AMURGUL GÎNDURILOR
    
    
    
    
    
    
    HUMANITAS
    
Coperta seriei
    IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE
    Ediţia princeps a acestei cărţi a apărut la „Dacia traiană“ din Sibiu în 1940. Ediţia a doua a apărut la Humanitas în 1991. Pentru reeditarea de faţă s-a folosit ca text de bază ediţia din 1991, reconfruntată cu ediţia princeps.
    © HUMANITAS, 1994
    ISBN 973-28-0549-8
    
„... hrăniţi-l cu pîinea şi 
    cu apa întristării.“
    
    Cronici 2,18
    
     Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. — Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona.
    Aşa sîntem cu toţii: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osînde?
    Tot secretul vieţii se reduce la atît: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul.
    
    Singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur, ci singurul.
    
    Dumnezeu are tot interesul să-şi vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărîmă pe toate, căci gîndurile i le-au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de nelinişte metafizică, şi el îi tulbură somnul.
    Gîndul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu morţii. El nu îmblînzeşte deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cînd îşi căuta pulsul prin teroarea nimicului....
    Se spune că Diogene s-ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul.
    Diogene, dacă se năştea după Cristos, ar fi fost un sfînt. — Admiraţia pentru cinici şi două mii de ani de creştinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…
    Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...
    
    Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plîngerii. Port un doliu din naştere — doliul acestei lumi.
    
    Tot ce nu-i uitare ne uzează substanţa; remuşcarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea ameninţătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îţi umple clipele cu senzaţii de plumb topit în sînge.
    Oamenii simpli simt remuşcări în urma unui act oarecare; ei ştiu de ce le au, fiindcă motivele le sînt sub ochi. În zadar le-am vorbi de „accese“, ei n-ar putea înţelege tăria unui chin inutil.
    Remuşcarea metafizică este o tulburare fără cauză, o nelinişte etică pe marginea vieţii. N-ai nici o vină pe care s-o regreţi, şi totuşi simţi remuşcări. Nu-ţi aduci aminte de nimic, dar te năpădeşte un infinit dureros al trecutului. N-ai făcut nici o faptă rea, dar te simţi responsabil de răul universului. Senzaţii de Satană în delir de scrupul. Principiul Răului în mrejele problemelor etice şi-n teroarea imediată a soluţiilor.
    Cu cît eşti mai puţin indiferent în faţa răului, cu atît eşti mai aproape de remuşcarea esenţială. Aceasta-i uneori tulbure şi echivocă: atunci porţi povara absenţei Binelui.
    Violetul e culoarea remuşcării. (Ceea ce e straniu în el pleacă din lupta dintre frivolitate şi melancolie, cu triumful ultimei.)
    Remuşcarea este forma etică a regretului. (Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeţi.) Un regret ridicat la rangul de suferinţă.
    Ea nu rezolvă nimic, dar începe totul. Apariţia moralei este identică întîiului freamăt de remuşcare.
    Un dinamism dureros face din ea o risipă somptuoasă şi zadarnică a sufletului. — Numai marea — şi fumul de ţigară — ne dau imaginea ei.
    Păcatul este expresia religioasă a remuşcării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară.
    Te căieşti de ceva ce s-a întîmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracţia răului sau a vulgarităţii a învins reflecţia etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie şi vulgaritate din orice remuşcare.
    În nimic nu simţi mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu-i decît interpretarea morală a acestei ireversibilităţi.
    Răul ne dezvăluie substanţa demonică a timpului; binele, potenţialul de veşnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu ştie diferenţia raţional unul de celălalt. Dar simţim cu toţii căldura dureroasă a răului şi răceala extatică a binelui.
    Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adînc: nevinovăţie şi cunoaştere.
    Ceea ce deosebeşte remuşcarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduioşare, un patetic al incurabilului.
    
    Sînt atîţi oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei! În aceasta, moartea îşi creează din viaţă o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu-i decît instrumentul unui funebru narcisism.
    
    Atît animalele, cît şi plantele sînt triste, dar ele n-au descoperit tristeţea ca un procedeu de cunoaştere. Numai în măsura în care omul îl foloseşte încetează a fi natură. Privind în jurul nostru, cine nu observă c-am acordat prietenia la plante, animale şi la cîte minerale! — dar nici unui om.
    
    Lumea nu-i decît un Nicăieri universal. De aceea, n-ai unde să te duci niciodată...
    
    Toate momentele acelea cînd viaţa tace, ca să-ţi auzi singurătatea... În Paris, ca şi într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuieşte într-un colţ al conştiinţei şi rămîi cu tine însuţi, cu umbrele şi luminile tale. Sufletul s-a izolat şi în zvîrcoliri nedefinite se ridică la suprafaţa ta, ca un cadavru pescuit în adîncimi. Şi atunci îţi dai seama că mai există şi alt sens al pierderii sufletului decît cel biblic.
    
    Toate gîndurile par gemetele unei rîme călcate de îngeri.
    
    Nu poţi pricepe ce înseamnă „meditaţia“ dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sînt cufundări în adîncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atîtea lucruri, că laşitatea te împinge în braţele acestei lumi.
    Religia-i o revelaţie atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecţiei de nihilism ce ne-o inspiră şoaptele ei, filtrate de teama şi prudenţa noastră... Astfel se aşază tăcerea la antipodul vieţii.
    
    De cîte ori îmi vine-n minte cuvîntul: rătăcire, de atîtea ori am revelaţia omului. Şi tot de atîtea ori, parcă au aţipit munţii pe fruntea mea...
    
    Suso ne spune, în autobiografia sa, că şi-a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, în dreptul inimii. Sîngele n-a curs în zadar, căci după o vreme descoperă o lumină în acele litere, pe care le acoperă ca să nu le zărească nimeni. — Ce mi-aş scrie în dreptul inimii? — Se prea poate că: nefericire. Şi surpriza lui Suso s-ar repeta la interval de secole, dacă diavolul ar avea lumină măcar pentru emblema lui... În felul acesta, inima omenească ar ajunge reclama luminoasă a Satanei.
    
    Sînt poieni în care îngerii îşi fac vilegiatura. În ele aş semăna flori din marginea deşerturilor, ca să mă odihnesc în umbra propriului simbol.
    
    Trebuie să ai spiritul unui sceptic grec şi o inimă de Iov ca să încerci sentimentele în ele însele: un păcat fără vină, o tristeţe fără motiv, o remuşcare fără cauză, o ură fără obiect...
    Sentimente pure — care îşi au echivalentul în a filozofa fără probleme. Nici viaţa şi nici gîndirea nu mai au — în felul acesta — vreo legătură cu timpul, iar existenţa se defineşte ca o suspendare. Tot ce se petrece în tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se îndreaptă nicăieri, ci se epuizează în finalitatea internă a actului. Devii cu atît mai esenţial, cu cît răpeşti „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n-au dată, iar viaţa în ea însăşi e mai puţin localizabilă decît neantul.
    În dorul după absolut există puritatea unui vag, care trebuie să ne lecuiască de infecţiile temporale şi să ne servească de prototip al neîncetatei suspendări. Căci aceasta nu-i, în fond, decît deparazitarea conştiinţei de timp.
    
    De cîte ori mă gîndesc la om, mila îmi îneacă gîndurile. Şi astfel nu-i pot da de urmă în nici un chip. O frîntură în natură te obligă la meditaţii frînte.
    Pasiunea pentru sfinţenie înlocuieşte alcoolul în aceeaşi măsură ca muzica. Tot aşa, erotica şi poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Beţivii, sfinţii, îndrăgostiţii şi poeţii se află iniţial la aceeaşi distanţă de cer sau, mai bine zis, de pămînt. Numai căile diferă, deşi toţi sînt pe cale să nu mai fie oameni. — Aşa se explică de ce o voluptate a imanenţei îi condamnă în mod egal.
    
    Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii; cinismul, unul raţional. Înduioşarea? Un amurg delicat al lucidităţii, o „degradare“ a spiritului la rangul inimii.
    În orice timiditate se află o nuanţă religioasă. Teama că nu sîntem ai nimănui, că Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui... Neîncrederea metafizică ne creează o neprielnicie în fire şi o jenă în societate. Lipsa de îndrăzneală între oameni — decantarea forţei în dispreţ — pleacă dintr-o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli la ce e mai esenţial în lume. Un instinct sigur şi o credinţă hotărîtă îţi dau dreptul să fii obraznic; te silesc chiar. — Timiditatea-i modul de a-ţi învălui un regret. Căci orice îndrăzneală nu e decît forma pe care o ia lipsa de regrete.
    
    De cîte ori nu mai ai iluzii, este ca şi cum ai fi servit de oglindă toaletei intime a vieţii. — Mister mai înduioşător ca în dragostea de viaţă nu există; ea singură calcă peste toate evidenţele. Trebuie să nu mai aparţii deloc lumii ca viaţa să-ţi pară un absolut. O perspectivă din cer aşa o proiectează.
    
    Unde apare paradoxul moare sistemul şi triumfă viaţa. Prin el îşi salvează onoarea raţiunea în faţa iraţionalului. Ce e tulbure în viaţă nu poate fi exprimat decît în blestem sau imn. Cine nu le poate mînui mai are la îndemînă o singură scăpare: paradoxul — surîs formal al iraţionalului.
    Ce-i el din perspectiva logicii dacă nu un joc iresponsabil, iar din a bunului-simţ o imoralitate teoretică? Dar nu ard în el toate irezolvabilele, nonsensurile şi conflictele ce frămîntă subteran viaţa? De cîte ori umbrele ei neliniştite se mărturisesc raţiunii, aceasta le îmbracă şoaptele în eleganţa paradoxului, spre a le masca originea. Însuşi cel de salon, este el altceva decît expresia cea mai profundă pe care o poate afecta superficialitatea?
    Paradoxul nu-i o soluţie; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi să îndrepţi ceva cu el este cel mai mare paradox. Fără dezabuzarea raţiunii nu mi-l pot închipui. Lipsa ei de patos o obligă să tragă cu urechea la murmurul vieţii şi să-şi desfiinţeze autonomia în tălmăcirea acesteia. În paradox, raţiunea se anulează pe ea însăşi; şi-a deschis graniţele şi nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvîcnesc.
    Teologii sînt paraziţi ai paradoxului. Fără întrebuinţarea lui inconştientă, ei trebuiau să depună de mult armele. Scepticismul religios nu e decît practica lui conştientă.
    Tot ce nu încape în raţiune este motiv de îndoială; dar în ea nu este nimic. De aici avîntul rodnic al gîndirii paradoxale, care a introdus conţinut în forme şi a dat curs oficial absurdităţii.
    Paradoxul împrumută vieţii farmecul unei absurdităţi expresive. Îi întoarce ceea ce ea i-a atribuit dintru început.
    
    Dac-aş fi Moise, aş scoate cu toiagul regrete din stînci. Oricum — este şi acesta un mod de-a stinge setea muritorilor...
    
    Ceea ce-i religios nu-i chestiune de conţinut, ci de intensitate. Dumnezeu se determină ca un moment al frigurilor noastre, aşa încît lumea în care vieţuim devine un obiectiv atît de rar al sensibilităţii religioase prin faptul că n-o putem gîndi decît în clipele neutre. Fără „călduri“ nu depăşim cîmpul percepţiei, adică nu vedem nimic. Ochii servesc pe Dumnezeu numai cînd nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare.
    Intensificarea nu importă cărei senzaţii este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvăluie Răul (calea negativă spre Dumnezeu). Viciul e mai aproape de absolut decît un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibilă în măsura în care nu mai sîntem natură.
    Un om lucid îşi măsoară „căldurile“ la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, veşnic pe urmele lui, abandonîndu-se echivoc născocirilor tristeţii sale. În luciditate, cunoaşterea este un omagiu fiziologiei.
    Cu cît ştim mai mult despre noi, cu atît îndeplinim cerinţele unei igiene, care consistă în realizarea transparenţei organice. De atîta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel să asişti la tine însuţi.
    
    Sursa isteriei sfinte în mînăstiri nu poate fi decît ascultarea tăcerii, contemplarea spectacolului de linişte al singurătăţii. — Dar palpitaţia lăuntrică a Timpului, pierderea conştiinţei în ondulaţia valurilor temporale? Sursa isteriei laice...
    Timpul este un surogat metafizic al mării. Nu te gîndeşti la el decît spre a învinge nostalgia ei.
    
    Dacă se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; — dacă nu există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicităţii şi a reduce totul la o ierarhie de aparenţe înseamnă a nu avea curajul negaţiei. Distanţa teoretică de viaţă şi slăbiciunea sentimentală pentru ea ne duc la soluţia şovăitoare a treptelor irealităţii, la un pro-contra firii.
    Situaţia paradoxală exprimă o indeterminaţie esenţială a fiinţei. Lucrurile nu s-au aşezat. Atît ca situaţie reală, cît şi ca formă teoretică — paradoxul izvorăşte din condiţia nedesăvîrşirii. Unul singur, şi ar arunca raiul în aer.
    Contingenţa — oazele de arbitrar în deşertul Necesităţii — nu e sesizabilă de formele raţiunii decît prin intervenţia de mobilitate pe care-o introduce neastîmpărul paradoxului. Ce-i el dacă nu o irupţie demoniacă în raţiune, o transfuzie de sînge în Logică şi o suferinţă a formelor?
    Semnul hotărîtor că misticii n-au rezolvat nimic, dar au înţeles totul? Avalanşa de paradoxe în preajma lui Dumnezeu, spre a se uşura de teama neînţelesului. Mistica este suprema expresie a gîndirii paradoxale. Înşişi sfinţii au folosit acest instrument al indeterminaţiei spre a „preciza“ indescifrabilul divin.
    
    Senzaţii eterice ale Timpului în care vidul îşi surîde lui însuşi...
    
    Melancolia — nimb vaporos al Temporalităţii.
    
    Existenţa demoniacă ridică fiece clipă la demnitatea de eveniment. Acţiunea — moarte a spiritului — emană dintr-un principiu satanic, încît luptăm în măsura în care avem ceva de ispăşit. Mai mult decît orice, activitatea politică e o ispăşire inconştientă.
    
    Sensibilitatea faţă de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent. Îţi dai seama în fiece clipă de mişcarea nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieţii. Nu mai trăieşti în timp, ci cu el, paralel lui.
    Fiind una cu viaţa, eşti timp. Trăindu-l, mori împreună cu el, fără îndoieli şi fără chin. Sănătatea perfectă se realizează în asimilarea temporală, pe cînd starea de boală este o disociere echivalentă. Cu cît percepi mai bine timpul, cu atît eşti mai înaintat într-o dizarmonie organică.
    În mod firesc, trecutul se pierde în actualitatea prezentului, se însumează şi se topeşte în el. Regretul — expresie a acuităţii temporale, a dezintegrării din prezent — izolează trecutul ca actualitate, îl vitalizează printr-o adevărată optică regresivă. Căci în regret trecutul păstrează o virtute de posibil. Un ireparabil convertit în virtualitate.
    Cînd ştii neîncetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se înjghebează în jurul acestei conştiinţe încearcă să-l salveze pe toate laturile. Profeţia este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Neputînd fi în prezent, transformăm trecutul şi viitorul în prezenţe, încît nulitatea actuală a timpului ne uşurează accesul infinităţii lui.
    A fi bolnav înseamnă a trăi într-un prezent conştient, într-un prezent sie însuşi trans-lucid, căci teama de trecut şi de viitor, de ce s-a întîmplat şi de ce se va întîmpla, dilată clipa pe măsura imensităţii temporale.
    Un bolnav care-ar putea trăi naiv n-ar fi propriu-zis bolnav, căci poţi fi atins de cancer, dacă n-ai teroarea deznodămîntului (acest viitor care fuge înspre noi, nu spre care alergăm), eşti sănătos. Nu există boli, ci numai conştiinţa lor însoţită totdeauna de hipertrofia simţului temporal.
    Uneori nu ni se întîmplă să pipăim timpul, să-l pierdem printre degete, în excese de intensitate care-l proiectează în conture materiale? Sau alteori să-l simţim ca o adiere subtilă prin firele de păr? Să fi obosit? Caută el vreun culcuş? Sînt inimi mai ostenite ca el şi care totuşi nu i-ar refuza azilul...
    
    Răul, părăsind indiferenţa originară, şi-a luat Timpul ca pseudonim.
    Oamenii au construit paradisul filtrînd eternitatea, din „esenţă“ de veşnicie. Acelaşi procedeu aplicat ordinii temporale ne face inteligibilă suferinţa. Căci, într-adevăr, ce este ea dacă nu „esenţă“ de timp?
    
    După miezul nopţii, gîndeşti ca şi cum n-ai mai fi în viaţă sau — în cel mai bun caz — ca şi cum n-ai mai fi tu. Devii o simplă unealtă a tăcerii, a veşniciei sau a vidului. Te crezi trist şi nu ştii că acestea respiră prin tine. Eşti victima unui complot al forţelor obscure, căci dintr-un individ nu se poate naşte o tristeţe care să nu încapă în el. Tot ce ne întrece îşi are sursa în afară de noi. Atît plăcerea, cît şi suferinţa. Misticii au raportat revărsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru că nu puteau admite că mărginirea individuală este capabilă de atîta plinătate. Aşa se întîmplă cu tristeţea şi cu toate. Eşti singur, dar cu toată singurătatea.
    
    Cînd totul se mineralizează, nostalgia însăşi devine geometrie, stîncile par fluide faţă de împietrirea vagului sufletesc şi nuanţele sînt mai prăpăstioase decît munţii. Atunci nu-ţi mai trebuie decît tremurul şi privirea cîinilor călcaţi, şi-un ceas hodorogit din alte secole — pernă a unei frunţi înnebunite.
    
    De cîte ori mă primblu prin ceaţă, mă dezvăluiesc mai uşor mie însumi. Soarele te înstrăinează, căci descoperindu-ţi lumea, te leagă înşelăciunilor ei. Dar ceaţa este culoarea amărăciunii.
    
    Accesele de milă sînt precedate de o stare de slăbire generală, în care umbli cu teama de a nu cădea în toate obiectele, de a nu te topi în ele. Mila este forma patologică a cunoaşterii intuitive. Cu toate acestea, nu poate fi aşezată în rîndul bolilor, ea fiind un leşin... vertical. Cazi în direcţia propriei singurătăţi.
    
    Nopţile albe — singurele negre — te fac un adevărat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund... Scufundarea muzicală şi nedefinită spre rădăcinile temporalităţii rămîne o voluptate neîmplinită, fiindcă nu putem atinge marginile timpului decît sărind din el. Saltul acesta ni-l face însă exterior; îi percepem marginile, dar nu în experienţa lui. Suspendarea îl transformă în irealitate şi-i răpeşte sugestia de infinit — decor al nopţilor albe.
    Somnul n-are alt rost decît uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează în el.
    
    În biserici mă gîndesc adesea ce lucru mare ar fi religia dacă n-ar fi credincioşii, ci numai neliniştea religioasă a lui Dumnezeu, de care ne vorbeşte orga.
    
    Mediocritatea filozofiei se explică prin faptul că nu se poate cugeta decît la o temperatură scăzută. Cînd eşti stăpîn pe febră, orînduieşti gîndurile ca păpuşile; tragi ideile de aţă şi publicul nu se refuză iluziei. Dar cînd orice privire spre tine însuţi e un incendiu sau un naufragiu, cînd peisajul lăuntric e o devastare somptuoasă de flăcări evoluînd la orizontul mărilor — atunci dai drumul gîndurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior.
    
    Dacă aş şti c-am fost trist o singură dată din cauza oamenilor, de ruşine aş depune armele. Ei pot fi uneori iubiţi sau urîţi şi totdeauna compătimiţi, dar atenţia unei întristări e o concesie degradantă. Clipele de generozitate divină, în care i-am îmbrăţişa pe toţi, sînt inspiraţii rare, adevărate „graţii“.
    Iubirea de oameni este boală tonică şi în acelaşi timp ciudată, fiindcă nu-i sprijinită de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n-a existat pînă acum şi desigur nu va exista niciodată. Cunoaşterea nu merge în sensul umanităţii. — Sînt însă pauze ale lucidităţii, recreaţii ale cunoaşterii, crize ale ochiului necruţător, care îl pun în situaţia stranie a iubirii. Atunci ar dori să se întindă în mijlocul străzii, să sărute tălpile muritorilor, să dezlege curelele încălţămintei negustorilor ca şi cerşetorilor, să se tîrîie prin toate rănile şi însîngerările, să atîrne de privirea criminalului aripi de porumb — să fie ultimul om din dragoste!
    Cunoaşterea de oameni şi dezgustul fac din psiholog, de bine, de rău, o victimă a propriilor lui cadavre. Căci pentru el orice iubire este o ispăşire. — Oamenii pe care i-a anulat cunoaşterea mor în tine; victimele dispreţului tău putrezesc în inima ta. Şi întreg acest cimitir care prinde viaţă în delirul de dragoste, în spasmele ispăşirii tale!
    
    Sublimul este incomensurabilul ca sugestie de moarte. Marea, renunţarea, munţii şi orga — în moduri diferite şi totuşi în acelaşi fel — sînt încoronarea unui sfîrşit, care deşi se consumă în timp, destrucţia lui este totuşi dincolo de el. Căci sublimul e o criză temporală a eternităţii.
    Ceea ce-i sublim în exemplul lui Isus derivă din rătăcirea prin timp a veşniciei, din nemăsurata ei degradare. Tot ce e însă scop în existenţa Mîntuitorului atenuează ideea de sublim, care exclude aluziile etice. Dacă s-a coborît de bunăvoie ca să ne salveze, atunci el ne poate interesa numai în măsura în care gustăm estetic un gest etic. Dimpotrivă, dacă trecerea lui printre noi este numai o greşeală a veşniciei, o ispitire inconştientă de moarte a perfecţiunii, o ispăşire în timp a absolutului, atunci proporţiile enorme ale acestei inutilităţi nu se înalţă sub semnul sublimului? — Estetica să mai salveze crucea, ca simbol al veşniciei.
    
    Nu există o plăcere mai mare ca aceea să crezi c-ai fost filozof — şi nu mai eşti.
    A suferi înseamnă a medita o senzaţie de durere: a filozofa — a medita asupra acestei meditaţii.
    Suferinţa-i ruina unui concept; o avalanşă de senzaţii, care intimidează orice formă.
    Totul în filozofie este de rangul al doilea, al treilea... Nimic direct. Un sistem se construieşte din derivări, el însuşi fiind derivatul prin excelenţă. Iar filozoful nu-i mai mult de un geniu indirect.
    
    Nu putem fi atît de generoşi cu noi înşine, încît să nu ne zgîrcim în libertatea ce ne-o acordăm. De nu ne-am pune piedică, de cîte ori fiece clipă n-ar fi altceva decît o supravieţuire! Nu se întîmplă de multe ori să rămînem noi înşine doar prin ideea limitelor noastre? O biată amintire a unei individualizări trecute, o zdreanţă a propriei individuaţii... Ca şi cum am fi un obiect ce-şi caută un nume într-o natură fără identitate. — Omul e făcut — ca toate vietăţile — pe măsura unor anumite senzaţii. Or, se întîmplă ca ele să nu-şi mai facă loc una alteia, în succesiunea normală, ci să năpădească toate într-o furie elementară, roind în jurul unei epave — din plenitudine — care e eul. Unde să mai fie loc atunci pentru pata de vid care e conştiinţa?
    
    Este atîta crimă şi poezie în Shakespeare, că dramele lui par concepute de un trandafir în demenţă.
    
    Oricîtă amărăciune ar fi în noi, ea nu-i atît de mare încît să ne poată dispensa de amărăciunile altora. Iată de ce lectura moraliştilor francezi este balsamică în orele tîrzii. Ei au ştiut totdeauna ce înseamnă a fi singur între oameni; rar de tot ce e singurătatea în lume. Pînă şi Pascal n-a putut învinge condiţia lui de om retras din societate. O suferinţă ceva mai redusă, şi-am fi înregistrat doar o mare inteligenţă. — Între francezi şi Dumnezeu s-a interpus totdeauna salonul.
    
    Două lucruri m-au umplut neîncetat de o isterie metafizică: un ceas care stă şi un ceas care umblă.
    
    Cu cît oamenii te interesează mai puţin, cu atît devii mai timid în faţa lor, iar cînd ajungi să-i dispreţuieşti, începi să te bîlbîi. — Natura nu-ţi iartă nici un pas peste inconştienţa ei şi-ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împînzindu-le de regrete. Cum s-ar explica altcum că oricărui triumf peste condiţia de om i se asociază o părere de rău corespunzătoare?
    Timiditatea împrumută fiinţei umane ceva din discreţia intimă a plantelor, iar unui spirit agitat de el însuşi o melancolie resemnată care pare a fi aceea a lumii vegetale. Sînt gelos pe un crin numai cînd nu-s timid.
    
    Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie. Şi viaţa însăşi — cu inutilităţile ei sfîşietoare, cu bestialitatea ei obscură, care ne tîrîie în erori pentru a ne spînzura din cînd în cînd de cîte un adevăr, cine ar putea-o suporta, de n-ar fi un spectacol de cunoaştere unic? Trăind primejdiile spiritului, ne mîngîiem prin intensităţi de lipsa unui adevăr final.
    Orice eroare este un fost adevăr. Nu există însă una iniţială, deoarece între adevăr şi eroare distanţa e marcată doar de pulsaţie, de animaţia lăuntrică, de ritmul secret. Astfel, eroarea-i un adevăr care nu mai are suflet, un adevăr uzat şi care aşteaptă să fie vitalizat.
    Adevărurile mor psihologic, nu formal; ele îşi menţin valabilitatea, continuînd nonviaţa formelor, deşi pot să nu mai fie valabile pentru nimeni.
    Tot ce-i viaţă în ele se petrece în timp; eternitatea formală le aşază într-un vid categorial.
    Pentru un om, cam cît „ţine“ un adevăr? Nu mai mult ca o pereche de ghete. Doar cerşetorii nu le schimbă niciodată. Întru cît eşti însă în rînd cu viaţa, trebuie să te primeneşti încontinuu, căci plinătatea unei existenţe se măsoară după suma de erori înmagazinate, după cantitatea de ex-adevăruri.
    
    Nimic din ceea ce ştim nu rămîne neispăşit. Orice paradox, curaj de gînd sau indiscreţie a spiritului le plătim scump mai curînd sau mai tîrziu. Este de un farmec straniu această pedeapsă care urmează oricărui progres al cunoaşterii. Ai sfîşiat un văl ce acoperea inconştienţa naturii? Îl vei ispăşi într-o tristeţe a cărei sursă n-o vei bănui. Şi-a scăpat un gînd plin de răsturnări şi ameninţător? Sînt nopţi ce nu pot fi umplute decît de evoluţiile căinţei. Ai pus prea multe întrebări lui Dumnezeu? Atunci, de ce te miră povara răspunsurilor ce nu le-ai primit?!
    Indirect, prin consecinţe, cunoaşterea-i un act religios.
    Ispăşim cu voluptate spiritul şi cu toată abandonarea în inevitabil. Cum dezintoxicarea de cunoaştere este imposibilă, deoarece o cere organismul, incapabil de-a se obişnui cu doze mici, — să facem şi din actul reflex o reflexie. În felul acesta, setea infinită a spiritului îşi află o ispăşire echivalentă.
    
    Cultul frumuseţii seamănă unei laşităţi delicate, unei dezertări subtile. N-o iubeşti oare fiindcă te scuteşte de-a trăi? Sub impresia unei sonate sau unui peisaj, ne dispensăm de viaţă cu un zîmbet de bucurie dureroasă şi de superioritate visătoare. Din centrul frumuseţii, totul este în urma noastră şi nu putem privi spre viaţă decît întorcîndu-ne. Orice emoţie dezinteresată, neasociată imediatului existenţei, încetineşte mersul inimii. Într-adevăr, organul timpului, care-i inima, ce-ar mai putea marca în amintirea veşniciei care e frumuseţea?!
    Ceea ce nu aparţine timpului ne reţine respiraţia. Umbrele eternităţii, ce se apleacă de cîte ori singurătatea este inspirată de un spectacol de frumuseţe, ne taie suflarea. Ca şi cum am pîngări nemărmurirea prin aburii respiraţiei noastre!
    
    Cînd toate lucrurile ce le-aş atinge ar deveni triste, cînd o privire furişată spre cer i-ar împrumuta culoarea mîhnirilor, cînd n-ar exista ochi uscaţi în preajma mea şi aş evolua pe bulevarde ca prin mărăcini, că urmele paşilor mei le-ar sorbi soarele spre a se îmbăta de durere, atunci aş avea dreptul şi mîndria să afirm viaţa. Orice aprobare ar avea de partea ei mărturia infinitului de suferinţă şi orice bucurie sprijinul amărăciunilor. E urît şi vulgar a scoate o afirmaţie întăritoare din ce nu e plenitudine de rău, durere şi mîhnire. Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindcă nu pleacă din febră, din înălţimi şi ameţeli. Tot aşa o pasiune ce nu-şi extrage tăria din umbrele vieţii. În scuipat, în gunoi, în tina anonimă a uliţelor zace un izvor mai curat şi nesfîrşit mai rodnic decît în împărtăşirea blîndă şi raţională din viaţă. Avem destule vine prin care să urce adevărurile, destule vine în care plouă, ninge, bate vîntul, apun şi răsar sori. Şi-n sîngele nostru nu cad stele spre a-şi recăpăta sclipirea?
    
    Nu-i loc sub soare ca să mă reţină şi nici umbră să mă adăpostească, fiindcă spaţiul devine vaporos în avîntul rătăcitor şi-n fuga nesăţioasă. Ca să rămîi undeva, ca să-ţi ai „locul“ tău în lume, trebuie să fi împlinit miracolul de a te fi aflat în vreun punct al spaţiului, negîrbovit de amărăciuni. Cînd te găseşti într-un loc, nu faci decît să te gîndeşti la altul, încît nostalgia se conturează organic într-o funcţie vegetativă. Dorinţa de altceva, din simbol spiritual, devine natură.
    Expresie a avidităţii de spaţiu, nostalgia sfîrşeşte prin a-l anula. Cine suferă numai de pasiunea Absolutului n-are nevoie de această lunecare orizontală pe întinderi. Existenţa staţionară a călugărilor îşi are sursa în canalizarea verticală, spre cer, a acestor doruri vagi după veşnic alte locuri şi alte depărtări. O emoţie religioasă n-aşteaptă consolare de la spaţiu; mai mult, ea nu-i intensă decît în măsura în care îl asimilează unui cadru de căderi.
    Cînd nu-i loc în care să nu fi suferit, ce alt motiv poţi invoca în sprijinul rătăcirii? Şi ce o să te lege de spaţiu, cînd albastrul întunecat al nostalgiei te dezleagă de tine însuţi?
    
    Dacă omul n-ar fi ştiut introduce un delir voluptuos în singurătate — de mult s-ar fi aprins întunericul.
    Descompunerea cea mai oribilă, într-un cimitir necunoscut, este o icoană palidă pentru părăsirea în care te afli cînd, din aer sau de sub pămînt, o voce neaşteptată îţi dezvăluie cît eşti de singur.
    Să n-ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o fiinţă. Şi năpăstuirea singurătăţii nu pleacă decît din sentimentul că eşti înconjurat de lucruri neînsufleţite, cărora n-ai ce să le spui.
    Nu din extravaganţă şi nici din cinism umbla Diogene cu un felinar, în plină zi, să caute un om. Ştim noi prea bine că din singurătate...
    
    Cînd nu-ţi poţi aduna gîndurile şi te supui, înfrînt, argintului lor viu — ca aburul se risipeşte lumea şi cu ea tu însuţi, că pari a asculta la marginile unei mări ce şi-a retras apele lectura propriilor memorii scrise într-o altă viaţă... Încotro aleargă mintea, spre ce nicăieri îşi dizolvă graniţele? Se topesc gheţari în vine? Şi-n ce anotimp al sîngelui şi-al spiritului te afli?
    Mai eşti tu însuţi? Nu-ţi zvîcnesc tîmplele de teama contrară? Eşti altul, eşti altul...
    ...Cu ochii pierduţi spre celălalt în melancolia neprihănită a parcurilor.
    
    Despre orice — şi-n primul rînd despre singurătate — eşti obligat a gîndi negativ şi pozitiv în acelaşi timp.
    
    Fără tristeţe ne-am da noi seama, în aceeaşi vreme, de trup şi de duh? Fiziologia şi cunoaşterea se întîlnesc în ambiguitatea ei constitutivă, încît nu eşti mai prezent ţie însuţi şi mai solidar cu tine ca-n clipele de tristeţe. Va fi aceasta — ca şi conştiinţa — un agent de înstrăinare de lume, un factor de exterioritate; cu cît ne îndepărtează însă de toate, cu atît coincidem mai mult cu noi. Seriozitatea — tristeţe fără accent afectiv — ne face sensibili numai la un proces raţional, căci neutralitatea ei n-are adîncimea care asociază capriciile viscerelor vibraţiei spiritului. O fiinţă serioasă este un animal ce îndeplineşte condiţiile de om; opreşte-i o clipă mecanismul de gîndire; nu va observa ce uşor a redevenit animalul de altădată. Răpeşte-i însă tristeţii reflexia; va rămîne destulă imbecilitate sumbră ca zoologia să nu te accepte.
    A lua lucrurile în serios înseamnă a le cîntări fără a participa; a le lua în tragic — a te angaja în soarta lor. Între seriozitate şi tragedie (această tristeţe ca acţiune) este o mai mare deosebire decît între un funcţionar şi un erou. — Filozofii sînt bieţi agenţi ai Absolutului, plătiţi din contribuţiile mîhnirilor noastre. Din a lua lumea în serios şi-au făcut o profesie.
    Tristeţea — în forma ei elementară — este o genialitate a materiei. Inspiraţie primară fără gînduri. Trupul şi-a înfrînt condiţia şi tinde la o participare „superioară“ lui, iar în formele reflexive ale tristeţii procesul este completat de o descindere a spiritului prin vine, ca pentru a ne arăta cît de organic ne aparţinem.
    Răpindu-ne firii şi redîndu-ne nouă, tristeţea-i o izolare substanţială a firii noastre, în deosebire de împrăştierea ontologică a fericirii.
    
    În „accesele“ de milă se manifestă o atracţie secretă pentru „proastele maniere“, pentru murdărie şi degradare. Orice monstruozitate este o perfecţiune faţă de lipsa „bunului-gust“ al milei, acest rău cu aparenţele reale ale blîndeţii.
    În mormanul de pete şi de devieri ale naturii sau în rafinamentul vicios al minţii, nu veţi găsi o perversiune mai întunecoasă şi mai frămîntată ca mila. Nimic nu ne abate de la frumuseţe mai mult decît „accesele“ ei. Şi dac-ar fi numai frumuseţea! Dar virtuţile subterane ale acestui viciu ne întorc de la rosturile noastre esenţiale şi consideră depravare tot ce nu emană din gustul prăbuşirii, din mlaştini şi din putregai, întinderi ale milei şi pretexte ale voluptăţii ei infernale.
    Nici o patologie n-a studiat-o fiindcă este o boală practică, şi ştiinţa a fost totdeauna în serviciul primăriilor. Cine-ar adînci tulburările lăuntrice, iadul iubirii perverse de oameni, — ar mai putea întinde mîna vreunui milostiv?
    
    Rostul gînditorului este să întoarcă viaţa pe toate părţile, să-i proiecteze feţele în toate nuanţele, să revină neîncetat asupra ascunzişurilor ei, să-i bată în jos şi-n sus cărările, de mii de ori să privească acelaşi aspect, să nu descopere noul decît în ce-a văzut nelămurit, aceleaşi teme să le treacă prin toate membrele, amestecîndu-şi cugetele-n trup — să zdrenţuiască astfel viaţa gîndind-o pînă la capăt.
    Nu-i revelator pentru ce e nedefinibil în insuficienţele vieţii că numai cioburile unei oglinzi sfărîmate pot să ne redea icoana ei caracteristică?
    
    După ce ţi-ai dat seama că oamenii nu-ţi pot oferi nimic şi continui totuşi a-i întîlni, este ca şi cum ai fi lichidat cu orice superstiţie, dar mai crezi în fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la laşitate, a creat zîmbetul, anemic şi aerian la fecioare, concret şi imediat la femei pierdute, înduioşător la bătrîni şi irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedeşte mai mult că oamenii-s muritori ca zîmbetul, expresie a echivocului sfîşietor al vremelniciei. De cîte ori zîmbim, nu este ca la o ultimă întîlnire, şi nu-i zîmbetul testamentul aromat al individului? Lumina tremurătoare a obrazului şi a buzelor, umiditatea solemnă a ochilor transformă viaţa într-un port, în care vapoarele pleacă în larg fără destinaţie, transportînd nu oameni, ci despărţiri. Şi viaţa ce-i, dacă nu locul despărţirilor?
    De cîte ori mă înduioşează un zîmbet, mă îndepărtez cu o povară de ireparabil, căci nimic nu descoperă mai înfiorător ruina care aşteaptă omul ca acest simbol aparent de fericire şi care exprimă mai crud unei inimi desfrunzite freamătul de vremelnicie al vieţii, decît horcăitul clasic al sfîrşitului. — Şi de cîte ori îmi zîmbeşte cineva, descifrez pe fruntea luminoasă chemarea sfîşietoare: „Apropie-te, vezi prea bine că şi eu sînt muritor!“ — Sau cînd ochii mi s-au întunecat de noaptea mea, glasul zîmbetului îmi flutură pe lîngă urechi avide de implacabil: „Priveşte-mă, este pentru ultima oară!“
    ...Şi de aceea zîmbetul te opreşte de la singurătatea din urmă, şi oricît nu te-ar mai interesa colegii de respiraţie şi de putrefacţie, te-ntorci spre ei ca să le sorbi secretul, să te îneci în el şi ei să nu ştie, să nu ştie ce grei sînt de vremelnicie, ce mări poartă şi la cîte naufragii nu ne invită frămîntarea inconştientă şi incurabilă a zîmbetului lor, la ce ispite de dispariţie te supun, deschizîndu-şi sufletul spre tine şi tu ridicînd — cu freamăt şi îndurerare — lespedea surîsului!
    
    Germinaţia fiecărui adevăr ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viaţa de cîte ori cugetăm, încît un gînditor absolut ar fi un schelet ce şi-ar ascunde oasele în... transparenţa gîndurilor.
    
    Paloarea e culoarea ce-o ia gîndirea pe faţa omenească.
    
    Destin nu există decît în acţiune, fiindcă numai în ea rişti totul, fără să ştii unde vei ajunge. Politica — în sensul de exasperare a ceea ce-i istoric în om — este spaţiul fatalităţii, abandonarea integrală forţelor constructive şi destructive ale devenirii.
    Şi în singurătate rişti totul, dar aici fiind în clar cu ce se va întîmpla, luciditatea atenuează iraţionalul soartei. Îţi anticipezi viaţa, îţi trăieşti destinul ca un inevitabil fără surprize, căci, într-adevăr, ce-i singurătatea dacă nu viziunea trans-lucidă a fatalităţii, maximum de luminozitate în agitaţia oarbă a vieţii?
    Omul politic renunţă la conştiinţă; singuraticul, la acţiune. Unul trăieşte uitarea (şi asta e politica); celălalt o caută (şi asta-i singurătatea).
    O filozofie a conştiinţei nu poate sfîrşi decît într-una a uitării.
    
    Un om care practică o viaţă întreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii.
    Femeia ce priveşte spre ceva oferă o imagine de o rară trivialitate. Ochii melancolici te invită, dimpotrivă, la o distrugere aeriană, şi setea de impalpabil pe care ţi-o satisface funebrul şi parfumatul lor azur te împiedică să mai fii tu însuţi. Ochi ce nu zăresc nimic şi din faţa cărora dispari, ca să nu le pătezi infinitul cu obiectul prezenţei tale. Privirea pură a melancoliei este modul cel mai ciudat prin care femeia ne face să credem că a fost cîndva tovarăşa noastră în Rai.
    
    Melancolia este o religiozitate fără nevoia Absolutului, o lunecare din lume fără atracţia transcendentului, o slăbiciune pentru aparenţele cerului egală insensibilităţii la simbolul acestuia. Posibilitatea ei de a se dispensa de Dumnezeu — deşi îndeplineşte condiţiile iniţiale ale apropierii de el — o transformă într-o voluptate, care se satisface creşterii ei proprii şi slăbiciunilor ei repetate. Căci melancolia este un delir estetic, suficient sieşi, steril în mitologie. Nu vei găsi în ea nimic străin unui vis legănat, căci nu generează nici o imagine peste cursul etericei sale destrămări.
    Melancolia-i o virtute la femei şi un păcat la bărbaţi. Aşa se explică de ce aceştia au folosit-o spre cunoaştere...
    
    Există în unele surîsuri feminine o aprobare duioasă, care te îmbolnăveşte. Ele se încuibă şi se depun pe fondul necazurilor zilnice, exercitînd un control subteran. Femeile — ca şi muzica — trebuie ocolite în receptivităţile tulburi care măresc pînă la leşin pretextele de înduioşare. Cînd vorbeşti despre teamă, despre teama însăşi, în faţa unei blonde spiritualizate de paloare şi care-şi apleacă ochii pentru a suplini prin gest mărturisirea, surîsul ei frînt şi amar ţi se rostogoleşte-n carne şi-şi prelungeşte prin ecouri chinul său imaterial.
    Surîsurile sînt o povară voluptuoasă pentru cel ce le împarte şi pentru cel ce le primeşte. O inimă atinsă de delicateţe greu poate supravieţui unui surîs duios. Tot aşa, sînt priviri după care nu te mai poţi hotărî pentru nimic.
    
    Un fulg rătăcitor prin aer este o imagine de zădărnicie mai sfîşietoare şi mai simbolică decît un cadavru. Tot aşa, un parfum neobişnuit ne face mai trişti decît un cimitir, precum o indigestie — mai gînditori decît un filozof. Şi mai mult decît catedralele, nu ne face mai religioşi mîna unui cerşetor ce ne arată drumul de urmat într-un oraş mare şi-n care ne-am pierdut?
    
    Începi a te nelinişti de Timp, cu mult înainte de a-i citi pe filozofi, privind atent, într-un moment de oboseală, faţa unui om bătrîn. Brazdele adîncite de necazuri, de speranţe şi de năluciri se înnegresc şi se pierd parcă fără urmă într-un fond de întuneric, pe care „faţa“ îl ascunde cu greu, mască nesigură a unui abis îndurerat. În fiece cută pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi îmbătrînit durata. Nu atîrnă timpul în ridurile bătrîneţii şi nu e fiecare cută un cadavru temporal? Faţa omenească este folosită de demonia vremii ca o demonstraţie de zădărnicie. O poate cineva privi senin în amurgul ei?
    Înclină-ţi ochii spre un bătrîn cînd n-ai Ecleziastul la îndemînă, faţa lui — de care el poate fi perfect străin — te va învăţa mai mult ca înţelepţii. Căci sînt încreţituri care dezvelesc acţiunea Timpului mai nemilos decît un tratat de zădărnicie. Unde să găseşti cuvinte care să zugrăvească eroziunea lui implacabilă, înaintarea lui destructivă, cînd peisajul deschis şi accesibil al bătrîneţii ţi se oferă la toate colţurile ca o lecţie decisivă şi o sentinţă fără apel?
    Neastîmpărul copiilor în braţele bunicilor să nu fie oroarea instinctivă de Timp? Cine n-a simţit în sărutul unui bătrîn inutilitatea infinită a timpului?
    
    De oameni mă separă toţi oamenii.
    
    De-aş alerga ca un nebun în căutarea mea, cine-mi spune că nu-mi voi ieşi niciodată în cale? Pe ce maidan al universului mă voi fi rătăcit? Mă duc să mă caut acolo unde se aude lumina..., căci de mi-aduc bine aminte, iubit-am altceva decît sonoritatea transparenţelor?
    
    Cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă şi razele soarelui mai sfioase şi că devenirea îşi cere scuze, schilodindu-şi ritmul, — aceluia îi lipseşte baza cosmică a singurătăţii.
    
    Ruptura de fiinţă te face bolnav de tine însuţi, încît este destul să pronunţi cuvinte ca: uitare, nefericire, despărţire, pentru a te dizolva într-un fior mortal. Şi atunci, ca să trăieşti, rişti imposibilul: accepţi viaţa.
    
    A rămîne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic — iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încît sinuciderile nu sînt probe ale laşităţii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii. Dacă n-ar fi atenuat chinurile amoroase prin dispreţul teoretic pentru femeie, toţi amanţii s-ar fi sinucis pînă acum. Ştiind însă ce e ea, au introdus prin luciditate un element de mediocritate în insuportabilul acelor văpăi. Nefericirea în dragoste întrece în intensitate cele mai adînci emoţii religioase. Ce e drept, ea n-a construit biserici; dar a ridicat morminte, morminte peste tot.
    Iubirea? Dar priviţi cum fiece rază de soare se-ngroapă într-o lacrimă, de parcă astrul strălucitor s-ar fi născut dintr-un acces de plîns al Divinităţii!
    
    Nefericirea este starea poetică prin excelenţă.
    
    În măsura în care animalele sînt capabile de nefericire în dragoste, participă la umanitate. De ce n-am admite că privirea umedă a cîinelui sau duioşia resemnată a măgarului nu exprimă uneori regrete fără cuvinte? Există ceva sumbru şi îndepărtat în erotica animală, şi care ne-o face atît de străină.
    Literatura este o mărturie sigură că noi ne simţim mai aproape de plante decît de animale. Poezia în mare parte nu-i decît un comentariu la viaţa florilor, iar muzica o depravare umană a melodiilor vegetale.
    Orice floare poate servi de imagine nefericirii în dragoste. Aşa se explică apropierea noastră de ele. Şi apoi, nici un animal nu poate fi un simbol al vremelniciei, pe cînd florile sînt expresiile ei directe, ireparabilul estetic al efemerului.
    
    La adică, ce face fiecare om? Se ispăşeşte pe sine însuşi.
    
    N-aş putea iubi decît un înţelept nefericit în dragoste...
    
    Ceea ce face oraşele mari atît de triste este că fiecare om vrea să fie fericit, iar şansele scad pe măsura ce dorinţa creşte. Căutarea fericirii indică distanţa de rai, gradul căderii umane. Şi atunci, să ne mirăm de ce Parisul e punctul cel mai îndepărtat de Paradis?
    
    Poţi înghiţi biblioteci întregi, nu vei găsi mai mult de trei-patru autori care merită a fi citiţi şi recitiţi. Proeminenţele acestui gen sînt nişte analfabeţi geniali, care trebuie admiraţi şi la nevoie învăţaţi, dar care, în fond, nu ne spun nimic. Aş vrea să pot interveni în istoria spiritului omenesc cu brutalitatea unui măcelar împodobit de cel mai rafinat diogenism. Căci pînă cînd vom mai lăsa în picioare pe atîţia creatori care n-au ştiut nimic, copii obraznici şi inspiraţi, lipsiţi de maturitatea fericirii şi a nefericirii? Un geniu care n-a ajuns la rădăcinile vieţii, oricîte posibilităţi de expresie ar avea, nu trebuie gustat decît în clipe de indiferenţă. Este mai mult decît înfiorător să te gîndeşti ce puţini oameni au ştiut ceva cu adevărat, ce puţine existenţe complete au apărut pînă acum. Şi ce-i o existenţă completă, şi ce-nseamnă a şti? — A păstra o sete de viaţă în amurguri...
    
    Anumite fiinţe simt pornirea spre crimă numai pentru a gusta o viaţă intensificată, aşa încît negaţia bolnăvicioasă a vieţii este în acelaşi timp omagiul ei.
    Oare ar fi existat criminali dacă sîngele n-ar fi cald? Impulsul destructiv caută leacul unei răceli interne şi mă îndoiesc că, fără o reprezentare implicită a unei călduri moleşitoare şi roşii, vreun pumnal s-ar fi înfipt cîndva în vreun trup. Sîngele emană aburi adormitori, în care asasinul nădăjduieşte a-şi îmblînzi fiorurile de gheaţă. O singurătate neîndulcită de înduioşări generează crima, încît orice morală ce vrea distrugerea răului în adîncime are de privit numai o problemă: ce direcţie trebuie să dăm singurătăţii, acest cadru ideal al ruinei şi al descompunerii.
    
    Găsi-va cineva vreodată cuvinte pentru freamătul care împreună în infinitatea aceleiaşi clipe suprema voluptate cu suprema durere? Sau vreo muzică, plecînd din toate zorile şi apusurile acestei lumi, — putea-va ea transmite altor oameni senzaţiile unei victime cosmice a fericirii şi nefericirii? Un naufragiat bătut de toate valurile, izbit de toate stîncile, chemat de toate întunecimile — şi care-ar ţine soarele în braţe! Epavă rătăcind cu izvorul vieţii la piept, strîngîndu-i strălucirea lui mortală, înecîndu-se cu el în valuri, căci fundurile mării aşteaptă din veşnicie lumina şi groparul ei.
    
    Contactul între oameni — societatea în genere — n-ar fi posibil fără întrebuinţarea repetată a aceloraşi adjective. Interziceţi-le prin lege şi veţi vedea în ce mică măsură omul este un animal sociabil. Vor dispărea imediat conversaţia, vizitele, întîlnirile, şi societatea se va degrada la raporturi mecanice de interese. Lenea de gîndire a dat naştere la automatismul adjectivului. Aceeaşi calificaţie i se aplică lui Dumnezeu şi unei mături. Altădată, Dumnezeu era infinit; astăzi e epatant. (Fiecare ţară îşi are expresiile vidului ei mental.) — Interziceţi adjectivul cotidian şi definiţia celebră a lui Aristot cade.
    
    Diferenţele dintre filozofii antici şi cei moderni, atît de frapante şi de defavorabile ultimilor, pleacă din faptul că aceştia au filozofat la masa de lucru, la birou, pe cînd aceia în grădini, în pieţe sau la cine ştie ce margine de mare. Apoi anticii, mai leneşi, stăteau multă vreme întinşi, căci ştiau bine că inspiraţia vine orizontal. Astfel, ei aşteptau gîndurile, pe cînd modernii le siluiesc şi le provoacă prin lectură, făcînd impresia că nici unul n-a cunoscut plăcerea iresponsabilităţii meditative, ci şi-au organizat ideile cu aplicaţie de întreprinzători. Nişte ingineri în jurul lui Dumnezeu.
    Multe spirite au descoperit Absolutul din a fi avut o canapea în preajma lor.
    Fiecare poziţie a vieţii este o altă perspectivă a ei. Filozofii se gîndesc la altă lume, fiindcă gîrbovi de obicei, s-au săturat a o privi pe aceasta.
    Cărui om, zărindu-se-n oglindă într-un semiîntuneric, nu i se pare a se fi întîlnit cu sinucigaşul din el?
    
    Poţi iubi o fiinţă impermeabilă Absurdului şi care nu bănuieşte din ce tragedie pleacă el, din cîte eleganţe de venin, din cît rafinament de dezolare, din cîte reflexe vicioase şi înşelătoare ale pustiului lăuntric?
    Absurditatea este insomnia unei erori, eşuarea dramatică a unui paradox. Febra spiritului nu poate fi măsurată decît prin abundenţa acestor funeralii logice care sînt formulele absurde.
    Muritorii de totdeauna s-au ferit cu teamă de ele, au priceput ei negreşit ceva din nobila lor descompunere, dar nu le-au putut prefera siguranţei sterpe, calmului compromiţător al raţiunii.
    
    De cîte ori mă gîndesc la moarte, îmi pare că voi muri mai puţin, că nu pot să mă sting, ştiind că mă voi stinge, că nu pot să dispar, ştiind că voi dispărea... Şi dispar, mă sting şi mor de totdeauna.
    
    Viaţa-i eterică şi funebră ca sinuciderea unui fluture.
    
    Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vieţii. Ştim noi însă prea bine că n-o face... Căci atîta generozitate ar costa-o viaţa.
    
    Pentru fiece problemă îţi trebuie altă temperatură. Numai nefericirii îi convine oricare...
    
    Să pari vesel tuturor şi nimeni să nu vadă că şi fulgii sînt lespezi de mormînt! A avea vervă în agonie...
    
    Moralitatea subiectivă îşi atinge punctul culminant în hotărîrea de a nu mai fi trist.
    Permeabilă demoniei, tristeţea este ruina indirectă a moralei. Cînd răul se opune binelui, el participă la valorile etice ca forţă negativă, cînd însă îşi cîştigă autonomia şi zace în sine, fără a se mai afirma în luptă cu el, atunci realizează demonia. Tristeţea-i unul din agenţii de autonomie a răului şi de săpare a eticii. Dacă binele exprimă elanurile de puritate ale vieţii, tristeţea-i umbra lui incurabilă.
    
    Creaţiile spiritului sînt un indicator al insuportabilului vieţii. Tot aşa şi eroismul.
    
    Melancolia-i starea de vis a egoismului.
    
    De n-ar exista o voluptate secretă în nefericire, am duce femeile să nască la abator.
    
    Spune unui suflet delicat: despărţire, şi ai trezit poetul din el. Acelaşi cuvînt unui om de rînd nu-i inspiră nimic. Şi nu numai despărţire, ci orice. Diferenţa între oameni se măsoară după rezonanţa afectivă a cuvintelor. Unii se îmbolnăvesc de o sfîrşeală extatică ascultînd o expresie banală, alţii rămîn reci la o probă de zădărnicie. Pentru aceia, nu este cuvînt în dicţionar care să nu ascundă o suferinţă, iar aceştia nici n-o au în vocabular. Prea puţini sînt cei ce-şi pot întoarce cugetul — oricînd — spre întristare.
    
    Oricît s-ar lega bolile de constituţia noastră, este imposibil să nu le disociem, să nu le găsim exterioare, străine, neavenite. De aceea, cînd vorbim de un om nesănătos îi precizăm boala ca o anexă fatală, care introduce un plus de iremediabil identităţii lui iniţiale. În faţa noastră, el rămîne cu boala lui, care păstrează o independenţă şi o obiectivitate relativă. Ce greu e însă a disocia melancolia de o fiinţă! Căci ea-i boala subiectivă prin excelenţă, inseparabilă de cel posedat, aderentă pînă la coincidenţă, şi ca atare incurabilă. Să nu existe leac pentru ea? Totuşi; dar atunci trebuie să ne lecuim de propriul eu. Nostalgia după altceva din reveriile melancolice nu e decît dorul după un alt eu, dar pe care-l căutăm în peisaje, în depărtări, în muzică, înşelîndu-ne fără voie asupra unui proces mult mai adînc. Totdeauna ne reîntoarcem nemulţumiţi şi ne abandonăm nouă înşine, căci nu este ieşire din boala care ne poartă numele şi pe care pierzînd-o, nu ne-am mai afla.
    
    Nu cred ca Dumnezeu să fi făcut pe Eva din coasta noastră, căci atunci ar trebui să ne înţelegem cu ea şi altundeva decît în pat. Dar la drept vorbind, nu-i şi aceasta o înşelăciune? Sîntem oare mai departe unul de altul decît în cvasiidentitatea orizontală? De unde altcum pornirea obscură şi nestăpînită, a ceasurilor tulburi, de a-ţi vărsa plînsuri tainice pe sînii femeilor pierdute, în hoteluri vechi?
    Nu atît din instinct, cît din groaza de plictiseală atîrnăm de femeie. Şi se prea poate ca ea să nu fie decît o născocire a acelei groaze. Din frica de singurătate a lui Adam a plămădit Dumnezeu pe Eva, şi de cîte ori ne năpădesc fiorurile izolării am oferi Creatorului cîte o „coastă“, pentru ca, născută din noi, să ne sorbim în femeie propria singurătate.
    Castitatea este un refuz al cunoaşterii. Asceţii îşi puteau satisface dorinţa de pustiu mai uşor în preajma femeii, dacă spaima de „ispită“ nu i-ar fi deposedat de adîncimea misterioasă a sexualităţii. Panica într-o lume de obiecte trezeşte un dor mortal de femeie, ea însăşi obiect, însufleţit de patimile plictiselii noastre.
    
    O fiinţă pe calea unei spiritualizări complete nu mai e capabilă de melancolie, fiindcă nu se mai poate abandona în voia ondulaţiilor capricioase. Spirit înseamnă rezistenţă, pe cînd melancolia, mai mult decît orice, presupune ne-rezistenţa la suflet, la fierberea elementară a simţirii, la incontrolabilul afectelor. Tot ceea ce în noi e nestăpînit, tulbure, iraţionalul alcătuit din vis şi bestialitate, deficienţe organice şi aspiraţii turmentate, ca şi explozii muzicale ce umbresc puritatea îngerilor şi ne fac să privim dispreţuitor spre crini — constituie zona primară a sufletului. Aici se află melancolia acasă, în poezia acestor slăbiciuni.
    Cînd te crezi mai îndepărtat de lume, adierile melancolice îţi dovedesc iluzia apropierii tale de spirit. Forţele vitale ale sufletului te atrag în jos, te obligă să te scufunzi în adîncimea primară, să-ţi recunoşti sursele, de care te izolează vidul abstract al spiritului, seninătatea lui implacabilă.
    Melancolia-i o distanţă de lume prin mijloacele vieţii, iar nu ale spiritului; dezertarea din imanenţă a ţesuturilor. Prin apelul neîncetat la spirit, bărbaţii i-au adăugat o nuanţă reflexivă, ce n-o întîlnim la femei, care, nerezistînd niciodată sufletului lor, se tălăzuiesc într-o melancolie imediată.
    
    Nevoia de un timp pur, curăţit de devenire, şi care să nu fie eternitate.... O subţiere eterică a „trecerii“, o creştere în sine a temporalităţii, un timp fără „curgere“... Extaz delicat al mobilităţii, plenitudine temporală în afară de clipe... A te scufunda într-un timp lipsit de dimensiuni şi de o calitate atît de aeriană, că inima noastră-l poate întoarce înapoi, el nefiind pătat de ireversibil şi nici atins de irevocabil...
    ...Încep să bănuiesc felul în care el s-a insinuat în Paradis.
    
    Cine n-are organ pentru eternitate o concepe ca o altă formă a temporalităţii, încît alcătuieşte imaginea unui timp ce curge în afară de sine sau a unui timp vertical. Icoana temporală a eternităţii ar fi atunci o curgere în sus, o acumulare verticală de clipe, care stăvilesc lunecarea dinamică, deplasarea orizontală spre moarte.
    Suspendarea timpului introduce o dimensiune verticală, dar numai atîta vreme cît durează actul acestei suspendări. Odată consumat, eternitatea neagă timpul, constituind o ordine ireductibilă. Schimbarea direcţiei naturale, violentarea temporalităţii din accesul la veşnicie ne arată cum orice act de înfrîngere a vieţii implică şi o siluire a timpului. Dimensiunea verticală a suspendării este o perversiune a simţului temporal, căci eternitatea n-ar fi accesibilă fără depravarea şi vicierea acestuia.
    
    Boala reprezintă triumful principiului personal, înfrîngerea substanţei anonime din noi. De aceea este ea fenomenul cel mai caracteristic al individuaţiei. Sănătatea — chiar în forma transfigurată a naivităţii — exprimă participarea la anonimat, la paradisul biologic al indiviziunii, pe cînd boala este sursa directă a separativităţii. Ea schimbă condiţia unei fiinţe, plus-ul ei determină o unicitate, un salt peste firesc. Diferenţa între un om bolnav şi unul sănătos este mai mare ca între ultimul şi nu importă care animal. Căci a fi bolnav înseamnă a fi altceva decît ceea ce eşti, a te supune determinărilor posibilului, a identifica momentul cu surpriză. În mod normal dispunem de soarta noastră, ne prevedem în fiecare clipă şi trăim într-o siguranţă plină de indiferenţă. Sîntem liberi să credem că în cutare zi, în cutare ceas, vom putea fi serioşi, veseli şi nimic nu ne împiedică să ne bazăm pe interesul ce-l vom acorda unor lucruri oarecare. — Dimpotrivă, în conştiinţa generată de boală. Nici o urmă de libertate; nu putem prevedea nimic, robi chinuiţi ai dispoziţiilor şi capriciilor organice. Fatalitatea respiră prin toţi porii, urîtul izvorăşte din membre şi toate alcătuiesc apoteoza necesităţii care este boala. Niciodată nu ştii ce vei face, ce se va întîmpla, ce dezastre pîndesc în umbrele lăuntrice, nici în ce măsură vei iubi, nici în ce măsură vei urî, pradă climatului isteric al nesiguranţelor. Boala care ne separă de natură ne leagă de ea mai rău decît mormîntul. Nuanţele cerului ne obligă la modificări echivalente în suflet, gradele de umiditate la dispoziţii corespunzătoare, anotimpurile la o periodicitate blestemată. Astfel, traducem moral întreagă natura. La distanţă infinită de ea îi tălmăcim toate fanteziile, haosul evident sau implicit, curbele materiei în pendulaţiile unei inimi incerte. Să ştii că n-ai nici o legătură cu lumea şi să-i înregistrezi toate variaţiile, iată paradoxul bolii, necesitatea stranie ce ni se impune, libertatea de a gîndi dincolo de fiinţă şi condiţia de cerşetor al propriului trup. Căci, într-adevăr, nu întindem mîna spre noi înşine, nu ne solicităm sprijinul, vagabonzi la porţile eului nostru, în abandonarea unei vieţi fără leac? Nevoia de a face ceva pentru tine însuţi şi a nu te putea ridica peste o pedagogie a incurabilului!
    De-am fi liberi în boli, medicii ar ajunge cerşetori, căci muritorii trag spre suferinţă, dar nu spre amestecul ei chinuitor de subiectivitate exasperată şi de necesitate invincibilă.
    Boala este modul în care moartea iubeşte viaţa, iar individul teatrul acestei slăbiciuni. În orice durere, absolutul morţii gustă devenirea, chinul nostru nefiind decît ispita, degradarea voluntară a întunericului. Şi astfel, suferinţa nu e decît un „minus de absolut“ al morţii.
    
    „Mi s-a făcut inima ca ceara şi se topeşte înlăuntrul meu.“ (Psalm XXII) Fă, Doamne, ce mai poţi pînă nu-ţi trîntesc oasele mele în cap!
    
    Muzica este timp sonor.
    
    Viaţa şi cu mine sîntem două linii paralele ce se întîlnesc în moarte.
    
    Fiecare om este propriul lui cerşetor.
    
    Ameţelile cărora sînt supuşi unii oameni şi care îi obligă să se rezeme de arbori sau de ziduri în plină stradă au un sens mai adînc decît sînt înclinaţi a crede filozofii şi chiar poeţii. A nu mai putea sta vertical — a te degaja de poziţia naturală a omului — nu-şi are sursa într-o tulburare nervoasă sau într-o compoziţie a sîngelui, ci în istovirea fenomenului uman, care implică abandonarea tuturor caracterelor ce-l însoţesc. Ai uzat omenescul în tine? Atunci părăseşti fatal forma prin care el s-a definit. Cazi; fără ca totuşi să te reîntorci la animalitate, căci este mai mult decît probabil că ameţelile ne aruncă la pămînt pentru a ne da alte posibilităţi de înălţare. Revenirea la poziţia care a precedat fenomenul verticalei umane ne deschide alte cărări, ne pregăteşte o altă creştere şi, schimbîndu-ne înclinarea corpului, ne deschide spre o altă perspectivă a lumii.
    Senzaţiile stranii de ameţeală, care te apucă orişiunde şi mai cu seamă de cîte ori distanţa de om evoluează în direcţia infinitului, nu indică numai o prezenţă agresivă a spiritului, dar şi o ofensivă năprasnică a tot ce-am adăugat peste constantele soartei umane. Căci ameţeala este simptomul specific al depăşirii unei condiţii fireşti şi al imposibilităţii de a mai împărtăşi poziţia fizică legată de ea. Rupîndu-se legăturile lăuntrice cu omul, semnele lor exterioare urmează procesul de disoluţie. Tulburări analoage trebuie să fi resimţit animalul cînd a început să se ridice în două labe. Şi nu sînt introspecţii regresive care ne coboară pînă la acele îndepărtate nelinişti, şi amintiri indefinibile care ne apropie de ameţelile începutului uman?
    Tot ce nu este inert trebuie, în grade diferite, să se rezeme. Şi cu atît mai mult omul, care nu-şi împlineşte destinul decît născocindu-şi siguranţe şi nu-şi păstrează poziţia decît prin tonicul înşelăciunilor. Dar cine e pus în faţa sa însuşi, cine lunecă în transparenţa propriei condiţii, cine nu mai e om decît în bunăvoinţele memoriei — mai poate el apela la sprijinul tradiţional, la mîndria animalului vertical, şi mai poate să se rezeme pe sine, cînd de mult nu mai este el?
    Obiectele îl mai ţin doar să nu cadă, aşteptînd să rodească fructele altei vieţi în seva atîtor ameţeli.
    Putrezeşte omul în tine în abuzul pervers al cunoaşterii, şi nimic nu exprimă mai direct această supremă destrămare ca nesiguranţa paşilor în lume. Ameţeala consecutivă finalului uman este un fior de limită, la început prevestitor şi dureros, apoi promiţător şi întăritor. O speranţă de o vitalitate drăcească ne mînă spre căderi repetate, în vederea unor purificări nebănuite. Altceva va începe, după ce omul s-a copt în noi şi a leşinat, ceva străin presimţirii celor rămaşi în urmă, pe la mijlocul umanităţii. Să ţi se descompună Dumnezeu în vine, să-l îngropi împreună cu resturile tale, ce le vei aduna prin amintiri, şi cu stîrvuri umane şi divine să-ţi îngraşi verdeţuri de nădejde, şi lumini de putregai să sprijine timiditatea atîtor zori!
    Dar pentru a te purifica de moştenirea omenescului tău, învaţă a obosi, a dizolva, a corupe moartea din tine, de la răspîntiile tale. Priveşte un om stingher care aşteaptă ceva şi întreabă-te ce. Şi vei vedea că nimeni n-aşteaptă nimic, nimic ce n-ar fi moartea. Fost-ai cîndva destul de-nfrigurat să vezi aceasta, să vezi cum toţi se-nşală, cum toţi fără să ştie întind spre moarte mîinile, cînd cred că vine cineva, că n-au stat în zadar? De ce fiinţa singură, cu ochii plecaţi de-o atenţie obosită, şi de ce orice vietate ne pare că n-au ce aştepta, că nu este un ce, în afară de atracţia caldă şi rece a morţii, rătăcitoare prin deşerturi, cafenele, paturi vechi şi colţuri de stradă? Să nu existe întîlniri decît cu ea? Pe cine, pe cine poate aştepta un muritor fără să moară? Mergi în calea lui ca să trăieşti, să „trăieşti“ lîngă un muritor? Ce îngrozitor să nu observi că fugi după cei ce mor ca să scapi de moarte!
    
    Nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în mine. Individul există doar în măsura în care concentrează durerile mute ale lucrurilor, de la zdreanţă pînă la catedrală. Şi tot aşa, el nu-i viaţă decît din clipa în care, de la vierme la Dumnezeu, vietăţile se bucură şi gem în el.
    
    Nici un pictor n-a reuşit să redea singurătatea resemnată din privirea dobitoacelor, fiindcă nici unul nu pare a fi înţeles incompatibilul ochilor animalici: o enormă tristeţe şi o lipsă de poezie echivalentă.
    Privirea omenească n-a adăugat decît accentul de regret poetic, a cărui absenţă indică la fiinţele respective vecinătatea originii lor.
    
    Amărăciunea este o muzică alterată de vulgaritate. Nobleţe nu există decît în melancolie... De aceea, nu e cu totul neimportant să ştii în ce nuanţă a urîtului de lume te-ai gîndit la Dumnezeu...
    
    Un gînditor ce-ar auzi cum putrezeşte o idee...
    
    „A omorî timpul“, aşa se exprimă banal şi profund neprielnicia plictiselii. Independenţa cursului temporal faţă de imediatul vital ne face sensibili la inesenţialul, la vidul devenirii, care şi-a pierdut substanţa; o durată fără conţinut vital. Trăirea în imediat asociază viaţa şi timpul într-o unitate fluidă, căreia ne abandonăm cu pateticul elementar al naivităţii. Cînd însă atenţia, fruct al unor inegalităţi lăuntrice, se aplică asupra scurgerii vremii şi se înstrăinează de ceea ce palpită în devenire, ne pomenim prezenţi într-un gol temporal, care în afară de sugestia unei desfăşurări fără obiect nu ne poate oferi nimic. Plictiseala e prizonieratul în timpul inexpresiv, emancipat de viaţă, ce-o evacuează chiar, spre a-şi crea o sinistră autonomie. Şi atunci ce mai rămîne? Vidul omului şi vidul vremii. Împerecherea a două neanturi generează plictiseala — doliu temporal al conştiinţei separate de viaţă. Ai vrea să trăieşti şi nu poţi „trăi“ decît în timp; ai vrea o baie de imediat şi nu poţi decît să te usuci în aerul purificat de fiinţă al unei deveniri abstracte. Ce e de făcut împotriva plictiselii? Cine e duşmanul ce trebuie răpus sau măcar uitat? Desigur timpul — şi numai el. Am fi noi înşine — de-am trage ultimele consecinţe. Dar plictiseala se defineşte chiar prin ocolirea acestora; ea caută în imediat ceea ce nu poate fi găsit decît în transcendent.
    „A omorî timpul“ nu înseamnă decît a nu mai „avea“ timp — căci plictiseala e creşterea lui abundentă, multiplicarea lui nesfîrşită în faţa sărăciei imediatului. „Omori“ timpul pentru a-l sili să intre în tiparele existenţei, pentru a nu-şi mai însuşi prerogative de existenţă.
    Orice soluţie împotriva plictiselii este o concesie vieţii, a cărei bază se clatină în hipertrofia temporală. Existenţa nu-i suportabilă decît în echilibrul dintre viaţă şi timp. Situaţiile de limită derivă din exasperarea acestui dualism. Atunci omul, pus în faţa poziţiei tiranice a timpului, victimă în imperiul lui, ce-o să mai „omoare“, cînd viaţa nu mai e prezentă decît în sclavia regretului?
    
    Aş vrea uneori să fiu atît de singur, că morţii, enervaţi de mahalaua şi de zarva cimitirului, l-ar părăsi — şi invidiindu-mi liniştea, mi-ar cere rugător ospitalitatea inimii. Şi cum ar coborî ei pe scări tainice spre funduri de nemărmurire, deşerturile tăcerii le-ar scoate un oftat ce-ar trezi faraonii din perfecţiunea adăpostului lor. Astfel ar veni mumiile, dezertînd din întunecimile piramidelor, să-şi continue somnul în morminte mai sigure şi mai imobile.
    
    Viaţa: pretext suprem pentru cine e mai aproape de depărtarea lui Dumnezeu decît de imediatul ei.
    
    De-ar fi femeile nefericite în ele însele, şi nu din pricina noastră, de ce jertfe n-am fi capabili, de cîte umilinţe şi slăbiciuni! De la o vreme nu mai poţi inventa voluptăţi şi nici sorbi delicii, decît în aromele insinuante, în mrejele îmbătătoare ale nefericirii. Cum numai întîmplarea le face triste, pîndim şi noi prilejul pentru un exerciţiu de gust, ahtiaţi de umbre feminine, rătăcitori nocturni ai iubirii şi paraziţi îngînduraţi ai lui Eros. Femeia-i Paradisul ca noapte. — Aşa se proiectează în setea de obscuritate mătăsoasă, de-ntuneric dureros. Patima amurgurilor o aşază în centrul zvîrcolirilor noastre — vietate anonimă transfigurată de gustul nostru de umbre.
    În durerile mari, în durerile monstruoase, a muri nu înseamnă nimic, este atît de natural, că nu te poţi scoborî la nivelul unei atari banalităţi. Problema cea mare este atunci a trăi; a căuta secretul acestei chinuitoare imposibilităţi, a dezlega taina respiraţiei şi a speranţelor. Aşa se explică de ce reformatorii — frămîntaţi pînă la obsesie de a da alte tipare vieţii — au fost fiinţe ce au suferit peste marginile chinului! Moartea le părea o evidenţă strivitor de comună. Şi nu apare ea din centrul bolii ca o fatalitate atît de apropiată, încît e aproape comic s-o mai transformi în problemă? E destul să suferi, să suferi îndelung, ca să-ţi dai seama că în lumea asta totul e evidenţă — afară de viaţă. Răpit din mrejele ei, faci tot posibilul s-o aşezi în alte ordine, să-i dai alt curs sau, în sfîrşit, s-o născoceşti. Reformatorii au ales căile prime; ultima e soluţia extremă a unei extreme singurătăţi.
    Frica de moarte este un fruct bolnăvicios al zorilor suferinţei. Pe măsură ce durerile devin grave şi mature, îndepărtîndu-ne de viaţă — aceasta se fixează fatal în centrul perspectivei, încît nimic nu ne desparte mai mult de moarte ca vecinătatea ei. Iată de ce, pentru omul separat de imediat prin infinit, speranţe nu mai pot renaşte decît la marginea prăpastiei.
    
    De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemîngîiaţi...
    
    O autobiografie trebuie să se adreseze lui Dumnezeu, şi nu oamenilor. Natura însăşi îţi dă un certificat de deces cînd te povesteşti muritorilor.
    Nefericirea de a nu fi destul de nefericit...
    
    Să nu mai poţi trăi decît deasupra sau sub spirit, în extaz sau imbecilitate! Şi cum primăvara extazului moare în trăsnetul unei clipe — apusul obscur al imbecilităţii nu se mai termină niciodată. Fioruri prelungi de nebun beat, ţăndări şi gunoaie risipite în sînge oprindu-i mersul, lighioane scîrboase spurcînd gîndurile şi draci cărînd idei printr-un creier pustiit... Ce vrăjmaş a biruit spiritul? Şi ce substanţă de-ntuneric hrăneşte atîta noapte?
    Groaza ce se-ntinde la poalele imbecilităţii înalţă aburi de adormire mută şi viaţa tace resemnată, în ceremonialul funebru de-ngropare a spiritului. Un vis de monotonie neagră căruia locaşurile de veci sînt prea înguste imensităţii lui crepusculare.
    
    Idioţenia este o groază ce nu poate gîndi asupra ei însăşi, un neant material. — Cînd separaţia de tine însuţi prin reflexie îşi pierde din tărie şi n-ai distanţă de propria ta groază, o introspecţie atentă te obligă la o privire frăţească spre idioţi. Ce mare boală este groaza!
    
    Cu fiecare zi sîntem mai singuri. Ce grea şi ce uşoară trebuie să fie ultima!
    După ce-ai adunat cu trudă şi cu hărnicie atîta izolare, sentimente de proprietar te-mpiedică să mori cu cugetul împăcat. Atît avut fără moştenitori! Spulberare este cuvîntul pentru rosturile din urmă ale inimii...
    Azvîrlit în preajma propriului gol, spectator al unei poezii despuiate, incapabil de a te dezmetici dintr-o mîhnire rece — vidul lăuntric îţi descoperă nedeterminarea infinită ca formă a ispăşirii.
    
    În plină lumină să te gîndeşti la noapte, să-ţi fugă cugetul spre ea în mijlocul amiezei... Soarele nu numai că nu învinge întunericul, dar măreşte pînă la suferinţă aspiraţia nocturnă a sufletului. De ne-ar servi azurul de pat şi soarele de pernă, sfîrşeala voluptuoasă ar chema noaptea spre a-şi îndestula nevoia de oboseală vastă. Tot ce în noi este dimensiune nocturnă plămădeşte un revers sumbru al infinitului. Şi astfel, sfîrşeala din zile şi din nopţi ne duce spre o nesfîrşire negativă.
    
    Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi. Se întîmplă însă că, adresîndu-te numai ţie, ceea ce ai mai bun devine independent de identitatea ta firească. Şi astfel te adresezi cuiva, altuia. De aici, sentimentul că nu eşti singur de cîte ori eşti mai singur.
    
    Dacă soarele ar refuza lumii lumina, ultima zi de strălucire ar asemui-o rînjetului unui idiot.
    
    Cînd ai murit lumii, ţi-e dor de tine însuţi şi-ţi consumi ce-ţi mai rămîne de trăit într-o nostalgie neîmplinită. Dumnezeu este un vecin faţă de exilul eului nostru, care ne face să ne căutăm pe alte tărîmuri şi să nu fim niciodată în apropierea noastră, prin soartă inaccesibili nouă.
    
    Indivizii sînt organe ale durerii. Fără ei, disponibilităţile de suferinţă ale naturii ar fi transformat-o în haos. Individuaţia, determinîndu-se ca formă originară a ispăşirii, a salvat echilibrul şi legile naturii. Cînd durerea n-a mai putut rămîne în ea însăşi, au apărut fiinţele ca s-o scape de chinurile virtualităţii. Orice act este o perfecţiune de suferinţă.
    
    Doar prin distincţia nefericirii o femeie se deosebeşte de o servitoare. Graţia funebră este o sursă de nedefinibile încîntări.
    Aşteptarea — ca ritm ascendent — defineşte aspectul dinamic al vieţii. Înţelepţii — datorită exerciţiului lucidităţii — o suspendă, fără ca totuşi să înlăture surprizele viitorului. Numai idioţenia — perfecţiune a ne-aşteptării — se aşază în afară de timp şi de viaţă. O detaşare completă de lucruri nu trebuie să ne permită mai mult de ceea ce ar fi emoţiile unui idiot.
    
    După fiece intensitate, nu redevii persoană, ci obiect. Apropierile de Absolut au urmări mai grave decît orice intoxicare. Starea consecutivă beţiei e domoală şi plăcută faţă de înţepenirea ce urmează slăbiciunilor împlinite pentru Dumnezeu. Accesul ultim te face doar să simţi groaza de a nu mai înţelege nimic şi nu reintri în materie decît după extaz. Cine ar avea curajul să definească acele clipe în care sfinţii se uită-n sus spre idioţi?
    
    Preocupările teologice au împiedicat cunoaşterea de sine a omului. Acesta, proiectînd în Dumnezeu tot ceea ce nu e el, ne putem da prea bine seama la ce descompunere sinistră ajungea, dacă îşi aplica interesul şi curiozitatea asupra lui însuşi din începuturi. Antipodul atributelor divine reduce omul la dimensiuni de vierme. Şi, într-adevăr, unde am ajuns cu psihologia şi cunoaşterea de sine? Să ne transformăm în viermi, în viermi ce n-au nevoie să-şi mai caute cadavre...
    Prostia este o suferinţă nedureroasă a inteligenţei. Ea aparţine naturii şi n-are astfel istorie. Nici măcar în patologie nu intră proştii, fiindcă au de partea lor eternitatea.
    Icoana cea mai veridică a lumii s-ar putea alcătui din „licăririle“ unui idiot — dacă el ar putea învinge senzaţia de putrezire a sîngelui şi şi-ar da seama uneori de fluxul infinitezimal al inteligenţei sale.
    Vocea sîngelui este o elegie neîntreruptă.
    
    A trăi sub semnul muzicii înseamnă oare altceva decît a muri cu graţie? Muzica sau incurabilul ca voluptate...
    
    De n-ai uşurat pe nimeni în a nu fi, n-ai cunoscut nicicînd lanţurile fiinţei şi nici emoţia dureros de rară cînd cineva îţi mulţumeşte de a-l fi sprijinit în moarte, de a-i fi întărit sfîrşirea şi gîndul sfîrşirii, de a-l fi scutit de trivialitatea încurajărilor şi a nădejdilor.
    Nici nu ne închipuim ce mulţi sînt acei ce aşteaptă să-i dezlegăm de fericire...
    
    Cele două tipuri de filozofi: cei ce gîndesc asupra ideilor şi cei ce gîndesc asupra lor înşişi. Deosebirea dintre silogism şi nefericire...
    Pentru un filozof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei. Eşti predestinat să trăieşti în preajma categoriilor sau în preajma ta. În felul ultim, filozofia este meditaţia poetică a nefericirii.
    
    Oricîte pretenţii am avea, în fond nu putem cere vieţii mai mult de permisiunea singurătăţii. Îi oferim astfel prilejul de a fi generoasă şi chiar risipitoare... 
    
    Rostul muzicii este să ne mîngîie de ruptura de natură, iar gradul slăbiciunii pentru ea indică distanţa noastră de originar. Spiritul se vindecă de propria autonomie în creaţia muzicală.
    
    Fineţele anemiei ne fac permeabili unei alte lumi, iar în tristeţile ei cădem perpendicular pe cer.
    Tot ce nu e sănătate — de la idioţenie la genialitate — este o stare de groază.
    
    Sensibilitatea pentru timp e o formă difuză a spaimei.
    
    Cînd nu te mai poţi gîndi la nimic, pricepi prea bine prezentul absolut al idioţilor, ca şi senzaţiile de vid ce apropie uneori mistica de imbecilitate, cu diferenţa că în nesfîrşitul gol al misticilor se agită o tendinţă secretă de înălţare, pîlpîie stingher un avînt vertical, pe cînd vidul orizontal al idioţilor este o întindere ştearsă pe care lunecă surd teroarea. Nimic nu unduieşte deşertul monoton al imbecilităţii şi nici o culoare nu însufleţeşte clipa veşnică şi zările ei moarte.
    
    Putinţa de a fi vesel printre oameni, şi mai cu seamă cînd te stînjeneşte şi privirea unei păsări, este unul din secretele cele mai ciudate ale tristeţii. Totul e îngheţat şi tu eşti risipitor de zîmbete; nici o amintire nu te mai poartă spre cel ce-ai fost şi-ţi scorneşti şăgalnic un trecut; sîngele refuză adieri de dragoste şi patimile aruncă flăcări reci peste ochi stinşi.
    O tristeţe ce nu ştie să rîdă, o tristeţe fără mască este o pierzanie ce lasă-n urmă ciuma şi, fără îndoială, de n-ar fi rîsul, rîsul oamenilor trişti, societatea supunea de mult la penalităţi mîhnirile. Pînă şi grimasele agoniei nu sînt decît încercări nereuşite de rîs, care trădează însă natura echivocă a acestuia. Aşa se explică de ce astfel de accese ne lasă un gol mai amar decît o beţie sau o noapte de dragoste. Pragul sinuciderii e un fior ce urmează unui rîs năvalnic, fără măsură şi fără cruţare. Nimic nu degradează vitalitatea mai mult ca veselia, atunci cînd n-ai chemare şi nu eşti învechit în ea. Oboselii delicate a tristeţii, veselia este un atletism istovitor.
    Pînă şi tristeţea este un meşteşug. Căci nu te deprinzi aşa de uşor să fii singur şi zi de zi trebuie să te căzneşti în nemîngîiere, supunînd năvala amărăciunilor unei culturi intime. Nevoia de stil în nefericire şi de simetrie în mîhniri pare a le fi lipsit poeţilor. Căci ce înseamnă a fi poet? A nu avea distanţă de propriile mîhniri, a fi identic nefericirii proprii.
    Preocuparea de educaţie personală, pînă şi în aceste lucruri, trădează un rest filozofic într-un suflet atins de poezie. Superstiţia teoretică organizează totul, pînă şi tristeţea. Însăşi moartea unui filozof seamănă unei geometrii descompuse, pe cînd poetul, purtîndu-şi din viaţă mormîntul, a murit înainte de moarte. Miezul lăuntric al poeziei este o sfîrşire anticipată şi lira n-are glas decît în preajma unei inimi corupte. Pe nimic nu luneci mai repede în mormînt ca pe ritm şi pe rimă, căci versurile n-au făcut decît să ridice lespezi pentru însetaţii nopţii.
    
    Spectacolul unei femei vesele întrece în vulgaritate vulgaritatea însăşi. — Curios cum tot ce-ar trebui să ne facă mai puţin străini în lume sapă doar mai crunt la groapa dintre noi şi ea.
    Oare lumea nu-i străină în sine?
    
    Eşti singur totdeauna faţă de tine însuţi, nu faţă de altcineva.
    
    Filozoful se gîndeşte la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esenţă, altul la persoană. Divinitatea este ipostaza abstractă şi impersonală a lui Dumnezeu. Credinţa fiind un imediat transcendent, ea îşi extrage vitalitatea din ruina esenţelor. Filozofia e doar o aluzie existenţială, precum Divinitatea e un aspect indirect al lui Dumnezeu.
    Nu vorbi de singurătate dacă nu simţi cum se clatină Dumnezeu... şi nici un blestem, dacă nu-L auzi sfîrşindu-se în tine.
    Viaţa este ceea ce aş fi fost, de nu m-ar fi robit ispita nimicului.
    
    Mor în suflet ecourile echivoce ale clipei în care viaţa — surpriză a indiferenţei iniţiale — străpuns-a liniştea neantului.
    
    Dumnezeu este încercarea ultimă de a ne îndestula dorinţa de somn... Astfel devine el un cuib de cîte ori cresc aripi oboselii noastre.
    
    Dezlipirea muzicală de lume subţiază obiectele în fantome; nimic nu se mai întîmplă în preajma ta şi ochii nu mai sînt în slujba fiinţelor. Ce să mai vezi, cînd totul se întîmplă departe? Tristeţea — deficienţă optică a percepţiei...
    Fiece clipă este o groapă, neîndestulător de adîncă, de trebuie să sărim prin atîtea pînă să ne rupem capul.
    
    Nu eşti gelos pe Dumnezeu, ci pe singurătatea lui. Căci faţă de disperarea îmbălsămată care e El, omul e o mumie fîşneaţă.
    
    Timiditatea este arma ce ne-o oferă natura pentru a ne apăra singurătatea.
    
    Cînd te crezi mai tare, te pomeneşti deodată la picioarele lui Dumnezeu. Nici o nemurire nu te poate mîntui de o atare cădere. Dar ce să faci dacă rănile vieţii sînt ochi spre Creator şi guri deschise spre merinde de absolut!
    Privegherile înfricoşate ne mîntuie — peste vrerea noastră — de superstiţia fiinţării şi, obosindu-ne avîntul, ne hrănesc din adierile deşertului divin. Slăbirea voinţei înfige pe Dumnezeu — ca un par de spînzurătoare — în mijlocul nesiguranţelor noastre... Absolutul e un stadiu crepuscular al voinţei, o stare de foame istovitoare.
    
    Dragostea de frumuseţe este inseparabilă de sentimentul morţii. Căci tot ce ne răpeşte simţurile în fioruri de admiraţie ne ridică într-o plenitudine de sfîrşit, care nu e decît dorul arzător de a nu supravieţui emoţiei. Frumuseţea îţi sugerează icoana unei zădărnicii eterne! Veneţia sau amurgurile pariziene invită la o sfîrşeală aromată, în care veşnicia pare a se fi topit în timp.
    
    O agonie neîmplinită este erotica, şi de aceea nu poţi iubi femeia ce nu-ţi şopteşte despre moarte şi nu te ajută în a nu mai fi...
    Interpunîndu-se între noi şi lucruri, ea ne-a înstrăinat firea, purtînd astfel răspunderea înapoierii noastre în cunoaştere. Cît datoreşte spiritul nefericirii în dragoste! S-ar putea prea bine ca el să nu fie decît opera acesteia.
    Observaţi de altfel că femeile n-au intrat în istorie decît în măsura în care au putut face pe bărbaţi mai singuri.
    
    Bruma de poezie care, de bine, de rău, învăluie acest pămînt emană din toamna veşnică a Creatorului şi dintr-un cer necopt pentru a-şi scutura stelele. Anotimpul la care s-a oprit ne arată prea bine că El nu-i o auroră, ci un amurg, şi că doar prin umbre ni-l apropiem. Dumnezeu — o toamnă absolută, un sfîrşit iniţial.
    Primăvara — ca orice început — este o deficienţă de veşnicie. Şi oamenii care mor în ea sînt singurele punţi spre absolut. Cînd totul înfloreşte, muritorii devin voluptuoşi ai stingerii, ca să salveze periferia metafizică a primăverii.
    La-nceput a fost Amurgul.
    
    Într-o lume fără melancolie, privighetorile ar începe să scuipe şi crinii ar deschide un bordel.
    
    Atît bucuria, cît şi veselia înviorează, dar una spiritul şi alta simţurile. — A vorbit cineva de veselie în mistică? S-a auzit vreodată de vreun sfînt vesel? Dar bucuria însoţeşte extazul şi învecinează cu cerul pînă şi în forme domoale.
    Nu poţi fi vesel decît între oameni; nu poţi cunoaşte bucuria decît singur. Trebuie să fii vesel cu cineva; cînd n-ai pe nimeni, eşti mai aproape de piscurile bucuriei.
    
    Nu există boală de care nu ne-ar vindeca o lacrimă ce-ar începe să cînte...
    
