
BALADE ŞI IDILE
(1893)
NOAPTE DE VARĂ
Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiş; 
Zboară mierlele-n tufiş
Şi din codri noaptea vine
Pe furiş.
Care cu poveri de muncă
Vin încet şi scîrţîind;
Turmele s-aud mugind,
Şi flăcăii vin pe luncă
Hăulind.
Cu cofiţa, pe-ndelete,
Vin neveste de la rîu;
Şi, cu poala prinsă-n brîu,
Vin cîntînd în stoluri fete
De la grîu.
De la gîrlă-n pîlcuri dese
Zgomotoşi copiii vin;
Satul e de vuiet plin;
Fumul alb alene iese
Din cămin.


26
Dar din ce în ce s-alină
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Liniştea-i acum deplină
Şi-a-nnoptat.
Focul e-nvelit pe vatră,
Iar opaiţele-au murit,
Şi prin satul adormit
Doar vrun cîine-n somn mai latră
Răguşit.
Iat-o! Plină, despre munte
Iese luna din brădet
Şi se nalţă,-ncet-încet,
Gînditoare ca o frunte
De poet.
Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apa-n vad.
Dintr-un timp şi vîntul tace;
Satul doarme ca-n mormînt .
Totu-i plin de duhul sfînt:
Linişte-n văzduh şi pace
Pe pămînt.
Numai dorul mai colindă,
Dorul tînăr şi pribeag.
Tainic se-ntîlneşte-n prag,
Dor cu dor să se cuprindă,
Drag cu drag.
27
MÎNIOASĂ
Am să merg mai înspre seară
Prin dumbrăvi, ca mai demult,
În priveghetori să-mi pară
Glasul Linei că-l ascult.
Mai ştiu eu ce-aş vrea s-ascult!
Că-n zori Lina sta-n portiţă,
Sălta-n vînt a ei altiţă,
Vîntul îi sălta-n cosiţă
Şi-i făcea floare-n obraz:
Eu mergeam la plug în laz,
Şi, cînd trec, Lina s-ascunde,
Parcă nici nu m-a văzut.
Îi vorbesc, şi nu-mi răspunde,
Nu-mi răspunde!
Şi-o întreb, şi nu-mi răspunde!
Şi mă mir . ce i-am făcut!
Vreau de-aici să rump o floare!
Ochii unui înger scump
Au albastrul de cicoare,
Şi cicoare vreau să rump .
Mai ştiu eu ce-aş vrea să rump!
Că-n amiazi venind pe vale,
Întîlnii pe Lina-n cale:
Fragi i-am dat, ea mi-a zis: . .Na-le!
Ţi-am cerut eu ţie fragi?.
Ochii ei frumoşi şi dragi
Priveau tot spre poala rochii,
S-a pus Lina pe tăcut,
Şi vedeam că-i umblă ochii,
Umblă ochii!


28
Ca la şerpi, îi umblă ochii,
Şi mă mir . ce i-am făcut!
Să-mi pun capul pentr-o Lină,
Să mă fac un om pribeag!
Ieşi din neguri, lună plină,
Să mă vezi la Lina-n prag .
Mai ştiu eu ce-aştept în prag!
Alte dăţi suna zăvorul;
Lina pe furiş, ca dorul,
Păşea-n degete pridvorul
Şi la mine-n prag venea,
Mamă-sa cît ce-adormea.
Azi ard hainele pe mine,
Mi-e greu capul ca de lut,
Stau în prag . şi ea nu vine,
Nu mai vine!
E tîrziu şi nu mai vine...
Şi mă mir . ce i-am făcut!?
29
NU TE-AI PRICEPUT
Nu te-ai priceput!
Singur tu nu mi-ai plăcut,
Că eu tot fugeam de tine?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!
Ţi-am fost dragă, ştiu eu bine,
Dar, să-mi spui, tu te-ai temut.
Şi eu toate le-am făcut,
Ca să poţi să-mi spui odată,
Să mă-ntrebi: .Mă vrei tu, fată?.
Şi plîngeam de supărată
Că tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici că-s mîndră şi n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde ştii? În cale
Ţi-am umblat şi-n deal şi-n vale,
Şi-orişiunde te-am ştiut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-mprietenesc cu tine:
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Şi plîngea durerea-n mine,
Că tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Am fost rea şi n-aş fi vrut
Să te las, ca altă fată,
Să mă strîngi tu sărutată?
Dar m-ai întrebat vrodată?
Mă-nvingea să te sărut


30
Eu pe tine! Pe-ntrecut
Chip cătam cu viclenie
Să te fac să-ntrebi, şi mie
Mi-a fost luni întregi mînie
Că tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici că de m-ai fi cerut
Mamei tale noră-n casă,
N-aş fi vrut să merg? E, lasă!
Că de-o fată cui-i pasă,
Nu se ia după părut!
De-ntrebai, ai fi văzut!
Tu să fi-nceput iubitul,
Că-i făceam eu isprăvitul .
Tu cu pîinea şi cuţitul
Mori flămînd, nepriceput!
31
FATMA
În faptul dimineţii, prin parc, îngîndurată,
Se plimbă visătoare Fatma, frumoasă fată
A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad .
Iar tinerele-i plete de peste umeri cad
Pe piept, şi ea le prinde mănunchi în alba-i mînă.
Zîmbind s-aşază fata aproape de fîntînă
Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndul dus
La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus.
Tiptil atunci, din umbra tufişului răsare
Nin-Musa, rob din Yemen. El iese din cărare,
S-apropie de fată, o prinde pe furiş,
S-apleacă, o sărută şi piere prin tufiş.
Fatma răsare-n ţipet, de spaimă-ngălbenită.
. .El are fes ca-n Yemen şi haina zdrenţuită!. .
Şi grabnic eunucii se-nşiră, urmărind
Ca şerpii prin tufişuri pe Musa-Nin, şi-l prind.
Fatma plîngînd se duce la tată-său şi-i spune:
. .Voi pune servitorii să-l bată! Şi voi pune
Să-l tîrîie de-a lungul Bagdadului, legat
De-a calului meu coadă, de-a celui mai turbat!
Mişelul!. Şi Ben-Omar izbeşte cu piciorul
Şi dă un semn. În lanţuri legat, cutezătorul
Nin-Musa intră palid, cu ochii la pămînt .
El are fes ca-n Yemen şi-o zdranţă de veşmînt.
Fatma stă răzimată de-al tronului pilastru,
Şi sclavul stă nainte-i. El are fes albastru,


32
Şi-albaştri are ochii, d-un farmec dureros;
E tînăr şi e palid şi-aşa e de frumos!
S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul,
Şi-i fulgeră-n cap ochii şi-n mînă iataganul;
. .Acesta e?. Şi fata se-ndoaie puţintel:
. .N-a fost acesta, tată! . Să nu loveşti în el!.
33
NUNTA ZAMFIREI
E lung pămîntul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, . fata lui .
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.
Şi dac-a fost peţită des,
E lucru tare cu-nţeles,
Dar dintr-al prinţilor şirag,
Cîţi au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.
El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinţ frumos şi tinerel,
Şi fata s-a-ndrăgit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.
Şi s-a pornit apoi cuvînt!
Şi patru margini de pămînt
Ce strimte-au fost în largul lor,
Cînd a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvînt mai călător
Decît un vînt!
Ca ieri, cuvîntul din vecini
S-a dus ca astăzi prin străini,


34
Lăsînd pe toţi, din cît afund
O mie de crăimi ascund,
Toţi craii multului rotund
De veste plini.
Şi-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat..
Iar cînd a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţări
S-au răscolit.
De cum a dat în fapt de zori
Veneau cu fete şi feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.
Din fundul lumii, mai din sus,
Şi din Zorit, şi din Apus,
Din cît loc poţi gîndind să baţi
Venit-au roiuri de-mpăraţi
Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi
Cum astăzi nu-s.
35
Sosit era bătrînul Grui
Cu Sanda şi Rusanda lui,
Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Şi Bardeş cel cu adăpost
Prin munţi sîlhui.
Şi alţii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi ţesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.
Voinicii cai spumau în salt;
Şi-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vîntul viu vuia,
Vrun prinţ mai tînăr cînd trecea
C-un braţ în şold şi pe prăsea
Cu celălalt.
Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescînd în zări
Rădvan cu mire, cu nănaşi,
Cu socri mari şi cu nuntaşi,
Şi nouăzeci de fecioraşi
Veneau călări.
Şi ca la mîndre nunţi de crai
Ieşit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulţi şi mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Şi drumul tot era covor
De flori de mai.
36
Iar cînd alaiul s-a oprit
Şi Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trîmbiţi şi de chiu .
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!
Şi-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gînd răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.
Un trandafir în văi părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brîu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cît eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.
Şi ea mergînd spre Viorel,
De mînă cînd a prins-o el,
Roşind s-a zăpăcit de drag, .
Vătavul a dat semn din steag
Şi atunci porniră toţi şireag
Încetinel.
Şi-n vremea cît s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrîngăneii la opinci
Ca-n port de sat.
37
Trei paşi la stînga linişor
Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mîini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pămîntul tropotind
În tact uşor.
Iar la ospăţ! Un rîu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, şi tot oaspeţi rari,
Tot crai şi tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.
A fost atîta chiu şi cînt
Cum nu s-a pomenit cuvînt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atîta joc
P-acest pămînt!
De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate şi întrulpi,
Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte pînă-n pulpi,
Cu păr buclat.
Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,
De-al căror buzdugan isteţ
Perit-au zmei din iaduri scoşi!
38
De-ai fi văzut jucînd voioşi
Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,
Şi logofeţi.
Ba Peneş-împărat, văzînd
Pe Barbă-Cot, piticul, stînd
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Şi-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-şi da rînd!
Sînt grei bătrînii de pornit,
Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!
Şi s-au pornit bărboşii regi
Cu sfetnicii-nvechiţi în legi
Şi patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.
Şi vesel Mugur-împărat
Ca cel dintîi s-a ridicat
Şi, cu păharul plin în mîini,
Precum e felul din bătrîni
La orice chef între romîni,
El a-nchinat.
Şi-a zis: . .Cît mac e prin livezi,
Atîţia ani la miri urez!
Şi-un prinţ la anul! blînd şi mic,
Să crească mare şi voinic, .
Iar noi să mai jucăm un pic
Şi la botez!.
39
CÎNTECUL FUSULUI
Eu mi-am făcut un cîntec
Stînd singură-n iatac .
Eu mi-am făcut un cîntec,
Şi n-aş fi vrut să-l fac.
Dar fusul e de vină
Că se-nvîrtea mereu,
Şi ce-mi cînta nainte
Cîntam pe urmă eu.
De-atunci îl cînt întruna
Că-mi vine-aşa nevrînd;
De-aş face orice-aş face,
Nu pot să-l scot din gînd.
Îl cînt torcînd la vatră
Şi-l cînt mergînd pe drum
Şi nu pricep ce-i asta,
Şi nu ştiu, biata, cum?
Adese stînd la cină
Simt lacrimile des,
Nu pot mînca de lacrimi
Şi trebuie să ies
Afară-n vînt, afară,
Că-mi arde capul tot,
Şi-ngrop în palme capul
Şi-mi cînt amarul tot.
Am stat la roata morii,
Şi roata umblă des,
Şi roata morii cîntă


40
Cuvinte cu-nţeles.
Ea cîntă înainte;
Cînt şi eu după ea .
Moraru-şi face cruce
Privind în urma mea.
Şi-am mers pe malul apei,
În valuri să-mi îngrop
Şi cîntecul, şi-amarul .
Dar a-nceput un plop
Să cînte, şi toţi plopii
Cîntau duios în vînt,
Şi m-am trezit deodată
Că plîng şi eu şi cînt!
Şi-am mers pe lunci, dar jalnic,
D-a lungul peste lunci,
Cum plîng şi cîntă toate!
Şi-n crîng m-am dus atunci .
Nu-i loc mai bun pe lume
De plîns decît în crîng!
Ah, toate plîng, şi satul
Se miră că eu plîng!
Dar fusul e de vină,
Că se-nvîrtea mereu,
Şi el cînta un cîntec,
Şi-l ştiu de-atunci şi eu!
Şi-ncet ce trece viaţa
Cînd n-ai nici un noroc .
Mai iute dac-ar trece,
De-ar sta mai bine-n loc!
41
De-ar sta pe loc mai bine!
Ori loc eu să-mi găsesc
Să pot să plîng cu hohot .
Nici asta nu-ndrăznesc!
Că mama mă tot ceartă
Şi tata-i supărat,
Şi-n ochii mei se uită
Toţi oamenii din sat.
Ah, seara, numai seara,
Mă simt la largul meu,
Că-ngrop în perne capul
Şi, pînă-n zori mereu,
Tot plîng ca o nebună
Şi perna-n braţe o strîng,
Şi plîng, că nu mă vede
Măicuţa-mea că plîng.
42
ARMINGENII
Pe cînd umbla Hristos prin ţară
Lăţind cuvîntul său frumos,
Ovreii toţi i-au scos ocară
Şi cărturari de-ai lor cercară
Prilegi să piardă pe Hristoc.
Aşa,-ntr-o noapte-ntunecată
Cînd vecinicul Mîntuitor
Dormea-ntr-o casă-ncreştinată,
Găsitu-l-au ovreii-ndată
Şi sfat făcut-au de omor.
La miezul nopţii aveau să vie
La casa unde el dormea .
Şi, casa pentru ca s-o ştie,
Au pus ca semn şi mărturie
În faţa casei o nuia.
Dar Dumnezeu, cel ce scoboară
Şi-n gîndul cel mai nevădit,
Nu lasă p-al său fiu să moară,
Căci a răscumpărării oară
Şi vremea morţii n-a sosit.
Şi Dumnezeu orbit-a firea
Ovreilor împinşi la rău,
Încît să n-aibă nicăirea
Vrun chip de-a făptui pierirea
Născutului din Dumnezeu.
La miezul nopţii-n gloată mare
Ovreii pe furiş pornesc .


43
Sunt muţi ovreii de mirare,
Că ei la casa fiecare
Ca semn cîte-o nuia zăresc.
. .Dac-am pierdut şi astăzi prada,
Cu greu putea-vom s-o găsim..
Porneşte-apoi răgnind grămada,
Pierîndă-n zgomot toată strada
Tăcutului Ierusalim.
Dar neputînd să mai găsească
Pe Christ ca să-l omoare-n somn,
Pierdut-au noaptea duşmănească
Şi n-au putut să-ndeplinească
Pierirea veşnicului Domn.
Şi dintr-acea zi-nainte
Rămas-a obicei, şi spun,
Ca pentru-aducerea-aminte
De noaptea mîntuirii sfinte
Romînii şi-azi armingeni pun.
44
REA DE PLATĂ
Ea vine de la moară;
Şi jos în ulicioară
Punîndu-şi sacul, iacă
Nu-l poate ridica.
. .Ţi-l duc eu!. . .Cum?. . .Pe plată!.
Iar ea, cuminte fată,
Se şi-nvoieşte-ndată.
De ce-ar şi zice ba?
Eu plec cu sacu-n spate.
La calea jumătate
Cer plata, trei săruturi.
Dar uite, felul ei:
Stă-n drum şi să socoate,
Şi-mi spune cîte toate,
Că-s scump, că ea nu poate,
Că prea sunt multe trei!
Cu două se-nvoieşte,
Iar unul mi-l plăteşte,
Cu altul să-mi rămîie
Datoare pe-nserat.
Dar n-am să-l văd cît veacul!
Şi iată-mă, săracul,
Să-i duc o poştie sacul
P-un singur sărutat!


45
FATA MORARULUI
Sub plopii rari apele sună
Şi plopii rari vîjîie-n vînt,
Iar roata se-nvîrte nebună!
Eu stau la covată şi cînt,
Dar singură nu ştiu ce cînt,
Şi-n ochii mei lacrimi s-adună.
Aşa-i de-ntuneric afară!
Din cer un iad pînă-n pămînt.
Eu cînt tot un cîntec d-aseară
Şi-aşa mi-e de silă să-l cînt,
Şi tremur şi n-aş vrea să-l cînt,
Şi-l tac, dar nevrînd îl cînt iară!
O, stînge-te, lampă, te stînge!
Că brîul de-ncins mi-a fost lung,
Dar brîul meu astăzi mă strînge,
La copcii cu greu îl ajung!
Aşa de cu greu îl ajung,
Şi-n copcii el trupul mi-l frînge!
Dormi, mamă, dormi, draga mea mamă,
Să nu-ntrebi de ce nu dorm eu!
Obrazul ascuns sub năframă
E martur păcatului meu.
E martur amarului meu:
Tu n-ai băgat încă de seamă!


46
Sub plopii rari apele sună,
Şi plopii rari vîjîie-n vînt,
Scot hohote parcă să-mi spună,
În rîs, ce nemernică sînt!
Ce rea, ce nemernică sînt,
Iar apele-mi strigă: . .Nebună!.
O, macină grîul mai bine
Şi-nvîrte-te, roată, mereu!
Că lumea se-nvîrte cu mine,
Şi vreu, şi eu nu ştiu ce vreu!
Ba lasă, că ştiu eu ce vreu:
Aş vrea să fiu, roată, supt tine!
47
CRĂIASA ZÎNELOR
Orcanul însuşi stă domol
Şi-n gînduri dulci se pierde,
Cînd zînele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adîncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.
Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.
La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu şi lung,
Slăbită şi mai moartă,
O fată de-mpărat, cerînd
Un loc de mas, sărmana,
Şi se ruga milos de blînd,
. .Şi cum te cheamă?. . .Ana..
. .Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui
Să vie să-ţi descuie..


