
  CÎNTECE DE VITEJIE 
  (1904) 
  Cîntec 
  Ţi-ai m nat prin veacuri turmele pe plai, Din stejarul Romei tu mlădiţă ruptă, Şi-ţi cîntai amarul din caval şi nai. 
  Dar cumplit tu fost-ai cînd te-au dus în luptă Ştefan şi Mihai. 
    
  Cînd ţi-or pune piedici duşmanii să cazi Spada ta să fie şi de-acum, romîne, Fulger care-aprinde, vînt ce rupe brazi, Şi te-ncrede-a pururi că vei fi şi mîine 
  Tare cum eşti azi. 
  Sus ridică fruntea, vrednice popor ! Cîţi vorbim o limbă şi purtăm un nume, Toţi s-avem o ţintă şi un singur dor . Mîndru să se nalţe peste toate-n lume 
  Steagul tricolor ! 
  
  Imnul studenţilor
  
  Cîntăm libertatea şi numele sfînt Al ţării străvechi şi-al acestui pămînt ! Iubirii de neam, ce de-a pururi ne-a fost O pavăză-n lupte şi-n pace-adăpost 
  Cîntămu-i supremul ei cîntec. 
  Cu vesele glasuri de tinere firi,
  Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri,
  Spre soare ni-e gîndul şi mergem spre el,
  Lumina ni-e ţintă şi binele ţel .
  
  Trăiască-ne ţara şi neamul ! 
  Cu dreapta-nălţată spre Tatăl de sus Jurat-am tot ce strămoşii ne-au spus : Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim Şi-altarul de jertf-al naţiunii să fim 
  Şi sufletul neamului nostru. 
  Iar dacă protivnicii numelui tău
  Cu oşti ar veni ca să-ţi facă vrun rău,
  Ridică-te mîndră şi nu te-ngrija,
  Căci inima noastră e inima ta ;
  
  Tu-ncrede-te-n fiii tăi, mamă. 
  Iar dac-ar pieri de pe-ntregul pămînt Iubirea de neam şi-al credinţei avînt : Azilul lor vecinic găsindu-l în noi Le-am creşte, ca iar să le dăm înapoi 
  Mai tari şi mai trainice lumii. 
  
  Cîntec ostăşesc 
  Caii sar şi frîu-şi muşcă
  Jos prin văi e fum de puşcă,
  Corbi s-arată croncănind.
  
    
  Stau de-atac duşmanii gata .
  Uite-o-n zbor întunecata
  Moarte-acum spre noi venind !
  
  Ştim cu toţii ce ne-aşteaptă !
  Sus spre Domnul m na dreaptă
  Ridicaţi-o dar, jurînd !
  Pentru sfînta noastră lege,
  Pentru neam şi pentru rege
  Toţi c-o inimă şi-un gînd !
  
  Nu mi te mîhni, copile,
  Cine are-n luptă zile
  Nu s-atinge plumb de el.
  Ori aici, ori dealtădată,
  Moartea nouă tot ni-e dată
  Fiecăruia-ntr-un fel.
  
  Glas de trîmbiţă răsună
  Şi coloanele s-adună
  Fiţi cu inimă, copii !
  Nu e rece glas de-aramă,
  Ci e jalnic plîns de mamă,
  Plînsul sfintei Romînii !
  
  Tu ne vezi din cer, Părinte,
  Fie-ţi şi de noi aminte
  Că suntem şi noi ai Tăi !
  Fie-i blestemat mormîntul
  Cui îşi calcă jurămîntul.
  Şi-am jurat pe cer, flăcăi !
  
  Lasă tobele să bată !
  Căpitane, du-ne-odată
  Unde-i foc şi unde-i fum.
  Steagu-n vînt ! Trăiască ţara !
  Vesel sune-acum fanfara,
  Dumnezeu cu noi de-acum !
  
  
  Dorobanţul
  
  Strecuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid.
  Inimoşi s-azvîrl prin şanţuri şi de-a valma sar pe zid.
  
  Şi era prin şanţ pierire şi văzduhul tremura,
  Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.
  
  Tropot de picioare multe, fum şi abur ca-ntr-un iad,
  Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.
  
  Dar roiau mereu flăcăii răsăriţi ca din pămînt,
  Valuri ce-necau reduta, scufundîndu-se-n mormînt.
  
  Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ,
  Zăbovea trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ.
  Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau în grabă rost
  Şi treceau, urmîndu-i alţii, iar el tot pe unde-a fost.
  
  Apucase strîns cu dreapta parapetul, ca-n asalt,
  Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos şi nalt.
  
    2 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
  Iat-un căpitan, din urmă, aducînd în foc pe-ai lui,
  Dă de el. . .Cu sîrg, băiete ! Ce-ntîrzii de nu te sui ?.
  
  El abia-şi întoarce capul. . .N-am putere să mă urc.
  Mă trudesc cu stînga numai ! Bată-l Dumnezeu de turc !.
  
  . .Ţii la s n, se vede, dreapta ! Pune dreapta ! N-o ţinea.. 
  . .Cum n-aş pune-o, şi-i sub scară ! Uite-o, stai să calci
  
      pe ea.. Ajutîndu-i căpitanul, el se nalţă-ncet, încet, Dă un chiot şi se nalţă, răsărind pe parapet. 
  Vede jos încăierarea luptătorilor voinici,
  Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici.
  
  El înalţă-n vînt chipiul, strig-un nume drag şi sfînt
  Şi-apoi sare de pe ziduri, în redută şi-n mormînt.
  
  Ea era pămînt al nostru, smuls din sufletul turcesc,
  Şi voia şi el să moară pe pămîntul romînesc !
  
  
  Dunărea şi Oltul 
  Dunărea vorbea cu Oltul : 
  . .Tu, copile drag al meu, Zbuciumat tu vii la vale 
  Tulbure mereu . Plouă mult la voi la munte, Sate şi cîmpii de-neci, Ori ţi-e firea ta de-a rupe 
  Maluri pe-unde treci ?. 
  . .Rup şi maluri cîteodată Şi fac holdele de pier, Iar cînd plouă mult la munte 
  Cap de om eu cer. Dar nu-i asta, maică sfîntă, Nu de asta-s tulburat, Ci de c te văd mi-e milă, 
  Maică, şi-i păcat ! 
  Tu, pe unde-alergi prin lume, Vezi şi ţări şi munţi frumoşi, Neamuri ce-şi vorbesc ferice 
  Graiul din strămoşi. Toate laudă pe Domnul, Libere-a trăi cum vor, Vesele fiind de viaţa 
  Şi de soarta lor. 
  Vezi şi-aici poporul nostru Cel din veac adus pe-aici, Sprintene şi mîndre fete 
  Şi flăcăi voinici. Şi ţi-e dragă ţara asta De romîni, căci te iubesc . Dar tu nu cunoşti de-a-ntregul 
  Neamul romînesc ! 
  Eu de unde vin, mîhnitul, Furios spre şes scobor, Căci de unde vin, e spaimă. 
  Groază şi fior. Tot romîni sunt şi pe-acolo, Neam din veac pe-aici adus, Dar pe g tul lor şi astăzi 
  Jugul este pus. 
  Ei n-au voie să-şi vorbească Graiul strămoşesc ce-l au, Iar în coasta lor de-a pururi 
  Suliţele stau. Sfînta libertate este Nume gol pe-al lor pămînt : Cei nedrepţi sunt cei puternici, 
  Singuri au cuvînt ! 
  Ah, de mila lor eu, maică, Vin aşa de tulburat, Şi de ciudă pe duşmanii 
  Cei ce l-au călcat. Iar de-nec şi mal şi oameni, Nu mai ştiu ce fac nici eu Că mă simt de-atîta jale 
  Tulbure mereu !. 
  Pentru libertate 
  Plîngem, da, că prea ne doare !
  Nu pe noi ! Crescuţi în chin
  Ne-amintim de-un timp cu soare
  Şi-l cunoaştem cel puţin !
  Plîngem pe copii, sărmanii,
  Că-ntr-al temniţii mormînt
  Îşi încep în noapte anii,
  Neştiind ce-i soare sfînt.
  Plîngem, da, şi strîns ne strîngem
  Lîng-olaltă, c ţi suntem,
  Dar să ştiţi că nu ne plîngem
  Ca nebunii cari se tem.
  
  Robi, meniţi prin jocul sorţii,
  Noi ai chinului am fost,
  Însă nu, şi nu, ai morţii !
  Nu cătăm noi adăpost
  Nici în milă, nici în rugă ;
  Asta cear-o de la voi
  Cel ursit să fie slugă .
  Dar n-o cereţi de la noi !
  Vom răbda, privind în faţa
  Orişicui, şi-a orice chin,
  Că noi ştim că-i multă viaţă
  Şi în noi, şi-n cei ce vin.
  
  Blestemaţi pieri-vor regii
  Cari s-abat din drumul drept .
  Ne-aţi adus stricarea legii
  Şi ne staţi cu m na-n piept.
  O, şi-n loc s-aveţi ruşine,
  Vă mîndriţi cu ce-aţi adus :
  
    
  Dar puterea, ştiţi voi bine,
  Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,
  Nici Eternul Domn ! Vi-e dată
  De-un vremelnic din Infern !
  Deci vi-e binecuvîntată
  Şi la voi va fi-n etern !
  
  Lumile-au văzut mirate
  Cît de mult iubirăţi voi
  Şuierul de bici ce bate
  Făr. de milă oameni goi !
  Dar şi pentru noi rămîne
  Timp . ah, cine poate şti !
  Şuierul acesta mîine
  Cînt al lui Tirteu va fi !
  Iar din lanţul ce-azi ne strînge
  Pot să iasă spăzi, şi pot
  Spăzile să vadă sînge,
  Nu de-al nostru însă tot !
  
  Şi sfîrşitul tău veni-va
  Azi ori mîine,-ori mai apoi !
  Şi-o să poţi tu sta-mpotriva
  Poate-a celor mai vro doi,
  Dar mai tari prin răzbunare
  Şi prin ura lor turbaţi ?
  O să fii destul de tare,
  Tot potopul să-l abaţi ?
  Eu nu chem această vreme,
  Dar tiranul braţ al tău
  Face totul ca s-o cheme,
  
  Rău îngrămădind pe rău. 
  
  Cîntecul cel vechi al Oltului
  
  . .Vine, tată, Oltul mare ;
  Malul stîng de-abia-l zăresc..
  
  . .Las. să vie Oltul mare,
  Că, romîni de cînd trăiesc,
  Oltul tot la piept ne are
  Şi-i al nostru şi ne ştie
  Şi nu bate cu mînie
  Malul cel basarabesc.
  Vine mare, las. să vie
  Că ni-e sol dumnezeiesc..
  
  . .Vine, tată, Oltul mare,
  Brazi trăsniţi rostogolind..
  
  . .Las. să vie Oltul mare,
  Căci tătarii-ncoace tind,
  Dar li-e Oltul în cărare
  Şi n-au inimă să-l treacă
  Şi sperieţi se-ntorc şi pleacă,
  Cu noi horă nu se prind.
  Las. să vie, că-i îneacă,
  Neamul nostru mîntuind..
  
  . .Vine, tată, Oltul mare,
  Şi cu sînge-amestecat..
  
  . .Las. să vie Oltul mare,
  
  
    
  Că mulţimi de oşti tătare
  El pe mal a apucat.
  Lifte poartă, lifte duce,
  Lifte, bată-i sfînta cruce ;
  Oltul capul le-a mîncat !
  Las. să vie să-i apuce
  Că ni-e scut de Domnul dat..
  
  
  Scut şi armă
  
  Domnul sfînt să ne iubească,
  Şi-al său Duh ocrotitor
  Plin de pace să plutească
  Peste Ţara Romînească
  Şi-al romînilor popor !
  
  Noi prin vremi ce ne-ncercară
  Altă armă n-am avut
  Numai dragostea de ţară
  Ce strămoşii ne-o lăsară,
  Şi pe Sfîntul Domn de scut.
  
  Dar ne-a fost destul atîta !
  Fruntea sus, voi fraţi ai mei !
  Astfel Cerul hotărît-a
  Să se nalţe amărîta
  Ţară, prin puterea ei !
  
  Mai făţiş, mai fără veste
  Ne-aţi lovit, duşmani de voi !
  Dar ce-a fost, a fost poveste !
  
  Dragostea de ţară este Şi mai tare-acum în noi. 
  Şi de cine ne-o fi teamă ? Mult a fost, să vă răbdăm, Nebăgaţi de voi în seamă . Astăzi ştiţi voi cum ne cheamă, Dacă nu, să vă-nvăţăm ! 
  Numai Domnul ne iubească Şi-al său Duh ocrotitor Plin de pace să plutească Peste Ţara Romînească Şi-al romînilor popor ! 
  
  Oltenii lui Tudor
  
  Vine-un chiot dinspre munte,
  Vine freamăt din păduri .
  Tudor domnul vine-n frunte,
  Cu mulţimea de panduri !
  Iar din Jiu, din apă sfîntă,
  Iese cîntec vitejesc,
  Şi cu glas de surle cîntă
  Tot poporul romînesc.
  
  Las. să-i sune surle-n ţară,
  Să-şi adune-olteni destui,
  Ţara s-o vedem noi iară
  
    
  Veselă pe urma lui .
  Mîndra patrie romînă
  Nu sub braţ de oameni slabi,
  Ci voinică şi stăpînă
  Cum a fost sub Basarabi.
  
  Zboară corbi pe sus, băiete,
  Cîrduri negre se-nvîrtesc,
  Şi se zbat de-atîta sete
  Şi de foame se izbesc :
  N-au s-aştepte-oltenii rugă
  Să le dea de hrană-n văi .
  Oh, ciocoi, te-ajung în fugă
  Toţi răzbunătorii tăi !
  
  Cine vrea părtaş să fie
  Dreptului pe-acest pămînt
  După Tudorin să vie !
  Că-i trimis de Domnul sfînt
  Să ne scape-acum odată
  De ciocoi, căci Dumnezeu
  Însuşi s-a pornit să-i bată,
  Cum ne bat şi ei mereu.
  
  Ridicaţi, romîni, Dreptăţii
  Steag cu sfîntul George-acum !
  Sfintei Legi şi Libertăţii
  Faceţi-i odată drum !
  Cine nu-i cu voi, să ştie
  Că izbit va fi de voi,
  De cei straşnici în mînie
  
  Şi din leagăn de eroi. 
  Domnul Tudor să trăiască ! Sus cu toţii, pui de lei, Pentru Ţara Romînească, Pentru drepturile ei ! A-mbrăcat cămaşa morţii Domnul Tudor, ca Hristos, Dar schimba-va pasul sorţii, Va trînti tiranii jos ! 
  
  Sărindar
  
  Iar Matei în baltă stete Pînă-n zori, în stuf ascuns, Frigul nopţii l-a pătruns Şi prin suflet spaimă-i dete Că pierirea l-a ajuns. 
  . .Dumnezeule-al puterii,
  Vezi-mă-n ce stare sînt !
  Fă, să scap de-acest mormînt,
  Depărtîndu-mi ianicerii,
  Şi mă leg cu jurămînt
  
  Că scurgînd această baltă,
  Chiar pe locul unde zac
  Mănăstire am să fac,
  Mîndră, veselă şi naltă,
  Şi cu aur am s-o-mbrac..
  
    
  Turcii însă-l căutară Şi-altă zi, şi nencetat, Iar Matei în stuf a stat Şi-altă noapte, mai amară, Mort de foame şi-nsetat. 
  . .Dat-ai prin Hristos, Părinte,
  Cele nouă fericiri !
  Scapă-mă de prigoniri
  Şi-ţi voi ridica, preasfinte,
  Tot pe-atîtea mănăstiri !.
  Ruga nu i-a fost primită
  Nici acum, şi-a stat Matei
  Ocolit de agarei
  Înc-o noapte-aşa cumplită,
  Şi plîngea, gîndind la ei :
  
  . .Vai, Părinte-al îndurării,
  Depărteaz-acest pahar,
  Şi scăpînd dintr-un amar,
  Mănăstiri voi face ţării
  Cîte slujbe-n sărindar..
  
  
  Şi-apoi fu, că tot plecară
  Nechemaţii venetici.
  Iar Matei a strîns voinici
  Şi-a gonit pe turci din ţară
  Şi-a-ngropat şi mulţi aici.
  
  Iar pe locul unde-n baltă
  El ascuns trei nopţi a stat
  Sfînt locaş a ridicat
  Pe colin-acum înaltă,
  După cum s-a şi jurat.
  
  Şi-apucat-a să clădească
  Alte nouă, rînd pe rînd,
  Şi i-a dat Dumnezeu gînd
  Într-o zi să le sfinţească,
  Toate-acelaşi hram avînd.
  
  Iar în urmă ridicat-a
  Un altar după altar,
  Domnului cel sfînt ca dar .
  Cel din urmă dîndu-l gata,
  I-a pus nume Sărindar.
  
  
  Zece mai
  
  În ziua cea sfîntă şi mare
  La zece-ale lunii lui mai
  Se vede-o ciudat-arătare
  Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai !
  
  Cînd zorile-ncep să s-arete
  Acolo-n tăcutele văi,
  Din groapă ies moartele cete,
  De-a pururi jeliţii flăcăi.
  
    
  Ei vin de prin locuri pe care
  Ca vechile răni le cunoşti,
  Pe unde-au stat şanţuri odată,
  Redute, şi taberi, şi oşti.
  
  Striviţi şi cu mîinile rupte
  Şi galbeni ca-n jalnicul loc
  În ziua sălbatecei lupte
  Cînd bieţii pieriseră-n foc.
  
  Fac roată, şi-o rugă murmură
  Iar Valter şi Şonţu, şi toţi
  Mai-marii ce-n frunte căzură
  Stau jalnici acolo-ntre soţi.
  
  Şi stau cum stă omul ce-ascultă
  Şi nici o mişcare nu fac ;
  Aşteaptă cu grijă şi spaimă
  Un semn de departe şi tac.
  
  Deodată ei capul ridică,
  Dau chiot şi-n zare privesc
  Spre ţara din care ieşiră,
  Spre scumpul pămînt romînesc .
  
  Şi-ascultă, căci tunul azi cîntă
  Departe-n iubitul pămînt,
  Puternic ca-n ziua luptării,
  Dar alt fel de cîntec, mai sfînt.
  
  Vi-e teamă că n-o să mai cînte,
  Că moartea vă fuse-n-zadar .
  Dar ţara trăieşte ! Iar tunul
  Ce limpede-o spune şi rar !
  
  Şi-ascultă... iar ţara-i departe,
  Sunt dealuri la mijloc şi văi,
  Şi rîul cel mare-i desparte
  De mame pe bieţii flăcăi.
  
  Şi moartea cea veşnică-nchise
  Pe urmă-le tristele-i porţi,
  Dar moartea lor viaţă ne dete :
  Ferice de-asemenea morţi !
  
  Iar ce-or fi şoptind ei pe vremea
  Ce-ascultă cîntarea de tun
  Eu nu ştiu, căci nimeni nu poate
  Pe morţi să-i audă ce spun.
  
  Dar cred că se roagă, sărmanii :
  
  . .Noi liberi pe voi v-am făcut
  Iar Tatăl din cer să vă aibă
  De-a pururi sub sfîntul său scut !.
  
  Pe drumul Plevnei
  
  Iar pe drumul care duce 
    
  de la Dunăre spre munte Trec romînii zi şi noapte către Plevna, merg şi vin. Vesele batalioane cu maiorii lor în frunte, Şir de care cu provizii schilăviţi în haine crunte . Scîrţîit şi chiu, şi tropot pe-acel drum de oameni plin. 
  Într-acest pestriţ amestec, scoborînd pe dealuri, iată Pe-un răzor s-oprise-n cale 
  o bătrînă şi gemea, Cu desagii goi pe umeri, semn de-o cale-ndelungată. Iar din văi, urcînd alene se vedea venind o ceată 
  De drumeţi din ţara noastră şi s-opriră lîngă ea. 
  . .Bună calea., zise unul, 
  . .Inima vă fie bună, Oameni buni ! Dar unde mergeţi ?. 
  . .De ne-ajută Dumnezeu, Noi, la Plevna, maică dragă.. 
  . .Tot la Plevna ! Cum ne-adună ! Eu de-acolo viu. Băiatul mi-e-n război acu de-o lună, 
  
  Şi m-am dus să-mi văd băiatul că-i la Plevna şi-i al meu.. 
  Repede-mprejur se strînse 
  ca prin farmec toată ceata Ca să-ntrebe cum e Plevna ? 
  cum stau turcii-nchişi în ea ? Ce mai zice Carol-vodă, 
  cînd o fi războiul gata ? Şi-mbătată de potopul 
  întrebărilor ea, biata, Îşi ştergea cu palma ochii 
  şi plîngînd le tot spunea. 
  Dar în urmă, ei de grija nopţii, ca să nu-i apuce : 
  . .Să rămîi în pace, maică, să te vadă Domnul sfînt.. Şi grăbiţi se ridicară toţi de jos, făcîndu-şi cruce. Ea, cu ochii plini de plînset, privea gloata cum se duce, 
  Şi-un pustiu simţi-mprejuru-i şi-ntuneric pe pămînt. 
  Stete-aşa, mereu privindu-i 
  şi deodată-n fuga mare Ea porni la deal, cu strigăt 
  să s-oprească ceata-n loc. Cînd ajunse-abia trăgîndu-şi 
  puţintica răsuflare : 
  . .Dragi creştini, voi unde mergeţi ? aveţi milă şi-ndurare, 
    3 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
  Eu mă-ntorc cu voi acolo la băiatul meu, în foc !. 
  . .Dar ai fost ! La Plevna, maică, toate-acum îţi sunt ştiute, Ţi-ai văzut şi tu băiatul, ce mai vrei să vezi acum ? Să te-ntorci, în sat acasă ; ia-ţi toiagul tău şi du-te. Noi suntem cu toţii tineri zor avem şi mergem iute, 
  Tu eşti slabă şi puţină şi e mult de mers pe drum.. 
  Ea-şi întinse-atunci cu gemet mîinile, strigînd cu jale : 
  . .Nu mă bateţi cu nevrerea, că vă bate Dumnezeu ! Voi fugi cu voi alături, şi de voi muri pe cale, Tot atît ! M-oi şti aproape de băiat ! În sat, acasă 
  E pustiu, că n-am pe nimeni ! Orice-o fi, mă duc şi eu !. 
  
  Mortul de la Putna
  
  Iar la Putna-n mănăstire, Noaptea, din tăcut mormînt, 
  Iese-n plină strălucire
  Ştefan cel viteaz şi sfînt.
  Lespedea ce-au pus-o popii
  Peste groapă,-ncet se dă
  Îndărăt şi-n fundul gropii
  Ştefan plin de pace stă.
  Dar se nalţă-ncet eroul
  Deşteptat din lungu-i somn,
  Luminat e-ntreg cavoul
  Şi sumeţ viteazul domn.
  
  Albu-i coif străluce-n lună
  Iar pe zale-i joacă zări
  De lumini ce se-mpreună
  Ca-ntr-un basm cu arătări.
  Lunga suliţă şi-o poartă
  Răsucind-o-n mîndru chip .
  Eu credeam că-i umbră moartă
  Ce se mişcă pe nisip,
  Dar e viu ! Acum ridică
  Ochii săi, parc-ar lăsa
  Peste-o oaste inimică
  Toată vrăjmăşia sa.
  
  Apoi stă plecat şi-ascultă ;
  Poate-aude spre Hotin
  Vuiet şi-alergare multă
  De poloni şi turci ce vin,
  Poate-aude oşti tătare
  Şi năvală peste Prut,
  Ori sosind din depărtare
  
    
  Peste munte i-a trecut
  Regele Matei ! Voi cete
  De cazaci şi de secui,
  Dumnezeu acum vă dete
  Gata iar pe m na lui !
  
  Sună zornăit de zale,
  Strigăt mare de război,
  Ard Moldova noastră-n cale
  Cîţi duşmani şi vechi, şi noi.
  Ştefan tremură-n mînie.
  Iese din tăcutul schit .
  Luna-n ceruri, argintie,
  Cu nori negri s-a-nvelit,
  Şi cumplit din bucium sună
  Ştefan vodă ; ca un nor
  Ies oşteni şi iuţi s-adună
  Roată lîngă domnul lor.
  
  Iat-o, oastea lui voinică,
  Toţi cei buni şi tari ai săi !
  Ştefan spada şi-o ridică
  Şi porneşte-n sîrg spre văi,
  Luna tot mai mult s-ascunde,
  Tot mai negri nori plutesc
  Şi din văi grozav răspunde
  Buciumul moldovenesc.
  Se tot duce, duce-n noapte
  Zgomotul în jos spre Prut,
  Mai lăsînd în urmă şoapte
  Din furtuna ce-a trecut.
  
  E pustiu la mănăstire, Gol mormîntul cel deschis ! Toate-au fost o nălucire, Toate repezi ca-ntr-un vis. Nu ştiu bine-n care parte, Ştefane, te-ai dus cu oşti, Ştiu că tu te-ai dus departe, Şi duşmanii ţi-i cunoşti ! Bate-i, Ştefane, părinte, Spulberă-i de pe pămînt : Chiar şi mort învaţă-i minte, Cine eşti şi-ai tăi ce sînt. 
  
  Stema ţării
  
  Ca un zimbru-ntărîtat
  Cînd a prins pămîntu-n coarne,
  Tot ce-n drumul lui a stat
  
  Gata să răstoarne . Ca un zimbru-ntărîtat Moldovenii s-au luptat 
  Cu potop de litve. 
  Ca un leu sfîşietor
  Cînd cuprins de-arcaşi se vede,
  Prin mulţimea de popor
  
  Trăsnet se repede . Ca un leu sfîşietor Sar-oltenii-n munţii lor 
  Într-un iad de latini. 
    
  Iar muntenii ce-au avut Cuib pe apa Dîmboviţii, Ca vulturu-n munţi crescut 
  Apărînd răpiţii Pui ai săi . făcut-au scut Ţării lor şi-au abătut 
  Negrul nor de hoarde. 
  .Zimbru şi vultur şi leu Fui cînd mi-a călcat păgînul Patria şi dreptul meu.. 
  Şi va fi romînul Şi de-acum romîn mereu, Zimbru şi vultur şi leu 
  Şi viteazul lumii. 
  
  Fragment epic 
  Iar pe lumea ceealaltă scoborînd acum flăcăii
  Cei căzuţi la Vid pe dealuri şi pe şesuri la Vidin,
  Cîţi sosesc pe rînd în stoluri, adunaţi în gura văii
  Stau s-aştepte alte gloate c te se vedeau că vin.
  Unii şterg de iarba udă c te-o sabie-ncruntată,
  Din pulpana hainei, alţii sîngele duşman îl storc,
  Şi se laudă cu toţii şi vorbesc cu toţii-odată
  Precum fac biruitorii din războaie cînd se-ntorc.
  
  Cînd văzur-această gloată, toţi acei ce-nduşmăniră
  Pe romîni de-a lungul vremii, plini de spaim-au tresărit
  
  Resfirîndu-se prin noapte, precum fumul se resfiră,
  Şi din margini mai spre margini se topeau necontenit.
  Cu genunchii plini de tremur şi cu gheaţa morţii-n gură,
  Morţi erau de-a doua oară, ca-ntr-al Orcului noian
  Luptătorii din Mikene cînd îngălbeniţi văzură
  Strălucind prin noapte coiful comandantului troian.
  
  Dar ai noştri morţi de veacuri, c ţi pieriră prin războaie,
  Apărînd a lor credinţă şi pămîntul romînesc,
  Stau cu ochii ţintă-n noapte şi-al lor mijloc îl îndoaie
  Ca s-apropie privirea de minunea ce-o zăresc :
  Văd romîni, şi-aud cuvinte romîneşti ! De-ai lor cu toţii !
  Umilit venea, iar astăzi ce trufaş acest popor .
  Şi-ndrăznind dintîi o seamă, vin sfioşi să-şi vadă soţii,
  Tot mai mulţi, cu toţii-n urmă s-au pornit din noaptea lor.
  
  Şi precum în neastîmpăr păsări grabnice cu zborul
  Se tot strîng de pretutindeni toamna ca să plece stol,
  Astfel s-adunau romînii şi sporea mereu poporul
  Celor morţi umplînd de vuiet cîmpul meu-nainte gol.
  S-a mişcat acum de-a valma toată lumea-n locuinţa
  Umbrelor, sunînd ca marea şi-ntr-un zbucium nentrerupt,
  Iar de-atîta nor de duhuri ce-şi vădea prin glas fiinţa
  Se părea că-i romînească toată lumea dedesubt.
  
  Străbătînd genuni cu mersul, nesfîrşită li-e venirea,
  Ca potopul de puternici şi nebiruiţi ca el .
  Cîţi pieiră făr. de urmă copleşiţi de năvălirea
  Asiei, şi-arcaşi cu glugă din cîmpiile lui Gel.
  Cîţi au înroşit cu sînge r uri mari şi-ascunse plaiuri.
  
  Cînd prin văile bulgare Ioniţ-avea locaş,
  Şi frumosul grai al nostru printre bîlbîite graiuri
  Şi-l păstrau, murind sub steagul ducilor de Făgăraş.
  
  Iată-i, înşişi vin în frunte cei ce-au cîrmuit norodul,
  Principii din munţi şi banii cu viteze fiare-n scut,
  Şi cu Negru-vod-alături vine Dragoş voievodul,
  Unul fost la Olt de pază, celălalt străjer la Prut.
  Şi-Alexandru-al cărui nume şi-astăzi codrii-l mai îngînă
  Tînăr şi părînd ca Hector cel cu coif fluturător,
  Cînd cu suliţa-i grozavă, falnic răsucind-o-n mînă,
  Sare-n mîndru-i car şi umple cîmpii Troiei de omor.
  
  Trăsnet al mîniei noastre, Mircea, tu iuţeşte-ţi paşii,
  Adă-ţi gloatele ce-n clipa bine-potrivitei vremi
  Prins-au fulgerul cu palma ! Braţ, ce pustiind vrăjmaşii,
  Dunărea ca soţ de luptă, munţii te-ai trudit să-i chemi.
  Ce vei fi gîndit tu, Mircea, cînd vedeai pornit cum vine
  Peste munţi şi peste ape, ca furtuna, Ilderim ?
  Vai, putem noi azi pricepe sufletul ce-a fost în tine,
  Mai avem simţire-n inimi ca-ndeajuns să te slăvim ?
  
  Iar dincolo vine-n goană cel ce-n numărate zile
  A clintit temeiul lumii şi-a oprit şi vremea-n loc,
  Cel cu nume sfînt de-Arhanghel . cu-al tău nume, Mihaile,
  Tot ca tine de puternic şi cu sabie de foc.
  Munţii se retrag din cale-i, iar protivnica sa bardă
  Intră-n fier ca-n lemnul putred, pui din oltenescul leu !
  Foc de n-ar mai fi, şi lege, ca nimic să nu mai ardă,
  Foc ar naşte iar pe lume ochii-acestui Prometeu.
  
  Şi cu el Fărcaş şi Stoica, şi-nvîrtindu-şi buzduganul
  Doi Buzeşti, ducînd şi spaimă şi-al pieririi-ngheţ cu ei !
  Spuie Neajlovul, Sinane, c te oşti pierdu sultanul,
  Şi Şelimberul să spuie cum ţi-a fost, nebune-Andrei ?
  Amurat, ţi-aduci aminte cum sosi grăbit odată
  Şi era să-ţi spargă poarta ca să-ţi intre-n Ţarigrad ?
  Şi ce cale-avea să facă ! Dar s-a tînguit vrodată
  Fulgerul că-i drum departe de la nor pînă la brad ?
  
  Iată-l însă cel din cuibul pus de-oştenii teutonici,
  Ştefan, turnul de-apărare al romînilor, venind
  Suflet mînios şi-n toată strălucirea cîtă-n cronici
  Scrisă e c-a fost pe vremea cînd el ţara străjuind
  A făcut din oase-un munte şi-a-nhăţat şi regi de plete
  Şi, arînd de ciudă cîmpul, puse-n jug duşmanii lui .
  Pe mănunchiul spăzii sale m na lui tot caldă stete,
  Căci el nu ştiuse-n viaţă cum s-anină spada-n cui.
  
  El şi-aici e-ntreg în arme şi purcede-aprins pe cale,
  Parc-a pururi vede-n faţă Racova şi Podu-Nalt,
  Iar de vuietul mulţimii şi de coifuri şi de zale
  Tremură, răzbit de spaimă, tot tărîmul celălalt.
  El şi-aici e vîntul iernii, şi duşmanii săi sunt pleava !
  Urcă munţi fără de plaiuri, trece Dunări fără pod .
  Faceţi loc ! Sosesc ca rîul luptătorii din Suceava,
  Trec voinicii cei năpraznici ai lui Ştefan voievod !
  
  Şi Ion Cumplitul vodă, jalnic schilăvita strajă
  A Moldovei, scut puternic al poporului de rînd,
  Şi nenfricoşatul Ţepeş, Petru Rareş a lui Majă
  Vin cu toţii de prin noapte, gloate-n urmă-le-aducînd.
  
  Şi hatmani şi capi de oaste . daţi-mi voi acum o sută
  De vieţi, ca să am vreme să-i numesc aici pe toţi !
  Şi tu, neam romîn, tu astăzi stai cu inima pierdută,
  Făr. de zei te crezi pe lume şi pustiu tu te socoţi.
  
  Iată-ţi gloria de veacuri ! Umbre mari din lumea moartă, .
  Ah, că n-am eu glas de tunet ca să pot să le rechem .
  Ne avem şi noi Olimpul, şi pe-a veşniciei poartă
  Am intrat şi noi ; şi-ntr-însul zei fără de moarte-avem !
  Ce-ţi aluneci plini de jale ochii umezi pe ruine,
  Neam al nostru, ca să judeci drumul schimbătoarei sorţi ?
  Soarele din noapte iese, din mormînt puterea vine :
  Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi.
  
  
  Pe dealul Plevnei
  
  E-n amurg. Pe deal bulgarul Liniştit îşi mînă carul. 
  Roţile nu ştiu că plînge Dealul, pe-unde omul mînă ; Nu ştiu boii, că-n ţărînă, Pe-unde trec, e numai sînge. 
  Noaptea-ncet, încet scoboară, Lilieci prin aer zboară. 
  Pe-unde-a fost cumplire-odată Doarme-acum întreaga fire, Peste-un iad de zvîrcolire Cade-o pace-ntunecată. 
  Numai luna e pe lanuri . Dar mai sus, pe sub rădanuri, 
  Unde-a curs fierbinte plumbul, Duhuri vin din vreme-n vreme, Cît e noaptea-n dealuri geme Şi se zbuciumă porumbul. 
  
  Oştirile lui Alah
  
  Noaptea care-ncheie anul . Noaptea sfîntă, Cînd cetindu-şi El-
  Coranul Trist mahomedanii cîntă Pe răpuşii prin bătăi . Noaptea asta ştie spune 
  De-o minune La Călugăreni prin văi, 
  Cînd e-n jumătate ruptă 
  Noaptea-n cale, Pe uitatul cîmp de luptă Se porneşte-un glas de jale Şi-apoi multe, şi-mprejur Din păduri răsar o mie, 
  Din cîmpie Plînge-un nesfîrşit murmur. 
  Şi murmurul creşte-ntruna 
    
  Şi deodată, Urlă-n zare ca furtuna, Şi prin zarea spintecată De blesteme şi de vînt Ies spahii în şiruri dese, 
  Grabnic iese Oastea-ntreagă din pămînt. 
  Căci acum, prin lumea lată, 
  Ies să jure Toţi cari au pierit vrodată Pe cîmpiile ghiaure, Şi-aşteptînd un semn ceresc Stau gătiţi, potop să plece 
  Şi să-nece Tot pămîntul creştinesc. 
  Ei, cu genele-amorţite, 
  Nalţă m na, Iar din bărbile-ncîlcite Iuţi îşi scutură ţărîna Şi pe cai sărind grăbiţi, 
  Învîrtesc duşmanii crucii 
  Săbii lucii, De năvală stînd gătiţi. 
  Furnicînd din mii de locuri, 
  Plini de ură, Cu blesteme şi batjocuri, Strigă toţi ca dintr-o gură 
  Sfîntul nume-al lui Isus, Şi turbate şi-ndrăzneţe Mii de feţe, Alergînd, privesc în sus. 
  Iar acum, fiind o gloată, 
  Numai una, Osie-ntr-această roată Se ridică Semiluna, De pe steagul care-n vînt Geme-o plîngere-ntreruptă 
  Şi se luptă ; Iar ce geme e cuvînt. 
  Şi-i a lui Alah cuvîntul, 
  Sfînt şi mare ! Şi tăcută ca mormîntul Şi-mpietrit-acolo-n zare Oastea-ntreagă stă pe loc. Codri, dealuri, r u şi luncă 
  Toate-aruncă Ochii-n sus, spre-un semn de foc. 
  Mii de guri atunci în vaier 
  Umplu cerul : Crucea e, o cruce-n aer ! Turcii toţi, zvîrlindu-şi fierul, Iuţi se-ntorc ca-ntorşi de vînt ; Noaptea r de luminată 
  Şi deodată Intră totul în pămînt. 
  
  Graiul neamului
  
  .Fie-a voastră-ntreagă ţară,
  Şi de cereţi, vă mai dăm,
  Numai daţi-ne voi graiul
  Neamului. . Şi se sculară
  Să ne vremuiască traiul
  Cîţi duşmani aveam pe lume !
  Graiul ni-l cereau anume,
  
  Să-l lăsăm ! 
  Dar nestrămutaţi strămoşii Tot cu arma-n m ini au stat : Au văzut şi munţi de oase, Şi de sînge r uri roşii, Dar din ţara lor nu-i scoase Nici potop şi nici furtună. Graiul lor de voie bună 
  Nu l-au dat ! 
  Astăzi stăm şi noi la pîndă,
  Graiul vechi să-l apărăm ;
  Dar pe-ascuns duşmanii cată
  Să ni-l fure, să ni-l vîndă.
  Dacă-n vreme tulburată
  Nu ne-am dat noi graiul ţării,
  Azi, în ziua deşteptării,
  
  Cum să-l dăm ? 
  Repezi trec cu vifor anii, 
  Ispitind puterea ta,
  Neam romîn ! Cu ură mare
  Vor căta mereu duşmanii
  Graiului romîn pierzare ;
  Dar să piară ei cu toţii :
  Nu l-am dat, şi nici nepoţii
  
  Nu-l vor da ! 
  
  De profundis 
  Pe sub dealurile Plevnei
  Doarme spaima şi fiorul,
  Soarele-şi ascunde faţa
  Şi-ngrozit se-ntoarce norul
  Să se ducă-ntr-alte părţi.
  O, a fost acolo-n vale
  Moarte şi pierire-odată,
  Iar amara ei cumplire
  Scrisă vreme-ndelungată
  Povesti-se-va prin cărţi.
  
  Umblă mai încet cu plugul,
  Tu ţăranule, cu grapa,
  Poartă-te să dai ţărîna
  Mai deoparte-ncet cu sapa
  Pe colnice cu porumb .
  Poate unde scurmi pămîntul
  Tu să vezi că iese sînge,
  Plugul tău să dezvelească
  Vrun voinic ce-n groapă plînge
  
  Zbuciumat de spăzi şi plumb.
  
  Au venit din munţi cu soare
  Şi din văi întunecate,
  Au lăsat pustii acasă
  St ne şi cîmpii şi sate
  Şi-au trecut grozavul r u.
  Moarte ! Tu aveai cu tine
  Tot alaiul spaimei tale :
  Spune tu, putut-ai, moarte,
  Să opreşti voinicii-n cale,
  Să le pui mîniei frîu ?
  
  Pe sub dealuri pe la Plevna
  Doarme spaima şi fiorul .
  Plin de grije şi-n tăcere
  Se strecoară călătorul
  Prin pustiul loc de-omor.
  Eu mă tem de-un semn, de-o şoaptă,
  Căci din gropile tăcute
  Vor ieşi cei morţi cu vuiet,
  Sute-n luptă iar cu sute,
  Repetînd pierirea lor !
  
  
  Carol Robert
  
  Stăpînul ţării feudale R dea de Basarab, pe cale Venind cu sutele de-arcaşi 
  Turnaţi în zale, Ce-i pentru-aceşti viteji ostaşi O ţară largă de trei paşi ? 
  . .Sărmanul vodă, cum îl cheamă,
  O fi-n pămînt acum de teamă !
  Ce minte-o să-l învăţ ! Să-l fac
  
  Să ţie seamă Că eu sunt eu, şi nu mă-mpac C-un biet ca el, cioban sărac ! 
  Uitat-a că-i născut să fie Păstor de oi şi slugă mie ? . De barbă însă am să-l scot 
  Din vizunie. Ce c ini îl apără ? Socot Să-l spînzur eu cu c ini cu tot ! 
  Curînd, flăcăi ! E plin paharul ! Auzi ce-mi scrie-acum tîlharul . Dar cine crede el c-ar fi 
  Maghiarul ?. Şi regele rîzînd s-opri Şi-aceste vorbe le citi : 
  .Mărite crai ! Îţi spui prin carte, Că vecinic dinspre-a noastră parte Vrem binele ! Suntem cei foşti 
  Şi mai departe . Şi-acum tu uiţi că ne cunoşti Şi-alergi în strîngere de oşti ! 
    4 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
    
  Eu sunt mai slab. Zic eu de mine.
  V-am dat hăraci, că se cuvine,
  Pe plac eu multe v-am făcut
  
  Să fie bine. Voi Severinul l-aţi bătut : Vi-l las, măcar eu n-aş fi vrut ! 
  Dar o rugare eu ţi-aş face : Să mi te-ntorci în bună pace, Să te fereşti, măria ta, 
  De drumu-ncoace. Că mai pe-aproape de veţi da Nici unul viu nu veţi scăpa !. 
  De hohote vuit-a malul ;
  S-a dat cu spaimă-n lături calul
  Lui Robert. . .Tomo, fii stăpîn
  
  Că-ţi pierzi Ardealul ! Nu-i prost romînul că-i bătrîn, E prost că-i minte de romîn !. 
  Şi-aşa rîzînd, în zi de vară, Frumoasele lor oşti intrară Adînc prin munţii romîneşti, 
  Adînc spre ţară. O, nu ţi-aduc vulturii veşti, Roberte,-n drum ca să te-opreşti ? 
  Căci iată, colo la strîmtoare, S-aude-un corn de vînătoare Şi multe-apoi, chiuituri 
  Răsunătoare. Se umple codru-ntreg de guri Şi ies romînii din păduri. 
  Jucîndu-şi coiful alb pe creste Ei vin, şi nu le prinzi de veste, Năvalnic cad şi iuţi răsar 
  Ca din poveste. Ei intră-n desetul maghiar Şi unde-ajung, îl lasă rar. 
  O, bieţi maghiari, striviţi în vale ! Ce mîndri-aţi mai venit pe cale, Atîtea sute de arcaşi 
  Turnaţi în zale ! Cum pier acum aceşti ostaşi În ţara largă de trei paşi ! 
  Şi, fala lor uitînd-o toată Mureau zdrobiţi, şi ca să poată Să-şi scape capul, rupţi şi goi 
  Fugeau în gloată. O, şi la ziua cea de-apoi Vor r de-aceste văi de voi ! 
  Tu-n gînd bolboroseai o rugă Şi nu gîndeai dec t la fugă, Şi-n spate, rege, tu ţi-ai pus 
  Vestmînt de slugă . Un gînd nebun mi te-a adus Şi-acum te bate Cel-de-sus ! 
    
  Venit-a Dumnezeu să certe Mîndria ta, Carol Roberte ! De nimeni n-ai voit s-asculţi, 
  Cel Sfînt te ierte ! Din pilda ta cunoaştem mulţi Că ştiu şi regii-umbla desculţi ! 
  
  Golia ticălosul
  
  La Cahul, pe cîmpie, din marginea poienii
  Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii,
  Şi-aveau cu ei pe vodă, iubitul domn al lor,
  Iar Golia, el plecat-a din faptul dimineţii
  Prin vale să-şi reverse din lături călăreţii
  Ca vînturi iuţi ce scurmă şi-mpart cumplitul nor.
  
  Iar cînd veni şi vremea să urle-n zare tunul,
  Mişcatu-s-au romînii cu miile, ca unul .
  O lamur-a Moldovei prin sutele de ani !
  Dar Golia ticălosul alt gînd avea cu soţii,
  Şi-n suliţi ridicîndu-şi căciulele cu toţii
  Lăsînd cîmpia noastră trecură la duşmani.
  
  O clipă stete vodă cu inima trăsnită.
  Întors apoi, strigat-a spre oastea-nmărmurită,
  Pe Golia arătîndu-l cu pumnii, cu-amîndoi :
  
  . .Oşteni ai ţării mele ! priviţi-l cum se duce,
  El vinde sfînta ţară şi vinde sfînta cruce,
  Mă vinde, ticălosul, pe mine şi pe voi !.
  
  Cumplit se-ntoarse vodă cu-ntreaga sa mînie Spre partea de-unde Golia venea cu duşmănie Spre fraţii săi, în fruntea grozavilor spahii. 
  . .Să daţi fără de milă, că-i inimă de fiară ! Să piară-acum pămîntul ! Moldova-ne să piară, Dar Golia-ntîi de toate să piar-acum, copii !. 
  Şi nu vedeau romînii nici moartea cum le iese În drum, şi nici potopul de turci ce-i încinsese, Vedeau numai pe Golia, pe scosul lor din minţi. Şi neputînd mai iute să-l stingă de pe lume Rosteau cu glasul urii bicisnicul său nume Prin gemete scrîşnite strivindu-i-l în dinţi. 
  O, Golia, tu ! pîndit-ai aşa de-amară vreme Dar toate ale ţării şi plîngeri şi blesteme Ajungă-te de-a pururi, şi n-ai mai fi trăit ! Dar iată-le, pornite din suliţi şi din gură . Smintiţii tăi la Cahul cîineşte-aici căzură, Căzuşi şi tu, mişele, tu cel ce i-ai smintit ! 
  Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrînă, Iar pumnii-n loc de aur strîngeau în ei ţărînă Şi-n gură-ţi s-adunase şi sînge şi pămînt, Să-nece-n tine, Golio, mai repede suflarea ! Aşa sfîrşit să aibă în veci de veci trădarea, Iar lupii fie-i preoţi şi gura lor mormînt ! 
  Adînc în noaptea nopţii şi-n Iadul cel din urmă În care-al iernii viscol suflarea nu şi-o curmă Nicicînd, stau prinşi în gheaţă ai lumilor mişei : Grozavă li-e durerea, şi vecinică li-e truda . De-a stînga ţipă Cain, de-a dreapta urlă Iuda, Iar tu, tu goale Golio, te vaieţi între ei ! 
  
  La Smîrdan
  
  . .Neam romîn, văzui odată Oastea Domnului Mihai. Zicea Dunărea-ntristată : .Fulger îns-atunci erai, Şi-alergînd prin cer furtuna Cînta vorbe romîneşti . Astăzi stau şi-ascult întruna Şi mă uit, şi nu mai eşti !. 
  Dar abia rosti cuvîntul
  Dunărea, vuind prin văi,
  Şi văzu gemînd pămîntul
  Şi de cai şi de flăcăi.
  Zornet auzi prin zare,
  Cum se-ncheagă stol cu stol
  Şi năprasnică răsare
  Oastea domnului Carol.
  
  Jalnic tu-ţi doineşti durerea
  Dunăre, şi iat-acum !
  Din mormînt ieşi puterea
  Şi-n-zadar îi stai în drum.
  Trec voinicii peste tine ;
  Mersul lor e zbor de fulg,
  
  Şi din mîinile străine Stema libertăţii smulg. 
  Tresăriră iuţi romînii Căci aminte şi-au adus Cît s-au străduit bătrînii Steagul să ni-l ţie sus, Cîte plîngeri nentrerupte În mormînt or fi vărsat, Că nepoţii fug de lupte Şi că steagul e-nchinat. 
  Dunăre,-ai văzut Smîrdanul ? Spune tu, s-o spui şi eu ! Şi noi ştim izbi duşmanul, Şi-n romîni e Dumnezeu ! Ştim şi noi găti cununa Vitejiei ce-o doineşti, Şi cînd urlă-n cer furtuna Cîntă vorbe romîneşti ! 
  La Smîrdan . aşa vru Domnul . Morţii dintr-această zi Vor avea cu spaime somnul Şi-aiurind se vor trezi Apărîndu-se cu m na Ca de-un tăinuit duşman, Vor muşca gemînd ţăr na Ca şi-n luptă la Smîrdan. 
  Că-ntr-această zi cumplită 
    
  N-avu mila nici un rost,
  Şi mînia răzvrătită
  Lege tuturor ne-a fost.
  Astfel că, văzînd pierirea,
  Însuşi Dumnezeu de sus,
  Galben întorcînd privirea,
  M na peste ochi şi-a pus.
  
  La Smîrdan, pe unde drumul
  Da de-a dreptul spre vrăjmaşi,
  Risipeai cu m na fumul,
  Ca să vezi la patru paşi.
  Şi-ntr-un iad fără de nume,
  Unde-ai noştri iuţi pătrund,
  Nu era nici cer, nici lume,
  Numai noapte fără fund.
  
  Şi-ntr-acel noian de ceaţă
  Dorobanţii, dînd de-un r u,
  Au trecut prin sloi de gheaţă
  Şi prin apă pînă-n brîu.
  R u de apă . Prut să fie .
  Cum era să-i ţie-n loc,
  Dacă n-a putut să-i ţie
  Din redute-un r u de foc !
  La Smîrdan de-un gînd cu toţii
  Fost-am braţ pustiitor,
  Şi murind au dat nepoţii
  M na cu strămoşii lor.
  N-ai avut mai buni tu, bane,
  La Călugăreni în văi ;
  
  Iar la Racova, Ştefane,
  Nu-ţi erau mai buni ai tăi.
  
  De-o veni din nou vrodată
  Vuiet peste-al tău pămînt,
  Ţară dragă şi-ncercată,
  Vom ruga pe Domnul sfînt
  Nu-ntr-alt chip să ne ajute,
  Ca să-nfrîngem pe duşman,
  Dec t dîndu-ne virtute
  De flăcăi ca la Smîrdan.
  
  
  Cîntec
  
  Ţară-avem şi noi sub soare,
  Şi-o rîvnesc duşmani destui,
  Dar prin vremi asupritoare
  N-am lăsat-o nimănui.
  E bogată, zici ! vezi bine,
  E bogată, căci în ea
  Multe inimi sunt, străine,
  Şi-i frumoasă, că-i a mea.
  Dacă-i mică, nu-i de-ocară,
  Căci viteji în ea mai sînt,
  Şi-apoi şi la noi în ţară
  Creşte fierul din pămînt :
  Cînd voim, îl ştim culege,
  Ştim cum să izbim cu el
  Cînd duşmani lipsiţi de lege
  Vin spre noi cu gînd mişel.
  
    
  Steag avem şi noi, străine,
  Şi-l iubim cu jurămînt.
  Ziua răului cînd vine,
  Ce frumos se zbate-n vînt !
  E frumos şi steagul vostru,
  Dar pe-al nostru de-l privesc
  Tot mai mîndru este-al nostru,
  Şi mai sfînt, că-i romînesc.
  Rupt de-asprimile furtunii
  Răscolite de duşmani
  L-au purtat cinstit străbunii
  Prin atît amar de ani.
  De ne cheamă azi la moarte,
  Veseli mergem la război :
  Să dea Domnul să ni-l poarte
  Şi nepoţii tot ca noi !
  
  Ştim şi noi o lege sfîntă,
  Şi de-un veac de ani acum
  Stăm cu ochii tot spre ţintă,
  Mergem tot pe-acelaşi drum.
  Pentru sfînta lege-a crucii,
  Pentru limba ce-o vorbim :
  Ce de-oţel pe săbii lucii
  Pus-am noi de cînd trăim !
  Ştie Dumnezeu de-i bine
  Ori de facem vrun păcat .
  Dar noi ştim c-aşa e bine
  Să ţinem ce-am apucat.
  Pentru lege, pentru limbă,
  
  Noi cu gura prindem foc :
  Numai vîntul se tot schimbă,
  Însă munţii stau pe loc.
  