    Vîrtejul mortal ce uneşte viaţa şi moartea dincolo de timp şi de eternitate... Nu poţi descoperi acest tainic unde, aşezat în afară de vreme şi de veşnicie, dar sufletul se ridică prin flăcări finale spre o pajişte incendiară. Mori şi trăieşti într-o logodnă mistică cu singurătatea... Ce demon de fiinţă şi de nefiinţă te scoate din toate spre un tot, în care viaţă şi moarte înalţă bolţile unui suspin? De-acum să urci prin extaz spiralele unei lumi ce lasă în urmă nimicul şi alte ceruri, în spaţiul ce adăposteşte singurătatea, atît de pur că şi neantul îl pătează. Unde, unde? — Dar nu simţi o adiere, ca visul de nevinovăţie al spumei? Nu respiri paradisul făurit de utopia unui trandafir?
    Aşa trebuie să fie amintirea neantului într-o floare veştejită-n Dumnezeu.
    
    Doamne, m-am născut sfîrşit în tine, în tine Prea-sfîrşitule. — Şi uneori ţi-am jertfit atîta viaţă, c-am fost fîntînă săritoare prin restriştea ta. Sînt stîrv sau vulcan în tine? Sau nici tu nu ştii, Părăginitule?! — Freamătul demiurgic cînd strigi: ajutor! ca viaţa să nu moară de infinitul ei... Caut astrul cel mai departe de pămînt; în el să-mi fac un leagăn şi un sicriu, şi să mă nasc din mine şi să mor în mine.
    
    Cînd aspiraţia spre neant atinge intensitatea unei erotici, timpul sau eternitatea nu-ţi mai spun nimic. Acum sau pururea sînt elemente cu care se operează în lume, sînt puncte de reper, convenţii de muritor. Eternitatea ne pare un bun, pe care umblăm să-l cucerim, sau timpul o lipsă de merit, de care ne scuzăm în toate împrejurările. Ce sînt toate acestea, pentru cine priveşte din absenţa absolută şi-şi deschide ochii în desăvîrşirea unui nicăieri? Zăreşte el, în încîntarea pură a nimicului, în priveliştea bolnăvicios de goală, vreo pată ce s-atingă un nesfîrşit virgin?
    Timp şi eternitate sînt forme ale aderenţei sau inaderenţei noastre la lume, dar nu ale lepădării totale, care e o muzică fără sunete, o aspiraţie fără dorinţă, o viaţă fără respiraţie şi o moarte fără stingere.
    La marginea extremă a subţierii fiinţei, acum, aici, acolo, niciodată şi totdeauna îşi pierd înţelesul, căci unde să mai găseşti un loc sau o clipă, cînd nu mai păstrezi din lume nici amintirea ei?
    Acest nicăieri voluptuos, dar de o voluptate fără conţinut, e un extaz formal al irealităţii. O stare de transparenţă devine fiinţa noastră şi un trandafir gîndit de un înger nu e mai uşor şi mai vaporos ca înariparea spre desăvîrşirea planantă a nefiinţei.
    Veşnicia e un prilej de mîndrie a muritorilor, o formă pretenţioasă, prin care îşi mulţumesc un gust trecător de nonviaţă. Veşnic dezamăgiţi de ea, ei redevin solidari cu propriile lor fantome şi iubesc mai departe timpul etern care-i viaţa. Prin ce se deosebeşte acesta de eternitate? În el trăieşti, căci nu se poate respira decît în beţia infinitei deveniri, pe cînd eternitatea este luciditatea devenirii.
    Cînd, în curgerea lucrurilor, ne scoatem capul nemulţumiţi şi ne trezim răzvrătiţi din beţia fiinţării, încercarea de evadare ne împinge spre negarea timpului. Decît, eternitatea ne obligă la o continuă comparaţie cu temporalitatea, ceea ce nu se mai întîmplă în suspendarea radicală din experienţa neantului, care „este“ neutralitate atît faţă de timp, cît şi de veşnicie, neutralitate faţă de „orice“.
    Eternitatea ar putea fi treapta finală a timpului, precum neantul sublimarea ultimă a eternităţii.
    
    Curios cum, atunci cînd îţi dai seama că fiinţele sînt umbre, că totul e zadarnic — te îndepărtezi de lume pentru a găsi unicul rost în contemplaţia nimicului, cînd puteai rămîne prea bine în umbrele şi în nimicul de fiecare zi. De unde să derive nevoia de a superpune neantului efectiv un neant suprem?
    
    Eventualitatea paradisului mă face să sorb toate amărăciunile de sub soare... Şi chiar fără şansa acelei perfecţiuni, nu e îngrozitor să mori pe la mijlocul lor, să laşi atîtea neîmplinite mîhniri, să te săvîrşeşti în diletant al nefericirii? — De-ţi supravieţuieşte o singură tristeţe, zadarnic cerşit-ai izbăvirea nemiloasei nopţi.
    
    A vorbi de eternitate şi a te făli cu ea presupune o vitalitate a organului temporal, un omagiu secret timpului, prezent prin negaţie. A şti că eşti în eternitate înseamnă a fi în clar cu distanţa ta de ea, a nu fi total înlăuntrul ei. Din zarea unei totalităţi vii, a unei existenţe prezente, conştiinţa indică totdeauna o absenţă.
    Doar trăind nemijlocit şi naiv în veşnicie, ai înfrînt energia organului temporal. Sfinţenia — un imediat al eternităţii — nu se mîndreşte cu pasul împlinit în afară de trecerea directă a lucrurilor, fiindcă ea este eternitate. Cel mult, se poate spovedi timpului, pentru a se uşura de excesul substanţei proprii. Mărturisirile sfinţilor izvorăsc din povara pozitivă a veşniciei. Cărţile lor cad în timp, precum stelele din firmament. Exces de eternitate de o parte şi de alta.
    Pierderea naivităţii naşte o conştiinţă ironică, pe care n-o poţi înăbuşi nici în preajma lui Dumnezeu. Te tăvăleşti într-o isterie duioasă şi spui tuturor că vieţuieşti... Şi ei te cred.
    Devenirea e agonie fără deznodămînt, fiindcă supremul nu-i o categorie a timpului.
    Deşerturile sînt parcurile lui Dumnezeu. Prin ele îşi plimbă oboseala de totdeauna şi prin ele se vaicără chinuitele noastre avînturi. Singurătatea e punctul nostru comun cu El, dar şi cu diavolul. Din vremuri de-nceput se-ntrec ei în a fi singuri — şi noi venit-am tîrziu, chiar prea tîrziu, la un concurs fatal. Cînd se vor retrage din arenă, rămîne-vom singuri în Singurătate, şi pustiurile vor fi neîncăpătoare pentru un salt mortal.
    
    Vulgaritatea este o cale de purificare egală extazului — cu condiţia să fie suferinţă. Chinul în gunoi, în murdărie, teroarea-n mahala devin surse mistice — şi eşti mai aproape de cer cînd te îneci cu groază într-o mocirlă, decît privind nepăsător icoana unei madone. Blestemul e un act religios; bunătatea, unul moral. (Ştim noi prea bine că morala nu-i decît aspectul cetăţenesc al înclinării noastre spre Absolut!)
    Din fierberea duhorilor lăuntrice se ridică aburi avîntaţi spre azur. De simţi nevoia, aruncă un scuipat spre aştri, eşti astfel mai aproape de măreţia lor decît zărindu-i demn şi cuviincios. O balegă răsfrînge cerul mai personal decît o apă cristalină. Şi ochii tulburi au pete de azur ce compromit monotonia albastră a inocenţei.
    Ceea ce de obicei se numeşte perfecţiune constituie o privelişte de fadoare, chiar din lipsa chinului vulgarităţii. Imaginile de desăvîrşire propuse de muritori trezesc o impresie de neîndestulare, de viaţă neîmplinită şi nereuşită. Îngerii au fost scoşi din circulaţie chiar din acest motiv: n-au cunoscut suferinţele degradării, voluptăţile mistice ale putregaiului. Imaginea ideală a desăvîrşirii trebuie schimbată, şi morala trebuie să-şi însuşească avantajele descompunerii pentru a nu rămîne o construcţie în vînt.
    Morala cere purificare. Dar de ce? Ce anume să înlăturăm? Desigur, vulgaritatea. Ea nu poate fi însă îndepărtată decît trăită pînă la capăt, pînă în ultima umilire. Numai după ce ai epuizat toate posibilităţile ei de chin poţi vorbi de purificare. Răul moare doar istovindu-şi vitalitatea. De aceea, triumful moralei implică un exerciţiu dureros în mocirlă. Înecul în ea e mai greu de sens decît o puritate de suprafaţă. Decadenţa în sine n-are mai multă adîncime decît inocenţa? „Un om moral“ nu-şi merită titlul decît în virtutea titlurilor compromiţătoare din trecut.
    A cădea în ispită nu e a cădea în viaţă? Du-ne, Doamne, în ispită şi ne mîntuieşte de cel bun!
    Rugăciunea de fiecare zi ar trebui să fie o iniţiere la Răutate şi „Tatăl nostru“ să sfîşie vălul ce-o acoperă, pentru ca privind-o în faţă, familiari pierzaniei, să fim ispitiţi de cel Bun.
    Morala e pierdută de lipsa ei de mister. Să n-ascundă binele nici o taină?
    Decolorarea pasiunilor, îndulcirea instinctelor şi întreaga diluare a sufletului modern ne-au dezvăţat de mîngîierile furiei şi ne-au slăbit vitalitatea gîndirii, din care emană arta de a blestema. Shakespeare şi Vechiul Testament ne prezintă oameni faţă de care sîntem maimuţe înfumurate sau domnişori discreţi, ce nu ştiu să-şi urle în spaţiu durerile şi bucuriile, să provoace natura sau pe Dumnezeu. Iată unde au dus cîteva secole de educaţie şi de prostie savantă! Pe vremuri muritorii strigau, astăzi se plictisesc. Explozia cosmică a conştiinţei a fost înlocuită cu intimitatea. Rabdă şi crapă! este deviza pentru distincţia omului modern. Distincţia — asta-i superstiţia unui gen corupt. Dar încordarea spiritului cere un anumit nivel de barbarie, fără de care se moleşesc arcurile gîndirii, un vulcanism ce nu trebuie domolit decît în laşităţi voite. O idee să se rostogolească în avînturi de imn, cu o vrajă de delir sau de fatalitate, aşa cum se întîmplă în incandescenţa blestemelor — aceste limbi de foc ale spiritului.
    Modernii sînt călduţi, prea călduţi. N-a bătut ceasul să-nvăţăm iubirea şi ura, ca dimensiuni de natură în suflet? Blestemul este o provocare nemăsurată şi el creşte în tărie cu cît se îndreaptă înspre nemăsurat. Obiectivul lui final e doar incomensurabilul. După ce vorbele au pus la zid un individ, un neam sau natura, sfîrşeşti cu furia spre cer.
    Blestemul e ataşare de viaţă prin aparenţe de distrugător; un fals nihilism. Căci nu tuni şi fulgeri decît dintr-o poziţie absolută într-o valoare. Iov iubeşte viaţa cu o pasiune bolnavă, iar Regele Lear se sprijină în orgoliu ca într-o zeitate. Toţi profeţii Vechiului Testament se înfurie în numele a ceva, în numele poporului sau al lui Dumnezeu. Şi în numele nimicului poţi azvîrli blesteme, dacă aderi la el dogmatic. O dezlănţuire necruţătoare şi incendiară, un absolut în ton direct, o năvală de distrugere, cu o certitudine mărturisită sau nu. Că în dosul exasperării se ascunde o credinţă sau titanismul eului, pentru furia blestemării ca atare puţin importă. Nivelul sufletului, înălţimea de pasiune a unei fiinţe, iată totul. Căci în sine, blestemul nu-i decît un dogmatism liric.
    
    Să calci peste deliciul de a muri zilnic în tine, să împarţi în doi povara fiinţării, să ai un vecin pentru decepţii! Femeia comercializează neînţelesul, iar în căsătorie vinzi porţii de singurătate şi blestemul fiinţării devine marfă. Sursa nefericirii în dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singurătăţii întrecînd îmbrăţişările. Femeia nu pleacă de bunăvoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe înşelăciunea leşinului dublu. Ce e drept, niciodată ea nu va înţelege cum un om poate fi practicant al nefericirii şi nici în ce fel prezenţa ei vatămă perfecţiunea izolării. Ea totuşi trebuie să se ducă, să se ducă. Şi după ce-a plecat, îţi dai seama ce mare eroare e viaţa cu ea şi fără ea.
    Dac-ai putea muri lumii în umbra femeii, dacă parfumul ei ar fi emanaţie de melancolie pentru adormirea unei inimi, smulsă pămîntului!
    
    Există dezlipiri de lume care te năpădesc subit, ca adieri mortale, şi-n care înţelepţii îţi par biete veveriţe, iar sfinţii profesori rataţi.
    
    Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adîncă şi tainică şi mai durabilă ca dorinţa zvăpăiată de fericire. De-ar predomina aceasta, cum am lămuri îndepărtarea vertiginoasă de rai şi tragedia ca o condiţie firească? Istoria întreagă e proba limpede că omul nu numai că n-a fugit de chin, dar i-a născocit mreje, pentru a nu scăpa cumva din vraja lui. Dacă n-ar fi iubit durerea, n-ar fi avut nevoie să născocească iadul — utopie a suferinţei. Şi dac-a preferat uneori cu mai multă ardoare raiul, a făcut-o pentru fantasticul lui, pentru garanţia de irealizabil — o utopie estetică. „Evenimentele“ istoriei ne arată însă clar ce a luat el în serios... 
    
    De mult nu mai trăiesc în moarte, ci în poezia ei. Te topeşti aşa într-un flux mortal, sălăşluind visător în delicată agonie, vrăjit de miresme funebre. Căci moartea-i untdelemn ce se prelinge pe spaţiul nevăzut al lepădării noastre de lume şi ne învăluie de o amînare plăcut-dureroasă a stingerii, pentru a ne sugera că viaţa-i un final virtual şi devenirea potenţialitate infinită de sfîrşit.
    
    A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva.
    
    În mod corect, nu te poţi întreba ce este viaţa, ci ce nu este.
    
    Dorul de moarte începe ca secreţie obscură a organismului şi sfîrşeşte într-un leşin de poezie. Stingerea voluptuoasă de fiecare zi e o adormire a sîngelui. Şi această adormire e tristeţea însăşi.
    
    Numai după ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul să-ţi baţi joc de ele. Cum o să calci în picioare ce n-a fost chin? (Sensul universalei ironii.)
    
    Gustul singurătăţii nu-şi află o împlinire mai deplină ca în dorinţa covîrşitoare de moarte, care, mărindu-se peste rezistenţele noastre şi noi neputînd muri, devine — prin reacţiune — o revelaţie a vieţii.
    Cum aş putea să uit că sînt, cînd excesul morţii mă dezleagă de moarte?
    Voi descoperi viaţa în plinătatea ei cînd voi începe să gîndesc împotriva mea, cînd nu voi mai fi de faţă în nici un gînd...
    La început socoteşti moartea realitate metafizică. Tîrziu, după ce-ai gustat din ea, după ce te-a înfiorat şi te-a strivit, o înlocuieşti prin sentimentul ei. Vorbeşti atunci de frică, de nelinişte şi de agonie, şi nu de moarte. Astfel se face trecerea de la metafizică la psihologie.
    
    Lumina mi se pare tot mai străină şi mai departe; o privesc — şi mă cutremur. Ce să caut prin ea cînd noaptea-i o auroră de gînduri?
    ...Dar priviţi, priviţi lumina: cum foşneşte şi cum cade-n zdrenţe, de cîte ori eşti surpat de tristeţi. Doar ruina zilei ne va ajuta să ridicăm viaţa la rangul de vis.
    ...Dulceaţa morţii să fie altceva decît un maximum de irealitate? Şi aplicarea spre poezie, altceva decît topire în fantomal?
    E atîta voluptate muzicală în dorul de moarte, c-ai vrea nemurirea numai pentru a nu o întrerupe. Sau de-ai găsi un mormînt în care s-o continui, să mori nesfîrşit în dorul de a muri! Căci nici un amurg marin şi nici o melodie terestră nu pot înlocui creşterea destrămată şi poezia evanescentă a muririi.
    Nicăieri mai mult ca în paturile vechi ale hotelurilor provinciale sau în priveliştea brumată a bulevardelor nu eşti mai legănat de sugestiile stingerii şi mai dispus să guşti dintr-un moment final.
    Prin moarte devine omul contemporan cu sine însuşi.
    
    Ca să nu te plictiseşti, trebuie să fii sfînt sau dobitoc, în aşa măsură vacanţa esenţială a conştiinţei defineşte soarta omului. Plictiseala e un fel de echilibru instabil între golul inimii şi golul lumii, o echivalenţă de vid, care ar însemna împietrire, de n-ar fi prezenţa secretă a dorinţei. Iluminarea şi îndobitocirea — una prin plus şi alta prin minus — se aşază în afară de soarta omului şi deci în afară de posibilităţile plictiselii. Putem fi noi însă absolut siguri că sfinţilor nu le e urît uneori în Dumnezeu şi că dobitoacele — aşa cum le trădează privirea lor vacantă — nu simt nimicul neştiinţei lor?
    Omul nu-şi poate tîrî toată viaţa în plictiseală, deşi aceasta nu-i o boală, ci o absenţă de intensitate. Golul consecutiv unei suferinţe sau amintirea rece a unei nefericiri; curgerea tăcerii căreia nu-i putem proiecta un conţinut; insensibilitatea erotică şi regretul de a n-o învinge — sînt stări ce alcătuiesc degradarea conştiinţei şi care succed unor emoţii intense, ce nu le mai putem atinge. Nu te doare nimic, dar ai prefera un chin precis vagului de nelinişte. Însăşi boala este un conţinut — şi unul substanţial —, faţă de indiferenţa apăsătoare şi tulbure a plictiselii, în care te simţi bine, deşi răul unei boli sigure e preferabil. Orice chin e regretat pentru precizia lui. Boala e ocupaţie; plictiseala nu. De aceea seamănă ea unei eliberări — de care am vrea să scăpăm.
    Acesta-i paradoxul plictiselii: de a fi o absenţă şi de a nu putea fi exteriori ei. Faţă de boală — o sănătate insuportabilă, iritantă, un bine surd şi monoton şi care nu e grav decît pentru impresia de neterminabil, de infinit vulgar. O însănătoşire ce nu se mai gată... Plictiseala? O convalescenţă incurabilă.
    
    Viaţa, în sensul ei pozitiv, este o ordine a posibilului, o cădere în viitor. Cîte ferestre îi deschizi spre acesta, atîta cantitate de posibil realizezi. Deznădejdea, dimpotrivă, este negaţia posibilului şi de aceea a vieţii. Mai mult. Ea este intensitate absolută perpendiculară pe Nimic.
    Ceva e pozitiv cînd are o legătură lăuntrică cu viitorul, cînd creşte spre el. Întru cît viaţa tinde spre un plin temporal, ea se împlineşte. Deznădejdea crescînd în sine, intensitatea ei e un posibil fără viitor, o negativitate, o înfundătură în flăcări. Cînd ai ajuns însă să deschizi ferestre disperării, atunci viaţa — năpădită de sine însăşi — pare o graţie dezlănţuită şi un clocot de zîmbete.
    
    „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-şi odihni capul.“ (Luca, 9, 10) — Mărturisirea aceasta a lui Isus — şi care întrece ca nivel de singurătate Ghetsimani — mi-l apropie mai mult decît toate dovezile de iubire care i-au asigurat un credit cvasietern printre muritori. Cu cît te deosebeşti de oameni, cu atît ai mai puţin loc în lume pentru ca accesul la divin să te separe de singurătate. Ultimul cerşetor e un proprietar faţă de rătăcirea pămîntească a lui Isus. Oamenii l-au răstignit chiar pentru a-i găsi un loc şi lui, pentru a-l lega cumva de spaţiu. Decît, ei n-au observat că pe cruce capul se odihneşte în direcţia cerului sau, în tot cazul, mai mult pe cer decît pe pămînt. Şi Învierea, ce e ea dacă nu proba că un Dumnezeu nici mort nu se poate odihni în lume şi ca el orice om ce nu mai este om?
    O lespede a acoperit trei zile insomnia lui Isus. Căci nu-mi pot închipui un Dumnezeu mort care să nu-şi privească moartea.
    Doar pentru cei ce şi-au dormit viaţa moartea poate însemna un somn. Ceilalţi, atinşi de veghe, vor supravieţui treji cenuşii lor sau scheletului ironic! — Cînd nici o fibră n-a rămas nestrăpunsă de cunoaştere, atunci nimic nu te poate face să crezi c-ai încetat cîndva a fi conştient. Şi se pare explicabil să mori, dar cine te-ar putea opri să crezi c-ai înceta să ştii şi să te ştii? E ca şi cînd nu-ţi vei odihni capul nicăieri şi niciodată...
    Dorinţa de singurătate să fie oare altceva decît deghizarea poetică a egoismului?
    
    Lumea poate exista doar pentru cei ce n-au văzut-o. Ceilalţi şi-au pierdut vederea de atîta aparenţă şi şi-au rănit ochii într-un real minor. Spaţiul oferit de visuri n-are orizont şi astfel se întinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri.
    Cum se dezmărgineşte lumea într-o simţire asfinţită!
    
    De-aş fi Dumnezeu, m-aş face orice afară de om. — Ce mare ar fi Isus, dac-ar fi fost mai mizantrop!
    
    Faţă de materie, viaţa reprezintă un avantaj de intensitate. Tot aşa boala faţă de viaţă, cu diferenţa că ne aflăm în prezenţa unei intensităţi negative.
    Cînd eşti bolnav, natura te obligă la cunoaştere; te pomeneşti că ştii fără voia ta. Totul ţi se dezvăluie indiscret, căci tainele şi-au pierdut pudoarea în ştiinţa involuntară care e boala.
    
    Cum viaţa nu-i respirabilă la rece, găsi-vom focurile să aprindem minţile? Nădejdile cresc din incendiul lucidităţii.
    
    Întrebare în faţa trecutului: la ce-mi serveşte un „eveniment“? Istoria universală există doar ca mijloc de autointerpretare. Întîmplările care nu m-au descoperit mie însumi s-au „întîmplat“ vreodată? — Faţă de trecut trebuie să fim mai subiectivi decît faţă de prezent.
    
    Singurătatea-i o exasperare ontologică a fiinţei noastre. Eşti mai mult decît trebuie. Iar lumea-i mai puţin decît ar trebui.
    Adevărul este o eroare exilată în eternitate.
    
    Omul se chinuie să fie măcar o greşeală, precum Dumnezeu un adevăr. Amîndoi sînt pe cale cu şanse reduse şi speranţe puţine. Este drept că Dumnezeu e pe drum din veşnicie şi se caută pe sine din începuturi, pe cînd rătăcirea umană e de dată mai recentă. Dacă putem fi mai blînzi cu omul, mai găsi-vom concesii pentru Dumnezeu, care nu-i mai mult de o sinteză a scuzelor noastre? L-am definit cu toţii prin absenţe, i-am îngăduit fiinţa de cîte ori a fost nevoie, i-am iertat neîmplinirea pînă la laşitate. Noi şi aşa ne vom îneca în eroare, dar un Dumnezeu ce nu dispune decît de o frîntură de adevăr! Fiţi siguri că, de l-ar fi descoperit, ni l-ar fi trîmbiţat de mult.
    
    Un gînd ce nu mişcă pe un lepros, are el vreo legătură cu singurătatea? Şi o carte ce nu poate fi închinată amintirii lui Iov...
    
    ...Aş vrea să mă bocească fantome de îngeri căzuţi, pe frînturi de melodii culese din inima mea, acordată din naşterea corului lor.
    
    Atît un plus, cît şi un minus de viaţă mă pătrund de un fior de irealitate. O mare moartă şi o mare furioasă, într-o măsură egală, sînt lipsite de ritm.
    Şi cum nu pot merge în pasul vieţii, apele ei, fie că se retrag, fie că mă copleşesc, mă aruncă pe-un uscat din care totul a fost.
    Plăcerea de-a te depărta de fire din învălmăşeala lăuntrică, de-a sări fiinţa în mîndria unei vîltori nemăsurate... Cine nu se leagănă în întinderea golurilor cu nădejdea unei răzbunări, cine nu gustă în vid o seducţie de plinătate viitoare — acela nu se ştie măcina pozitiv, nu-şi ştie cheltui cu folos excesul de zădărnicie al vitalităţii.
    Psihologii, care se aplică asupra altora, fiindcă ei înşişi n-au destul suflet, derivă înclinaţia spre ireal numai din deficienţele noastre. Ei nu cunosc în ce fel absenţa poate izvorî dintr-o senzaţie de barbarie. Sau cum se amestecă anemia şi barbaria în priveliştea de irealitate a vieţii. Căci, într-adevăr, la ce le-am vorbi de un sînge fără ritm, potrivit în vine spre amintirea unei mări fără valuri şi a unei mări numai valuri?
    
    Niciodată viaţa nu mi-a părut demnă de a fi trăită. Ea merită uneori prea mult şi alteori prea puţin. Insuportabilă în amîndouă cazurile. Sinuciderea din dragoste de viaţă nu e cu nimic mai neîndreptăţită decît cea oficială şi curentă. Ba e chiar mai naturală... Raiul este o stare de sinucidere continuă, ca şi iadul. Între ele se intercalează starea de nesinucidere numită a fi.
    
    Dacă, printr-o concesie cerească, mi-ar fi îngăduit să stau de vorbă cu vreun muritor din alte veacuri, aş alege pe Lazăr cel înviat. El mi-ar ajuta desigur să-nţeleg teama retrospectivă, sentimentul c-ai fost mort, că te-ai născut din moarte şi mergi spre altceva..., că eşti expus unui vag absolut, naşterea derivînd din precizia morţii. Lazăr mi-ar putea spune cum poţi muri cînd nu mai mergi spre moarte, cum poţi scăpa de Învierea asta infinită...
    
    Gîndul că viaţa ar putea fi altceva decît o demonică înflorire, că ea ar duce spre ceva, spre un rost exterior zadarnicei ei desfăşurări — mi se pare atît de apăsător şi de neavenit, că adeverirea lui m-ar răni nevindecabil. Atunci nesfîrşitul ce nu l-ai făcut şi toate leneviile scuzate prin cinism s-ar năpusti peste groaza ta înmărmurită. — Nu sîntem rataţi decît dacă viaţa are un sens. Fiindcă numai în acest caz tot ce n-am îndeplinit alcătuieşte o cădere sau un păcat. Într-o lume cu un rost afară de ea, într-o lume care tinde spre ceva, sîntem siliţi să fim pînă în marginile noastre.
    De s-ar găsi vreun muritor să-mi dovedească prezenţa unui sens absolut, să-mi demonstreze o etică imanentă devenirii — mi-aş pierde minţile de remuşcare şi deznădejde. Cînd ţi-ai risipit viaţa mîngîindu-te în inutila trecere, în vicleşugurile devenirii, cînd ai suferit pătimaş în aparenţe — Absolutul te îmbolnăveşte. Hotărît lucru! Viaţa nu poate avea un rost. Sau dacă are, va trebui să-l ascundă de vrea să ne mai aibă.
    Cine iubeşte cît de puţin libertatea nu se poate înjuga de bunăvoie într-un sens. Chiar dacă este vorba de sensul lumii.
    
    Nostalgia mării premerge şi urmează introspecţiei.
    
    Orice fel de luciditate este conştiinţa unei pierderi.
    
    Felul nostru de a concepe lucrurile depinde de atîtea condiţii din afară, încît s-ar putea scrie geografia fiecărui gînd. Am începe cu nuanţa cerului şi am sfîrşi cu poziţia scaunului. Mahalaua cugetării îşi are şi ea rosturile ei.
    
    Pascal — dar mai cu seamă Nietzsche — par nişte reporteri ai eternităţii.
    
    Cînd te-ai cufundat nemilos în străfundurile firii şi le-ai despuiat de bogăţii în ochiri subterane, te pomeneşti mîndru şi înfumurat în legănările nimicului. Ce te face însă ca în acest dezmăţ metafizic să te opreşti deodată, ca fulgerat de-un este? Rezistenţele ascunse ale sîngelui, patimile năvălind cunoaşterea sau instinctele asediind spiritul? E ceva în noi care refuză nimicul, atunci cînd mintea ne arată că totul e nimic. Acest ceva să fie totul? Se prea poate, de dată ce trăim prin el.
    Sfinţii, nebunii şi sinucigaşii par a fi învins acest ceva, nelămuritul esenţial şi ascuns care stăvileşte spiritul în ultima lui mîndrie. Noi ceştilalţi, rataţi ai absolutului, — sîntem pîndiţi de viaţă cînd ne credem mai departe de ea. Şi dacă ne iese înainte cînd o uitasem, din şoaptele ei descifrăm că absolutul nu-i decît Nimicul ca treaptă din urmă a cunoaşterii. Şi atunci dăm înapoi... Spiritului, viaţa nu-i decît o batere în retragere.
    
    Nostalgia infinitului, fiind prea vagă, ia formă şi contur în dorul de moarte. Căutăm precizie pînă şi în lîncezeala visătoare sau în sfîrşeala poetică. Moartea introduce oricum o anumită ordine în infinit. Nu este ea singura lui direcţie?
    
    Împotriva sinuciderii nu se poate face decît un fel de întîmpinare: nu e firesc să-ţi pui capăt zilelor înainte de a-ţi fi demonstrat pînă unde poţi merge, pînă unde te poţi împlini! Deşi sinucigaşii cred în precocitatea lor, ei totuşi consumă un act înainte de-a fi atins o maturitate efectivă, de a fi copţi pentru o stingere voită. Că un om vrea să termine cu viaţa, este uşor de înţeles. De ce nu-şi alege însă culmea, momentul cel mai favorabil al creşterii lui? Sinuciderile sînt oribile chiar prin faptul că nu se fac la timp, că ele întrerup o soartă, în loc s-o încunune. Un sfîrşit trebuie grădinărit. Pentru antici, sinuciderea era o pedagogie; sfîrşitul încolţea şi înflorea în ei. Şi cînd se stingeau de bunăvoie, moartea era un sfîrşit fără amurg.
    Modernilor le lipseşte cultura lăuntrică a sinuciderii, estetica sfîrşitului. Nici unul nu moare cum trebuie şi toţi se sfîrşesc la întîmplare. Neiniţiaţi în sinucidere, nişte amărîţi ai morţii. Dac-ar şti ei să se termine la timp, n-am suferi nici unul de strîngerea de inimă la vestea atîtor şi atîtor „acte disperate“ şi n-am numi „nefericit“ un om ce-şi sfinţeşte propria împlinire. Lipsa de axă a modernilor nicăieri nu apare mai izbitoare ca în depărtarea lăuntrică de sinuciderea îngrijită şi gîndită, de sinuciderea ca oroare de ratare, îndobitocire şi bătrîneţe, de sinuciderea ca omagiu forţei, înfloririi şi eroismului.
    
    De cîte ori nu mă ispitesc presimţiri de extaz, de atîtea ori mă simt obiect. Pare că a îngheţat lumina pe creier... şi timpul s-a năruit într-o inimă moartă.
    Privesc pietrele şi le invidiez zvîcnirile. Vor pricepe ele vreodată că mă ofer odihnei lor? Şi stîncile voi-vor ele să se înece în tăcerea sîngelui?
    ...Ajungi aşa obiect desfrînat de nepăsare şi în care natura îşi contemplă ultima ei înmărmurire.
    Împietrirea ta trezit-a gelozia pietrelor? Văzut-ai cum gheţarilor le mijesc vinele?
    
    Nu gîndesc asupra morţii, ci ea se gîndeşte pe sine. Tot ce e posibilitate de viaţă în ea respiră prin mine şi nu exist decît prin timpul de care e capabilă veşnicia ei. Întru cît se apără de propriul ei absolut, întru cît se refuză măreţiei şi scoboară de bunăvoie într-o degradare temporală, într-atît sînt. Pînă şi-n moarte caut viaţa, şi rostul meu nu este decît a o descoperi în tot ce nu e ea. Dacă mortăciunea divină ar fi mai vie, de mult aş poposi în braţele ei. Dar Dumnezeu a împrumutat prea puţin vieţii ca să am ce să caut în pustiul lui.
    Nu se mai poate trăi decît pîndind viaţa peste tot unde nu-i la ea acasă, ca s-o salvezi de la înstrăinare. Astfel, te surghiuneşti în moarte, ca să guşti viaţa în umbletul ei deşert.
    
    Ceea ce lipseşte sănătăţii este infinitul. Iată de ce au renunţat oamenii la ea.
    
    În îmbrăţişări, senzaţia de fericire şi de nefericire te chinuie într-o sfîrşeală echivocă, în care ai vrea ca din senin să te spulbere un trăsnet. Din buze emană o dulceaţă mortală, inundînd marginile firii şi înecîndu-te într-o deznădejde de paradis. Niciodată moartea nu pare mai învăluitoare ca în preajma dezamăgirii erotice. Dragostea-i un înec, o scufundare în fiinţă şi în nefiinţă. Căci orice voluptate e o împlinire şi o stingere. Doar iubind poţi bănui cum autodistrugerea este baza rodniciei. Fără femeie — muzică rătăcită-n carne —, viaţa ar fi o sinucidere automată. Căci într-adevăr, fără ea în ce-am muri? Unde am descoperi stingeri mai aromate, unde am înflori în amurguri şi am pîlpîi îngropîndu-ne?
    
    Dacă oamenii ar umbla goi, ar cîştiga mult mai uşor siguranţa fizică a morţii. Hainele se interpun între noi şi rosturile noastre, creînd o iluzie de putere şi neatîrnare. Cînd treci însă gol prin faţa unei oglinzi, te pomeneşti menit pieirii, căci trupul e un zăcămînt de zădărnicie, în care mucegăieşte gîndul nemuririi.
    După cîteva milenii de civilizaţie, de-ar începe oamenii să umble dezbrăcaţi, aruncînd cu hainele iluziile implicate, ar deveni cu toţii metafizicieni.
    Doar cînd te zăreşti gol ţi-aduci aminte că exişti şi că eşti muritor. Îmbrăcămintea ne împrumută o superioritate artificială asupra timpului. Cum o să fii muritor, cu o pălărie pe cap şi cu o cravată la gît? Hainele au creat mai multe iluzii decît religiile.
    
    Pare că mii şi mii de vieţi necunoscute se sinucid înlăuntrul meu şi din suspinele lor se alcătuieşte un extaz final, că nu sînt mai mult de o boltă peste infinite sfîrşituri... De m-aş putea împrăştia în elementele chinului, să mă fărîm în frînturi de sfîşieri şi să nu mai fiu nicăieri şi în primul rînd în mine! Ca într-un delir de absenţă, să mă suprim în toate şi să mă sting, centrifugal mie.
    
    Omul este drumul cel mai scurt între viaţă şi moarte.
    
    Moartea este sublimul la îndemîna fiecăruia.
    
    Cele mai crîncene dureri şi halucinaţiile de groază cele mai crude nu mi-au lăsat un dezgust comparabil celui ce urmează despărţirii de un grup de oameni pe care îi urăşti sau pe care îi iubeşti. Ai fost sau n-ai fost strălucitor, admirat sau dispreţuit, cînd te desparţi de ei, orice sinucidere e prea dulce. Fiece cuvînt ce l-ai spus parcă a devenit noroi şi se ascunde undeva pe fondul izolării tale, ca să te murdărească în faţa ta. Vorbele se transformă în otravă şi, după ce te-ai spovedit ceasuri şi ceasuri, te ameţeşte vidul oamenilor şi-al tău. Tot ce nu e singur putrezeşte, şi niciodată n-am fost singur pînă la înmugurire.
    După orice conversaţie, eşti mai părăsit ca în mormînt. ºi-ai uşurat spiritul şi ţi-a putrezit inima. Vorbele au zburat în vînt şi cu ele substanţa izolării tale.
    
    Distanţa de lume o putem verifica doar în iubire. În braţele femeii, inima se supune instinctului, dar gîndul rătăceşte în preajma lumii, fruct bolnav al dezrădăcinării erotice. Şi de aceea în clocotul senzual al sîngelui se înalţă un protest melodic şi sfîşietor ce nu-l distingem totdeauna, dar e prezent în spaţiul unei licăriri, amintindu-ne în treacăt vremelnicia duioasă a voluptăţii. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sărut, învăluiţi agonizant de îmbrăţişări?
    Şi cum ne-am măsura singurătatea, de nu ne-am privi-o în ochii pierduţi ai femeii? Căci prin ei, izolarea îşi oferă o privelişte de infinit sieşi.
    
    Echivocul iubirii pleacă din faptul că eşti fericit şi nefericit în acelaşi timp, chinul egalînd voluptatea într-un vîrtej unic. De aceea, nefericirea în dragoste creşte cu cît femeia te înţelege şi te iubeşte mai mult. O pasiune fără margini te face să regreţi că mările au fund, şi dorul de scufundare în nemărginit îl stingi în nesfîrşitul azurului. Cerul măcar n-are graniţe şi pare făcut pe măsura verticalei sinucideri.
    Iubirea-i o ispitire de înec, o tentaţie de adîncime. Prin aceasta seamănă morţii. Aşa se explică de ce sentimentul sfîrşitului îl au numai naturile erotice. Iubind, scobori pînă în rădăcinile vieţii, pînă în prospeţimea fatală a morţii. Nu sînt fulgere ca să te lovească în îmbrăţişări, iar ferestrele dau spre spaţiu pentru a te putea arunca prin ele. Este prea multă fericire şi prea multă nefericire în suişurile şi scoborîşurile iubirii şi inima e prea îngustă dimensiunilor ei.
    Erotica emană de dincolo de om; îl copleşeşte şi-l năruie. Şi de aceea, năpădit de valurile ei, zilele trec fără să mai observi că obiectele sînt, vietăţile se agită şi viaţa se macină, căci prins în somnul voluptuos al iubirii, de prea multă viaţă şi de prea multă moarte, le-ai uitat pe amîndouă, încît, trezit din dragoste, sfîşierilor ei neîntrecute le urmează o prăbuşire lucidă şi nemîngîiată.
    Sensul mai adînc al iubirii nu este inteligibil nici prin „geniul speţei“ şi nici chiar prin depăşirea individuaţiei. Cine poate crede că ea ar atinge intensităţi atît de furtunoase, de o neumană gravitate, dacă noi am fi simple instrumente într-un proces în care personal pierdem? Şi cine poate admite că ne-am angaja în suferinţe atît de mari, ca să fim doar victime? Sexele nu sînt capabile de atîta renunţare şi nici de atîta înşelăciune.
    În fond, iubim ca să ne apărăm de vidul existenţei, ca o reacţiune împotriva lui. Dimensiunea erotică a fiinţei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi şi din afară de noi. Fără invazia vidului esenţial, care roade sîmburele firii şi năruie iluzia necesară fiinţării, dragostea ar fi un exerciţiu uşor, un pretext plăcut, şi nu o reacţie misterioasă sau o zvîrcolire crepusculară. Nimicul ce ne înconjoară suferă de prezenţa Erosului, care şi el este o înşelăciune, atinsă de existenţă. Din tot ce se oferă simţirii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunţa fără să deschidem braţele golului firesc, banal şi veşnic.
    Fiind maximum de viaţă şi de moarte, iubirea constituie o irupţie de intensitate în vid. Şi orice intensitate este o suferinţă a vidului.
    Chinul dragostei — l-am suporta noi oare de n-ar fi el o armă în contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu încîntare şi suspine, de n-am găsi în ea o cale de a fi spre nefiinţă?
    
    Nu te poţi consola de neantul lumii prin forţă, ci prin orgoliu. Fiece om e prea mîndru ca să se închine în faţa evidenţelor. Şi atunci inventează existenţa.
    
    Intimitatea mea cu lucrurile ce se sting? Mă supravieţuiesc după orice tristeţe...
    Doar fiind pînă în gît în nefericire, începe inima să-mi bată. Suspinul e spaţiul ideal al respiraţiei, iar fericirea nu-i temperatura vieţii.
    
    Se prea poate ca în sine iubirea să conţină un potenţial de fericire mai mare decît este înclinată a crede mintea noastră, molipsită de inimă. De unde vin atunci acordurile funebre ale esenţialei beţii şi parfumul de sinucidere al îmbrăţişărilor?
    Arheologia fatală a iubirii scoate la suprafaţă nu numai durerile clare, actuale, ci şi toate nefericirile incomplete, pe care credeam a le fi îngropat pe veci, însîngerările ce le socoteam isprăvite şi însetează dorul suferinţelor prelungi. Întocmai ca în liturghia erotică a lui Wagner, latura de umbre a trecutului se însufleţeşte şi pune stăpînire pe chinul nostru incert, încît sîntem mai puţin nefericiţi din senzaţiile imediate ale iubirii, cît din cele dezmorţite şi trezite din trecut.
    Dacă dragostea n-ar fi mai mult de o prezenţă epidermică, ar fi imposibil s-o asociezi suferinţei. Dar ei îi convine un nesfîrşit de predicate, ca şi lui Dumnezeu. Femeia poate fi un infinit nul; în faţa iubirii însă, infinitul roşeşte. Căci totul e prea puţin, raportat la ea. Nu sînt clipe de dragoste faţă de care moartea pare o simplă obrăznicie?
    
    Sînt oameni care, de n-ar putea gîndi asupra iubirii, ar înnebuni de iubire. Reflexia este un derivativ unic. Fără ea, nimic n-ar putea fi suportabil. Am muri atunci din cauza lui Dumnezeu, a muzicii sau a femeii. Transpoziţia reflexivă îndulceşte furia patimilor şi atenuează transportul spre nefiinţă din orice voluptate. În felul acesta devine gîndirea un instrument de mediocritate.
    
    Ne agităm, credem şi gîndim ca să ne scuzăm existenţa. Este ca şi cum cineva ne-ar privi din altă lume cu dispreţ, iar noi, pentru a nu cădea victime ale dezgustului său, ne justificăm prin gesturi, vorbe şi fapte. Nădăjduim astfel să obţinem îndurarea sa, iertarea curiozităţii de a fi. — Iar cînd acel cineva e botezat Dumnezeu, împodobim jalnicul nostru spectacol, ca şi cum acesta ar fi altceva decît oglinda Marelui Amărît.
    
    Totul mă răneşte şi raiul îmi pare prea brutal. Orice atingere-i o rostogolire de stînci şi răsfrîngerea stelelor în ochi visători de fecioară mă doare, ca materie. Florile răspîndesc parfumuri mortale şi un crin nu e destul de pur unei inimi fugare din tot. Doar visul de fericire al unui înger ar putea oferi un pat legănării ei astrale.
    Lumea s-a vestejit în periferiile inimii, iar mintea zace-n înserări. Universul îşi întinde zîmbetul lui înfricoşat, în care disting — simbol al vieţii — un înger canibal.
    
    Nimic nu poate fi redus la unitate. Haosul pîndeşte lumea la toate colţurile. Contradicţia nu e numai sensul vieţii, dar şi al morţii. Orice act este identic tuturor celorlalte. Nu există nici nădejde şi nici deznădejde, ci toate sînt deodată. Mori trăind şi trăind mori. Absolutul este simultaneitate: amurguri, lacrimi, muguri, bestii şi roze; toate înoată în beţia indistinctului. Ah! singurătăţile pline — cu senzaţia de Dumnezeu în transă — şi-n care eşti gelos pe tine însuţi!
    Dacă nu simţi că marea îţi poate servi de pseudonim, n-ai gustat o clipă din singurătate.
    
    Medicii n-au urechea destul de fină. Dar cînd ştii că-n orice auscultaţie ai descoperi un marş funebru...
    Prin tristeţi, îţi pierzi poziţia de om. De-aş da drum slobod pornirilor mele, m-aş odihni într-un cimitir de cerşetori sau de împăraţi nebuni.
    Numai ca sursă de nefericire este femeia o revelaţie a absolutului. Sorbindu-i metafizic alcătuirile misterioase, înfrîngi viaţa cu mijloacele ei proprii, chiar cînd panica anemiei, în preajma leşinului esenţial, toarnă văpăi abstracte în sînge.
    O dragoste împlinită, o voluptate ce nu-i un delicios dezastru, compromite în măsură egală pe bărbat şi pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai suferi. Cu fruntea pe sîni, te despămînteneşti cu tot pămîntul.
    Orice-ai face, pentru femeie nu poţi avea decît un cult, chiar misogin fiind. Şi apoi, adoraţia are un prestigiu mai înalt cu cît nu se aplică unei valori intrinseci. Nu adori femeia, ci ceea ce eşti prin ea. Un cult necesar pentru a evita narcisismul.
    După femei alergi din frică de singurătate şi rămîi cu ele dintr-o sete egală acelei frici. Căci mai mult decît în orice, în iubire eşti putred de tine însuţi.
    Sexualitatea-i o operaţie în care eşti, rînd pe rînd, chirurg şi poet. O măcelărie extatică, un grohăit de aştri. — Nu ştiu de ce în iubire am senzaţii de fost-sfînt....
    
    Iubirea ne arată pînă unde putem fi bolnavi în cadrul sănătăţii. Starea amoroasă nu-i o intoxicare organică, ci metafizică.
    
    Orice s-ar spune despre sinucidere, nimeni nu-i poate răpi prestigiul absolutului. Căci nu-i ea o moarte care se întrece pe sine?
    
    Obosit de individuaţie, aş vrea să mă odihnesc de mine. Şi cum mi-aş prăfui inima în depărtări, ca din urmele de sînge să lingă şerpii însetaţi de otravă — şi vipere încîrligîndu-se în creier şi sugînd idei după idei, tîrîtoare îmbătate de deznădejde! Prăbuşiţi-vă, tăriilor, nu veţi avea ce mai turti! Căci aştrii se învîrt în univers ca ouă clocite, ale căror emanaţii toţi trandafirii raiului nu le vor acoperi. Putea-voi să-mi sfărîm gîndurile de propria mea umbră?
    Dracii de-ar gusta din amarul sîngelui ar înnebuni de tristeţe. Şi el circulă prin vine în bunăvoie — şi nimeni nu-l opreşte... Parcă se dezgheaţă lacrimi în el, într-un oftat prelung şi îndepărtat. Cine-mi va fi plîns în sînge?
    
    Dacă iubirea n-ar fi amestecul irezolvabil de crimă premeditată şi de infinită delicateţe, ce uşor ne-ar fi s-o reducem la formulă! Dar chinurile amoroase întrec tragedia lui Iov... O lepră eterică-i erotica... Societatea nu te izolează, ce e drept, dar îţi agravează chinul, micşorîndu-ţi izolarea.
    Nimic nu neagă mai intens şi mai dureros viaţa ca pulsaţia ei supremă în iubire. Şi vrînd a ne lega de ea prin femeie, nu facem decît s-o întrecem. Iubirea nu încape în viaţă. Şi de aceea, parfumul feminin pare aroma de moarte a unei corole de cimitir.
    
    În ce înfloreşte sinuciderea mai mult ca-n zîmbet?
    
    Adîncimea iubirii se măsoară după potenţialul de singurătate şi care-şi află expresia într-o nuanţă de fatal, prezentă în gesturi, vorbe şi suspine. Înclinaţia inimii înspre a nu fi acordă dragostei o seriozitate mai gravă decît deznădejdii. Pe cînd aceasta ne închide accesul spre viitor, azvîrlindu-ne fără scăpare în dezastrul pur al timpului, iubirea amestecă lipsa de speranţe cu o ispită de fericire unică. Deznădejdea-i o înfundătură furioasă, un ireparabil năvalnic, o exasperare a imposibilului, pe cînd iubirea-i o deznădejde înspre viitor, deschisă fericirii.
    
    Pînă şi faptul de a bea apă este un act religios. Absolutul se desfată şi-n ultimul firicel de iarbă. Absolutul şi Vidul...
    Unde nu-i Dumnezeu? Unde nu-i Dumnezeu şi Nimicul? Deznădejdea-i o vitalitate a Neantului...
    
    Teologia n-a putut lămuri pînă acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia. Şi-am înţeles că-i omul...
    
    Revelaţia subită a irealităţii, cînd, prins de panică, îţi vine să te-ndrepţi spre sergentul din colţ ca să-l întrebi dacă există lumea sau nu... Şi cum te linişteşti deodată, bucuros de nesiguranţă... Căci, într-adevăr, ce-ai face dac-ar exista?!
    
    Iubesc oamenii Vechiului Testament: sînt răzbunători şi trişti. Singurii care i-au cerut socoteală lui Dumnezeu de cîte ori au vrut, care n-au scăpat nici un prilej de a-i aminti că-i neîndurător şi că ei n-au timp să mai aştepte. Pe atunci muritorii aveau instinct religios, azi doar credinţă şi nici măcar atît. Răul cel mare al creştinismului este de a nu fi ştiut înăspri raporturile dintre om şi Creator. Prea multe soluţii şi prea mulţi intermediari. Drama lui Isus a îndulcit suferinţele şi a răpit dreptul la bărbăţie în treburile religioase. Altădată se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile.
    
    Despre gradul de imanenţă al eroticii nu-ţi dai seama decît în muzica religioasă. O asculţi şi nu pricepi. Spre ce zonă dureroasă a pămîntului te scoboară femeia? Sau, cînd te despămînteneşte, unde rătăceşti de nu descoperi cerul? Bach n-a amuţit nici un amant. Nici chiar nemîngîiat în dragoste, nu-l înţelegi; doar în vacanţa erotică. Şi poate şi mai mult. În vacanţa lumii.
    Oare, în afară de iubire, ce ne mai împiedică să ne sfîrşim cu toţii-n Dumnezeu?
    Putea-vom auzi melodia tainică a fiecărui lucru? Putea-vom asculta un zîmbet? Şi ochii văd ei, într-adevăr, dacă nu emană o muzică îndepărtată şi dulce? Ce sunete pleacă din priviri şi mor în umbra melodioasă a inimii? Totul prinde glas timid şi lucrurile parcă-şi înalţă acordurile spre cer.
    Ca un bolnav astral, senzaţii tulburător de fine să te apropie de taina muzicală a fiinţei. Auzi totul, plînsul eteric al unei lumi ascunse? Parcă florile şi-au rupt rădăcinile în inimă... şi ai rămas singur cu suspinele lor...
    Asculţi amurgul unui crin? Sau melodia sfîşietoare a unui parfum necunoscut?
    De-am mirosi un trandafir pînă la sunet, ce marş funebru ne-ar deschide mai delicat o lespede-n azur? Şi azurul însuşi nu-şi pierde strălucirea, suptă-n o muzică scoborînd spre noi?
    
    Cine să te vindece de tine? O tînără fată? Dar cine-i darnic pînă la jertfă, ca să-ţi preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis şi nefericire, să se-ncumete la o povară ce n-o presimte? Şi-ai putea să-ţi lepezi otrava sorbindu-ţi primăveri într-o tinereţe defunctă? Sau să pătezi ochi nevinovaţi cu greul întristării? Ce virginitate nu-ncetează în preajma lui?
    În carnea lucidă amorţeşte seva şi ochi stinşi se aprind într-o tomnatică ofrandă, culeasă de palorile unei iubiri.
    
    De cînd Eva a trezit pe Adam din somnul inutilei perfecţiuni, urmaşele ei continuă opera de dezmorţire şi pînă astăzi ele ne ademenesc în nefiinţă. Privirea lor nedesluşită, ameţeala aeriană din chemările lor nesigure rămîne-vor străine înţelegerii noastre tulburi?
    Viaţa-i înveşnicirea clipei de teamă nemîngîiată în care Adam, proaspăt izgonit din rai, şi-a dat seama de nemăsuratul pierderii şi de nesfîrşitul pierzaniei ce-l aşteaptă. Nu reedităm cu toţii — în cursul vieţuirii — iluminarea deznădăjduită a acelei nemiloase clipe? Moştenirea primului om este lumina întîii deznădejdi.
    
    Cînd stelele se vor preschimba-n pumnale şi inima-mi va zbura spre ele, toate laolaltă n-o vor sfîşia pînă într-atît ca mîhnirea să nu-şi descrie, pe albastrul boltelor, dîra ei răzvrătită. Aş vrea să pier în fiecare astru, să mă zdrobesc de fiece înălţime şi-un adăpost mortuar s-alcătuiesc, în stele putrede, pentru un cadavru descompus în farmecul sferelor.
    Ce cîntec s-a pogorît în carne şi ce pierzanie sonoră îmbată fiece celulă, de nimeni nu l-ar mai opri, în avîntul de murire?
    
    Este atît nedefinibil în acest cuvînt: zădărnicie — parcă mi l-ar fi şoptit Buddha într-un cabaret.
    
    O sinucidere face mai mult decît o ne-sinucidere.
    
    Sînt unii oameni atît de proşti, că de le-ar apărea vreo idee la suprafaţa creierului ea s-ar sinucide din groaza de singurătate.
    
    Precum neurastenia este implicaţia organică a gustului pentru frumuseţe, aşa ameţelile traduc înclinarea noastră spre absolut. Nu mai sînt obiecte care să te reţină, nici stîlpi de rezemat, nici bănci să-ţi odihneşti povara cărnii îngîndurate. Încheieturile ţi se topesc şi cazi în veşnicia anonimă a lucrurilor. Vinele, presimţind altă lume, nu mai adăpostesc mîndria verticală, ci vestejesc spre absolut de bunăvoie. Iar sufletul, desfermecat de lume şi de sine, urmează pilda trupului.
    Mi-aş vrea viaţa povestită de îngeri veseli în umbra unei sălcii plîngătoare. Şi de cîte ori ei nu s-ar dumiri, crengile aplecate să le lumineze neştiinţa cu adierile întristării...
    
    De-aş vrea să văd ce m-a îmbogăţit mai mult în cursul vieţuirii, din ce am ieşit mai tare şi mai singur — nici dragostea, nici chinul imediat al trupului sau temerea în preajma neînţelesului şi nici căinţa necurmată a gîndului n-ar fi izvorul creşterii lăuntrice, ci toate laolaltă, învăluite şi purificate în sentimentul morţii. Fără el, te înalţi anapoda, îndepărtînd din sfîrşit grăunţele de nimb sau de apoteoză. Cînd însă moartea încolţeşte în fiece suflare, rodul suferinţelor noastre îşi păstrează o maturitate neatinsă şi viaţa este mai puţin pierzanie, acordată ultimelor ei rosturi. Nu creşti decît la unison cu o agonie-n floare. Prin sentimentul morţii, facem viaţa complice cu absolutul, chiar dacă-i răpim din frăgezime. Închişi în marginile individuale, ce-am face fără ispita de dezmărginire a morţii? Doar murind am fost mai mult decît mine, murind rodnic, germinînd în vis şi forţă o agonie ondulată. De ce sfîrşit m-aş înfrica, atunci cînd l-am anticipat voios în măduvă şi-n gînduri? Sau fi-va vreo celulă care să nu fi dospit moartea?
    Dar se prea poate să fi îmbogăţit o vieţuire peste prevederile ei. Dacă nu cumva, din zarea vieţii, infinitul e o boală. De unde ar pleca altcum mîndria sîngelui trist?
    
    Sînt priviri feminine care au ceva din perfecţiunea tristă a unui sonet.
    
    Fără nefericire, iubirea n-ar fi mai mult de o administraţie a naturii.
    
    În fiece parfum se tînguie un plîns imaterial al florilor, de dată ce ne inspiră o destrămare funebră. Învăluiţi în el, neliniştea morţii ne cuprinde ca o sevă pornind de departe şi ridicîndu-se domol şi trist în vlaga trupului. Şi cum suspină un trandafir în mîhnirea noastră, înnobilînd-o!
    Sau parfumuri încărcate de sinucidere, plutind vast şi tulbure spre inimi apuse!
    
    Chiar dacă ştii de cînd melancolia te-a dezbinat de fire, îţi pare totuşi că te-a însoţit dintotdeauna, că te-ai născut cu ea şi poate chiar din ea. Mort fiind, te-ar supravieţui, ţesîndu-şi poezia violetă a stingerii făr-de sfîrşit.
    Sentimentul veşniciei negative a vieţii mele... Am murit făr-de-început.
    
    Cînd nu te mai simţi deloc om şi continui totuşi a iubi, contradicţia se măreşte într-o suferinţă nespusă, infernală. Iubirea — de bine, de rău — derivă din condiţia vietăţii ca atare, iar la om ea nu-i împlinire decît aparţinînd, prin toate slăbiciunile, formei de viaţă ce el o reprezintă. Femeia — acest om prin excelenţă — s-o ridici la tine nu poţi, să te scobori la ea, mai puţin. Atunci, trăieşti în preajma ei şi suferi, învăluind-o în ne-umanitate. Perversiunea aceasta, de a iubi o fiinţă omenească atunci cînd nu mai ai senzaţii de om, cînd nu eşti nici deasupra şi nici dedesubt, ci în afară de soarta umană! Şi iluzia femeii crezînd a-ţi oferi uitarea şi nefăcînd decît a te verifica de depărtarea ta de toate şi de tot!
    
    De ce nu s-o-ndura pămîntul să-şi deschidă văgăunile şi-nghiţindu-mă, să-mi sfarme oasele şi să-mi sugă sîngele? Doar numai aşa s-ar împlini visul de groază care mă aşază sub greul munţilor şi mărilor. Nu sînt un stîrv care zăreşte din fundul lumilor cum se zdrobesc tării şi bolţi, spre a se rostogoli pe el şi a-l turti? Sub ce stea n-am murit, sub ce mare şi sub ce uscat? Ah! totul a murit, în frunte cu moartea! — Universul? Parcă zăresc năluci din fundul unei măsele stricate...
    
    Un vampir — sugîndu-mi ultima picătură de sînge şi-ncepînd apoi să cînte trist...
    
    Totul trebuie reformat — pînă şi sinuciderea...
    
    Oamenii îţi cer o meserie. — Ca şi cum faptul de-a trăi n-ar fi una — şi încă cea mai grea!
    
    Sînt un Iov fără prieteni, fără Dumnezeu şi fără lepră.
    
    Numai mărindu-ţi nefericirea, prin gînd şi faptă, poţi găsi în ea plăcere şi duh.
    
    Adevărul — ca orice minus de iluzie — nu apare decît într-o vitalitate compromisă. Instinctele, nemaiputînd alimenta farmecul erorilor în care se scaldă viaţa, îşi umplu golurile cu dezastrul lucidităţii. Începi să vezi cum stau lucrurile şi atunci nu mai poţi trăi. Fără erori, viaţa e un bulevard deşert prin care evoluezi ca peripatetician al tristeţii.
    
    Nevoia de a-ţi pune capăt zilelor în inima unei femei palide, ca să-ţi poarte cadavrul o nonviaţă... sau de a vorbi despre dragoste atît de eteric, că şi fulgii să-şi ceară scuze. O iubire vaporoasă ca schizofrenia unui parfum...
    
    În cafenea — mai mult ca oriunde — nu mai poţi sta de vorbă decît cu Dumnezeu.
    
    Îmi mai amintesc că sînt doar auzindu-mi paşii pe caldarîm în nopţi tîrzii.
    Mai fi-voi multă vreme vecin al inimii mele? Cît voi mai merge alături de timpul meu? Şi cine m-o fi surghiunit departe de mine?
    
    Ochii pierduţi ai femeilor triste — şi care n-ar trebui deschişi decît la Judecata de Apoi...
    
    Viaţa, neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei şi al vulgarităţii. Cine-ar suporta-o, fără coeficientul ei de irealitate?
    
    Gîndurile aromate de nobleţea sinuciderii... Parc-am înghiţit otravă din mîna unei sfinte. Sau am sorbit păcatul din gura unanimă a unei femei pierdute. Unde sînteţi, boli ascunse, de nu urcaţi, fatale şi necruţătoare, spre un sînge dornic de spaimă şi de nimicire?
    
    Tot ce numim proces istoric îşi are izvorul în suferinţa-n dragoste. Dacă Adam era fericit cu Eva, nimic nu s-ar fi schimbat în lume. Ispita diavolului: „veţi fi asemenea lui Dumnezeu“, s-a realizat în măsura în care creaţia omenească, născută din chinul iubirii, ne apropie de o treaptă divină. Fericirea n-are virtuţi istorice. — Dumnezeu este mai mic de fiece dată [cînd] un bărbat nu descoperă Absolutul în dragoste sau îl descoperă în decepţie.
    
    Actul sinuciderii este înspăimîntător de mare. Dar parcă e mai copleşitor să te sinucizi în fiecare zi...
    
    Boala unui om se măsoară după frecvenţa cuvîntului „viaţă“ în vocabularul său.
    
    Fontenelle, aproape centenar, spunea medicului său: Je ne me sens autre chose qu’une difficulté d’être.
    Cînd te gîndeşti că atîţia alţii simt acelaşi lucru de la întîia reflexie, iar nu numai pe patul de moarte.
    Povara vieţuirii e suportabilă cînd te apasă pînă la înăbuşire. Suferinţa nu e dulce decît sub forma chinului.
    Priveghindu-ţi nimicnicia, eul se volatilizează cu aburii dezolării. Şi atunci ce mai rămîne din întîmplarea individualizării tale? O substanţă de amărăciune, răspîndită într-o ţeastă de drac părăsit.
    Mîhnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol.
    
    
    Nevoia apăsătoare de a te ruga şi neputinţa de a te adresa totuşi cuiva... Şi apoi cealaltă nevoie: de a te trînti la pămînt, muşcîndu-l înfuriat şi vărsîndu-ţi turbarea sau religiozitatea negativă a cărnii.
    Să fie creierul alee pentru îngeri ce poartă potcoave, de nu pot să-nţeleg ecoul lui vulgar şi divin? Sau se vor fi aprins plînsurile? Ori vînturi ce-nteţesc incendiul lacrimal al lumii?
    Cînd zăresc cerul, îmi vine să mă dizolv în el, iar cînd privesc pămîntul, să mă îngrop în măruntaiele lui. Atunci să mă mai mir de ce unul şi altul se descompun în minte şi în inimă? Mi-am chinuit nădejdile între o geologie a cerului şi o teologie a pămîntului.
    Cum mi-aş vrea lipiţi obrajii de un albastru senin ca acele frunze ce par crescute-n cer cînd le priveşti, în după-amieze, din umbra unui pom!
    
    În inima lui Diogene florile deveneau stîrvuri şi pietrele rîdeau. Nimic nu rămînea neschimonosit; omul îşi pocea faţa şi obiectele tăcerea. Natura, atinsă de obrăznicie, îşi expunea generos impudoarea, în care se desfăta nebunia clarvăzătoare a celui mai lucid muritor. Lucrurile îşi pierdeau virginitatea în ochiul lui sfredelitor, a cărui lecţie pare a ne învăţa despre o legătură mai adîncă între sinceritate şi neant.
    Fost-a Diogene omul cel mai sincer? El pare a fi fost, de-ndată ce n-a cruţat pe nimeni şi nimic; chiar bolnăvicios de sincer, căci nu i-a fost frică de urmările cunoaşterii. Şi aceste urmări sînt cinismul însuşi.
    Ce l-o fi îndemnat să scuture dulceaţa prejudecăţii şi a cuviinţei? Ce a pierdut, de nu l-a mai legat nimic de vraja aparenţei şi a erorii? Se poate ajunge numai prin inteligenţă la îndrăzneala şi la provocarea adevărului? Niciodată, atîta vreme cît inima mai rezistă în înşelăciune şi în serviciul sîngelui. Dar inima lui Diogene pare a fi fost smulsă din interesul fiinţării şi — lucru nemaiîntîlnit — a fi devenit leagănul inteligenţei, locul de popas şi de-ntremare al lucidităţii. Sîngele scos din circulaţie, viaţa controlată fără milă, unde să se mai mişte eroarea şi să se încînte iluzia? Cinismul înfloreşte în această evacuare, ce te dezleagă de toate şi-ţi îngăduie să rîzi, să dispreţuieşti, să calci totul în picioare şi pe tine însuţi în primul rînd, mîndru de absenţa universală. Cinicul este spectatorul acestei universale absenţe. El priveşte — îndurerat sau rîzînd — la nimic.
    Ce l-o fi mînat pe Diogene înspre catastrofala ruptură de farmecul naiv, delicat şi învăluitor al existenţei? Ce l-o fi aruncat în situaţia de criminal al erorilor indispensabile vieţii? Nu-i datorăm lui un minus de iluzie de care ne fălim, îndureraţi? Ce consolare i-o fi lipsit sau în mijlocul căror mîngîieri a fost întrerupt, dezbinîndu-se fericirea la care a trebuit să fie sensibil, chiar de s-a născut cu vocaţie de osîndit? Şi un monstru se naşte cu înclinări spre fericire, ce nu le poate pierde chiar dacă ea l-a abandonat.
    Ce ne împiedică în viaţă de la cinism chiar atunci cînd mintea ne împinge şi ne sileşte? Ce ne mărgineşte impertinenţa ultimă a cunoaşterii?
    Să mai amintim dragostea, generatoarea erorilor fecunde?
    Orice pas în iubire intimidează cunoaşterea şi o obligă să meargă modest alături sau la marginea noastră. Micşorarea lucidităţii este un semn de vitalitate a dragostei.
    Cînd însă ceva a intervenit şi a dezlănţuit luciditatea într-un imperiu vast cît fiinţa, dragostea se retrage înfrîntă şi buimăcită. Şi cînd acel „ceva“ este o fiinţă, sau poate mai multe, pe care le-ai pierdut la vîrsta înşelăciunilor, golul urmînd permite întinderea nemiloasă a cugetului rece şi distrugător. În mod firesc, nimeni nu poate moşteni atîta veghe încît să lunece în cinism, ci în cursul vieţii decepţiile fac lumea străvezie, încît vezi, pînă la fund, ceea ce n-ar fi trebuit decît să mîngîi. Noi nu cunoaştem viaţa lui Diogene la epoca în care nefericirea în dragoste hotărăşte cursul reflexiei. Ce importanţă ar avea însă să ştim pe cine a pierdut, cînd ştim prea bine ce a pierdut şi unde duce această pierdere.
    
    De-aş putea deveni fîntînă de lacrimi în mîinile lui Dumnezeu! Să mă plîng în el, şi el să se plîngă în mine!
    
    Prin pasiune şi fericire, învingem caracterul de relativitate al vieţii şi o proiectăm în Absolut. Aşa devine ea un Apocalips zilnic...
    
    Există o măreţie resemnată pe care n-o cunoşti decît surprins de tulburarea morţii în mijlocul bulevardelor... Sau acea îngrijorare somptuoasă, care te cuprinde pe străzile cenuşii ale Parisului de cîte ori te-ntrebi dac-ai fost vreodată, şi casele-nclinate şi bătrîne ce-ţi dau răspunsul negativ al agoniei lor...
    
    Mijloacele de a învinge singurătatea nu fac decît s-o mărească. Vrînd a ne îndepărta de noi înşine prin dragoste, beţie sau credinţă, nu reuşim decît a ne adînci identitatea. Eşti mai mult tu însuţi în preajma femeii, a băuturii sau a lui Dumnezeu. Pînă şi sinuciderea nu-i decît un omagiu negativ ce ni-l aducem nouă.
    
    Fiorul ce ne dezvăluie că spiritul a rămas clar şi neatins, dar că sîngele şi carnea şi-au pierdut minţile... Sau că oasele şi-au pierdut capul, cînd raţiunea îşi gustă propria ei lucire...
    De s-ar surpa cerurile înaintea minţii!
    
    Iubirea pare ocupaţie vulgară faţă de dorinţa de adoraţie, în care pornirile vieţii se filtrează într-o lume de adieri pure. Femeia care cade victimă setei noastre imateriale se poate considera, cu drept cuvînt, nefericită-n dragoste. Căci nu-i oferim prea mult, un exces care jigneşte puţinul fericirii?
    Decît, ea niciodată nu va înţelege de ce în adoraţie prezenţa ei e tot atît de vană ca şi absenţa. Ea n-are nevoie să fie şi nici să ştie. Cu cît ar putea mulţumi sau îndulci nevoia de absolut rătăcită-n Eros? Adorînd-o, ea nu există decît în măsura în care nu este — ca pretext gustului nostru de irealitate supremă. Acest absolut la suprafaţa noastră... botezat femeie. 
    
    Doar în faţa mării îţi dai seama ce lipsă de poezie ascunde rezistenţa noastră la valurile morţii...
    Poezie înseamnă leşin, abandonare, nonrezistenţă la farmec... Şi cum orice farmec este dispariţie, cine ar putea găsi o singură poezie înălţătoare? Ea ne scoboară spre suprem...
    Sînt inimi, a căror muzică de s-ar concentra într-un trăsnet sonor — viaţa ar începe de la capăt. De-am şti atinge coarda cosmogonică a fiecărei inimi...
    Duplicitatea esenţială a oricărei tristeţi: cu o mînă ai vrea să ţii un crin, şi cu cealaltă să mîngîi un călău. Poezia şi crima să aibă acelaşi izvor?
    În tristeţe, totul are două feţe. Nu poţi fi nici în iad şi nici în rai, nici în viaţă şi nici în moarte, nici fericit şi nici nefericit. Un plîns fără lacrimi, un echivoc fără sfîrşit. Căci nu te izgoneşte ea în aceeaşi măsură din această lume, ca şi din cealaltă?
    Eşti trist de totdeauna, nu de acum. Şi acest totdeauna e toată lumea înainte de naşterea ta. Nu-i tristeţea amintirea vremii în care n-am fost?
    
    Paloarea ne arată pînă unde corpul poate înţelege sufletul.
    
    Întinderile cerului îmi vor ajunge să peticesc o inimă zdrenţuită? Sau să cerşesc şi pe ale pămîntului? — Ca şi cum ele ar mai avea ce acoperi dintr-un suflet născut îngropat!
    
    Aţi privit marea în momentele ei de plictiseală? Parcă-şi agită valurile din scîrbă de ea însăşi. Le trimite să nu se mai întoarcă. Dar ele revin, revin neîncetat. Aşa păţim şi noi. Cine ne întoarce spre noi înşine, cînd ne sforţăm mai mult a ne îndepărta?
    Nevoia tainică de a te abandona mării, de a te risipi în frămîntarea zadarnică a tuturor mărilor, să nu fie un gust de plictiseală infinită şi o senzaţie de evanescenţă mai vastă ca depărtările? Nici vinul, nici muzica şi nici îmbrăţişările nu te apropie de dulceaţa destrămării ca valurile ce se urcă spre absenţa şi nimicnicia ta şi te mîngîie cu insinuări de dispariţie! Marea — comentariu fără sfîrşit la Ecleziast...
    Un om fericit descifrează el ceva în întinderile marine? Ca şi cum marea ar fi făcută pentru oameni! Pentru aceştia e pămîntul, acest amărît pămînt... Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într-o armonie voluptuoasă şi sfîşietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor. 
    Şi astfel, tonalitatea mării este aceea a unei muriri eterne, a unui sfîrşit ce nu se mai gată, a unei agonii înflorite. Nu-ţi trebuie o inimă bolnavă de nuanţe şi nici o simţire atinsă de subtilităţile extazului pentru a surprinde un fior mortal în melodiile marine, ci doar o înclinare spre tainele şi vocile melancoliei. Atunci nu mai eşti sigur de identitatea ta şi trebuie oarecum să te aduni, să te pescuieşti neîncetat, spre a nu te înghiţi mările din tine şi din afară. Nu te poţi stăpîni decît între patru pereţi. Chemările depărtărilor te împing mai departe de calculul existenţei tale...
    Marea este o ispită de dispariţie numai pentru cei ce au descoperit-o în zile şi în nopţi, prin introspecţie... Avînd-o în faţă, îţi verifici numai prăpastia acelor zile şi acelor nopţi... Demonia marină este un viscol aromatic, o ruină căreia nu ne putem refuza fără să călcăm pe ce e mai adînc în noi..., o nobilă descompunere pe care trebuie s-o grădinărim. Şi apoi, nu zvîcneşte sîngele în ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat rănii albastre, mişcătoare şi infinite? Suferinţa asta vastă şi lichidă, ea să-mi împlinească un gust de dureri nemăsurate şi să-mi astîmpere setea de nefericiri neîntrecute! De s-ar înfuria mările, să-şi spargă valurile de inima omenească!
    Laşi Paradisul pentru rahitici cînd rătăceşti pe malurile mării. Căci el este o mare fără demonie. Icoana raiului nu m-a urmărit decît în momentele acelea periculoase în care ţi se topesc încheieturile şi ţi se moaie oasele, într-o supremă slăbiciune, într-o maximă deficienţă. Imaginea cea mai pură pe care o alcătuieşte mintea este emanaţia unei vitalităţi vacante. 
    Nicăieri mai mult ca la mare nu eşti înclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Şi nicăieri nu eşti mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viaţă plină, cu un nimb de absolut, ar fi aceea în care orice percepţie ar fi o revelaţie. Eşti pe cale a o realiza în sugestia amurgurilor marine... Uita-voi vreodată înserarea unică de la Mont-Saint-Michel, cînd, între un soare în agonie şi o cetate mai singură ca soarele, toate apusurile lumii mă chemau spre o măreţie tristă, întrezărită-n presimţiri? Şi apoi, să te primbli cu acel crespuscul în suflet prin parcul din Combourg, încercînd a fi demn de plictiseala marelui René. Trebuie într-adevăr să cunoşti dezolarea magnifică a anumitor zile la Saint-Malo şi la Combourg, pentru ca să-l poţi scuza pe Chateaubriand. E drept că, în afară de cîteva pagini din Memoriile lui, cu greu mai poate fi recitit, căci retorica lui, avînd amploare, este lipsită totuşi de substanţă. Lamentaţiile lui nu sînt destul de gîndite şi plictiseala lui nu-i destul de esenţială. Dacă l-am iubit totuşi, a fost pentru desfăşurarea somptuoasă a vieţii lui, pentru a fi ridicat vidul lăuntric la rangul de artă. 
    Aşa şi-a ştiut gospodări nimicnicia, ca să nu mai putem fi decît epigoni în meşteşugul plictiselilor. Trebuie să fi văzut măcar camera în care el şi-a petrecut copilăria şi să fi întrevăzut ceea ce au putut fi discuţiile cu Lucile, pentru care orice amator de melancolie trebuie să aibă pietate — spre a-ţi da seama că o dezolare pornită dintr-un sat valah nu poate atinge prestigiul funebru al uneia răsărite într-un castel solitar. Noi sîntem mai mult amărîţi decît trişti, căci nu cunoaştem mîndria soartei triste, ci umbrele destinului amarnic.
    „O inimă plină într-o lume vidă.“ Chateaubriand s-a înşelat definindu-şi astfel plictiseala; s-a înşelat din orgoliu. Căci în plictiseală noi nu sîntem mai mult decît lumea, ci tot atît de puţin cît ea. Este o corespondenţă de vid. Căci de-am fi mai mult, ne-am rezema destul în noi înşine, am fi destul existenţă, ca să nu atingem rarefierea conştiinţei, din care izvorăşte vidul interior. Stările de mare încordare, fie ele de extaz, fie de chin, ne fac impermeabili plictiselii, deşi din partea lumii înconjurătoare ar putea pleca o sugestie irezistibilă de zădărnicie. 
    Din ce vezi lucrurile mai de-aproape, din aceea nu le poţi iubi decît pe măsura irealităţii lor. Existenţa nu-i suportabilă decît prin coeficientul de neexistenţă. Virtualităţile de nefiinţă ne apropie fiinţa. Nimicul e un balsam existenţial.
    În felul acesta, înţeleg mai bine înclinarea noastră bolnăvicioasă, plină de suferinţă pasionată, pentru femeie. Deşi mai ancorată în viaţă decît noi, nu-i putem totuşi răpi un caracter de ireal, alcătuit atît din poezia vaporoasă în care ne complăcem a o învălui, cît şi din echivocul sexualităţii. Femeia este orice, afară de o evidenţă. Şi suferinţa în dragoste, în orice dragoste, împlinită sau neîmplinită, cîştigă în adîncime şi ciudăţenie cu cît prezenţa femeii se subtilizează într-o perfecţiune pe cît de carnală, pe atît de nedefinibilă. Dragostea nu e infinită decît negativ, convertind plinătatea în suferinţă. Nevoia nefericirii n-o resimţi decît pentru a împrumuta fiorurilor erotice o expresie supremă. 
    Sexualitatea fără ideea morţii e înfiorătoare şi degradantă. În braţele femeii descind sicrie din azur. Echivocul eroticii este chiar această sugestie mortală de plinătate, de exces dezastruos, de înflorire crepusculară.
    Cui, abandonîndu-se mării sau amintirii ei, nu i-a fost ruşine de a fi petrecut clipe de dragoste mulţumit sau indiferent? Nu este marea o jenă în faţa oricărei împliniri? N-o obligăm la reflux cînd o zărim fără ochi îndureraţi? Melancolia este un omagiu de fiecare clipă întinderilor marine. Şi-n privirile visătoare şi pierdute, marea se prelungeşte peste malurile ei şi oceanele îşi continuă un flux ideal spre întristare. De aceea, ochii nu mai au fund...
    
    Ce curios să te primbli printre femei şi alţi oameni, gîndindu-te dacă face sau nu să fii Dumnezeu! Rumegînd la iluzia veşniciei tale, îţi zici: „la marginile mele, mai fi-voi stăpîn pe mine?“ — Şi trecătoare, care şoptesc: „eu prefer Crêpe de Chine.“
    Ce noroc că mai sînt şi femei înfrumuseţate misterios de boală, care să-nţeleagă climatul durerii şi pierzania lucidităţii! Spiritul este materie ridicată la rangul de suferinţă. Şi întrucît femeile sînt avide de dureri, participă la el.
    Nevinovăţia e antipodul spiritului. Tot aşa fericirea şi orice nu-i durere.
    
    Parcurile sînt deşerturi pozitive.
    
    Cînd nu mai eşti acordat lumii nici prin gînd şi nici prin inimă, trebuie să alergi încontinuu, pentru ca în ritmul paşilor să te ocoleşti şi să uiţi alcătuirea lacrimală a firii. Altcum, redevii grădinar al sinuciderii...
    Nebunia-i o prăbuşire a eului în eu, o exasperare a identităţii. Pierzîndu-ţi minţile, nimic nu te mai poate opri să fii nelimitat tu însuţi.
    
    Boala: stadiu liric al materiei. Sau poate şi mai mult: materie lirică.
    
    Nu explici un paradox, precum nu explici un strănutat. De altfel, nu-i paradoxul un strănutat al spiritului?
    Tristeţea-i indefinibilul ce se interpune între mine şi viaţă. Şi cum indefinibilul este o aproximaţie delicată a infinitului...
    
    Cînd eşti iubit, suferi mai mult decît cînd nu eşti. Părăsit, te mîngîi prin orgoliu; dar ce consolare mai poţi născoci în faţa unei inimi ce ţi se deschide?
    
    Munţii îşi înşală singurătatea cu vecinătatea cerului şi deşertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului rămîne veşnic cu ea însăşi...
    
    De unde să plece pornirea murdară de a mă tăvăli în nefericire, mai rău ca bivolii în bălţi şi porcii în gunoi? O lenevie împroşcată de bălegar şi de vis...
    ...Şi cînd ştii că ea nu-i viciul vieţii tale, ci izvorul ei. Şi cînd mai ştii cum, alături de femeie, trîndăvia devine veşnicie...
    
    De cîte ori privesc albastrul cerului şi orice albastru, încetez pe loc de-a aparţine lumii. Cine-a numit consolatoare culoarea celei mai subtile pierzanii?
    Dacă avea cerul altă înfăţişare, religia ar fi consistat probabil în alipirea de pămînt. Cum însă albastrul este culoarea dezlipirii, credinţa a devenit un salt din lume.
    În orice nuanţă, albastrul e negaţia imanenţei.
    
    Cu cît mă lecuiesc mai mult de mine, cu atît îmi semăn mai mult. Melancolia ne scuteşte de Eu, în aşa măsură este ea răul lui. 
    
    Faţă de totul morţii, nimicul vieţii este o imensitate.
    
    Sfinţii au spus atîtea paradoxe, încît e imposibil să nu te gîndeşti la ei în cafenea.
    Sentimentul morţii este moleşitor şi crud, parcă înoată o lebădă şi un şacal pe undele otrăvite ale sîngelui...
    
    Cînd citeşti pe filozofi, uiţi inima omenească, iar cînd citeşti pe poeţi, nu ştii cum să te scapi de ea.
    Filozofia e prea suportabilă. Acesta-i marele ei defect. E lipsită de patimă, de alcool, de dragoste.
    Fără poezie, realitatea-i un minus. Tot ce nu-i inspiraţie e deficienţă. Viaţa, şi cu atît mai mult moartea, sînt stări de inspiraţie.
    Leşinul tuturor lucrurilor, în urechi şi inimi agonizînd de poezie...
    
    Melancolia? A fi îngropat de viu în agonia unui trandafir.
    
    Cînd, atins de o nobleţe tristă, dezlegat de oameni şi de lume, tîrîi o murire înflorită, nimic nu te mai împiedică să crezi că te-ai născut prin generaţie spontană dintr-o toamnă veşnică.
    Prin mine rătăceşte un Septembrie visător şi fără de-nceput.
    
    Un om plictisitor este un om incapabil de plictiseală.
    
    Viaţa este un minus de eternitate al morţii, iar individuaţia o criză a infinitului.
    
    Atenţia neîntreruptă la fiinţă este izvorul plictiselii. Ce păcat că existenţa nu rezistă spiritului! Pînă şi Dumnezeu pierde prin atenţia noastră. 
    Neantul e atenţie absolută.
    
    Bucuria e reflexul psihic al purei existenţe — al unei existenţe ce nu-i capabilă decît de ea însăşi.
    Dorinţa de a muri ascunde prea multe garanţii de absolut şi de perfecţiune, prea multă insensibilitate la eroare, încît setea de-a trăi cîştigă în farmec prin prestigiul nedesăvîrşirii şi prin atracţia greşelilor aromate. Nu e mai ciudat să îndrăgeşti imperfecţiunea?
    Predilecţia straniului salvează viaţa; moartea se scufundă în evidenţă.
    Nu există măreţie în viaţă şi nici chiar în moarte, ci într-un Nimic ce se ridică neutru şi etern spre cer, asemenea Mont-Blanc-ului.
    
    Privind piscurile schizofrenice: curios că nu există singurătate decît spre cer.
    Munţii nu-ţi dau senzaţia de infinit, ci de grandoare. — Pentru infinit ne ajunge marea şi nefericirea.
    Aş vrea să am o inimă la intersecţia Alpilor cu azurul.
    Melancolia mă dispensează de alpinism. Cînd ajungi să înţelegi munţii de jos...
    
    Femeile care nu ştiu zîmbi mă fac să mă gîndesc la o muzică de pompieri în Paradis.
    
    Numai farmacia mai poate opri gîndurile.
    
    Cînd otrava veghii ţi-a depravat fiinţa, nimic nu se mai poate desfăşura sub soare fără să te irite. În afară, poate, de un dialog al florilor despre moarte.
    
    Mîndria drăcească de a dispune de amărăciune în faţa nu importă cărui lucru, de a desfigura banalitatea în vîrtejul paradoxului şi de-a tulbura liniştea firii în patima contradicţiei... Nu mai rămîne nimic decît desfrîul minţii peste o realitate desfrunzită, o optică sumbră străpungînd calmul uitării şi pătînd orice prospeţime. Şi atunci, să te miri de ce lebedele — suflete spulberate-n corpuri — îţi par chioare (căci nu privesc ele în lături?); de ce un cer senin îţi trezeşte icoana lucie a unui creier de imbecil şi viaţa îţi pare mai comică decît un sfînt zburdalnic?
    Dacă izvoarele Alpilor mi-ar spăla mintea şi mi-ar răcori inima! Doar aşa aş fi vesel să descopăr frăgezimea neştiinţei, şi nu să rumeg în munţi şi-n şesuri, pe mări şi pustiuri curiozitatea fatală a lui Adam, izgonindu-mă prin veghe din mine însumi.
    Să trăieşti toată viaţa drama păcatului şi uneori să te simţi aşa de pur, că aripi de lebădă te poartă înspre o insulă de îngeri priveghind agonia Paradisului!
    Şi totuşi, numai în sentimentul păcatului eşti om în sensul propriu al cuvîntului. Căci a fi om înseamnă a te identifica la orice latitudine a pămîntului şi a inimii cu fenomenul căderii.
    Cine nu simte că merge la fund — chiar atunci cînd lucrează şi creează pozitiv, cînd e notar sau geniu — nu înţelege nimic din natura specifică a soartei umane, iar cei ce nu cunosc atracţia irezistibilă a năpăstuirii, a esenţialei lunecări, a creşterii înspre abis — n-au atins în nici un fel condiţia căreia au fost meniţi.
    Mor propriu-zis numai oamenii străini de ispita rodnicei scufundări, care nu-şi rup gîtul în orice ocazie a vieţii. Ceilalţi au totul îndărătul lor, şi-n primul rînd sfîrşitul.
    
    Luciditatea: a avea senzaţii la persoana a treia.
    
    Oamenii sînt în genere obiecte. De aceea simt ei nevoia să „existe“ Dumnezeu. Cînd ai făcut trecerea de la obiect la eu, Dumnezeu e superior faptului de a fi sau a nu fi. Întocmai ca eul, El devine o irealitate care se caută.
    Nu poţi atinge echilibrul în lume, atîta vreme cît existenţa nu e mai mult de o stare. Căci, în asemenea condiţie, eşti încontinuu fie în acord, fie în dezacord cu ea. În mod firesc, existenţa e ireductibilă, o rezistenţă pur şi simplu în faţa căreia ne aflăm fără să fim nevoiţi a o acorda sau nu subiectivităţii.
    Dezechilibrul în lume, fruct al exasperării conştiinţei, derivă din incapacitatea de a concepe neutru realitatea. Oricît ne-am sforţa, ea nu-i decît stare, la care aderăm sau nu. Creşterea accentului subiectiv al conştiinţei micşorează autonomia firii. Cîştigi în intensitate şi realitatea pierde echivalent în prezenţă.
    Conştiinţa? A nu mai fi la nivelul firii.
    
    Pe cînd în extaz punctele universului sînt inseparabile de centrul iradierii noastre — în groază, ele se află la o distanţă egală de noi, fără ca unul singur să ne rămînă indiferent. Nimic nu ne separă de lume, deşi ea ni-i ostilă. Extazul şi groaza — atît de diferite — ne angajează în mod egal în ea.
    De aceea, uluit în alternanţa lor, ajungi să nu mai descifrezi care-i eul şi care-i lumea. În amîndouă, n-are ce să mai rămînă neutru; totul participă şi nimic nu stă în afară, nimic nu este obiectiv.
    În groază, nu ştii dacă lumea-i o prelungire negativă a eului sau eul o prelungire negativă a lumii; iar în extaz, nu poţi să califici o plinătate, în aşa măsură confuzia unică absoarbe diferenţele fiinţei. 
    
    O lume de urzici altruiste şi de bolovani invitîndu-se la menuet... sau de stîrvuri ce-şi surîd ca-n vodevil...
    Realitatea trebuie chemată la viaţă sau interzisă.
    
    Prezenţa spiritului devenită colectivă anemiază creşterea unui popor şi-l apropie de decadenţă prin tulburarea rafinamentului. Finalul unei ţări este în genere un surmenaj istoric, o istovire explicabilă şi fatală. Nobila deficienţă a Greciei şi a Romei, în maturitatea lor crepusculară, presupune o soartă rotunjită şi o ispăşire înaltă a unui exces unic. Un trecut de creaţie trebuie plătit prin suferinţele vitalităţii şi nimic nu-i mai impresionant ca o bătrîneţe lucidă, deschisă unui vast amar.
    Sînt însă popoare care nu se duc la fund din excesul spiritului, sau care au atins culmi, dar şi-au revenit. Olanda — a cărei pictură echivalează muzica germană — n-a degenarat în sănătate? După înălţimile ei istorice, i s-a „aşezat“ sîngele, şi oamenii, în locul palorii, au preferat o apoteoză a untului. Sau Suedia, nu moare eşuată-n prospeţime? — Ce o împiedică să se usuce glorios în amurg? Şi cum pot fi ţări care n-au soartă, din teamă de anemia consecutivă „istoriei“? Devenirea universală înregistrează numai popoarele ce nu se cruţă, ce nu-şi cumpănesc destinul, ci se îndreaptă triumfător şi nemilos spre agonie.
    Primejdiile creaţiei îndepărtează atît pe indivizi, cît şi pe ţări, — de spirit. Preferînd sănătatea, se opun naturii. Florile îşi reţin mireasma ca să nu se usuce? Parfumul e istoria unei flori, precum spiritul a unui individ. — Popoarele care nu se ofilesc n-au trăit niciodată.
    
    
    Timpul e uneori aşa de apăsător, c-ai vrea să-ţi spargi capul de el.
    Devenirea s-a coagulat în creier şi existenţa ia culoarea păcatului.
    Individuaţia este orgie de singurătate. — Înapoi spre Fiinţă sau Nimic, spre o mîntuire — lipsită de speranţe.
    Buddha a fost, oricum, prea naiv...
    
    În marile singurătăţi pari a fi gîtuit de un demon pentru o plăcere crudă a lui Dumnezeu.
    Şi de aceea mintea ţese în ele o teologie iresponsabilă.
    