48
P-un nor de aur lunecînd
A zînelor crăiasă
Venea cu părul rîurînd,
Rîu galben de mătasă.
Crăiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată;
. .Descui. Dar eu mă tem că eşti
Fecior!. . .Ba nu: sunt fată!.
Şi dîndu-i zînele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Şi-avînd inel, ea se juca
Stînd singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.
. .Ce ai tu, Ano?. . .Uite ce-i!.
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mîndreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
49
. .Şi cum îi zici?. . .Inel îi zic!.
Pe degetul suleget
Al zînei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
. .O, dă-mi-l mie!. drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
. .Ţi-l dau, stăpîno, de mă laşi
Să te cuprind o dată!.
Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
. .Mă strîngi la piept, şi-atîta ce-i?.
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strîngînd la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.
. .Atîta ce-i?. . .Dar m-a durut!
Să nu pui mîna stîngă!.
Şi-n urmă zîna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strîngă.
Aşa fac şi copiii-n joc
Cînd nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zînei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.
A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, avînd mărgăritari,
Dintr-înşii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
50
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mîndrie.
. .Ce-i asta?. . .Salbă!. Ard răzleţ
Mărgeanuri roşii-n pară,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dînd o ţară.
. .Şi cui o dai tu?. pătimaş
Zîmbind crăiasa-ngînă:
. .Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi
Să te sărut, stăpînă!.
Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Şi-o sută de săruturi.
Aşa fac doi coii în joc,
Cînd nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zînei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.
A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca şi nu putea pe plac
Un brîu pe trup să-şi prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa,
Şi cît de strîns i s-a lipit
De caldul trup mătasa!
Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strînsă-i stă mai bine;
51
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sînurile pline,
Mai naltă pare, şi-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cît de rău i-a stat
În haina ei cea largă.
Şi ochii-i otrăviţi de dulci
La brîu sălbatici cată.
. .Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!.
. .Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!.
. .Nu vreu!. Şi-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?
*
Ştiţi voi povestea, cînd un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Şi-avînd în loc de paloş fus,
Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tînăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?
El stă pe tron, şi lîngă el
Ce trist crăiasa plînge!
Cu mîna ei cea cu inel
Rupîndu-şi salba, strînge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brîul şi-l dezleagă,
52
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.
. .Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!.
El rîde şi-o dezmiardă:
. .Acum nu-i timp să te boceşti;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă!.
53
RUGĂMINTEA DIN URMĂ
(după Lermontov)
Eşti schilav tot! Un cerşetor
Te-ntorci acum acasă,
Şi ce fecior frumos erai!
Dar oricum eşti, ce-ţi pasă!
Tu vei vedea iar satul tău
Şi casa voastră-n vale,
Şi biata mamă-ţi va ieşi
Plîngînd în cale.
Şi eu rămîn să mor pe-aici
Cu liftele păgîne!
Ah, parcă simt că n-am s-ajung
Să văd ziua de mîine.
Cu douăzeci deodată-n car
La groapă mă vor duce,
Şi, bun e Domnul, de-om avea
La cap o cruce.
Noi de copii ne ştim, şi-am fost
Ca fraţii, ba mai bine.
Eu de-am avut un singur ban
L-am împărţit cu tine;
Şi tu cu gura foc prindeai
Să-mi dai ajutorare;
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Că-i bun şi mare!
Şi-auzi acum! De-or întreba
În sat de-a mea venire
Tu-n loc de adevăr să spui
Că n-ai de mine ştire,


54
Că n-am fost la un regiment .
Dar spune-le ce-ţi place.
Că pentru ei ori viu, ori mort,
Totuna face.
Iar mamei . Doamne, cum aş vrea
Credinţa s-o înşele!
Să-i spui că m-ai lăsat rănit
La Turnu-Măgurele,
Dar voi sosi cît de-n curînd.
Ascultă-mi rugămintea,
Că mama, dac-ar şti că-s mort,
Şi-ar pierde mintea.
Tu s-o amîi cu zi de zi
Şi spune-i cîte toate,
Ea e bătrînă, n-are mult
Să mai trăiască, poate;
Şi pentru ce să-i amărăşti
Şi zilele puţine?
Că n-are-n lume bun şi drag
Decît pe mine.
Iar Linii, de s-ar întîmpla
Să vă-ntîlniţi vrodată,
Să-i spui că-s sănătos şi-aş vrea
S-o aflu măritată.
Tu uită-i-te-n ochi să vezi
De-o doare ori n-o doare;
Iar dacă vei vedea-o stînd
Nepăsătoare,
55
Să-i spui că m-ai lăsat rănit
Pe umedele paie,
Că doctorul în carnea mea
Adîncă brazdă taie,
Că de dureri eu mă izbesc
Şi urlu ziua-ntreagă,
Şi c-am murit gîndind la ea,
Că mi-a fost dragă.
Şi dacă ochii ei atunci
Mai tulburi se vor face,
N-o mîngîia! E de prisos,
Te rog s-o laşi în pace.
O frunză veştedă nu-ţi dă
Cuvînt să zici că-i toamnă
Şi-o lacrimă în ochii ei
Nimic nu-nseamnă!
Şi-acum dă-mi mîna! A sunat
Cornistul de plecare,
Du Oltului din partea mea
O caldă salutare,
Şi-ajuns în ţară, eu te rog,
Fă-mi cel din urmă bine:
Pămîntul ţării să-l săruţi
Şi pentru mine!
56
VÎNTUL
De fete mari e lunca plină,
Iar vîntul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Şi fetele cu drag suspină:
. .O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!.
Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios cînd e cu fete.
Iar ele rîd şi rîd şirete
Şi pe furiş privesc la el.
El umblă ca la el acasă
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme cîte-un spic
Şi răsfăţat apoi îşi lasă
Pe spate capul şi nu-i pasă
De fete şi de cîmp nimic.
Şi printre spice el şopteşte,
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi, cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele să-mprieteneşte
Şi din copil sfiios el creşte
Flăcău întreg de sărutat.
Apoi ca-n glumă el le prinde
De mînecă, şi-aprins de dor,


57
Îşi face joc prin părul lor,
În urmă braţul şi-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Şi-o strînge către el uşor.
Tot mai aprins, tot mai aproape:
. .Să te sărut, drăguţo, vrei?
Ce ochi frumoşi ai, viorei,
Ca un întins adînc de ape..
De el nu-i nici un chip să scape
Şi-atîta lucru-n urmă ce-i?
Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintîi cu ochii la pămînt.
El zice-aşa cîte-un cuvînt,
Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută .
Ei, vezi tu, fetele cum sînt!
El a crezut că nu se poate,
Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
E greu să dai de căpătîi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Şi fata mult nu se socoate,
Cînd pierde mintea cea dintîi.
El o sărut-acum pe salbă,
Şi fetele-mprejur se strîng!
Dar e prea mult! Am să mă plîng
La toţi vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un cîmp cu oameni, ca-ntr-un crîng!
58
Ba ele-şi mai desfac şi sînul,
Şi-n sîn el li se joac-acum .
Îl prind odată şi-l sugrum,
Că prea s-obrăznici romînul,
Auzi, dar cine-i el, păgînul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?
Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat .
Voi, cîţi sunteţi flăcăi ca mine,
Să-mi spuneţi voi acum, e bine
Să faci ca vîntul, nu-i păcat?
Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruţi puţin? Da. zeu!
Cum aş voi să fiu mereu
Un vînt şi eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!
59
VESTITORII PRIMĂVERII
Dintr-alte ţări, de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi .
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cîntec goi,
Plîng codrii cei lipsiţi de voi.
În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ceea ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plîns văzînd cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?
Voi aţi cîntat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, cînd v-aţi adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-aţi spus
Că doine ca a noastre nu-s?
Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi cîmpia iară,
Şi cuiburile voastre-n crîng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strîng,
Să rîd de fericit, să plîng!


60
Cu voi vin florile-n cîmpie
Şi nopţile cu poezie
Şi vînturi line, calde ploi
Şi veselie.
Voi toate le luaţi cu voi
Şi iar le-aduceţi înapoi!
61
PE LÎNGĂ BOI
Pocnind din bici pe lîngă boi,
În zori de zi el a trecut
Cu plugul pe la noi.
Şi de pe bici l-am cunoscut,
Şi cum ţeseam, nici n-am ştiut
Cum am sărit şi m-am zbătut
Să ies de la război.
Şi-atîta tort mi-am încîlcit
Şi-n graba mare-am spart un geam,
Ştiu eu ce mi-a venit!
Am cap, dar parcă nu-l mai am!
Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam,
Dar era-n zori, şi eu voiam
Să-ntreb cum a dormit.
Şi vezi aşa-i el, nu ştiu cum!
M-a prins de braţ şi m-a cuprins
Să mă sărute-n drum.
Dar eu din braţe-i m-am desprins
Şi l-am certat şi l-am împins .
Dar n-am făcut cu dinadins,
Şi rău ce-mi pare-acum!
O, nu mi-e că mi-am sîngerat
La prag piciorul într-un cui,
Dar mi-e că e păcat!
Om bun ca dînsul nimeni nu-i,
Şi pentru-o vorbă rea ce-i spui
El toată ziulica lui
Munceşte supărat!


62
RADA
Are Dochia mult cît are,
Nu e mult o fată mare?
Că-ntre domni, dar orişiunde,
Dacă-ţi ştie ea răspunde
Grai ales şi lin ca apa,
Apoi las. că Rada ştie
Şi-n ce fel să poarte sapa.
A fost şi ea-n şcoli o toamnă,
Dar găseşti ca ea vro doamnă?
Cu cosiţă gălbioară,
Ea e naltă şi uşoară .
S-o vezi numai şi să tremuri!
Şi de-abia pe la Sîn-Petru
Umple optsprezece vremuri.
Sunt şi-n sat destule fete,
Cari de n-au cu ce să-mbete
Ochii omului, au pieptul ele
Alb de taleri şi mărgele.
Rada, cînd o vezi, te fură
Cu necontenitul zîmbet
Şi cu-a vorbelor căldură.
Harnică, din zorii zilei
Nu stau mîinile copilei
Fără lucru, tot să prindă,
Casa lor toată-i oglindă.
La izvor vezi pe Rodica
Pînă-n zori, cînd pe sub streşini
Încă doarme rîndunica.


63
Pe izlaz nu-i multă hrana,
Dar vezi albă ce-i Joiana!
Şi-n amurg copila-n tindă
Foc în vatră vrea s-aprindă,
Dar mu-mu, Joiana muge .
Radă, fă, s-alergi degrabă,
Că-n şopron viţelul suge.
. .Doar. e tare! Haid. mai iute!.
Şi din drum, ca să-i ajute,
Vin flăcăii totdeauna.
Nu-l înjugi aşa cu buna
Pe viţel, şi Rada-i slabă,
Ştiu flăcăii! Şi-şi fac seara
Pe-aici vecinic ceva treabă.
Vaca-i tot ce-au ei, ea biata!
Toarce-n sat cu ziua fata,
Dar e veselă din fire;
De noroc şi-ndestulire
Inima-i în veci e plină:
Cînd e fericită, spune-mi,
Mai mult ce-are o regină?
Rada-i nălucire vie,
Cînd aleargă pe cîmpie
Şi-i bat vînturi în cosiţă,
Ori cînd seara stă-n portiţă,
Şi-o întrebi: .Ce-aştepţi, iubită?.
Şi pe dup-un stîlp s-ascunde,
Galbenă şi zăpăcită.
64
Dar la holdă! Arde soare,
Fetele secerătoare
Rîd şi cîntă, snopi fag grîul,
Murmură-ntre sălcii rîul:
Fug la rîu vro patru fete,
E şi Rada? Fug flăcăii
Şi ei, toţi, şi nu le-e sete.
Şi-n genunchi atunci pe ţărmuri
Ea din pumni cît două sfărmuri
Bea, iar Nicu: . .Dă-mi şi mie!.
. .Taci! şi bea din pălărie!.
Cere el, cer mulţi să-i deie:
Rada rîde, le dă apă,
Toţi din pumnii ei să beie.
. Zece stropi nu pot să-ncapă:
Prea e mic păhar de apă!.
Şi-atunci ea, cînd el glumeşte,
Joacă pumnii şi-l stropeşte
Pe obraz, dar drăgălaşă
Tot ea-l zvîntă,-n loc de cîrpă
Mîneca de la cămaşă.
Şi cum ştie ea s-aleagă
Ce-i frumos! Atît de dragă
O dă portul îmbrăcîndu-l!
Cînd o vezi, te-mbată gîndul
Că, iubind-o trei dumineci,
S-ar mira de tine-altarul
Ce păcat ai să cumineci!
65
Iat-o veselă şi-aprinsă;
Joacă hora! Cum e-ncinsă,
Cum îşi poartă-a ei făptură,
Toată-i ca-n zugrăvitură .
Mamele, privind-o-n horă,
Să cotesc: .Olio, tu leică,
Ce mai drac frumos de noră!.
De-o-ntîlnesc în drum bătrînii,
Ei fac pod cu palma mîinii
Peste ochii slabi, s-o vadă:
.Draga moşului, tu Radă!.
Şi uimiţi de fata Dochii
O dezmiardă şi, cînd pleacă,
Umezi au de lacrămi ochii.
Dar de-i Rada cît de blîndă,
Ea de mic-a fost osîndă
Pentru sat. Şi nu-i mirare,
Ei flăcăi, ea fată mare:
Pentru-un rîs al ei se ceartă,
Şi din joc se prind feciorii
La trînteli, cît Doamne iartă!
Da! Şi Rada-i mare hoaţă,
Poate satul tot să-l scoaţă
Din sărit, ea ştie bine!
Dar se teme de-oarecine.
Mă-sa e? Ferească Domnul!
Alt temut: ca să nu-şi piardă
Pe acel ce-i pierde somnul.
66
. .Unde mergi?. . .Mă duc la moară!.
. .Viu şi eu!. Şi din uscioară
Vladu iese-n cap de stradă.
. .Nu m-ajungi!. . .Te-ajung eu, Radă!.
Dar fugind i se desprinde
Şorţul alb din brîu, iar Vladu
Nu-i dă şorţul, ci i-l vinde.
. .Ieri mi te-am făcut scăpată;
Azi nu-mi scapi nesărutată!.
. .Cum nu scapi din mînă fumul .
Nu-mi eşti drag, de ce-mi ţii drumul?.
Ea nu-şi crede-a ei cuvinte;
De le-ar crede Vladu însă,
Rada şi-ar ieşi din minte.
Şi cum vrea şi nu vrea fata,
Dragul ia, dragul dă plata.
Un sărut păcat să fie?
Numai popa să nu-l ştie,
Că te sperie cu iadul .
M-ar putea speria pe mine
Popii toţi, de-aş fi eu Vladul!
67
TREI, DOAMNE, ŞI TOŢI TREI
Avea şi dînsul trei feciori,
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dînsul, ce fiori,
Cînd se gîndea că-i greu războiul,
N-ai timp să simţi că mori.
Şi luni trecut-au după luni .
Şi-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Şi mîndrii codrului păuni,
Romînii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.
Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă-vară .
Şi rînd pe rînd veneau în sat
Şi ieri şi astăzi cîte unul
Din cei care-au plecat.
Şi-ai lui întîrziau! Plîngînd
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă
Cu ochii zarea măsurînd,
Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gînd.
Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cît creştea de rece gîndul.


68
El a-ntrebat pe toţi d-a rîndul,
Dar nimeni ştire nu-i ştia.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.
Căprarul vechi îi iese-n prag.
. .Ce-mi face Radu?. el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
. .E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintîi şirag!.
O, bietul om! De mult simţea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, cînd ştia anume,
El sta năuc şi nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înţelegea.
Blăstem pe tine, braţ duşman!
. .Dar George-al nostru cum o duce?.
. .Sub glie, taică, şi sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!.
. .Dar bietul Mircea?. . .Mort şi Mircea
Prin văi pe la Smîrdan..
El n-a mai zis nici un cuvînt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ţinea privirile-n pămînt,
Părea că vede dinainte-i
Trei morţi într-un mormînt.
69
Cu pasul slab, cu ochii beţi
El a plecat, gemînd p-afară,
Şi-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieţi,
Şi se proptea de slab, sărmanul,
Cu mîna de păreţi.
Nu se simţea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simţească;
El trebuia să s-odihnească .
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormîntînd în palme-i
Slăbitul său obraz.
Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.
Era-n amiazi şi-n miez de vară
Şi soarele-a scăzut spre seară,
Şi-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.
Treceau bărbaţi, treceau femei,
Şi uruiau trăsuri pe stradă,
Soldaţi treceau făcînd paradă, .
Şi-atunci, deştept, privi la ei
Şi-şi duse pumnii strîns pe tîmple:
.Trei, Doamne, şi toţi trei!.
70
LA OGLINDĂ
Azi am să-ncrestez în grindă .
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.
Iată-mă! Tot eu cea veche!
Ochii? hai, ce mai pereche!
Şi ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Şi la ureche
Uite-o floare.
Asta-s eu! Şi sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa
Şi ce fată frumuşică
Are mama!
Mă gîndeam eu că-s frumoasă!
Dar cum nu! Şi mama-mi coasă
Şorţ cu flori, minune mare .
Nu-s eu fată ca oricare:
Mama poate fi făloasă
Că mă are.
Ştii ce-a zis şi ieri la vie?
A zis: . .Ce-mi tot spun ei mie!
Am şi eu numai o fată,
Şi n-o dau să fie dată;
Cui o dau voiesc să-mi fie
Om odată..


71
Mai ştiu eu! Şi-aşa se poate!
Multe ştiu, dar nu ştiu toate.
Mama-mi dă învăţătură
Cum se ţese-o pînzătură,
Nu cum stau cei dragi de vorbă
Gură-n gură.
N-am să ţes doar viaţa-ntreagă!
Las. să văd şi cum să leagă
Dragostea . dar ştiu eu bine!
Din frumos ce-l placi ea vine .
Hai, mă prind feciorii dragă
Şi pe mine!
Că-s subţire! Să mă frîngă
Cine-i om, cu mîna stîngă!
Dar aşa te place dorul:
Subţirea, cu binişorul
Cînd te strînge el, să-ţi strîngă
Tot trupşorul.
Braţul drept dacă-l întinde
Roată peste brîu te prinde
Şi te-ntreabă: .Dragă, strîngu-l?.
Şi tu-l cerţi, dar el, nătîngul,
Ca răspuns te mai cuprinde
Şi cu stîngul.
Iar de-ţi cere şi-o guriţă .
Doamne! Cine-i la portiţă?
Om să fie? Nu e cine!
Hai, e vîntul! Uite-mi vine
Să văd oare cu cosiţă
Sta-mi-ar bine?
O, că-mi stă mie-n tot felul!
Să mă port cu-ncetinelul:
72
Uite salbă, brîu, şi toate!
Şi cosiţe cumpărate,
Stai, să-nchei şi testemelul
Pe la spate.
Uite ce bujor de fată .
Stai să te sărut o dată!
Tu mă poţi, oglindă, spune!
Ei, tu doară nu te-i pune
Să mă spui! Tu ai, surată,
Gînduri bune.
De-ar şti mama! Vai, să ştie
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!
D-apoi! N-am să fiu tot fată,
Voi fi şi nevast-odată:
Las. să văd cît e de bine
Măritată.
Că mi-a spus bunica mie
Că nevasta una ştie
Mai mult decît fata, juna,
Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna .
Şi mă mir eu ce-o să fie
Asta una!
Brîu-i pus! Acum, din ladă
Mai ieu şorţu! O să-mi şadă
Fată cum îmi stă nevastă...
Aolio! Mama-n ogradă!
Era gata să mă vadă
Pe fereastă.
Ce să fac? Unde-mi stă capul?
Grabnic, hai să-nchid dulapul
Să mă port să nu mă prindă.
Salbă jos! Şi-n cui oglindă!
73
Ce-am uitat? Închisă uşa
De la tindă.
Intră-n casă? O, ba bine,
Şi-a găsit nişte vecine,
Stă la sfat... toată-s văpaie!
Junghiul peste piept mă taie;
Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bătaie!
74
EL-ZORAB
La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
. .Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vînd pe El-Zorab.
Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, cînd îl port
Şi-l joc în frîu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mîntuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cît socoţi!.
El poartă calul, dînd ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.