  Sunt şi neamuri mai cu nume,
  Mai vestite la război ;
  Or fi multe poate-n lume,
  Cîte n-au ajuns la noi.
  Dar noi ştim ce ne-nvăţară
  Cei ce-au fost, şi cînd rostim
  Vorba sfîntă .neam şi ţară.
  Noi, străine, tresărim.
  Pentru cel ce ne iubeşte,
  Tot ce-avem noi dăm cu drag,
  Dar cînd neamul ni-l huleşte
  Şi vrăjmaş ne vine-n prag,
  Mii de oşti cu el s-aducă :
  Noi suntem romîni destui .
  Cînd de piept cu noi s-apucă,
  Aibă-l ceru-n mila lui !
  
  
  Cîntecul redutei
  
  În redută numai lei ;
  Uite-i, mă, başibuzucii,
  Eu de-aici le-aud papucii !
  Dar mai mare peste ei
  
    
  Cine-mi e ? Vrun Strîmbă-Lemne ?
  Cică şi mai şi, pesemne,
  Unul, Ciaca-Paca-Bei.
  
  Cîte cinci pe-un ban să-i vinzi,
  Că sunt tot oşteni pe-alesul,
  De viteji le saltă fesul,
  Pitulaţi pe după grinzi.
  Se-ntind, nene, de căldură
  De le-ajung genunchii-n gură .
  Maşal , cu ei te prinzi ?
  
  Ce te uiţi tu, că sunt goi ?
  Aşa-i turcu-n vitejie,
  Zvîrle haina ca să fie
  Sprinten-foc, cînd e-n război.
  Dîrdîiesc din dinţi, mă, vere .
  Lasă-i, mă, că-şi fac putere
  Dinţilor, să muşte-n noi.
  
  Şi-ntr-o zi . să vezi acu .
  Dete-Osman porunci să-i puie
  Tălpilor la cizme cuie,
  Şi-apoi, ce-o fi fost, ce nu,
  Că sări pe băţ călare
  Şi-alergînd în fuga mare
  Drept la V din s-abătu.
  
  Strig-Osman : . .Păsat vă fac !
  Încurcaţi pe-aicea treaba,
  Şi-mi mîncaţi pilaf degeaba .
  
  Vă tai ciorba, vă dezbrac !
  Ahmet, Mahmet, cum te cheamă,
  Tu cam tremuri, bag de seamă,
  Sări, curînd, că-ţi viu de hac !.
  
  Turcii, toţi, gîndeau : .Poftim !
  Să dezbraci p-un gol ca napul .
  Cu ce-şi bate paşa capul !.
  Şi-i strigară : . .Cioc selim !.
  Dar temîndu-se de vorba
  Că Osman le taie ciorba,
  Au mai zis : . .Sărim, sărim !.
  
  Şi-au sărit cei lei de turci
  Care cum putea mai iute :
  Vin romînii spre redute,
  Şi să stai să-i mai încurci ?
  Căpitanii-şi pierd şalvarii,
  Fac mătănii ghinărarii,
  Că-i la deal, şi-i greu să-l urci.
  
  Noi strigam atunci din tun :
  
  . .Ce fugiţi, ca-n groaza furcii ?
  Nu vă vin din urmă turcii !
  Staţi, şi daţi-ne tutun..
  Ei de stat n-au stat nici unul
  Dar ne-au azvîrlit tutunul
  C-aşa-i turcul, suflet bun...
  
  Acest cîntec îl făcui Eu, căprarul Păvăloae, 
  62 
  Stînd de strajă noaptea-n ploaie, Şi gîndeam : .Tu r zi şi spui, Şi tu n-ai cămaşă-n spate ! Las. că prind pe-Osman, măi frate, Şi-am să-mbrac cămaşa lui !. 
  
  Povestea căprarului
  
  Cînd ne-au respins de la movilă,
  Căzurăm mulţi pe-aceste lunci.
  Şi-ntreg un regiment atunci,
  De ce-a văzut, a plîns de milă.
  
  În şiruri strînse şi-mproşcînd
  Necontenit cu foc mulţimea,
  Se da-ndărăt dorobănţimea,
  Loc turcilor pe şes făcînd.
  Curgea şi mult şi iute focul,
  Iar între-ai noştri şi vrăjmaşi
  Erau cel mult optzeci de paşi .
  Dar noi lăsam cu palma locul.
  
  Şi, iată-n urma tuturor.
  Un biet căprar, avînd un frate
  Ucis, s-opri să-l ieie-n spate,
  Şi-apoi spre şir porni cu zor.
  Dar, lunecînd pe iarba udă
  Fiind şi slab, căzu-n curînd,
  Iar noi strigam să intre-n rînd ;
  El a rămas nevrînd s-audă.
  
  La ochi cu puşca l-am văzut,
  Îngenuncheat acolo-n cale,
  Trăgînd spre-arapii ce din vale
  Veneau mereu. O, n-am crezut
  Că omul în mînie poate
  S-azvîrl-aşa de mult omor,
  Că plumbii-n deznădejdea lor
  Curg r u ! Dar azi le cred pe toate.
  
  Iar noi ne-ndepărtam mereu,
  Şi i-am strigat de-a multa oară
  Că e nebun, că stă să moară,
  Şi că-i păcat de Dumnezeu.
  Nevrînd să-l lase pe cîmpie,
  Şi să-l aducă neputînd,
  El sta cu mortul, dus de-un gînd :
  Străjer răzbunător să-i fie !
  
  Dar turcii vin, tot vin, un roi,
  Şi tot mai larg li-e-n urmă pasul .
  Acum nici nu ne-aude glasul,
  Acum el e pierdut de noi.
  Treizeci de paşi mai au nizamii,
  Au cincisprezece, zece-acum .
  Şi-aştepţi pe-ai tăi, plîngînd pe drum,
  Tu, suflet pustiit al mamii !
  
  Dar iată-l, cade ! L-a lovit
  Pesemne-un plumb din multa ploaie ;
  Pe spate-acum murind se-ndoaie,
  
    
  Dar l-am văzut cum s-a-nvîrtit
  Spre frate-său, căzînd deodată
  Cu faţa-n jos, părînd c-ar vra
  Să-l apere pe mort aşa .
  Şi-atunci coloana-naintată
  
  A turcilor, sosind povoi,
  I-a şi cuprins, urmîndu-şi goana,
  Şi i-a-necat apoi coloana
  Şi nu i-am mai văzut apoi.
  
  Înfiorat şi-acum îmi bate
  Cu jale inima, cînd scriu :
  Strivit de turci, să mori de viu,
  Veghind la capul unui frate !
  
  Cînd ne-am retras pe-acele lunci,
  Respinşi de turci de la movilă,
  Un regiment întreg, de milă,
  A plîns de ce-a văzut atunci !
  
  
  Coloana de atac
  
  Porniserăm din văi adînci Şi ne t ram acum pe brînci 
  Să nu ne prind-Osman de veste,
  Că năzuim la deal spre creste,
  
  Căci veste de-ar fi prins ai săi,
  Noi n-am mai fi ieşit din văi.
  
  Şi-aşa cu-ncredere vegheată
  Noi răsărim pe deal deodată.
  
  Ne văd păgînii, sar pe zid,
  Potop de foc spre noi deschid.
  
  Dar noi prin foc o rupem iute,
  Crezîndu-ne pe sub redute.
  
  Şi nu eram ! Vedeam de sus
  Că altfel e de cum ne-au spus,
  
  Că p n-acolo-i lungă cale,
  O r pă-n drum şi-adînca vale.
  
  O clipă ca-mpietriţi am stat ;
  Maiorul însă-a şi plecat
  
  Şi ne-am făcut cu toţii cruce :
  Ei, ducă-ne-n ce foc ne-o duce !
  
  La vale,-acum, pe r pi curînd .
  Un rînd e mort, mai moare-un rînd.
  
  Cad bombele-n pămînt şi scurmă
  Şi altele mai vin pe urmă ;
  
    5 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
    
  Ca grindina şi plumbii cad,
  Se-ntunecă şi-i vai ca-n iad !
  
  Şi-un plumb veni cumplit cu zborul
  Şi fără glas căzu maiorul.
  
  Atunci un ofiţer înalt,
  Cu spada-n vînt, iar celălalt,
  
  Trăgînd mereu din carabină,
  Săriră-n front ; iar pe colină
  
  Noi după dînşii, cot la cot,
  Suiam orbiş, noi, leatul tot.
  
  Cît ai clipi, muream o sută,
  Muream mai mulţi, căci din redută
  
  Nu plumbi curgeau, ci r u de foc,
  Şi linii-ntregi cădeau pe loc.
  
  Şi-un căpitan, cel nalt, sărmanul,
  Căzuse vîrfuind mormanul,
  
  Iar celălalt, acel ce-ochea,
  Muri trăsnit în faţa mea.
  
  Căci uite-aşa văzui de bine
  Pe-un turc bătrîn ochind spre mine,
  
  Iar bietul căpitan nu-ş. cum Se puse morţii drept în drum. 
  Am dat să-l prind, ca să nu cadă Şi-atunci căzui cu el grămadă . 
  Şi vezi, şi-acum mi-e capul prost, Că nu-nţeleg nici azi ce-a fost : 
  M-am pomenit la şanţ deodată Şi-o cîrp-aveam la cap legată. 
  De ce şi cînd, de m na cui ? Şi-atîta drum eu cînd făcui ? 
  Voiam să-ntreb, n-aveam pe cine, Căci tot străini pe lîngă mine. 
  Dar cîrpa, orice taină-avea, Atîta ştiu: c-a fost a mea . 
  Şi-acu la şanţ ! Noi rupem lanţul Şi scobor m de-a valma şanţul. 
  Sărim şi noi, şi turcii sar Şi-i moarte-n şanţ, e vai ş-amar, 
  Ne batem ca-n pierzarea minţii, Cu pumnii dăm, muşcăm cu dinţii, 
    
  Şi piept la piept ne zvîrcolim, Străbatem repezi şi răzbim. 
  Închid de veci nizamii gura, Iar noi îi dăm pe r pi de-a dura. 
  Ieşim apoi, ca duşi de vînt, Pe faţa negrului pămînt. 
  Pe lături ne-ntărim şireagul : Şi iat-un căpitan cu steagul 
  În fruntea noastră drum făcu : 
  . .Ura, băieţi, acu-i acu !. 
  Roiesc turbaţi pe zid păgînii, Sub zid se-ndeas-orbiş romînii 
  Şi-aruncă scări, răzbesc prin fum, Străbat mereu făcîndu-şi drum. 
  . .Trăsniţi, copii, tot după mine !. Noi trăsnet după el, vezi bine. 
  Şi iată-l, căpitanu-i sus Pe meterez un braţ a pus, 
  Dar şapte turci pe el săriră, Şi şapte săbii-l şi loviră, Şi-al optulea, un turc bărbos, Izbi turbat de sus în jos 
  În piept cu patul puştii, fiara . Şi-atunci pocnind se rupse scara 
  Şi bietul căpitan căzu Pe spate-n şanţ, şi-atîta fu. 
  Căci s-adunau păgînii gloată Şi-un om era reduta toată, 
  Şi-ntregul parapet un fes, Atîta se-ngloteau de des. 
  Cădeam ca frunzele de brumă, Iar sîngele curgea cu spumă. 
  Nici loc să stai, nici drum să treci Şi fum de puşcă, să te-neci. 
  Şi ce-am văzut atunci . minune . Şi-n groapă morţilor voi spune ! 
  Nici chip de-acu să mergi în foc, Nici chip să stai sub zid pe loc. 
  Se dete semn atuncea oastei Să părăsească clinul coastei Şi ne-am retras departe-n văi, Striviţi, o mînă de flăcăi, 
  Flămînzi şi uzi şi-ntorşi din cale, Cu sufletul topit de jale. 
  
  O scrisoare de la Muselim-Selo
  
  Măicuţă dragă, cartea mea Găsească-mi-te-n pace ! Pe-aici e vînt şi vreme grea, Şi-Anton al Anei zace De patru luni, şi-i slab şi tras, Să-l vezi, că-ţi vine plînsul, Că numai oasele-au rămas Şi sufletul dintr-însul. 
  Apoi, să ştii c-a fost război Şi moarte-aici, nu şagă : Cădeau pe dealuri, dintre noi, Ca frunza, mamă dragă. Şi-acolo-n deal, cum fulgera, Un plumb simţii că vine Şi n-avu loc, c t larg era, Dec t în piept la mine. 
  Mi-e bine-acum, şi-aşa socot Că nu va trece luna 
  Şi-oi fi scăpat de-aici detot. Dar vezi te rog de una : Să nu mai faci cum ai făcut S-aduni la tine satul, De veselă că ţi-ai văzut Acasă iar băiatul ! 
  Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi ! Hristos să-i miluiască ! Tu mergi la popa-n sat să-l rogi O slujbă să-mi citească. Puteri de nu vei fi avînd De plată, vorba-i lasă, Că-i voi lucra o zi, oricînd, La-ntorsul meu acasă. 
  Pe Nuţu vi-l lăsasem mic, Cu creştetul c t masa . O fi acum ştrengar voinic Şi vă răstoarnă casa ? Făcutu-i-aţi şi lui la fel Căciulă, cum am vrut-o ? Aveam o piele-n pod, de miel, Doar nu veţi fi vîndut-o ? 
  Nevestei mele să-i mai spui Să-mi cumpere o coasă, Cea veche nu ştiu este-ori nu-i Şi-o fi acum şi roasă De cînd rugina scurmă-n ea. 
    
  Să-mi văd, o dare-ar sfîntul, Cum cade iarba-n faţa mea Şi-mi bate-n plete vîntul ! 
  Ea lupte-se cum biet o şti, C-aşa ne dete soartea, Că şi noi ne-am luptat pe-aci Cu greul şi cu moartea ; Dar l-a ajuns şi pe harap Blestemele şi plînsul, Că noi i ne-am ţinut de cap Şi-ntrarăm după dînsul. 
  Şi i-am făcut, măicuţă, vînt ! L-am scos detot din ţară, Măcar stătea pe sub pămînt Şi nu ieşea pe-afară. Şi-am prins şi pe-mpăratul lor, Pe-Osman nebiruitul, Că-l împuşcase-ntr-un picior Şi-aşa i-a fost sfîrşitul. 
  Păi, ne ţinea pesemne proşti, Să-şi joace hopa-tropa, Că nu puteam să batem oşti ! Dar poate taica popa V-a spus de prin gazeturi tot . El cum şi-a dat juncanii ? Acum i-aş cumpăra, să pot, Dar nu mai am, azi, banii. 
  Mă doare-n piept, dar nu să ţip, Şi-aşa mi-e dor de-acasă, Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip Că vodă nu mă lasă. Dar uite, nu e nu ştiu c t O lună chinuită, Şi-o să te strîng de după g t, Măicuţa mea iubită... . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu, Iubească-ţi-l pămîntul ! Şi-am tot lăsat, p n-a fost viu, Şi-mi ţin acum cuvîntul. Să te mîngîie Dumnezeu, C-aşa e la bătaie . Şi-am scris această carte eu, Căprarul Nicolae. 
  
  În spital
  
  . .Nu-nţelege vorba, sire.. Zice-acelaşi general, 
  . .Camarazi, să nu vă mire Că-ntr-acest spital 
  
  Nu-nţeleg nici doi cuvîntul Ce-l vorbim, căci li-e străin, Sunt vitejii din pămîntul 
  Cel de r uri plin, 
    
  Pe-unde trec ei veseli vara Peste munţii suri şi goi ; Ei de-acolo sunt, din ţara 
  Turmelor de oi... 
  Scoborînd din munţi de-a dreptul
  Par în lupte-oşteni bătrîni,
  Aţi văzut cum pun ei pieptul .
  
  Sire, sunt romîni.. 
  Astfel zice generalul Către tînăru-mpărat, La Veneţia-n spitalul 
  Cel improvizat. 
  . .În supremele momente Cînd căzură peste noi Alte patru regimente, 
  În amurg cu ploi 
  Adunaţi romînii-n vale Zid în urmă ne-au rămas, Stăvilind duşmanii-n cale 
  Pînă ne-am retras. 
  Cîţi de moarte-atunci scăpară
  Zilnic în spitale curg ;
  Toţi ca leii se luptară,
  
  Tinere Habsburg, Şi-au murit pentru-mpăratul Sute de viteji de-ai mei . Dar acest de-aici, din patul 
  Şapte sute trei, 
  Care zace-aşa-n neştire Şi-i lipseşte braţul stîng Îl salut ! Dă-mi voie, sire, 
  M na să i-o strîng. 
  Noaptea scoborî cu ceaţă, Luptelor sfîrşit punînd, Pînă-n trista dimineaţă ; 
  Şi rănit zăcînd 
  Printre morţi ce-umpleau hotarul Lîngă steagul ce-l avea Strîns în dreapta sa, stegarul 
  Singur se zbătea. 
  Mîine-n zori o să-l găsească, Mîine-al vostru steag, romîni, Mîine stema-mpărătească 
  La duşmani în m ini ! 
  Ah ! şi nimeni viu pe-aproape Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor El chemîndu-l, să-şi îngroape 
  Sfîntul steag al lor ! 
    
  Şi el n-are, n-are-o mînă, Că-n bucăţi l-ar destrăma Şi cu mîinile-n ţărînă 
  Groapă i-ar săpa ! 
  I-ar săpa-o-n stînci cu dinţii, Şi-ar muri apoi rîzînd ! Iată, Doamne-al biruinţii, 
  Tu i-ai dat un gînd : 
  Steagul său, de lîngă cruce Pînă-n poala dedesubt Dînd cu dinţii să-l apuce 
  Rînd pe rînd l-a rupt ! 
  Şi lăsînd prăjina goală, Ocoli păduri şi stînci, Dobor t de răni şi boală 
  Şi t r t pe brînci 
  Printre străji şi printre cete Ziua stînd ascuns prin văi, P n-a patra zi cînd dete 
  De fîrtaţi de-ai săi. 
  N-avea grai, de răni umplutul
  Suflet, vai n-avea defel .
  Dar un steag, pierdut crezutul,
  
  Brîu în sîn la el !. 
  Cald bătea-n ferestre-amurgul ; Nimeni n-a mai zis nimic, Şi, plecat spre pat, Habsburgul, 
  Cătr-acest voinic, 
  Blînd l-a sărutat pe frunte ; Spre romîni întors apoi : 
  . .Vara, păşunînd pe munte Turmele de oi, 
  Şi-adunaţi pe lîngă masă Iarna la ospăţ şi nunţi, Spuneţi tuturor de-acasă 
  Celor de prin munţi, 
  Şi le-nseninaţi viaţa
  Cu cuvînt înălţător,
  Că pe-un soţ de-al vostru-n faţa
  
  Voastr-a tuturor. 
  Sărutîndu-l împăratul L-a numit copil al său Şi c-am stat plîngînd pe patul 
  Bietului flăcău !.... 
  
  Raport 
  (Luarea Griviţei, la 30 august 1877) 
  La ceasul trei pornirăm iuţi, Dar ne-am întors în văi bătuţi. 
    
  Din nou am dat asalt erou,
  Dar ne-am întors bătuţi din nou.
  
  De-al treilea rînd deschis-am drum.
  Dar n-am bătut-o nici acum.
  
  Ne-am dus de-a patra oar-apoi
  Şi-acum răzbim şi-i batem noi.
  
  Ne-ar şi fi fost ruşine-amar
  De ne-am fi dus şi-acu-n-zadar.
  
  
  Spadă şi credinţă
  
  Ce furtuni n-au mai pornit
  Pofta răilor şi ura
  Ca să pieri tu, neam iubit !
  Dar de toţi ne-a mîntuit
  Spada noastră şi scriptura.
  
  Sfîntul steag ne-a fost altar
  Şi sub el săream grămadă
  Să ne batem la hotar.
  Ghioagă dă orice stejar,
  Orice coasă dă o spadă.
  
  Iar cînd braţul ne cădea
  Uneori fără putere,
  Nici atunci nu ne scădea
  
  Inima, c-aveam în ea
  Scris Hristos ca mîngîiere.
  
  Ce de ură s-a pornit
  Căutînd a ta pierzare !
  Dar ai stat şi-ai biruit,
  Căci prin spadă-ţi a grăit
  Domnul cel ce-n veci e tare.
  
  
  Podul lui Traian
  
  Colo surele ruine
  Către Dunăre privesc
  Cum tot vine apa, vine .
  Martori vremilor trecute,
  Cît sunt astăzi de tăcute,
  Numai inimii-i vorbesc.
  
  Eu mă uit pe apa sură
  Încreţit-abia de vînt ;
  Apa lîngă mal murmură.
  Trec şi vremile-nainte,
  Trec şi-aducerile-aminte
  Cum trec toate pe pămînt.
  
  Au pierit acele glorii,
  Şi-alte-asemeni nu se nasc .
  Ah, dar iată luptătorii
  Scutul lor cum îl aruncă,
  Sapă, cum le-a dat poruncă
  Meşterul de la Damasc.
  
    
  Grinzile de grinzi se leagă
  Peste munţii de granit,
  Lespezi peste b rne-ncheagă
  Viaduct pe bolţi enorme
  Şi-uriaşele lui forme
  Parc-ajung pînă-n zenit.
  
  Şi din c te-avea ţinuturi
  Roma-n stăpînirea sa,
  Iuţi oşteni ascunşi sub scuturi
  Vin ca apa revărsată,
  Cum potopul tău odată,
  Iahve, peste lumi vărsa.
  
  Podul îşi îndoaie fierul
  Sub atîţi legionari,
  Tubele-nspăimîntă cerul !
  Istre,-acum te baţi în spume !
  Mulţi văzuşi tu tari în lume,
  Însă nu pe cei mai tari !
  
  Cine va mai sta-mpotriva
  Leului roman de-acum ?
  Care fulger stăvili-va
  Goana răzbunării sale ?
  Ai voinici tu, Decebale,
  Să opreşti furtuna-n drum ?
  
  Ori ai tăi sunt cei ce-n gloate
  Ies din codri-ntunecaţi ?
  
  De pe cîte rîuri toate
  Vin la moarte ca la nuntă
  Cu topoare-n m ini, şi-nfruntă,
  Şapte rînduri de-mpăraţi ?...
  
  Ah ! visez. Eu la ruine
  Şi la Dunăre privesc,
  Cum tot vine apa, vine.
  Ele stau ruine mute
  Martori vremilor trecute,
  Numai inimii-i vorbesc.
  
  
  Paşa Hassan
  
  Pe vodă-l zăreşte călare trecînd
  Prin şiruri, cu fulgeru-n mînă.
  În lături s-azvîrle mulţimea păgînă.
  Căci vodă o-mparte, cărare făcînd,
  Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgînd,
  
  Oştirea romînă. 
  Cu tropote roibii de spaimă pe mal Rup frîiele-n zbucium şi saltă ; Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă Şi cade-n mocirlă, un val după val, Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal, 
  Se-nchină prin baltă. 
  Hassan de sub poala pădurii acum Lui Mihnea-i trimite-o poruncă : 
    6 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
    
  În spatele-oştirii muntene s-aruncă Urlînd ianicerii, prin flinte şi fum, . Dar paşa rămîne alături de drum 
  Departe pe luncă. 
  Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi,
  Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
  Ca volbura toamnei se-nv rte el roată
  Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
  Şi-o frînge degrabă şi-o bate-napoi
  
  Şi-o vîntură toată. 
  Hassan, de mirare, e negru-pămînt ;
  Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.
  El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
  El vede ghiaurul că-i suflet de vînt
  Şi-n faţă-i puterile turcilor sînt
  
  Tăriile plevei. 
  Dar iată-l ! E vodă, ghiaurul Mihai ;
  Aleargă năvală nebună.
  Împrăştie singur pe c ţi îi adună,
  Cutreieră cîmpul, tăind de pe cai .
  El vine spre paşă : e groază şi vai,
  
  Că vine furtună. 
  . .Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun
  Că nu te-am găsit nicăirea. .
  Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea !
  Cu frîul pe coamă el fuge nebun,
  Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun
  
  Mai dulce-i pierirea. 
  Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
  Şi zalele-i zuruie crunte,
  Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
  Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
  Iar barba din stînga-i ajunge la cer,
  
  Şi vodă-i un munte. 
  . .Stăi, paşă ! Să piară azi unul din noi..
  Dar paşa mai tare zoreşte ;
  Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte
  Şi g tul i-l bate cu pumnii-amîndoi ;
  Cu ochii de sînge, cu barba vîlvoi
  
  El zboară şoimeşte. 
  Turbanul îi cade şi-l lasă căzut ; Îşi rupe cu m na vestmîntul Că-n largile-i haine se-mpiedică vîntul Şi lui i se pare că-n loc e ţinut ; Aleargă de groaza pieririi bătut, 
  Mănîncă pămîntul. 
  Şi-i dîrdîie dinţii şi-i galben-pierit ! Dar Alah din ceruri e mare ! Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare Căci paşa-i de taberi aproape sosit ! Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit, 
  Să-i deie scăpare. 
  Şi-n ceasul acela Hassan a jurat Să zacă de spaimă o lună, 
    
  Văzut-au şi beii că fuga e bună Şi bietului paşă dreptate i-au dat, Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat 
  O groază nebună. 
  
  Sus inima 
  Avem o mîndră ţară .
  Prin timpi de jale-amară
  Strămoşii se luptară
  S-o scape de stăpîni.
  Azi singur noi, romînii
  Suntem în ea stăpînii,
  Sus inima, romîni !
  
  O lege-avem străbună .
  Prin veacuri de furtună
  Ea n-a putut s-apună
  Strivită de păgîni.
  Ne-a fost Cel-Sfînt tărie
  Şi-n veci o să ne fie :
  Sus inima, romîni !
  
  În ţara romînească
  De-a pururi să trăiască
  Credinţa strămoşească
  Şi graiul din bătrîni.
  Spre Domnul ţării gîndul
  De-a pururi noi avîndu-l,
  
  Sus inima, romîni ! 
  NEPUBLICATE ÎN VOLUM 
  Antume 
  Filozofii şi plugarii 
  (după o poveste poporală) 
  Cu-ai săi sfetnici de la curte craiul s-a pornit odată, Ca să facă p-o cîmpie o plimbare-ndătinată. 
  Sfetnicii, nouă la număr, povesteau, şi fiecare
  Înşira cîte-o legendă, cîte-un basm ori o-ntîmplare ;
  Craiul însă, dus pe gînduri, n-asculta vorbele lor,
  Ci, tăcut, îşi păzea drumul călărind încetişor.
  Sfetnicii, dacă văzură cum că craiul mereu tace .
  Îl lăsară-n dragă voie, să gîndească orice-i place,
  Iară între ei se-ntinse ciorobor şi mare sfat :
  Cine este oare-n lume omul cel mai învăţat ?
  După o dispută lungă, după sfaturi fără nume,
  După ce critică totul, ce este şi nu-i pe lume,
  Aduc la conclus, în fine, pe acest rotund pămînt
  Cei mai înţelepţi în toate dînşii sînt. Ah, dînşii sînt !
  Cum ? S-ocupă din juneţă numai cu filozofie ;
  Logica-i o jucărie pentru minţile lor ! Fie,
  Că ştiinţa-i vastă, însă ei în degetul cel mic
  O posedă toată ; în fine, nu e pe lume nimic
  Lucru nenţeles de dînşii ; toate, toate-s bagatele :
  Ştiu de-a rostul pe Sofocle, tot aşa pe-Aristotele ;
  Fiecare dintre dînşii, chiar pe cînd era copil,
  Citea din Homer, din Plato, din Ovidiu şi Virgil !
  Se pricep la Corpus juris, la Pandecte. Ce mai vrei ?
  Chiar şi-n ştiinţa lui Pliniu . nu poţi să găseşti ca ei !
  
  Apropo ! Am zis că dînşii s-au disputat. Să se ştie,
  
  Că ei, ca toţi .filozofii lipsiţi de filozofie.,
  Au zbierat, au făcut larmă, încît craiul, deşteptat
  Din gînduri, atent la toate a privit şi-a ascultat.
  Zîmbea craiul, dar în urmă şi-a pierdut răbdarea. .Drace !
  Ei mai înţelepţi în toate, chiar ca Dumnezeu s-ar face !.
  Astfel cugeta în sine, apoi zise tare : . .Eu,
  Pe-al meu sceptru tot de aur şi pe-ntreg poporul meu,
  Jur că-nţelepciunea voastră este numai vorbă goală :
  Sunteţi proşti ca cel din urmă prost ce nu ştie de şcoală !
  Un plugar fără ştiinţă, . şi pe asta pun rămas,
  E în stare să vă-nvîrte şi să vă poarte de nas !.
  
  . .Un plugar !. sfetnicii strigă, .un plugar mai mult să ştie ?
  !
  Iartă-ne pentru-ndrăzneală, dar vorbeşti o nebunie !.
  
  . .Nebunia cîteodată îşi are înţelesul său :
  O să facem dar o probă şi mă jur pe Dumnezeu,
  Că de n-oi avea dreptate, vă dau vouă-a mea crăime
  Şi mai mult, ca om cuminte să nu mă mai ţină nime !.
  
  
  Sfetnicii rîdeau în taină de tot ce craiul vorbea,
  Dar în sînul lor mînie fără de capăt ardea.
  Ce batjocură ! O, Doamne ! Un plugar şi-un sfetnic mare
  Puşi în cumpăna ştiinţei ! Puşi acu-n asemănare !...
  Glumind, craiul zice-atuncea : . .Ştiu că nu v-a căzut
  bine,
  Dar aşa îmi este firea : voi mă ştiţi destul de bine !
  Am glumit numai ! În urmă eu v-aş da vouă un sfat,
  Adică . să-ntoarcem caii, să plecăm iar spre palat..
  
  Alergînd preste cîmpie, au zărit în calea lor
  Un moşneag arînd, deoparte. Soarele cam binişor
  
  S-a-nclinat către sfinţite, dar moşneagu-abia arasă Cîteva brazde. La dînsul, craiul cu sfetnicii pasă. 
  . .Noroc bun, om de-omenie !. zice craiul salutînd.
  
  . .Să trăieşti cu sănătate !. răspunde moşneagul blînd.
  Sfetnicii zîmbeau ironic şi priveau la vîjul, care
  Curios stătea pe brazdă, căutînd la fiecare
  Dintre filozofi. În urmă, craiul iar a cuvîntat :
  
  . .Ei, bătrîne, eşti cam leneş ! Prea de tîrziu te-ai sculat
  !.
  Vîjul, răsucind mustaţa, din fundul inimii geme :
  
  . .Nu mă mai mustra degeaba ! . M-am sculat destul
  
  devreme,
  M-am sculat, cinstite doamne, deodat. cu-a zorilor foc,
  Dar mi-a-mblat cruciş norocul, bată-l pacostea noroc !.
  Craiul, ascultînd, cu jale : . .Ce să faci ! Aşa-i sub soare !
  Dar, te rog, spune-mi, moşnege, lat e drumul nostru oare ?
  Mare de n-ar fi ! Altmintrea pînă la viaţă nu-i ?.
  Vîjul îi răspunde-ndată : . .Pune-ţi, doamne, grija-n cui !
  Drumu-i mic, fără putere, cam aşa ca-n miez de vară :
  La primejdie n-ajunge din potcoavă pînă-n scară !.
  Vîjul tace ; craiul rîde ; sfetnicii se fac ocol :
  Pentru dînşii, cum se vede, cată vîjul numa-n gol !
  
  . .Moşule, mai spune-mi una ! Văd bine că eşti slab tare
  Însă nişte oi cu lapte, să le mulgi ai fi în stare ?.
  Zise craiul, şi cu zîmbet către sfetnici lung privi,
  Şi-apoi vîjului, cu stîngul, una pe ascuns ochi.
  Vîjul pricepu-ntrebarea, deci, ochind şi el o dată,
  Zice : . .Doamne, ce mai vorbă ! Pare că-i din drum luată !.
  Fost-am eu voinic pe lume, cînd eram în vremea mea,
  Toţi feciorii de pe sate pe mine mă cunoştea.
  
  
  Dar acum... hăi, n-avea grije, că-s voinic, mă simţ acasă,
  Măcar că soarele trece după dealuri ! Nici că-mi pasă !
  Pot să mulg oile, doamne, de la asta nu mă trag ;
  Chiar berbeci încă ţi-aş mulge, de ţi-ar fi mai mare drag !
  Însă, n-am cu dor pe nime să-mi deie berbecii-n strungă !.
  
  . .Fii pe pace !. zise craiul, .şi noroc o să te-ajungă ! M-oi face eu păcurarul ; bagă numai seamă bine ! . Rămas bun, moşnege dragă !. . .Dumnezeu fie cu tine !. 
  După ce se-ndepărtară, craiul zise : . .Aţi văzut
  Ce moşneag cuminte-acesta ? Aşadar că v-a plăcut ?.
  Sfetnicii toţi într-o gură prind a rîde : . .Ce cuvinte !
  Să ne placă un om, care nu e, zău, deloc cuminte,
  E nebun ! Atîta-i totul !... La-ntrebarea cea dintîi
  A răspuns moşneagul bine, a vorbit cu căpătîi ;
  Însă cît şi-a deschis gura la a doua întrebare .
  Am văzut pe loc că dînsul logică firească n-are,
  Nu cunoaşte nici sintaxa, nici grămatica, în fine,
  N-a vorbit nimic pe cale şi nimic n-a răspuns bine !
  Nici măria-ta-ntrebarea bine detot nu i-ai pus,
  Dar, apoi, dînsul răspunse cît se poate de confuz !
  La-ntrebarea cea de-a treia, am văzut că el vorbeşte
  Lucruri nemaipomenite, simplamente buiguieşte.
  Noi după-atîta ştiinţă şi de-nvăţătură-amar,
  N-am citit că să se poată mulge şi berbecii chiar !.
  
  Regele uimit întreabă : . .Cum ? Dar vîjul a vorbit
  Foarte bine, şi pe cale, şi destul de lămurit !
  Nu l-aţi priceput ?. . .Nu !. strigă sfetnicii ca mai nainte.
  .
  Atunci, o idee mare trecu regelui prin minte.
  
  . .Nu l-aţi priceput ? ! Ei bine ! Vom vedea cine-i nebun.
  Ascultaţi dar toţi acuma, ce doresc şi vreau să spun :
  Dacă nu-mi veţi şti da seamă de tot ce-am vorbit acuma
  Cu bătrînul de pe brazdă, atunci, las deoparte gluma .
  Şi pe toţi, pe toţi vă spînzur ! Mă jur pe cerescul soare,
  Că deşi sunteţi voi sfetnici, vă pun în spînzurătoare !.
  Craiul a zis aste vorbe rezolut, aprins şi tare,
  Apoi apucă îndată singur pe-o altă cărare.
  
  Sfetnicii, la aste vorbe, au încremenit pe loc :
  Pe crai bine cunoscîndu-l, îl ştiau pară de foc.
  Ce vor face ? Mîine craiul îi va pune-n furci înalte,
  Dacă n-or şti să explice întrebările schimbate !
  . .Lucrul naibii ! Nu-i de şagă ! E un .ce. periculos .
  Vorbele vîjului fură anapoda şi pe dos ;
  Apoi în întreaga lume non datur filozofie,
  Vorbe, nonsensuri ca astea, a le tălmăci să ştie !.
  Sfetnicii, sărmani-acuma înghiţeau la boroboţi :
  Au intrat, precum se vede, într-un .corn de capră. toţi !
  
  . .Doamne-acum ! nimic n-ajută, zic nimic psihologie,
  Înzadar ar veni Criton, cu-o nouă apologie ;
  Înzadar şi-ar pune vorba cel cu tandem usque chiar
  Hippocrat să-şi sfarme capul, şi-ar fi totul înzadar.
  Cum ? S-a mai citit vreodată prin Tit Liviu Patavinul,
  Prin Salustiu Crisp, prin Tacit, sau prin Xenofon Elinul,
  Că popoarele vechimii, celţi, romani, latini ori grecii,
  Sau ilirii, sciţii, persii . şi-ar fi muls cîndva berbecii ?.
  Şi-au sfărmat capul, sărmanii, au cercat în mii de părţi,
  Au citit prin lexicoane, prin gramatici şi-alte cărţi,
  Au ţinut consiliu mare ; sfătuiescu-se, s-adună.
  Însă vai, Frustra conatur cui Deus non... pace bună ! .
  
  
  Bolboresc şi schimbă feţe, zor de spaimă mi-i apucă !
  Ultima speranţă numai este că ei să se ducă
  La moşneag şi să-l întrebe, că ce naiba-a povestit
  Cu măria-sa, cu craiul. Bravo ! Iacă-au nimerit !
  Dar . era mare ruşine, că ei, domni cu-nvăţătură,
  Capul să şi-l plece-n faţa unui vîj de pe-arătură !
  Cam şod lucru-i, zău, acesta ! Dar altceva ce să faci ?
  Bine-a zis cine-a zis asta : de nevoie mînci colaci !
  Astfel, sfetnicii aşteaptă pînă ce-nnoptează bine,
  Ca nu cumva din tîmplare să-i zăpsească oarecine,
  Apoi se duc toţi la casa unde moşneagul şedea,
  (Pe care, nu ştiu de unde, unul din ei o ştia).
  Aci, dînşii bat la uşă şi să intre cer în casă.
  Bătrînul, cam fără voie şi cu mare greu îi lasă.
  
  . .Bună seara !. . .Seara bună ! Vai de mine ce păcat,
  Ce năcaz vă poartă oare, de umblaţi noaptea prin sat ? !.
  Sfetnicii i-au spus năcazul. . .Te rugăm dar şi ne-ajută,
  Căci de nu, viaţa noastră mîine în zori de zi-i pierdută !.
  Vorbeau cam sfiiţi, sărmanii : se temeau, temeau amar,
  Că s-a supăra moşneagul şi-i va da pe uşă-afar..
  Dar moşneagul e cuminte : şti. să-nvîrtă bine jocul.
  Şi, cînd are ac şi aţă, coasă al dracului cojocul.
  Hăi ! Era şiret ca vulpea ; se-nvîrteşte-ntr-un picior ;
  Ca ciuperca stînd în mijloc astfel le vorbeşte lor :
  
  . .Vai de mine şi de mine ! Boieri mari, din sfetnicie,
  Necazul care vă roade, greu necaz trebe să fie !
  Nu s-a pomenit sub soare lucru-aşa de minunat ;
  De la un plugar să ceară sfetnicii vorbă şi sfat,
  Nici nu s-a pomeni-n lume cît va fi iarnă şi vară !.
  
  Mai umblă vîjul prin casă, mai rîde şi zise iară : 
  . .Haida de ! Glumă să fie, chiar de-ar fi aşa cum nu-i 
  
  Şi-aţi ajunge pîn. la vorba şi sfatul ţăranului : Totuşi nu v-aş spune (deşi mi-aş face pomană), Omul cîte mai vorbeşte, fără ca să bage seamă ! Apoi, sunt bătrîn şi-aminte nu mai pot toate să ţin : Alta-i mintea cea de tînăr, alta mintea de bătrîn !. 
  Sfetnicii priveau în faţă la moşneag cu grijă mare. Oare-l criticau şi-acuma ? Ce fel de logică are ? Nu-i poveste ! Chiar de cumva bătrînu-ar fi cuvîntat Nonsensuri cît Himalaia, dînşii n-ar fi observat : Logica nu-şi are locul, cînd dă omul de necaz, Iar frica oricînd te face să uiţi cum că eşti viteaz ! 
  . .Dar, bătrîne ! Ştim noi totul, domnia-ta numai explică
  !.
  
  . .N-aveţi gust rău, cum se vede, aşa numai pe nimica.
  Ia scoateţi pungile-afară, ca să văd pe ce vorbesc !.
  Sfetnicii privesc prin casă, apoi la moşneag privesc,
  Şi-i promit cincizeci de galbeni, pentru osteneală ! Fie,
  Că aruncă-atîta aur numai pentru-o nebunie !
  Însă dracu-i drac şi-n ceruri ! Vîjul clătina din cap
  Şi gîndea : .Am prins pe dracul, deci să-l ţin, ca să nu-l scap
  !.
  Apoi răsucind mustaţa, zice rezolut, în fine :
  
  . .Banii-s scumpi, însă viaţa e mai scumpă la oricine !
  Dragii mei, sunteţi pesemne, azi, pe dungă de cuţit,
  N-am ce face ! Cu bani . totul ; cu nimica . nicidecît !
  Daţi-mi trei sute de galbeni fiecare şi-apoi poate
  Că mi s-a deschide gura, ca să vă tîlmăcesc toate !.
  
  
  Era pretensiv moşneagul, dar din faţă-i se citea Cum că el nimic nu lasă din cele ce pretindea ! 
  Trei sute de galbeni ! Doamne ! Trebe multă chibzuială
  Pînă să te-nduri a face aşa jertfă colosală.
  Sfetnicii de altădată, auzind atare ton
  Ar fi exclamat în pripă : .Magna petis, Pha ton !.
  Dar acum se-ndestuliră c-un .brr. lung, mai lung de-un cot
  Şi fără să reflecteze, pungile afară-şi scot.
  .Una salus restat victis. a număra cît de iute
  Galbenii rotunzi ! Ce sună ! De nouă ori tot trei sute !
  Asudau sărmanii sfetnici fără voie numărînd ;
  Iar vîjul ţinea revistă de norocul său rîzînd.
  
  . .Acuma suntem la cale., vorbeşte vîjul îndată,
  Grăbind să-şi adune banii şi să-i pună sub lăcată,
  Apoi zice cu-ngîmfare şi cu un ironic rîs :
  
  . .Ei ! dar spuneţi-mi acuma, ce-a zis craiul, cum a zis ?.
  Unul dintre sfetnici prinde vorba : . .Prima întrebare
  A fost că de ce eşti leneş şi te scoli tîrziu ? Îmi pare,
  Că ai răspuns : .Cinstite doamne ! m-am sculat devreme,
  dar
  Norocul mi-a stat în contră şi-mi fu totul înzadar !.
  Aste vorbe le-nţelegem : te-ai sculat cam tîrzior
  Şi-ai avut acasă ceartă, cu vro fată sau fecior !.
  Bătrînul ocheşte-atuncea, zicînd : . .Ştiţi voi foarte bine
  Să tălmăciţi lucrul, însă nu aşa cum se cuvine.
  N-aveţi căpătîi la gînduri... Craiu-adică m-a-ntrebat,
  Că de ce-am fost oare leneş ? De ce nu m-am însurat ?
  Eu să am feciori acuma, ei să-mi umble pe ogor,
  Nu eu, careă-sî slab de zile şi în groapă c-un picior !
  I-am răspuns : O, doamne, doamne. Mă-nsurai de tînăr încă.
  Să am razăm şi sprijoană, cînd voi fi la vîrstă-adîncă,
  Dar pesemne-a vrut norocul să nu-mi dea cale şi drum,
  Toţi feciorii mei sub glie zac înmormîntaţi acum !
  
  
  Dar a doua întrebare cum a fost ? ! Băgaţi de seamă !
  Aţi avut un rîu să treceţi ? Mare-a fost ? Craiul-avea teamă
  Că va fi adînc ; de-aceea m-a-ntrebat dacă-i afund.
  Să-i minţesc n-am vrut, deci iacă craiului aşa-i răspund :
  Fii pe pace ! Nu-i primejdie, căci e sec ca-n miez de vară,
  Apa de-abia o s-ajungă pînă într-a şelii scară !
  Cea din urmă întrebare tot pe-aceeaşi cale vine,
  Voi deşi n-aţi înţeles-o, craiul a-nţeles-o bine !
  M-a ochit craiul adică, şi rîzînd m-a întrebat,
  C-aş putea nişte oiţe să le mulg ? I-am cuvîntat :
  Nu oi, numai, ci berbeci chiar aş put să mulg, dar iată,
  Nu-i cine să-i deie-n staul !... Asta ne-a fost vorba toată...
  Apoi, de, precum se vede, craiu-i om, dar om la loc,
  I-a fost milă de-alde mine şi mi-a făcut azi noroc !.
  
  Tace vîjul, lin cu mîna fruntea şi-o mai netezeşte, Mai tuşind, mai dînd cu capul, în urmă aşa vorbeşte : 
  . .Acum eu stau la mulsoare şi vă mulg de bani cum vreu :
  Voi sunteţi dară berbecii pe cari i-am înţeles eu !....
  
  . .Noi berbeci ? ! strigă deodată sfetnicii plini de mirare,
  Fulmen, tonitra et ventum ! Noi berbeci ? noi la mulsoare ? .
  Joe din Olimp şi Pluto din Tartar ! Voi lari, penaţi,
  Semizei, nimfe şi graţii, şi voi furii, ascultaţi !
  Unde s-a văzut vreodată un atare lucru ! Drace !
  Hic crudelis, haec malitia, hoc malumque ! Punct şi pace !.
  Astfel zbiară, dar se-nmoaie, pleacă feţele-n pămînt ;
  Iese unul după altul, făr. de-a zice vrun cuvînt.
  Noaptea-ntreagă nu dormiră de necaz, crăpau de ciudă,
  Cum ? Deşi totul e taină, dar putea lumea s-audă
  Şi-atunci cu filozofia dînşii au rămas pe jos ! .
  .Dracul să se vîre-n rege, dar în moşneag mai vîrtos !....
  
  
  Dimineaţa pînă-n ziuă ei la rege s-au grăbit. Regele c-un zîmbet dulce, dar ironic i-a primit. 
  . .Ce-aţi visat, dragii mei sfetnici ? Aşa-i dar c-aţi dormit 
  bine ? Aţi văzut chiar pe Sofocles, pe jupîn Plato şi-n fine Aţi întins o conversare cu Omer măria-sa ? . Fericit e muritorul care se poate visa Discutînd cu Aristotel de berbeci şi de cîrlani, Despre dreptul filozofic în numărarea de bani ! . Ce mai spune păscălia ? şi planeţii cum o duc ? Saturn, cum s-aude-n ţară, şi-a fost pierdut un papuc, Fu silit dar să rămînă acasă şi să citească Cîntul douăzeci şi patru din Odiseea grecească ? Ah, uitam... ce-i cu bătrînul cel de ieri ? Ce-aţi tîlmăcit ? Desigur, Pallas Athene totul v-a descoperit !. 
  Sfetnicii ard de mînie. Unul dintre dînşii-ncepe Să spună c-acele vorbe aşa şi-aşa le pricepe. Craiul, care ştie totul, glumind, iarăşi i-a-ntrebat : 
  . .Conversarea cu Apollo cam cîţi galbeni v-a costat ?.
  Sfetnicii tăceau ca piscis in torente ; tăceau, dar
  Nu puteau de ciudă multă nici să respire măcar.
  
  Craiul serios atuncea, dezbrăcîndu-şi ironia : 
  . .Vedeţi, dragii mei, acuma ce-ajunge filozofia ?
  N-am făcut lucrul acesta din răutate, deloc,
  Nici din glumă, ca astfel să-mi pot bate de voi joc.
  Nu ! . Voinţa mi-a fost numai să v-arăt că omul ştie,
  Să trăiască-n lumea mare şi făr. de filozofie !
  Am voit să v-arăt cum că şi plugaru-i om isteţ,
  Chiar aşa de-nţelept poate, tocmai precum voi sunteţi !
  
  
  Am voit să v-arăt numai ce nebuni aţi fost anume,
  Cînd v-aţi numit muritorii cei mai înţelepţi din lume !...
  Nu-mi pasă ! Pe-Omer, pe Plato citiţi-i, dacă puteţi ;
  Daţi de cap cu Herodotul, ori cu capul de pereţi,
  Lui Virgil îi faceţi ode, invitîndu-l cu plăcere
  La un prînz bogat, de gală, ori la o tură de bere .
  Nu-mi pasă ! . Însă de-aceea, vă spun drept că-mi pasă mult :
  Nu vă lăudaţi ştiinţa ; asta nu pot s-o ascult !
  Nu acela-i om cuminte, care tot mereu vorbeşte
  Despre-nţelepciunea-i multă, nu acel ce se făleşte,
  Că de rost ştie pe Plato, nu acela e mintos .
  Ci acel ce cu-umilinţă tace, ţine capul mai în jos !
  Cest din urmă-i om cuminte, cel dintîi o tidvă seacă :
  Spicul gol de grîu se-nalţă, cel plin însă-n veci se pleacă !
  În urmă să ştiţi şi-aceea că sunt mulţi dintre plugari,
  Ageri, cumpeniţi la fire ca oricare cărturari, .
  Nu filozofia-l face pe om înţelept sub soare
  Ci mintea cea sănătoasă, cîştigată cu sudoare,
  De-aceea nicicînd plugarul nu-l luaţi în rîs de sus :
  În oala acoperită nu ştie nimeni ce-i pus !.
  
  Blăstăm de mamă 
  Legendă poporală din jurul Năsăudului 
  I 
  Frunză verde tulburea, Avea Lena . nici ca ea . Trei feciori frumoşi avea ; Trei feciori şi-o fată mare 
    7 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
    
  Lena cea veselă are.
  Trei feciori ca nişte zmei,
  De-a dragul să cauţi la ei,
  Iar copila rîzătoare,
  Subţirea şi-ncîntătoare
  Ruptă dintr-un raz de soare :
  Mult cu mă-sa sămăna,
  Deci Lenuţă-o boteza
  Pe numele maică-sa.
  Cîţi feciori au fost prin ţară
  Toţi venit-au să o ceară,
  Mîndri şi viteji feciori,
  Venit-au ca peţitori.
  Dar Lenuţa, ţi-e mirare,
  Răspundea la fiecare,
  Că-i prea tînără şi-aşa
  Încă nu s-a mărita.
  Mai la urmă s-arătară
  Peţitori din altă ţară :
  Doi feciori, ca două flori.
  
  Lenuţa cît ce-i vedea Mamei sale-aşa zicea : 
  . .Vezi, iubită maica mea !
  Din voinicii aceşti doi,
  Cari au venit azi la noi,
  Mie-mi place unul tare
  Şi la mers şi la cătare,
  Că-i înalt şi subţirel
  Şi m-aş duce după el !.
  Dar Lena pe gînduri sta ;
  Gîndurile-o frămînta
  
  Şi cu jale cuvînta : 
  . .Draga mea, Lenuţă fată !
  Fiind aşa-ndepărtată
  Dor de tine-o să m-apuce,
  La mine cin. te-a aduce ! ?.
  Doi fii ai Lenei strigau
  Şi din gură cuvîntau :
  
  . .Pe Lenuţa nu o da
  Şi de noi n-o strămuta !.
  Dar feciorul cel mai mic,
  Constantin, copil voinic,
  Lăcrima din ochi cu jale
  Şi-aşa-i zise mamei sale :
  
  . .Nu eşti, mamă, cu dreptate
  Nici la soră, nici la frate !
  Că suntem doară trei fraţi,
  Toţi crescuţi ca nişte brazi
  Şi noi ţi-om put aduce
  Pe Lenuţa ta cea dulce !...
  Ascultă, mamă iubită,
  Pe Lenuţa o mărită :
  N-o lasă nemăritată,
  Fire-ar cît de-ndepărtată :
  Căci, de te-a ajunge dor
  Io-ţi rămîn doară fecior.
  Eu la dînsa duce-m-oi,
  Acasă aduce-o-voi..
  
  
  Şi Lena se-ndupleca Pe Lenuţa-o mărita. 
  II 
    
  Dar a fost ce-a fost să fie,
  C-au fost boale şi urgie
  Şi-a dat Dumnezeu cel sfînt
  Vremuri grele pe pămînt.
  Şi de multă răutate
  Mureau oamenii pe sate
  Şi-au murit şi trei feciori
  Ai Lenuţei frăţiori :
  Constantin încă-a murit
  Gîndul nu şi l-a-mplinit.
  Lena singură rămase,
  Fără de feciori în casă :
  De dor o inimă arsă.
  Şi ea, biata, supărată,
  De jale multă sfărmată,
  Se ducea pe-al lor mormînt
  Şi se văieta plîngînd
  Şi plîngea şi suspina
  Şi din suflet cuvînta :
  
  . .Dragii mei ! D-al vostru dor
  Stau pe gîndul să mă-omor,
  Fie-vă somnul uşor !.
  De-altă dată blăstăma
  Şi blăstămînd cuvînta :
  
  . .Constantine, Constantine !
  Blăstămat să fii de mine !
  Blăstămat de mamă-ta
  Că ai dat pe soră-ta !
  Fraţii tăi mie-mi striga :
  Pe Lenuţa nu o da !
  
