strul şi cu ai săi cu lacrimile pe obraz.
Prin tîrg, aşa mîna de tare moş Nichifor, de ţi se părea că
zboară iepele, nu altăceva.
Prundul, satul şi dealul Humuleştilor le-a trecut într-o clipă.
De la Ocea pînă aproape de Grumăzeşti a ţinut numai o fugă.
Dar de pe la Grumăzeşti încolo, moş Nichifor a ras o duşcă
de rachiu din plosca lui cea de Braşov, şi-a aprins luleaua şi
a început a lăsa iepele mai la voie.
. Doamne, jupîneşică, Doamne! Vezi satul ista mare şi
frumos? se cheamă Grumăzeştii. De-aş avea eu atîţia gonitori în ocol şi d-ta atîţia băieţi, cîţi cazaci, căpcîni şi alte
lifte spurcate au căzut morţi aici din vreme în vreme, bine-
ar mai fi de noi!
. Să te-audă Dumnezeu, să am băieţi, moş Nichifor!
Ion Creangă
250
. Asemene şi eu gonitori, jupîneşică... că de băieţi nu mai
trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură; n-a fost
harnică să-mi facă nici unul, nu i-ar muri mulţi înainte să-i
moară! De oi pune eu mîinile pe piept, are să rămînă căruţa
asta de haimana şi iepuşoarele de izbelişte!
. Nu te supăra, moş Nichifor, zise Malca, că poate aşa a
fost să fie de la Dumnezeu; pentru că aşa scrie şi la noi în
cărţi despre unii, că tocmai la bătrîneţe au făcut copii!
. Ia lasă-mă, jupîneasă, cu cărţile cele a d-voastre în
pace, că eu ştiu ce ştiu eu, degeaba mai baţi apa-n chiuă
să s-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată! Am auzit şi eu
spunînd în biserică la noi că .Pomul care nu face roadă se
taie şi în foc se aruncă.. Apoi ce-ţi trebuie mai bună vorbă
decît asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să ţin
casa cu baba pîn-acum. În privinţa asta, îi mai bună legea
d-voastră de-o mie de ori. Nu-ţi face una copii, iei alta, nu
face nici aceea, alta. Şi de la o vreme trebuie să nimereşti
una blagoslovită de Dumnezeu; da nu ca la noi, să fii nevoit
să trăieşti cu una beteagă pînă la sfîrşitul vieţii, şi copii,
tufă! Că doar Dumnezeu cel mare şi puternic nu s-a răstignit
numai pentru un om pe lumea asta! Nu-i aşa, jupîneşică?
Mai zi, dacă ai ce!
. Poate să fie ş-aşa, moş Nichifor.
. Ba chiar aşa-i, jupîneşică dragă, cum îţi spun eu. Ptru!
ciii!... Da. bună bucată am mers! Doamne, cum se ia omul
la drum cu vorba şi, cînd se trezeşte, cine ştie unde a ajuns;
bun lucru a mai lăsat Dumnezeu sfîntul şi tovărăşia asta! Hi!!!
zmeoaicele tatei, îndemnaţi înainte! Iaca şi codrul Grumăzeştilor, grija negustorilor şi spaima ciocoilor. Hei! jupîneşică,
cînd ar avea codrul ista gură să spună cîte a văzut, cumplită
pătăranie ne-ar mai auzi urechile; ştiu că am avea ce asculta!
. Da. ce-a fost pe-aici, moş Nichifor?
. Of! jupîneşică, of! Ce-a fost, să nu dea Dumnezeu să
mai fie! Dar avea cineva chip să treacă pe-aici, fără să fie
jefuit, bătut ori omorît? Nu-i vorbă, că acestea se întîmplă
Amintiri din copilărie
251
mai mult noaptea decît ziua. Însă pe mine, unul, de n-aş grăi
într-un ceas rău, pînă acum, dă, m-a ferit Dumnezeu. Lupi şi
alte dihănii mi-au ieşit înainte cîteodată, dar nu le-am făcut
nimica; le-am dat bună pace, m-am făcut că nici nu-i văd, şi
ei s-au dus în treaba lor.
. Ă...ra! moş Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem!
V-am spus că era şăgalnic moş Nichifor, şi, cînd spunea
cîte una, ori te ţineai cu mîna de inimă, rîzînd, ori te făcea
să-ţi sară inima din loc, de frică.
. Iaca un lup vine spre noi, jupîneşică!
. Vai de mine, moş Nichifor, unde să mă ascund eu?
. Despre mine, ascunde-te unde ştii, că eu, unul, ţi-am spus
că nu mă tem nici de-o potaie întreagă.
Atunci biata Malcă, de frică, s-a încleştat de gîtul lui moş
Nichifor şi s-a lipit de dînsul, ca lipitoarea. A şezut ea aşa
cît a şezut şi apoi a zis tremurînd:
. Unde-i lupul, moş Nichifor?
. Unde să fie?! Ia, a trecut drumul pe dinaintea noastră şi
a intrat iar în pădure. Dar cît pe ce erai să mă gîtui, jupîneşică,
ş-apoi, dacă scăpam iepele, ştiu că era frumos.
N-apucă a sfîrşi bine moş Nichifor, şi Malca zice cătinel:
. Să nu mai zici că vine lupul, moş Nichifor, că mă vîri
în toate boalele!
. Nu că zic eu, da. chiar vine, iacătă-l-ăi!
. Valeu! Ce spui?
Şi iar se ascunde lîngă moş Nichifor.
. Ce-i tînăr, tot tînăr; îţi vine a te juca, jupîneşică, aşa-i?
şi, după cum văd, ai noroc că eu îmi ţin firea, nu mă prea
tem de lup; dar să fie altul în locul meu...
. Nu mai vine lupul, moş Nichifor?
. Apoi, na! eşti de tot poznaşă şi d-ta; prea des vrei să
vină, că doar nu-i de tot copacul cîte un lup! Ia, pe la Sfîntul
Andrei umblă şi ei mai cîte mulţi la un loc. Ş-apoi, vînătorii
ce păzesc? La goană mare, crezi d-ta că puţini lupi dau cinstea
pe ruşine, lăsîndu-şi pieile zălog? Să mai răsuflăm iepele
Ion Creangă
252
oleacă. Iaca şi Dealul Balaurului, jupîneşică! Ia, aici a căzut
odată un balaur grozav de mare, care vărsa jăratic pe gură,
şi cînd şuiera, clocotea codrul, gemeau văile, fiarele tremurau
şi se băteau cap în cap, de spaimă, şi ţipenie de om nu cuteza
să mai treacă pe aici.
. Valeu! şi unde-i balaurul, moş Nichifor?
. D-apoi mai ştiu eu, jupîneşică? Pădurea-i mare, el ştie
unde s-a fi înfundat! Unii spun că după ce a mîncat foarte
mulţi oameni şi a ros toată coaja copacilor din codru, ar fi
crăpat chiar aici, în locul acesta. De la unii am auzit spunînd
că i-ar fi dat lapte de vacă neagră şi cu acesta l-ar fi făcut
să se ridice iar la cer, de unde a căzut. Mai ştiu eu pe cine
să cred?... Că oamenii vorbesc vrute şi nevrute. Noroc numai
că eu unul ştiu solomonii şi nu mă prea tem nici de balauri.
Pot să prind şarpele din culcuş, cum ai prinde d-ta un pui de
găină din pătul.
. Da. ce-s acele solomonii, moş Nichifor?
. Ei, jupîneşică dragă, asta nu se poate spune. Eu, babei
mele, că merge pe douăzeci şi patru de ani, de cînd trăiesc
cu dînsa, şi ce n-a făcut ea şi cît nu m-a cihăit de cap să-i
spun, şi tot nu i-am spus. Şi ea, din pricina asta are să moară,
cînd a muri, de nu i-ar muri mulţi înainte; că atunci mi-aş
lua şi eu una tinerică, şi macar trei zile să trăiesc în ticnă cu
dînsa, cum ştiu eu, şi apoi să mor! M-am săturat pînă-n gît
de mucegaiul de babă, că hojma mă morocăneşte şi-mi scoate
ochii cu cele tinere. Cînd gîndesc, amărîtul de mine, că am
să mă întorc iar la dînsa acasă, îmi vine să turbez, să iau
cîmpii, nu altăceva.
. Ia lasă, lasă, moş Nichifor, că aşa sunteţi d-voastră,
bărbaţii.
. Ei, ei! jupîneşică, iată-ne şi aproape de vîrful codrului!
Ia mai dă-te şi d-ta oleacă pe jos, pîn. vom sui dealul, că nu
mi-i de alta, dar mă tem că-i înţepeni în căruţă. Uite florile
cele frumoase de prin marginea pădurii cum umplu văzduhul
de miroznă! Şi d-ta să şezi ghemuită acolo, nu-i păcat de
Dumnezeu?
Amintiri din copilărie
253
. Mă tem de lup, moş Nichifor, zise Malca, tremurînd.
. Ia mai sfîrşeşte odată cu lupul cela! Altăceva n-ai
de vorbit?
. Stai dară să mă dau jos!
. Ptru! ciii!... Sai binişor pe ici, pe crucea căruţei. Ho...
pa! Ia, acum te văd şi eu că eşti voinică; aşa mi-e drag să fie
omul: fătat, nu ouat.
Şi pe cînd Malca culegea nişte dumbravnic, să ducă lui
Iţic, moş Nichifor stătuse în loc şi nu ştiu ce bichirea şi cisluia
primprejurul căruţei. Apoi repede strigă:
. Gata eşti, jupîneşică? Hai, sui, şi să pornim cu ajutorul
lui Dumnezeu, că de-acum e tot vale mai mult.
Malca, după ce se suie, întreabă:
. Oare nu-i tîrziu, moş Nichifor?
. D-apoi de acum suntem scăpaţi deasupra nevoii; acuş
te pun în Piatra. Ş-odată dă bici iepelor, zicînd:
Alba-nainte, alba la roate,
Oiştea goală pe de-o parte.
Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hii!!!
N-apucă a merge nici douăzeci de prăjini, şi prrr! se
rupse un capăt!
. Na, asta încă-i una!
. Vai de mine, moş Nichifor, avem să înnoptăm în pădure!
. Ia nu mai meni a rău, jupîneşică, că doar n-am păţit eu
asta numai o dată în viaţa mea. Pînă-i îmbuca d-ta ceva, şi
iepele iestea ş-or şterge gura c-oleacă de coşolină, eu am şi
pus capătul.
Cînd se uită moş Nichifor la belciug, bărdiţa nicăieri!
. Apoi toate-au fost cum au fost, zise moş Nichifor, încreţind
din sprîncene şi oţărîndu-se, dar asta pică de coaptă. Bat-o
Dumnezeu de babă s-o bată! Iaca cum îngrijeşte ea de mine!
Aşa-i că nu-i securea?
Malca, sărmana, cînd mai aude şi asta, începe a suspina
şi a zice:
Ion Creangă
254
. Moş Nichifor, ce facem noi?
. Ia las., jupîneşică, nu te împuţina cu inima, că tot mai
am oleacă de nădejde.
Ş-odată scoate bulicherul din teacă, îl dă pe amînar şi
începe a ciocîrti un gîrneţ de stejar din anul trecut... L-a tăiat
el cum l-a tăiat, apoi a început a cotrobăi prin chilna căruţei,
să găsească nişte frînghie; dar de unde să iei dacă n-ai pus?
Dacă vede şi vede, taie băierile de la traistă, mai căpeţala
din capul unei iepe şi face cum poate, de leagă gîrneţul unde
trebuia; pune roata la loc, vîră leuca, suceşte lamba ş-o
strînge la scară; apoi îşi aprinde cioanca şi zice:
. Iaca, jupîneşică dragă, cum învaţă nevoia pe om ce să
facă... Cu moş Nichifor ţuţuianul nu piere nimene la drum.
De-acum, numai să te ţii bine de carîmbi şi de speteze, că
am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. Da. să ştii
d-ta că babei mele n-are să-i fie moale cînd m-oi întoarce
acasă... Am s-o iau de cînepa dracului şi am s-o învăţ eu cum
trebuie să caute altă dată de bărbat; că femeia nebătută e ca
moara neferecată. Ţine-te, jupîneşică! Hi, ha!!!
Ş-odată încep iepele a fugi, de pîrîiau roatele şi sărea
colbul în naltul cerului. La vro cîteva obraţuri, gîrneţul s-a
înfierbîntat, s-a muiat şi... folfenchiu! iar sare roata!
. Bre! c-anapoda lucru; se vede că azi-dimineaţă mi-a ieşit
înainte vrun popă, sau dracu ştie ce!
. Moş Nichifor, ce facem noi?
. Om face noi ce-om face, jupîneşică. Dar acum, deodată,
linişteşte-te acolo şi taci molcum. Bine că nu s-a întîmplat
asta în mijlocul cîmpului, undeva. Lemne, slavă Domnului,
sunt deajuns şi de-ntrecut în pădure. Poate să ne-ajungă cineva
din urmă ori să ne întîmpine cineva dinainte şi să-mi împrumute
vro secure. Şi cum vorbea, numai iaca că vede venind un om
din urmă cu traista în băţ.
. Bun ajuns, om bun! Aşă-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruţei?
Amintiri din copilărie
255
. Ia las. şaga la o parte, măi omule, şi mai bine vin.
de-mi ajută să pun capătul ista, că vezi că-mi crapă inima
de necaz.
. D.apoi eu mă grăbesc să ajung la Oşlobeni. D-ta poţi să
mîi astă-noapte şi în pădure; nu cred că-i muri de urît!
. Mă mir că nu ţi-e oarecum, să-ţi fie, zise Nichifor
posomorît; eşti un cheag zbîrcit, mai ca şi mine, şi iaca ce-ţi
urlă prin cap!...
. Da. nu-ţi fie cu bănat, om bun, că am şuguit şi eu. Bun
rămas! Te-a învăţa Dumnezeu ce să faci... şi s-a tot dus înainte.
. Vezi, jupîneşică, cîtu-i de-a dracului lumea asta? Numai
de pleşcuit umblă. Ia să fie un antal cu vin ori cu rachiu, şi
să vezi atunci, ar şedea carul stricat atîta timp în mijlocul
drumului? Cum văd eu, tot moş Nichifor are să facă ce a face.
Ia să mai fac o încercare.
Şi iar începe a tăia alt gîrneţ. Mocoşeşte el cît mocoşeşte,
pînă îl pune şi pe acela. Apoi dă bici iepelor şi iar mai trage
un ropot; cînd, numai iaca ce ajunge roata de-o teşitură, şi
iar se rupe capătul.
. Acuma, jupîneşică, mai că-mi vine să zic şi eu ca omul
cela, că are să ne fie masul în pădure.
. Vai de mine şi de mine, moş Nichifor, ce spui?!
. Ia! spun şi eu ce văd cu ochii. Uită-te! Nu vezi şi d-ta
că dă soarele după deal, şi noi tot pe loc stăm? Da. nu-i
nimica, jupîneşică, să n-ai nici o grijă, că ştiu eu o poiană
în pădure, chiar aici, pe-aproape; să tragem acolo, şi suntem
ca şi în casă la noi. Locul e ferit, şi iepele au ce paşte. D-ta
te-i culca în căruţă, şi eu te-oi străjui toată noaptea. Helbet,
o noapte nu-i legată de gard, a trece ea cum a trece, dar a
pomeni ea baba mea, cîte zilişoare a avea, de necazul
acesta, că numai din pricina ei mi se trage...
. Apoi dar, fă cum ştii, moş Nichifor, numai să fie bine.
. Las., jupîneşică, nu-ţi face voie rea, că are să fie cît se
poate de bine.
Ş-odată moş Nichifor apucă iepele de dîrlog, cîrneşte
căruţa ş-o tîrăşte cum poate pînă în poiană.
Ion Creangă
256
. Iaca, jupîneşică, ce rai al lui Dumnezeu e aici; să tot
trăieşti şi să nu mai mori! Numai d-voastră nu sunteţi deprinşi
cu ce-i frumos pe lume. Ia mai dă-te oleacă pe jos, pînă se
mai vede, ca să strîngem nişte tîrşuri şi să facem toată
noaptea foc, să fugă tînţarii şi toate gîngăniile pe lume!
Biata Malca vede şi ea că tot de una îi e acum. Se dă jos
şi începe a strînge la tîrşuri.
. Doamne! bine-ţi mai şede, jupîneşică; parcă eşti una
de-a noastre! Nu cumva a ţinut vreodată tatăl d-tale orîndă
în sat, undeva?...
. Ba a ţinut mult timp ratoşul de la Bodeşti.
. Apoi mă miram eu de ce vorbeşti aşa de bine moldoveneşte şi aduci la mers cu de-a noastre. De-acum n-am să te
mai cred că te temi de lup. Ei! ei! cum ţi se pare aici în poiană?
Aşă-i că erai să mori şi să nu ştii ce-i frumos pe lume? Ia auzi
privighetorile ce haz fac! Ia auzi turturelele cum se îngînă!
. Moş Nichifor, oare n-om păţi ceva în noaptea asta?
Ce-a zice Iţic?
. Iţic? Lui Iţic i s-a părea c-a prins pe Dumnezeu de-un
picior, cînd te-a vedea acasă. Da. ce crezi d-ta, că Iţic ştie
ce-i pe lume? Cum sunt întîmplările la drum? Aşa, numai să
se mute de pe vatră pe cuptor, ştie şi hleabul de baba mea,
de-acasă. Jupîneşică, ia să te vedem, ştii cum să faci focul?
Malca aşază gătejele, moş Nichifor scapără, şi îndată
amîndoi aţîţă focul. Apoi moş Nichifor zice:
. Vezi, jupîneşică, cum pîrîie de frumos gătejele?
. Văd, moş Nichifor, dar îmi tremură inima în mine de frică!
. Ă... ra? Da. ce, Doamne iartă-mă, parcă eşti din neamul
lui Iţic. Da. fii mai cu inimă oleacă! Ori, dacă eşti aşa de
fricoasă, apoi sui în căruţă şi te-aşterne pe somn, că noaptea-i
numai un ceas; acuş se face ziuă!
Malca, îmbărbătată de moş Nichifor, se suie în căruţă şi
se culcă. Iară moş Nichifor îşi aprinde luleaua, aşterne cojocul
şi se pune într-o rîlă jos, lîngă foc; şi pîc! pîc! pîc! pîc! din
Amintiri din copilărie
257
lulea, cît pe ce era să-l prindă somnul, cînd numai iaca că-i
sare o scînteie pe nas!
. Ptiu, drace! asta trebuie să fie scînteie din gătejele
culese de Malca, că tare m-a fript... Dormi, jupîneşică Malcă?
. Parcă era să mă prindă somnul oleacă, moş Nichifor, dar
mi-au venit o mulţime de năluciri prin cap, şi m-am trezit.
. Şi eu mai tot aşa am păţit: mi-a sărit o scînteie pe nas,
şi mi s-a speriat somnul, de parcă am dormit o noapte
întreagă. Las. că poate să mai doarmă cineva de răul
nebunelor istor de privighetori? parcă-şi fac de cap, nu
altăceva! Da. acum li-e şi lor vremea să se drăgostească...
Dormi, jupîneşică?
. Parcă iar era să mă prindă somnul, moş Nichifor.
. Ştii una, jupîneşică? Mie-mi vine să sting focul, că
tocmai acum, în durătul ista, mi-am adus aminte că dihania
de lup adulmecă şi vine după fum.
. Stinge-l, moş Nichifor, dacă-i aşa.
Atunci moş Nichifor odată începe a turna la ţărnă peste
foc şi-l înnăduşă.
. De-acum, jupîneşică, dormi fără grijă, că acuş se face
ziuă. Na, c-am stins focul şi am uitat să-mi aprind luleaua!
Dar las. că am scăpărător. Bată-vă pustia, privighetori, să vă
bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine!
Mai şede moş Nichifor aşa pe gînduri, pînă-şi găteşte de
băut luleaua, apoi se scoală binişor şi se duce în vîrful
degetelor lîngă căruţă. Malca începuse a horăi puţin. Moş
Nichifor o clatină încetişor şi zice:
. Jupîneşică, jupîneşică!
. Aud, moş Nichifor, răspunse Malca tresărind spăimîntată.
. Ştii ce-am gîndit eu cît am stat lîngă foc?
. Ce, moş Nichifor?
. Ia, după ce-i adormi d-ta, să încalec pe o iapă şi să mă
reped acasă la mine, să-mi aduc un capăt şi securea şi, cînd
s-a zări de ziuă, sunt aici.
Ion Creangă
258
. Vai de mine, moş Nichifor, ce vorbeşti? Vrei să mă găseşti
moartă de frică cînd îi veni?
. Ba să te ferească Dumnezeu de una ca asta, jupîneşică! Ia las., nu te spăimînta, că am zis şi eu, ia aşa, o
vorbă în vînt...
. Ba nu, moş Nichifor! De-acum nici nu vreau să mai dorm;
mă dau jos şi am să şed toată noaptea lîngă d-ta.
. Ba păzeşte-ţi treaba, jupîneşică; şezi binişor unde şezi,
că bine şezi.
. Ba iaca vin; ş-odată se dă jos şi vine pe iarbă, lîngă
moş Nichifor.
Şi ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat somnul
pe amîndoi, şi-au adormit duşi. Şi cînd s-au trezit ei, era
ziulica albă!...
. Iaca, jupîneşică, şi sfînta ziuă! Scoală-te şi hai să vedem
ce-i de făcut. Vezi că nu te-a mîncat nimica? Numai frica ţi-a
fost mai mare.
Malca, în vorbele acestea, iar a adormit... Iar moş Nichifor,
ca cel cu grija, s-a suit în căruţă şi a început a scormoli în
toate părţile pe sub coşolină, şi numai iaca că dă de secure,
de-o funie şi de un sfredeleac pe pomoştina căruţei!
. Iaca, păcatele mele! Cine-i cu pagubă, şi cu păcat; mă
miram eu să nu se îngrijească biata babă de mine, pînă
într-atîta. Pentru c-am năpăstuit-o chiar pe sfînta dreptate,
am să-i duc un fes roş şi un tulpan undelemniu, ca să-şi mai
aducă aminte din tinereţe. Eu se vede că m-am luat ieri cu
luleaua. Dar biata baba mea, bună, rea, cum este, tot a ştiut
ce-mi trebuie la drum, numai nu le-a pus la locul lor... Dar ţi-ai
găsit să ştie femeia trebile bărbatului!
. Jupîneşică, jupîneşică!
. Ce-i, moş Nichifor?
. Da. nu ştii una! Scoală-te, că am găsit şi secure şi
frînghie, şi sfredel, şi tot ce-mi trebuie.
. Unde, moş Nichifor?
Amintiri din copilărie
259
. Ia, pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să
răspundă. Am păţit şi noi ca un cerşetor care şedea pe comoară
şi cerea milostenie... Da. bine că s-au găsit şi acum; tot biata
babă se vede că le-a pus.
. Vezi cît eşti de avan, moş Nichifor, cum îţi încarci
sufletul de păcate?
. Apoi dă, jupîneşică, văd şi eu că am greşit, de-am
ponegrit-o aşa de tare către d-ta. Da de-acum am să-i cînt şi
eu un cîntec de împăcare:
Sărmana băbuşca mea!
Fie bună, fie rea,
Am să ţin casă cu ea.
Ş-odată suflecă moş Nichifor mînecile, taie un stuhariu de
fag şi face un capăt minunat. Apoi îl aşază cum trebuie, pune
roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum şi zice:
. Sui, jupîneşică, şi haidem să mergem de acum!
Iepele, fiind hrănite şi odihnite bine, pe la prînzul cel mare
i-au pus în Piatra.
. Iaca, te-am văzut ş-acasă, jupîneşică!
. Slavă lui Dumnezeu, moş Nichifor, că şi-n pădure nu
mi-a fost rău...
. Aşa este, jupîneşică, nu-i vorbă, dar ca la casa omului
nu-i nicăiurea.
Şi, din vorbă în vorbă, au şi ajuns la poarta lui jupîn Iţic.
Iţic tocmai atunci venea de la şcoală şi, cînd a văzut pe
Malca, nu mai ştia ce să facă de bucurie. Dar cînd a mai
auzit şi despre întîmplarea ce au avut, şi cum i-a scăpat
Dumnezeu din primejdie, nu ştia cum să mulţumească lui moş
Nichifor. Cu ce nu l-au dăruit ei? Că se mira şi el singur ce
dăduse peste dînsul.
A doua zi, moş Nichifor a pornit înapoi cu alţi muşterii. Şi
cînd au ajuns acasă, era foarte vesel, încît nu ştia baba lui
ce l-a găsit, de-i aşa cu chef, cum nu mai fusese de multă
Ion Creangă
260
vreme. După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneşica
Malca venea la Neamţ la socri şi se întorcea acasă numai cu
moş Nichifor, fără să se mai teamă de lup...
După un an, sau după mai mulţi, moş Nichifor s-a răsuflat,
la un pahar cu vin, către un prieten al său, despre întîmplarea
din codrul Grumăzeştilor şi frica ce a tras jupîneasa Malca...
Prietenul lui moş Nichifor s-a răsuflat şi el către alţi prieteni
ai săi, şi de-atunci oamenii, cum sunt oamenii, ca să-i pună
sînge rău la inimă... au început a porecli pe moş Nichifor şi
a-i zice: .Nichifor Coţcariul, Nichifor Coţcariul.. Şi poate
acum a fi oale şi ulcioare, şi tot Nichifor Coţcariul i-a rămas
bietului om numele şi pînă în ziulica de astăzi.
Amintiri din copilărie
261
POVESTEA UNUI OM LENEŞ
Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş
ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul,
văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului,
hotărî să-l spînzure, pentru a nu mai da pildă de lenevie şi
altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa
leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un
butuc nesimţitor, şi hai cu dînsul la locul de spînzurătoare!
Aşa era pe vremea aceea.
Pe drum se întîlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană.
Cucoana, văzînd în carul cel cu boi un om care semăna a fi
bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicînd:
. Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav,
sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
. Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani; să ierte
cinstită faţa dumneavoastră, dar aista e un leneş care nu
credem să fi mai avînd pereche în lume, şi-l ducem la
spînzurătoare, ca să curăţim satul de-un trîndav.
. Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorîndu-se; păcat,
sărmanul, să moară ca un cîine, fără de lege! Mai bine duceţi-l
la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo
un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele,
Doamne fereşte! A mînca la posmagi şi-a trăi şi el pe lîngă
casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o
bucăţică de pîine. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.
. I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la
coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca
peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urîciunea
oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţumeşte cucoanei că te-a