75
. .O mie de ţechini primeşti?.
. .O, paşă, cît de darnic eşti!
Mai mult decît în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!.
Arabul ia, cu ochii plini
De zîmbet, mia de ţechini .
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!
Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! .
El strînge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gînd,
Deodată însă, tremurînd,
Se-ntoarce, stă pe loc.
Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.
Cuprinde gîtul lui plîngînd
Şi-n aspra-i coamă îngropînd
76
Obrajii palizi: . .Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vînd!
Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
De-acum smochini, din mîna lor,
Ei n-or avea cui da!
Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mîinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rînd!
Ei nu vor mai ieşi rîzînd
În calea mea şirag!
Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Cînd va-ntreba de El-Zorab
Va rîde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmîndu-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!
Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!
77
Nu vei zîmbi, cum saltă-n vînt
Ardun al tău în alb vestmînt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pămînt!
O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pămînt
Şi coada ta fuior în vînt,
În zbor de rîndunea!
Cum mesteci spuma albă-n frîu,
Cum joci al coamei galben rîu.
Cum iei pămîntul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!
Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi .
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vînturi şi de ploi?
Nu vor grăi cu tine blînd,
Te-or înjura cu toţi pe rînd
Şi te vor bate,-odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;
Lăsa-te-vor flămînd!
Şi te vor bate,-odorul meu,
Să mori tu, cel crescut de noi!...
78
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!.
Se-ncruntă paşa: . .Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun
Să te de-a cîinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!.
. Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcîndu-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!
Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu .
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mîndri cai,
Dar eu, stăpîne, eu?
Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.
Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc .
Ce bine-mi poţi tu da?.
79
Dă paşa semn. . .Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!.
Sar eunucii, vin, îl prind .
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi...
El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sînge, roşu val
De sînge cald a izvorît
Din nobil-încomatul gît,
Şi cade mortul cal.
Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sîngele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.
Să-ntoarce-apoi cu ochi păgîni
Şi-aruncă fierul crunt din mîini:
. .Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la cîini!.
80
SUPŢIRICA DIN VECINI
Ea mergea căpşuni s-adune,
Fragi s-adune .
Eu şedeam pe prag la noi.
Ea, ca şarpele prin foi,
Vine-ncet, pe ochi îmi pune
Mînile ei mici şi moi,
În ureche-o vorbă-mi spune,
Rîde lung şi fuge-apoi.
Pieptul plin cu mîna-l ţine,
Strîns îl ţine,
Că-i piept tînăr şi mereu
Ar sălta, şi-n salt e greu.
Stă pe loc şi-i pare bine,
Bate-n palme: . .Te ştiu eu:
Nu mai viu! De viu la tine,
Mă săruţi şi nu mai vreu!.
Eu o chem şi-i spui de toate,
Multe toate,
Multe bune şi-n zadar,
. .Nu-mi faci capul călindar!
Nu te cred şi nu să poate!.
Eu mă-ntorc: . .Ei du-te dar!.
Capul mi-l proptesc pe coate,
Stau pe prag, pe gînduri iar.
Stînd aşa, un braţ ridică,
Blînd ridică,
Părul meu, pe frunte dat.


81
Cînd mă-nalţ rămîn mirat.
. .Te-ai întors?. Şi, supţirică,
Ea pe piept mi s-a lăsat
Şi zîmbea c-un fel de frică:
. .Răule, te-ai supărat?.
82
NUMAI UNA!
Pe umeri pletele-i curg rîu .
Mlădie, ca un spic de grîu,
Cu şorţul negru prins în brîu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi cînd o văd, îngălbenesc;
Şi cînd n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar cînd merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec .
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cît e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.
Şi cîte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: .De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!.
Îmi fac de cap? Dar las. să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,


83
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor .
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!
Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dînsa, eu să ştiu
Că am urîtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pămîntul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!
Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cînte lumea cîte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decît să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!
84
BRÎUL COSÎNZENII
Avea Ileana ochi de soare
Şi galben păr, un lan de grîu;
Vestmînt avea ţesut în floare
Şi-un brîu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brîu.
Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Şi-n brîu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.
Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Şi verile să-i fie reci.
Dar Sfîntul Soare ziua-ntreagă
Pîndeşte brîul . l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
Şi el acum şi-ar răzbuna!
Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,
Iar păzitor pe vînt îl are .
Întreaga viaţă vis îi pare
Şi joc îşi bate de flăcăi.


85
Dar Făt-Frumos zîmbind s-arată,
Şi-n drumul lui umblînd de-atunci
Simţea de-ajuns frumoasa fată
Că viaţa noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.
Din ochi albaştri de cicoare
Pe sînu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!
. .Atîta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi .
Visarea ta la ce ţi-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brîul să-l dezlegi!.
Ea tremură zîmbind şi geme:
. .Norocul meu întreg îl vrei!.
Ea numai pentru brîu se teme,
Că vor afla duşmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brîul ei.
. .De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros..
El zice-aşa, să zică iară,
Să-i facă gîndul ei uşor,
86
Iar gîndu-i se topea de pară .
Şi-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată şi fecior.
Au fost ascunşi încît nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brîu şi l-a răpit.
Atunci Ileana şi simţeşte
Că-i arde plînsul în priviri;
Ea după brîu în jur priveşte
Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte
Că nu e brîul nicăiri.
Şi cum ea varsă desperată
Un plîns amar, un cald şiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brîu stropit de ploi.
Şi-n ceruri călătorul Soare
Rîdea cu hohot repetat
Şi prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeţi răzbunătoare
De-a lungul brîului furat.
. .Vai, brîul meu! gemea copila.
Atît de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!.
Şi-apoi plîngea, mai mare mila,
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.
87
De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din cîte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.
Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zîmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brîul cînd în minte-i vine
Îşi bate şi-azi de tine joc.
Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brîu e viu mereu:
Cînd plouă, vara, cîteodată
Un brîu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.
88
DUŞMANCELE
Las. ochii, mamă, las. să plîngă!
Tu-n leagăn tot cu mîna stîngă
Mi-ai dat să sug de-aceea sînt
Nătîngă!
Dar n-am pus doară jurămînt,
Să merg neplînsă în mormînt!
Nu plîng că mi-e de Leana teamă;
De ciudă plîng eu numai, mamă.
Cuvintele ei nu le ieu
În samă,
Dar mi-e ruşine şi mi-e greu,
Că scoală satu-n capul meu.
Ea duce sfat din casă-n casă
Că n-am broboade de mătasă,
N-am şorţ cu flori . şi dacă n-am
Ce-i pasă?
N-am mers să-i cer, aveam-n-aveam;
Şi n-o să-mi meargă neam de neam.
Stă-n drum de vorbă cu vecine
Şi bate-n pumni: . .Să mor îmi vine,
Auzi tu! Să se prindă ea
Cu mine!
Ştii, ieri, la moară, ce spunea?
Că-s proastă foc şi gură rea!
Şi-auzi! îi umblă-n cap, tu, soră,
S-ajungă ea Lucsandrei noră!


89
O, meargă-i numele! N-o vezi
La horă?
Ce şorţ! Nu-ţi vine nici să crezi;
Fă cruce, fa, să nu-l visezi.
Nu l-aş purta nici de poruncă!
Ce poartă ea, alt om aruncă.
C-un rînd de haine-o văd mergînd
La muncă,
La joc şi hori acelaşi rînd,
Îl poartă-ntruna, şi de cînd!
Lucsandra-i doară preuteasă,
Ea-şi cată noră mai aleasă,
S-o ducă-n bunuri şi-n duium
Acasă.
Ea n-a ajuns, oricum şi cum,
Să-şi strîngă nora de pe drum.
Să-şi ieie noră pe-o satană?
Că e săracă şi golană;
De ce nu vine ca să-i dau
Pomană?
Nu-i casa lor în care stau
Şi-n casă nici cenuşă n-au!.
Auzi tu, mamă, cîte-mi spune?
Şi-aleargă-n sat să mai adune
Şi cîte porecliri pe-ascuns
Îmi pune.
De-aş sta să-i dau şi eu răspuns,
La cîte legi am fi ajuns!
90
Ea-mi sare-n drum, că doară-doară
M-apuc să-i spui o vorbă-n poară;
Şi dacă tac, îi vin călduri
Să moară.
Să vezi tu, mamă,-njurături!
Că ea cu mă-sa-s zece guri.
Cu gura, mă-sa bate-o gloată,
Şi-i de otravă Leana toată .
Mi-ar pune capul sub picior,
Să poată.
Dar lor pe plac eu n-am să mor,
Că n-am ajuns la mila lor.
De foame nu dau popii ortul!
Eu iarna singură-mi ţes tortul
Şi umblu şi eu cum socot
Că-i portul.
De n-am mătăsuri, am ce pot,
Nici bun prea-prea, nici rău de tot.
Mă prind cu ea? Cel sfînt s-o bată!
Dar cum mă prind? Ea e bogată,
Ce haine mi-am făcut ca ea
Vrodată?
La joc mă poţi oricînd vedea
Cu fetele de sama mea!
Ori am vorbit cu dînsa glume?
O fac de rîs şi-i scot eu nume?
Ori ies, gătită-n ciuda ei,
în lume?
91
Îi ştiu eu focul . ochii mei!
Lisandru e, că alta ce-i?
Dar ce? Îl ţiu legat de mine?
Îl trag de mînecă? Ba bine!
El vine-aşa, de dragul lui,
Cînd vine.
Eu nu pot uşa să i-o-ncui,
De stă prea mult, eu cum să-i spui?
Sunt eu la urmă vinovată,
Că Leana umblă ca turbată
Să-l vadă-n casa lor intrînd
O dată?
Şi dacă lui nu-i dă prin gînd,
Ea blastemă de nu-şi dă rînd!
Dar poate da ea bobi cu sîta!
O fierbe ciuda pe urîta,
Că-s mai frumoasă decît ea,
Şi-atîta!
Să aibă Leana-n frunte stea,
Nu-i partea ei ce-i partea mea.
Că boii-s buni, bine-i bogată;
Dar dacă pui flăcăi odată
S-aleagă dînşii cum socot
O fată:
Bogata-şi pupă boii-n bot,
Îmbătrînind cu boi cu tot!
92
MOARTEA LUI FULGER
În goana roibului un sol,
Cu frîu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind,
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.
El duce regelui răspuns
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurînd de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi .
Atîta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!
Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sînge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.
Sărmanul crai! Cînd l-a văzut
Şi, cînd de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strînşi, fără de glas,
Ca un pierdut.
Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
Şi pe-un voinic ce cuteza


93
Să-nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii dacă pier
Cei buni aşa?
Dar mîne va mai fi pămînt?
Mai fi-vor toate cîte sînt!
Cînd n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfînt?
Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Şi tot palatul plin era
De plîns cumplit.
La stat şi umblet slabă ce-i!
Topiţi sunt ochii viorei
De-atîta vaiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmîntul doamnei rupt
De mîna ei!
. .De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plîngă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!
94
Nu-l dau din braţe nimănui!
Închideţi-mă-n groapa lui .
Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
Îţi laşi părinţii-n plîns şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!.
Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mîini de fier, ca fier să frîngi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plîngi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strîngi,
Să-l încălzeşti!
Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trîmbiţile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi .
Rîdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.
Pe piept, colac de grîu de-un an,
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mîna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.
Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste rîu.
95
Merinde ai colac de grîu
Pe-un drum de veci.
Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cînd vei fi dus.
Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzîndu-ţi chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...
Iar cînd a fost la-nmormîntat,
Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plîngă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plîngă pe-un fecior
De împărat!
Şi popi, şirag, cădelniţînd
Ceteau ectenii de comînd .
Şi clopote, şi plîns, şi vai,
Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai,
Şi nat de rînd.
Şi mă-sa, biata! Cum gemea
Şi blestema, şi se izbea
96
Să sară-n groapă: . .L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plîngînd din vis,
Din lumea mea!
Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cît munţii de voinic,
Ori cît un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!
Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi .
De mori tîrziu ori mori curînd,
De mori sătul, ori mori flămînd,
Totuna e! Şi rînd pe rînd
Ne ducem toţi!
Eu vreau cu Fulger să rămîn!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpîn,
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un păgîn şi Dumnezeu,
E un păgîn.
De ce să cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormînt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfînt!
Credinţa-i val, iubirea vînt
Şi viaţa fum!.
97
Şi-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit. .
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.
Un sfînt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude cînd îl chemi:
Bătrîn ca vremea, stîlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.
Şi sprijin pe toiag cătînd
Şi-ncet cu mîna ridicînd
Sprîncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
. .Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plîngînd.
De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frîngi .
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plîngi.
Pe cer cînd soarele-i apus,
De ce să plîngi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pămîntul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăieşte-n veci,
E numai dus.
98
N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rînd cu Volbură-mpărat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Ca ţara lui.
Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost nici unul plîngător,
Că viaţa-i fum.
Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea .
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.
De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gîndit
La moarte şi la tînguit,
Căci plînsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!
Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?
99
Dar ştiu un lucru mai pe sus
De toate cîte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mîine nu-s!
Şi-oricît de amărîţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat! .
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!.
Ea n-a mai plîns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb . era un vis
Şi ea-l trăia.
Senini de plînset ochii ei,
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie ce-i.
Şi nu putea.
I-a fulgerat deodată-n gînd
Să rîdă, căci vedea plîngînd
O lume-ntreagă-n rugăciuni. .
.În faţa unei gropi s-aduni
100
Atîta lume de nebuni!
Să mori rîzînd....
Şi clopotele-n limba lor
Plîngeau cu glas tînguitor;
Şi-adînc, din bubuitul frînt
Al bulgărilor de pămînt,
Vorbea un glas, un cîntec sfînt
Şi nălţător:
.Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun cînd le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!.
101
PĂSTORIŢA
Umbre mari răsar pe cale,
Ziua moare după culmi;
De pe coastă, pe sub ulmi,
Se scoboară mieii-n vale.
Obosit şi blînd popor!
Şi cîntînd, păşeşte-agale
O copilă-n urma lor.
. .Noapte bună, soare sfînt,
Pînă mîine! Noapte bună!
Mîine iar vom fi-mpreună,
Tu să rîzi şi eu să cînt.
Mîine pînă-n zori te scoală,
Adă flori de-argint în poală
Şi le-aşterne pe pămînt!.
Şi, murind, întinereşte
Soarele de dragul ei,
Şi-o cunună de scîntei
El prin păr i le-mpleteşte:
. .Mîine dacă n-oi veni.
Păru-n apă ţi-l priveşte,
Dor de mine de-ţi va fi!.
Şi-i va fi de soare dor!
Mîine blonda păstoriţă,
Despletind a ei cosiţă
Toată ziua la izvor,
Va privi cu drag la plete
Pline de-aur ce i-l dete
Soarele ascuns sub nor.


102
PRAHOVA
Din pămînt, din locuinţa
Mamei tale, ieşi zîmbind,
Prahova! Şi stai mirată
Şi te tremură dorinţa
Să vezi lumea cu lumină!
Inima de plîns ţi-e plină;
Ochii tăi spre soare cată
Şi-ai tăi ochi mai vii s-aprind.
În pămînt cît e de rece
Şi-n pămînt nu vezi nimic .
Nu te mai întoarce-acasă!
Eu pe drum te voi petrece
Cu poveşti şi cu poveţe,
Voi cînta a ta frumseţe!
Lasă lumea ta, o lasă,
Tu frumoasă, eu voinic!
Vino-ncet pe-aici, iubită!
Adă mîna, să nu cazi
Peste pietrele din cale!
Tu tresari de fericită
Şi-mbătată de viaţă;
Soarele-ţi răsare-n faţă .
Haid-acum fugind la vale
Printre şoptitorii brazi.
Ce frumos se-mbracă dealul
Cu flori roşii pe-unde treci!


103
Îţi întîmpină sosirea
Munţii ce despart Ardealul,
Codrii vechi şi plini de noapte,
Luncile cu mii de şoapte.
Rîzi cu hohot la privirea
Neguroşilor Buceci?
Uite-acum cît eşti de mare,
Uite ce frumoasă eşti!
Tu, sălbatico-ntre fete,
Iată sate-acum în zare,
Prahova, să fii cuminte!
Ţine cumpăt la cuvinte,
Stăi şi pune-ţi flori în plete,
Mai frumos să te găteşti.
Potriveşte-ţi părul bine;
Strînge mijlocelul tău,
Pieptul plin ca să-ţi răsară!
S-or uita flăcăi la tine,
Şi copile tinerele:
Să vorbeşti frumos cu ele,
Să nu-ţi scoată vorbă-n ţară
Că tu eşti crescută rău!
Iată satul! E Azuga.
Tu auzi acum întîi
Dulce vuiet de vioară .
Haid,-iubito, haid. cu fuga,
Să jucăm şi noi chindia!
Cum te-aprinde veselia
104
Şi cum joci tu de uşoară,
Şi-ai voi să tot rămîi!
Dar te mînă-n lume dorul
Să vezi lumea! Şi tu fugi
Şi te pierzi visînd cu gîndul.
Veselă-ţi mlădii trupşorul
Şi la brîu pui flori de viţă,
Flori de crîng pui în cosiţă
Şi pe-alesul tău visîndu-l
Treci prin văi, cu blînde rugi.
Dar auzi! E plin pămîntul
De răsunete! Pe loc
Un balaur cît un munte
Vine-nfiorat ca vîntul
Cu o sută de picioare .
Cu mugiri şuierătoare,
Şi-i c-un ochi de foc în frunte
Şi pe nări el varsă foc!
Prahova năvalnic sare,
Neştiind aceasta ce-i.
Pletele-i rămîn răzleţe,
Ochii plini de spaimă-i are
Şi cu pieptul gol s-aruncă
Peste liniştita luncă .
Părul ei sunt valuri creţe,
Spuma albă-i pieptul ei!
Te-ai speriat, frumoasă fată,
Galbenă ce te-ai făcut!
105
A fost tren, n-a fost balaur!
Plîngi acum şi, ruşinată,
Pieptul plin, vădita taină,
Ţi-l ascunzi sub larga haină
Şi dai părului de aur
Tot repaosul pierdut.
Dar tu uiţi curînd! Şi iară
Salţi pe netedele lunci,
Şi cu rîsuri repetate,
Veselă din cale-afară,
Iai cîmpiile de-a latul,
Şi cînd vezi deoparte satul
Baţi în palme şi pe spate
Capul gingaş ţi-l arunci.
Iat-o! Pe sub rîpi înalte,
Ea cu hohote adînci
Fuge, parcă-i urmărită;
Strînge pieptul să nu-i salte
Şi pe după stînci dispare .
Şi tîrziu, departe-n zare,
Leneşă şi obosită,
Iese iar de după stînci.
Cîteodată, mînioasă,
Spumegînd la cotituri,
Te azvîrli vuind la vale .
Dar aşa eşti mai frumoasă!
Ochii negri ţi-i întuneci;
Şi sălbatică aluneci;
106
De-al tău vuiet gem în cale
Luniştitele păduri.
Stai! Tu simţi un tremur rece!
Caraimanul, pînă-n nori,
Stă pîndind în cap să-ţi cadă
Pe sub el dacă vei trece!
Uite, parcă-l mişcă vîntul!
Să ne-ajute Domnul sfîntul!
Uite-acum, să nu ne vadă .
Am scăpat! dar ce fiori!
Dar de ce-ţi astîmperi pasul?
Prahova, de ce te miri?
De ce vezi, îţi moare mintea
Şi-ţi întinereşte glasul .
Iată, vilele răzleţe
Cu ciudate turnuleţe!
Tu te-nchini pe dinaintea
Învechitei mînăstiri.
Vezi castelul în lumină;
Brazi trăsniţi pe dînsul cad.
Şi sub codru, visătoare,
Trece-n gînduri o regină
Palidă . e Carmen Sylva!
Al ei nume pomeni-l-va
Codru-n veci, c-a fost sub soare
Doamna codrilor de brad.
Să plecăm, frumoasă fată,
Să plecăm, că zăbovim!
Iată, Prahoviţa-n vale,
107
Ca şi tine-o alintată,
Pribegind cu doru-i volnic!
Iată. Cîmpina pe colnic,
Şi Doftana-ţi iese-n cale .
Şi noi tot călătorim.
Şi-acum trenul cînd mai vine
Nu te temi! Cu el în pas
Fugi alături, salţi nebună,
Rîzi de el, şi el de tine!
El uşor şi tu uşoară .
Dar el zboară, zboară, zboară,
Şi prin văi departe sună
Batjocoritoru-i glas.
Dar ce ai, frumoasă fată,
De ce-ţi bate pieptul des?
Prahova, după movilă
Pentru ce te-opreşti mirată
Şi pleci ochii? Colo-n zare
Un flăcău frumos răsare,
E Teleajenul, copilă,
Simţi că este-al tău ales.
Semne el cu mîna-ţi face;
Tu roşeşti rîzînd mereu,
Şi rîzînd te-neacă plînsul.
Prahova, te las în pace!
Nu mai ceri a mea-nsoţire,
Te-am adus pînă la mire:
Mînă-n mînă tu cu dînsul
Să plecaţi cu Dumnezeu!
108
VARA
Priveam fără de ţintă-n sus .
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.
Şi ca o taină călătoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Şi n-avea aripi să mai zboare!
Şi tot văzduhul era plin
De cîntece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am întors către pămînt .
Iar spicele jucau în vînt,
Ca-n horă dup-un vesel cînt
Copilele cu blonde plete,
Cînd saltă largul lor vestmînt.
În lan erau feciori şi fete,
Şi ei cîntau o doină-n cor.
Juca viaţa-n ochii lor
Şi vîntul le juca prin plete.
Miei albi fugeau către izvor
Şi grauri suri zburau în cete.
Cît de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aş vrea să plîng de fericit,