    Cunoaşterea ucide eroarea vitală a iubirii, iar raţiunea construieşte viaţa pe ruina inimii.
    
    Orice luciditate este o pauză a sîngelui.
    
    Trebuie să fi văzut bătrîneţea, boala şi moartea ca să te retragi din lume? Gestul lui Buddha este prea mult un omagiu evidenţelor... Renunţării lui îi lipseşte paradoxul. Cînd ai dreptate, nu-i nici un merit să părăseşti viaţa. — Dar să trăieşti în dezbinarea lăuntrică de toate — şi să ai argumente contra singurătăţii! Calea lui Buddha e croită pe măsura muritorilor... Calmul prinţului gînditor n-ar pricepe niciodată cum poţi vedea ca el şi totuşi îndrăgi nimicnicia. Pînă şi Buddha să fi fost un dascăl? E prea mult sistem în lepădările lui, prea multe consecvenţe în mîhniri. El ar condamna, desigur, rătăcirea celui ce-şi tîrăşte neantul printre muritori şi n-ar pricepe cum în vidul lumii mari surîzi vieţii. Căci el n-a cunoscut anumite culmi ale nefericirii; a trăit şi a murit consolat. Ca orice om străin de ispita fatală a vieţii, de seducţia de neant a fiinţării şi de Nirvana întăritoare a fiecărei clipe.
    
    Cînd toate gîndurile s-au înecat în sînge, din filozof te pomeneşti un avocat al inimii.
    
    Privind infinitatea calmă a cerului senin: oare cum de există răul? — Şi a-ţi afunda apoi cugetul în azur, pentru a descoperi că numai visul ne poate despărţi de prospeţimea eternă a răului — beţie negativă a devenirii.
    Cerul a precedat oamenii, poezia a „existat“ înaintea lor. Cum de-au putut ei rămîne înapoi, cînd o privire fugară spre întinderi albastre este izvor de delir? Cerul ne-a luat-o înainte — şi de nu interveneau poeţii, el se închidea în sine, rămînînd ca noi să ne zărim în ochi — în epavele lui — şi să ne mîngîiem în naufragiul de poezie care-i privirea omenească.
    
    Conştiinţa neantului împreunată cu dragostea de viaţă?
    Un Buddha de bulevard...
    
    O idee stinge o plăcere şi creează o voluptate. Aţipind reflexele, trezeşti reflexiile. Gîndeşti doar cînd se opreşte viaţa.
    De cîte ori o fiinţă nu se poate „aşeza“ în fire, se află în prezenţa Răului. Tot ce ratează derivă din el — şi el fiind imanent devenirii, toate fiinţele au de luptat cu el.
    În măsura în care Dumnezeu nu este aşezat în sine, prin ce este deficient condiţiei lui participă la rău. De altfel, nu-i el marele Ratat?
    Cît despre om, căutîndu-şi soarta de la Adam încoace, şi-a cîştigat o demnitate din lupta cu răul. Ratarea lui are ceva înviorător şi eroic: nefiind prezent ca fiinţă, neavînd nici un loc în fire, el şi-a creat o condiţie din lipsa lui de condiţie, încît nimeni nu poate spune încă dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot. 
    Cu toţii ştim sau bănuim ce-i un animal sau un Dumnezeu. În tot cazul, ei „sînt“. Dar omul nu este; căci nu-i el un agent de legătură între lumi? O! dac-ar fi! Dar acest condiţional e definiţia însăşi a Răului.
    Într-o teologie „serioasă“, care ar încerca să salveze în mod absolut pe Dumnezeu, răul nu-şi găseşte o explicaţie valabilă. Teodiceele s-au dovedit nemulţumitoare în faţa acestei piedici esenţiale. 
    Existenţa răului transformă pe Atotputernic într-un Absolut hodorogit. Devenirea i-a mîncat misterul şi puterea.
    Răul nu e comparabil decît cu un Dumnezeu... laic.
    
    Omul nu ştie pînă unde se poate întinde şi cît ţin graniţele lui. Uităm în fiecare clipă fatalitatea individuaţiei şi trăim ca şi cum am fi tot ce vedem. Fără această înşelăciune, orice am face ne-ar descoperi marginea noastră.
    Dar conştiinţa individuaţiei ne-ar înţepeni în lume, fiindcă ne-ar descoperi nemilos un loc de care greu ne-am putea mîndri, aşa încît sîntem pierduţi fiindcă nu ne ştim marginile — şi-am fi poate şi mai mult, dacă le-am şti.
    Omul îşi dibuieşte soarta, mîndru şi trist de a nu o găsi. Numai dezastrul dezvăluie micimea individuaţiei: căci în el încerci nemîngîierea de a vedea că te mărgineşti cu toate şi în primul rînd cu tine.
    
    Gînditorii care n-au meditat asupra omului nu ştiu ce înseamnă a suferi pentru cunoaştere şi a-ţi semna sentinţa prin fiecare gînd sau a-ţi astîmpăra avînturile într-o tristeţe orgolioasă.
    Antropologia e un amestec de zoologie şi psihiatrie. Poţi construi utopii — privind doar florile. Paradisul nu-i un apendice al botanicii?
    
    Voluptatea ne scoate din lume, în deosebire de plăcere, care, neadresîndu-se decît simţurilor, e lipsită de culoare religioasă. Nimic nu ne aduce aminte mai mult de cer ca fiorurile prin care am vrea să-l uităm.
    
    Doar prin moarte încetează omul de a fi o buruiană a devenirii şi cîştigă ceva din boala pură a florilor. — Şi precum gîndurile izvorăsc dintr-un amurg fraged al cărnii, aşa florile dintr-o anemie visătoare a materiei.
    
    Ca să crezi nestrămutat în om trebuie să nu fii capabil de introspecţie şi să nu cunoşti istoria. Numai un psiholog şi un istoric au dreptul să dispreţuiască „idealurile“.
    
    Într-un gol vital, nimic nu se întîmplă şi nimic nu „trece“. Dorinţa creează timpul. Şi de aceea în absenţa lăuntrică, în liniştea pustie a poftelor, în deşertul setei şi în muţenia sîngelui ţi se descoperă deodată lipsa vastă a vremii şi iluzia curgerii ei. Iar cînd un ceas de catedrală veche marchează ora în noapte, bătăile lui ne dezvăluie şi mai dureros fuga din lume a timpului. Atunci, imensitatea-i un suspin etern al clipei, în care ni se-ngroapă cugetul şi trupul.
    
    În freamătele de singurătate, eşti năpădit de senzaţia de a fi plămădit din altă substanţă decît lumea. Şi oricîte întîmpinări abstracte ai găsi izolării tale, practic nu poţi trece peste un dureros ireductibil. Oamenii par victime ale unei erori cu neputinţă de împărtăşit, iar firea — un gol menit pasiunii tale de rătăcire. Ce s-a mărit în tine, de nu mai încapi în fiinţă? Veşnicia-i prea mică pentru un suflet nebun şi vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce să mai răzbată în el dintr-o lume amuţită?
    
    Un gînd seacă mări, dar nu poate usca o lacrimă: umbreşte aştrii, dar nu poate lumina alt gînd; — o aureolă de nemîngîiere.
    
    Dintr-un minus de vitalitate rezultă luciditatea, ca orice lipsă de iluzie. A-ţi da seama nu merge în direcţia vieţii; a fi în clar cu ceva, mai puţin. Eşti cîtă vreme nu ştii că eşti. A fi înseamnă a te înşela.
    
    Cînd existenţa ţi se pare suportabilă, orice poet e un monstru. (Poezia are întotdeauna un sens ultim sau nu e poezie.)
    
    Eşti om pînă în clipa-n care oasele încep să-ţi scîrţîie de tristeţe... După aceea, ţi se deschid toate drumurile.
    
    Fără dorul de moarte, n-aş fi avut niciodată revelaţia inimii.
    
    Cînd îmi port mîna pe coaste ca pe o mandolină, senzaţia morţii ia contur de nemurire.
    Iar cînd nimic îmi spune totul, simţurile se aprind într-un suflet gol. Şi atunci, nimicul femeii supravieţuieşte nimicului lumii.
    
    Din ce găseşti mai puţine argumente spre a trăi, din aceea te legi mai mult de viaţă. Căci dragostea ce i-o arătăm n-are valoare decît prin tensiunea absurdului.
    Moartea, avînd de partea ei totul, a încetat să mai convingă. Sprijinul raţiunii i-a fost fatal.
    Lipsa de argumente a salvat viaţa. Cum ai rămîne rece în faţa unei atari sărăcii?
    
    E mai uşor să faci biografia unui nor decît să spui ceva despre om. Şi cum ai spune ceva, cînd despre el orice e valabil?
    Cu bunăvoinţă, Dumnezeu încape într-o definiţie; omul, nu. Acestuia totul i se aplică, totul îi „merge“, ca oricărui lucru ce este şi nu este.
    
    Lenea e un scepticism al cărnii.
    
    Nevoia de a dovedi o afirmaţie, de-a vîna argumente în dreapta şi-n stînga presupune o anemie a spiritului, o nesiguranţă a inteligenţei şi a persoanei în genere. Cînd un gînd te năpădeşte cu putere şi violenţă, el izvorăşte din substanţa existenţei tale; a-l dovedi, a-l împresura în argumente înseamnă a-l slăbi şi a te îndoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstrează, fiindcă gîndul lor este fiinţa lor; ideea nu se deosebeşte de existenţa lor. Metoda şi sistemul sînt moartea cugetului. Pînă şi Dumnezeu gîndeşte în fragmente; în fragmente absolute.
    De cîte ori încerci a dovedi ceva, te aşezi în afara gîndirii, alături de ea, nu deasupra ei. Filozofii trăiesc paralel ideilor; le urmăresc răbdători şi cuminţi şi, dacă se întîlnesc uneori cu ele, nu sînt totuşi niciodată în ele.
    Cum poţi vorbi de suferinţă, de nemurire, de cer şi de pustiu, fără să fii suferinţă, nemurire, cer şi pustiu?
    Un gînditor trebuie să fie tot ce spune. Aceasta se învaţă de la poeţi şi de la voluptăţile şi durerile ce le încerci trăind.
    
    Vidul lăuntric e ca o muzică fără sunete, un cîntec fără glas. Nesonora lui tălăzuire se interpune tainic între noi şi lume şi ne separă de viaţă în mijlocul vieţuirii şi de moarte în mijlocul muririi. Spre ce suferindă înălţare se îndreaptă duhul fiinţării? De ce ne doare orice apropiere şi de ce se-nsufleţeşte respiraţia pentru tot ce-i depărtat?
    Unde-s braţe crude de muiere să-ţi strîngă oasele, tremurînd de gînd, şi tu să-ţi pleci urechea pe bătăile inimii ei îmbătate, nutrindu-ţi groaza scumpă şi voluptuos neconsolată?!
    
    Cînd ochii mi se-nchid şi marginile mele le-ntind spre marginile lumii, ce auz misterios îmi descifrează în zare un cor de copii nebuni?
    ...În incerta veşnicie a unei după-amieze de vară, vocea spartă a unui puşti te tulbură mai mult ca rugăciunea unui dement sau ca surîsul irevocabil al unui sinucigaş.
    
    Un gînditor n-are drept să se contrazică mai mult decît viaţa.
    
    N-are rost să fii decît poet, matematician sau general.
    S-ar putea ca femeile să nu existe decît pentru a îmbogăţi inspiraţia şi s-ar putea, mai mult, ca lumea să nu fie decît un pretext al poeziei.
    Nici cerul şi nici pămîntul nu l-au cîntat poeţii, ci un fel de nonlume existentă în melancolii.
    
    Poezia într-un parc e stat în stat.
    Lenevia-i o melancolie ce aparţine exclusiv fiziologiei.
    
    O cascadă în surdină alcătuieşte imaginea a ceea ce numim de obicei suflet...
    
    Fi-va Dumnezeu altceva decît o încercare de a-mi îndestula nevoia infinită de Muzică?
    Cel ce iubeşte mistica, muzica şi poezia este neapărat o natură erotică, un voluptuos rafinat şi care, negăsind satisfacţie deplină în iubire, recurge la delicii ce depăşesc viaţa. Dacă ai atinge absolutul în dragoste, la ce ai umbla în goană după voluptăţi prelungi şi delicate? Nu le-ai putea simţi nevoia şi, dacă te-ar interesa abstract, ele nu ţi-ar putea sugera o pasiune durabilă şi intensă.
    În iubirea împlinită — cu toate vulgarităţile inerente — trăim aspiraţia spre alte lumi ca o distracţie, ca un pretext. Şi atunci cum ar deveni muzica, mistica sau poezia substanţă a vieţii?
    Saltul din lume presupune un exces de individualizare. Tot aşa, orice voluptate care înlocuieşte iubirea directă, legală şi obligatorie a genului uman.
    
    Nu se poate concepe forţă fără boală. Nu în zadar oamenii cei mai primejdioşi sînt acei a căror sănătate e atinsă.
    Istoria e mînată de oameni care-şi pipăie necontenit pulsul.
    
    Elementele care definesc boala: excesul conştiinţei; paroxism de individuaţie; transparenţă organică; luciditate crudă, energie proporţională „pierderii“; respiraţie în paradox; religiozitate vegetativă, reflexă; orgoliu visceral; vanitate rănită a cărnii; intoleranţă; delicateţe de înger şi bestialitate de călău.
    Un Dumnezeu care cerşeşte la poarta Raiului pare a fi orice bolnav. De altfel, nu e ca şi cum s-ar fi infiltrat în fiecare din celulele lui un paradox? Boala este o stare de inspiraţie a ţesuturilor, o manie de grandoare a cărnii, un patos imperialist al sîngelui.
    Cînd o parte din trup se-mbolnăveşte sau cînd te-mbolnăveşti întreg, ai impresia c-a pornit natura să gîndească. Un maximum de pozitivitate al negativului, o limită înspre spirit a măruntaielor, un efort dialectic al materiei, o străduinţă abstractă a imediatului.
    Fără boală — şi acum am fi în rai. Patologia se ocupă de stările geniale ale naturii.
    Sănătatea este o absenţă de intensitate. Teama de boli nu consistă decît în tulburarea ce-o simţim în faţa unei plenitudini pentru care n-am fost pregătiţi şi care ne înspăimîntă, fiindcă nu sîntem obişnuiţi decît cu prezenţa neutră a echilibrului, pe cînd boala este o forţă mărită de vecinătatea nimicului.
    
    Tot ce nu-i muzical e aparenţă, eroare sau păcat. 
    
    O! dacă aburii muririi s-ar înălţa melodic spre cer şi-ar îmbrăca în imn sonor o stea încremenită!
    De n-ar fi melancolia, s-ar întîlni vreodată muzica cu moartea?
    În clipa-n care vom fi reuşit să dizolvăm toată viaţa într-o mare sonoră, nu vom mai avea nici o obligaţie faţă de Infinit.
    Sînt invazii muzicale de o fascinaţie absolută, după care sinucigaşii îţi par diletanţi, marea ridicolă, moartea o anecdotă, nefericirea un pretext şi dragostea o fericire. Nimic nu mai poţi face şi nimic nu mai poţi gîndi. Şi atunci ai vrea să te îmbălsămezi într-un suspin.
    
    Wagner pare a fi stors toată esenţa sonoră a umbrei.
    Cine iubeşte cu adevărat muzica nu caută în ea un adăpost, ci un nobil dezastru. Universul nu se înalţă spre destrămarea ei?
    
    Întocmai ca gîndurile, muzica se instalează în golurile vitale. Un sînge proaspăt şi o carne rumenă rezistă ademenirilor vibrante, n-au spaţiu pentru ele; boala însă le face loc. Pe măsură ce roade din viaţă, absolutul înaintează. Nu e revelator că-n infinitul muzicii şi-n infinitul morţii se topeşte totul în noi, că materia îşi pierde marginile, că ne sfărîmăm graniţele pentru a oferi întinderi năpădirii sonore şi mortale?
    
    Fiecare purtăm, în grade diferite, o nostalgie a haosului — şi care se exprimă în dragostea de muzică. Nu-i aceasta universul în starea pură a virtualităţii? Muzica este tot — minus lumea.
    
    Boala — acces involuntar al absolutului.
    
    Luciditatea e un reflex al păcatului zilnic de a fi, iar cunoaşterea, o formă vulgară a nostalgiei.
    
    Oare cum se răsfrînge viaţa într-un suflet neîntinat de cunoaştere? Răspunsul ar fi uşor de am şti în ce fel vremelnicia poate fi trăită ca veşnicie, în ce fel sînt alcătuiţi îngerii sau pînă unde se întinde peisajul lăuntric al prostiei.
    
    În Dumnezeu eşti mai singur decît într-o mansardă pariziană. 
    
    Dacă ai putea gîndi atunci cînd ţi se aprind gîndurile! Dar ce idee ar mai lua contur cînd din creier se împrăştie fum şi din inimă scîntei?
    Doreşti dorul de moarte şi nu moartea, fiindcă n-ai ajuns la capătul scîrbei de a vieţui şi eşti încă mîndru în prada erorii fiinţării.
    Dar cine a descoperit dorul de a muri nu mai poate fi alipit nici vieţii şi nici morţii. Amîndouă sînt îngrozitoare. Voluptate nu există decît în acel dor..., în acea graniţă de fioruri ce alcătuieşte echivocul dulce şi amar al muririi.
    
    De cîte ori ridic ochii spre cer, nu pot înăbuşi sentimentul unei infinite pierderi. De s-ar porni o cruciadă împotriva albastrului! Ce vijelios m-aş îngropa în culoarea marelui regret!
    Au luat foc toamnele în mine şi inima mi s-a întors pe dos.
    Cîntecul prelung şi vaporos al morţii mă învăluie ca o spumă a veşniciei. Şi-n lîncezeala ademenitoare a sfîrşitului, sînt o epavă încoronată pe mările de muzică ale lui Dumnezeu sau un înger fluturînd prin inima Lui.
    
    Fiindcă iubesc prea mult viaţa, evreii n-au poeţi. 
    
    Gustul violet al nefericirii...
    
    Înserările au ceva din frumuseţea unei halucinaţii.
    
    Vremile noi au pierdut în aşa măsură simţul marilor sfîrşituri, încît Isus ar muri astăzi pe o canapea. Ştiinţa, eliminînd rătăcirea, a micşorat eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei.
    
    Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei. Ea ne face inteligibil sensul unui „suflet“ al lumii.
    De ce, cînd ne adîncim în taina ei, sîntem prinşi de un freamăt patetic şi de o tulburare vecină religiei? Să nu fie cumva Devenirea o fugă din Dumnezeu? Şi să nu fie mersul ei sfîşietor o întoarcere în El? Se prea poate, din moment ce Timpul suspină, prin toate laturile lui, după Absolut. Nostalgia exprimă mai direct şi mai dramatic imposibilitatea omului de a-şi fixa o soartă. „Devenire“ hipertrofiată, el îşi gustă, în instabilitatea ei, lipsa lui de condiţie. Şi nu este ca şi cum el s-ar „grăbi“ cu tot timpul?
    
    Dacă tot ce „este“ nu m-ar face să sufăr, oare cum aş suferi să fiu? Şi fără excesul balsamic al durerii, cine-ar suporta osînda la viaţă? Dar încărcat şi prigonit de ea, te răsfeţi într-un avînt funebru spre nemurire, spre veşnicia muririi — numită şi viaţă...
    
    Dorul de a muri exprimă uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru: vrem, adică, să ne facem stăpîni pe surprizele fatale ale viitorului, să nu cădem victime ale dezastrului esenţial. 
    Sîntem superiori morţii doar în dorinţa de-a muri, căci ne murim moartea trăind. Cînd aceasta îşi răsfaţă în tine lipsa ei de margini, clipa finală nu-i mai mult de un accent melodios. Este o lipsă de mîndrie creaturală în a nu-ţi oferi inima istovirii voluptuoase a morţii. Doar stingîndu-te neîncetat o stingi în tine, îi reduci din infinit. Cel ce n-a cunoscut intimitatea morţii înainte de-a muri, minor sfîrşitului, se rostogoleşte umilit în necunoscut. El sare în vid; pe cînd, prins în ondulaţia muririi, luneci în moarte ca spre tine însuţi.
    
    Cînd ştii ce-i gustul morţii, nu mai poţi crede c-ai trăit vreodată fără să-l cunoşti... sau c-ai trecut cîndva cu ochii închişi prin dulceaţa peisajelor de agonie. Ce înviorare ciudată îţi descoperă verdeţurile stingerii şi înflorirea suspinelor fără de capăt! Pururi tînăr în amurguri, întremat în sfîrşituri, căutînd întinderile morţii fiindcă viaţa nu-i destul de-ncăpătoare şi încetinindu-ţi răsuflarea ca zgomotul vieţuirii să nu acopere depănările visului final!
    Sînt după-amieze de toamnă de o atît de melancolică nemărmurire, încît ţi se opreşte respiraţia pe ruina timpului şi nici un fior nu mai poate însufleţi zîmbetul împietrit pe absenţa eternităţii. Şi atunci, înţeleg o lume post-apocaliptică...
    
    În Dumnezeu nu trebuie văzut mai mult de o terapeutică în contra omului.
    
    De chinurile iubirii te poţi scăpa dizolvîndu-le în muzică. În felul acesta, îşi pierd într-o imensitate vagă tăria lor fierbinte.
    Cînd pasiunea-i prea intensă, sinuozităţile wagneriene o destramă în infinit şi-n locul chinului precis te legeni vaporos într-o disoluţie orizontală, te-ntinzi tomnatic pe deşertul unei melodii...
    Wagner — muzică a nesfîrşitei neîmpliniri — se acordă suspinului arhitectural şi cenuşiu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete şi dorinţi..., iar străzile se întîlnesc spre a-şi împărtăşi taine ce nu sînt totuşi străine unui ochi întristat. Şi cînd azurul împînzit al Parisului pare a-şi fi condensat aburii în sonorităţi, tălăzuirea de motive wagneriene se-ntîlneşte undeva cu cerul.
    
    Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei.
    
    Aş vrea să fiu mîngîiat de mîini prin care poţi strecura Timpul...
    ...sau să fiu plîns de ochi smulşi dintr-un Paradis în flăcări.
    
    Tot mai mult mă conving că oamenii nu-s decît obiecte: bune sau rele. Atît.
    Şi eu sînt oare mai mult de un obiect trist? Cîtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniştea ta o culme? O materie căreia îi e ruşine de ea însăşi rămîne tot materie... Şi cu toate acestea...
    Într-o lume de mărăcini, parcă sînt o salcie ce-şi plînge crengile spre cer.
    
    Cînd mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?
    Şi verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cînd sîngele a orbit?
    Ce negură spintecă măruntaiele şi ce ziduri se dărîmă în ţesuturi?
    Şi oasele spre cine urlă în văzduh, şi văzduhul de ce-mi apasă mîhnirea grăbită înspre nimic?
    Şi ce chemare spre înec îmi împinge gîndurile spre ape moarte?
    Dumnezeule! pe ce frînghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să-mi sfărîm trup şi suflet?
    
    Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Şi le au fiindcă n-ar avea ce face cu absenţa lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el şi în el. Şi lucrurile nu-i cad toate perpendicular pe inimă?
    Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieşte nimic din existenţa poetică.
    A-ţi trăi eul ca univers e secretul poeţilor — şi mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea — dintr-o pudoare ciudată — îmblînzesc prin surdină simţirea, pentru ca o încîntare fără margini şi fără expresie să se prelungească neîncetat într-un fel de nemurire visătoare, neîngropată-n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică şi vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sînt poet prin toate versurile ce nu le-am scris...
    Obsedat de el însuşi, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu-i trist, ci lumea toată-i tristă-n el. Capriciul lui ia contur de emanaţie cosmică. Nu-i poetul punctul celei mai slabe rezistenţe prin care lumea devine transparentă ei înseşi? Şi nu-i natura bolnavă-n el? Un univers atins — şi-au apărut poeţii...
    
    Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gîfîindu-şi destinul?
    Cînd vom vieţui cu sentimentul că în curînd omul nu va mai fi om, atunci va începe istoria, adevărata istorie. Pînă acum am trăit cu idealuri, de aici încolo vom trăi absolut, adică fiecare se va înălţa în propria lui singurătate. Şi nu vor mai fi indivizi, ci lumi.
    Adam a căzut în om; noi va trebui să cădem în noi înşine, în limita noastră, la orizontul nostru. Cînd fiecare va respira la marginea lui, istoria s-a încheiat. Şi asta-i adevărata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul conştiinţei. În sufletul omului nu va mai avea loc nici o credinţă. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atîta vreme cît ne mai agăţăm de deznădejdi şi de iluzii, sîntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n-am reuşit să stăm drepţi în faţa lumii şi a nimicului. Sîntem oameni, infinit oameni: căci nu simţim încă nevoia de suferinţă?
    A fi „muritor“ înseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea-i oxigenul individului şi voluptatea ce se interpune între om şi absolut. „Devenirea“ — implicaţia ei...
    
    De nu mi-ar plăcea să îngrijesc blînd erorile şi de n-aş aţipi conştiinţa prin dulci înşelăciuni, unde-ar duce o veghe nemiloasă într-o lume nemilos îngustă?
    Nici o nebunie nu m-ar consola de puţinul lumii, în clipele în care inima e o fîntînă săritoare într-un deşert.
    Experienţa om a ratat. El a devenit o înfundătură, pe cînd un ne-om e mai mult: o posibilitate.
    Priveşte un „semen“ adînc în ochi: ce te face să crezi că nu mai poţi aştepta nimic? Orice om e prea puţin...
    
    Ce este teama de moarte, de întuneric, de nefiinţă, faţă de teama de tine însuţi? Şi există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urîtul nesfîrşit al vieţuirii şi plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite în sine şi uruiala timpului în simţiri gingaşe — de unde pleacă ele, dacă nu din fiorul care ne înstrăinează de noi înşine în mijlocul nostru? Ca şi cum oriunde ai merge n-ai da de ceva mai rău ca tine, că tu eşti răul care se bolteşte deasupra lumii, că nu poţi fi cu tine fără să fii împotriva ta! Peşterile ascunse sînt mai puţin înfiorătoare decît golul pe care ţi-l deschizi de cîte ori îţi ocheşti subteran fiinţa. Ce nimic se cască în sîmburele tău, de teama te apără de neîndurarea ta? Mai poţi tu rămîne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer şi nu-şi întorc frunzele ca să-ţi ascundă întristarea şi să-ţi îngroape teama?
    
    Va descifra cineva cîndva drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le laşi să curgă-n vers?
    Şi şti-va cineva vreodată cîte piedici trebuie dorinţelor ca să izvorască gîndul, cîte înfrîngeri costă înmugurirea cugetului? Şi ce toamnă a tinereţii este spiritul!
    
    Doamne! dezleagă-mă de mine, că de miresmele şi de miasmele lumii m-am dezlegat de mult. Spre o căinţă plină de cîntec înalţă-mi cugetul şi nu mă mai lăsa vecin mie, ci întinde-ţi deşerturile tale între inima şi gîndul meu. Au nu vezi tu vrăjmaşul duh al soartei mele, ursită blestemelor şi plînsului?
    Ce rugi găsi-voi pentru tine, Moşneag neputincios, şi din ce istoviri ridica-voi un urlet spre nepăsarea ta? Dar cine-mi spune că sînt şi eu bătrîn, mai bătrîn ca tine, că inima mi-e mai căruntă decît barba ta?
    De-aş da drum slobod glasurilor mele, pe ce meleaguri ne-ar mai întîlni gîndul? Tu nu vezi, Doamne, că unul din altul ne vom săvîrşi, meniţi rostogolirii; căci nici tu şi nici eu n-am născocit un reazem în afară de noi?
    Voit-am să mă bizui pe tine — şi-am căzut; voit-ai să te bizui pe mine şi n-ai mai avut ce cădea!
    
    Poezia, faţă de filozofie, reprezintă un plus de intensitate, de suferinţă şi de singurătate. Există totuşi un moment de prestigiu pentru filozof: cînd se simte singur cu întreaga cunoaştere. Atunci răzbat suspinele în Logică. Doar o măreţie funebră mai poate face ideile vii.
    
    Dumnezeu este modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viaţă.
    
    Cinicii nu sînt nici supra- şi nici sub-oameni, ci post-oameni. Ajungi să-i înţelegi şi chiar să-i iubeşti, cînd îţi scapă din chinul absenţei tale o mărturisire adresată ţie sau nimănui: am fost om şi acuma nu mai sînt.
    Cînd în tine nu mai e nimeni, nici chiar Diogene, şi eşti vacant pînă şi de vid şi urechile nu-ţi mai ţiuie de neant...
    
    Romantismul german — sau vremea în care nemţii cunoşteau genialitatea sinuciderii...
    
    Cînd te apropii de Dumnezeu prin răutate şi de viaţă prin umbre, la ce poţi ajunge dacă nu la o mistică negativă şi la o filozofie nocturnă?
    Crezi fără să crezi şi trăieşti fără să trăieşti... Paradoxul îl rezolvi într-o duioşie însîngerată, întărit de amurguri şi cernit de aurore.
    
    Vrăjit de surmenajul cunoaşterii, doar într-un tîrziu ajungi să resimţi imensa oboseală ce urmează insomniei spiritului. Şi atunci începi să te trezeşti din cunoaştere şi să oftezi după farmecele orbirii.
    Cum gîndul răsare în paguba cărnii, cum orice gînd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne îndeamnă spre antipodul lui. Aşa apare dorinţa tainică a uitării şi vrăjmăşia cugetului împotriva cunoaşterii.
    
    Omul este atît de alipit de vidul existenţei, că pentru el şi-ar da oricînd viaţa, şi atît de îmbibat de infinitul plictiselii, încît martirajul vieţuirii îl suferă ca pe un deliciu.
    Cu cît eşti mai lămurit de puţinul totului, cu atît te ataşezi mai mult de el. Şi moartea-ţi pare prea puţin ca să-l salvezi. Numai astfel se explică de ce religiile sînt în contra sinuciderii. Căci toate încearcă să dea un sens vieţii în clipa în care ea-l are mai puţin. Ele sînt în esenţă atît: un nihilism împotiva sinuciderii. Orice mîntuire izvorăşte din refuzul ultimelor consecinţe.
    
    Fără patimile tulburi ale muzicii, ce-am face oare cu simţirea caligrafică a filozofilor?
    Şi ce-am face cu timpul alb, golit şi dezbinat de viaţă, cu timpul alb al plictiselii?
    Nu iubeşti muzica decît pe litoralul vieţii. Cu Wagner asişti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri. 
    
    Orice deznădejde este un ultimatum lui Dumnezeu. 
    Neurastenia-i la om ceea ce-i divinitatea la Dumnezeu. 
    
    Gîndurile o şterg din lume, iar simţurile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de mă-mbăt de lipsa mea, de lipsa mea şi-a lumii? Doamne! mic eşti pentru dezastrul fiilor tăi! În tine nu-i loc să ne adăpostim groaza, căci tu n-ai loc de groaza ta! Şi mă voi ascunde iarăşi în inimă, prăfuită de amintirea mea!
    
    Nu-i etern decît ceea ce n-are nici o legătură cu adevărul.
    
    Femei — a căror vitalitate nu le permite mai mult de un surîs... Jacqueline Pascal sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine că nu e în putinţa vieţii să ne desprindă de melancolie!
    Je m’endormirai d’un sommeil de mort sur ma destinée. (Lucile)
    
    Lumea e salvată de cele cîteva femei care au renunţat la ea.
    
    Anemia este înfrîngerea prin sînge a timpului.
    
    De-aş trece lacrimile prin sită, de-aş pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să-mi otrăvesc credinţele, sub un cer fugar!
    Nimic nu exprimă mai chinuitor decepţiile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri. Ce flori veninoase, ce adormitoare crude să ne vindece de molima înfiorătoarei lumini? Şi ce vifor de căinţă să ne descarce sufletul la margini de fire?
    
    Timpul e un anotimp al veşniciei; o primăvară funebră a eternităţii.
    Desprinderea fiinţelor din haosul iniţial a creat fenomenul individuaţiei, adevărată străduinţă a vieţii spre luciditate. Ca un strigăt după conştiinţă s-au înfiripat alcătuirile individuale şi fiinţele triumfau în efortul lor de a se detaşa din confuzia totului. Cîtă vreme omul a rămas fiinţă şi numai atît, individuaţia nu depăşise cadrele vieţii, căci el se sprijinea în tot şi era tot. Dar avîntul spre sine însuşi, scoţîndu-l din centrul firii, i-a creat iluzia unui infinit posibil în graniţele individuale. Şi astfel omul a început să-şi piardă limita, şi individuaţia a devenit osîndă. Aici rezidă măreţia lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuaţiei, el n-ar fi nimic.
    
    Întocmai ca ochii evreilor, viaţa are ceva mort şi agresiv în acelaşi timp.
    
    Cînd n-ai măsură în nimic, te măsori cu Dumnezeu. Orice exces ni-l apropie. Căci El nu-i decît incapacitatea noastră de a ne opri undeva. Tot ce n-are margine — iubirea, furia, nebunia, ura — e de esenţă religioasă.
    
    Melancolia-i nebunie în sensul în care parfumul e stare anormală.
    
    Nevoia de a te săvîrşi în Dumnezeu nu-i altceva decît dorinţa de a-ţi muri moartea pînă la capăt, de a nu te sfîrşi supravieţuit de viaţa ce n-ai trăit-o. Frica de a nu fi murit de tot face moartea atît de îngrozitoare. Lîncezim după veşnicia în Dumnezeu, din teama de a nu fi vii cînd sîntem exterior stîrvuri. Dac-am aşteptat pentru a ne naşte o eternitate, trebuie s-aşteptăm alta pentru a muri.
    
    Cum sub ochiul melancolic şi pietrele par a visa, zadarnic am căuta fără el nobleţe în fire.
    
    Melancolia exprimă toate posibilităţile de cer ale pămîntului. Nu-i ea apropierea cea mai îndepărtată de Absolut şi nu-i ea o realizare a divinului prin fuga de Dumnezeu? În afara ei, ce-am putea opune Paradisului, cînd de lume nu ne mai leagă decît faptul de a trăi în ea şi golul pozitiv al inimii.
    
    Avantajul neantului faţă de eternitate este că nu poate fi pătat de timp. De aceea se asemuieşte el zîmbetului melancolic.
    
    Specificul soartei umane se epuizează în prestigiul metafizic al chinului.
    Omul trebuie să sufere pînă la scîrba de suferinţă şi de el însuşi.
    
    Să nu fie Dumnezeu starea de eu a neantului?
    
    În nopţile de veghe şi-n orice noapte, nu mai respirăm în timp, ci în amintirea lui, precum în mijlocul luminii care ne răneşte nu mai trăim în noi, ci în amintirea noastră.
    
    Melancolia e singurul sentiment care dă drept omului la majusculă. Din aţipirea simţurilor şi privegherea cugetului îşi cristalizează ea aroma visătoare, fără de care n-am mai privi spre noi fără remuşcarea de-a nu fi murit în Dumnezeu.
    Otrava deliciilor amare ale fiinţării ia glas în iadul muzical al sîngelui, din aburii căruia se înalţă miresmele ei funebre.
    
    Plictiseala care ne aşteaptă în viitor ne îngrozeşte mai mult decît orice groază a clipei de faţă. Prezentul în sine ne dezvăluie viaţa plăcut insuportabilă. 
    
    Nebunia este introducerea speranţei în logică.
    Măreţia voluptăţii purcede din pierderea minţii. De n-am simţi că înnebunim, sexualitatea ar fi o murdărie şi un păcat. 
    
    Nevoia de otrăvuri să nu fie un gust negativ al eternităţii? Altcum, de ce ne zvîrcolim în braţele unui diavol divin, cînd setea de-a ne otrăvi ne otrăveşte gîndul?
    Dorul de veninuri este o criză a imanenţei: un maximum de transcendenţă cu mijloacele lumii. — Dar toate laolaltă sînt prea slabe ca să ne învenineze de o altă lume pînă la a ne uita veninul. Cînd va crăpa odată fierea spiritului?
    ...Şi ce recunoscători trebuie să fim cerului că este o otravă ce nu se mai gată, şi ce adoraţie trebuie să avem pentru veninul inepuizabil al lui Dumnezeu! Ce-am face de nu i-am sorbi drojdia în orice veghe? Şi unde am fi, de nu ne-am tîrî pe fundurile lui?
    
    Absenţa din lume a femeilor dezamăgite le împrumută nemărmurirea unei lumini solidificate.
    
    Omul depinde de Dumnezeu în felul în care acesta depinde de Divinitate.
    
    Totul se bălăceşte în neant. Iar neantul în el însuşi.
    
    Ostenit de a scoborî clipă de clipă din Dumnezeu... Şi lipsa aceasta de popas, numită „a trăi“...
    Nu te istoveşti în muncă, necaz şi caznă, ci în căinţa umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu în spate. Nimic nu e mai propriu făpturii ca oboseala.
    Cum mi se despică duhul şi mi se clatină cugetul! Cine să-mi stingă negura senzuală din sînge şi vuietul aiurit din oase?!
    Toţi şerpii trag de moarte în înserările sîngelui şi-n văgăunile minţii. Şi nici un demon care să le oprească agonia sau să le-ndulcească zvîrcolirile într-un trup închinat nimicirii!
    Parc-aş fi o buruiană zvîrlită la margini de lume, sub care se vaită şopîrle demente!
    
    În patima vidului, doar zîmbetul cenuşiu al ceţii mai însufleţeşte descompunerea măreaţă şi funebră a gîndului.
    Unde sînteţi voi, ceţuri crude şi amăgitoare, de nu vă răsturnaţi încă pe o minte împăienjenită? În voi aş vrea să-mi sfîşii amarul şi să-mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!
    Ce Nord mi se lasă-n sînge!
    
    A fi? O lipsă de pudoare.
    
    Aerul îmi pare o mînăstire în care Nebunia e stareţ.
    
    Tot ce nu-i fericire este un minus de iubire.
    
    Omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge. A trăi, a te afla înlăuntrul existenţei înseamnă a nu putea adăuga nimic vieţii. Cînd însă eşti în afară de ea, apucat pe o cale primejdiaosă, urmărit de scandalul neîntrerupt al fatalităţii, ros de mîndria disperată a implacabilei ursiri, deschis primăvăratic prăbuşirii, cu ochii ţintuiţi în crimă şi în nebunie sau învineţiţi de povara măreţiei — atunci încarci viaţa de tot ce-n tine n-a fost ea.
    Din chin se naşte tot ce nu-i evidenţă.
    N-ai soartă decît în furia irezistibilă de-a-ţi măcina rezervele fiinţei, atras voluptuos de chemarea propriei ruini. Destin înseamnă a lupta deasupra sau alături de viaţă, a-i face concurenţă în pasiune, răzvrătire şi suferinţă.
    De nu simţi că-n tine şi-a rătăcit drama un Dumnezeu necunoscut, că forţe oarbe, crescute-n vraja îndurerării, se-nlănţuie pe flăcări tremurătoare, răsărite din atîtea focuri nevăzute — ce nume-ţi poţi tu da ca să nu fii toţi?
    Ceea ce nu-i durere n-are nume. Fericirea este, dar nu există. Pe cînd în durere, fiinţa atinge un paroxism existenţial — în afara firii. Intensitatea suferinţei este un neant mai efectiv decît existenţa.
    
    Doamne, de-aş putea sfărîma aştrii, ca sclipirea lor să nu mă mai împiedice să mor în tine! Şi oasele mele afla-vor odihnă în lumina ta? Arată-ţi întunecimile, scoboară-ţi nopţile ca-n ele să-mi aşez ţărîna spaimelor şi carnea defunctă de nădejdi! Sicriu făr-de-nceput, aşază-mă sub negrul cerului tău şi stelele fi-vor cuie pe acoperişul meu şi-al tău!
    
    Una este să descoperi pe Dumnezeu prin neant, şi alta să descoperi neantul prin Dumnezeu.
    
    Nimic nu se explică, nimic nu se dovedeşte, totul se vede.
    
    
    Ce-i un artist? Un om care ştie tot — fără să-şi dea seama. Un filozof? Un om care-şi dă seama, dar nu ştie nimic.
    În artă se poate orice; în filozofie... Dar ea nu-i decît deficienţa instinctului creator în folosul reflexiei.
    
    Nonfilozofie: ideile se sufocă de sentiment.
    
    Bolile sînt indiscreţii de eternitate ale cărnii.
    
    De cîte ori mă ispiteşte ameţeala, îmi pare că îngerii şi-au rupt aripile din tării ca să-mi facă vînt din lume.
    
    Ce rană mi s-a deschis, ca o primăvară neagră, şi-mi înverzeşte simţurile cu muguri funebri? Ce înger, cu ce arme, mi-a însîngerat seva? Sau Dumnezeu mi-a întors blestemele?
    Orice ocară la adresa Lui se întoarce împotriva celui ce a spus-o. Căci distrugîndu-L, ţi-ai tăiat creanga de sub picioare. Ai zdruncinat tăriile; ţi-ai zdruncinat tăria.
    
    Ura împotriva lui Dumnezeu pleacă din scîrba de tine însuţi. Îl ucizi pentru a-ţi masca prăbuşirea.
    Rostul omului este să preia suferinţa lui Dumnezeu. Cel puţin de la creştinism încoace.
    
    Religios e acel ce se poate lipsi de credinţă, dar nu de Dumnezeu.
    
    Pentru ce mîinile nu se întind spre rugăciune, mîinile de muritori, ca să-mi sprijin pe ele mîhnirea drăcească şi spaima asasină? Şi pietrele, de ce nu-mi suspină groaza şi oboseala spre un cer înlemnit de propria lui lipsă? Iar tu, Natură, ce plînsuri mai aştepţi de nu te răzvrăteşti cu rugi şi cu blesteme? Şi voi, obiecte fără suflet, de ce nu urlaţi soarta vrăjmaşă a sufletului? Sau vreţi să moară rostogolindu-se pe voi, pe voi care nu cunoaşteţi frica de a deveni obiect? Şi nici o stîncă nu zboară spre bolţi ca să-ţi cerşească îndurarea!
    Pe vremuri, lucrurile se rugau pentru muritori şi mările deveneau furioase pentr-un suflet. Azi, toate mor şi stelele nu mai cad în mări şi mările nu se mai reped spre stele. Doar sufletul îţi mai înalţă agonia spre întinderi învinse şi spre leacurile morţii.
    
    În ultima etapă a spaimei, îţi vine să-ţi ceri scuze de la trecători, de la arbori, de la case, de la ape şi de la tot ce a murit şi n-a murit.
    Cea din urmă despărţire, cel din urmă sărut dat acestui univers, mai mort decît un mort iubit.
    Mă va scuza cineva c-am fost? De-aş avea genunchi ca Alpii, să-mi cer iertare oamenilor şi depărtărilor!
    
    Cine n-a avut sentimentul că pentru el toată lumea ar trebui să se omoare şi că el ar trebui să se omoare pentru toată lumea — acela n-a trăit niciodată.
    Eroismul consistă în a voi să mori, dar şi în a voi să trăieşti atunci cînd fiecare zi te apasă mai rău ca o eternitate. Cine n-a suferit de insuportabilul vieţii n-a trăit niciodată.
    
    Cu ultimele picături de sînge, melancolia va descrie un semn de întrebare pe o inimă palidă. Căci la ce-ar mai îngropa o inimă subterană?
    
    Cînd porţi pe umeri toate Judecăţile din Urmă...
    
    Luciditatea este un vaccin contra vieţii.
    
    Trebuie să fi încercat multă vreme dorinţa de a muri, ca să cunoşti dezgustul de moarte. Sătul de patima sfîrşitului, ajungi la antipodul fricii de a te stinge. Deşi moartea, ca şi Dumnezeu, dispune de prestigiul infinitului, ea nu reuşeşte, precum nici El, să împiedice chinul saţietăţii sau să îndulcească povara excesului şi exasperarea intimităţii prelungi. De n-am fi plicitisiţi de infinit, ar mai exista oare viaţă? Ce vitalitate secretă ne separă de absolut?
    
    Doar sîngele meu mai pătează paloarea lui Dumnezeu... (Îmi vei ierta Tu stropii întristării şi ai nebuniei?)
    
    Sînt dureri de care nu m-ar putea consola decît dispariţia cerului.
    
    În nopţi infinite, timpul se urcă în oase şi nefericirea muzează în vine. Şi nici un somn nu opreşte igrasia temporală şi nici o auroră nu-mblînzeşte fermentarea chinului.
    „Sufletul“ îşi extrage vitalitatea din patimi ce clocotesc dureros, iar „inima“ e un sînge năpăstuit. Gustul morţii să nu fie o sete de cruzime şi pe care, din decenţă, ne-o satisfacem asupra noastră? Nu vrem să murim pentru a nu omorî?
    „Profunzimea“ e o cruzime secretă.
    
    Te întrebi de ce un beţiv înţelege mai mult? Fiindcă beţia-i suferinţă.
    De ce un nebun vede mai mult? Fiindcă nebunia-i suferinţă.
    De ce un singuratic simte mai mult? Fiindcă singurătatea-i suferinţă.
    Şi de ce suferinţa ştie totul? Fiindcă-i Spirit.
    Defectele, viciile, păcatele nu ne descoperă laturi ascunse ale firii prin fulgerările de plăcere, ci prin sfîşierea cărnii şi a duhului, prin revelaţiile negaţiilor. Căci tot ce-i negativ e ispăşire şi ca atare cunoaştere. O fiinţă care ar şti totul ar fi un fluviu de sînge. Dumnezeu, dispunînd de prea multă durere, nu mai aparţine timpului. El e o hemoragie pe dimensiunea eternităţii. Însîngerarea lui începe din întîia clipă fugară din Neant.
    Cel ce ridică viaţa cuiva este mînat de o furie patologică a cunoaşterii, chiar dacă motive meschine îi ascund mobilul secret. Criminalului i se dezvăluie taine ce nouă ne rămîn străine. De aceea le plăteşte el aşa de scump. Unul din motivele pentru care societatea execută pe asasin este acela de a nu-i acorda satisfacţiile unui infinit al remuşcării. A-l lăsa în viaţă este a-i acorda libertatea de a ne întrece. Adîncimile răului conferă o superioritate iritantă. Se prea poate ca oamenii să fi adorat pe Dumnezeu din gelozie pe Diavol.
    
    În străfulgerarea cosmică a conştiinţei, cerul se risipeşte-n melodie, urmat de munţi, de arbori şi de ape. Şi înfricat de absolutul clipei, Recviemul sufletului este un naufragiu şi o aureolă.
    
    Nu e ca şi cum o negură din altă lume ne-ar visa viaţa? 
    Depănarea lăuntrică a morţii este ceaţă ridicată la principiu metafizic.
    O catedrală e maximum de sensibil al ceţii. Negură solidificată.
    
    Există în om o dorinţă tainică de remuşcare, ce precede Răul, ce-l creează. Fărădelegea, viciul sau crima izvorăsc din frămîntarea ei ascunsă. Odată actul consumat, ea apare în conştiinţă clar şi definit, pierzîndu-şi din dulceaţa virtualităţii.
    Aroma remuşcării ne mînă spre rău, ca un dor de alte făgaşuri.
    
    Un suflet care are spaţiu pentru Dumnezeu trebuie să aibă pentru orice. — Să nu plece de aici nevoia de a ne mărturisi unui credincios ultimele nelinişti şi tulburări? Ce ne face să credem că el nu poate să nu ne înţeleagă? Ca şi cum credinţa-n Dumnezeu ar fi un viciu dinlăuntrul căruia totul ne poate fi scuzat sau un abuz faţă de care totul e legitimat. Sau că, prin Dumnezeu nemaiaparţinînd pămîntului, orice crimă în lume ne poate fi iertată.
    Unui credincios nimic nu trebuie să-i scape: scîrba, deznădejdea, moartea.
    Oamenii cad spre cer; căci Dumnezeu e un abis privit de jos.
    
    Revelaţia subită: a şti tot şi fiorul care-i urmează: a nu mai şti încotro. Deodată, gîndurile au despletit universul şi ochii s-au oprit în zăcămintele firii.
    Timpul şi-a pierdut respiraţia. Atunci, cum ai măsura vîrtejul luminii ce te inundă? El pare a dura cam cît absenţa absolută a unei secunde.
    După astfel de străfulgerări cunoaşterea e inutilă, spiritul se supravieţuieşte, iar Dumnezeu devine vacant de divinitate.
    
    Cînd ai dilatat viaţa la infinit, voinţa de a te distruge emană dintr-o senzaţie dureroasă de plinătate. Căci nu lîncezeşti în dorul muririi decît întinzîndu-ţi fiinţa dincolo de spaţiul ei.
    Negaţia vieţii din plenitudine este o stare extatică. Niciodată nu ne stingem din vid, ci din preaplin.
    Un moment absolut răscumpără golul tuturor zilelor; o clipă reabilitează o viaţă. Orgasmul spiritului este scuza supremă a existenţei. Aşa îţi pierzi de fericire minţile în Dumnezeu. 
    
    Mîinile palide sînt un leagăn în care îţi suspini viaţa. Femeile nu ni le-ntind decît ca să plîngem în ele.
    
    Ceaţa e neurastenia aerului.
    
    Acele glasuri din afunduri, pentru care ţi-ar trebui accentul unui Iov asasin...
    Ce înger nebun cerşeşte cu flaşneta pe la o inimă fără porţi? — Sau m-am dezlipit din suferinţa lui Dumnezeu?
    
    În fericirea şi nefericirea în dragoste, cerul, de-ar fi de gheaţă, n-ar putea domoli beţia răzvrătită a sîngelui. Moartea-l încălzeşte şi mai tare şi mirajul vieţuirii se-nfiripă din aburii ei funebri.
    
    Toate apele au culoarea înecului.
    În azurul timid al dimineţilor, paloarea atîtor femei, ce le-ai iubit sau nu, ţi se oferă ca un pustiu înflorit gustului mortal de nesfîrşire.
    De ce în umbra lor infinitul ne pare aproape? Fiindcă în preajma femeii nu mai există timp. Şi tulburarea noastră creşte, din cauză că atingem în lume o stare care depăşeşte lumea.
    Iubirea este o aparenţă intemporală; căci nu se suspendă devenirea în mijlocul vieţii? Sînt îmbrăţişări, în care timpul e mai absent decît într-un astru mort.
    Dragostea fiind o întîlnire dureroasă şi paradoxală a fericirii cu disperarea, el e prea neîncăpător excesului ei inuman. De aceea, de cîte ori te trezeşti din iubire, pare că ţi-a putrezit timpul prin nu mai ştiu ce inimă.
    
    Ceea ce face păcatul superior virtuţii este un plus de suferinţă şi de singurătate, pe care nu-l întîlnim în „conştiinţa împăcată“ şi nici în „fapta bună“.
    În sine, el e un act de individualizare, prin care te separi de ceva: de un om, de oameni sau de tot. A fi singur e o stare difuză de păcătuire. Din ea izvorăşte nevoia de Dumnezeu, din frica de sine însuşi. Virtuţile nu servesc cerul.
    
    După ce-ai gustat înşelăciunile vieţii, decepţiile se întind blînd ca untdelemnul şi fiinţa se îmbracă în splendorile evanescenţei.
    ...Şi atunci regreţi de-a nu fi cunoscut mai multe iluzii pentru a te legăna în amarul absenţei lor.
    
    Fără sentimentul morţii, oamenii sînt copii — dar cu el, ce mai sînt?
    Cînd ştii ce-i sfîrşirea, a fi nu mai are parfumul firii. Căci moartea fură melodia vieţii. Şi din amîndouă nu mai rămîne decît un dezastru nocturn şi muzical.
    Cînd ai cunoscut amărăciunile şi dulceaţa lor, îţi pare rău că n-ai decît o inimă de sfărîmat.
    
    Oare de cînd s-au mutat deşerturile în sîngele omului? Şi schimnicii de cînd ţipă-n el rugile spre înălţimi? Cît se vor mai boci întinderile în unduirea lui otrăvită? Şi cînd va înceta înecul oropsiţilor în valurile lăuntrice ale muririi?
    Doamne! singurul tău martir: sîngele omului.
    
    Dacă moartea n-ar întrerupe consolările dorului de a muri...
    Dar vieţii lipsindu-i infinitul, cum am putea muri fără capăt?
    
    Omul, scîrbit de sine însuşi, devine un lunatic care-şi caută pieirea în pustiurile lui Dumnezeu.
    
    De nu-ţi pare că eşti autorul norilor ce împînzesc cerul, la ce mai vorbeşti de plictiseală? Şi de nu simţi cum cerul se plictiseşte în tine, la ce mai priveşti spre Dumnezeu?
    
    Sînt vulgare acele fericiri care nu-ţi trezesc dorinţa de-a muri. Cînd însă universul devine o spumă de irealitate şi extaz, şi cerul se topeşte în căldura inimii, de curge azurul pe spaţiul ei înnebunit de imensitate — atunci vocile sfîrşirii emană din gîlgîirile plinătăţii. Şi fericirea devine tot atît de vastă cît nefericirea.
    Infinitul trebuie să fie culoarea fiecărei clipe şi, fiindcă prin viaţă nu-l pot onora decît prin crize, ridică-mă, Moarte, la prestigiul lui neîntrerupt şi îmbracă-mă în insomnia nesfîrşirii! Avea-voi lacrimi pentru tot ce n-am murit?
    
    Dragostea e singurul mod fecund de a te înşela în cadrul absolutului. De aceea, în iubire nu poţi fi aproape de Dumnezeu decît prin toate iluziile vieţii.
    Cel ce s-a molipsit de eternitate nu mai poate lua parte la istorie decît prin voinţa de autodistrugere. Căci, între semeni, nu eşti creator decît pe propria ruină.
    Omul e singura fiinţă care s-a dezmorţit din beţia timpului. Şi toată străduinţa lui este să reintre în el, să redevină timp.
    Privilegiul izolării în natură derivă din ruptura conştiinţei de devenire. Doar mergînd alături de timp omul e om. De aceea, de cîte ori se plictiseşte de condiţia lui, clipele nu par destul de fluide şi nici destul de adînci setei lui de scufundare.
    
    Cînd mintea ţi se-ndreaptă înspre Dumnezeu, de lume te mai leagă doar dorinţa de a nu mai fi în ea.
    
    Senzaţia de bătrîneţe eternă: a purta timpul în spate de la întîia lui clipă... Omul stă drept numai pentru a-şi ascunde lui însuşi cît este de gîrbovit înlăuntru.
    Plictiseala: a nu mai avea cumpăt în timp.
    
    Inima e locul în care noaptea se-ntîlneşte cu dorinţa de-a muri, spre a se întrece-n nesfîrşire...
    
    Nici mările, nici cerul, nici Dumnezeu şi nici lumea toată nu sînt un univers. Numai irealitatea muzicii...
    
    Uitarea tămăduieşte pe toţi, afară de acei ce au conştiinţa conştiinţei lor, fenomen de luciditate care te aşază paralel spiritului, într-o ultimă dedublare.
    
    În marea divină, arhipelagul uman nu mai aşteaptă decît fluxul fatal care să-l înece.
    Prin orgoliu eşti legat peninsular de Dumnezeu; îi aparţii şi nu-i aparţii. Ai vrea să fugi din El, deşi eşti parte a Lui.
    Elementele unei geografii cereşti...
    
    Un singur lucru dureros există în tristeţe: imposibilitatea de a fi superficial.
    
    A fi mai „leneş“ ca un sfînt...
    
    Patima muririi răsare din tot ce n-ai iubit şi creşte cu tot ce iubeşti, încît se prelungeşte cu aceeaşi căldură în gîndurile vrăjmaşe, ca şi-n cele plăcute vieţii. Ea te cuprinde-n plină stradă, în zori, în după-amieze şi-n nopţi, treaz sau aţipit, între oameni şi departe de ei, în speranţe şi în absenţa lor. Fiorurile ei — asemenea unei ascetice îmbrăţişări — te topesc lăuntric într-un extaz neîmplinit, ascultînd murmurul zadarnic al ondulaţiilor sîngelui şi şoaptele nostalgice ale anotimpurilor interioare.
    Şi de mi-aş stoarce din suflet o icoană a Raiului, ea ar destăinui o lume în care florile se-nchid şi se deschid în dorinţa de-a muri. Şi-n care-aş fi smerit grădinar al agoniei lor.
    
    Sînt fiinţe pe care le trăim atît de intens în noi, încît existenţa lor exterioară devine superfluă şi reîntîlnirea lor o penibilă surpriză. A vieţui este o indecenţă din partea celui adorat. El trebuie să ispăşească irevocabil greul pe care altul l-a luat, trăindu-l. Aşa se explică de ce nu există rataţi mai mari decît eroii virtuali şi femeile adorate. Căci prin moarte nu devin mai mult cei ce iubesc, ci cei iubiţi. 
    
    Faptul de a fi om este atît de important şi atît de nul, încît nu poate fi suportat decît prin imensa nemîngîiere închisă în această hotărîre. Să respiri în sentimentul că-i mai revelator a fi om decît Dumnezeu, că-i dureros de semnificativ acest fiind şi nefiind al soartei omeneşti, şi totuşi să te zdrobească marginile vizibile ale unei drame aparent incomensurabile!
    De ce rătăcirea umană e mai sfîşietoare decît cea divină? De ce Dumnezeu pare a avea toate actele în regulă şi omul, nici unul? Nu fiindcă acesta din urmă, fiind un golan între pămînt şi cer, riscă şi suferă mai mult decît Cel aşezat în confortul Absolutului?
    
    Ce să mai cauţi printre muritori, cînd tu cînţi din orgă şi ei din fluier?
    
    Flautul îmi poartă părerile de rău spre toate femeile pe care le-am născocit în bănuiala nostalgică a altor lumi. Şi tot el îmi descoperă o existenţă ce se sfarmă de toate clipele...
    
    Are cineva dreptul să-şi asculte pînă la capăt îngînările şoaptelor lăuntrice?
    Cînd ne apropiem de ultimele noastre voci este ca o autodistrugere în cer..., o stare de sfinţenie… 
    
    Aş vrea să mor, dar de atîta moarte nu mai am loc.
    Într-un univers în flăcări, întunericul ar recurge la adăpostul sigur al inimii.
    
    Cînd abuzezi de tinereţe, din om te pomeneşti poet. — Cum poţi să nu fii nici unul, nici altul? — Vorbind în proză despre moarte.
    
    Surprins în plină zi de groaza delicioasă a ameţelii, cui să i-o atribui: stomacului ori cerului? Sau anemiei, aşezată între ele, la mijlocul de drum al deficienţelor?
    Eşti trist cînd nu mai ai distanţă de sîngele tău; din lipsurile lui emană parfumul metafizic al Nimicului.
    Greutatea unui adevăr se măsoară exclusiv după suferinţa pe care o ascunde. Cît ai pătimit pentru o idee este singurul criteriu al vitalităţii ei.
    „Valorile“ trăiesc prin chinul din care s-au născut; acesta odată epuizat, ele îşi pierd eficienţa, transformîndu-se în forme goale, în obiecte de studiu, mişcîndu-se în prezent ca trecut. Ce nu mai e suferinţă devine iremediabil istorie. Astfel se dovedeşte, încă o dată, că viaţa nu-şi atinge actualitatea ei supremă decît în durere.
    
    Orizontul funebru al culorilor, al sunetelor şi al gîndurilor ne scaldă într-un infinit zilnic. În lumina lui solemnă, plină de un sfîrşit vast, orice am face la suprafaţa noastră se adînceşte într-o gravitate incurabilă, într-atît că şi clipitul din ochi devine un reflex al Absolutului. Şi nu noi ne deschidem privirile spre lume, ci ea se deschide în privirile noastre.
    
    Nostalgia morţii ridică întreg universul la rangul muzicii.
    
    Isus a fost prea puţin poet ca să cunoască voluptatea morţii. Există însă preludii de orgă care ne arată că Dumnezeu nu-i aşa de străin de ea precum eram înclinaţi a crede; şi fugi care nu tălmăcesc decît graba acelei voluptăţi.
    Sînt muzicieni — ca Chopin — care n-au legături cu moartea decît prin melancolie. Dar cînd te afli înlăuntrul ei, mai ai nevoie de vreo mijlocire? Atunci melancolia e mai repede sentimentul ce ni-l inspiră moartea pentru a ne lega de viaţă prin regrete...
    
    Prestigiul de mister delicat al Orientului derivă din adîncirea în două lucruri la care noi participăm doar literar: florile şi renunţarea.
    Europenii n-au importat numai seminţe pentru această lume, ci şi pentru cealaltă.
    
    Nimic nu este mai puţin francez ca feeria. Un popor inteligent, ironic şi lucid şi care nu-şi permite să confunde viaţa cu paradisul, nici atunci cînd o cere uzul legitim al amăgirii.
    Feeria e cea mai mîngîietoare soluţie împotriva păcatului. Popoarele nordice n-au inventat-o oare pentru a scăpa de gustul amar al acestuia? Şi nu e feeria o formă de utopie cu elemente religioase, dar împotriva religiei? (— paradox definind orice utopie). 
    Traducînd în aproximaţiile imanenţei o nostalgie a paradisului, feeria nu poate fi gustată de cei ce nu cunosc această nostalgie.
    
    În clipele-n care ochii se aţintesc subit şi violent spre cer, toate stîncile munţilor nu i-ar putea zdrobi...
    
    Este atîta onomatopee în Wagner! Natura fiind inima.
    
    Marea răsfrînge mai repede lenevia noastră decît cerul. Ce plăcut ne lăsăm linguşiţi de întinderile ei!
    Nimic nu-i mai penibil unui om harnic decît infinitul. Unui leneş e singura mîngîiere.
    Dacă lumea ar avea margini, cum m-aş consola că n-am fost primar?
    
    Introspecţiile sînt exerciţii provizorii la un necrolog.
    
    „Inima“ devine simbol pentru univers în mistică şi în nefericire. Frecvenţa ei în vocabularul cuiva indică pînă unde acea fiinţă se poate dispensa de lume. Cînd totul te răneşte, însîngerările iau locul acelui tot. Şi astfel, rănile inimii înlocuiesc cerul şi pămîntul.
    
    Singurătatea te transformă într-un Cristofor Columb navigînd spre continentul propriei inimi.
    Cîte catarge nu-ţi cresc în sînge, cînd de lume te leagă numai mările! Pe fiecare clipă m-aş îmbarca spre apusurile Timpului.
    
    Un zîmbet inepuizabil, pe spaţiul unei lacrimi...
    
    Lenevia mi se urcă pînă la cer. Şi petrec o vacanţă eternă în adăpostul pleoapei divine...
    Oare Dumnezeu face cît Marea? De ce, cînd sînt bătut de valuri, teologia mi se pare o ştiinţă a aparenţelor?
    Marea — vastă enciclopedie a nimicirii — e mai cuprinzătoare decît cerul — biet manual de Absolut.
    
    Gîndurile periculoase sînt precedate de o slăbiciune fizică. Discreţia corpului în faţa a tot ce-i nelume.
    
    Filozofia neavînd organ pentru frumuseţile morţii, am luat-o cu toţii înspre poezie...
    Dumnezeu n-a avut nevoie să ne trimită călăi, sînt doar atîtea nopţi fără lacrimi... În zorile vieţii tremură umbrele morţii. Nu-i lumina o halucinaţie a nopţii?
    
    Între mine şi oameni se interpun mările în care m-am scufundat prin gînd. Tot aşa, între mine şi Dumnezeu, cerurile sub care n-am murit.
    
    Este atîta risipă de suflet în parfumuri, încît florile par nerăbdătoare de a-şi da duhul în Paradis. Şi cînd oamenii vor pierde icoana acestuia, îl vor reconstitui aţipind în inima unui parfum sau potolindu-şi simţurile într-o privire mărită de melancolie.
    După ce Adam a distrus rosturile fericirii, Raiul s-a pitulat în ochii Evei.
    
    Tot ce nu izvorăşte din prospeţimea mîhnirii e de mîna a doua. Cine ştie dacă nu ne gîndim la moarte ca să salvăm onoarea vieţii!
    
    În secolul al XVIII-lea francez nu s-a spus nici o banalitate. Franţa a considerat de altfel totdeauna prostia ca un viciu, lipsa de spirit ca o imoralitate. O ţară în care nu poţi crede în ceva decît nihilist... Saloanele au fost grădini de îndoieli. Şi femeile, bolnave de deşteptăciune, suspinînd în săruturi sceptice... Cine va înţelege paradoxul acestui popor care, abuzînd de luciditate, nu s-a săturat de dragoste? Ce căi va fi descoperit el înspre erotică, din deşertul amărăciunii şi al logicii? Şi ce l-o fi mînat, nativ, spre lipsa de naivitate? În Franţa existat-a vreodată vreun copil?
    
    În muzică, francezii n-au creat mare lucru, fiindcă au iubit prea mult perfecţiunea în lume. Şi apoi, inteligenţa e ruina infinitului şi deci a muzicii...
    Sînt priviri menite parcă să ne consoleze de toate melodiile pe care nu le-am auzit...
    
    Cînd vrei să te reîntorci în Dumnezeu, îngheaţă lumina dintre tine şi el. Omul suferă de o primăvară a întunericului.
    
    În tristeţe, totul devine suflet.
    
    Cerul, trecînd în înserări de la albastru la cenuşiu, ilustrează în mare doliul incomplet al minţii.
    Nebunia-i un gust cenuşiu al raţiunii.
    
    Pentru a fi fericit de singurătate, îţi trebuie preocuparea constantă a unei obsesii sau a unei boli. Dar în simţurile mărite-n vid de plictiseală şi în spiritul golit de lume, izolarea devine apăsătoare şi searbădă — şi zilele par absurde ca un sicriu spînzurat de un cireş înflorit.
    
    Plictiseala e senzaţia bolnăvicios de clară a timpului ce te aşteaptă, în care trebuie să trăieşti şi cu care n-ai ce să faci.
    Încerci zadarnic să te înşeli, dar soarele-l întinde, noaptea-l îngroaşă, şi creşte, creşte ca un untdelemn ce zgîrîie pe luciul temerii tale.
    De unde au clipele atîta greutate? Cum de nu adorm ele în vecinătatea oboselii noastre? Şi omului, cînd îi va răpi Dumnezeu timpul?
    
    De-ai fost o singură dată trist fără motiv, ai fost toată viaţa fără să o ştii.
    
    Curios cum căutăm să uităm prin dragoste ceea ce nu putem prin toate albastrurile cerului şi toate mitologiile sufletului. Dar doi sîni nu ne pot ascunde adevărul, deşi ne ţin mai cald decît luminile îndepărtate ale lui Dumnezeu.
    Nici o lume nu ne oferă din plin înşelăciunile vieţuirii; doar teama trezirii din ele se schimbă în tărie de la una la alta.
    
    Văzut-am toate lucrurile ce sînt — şi m-am retras pe extremităţile inimii...
    
    În plînsul ceasurilor tulburi parcă aud fiinţele ce le-am ucis în vis...
    
    Nu mai găseşti odihnă pe pămînt decît în ochii care nu l-au zărit. M-aş vrea îmbălsămat în toate privirile fără lume.
    Deasupra fiecărui gînd se bolteşte un cer.
    
    Dumnezeu e moştenitorul acelora ce au murit în El. Astfel te desparţi uşor de tine şi de lume, lăsîndu-L să continue firul atîtor mîhniri şi părăsiri.
    
    Se prea poate ca oamenii să nu fi fost alungaţi din Rai, se prea poate să fi fost totdeauna aici. Izvorînd din cunoaştere, bănuiala aceasta m-a făcut să-i fug. Cum să mai respiri în umbra unei fiinţe ce nu suferă de amintiri cereşti?
    Aşa ajungi să-ţi stîmperi întristarea în altă parte şi să uiţi cu scîrbă de unde pleacă omul.
    
    Orice clipă îmi pare o repetiţie la Judecata din Urmă şi orice loc în lume, o margine a lumii.
    
    E ratat acel ce nu cunoaşte ispita. Prin ea trăieşti; prin ea te afli înlăuntrul vieţii.
    Cînd ai isprăvit cu lumea, ispitele cereşti te înlănţuie ca o probă a unei ultime rezerve de vitalitate. Cu Dumnezeu eşuăm ratarea înscrisă în excesul de mîhniri.
    Şi cînd acestea ne usucă simţurile, o senzualitate a inimii înlocuieşte cu văpăi subtile agitaţia oarbă a sîngelui. Cerul e un ghimpe în instinct; absolutul, o paloare a cărnii.
    
    Viaţa-mi pare atît de stranie de cînd nu-i mai aparţin!
    
    Trec ani de chinuri şi gînduri legate de cer şi de pămînt, fără să te-ntrebi de rostul acestui gol numit aer şi care se interpune atît de vag între cele două aparente realităţi. Deodată, într-o după-amiază îngreuiată de plictiseală şi veşnicie, impalpabila lui imensitate ţi se descoperă irezistibilă şi moleşitoare. Şi atunci te miri de ce-ai umblat pentru înec după întinderi, cînd el te cheamă, vast spaţiu diafan, spre destrămare şi pieire.
    
    Cosmogonia mea adaugă neantului iniţial o infinitate de puncte de suspensie...
    
    Atîta vreme cît oamenii nu se vor lipsi de farmecele înşelătoare ale viitorului, istoria va continua să fie o hărţuială greu de priceput. Putem însă nădăjdui că ei îşi vor întoarce ochii înspre o veşnicie a neaşteptării, transformîndu-şi fiecare soarta după exemplul unei fîntîni săritoare? Vor atinge ei un destin de devenire verticală? Şi procesul universal din fluviu îşi va arunca stropii spre înălţimi, convertindu-şi curgerea inutil orizontală într-o inutilitate spre cer?
    Cînd va cădea umanitatea în ea însăşi, asemenea acelor fîntîni? Cînd îşi va da alt curs înşelăciunilor ei?
    Dacă viaţa s-ar prelungi ca şi cum nimic n-ar mai fi! Dar oamenii — prăsindu-se — se folosesc mai departe de scuza viitorului.
    Dacă-i vorba de ales între erori, Dumnezeu rămîne totuşi cea mai mîngîietoare şi care va supravieţui tuturor adevărurilor. Căci ea s-a înfiripat la punctul unde amărăciunea devine veşnicie, precum viaţa — eroare trecătoare — la încrucişarea nostalgiei cu timpul.
    
    De ce, cînd oboseala se adînceşte pînă la vis, înţeleg plantele mai bine ca pe oameni? De ce florile mi se deschid doar noaptea? Şi de ce nici un arbore nu creşte în timp?
    Voi fi trecut cu natura de partea veşniciei?
    
    Melancolia este limita de poezie pe care o atingem în interiorul lumii. Ea nu e numai o înălţime a noastră, ci a existenţei înseşi. Aceasta se înnobilează treptat înspre irealitate, devenind mai mult prin apropierea de o stare de vis.
    Irealitatea e un excedent ontologic al realităţii.
    
    Nu recunosc existenţă decît fiinţelor ce nu mai aparţin lumii. Acele femei ce n-au scăpat prilejul tainic de a muri zilnic de melancolie... Este ca şi cum n-ai fi iubit niciodată decît pe Lucile de Chateaubriand...
    Mi se pare uneori c-aş descoperi uşor toate secretele lumii, afară de cel al dezrădăcinării din ea.
    Nobleţile sufletului decurg din dezadaptarea la viaţă. Cum cresc afecţiunile noastre în preajma inimilor rănite!
    
    De unde să plece senzaţia de îngrămădire infinită a vremii, de invazie a bătrîneţii în mijlocul tinereţii şi a iluziilor ei? Prin ce taină dureroasă devii un Atlas al timpului la vîrsta înşelăciunilor?
    Nimic din ce-ai trăit inconştient nu te apasă; clipele au murit viu în tine şi n-au rămas cadavre în calea nădejdilor şi a erorilor.
    Dar toate acelea pe care le-ai ştiut, toată luciditatea asociată vremii, alcătuiesc o povară sub care se înăbuşă avînturile.
    Bătrîneţea prematură, nesfîrşita oboseală pe obraji încă rumeni rezultă din toate momentele care au acumulat monstruos curgerea vremii pe planul conştiinţei. 
    Sînt bătrîn prin tot ce nu-i uitare în trecutul meu, prin toate clipele pe care le-am scos din neştiinţa perfectă a temporalităţii şi le-am obligat să fie singure şi eu să fiu singur cu ele. 
    În capul meu se sparg blestemele devenirii, a cărei inconştienţă nu mai îngăduie crunta siluire a lucidităţii, şi timpul se răzbună pentru a-l fi scos din făgaşul său.
    Doamne! pe cînd un nou potop? Cît despre corăbii, poţi trimite cîte vrei, eu nu voi fi un strănepot al laşităţilor lui Noe!
    
    Resimt intens dorinţa de-a muri fiinţele surmenate de propria lor prezenţă. Plasîndu-te în centrul obsesiei tale, saţietatea de eu creează nevoia de a te scăpa de el. Astfel, avînturile coborîtoare ale muririi dizolvă alcătuirile individualităţii.
    
    Nenorocirea oamenilor este că nu pot privi decît oblic spre cer.
    Dacă ochii aveau o relaţie perpendiculară cu el, istoria ar fi luat altă înfăţişare.
    
    Boala? O calitate de transcendenţă a corpului.
    Cît priveşte sufletul, el e bolnav prin simplul fapt că este.
    Patologia se ocupă cu năpădirile psihice în ţesuturi.
    
    Nori care gîndesc şi care par a fi tot atît de străini de pămînt ca şi de cer... Ruisdael.
    Totul e posibil din clipa în care ai pierdut frînele timpului.
    Foloseşte-te de raţiune pînă mai e vreme.
    
    Este atîta ceaţă în inima omului, încît razele oricărui soare nu mai revin, odată intrate. Şi este atîta gol în simţurile lui, în simţurile lui spulberate, că rătăcesc porumbei nebuni, cu aripi sfîşiate de vînturi, pe căile prin care îşi apropia lumea.
    
    Din ce straturi de nefiinţă purcede urîtul zilelor, ca să ne dezmeticească pînă la groază din aţipirea fiinţării?
    Vom ajunge vreodată pînă la izvoarele plictiselii? Vom descifra demenţa moleşitoare a cărnii şi pacostea unui sînge nedesluşit?
    Cum se macină într-un mister tînguitor substanţa vieţii şi cum secătuiesc fîntînile firii urîtul omniprezent, parodiind negativ principiul divin! Plictiseala-i vastă ca Dumnezeu şi mai activă decît el!
    
    Fără Dumnezeu, singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită. Dar cu El, nobleţea tăcerii ne domoleşte aiureala nemîngîierilor. După ce-am pierdut toate, ne recîştigăm cumpătul înveşnicindu-ne visarea prin aleile lui desfrunzite.
    Numai gîndul la El mă mai ţine vertical. Cînd îmi voi stîrpi mîndria, putea-voi să mă culc în leagănul lui de o milostivă afunzime şi să-mi adorm veghile în consolarea insomniilor sale?
    Dincoace de Dumnezeu, ne mai rămîne doar dorul de El.
    
    Orice oboseală ascunde o nostalgie după Dumnezeu.
    Cum pot vorbi împreună doi oameni al căror chin nu e la egală distanţă de Dumnezeu? Ce-şi au de spus două fiinţe în care moartea nu s-a ridicat la acelaşi nivel? Şi ce-şi citesc în priviri, cînd răsfrînge fiecare un alt cer?
    
    Pe oameni nu-i cunoaştem decît pentru a rămîne mai singuri cu Dumnezeu.
    
    Un arhitect despămîntenit ar putea construi din mîhnirile noastre o mînăstire în cer. 
    
    Lipsa de orgoliu face cît eternitatea.
    
    Nenorocul oamenilor care s-au căutat toată viaţa pe ei înşişi este de a se regăsi pînă şi în Dumnezeu. — Umilinţa împăcată şi vastă e singurul fel de a transforma în virtute oboseala de a fiinţa.
    Cine vrea să nu mai fie exprimă negativ o aspiraţie după tot. Dorinţa neantului satisface decent un gust secret şi tulbure de divinizare. Nu ne nimicim în Dumnezeu decît pentru a fi El însuşi. — Căile misticii trec prin cele mai dureroase taine ale mîndriei creaturii.
    
    De ce-n iluminarea incurabilă a morţii mă simt mai puţin singur decît în mijlocul vieţii? Este ceva atît de dezastruos de sigur în conştiinţa că vei muri, încît ea te mîngîie de absenţa oamenilor şi a adevărurilor.
    Acordurile de orgă şi nostalgia morţii amestecă eternitatea cu timpul pînă la promiscuitate. Atît absolut rătăcit în devenire şi-un suflet firav care să poarte atîta cer şi atîta pămînt!
    
    Mori de esenţial cînd te dezlegi de toate.
    Dumnezeu? Neantul în ipostaza de consolator. — Un suflu pozitiv în Nimic, dar pentru care ai vrea să sîngeri ca un martir... scutit de moarte.
    Se prea poate ca secretul ultim al istoriei umane să nu fie altul decît moartea în şi pentru Dumnezeu. Toţi ne stingem în braţele lui, în frunte cu ateii.
    
    Senzaţia stranie că toate gîndurile mi-au fugit în Dumnezeu, că el îmi ţine mintea atunci cînd am pierdut-o...
    Sau că, rătăcit înlăuntrul Lui, o sete de aparenţe mă împiedică să mai respir.
    Nepotrivirea dintre Dumnezeu şi viaţă alcătuieşte cea mai cruntă dramă a singurătăţii.
    
    Doamne! numai tu mi-ai mai rămas! Tu — rămăşiţă a lumii şi eu a mea. Spumă a părăsirilor mele, în tine aş vrea să-mi curm duhul şi să pun capăt zvîrcolirii zadarnice. Tu eşti mormîntul pe care l-au visat ceasurile neprielnice fiinţei şi leagănul suprem al vastelor oboseli.
    Răsfiră miresme de adormiri peste necugetatele mele răzvrătiri, soarbe-mă în tine, ucide-mi zvîcnirea spre zori şi îmbieri, îneacă-mi înălţarea nebună a gîndului şi sfarmă-mi piscurile luminate de vecinătatea ta! Întinde-ţi umbrele, acoperă-mă de întunecimi vrăjmaşe, eu nu-ţi cer harul clipelor miloase, ci vestejirea veşnică şi aspră şi mărinimia nopţii tale.
    Seceră-mi recolta de nădejdi ca, deşert în tine, lipsit de mine însumi, să nu mai am ţinuturi prin întinderile tale!
    
    După ce-ai citit pe filozofi, te-ntorci spre copilăriile absolute ale spiritului, îngînînd o rugăciune şi adăpostindu-te-n ea.
    Ca şi cum s-ar termina în tine un ultim rest din substanţa pură a nopţii cu care a dat Dumnezeu ochii întîia oară...
    
    Există cîte o noapte albă care durează atît de mult, că după ea timpul nu mai e posibil...
    Acel ce adună în zbaterea lui alcătuirile dureroase ale lumii nu mai cunoaşte pentru nimic un început şi un sfîrşit. Orice este etern. Neisprăvirea în suferinţă a lucrurilor atinge calitatea veşniciei.
    
    Cînd n-ai fost niciodată pe aceeaşi treaptă cu viaţa: cînd mai mult, năpădindu-i marginile, cînd mai puţin, tîrîndu-te sub ea. Asemenea acelor rîuri care n-au albie: căci inundă sau seacă.
    Ancorat în plus sau în minus, eşti predestinat nefericirii, ca orice fiinţă smulsă din linia vieţuirii. A fi e o stavilă pentru infinitul inimii.
    
    Este atît de misterios fenomenul prin care un om creşte peste el însuşi! Trezindu-se, nu mai vede pe nimeni în jurul lui. Astfel, îşi ţinteşte ochii spre cer, spre cea mai apropiată înălţime. În materie de singurătate, omul nu mai are ce-nvăţa decît de la Cel de Sus.
    
    Spiritul înfloreşte pe ruinele vieţii.
    
    Se spune: cutare cunoaşte pe Spinoza, pe Kant etc. ... N-am auzit însă spunîndu-se despre nimeni: acela cunoaşte pe Dumnezeu. Şi doar numai atît ar interesa.
    
    Cînd în nopţi ţi se deschide mintea spre cîte un adevăr, întunericul devine uşor ca spaţiul diafan al unei evidenţe.
    
    Boala acordă vieţii, cu o putere de inevitabil şi cu un prestigiu fatal, o dimensiune spre nelimitat, care îngreuiază dureros şi nobil ritmul fiinţării. Tot ce-i adînc rezultă din vecinătatea morţii.
    Şi cînd nu eşti bolnav de boli, ci de prezenţa altor lumi în principiul vieţuirii tale... O oboseală divină pare a se fi lăsat pe miezul fiinţei..., măduva vieţii e surmenată de cer...
    
    Groaza este o memorie a viitorului.
    
    Acele tresăriri de răutate funebră în care ai vrea să ucizi aerul... şi-n care un zîmbet te cutremură ca mîinile de mort din coşmaruri.
    
    A trăi nu-i o nobleţe. Dar a te învălui în nimb de nimiciri...
    
    În zadar umbli după existenţă şi adevăr. Nimic e totul, o horă de închipuiri lipsită de ritm. Ceea ce face ca un lucru să fie e starea noastră de febră, iar adevărurile se proiectează pe o lume de absenţe prin vioiciunea căldurilor noastre. Suflul de substanţă care transformă nefiinţa lumii în realitate emană din intensităţile noastre. De-am fi mai reci sau mai domoli, nimic n-ar fi. Focurile lăuntrice susţin soliditatea aparentă a firii, însufleţesc peisajul de neant al vieţuirii. Jăraticul interior e arhitectul vieţii, lumea-i o prelungire exterioară a flăcării noastre.
    
    Oare Dumnezeu va ierta omului de a-şi fi dus atît de departe umanitatea? Va înţelege El că a nu mai fi om e fenomenul central al experienţei umane?
    
    A exista — adică a colora afectiv fiece clipă. Prin nuanţe de sentiment facem nimicului o concesie de realitate. Fără cheltuielile sufletului, am trăit într-un univers alb. Căci „obiectele“ nu sînt decît iluzii materiale ale unor excese lăuntrice.
    Ultima treaptă a desprimăvărării noastre: Dumnezeu.
    
    Spiritul fiind o lipsă pozitivă a vitalităţii, ideile ce răsar din el sînt, prin compensaţie, gravide.
    
    Cu cît dorinţele sînt specializate mai puţin, cu atît realizăm mai repede infinitul prin simţuri. Vagul în instincte îndreaptă irevocabil spre absolut.
    
    Din amintirea timpului în care n-am fost şi din presimţirea timpului în care nu vom fi se înfiripă sugestia dezmărginirii melodice din orice melancolie.
    
    Inima nu e turnată pe micimea lumii. Putea-o-voi urma spre cer? Sau o voi folosi de lunecuş spre moarte?
    Odată primenit de timp, mai eşti deschis doar adierilor divine.
    
    Acel tainic şi imens delir prin care susţii în viaţă universul înclinat destrămării, impulsul dureros şi irezistibil insuflînd mişcare şi nădejde pămîntului şi vietăţilor, întărind slăbiciunile cărnii şi abătînd duhul de la patimile nimicului, — ce prospeţimi secrete îl împing, în mijlocul lumii şi al dezolării ei, să refacă edificiul cosmic şi faima gîndului?
    Nu e creaţia reacţiunea ultimă în faţa ruinei şi a iremediabilului? Nu reînvie spiritul în preajma deznodămîntului şi a înfundăturilor sorţii? — Altcum, de ce nu vine căderea, de ce rămînem verticali cînd toate au devenit una prin monotonia scîrbei şi a nimicului?
    
    Suferind cu tărie neîmplinirile vieţii, te asemeni unui naufragiat care-ar fugi de ţărm. Ajungi să nu mai cauţi decît valuri şi înotul pe-un nesfîrşit de ondulaţii.
    
    Melancolia: timpul devenit afectivitate.
    
    Aş vrea să trăiesc într-o lume de flori rănite de soare şi care, întoarse cu faţa spre pămînt, şi-ar deschide petalele în direcţia contrară luminii.
    Natura-i un mormînt şi razele ne împiedică să ne aşezăm în el. Abătîndu-ne de la substanţa morţii, ele alcătuiesc o criză gravă de inesenţial. În lumină, sîntem toţi aparenţa noastră; în întuneric, sîntem maximum de noi înşine şi de aceea nu mai sîntem.
    
    Plictiseala: tautologie cosmică.
    
    Cine n-a ascultat niciodată orga nu înţelege cum eternitatea poate evolua.
    
    Dacă tot ce-am dat zadarnic oamenilor aş fi cheltuit în Dumnezeu, ce departe eram acum!
    
    Că viaţa are o calitate de existenţă doar prin intensităţile noastre, ce dovedeşte mai sigur decît vidul lumii în absenţa de iubire? Fără ispitele erotice, nimicul e piedica fiecărei clipe. Doar înfiripările dragostei silesc lumea să fie, iar pasiunile ei sînt o surdină pentru neant.
    Un minus de iubire este o lipsă de existenţă, iar vidul erotic, un univers purificat de fire. Nu-i plictiseala o vacanţă a dragostei, o pauză în demiurgia indispensabilei înşelăciuni? Şi nu ne plictisim dintr-o insuficienţă de delir? Acesta introduce o notă de fiinţă în monotonia nimicului. Din vibraţiile ultime ale sufletului irupe universul, zborul gîndurilor pătimaşe îl recreează neîncetat.
    În mijlocul plictiselii ştim că existenţa n-a fost să fie; în intermitenţele ei, ne uităm de toate şi sîntem.
    Purtînd cu dureroasă străduinţă povara propriei fiinţe, semenii tăi sînt mai obosiţi de tine decît tu însuţi.
    La un anumit grad al dezlipirii de lume, oamenii nu mai există decît prin excesele memoriei, iar tu, prin vestigiile unui egoism.
    În orice parte ai apuca, nu dai decît de Dumnezeu.
    
    Oare cum pot privi cerul acei ce n-au regrete?
    
    Pentru a iubi, trebuie să uiţi că semenii sînt creaturi; luciditatea nu te apropie decît de Dumnezeu şi de neant. Fericiţi sînt doar acei cărora dragostea le e un tot ce nu le dezvăluie nimic; care iubesc într-un freamăt de neştiinţă şi perfecţiune.
    Din zarea lumii, Dumnezeu e tot atît de departe ca şi neantul.
    
    Acea năpădire vastă şi copleşitoare a anumitor dimineţi, cînd pari a te trezi în ştiinţa ultimelor taine, într-o înfrigurare istovitoare de cunoaştere şi de vedenie finală — sau acele nopţi subţiate într-un violet tremurător, care ni se oferă moleşitoare şi perfecte ca nişte grădini ale spiritului...
    Cine ar avea cuvinte pentru imposibilitatea de a nu şti totul? Şi cîte clipe numeri în viaţă de fericire sfîşietoare a cunoştinţei? Nici un văl nu mai ascunde nici un lucru. — Dar să ne întoarcem la taine ca să putem respira...
    De ce amiezele au mai multă obiectivitate decît înserările? De ce amurgul e interior şi belşugul de lumină rămîne în afară, în el însuşi?
    ...Orice-i sugestie de sfîrşit reprezintă un plus de subiectivitate. Viaţa ca atare nu se petrece în inimă. Numai moartea. De aceea-i ea fenomenul cel mai subiectiv — deşi mai universal decît viaţa.
    De-aş avea mai multă statornicie în Dumnezeu! Ce resturi de vieţuire mă reţin în El ca eu? Dac-aş putea lipsi în mijlocul Lui!
    
    Norii albi şi nemişcaţi ce împînzesc cerul nebuniei... Privind adesea lipsa de nuanţe sumbre, cenuşiul deschis al înălţimilor, îţi pare că ai proiectat pe bolte umbrele stătute ale creierului şi decolorările mute ale minţii.
    
    Prăpăstiile omului n-au fund, fiindcă răzbat în Dumnezeu.
    
    Prin orice lacrimă ne priveşte Dumnezeu.
    
    Doamne! prin ce-am meritat fericirea supranaturală a acestei clipe de topire în ceruri? Aruncă pe capul meu dureri şi mai mari, dacă au răsplată atît de înaltă! Mi-am pierdut urma printre îngeri? Fă să nu mă mai întîlnesc nicicînd cu mine. Ajută-mă să-mi înec duhul în raiul simţurilor, smintite de cer!
    
    Omul n-are drept să se creadă pierdut, atîta vreme cît deznădejdea îi oferă încă distrugerea voluptuoasă în Dumnezeu.
    O dată ce dorinţele devin spumoase, ajungi să trăieşti prin consimţirea dată fiecărei clipe. Silit să-ţi acorzi ţie existenţa, măreşti spaţiul dintre tine şi lume în repetarea neîncetată a străduinţei.
    Timpului apucat de streche, veghea spiritului îi pune surdina hotărîrii de a fi. Nu ne-ar înghiţi gama vremii de n-am domoli-o în efortul de consimţire la fire?
    Celelalte fiinţe trăiesc; omul se căzneşte să trăiască. Este ca şi cum te-ai uita în oglindă înaintea fiecărei acţiuni. Omul e un animal care se vede trăind.
    