  
  Tu ai dat-o, blăstămate,
  Pe hotară-ndepărtate ;
  Dar te blăstăm, blăstăm greu
  Din tot sufleţelul meu :
  Pămîntul nu te primească,
  Ţărna nu te mai voiască,
  Lutu-afară te izbească,
  Căci de dorul Lenuţei
  Rumpu-mi firul vieţii !.
  Astfel dînsa blăstăma
  Şi-azi şi mîini şi-alaltă mîini
  Şi zile şi săptămîni.
  Şi de multul blăstămat,
  Vai, blăstămul s-a legat.
  
  III
  
  Într-un amurgit de seară, Constantin ieşi afară Din groapă, galben la faţă, Cu trup rece ca de gheaţă. El plîngea şi lăcrăma Şi cu jale cuvînta : 
  . .Duce-m-aş, că-s blăstămat,
  Dar nu pot, că-s îngropat,
  Duce-m-aş, că maica cere,
  Dar nu pot, că n-am putere ;
  Nici am cal, nici căpeneag ;
  N-am pe lume om cu drag,
  Căci oricine m-a ved
  S-a-nfrica, s-a spăria
  
    
  Făcîndu-şi răpede cruce... Nici la mama nu m-oi duce, Căci m-a blăstămat măicuţa, Că eu i-am dat pe Lenuţa !. 
  Şi cum sta şi cugeta Gîndurile-l asuda, El prin lacrămi se ruga : 
  . .Şălaş, mîndru sălăşel,
  Fă-te-un şoim de căluşel,
  Şi tu, pînză din sălaş,
  Fă-te un căpenegaş,
  Şi tu, cruce, schimbă-te,
  Spadă de fier fă-mi-te,
  Iar tu, Doamne, mă învie,
  Dă-mi putere astăzi mie :
  La Lenuţa duce-m-oi,
  Acasă aduce-o-voi..
  
  Dumnezeu l-a ascultat : Putere de viu i-a dat ; Sălaşul l-a ascultat : Şi-ntr-un cal s-a preschimbat ; Giolgiu-n căpeneag îndată, Crucea-n spadă de fier, lată. 
  Constantin suie călare Şi porneşte-n fuga mare ; Şi fugea calul ca vîntul, De-abia atingea pămîntul, Şi zbura, dar nu glumea, Căci ca dorul se ducea, Căci stăpînul îi zicea : 
  . .Zboară, murgule, cu mine, 
  Căci zbor alături de tine,
  Zboară, murgule, pe cale,
  Căci zbor pe urmele tale !.
  Şi murguţul, pui păgîn,
  Duce-se cu-al său stăpîn,
  Încît n-a fost bine seară,
  Cînd ei îşi descălecară,
  La Lenuţa-n altă ţară.
  
  IV
  
  Lenuţa cît ce-a zărit
  P-al său frăţişor iubit,
  Din grai dulce i-a vorbit :
  
  . .Constantine, Constantine,
  Spune-mi dacă-i rău sau bine ;
  Nouă ani, vezi, au trecut,
  Că pe voi nu v-am văzut,
  Ba nici veşti nu mi-aţi trimis,
  Nice carte nu mi-aţi scris !.
  Constantin a cuvîntat :
  
  . .De cînd tu te-ai măritat
  Rău nimic nu s-a-ntîmplat.
  Suntem sănătoşi acasă,
  Mama încă-i sănătoasă.
  Veste nouă n-am ce-ţi spune
  Totuşi îţi aduc veşti bune :
  Fraţii noştri se-nsurară,
  Dar ei pe gînd se luară,
  La nuntă nu te chemară !
  Eu ţi-s frate mai cu dor,
  
  
    
  Şi fiindcă eu mă-nsor, Am grăbit aici ; de-i vr , Vino dar la nunta mea !. Astfel zise Constantin Cu glasul de jale plin, Din ochi lacrimi îi cădea Şi suspine-l năpădea ; Dar Lenuţa-l cunoştea Şi de nou l-a întrebat : 
  . .Spune-mi, frate,-adevărat
  De mă chemi la veselie,
  Să mă-mbrac a bucurie,
  Să-mi pun struţ roşu şi dalb
  Şi cai suri la hinteu alb ;
  Dar de mă chemi la jelane,
  Eu să-mbrac de jale haine ;
  Să iau cai şi hinteu negru
  Să pornim, frate, pe-ntregu !.
  
  . .Ba io-ţi spun drept, soră, ţie,
  Că te chem la veselie..
  
  Şi ea mîndru s-a gătat, Haine albe şi-a luat Şi-apoi ambii au plecat Pe cărarea cea mai lată De voinici codreni călcată, Pe cărarea cunoscută De codreni voinici bătută. Iar pe cale cum mergeau Păsările-i urmăreau, Munţii răi din grai grăiau : 
  . .De cînd soarele e soare 
  
  Şi pe cîmpuri floarea-i floare,
  Şi de cînd e lumea lume
  N-a mai fost aşa minune :
  Să meargă viul cu mortu
  Tot alăturea cu codru,
  Să meargă viul aproape
  Cu cel mort, ieşit din groape !
  Alelei ! minune mare,
  Viu cu mortu p-o cărare !.
  Constantin bine-auzea,
  Lenuţa nu-nţelegea,
  Dar glumind aşa zicea :
  
  . .Auzi, frate Constantine,
  Ce vorbesc munţii de tine ? !.
  Constantin din greu gemînd
  Îi răspunde-aşa zicînd :
  
  . .Lasă-i, soră, să vorbească,
  Minţile să-şi prăpădească ;
  Ei să fie cu cîntatul,
  Noi să fim cu ascultatul,
  Ei păzească-şi cîntecul
  Cum păzim noi umbletul !.
  Asta-n seamă n-o băgară,
  Calea lor că şi-o urmară.
  Patru zile lungi de vară
  Ei au tot călătorit,
  Puţintel au odihnit.
  
  
  V 
  Cînd a fost a cincea zi, 
    
  Soarele cînd răsări,
  Au zărit şi satul lor,
  Plin de negură şi nor.
  Cînd aproape-au fost de sat,
  Constantin a cuvîntat :
  
  . .Lenuţă ! Cu-al tău căruţ
  Vină mai cîtelenuţ,
  Căci eu cu-al meu căluşor
  O să merg mai tărişor,
  Ca să dau mamei de ştire
  Să-ţi facă bună primire,
  Să-ţi deschiză porţile,
  Să-ţi aştearnă mesele,
  Să-ţi umple paharele !.
  Şi el frîu calului da,
  Calul îşi împintena
  Şi-ntr-o fugă alerga,
  Nu la mă-sa, pe cuvînt,
  Ci de-a dreptul la mormînt.
  Aci a descălecat
  Şi din gură-a cuvîntat :
  
  . .Cal crescut sub glii ierboase,
  Sălaş strîngător de oase !
  Dusu-m-ai şi m-ai adus
  Şi pe cale şi pe sus
  Şi-ai făcut un mare bine
  Pentru mama, pentru mine,
  Pentru mamă, pentru fată,
  Pentru mine totodată !
  Şi tu, căpeneag iubit,
  Pînză albă de-nvălit,
  
  
  Şi tu, spadă lucitoare,
  Crucea mea de la picioare :
  Ne-a sosit vremea, sosit,
  Să-ntrăm de unde-am ieşit !
  Tu, cal bun năzdrăvănaş,
  Schimbă-ţi trupul în sălaş,
  Şi tu, spadă lucitoare,
  Fă-te cruce la picioare,
  Şi tu, căpeneag iubit,
  Fă-te pînză de-nvălit,
  Iar tu, Doamne, Doamne sfînt,
  Dă-mi iar locul din mormînt,
  C-am scăpat de ce fu greu,
  Împlinit-am gîndul meu :
  La Lenuţa dusu-m-am,
  Acasă adus-o-am !.
  Dumnezeu l-a ascultat,
  Pămîntul s-a despicat,
  Lutul iar s-a ridicat :
  Constantin era-ngropat.
  
  VI
  
  Şi Lenuţa cît ce-ntra În sat, mult se minuna, Căci erau toate schimbate, Toate de jale sfărmate, Dar mai mult s-a minunat Cînd acasă c-a aflat Porţile stricate, rele, De puteai sări prin ele, 
    
  Staulul stricat şi gol,
  Iarbă mare prin ocol.
  Ea sărmana aştepta,
  Că fraţii vor alerga
  În prag a o-ntîmpina,
  Dar nimeni nu s-a ivit :
  Constantin n-a fi venit.
  Ea la uşă se repede,
  Uşa încuiată-o vede ;
  Deci începe ca să bată
  În cea uşă încuiată :
  
  . .Lasă-mă, mămucă, lasă,
  Lasă-mă să intru-n casă,
  Că îţi sunt iubita fată,
  Lenuţa cea-ndepărtată !.
  Mă-sa, din casă, plîngînd,
  O alungă blăstămînd :
  
  . .Du-te-n foc şi-n cîte rele,
  N-amărî zilele mele,
  Du-te-n foc, te du d-aci
  Şi nu mă batjocori !
  Trei feciori eu am avut,
  Pe toţi trei i-am pus sub lut,
  Pe toţi trei i-am pus sub glie,
  Sfîntul Dumnezeu să-i ştie !
  Iar Lenuţa, scumpa-mi fată,
  Măritată-i, măritată,
  Într-o ţară depărtată :
  N-oi vedea-o niciodată !
  Însă fie blăstămat
  Cine o a-ndepărtat !.
  
  
  Dar Lenuţa nu-nceta, Tot bătea şi se ruga : 
  . .Lasă-mă să intru, lasă !.
  Şi mă-sa cu greu o lasă,
  Şi pe scaun o punea
  Şi la dînsa cum privea,
  Pe Lenuţa-o cunoştea.
  
  . .Draga mea şi-a mamei floare :
  Nu mă-ncred, că tu eşti oare ?
  Oh, că nice n-am visat,
  Că te-oi mai ved vrodat. !.
  Şi plîngînd, Lena spunea
  Cîte-a mai suferit ea :
  
  . .A dat sfîntul Dumnezeu
  Multe boale şi mult rău
  Şi-au murit feciorii mei
  Şi-am rămas fără de ei !
  Măcar tu, scumpa mea fată,
  De nu erai măritată
  Într-o ţară-ndepărtată !...
  Mi-ar fi traiul mai uşor
  Şi mi-aş mai uita de dor ;
  Tu m-ai ajuta pe mine,
  Eu m-aş bucura de tine !
  Dar să fie blăstămat
  Cine mi te-a-ndepărtat :
  Pămîntul să nu-l primească,
  Ţărna să nu-l mai voiască,
  Lutu-afară să-l izbească !.
  Lenuţa se-nfiora,
  Reci fiori o-mpresura
  
  
  110 
  Şi cu glas rupt cuvînta : 
  . .Vezi, măicuţă,-ai blăstămat
  Şi blăstămul s-a legat !
  Constantine, Constantine,
  Cum m-ai amăgit pe mine
  Ca să plec pe drum cu tine !.
  Şi spunea măicuţii sale
  Cum a venit ea pe cale,
  Cum Constantin o aduse
  Şi cîte mai cîte-i spuse.
  Lena-atunci se-nfiora
  Şi cum sta, cum asculta,
  Lacrămile-o îneca,
  Trupu-ntreg îi tremura,
  Minţile-i se tulbura,
  Fruntea i se înnora,
  Pe Lenuţa săruta
  Şi i-a zis cu glas înfrînt :
  
  . .Haid., Lenuţă, la mormînt,
  Haid., Lenuţă, să grăbim
  La morminte-n cintirim !.
  
  
  VII 
  La mormînt dacă sosiră, Jos pe el se prăvăliră Şi-ncepură-a lăcrima Şi din gură-a cuvînta : 
  . .Constantine, ieşi afară ; Vină, Constantine, iară ; Mai ieşi, dragă Constantine, 
  Că ni-e dor, ni-e dor de tine !. Pămîntul însă rîdea, Groapa de rîs hohotea ; Constantin amar gemea. 
  . .Ieşi din groapă şi vorbeşte,
  Spune şi ne povesteşte
  Cum trăieşti în groapă, cum ?
  Vină şi ne spune-acum !
  Vină să ne vezi măcar,
  Vină, Constantine, iar !.
  
  Pămîntul nebun rîdea,
  Groapa de rîs hohotea,
  Lutul glumind răspundea :
  
  . .Nu te mai ruga de mine,
  Blăstemă, Lenă, mai bine,
  Nu te tot ruga mereu :
  Ce-i al nostru, nu-i al tău !.
  
  Pămîntul mereu rîdea,
  Groapa de rîs hohotea,
  Lutul nen.cetat glumea.
  
  . .Morminte, nu fi păgîn,
  Slobozi-mi pe Constantin ;
  Oh, nu fi, morminte, rău,
  Slobozi-mi copilul meu,
  Ori măcar dă-i glas, morminte,
  Pentru cîteva cuvinte !.
  
  Pămîntul atunci tăcea,
  Groapa nimic nu vorbea,
  Constantin din greu zicea :
  
  . .Oh, mamă, tu eşti de vină, Că n-am pace şi odihnă, 
  
    
  Că n-am loc nici în mormînt,
  Că n-am stare sub pămînt.
  Nici sunt mort, nici cu viaţă,
  Nici sunt foc şi nice gheaţă,
  Nici în groapă nu pot fi,
  Nici afar. nu pot ieşi,
  Căci m-ai blăstămat, măicuţă,
  Pentru scumpa ta Lenuţă,
  Pămîntul nu mă primească,
  Ţărna să nu mă iubească,
  Lutu-afar. să mă izbească ;
  Lutu-afară m-a izbit,
  Ţărna m-a batjocorit,
  Pămîntul m-a prigonit !...
  Mamă, dacă-mi vrei tu bine,
  Fă-l acuma pentru mine
  Şi-mi dezleagă blăstămul
  Că-mi apasă sufletul !.
  
  Lena din suflet ofta, Gînduri grele o mustra Şi ea, biata, cuvînta : 
  . .Dragul meu ! Să fii iertat Şi de blăstăm dezlegat. Însă... fie blăstămat Pămîntul, că nu m-ascultă, Bată-l jalea mea cea multă, Şi nu te mai lasă-afară, Bată-l jalea mea amară !. 
  Ţărna-atuncea tremura,
  Lutul mînios urla ;
  Pămîntul se despica :
  
  . .Nu-i destul c-ai blăstămat
  Pe-un copil nevinovat,
  Acum mă blăstămi pe mine,
  Blăstămu-te eu pe tine !
  Căci n-ai inimă de mamă,
  Nu ţi-e sufletul de seamă,
  Nici eşti vrednică sub soare
  Să mori cum tot omul moare,
  Ci pămîntul prin urgie,
  Să te înghiţă de vie !.
  
  Ţărna-n laturi se-mprăştia
  Pămîntul se deschidea ;
  Lena din mormînt zicea :
  
  . .Blăstămată să fiu eu,
  Vai, pentru blăstămul meu !
  Şi ca mine pe vecie
  Fie blăstămată, fie
  Orice mamă s-ar afla
  Pe copil a-şi blăstăma !
  Fie dînsa blăstămată,
  N-aibă pace niciodată,
  N-aibă prapori la-ngropare,
  Nici popă la comandare !
  Vai de-aceea mamă, care
  Blastămă fără mustrare
  Pe copilul ei, căci ea
  Blastămă pe fiul său,
  Dar pe dînsa Dumnezeu !....
  
  
    8 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
  
  
  Pe pămîntul turcului
  
  Nu era în sat nevastă, ca frumoasa Veronica :
  Tînără şi vorbăreaţă, silitoare ca furnica,
  Din neam bun, cu zestre multă ; tinerel bărbat avea
  Şi cu el în armonie şi-nţelegere trăia.
  Constantin era din fire blînd şi pacinic pe tot locul :
  Om cu gînduri ; ura foarte strugurii, pipa şi jocul,
  Dar era cap de ispravă, cîntăreţ şi se credea
  Fericit, ştiind prea bine, că nevastă-sa-l iubea .
  Şi din astă cauză dînsul nu ştia decît să tacă,
  Iar nevasta-i putea face orişice voia să facă.
  Într-o toamnă-au ieşit ambii la holdă, la secerat.
  Lanul era chiar pe lîngă drumul ţării aşezat !
  Deci mirare nu-i că ochii nevestei din cînd în cînd
  Rătăceau pe drum, să vază cine naiba-o fi trecînd.
  . .Tu bărbate !... Vai de mine ! of, priveşte cine trece ! .
  Lasă snopul în năpaste, seca-i-ar viaţa să-i sece !.
  Constantin ridică ochii. Un flăcău tînăr trecea,
  Nalt ca fagul, lat în spate. . .Eşti nebună, draga mea !.
  Zise Constantin. . .Ce vorbă ? ! Eu, nebună ! O, bărbate !
  Un voinic frumos, ca ăsta, nu găseşti în şepte sate ;
  Vezi cît de-ndesat păşeşte şi cît e de subţirel ?
  Să-l sorbi într-un picur de-apă şi să fugi flămînd cu el !
  Mult e tînăr ! Ca o fragă ! Şi se vede de-omenie !
  Cît e de frumos !... Bărbate, ce gîndeşti, de und. să fie ?.
  Constantin vorbeşte-n glumă : . .Eu-l cunosc destul de bine !
  Cum ? Tu nu ştii unde merge ; nu ştii tu de unde vine ? !.
  Nevasta e în uimire : . .D-apoi eu n-am cum să ştiu ;
  De-l cunosc, bată-mă dragul şi-a minunilor să fiu !.
  
  Cam rîzînd el mai adaugă : . .Nu-l cunoşti ? Destul de rău !
  .
  E drumar şi doarme noaptea chiar în pod la noi.. . .Ba zău,
  Chiar în podul nostru doarme ?. Veronica iar întreabă,
  
  . .Dar la noapte ?. . .Tot acolo., răspunde bărbatu-n grabă. 
  Ambii tac. Nevasta-ncepe planuri tainice : .O drace !
  El doarme la noi şi asta n-am ştiut-o ! Cum aş face,
  Ca să mă-ntîlnesc cu dînsul ! Nu ştiu ce plan aş afla !...
  A ! te-am prins, măi Constantine !. Ea gîndea ; el şuiera.
  
  . .Vai, bărbate, rău mă doare mijlocul ! Bat-o s-o bată
  Holdă, căci m-apucă junghiuri stînd aici mereu plecată !
  Arde-mi capul şi obrajii, pare că-s pusă pe foc !
  Vai de mine şi de mine, nu pot secera deloc !.
  Şi suspină şi se plînge şi se vaietă nevasta :
  
  . .Doamne, de cînd sunt pe lume n-am păţit una ca asta
  !.
  Începînd să verse lacrimi, geme şi oftă din greu,
  Tînguindu-se amarnic, că nu poate sta de rău.
  În sfîrşit : . .Oh, bărbăţele, nu pot sta . mă duc acasă,
  Căci durerea mă topeşte şi junghiul nu mă mai lasă !
  Doar va şti cumătra Floare ceva leac ! . mă duc la ea !.
  Constantin cu jale multă la Veronica privea :
  
  . .Du-te, scumpa mea, dar du-te ! Numai să nu fii beteagă
  !
  Căci tu eşti aşa de bună şi atîta-mi eşti de dragă !
  Du-te dar !. Biata nevastă, suspinînd printre fiori,
  N-aşteptă să-i spună popa predica de două ori,
  Ci se-mbrobodeşte bine şi prin vaiete porneşte :
  Face-un pas şi stă şi iarăşi face-un pas şi iar s-opreşte,
  Tot aşa pîn. ce-ncorda după-un deal. Acu-i de ea !
  
  
  Se ducea ca vîntuită, căci bărbatul n-o vedea.
  Constantin, cum zic, la holdă a rămas. Nevestei sale
  I-a spus cum că nu-şi va face atîta necaz şi cale
  Să mai meargă . peste noapte . ci va rămîn la cîmp :
  Căci e cam departe holda, pierzi pe drum atîta timp.
  Ei ! această hotărîre a lui Constantin era
  Bună pentru Veronica ; de minune îi venea ;
  .Doamne, mulţumescu-ţi, Doamne ! Cît e de frumos şi bine,
  Că mi-e cam prostuţ bărbatul şi acasă nu mai vine !
  El crede că io-s bolnavă, ba încă bolnavă rău .
  Bată-l crucea ca pe dracul, căci, vai, mult e nătărău !
  Ce socoţi ? Voi merge-acasă, am să fac plăcinte bune,
  Mai frig şi-o găină grasă, am s-aduc vinars de prune
  Şi-apoi o să chem în casă pe voinicul din podeţ...
  Vai de mine, mult plăteşte un om harnic şi isteţ !.
  Astfel povestea nevasta singură pe drum mergînd
  Şi păşea ca opt de tare,
  
  Iar acasă ajungînd Face foc, plăcinte coace şi vinars din crîcimă-aduce : Nu ştia în graba-i mare de ce naiba să s-apuce ! Vesel rîde, ba se-nschimbă în haine sărbătoreşti : Nu e oare-o sărbătoare c-un voinic să te-ntîlneşti ? Scurt grăind : le face toate cum fac oamenii isteţi. 
  După ce-nserează bine, pune scara la podeţ Şi se urcă-ncet pe scară. Aoleo ! De altă dată Nu s-ar fi suit nevasta în podeţ nice legată, Dar acum suie de zboară. Mamă, mămulica mea ! Iute-ncepe ca să caute, prin podeţ. Cum mai zîmbea Şi cerca şi ici şi colo pînă-n urmă se bufneşte De-un om. Ca trăsnită sare şi-n sîn repede scuipeşte : Sfinte Iacob şi Procopi ! Mare mucenic Trofim 
  Şi toţi sfinţii din biserici, pe cari îi blagoslovim !
  Sfinte Filip cu ceaslovul, sfinte arhanghel Gavrilă,
  Tălălău, Maxim, Păncrate, Avacum şi Ezechilă !
  Cuvioasă Paraschivă, sfinţi apostoli, mucenici !
  Cruce-n frunte, frunte-n cruce, că-i Ucigă-l crucea-aici !
  Piei ! Satană ! fugi în codri ! fugi în pietri ! piară-ţi glasul !...
  Atîte şi mai pe-atîte vorbe goale-au răsărit
  Pe buzele Veronichii. Diavolul, cel pitulit,
  Murmură şi plin de teamă zice : . .Iartă, jupîneasă,
  Io-s drumar, mă culc aice, căci mi-e greu să viu în casă !.
  Cu mînie prefăcută strigă dînsa : . .Ce drumar ?
  Doar drumaru-n pod nu doarme ? Hoţ şi lotru şi tălhar !
  Că m-am spăriat de tine de-am răcit pînă la glezne,
  Batăr că eu n-am năravul să mă spariu aşa lesne !.
  El se roagă plin de milă ; ea pe-ncetişor devine
  Tot mai blîndă, mai domoală, pînă ce-i vorbeşte-n fine :
  
  . .D-apoi, bade, vino-n casă, căci vezi cum e frig aci !.
  Străinul încet răspunde : . .Aş veni, cum n-aş veni,
  Dar vă cad spre greutate : nu s-a mînia bărbatul ?.
  
  . .Nu, bădiţă ! Nu-i acasă. N-ar mai fi să calce satul !
  Vină-n casă fără teamă, că-i un mut şi-un nătărău :
  Cel mai nătărău din ţară şi lumea lui Dumnezeu !.
  Dar străinul nu voieşte din podeţ să se coboare
  Nice pentru lumea toată. . .Vai, nătîng eşti, bădişoare !
  Vină deci ! Vei mînca ceva, am plăcinte, şi . vei b !.
  
  . .Nu cobor, nu, chiar un munte de plăcinte de-ai av !.
  
  . .Dar de-aduc aci vro două, vei mînca ?. Străinu-n fine :
  
  . .De-i aduce, bine-i face, dacă nu, iar va fi bine !.
  Pe loc Veronica pleacă şi s-arunca, dragii mei,
  Pe fuştei, sărind degrabă cîte patru-cinci fuştei ;
  Zboară,-aleargă şi se duce, ca de duhul rău purtată,
  
  
  Şi se-ntoarce-n cîtă vreme baţi cu fălcile o dată. .
  Omul meu o ia vulpeşte, şi a sale-mbucături,
  S-ajungea una pe alta pe grumazi, prin călcături.
  Mai la capăt zice dînsul : . .Mi-aş lua două plăcinte,
  Care-au mai rămas, în traistă, vreu să am ceva merinde,
  Căci plec mîine dimineaţă.. . .Mîine seară unde-i fi ?.
  Îl întreabă Veronica. . .Dar eu nu ştiu, poate aci !.
  Dis-de-dimineaţă pleacă cel voinic la drum. În fine
  Se făcu ziuă şi timpul .prînzului cel mare. vine.
  Veronica-şi ia coşarca : pune borş şi-un mălai rău
  Şi-apoi pleacă, ca să ducă de prînz la bărbatul său.
  Cînd a fost de holdă-aproape, se cîrligă de spinare,
  Prinde-a geme, scapă lacrimi, blăstămînd în gură mare
  Toate boalele din lume. . .Vai, bărbate, stau să mor !
  Am dureri de cap, am junghiuri, toate oasele mă dor !
  Mă dor ochii şi grumazii : tusă, trochnă şi lingoare,
  Lîngă ele, friguri, junghiuri de la cap pîn. la picioare !
  Numai Dumnezeu mă ştie cum trăiesc, ca vai de mine !
  Ah, vezi cît sunt de pierită ? Nu mă vezi tu, Constantine ?
  Nici n-am fost în stare măcar de mîncare să îţi fac,
  Căci de ieri, de pe-astă vreme, mă tot vaiet, plîng şi zac !.
  Constantin cu jale multă, blînd, îi zice : . .Văd, iubită,
  Că eşti galbenă ca ceara şi ca floarea de pierită :
  Dar te du acasă, dragă, şi te culcă, nu lucra !.
  Ea se-ntinde şi-l cuprinde şi-apoi prinde-a-l săruta :
  
  . .Bun eşti tu, bun, Constantine, ah, cum te iubesc pe tine
  !
  Şi-i aşa că eu ţi-s dragă ? Drag îmi eşti tu, Constantine .
  Dar deseară, bărbăţele, vei veni acasă ?. . .Nu !.
  Şi nevasta pintre lacrimi murmura : .Vai, prost eşti tu !.
  Ce să mai spun ? Veronica merge-acasă, face iară
  
  Foc, plăcinte şi friptură, precum a făcut aseară.
  Străinul drumar bea, mîncă, însă e posomorît,
  Nu vorbeşte, deci nevasta l-a-ntrebat numaidecît :
  
  . .Eşti bolnav doară, bădiţă, ori eşti supărat pe mine ?.
  Străinul suspină, geme : . .Supărat ? De ce . pe tine ?...
  Draga mea, spune-mi cu dreptul, place-ţi ţie Constantin ?.
  Veronica rîde dulce, bate-n pălmi şi scuipă-n sîn :
  
  . .Vai, mănînce-l vîrcolacii şi l-ar bate nouă stele,
  Bată-l praporul şi crucea şi băstămul maicei mele !
  De poznit el n-are capăt şi ca dînsul nu găseşti
  Mai năprui, mai rău la gură, prin trei ţări împărăteşti !
  Sfada-n gură-i cînd se culcă şi cu ea-n gură se scoală :
  Murmură şi mi se-nhoalbă, de stă să mă bage-n boală !
  Tot la cleşte-i scapă ochii, la cociorbă, la corbaci,
  Cît de spaimă intră-n mine şaptezeci de mii de draci !
  De-i fac zamă . se răsteşte, dînd vina că nu-i sărată ;
  De-i pun sare . el înjură, că-i zama slatină toată !
  De fac foc, el toarnă apă preste el ; de merg în sat,
  Mă pîndeşte pe tot locul, nu vorbesc cu vrun bărbat.
  De-aduc apă, el o varsă ori o toarnă preste mine :
  Pentru el nimica-n lume nu-i făcut cum se cuvine !
  Pune-mi nume de ocară, şi mă face .pui de drac.
  Şi într-adevăr, bădiţă, şti-mă Domnul ce să fac !
  Io-s o mută şi-o tîndală şi dorm ziua pe picioare,
  Că mă vaiet ziua-ntreagă ! E cuminte dînsul oare ?
  Io-s o leneşă, nu mătur, vasele-n veci nu le spăl ;
  Io-mi ţin ibovnici anume şi-l batjocoresc şi-nşel.
  Că mi-e pînza nebilită şi ţăsută-n lătunoi ;
  Că n-am torturi, că n-am gheme, că n-am ragilă ; apoi,
  Că-mi stau fusele prin poduri de trei ani nerăschirate ;
  Nu ştiu ţese, nu ştiu coase, cu suveica nu ştiu bate ;
  
  
  Că nu iau acul în mînă, să-i prind cămaşa măcar,
  Că stau toată ziua-n casă, şi nu ies deloc pe-afar.
  Să port grije ca găzdoaie, ba de gîşte, ba de raţă,
  Ba de . uliul le mănînce ! Ba îmi spune verde-n faţă,
  Că-mi fac sărbători anume şi nu lucru niciodată :
  Vinerea, că-i sfînta Vineri ; lunea, că nu mi s-arată ;
  Cine lucră-n zi de miercuri, îl mănîncă lupii ; iar,
  Marţi deseară e Marţolea ; joia-i a lui Han-tătar !
  Sîmbăta-ntreagă mă pieptăn. Apoi, bată-le norocul !
  Alte sărbători am Focă şi Dochie cu cojocul,
  Alexie, Dric de iarnă, Miercurea de la miez-post,
  Sfîntul Urs, sfîntă Lupoaică : apoi nu-i bărbatul prost ?
  Şi-mi tot spune, şi-mi tot cîntă şi-mi tot bate zăpistracul,
  Iar eu tac, de nu tac . Doamne . minteni mă-ntîlnesc cu dracul
  !
  Că, vai, multe boale-n lume ni-a dat sfîntul Dumnezeu,
  Dar nu-i boală cu primejdii ca bărbatul nătărău !.
  Străinul rîdea cu dulce ascultînd pe Veronica
  Şi cît a ţinut .elogiul. n-a borborosit nimica.
  
  . .Aşadar, ţie nu-ţi place Constantin ?. . .Nu-i de vorbit
  !.
  
  . .Atunci, dragă Veronică, ştire-ai tu ce-am socotit ?
  Eu ţi-s drag şi tu mi-eşti dragă, astfel n-ar fi cu bănat !
  Tu să-ţi strîngi hainele tale şi să fugi de la bărbat !
  Constantin rămînă-n pace, bată-se măcar de scară,
  Căci noi mîine dimineaţă o să fim în altă ţară,
  Unde nu-i nici răutate şi nici o nevoie nu-i :
  Auzit-ai tu vrodată de «Pămîntul turcului» ? !.
  Hop, copilă ! Veronica nu-şi dă timp de cugetare,
  Ci cu multă bucurie rîde lung şi-n gura mare :
  
  . .O ! mă duc, mă duc, bădiţă, cu tine şi-n iad mă duc !.
  
  
  Şi-apoi rîde şi iar rîde şi se face toată huc.
  Ambii se cobor în casă. . .Să aprindem dar lumina,
  Să ni se zărească-n casă !. . .N-o aprinde, bat-o vina,
  Căci se poate prin fereastră să ne vadă cineva !
  Caută-n grabă tot ce-ţi treb.e, poartă-te dar şi nu sta !.
  Şi nevasta caută haine şi-ntr-un sac afund le bagă,
  Caută perini, cergi şi ţoale şi le pune-ntr-o desagă.
  
  . .Ici am perini de la mama, ici năfrămi . le-am cumpărat
  De la jidov, eu anume . n-am nimic de la bărbat.
  Nouă zadii, trei alese toate-n păr de Cătălina,
  Am un şurţ . bat-o nevoia ! . nu mi l-a adus vecina,
  De cînd i l-am dat la clacă ! De la soacra eu n-am ţol ;
  Ţolul meu e de la mama, deci rămînă patul gol !
  Eu strîng tot, nu las nimica !. . .Strînge dar şi nu vorbi !
  Dar ia ceva de merinde, că asta mai bună-a fi !.
  După ce s-au pus la cale, cel străin mai zice : . .Na,
  Cu degraba eram gata să uităm aici ceva...
  Pe la noi sunt cam puţine mori, acolo nu se poate
  Să macini mălai, iubito, făr. cu mare greutate.
  Dar cum văd se află-n tindă o morişcă : n-ar fi rău
  S-o luăm cu noi ! În urmă vom pleca cu Dumnezeu !.
  Şi nevasta pune-n spate cea desagă cu vestminte
  Şi cu piatra de morişcă ; străinul pleacă-nainte,
  Duce traista cu mîncare : el mergea cam tărişor,
  Neavînd povară-n spate, putea merge pe uşor,
  Iar nevasta păşea-n silă : se-ndoiau genunchii ei,
  Răsufla ca-n oara morţii, căci desagii erau grei.
  
  . .Vino, dragă, numai vino !. . .Ah, cît pot, iubite, vin,
  Dar te duci, te duci prea tare !. Şi vicleanul de străin
  O tot duce preste dealuri, dar o poartă tot cu fuga ;
  Ea se roagă să mai steie, dar nu i s-ascultă ruga.
  
  
  . .Vino, dragă, păşi mai iute !. Cîte dealuri au trecut,
  Cîte văi şi cîte rîpe şi cît loc necunoscut !
  Ce ţară-i Ţara turcească ! N-are drumuri bătucite !
  Umbli numai d-a mandela pe cărări nepomenite !
  Măcar de n-ai fi să porţi, ah ! piatra, vai ! dar ce să faci !
  Dragostea aşa te poartă ! Cinci strigoi şi şepte draci !
  În urmă-au ajuns în pace pînă într-un vîrf de coastă.
  
  . .Vezi, iubită Veronică, d-aci-ncolo-i ţara noastră.
  Ea suspină sub povară : . .Vai, să ne-odihnim aci !.
  
  . .Ba nu, scumpo, vină numai, căci îndată vom sosi !.
  Duplică străinul paşii, iar nevasta se topeşte
  De-ostenită şi-l tot roagă ca să stea. El se răsteşte :
  
  . .Draci cu sucnă ! Hm, ori vină cumsecade, ori te lasă !.
  
  . .Dar nu pot !. . .Atunci, nebună, de ce n-ai şezut acasă ? !.
  Ce să facă Veronica ? S-a rugat de-atîtea ori,
  Iar el zbiară. Lin cu mîna şterge fruntea de sudori
  Şi păşeşte, scăpînd lacrimi. Ziua nu era departe ;
  Aurora se ivise. . .Acest cîmp ne mai desparte
  Numai, scumpă Veronică, de «Pămîntul turcului».
  Treb.e deci să merg acuma pîn. la graniţă, să spui
  Celora ce stau la vamă, c-o să trec în altă ţară..
  El se duce, ea rămîne. . .Am ajuns în pace dară !
  Strigă biata Veronică, punîndu-şi desagii jos.
  Ce păduri mai sunt p-aice, vai de noi, ce cîmp frumos !.
  Şi fiind prea obosită, pune capul pe desagă
  Şi-aşteptînd . pe-ncet adoarme. A trecut acum de şagă !
  Soarele-i sus. Păcurarii scot turmele de la stîni
  La păşune. . .La ce naiba latră tîlharii de cîini ?.
  Se-ntreabă rîzînd păstorii. . .Măi, priveşte, cum stau roată
  Colo pe răzor şi urlă de răsună valea toată !
  Sfinte Trandavela ! Oare nu-i Sătana printre ei ?
  
  
  Haideţi să vedem pe dracul ! Pe picior, băieţii mei !.
  Fug copiii pe cîmpie, ca mînaţi de vînt să vadă,
  .Ce minune-i oare-acolo.... Cine-ar fi putut să creadă,
  Că Sătana-i o nevastă, ce-i culcată-n cîmp aci,
  Dormind dusă. . .Halo, drace, d-apoi asta ce-o mai fi !
  Priviţi, măi, sub cap desagii ! Ce mai poznă şi minune !.
  Şi glumeau, glumeau păstorii, repetînd rîsuri nebune.
  O privesc cu de-amănuntul şi-n urmă la cale vin !
  Bre ! Dar asta-i Veronica, nevasta lui Constantin !
  Toţi se miră, ce să fie, deci o deşteptară-n fine.
  Ea se-nalţă somnoroasă : . .Doamne, Doamne, ce-i cu mine
  ?
  Unde-i badea cel de-aseară ? Dar voi ce lucraţi aici ?
  Pentru ce-aţi fugit de-acasă ?. Se miră bieţii voinici.
  Şi o-ntreabă plini de grije : . .Cine a fugit de-acasă ?
  Ce bade ?. Nevasta-ncepe ca să zbiere mînioasă :
  
  . .Badea, care astă-noapte şi ieri noapte a dormit
  În podeţ la noi ? Şi care cu min. de-acasă-a fugit ?.
  Păcurarii zic : . .Eşti beată, ori te-a bătut Dumnezeu !
  Unde-ai fugit tu ast. noapte, căci tu eşti în satul tău !
  Nu cunoşti tu doară bine, nu cunoşti cîmpia asta,
  Că-i din jos de sat ?. Se miră, ba se-nspăimîntă nevasta,
  Lung priveşte-n giur de sine : cine şti. ce-a cugetat,
  Căci pune desagii-n spate şi porneşte către sat.
  .Bată-l stelele şi luna şi blăstămul meu să-l bată !
  N-aibă-n lume bucurie nici de mamă, nici de tată ;
  Vai, ucigă-l sfînta cruce, că rău m-a batjocorit :
  M-a purtat pe cîte coaste şi la capăt a fugit !
  Am bătut, oh, numai calea mînzului ! Sperlă şi pară !
  M-a făcut de rîs la lume, de batjocură la ţară !...
  Satu-ntreg pînă deseară de păţita mea va şti.
  
  Ce mişel ? vrînd ca să-şi bată joc de mine, m-amăgi
  Să fugim în altă ţară, unde nu-i rău, numai bine :
  Unde cîinii mă lătrară şi păstorii-au rîs de mine !
  Ba mi-a pus desagii-n spate, plini de haine, ba mi-a dat
  Şi morişca, mincinosul, şi pe dealuri m-a purtat,
  Moartă sunt de obosită ! Bată-l stelele şi luna
  Şi-l ajungă tot blăstămul veci de veci şi-ntotdeauna !
  Ba fugi şi cu merinde şi cu traistă ! Mama mea !.
  Şi mergînd tot înspre casă în ăst chip se jeluia.
  Era timpul, cînd să ducă demîncare la bărbat.
  Ia coşarca, pune-ntr-însa tot ce biata-a mai aflat
  Prin casă şi pleacă. .Doamne, cum să dau faţă cu dînsul ?
  Dar de cumva ştie toate ? !. Şi-o-neca jalea şi plînsul.
  Constantin, cît ce-o zăreşte, prinde-a rîde-n voie bună :
  
  . .Odihnit-ai astă-noapte ? Somnul bun puteri adună !
  Mi-ai adus de prînz, nevastă ? Doară n-or fi chiar plăcinte ?
  De-o mîncare-aşa de bună nici nu mi-a trecut prin minte.
  Pentru ce vii cu coşarca ? Ori n-ai trăisti, iubita mea ?
  Constantin rîde ; nevasta ca păretele tăcea.
  Tot beteagă eşti, drăguţă ? Ori de ce eşti aşa mută
  Ca o piatră de morişcă ? Te ştiam eu mai limbută !
  Haide, de, glumele-s glume : gluma place orişicui,
  Dar tu taci, parcă eşti, Doamne, din «Pămîntului turcului»
  !.
  Vede Veronica bine că bărbatul ştie toate,
  Dar de unde ştie ? Biata nu ştia că-acel străin
  De ast. noapte fu chiar însuşi bărbatul ei, Constantin !
  Tremura dar Veronica şi-nnegrea şi-ngălbenea.
  Dară Constantin, cuminte, el singur se sfătuia :
  .De-i voi spune că io însumi am făcut-o de minune,
  S-a-ndrăci cu mult mai tare : deci mai bine nu-i voi spune !
  
  Totuşi o să-i cînt troparul pe glas douăzeci şi trei, Ca să ştie dînsa bine cum că io-s vlădica ei !. Deci tuşind o ia de mînă şi-i vorbeşte cu mînie : 
  . .Ştii tu cum zice diacul din ceaslov, la cununie ?
  Zice-aşa : «Femeia treb.e să se teamă de bărbat
  Şi de frica lui să umble toată noaptea pe sub pat».
  Dar tu ţi-ai uitat de-aceasta, nu ţi-a stat în gînd diacul,
  Căci de-o zi, de două numai, s-a vîrît în tine dracul !
  Dar aibi grije, căci pe dracul să-l alungi uşor se poate :
  Domnul îl scotea cu «vorba», eu cu «cleştele»-l voi scoate !
  .
  Ai fugit în altă ţară ? Goală casa mi-ai lăsat,
  Clevetindu-mă-n tot chipul ? Nu te-ai temut de păcat ?
  Bagă minte-n cap, nevastă, şi nu te juca cu focul,
  Că de-i face-a doua oară, o să-ţi sune rău cojocul !....
  
  A tăcut Constantin. Dînsa încă stînd numai tăcea ; Nu ştiu ce gîndea, sărmana, destul numai că gîndea, Şi scăpînd cîteva lacrimi, a privit cu-nduioşare Spre bărbat, privirea asta însămna : să-mi dai iertare ! . Nu ştiu ce-a urmat de-aici ; cum au mai trăit, n-am veste, Însă ştiu atîta, cum că... Am gătat cu-a mea poveste. 
  Cluj, 1885 
  
  Angelina 
  Baladă din Albania 
  Ca Dumitru-n albanime Mai viteaz nu era nime, 
    
  Nici la braţ mai viguros,
  Nici la umblet mai frumos :
  Era înger la iubire,
  Zmeu era la războire ;
  Între fete curcubeu,
  La bătăi trăsnet şi leu.
  
  El cu dragii săi tovarăşi La război pornit-a iarăşi, Dar pe drumul lat şi-ntins L-a cuprins un dor pe cale : Dorul Angelinei sale. Şi el zice către fraţi : 
  . .Dragii mei ! Voi m-aşteptaţi,
  Pînă-n seară, pînă-n noapte,
  Pîne mîine-seară poate,
  Pîn. mă duc la draga mea
  Căci nu pot de dor de ea !.
  Astfel zise lin şi blînd
  Şi-apoi pleacă şuierînd
  Pe poteca mult bătută,
  Care duce la palută !
  
  La palat dacă-a sosit Porţile-nchise-a găsit. .Ce-i aceasta ? Niciodată N-a fost poarta sub lăcată, Şi-acum pentr-ntîia oară Geme poarta sub zăvoară ? !. Greu uimit d-aceste, el Bate-n poartă-ncetinel. Vine-o babă şi-l priveşte, De pe zid apoi vorbeşte : 
  . .Ce tot baţi ? Mergi înapoi ! N-ai să caţi nimic la noi !. 
  Şi Dumitru greu mîhnit De răspunsul ce-a primit, Bate-n poartă cu piciorul, Sparge poarta cu toporul : Intră-n casă şi gemea ; Căci în casă ce vedea ? Un fecior . oh, bată-l vina . Ţinea-n braţe pe-Angelina, Şi glumea, şi-o dezmierda Şi cu foc o săruta. 
  Trist Dumitru geme, zbiară Şi-n mînia lui amară Prinde lemnul sclipicios : Angelina cade jos, Crud bolboroseşte-n sînge, Lin oftează şi se stînge. 
  . .Viperă cu două limbi !
  Astăzi juri şi mîini te schimbi !
  Astăzi juri pentr-a-nşela,
  Mîine-nşeli pentru-a jura :
  Deci să moară mişeleşte
  Inima care minţeşte !.
  Apoi crunt şi disperat
  Către tînăr s-a-nturnat :
  
  . .Vezi cadavrul !... Dublă crimă...
  Este chiar a ta victimă...
  
  
    
  Sîn zdrobit de două ori...
  Pleacă fruntea... taci şi... mori !.
  Barda fulgera prin aer ;
  Un suspin înfrînt şi-un vaier,
  Şi-un fecior tînăr frumos,
  Mort de bardă cade jos.
  
  Ucigaşul lung priveşte Sîngele cum abureşte Şi tăcut ca fierul stînd El se pare tremurînd : Simte-ale mustrării icuri Şi din gene-i lunec picuri. Iar în urmă s-a plecat, Trupurile-a ridicat Şi-aşteptînd pînă deseară, Cu ele-a grăbit la moară Şi la ţărm groapă săpa, Acolo le-nmormînta. 
  Şi de-atunci Dumitru n-are Linişte şi zi cu soare ; Şi d-atunci mereu plîngea Lîngă moară şi zicea : 
  . .Moară ! pentru orişicine Macină fărina bine ! Căci copila ce-am ucis A fost singurul meu vis, A fost blîndă cum e steaua Şi mai albă decît neaua ! 
  Macină fărina bine,
  Moară, pentru orişicine !
  Căci voinicul ucis azi
  A fost nobil şi viteaz !.
  
  Şi pe locul, unde fu
  Tînăru-ngropat, crescu
  Un cipres cu frunză lată ;
  Unde-a fost dînsa-ngropată,
  Au crescut viţe de vii. .
  Şi d-atunci prin bătălii
  Toţi la chiparos s-adun
  Şi pe rane frunză pun :
  Căci e frunza fermecată,
  Vindecă ranele-ndată.
  Iar la vie rînd pe rînd
  Curg bolnavii, căci gustînd
  Fructul viţei fermecate
  Iar le dă lor sănătate.
  
  Cluj, octombrie 1885 
  
  Atque nos ! 
  Iarna, cînd e lungă noaptea, s-adun finii şi cumetrii Şi-apoi povestesc de-a dragul, stînd pe laviţele vetrii, Despre crai cu stemă-n frunte, despre lei şi paralei... Oh, că mult îmi place mie să mă pun la sfat cu ei Şi s-ascult ale lor vorbe, s-admir faptă glorioasă, 
    9 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
  Să-mi încurc în minte firul din povestea cea frumoasă,
  Să văd ce destăinuieşte frazul cel îndătinat :
  .Cică-a fost, ce-a fost odată, cică-a fost un împărat..
  Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie
  Singur el pe sine însuşi în poveşti . şi-mi place mie
  S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris ;
  Ascultîndu-l, fără voie, parcă mă cuprinde-un vis
  Şi-atunci eu mă pierd pe-ncetul pe-ale fantaziei maluri :
  Văd cu ochii plăsmuirea vecinicelor idealuri
  Şi a tuturor acelor tipuri vii, pe cari le-avem
  Şi pe-a căror frunte pus-am mitologic diadem . ;
  Văd cu ochii tot aceea, ce-a creat în zeci de veacuri
  Imaginaţiunea noastră : văd înamorate lacuri,
  Văd cîmpii cu ierbi de aur, stele văd, cari povestesc,
  Brazi cu gemet, văi cu lacrimi, flori, ce sub privire cresc,
  Văd zăbrele şi prin neguri văd crăieştile palute !...
  Apoi parcă tot înaint, prin regiuni necunoscute
  Şi prin lumi de-alegorie ; pe cărări cu trandafiri
  Văd şi-ntîmpin tot ce-n mituri a născut întipuiri.
  
  Văd pe-Aeleton, vestitul, văd palatul său de glajă, Recunosc pomul sub care Arghir a dormit ca strajă, Pre cînd a venit Elena cu porumbii după ea. Toţi satirii din poveste trec pe dinaintea mea Şi-mi fac semn ; văd pe-o cîmpie trei draci, cu mînii turbate, Şi pe-o măgură piezişă eu zăresc Neagra-Cetate. Basmul fiului Medenei, prin sublimă-alegorie, Tăinuieşte adevăruri de vieţi, căci basmul ştie Sub un ideal s-ascundă palide realităţi. Şi de cîte ori văd basmul lui Arghir, de-atîte dăţi Troienesc însumi convingeri că poporul, care-mbracă Într-o haină-aşa de caldă gînduri reci, poate să facă Mult, şi poate să se nalţe pajură de pe pămînt : Omul află fericire nu numa-n negrul mormînt ! 
  Văd pe Pipăruş-viteazul trecînd muntele de aur, Şi-l văd cum se războieşte c-un nedumerit bălaur, Monstru, care-aruncă flacări dintr-un piept impancerat. Văd pe-acest voinic cum cearcă trei copile de-mpărat Şi cercîndu-le-n tot locul, zmei pe sub pămînt alungă, Lumea galbenă-o străbate din o dungă-n altă dungă : Că-i fecior născut din babă şi-ntr-un an creşte ca-n trei, El aruncă buzduganul ca şi-un măr, ucide zmei Şi-apoi, urmărit în urmă de curaj şi de norocuri, El pe-o pajură călare părăsind aceste locuri, Capătă pe cea mai mică fată de-mpărat soţie... Pipăruş-viteaz ! Curajul întrupat în vitejie ! Tip eroic, suflet nobil şi-n veci braţ neostenit, Tu porţi flamură de-nvingeri ! Susţinut de-a tale-ncrederi, Eşti rubin mitologiei : cap încoronat cu iederi ! 
  Văd apoi pe-Împărat-Roşu şi pe Verdele-mpărat, Văd zăbrelele pe care cest din urmă le-a durat Pentru fată-sa, căci fata la părinţi fu numai una Şi era detot frumoasă : p-a ei frunte juca luna Şi-i juca prin dezmierdare soarele pe tipul ei Şi-i jucau pe cei doi umeri doi d-argint luceferei ! 
  Văd pe sfînta Luni în codru, păzind tainicele bercuri Cu izvor de apă-vie ; văd apoi pe sfînta Miercuri Povestind cu şepte stele ; adunînd neguri şi ploi Şi-mpărţind viscole-n lume, eu zăresc pe sfînta Joi. Aci văd pe sfînta Vineri, lîngă muntele de glajă Culegînd flori de boscoane, ierbi de farmec pentru vrajă Şi-n poveşti cu Zodiacul ţinînd sfîntul Soare-n loc ; Văd pe sfînta Marţi cum rîde şi descîntă de noroc Şi-alungînd pe baba Dochie, dezvăleşte primăvara, Şi pe fete mai isteţe le-nspăimîntă cu Marţi-seara. Babe meştere, urmate de-un stol greu de vrăjituri, Ele ştiu să profeţească prin descîntătoare guri Şi prin visuri întreite ani din soartea omenească Dacă omul prin rugi drepte s-a legat ca să postească ! 
  Văd apoi Cîmpul-vieţii cu mohor acoperit ; Văd poiana fericirii şi, cu pasul liniştit, Văd cum trece prin poiană o fantasm,-o copiliţă, Purtînd flori de mac în mînă, pe sîn flori de tămîiţă Şi-mpletiţi în păr de aur purtînd tainici trandafiri. Ea-i comoară de frum.seţe, simbol dulce de iubiri Şi-i un tip de poezie, farmec de-admirare sfîntă : Ea-i Ileana Cosintiana, din cosiţă-i floarea cîntă ! Sub serinele-i surîsuri, ierni se schimbă-n primăveri ; P-a ei urmă azi re.nvie crinul veştezit de ieri ; Şi de drag, soarele-n cale stă pe loc şi mi-o priveşte Şi cînd pleacă, beat el pleacă şi trei zile buiguieşte ; Şi cînd ea-ngînă vrun cîntec, greu tresare prin fiori Cerul înflorit cu stele, cîmpul înstelat cu flori, Ea-i născută-n faptul zilei şi-n restimp de lună-nouă Şi se culcă-n pat de aur şi se scaldă-n rîu de rouă Şi-i copilă descîntată cu trei roze-n bobocei, Pentru ca să-nnebunească lumile de dragul ei ! 
  Văd apoi pe Făt-Frumosul trist cum măsură poiana. Căci de mult iubeşte dînsul pe Ileana Consintiana Şi de dorul ei lăsat-a doi părinţi şi-apoi pribeag 
  Rătăcit-a zi şi noapte peste ţări, şi de-al ei drag
  El plîngînd încălecase pe Cal-Galben de sub soare,
  Căci e năzdravăn din fire acest cal, ştie să zboare
  Prin văzduh, pînă ce lasă stelele-ndărătul său !...
  Făt-Frumos şi Cosintiană ! O, cu tot ce Dumnezeu
  A lăsat frumos şi nobil şi fermecător în lume,
  V-a-nzestrat pe voi poporul, inimi blînde cu blînd nume,
  Şi-a făcut din voi sub soare tip perfect de frumuseţi !
  În voi personificate stau ascunse două vieţi
  De-ncîntare fără margini : vulturească fantazie
  V-a creat şi întreite facultăţi de poezie.
  Vi-a depus un tron de aur p-un pămînt de-ntipuiri !
  