109
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!
Mi-e inima de lacrimi plină,
Că-n ea s-au îngropat mereu
Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu!
O mare e, dar mare lină .
Natură, în mormîntul meu,
E totul cald, că e lumină!
SPINUL
Stătea frumoasa pe-un răzor;
Voinicul lîngă ea devale,
Să-i scoată spinul din picior
Şi ea plîngea: . .Un spin în cale!
De ce tot rîzi? Ah, cum mă dor
Aceste rîsete-ale tale!.
Ea are flori de crîng la sîn,
Şi-n păr un trandafir sălbatic,
Şi părul ei de rouă-i plin.
. .Ei, las. să rîd! Tu ai cules
Trei fragi, venind peste coline,
Şi vezi cu ce mi te-ai ales!.
. .Trei fragi? Şi-atît e doară bine!
Căci n-am putut în deal să ies;
Trei fragi de-ar fi, sunt pentru tine!.
Cu ochii-nchişi şi strînşi de tot,
Ea de dureri izbea piciorul:
. .Ah, lasă-mă, că nu mai pot!.
. .Fricoasă eşti!. . .Da! Te-aş vedea!
Fricoasă, eu? Aşa e frica?
N-ai milă de durerea mea!
Nu-ţi pasă!. . .Da! Ca de nimica!
Ba-mi pasă mult, că eu n-aş vrea
Să-mi fie şchioapă nevestica!.


111
Ea-şi potriveşte floarea-n păr,
Şi-i înfloresc zîmbind obrajii
Cei albi ca florile de măr.
. .Să fiu chiar şchioapă, ce-i apoi?
Că ce ţi-e drag, tot drag rămîne!.
. .Eu nu zic ba! Dar uite, joi
Ni-e nunta, dragă, e ca mîine .
Tu cum să joci? Sărac de noi!
Să stai la masă-ntre bătrîne..
Ea-şi ţine braţul stîng pe piept
Şi-ncetişor dezmiardă fruntea
Flăcăului cu braţul drept.
. .Eu ţie vreau să-ţi fiu pe plac;
Şi n-o să joc, şi ce-i cu asta?.
. .Aşa-i! Dar eu? Eu ce mă fac?
La nuntă-mi, bată-o năpasta,
Să nu joc eu? De-aş şti că zac,
La nuntă vreau să-mi joc nevasta!.
Ea rîde-acum! . .Nebun ce eşti!.
Flăcăul grabnic să ridică:
. .Ei, iacă spinul! Ce-mi plăteşti?.
. .Vrei plată? Uite, ai trei fragi,
Şi din cosiţă-ţi dau bujorii....
. .Şi toată frunza de pe fagi!
De dor de fragi să plîng feciorii?
De flori dă-mi ochii tăi cei dragi
Şi pentru fragi dă-mi obrăjorii!.
112
Şi ea-l loveşte-ncetişor,
Zîmbind, cu palma peste gură.
. .Eu ştiu! Să ceri aşa-i uşor!
Dar las. acum! E joi aici
Şi nimeni, aşteptînd, nu moare!.
. .Mă porţi ca pe copiii mici! .
Dar joi, să ştii! Trei fragi şi-o floare!
Şi joi tu n-ai ce să mai zici,
Că pentru multe-mi eşti datoare!.
113
CÎNTECE
XXXI
Mama zice din Scriptură:
. .Dacă doi prieteni ai,
Vrînd să dai a ta avere
Unuia, cărui s-o dai?
Unul tace, altul cere;
Cest din urmă-i prefăcut .
Dă-o dar cui n-a cerut!.
Eu explic cuvîntul mamei:
.Mamă, eu te-am priceput!
Tu-mi eşti dragă, tu şi-o fată!
Tu-mi tot ceri să te sărut,
Ea nu-mi cere niciodată.
Şi, după scriptura ta,
Ghici, pe cine-aş săruta?.
XXXIV
Era în noaptea Învierii,
Îngenuncheatului popor
I se cînta legenda sfîntă
A marelui Mîntuitor.
Nepăsător eu stam de-alături
Privind modernii cărturari .
O copiliţă-ngenuncheată
Mă tot privea cu ochii mari.


114
Văzînd că singur în picioare
Aşa nepăsător rămîn,
Mi-a zis naiv şi cu mustrare:
.Da ce? matale eşti păgîn?.
A fost un fulger mititica
Şi în genunchi eu am căzut
Ca un fricos în faţa morţii;
Şi-n clipa asta . am crezut!
XXXVII
Cînd vii, la pălărie port
Şi eu o floare;
Cînd îmi zîmbeşti, în pieptu-mi mort
Răsare soare;
Neliniştit cînd te aştept,
Ah, cum mă doare;
Şi cînd nu vii, simţesc în piept
Că viaţa-mi moare!
XLII
Pe Bistriţa, cîntînd
O tînără fecioară,
În vînt avînd vestmîntul
Şi-n păr vuindu-i vîntul,
Cu pluta ei uşoară
Trecea-n amurgul zilei .
Pe Bistriţa cîntînd.
115
Închise între stînci,
Sălbaticele ape
Gemeau ca-n agonie,
Albastre de mînie,
Izbindu-se să scape
Cu vuiet şi cu vaiet .
Închise între stînci.
La cîrma plutei sta
Copila zîmbitoare:
Mireasă-i astă fată
Cu moartea cununată,
Şi-n stingerea de soare
Părea un chip din basmuri .
La cîrma plutei sta!
Privind în urma ei,
Vedeam cum dînsa trece
Rîzînd pe lîngă stîncă .
De nu venea adîncă
Din ceruri noaptea rece,
Şi-acum aş fi acolo
Privind în urma ei!
XLIV
Tu, ulciorule de lut,
Am avut aceeaşi soarte
Amîndoi dintru-nceput .
Eu din tine m-am născut
Şi de-a pururi după moarte
Iar vom fi acelaşi lut!
116
Astăzi plîng şi te sărut,
Că-mi eşti singurul meu bine
Şi eşti lut şi tu ca mine.
Din etern am fost un lut,
Dar o soartă-ntîmplătoare
Te-a făcut ulcior pe tine:
Om pe mine m-a făcut;
Ah, întors era mai bine!
XLV
Toamna tîrziu,
În noaptea cu lună,
Cum vîjîie codru
Şi geme, şi sună!
Din nordul cu neguri
Un vuiet răsare,
Şi vine, şi creşte
Mai uite, mai tare:
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Şi bine-nţelege
Al oştilor vuiet
Din norduri pornite .
El vrea să răscoale
Puteri obosite
Şi-njură şi urlă,
Că-şi simte pierirea.
Şi galben se face,
Nu poate s-adoarmă,
Nu-şi află nici pace,
117
Şi tremură codru
Cu inima ruptă
De spaimă, se zbate,
Cu vîntul se luptă,
Pocneşte şi sună
Şi-şi urlă durerea,
Căci vîntul îl prinde
Şi-l strînge de mijloc,
Topindu-i puterea!
Şi codrul se-ndoaie;
Şi-l biruie vîntul,
Rîzînd, îl sugrumă
Şi-i rupe vestmîntul,
Şi părul i-l smulge
Şi-n văi îl aruncă.
Un ţipăt răsare
Pe deal şi pe luncă:
Grăbitele păsări
Cu vuiet aleargă
Şi norii vin stoluri
Pe-ntinderea largă,
De spaimă s-ascunde
Pîrîul sub gheaţă .
Şi regele codru,
Din ultima viaţă,
Suspină văzîndu-şi
Pustiul, şi geme,
Şi cade pe spate,
Şi moare cu fruntea
Pe pieptul naturii,
Şi moare natura
De jalea pădurii
În toamnă tîrziu!
118
FIRE DE TORT
(1896)
119
D i n v i a ţ ă
MAMA
În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară .
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din cînd în cînd
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecînd
Prin colţuri de odaie.
Cu tine două fete stau
Şi torc în rînd cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngîndurată.


120
Şi firul tău se rupe des,
Căci gînduri te frămîntă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţîntă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Cînd fusul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.
...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti .
. .Ce vezi?. întreab-o fată.
. .Nimic... Mi s-a părut aşa!.
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plîns de-ngropăciune.
Într-un tîrziu, neridicînd
De jos a ta privire:
. .Eu simt că voi muri-n curînd,
Că nu-mi mai sunt în fire...
Mai ştiu şi eu la ce gîndeam?
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
121
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!.
Afară-i vînt şi e-nnorat,
Şi noaptea e tîrzie;
Copilele ţi s-au culcat .
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plîngînd:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi tîrziu cu mine-n gînd
Ca să visezi de mine!
122
LUPTA VIEŢII
Gazel
Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plînge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tînguitor.
Nimic nu-i mai de rîs ca plînsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Cînd n-ai un ţel hotărîtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.
E tragedie nălţătoare
Cînd, biruiţi, oştenii mor,
Dar sunt eroi de epopee
Cînd braţul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plînge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.
Oricare-ar fi sfîrşitul luptei,
Să stai luptînd, căci eşti dator.
Coperta: Isai Cîrmu
ISBN 9975-904-20-3 © «LITERA», 1998


123
Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plîng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.
124
ŞTEFĂNIŢĂ-VODĂ
Cu grabnicele sărituri
A sprintenei lăcuste
Apare-un cal, la cotituri.
Nechezul înspumatei guri
Speria tăcerea din păduri
Şi pacea văii-nguste.
În gura văii, lîngă pod
Boierii stau cu frică;
Ei par o gloată de norod,
Pe cai pitici şi plini de glod .
În scări temutul voievod
Cu hohot se ridică.
Strîngea de frîu şi tremura:
Iar calul, ud de cale,
Pămîntu-n loc îl frămînta
Şi spuma alb-o mărita
Cu sînge roş ce picura
Din strînsele zăbale.
. .Cînd vrei să-i afli, nu-i aduni!
Boieri, nu vi-e ruşine?
Vă văd aşa de-atîtea luni,
N-aveţi acasă cai mai buni?
Ori cum? Boieri, sunteţi nebuni?
Vă bateţi joc de mine?.
. .E grea ocara ce ne-o faci.
Spătarul îi răspunde.
. .Dar ţara-i suptă de haraci,


125
De greci nebuni şi de cazaci;
Săracă ţara, noi săraci,
Şi cai voinici, de unde?.
. .N-ai bani de-un cal? Ia calul meu!.
Boierii-n tremurare
Dau slujbe-n gînd lui Dumnezeu,
Spătarul suflă des şi greu,
Se pipăie la cap mereu
Să vadă de-l mai are.
. .Măria ta, vorbim şi noi..
. .Ei, las-o încurcată!
Vă văd aşa de rupţi şi goi
De latră cîinii după voi!
Sînteţi boieri, ori marţafoi?
Spătare, hai odată!.
Şi vodă sare jos din şea,
De frîu, fugaru-şi ţine.
Spătaru-ngălbenit privea,
Vedea ce e, şi nu vedea,
Spătarul asta n-o credea .
Spătaru-n urmă vine.
. .Aşa, jupîne, eşti cinstit,
Şi-al tău să fie darul.
Dar frîul nu! Mi l-am oprit .
Şi vodă frîul l-a smuncit
Şi-apoi cu frîul a lovit
Ponciş în ochi fugarul.
Cu ochii-nchişi şi fulgerat
De spaima loviturii,
126
Se nalţă roibu-nviforat,
S-azvîrle-n lături şi, turbat,
Ia cîmpu-n goană, îndreptat
Spre rîpele pădurii.
Se duce-orbiş, fără stăpîn,
Cu vuiet ca furtuna.
Boierii-ncremeniţi rămîn .
Iar coama calului păgîn
Cu barba bietului bătrîn
S-amestecă, sunt una.
. .Boieri! Mai ziceţi-mi apoi,
Că vodă nu v-ajută!
Sunteţi săraci, flămînzi şi goi;
Dar fiecărui dintre voi
Eu am să-i dau un cal de soi,
Că-n grajd mai am o sută!.
127
SCARA
Am găsit-o ieri în prun,
Dar . să nu grăbiţi ocara!
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură: . .Eşti nebun?
Pune scara!.
. .Dacă-njuri, eu n-o mai pun!.
Mai la urmă, pe-un cuvînt:
Să se lase sărutată
De atîtea ori deodată
Cîţi fuştei la scară sînt.
Sărutată .
Lăudat fii, Tată sfînt!
. .Unsprezece., spune ea;
Eu zic: . .Bine., pe credinţă:
Doar o fi avînd ştiinţă,
Scara cîţi fuştei avea,
Pe credinţă .
Asta e pierzarea mea!
Şi-o sărut mereu-mereu:
Orice-aţi spune, orice-aţi face,
Nu ştiu cum, dar mie-mi place
Să sărut . aşa sunt eu!
Orice-aţi face,
Doar e dat de Dumnezeu!
Dar te uită! Azi mă duc
Pe la ei, şi iată scara!


128
Vrînd să pui la cale ţara,
N-am de lucru şi m-apuc
Să-ntorc scara,
Şi cînd colo, stau năuc!
Dau să număr la fuştei .
Uite-i, frate, doisprezece!
Şi-un cuţit prin piept îmi trece
Împlîntat de mîna ei!
Doisprezece,
Iacă-mi moartea, dragii mei!
A greşit, îmi spuneţi voi?
Cum de n-a greşit să-mi spuie
Treisprezece? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, cînd e joi!
Zici că poate n-a ştiut
Cînd vorbea din prun cu mine?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborîndu-i şi-a tăcut!
Nu de mine,
Mi-e de dînsa, ce-a făcut!
M-a scurtat aşa, ştiind!
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă?
Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasă!
N-o mai cred, s-o văd murind!
129
NOI VREM PĂMÎNT!
Flămînd şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cît ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi cîine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vînt,
De ai cu iadul legămînt
Să-ţi fim toţi cîini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pămînt!
O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfînt:
Nici milă n-ai, nici crezămînt!
Flămînzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfîrşim de mila lor .
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pămînt!
De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vînt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormînt; .
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pămînt!