    Ideea e un fel de melodie ce a prins cheag.
    
    Gîndirea proiectează neantul, ca o supremă consolare, sub presiunea unui infinit orgoliu rănit. Vrînd să fii totul şi totul opunîndu-se, ce-ai face fără dimensiunea absolută a absenţei?
    Chinurile mîndriei nemăsurate volatilizează firea şi poleiesc nimicul cu prestigiile unei măreţii în care se linişteşte patima orgoliului. Nefiinţa e o splendoare funebră, care ne stinge geloziile divine. Sugestia nimicului ne satură gustul de Absolut subiectiv, precum harul morţii de armonie în dezastru.
    
    Cînd voi ajunge să mă deprind cu mine însumi? Toate drumurile duc la această Romă interioară şi inaccesibilă; — omul este o ruină invincibilă. Cine i-o fi turnat atît entuziasm în decepţii?
    
    A trăi în sens ultim: a deveni un sfînt al propriei singurătăţi.
    Vrăjit în izolarea ta, ceasurile s-au oprit şi Veşnicia a început să bată. Iar Dumnezeu trage clopotele spre cerul tău...
    Singurătatea e un afrodiziac al spiritului, precum conversaţia al inteligenţei.
    
    Sînt atîtea posibilităţi de a muri în muzica lăuntrică, încît nu-mi voi mai găsi sfîrşitul... Nu eşti cadavru decît în lipsa de sonorităţi interne. Dar cînd simţurile gem de ele, imperiul inimii depăşeşte pe cel al fiinţei şi universul devine funcţia unui acord interior, iar Dumnezeu, prelungirea infinită a unei tonalităţi.
    Cînd, în mijlocul unei vechi sonate, cu greu îţi stăpîneşti un „Doamne! de nu s-ar mai sfîrşi“, undele unei verticale nebunii te-avîntă spre dumnezeire. — Acolo să mă exilez, cu toată muzica...
    
    Omul e aşa de singur, că deznădejdea-i pare un cuib şi groaza un adăpost.
    În zadar îşi caută o cărare prin desişul firii, el rămîne mîhnit, cu faţa spre înfundăturile propriului său duh. Căci, în el, lumina nu s-a despărţit de întuneric. Prin ceea ce încoronează Creaţia, prin spirit, el aparţine începuturilor ei.
    Nimic nu-i va scutura din conştiinţă nopţile timpului. Nu-i creşte nobleţea ursitei în această ereditate nocturnă?
    Omul are de partea lui prea multe nopţi...
    
    De cîte ori mă cuprind vrăjile plictiselii, de atîtea ori îmi întorc ochii spre cer. Şi atunci ştiu că voi muri cîndva de urît, în plină zi, în văzul soarelui sau al norilor...
    ...„dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta.“ Paharul plictiselilor...
    Aş vrea să strig şi eu „Tată!“, dar spre cine, cînd Plictiseala este ea însăşi o divinitate? 
    De ce a trebuit să-mi deschid ochii asupra lumii ca s-o descopăr un Ghetsimani al Urîtului?
    Pămîntul e prea sterp ca să găsesc în el otrăvurile nemiloase şi moleşitoare care să mă sloboadă din îndeletnicirea fiinţării... Doar destrămări cereşti să emane arome de îmbătare în nimic, din înălţimi să cadă fulgi adormitori pe răni ce nu se mai închid... Sau ploi de dincolo de lume, ploi veninoase să se strecoare printr-un azur dement pe întinderea bolnavă a cugetului...
    Doamne! eu nu spun că tu nu eşti; eu spun că nu mai sînt.
    
    Dacă neantul ne-ar da numai un gust pervers de absolut, n-ar fi nimic; dar el — creîndu-ţi un complex dureros de superioritate — te face să priveşti în jos spre fiinţă şi să te mîngîi de o nostalgie prin dispreţ.
    
    Despre „eu“ n-ar trebui să vorbească decît Shakespeare sau Dumnezeu.
    
    Între două fiinţe ce se află la acelaşi grad de luciditate, iubirea nu e posibilă. Ca întîlnirea să fie „fericită“, trebuie ca una din ele să cunoască mai de aproape deliciile inconştienţei. Îndepărtarea egală de natură le face egal de sensibile vicleşugurilor ei; de aici, o jenă de echivocurile erotice şi mai cu seamă rezerva în complicitatea inevitabilă. Atunci cînd înşelăciunile vieţii nu mai au nimic impermeabil ochiului tău, e bine ca femeia să fie aproape de starea de slujnică. Dragostea nu se poate consuma între două absenţe de iluzii, unul măcar trebuie să nu ştie. Celălalt, victimă a nonerorilor spiritului, supraveghează voluptatea vecinului identic şi se uită pe sine însuşi prin molipsire.
    Răsturnarea haotică a simţurilor, cu extazul implicit şi periferic, seamănă unei concesii penibile, în care bărbatului şi femeii secretele vieţii le sînt diafane. Ei par a se fi învoit să greşească împotriva veghii duhului, dar nu reuşesc decît să-şi privească uitarea şi să-şi diminueze, prin gîndire, farmecul dispariţiei orizontale. Astfel introduce luciditatea o notă de amurg în suspinele acelui ieftin absolut.
    
    Nu dezamăgirile, nici ura şi nici orgoliul ne scutesc de oameni, cît tăriile sufletului, care se înstăpînesc în noi cu forţa unei revelaţii subite. Atunci ce-ai mai putea spune cuiva şi de ce i-ai mai spune, cînd freamătul lăuntric e ca un fluviu ce-ar curge dintr-o dată în sus?
    Din sînul semenilor ne aruncă valurile unor fericiri năpraznice, care înmulţindu-ne identitatea suspendă zîmbetul spre femei şi surîsul spre prieteni. Eul se pierde în infinitatea lui, viaţa s-a exagerat în intensităţi care o şovăie între lumi. Din tot ce-ai fost, nu mai rămîne decît o adiere patetică.
    Nesfîrşitul nopţii pare o margine din priveliştea acestei dilatări şi doreşti stingerea ca o limită, agonia ca o încadrare. Cine va fi altoit infinitul pe o biată inimă?
    
    Cum oamenilor le lipseşte poezia, în ce să ancorezi, dacă nu în moarte? Cît prestigiu nu aruncă iminenţa nefiinţei peste peisajul şters şi searbăd al fiinţei?
    Dorinţa de a te îneca, de a te înălţa la ceruri prin spînzurătoare sau de a-ţi curma viforos zilele pleacă dintr-un sublim al plictiselii — flaut în fund de iad.
    A stoarce din clipe un cîntec de pieire, a născoci veninuri transcendente în urîtul vremii, a-ţi spulbera dracii în sînge şi în devenire...
    Rostul metafizic al timpului e să ne descarce de povara individuaţiei. A fi e o întreprindere atît de grea, fiindcă urcăm spre a nu fi; un vid avîntat spre o supremă degradare de existenţă.
    Timpul e un suiş spre nefiinţă.
    
    Prin toate simţurile rîvnesc după desfătările sfîrşirii... Ce dor de tainice împliniri mă înclină spre ele? Imposibil să nu descoperi măreţia morţii, după ce-ai fost trădat de viaţă!...
    
    Cine-a văzut prin oameni şi prin sine însuşi, de scîrbă ar trebui să-şi zidească o întăritură pe fundul mărilor.
    
    Nefericirea nu se întîlneşte decît la un temperament esenţial contradictoriu.
    Cel obosit de sine însuşi oboseşte pe semeni şi este obosit de ei.
    
    Decepţiile repetate presupun ambiţii inumane. Oamenii cu adevărat trişti sînt acei care, neputînd răsturna totul, s-au acceptat ca ruină a idealului lor.
    
    Timpul este crucea pe care ne răstigneşte plictiseala.
    
    În năpădirea de farmece şi-n suflul de extaz ce-mi risipeşte rosturile pe latura nemărginirii, scîrba de mine e singurul meu stăvilar.
    Ce să mai fac cu atît eu?
    
    Bach e un decadent în sens ceresc. Numai aşa se explică descompunerea solemnă de care nu te poţi feri de cîte ori te întîlneşti cu lumea creată de el.
    
    Pe măsură ce plictiseala îngroaşă timpul, ea subţiază lucrurile în calităţi străvezii. Materia nu rezistă desfigurării ei necruţătoare.
    A-ţi fi urît înseamnă a vedea prin obiecte, a volatiliza firea. Pînă şi stîncile se dizolvă în fum cînd răul lucid se deschide spre ele.
    
    Nu-mi ştiu vreo senzaţie pe care să n-o fi îngropat în gînd. (Spiritul e un mormînt al naturii.)
    
    Sinuciderea — ca orice încercare de mîntuire — e un act religios.
    
    Sinceritatea, fiind o expresie a inadaptabilităţii la echivocurile esenţiale ale vieţii, derivă dintr-o vitalitate şovăitoare. Acel ce o practică nu se expune primejdiei, cum se crede îndeobşte, ci este deja primejduit, ca orice om ce desparte adevărul de minciună.
    Aplecarea spre sinceritate e un simptom maladiv prin excelenţă, o critică a vieţii. Cine n-a omorît în el îngerul e menit pieirii. Fără erori, nu se poate respira nici măcar o clipă.
    
    Ochii stinşi nu se aprind decît de dorul morţii; sîngele nu se-nflăcărează decît într-un imn de agonie.
    Scobor sau urc spre povîrnişurile firii?
    
    Un animal care a văzut viaţa şi care vrea încă să trăiască: omul. Drama lui se epuizează în această îndîrjire.
    
    Într-o inimă în care s-a aşezat nimicul, irupţia dragostei e atît de nespus de sfîşietoare fiindcă ea nu găseşte nici un teren de înflorire. De ar fi să cucereşti numai femeia, ce uşor ar fi! Dar să desţeleneşti propriul neant, să te înstăpîneşti cu greu în vrăjmăşia sufletului tău, să faci drum iubirii tale spre tine însuţi! Războirea aceasta — care te azvîrle cu duşmănie împotriva ta — explică de ce nicicînd n-ai vrea să te omori mai crunt ca în fiorurile dragostei.
    
    În Beethoven nu e destul farmec moleşitor şi nici destulă oboseală...
    
    Ultima subtilitate a diavolului e diferenţa între iad şi inimă.
    
    Numai în marile suferinţe, în care eşti prea aproape de Dumnezeu, îţi dai seama ce zadarnic e rolul de mijlocitor al Fiului său şi ce destin minor ascunde simbolul acelei Cruci.
    
    Spiritul datoreşte aproape totul chinurilor fizice. Fără ele, viaţa n-ar fi mai mult de[cît] viaţă.
    Doar boala aduce ceva nou. Nu-i ea al cincilea anotimp?
    Nirvanizarea zilnică prin gînd şi prin durere...
    
    Cînd porţi atîta muzică într-o lume fără melodie...
    
    Omul nu e un animal făcut pentru viaţă. De aceea cheltuieşte el atîta vitalitate în dorinţa de a muri.
    
    Irealitatea vieţii nicăieri nu e mai tulburătoare ca în deznădejdile fericirii. De aici, nespusul dureros al dragostei.
    
    Întreaga poezie a vocilor lăuntrice se reduce la imposibilitatea de-a separa dorul de viaţă de dorul de moarte.
    Speranţele sînt cuiburi fragede de sfîrşituri. A trăi şi a muri: două semne pentru aceeaşi închipuire.
    
    Toate lacrimile neplînse mi s-au vărsat în sînge. Şi eu nu m-am născut pentru atîtea mări şi nici pentru atît amar.
    Nu găsesc cheia la acest fapt; în bucuria inspirată repetăm pe Dumnezeu, iar în tristeţe rămînem cu cenuşa propriei substanţe.
    
    O reflecţie trebuie să aibă ceva din schema interioară a unui sonet. Arta de a prescurta sfîşierile..., intervenţia de arhitectură în dezmembrările noastre muzicale...
    
    Tristeţea — un infinit prin slăbiciune, un cer de deficienţe...
    
    Viaţa omului se reduce la ochi. Nu putem aştepta nimic de la el, fără o reformă a privirii.
    
    Dragostea este sfinţenie plus sexualitate. — Nimeni şi nimic nu poate îmblînzi paradoxul acesta prăpăstios şi sublim.
    
    Hamlet n-a uitat să înşire iubirea printre „relele“ care fac sinuciderea preferabilă vieţuirii. Numai că el vorbeşte de „chinurile dragostei dispreţuite“. — Ce mare ar fi celebrul monolog de-ar zice doar: iubire!
    Pe ţărmurile mării, seceta lăuntrică a zilelor pustii adună — în aceeaşi sete — dorinţa de fericire şi de durere. Tot pe ţărmurile ei, te dispensezi religios de Dumnezeu...
    
    Mediterana e marea cea mai calmă, cea mai cinstită şi mai puţin mistică. Ea se interpune — cu absenţa ei de valuri — între om şi Absolut.
    
    Întrucît e singură, femeia este.
    
    Forţa unui om derivă din neîmplinirile vieţii sale. Prin ele încetează el să fie natură.
    
    Definiţia Vrăjii trece prin Wagner. El a introdus punctele de suspensie în muzică, interminabilul dizolvant... şi recăderea surdă a motivelor într-un subteran melodios şi indefinit. O neurastenie a... sîngelui, la artistul care şi-a proiectat fastuos şi măreţ nervii în mitologie.
    Şi de aceea, în încîntarea wagneriană, valuri îndepărtate şi pline de amurg tălăzuiesc în preajma tîmplelor obosite sau răstoarnă peste vine adormite leacuri de vis şi de pieire.
    
    Răbufnirile morţii împestriţează peisajul gramatical al existenţei, aşa cum ni-l prezintă excesul de sistem al plictiselii, şi-n locul lipsei de surprize ne aşază la pîndă, cu postul instalat în neliniştea noastră.
    
    Din plictiseală, printr-un lung proces, putem ancora în Dumnezeu. În sine, ea nu e decît o lipsă de religie.
    
    Gîndindu-ne la stil uităm viaţa; străduinţele spre expresie acoperă greutăţile respiraţiei; pasiunea formei înăbuşă înflăcărarea negativă a amărăciunii; farmecul cuvîntului ne scapă de povara clipei; formula micşorează sfîrşelile.
    Singura ieşire pentru a nu cădea: a-ţi şti toate sfîrşiturile — a-ţi slei otrăvurile-n spirit.
    De ţi-ai fi lăsat mîhnirile în starea de senzaţie, de mult n-ai mai fi...
    Spiritul nu serveşte viaţa decît prin expresie. Este forma prin care ea se apără cu propriul ei duşman.
    
    Oboselile după-amiezelor, cu patina veşniciei în suflet şi adierile de ameţeală în mijlocul unei grădini atinse de primăvară...
    
    Eternitatea e sera în care se ofileşte Dumnezeu din începuturi şi omul, din cînd în cînd, prin gînd.
    
    Cînd vitalitatea nu e distinctă de slăbiciuni, ci se pierde în ele, rezultatul defineşte compoziţia lăuntrică a unui om contradictoriu. A face psihologie pe spatele cuiva înseamnă chiar a dezvălui lipsa de puritate a forţelor ce îl agită, amestecul ciudat şi neprevăzut de elemente. Teoretic, greu ne închipuim combinaţia de barbarie şi de melancolie decadentă, de vitalitate şi de vag, de instinct şi de rafinament. De fapt însă, atîţia sînt chinuiţi de un apus al vieţii în reflexe încă sigure!
    Doruri îndelungi, îmbrăţişînd desfăşurările cosmice şi înflorindu-le de nesiguranţele visului — de unde ar porni ele, dacă imboldurile de la temeiul nostru n-ar scoborî şi n-ar urca povîrnişul slăbiciunilor noastre? Şi dorinţele, de ce n-au ele un curs necutremurat, cine introduce legănarea în pofte, dacă nu nedespărţirea afirmaţiilor şi negaţiilor sîngelui? De-ar avea instinctele noastre o direcţie şi slăbiciunile alta, n-am fi de două ori perfecţi, n-am atinge desăvîrşirea în două feluri? Întîlnirea paradoxală de porniri, inseparabilul ireductibilelor creează o încordare ce alcătuieşte şi dezalcătuieşte atît de straniu o fiinţă. — Şi nu-i uşor să porţi iadurile dulci şi îmbătătoare ale decadenţei pe cerul monoton şi proaspăt al barbariei, să te descurci în tinereţe cu povara unor bătrîneţi vaste, să tîrîi sfîrşituri de ev în fiorul vertical al zorilor! Ce menire ciudată au acei ce înmuguresc toamna, care au pierdut anotimpurile vieţii într-o anapoda eternă a clipelor!
    
    De ce-ţi mai întorci ochii spre soare, cînd rădăcinile tale hrănesc pulsul morţii? Cu cîtă furie şi-ndurerare o să te azvîrli în abisul divin! Nici o margine de cuget şi nici o zare a lumii nu vor mai opri tăvălirea deznădejdii pe pustiul lui Dumnezeu şi nici un rai nu va mai înflori pe năpăstuirea lor comună. Creatorul îşi va da ultima suflare în creatură, în creatura fără de suflare.
    
    Ce gust de cenuşă emană de dincolo de lumi!
    În patru ochi cu Diavolul. — De ce se arată el mai rar decît Dumnezeu? Sau îl trăieşti pe acesta prea diabolic, de amestecul straniu face superfluă revelaţia esenţei pure a Satanei?
    Calea dorurilor zilnice urcă de la pămînt la cer. Drumul invers e mai rar. De aceea, Diavolul e o grozăvie mai puţin frecventă decît marele lui Duşman.
    
    În dezrobirea cugetului de fiinţă, voluptatea nu mai are preferinţe între durere şi plăcere. Ea le încoronează pe amîndouă.
    Perfecţiunea stranie a senzaţiilor suspendă deosebirile între ele. Durere şi plăcere devin sinonime.
    
    Oare de ce gîndind îţi pierzi întîi inima şi numai apoi mintea?
    
    Farmecul neliniştii constă în oroarea de soluţii, în a şti totul în întrebări... Orice răspuns e pătat de o nuanţă de vulgaritate. Superioritatea religiei derivă din a crede că numai Dumnezeu poate răspunde.
    
    Aş vrea să mă îngrop în plînsurile oamenilor, să-mi fac din fiecare lacrimă un mormînt.
    
    Tot ce creează omul se întoarce împotriva lui. Şi nu numai tot ce creează, ci şi tot ce face. În istorie, un pas înainte e un pas înapoi. Dar din tot ce a conceput şi a trăit el, nimic nu se întoarce mai mult împotriva lui ca singurătatea.
    
    Oare de ce amintirile nu mai au legătură cu memoria? Şi patimile, de ce şi-or fi pierdut rădăcinile din sînge? Balcanism ceresc...
    
    Razele răsfirate ce emană din Dumnezeu nu ţi se-arată decît în amurgul minţii.
    
    Apropierea de extaz e singurul criteriu pentru o ierarhie a valorilor.
    
    Experienţa om a reuşit doar pentru clipele în care acesta se crede Dumnezeu.
    
    Timpul se destramă în ondulaţii vagi, ca o spumă solemnă, de cîte ori moartea împovărează simţurile cu ruina ei de farmece sau norii scoboară cu cer cu tot în gînduri.
    
    Ispăşesc lipsa de decepţii a strămoşilor, îndur urmările fericirii lor, plătesc scump speranţele agoniei lor şi putrezesc în viaţă prospeţimile neştiinţei străbune. — Iată sensul decadenţei.
    Iar pe planul culturii, cîteva secole de creaţii şi iluzii — ce se cer iremediabil răscumpărate în luciditate şi nemîngîiere. Alexandrinism...
    Nu e uşor să plăteşti pe toţi ţăranii altor veacuri, să nu mai ai verdeaţă şi pămînt în sînge... şi nici să te scalzi în asfinţiturile spiritului...
    
    Numai în muzică şi în freamăte extatice, pierzînd pudoarea limitelor şi superstiţia formei, ajungem la inseparabilul vieţii de moarte, la pulsaţia unitară de murire vitală, de comuniune între vieţuire şi stingere. Oamenii disting prin reflexie şi prin iluzii ceea ce în devenirea muzicală este vrajă de eternitate echivocă, flux şi reflux al aceluiaşi motiv. Muzica e timp absolut, substanţializare de clipe, veşnicie orbită de unde...
    A avea „adîncime“ înseamnă a nu mai fi amăgit de separaţii, a nu mai fi rob „planurilor“, a nu mai dezarticula viaţa de moarte. Contopind toate într-o confuzie melodică de lumi, agitaţia infinită, sumbră şi cuprinzătoare de elemente se purifică într-un fior de neant şi plinătate, într-un suspin crescut din străfundurile ultime ale firii şi care ne lasă pe veci un gust de muzică şi de fum...
    
    Existenţa oamenilor e justificată prin reflexiile amare ce ni le inspiră. La un tribunal al amărăciunii, vor fi achitaţi cu toţii şi-n primul rînd femeia...
    
    Nimic nu te satisface, nici măcar Absolutul; — doar muzica, această destrămare a Absolutului.
    
    Numai îmbătîndu-ne de propriile noastre păcate putem purta povara vieţii. Fiecare lipsă trebuie convertită într-un deliciu; prin cult să înălţăm deficienţele. Altcum ne înăbuşim.
    După ce-ai vrut să răstorni lumi, ce greşeli te mai leagă de raiul vid a doi ochi infiniţi şi nuli?
    Dumnezeu, prevăzînd căderea omului, i-a oferit compensaţia iluzorie a femeii. Prin ea, putut-a el uita Paradisul? Nevoia religioasă e răspunsul negativ.
    
    Într-un simpozion care ar reuni pe Platon şi pe romanticii germani, s-ar spune aproape totul despre iubire.
    Esenţialul ar trebui însă adăugat de Diavol.
    
    Acel ce a refuzat sfinţenia, dar nu lepădarea de lume, îşi face dintr-o divinitate dezabuzată ţinta devenirii lui.
    
    Cînd te adresezi lui Dumnezeu, fă-o cu pronumele, fii singur, — ca să poţi fi cu El. Altcum eşti om — şi nu vei sta niciodată faţă-n faţă cu singurătatea Lui.
    
    Teologia n-a mai păstrat pentru Dumnezeu decît respectul majusculei.
    
    E atîta nobleţe cruntă şi atîta artă în a-ţi feri suferinţele de văzul semenilor, în a juca rolul de cancer hazliu...
    
    Cînd azurul echivoc se topeşte în stropi de plictiseală şi picură o imensitate de albastru şi de dezolare, mă apăr de mine şi de cer cu Mediteranele spiritului.
    
    De nefericire ne purificăm în accesele de ură sărbătorească şi vastă, în care, reducînd totul la nimic şi-n primul rînd iubirea, curăţăm eul de toate impurităţile firii. Cine nu poate urî nu cunoaşte nici unul din secretele terapeutice. Orice însănătoşire începe printr-o operă de distrugere. Puritatea se cîştigă nimicind. Nu sîntem noi înşine decît călcîndu-ne fără milă în picioare.
    Un adevăr care n-ar trebui spus nimănui, niciodată: nu există decît suferinţe fizice.
    
    În ispitele dragostei, nu mai e spaţiu între mine şi moarte.
    Absolutul se aşază la capătul unei erotici purificate de univers. Tot ce creşte peste iubirea terestră zideşte temeliile lui Dumnezeu. Imposibilitatea de-a împăca dragostea cu lumea...
    
    Mai mult decît în orice, în iubire eşti şi nu eşti. Nediferenţierea morţii de viaţă e un fenomen al îndrăgostirii.
    
    Fiind teolog sau cinic, poţi suporta istoria. Dar cei ce cred în om şi-n raţiune, cum de nu înnebunesc de dezamăgire şi cum îşi păstrează cumpătul în dezminţirea continuă a întîmplărilor? Apelînd însă la Dumnezeu sau la scîrbă, te descurci cu uşurinţă în devenire... Oscilaţia între teologie şi cinism este singura soluţie la-ndemîna sufletelor rănite.
    
    Acele nopţi crude, lungi, de o vitregie surdă, cu furtuni înecate în apele moarte ale gîndurilor — pe care le înduri din setea curioasă de a şti cum vei răspunde întrebării mute: „oare mă voi omorî pînă în zori?“
    Materia s-a îmbibat de durere.
    
    Cînd cugetul ţi-a crescut peste crestele lumii, strîmtoarea vieţii îţi dă fioruri de elefant în seră.
    
    Ce valuri nebune de mări necunoscute îmi izbesc pleoapele şi-mi cotropesc mintea? — Cîtă măreţie nu ascunde oboseala de a fi om!
    Amintirea mării în nopţile albe ne dă, mai mult decît orga sau deznădejdea, imaginea imensităţii. — Ideea de infinit nu e decît spaţiul creat în spirit prin absenţa somnului.
    
    Cadranul solar din Ibiza purta inscripţia: Ultima multis.
    ...Despre moarte nu se poate vorbi decît latineşte.
    
    Cine are vreo părere sigură despre vreun lucru oarecare dovedeşte a nu se fi apropiat de nici una din tainele fiinţei.
    Spiritul e prin esenţă pro-contra firii.
    
    În trupul stors de veghi descoperi doi ochi rătăciţi într-un schelet. Şi-n farmecul răsturnător al tresăririi, te cauţi în ce n-ai fost şi-n ce nu vei fi...
    
    În mod cinstit, un om nu poate vorbi decît despre el şi despre Dumnezeu.
    
    În sînul vieţii te afli, de cîte ori spui — din tot sufletul — o banalitate...
    
    Prin ce taină ne trezim în anumite dimineţi cu toate erorile Paradisului în ochi? Din ce zăcăminte ale memoriei se adapă lacrimi lăuntrice de fericire şi ce lumini străvechi susţin extazul divin peste pustiul materiei?
    ...În astfel de dimineţi, înţeleg nonrezistenţa la Dumnezeu.
    
    Viitorul: dorinţa de a muri tradusă-n dimensiune de timp.
    
    Nobleţea de a nu păcătui niciodată împotriva morţii...
    
    Universul şi-a aprins glasurile-n tine şi tu treci pe bulevard...
    Cerul şi-a incendiat umbrele în sîngele tău şi tu surîzi cu semeni... Cînd îţi vei răsturna mînăstirile inimii pe ei?
    E atît neaşteptat şi-atîta indecenţă în infinitul sufletului — cum de-l îngăduie deşertul oaselor şi surmenajul cărnii?
    
    Vraja tristeţii seamănă undelor invizibile ale apelor moarte.
    Nevoia de-a-nsemna toate reflexiile amare, din teama stranie c-ai putea ajunge vreodată să nu mai fii trist...
    
    Neavînd extazul la-ndemînă, ca misticii, regiunile cele mai adînci ale firii le descoperi în recăderile grave ale oboselii... Ideile se reîntorc spre izvorul lor, se scufundă în confuzia originară şi spiritul pluteşte pe fundurile vieţii.
    Sfredelirea lumii în oboselile halucinante despoaie lucrurile de strălucire şi înşelăciune şi nimic nu ne împiedică de la accesul la zona de baştină a începutului, pură ca o auroră finală. Aşa dispare tot ce timpul a adăugat virtualităţii iniţiale. Existenţa ni se dezvăluie ca atare: la remorca neantului — şi nu nimicul este la marginea lumii, ci lumea la marginea nimicului.
    Oboseala ca instrument de cunoaştere.
    
    Cugetul scăldat în lumina nocturnă a disperării.
    
    Spiritul are prea puţine leacuri. Căci de el însuşi trebuie să ne vindecăm în primul rînd. De natură şi femeie te apropii, fugi şi revii din nou, cu toată teama de insuportabilul fericirii. Sînt peisaje şi îmbrăţişări care îţi lasă un gust de exil — ca tot ce amestecă absolutul cu timpul.
    
    Eşti incurabil pierdut amăgirii şi vieţii cînd, privind cerul în ochi de femeie, nu poţi uita originalul.
    A putea suferi cu nebunie, curaj, zîmbet şi deznădejde.
    Eroismul nu e decît rezistenţa la sfinţenie.
    Primejdia în suferinţă e de a fi blînd; de a îndura cu îngăduinţă. Te pomeneşti astfel lunecînd într-o icoană, din omul ce erai, plămădit dintr-o carne infinit muritoare.
    Să nu devii pentru nimeni exemplu de pefecţiune; distruge-n tine tot ce-i chip şi dîră de urmat.
    Oamenii să-nveţe de la tine să se înspăimînte de căile omului. Acesta-i rostul suferinţei tale.
    
    Mintea — smulsă din rădăcini — a rămas singură cu ea însăşi.
    
    Toate întrebările se reduc la atît: cum poţi să nu fii cel mai nefericit?
    
    Ce nu atinge boala e vulgar şi ce nu adie moartea e lipsit de taină.
    
    Cîntec surd în străfunduri: se roagă boala în oase.
    
    Viaţa nu merită să fie trăită decît pentru deliciile înflorite pe ruinele ei.
    
    Cînd găseşti o anumită nobleţe în tînguire, paradoxul e forma prin care inteligenţa înăbuşă plînsul.
    
    Ce zori îmi vor trezi cugetul îmbătat de ireparabil?
    
    
    Oare cînd voi înceta să mor?
    Sînt răni care cer intervenţia Paradisului.
    Cu toate păcatele şi cu nici unul, mintea s-a aşezat pe fundul iadului şi ochii privesc nemărmuriţi spre lume.
    Cînd iubeşti viaţa cu patimă şi scîrbă, doar diavolul se mai milostiveşte de tine şi-ţi oferă sălaşul fatal îndurerării tale aiurite.
    
    Acele sfîşieri ale cărnii şi demenţe ale gîndului, în care am cădea în plină sfinţenie dacă Dumnezeu ne-ar sări într-ajutor. Şovăirile lui ne mai ţin în rînd cu lumea.
    De ce nu m-ai făcut, Doamne, un prost etern sub bolţile tale nătîngi?
    
    Spiritul e carne lovită de streche transcendentă.
    
    Lupta nu se dă între om şi om, ci între om şi Dumnezeu. De aceea, nici problemele sociale şi nici istoria nu pot rezolva nimic.
    
    Gîndul la Dumnezeu nu serveşte decît spre a muri. — Nu de bunăvoie te-ndrepţi spre el, ci fiindcă n-ai încotro.
    Nimeni nu poate şti dacă e credincios sau nu.
    
    Privind pe atîţi şi pe atîţi care se îngroapă într-o idee, într-o menire, într-un viciu sau într-o virtute, te miri de ce infimă distanţă de lucruri dispun oamenii. Să fi văzut ei aşa de puţin? Să nu fi fost ei atinşi de cunoştinţa care nu îngăduie nici un act? A şti nu mai rabdă firea decît prin voinţa noastră de a fi încă în ea. Te frămînţi atunci printre obiecte şi idealuri, aderînd cu fărîme de pasiuni, acordînd din milă şi din amăreală o adiere de existenţă umbrelor în căutare de fiinţă.
    Universul nu e serios. El trebuie luat tragic în glumă.
    
    A face este antipodul lui a şti.
    
    Nehotărîrile între cer şi pămînt te sortesc unui destin de Ianus, ale cărui feţe ar deveni una în durere.
    Cu inima spînzurată între freamăt şi îndoială: un sceptic deschis extazului.
    
    În după-amiezele de duminică — mai mult decît în celelalte după-amieze ale timpului — raţiunea se dezvăluie ca o absenţă de cer, şi ideile — stele negre pe fondul de vid al veşniciei. — Plictiseala se naşte dintr-o împînzire ultimă a simţirii, dezlipită de fire.
    În cuprinderea cosmică a urîtului — căscat al universului —, pădurile par a se înclina ca să-ţi ridice cu triumf de frunze inima pierdută printre vreascuri.
    Din foşnirea vremii se-nfiripă muzica plictiselii — din accentele surde ale stingerii timpului.
    
    Inima mea — prin care a trecut cerul — e punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu.
    Nimic nu mă poate face să uit viaţa, deşi totul mă înstrăinează de ea. La o egală distanţă de sfinţenie şi de viaţă.
    Eu n-am tăria ca să-ndur splendorile lumii; în mijlocul lor mi-am pierdut suflarea şi nu mi-a rămas glas decît pentru disperarea frumuseţii.
    
    Oamenii fug atît de moarte, cît şi de gîndul ei. De acesta m-am legat pe vecie. Încolo, am fugit în rînd cu ceilalţi — dacă nu chiar mai repede ca ei.
    
    Plictiseala bîntuie un suflet erotic ce nu găseşte absolutul în dragoste.
    
    Pentru a acoperi cu fast drama vieţuirii, aruncă prin spirit un foc de artificii; întreţine-l din zori în noapte; creează în preajma ta strălucirea efemeră şi eternă a inteligenţei înnebunite în propriul ei joc; fă din viaţă o scînteiere pe un cimitir. Căci nu-i sufletul omului un mormînt în flăcări?
    Dă un curs genial senzaţiilor; impune trupului vecinătatea aştrilor; carnea, ridic-o prin graţie sau crimă pînă la cer; — simbolul tău să fie: un trandafir pe-o bardă.
    Învaţă voluptatea de-a acorda ideilor spaţiul unei clipe, de-a iubi fiinţa fără a-i îngădui un rost, de-a fi tu însuţi fără tine.
    
    Din aşteptările visătoare în mijlocul naturii, privind cum aripile unui vultur ating broderia destrămată a norilor.
    ...Şi închipuindu-ţi c-ai zburat — cu inversă altitudine — spre adîncurile vieţii, c-ai mîngîiat cu aripi de nemîngîieri un cer de drojdie, neîndestulător setei tale de străfunduri.
    
    Cîţi pot să spună: „eu sînt un om pentru care Diavolul există?“ — Cum n-am simţi o atracţie de soartă faţă de cei porniţi spre o asemenea mărturisire?
    O icoană completă a lumii ar putea-o da gîndurile crescute în insomniile unui asasin, îndulcite de-un parfum emanat din rătăciri de îngeri.
    
    Orice-ai face, după ce ţi-ai pierdut sprijinul în tine, nu mai poţi găsi altul decît în Dumnezeu. Şi dacă fără El se mai poate încă respira, fără ideea lui te-ai pierde în părăsirile minţii.
    Ceea ce-i fascinant în disperare este că ne aruncă dintr-o dată în faţa Absolutului; un salt organic, irezistibil, la picioarele Ultimului. După aceea, începi să gîndeşti şi să limpezeşti sau să întuneci prin reflexie situaţia creată de furia metafizică a deznădejdii.
    Despărţit de semeni prin soarta insulară a inimii, te agăţi de Dumnezeu ca mările nebuniei să nu-şi înalţe valurile mai sus de singurătatea ta.
    
    În poezie, necrezînd în nimic, adaugi un plus de farmec inspiraţiei, căci nihilismul e un supliment de muzică; — pe cînd în proză trebuie să aderi la ceva, ca să nu rămîi gol în faţa vidului cuvintelor. A fi gînditor nu-i un noroc cînd cugetul nu mai e întors spre adevărurile „înălţătoare“, produse ale orbirii.
    
    Singurul rost al pămîntului e să înghită lacrimile muritorilor.
    
    Muzica ne arată cam ce ar fi timpul în cer.
    
    Există un fel de cîntec în fiece boală.
    
    Punţi nu se mai pot întinde între omul urmărit de moarte şi semenii lui. Şi orice ar face el — încercările de apropiere adîncesc doar o prăpastie şi accentuează o fatalitate.
    Cu de-aproapele trebuie să fii indiferent sau vesel. Dar, nemaicunoscînd decît exaltarea şi tristeţea, rostul tău e iremediabil paralel soartei omului. Ajungi încetul cu încetul să nu te mai întîlneşti cu nimeni niciodată.
    
    În tristeţe — moartea şi nebunia luîndu-se la întrecere —, nădejdile vitregite se întorc în gînduri ucigaşe. Şi devii un ostatic al nefiinţei, din dobitoc uman ce-ai fost.
    De ce nu s-or întinde peste mine umbrele veşnicei prostii şi răcorile neştiinţei? Căldurile unui bărăgan de deznădejdi...
    Într-un creier defunct, timpurile plecate-n cruciadă de distrugere nu vor putea ucide amintirea unui Dumnezeu plămădit din suspine şi singurătăţi.
    
    În lumea-n care nu mai am pe nimeni, mai dispun doar de Dumnezeu.
    
    Tăcerea ce urmează marilor intensităţi: inspiraţiei, sexualităţii, disperării. Parc-a fugit natura, şi omul a rămas fără zări într-o veghe vecină nimicirii. — Firea este o funcţie a căldurilor sufletului. Existenţa se creează în momentul subiectiv prin excelenţă. Căci nimic nu este în afară de năvălirile inimii.
    
    Omul suferă de o neputinţă de vacanţă a neliniştii. El n-a reuşit să lărgească orizontul raţiunii decît prin groază.
    
    ...Setea de un paradis al indulgenţei, clădit pe un zîmbet de destrăbălări cereşti...
    
    Nevroza e o stare de hamletism automat. Ea acordă celui atins atribute de geniu, fără suportul talentului.
    Nehotărîrea între pămînt şi cer te transformă într-un sfînt negativ.
    
    Pe piscuri de Alpi şi de Pirinei, cu norii sub mine, rezemat pe zăpezi şi pe cer, am înţeles: 
    — că senzaţiile trebuie să fie mai pure decît aerul rarefiat al înălţimilor, — că-n ele nu trebuie să intre nici omul, nici pămîntul şi nici un obiect al lumii, — adieri extatice să fie clipele, vîrtej de altitudine privirea;
    — ca murmurul melancolic al vîntului ce atinge azurul şi zăpada, gîndurile să mîngîie poleiala lucrurilor ce nu sînt. În cugetul tău să se răsfrîngă toate crestele de munţi pe care n-ai fost om şi toate ţărmurile de mări pe care ai fost trist. Plictiseala devine muzică pe marginea mării şi extaz pe vîrf de munte;
    — „sentimente“ nu mai sînt. Căci spre cine s-ar îndrepta? De cîte ori nu mai eşti om, de atîtea ori nu mai „simţi“ decît tăriile nefiinţei;
    — nu se mai poate trăi decît în rătăcire. Răstoarnă-ţi paşii şi calcă pe stele. Repetă zilnic lecţia acelei nopţi, în care aştrii ţi s-au dezvăluit ridicol de singuri.
    
    După fiece călătorie, progresul în nimic te leagă incurabil de lume. Descoperind noi frumuseţi, pierzi prin atracţia lor rădăcinile ce ţi-au crescut cînd nu le-ai bănuit. O dată în interiorul vrăjii lor, în mireasma de nelume ce emană din ele, te înalţi spre un gol pur, mărit de ruina iluziilor.
    Din ce cred în mai puţine lucruri, din ce am murit mai mult în umbra frumuseţii, din aceea, neavînd nimic ce să mă prindă încă în viaţă, nu mai am nimic ce să mă întoarcă împotriva ei. N-am început să o iubesc decît pe măsura risipirii speranţelor. Cînd nu voi mai avea nimic de pierdut, voi fi una cu ea.
    Donjuanismul e fructul unei sfinţenii rău întrebuinţate. — În toate declaraţiile de dragoste, simţeam că numai Absolutul importă — şi de aceea puteam face cîte voiam şi oricui.
    
    Fîşiile de zăpadă pe fondul cenuşiu al munţilor în dimineţi de vară: dărîmături ale unui cer imemorial.
    
    Ideile sînt melodii moarte.
    
    Neputînd dezvălui oamenilor pricinile inimii noastre, fără Dumnezeu ar trebui să ruginim pumnale prin ascunzişurile ei. — Inima se apleacă cu mişcări naturale spre floarea sinuciderii din mijlocul grădinii de rătăciri care e viaţa.
    
    Soarta omului e o absenţă continuă de „acum“ şi o frecvenţă stăruitore de „altădată“ — acest cuvînt al fatalităţii. Din sonoritatea lui prelungă se desprinde un netămăduit fior de pieire.
    
    Nimic nu tulbură mai mult naivităţile sîngelui ca intervenţia eternităţii. Ce pacoste va fi turnînd ea peste prospeţimea dorinţelor, de le răvăşeşte şi le stîrpeşte fără urmă? Veşnicia nu se compune din sufluri de viaţă. Prestigiul ei funebru înăbuşă avînturile şi reduce realitatea la starea de absenţă.
    Peste valurile de neant ce cuprind în voie firea, numai dorinţele adie o briză de existenţă.
    
    În toate religiile, partea privitoare la durere este singura rodnică pentru o reflexie dezinteresată. Restul e pură legislaţie sau metafizică de ocazie.
    În plictiseală, timpul înlocuieşte sîngele. Fără ea n-am şti cum curg clipele şi nici că ele sînt. — Cînd se sloboade, nimic n-o mai poate opri. Căci ţi-e urît atunci cu tot timpul.
    
    Rostul gînditorului e să născocească idei poetice, să suplinească lumea prin imagini absolute, fugind de general şi călcînd pe legi. Din esenţa firii ni se revelă în ruşinea de identitate şi-n oroarea de principii. — Gîndirea încolţeşte pe ruina raţiunii.
    
    Iubesc privirile care nu servesc viaţa şi piscurile pe care aud timpul. (Sufletul nu-i contemporan lumii.)
    
    Sînt ţări în care n-aş fi putut rata nici măcar o clipă, ca Spania de pildă. Şi sînt locuri măreţe şi sumbre, în care piatra sfidează speranţele, pe ale căror ziduri leneveşte veşnicia, aducîndu-şi aminte de timp, locuri privilegiate de siestă a Divinităţii, care te silesc să fii tu însuţi în mod absolut: în Franţa — Mont-Saint-Michel, Aigues-Mortes, Les Baux şi Rocamadour. — În Italia, toată Italia.
    
    Plictiseala absolută se confundă cu obiectivarea în carne a ideii de timp.
    
    Un gînd trebuie să fie straniu ca ruina unui zîmbet.
    
    Spaţiul în care se învîrte cugetul îmi pare îndepărtat şi fără de temei ca un Uruguay ceresc.
    
    Defectul tuturor oamenilor care cred în ceva consistă în a deprecia moartea. Absolutul acesteia nu se descoperă decît celor ce au un simţ ascuţit pentru accidentul individuaţiei, pentru eroarea multiplă a fiinţării. Individul e un eşec existent, o greşeală ce înfruntă rigoarea oricărui principiu. Nu raţiunea te pune-n faţa morţii, ci condiţia unică de individ. Cine are convingeri maschează chiar această dramă a unicităţii. Spre moarte, întoarce-te purificat şi gol — neatins de îndulcirile minţii, de atenuările ideilor. Ea trebuie privită în faţă, cu virginitatea lăuntrică a momentelor în care nu crezi în nimic, mai mult chiar: ca martir al nimicului.
    
    Dragostea de viaţă, plină de freamăt şi durere, nu ispiteşte decît pe cei înecaţi în silă. Sînt dimineţi ce înfloresc subit în deşertul oboselilor şi care ne ţintuiesc înmărmuriţi în braţele fiinţei.
    În sila de toate, în sila vastă, emanînd din tînjala sîngelui şi a ideilor, năpădesc revelaţii fugitive de fericire ce se întind echivoc pe suspinele noastre, ca zdrenţe de azur. Şi atunci cauţi o cumpănă între sila de a fi şi de a nu fi.
    
    O ceată de îngeri sau de draci mi-a aşezat pe frunte cununa plictiselilor. Dar, împătimit în lume, ele nu-mi pot umbri tăria speranţelor deşarte.
    Cerul, nu pămîntul, m-a făcut „pesimist“. Neputinţa de a fi, consecutivă gîndului la Dumnezeu...
    
    În mistică există suferinţă, infinită suferinţă. Dar nu tragedie. Extazul e antipodul ireparabilului. Tragedia nu e posibilă decît în viaţa ca atare, această lipsă de ieşire plină de măreţie, de nefolosinţă şi de prăbuşire. — Shakespeare e mare fiindcă în el nu triumfă nici o idee: numai viaţa şi moartea. Cine „crede“ în ceva n-are simţ pentru tragic. 
    
    De la o vreme nu mai gîndeşti asupra urîtului, ci-l laşi să gîndească asupra lui însuţi. În vagul sufletului, plictiseala tinde spre substanţă. Şi ea ajunge: substanţă de vid.
    Acel ce-n preajma Absolutului nu poate scăpa de ademenirile vieţii — nici o sinucidere nu poate pune capăt dezbinării lui lăuntrice. Nimic nu-l ajută să dezlege drama crudă a cugetului. Irezolvabilul gîndirii se epuizează în acest conflict. Farmecul firii trage greu în cumpănă şi nu e chip a-l anula, deşi ideile plutesc pe luciul nefiinţei. A trăi senzual în nimic...
    Cînd ai iubit prea pătimaş viaţa, ce-ai căutat printre gînduri? Spiritul e o eroare imensă de cîte ori slăbiciunile acordă vieţii prestigii de axiomă.
    
    Sînt o Sahară roasă de voluptăţi, un sarcofag de trandafiri.
    
    Străzile pustii în marile oraşe: parcă în fiece casă se spînzură cineva.
    ...Şi apoi, inima mea — spînzurătoare pe măsura cine ştie cărui diavol.
    
    Sfinţenia e cel mai înalt grad de activitate la care putem ajunge fără mijloacele vitalităţii.
    
    Nihilismul: forma de limită a bunăvoinţei.
    
    Plictiseala e rînd pe rînd vulgară şi sublimă, după cum ne pare că universul miroase a ceapă sau că emană din inutilitatea unei raze.
    
    Nu mă simt „acasă“ decît pe ţărmurile mării. Căci nu-mi pot construi o patrie decît din spuma valurilor.
    În fluxul şi refluxul gîndurilor, ştiu eu prea bine că nu mai am pe nimeni: fără ţară, fără continent şi fără lume. Rămas cu suspinele lucide ale iubirilor fugare în nopţi care împreună fericirea cu nebunia.
    
    Singura scuză pentru pasiunea zădărniciilor: a trăi religios inutilitatea lumii.
    Martor mi-este Dumnezeu c-am amestecat cerul în toate senzaţiile, c-am înălţat o boltă de regret peste fiece sărut şi-un azur de alte doruri peste acel leşin.
    
    Nimic nu serveşte mai puţin natura ca dragostea. Cînd femeia îşi închide ochii, privirile tale lunecă pe pleoapele ei căutînd alte firmamente.
    
    În disperările subite şi neîntemeiate, sufletul e o mare în care s-a înecat Dumnezeu.
    
    Singurul conţinut pozitiv al vieţii este unul negativ: frica de a muri. Înţelepciunea — moarte a reflexelor — o învinge. — Cum putem însă să nu ne mai temem de moarte fără să cădem în înţelepciune? Nedezlipind în nici un fel faptul de a trăi de cel de a muri, întîlnind viaţa şi moartea în voluptatea contradicţiei. Fără deliciile acesteia, o minte lucidă nu mai poate îngădui opoziţiile firii şi nici suferi irezolvabilele existenţei.
    
    În ultima treaptă a incurabilului, te hotărăşti pentru Dumnezeu. A crede înseamnă a muri cu aparenţele vieţii. Religia îndulceşte absolutul morţii pentru a putea atribui lui Dumnezeu virtuţi rezultate din acea micşorare. El e mare în măsura în care moartea nu e totul. Şi pînă acum nimeni n-a avut semeţia să susţină — în afară de greşelile entuziasmului — că ea n-ar fi totul...
    
    Cu cît îmi pierd mai mult credinţele în lume, cu atît sînt mai mult în Dumnezeu, fără să cred în el. — Să fie o boală tainică sau o cinste a minţii şi a inimii care te face să fii în acelaşi timp sceptic şi mistic?
    
    Nefericirea n-are loc în universul cuvintelor.
    
    Veşnicia nu-i decît povara absenţei de timp. De aceea, n-o simţim nicăieri mai intens ca-n oboseală — senzaţie fizică a eternităţii.
    Tot ce nu e timp, tot ce e mai mult ca timpul se naşte dintr-o sleire adîncă, din toropeala vastă şi meditativă a organelor, din pierderea ritmului fiinţei. Veşnicia se întinde pe tăcerile vitalităţii.
    
    Prin ceea ce sînt mai mult eu însumi, mi-am rupt zăgazurile. Putea-va spiritul să le refacă anulîndu-se în certitudinea orbirilor? Cu ce minuni şi cu ce farmece am putea da cunoaşterea înapoi? Cînd vor bate veghile în retragere? Fiinţa nu poate fi salvată fără laşităţile minţii.
    Pînă cînd rostul inimii va fi să cînte agoniile raţiunii? Şi cum să pui capăt cugetului hărţuit între îndoială şi delir?
    
    Lirismul este maximum de eroare prin care ne putem apăra de urmările lucidităţii şi ale cunoaşterii.
    
    A nu face deosebire între drama cărnii şi a gîndului... A fi introdus sîngele în logică...
    Scîrba de lume: irupţia urii în urît. În vagul plictiselii se introduce astfel calitatea religioasă a negaţiei.
    Viaţa-mi pare o mînăstire unde te-ai refugia ca să uiţi pe Dumnezeu şi ale cărei cruci ar străpunge nimicul cerului. 
    
    După ce sufletul a filtrat pe Dumnezeu, drojdia ce rămîne devine — ca pedeapsă — substanţa sufletului.
    
    Totul este nefolositor şi fără rost — afară poate de melodia ascunsă a chinului. Fruntariile omului sînt cele ale suferinţei. Doar după ce-ai îndurat mult ai dreptul să consideri lumea un pretext estetic, un spectacol înţelegerii tale nobile şi bolnave. Atunci suferi, fiind în afara suferinţei. Nimeni nu va şti din ce belşug de dureri devii estet în mod religios.
    
    Gîndurile izvorăsc din pustnicirea instinctelor, iar spiritul văduveşte puterile vieţii. Astfel, omul devine tare — dar fără mijloacele vitalităţii. Fenomenul uman e cea mai mare criză a biologiei.
    
    
    Neputînd lua asupră-mi suferinţele altora, le-am luat îndoielile. În întîiul fel sfîrşeşti pe cruce şi termini; în al doilea, Golgota se urcă pînă la cer.
    Suferinţele sînt infinite; îndoielile, interminabile.
    
    Cînd nu te mai poţi ruga, în loc de Dumnezeu zici Absolut. Primatul abstractului este o lipsă de rugăciune. Absolutul e un Dumnezeu în afara inimii.
    Înaintăm în procesul de sleire a persoanei divine pe măsură ce introducem cultul inutilităţii pe întinderea cugetului. La ce să ne mai servească Absolutul? Din eternitate, totul este inutil. Avîntul mistic trebuie purificat de nobleţea gestului estetic. De rădăcinile ultime ale firii, să luăm contact cu maximum de stil. Înseşi Judecăţii din Urmă să-i împrumutăm prestigiul artei şi să ne topim în temeiul final al lumii cu absenţă patetică. Într-o simţire înaltă, Absolutul e o frîntură gratuită a Nimicului, întocmai ca un torso.
    
    De ce oamenii nu s-or fi închinat norilor?
    Fiindcă aceştia plutesc mai uşor pe creier decît pe cer?
    
    Gîndurile născute în groază au taina şi împietrirea ochilor din icoanele bizantine.
    
    Toate căile merg de la mine spre Dumnezeu, nici una de la El spre mine. De aceea, inima este un absolut — şi Absolutul, un nimic.
    
    Despatrierea lăuntrică este climatul absolut pentru gîndurile fără rădăcini. Nu atingi inutilitatea măreaţă a duhului atîta vreme cît ai un loc în lume. Gîndeşti — întotdeauna — din lipsa unei patrii. Neavînd graniţe, spiritul n-are unde să te-nchidă. De aceea, gînditorul este un emigrant în viaţă. Şi cînd nu te-ai ştiut opri la timp, rătăcirea devine singurul făgaş al nemîngîierilor tale.
    Melancolia introduce atîta muzică în năruirea minţii!
    
    Alipiţi de imediat, oamenii respiră prin vulgaritate. Ce poţi vorbi cu ei, decît despre oameni? Şi încă despre întîmplări, obiecte şi griji. Niciodată idei. Şi doar numai conceptul nu e vulgar. Nobleţea abstracţiei le e necunoscută, căci, zgîrciţi cu puterile lor, ei nu-s capabili de-a cheltui energii pentru a hrăni ceea ce nu e: ideea. Vulgaritatea: lipsa de abstracţie. 
    
    Lepădarea patetică de lucruri fixează cei doi poli ai simţirii: o iubire fără iubire şi o ură fără ură. Iar universul se tranformă într-un Nimic activ, în care totul este pur şi fără de folos ca întunericul într-un ochi de înger. 
    
    Boala-i o dezastruoasă desfătare, ce nu poate fi asemuită decît vinului şi femeii. Trei mijloace prin care eul este totdeauna mai mult şi mai puţin, ferestre spre Absolut şi care se-nchid în întunecările vaste ale minţii. Căci nebunia-i o piedică ce şi-o pune cunoaşterea ei înseşi — un insuportabil al spiritului.
    
    Cu cît omul are margini mai nesigure, cu atît se apropie mai uşor de lipsa de fund a lui Dumnezeu. L-am fi întîlnit noi oare de ar fi fost el natură, persoană sau altceva? Putem spune despre el doar atît: că nu se mai gată în adîncime. Astfel — spre imensitatea divină, omul n-are altă punte decît indefinitul său. Lipsa de fund e punctul de contact între abisul divin şi abisul uman.
    Tendinţa noastră de-a ne pierde marginile, aplecarea spre infinit şi spre distrugere sînt un fior ce ne instalează în spaţiul în care se desfăşoară suflul divin. De-am rămîne reduşi la limitele condiţiei individuale, prin ce am putea luneca înspre Dumnezeu? Vagul şi nesiguranţa noastră reprezintă surse metafizice mai importante decît încrederea într-o menire şi abandonarea orgolioasă într-un rost. Slăbiciunile omului sînt posibilităţi religioase; cu condiţia să fie adînci. Căci atunci răzbat pînă în Dumnezeu. 
    Valurile de nimic ce agită fiinţa umană se prelungesc în unduiri pînă în absenţa infinită a Divinităţii. — Omul n-are alt temei decît lipsa de fund a lui Dumnezeu.
    
    Sînt şi eu un martir: aş vrea să mor pentru îndoieli. — Scepticismul — fără o latură religioasă — e o degradare a spiritului. Nu îndoielile inteligenţei, ci ale răstignirii. Să baţi piroane în miezul duhului. Să-ţi pleci cugetul cu suferinţă spre zările lumii; să sîngerezi în zîmbet. Cînd voi aprinde focuri în idei? — Este atîta jăratic în oscilaţiile minţii! Nu e uşor lucru a te îndoi privind spre Dumnezeu!
    
    În genunchi, străpunge-voi oare pămîntul? Voi duce nerugăciunea pînă la capăt? Voi umili pe Dumnezeu, cu supranaturalul meu dezmăţ?
    Cu cît urc spre cer, cu atît scobor mai tare spre pămînt.
    Spiritul, dezlipit de toate, se-ndreaptă cu aceeaşi tărie în direcţii opuse. Nu poţi adera la ceva fără să faci o rezervă egală. Orice pasiune trezeşte simultan antipodul ei. Contrariile sînt substanţa respiraţiei omului. Am de partea mea toate direcţiile lumii, de cînd nu mă mai am. 
    Paradoxul exprimă incapacitatea de a fi firesc în lume.
    Universul e o pauză a spiritului.
    
    Rostul inimii e să devină imn.
    
    În ultimă analiză, scepticismul nu izvorăşte decît din imposibilitatea de a te împlini în extaz, de-a-l atinge, de-a-l trăi. De îndoieli ne vindecă numai orbirea lui luminoasă, sfîşietor de revelatoare. O moarte de fioruri balsamice. — Cînd sîngele-ţi zvîcneşte pînă la cer, cum să te mai îndoieşti? Dar ce rar zvîcneşte el aşa!
    Scepticism: nemîngîierea de a nu fi în cer.
    
    A introduce sălciile plîngătoare în categorii...
    
    Numai în măsura în care suferi ai dreptul să-l ataci pe Isus, precum în mod cinstit nu poţi fi împotriva religiei dacă nu eşti religios. Din afară, nici o critică nu dovedeşte nimic şi nu angajează pe nimeni. Cînd ataci înlăuntrul unei poziţii, înlăuntrul poziţiei tale, nu tragi în adversar, ci în tine însuţi. O critică efectivă e o autotortură. Restul e joc. 
    
    Zîmbete dureroase care sting soarele...
    
    Istoria s-ar isprăvi în clipa în care omul s-ar înţepeni într-un adevăr. Dar omul trăieşte cu adevărat numai întru cît se plictiseşte de orice adevăr. Izvorul devenirii este posibilitatea de greşeală a lumii.
    O epocă se reazemă pe un adevăr şi crede în el fiindcă nu-l cumpăneşte. Cum l-ai pus la cîntar şi-i măsori greutatea, se transformă într-un adevăr oarecare — în eroare. Cînd judeci, orice — din siguranţă de nestrămutat ajunge un principiu ce se clatină fără rost.
    Nu poţi fi lucid într-un adevăr, fără să-l compromiţi. Un individ sau o epocă trebuie să respire inconştient în necondiţionatul unui principiu, pentru a-l recunoaşte ca atare. A şti răstoarnă orice urmă de certitudine. Conştiinţa — fenomen de limită a raţiunii — este o sursă de îndoieli, ce nu pot fi înfrînte decît în amurgul cugetului treaz. Luciditatea este un dezastru pentru adevăr, dar nu pentru cunoaştere, pe ale cărei baze se înalţă o arhitectură complicată de erori, numită spirit din nevoie de simplificare. 
    Duhul meu nu-şi mai află îndestulare decît în metafizică şi-n Acatist.
    
    În fiecare clipă suspină Dumnezeu; căci timpul e rugăciunea Lui. 
    
    Cînd sănătatea şi norocul se lasă asupra noastră, peste gînduri se aşază o spuză şi mintea se retrage.
    Nefericirea e cel mai puternic stimulent al spiritului.
    
    Dacă inima ar fi redusă la esenţa ei ideală, adică la Răstignire, ar răsări cruci pe meleagurile ei, de care s-ar spînzura nădejdile — cu tot farmecul zadarnic al nebuniei lor.
    
    Luciditatea: o toamnă a instinctelor.
    
    Nu mi-e frică de suferinţe, cît de resemnarea ce le-ar urma. De-aş putea suferi veşnic, fără împăcare şi fără milogeală!
    Boala te aşază la limitele materiei; prin ea, trupul devine o cale spre Absolut. Căci înfrîngerile corpului fac din durere un rai în dezastru.
    Boala serveşte duhul fără nici un înconjur. Sau poate şi mai mult: duhul este boală pe plan abstract, precum omul: materie atinsă.
    
    Prin singurătate, tot ce iese de sub controlul simţurilor — în primul rînd invizibilul — capătă un caracter de imediat. A fi fără oameni şi fără lume; a te afla, adică, nemijlocit în esenţă. Aşa ţi se deschide într-un fior rar viziunea substanţială a nopţii, a luminii, a gîndului. Desprinzi atunci din toate restul absolut, ceea ce rămîne dintr-un lucru cînd el nu mai există pentru simţuri. Înţelegi taina ultimă a nopţii, dar simţurile nu mai simt noaptea. Sau te îmbeţi de muzică şi nici un sunet nu mai mîngîie urechea. Singurătatea necruţătoare a duhului descoperă neantul imaculat din temelia aparenţelor, puritatea divină sau demonică de la baza tuturor alcătuirilor. Şi atunci, înţelegi că rostul din urmă al duhului e îmbolnăvirea de infinit. 
    
    Cînd mă voi scufunda fără apel în Diavol şi în Dumnezeu?
    
    În paradis, azurul îndeplinea funcţia pămîntului pentru noi. Cei doi oameni călcau, adică, pe un deşert albastru. De aceea nu puteau cunoaşte ei acolo — pe cînd aici, pe pămînt, pe culoarea dureroasă a pămîntului, n-ai altceva de făcut.
    Smulgeţi o floare sau o buruiană şi observaţi din ce a crescut: din ispăşire solidificată.
    
    Întîia lacrimă a lui Adam a urnit istoria. Picurul acela sărat, transparent şi infinit concret este primul moment istoric, iar vidul lăsat în inima sinistrului nostru strămoş, întîiul ideal.
    Încetul cu încetul, oamenii, pierzîndu-şi darul plînsului, au înlocuit prin idei lacrimile. Cultura însăşi nu e decît imposibilitatea de a plînge.
    
    Există o oboseală substanţială, în care se adună toate oboselile zilnice şi care ne depun fără ocol în mijlocul Absolutului. Umbli printre oameni, împarţi zîmbete sau cauţi din obişnuinţă adevăruri, şi în sinea ta te rezemi pe temeiurile firii. N-ai încotro: eşti împins spre ele. Zaci — cu voie sau fără de voie — în straturile ultime ale existenţei. — Viaţa îţi pare atunci — atunci dramatic al fiecărei clipe — un vis pe care-l depeni din priveliştea Absolutului, o nălucire a înstrăinării tale de toate. Cum luneci aşa, pe panta rosturilor nemărginite, şi prin vagi instincte trebuie să te mai ţii de lume, contradicţia soartei tale e mai dureroasă ca năpădirea primăverii într-un cimitir de ţară. 
    Omul e un naufragiat al Absolutului. Nu se poate înălţa în acesta. Doar să se înece. Şi nimic nu-l îneacă mai adînc în el decît marile oboseli, acele oboseli care deschid spaţiul într-un căscat al infinitului şi-al plictiselii. 
    Noi n-avem dreptul, ca fiinţe, să privim dincolo de mărginirea noastră. Am devenit oameni şi-am ieşit din raiul fiinţei. Eram Absolut. Acum ştim că sîntem în el. Şi astfel, nu mai sîntem nici el şi nici noi. Cunoaşterea a ridicat un zid de neîntrecut între om şi fericire. — Suferinţa nu e decît conştiinţa Absolutului.
    
    Ideile trebuie să fie vaste şi ondulate ca melodia nopţilor albe.
    
    Ceea ce este mai vag, adică Dumnezeu. Doar ideea de El e mai vagă decît el însuşi.
    ...Şi acest Vag de totdeauna e chinul cel mai sfîşietor al omului. Moartea nu introduce precizie în el, ci numai în individ. Căci murind, nu cunoaştem mai de-aproape pe Dumnezeu, deoarece ne stingem cu toate lipsurile făpturii noastre şi aflăm astfel ce nu sîntem sau ceea ce am fi putut să fim. Şi cu aceasta, moartea ne-a descărcat pentru ultima oară de sarcina cunoaşterii. 
    
    Acea teamă de plictiseală ce nu poate fi asemuită cu nimic... Un rău ciudat încălzeşte sîngele şi prevesteşte golul surd ce te macină apoi, în ceasuri fără nume. Se apropie Urîtul, fiere a timpului turnată în vine. Şi teama ce te învăluie cere fuga. Aşa începi să nu mai ai pace în nici un loc. 
    Neajunsurile acestei lumi trebuie trăite pînă la teologie şi diabolism. În nici un fel să nu rămînem la stadiul sentimentelor. Totul trebuie raportat la Dumnezeu şi la diavol în acelaşi timp.
    
    Bach şi Wagner, aparent fundamental deosebiţi, sînt muzicienii care se aseamănă în fond mai mult. Nu ca arhitectură muzicală, ci ca substrat de sensibilitate. Există doi creatori în istoria muzicii care să fi exprimat mai amplu şi mai cuprinzător starea indefinibilă a langoarei? Că la întîiul ea-i divină şi la al doilea erotică, sau că unul îţi condensează tînjirea sufletului într-o construcţie sonoră de o absolută rigoare, iar altul îşi tărăgăneşte sufletul într-o muzică formal tărăgănată — aceasta nu dovedeşte nimic împotriva unei comunităţi adînci de sensibilitate. Cu Bach, nu mai eşti în lume din cauza lui Dumnezeu, cu Wagner, din a iubirii. Important este că amîndoi sînt decadenţi, că amîndoi destramă viaţa într-un fel de elan negativ, amîndoi ne îmbie să murim în afară de noi. Şi amîndoi nu pot fi înţeleşi decît în oboseală, în neanturi vitale, în deliciile pieirii. Nici unul, nici altul nu pot servi ca antidot ispitei de a nu fi. 
    
    În orice fel sexualitatea este misterioasă, dar în special cînd nu mai aparţii lumii. Atunci, revii la revelaţiile ei cu o nespusă mirare şi eşti silit să te întrebi dacă într-adevăr nu mai aparţii lumii, de dată ce un exerciţiu atît de străvechi te subjugă şi te cucereşte.
    Se prea poate însă ca rostul gîndirii pornite pe cărări proprii să nu fie altul decît încordarea în contradicţii şi adîncirea în irezolvabile. Nicăieri mai mult ca-n lepădarea de lume nu le putem atinge mai uşor. Infinit reversibilul extaz, străpungînd înălţimile detaşării, creează o dezorientare care este sursă de probleme, de nelinişti şi de întrebări. Într-un spirit urgisit de excesul de gînduri, dezmierdările şi horcăiala consecutivă împreună planuri divergente şi lumi ireconciliabile. Se împacă în rosturi orizontale cele două feţe ale universului, duşmănia duhului şi a cărnii. Se împacă pentru un moment. — După aceea, încep din nou, cu o tărie mai crîncenă şi mai nemiloasă. Important este că te poţi încă mira. Şi nici un prilej de acesta nu trebuie scăpat. Ceilalţi oameni se supun mirărilor cărnii; ei nu cunosc pe acele izvorîte la intersecţia duhului cu carnea şi nici tulburarea, plină de voluptate şi de chin, a complicităţii lor.
    
    Neurastenia: moment slav al sufletului.
    
    De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica. 
    
    Tot ce nu-i natură e boală. Devenirea istorică exprimă trepte ale îmbolnăvirii naturii. Aceste trepte nu sînt lipsuri, ci crize de înălţimi. Căci „sănătatea“ poate reprezenta un concept pozitiv numai pînă la apariţia spiritului.
    Lumea s-a urnit din liniştea iniţială prin exasperarea identităţii. Nu putem şti ce a „atins“ echilibrul originar, dar este clar că o plictiseală a identităţii de sine însuşi, o îmbolnăvire a infinitului static a pus lumea în mişcare. — Boala e un agent al devenirii. Iată rostul ei metafizic.
    ...Şi de aceea, în orice plictiseală răzbat reflexe ale urîtului iniţial, ca şi cum în peisajul saturnian al sufletului s-ar întinde oaze de pustiu din vremea cînd lucrurile, încremenite în ele însele, aşteptau să fie.
    
    Este atîta raţiune şi mediocritate în instituţia căsătoriei, că ea pare a fi fost născocită de forţele ostile nebuniei. 
    N-aş vrea să-mi pierd mintea. Dar este atîta vulgaritate în a o păstra! Să veghezi inutil neînţelesul lumii şi al lui Dumnezeu şi să extragi ştiinţă din chin! Sînt beat de ură şi de mine.
    
    Mîhnirea e un dar, ca beţia, credinţa, existenţa şi ca tot ce e mare, dureros şi irezistibil. Darul mîhnirii...
    

A FI LIRIC
    De ce nu putem rămîne închişi în noi înşine? De ce umblăm după expresie şi după formă, încercînd să ne golim de conţinuturi şi să sistematizăm un proces haotic şi rebel? N-ar fi mai fecundă o abandonare în fluiditatea noastră interioară, fără gîndul unei obiectivări, sorbind doar cu o voluptate intimă toate fierberile şi agitaţiile lăuntrice?        În acest caz am trăi cu o intensitate infinit bogată întreagă acea creştere interioară pe care experienţele spirituale o dilată pînă la plenitudine. Trăiri multiple şi diferenţiate se contopesc şi se dezvoltă într-o efervescenţă din cele mai fecunde. O senzaţie de actualitate, de prezenţă complexă a conţinuturilor sufleteşti se naşte ca un rezultat al acestei creşteri, asemănătoare unei înălţări de valuri sau unui paroxism muzical. A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate, încît simţi cum mori din cauza vieţii. Este atît de rar acest sentiment şi atît de ciudat, încît ar trebui să-l trăim cu strigăte. Simt cum ar trebui să mor din cauza vieţii şi mă întreb dacă are vreun sens căutarea unei explicaţii. Cînd tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpită în tine într-un moment de nemărginită încordare, cînd o prezenţă totală actualizează experienţe închise şi cînd un ritm îşi pierde echilibrul şi uniformitatea, atunci din culmile vieţii eşti prins în moarte fără a avea acea groază în faţa ei care însoţeşte obsesia chinuitoare a morţii. Este un sentiment analog cu acela pe care-l au amanţii cînd, în culmea fericirii, le apare trecător, dar intens, imaginea morţii, sau cu momentele de nesiguranţă cînd într-o iubire născîndă apare presentimentul unui sfîrşit sau al unei părăsiri.
    Sînt prea puţini aceia care pot suporta astfel de experienţe pînă la sfîrşit. Există totdeauna o primejdie serioasă în menţinerea unor conţinuturi care se cer obiectivate, în închiderea unei energii cu tendinţă de explozie, deoarece poţi atinge un moment cînd nu mai poţi stăpîni o energie debordantă. Şi atunci prăbuşirea rezultă dintr-un preaplin. Sînt trăiri şi obsesii cu care nu se poate vieţui. Nu este atunci o salvare în a le mărturisi? Experienţa teribilă şi obsesia îngrozitoare a morţii, atunci cînd sînt păstrate în conştiinţă, devin ruinătoare. Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar în acelaşi timp a murit ceva din propria fiinţă, deoarece conţinuturile obiectivate îşi pierd actualitatea din conştiinţă. Din acest motiv, lirismul reprezintă o pornire de risipire a subiectivităţii; căci el indică o efervescenţă a vieţii în individ care nu poate fi stăpînită, ci pretinde necontenit expresie. A fi liric înseamnă a nu putea rămîne închis în tine însuţi. Această necesitate de exteriorizare este cu atît mai intensă cu cît lirismul este mai interior, mai profund şi mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferinţă şi în iubire? Pentru că aceste stări, deşi diferite ca natură şi orientare, răsar din fondul cel mai adînc şi mai intim al fiinţei noastre, din centrul substanţial al subiectivităţii, care este un fel de zonă de proiecţie şi radiere. Devii liric atunci cînd viaţa din tine palpită într-un ritm esenţial şi cînd trăirea este atît de puternică, încît sintetizează în ea întreg sensul personalităţii noastre. Ceea ce este unic şi specific în noi se realizează într-o formă atît de expresivă, încît individualul se ridică în planul universalului. Experienţele subiective cele mai adînci sînt şi cele mai universale, fiindcă în ele se ajunge pînă la fondul originar al vieţii. Adevărata interiorizare duce la o universalitate inaccesibilă acelora care rămîn într-o zonă periferică. Interpretarea vulgară a universalităţii vede în aceasta mai mult o formă de complexitate în întindere decît   o cuprindere calitativă, bogată. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic şi inferior, produs al unei inconsistenţe spirituale, în loc să observe că resursele lirice ale subiectivităţii indică o prospeţime şi o adîncime lăuntrică dintre cele mai remarcabile.
    Sînt oameni care devin lirici numai în momentele capitale ale vieţii lor; unii numai în agonie, cînd se actualizează întregul lor trecut şi-i năpădeşte ca un torent. Cei mai mulţi însă devin în urma unor experienţe esenţiale, cînd agitaţia fondului intim al fiinţei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni înclinaţi înspre obiectivitate şi impersonalitate, străini de ei înşişi şi străini de realităţi profunde, odată prizonieri ai iubirii, încearcă un sentiment care actualizează toate resursele personale. Faptul că aproape toţi oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedeşte că mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă şi că lirismul interior îşi găseşte un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid şi iraţional. Nu se petrece un caz analog cu experienţa suferinţei? N-ai bănuit niciodată ce ascunzi în tine şi ce ascunde lumea, trăiai periferic şi mulţumit, cînd cea mai serioasă experienţă după experienţa morţii (ca presentiment al muririi), experienţa suferinţei, pune stăpînire pe tine şi te transportă într-o regiune de existenţă infinit complicată, în care subiectivitatea ta te frămîntă ca într-un vîrtej. A fi liric din suferinţă însemnează a realiza acea ardere şi purificare interioară în care rănile încetează de a mai fi numai manifestări exterioare, fără complicaţii adînci, ci participă la sîmburele fiinţei noastre. Lirismul suferinţei este un cîntec al sîngelui, al cărnii şi al nervilor. Suferinţa adevărată izvorăşte din boală. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuţi lirice. Numai aceia care vegetează într-o insensibilitate scandaloasă rămîn impersonali în cazul bolii, care întotdeauna realizează o adîncire personală.
    Nu devii liric decît în urma unei afectări organice şi totale. Lirismul accidental îşi are sursa în determinante exterioare care, dispărînd, implicit dispare şi corespondentul interior. Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. Este caracteristic faptul că începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică, în care toate barierele şi limitele obişnuite dispar pentru a face loc unei beţii interioare dintre cele mai fecunde. Astfel se explică productivitatea poetică din fazele prime ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne mulţumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea lirică este o stare dincolo de forme şi sisteme. O fluiditate, o curgere interioară contopeşte într-un singur elan, ca într-o convergenţă ideală, toate elementele vieţii lăuntrice şi creează un ritm intens şi plin. Faţă de rafinamentul unei culturi anchilozate în forme şi cadre, care maschează totul, lirismul este o expresie barbară. Aici stă de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adică de a fi numai sînge, sinceritate şi flăcări.
CÎT DE DEPARTE SÎNT TOATE!
    Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am cîştiga nimic. Dar ce să cîştigi în lumea aceasta? Sînt unii pentru care orice cîştig n-are nici o importanţă, care sînt iremediabil nefericiţi şi singuri. Sîntem toţi atît de închişi unul altuia! Şi dacă am fi atît de deschişi încît să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet pînă în adîncuri, cu cît i-am lumina destinul? Sîntem atît de singuri în viaţă, încît te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane. Este un semn de mare deficienţă în voinţa de a trăi şi a muri în societate. Mai pot exista mîngîieri în momentele din urmă? De o mie de ori este mai preferabil să mori undeva singur şi părăsit, cînd nevăzîndu-te nimeni poţi să te stingi fără teatru şi poză. Mi-e scîrbă de oamenii care în agonie se stăpînesc şi îşi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sînt arzătoare decît în singurătate. Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor să-şi uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie uşa ca să suporte senzaţiile acelea nebune cu o luciditate şi o teamă dincolo de orice limită?
    Sîntem atît de separaţi de toate! Şi tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adîncă şi mai organică este moartea din singurătate, cînd însăşi lumina este un principiu de moarte. În astfel de momente eşti separat de viaţă, de iubire, de zîmbete, de prieteni şi chiar de moarte. Şi te întrebi, paradoxal, dacă mai există altceva decît neantul lumii şi al tău.
A NU MAI PUTEA TRĂI
    Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.
    Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce-mi oferă viaţa şi perspectiva morţii. Simt că mor de singurătate, de iubire, de disperare, de ură şi de tot ce lumea asta îmi poate oferi. Este ca şi cum în orice trăire m-aş umfla ca un balon mai departe decît rezistenţa lui. În cea mai groaznică intensificare se realizează o convertire înspre nimic. Te dilaţi interior, creşti pînă la nebunie, pînă unde nu mai există nici o graniţă, la margine de lumină, unde aceasta este furată de noapte, şi din acel preaplin ca într-un vîrtej bestial eşti aruncat de-a dreptul în nimic. Viaţa dezvoltă plenitudinea şi vidul, exuberanţa şi depresiunea; ce sîntem noi în faţa vîrtejului interior care ne consumă pînă la absurd? Simt cum trosneşte viaţa în mine de prea multă intensitate, dar şi cum trosneşte de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n-o poţi stăpîni, care te poate arunca şi pe tine în aer, iremediabil. La marginile vieţii ai senzaţia că nu mai eşti stăpîn pe viaţa din tine, că subiectivitatea este o iluzie şi că în tine se agită forţe de care n-ai nici o răspundere, a căror evoluţie n-are nici o legătură cu o centrare personală, cu un ritm definit şi individualizat. La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există. Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant. Cînd tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit pînă la paroxism, pînă la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate direcţiile aceste trăiri, este suficient să le fi dus la limită pe principalele. Şi cînd simţi că mori de singurătate, de disperare sau de iubire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vîrtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan pur interior. Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi. Oamenii care trăiesc pe un plan exterior sînt salvaţi de la început; dar au ei ce salva, cînd nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interiorităţii şi al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută, deoarece existenţa care îşi actualizează în trăire rădăcinile ei cu o conştiinţă încordată nu poate decît să se nege pe ea însăşi. Viaţa este prea limitată şi prea fragmentară pentru a rezista la mari tensiuni. N-au avut toţi misticii, după marile extaze, sentimentul că nu mai pot continua să trăiască? Şi ce mai pot aştepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viaţa, singurătatea, disperarea sau moartea?
PASIUNEA ABSURDULUI
    Nu există argumente pentru a trăi. Acela care a ajuns la limită mai poate umbla cu argumente, cu cauze, efecte, consideraţii morale etc.? Evident, nu. Aceluia nu-i mai rămîn decît motive nemotivate spre a trăi. În culmea disperării, pasiunea absurdului este singura care mai aruncă o lumină demonică în haos. Cînd toate idealurile curente, moral, estetic, religios, social etc. …, nu mai pot direcţiona viaţa şi nu-i pot determina o finalitate, atunci cum se mai poate menţine viaţa spre a nu deveni neant? Numai printr-o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adică a ceva care nu poate lua o consistenţă, dar care, prin ficţiunea lui, poate să stimuleze o iluzie de viaţă.
    Trăiesc pentru că munţii nu rîd şi viermii nu cîntă. O pasiune a absurdului nu se poate naşte decît într-un om în care s-a lichidat totul, dar în care pot să apară groaznice transfigurări viitoare. Aceluia care a pierdut totul nu-i mai rămîne în viaţă decît pasiunea absurdului. Căci ce îl mai poate impresiona pe el din existenţă? Ce seducţii? Unii zic: sacrificarea pentru umanitate, pentru binele public, cultul frumosului etc. Nu-mi plac decît oamenii care au lichidat — chiar pentru scurt timp — cu aceste lucruri. Numai aceia au vieţuit în mod absolut. Şi numai ei au dreptul să vorbească despre viaţă. Poţi reveni la iubire sau la seninătate. Dar revii prin eroism, nu prin inconştienţă. O existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare. Cu ce se deosebeşte de existenţa unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai? Dar vă spun: trebuie să ascunzi o mare nebunie ca să vrei să devii piatră, lemn sau putregai. Cînd ai gustat toate otrăvitoarele delicii ale absurdului, numai atunci eşti deplin purificat, fiindcă numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie. Şi nu este absurdă orice expresie ultimă? 
     
     
    Sînt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură. Dacă se       va spune că această suferinţă îşi are motive subiective, ţinînd de o constituţie particulară, voi întreba: există un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferinţei? Cine ar putea preciza că vecinul meu suferă mai mult decît mine sau că Isus a suferit mai mult decît toţi? Nu există măsură obiectivă, deoarece ea nu se măsoară după excitaţia exterioară sau indispoziţia locală a organismului, ci după modul în care suferinţa este simţită şi reflectată în conştiinţă. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este imposibilă. Fiecare om rămîne cu suferinţa lui, pe care o crede absolută şi nelimitată. Şi dacă ne-am gîndi la cît a suferit lumea pînă acum, la agoniile cele mai teribile şi la chinurile cele mai complicate, la morţile cele mai crunte şi la cea mai dureroasă părăsire, la toţi ciumaţii, la toţi cei arşi de vii sau stinşi de foame, cu cît suferinţa noastră ar fi mai redusă? Pe nimeni nu-l poate mîngîia în agonie gîndul că toţi sînt muritori, precum în suferinţă nimeni nu va găsi o consolare în suferinţa trecută sau prezentă a altora. Căci în această lume organic insuficientă şi fragmentară, individul este pornit să trăiască în mod integral, dorind să facă din existenţa lui un absolut. Orice existenţă subiectivă este un absolut pentru sine însăşi. Din acest motiv, fiecare om trăieşte ca şi cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, şi atunci cum să nu fie suferinţa un absolut? Nu pot înţelege suferinţa altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Comparaţiile în asemenea cazuri n-au nici un sens, deoarece suferinţa este o stare de singurătate interioară, în care nimic din afară nu poate ajuta. Este un mare avantaj că poţi suferi singur. Ce-ar fi dacă faţa omului ar putea exprima adecvat toată suferinţa interioară, dacă în expresie s-ar obiectiva întreg chinul interior? Am mai putea sta de vorbă între noi? N-ar trebui să vorbim atunci cu mîinile pe faţă? Viaţa ar fi realmente imposibilă dacă tot ce avem noi ca infinit de simţire ar fi exprimabil în liniile feţii.
    Nimeni n-ar mai îndrăzni să se privească în oglindă, căci o imagine grotescă şi tragică în acelaşi timp ar amesteca în contururile fizionomiei pete şi dungi de sînge, răni care nu pot fi închise şi şiroaie de lacrimi care nu pot fi stăpînite. Aş avea o voluptate plină de groază să văd cum izbucneşte, în armonia comodă şi superficială de fiecare zi, un vulcan de sînge, ţîşniri roşii ca focul şi arzătoare ca deznădejdea, cum toate rănile fiinţei noastre s-ar deschide iremediabil pentru a face din noi o erupţie sîngeroasă. Numai atunci am pricepe şi am aprecia avantajele singurătăţii, care ne face suferinţa atît de mută şi de inaccesibilă. Într-o erupţie sîngeroasă, într-un vulcan al fiinţei noastre, întreg veninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otrăvi întreagă această lume? Este atît venin, atîta otravă în suferinţă! 
     