  Văd apoi zîne maestre şi văd alte năluciri : Pe Zorilă şi Murgilă, cari grăbesc să mi se culce La cele trei urzitoare, lîngă tău de lapte dulce ; Văd pe gingaşa din Dafin : mă-ntîlnesc cu paraleii Şi văd falnica pădure, unde-n curţi s-adună zmeii, Făcînd sfaturi, cum să fure vro copilă de-mpărat ; Apoi văd pămîntu-n care munţii-n capete se bat ; Apoi văd pe Cenuşotcă, prinzînd pureci la trăsură ; Şi văd pe-a zmeilor mamă flăcări aruncînd din gură ; Şi văd Ceasul-rău de noapte, povestind cu-al său nepot Şi-apoi văd pe mult vestitul Statu-Palmă-Barbă-Cot ; Şi-apoi văd pe Surgă-Murgă mîncînd mazere pe vatră Şi mai văd pe Strîmbă-Lemne sfătuind cu Sfarmă-Piatră ! 
  Aici văd pajuri măreţe, sub a căror adăpost Voinic-Înflorit devine mai frumos de cum a fost ; Văd şi pe Leagănă-Munţii, şi văd pe Uşor-ca-Vîntul, 
  Pe N-aude, pe Nu-Vede şi pe
  Na-Greu-ca-Pămîntul ;
  Văd aici pe Mama-Nopţii, iele văd şi văd moroi,
  Şi văd pe Fata-Pădurii cu lungi taberi de strigoi.
  Văd apoi Gerul în straie trecînd pe hotarul Ciumii ;
  Văd pe Foametea şi-n urmă mă bufnesc de Toarta-Lumii,
  Eu de-aici mergînd la vale prin păduri de siminic,
  Eu ajung în ţara unde, cînd scuipeşti, scuipi în nimic !
  
  Tipurile drăgălaşe toate-mi trec pe dinainte Şi-mi revoacă-un veac de aur, plin de farmec dulce-n minte Şi-mi revoacă timpuri bune, zile de vieţi senine : Şi-atunci amintiri duioase se trezesc rîzînd în mine, Şi-atunci gîndurile mele îndărăt prin secoli trec, Şi, zburînd prin Capitoliu, se opresc pe-Olimpul grec. Aici văd zeii-n consiliu, văd tritoni şi minotauri, Văd ciclopi c-un ochi în frunte, văd eroi încinşi cu lauri Şi văd toate-acele tipuri de greceşti mitologii, Pe cari le-a creat avîntul exaltatei fantazii. Şi privind adînc la ele, îmi par toate-a fi asemeni Cu-ale noastre tipuri ; toate îmi par rude, îmi par gemeni : Şi-ncet tipurile sfinte de mitologii greceşti Se-ncuscrează cu-ale noastre fantazii de prin poveşti Tot mai mult şi tot mai tare, tot mai strîns pînă ce-n fine Din subiectele-nrudite un subiect comun devine ! Din Helada rătăcit-a mitul vechilor eroi Şi p-o cale-ndreptăţită s-a prelins pînă la noi, Pentru ca să mărturească sîngele cu grea dovadă. Din splendoarea ei cea veche, ne-a păstrat vechea Heladă Stol de basme şi credinţă, snop de tipuri, cari trăiesc Tainic înrădăcinate prin poporul romînesc 
  Şi cari numai cu viaţa deodată-au să se scurgă.
  Poliphemos recunoaşte frate bun pe Surgă-Murgă
  Şi se bucură că-şi află ochiul ars de Odiseu ;
  Pipăruş-Viteaz îşi află prototipul în Teseu ;
  Ăst din urmă războieşte cu giganţi şi minotauri !
  Cel dintîi, pe-aceea cale, cu zmei negri şi bălauri.
  Regi eleni din timpul mitic, cu-a lor fapte de mirat,
  Mai trăiesc în basmul nostru pe la Verdele-mpărat ;
  Şi trăiesc în basmul nostru fantaziile păgîne,
  Căci din graţii şi zeiţă şi din nimfe-am făcut zîne,
  Iar din Mars, din Zeus, din Venus, din Mercur creat-am noi
  Sfîntă Marţi şi Sfîntă Vineri, Sfîntă Miercuri, Sfîntă Joi !
  Oedip încă mai trăieşte cu-al său mit ; în infinituri
  Se-ntîlnesc în tradiţiune şi-n nenumărate mituri
  Harpie şi grifi de spaimă ; în sălbatecii noşti zmei
  Afli taberi de himere şi-un popor de briarei !
  Iat-aci pe Făt-Frumosul, iat-aci pe Cosintiana :
  Dînsul nu-i decît Apollo, dînsa nu-i decît Diana ;
  El un Adonis ce-adoarme Deliae pe braţul său,
  Ea-i Elena cea frumoasă, fiică de-a lui Tyndareu !
  Soartea noastră-i profeţită prin eterne urzitoare,
  N-au murit Lachesis, Clotos, Atropos n-a murit oare ?...
  
  Ah, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie Singur el pe sine însuşi în poveşti şi-mi place mie S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris ! Ascultîndu-l, fără voie parcă mă cuprinde-un vis Şi zăresc poporul nostru, cu zîmbire drăgălaşe Legănat cu-acelaşi leagăn şi-nfăşat cu-aceleaşi faşe Ca şi vrednicii războinici de la Tibru şi Olimp ! Atunci ambiţiuni curate mă-nfăşoară şi mă-nghimp ; Simţesc strîmt atunci pămîntul pentru dezlipite ramuri, Cari născutu-s-au din sînul unor domnitoare neamuri ; Şi-mi vine să-mi înalţ fruntea şi s-o scutur veselos Şi să strig în lumea largă : .Et in Arcadia nos !. 
  Cluj, februarie 1886 
  
  Fata craiului din cetini
  
  Un colţ întreg de lume s-a fost înspăimîntat
  De spada şi curajul lui Tabără-mpărat,
  Domn mare şi puternic din Ţara cu nenorii.
  El trece-n şir de taberi cum trec secerătorii
  Prin holdele răscoapte ; cu braţul său robust
  Deschide-o cale lată pe unde-i drum îngust
  Şi zboară fortunatec prin rîndurile dese
  Şi-n veci cu biruinţă din grele taberi iese.
  Deci dusu-mi-s-a veste prin lume şi prin ţări
  Şi s-a pierdut în umbră de-albastre-ndepărtări
  Că, de-ai cerca prin lume de-a lungul şi de-a latul,
  Voinic nu poţi să afli ca Tabără-mpăratul !
  Dar totodată veste şi vorbă s-a pornit,
  Că Tabără-i om dosnic şi-i trist necontenit
  Şi cît e ziua dînsul cu nimeni nu vorbeşte,
  Cît parcă ceva-l doare şi nu ştiu ce-i lipseşte ;
  Că-i tot mereu pe gînduri şi-i vecinic supărat.
  Dar pentru ce ?... De-aceea, că bietul împărat
  Avea trei fii războinici, ca nimeni pe sub stele,
  Frumoşi în zi de pace şi tari în zile grele
  
  Şi demni de-un tată, care e demn de-ai săi feciori :
  Era Voinic-Zorilă, copil născut în zori,
  Braţ greu la bătălie şi trăsnet la izbîndă ;
  Era mezinul Grangur, om bun, inimă blîndă
  Milos ; şi era fiul din urmă Trandafir,
  Frumos ca o poveste, isteţ ca un Arghir !
  Aşa erau feciorii : iar Tabără-mpăratul
  Din inimă iubindu-i pe unul ca pe altul,
  Sta-n cumpănă şi-n gînduri şi mult îmi chibzuia
  Şi mult îşi bătea capul, căci dînsul nu ştia
  La care dintre principi să lase-mpărăţia ?
  Din ei care-i mai vrednic ? În care-i vitejia
  Mai mult înoţălită ? Un suflet creştinesc,
  Menit pentru mărirea de tron împărătesc,
  Şi-o inimă domoală în care fiu trăieşte ?
  O minte mai vicleană pe care-l fericeşte ?
  Din ei care-i mai vrednic ? . Iubindu-i pe tustrei,
  El nu putea s-aleagă pe nici unul din ei,
  Iar neputînd s-aleagă, era tot trist, sărmanul,
  Şi tot pe gînduri grele cu lunile şi anul !
  
  Dar iată, veste mare prin lumi s-a strecurat, Că-n Meştera-Cetate, la Craiu-Încetinat, Vorbesc stelele noaptea cu florile-n grădină Şi forul şi-l dezmiardă pe-un fir de rocoină Pe-un snop de vîzdogele, pe-o creangă de bujor : Căci are craiul fată frumoasă ca un dor Din zile cu speranţă, cu-obraji ca trandafirii Şi-aşa de drăgălaşă ca patima iubirii ! Ea poartă haină-albastră şi poartă păr de aur Şi-i albă ca zăpada din zilele lui faur, Şi-o fată mai plăcută, prin şepte ţări crăieşti, 
    
  Ca dalba Viorică nu-i modru să-ntîlneşti !
  Ea şede-ntr-o fereastră-n a turnului zăbrele,
  Purtînd pe cap cunună de-albastre viorele .
  Şi-aşa mi s-a prins fata, şi-aşa mi s-a jurat,
  Că dintre toţi voinicii primi-va de bărbat,
  Pe-acel ce va fi-n stare
  S-ajungă la fereastra zăbrelei, din călare,
  Luîndu-i de pe frunte cununa cea de flori !...
  Şi-ndarn mi se-ncercară vitejii peţitori,
  Căci nici unul nu poate să facă vitejie,
  Să capete pe fata crăiască de soţie !
  Pe loc ce vestea fetei lui Crai-Încetinat
  Ajunse pîn. la curtea lui Tabără-mpărat,
  Acesta prinde suflet şi iar înveseleşte,
  Şi plin de bucurie feciorilor vorbeşte :
  
  . .O, dragii tatii ! Astăzi eu-s vesel mult, căci eu Voi şti din voi pe care să-l las în locul meu ! Grăbiţi tustrei la Craiul din Meştera-Cetate Şi-acel ce-aduce fata, acela va domni !.... Aşa vorbi-mpăratul şi dulce-apoi zîmbi. 
  Atunci Voinic-Zorilă ieşind merge la staur* ; Alege-un roib sălbatic, cu frînele de aur Şi-ncalecă şi pleacă, se duce fulgerat Cu gîndul să-mi alerge la Craiu-Încetinat Şi-acolo să cîştige pe fată de soţie : Pe fată de-o cîştigă, cîştigă-o-mpărăţie ! S-a dus, s-a dus voinicul, pierdut în negre zări, Lăsînd în urmă-i dungă de-albastre-ndepărtări 
  * În părţile năsăudene nu se zice staul, ci staur (n. a.). 
  Şi nori de praf ; şi mers-a trei luni şi jumătate
  Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate,
  Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc.
  La capătul cetăţii, Zorilă stă pe loc
  Şi caută-n jur, căci roibul cu spaimă sforăieşte
  Şi-azvîle din copite şi-n laturi se izbeşte,
  Pe cale mai departe nu pleacă nicidecum.
  Descalecă Voinicul şi vede lîngă drum
  Pe-o babă răzimată de cîrja-i noduroasă,
  Cu ochi intraţi sub frunte, cu trup p-a cărui oasă
  Topitu-s-a fost carnea de ani şi de necaz.
  Zorilă, cît ce-o vede, întoarce-al său obraz
  Şi scuipă-n sîn cu scîrbă, iar baba zice : . .Bine,
  Dar pentru ce te tulburi şi te fereşti de mine ?...
  Căci măcar eu-s bătrînă, dar sfatu mi-e frumos ;
  Pe mulţi viteji cu sfatul din pacoste i-am scos
  Şi poate-acum şi ţie vrun sfat să-ţi dau ! Răspunde,
  Din care parte-a lumii grăbeşti şi pînă unde ?.
  Voinic-Zorilă însă n-ascultă-al ei cuvînt,
  Ci-ncalecă şi-aleargă precum aleargă-n vînt
  O frunză ; roibul tînăr de spaimă beat aleargă,
  Lăsînd un nor de aburi pe narea sa cea largă
  Şi nu s-opreşte pînă la poartă, la palat.
  Pe loc înalţii sfetnici şi domni s-au adunat
  Să vadă pe voinicul venit din depărtare,
  De cumva-i dînsul vrednic de fapte mari şi-n stare
  Să facă-o vitejie, precum nu s-a mai dat.
  A doua zi voinicul norocul şi-a-ncercat :
  Copila sta-n fereastră, frumoasă cum e luna,
  Pe buze purtînd zîmbet, pe cap purtînd cununa
  De flori ; fălos Zorilă împintenă-al său cal
  
  Şi-aleargă, dar . deodată grăbitul animal
  Se-mpiedică şi cade şi trei picioare-şi frînge,
  Iar domnu-i se răstoarnă cu trupul plin de sînge.
  Pe loc craiul se duce la el ; l-a ridicat
  Şi dusu-l-a-n palută ; Zorilă ruşinat
  N-aşteaptă zorii zilei ; în miez de noapte lasă
  Ăst loc fără norocuri şi trist întoarnă-acasă.
  Şi Tabără-i vorbeşte : . .Ispravă nu-i nimic ?
  Degeaba tu, Zorilă, porţi nume de voinic !....
  
  Acuma Grangur iese, la staule grăbeşte Şi-alege-un şoim, a cărui copită străluceşte De-argintul din potcoavă ; apoi blîndul fecior Încalecă şi pleacă cu gînduri şi cu dor Să capete pe fata crăiască de soţie : Pe fată de-o cîştigă, cîştigă-o-mpărăţie ! Trecut-a munţi şi dealuri şi culmi a străbătut, Prin şepte ţări de-a rîndul, ca vîntul a trecut Şi-a mers şi zi şi noapte prin ţări nenumărate Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc Şi sforăie şi bate în ţărnă cu piciorul Şi nu mai vrea să plece. Descalecă feciorul Şi-n jur priveşte : vede o babă, care sta De cîrje răzimată şi care-apoi era Mai slabă decît moartea cu faţa schimosîtă, Cu mîini ca reschitoarea şi-aşa de mult urîtă, Încît de groază Grangur privirea şi-a-nturnat ; Iar baba-nhoalbă ochii şi-i zice aşezat : 
  . .De ce te tulburi oare şi te fereşti de mine, Căci eu din moarte scos-am pe mulţi viteji ca tine Şi-am fost sfătuitoare la multe vitejii... Dar unde mergi, copile ? din care ţară vii ?. Ci Grangur nu răspunde. Încalecă şi pleacă Şi-aleargă-ncît în fugă nici vînt să nu-l întreacă ; Fugarul, plin de spaimă, se duce ca turbat Şi nu s-opreşte pînă la poartă, la palat. Îndată prin Cetate cuvîntul se lăţeşte Că alt voinic venit-a din lume şi voieşte Să ia cununa fetei lui Craiu-Încetinat. A doua zi toţi domnii din curţi s-au adunat ; Copila stă-n fereastră, frumoasă cum e luna Purtînd surîs pe buze, pe cap purtînd cununa De flori ; voinicul Grangur e-n şea, şi plin de foc Aleargă roibul tînăr săltînd, dar la un loc Se-mpiedică fugarul grăbit şi gîtu-şi frînge Iar Grangur se răstoarnă cu trupul plin de sînge. Îndată sărind craiul, de jos l-a ridicat Şi dusu-l-a-n palută, dar Grangur ruşinat N-aşteaptă zorii zilei, nu-i trebuie mireasă : În cap de noapte pleacă pe neştiute-acasă. 
  Şi Tabără-i vorbeşte : . .Nimic ? Ştiut-am eu, Că nici tu nu eşti vrednic să fii copilul meu !. 
  Atunci Trandafir plînge şi din palută iese, La staule grăbit-a şi dintre cai alese Pe cel cu şea de-aramă ; încalecă pe el Şi pleacă şi se duce şi zboară rîndunel Şi lasă-n urmă codrii şi munţi în urmă lasă Şi-aleargă, cum aleargă dorinţa ce-l apasă, S-ajungă mai degrabă la Craiu-Încetinat S-arăte că la-nvingeri de mult el s-a dedat, 
    
  Să capete pe fata crăiască de soţie :
  Pe fată de-o cîştigă, cîştigă-o-mpărăţie !
  Şi mers-a crăişorul cu gîndul ce şi-a pus
  Ţări multe şi străine ; o lună s-a tot dus
  Prin locuri fără nume, pe căi nemaicălcate
  Şi-n urmă el ajunse la Meştera-Cetate,
  Cu turnul de mărgele şi-n jur cu bărbănoc.
  La capătul Cetăţii fugarul stă pe loc
  Şi sforăie cu spaimă şi coama şi-o zbîrleşte.
  Descalecă voinicul şi lîngă drum zăreşte
  Pe baba cea urîtă, pe care mi-o-ntîlnir.
  Şi fraţii săi. O vede voinicul Trandafir,
  Ci nu-şi întoarce faţa, nu face semn cu mîna
  Să-i piară din vedere. Atunci a zis bătrîna :
  
  . .O, scumpe Trandafire ! de vrei să biruieşti,
  Întoarnă-acasă iară la curţi împărăteşti
  Şi-ţi ia un cal mai harnic, ia-ţi cal mai în putere !
  Întoarnă-acas., întoarnă la tatăl tău şi cere
  Vestitul Cal-din-Spumă cu păr întraurit,
  Căci e năzdrăvan calul şi-i roib nedumerit.
  El singurul pe lume e calul care-aleargă
  Prin nori şi prin văzduhuri şi bate lumea largă
  De-a lungul şi de-a latul pe ţară şi pe mări ;
  El zvîrle foc pe gură şi flacără pe nări
  Şi poate să vorbească cu stele şi fortune !
  Încalecă pe dînsul, căci dînsul îţi va spune
  Prin vorbe tot aceea ce nu-ţi pot spune eu !....
  Atunci încet se lasă prin aer un nor greu
  Şi-acopere pe babă ; iar Trandafir s-aruncă
  Pe calul său şi trece un deal, un şes, o luncă
  Şi tot mereu se duce pe drum îndelungat
  Şi-ajunge iar în ţara lui Tabără-mpărat.
  
  A rîs Voinic-Zorilă şi Grangur încă rîs-a Cînd l-au văzut în curte, iar împăratul zis-a : 
  . .Şi tu te-ntorci acasă cu braţul gol ? Mă mir !....
  Atunci în genunchi cade viteazul Trandafir :
  
  . .Întorc, ci iar m-oi duce, căci nu doresc nimică,
  Decît să-nving, părinte, pe dalba Viorică,
  Bujor de primăvară, cu ochi de brebenei ;
  S-arăt că eu-s pe lume mai mult ca fraţii mei !
  Dar n-am un cal de seamă, precum aş vr să fie ;
  Oh, dă-mi, înalte tată, un cal năzdrăvan mie,
  Dă-mi Cal-Vestit-din-Spumă, cu păr întraurit !.
  Atunci Tabără plînse din greu şi i-a vorbit,
  Cu inima sfărmată de dor şi de durere :
  
  . .Ţi-aş da, ţi-aş da din suflet, de-ai cere orice-ai cere,
  Dar Cal-Vestit-din-Spumă nu pot, iubitul meu,
  Căci nu ştiu unde-i calul, nu ştiu nici singur eu !
  Eu nu-ţi pot da de seamă şi nu-ţi pot da de ştire
  În ce loc mai trăieşte ! Ci caută-l, Trandafire,
  Prin staule, căci poate să dai de urma lui ;
  Şi dacă nu-i în staul, atunci în lume nu-i !.
  
  
  Pe loc Trandafir pune pe-o lespede jăratec Şi-apoi pe rînd el scoate cîte-un fugar sălbatec Din staul şi-l îndeamnă mereu să mînce foc : Dar care cum atinge jăratecul, pe loc Nechează şi se-ntoarce la staule. Degeaba Vrea Trandafir să facă precum îi spuse baba, Căci toată herghelia de foc mi s-a ferit. 
  * Fînul care îl consumă vitele în timpul iernii e iernatec (n. a.). 
  Era-ntr-un fund de staul un cal îmbătrînit,
  Rău, care n-avea preţul nici măcar de-un iernatec* ;
  Pe el nu-l încercase voinicul la jăratec,
  Căci cine oare-n lume l-ar fi-ncercat, văzînd
  Că-i slab, de stă pe moarte. Mezil. însă, rîzînd
  Şi vrînd el joc să-şi bată de frate-său, grăbeşte
  Şi scoate-afară calul şi-apoi în rîs vorbeşte :
  
  . .Ei, frate Trandafire, pe-acesta l-ai uitat !
  Încalecă-l şi-aleargă la Craiu-Încetinat
  C-acesta-i Cal-din-Spumă !.
  Aşa mi-a zis voinicul şi-a pus apoi în glumă
  Jăratecul sub barba fugarului... Minuni !
  Căci iată calu-ncepe să mînce din cărbuni
  Cu poftă fără margini, cît nesăturat pare ;
  Şi-n vreme ce mănîncă, se-ngraşă tot mai tare
  Şi tot mai mult, şi-n urmă, cînd el şi-a isprăvit
  Ciudatul prînz, nechează, şi-n jur mi s-a rotit
  De zece ori şi-atuncea se-nschimbă-n roib, a cărui
  Frum.seţă n-avea seamăn pe-acest pămînt, căci păru-i
  Era păr dalb de aur. Se miră Trandafir,
  Şi Grangur, şi Mezilă şi Tabără se mir.,
  Iar Cal-Vestit-din-Spumă vorbeşte cu glas tare :
  
  . .Atît-amar de vreme am fost uitat, de-mi pare
  Că-s veacuri ! Dar acuma stăpîn mi-am căpătat !
  Încalecă, stăpîne, că-i vremea de plecat !
  Dar bagă numai seamă, stăpîne mult iubite,
  Căci dalba Viorică nu vrea să se mărite
  Decît după Viteazul Ostrovului cu flori,
  Că mult i-e drag feciorul, că-i fală-ntre feciori !
  Ea numai de rîs poartă pe toţi cari vreau să-i placă,
  Căci dînsa ştie bine că ei nu pot să facă
  
  
  Atîta vitejie, încît pe cal în zbor
  S-ajungă la cunună ; îndarn e truda lor !
  Dar ţine minte, doamne, aceste vorbe-a mele :
  Cînd noi vom sta în faţa ziditelor zăbrele,
  Şi cînd din mînă craiul un semn încet va da .
  Aproape de fereastra copilei voi zbura
  Şi-n timp ce Viorica va sta-n nedumerire,
  Privind la tine galeş cu ochi plini de uimire,
  Tu-i ia cununa, însă te poartă totodat.
  Şi fără veste lasă-i pe frunte-un sărutat....
  Aşa vorbeşte calul şi veselos nechează ;
  Iar Trandafir pe tată, pe fraţi îmbrăţişează
  Şi-n vreme ce aceştia poftitu-i-au noroc,
  El spada şi-o încinge şi-ncalecă pe loc
  Şi zboară ca furtuna, ca fulgerul, ca gîndul ;
  Străbate-n o clipită crăimile de-a rîndul
  Şi-ndată se trezeşte la Craiu-Încetinat.
  Şi vestea despre dînsul pe loc s-a străcurat
  Prin oamenii cetăţii, şi sfetnici s-adunară
  Şi domni şi lume multă : cu drag ei aşteptară
  Să vadă pe voinicul din lume rătăcit,
  Să vadă dacă dînsul va fi mai fericit
  Ori nu, cum au fost alţii. Frumoasă ca şi luna,
  Stă fata-ntr-o fereastră, purtînd pe cap cununa
  Şi rîsuri pe guriţă ; şi craiul semn a dat :
  Vestitul Cal-din-Spumă se pune pe-alergat
  Şi fuge nebunatec şi zboară porumbeşte
  Şi trece ca săgeata cît aerul plesneşte
  Şi vîjăie sălbatic. Un semn de nou se dă.
  
    10 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
  Atunci pe sub fereastră fugarul fulgeră :
  Voinic Trandafir prinde cununa cea măiastră ;
  Strîngînd la piept, sărută pe fata din fereastră,
  Apoi se pierde-n aer cît nu s-a mai zărit ! .
  Un ţipăt lung atuncea din turn a răsărit ;
  Era ţipătul fetei învinse ; era graiul
  Copilei înecate de dragoste. Iar craiul
  Se miră, se cruceşte şi-ntreabă-nmărmurit,
  Că cine-a fost voinicul, din ce ţări a venit
  Şi unde-a mers ? Răspuns-au acei ce-au prins de veste
  Că Trandafir se cheamă şi-un Făt-Frumos el este
  Şi-i un voinic, feciorul lui Tabără-mpărat !
  
  Atunci craiul se-ntoarce şi mari porunci a dat
  Şi-n clipă toţi curtenii de nuntă se gătară,
  Pe cai fără de splină cu toţi încălecară,
  Şi-n carul de mireasă pe fată mi-o puneau
  Şi-apoi cu veselie plecînd ei se duceau
  Trecînd prin tot oraşul din ţară, prin tot satul
  Şi-ajuns-au toţi în pace la Tabără-mpăratul !
  
   * 
  Apoi o lume-ntreagă trezitu-s-a-n cîntări Şi dusu-mi-s-a veste prin nouăzeci de ţări, Că Trandafir, voinicul fecior, mi se cunună Cu dalba Viorică. Atunci de voie bună Curgea vinu-n pahare de aur, iar la mese Şedeau în zi de praznic vestite-mpărătese Şi crai cu stele-n frunte şi harnici împăraţi Şi sfetnici luminaţi. 
  Iar cînd era serbarea mai dulce şi mai lină,
  Mireasa ia paharul şi mirelui închină
  Şi-i zice : . Trandafire, în veci să fii al meu
  Şi-n veci cu veselie a ta să rămîn eu !.
  Şi ea se pleacă dulce, sărută p-al ei mire
  Şi rîde şi iar zice : . .Viteze Trandafire,
  Primeşte-ţi iar sărutul, pe care mi l-ai dat,
  Pre cînd eram eu fată : ci dă-mi un sărutat,
  Acum pe drept, căci astăzi de lume nu ne pasă !.
  Şi-n vreme ce voinicul sărută pe mireasă,
  Stă Tabără-mpăratul rîzînd şi-nveselit,
  Apoi el ia paharul să-nchine şi-a vorbit :
  
  . .Voinice Trandafire, născut ai fost pe lume Să-ţi faci un vestit nume, s-adaugi la renume O mare-mpărăţie !... Mulţi ani tu să trăieşti Şi-n pace-mpărăţia cu har s-o stăpîneşti !.... De-atunci văzut-a lumea pe Craiu-Încetinatul Strîngîndu-mi-se-n braţe cu Tabără-mpăratul ! 
  Cluj, februarie 1886 
  Draga mamei
  
  Baladă 
  I 
  Colo-n jos, în jos, Este-un plop frumos, Plop cu frunza plină, 
    
  Neted la trupină,
  Cu crengi rătezate,
  Spre pămînt plecate ;
  Iară lîngă plop
  Este-o casă nouă
  Cu fereşti vro două,
  Casă şindilită
  Mîndru văruită,
  Cu faţa spre soare,
  Cu ograda mare,
  Cu porţi ridicate,
  Cu uşi largi şi late,
  Şi cu prag de fag.
  Iar apoi pe prag,
  Pe cel prag afară,
  În amurg de seară
  Lelea Fira sta,
  Gheme depăna,
  Sfaturi înşira
  Pentru fată-sa.
  C-aşa-i dacă are
  Fira fată mare :
  Mi-o tot sfădeşte,
  Căci fata iubeşte
  Şi se prăpădeşte
  Dup-un feciorel,
  Şi-apoi pentru el
  Ea rabdă ocară
  Şi-n casă şi-afară
  De s-a dus prin ţară
  Poveste şi veste,
  
  Şi-apoi nu-i poveste, Firei plăcea tare Feciorul pe care Fată-sa-l iubea, Însă el n-avea Averi grămădite, N-avea căsi şi vite ; Fira deci fierbea Şi mi se ciudea, Căci dînsa voia Fata-i să iubească Pe-un fecior cu stare Şi cu vîlfa mare... 
  Tot aşa şi iară Şi-acum stînd afară Fira se ciudeşte Şi mi se sfădeşte ; Fata tort răschiră, Fuse pline-nfiră Şi-nfirînd oftează, Jalnic lăcrimează Şi lăcrimînd tace, Căci n-are ce face. Fira mi-o vedea Şi din cap dădea Şi din grai grăia : 
  . .Fată, draga mea !
  Nu ştiu cum, nu-i bine,
  Nu ştiu ce-i cu tine,
  Că tot porţi bănat
  
    
  De te rîd prin sat,
  Şi porţi jale-amară
  De te rîd prin ţară !
  Nu ştiu ce-i cu tine
  Că deloc nu-i bine
  Că oftezi mereu,
  Lacrimi verşi din greu
  Şi tot gemi de sună,
  Parcă eşti nebună,
  Şi-apoi zile întregi
  Tu tot vii şi-alergi
  Şi-ţi tot plîngi norocul
  Şi nu-ţi afli locul !
  Nu ştiu ce-aş direge,
  Ca să-ţi dai de lege
  Şi să fii cuminte
  Ca şi mai-nainte !.
  
  Fata răschira,
  Mama depăna
  Şi iar cuvînta :
  
  . .Draga mamei, fată,
  Nu fi supărată,
  Nu tot suspina,
  Nu tot lăcrima,
  Că-mi faci gînduri grele,
  De mă-omor cu ele !
  Fii tu veseloasă,
  Căci tu eşti mireasă,
  Ai mire, ca el,
  Tras prin un inel .
  
  Şi el ţi-a adus,
  Dar eu nu ţi-am spus,
  La grumazi mărgele,
  Pe deget inele,
  Brîu şi-ncingători,
  Zadie cu flori,
  Năfrămi de mătase
  Toate-n aur trase,
  Pe margini tivite,
  Toate-ntraurite !.
  
  Fata suspina,
  Mama sta ce sta
  Şi iar cuvînta :
  
  . .Draga mamei, fată,
  Fii cuminte-odată
  Şi-ţi alină plînsul,
  Du-te după dînsul,
  Căci găzdac e tare,
  Multe moşii are ;
  Are vaci şi boi,
  Turme-ntregi de oi ;
  Are zece juguri
  Şi pe-atîtea pluguri.
  Are vii de struguri ;
  Are-o casă naltă
  Mîndru ridicată
  Casa şindilită
  Mîndru văruită !.
  Ana suspina,
  Fira sta ce sta
  
  Şi iar cuvînta : 
  . .Draga mamei, fată,
  Fii cuminte-odată
  Şi-ţi alină plînsul,
  Du-te după dînsul,
  Căci el e frumos
  La căutătură
  La scurtătură,
  Nalt e de statură
  Şi-ndesat păşeşte
  Şi se potriveşte .
  Potriveşte bine,
  Draga mea, cu tine.
  Lasă pe Ionel,
  Nu gîndi la el,
  Căci sărac e tare
  Şi nici neamuri n-are
  Şi-i din viţă rea .
  Ce zici, draga mea ? !.
  Fata răschira,
  Din greu răsufla
  Şi-apoi cuvînta :
  
  . .Mamă, orice-i face,
  Unul numa-mi place,
  Unul singurel :
  Numai Ionel !
  Alt fecior în lume
  Nu-mi trebui şi-anume
  Io ţi-o spun o dată :
  Decît măritată
  
  
  După alt fecior,
  Mai bine mă-omor !
  S-o ştii, mamă, bine
  Asta de la mine !.
  
  Fira greu rîdea
  Şi se cătrănea
  Şi-apoi se răstea :
  
  . .Fă dar cum vei face,
  Fă precum îţi place,
  Fă de capul tău,
  Cum vei şti mai rău !
  Du-te unde vrei,
  Pieri din ochii mei,
  Pieri-mi dinainte,
  Fată fără minte !....
  
  Iubea-şi Fira fata, Încît era gata Pentru ea să sară Prin apă şi pară Şi d-aceea ea De necaz plîngea Cînd mi se gîndea, Cum că-i lucră fata Cum nu lucră alta ! Şi d-aceea sta Şi se cugeta Şi trăia cu gîndul Zilele de-a rîndul Şi-ntrebat-a finii 
    
  Şi-a-ntrebat vecinii Şi-ntrebat-a fraţii Şi-a-ntrebat cumnaţii Doar vor şti să-i spună Vro povaţă bună. Şi-a umblat, umblat Zile-ntregi prin sat Şi-a tot întrebat, Dar i-au spus cumnaţii, Rudele şi fraţii Şi i-au spus vecinii, Oamenii şi finii Să nu-şi bată gîndul Unde nu-i cu rîndul, Să n-apuce codru, Unde nu-i cu modru. Însă Fira sta, Sta şi cugeta, Mult se frămînta Şi-ntrebat-a iară Prin lume şi ţară Şi-a-ntrebat anume Prin ţară şi lume Pe la vrăjitori Şi descîntători ; Pe la crai de meşteri, Cari trăiesc în peşteri Şi cari pot s-adune Dragoste p-alune Şi pot munţi să-nşire P-o sîrmă subţire, 
  Şi pot face vrajă
  Şi scot fier din glajă
  Şi din nea scot sînge
  Şi pot dealuri strînge,
  Şi ei strîng un munte
  Pînă-l fac grăunte !
  Şi-apoi vrăjitorii
  Şi descîntătorii
  Bobi pe masă-ntins-au,
  Păscălii deschis-au,
  Bobi au înşirat,
  Stele-au numărat
  Şi răspuns au dat
  Că Fira să pună
  Sîmbure de-alună
  Şi iarbă nebună
  Mugure de paltin
  Şi iarba lui Tatin,
  Aripă de-albină
  Fir de rocoină,
  Măduvă de soc,
  Fir de busuioc
  Să fiarbă la foc
  În apă curată
  Bine strecurată
  Pîn. va aburi,
  Pîn. va clocoti,
  Pînă ce vor fi
  Ierbile-ncîlcite,
  Arse şi topite.
  Iar apoi şi-apoi
  
    
  Fira le va scoate,
  Le va pune toate
  Într-o băndurică,
  Într-o cîrpă mică
  Şi-apoi le va duce
  Unde-i drumul cruce
  Şi le va-ngropa
  Şi-n pămînt vor sta
  Din zori pînă-n seară
  Şi pînă-n zori iară,
  Farmecul să piară,
  Răul să se stîngă,
  Vrajele să strîngă
  Firicele coapte :
  Ceasul rău de noapte ;
  Dragostea copilei,
  Ceasul rău al zilei !
  Şi-apoi Fira-n zori
  Pe la cîntători
  Să le scoată-afară,
  Şi-apoi de cu seară
  Cînd se va culca,
  Le va aşeza
  Sub perina sa .
  Căci din vrăjitură
  Şi din făcătură
  Ierbile topite
  Vis îi vor trimite,
  Visuri dulci şi bune
  Şi-n vis îi vor spune,
  Ce să facă biata
  
  Să-şi mîntuie fata.
  
  Fira-aşa făcea,
  Ea la foc punea
  Sîmbure de-alună
  Şi iarbă nebună,
  Mugure de paltin
  Şi iarba lui Tatin,
  Aripă de-albină,
  Fir de rocoină,
  Măduvă de soc,
  Fir de busuioc
  Şi-apoi le fierbea
  Pînă clocotea
  Apa din ulcea,
  Pînă se topea
  Ierburile stoarse,
  Apoi mi le scoase
  Şi le-a îngropat
  Şi le-a dezgropat
  Şi le-a aşezat
  Sub perină-n pat ;
  Apoi se culca
  Şi greu vis visa,
  Vis de vrăjitură,
  Vis de făcătură,
  Vis bun de cu seară
  Pentru jale-amară
  Vis de miezul nopţii
  Pentru vraja morţii ;
  Vis de dimineaţă,
  
  158 
  Vraja de viaţă. 
  III 
  Iar a doua zi,
  Cît ce se trezi
  Fira veseloasă
  A ieşit din casă
  Şi s-a dus prin sat
  Şi-apoi mi-a umblat
  Pe la toţi cumnaţii
  Şi pe la toţi fraţii,
  Pe la toţi vecinii
  Şi pe la toţi finii,
  Şi le-a spus curat
  Visul ce-a visat,
  Că adica-n vis
  O babă i-a zis,
  Că Fira pe fată
  S-o prefacă moartă .
  Şi s-adune fini,
  S-adune vecini
  Şi neamuri să strîngă
  Pe fată s-o plîngă
  Şi să mi-o bocească
  Să mi-o dăulească,
  Şi să mi se poarte
  Chiar precum se port
  Oamenii la mort.
  Singur Ionel,
  Numai singur el
  
  Să mi se prefacă
  Că nu-i supărat,
  Nu-i înnegurat,
  Să umble rîzînd.
  Căci Ana auzînd
  Glumele pe rînd,
  Se va necăji ;
  Şi ea-l va urî,
  Cînd va auzi,
  Că de rîs o poartă,
  Măcar că ea-i moartă.
  
  Fraţii şi cumnaţii,
  Finii şi vecinii,
  Dacă-mi obliciră
  Ce vrea lelea Firă,
  Mi se învoiră,
  Căci almintrea, zău,
  N-aveau încătrău.
  Lelea Fira-apoi
  Dusu-mi-s-a dus
  Cu capul pe sus
  Pînă la Ionel
  Şi-a vorbit cu el,
  Şi mi-l mai sucea
  Şi mi-l amăgea
  Nu ştiu ce-i spunea,
  Destul că-l făcea
  De mi se-nvoia
  Să rîdă de fată,
  Măcar că ea-i moartă.
  
    
  Şi-apoi veseloasă Fira-ntoarnă-acasă Şi precum rîdea Neîncetat glumea Şi fetei zicea : 
  . .Draga mamei, fată,
  Nu fi supărată,
  Nu fi-nnegurată !
  Căci am socotit,
  Singură-am gîndit,
  Că n-am făcut bine
  Ce-am făcut cu tine,
  N-am umblat pe cale
  Şi-n voile tale !
  Dar de-acum te las
  Să faci cum îţi place,
  Fă dar ce vei face.
  Placă-ţi Ionel,
  Dacă-ţi place el !
  Dar el totuşi nu-i
  Chiar aşa cum spui
  Şi el, cum văd bine,
  Nu trage spre tine,
  Căci te ocăreşte,
  Te batjocoreşte.
  Nu te mai voieşte..
  Ana-ngălbenea
  Şi din cap dădea ;
  Mă-sa iar zicea :
  
  . .Dînsul, cum văd bine,
  
  
  Nu trage spre tine,
  Şi-apoi dacă vrei
  Poţi proba o dată,
  Draga mamei, fată :
  Iat. te fă tu moartă
  Şi-ţi voi pune eu
  Giolgi pe-obrazul tău
  Şi-apoi se vor strînge
  Rude şi te-or plînge
  Ca pe morţi, căci ei
  Moartă te-or gîndi,
  Şi-apoi va veni
  Şi-al tău Ionel,
  Iară dacă el
  Plînge după tine,
  Atuncea vezi bine,
  Că el te iubeşte
  De se prăpădeşte,
  Însă dacă el
  Nu va fi-ntristat,
  Nice supărat,
  Atunci nu te are
  Dragă, cum îţi pare
  Ţie, că te are !.
  Ana-ntîi rîdea,
  Căci bine ştia,
  Că de-ar muri ea,
  Ionel ar plînge
  Pînă ce s-ar stînge.
  Dar Fira din greu
  
    11 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
  162 
  Îi zicea mereu :
  Că Ionel glumeşte
  Însă n-o iubeşte.
  
  IV
  
  Anei nu-i plăcea
  Mă-sa ce zicea,
  Deci se tot gîndea,
  Moartă se făcea
  Şi mi se punea
  P-o laviţă lată
  Mîndru ridicată,
  Iar Fira-i punea
  La cap făclioare,
  Făclii la picioare,
  Giolgiul preste faţă,
  Cruce peste braţă
  Şi-apoi Fira mea
  Prin casă plîngea
  Şi se dăulea
  Şi ieşea p-afară
  Şi-ntra-n casă iară
  Tot cu jale-amară.
  
  Clopote sunau,
  Oameni s-adunau,
  S-adunară finii
  Şi-au venit vecinii,
  S-adunară fraţii
  Şi-au venit cumnaţii
  
  Şi-au venit nepoţii
  Supăraţi cu toţii ;
  Care cum venea
  Prin casă plîngea
  Şi se dăulea.
  Ana-i asculta,
  Se cutremura
  Şi mi se-nnora,
  Căci vedea prin casă
  Lacrimi cum se varsă
  Şi-auzea p-afară
  Bocete amare .
  Şi biata copilă
  Se umplea de milă
  Şi era mai gata,
  Era p-aci fata
  Lumina s-o stîngă,
  Pînza să o-nfrîngă,
  S-arăte la lume,
  Că nu-i moartă-anume,
  S-arăte la ţară,
  Că ea-i vie iară.
  Dar pre cînd voia
  Giolgiu-a sfîşia
  Iată . vai de ea .
  Ionel venea !
  
  Fira veseloasă
  Cît ce-l vede-n casă,
  Prinde-a suspina,
  Prinde-a lăcrima,
  
    
  Prinde-n gura mare
  Să geamă mai tare.
  Însă cum plîngea
  Inima-i rîdea :
  Dinafară plînsul
  La inimă rîsul,
  Pe limbă suspinul
  Sub limbă veninul.
  Ana tremura,
  Fira cuvînta,
  
  . .Vezi drăguţa ta ? !
  Doamne, Doamne, ea
  Pînă ce trăia
  Cît te mai iubea
  Şi te mai dorea !
  Şi mi-a spus anume,
  Că nu-i treb.e-n lume
  Numai el şi el
  Singur Ionel !
  Iar cînd îi spuneam
  Şi-n glumă ziceam,
  Că mie nu-mi place
  Cum vrea şi cum face,
  Atunci biata fată
  Umbla supărată
  Şi plîngea mereu
  Suspinînd din greu ;
  O, scumpa mea floare,
  Raza mea din soare !
  Ce-am făcut cu tine
  Nu mai facă nime
  
  Şi ce-am făcut eu,
  Ierte-mi Dumnezeu !.
  Atunci Ionel,
  Dalbul feciorel,
  De Fira-nvăţat
  Mai întîi zîmbea,
  Mai apoi rîdea
  Şi glumind grăia :
  
  . .Multe se vorbiră, Multe, lele Firă, Dar adevărate Nu-s în lume toate ! Auzit-am eu Povestind mereu, Că Ana mă place Încît moartea-şi face Şi că mă iubeşte De se prăpădeşte ! Ci nu-i drept, căci ea De mine fugea Şi mă ocolea Şi nu-ngăduia Să vorbesc cu ea ! Căci aşa zicea, Că io-s sărac tare, Om fără de stare . Nu-i de casa mea Şi eu nu-s de ea !.... 
  Ionel zicea Însă cum zicea 
    
  El îngălbenea
  Şi rău îi părea,
  Că-a vorbit minciună,
  N-a zis vorba bună,
  Şi-i venea să zică,
  Că n-a zis nimică
  Precum trebuia,
  Şi-i venea, venea
  Lumini să le stîngă,
  Pînza să o frîngă,
  Feşnici să dumice,
  P-Ana s-o ridice
  S-o pună-n picioare
  Şi apoi să joare
  Că fata nu-i moartă
  Făr. Fira o poartă
  De ocară-n ţară
  Şi la sat de-ocară !
  Şi să joare-apoi,
  Că el cum vorbise
  Fira-l amăgise.
  Dar pre cît el sta
  Şi se frămînta,
  Lelea Fira-l scoase
  Greu plîngînd din casă.
  Iar dacă se-ntoarse
  Fira iar în casă,
  Dusu-mi-s-a-ndată
  La draga ei fată
  Şi rîdea, rîdea
  Şi din grai grăia :
  
  . .Vezi ! Drăguţul tău Te-a vorbit de rău Şi te ocărăşte ! Crezi că te iubeşte ?. 
  Dar Ana tăcea,
  Deci Fira mergea
  Şi mi-o dezvălea,
  Giolgiul ridicat-a,
  Dar şi-acuma fata
  Tot tăcea, tăcea,
  Fira mi-o privea
  Şi cum o privea,
  Faţa-i înnegrea
  Şi-mi înalbăstrea.
  Albă se făcea ;
  Inima-i bătea,
  Ochii-i se-nvîrtea,
  Creierii-i fierbea
  Căci Fira privea :
  Rugă albă ruptă,
  Faţa fetei suptă .
  Doi bujori tînjiţi,
  Doi ochi veştejiţi, .
  Două flori pălite,
  Buze-nalbăstrite .
  Cărunjea brumată
  Ana, fata moartă !
  Şi cînd mi-o vedea
  Fira . vai de ea,
  Jos pe loc cădea
  
    
  Şi plîngea, plîngea
  Cît de jale-amară
  Inima să-i sară :
  Iar după ce finii,
  Fraţii şi vecinii
  La dînsa-alergară
  Şi mi-o ridicară,
  Ea strîngea în braţă
  Trupul fără viaţă
  Şi cu-amor gemea
  Şi cu-amor zicea :
  
  . .Bujorel, bujor,
  Inimă de dor,
  Scumpe bujorele,
  Inimă cu jele,
  Cît te-am iubit eu
  Sufleţelul meu !
  Te-am iubit pe tine
  Mai mult ca pe mine,
  Pentru-al tău noroc
  Aş fi mers prin foc,
  Aş fi mers în ţară
  Şi din lume-afară !
  Vai, de-aceea eu
  Te-am sfădit mereu,
  Ca să nu iubeşti
  Pe cine voieşti .
  Ci s-asculţi pe mine
  Că eu îţi vreu bine
  Să te dau departe
  
  După om de carte ;
  O, de-ar fi să fie
  Să fii iarăşi vie,
  Cum te-aş asculta,
  Pe braţ te-aş purta
  Şi te-aş mărita
  După placul tău...
  Ierte-mi Dumnezeu !
  Blăstămat să fie
  Ceasul de urgie,
  Care m-a-ndemnat
  Să alerg prin sat
  Şi s-alerg prin ţară
  Pe la vrăjitori
  Şi descîntători !
  Blăstămaţi să fie
  Finii şi cumnaţii,
  Cumetrii şi fraţii,
  Că nu mă opriră,
  Nu-mi desfătuiră
  Vrajul de cu zori
  Pentru ca să mori !.
  Şi Fira, sărmana,
  Plînge după Ana
  Şi plîngea, plîngea,
  Mîinile-şi frîngea,
  Căci aşa mult, biata,
  Îşi iubise fata !
  
  V
  
    
  Iar a treia zi Clopotele grele Răsunau cu jele Şi preoţii cîntau, Oameni s-adunau, Pe-Ana o-ngropau. Fira supărată Neagră şi sfărmată Păşea-ncetinel După sălăşel, Iar pre lîngă ea, Ionel mergea Negru şi sfărmat, Ars de supărat. 
  Ei precum mergeau Nimic nu ziceau Nu se dăuleau Căci nu mai puteau ; Iar cînd fuse-aproape Pe moarta s-o-ngroape, Fira mi se-ntinse Şi de mînă prinse Pe bietul Ionel Şi-a privit la el Cu durere grea Şi din greu gemea Şi cu-amar zicea : 
  . .Blăstămat să fie Pe veac de vecie 
  Blăstămat de nori,
  De iarbă şi flori,
  Blăstămat de lună
  Şi de vreme bună,
  Blăstămat de soare,
  Blăstămat de mare,
  De văzduh şi zare
  Acel om, pe care
  Mi-l împinge firea
  Să strice iubirea
  Cea nevinovată
  De fecior şi fată ;
  Şi pînă-n vecie
  Blăstămate fie
  Mamele cari fac
  Farmece de leac
  Pentru dragosti rele ;
  Blăstămate-s ele,
  Blăstămate fie .
  Lumea să le ştie,
  Să le ştie bine,
  Cum mă şti. pe mine !.
  Şi zicînd aşa
  Ea mi se pleca,
  Ţărna-n mîini lua
  Şi mi-o arunca
  Preste fată-sa :
  
  . .Dormi, draga mea fată,
  Cum dormeai odată
  Dulce legănată,
  Dormi dar, şi mă iartă,
  
    
  Iar tu, Ionele,
  Floarea zilei mele,
  Tu, sufletul meu,
  Dacă n-am ştiut eu
  Să te preţuiesc
  Pînă ce trăia
  Scumpă fată-mea .
  De-acuma voi şti,
  Te voi preţui !
  Tu vei fi al meu,
  Căci aşa o vreu,
  Să trăieşti la mine,
  Ca să-ţi fie bine.
  Să-mi ţii loc de fiu
  Pînă vei fi viu !.
  
  Şi ea cum zicea,
  Spre mormînt privea.
  Lacrimi îi venea,
  Dulce cuprindea
  Pe Ionel, bietul, .
  Şi-ncetul, cu-ncetul
  Fruntea ea-şi pleca,
  Fruntea-i asuda,
  Lung îmi răsufla,
  Nemişcată sta. .
  Iară Ionel
  O ţinea spre el,
  O ţinea duios
  Să nu cază jos .
  Lung el mi-o ţinea,
  
  Însă cînd privea,
  Ionel vedea,
  Cum că-n braţ el poartă
  Vai, pe Fira . moartă !
  
  Năsăud, 1883 
  
  Dragostea păcurărească
  
  Sună coasta ; turma-ncet Preste cîmpuri face-şi calea ; Latră cîini de sună valea, Iar de-alături prin spinet Se iveşte,-alene vine Flăcău nalt cu pasuri line. 
  S-opresc turmele-n izvor Şi din răcoroasa apă Ele-n vreme ce s-adapă, Păcuraru-n preajma lor Razimă-se de-un fag ; şede Supărat, zdrobit se vede. 
  Pe-a lui frunte nori s-adun Şi privirile-i curate De grei picuri par udate ; El tresare : nu-i semn bun, Căci tot stă căzut pe gînduri Şi suspină-n dese rînduri. 
    
  .Cum nu-i neamţul blăstămat, Căci se face, ce se face, Multor feciori nu dă pace Şi nici mie nu mi-a dat, Că m-a scos din sat afară Să mă ducă-n altă ţară ! 
  Vai, şi neamţul nu-i milos, Nu se uită şi nu cată De-i eşti frate, de-i eşti tată, Numai om să fii frumos ; Te dezbracă şi te tunde Şi .cătană. te răspunde. 
  Iar cătană... n-ar fi greu Şi plăcea-mi-ar, plăcea mie Să tot fiu în cătănie, Dac-aş fi-n pămîntul meu Să trăiesc, cum se trăieşte, Cum ştim noi, ardeleneşte ! 
  Dar te duc, ca să fii dus Şi să nu mai vii acasă, Căci cu anii nu te lasă Din porunci ; şi-acolo nu-s Oameni cu inimă bună, Vorbe dulci măcar să-ţi spună ! 
  Vai, să merg în loc de chin, Unde n-am cu dor nici frate Şi nici om cu bunătate, Căci străinu-i tot străin : Tragi de moarte şi te vede, El te bate, nu te crede... 
  Cît mi-a fost mie de drag Să mîn oile, să pască, Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag Şi din bucium cîteodată Să cînt hora legănată ! 
  Să văd codrul plin de-areţi Şi cîrlanii cum s-alungă ; Iar în amurgit la strungă Să mulg laptele-n găleţi . Şi să-mi fac eu singur slujbă, Crestături făcînd pe cujbă ! 
  Oh, şi-acum să dau de greu, Să mă ducă doru-n lume Şi să fiu silit anume, Ca să-mi las pămîntul meu ; Să las fraţi, să las o mamă, Supărată-a bună seamă ! 
  Vai, să mă despart acum De berbeci şi miorele Şi de voi, dragile mele Oi, care-mi făcurăţi drum Prin senin, ca şi prin ploaie La livezi şi la zăvoaie. 
    