130
Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sînt
De-ar vrea să plîngă pe-un mormînt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormînt n-avem
Pămînt . şi noi creştini suntem!
Şi vrem pămînt!
N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mîni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurămînt
Să n-avem drepturi şi cuvînt;
Bătăi şi chinuri, cînd ţipăm,
Obezi şi lanţ cînd ne mişcăm,
Şi plumb cînd istoviţi strigăm
Că vrem pămînt!
Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grîu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pămîntul nostru-i scump şi sfînt,
Că el ni-e leagăn şi mormînt;
Cu sînge cald l-am apărat,
Şi cîte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat .
Noi vrem pămînt!
131
N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpîni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfînt,
Să vrem noi sînge, nu pămînt!
Cînd nu vom mai putea răbda,
Cînd foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormînt!
132
VOICHIŢA LUI ŞTEFAN
Doamna lîngă Ştefan vine,
Blîndă-n vorbe şi-n purtat:
. .Doamne, iar eşti supărat!.
. .Sunt, Voichiţă, pentru tine!.
Zăpăcită doamna sta
Şi-nflorită de ruşine:
. .Ce-am făcut, măria-ta?.
. .Tu?... Nimic!. Şi vodă strînge
Mîna doamnei, gînditor.
. .Şerpii-şi au culcuşul lor...
Ah, Voichiţo, cum aş plînge!
Rău ca Radu nimeni nu-i:
Uite-n pumni aşa aş frînge
Gît de lup cum e al lui!.
Doamna i-a pătruns cuvîntul,
Pînă-n suflet i-a pătruns.
El tăcea, ea n-a răspuns.
Noapte e, şi bate vîntul,
Şi prin noapte, cu vreo doi
Tari să baţi cu ei pămîntul.
Pleacă Ştefan la război.
Dintr-acelaşi ceas Voichiţa
Nu s-a mai oprit din plîns.
Brîu pe trup ea n-a mai strîns.
Nu şi-a mai gătit cosiţa.
În genunchi, c-un dor păgîn
Ea sărută iconiţa
Maicii Domnului, din sîn,


133
Unu-i soţ, iar altu-i tată,
Pentru care se ruga?
Zile-ntregi ea se lupta
De fiori cutremurată;
Cînd avea pe soţ în gînd
Ea se pomenea deodată
Pe părinte blestemînd.
.Ah, de-ar fi un zid de-aramă
Între dînşii, pînă-n nori!. .
Şi prin plîns adeseori
Îi părea că ei o cheamă
Să-i împace! Ea, dar cum?
Pe ea cine-o bagă-n seamă?
Prutul să-l opreşti din drum!
Şi-ntr-o zi, sătui de sînge,
Iată-i, moldovenii vin,
Sufletul, de milă plin,
Al Voichiţei cum se frînge:
Pentru soţul ei dorit
Rîde veselă, şi plînge
Pentru-un tată biruit.
Ea cu paşi grăbiţi porneşte
Să-şi cuprindă soţu-n prag;
Ochii-i stinşi s-aprind de drag,
Ştefan însă ocoleşte
Ochii doamnei, e pripit.
Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte
Nici să-i zică .bun sosit..
134
. .Tu mă ştii, Voichiţo, bine!
Neamul vostru-i neam de hoţi,
Şi-i voi duşmăni pe toţi,
Cum te duşmănesc pe tine!
Am să-i curm pe-ai tăi de veci .
Nu mai poţi trăi cu mine:
Tu ai mamă, poţi să pleci..
Doamna-ngălbenind scoboară
Ochii umezi în pămînt,
Făr-a zice vrun cuvînt.
Iese-apoi. I-a spus s-o doară,
Şi-a durut-o ce i-a spus .
Un altar ce se doboară
Cînd vin trăsnete de sus!
Şi rămas acum viteazul
Singur în iatac, şi-a pus
Capu-n mîini, pe gînduri dus.
El şi-a potolit necazul .
Dar pe doamnă o iubea!
Şi-ngropînd în coif obrazul
Ştefan vodă-acum plîngea!
135
DOINA
Copilo, tu eşti gata
De-a pururea să plîngi!
Şi cînd eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frîngi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Cînd plîngi, că-n urma ta
Noi plîngem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plîng cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.
Pe fete-n faptul serii
Le-ntîmpini la izvor,
Tu singură stăpînă
Pe sufletele lor.
Le-nveţi ce e iubirea
Şi rîzi cu ochi şireţi,
Deodat-apoi te-ntuneci
Şi cîntece le-nveţi:
Să cînte ziua-n luncă
Şi seara cînd se-ntorc,
Cînd triste-n pragul tinzii
Stau singure şi torc.
Cînd merg flăcăi la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Şi stai cu ei, ţi-e milă
Să-i laşi pustii, să pleci.
Cîntînd le-aduci aminte


136
De-o fată din vecini,
De mame şi de-ogorul
Umplut acum de spini.
Şi cînd i-omoară dorul
Şi-n jurul tău se strîng,
Pui fluierul la gură
Şi cînţi, iar dînşii plîng.
E plin de oameni cîmpul,
Tu, Doino,-n rînd cu ei.
Moşnegi şi oameni tineri
Şi tinere femei
Adună fînu-n stoguri
Şi snop din spice fac .
Din scutece copilul
Cînd plînge-n săhăidac
Te duci şi-l joci pe braţe
Şi-l culci apoi pe sîn,
Şi-i cînţi s-adoarmă-n umbra
Căpiţelor de fîn.
Din văi tu vezi amurgul
Spre culmi înaintînd,
Pe coaste-auzi pîraie
Prin noapte zgomotînd,
Şi-asculţi ce spune codrul
Cînd plînge ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac să fii poet.
Şi, singură cu turma,
Privind pierdută-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cîntări.
137
Pe deal romînul ară
Slăbit de-amar şi frînt.
Abia-şi apasă fierul
În umedul pămînt.
Tu-l vezi sărman, şi tremuri
Să-l mîngîi în nevoi.
Şi mergi cu el alături
Cîntînd pe lîngă boi.
Iar bieţii boi se uită
Cu milă la stăpîn .
Pricep şi ei durerea
Sărmanului romîn.
Eu te-am văzut odată
Frumoasă ca un sfînt,
În jur stăteau bătrînii
Cu frunţile-n pămînt.
Cîntai, ca-n vis, de-o lume
Trăită-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapă
Pe nume vrînd să-i chemi.
Şi-ncet, din vreme-n vreme,
Bătrînii-n jur clipeau
Şi mînecile hainei
La ochi şi le puneau.
Dar iată! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici,
Te văd cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i rădici!
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
138
Tu-i strîngi în codru noaptea
Sub brazi pe lîngă foc.
Şi cînţi cu glas sălbatec,
Şi-n jur ei cîntă-n cor
Cîntări întunecate
Ca sufletele lor.
Cînd ştii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fărtat,
Li-arăţi poteci ascunse,
Pe stînci le-aşterni tu pat.
Cînd pun picioru-n scară,
Ţii roibul lor de frîu;
Grăbit, cînd prind ei puşca,
Scoţi plumbii de la brîu:
Iar cînd ochesc, cu hohot
Tu rîzi, căci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.
Ai tăi suntem! Străinii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar cînd te-am pierde, Doino,
Ai cui am rămînea?
Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci suntem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămîi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas,
Învaţă-ne să plîngem
C-atît ne-a mai rămas!
139
LA PAŞTI
Prin pomi e ciripit şi cînt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi salciile-n albă floare .
E pace-n cer şi pe pămînt.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.
Şi cît e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntîlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi rîde-atîta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Şi-un vînt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfînt prin aer zboară.
E linişte. Şi din altar
Cîntarea-n stihuri repetate
Departe pînă-n văi străbate .
Şi clopotele cîntă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum rîd a drag şi plîng a jale!
140
Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gînd, din cer adus:
În fapta noastră ni e soartea
Şi viaţa este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrîni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind cîte-o bătrînă
Cu micul ei nepot de mînă.
Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plîngi pe-al tău copil dorit!
La zîmbet cerul azi ne cheamă .
Sunt Paştile! Nu plînge, mamă!
141
ÎN MIEZUL VERII
O fîşie nesfîrşită
Dintr-o pînză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.
Liniştea-i deplin stăpînă
Peste cîmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fîntînă
E pustiu; şi nu se-ngînă
Nici o boare.
Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adîncul firii pline
De repaos.
Şi cît vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte...
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.
Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe cîmpie
Într-atîta lume moartă!
Dor îl mînă, griji îl poartă,
Domnul ştie!
Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,


142
Strîns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sîrg ea vine,
Vine-n goană.
De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.
Cînd ajunge la fîntînă,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mînă
Saltă cumpăna bătrînă
Şi se pleacă.
Scîrţîind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.
Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frînt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.
Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.
143
Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.
Singur vîntul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată .
Somnuros în sus el cată
Către soare.
Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, pînă pleacă,
El se uită pe cîmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.
Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mînă
Şi zîmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fîntînă!
IARNA PE ULIŢĂ
A-nceput de ieri să cadă
Cîte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.


144
Nu e soare, dar e bine,
Şi pe rîu e numai fum.
Vîntu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipînd
Şi se-mping şi sar rîzînd;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrînd-nevrînd.
Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gîlcevesc
Vrăbii gureşe, cînd norii
Ploi vestesc.
Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scîncesc şi plîng grămadă
Pe la uşi.
Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.
Haina-i măturînd pămîntul
Şi-o tîrăşte-abia, abia:
145
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vîntul
Dac-o vrea!
El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Şi s-avîntă, şi se crede
Că-i bărbat;
Cade-n brînci şi se ridică
Dînd pe ceafă puţintel
Toată lîna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decît el.
Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc . să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!
El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.
. .Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cît o zi de post .
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dînsa şapte sate
Adăpost!.
146
Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin .
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!
Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.
S-oţărăşte rău bătrîna
Pentru micul Barba-cot.
. .Aţi înnebunit de tot .
Puiul mamii, dă-mi tu mîna
Să te scot!.
Cică vrei să stingi cu paie
Focul cînd e-n clăi cu fîn,
Şi-apoi zici că eşti romîn!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpîn.
Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dînsa scai,
Plină-i strîmta ulicioară
De alai.
Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
147
Rîd şi sar într-un picior,
Se-nvîrtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.
Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mîini:
. .Dracilor, sînteţi păgîni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la cîini!.
Şi cu băţul se-nvîrteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.
Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sîn şi face cruce
De Satan.
Ba se răscolesc şi cîinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrînii
Din bordei.
. .Ce-i pe drum atîta gură?.
. .Nu-i nimic. Copii ştrengari..
. .Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!.
148
ISPITA
Ei, acum te uiţi la cană,
Că s-a spart! Dar dă-o-n foc!
Nu-mi fi inimă duşmană
Cînd vezi răul lîngă mine .
Haide, prinde-mă mai bine
De mijloc!
Uite-mi hainele, ca spuma,
Le-am ţesut cu mîna mea;
Zici în gîndul tău acuma:
.Ce mai pui de căprioară!
Vezi, aşa o văduvioară
Mi-ar plăcea!.
Ha, ha, ha! Să-ţi meargă veste
De şiret!... Ei, cine-mi eşti!
Tragi cu ochiul la neveste;
Treci prin sate ca-mpăraţii
Da. te-or bănui bărbaţii
Şi-o păţeşti!
Spune-mi drept: ţi-au spus vrodată
Popii că păcate-ţi scriu
Dacă-mbrăţişezi vreo fată?
Să nu-i crezi! Ei ştiu Psaltirea,
Dar ce foc o fi iubirea
Nici nu ştiu.
Nu-ţi plac ochii verzi? Ei, iacă!
Uite-ai mei! Nu te uita
Prea cu dor, că pot să-ţi placă!


149
O, sunt tineri zeci şi sute
Cari ar vrea să mi-i sărute
Şi eu ba!
Hoţule! Te uiţi la mine;
Ştiu eu ce gîndeşti acum,
Că de-aceea ţi-e ruşine .
Eu de-aş fi flăcău odată
Nu m-aş ruşina de-o fată
Nicidecum.
Iacă... stau pe la fîntînă!
Dă-mi cîrligul... Aoleu,
Nu mă strînge-aşa de mînă!
Nu m-ai strîns? Şi-ţi vine-a plînge?
Haid. degrabă şi mă strînge,
Că eu vreu.
Crezi că nu? Ba cum s-arată
Ştii tu fata cum s-o-mpaci.
Ori te superi tu pe-o fată
Cînd o strîngi şi ea te-njură?
N-ai păţit? Ia taci din gură,
Că te faci!...
Şi mi-e cald! Şi uite-n faţă
Sunt aprinsă; şi zău nu,
Nimeni nu m-a strîns în braţă
Mijlocelul meu frîngîndu-l .
Dacă n-ai de-acuma gîndul,
Poate tu!
150
Vrei să bei? Şi nu ţi-e teamă
Că mi-e olul descîntat?
Cine bea să poarte seamă
Să sărute pe stăpîna
Olului... nu pune mîna,
Că te bat!
Ei, mă duc acum. Deseară
Iarăşi viu! Şi spune-mi drept
Vii şi tu? Te-ntîmpin iară
Ca şi ieri, cu vase pline!
Nu veni!... Şi să ştii bine
Că te-aştept!
151
DRAGOSTE ÎNVRĂJBITĂ
I
Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz .
Nu ştiu ce-avea fata, că-i era necaz
Şi umbla de colo pînă colo beată.
O vedea şi mă-sa că e supărată
Şi că-i joacă-n lăcrămi ochii arşi de foc,
O vedea prin casă că se-nvîrte-n loc;
Prinde-n mîini un lucru numai ca să-l prindă,
Iese-n tindă, intră, iarăşi iese-n tindă
Şi frămîntă casa cu nimic, aşa.
Ieri, cît a fost ziuă, nu s-astîmpăra
Nici cît baţi în palme, şi-alerga silhuie,
O trudea vreo taină şi-ar fi vrut s-o spuie
Şi de multă trudă, n-a vorbit deloc.
S-a culcat în urmă supărată foc
Şi prin somn întruna a vorbit cu şoapte.
Astă-dimineaţă s-a sculat de noapte
Şi-a tors două fuse pînă s-au sculat
Ceialalţi ai casei. Şi-avea plînsă faţa.
N-a vrut să mănînce. Toată dimineaţa
N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput
Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut
Albă şi-apoi verde şi-a izbit din mînă
Fusul plin şi furca şi-a umplut de lînă
Laviţele vetrei. . .Bine, fă, dar ce-i.?
A luat în urmă cusătura ei
Cea cu flori . cămaşă, soare de frumoasă .
Şi s-a dus în pragul tindei, ca să coasă.
Dup-un ceas de vreme, mamă-sa venind