     
    Singurătatea adevărată este numai aceea în care te simţi absolut izolat între cer şi pămînt. Nimic nu trebuie să devieze atenţia de la aceste fenomene ale absolutei izolări, ci o intuiţie de o luciditate groaznică trebuie să reveleze toată drama finităţii omului în faţa infinitului şi neantului acestei lumi. Plimbările singuratice — extrem de fecunde şi periculoase, în acelaşi timp, pentru viaţa interioară — trebuie astfel făcute încît nimic din ceea ce poate tulbura viziunea izolării omului în lume să nu intre în preocupările individului. Pentru a intensifica procesul de interiorizare şi de convertire înspre fiinţa ta proprie, plimbările singuratice sînt fecunde numai seara, cînd nimic din seducţiile obişnuite nu mai poate fura interesul şi cînd revelaţiile asupra lumii răsar din zona cea mai adîncă a spiritului, de acolo de unde s-a desprins de viaţă, din rana vieţii. Cîtă singurătate trebuie pentru a avea spirit! Cîtă moarte în viaţă şi cîte focuri lăuntrice! Singurătatea neagă atîta din viaţă, încît înflorirea spiritului rezultată din dislocările vitale devine aproape insuportabilă. Nu este caracteristic faptul că aceia se ridică împotriva spiritului care au prea mult spirit, care cunosc ce boală adîncă a afectat viaţa pentru a se naşte spiritul? Apologia spiritului o fac oamenii sănătoşi şi graşi, care n-au nici presentimentul a ceea ce înseamnă spirit, care n-au simţit niciodată torturile vieţii şi antinomiile dureroase de la baza existenţei. Cei care cu adevărat îl simt, aceia sau îl tolerează cu orgoliu, sau îl prezintă ca pe o calamitate. Nimeni nu este însă încîntat, în fondul fiinţei lui, de această achiziţie catastrofală pentru viaţă care este spiritul. Şi cum să fii încîntat de această viaţă fără farmec, fără naivitate şi fără spontaneitate? Prezenţa spiritului indică totdeauna un minus de viaţă, multă singurătate şi suferinţă îndelungată. Cine vorbeşte de salvarea prin spirit? Nu este absolut deloc adevărat că trăirea în planul imanent al vieţii ar fi fost o trăire anxioasă, din care omul a ieşit prin spirit. Dimpotrivă, este cu mult mai adevărat că prin spirit s-a cîştigat un dezechilibru, o anxietate, dar şi o grandoare. Ce vreţi să cunoască din primejdiile spiritului aceia care nu cunosc nici măcar primejdiile vieţii? Este un semn de mare inconştienţă în a face apologia spiritului, precum este un semn de mare dezechilibru în a face apologia vieţii. Căci pentru omul normal viaţa este o evidenţă; numai bolnavul se încîntă şi o laudă, spre a nu se prăbuşi. Dar acela care nu mai poate lăuda nici viaţa şi nici spiritul?
EU ŞI LUMEA
    Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-are nici un sens. Căci în ce fel pot găsi un sens în frămîntările unui om infinit dramatic şi nefericit, pentru care totul se reduce în ultimă instanţă la neant şi pentru care legea acestei lumi este suferinţa? Dacă lumea a permis     un exemplar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi decît că petele pe aşa-zisul soare al vieţii sînt atît de mari, încît îi vor ascunde lumina, cu timpul. Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor şi mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat şi toată pasiunea nebună şi paradoxală pe care am pus-o pentru a deveni un individ strălucitor, toată vraja demonică pe care am consumat-o pentru a îmbrăca o aureolă viitoare şi întreg elanul pe care l-am risipit pentru renaşterea organică sau o auroră lăuntrică s-au dovedit mai slabe decît bestialitatea şi iraţionalitatea acestei lumi, care a vărsat în mine toate rezervele ei de negativitate şi otravă. Viaţa nu rezistă la mare temperatură. De aceea, am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frămîntaţi, cu un dinamism lăuntric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obişnuită, sînt meniţi prăbuşirii. Este un aspect al demonismului vieţii, în această ruină a celor care trăiesc în regiuni neobişnuite, dar şi un aspect al insuficienţei ei, care explică de ce viaţa este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trăiesc la temperatura normală a vieţii; ceilalţi se consumă la temperaturi unde viaţa nu rezistă, unde nu pot respira decît fiind cu un picior dincolo de viaţă. Nu pot aduce nimic în această lume, căci n-am decît o metodă: metoda agoniei. Vă plîngeţi că oamenii sînt răi, răzbunători, nerecunoscători sau ipocriţi? Vă propun eu metoda agoniei prin care veţi scăpa temporar de toate aceste defecte. Aplicaţi-o fiecărei generaţii şi efectele vor fi imediat vizibile. Poate în felul acesta pot deveni şi eu folositor umanităţii!
    Prin bici, prin foc sau injecţii, aduceţi pe fiecare om în agonie, la experienţa clipelor din urmă, pentru ca într-un groaznic chin să încerce marea purificare din viziunea morţii. Daţi-i apoi drumul şi lăsaţi-l să fugă de groază pînă cînd, epuizat, va cădea jos. Şi vă garantez că efectul este incomparabil mai valabil decît toate cele obţinute prin căile normale. Dacă aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii; aş pune flăcări arzătoare şi insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă căldură. Focul pe care l-aş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială. În acest fel, viaţa s-ar obişnui cu o temperatură înaltă şi n-ar mai fi un mediu de mediocrităţi. Şi poate în acest vis nici moartea n-ar mai fi imanentă în viaţă.
    (Rînduri scrise azi, 8 aprilie 1933, cînd împlinesc 22 de ani. Am o senzaţie ciudată cînd mă gîndesc că am devenit la această vîrstă specialist în problema morţii.)
SENTIMENTUL SFÎRŞELII ŞI AL AGONIEI
    Cunoaşteţi senzaţia groaznică de topire cînd simţi cum te iroseşti ca pentru a curge asemenea unui rîu, cînd îţi simţi anulată propria prezenţă într-o lichidare organică? Este ca şi cum din tine însuţi tot ce are consistenţă şi substanţă dispare într-o fluiditate epuizantă, după care nu mai rămîi decît cu capul. Vorbesc aici de o senzaţie precisă şi dureroasă, iar nu de una vagă şi nedeterminată. Simţi că din tine n-a mai rămas decît capul; un cap fără substrat şi fără fundament, lipsit de corp şi izolat ca într-o halucinaţie. Nu este nimic din acea sfîrşeală voluptuoasă şi vagă pe care o încerci în contemplaţii pe marginea mării sau în unele reverii melancolice, ci o sfîrşeală care te consumă şi distruge. Atunci nu-ţi mai convine nici un efort, nici o speranţă şi nici o iluzie. A rămîne tîmpit de catastrofa ta proprie, incapabil să acţionezi sau să gîndeşti, cuprins într-un întuneric rece şi apăsător, stingher ca în halucinaţii nocturne sau singuratic ca în clipele de regret este a ajunge la limita negativă a vieţii, la temperatura absolută, unde ultima iluzie de viaţă va îngheţa. Şi în acest sentiment de sfîrşeală se va revela sensul adevărat al agoniei, care nu este luptă din fantezie sau pasiune gratuită, ci zbaterea vieţii în ghearele morţii, cu puţine probabilităţi pentru viaţă. Nu poţi separa gîndul agoniei de cel al sfîrşelii şi al morţii. Agonia ca luptă? Dar luptă cu cine şi pentru ce? Este absolut falsă interpretarea agoniei ca elan exaltat de propria lui inutilitate sau ca zbucium cu finalitatea în el însuşi. În fond, agonia înseamnă frămîntare între viaţă şi moarte. Întrucît moartea este imanentă vieţii, aproape întreaga viaţă este o agonie. Decît, eu nu numesc agonice decît momentele dramatice ale acestei lupte între viaţă şi moarte, cînd fenomenul prezenţei morţii este trăit conştient şi dureros. Agonia adevărată este aceea în care treci în neant prin moarte, cînd sentimentul sfîrşelii te consumă iremediabil şi cînd moartea învinge. În orice agonie veritabilă este un triumf al morţii, chiar dacă după acele clipe de sfîrşeală continui să trăieşti.
    Unde este lupta din fantezie în această frămîntare? Nu are caracter de definitivat orice agonie? Nu este ea asemănătoare unei boli de care nu ne mai putem scăpa, dar care ne torturează cu intermitenţe? Momentele agonice indică o înaintare a morţii în viaţă, o dramă în conştiinţă, rezultată din ruperea echilibrului dintre viaţă şi moarte. Ele nu sînt posibile decît în acele senzaţii de sfîrşeală care scoboară viaţa înspre minusul ei absolut. Frecvenţa momentelor agonice este un indiciu de descompunere şi prăbuşire. Moartea este ceva scîrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoasă. Chiar atunci cînd vrei să mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorinţa ta. Vreau să mor, dar îmi pare rău că vreau să mor. Acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandonează neantului. Cel mai pervers sentiment este sentimentul morţii. Şi cînd te gîndeşti că sînt oameni care nu pot dormi din cauza obsesiei perverse a morţii! Cum aş vrea să nu mai ştiu nimic despre mine şi despre lumea asta!
Grotesc Şi disperare
    Dintre formele multiple ale grotescului, aceea îmi pare mai ciudată şi mai complicată care îşi are rădăcinile în disperare. Celelalte vizează un paroxism de natură periferică. Decît, aceasta este important, grotescul nu e conceptibil fără un paroxism. Şi ce paroxism este mai adînc şi mai organic decît acela    al disperării? Grotescul nu apare decît în paroxismul stărilor negative, cînd se realizează mari frămîntări dintr-un minus de viaţă; este o exaltare în negativitate.
    Şi nu este o pornire nebună înspre negativitate în acea schimonosire bestială, chinuitoare şi paradoxală, cînd liniile şi contururile feţei deviază în forme de o stranie expresivitate, cînd orientarea privirii e furată de lumini şi umbre îndepărtate, iar gîndul urmează şerpuirile unei astfel de crispări? Adevărata disperare intensă şi iremediabilă nu se poate obiectiva decît în expresii groteşti. Căci grotescul este negaţia absolută a seninătăţii, această stare de puritate, transparenţă şi luciditate atît de departe de disperare, din care nu pot răsări, în primul rînd, decît haosul şi neantul.
    Aţi avut vreodată satisfacţia bestială şi uluitoare de a vă privi în oglindă după nenumărate nopţi de nesomn; aţi simţit tortura insomniilor, cînd numeri fiecare clipă nopţi întregi, cînd nu mai eşti decît tu singur în această lume, cînd drama ta este cea mai esenţială din istorie, iar această istorie nu mai are nici o semnificaţie, nici nu mai există, cînd în tine cresc cele mai groaznice văpăi şi existenţa ta apare unică şi singură într-o lume născută numai pentru a-ţi consuma agonia ta; aţi simţit aceste momente nenumărate, infinite ca şi suferinţa, pentru ca atunci cînd vă priviţi să aveţi imaginea grotescului? Este o crispare generală, o schimonosire, o încordare de ultime clipe, cărora li se asociază o paloare de cea mai demonică seducţie, o paloare de om trecut prin cele mai groaznice prăpăstii de întuneric. Şi nu este acest grotesc, răsărit ca o expresie a disperării, asemănător unei prăpastii? Nu are el ceva din vîrtejul abisal al marilor adîncimi, din acea seducţie a infinitului care ni se deschide în faţă pentru a ne înghiţi şi căruia ne supunem ca fatalităţii? Ce bine ar fi să poţi să mori aruncîndu-te într-un gol infinit! Complexitatea grotescului răsărit din disperare rezidă în capacitatea lui de a indica un infinit lăuntric şi un paroxism de cea mai extremă tensiune. Cum ar mai putea acest paroxism să se obiectiveze în ondulaţii plăcute de linii sau în puritate de contururi? Grotescul neagă în mod esenţial clasicul, precum neagă orice idee de stil, de armonie sau de perfecţie.
    Că el ascunde de cele mai multe ori tragedii intime care nu se exprimă direct, aceasta este evident pentru cine înţelege formele multiple ale dramatismului interior. Cine şi-a văzut figura în ipostaza grotescă nu se va putea uita niciodată, fiindcă se va teme totdeauna de el însuşi. Disperarea este urmată de o nelinişte extrem de chinuitoare. Şi ce face acest grotesc altceva decît să actualizeze şi să intensifice teama şi neliniştea?
Presentimentul nebuniei
    Oamenii niciodată nu vor înţelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decît un fulger. Paginile cele mai inspirate, din care transpiră un lirism absolut, în care eşti prizonierul unei beţii totale a fiinţei, a unei exaltări organice, nu se pot scrie decît într-o astfel de tensiune nervoasă, încît o revenire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravieţui normal după asemenea încordări. Resortul intim al fiinţei nu mai susţine evoluţia firească, iar barierele interioare îşi pierd orice consistenţă. Presentimentul nebuniei nu apare decît după experienţe mari şi capitale. Ca şi cum te-ai fi ridicat la înălţimi prea mari, unde te apucă vertigii, începi să te clatini, îţi pierzi siguranţa şi senzaţia normală de imediat şi concret. O mare greutate pare că apasă creierul şi-l strînge ca pentru a-l reduce la o iluzie, deşi numai aceste senzaţii ne descoperă îngrozitoarea realitate organică din care izvorăsc experienţele noastre. Şi în această apăsare, care vrea să te izbească de pămînt sau să te arunce în aer, apare groaza ale cărei elemente sînt greu de definit în asemenea caz. Nu este acea groază de moarte, persistentă şi obsedantă, care pune stăpînire pe om şi-l domină pînă la sufocare, ce se insinuează în tot ritmul fiinţei noastre pentru a lichida procesul vieţii din noi, ci o groază cu străfulgerări, apărînd rar, dar intens, ca o tulburare subită, dar care elimină pentru totdeauna posibilitatea unei limpezimi viitoare. Este imposibil de a preciza şi defini acest ciudat presentiment al nebuniei. Ceea ce este într-adevăr îngrozitor în el rezultă din faptul că noi presimţim în nebunie o pierdere totală în viaţă, că pierdem tot în mod iremediabil, deja trăind. Continuu să respir sau să mănînc, dar am pierdut tot ce eu am adăugat funcţiunilor biologice. Este numai o moarte aproximativă. În nebunie pierzi ce ai specific, ceea ce crezi tu că te individualizează în univers, perspectiva ta particulară şi o anumită orientare a conştiinţei. Prin moarte pierzi totul, dar această pierdere se face prin aruncare în neant. De aceea, frica de moarte este persistentă şi esenţială, dar mai puţin ciudată decît frica de nebunie, în care semiprezenţa noastră este un element de nelinişte mult mai complex decît teama organică de o absenţă totală din neantul în care ne duce moartea. Şi nu ar fi nebunia o scăpare de mizeriile vieţii? Această întrebare este justificată numai teoretic, deoarece, practic, pentru omul care suferă de anumite anxietăţi, problema apare cu totul în altă lumină sau mai bine zis în altă umbră. Presentimentul nebuniei se complică de teama de luciditatea din nebunie, de teama momentelor de regăsire, de revenire, cînd intuiţia dezastrului ar putea fi atît de chinuitoare, încît să provoace o nebunie şi mai mare. Nu există salvare prin nebunie, fiindcă nu există om cu presentimentul nebuniei care să nu se teamă de lucidităţile eventuale într-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ţi-e frică de luminile din el.
    Forma nebuniei este determinată de condiţii organice şi temperamentale. Cum majoritatea nebunilor se recrutează dintre depresivi, este fatal ca forma depresivă să fie mai frecventă la nebuni decît stările de exaltare plăcută, veselă şi debordantă. Este atît de frecventă melancolia neagră la nebuni, încît aproape toţi tind spre sinucidere, o soluţie atît de grea pînă nu eşti nebun.
    Aş vrea să înnebunesc într-un singur caz. Cînd aş şti că aş ajunge un nebun vesel, vioi şi permanent bine dispus, care nu-şi pune nici o problemă şi n-are nici o obsesie, dar care rîde fără sens de dimineaţa pînă seara. Deşi doresc infinit extaze luminoase, n-aş vrea nici de acestea, căci ele sînt urmate de depresiuni. Aş vrea însă o baie de lumină caldă care să răsară din mine şi să transfigureze întreaga lume, o baie care să nu semene încordării din extaz, ci să păstreze un calm de eternitate luminoasă. Departe de concentrarea extazului, ea să se asemene cu uşurinţa graţiei şi cu căldura zîmbetului. Întreaga lume să plutească în acest vis de lumină, în această încîntare de transparenţă şi imaterialitate. Să nu mai existe obstacol şi materie, formă şi margini. Şi într-un asemenea cadru să mor de lumină.
Asupra morŢii
    Sînt probleme care, odată tratate, te izolează în viaţă şi chiar te desfiinţează. Cînd ai intrat în ele înseamnă că nu mai ai nimic de pierdut şi nimic de cîştigat. Din perspectiva unei astfel de regiuni, aventura spirituală sau elanul indefinit înspre forme multiple de viaţă, avîntul absurd şi nemărginit înspre conţinuturi inaccesibile şi insatisfacţia de limitarea planurilor empirice — devin simple manifestări ale unei sensibilităţi exuberante, căreia-i lipseşte acea infinită seriozitate ce caracterizează pe acela care a intrat în problemele periculoase. A avea o infinită seriozitate este a fi pierdut. Nu e aici vorba de spiritul calm şi nici de gravitatea fără fond a oamenilor numiţi serioşi, ci de o tensiune atît de nebună, încît în fiecare moment al vieţii eşti ridicat în planul eternităţii. Vieţuirea în istorie nu mai are atunci nici o semnificaţie, deoarece clipa este trăită cu atîta exagerată încordare, încît timpul apare şters şi irelevant în faţa eternităţii. Este evident că în faţa unor probleme pur formale, oricît de dificile ar fi ele, o seriozitate infinită nu poate fi pretinsă, deoarece ele sînt produse exclusiv de incertitudinile inteligenţei şi nu răsar din structura organică şi totală a fiinţei noastre. Numai gînditorul organic şi existenţial este capabil de acest gen de seriozitate, fiindcă numai pentru el adevărurile sînt vii, produse ale unui chin lăuntric şi ale unei afecţiuni organice, iar nu ivite dintr-o speculaţiune inutilă şi gratuită. În faţa omului abstract, care gîndeşte pentru plăcerea de a gîndi, apare omul organic, care gîndeşte sub determinantul unui dezechilibru vital şi care este dincolo de ştiinţă şi dincolo de artă. Îmi place gîndul care păstrează o aromă de sînge şi de carne şi prefer de o mie de ori, unei abstracţii vide, o reflecţie răsărită dintr-o efervescenţă sexuală sau dintr-o depresiune nervoasă. Nu s-au convins, încă, oamenii că a trecut timpul preocupărilor superficiale şi inteligente şi că este infinit mai importantă problema suferinţei decît a silogismului, că un strigăt de deznădejde este infinit mai revelator decît cea mai subtilă distincţie şi că totdeauna o lacrimă are rădăcini mai adînci decît un zîmbet? De ce nu vrem să acceptăm valoarea exclusivă a adevărurilor vii, a adevărurilor răsărite din noi şi care revelează realităţi şi valori constitutive nouă? De ce nu înţelegem că se poate gîndi viu asupra morţii, asupra celei mai periculoase probleme care există, şi că, dacă punerea ei te desfiinţează şi te izolează în viaţă, prin participarea intimă şi dureroasă ni se revelează totuşi un adevăr viu?
    Se poate vorbi despre moarte fără experienţa agoniei? Moartea nu poate fi înţeleasă decît dacă viaţa este simţită ca o îndelungată agonie, în care moartea se îmbină cu viaţa. Moartea nu este ceva în afară, ontologic diferită de viaţă, deoarece moarte ca realitate autonomă de viaţă nu există. A intra în moarte nu însemnează, cum crede mentalitatea curentă şi în genere creştinismul, a-ţi da ultima suflare şi a păşi într-o regiune de altă structură şi pozitivitate decît a vieţii, ci a descoperi în progresiunea vieţii un drum înspre moarte şi a găsi în pulsaţiile vitalului o adîncire imanentă în ea. În creştinism şi în metafizicile care recunosc nemurirea, intrarea în moarte este un triumf, este un acces al altor regiuni, metafizic diferite de viaţă. Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul se eliberează, iar agonia, în loc să deschidă perspective înspre viaţă, în care ea se realizează, descoperă sfere complet transcendente ei. În deosebire de aceste viziuni, sensul adevărat al agoniei îmi pare a fi revelaţia imanenţei morţii în viaţă. Pentru ce sentimentul imanenţei morţii în viaţă îl au aşa de puţini, iar experienţa agoniei este atît de rară? Nu cumva e falsă întreaga noastră presupoziţie, iar schiţarea unei metafizici a morţii devine verosimilă numai prin concepţia unei transcendenţe a acesteia?
    Oamenii sănătoşi, normali şi mediocri nu au o experienţă a agoniei şi nici o senzaţie a morţii. Ei vieţuiesc ca şi cum viaţa ar avea un caracter de definitivat. Este în structura echilibrului superficial al oamenilor normali de   a simţi viaţa într-o autonomie absolută     de moarte şi de a o obiectiva pe aceasta într-o realitate transcendentă vieţii. De aceea, ei consideră moartea ca venind din afară, nu dintr-o fatalitate lăuntrică a firii. A trăi fără sentimentul morţii înseamnă a vieţui dulcea inconştienţă a omului comun, care se comportă ca şi cum moartea n-ar constitui o prezenţă veşnică şi tulburătoare. Este una din iluziile cele mai mari ale omului normal în a crede în definitivatul vieţii şi în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieţii în moarte. Revelaţiile de ordin metafizic încep de-abia atunci cînd echilibrul superficial al omului începe să se clatine şi cînd spontaneităţii naive i se substituie o dureroasă şi încordată frămîntare a vitalului.
    Transcendenţa morţii apare în viziunea acelora care din incertitudinile vieţii nu desprind un substrat organic sau o agonie lăuntrică, ci o cauză exterioară, dezvoltînd la paroxism acel sentiment că eşti înghiţit de moarte într-un mod rapid şi brusc. Sentimentul morţii este atît de rar la aceştia, încît putem spune că nu există. Chiar dacă uneori atinge o intensitate puternică, manifestarea atît de distanţată în timp anulează posibilitatea unei obsesii dureroase. Faptul că senzaţia morţii nu apare decît acolo unde vitalul a suferit un dezechilibru sau o oprire a spontaneităţii lui iraţionale, cînd viaţa e zguduită în adîncimi şi cînd ritmul vitalului activează dintr-o tensiune totală, iar nu dintr-o expansiune superficială şi efemeră, dovedeşte, pînă la o certitudine interioară, imanenţa morţii în viaţă. Viziunea în adîncurile acesteia ne arată cît de iluzorie este credinţa într-o puritate vitală şi cît de fundată este convingerea despre un substrat metafizic al demoniei vieţii.
    Dacă moartea este imanentă în viaţă, pentru ce conştiinţa morţii face imposibilă vieţuirea? La omul normal vieţuirea nu e tulburată, deoarece procesul de intrare în moarte se întîmplă cu totul naiv, prin scăderea intensităţii vitale. Pentru el nu există decît agonia din urmă, nu o agonie durabilă, legată de premisele vitalului. Într-o perspectivă adîncă, fiecare pas în viaţă este un pas în moarte, iar amintirea nu este decît un semn de neant. Omul normal, lipsit de înţelegere metafizică, nu are conştiinţa intrării progresive în moarte, deşi nici el, ca nici o fiinţă, nu scapă acestui destin inexorabil. Unde conştiinţa a căpătat o autonomie de viaţă, revelarea morţii devine atît de puternică, încît prezenţa ei distruge orice gen de naivitate, orice elan de bucurie şi orice voluptate naturală. Este ceva pervers şi infinit decăzut în a avea conştiinţa morţii. Toată poezia naivă a vieţii, toate seducţiile şi farmecele ei apar vide de orice conţinut, precum vide apar toate proiectările finaliste şi iluziile teologice ale omului.
    A avea conştiinţa unei îndelungi agonii este a desprinde experienţa individuală dintr-un cadru naiv şi din integrarea ei naturală, pentru a-i demasca nulitatea şi insignifianţa, este a ataca înseşi rădăcinile iraţionale ale vieţii. A vedea cum se întinde moartea peste această lume, cum distruge un arbore şi cum se insinuează în vis, cum ofileşte o floare sau o civilizaţie, cum roade din individ şi din cultură, ca un suflu imanent şi distrugător, este a fi dincolo de posibilitatea lacrimilor şi a regretelor, dincolo de orice categorii sau forme. Cine n-a avut sentimentul acelei teribile agonii, cînd moartea se înalţă în tine şi te cuprinde ca un aflux de sînge, ca o forţă interioară imposibil de stăpînit şi care te domină pînă la sufocare, sau cînd te strînge ca un şarpe provocîndu-ţi halucinaţii de groază, acela nu cunoaşte caracterul demonic al vieţii şi efervescenţele interioare din care răsar marile transfigurări. Este necesară o astfel de beţie neagră pentru a înţelege de ce ai vrea cît mai apropiat sfîrşitul unei asemenea lumi. Nu beţia luminoasă din extaz, unde viziuni paradiziace te cuceresc într-o încîntare de splendori şi sclipiri şi unde te înalţi într-o sferă de puritate în care vitalul se sublimează în imaterial, ci o torturare nebună, periculoasă şi ruinătoare a vitalului, caracterizează această beţie neagră în care moartea apare în seducţia groaznică a ochilor de şarpe din coşmaruri. Dar a avea astfel de senzaţii şi imagini înseamnă a fi atît de legat de esenţa realităţii, încît viaţa şi moartea şi-au demascat iluziile pentru a se realiza în tine în forma cea mai substanţială şi mai dramatică. O exaltată agonie îmbină ca într-un vîrtej îngrozitor viaţa cu moartea şi un bestial satanism împrumută lacrimi voluptăţii. Viaţa ca o lungă agonie şi ca drum înspre moarte nu este altceva decît o altă formulare a dialecticii demonice a vieţii, după care aceasta naşte forme pentru a le distruge într-o productivitate iraţională şi imanentă. Multiplicitatea formelor vitale nu se însumează într-o convergenţă transvitală sau într-o intenţionalitate transcendentă, ci se realizează într-un ritm nebun, în care nu poţi recunoaşte altceva decît demonia devenirii şi a distrugerii. Iraţionalitatea vieţii se manifestă în această expansiune debordantă de forme şi conţinuturi, în această pornire frenetică de  a substitui aspecte noi celor uzate, fără ca această substituire să însemne un plus apreciabil sau o însumare calitativă. O relativă fericire ar simţi omul care s-ar abandona acestei deveniri şi, dincolo de orice problematică chinuitoare, ar încerca să soarbă toate posibilităţile oferite de clipă, fără raportarea continuă ce descoperă în fiecare moment o relativitate insurmontabilă. Experienţa naivităţii este singura cale de salvare. Dar pentru acei care simt şi concep viaţa ca o îndelungă agonie, problema salvării rămîne o simplă problemă. Pe această cale, mîntuire nu va fi.
    Revelarea imanenţei morţii în viaţă se realizează în genere prin boală şi stări depresive. Există, desigur, şi alte căi, dar acelea sînt cu totul accidentale şi individuale, ele neavînd o capacitate de revelare ca bolile şi stările depresive.
    Dacă bolile au o misiune filozofică în lume, apoi aceea nu poate fi alta decît să arate cît de iluzoriu e sentimentul eternităţii vieţii şi cît de fragilă e iluzia unui definitivat şi a unei împliniri a vieţii. Căci în boală, moartea este totdeauna prezentă în viaţă. Stările cu adevărat maladive ne leagă de realităţile metafizice, pe care un om normal şi sănătos nu le poate înţelege niciodată. Este evident că între boli există o ierarhie în capacitatea lor de revelare. Nu toate prezintă cu aceeaşi durată şi intensitate experienţa imanenţei morţii în viaţă şi nu toate se manifestă în forme identice de agonie. Oricît s-ar individualiza şi specifica bolile în indivizi, există totuşi moduri de a muri legate de structura bolii ca atare. Întreg complexul stărilor maladive descoperă o chinuire a vitalului şi o dezintegrare a vieţii din funcţiile ei fireşti. Viaţa este astfel alcătuită, încît nu-şi poate realiza potenţialităţile ei decît comportîndu-se ca şi cum moartea nu ar constitui o prezenţă inexorabilă. Din acest motiv, în stările normale şi nerevelatoare, moartea este considerată ca venind din afară şi complet exterioară vieţii. Acelaşi sentiment îl au şi tinerii cînd vorbesc de moarte. Dar cînd maladia i-a lovit în plin elan, dispar toate iluziile şi seducţiile tinereţii. Este sigur că în lumea aceasta singurele experienţe cu adevărat autentice sînt cele izvorîte din boală. Toate celelalte poartă în mod fatal o marcă livrescă, deoarece într-un echilibru organic nu pot apărea decît stări sugerate şi a căror complexitate este mai mult un produs al unei imaginaţii exaltate decît al unei efervescenţe reale. Numai oamenii care suferă realmente sînt capabili de conţinuturi autentice şi de o infinită seriozitate. Ceilalţi sînt născuţi pentru graţie, armonie, iubire şi dans. — În fondul lor, cîţi nu ar renunţa la revelaţiile metafizice din disperare, agonie şi moarte, pentru o iubire naivă sau pentru voluptuoasa inconştienţă din dans?
    Şi cîţi nu ar renunţa la o glorie crescută din suferinţă, pentru o existenţă anonimă şi fericită?
    Orice boală este un eroism; dar un eroism de rezistenţă, iar nu de cucerire. Eroismul în boală se exprimă prin rezistenţa pe posturile pierdute ale vieţii. Aceste posturi sînt iremediabil pierdute nu numai pentru cei afectaţi organic de anumite maladii, dar şi pentru aceia la care stările depresive sînt atît de frecvente, încît faţă de structura lor subiectivă păstrează un caracter constituţional. Stările depresive nu revelează numai existenţa ca obiectivitate sensibilă, ci şi moartea. Astfel se explică de ce temerii de moarte, ce se manifestă la anumiţi depresivi, interpretările curente nu-i găsesc nici o justificare mai adîncă. Cum se poate ca într-o vitalitate mare, uneori chiar debordantă, să apară frica de moarte sau cel puţin problema morţii? Mirării acesteia, caracteristică mentalităţii curente, nu i se pot opune decît marile posibilităţi de înţelegere esenţială închise în structura stărilor depresive. Căci în aceste stări, în care dualizarea cu lumea devine dureroasă şi progresivă, omul se apropie tot mai mult de realităţile lui lăuntrice şi descoperă moartea în subiectivitatea lui proprie. Un proces de interiorizare înaintează pînă în centrul substanţial al subiectivităţii, depăşind toate formele sociale care o îmbracă pe aceasta. Odată depăşit şi acel centru, interiorizarea progresivă şi paroxistică descoperă o regiune unde viaţa se îmbină cu moartea, unde omul nu s-a desprins prin individualizare de sursele primare ale existenţei şi unde ritmul nebun şi demonic al lumii activează în deplina lui iraţionalitate.
    Pentru un depresiv, senzaţia imanenţei morţii în viaţă adaugă un plus de intensitate depresiunii şi creează o atmosferă de continuă insatisfacţie şi nelinişte, care nu-şi vor găsi echilibrul şi pacea niciodată.
    Prin senzaţia prezenţei morţii în structura vitalului, se introduce implicit un element de neant în fiinţare. Nu se poate concepe moarte fără neant, deci nici viaţă fără un principiu de absolută negativitate. Că neantul este implicat în ideea de moarte o dovedeşte frica de moarte, care nu este decît teama de neantul în care ne aruncă moartea. Imanenţa morţii în viaţă este un semn al triumfului final al neantului asupra vieţii, dovedind prin aceasta că prezenţa morţii nu are alt sens decît să actualizeze progresiv drumul înspre neant.
    Sfîrşitul şi deznodămîntul imensei tragedii a vieţii şi, îndeosebi, a omului, vor dovedi cît de iluzorie este credinţa în eternitatea vieţii — şi că, totuşi, unica împăcare pentru omul istoric este sentimentul naiv al eternităţii acestei vieţi.
    Există, în fond, numai frică de moarte. Tot ceea ce numim diversitatea formelor de frică nu este altceva decît o manifestare cu aspecte variate în faţa aceleiaşi realităţi fundamentale. Temerile individuale sînt legate toate, prin corespondenţe ascunse, de teama esenţială în faţa morţii. Aceia care vor să înlăture frica de moarte prin raţionamente artificiale se înşală profund, deoarece este absolut imposibil să anulezi o temere organică prin construcţii abstracte. Cine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Căci niciodată o formă sau o categorie nu vor prinde existenţa în structura ei esenţială, precum niciodată nu vor înţelege rosturile intime ale vieţii şi morţii. Ce poate opune idealismul sau raţionalismul în faţa acestora? Nimic. Celelalte concepţii şi doctrine nu spun însă aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilă ar fi o tăcere absolută sau un strigăt deznădăjduit.
    Acei care susţin că frica de moarte nu-şi are o justificare mai adîncă, deoarece atît cît este un eu moartea nu există, iar cînd eşti mort eul a dispărut, uită de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate.
    Unui om care are sentimentul puternic al morţii, ce mîngîiere poate să-i ofere separaţia artificială între eu şi moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adînc de senzaţia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sînt nule toate încercările de a devia pe un plan logic probleme de existenţă. Filozofii sînt prea orgolioşi pentru a-şi mărturisi frica de moarte şi prea pretenţioşi pentru a recunoaşte o fecunditate spirituală maladiei. Este o prefăcută seninătate în consideraţiile lor asupra morţii; în realitate, ei tremură mai mult decît toţi. Dar să nu se uite că filozofia este o artă de a-ţi masca sentimentele şi chinurile lăuntrice pentru a înşela lumea asupra rădăcinilor adevărate ale filozofării.
    Sentimentul ireparabilului şi al iremediabilului, care însoţeşte totdeauna conştiinţa şi senzaţia agoniei, poate explica cel mult o acceptare dureroasă amestecată cu frică, în nici un caz o iubire sau o simpatie pentru fenomenul morţii. Arta de a muri nu se poate învăţa, fiindcă nu prezintă nici o tehnică, nici un complex de reguli sau de norme. Iremediabilul agoniei se experimentează în propria fiinţă a individului, cu suferinţe şi încordări infinite. Majoritatea oamenilor n-au conştiinţa agoniei lente din ei. Pentru aceştia există numai o agonie, aceea care precede intrarea absolută în neant. În conştiinţa lor, numai momentele acestei agonii prezintă revelaţii importante asupra existenţei. De aceea, ei aşteaptă totul de la sfîrşit în loc să prindă semnificaţia unei agonii lente şi revelatoare. Sfîrşitul le va descoperi însă prea puţin, şi astfel se vor stinge inconştienţi precum au şi trăit.
    Că agonia se desfăşoară în timp, aceasta dovedeşte că temporalitatea nu este numai un caracter sau o condiţie pentru creaţie, ci şi pentru moarte, pentru fenomenul dramatic al muririi. Aici se manifestă caracterul demonic al timpului, în care se desfăşoară atît naşterea cît şi moartea, creaţia ca şi distrugerea, fără ca în acest complex să se evidenţieze o convergenţă înspre vreun plan transcendent.
    Numai într-o demonie a timpului este posibil sentimentul iremediabilului, care ni se impune ca o necesitate ineluctabilă împotriva tendinţelor noastre cele mai intime. A fi absolut convins că nu poţi scăpa de o soartă amară pe care ai dori-o altcumva, că eşti supus unei fatalităţi implacabile şi că timpul nu va face altceva decît să actualizeze procesul dramatic al distrugerii, iată expresii ale iremediabilului şi ale agoniei. Nu este atunci neantul o salvare? Dar cum poate să existe o salvare în nimic? Dacă este aproape imposibilă salvarea în existenţă, cum o să fie posibilă în absenţa completă de orice fel de existenţă?
    Cum nici în neant şi nici în existenţă nu e salvare, praful să se aleagă de această lume cu toate legile ei eterne!
Melancolia
    Fiecare stare sufletească tinde să se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau să transforme acest exterior într-o viziune potrivită naturii ei. Căci există o corespondenţă intimă, în toate stările mari şi adînci, între planul subiectiv şi planul obiectiv. Ar fi absurd să concepi un entuziasm debordant într-un mediu plat şi închis; dacă totuşi s-ar întîmpla, aceasta s-ar datora unei excesive plenitudini ce ar subiectiviza întreg mediul. Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frămîntă în interior. Cadrul este de cele mai multe ori rezultatul unei proiecţii subiective fără de care stările sufleteşti şi experienţele intense nu-şi pot găsi o realizare deplină. Extazul niciodată nu reprezintă o consumare pur internă, ci transpune într-un exterior o beţie luminoasă lăuntrică. Este destul a privi faţa unui extatic, pentru a remarca tot ceea ce vizează tensiunea lui spirituală. Intenţionalitatea stărilor interioare este un fenomen care explică armonia dintre planuri, precum şi necesitatea prin care ele se cer reciproc, deoarece intenţionalitatea indică o imposibilitate a stărilor de a rămîne absolut pure.
    Pentru ce melancolia cere un infinit exterior? Fiindcă este în structura ei o dilatare şi un gol cărora nu li se pot stabili graniţe. Trecerile de limite se pot realiza fie în mod pozitiv, fie negativ. Exuberanţa, entuziasmul, furia etc. sînt stări debordante a căror intensitate sparge orice bariere limitative şi creşte dincolo de echilibrul normal. Este un avînt pozitiv al vieţii, rezultat dintr-un plus de viaţă, dintr-un exces de vitalitate şi dintr-o expansiune organică. În stările pozitive, viaţa trece dincolo de determinările ei normale nu pentru a se nega, ci pentru a elibera rezervele care mocnesc şi care, acumulate, riscă o izbucnire violentă. Toate stările extreme sînt derivate ale vieţii, prin care ea se apără de ea însăşi. Transcenderea limitelor din stările negative are cu totul alt sens, deoarece ea nu pleacă din plenitudine, ci dintr-un gol ale cărui margini nu sînt demarcabile. Aceasta cu atît mai mult cu cît golul pare a răsări din rădăcinile fiinţei, întinzîndu-se progresiv, ca o cangrenă. Este un proces de diminuare, iar nu de creştere; din acest motiv, el este o întoarcere înspre neant, iar nu o înflorire în existenţă.
    Senzaţia de gol şi de dilatare înspre nimic, care nu lipseşte în melancolie, îşi află o rădăcină mai adîncă într-o oboseală, prezentă în toate stările negative.
    Oboseala separă pe om de lume şi de lucruri. Ritmul intens al vieţii slăbeşte, iar pulsaţiile organice şi activitatea internă îşi pierd din acea încordare care diferenţiază viaţa în lume, care o stabileşte ca un moment imanent al existenţei. Oboseala este primul determinant organic al cunoaşterii, deoarece ea dezvoltă condiţiile indispensabile ale unei diferenţieri a omului în lume; prin ea, ajungi la acea perspectivă care situează lumea în faţa omului. Oboseala te face să trăieşti sub nivelul normal al vieţii, iar despre marile tensiuni vitale nu-ţi îngăduie să ai decît un presentiment. Sursa melancoliei pleacă deci dintr-o regiune unde viaţa este nesigură şi problematică. Astfel se explică fecunditatea ei pentru cunoaştere şi sterilitatea ei pentru viaţă.
    Dacă în trăirile comune şi obişnuite contează intimitatea naivă cu aspectele individuale ale existenţei, în melancolie separarea de ele duce la un sentiment vag al lumii şi la o senzaţie a vagului acestei lumi. O experienţă intimă şi o viziune ciudată anulează formele consistente ale acestei lumi, cadrele individualizate şi diferenţiate, pentru a o îmbrăca într-o haină de o transparenţă imaterială şi universală. Detaşarea progresivă de ceea ce este individual şi concret te ridică la o viziune totală care, cîştigînd în întindere, pierde în concret. Nu există stare melancolică fără înălţarea de care vorbim, fără o expansiune spre culmi, fără o ridicare deasupra lumii. Dar nu acea înălţare răsărită din orgoliu sau din dispreţ, din disperare   sau dintr-o pornire spre negativitate infinită, ci dintr-o reflexie prelungită şi o reverie difuză, născute în oboseală. În melancolie îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur. Ce sens are singurătatea în melancolie? Nu este ea legată de sentimentul infinitului intern şi extern? Privirea melancolică este inexpresivă, concepută fără o perspectivă a nemărginitului. Nemărginirea interioară şi vagul lăuntric, ce nu trebuie asimilate acelei infinităţi fecunde din iubire, cer cu necesitate o întindere ale cărei margini sînt insesizabile. Melancolia prezintă o stare vagă care nu intenţionează ceva determinat şi precizat. Trăirile comune cer obiecte palpabile şi forme cristalizate. Contactul cu viaţa se face, în acest caz, prin individual; este un contact strîns şi sigur.
    Desprinderea de existenţă ca dat concret şi calitativ şi abandonarea în nemărginire ridică pe om din încadrarea lui firească. Perspectiva infinitului îl arată singur şi părăsit în lume. Sentimentul propriei finităţi este cu atît mai intens cu cît conştiinţa infinităţii lumii este mai mare. Dacă în unele stări această conştiinţă este deprimantă şi chinuitoare, în melancolie ea este mai puţin dureroasă, din cauza unei sublimări care face singurătatea şi părăsirea mult mai puţin apăsătoare, împrumutîndu-le uneori un caracter voluptuos.
    Disproporţia dintre infinitatea lumii şi finitatea omului este un motiv serios de disperare; atunci însă cînd o priveşti într-o perspectivă de vis, aşa cum e în stările melancolice, aceasta încetează de a mai fi torturantă, lumea apărînd într-o frumuseţe stranie şi maladivă. Sensul adînc al singurătăţii vizează o suspendare dureroasă a omului în viaţă şi o frămîntare         în izolare cu gîndul morţii. A trăi singur înseamnă a nu mai cere nimic şi a nu mai aştepta nimic de la viaţă. Singura surpriză a singurătăţii este moartea. Marii singuratici nu s-au retras niciodată spre a se pregăti pentru viaţă, ci pentru a suporta, interiorizaţi şi resemnaţi, lichidarea vieţii din ei. Din pustiu şi din grote nu se pot aduce mesaje pentru viaţă. Nu condamnă viaţa toate religiile plecate din pustiuri? Şi nu este în iluminările şi transfigurările marilor singuratici o viziune apocaliptică de sfîrşit şi prăbuşire, iar nu o aureolă de sclipiri şi triumfuri?
    Singurătatea melancolicilor are o semnificaţie mult mai puţin adîncă; ea are uneori chiar un caracter estetic. Nu se vorbeşte de o melancolie dulce, de o melancolie voluptuoasă? Dar însăşi atitudinea melancolică, prin pasivitatea şi considerarea în perspectivă, nu este ea colorată estetic?
    Atitudinea estetică în faţa vieţii se caracterizează printr-o pasivitate contemplativă care savurează din real tot ceea ce îi convine subiectivităţii, fără nici o normă şi fără nici un criteriu. Lumea este considerată ca un spectacol, iar omul ca un spectator care asistă pasiv la desfăşurarea unor aspecte. Concepţia spectaculară a vieţii elimină tragicul şi antinomiile imanente existenţei, care odată recunoscute şi simţite te prind ca într-un vîrtej dureros în drama lumii. Experienţa tragicului presupune o tensiune atît de mare, încît vieţuirea estetică nici n-o poate bănui. În tragic, participarea intensă cu întreg conţinutul fiinţei noastre este atît de hotărîtoare, încît fiecare moment este o chestiune de destin, pe cînd în atitudinea estetică este o chestiune de impresie. Tragicul nu include ca un element central reveria, nelipsită în toate stările estetice. Ceea ce este estetic în melancolie se manifestă în tendinţa spre pasivitate, reverie şi încîntare voluptuoasă. Că ea nu poate fi asimilată integral unei stări estetice, aceasta derivă din aspectele ei multiforme. Nu este destul de frecventă melancolia neagră? Dar ce este, mai întîi, o melancolie dulce? Cine   nu cunoaşte senzaţia de plăcere ciudată în după-amiezele de vară, cînd te abandonezi simţurilor fără nici o problematică specială şi cînd sentimentul unei eternităţi senine dezvoltă în suflet o împăcare dintre cele mai neobişnuite? Este ca şi cum grijile acestei lumi şi toate incertitudinile spirituale ar amuţi în faţa unui spectacol de o frumuseţe uluitoare, în seducţiile căruia orice problemă ar deveni inutilă. Dincolo de orice agitaţie, tulburare sau efervescenţă, o trăire liniştită soarbe cu o voluptate reţinută toată splendoarea cadrului. Este o notă esenţială a stărilor melancolice calmul, absenţa unei intensităţi deosebite. Regretul, care intră în structura melancoliei, explică şi el absenţa unei intensităţi particulare a acesteia. Dacă regretul poate fi persistent, el niciodată nu e atît de intens încît să provoace o suferinţă profundă. Actualizarea unor motive sau a unor întîmplări din trecut, însumarea în afectivitatea noastră prezentă a unor elemente care astăzi nu mai pot fi active, relaţia dintre o tonalitate afectivă a senzaţiilor şi mediul în care s-au născut, dar pe care l-au părăsit, sînt determinante esenţiale de melancolie. Regretul exprimă afectiv un fenomen profund: acela al înaintării în moarte prin vieţuire. Regret ceva ce a murit în mine şi din mine. Actualizez doar fantoma unor realităţi şi a unor experienţe trecute. Dar aceasta este suficient pentru a ne arăta cît a murit din noi. Regretul revelează semnificaţia demonică a timpului care, prilejuind o creştere în noi, cauzează implicit o anihilare.
    Regretele fac pe om melancolic fără să-l paralizeze sau să-i rateze aspiraţiile, deoarece în regret există o conştiinţă a ireparabilului numai pentru trecut, viitorul fiind oarecum deschis. Melancolia nu este o stare de o gravitate concentrată, închisă, dezvoltată pe o afecţiune organică, deoareace în ea nu există nimic din acea groaznică senzaţie a ireparabilului pentru tot cursul existenţei, care nu lipseşte în unele cazuri de tristeţe adîncă. Chiar acea melancolie neagră este mai mult un caz de dispoziţie temporară, decît de una constituţională. Şi dacă ar fi ca în cazul al doilea, caracterul de reverie nu e complet exclus pentru a o asimila unei maladii, cu toate implicaţiile ei. Formal, atît în cazul melancoliei dulci şi voluptuoase, cît şi în cazul melancoliei negre, există aceleaşi cadre de elemente: gol intern, infinit exterior, vag de senzaţii, reverie, sublimare etc.; numai din punctul de vedere al tonalităţii afective a viziunii diferenţierea apare evidentă. S-ar putea ca multipolaritatea melancoliei să ţină mai mult de structura subiectivităţii decît de natura ei. În acest caz, starea melancolică, în caracterul ei difuz reveric şi vag, ar lua forme specifice în fiecare persoană. Nefiind o stare de o mare intensitate dramatică, ea oscilează şi fluctuează mult mai mult decît celelalte. Avînd mai mult virtuţi poetice decît active, ea are ceva dintr-o graţie reţinută (de aceea o întîlnim mai mult la femei), graţie pe care n-o întîlnim niciodată în tristeţea profundă şi intensă.
    Nu lipseşte această graţie nici peisajelor de coloratură melancolică. Perspectiva întinsă din peisajul olandez sau din peisajul Renaşterii, cu eternităţi de lumină şi umbre, cu văi a căror şerpuire simbolizează infinitul şi cu raze ce împrumută un caracter de imaterialitate lumii, cu aspiraţiile şi regretele oamenilor ce schiţează un zîmbet de înţelegere şi bunăvoinţă — întreagă această perspectivă revelează o graţie melancolică şi uşoară. Într-un astfel de cadru, omul pare a zice cu regret şi cu resemnare: «Ce vreţi, dacă nu e mai mult?» La capătul oricărei melancolii există posibilitatea unei mîngîieri sau a unei resemnări. Elementele estetice din ea includ virtualităţi de armonie viitoare, care niciodată nu există într-o tristeţe profundă şi organică. Din acest motiv, o fenomenologie a tristeţii ajunge la ireparabil, pe cînd una a melancoliei la vis şi graţie.
TOTUL N-ARE NICI O IMPORTANŢĂ
    Şi ce importanţă poate să aibă faptul că eu mă frămînt, că sufăr sau gîndesc? Prezenţa mea în lume va zgudui — spre marele meu regret — cîteva existenţe liniştite şi va tulbura naivitatea inconştientă şi plăcută a altora, spre şi mai marele meu regret. Deşi simt că tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie — mai mare decît prăbuşirile de împăraţi sau decît cine ştie ce irosire în fundul unei mine —, totuşi am implicit sentimentul totalei mele nulităţi şi insignifianţe. Sînt convins 
    că nu sînt absolut nimic în univers, dar simt că singura existenţă reală este a mea. Şi dacă aş fi pus să aleg între existenţa lumii şi existenţa mea, aş înlătura pe cealaltă, împreună cu toate luminile şi legile ei, încumetîndu-mă să planez singur în neantul absolut. Deşi pentru mine viaţa este un chin, nu pot să renunţ la ea, fiindcă nu cred în absolutul valorilor transvitale pentru ca să mă sacrific în numele lor. Dacă aş fi sincer, ar trebui să spun că nu ştiu de ce trăiesc şi de ce nu încetez să trăiesc. Probabil cheia rămîne în fenomenul iraţionalităţii vieţii, care menţine viaţa fără motive. Şi dacă nu există decît motive absurde pentru a trăi? Dar acestea se mai pot numi motive? Lumea aceasta nu merită să te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credinţă. Cu cît sîntem mai fericiţi astăzi, dacă alţii s-au sacrificat pentru binele şi luminarea noastră? Ce bine şi ce luminare? Dacă cineva s-a sacrificat pentru ca eu să fiu fericit acum, atunci eu sînt mai nefericit decît el, fiindcă nu înţeleg să-mi clădesc o existenţă pe un cimitir. Am momente cînd mă simt responsabil de întreaga mizerie a istoriei, cînd nu înţeleg pentru ce unii şi-au vărsat sîngele pentru noi. Cea mai mare ironie ar fi însă cînd s-ar putea stabili că aceia au fost mai fericiţi decît noi.Praful să se aleagă de întreaga istorie. Ar trebui să nu mă mai intereseze nimic în această lume; să-mi apară ridicolă însăşi problema morţii; suferinţa, limitată şi nerevelatoare; entuziasmul, impur; viaţa, raţională; dialectica vieţii, dialectică logică, iar nu una demonică; disperarea, minoră şi parţială; eternitatea, o vorbă; experienţa neantului, o iluzie; fatalitatea, o glumă… Căci mă gîndesc serios, ce rost au toate acestea? De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să accepţi umbre? N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plîns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gînduri. Şi nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?
Extaz
    Nu ştiu ce sens poate avea într-un spirit sceptic, pentru care lumea aceasta este o lume în care nu se rezolvă nimic, prezenţa celui mai formidabil extaz, a celui mai revelator   şi mai bogat, a celui mai complex şi mai periculos, extazul rădăcinilor ultime ale existenţei. Nu cîştigi în acest extaz nici un fel de certitudine explicită sau o cunoaştere definită, dar sentimentul unei participări esenţiale este atît de intens, încît debordează toate limitele şi categoriile cunoaşterii obişnuite. Este ca şi cum în lumea aceasta de obstacole, de mizerii şi de chin, prin care aspectele individuale ale existenţei ne apar în consistenţa lor ireductibilă, s-ar deschide o poartă înspre sîmburele interior al existenţei, pe care l-am prinde    în cea mai simplă şi mai esenţială viziune, în cea mai splendidă încîntare metafizică. Stratul superficial de existenţă şi formele individuale par a se topi pentru a favoriza accesul regiunilor celor mai profunde. Şi mă întreb dacă adevăratul sentiment metafizic al existenţei este posibil fără această eliminare a straturilor superficiale şi a formelor individuale. Căci numai printr-o purificare a existenţei de elementele ei contingente şi întîmplătoare se poate atinge o zonă esenţială. Sentimentul metafizic al existenţei este de natură extatică şi orice metafizică îşi are rădăcina într-o formă particulară de extaz. În mod greşit se admite numai forma extatică religioasă. Există o multiplicitate de forme care depind de o formaţie spirituală specifică sau de o structură temperamentală, şi care nu trebuie neapărat să ducă la transcendenţă. De ce n-ar exista un extaz al existenţei pure, al rădăcinilor imanente ale existenţei? Şi nu se realizează o astfel de formă extatică în acea adîncire care destramă vălurile superficiale pentru a înlesni accesul sîmburelui interior al lumii? A ajunge la rădăcinile acestei lumi, a realiza beţia supremă, încîntarea extatică, experienţa originarului şi a primordialului este a trăi un sentiment metafizic plecat din extazul elementelor esenţiale ale firii. Extazul ca exaltare în imanenţă, ca o iluminare în lumea aceasta, ca viziune a nebuniei acestei lumi — iată un substrat pentru o metafizică, — valabilă chiar şi pentru ultimele clipe, pentru momentele finale. Căci orice extaz adevărat este periculos. El este asemănător cu ultima fază a iniţierii din misterele egiptene, cînd în locul cunoaşterii explicite şi definitive se spunea: «Osiris este o divinitate neagră», adică absolutul rămîne în sine incognoscibil. Nu văd în extazul rădăcinilor ultime ale existenţei decît o formă de nebunie, nu de cunoaştere. Nu poţi avea această trăire extatică decît în singurătate, cînd ai senzaţia că planezi peste această lume. Şi singurătatea nu este un mediu de nebunie? Şi apoi, nu este caracteristic faptul că acest extaz poate să apară chiar unui individ sceptic? Nu este revelator pentru nebunia din extaz fenomenul acesta, al prezenţei celei mai ciudate certitudini şi a celei mai esenţiale viziuni într-un mediu de îndoială şi disperare?
    Decît — nimeni nu va realiza stări extatice fără experienţa prealabilă a disperării, deoarece într-una, ca şi în cealaltă, se întîmplă purificări tot atît de mari dar cu conţinut diferit.
    Rădăcinile metafizicii sînt tot atît de complicate ca şi rădăcinile existenţei.
LUMEA ÎN CARE NU SE REZOLVĂ NIMIC
    Mai este ceva pe acest pămînt care să nu poată fi pus la îndoială, în afară de moarte, singurul lucru sigur în această lume? A te îndoi de toate şi a trăi totuşi, iată un paradox care nu este unul dintre cele mai tragice, deoarece îndoiala este mult mai puţin intensă şi încordată decît disperarea. Nu este caracteristic faptul că tipul cel mai frecvent de îndoială este cel cerebral, unde prin urmare participă omul numai cu o parte din fiinţa sa, în deosebire de participarea totală şi organică din disperare? Chiar în formele organice    şi serioase ale îndoielii, intensitatea nu este niciodată echivalentă celei din disperare. Un anumit diletantism şi un gen particular de superficialitate caracterizează scepticismul faţă de fenomenul atît de complex şi de ciudat al disperării. Mă pot îndoi de orice, pot arunca un zîmbet dispreţuitor asupra lumii, dar aceasta nu mă împiedică să mănînc, să dorm liniştit sau să mă căsătoresc. În disperare, de a cărei profunzime nu te poţi convinge decît trăind-o, aceste acţiuni nu mai sînt posibile decît cu efort şi suferinţe. Nimeni, pe culmile disperării, nu mai poate şi nu mai are dreptul la somn. De aceea, nici un deznădăjduit autentic nu poate uita nimic din tragedia lui, păstrînd în conştiinţă actualitatea dureroasă a mizeriei lui subiective pînă dincolo de orice margini. Îndoiala este o nelinişte care se referă la probleme şi la lucruri, ea rezultă din conştiinţa irezolvabilităţii tuturor chestiunilor mari. Dacă s-ar rezolva marile probleme, scepticul ar reveni la stările normale. Cîtă diferenţă faţă de situaţia omului în disperare, care, dacă s-ar rezolva toate problemele, nu ar fi mai puţin neliniştit, deoarece neliniştea lui este răsărită din structura existenţei lui subiective. Disperarea este starea în care anxietatea şi neliniştea sînt imanente existenţei. Nimeni nu e torturat în disperare de probleme, ci de convulsiunile şi arderile în propria lui existenţă. Că nu se rezolvă nimic în această lume, este regretabil. N-a existat şi nu va exista nimeni care să se sinucidă din acest motiv. Atît de puţin influenţează neliniştea intelectuală neliniştea totală a fiinţei noastre. Din acest motiv, prefer de o mie de ori o existenţă dramatică, torturată pentru destinul ei în lume şi chinuită de cele mai consumatoare flăcări interioare, decît un om abstract, frămîntat de probleme abstracte care nu angajează fondul subiectivităţii noastre. Dispreţuiesc în această gîndire absenţa riscului, a nebuniei şi a pasiunii. Cît de fecundă este o gîndire vie, pasionată, în care lirismul circulă ca sîngele în vine! Este extrem de interesant şi de dramatic procesul prin care oameni iniţial frămîntaţi de probleme pur abstracte şi impersonale, obiectivi pînă la uitare de sine, surprinşi de suferinţă şi boală au fost în mod fatal aduşi să reflecteze asupra propriei lor subiectivităţi şi asupra problemelor de trăire şi experienţă. Oamenii obiectivi şi activi nu găsesc destule elemente şi resurse în ei pentru a-şi considera destinul atît de interesant încît să-l pună în problemă. Pentru a face din destinul tău o problemă subiectivă şi universală în acelaşi timp, trebuie să scobori toate treptele unui iad lăuntric. Dacă n-ai ajuns încă cenuşă, atunci poţi face filozofie lirică, adică o filozofie în care ideea are rădăcini organice, tot atît de organice ca şi poezia. Atunci realizezi o formă superioară de existenţă personală, cînd lumea aceasta, cu toate problemele ei irezolvabile, nu merită nici măcar dispreţul. Nu fiindcă ai avea o excelenţă în lume sau o valoare deosebită, dar fiindcă nu te mai poate interesa nimic în afară de agonia ta personală.
ContradicŢii Şi inconsecvenŢe
    Grija pentru unitate şi sistem n-au avut-o şi n-o vor avea nicicînd acei care scriu în momente de inspiraţie, cînd gîndul este o expresie organică şi personală ce urmează fluctuaţiile şi variaţiile dispoziţiei nervoase şi organice. Unitatea perfectă, preocuparea de sistem şi de consecvenţă indică o viaţă personală cu puţine resurse, schematică şi fadă întocmai ca şi contradicţiile din capriciu sau dintr-un paradox facil. Numai contradicţiile mari şi periculoase, antinomiile interioare irezolvabile dovedesc o viaţă spirituală fecundă, deoarece numai în ele fluxul şi abundenţa lăuntrică îşi pot găsi moduri de realizare. Oamenii care au numai cîteva stări sufleteşti şi care niciodată nu ajung la limită nu se pot contrazice, fiindcă puţinele tendinţe din ei nu se pot determina în opoziţii. Acei care trăiesc însă cu o exasperantă clocotire ura, disperarea, haosul, neantul sau iubirea, care se consumă în fiecare stare şi mor treptat cu fiecare şi în fiecare, aceia care nu pot respira decît pe culmi, care sînt singuri întotdeauna şi mai cu seamă atunci cînd umblă cu alţii, cum ar mai putea aceştia să crească într-o evoluţie liniară sau să se cristalizeze într-un sistem? Tot ceea ce este formă, sistem, categorie, cadru, plan sau schemă, considerate ca aspecte şi tendinţe de absolutizare, rezultă dintr-un minus de conţinuturi şi productivitate, dintr-o deficienţă de energie lăuntrică, dintr-o sterilitate a vieţii spirituale. Marile tensiuni ale acesteia ating haosul şi nebunia exaltării absolute. Nu există viaţă spirituală fecundă care nu cunoaşte stările haotice şi efervescenţa din paroxismul stărilor maladive, cînd inspiraţia apare ca o condiţie esenţială a creaţiei şi contradicţiile ca manifestări ale temperaturii interioare. Cine nu iubeşte stările haotice nu e creator, iar cine dispreţuieşte stările maladive n-are drept să vorbească de spirit. Numai ceea ce răsare din inspiraţie are valoare, ceea ce izvorăşte din fondul iraţional al fiinţei noastre, din zona intimă şi centrală a subiectivităţii. Tot ceea ce e produsul exclusiv al muncii, al silinţei şi al efortului n-are nici o valoare, iar produsele exclusive ale inteligenţei sînt sterile şi neinteresante. Mă încîntă îngrozitor elanul barbar şi spontan al inspiraţiei, curgerea bogată a stărilor sufleteşti, sclipirea şi palpitaţia intimă, lirismul esenţial şi paroxismul vieţii spirituale, care fac din inspiraţie singura realitate valabilă în ordinea condiţiilor de creaţie.
Asupra tristeŢii
    Dacă melancolia este o stare de reverie, difuză şi vagă, ce nu atinge niciodată o adîncime şi o concentrare intensă, tristeţea, dimpotrivă, prezintă o seriozitate închisă şi o interiorizare dureroasă. Poţi fi trist în orice loc; dar într-un plan închis, tristeţea cîştigă în intensitate, precum într-unul deschis melancolia creşte. Caracterul de concentrare al tristeţii rezultă din faptul că ea se naşte aproape totdeauna dintr-un motiv determinat, pe cînd în melancolie nimeni nu are precizat în conştiinţă un determinant exterior. Ştiu de ce sînt trist, dar nu ştiu de ce sînt melancolic. Stările melancolice durează mult, fără să atingă o intensitate particulară. Or, durata lor fiind mare, şterge din conştiinţă orice motiv iniţial, prezent în tristeţe, care nu durează mult, dar atinge o tensiune intimă şi închisă, ce niciodată nu va exploda, ci se va stinge în propria fiinţă. Nici melancolia şi nici tristeţea nu explodează, nu irită pe om pînă acolo încît să zguduie elementele fiinţei. Nu este caracteristic că se vorbeşte de un oftat, de un suspin, de tristeţe, dar niciodată de un strigăt de tristeţe? Ea nu e o stare debordantă, ci una care se stinge şi moare. Pentru nota diferenţială a tristeţii, este extrem de semnificativă apariţia ei atît de frecventă după marile satisfaceri şi împliniri vitale. De ce actului sexual îi urmează tristeţea, de ce după o beţie formidabilă sau după un paroxism dionisiac eşti trist? De ce marile bucurii aduc tristeţea? Fiindcă o dată cu elanul consumat în aceste excese mai rămîne numai senzaţia ireparabilului şi sentimentul părăsirii şi al pierderii, care ating o intensitate, în ordinea negativă, dintre cele mai puternice. Eşti trist după satisfacerile sexuale şi dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui cîştig, îl ai pe acela al unei pierderi. Tristeţea apare după toate fenomenele prin care viaţa pierde din ea însăşi. Intensitatea ei este echivalentă pierderilor. Astfel, fenomenul morţii provoacă cea mai mare tristeţe. Şi nu este revelator pentru diferenţa dintre melancolie şi tristeţe faptul că niciodată o înmormîntare nu poate fi numită melancolică? Tristeţea nu are nici un caracter estetic, caracter ce nu lipseşte decît rar melancoliei. Este interesant de urmărit cum domeniul esteticului se îngustează din ce te apropii de experienţe şi de realităţi serioase, care au un caracter de răscruce sau de definitivat. Moartea este negaţia totală a esteticului, ca şi suferinţa sau tristeţea. Moartea şi frumuseţea! Două noţiuni care se resping în mod absolut. Căci nu cunosc nimic mai scîrbos decît moartea, nimic mai grav şi mai sinistru! Cum au putut fi poeţi care să găsească moartea mai frumoasă, această supremă negativitate care nu poate îmbrăca nici haina grotescului. Moartea este suprema realitate în ordinea negativă. Ironia este că te temi de ea cu atît mai mult cu cît o admiri. Şi trebuie să spun că negativitatea morţii îmi inspiră admiraţie. Dar este singurul lucru pe care-l pot admira, fără să-l iubesc. Grandoarea şi infinitatea morţii mi se impun. Dar disperarea mea e atît de mare, încît n-am nici speranţa morţii. Cum aş putea-o deci iubi? Despre moarte nu se poate scrie decît în contradicţii absolute. Cine va spune că are o idee precisă despre moarte dovedeşte că nici nu o presimte, deşi o poartă în el. Şi fiecare om poartă nu numai viaţa, dar şi moartea sa. Viaţa nu este decît o îndelungă agonie.
    Tristeţea îmi pare a reflecta ceva din această agonie. Şi nu sînt crispările tristeţii reflexe agonice? Orice om cu adevărat trist în momente de mare intensitate a tristeţii păstrează în fizionomia lui crispări ce se adîncesc pînă în esenţa fiinţei. Aceste crispări, negaţii evidente ale frumuseţii, dovedesc atîta părăsire şi singurătate, încît te întrebi dacă fizionomia tristeţii nu este o formă de obiectivare a morţii în viaţă. Profunzimea impresionantă şi gravitatea solemnă ce se degajează din această fizionomie a tristeţii rezultă din faptul că acele riduri se adîncesc atît de tare, încît creşterea lor în adîncime devine un simbol pentru tulburarea şi infinita noastră dramă lăuntrică. Faţa omului în tristeţe dovedeşte atîta interioritate, încît exteriorul face direct accesibil interiorul. (Fenomene care se petrec şi în marile bucurii.) Tristeţea face misterul accesibil. Dar misterul tristeţii este atît de inepuizabil şi de bogat, încît tristeţea nu încetează niciodată de a fi enigmatică. Dacă există o scară a misterelor, atunci tristeţea intră în categoria misterelor infinite, care nu încetează niciodată de a se arăta, fiindcă sînt inepuizabile. Şi orice mister adevărat este inepuizabil.
     Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific în fiecare clipă: nu pot fi fericiţi decît oamenii care nu gîndesc nimic, adică aceia care gîndesc numai cît trebuie vieţii. Căci a gîndi numai cît trebuie vieţii nu înseamnă a gîndi. Adevărata gîndire seamănă unui demon care tulbură sursele vieţii, sau unei maladii ce afectează rădăcinile acestei vieţi. A gîndi în fiecare clipă şi a-ţi pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent în conştiinţă îndoiala asupra propriului tău destin, a simţi oboseala de a trăi, a fi obosit de gînduri şi de existenţa ta pînă dincolo de orice rezistenţă, a lăsa o dîră de sînge şi de fum după tine, ca simboluri ale dramei şi ale morţii fiinţei tale, înseamnă a fi nefericit în aşa măsură, încît ţi-e scîrbă de tot fenomenul acesta al gîndirii şi te întrebi dacă reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului. Multe sînt de regretat în lumea în care n-ar trebui să regret nimic. Şi mă întreb: merită lumea aceasta regretul meu?
INSATISFACŢIA TOTALĂ
    Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simţi bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni şi nici fără oameni. A nu cunoaşte ceea ce înseamnă buna dispoziţie, iată un lucru impresionant. Cei mai nefericiţi oameni sînt aceia care n-au dreptul la inconştienţă. A avea un grad dezvoltat de conştiinţă, a fi în fiecare moment conştient, a-ţi da seama în fiecare clipă de situaţia ta în raport cu lumea, a trăi într-o veşnică încordare de cunoaştere este a fi pierdut pentru viaţă. Cunoaşterea este o plagă pentru viaţă, iar conştiinţa o rană deschisă în sîmburele vieţii. Nu este omul un animal abandonat morţii? Şi nu este o tragedie în faptul de a fi om, adică un animal veşnic nesatisfăcut, suspendat între viaţă şi moarte? Sînt complet plictisit sau mai bine zis distrus de această calitate de a fi om. Dacă aş putea, aş renunţa pe loc, dar ce să mă fac, animal? Drumul înapoi nu-l pot parcurge. Şi apoi, aş risca să devin un animal care cunoaşte istoria filozofiei. A deveni supraom îmi pare o imposibilitate şi o prostie, o fantezie ridicolă. N-ar exista o soluţie aproximativă într-un fel de supraconştiinţă? Nu s-ar putea vieţui dincolo, nu dincoace (înspre animalitate), de toate formele complexe de conştiinţă, de nelinişti şi chinuri, de tulburările nervoase şi de experienţele spirituale, într-o sferă de existenţă unde accesul veşniciei n-ar mai fi un simplu mit? Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om. Căci ce aş mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social şi politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvenţele în sistemele de filozofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau estetic? Toate acestea îmi par prea puţin. Şi chiar dacă mi-ar părea mult, cum se întîmplă uneori, nu mă pot totuşi atrage. Renunţ la omenia mea, chiar dacă pe treptele pe care mă voi urca voi fi singur, dar absolut singur. Şi apoi nu sînt atît de singur în lumea aceasta, de la care nu mai aştept nimic? Dincolo de toate idealurile curente şi de formele obişnuite, într-o supraconştiinţă s-ar mai putea probabil respira. Acolo, o beţie a eternităţii ar reduce la nimic toate fleacurile acestei lumi şi nici o problemă, şi nici un chin lăuntric n-ar mai tulbura extazul unei eternităţi în care fiinţa ar fi tot atît de pură şi de imaterială ca nefiinţa.
Baia de foc
    Există atîtea căi prin care se poate ajunge la senzaţia de imaterialitate, încît stabilirea unei ierarhii este o încercare extrem de dificilă, dacă nu inutilă. Căci fiecare realizează o astfel de senzaţie după structura sa temperamentală sau după dominarea, în momentul respectiv, a unor elemente specifice. Cred totuşi că baia de foc pentru ea însăşi este încercarea cea mai fecundă pentru a atinge o astfel de senzaţie. A simţi în toată fiinţa ta o ardere intensă şi o căldură totală, a simţi cum cresc flăcările în tine şi te cuprind ca într-un infern, a fi tu însuţi un fulger şi o scînteiere, iată ceea ce înseamnă        o baie de foc. Ca în orice baie se realizează o purificare, o curăţire de elemente care pot anula pînă şi existenţa. Valurile de căldură şi flăcările care se ridică nu ard ele sîmburele existenţei, nu consumă din viaţă, nu reduc elanul la o pură aspiraţie, răpindu-i caracterul său imperialist? A trăi o baie de foc, a simţi jocul unei călduri interioare, plină de flăcări, nu este a atinge o puritate imaterială în viaţă, o imaterialitate asemănătoare cu dansul flăcărilor? Emanciparea de sub greutate, de sub forţele atracţionale, ce se întîmplă în această baie de foc, nu fac viaţa o iluzie sau un vis? Decît şi aceasta e prea puţin faţă de senzaţia finală, care este una dintre cele mai paradoxale şi mai ciudate, cînd din sentimentul acelei irealităţi de vis ajungi la sentimentul prefacerii în cenuşă. Nu există baie interioară de foc al cărei rezultat final să nu fie învolburarea stranie din sentimentul acestei prefaceri în cenuşă, cînd într-adevăr poţi vorbi de imaterialitate. Atunci cînd flăcările lăuntrice au ars tot din tine, cînd nu mai rămîne nimic din existenţa ta individuală, cînd numai cenuşa a mai rămas, ce senzaţie de viaţă mai poţi avea? Am o voluptate nebună şi de o infinită ironie cînd mă gîndesc că cineva ar sufla cenuşa mea în cele patru colţuri ale lumii, că vîntul ar împrăştia-o cu o iuţeală frenetică, risipindu-mă în spaţiu ca pe o eternă mustrare pentru această lume.
Dezintegrarea din viaŢĂ
    Nu toţi oamenii au pierdut naivitatea; de aceea, nu toţi oamenii sînt nefericiţi. Aceia care au trăit şi trăiesc asimilaţi, naivi, în existenţă, nu din prostie sau imbecilitate — căci naivitatea exclude astfel de deficienţe, ea fiind o stare mult mai pură —, ci dintr-o iubire instinctivă şi organică pentru un farmec natural al lumii, pe care naivitatea îl descoperă întotdeauna, aceia ating o armonie şi realizează o integrare în viaţă, care merită a fi invidiată sau cel puţin apreciată de cei care rătăcesc pe culmile disperării. Dezintegrarea din viaţă corespunde unei pierderi totale a naivităţii, acest dar încîntător pe care ni l-a distrus cunoaşterea, duşmană declarată a vieţii. Vieţuirea cosmică, bucuria pentru existenţa şi pitorescul aspectelor individuale, încîntarea pentru farmecul spontan al firii, trăirea inconştientă a contradicţiilor anulîndu-le implicit caracterul tragic, sînt expresii ale naivităţii, teren fecund pentru iubire şi entuziasm. A nu ţi se proiecta dureros în conştiinţă contradicţiile este a atinge bucuria virginală a naivităţii, este a fi incapabil de tragedie şi de conştiinţa morţii, care presupun o complexitate din cele mai deconcertante şi o dezagregare paradoxală. Naivitatea este opacă pentru tragic, dar e deschisă pentru iubire, căci omul naiv, nefiind consumat de propriile sale contradicţii interioare, are destule rezerve pentru a se dărui. Pentru acela care a realizat dezintegrarea din viaţă, tragicul cîştigă o intensitate extrem de dureroasă, deoarece contradicţiile nu se petrec numai în el însuşi, ci şi între lume şi el. Nu există decît două atitudini fundamentale: cea naivă şi cea eroică. Restul se încadrează în nuanţele dintre ele. Ca să nu mori de imbecilitate, n-are sens să alegi decît între aceste două. Şi cum naivitatea, pentru omul care a ajuns în faţa acestei alternative, este un bun pierdut, pe care este problematic dacă-l mai poţi recîştiga, mai rămîne doar eroismul. Atitudinea eroică este privilegiul şi blestemul celor dezintegraţi din viaţă, a celor suspendaţi şi incapabili de orice satisfacţie sau fericire. A fi erou — în sensul cel mai universal al acestui cuvînt — este a dori un triumf absolut. Dar acest triumf nu poate fi obţinut decît prin moarte. Orice eroism înseamnă o transcendere a vieţii, care implică în mod fatal un salt în neant. Şi orice eroism este un eroism al neantului, chiar dacă în conştiinţa eroului nu intră acest element, chiar dacă el nu-şi dă seama că avîntul lui pleacă dintr-o viaţă care şi-a pierdut resorturile normale. Tot ceea ce nu izvorăşte din naivitate şi nu duce la naivitate aparţine neantului. Există vreo atracţie pentru neant în om? Desigur că ea este mult prea misterioasă pentru ca să o putem sesiza. Dar din moment ce eu părăsesc seducţiile vieţii naive sau sînt silit să le părăsesc, pentru a mă arunca în lume fără nici un sens — căci eroismul meu este grotesc, n-are nici viziunea triumfului —, trebuie să existe această atracţie misterioasă.
Despre realitaea corpului
    Nu voi înţelege niciodată cum au putut exista atîţia oameni care să declare corpul o iluzie, precum nu voi înţelege niciodată cum a putut fi conceput spiritul în afară de drama vieţii, în afară de contradicţiile şi deficienţele acesteia. Se vede că acei oameni n-au avut conştiinţa cărnii, a nervilor şi a fiecărui organ în parte. Dar nu voi înţelege niciodată cum de n-au avut-o, deşi bănuiesc în această inconştienţă organică o condiţie esenţială a fericirii. Cei care nu s-au desprins din iraţionalitatea vieţii, care sînt încadraţi în ritmul ei organic, anterior apariţiei conştiinţei, nu ating niciodată starea în care realitatea ta corporală îţi este în fiecare moment prezentă în conştiinţă. Căci această prezenţă în conştiinţă a realităţii corporale indică o boală esenţială a vieţii. Şi nu este o boală în a-ţi da seama încontinuu de nervii tăi, de picioare, de stomac, de inimă etc., în a ajunge la conştiinţa fiecărei părţi din tine? Nu indică acest proces o dezintegrare a acestor părţi din funcţiile lor fireşti? Realitatea corpului este una dintre cele mai groaznice realităţi. Aş vrea să văd ce ar mai însemna spiritul fără frămîntările cărnii, sau conştiinţa fără o mare sensibilitate nervoasă. Cum au putut concepe oamenii viaţa fără corp, cum au putut ei concepe o existenţă autonomă şi originară a spiritului? Aceasta n-au putut-o face decît aceia care n-au spirit, oamenii sănătoşi şi inconştienţi. Căci spiritul este fructul unei maladii a vieţii, precum omul nu este decît un animal îmbolnăvit. Existenţa spiritului este o anomalie în viaţă. Am renunţat la atîtea, de ce n-aş renunţa şi la spirit? Dar nu este oare renunţarea o boală a spiritului, înainte de a fi una a vieţii?
Nu Ştiu
    Nu ştiu ce e bine şi ce e rău; ce e permis şi ce nu e permis; nu pot condamna şi nu pot lăuda. Nu este nici un criteriu valabil în această lume şi nici un principiu consistent. Mă miră faptul că unii se mai preocupă de teoria cunoaşterii. Dacă aş fi sincer, ar trebui să mărturisesc că puţin îmi pasă de relativitatea cunoaşterii noastre, căci lumea aceasta nu merită s-o cunoşti. Am adesea senzaţia unei cunoaşteri integrale care epuizează întreg conţinutul lumii, pentru ca altă dată să nu pricep nimic din tot ce se învîrte în jurul meu. Simt un gust amar în mine, o amărăciune drăcească, bestială, cînd însăşi problema morţii îmi pare fadă. Pentru întîia oară îmi dau seama cît de greu de definit este această amărăciune. Poate şi din motivul că umblu după motive de ordin teoretic, atunci cînd ea izvorăşte dintr-o regiune eminamente preteoretică.
    În acest moment, nu cred în absolut nimic şi n-am nici o speranţă. Îmi par lipsite de sens toate expresiile şi realităţile care dau farmec vieţii. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul îmi pare o otravă. Nu ştiu dacă sînt disperat, căci lipsa oricărei speranţe poate să fie şi altceva decît disperare. Nu m-ar putea supăra nici un fel de calificativ, deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Şi cînd mă gîndesc că acum se deschid flori şi cîntă paseri! Cît de departe sînt toate!
    Singurˆtatea individualˆ 
Şi singurĂtatea cosmicĂ 
    Există două feluri de a simţi singurătatea: a te simţi singur în lume şi a simţi singurătatea lumii. Cînd te simţi singur, trăieşti o dramă pur individuală; sentimentul părăsirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. În acest caz, interesează numai neliniştile subiectivităţii tale. A te simţi aruncat şi suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuţi, distrus de propriile tale deficienţe sau exaltări, chinuit de insuficienţele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strălucitoare sau sumbre, tu rămînînd în aceeaşi dramă lăuntrică, iată ce înseamnă singurătate individuală. Sentimentul singurătăţii cosmice, deşi se petrece tot într-un individ, derivă nu atît din frămîntarea lui pur subiectivă cît din senzaţia părăsirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca şi cum toate splendorile acestei lumi ar dispărea deodată pentru ca monotonia esenţială a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt mulţi care se simt torturaţi de viziunea unei lumi părăsite, iremediabil abandonate unei singurătăţi glaciale, pe care n-o ating, măcar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiţi, acei care simt singurătatea în ei, sau aceia care o simt în afară, în exterior? Imposibil de răspuns. Şi apoi, de ce să mă chinuiască ierarhia singurătăţii? A fi singur, în orice fel, nu e destul?
     
     
    Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pămînt şi că unica scăpare este uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să mă uit complet, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn şi de nici o compătimire, căci deşi sînt cel mai decăzut om, mă simt totuşi atît de puternic, atît de tare şi de fioros! Căci sînt singurul om care trăiesc fără speranţă. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul şi paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toată pasiunea haotică şi dezorientată din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scăpa de spirit şi de conştiinţă. Am şi eu o speranţă: speranţa uitării absolute. Dar aceasta mai e speranţă, nu e ea disperare? Nu-i această speranţă negarea tuturor speranţelor viitoare? Vreau să nu mai ştiu nimic, nici măcar să ştiu că nu ştiu nimic. De ce atîtea probleme, discuţii şi supărări? De ce atîta conştiinţă a morţii? Pînă cînd atîta filozofie şi atîta gîndire?
Apocalips
    Cum aş vrea ca, într-o zi, toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi, renunţînd la orice fel de datorii şi obligaţii, să iasă în stradă şi să nu mai voiască să facă nimic. Toată această lume îndobitocită, care munceşte fără nici un sens sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanităţii, care lucrează pentru generaţii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amăgeli, ar trăi în astfel de momente capitale o răzbunare pentru toată mediocritatea unei vieţi nule şi sterile, pentru toată irosirea care n-a avut nimic din excelenţa marilor transfigurări. Mi-ar plăcea acele clipe cînd nimănui nu i-ar mai trebui amăgirea idealului, cînd orice satisfacţie în datele imediate ale vieţii ar fi imposibilă şi orice resemnare iluzorie şi cînd toate cadrele unei vieţi normale ar plesni definitiv. Toţi oamenii care suferă în tăcere şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea nici cel puţin în suspine ar urla atunci într-un cor de o sinistră dizarmonie, cu strigăte stranii care să cutremure acest pămînt. Apele să curgă mai repede şi munţii să se clatine ameninţător, arborii să-şi arate rădăcinile ca o veşnică şi hidoasă mustrare, păsările să croncăne imitînd corbii, iar animalele să fugă speriate pînă la epuizare. Toate idealurile să fie declarate nule; credinţele fleacuri; arta o minciună şi filozofia o glumă. Totul să fie o înălţare şi o prăbuşire. Bucăţi de pămînt să se avînte în aer şi apoi să se risipească, duse de vînt; planetele să descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii întortocheate şi groteşti, figuri schimonosite şi îngrozitoare. Vîrtejuri de focuri să crească într-un ritm sălbatic şi un zgomot barbar să năpădească întreaga lume, pentru a şti pînă şi cea mai mică vietate că sfîrşitul e apropiat. Tot ceea ce e formă să devină inform şi un haos să înghită, într-un vîrtej universal, tot ceea ce această lume a avut ca structură, consistenţă şi formă. Să fie un zbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare şi o explozie, după care să nu mai rămînă decît o tăcere eternă şi o uitare definitivă. În aceste clipe finale, oamenii să trăiască la o aşa temperatură, încît tot ceea ce umanitatea a simţit pînă acum ca regrete, aspiraţii, iubire, deznădejde sau ură să izbucnească în ei într-o astfel de explozie, încît după ea să nu mai rămînă nimic. Într-o astfel de clipă, cînd toţi oamenii şi-ar părăsi ocupaţiile, cînd nimeni n-ar mai găsi un sens în mediocritatea datoriei, cînd existenţa ar plesni de contradicţiile ei interioare, ce ar mai rămîne în afară de triumful nimicului şi de apoteoza finală a nefiinţei?
Monopolul suferinŢei 
    Mă întreb: pentru ce numai unii suferă? Există vreo raţiune în această selecţiune, care scoate din rîndul oamenilor normali o categorie de aleşi, pentru a-i arunca în cele mai groaznice torturi? Unele religii susţin că prin suferinţă te încearcă Divinitatea sau că prin ea ispăşeşti un rău sau o necredinţă. Decît, această concepţie poate să fie valabilă pentru iluzia omului religios, nu însă pentru acela care vede cum suferinţa se găseşte la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventă la cei nevinovaţi şi puri. Nu există nici o justificare de valoare în fenomenul suferinţei. Nu este posibilă absolut nici o fundamentare a suferinţei pe o ierarhie de valori. Şi apoi, rămîne de văzut dacă e posibilă o ierarhie a valorilor.
    Aspectul cel mai ciudat al celor care suferă este în credinţa absolutei lor suferinţe, care îi face să creadă într-un fel de monopol al suferinţei. Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există suferinţe şi mai groaznice, că poţi să mori căzînd bucăţi de carne din tine, fărîmiţîndu-te sub propria ta privire, devenind iluzie în cea mai perfectă conştienţă. Există suferinţe monstruoase, criminale şi inadmisibile. Te întrebi: cum de se pot întîmpla şi, dacă se întîmplă, cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte poveşti? Mă simt atît de impresionat în faţa suferinţei, încît îmi pierd aproape tot curajul. Şi-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferinţă în lume. Derivarea ei din bestialitatea, iraţionalitatea şi demonia vieţii explică prezenţa suferinţei în lume, dar nu găseşte justificarea. Sau este probabil că suferinţa n-are nici o justificare, ca şi existenţa în genere. Existenţa a trebuit să fie? Există vreo raţiune în faptul de a fi? Sau existenţa nu-şi are o altă raţiune decît una imanentă? Existenţa există numai ca existenţă? Fiinţa este numai fiinţă? De ce să nu admitem un triumf final al nefiinţei, de ce să nu admitem că existenţa merge înspre neant şi fiinţa înspre nefiinţă? Nu cumva singura realitate absolută este nefiinţa? Un paradox tot atît de mare cît paradoxul acestei lumi.
    Deşi fenomenul suferinţei mă impresionează şi uneori mă încîntă, n-aş putea totuşi scrie o apologie a suferinţei, fiindcă suferinţa durabilă — şi nu există suferinţă adevărată, decît cea durabilă —, dacă purifică în primele faze, în ultimele tîmpeşte, detrachează, distruge şi anarhizează pînă la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinţă manifestat în exclamaţii este o caracteristică a esteţilor şi a diletanţilor suferinţei, care o asimilează unui divertisment, neînţelegînd ce forţă teribilă de descompunere există în suferinţă, cîtă dezagregare şi cîtă otravă, dar şi cîtă fecunditate, pe care o plăteşti însă scump. A avea monopolul suferinţei este a vieţui suspendat deasupra unei prăpăstii. Şi orice suferinţă adevărată este   o prăpastie. 
     
     
    Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere.
    Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide. Numai aceştia mă impresionează, fiindcă numai în ei clocotesc mari pasiuni şi se dezvoltă mari transfigurări. Acei care trăiesc viaţa pozitiv, cu siguranţa fiecărei clipe, încîntaţi de trecut, prezent şi viitor, n-au decît stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau contact dramatic cu realităţile ultime mă zguduie pînă dincolo de orice rezistenţă.
    De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici lumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în ea însăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încîntată între nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută în parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?
Lirismul absolut
    Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avîntare pînă dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfîrşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adîncimi halucinante. Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfîrşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul pînă dincolo de orice rezistenţă, cînd avîntul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încîntare. Un foc total să înghită lumea aceasta, şi flăcările lui, mai insinuante decît zîmbetul de femeie şi mai imateriale decît melancolia, să provoace voluptăţi crepusculare, complicate ca moartea şi fascinante ca neantul în clipele de tristeţe. Sînt necesare trăiri nebune pentru ca lirismul să atingă ultima lui expresie, pentru ca încordările lui să treacă marginile subiectivismului normal. Lirismul absolut este lirismul clipelor din urmă. Căci în lirismul absolut expresia se confundă cu realitatea, expresia e totul, este fiinţa într-o anumită ipostază. Ea încetează a mai fi o obiectivare parţială, minoră şi nerevelatoare, devenind parte din tine. Aici nu mai are importanţă numai sensibilitatea sau inteligenţa, ci întreaga fiinţă, întreg corpul, întreaga viaţă din tine, cu ritmul şi pulsaţiile ei. Lirismul total, lirismul absolut este însuşi destinul adus la gradul de autocunoaştere absolută. Niciodată acest lirism nu va lua formă în expresii detaşate, ci fiecare expresie este bucată din tine. Din acest motiv, el nu este prezent decît în momente capitale, cînd stările pe care le exprimă se consumă deodată cu expresia. Sentimentul agoniei, fenomenul complex al muririi, cînd se manifestă se şi consumă. Este o suprapunere între act şi realitate; căci actul nu mai este o manifestare a realităţii, ci realitatea însăşi. Lirismul absolut — pornirea totală de a te obiectiva — este dincolo de poezie, sentimentalism etc.… El este mai aproape de un fel de metafizică a destinului, căci în el o actualitate totală a vieţii şi conţinutul cel mai adînc al fiinţei se manifestă pentru a se rezolva într-un fel sau altul. De regulă, lirismul absolut rezolvă totul în sensul morţii. Căci tot ceea ce este capital e în legătură cu moartea.
     
     
    Simt că ar trebui să se deschidă sub mine un gol mare şi întunecos, care să mă înghită pentru totdeauna într-o noapte de veci. Şi mă mir cum de acest proces se-ntîmplă numai în simţire, şi nu şi în realitate. Nimic nu mi-ar părea în aceste momente mai natural decît să mă scufund înspre adîncimi de întuneric, unde nimic din claritatea fadă a acestei lumi n-ar mai avea nici o urmă de reflex. Nu vreau să caut o explicaţie organică a acestei porniri din mine înspre întuneric, fiindcă nu pot găsi una pentru beţia de lumină. Dar mă gîndesc totuşi cu nedumerire ce sens poate să aibă această alternanţă dintre o experienţă a luminii şi o experienţă a întunericului. Întreaga concepţie a polarităţii îmi pare insuficientă, căci în înclinarea spre regiunile nopţii există o nelinişte mult mai profundă, care nu poate răsări dintr-o schemă a firii, dintr-o geometrie a existenţei. Sentimentul că eşti înghiţit în noapte, într-o noapte care se deschide sub tine, nu este posibil decît atunci cînd simţi ceva greu pe creier şi în toată fiinţa, ca presiunea pe întreg organismul a unei imensităţi de noapte. Cum o să mă înghită, pe veci, noaptea fără de margini a acestei lumi!
     
     
    Senzaţia confuziei absolute! Adică a nu putea face nici o distincţie, nici o diferenţiere şi nici o încadrare, a nu putea lămuri nimic, a nu înţelege şi a nu aprecia nimic. Senzaţia acestei confuzii absolute face din orice filozof un poet, dar nu toţi filozofii o pot atinge şi o pot trăi cu o intensitate durabilă. Căci dacă ar atinge-o, n-ar mai putea filozofa abstract şi rigid. Este plin de dramatism procesul acesta prin care un filozof devine poet. — Din lumea definitivă a formelor şi a problemelor abstracte, care într-un vîrtej al simţirii, în confuzia tuturor elementelor sufleteşti, se împletesc în alcătuiri ciudate şi haotice. Cum să mai poţi face filozofie abstractă, cînd în tine se desfăşoară o dramă complicată, în care se întîlnesc presentimentul erotic cu o nelinişte metafizică chinuitoare, frica de moarte cu aspiraţiile spre naivitate, renunţarea totală cu un eroism paradoxal, disperarea cu orgoliul, presentimentul nebuniei cu dorinţa de anonimat, strigătul cu tăcerea, elanul cu nimicul? Şi toate acestea se petrec în acelaşi timp, simultan. Toate tendinţele acestea cresc în cel mai mare clocot posibil, în cea mai mare nebunie interioară, într-o confuzie absolută. Cum să mai faci atunci filozofie sistematică şi în ce fel să mai poţi fi capabil de o arhitectonică bine definită? Sînt oameni care au început cu lumea formelor şi sfîrşesc în confuzia absolută. De aceea, ei nu mai pot filozofa decît poetic. Dar în confuzia absolută, nu mai importă nimic în afară de chinurile şi voluptăţile nebuniei.
EsenŢa graŢiei
    Sînt multe căi prin care se poate realiza o detaşare de pămînt, o avîntare şi o înălţare deasupra unei menţineri oarbe în viaţă. Există însă numai graţia, a cărei detaşare de pămînt nu înseamnă o rupere a contactului cu forţele iraţionale ale vieţii, ci un salt inutil, un avînt dezinteresat în care farmecul naiv şi ritmul iraţional al vieţii îşi păstrează toată prospeţimea. Orice graţie este un avînt, o bucurie a înălţării.
    Mişcările graţioase, cu ondulaţiile lor, dau impresia de planare deasupra lumii, de zbor uşor şi imaterial. Spontaneitatea lor are ceva din uşurinţa unei bateri din aripi, din naturaleţea unui zîmbet şi din puritatea unui vis de primăvară. Nu şi-a găsit graţia în dans forma cea mai vie de realizare? În sentimentul graţios al vieţii, aceasta este simţită ca o tensiune imaterială, ca un flux pur de vitalitate, ce nu depăşeşte niciodată armonia imanentă oricărui ritm graţios. Este un fel de vis al vieţii în orice graţie, un joc dezinteresat, o expansiune care-şi găseşte limita în ea însăşi, nu în afară. De aceea, graţia dă iluzia plăcută a libertăţii, a abandonării spontane şi directe, a unui vis pur, crescut sub raze de soare. Disperarea prezintă un paroxism al individuaţiei, o interiorizare dureroasă şi singulară pe culmi, o izolare a omului în lume. Toate stările rezultate dintr-o rupere a contactului normal cu lumea şi care te duc înspre culmile singurătăţii individuale intensifică fenomenul individuaţiei, determină pînă la paroxism individualizarea omului în lume. Graţia omului nu duce la paroxismul individuaţiei, ci la un sentiment armonic de împlinire naivă, în care fiinţa niciodată nu ajunge la un sentiment al singurătăţii şi al izolării. Şi formal graţia refuză singurătatea, căci mişcările de ondulaţie prin care se obiectivează exprimă o receptivitate pentru viaţă, un elan deschis şi primitor pentru seducţiile şi pitorescul existenţei. Graţia reprezintă o stare de iluzie în care viaţa îşi neagă şi îşi transcende antinomiile şi dialectica ei demonică, în care contradicţiile, ireparabilul, fatalitatea şi iremediabilul dispar temporar, într-un fel de vieţuire sublimată. Există multă sublimare în graţie, multă puritate aeriană, care însă niciodată nu poate atinge marile purificări de pe culmi, unde se realizează sublimul. Experienţele zilnice şi formele comune de trăire nu duc niciodată viaţa pînă acolo unde ea ar cunoaşte nebunia absolută a tensiunii paroxistice sau a vîrtejului interior, precum nu realizează nici o emancipare de sub greutate, o trecere vremelnică peste forţa gravitaţională, care uneori poate fi un simbol al morţii. Graţia este o emancipare de sub greutate, o emancipare de sub presiunea atracţiilor subterane, o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viaţă, ale tendinţelor ei negative. Transcenderea negativităţii este o notă esenţială a sentimentului graţios al vieţii. Nu este de mirare pentru ce, într-un astfel de sentiment, viaţa apare mai luminoasă, mai învăluită în raze şi în sclipiri. Căci, depăşind negativitatea şi demonicul pe calea unei armonii de forme şi a unei uşurinţe pline de ondulaţii, atinge o stare de armonie plăcută mai repede decît pe căile complicate ale credinţei, unde armonia rezultă după contradicţii şi frămîntări complexe. Ce diversă e lumea cînd te gîndeşti că alături de graţie poate să existe o teamă continuă, care torturează pe unii oameni pînă la epuizare. Cine n-a încercat teama de tot, frica de lume, anxietatea universală, neliniştea absolută, chinul oricărui moment de vieţuire, acela nu va înţelege niciodată ce înseamnă zbaterea materială, nebunia cărnii şi nebunia morţii. Cine are sentimentul graţios al vieţii nu poate realiza şi nu poate înţelege acest chin al supremei nelinişti, care nu poate apărea decît într-un teren maladiv. Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decît din boală. Ceea ce nu răsare din boală n-are decît o valoare estetică, formală. A fi bolnav înseamnă a trăi, vrînd-nevrînd, pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălţimi, ci şi prăpăstii, adîncimi. A trăi în culmile disperării este a atinge cele mai groaznice abisuri. Nu există decît culmi abisale, deoarece de pe adevăratele culmi te poţi prăbuşi oricînd. Şi numai în asemenea prăbuşiri atingi culmile. Graţia reprezintă o stare de mulţumire şi uneori chiar de fericire. Nici abisuri şi nici suferinţe mari. De ce sînt femeile mai fericite decît bărbaţii? Din cauză că la ele graţia şi naivitatea sînt incomparabil mai frecvente decît la bărbaţi. Desigur, nici ele nu sînt scutite de boli şi de insatisfacţii; dar aici vorbim de sentimentul care predomină. Graţia naivă a femeilor le transpune într-o stare de echilibru superficial, care niciodată nu poate duce la tragedii consumatoare sau la încordări periculoase. Femeia nu riscă nimic pe planul spiritual, fiindcă la ea dualismul dintre spirit şi viaţă are o intensitate antinomică mult mai redusă decît la bărbaţi. Sentimentul graţios al existenţei nu duce la revelaţii metafizice, la viziunea realităţilor esenţiale, la perspectiva ultimelor clipe, care te fac ca în fiecare moment al vieţii să trăieşti ca şi cum n-ai mai trăi. Femeile sînt nişte nulităţi simpatice. Cu cît te gîndeşti mai mult la ele, cu atît le înţelegi mai puţin. Este un proces analog cu acela care te reduce la tăcere din ce gîndeşti mai mult asupra esenţei ultime a lumii. Dar, pe cînd aici rămîi înmărmurit în faţa unui infinit indescifrabil, în cazul femeii nulitatea îţi pare mister, cînd ea nu este în fond decît nulitate. Pe lîngă satisfacerea necesităţilor sexuale, singurul sens în lume al femeii îmi pare a fi acela de a da prilej bărbatului să scape temporar de presiunea chinuitoare a spiritului. Căci femeia poate fi o salvare vremelnică pentru acei care trăiesc pe culmi, deoarece, fiind extrem de puţin dezintegrată din viaţă, contactul cu ea înseamnă o întoarcere spre voluptăţile naive şi inconştiente ale vieţii, înspre imaterialitatea uşoară a graţiei, care, dacă n-a salvat lumea, le-a salvat pe femei.
     