Ion Creangă
262
scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luîndu-te sub aripa
dumisale. Noi gîndeam să-ţi dăm săpun şi frînghie. Iar
cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi;
să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi pună cineva obrazul
pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trîntor, mare
minune-i şi asta! Dar tot de noroc să se plîngă cineva... Bine-a
mai zis cine-a zis că .Boii ară şi caii mănîncă.. Hai, dă
răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la
vorbă cu noi.
. Dar muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul, cu jumătate
de gură, fără să se cîrnească din loc.
. Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
. Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia, întreabă,
că muieţi-s posmagii?
. Vai de mine şi de mine, zise cucoana cu mirare, încă
asta n-am auzit! Da. el nu poate să şi-i moaie?
. Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur,
ori ba?
. Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai
atîta grijă pentru astă pustie de gură!
Atunci unul din săteni zise cucoanei:
. Bunătatea dumnevoastră, milostivă cucoană, dar degeaba
mai voiţi a strica orzul pe gîşte. Vedeţi bine că nu-l ducem
noi la spînzurătoare numai aşa, de flori de cuc, să-i luăm
năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mînă de
la mînă ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine
ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămeteşte şi de binefacere şi de tot, zicînd:
. Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu!
Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit şi-i fac felul.
Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni, şi sătenii
aceia de dînsul.
Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă
le dă mîna şi-i ţine cureaua.
Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.
Amintiri din copilărie
263
MOŞ ION ROATĂ
(Anecdotă)
La 1857, pe cînd se fierbea Unirea în Iaşi, boierii moldoveni
liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu
şi alţii, au găsit cu cale să cheme la Adunare şi cîţiva ţărani
fruntaşi, cîte unul de fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la
facerea acestui măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns
ţăranii la Iaşi, boierii au pus mînă de la mînă, de i-au
ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi
cuşme nouă, de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi,
se zice că i-ar fi dat pe seama unuia dintre boieri să le ţină
cuvînt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.
. Oameni buni, ştiţi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între
noi? zise boierul cu blîndeţe.
. Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială
un ţăran mai bătrîn, scărpinîndu-se în cap.
. Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări
surori, creştine şi megieşe, Moldova noastră şi Valahia sau Ţara
Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfîşie
şi se mănîncă între dînsele, spre cumplita urgie şi pieire a
neamului romînesc. Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni;
căci precum ne închinăm noi, moldovenii, aşa se închină şi
fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea
şi toate obiceiurile cîte le avem noi le au întocmai şi fraţii
noştri munteni. Ţări megieşe, am zis, oameni buni; căci numai
pîrăuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. .Să-l
secăm dar dintr-o sorbire. şi să facem sfînta Unire, adică
înfrăţirea dorită de strămoşii noştri, pe care ei n-au putut s-o
facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni buni,
ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai


Ion Creangă
264
Dumnezeu să ne-ajute! Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru
ce v-am chemat? Şi dacă aveţi ceva de zis, nu vă sfiiţi; spuneţi
verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem; că de-aceea
ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi cum a şti el mai bine!
. Înţelegem, cucoane, aşa a fi, răspunseră cîţiva ţărani
mai ruşinoşi; că, dă, dacă nu-ţi şti dumneavoastră ce-i pe lume,
noi, ţărănimea de la coarnele plugului, avem să ştim ce-i bine
şi ce-i rău?...
. Ba eu, drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles! cică zise
cu îndrăzneală unul dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi,
chiar dacă ne-am pricepe şi noi la cîte ceva, cine se mai
uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: .Ţăranul, cînd
merge, tropăieşte, şi cînd vorbeşte, hodorogeşte., să ierte
cinstită faţa dumneavoastră. Eu socot că treaba asta se putea
face şi fără de noi; că, dă, noi ştim a învîrti sapa, coasa şi
secera, dar dumneavoastră învîrtiţi condeiul şi, cînd vreţi, ştiţi
a face din alb negru şi din negru alb... Dumnezeu v-a dăruit
cu minte, ca să ne povăţuiţi şi pe noi, prostimea...
. Ba nu, oameni buni; s-a trecut vremea aceea, pe cînd
numai boierii făceau totul în ţara aceasta ş-o storceau după
plac. Astăzi toţi, de la vlădică pînă la opincă, trebuie să luăm
parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi cîştig, datorii şi
drepturi, pentru toţi deopotrivă.
Le spuse boierul apoi despre originea romînilor, cum şi de
cine au fost ei aduşi pe aceste locuri; despre suferinţele lor şi
cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări. Le dă
el pilde cîte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii
învrăjbiţi şi, în sfîrşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i
face să înţeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii,
aducîndu-le aminte că tot .pentru unirea tuturor. se roagă şi
sfînta biserică în toate zilele, mai bine de 1.850 de ani.
. Ei, oameni buni, cred că acum aţi priceput!
. Priceput, cucoane, cît se poate de bine, răspunseră mai
toţi. Dumnezeu să vă ajute la cele bune!
Amintiri din copilărie
265
. Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moşul Ion Roată.
. Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneata, cum
văd, eşti cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a
înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo, în ogradă la mine,
bolovanul cel mare?
. Îl vedem, cucoane.
. Ia fă bine şi adă-l ici lîngă mine, zise boierul, care
şedea acum pe un jilţ în mijlocul ţăranilor.
. S-avem iertare, cucoane, n-om putea, că doar acolo-i
greutate, nu şagă.
. Ia cearcă şi vezi.
Moş Ion Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar
nu poate.
. Ia du-te şi dumneata, moş Vasile, şi dumneata, bade Ilie,
şi dumneata, bade Pandelachi.
În sfîrşit, se duc ei vro 3.4 ţărani, urnesc bolovanul din
loc, îl ridică pe umeri şi-l aduc lîngă boier.
. Ei, oameni buni, vedeţi? S-a dus moş Ion şi n-a putut face
treaba singur; dar cînd v-aţi mai dus cîţiva într-ajutor, treaba
s-a făcut cu mare uşurinţă, greutatea n-a mai fost aceeaşi.
Povestea cîntecului:
Unde-i unul, nu-i putere,
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte,
Şi duşmanul nu sporeşte.
Aşa şi cu Unirea, oameni buni! Credeţi dumneavoastră că,
de-a ajuta Dumnezeu a se uni Moldova cu Valahia, avem să
fim numai atîţia? Fraţii noştri din Transilvania, Bucovina,
Basarabia şi cei de peste Dunăre, din Macedonia şi de prin
alte părţi ale lumii, numai să ne vadă că trăim bine, şi ei se
vor bucura şi ne vor iubi, de n-or mai îndrăzni duşmanii, în
vecii vecilor, a se lega de romîni. D-apoi fraţii noştri de sînge:
franţujii, italienii, spaniolii şi portughezii, ce aşteaptă? La orice
întîmplare, Doamne fereşte, stau gata să-şi verse sîngele
Ion Creangă
266
pentru noi... Unirea face puterea, oameni buni. Ei, acum cred
c-aţi înţeles şi răsînţeles.
. Ba eu, unul, să iertaţi dumneavoastră, cucoane, încă tot
n-am înţeles, răspunde moş Roată.
. Cum se face asta, moş Ioane? Mai bine ce v-am tălmăcit,
şi un copil putea să înţeleagă.
. Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.
. Moş Ioane, zise acum boierul, cam tulburat de multă
oboseală, ia spune dumneata, în legea dumitale, cum ai
înţeles, cum n-ai înţeles, de cînd se face atîta vorbă; să
auzim şi noi!
. Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă
şi pînă la faptă este mare deosebire... Dumneavoastră, ca
fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, dar
n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi
dinioarea, că de-acum toţi au să ia parte la sarcini: de la
vlădică pînă la opincă. Bine-ar fi dac-ar fi aşa, cucoane, căci
la război înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la
socoteală... Iar de la bolovanul dumneavoastră am înţeles aşa:
că pînă acum noi, ţăranii, am dus fiecare cîte-o piatră mai
mare sau mai mică pe umeri; însă acum suntem chemaţi a
purta împreună tot noi, opinca, o stîncă pe umerele noastre...
Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia, nu mi-a
părea rău...
La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strînge din
umeri, a se uita lung unul la altul şi a zice :
. Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate!...
Iar boierul, luîndu-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca
şi a tăcut molcum.
Iaşi, 4 mai, 1880
Amintiri din copilărie
267
POPA DUHU
Cine-a întîlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu
straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş,
mergînd cu pas rar, încet şi gînditor, răspunzînd îndesat
.sluga dumitale. cui nu-l trecea cu vederea, căscînd cu
zgomot cînd nu-şi găsea omul cu care să stea la vorbă,
făcînd lungi popasuri prin aleile ascunse ale grădinilor
publice din Iaşi, cîte cu o carte în mînă, tresărind la
cîntecul păsărelelor şi oprindu-se cu mirare lîngă moşinoaiele de furnici, pe care le numea el .republici înţelepte.,
dezmierdînd iarba şi florile cîmpului, icoane ale vieţii
omeneşti, pe care le uda cîte c-o lacrimă fierbinte din ochii
săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gîndire,
îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu
masa întinsă.
Acesta ere părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-
Veche din judeţul Iaşi.
Patru pereţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini;
teancuri de traftoloage greceşti, latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti,
ruseşti şi romîneşti, pline de painjeni şi aruncate în neregulă
prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în
mijlocul odăii, apărie pe jos, gunoi şi gîndaci fojgăind în toate
părţile, o pîine uscată pe masă şi un motan ghemuit după sobă
era toată averea sfinţiei-sale.
Mare de inimă, iar la gură şi mai mare, părintele Duhu nu
se învrednicise de o viaţă mai bună; dar se vede că nici poftea
el una aşa, de vreme ce nu-şi astîmpăra gura către mai-marii
săi măcar să-l fi picat cu lumînarea.


Ion Creangă
268
De copil, în seminarul Socola, unde-a învăţat carte, mai
mult singur decît de la profesori, îşi punea degetele pe o piatră
şi le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu
pumnul peste cap, cînd vedea că nici dascălul nu putea să-i
tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de
la învăţătură!
Aşa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e
bun de călugăr, numindu-l .Duh diavolesc., şi de unde pînă
unde l-a şi călugărit, şi Duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia
Teodorescu se iscălea. Şi din şcolar, profesor a ajuns la Socola;
şi duh din duhul său a dat şcolarilor săi o bucată de vreme.
Dar purici mulţi nu făcea el într-un loc, Doamne fereşte, căci
era duh neastîmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. Nici
lacom de avere, nici de chinuri; mulţumit cu cît avea, cu
cît n-avea, cînd te miri ce nu-i venea la socoteală, ia-ţi, popo,
desagii şi toiagul, şi pe ici ţi-e drumul! Vorba ceea: .Geasta
cu trepădatele, că nu-s departe satele..
Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la mănăstirea şi în Tîrgul-
Neamţului profesor, de unde cutreiera munţii în sudoarea
frunţii, şi mai la tot pasul cînta:
Ruinată cetăţuie, ce acopere-acel munte,
Şi de unde ochiul vede lucruri multe!
Apoi:
Pe o stîncă neagră, într-un vechi castel,
Unde curge-n vale un rîu mititel.
Iar la urma urmelor:
Pasăre galbenă-n cioc,
Rău mi-ai cîntat de noroc!...
Şi tot aşa, şi iar aşa, pînă i se făcea viaţa neagră şi aici;
apoi iar se întorcea la Iaşi, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme.
Amintiri din copilărie
269
Duh neastîmpărat şi cutezător în predicile sale de pe
amvoanele bisericilor, înţepa ca viespea, zicînd:
. Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, trimiţîndu-l
să se scalde în rîul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina1,
ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trîndăviei!
. Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspîndită
în ţară la noi; dar de cînd au luat .mîrşavele de modă.2 locul
gospodinelor romînce, această floare a început a dispărea din
grădinile şi ţarinile noastre.
. Cine are urechi de auzit să audă!
Iar pe cei slugarnici, mîndri şi luxoşi, îi arăta cu degetul, zicînd:
. Făţarnice, a zis Hristos, curăţă mai întîi partea cea
dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea din
afară curată!
Şi cîte şi mai cîte, publicate prin jurnalul Predicatorul
moralului evanghelic, redactat de dînsul, pînă i-a luat chiriarhia
puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa
pe limbă.
Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericii, la
Bunavestire din Iaşi, părintele Duhu intră în biserică, se închină
rar pe la icoane, şi cum era lume multă adunată, şi episcopul
sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap,
părintele Duhu se opreşte în faţă-i şi zice cu gura mare,
clătinînd din cap:
. Dragul mamei Cînilic, bine-ţi şede mitropolit! Unde-i
neneaca-ta să te vadă? Apoi, oftînd adînc, mai adaugă: Cînd
veţi vedea urîciunea pustiirii stînd la locul unde nu se cade
să stea, să ştiţi că aproape este sfîrşitul, a zis Hristos.
După aceea se trage cu dispreţ din faţa episcopului şi,
ieşind din biserică, îşi caută de drum.
1 Mic rîuşor din Iaşi, care se varsă în Bahlui.
2 Marşandele.
Ion Creangă
270
Iară ceilalţi popi, înlemniţi cu mîinile la piept, cît pe
ce să cadă ameţiţi din picioare, de frica şi de ruşinea
arhipăstorului.
Nu tîrziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu
arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii
de lei, fără să aibă cu ce să şi le cumpere.
Şi părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după
cerşitorit, luînd şi de pe viu şi de pe mort, să aibă cu ce se
împopoţona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, şi
anume: .Decît să dai de pomană la calici sîmbăta, mai bine
ceva de băut mahmurilor, marţea....
Odată, chemînd epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe
părintele Duhu să slujească de hram, sfinţia-sa şi-a atîrnat la
piept o cruce mare, de lemn, legată cu sfoară groasă de
cînepă, zicînd:
. Iartă-mă, Doamne, că te-am spînzurat cu aţă, neavînd
lanţ de aur, nici de argint, cu care te spînzură mai marii mei,
arhiereii.
La Mănăstirea Neamţului, stînd adeseori de vorbă cu
stareţul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, şfichiuindu-l,
că ruşii din această lavră romînească s-au puiezit, ca şi
holera adusă în Moldova pe cozile cailor ruseşti la 1828.
Stareţul, nemaiputîndu-i sta împotrivă, zicea de la o
vreme: .Hai pacam, părinte Isaia., cinstindu-l cu rachiu
îndulcit cu miere, pahar după pahar, pînă ce părintele
Duhu spunea:
. Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învîrteşte lumea cu
mine de-atîta aghiazmă rusească; mai bine să ne împăcăm.
Şi începea a-i cînta irmosul următor, pe glas al doilea:
.Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de
gît şi c-un curcan fript, că s-a proslăvit..
Apoi antifoanele beţivilor, pe glas al patrulea: .Din tinereţile
mele, multe oale şi ulcele se luptă cu mine; dar mai multe
păhărele, cîte stele sunt pe cer...
Amintiri din copilărie
271
Ploscuţa mea, iubit vas,
Pasare cu dulce glas,
Eu la gură te ridic,
Tu îmi cînţi; coglic! coglic!
Şi nu mă-ndur să te las,
Căci mă plesneşti tot în nas...
Vai, sărace poloboace,
De te-ai face mai încoace;
Să ne strîngem vro cîţiva,
Noi, spre mîntuirea ta.
Ş-om mai veni vro doi-trei
Şi ţi-om pune-un căpătăi,
Ş-om aduce-un popă rus,
Şi te-a da cu fundu-n sus!.
Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă:
.Să îndrepteze Domnul paşii lui spre tot lucrul bun., părintele
Duhu îi zise:
. Ba mai bine să îndrepteze Domnul paşii voştri peste
Dunăre, cuvioşilor, că destul ne-aţi pîngărit biserica şi neamul
cu smeritele voastre blagoslovenii.
Profesorului Columb de la liceu, care zise odată părintelui
Isaia .Bună dimineaţa, Duhule., el îi răspunse:
. Mulţumesc, cadavrule! Şi cred că ai la ştiinţă că
cuvintele popă şi profesor se încep cu .pocoi., ca şi
substantivul porcule.
Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cînta antifoanele următoare:
.Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu
ochii. Iar mamelor preotese, beţia din cap nu le mai iese!.
Şi cîte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era şi lui
lehamete cîteodată să se mai întîlnească cu cineva şi să-l
mai stîrnească la vorbă.
Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întîlneşte părintele
Arbore de la Bărnovschi şi-l întreabă:
Ion Creangă
272
. De unde vii, părinte Isaie?
. Nu ştiu!
. Încotro ai luat-o, părinte Isaie?
. Nu ştiu!
. Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!
. Iaca cum, răspunse părintele Duhu: cînd eram băiat,
stupeam în palma stîngă, apoi trînteam cu muchea palmei
celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo
apucam şi eu.
. Şi acum tot aşa faci? întrebă părintele Arbore.
. Tot, batăr să crape dracul!
. Dar dacă, din întîmplare, ar sări stupitul înspre Golia1,
cum ţi s-ar părea?
. Dar ştii că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu,
luîndu-şi tălpăşiţa, Dunăre de mînios.
La cea din urmă, strîngînd părintele Duhu para către
para, şi-a comisionat cărţi spiritiste şi, citindu-le, cică a zis
către oarecine:
. Aceste cărţi, încăpînd în mîna unor şarlatani ignoranţi,
ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinţii.
Şi sfînt să fie rostul părintelul Duhu, căci tocmai aşa
s-a întîmplat.
Într-una din zile, neavînd el cu ce să-şi cumpere pîine,
le-a luat cu vravul şi le-a vîndut directoraşului unei şcoli
primare cu te miri ce. Şi de-atunci începutul spiritiştilor în Iaşi.
De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon înţeleptul
şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte;
întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă,
că dracu-i al lor pe şapte ani!
Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iaşi despre
nişte năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinţia-sa pe gînduri, zicînd:
1 Biserica din Iaşi, care cuprinde şi casă de nebuni.
Amintiri din copilărie
273
. Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care
vine sminteala!
Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a
dat duhul, tocmai cînd ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa
din Tataraşi; de unde aproape fiindu-i ţintirimul Eternitatea,
şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci,
ca. mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţele Iaşilor.
Ion Creangă
274
CINCI PÎINI
(Anecdotă)
Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată,
vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pîini, şi celălalt
două pîini. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra
unei răchiţi pletoase, lîngă o fîntînă cu ciutură, scoate fiecare
pîinile ce avea şi se pun să mănînce împreună, ca să aibă
mai mare poftă de mîncare.
Tocmai cînd scoaseră pîinile din traiste, iaca un al treilea
drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lîngă
dînşii, dîndu-le ziua bună. Apoi se roagă să-i dea şi lui ceva
de mîncare, căci e tare flămînd şi n-are nimica merinde la
dînsul, nici de unde cumpăra.
. Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei
doi drumeţi călătorului străin; căci, mila Domnului! unde
mănîncă doi, mai poate mînca şi al treilea.
Călătorul străin, flămînd cum era, nemaiaşteptînd multă
poftire, se aşază jos lîngă cei doi, şi încep a mînca cu toţii
la pîine goală şi a bea apă rece din fîntînă, căci altă
udătură nu aveau. Şi mănîncă ei la un loc tustrei, şi mănîncă, pînă ce gătesc de mîncat toate cele cinci pîini, de
parcă n-au mai fost.
După ce-au mîntuit de mîncat, călătorul străin scoate cinci
lei din pungă şi-i dă, din întîmplare, celui ce avusese trei
pîini, zicînd:
. Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţumită de
la mine, pentru că mi-aţi dat demîncare la nevoie; veţi cinsti
mai încolo cîte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi
pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţumesc de binele ce mi-aţi făcut,
căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămînd ce eram.