  Să las lunca cea cu spini Şi să nu mai văd pe luncă Lătrînd cîinii cum s-aruncă Peste rît, cînd păcuini Înfricate de vreun tropot Fac să sune glas de clopot ! 
  Să las multe lucruri dragi ; Eu să mă despart de stînă, Să las sîlha cea bătrînă, Să las codrul cel cu fagi, Să las crînguri, să las hucii, Şi poiana cu bulbucii ! 
  Să las văi, unde scobor Capete de curcubeie ; Să las stanişti şi nedeie, Şi să schimb tăcerea lor Cu mult zgomot, multă larmă Din cetate şi căzarmă ! 
  Şi să las fluierul meu, Şi să nu mai cînt pe dînsul Doine vechi ; îmi vine plînsul, Cînd ştiu bine, cum că eu Am s-apuc în loc de fluier Puşca cea cu rece şuier ! 
  Oh, şi-apoi... atîta dor, După doi ochi de mărgele, 
  Dup-un struţ de viorele,
  Strîns lipit de sînişor ! .
  Doamne, Doamne, cu ce soarte
  Tu mă dai de viu la moarte !
  
  Ştiu eu că la străini sînt Cîte lucruri de minune, Cîte nu se mai pot spune Şi n-au seamăn pe pămînt : Turnuri mari pînă la stele, De te pierzi privind la ele ! 
  Şi pe-acolo-s numai mări, Şi corăbii şi ostroave, Potcoviţi cai cu potcoave De argint ; şi-n alte ţări Umblă cel din urmă faur, Îmbrăcat în strai de aur ! 
  Şi spun cum că poţi vedea Alte lumi, şi-acolo, Doamne ! Într-un an sunt două toamne Şi nu cade iarnă grea ; Ba mai spun că este-o ţară, Unde-i de-a pururea vară ! 
  Poate fi, căci ce folos ! Pentru mine, ard-o focul, Ard-o, chiar să fie locul Cum e raiul de frumos ! Nu vreau ţări de fală pline, Lase-mă p-aci pe mine ! 
    12 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
    
  Căci p-aicea m-am dedat Cu vremi grele, cu vremi bune Şi cu ploi şi cu furtune Şi cu cer înnegurat : Eu ştiu munţii, dar mai bine Mă ştiu ei întregi pe mine ! 
  De pe-aceste locuri eu, Nu m-aş duce niciodată, Căci în ţară-nstrăinată Ştiu că plînge-voi mereu ; Vai, putea-voi trăi oare Fără miei, fără mioare ? 
  Tot cu dorul eu să fiu ? Tot cu jale fără seamă Şi de tată şi de mamă Eu nimica să nu ştiu ? De părinţi, de fraţi, sărmanii, Să port dor, să-l port cu anii ? 
  Vai, şi-n sate pînă cînd Hori de brîu se vor întinde Şi cu fete se vor prinde Veselii flăcăi jucînd, Singur eu în altă ţară Să mă lupt cu jale-amară ? 
  Şi la clacă şi la nunţi Şi la glume-n şezătoare Numai eu să nu fiu oare ? Şi pe coamele de munţi Să facă ce-or vrea păstorii, Eu s-ascult ce zic maiorii ? 
  Oh, şi-apoi să fiu închis, Între ziduri de cetate, Unde soarele străbate Numai rar şi ca prin vis . Şi să plîng cu lacrămi crunte, Largul meu, ce-aveam la munte ? 
  Ţări străine ! Mult amar, Mult amar de cine-şi lasă Mamă şi fraţi buni acasă ! Vai, şi mie-aşa-mi lăsar. Sorţile, ca să am parte De trai greu şi-n ţări departe ! 
  Scrisu-mi-e cum să petrec ! Să vă las cîmpii iubite, Oi de mine păstorite Să vă las, căci mîine plec ! . Oare după ani de jele Iar veţi fi voi ale mele ? 
  Renturna-voi oare cînd ? Prin poiana .de la Cruce. Mai putea-mă-voi eu duce, Mai putea-voi eu, lătrînd Şi pitit dup-o movilă, Să-nspăimînt cîte-o copilă ? 
    
  Mai trăi-voi primăveri Să-mi văd turmele şi cîinii ? Şi cu baciu-n preajma stînii Mai cerca-ne-om în puteri, Spre-a vădi care-i mai harnic De pus caşii pe comarnic ? 
  Şi de-acum în sărbători, Părăsindu-mi mieluşeaua, Mai juca-voi arcăneaua ? Şi de-acum în şezători Voi mai fi să fiu pe lume, Fetele să-mi pună nume ? . 
  Nu ştiu cum am să trăiesc Colo-n ţările străine, Însă ştiu atîta bine Că-n dor am să mă topesc, Şi-n veci nu-mi va bate vîntul Să-mi mai văd din nou pămîntul ! 
  Ştiu eu, că de-acum mai mult N-am să văd cîmpii cu soare, N-am să păstoresc mioare, Glas de clopot n-am s-ascult. Şi vătui pe coasta lată N-am să mîn eu niciodată ! 
  N-am să văd preste răzor Mai mult mieii cum aleargă, 
  Nici miori pe lunca largă.
  Nici înterţii la izvor ;
  N-am să văd de-acuma iezii
  Pe la marginea livezii !
  
  Şi pe coasta cu hemei Nu mă va mai duce dorul, Ca să tai eu cu toporul Din fag frunza, pentru miei ; Şi-n poiana .de la Cruce. Veci de veci nu m-oi mai duce !. 
  
  Fulger 
  Poveste în versuri 
  Feciorul lui Crai-Negru cu drag ascultă sfatul
  Tătîne-său şi pleacă la Volbură-mpăratul,
  Să ceară de soţie pe Salba. . .Dragul meu .
  Blînd Volbură vorbeşte . cunosc în tine eu
  Pe omul bun şi vrednic ! Ci-ţi dau trei lucruri ţie,
  Pe cari de le vei face, tu vei primi soţie
  Pe Salba şi, ca zestre, deplină ţara mea !
  Te cugetă dar, Fulger, şi, dacă-ţi va plăc
  Copila, dă-mi cuvîntul că stai la toate gata !.
  
  La fată merge Fulger în turn ; şi-i place fata,
  Căci n-a văzut pe lume nimica mai frumos
  Ca Salba. Ea roşeşte şi pleacă ochii-n jos,
  Cînd Fulger îi dă vorba, că dînsul o peţeşte ;
  
  Şi tot mai mult obrazul copilei se-nroşeşte, Pre cînd zicea : . .Tot pasul, p-al casei noastre prag, Să-ţi fie pas de aur ! Tu-mi eşti atît de drag Şi-a ta voi fi eu, Fulger, căci mult de tine-mi place ! Tu mergi acum la tata şi-i spune, că vei face Trei lucruri, vitejeşte, precum le va dori . Să nu te temi de vorba lui Volbură : vor fi Trei lucruri mari, pe care le caută-mpăratul, Dar vino tu la mine, căci da-ţi-voi ţie sfatul, Cum ai să faci acele trei lucruri !. A-nturnat La Volbură-apoi Fulger şi-a spus că-i aplecat Să facă-acele lucruri. Cu drag atunci se duce La masă-i împăratul ; din masa, ce străluce D-arginturi şi-adamante, pahar de aur ia Şi-l dă vorbind lui Fulger : . .Din veci dorinţa mea A fost măcar o dată să-mi fac voios palatul Cu apă din fîntîna lui Negură-mpăratul ! Aşa-nţeleg din oameni, că-n Ţara lui Amurg Sunt şepte fîntînele şi toate şepte curg La Negură-n palaturi ; aceste fîntînele Port apă fărmecată, căci cel ce bea din ele E sănătos de-a pururi şi vesel e mereu. De mult doresc din apa lui Negură să beu, Dar n-a fost nici un modru, căci la fîntîni stau pază Trei taberi pînditoare şi rar voinic cutează Să fure strop de apă, prin vorbe vicleneşti, . Dar tu, iubite Fulger, pe Salba de-o doreşti, Găteşte-te şi-aleargă ! Încalecă-ţi fugarul Şi-mi fă dară pe voie !. Blînd Fulger ia paharul Şi iese din palută ; cînd nimeni n-a zărit, Se suie-n turn la Salba şi tot i-a povestit, 
  Cum Volbură departe la Negură-l trimite.
  Şi cînd aude fata, din lăzi întraurite
  A scos năframa dalbă, pe margine cu flori,
  Şi dîndu-o lui Fulger i-a zis : . .Pentru feciori
  Ţin fetele de-a pururi inel şi năfrămuţă !
  Dar fii cuminte, Fulger, căci Negură nu cruţă
  Pe nici un om ce trece pe graniţele lui :
  Tu însă năfrămuţa pe inimă s-o pui
  Şi s-o săruţi pe margini cu drag în patru rînduri
  Şi-atunci vei put face tot ceea ce-ţi stă-n gînduri,
  Căci nevăzut eşti, Fulger, de ochi lumeşti atunci..
  Cu-acest sfat zboară Fulger trei coaste şi trei lunci,
  Trei ţări în tot de-a lungul, trei ţări în tot de-a latul,
  Şi-ajunge-n pace-n ţara lui Negură-mpăratul.
  Iar cînd a fost aproape de curţi, încetinel
  Pe sîn a pus odorul şi-n patru colţuri el
  Sărută năfrămuţa, şi-atunci simţi pe tîmple
  Foc nobil : la fîntînă se duce şi, cum umple
  Paharul său de apă, trei taberi îl pîndea,
  Dar nici un om din taberi cu ochii nu-l vedea,
  El fură şi se-ntoarce ; fugea fugaru-n fugă,
  Cît pare că din frîie vrea suflet să mai sugă,
  Şi-n zori de zi s-opreşte la Volbură-n palat.
  Şi s-au mirat curtenii şi lumea s-a mirat
  De Fulger, care-aduce pahar cu stropi de apă,
  Căci toţi ziceau că dînsul nici mort măcar nu scapă
  De Negură, de domnul din Ţara lui Amurg.
  Iar Volbură surîde ; din genele lui curg
  Doi picuri ; el pe Fulger cu drag îl ia de mînă
  Şi-apoi l-a dus la Salba şi-a zis : . .Nădejde-ngînă
  Slăbita mea putere şi-s plin de fericiri,
  
  Cînd Domnul logodeşte speranţele de miri !.
  Şi strînge-n braţ pe Fulger, pe Salba-n braţ o strînge,
  Pre cînd de bucurie duios copila plînge
  Şi-aruncă ochi de dragosti la Fulger pe furiş.
  Au mers apoi în casă şi toţi au fost deschişi
  Şi veseli, ca la nuntă ; a fost o veselie,
  Cum datina-i de-a pururi pe la-mpăraţi să fie.
  Iar cînd, în zi de-a patra, zori dalbi se revărsară,
  La Volbură-mpăratul grăbeşte Fulger iară
  Şi cere-al doilea lucru. Cu drag atunci se duce
  La masă-i împăratul ; din masa, ce străluce
  D-arginturi şi-adamante, un frîu de aur ia
  Şi-l dă vorbind lui Fulger : . .Din veci dorinţa mea
  Şi-ntreaga nerăbdare, ce-n suflet mi s-anină,
  A fost să văd vrodată cal galben fără splină
  Din Ţărmurile Mării. Spun oameni ce-au umblat
  Prin alte lumi că-n ţara lui Pajură-mpărat
  Sunt şeptezeci de stave de cai cu păr de aur ;
  Şi spun că-i păstoreşte pe cîmpuri un bălaur,
  Ce varsă dintr-o nară grea flacără de foc,
  Căci om şi zbici nu poate să ţină caii-n loc,
  Atîta-s de sălbatici ! Şi nimeni nu-i în stare
  Să-i prindă, nime-n lume, afar. de-acela care
  Îi pune-n frîu de aur, de zîne făurit.
  Şi-acum, avînd eu frîul, aşa m-am socotit,
  Să-ţi pun la încercare crăiasca vrednicie. .
  Toiagul meu te-aşteaptă ; te du, şi-al tău să fie !.
  Şi-l dă lui Fulger frîul ; iar el de nou s-a dus
  La Salba, pre cînd nimeni nu l-a zărit, şi-a spus
  Că Volbură departe la Pajură-l trimite,
  S-aducă cal de aur din stave-întraurite.
  
  Şi cînd aude Salba, surîde graţios Şi blînd ea de pe deget inelul şi l-a scos Şi-l dă apoi lui Fulger, şoptind cu-ncetinelul : 
  . .Aibi griji şi bagă seamă, că-i fermecat inelul,
  Precum a fost năframa : din deget cînd îl scoţi
  Şi cruce faci cu dînsul, te-ascultă cîmpii toţi
  Şi văi şi cai şi oameni te-ascultă ; în trei rînduri
  Poţi fermeca prin dînsul tot ceea ce-ţi stă-n gînduri !.
  Voinicul pune-n deget inelul şi pe loc
  Încalecă ; se duce, ca flacără de foc,
  Trei ţări în tot de-a lungul şi ţări în tot de-a latul,
  Şi-ajunge pe hotarul lui Pajură-mpăratul.
  Oh, Doamne, nu-i pe lume voinic aşa fieros,
  Încît el să nu cadă de greu cutremur jos,
  Văzînd pe cîmpuri stava de cai ! În herghelie,
  Nebuni şi sîlhuietici săltau fugari o mie,
  Toţi galbeni, cum e galbăn un soare-n răsărit ;
  Bălaurul pe gură zvîrlea necontenit
  Pojar şi jar pe-o sută de zări în depărtare,
  Grozav suna pămîntul sub clocot de-alergare
  Şi joc turbat. Pe pajişti mereu s-apropia
  Bălaurul şi stava ; tot cîmpul înnegrea
  De spaimă şi de temeri, dar Fulger simte pace :
  Rîzînd inelul trage şi cruce cu el face
  Şi-n clipă toată stava, ca marmura, stă-n loc
  Şi nici nu se mai mişcă. Purtat de-acest noroc,
  Feciorul prinde frîul şi-un cal din stavă-nfrîuă ;
  Şi-n cap de noapte pleacă, dar n-a fost încă ziuă,
  Cînd bate la palatul lui Volbură-mpărat.
  Şi s-au mirat curtenii şi lumea s-a mirat
  De Fulger, care-aduce cal galben fără splină,
  
  Căci toţi ştiau că ţara lui Pajură e plină De spaimă şi primejdii. Iar Volbură cu drag S-apropie de Fulger şi vechiul său toiag I-l pune-n mîini şi zice : . .Toiagul de domnie Ţi-l dau, iubite Fulger, al tău de-acum să fie !. Au mers apoi în casă şi prînzul au întins ; Şi-au fost boierii veseli, iar Salba dinadins Zîmbea pe-obraz cu lacrimi, şi răsuna palatul De cînt şi veselie. A patra zi-mpăratul Chemă cu drag pe Fulger şi-a zis : . .Eu te-nţeleg Că eşti voinic în fire, că eşti fecior întreg, Dar timp e pentru fapta de-a treia. ; . şi se duce La masă-i împăratul ; din masa, ce străluce D-arginturi şi-adamante, fuior de aur ia Şi-l dă vorbind lui Fulger : . .Cînd Lia, doamna mea, Sta chiar pe prag de moarte, mi-a dat aceste plete Şi-a zis că-n Ţara Dalbă sunt treisprezece fete Frumoase şi bălaie, şi-aceste fete port. În sîn mărgele scumpe : de-atingi pe omul mort Cu-aceste mărgeluţe, tot omul mort învie. Vai, cît mi-a stat de-atuncea mereu în gînduri mie, S-aduc din Ţara Dalbă mărgele şi s-ating Pe Lia, să-i dau zile ! Dar iată, zile ning Pe fruntea mea-ncreţită şi-n groapă-s cu piciorul . Degeaba mi-a fost însă la inimă tot dorul Frumoasei mele doamne, căci nobilă mărgea Eu n-am putut aduce ! Mi-a spus-o doamna mea Că numai oameni tineri, feciori numai pot merge. La Cetină-mpăratul, dar n-au voit s-alerge Feciorii mei nici unul, căci mult e drumul greu. . 
  Oh, Doamne, de-aş fi tînăr, de mult aş fi mers eu !
  Dar eşti voinic, tu, Fulger ; eşti desigur feciorul
  Menit s-aduci mărgeaua dorită ! Ia fuiorul
  Şi mergi spre Răsărituri la Cetină-mpărat
  Şi-n zori de zi tu bate la poartă, la palat,
  Căci fetele veni-vor şi-ndată-ţi vor deschide :
  Dar nu glumi cu ele, căci stau a te ucide
  Cu glume pentru glumă ! Ca schimb pentru fuior,
  Tu cere, scumpe Fulger, mărgea din sînul lor, .
  Şi-n urmă cu mărgeaua la Volbură grăbeşte !.
  Blînd Fulger ia fuiorul, cu drag la el priveşte
  Şi iese din palută. Cînd nimeni n-a zărit,
  La Salba el se duce şi tot i-a povestit,
  Cum Volbură departe la Cetină-l trimite
  S-aducă mărgeluţe. Cu gemete-ntreite
  
  . .Vai, Doamne ! . strigă Salba şi dulce-n braţ a strîns
  Pe Fulger . astă-noapte visatu-te-am în plîns,
  Iubitul meu ! Şi plînsul cu dor se tîlmăceşte !
  Oh, ce să-ţi dau ? Năframa nimic nu-ţi foloseşte,
  Nimic acum inelul, tot farmecul nimic !
  Eşti brav, iubite Fulger, eşti verde şi voinic
  Şi poţi să mergi cu zîmbet la Cetină-mpăratul, .
  Tu nu mai ceri şi-n urmă eu nu-ţi mai pot da sfatul :
  Dar cugetă la mine, căci ai să-nvingi mereu !
  Tu eşti frumos şi tînăr, acesta-i chinul meu ;
  Mă tem să nu te-nşele copilele din ţara
  Lui Cetină, căci ele ard greu, cum arde para,
  Şi-un singur al lor zîmbet te poate fermeca !
  Un farmec pentru farmec din suflet eu ţi-aş da,
  Dar n-am acum ! Păstrează-mi inelul şi năframa,
  Şi cugetă, nu cumva, voind să-nvii pe mama,
  
  Tu să m-omori pe mine ! Oh, tot poţi face tu,
  Din cîte cere tata, dar asta numai nu !
  Ci du-te, du-te, Fulger, dar cugetă la mine,
  Căci eu plîngînd voi face mătănii pentru tine
  Şi-n fiece clipită genunchii voi pleca ;
  Şi, pentru-ntoarceri bune, cu dragoste voi da
  Prescuri şi sărindare, să cînte glas de clerici
  Trei mii de slujbe sfinte la trei mii de biserici. ..
  Aşa vorbi copila, iar Fulger a vărsat
  O lacrimă de milă, apoi a-mbrăţişat
  Pe Salba lui şi pleacă. Urmat de-a Salbei şoapte,
  Aleargă şi se pierde sub nori, la Miazănoapte.
  
  *
  
  Trecut-au luni de-atuncea şi luni tot trec mereu.
  Lui Volbură-mpăratul îi trece timpul greu,
  Iar Salba-n toată ziua mătănii multe face
  Şi-n zări ţinteşte ochii, să vină cine-i place. .
  Degeaba ! Ea-n biserici trei mii de slujbe-a dat.
  Dar dus e, dus feciorul şi-n veci n-a renturnat.
  
  23 septembrie 1886 
  
  Izvor de apă vie
  
  .Cînd Prier-alb, feciorul lui Tulnic Împărat, Din casa părinţască la taberi a plecat În alte lumi, să caute pierduta lui drăguţă, A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuţă 
  Şi-a zis : .În toată ziua poţi şti de soarta mea !
  Priveşte-mi năfrămuţa, şi tu cînd vei ved
  Pe mijlocul ei dungă de sînge, dungă lată,
  Să ştii, iubite Prier, că-s mort !. Şi zilnic cată
  Năframa-i Prier-negru, iar cînd a opta zi
  De sînge lata dungă pe mijloc o zări,
  E mort ! a zis şi-n clipă a-ncălecat feciorul.
  Pe Vînteş, cal sălbatic, să-şi caute frăţiorul.
  Găsindu-l într-o silhă de fagi, în stan schimbat,
  La sfînta Luni se duce şi sfînta Luni i-a dat
  Învăţ, să ude stanul cu stropi de apă-vie....
  Aşa spun din poveste bătrînii. Din vecie
  Aşa le-a rămas rostul în basme şi poveşti
  Că mulţi viteji năzdraveni şi fii împărăteşti
  Cătau ori cu tovarăşi iubiţi ori numai sînguri
  Izvorul de apă-vie. Şi spun că era-n crînguri
  Acel izvor, în codrii vechi fără de cărări,
  Şi-un monstru sta la pază, bălaur ce pe nări
  Şi gură vărsa flăcări, de foc avea plămînii.
  Iar dacă vrei legenda, frumos o spun bătrînii,
  Cum palidul bălaur ajunse păzitor
  Pădurii, cum izvorul ajunse-a fi izvor
  De leac. Legenda asta eu vreau să ţi-o spun ţie,
  Să vezi, ce mîndru-i rostul din basm cu apă-vie !
  
  *
  
  Pe vremea cînd bălauri şi sarbede-arătări
  Aveau culcuş în peşteri de munţi şi pe sub mări
  De gheaţă trăiau monştrii cu forme fioroase,
  Cînd zmei sălbatici, spaima copilelor frumoase,
  
  Cereau în largi palute molatic adăpost :
  P-acele vremuri, basmul vorbeşte, cum c-a fost
  Un crai cu nume mare, dar crunt acela nume,
  Cum n-aveau crunt atîta toţi monştrii de pe lume !
  Tiran detot, cu moartea mai mult era dedat
  Ca vîrful gol de munte cu cer înnegurat,
  Şi orb în judecată, sălbatic în mînie ;
  Ziceau oamenii ţării că nu-i creat din glie.
  Şi n-are suflet, n-are nici inimă, că-n loc
  De inimă el poartă un foc, demonic foc,
  Ce-l arde şi-l zdrobeşte şi-n veci nu-l poate stînge,
  Decît numai beţia de lacrimi şi de sînge !
  Crai-Sînger ! Toată lumea Crai-Sînger l-a numit.
  Tot omul, care-o dată pe Sînger l-a zărit,
  Cădea-n lingori şi friguri, sîlhui trăia cu anii,
  Iar dacă scăpa teafăr, trei luni făcea mătanii,
  Căci Sînger numai sîngiuri prin lume răsădea ;
  El nu iubea pe nimeni şi nimeni nu-l iubea.
  Mereu încreţea gene, cătînd la spăzi tăişul,
  Cu toată lumea largă sta Sînger de-a poncişul,
  Chiar soră, fraţi şi doamnă, părinţii i-au fugit
  De groaza lui pe lume. Căci nu s-a pomenit
  Alt om ca el ; nici fiară n-a fost aşa ca dînsul,
  Căci el a fost Crai-Sînger ce n-a cunoscut plînsul.
  
  Ci spun că Sînger, totuşi, iubiri mai cunoştea,
  Căci el avea o fată, pe Lina, şi-o iubea
  Cu patimă. Dar Lina de fel n-a fost ca Sînger :
  Frumoasă era, blîndă, cu sufletul de înger.
  Şi n-a fost decît roabă ! Căci Sînger a zidit
  Un turn cu temelia din piatră de granit,
  
  Cu porţi de aur gemeni, şi-n turn a pus pe Lina :
  Ea n-avea nici un umblet afară din grădina
  Tătîne-său, nici oameni la dînsa nu s-au dus,
  Căci dusul era moarte. Şi crudul crai a pus
  În preabătul grădinii pîndaş, iară pîndaşul
  Nici somn n-avea, nici pace, căci Sînger, pătimaşul,
  A prins de la o vreme pe-argat a-l bănui,
  A prins apoi a-l bate, mereu a-l chinui,
  Să-i spună ce om are cărări de turn aproape ?
  Şi spun că, mai la capăt argatul, ca să scape
  De-atîta bănuire, i-a spus neadevăr,
  Că-n toată noaptea vine la fată Calapăr.
  Şi-atunci, cum a fost Sînger om negru de furtună,
  Om care-şi făcea lege din cea mai grea minciună,
  Roşi pînă la creştet şi, negru de turbat,
  A-nfipt recele paloş în palidul argat,
  Sfărmîndu-l bucăţele cu spada şi toporul.
  
  . .Aşa ! Pe rînd cu toate ! Să prind acum feciorul !.
  A zis, şi-a dat poruncă, şi servii dinadins
  Umblau din casă-n casă, pe Calapăr l-au prins
  Şi l-au tăiat din spade şi l-au străpuns cu suliţi
  Şi l-au legat de coama fugarilor, pe uliţi
  Trăgîndu-i mişeleşte cadavrul ţăndurit,
  Pîn. oasele pe drumuri de-arbust s-au fărimit.
  Căci astfel era Sînger ; spun basmele de dînsul,
  Că-n toată-a lui viaţă el n-a cunoscut plînsul !
  
  De-atunci s-a trezit lumea în alt amar de munci. În preabătul grădinii lui Sînger-Crai de-atunci La pază n-a stat nimeni, dar servi au stat la pază Prin tot cuprinsul ţării, să prinză şi să vază 
  Feciori vorbind cu fete ; cum basmele ne spun
  Nici nu ştia ce face Crai-Sînger de nebun !
  Şi, cît a fost crăimea de-ntinsă şi de lată
  N-a mai rămas un singur fecior, măcar o fată
  N-a mai rămas, căci servii, nebuni într-adevăr,
  În tot feciorul ţării vedeau un Calapăr
  Şi-n orişicare fată, de crime-aveau oglindă,
  Acesta le-a fost numai tot dreptul, ca să-i prindă.
  Apoi a dat Crai-Sînger porunci, de-au năruit
  Întregul turn, cu zidul din piatră de grănit,
  A spart chilii frumoase şi-a rupt porţile gemeni,
  Făcînd zidirea toată pămîntului asemeni.
  Şi-n loc de turn, acolo el a durat prinsori ;
  A pus la lucruri grele pe fete şi feciori,
  Siliţi au fost să lucre, muncind din greu cu anii,
  Şireag întins de temniţi, tot pentru ei, sărmanii !
  Iar Linei, ca la fete, cari poartă într-ascuns
  Amoruri criminale, tiranul crai i-a tuns
  Cosiţele, ca astfel mai tare să o doară,
  Dînd semne biata fată că nu-i mai mult fecioară .
  Şi-aşa batjocorind-o, cum n-a putut mai laş,
  Tiranul a purtat-o de-a lungul prin oraş
  Cu zgomote şi chiot de-o lume păgînească !
  Dar n-a ucis-o craiul, ci, ca să-i amărească
  Mai greu sfîrşitul vieţii, la servi porunci a dat
  S-o ducă-n silhe negre, s-o piardă-n codru lat,
  Căci astfel era Sînger ; mai monstru decît dînsul
  N-a fost vrun om ; pe lume, el n-a cunoscut plînsul.
  
  Trei zile lungi în codru noptatic s-a luptat
  Cu temere şi tremur copila. I-au legat
  
  Picioarele cu lanţuri, să nu-şi strămute locul ;
  Zăcea pe glii, aprinsă de sete, cum e focul ;
  De-aprins, căci setea numai, grea sete ucidea
  Pe fata lui Crai-Sînger. Şi biata, cum plîngea
  Vărsînd din ochi albaştri de lacrimi mari o vale,
  Veni pe gînd să beie din lacrimile sale,
  Şi-a zis cu gemet aspru : . .Vai, Doamne, văd că-i scris,
  Să mor cum nu mai moare alt om ! Căci arse mi-s
  De largi văpăi plămînii şi buzele-mi albastre !
  Să fiu de-acuma hrană pădurilor sihastre
  Şi vremurilor grele ! Să n-am eu nici sălaş,
  Nici preoţi ; numai lupii, de sîngiuri pătimaşi,
  Să-mi sfîrtece cadavrul, şi corbii duşi de vînturi
  Să-mpartă-a mele oase pe-o mie de pămînturi !
  Oh, Doamne ! Tu eşti mare, eşti bun şi-ndurător,
  Oh, nu mă lăsa-n umbra pădurilor să mor,
  De fiare sfîşiată.. Şi plînge ; precum plînge,
  Pe pălmi adună lacrimi şi ca-n pahar le strînge
  Mai multe, tot mai multe ; al ochilor potop
  Se varsă nebunatic în stropi, dar nici un strop
  Nu pierde cărăruşa spre pălmile vecine.
  Cînd palmele-mbinate de lacrămi au fost pline,
  Copila blînd se-ndoaie, din greu a suspinat,
  Apoi bău din lacrimi. De-abia i-a lunecat
  În piept ultimul picur, de-abia se prăvăleşte
  Cel strop rămas pe palmă, cînd Lina şi simţeşte,
  Că lumea ei se-ntoarce, că genele-i s-ating :
  Pe palidele-obrazuri lini picuri se preling,
  Pe frunte-i cade bură ; din braţe-i curg şiroaie,
  Şi pieptul rourează, din păr îi cade ploaie
  Şi hainele-i se-ngreun, tot trupul e părău,
  
    13 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
  Căci membrele sub apă topindu-se mereu
  Fac trupul să tot scadă în şipot, în păraie ;
  Şi-n două, trei clipite, copila cea bălaie
  Rămase numai urmă de-un limpede izvor
  Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor.
  Un şopot lin, ce pare că spune tot de dînsul,
  De Sînger-Crai, tiranul, ce n-a cunoscut plînsul.
  
  Dar Sînger-Crai, tiranul, din ce era nebun
  Mai mult înnebunise. Aşa vorbesc şi spun
  Poveştile, că-n urmă mustrarea conştiinţii
  S-a prins de el ; sălbatic crişca din dinţi, cît dinţii
  Sudori storceau de sînge, dar nu-i părea lui rău
  De-atîtea mari ucideri, de-ntreg trecutul său,
  Ci numai pentru fată simţea mustrare dînsul,
  Dar nu plîngea, că-n viaţă el n-a ştiut ce-i plînsul.
  Şi, ca să-şi amăgească mustrările din piept,
  El a chemat la curte pe cel mai înţelept
  Din cîţi ştiau să-ţi afle pe stele soartea toată .
  Şi-acela, prin văzduhuri trecîndu-şi ochii roată,
  Prin zece nopţi de-a rîndul mari taine le-a pătruns
  Şi-n urmă lui Crai-Sînger aşa i-a dat răspuns :
  
  . .O, stea văd eu pe ceruri, cu semne de repaos...
  În pieptu-ţi furtunatic lipseşte-un larg adaos
  De linişte şi pace, Crai-Sînger ! Şi din stea
  Citesc acel adaos. Cînd nu vei mai avea
  În tot cuprinsul ţării nici măcar o săgeată,
  Cînd orice fel de armă prin ţara ta cea lată
  Nu va mai fi nici paloş, nici spadă şi topor ;
  Cînd liber va fi-n drumuri oricare călător
  Şi nu se va mai teme de nopţi şi căi înguste,
  
  Cînd zece sărindare şi zece sărăcuste
  Plini-vei pentru Lina : scăpat vei fi atunci
  De chinul tău, o parte tu pierde-vei din munci !
  Atîta-i tot ; fă toate, Crai-Sînger, bagă seamă
  Şi fă ; cînd vei fi gata, atuncea tu mă cheamă
  De nou, să cat voinţa puterilor de sus..
  Aşa i-a zis. Iar Sînger pe cugete s-a pus,
  Şi nu-i venea să facă, la cruci de drum sta dînsul,
  Căci Sînger era craiul ce n-a ştiut ce-i plînsul.
  
  Dar a făcut el totuşi. Din fiece palat
  Şi fiece colibă a pus de-au adunat
  Săgeţi şi lănci şi suliţi şi spăzi înveninate
  Şi paloşe, topoare de-oţel, şi le-au pus toate
  Pe zece mii de care, la fiecare car
  Părechi tot cîte patru de bivoli înjugar.
  Şi, două luni de-a rîndul mergînd, în depărtare
  Le-au dus la mări afunde şi le-au zvîrlit în mare.
  Apoi au prins să sune mari clopote întins
  Şi jalnic, prin biserici pii preoţi au aprins
  Făcliile de ceară din sfeşnice-aurite,
  Din turn răsuna toaca, prin tinzi împodobite
  Treceau în rînd cădelniţi cu fumul lor domol,
  Iar sfînta rugăciune curgea de la pristol :
  Erau pentru copila lui Sînger sărindare.
  A dat apoi drum liber drumaşilor, cărare
  La toţi din tot cuprinsul hotarelor a dat .
  Şi-n urmă pe ceteţul de stele l-a chemat.
  Acela, dac-aude, că simte încă grele
  Mustrări în suflet Sînger, de nou privi la stele,
  Şi, plin de murmur aspru, clătind mereu din cap,
  
  A zis : . .Stăpîne ! Iartă, dar nu pot să te scap
  De chinul tău sălbatic, pe cîtă vreme-n ţară
  Mai este încă-un paloş ! . Cînd servii tăi legară
  Pe Lina şi-o duser-în codru, au pierdut
  Un paloş ei pe cale. Ci nu-mi e cunoscut,
  În ce loc e ; dar pleacă, stăpîne, însuţi pleacă
  Şi caută-acela paloş şi dă porunci să-l facă
  Bucăţi, a lui cenuşă s-o volbure pe vînt,
  Aşa să-ţi piară chinul, cum piere pe pămînt
  Cenuşa-nvolburată ! La paloş dar ! printr-însul
  Un leac vei afla, doamne, şi-acela leac e : plînsul !.
  
  În zori de zi Crai-Sînger spre crînguri a plecat
  Să caute paloş. Chinul atît a măcinat
  Puterile-i cît sarbed d-abia-şi trăgăna traiul,
  Aşa de mult slăbise în scurtă vreme craiul.
  Din zori de zi, pe drumul îngust a mers mereu,
  Prin silhe mari, cu ochii bătînd suişul greu
  Al codrilor sălbatici, pe căi şi sub căruntul
  Desimilor un paloş căutînd cu de-amănuntul.
  Şi, cum păşea cu silă, el tot părea scăldat,
  Şi-n alb de ochi un purpur de sînge-i s-a lăsat
  Şi-un purpur de stropi roşii s-a pus pe-a sale gingini,
  Iar faţa lui primise color ca de funingini :
  Un monstru părea, fiară, un tip întunecos,
  Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hîdos !
  Mergînd aşa, pe vremea cînd soarele se-ngînă
  Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă
  Şi, căci i-au ars plămînii de sete, a băut .
  Din apele curate, ci Doamne ! n-a ştiut,
  Că bea schimbate lacrimi a Linei şi bea sînge
  
  Din fată-sa, şi iată ! El bea . şi-ncepe-a plînge !
  El, crudul şi tiranul, ce-atîtea vieţi a stîns
  Şi-a fost născut pe lume să nu cunoască plîns
  Şi milă, el acuma în ochii săi simţeşte
  Potop întreg, sub plîngeri gîndeai că se topeşte ;
  Atît era de gemet înfrînt şi abătut,
  Că orice om atuncea, de cumva-ar fi văzut
  Pe crai, putea să joare, că nu-i acela dînsul
  Nu el e Sînger, craiul ce n-a cunoscut plînsul !
  
  Oh ! N-avea ce să caute mai mult în codru des
  Pierdutul paloş ! Craiul atunci a înţeles
  De prima oară-n viaţă, că-n plînset stă balsamul
  Durerii, şi de-aceea tiran lucră tiranul,
  Căci nu cunoaşte lacrimi : iar cei care nu plîng
  Sunt tot acelaşi suflet cu fiarele din crîng !
  Atunci de prima oară, cu sfîntă limpezime,
  În ochi i se desfăşur întregile lui crime :
  El vede morţi cari zbiară şi braţe reci întind ;
  Feciori ucişi se-nalţă şi-l blastămă murind,
  Iar dintre ei mai palid şi plin de răni s-arată
  Acel ucis pe uliţi de cai sumeţi ; o ceată
  De mame vin, cu pruncii străpunşi pe sînul drag ;
  Şi fete vin şiraguri, ci-n ultimul şirag
  Mai mult răzbunătoare şi cruntă dintre fete
  Apare-n trup cu lanţuri, un cap orfan de plete,
  Şi . Doamne ! Craiu-nchide cu groază ochii săi ;
  Cunoaşte ce nemernic a fost şi, de văpăi
  Cuprins, mai tare plînge şi-l arde-n suflet vina,
  Cînd ştie că izvorul e Lina ! Şi pe Lina
  Ar vrea s-o mai cuprindă, s-o strîngă-n al său braţ !
  
  Şi-atunci, ca niciodată, din ochii lăcrimaţi
  Încep a pocni flăcări, pe nări şi de pe gură
  Şiroi curgea de pară, scîntei o mie cură
  Din barba lui, şi dinţii de jar i se prefac,
  Se-ntind ale lui membre, cu solzi i se îmbrac.
  Şi gheare-i cresc la mîini şi la picioare gheare,
  Limbi mari acum învîrte şi colţi are de fiare !
  Crud monstru între oameni, pedepse l-au ajuns
  Şi-acela tip sălbatec a fost numai răspuns
  Pornirii lui de monstru ! Să-l ştie toţi, că dînsul
  A fost un crai sălbatic, ce n-a cunoscut plînsul !
  
  *
  
  A fost demult odată, spun oameni, un izvor
  Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor ;
  Şi spun că toţi vitejii cercau acele ape,
  Căci cine bea din ele oricînd putea să scape
  Din orice rău : bătrînii pe loc întinereau,
  Bolnavii totdeauna se însănătoşeau,
  Durerea trecea-n visuri, plînsoarea-n bucurie
  Şi moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie.
  Mai spun că sta bălaur acolo şi păzea
  Mereu acele ape, şi nimeni nu-l putea
  Cu braţul său învinge, cu arma omenească
  Era preste putinţă vrun om să-l biruiască,
  Ci numai cu mătanii şi sfinte rugăciuni
  Şi numai cu-ajutorul şi sfatul sfintei Luni...
  Azi nu mai ştie nimeni de-acel izvor ; se pare
  Că-i sec detot : şi totuşi, în piept tot omul are
  
  Acel izvor, de cumva voieşte a-l avea :
  E lacrima ! Căci poartă un cer întreg în ea,
  Şi-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii :
  Izvoarele credinţei, nădejdii şi-al iubirii !
  
  Aprilie 1886 
  
  Non omnis moriar 
  La mormîntul lui Timotei Cipariu 
  Clădit-au grecii doară cetăţi de fală pline Şi temple mari şi ziduri ciclopice-au zidit, Dar toată măiestria clădirilor eline, Columnele de marmur şi templele divine, 
  De mult s-au năruit. 
  Trăiesc numai imagini, hrănite de-amintirea Condeiului istoric, ca vis numai trăiesc : Dar cine poate zice că le-a pierit mărirea ? Ce cap va fi-ndărătnic să nege nemurirea 
  Poporului grecesc ? 
  Nu murii ţin pe-o gintă, căci murii pot să cadă ;
  Nu oamenii fac neamul, căci ei se nasc şi mor :
  Bărbaţii numai poartă putere şi dovadă,
  Dar nu prin fier şi lance, ei nu înving prin spadă,
  
  Ci-nving cu mintea lor. 
  Se nasc, avînd în suflet mari, nobile destinuri ; 
  Trăiesc, ca să creeze, şi trec ca nişte regi.
  Umplînd a lumii goluri, golind a mării plinuri,
  Ei mor deplînşi de-o gintă şi, chiar să moară-n chinuri.
  
  Nicicînd nu mor întregi ! 
  Aceia sunt bărbaţii, cari pot s-alunge norii Naţiunilor uitate prin noapte şi sub fier, Bărbaţi superbi cari poartă menirile-Aurorii, Au larg avînt de vultur şi-n şir, ca şi cocorii, 
  Ei fură foc din cer. 
  Oh, sfînt şi nalt e darul, cînd ori la care neamuri Trăiesc bărbaţi cu suflet, cum nouă ne-a trăit Cipariu, căruntul duce, purtînd a limbii flamuri, Cătînd să lămurească prin vii şi mîndre lamuri 
  Un grai îmbătrînit. 
  Căci l-a trimis Geniul luminii să-şi unească Puterea cu-ale altor bărbaţi cu suflet plin : Să caute şi să afle, să frîngă-a lumii mască, Întregi să ne redeie şi iar să ne renască 
  Prin grai de la Quirin. 
  Şi-acum răsună tonuri lugubre-n tot de-a latul Pămînturilor unde un grai găseşti şi-un port, Că varsă lacrimi şipot tot colţul şi tot satul, Că gem la groapă flamuri cernite, că bărbatul 
  Naţiunii doarme mort ! 
  Gîndirea lui, aprinsă de-a neamului iubire,
  Azi doarme-n glii şi doarme întreg avîntul lui !
  
  Cipariu, care cată prin veacuri de-amintire
  O limbă romînească şi-a limbii noastre fire,
  Cipariu de-acum nu-i !
  
  E mort Cipariu ? Voi spuneţi că-i mort ? Dar oare poate
  Să moară omul care dă vieţi, care-i trimis ?
  Nu-i mort ! În mii de piepturi, în piepturile toate,
  Trăieşte el de-a pururi ; nici moartea nu ni-l scoate
  Din piept, unde ni-e scris !
  
  Trei scînduri şi-o movilă de glii nu pot s-ascundă
  Pe-un om iubit de-o lume, pe-un om de fapte mari !
  Un neam întreg, ce plînge, stă gata să răspundă
  Că-n veac va recunoaşte cu-o inimă profundă
  Pe marele Cipariu !
  
  1837, septembrie 
  
  Tulnic şi Lioara
  
  I
  
  De cînd e lumea lume şi rostul vorbei rost,
  Domn bun, cum a fost Stîlpeş, nici nu-i şi nici n-a fost
  Şi, de-ar trăi pămîntul oricît să mai trăiască,
  Alt domn aşa ca dînsul nu cred să se mai nască.
  Era-mpărat puternic şi mare nume-avea,
  O ţară, cît o lume, toiagu-i stăpînea,
  Şi oşti avea din plinul, şi-a gurii sale graiuri,
  Treceau poruncitoare pe zece mii de plaiuri,
  
  Căci mejdele lui Stîlpeş băteau hotar rotund :
  Din graniţa lui Codru, ce-n preabătul afund
  Al Ostului domneşte mulţimi ascultătoare,
  Trec mejdele trei sute de cîmpi şi văi vioare
  Spre munţi pînă-n movile, pe cari le-au ridicat
  Bătrînii lui Crai-Verde şi Vultur Împărat,
  De-aici apoi ţin aţă pe-a muntelui cunună
  Şi dau hotar lui Ţinteş şi craiului Fortună,
  Şi trec pe la Crai-Sînger, se pierd apoi mai sus
  La Trăsnet împăratul, în margine de-apus.
  Aşa era ! Şi lumea de-a lungul şi de-a latul
  Mirat-a fost de vestea lui Stîlpeş Împăratul,
  Căci el nu numai taberi a-nvins de multe dăţi,
  Dar plin era de-avere şi plin de bunătăţi
  Şi-avea comori ascunse şi turme mari o mie
  Şi nouăzeci şi nouă de cai în herghelie,
  Pe cîmpuri păcurarii purtau în grija lor
  Trei stîni de oi lînoase şi toate cu ampror !
  Dar salba cea mai scumpă şi-odorul din comoara
  Lui Stîlpeş era înger, tip blond, era Lioara,
  Căci Stîlpeş avea doamnă pe Lia şi avea
  O fată, numai una, iar fata se numea
  Lioară, după gîndul frumoasei doamne Lia,
  Cum tot dorea să poarte un nume ea cu fiia.
  
  De-a fost împărăteasă femeie-ntre femei
  Şi-a fost fără păreche pe vremurile ei
  De blîndă şi frumoasă şi-n vorbă ca vioara,
  De trei ori, ba de şese, de zece ori Lioara
  Cu multa ei frum.seţe pe mamă-sa-ntrecea !
  Avea doi ochi albaştri, ca ceriul, şi avea
  
  Obraz rotund şi rumen, şi plete-avea bălaie .
  Pe umeri doi lucerferi de-o nobilă văpaie
  Păreau că-i joacă tainic şi-n jocul lor domol
  Aruncă văl de aur pe-al umerilor gol,
  Şi sînul ei, ca marmor cioplit de zei, pe care
  Zări sfinte se răsfaţă din luna ce răsare ! .
  Oh ! las., că fost-au fete destule de-mpăraţi,
  A căror ochi umplură toţi ochii de nesaţ,
  Şi doar al mai vederii, pe-atunci ca ş-altădată
  Mai fost-au doară fete, dar n-a fost încă fată
  Frumoasă, ca Lioara, şi nobilă, cît ea
  Un înger din icoana bisericii părea.
  Ş-atît avea copila mişcări de fermecate,
  Cît soarele că-i soare şi-i trup fără păcate,
  Mirat stetea cu totul pe cerul său cel sfînt
  Şi nu-i venea cu modru să-şi afle crezămînt
  Privirilor, sta-n cumpeni de poate să se nască
  Din om aşa făptură pe-o lume pămîntească !
  
  II
  
  Dar vestea despre fata lui Stîlpeş a trecut
  Din ţări în ţări ; departe prin lumi a străbătut
  Şi-ajunse preste rîuri şi late mări albastre
  La cele mai de margini şi cele mai sihastre
  Pămînturi, unde luna şi soarele se par
  De gheaţă, căci o dată pe an numai răsar.
  Acolo, pe hotarul apusurilor pale,
  Prin locuri, unde-i vîntul fricos a face cale
  Şi iarba primăverii fricoas-a răsări,
  Trăia un stol sălbatic de zmei, ce rătăci,
  
  Din alte lumi mai negre ca lumea care este,
  Şi zmeii toţi de-a rîndul au prins de fată veste.
  Şi-atunci, ca niciodată, pămîntul dinadins
  Gemu de groază multă şi greu fior cuprins,
  Căci zmeii duşi de patimi din peşteri alergară
  Spre munţi, de vuiet aspru toţi codrii se mişcară
  Şi glasul lor de dealuri aşa greu s-a izbit,
  Cît munţii din adîncuri ca frunza s-au clătit.
  Zbierat-au ei sălbatici, cît negurile zării,
  S-au strîns un punct de spaimă, iar rîurile ţării
  Din curgeri întorcîndu-şi întreagă matca lor,
  Năval-au dat s-alerge spre munţi către izvor.
  .De ce să stau pe gînduri, cu lunile şi anul ?
  Voi pune pantă nouă, voi trage buzduganul,
  În fier, şi voi adauge venin de şerpi ucişi
  Şi-oţel de-un lat de mînă pe-al spadelor tăiş,
  Să pot tăia cu ele cum vreau de-ndemînatic,
  Un cal, apoi voi prinde pe cel mai furtunatic,
  Şi voi zbura ca vîntul, ca gîndul de turbat,
  Şi voi răpi pe fata lui Stîlpeş Împărat ! .
  Trei zile numai ! Vreme destulă-i doară asta !
  Trei zile, şi-n palaturi aduce-mi-voi nevasta....
  Aşa strigau, şi-n clipă tot zmeul se grăbea
  Mai mult oţel să pună pe paloş ce lucea,
  Şi caută cai, cu-aripi de spaimă şi-ntunerec ;
  Şi-otrăvuri pun pe spate şi-n pante se înferec.
  
  Dar zmeul cel mai mare, al căruia palat
  Pe şeptezeci şi şepte de munţi era durat,
  De-abia primi cuvîntul de fata-mpărătească,
  Cînd el a fost de-a una gătit ca să pornească
  
  Din alte lumi în lumea cu sori pe cerul sfînt,
  Cu zîne prin văzduhuri şi fete pe pămînt .
  Gătit, ca totdeauna mai mult fiind el gata,
  S-alerge, din palaturi să fure dînsul fata.
  Atunci, ca niciodată, un cal din stavă prinse ;
  Grei nori a pus pe umeri, lat paloş el încinse
  Şi greu, care la cumpeni de nouăzeci de măji ;
  Pe doi bălauri negri i-a pus apoi de străji
  Palatului, cu vuiet clătindu-şi ale sale
  Mari capete de spaimă, a zis : . .Mi-oi face cale
  Pe vînturi şi furtune şi volbure, ca vînt
  Voi trece ţări o mie şi-o lume de pămînt,
  Izbi-mă-voi ca fulger, ca trăsnetul de vară,
  Şi voi răpi lui Stîlpeş frum.seţile din ţară !
  Am paloş şi-al meu paloş de trei ori e-nădit
  Cu tot oţelul, care trei munţi l-au tăinuit
  În sînul lor, am calul cu strana din Ostroave
  Şi-i cal ce nu cunoaşte nici frîie nici potcoave,
  Ci vînt numai şi zare deschisă de-alergat ! .
  Aşteaptă dar, aşteaptă, tu Stîlpeş Împărat,
  Să vezi a mea putere, să simţi tu din tot greul
  Mînia mea.... Sălbatic aşa vorbit-a zmeul ;
  Şi-abia muri cuvîntul pe buza lui de fier,
  Cînd aripi el întinse de-a una şi, sub cer
  Albit de faptul zilei, s-a pus în alergare.
  Creştea mereu mai negru, mereu creştea mai tare
  Şi tot mai mult : de patimi şi negru dor învins,
  El dat era cărării ca fulger dinadins.
  O sută de pămînturi cu nouă mii de sate
  Şi munţi şi văi şi silhe şi plaiuri, aburate
  De plîngerile nopţii, şi rîuri a trecut
  
  206 
  Grozavul zmeu, pe aripi de ceaţă, s-a pierdut
  În zări ; turbat să clătin-a cerului rotunduri,
  Greu zările se mişcă, şi sarbedele-afunduri
  Cu ceaţă pe-a lui urmă şi neguri să-nvălesc.
  Iar cînd trei mii de mile cu zboru-i se-mplinesc,
  El stă pe loc, se trage sub neguri şi s-ascunde
  Sub norul greu, cu ochii departe-n zări pătrunde
  Şi ţintă ţine ochii la Stîlpeş Împărat,
  Pîndeşte pe Lioara, s-o vadă prin palat
  Şi, cînd va fi copila mai veselă, d.odată
  S-o fure şi s-alerge prin zarea depărtată.
  
  III
  
  Prin dalba grădinuţă cu strat de toporaşi
  Şi crini, ce poartă rouă pe sînul drăgălaş,
  În zorii zilei dalbe cînd cerul rumeneşte
  Noptatecile piscuri şi-n aur le-nveleşte,
  Se plimbă rîzătoare cu pasul legănat
  Lioara, mîndră fata lui Stîlpeş Împărat.
  Mai dis-de-dimineaţă ca alte dăţi ea lasă
  Chilia şi-aşternutu-i cu cergă de mătasă
  Şi perini moi, scoboară pe prag întraurit
  Şi trece prin pridvorul de marmoră, cioplit
  Cu barda şi se duce de-a dreptul la portiţa
  Grădinii şi-apoi intră cu zîmbet copiliţa
  Pe-o aripă de uşă, că-i uşa cu zăvor
  Şi două aripi are de-argint strălucitor,
  Cioplit ciudate-n formă de aripi de bălaur.
  Pe moale iarbă calcă papucul ei de aur,
  Şi stropii mari de rouă, sub paşii ce se plimb,
  
  În mari mărgăritare şi salbe mari se schimb.
  Pe largi cărări, ce-n umbră de pomi cruciş se taie,
  Copila trece blîndă şi pletele-i bălaie
  Le-alunecă pe vîntul frumoasei dimineţi,
  Iar vîntul le resfiră mai late şi mai creţ
  Şi-n taină el sărută tot părul dalbei fete,
  Cînd tremură de dragul frumoaselor ei plete.
  Pe cap Lioara poartă cununi de bărbănoc,
  Şi frunze de smaralde şi flori de siminoc
  Ea poartă ; pe vestmîntu-i ţesut cu măiestrie
  Din fire lungi de aur, cu drag sclipesc o mie
  De stele, şi pe mîneci ea poartă porumbei
  D-argint, cusuţi cu sîrmă pe fir de mîna ei.
  Un brîu îi strînge trupul la mijloc, de mătasă
  Şi plin de flori e brîul şi-aşa de strîns s-apasă
  Pe trup, încît să cugeţi că dînsul e crescut
  Cu mijlocul deodată, şi-apoi mai e ţesut
  Din fir de diamante, şi-atît îi stă de bine,
  Şi unde se-ncopciază, stau copcii de rubine.
  Şi, cum se duce fata mereu privind la straturi
  În urmă dă spre stînga şi-apucă drum în laturi
  Şi merge la izvorul ce-n murmurul alin
  Prelinge clarii picuri pe lespezi de rubin.
  S-apleacă preste faţa izvorului, voioasă
  În ape clari se caută copila de frumoasă
  Şi rîde cînd zăreşte doi ochi sărini şi mari
  Clătindu-se, ca faţa izvorului mai clari,
  Obrazul ei s-aprinde d-o nobilă văpaie .
  Şi-n vreme ce-şi admiră frum.seţile-i bălaie,
  Ea pleacă dalba-i frunte şi-o razimă cu drag
  D-o creangă, aplecată din codrul unui fag,
  
  Şi tot mai visătoare privind a ei tal e,
  Se pierde lin în visuri şi dulce reverie.
  Ea nici nu mai aude cum murmură de lin
  Duioşii stropi de apă pe lespezi de rubin,
  Ea nu-nţelege boarea, ce-i clătină vestmîntul ;
  Şi granguri cîntă jalnic, dar n-o răpeşte cîntul
  Ca alte dăţi : în apă doi ochi i s-oglindea
  Şi-n ochii ei distrasă alţi ochi îi surîdea,
  Ochi nobili ai lui Codru, frumoşi ca lampa zilei,
  Căci el era de Stîlpeş logodnic dat copilei ;
  În apă dar părîndu-i că vede surîzînd
  P-alesul ei, Lioara şopteşte-un nume blînd
  Şi arde, cum ard fagii cu foc cînd îi împresuri.
  