     
    Cum să mai ai idealuri cînd există pe acest pămînt orbi, surzi sau nebuni? Cum să mă bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi? Mă simt responsabil de întunericul tuturora şi mă cred un hoţ al luminii. Oare n-am furat noi toţi lumina celor care nu văd sau sunetul celor care n-aud? Nu e responsabilă luciditatea noastră de întunecimea nebunilor? Nu ştiu de ce, dar cînd mă gîndesc la asemenea lucruri îmi pierd curajul şi voinţa; îmi pare inutilă gîndirea şi nulă orice compătimire. Căci nu mă simt atît de normal şi de mediocru pentru a putea compătimi pe cineva. Trebuie să fii un om care trăieşte în afară de orice risc pentru a putea compătimi pe altul. Orice compătimire este un semn de superficialitate. Căci ori plesneşti în faţa nenorocirilor iremediabile, în faţa destinelor frînte, ori amuţeşti pentru totdeauna. Mila şi consolarea sînt nu numai ineficace, dar sînt şi insulte. Şi apoi, cum să compătimeşti pe altul cînd tu însuţi suferi infinit? Compătimirea este un sentiment care nu angajează. De aceea îl găsim la atîţia! În lumea aceasta încă n-a murit nimeni de suferinţa altuia. Iar acela care a zis că moare pentru noi n-a murit, ci a fost omorît.
Eternitate Şi moralĂ
    Pînă astăzi, încă nimeni n-a putut spune ce e bine şi ce e rău. Şi e sigur că în viitor va fi tot aşa. Faptul impresionant nu consistă în această relativitate, ci în imposibilitatea de a te dispensa de întrebuinţarea acestor expresii. Nu ştiu ce e bine şi ce e rău, dar calific acţiunile în bune şi rele. Dacă m-ar întreba cineva de ce numesc o acţiune bună şi alta rea, nu i-aş putea răspunde. Este un proces instinctiv, care mă face să apreciez sub prisma criteriilor morale; cînd mă gîndesc ulterior la acea apreciere, nu-i mai găsesc nici o justificare. Morala a devenit atît de complexă şi de contradictorie deoarece valorile ei nu se mai constituie în ordinea vieţii, ci s-au cristalizat într-o regiune transcendentă ei, păstrînd slabe legături cu tendinţele iraţionale şi vitale. Cum să întemeiezi o morală? Mi-e atît de scîrbă de acest cuvînt, «bine», este atît de fad şi de inexpresiv! Morala spune: lucraţi pentru triumful binelui! Dar cum? Prin împlinirea datoriei, prin respect, prin sacrificiu, modestie etc. Toate acestea îmi par simple vorbe, deoarece ele nu cuprind numai un vag formal, dar mai cu seamă un vag în determinările concrete de conţinuturi. Căci în faţa faptului imediat toate principiile morale sînt atît de nule, încît te întrebi de ce n-ar fi mai acceptabilă o viaţă fără criterii. Aş iubi o lume în care n-ar exista nici un criteriu, nici o formă şi nici un principiu, o lume a absolutei indeterminări. Căci în lumea noastră toate criteriile, formele şi principiile sînt atît de fade, încît semiprezenţa lor este mai exasperantă decît cel mai groaznic absolutism normativ. Îmi închipui o lume de fantezie şi vis, crescută în lumini portocalii, şi unde nu s-ar mai vorbi de bine şi de rău, unde întreagă această discuţie în jurul valabilităţii normelor n-ar mai avea nici un sens. Şi apoi, din moment ce realitatea este iraţională în esenţa sa, ce rost mai are să cauţi norme ca să delimitezi binele de rău, ce rost are să mai distingi ceva? Morala nu poate fi salvată, iar acei care susţin că în faţa eternităţii ea totuşi poate fi salvată se înşală enorm. Ce spun aceştia? În lume triumfă temporar plăcerea, satisfacţiile minore, păcatul etc., dar în faţa eternităţii rămîne numai fapta bună, numai realizarea morală. Ce s-a ales din plăcerile acestei lumi? Neantul! Singura care triumfă este virtutea. După toate mizeriile acestei lumi, apare triumful final al binelui şi biruinţa definitivă a virtuţii. Decît, aceştia n-au remarcat că dacă eternitatea înghite, anulîndu-le, toate plăcerile şi satisfacţiile superficiale, ea nu înghite mai puţin tot ceea ce se numeşte virtute, faptă bună, acţiune morală. Eternitatea nu duce nici la triumful binelui şi nici la triumful răului, ci anulează totul. Condamnarea epicureismului în numele eternităţii este un nonsens. Cu cît voi rămîne eu mai mult prin faptul că sufăr, decît altul prin faptul că petrece? Obiectiv, ce semnificaţie poate avea faptul că unul se crispează în agonie, iar altul se destinde cu o femeie? Atît suferinţa cît şi plăcerea se consumă subiectiv în indivizii respectivi. Ori suferi, ori nu suferi, tot vei fi înghiţit etern şi iremediabil în neant. Nu se poate absolut deloc vorbi de un acces obiectiv al eternităţii, ci numai de o trăire subiectivă a acestei eternităţi, care nu se poate realiza decît prin discontinuităţi în vieţuirea timpului. Nimic din ceea ce creează omul nu poate atinge un triumf final, o victorie definitivă. De ce să ne încîntăm cu iluziile morale, cînd am putea găsi iluzii şi mai frumoase? Toţi acei care vorbesc de salvarea morală în faţa eternităţii se gîndesc la ecoul indefinit  în timp al acţiunii morale, la rezonanţa nelimitată şi la perpetuarea ei durabilă. Aceasta nu e deloc adevărat, deoarece oamenii aşa-zişi virtuoşi, care nu sînt în fond decît nişte fricoşi, dispar mai repede din conştiinţa lumii decît aceia care s-au epuizat în plăceri. Dar chiar dacă ar fi contrariul, ce înseamnă supravieţuirea cu cîteva zeci de ani? Nimic. Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viaţă. Nu voi veni, în numele suferinţei, să opresc lumea de la plăceri, de la orgii, de la excese. Numai oamenii mediocri vorbesc de consecinţele plăcerilor. Dar consecinţele durerii nu sînt şi mai mari? Numai un om mediocru poate dori să moară la bătrîneţe. Deci suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii pînă la urmă, plîngeţi sau rîdeţi, scoateţi strigăte de disperare sau de bucurie, cîntaţi de iubire sau de moarte, căci şi aşa nimic nu se alege de tot! Întreaga morală n-ar vrea să facă din această viaţă decît o sumă de ocazii pierdute.
Moment Şi eternitate
    Eternitatea nu e inteligibilă decît dacă e privită ca experienţă, în funcţie de o trăire subiectivă. Conceptul obiectiv al eternităţii n-are nici un sens pentru individ, deoarece finitatea lui temporală elimină posibilitatea de a trăi o infinitate temporală, o veşnicie, ca durată infinită, ca proces nelimitat în timp. Experienţa eternităţii depinde de intensitatea trăirii subiective, iar nu de obiectivitatea substanţială sau de o durată continuă. Intrarea în eternitate nu se poate realiza decît într-o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continuă a clipelor una la alta. Este necesară o luptă dramatică şi intensă cu timpul, pentru ca, odată depăşit mirajul succesiunii momentelor, să mai rămînă numai trăirea exasperată a clipei, care să te avînte de-a dreptul în veşnicie. În ce fel vieţuirea absolută în moment permite un acces al eternităţii? Simţul pentru devenire, pentru timp rezultă dintr-un sentiment al insuficienţei clipelor, al relativităţii şi condiţionărilor lor. Acei care au o conştiinţă intensă a temporalităţii trăiesc fiecare moment cu gîndul la cel următor, la succesiune şi la transformare. Decît, eternitatea nu e accesibilă decît în eliminarea raportărilor, prin vieţuirea clipei în mod absolut. În orice experienţă a eternităţii este un salt şi o transfigurare, deoarece se pretinde o astfel de încordare prealabilă pentru a ajunge la împăcarea senină din contemplaţia eternităţii, încît puţini sînt capabili de ea. Contemplaţia aceasta nu este importantă prin cît durează, ci prin intensitatea ei. Revenirea la trăirile obişnuite nu diminuează nimic din fecunditatea acestei experienţe intense. Ceea ce importă este frecvenţa acestei contemplaţii. Numai prin experienţe frecvente se poate ajunge la beţia eternităţii, la starea de încîntare pură, în care transfigurările se îmbracă în aureole sublime şi imateriale, în care voluptăţile au ceva suprapămîntesc, de o transcendenţă luminoasă şi fermecătoare. Izolarea momentului din succesiune îi atribuie acestuia un caracter absolut; nu în mod obiectiv, ci subiectiv. Un absolut pentru simţirea noastră, dar căruia nu i se poate atribui un element de irealitate şi fantezie. Căci, din perspectiva eternităţii, timpul cu toată multiplicitatea lui de clipe individuale este, dacă nu ireal, destul de irelevant pentru realităţile esenţiale.
    În eternitate trăieşti fără să regreţi şi fără să aştepţi ceva. Nu este, în structura momentului trăit ca atare, o scoatere din relativitatea gustului şi a categoriilor, o depăşire a imanenţei în care ne cuprinde temporalitatea vieţii? Trăirea imanentă în viaţă este imposibilă fără trăirea simultană în timp, deoarece viaţa ca activitate dinamică şi progresivă are temporalitatea ca un atribut constitutiv. Caracterul dramatic al vieţii este inconceptibil fără elementul temporal. Cu cît viaţa este mai intensă, cu atît timpul este mai esenţial şi mai revelator. Şi apoi, viaţa prezintă o multiplicitate de direcţiuni, de avînturi intenţionale, care nu se pot desfăşura decît în timp. Cînd vorbeşti de viaţă spui clipe, iar cînd vorbeşti de eternitate, clipă. Nu este un minus de viaţă în experienţa eternităţii, în această înfrîngere a timpului, în această transcendere a momentelor? Este, în această transfigurare, mai repede o deviere a vieţii în alt plan, unde antinomismul şi dialectica tendinţelor vitale se purifică la mari înălţimi. Acei care au nativ în ei tendinţele de contemplaţie a eternităţii, cum sînt acei care se dezvoltă în culturile orientale, nu cunosc lupta dramatică de transcendere a timpului şi nici eforturile de interiorizare, aşa cum le depunem noi, care sîntem infectaţi pînă în rădăcini de temporalitate. Dar şi contemplaţia eternităţii este pentru noi un prilej de viziuni cuceritoare şi de încîntări stranii. Pentru cine are conştiinţa eternităţii totul e permis, fiindcă pentru el dispar toate diferenţierile într-o viziune de o monumentală seninătate, izvorîtă ca după o mare renunţare. Eternitatea nu poate fi iubită   cu pasiunea cu care iubeşti o femeie, sau cu care-ţi iubeşti destinul tău sau disperarea ta proprie. Este însă în tendinţa spre regiunile eternităţii o atracţie ce seamănă cu un zbor înspre un cer senin de vară, sau cu avîntarea înspre discreţia unei lumini stelare. Azurul şi lumina de stele sînt simboluri pentru această eternitate, în care nu mai doreşti şi nu mai regreţi nimic.
Istorie Şi eternitate
    Nu înţeleg ce rost mai are să trăiesc în istorie, să am idealurile epocii, să mă preocupe gîndul culturii sau problemele sociale. Sînt plictisit de cultură şi de istorie; mi-e aproape imposibil să mai particip la frămîntările lumii istorice, la idealuri şi aspiraţii temporale. Istoria este ceva ce trebuie depăşit. Şi nu poţi depăşi istoria decît atunci cînd trecutul, prezentul şi viitorul nu mai au pentru tine nici o importanţă, cînd ţi-e indiferent cînd şi unde trăieşti. Cu cît sînt mai avantajat dacă trăiesc astăzi, decît dacă aş fi trăit în Egiptul de acum patru mii de ani? Sîntem nişte imbecili atunci cînd deplîngem soarta unora care au trăit în epoci care nu ne convin nouă, care n-au cunoscut creştinismul sau descoperirile şi invenţiile ştiinţei moderne. Dacă timpul n-ar fi ireversibil, n-aş regreta deloc să trăiesc în orice epocă a istoriei, fiindcă nici una nu e mai bună decît cealaltă. Neexistînd o ierarhie a atitudinilor şi concepţiilor de viaţă, toţi au dreptate şi nici unul. Epocile istorice reprezintă forme închise de viaţă, care trăiesc cu convingerea în valabilitatea lor definitivă, pentru ca dinamismul şi dialectica vieţii istorice să ajungă la alte forme, insuficiente şi limitate, şi ele, ca tot ce trăieşte sub soare. Întreaga istorie îmi pare atît de nulă, încît mă mir cum de există oameni care toată viaţa se ocupă numai cu trecutul. Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credinţele oamenilor sau zvîrcolirile cîtorva indivizi sifilitici? Vor fi mari creaţiile oamenilor, dar pe mine nu mă interesează. Nu găsesc eu o împăcare mai mare în contemplaţia eternităţii? Nu om şi istorie, ci om şi eternitate, iată un raport valabil în lumea în care nu merită nici să respiri. Nimeni nu neagă istoria dintr-un capriciu trecător, ci sub imboldul unor mari tragedii, pe care puţini le bănuiesc. Oamenii cred că ai gîndit abstract asupra istoriei şi apoi ai negat-o în urma calculului şi a reflecţiei, cînd în realitate negaţia izvorăşte din cea mai mare întristare. În acest moment, cînd neg întreg trecutul umanităţii, cînd nu mai vreau să iau parte la viaţa istorică, sînt apucat de o întristare mortală, dureroasă pînă dincolo de închipuire. S-ar putea foarte bine ca tristeţea să fi fost latentă, iar aceste gînduri s-o fi actualizat şi intensificat. Simt un gust amar de moarte şi de neant în mine, care mă arde ca o otravă puternică. Sînt atît de trist, încît toate aspectele acestei lumi nu mai pot avea pentru mine nici o valoare. Cum să mai pot vorbi de frumuseţe, cum să mai pot face consideraţii estetice, cînd sînt trist, trist de moarte. Am mai pierdut o parte din existenţă: frumosul. Aşa ajungi să pierzi totul….
    Nu vreau să mai ştiu de nimic. Depăşind istoria, realizezi supraconştiinţa, care intră ca un element important în experienţa eternităţii. Supraconştiinţa te duce într-o regiune unde toate antinomiile, toate contradicţiile şi incertitudinile acestei lumi nu mai au nici o valoare, unde nu mai ştii că exişti şi că mori. Toţi aceia care umblă după eternitate o fac din frica de moarte. Singurul rost mai adînc al experienţei eternităţii este să te facă să uiţi că mori. Dar cînd revii din contemplaţia eternităţii?
A nu mai fi om
    Tot mai mult mă conving că omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit să-şi găsească o modalitate proprie de viaţă, aşa cum natura n-a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma aşa-zisei lui libertăţi, suferă mai mult decît după cel mai mare prizonierat posibil în existenţa naturală. Şi atunci nu mă mir de ce omul ajunge uneori să invidieze o floare sau o altă plantă. A voi să trăieşti ca o plantă, să creşti înrădăcinat, înflorind şi uscîndu-te sub soare, în cea mai deplină inconştienţă, a dori să fii o parte intimă din fecunditatea pămîntului, o expresie anonimă a cursului vieţii este a fi disperat de rosturile şi sensul omenirii. Şi de ce să nu schimb cu o floare? Cunosc ce înseamnă a fi om, a avea idealuri şi a trăi în istorie. Ce mai pot aştepta de la asemenea realităţi? Este desigur mare lucru a fi om; încerci una dintre cele mai serioase tragedii, o dramă aproape monumentală, căci a fi om înseamnă a vieţui într-o ordine de existenţă cu totul nouă, mai complicată şi mai dramatică decît cea naturală. Din ce scobori de la om înspre natura neanimată, intensitatea fenomenului dramatic scade treptat, pînă la a deveni nulă. Omul tinde tot mai mult să ia monopolul dramei şi al suferinţei din lume. De aceea mîntuirea este pentru el o problemă atît de arzătoare şi de insolubilă. Nu pot avea mîndria că sînt om, fiindcă am trăit acest fenomen pînă în rădăcini. Numai aceia care n-au vieţuit cu mare intensitate acest fenomen se mai pot mîndri că sînt oameni, deoarece ei tind să devină. Astfel, încîntarea lor este firească. Între oameni există unii care n-au depăşit cu mult forma de existenţă animală sau de plantă. Este natural ca ei să dorească şi să admire fenomenul om. Dar acei care cunosc ce înseamnă a fi om caută să devină orice, numai om nu. Dacă ar fi posibil, m-aş transforma în fiecare zi într-o formă particulară de viaţă animală şi de plantă. Să fiu succesiv toate formele de flori, să fiu buruiană, ghimpe, trandafir, să fiu arbore de ecuator, cu crengi întortocheate, plantă de mare, bătută de valuri, sau de munte, în prada vînturilor; să fiu pasăre cu glas melodios sau pasăre croncănitoare şi de pradă, călătoare sau sedentară, să fiu bestie de pădure sau animal domestic. Toate speciile să le trăiesc cu o frenezie sălbatică şi inconştientă, să parcurg seria întreagă a naturii, să-mi schimb forma cu uşurinţa unei graţii naive, fără teatru, întocmai ca într-un proces natural. Cum aş umbla prin cuiburi, prin grote, prin singurătăţi de munte şi de mare, prin dealuri sau prin cîmpii! Numai această aventură cosmică, trăită în interiorul substanţial al vieţii, în intimitatea ei organică, urmînd arabescul formelor vitale şi pitorescul naiv al plantelor, mi-ar mai putea deştepta gustul să redevin om. Căci dacă diferenţa dintre om şi animal rezidă în faptul că animalul nu poate fi decît animal, pe cînd omul poate fi ne-om, adică altceva decît el însuşi, — atunci eu sînt un ne-om.
Magie Şi fatalitate
    Îmi vine greu să-mi închipui bucuria oamenilor cu sensibilitate magică, a acestor oameni care simt că pot totul, cărora nici o rezistenţă nu le pare prea mare şi nici un obstacol insurmontabil. Magia presupune o astfel de comuniune cu viaţa, încît orice manifestare subiectivă
    este o expresie a pulsaţiei totale a vieţii. Este în ea toată plenitudinea integrării în fluxul vieţii, toată exuberanţa activării în sensul şi direcţia imanentă a acestei vieţi. Sensibilitatea magică nu poate duce decît la bucurie, deoarece pentru ea nu există iremediabilul, ireductibilul şi fatalul, ca elemente din structura interioară a existenţei. A simţi că poţi totul, că absolutul e în mîna ta, că exuberanţa ta este exuberanţa acestei lumi, că ritmul universal palpită în tine frenetic şi intens, că tu eşti lumea, că existenţa nu e conceptibilă decît în măsura în care trece prin tine, a găsi sensul lumii, actualizat în fiecare moment în expresia cea mai deplină, este desigur a realiza o formă de bucurie greu de bănuit şi care este un monopol al celor dotaţi cu sensibilitate magică. Pentru magie nu există boli, sau, dacă există, viziunea magică le concepe în aşa măsură remediabile, încît caracterul lor de ireductibilitate dispare. Optimismul magic vede totul sub raporturi de echivalenţă, de aceea, pentru el, orice încercare de individualizare a bolii şi de aplicare a unui tratament specific este iluzorie. Magia contestă şi neagă tot ceea ce e negativitate în viaţă, tot ceea ce e esenţă demonică în dialectica vieţii. A avea sensibilitate magică înseamnă a nu pricepe nimic din marile realităţi dureroase, nimic din ceea ce viaţa prezintă ca iremediabil şi fatal, ca mizerie, destin şi moarte. Iluziile magiei neagă ireparabilul din lume, neagă moartea ca realitate fatală şi universală. Subiectiv, acest fenomen este plin de importanţă, deoarece el creează o stare de beatitudine şi de exaltare euforică omului. Căci el trăieşte ca şi cum n-ar muri niciodată. Or, toată problema morţii, în faţa omului, se reduce la conştiinţa subiectivă a morţii. Pentru cine n-are această conştiinţă, faptul că va intra prin moarte în neant n-are nici o importanţă. A-ţi da seama permanent de moarte este a realiza paroxismul conştiinţei. În magie, conştiinţa n-a cîştigat acea autonomie de viaţă care îi dă caracterul unei forţe centrifugale, ci păstrează încă un caracter vital.
    Sînt infinit mai complicaţi aceia care au conştiinţa fatalităţii, pentru care există în lume irezolvabilul, ireparabilul şi iremediabilul, acei care simt că uneori efortul e nul, iar regretul imposibil, care înţeleg că fatalitatea constituie un aspect al acestei lumi, un aspect esenţial. Căci toate realităţile esenţiale se desfăşoară sub semnul fatalităţii, care se bazează pe incapacitatea vieţii de a-şi depăşi condiţiile şi limitele ei imanente. Magia realizează ceva efectiv în lucrurile de nimic, în aspectele uşoare cărora le lipseşte esenţialul şi monumentalul, dar este nulă în faţa realităţilor de ordin metafizic, unde se cere de cele mai multe ori tăcere, de care este incapabilă sensibilitatea magică. A trăi cu conştiinţa puternică a fatalităţii, a imposibilităţii şi incapacităţii în faţa marilor probleme, pe care nu le poţi pune fără să fi angajat dramatic în existenţă, este a vieţui subiectiv semnul de întrebare care domină peste această lume şi a cărui ondulaţie interogativă este ca un simbol al infinitului necunoştibil şi inaccesibil.
     
     
    Spuneţi că disperarea şi agonia sînt valabile numai ca preliminarii, că idealul este depăşirea lor, că vieţuirea îndelungată în ele duce la automatizare? Vorbiţi de drumul bucuriei ca de singurul salvator, iar pe celelalte le dispreţuiţi? Numiţi vieţuirea în momente agonice o stare de egoism şi găsiţi generozitate numai în bucurie? Ne propuneţi bucuria: dar cum s-o primim din afară? Căci dacă ea nu creşte din noi, nu izvorăşte din rezervele şi ritmul nostru interior, orice intervenţie exterioară este sterilă. Este atît de uşor să recomanzi bucuria celor ce nu se pot bucura! Şi cum să te poţi bucura, cînd eşti chinuit în fiecare moment de obsesia nebuniei! Îşi dau seama aceia care recomandă bucuria cu o facilitate excesivă ce înseamnă a te teme de înnebunirea apropiată, ce înseamnă a fi torturat în fiecare clipă de presentimentul unei groaznice nebunii? Cum să te bucuri atunci cînd simţi că vei înnebuni? Şi apoi, se adaugă conştiinţa morţii, mai persistentă şi mai sigură decît cea a nebuniei. Ce rost are să-i vorbeşti de bucurie unui om care se află într-o imposibilitate organică de a se bucura? Bucuria va fi o stare paradiziacă, dar ea nu poate fi cîştigată decît printr-o evoluţie firească, printr-un proces natural. S-ar putea foarte bine ca la un moment dat să sfîrşim cu dramatismul momentelor agonice şi să intrăm într-o regiune de seninătate paradiziacă şi de bucurie calmă. Oare pentru mine porţile paradisului să fie închise pentru totdeauna? Pînă acum n-am putut găsi cheia fericirii, pentru a le deschide. Şi cum nu ne putem bucura, ne mai rămîne doar drumul tuturor suferinţelor, al unei exaltări nebune şi nelimitate. Să ducem vieţuirea momentelor agonice pînă la ultima expresie, să trăim drama noastră lăuntrică la paroxism, în mod absolut. Nu ne mai rămîne decît suprema tensiune, după care se va mai vedea doar o dîră de fum… Căci focul din noi va arde totul. Bucuria nu trebuie justificată, deoarece ea este o stare atît de pură şi de generoasă, încît orice elogiu este inutil. Justificarea ei este inutilă chiar şi în faţa deznădăjduiţilor, întrucît aceştia sau sînt organic deznădăjduiţi şi atunci bucuria este o imposibilitate, sau nu sînt organic şi atunci bucuria le oferă destule seducţii pentru a face inutilă orice justificare. Este de o mie de ori mai multă complexitate într-o disperare absolută, decît într-o bucurie absolută. Poate din acest motiv porţile paradisului sînt prea înguste pentru acei care şi-au pierdut speranţa…
     
     
    Nu este absolut nimeni care în fondul sufletului să nu aibă un regret — oricît de palid şi de indecis — după durerea şi boala de care a scăpat. Acei care suferă intens şi îndelungat, deşi doresc să se refacă, nu se poate să nu se gîndească la o pierdere fatală prin însănătoşirea lor probabilă. Atunci cînd durerea face parte din fiinţa ta, eventuala depăşire a ei este imposibil să nu echivaleze cu o pierdere, precum este imposibil să nu provoace un regret. Ceea ce am mai bun în mine datoresc suferinţei; dar şi ceea ce am pierdut din viaţă nu mai puţin ei se datoreşte. Din acest motiv, suferinţa nu poate fi nici blestemată, dar nici iubită. Păstrez faţă de ea un sentiment particular, greu de definit, ciudat şi insesizabil, de un farmec analog luminii crepusculare. Beatitudinea în suferinţă este o simplă iluzie, căci plăcerea artificială din suferinţă rezultă din necesitatea de a găsi o împăcare cu fatalitatea durerii, pentru a nu te distruge total prin ea. Ultimele rezerve de viaţă mocnesc în această beatitudine iluzorie. Singurul asentiment dat suferinţei este acela pe care-l exprimă regretul eventualei vindecări. Dar regretul acesta este atît de impalpabil şi de difuz, încît nu se poate cristaliza în conştiinţa nimănui. Toate durerile care se sting aduc cu ele un sentiment de tulburare, ca şi cum intrarea într-un ritm echilibrat ţi-ar închide calea pentru regiuni torturante şi încîntătoare în acelaşi timp, şi de care nu te poţi despărţi fără să întorci ochii înapoi. Deşi suferinţa nu ţi-a revelat frumuseţea, ce lumini îţi mai pot fura privirea? Nu oare pentru că luminile acestea tremură ca şi cum s-ar stinge? Te mai atrage presimţirea nopţii din suferinţă?
     
     
    Poţi nega un sens vieţii din atîtea puncte de vedere, încît o enumerare a lor devine inutilă. Disperarea, infinitul, moartea sînt numai cele mai evidente. Există însă atîtea determinante intime care te pot duce la o negaţie totală a sensului vieţii! Căci în ce priveşte atitudinea în faţa vieţii nu mai există adevăr sau neadevăr, ci numai reacţiunea spontană a intimităţii fiinţei noastre.
    Subiectivism? Dar puţin îmi pasă că alţii cred altcumva. Şi apoi, o experienţă subiectivă adîncă te ridică în planul universalităţii, întocmai cum momentul te ridică în acela al eternităţii. A ţi se reproşa că disperarea e un fenomen cu totul personal şi irelevant pentru alţii este tot atît de absurd ca şi atunci cînd ţi s-ar spune că, murind, se petrece în tine un fenomen pur individual şi care, ca atare, nu angajează pe nimeni. Oamenii preţuiesc atît de puţin singurătatea!
    Cum se petrece ceva în singurătate, se grăbesc să-i decreteze sterilitatea. Ei atribuie o valoare exclusivă produselor sociale, fiindcă au iluzia că au colaborat cu toţii. Toţi vor să facă, să realizeze ceva efectiv, să supravieţuiască prin realizările lor. Ca şi cum de acestea nu s-ar alege praful! Şi ce s-ar putea alege altceva? Ce se poate alege altceva decît nimicul? Sînt nemulţumit de orice. Chiar dacă aş fi ales Dumnezeul acestei lumi, mi-aş da imediat demisia, iar dacă lumea întreagă s-ar rezuma la mine, dacă lumea întreagă aş fi eu, m-aş risipi în bucăţi pînă la dispariţie… Cum de pot avea momente cînd am impresia că înţeleg totul?!
Entuziasmul ca formĂ a iubirii
    Sînt oameni în care viaţa se realizează în forme de o puritate şi de o limpezire greu de imaginat pentru acela ce trăieşte prins în contradicţii dureroase şi în avînturi haotice. A fi prins în lupte interioare, a te consuma într-un dramatism intim şi a trăi destinul tău sub semnul iremediabilului este a vieţui în regiuni în care orice limpezire sau puritate devin iluzorii. Aceia în care viaţa se desfăşoară într-o creştere fără obstacol, care trăiesc într-un ritm lipsit de dramatism, ating o stare de mulţumire şi încîntare, unde aspectele lumii sînt pline de farmec şi de lumină. Şi nu este entuziasmul o astfel de stare ce îmbracă aspectele lumii într-o strălucire plină de seducţii şi de bucurii? A descrie entuziasmul înseamnă a remarca o formă cu totul particulară de iubire, înseamnă a individualiza un mod de abandonare a omului în lume. Iubirea are atîtea feţe, atîtea devieri şi atîtea forme, încît este destul de greu să găseşti un sîmbure central sau o formă tipică a iubirii. Este o problemă esenţială a oricărei erotici de a arăta care este manifestarea originară a iubirii, cum se realizează ea primordial. Vorbind de iubirea dintre sexe, de iubirea pentru Divinitate, de iubirea pentru natură sau artă, vorbim de entuziasm ca o formă de iubire etc. Care este, dintre aceste manifestări, cea mai organică, primordială şi structurală? Trebuie să existe una, faţă de care celelalte să se menţină într-o dependenţă, dacă nu chiar derivare. Nu pot concepe multiplicitatea formelor erotice fără iradierea, fără fosforescenţa şi căldura centrală a uneia singure, care, întocmai ca un soare, împrăştie razele sale indiferent de natura obiectelor sau de aspectul formelor. Teologii susţin că forma primordială de iubire este iubirea lui Dumnezeu. Toate celelalte manifestări n-ar fi decît reflexe palide ale acestei iubiri fundamentale. Unii panteişti cu tendinţe estetizante susţin că natura, iar unii esteţi puri, arta. Pentru alţii, bazaţi pe biologie, sexualitatea pură, fără afectivitate, sau pentru unii metafizicieni, sentimentul identităţii universale. Decît, nici unii dintre aceştia nu vor putea dovedi că această formă este absolut constitutivă omului, deoarece în decursul vieţii istorice a oscilat şi variat în aşa măsură, încît nimeni astăzi nu poate determina caracterul ei precis. Cred că forma cea mai esenţială a iubirii este iubirea dintre bărbat şi femeie, care este nu numai sexualitate, ci implică un complex întreg de stări afective, a căror fecunditate este destul de sesizabilă. Mă întreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natură, pentru artă? Toate acestea sînt realităţi prea abstracte pentru a putea fi iubite cu intensitate. Iubirea este cu atît mai intensă cu cît este legată cu ceva individual, concret şi unic. Iubeşti o femeie pentru ceea ce o diferenţiază în lume, pentru unicitatea ei. Nimic în lume nu o poate înlocui în momentele cînd iubirea este puternică. Toate celelalte forme de iubire participă la această iubire centrală, deşi tendinţa lor este să devină autonome. Astfel, entuziasmul e privit ca perfect autonom de sfera Erosului, cînd în realitate rădăcinile lui se adîncesc în substanţa cea mai intimă a iubirii, dînd naştere însă la o formă cu tendinţe de emancipare din sfera eroticului. Este, în natura internă a oricărui om entuziast, o receptivitate cosmică, universală, o capacitate de a primi totul, de a se orienta, în orice direcţie, dintr-un impuls şi un exces interior, de a nu pierde nimic şi de a participa la orice acţiune cu o vitalitate debordantă, ce se risipeşte pentru voluptatea realizării şi pasiunea faptului, pentru gustul dezinteresat al frămîntării şi pentru cultul dinamic al eficienţei. Pentru omul entuziast nu există criterii, perspective şi calcul, ci numai abandonare, frămîntare şi dăruire. Bucuria îndeplinirii şi extazul efectivului sînt notele acestui om, pentru care viaţa este un elan din care contează numai fluiditatea vitalului, numai avîntul imaterial, care ridică viaţa la o înălţime de unde forţele distructive îşi pierd intensitatea şi negativitatea. Fiecare avem stări de entuziasm, dar acestea sînt prea rare pentru a ne defini. Aici vorbim de acei oameni la care entuziasmul predomină, a cărui frecvenţă este atît de mare, încît alcătuieşte nota specifică a unei individualităţi. Entuziastul nu cunoaşte înfrîngeri, fiindcă pe el nu-l interesează obiectele, ci iniţiativa şi voluptatea activării ca atare. El nu începe o acţiune fiindcă a reflectat asupra utilităţii şi sensului ei, ci fiindcă nu poate altcum. Succesul sau insuccesul, dacă nu îi sînt indiferente, în nici un caz nu-l stimulează sau îl ratează. Ultimul dintre oameni care ratează în această lume este entuziastul. Viaţa este mult mai mediocră şi mai fragmentară, în esenţa sa, decît bănuiesc oamenii. Nu este aici explicaţia faptului pentru ce decădem cu toţii, pentru ce ne pierdem vioiciunea pulsaţiilor interioare şi ne închistăm luînd forme, cristalizîndu-ne în dauna productivităţii şi dinamismului interior? Pierderea fluidităţii vitale şi debordante îţi distruge receptivitatea şi posibilitatea de a îmbrăţişa viaţa cu generozitate şi elan. Entuziastul este singurul care se menţine viu pînă la bătrîneţe. Toţi ceilalţi, cînd nu sînt născuţi morţi, ca majoritatea oamenilor, mor înainte de vreme. Sînt atît de rari oamenii cu adevărat entuziaşti! Ar fi greu să ne închipuim o lume în care toţi ar iubi totul. O lume de oameni entuziaşti oferă o imagine mai cuceritoare decît imaginea paradisului, fiindcă tensiunea sublimă şi generozitatea radicală întrec orice viziune paradiziacă. Posibilităţile de renaştere continuă, de transfigurare şi intensificare a vieţii fac din entuziast un om care este permanent dincolo de tentaţiile demonice, de frica de neant şi de chinurile momentelor agonice. Viaţa entuziastului nu cunoaşte tragicul, fiindcă entuziasmul este singura expresie de viaţă complet opacă pentru fenomenul morţii. Chiar şi în graţie, o formă atît de apropiată de entuziasm, această necunoaştere, această neglijare organică şi ignorare iraţională a morţii este mai puţin vădită. Căci ondulaţiile graţiei sînt uneori o aluzie îndepărtată la caracterul de iluzie al vieţii. Există în graţie mult farmec melancolic; în entuziasm, nu există deloc. Admiraţia mea teribilă pentru oamenii entuziaşti derivă din faptul că eu nu pot pricepe cum de există astfel de oameni într-o lume în care moartea, neantul, tristeţea şi disperarea alcătuiesc un cor atît de sinistru, încît fac imposibile eforturile noastre de a mai auzi melodii sublime şi transcendente. Că sînt oameni care nu disperează niciodată, iată un fapt impresionant şi care dă de gîndit. Cum se poate ca în entuziasm specificarea obiectelor să fie inexistentă? Cum se poate să realizezi numai dintr-o plenitudine şi un exces în mod permanent? La ce realizare ciudată şi paradoxală a ajuns iubirea în entuziasm? Iubirea, cu cît e mai intensă, e mai individuală şi mai legată de o specificare a obiectului. Bărbaţii care iubesc cu adevărat, cu o pasiune puternică, nu pot iubi în acelaşi timp mai multe femei, ci numai una. Cu cît pasiunea este mai intensă, cu atît obiectul pasiunii capătă o proeminenţă mai mare. Să ne închipuim o astfel de pasiune erotică, la un moment dat, lipsită de obiect, să ne închipuim iubirea unui bărbat fără femeia înspre care s-ar orienta iubirea lui. Ce am avea altceva decît o plenitudine de iubire? Nu sînt oameni cu mari virtualităţi de iubire, dar care n-au iubit niciodată în sensul acelei iubiri tipice, originare? Entuziasmul este o iubire în care obiectul nu s-a specificat. Toate dispoziţiile de iubire, în loc să se orienteze direct spre femeie sau, la femeie, spre bărbat, se revarsă în manifestări, în acţiuni generoase şi în receptivitatea universală pe care nu o întîlnim în iubirea realizată în mod natural. Căci entuziastul este un deviat superior al Erosului. Paradoxul lui este de a nu iubi o femeie, de a nu-şi epuiza iubirea în cultul reciproc dintre sexe, ci de a o revărsa în acea abandonare dezinteresată, care face din orice entuziast o fiinţă pură şi inaccesibilă. Poate fiindcă iubirea lui are un acces atît de mare. Dintre toate formele iubirii, entuziasmul este cel mai purificat de sexualitate, mult mai purificat decît iubirea mistică, absolut incapabilă să se elibereze de simbolica sexuală sau de cultul naturist, în care intră, de asemenea, atîtea elemente ale acestei simbolici. Din acest motiv, lipseşte în entuziasm neliniştea şi vagul, care fac din sexualitate un determinant şi un element în tragicul uman. Entuziastul este o fiinţă eminamente neproblematică. El poate totuşi să înţeleagă mult şi multe, fără să cunoască însă incertitudinile dureroase, sensibilitatea haotică a spiritului problematic. A-ţi pune probleme înseamnă a fi pierdut, deoarece spiritele problematice nu pot rezolva nimic, fiindcă nu le place nimic. Şi apoi, unde este la ele capacitatea de a se abandona la orice, unde este acel paradox încîntător al iubirii ca stare pură, unde este acea actualitate permanentă şi totală, care te face ca în fiecare moment să te deschizi pentru tot, şi, în fine, unde este iraţionalitatea naivă din entuziasm? Mitul biblic al cunoaşterii ca păcat este cel mai profund mit din cîte au închipuit oamenii. Or, fericirea debordantă a entuziaştilor este de a nu cunoaşte tragedia cunoaşterii. De ce nu am spune-o? Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întuneric. Aş renunţa oricînd la toate problemele din lumea aceasta, care nu duc la nimic, pentru o naivitate dulce şi inconştientă. Spiritul sfîşie, nu înalţă. În entuziasm, ca şi în graţie sau în magie, spiritul nu s-a separat de viaţă, nu reprezintă un element de antinomie în lume. Aici există secretul fericirii, în indiviziunea iniţială, care menţine o unitate inseparabilă, o convergenţă organică. A fi entuziast înseamnă a fi incapabil de orice dualism. Şi orice dualism este o otravă. De obicei, viaţa nu se menţine fecundă şi productivă decît prin tensiuni şi antinomii, care reprezintă un principiu de luptă şi de încordare agonică. Entuziasmul depăşeşte acest principiu, realizînd viaţa fără dramatism, exprimînd un elan fără tragism şi iubind fără sexualitate.
LuminĂ Şi Întuneric
    Cît de nule sînt toate interpretările filozofice şi istorice ale religiilor, nimic n-o poate ilustra mai bine decît absoluta neînţelegere a semnificaţiei dualismului luminii şi a întunericului în religiile orientale şi în orice mistică. Aceste interpretări susţin că ridicarea la rangul de principii metafizice a luminii şi întunericului ar deriva din observarea alternanţei regulate a zilei cu noaptea, prima reprezentînd un principiu de viaţă, iar a doua de mister şi de moarte. Aparent, interpretarea este cum nu se poate mai firească. Dar pentru cine caută determinante mai adînci, ea este complet insuficientă, ca toate explicările exterioare. Problema luminii şi a întunericului este legată de problema stărilor extatice. Nimeni nu ajunge să atribuie acestui dualism o valoare explicativă atît de mare, dacă n-a cunoscut obsesia complicată şi ciudată a prizonieratului simultan sau succesiv în forţele luminii sau ale întunericului. Stările extatice amestecă umbrele cu scînteile, care joacă într-un dans bizar în întuneric, combină într-o viziune dramatică sclipiri instantanee cu un mister de umbre fugitive, alcătuieşte o adevărată scară de nuanţe între lumină şi întuneric. Dar nu această desfăşurare este impresionantă, ci faptul că eşti dominat, eşti cuprins şi obsedat de ele. Culmea extazului o atingi în senzaţia finală, în care parcă mori din cauza luminii şi a întunericului. Este infinit ciudat că în viziunea extatică dispar toate obiectele înconjurătoare, toate formele curente prin care lumea se individuează. Nu mai există decît o proiecţie monumentală de umbre şi de lumini. Cum se face această selecţie şi purificare e greu de explicat, precum tot atît de greu de explicat este compatibilitatea între puterea lor de fascinare, de dominare, şi imaterialitatea lor. Este o demonie atît de curioasă în orice exaltare extatică! Şi cînd, din tot ce are lumea aceasta în extaz, nu mai rămîne decît întunericul şi lumina, cum să nu le atribuim un caracter absolut? O constatare simplă, a alternanţei exterioare a acestor două aspecte, nu poate duce niciodată la o absolutizare    în aşa măsură. Frecvenţa stărilor extatice, în Orient şi mistica tuturor veacurilor, este de natură a verifica presupunerea noastră. Nimeni nu găseşte un absolut în afară, ci numai înăuntru. Or, extazul, acest paroxism al interiorităţii, nu revelează decît sclipiri şi umbre interioare. Faţă de culoarea acestora, ziua şi noaptea îşi pierd orice expresivitate, orice farmec deosebit. Stările extatice ating o astfel de esenţialitate, încît accesul lor în zone profunde de existenţă produce o impresie de orbire şi halucinaţie metafizică. Extazul nu prinde decît esenţe pure şi, ca atare, imateriale. Dar imaterialitatea lor produce vertigii şi obsesii de care nu poţi scăpa decît convertindu-le în principii metafizice.
RenunŢarea
    Ai văzut bătrîneţea, durerea şi moartea, şi ţi-ai zis că plăcerea este o iluzie, că toţi oamenii ce petrec nu înţeleg nimic din instabilitatea lucrurilor, fiind prada celei mai mari iluzii. Şi atunci ai fugit de lume, convins de vremelnicia frumuseţii şi a tuturor splendorilor. Spus-ai: Nu mă voi reîntoarce pînă ce nu voi scăpa de naştere, de bătrîneţe şi de moarte.
    Mult orgoliu şi suferinţă sînt în orice renunţare. În loc să te retragi cu cea mai mare discreţie, fără revoltă şi fără ură, declari, cu patos şi îngîmfare, ignoranţa şi iluzionarea celorlalţi, condamni plăcerea şi toate voluptăţile în care trăiesc oamenii. Toţi cei care au renunţat şi s-au dedat unei practici ascetice, trăind în pustiu, au făcut-o din convingerea că ei au depăşit în mod esenţial relativităţile omeneşti. Accesul la sentimentul unei veşnicii subiective le-a dat iluzia unei eliberări totale. Decît, incapacitatea lor de eliberare efectivă o dovedesc condamnarea plăcerii şi dispreţul pentru oamenii care trăiesc numai pentru a trăi. Dacă m-aş retrage în cel mai groaznic deşert, dacă aş renunţa la tot şi n-aş mai cunoaşte decît singurătatea absolută, niciodată n-aş avea îndrăzneala de a dispreţui plăcerea şi pe oamenii care o împărtăşesc. Din moment ce eu prin renunţare şi singurătate nu pot cîştiga efectiv eternitatea, ci mor ca absolut toţi ceilalţi, de ce să dispreţuiesc şi de ce să numesc calea mea cea adevărată? Oare nu sînt toţi marii profeţi lipsiţi de discreţie şi de înţelegere omenească? Văd durerea, bătrîneţea şi moartea şi îmi dau seama că nu pot fi depăşite. Dar de ce să tulbur plăcerile altuia cu aceste constatări? Este foarte drept că pe acela care a văzut în faţă asemenea realităţi şi care le trăieşte convins de neînduplecata lor veşnicie, ce altceva îl mai poate tenta, decît renunţarea? Suferinţa duce la renunţare. Dar dacă lepra m-ar cuprinde, n-aş condamna bucuria altuia. Căci în orice condamnare există multă invidie. Budismul şi creştinismul sînt o răzbunare şi o invidie a suferinzilor. Simt că în agonie n-aş putea face decît apologia orgiei. Nu recomand nimănui renunţarea, fiindcă gîndul instabilităţii nu se poate depăşi decît de puţini, în pustie. În deşert, ca şi în societate, instabilitatea lucrurilor ţi se oferă cu aceeaşi aromă dureroasă. Cînd te gîndeşti că nimic nu s-a ales de marii singurateci şi că iluziile lor au fost mai mari decît ale celor naivi sau ignoranţi!
    Gîndul renunţării este atît de amar, încît este de mirare cum omul a ajuns să-l conceapă. Cine n-a simţit în momentele de amărăciune şi de tristeţe un fior rece prin tot corpul, o senzaţie de părăsire şi de ineluctabil, de moarte cosmică şi de neant individual, de vid subiectiv şi nelinişte inexplicabilă, acela nu cunoaşte preliminariile groaznice ale renunţării, rezultate ale unei îndelungi dureri.
    Dar cum să renunţi? Unde să te duci, pentru a nu renunţa deodată, deşi numai această renunţare are valoare? În mediul şi clima noastră, nu mai avem avantajul pustiului exterior, ci numai al unuia interior. Nu avem cadrul pentru renunţare. Neputînd sta liberi sub soare, fără alt gînd decît al eternităţii, cum o să devenim sfinţi sub acoperişuri? Este o dramă specific modernă aceea de a nu putea renunţa decît prin sinucidere. Dar dacă deşertul nostru lăuntric s-ar materializa, nu ne-ar copleşi imensitatea lui?
     
     
    Pentru ce nu plesnesc, pentru ce nu mă risipesc în bucăţi, pentru ce nu curg ca un izvor de munte? Nu este în mine atîta energie pentru a cutremura lumea asta, nu este în mine atîta nebunie încît să dispară orice urmă de claritate? Nu este singura mea bucurie bucuria haosului şi nu este plăcerea mea avîntul ce mă prăbuşeşte? Nu sînt înălţările mele căderi şi nu este explozia mea iubirea mea? Oare eu nu pot iubi decît distrugîndu-mă? Cum de există în iubirea mea atîta nelinişte, teamă şi nesiguranţă? Să fiu închis complet pentru stările pure? Să fie în iubirea mea atîta otravă? Trebuie să mă abandonez complet tuturor stărilor, să nu mă mai gîndesc la ele şi să le trăiesc cu cel mai deplin exces. Nu m-am luptat şi nu mă lupt destul cu moartea, să-mi mai fie şi Eros un duşman? De ce cînd renaşte iubirea în mine mi-e atît de frică, de ce îmi vine să înghit întreaga această lume, pentru a opri creşterea iubirii mele? Mizeria mea este de a voi să fiu înşelat în dragoste, pentru a avea motive în plus să sufăr. Numai în iubire poţi vedea ce decăzut eşti. Căci acela care a privit moartea în faţă mai poate iubi? Şi-ar putea muri el din cauza iubirii?
     
     
    Precum în extaz se realizează purificarea de toate elementele individuale şi contingente, rămînînd numai lumina şi întunericul, ca elemente capitale şi esenţiale, tot asemenea, în nopţile cu insomnii, din tot ce are lumea aceasta multiplu şi divers, nu mai rămîne decît un motiv obsedant sau un element intim, cînd nu este prezenţa evidentă a unei persoane. Cîtă vrajă ciudată este în acele melodii care izvorăsc din tine în nopţile fără somn, care se dezvoltă asemenea unui flux, pentru a se stinge într-un reflux care nu este un simbol de părăsire, ci seamănă uşurinţei unui pas înapoi din nu ştiu care dans! Ritmul şi evoluţia sinuoasă a unei melodii interioare pun atunci stăpînire pe tine şi te cuprind într-o încîntare ce nu poate fi extatică, fiindcă este prea mult regret în această tălăzuire melodică. Regret, după ce? Greu de spus, căci insomniile sînt atît de complicate, încît e imposibil să-ţi dai seama ce-ai pierdut. Poate fiindcă pierderea e infinită… Obsesiile se individualizează numai în insomnii, deoarece numai în ele se poate realiza prizonieratul într-o formă de gîndire sau de simţire. În insomnii, prezenţa unui gînd sau a unui sentiment este organică, este constitutivă, şi se impune cu exclusivitate şi imperialism. Tot ce apare în ele se realizează melodic, într-o formă de ondulaţie misterioasă. Fiinţa iubită se purifică într-o imaterialitate, întocmai cum s-ar risipi într-o melodie. Şi atunci nu poţi şti absolut deloc dacă iubirea ta e vis sau realitate. Caracterul impalpabil ce-l împrumută realităţii această convertire în melodic a tot ceea ce se petrece în insomnii provoacă în sufletul omului o nelinişte şi o tulburare, care nu sînt atît de intense pentru a duce la o anxietate universală, ci păstrează toate elementele unei nelinişti şi tulburări de esenţă muzicală. Moartea însăşi, fără să înceteze a fi hidoasă, se manifestă într-o universalitate de noapte, a cărei impalpabilă transparenţă, deşi e fructul iluziei, nu este mai puţin muzicală. Dar tristeţea acestei nopţi universale este întocmai ca tristeţea muzicii orientale, în care predomină mai mult misterul morţii decît al iubirii.
     
     
    Precum, în explicarea naşterii iubirii, fenomenul iraţionalităţii («iubirea e oarbă») este revelator, tot aşa, în senzaţia iubirii, fenomenul topirii este nu mai puţin revelator şi semnificativ. Iubirea este o formă de comuniune şi de intimitate. Or, ce poate exprima mai bine această formă decît fenomenul subiectiv al topirii, al spargerii tuturor barierelor individuaţiei? A te topi în iubire înseamnă a încerca un fior organic, ce reduce toată viaţa din tine la o pulsaţie şi la o pîlpîire, greu de definit. Cu ce te pune în contact iubirea? Nu este ea universalul şi specificul absolut în acelaşi timp? Nu este paradoxul iubirii de a atinge un vag general, deşi ea se orientează înspre o singură fiinţă? Comuniunea mai adîncă nu se realizează decît prin individual. Iubesc o fiinţă; dar întrucît ea este un simbol al totului, eu particip ontologic la tot şi la esenţă, în mod inconştient şi naiv. Participarea universală a iubirii presupune specificarea obiectului; căci nu poţi avea un acces total fără accesul absolut al unei fiinţe individuale. Exaltarea şi vagul în iubire răsar dintr-o presimţire şi dintr-o prezenţă nereflectată în suflet, iraţională, a vieţii în genere, care creşte în tine la paroxism. Orice iubire adevărată reprezintă o culme căreia sexualitatea nu-i răpeşte nimic din înălţimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? Nu se atinge în ea un paroxism unic, extatic pînă dincolo de orice margini? Decît, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul conştiinţei sexualitatea, deşi iubirea fără sexualitate nu se poate concepe. Fiinţa iubită creşte atunci în tine purificată şi obsedantă, cu un nimb de transcendenţă şi intimitate simultan, în sclipirile şi reflexele căruia sexualitatea devine periferică, dacă nu în mod real şi efectiv, în tot cazul subiectiv şi imaginativ. Iubire spirituală între sexe nu există, ci numai o transfigurare organică, prin care persoana iubită se fixează în tine, evoluînd în carnea ta pînă la a-ţi da iluzia spiritualităţii. Numai în astfel de condiţii este posibilă o senzaţie de topire, cînd carnea tremură de un fior total, cînd ea nu mai este un obstacol şi o rezistenţă materială, ci arde de focuri lăuntrice şi curge de fluidităţi insesizabile. Sărutul nu e posibil decît într-o astfel de senzaţie de topire, de comuniune imanentă şi fecundă. Existenţial şi ontologic, sărutul te apropie mai mult de esenţa intimă a vieţii decît o reflexiune îndelungată şi complicată. Căci nu prin forme şi categorii se ajunge la realităţile esenţiale. Şi dacă ajungi la acestea în mod inconştient şi naiv, ai pierdut ceva? Numai cînd eşti conştient simţi cît ai pierdut. Nu cred ca esenţa şi intimitatea vieţii să fi rămas un bun pierdut pentru aceia care nu s-au aventurat pe căile spiritului.
     
     
    Numai întîia iubire are valoare. Cine a dus-o pînă la capăt, cine a trăit toate formele şi farmecele ei, acela poate să afirme că nu e certat cu Eros. Dar cînd dintr-o şovăială şi nesiguranţă lăuntrică, dintr-o lipsă de curaj şi avînt în prima tinereţe, nu ţi-ai manifestat iubirea, ci ai omorît în tine expansiunile erotice, te-ai refuzat unei abandonări integrale, ce mai poţi spera, atunci, de la iubire? Vai de acei care n-au schimbat nici un cuvînt cu prima lor iubită! Cum vor mai găsi cuvinte pentru a doua? Şi oare mai renaşte iubirea? Depinde de om şi de tristeţile lui. Căci îndelungile întristări paralizează în aşa măsură elanul iubirii, încît te întrebi dacă tristeţea nu este un reflex al morţii, precum iubirea este al vieţii. Acea senzaţie de presiune interioară, cînd simţi cum te aduni în tine, cum creierul e parcă strîns şi corpul apăsat de greutăţi interne, cînd orice avîntare moare sub glasul obscur şi nelămurit al unor chemări din adîncuri negre şi copleşitoare, face din tristeţe o otravă care, picurînd în iubire, o întunecă şi o stăvileşte. Iubirea este prin esenţă deschisă, ca o floare de primăvară. Şi nu închide răcoarea tristeţii petalele acestei flori? Uneori învinge iubirea, alteori tristeţea; cîteodată se amestecă într-un aliaj complex, provocînd o stare de nelinişte, cînd atît viaţa cît şi moartea îşi cer drepturile lor. Cum atacă tristeţile rădăcinile lui Eros! Şi oare de ce întristările sînt numai de moarte? Sînt prea trist spre a fi născut pentru iubire!
     
     
    Acel care a spus că somnul este egal cu speranţa a avut o intuiţie admirabilă a îngrozitoarei importanţe a somnului, precum şi a nu mai puţinei importanţe a nesomnului. Insomnia este o realitate atît de mare, încît îmi vine să mă întreb dacă omul nu este un animal ce nu poate dormi. De ce să-i spui omului animal raţional, cînd găseşti la unele animale raţiune cîtă vrei? Nu există însă în scara întregii vieţi animale, în afară de om, un singur animal care să vrea să doarmă şi să nu poată. În somn uiţi drama vieţii tale, uiţi complicaţiile şi obsesiile, aşa încît fiecare deşteptare este un început nou de viaţă, este o speranţă nouă. Viaţa păstrează astfel o discontinuitate plăcută care dă impresia unei continue regenerări, a unei renaşteri permanente. Insomniile duc, dimpotrivă, la un sentiment al agoniei, la o tristeţe eternă şi iremediabilă, la o disperare absolută. Pentru un om sănătos, adică pentru un animal, a te preocupa de insomnii este a te complăcea în neseriozităţi, fiindcă el nu ştie că sînt unii care ar plăti un somn cu o avere, cărora le e frică de pat şi care ar sacrifica o ţară pentru inconştienţa din somn, ce o răpesc în mod brutal amarnicele lucidităţi şi haosul insomniei. Există o mare, o infinită legătură între insomnie şi disperare. Mă întreb dacă poate exista disperarea fără insomnii, dacă este posibilă o pierdere totală a nădejdii fără concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad şi rai nu poate fi decît aceasta: în rai poţi dormi cînd vrei, în iad niciodată. N-a pedepsit Dumnezeu pe om luîndu-i somnul şi dîndu-i cunoaşterea? Şi nu este în unele închisori pedeapsa cea mai groaznică atunci cînd nu te lasă să te culci? Nebunii suferă mult de insomnii; de aceea depresiunile teribile în care trăiesc, dezgustul de viaţă şi înclinarea spre sinucidere. Este imposibil să iubeşti viaţa atunci cînd nu poţi dormi. Şi apoi, senzaţia aceea de scufundare, de prăbuşire în adîncimi, de scafandru al neantului, care se naşte în unele clipe de veghe absolută, nu indică ea o formă de nebunie? Acei care se sinucid, aruncîndu-se în ape sau din etajele caselor, o fac desigur sub un impuls orb şi o atracţie nebună înspre adîncimi. Cine nu s-a cutremurat la viziunea interioară a scufundării lui în ape adînci, la senzaţia unei imersiuni nelimitate, evoluînd înspre profunzimi marine, ca şi cum ai vrea să fugi de lumină spre a locui pe fundul oceanelor sau al mărilor, cine n-a simţit lăuntric o împleticeală în aer, trasînd arabescuri de o absurdă complexitate sau descriind vîrtejuri ca o pulbere cosmică, acela nu va pricepe niciodată substratul atracţiei teribile înspre neant, ce îndeamnă pe unii oameni la suprema renunţare.
     
     
    Mă simt un om fără sens şi nu-mi pare rău că n-am nici un sens. Şi de ce mi-ar părea rău, cînd de haosul meu nu se poate alege decît haosul? În mine nu există nici o voinţă înspre formă, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este în dorinţa mea de zbor o fugă de existenţă? Şi n-aş fugi în acest zbor cu toată existenţa, cu tot ce e fiinţă? Simt în mine atîta fluiditate, încît mă mir cum de nu mă topesc şi nu curg. Aş vrea ca fiinţa mea să se transforme într-un fluviu cu ape tulburi şi năvalnice, care să poarte numele meu şi care să curgă ca o ameninţare apocaliptică. Oare va stinge această apă focul din mine, şi focul din mine va evapora această apă? În mine sînt numai aburi şi scîntei, inundaţii de foc şi incendii de apă.
     
     
    Este în mine atîta confuzie, zăpăceală şi haos, încît nu ştiu cum un suflet omenesc poate să le suporte. Tot ce vreţi găsiţi în mine, absolut tot. Sînt o fiinţă rămasă de la începutul lumii, în care elementele nu s-au cristalizat şi în care haosul iniţial îşi joacă încă nebunia şi învolburarea lui. Eu sînt contradicţia absolută, paroxismul antinomiilor şi limita încordărilor; în mine totul e posibil, căci eu sînt omul care voi rîde în clipa supremă, în faţa neantului absolut, voi rîde în agonia finală, în clipa ultimei tristeţi.
     
     
    Nu se poate anula timpul decît prin vieţuirea absolută în moment, în abandonarea totală la seducţiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent, care nu este decît un sentiment de prezenţă eternă a lucrurilor. Să nu-ţi pese de timp, de devenire şi de nimic. Eternul prezent este existenţă, fiindcă numai în trăirea integrală a lui existenţa capătă o pozitivitate şi o evidenţă. Prezentul, scos în mod subiectiv din succesiunea clipelor, este fiinţare, este depăşire a nimicului, care nu poate apărea decît acolo unde temporalitatea devine constitutivă pentru existenţă. Căci temporalitatea existenţei introduce un element de neant în fiinţare, deoarece tot ceea ce se consumă în timp îşi dovedeşte implicit inconsistenţa. Fericiţi sînt aceia care pot trăi în moment, care pot trăi prezentul absolut, pe care nu-i interesează decît beatitudinea clipei şi încîntarea pentru veşnica prezenţă şi eterna actualitate  a lucrurilor. Şi nu se atinge în iubire absolutul momentului? Nu este inconştienţa din iubire adevărata trăire a clipei? Nu depăşeşte adevărata iubire temporalitatea? Acei care nu pot iubi într-o abandonare spontană o fac nu numai din tristeţe şi angoasă, dar şi din cauza luptei dramatice cu timpul, din incapacitatea de a depăşi esenţial temporalitatea. N-a sosit timpul cînd trebuie să declarăm război pe moarte şi pe viaţă timpului? Şi nu este timpul duşmanul nostru, al tuturora?
     
     
    Cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omenească este ideea de eliberare prin omorîrea dorinţei. De ce să pui frîne vieţii, de ce să o distrugi pentru un cîştig atît de puţin fecund cum este acela al unei indiferenţe totale, al unei eliberări care nu înseamnă nimic? Cu ce îndrăzneală mai poţi vorbi de viaţă, după ce ai nimicit-o complet în tine? Am mai multă stimă pentru un om cu dorinţele contrariate, nenorocit în dragoste şi disperat, decît pentru un înţelept rece, de o impasibilitate orgolioasă şi respingătoare. Nu pot concepe o lume mai antipatică decît una de înţelepţi. Ar trebui distruşi iremediabil toţi înţelepţii acestui pămînt, pentru ca viaţa să continue a exista mai departe aşa cum e: oarbă, iraţională.
    Fiecare stat ar face bine să aresteze pe toţi înţelepţii şi să-i închidă într-un castel părăsit, ca să nu mai tulbure pe nimeni. Căci urăsc înţelepciunea acestor oameni pe care adevărurile nu-i dor, care nu suferă cu nervii, carnea şi sîngele lor. Trebuie declarate nule toate adevărurile oamenilor uscaţi, care gîndesc fără spermă la creier, fără angoasă şi fără disperare. Apreciez numai adevărurile vitale, organice şi spermatice, fiindcă ştiu că nu există adevăr, ci numai adevăruri vii, fructe ale neliniştii noastre. Toţi oamenii care gîndesc viu au dreptate, deoarece nu există argumente hotărîtoare împotriva lor. Şi chiar dacă ar fi, ele nu pot fi doborîte decît prin uzare. Că mai sînt oameni care caută adevărul, nu pot avea decît regrete. Sau înţelepţii n-au înţeles nici acum că adevărul nu poate să existe?
FrumuseŢea flĂcĂrilor
    Întregul farmec al flăcărilor este de a cuceri printr-un joc ciudat, care este dincolo de armonie, de proporţie şi de măsură. Nu simbolizează avîntul impalpabil al flăcărilor graţia şi tragedia, naivitatea şi disperarea, voluptatea şi tristeţea? Nu este în transparenţa lor consumatoare, în imaterialitatea lor arzătoare, uşurinţa şi zborul care rezultă după marile purificări, după marile arderi lăuntrice? Aş vrea să fiu ridicat de elanul şi transcendenţa flăcărilor, să fiu aruncat de impulsul lor insinuant şi fin, să plutesc într-o mare de flăcări, să mă consum într-o moarte eterică, într-o moarte de vis. Frumuseţea stranie a flăcărilor este de a da iluzia unei morţi sublime, a unei morţi pure, asemenea unui azur auroral. Nu este caracteristic că vorbim de moartea în flăcări numai la fiinţe întraripate, uşoare şi graţioase? Moartea în flăcări o vedem ca o ardere de aripi, o moarte imaterială. Oare numai fluturii mor în flăcări? Dar aceia care mor de flăcările din ei?
     
     
    Adevăratele femei sînt acelea a căror prezenţă te face să uiţi de probleme, idei, nelinişti universale şi chinuri metafizice. Pentru cei tulburaţi adînc de o nelinişte metafizică, intimitatea unei femei este un corectiv şi o reconfortare. Prin femei se poate realiza temporar o inconştienţă dulce, plăcută şi încîntătoare. Născute aproape numai pentru iubire, ele îşi epuizează întreg conţinutul fiinţei lor în avîntul erotic. Femeile iubesc mai mult decît bărbaţii şi suferă mai mult decît ei. Dar pe cînd bărbatul, din experienţa iubirii sau dintr-o mare suferinţă, dezvoltă un gînd sau un sens de universalitate, pentru femeie ele rămîn strict individuale, fără o proiecţie sau o adîncire în esenţial şi etern. Femeia trăieşte voluptăţile sau îndură durerile ca şi cum acestea ar fi exclusiv individuale. Nu există femei care în suferinţa lor personală să descopere esenţa suferinţei, fiindcă femeile sînt opace pentru universal. Fiinţe eminamente patice, ele nu transformă şi nu transfigurează experienţele subiective, nu le trăiesc cu acea intensitate ce purifică şi exaltă, ci se lasă dominate de ele. Stările sufleteşti la femei nu sînt creatoare, fiindcă se menţin într-o sferă pur individuală şi accidentală şi ca atare sînt lipsite de semnificaţie şi de o valoare simbolică, de un sens revelator. Femeia este un animal incapabil de cultură şi de spirit, iar atunci cînd se explică sterilitatea ei prin condiţii istorice se realizează un act de cea mai crasă ignoranţă. Femeile n-au creat nimic în nici un domeniu. Şi ceea ce e mai grav este că în acele domenii în care ele au lucrat şi activat mai mult au creat mai puţin, cum e cazul cu muzica. Faptul că în această artă, în care femeile s-au exercitat mai mult decît bărbaţii, ele n-au produs nimic original mă face să declar categoric şi iremediabil că femeia nu e o fiinţă istorică. Să mai amintim că nu există un gînd original de la o femeie, o singură creaţie durabilă în artă, că aceste fiinţe vizuale n-au creat nimic în pictură, că, dimpotrivă, s-au remarcat puţin în unele ştiinţe cu care înclinările feminine nu pot avea nici o afinitate? În esenţa sa, femeia este o fiinţă accesibilă numai la valorile vitale ale Erosului şi complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale. Îmi place femeia fiindcă alături de ea încetez să gîndesc şi pot cu deplinătate să realizez, pentru scurt timp, experienţa iraţionalului. Alături de femeie, uiţi că suferi din cauza spiritului, treci peste dualităţile chinuitoare şi revii înspre un fond originar de viaţă, înspre conţinuturi primordiale şi indivizibile, derivate, ca expresii organice, din esenţa iraţională a vieţii. Pentru cavalerii neantului, contactul cu femeia nu poate fi decît un drum care, dacă nu duce la salvare, nu este mai puţin adevărat că duce la împăcare temporară, la o uitare reconfortantă. Graţia femeii temperează tragedia bărbatului.
     
     
    Urăsc înţelepţii pentru că sînt comozi, fricoşi şi rezervaţi. Iubesc infinit mai mult pe oamenii dominaţi de mari pasiuni care îi devoră pînă la moarte, decît egalitatea de dispoziţie a înţelepţilor, ce îi face insensibili atît la plăcere, cît şi la durere. Înţeleptul nu cunoaşte tragicul pasiunii, nu cunoaşte frica de moarte, precum nu cunoaşte avîntul şi riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibrează, este rece şi îngheţat. De aceea vorbeşte în maxime şi dă sfaturi. Alura lui de transcendenţă şi superioritate îl face incapabil de tragedii, de dramatism infinit sau de exaltare eroică. Înţeleptul nu trăieşte nimic şi nu simte nimic, nu doreşte şi nu aşteaptă nimic. Stabilind toate conţinuturile vieţii într-o echivalenţă, el trage toate consecinţele acestei anulări. Cît de complexă îmi pare însă o existenţă care, stabilind această echivalenţă, nu încetează totuşi să se frămînte, pînă la limită, în anumite conţinuturi. Existenţa de înţelept este sterilă şi goală, fiindcă este complet lipsită de elemente contradictorii, de antinomii şi deznădejdi, fiindcă nu cunoaşte tragismul marilor pasiuni. Sînt infinit mai fecunde acele existenţe care, trăgînd toate consecinţele, nu încetează de a se contrazice, nu încetează de a fi devorate de contradicţii organice şi insurmontabile. Resemnarea înţeleptului răsare dintr-un gol interior, iar   nu dintr-un foc lăuntric. Prefer să mor de un foc interior decît de vidul şi resemnarea înţeleptului.
Întoarcerea În haos
    Înapoi înspre haosul iniţial, înspre haosul absolut! Să desfăşurăm subiectiv un proces care să reprezinte intrarea în confuzia primordială, în vîrtejul de început al lumii. În noi să crească un avînt înspre învolburarea cosmică, înainte de apariţia formelor, înainte de individuaţie. Simţirea noastră să pîlpîie de acest efort şi de această nebunie, de aceste văpăi şi de aceste prăpăstii. În interiorul nostru să dispară legile lumii, precum     şi toate consistenţele ei, toate cristalizările şi toate structurile, pentru ca, în această topire şi dezechilibrare, accesul vîrtejului absolut să fie deplin. Nemaiexistînd legi şi fiinţe individuale, putem reface subiectiv procesul de la cosmos înspre haos, de la natură înspre indiviziunea originară, de la formă înspre vîrtej. Destrămarea lumii realizează un proces contrar evoluţiei cosmice, un proces invers şi retrospectiv. Un apocalips răsturnat, dar izvorît din aceeaşi sensibilitate şi aceleaşi aspiraţii. Căci nimeni nu poate dori întoarcerea  în haos, fără să fi suferit toate ameţelile apocalipsului.
    Cîtă groază şi cîtă bucurie nu încerc la gîndul că aş fi prins deodată în vîrtejul haosului iniţial, în confuzia şi în paradoxala lui simetrie. Simetria acestui vîrtej este singura simetrie haotică, lipsită de o excelenţă formală şi de un sens geometric.
    Dar există în orice vîrtej o posibilitate viitoare de formă, precum în haos este o posibilitate de cosmos. Aş vrea să trăiesc la începutul lumii, în vîrtejurile demonice ale haosului originar. Să existe în mine posibilităţi de forme, dar nici una să nu fie realizată şi efectivă. Totul să vibreze de o nelinişte universală de început, ca o trezire din neant.
    Nu pot trăi decît la începutul sau la sfîrşitul acestei lumi.
Ironie Şi autoironie
    Cînd ai negat totul, cu frenezie, şi ai lichidat radical cu toate formele de existenţă, cînd nimic n-a rezistat pornirii şi excesului de negativitate, de cine te mai poţi lega, decît de tine însuţi, de cine să mai rîzi sau să plîngi, afară de tine? După ce întreaga lume a căzut în ochii tăi, cazi în mod iremediabil şi tu. Nelimitatul din ironie anulează toate conţinuturile din viaţă. Nu vorbim de ironia elegantă, inteligentă şi fină, născută dintr-un sentiment de superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni îşi mărturisesc emfatic distanţa lor de lume, ci de ironia tragică, de ironia infinit amară, de ironia din disperare. Singura ironie adevărată este aceea care suplineşte o lacrimă sau o crispaţie, dacă nu un rînjet grotesc şi criminal. Există o mare deosebire între ironia oamenilor care au suferit şi ironia celor superficiali şi comozi. Căci la întîii ea indică o imposibilitate de participare naivă la viaţă, legată de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe cînd la ceilalţi această imposibilitate de participare nu se reflectează dureros în conştiinţă, fiindcă sentimentul unei pierderi ireparabile nu există. Ironia indică o crispare internă, o adîncire      de riduri, o lipsă de spontaneitate şi iubire, de comuniune şi înţelegere umană! Ea este un dispreţ voalat, o transfigurare a unei realităţi şi a unor deficienţe. Ironia dispreţuieşte gestul naiv şi spontan, fiindcă starea ironică este dincolo de iraţional şi naiv. Este însă, în ironie, multă invidie faţă de oamenii naivi. Ironicul, neputîndu-şi manifesta admiraţia lui pentru simplicitate, din cauza enormului său orgoliu, invidiază şi înveninează, dispreţuieşte şi se crispează. Din acest motiv, îmi pare mult mai autentică ironia amară, ironia tragică şi agonică, decît cea surîzătoare, ce izvorăşte dintr-un scepticism uşor, cu seninătăţi vagi şi echivoce, cu pretenţii de lumină şi bunăvoinţă. Cît de caracteristic este faptul că în autoironie se întîlneşte numai forma tragică de ironie, că ironicul este în asemenea caz numai agonic! Nu se poate ajunge la autoironie prin zîmbete, ci numai prin suspine, care sînt suspine chiar dacă sînt complet înăbuşite. Căci autoironia este o expresie a disperării. Ai pierdut lumea asta, te-ai pierdut şi pe tine. Şi atunci un rîs negru, înveninat şi sinistru, însoţeşte toate gesturile tale, ca o mască hidoasă, distruge toate iluziile de elan şi pe ruina tuturor surîsurilor naive, dulci şi mîngîietoare, apare surîsul agonic, mai crispat decît în măştile primitive şi mai definitiv decît în cele egiptene.
Despre mizerie
    Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trăiesc fiecare din silinţa lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia şi dependenţa unora de alţii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus. Nici un animal nu-şi bate joc de altul, asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispreţ.
    Toată caritatea din lume nu face decît să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decît    în părăsirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dînd astfel naştere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală şi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Cînd mă gîndesc la mizerie, îmi trece orice poftă de a mai trăi. Ar trebui să arunc tocul din mînă şi să mă duc într-un bordei, unde sprijinul adus sărăciei ar însemna mai multă umanitate efectivă decît o carte, ce nu face altceva decît să otrăvească şi mai mult această lume nenorocită şi singură. Mă apucă o deznădejde mortală cînd mă gîndesc la mizeria îngrozitoare a omului, la putregaiul şi cangrena sa. Acest animal raţional — n-ar mai fi! — se apucă de construcţii, de teorii, se pasionează de ideologii în faţa mizeriei, în loc să arunce tot ceea ce are pe el, într-un gest de înţelegere înaltă şi de comuniune adîncă. Deşi nu se poate interveni în existenţa nimănui şi deşi nu poţi scoate pe nimeni efectiv din singurătatea durerii, totuşi pasivitatea e criminală, precum criminală e şi mila aproximativă, aşa cum e mila tuturor oamenilor. Prezenţa mizeriei în lume compromite pe om mai mult decît orice şi explică de ce grandomania acestui animal va trebui să aibă un sfîrşit catastrofal. Cînd văd mizeria, mi-e ruşine pînă şi de faptul că există muzică, devenită în asemenea cadru inexpresivă şi rece. Esenţa vieţii sociale este nedreptatea. Şi atunci, cum să mai aderi la o doctrină socială şi politică?
    Mizeria distruge din viaţă totul; o face scîrboasă, hidoasă, spectrală. Există paloarea aristocratică şi paloarea mizeriei. Întîia rezultă din rafinament, a doua din mumificare. Căci mizeria fantomatizează, creează umbre de viaţă, apariţii stranii, asemănătoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiunile ei nici urmă de purificare, ci o ură, o amăreală, o înrăire carnală. Mizeria, ca şi boala, nu duce la un suflet nevinovat şi îngeresc, la o umilinţă curată şi pură, ci la o umilinţă veninoasă, rea şi răzbunătoare, la un compromis ce ascunde răni şi patimi chinuitoare. Aceia care nu s-au născut în mizerie, ci au căzut în ea, nu se pot împăca absolut niciodată, fiindcă aceştia înţeleg mai bine decît ceilalţi că în viaţa aceasta lucrurile ar putea sta şi altcum.
    Nu admit o revoltă relativă în faţa nedreptăţilor, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.
Fuga de pe cruce
    Nu-mi plac profeţii, precum nu-mi plac marii fanatici care nu s-au îndoit niciodată de credinţele şi misiunea lor. Valoarea profeţilor o măsor după capacitatea lor de îndoială, după frecvenţa momentelor cu adevărat chinuitoare, de-o luciditate dureroasă. Căci la marii profeţi îndoiala este mai tulburătoare decît la ceilalţi oameni, deşi numai în îndoială sînt profeţii şi fanaticii cu adevărat umani. Restul este absolutism, predică, morală şi pedagogie. Vor să înveţe pe alţii, să mîntuiască, să arate calea adevărului, să devieze destinele altora, ca şi cum adevărurile lor ar fi mai bune decît ale celor pe care îi învaţă. Criteriul îndoielii este singurul valabil spre a-i deosebi de maniaci. Nu se îndoiesc ei însă prea tîrziu? Acela care s-a crezut fiul lui Dumnezeu nu s-a îndoit decît în momentele finale. Şi adevărata îndoială a lui Cristos nu este cea de pe munte, ci aceea de pe cruce. Sînt convins că Isus pe cruce a invidiat destinul celui mai anonim dintre oameni şi, dacă ar fi putut, s-ar fi retras în colţul cel mai obscur al lumii, unde nimeni n-ar mai fi cerut speranţă sau mîntuire. Şi cînd a rămas numai cu soldaţii romani, sînt sigur că le-a cerut să-l ia jos, să-i scoată cuiele, pentru a fugi atît de departe, încît ecoul suferinţelor oamenilor să nu mai ajungă pînă la el. Nu că Isus ar fi încetat deodată să mai creadă în misiunea şi ideile lui — era prea iluminat pentru a putea fi un sceptic —, dar moartea pentru alţii este mult mai greu de suportat decît moartea ta, consumarea destinului tău personal. Isus a suportat răstignirea, deoarece ştia că numai prin jertfa lui proprie pot triumfa ideile sale.
    Aşa pretind oamenii: pentru ca să creadă în tine, tu trebuie să renunţi la tot ce e al tău şi apoi la tine. Oamenii sînt răi şi criminali; ei vor să mori pentru a garanta autenticitatea credinţei tale. De ce admiră ei scrierile răsărite dintr-o însîngerare durabilă? Fiindcă aceasta îi scuteşte de suferinţe sau le dă iluzia suferinţei. Ei vor să vadă sînge sau lacrimi dincolo de rînduri pentru ca, din mediocritatea şi satisfacţia lor, să le apari ca un destin particular şi demn de admiraţie. Toată admiraţia vulgului este plină de sadism.
    Dacă Isus n-ar fi murit pe cruce, creştinismul n-ar fi triumfat. Oamenii se îndoiesc cu drept cuvînt în faţa a orice, numai în faţa morţii nu. Or, moartea lui Isus a fost pentru ei suprema certitudine, suprema încredere în valabilitatea principiilor creştinismului. Cristos putea foarte bine să dispară în faţa primejdiei răstignirii — sau ar fi putut primi admirabilele tentaţii ale diavolului, care exprimă simbolic tentaţiile vieţii. Cine n-a făcut pact cu diavolul n-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu. Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit. Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şi de cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce…
    Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luat de pe cruce şi l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiar dacă Isus n-ar fi cerut soldaţilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totuşi îmi este imposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sau să-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-ar fi îndoit că e fiul lui Dumnezeu,    a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos a regretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfa ideile sale.
    S-ar putea foarte bine ca Isus să fi fost mult mai simplu decît îl concepem noi, să fi avut mai puţine îndoieli şi mai puţine regrete. Căci el s-a îndoit şi a regretat ascendenţa lui divină numai în momentele finale. Noi ne îndoim şi regretăm atîta, încît nici unul dintre noi nu ne mai putem crede fiul lui Dumnezeu. De aceea, nici nu mai putem fi sfinţi şi nu mai putem crede în predicatori. Detest în Isus tot ce e predică, morală, idee şi credinţă. Să ne fi dat pace, şi să nu ne mai fi tulburat cu atîtea idealuri şi credinţe. Căci idealuri şi credinţe au atîţia. Iubesc la Isus momentele de îndoială şi de regret, clipele cu adevărat tragice din existenţa lui, care nu îmi par nici cele mai interesante şi nici cele mai dureroase. Căci dacă s-ar măsura după suferinţă, cîţi n-ar avea dreptul, înaintea lui, să se considere fii ai lui Dumnezeu! S-ar putea ca nu toţi fiii lui Dumnezeu să moară pe cruce, într-o moarte geometrică şi verticală!
Cultul infinitului
    Nu pot vorbi de infinit fără să simt un vîrtej interior şi unul exterior. Este ca şi cum, dintr-o existenţă ordonată, cu legi şi forme, aş sări într-un vîrtej cu ondulaţii inegale şi capricioase ce evoluează, cu o iuţeală de gînd, prin imensitate. Evoluţia acestei linii sinuoase se desfăşoară spre un punct etern inaccesibil. Cu cît punctul de ajungere se deplasează înspre o depărtare inconceptibilă şi indefinită, cu atît intensitatea vîrtejului pare a creşte. Curbele şi ondulaţiile lui n-au nimic din uşurinţa graţiei, ci descriu linii complicate, asemenea unor flăcări cosmice. O trepidaţie universală zguduie totul ca într-un infern. Şi toată lumea pare a se mişca într-un ritm accelerat şi nebun, ca şi cum s-ar apropia apocalipsul. Nu există un sentiment adînc al infinitului fără acea senzaţie ciudată a apropierii vertiginoase de sfîrşitul cosmic, de sfîrşitul universal. Paradoxul infinitului este de a-ţi da această senzaţie de apropiere de sfîrşitul absolut şi de a face, în acelaşi timp, imposibilă această apropiere. Căci infinitul nu duce la nimic. Atît infinitul spaţial, cît şi infinitul temporal. Infinitatea este tot atît de deconcertantă în trecut ca şi în viitor. Ce să se realizeze în viitor, cînd avem o eternitate înapoia noastră în care s-a putut realiza orice? Cum o să poată prezenta viitorul ceea ce n-a putut prezenta o infinitate trecută? Dacă lumea ar fi avut un sens, s-ar fi revelat pînă acum şi noi l-am fi aflat. Cum să pot concepe că acest sens se va realiza în viitor, cînd pînă acum ar fi trebuit să se arate? Lumea n-are nici un sens nu numai fiindcă este iraţională în esenţa sa, dar şi fiindcă este infinită. Sensul este conceptibil numai într-o lume finită, în care poţi ajunge la ceva, unde sînt limite care se opun regresiunii noastre, în care există puncte sigure şi delimitate, astfel ca lumea să poată fi asimilată unei istorii cu convergenţă universală şi precisă, aşa cum face concepţia progresului. Infinitul nu duce la nimic, fiindcă în el totul e provizoriu şi caduc. Totul e prea puţin faţă de nemărginire. Nimeni nu poate avea experienţa infinitului fără ameţeli, fără o tulburare adîncă şi care nu se poate uita. Şi cum să nu te tulburi, cînd în infinit nici o direcţie nu e mai valabilă decît cealaltă?
    În spaţiu, infinitatea stabileşte echivalenţa direcţiilor, care toate nu pot duce nicăieri, nici una nefiind preferabilă alteia. Infinitul neagă orice posibilitate de a rezolva favorabil problema sensului acestei lumi. Simt o voluptate demonică atunci cînd mă gîndesc la această negativitate şi îmi pare chiar bine că lumea n-are nici un sens din cauza infinitului. Şi, în definitiv, ce ne mai trebuie atîta sens? Oare nu putem trăi şi fără ca lumea aceasta să aibă unul? O beţie a iraţionalităţii, un dionisism total nu pot suplini acest nonsens universal? Să trăim, fiindcă lumea n-are nici un sens. Dacă n-avem scopuri precise şi idealuri accesibile, să ne aruncăm fără nici o rezervă în vîrtejul teribil al infinitului, să urmăm ondulaţiile lui în spaţiu, să ne consumăm în focurile acestui vîrtej, în căldura     lui îngrozitoare, să-l iubim pentru nebunia lui cosmică şi pentru anarhia lui totală. Nu există experienţă a infinitului care să nu provoace anarhia, o anarhie totală, organică şi iremediabilă. Nu poţi înţelege infinitul, care îţi dă imaginea unei anarhii cosmice, dacă nu ai embrionar tendinţe anarhice în tine. O experienţă intensă a acestuia nu face decît să creeze o corespondenţă între vîrtejul exterior şi vîrtejul interior. Trăirea infinităţii, ca şi reflexia îndelungată asupra acestei infinităţi, este cea mai groaznică lecţie de anarhie, de revoltă şi de neîmpăcare totală. Infinitul te dezorganizează, te zbuciumă, te afectează în rădăcinile fiinţei, dar te şi face să neglijezi tot ce e gest mărunt, tot ce e insignifiant şi întîmplător. În faţa infinitului, chiar şi durerile par mai mici.
    Ce bine că, după ce ne-am pierdut toate speranţele, ne mai putem arunca în infinit, că avem dreptul la un salt absolut în nemărginire, că putem participa la anarhia universală, la tensiunile acestui vîrtej. Să străbatem, prinşi în evoluţia lui, pînă la epuizare, toate nebuniile acestei mişcări neîncetate, să ne consumăm într-o avîntare de cel mai înalt dramatism, gîndindu-ne mai puţin la moarte cît la infinita noastră nebunie, să realizăm la paroxism un vis de barbarie cosmică şi de exaltare nemărginită, să plutim prin spaţiu fără alt scop decît al acestui dinamism absolut.
    Şi căderea noastră din mrejele acestui vîrtej să nu semene cu o stingere treptată, ci să continuăm în această agonizare cu haosul vîrtejul iniţial. Întreg patosul şi dramatismul infinitului să ne mai cuprindă o dată în singurătatea morţii, pentru ca trecerea în neant să semene unei iluminări, ce amplifică şi mai mult misterul sau nonsensul acestei lumi. Există în complexitatea uluitoare a infinitului, ca un element constitutiv, negaţia categorică a formei, a planului închis şi determinat. Infinitul fiind progresivitate absolută, este fatal ca să anuleze tot ceea ce are o consistenţă finită şi o cristalizare formală. Este revelator că arta care exprimă mai bine infinitul, muzica, este aceea care topeşte formele într-o fluiditate de un farmec ciudat şi inefabil. Forma tinde totdeauna să dea un caracter absolut fragmentarului, să-l izoleze într-o autonomie şi, individualizînd conţinuturile, să elimine perspectiva universalului şi a infinitului. Nu există forme în lume decît pentru a sustrage conţinuturile existenţei din haosul şi anarhia vîrtejului infinit. Că formele au o consistenţă iluzorie faţă de acest vîrtej, o dovedeşte orice viziune mai adîncă, deoarece, dincolo de cristalizările efemere, realitatea adevărată se descoperă ca o pîlpîire şi o pulsaţie dintre cele mai încordate. Simţul pentru forme rezultă dintr-o complacere în finit, în seducţiile inconsistente ale mărginirii, care niciodată nu vor duce la revelaţii metafizice. Metafizica, întocmai ca şi muzica, nu răsare decît dintr-o experienţă a infinitului. Amîndouă cresc pe înălţimi şi produc ameţeli. Mirarea mea cea mare este cum de nu înnebunesc toţi aceia care creează opere hotărîtoare în aceste domenii. Muzica, mai mult decît toate celelalte arte, pretinde o astfel de tensiune şi o inspiraţie atît de adîncă, încît e inexplicabil cum cineva, după asemenea momente, mai poate distinge ceva. Dacă în lume ar exista o consecvenţă imanentă şi fatală, ar trebui ca toţi marii compozitori să se sinucidă la un moment suprem al vieţii lor sau, dacă nu, să înnebunească. Şi nu sînt pe drumul nebuniei toţi aceia care s-au avîntat în infinit? Ce ne mai importă normalitatea sau nenormalitatea! Să vieţuim în extazul infinitului, să iubim tot ce n-are margini, să distrugem formele şi să clădim singurul cult fără forme: cultul infinitului.
Banalitate Şi transfigurare
    Este o prostie, din moment ce nu mă sting imediat şi din moment ce nu pot cîştiga naivitatea, să mai fac gesturi zilnice, obişnuite şi comune. Trebuie depăşită în toate modurile banalitatea şi realizată transfigurarea, care nu este altceva decît o înfăptuire a unei expresivităţi absolute. Mă gîndesc plin de tristeţe cum trec oamenii pe lîngă ei, cum îşi neglijează destinul şi cum se consumă în platitudine. De ce nu ne-am încorda în fiecare moment, de ce nu am mări încontinuu luminile din noi sau ne-am ameţi de adîncimile întunericului? Nu trebuie să dăm o expresie infinită tuturor contingenţelor noastre? De ce nu am scoate din durere tot ceea ce ea poate da, sau de ce n-am cultiva un zîmbet pînă am ajunge la zona vitală din care el izvorăşte? Cu toţii avem mîini, dar nimeni nu se gîndeşte la cultivarea lor, la atingerea unei expresivităţi absolute prin delicateţea şi nuanţele sau poziţia lor. Ne place să le admirăm în pictură, să vorbim de semnificaţia lor, dar sîntem incapabili să le dăm expresie în propria noastră persoană, să le facem revelatoare pentru toată agitaţia noastră lăuntrică. Să ai o mînă fantomatică, o mînă transparentă, ca un reflex imaterial, o mînă nervoasă, încordată pînă la ultima crispaţie. Sau, dacă nu, o mînă grea, ameninţătoare, dură şi înfiorătoare. Prezenţa mîinilor, arătarea lor să fie mai mult decît un discurs, mai mult decît un plînset, un zîmbet sau o rugăciune. Căci mîinile pot avea ochi, acolo unde ochii văd în interior. Expresivitatea absolută, fruct al unei continue transfigurări, al unei neîncetate primeniri lăuntrice cu focuri nestinse şi cu valuri agitate, cu vibraţii infinite şi pulsaţii irezistibile, va face din prezenţa noastră un centru de iradiere mai puternic decît soarele. Şi nu numai mîinile, dar şi faţa, şi tot ce ne individualizează să atingă această formă de expresivitate, în care tot ce are fiinţa noastră specific se adînceşte pînă dincolo de margini. Sînt oameni a căror simplă prezenţă este pentru alţii un surmenaj, o oboseală adîncă sau o iluminare. În orice caz, prezenţa lor este fecundă, hotărîtoare, căci răspîndeşte o fluiditate insesizabilă care te asimilează şi te cuprinde ca în nişte mreje imateriale. Pentru astfel de oameni nu există goluri, vacuităţi sau discontinuităţi, ci o comuniune,  o participare, rezultate din acea neîncetată transfigurare în care culmile sînt nu numai ameţeli, ci şi voluptăţi. Trebuie însă atîta frămîntare, atîta energie de interiorizare pentru a te putea exterioriza într-o prezenţă hotărîtoare, încît luminile transfigurării te-ar putea arde şi distruge iremediabil. Şi n-ar fi suprema transfigurare, în această moarte de lumină şi de foc?
     