Amintiri din copilărie
275
Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă
stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme,
călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a
căutat de drum. Ceilalţi mai rămîn oleacă sub răchită, la
umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce
avuse trei pîini dă doi lei celui cu două pîini, zicînd:
. Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dînsa. Ai
avut două pîini întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc
trei lei, fiindc-am avut trei pîini întregi, şi tot ca ale tale de
mari, după cum ştii.
. Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ; pentru ce numai doi
lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine
fiecăruia? Omul putea să nu ne dea nimic, şi atunci cum
rămînea?
. Cum să rămînă? zise cel cu trei pîini; atunci aş fi avut
eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pîini, iar
tu, de la două, şi pace bună! Acum, însă, noi am mîncat
degeaba, şi banii pentru pîine îi avem în pungă cu prisos: eu
trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pîinilor ce am avut.
Mai dreaptă împărţeală decît aceasta nu cred că se mai poate
nici la Dumnezeu sfîntul...
. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini. Eu nu mă ţin că
mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice
judecata, aşa să rămînă.
. Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţumeşti.
Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am
tîrît prin judecăţi de cînd sunt.
Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărîrea să se judece. Şi
cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţişază
înaintea judecătorului şi începe a spune împrejurarea din
capăt, pe rînd fiecare; cum a venit întîmplarea de au călătorit
împreună, de au stat la masă împreună, cîte pîini a avut
fiecare, cum a mîncat drumeţul cel străin la masa lor,
deopotrivă cu dînşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţumită
şi cum cel cu trei pîini a găsit cu cale să-i împartă.
Ion Creangă
276
Judecătorul, după ce-i ascultă pe amîndoi cu luare aminte,
zise celui cu două pîini:
. Şi nu eşti mulţumit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?
. Nu, domnule judecător, zise nemulţumitul; noi n-am avut
de gînd să luăm plată de la drumeţul străin pentru mîncarea
ce i-am dat; dar, dac-a venit întîmplarea de-aşa, apoi trebuie
să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru.
Aşa cred eu că ar fi cu cale, cînd e vorba de dreptate.
. Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine
de înapoieşte un leu istuilalt, care spui c-a avut trei pîini.
. De asta chiar mă cuprinde mirarea, domnule judecător,
zise nemulţumitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea
judecăţii să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile,
mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea
lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
. Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia
să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pîini?
. Da, domnule judecător, două am avut.
. Tovarăşul dumitale avut-a trei pîini?
. Da, domnule judecător, trei a avut.
. Udătură ceva avut-aţi vreunul?
. Nimic, domnule judecător, numai pîine goală şi apă rece
din fîntînă, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea
trecătorilor.
. Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că
aţi mîncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?
. Aşa este, domnule judecător.
. Acum, ia să statornicim rînduiala următoare, ca să se
poată şti hotărît care cîtă pîine a mîncat. Să zicem că s-a
tăiat fiecare pîine în cîte trei bucăţi deopotrivă de mari: cîte
bucăţi ai fi avut dumneata, care spui că avuşi două pîini?
. Şase bucăţi aş fi avut, domnule judecător.
. Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pîini?
. Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.
. Acum, cîte fac la un loc şase bucăţi şi nouă bucăţi?
Amintiri din copilărie
277
. Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.
. Cîţi oameni aţi mîncat aceste cincisprezece bucăţi
de pîine?
. Trei oameni, domnule judecător.
. Bun! Cîte cîte bucăţi vin de fiecare om?
. Cîte cinci bucăţi, domnule judecător.
. Acum, ţii minte cîte bucăţi ai fi avut dumneata?
. Şase bucăţi, domnul judecător.
. Dar de mîncat, cîte ai mîncat dumneata?
. Cinci bucăţi, domnule judecător.
. Şi cîte ţi-au mai rămas de întrecut?
. Numai o bucată, domnule judecător.
. Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneata
şi să luăm pe istalalt la rînd. Ţii minte cîte bucăţi de pîine
ar fi avut tovarăşul d-tale?
. Nouă bucăţi, domnule judecător.
. Şi cîte a mîncat el de toate?
. Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.
. Dar de întrecut, cîte i-au mai rămas?
. Patru bucăţi, domnule judecător.
. Bun! Ia, acuşi avem să ne înţelegem cît se poate de bine!
Vasăzică, dumneata ai avut numai o bucată de întrecut, iar
tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum o bucată de pîine
rămasă de la dumneata şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la
un loc cinci bucăţi?
. Taman cinci, domnule judecător.
. Este adevărat că aceste bucăţi de pîine le-a mîncat
oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept
mulţumită?
. Adevărat este, domnule judecător.
. Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai
o bucată de pîine ai avut de întrecut, şi aceasta, ca şi cum
ai fi avut-o de vînzare, deoarece aţi primit bani de la
oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşului dumitale i se cuvin
patru lei, fiindcă patru bucăţi de pîine a avut de întrecut.
Ion Creangă
278
Acum dară fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale.
Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las. dacă
ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decît asta!
Cel cu două pîini, văzînd că nu mai are încotro şovăi,
înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de rău, şi
pleacă ruşinat.
Cel cu trei pîini, uimit de aşa judecată, mulţumeşte judecătorului şi apoi iese, zicînd cu mirare:
. Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu
iubesc a le cînta cucul din faţă, cei ce n-au dreptate n-ar mai
năzui în veci şi-n pururea la judecată.
Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavînd chip de trai
numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui,
în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă...
Iar societatea bună ar rămînea nebîntuită.
Iaşi, 22 ianuarie, 1883
Amintiri din copilărie
279
IOAN ROATĂ ŞI VODĂ CUZA
Între tăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii,
cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din
Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios,
cum sunt mai toţi ţăranii romîni de pretutindeni. Numai atîta,
că moş Ion Roată, după cîte văzuse şi după cîte păţise el în
viaţa sa, nu prea punea temei pe vorbele boiereşti şi avea
gîdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a
fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea
ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi
se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători
în sufletul său.
În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mîna:
şi mai mari, şi mai mici; şi mai bătrîni, şi mai tineri; şi mai
învăţaţi, şi mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. Între aceşti
din urmă erau de-alde bătrînul Alecu Forăscu, poreclit şi
Tololoiu, Grigore Cuza şi alţi cîţiva de-alde aceştia, care,
ţinîndu-se de obiceiurile strămoşeşti, în toate sărbătorile
ascultau cu evlavie slujbă bisericească de la început pînă la
sfîrşit, cîntînd şi citind la strană de-a valma cu dascălii şi
preoţii bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia,
împărţeau bucăţica de pîine cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi
nevoiaşi, cum apucară din părinţi. Atîta-i ajungea capul, atîta
făceau şi ei pe vremea lor, Dumnezeu să-i ierte şi să-i
odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă mai aveau!
Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate
adunările de felul acestora, se făcea vorbă multă; şi era lucru
firesc să se facă, fiind în luptă timpul de faţă cu cel trecut,
pentru cea mai dreaptă cauză a neamului romînesc: Unirea,
sfînta Unire!


Ion Creangă
280
Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate, numai
cu franţuzească şi nemţească, erau cîrtitori asupra trecutului
şi cei mai guralivi totodată. Vorba, portul şi apucăturile
bătrîneşti nu le mai veneau la socoteală. Şi din această
pricină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrîni: rugini
învechite, işlicari, strigoi şi cîte le mai venea în minte, după
cum le era şi creşterea; dă, învăţaţi nu-s?...
Nu-i vorbă că şi nătîngia unor bătrîni era mare. Uneori,
cînd se mîniau, dădeau şi ei tinerilor cîte-un ibrişin pe la
nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni smintiţi
la minte şi ciocoi înfumuraţi, lepădaţi de lege, stricători de
limbă şi de obiceiuri. În aşa împoncişare de idei se aflau
boierii bătrîni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei,
cu toate că şi unii şi alţii erau pentru .Unire.. Numai atîta,
că bătrînii voiau .Unire. cu tocmală, iar tinerii .Unire. fără
socoteală, cum s-a şi făcut.
Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii
tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care, una-două, îi tolocănea,
mustrîndu-i: ba că nu vorbesc drept romîneşte, cum vorbeau
părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai
înţelege nimene; ba că .umblaţi cu şurubele, să ne trageţi
butucul.; ba că .face omul cu cineva o tovărăşie cît de mică,
şi tot urmează învoială între părţi, iar nu aşa cu ochii închişi.,
căci, .dacă n-ai carte, n-ai parte., scurtă socoteală; ba că,
.de cînd cu străinătatea, v-aţi înstrăinat şi legea, şi limba, şi
inima, şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi risipa
ce o facem, zvîrlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai
avem de înstrăinat, şi nu-i departe vremea aceea, pe cît văd
eu. Întrebaţi pe bieţii nemernici de săteni, să spuie ei dacă
mai cunosc cine le e stăpîn. Au rămas ca nişte cîini ai
nimănui, sărmanii oameni! Cine se scoală mai dimineaţă,
acela e mai mare în sat la ei, de-i horopseşte şi-i ţuhăieşte
mai rău decît pe vite! Ciocoismul şi străinii să trăiască, şi las.
pe dînşii, că ne scot ei la covrigi!. Ba că .vai de ţara care
ajunge s-o puie copiii la cale.; ba că .vorba multă, sărăcia
Amintiri din copilărie
281
omului., şi, dacă li-i treaba de-aşa, facă ei ce-or şti, că el
mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate şi-i stau vitele
cu dinţii la stele, din pricina slugilor, cărora puţin le pasă de
munca stăpînului; şi cîte şi mai cîte năzdrăvănii de-alde
aceste. Las. pe bătrîni să te descînte şi să te judece ei, în
legea lor, că nu-ţi mai trebuie alt popă... Şi iaca aşa cu
de-alde cuconul Alecu Forăscu.
Acum vine alta la rînd.
Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei
tineri, iaca şi moş Ion Roată sare cu gura:
. Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane,
să ne dumerim şi noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nu
pricep nimica, păcatele mele!
Un oarecare boier întîmpină atunci pe moş Ion Roată,
zicîndu-i cu glas poruncitor şi răutăcios:
. Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule? Tacă-ţi
leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă,
şi helbet! nu ţi-a lua nime din spate ce ştiu eu... Auzi
obrăznicie! Tu... cu optzeci de mii de fălci de moşie, şi el un
ghiorlan c-un petic de pămînt, şi uite ce gură face alăturea
cu mine!...
Moş Ion Roată, simţindu-se lovit pînă în suflet, răspunde
atunci cu glas plîngător:
. Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să
picepem şi noi cîte ceva din cele ce spuneţi dumneavoastră,
de ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc de noi? Ei, cucoane,
cucoane! Puternic eşti, megieş îmi eşti, ca răzeş ce mă găsesc,
şi ştiu bine că n-are să-mi fie moale cînd m-oi întoarce acasă,
unde mă aşteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia,
palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă
şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe d-neavoastră de-
atîta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Şi mai mult
decît atîta: orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumnea-
voastră, şi-l priviţi cu nepăsare cum ne suge sîngele, şi tăceţi
şi-l îmbrăţişaţi! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi
Ion Creangă
282
ca sarea în ochi... Din mojici, din ghiorlani şi din dobitoci nu
ne mai scoateţi! Dumnezeu să ne ierte, şi să ne iertaţi şi
dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa este: v-aţi
deprins a lua focul totdeauna cu mîinile noastre cele mojiceşti...
şi tot noi cei horopsiţi!
. Sfînt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere,
răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; şi sunt fericit că stai
alăturea cu mine. Decît un bonjurist c-o mînă de învăţătură,
mai bine un ţăran cu un car de minte!
La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi; cel
cu pricina... a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza
a dat mîna prieteneşte cu moş Ion Roată.
În sfîrşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul
ad-hoc, s-a încuviinţat .Unirea., şi apoi deputaţii s-au întors
fiecare pe la vetrele lor.
Peste cîţiva ani după aceasta, trecînd Cuza-vodă spre
Bucureşti, a poposit la Agiud, unde l-a întîmpinat o mulţime
de lume, ca pe un domnitor.
Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca
se zăreşte o hîrtie fîlfîind pe deasupra capetelor mulţimii,
în vîrful unei prăjini. Cuza-vodă, înţelegînd că trebuie să fie
vrun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea. Şi, cînd
colo, un ţăran bătrîn cade în genunchi dinaintea domnitorului,
sărutîndu-i mîna, cu lacrimile în ochi, şi dîndu-i o hîrtie
scrisă pe toate feţele.
. He, he! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel
vechi din Divanul ad-hoc, lucru negîndit! Ridică-te, moş
Ioane, şi spune-mi, fără sfială, ce durere ai. Ţi-a făcut cineva
vrun neajuns?
Moş Ion Roată, văzînd că, după atîţia ani de zile, nu
l-a uitat colonelul Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atîta
bunătate, a început a plînge cu hohot şi a-l ruga să-i
citească hîrtia.
Amintiri din copilărie
283
Vodă, fiind gata de plecare şi văzînd că hîrtia lui moş
Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blîndeţe:
. Spune, moş Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine
am să înţeleg!
Atunci moş Roată, venindu-şi în sine, începe a se jelui
cum urmează:
. Luminarea-voastră! De cînd cu păcatul cel de .ad-hoc.,
n-am mai avut zi bună cu megieşul meu cel puternic, stăpînul
unei moşii foarte mari, pe care-l cunoşti măria-ta. N-am gîndit,
nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier aşa de mare,
putred de bogat şi cu învăţătură, să-şi pună mintea cu unul
ca mine, de la nişte vorbe nesocotite ce le-am zis şi eu atunci,
într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i dea sănătate şi bine, dar
amarnic m-a lovit în avere şi în cinste! Crede, măria-ta, că
nici eu n-am fost aşa de sec, între cei de-o seamă cu mine.
Dar, de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu,
din partea boierului, în tot felul.
Întîi şi-ntîi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute
pricină şi să mă aducă la sapă de lemn. Şi aceştia, ca oameni
fără judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sataniceşti,
sau ei de-a dreptul, sau prin alţii, cum să dea vitişoarele mele
măcar de-un pas pe moşia boierească; ş-apoi, sub cuvînt că
au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruţare!
Şi astăzi împuşcă-i porcii; mîine, vacile şi boii; poimîine,
căişorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada şi du-le la curte.
Îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu!
Văzînd eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile,
mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc.
Şi boierul, în loc de un cuvînt bun, m-a scuipat drept în obraz,
de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la
curte, încît am crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine!
Ba încă m-a şi ameninţat că altă dată, de mi-a mai călca
piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă
la scară şi să mă bată cu biciul! Şi cu rînduiala asta, măria-ta,
în cîţiva ani de zile m-a calicit cu desăvîrşire, şi mi-a ridicat
şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!
Ion Creangă
284
Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată,
cît a vorbit el. Şi cînd a isprăvit vorba, vodă i-a pus două
fişicuri de napoleoni în mînă, zicîndu-i cu bunătate:
. Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întîmpină-ţi
nevoia, de azi pe mîine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier
lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci .El nu bate cu ciomagul..
Lui moş Ion Roată i se umplură din nou ochii de lacrimi,
şi, sărutînd mîna lui vodă, ca semn de mulţumire, zice oftînd:
. Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămîne, măria-ta?
. Cu ruşinea, iaca aşa rămîne, moş Ioane, zise Cuza-vodă,
sărutîndu-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate
acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe
unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a
şters ruşinea.
Iaşi, 1882, noiembrie 13
P O V E S T I R I
D I D A C T I C E
Ion Creangă
286
PĂCALĂ
Un negustor, umblînd prin mai multe sate şi oraşe, ca să
cumpere grîu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi
cînd era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta
era Păcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca oricare
negustor, se apropie de dînsul şi-l întrebă:
. De unde eşti, măi creştine?
. Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.
. Din care sat de la voi?
. Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătînd negustorului cu mîna spre un deal.
. Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
. Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
. Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie
este şi cum îi botezat?
. Doamne! da. nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a
cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa
într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i
chiar Păcală.
. Dar cum te cheamă pe tine?
. Iaca!... ce mă-ntreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin aici!
Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl
întrebă:
. Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
. Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Păcală.
Negustorul începu atunci a rîde şi zise: ce prost! Apoi îl
mai întrebă:


Amintiri din copilărie
287
. Dar ce bucate se fac acolo la voi?
. Mai mult terci cu mămăligă mîncăm, zise Păcală.
. Înţelege-mă, prostule! Nu te-ntreb de bucate fierte.
. D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
. Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grîu, orz şi altele.
. Da, s-au făcut pînă la brîu, răspunse Păcală.
. Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie
pentru boi, ci aş voi să ştiu ce fel este la voi grăuntele orzului.
. Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Păcală. Grăuntele orzului este
lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbîie şi c-o ţeapă în vîrf.
. Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş
voi să cumpăr şi eu.
. De! Nu ştii domnia-ta ce fel? Unul dă grîul ori orzul, şi
altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
. Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
. Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: ei baniţa ori
dimerlia şi pui în ea pîn-o umpli cu vîrf, apoi cu coada
lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot
asemene faci.
. Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!
. Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.
. Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; cîţi lei?
. Aşa cum te-nvoieşti; şi cîţi lei dai atîta iei.
Negustorul, supărat, îl mai întrebă:
. Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
. U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu,
Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.
. Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decît toţi la
voi în sat?
. Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el e mai nalt decît toţi;
e atît de lung, încît mai n-ajungi cu mîna la umărul său.
. Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.
. Dar cum? zise Păcală.
. Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
. I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; cînd
începe să cînte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.
Ion Creangă
288
. Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum
te-ntreb.
. Ei, cum?
. Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
. Valeu, maică! Ia de buhaiul lui moş popa, mare frică mai
avem, mămulică! Cînd vine seara de la păscut, fugim de el
care încotro apucăm; că atît e de înfricoşat, de gîndeşti că e
turbat; cînd începe să mugească, sperie chiar şi copiii din sat.
. Mă!... da.! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun
duh rău, frate cu Miazănoapte sau cu Spaima-pădurii?
. Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, cînd mă priveşti? Ce? Nu
mă vezi că-s om ca şi dumneata: cu cap, cu ochi, gură, nas,
mîini şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
. Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc.
Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?
. Avem.
. Na cinci bani, şi du-te să-ţi pună doagele ce-ţi lipsesc.
Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o
urîcioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.
Amintiri din copilărie
289
INUL ŞI CĂMAŞA
Inul: . Ştii tu, cămăşă dragă, ce erai odată?
. Ce să fiu? Eram ceea ce mă vezi: cămaşă albă, cu care
se îmbracă oamenii.
. Nu-i aşa! Ai fost o sămînţă, apoi o buruiană, clătinată
de vînt, ca toate buruienile: aşa naltă, subţirea, tocmai de
potriva mea; erai in cu floricică albastră, fata mea. Cînd ai
fost crescut şi copt, cum sunt eu acum, oamenii te-au smuls
din pămînt, te-au legat în fuioare, te-au pus copăcel, şi te-au
lăsat la soare, ca să te usuci. După aceea te-au culcat pe ţol
şi te-au bătut cu beţe, ca să-ţi scoată sămînţa; apoi, bătut şi
stîlcit cum erai, te-au dus la baltă şi te-au pus în topitoare,
unde-ai stat vro zece zile, ca să te topeşti, adică să-ţi putrezească hlujul. După asta, te-au scos şi te-au pus iarăşi la soare,
ca să te usuci, rezemîndu-te de gardul pe care eşti întinsă
acum. Fiind uscat, te-au meliţat, şi hlujul tău s-a prefăcut în
puzderie, iară cojiţa ta în fuior. Femeile apoi te-au răgilat,
te-au periat şi te-au făcut fuior frumos şi moale ca mătasa;
din fuior te-au făcut caier, te-au pus în furcă şi au început a
toarce, prefăcîndu-te în tort sau aţă. Tortul l-au depănat pe
rîşchitor, spre a-l face căleap; călepele s-au fiert cu leşie, să
se înălbească, apoi le-au pus pe vîrtelniţă, de pe care au
început a le depăna pe mosoare cu letca; de pe mosoare te-au
urzit pe urzoi, apoi te-au luat şi te-au învelit pe sulul de
dinapoi, punînd vergele printre pături, ca să nu se hrentuiască
urzeala; şi fuscei printre rost, ca să nu se încîlcească natra.
După asta te-au nevedit, trecîndu-te prin iţe şi prin spată; şi,
cu ajutorul slobozitorului, al zăvorului şi al lopăţelei, te-au
întins în stative, legîndu-te de sulul de dinainte, de unde se


Ion Creangă
290
începe .gura pînzei.. Călepele lăsate pentru bătătură le-au
depănat pe ţevi cu sucala, apoi, punînd ţevile în suveică, au
început a ţese, adică a trece bătătura printre urzeală cu ajutorul
tălpigilor, al scripţilor şi al iţelor. Ca să se îndesească firele,
bătătura se bate cu vatalele, între care e aşezată spata. Şi
iaca aşa te-au prefăcut în pînză. Cînd era cald afară şi frumos,
femeile te-au dus la baltă şi te-au ghilit; apoi te-au fiert cu
leşie şi iar te-au ghilit, pînă te-ai înălbit. Cînd erai albă cum
trebuie, te-au uscat, te-au făcut vălătuc, te-au croit şi au făcut
din tine ceea ce eşti acum.
. Mică buruiană, nu ştiu de unde-ai mai scos atîtea
despre mine.
. Ei, dragă, dar poate nu ştii că oamenii mai fac pînză şi
din sora noastră cînepă, şi din fratele nostru bumbac, ba şi
din înghimpătoarea urzică mai fac un fel de pînză. Dar în
fabrici se ţes fel-de-fel de pînzeturi, mult mai uşor şi în timp
mult mai scurt.
. Bre! multe mai auzi!
. Mai aşteaptă, că n-am sfîrşit încă. Din cămaşă sau
rufă, peste cîtva timp ai să te faci tearfă, din care se face
scamă pentru bolnavii din spitale şi pentru soldaţii răniţi
în bătălie. Apoi te caută, ca iarba de leac, să facă la
fabrică din tine hîrtie.
. Mare minune mi-ai spus, dragă buruiană, zise cămăşa. De-a
fi aşa, apoi toate lucrurile nu sunt ceea ce se văd, ci altăceva
au fost odată, altăceva sunt acum şi altăceva au să fie.
. Tocmai aşa, soro! Gardul, pe care eşti tu întinsă acum,
a fost altădată pădure. Ce are să fie de acum înainte? Mătasă,
frunză de dud intrată în pîntecele unor gîndaci. Varul, ce-a
fost mai înainte? Dar funiile şi odgoanele? ş.a.
Femeile leneşe de la ţară au cîntecul acesta:
Pusei pînza, cînd da frunza,
Ş-o gătii la Sîn-Văsii (Sf. Vasile)
Şi-mi păru că mă grăbii...
Amintiri din copilărie
291
Şi de lungă-i ca o pungă
Şi de lată... toată-i spartă!
Pe sulul de dinapoi
O sută de lătunoi,
Pe sulul de dinainte
Cioprea le mai ţine minte.
Printre iţe şi-ntre spată
Paşte-o iapă deşelată;
Pintre iţe şi fuscei
Paşte-o scroafă cu purcei.
(Poezie populară)
Ion Creangă
292
ACUL ŞI BAROSUL
Acul: . Moşule, de ce eşti zurbagiu? Te sfădeşti necontenit
cu soră-ta nicovala, ţipaţi şi faceţi larmă, de-mi ţiuie urechile.
Eu lucrez toată ziua, şi nime nu-mi aude gura.
. Iaca, mă!... da de unde-ai ieşit, Pîcală?
. De unde-am ieşit, de unde n-am ieşit, eu îţi spun că nu
faci bine ceea ce faci.
. Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decît găina.
Măi băiete, trebuie să ştii că din sfădălia noastră ai ieşit;
ş-apoi tu ne cauţi pricină?
. Mă rog, iertaţi-mă! că dacă n-ar fi fost focul, foile,
pleaftura şi omul care să vă facă şi să vă dea nume, aţi fi rămas
mult şi bine în fundul pămîntului, ruginite ca vai de voi.
. Măsoară-ţi vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne
rîde acuşorul?
. Aud, dar n-am gură să-i răspund; şi văd, dar trebuie
să rabd.
. Vorba ceea, soro: .Şede hîrbu-n cale şi rîde de oale..
Măi puşchiule! ia să vedem, ce ai făcut tu mai mult decît noi?
. Ce am făcut şi ce fac, îndată ţ-oi spune. Ca să nu lungesc
vorba, hainele bărbăteşti şi femeieşti, din creştet pînă în tălpi,
şi alte nenumărate lucruri frumoase şi scumpe, fără mine nu
se pot face. Mergi la croitor, intră în bordei, suie-te în palat,
ai să mă găseşti. Fetele mă pun în cutiuţe aurite, mă înfig în
pernuţe de mătasă şi îngrijesc de mine ca de un mare lucru.
. Da. în stogul de fîn nu vrei să te pună, mititelule?
. Nici în stogul de fîn, dar nici trîntit într-un ungher al
fierăriei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ia cineva în mînă
decît fierarul?


Amintiri din copilărie
293
. Ia ascultă, te prea întreci cu şaga, piciule! Dacă şezi
la cinste, şi toţi îngrijesc de tine, cum zici, de ce le împungi
degetele?
. Da, împung pe cască gură cel somnoros, pentru că voiesc
să iasă din mîna lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare
şi frumoase. Tu, pentru ce baţi fierul cel culcat pe nicovală
şi ruginit ca şi tine? Nu ca să faci din el lucruri mai bune şi
mai frumoase?
. Măi... da. bun eşti de gură!
. Şi de gură, dar şi de lucru.
. Ei bine, tu mi-ai înşirat verzi şi uscate; ia stai să-ţi spun
şi eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, cleştele, vătrarul
şi nenumăratele unelte şi maşini de fier, unele de-o mărime
uriaşă, iar altele mici şi bicisnice ca tine, pututu-s-au face
pînă n-au trecut printre nicovală şi ilău? Casa, bisericile,
corabia, puştile, tunurile şi alte lucruri nenumărate, aşa-i că
n-ar fi, de nu eram eu? Tu îmi spui de haine frumoase; eu ţi-oi
spune de casă, de sapă, de secere, de coasă şi de plug. Tu
îmi spui mai mult de frumos, eu ţi-oi spune de cele neapărat
trebuincioase.
. Mă faci să te-apuc iar la scărmănat, moşule baros. Haine
i-au trebuit omului întîi, căci nu era să umble cu pielea goală
şi desculţ ca gîştele.
. Te-ai încurcat în socoteli, măi băiete. Ba de mîncare
şi casă i-a trebuit omului întîi ş-apoi haine frumoase, cum
zici tu; cu rufe de ale tale îţi ghiorăiesc maţele de foame.
Ai auzit vorba ceea, că .Golătatea încunjură, iar foamea dă
de-a dreptul..
. Măi! da. ruginit mai eşti!
. Ruginit cum sunt, eu v-am făcut şi trebuie să asculţi de
sfaturile mele.
. Aşa este, dar te prea lauzi; las. mai bine să te laude alţii.
Şi tu faci trebi bune, şi eu; numai atîta că tu faci lucruri mai
din topor, eu mai delicate; tu şezi totdeauma cu fierarul cel
uns de cărbuni, iar eu şed cu croitorul şi cu tot felul de persoane.
Ion Creangă
294
. Iar ai început, ghibirdic fudul şi guraliv?
Croitorul tău trebuie să împungă mai mult de zece ori, pînă
cînd fierarul meu mă ridică o dată; croitorul tău rupe altă dată
pe zi cîte zece ace; fierarul însă mă are pe viaţă, ba mă
poate lăsa şi de zestre la copiii de copiii săi. Ş-apoi încă una:
cine dintre aceşti doi meşteri e mai grebănos şi mai gubav?
Fierariul meu ori croitoriul tău?
. Moşule! eşti bătrîn şi multe mai ştii; fie pe-a dumitale.
. Bine, mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasă. Zi mai
bine că industria sau meşteşugurile noi le-am adus în lume;
că bogăţiile cele mari, nouă se datoresc. Mi-ai zis ruginit şi
ţi-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca strănepoţii mei să fie mai
ciopliţi decît mine; cu timpul se cioplesc toate... Numai nu
vă fuduliţi şi nu uitaţi obîrşia voastră, ca nu cumva să vă
ciopliţi prea tare şi să rămîneţi care fără urechi, care fără dinţi,
care fără gură, care fără zimţi, adică nişte cioarse de nici o
treabă. C-apoi atunci iarăşi mi-ţi ajunge drăguş la căuş, şi
soră-mea nicovala vă va ţine în spate, iar eu vă voi bate pe
rudă pe sămînţă, ca să prindeţi la minte.
Amintiri din copilărie
295
URSUL PĂCĂLIT DE VULPE
Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase
o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcîndu-se
ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub
tufă, gîndindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de
mîncare.
Şezînd vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine
miros de peşte. Atunci ea ridică puţin capul şi, uitîndu-se la
vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de doi boi.
. Bun! gîndi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi
îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca
şi cum ar fi fost moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mîna boii o vede
şi, crezînd că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! aho!
Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape
şi, văzînd-o că nici nu suflă, zice: Bre! da. cum naiba a murit
vulpea asta aici?! Ti!... ce frumoasă caţaveică am să fac
nevestei mele din blana istui vulpoi! Zicînd aşa, apucă vulpea
de după cap şi, tîrînd-o pînă la car, se opinteşte ş-o aruncă
deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: hăis! Joian, cea! Bourean.
Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lîngă boi şi-i tot îndemna să meargă
mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ia pielea vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele
a împinge peştele din car jos. Ţăranul mîna, carul scîrţîia,
iar peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe
drum, bini...şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a
strînge peştele de pe drum. După ce l-a strîns grămadă, îl


Ion Creangă
296
ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mînca, că ta...re-i mai
era foame!
Tocmai cînd începuse a mînca, iaca vine la dînsa ursul.
. Bună masa, cumătră! Ti!!! da. ce mai de peşte ai! Dă-mi
şi mie, că ta...re! mi-i poftă!
. Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru
gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te
şi-ţi moaie coada-n baltă, şi-i avea peşte să mănînci.
. Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se
prinde peştele.
Atunci vulpea rînji dinţii şi zise: .Alei, cumătre! da. nu
ştii că nevoia te duce unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici
gîndeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănînci peşte? Du-te
deseară la băltoaca cea din marginea pădurii, vîră-ţi coada-n
apă şi stai pe loc, fără să te mişti, pînă despre ziuă; atunci
smunceşte vîrtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte,
poate îndoit şi-ntreit de cît am scos eu..
Ursul, nemaizicînd nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la
băltoaca din marginea pădurii şi-şi vîră-n apă toată coada!...
În acea noapte începuse a bate un vînt rece, de îngheţa
limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi
apa din băltoacă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De
la o vreme ursul, nemaiputînd de durerea cozii şi de frig,
smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc
să scoată peşte, rămîne făr. de coadă!
Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere;
şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în
bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mînia
ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vîrîse în scorbura unui
copac din apropiere; şi cînd văzu pe urs că vine făr. de coadă,
începu a striga:
. Hei, cumătre! Dar ţi-au mîncat peştii coada, ori ai fost
prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămînă peşti în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ia şi în rîs, se înciudează şi
mai tare şi se repede iute spre copac; dar gura scorburii fiind
Amintiri din copilărie
297
strîmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o
creangă cu cîrlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să
scoată vulpea afară şi să-i dea de cheltuială...
Dar cînd apucă ursul de piciorul vulpii, ea strigă: .Trage,
nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac.... Iar cînd anina
cîrligul de copac, ea striga: .Valeu, cumătre! nu trage, că-mi
rupi piciorul!.
În zadar s-a necăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a
putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!
   Povestea lui Ionică cel prost 
   