152
Nu ştiu ce să-i spuie, s-a crucit privind
Cusătura fetei: . .Nu vezi că se pierde?
Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde;
Crucile pe umăr nu le-ai dus în şir.
Numără, Simino, numără pe fir;
Trei le treci şi două le desparţi deoparte,
Ca să iasă forma scrisă ca la carte.
Florile altiţei, tu le spînzuri sus,
Roşul de pe margini uite cum l-ai pus!
Şi-ai cusut cu negrul fluturii pe coate!....
A văzut Simina greşurile toate
Şi-a început să taie cusătura-n rînd.
Se uita la pînză! dar nebunu-i gînd
Alerga departe, numai foc şi pară.
Cînd se-ntoarse-n urmă mamă-sa de-afară
Şi-a pus mîna-n şolduri şi-a privit-o drept:
. .Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept!
Ce-a fost bun: păi, uite mînecile-s rele!
Ce-ai făcut? Stai beată şi te uiţi la ele!.
Ea prinzîndu-şi toate sculele-ntr-un loc
Le-azvîrli deoparte: . .Dă-le, mamă,-n foc!.
II
Avea biata fată ca de ce să-şi poarte
Sîmbetele însăşi. Zi, că şi la moarte
S-a gîndit Simina, dar la asta nu.
Mă-sa e de vină! Mă-sa-i zise: . .Du
Cîteva şi Linei, că şi ea-ţi aduce!.
Lina! Parcă fetei îi venea s-apuce
Şi de gît s-o strîngă pînă va muri
153
Lina, că din dînsa doar. le răsări
Cearta cu Lisandru! Lina-i vinovată!
Ieri, de la chindie, şi-astăzi ziua toată
S-a izbit cu gîndul, tot pe gînduri stînd,
Parcă e cu farmec! Tot acelaşi gînd,
Parcă-i sta Lisandru prapur înainte!
Se muncea Simina să-şi aduc-aminte
Cînd s-au prins la ceartă, pentru ce şi cum?
Ce-a zis el? Şi dînsa ce-a răspuns, şi-n drum
Cine-a fost s-audă? El a zis: . .Ei lasă,
Pentru-atîta lucru nu fi mînioasă!
Dac-am zis-o, iartă, n-am să ţi-o mai zic..
Ea s-a-ntors grăbită, n-a răspuns nimic
Şi-a plecat. Lisandru într-un suflet vine:
. .Nu te las, Simino, vreau să mor mai bine!
Nu te las acasă! Stăi, că faci păcat!
Uite, dă-mi o palmă şi să fiu iertat!.
El a hărţuit-o, n-a lăsat-o-n pace
Şi-o silea să rîdă. Hoaţa se preface!
Ea smucindu-şi însă grabnic braţul drept
L-a lovit cu pumnul mînioasă-n piept
Ca s-o lase-n pace! Şi-a plecat, nebuna!
Asta-i ce o doare, asta numai una:
L-a lovit! Lisandru, ca trăsnit, cum sta,
A privit în urmă-i şi-a strigat aşa:
. .Nu te cunoscusem, fă, mai dinainte!
Dar aşa ţi-e portul? Bine, ţine minte:
De pe mine-ţi crească iarbă verde-n prag..
Rău e şi Lisandru. Dacă-l are drag
Într-atîta fata . şi el ştie bine, .
Cum îl rabdă locul, Doamne, cum îi vine
Suflet să mai umble zile supărat
Pentru-o vorbă numai? El e om bărbat,
154
N-o să-şi prindă doară mintea c-o femeie .
Pentru ce s-aprinde? pentru ce să ieie
De bani buni prostia oricărei femei?
Vezi, a lui e vina! Nu e vina ei,
A voit să-şi bată joc de ea, s-o strîngă
Cu ţîţîna uşii. şi-i venea să plîngă
De necaz! Sărmana, ea s-a încrezut
Şi-acum el în urmă vezi ce i-a făcut:
I-a spus verde-n faţă că-i mai place Lina!
Ea-l iubeşte, biata, cum iubeşti lumina
Ochilor, şi toate-toate i le-a dat
Şi-acum el o poartă gurilor prin sat,
O-ngloteşte-n vorbe ca pe-o vinovată
Tuturor le spune, că Simina-i fată
Mai aşa şi-altminteri, toţi ştiu de la el
Că pe-un braţ Simina are un negel:
Vezi cum vine, Doamne, peste om năpastea?...
Toată ziua fata s-a gîndit la astea
Şi din toate una mai mult răsărea:
Şi-a bătut Lisandru joc numai de ea.
Şi gemea Simina, foc acum pe dînsul,
Şi strîngea din gură să-şi înghită plînsul.
III
A venit Joiana. Fata şi-a luat
Doniţa, să mulgă. Era bine seară.
Cald bătea prin frunze vînt de primăvară.
Fratele Siminei, Nicu, tremurînd,
Sta-n cămaşa-i lungă de copil, ţinînd
Lumînarea-n preajma doniţei. Deodată
155
El clăteşte ceara şi-ngînînd arată
Pe pămînt cu mîna: . .Uite ce-ai făcut..
Şi tîrziu la urma urmei a văzut
Fata că de lapte doniţa e goală:
Mult pe jos mulsese, şi-altă parte-n poală
Nicu e de vină! . .Nu mai văd defel!.
Şi-l izbi deoparte, şi-a lovit în el.
Şi plîngînd copilul şi-a cătat cărarea.
Ea luînd din mînă-i volnic lumînarea
O lipi de-o piatră ca să mulgă iar.
Nu mai era lapte şi mulgea-n zadar
Ugerul. Iar vaca poate niciodată
N-a mai fost ca astăzi neastîmpărată
Şi-a-ncetat Simina, ca s-a ostenit.
Cînd era prin tindă, ea şi-a amintit
C-a lăsat aprinsă albă lumînare.
.D-apoi ce? Atîta pagubă mai mare!.
Şi-i sări deodată gîndul la viţel:
N-a lăsat în uger lapte pentru el
Şi-l auzi, sărmanul, cît de jalnic muge:
.Ei, dar ce-i o noapte! Mîine-n zori va suge!.
Şi-a nălţat din umeri. Iac-aşa!... Ce-i pasă!
A intrat aprinsă şi grăbită-n casă,
Doniţa punînd-o după uşă-n cui.
Mă-sa stă crucită. . .Păi acol-o pui?
Vino şi strecoară laptele odată!.
Ea prinzîndu-şi grabnic vasul, i-l arată
Mă-sei şi-l izbeşte: . .Ce să mai strecor?.
Şi răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior.
Şi s-a-ntors şi mă-sa negrăind de teamă,
Nu cumva să bage omul ei de seamă,
Ce isprăvi îi face fata, c-apoi joc!
156
Şi s-au pus la cină. Fata sta la foc
Şi cînd zise mă-sa: . .Haida, fă, la cină!.
. .Nu mănînc!. răspunse şi ieşi-n grădină.
IV
Se-nserase bine. Turmele trecînd
Zîngăneau vrun clopot, şi veneau pe rînd
De la cîmp. Amurgul înnegrise zarea.
S-auzea-n departe tremurat cîntarea
Buciumului jalnic, ca un psalm în vînt.
Şi plîngea Simina şi privea-n pămînt
Şi-şi vedea viaţa toată pustiită
Dintr-o vorbă numai! Se simţea slăbită
Ca d-un veac de boală. Toate-acum s-au dus!
Şi din ce? Simina n-avea chip de spus.
Ieri, de către seară, a plecat Simina
Ca să duc-o mustră de cusut la Lina,
Prietena ei, poate cea mai bună-n sat
Mă-sa-n tîrg fusese ieri şi-a cumpărat
Mere; şi Simina a luat trei mere
Să le ducă Linei. Şi Lisandru-i cere,
Întîlnind-o-n stradă, mărul cel ţinut
Pentru el! Ea-l dete însă necerut:
De pe piept cămaşa vesel ea-şi desface,
Singur el s-aleagă mărul care-i place.
. .Dar dacă iau două?. . .Bine, dacă vrei,
Îmi ajunge unul.! . .Dar dacă iau trei?.
Şi Simina rîde: . .Mi le iei pe toate!
Dacă-ţi place, ia-le!. . .Tu te superi, poate?.
. .Nu, Lisandre; uite, aş fi vrut, aşa,
157
Să dau Linei unul. Lasă, că-i voi da
Altă dată; Lina n-are doar să piară!.
. .Dacă-i pentru asta, fac eu astă-seară
Să-ntîlnesc pe Lina, să-i dau mărul, vrei?.
. .Eu ţi le dau ţie, nu i le dau ei..
. .Bine, îi dau mărul, spui că-i de la mine,
Şi-aşa mi-e mai dragă Lina decît tine..
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
V
Ea stătea pe laiţ sub cireş. Cu ea
A venit şi Turcu. Liniştit şedea
Cîinele de-alături şi-şi privea stăpîna.
Braţul stîng nălţîndu-l, ea-şi aduse mîna
Pînă peste-obrajii rumeni şi învolţi,
Iar cu mîna dreaptă, apucînd de colţ
Mîneca ei stîngă, îşi ştergea plînsoarea.
Se pornise vîntul prin cireş, şi floarea
A-nceput să ningă şişăind domol,
Şi cădea pe pieptul şi pe braţul gol
Al Siminii, stîndu-i albă-n poala rochii.
Două-trei flori poate au ajuns în ochii
Cîinelui, şi-n urmă cîinele-a-nceput
Mîrîind să mişte capul. A tăcut
Cîteva clipite şi-a-nceput mai tare.
Fata, tresărită, se mira ce are
Cîinele, şi blîndă ea l-a mulcomit.
N-auzea nimica. Vîntul a clătit
Ramura pe care sta vro păsărică
Şi dormea, şi biata s-a zbătut de frică,
Şi-acel zgomot dase cînelui prepus.
158
Ce-ntuneric! Fata s-a izbit în sus,
Şi simţea că-i arde capul tot, ca focul,
Şi de-amar năvalnic n-o mai ţine locul.
.Prea sunt eu nebună!. Şi pe cînd zicea
S-a nălţat cu totul, hotărît avea
Gîndul să se ducă liniştit în casă.
Dar simţea o mînă grea cum îi apasă
Pieptul şi-o sugrumă, şi o ţine drept.
.Ce să fac în casă? Dar aici ce-aştept?.
Şi-i venea să ţipe ca dintr-o pădure
Şi-i venea să urle ca din foc, să-njure,
Şi-i venea să plece, noaptea cum era,
La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca?
L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină,
L-ar ruga, spunîndu-i că el nu-i de vină
Şi plîngînd i-ar zice: .Nu fi supărat,
Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat!.
El e bun ca lumea, el le iartă toate,
El nu ţine minte şi-ar ierta-o poate!
Şi cu-aceste gînduri ea s-a-mbărbătat .
Dar în clipa asta Turcu şi-a nălţat
Capul, întorcîndu-l într-o parte ţîntă.
S-a mişcat şi fata şi-a rămas ca frîntă
Şi simţea că ochii-i ca de friguri ard.
Cine-i? Ce-i acolo? S-auzea la gard
Parcă-i om, ce vine. Se gîndea Simina
Că de bună seamă iarăşi e vecina
Tudora, că dînsa, după obicei,
Rupe din gard vreascuri, cînd nu-i gardul ei.
Dar pe vremea asta? Tocmai potrivită,
Pe cînd toată lumea doarme liniştită.
De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus
Drept la gard, şi leicii furcă i-ar fi spus
159
Vorbe de ocară, numai trei cuvinte,
Că de mult tot fură gardul, ş-apoi minte
Dac-o-ntrebi, şi jură cînd e la prilej
Că de-a pus ea mîna măcar pe-un gîtej
S-o găsească moartă mîine-n zori vecinii.
Ba a spus odată tatălui Siminii:
. .Ce te legi de mine? Hai, să vezi ce ard,
Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard!
Vreai să-ţi fac eu poate gardul nou? Ba bine;
Leagă-te de fată-ţi, ce te legi de mine?
Ea-ţi despoaie gardul. .
Şi Simina sta
Locului, de spaimă nici nu cuteza
Să răsufle tare, ca să n-o audă
Tudora, şi-a prins-o tremurul de ciudă,
Şi simţea suindu-i sîngele-n obraz.
.Slabă eşti de înger!. Şi-i era necaz
De slăbia de astăzi, ca de-o făcătură.
Cîinele întruna mîrîie din gură.
Ca să tacă, fata grabnic l-a adus,
I-a pus capu-n poală şi pe ochi i-a pus
Mîinile, deodată a simţit că-i trece
Junghiul pe sub coaste, fulgerat şi rece,
Şi s-a strîns de spaimă toată lîngă pom
A văzut cu ochii cum trecea un om
Prin grădină. Iată-l! Ţine-n mîini zăbunul .
Parcă-s doi . e umbră! Nu, e numai unul.
Un tîlhar! Se duce spre fereastră drept.
Inima Siminei se zbătea în piept
Ca pe mal un păstrăv, şi vro două clipe
Nu-i venea răsuflet. Şi-i venea să ţipe,
Se temea. Să tacă mai rău se temea.
160
Ar fi mers în casă, dar dac-o simţea
De pe paşi tîlharul? S-ar grăbi să vie
Către ea, s-o bată. Doamne, cine ştie
Ce om rău e dînsul, rău, că altfel cum?
Vrun fugit din ocnă, care-ţi sare-n drum
Şi te-omoară. Iată-l, s-a oprit d-odată
Şi tiptil s-aşează la fereastră, iată
El îşi ţine-n mînă pălăria, stînd
Ca lipit de ziduri, şi din cînd în cînd
Îşi iveşte capul, numai cîte-o clipă
Şi pătrunde casa şi s-ascunde-n pripă.
Uite-acum se duce şi-acum stă lipit
La fereastra casei cea din răsărit,
Tot mai des priveşte, tot mai mult s-arată.
Parcă n-ar fi-n casă cel pe care-l cată.
Nu ştiu cum Simina nu se mai simţea,
Îi venea să creadă şi tot nu credea,
Dar în urmă omul s-a întors odată
Drept, aşa că fata îi văzu curată
Faţa-n zarea lampei. Roşie s-a făcut
Şi-i venea să rîdă de ce s-a temut.
Şi-ar fi rîs cu hohot, dar cu mîna stîngă
Şi-a-nvelit obrajii şi-a-nceput să plîngă.
VI
Se zarea de lună. Cîinele-a lătrat
La străin, dar vesel fuga el a dat
Ca să-i lingă mîna şi să i se-arete
Prieten. Şi-atunci glasul plîngătoarei fete
Se-ncerca să cheme cîinele napoi,
Numai ca s-audă hoţul, că sunt doi
161
În grădină. Vîntul, gata să se culce,
Murmura o rugă doinitor de dulce.
VII
. .Nu eşti supărată?. . .Nu, dar tu?
. .Nici eu!
Şi mă ierţi?. . .Lisandre, eu am fost de vină!.
Răsărise luna, galbenă şi plină,
Ca o fată blîndă care-n chip duios
Vine sus din ceruri să ne-aducă jos
Liniştea şi pacea zărilor albastre
Şi cu dor să umple sufletele noastre.
Sub cireş iubiţii mult timp au rămas.
Cînd din uşa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce: . .Unde eşti, Simino?
Ne culcăm! Pe uşă pui zăvorul, vino!..
162
PRUTUL
. Prutule, tu vii turbat
Şi cu sînge-amestecat,
Şi n-ai pace şi-alinare
Şi n-ai loc cum vii de mare:
Ce ţi-e iar de spumegare?
Şi-aduci arme ghintuite,
Trupuri de voinici ciuntite,
Steaguri de oştiri păgîne
Şi cai roibi fără de frîne!
Iar de maluri tu izbeşti
Capete moldoveneşti
Şi prin rădăcini încurci
Bărbi cărunte, bărbi de turci!
Spune, Prutule, măi frate,
Spune-mi, ale cui păcate?
. Oliolio! Voinic durut!
De cînd sunt pe lume Prut
Ce văzui n-am mai văzut!
Cît cuprinzi cu ochii-n zare
Numai tunuri, numai care,
Numai turci bătrîni călare,
Numai turci, numai cazaci.
Multă-i frunza pe copaci,
Dar de stai şi seama faci
Tot erau mai mulţi cazaci.
Barba lor bătea-le brîul
Şi ţineau cu dinţii frîul,
Pe-unde trec ei duc pustiul!


163
Şi cînd i-am văzut, creştine,
Că iau calea către mine,
Şi cînd le-am văzut mai bine
Ochii cu fulgerătura,
Pletele cu zbîrlitura,
Bărbile cu-ncîlcitura,
Eu de maluri m-am izbit
Prins de friguri şi-ngrozit,
Că mi se negrea vederea
Şi mi se topea puterea
Şi-amărît stăteam ca fierea!
Dar cînd mă-ntorsei spre deal,
Maică, ce văzui pe mal!
Cît ai face cruce-o dată,
Măre iacă mi s-arată
Moldoveni, ştiuţii mei,
Prăfuiţi şi puţintei
Nici să nu te uiţi la ei .
Şi veneau, veneau, veneau,
Turcii-n bărbi bolboroseau,
Că pe mal ei ce-ţi vedeau?
Vedeau fulgeru-n picioare,
Alb de arme lucitoare
Şi-nfrăţit cu sfîntul soare,
Vedeau vodă bogdănesc:
Dare-ar Domnul să trăiesc
Să mai stau să-l mai privesc!
Zările-alergîndu-le,
Vifor măsurîndu-le
Fulger despicîndu-le!
Calu-n vînt i se-ncurca
164
Prin urdii îmi fulgera,
Brazdă-n urmă-i revărsa,
Brazda roşie-nflăcărată
Tot cu sînge-amestecată .
N-am mai văzut niciodată!
Iar cel vodă bogdănesc
Da năvală-n căzăcime,
Şi dă proşca-n tătărime,
Iama prin ianicerime,
Şi prin deset năvălea
Desetul de mi-l rărea
Şi, pe turci cum îi izbea,
Zarea nu-i mai încăpea!
Şi-mi părea de-atîta bine
Că vedeam că vremea vine
Şi-au să-ncapă ei şi-n mine!
Oliolio, ce pui de leu!
Dragă-i fu lui Dumnezeu
Şi mult bine-a mai avut
Mama care l-a născut!
Că-l vedeam cum umblă roată.
Şi-alerga cîmpia toată,
Luînd gloată după gloată
Şi-mpingîndu-le mereu
Tot încoa. spre-adîncul meu!
S-au încăierat pe mal
Om cu om, şi cal cu cal,
Şi din piepturi se izbeau
Şi cu dinţii se rupeau,
Şi grămezi-grămezi cădeau.
Morţii-mi închideau cărarea,
Sîngele-mi mărea vărsarea,
165
Groaza-mi mai creştea turbarea.
Şi de-aceea vin urlînd
Arme, steaguri aducînd
Şi cai roibi fără de frîne
Şi stăpîni de oşti păgîne.
Şi de-aceea vin turbat
Mînios şi spumegat
Că de-atîta uluire
Nu mai pot să-mi viu în fire!
166
DECEBAL CĂTRĂ POPOR
Viaţa asta-i bun pierdut
Cînd n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gîtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?
Din zei de-am fi scoborîtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngîrbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori cîine-nlănţuit.
Cei ce se luptă murmurînd,
De s-ar lupta şi-n primul rînd,
Ei tot atît de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicînd,
E plînset în zadar!
Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să rîdă! Bunii rîd şi cad!
Să rîdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri pînă-n iad!
De-ar curge sîngele pîrău,
Nebiruit e braţul tău
Cînd morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari


167
Cînd rîzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.
Ei sunt romani! Şi ce mai sînt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfînt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pămînt
Căci ei au cerul lor!
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vînzător vîndut
Să iasă dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurînd le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gîndiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lîngă noi!
168
D i n p o v e s t e
LEGENDA RÎNDUNELEI
Din zori, de cum s-aprind,
Tot cîntă rîndunica
Sub streşini ciripind .
Era şi fată mare
Şi mîndră de-a cătare
Şi-apoi, pe lîngă toate,
Şi fată de-mpărat.
Uşor se duce nume
De-un lucru bun în lume,
Dar mai uşor de-un lucru
Frumos cu-adevărat.
Şi-n toată lumea vestea
I-a mers, cum merg de-acestea
Cînd trec din gură-n gură
Grăbit din sat în sat.
Dă roate şoimu-n zbor
Şi ţipă rîndunica
Şi n-află ajutor.
Cum vin în şir cocorii,
Venit-au peţitorii:
Ieşea din casă unul,
Iar celălalt intra.
Şi ea şi-a plîns durerea:
. .O, dă-mă cui ţi-e vrerea,
Măicuţo, dar străină


169
Departe nu mă da!.
Şi-n ciuda bietei fete,
Ea, vitrega, o dete
Străinilor de-acolo,
Veniţi de undeva.
Cad fulgi pe cîmpul gol
Şi plînge-o rîndunică
Pierdută dintr-un stol .
Pe-un larg adînc al mării
Spre-adîncul larg al zării
Se duc corăbii multe
Cu fata de-mpărat.
De-amar ea nu mai poate:
Inelul scump şi-l scoate,
Din deget, şi-l aruncă
În marea ce-o străbat.
. .Atunci, să ştii tu bine,
Voi mai vorbi cu tine,
Cînd mi-or găsi inelul..
Iar mirele-a-ngheţat.
La cuib venind acum,
Sfărmat găsi ea cuibul
Iar puii morţi în drum .
Ea blîndă se supune
Şi face tot cum spune
Bărbatul ei, şi-n toate
Nu-i dă nici un cuvînt
De plîngere; nu-şi frînge
Nici mîinile, nu plînge,
Ci rabdă datul sorţii.
Dar, tare-n jurămînt,
170
E mută a ei gură:
Nici dragoste, nici ură
N-arată, ci rămîne
De-a pururi un mormînt.
Prin pomi sunt laţuri mii.
Prin aer zboară şoimii,
La cuib pîndesc copii .
Şi iată! azi răsună
De multă voie bună
Palatul tot; cu vuiet
La rege robii vin.
Un peşte-au prins în mare
Şi-n el, în bună stare,
Inelul scump al doamnei.
I-l dau, de sînge plin!
Stăpînul îl priveşte
Şi vesel se porneşte
La doamnă-sa să-i spuie,
Scăpat de-atîta chin.
Aripele i-au frînt,
Se zbate-acum de moarte
În ţărnă, pe pămînt .
. .De-acum tu nu mai plînge!.
Şi-n braţe el o strînge.
Cu mîna cea purtată
Prin sînge pe inel,
Bărbia el i-o prinde:
Dar braţele-şi întinde
Cu ţipet doamna-n aer,
Uitîndu-se la el.
171
Iar braţele-i deodată
În vînt încep să bată,
Mişcări părînd de aripi
Cu umblet uşurel.
Şi s-a nălţat în vînt
Deodată rîndunica!
E negru-al ei vestmînt,
Că-n negru se purtase
De cînd se măritase!
De-atunci ea vesel zboară
Pe dealuri şi pe lunci
Şi-ntruna ciripeşte
Şi-ntruna povesteşte
Tot ce-a tăcut o viaţă
De jale şi de munci.
Şi cum fu dezmierdată
De-o mînă-nsîngerată,
E gîtul rîndunelei
Ca sîngele de-atunci.
172
IDEAL
I
Venise fata de-mpărat
Cu alte fete pe-nserat
S-aducă apă din izvor .
Din zări un tînăr călător,
Sosind pe-acolo, s-a rugat
Să bea din cana lor.
Iar fata de-mpărat i-a dus
Cofiţa ei; şi cînd i-a spus
Flăcăul cel dintîi cuvînt,
Ea să uită speriată-n vînt,
Şi ca certat-apoi şi-a pus
Privirile-n pămînt.
. .Aş vrea, ca şi la-ntorsul meu,
Să fii aici să-mi dai să beu ..
Iar ea, tot nemişcată stînd
Cu ochii-n jos, şi tremurînd
De lupta ei, tîrziu şi greu
Rosti sfioasă: . .Cînd?.
. .Şi mîine poate... Mai tîrziu...
Ori peste-un an! Nici eu nu ştiu.
Sunt fiu de crai. Cărarea mea
Pe-aici va fi... Ne vom vedea:
De-acum iubitul tău să fiu,
Iar tu iubita mea..