     
    Simt în mine o nelinişte ciudată, care se insinuează în tot corpul, creşte şi se dilată ca un regret spre a se fixa apoi ca o tristeţe. Este teama de viitorul existenţei mele problematice sau este o teamă de propria mea nelinişte? Căci mă cuprinde o nelinişte de fatalitatea fiinţei mele. Oare voi mai putea vieţui după astfel de probleme, voi mai putea continua să trăiesc după astfel de vieţuiri? Oare ceea ce trăiesc eu e viaţă, sau un vis absurd, o exaltare reverică îmbrăcată în imperceptibile melodii transcendente? Nu se ţese în mine fantezia grotescă şi bestială a unui demon şi nu este neliniştea mea o floare din grădina unei fiinţe apocaliptice? Toată demonia acestei lumi pare a se fi concentrat în neliniştea mea, amestec de regret, de visuri crepusculare, tristeţi şi irealităţi. Şi din această demonie n-o să arunc eu parfum de flori peste univers, ci fum şi pulbere, ca după o mare prăbuşire. Căci toată existenţa mea este o prăbuşire care, fiind nemărginită, niciodată nu poate fi definitivă.
     
     
    Oare există alte întristări decît întristările de moarte? Nu, fiindcă adevăratele tristeţi sînt negre, lipsite de farmec şi de vis, cărora li se substituieşte o reflexivitate bizară. Oboseala din tristeţe este incomparabil mai mare decît cea din melancolie, este o oboseală care duce la dezgust de viaţă, la o deprimare teribilă şi iremediabilă. Ceea ce diferenţiază tristeţea de durere este predominarea elementului reflexiv la întîia, pe cînd la a doua predomină senzaţia, materialitatea grea şi fatală, care dă un caracter atît de organic durerii. Tristeţea şi durerea nu pot duce decît la moarte, iar nu la iubire, la exaltare erotică. A trăi valorile Erosului înseamnă a trăi nemijlocit, în imediatul vieţii, în necesitatea secretă a vieţii, care e simţită ca libertate, din cauza naivităţii esenţiale a oricărei experienţe erotice. Dar a fi trist şi a suferi înseamnă a nu putea trăi nemijlocit, a nu putea fi capabil de un act imanent de vieţuire, de un act asociat fluxului vieţii într-o participare din cele mai organice. Tristeţea, ca şi suferinţa, ne revelă existenţa, deoarece în ele avem în conştiinţă separaţia noastră de lumea obiectivă şi neliniştea care dă un caracter tragic vieţuirii în existenţă. Dacă ar exista un zeu al tristeţii, lui nu i-ar putea creşte decît aripi negre şi grele, pentru a zbura nu înspre ceruri, ci în infern.
     
     
    Deşi în genere omul este un animal bolnav, se găsesc totuşi destui oameni sănătoşi pentru a putea vorbi de sensul sănătăţii în omenire. Cea mai comodă, mai confortabilă şi mai puţin angajată stare este starea de sănătate. Ea indică nu numai o prostie organică şi definitivă, dar şi o platitudine de simţire, o absenţă totală a oricărui risc, o incapacitate de orice acţiune eroică. A fi sănătos înseamnă a umbla în lumea aceasta legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adîncimile existenţei. Se poate lupta împotriva tuturor oamenilor, numai împotriva celor sănătoşi nu, fiindcă aceştia sînt atît de puţin sensibili, încît nu pot să realizeze în ei nici o formă de transfigurare. Cel mai mare dispreţ pe care îl pot avea pentru un om este să-l consider sănătos. Sănătatea brută, organică — adică o sănătate iremediabilă — este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Şi cînd mi se va obiecta sănătatea din graţie sau entuziasm, voi răspunde că acestea preced oarecum sănătatea, că ele reprezintă două modalităţi de vieţuire care determină felul sănătăţii. Ele sublimează în aşa măsură faptul organic, încît atunci cînd admirăm graţia sau entuziasmul noi nu sîntem sensibili şi nu avem în conştiinţă sănătatea, această expresie a organicului ce nu şi-a depăşit legea lui, depăşire ce o întîlnim totdeauna în boală.
     
     
    Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decît la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltător şi ininteligibil. Munca susţinută şi neîncetată tîmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viaţă care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă. Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decît la animal. Căci la acesta activitatea este atît de organică, încît el n-o separă de existenţa sa proprie, pe cînd omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, cînd acesta este fatal şi frecvent. Şi în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n-a uitat ajungînd la naivitatea simplă şi dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea. 
    Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic. În loc ca omul să tindă la o prezenţă strălucitoare în lume, la o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi — nu în sens de egoism, ci de creştere interioară —, a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară. Unde mai există într-o astfel de viaţă extazurile, viziunile şi nebuniile? Unde mai există suprema nebunie, unde mai există voluptatea autentică a răului? Căci voluptatea negativă din încîntarea pentru muncă are ceva din mizeria şi platitudinea omenească de fiecare zi, dintr-o meschinărie detestabilă şi periferică. De ce nu se hotărăsc odată oamenii să lichideze cu munca de pînă acum şi să înceapă o altă muncă, în care să nu mai găsim nici o asemănare cu genul de muncă în care s-au risipit? Oare a fost nevoie să clădească piramide, palate, temple şi castele? Nu este suficientă conştiinţa subiectivă a eternităţii, conştiinţa acelei împliniri în supraconştiinţă? Dacă a distrus ceva activitatea frenetică, munca neîncetată şi trepidaţia exterioară, apoi desigur aceasta nu poate fi decît simţul pentru eternitate. Munca este negaţia eternităţii. Cu cît creşte cucerirea de bunuri în temporal, cu cît se intensifică munca exterioară, cu atît eternitatea devine un bun mai inaccesibil, mai îndepărtat şi mai irealizabil. De aici perspectiva redusă a tuturor oamenilor activi şi energici, de aici platitudinea lor iremediabilă de gîndire şi de simţire. Muncă înseamnă periferie. Şi, deşi nu opun muncii nici contemplaţia pasivă şi nici reveria vagă, ci transfigurarea intensă pentru realizarea unei prezenţe, prefer totuşi o lene, ce înţelege şi justifică totul, unei activităţi frenetice, intolerante şi absolutiste. Pentru a trezi lumea modernă la viaţă trebuie scris elogiul lenei, al acelei lenevii pline de împăcare şi de un zîmbet ce acceptă totul. Este infinit mai mult simţ metafizic într-un om leneş decît într-unul activ. Se întîmplă însă uneori ca lenea să fie, întocmai ca şi munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevăratul elogiu nu poate fi decît acela al transfigurării.
     
     
    Mă atrag depărtările, mă atrage marele gol, proiectat din mine asupra firii. Un gol ce se ridică din stomac pînă la creier, trecînd prin toate organele şi membrele ca un fluid uşor şi impalpabil, ca o insesizabilă pîlpîire internă. Şi nu ştiu de ce, în întinderea progresivă a acestui gol, în mărirea neîncetată a acestui vid crescînd în infinit, simt prezenţa misterioasă şi inexplicabilă a celor mai contrare sentimente care agită sufletul omenesc. Sînt fericit şi nefericit în acelaşi timp, încerc simultan exaltarea şi depresiunea, mă domină disperarea şi voluptatea în cea mai contradictorie dintre toate armoniile posibile. Să fie vagul depărtărilor, nostalgia după virginităţi cosmice, după singurătăţi fantomale şi misterioase? Mă domină un sentiment muzical al depărtărilor, vibraţii de melancolie infinită şi cu ritm de extaz în singurătate, cu priviri difuze pe înălţimi de cer şi cu tristeţea înălţimilor proprii. Cum să găsesc un triumf în marele gol, în atracţia nelămurită pentru depărtările cosmice? Mă văd singur, în mijlocul unui peisaj nemărginit, sorbind prin toţi porii aromele singurătăţii, încîntat de reveria extatică a melancoliei, îndepărtînd contururile ca pentru a face şi mai ciudate depărtările, trăind euforia şi neliniştea apocalipsului. Sînt atît de vesel şi de trist, încît lacrimile din mine au în acelaşi timp reflexe de cer şi de infern. Pentru bucuria tristeţii mele, aş vrea să nu mai existe moarte pe acest pămînt, a cărei fatalitate este atît de groaznică în tristeţea pură şi adevărată.
     
     
    O să mă înghită golul meu lăuntric, o să fiu înghiţit de propriul meu vid. Să simţi cum te prăbuşeşti în tine, în neantul tău propriu, cum rişti gîndindu-te la tine, cum cazi în haosul intern! Senzaţia prăbuşirii în golul exterior, în vidul din afară, este mult mai puţin complicată decît această senzaţie nebună a prăbuşirii în tine însuţi. Să-ţi dai seama de infinitele tale adîncimi şi să le simţi chemările, răsunînd de o vrajă demonică, este a atinge forma neobişnuită de expansiune centripetă în care centrul fiinţei se deplasează, într-un joc indefinit, în neantul subiectiv. Neliniştea prăbuşirii exterioare n-are farmecul maladiv al neliniştii, al prăbuşirii interne. Căci la aceasta se adaugă satisfacţia de a muri în tine, de a-ţi găsi moartea în nimicul tău propriu.
     
     
    Receptivitatea pentru durere îşi are originea nu numai într-o structură temperamentală specifică, ci şi în obişnuinţa, în frecvenţa şi dominarea durabilă a durerii. Fiecare prilej de durere este trăit atunci cu mult mai multă intensitate, este exagerat şi proiectat în conştiinţă pînă la paroxism. Multiplicitatea durerii este un fenomen de exaltare intimă în care limitele conţinuturilor sufleteşti răsărite din durere se dilată la infinit, în care nu există margini şi forme pentru progresul durerii. Obişnuinţa cu durerea nu toceşte sensibilitatea, nu face omul insensibil la noi dureri, ci creează o receptivitate mult mai mare şi mai ascuţită. Atunci, cea mai mică depresiune se amplifică, ia proporţii în conştiinţă, se intensifică şi apasă ca o greutate insuportabilă. Şi pe cînd bucuriile şi succesele nu pot depăşi un efect de moment, durerile se fixează în suflet ca eternităţi de gheaţă. Întregul conţinut al personalităţii se dezvoltă atunci sub semnul durerii, devenită realitate şi emblemă a acestei personalităţi. Dacă multă iubire apropie pe om de viaţă, multă durere îl separă. Nu este de mirare pentru ce, la aceia care nu cunosc decît îndelungile suferinţe care tind să epuizeze seria nesfîrşitelor dureri, dezgustul de viaţă şi oboseala de a trăi sînt uneori atît de mari, încît gestul cel mai mic ia proporţia unui act eroic, străduinţa cea mai redusă se proiectează ca un efort colosal, acţiunea cea mai timidă — ca un risc formidabil. Oboseala şi dezgustul de viaţă fac din orice lacrimă o mare de plînset, din orice întristare o sumă de tristeţi iremediabile, din orice durere un colos de suferinţe. Incapacitatea de a mai lua parte la viaţa lucrurilor, la ritmul vieţii exterioare face din oboseala continuă o stare în care te distanţezi progresiv de tot ceea ce există. Sînt extrem de chinuitoare aceste stări în care, în furtuni de durere, apare oboseala, ca un corectiv vulcanului interior. Marea receptivitate pentru durere, pe care o au unii oameni, îi duce la amestecul oboselii cu o expansiune vulcanică, a furtunilor interne cu marile depresiuni. Un vulcan a cărui lavă ar suferi cristalizări chiar în elanul, în izbucnirea ei, s-ar consolida şi s-ar topi succesiv în ascensiunea sa. De aceea, după acest vulcan nu rămîne numai fum, ci şi gheaţă.
     
     
    Pentru mine nimic n-are valoare decît prezentat în ultima expresie, realizat în forme ultime. Nu pot vorbi decît despre ultimele tristeţi, ultimele bucurii sau ultimele tragedii. Căci iubesc ceva numai întru cît apare fără nici o rezervă, fără nici un compromis şi fără nici o reticenţă. Şi unde se poate găsi aceasta, altundeva decît în ultimele expresii? Încordările ultime şi convulsiunile tristeţilor sfîşietoare, nebunia ultimă, beţia şi excitarea în ultimele forme mă încîntă pentru amestecul lor de farmec şi de nelinişte, pentru surîsul acela apocaliptic, de o vrajă ciudată şi irezistibilă. Nu este totul ultim? Existenţa în genere nu este ea deja prinsă în neant? Şi ce este neliniştea în faţa neantului decît bucuria perversă a ultimelor tisteţi, exaltarea pentru definitivatul neantului şi provizoratul existenţei? Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?
    Trebuie să lupt împotriva mea, să explodez împotriva destinului meu, împotriva soartei mele. Cu cel mai barbar elan, să arunc în anonimatul fiinţei mele toate cadavrele care îmi împiedică ascensiunea, toate obstacolele care amînă transfigurarea, să nu mai rămînă decît expansiunea mea subiectivă, groaznică, şi infinita mea dorinţă de întuneric şi de lumină. Fiecare pas al meu să fie un triumf sau o prăbuşire, un avînt sau o ratare. În cea mai fulgerătoare alternanţă să crească şi să moară viaţa din mine, în ritmul cel mai trepidant să se deschidă florile şi să strălucească putregaiul sufletului meu. Nimic din calculul meschin şi din aprecierea raţională a existenţelor curente să nu mai îngreuneze tensiunea nemărginită a vijeliei mele interne, a durerilor şi amurgurilor mele. Cu sălbăticia impetuoasă a resurselor neexploatate din mine şi cu încrederea bestială a patimilor comprimate, să înghit lumină şi întuneric pentru orgia mea lăuntrică, pentru voluptăţile şi chinurile haosului meu, pentru tragicele încîntări ale deznădejdii şi ale bucuriilor mele ultime. 
    Mă arde un astfel de foc interior şi mă agită furtuni atît de mari, încît mirarea mă apucă cum de nu explodez deodată cu această lume, într-un avînt apocaliptic. Simt cum tremur eu, şi cu mine întreaga lume, cum mă năpădesc fioruri din adîncuri şi cum mă cuprinde o exaltare de sfîrşit de lume. Aş vrea ca toată lumea aceasta să fie aruncată în aer de fatalitatea ei proprie, de o nebunie imanentă, continuă şi adîncă, de o demonie intrinsecă şi părăsită, să se cutremure totul ca în faţa ultimelor clipe, să ne învîrtim, halucinaţi, la viziunea agoniei definitive, a agoniei ultime a universului. Nimic să nu-şi mai găsească o raţiune în sine însuşi, totul să fie într-o clipă nimic. Şi să soarbem nimicul, prinşi în vîrtejul demonic al clipelor din urmă.
    Nu este un semn de rezistenţă, ci de imbecilitate, în faptul că oamenii supravieţuiesc unor încordări organice excesive şi unor stări sufleteşti de limită. Ce rost mai are să trăieşti după asemenea tensiuni, ce rost mai are reîntoarcerea în platitudinea existenţei? Nu numai după experienţa neantului şi a disperării îmi pare un nonsens supravieţuirea, dar şi după intensitatea voluptuoasă a actului sexual. Nu voi înţelege niciodată cum de nu s-au găsit oameni care să se sinucidă în culmea voluptăţii sexuale, cum de nu s-au găsit fiinţe care să simtă vulgară şi plată orice supravieţuire. Fiorul acela, nemărginit în intensitate, dar aproape iluzoriu în timp, ar trebui să consume într-o clipită toată fiinţa noastră. Şi dacă n-o consumă, pentru ce n-o consumăm noi? Sînt atîtea moduri de a muri, dar nimeni n-are curajul şi originalitatea unei morţi sexuale, care n-ar fi mai puţin absolută decît celelalte morţi, ci ar avea avantajul de a te arunca în nimic în mijlocul suspinelor de voluptate. De ce să pierdem astfel de căi, de ce să neglijăm astfel de prilejuri? Trebuie numai o sclipire de amarnică luciditate în culmea uitării sexuale, pentru ca moartea sexuală să nu mai apară o iluzie sau o fantezie deviată.
    Dacă oamenii vor ajunge vreodată la o stare în care să nu mai poată suporta monotonia, platitudinea şi vulgaritatea existenţei obişnuite, atunci orice prilej de trăire absolută va fi un motiv de sinucidere. Imposibilitatea de a supravieţui exaltării aceleia infinite va consuma, ca în complicaţiile apocalipsului, orice urmă de existenţă. Atunci, nu se va mai mira nimeni de ce, pentru o mare sensibilitate, se poate pune problema dacă mai are rost să mai trăieşti după ce asculţi unele simfonii sau după ce priveşti un peisaj rar şi fascinator. Toate aceste experienţe au un caracter de definitivat sau, în cazul cel mai bun, de răscruce. După ele, oricîtă diversitate ai mai căuta în viaţă, ea nu te poate îndepărta de la senzaţia de gol ce urmează fantasticelor plenitudini ce se nasc şi cresc în experienţele capitale. 
    Tragedia omului, ca animal dezintegrat din viaţă, consistă în faptul că el nu mai poate găsi o satisfacţie în datele şi valorile vieţii. Orice fiinţă ca parte din existenţă poate vieţui, întrucît pentru ea existenţa, din care ea face parte, are caracter de absolut. Pentru om, viaţa nu e un absolut. De aceea, nici un   om, întrucît nu e numai animal, nu găseşte o mulţumire în faptul însuşi al vieţii, în faptul de a trăi. Pentru animal, viaţa e totul; pentru om, ea este un semn de întrebare. Şi acest semn de întrebare este un final, căci omul n-a primit pînă acum nici un răspuns întrebărilor lui şi nu va primi niciodată, deoarece viaţa nu numai că n-are nici un sens, dar nici nu poate avea unul. 
Principiul satanic În suferinŢĂ
    Dacă sînt oameni fericiţi pe acest pămînt, pentru ce nu urlă, pentru ce nu apar în stradă să-şi strige bucuria în ţipete nebune şi neîncetate? De unde atîta discreţie şi atîta rezervă? Dacă aş avea conştiinţa unei bucurii continue, a unei exaltate dispoziţii interne înspre plăcere, şi dacă aş simţi o irezistibilă înclinare înspre seninătate, n-aş putea trăi numai în mine acele momente, ci le-aş împărtăşi într-un elan fără margini tuturora, m-aş risipi de bucurie în văzul celorlalţi, mi-aş consuma toată energia pentru a face comunicabilă starea mea de fericire, preaplinul meu încîntător şi debordant. N-aş regreta dacă după o astfel de risipire vocea ar răguşi, ochii ar orbi şi mersul s-ar împletici, n-aş regreta dacă funcţiile şi posibilităţile organelor s-ar epuiza şi focul din mine şi-ar încetini pîlpîirile.
    Dacă există fericire în lume, ea trebuie comunicată. Sau oamenii cu adevărat fericiţi n-au conştiinţa fericirii lor? Le-am putea împrumuta noi o parte din conştiinţă, pentru ca ei să ne răsplătească din infinita lor inconştienţă. De ce numai durerea are lacrimi şi ţipete, iar plăcerea numai fioruri? Cînd în plăcere omul ar avea atîta conştiinţă cîtă are în durere, atunci n-ar putea răscumpăra plăcerile, durerile — şi distribuţia în lume n-ar fi incomparabil mai echitabilă?
    Durerile nu se uită, chiar fiindcă sînt legate, într-un mod nemăsurat de mare, de conştiinţă. De aceea, singurii oameni care au mult de uitat sînt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n-au ce uita. 
    Într-un anumit fel, nici plăcerile nu se uită, căci şi ele se însumează în personalitatea noastră, determinînd-o într-o puternică receptivitate pentru plăcere şi înseninînd progresiv fiinţa noastră, întocmai ca şi suferinţa, care determină receptivitatea în sensul ei. Dar pe cînd durerile au o pregnanţă şi o individualitate dincolo de însumarea şi totalizarea ce se realizează în noi, plăcerile se şterg şi se topesc ca nişte forme cu conturul indecis. Ne este extraordinar de greu a ne aminti de o plăcere şi de cadrul în care ea s-a dezvoltat, pe cînd amintirea durerii amplifică senzaţia penibilă cu memoria deconcertantă a cadrului. Că plăcerile nu se pot uita integral, o dovedeşte faptul că un om ce a trăit toată viaţa în plăceri nu va avea la bătrîneţe decît o uşoară dezabuzare, pe cînd unul ce a suferit mult numai în cazul cel mai bun va realiza o profundă resemnare. Şi resemnarea presupune infinite tragedii anterioare. 
    Este o prejudecată ruşinoasă în afirmaţia că plăcerile sînt egoiste, că ele separă pe om de viaţă, precum tot atît de ruşinoasă este aceea după care durerile creează afinităţi cu lumea. Superficialitatea ce există la sursa unor atari prejudecăţi este revoltătoare, şi originea ei livrescă este de natură a nulifica în conştiinţa mea toate bibliotecile, în faţa unei singure experienţe trăite pînă la margini.
    Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt fundamental false. După ele, suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este calea esenţială a iubirii. Dar oare creştinismul numai în această problemă ar trebui corectat?
    A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decît lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei. 
    Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează de sîmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică şi de participare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare şi dramatizare, străbate într-o imanenţă organică şi esenţială întreg sîmburele durerii. 
    În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieţii, iei un contact inconştient şi experimental cu dinamismul concret al firii şi te simţi legat prin toate fibrele cu pulsaţiile iraţionale ale lumii. Şi aceasta nu numai în bucuria spirituală, ci şi în diversitatea formelor de plăcere organică, în multiplele voluptăţi ale simţurilor.
    Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltare paradoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu splendorile şi întunecimile ei, se fixează faţă de om într-o poziţie de exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într-o asemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabil singur în faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea uitării decît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite şi de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul. 
     
     
    În genere, oamenii se împart în două categorii: în aceia pentru care lumea oferă prilejuri de interiorizare şi aceia pentru care lumea rămîne exterioară, obiectivă şi nesemnificativă. Toate obiectele lumii fizice şi toate formele naturii sînt lipsite pentru om de orice semnificaţie dacă sînt privite ca atare, în ele însele. Semnificaţia lor se dezvăluie numai unei intense trăiri subiective, care tinde să le asimileze şi să le însumeze în subiectivitate. Atunci cresc în noi şi nu numai că le determinăm, dar ne determină şi ele. Oamenii care interiorizează nu pot lua faptele brute, nude sau moarte, ci le vitalizează, le integrează, topindu-le într-un torent lăuntric. Într-o adevărată interiorizare, toată existenţa obiectivă e un pretext. Şi numai ca atare ea poate avea semnificaţie, deoarece o teleologie obiectivă nu se poate construi şi justifica decît pe o sumă de iluzii, care au păcatul de a fi direct sesizabile şi demascabile de un ochi pătrunzător. Toţi oamenii văd focuri, furtuni, prăbuşiri, peisaje; dar cîţi simt în ei flăcări, trăsnete, vîrtejuri sau armonii? Sau cîţi, la vederea unor flăcări, se gîndesc simultan la graţie şi la moarte, şi cîţi poartă în ei frumuseţi îndepărtate care să le coloreze melancoliile? Oamenii care trăiesc indiferent, cărora natura nu le oferă decît o obiectivitate fadă şi rece, deşi pot fi perfect mulţumiţi cu viaţa, ea nu este mai puţin pentru ei o sumă de ocazii pierdute. Căci ei nu pot depăşi o formă de vizualitate ordinară. La omul comun, văzul, în loc să înghită obiectul, îl izolează, îl îndepărtează de la orice posibilitate de integrare şi asimilare. 
    Oricît m-aş fi zbătut eu în această lume şi oricît m-aş fi separat de ea, distanţa dintre mine şi ea n-a făcut decît să mi-o facă mai accesibilă. Deşi nu pot găsi un sens în lume, un sens obiectiv şi o finalitate transcendentă, care să arate înspre ce evoluează lumea şi la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme a existenţei a fost totuşi în mine un prilej de veşnice încîntări şi tristeţi. Am avut momente cînd frumuseţea unei flori a justificat în faţa înţelegerii mele existenţa unei finalităţi universale, precum o pată în puritatea unui azur a fost de natură a-mi aţîţa verva pesimistă. Cei ce interiorizează peste măsură descoperă în cel mai insignifiant aspect al naturii o revelare simbolică.
    Oare tot ceea ce am văzut eu în viaţa mea să port în mine? Mă sperie gîndul că toate peisajele, cărţile, femeile, vulgarităţile şi viziunile sublime s-au condensat într-un creier şi că o parte din trecutul umanităţii s-a actualizat într-o biată conştiinţă. Aceste gînduri, viziuni, aspecte şi obiecte nu par a se fi subtilizat în ţesăturile unei substanţe nervoase, a se fi subţiat pînă la transparenţă într-un mediu de o fineţe inexplicabilă, ci am impresia că s-au transpus în mine ca realităţi, că o parte din existenţă apasă în infinitul meu lăuntric. Poate de aceea mă simt uneori atît de greu, de apăsat şi de copleşit, că aş vrea să uit în toate prilejurile pe care mi le oferă viaţa. Interiorizarea duce la prăbuşire, fiindcă prin ea a intrat oarecum lumea în tine şi te apasă dincolo     de orice rezistenţă. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate,    de artă şi de sexualitate numai pentru a uita?
     
     
    — Pentru ce nu scriu femeile? Fiindcă ele pot plînge oricînd. 
     
     
    — Cîte mii de celule nervoase mă costă fiecare gînd? Iată întîia întrebare ce trebuie să şi-o pună un gînditor existenţial şi organic, un gînditor viu.
     
     
    — Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbuşit din cauza ideilor. 
     
     
    — Defectul tuturor oamenilor este că aşteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe. De ce n-am pune în fiecare moment atîta pasiune şi atîta ardoare încît fiecare clipă să devină un absolut, o eternitate? Toţi învăţăm să trăim după ce nu mai avem nimic de aşteptat, iar cînd aşteptăm nu putem învăţa nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret şi viu, ci într-un viitor fad şi îndepărtat. Ar trebui să nu aşteptăm nimic decît de la sugestiile imediate ale clipei, să aşteptăm fără a avea conştiinţa timpului. Salvarea nu poate fi decît în recîştigarea imediatului. Căci omul este o fiinţă care a pierdut imediatul. De aceea este el un animal indirect. 
     
     
    — De cînd trebuie să înceapă fericirea noastră? De cînd ne-am convins că adevărul nu poate exista. Căci de aici orice mod de salvare este posibil, chiar dacă ar fi o salvare prin nimic. Acela care nu crede în imposibilitatea adevărului sau acela ce nu se bucură de această imposibilitate n-are decît o cale de salvare, pe care n-o va găsi însă niciodată.
     
     
    — Excesul de subiectivism, la oamenii care n-au ajuns la credinţă, nu poate duce decît la megalomanie sau la autodenigrare. Cînd te preocupi mult de tine însuţi, nu poţi ajunge decît să te iubeşti sau să te urăşti dincolo de orice măsură. În amîndouă felurile, te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana. 
     
     
    Ar trebui ca omul să înceteze să fie, sau să devină un animal raţional. Mai bine să devină o fiinţă absurdă care în fiecare moment riscă totul, cu fantezii periculoase şi exaltări infinite, cînd ar putea muri din cauza a tot ce oferă lumea şi a tot ce nu oferă. Idealul oricărui om ar trebui să fie încetarea de a fi om. Şi aceasta nu se poate decît prin realizarea arbitrarului absolut. 
     
     
    Iubirea de oameni ce răsare din suferinţă seamănă cu înţelepciunea ce izvorăşte din nefericire. În amîndouă cazurile, rădăcinile sînt putrede şi izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturală şi spontană, rezultată dintr-o dăruire firească şi dintr-un elan irezistibil, poate fecunda şi sufletele altora şi poate comunica o intimitate caldă şi senină. Aceea ce rezultă din suferinţă ascunde prea multe lacrimi şi suspine pentru a nu împrăştia raze de o claritate amară, în care punctele negre pătează puritatea iubirii. Este prea multă renunţare, prea mult chin şi prea multă nelinişte, pentru ca această iubire să fie altceva decît o infinită concesivitate. Ierţi totul, admiţi totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Şi cum să mai iubeşti, cînd nu eşti ataşat de nimic? Iubirea de oameni din suferinţă este vidul acelui suflet omenesc între tot şi nimic, întocmai cum, într-un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. În creştinism nu există iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s-a crezut mîntuitorul lumii, dacă l-ar fi luat de pe cruce înainte de a intra definitiv în nimic, el n-ar mai fi avut nici măcar această concesivitate, această indulgenţă, care este mai mult o aluzie la iubire decît iubire. 
    Iubire din suferinţă? Ea poate fi nemărginit de mare, dar florile acestei iubiri nu se înrădăcinează mai puţin în otravă.
     
     
    Totul este posibil şi nimic nu e posibil; totul e permis şi nimic. În orice direcţie ai apuca, nu este mai bine decît în nu importă care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum totuna este dacă taci sau dacă strigi. Poţi găsi totului o justificare, precum nu poţi găsi nici una. Totul este în acelaşi timp ireal şi real, absurd şi firesc, fantastic şi plat. Nici un lucru nu poate fi pus înaintea altuia, precum nici o idee nu e mai bună decît alta. De ce să te întristezi de tristeţea ta şi să te bucuri de bucuria ta? Ce-ţi pasă dacă lacrimile tale sînt de plăcere sau de durere? Iubeşte-ţi nefericirea şi urăşte-ţi fericirea, amestecă totul şi confundă totul. Renunţă la distincţii, la diferenţieri şi la planuri. Fii ca un fulg dus de vînturi sau ca o floare purtată de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie şi laş unde ar trebui. Cine ştie dacă în felul acesta nu vei fi mai cîştigat? Şi dacă nu cîştigi, ce e dacă pierzi ceva? Este ceva de pierdut şi ceva de cîştigat în această lume? Orice cîştig este o pierdere, precum orice pierdere este un cîştig. Pentru ce oamenii mai aşteaptă o atitudine determinată, idei precise şi vorbe corecte? Simt că ar trebui să vărs foc pe gură, ca răspuns la toate întrebările ce mi s-au pus şi ce nu mi s-au pus. 
     
     
    Cum s-ar putea lupta împotriva nefericirii? Numai luptînd împotriva noastră, dîndu-ne seama că ea nu provine din afară, ci din noi înşine. Dacă ne-am da seama în fiecare moment că totul depinde de răsfrîngerea în conştiinţa noastră, de amplificările interne şi de ascuţimea sensibilităţii, atunci am ajunge în fiecare clipă la acea luciditate în care realităţile se situează în justele lor contururi. Nu este vorba să ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire. Omul care este mai aproape de fericire decît de nefericire are nevoie de concursul permanent al acestei lucidităţi, ce corectează exagerările sau anticipările sensibilităţii, deoarece el nu s-a analizat pînă acolo, încît spiritul să se cristalizeze autonom de viaţă. În cazul oamenilor nefericiţi, un corectiv posterior este întotdeauna necesar pentru a nu sombra — nu în deznădejde, ci în imbecilitate. 
    Este un semn de mare rezistenţă în a rămîne în deznădejde, precum este un semn de mare deficienţă în a ajunge la imbecilitate în urma unei îndelungi nefericiri. Trebuie o adevărată educaţie, un efort lăuntric persistent pentru a atinge un grad mai redus de nefericire. Orice educaţie şi orice efort spre a atinge fericirea sînt de la început sterile. Orice ai face, nu poţi deveni fericit dacă ai apucat pe drumul nefericirii. Poţi trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil. Ceea ce înseamnă că fericirea poate avea surprize mai dureroase decît nefericirea. În fericire, simţi că lumea aceasta trebuia să fie aşa cum e; în nefericire, oricum afară de cum e. Şi deşi îţi dai seama de originea subiectivă a nefericirii, defectul personal îl converteşti fatal într-un defect de constituţie metafizică.
    Niciodată nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea în care să-şi recunoască în mod absolut întunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii. Văzînd mizeria subiectivă în mizeria obiectivă a lumii, credem că ne uşurăm povara şi ne dispensăm de mustrările ce ar trebui să ni le facem. În realitate, această universalizare ne adînceşte nefericirea şi, prezentînd-o ca pe o fatalitate cosmică, ne închide orice posibilitate de a o diminua, de a o face mai suportabilă.
    Disciplina nefericirii provoacă mai puţine nelinişti, mai puţine surprize dureroase, un chin mai atenuat şi o suferinţă mai stăpînită. Este o mascare aristocratică a consumării intime, o discreţie a agoniei în această disciplină a nefericirii, care însemnează aparent conştiinţa în momentele supreme, pentru ca tragedia să fie şi mai mare în adîncuri.
     
     
    Sensibilitatea pentru frumosul ca împlinire formală şi armonică se dezvoltă cu atît mai puternic cu cît omul este mai aproape de fericire. Totul în frumuseţe îşi găseşte o raţiune în sine însuşi, un echilibru intern şi o justificare integrală. Un lucru frumos nu-l putem concepe decît aşa cum e. Un tablou sau un peisaj ne încîntă în aşa măsură, încît noi nu ni-l putem reprezenta în momentul contemplaţiei decît în forma ce ni se prezintă. A privi lumea sub semnul frumuseţii este a afirma că lumea aceasta trebuia să fie aşa cum e. Într-o astfel de viziune, totul se topeşte în armonii şi străluceşte în splendori, iar aspectele negative ale existenţei nu fac decît să intensifice farmecul armoniilor şi strălucirea splendorilor. Frumuseţea nu va salva lumea, dar va apropia mai repede de fericire pe acei care umblă pe această cale. Se poate ca frumosul, în această lume de antinomii şi de paradoxuri, să fie în afară de aceste anomalii? Întreg farmecul şi întreaga structură particulară a frumosului derivă din faptul de a fi numai obiectiv un paradox, iar subiectiv, pentru cel ce trăieşte frumosul, de a fi dincolo de orice paradox. Fenomenul estetic exprimă paradoxul de a reprezenta absolutul în formă, de a obiectiva în forme limitate un infinit. Căci ce înseamnă asietatea, împlinirea totală, fără posibilitatea de a concepe altă modalitate de realizare decît a prezenta un absolut simţirii noastre? Despre imposibilitatea reală a acestui absolut, despre contradicţia esenţială şi organică, noi nu ne dăm seama în momentul de contemplare a frumosului, ci trăim în cea mai naivă participare un absolut care se dovedeşte obiectiv a fi o imposibilitate. Absolutul în formă, absolut întruchipat în expresii limitate, este posibil, în sufletul celui dominat de emoţia estetică, în clipa viziunii frumosului, el este însă o contradictio in adiecto unei alte perspective decît cea a frumosului. Din acest motiv, este atîta iluzie în orice ideal de frumuseţe, încît întinderea ei este nedeterminabilă. Şi ceea ce este mai grav e că premisa fundamentală a oricărui ideal de frumuseţe, după care lumea aceasta trebuia să fie aşa cum e, nu rezistă nici celei mai elementare analize. Lumea aceasta trebuia să fie oricum, numai aşa cum e nu.
     
     
    Pentru ce oamenii doresc să realizeze neapărat ceva? N-ar fi incomparabil mai bine să stea suspendaţi sub soare, într-o linişte senină şi într-o tăcere admirabilă? Ce este de realizat, şi de ce atîta sforţare şi atît imperialism? Omul a pierdut simţul marilor tăceri, al marilor linişti ce îmbată fiinţa cu arome de eternitate. Deşi conştiinţa este fructul unei deficienţe vitale, ea nu s-a determinat la fiecare om ca un element de inadaptabilitate, ci la unii a dezvoltat o exasperare a pornirilor vitale, o exagerare a imperialismului vital. Nemaiputînd trăi în prezent, adună mai mult decît trebuie vieţii, aglomerează material care îl apasă şi îl subjugă. Astfel, sentimentul viitorului a fost o calamitate pentru om. Procesul, prin care conştiinţa a separat pe oameni în două categorii mari, este dintre cele mai ciudate şi el e de natură a explica pentru ce omul este o fiinţă atît de puţin consistentă, care nu-şi poate fixa un centru de energie şi de echilibru. Atît cei pe care conştiinţa i-a dus la interiorizare, la chin şi la tragedie, cît şi cei pe care i-a avîntat într-un imperialism nelimitat, într-o groaznică dorinţă de achiziţie şi de posesiune, sînt, în moduri diferite, dezechilibraţi şi nefericiţi. Conştiinţa a făcut din animal om şi din om demon, dar ea n-a făcut încă din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mîndreşte de a fi omorît unul pe cruce. 
    Feriţi-vă de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezenţa lor nu poate fi decît plictisitoare, incoloră şi fadă. Căci despre ce vă poate vorbi un om incapabil de viciu, decît despre morală? Şi cine n-a depăşit morala înseamnă că n-a adîncit nimic din experienţele pe care le oferă viaţa, că n-a ratat nici un elan şi n-a transfigurat nici o prăbuşire. O existenţă mare începe de acolo de unde pentru ea sfîrşeşte morala, fiindcă numai de aici ea poate risca orice, poate încerca absolut totul, chiar dacă obstacole o împiedică de la realizări efective. Se cer infinite transfigurări pentru a ajunge în regiunea în care totul e permis, în care sufletul se poate arunca fără remuşcări în vulgaritate, în sublim sau în grotesc, realizînd o complexitate atît de bogată, încît nici o direcţie şi nici o formă de viaţă să nu-i fie închise. Tirania exteriorului şi a generalului, ce domină existenţele comune, dispare pentru a-i lua locul absoluta spontaneitate a existenţei unice, cu norma topită în fluidităţile ei interioare, cu legea în ea însăşi, dincolo de orice formă şi de orice schemă. Cum să nu dispară morala pentru o astfel de fiinţă, care poate fi cea mai generoasă fiindcă este atît de absurdă încît poate să renunţe la lume şi ca atare să dea tot ce se poate da? Generozitatea este incompatibilă cu morala, cu această raţionalitate a obiceiurilor, conştiinţei, cu această mecanizare a vieţii. Orice faptă generoasă este absurdă, este o renunţare ce nu se poate găsi la omul comun, care se îmbracă în hainele moralei spre a-şi ascunde vulgara lui nulitate. Tot ce este cu adevărat moral începe de acolo de unde s-a lichidat cu morala. Meschinăria moralei cu norme raţionale, cu legi fixe şi cadre exterioare nu se evidenţiază mai bine ca în condamnarea viciului, această expresie de tragic carnal şi de tulburare pasională, ce creşte din prezenţa spiritului în carne. În orice viciu este prezentă o tragedie a cărnii, un salt al cărnii din fatalitatea ei, o încercare de sfărîmare a limitelor imanente ce încarcerează elanurile pasionale. O plictiseală organică se ridică pînă la o deznădejde a nervilor şi a cărnii, din care nu se pot salva decît încercînd celelalte forme posibile de voluptăţi. Atracţia tuturor celorlalte forme decît cele normale picură în senzaţiile viciului o nelinişte tulburătoare, diversă în consecinţe şi complexă în agitaţii. În viciu, spiritul pare că a devenit sînge şi se agită ca o forţă imanentă în carne. Explorarea în ordinea posibilului nu se poate face fără concursul spiritului, fără intervenţia conştiinţei. Viciul reprezintă o formă de triumf a individualului. Şi cum ar putea reprezenta carnea individualul, fără o intervenţie din afară? Acest amestec de spirit şi carne, de conştiinţă şi sînge, creează o efervescenţă extrem de fecundă pentru acela care e prins în seducţiile viciului. Nimic nu este mai respingător decît viciul învăţat, împrumutat şi afectat. Din acest motiv, elogiul viciului este complet injustificat; se poate cel mult constata fecunditatea lui, pentru oamenii care îl ştiu transfigura, care pot devia această deviere. A-l trăi brut, criminal, vulgar este a-i exploata numai materialitatea lui scandaloasă şi a-i neglija fiorul imaterial care face din orice viciu o excelenţă. Viaţa intimă, pentru a atinge anumite înălţimi, nu se poate dispensa de neliniştile viciului. Şi nici un vicios nu poate fi condamnat decît în momentul cînd, în loc să considere viciul un pretext, îl transformă într-o finalitate. 
     
     
    Iubirea, cu cît e mai intensă şi mai concentrată, cu atît se limitează mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întîmplă că marile pasiuni descoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiză de abia îşi poate salva existenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poate fi apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în consideraţii, ci numai în mirări. 
    Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? Ar trebui ca aceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta transfigurare, încît să-mi apară veşnic nouă şi nebănuită. Cîţi au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment să vadă lumini noi şi farmece schimbate? Femeia este o fiinţă cu puţine posibilităţi, ea nu poate rezista exigenţelor unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realiza în viaţă. Îţi trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o singură femeie. Cînd simţi însă insuficienţa tuturor formelor de viaţă, cînd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal şi dezvoltat exagerat, ce mai poţi găsi într-o singură femeie? Schimbînd multe, dacă ţi se refuză surprize psihologice este imposibil să nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie şi să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologic pe care nu-l găseşti totuşi niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea feminină e prea periferică şi prea receptivă pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevărate, al iubirii intense, este de a găsi mister într-o singură fiinţă, de a descoperi — sau mai precis a inventa — un infinit într-o existenţă individuală de o deconcertantă finitate.
    Iubesc mai multe femei acei care nu pot iubi. Donjuanismul este avantajul şi defectul celor certaţi cu Eros, dar care au destule rezerve de viaţă pentru a nu ajunge la o impotenţă psihică sau erotică. Necesitatea de a varia aspectele lumii, născută dintr-o plictiseală organică, duce în domeniul iubirii la donjuanism. Toţi oamenii care au dus viaţa interioară pînă la ultimele ei limite, care au disperat de sensul vieţii şi care se chinuiesc pe culmi, sînt în mod fatal donjuani, întocmai ca şi antipodul lor, oameni înguşti, lipsiţi de viaţă interioară, cu posibilităţi extrem de reduse de înţelegere şi simţire. Viaţa prezintă această ciudată dualitate de a întruni în realizarea exterioară pe cele două tipuri opuse de oameni: pe deficienţi şi pe cei preaplini. Tot simţul psihologic este în a percepe dacă cineva a ajuns la o formă respectivă de viaţă din preaplin sau din deficienţă. Unul poate fi vicios şi imoral din deficienţă, altul din exces; unul poate ajunge la disperare din incapacitate, din lipsă de rezistenţă şi de gîndire, altul din exces de problematică şi de interioritate. 
    Lumea cade în greşeala de a pune pe acelaşi plan de viaţă sufletească pe toţi acei oameni care seamănă, exterior şi aparent, în realizările lor. Donjuanismul este interesant şi simptomatic numai la aceia la care apare ca un fruct al disperării, al unei prea bogate reflexivităţi şi preocupări lăuntrice. Cine pe culmile disperării nu este un donjuan, acela nu şi-a asimilat disperarea organic, nu a trăit intens stările de limită, arderile şi consumările supreme, ci le-a încercat artificial, ca într-un vag presentiment. A fi un om de mari singurătăţi înseamnă a iubi pe toate femeile. Şi a iubi pe toate femeile înseamnă a nu iubi nici una. Cei care fac filozofia vieţii nu pot fi decît nişte diletanţi ai Erosului, căci ei au pus prea multă pasiune în problemele vieţii, pentru ca să mai aibă pasiune pentru aspectele ei. Pe culmile disperării, superficialitate în iubire este o superficialitate din adîncime. 
     
     
    Am încercat într-o mare tăcere şi într-o mare singurătate, în mijlocul naturii, departe de oameni şi aproape de mine, o senzaţie de tumult nesfîrşit, în care lumea, ca un torent irezistibil, m-a năpădit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent şi insesizabil. Închizînd ochii, întreaga lume pare că s-a topit în creierul meu, prin care ea trece într-un elan torenţial, de un farmec indefinibil şi de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine în forme şi înălţări de valuri, ca în visurile de înec de o groază voluptuoasă. Am simţit atunci nu numai cum un om poate trăi, în anumite clipe, toată esenţa misterioasă a destinului uman, dar şi cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbită în extazurile singurătăţii. Dacă ai închis ochii pentru a atinge o tăcere şi o singurătate mai mare, ai pierdut infinitul ce ţi-l oferea perspectiva exterioară, pentru a cîştiga un infinit mai complex şi mai atrăgător. Şi în acest moment de extaz cosmic, de revelaţie metafizică, am simţit cum efluviile ce le degajam din mine erau efluviile acestei lumi, cum tremurul meu era tremurul fiinţei şi cum halucinaţia mea era halucinaţia existenţei. Şi m-am simţit, în acel fior neuitat, iresponsabil de existenţa acestei lumi.
     
     
    Cine îşi înalţă aripi în mine, de simt cum zborul meu mă avîntă într-o nebună şi barocă expansiune? Să fie aripile eternităţii care mă ridică în infinit, mă tulbură şi mă însingurează? Simt toată confuzia eternităţii în mine şi sorb miresmele infinitului cum aş sorbi o otravă. Beat de eternitate şi atras de infinit, mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară şi mă avînt prin imensităţi, uşor ca o iluzie şi transparent ca un zîmbet, mă risipesc într-un nimic îmbietor pe care mi-l acoperă seninătăţi de azur şi transcendenţe de nori. Cui să mă închin prin aceste deşerturi şi cui să întind mîna prin aceste singurătăţi, la cine să mă opresc în aceste evoluţii cosmice şi unde să privesc ca la o mîngîiere? Cum se destramă azurul în fantastica mea viziune şi cum nu mai rămîne decît un alb cu misterioase chemări! Şi în acest drum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parcă-l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nu există popas. Şi astfel, nu-l voi găsi niciodată. 
     
     
    Procesul prin care cineva devine pesimist? O frecvenţă mare de depresiuni într-un om care are atît elan, încît în fiecare moment să fie viu. O fatalitate organică provoacă depresiuni incontinue, fără determinante şi excitante exterioare, numai dintr-o adîncă tulburare internă; aceste depresiuni înăbuşă pîlpîirile elanului, atacă permanent rădăcinile vieţii şi distrug bucuria naivă şi instinctivă de a trăi. Se afirmă cu totul greşit că devine cineva pesimist în urma unei deficienţe organice, în urma unor slabe posibilităţi vitale. În realitate, nimeni nu devine pesimist dacă n-a avut anterior atît elan încît să fi dorit viaţa cu o ardoare pasionată, chiar dacă această ardoare n-ar fi intrat în conştiinţa respectivului. Ulterior, procesul de devitalizare se întîmplă ca o urmare a depresiunilor. Orice deficienţă în pesimism este consecutivă depresiunilor. Căci numai la un om cu elan, cu aspiraţii şi cu pasiuni, depresiunile au acea capacitate de eroziune care consumă din viaţă, precum valurile mării din uscat. La un simplu deficient, depresiunile nu duc la nici o încordare, la nici un paroxism şi la nici un exces, ci la o stare de indiferenţă şi apatie, de stingere lentă şi de monotonie liniştită, din care nu pot reieşi acele reacţiuni personale şi dureroase caracteristice pesimismului. A fi pesimist înseamnă a prezenta un paradox organic, ce dă naştere la contradicţii insurmontabile şi fatale, care explică efervescenţa atît de profundă a tuturor pesimiştilor. Şi cum să nu fie un paradox organic în această îmbinare a unor frecvente depresiuni cu un nu mai puţin frecvent elan? Că în cele din urmă depresiunile consumă elanul şi compromit vitalitatea, este mai mult decît evident pentru cine înţelege că depresiunile sînt adevărate atentate la viaţă. Împotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi cel mult neglijate temporar, prin o ocupaţie intensă sau prin distracţii; dar după aceea apar într-o şi mai mare intensitate. Numai într-o vitalitate neliniştită poate apărea paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistenţele vieţii se reduc şi scad progresiv, în conştiinţa omului se reflectează dureros acest proces de intrare în moarte. Nu devii pesimist — un pesimist demonic, elementar, bestial şi organic — decît după ce viaţa, în lupta disperată împotriva depresiunilor, nu s-a ales decît cu înfrîngeri. Atunci apare în conştiinţa omului destinul ca formă a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esenţa lumii ca pentru a ne arăta, mai dureroase şi mai apăsătoare, zădărniciile acestei vieţi.
    Trebuie, într-adevăr, să te fi luptat mult cu forţele demonice şi negative ale vieţii pentru a ajunge la conştiinţa ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vieţii decît o cale spre moarte, o evoluţie care nu e, în fond, decît o disoluţie. Să poţi spune după fiecare experienţă de viaţă: niciodată! — după fiecare întîmplare şi după fiecare încercare acelaşi cuvînt, simbol al definitivatului şi al ireparabilului, este desigur a fi pierdut totul, a fi atît de departe de viaţă pe cît eşti aproape de nimicul în care te aruncă moartea. Este îngrozitor cînd te gîndeşti că după moarte îţi sînt definitiv pierdute o zi cu soare, un zîmbet sau un prieten; dar este de o mie de ori mai îngrozitor să fi pierdut, deja trăind, toate aceste, să poţi spune despre tot ce ai auzit şi văzut: niciodată, niciodată! Este ca într-o absurdă călătorie internă, care te-a separat radical de lucruri, deşi prezenţa ta fizică se află în imediata lor apropiere.
     
     
    Cum o să pot admite că eu nu sînt făcut pentru viaţă, cînd în realitate viaţa nu este făcută pentru mine? Căci s-ar putea foarte bine ca în alte forme de viaţă, în forme cu totul diferite de acele în care sînt condamnat să trăiesc, eu să pot fi fericit şi încîntat, dominat de voluptăţi pe care ceilalţi nici nu le-ar bănui? De ce să mă sacrific în gînd, de ce în ordinea conceptibilului să nu admit că eu m-aş putea potrivi într-o altă formă de viaţă, într-o altă alcătuire de existenţă? Şi atunci, de ce să nu găsesc toată vina în această viaţă, iar nu în mine? Ar trebui mai puţin ireparabil şi mai multă absurditate acestei lumi, pentru ca să se poată schimba. Absurditatea ei de pînă acum depăşeşte cu prea puţin platitudinea, pentru a-mi îngădui cea mai redusă iluzie. Aş putea crede în această lume cînd ea s-ar schimba pentru mine. Sînt prea orgolios pentru a vedea răul din lume în răul din mine. Eu însă nu mă voi schimba niciodată după această lume.
     
     
    Iraţionalul din viaţă apare, în consideraţiile noastre, într-un dublu aspect: iraţionalul ca dinamism orb ce refuză orice ierarhie de valori şi iraţionalul ca realitate în a cărei asimilare trăieşti naiv, mulţumit şi echilibrat. Această accepţie dublă a iraţionalului explică de ce putem spune că viaţa n-are nici un sens, ea fiind iraţională în esenţa sa, precum şi de ce susţinem posibilitatea de salvare numai prin experienţa naivă a iraţionalului. Apropierea inconştientă de esenţa iraţională a vieţii te menţine într-o stare de echilibru organic, deoarece formele tale de activitate şi manifestare sînt formele vieţii. Tot ceea ce faci răsare din sîmburele vieţii, dintr-o obscură productivitate vitală. Experienţa naivă a iraţionalului te situează în imanenţa substanţială a vieţii. De aceea, naivitatea este o expresie directă a iraţionalului. În naivitate individuaţia nu reprezintă un principiu de tragism, fiindcă în naivitate individul nu e separat de lume, ci este asimilat organic fluxului iraţional al existenţei. Şerpuirile acestui flux pot fi cît de complicate; atunci cînd trăieşti în ele, nu suferi din cauza lor, deoarece drama se distribuie pe întreaga sferă a vieţii şi nu se reflectează în conştiinţă, nu suferi o dramă unică, individuală şi chinuitoare în afară de lume; nu încerci dualismul care izolează pe om în lume din cauza hipertrofiei conştiinţei. Prin conştiinţă, reflexivitate şi interiorizare, depăşeşti iraţionalul; dar numai pentru a ţi se revela într-o deconcertantă proeminenţă. Căci această depăşire nu se poate realiza decît în gîndire; prin biologicul din noi nu facem mai puţin parte din iraţionalitatea în genere. Iar cînd acest biologic devine nesigur, problematic, de un echilibru instabil, aceasta nu se întîmplă decît pentru a ne descoperi şi mai mult iraţionalul, ca dinamism orb, indiferent oricărei teleologii şi oricărei ierarhii de valori. Omul este astfel constituit, încît el cere în fiecare moment   o ierarhizare a valorilor, o scară de valori şi o sumă de criterii. În faţa fenomenului iraţionalităţii vieţii, a evoluţiei ei fără nici un scop, care face din viaţă un avînt haotic de forme debordante şi necristalizabile, exigenţa unei ierarhii de valori este o simplă exigenţă. Şi atunci se naşte revolta conştiinţei împotriva vieţii, revolta omului detaşat de viaţă împotriva iraţionalului, la care revoltă, viaţa răspunde omului: mlădiază-te după mine şi renunţă la conştiinţă, la principiul separativităţii şi, tîrît în fluxul iraţionalului, vei înceta să cauţi un sens acolo unde nu e.
     
     
    A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decît tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decît îşi închipuiesc oamenii. Trebuie ca prezenţa oamenilor să te fi exasperat în aşa măsură şi complicaţia problemelor să te fi dezgustat atît de tare, încît să nu te mai intereseze decît tăcerea şi strigătele ei, strigătele tăcerii care nu sînt decît cascade intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară. 
    Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii, deoarece în oboseli toate cuvintele îşi pierd semnificaţia şi bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destramă în sonorităţi vide, în vibraţii iritante şi în sunete exasperante. Toate conceptele se diluează, toate expresiile tari se atenuează, tot ceea ce vorbeşti sau asculţi se dezgoleşte într-o nuditate stearpă şi respingătoare. În tine, nimic nu mai ia o formă sau o consistenţă expresivă, ci tot ce pleacă în afară şi tot ce vine din afară rămîne ca un murmur îndepărtat, monoton şi egal, neputînd în nici un fel să excite nuanţele vieţii sufleteşti, să trezească un interes sau o curiozitate. Atunci îţi pare inutil să-ţi mai dai o părere, să mai iei o atitudine sau să mai impresionezi pe cineva, şi toate zgomotele la care ai renunţat prin tăcere cresc în agitaţia sufletească, existentă în toate marile tăceri. După ce te-ai frămîntat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te-ai chinuit pe culmi, cînd ar trebui să dai răspunsurile supreme sfîrşeşti prin a găsi în tăcere singura realitate şi singura formă de expresie, şi cine nu sfîrşeşte în tăcere înseamnă că n-a văzut totul. 
     
     
    Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să-ţi dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferenţiale ale vieţii sufleteşti. Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să excite curiozitatea ta continuă. Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n-ai un mister în care să te iniţiezi. Pentru a fi psiholog trebuie să fii atît de nefericit, încît să pricepi fericirea şi atît de rafinat, încît să poţi deveni oricînd barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atîta ardoare, încît să nu ştii dacă trăieşti în pustiu sau în flăcări. Proteic, polimorf, pe cît de centripet, pe atît de centrifugal, formele vieţii să se combine în tine atît de multiplu şi atît de complex, încît extazul pe care-l vei atinge să fie estetic, sexual, religios şi pervers. A fi psiholog înseamnă a te învîrti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întîia condiţie; a doua este a avea atîta mobilitate, încît axele celorlalte fiinţe să-ţi fie atîtea centre de gravitate cîte poate avea o fiinţă proteică.
    Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frînturi ale fiinţei tale. Şi în dispreţul pe care orice psiholog îl are pentru oameni este o secretă şi o infinită autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoaşterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează pe celelalte fiinţe. Cum acest proces epuizează repede pe oameni, ei avînd conţinuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseşte mai repede de oameni, pentru că el este prea puţin naiv pentru a avea prieteni şi prea puţin inconştient pentru a avea iubite. Nici un psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfîrşeşte însă prin a fi sceptic. Este, în acest sfîrşit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea puţină iluzie în cunoaştere pentru ca să nu fi ajuns prin cunoaştere la deziluzie. 
    Puţină cunoaştere încîntă; multă cunoaştere dezgustă. Cu cît cunoşti mai mult, cu atît vrei să cunoşti mai puţin. Cine nu suferă din cauza cunoaşterii, acela n-a cunoscut nimic.
     
     
    Stînd într-o contemplaţie liniştită, fixat şi suspendat sub eternitate şi auzind tic-tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul în timp, este imposibil să nu simţi toată absurditatea mersului în timp, a mersului mai departe, tot nonsensul evoluţiei şi al oricărui fel de desfăşurare. De ce să mergi mai departe, de ce să mai trăieşti în timp? Revelaţia subită a timpului în astfel de contemplaţii, care dă acestuia o proeminenţă vie şi strivitoare, pe care n-o are niciodată în existenţa zilnică, este fructul unui dezgust de viaţă, al unei incapacităţi de a mai continua cu aceeaşi poveste. Şi cînd această revelaţie se întîmplă în noapte, absurditatea înaintării în timp se măreşte de senzaţia unei indescriptibile singurătăţi, deoarece atunci, departe de oameni şi de lume, rămîi singur cu timpul în faţă, într-o ireductibilă dualitate. Timpul, în această senzaţie de părăsire nocturnă, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o acţiune şi cu nici un obiect, ci seamănă unui vid ce creşte progresiv în existenţă, unui vid în continuă dilatare şi evoluţie, ca o ameninţare de dincolo de lume. Nu mai poţi auzi în liniştea şi tăcerea contemplaţiei decît ritmarea timpului în tine, sunetul şi pocnetul repetat asemenea unui dangăt de clopot într-o lume moartă. Drama omului şi a timpului n-o trăieşte decît acela care a separat timpul de existenţă şi care în această disociere, fugind de existenţă, e apăsat de timp. Şi acela simte cum creşte în el timpul asemenea morţii.
    Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Şi deşi atîta lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalitate. Să-ţi vină să plîngi atunci cînd te gîndeşti la oameni, să iubeşti totul, într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie cînd te gîndeşti şi la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranţelor. 
    Oricît m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele. 
    Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cînd iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, cînd toţi oamenii te-ar abandona şi cînd singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrînge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adîncimilor.
    Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atît de mare?
    
      
Notă
    Pentru ediţia de faţă s-a folosit ca text de bază ediţia Humanitas 1990, reconfruntată cu ediţia princeps  din 1934.
    Ca şi în ediţia din 1990, au fost actualizate ortografia şi punctuaţia, păstrîndu-se însă formele lexicale specifice vremii sau/şi autorului. În cîteva cazuri s-au făcut totuşi unificări de variante lexicale (preferîndu-se, de pildă, obsesie — care apărea concomitent cu obsesiune). Au fost îndreptate tacit, în cazurile lipsite de orice echivoc, anumite scăpări sau omisiuni şi, fireşte, greşelile evidente de culegere.
    
Am scris aceste divagaţii în 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune şi orgoliu. Din tot ce-am publicat în romîneşte şi franţuzeşte, acest text este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare evidentă prezenţa isteriei mele de atunci. Am crezut de datoria mea să suprim cîteva pagini pretenţioase şi stupide. Această ediţie este definitivă. Nimeni nu are dreptul s-o modifice.
    E.M.CIORAN
    Paris, 22 februarie 1990
CAP.I
Tragedia culturilor mici
    Cele cîteva milenii de istorie de care ne dispensăm numai în ignoranţă sau în extaz — două poluri a-istorice, — ne obligă la o viziune macroscopică şi la o selecţiune implacabilă a desfăşurărilor omeneşti. Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l-a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puţin este lipsit de existenţă în viitor acel ce nu se angajează în profeţie, ca într-o actualitate. De la Hegel, am învăţat cu toţii un adevăr devenit platitudine în gîndire, că sensul mai adînc al vieţii istorice este realizarea conştiinţei, că progresul în istorie este un progres în conştiinţă. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de natură, îi creează o distanţă de propriile lui realizări, menţinîndu-l într-o culme căreia omul se abandonează ca unei perspective ultime. Conştiinţa este cu atît mai cuprinzătoare cu cît actualitatea ei înglobează mai activ trecutul, încît perspectivismul istoric defineşte dimensiunile conştiinţei. O viziune macroscopică a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esenţiale ale devenirii umane, precum îţi înstrăinează detaliul omenesc, accidentele evoluţiei.La drept vorbind, nu există viziune microscopică, fiindcă fenomenele de mîna a doua n-au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor centrale.
    Limitarea numerică a acestor fenomene îşi are o raţiune în structura particulară a istoriei, care, nefiind un tot continuu, se desfăşoară prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu sînt discontinue în mod necesar: influenţele dovedesc în ce grad se condiţionează. În fenomenul lor, nu este important însă eterogenul, elementele adăugate din afară şi înglobate, ci sîmburele lăuntric, predeterminarea spre o formă specifică. Precum, în biologie, ortogeneza ne revelează viaţa ca născîndu-se şi afirmîndu-se sub determinantul condiţiilor interne şi al unor direcţii lăuntrice care înving rezistenţa mecanică a mediului exterior, tot aşa, în lumea istorică există o ortogeneză a culturilor, care justifică individualitatea fiecăreia prin condiţii şi determinante originare, printr-un impuls specific. Marşul marilor culturi în istorie seamănă, de aceea, unei fatalităţi; căci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma şi individualiza, de a impune stilul lor de viaţă altora şi de a robi totul fascinaţiei lor violente.
    Existînd relativ puţine culturi mari, numărul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atîtea popoare şi-au ratat soarta neputîndu-se împlini spiritual şi politic, rămînînd condamnate la etnic, la mărginirile etnicului, incapabile să devină naţiuni şi să creeze o cultură! — Precum există o graţie cerească, trebuie să fie şi o graţie pămîntească. Şi cine este atins de această graţie? Orice mare cultură. Căci marile culturi sînt sărutate de oameni, precum sfinţii de îngeri.
    …De cîte ori harta continentelor ni se deschide în faţă, ochii se aţintesc numai asupra ţărilor atinse de graţia terestră. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seamă un destin pentru altele… pentru toate culturile mici,care şi-au răcorit sterilitatea în umbra celor mari.
    
    Istorie înseamnă — pentru a cita numai cîteva: Egiptul, Grecia, Roma, Franţa, Germania, Rusia şi Japonia, culturi care s- au individualizat pe toate planurile, — legîndu-le printr-o convergenţă şi o corespondenţă intimă, dar sesizabilă.
    Limitarea numărului lor nu-şi are explicaţia numai într-o insuficienţă a unui sîmbure generator originar, ci şi în faptul că lumile de valori — pe care le realizează fiecare cultură în parte — sînt limitate. Fiece mare cultură este o soluţie a tuturor problemelor. Dacă există o pluralitate de soluţii, nu există totuşi o infinitate. Grecia antică sau Franţa, de exemplu (poate cele mai împlinite culturi), au soluţionat — în genul lor — toate problemele ce se pun omului, s-au echilibrat cu toate incertitudinile şi şi-au inventat toate adevărurile. Din perspectiva transistorică a unui înţelept, soluţia franceză sau greacă poate fi nevalabilă; dar să ne gîndim ce leagăn plăcut a constituit ea pentru orice grec sau francez, născuţi în adevărurile şi concluziile ei. A fi asimilat imanent într-o cultură înseamnă a păstra, în îndoieli, în viziune şi în atitudine, limita impusă de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarcă un început de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a direcţiunii lăuntrice. Este caracteristică micilor culturi — formaţii periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai în obiectivări, ci şi în sîmburele lor, în centrul primordial şi iradiant, în esenţa lor deficientă. Ce înseamnă în univers: Suedia, Danemarca, Elveţia, Romînia, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici n-au o valoare decît în măsura în care încearcă să-şi înfrîngă legea lor, să se descătuşeze dintr-o condamnare, care le fixează în cămaşa de forţă a anonimatului. Legile vieţii sînt unele la culturile mari şi altele la cele mici. Primele îşi consumă evoluţia floral, cresc natural înspre mărirea lor; Franţa n-a ştiut niciodată că e mare, fiindcă a fost totdeauna şi a simţit acest lucru necontenit. Complexele de inferioritate caracterizează formele minore de viaţă, a căror devenire nu se poate concepe fără exemplu, fără prototip.
    
    Deficienţele culturilor mici sînt aşa de mari, încît, lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi. Biologiceşte, pot reprezenta un exemplu rar; le lipseşte totuşi instinctul, care să le mîne spre destinaţia lor esenţială. Culturile mari dispun pînă la hipertrofie de un instinct istoric, adică de o pornire nestăvilită de a-şi revărsa toate posibilităţile în mărginirea devenirii lor, de a-şi epuiza ultimele resurse în procesul existenţei, de a nu rata nici un element din potenţialul spiritului.
    Instinctul istoric se deosebeşte însă esenţial de simţul istoric. De la Nietzsche şi de la Spengler, am învăţat că interesul pentru istorie e caracteristic decadenţei, cînd spiritul, în locul elanului creator, a adîncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivă, la înţelegerea ca atare, la pierderea retrospectivă în lume. Simţul istoric temporalizează toate formele şi toate valorile, încît categorialul şi valabilul prind rădăcini în lume ca orice relativitate concretă.
    Cînd şi atunci sînt superstiţia simţului istoric, a cărui hipertrofie inevitabilă a dat naştere istorismului modern.
    Zorile culturilor şi formelor aurorale ale spiritului sînt străine de tentaţiile acestui simţ.
    Orice cultură mare se creează în atmosfera învăluitoare a unei eternităţi, absorbită de individ prin toţi porii. Constructorii de catedrale în zarea modernităţii, de piramide în cea egipteană sau eroii lumii homerice au trăit fără distanţa de creaţia lor, şi fiecare piatră ridicată sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau într-o ordine definitivă a lumii, într-o arhitectonică divină sau cosmică şi foarte puţin umană. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilităţii temporale. După ce o cultură şi-a lichidat avutul în creaţii, începe distanţa de ea însăşi în perspectiva asupra trecutului ei şi a altora. Naivitatea creatoare a încetat, urmată fiind de dualismul, inerent înţelegerii istorice, care separă spiritul de lumea căreia i se aplică. Înălţarea florală a spiritului, în perioadele creatoare ale culturilor, le împrumută o naivitate pe care cu greu am căuta-o în luciditatea searbădă a culturilor mici.
    Un popor care se lansează în istorie de la întîiul act de viaţă lunecă pe soarta sa. Respiraţia în mitologie, diferenţierea vieţii religioase de cea politică, creaţia unui stil propriu spiritual şi politic, accesul la putere şi consecinţa lui, imperialismul etc., indică o evoluţie firească, o iresponsabilitate în evoluţie.
    Închegarea etnică a poporului francez l-a făcut să treacă treapta istorică. Şi aşa orice popor cu destin, care a despicat lumea şi i s-a constituit axă. Căci de la întîiul gest de viaţă, el trebuie să aducă în lume ceva care, desfăşurat în timp, devine pentru el totul.
    Intrării lui în istorie nu există piedici din afară. Zorile lui sau sînt o fatalitate, sau nu sînt. — De ce noi, romînii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, am trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia condiţiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă şi primordială ne-ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Astăzi la ce-am ajuns? La voinţa de a face istorie. Cine a înţeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e raţional, abstract, conştient în tragicul nostru. Cu adevărat, cele cîteva milenii de istorie ne-au făcut necruţători cu subistoria noastră. 
    Aspiraţia nemărturisită, dar constantă, a unui popor, ridicat prin creaţii la mare cultură, trebuie să fie închegarea lumii întregi în jurul său. Aceasta este ideea pentru care luptă — ştiind sau neştiind — culturile mari. Prin conţinuturi, mesianismele se deosebesc, se opun, se războiesc; numai substratul este identic. Motivele generatoare sînt aceleaşi,numai motivările altele.
    Să ne gîndim la cîteva idei de misiune şi la sensul lor mai adînc, la antinomia ideologică şi istorică a mesianismului, dar la identitatea substanţială a rădăcinilor lor. Două popoare mesianice nu pot trăi în pace. Neservind acelaşi sens în lume, dar luptînd cu o intensitate şi cu un dramatism egal pentru ideea (în fond pentru destinul) lor, conflictul se agravează cu cît acea „idee“ este mai matură în substanţa acelui popor. De la profeţii evrei pînă la Dostoievski (ultimul mare vizionar mesianic), ştim că fiecare neam ce-şi deschide cale în istorie luptă pentru o idee a lui şi pentru o formulă de salvare, pe care o crede universală şi definitivă. Credinţa lui Dostoievski că poporul rus va salva lumea este singura expresie valabilă a unui crez mesianic. În formă brutală, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, ruşi şi evrei. Menirea lor nu-i poate purta decît pe drumuri izolate sau în antagonisme dramatice. Toată istoria Franţei n-a fost decît desfăşurarea concretă a unei misiuni, căreia nu is-a mărturisit zgomotos, fiindcă o avea în sînge şi o înfăptuia natural. Încă din Evul Mediu, concepţia lui Gesta Dei per Francos, iar în perioada modernă la civilisation française, La France éternelle au fixat Franţa în conştiinţa cetăţeanului francez ca unica realitate substanţială de cultură. În decursul secolelor, rivalitatea dintre Franţa şi Germania a fost aproape totdeauna soluţionată în avantajul primei, căci Germania, nefiind realizată politiceşte decît în cîteva culmi ale istoriei sale (imperiul lui Otto, Bismarck), a exercitat o dominaţie culturală, şi aceea indirect, prin reacţiunea celorlalte naţiuni, în speţă Franţa. Lutheranismul, romantica, hitlerismul au provocat crize în lume, prin reacţiune. Lipsa unei viziuni universaliste i-a izolat spiritual pe germani, care, pentru a se salva de la particularismul lor organic, s-au refugiat în imperialism. Setea de spaţiu, dorinţa de realizare în întindere, de împlinire prin cuceriri, nu exprimă decît exterior şi concret ideea mesianică germană, a cărei învolburare metafizică nu este lipsită de cele mai practice corespondenţe. Nu există mesianism abstract, care să se satisfacă în formule şi să nu vizeze ceva concret, prea concret. Imperialismul este implicaţia practică a mesianismului. Sînt totuşi naţiuni imperialiste care n-au fost niciodată mesianice, fiindcă n-au luptat pentru o idee istorică. Aşa, de exemplu: englezii, al căror imperialism este pur utilitarist, sau, în lumea antică, romanii, care n-au luptat decît pentru o idee imperialistă, iar nu pentru un sens spiritual. Despre romani se poate spune că au constituit o mare naţiune; dar n-am respecta nuanţele, de am numi-o cultură mare. O naţiune care a dat lumii numai o conştiinţă juridică, metode de colonizare şi istoriografie n-a depăşit categoriile elementare ale spiritului.
    Mesianismul francez şi cel germanic îşi justifică antinomia durabilă nu numai în ireductibilitatea ca atare a orientării mesianice, ci şi într-o sumă de elemente psihologice şi spirituale, care diferenţiază specific fizionomiile naţiunilor.
    În cultura franceză, care este o cultură de stil şi în care graţia temperează elanurile vitalităţii, n-a existat niciodată, ca o problemă torturantă şi dramatică, antinomia dintre viaţă şi spirit. (În Franţa, bergsonismul este o erezie.) Francezul trăieşte mai unitar, nici prea departe de viaţă şi nici prea aproape de ea. Din acest motiv, nu veţi găsi niciodată la francezi neliniştea şi teama de a te fi dezintegrat din conţinuturile fireşti ale umanităţii, de a fi riscat totul şi de a fi pierdut simţul măsurii. În Franţa, oamenii sînt stăpîni pe gîndurile lor; în Germania, orice gînditor se simte depăşit de sistemul său. Odată pornit pe calea elaborării, el nu-şi mai poate domina gîndurile, care evoluează înspre formele cele mai ciudate. Amestecul de sublim, de grotesc şi de monumental îl veţi întîlni în aproape toate sistemele germane de filozofie.
    În Franţa, toată lumea are talent; rar găseşti un geniu. În Germania nimeni nu are talent, dar un geniu compensează lipsa de talent a tuturora. Gîndiţi-vă la toate geniile germanice: fiecare aduce cu el o lume, o nouă formă de existenţă. Cu Hegel, cu Wagner şi cu Nietzsche s-au născut lumi noi. Fiecare dintre ei ar fi fost în drept să spună că lumea începe de la el. Sîntem obişnuiţi să considerăm în omenesc numai o sumă limitată de valori, un număr redus de posibilităţi, o formă determinată de existenţă. Dintr-o astfel de perspectivă, este natural ca aceşti creatori să fi depăşit omenescul.
    Existenţa şi opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vădit inuman. Ele se împletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri ameţitoare, răsărite dintr-un neînţeles fond lăuntric. Nietzsche spunea că Beethoven reprezintă năvala barbariei în cultură. Aceasta este tot atît de adevărat pentru Nietzsche însuşi. Barbaria germanică rezultă din incapacitatea germanilor de a menţine un echilibru între viaţă şi spirit. Dezechilibrul nu se exprimă atît prin oscilaţia între aceste două realităţi, prin prizonieratul succesiv în ele, cît prin vieţuirea simultană într- un contrast, care determină în existenţa omului prezenţa unei structuri antinomice. Neputîndu-şi armoniza aceste două elemente ale existenţei, viaţa din el izbucneşte într-o explozie primară, barbară şi elementară, iar spiritul construieşte, alături de viaţă sau deasupra ei, sisteme şi perspective ce variază de la o mărime halucinantă la fantezii inutile şi sterile. Barbaria rezultă din incapacitatea de a găsi o formă care să închege pe un plan derivat antinomii originare. Toată amploarea culturii germane derivă din această incapacitate, din această disproporţie care închide în sine un tragic impresionant. Arhibanala distincţie între dinamismul germanic şi statismul francez nu trebuie interpretată ca o degenerare franceză şi o exuberanţă germanică, ci ca o diferenţă de tensiune. Francezii sÎnt vii fără să depăşească formele care îmbracă viaţa; nemţii nu pot fi vii decît prin lipsa de formă, prin elementar şi primordial. Şi izbucnirea vieţii în ei are totdeauna ceva inuman, ce sfidează convenienţele. Întreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv şi orgolios, în deosebire de cel francez, discret şi rezervat, dar nu mai puţin imperialist.
    Discreţia mesianismului francez, masca permanentă sub care se ascunde,ne face să înţelegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai multă simpatie decît sinceritatea brutală a celui teutonic.
    Determinarea omului german ca o existenţă frămîntată în antinomii, în contradicţii şi tensiuni, incapabilă de a se menţine numai la nivelul normal şi la stilizarea formală a culturii, explică de ce îl poţi numi oricum, numai „cult“ în sensul obişnuit, nu. Germania are o existenţă aparte în Europa. Astfel, pentru ea, ceea ce înţelegem noi prin cultură nu este de cele mai multe ori decît mediocritate stilizată. Rusia şi Germania nu pot fi înţelese de celelalte ţări.
    Franţa a iubit totdeauna omul de societate, fin, politicos, subtil, rafinat şi intelectualizat. Eroul, ca o fiinţă ce sparge formele vieţii şi se avîntă iraţional într-un elan demiurgic, care dintr-un exces de viaţă simte dorinţa de moarte şi care nu devine simbol decît prin renunţare, n-a fost niciodată un ideal sau un cult francez. Dar ce putea creşte din barbaria, din excesul infinit al sufletului germanic, altceva decît un cult nemărginit pentru erou ca atare? Germania niciodată n-a fost creştină în sensul propriu al cuvîntului. Cultul eroului a fost pentru sentimentul ei intim mai mult decît cultul sfinţeniei. Orice neamţ este interior mai aproape de viziunile eroice ale mitologiei germane, decît de concepţia de viaţă creştină. Încreştinarea germanilor a însemnat de fapt o germanizare a creştinismului. Izolarea de romanitate a fost totdeauna un ideal german.
    Nemţii n-au depăşit niciodată idealul de erou. Reacţiunea teologilor naţional-socialişti împotriva teologiei dialectice (Karl Barth) este motivată pe faptul că acest curent, prin pesimismul său antropologic, exclude orice hotărîre concretă şi eficace în timp. Distanţa între Dumnezeu şi om a devenit atît de mare în concepţia acestor teologi, încît omul nu mai poate fi salvat decît prin intervenţia divină, acţiunea omului ca atare fiind irelevantă şi nulă.
    Că idealul german este eroul, iar nu sfîntul, o dovedeşte, în efortul de regermanizare a creştinismului, înlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat pe nobleţe, este o idee specific necreştină.
    
    Cu cît se adînceşte în diverse domenii orientarea înspre un caracter specific germanic, cu atît ne sînt nouă, străinilor, mai inaccesibile aceste domenii. Artiştii particular teutonici ne sînt şi cei mai îndepărtaţi. Majoritatea nemţilor sînt de acord că Mathias Grünewald reprezintă o viziune specific germană a lumii, mai mult decît Dürer şi mai mult decît Holbein, la care predominarea linearului a împiedicat realizarea unei viziuni de un dramatism infinit, ce o întîlnim totdeauna la Grünewald. Dintre toţi artiştii Germaniei, acesta este cel mai greu de înţeles. Pentru latini, el e de-a dreptul ininteligibil. Arta italiană ne-a obişnuit cu paradoxalul suferinţei frumoase. În toată arta italiană, durerea este imaterializată prin frumuseţe, încît estetizarea ei răpeşte acel caracter de materialitate grea, de bestialitate şi ireparabil; în cea germană (ca şi în cea rusă), dimpotrivă, aceste caractere se revelează în strania lor măreţie. De aceea madona în arta nordică este de o tristeţe atît de adîncă, iar în cea rusă nu-i lipsesc lacrimile, în deosebire de madona în arta sudică, a cărei transcendenţă este un amestec de interioritate şi de Eros transfigurat. Unii teologi protestanţi au vrut să scoată din acest fapt un argument pentru autenticitatea creştinismului nordic faţă de creştinismul sudic, de esenţă romanică. Ce e drept, nordul a înţeles mai adînc suferinţa, a avut un sentiment mai persistent al morţii şi o experienţă mai interioară a tragediei. Dar nordul (în speţă Germania) n-a avut niciodată umilinţa, caritatea şi pietatea reţinută, intimă şi discretă, care au definit în sud mişcarea cea mai autentic creştină, franciscanismul. Nemţii nu s-au simţit prea bine în creştinism, deşi ca profunzime religioasă sînt superiori latinilor (cu excepţia spaniolilor).
    Germania nu şi-a trăit misiunea universal. Dostoievski a numit-o naţiune protestatară prin excelenţă. Evenimentele importante ale Germaniei sînt o succesiune de anti... Încît, te întrebi în ce fel se definea în lume dacă nu erau papalitatea, catolicismul, raţionalismul şi clasicismul, împotriva cărora ea să reacţioneze. Germania, în afară de moda iluministă, care a falsificat-o temporar — nu s-a integrat natural Occidentului. Creşterea conştiinţei germanice a izolat-o şi mai mult în lume. Imperialismul este singurul mod de a se realiza universalist al Gremaniei. Altcum, lumea o refuză, şi ea, la rîndul ei, refuză lumea.
    
    Dacă Romînia vrea cu adevărat să-şi croiască un drum în istorie, ţara de la care poate învăţa cel mai mult este Rusia. Întreg secolul al XIX-lea ruşii au frămîntat, pînă la obsesie, problema destinului lor. Şi deodată cu chinul lor teoretic, Rusia a păşit efectiv în istorie, pentru ca prin revoluţie să se fixeze în centrul ei. Gîndirea religioasă rusă, slavofilismul şi occidentalismul, nihilismul, narodnicismul etc., toate s-au învîrtit în jurul misiunii Rusiei. Komiakov, Ceaadaev, Herzen, Dostoievski, Aksakev, Danilevski sau nihiliştii Pisarev, Dobroliubev,Cernîşevski, în soluţii diferite, au încercat să rezolve aceeaşi problemă. Însăşi mistica lui Soloviov pare o transpoziţie teologică a Rusiei concrete.
    Este mai mult decît evident că Rusia a fost sortită unei meniri monumentale. De ce totuşi evidenţa aceasta a fost prilej de tortură pentru ruşi? Tot secolul al XIX-lea rusesc vădeşte o conştiinţă turburată şi profetică, o adevărată isterie mesianică. Orice popor care intră în istorie, cînd celelalte sînt în maturitate, suferă de un dezechilibru provocat de inegalităţile de nivel istoric. Rusia se năştea la viaţă, după ce dormise — întocmai ca Romînia — secole întregi. Nu i-a rămas altceva de făcut decît să ardă etapele. Ea n-a cunoscut Renaşterea, iar Evul Mediu rusesc a fost întunecos, nespiritual. Însăşi literatura, pînă la începutul secolului trecut, s-a remarcat doar prin fabulişti şi creaţii moral- religioase. Plaga mare a Rusiei — ca şi a noastră — a fost tradiţia bizantină, suflul spiritualităţii bizantine, care altoit într-o cultură străină devine anchiloză, schematism abstract, iar pe plan politic şi cultural, reacţionarism organizat. Tot ce este gîndire reacţionară în Rusia secolului trecut continuă — conştient sau inconştient — filonul bizantin. Pe Pobedonosţev — procurorul Sfîntului Sinod, profet al inculturii maselor într-o ţară de analfabeţi, îl văd descifrînd sensul istoriei după o icoană bizantină, iar nu după mersul soarelui, cum au făcut occidentalii, — după o icoană bizantină, simbol al morţii, al uscăciunii şi al umbrelor. Nu există o viziune mai devitalizantă decît aceea care se degajează din arta bizantină, artă de ceruri obscure, de monotonie între sfinţi, de inaderenţă la Eros. Şi cînd te gîndeşti că Romînia a vieţuit secole sub blestemul spiritului bizantin!
    
    Rădăcinile ultime ale mesianismului rusesc sînt în apocaliptism. Tot ce simte şi gîndeşte acest popor depăşeşte categoriile culturii sau decade sub nivelul lor. Incapabil să înţeleagă formele juridice, realitatea statală şi tot ce constituie spiritul obiectiv (în sensul lui Hegel sau Dilthey), el se mişcă într-un climat irespirabil unei conştiinţe europene, pentru care simbolismul culturii este o artificialitate… naturală, acceptată, evidentă. Chiar dacă bolşevismul a dat Rusiei un orizont teoretic mărginit, amplitudinea respiraţiei sufleteşti a rămas aceeaşi. Visul unei dominaţii universale, pe care unii slavofili l-au conceput de-a dreptul grotesc, sub domnia ţarului şi a papei, reînviind Constantinopolul ca un nou centru al lumii, — s-a continuat în bolşevism, cu altă ideologie,dar cu nu mai puţin fantastic. Mai repede vor dispărea ruşii de pe glob, anulaţi fiziceşte, decît să abandoneze ideea menirii lor. Atît de înrădăcinată este ea, încît pare a lua proporţii cosmice, inumane. — Cu ruşii a apărut absolutul în politică şi, cu atît mai mult, în istorie. Toate formele sociale, politice sau religioase, pentru care au luptat ei, le-au considerat ca finalităţi ultime. De aici pasiunea, absurdul, crima, bestialitatea unică a istoriei lor. Pentru occidentali, istoria este o finalitate în sine, o totalitate de valori şi de drame omeneşti, ce se rotunjesc în planul imanent al devenirii. Escatologia le-a fost străină (cel puţin modernilor). Hegel — care este mai înclinat spre escatologie, dintre filozofii „oficiali“ ai lumii moderne —, n-o concepe totuşi în sensul creştin al unei rezolvări finale pe un plan transcendent, ci pe un plan imanent. Revenirea la sine şi interiorizarea spiritului absolut sfîrşesc istoria nu în dramă, aşa cum se desfăşoară sfîrşitul în viziunile apocaliptice. De altfel, dialectica, absolutizînd procesul şi istorizînd cosmosul, refuză — teoretic vorbind — escatologia. Între stil şi escatologie, sistemul lui Hegel păstrează un echilibru şi se dovedeşte consecvent proporţionalizării antinomiilor — intenţia mărturisită a oricărei dialectici.
    