  Pe cînd stătea cuprinsă de-atîtea nenţelesuri,
  Un nor porni pe ceriuri, greu nor de la apus,
  Crescînd mai greu, mai tare, mai sus şi tot mai sus
  Prin larg văzduh, străbate trei cîmpuri în trei clipe ;
  Un zmeu venea cu norul, pe-un cal cu largi aripe,
  Venea ca o săgeată, ca fulger de turbat
  Şi cade spre grădina lui Stîlpeş Împărat .
  Văzut-au toţi curtenii de-afară şi din casă,
  Văzut-a împăratul şi nalta-mpărăteasă
  Din turn văzut-a bine, cum zmeul cel din nor
  De-a dreptul în grădină ţinti către izvor.
  
  Şi cînd a văzut Lia, frumoasă-împărăteasă,
  Că norul greu din zarea văzduhului se lasă
  De-a dreptul în grădină şi cînd a văzut ea
  Că zmeul prinde-n braţe făptura subţirea
  A fetei, şi cu fata se duce şi s-afundă
  
  Prin negre zări şi negre palaturi să-i ascundă
  Tezaurul, atuncea de-abia s-a stăpînit
  Frumoasa-mpărăteasă şi repede-a fugit
  Prin largi chilii, cu ţipăt plîngînd, cu toată mila,
  S-a dus sîrmana Lia să-şi apere copila.
  
  Nebună de durere pe scări a alergat ;
  Dar cînd a fost aproape de fagul rourat
  Şi cînd văzu departe, că-n nori ajunge norul
  Cu fata, disperată lovi ea cu piciorul
  În glii, şi de mînie foc greu avea-n priviri :
  .Oh, draga mamei, dragă ! Tu nu eşti nicăiri !
  Te-ai dus ! Lioara mamei, te-ai dus pentru vecie ..
  Şi fără simţuri cade pe glii frumoasa Lie.
  
  IV
  
  O lume de pămînturi atunci s-a deşteptat
  În plîngere ; pe-o mie de plaiuri a sunat
  Cuvîntul greu, că-i moartă copila-mpărătească.
  Şi cît a fost în larguri hotar ca să primească
  Acest cuvînt, hotarul întreg a fost cuprins
  De jele fără margini şi geamăt dinadins.
  Mari crai din ţări vecine şi ţări de-a zecea ţară,
  Primind această veste, din capete mişcară
  Cu drag şi milă multă, iar cîţi aveau mai drag
  Pe Stîlpeş dezlipit-au piciorul lor de prag
  Şi-n scări au pus piciorul, mai repede s-ajungă
  Să mîngîie pe Stîlpeş în jelea lui cea lungă.
  Şi trist stetea-mpăratul de-o masă răzimat,
  Departe-avînd toiagul prin colţuri aruncat
  
    14 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
  Şi spada lui departe şi coiful la picioare .
  Mai galben era Stîlpeş ca omul care moare,
  Şi slab de-atîta jele şi negru de zdrobit.
  Cînd el pe nalţii prieteni în casă i-a zărit,
  Roşi fără de voie şi capul ridicat-a
  Şi-a zis : . .Ori poate-aduceţi voi fata ? Poate fata
  Lui Stîlpeş pătimaşul din nou va fi a mea ?
  Vai, Doamne, spuneţi iute : trăieşte oare ea ?
  Trăieşte ? De trăieşte, pe ce loc poartă pasul ?
  Vai, spuneţi... Doamne, Doamne, tîrzii sunteţi cu glasul !.
  Şi cum cerea s-audă, de dorul său învins,
  Crai-Galben cu tot dragul de mîn-atunci a prins
  Pe Stîlpeş şi cu milă făţiş în ochi cătîndu-l
  A zis : . .O, scumpe prieten ! Împacă-te cu gîndul,
  Şi vezi, că tocmai treb.e tîrzii să fim la glas !
  Întreabă-mă, ce gînduri am eu, de n-am rămas
  La vatra mea ? Şi-ntreabă, de ce-am plecat eu oare ?
  Puteam să şed acasă ; dar nu ştiu cum mă doare
  De dorul tău, mă doare durerea ta, şi ştiu
  Că-aşa numai se poate şi-i bine-aşa să fiu !
  Copila ta-i pierdută : atîta ştim noi bine,
  Iar ce ştim mai departe ? Nimic nu ştim, ca tine !.
  Şi-au prins atuncea craii să-l mîngîie, cătînd
  Să-i facă dorul aspru din inimă mai blînd,
  În cît le-a fost puterea cuvîntului mişcară
  Pe Stîlpeş, a lui jele pe-ncet o alinară
  Cu vorbe şi cu sfaturi de milă şi de drag .
  Şi-atunci ieşi-mpăratul pe prag şi de pe prag
  Chemă pe cel mai harnic din argitani în casă
  Şi-a zis plîngînd : . .Durerea aşa de greu m-apasă,
  Cît nu mai ştiu de mine nimic, şi nu mai pot
  
  Nimic, cînd ştiu pe lume că-s singur ! Cînd socot
  La pierderea Lioarei, mă-nec în noapte-amară
  Şi n-am nici gînd că vesel pot fi vreodată iară !
  Oh, draga tatei, dragă, de ce te-am prăpădit,
  Atunci cînd eu mai tare ca oricînd te-am iubit !
  Şi plînge, Stîlpeş plînge şi zise iarăşi : Scrie
  Prin ţări şi lumi, ca lumea şi ţările să ştie
  De-a lungul şi de-a latul, că Stîlpeş a pierdut
  Odorul cel mai nobil din cîte le-a avut !
  Tu scrie şi dă veste să vadă fiecare
  Cuvîntul scris ; tu scrie, aşa cum ţi se pare
  Mai drept şi mai cuminte să scrii ; în orice sat
  Să sune glas de clopot trei zile necurmat
  Şi oamenii să lase deoparte bucuria
  Şi popii toţi să ţină priveghiuri pentru Lia
  Să facă sărăcuste cum datini au rămas,
  Prohoade să citească cu stări şi parastas,
  Şi-n patruzeci de vineri cu slujbe prin altare,
  Să facă lumea toată copilei sărindare !
  Aşa să scrii, iubite, că doar pe rînd, pe rînd
  Voi pierde dorul negru şi flacăra din gînd,
  Şi nu voi fi pe lume silit de-atîta jele
  Să-mi pierd a mea domnie prin patimile grele..
  Aşa vorbi-mpăratul şi stropi au lăcrimat
  Din ochii lui pe haina cea dalbă de-mpărat,
  Iar argitanul scrise, precum i-a fost cuvîntul,
  O carte, cum să poată pricepe tot pămîntul
  Întreagă slova cărţii : cu sfaturi mari şi lungi,
  La mijloc cu pecete, pe margine cu dungi,
  De aur, căci o lume avea să o citească
  Ş-o lume-avea porunca din carte s-o-mplinească.
  
  De-a fost pe lumea toată vreun suflet înnorat
  De patimi, acel suflet în sîn era-ngropat
  De mamă, căci nebună ca volbura de toamnă
  Părea de jale Lia, frumoasa ţării doamnă.
  A plîns cît era ziua pierdută-ntr-adevăr,
  A rupt găteala-i toată şi-a smuls din al ei păr
  Frumosul ac de aur şi primele, ce-i leagă
  Un stol de plete negre, cari noapte par întreagă ;
  În haină de mătasă cernită şi-a-nvelit
  Frumosul trup : şi astfel, cu părul despletit,
  Cu ochii roşi şi umezi de plîngerea cea deasă
  Din loc în loc aleargă frumoasa-mpărăteasă
  Şi strig-un nume dulce şi geme cu fior .
  Tot caută mama, caută pierdutul ei odor.
  Şi, cum fugea de-a lungul pridvoarelor, ea trece
  Cu pas grăbit şi lînced prin cele treisprezece
  Chilii şi la chilia din capăt a stătut :
  Aici era războiul, în carele-a ţesut
  Frumoasa ei copilă cu drag şi cu-ndemînă,
  Aici erau talpigii, şi caierul de lînă
  Şi ghemele, şi tortul, precum le-a rînduit
  Lioara ; gol sta patul, cel mîndru şi gătit
  Anume pentru fata lui Stîlpeş Împăratul,
  Căci tot lucea-n mătăsuri şi-n scumpe haine patul.
  Şi, cum stetea cu ochii la haine ţintiţi drept,
  Şi-a pus mîinile dalbe de-a crucea preste piept
  Şi-a stat înmărmurită frumoasa-mpărăteasă.
  
  . .O draga mamei, dragă ! De ce te-ai dus de-acasă ?
  De ce te-ai dus ? Acasă de cumva ai fi stat,
  Eu aş fi dat să facă pe seama ta un pat
  Din aur şi mărgele cioplit şi din smaralde,
  
  Să dormi un înger nobil pe paturile calde
  Mai blînd decît în leagăn un fiu născut de-o zi !
  Iar cînd în zorii zilei din somn te-ai pomeni
  Şi-ai vrea să cauţi o haină mai scumpă decît toate,
  Atunci din lăzi de aur o haină tu ţi-ai scoate
  De purpur mai frumoasă ca orişice frumos :
  Ţesută de pe umeri şi pînă-n poală jos
  Din fir de diamante, pe margine tivită
  Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită
  Cu stele mici de sîrmă şi fluturi de rubin,
  O lucitoare haină ca soarele deplin.
  Şi, ca să nu mai fie pe-ntreg rotundul fată
  Mai mult şi mai de-a dragul ca tine dezmierdată,
  Eu aş fi pus pe-un meşter, din alte lumi venit,
  Din paltin să cioplească război întraurit
  Pe seama ta, cu suluri ca grindina de albe ;
  Suveică făurită din mîndru lanţ de salbe
  Eu ţi-aş fi dat şi bregla din aur şi fuştei
  Ciopliţi în strug şi patru talpigi mai uşurei
  Ca fulgii de zăpadă : făceam pe-această cale,
  Să nu mai fie stativi ca stativele tale !...
  Puteai tu, draga mamei, la tors de te-ai fi pus
  Să torci fuior din furcă de aur, şi cu fus
  De-argint să torci, şi pînză să ţeşi în patru iţă,
  Să coşi a ta cămaşe din flori din cruciţă,
  Pe margini cu mătasă, cu sîrmă la prinsori,
  Pe piepţi apoi să preseri un stol de puişori
  Albaştri, cum ţi-s ochii, ori galbeni, cum ţi-e părul,
  Ori roşii, cum ţi-e faţa, cînd arde adevărul
  Pe faţa ta... Lioară, cu moartea ta mă-omori !
  Puteai să fii tu farmec, şi dragă la feciori
  
  214 
  Să fii ; trei ţări să rîdă cu rîsetele tale
  Şi feţi-frumoşii lumii nebuni să bată cale
  De dragul tău, şi oameni, din alte lumi, trecînd
  Prin lata noastră ţară şi chipul tău văzînd,
  Să zică : Mai sunt fete frumoase cum e luna,
  Dar fată ca Lioara mai dalbă nu-i nici una,
  Nici trup ca trupul dînsei, nici ochi aşa dalbi ochi .
  Atîta-i de frumoasă, nu-i fie de deochi....
  
  V
  
  Aşa vorbeşte Lia, frumoasa-mpărăteasă,
  Privind cu ochi de patimi tot colţul de prin casă,
  Căci dulce suvenire găsea-n fiece colţ,
  Iar Codru, sub rotundul chiliilor cu bolţi,
  Trecea-n această vreme cătînd ca să-ntîlnească
  Pe Lia, căci un cuget avea să-i tălmăcească
  Şi-un dor avea să-i spună, dor tainic, care-n piept,
  Ardea, dar avea lipsă de-un sfat mai înţelept.
  Şi cînd ajunge Codru de numără chilia
  De-a treisprezecea, află la furcă stînd pe Lia
  Zdrobită de durere, plîngînd de-al fetei drag ;
  S-opreşte dar feciorul şi stă pe-al casei prag,
  La doamnă cu mirare şi lung fior priveşte,
  S-apropie de dînsa şi-n patimă vorbeşte :
  
  . .Oh, nu mai plînge, doamnă, te rog să nu mai plîngi !
  Atîta eşti de slabă şi pală, că te stîngi
  Şi pieri văzînd cu ochii ! Te uşti pe zi ce vine
  Şi, nu ştiu cum, de milă, mi-i greu să caut la tine !
  Căci, vai, eşti numai umbră cu nume şi cu glas,
  Şi te-ai topit, stăpînă, topit, de n-ai rămas !
  
  De ce să plîngi ? Cu plînsul omori numai viaţa !
  De-ai merge, oh, de-ai merge, să-ţi vezi o dată faţa
  În ape clari : de tine tu însăţi te-ai mira
  Ce mult este topită şi slabă faţa ta !
  Dă-ţi fire şi mai curmă din plîngerea cea deasă,
  Căci eu gîndesc . oh, iartă-mi durerea ce m-apasă
  Gîndesc să las în lume o lume de femei,
  Să merg după Lioara, să caut urmele ei !
  S-aduc, s-aduc odorul, acesta gînd mă poartă :
  Să mor cu ea alături, de cumva-i dînsa moartă !
  Oh, ce mi-e bun de-acuma frumosul comănac
  Cu penele de vultur ? O, Doamne, ce să fac
  De astăzi cu săgeata-mi atît de mult deprinsă
  La ţel şi-a cărei pană de trei ori e prelinsă
  Cu palid colb de aur ? Cu straiele ce port
  Şi care sunt ţesute din cel mai nobil tort
  Eu ce să fac ? Cu lancea-mi dedată-n alergare
  Eu ce să fac ? Şi-n urmă cu paloşul, la care
  Trei meşteri din trei colţuri de lume-au asudat,
  Eu ce să fac ? O, Doamne, să mor eu blăstămat
  De ţară şi de oameni, şi veşti de rău să-mi iasă,
  Că n-am atîta suflet să caut a mea mireasă ?
  De-aş şti c-alerg o lume, eu totuşi am s-alerg ;
  Dar lasă-mă, stăpînă, vai, lasă-mă să merg !.
  El zise. Şi-mpăratul aude suspinînd
  Pe Tulnic, îi ascultă cuvintele pe rînd,
  Şi-atunci, mişcat de vorbă-i, la Tulnic el s-a dus
  Şi braţul drept cu dragosti pe umeri i l-a pus
  Şi-n ochi privindu-l zise : . .Fă, Tulnic, cum îţi place !
  Dar fă cum ştii că-i bine, cum ştii că-i drept a face !
  Noi nu te-oprim !. Şi Tulnic aşa i-a dat răspuns :
  
  . .O, Stîlpeş Împărate ! Mă simţ eu îndeajuns
  De vrednic să bat lumea ! S-o bat din dungă-n dungă,
  Cruciş cît e de lată şi-n larg cît e de lungă,
  Să trec din Răsărituri spre margini de Apus,
  Să cat în care lume şi-n care părţi s-a dus
  Lioara mea ! M-aşteaptă, aşteaptă-mă,-mpărate,
  Cu post şi cu mătanii, trei luni şi jumătate,
  Trei luni m-aşteaptă, doamnă, căci în trei luni, socot,
  Să-ntorn acasă iară cu dorul meu cu tot,
  Dar cînd, înaltă doamnă, tu vei ved pe cer,
  Că zorii zilei dalbe tot vin şi trec şi pier,
  Că vremea rentornării din ceas pe ceas s-amînă,
  Că luni mereu s-adaug din zi şi săptămînă,
  Atunci tu ia-ţi tot gîndul şi nu mai aştepta,
  Căci mort voi fi eu, Lie, şi moartă fiica ta.
  Prin ţări înstrăinate, tu nu ne duce dorul,
  Şi nu ne plînge ; pleacă cu dragoste piciorul
  Şi-ai tăi genunchi la masa bisericii, plîngînd,
  Tu pentru noi te roagă cu inimă şi gînd ;
  Dă slujbe-n zece miercuri şi-n zece mari dumineci,
  Gîndeşte la Lioara, cînd mergi să te cumineci
  Şi n-o uita ! D-a pururi în minte să ne ţii,
  Căci tu, tu ne-ai fost mamă şi noi ţi-am fost copii !
  O, deie, deie Domnul, să-ntorn acasă iarăşi
  Speranţei tale prieten şi-amorului tovarăş !....
  Aşa vorbi feciorul, de nalte patimi dus,
  Şi fără de zăbavă pe capul său a pus
  Un coif ornat cu pene de pajură de munte,
  Cu creasta de aramă şi dungi d-oţeluri crunte ;
  Pe piept a pus pieptarul, cum poartă la război
  Vitejii toţi de-a rîndul, şi s-a-mbrăcat apoi
  
  Cu cele mai frumoase şi mai vestite straie ;
  A-ncins apoi la mijloc un paloş de bătaie,
  Frumos şi cu mărgele ; în urmă, a-mbrăcat
  Pe dalbele picioare păpucii săi de aur,
  Cusuţi pe dinăuntru cu piele de bălaur.
  Şi-atuncea împăratul i-a strîns mîna cu drag,
  Iar dalba-mpărăteasă stînd palidă pe prag
  Şi, vorbele-necîndu-şi în lacrimi fără număr,
  I-a sărutat cu milă vestmîntul de pe umăr
  Şi-a prins să plîngă jalnic, mai jalnic ca oricînd,
  De nu-i venea nici suflet, aşa gemea plîngînd,
  Iar Stîlpeş, bietul Stîlpeş, plîngea cu drag şi dînsul,
  În urmă Tulnic face trei cruci lui Dumnezeu,
  La mijloc încopciază mai strîns paloşul său
  Şi-apoi pe nalte trepte la scări de-argint scoboară
  Şi servii-aduc îndată fugarul roib la scară ;
  Greu calul varsă aburi pe narea sa de foc
  Şi tropotă-n picioare şi nu-şi găseşte loc,
  Iar Tulnic îl adie şi-l bate-ncet pe coamă,
  Cînd roibul se izbeşte uşor ca o fantoamă,
  Şi-ncalecă feciorul, dă frîu calului nalt
  Şi calul prinde aripi, s-aruncă şi-n asalt
  Izbeşte trupul nobil în toată-a lui putere
  Şi fulgeră pe faţa pămîntului şi piere
  Prin zări, cum stele sfinte din cerul nopţii pier.
  Nebun răsună pietri sub pas de rece fier
  Al iuţilor potcoave, scîntei răsar în zare
  Şi calul pe cîmpie mereu, mereu dispare,
  Se pierde-n răsărituri cu naltul său stăpîn.
  
  La scări, cu inimi triste, zdrobiţi şi pali rămîn
  
  218 
  Părinţii trişti, din piepturi mereu vărsînd şiroaie
  De gemete scăldate în larg potop de ploaie
  A ochilor, cari umezi de plînsul mult şi des
  Închid privirea tristă şi plină de-nţeles.
  S-ar duce, ei s-ar duce cu Tulnic într-o cale,
  Să bată cîmpi şi codri, să bată deal şi vale,
  S-alerge tot pămîntul şi-n negre depărtări
  Să caute pînă-n margini de margine de ţări
  Comoara lor pierdută ; s-ar duce, duce-i dorul,
  Şi totuşi ei stau marmur, legat li e piciorul.
  D-abia numai cu ochii mai pot să urmărească
  Pe Tulnic, care-ncepe să nu se mai zărească
  Prin zări luate-n fugă d-un roib aşa păgîn :
  Albaştri codri-n urmă-i se-nşiră şi rămîn
  Departe, mai departe, mai mici din clipe-n clipe ;
  Şi calul înteţeşte turbat a lui aripe
  Şi zboară, dînd în vînturi o coamă de păr creţ,
  Pîn. zarea prinde-n noapte şi cal şi călăreţ...
  
  VI
  
  S-a dus ! Atîta jele s-a dus cu el pe-un pas
  Şi-n urma lui acasă cît dor a mai rămas !
  Şi Stîlpeş, doamna Lie tot plîng şi zi de zile
  Aşteaptă trişti întorsul iubitei lor copile.
  Înalta Lie face mătanii la pristol
  Şi şoapte pii rosteşte din pieptul slab şi gol
  De orişice nădejde, căci ceas de ceas s-amînă,
  Şi luni mereu s-adaug prin zi şi săptămînă,
  Şi vremea troienită lung şir de ani a tors
  De cînd e dus feciorul şi nu s-a mai întors !
  
  Ce veşted era Stîlpeş şi cît de slabă Lia !
  Din pieptul lor pierise cu totul veselia
  Şi zîmbetul ; de-atuncea dureri i-au frămîntat
  Cît nu puteai cunoaşte pe veselu-mpărat
  Şi nu puteai pe Lia, căci ea-şi schimbase portul
  Şi slab păşea, ca grija, ş-obraz avea ca mortul
  Şi nu-i mai era trupul frumos şi plin şi drept,
  Umbla cu-ochii tot umezi, cu fruntea tot în piept.
  Dar Stîlpeş, încă Stîlpeş ! Ce mult şi-a schimbat statul,
  Şi nu-l mai poţi cunoaşte că el e împăratul !
  Şi ei, furaţi de gîndul nădejdii, nencetat
  Aşteaptă ceasul zilei şi-al vremii de-nturnat,
  Visează, cît e noaptea de lungă şi de mare,
  De-o zi, cînd au s-audă pe drum în depărtare
  Un viu nechez şi-un tropot de cal, carele-n zbor
  Venind o să s-oprească la poarta curţii lor.
  Rîzînd fugi-va Lia mari porţi să le deschidă :
  Vai, Doamne ! bucuria va sta să o ucidă,
  Cînd biata mamă-n toiul sositei bucurii
  Va strînge-n braţ copila-i, pe ambii săi copii !
  Şi cît va plînge Lia şi Stîlpeş cît va plînge
  Şi-n braţ unii pe alţii cu drag cum se vor strînge
  Şi iar vor ţinea dînşii, cu rostul lumii, rost.
  Şi iarăşi vor fi veseli, cum poate n-au mai fost,
  De nou va zîmbi Lia făloasă de-a ei fată
  Şi fata va fi iarăşi de-o lume lăudată,
  Cînd ea prin grădinuţa cu strat de toporaşi
  Plimba-va iar piciorul cel mic şi drăgălaş.
  Şi-i vor luci pe haina ţesută-n măiestrie
  Din fire lungi de aur, mici stele vii, o mie
  De stele, şi pe mîneci luci-vor porumbei
  
  220 
  De-argint, cusuţi cu sîrmă pe fir de mîna ei,
  Căci haina va fi mîndră ca orişice frumos :
  Ţesută de pe umeri şi pînă-n poală jos
  Din pietre şi mărgele, pe margine tivită
  Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită
  Cu stele mici albastre şi fluturi de rubin,
  O haină, ca un soare, ca soarele deplin.
  Dar nu ! Să-ntoarne numai Lioara ! De-ar veni !
  Căci mamă-sa va face şi tot va rîndui
  Din nou pe seama dînsei, să nu mai fie fată
  Aşa de mult frumoasă şi-atît de dezmierdată,
  Ca ea ! Va chema Lia pe cel mai povestit
  Din meşteri, să cioplească război întraurit
  Copilei ei, şi suluri ca grindina de albe
  Şi nobilă suveică din lanţ frumos de salbe,
  Şi breglă de rubine, şi iţe şi fuştei
  De-argint, şi-n urmă patru talpigi mai uşurei
  Ca fulgii de zăpadă : aşa va face Lia,
  De-ar fi numai să fie să-şi vadă iară fia...
  Şi tot visează doamna, şi lacrimi o înec,
  Iar anii trec ; trec zece şi cincisprezece trec !
  
  VII
  
  În colţul lumii, zarea de miazănoapte poartă
  Pe cîmpii mari o umbră cu tip de fată moartă,
  Cu ochii stînşi, cu faţa de ceară şi zăpezi,
  Ce cînd o vezi, îţi pare că-n vis numai o vezi.
  Şi umbra pe cîmpie s-aleargă ca nebună,
  De ţipătul ei jalnic viu văile răsună ;
  Ea pleacă, stă, priveşte, se-ntoarce, pleacă iar
  
  Şi măsură tot largul întinsului hotar.
  A cincisprezecea oară se-nvîrte zodiacul,
  Pe cerul nalt se-ntoarce de nou în cale veacul
  A cincisprezecea oară, de cînd s-a pomenit
  Prin zări această umbră venind din Răsărit ;
  Era o fată blîndă, cu ochi ca viorele,
  Cu plete lungi şi primă d-argint purta prin ele,
  Cu haină de mătasă ca îngerii din rai,
  Aşa cum poartă numai copilele de crai,
  Aşa era, dar anii de-atunci au trecut deşi ;
  E pal acum obrazul şi-ndată ce-l apeşi
  Rămîne locul vînăt, şi pletele-i sunt rupte
  Şi buzele-i albastre ca patima de supte,
  Şi ochii stînşi, de-ţi pare că-n vis numai zăreşti
  Un tip creat din ceară şi doruri sufleteşti.
  Nici ea nu se cunoaşte, nici ea nu se mai ştie,
  Aleargă-n hohot numai nebună pe cîmpie
  Şi rîde cît e ziua de rupe din vestmînt
  Bucăţi, ce cad în urmă-i ca frunze duse-n vînt.
  Iar cînd îşi vine-n fire arareori, ea plînge
  Şi peticele hainei pe trupu-i şi le strînge
  Şi-n cap adună gînduri, mii doruri i s-adun
  Şi-aducerile-aminte cu drag atunci îi spun
  Că-n alte lumi, odată, demult, demult odată
  Trăia-mpăratul Stîlpeş şi Stîlpeş avea fată
  Iar fata avea mamă pe Lia ; căci avea
  Frumoasă Lia fată şi fată era . ea !
  Gîndirea troienită sub doruri uriaşe
  Îi redă pe-ncetul, ca pruncului din faşe,
  Simţiri să recunoască, să-şi vină iar în firi
  
  Să cheme din trecuturi duioasele-amintiri
  A zilelor vieţii ; şi-atunci, oftînd din greul,
  Ea vede grădinuţa de flori, ea vede zmeul,
  Se simte prin văzduhuri, plutind pe negru nor,
  Ea intră în palatul înalt şi lucitor
  Al zmeului, trăieşte mereu în dor şi plîngeri,
  Simţind rumperea minţii şi-a sufletului frîngeri.
  Ea tremură, cînd vede în gînd acel palat
  Pe nouăzeci şi nouă de dealuri ridicat,
  Dar cît o prinde groază şi tremur cînd zăreşte
  Pe zmeu murind în sînge şi foc ce-l învăleşte
  Din capetele nalte jos pînă la genunchi !...
  Hah ! Iată-l, vine Tulnic ! E Tulnic ! Un mănunchi
  De pietre şi mărgele străluce-n brîu mai tare
  Ca paloşul ! Vezi coiful frumos şi aurit,
  Şi coiful străluceşte mai palid ca obrazul
  Lui Tulnic ! Uite, straie de cel mai nobil tort,
  E dînsul, . el e ! Doamne ! E mort, e Tulnic mort ?
  Tu n-ai ascultat, Tulnic, de sfatul sfintei Miercuri,
  Eşti piatră, tu ! eşti piatră, în negură de bărcuri,
  Afund în codri !... Rîde, lung rîde cîmpul tot
  Şi ochii pali ai fetei văpăi duioase scot
  Şi ultimele lacrimi îi cad şi i s-adună
  P-obraz ; ea pierde firea şi-aleargă iar nebună
  Pe cîmpi, pînă ce noaptea o prinde-n braţul său
  Şi-adoarme-n văi, scutită de cer şi Dumnezeu !
  
  VIII
  
  În zori, cînd doamna Lia din somnu-i se trezeşte,
  Un plîns în ochi şi-un tremur în suflet ea simţeşte
  
  Şi lumea ei să-nvîrte, ea cade jos plîngînd : În mintea ei murise chiar cel din urmă gînd Al veştedei speranţe, nimic ea nu mai crede, Pe fată n-o mai are, şi-n veci nu o mai vede. Îndată ea-şi îmbracă vestmîntul ei cernit, Deschide uşa, trece pe prag întraurit Şi iese pe pridvorul cel larg, cu stîlpi de aur Ciopliţi în patru feţe de cel mai meşter faur, Scoboar-apoi pe trepte, pe nouă trepte lungi Cari au parcană lată de-argint cioplit în dungi. Acolo-i stă cu bobii bătrîna vrăjitoare ; Ea murmură cuvinte şi caută-n sus la soare, Desface din năframă boscoanele pe rînd Şi numără-n şoptire pe degete, zicînd : 
  . .E Tulnic stan de piatră şi doarme-n des de bărcuri,
  Căci n-a ţinut cuvîntul şi sfatul sfintei Miercuri,
  Iar fata . fata fuge pe cîmpi din Răsărit ;
  Trei luni, şi-atunci blăstemul lui Tulnic e-mplinit,
  Trei luni va fi el piatră, dar luna cea de-a patra
  Va face om cu suflet, căci glas va primi piatra.
  Atunci vedea-vei soare, ce nou va răsări,
  Atunci a ta copilă din neguri va veni
  Şi iar vor merge toate pe calea lor cea dreaptă .
  Aşteaptă, doamnă Lie, trei luni numai aşteaptă....
  
  Trei luni ! Ziua de mîine luni se-ntorc cu ea, Aşteaptă, doamno Lie, căci mîine vei ved ! 
  Străjerul
  
    
  Ce blizguie zăpada pe cîmpi ! Întregul cer
  Azi poartă iar cămaşă cu tivituri de fier,
  E tot o pînză albă prin tot întinsul zării,
  Cu dungi de neguri, negre ca dorul răzbunării ;
  Din osturi bate crivăţ, şi plaiul alb al ţării
  
  Greu scapără de ger. 
  În pas grăbit, Amurgul adună-n braţ de vrajă
  Mari umbre cari s-alături şi ţin cu noaptea strajă
  Pămîntului ; azi umbre aşa de multe sînt !
  E tot un iad din ceruri jos pînă pe pămînt,
  Îngheţul pe sub streşini dă sloi, pe cîmp dă vînt
  
  Şi flori pune pe glajă. 
  E iarnă, cum e dînsa mai aspră-n firea ei, Iar negrul întunerec purtat de norii grei Stă mort, precum pe leşuri stă-n basme un bălaur A cărui limbi de gingini se bat mugind, ca taur În lanţ, şi cruntul muget e viscolul din faur, 
  E moartea, dragii mei. 
  Oh, vai de cei ce noaptea stau străji, lăsînd să cearnă
  Pe ei văzduhul negru un larg troian de iarnă
  Cu ger, pînă ce semne de viaţă nu mai dau !
  Dar vai de oameni mizeri, cari rupţi de foame stau
  Şi zac pe faţa casei în frig, cînd bieţii n-au
  
  Nici ţol măcar s-aştearnă ! 
  Şi vezi nămeţii colo, la margine de sat ?
  Ce slab e coperişul şi cîte de-ngropat
  Sub iarnă, ca un suflet sub patimile vieţii ;
  
  Hîrtii în loc de geamuri şi fără mal pereţii, Bordei urnit cu totul sub vîrsta bătrîneţii, Scîrbos ca un păcat. 
  Pe prag acolo moartea sta zi de zi la pîndă,
  La uşi acolo grija stă goală şi flămîndă,
  Prin astfel de bordeie curg lacrimile crunt !
  Sunt doi : un fiu şi-o mamă ; ea slabă, el mărunt .
  Sunt doi acei ce sufer al iernilor înfrunt
  
  Şi-a morţii lor osîndă. 
  Ce trist e prin odaie ! Cînd domnii vin şi ieu
  Tot, tot ce ai, sunt dînşii cari pun pe om la greu,
  Cînd dînşii nu-ţi dau chinuri, tu singur doară dai-ţi
  În fundul casei doarme, din vremuri vechi, un laiţ
  Bătrîn şi rupt, pe vatră dă licur un opaiţ
  
  Din ultimul oleu. 
  Şi masă nu-i, căci masă au numai cînd e soare ;
  Prînzesc pe cornul vetrii, ci-n zi de sărbătoare
  Cînd au şi pot ca alţii să ţie zile mari,
  Atunci iau uşa tinzii şi-o pun pe patru pari
  De fag, cari stau în faţa odăii lor şi cari
  
  Ţin masa pe picioare. 
  Trei scînduri, cari au capăt pe vatră aşezat Şi merg pînă pe laiţ, fac slujba unui pat Mai gol şi mai nemernic ca tot ce-i prin odaie ; Şi ghem făcut, pe dungă de scîndură ce-l taie, Trist zgribură, sub coaste-i avînd cîteva paie, 
  Copilul îngheţat. 
    15 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
    
  De calzi genunchi aproape lipiţi stau obrăjorii ;
  Ca paiele mai palid, mai rar avînd fiorii,
  Pe-ncet el aţipeşte şi-adoarme tremurînd ;
  Oh, mă-sa nu-i dă pîine şi-l culcă tot flămînd !
  E mult de cînd e dusă, ea nu vine curînd
  
  Şi vai, departe-s zorii ! 
  S-a dus de mult ! Sărmana, din fapt de-amurg s-a dus,
  Aleargă cît e satul spre vale şi spre sus ;
  Ea cere lucru, cere şi roagă să muncească,
  Nu-i trebuie pomană şi nu vrea să cerşească,
  Nu ! Cînd te-ai pus să cauţi vreo milă omenească
  
  Eşti bun sub piatră pus ! 
  Şi nimeni nu-i dă lucru, flămîndă ea rămîne ;
  Dar cum să-ntoarne biata la fiu fără de pîine ?
  Grozav treb.e că-i simţul din piept de mamă, cînd
  Se tîrîie copilul de slab şi de flămînd,
  Şi n-ai ce-i da ! Nu cugeţi c-atunci tu eşti în rînd
  
  Cu cel din urmă cîine ? 
  Ea trece pragul, tristă ca om fără noroc,
  Aşează două sfărmuri de pîine launloc,
  La pat apoi grăbeşte şi caută trist în faţa
  Copilului ; el doarme, dar rece-i tot ca gheaţa
  Şi parcă-n pieptu-i lînced de mult s-a stins viaţa
  
  E pal ca fiert la foc. 
  Sub cap avînd o mînă, şi rupt un ochi de glugă
  Pe glezne, mititelul, cu şopot el îndrugă
  Prin somn un şir de vorbe lipsite de-nţeles ;
  
  Din ochii pali ai mamei ca bobul picuri ies, Se scurg p-obrazul care se mişcă-ncet şi des Sub vii suflări de rugă. 
  Zdrobită de necazuri stă multă vreme-n plîns ;
  Aşa-i de frig în casă ş-opaiţul s-a stîns.
  Ea vrea s-aţîţe măcar trei zări, vrea foc să vadă
  Un foc . din trei surcele culese de pe stradă,
  Dar ele-s tari ca fierul şi-s pline de zăpadă
  
  Şi tari precum le-a strîns ! 
  Şi-n vreme ce stă beată de lunga ei suflare,
  Deştept copilul geme şi oblu-n sus tresare
  Cu ţipăt, avînd ochii mai sarbezi ca de mort,
  Se zbate, ca pe ţărmur un peşte, parcă-l port
  Furtuni, din poala hainei nebun destramă tort
  
  Şi ţipă tot mai tare. 
  În urmă se răstoarnă pe pat, fără de vrere ;
  Mai mult, mai mult răsuflu-i scăreşte din putere,
  Stă mort întreg ; şi ochii pe pod i-a ţintuit .
  Un doctor ! Biata mamă de tremur a-nnegrit ;
  Să plece ? Dar desculţă prin ger : E de pierit ! .
  
  Ori el, ori dînsa piere !... 
  Piciorul ei de sînge pe drumul grunzuros
  Şi viscolul izbeşte cu şuier viforos
  În faţă-i fulgi ; cu pieptul mai gol de jumătate,
  E crunt de frig obrazul şi pulpile-s crăpate,
  Ea tremură ca frunza, căci frigul o străbate
  
  Prin carne pînă-n os. 
  În turn ciocanul geme de zece ori în clopot ; S-a stins de mult pe stradă chiar cel mai palid şopot Al buzelor, căci nimeni nu stă pe-aceste vremi În vînt şi ger, cînd trupul ţi-l scuturi şi ţi-l gemi Tot pas de pas, cînd însuţi de tine tu te temi 
  Ca fiarele de tropot. 
  Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame
  Nu pot să pună stavili pornirii unei mame
  Cînd vrea să moară-n locul copilului ! Sunt legi,
  Sunt lanţuri, sunt pumnale ca-n sîngiuri să o-nchegi,
  Dar dragostea-i din suflet nici cei mai lupavi regi
  
  Nu pot să i-o destrame ! 
  Oh, nu-i ! . Atunci o mînă de om cu suflet crunt Se-ncleaştă nod puternic în părul ei cărunt Şi voci de mari sudalme străbat mai greu ca gerul În pieptul ei ; ea ţipă, iar el, lovindu-şi fierul De pulpi, o îmbrînceşte, căci aspru e străjerul 
  Şi greu al său înfrunt. 
  Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame
  Nu pot să pună stavili pornirii unei mame
  Cînd apără cu viaţa pe fiu : Nici lumi întregi,
  Cu monştrii toţi, nici arma cu sîngele, nici regi,
  Cu lanţ din tălpi la creştet, prin fier şi aspre legi
  
  Nu pot să i-o destrame. 
  Nebun s-aruncă dînsa din tot al ei avînt, Dar lunecă şi cade de-a pluta pe pămînt. 
  . .Au ! cum nu cad pe tine, sălbatico, păreţii ! 
  Tu mergi să furi ; eşti prinsă ! În numele dreptăţii Te cer să vii, femeie, la casa judecăţii ! Mă vezi tu cine sunt !. 
  . .Să fur ! Şopteşte dînsa zdrobită de ruşine, Dar astfel umblă furii ? Priveşte-mă mai bine Şi vezi că nu-mi dă gîndul prin minte ca să fur !. Şi-n laturi ea s-aruncă gemînd, dar braţul dur Al legii nu-i dă liber, şi el cu larg înjur 
  O tîrîie cu sine. 
  De ghimpii gheţii crunte picioarele-n alerg
  Se sfîşie, se taie mai tare şi se şterg
  De nu rămîne carnea pe os. Ei merg de-a valma,
  El blastămă, ea plînge . .Înceată cu sudalma !
  Zdrobeşte-mă cu pumnii şi-ncruntă-mă cu palma,
  
  Dar lasă-mă să merg !. 
  Dar legea nu cunoaşte pe nimeni ; e poruncă,
  Pe fur în timpul nopţii în temniţi îl aruncă,
  La chin. Sărmana mamă se zvîrcole-n plînsori ;
  La casa judecăţii ogrăzile-s prinsori :
  Sunt largi ogrăzi ; în ele stă mama pînă-n zori,
  
  În gol, ca pe o luncă. 
  Şi-n ger, cît a fost noaptea, ea fuge prin ogradă, 
  230 
  Nebună fuge, zbiară ş-aleargă prin zăpadă, Cu ochii roşi şi umezi, cu pieptul aburit Şi plin de bruma cruntă, ca ielele din mit, Un gînd numai o ţine, un gînd neisprăvit : 
  Pe fiu să şi-l mai vadă. 
  Şi cînd în zorii zilei veniră logofeţi
  Ai legii, să-i deschidă, ca dorul ei drumeţ,
  Aşa păşea de grabnic şi iute biata roabă .
  Ce slab e coperişul, ce şubredă cocioabă,
  Sub pumni o poţi ascunde de mică şi de slabă,
  
  De-ascunsă sub nămeţi ! 
  Hîrtie nu-i pe geamuri, căci a suflat-o vîntul ;
  În casă urlă crivăţ pustiu, cum urlă cîntul
  Sărmanei mame ; tristă se pleacă ea spre pat.
  E sloi copilul, pielea pe-obrazu-i a crăpat,
  Tot trupul lui e vînăt, şi supt şi de-ngheţat
  
  E rece ca pămîntul. 
  Oh, cît e de sălbatic al iernilor înfrunt !
  Cum smulge mama plete din părul ei cărunt
  Şi blastămă. . Vai, Doamne, fereşte-o de osîndă !
  Pe prag acolo moartea stă zi de zi la pîndă,
  La uşi acolo grija stă goală şi flămîndă,
  Prin astfel de bordeie curg lacrimile crunt !
  
  Anacreontică
  
  I 
  Ca Gyges, sardicul despot,
  Eu nu-s setos după renume,
  Nimic nu-nvidiez pe lume
  Şi-a fi gelos defel nu pot.
  
  A mele griji şi tăinuiri
  Sunt toate numai să port salbe
  Şi să-mi dedic pletelor albe
  Ghirlandele de trandafiri.
  
  De alte griji alţi oameni ştiu ;
  Eu numai pentru azi port grijă,
  Căci timpul e cu braţ de spijă .
  Şi mîine pot să nu mai fiu !
  
  II
  
  Tu lauzi în cîntări mărirea
  Tebanilor, el cîntă firea
  Şi tot ce Thales cunoştea :
  Eu cînt însă robia mea.
  
  Nu flote m-au învins pe mine,
  Nu regi cu tolbe largi şi pline,
  Altfel de trupe m-au robit :
  Doi ochi de foc şi-un glas iubit.
  
  III
  UNEI COPILE
  
  De ce fugi, copilo, de mine ?
  
  232 
  Obrajii tăi, rumeni ca tine,
  Aprinşi par de rumeni şi plini,
  Ca rozele vara-n grădini.
  
  De ce fugi ? Am creţe pe frunte,
  Am plete rari şi cărunte ?
  Ca părul tău alb de ninsori,
  Nu-i alb nici un crin între flori.
  
  Sunt crin eu, tu roză de vară
  Şi flori cînd aşezi tu-n pahară,
  Ce flori au un farmec mai plin
  Ca roza lipită de crin ?
  
  IV
  
  Am scris vecinei mele
  Să ştie că mi-e dragă,
  I-am scris o faţă-ntreagă,
  Dar n-aşteptam răspunsul .
  Ce bună-i dînsa totuşi !
  
  Pe cînd răsăreau stele,
  Frumoasa mea vecină
  Citind ce-am scris, p-ascunsul
  A rîs de milă plină .
  Ce bună-i dînsa totuşi !
  
  Şi ca să nu cred doară
  Că nu-i sunt drag, stă gata
  Răspuns să-mi deie fata,
  
  Dar cum ? Ea nu şti scrie .
  Ce bună-i dînsa totuşi !
  
  Văzîndu-mă-n uscioară,
  Ea însăşi deci se fură
  De-acasă, ca să vie
  Răspuns să-mi dea din gură .
  Prea bună-i dînsa totuşi !
  
  V
  
  Aperi tu cu mîna tare
  Pe pilotul dus pe mare,
  
  Venus tu ! Dar pe-acela ce-ţi serveşte, Pe-un poet care iubeşte, 
  Pe el nu ! 
  Las. pilotul ! Căci din apă Undele cu timp îl scapă, 
  De-i bărbat. Venus ! Apără-ţi poetul, Căci de-l laşi se-neacă bietul 
  Pe uscat ! 
  VI 
  Cîţi picuri de rouă pe frunze sclipesc, Atîtea pahare de vin să golesc ! 
  Şi cînturi atîtea să cînt eu cu drag, Cîţi muguri în vară pe codru de fag. 
  234 
  Şi cîte steluţe pe cerul azur,
  Atîtea săruturi de fete să fur.
  
  Şi cîţi sunt aceia pe care-i iubesc,
  Eu numai atîtea clipeli să trăiesc !
  
  VII
  MI-A ZIS MAMA
  
  Mi-a zis mama, dragă fată,
  Că-i păcat a săruta .
  Nu te mai sărut ! Cu tine
  Prea sunt păcătos aşa !
  
  A, dar mama mea pe mine
  Cît de mult m-a sărutat,
  Şi-a făcut păcat ? Hai, fato,
  Te sărut, că nu-i păcat !
  
  VIII
  .SOMNOROASE PĂSĂRELE.
  
  Somnoroşii de cu sară
  Prin culcuşuri se adună,
  Se ascund în vro cămară .
  
  Noapte bună ! 
  Proştii pot să beie apă,
  Cei beţi meargă să se culce .
  Cîrcimăriţa-i ca un înger,
  
  Vinul dulce ! 
  Ce draci ! A secat izvorul Vinului ? Cîrcimarul tace . De te dă pe uşă-afară, 
  Ieşi în pace ! 
  Într-a nopţii feerie Numai gura noastră sună . Deja-i ziuă, cînd ne zicem : 
  Noapte bună ! 
  
  Profeţie 
  Caligenes sfîrşeşte moşia de arat ;
  O seamănă. Pe urmă . roman adevărat .
  Dă goană-n urbea Romei să-ntrebe toţi augurii
  Că da-vor zeii nobili rod bun semănăturii ?
  În Roma, cel mai vrednic augur, Aristofil,
  E om cărunt, serveşte de cînd era copil,
  Şi poate să-mblînzească şi viforul cu ruga.
  La dînsul vine dară Caligenes în fuga,
  Zicînd : . .Aristofile, să-mi spui tu de va fi
  An bun şi toamnă lungă, de pot nădăjdui,
  Să secer grîne coapte şi pline-n spic ?. Păşeşte
  La scîndura-i augurul, ia bobi, îi rînduieşte
  Vrăjind ; apoi mai face cu băţul său figuri ;
  Îşi încruntează fruntea cu-atîtea-ncreţituri,
  Dă roată prin odaie şi numără întruna
  
    
  Pe unghii, roagă cerul cu stelele şi luna ;
  Mai face-un hocus-pocus şi-odată stă pe loc ;
  Se-ntoarce şi grăieşte cu tonul de proroc :
  
  . .De cumva e sămînţa destul de roditoare Şi bine semănată, la caz dacă e soare Şi cald, pe cîtă vreme sub brazde ea va sta, Pe loc ce ploi mănoase şi calde vor uda Cîmpiile, îţi iese sămînţa toată plină ; Fii sigur că de cumva nu vei avea neghină Şi alte ierbi, grîul va creşte ca un rîu La caz că n-o să bată furtuna peste grîu, Rupîndu-i paiul ; însă . de vei avea norocul În orice fel să-ţi aperi de cerbi şi vite locul, Ca nu cumva să-ţi pască din grîu . presupunînd Că piatra nu te-o bate, nici bruma, şi scăpînd De paseri să nu-ţi fure din boabe semănate . Oricum, orice... În fine, spun zeii că tu poate Avea-vei grîu, căci anul va fi dintre cei buni ; Dar ţine minte bine : necopt să nu-l aduni ! Atunci ţi-or fi desigur grînarele înguste De-or vrea din ceruri zeii să scapi fără lăcuste !. 
  
  Gramatica şi medicul
  
  Odată îmi timise un medic renumit Pe fiu-său la şcoală pe două luni, cu dorul Să fac din el gramatic şi retor, căci feciorul Isteţ era la vorbă şi gînd, un îndrăcit, 
  Da-n lună cu piciorul. 
  În şcoală eu, fireşte, voind să-l introduc În taină de gramatici, încep cu poezia ; Iau versul Iliadei : .Să-mi cînţi, muză, mînia, Căci ea pe mulţi trimite la iad., apoi apuc 
  Să-i spun ce-i prozodia. 
  Deseară, cînd băiatul se duce la părinţi,
  El spune ce-i prin şcoală şi prinde să recite :
  .Să-mi cînţi, muză, mînia, căci ea pe mulţi trimite
  
  La iad. ; vestitul doctor a prins să crişte-n dinţi
  Ca cei scoşi din sărite.
  
  Atîta i-a fost şcoala băiatului ; de-atunci El n-a venit la mine, căci tată-său pesemne Ţinea c-aceste versuri sunt oarecum nedemne De-un doctor ; dar în fine dai versuri unor prunci 
  Ca versul să-i îndemne. 
  Trecură zile multe, şi-odată mă-ntîlnesc
  Cu doctorul pe stradă ; făţiş venind spre mine,
  El rîde, mă salută, poftindu-mi bani şi bine,
  Eu resalut, şi dînsul cu glasul prietenesc
  
  Mi-a zis şoptind în fine : 
  . .Mulţam de ostăneală ! Tu vrei să-nveţi pe fiu În ce mod se trimite la iad ? Să plătesc taxă La şcoală ? Dar acasă nu pot să-i dau eu praxă ? Pe mulţi trimit, amice, la iad ! Deşi nu ştiu 
  Nici boabă de sintaxă !. 
  238 
  
  Patru portărei
  
  I 
  Din larguri de palată ies patru portărei :
  Au coifuri, au ceaprazuri, au suliţa la ei.
  Nebun s-aruncă roibul, ca viforul pe luncă,
  
  Trei cai cu el alături p-acelaşi pas s-aruncă. Şi zice portărelul, al cărui cal e corb : 
  . .Ca pajură pe Surgă, zdrobit, am eu să-l sorb !. 
  . .Ţi-l strîng, pînă ce-mi urlă că nu-i mai treb.e fete.. Vorbeşte cel ce fuge pe cal stropit cu pete. 
  Şi cel pe calul muced răsteşte vulturel : 
  . .Aşa să trăiesc ! Astăzi îngrop suliţa-n el !. 
  . .De nu-l fac eu cenuşă, să n-am de mamă parte !. Se jură cel cu roibul frumos ca scris în carte. 
  
  II Un zmeu a dus pe Veta lui Trăsnet-Împărat Pe Veta s-o găsească ei patru s-au jurat. 
  Şi cine-o va aduce din Ţările măiestre
  O ia pe Veta doamnă, şi nouă ţări ia zestre.
  Să pleci orbiş la moarte, cînd zestrea-i lumi deloc,
  
    CÎNTECE DE VITEJIE 239 
  Cînd ai pe Veta doamnă, să prinzi cu gura foc.
  
  E ţara toată şesuri, ca ploaia-i de mănoasă ;
  Şi n-are-n lume seamăn Saveta de frumoasă.
  Ca malura de negri sunt ochii ei duioşi,
  
  Obrajii ei molateci ca zmeura de roşi.
  
  E ruptă din zori palizi, căzută e din soare :
  Căci glia, cît de stearpă, pe urma ei dă floare.
  III
  Şi patru cai aleargă cu patru portărei,
  
  Topeşte-se pămîntul cum tremură sub ei.
  
  Ajung la mănăstirea din crîngul de fagi tineri,
  Cer sfat, şi le dă sfaturi vrăjite sfînta Vineri.
  Le spune că departe, pe rîu de mărgărint,
  
  Sunt poduri cu părcane cioplite din argint.
  