   Amu cică era odată într-un sat un băetan, care n-avea nici tată, nici mamă şi nici o rudă; aşa era de strein, de parcă era căzut din ceriu. Şi fiindcă băetanul acela era supus, răbdător şi tăcut - şi bărbaţii şi femeile din acel sat se luaseră a-i zice "Ionică cel prost, Ionică cel prost" şi aşa îi rămăsese acum numele. Dar ştiţi că este o vorbă ca: "dracul în curu' prostului zace.” 
    În satul acela erau o mulţime de feciori de gospodari, care de care mai chiaburi şi mai ţanţoşi - tot de cei care umblă cu chebea între umere şi poartă căciula pusă de-a căţeaua. Şi Ionică cel prost n-avea cap să se amestece în vorba lor, c-apoi ce păţea cu nime' nu împărţea, sermanul! El şi la crîşmă şi la joc şi pe la nunţi şedea tot deoparte, ca un pui de bogdaprosti, se făcea "Tănasă", şi numai asculta ce pun la cale ceilalţi; şi cînd îi plăcea ce fac ei, da şi el din cap şi zicea că "tot bine este". Asta era vorba lui Ionică. Iară cînd nu se mulţămea cu ceea ce fac ei, atunci numai icnea şi el şi tăcea molcum - cum îi omul cel strein şi nebăgat în samă. 
    V-am spus că satul acela era plin de flăcăi. Negreşit că unde-s flăcăi mulţi, fete sînt şi mai multe; asta-i de cînd lumea: şi tinere şi bătrîne, şi frumoase şi slute, şi bogate şi sărace, şi harnice şi leneşe - de toată mîna. 
    Şi bietele fete, cum îs fetele, îşi aşteptau şi ele ceasul de măritiş cum îşi aşteaptă porcul ziua lui Ignat... Vorba ceea: "Joi, ţapule, joi, la tine ici (arată gîtul ţapului) şi la mine ici (arată la chiperniţă...). Şi apoi ştiţi că este o vorbă ca: "tot paiul are umbra lui şi tot sacul îşi găseşte petecul". Ş-apoi cînd mai este ş-oleacă de noroc la mijloc, atunci ştiu că-i bine, vorba lui Ionică. 
    Dar să venim iar la vorba noastră. Între toţi flăcăii din satul acela şi din vecinătate era un flăcău fruntaş, anume Vasile, care s-a însurat şi a luat de nevastă iarăşi o fată de fruntaş, anume Catrina lui Popa Cioric, care era cea mai frumoasă şi mai hazulie fată dintre toate fetele din sat şi de prin împrejurimi. 
    Dar parcă văd că vă ţineţi să întrebaţi că de ce-i ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveţi puţintică răbdare că îndată veţi afla şi asta. Dascălul din sat a zăpsit odată pe popa molfăind un potloc de cioric în postul cel mare, chiar în sfîntul altari. Şi de la o împărţeală de colaci, dascălul avea ciudă pe popă, l-a dat pe beţe. Şi apoi ferască Dumnezeu sfîntul să nu te afle oamenii măcar cu cît îi negru supt unghie că îndată îţi pun coadă, cum i-au aninat şi popei codiţă de cioric. Anapoda mai sînt şi oamenii: cînd văd cu ochii… parcă dracul li spune. 
    Acum să venim iar la vorba noastră, de unde am lăsat. 
    După ce s-a isprăvit nunta, toţi flăcăii ceilalţi au rămas ca opăriţi şi bătînd din buze. Şi ca să mai alunge aleanul din inima lor, s-au adunat şi ei acum cu toţi la crîşmă şi s-au aşternut pe băute o zi întreagă; parcă nici nu le păsa că au boi şi vaci de hrănit şi de adăpat, cai de săcelat şi cîte alte trebi nu-s la casa omului gospodar, cînd vre omul să le facă.
    Ionică cel prost, cît ici cît cole, s-a luat şi el pe urma lor, a intrat în crîşmă, a strigat la crîşmăreasă să-i aducă o singeacă de rachiu, s-a aprins cionca şi s-a pus şi el deoparte într-un ungher, ca un băet sărac şi strein ce era. Flăcăii ceilalţi, după ce-au luat beţia de coadă au început a-şi vărsa inima unul către altul, cum îi omul cînd prinde şi el, sermanul, la oleacă de chef. 
    Unul zicea: Mă! da’ nătărăi am fost de-am lăsat aşa drăguţ de fată să scape dintre noi! Aşa trupuşor mlădios, aşa sîn azurliu, aşa ochişori negri şi scînteietori şi aşa sprîncene încordate, nu ştiu, zău, de ne-a mai de ochii a vede! Şiretul acela de Vasile a făcut ce-a făcut şi ne-a şters păpuşoiul de pe foc… 
    Altul zicea: Mă! Eu aş da o pereche de boi, cei mai frumoşi, numai să mă lese s-o pup odată cole, cum ştiu eu… 
    Altul: Eu aş da şi cămeşa de pe mine, numai să mă lese să-i pun mîna pe ţîţe oleacă… —Te cred şi eu, zise altul, de asta nici popa nu s-ar da în lături – da’ eu, măi pulică, m-aş da rob la Turci ca să mă lese numai odată să mă culc la sînul ei cel azurliu, vorba lui Tăplan. 
    —Bine ţi-ar mai fi, zise atunci un holtei tomnatic, care nu mai avea acum grijile aceste… dar prea departe ai ajuns; dacă ţ-a fost de dînsa, cînd era fată mare la părinţi acasă, de ce-ai şezut deoparte ca un felteleu ş-ai căscat gura? Acum na-vă cîte un pai, scobiţi-vă pintre dinţi, şi vă clătiţi gura cîte c-oleacă de vin. V-aţi trezit şi voi tocmai a treia zi după Ispas. Ea are acum bucătăria ei şi degeaba vorba. 
    Ionică cel prost, cum sta deoparte şi-i asculta, nu s-a mai putut stăpîni să tacă, ci s-a sculat iute de unde şedea, a lăsaşi frică şi tot la o parte şi s-a dus drept între dînşii, zicînd: Măi flăcăi, to îmi ziceţi voi că eu sînt prost, dar, după cum văd eu acum, mai proşti sînteţi voi de o mie de ori decît mine. Degeaba vă mai ţineţi cu nasul pe sus şi sînteţi aşa ţîfnoşi… Ce-mi daţi voi, măi, şi s-o ferchezuiesc eu pe Catrina de faţă cu bărbatu-său, chiar acum, dacă vreţi? 
    Atunci toţi flăcăii, îndrăciţi de ciudă, au sărit drept în picioare şi s-au răpezit ca nişte vulturi asupra lui Ionică, zicînd: Ce-ai zis tu, măi Sărăcilă? Dacă ai băut rachiu, nu trebuia să-ţi bei şi minţile. — Ia luaţi-l, măi, de cap, zise unul, să se înveţe el de altădată a mai vorbi într-aiurea. — Da, ia, daţi-i pace, m ăi, zise altul, poate că omul ştie ce vorbeşte… Să-i vedem mai întîi lauda şi apoi să-şi iee plata… Ia spune ce să-ţi dăm, măi Ionică, ca să faci ce-ai zis tu? 
    — Ia una de noauă lei, zise el, ş-o vadră de vin vechi, nu vă cer mai mult. 
    — Iaca una de noauă lei, zise un flăcău; vadra cu vin om be-o pe urmă; numai să vedem ş-aist păcat. 
    — Fie ş-aşa, zise Ionică. Acum haideţi cîţiva cu mine şi puneţi-vă la pîndă la păretele din dosul casei lui Vasile, de vă uitaţi pe ferestruică, şi-ţi vede cu ochii ce-am să fac eu. Numai încet, să nu tropăiţi cumva ori să faceţi larmă ca să vîrîţi omul în prepus, ş-apoi atunci să nu fie vina mea. Eu mă cunsc cu cînii, dar voi luaţi pîne muetă în rachiu, de i-ţi îngăima, pîn-oi face eu pe treabă… 
    Atunci se ieu vreo trei-patru flăcăi după Ionică şi hai, hai! hai, hai! ajung la casa lui Vasile în puterea nopţii. Deschid ei portiţa binişor şi intră în ogradă, fără să-i zăpsească cînii, pentru că chiar atunci aveau şi ei o nuntă-n sat… Dar cu atîta mai bine. 
    Flăcăii cei patru se pun de pîndă la păretele din dosul casei, după cum le-a fost vorba, iară Ionică se duce la uşă şi începe a clămpăni şi a bate, strigînd: băică Vasile, băică Vasile, acasă eşti? 
    Catrina atunci se trezeşte din somn şi zice: Bădică, bădică! Te scoală că nu ştiu cine bate la uşă. Vasile atunci se scoală repede, se duce la uşă, în tindă, şi întreabă răstit: cine-i acolo? 
    — Eu, băică Vasile. 
    — Cine, eu? 
    — Eu, Ionică cel prost. 
    — Că numai unul ca tine trebuia să fie, ca să sparii oamenii din somn la vremea asta. Da ce cauţi pe la noi tocmai acum în puterea nopţii, mă Ionică, zise Vasile căscînd. — Mă… rog, băică Vasile, deschide-mi uşa şi ţi-oi spune eu…; nu mă lăsa, că la dumneata mi-i toată nădejdea… 
    Vasile, cum aude asta, dă drumul în casă lui Ionică, închide iar uşa, împinge zăvorul la loc şi apoi intră amîndoi în casă, bojbăind pe la uşori şi împedecîndu-se de prag pe întunerec. 
    — Da ce-i, măi Ionică, zise Vasile aprinzînd opaiţul; au dat turcii în ţară, de umbli sculînd oamenii de pe la case acum în puterea nopţii? 
    — Of! băică Vasile, of! ba mai rău decît turcii. Satul ş-a pus ochii pe mine, văzîndu-mă că-s băet strein şi fără nici un sprijin, şi vre numaidecît să mă dee la oaste. Vornicul, pasnicul şi alţi cîţiva oameni, cît pe ce erau să pue mîna pe mine. Şi eu simţind asta, am scăpat dintre dînşii ca dintre nişte cîni turbaţi, m-am furişat cum am putut şi răpede am spulichit-o, ţiind tot o fugă pînă la dumneata. Şi numai mort m-or lua de-aici; afară numai dacă-i vre să mă dai şi dumneata, băică Vasile!… 
    — Da ţine-ţi firea, măi Ionică, nu fii aşa de fricos, că doar nu-i ţara în pradă. Socru-meu îi Popă în sat la noi, Nănaşu-i vornic, Moşu-i pasnic şi Tata-i vatman, nu dracul; oi pute eu să fac ceva sub mînică şi pentru tine, ca să te scap. Numai la vară, cînd oi ave şi eu de lucru, cred că om îi fi şi tu. 
    — D-apoi mai încape vorbă, băică Vasile? Numai mult stau eu de mă mier, ce dracu’ au ăştia cu mine, de mă urmăresc şi mă prigonesc pînă la atîta; parcă le-am mîncat capul… 
    — Lasă, măi Ionică, nu te mai îngriji de atîta; dacă te-ai văzut odată în casă la mine, n-ai habar, că uite pistoalele cele cum stau încărcate colo în cui! Dar nu ştiu cum să mai zic şi eu ca să nu greşesc. Ş-or fi pus ei ochii pe tine, nu-i vorbă, dacă tot umbli ca un fulău prin sat de colo pînă colo şi n-ai nici un căpătîi. Ia însoară-te şi tu şi atunci ai scăpat de oaste: n-or mai ave ce zice nici ei. Hai să te toporîm iute şi degrabă! Iaca fată bună pentru tine: ie pe Ioana Todosiicăi din deal – fina socru-meu – şi te cununăm într-o noapte eu şi cu nevastă-mea, chiar aici în casă la mine. Ce zici şi tu, bre Catrină, aşa-i c-avem să facem o casă bună, cum se cade? S-avem să jucăm la nuntă ca să scuturăm toţi puricii de astă-vară. 
    — Mai aşa ?! Nunta-i gata, numai de-ar vre fata, zise Catrina înghiţind… 
    — Da ce-a mai căuta` şi ea, zise Vasile, că doar n-a să umple borş în veşca ceea a ei…
    — Ia amu ştiu că ai vorbit şi tu de te-ai prichit, zise Catrina bosumflată; măcar că leorbiţi voi bărbaţii cum vă place, dar eu, slavă Domnului, n-am văzut gunoi de fete pînă acum. 
    — Apoi dacă nu vă veţi ţine voi parte una alteia, cine are să vă ţie? zise Vasile. Dar ce, Ionică nu-i bun? Ba zău, încă nu-i ea de nasul lui… Parcă cine ştie cine-i ea să-i rupă cineva mînecile pînă pe-acolo. Ştiu că n-a fi aşteptînd s-o iee feciorul lui Pulea Spătariul… 
    — Da ce-i mai ai grija atîta, zise Catrina, mînca-i-ai ceea… să-i mănînci! (să mă erte Ionică de vorba cea proastă…). 
    Ionică, nu-i vorbă, avea bun sprijin în Vasile dar în Catrina şi mai bun: pentru că el, ca băet strein şi sărac, slujise mult şi la tata lui Vasile şi al Catrinei. Cu Catrina scărmănase Ionică lîna şi făcuse caere; cu Catrina scosese cînipa din topitoare. Povestea cîntecului:
    
    
    
   
   
   
    