173
Apoi plecă în grabnic pas...
Avea atîta dor în glas!
Era voinic şi tinerel,
Înalt şi tras ca prin inel:
De-atunci şi ochii i-au rămas
Şi inima la el.
II
Şi fata de-mpărat veni
Şi-a doua zi, şi-a treia zi,
Şi-n toate zilele pe rînd,
Încete clipe numărînd,
Tot aştepta doar o veni
Flăcăul mai curînd.
Grăbitul soare scăpăta,
Şi fata tot acolo sta;
Şi noaptea umedă din văi
Venea pe-ntunecate căi;
Tîrziu în noapte-abia pleca
Şi fata la ai săi.
.O fi bolnav! O fi murit!
O, Doamne, el ar fi venit
De-atîta timp! mai ştiu şi eu!.
Şi doru-i plîngător mereu
Creştea de presimţiri hrănit,
Din ce în ce mai greu.
Trecu şi vara, şi trecu
Şi toamna, şi pe văi căzu
174
Zăpada iernii, şi-apoi iar
Sosi-nfloritul Cireşar .
Dar nici acum voinicul nu,
Doritul ei drumar!
. .Dar totuşi, azi el va veni...
Nici azi nu vine... unde-o fi?
Dar mîine va veni! Ştiu eu,
Că-mi spune inima! Şi-al meu,
Al meu de-acum în veci va fi;
Ce bun e Dumnezeu!
Tu, vînt de seară,-n calea ta
Nu l-ai văzut venind cumva?
Şi nici tu, nor, nu l-ai văzut
Prin multe lumi cîte-ai trecut?
Să-i spui, te rog, de-l vei afla
Că-l plîng şi că-l sărut!
Să-i spui că florile din strat
Le ud şi cresc mai răvărsat,
Dar florile-pe-obrazul meu
Pălesc, că prea le ud mereu;
Şi cîte-amaruri am răbdat
Ştiu, biata, numai eu!
Că pentru dînsul, că-l iubesc,
Părinţii-n drum mă ocolesc
Şi m-au gonit din casa lor;
Că toţi ai mei azi nu mă vor!
Sînt singură, pe căi trăiesc,
Sunt singură, şi mor!.
175
Treceau drumeţi pe lîngă ea,
Şoptind, dar fata nu-i vedea.
Treceau şi zilele zburînd,
Treceau şi luni, treceau pe rînd,
Treceau şi ani, ei nu-i trecea
Răbdarea, aşteptînd.
III
Auzi! ca valuri după val
Năvalnic tropotit de cal!
Şi sună văile-ndrăzneţ,
O, ăsta e voinic drumeţ!
Şi-n zarea lunei vezi pe mal
Un tînăr călăreţ?
. .Ochi dragi, de-atîta timp pustii!
Mi-ai zis plecînd: aici să fii,
Şi-aici, aici tu mă găseşti!
Dar uite, obosit ce eşti!
Ştiam eu doar că ai să vii
Ştiam că mă iubeşti!
Dar ah, cît m-ai lăsat s-aştept!
Dar unde-ai fost? O, spune drept!
De-acum tu nu vei mai pleca,
Să-ţi laşi plîngînd iubita ta:
O, vino, strînge-mă la piept...
Ce bine mi-e aşa!
Şi nu mă-ntrebi, ce plîns nebun
Am plîns de-atunci? O, cum s-adun
În vorbe-atîta gînd pribeag,
176
Şi cum să-ncep... O, dă-mi toiag!
O, cît eşti de frumos şi bun
Şi cît îmi eşti de drag!.
Dar n-a venit!... Şi ea cu zor
Oprea din drum pe călător,
Rîzînd cu hohot îi spunea
Povestea ei; apoi plîngea:
Ei l-au văzut, dar ei nu vor
Să-i spuie ce făcea?
Pe unde-i el? Nu s-a gătit
De-ajuns acum pentru nuntit?
O, nu! Pentr-un alai domnesc
Atîtea lucruri trebuiesc
Şi-atîta vreme! N-a venit
Că-i tînăr şi-l gătesc!
IV
Pe-atunci erau vlăstari în lunci
Copacii de-azi, şi tineri prunci
Erau bărbaţii. Colo-n sat
Copile mici; ea le-a purtat
Pe braţe, şi e mult de-atunci,
De mult s-au măritat!
Acum pe cîrje să proptea!
N-avea puteri, şi tot venea.
. .Pe aici, pe-aici, e drumul lui...
E noapte-acum... ba încă nu-i...
L-am aşteptat: atît aş vrea
Să pot de-acum să-i spui!.
177
Dar într-o seară ea simţi
Că azi e cea din urmă zi:
Ori vine azi de undeva
Iubitul ei şi-o va lua,
Ori dacă nu, cînd va veni
El n-o va mai afla.
Şi n-a venit! Nici n-a-ncercat
Să se ridice de-unde-a stat
Sărmana, căci de-ajuns simţea
Că-n veci de-acum nu va putea
Să plece, nu, şi nemişcat
Sta frîntă, şi murea.
Veni atunci din răsărit,
Pe drum o babă. S-a oprit,
Căci auzise la izvor
Gemut ca de creştini cînd mor .
Şi capul fetei l-a proptit
În poala ei uşor.
. .De jale plîng... Nu pot să-nec
Amarul gînd că, iată, plec
Şi n-am putut să-l văd măcar
O dată! Ah, e gînd amar!
Dar sus, în lumea-n care trec,
Al meu va fi el iar!.
Iar sfînta Vineri o privea
Cu milă, . .Uite! . zise ea .
Un veac de om tu aşteptînd
178
Robit-ai fost de-un singur gînd .
De-ai fi ştiut tu, draga mea,
Acestea mai curînd!
El şi-a uitat de ochii tăi!
De mult s-a-ntors pe alte căi,
Căci lui menire i s-a dat .
S-a-ntors de mult şi s-a-nsurat;
Flăcăii lui au alţi flăcăi:
E Negură-mpărat..
A fost un gemet întreit
Din totul inimii pornit
Şi-apoi o linişte de veci!
. .Din lumea asta într-alta treci.
Şi nici nu ştii, tu, om trudit,
Ce-i lumea-n care pleci!..
Şi sfînta Vineri s-a plecat
Spre moart-apoi, i-a sărutat
Închişii ochi: . .Te depărtezi
Cu dragul gînd, că ai să-l vezi!
Oh, omule, eşti înşelat
În toate cîte crezi!
A ta e mergerea mereu
Spre ţintă . drum îngust şi greu .
Dar ţinta niciodată nu-i
A ta! Şi-n gînd tu tot ce-ţi pui
E numai vis, căci Dumnezeu
Te poartă-n voia Lui!.
179
O NOAPTE PE CARAIMAN
Scoboară degrabă ciobanul
La tîrlă cu oile lui.
E seară pe culme, şi nu-i:
Se-ntunecă-ncet Caraimanul
Cum nu-l mai văzui.
Stau neguri pe Jepi, pe Furnica,
Şi neguri pe Vîrful-cu-Dor:
Se lasă din umedul nor
Tăcerea şi noaptea şi frica
Pe culmile lor.
S-a stins după muceda stîncă
Şi ultimul roşu de-apus.
Deodată, cu soarele dus,
O noapte cumplită şi-adîncă
Se varsă de sus.
Iar alta se urcă din vale
Cu spaima eternei tăceri .
Ah, cum a fost ziua de ieri?
Grozave sunt, Noapte,-ale tale
Tăcute puteri!
N-aude urechea, nu vede
Nici ochiul nimic. Şi de viu
Tu pari îngropat în sicriu
Şi sufletu-n tine se crede
Un pom în pustiu!


180
Aşa înaintea creării
A fost tohu-bohu, socot:
Plutea peste-adînc Sevaot,
Şi, neştiutor al mişcării,
Sta haosul tot.
Aici, în sălbatica noapte
Cunoşti ce e vecinic şi sfînt.
Ce soli ai vieţilor sînt
O rază şi cîteva şoapte
Pierdute de vînt!
181
MUNTELE RĂTEZAT
Muntele şi-acum ascunde
Între nouri fruntea lui;
Trăsnet cînd prin stînci pătrunde
Dintre stînci şi-acum răspunde
Vulturu-ngrijat de pui.
Fiarele şi-acum îşi cată
Sus prin codri adăpost,
Turme cînd pe culmi s-arată .
Însă vîrfu-i niciodată
N-o să fie cum a fost!
Că pe culmi atunci, pe creste,
Uriaşi trăiau cumpliţi,
Cu copii şi cu neveste.
Noi ştim numai din poveste,
Că-s acum de mult pieriţi.
Ici, pe-un munte, cîte unul,
Altu colo-n pisc era;
Cînd vorbea, urla ca tunul;
Cînd fugea pe culmi nebunul,
Sub el locul tremura.
Noi le ştim, romînii, toate,
Că trăiam şi-atunci pe-aici.
N-aveam grija lor, nepoate:
Le păream prin vale poate
Nişte biete de furnici.


182
Şi trecură vremi, trecură,
Uriaşii puţintei
Tot mai repede scăzură.
Cei din urmă cari văzură
Sfîntul cer, îi ştim pe trei.
Un flăcău şi două fete;
Nimeni altu-n lung şi-n lat.
Ele-umblau nemîngăiete
Şi-ntre ele-o ceartă dete,
Cui să-i fie el bărbat?
Preţul fu, ca-n vremi trecute,
O cetate-n munţi la nori:
Care-o va clădi mai iute.
Deci clădiră pe-ntrecute
Mînioasele surori.
Dar în dimineaţa-n care
Cea mai tînără-şi avea
Gata turnul ei cel mare,
Ceealaltă-n supărare,
De pe-alt munte cum privea,
Fier de plug luînd în mînă,
Azvîrli spre turn cu el,
Şi-a izbit aşa păgînă
Zidul cel de-o săptămînă.
Retezîndu-l aşa fel,
183
Că şi culme şi cetate,
Cu flăcău şi fată-n zbor,
Toate fost-au spulberate
Şi prin văi întunecate
S-a nălţat mormanul lor.
Ea, cea singură-n viaţă,
Hohotind porni acu
Şi-a pierit pe culmi prin ceaţă
Dintr-această dimineaţă
N-o ştim ce se mai făcu.
Noi, romînii, ştim aceste,
Că pe-aici ne-avurăm rost
Cînd trăiau capcîni pe creste:
Multe ştim, că multă este
Vremea de cînd ştim ce-a fost.
Vezi pe-un deal acolo satul?
Dealu-ntreg e un mormînt:
Piscul ras din Rătezatul.
Moarta fată şi-ngropatul
Uriaş acolo sînt!
ÎN ŞANŢURI
Burcel în şanţ muri strivind
O tigvă păgînească,
Şoimu-n rădan căzu răcnind:
Moldova să trăiască!
Curcanul cel voinic şi bun,
El, Peneş, spune-acestea,
Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun
Deplin acum povestea.
Burcel era oltean, un pui,
Ajuns din întîmplare
Între flăcăii din Vaslui,
Viteaz minune-mare.
Iar cînd muri, strivind în şanţ
O tigvă păgînească,
Strigat-a bietul dorobanţ:
Muntenia să trăiască!
Burcel şi Şoim, trăsniţi în zbor
Căzură-n şanţ deodată;
Strigînd deodată ţara lor
Cea-n două despicată.
Alăturea de ei gemea
Căzut şi căpitanul,
Izbit de moarte se trudea
Cu ochii-nchişi sărmanul.
El auzise pe cei doi
Ce spuseră-n cădere,
Şi jalnic se-nălţă-n noroi,
Privindu-i cu durere.


185
Şi zise-apoi: .O ţară e,
Cum una ni-e-mînia!
Muntenia, Moldova . ce?
Trăiască Romînia!.
Atunci şi Şoimu şi Burcel
Cu faţa înseninată
Priviră lung şi-adînc la el,
Şi-au tresărit deodată.
Spre-acelaşi loc, spre nord privind,
Şi sus apoi, tăria,
Toţi trei strigar-atunci murind:
Trăiască Romînia!
186
ÎN MUZEU
Iar ulciorul mi-a vorbit,
Vrînd, se vede, să mă mustre:
. .În colibile lacustre,
Stînd pe scaunul cioplit
De-un druid, eu fui podoaba
Tribului întreg; şi-mi fu
Drag pe-atunci. O vezi şi tu:
Eu şi cu Dalvine roaba,
Fost-am de-un etrusc isteţ
Peste lac în luntre-aduse.
El sub laviţe-avea puse
Multe altele de preţ,
Cari pe-acele vremi senine
Artă şi minuni erau!
Astăzi hîrburi poate stau,
Bietele, pe-un raft cu mine!
Şi din toate şi-a ales
Capul cetelor ilire
Un ulcior . să nu te mire
Că suspin aşa de des .
Un ulcior, şi-o roabă, biata!
Văd trecînd pe-aici femei,
Şi-mi evoc mîndreţea ei,
Şi-n etern slăvi-voi fata


187
Cea de-acum opt mii de ani!
Poate, albele ei oase,
Din nămolul apei scoase,
Poţi şi tu cu doi-trei bani
Să le vezi aici, străine,
Ori altunde-n vrun muzeu.
Am pierit, şi ea şi eu,
Cînd din văile vecine
Au venit arcaşii goi,
Mulţi şi tari, zvîrlind tăciunii.
Au scăpat pe luntre unii
Dintre-ai noştri, cei vro doi,
Însă cei mai mulţi pieriră.
Şi de-atunci, pe fund de lac
Şi-astăzi părţi din mine zac.
Iar pe cîte le găsiră
Le-au adus aici, punînd
Ciob la ciob ca să mă-nchege.
Ah, dar ce pot înţelege
Cîţi îi văd pe-aici trecînd?
Văd şi ei o oală spartă
Dintr-un lut sărac şi prost:
Eu, ce-ntr-alte vremi am fost
Ultima putinţă-n artă.
Şi desenul meu! Uşor
C-un cărbune de pe vatră
188
Mult mai bine-l fac pe-o piatră
Azi copiii-n jocul lor!
Tu ai sufletul mai larg,
Scapă-mă! Ce chin ai stinge,
Dacă-n lături m-ai împinge
Ca să cad şi să mă sparg!.
Cît m-a-nduioşat ulciorul!
Şi-aş fi vrut să-i fiu pe plac,
Însă ce puteam să fac?
Să mă vază păzitorul,
Iar a doua zi, fatal,
Să m-arăte prin ziare:
.Un nebun, pe cît se pare,
În muzeu, şi-un criminal!.
Şi-am întors fără speranţă
Ochii şi-ncepui s-admir
Cum stăteau pe raft în şir
Acele de siguranţă.
189
TRICOLORUL
Albastru, romîne, ţi-e steagul,
Dar ştii tu de ce? Să te-nvăţ.
Albastru-nsemnează ciocoii,
Şi tot ce-ţi aduni tu cu boii
Din mila căldurii şi-a ploii
Al lor e, şi-acum şi de-a pururi,
Şi-al tău, cerşetorule,-un băţ.
Dar rabdă, c-o fac din iubire:
Să tem că te duce-n pierire
Belşugul prin trai cu răsfăţ.
Şi galben, romîne, ţi-e steagul.
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, ţăranii,
Voi galbeni de foame sărmanii,
De boale purtate cu anii .
La scară, şi dracul vă ducă!
Stăpînii au scumpe nevoi:
Va banque şi dineuri şi păsuri
Şi-amante cu cai şi mătăsuri,
Şi toată nădejdea-i la voi!
Şi roşu, romîne, ţi-e steagul.
Şi-un geniu e tîlcul, s-o ştii.
Al neamului geniu, vezi-bine:
E roşu de-o tristă ruşine,
Că vremea-ndreptării nu vine,
Că tot mai cu multe mînii
Ne-ajunge voitul dezastru;
Abisu-ntre galben şi-albastru .
Satano, de unde ne vii?


190
COLINDĂTORII
Cad fulgii mari încet zburînd,
Şi-n casă arde focul,
Iar noi pe lîngă mama stînd
De mult uitarăm jocul.
De mult şi patul ne-aştepta,
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce
Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ un miel cum i-au adus
Păstorii de la stînă
Şi îngeri albi cîntau pe sus
Cu flori de măr în mînă.
Şi-auzi! Răsar cîntări acum,
Frînturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, s-opresc în drum;
S-aud acum în tindă .
Noi stăm cu ochii pironiţi
Şi fără de suflare;
Sunt îngerii din cer veniţi
Cu Ler, oi Domnul mare!
Ei cîntă nălţător şi rar
Cîntări de biruinţă,
Apoi se-ntorc şi plîng amar


191
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-ostaşi, şi c-a murit...
Dar s-a deschis mormîntul
Şi El acum e-n cer suit
Şi judeca pămîntul.
Şi pînă nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam nici unul .
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
În casă-ne Crăciunul.
Şi cînd tîrziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Prin vis vedeam tot flori de măr
Şi-n faşe mic pe Domnul.
192
CETATEA NEAMŢULUI
Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar citesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care .Neamţul. se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.
E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi? Vezi asta-i greu!
Cine credeţi că sunt eu
Ca să ştiu atîtea fleacuri!
Cui va şti, îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală?
Aş! Rămîi cu mîna goală.
Deci, în ceasul dimineţii,
Cînd prînzesc acei ce au,
În cetate-aici erau,
Lîngă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chisăliţa să le fiarbă.
Dar, pe cînd Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unu-i strigă: . .Eşti nebun!.