  Sub nalt grindiş d-aramă stau cîşiţe de aur,
  Şi-acolo străjuieşte mereu cîte-un bălaur.
  De scapi de dînşii teafăr, ajungi să poţi vedea
  
  Palatele de glajă pe-un munte de mărgea.
  Şi cine-i om să lupte cu zmeu, ca să-l omoare,
  Stăpîn va fi pe Veta, pe chei şi pe zăvoare.
  
    
  240 
  IV 
  Hei, Trăsnet-Împărate ! Mulţi ani cu har de domn !
  Feciorii tăi deşteaptă tot iadul azi din somn !
  De-ar da spre cer năvală, şi-n cer ar face strungă,
  
  Voinici, cît să-ţi răstoarne pămîntul într-o dungă.
  
  Ei pier în Răsărituri, ca şoimii zboară zbor.
  Se duc cum nu se duce nici dragoste, nici dor.
  Ei trec în Lumea-neagră, trec rînduri de movile
  
  Şi trece-o zi, trec două, trec cinci şi şepte zile.
  V
  Dar cînd a fost în ziua d-a opta, pe-nsărat,
  
  În zări, departe-n funduri, un cal s-a arătat :
  
  Cu tarniţa pe şolduri, cu frînele-n picioare
  Şi galben călăreţul ca prinsul de lingoare.
  Trei cai aleargă-n urmă-i sălbatici de merei ;
  
  Să-i vezi şi să-ţi faci cruce de bieţii portărei !
  Ei fug mîncînd pămîntul, ar soarbe-n gură marea
  Căci nu-i încape şesul şi nu-i cuprinde zarea.
  
  Şi geme portărelul, al cărui cal e corb : 
  . .E nalt, cît e nalt cerul, cît iadul e de orb !. 
  . .Hu, tot îs de cutremur, şi gheaţă simţ în spete., Suspină cel ce fuge pe cal stropit cu pete. 
  Şi cel pe calul muced oftează tulburel : 
  . .Să-mi dai pe Cosinteana, eu tot nu lupt cu el !. 
  . .Nu, da. să-mi dai tot cerul şi, şi din rai o parte., Vorbeşte cel cu roibul frumos ca scris în carte. 
  
  Şi cum izbesc ei fuga răzleţi într-un şirag Îi vede maica Vineri din tindă, de pe prag. 
  Din cîrjă ea ridică bătrînele sprîncene, Şi dă din cap privindu-i la margini de poiene. 
  . .Sunt tari feciori la spusuri, dar slabi la făptuit ! Vitejii lumii noastre de mult s-au pristăvit. 
  Cînd n-au curaj în suflet, de ce se bat nebuni ? Nici Dumnezeu nu face cu cei fricoşi minuni. 
  De nu te-a născut cerul voinic să lupţi cu zmeii, Degeaba măsuri cîmpii, căci paţi ca portăreii. 
  Nu-s toţi viteji pe luptă, cîţi stau în şeauă puşi . Viteaz e numai unul, şi-l cheamă Pipăruş !. 
    16 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
  
  Rodovica 
  Baladă din popor 
  Tot cerul la vest era-n purpur scăldat .
  Doinind treceau vesel flăcăii prin sat
  Cu luciile coase pe-un umăr robust,
  Şi fete, cu ochii din soare de-august,
  Treceau, avînd furcă la brîne.
  Pe-un laiţ sub veche tulpină de fag,
  Eu stam privitor, cum d-a pururi mi-e drag
  Să stau şi din ochi de-amărunt să privesc
  La sate tot mersul de trai romînesc,
  Ca sfînt trai din vremuri bătrîne.
  
  Era după Paşti, şi era un timp bun.
  Vedeam îndeparte un vînăt cordun
  De munţi şi pe dînşii al iernilor giulgi ;
  Cireşii ningeau căzătorii lor fulgi
  De albă şi nobilă floare.
  Ici-colo vreo fată fugea la fîntîni,
  Veneau păcurarii cu tulnice-n mîini,
  Şi boi tăngăneau cîte-un clopot la gît,
  Copii se jucau lîngă plopii din rît
  Şi-un fluier plîngea-n depărtare.
  
  Şi, cum stam pe trunchiul de fag răzimat,
  Lenos avînd capul pe spate lăsat,
  Priveam într-un loc la o cruce de străzi :
  Stăteau înaintea cutării ogrăzi
  Flăcăi într-o deasă grămadă.
  Pe rînd s-adunară mai mulţi trecători,
  
  Eram curios eu, la ce-s privitori ?
  Întreb pe-un moşneag ce venea dinspre ei,
  Şi-mi spune ; şi plec eu să văd dară ce-i ?
  Am stat şi-am privit de pe stradă.
  
  Pe prispă de lut, avînd furcă la brîu,
  Stă Vica, şi părul ei galben ca grîu
  Desprins din pletenci, preste umărul drept,
  Se varsă val blond pe rotundul ei piept,
  Aşa, ca-n icoane la îngeri.
  În mînă cu fir, el se-nfiră pe fus,
  Dar gîndul copilei departe stă dus,
  Şi blînzii ochi, negri ca sufletul trist,
  Ca noaptea cînd Precesta naşte pe Crist,
  Sticlesc într-o rouă de plîngeri.
  
  Şi mă-sa, stînd palidă jos lîngă ea,
  Cu dragoste drept între ochi îi privea,
  Şoptindu-i cuvinte să fie cuminţi,
  Dar fata se-ncoardă şi geme-ntre dinţi
  Şi bate-n pămînt cu ciobota ;
  Apoi stă domoală, cu fruntea-n pămînt,
  Şi mie-mi părea, cum priveam, ceva sfînt,
  O mamă-n genunchi, adiind-o p-obraz
  Pe fiică-sa, astfel stă Maica-n privaz
  La crucea de lemn din Golgota.
  
  . .Tu, Vică, m-auzi, Rodovica ? Socoţi, C-aşa-i de cînd lumea şi nu mai mor toţi ; Şi haida, că doară tu nu eşti de plumb, Tu dragostea mamei şi-al mamei porumb, 
    
  Mă faci tu să plîng eu de tine !
  Că nu-ţi mai stă gîndul la fus şi la tort,
  Totuna-i, dar răul din viu te dă mort,
  De rău mă tem, Vică, mă tem de Ceas-rău,
  Şi vezi că stau satele-n plînsetul tău .
  Să nu te gîndeşti că-ţi stă bine !.
  
  Şi lung o sărută şi-o strînge la piept,
  Şi capul plecat i-l aşează ea drept,
  Şi blînd i se joacă p-obrazul de nea,
  Şi rîde, că doară va rîde cu ea,
  Şi plînge şi cît o mai roagă.
  În aste vremi, pîlcuri de oameni veneau,
  Miloşi cîte-o seamă, iar alţii rîdeau ;
  Alături de mine primarul din sat
  Zbiera prin mulţime c-o gură de sfat :
  
  . .La doctor ! Căci n-are o doagă !. 
  Sărmana ! Ei, oameni care nu o-nţeleg.
  O mînă la doctor, cînd satul întreg
  Vorbeşte că Vica de mult îl iubea
  Pe Nandru, că beată de dragoste ea
  Pierdutu-şi-a capul şi firea.
  La clacă, ori seara cînd ţin şezători,
  La joc pe la Paşti, şi-n dumineci la hori,
  Pe prund în amurg, la Crăciun în vergel,
  Ea nu-şi dezlipeşte nici ochii de el,
  Că vai ! cum o-nvinge iubirea !
  
  Ş-acum, desperată că nemţii l-au dus
  Pe Nandru-n cătane, ea-n gînduri s-a pus,
  
  Ş-o doare durerea de milă cu drag
  Şi stă, ca cioplită, stă ceasuri pe prag,
  Nici moare şi nici nu trăieşte.
  Ş-acum, înspre seară, cu păr despletit,
  Şi galbenă-n faţă ca cei ce-au murit,
  Nebună plecase, cu furca în brîu,
  La moară, cu gînd să s-arunce în rîu,
  Şi mă-sa a prins-o, fireşte.
  
  . .Vai, lasă-mă, mamă ; de ce nu mă laşi ?
  Mai bine cu giolgiul p-obraz în sălaş,
  Mai bine sub moară de hrană la peşti,
  Vai, lasă-mă, mamă, de ce mă opreşti ?
  De vrei, cu securea mă taie !
  Că n-am, cît pămîntul, tot fată să şed !
  Că ştiu că pe Nandru eu n-am să-l mai văd,
  Cînd văd eu că neamţul mi-l pune-n şireag
  Şi-l poartă cu trîmbiţi şi-l joară pe steag,
  Şi-l duce să moară-n bătaie !.
  
  Şi plînge, ea plînge de varsă părău,
  Stă ruptă şi suptă de-al inimii rău,
  Îmbăieră mîinile-n părul blondin,
  Şi palidă, parcă beuse pelin
  Nu-şi află repaos copila.
  Şi mă-sa, cu fraţi şi cumetri s-au pus
  S-o tragă în casă, şi-au dus-o pe sus,
  Şi ea-n zvîrcolire nebună gemea .
  Mereu mă cutremur cînd cuget la ea,
  Şi-atunci am stat veşted de milă.
  
    
  Şi cei adunaţi se-mprăştiară pe drum ;
  Şi iarăşi primarul da sfaturi : . .Nicicum !
  Cu bine nu-i bine, şi-i rău cu sudălmi :
  Să-i trag eu din zdravăn vro cîteva pălmi,
  S-o vezi cum se scutură-ndată !
  S-o bat ca la chip şi s-o leg eu butuc,
  O dată, dar numai o dat. să-i apuc
  Cosiţele-n stînga ş-apoi s-o plesnesc,
  Cu dreapta, să-i sară cel sînge drăcesc
  Că-i prea îndărătnică fata !.
  
  A fost într-o miercuri aceasta ; iar joi,
  În zori am plecat la oraş, şi-napoi,
  D-atunci neputînd a mă-ntoarce la sat,
  Trecut-au luni multe şi eu mi-am uitat
  De firul povestii cu Vica.
  Ţineam, dintru-ntîi, că plînsorile ei
  Sunt lacrimi de care plîng mulţi farisei,
  Aşa-mi venea-n suflet să cred lămurit,
  Că tot acel joc a fost joc făţărit,
  Ori prea mult jucat din nimica.
  
  Dar ieri, din răvaşul de-acasă trimis
  Din sat, între altele cîte mi-a scris
  Un prieten, eu aflu că Nandru e mort,
  Şi Vica . ea, blîndă la vorbă şi port,
  Ea n-a fost făţarnică biata.
  Cătană la tunuri de cînd a plecat
  Recrutul, s-a pus de-atunci Vica pe pat
  Beteagă de friguri, şi boala crescînd
  
  Prin dorul iubirii, prin unicu-i gînd,
  Ca moartea topitu-s-a fata.
  
  Pe Nandru, cum sta cercelînd într-o zi
  Un cal, plecat fiind, calu-l lovi :
  I-a-ntrat pînă-n creieri copita de cal,
  Şi-a doua zi Nandru, pe pat în spital,
  Muri sub cuţite de medici.
  Şi, cînd a prins veste de mortul recrut,
  A rîs cu amar şi din greu a gemut
  Copila : de-atunci înzadar a mai fost
  S-o mîngîie mă-sa cu vrăji şi cu post
  Şi zilnic c-o mie de predici.
  
  Şi, cînd într-o noapte cu pal luminiş
  De lună, părinţii-i dormeau, pe furiş
  Din pat ea se scoală şi iese-n ocol
  Încet, în cămaşă, desculţă,-n cap gol,
  Şi pleacă spre moară grăbită.
  Şi roata se-nvîrte şi surd vuiet dă.
  Deodată . tac apele, roata, ea stă :
  Cînd iese morarul, să-i caute de chip
  Dă-ncolo, dă-ncoace şi află sub şlip
  Sub roată pe Vica zdrobită.
  
  Mai bine sub moară de hrană la peşti ! .
  Tu n-ai citit cărţi cu novele domneşti,
  Tu n-ai învăţat a iubi ca-n salon,
  Cochetă-ntrupînd paragrafi de bonton :
  Să leşini, să plîngi în nimică.
  Cu inima caldă, cu sufletul viu,
  Cu-ntregul lor clocot de sînge, azi ştiu
  
    
  Puţini să iubească, şi tu ai ştiut,
  Dormi blînd ! Şi-n etern pe mormîntul tăcut
  Răsară-ţi crini albi, Rodovică !
  
  Sibiu, 15 mai 1888 
  
  Ceas-rău 
  Baladă 
  Pe cînd clopotul de sară
  Sună lung şi legănat
  La biserica din sat,
  Nina şade-n prag afară
  Şi-ascultînd cum bate rară
  Boarea-n crengile de fag,
  Fata toarce ; stînd pe prag
  
  Fata toarce ; Plinul fus uşor se-ntoarce Pe sub degete cu drag. 
  N-are Nina scumpă salbă,
  Nici înauriţi cercei,
  Că-s săraci părinţii ei, .
  Dar ea are faţă albă,
  Ca tăiată-n flori de nalbă,
  Oblu trup ca bradu-n plai
  Ea mai are ; păr bălai
  
  Ea mai are. Şi-apoi doi ochi, pentru care Două-mpărăţii să dai ! 
  Blîndă ea, ca faptul sării,
  Vara cînd e cer senin,
  Visător, cu un suspin,
  Ea priveşte-n latul zării
  Cum, din negrul depărtării,
  Vine-un nor, privind la nor
  Nina cîntă ; cu mult dor
  
  Nina cîntă, Şi-a ei gene tainic zvîntă Picurii din preajma lor. 
  Dar pe loc ea schimbă glasul
  Şi sileşte zîmbet plin
  Căci aude pas vecin ;
  Bate-n casă şase ceasul,
  Cînd s-opreşte-n tindă pasul :
  Lîngă fata tinerea,
  Mă-sa vine ; lîngă ea
  
  Mă-sa vine. Şi-o întreabă cu suspine : 
  . .Ce-i cu tine, draga mea ? !.
  
  . .Nu-i nimic ! răspunde fata,
  Mamă dragă, nu-i nimic !
  Pentru dragosti de voinic,
  Gata-i sapa şi lopata
  Şi făcliile stau gata,
  Căci o jale-ncetişor
  Îmi tot vine ; negru dor
  
  
  Îmi tot vine 
    
  Şi gîndesc cum c-ar fi bine, Mamă dragă, eu să mor !. 
  Fata zice şi zîmbeşte, Mă-sa greu a tresărit : 
  . .Vai de mine ! Ce-ai grăit ?
  Draga mamei, ce-ţi lipseşte ?
  Taci, că vraja te pîndeşte
  Cu păcat, de capul tău
  Să se lege ; cu ceas-rău
  
  Să se lege ; Nu-l chema, că te-nţelege ! Ne ferească Dumnezeu !. 
  . .Ceasul-rău . fata suspină .
  Unde-i, mamă, ceasul-rău ?
  Bun şi drept e Dumnezeu,
  Dar la toate-s eu de vină !.
  Zice Nina şi deşdină
  Din bălaiul păr buclat
  Roze două ; a sfărmat
  
  Roze două, Şi-n potop întreg de rouă Ochii ei i s-au scăldat. 
  . .Oh, tu ştii de bună seamă,
  Că din suflet îl iubesc
  Şi tu ştii că pătimesc
  Pentru Sandru, dragă mamă !
  Cît de cu iubiri mă cheamă
  Sufletul, să mi-l fac steag
  
  Pentru Sandru : cîte trag 
  Pentru Sandru ! El abia-i un copilandru, Vai, dar cît îmi e de drag ! 
  Cînd în sat porneşte hora,
  El mă jură p-un inel,
  Să-mi ţin ochii tot la el .
  Şi, ca fratele şi sora,
  Noi în ciuda tuturora
  Stăm cu glume, rîzători
  Pînă-n noapte ; şi din zori
  
  Pînă-n noapte, Purtăm vorbe tot în şoapte . Nu mi-l las, să mă omori ! 
  Vai, ş-aseară-n şezătoare
  El de mine s-a ferit,
  Mamă ! Parcă-i otrăvit,
  Ori drăguţă alta are !
  Tot rîdea cu fiecare,
  Numai mie nu-mi rîdea
  Vesel dînsul ; povestea
  
  Vesel dînsul, Pe cînd mie-n taină plînsul Brîu din inimă-mi rupea. 
  Tot aşa o seară-ntreagă Numai cu străine-a stat Şi făcea cu ele sfat, . Şi da semne să-nţeleagă 
    
  Că lui Nina nu i-e dragă ! Iar eu, mamă, suspinînd Stam pe laiţ ; tremurînd 
  Stam pe laiţ, Mai la foc, mai la opaiţ Ochilor de lucru dînd. 
  Dar duşmancele-s, măicuţă,
  Tot duşmance cum văd eu ;
  Căci ştiind necazul meu,
  Mi-a zis Fira lui Sulcină :
  .Ce ţi-ai pus de gînd tu, Nină ?
  Poate-n rîs te-a supărat
  Sandru doară ? te-a lăsat
  
  Sandru doară ? De, dar taci tu, surioară, Că mai sunt feciori în sat.. 
  Oh, şi Sandru, Doamne sfinte !
  El care de alte dăţi,
  Ar fi smicurit bucăţi
  P-acel om cu-aşa cuvinte,
  Tot rîdea ca scos din minte
  Şi-n batjocură privea
  Lung la mine ; ochi ţinea
  
  Lung la mine Şi cotind fete străine, Pricină de rîs făcea. 
  Mamă, pentru ce se ţine Sandru chiar aşa-nţinat ? 
  Ştiu că nu-i el de-mpărat !
  De ce-şi bate joc de mine ?
  Dacă-i place oarecine,
  Mai frumoasă de-a dorit,
  Las. să-i placă ; de-i orbit
  
  Las. să-i placă, Dar, de-am fost fată săracă, Pentru ce m-a amăgit ? 
  Aşa-i mamă oare-n ţară, Tot aşa-i în orice loc ? Dragostea-i numai de joc ? Sunt sătulă de joc dară !. Şi plîngea cu jale-amară Şi ţinea privirea-n jos Tot întruna ; dureros 
  Tot întruna Vărsa lacrimi, pe cînd luna Răsărea de dup-un dos. 
  . .Bată-l crucea, că s-arată !
  Vai de mine ! ceasul-rău !
  Ne ferească Dumnezeu !.
  Strigă mă-sa-nspăimîntată,
  Şi priveşte lung la fată,
  Lung, căci fata-ngălbenea
  Tot mai tare ; ea strîngea
  
  Tot mai tare Pumnii săi ; mă-sa-n rugare Pe toţi sfinţii miluia. 
    
  Dar copila hohoteşte ; Lasă caier, lasă fus. Veselă s-aruncă-n sus Şi tot cîntă şi horeşte Şi la mă-sa lung priveşte. 
  . .Hei, pe mine m-au hrănit Ceasuri-rele ; m-au iubit Ceasuri-rele.... 
  . . . . . . . . . . . . . . Pentru doruri tinerele, Multe fete-au nebunit ! 
  1888 
  
  La logodnă
  
  Baladă 
  . .M-aşteaptă Nora la palat ?
  Marcele, iute, iute !
  P-un cal, pe cel mai înfocat,
  Să fiu în trei minute !.
  Marcel s-a dus, el a venit ;
  La scări un cal, frumos gătit,
  Nechează, sare-n tropot.
  
  Pe cînd steluţe-n cer apun,
  Trill bate drum de-a dreptul,
  Se duce calul, cel nebun,
  Cît strîmt îi pare pieptul.
  Menard, ca şi Trill, o iubea
  
  Pe Nora ; doi, iubiţi de ea, Din doi s-alegi pe cine ? 
  Frumoşi şi nobili amîndoi, Război treb.e să poarte, Şi, cel ce biruie-n război, E cel iubit de soarte. Rivalii-ncruntă arma lor, Cîştigă Trill acest amor, Menard e-n pat de moarte. 
  . .Hei ! plîngă, geamă cel murind
  Şi mii de griji apese-l !
  Deasupra mea doi sori s-aprind
  Şi-mi văd sufletul vesel !
  Chiar azi, haihui ! eu voi chema
  Pe cel ce moare, hahaha,
  La joc, că-i azi logodna !
  
  Mă cheamă Nora la palat,
  Al ei sunt pe vecie !
  Cînd n-am rival, ea mi-a păstrat
  Întreg amorul mie !
  Menard e mort ; eu l-am ucis !
  Dar piară ! Pentru-un dulce vis
  Aş pierde lumea-ntreagă !.
  
  Greu suflă pieptul ; raze vii
  Apar în răsărituri,
  Se duce calul pe cîmpii
  Ca-n gînd, aşa ca-n mituri,
  
    
  Dar . iat-un lup ! Stă roibu-n loc,
  Nechează, sare plin de foc
  Şi-aleargă fuga spaimei.
  
  În piept sta capul, coama-n vînt,
  Crunţi aburi ies pe nară ;
  În scări piciorul, pe pămînt
  Un trup de conte ară
  Şi, cum ara, de el spăriat
  Aleargă dublu de turbat
  Spre punţi şi porţi fugarul.
  
  Acolo stă ; duc servitori
  În sală pe sfărmatul,
  Dar vai ! îl fulgeră fiori
  Şi nu-l încape patul.
  E Nora ea ? El e Menard ?
  Obrajii ei ca focul ard,
  Şi ochii lui ca focul.
  
  . .A fost rănit, dar nu din greu,
  Precum credeai tu, Trille .
  El azi trăieşte şi-i al meu !
  De mîine-n şepte zile
  Vom fi, amor în Crist jurat,
  Nevastă eu, şi el bărbat ;
  Azi, Trille, e logodna..
  
  . .Şi m-aţi chemat voi, să vă fiu
  Eu martor fericirii ? .
  Hah, iadule, că nu-s azi viu !.
  
  
  El crunt priveşte mirii, Se zvîrcole ca un copil ; Menard s-apropie de Trill Să-i lege rana triplă. 
  . .Pe mine vrei tu să mă legi ?
  Menarde, tu pe mine ?
  Dar n-ai ochi, n-ai, să mă-nţelegi
  C-aş rumpe azi din tine,
  Aş rumpe-n dinţi ? ! Vai fugi, vai fugi,
  Că-mi pari vampir, că tot îmi sugi
  Răsufletul din suflet !.
  
  Spre Nora-ntoarce-un ochi zdrobit : 
  . .Aşa să-l vezi, în rană
  Pierind, pe cel ce l-ai iubit,
  Tu fiară, tu Satană !.
  Apoi el moare blăstămînd,
  Căci lui îi pare ca şi cînd
  În rîs Menard i-ar zice :
  
  . .Hei ! plîngă, geamă cel murind
  Şi mii de griji apese-l !
  Deasupra mea doi sori s-aprind
  Şi-mi văd sufletul vesel !
  Chiar azi, haihui ! eu voi chema
  Pe cel ce moare, hahaha,
  La joc, că-i azi logodna....
  
  
  Hordou, 1886 
    17 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
  
  Sulamita
  
  La nucii din livezi m-am dus, Să văd ce e prin vale, Am mers la vii pe deal în sus Şi mi-am făcut o cale Pe cîmpii de către Damasc . De ce m-am dus eu oare La locul unde turme pasc ? Vă jur, fete fecioare, Să nu cercaţi voi a trezi Iubirea-n piept cu sila, Căci ea de sine va veni ! Cunoaşteţi voi copila Sionului ? Cine-i ca ea ? Frumoasă ca ea, cine ? Frumoasă eşti, iubita mea, Nici roza nu-i ca tine ! 
  Vai, las. să te mai văd, căci fierb Vii, scumpă porumbiţă, Sărind pe deal ca pui de cerb, Jucînd a ta cosiţă Prin crinii cîmpului, dar las. Să-ţi văd obrajii, dragă, S-aud fermecătorul glas ; Să tremur ziua-ntreagă Căci te aseamăn, roza mea, Cu roibii de la carul Lui Faraon . şi-am zis : Ca ea 
  Nici una n-află harul ! Oh, cît de drag ştii să zîmbeşti ! Plăcută eşti ca luna, Ca soarele curată eşti, Tu singură-a mea una ! 
  Al tău sunt eu, a mea eşti tu ! Am optzeci de regine. Dar nu-mi sunt dragi ca tine, nu ! Vezi, dragă, vara vine, Pe cîmpuri viţele dau flori Şi merele granate Se nasc, iubito, noi din zori Vom merge-n vii la sate. Dar trage-mă de mînă, hai, Cu fuga după tine ! La Baal-Hamon, la vii, să-mi dai Săruturi, fi-va bine ? De, beţi de multe sărutări, Ne va umbri smochinul, Ştii tu, c-a tale dezmierdări Mai dulci sunt decît vinul ? 
  Întoarce-te să te privim La joc între fecioare ! Voi, fete din Ierusalim, Vă jur pe căprioare, Să nu-mi rîdeţi voi draga mea E neagră Sulamita, Căci soarele-a privit la ea, Dar cine-i ca iubita 
    
  Lui Solomon ? Frumoasă eşti, Tu blîndă porumbiţă, Un crin în văi, aşa-nfloreşti ! Şi neagra ta cosiţă Ca purpura lui Dumnezeu, Cum fir de fir s-alege, Şi-n lanţ făcut din părul tău, Tu sclav ai prins un rege ! 
  Grădină-nchisă eşti, izvor Oprit ca sub pecete, Priveşte-o, tu uimit popor ! E soare între fete ! Ca un sigil ea mi s-a pus Pe inima rănită ; Cu văl p-obraz, la spate dus. Atît e de iubită, Ea, cea mai scumpă-ntre femei ! Cuvintele-i ca mustul, Ca palmul e statura ei Şi trupul ei ca bustul De fildeş în vestmînt safir Din piept pînă-n călcîie, Tu, Sulamito, deal de mir Şi munte de tămîie ! 
  Şiragul dinţilor tăi, des, Ca turmă păscătoare De oi nesterpe, care ies Şirag din scăldătoare ! C-un turn de marmur oare nu-i 
  Frumosul gît asemeni ? Şi ţîţele-ţi sunt ca doi pui De cerb ce se nasc gemeni ! Doi crini sunt buzele şi strat De flori îţi e obrazul ; Şi nu sticlesc înviorat Nici apele din iazul Lui Heşbon, ca şi ochii tăi, Pe faţa ta senină Ei seamănă cu porumbei Pe ţărm de apă lină ! 
  O, spune-mi, unde stai în văi Şi unde porţi tu turma ? Fugi, dragă, fugi de soţii tăi, Căci eu, pîndindu-ţi urma, Veni-voi către-miez de zi Tiptil preste coline, Acolo unde tu vei fi . Aş merge pentru tine Şi-n munţi cu pantere şi-n gropi Cu lei şi pe tot locul ! Oh, dă-mi să beau măcar doi stropi De vin, căci ard ca focul ! Cu ochii m-ai aprins detot ; Cînd gura ta zîmbeşte, Eu nici să mai respir nu pot Şi sîngele-mi vuieşte ! 
  Ai tăi fraţi, în mînia lor, Te-au pus străjer la vie ; 
  Cei răi cu gîndul, din popor, Ne-au zis într-o mînie : 
  . .Ea are rochia pînă-n pulpi. Ce vrea cu el băiata ? Sunt ambii tineri, dar sunt vulpi ! Veniţi să prindem fata !. De ce aşa ? Căci m-ai iubit. Vigilii de la poartă Bătutu-te-au şi te-au rănit De te-au lăsat mai moartă ; Oh, nu ieşi-n Ierusalim, Căci ei îţi rump vestmîntul ! 
  Dar ce ne pasă ! Ne iubim Chiar de-ar pieri pămîntul ! 
  Şi noaptea eu la voi am mers, Tu nobilă mireasă, La poartă rugătoru-mi vers Cerea să intr-un casă. Şi tu mi-ai zis : . .M-am dezbrăcat Şi cum să mă-mbrac iarăşi !. Şi-atunci tu toat-ai tremurat. Mîncaţi şi beţi, tovarăşi, Că eu d-acum nu sunt cu voi ! Mă bate noaptea vîntul Şi, cum sunt plin de-a nopţii ploi, Îmi picură vestmîntul, Şi părul meu de rouă-i ud . Voi, patimi, mai dormi-veţi ? Deşteaptă-te, tu vînt de sud, Ridică-te, tu crivăţ ! 
  Eu ard în flăcări, ard detot ! Prin mii de mări aş trece, De-aş şti că ele-n parte pot Iubirea să-mi înece ! Aş vinde sceptru şi popor Şi-n joc mi-aş pune soartea, Dar bine ştiu c-al meu amor Mai tare-i decît moartea ! Ca iadul, gelozia lui Atît e de turbată : De ce nu poţi oare să-ncui Şi-amorul sub lăcată ? ! Veninul dragostei îl sug Şi-s bolnav de iubire, Căci tu m-opreşti, d-aş vrea să fug. Cu-o singură privire ! 
  Fugi tu de mine, fugi, căci eu Nu pot fugi de tine ! O, daţi-mi vin şi must să beu, Să-nec durerea-n mine ! Atîta farmec d-unde-l ai ? Tu cea mai dragă floare, Eu tremur cînd te văd şi vai, Cînd nu te văd mă doare ! Oh, cînd va face Dumnezeu Văpaia să se stîngă Şi stînga mea sub capul tău Şi dreapta să te strîngă ? Nu mi-ar păsa de m-ar ved O lume ; să mă vadă ! 
  Oh, dac-ai fi tu sora mea, Te-aş săruta pe stradă. 
  * 
  Era-n amurg. Şi Solomon Cînta pe Sulamita. Castelul nalt de pe Sion, Frumos împodobita Cetate, strălucea-n amurg Cu turnuri de metale, Şi s-auzeau domol ce curg Pîraiele din vale. Sub nuci, sub boltuitul arc De frunze, sta poetul, Şi-un vînt pribegitor în parc Bătea-n frunziş duetul. Dormeau toţi cei din Israel, Şi noaptea ea venit-a, Tîrziu în noapte însă el Cînta pe Sulamita. 
  
  Nebuna
  
  Voi o vedeţi fugind prin sat, Cu zdrenţele şiroi, Desculţă-n ger, cu ochii supţi, De cine rîdeţi voi ? Şi după dînsa curioşi, 
  De ce fugiţi în roi ? 
  Ce fel de rîu v-a făcut ea De-i faceţi rău ? Scuipînd În urma ei, o huiduiţi Cînd iese-n drum, şi cînd Vă vine-n prag flămîndă, voi O bateţi înjurînd. 
  Îi ştiţi povestea ei ? De-o ştiţi, Ce mult vă cred mişei. Dar nu ! Atunci aţi fi miloşi, Cu dînsa, dragii mei, Veniţi dar, vreau azi să vă spun Povestea vieţii ei. 
  Pe deal, în revărsat de zori, Un bucium repetat Da sunet, şi lătrau zăvozi ; Bărbat lîngă bărbat Ieşea din văi, suia pe culmi Cu groful la vînat. 
  Sărmani iobagi ! Un sat întreg Cu sila-n codru dus, Pe placul unui domn nebun ! Şi sus şi tot mai sus Treceau, purtînd în ochi grăbiţi Un cerb pe goană pus. 
  Şi şir de şir gonaci stăteau În umbră de copaci, 
    
  Şi contele pe-un tînăr cal Da frîu ca dus de draci, Dar iată ! Calul sub picior A prins p-un biet gonaci ! 
  Arama potcovită,-n piept Un larg mormînt făcu, Au stat iobagii marmor toţi, Dar Arpad groful nu : Zburînd pe cal privea-napoi Cu rîsete, huhu ! 
  Luptîndu-se cu moartea, el În pat se zvîrcolea, Şi biata mă-sa ! Vezi-o azi Cum plînge-n hohot ea ? Acelaşi plîns, pe care-atunci Sărmana îl plîngea. 
  Sărmana ! Şi vă bateţi joc De traiul ei d-acum ; Dar mama voastră n-ar putea S-ajungă oarecum Nebună ? V-ar plăcea s-o ştiţi De rîs obştesc pe drum ? 
  Oh, leacul ! unde-i ? Din pămînt, Din foc ea l-ar fi scos ! Erau săraci. Bărbatul ei, De mult bolnăvicios, Zăcea şi el, puteai de slab 
  Să-i numeri os de os. 
  Pe laiţ fecior, părinte-n pat, Pe răni al cîrpei nod, Şi-n vatră focul stîns de mult Şi nu-i porumb în pod : Trei zile, iar a patra zi Doi morţi sub un prohod ! 
  Iar azi cînd se trezeşte-n ea Nelimpedele gînd Al morţii lor, ce rîs aflaţi În plînsul ei ? Urlînd Morţeşte, biata, iat-o iar, De zid cu fruntea dînd 
  Şi vezi cum face gesturi ea, Aşa precum în joc, Dezmierzi copii ? Cum rîde ea, Ca omul în noroc ? Apoi răsare blăstămînd : Şi-i varsă gura foc. 
  Rusanda e, copila ei ! În uşa tinzii-n prag, O dezmierda ea nopţi întregi Ca un odor pribeag, Ea singură i-a mai rămas Din tot ce-avuse drag. 
  Privindu-şi fata, îi părea Şi traiul mai domol. 
    
  Frumoasă, ca un sfînt potir P-al schitului pristol, Şi harnică, din ceas în ceas Umplînd al casei gol. 
  Dar într-o zi, la casa ei S-abate un argat : 
  . .Vrea domnul o cămaşă-n flori Cu portul de la sat . 
  Tu, Sando, coşi cea mai isteţ, Să mergi dar la palat !. 
  S-a dus. Dar Arpad, el fierbea De patimi păgîneşti. 
  . .De ce-ncui uşa ? Ce vrei tu ? Turbatule ce eşti !. 
  Şi capul ea şi l-a zdrobit De drugii din fereşti. 
  A fost prea mult ! Cînd i-au adus Pe Sanda doi argaţi, Ea n-a mai plîns, a stat ca stan. Cu pumnii ridicaţi, Cu gura plină de blăstăm, Cu ochii îngheţaţi. 
  Eşti om nebun, cînd vrei să porţi Întreg onorul tău ! Nimic nu-i sfînt ! Căci cei tari pot Sili pe slabi la rău. 
  Şi domnii sunt d-aceea tari, 
  Căci rîd de Dăumneîzeu ! 
  Şi-aici i-a izbucnit din ochi Plînsoarea bob de bob, Şi jos, săcată de simţiri, 
  Căzu ea toată zdrob.
  Domn groful, domn şi Dăumneîzeu,
  Ei ambii rîd de rob.
  
  Şi noi ? Să rîdem înjurînd Pe robi ? De ce pe ei ? De ce nu domni ? Giganţi în drept Şi-n suflete pigmei. Cu crucea-n mîini sa pălmuieşti Pe domni ca pe mişei ! 
  
  În biserică
  
  O, prinde-mă de mînă, iubito, şi mă du
  Aproape, să ne fie vecin iconostasul, .
  Sub bolţi între columne molatic sune-ţi pasul,
  Şi eu voi fi cucernic cît eşti de blîndă tu.
  
  Atîta sunt de rece, mă-nfior să o spun.
  O, dacă ştii tu, Fanny, că-mi eşti atît de dragă,
  Tu poţi să mă cutremuri în firea mea întreagă,
  Din cît sunt rău, iubito, o, vino, fă-mă bun !
  Eşti tare, cît să-mi spulberi a sufletului mumii
  Cu cel mai gingaş tremur al ochilor azuri,
  
    
  Tu risipeşti c-un zîmbet a mele-nvăţături, .
  O, vino şi-mi răstoarnă pe toţi savanţii lumii !
  
  Credinţele-mprăştiate le voi uni mănunchi,
  Din patima iubirii mă voi renaşte iară,
  Ca-n sufletul meu veşted speranţa să răsară,
  Voi sta cu tine, dragă, alăturea-n genunchi
  În faţa sfintei mame, sub bolţile-ncrustate
  D-albastrul zugrăvelii ; şi-o cruce sărutînd,
  Mă vei vedea, iubito, pe piatra goală stînd,
  La candela eternă cu mîini împreunate.
  
  Şi eu voi prinde ruga din piul tău respir,
  Precum din gura mamei copilul ia cuvinte
  Să zică tot aceea ce zice ea nainte ;
  Pristol îmi vor fi ochii şi gura ta potir.
  Atît de ideală, blîndeţa ta mă-mbete
  Să simt în ea căldura vangheliei lui Crist,
  Şi crede-te-voi înger, cum ştii să zîmbeşti trist
  Şi-ţi scuturi alba frunte sub Dunărea de plete.
  Vorbeşte-mi de speranţă, de rai şi Dumnezeu,
  De tot ce nu-mi încape în inima pustie :
  Ce n-am crezut d-a pururi, eu îţi voi crede ţie,
  Şi face-mi-voi o dogmă din tot cuvîntul tău.
  Mă va-nspira de nobil al ochilor tăi plimbet
  Şi-atîta poezie din ochi am să culeg ;
  Zîmbindu-ţi inocenţa din sufletul întreg,
  Eu voi cunoaşte raiul din fiecare zîmbet.
  
  Voieşte numai, dragă, şi-atît de bun voi fi !
  Eu nu iubesc pe nime, sunt lut sălbatic, Fanny,
  
  Dar cere-mi tu, şi vecinic îmi voi iubi duşmanii,
  De-mi zici să iubesc pietre, eu pietre voi iubi.
  Tu poţi să mă cutremuri în firea mea întreagă !
  Din cît sunt rău o, vino, cuprinde-mă-n sublim,
  Fă tot ce vrei din mine ! De-mi pari un cheruvim,
  Îmi fac din tine idol şi-atît îmi eşti de dragă !
  
  Oh, prinde-mă de mînă, iubito, şi mă du
  Aproape, să ne fie vecin iconostasul, .
  Sub bolţi între columne molatic sune-ţi pasul,
  Şi eu voi fi cucernic cît eşti de blîndă tu.
  
  
  Romanţă
  
  Negura nopţii doarme pe mal,
  Ca răzbunarea unor blestemuri,
  Reci sunt de crivăţ negrele vremuri, .
  Te voi cuprinde ca să nu tremuri,
  Dragă, şi-al feţii rumăn oval
  Culcă-l la pieptu-mi, stînd visătoare.
  Ochii tăi negri îmi vor fi soare,
  Şi prin săruturi, iubita mea,
  Te-oi face caldă de-ţi va părea
  Orişice crivăţ vînt de răcoare.
  
  Vino cu mine ! Tînăr sunt eu,
  Tu eşti frumoasă, floare de nalbă !
  Noaptea voi face-o să-ţi fie albă,
  Din stele roşii face-ţi-voi salbă,
  Brîu îţi voi face din curcubeu .
  
  272 
  Să te cunoască îngerii soră !
  De te vor prinde zilele-n horă,
  Cea mai frumoasă zînă vei fi
  Şi-a lor crăiasă îţi va găti
  Rochii de purpur din Auroră.
  
  Soarele-n Osturi are palat,
  Cît de idilic stă-n orizonuri !
  În tot tabloul el are tonuri,
  Numai credinţa află-n el tronuri,
  Numai amorul e-ncoronat.
  Acolo nimeni nu cîntă solo,
  La toate ţine duet Apolo .
  O, şi-aici lumea cît e de rea !
  Acolo-n Osturi, iubita mea,
  Vino să mergem şi noi acolo !
  
  Sonete de lux 
  I
  
  CURRICULUM VITAE
  
  Puţin ne pasă cine-i, al cui, şi cum îl cheamă.
  El a trecut liceul cu cea mai slabă notă,
  Apoi s-a făcut actor. Dar faţa-i idioată
  N-a încîntat pe nimeni, cel mult pe cîte-o damă.
  
  A-ntrat apoi în oaste şi-a stat, cum bag de seamă,
  
  În lazaret trei toamne, pus bine de-o cocotă.
  Ieşind, a scris novele, dar n-a scris bun o iotă ;
  Apoi s-a făcut pictor şi-artist de panoramă.
  
  Cu timpul un istoric i-a dat să scrie c pii,
  Dar nu ştia sintaxa, scria ca-n timpul mitic .
  S-a hotărît în urmă să-şi deie ortul popii.
  
  S-a spînzurat ! Dar bietul rămase paralitic,
  Că l-au tăiat din ştreanguri, şi-atunci ştergîndu-şi stropii
  P-obraz, şi-a dat de petic, fondînd un ziar critic.
  
  II
  
  VIZITE
  
  Vrei tu să fii eroul saloanelor ? Ascultă.
  Tot ce ştii nou, vorbeşte. Sfîrşind, schiţează harta
  Laplandei, apoi spune ce regi au fost în Sparta,
  Ce preţ are făina, pe scurt fă vorbă multă.
  
  A sta deoparte singur tăcînd e o insultă.
  Mergi dar şi-ndrugă mofturi cu Miţa ori cu Marta ;
  De pleacă vreo cocoană, dezvoltă-ţi toată arta
  De critic, clevetind-o că-i slută şi incultă.
  
  Zîmbeşte şi aprobă, orice prostii să-ţi toace
  Stăpîna casei, vesel primeşte-i tot reproşul ;
  Dar cînd începe doamna distrată să se joace
  
  Cu micul ei ceasornic, e semn că-ţi dă paşoşul.
  
    18 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
  274 
  Atunci .bonjour. încolo, .bonjour madam. încoace Şi zi : .la revedere . cînd va-nvia strămoşul !. 
  III 
  CRESCIT EUNDO 
  Ce-i drept, e drept, poete ! Şi-ţi spun : eşti de talent ! Dar iartă-mi vorba asta (humanum est errare Şi toţi avem defecte) . în fond, mi se cam pare, Că eşti prea slab, şi stilul ţi-e prea neconsecuent. 
  Eşti prea banal, zic unii. Eu nu sunt competent Să judec tot ; fireşte, greşeli de conjugare Pentr-un talent ca tine sunt oricum lucru mare . Şi-apoi, o ştii tu însuţi, n-ai nici un sentiment. 
  Că eşti naiv, n-ai formă, e rău, dar tot mai trece Şi nu-ţi imput nici limba, dar gustul . ah, a fost În drept să zică lumea, că eşti prea gol, prea rece ! 
  Încolo versuri bune, cam rari şi fără rost . Din unsprezece versuri de n-ai fura tu zece ! Ce dracul ! Furi întruna şi furi aşa de prost ! 
  IV 
  DOC. X 
  Trei zile-a stat în peşte vestitul profet Iona, Şi-a fost el pentru asta savant ihtiolog ? 
  Iar X e matematic şi mare pedagog
  Fiindc-a stat şi dînsul trei zile prin Sorbona ?
  
  Cînd era mic, de dînsul prinsese groază bona :
  Spunea prostii mai zdravăn decît un filolog .
  Iar azi cu tot refrenul : .aşa-i, cum zic, mă rog.,
  Nu ştie domnul doctor ce-i tropicul şi zona.
  
  De-a scris numai trei rînduri, sub nume el şi-a pus
  Şi diploma, subscrisă altcum de vrun Gambrinus.
  Iar de-ai vorbit cu dînsul, sunt sigur că ţi-a spus
  
  De zece ori, că-i doctor în cosinus şi sinus.
  Şi te-ai convins ! Prostia e uneori un plus
  Al minţii, însă mintea lui X e proastă-n minus.
  
  V
  
  POLEMICĂ LITERARĂ
  
  Susţii că Iuliu Cezar mînca des murătură ?
  Stupidule ! Citeşte în pravila Moldovei.
  Ce ? .Slav. e rădăcina ceaslovului şi-a slovii ?
  Şi morcovii-s dactilici ! Curat caricatură.
  
  Tu zici că fur citate ? Dar toţi măgarii fură !
  Şi nici nu-i furt : în dogme oprescu-l blagoslovii !
  De mai repeţi citatul grecesc : .Quod licet bovi.,
  La proxima-ntîlnire îţi vîr umbrela-n gură.
  
  Eşti idiot ! De vorbă nu stau c-un de-alde tine,
  
    
  Dar dacă nu-ţi ţii gura, să ştii că-s hotărît Să-ţi scriu d-acum răspunsuri lipsite de ruşine. 
  Şi de mai vii cu fleacuri, eu vin numaidecît Cu altele, că-n urmă de ştii să-njuri, te ţine Că şi eu ştiu ! Şi-aibi grije că-ţi sar odată-n gît ! 
  
  Inima mamei 
  (după o legendă franceză) 
  Era băiat frumos la chip şi blînd,
  El a venit acasă azi oftînd ;
  Şi mamă-sa, văzîndu-l supărat,
  L-a strîns la piept, pe ochi l-a sărutat
  Şi-a zis, privind cu drag în ochii lui :
  
  . .Tu ai ceva pe suflet şi nu-mi spui !
  Parcă te temi că-ţi mustru gîndul tău,
  De ce nu-mi spui ? Nu vezi cît eşti de rău !.
  Şi ea plîngea, cum plînge fiul mic,
  Şi-a plîns şi el, şi n-a răspuns nimic.
  
  Să-i spuie mamei ! Da, cînd a plecat
  De la iubita lui, el revoltat
  Venea nebun şi dus d-un singur gînd
  S-ajungă lîngă mă-sa mai curînd,
  Să-i spuie tot ! Dar cînd a fost în prag,
  A stat pierdut în loc . o, laşul ce-i !
  Azi îl ardea privirea cald-a ei,
  Şi braţele-i, care-l strîngeau cu dor,
  Azi îl durea îmbrăţişarea lor,
  
  Şi toată vorba mamei îl durea .
  Şi silnic el s-a smuls de lîngă ea.
  El a fugit de mă-sa. Abătut,
  O-ntreagă zi pe lunci el s-a pierdut
  Şi la iubita lui el se gîndea,
  Şi la cuvintele ce le-a zis ea :
  .Eu voi iubi pe unul dintre toţi ;
  Din pieptul mamei tale, dacă poţi
  Să-mi dai tu inima . al meu vei fi !
  Voiesc un talisman ! De voi iubi,
  Să fiu iubită ! Vreau să ştiu cum eşti,
  Eu cer un singur semn, că mă iubeşti !.
  Şi el s-a îngrozit de-acest cuvînt !
  Ea-şi bate joc de ce-avea el mai sfînt,
  Şi, ca d-un demon, el s-a rupt de ea,
  Dar o iubea nebun, el o iubea
  Mai mult acum . fără-nţeles
  Vorbea cu sine, şi gemea mai des ;
  Şi se-ngrozea de gîndul că-ntr-o zi
  Această fată-l poate birui.
  Să-şi piardă mama-n chip atît de laş,
  De două ori să fie ucigaş !
  Şi-a doua zi s-a dus şi-a întrebat
  Pe draga lui, dar ea şi-acum i-a dat
  Răspunsul vechi. Şi el gemea plîngînd
  Şi nu putea să fugă d-acest gînd .
  Şi nouă nopţi cu gîndul s-a zbătut
  Şi-n urmă-a dus iubitei ce-a cerut.
  
  El n-a putut să plîngă şi-ar fi plîns,
  
    
  În mînă tremurat ţinea, dar strîns Odorul drag, o inimă . şi-a cui ? Aceasta este răsplătirea lui ! Ea l-a iubit, ca ochii ei, şi blînd Plîngea şi ea, cînd îl vedea plîngînd, Şi şi-ar fi dat şi capul pentru el : Şi-acum o răsplăteşte-aşa mişel ! El nu mai are mamă ! El a pus Iubirea unei fete mai presus D-a mamei lui . ce mult a dat Şi-n schimb el nu ştia ce-a cumpărat ! Fiori simţea cum îl îneacă reci ; Îi răsunau blestemele de veci A mamei, numai şoapte fără glas, El o simţea venind cu pas de pas Pe urma lui, el o vedea plîngînd Cu degetul spre dînsul arătînd . Şi-atunci, d-atîtea gînduri abătut, Împleticindu-se, el a căzut În drum, ţinîndu-şi talismanul strîns La piept. Şi-un glas amestecat cu plîns A răsărit atunci înduioşat Şi plin d-o milă dulce l-a-ntrebat : 
  . .Tu te-ai lovit, iubitul meu ? Să-mi spui !. 
  Era inima moart-a mamei lui. 
  Cornul 
  Baladă germană 
  Cum geme-ntreg Tirolul de vuiet de bătăi ! O singură colibă stă pacinică în văi. 
  Şi-ntr-însa plînge-o mamă. Ce bine şi-a pierdut ? Ea plînge că bărbatul în luptă i-a căzut. 
  Şi cei doi fii ai mamei căzură la hotar ; Cel mic îi mai trăieşte şi chinul ei amar. 
  Un fiu de-ţi mai rămase, la pieptul tău să-l strîngi, Tu eşti încă bogată, tu mamă, de ce plîngi ? 
  Şi-auzi ! Ce sunet trece puternic, plin de foc ? De ce-a tresărit mama, stînd galbenă pe loc ? 
  . .Auzi, măicuţă dragă, ce glas a răsunat !. 
  . .E nuntă, dragul mamei, sunt clopotele-n sat !. 
  . .Măicuţo, nu e cîntec de nuntă ce-aud eu !. 
  . .Vor fi ducînd la groapă p-un mort, iubitul meu !. 
  . .E corn, iubită mamă, nu-i cîntec de mormînt, Cunosc eu acest sunet şi ştiu şi acest cînt ! 
  
  Prin văi şi munţi cu vuiet întîi cînd a sunat, Ne-a strîns în braţe tata şi grabnic a plecat. 
  Şi-apoi d-a doua dată cînd a trecut sunînd, Doi fraţi ai mei plecară, că ei erau la rînd. 
  Şi-acum el sună iarăşi, să plec armat şi eu, Cei morţi şi-au făcut rîndul şi-acum e rîndul meu ! 
  E rîndul meu, măicuţo, dă-mi armele din cui, Tirolul să mi-l apăr, să-i apăr munţii lui, 
  Acolo unde-n luptă vitejii cad mereu . Rămîi cu bine, mamă, rămîi cu Dumnezeu !. 
  El grabnic află arme şi-n noapte s-a pierdut, Şi mă-sa plînge dusă şi cornul a tăcut. 
  
  Legenda trandafirilor
  
  O mamă tînără-ntr-un sat
  Al Indiei, trăia iubită
  De soţul ei şi fericită
  De multe cîte i s-au dat.
  Statornică-i trecea viaţa,
  Cum trece-n farmec dimineaţa
  P-un cîmp frumos şi plin de flori.
  Şi i-au dat zeii-ndurători
  Un copilaş, ca el să fie
  Cea mai înaltă bucurie
  În traiul ei de rău scutit.
  
  Dar într-o zi s-a-mbolnăvit
  Cel dezmierdat din mînă-n mînă,
  Şi s-a zbătut o săptămînă
  Şi-a opta zi el a murit.
  
  Din lut era ; s-a-ntors în lutul Creării noastre-a tuturor ! Şi mama-şi blestema trecutul Şi se-ngrozea de viitor : Vedea întreaga ei viaţă Un cîmp pustiu, prin care ea Cu multă plîngere-şi ducea Durerea timpului de faţă. 
  Şi cu copilul mort la piept, Aleargă nebunită mama Şi la picioarele lui Brama În templu ea se duce drept. Cuprinde gleznele măreţe A zeului cu patru feţe Şi-n hohot tînguios de plîns, Obrazul şi-l lipeşte strîns De piatra cea din veac cioplită. 
  . .Tu, patimă nebiruită
  A dragostei, ce-o ai de noi,
  Părinte ! de ne dai un bine
  De ce-l ceri iarăşi înapoi ?
  O, lasă-mi viu copilul, Doamne !
  De ce m-alungi tu cu dureri
  Din ziua caldei primăveri
  În noaptea pustiitei toamne ?.
  
  Şi-atunci prin templul luminat
  Un sunet vîjîind scoboară,
  Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară
  
  Şi-n piatră Brama s-a mişcat : 
  . .Femeie ! Eu sunt mila milei, În stînga am lumina zilei Şi vorbele, în dreapta port Lumina gîndului şi fapta . Îmi voi deschide dară dreapta Ca să-ţi înviu copilul mort ! 
  Tu mergi şi cată pe pămînt
  O casă-n care niciodată
  N-au fost dureri şi nici nu sînt,
  Şi-acolo pune jurămînt
  Că ai să plîngi viaţa toată ;
  Că de lumină vei fugi,
  Fiind d-a pururi supărată,
  Că n-ai să rîzi cît vei trăi .
  Cel mort atunci va fi în viaţă !.
  