    Cu Catrina depănase Ionică fuse şi-i ajutase a lua călepe de pe răschitoriu. Cu Catrina la nevedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi şi căpşune din pădure, cu Catrina în toate părţile… În sfîrşit, ce mai la deal la vale, Catrina ştiea treaba lui Ionică, cum se cade, şi Ionică pe-a Catrinei încă hăt! de pe cînd era ea fată mare. Cum s-ar zice, s-a scăpat şi ea atunci în ţarină, ia aşa, în şagă, cîte oleacă: adecălea Ionică dăduse peste Catrina. – Norocul lui Vasile, ca să nu mai trudească şi el atîta a face începutul… 
    — Ce zici, măi Ionică, să iei treaba pe mînecă? Te hotărăşti să te însori? 
    — Apoi dă, băică Vasile, zise Ionică scărpinîndu-se în cap; dumitale uşor ţi-i a zice. Dar eu ce am să fac cu femeea? 
    — Ă…ra! Măi Ionică, prost mai eşti! D-apoi nu ştii tu ce face omul cu femeea lui? Uită-te! Pune mîna, unde-i lîna, cum am pus-o eu la Catrina…(apucînd-o tocmai de colo…). 
    — Doamne, bădică, Doamne, tare mai eşti şi dumneata nu ştiu cum; faci copilării şi vorbeşti nimicuri faţă cu oamenii streini în casă . 
    — Da’ ia las’ măi Catrină, las’ nu te mai marghioli şi tu atîta, că doar Ionică-i de-a noştri… 
    — Ei, cum ţ-ai mai luat samă, măi Ionică? Tot nu ştii ce-ai să faci cu nevasta cînd te-i însura? S-o dai pe mîna mea, că de-asta, slava Domnului, nu-i supărare… 
    — D-apoi dumitale aşa ţi-i a zice, băică, că ai avut tată şi mamă să te înveţe. Dar eu de la cine era să învăţ, c-am rămas de mic copil sărac de părinţi… 
    — Apoi dar tot bine zic oamenii, că eşti prost, măi Ionică. Hai! Ce-mi dai tu mie să te învăţ eu? 
    — D-apoi ce nu ţ-aş da, băică, din toată sărăcia mea! Dar numai una de noauă lei am la sufletul meu. 
    — Bună-i ş-aceea, măi Ionică; dacă n-ai mai mult ad-o-ncoa, măi băiete, şi te învăţ eu tot meşteşugul gospodăriei,
   Că dacă nu-i pulă
    Casa nu-i sătulă.
    Ionică scoate atunci cea de noauă lei ş-o pune în palma lui Vasile. Vasile o ie cu bucurie, o stupeşte şi zice: noroc să de Dumnezeu! Apoi o pune în pungă şi zice Catrinei:
    —Catrină-hăi! Ia aşază-te tu oleacă, bre, cole cum ştii tu, ia ridică-ţi poalele să vadă şi prostul ista ce facem noi, ca să înveţe a face şi el… 
    — Vai de mine şi de mine, zise Catrina, cu mîna la ochi, de ruşine, asta-i încă una: parcă vorbeşti de pe ceea lume, bărbate. Nu cumva te-ai apuca de făcut năzbîtii de faţă cu oamenii? Strînge-ţi minţile acasă, zăludule! 
    —Ia taci, bre Catrină, taci! Iaca ceea de nouă lei, să-ţi iei mărgele şi cercei. Ş-odată o prăvale pe pat, îi ridică poalele frumuşel şi zice: Apropie-te, măi Ionică şi deschide-ţi ochii în patru şi te uită, ca să vezi şi tu… Şi dă-i şi dă-i, de-i mergeau petecele… Catrina, văzînd şi ea pe bărbatu-său că-i aşa de nătărău, a închis ochii ca mîţa şi s-a făcut moartă-n păpuşoi… Dar Ionică cel prost, holbînd ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată şi numai nu-i curgeau balele ca la cînii cei turbaţi! 
    —Ei, măi Ionică, zise Vasile, cu limba scoas-afară şi gîfîind, după ce s-a mîntuit, nici acum nu te-ai dumirit ce-ai să faci cu nevasta, după ce te-i însura? 
    —Doamne, bădică, tae-mi capul, dacă ştiu ce-aţi făcut dumneavoastră. 
    —Ptiu, măi! Da greu mai eşti de cap! Se poate să nu-ţi intre aista chiţibuş în bostan după cît ţi-am arătat eu? Se vede că eşti făcut spre zile mari, sau dracul mai ştie cum, de-ai ieşit aşa un boţ cu ochi şi fără oleacă de pricepere în capul tău, punihosule ce eşti! I-auzi, fa Catrină, ia peste-aşa bărbat să fi dat tu, ş-apoi te vedeam eu ce făceai, cînd îţi vin haghiţele… 
    Catrina, auzind asta, se marghiolea şi se prefăcea mînioasă, ducînd mîna la ochi şi zicînd: Nu ţi-i oarecum să-ţi fie, nebunule! M-ai făcut de ruşine în faţa lui Ionică, mînca-l-ar jegul să-l mînînce, că numai mi-a stricat somnul cu oastea ceea a lui! 
    —Doamne, măi Catrină, cum îl blastemi şi tu curat degeaba; da’ unde era să se ducă şi el, săracul, dacă n-are pe nimene… Hai, măi Ionică, ce zici, nu ţi-ai mai închipuluit tu, în capul tău, ce-ai să faci cu Ioana ta, cînd a fi să fie?
    —Tae-mi capul, băică, nu ţ-am mai spus? 
    —Măi, da drept să-ţi spun că proastă lighioaie-mi eşti! Nu, zău, dacă te-ar prinde şi te-ar duce la oaste, cum ai duce-o, dacă eşti aşa de bucciu la capul tău? 
    —Ia, ar face şi el mămăligi la ceilalţi, zise Catrina, cu capul ascuns în cergă, că de alta nici nu-i bun, cred eu… 
    —Ia lasă-l, fa Catrină, şi tu acum; nu-l mai pildui atîta, că-l vezi cîtu-i de necăjit, sărmanul! Ia mai bine învaţă-mă ce să fac cu dînsul? 
    —Ce să faci? Fă ce ştii, dacă ţ-ai luat beleaua pe cap! 
    —Apoi dar eu găsesc cu cale să te mai aşezi tu oleacă cole la muchea patului şi cu picioarele de-a umere, să vadă şi punihosul ista mai bine ce facem noi; poate a pute şi el odată băga la cap… Că, zău, îmi vine să-l umflu cu dinţii de păr de ciudă ce mi-i pe dînsul; că încă n-am văzut aşa tigoare de om, de cînd îs eu. 
    —Ia las’, băică Vasile, zise Ionică, nu mai necăji degeaba pe Catrina, că văd eu bine că n-am să învăţ cîtu-i lumea şi pămîntul… 
    —Ba nu, măi Ionică, nu te las din casa mea pînă ce nu-i învăţa în astă noapte, ferească Dumnezeu! Că am de gînd numaidecît să te însor şi să fii de casa noastră. Catrină-hăi! ia aşază-te, bre, odată, cole, cum îi ştii tu mai bine; nu mai fii aşa de ruşinoasă, că Ionică-i de-a noştri şi ca mîne-poimîne are să facă şi el cu Ioana lui ce facem noi acum. 
    Catrina nu prea voia să se aşeze, cam umbla cu şopîrleala. Ca-n povestea ţiganului: „şopîrcai cu cine şopîrcai, dar cu Ivan nu şopîrcai”. 
    Tocmai aşa şi deliul de Vasile nu mai aşteptă multă rugăminte; ia pe Catrina lui cam cu nepus pe masă, o aşază, cole, frumuşel la muchea patului, cu picioarele de-a umere şi strigă la Ionică să ie sama şi să bage la cap, că-l mănîncă mama dracului. 
    Şi cum se mîntuie Vasile întreabă: 
    —Ei, măi Ionică, mai poţi zice şi acum că n-ai învăţat? 
    —Doamne, băică Vasile, numai că mi-i groază de dumneata să-ţi spun drept; dar zic zău că n-am putut învăţa defel. 
    —Tă-te pustiea să te bată, netotule, că bolîndă tigoare de om mai eşti; îmi vine să-ţi sucesc gîtul, nu altceva, ticăitule şi puhinosule! Catrină-hăi, ia las’, fa, să facă şi el odată, că poate atunci s-a deschide mai bine la cap… 
    —Vai de mine şi de mine! Ce spui, bărbate, ce-ţi iese din gură? Nebun eşti, ori te faci numai? Dar cum ai crede tu c-aş face eu una ca asta, că doar n-am mîncat mătrăgună! Alei! Nu ţi-i ruşine să-ţi fie! Dar de care femeie mă crezi tu pe mine? 
    —Ia las’, fa Catrină, las’! Unde a mers miea, meargă acum şi suta: că doar, futu-l, n-a să ţ-o mînînce din loc. 
    Ş-odată, c-o mînă trînteşte pe Catrina pe pat, iar ceielaltă îl apucă pe Ionică de cămeşoi şi-l trage peste dînsa, cu de-a sila!… 
    Atîta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ş-apoi atunci las’ pe dînsul că pe loc s-a dat la brazdă. Povestea cîntecului:
    
   Scoas-o vînă cît o mînă, 
   Bortelită-n căpăţînă, 
   Strujită la rădăcină; 
   Şi cum o puse, 
   Cum se duse, 
   Parcă fu, pustiea, unsă!…
   
    Şi unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, colea, cum ştia el de mai demult… de pe la părintele Cioric de-acasă… de prin păpuşoi şi de prin cele dudăe… cînd tăiau tăvi de cucută şi de soc şi le destupau cu huduleţul… 
    Catrina, la început, ar cam fi şuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lăsat şi ruşine şi tot la o parte şi s-a pus şi ea pe drum. Vorba ceea: 
   
   Stai, cumătră, nu mişca 
   Că de pulă nu-i scăpa. 
   Nici eu nu vreu ca să scăp 
   Că mi-i a fute de crăp! 
   
   
    —Văleu, băică, m-a ajuns tocmai la lingurică, zise Catrina, buricîndu-se cît ce putea şi apoi căzu într-un leşin!… 
    —Ia aşa, zise Vasile: cu prostul ţi-i în cîrd; cît nu ştie, cică nu ştie, d-apoi şi cînd începe a învăţa, dă de tocmeală… 
    —Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta… Hai, scoală-te acum de pe dînsa, mormolocule!… 
    —Poţi să-l mai laşi oleacă, băică, nu-l zminti tocmai acum, că parcă mă unge cu unt, zise Catrina, trăgîndu-şi răsuflarea, de parcă se frigea… 
    Ionică cel prost, sireicanul, era:
   
   Ciobănaş de la mînzări 
   Cu pula pe trei spinări 
   Face prin pizdă cărări… 
   
   Un flăcău din cei care pîndeau după casă, mişcat pînă la rărunchi, începu atunci a cînta încetişor, zicînd: 
    „Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i! Pîn-ce-a plăti nouă lei. 
    Fata popii lui Cioric 
    Betejită-i la buric! 
    Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i, dă-i! Pîn-ce-a plăti nouă lei. 
    Mulţumesc lui Dumnezeu 
    Că n-am betejit-o eu! 
    Ş-a betejit-o Irimiea 
    Că-i e mare măciulia! 
    Şi mai dă-i şi iarăşi dă-i, pîn-ce-a plăti nouă lei!…” 
   
   Iară ceilalţi flăcăi, cînd au văzut pe Ionică că se scoală de peste Catrina şi pe Vasile că-i aşa de nătărău şi nu-i zice nimic, şi-au pus mîinile în cap şi crăpau de ciudă. Ş-odat’ au şi început a tropăi înadins ş-a face larmă, ca să dea pe Ionică de gol. Ionică pe loc a înţeles vicleşugul lor, ş-odat’ a început şi el a striga: 
    —Nu mă lăsa, băică Vasile! Auzi-i ş-aici m-au nimerit! Au venit după mine, ca să mă prindă şi să mă dee la oaste… Vai de mine! Ce-am să mă fac? 
    —Da’ nu te spăimînta aşa, măi Ionică! Fricosule, doar eşti cu mine, zise Vasile. Ş-odată pune mîna pe pistoale şi sloboade vro două-trei pe fereastră afară, de s-a stins şi opaiţul de pe prichici ş-a sărit inima din Catrina, de frică. 
    Atunci flăcăii, na! Pe ici li-i drumul. S-au împăştiat toţi ca puii cei de potîrniche, luînd-o la sănătoasa… Şi după ce s-au mai depărtat oleacă iar au început a cînta: Dă-i, dă-i, dă-i! şi a chiui ca la nuntă – în pilda lui Ionică şi a Catrinei, ţiind tot o fugă pînă la crîşmă şi ducînd vestea celorlalţi despre ceea ce au văzut. Iar Vasile, după ce s-a încredinţat bine că nu mai este nime’ pe-afară, a dat drumul lui Ionică din casă şi i-a zis să se ducă întins la Todosiica din deal şi să-i spună că l-a trimis el şi pentru ce anume l-a trimis. 
    Ionică însă, care nu avea grija Todosiicăi şi a fetei sale, Ioana, cum a ieşit din casa lui Vasile s-a dus întins la crîşmă după ceilalţi flăcăi, ca să bee împreună rămăşagul şi să le dee acum de obraz şi despre răutatea, fala şi fuduliea lor. 
    Şi de atunci ca mai ba să se arate ceilalţi flăcăi fuduli faţă de Ionică şi să-l mai ţie de prost ca pînă atunci. 
    Iar lui Vasile i s-a dus buhul în toate părţile, de-l rîdeau toţi şi cu curul. Şi a trebuit numaidecît să-şi ieie tălpăşiţa din sat şi să se ducă în toată lumea, cu femee cu tot, de răul crancalăilor. 
    Şi iaca aşa, oameni buni şi boeri D-voastră, am găsit şi eu cu cale, că decît oi vorbi măscărale, mai bine de-aestea… 
    Şi cine-a zis c-acestea-s măscărale, să aibă în pungă multe, multe parale! 
    Iară cine-a zis că-s vorbe de masă, să aibă ticnă şi linişte în casă! 
    
    Scrisă de Ioan-Vîntură-Ţară, în Iaşi, la 22 Octomvrie 1876 şi dedicată cărăcudei din Junimea îmbătrînită în rele cu prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului. 
    