193
Altul: . .Ce-ai tu dacă strigă?
I-o fi dor de mămăligă..
Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
. .Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt?. . .Ba, parcă leşii,
Vin încoace.. . .Păi, sunt proşti?
Bat şi ei cel drum, ca mînzul,
Să ne strice nouă prînzul..
Leşi erau. Sobiesky-vodă
Rătăci p-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, cînd plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.
Şi plecau fără merinde
Căci aşa era bonton
Să mănînce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina.
Şi-i pierdu, să-i bată vina!
Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe-aici flămînd
Şi simţi, prin văi trecînd,
Aburi calzi de mămăligă,
194
Ştiu şi eu ce-i dete-n gînd,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgînd în vînt cu nasul.
..E vrun praznic în cetate.
Ştefan vodă... El mi-ar da!.
. .Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa..
. .Mie, nu? Să-ncrunt sprînceana!
Eu ori el bătu Vieana?
Domn ca mine cît trăieşte
Nu-i deprins să-nghită-n sec..
Iar un general zevzec,
Răspunzînd pe latineşte
Zise: . .Dobre ciolovec.! .
Şi-ntinzînd sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.
Şi bum-bum apoi cu tunul,
. .Fire-ar ei de rîs, poleci!
Mai pe vine să te pleci,
Cîrlănaş! Şi dă ceaunul
Mai departe, tu, Berheci,
Că ni-l sparg cu-mpuşcătura .
Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura..
Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vîrtos şi ei:
Comandantul Onofrei,
195
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiu-ncins cu tei,
Dînd adînc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.
Şi-au bătut o săptămînă
Leşii-n zid; dar zidul, prost,
Sta pe loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mînă
C-un pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rînd . copacii.
Deci, văzînd că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De-a-l pofti la ei la masă,
Şi flămînd . vai, ce mai spui .
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.
.Hai şi descuieţi odată!
Şi tovarăşi să vă fim.
Mîndru cîntec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că pierim?
Poate-o ploaie să ne-apuce...
Nu ştim drumul, că ne-am duce..
După ce-au citit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
196
. .Măi, poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că . vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scîrbă,
Trageţi-mi mai bine-o sîrbă!.
Iată poarta se descuie.
Leşii,-n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi .
Ce văd ei? Din cetăţuie
Doi cu doi, vro zece şchiopi,
Onofrei ridică tonul:
. .Un doi, un! Şi staţi, plutonul!.
Cu sprîncenele-ncruntate
Strigă rex: . .Sto pojo boi?
Cine dracul sunteţi voi?.
. .Noi? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, pieriră doi..
Rex făcu o mutră lungă,
De credeai că vrea să-mpungă.
. .Pentru voi a fost gîlceava?
Dar boierii?. . .Ce gîndeşti!
Noi să ştim? Prin Tirchileşti..
. .Domnul unde-i?. . .E-n Suceava..
. .Dar poporul?. . .La Plăieşti..
. .Drace, asta-i de poveste!
N-aţi ascuns prin turn neveste?.
. .Noi? Da. ce, ni-e mintea slabă?
Noi suntem creştini curaţi:
197
Aştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă,
Voi după femei umblaţi?
Zbîrlea are-n Huşi, săracul,
Dar urîtă, goală-dracul!.
. .Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate!. . .Oale, spui?
Le-am lăsat să facă pui.
Una-i ştirbă, şi-alta goală;
Nici o pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă .
Ia fugi, Zbîrleo, şi le adă!.
Rex atunci: . .Vă tai grămadă!.
Dar a stat cu mîna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentru-un pol şi două ruble!
Dînd din mîini ca cel ce-alungă
Gînduri rele: . .Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mînă de tutun.
N-am fumat de-o săptămînă,
Pune-l ici, te rog, în mînă..
Şi-aprinzînd chibritu-n pripă,
Mulţumit privea la fum.
198
. .Onofrei, să-mi spui acum.,
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
.Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă?
Dar glumesc aşa! mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărît,
Deşi porţi pe după gît
Traistă... hai, şi nu-i deşeartă?
O văzui numaidecît .
Ai într-însa plumbi, de toate.
Brînză, caş şi pîine poate?.
. .Brînză nu, dar am pogace
Ş-usturoi, măria-ta..
. .Usturoi! Şi-l poţi mînca?
Dar la urmă, cui i place...
Mon Dieu! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd, cum e pogacea?.
Şi apucînd cu mîini grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe rex, cu toţii rup, .
. .Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup!.
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.
Ce-a mai fost puţin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
199
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna pînă-n Tulcea,
Toţi citesc ce-a scris Neculcea.
200
ZIARUL UNUI PIERDE-VARĂ
(1902)
201
MOARTEA LUI GELU
Răzleţ din oştirea bătută,
Fugind pe cîmpia tăcută,
Căzu de pe cal, de durere,
Pe marginea apei. Şi piere.
Din rană şi-ar smulge săgeata
Şi n-are putere.
Pierdut-a şi oaste şi ţară.
E noapte-n văzduhuri; şi rară
E zbaterea apei, cînd valul
Atinge cu aripa-i malul .
Iar Gelu, prin noapte stînd singur,
Vorbeşte cu calul:
. .Vai, murgule, jalea mă curmă!
Mă lupt cu durerea din urmă,
Căci ranele-mi sapă mormîntul,
Degeaba împrăştii tu vîntul
Din coamă, piciorul tău scurmă
Degeaba pămîntul.
Mă chemi prin nechezuri păgîne
Şi parcă zici: .Vino, stăpîne!
Vezi, picură ranele tale


Şi neguri se nalţă din vale,
E noapte, şi ziua de mîine
Ne-ajunge pe cale!.
Trei suliţi făcutu-şi-au strungă
Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă
Şi nu-mi mai simt braţul şi brîul;
Tu-ţi rupi cu picioarele frîul .
Las., murgule, las. să ne-ajungă
Pe-aicea pustiul.
De-acum tu... cît va cuprinde
Mantaua, deasupra-mi o-ntinde
Şi-apoi cu picioarele-mi sapă
Mormîntul pe margini de apă.
Şi-n urmă cu dinţii mă prinde
Şi-aruncă-mă-n groapă.
Jelească-mă apele Cernii!
Să-mi bubuie crivăţul iernii.
Ca-n taberi al căilor tropot;
Iar veşnicul apelor şopot
Să-mi pară ca-n ceasul vecernii.
O rugă de clopot.
Şi, poate, sosi-va o vreme
Cînd munţii vor fierbe, vor geme
Cu hohote mamele-n praguri,
Vor trece bărbaţii-n şiraguri
Cînd bucium suna-va să cheme
Pe tineri sub steaguri.
203
Iar tu, de-i trăi, frăţioare,
Să-mi vezi luptătorii-n picioare,
Atunci cînd sosit va fi ceasul,
Abate-ţi pe-aice tu pasul:
Nechează-mi, şi atunci eu din groapă
Cunoaşte-ţi-voi glasul!
Şi-armat voi ieşi eu afară,
Şi veseli vom trece noi iară
Prin suliţi şi foc înainte,
Să ţie protivnicii minte
Că-s vii, cînd e vorba de ţară,
Şi morţii-n morminte!.
El zice, şi mîna şi-o strînge
Pe pieptul cel umed de sînge .
Iar calul stă singur de pază
Lui Gelu, şi trist el aşează
La pieptul stăpînului capul
Şi astfel veghează.
Şi-auzi! Ca un vînt ce clăteşte
Pădurea, cînd ploaia soseşte,
Aşa din adîncuri de zare
Un vuiet prin noapte răsare.
Iar vuietul vine, şi creşte,
Mai iute, mai tare.
Şi iată-i, din umbrele văii
Cu scuturi ies repezi flăcăii,
Ca morţii ce-şi lasă mormîntul;
204
Ies roibii cu umblet ca vîntul,
Răsar de tutindeni, de pare
Că-i varsă pămîntul.
Arcaşii lui Arpad! În goană
Ei fug dup-oştirea duşmană.
Şi, uzi de-alergare, se-ncură
Fugarii prin negura sură,
Cu frîul pe coamă, şi-arcaşii
Cu spăzile-n gură.
Năvalnic s-apropie paşii,
Şi-n goana lor cîntă arcaşii,
Şi-aşa de sălbatic li-e cîntul .
Din piele de urs au vestmîntul,
Şi-n bărbile lor încîlcite
Se-mpiedică vîntul.
Iar Gel, auzindu-i prin zare,
De spaimă şi groază tresare .
El moare! Şi cîntă păgînii!
N-au Domn şi n-au ţară romînii,
Şi-aduşii de vînturi în ţară
Sunt astăzi stăpînii!
Şi-n mîinile cui e scăparea?
Nu-i piept să le-nchidă cărarea?
Nu-i braţ de voinic, să-i abată?
Şi nu e pe lume-o săgeată
Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adînc să străbată?
205
Şi Gelu le judecă toate:
Se nalţă proptindu-se-n coate
Şi-a calului glezn-o cuprinde,
Cu grabă el arcul şi-l prinde,
Şi-nvîrte săgeata şi-o scoate
Din rană, şi-o-ntinde:
Şi vîjîie slaba săgeată
Cu gemetul morţii deodată .
Arcaşii trec repezi în cale,
Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale:
Ce cînt de-ngropare lui Gelu
Şi-oştirilor sale!
Iar vuietu-n neguri pătrunde
Şi-n inima nopţii s-ascunde
Departe, şi-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se-n dealuri
De zece ori jalnic răspunde
Pustiilor maluri.
De zece ori, iarăşi de zece,
Şi scade, şi piere, şi trece,
De data din urmă răsună .
Tăcerea-mprăştiată s-adună
Şi-n neguri alunecă rece
O bolnavă lună.
Iar calul, vedenie mută,
Cu coama de vînturi bătută,
Stă-n noaptea cu neguri de pază
206
Lui Gelu; şi trist el aşează
Pe pieptul stăpînului capul
Şi astfel veghează.
Iar apa la maluri se frînge
Şi cade pe spate şi plînge:
.Cu fierul potcoavei tu-mi sapă
Mormîntul pe margini de apă,
Şi-n urmă cu dinţii mă prinde
Şi-aruncă-mă-n groapă!.
207
NUNTĂ ÎN CODRU
Ce mai chiu şi chef prin ramuri
Se-ncinsese-atunci!
Numai fraţi, şi veri, şi neamuri
De-ar fi fost umpleau o ţară!
Dar aşa, că s-adunară
Şi străini din lunci!
De mă-ntrebi, eu nu ştiu bine,
Alţii poate ştiu .
Ce să-ntrebi calici ca mine!
Ştiu că lumea dintr-o dată
S-a trezit că-i adunată
Şi c-o duce-n chiu.
Că-ntr-o zi, purtînd în mînă
Un colac ş-un băţ,
Prepeliţa cea bătrînă
S-a pornit şi-n deal şi-n vale,
Şi chema-ntîlnind pe cale
Lumea la ospăţ.
. .Ce-i tu, soro?. . .Ce să fie?
Nuntă mare-n crîng!
N-ai văzut tu veselie
De cînd eşti şi porţi un nume.
Şi-am plecat trimeasă-n lume,
Oaspeţii să-i strîng..


208
. .Dar pe mire cum îl cheamă,
Cine-i el şi-al cui?.
. .N-auzişi de sturz, bag. samă!
Pînă şi-mpăratul ştie..
. .Şi-i bogat?. . .Ce-i pe cîmpie,
Tot ce vezi, i-al lui!
Iar mireasa! Din cosiţă
Numai flori îi cad.
Mierla e. Şi e pestriţă,
Şi gătită ca o cruce:
Cizme galbene şi-aduce
Tot din Ţărigrad..
. .Ei, atunci să ştii, vecino,
C-am să viu şi eu..
. .Păi, de bună seamă, vino!.
Tot aşa, cu voie bună,
Prepeliţa-n sîrg adună
Pe nuntaşi mereu.
Şi s-a strîns din zare naltă
Neamu-ntraripat,
Şi din crîng, şi de la baltă,
Şi din şesuri, de prin grîne;
Ba şi vrăbii mai bătrîne,
Musafiri din sat.
Pînă-n noapte tot veniră
Şi prin crengi au mas.
Iar în zori se răscoliră,
209
Şi-n gorun aveau altarul .
Ia-nchinaţi-mi cu paharul,
Să-mi mai vie glas.
Mă-ntrebaţi de nun? Ei, nunul,
Soare-ntr-adevăr:
Dumnealui, mă rog, păunul!
Nună mare-a fost găiţa,
Stete-acasă păuniţa,
Că-i murise-un văr.
. .Pop-aveau?. Tu, maică sfîntă!
Stai să mai vorbeşti?
Ştii pe ciocîrlan cum cîntă?
Dumnezeu să-i ţie firea!
A-nvăţat trei veri Psaltirea
La vlădici sîrbeşti.
Drusce-aveau o coţofană
Şi-un cîrstei bălţat.
Pitpalacul, nene,-n strană!
Iar cădelniţa de aur
O ţinea jupînul graur
Dascălu-nvăţat.
Dar să vezi! La socru mare
Zgomote din zori:
Piţigoiu-ntruna sare,
Steag pe casă şoimul suie.
Gheunoaia bate cuie
Ca s-anine flori.
210
Iar prin cuhnii sfat şi vorbă,
Asta s-o vedeţi!
Prepeliţa face ciorbă,
Presurile fac friptură,
Vin sticleţii şi le-o fură,
Dracii de sticleţi!
Şoimii repezi scot în gheare
Carnea din căldări,
Corbul cel cu ciocul tare
Dumicată-n blide-o lasă,
Cintiţoii duc la masă
Rîndul de mîncări.
Şi, cu şorţ de jupîneasă,
Rîndunele vin
Şi deretică prin casă,
Iar pe mese-aştern prosoape
Şi dau laviţele-aproape,
Cane-aduc cu vin.
Dar te miri tu, prin pahare
Cine le turna?
Cucul sur, că-i meşter mare
La urat şi-nchinăciune,
E proroc şi-ţi ştie spune
Tot ce-o fi şi-o da.
Cîntă-n cobză-acum buhaiul
Cel cu gîtul strîmb,
Mierla şuieră cu naiul,
211
Cu cimpoiul cîntă cioara,
Pitulicea cu vioara,
Bufniţa c-un drîmb.
Codobaturi iuţi ca focul,
Tot bătînd din cozi,
Măturară-n clipă locul
Şi făcur-o bătătură,
Şi ce horă mai făcură
Ca la voievozi!
Jucau sîrba porumbeii,
Că e jocul lor,
Şi-au luat la joc cîrsteii
Pe-o răţuşcă . vai de mine! .
Graurul juca pe vine,
Barza-ntr-un picior.
Numai cioara cu cimpoiul,
Tot izbind cu el,
Se bătea cu piţigoiul,
Iar sitarul dup-o uşă
Se certa c-o găinuşă
Pentr-un gîndăcel.
Vin de-ar fi, că cearta vine,
Astfel cum s-o zici?
Să te superi tu, creştine,
Pentru dinţii scoşi din gură?
Pentr-un ghiont şi-o-mbrîncitură
Cheful să ţi-l strici?
212
Şi ţipau de-a valma-n ramuri,
Miile de guri!
N-alegeai, străini şi neamuri,
Şi pe plac cînta tot insul .
Clocotea de chiu cuprinsul
Veselei păduri.
. .Tu erai?. Mă-ntrebi ca prostul!
Vorba din bătrîni:
Eu la chef ca-n marte postul.
Vinu-l beam din coji de-alună,
Şi-azvîrleam, de voie-bună
Cu căciula-n cîini.
Ba, şi-n ciur le-adusei apa,
Ca să fiu în rost,
Lemne le-am tăiat cu sapa .
Şi, sărind pe-o buturugă,
Am venit la voi în fugă,
Să vă spun ce-a fost!
213
BLESTEMUL TRĂDĂRII
Cu sfărîmate catapulturi
Turnul muced stă-nclinat,
Iar în poartă surii vulturi
Frîntă-şi au de mult aripa,
Stînd să cadă-n toată clipa
Peste pragul fulgerat.
Însă-n veci vor sta la poartă,
Că-i din cer blestem de veci.
Noaptea-nvie-o oaste moartă,
Şi-i de coifuri valea plină .
Fă o cruce şi te-nchină.
Călătorule, cînd treci.
Noaptea din ruini răsare
Tot castelul, precum fu.
Şanţ şi ziduri de-apărare,
Turnuri albe cresc deodată,
O cetate-nfricoşată
Unde-Agripa cuib avu.
Iar din văi un prinţ se suie
Alb de arme, spre castel;
E tăcere-n cetăţuie,
Dar stafiile pe coaste
Repezi vin, o-ntreagă oaste,
Toţi ai prinţului cu el.


214
Lupi ce cască largul gurii
Au pe coif, şi parc-au strîns
Toate fiarele pădurii.
Sunt de-acei ce-au stat în cale,
Varro tu, oştirii tale
Şi-au făcut pe-August de-a plîns.
Cînd ajunge la cetate
Albul prinţ al celor morţi
De trei ori cu pumnul bate
Repede-n arama porţii
Scări aduc în grabă morţii,
Cu berbecii bat în porţi.
Şi-auzind cum vin barbarii,
Uşa tainiţii-o deschid
Şi tresar legionarii;
Ei din bărbi, din păr, cu mîna
Iuţi îşi scutură ţărîna,
Ies, aleargă, sar pe zid.
Sub un rîu de creste roşii
Albe coifuri strălucesc,
Şi-n amestec furioşii
Respingînd pe cei de-afară
Cad şi mor, se nalţă iară,
Rane fac şi le primesc.
Zăngăt însă n-are-arama
Cînd se bate scut de scut,
Tuba nu-şi cunoaşte gama:
215
Fără zuzăt lancea zboară,
Iar al spăzii-oţel doboară
Cald şi strălucind, dar mut.
Pe deasupra lor cu spaimă
Luna se ascunde-n nor,
Glas de bufniţe se-ngaimă
Şi, cu aripi speriete,
Lilieci zburînd în cete
Se izbesc de coiful lor.
.De-aţi avea voi pace-odată,
Voi ce vă luptaţi mereu!
Pacea însă nu vi-i dată,
Ca să ştiţi în veşnicie
Dreapta Domnului mînie
Şi că-i unul Dumnezeu!
Cei trădaţi, ei dorm în pace!
Vouă-al morţii dătător
Partea asta nu vi-o face!
Voi cînd aţi văzut pe-o seamă
Că pe Crist cel mort îl cheamă
Martor al jurării lor.
În nedreapta voastră ură
.Vrînd să-i pierdeţi, aţi făcut
Cu barbarii-o legătură.
Şi-au venit pe-ascuns barbarii
Şi-au pierit legionarii
Cîţi pe Crist l-au cunoscut.
216
Noapte-a a fost. Pe zid creştinii
Se luptau pentru-mpărat:
Voi îns-aţi deschis, hainii,
Toate porţile cetăţii .
Dreapta cumpăn-a Dreptăţii
Iat-acum s-a răzbunat.
Cei trădaţi, ei în morminte
Dorm în pace. Însă voi
Vă luptaţi şi-acu-nainte
Cu oştirile chemate
Şi de-a pururi vă veţi bate
Pînă-n ziua cea de-apoi..
Astfel parcă-ntruna plînge
Turnul obosit şi el
De-a vedea tot morţi şi sînge.
Căci de veacuri vede-ntruna
Noaptea cum aduc furtuna
Morţii-aceştia din castel.
Iar cînd ziua se revarsă,
Pier şi ziduri şi cohorţi,
Ruinată-n deal şi arsă
Stă cetatea tristă-n soare .
Dar în noaptea următoare
Vin din nou aceiaşi morţi.
217
PE MUNTE
Fugiţi cu turma repede spre văi!
Pe culme-aleargă duhul răzbunării
Grozavul vînt se zbate-n largul zării
Şi norii-mbracă haină de văpăi.
Soseşte-acum! cu ochiul cît cuprinzi
Furtuna-n sîrg scoboară-n jos pe coaste,
Şi-n urma ei se-ntinde neagra oaste
Şi urlă-n cor: . .Tu fulgere, s-aprinzi,
Tu nor, să-ntuneci; vînte, tu să-mprăştii!
Un brad se face ţăndări, cel mai nalt:
Şi prins de vîrf, au smuls pe celălalt
Purtîndu-l roată-n largul chip al prăştii.
Pe sus se-ntinde-amestecul nespus,
Şi Duh în Duh prin aer se frămîntă,
Iar grindina-n văzduh cumplit îşi cîntă
Cîntarea ei de-oţel, căzînd de sus,
Pe codrul larg ce-n urlete se-ndoaie,
Şi sare iar la loc apoi mugind.
Deodată stă. Şi iată-l, răpăind
Potop din cer turnatul rîu de ploaie.
Se rupe cerul, cade-acum! S-a rupt.
Sporite neguri hrană dau pieririi,
De-a valma geme-ntreg cuprinsul firii,
Şi nu mai ştii ce-i sus şi dedesubt.


218
Acum nici Dumnezeu nimic nu poate.
Degeaba-ntind ei mîinile şi cer .
În negrul iad, şi unul pînă-n cer,
Vîrteju-i domn, el singur domn a toate.
219



??

??

??

??