  Şi cu nădejdea scrisă-n faţă
  Ea pleacă, şi din sat în sat
  Prin toate casele-a-ntrebat.
  Şi a găsit în casa ceea
  Că p-un fiu mort plîngea femeia,
  Şi-ntr-altă casă plini de dor
  Copiii plîng pe mama lor,
  Şi un bărbat în casa asta
  Plîngea că i-a murit nevasta.
  Şi nici o casă n-a găsit
  
  Fără dureri, un loc scutit.
  Şi s-a întors la templu mama,
  
  . .Nu-i nici o casă-n lume, Brama,
  Scutită de dureri şi-amar.
  Părinte-al vieţii, e-nzadar,
  D-aş alerga prin lumea toată .
  O, lasă-mi viu copilul, tată !.
  
  Şi ca un tunet depărtat,
  Prin templul sfînt s-a ridicat
  Un vuiet aspru de furtună
  Şi-un glas puternic : . .Eşti nebună !
  Vreai întuneric ? Dar să-mi spui,
  Poţi face-ntunecime plină,
  În locul unde nu-i lumină ?
  Şi întuneric unde nu-i
  Tu faci lumină ? Zile triste
  Fără plăceri tu cum le crezi ?
  Şi de există alb, nu vezi
  Că negru-l face să existe ?
  Aceasta tu nu o-nţelegi ?
  Vrei pentru tine alte legi ?
  Dar pentr-un om stricat la minte
  Nu schimbă zeii ce-au făcut .
  Ce-a fost în veci ce au trecut,
  În veci va fi de-acu nainte,
  Şi cei vii de vor înceta
  Să rîdă, blestămîndu-şi soartea,
  Cei morţi din groapă s-or scula
  Şi-or rîde ei ! Nimic nu-i moartea,
  Viaţa-i tot ! Auzi cuvîntul :
  Nebunii n-au nimic d-ajuns !.
  
    
  Şi biata mamă n-a răspuns .
  Plîngînd a-nmovilit pămîntul,
  Pe fiul ei l-a dat lui Iama.
  Şi-a plîns o zi întreagă mama,
  Mormîntu-n braţe ea l-a strîns,
  Şi-o noapte-ntreagă a tot plîns.
  Şi-a tresărit în zorii zilei
  Şi-o clipă s-a pierdut în vis :
  O mîngîiere i-a trimis
  Din ceruri Brama, mila milei !
  Din lacrimile plînse-n zori
  A răsărit o albă floare,
  Şi peste noapte-a ei plînsoare
  S-a prefăcut în roşii flori.
  Erau frum.seţile luminii .
  Dar aveau spini, şi-atîta ce-i ?
  Ea, biata, nu mai vede spinii
  Şi-adună flori, şi mîna ei
  Îi sîngeră, dar nu o doare,
  Că pentru-un spin avea o floare .
  
  Aşa e scris în cartea sfîntă
  A legii legilor. D-atunci
  Răsar aceste flori pe lunci.
  Flăcăii-n poezii le cîntă
  Şi le slăvesc d-atunci pe drept,
  Nevestele le pun la piept
  Şi fetele le pun în plete.
  Şi-n templul zeilor doi miri
  Împodobesc cu flori vestmîntul
  Şi mame triste pe mormîntul
  
  Copiilor pun trandafiri.
  De ei cine-şi ascunde faţa
  De teamă că de ghimpi sunt plini ?
  Şi dacă viaţa are spini,
  De ce te plîngi că-i rea viaţa ?
  
  
  Ziua-nvierii
  
  E soare-n cer şi cîntec de clopote e-n sat
  Biserica e plină de cei cari au plecat
  Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune
  Sunt Paştele ! Văzduhul e parc-o rugăciune,
  Şi totu-i sărbătoare pe deal şi pe cîmpii,
  Cu flori şi cu izvoare, cu glas de ciocîrlii :
  El, El dă zilei farmec şi farmec dimineţii,
  El morţii dă repaos, dă dragoste vieţii !
  
  Dar colo într-o casă la margine de sat
  Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat,
  Nici loc măcar de-astîmpăr în ceasul Învierii.
  Cu faţa pustiită de viforul durerii
  Ea stă-n genunchi de pază bolnavului culcat
  În leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat
  De-o dungă răbdătoare, cu mîinile sub dînsul.
  Ea, veselă de-a pururi, abia ştiu ce-i plînsul
  În zilele fetiei, şi-un gînd o-nsenina
  De cînd e măritată : că Domnul îi va da
  O fată, drăgălaşă, cu ochii de cicoare
  Ca tată-său, şi blîndă şi vecinic zîmbitoare
  
    
  Ca mă-sa ! Puişorul ! Oh, bine ce va fi !
  Şi va zîmbi copila cînd mă-sa va zîmbi,
  Şi una o să-ndemne la rîs pe ceealaltă.
  O vede mică-n leagăn, şi inima-i tresaltă,
  Şi-i creşte fata, creşte, bujor şi ghiocel,
  Şi uite-o cum se-ncearcă să steie copăcel
  Şi bîlbîie şi cade, dar rîde şi se scoală.
  Ce veselă-i cînd vine să-şi puie capu-n poală
  La mamă-sa şi-ndrugă cuvinte de-ale ei.
  Şi creşte ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i ?
  Cît masa e de naltă, şi-ajunge la zăvor
  Şi singură-şi deschide, cînd iese-n foişor.
  O vede-n gînd şi rîde şi tremură nevasta .
  O, Doamne, tu eşti mare, şi dulce-i viaţa asta !
  
  Dar a venit copila s-o-nveţe cum să plîngă,
  Să-i frîngă rostul vieţii şi sufletul să-i frîngă
  Prin zbuciumul durerii ; . de două săptămîni
  Copila mamei n-are răsuflet în plămîni
  De multă izbitură şi nopţi făr-alinare.
  Degeaba-i mai descîntă, că leac într-asta n-are,
  Şi slujbele-s degeaba şi macu-n aşternut
  Şi vinerile mă-sa degeaba le-a ţinut.
  Şi i-a citit şi popa, dar nu i-a fost de samă !
  Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă
  În braţe cu odorul, sub sfîntul pătrahil
  Şi tot nu prinde suflet sărmanul ei copil.
  
  E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.
  E prea păcat de moarte ca nimeni să nu fie
  Din casă la-nviere, . şi s-ar fi dus şi ea,
  
  Dar azi se liniştise copila şi dormea.
  Cum sta aşa pe leagăn cu fruntea pe o dungă,
  O-nvinge oboseala şi fierberea-ndelungă,
  Pe-ncet ea-nchide ochii : e cald şi e frumos
  Şi-n geamuri bate cerul cu soare şi miros,
  Şi ea de nedormire e galbenă şi frîntă,
  Şi-i linişte-n odaie, şi clopotele cîntă...
  Ah, iată cum aleargă de-a lungul unui plai
  Copila mamei, albă ca îngerii din rai
  Şi capul mic şi vesel pe spate şi-l aruncă !
  E linişte pe dealuri şi cîntece pe luncă
  Şi fete-n haine-albastre, ca cele de-mpărat,
  Se joacă-n scînteierea văzduhului curat
  Pe sus, năluci frumoase cu fulgere încinse.
  Copila mamei-n zarea cîmpiilor întinse
  Tot face semn să vie şi mamă-sa la ea.
  Şi mama pleacă grabnic şi parcă se ducea
  Pe sus, plutind pe aripi, şi nu putea s-ajungă !
  O ţint-aşa de-aproape şi-o cale-aşa de lungă !
  Dar uite-acum ! Din vale vin popi, cădelniţînd,
  Şi-n capetele goale creştinii vin cîntînd :
  Sunt toţi bătrîni ca vremea, iar preoţii nainte
  Sunt mai bătrîni şi cîntă, dar slabele cuvinte
  Abia răsar din gură ş-apoi pierdute mor
  Prin bărbi tremurătoare ; iar cîntecele lor
  Răsună ca din peşteri, fac vuiete-necate
  Ca plîngerile toamnei prin frunzele uscate.
  Şi mama-şi face cruce, s-apropie un pas
  Dar cînd zăreşte mortul rămîne fără glas,
  Copila ei pierise, şi-o vede că-i aproape,
  Copila e sub giulgiuri şi-o duc ca să i-o-ngroape...
  
  Ea sare buimăcită şi-apucă vrăjmăşeşte
  Copila, o ridică din leagăn, o priveşte
  În ochi : ei sunt de sticlă şi morţi ca de pămînt,
  O ţine sus, dar capul copilei cade frînt,
  O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrundă,
  Cum ţii de piept pe unul şi-l scuturi să-ţi răspundă,
  Şi-o strînge furtunatic . un urlet a gemut,
  Era durerea mamei, că ei i s-a părut
  C-aude roata morii şi roata stă deodată.
  Se uită lung în giuru-i, se-ntoarce-nspăimîntată,
  Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns
  D-un fulger : parcă vede în cas-aici ascuns
  Duşmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume
  Bărbatul şi copila, pe dragii ei din lume.
  
  . .Să nu ne laşi, măicuţo !. îi zice de la piept
  Copila ei cea moartă, . .Nu, nu ! răspunde biata,
  Te apără măicuţa, pe tine şi pe tata !.
  Şi strînge-apoi copila la sufletul ei plîns,
  Că moartă să nu fie, murea de-atîta strîns,
  Şi iese cu ea-n braţe, spre sat apoi s-abate .
  Cu ochi aşa năprasnici, cu mîinile-ncleştate,
  Aleargă, ţine drumul bisericii, şi-n drum
  Se dau creştinii-n lături, cruciţi, că văd acum
  Ce n-au văzut în viaţă : văd groaza şi păcatul
  Dar ea aleargă-ntruna să-şi apere bărbatul,
  Căci el acolo-i singur, şi dacă va sosi
  Duşmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.
  
  Cucernici stau creştinii, în pace şi iubire, Smerit plecînd genunchii şi limpedea privire, Iar clopotele cîntă ; . d.odată ei tresar : 
  Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,
  Năvalnică s-azvîrle să-şi facă drum cu sila
  Şi spaima face vuiet şi jalnic ţipă mila
  Din tinda-ndesuită de-o lume de femei.
  S-abat în două laturi creştinii-n drumul ei,
  Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.
  Cu ochi aşa năprasnici, cu mîinile-ncleştate
  Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,
  Desculţă, nedormită, şi hainele ei spun
  Că nu e semn a bine, că-i blestem şi pierzare,
  Pedeapsă peste dînşii, în ziua asta mare.
  Ea însăşi buimăcită în jurul ei privea,
  Căci îşi pierduse capul şi nu-şi mai pricepea
  Cărările ; . în faţa bărbatului, pierdută
  Privea într-altă parte, el mut şi dînsa mută.
  Iar cînd el zise-n urmă : . .E moartă ?. Ca din drum
  Un om grăbit, ea silnic răspunse : . .D-apoi cum ?.
  Se-ntoarse-apoi cu spaimă, izbită ca din mînă ;
  Ardea de-ntunecată privirea ei păgînă
  Şi buzele-i jucară de-un tremur fioros.
  Văzuse cruci şi facle şi chipul lui Christos,
  El azi omoară moartea cu vecinica viaţă,
  E sfînt şi e puternic, şi stă aici de faţă
  Cu mine şi cu tine, că toţi suntem ai lui :
  Iar dacă plîngi el tace ; sub pază-i de te pui,
  El tace ; şi durerea cînd urlă şi te face
  Să rupi pămînt cu dinţii de mult amar, el tace !
  Şi ea, lăsînd copila din mîini, a ridicat
  Cu vuiet pumnii-n aer : . .Da, cît nu l-am rugat !
  Lui cîntec şi tămîie, lui rugile şi plînsul,
  Lui preoţi şi biserici şi toate pentru dînsul !
  
    19 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
    
  Că zece bani de are un biet de pe cărări
  În loc să-şi ieie pîine, îi dă pe lumînări,
  Pe fumuri de tămîie ; . el toate ni le cere
  Şi-n schimb ne dă-ntuneric şi foame şi durere..
  Muriseră creştinii în jur de-acest cuvînt,
  Iar preotul din mînă scăpă paharul sfînt,
  Şi sta cu ochii-n aer şi galben ca paharul :
  Părea că s-aprinsese de trăsnete altarul.
  
  . .Dar cine-l pune oare să fie Dumnezeu ?
  Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu :
  De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă ?
  Lăsaţi-mă ! E moartă, şi uite-i, nu mă lasă !.
  Cu vuiet ea s-azvîrle, dar zece mîini o ţin.
  Ea plînge, tot altarul de hohot este plin,
  Ea ţipă şi scrîşneşte şi bate din picioare,
  Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.
  Aşa-necată urlă, la Christ cătînd mereu ;
  
  . .Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu :
  De-al lui îl doare numai .. şi iarăşi e curmată
  De mîinile-ngrozite, de multe mîini deodată,
  Şi mulţi se dau în laturi şi mulţi se-ngrămădesc,
  Iar Christ rămîne singur, căci toţi acum privesc,
  La zbuciumul durerii : de mulţi încercuită,
  Mîniile slăbiei o fac mai zvîrcolită,
  Şi-o clipă, mîntuindu-şi vorbirea, de sub mîini
  Ca fulgerul se-ntoarce spre-altar cu ochi păgîni
  Şi geme ca jungheată : . .De-al altora nu-l doare !
  Pe-al lui să şi-l învie, pe-al meu să mi-l omoare !.
  
  
  Au scos-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat 
  O duc acum pe braţe, căci n-a mai încetat
  Să ţipe-n zvîrcolire, lovind pe cei ce-o poartă.
  Bărbatul ei în urmă, avînd copila moartă
  La piept, e dus cu gîndul şi vine-ncet şi trist, .
  E soare-n cer, puternic şi mîndru, ca un Christ,
  E linişte pe dealuri şi, ca o rugă sfîntă
  Trec şoapte prin văzduhuri, iar clopotele cîntă.
  E ziua veseliei, cu glas de ciocîrlii,
  Cu zîmbete şi jocuri şi rîsuri de copii,
  Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare,
  Şi nimeni nu cunoaşte ascunsa lui cărare !
  
  
  Sonet 
  (cu contraziceri şi cu tendinţe) 
  Se zice şi s-a zis că-i un secret
  Al artei, să compui macame-arabe,
  Să ştii să faci o odă unei babe
  Şi, fără fond, să faci un bun sonet.
  
  Deci vreau cu orice preţ să fiu poet .
  N-am fond, precum vedeţi, şi versuri slabe,
  Şi-njur şi numai tropotind silabe
  Şi şterg mereu şi şterg şi merge-ncet.
  
  Opt versuri le-am făcut ! aşa cu gluma,
  Dar stante pede iată mai un vers,
  O, de-aş găsi acum o rimă-n uma ;
  
  Dar haid. ! şi fără rimă văd c-a mers.
  
  Eu sute de sonete-ţi fac de-acuma ! Arhangheli, trîmbiţaţi prin univers. 
  
  O-ntîlnire
  
  Cînd m-a văzut, dintre femei S-a dezlipit d.odată ; Cînd i-am vorbit, privirea ei Zîmbea înviorată. Dar a privit în ochii mei Şi-a stat întunecată. 
  Nici braţele să le ridic Eu n-am avut puterea, Şi nici cuvinte să răspic : Şi mă-ngrozea durerea Că nici c-un semn, nici cu nimic Ea nu-mi mustra tăcerea. 
  Ce-am zis pe cînd mă săruta Eu nu-mi aduc aminte ; Şi-am stat încremenit, şi sta Şi ea fără cuvinte : Şi morţii se revăd aşa Cînd ies de prin morminte... 
  Eu am visat... Dar mă gîndesc Că poate-aşa mi-e dată, Aievea visul să-mplinesc, Vai, mamă supărată, Decît aşa să te întîlnesc, 
  Mai bine niciodată ! 
  
  Ştefan-Vodă 
  Prin Suceava, vodă Ştefan, într-o zi de primăvară,
  Cu boieri bătr ni ai ţării şi hatmani treceau călări.
  Iată-n drum, pe-o stradă str mtă, ei p-un mort întîmpinară,
  Un sărac ! Nici lume-n urmă, nici măcar făclii de ceară
  
  Şi nici plîns ca la-ngropări. 
  Un copil ducea o cruce ; şi-ng nînd cîntarea sfîntă
  După el bătr nul preot vine-ncet în sfîntu-i port ;
  Duc pe umeri patru oameni un sicriu sărac, şi cîntă. .
  Ştefan îşi opreşte calul şi de milă se-nspăimîntă
  
  Cît de singur e-acest mort ! 
  El descalecă şi-azvîrle straiul ce de-argint străluce, Unui paj el lasă calul şi s-apropie grăbit De sicriu, şi-urmînd sicriul, umilit îşi face cruce Şi, purtînd în m nă coiful, după mort încet se duce 
  Ca dup-un amic iubit. 
  Sfetnicii şi-oştenii ţării stau miraţi şi n-au putere Să-nţeleagă cine-i mortul cel necunoscut ca viu, Văd în capul gol pe Ştefan şi zdrobit ca de-o durere, Îşi descopăr şi ei capul şi s-apropie-n tăcere 
  Şi se duc după sicriu. 
  Şi cu guri făr. de răsuflet stă mulţimea-ntîmpinată De-acest mort urmat de Vodă şi de curtea sa, pe drum ; Nici ei nu-nţeleg convoiul, dar pornesc cu el deodată, Şi mulţimi mereu s-adună spre mulţimea adunată, 
  Neştiind de ce şi cum. 
  Şi pe stradele Sucevei, înnorate-acum de jale,
  După mortul fără nume se strecoară lungul şir
  De popor, de domn şi sfetnici şi de-oşteni în albe zale ;
  Pe-un necunoscut din lume îl petrece-o lume-n cale
  Spre mormîntul str mt şi jalnic dintr-un colţ de cimitir.
  
  Şi deasupra groapei Ştefan, cu boieri ce-l înconjoară,
  Ia sicriul şi-l aşează pe frînghie. Şi-n mormînt
  Însuşi el, prinzînd frînghia cu alţi trei, încet scoboară
  Mortul în pămînt, el însuşi peste mort de-nt ia oară
  
  Zvîrle-o m nă de pămînt. 
  Spre popor apoi se-ntoarce : . .De-aţi venit aici cu mine, Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă, prieten ori duşman al meu, Om a fost, şi-n ceasul morţii noi să dăm ce se cuvine Omului. Iar unde merge, sufletu-i găsească bine 
  Şi să-l ierte Dumnezeu !. 
  Şi-n genunchi se roagă Ştefan, iar poporu-ntreg rosteşte În genunchi un Tatăl nostru, şi e sfînt murmurul lor. Astfel codrii-şi cîntă psalmii, cînd frunzişul se clăteşte, Iar deasupra lor în aer duhul Domnului pluteşte 
  Cel-atotstăpînitor. 
  Nu-ntrebaţi ce mort e-n groapă ! Răsărirea unei spume Nu e volnică : ea-şi are rostul hotăr t de cer ! 
  Cînd tu crezi că n-ai pe nimeni, fraţi tu ai o-ntreagă lume, Mila lor e Dumnezeu cel ce altfel n-are nume 
  Pentru cei ce plîng şi pier. 
  
  Petrea 
  Urlă Petre prins de trude 
  Şi răpus de munci. Tată-său din coast-aude, Stă mirat şi pari înşiră ; Iar ascultă, iar se miră, 
  Pleac-apoi pe lunci. 
  . .Ce ţi-e, Petre, cu strigarea ? 
  Dat-au lupii-n oi ? Isprăvit-ai, poate, sarea ? Ai vătui de şarpe supte, Ori opincile-ţi sunt rupte 
  Şi ţi-e dor de noi ?. 
  . .Adormii prin vale, tată, 
  Sub un tei bătrîn. Vîntul s-a stîrnit deodată Şi-a tot nins pe mine floarea, Pînă m-a-ngropat ninsoarea 
  Şi mi-a-ntrat un şarpe-n sîn. 
  Şi mă strînge, biet de mine, 
  Parcă-i lanţ de fier . Învăleşte-ţi, tată, bine Cîrpe groase pînă-n coate, Pleacă-te-n genunchi şi-l scoate 
  Tat-al meu, că pier.. 
  . .Am să-l scot eu, nu te teme, 
  Capul să i-l crăp . Dar acum n-am, Petre, vreme. Fînu-i ud pe coasta luncii, Rag de sete-n brazdă juncii, 
  Cată să-i adăp.. 
  Urlă Petre prins de trude, 
  Urlă-n chip păgîn. Maică-sa din cas-aude, Fir şi fus şi ghem aruncă Şi-şi găseşte fiu-n luncă 
  Şarpe-avînd în sîn. 
  . .Învăleşte-ţi în năframă 
  Mîna pînă-n cot Că să nu te muşte, mamă ! Tu n-ai boi să duci la apă, Fă-mi un bine şi mă scapă, 
  Că m-a rupt detot.. 
  . .Petre-al meu, tu muşti ţărînă, 
  Vezi, că tot visam . Cum să prind eu şerpi cu mîna ? 
  Fără mînă nu mi-e bine, Dar mi-e lesne fără tine, Că băieţi mai am !. 
  Urlă Petre prins de trude, 
  Url-acum murind. Fata din grădină-aude . Cu cosiţa despletită Şi cu inima sărită 
  Pleacă hohotind. 
  Şi de plînset mult se-neacă 
  Alergînd grăbit . Şi soseşte şi se pleacă, Şi sumeasă pînă-n coate, Ea din sîn mirată-i scoate 
  Brîu întraurit. 
  Petrea rîde, fata plînge ; Dar sărind de jos, Vesel Petrea-n braţe-o strînge : 
  . .Poartă-l sănătoasă, dragă, 
  Ca să-mi ştie lumea-ntreagă Pe-omul credincios !. 
  
  Osman-paşa
  
  Acum te cutremuri ! Cunoşti Că drumul ţi-e-n marginea gropii. 
    
  Degeaba te-azvîrli şi te-apropii
  Cu vuiet şi tropot de oşti.
  
  În frunte, pe calul tău murg,
  Pornit-ai urgia pieririi,
  Strivit-ai în şanţ grenadirii .
  Dar iată, că ranele-ţi curg,
  
  Se sperie murgul de puşti,
  Şi-ţi scapă din scară piciorul,
  Turbat e-mprejuru-ţi omorul,
  Cu dinţii tu gura ţi-o muşti.
  
  Se-ncurcă taberele-n drum
  Şi-ţi fug călăreţii de-a valma, .
  Ridică-ţi, puternice, palma
  Şi-opreşte-ţi tabiile-acum !
  
  Cuvîntul ce-odată fu zid
  Cînd vrut-au nizamii să fugă,
  Azi lor li se pare că-i rugă
  S-alerge mai iute spre Vid.
  
  Ai aripi, grăbitule vînt,
  Tu şoimule,-a cerului cale !
  Fă locuri oştirilor tale,
  Să intre mai iute-n pămînt.
  
  Şi-n sine-ţi tu zis-ai : E rău !
  Ca norii ce-ntunecă luna,
  Curgeam de pe dealuri întruna
  
  Noi, răii poporului tău.
  
  De-a lungul întinsei cîmpii
  Aleargă sălbatica spaimă
  Şi, plină de geamăt, îngaimă
  Şi rugi şi blesteme pustii .
  
  Gaziule-Osmane, eşti prins !
  Şi toate cetăţile tale
  Vor sta-ntunecate de jale,
  Că soarele lumii li-e stins.
  
  Dar astfel e soarta, eroi !
  Căci soarele care se stinse
  La voi, o războinici, s-aprinse
  Mai vrednic de viaţă, la noi !
  
  Martie 1902 
  
  Biserica ruinată
  
  Biserica stă tristă pe golul mal al mării . O noapte-a fost, cumplită, iar valul revărsat Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat. Şi bîrne şi cadavre şi semne-ale pierzării Rămaseră-n amestec prin mucedul nămol Cînd apa se retrase lăsînd iar cîmpul gol. 
  Cînd trec corăbierii în dreptul ei, pe mare, 
    
  Fac cruce, şi cu vîsla bat apa mai grăbit. Se joacă vîntul jalnic cu clopotul dogit, Prin spartele ferestre cîntînd cu disperare. Amurgul vine roşu, vin galbenele zori, Şi noaptea peste lună trec turmele de nori, Ea stă, tăcutul martur, pe veşteda colină Umplînd singurătatea de spaimă şi fiori... 
  
  Proclamarea independenţei
  
  Mare pentru noi e ziua, cînd tu, Mircea, la Rovine
  Ai strivit păgînătatea ce s-a prins de piept cu tine,
  Peste Dunăre-azvîrlind-o, iar pe morţii ei în iad !
  Mari au fost şi-acele zile, cînd tu, vecinice Ştefane,
  Ai înfrînt în multe locuri groaznicele-oştiri duşmane
  Şi-ai văzut pierind turcimea ca şi frunzele ce cad.
  
  Ah, dar voi vedea cum vine vîntu-n unde, vine-ntruna
  Tot mai tare, iar în urmă cum se va stîrni furtuna,
  Şi porni-se-va potopul cel atoate-necător !
  Cine să ne fie scutul într-o vreme-aşa de-amară,
  Cui să cerem ajutorul pentru neam şi pentru ţară,
  Şi al cui vei fi prin veacuri, romînescule popor ?
  
  Şi-a venit în urma noastră şi furtună-ntărîtată
  Şi potopul larg ! Iar mila Celui vecinic cîteodată
  Chiar de ne-nălţa pe-o clipă cîte-un domn viteaz pe tron,
  Noi eram ca rîndunica în brumar, o prad-a morţii !
  Înzadar gemu prin aer, ca să schimbe pasul sorţii,
  Spada lui Mihai Viteazul şi-a cumplitului Ion.
  
  Dar virtuţile străbune nu s-au stins în voi cu totul .
  Oceanul ne cuprinse, însă l-am trecut cu-notul,
  Cerul ne căzuse-n creştet, însă n-am murit sub el !
  Ni s-a luminat văzduhul tot mai mult, şi-n urmă soare
  Răsări din albe neguri, şi-ntr-o zi răzbunătoare
  Prin ruini găsirăm mîndră o coroană de oţel.
  
  A cîntat la Plevna tunul cîntul sfînt al învierii
  Precum clopotele cîntă la-nceputul primăverii
  Pe Christos mîntuitorul ce se-nalţă din mormînt !
  Iată ziua cea mai sfîntă, cea mai mare dintre zile !
  Multă vreme-ai stat deoparte, duh străbun, ca şi Ahile.
  Dar cînd ai sărit în luptă, fost-ai fulger pe pămînt !
  
  
  Pierirea dacilor
  
  .Prea se-ntinde veselia Tot cu praznic şi desfr u ! Veţi tăia cu toţii via, Şi veţi duce toţi la r u Vinu-n sticle ori în vase Să-l vărsaţi pe apă tot : Cel ascuns de voi prin case Cu putere am să-l scot. Aşa vreau. Aşa veţi face Că-i tai capul cui nu-i place !. 
  Fost-a jale-n tot regatul 
  * .Sarab. în limba dacilor înseamnă prinţ (n. a.) 
  Şi la munte, şi la şes ;
  Plînse-oraşul, vai, şi satul,
  Crciumarii mai ales.
  Şi vărsat-au lacrimi dese
  Popii şi poeţii lor,
  Cele două tagme-alese
  Cari la orişice popor
  Sunt apostoli ai mulţimii,
  Deci la vin de-a pururi primii.
  
  La cetatea Buridava
  Ei făcur-un miting.
  Nu ştiu care-a fost isprava,
  Căci de-acestea nu m-ating.
  Ştiu că cinci senatul dete,
  Camera pe alţii cinci
  Delegaţi, cu mîndre plete,
  Bernevici avînd şi-opinci,
  Să supuie majestăţii
  Plînsul ţării şi-al dreptăţii.
  
  Unul singur avea cizme
  (Primul dac ce le-a purtat)
  Şi vorbea cu galicisme,
  Că-n Paris trei ani a stat
  De-a învăţat geologie,
  Şi-avea .Takowa. pe piept,
  Îl chema sarab* Ilie,
  De spun cronicele drept,
  Iar în m nă-avea cravaşă
  Semn distins, ca bulibaşă.
  
  Zise el : . .De vrei, ne-aruncă
  Peste-un milion de scări,
  Dar cinstita ta poruncă
  Prea ne scoate din răbdări !
  Cînd nu-i strop de vin în ţară
  Ce să bem noi ? Petroleu ?. .
  Regele cu vorba rară :
  
  . .Oh, Sarailie-al meu !
  Tu cunoşti pe Leon papa,
  Vorba lui mereu e : Apa !.
  
  . .Rege mare ! Mai cu-ncetul !
  Apa-i lucrul cel mai bun,
  După cum Pindar poetul,
  Popa Kneip şi mulţi o spun,
  Însă dacii, ca păg nii,
  Nu beau apă, nici să-i pici.
  Zic şi ei, cum zic romînii
  Cei ce-urmîndu-ne pe-aici
  De strămoşi ne-or recunoaşte :
  Apa-n burtă face broaşte !
  
  
  La o mie două sute După Crist ! Iar noi suntem Morţi detot, cînd ni-e ulciorul Gol o zi, ca la golani, Cum deci îi vom duce dorul Treisprezece sute de-ani ! P n-atunci ne ia tătarul, Tot cu gînd că-i gol paharul.. 
    
  Ascultînd aceste spuse, Regele-a z mbit perfid. Dete-un semn şi-un serv aduse Zece cupe c-un lichid. 
  . .M-am gîndit fără-ncetare ;
  Ceva trebuie să beţi .
  Iat-aici zece păhare.
  Iar dincoace-aveţi pesmeţi
  Spuneţi, principi, de vă place,
  Şi cum vreţi, aşa voi face !.
  
  Sar fruntaşii daci cu ura ! Să ia toţi paharul plin, Căci aveau ca focul gura De cînd nu băură vin. Însă care cum înghite Dă să scuipe mai curînd Şi cu feţe-ngălbenite Se privesc pe rînd, pe rînd. 
  . .Rege, asta-i vrăjmăşie ! Ce ne dai să bem leşie ? 
  
  Auzim că mult li-e dragă
  Celor scobor ţi din Crum .
  Un lichior ce-i zice bragă
  Şi şi-o-mpart de cinci pe drum.
  Da ! Înt i cînd am văzut-o,
  Am crezut că sunt lături,
  Dar pe Zevs, mă jur, pe Pluto :
  Taina ăstei băuturi
  
  N-o-nţeleg . s-asculţi de mine . Dec t cei cu gusturi fine !. 
  . .O, fruntaşi cu mîndre coame !
  Asta-i bragă ! Şi se bea
  Şi de sete şi de foame..
  
  . .Mama dracilor s-o ia !
  Acest soi de băutură
  Nu-i de noi ! Ne v ră-n draci.
  Să le-o torni cu sila-n gură
  N-au s-o-nghită bieţii daci.
  Parcă-i terciul cu lăm ie
  De-oblojeli pe la călc ie !.
  
  . .O veţi bea ! răspunse tare
  Şi-n m nie Deceneu,
  Dacă nu-mi daţi ascultare
  Şi-agitaţi poporul meu,
  Am s-o-mpun, Sarailie,
  Astăzi prin decret regal,
  Toţi s-o bea ! A, terci să fie,
  Însă terci naţional !
  Haid. să bem, uitînd trecutul
  Beţi, să-i facem începutul..
  
  
  Pe fereşti săriră prinţii
  Care şi-ncotro văzu !
  Unu-n goană-şi rupse dinţii,
  Altul într-un puţ căzu.
  Cel cu cizme, dînd din coate,
  Se izbea de boi şi vaci,
  
    20 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
    
  Tropăind cele ciuboate,
  Că-l băgase braga-n draci !
  Şi-au rămas cei prinţi de-ocară
  Apăsînd popor şi ţară.
  
  N-au fost însă lucruri bune
  Ce-acest rege-a făptuit,
  Căci istoria ne spune
  Cum că dacii au pierit :
  Ori de dor de băutură,
  Ori de caznă-n ciuda lor, .
  Deci luaţi învăţătură,
  Regilor, în viitor :
  Dac-aveau ce soarbe dacii,
  Poate şi-azi trăiau, săracii !
  
  
  Lîngă leagăn 
  Dormi acum, odorul mamei, 
  Dormi că eşti pe prag, Strînse-n aripa năframei Flori de rug ţi-am pus, din vale Roşii strămători de bete, Să fii drag aşa la fete, Cum eşti drag măicuţii tale, 
  Dragul mamei, drag. 
  Ieri pe cînd cîntau cocoşii, 
  Peste piept ţi-am pus La cămaşă panglici roşii, De deochi, ca el să piară Unde spaime-l înspăimîntă Şi cocoşii-n zori nu-i cîntă . Să rămîi curat, ca faţa 
  Soarelui de sus. 
  Dormi în pace şi te scoală 
  Tînăr plugărel ! Azi prin somn mi-ai rîs în poală Şi te-am dus plîngînd sub cruce. Maica Domnului cînd vine Pune-o mînă peste tine, Măr de aur ea-ţi aduce 
  Să te joci cu el. 
  Nouă luni în zori, pe rouă, 
  Tot ţi-am descîntat, Joi curate, alte nouă . Să ai inimă curată Şi să fii păzit de ele, Şapte stele, logostele Fie-ţi scrise-n cer şi-o fată 
  Mîndră de-mpărat. 
  M-am rugat de ursitoare 
  Pentru capul tău, S-odrăsleşti, ca rupt din soare, Toată lumea să te placă ; Dar nici fapt şi pus-din-ură, Nici un fel de-aruncătură, Nici un farmec să nu-ţi facă Nici un rău. 
  Dormi, plugarul meu, în pace, 
  Scumpul meu odor ! Mare-al mamei, te vei face ; Să te văd cu noi la masă, Şi-alergînd cu drag pe luncă După tatăl tău la muncă, Tînăr voinicel, prin casă 
  Mamei de-ajutor ! 
  Uite-l ici şi-ntr-altă parte, 
  Ochii-n cap îi fug ; Îl trimiţi şi-i şi departe . S-aduci poala cu surcele. Ş-aduci apa cu cofiţa, Tatei să-i deschizi portiţa Cînd se-ntoarce, frînt de trudă 
  Seara de la plug ! 
  O, de te-aş vedea eu mare, 
  Să mă duc şi eu La amiazi cu demîncare Unde-ţi fi, la plug, la coasă ! Să-mi ochesc atunci la horă Dintre-atîtea fete-o noră . Dormi şi creşti, şi fă-te mare 
  Plugăraşul meu ! 
  Ianuarie 1893 
    CÎNTECE DE VITEJIE 
  
  Povestea gîştelor
  
  Un gîscan cu pene lucii
  Cum trecea pe pod prin sat
  Şi-ntr-o mîn-avea papucii,
  Nu ştiu cum i s-a-ntîmplat
  Că papucii lui căzură,
  Ce păcat, o, ce păcat !
  Căci erau cu-alesătură,
  Fără leac de tivitură .
  
  Ce păcat ! 
  Gîştele-auzind cum zbiară : .Aoleu ! Papucii mei !. Într-un suflet alergară Şi-ntrebau mirate, ce-i ? 
  . .Am rămas, plîngea gîscanul,
  Păgubaş de patru lei !
  Iată-mă desculţ, sărmanul !
  Ce mă fac acum, golanul,
  
  Fără ei !. 
  . .Haideţi toţi, şi moşi şi babe
  Să-i cătăm pe rîu acu !.
  Repede-notînd din labe
  Cîrdul tot pe rîu trecu.
  .I-ai găsit ?. . .Eu, nu, surată,
  Ce mă-trebi aşa şi tu ?.
  Toate apoi strigau deodată :
  .Bată-i pacostea să-i bată !
  
  
  Nici eu, nu !. 
  Vara-ntreagă tot umblară, Dar papucii duşi au fost ! Şi-au să umble şi la vară Pînă ce le-or da de rost ! Iar gîscanul merge, vine, Face cruci şi ţine post, 
  . .Nu-i găsesc ! Sărac de mine, 
  Iar desculţ e, vezi tu bine, Lucru prost !. 
  Gîştele de-atunci, în cale,
  Cînd văd apa undeva,
  Căutînd pornesc agale
  Tot crezînd că-i vor afla.
  Vin şi raţe să le-ajute :
  Mac-mac-mac şi ga-ga-ga !
  Mac-mac-mac ! Haid. vino, du-te,
  Zile-aşa pe rîu pierdute !
  
  Ga-ga-ga ! 
  Iar cînd gîştele stau gloată
  Şi prin dreptul lor te duci,
  Sare tabăra lor roată
  Şi te-ntreabă : . .Ce ne-aduci ?
  Ai găsit papucii ? Spune !.
  Tu la fug-atunci s-apuci !
  Sî-sî-sî ! Tot fac nebune
  Şi te muşcă, doar le-ai spune
  
  De papuci ! 
    CÎNTECE DE VITEJIE 
  
  Iedera
  
  Iedera care se-ntinde
  Pe pămînt, rămîne slabă,
  Toţi o sfarmă cu piciorul,
  Şi ea veştejeşte în grabă,
  Dar, cînd iedera se-nalţă,
  Tot mai sus şi mai umbroasă,
  Cine-o vede, o iubeşte,
  Lăudînd-o, că-i frumoasă.
  
  Astfel omul, cînd rămîne
  Numai pe pămînt cu gîndul,
  Toţi îl ocolesc, cu mîna
  De departe arătîndu-l.
  Dar cînd omul îşi înalţă
  Gîndul către Cer mereu,
  Îl iubeşte toată lumea
  Şi-i ajută Dumnezeu !
  
  
  Pămîntul uitării 
  Acesta-i un cîntec de bard ostenit, 
  De bard din pămîntul uitării. Strămoşii-mi acolo pe stîlpi de granit Cu albe portaluri un templu-au clădit 
  De marmură-n marginea mării. 
  .Să-l aibă nepoţii prin veacuri de-acum 
  Spre-a lor şi spre-a noastră mărire !. Dar mută veni nepăsarea pe-un drum, Iar pe-altul stîrni-necătoru-i samum 
  Atotucigaşa hulire. 
  Azi templu-i ruină ; prin curţile lui 
  Culcuşuri îşi caută cerbii, Prin mîndrele ganguri scot viezurii pui, Se joacă pe lespezi de-altare-ale lui 
  Şopîrle tăcute-ale ierbii. 
  Cu galbene oase-ale moşilor mei 
  S-amestecă-n praful cărării Strivite statui ale marilor zei. Azi rîdeţi, şi vai, cum veţi plînge, o, mişei, 
  Cu hohot la ziua-nfruntării ! 
  Dar noaptea din frîntele marmuri răsar 
  Luciri ca de fulger, şi şoapte : Stau jalnicii zei la ruine, şi par Cuprinşi de mînie şi galbeni de-amar 
  Şi zboară cu vaiuri prin noapte. 
  Şi iese-al lor bard şi s-aşează plîngînd 
  Pe-o piatră sub zidul de-afară, Şi cîntă şi plînge, ghitara bătînd, Iar alba lui barbă ca rîul curgînd 
  Se-mprăştie peste ghitară. 
  .Prin lanuri obsiga şi sterpul od s 
  Şi-n pieptul lor inimi nebune ! Batjocura-i astăzi al nostru prinos. Ei uită, voind, cu ce trudă i-am scos 
  Din jalnica morţii genune ! 
  Ascultă proroci ai minciunii, şi plini 
  De-al lor o nebună-nvrăjbire, Le-alunecă gîndul spre zeii străini, Fac neamului nostru cunună de spini : 
  Spre-a lor şi spre-a noastră mărire !. 
  Eu nu mă voi plînge nepoţilor tăi, 
  Pămîntule sfinte-al uitării ! Desfă-te tu singur şi-nghite pe răi, Căci iată-i pe toate gătitele căi 
  Răsar conjuraţii pierzării ! 
  
  Nucul 
  Tot mai ceri puţin-rămasei
  Inimi să mai simtă mult ?
  Nucule din dosul casei,
  Tot al meu şi-aici şi-aiurea :
  Ziua-n vînt îţi văd doinirea,
  
  Noaptea ţi-o ascult. 
  Umbra te-nvelea rotundă Masa cea de nu-ştiu-cînd Şi-amîndoi pe banca scundă, 
  Eu robind suflarea-n gură, Şi, cu acu-n cusătură, Mamă-mea cîntînd. 
  Jale tu, din legănată
  Doină, ce de-amar omori !
  Dar tu ştii că niciodată
  Nu cîntam, urmîndu-i cîntul,
  Numai, nuce, tu şi vîntul
  
  O-nsoţeai aori. 
  Şi-urmărind fugara-mi minte,
  Mă-nvăţai, prieten bun,
  Cum s-adun în gînd cuvinte
  Şi-mi cîntai spre-a-mi da cărare
  Şi vedeam că ies cîntare
  
  Vorbele ce-adun. 
  Ca şi-atunci, mai coase mama,
  Coase şi suspină rar,
  Dar cînd dă-ndărăt marama
  Dezvălindu-şi cîmpul frunţii,
  Părul ei e alb ca munţii
  
  Iernii lui ghenar ! 
  A murit pe luncă macul,
  A murit şi-i mult de-atunci.
  Răzvrătit se miră acul
  Mîini trudite-acum că vede .
  El e tot copil, şi crede
  
  Că-i tot vară-n lunci. 
  Plînge-acum cîntînd sub tine,
  Nucule, pe cel ce-i dus .
  Nu mai vine, -o, nu mai vine !
  Şi-şi îngroapă-n palme faţa :
  Cît de tristă-i sting ei viaţa
  
  Neguri din apus... 
  
  Patria romînă 
  Patria ne-a fost pămîntul Unde ne-au trăit strămoşii, Cei ce te-au bătut pe tine, Baiazide, la Rovine, Şi la Neajlov te făcură Fără dinţi, Sinane,-n gură, Şi punînd duşmanii-n juguri Ei au frămîntat sub pluguri Sîngele Dumbrăvii-Roşii. . 
  Asta-i patria romînă Unde-au vitejit strămoşii ! 
  Patria ne e pămîntul
  Celor ce suntem în viaţă,
  Cei ce ne iubim frăţeşte,
  Ne dăm m na romîneşte :
  Numai noi cu-acelaşi nume,
  Numai noi romîni pe lume
  Toţi de-aceeaşi soartă dată,
  Suspinînd cu toţi odată
  Şi-avînd toţi o bucurie ;
  
    
  Asta-i patria romînă Şi ea sfîntă să ne fie ! 
  Patria ne-o fi pămîntul Unde ne-or trăi nepoţii, Şi-ntr-o mîndră Romînie De-o vrea cerul, în vecie, S-or lupta să ne păzească Limba, legea romînească Şi vor face tot mai mare Tot ce romînismul are : Asta-i patria cea dragă 
  Şi-i dăm patriei romîne Inima şi viaţa-ntreagă. 
  
  Poetul
  
  Sunt suflet în sufletul neamului meu
  Şi-i cînt bucuria şi-amarul .
  În ranele tale durutul sunt eu,
  Şi-otrava deodată cu tine o beu
  Cînd soarta-ţi întinde paharul.
  Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
  Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci
  Unindu-ne steagul şi larul,
  Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
  Acolo-mi voi duce altarul.
  
  Sunt inimă-n inima neamului meu
  Şi-i cînt şi iubirea, şi ura .
  
  Tu focul, dar vîntul ce-aprinde sunt eu,
  Voinţa mi-e una, că-i una mereu
  În toate-ale noastre măsura.
  Izvor eşti şi ţinta a totul ce cînt .
  Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvînt
  Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,
  Ai fulgere-n cer, Tu cel mare şi sfînt,
  Şi-nchide-mi cu fulgerul gura !
  
  Ce-s unora lucruri a toate mai sus,
  Par altora lucruri deşarte.
  Dar ştie Acel ce compasul şi-a pus,
  Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus,
  De-i alb ori e negru ce-mparte !
  Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu,
  Şi secoli-nchid-ori deschidă cum vreu
  Eterna ursitelor carte,
  Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu,
  De-a pururi, nerupta sa parte !
  
  
  Lui Spiru Haret
  Bîrfirea ca monstru-o văzui alergînd, 
  Iar gura ei numai ecouri, 
  Cu negrul cărării noroi măritînd 
  Virturea din cel ce-i virtute cătînd, 
  Dar faima cea putred-a celui flămînd 
  De faimă purtînd-o prin nouri. 
  Nici team-ori mînie, ci-uimire mi-a pus 
  În suflet durerea acestor 
  Nevrednice-ntoarceri cu josul în sus :
  Căci nu-i apără să nu fie ce nu-s
  Nici braţul pe-Ahil şi pe Socrate nou V
   
  Nici vîrsta cea multă pe Nestor. 
  Cu scut şi săgeată vrei lupta ? S-o laşi, 
  Copile, căci scut îţi e timpul, 
  Săgeţi însă zeii şi drepţii tăi paşi. 
  Priveşte tăcînd vuitorii trufaşi : 
  Pe-un munte fu munte urcat de-uriaşi 
  Şi tot nu bătură Olimpul. 
  
  Aghiotantul 
  Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut Şi te miri că mă clatin în scară ! Tu crezi că mi-e teamă de timpul pierdut ? Vai nu, ci de mine că-s fiară ! 
  Atunci la plecare plînsesem tustrei Şi mama, sărmana, bătrînă Ţinîndu-ne-alături în mîinile ei De-o parte şi de-alta de mînă, 
  Sta-n poartă la drum şi vorbea-ncetinel, Şi mie, zicîndu-mi pe nume : .Eşti frate mai mare şi-ai grijă de el, Voi singuri ai mamei pe lume !. 
  Acum el e mort şi departe de-ai săi Şi parcă-mi tot sună cum geme. Dar eu alergam la redută, prin văi, S-ajung cu porunca la vreme. 
  Muşcase cu gura pămîntul de chin, Şi strînse pămîntul în mînă ; Întreaga sa faţă şi părul său plin De sînge-nchegat cu ţărînă. 
  Luîndu-l în braţe mi-l dusei apoi La umbră sub poala pădurii, Spălîndu-i pe gene lipitul noroi Şi spumele crunte-ale gurii 
  Şi-ncet ridicîndu-l de spate puţin Îi pusei la gura-ncleştată Să prindă din ploscă vrun picur de vin, Dar moale căzut-a deodată. 
  Şi iarbă smulgînd i-am făcut căpătîi, Şi tristă fu vorba ce-mi spuse, Şi nu ştiam bietul ce-aş face dintîi, Dar calul aminte mi-aduse 
  Că nu era vreme, şi-acolo-l lăsai, Să-l văd la reîntoarcere iară . Vai, frate, murind, tu de tine oftai, Ori poate de mine, că-s fiară ? 
  La-ntoarcere-mi spuse străjerul un drum 
    
  Mai scurt, şi fu scurtă şi-a gurii Poruncă de spaimă, şi iată-m-acum Departe de poala pădurii, 
  Departe de unul ce-aşteaptă mîhnit Şi-n drumul meu ochii şi-i zbate, Departe de unul ce poate-a murit Minţit de nevrednicu-i frate ! 
  Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut Şi cînd te-am bătut eu pe tine ? Dar iată-l, blăstămul trădării-a-nceput Şi plata cea jalnică-mi vine ! 
  Nu-n faţa ta, Doamne, că ştii ! şi mi-e greu Cuvîntul ce-n cumpăn-apasă : Da mama, eu mamei, de fratele meu Ce-oi spune eu mamei acasă ? 
  
  Cîntă pilotul
  
  Dacă te-am rugat vrodată, suflete, să spui, să spui, Ai tăcut ! Ai fost eroul îmbrăcat cu scut şi zale, 
  Eu am fost sărmanul cui. Palmele spre rugă-ntinse îi sunt toată arma lui : Herostrat ce-ncrede crimei faima biruinţei sale ! 
  Iar cînd te-am rugat odată, inimă, să taci, să taci, Ai vorbit ! Mai lesne-ai smulge un stejar ce însuşi este Codru-ntreg între copaci, 
  Decît cum ai fost tu gata trista jertfă să mi-o faci ! Că sunt inimi şi de ceară, asta nu-i numai poveste ! 
  Acum ce ? Plîngînd te vaieţi că eşti pustiit detot, Suflete ! Şi ţipi de groază, inimă,-n strivirea sorţii. 
  În zadar v-am fost pilot : Inima un rob nevolnic, sufletul stăpîn despot . Doi nevrednici, nu de viaţă, ci de sfînta pace-a morţii ! 
  
  Scumpă ţară romînească
  
  Scumpă ţară romînească, Cuib în care ne-am născut, Cmp pe care s-a văzut Vitejia strămoşească, Scumpă ţară romînească, 
  Te salut ! 
  Şi-a mea frunte ţi se-nchină
  Ca naintea unui sfînt,
  Căci, deşi copil eu sînt,
  Inima de dor mi-e plină.
  Să te văd mereu regină
  
  Pe pămînt. 
  Să ai viaţă de vecie,
  Să sporească-al tău popor ;
  Sub stindardul tricolor
  Să nu vezi dec t frăţie,
  Şi-atunci, dac-o fi să fie,
  
    21 George Coşbuc. Cîntece de vitejie 
  Pot să mor ! 
  
  Poporală 
  Cînd geme şi urlă şi tună
  În martie cerul cu ploi
  Soseşte-n stîrnita furtună
  Din nou primăvara la noi.
  
  Ieri toată mînia naturii
  Urlat-a-n văzduhul cu nori,
  Iar astăzi copacii pădurii
  Stau veseli cu proaspete flori.
  
  Dar omul cînd fost-a sărmanul
  Strivit de furtunile reci,
  El nu mai re-nvie la anul,
  Şi nu mai dă muguri în veci !
  
  S-au dus primăverile-i, toate,
  Şi iarna-l acopere grea,
  Nici vînt şi nici soare nu poate
  Zăpezile frunţii să-i ia.
  
  1913 
  Vulturul
  
  Venind de departe cu zborul întins S-oprise deasupra Ceahlăului nins, Ş-apoi din rotiri tot mai strîmte-n cuprins 
  Căzu, ca să prindă vro pradă, Cum uneori parcă vezi fulgerul stins Pe cînd nici nu-ncepe să cadă. 
  Eu nu ştiu, fui vesel ori trist în acel
  Ocol ce-l făcui împreună cu el,
  Că-nt i îmi păruse că-i vis şi mă-nşel .
  
  Dar bine venitu-mi-a-n minte Vulturul văzut în rotire la fel Cu ani de viaţă-nainte. 
  Un pisc singuratic al muntelui plin De colţuri de stîncă, cu zborul său lin Acela-l rotea prin văzduhul senin 
  În sute de cercuri egale, Şi-n fiece zi şi tot timpul vecin Umbririlor nopţii din vale. 
    
  Păstorii spuneau că păzeşte pe-ai lui, Că-n rece cuib scoate părechea sa pui Şi hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i 
  La staul pe-amurg, din mioare, Ori cerbi sugători ce se culcă sătui 
  Sub brazii ce-acopăr izvoare. 
  Şi parc-aş vorbi ca de lucruri de ieri, Ce drag îmi era nesătulei vederi ! Cînd singur în largul înaltei tăceri 
  Brăzda cu rotirea sa golul ; Şi-uimit cum de-a lungul atîtora seri 
  Eu stam urmărindu-i ocolul. 
  Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus O noapte cu-atîta-ntuneric c-a pus În minte-ne stavili putinţii de-adus 
  Aminte ce-i timpul şi locul, Şi-urlau în cumplita cădere de sus 
  De-a valma şi apa şi focul. 
  Ci-ncet se făcu şi-o lumină ca-n zori, Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori S-ascunse pitită-ntre ceruri şi nori, 
  Se-ntoarse, şi soare fu iară, Şi-apusu-i stîrnit-a minuni de culori, 
  Cum nu mai fu-n lume vro seară ! 
  Iar sufletu-n noi ce şi-acum tremura, De farmec cuprins, ca pierdut se mira ! Dar unde-o fi piscul ? Căci nu mai era 
  Şi-n locul lui gol şi lumină . Vulturul, el însă şi-acu-nconjura 
  O stîncă trăsnită-n ruină. 
  Deodată cu ţipet se-ntoarse napoi,
  Ca unul ce-şi schimbă gîndirea, şi-apoi
  Spre văi, şi departe, cu zborul greoi
  
  Încet ni se stinse vederii. De-atunci nu-l văzură nici alţii, nici noi 
  Rotind în luminile serii.