   
   Povestea Poveştilor
   
   
    Amu cică era într-un sat un ţăran. Şi ţăranul acela a eşit odată în ţarină să samene nişte păpuşoi. Şi cum sămăna el, tocmai atunci s-a nimerit să treacă pe acolo Hristos şi cu Sfîntul Petrea. Hristos să nu tacă molcum şi să-şi caute de drum? 
    — Da ce sameni acolo, om bun? întreabă el. 
    — Ia, nişte pule samăn, răspunse ţăranul cu obrăznicie. 
    — Pule ai zis că sameni, pule să dea Dumnezeu să se facă, zise Hristos blagoslovind sămănătura din treacăt cu amîndouă mîinile, ş-apoi se tot duse în drumul său împreună cu Sf. Petrea, care nu-şi putea stăpîni mierarea de cuvintele ce auzise că au eşit din gura lui Hristos – pentru că niciodată nu mai vorbise Mîntuitorul aşa de buruenos. 
    Ţăranul, după ce mîntui de sămănat, se întoarse acasă. Apoi la vremea prăşitului a venit de a prăşit păpuşoii după rînduială şi iar s-a întors acasă. Dar cînd vine la cules, ce să vadă? În loc de păpuşoi, pe fiecare strujan erau cîte trei-patru drăguleţe de pule, care de care mai îmbujorate, mai dîrze şi mai răzbelite!… 
    — Ptiu! drace, iaca ce s-au ales de muncuşoara mea de toată vara, zise ţăranul, scărpinîndu-se în cap şi trîntind cuşma de pămînt cît ce putu. Asta n-am păţit-o de cînd m-a făcut mama… `tu-i maţele acrului! – Ei, ei! amu ce-i de făcut? - `Tu-i-aş descîntecul celui cu blagoslovenia, că pocit a mai fost la gură. 
    Şi cum şedea ţăranul uimit, numai iaca ce trecea pe acolo un potîng de babă. 
    — Bună-vremea, om bun, zise ea. 
    — Să-mi bag genunchiul în vîjoiul cui ştiu eu, mătuşă, zise ţăranul îndrăcit de necaz. 
    — Dar ce, Doamne iartă-mă, eşti aşa de măscărăgios, măi omule, zise baba posomorîtă. Nu ţi-i oarecum să vorbeşti aşa, de faţă cu o bătrînă ca mine? 
    — D-apoi cum să mai vorbesc şi eu, mătuşă, cînd vezi cum şi-a făcut Dumnezeu rîs de muncuşoara mea. Dă, la sărăcia în care mă găsesc, pule-mi trebuie mie? Uite acolo, pe ogor, ş-apoi mai zi şi dumneata ceva, dacă ai ce… 
    Cînd se uită baba pe ogor, îşi pune mîinile în cap de ce vede… pule şi iar pule, belite şi răsbelite, în toate părţile. 
    — Vai de mine şi de mine, nepoate! Asta încă-i una. 
    — Ba dac-ar fi numai una, ce ţ-ar fi, mătuşă! Dar aşa sunt sute de sute şi mii de mii, în cur să le ţii!… `Tu-i aşa şi pe dincolo că nu ştiu ce să mai fac. Îmi vine să mă spînzur, nu altăceva. 
    — Ia las`, nepoate, zise baba uitîndu-se cu jale la pule… De unde ştii c-aiasta nu-i un noroc de la Dumnezeu pentru dumneata? 
    — Norocul aista să nu-l mai dea Dumnezeu nici duşmanilor mei, mătuşă, dar unde s-a mai auzit o chiznovăţie ca asta – să mănînci pule în loc de păpuşoi! Ia învaţă-mă şi dumneata ce să fac? Căci pe mine nu mă mai ajunge capul. 
    Stă ea baba oleacă pe gînduri şi apoi zice: 
    — Nepoate, eu te-aş învăţa ce să faci ca să te desfaci de dînsele răpede-răpede şi să scoţi bani înzăcit şi insutit decît pe păpuşoi, dar ce mi-i da? 
    — Ce spui, mătuşă? Învaţă-mă, că ţ-oi da ce mi-i cere şi un vrav de pule pe deasupra… 
    Cînd a auzit baba de pule, i-a zvîcnit inima… căci îi curgeau ochii după dînsele cînd le vedea aşa de zdravene şi bărzoete… 
    — Apoi iaca ce să faci, nepoate: încarcă-le în car şi le du la tîrg, că ai să le vinzi ca chiperiul. Dar, mînca-te-ar norocul să te mănînce, acum trebuie să las ruşinea la o parte şi să te învăţ cum ai să înveţi pe cumpărători a le întrebuinţa. 
    — Că bine zici, mătuşă, ia spune-mi, rogu-te! 
    — Cînd o fi să le vie dor de pulă, s-o şuere cum şueri oile la strungă… şi atunci, numai să-ţi poată curul… Iar cînd s-ar sătura de ea, să zică: ho, ho! haram nesăţios. Şi atunci pe loc se moaie şi te descotoroseşti de dînsa. 
    Şi drept dovadă, baba şi înşfacă o mătărîngă, care era mai mare, de pe un strujan şi începe s-o pună în lucrare cum se cade… 
    Ţăranul a încremenit cînd a mai văzut şi asta… 
    — Dar de unde ai aflat meşteşugul ista, mătuşă, zise el cu mierare. 
    — Hei, hei! nepoate, pe unde culege dracul surcele, eu am tăiet lemne… Nu mă mai întreba cum şi zi bogdaprosti că ţ-am deschis ochii ce să faci… 
    Ţăranului atîta i-a trebuit. Dă babei ce-i făgăduise, apoi se duce acasă, îşi pune scoarţele la car, înjugă boii, se întoarce la ogor, încarcă un car zdravăn de pule – şi la tîrg, băiete, cu dînsele de vînzare. 
    Şi cum ajunge la tîrg, nici tu una, nici tu două, odată începe a striga, cît îl lua gura: 
    — Hai la pule, hai la pule! Pule zdravene şi tari pentru jupînese mari! 
    O cucoană văduvă, auzind aşa vorbe din gura ţăranului, trimite o slujnică să-l cheme la dînsa ca să-i dee un colb… 
    Slujnica se duce şi cheamă pe ţăran. Şi cum vine ţăranul, cucoana îl şi ia la trei parale, zicînd: 
    — Dar bine, măi ţărane, ce porcării spui pe lîngă cerdacul meu, că te mănîncă mama dracului! Acuş te pun la scară şi-ţi trag o bătaie, de te-or duce cu cerga acasă… Înţeles-ai? 
    — Apoi dă, milostivnică cucoană, zise ţăranul scărpinîndu-se în cap. Să ierte cinstita faţa dumneavoastră, ce să facem? Ia, nişte pule mi-a dat Dumnezeu şi le-am adus şi noi la tîrg, să vedem, n-am pute prinde ceva parale pe dînsele, că ne mînîncă şi pe noi o mulţime de angării şi nevoi de tot felul… 
    — Măi ţărane, eşti nebun, ori cum eşti, de vorbeşti pleve de faţă cu mine? 
    — Ba ferească Dumnezeu, cinstită cucoană, vorbesc vorbe sănătoase, săracul de mine! Iaca să vă aduc una ca s-o vedeţi, dacă nu mă credeţi… `Tu-i-aş praznicul cui le-a plămădit, că m-a făcut să intru în dihonii cu lumea din pricina lor. Încaltea dac-ar fi de parte femeiasc ă, le-aş ţine pentru mine, dar aşa… 
    Şi odată se duce la car si alege un ştiulete de puloi, care era mai mare şi cu dînsa drept în casă la cucoană. 
    — Iaca, cucoană, şagă-ţi pare dumitale asta? Vezi acum pe ce s-a dus munculiţa mea de toată vara? Ş-apoi dumneata mă mai înghii şi cu batae, că pesemne nu-a eu destul de bătut de Dumnezeu! `Tu-i-aş patruzecile cui ştiu eu să-i fut, că au început a mă lua lumea de nebun… 
    Cucoana vede acum că ţăranul are dreptate şi se face a se uita într-o parte, dar tot trăgea cu coada ochiului şi la cinstita pulă din cînd în cînd. 
    — Bată-te focul să te bată, măi ţărane, că ticălos mai eşti!… Ş-apoi cum s-ar face ca s-o poată întrebuinţa cineva, cînd ar vre? Nu-i vorbă, că mie una nu-mi face trebuinţă. Dar tare mă mier şi eu de aşa comedie!… 
    — Cum să se facă, cucoană! Să ierte cinstita faţa dumneavoastră, ia cînd vine cuiva pofta de dînsa, o şueri de cîteva ori, cum şuerăm noi oile la strungă, ş-apoi atunci ţine-te la frecuş cît ce-i pute, că las`dacă m-a da de ruşine. Iar cînd te-i mulţămi şi-i vrea să te lese de frecuş, să strigi la dînsa: ho, ho! haram nesăţios! Şi atunci îndată numai ce-o vezi că se trage înapoi frumos, ca şerpele la lapte dulce… Şi pe urmă de cîte ori ţi se scoală… tot aşa să faci. Şi dacă nu te-i mulţămi, atunci să mă blastămi pe mine. 
    — Bată-te pustiea să te bată, mojic măscărăgios, c-al dracului mai eşti, zise cucoana, care începuse a se mai deprinde cu vorbe de masă… Ia ieşi oleacă afară din odae, ş-apoi te-oi chema eu acuş, că am oleacă de treabă… 
    Ţăranul tace molcom şi iesă. Iar cucoana, drept cercare, începe a şuera mătărînga, şi atunci cinstita pulă face zbîc! în pizda cucoanei!… Şi dă-i, şi dă-i, de-i mergea colbul. Dar chita cucoanei! Vorba ceea: baba bătrînă nu se sparie de pula groasă. 
    Şedea, sărmana, cum şade mielul la ţîţa oii, pînă ce se satură de supt. Cucoana era din cele cam aşa:
   
    Strîmtă-n pizdă, tare-n şele, 
    Crişcă pula din măsele, 
    Că-i cam iute la oţele!
    
    În sfîrşit, după ce s-a săturat cucoana bine, apoi zice încetişor: ho, ho! haram nesăţios! Pula atunci pe loc s-a muiet şi foflenchi! cade jos… Cucoana îndată o rădică cu mare sfinţenie şi o pupă drept în bot… Apoi strigă pe ţăran în casă şi luîndu-l cam pe departe, zice: 
    — Şi cam cum s-a întîmplat de ai tu blăstămăţii de aieste, măi ţărane?
    — Cum să se întîmple, cucoană? Ia, mai astă primăvară, sămănînd păpuşoi în ţarină, a adus dracul – că mai bine n-oi zice – doi oameni pa acolo. Şi unul din ei m-a întrebat: ce samăn? Eu să nu-mi stăpînesc gura? M-a împins păcatul să răspund în ciudă că pule samăn, să iertaţi dumneavoastră! Şi atunci el, pocit la gură sau naiba îl mai ştie cum a fost, a blagoslovit cu amîndouă mînile spre ogorul meu din treacăt, zicînd: Pule să dea Dumnezeu să se facă! Şi cum vedeţi dumneavoastră, pule s-au făcut, cinstită cucoană. Şi iaca aşa m-am făcut şi eu negustor de pule, fără ştirea lui Dumnezeu. Şi pula mea şi trei bani, ş-o căruţă de jidani, să ierte cinstita faţa dumneavoastră.
    — Dar bine le mai zici pe nume, mînca-le-ai pe ceea lume! 
    — Apoi dă, cucoană, dac-aşa le cheamă, cum hastă pulă să le mai zicem? 
    — Măi omule, oare nu cumva acela a fost Hristos şi cu Sfîntul Petru? Că numai ei sînt aşa făcători de minuni!… 
    — D-apoi dă, cucoană, mai ştiu eu cine să fi fost? Dumnezeu ori dracul, să-i bag în pchizda mîne-sa, că mai bine nu le-oi zice, să ierte cinstita faţa dumneavoastră, că ştiu că mi-a făcut-o bună… 
    — Dacă-i aşa cum spui tu, mă ţărane, apoi eu cred că tot Hristos a fost. Şi de aceea, hai să-ţi cumpăr şi eu una, spre aducere aminte de anul cînd s-au făcut pe ogoare de cele ce spui tu…, căci după mine aista-i semn de belşug. 
    — Pule vrei să zici, cucoană. 
    — De-acelea, mînca-le-ai să le mănînci, că mult le mai porţi prin gură.
    — Apoi dă, dac-aşa ni-i deprinsă gura, ce să-i facem? Dar şi dac-a fi după vorba dumitale, cucoană, apoi mult stau eu şi mă mier de Dumnezeu. Ce dracu’? N-are el altă treabă decît numai să se apuce de făcut pule pe ogoarele oamenilor? Doamne iartă-mă, dar pulos trebuie să mai fie şi Dumnezeu acela, de-i plac aşa de mult pulele! Însă mai ştii păcatul? Oi face şi eu ca dumneata, cucoană. Poate a vrut Dumnezeu să se cace cu bani în punga mea, că demult şede pustie – frîntă de para n-am la sufletul meu. Ei, ce zici, cucoană, iee-ţi una ori ba? – că mă prea întîrziu cu iarmarocul.
    — Apoi ce mi-i cere tu pe scîrnăvia asta, zise cucoana, făcîndu-se că i-i greaţă oarecum… Vorba ceea: de-mi-o Dumnezeu, dar nu-mi trebuieşte! 
    — Apoi ce să-ţi cer, cinstită cucoană? Ca să nu ne sbatem, mi-i da cinci sute de lei în capăt şi pace bună. 
    — Ce-ai spus? Cinci sute de lei? Dar ştii că eşti de duh, măi ţărane! 
    — Apoi dă, cucoană, mult mi-au asudat şi mie oasele, pînă ce-am prăşit atîta amar de pule şi le-am adus în halul ista, cum le vezi… Şi dacă de la una ca dumneata nu m-oi chiaburi, apoi de la ţărance de-a noastre ţ-ai găsit să mă pricopsesc? Că ele ar voi să le dai cîte-o testea de pule de-o para şi cîte-un braţ pe deasupra… Aşa-i la noi la ţărani, băga-mi-aş, Doamne iartă-mă, să-mi bag! să iertaţi de vorba cea proastă!… 
    — Măi ţărane, dar trei sute de lei nu ţi-i de-ajuns? 
    — Nici o leţcaie mai puţin, cucoană. 
    — Patru sute, măi. 
    — Nu se poate, cucoană. 
    — Nici 450? 
    — Ba nici 499 de lei şi 39 de parale. Nu te mai pune şi dumneata, cucoană, pentru 50 de lei. Fă-mi încaltea o saftea să nu mai stea, că ai să ai o bunătate de pulă, de mi-i pomeni şi mi-i îndrepta şi la alte cucoane de-a dumneavoastră… 
    — Hai, na-ţi 500 de lei, zise cucoana. Dar nu cumva să te obrăzniceşti să spui cuiva că mi-ai vîndut mie măscărale de-aiestea, c-apoi al tău e dracul. Înţeles-ai? 
    — A…ra! cucoană, d-apoi eu grija asta o am, păcatele mele? 
    În sfîrşit, cucoana dă 500 de lei, îşi ie pula – şi ţăranului pe ici i-i drumul, se duce în treaba lui să vîndă cum o pute şi pe celelalte pule. Dar pule de-ar ave, despre asta nu se mai plînge el acum. Vorba ceea: calul bun din grajd se întreabă. 
    Dar ce mai atîta vorbă. Cum s-a dus ţăranul, cucoana cea pîşină şi spăsită face o cutie de argint poleită cu aur, îmbodoleşte sfînta pulă în bumbac stropit cu aromate, o aşază în cutie, ca pe un odor nepreţuit, ia cheia la sine şi cînd îi veneau haghiţele, se aşeza gospodăreşte pe treabă, îşi astîmpăra pofta şi ca mai ba să-i ducă dorul sau să mai umble pe apucate, ca pînă atunci. Se închipuluise biata cucoană cît se poate de bine pentru bătrîneţe… 
    Amu, întru una din zile, iaca ce vine popa de pe moşia cucoanei ş-o roagă de toţi Dumnezeii să-i boteze un copil. Cucoana, ca să nu strice hatîrul popei, pune caii la caretă şi se duce cu dînsul în sat să-i boteze. Şi după ce-i botează copilul, rămîne la popa la masă în acea zi. Şi la masă, luînd şi cucoana mai mult un păhăruţ-două de vin, cum îi treaba oamenilor: ba, ia poftim luaţi-l măcar pîna la brîul preotesei; ba, atîta rău să fie! – pe cucoană o ia vinul de cap şi pe loc îi şi vine poftă de pulă! Ei, ei! ce-i de făcut? Dă cucoana să se ducă acasă, popa şi cu preoteasa n-o lasă. 
    — Ai să mîi la noi în astă noapte, cumătriţă, ziseră ei, că doar nu-ţi plîng copii acasă. 
    În sfîrşit, cucoana scăpăra de dor de pulă… 
    — Cumătre părinte, zise ea de la o vreme: dacă nu mă lăsaţi să mă duc, ţine cheia asta şi fă bine sfinţia-ta de te du acasă la mine, deschide lădoiul de lîngă patul unde dorm eu, scoate de acolo o cutie de argint şi mi-o adă încoace, că-mi trebuie ceva dintr-însa: chiţibuşuri de-ale noastre, ştii, cum îi treaba femeilor… 
    Popa, chitind că-s nişte daruri pentru preoteasă, pe dată şi porneşte călare. 
    Şi ajungînd la cucoană acasă, umblă la lădoi, ia cutia şi porneşte grabnic cu dînsa înapoi spre casă. 
    Era pe la amează în mijlocul verii şi da inima din popă afară de căldură. Cînd pe la mijlocul drumului, trecînd prin marginea unei păduri, stă la umbra unui copac pletos să se răcorească oleacă. Şi cum sta de se răcorea, îi dă dracul în gînd să umble în cutie şi să vadă ce-i acolo? Suceşte el cutia, o învîteşte şi nu ştiu cum face de-o deschide. Şi cînd se uită înăuntru, ce să vadă?! Vede coşcogemite mascara, învălită în bumbac stropit cu aromate… Atunci popa, cuprins de mierare, începe a şuera. Şi cum se miera el şuerînd, pula face zmăc! în curul popei!… Popa atunci începe a răcni şi a zice: Doamne, izbăveşte-mă de vrăjmaş! Nu lăsa pre robul tău de batjocura diavolului! Că ţie unuia am slujit şi afară de tine pre altul nu ştiu! – Dar toate erau în zadar. În sfîrşit, dacă vede popa şi vede că nu mai este scăpare, scoate bîrneţul de la izmene şi cu un capăt îl leagă de copac, iară cu celălalt capăt de bîrneţ leagă pula cum poate şi unde nu începe popa a se smuci şi-a cotigi în toate părţile, cum se smucesc boii la tînjală, cînd trag ceva din greu, dar nu era de chip… Se roagă el popa, răcneşte el popa, cîrneşte el popa, dar nu-i nădejde de scăpare, c-a dat peste pulă mare… În sfîrşit, oleacă de nu era să iasă sufletul din popă; cînd, noroc de la Dumnezeu, iaca o vacă, pe care o pălise strechea, cît pe ce să dee peste dînsul să-l zdrobească! Atunci popa, de spaimă, începe a striga desnădăjduit: Ho, ho! haram, mînca-te-ar lupchii să te mînînce! – Vaca dă în lături şi atunci numai iaca şi pula iesă din curul popei!… Şi cînd se vede popa scăpat, o şi croieşte la fugă prin pădure ca un nebun, lăsînd şi cal şi cutie şi bîrneţ şi preoteasă şi cucoană şi tot şi se cam mai duce în toată lumea. Şi dus a rămas şi pînă în ziulica de astăzi!
   
   
   Sîmbătă, 1877 Octombrie 22



??

??

??

??