    Mult mai mult decît germanilor, ruşilor le-a lipsit stilul în cultură. El este o expresie a tendinţei vieţii de a-şi crea temporar o formă, de a se realiza într-o structură determinată şi limitată, de a direcţiona un dinamism interior şi de a ridica pe un plan inteligibil iraţionalitatea din substanţa lăuntrică a vieţii. Din direcţiunile multiple pe care le prezintă aceasta, un stil de viaţă organizează un conţinut nou, determină o specificare şi stabileşte prevalenţe. Diversele aspecte ale firii se orînduiesc după cum predomină o direcţiune sau alta. Un centru substanţial răspîndeşte în toate obiectivaţiunile un conţinut relativ omogen. Căci acesta e sensul stilului: de a depăşi eterogenul prin imprimarea unui caracter specific, de a demarca în dinamica firii o barieră care să asigure o individualizare pronunţată. Ierarhizarea conţinuturilor existenţei derivă din această individualizare, din această prevalenţă a unei direcţii sau alteia, din specificarea operată în multiplicitatea firii, din stabilirea unei forme. Forma însă presupune un anumit grad de armonie realizat în existenţă, chiar cînd acesta prezintă un caracter exterior, întrucît în acest domeniu nu se poate vorbi de realizări integrale. Stil, formă şi armonie se presupun. Cel care trăieşte un stil determinat de viaţă experimentează personal toate corelativele implicate în structura stilului. În asemenea condiţii, este explicabil de ce pentru om, dacă stilul nu reprezintă totdeauna un echilibru, nu este mai puţin adevărat că el este expresia unei posibilităţi de echilibru. Pentru el, viaţa are un sens fiindcă tot ceea ce se produce se totalizează într-o regiune specifică de valori şi într-o formă determinată, astfel că existentul îşi revelează finalitatea sa în însuşi fenomenul înglobării şi totalizării, eliminînd orice idee de iraţional din productivitatea imanentă a vieţii. Ruşii n-au stil în cultură, fiindcă ei nu trăiesc în imediatul vieţii şi cu atît mai puţin în imediatul valorilor; de altă parte, ei nu-şi organizează — din inimă — un cosmos raţional, aşa încît misiunea lor în lume ne apare ca o răsturnare, ca o neîndurătoare vijelie. Atît de mult s-a insinuat Rusia în lume, încît de aici încolo, dacă nu orice drum duce spre Moscova, Moscova ne va ieşi înainte pe orice drum. Spiritul rusesc este lipicios. Literatura rusă n-a isterizat un întreg continent? După modul în care popoarele se vor şti apăra de Rusia, îşi vor dovedi gradul de sănătate. Cele tinere vor şti exploata şi fecunda „boala“ rusă; cele bătrîne se vor contagia şi-şi vor compromite în decadenţa lor ultimele rezerve de vitalitate. Nu vorbesc numai de Rusia bolşevică, ci şi de Rusia în genere, ca fenomen uman şi ca destin istoric. Există un adevărat „complex rusesc“, de a cărui eliberare se va îngriji viitorul, căci pînă acum a constituit un capitol din autobiografia fiecărui individ al ultimelor decenii.
    Mesianismul se naşte dintr-o forţă lăuntrică a unui popor; dar, în dezvoltarea lui, el nu întăreşte mai puţin forţele acelui popor, aşa încît exercită o acţiune vitalizantă; un tonic născut în organism, pentru trebuinţele lui proprii. Cum se explică miracolul existenţei iudaice, dacă nu prin întreţinerea constantă a flăcărilor unei misiuni? Şi în zborul evreilor în istorie, ele par a le fi ars mai mult tălpile decît aripile, căci altcum nu s- ar explica graba lor în timp, frenezia fiecărui moment de viaţă, ardoarea pămîntească, dorinţa de a nu pierde nici o comoară de-a pămîntului sau de-a rata vreo plăcere sublunară. Dacă un singur moment în evoluţia lor evreii erau lipsiţi de furia mesianică, dispăreau pe loc. Prezenţa lor milenară trebuia să-i facă o evidenţă inevitabilă — şi n-au reuşit a întîlni mai mult decît refuzul. Lumea nu i-a acceptat niciodată şi nici nu-i va accepta. Ei sînt condamnaţi a nu se realiza niciodată în planul istoric, deşi istoria le este aspiraţia cea mai pasionată. Dacă totuşi vor reuşi să se împlinească vreodată, atunci nu ne putem gîndi decît la un moment final de istorie. Numai soluţia apocaliptică este o ieşire pentru ei. Neam esenţialmente profetic, în profeţie se va putea salva. Îşi va proiecta încontinuu, la cine ştie ce capăt de soartă, paradisul terestru, pe care-l va ajunge pe ruinele lui proprii.
    N-a existat pînă acum popor mai avid de pămînt şi de viaţă ca el. Şi cu toate acestea, tăria lui monstruoasă consistă în a fi trăit religios ataşarea de pămînt. Atît l-a preocupat soarta lui, încît a făcut din ea o religie. Mesianismul iudaic se acoperă perfect cu religia iudaică. Nici un popor n-a tras mai multe foloase după Dumnezeu ca el. Poate de aceea soarta lui este atît de infernală, că nu poate fi explicată decît printr-o răzbunare a cerului…
    Diferenţa dintre ruşi şi evrei consistă în faptul că, pe cînd evreii îşi trăiesc religios destinul, ruşii îşi trăiesc religia anistorie ca destin. Amîndouă aceste popoare au reuşit a complica istoria prin anistoria lor esenţială. Ideea mesianică iudaică este mult mai puţin generoasă decît cea rusă. Căci, pe cînd ruşii se zbat în viziunea unei salvări universale, chiar dacă ea are o semnificaţie pur teoretică, practic urmărindu-şi numai axa destinului lor — evreii nu-şi urmăresc, pe toate planurile, decît mîntuirea lor ca popor, ca rasă, ca neam sau mai ştie Dumnezeu ce.
    Ataşarea de lume explică de ce în tot ce au gîndit — dar mai cu seamă în tot ce au suferit, în întreg blestemul înfricoşător al existenţei lor — n-au conceput şi n-au simţit persistent şi adînc tentaţia renunţării. Aşa au fost de legaţi de propria lor soartă, atît s-au afundat în misiunea lor, că n-au tras niciodată concluzia inevitabilă din suferinţă. De aceea, iudaismul nu dă o vibraţie elevată sufletului; aduce prea mult lumea în cer şi cerul în lume. Înţelegerea vieţii ca deşertăciune (Iov, Solomon, Ieremia) este un lirism pur, foarte profund în sufletele care au cîntat-o, dar dispare în conştiinţa colectivă a evreilor. Sentimentul lor predominant — care explică echivocul sau complexul psihologiei iudaice — a fost totdeauna o teamă ciudată, care în loc să-i disloce din lume, i-a integrat şi mai iremediabil. Este incontestabil că dintre sentimentele pe care le încearcă omul — teama, ca realitate sufletească durabilă, modifică mai mult psihologia în sensul insesizabilului, al surprizelor şi nuanţelor, al unei întregi game de ireductibilităţi sufleteşti. Numai ea schimbă pe om şi el este altul numai în ea. În teamă se exprimă nesiguranţa în lume şi ataşarea de lume. Paradoxul sufletesc este totuşi inteligibil; căci nu ne temem decît de ceea ce preţuim, de ceea ce nu putem avea integral fiindcă alcătuieşte altă substanţă decît a noastră. Teama ne face orbi faţă de axa proprie; de aceea, în ea se caută omul pe sine fără a se găsi. Poate aci consistă raţiunea psihologică a faptului că evreii sînt pierduţi...
    Respiraţia istorică a unui popor este cu atît mai amplă, cu cît misiunea lui e mai mare. De aceea, în toate culturile mari, dimensiunile viziunii mesianice se conturează în proporţii grandioase. Dimpotrivă, popoarele timide cu ele şi cu lumea concep meniri imediate, aproape meschine în accesibilul lor. Faţă de Rusia, al cărei mesianism a fost totdeauna o soteriologie universală, profetismul naţional al culturilor mici nu depăşeşte semnificaţia unui moment istoric. Ce posibilităţi de mesianism există în Romînia, cînd nu ne-am proiectat niciodată un destin monumental? Nu este înfricoşător cazul lui Eminescu, care în loc să se ataşeze de un viitor al Romîniei a proiectat mărimile neamului în obscuritatea sinistră a trecutului nostru? Romînia n- a avut gînditori mesianici; căci toţi vizionarii ei n-au depăşit o profeţie locală şi mărginirea unei clipe istorice. Profetismul naţional romînesc, care n-a întrecut limitele şi problemele etnicului, a fost un profetism pe evenimente, iar nu pe dimensiuni intemporale. Eminescu a fost un profet naţional à rebours. Bălcescu însuşi, care a cunoscut atmosfera mesianismului polonez — atît de promiţător altădată şi atît de compromis practic —, n-a fost mai mult de un profet al trecutului. Faţă de acest exces romantic, un Iorga, un Pîrvan sînt numai tradiţionalişti; ceea ce înseamnă un echilibru între trecut şi viitor. Un profetism naţional, în deosebire de tradiţionalism, pune centrul de greutate pe viitor, considerat ca o comoară de împliniri naţionale. Tradiţionalismul este o formulă comodă, neangajantă. El exprimă o solidaritate cu neamul, dar nu o voinţă de a-i da un mare sens în lume. Orice tradiţionalism acceptă limitele imanente ale naţiunii. Atunci nu mai este nimic de făcut, naţiunea mergînd spre viitorul ei ca boul la apă.
    Un popor n-are destin în lume decît din clipa în care a trecut treapta istorică. Pînă atunci, este subistorie. Este însă riscant — dacă nu imposibil — a preciza data şi chiar epoca în care el trece o asemenea treaptă. Cînd valorile pentru care luptă un neam se cristalizează într-o adevărată lume istorică, atunci acel neam s-a integrat în devenirea culturilor. A preciza momentul acelei „cristalizări“ este inutil, deoarece afirmarea în lume nu se face deodată pe toate planurile, ci, de cele mai multe ori, prin succesiunea lor. Aşa, cazul Italiei, care, prin Renaştere, a intrat în istorie prin planul spiritual.
    Ceea ce este important în teoria culturilor consistă în a cunoaşte dacă afirmarea uneia este numai un episod nerelevator sau dacă, dimpotrivă, este o destinaţie esenţială. În faţa Spaniei şi Olandei — devenite mari puteri doar pentru un secol şi apoi pierdute într-un fel de împăienjenire a sorţii — trebuie să faci loc, între destinul monumental al culturilor mari şi cel minor, al celor mici, unei categorii intermediare. Cauzele ratării acestor culturi intermediare sînt multiple; cea esenţială este, desigur, inaderenţa planurilor, incapacitatea culturii de a se realiza în cursul devenirii ei pe toate tărîmurile, într-o corespondenţă structurală. Spania a fost incontestabil reuşită spiritual (dacă n-ar fi produs decît mistica Sfîntului Ioan al Crucii şi a Sfintei Tereza), dar politiceşte s-a menţinut sub nivel. Nu s-a putut afirma îndelung ca mare putere şi nici n-a fost capabilă să creeze forme statale consistente. Spania înseamnă în lume triumful spiritului subiectiv. (Niciodată n-a fost, propriu-zis, o naţiune.) Nu mai puţin caracteristic pentru destinul culturilor intermediare nereuşite, a acelor culturi care se realizează cam în punctul în care un popor devine naţiune, fără totuşi să fie, este cultura precolumbiană Maya. Două, trei secole înainte de venirea conchistadorilor ca să devasteze restul culturilor mexicane sau civilizaţia peruană, Maya se stinge fără cauze din afară. Această cultură, care a cunoscut matematicile, calendarul, o arhitectură ce poate rivaliza ca monumentalitate cu Egiptul, un hieratism care aminteşte arta indică, se prăbuşeşte şi dispare ca o malformaţiune istorică. Nu există altă explicaţie a acestei decadenţe rapide în afară de o insuficienţă politică, de un defect în capacitatea de organizare a destinului exterior, care, deşi compensată printr-o hipertrofie spirituală, n-a putut atinge echilibrul unei misiuni durabile de cultură.
    Ceea ce este important în istorie este ascensiunea şi prăbuşirea marilor culturi şi conflictul ireparabil dintre ele. În faţa tragediei lor, desfăşurată pe fondul tuturor umbrelor şi luminilor vieţii, se consumă, într-un clarobscur minor, tragedia culturilor mici, lupta lor dureroasă de a-şi învinge anonimatul, pentru a se desfăta în mîngîierile devenirii. Fiind subistorice, adică sub treapta şi nivelul marilor culturi, ele nu-şi pot ridica nivelul decît înfrîngîndu-şi legea. Discontinuitatea faţă de propria lor soartă este condiţia afirmării lor. Singura obsesie trebuie să fie: saltul istoric. Căci salvarea lor e că istoria nu este natură. Toate culturile sînt predeterminate, în sensul că au un destin germinal; soarta le e scrisă în sîmbure. Dar în sîmbure le e scrisă unora posibilitatea saltului. Culturile mici, atinse de graţia terestră de care vorbeam, au întipărit în menirea lor accesul la salt. La un moment dat al somnolenţei lor evoluţii, se întîmplă o ruptură fecundă, care le ridică la nivelul — dacă nu în creaţii, în tensiune — marilor culturi. Nu se poate face un salt cînd îl vrei. Voinţa însă poate da amploare unei transfigurări istorice. Oamenii nu pot voi decît ceea ce sînt deja în germene. 
    Concepţia organicistă a evoluţiei fireşti ne condamnă la inerţia, încetineala şi somnolenţa care au constituit în soarta noastră un mileniu de anonimat. Organicismul reprezintă opoziţia teoretică la orice salt, încît ultimele lui consecvenţe elimină culturilor mici orice portiţă de scăpare. Dacă gîndirea naţională şi politică a Romîniei este atît de puţin revoluţionară, faptul se datoreşte unei excesive contaminări organiciste, precum şi influenţei directe sau indirecte exercitate asupra naţionalismului romînesc de istoricismul romantic german.
    Viziunea pur organică a soartei noastre în lume ar avea o fecunditate, atunci cînd ritmul de viaţă al culturilor moderne s- ar caracteriza printr-un calm şi un echilibru relativ, căci atunci posibilitatea unei sincronizări ar fi mai puţin exclusă. Febra este un element în plus, care avantajează un popor, dar îl şi epuizează mai repede. Ritmul accelerat explică istovirea rapidă a culturilor moderne şi, într-o oarecare măsură, şi a Greciei şi Romei. Precipitarea evenimentelor presupune activitatea violentă a unui suflet, pasiunea care-şi soarbe substanţa din frenezia proprie. Cînd privim fenomenele succedate în India, în decursul unei istorii milenare, observăm un interval surprinzător între ele, o distanţă de timp de-a dreptul uluitoare. Un secol de abia respiră într-un eveniment, iar acesta are o semnificaţie de cele mai multe ori religioasă, adică neutră temporalului.
    Respiraţia calmă a culturilor orientale le-a cruţat şi le-a înmagazinat substanţa, încît nici astăzi nu şi-au pierdut aderenţa la devenire. Dimpotrivă, respiraţia celor moderne este precipitată pînă la sufocare. Viabilitatea lor e atît de redusă, că şi-au pierdut substanţa în cîteva secole.
    Dacă acest ritm n-ar avea această accelerare — noi ne-am putea permite să ne consumăm normal evoluţia: încetineala şi pulsaţia intermitentă ne-ar aduce cu vremea la o înălţime dorită. Aşa însă, numai sărind treptele istorice putem intra în ritmul colectiv.
    Dacă micile culturi şi-ar consuma evoluţia natural — adică trecînd miniatural prin toate fazele străbătute de cele mari — niciodată n-ar reuşi să ajungă remarcate de vreo istorie a lumii. La ce le-ar folosi atunci vitalitatea şi prospeţimea, cînd de teama decadenţei — n-ar evada din sfera biologiei? Şi fără glorie, istoria nu este decît biologie.
    Ele trebuie să străbată stadii, dar nu într-o tranziţie evolutivă şi lentă, ci în febra salturilor. Nu se poate preciza care ar fi acele stadii, înainte de a cunoaşte nivelul istoric al culturii respective. Trecerea discontinuă prin ele dovedeşte că nu există altă salvare pentru culturile mici, decît ieşirea din ele însele, din blestemul existenţei lor. Dar, în definitiv, pentru cine este dureroasă problema acestor culturi? Pentru un istoric? În nici un caz. Căci întrucît ar putea să-l doară faptul că anumite ţări sînt condamnate, închise lumii, cînd obiectivitatea lui îi pune la dispoziţie exemplul reconfortant al marilor fenomene? Istoricul mîngîie realitatea cu o simpatie indiferentă. Dar pentru reprezentanţii micilor culturi, problema ia un caracter de existenţă directă, subiectivă, depăşind complet sfera obiectivităţii. Dacă n-am avea o aderenţă mai adîncă la fenomenul Romîniei şi am putea fi perfect obiectivi cu ea, puţin ne- ar păsa că ea va juca un rol în lume sau nu. Atunci ne-ar părea firească încadrarea ei în soarta neamurilor minore şi nu ne-ar durea deloc anonimatul. Dar pasiunea pentru Romînia nu poate accepta osînda ei pe vecie la destinul mediocru de care s-a împărtăşit pînă acum. Lucidităţi criminale o situează microcosmic şi disparent, pentru ca pasiunea s-o fixeze în centrul inimii şi ca atare în ritmul lumii. Nu pentru o sumă de valori şi realizarea lor minoră este interesantă problema acestor culturi, ci pentru omul care se frămîntă în ele, care nu le acceptă şi vrea să le salveze salvîndu-se. Problema culturilor nu interesează numai filozofia istoriei, ci şi antropologia. Şi dacă privind destinul omului istoriceşte, culturile mari îi asigură o evidenţă, nu este acelaşi caz în cele mici, în care destinul omului adaugă condiţiei pur umane un plus dramatic, rezultat din anomaliile şi insuficienţele lor. Nu este deloc comod să te fi născut într-o ţară de a doua mînă. Luciditatea devine tragedie. Şi dacă nu te sugrumă o furie mesianică, sufletul se îneacă într-o mare de nemîngîiere.
    Există în om o sete demiurgică, pe care şi-o satisface fie într- un exces sufletesc şi o viziune interioară, fie în integrarea activă în devenirea istorică. Ritmul accelerat şi respiraţia amplă a marilor culturi satisfac o sete demiurgică. Într-adevăr, ele constituie totalităţi cu caracter cosmic, în aşa măsură dimensiunea lor depăşeşte umanul. Culturile mari sînt lumi; existenţa lor justifică monadologia. Atît numai, că aceste monade nu trăiesc în armonie, încît trebuie să aibă cîte-o fereastră, prin care se zăresc pentru a se urî. Demiurgia culturilor dă omului vieţuitor în ele o satisfacţie automată a poftei lui de absolut. Acel ce suferă de superstiţia istoriei şi are şansa să trăiască într-o mare cultură se poate considera ca împlinit. Superstiţia istoriei înseamnă cultul gloriei în timp, pasiunea aureolei în devenire. O naţiune care nu suferă de obsesia gloriei este lipsită de un resort secret, dar efectiv, de viaţă. Ascensiunea culturilor dă impresia de creaţie din nimic, de direcţionare după un plan pur interior. Germenele demiurgic nu este în toate egal de fecund. De aceea, nu toate sînt fatalităţi în aceeaşi măsură. La unele, demiurgia ia un caracter pur exterior şi atunci ea se numeşte gigantism. Este cazul Angliei. Te întrebi: cum se face că această ţară, dispunînd atîta vreme de lume, nu este totuşi o mare fatalitate? Neapărat, Anglia a dat lumii genii unice, inexplicabile, şi a produs, în ţara celui mai ordinar empirism, literatura cea mai delicată, deşi este inexistentă în muzică şi nulă în metafizică; totuşi ea n-a luptat pentru o idee care s-o depăşească. Mai mult: Anglia n-a suferit pentru nici o credinţă. Totul s-a făcut de la sine, prin automatismul intereselor. Pe cînd Franţa s-a definit în lume şi a luat conştiinţă de sine într-o Revoluţie care a costat-o atîta sînge şi în atîtea războaie inutile, Anglia şi-a croit un destin prin împrejurări, şi-a şerpuit soarta printre contingenţe şi nu s-a afirmat direct, irevocabil, mesianic. Ea a cucerit universul fără a voi să-l asimileze lăuntric. Imperiul britanic a adus nou doar sistemul de coerciţiune şi exploatare, dar n-a imprimat nici un ethos, nici o idee activă, nici o pasiune inutilă şi universală între oameni. Utilitarismul, pur de orice idee universală, este negaţia mesianismului. Acesta este tragic, profetic; o dezlănţuire a fondului esenţial al unei ţări. Demiurgia culturilor se nimbează mesianic; dar gigantismul exterior al englezilor este lipsit de nimb. Destinul englez fixează axa lumii în bunuri, nu în pasiunea de dominare printr-un complex de forme spirituale. Ideea unei stăpîniri pur exterioare a lumii, fără ideea de reformă a acesteia, nu răsare nici din universalism şi nici din profetism naţional. În cadrul marilor culturi, fenomenele de gigantism ocupă un loc periferic. Dominaţia extensivă, exclusivismul material elimină intensitatea din evenimentul istoric şi ca atare îl diluează. Anglia este un exemplu de cum nu trebuie să fie o mare cultură. Interesele care nu servesc un sens universal sînt pete în istorie.
    O ţară care s-a ridicat exploatînd conflictele dintre state şi intervenind în momentul oboselii adversarilor nu merită mai mult de o stimă obiectivă. N-au fost conchistadori aceşti creatori ai monstrului modern, care se numeşte imperiul britanic. Însăşi gîndirea filozofică şi politico-economică, destul de interesantă în oroarea ei, este contaminată de cel mai plat empirism, încît pentru a nu te scîrbi de imediatul Angliei trebuie să te retragi, prin compensaţie, în atmosfera delicată, aeriană şi nuanţată a picturii unui Gainsborough sau Reynolds. În perioada modernă a istoriei, Anglia s-a menţinut în centrul tuturor evenimentelor; dar întru cît le-a determinat sensul lor ideal? Este ceva steril în substanţa Angliei, această ţară care nu este o glorie, ci un capitol important de evenimente şi oameni, legaţi prin toate aparenţele, iar nu printr-o destinaţie esenţială. Lipseşte Angliei geniul colectiv, mistica dinamică a totalităţii unui neam. Exclusivismul ei insular n-are nimic din ardoarea unui spirit colectiv fanatic. Nominalismul logic a dus, practic, la individualismul exagerat, care iarăşi n-are coloritul mistic pe care l-a avut pe vremuri în Germania. Prin aspectele ei, Anglia a putut fi mare; ei îi lipseşte totuşi sensul ideal al grandorii. Shakespeare echivalează o lume; el nu poate face totuşi din Anglia — ca ţară, ca destin naţional — o lume, cu toată încadrarea ei în marile culturi. Parlamentarismul este un cadou englez, care a zăpăcit lumea de nenumărate decenii. Dacă în Anglia istoria universală se poate face prin discuţii şi păreri, în ţările cu mai puţin sînge rece el n-a constituit decît o stagnare. Singurul merit al parlamentarismului este de a fi dat iluzia unor reprezentanţi presupuşi ai naţiunii de a putea direcţiona conştient şi artificial soarta acesteia. În fond, el n-a creat decît o sumă de megalomani şi nici un erou. El este chiar negaţia eroismului. Conceptibil în epocile echilibrate ale unei ţări, spiritul parlamentar e dizolvant în epocile de lansare şi de afirmare. Tensiunea în istorie a fost totdeauna fructul spiritului, şi nu al faptei. Politicul nu cunoaşte decît forţa care se serveşte pe sine — şi cînd e prea mare, se mai pune şi în slujba valorilor. Excesul puterii serveşte spiritului pentru a nu se dizolva în propria încordare. Epocile clasice ale umanităţii au păstrat un echilibru între politic — forţă, de o parte, şi libertate — spirit, de altă parte. Cum devenirea are o ritmică specifică şi un întreg sistem de alternanţe, a căror stabilire nu elimină niciodată un coeficient de probabilitate, rezultat din substructura iraţională a istoriei, celelalte perioade, unilaterale pînă la dramatism, nu pot menţine un echilibru între valori antinomice. Acestea sau se războiesc atunci într-un conflict continuu, sau pendulează şi se substituie.
    Punctul culminant al unei mari culturi îl văd în extazul forţei sale. După aceasta poate începe decadenţa; ea nu oferă mai puţin consolarea retrospectivă, exaltarea în regretul puterii.
    Ceea ce înseamnă grecii, romanii sau francezii în istorie se datorează neapărat unei lumi specifice de valori pe care au realizat-o. Noi ştim astăzi destul de bine în numele cărei idei istorice a luptat fiecare, cît a realizat din ea şi cît de mărginită a fost, de a putut permite atîtea alte misiuni paralele sau complementare. Este totuşi atît de puţin revelator a cunoaşte configuraţia ideală a unei misiuni, atunci cînd vrei să ştii care este determinantul secret, dar activ, ce avîntă o cultură înspre marginile ei, către epuizarea sensului ei în lume. Aş sacrifica o jumătate din viaţă, de aş putea trăi cu aceeaşi intensitate ceea ce a simţit ultimul grec, ultimul roman şi ultimul francez măcar o clipă pe piscurile istoriei lor. Trebuie să fi fost un orgoliu magnific, un orgoliu care inspiră paloare zeilor. Un oarecare francez, care în Revoluţie şi-a revărsat bestialitatea într-o furie umanitară, reprezintă, istoriceşte şi politiceşte, mai mult decît colectivitatea amorfă a unei culturi mici. Sau încerc să înţeleg psihologia soldatului german în războiul mondial, să desprind monumentalul orgoliului în ultimul soldat, conştient că lupta împotriva unei lumi întregi, pentru a-mi da seama că o cultură universală dă contururi universale conştiinţei individuale.
    Senzaţia interioară a forţei poate fi intensificată şi la indivizi aparţinători culturilor mici, culturilor ratate în sîmburele lor; decît, ea presupune un exerciţiu individual durabil, şi astfel, nu depăşeşte semnificaţia unui fapt psihologic. În marile culturi, senzaţia forţei o cîştigi automat. Intensificarea ei presupune doar o creştere conştientă a destinului acelei culturi.
    În marile culturi, individul se salvează. Mai mult; el este salvat totdeauna. Numai culturile mici te pierd. Şi cum să nu te piardă, cînd ritmul lor de viaţă este lipsit de o convergenţă ofensivă şi de un elan agresiv? Deficienţele lor rezultă nu numai din absenţa unei forţe iniţiale, ci şi din lipsa unui cult excesiv şi întreţinut pentru forţă.
    Lipsurile iniţiale ale Romîniei (caz tipic de cultură cu soartă minoră) n-au fost corectate şi compensate niciodată printr-o iubire conştientă a puterii. Dovada? Ce viziune în trecutul nostru ne-a exagerat rolul în lume? S-a spus de atîtea ori: am apărat latinitatea (şi se citează: o oază de latinitate în Balcani); un dig împotriva slavismului, apărători ai creştinătăţii; păstrători ai tradiţiilor romane etc.
    Aţi înţeles: am apărat şi am păstrat. Se cheamă aceasta destin? Naţiunile mari au spintecat istoria, în pornirea lor de a se afirma. După flăcările lor rămîne o dîră de foc în lume, căci o cultură mare seamănă unei ofensive cosmice. Dar ce rămîne după defensiva unei culturi mici? Praf — dar nu de puşcă, pulbere purtată de un vînt de toamnă. Caut în zadar primăvara culturilor mici…
    Există totuşi un moment în care ele se pot salva de la neant prin cultul forţei. Cînd, făcîndu-şi procesul şi într-o luciditate unică, iau act de propriile carenţe, recunosc trecutul ca linia lor moartă şi îşi fac din profeţie sursă de existenţă. Diferenţa între o cultură mare şi una mică nu se bazează nici pe numărul locuitorilor şi nici pe frecvenţa evenimentelor extraordinare, ci pe destinul spiritual şi politic prin care ele se individualizează specific în lume. O ţară, care o mie de ani a fost un organism naţional în devenire, dar care în acest răstimp nu şi-a putut defini destinul ei spiritual şi politic, suferă de o deficienţă organică, chiar dacă acel mileniu i-a servit numai unei constituiri biologice. Din punctul de vedere al istoriei, biologia este o substructură, care, în sine, nu dovedeşte nimic. Atunci, care este sensul forţei ca finalitate a culturilor mari, din moment ce ea se înrădăcinează în biologie?
    Prin forţă în istorie nu trebuie înţeles numaidecît imperialismul vital, sau acestuia trebuie să i se dea o accepţie mult mai amplă. Sursele biologice ale puterii exprimă pozitiv un fenomen de semnificaţie negativă: nu se realizează istoric un organism deficient.
    Forţa creşte cu nivelul istoric al unei naţiuni. Cu cît o naţiune este mai neîmplinită, cu atît ea este mai deficientă, chiar dacă biologiceşte este proaspătă. Energia se degradează cu cît nivelul istoriei scade şi naţiunea se precipită spre declin. Roma imperială sau Atena secolului al cincilea, Franţa Revoluţiei, Germania, Italia şi Rusia în dictaturi şi-au atins culmile nivelului istoric, s-au actualizat total la un moment dat al devenirii lor. Forţa corelativă nivelului istoric este o certitudine, de natură biologică, dar şi spirituală. Dacă ar fi un simplu imperialism vital, atunci ea n-ar depăşi elementarul şi anistoricul. La limitele nivelului istoric, forţa se oglindeşte în sine, încît naţiunea respectivă în autoconştiinţa sa îndeplineşte autoconştiinţa puterii. Mesianismul culturilor mari exprimă un fenomen de forţă decantată. Spiritualizarea acesteia deosebeşte ideea imperialistă istorică de imperialismul teluric al barbarilor. Nici o năvălire barbară n-a fost prin sine generatoare de forme statale. Numai agresiunea cu stil a luat contur istoric.
    Marile naţiuni trăiesc şi se distrug doar pentru a-şi gusta propria lor putere. Dacă este aşa, atunci forţa nu trebuie considerată ca un pretext sau ca un mijloc. Naţiunile îşi consumă posibilităţile lor lăuntrice şi se epuizează în devenire, pentru a realiza autoconştiinţa, iar autoconştiinţa se justifică prin forţă.
    Vladimir Soloviov spunea, într-un pasaj celebru: „Naţiunile nu sînt ceea ce gîndesc ele, ci ceea ce cugetă Dumnezeu despre ele în veşnicie.“
    Îmi închipui ce puţin selectează din istoria umană perspectiva teologică. În faţa lui Dumnezeu naţiunile nu pot fi salvate, decît în măsura în care Îl realizează. Cum Dumnezeu n-are o înţelegere specială pentru fenomenul forţei, rămînem, prin ceea ce e mai esenţial în noi, de capul nostru.
    Destinul năvalnic al marilor culturi depăşeşte toate valorile eticului. Dacă istoria ar fi rămas în interiorul binelui şi al răului, ea s-ar fi desfăşurat pe o direcţie de mediocritate, şi în locul tragicului care o defineşte am fi asistat la un spectacol cu conflicte familiare.
    Pînă acum nimeni n-a vorbit de naţiuni morale şi imorale; există numai naţiuni puternice şi naţiuni slabe, agresive şi tolerante. Apogeul unei naţiuni presupune infinite crime; amănuntele loviturii în istorie oferă o imagine de apocalips. Dacă aş fi tentat de raţionalism şi de etică, ar trebui să văd în fiecare fapt o cădere. Istoria nu-şi are o scuză în faţa veşniciei, fiindcă ea scuză prea mult timpul.
    Specatacolul ascensiunii şi al prăbuşirii culturilor mari nu te face decît cinic. Şi cinismul se amplifică de regretul că Romînia, aşezată la periferia istoriei, nu poate lua parte directă la acest spectacol, ci constituie doar un ecou al ascensiunilor şi prăbuşirilor altora.
    Dacă viziunea teologică a lui Soloviov are o obiectivitate spirituală, atunci culturile mari greu vor fi salvate în eternitate; dar noi, oare fi-vom măcar salvaţi în timp?

CAP. II
Adamismul romînesc
    Doamne! ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decît procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic… Comparaţia cu ce s-a îndeplinit în alte părţi ne-a revelat neantul trecutului propriu şi inexistenţa culturii noastre. Dacă Ortega y Gasset găseşte că Spania, din începuturile ei, trăieşte o continuă decadenţă, atunci ce mai putem spune despre Romînia, care s-a născut la viaţa istorică pe cînd ceilalţi începeau să se stingă? O mie de ani s-a făcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Cînd s-a născut în noi conştiinţa, n-am înregistrat prin ea un proces inconştient de creaţie, ci sterilitatea spirituală multiseculară. Pe cînd culturile mari pun omul în faţa creaţiei din nimic, culturile mici — în faţa nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic n-am cîştigat nimic. Atîta vreme de vegetare dacă n-a consumat efectiv substanţa vitală a neamului, n-a întărit-o şi n-a dinamizat-o în nici un fel. Trecutul Romîniei nu mă flatează deloc şi nici nu sînt prea mîndru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu că au putut dormi atîta timp, în aşteptarea libertăţii. Romînia are un sens întru cît o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie.
    Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viaţa Romîniei trebuie să se convingă că în ţara aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii şi directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută. Alte popoare şi-au trăit începuturile naiv, inconştient, nereflectat, trezindu-se din somnul materiei la viaţa istorică printr-un insensibil proces, cu o evoluţie naturală, cu o lunecare insesizabilă. Noi, dimpotrivă, ştim şi trebuie să ştim că începem, sîntem obligaţi a avea luciditatea începuturilor de viaţă, conştiinţa vie şi reflectată a aurorei.
    Trezirea noastră la viaţă coincide cu o dilatare de perspectivă, pe care celelalte popoare o cunosc în amurgurile lor. 
    Paradoxul acesta este inerent popoarelor ce se nasc la viaţă cînd altele mor, ai căror ochi întrezăresc lumină cînd alţii se măresc pentru a nu-i copleşi întunericul. De nu vom avea atîta tărie în conştiinţă pentru a da directive vieţii noastre fragile, nu vom face niciodată istorie. De nu vom exploata paradoxul ciudat al „istoriei“ noastre, pierduţi sîntem. 
    Fiecare din noi este în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră este şi mai nenorocită, fiindcă n-avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decît cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decît că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se pune pentru întîia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura romînească este o cultură adamitică, fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent. (Şi în sens peiorativ.) Fiecare reedităm destinul lui Adam; decît, acesta a fost scos din paradis, iar noi dintr-un mare somn istoric.
    Adamismul poate paraliza numai sufletele slabe, fără elan profetic, fără instinct combativ şi voinţă de afirmare personală. Nu că el n-ar fi susceptibil de a provoca crize şi îndoieli, ci faptul de a rămîne înmărmuriţi în faţa lui este revoltător.
    Trebuie să suportăm cu avînt agresiv tragedia culturii nule, să ofensăm prin proprie forţă vidul trecutului şi să încercăm a realiza, dintr-o iniţiativă neaşteptat de mare, tot ceea ce a vegetat în somnul nostru istoric. Orgoliul nostru trebuie să se satisfacă în faptul că totul este de făcut, că fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, că nu există o linie pe care-am fi siliţi să mergem, că linia noastră este destinul ţării. Existenţa feicăruia să constituie un element la temelia Romîniei. Aceasta să ne fie menirea. Tot ce nu e profeţie în Romînia este un atentat împotriva Romîniei.
    Tuturora să le intre în cap că nue vorba aici de-o profeţie pentru alţii, ci de existenţa noastră profetică. Oare n-a bătut ceasul să ne convingem în mod definitiv despre necesitatea şi sensul misiunii noastre? De nu vom pune bazele totului, în Romînianu se va mai face nimic. Naţionalismul romînesc de pînă acum n-a fost pozitiv, ci patriotism… adică sentimentalism, fără orientare dinamică, fără mesianism, fără voinţa de realizare. 
    Oricît am vrea să ne mîngîiem de condiţia existenţei noastre prini împrjurările vitrege ale vremurilor — năvălirea barbarilor, ocupaţia turcească, maghiară, dominaţia fanariotă… nu vom reuşi totuşi. Istoria este o explicaţie, dar nu o scuză. Înaintaşii noştri nu ne-au iubit destul, de au vărsat aşa de puţin sînge pentru libertate. Sîntem o ţară de răzmeriţe. Un popor cu instinctul libertăţii trebuie să prefere sinuciderea sclaviei. Pentru ca un neam să-şi deschidă drum în lume, toate mijloacele sînt justificate. Teroare, crimă, bestialitate, perfidie sînt meschine şi imorale numai în decadenţă, cînd se apără prin ele un vid de conţinuturi; dacă ajută însă ascensiunea, ele sînt virtuţi. Tote triumfurile sînt morale. 
    Salvarea Romîniei — sînt virtualităţile şi posibilităile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este decît un sprijin iluzoriu. Nu trebuie să fim atît de laşi încît să ne inventăm un trecut. Iubesc istoria Romîniei cu o ură grea. 
    Niciodată nu vom putea încorona Romînia cu un nimb istoric dacă fiecare din noi nu va trări cu o pasiune vijelioasă şi dureroasă toate umilinţele care au umplut tristul nostru trecut. De nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul şi tragedia lui, pierduţi sîntem pentur transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindcă pierdut va fi el însuşi. Nu înţeleg cum există oameni care dorm liniştiţi după ce se gîndesc la existenţa subterană a unui popor persecutat, la secolele de întuneric, de groază şi de iobăgie. Cînd văd Ardealul, mi se desfăşoară o configuraţie plastică a unor dureri mute, a unei drame închise şi înăbuşite, a unui timp fără istorie. O mie de ani într-o monotonie subistorică, o mie de ani ca o multiplicare monstruoasă a unui moment, a unui singur moment! Spectacolul invariabil al persecuţiei îmi dă fiori reci; căci mă înspăimîntă o dramă cu un singur motiv. Aceeaşi lipsă de libertate şi în celelalte provincii; numai că variaţiile peisajului dau iluzia unui joc istoric. 
    Îmi place-n clipele de tristeţe să măresc intensitatea acestora lunecînd spre depărtările neamului şi să mă chinuiesc scufundat în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate de-a lungul vecurilor de acest popor şi mă-nfioară resemnarea, gemeteleşi toate jelaniile consumate-n umbră.
    Nu aveţi momente cînd auziţi trecutul nostru, cînd tot ce a trăit acest neam se actualizează în voi şi se subtilizează într-o muzică de monotonie lungimi orientale, în tărăgăneala melancolică a melodiiilor noastre populare? Nu vă arde uneori ca o otravă toată seria umilinţelor îndurate şi nu trosnesc în voi toate dorinţele de răzbunare, acumulate în sute de ani?
    N-a înţeles nimic din problema Romîniei acela pentru care ea nu este o obsesie dureroasă. Viziunea lucidă şi amară a trecutului ei trebuie trăită pînă la ultimele consecinţe, pentru ca să ne putem da seama de sensul unei mari meniri. Pierdut este acela pentru care retrăirea destinului nostru nu este o răspîntie în viaţa sa şi un prilej de tragedie. Nu este naţionalist acela pe care nu-l chinuie pînă la halucinaţie faptul că noi, romînii, n-am făcut pînă acum istorie, ci am aşteptat să ne facă istoria, să ne dinamizeze un torent transcendent fiinţei noastre; nu este naţionalist acel ce nu e frămîntat de limitarea fatală care închide Romînia în cercul şi fatalitatea culturilor mici, a acelor culturi care n-au curajul să se învîrtă în jurul propriei lor axe: nu e naţionalist acel care nu suferă infinit că Romînia n-are misiunea istorică a unei culturi mari, imperialismul politic, megalomania inerentă şi voinţa nesfîrşită de putere, caracteristice marilor naţiuni, precum nu e naţionalist acel ce nu doreşte fanatic saltul transfigurator. 
    Romînia nu poate fi iubită naiv, neproblematic, pătruns de exigenţele unei iubiri evidente, fiindcă nu este atît de evident că Romînia trebuie iubită. Cîţi dintre acei care au încercat să pătrundă sensul vacuităţilor şi discontinuităţilor noastre, al labilităţii formei noastre de viaţă şi al inorganicităţii stilului nostru istoric — n-au mărturisit o viaţă întreagă dispreţul penru forma romînească de existenţă, o neîncredere totală şi un scepticism ironic! Este un semn de aspiraţie profetică în elanul acelora care, după ce au confruntat lucid toate ironiile şi paradoxele ciudate ale Romîneii, nu i-au refuzat acesteia posibilitatea unui nimb, a unei meniri şi a unui destin.
    Nu e mar lucru a iubi Romînia din instinct; nu este merit. Dar să o iubeşti după ce ai dipserat total de destinul ei, îmi pare totul. Şi cine n-a disperat de destinul Romîniei niciodată, acela n-a înţeles nimic din complexitatea acestei probleme şi acela nu va fi angajat nicicînd profetic în destinul acestei ţări. Pentru spiritele problematice, care îşi dau seama mai mult de umbrele istoriei universale decît de luminile ei, care înţeleg că există neamuri osîndite şi ratări fatale decadente precoce şi anonimate inevitabile, aderenţa la direcţia internă a unui popor în naştere nu este un act atît de spontan.
    Precum sînt oamni care iau cunoştinţă de ei înşişi, care ating un nivel de autoconştiinţă tîrziu, în maturitate, tot astfel sînt neamuri care se descopăr lor înseşi după ce biologic au consumat o mare parte din existenţă. Romînia este o ţară biologic matură, ea nu-şi poate permite să trăiască, pe planurile spiritului, în formele naive ale acestuia. Spiritual, romînii n-au fost niciodată copii şi nu vor putea fi niciodată.
    Întîiul nostru pas istoric trebuie să coincidă cu o afirmaţie de maturitate a spiritului. Romînia a putut vegeta secole, fiindcă nivelul subistoric nu cunoaşte exigenţele imperialiste ale spiritului. Dar acum nu mai are timp. Ori o transfigurare istorică, ori nimic. 
    Cea mai mare parte din culturi îşi au copilăria lor, cunosc formele aurorale ale spiritului, ating grandoarea în naivitate. Nouă nu ne rămîne altă cale, pentru a atinge un nivel istoric, decît să explodăm cu toată substanţa noastră, într-un efort de maturitate spirituală. Cu tot ceea ce individualizează esenţa fiinţei noastre, cu rezervele neconsumate ale unui neam, să ne ridicăm la un rang istoric, din perspectiva căruia să desprindem în orizonturile noastre contururile unei mari naţiuni sau, dacă nu, voinţa de afirmare a unei naţiuni. Tot ce n-am trăit pînă acum în viaţa spirituală să-şi găsească o expresie şi împlinire; şi toate rezervele ce trebuiau consumate în decurs de secole să se canalizeze în voinţa de putere. Misiunea noastră să fie un act de infinită răzbunare. Şi în pasiunea pentru creaţie, să ne pedepsim somnul nostru istoric.
    Romînia are o situaţie analoagă Rusiei. Aceasta, în secolul trcut, a intrat deodată în istorie. Întîia generaţie de intelectuali a marcat categoric stilul ei cultural. Şi cum saltul în istorie, fără continuitatea evidentă a unei tradiţii culturale, pretindea determinarea direcţiei şi a finalităţii vieţii naţionale, tot secolul trecut n-a făcut altceva decît să dezbată problema misiunii Rusiei. Gîndul mesianic a fost expresia trezirii din somnul ei istoric. Absenţa unei logici a devenirii ruseşti a fost motivul care a determinat viziunea iraţionalistă în filozofia istoriei din Rusia secolului trecut. Într-o astfel de viziune, istoria poate să aibă o finalitate şi fără imanenţa unui logos. Mesianismul rusesc a împrumutat de la Hegel doar patosul şi monumentalul viziunii istorice, fără să accepte raţionalismul dialecticii sale. Este de altfel caracteristică tuturor marilor mesianisme viziunea dinamică şi finalistă fără perspectiva raţionalistă.
    Anomaliile Rusiei sînt, pe plan incomparabil mai redus, ale noastre. La noi însă, numai după război şi îndeosebi în ultimii ani problema menirii Romîniei, adică a obligaţiei supreme şi ultime faţă de esenţa ei, a devenit arzătoare. Un neam care n-are o misiune nu numai că nu merită să trăiască, dar n-are absolut nici un sens. Ceea ce există în Romînia incontestabil este aspiraţia mesianică, dar nu există o determinare a conţinutului acestei misiuni în conştiinţa publică. Miturile sînt numai în germen. Pentru ca un neam să trăiască sentimentul propriei sale dilatări lăuntrice, trebuie să i se aducă în conştiinţă aceste mituri, să i se determine explicit sensul misiunii sale. Decît, în această misiune trebuie să fie o aşa de mare proiecţie de orgoliu, încît incomensurabilul viziunii să menţină o atmosferă mistică. Un mesianism fără mistică e gol şi inutil. 
    Romînia numai atunci va avea un sens în lume, cînd ultimul romîn îşi va da seama de specificul şi unicul condiţiei romîneşti. Ce mituri a scos la lumină viaţa noastră politică de pînă acum? Cînd n-au fost platitudini, au fost abstracţii goale. Democraţia romînească n-a creat nici măcar conştiinţa de cetăţean. Romînia are nevoie de o exaltare pînă la fanatism. O Romînie fanatică este o Romînie schimbată la faţă. Fanatizarea Romîniei este transfigurarea Romîniei.
    Miturile unei naţiuni sînt adevărurile ei vitale. Acestea pot să nu corespundă adevărului; faptul n-are nici o importanţă. Suprema sinceritate a unei naţiuni faţă de sine însăşi se manifestă în refuzul autocriticii, în vitalizarea prin propriile ei erori. Şi apoi o naţiune caută adevărul? O naţiune caută puterea.
    Misiunea Romîniei trebuie să ne fie mai scumpă decît toată istoria universală, deşi noi ştim că trecutul Romîniei este timp fără istorie.
    Oamenii în care nu arde conştiinţa unei misiuni ar trebui suprimaţi. Fără spirit profetic, viaţa este un joc inutil. Numai în clipa cînd Romînia se va consuma în flăcările interioare ale menirii sale ea va înceta să fie întristătoare. Căci dacă Rusia a fost numită sfîntă şi tristă, atunci Romînia, aşa cum a oscilat pînă acum în nesigura ei viaţă, nu poate fi numită decît întristătoare. Şi întristătoarea Romînie va înceta să fie o realitate numai cînd ceasul ei solemn va bate. Dar ce poate însemna ceasul solemn al unei naţiuni?
    Cînd o naţiune ia conştiinţă de sine însăşi pentru a-şi modifica direcţia şi cursul existenţei sale, cînd la această răspîntie ea înţelege să-şi valorifice toate virtualităţile în sensul ancorării în marele ritm al istoriei, atunci se apropie de momentul esenţial, daă nu de culmea sa. 
    Dacă Romînia nu ţinteşte înspre momentul ei solemn, dacă tot ce a trăit această ţară într-un trecut de umilinţe şi un prezent de compromisuri nu se va răzbuna în voinţa de afirmare şi de definire a unui destin, atunci totul este pierdut. În umbră a trăit, în umbră va muri! Dar dacă forţele ei subterane, care trebuie să existe şi pe care noi nici nu le bănuim, vor scoate la iveală o altă Romînie, cu alte conţinuturi şi cu alt contur? Nu vom fi atunci îndreptăţiţi să aşteptăm splendoarea unui destin, ce în trecut nici măcar în transparenţa iluziilor noastre nu ni s-a revelat?
    Vitalitatea Romîniei va trebui să-şi găsească odată o expresie, deoarece ne-am înjosit prea mult în trecutul şi prezentul nostru pentru ca, într-o explozie, să nu ne trăim o adevărată metamorfoză. Am fost totdeauna pesimist cînd am vorbit de Romînia; dar cred că viaţa este destul de iraţională ca să înfrîngă un ireparabil al istoriei şi al destinului nostru. În momentul cînd aş fi convins că posibilitatea unei schimbări la faţă a Romîniei este o iluzie, din acel moment o problemă a Romîniei pentru mine n-ar mai exista. Întreaga noastră mixiune politică şi spirituală trebuie să se reducă la voinţa încordată a unei schimbări la faţă, la trăirea exasperată şi dramatică a metamorfozei întregului nostru stil de viaţă. Dacă înţelepciunea seculară, care spune că istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci ar trebui să ne sinucidem cu toţii pe loc. Dar instinctul, pasiunea şi elanul nostru profetic de la toţi pot să înveţe ceva, numai de la înţelepţi nu. Existenţa noastră nu poate primi un sens decît de la un salt, de la un salt definitiv şi esenţial.
    O voinţă totală de transformare n-a existat niciodată la noi, nemulţumirea cu destinul şi condiţia noastră n-a depăşit forma aproximativă a unei atitudini sceptice. Scepticismul este întîia treaptă în scara unui proces de transformare, este întîiul element care ne dă conştiinţa destinului nostru. Prin el putem fi în afară de noi înşine, pentru a ne măsura forţele şi a ne determina o poziţie. Superficialitatea noastră derivă din a nu fi putut depăşi această primă formă, din a ne fixa în spectatori comozi ai inerţiei noastre, din a ne fi gustat ironic agonia. Romînul îşi zeflemiseşte propria lui condiţie şi se risipeşte într-o autoironie facilă şi sterilă. M-a revoltat totdeuna absenţa dramatismului în trăirea destinului nostru, m-a durut această indiferenţă spectaculară, acest perspectivism exterior. Dacă toţi împreună am fi suferit intens de dezastrul nostru, dacă am fi deznădăjduit organic de neînsemnătatea noastră în lume, cine ştie dacă, prin acele mari conversiuni morale ce se întîmplă numai pe culmi, astăzi n-am fi trecut pragul istoriei? Romînii n-au devenit pănă acum pozitivi şi creatori, deoarece în procesul de autodepăşire şi de autonegaţie ei n-au urcat decît o singură treaptă. Va trebui o nebună intensificare a ardorii noastre, pentru ca viaţa să devină foc, elanul nostru vibraţie infinită şi toate ruinele noastre simple amintiri. Ar trebui cu toţii să ne gîndim solemn la această realitate: Romînia este o ţară fără profeţi, adică o ţară în care nimeni n-a trăit realităţi viitoare ca prezenţe efective, ca actualităţi vii şi imediate, în care nimeni n-a vibrat de obsesia unei meniri. Şi ar trebui ca, în acest gînd solemn, să jurăm a fi altfel, să ardem într-un fanatism orb, să ne înflăcărăm într-o altă viziune şi în noi gndul unei alte Romînii să fie singurul nostru gînd. A continua consecvenţi liniei istoriei noastre este a ne destrăma într-o formă atenuată de sinucidere. Nu vorbesc numai de schimbarea unor forme politice, ci de o transformare în temeliile vieţii noastre. Va trebui să renunţăm la lucidităţile care ne revelează atîtea imposibilităţi, pentru ca orbi să cucerim lumina de care ne-au înstrăinat acestelucidităţi.
    Nu ştiu dacă trebuie să ne bucurăm prea mult că istoria presupune existenţa naţiunilor ca unicul ei mijloc de realizare şi că devenirea îşi justifică substanţa în conflictul dintre ele. În tot cazul, entuziasmul pentru structura pluralistă a istoriei îmi pare fructul unei viziuni nu prea adînci. Dar, în definitiv, ceea ce ne interesează şi ne doare sînt stările de fapt care ne determină condiţia şi care din perspectiva istoriei ne prezintă naţiunea ca un absolut, chiar dacă o viziune transistorică ne descoperă nimicul ei. 
    Vrînd-nevrînd, totul, afară de sfinţenie, s-a făcut prin naţiune. Nu că aceasta le-ar fi dat naştere prin nu ştiu ce forţă creatoare, dar există un indefinibil al apartenenţei noastre, care ne integrează în devenire şi determină sensul concret al creaţiei. 
    Este un fapt verificat încontinuu că detaşarea de naţiune duce la ratare. În ce om spiritul a putut cîştiga o autonomie atît de sigură, pentru ca dezlipirea de forţele telurice şi de atracţiile iraţionale să-i permită o respiraţie proprie? Din moment ce am acceptat cu toţii să ne compromitem în istorie, trebuie să-i recunoaştem acesteia toate ireductibilele, toată imensitatea de fatal şi să-i facem jocul cu o repartizare arbitrară a pasiunii şi a dispreţului.
    Am căutat cu frenezie umanitatea şi n-am găsit decît naţiuni, şi cu cît le-am înţeles mai bine, cu atît umanitatea mi s-a părut mai vaporoasă, mai îndepărtată şi mai îndoielnică. Nici o naţiune nu verifică sensul ideal al umanităţii, fiindcă fiecare vrea să i se substituie. Şi o naţiune nu este mare dacă nu încearcă să se substituie umanităţii. Ce-ar fi Franţa, dacă nu şi-ar fi trăit naţionalul ca universal, specificul ca uman, defectele ca excelenţe, insuficienţele ca virtuţi? Franţa este atît de împlinită în sine şi mai cu seamă pentru sine, încît istoria ei îi dă dreptul să se dispenseze de istorie. Pentru orice francez, Franţa este lumea. Sentimentul acesta caracterizează toate naţiunile mari; prin el au ajuns la monopolul istoriei. 
    S-au înregistrat pînă acum zeci şi sute de popoare; dar cîte din ele au devenit naţiuni? Un popor devine naţiune numai cînd ia un contur original şi îşi impune valorile lui particulare ca valabile universal. A vieţui numai ca popor înseamnă a înregistra istoria; ca naţiune, te înregistrează istoria. Colectivităţile umane care au rămas numai popoare n-au trecut cu mult peste biologie, peste rezistenţă pasivă şi peste acele valori patice, crescute din neparticipare. Procesul prin care un neam cîştigă un contur este o violentare continuă, un vulcanism biologic, ornamentat şi justificat de o întreagă eflorescenţă de valori specifice. Că un popor are tradiţii, simţire comună nu dovedeşte nimic pentru urma pe care o va lăsa în lume. Numai în clipa cînd începe să devină o fatalitate, adică să fecundeze şi să distrugă, îşi învinge nimicul condiţiei exclusive de popor. Ceea ce a fost Franţa pe vremuri şi astăzi Rusia, Germania şi Japonia îmi pare a defini elementele acestei fatalităţi şi voinţa de a deveni naţiune. 
    Oricît ar vrea orgoliul şi furia mea să integreze Romînia cît de puţin în acest joc de forţe, trecutul şi prezentul o exclud şi va trebui să ne-o reveleze altcum pentru a nu fi osîndiţi la o periferie pe care n-o accept, care e dureroasă şi sfîşietoare. Avem toate elementele care sînt admisibile ca trepte, dar revoltătoare ca permanenţe. Romînia n-are nimic original în afară de ţărani, artă populară şi peisaj (de care nu e responsabilă). Dar cu ţăranii nu putem intra decît prin poarta de din dos a istoriei. Este înfiorătoare atmosfera primitivă, telurică, nediferenţiată a acestei ţări, îmbîcsită de superstiţie şi scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toată Romînia miroase a pămînt. Unii spun că e sănătate; ca şi cum aceasta ar fi un elogiu! Să nu fim noi capabili a deveni mai mult decît un biet popor? Aceasta este întrebarea. 
    Poetul rus Belîi, plin de tristeţe şi torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, într-un vers sfîşietor, un sentiment care mă domină de cîte ori mă gîndesc serios la Romînia: „Tu vei dispărea în spaţiu, o Rusia mea!“ Spaima că vom fi înghiţiţi de forţe ce ne întrec, că ne va lichida timpul şi ne va copleşi spaţiul, că ne-am ratat existenţa venind prea tîrziu… Crede cineva că este aceasta o teamă nelegitimă? Este un antiromîn acel ce nu se teme ca nu cumva istoria să se facă peste noi, precum este un trădător acel care acceptă trecutul şi prezentul Romîniei. Şi este un trădător faţă de tot ce trebuie să devină această ţară, faţă de istoria ce n-o avem încă, faţă de un viitor căruia n-avem curajul să ne mărturisim. Numai revolta organizată poate dinamiza şi scutura o ţară, pe care nu o vrem anemică prin soartă. Căci trebuie să se ştie că Romînia nu este o naţiune, în sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a îndeplini condiţiile unui naţionalism oarecare sau a corespunde unei definiţii plate nu înseamnă absolut nimic. O naţiune îşi legitimează existenţa prin lupta pentru o idee istorică. Mesianismul nu înseamnă decît lupta şi suferinţa pentru realizarea unei astfel de idei. Voinţa de a face istorie trebuie să derive din rădăcinile biologice ale unui popor, să circule în sînge irezistibilă pentru ca să poată alimenta o sumă de valori, pentru care luptă. Că sînt atîtea popoare şi aşa de puţine naţiuni se explică prin faptul că, deşi multe din ele îşi simt biologic chemarea, ele nu se pot realiza într-o sumă de valori şi nici nu le pot, la rîndul lor, realiza pe acestea. Spaniolii, deşi aveau atîtea presupoziţii ale unui mesianism, n-au creat totuşi o idee spaniolă de cultură şi nu s-au putut realiza decît temporar. De la Sfînta Tereza şi pînă la Unamuno, ei s-au desfăşurat şi s-au consumat în pasiuni individuale, fără să fie cuceritori şi să determine un stil în cultură. Conchistadorii n-au fost, din păcate, cuceritori ai spiritului. Spaniolii, acest popor extraordinar, n-au reuşit să se realizeze ca naţiune, şi deşi iubesc Spania — poate tot atît cît Barrès sau Montherlant — sînt obligat să recunosc că este una din decepţiile devenirii. 
    Există o ratare a ţărilor, nu numai a indivizilor. Şi ratarea se exprimă în satisfacerea cu un rol mediocru, cu o respiraţie lipsită de amploare şi un ritm lent. Am crezut totdeauna că mediocritatea strivitoare a Romîniei nu poate fi învinsă fără voinţa de a face istorie, care, la rîndul ei, n-are un sens, fără un ethos, un stil şi o formă nouă de viaţă. Un mesianism efectiv interiorizează axa istoriei în substanţa unei naţiuni. Aceasta înseamnă că, dacă o naţiune nu se crede necesară, mai mult: indispensabilă mersului universal, n-are drept să trăiască sau e superfluă. Trebuie să recunosc — ca unuia căruia destinul Romîniei i-a albit multe nopţi — că noi n-am făcut aproape nimic pentru a nu fi superflui. Ne-am mulţumit cu puţin, mîndri de a nu fi nimic. Gloria, care este o adevărată categorie a istoriei şi nimbul forţei, pare a nu ne surîde deloc. Dar tot ce trăieşte în istorie şi pentru istorie şi nu cunoaşte gloria este pierdut. 
    Ceea ce-mi pare o evidenţă este că nu pot să accept o Romînie mediocră, domoală, resemnată, înţelegătoare. Şi nu este destul a crede că refacerea morală şi materială ar însemna un progres efectiv. O Romînie cinstită şi ordonată nu înseamnă absolut nimic, dacă dincolo de confortul moral şi material nu se elaborează frenetic o expansiune a atîtor forţe ascunse, pe care nu avem dreptul să nu le bănuim. Spre marea mea revoltă, naţionalismul nostru a conceput Romînia viitoare ca un fel de Elveţie. Ordine, cinste, moralitate şi numai atît. Dar dacă Romînia nu-şi poate găsi nici un sens de dominaţie în lume şi nici măcar în Balcani, dacă misiunea ei se satisface în ordinea internă şi apărarea graniţelor, iar ideea ei istorică în cultivarea unui aşa-zis specific naţional, care a tolerat constanţele reacţionare ale subistoriei noastre — atunci mai bine să ne dizolvăm în agonia prelungită în care ne complăcem. 
    Romînia e geografie, nu e istorie. Înţelege cineva acest tragic? O ţară are valoare numai cînd devine o problemă pentru alţii, cînd numele ei înseamnă o atitudine. Cu toţii ştim ce înseamnă Franţa, Anglia, Italia, Rusia şi Germania, dar nu ştim nici unul ce înseamnă Romînia. Nu ştim ce este Romînia, dar ştim perfect ce nu este. Şi specializîndu-mă în absenţele ei, am descoperit infinitul de care are nevoie pentru a fi ceva. 
    Zi şi noapte, romînii discută despre Romînia. Dar trebuie să recunosc că am descoperit prea puţini pentru care ea să fie o problemă serioasă, un crez şi un destin. Întîlneşti prea des o viziune mediocră a Romîniei şi lipsa de profetism naţional pare a fi unul din defectele naţionalismului nostru.
    Vom rămîne mai departe condamnaţi a reface căile altora, a ne mulţumi cu un rost biologic, vom rămîne noi numai popor? Pentru istorie, încă nu există o naţiune romînească, fiindcă o mie de ani n-am tulburat cu nimic liniştea lumii, iar astăzi neliniştea globului ne sperie, în loc s-o mărim. Să fim un popor „înţelept“? Mai bine atunci prăbuşirea. Viitorul va arăta în ce măsură ne vom nega constanţele noastre inutile. 
    Poporul, considerat în sine, nu este un fenomen spiritual; prin naţiune el participă la spirit, care şi ea întrupează istoric valori spirituale, fără să fie, în esenţa sa, spirituală. Orice neam se caracterizează printr-o ataşare de cosmic şi înglobează în existenţa lui o sumă de elemente preculturale. Toate avantajele şi dezavantajele existenţei lui derivă din proximitatea de originar. Asigurîndu-şi o pulsaţie vitală mai mare, se distanţează de un sens spiritual. Un popor ajunge purtătorul unei idei numai întru cît devine naţiune sau este. Ca popor, existăm de atîta vreme. Ardeleni; munteni; moldoveni etc., nu se poate spune că n-am mocnit, în secole de opresiune, pentru o solidaritate romînească. Dar chiar viziunea lor — în mod explicabil — n-a depăşit elementele definitorii ale unei existenţe populare. Naţiunea este un nivel superior al poporului; numai la rangul ei un neam cîştigă elanul agresiv şi acea ofensivă fecundă care este marca unei individualităţi bine definite. 
    Bavarezii, saxonii, prusienii şi celelalte fragmente germanice vor fi reprezentat, în existenţa lor izolată şi cvasiautonomă, mai bine imediatul poporului german, elementele lui primordiale şi vigoarea iniţială. Dar numai ca popor, germanii ar fi fost condamnaţi la un rol periferic. Naţiunea scoate la lumină şi valorifică disponibilităţile istorice şi înclinările mesianice ale unui popor. Elementarul existenţei populare se orientează politiceşte prin instinct; numai naţiunile au ridicat politica la rangul de artă. Un popor care n-are instinct politic ratează în drumul spre naţiune. Şi ce înseamnă instinct politic? Pornirea nereflectată de afirmare, de afirmare ca atare, nepreocupat de stavila valorilor; forţa şi triumful ca finalitate, în afară de restricţiile eticii; dorinţa de primat şi de unicitate; cultul pentru organizaţie şi formele obiective. Instinctul politic, devenit artă, canalizează toate energiile în vederea obţinerii unui cîştig maxim. Naţiunile cu mare spirit politic sînt veşnic la pîndă. Şi mărirea lor o constituie o distribuţie egală de luciditate şi de agresiune. Fiecare naţiune urmăreşte ridicarea nivelului ei istoric (forţă, misiune, imperialism), pentru ca la momentul oportun să-şi valorifice puterea. Şi puterea nu poate fi valorificată decît în detrimentul celorlalte „puteri“. Toate fricţiunile dintre naţiuni devin cu timpul sfîşieri. Atît timp cît vor exista naţiuni, vor fi şi războaie, iar de vor dispărea ele, conflictele se vor mări pe rase, iar după rase pe… aştri.
    Se vede că există în om o căutare a suferinţei colective. Războiul e o respiraţie periodică a fiinţei umane şi, desigur, expresia ultimă şi bestială a soartei omeneşti, concepută ca o cădere. 
    Precum un popor tinde să devină naţiune, aşa naţiunea tinde să devină mare putere. Şi dacă tranziţia întîi se face cu mai puţine abilităţi şi cu spontaneităţi ale instinctului, accesul la mare putere ia toate formele dramatice ale luptei conştiente. Spectacolul oferit de marile puteri este descurajant pentru oricine; nu numai pentru acel ce caută o finalitate etică istoriei. O mare putere nu se poate valorifica decît prin dominaţie. Chiar dacă o naţiune ar avea destulă energie pentru a fi prin sine o mare putere, ea nu este efectiv decît prin dominaţie, rezultată din încălcări şi cuceriri. Acestea sînt inevitabile, chiar dacă o naţiune s-ar mulţumi cu ceea ce are. Forţa acumulată o mînă însă la revărsări şi erupţii. Fără voia lor, atîtea şi atîtea naţiuni au procedat la războaie din pură saturaţie de putere. Există un potenţial imperialist, inegal distribuit între naţiuni. Orice ar face, ele nu se pot pune la acelaşi nivel, iar inegalităţile, creînd o ierarhie de forţe, dezvoltă implicit antagonismele şi fixează războiul ca un irezolvabil al soartei. Imperialismul nu se poate explica numai prin limitarea spaţială a unui popor şi prin suprapopulaţie. O ţară care suferă de imperialism, cucerind toate teritoriile de care are nevoie nu încetează totuşi a fi imperialistă, deoarece orice imperialism autentic se leagă de sensul şi de devenirea unei naţiuni. Roma antică a putut stăpîni tot ce a vrut. Aceasta n-a împiedicat-o să fie totdeauna imperialistă. Şi a fost prin direcţiunea specifică a istoriei sale. Imperialismul de circumstanţă este nerevelator şi el nici nu descoperă o mare naţiune. Cuceririle mari au în ele o mare doză de gratuitate, de fatalitate inutilă. Cine cucereşte numai fiindcă îi trebuie imediat nu atinge prin fapte o semnificaţie istorică. Tot ceea ce e grandios şi durabil în istorie s-a făcut sub imperiul unei necesităţi, care n-are nimic comun cu nevoia de fiecare zi a omului. Poate că toată istoria nu este decît o tragedie gratuită…
    În lume sînt fericite numai popoarele care apar deodată la lumină şi care se află, dacă nu la acelaşi nivel, în tot cazul în acelaşi ţel. Inegalităţile aproximative de nivel se atenuează în urmărirea frenetică a aceleiaşi finalităţi. Naţiunile între ele îşi aranjează tragedia. Ea este însă incomparabil mai mare pentru popoarele ce doresc să se cristalizeze în naţiuni, pe cînd altele îşi dispută întîietatea ca mari puteri, procesul de la popor la naţiune rezolvîndu-l demult. Ca să nu fie înghiţite de marile puteri, saltul în istorie le este singura salvare. Altă cale nu există de a învinge inegalităţile de nivel istoric, sursa tuturor conflictelor. Saltul acesta poate fi extrem de favorabil, dacă un popor se avîntă în lume pe cînd altele decad. Spiritual, el poate îndura în comun tragicul decadenţei; îi rămîne însă subterfugiul politic, prin care, uzînd de deficienţa marilor puteri, el şi-ar putea accelera ascensiunea. Nu este un mare merit a te afirma în vremurile cînd marile puteri îşi sărbătoresc amurgul. Este chiar o cvasibarbarie să-ţi trîmbiţezi o vitalitate nesemnificativă, după ce alţii şi-au cheltuit viaţa în sensuri. Barbaria veritabilă înseamnă biologie pură şi poartă nereflectat şi nedrept stigmatele barbariei. Căci ce este barbaria, dacă nu un imperialism ce nu serveşte nici o idee? Vitalitatea fără un sens spiritual, cucerirea fără un simţ politic, răsturnarea fără o misiune fac din barbarie un fenomen de o fecunditate echivocă. Dacă barbaria prepară un gol istoric în care să apară aurorele şi, ca atare, peste ea îi creează devenirea un sens, în sine ea nu ascunde nici o adîncime. Afirmarea popoarelor istoriceşte tinere trebuie să afecteze forma exterioară a barbariei, dar explozia debordantă de energie — să ascundă cultul germinal al unei idei, pasiunea de individualizare printr-un sens spiritual. Altcum, aurora lor nu este demnă de decadenţa altora.

CAP. III
Golurile psihologice şi istorice ale Romîniei
I
    Dacă s-ar putea dovedi că posibilităţile sufleteşti ale romînului nu întrec cele arătate în trecut şi că viitorul nu va scoate la lumină feţe ascunse ale sufletului romînesc, atunci orice încercare de a pune o piatră la temelia Romîniei de mîine ar fi zadarnică. O ţară nu se naşte şi nu creşte din afară, ci din condiţii lăuntrice. Chiar dacă acestea se supun unor tipare formale, determinantele psihologice specifice nu impun mai puţin o marcă şi o individualitate. Rosturile devenirii unei ţări îşi au atîtea raţiuni în psihologia poporului respectiv! Şi dacă psihologiceşte nu pot fi explicate formele sociale, cristalizările obiective ale soartei unui popor, se pot totuşi înţelege golurile, insuficienţele, latura negativă a unui destin.
    Există un viciu substanţial în structura sufletească a romînului, un gol iniţial din care derivă seria de ratări ale trecutului nostru. În începuturile romîneşti, n-a existat un suflet format, deoarece un popor se descoperă sieşi şi lumii într-un proces îndelungat, ci numai dispoziţii, virtualităţi care, în totalitatea lor, pot arăta sensul unei revoluţii şi al unui destin. În potenţialul psihic al poporului romîn trebuie să existe o inadecvare, o nonconformitate în surse, care iau un contur de deficienţă substanţială. Pe cînd la atîtea popoare a existat o spontaneitate în germene, o iradiere activă în începuturi, o explozie nestăvilită, forma romînească de viaţă suferă de lipsa unui dinamism primordial.
    Există un păcat originar al Romîniei a cărui natură nu e definibilă, dar identificabilă în toate golurile trecutului. Necesitatea saltului istoric apare cu atît mai imperioasă, cu cît depăşirea şi înfrîngerea acestor insuficienţe originare este condiţia lansării noastre în lume. Ce este pozitiv şi creator în sufletul primordial al Romîniei ne va mîna înainte, oricîte obstacole vom întîlni. Tot ce s-a realizat pînă acum se datoreşte unei impulsiuni dinamice care, din păcate, a fost aproape disparentă faţă de negativitatea înscrisă în premisele noastre şi care ne-a menţinut în somnul istoric de o mie de ani.
    Deficienţele actuale ale poporului romîn nu sînt produsul „istoriei“ sale; ci istoria aceasta este produsul unor deficienţe psihologice structurale. Particularitatea condiţiilor istorice şi gravitatea lor au adîncit numai dispoziţiile iniţiale şi au scos la lumină an-istoria noastră. Timpurile „vitrege“ prin care am trecut au fost astfel, fiindcă n-am fost destul de tari şi de capabili să le înfrîngem. Dacă în noi ar fi fost o pornire de a ne individualiza şi de a ne afirma categoric, am fi învins vitregia vremurilor de mult, aşa cum au făcut toate popoarele „mari“ — ca destin, iar nu ca număr. Un popor contează prin număr; dar mult mai mult, prin forţa lui agresivă. Problema populaţiei devine tragică dacă descreşterea indică o deficienţă biologică. De aceea, un popor tînăr cu populaţie redusă, dar în creştere, este mai creator şi mai temut decît unul mare, în descreştere. Instinctul combativ şi militant dă o configuraţie istorică mai accentuată decît realitatea numerică. Prusia, detaşată de restul Germaniei, poate totdeauna constitui o ţară, care n-ar fi mai puţin temută, cu toată populaţia ei redusă. Prusia singură echivalează tot restul Germaniei; astfel se explică de ce prin hitlerism ea a impus stilul ei de viaţă întregii ţări. În orice formă politică, Germania ar fi totdeauna prusianizată.
    Singurul altar în faţa căruia s-a închinat omenirea este forţa. Şi noi ne-am închinat în faţa acestui altar, dar numai pentru a ne umili şi a preamări forţa altora.
    Romînii au fost totdeauna prea călduţi. Urînd extremele şi soluţiile tari, ei n-au prezentat în faţa cursului lucrurilor reacţiunea caracterizată a unei individualităţi, ci au dat ocol evenimentelor, încît toate s-au făcut peste ei. Echilibrul nostru n-a fost expresia unei armonii, ci a unei deficienţe. El nu acoperea nici măcar contradicţii lăuntrice latente, ci liniştea amărîtă a unui suflet nerealizat. De altcum, echilibrul n-are sens decît în epocile clasice ale marilor culturi, cînd el se naşte dintr-o împlinire internă şi o rotunjime a stilului. În formele minore de cultură, echilibrul este nerevelator şi compromiţător. Nu prin echilibru şi-au deschis popoarele drum în lume. Istoria se face printr-o căutare veşnică şi chinuită, care se aseamănă unei drame şi niciodată unei dibuiri. Un neam trebuie să-şi rişte nu numai energiile sale, ci esenţa, fiinţa sa. Nerealizîndu-se, păcătuieşte împotriva firii lui, întocmai ca neîmplinirea unui om, care este o sinucidere prin etape. 
    Romînii ar fi trebuit să se gîndească la soarele ce apărea şi deasupra ţării lor, şi să fi dat prin fapte un răspuns luminii. O istorie tumultoasă este recunoştinţa unui neam faţă de înălţimi. Lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu, istoria este, însă, una a omului. 
    Va trebui să vedem care este specificul naţional al Romîniei, care a ţinut-o o mie de ani în nemişcare, pentru a-l putea lichida împreună cu mîndria ridicolă care ne ataşează de el.
    …De cîte ori privesc ţăranul romîn îmi place să văd înscrise în cutele feţei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărît, mai pămîntiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n-a avut o sete puternică de viaţă, de i s-au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s-au adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam care-am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi-am stat drepţi în întuneric. Ne-am răcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scăpa…
    Cînd va ridica ţăranul romîn capul în sus? În jos am privit de cînd ne-am născut.
    Critica fizionomică a Romîniei îşi are nu numai o raţiune teoretică, ci şi una practică. Existînd relativ puţine documente valabile asupra fiinţei lăuntrice a ţării, toate elementele exterioare ce ne-o revelează trebuie folosite. În fizionomia ţăranului francez, german sau rus se exprimă atîtea caractere ale istoriei ţării respective. Decît, Franţa, Germania şi Rusia s-au arătat lumii pînă la orbire şi apoi nici nu sînt culturi populare cum sîntem noi, aşa că putem cu uşurinţă să uităm pe ţărani cînd vorbim de ele. 
    Orice popor ar trebui să tindă la realizarea unei culturi „istorice“, şi nu populare. Elementele populare trebuie fie însumate, fie neglijate. A le considera finalităţi înseamnă a rata mersul ascendent al unei culturi.
    Un popor care n-a creat decît o cultură populară n-a trecut treapta istorică. Şi cum să o treacă, dacă orice cultură populară identifică valorile cu etnicul? O cultură populară este o sumă de creaţii, care se nasc din rădăcinile adînci ale sufletului şi păstrează aderenţa la ele, pe cînd efortul reflectat al spiritului dă naştere în culturile istorice la valori ce-şi iau zbor autonom în lume. Culturile populare respiră în mituri, în aceste presimţiri de istorie. Ele concep devenirea substanţial şi astfel se dispensează de istorie prin eternitate. Progres nu cunosc, ci numai transformări; iar din punctul de vedere al autenticităţii, aceste transformări sînt falsificări. Neavînd valoare decît primordialul — suma aceea de elemente telurice şi chtonice din aurora unui neam —, culturile populare sînt primitive şi reacţionare. Rămînîn ele însele. Rostul unui salt istoric este să le elibereze de propriul lor blestem. Va scoate cineva Romînia din ea însăşi? Va ieşi ea din sine?
    Lipseşte devenirii Romîniei un sens ascendent. Schema formală a soartei noastre este orizontala. Ne-am tîrît în vreme. Popoarele fericite ale Pămîntului sînt irupţii şi de aceea soarta lor trezeşte implicit reprezentarea verticalei. Goticul este stilul ascendenţei, al elanului vertiginos, dar orientat, al devenirii transcendente. O individualitate se determină după elementele gotice din suflet. Predominarea lor caracterizează pregnanţa ei. Elanul unei culturi exprimă prezenţa internă a patosului gotic. Căci goticul este verticala spiritului. Din el derivă tragicul, sublimul şi renunţarea, ca pasiune pentru altă lume. Absenţa lui te asimilează liniştit şi călduţ devenirii, aruncîndu-te pradă timpului. Destinul, ca o lunecare orizontală, este negaţia goticului şi a complexelor de viaţă născute din el. Neamul romînesc n-a trăit sub semnul spiritului gotic. De aici: pasivitatea, scepticismul, autodispreţul, contemplaţia domoală, religiozitatea minoră, anistoria, înţelepciunea, care constituie aspectul negativ al specificului nostru naţional, aspect din păcate central. Aşa ne-am trăit noi o mie de ani şi aşa va trebui să nu ne mai trăim miile ce vor urma. 
    Numai furia devenirii este vitalizantă. Cine se abandonează ei cu pasiune, pînă la prostie sau pînă la isterie, este imposibil să fie înghiţit de timp. Căci o ardoare exasperată în devenire te scoate — prin forţa patimii — în afară de timp. Aş vrea ca Romînia să zbîrnîie de freamăt şi din inimă să-şi facă un cuptor. Nu există altă scăpare de subistorie, adică de timpul nostru pierdut. 
    Resemnarea noastră de veacuri ne-a făcut înţelepţi. Dacă individual înţelepciunea poate atinge culmi, ea este inerţie ca fenomen colectiv. Poporul romînesc este cel mai înţelept popor din Europa; dar nu din spirit, ci din lipsă de curaj şi de afirmare. „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi“ este o catastrofă pentru neam. Şi cînd te gîndeşti că această maximă este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflexie populară romînească exprimă aceeaşi timiditate în faţa vieţii, aceeaşi nehotărîre şi resemnare. Va trebui să nu mai fie jignit acest neam lăudîndu-i-se atît înţelepciunea! Adevărurile izvorîte din resemnare nu sînt un titlu de glorie. Nici un act istoric nu s-a născut din înţelepciune, care nu poate fi decît sub - sau transistorie. Înţelepciunea este negaţia istoriei, fiindcă ea este distanţa de viaţă, pe cînd istoria este afirmarea ei. Mai mult: istoria este superstiţia vieţii, fiindcă ea este vibraţia activă şi intensă a devenirii. Marile culturi sînt culmi ale timpului.
    Adevărurile de fiecare zi ale romînului sînt paralizante. Ele tind să răpească omului orice responsabilitate. Fatalismul este un amoralism al devenirii. Înţeleg să te mîne fatalitatea individuală şi interioară, dinamismul demonului lăuntric, dar este o deviere şi o ruşine antropologică să-ţi pui capul sub timp. Ne-a condus vremea o mie de ani. Aceasta nu spune puţin. Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui să-l lichidăm în fulgere. Pînă în sîmbure să ne lovească scînteierile lui. 
    Plaga seculară a Romîniei a fost scepticismul. Este într-adevăr surprinzător cum la un popor întîrziat a putut să apară un fenomen caracteristic declinurilor, saturaţiei sau oboselii culturilor. Cînd energia productivă a unei culturi se epuizează, neavînd ce mai crea, sterilitatea îi dezvoltă un plus de luciditate, care anulează naivitatea şi prospeţimea. Germanii socotesc pe francezi un popor sceptic. Sînt ei cu adevărat? Faţă de cultura germană, pe care o defineşte o monumentalitate virginală, cultura franceză amestecă într-o mare seriozitate a spiritului graţiile şi ironiile inteligenţei, încît pentru un ochi nesensibil la nuanţe, ea se prezintă ca un joc inutil, ca o sumă de gratuităţi. Există în Franţa un scepticism al inteligenţei, rezultat din rafinamentul şi excesele acesteia, dar nu există un scepticism legat de structura spiritului francez. Iar în ce priveşte zona afectivă, lumea voliţională şi complexele elementare ale sufletului, scepticismul nu le-a afectat niciodată. Un suflet sceptic nu este creator, fiindcă orice scepticism structural presupune izvoare secate, sterilităţi originare. Scepticismul francez a fost totdeauna o spumă a inteligenţei şi un lux al inimii; el n-a avut aderenţe organice la străfundurile sufletului francez. Scepticismul romînesc — superficial în întinderea şi natura cuprinderii sale — este totuşi adînc prin înrădăcinarea în sufletul popular. Mult mai organic decît cel francez, el ne-a fost şi mai fatal. În premisele fiinţei noastre şi-au întipărit îndoielile cangrena. Nu este adevărat că împrejurările defavorabile ale trecutului nostru au adăugat condiţiei noastre acest doliu permanent — scepticismul. Ele l-au adîncit numai; căci este imposibil ca împrejurările exterioare să fi creat ele însele dispoziţii atît de esenţiale. Destinul nostru mizerabil ne-a actualizat toate îndoielile în germene, toate virtualităţile sceptice, toate posibilităţile de ratare. Soarta noastră a fost favorabilă tuturor tendinţelor negative ale psihologiei romîneşti. Nu se gîndeşte nimeni la acest fapt: ne-am dezvoltat pe de-a-ndoaselea. Un destin pe dos.
    Scepticismul este extrem de interesant ca pauză în cultură, ca recreaţie a spiritului după epocile constructive. El exprimă atunci dorinţa unei respiraţii iresponsabile a spiritului, a unei complăceri în propria lui inutilitate. Dar este întristător scepticismul teluric şi subteran al Romîniei. Un scepticism suferind, crispat, lipsit de drăgălăşie şi de eleganţă. Abandonarea pasivă soartei şi morţii; necredinţa în eficienţa individualităţii şi a forţei; distanţa minoră de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic şi naţional care se cheamă Mioriţa şi care, alături de înţelepciunea cronicarilor, constituie rana neînchisă a sufletului romînesc. Mai vin apoi doinele ca să dea vibraţia lor tînguitoare — şi totul s-a sfîrşit.
    În momentul în care Romînia va cîştiga gustul devenirii, va învinge — prin forţa lucrurilor — îndoielile inimii. Căci din îndoielile ei se alcătuieşte scepticismul nostru; o inteligenţă blazată i-a oferit numai verificări şi ilustraţii teoretice. Trecutul Romîniei mă face sceptic prin scepticismul său. Nu văd în el o justificare mesianică. Mă gîndesc însă ce singular s-ar putea individualiza Romînia în lume, dacă, învingîndu-şi materialitatea şi greutatea obscură din scepticismul său într-o realizare superioară de viaţă, şi-ar exploata îndoielile ca eleganţe şi ornamentaţii ale spiritului său, ca o corolă crepusculară a inimii! Conversiunea negativului în pozitiv este un fenomen pe care Hegel l-a justificat în logică. N-o vom putea realiza noi cu atît mai mult în istorie? Saltul istoric — această mare aşteptare a Romîniei — nu este decît fenomenul acestei conversiuni. Învingerea laturii ei negative înseamnă lansarea în lume, intrarea în pozitivul istoriei. Procesul dialectic al Romîniei este mîntuirea ei. Dacă omul are un destin eroic, resemnarea este un viciu. În fond ne dezumanizăm, resemnîndu-ne. Cum de-au putut exista patrioţi care să facă din resemnarea noastră seculară o virtute? Să fie chiar atîta inconştienţă în entuziasm? Pe cînd renunţarea este un act de autonomie a spiritului, fiindcă este un refuz activ al lumii, resemnarea este o inerţie a sufletului, abandonat unui prizonierat cosmic din lipsă de tensiune lăuntrică. Renunţarea are totdeauna o valoare religioasă; resemnarea, numai una psihologică. Renunţăm la ceva; ne resemnăm în faţa a ceva. Orice resemnare este un jug domol, o ofensă adusă elanului prometeic al spiritului. Renunţare pleacă din haosul şi demiurgia inimii; resemnarea, din golul ei. Toţi istoricii Romîniei — implicit sau explicit — sînt de acord că resemnarea a fost nota intimă a sufletului nostru în decursul marii noastre anistorii. Oare atîta vreme de durere să-i fi convins pe romîni că nu mai au nimic de făcut, de s-au abandonat cu voia şi fără voia lor? Dar resemnarea nu va putea fi înfrîntă decît după ce toţi romînii se vor fi convins că totul este de făcut. 
    Multe popoare au făcut haz de propria lor condiţie; autoironia nu lipseşte la nici un popor chinuit şi oprimat. Este cu toate acestea rar ca autocunoaşterea să meargă mînă în mînă cu autodispreţul, aşa cum se întîmplă excesiv de des cu romînii. Am fi prea nedrepţi cu urgisirea noastră de am vedea în acest fenomen numai deficienţă, cînd el constituie o notă originală de o ciudată semnificaţie. Nu este popor care să-şi priceapă mai bine insuficienţele şi care să simtă o mai rară voluptate de a şi le mărturisi la fiecare ocazie. Este o autodenigrare colectivă, „un scuipat în sîn“ general, o amarnică luciditate a soartei noastre, care se nasc la unii automat şi fără conflicte, pentru ca la alţii — la cei puţini — să devină sfîşieri. „A fi romîn“, să nu fie oare o evidenţă plăcută? Este sigur că poporul romînesc are o distanţă de el însuşi, care indică o particularitate unică la un neam fără conştiinţă istorică.
    Francezul este francez, precum piatra piatră; el este francez, fără să ştie. Şi chiar dacă ştie, nu-i foloseşte şi nu-i ajută la nimic. Noi ştim în fiecare clipă că sîntem romîni şi ne explicăm toate gesturile şi reacţiunile prin condiţia noastră particulară. Cînd, în tot ce facem, plesnesc pseudomorfozele istoriei noastre, simţim o rară voluptate să ne mărturisim dezastrului specific: „Numai în Romînia era posibil“, „ce să te aştepţi de la o ţară ca asta“ etc.…
    Şi evreii ştiu pînă la isterie că sînt evrei, şi tot aşa şi ruşii. Dar evreilor nu le face nici o plăcere această luciditate, la care ar renunţa bucuros, dacă nu le-ar trezi-o toţi, dar absolut toţi neevreii. Nici un evreu nu-ţi iartă că ştii că e evreu. Individualizat în lume la limită, hors la loi rasial, se sfîşie într-un orgoliu dureros. Romînii se lichidează în faţa lor înşişi, fără nici un orgoliu, şi autodispreţul de care dăm dovadă cu toţii ne încîntă fără satisfacţii mari, rămînînd în limitele scepticismului. La ruşi, autoconştiinţa a fost totdeauna însoţită de autotortură. Asociind condiţiei ruseşti pasiunea pentru durere, ei s-au sfîşiat încontinuu, neştiind să se accepte sau să se refuze. Ruşii s-au simţit ca o mare fatalitate, nu însă ca o evidenţă. De aceea s-au călcat ei în picioare la toate răspîntiile şi nu s-au cruţat niciodată în căutarea vijelioasă a nefericirii. Acest popor suplineşte rîsul prin rînjet, delicateţea prin avalanşe lăuntrice, nuanţele prin cascade. Ruşii n-au înţeles niciodată cultura în sine, ca un sistem de valori autonome, ci căutînd ontologicul, temeiurile originare ale firii, au ajuns să asimileze cultura unui „simbolism“ de forme artificiale, care închid accesul firii. „Rusia“ este cea mai mare criză a culturii moderne. Existenţa ei ne-a convins că Apocalipsul nu este numai un capitol în Biblie.
    În proporţii mai mici, noi romînii ne-am simţit totdeauna anormalul soartei. Dacă sîngele nostru ar fi fost animat de o pasiune mai violentă, dacă o febră puternică ar fi evaporat apa din el, tragedia ne-ar fi dat o rară proeminenţă şi o zguduire extrem de fecundă. Autodispreţul presupune totuşi un amar şi o nemîngîiere, care configurează specific Romînia. Cînd te gîndeşti la celelalte ţări mici, care n-au făcut nimic şi se complac în inconştienţă sau într-un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu-ţi poţi reţine admiraţia pentru lucidităţile Romîniei, căreia nu-i e ruşine să-şi bată joc de ea însăşi, să-şi scuture neantul în autodispreţ sau să se compromită într-un scepticism dizolvant. S-ar putea ca odată conştiinţa laturilor negative ale Romîniei, printr-un adevărat miracol istoric, să o elibereze de multiplele ei complexe de inferioritate. Ea şi-a dat seama de neantul său ca nici o ţară din lume. Atîta luciditate este un titlu de glorie, dacă alcătuieşte un stadiu, şi este o ruşine ca permanenţă sau înfundătură. 
    Mulţi romîni, nesfîrşit de mulţi romîni, mărturisesc zilnic că Romînia este ultima ţară din lume. Multora le dă această afirmaţie o satisfacţie rece şi indiferentă. Dar nu se poate ca pe unii să nu-i doară şi nu se poate ca în viitor să nu-i doară pe toţi. Romînia va fi mîntuită cînd pe toţi ne va sfîşia soarta, cînd ne vom sfîşia cu toţii pentru ea. Defectul autocriticii noastre este de a nu fi avut nimic dintr-un patos religios, de a nu fi făcut din mesianism o soteriologie. Dacă problema misiunii noastre nu va deveni o doctrină de mîntuire, sîntem pierduţi, adică ne vom pierde în noi înşine, fiindcă lumea nu ne-a avut niciodată. Ceea ce spunea un lăutar ţigan unui cerc de romîni: „aveţi noroc cu noi, că de nu aţi fi ultimii“ defineşte o situaţie reală, nu o exagerare trivială. Dacă Romînia nu va face istorie, va rămîne ultima ţară din lume, aşa cum e trăită de cetăţeanul imbecil de fiecare zi. Trebuia să ne fi trăit religios drama noastră romînească, pentru a ne mîntui de atîtea păcate naţionale. Romînii sînt prea transparenţi lor înşişi. Puţini oameni vor exista cu mai puţin mister sufletesc; o inimă deschisă lumii în cea mai perfectă familiaritate. Intimitatea lirică cu fiinţa defineşte sentimentul de viaţă al romînului. Cum se explică totuşi că nu este ţară, în care literatura rusă să se fi bucurat de o circulaţie mai generală? Să ne fi mînat oare golul nostru înspre complexitatea sufletului slav, cu toate atracţiile unei compensaţii, sau oare capriciul nostru să fie flatat, în analogiile lui exterioare cu iraţionalul psihologiei ruseşti? Cineva spunea că romînii iubesc romanele lui Dostoievski numai pentru dezmăţul din ele. Într-adevăr, capriciul exterior şi complexitatea de suprafaţă, atît de specifice sufletului romînesc, sînt furate numai de teatrul dramei ruseşti, numai de aparenţele tragediei interioare. Romînii au desigur mai puţine luminişuri decît francezii, dar ascunzişurile lor sînt departe de a-i apropia de firea turmentată a ruşilor. Dezmăţul este climatul natural al Romîniei. Inima noastră ia contur prin linii frînte. N-avem continuitatea pulsaţiei şi, neavînd o linie, ce soartă am putea să opunem altora pentru a genera conflicte? Noi nu sîntem prin conflicte, nici măcar în ele. Un popor, dacă este lipsit de o idee istorică, trebuie să aibă cel puţin un sentiment generator de tragic. Franţa n-ar fi fost înaintea tuturor popoarelor în istoria modernă, dacă alături de lumea de valori căreia i s-a sacrificat nu ar fi avut dezvoltat la paroxism sentimentul gloriei. În numele acestei mari gratuităţi a mişcat ea istoria din loc, mai mult decît în numele ideii sau a necesităţii. Dar, pentru ca un popor să poată naşte din sine superstiţia unei glorii universale, trebuie să dispună de dimensiuni universale în suflet. 
    Lipsa de mister a romînului îl face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inimă. Ce-i mai rămîne atunci în ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un individ, în nici un caz. Romînul nu scapă nici o ocazie de a-şi deşerta inima. Nu pleacă de aici un anumit pustiu al nostru? Există un mare deşert în Romînia. 
    Orice complexitate sufletească presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timidităţi durabile şi taine îngropate. Ascunzişurile sufleteşti se alimentează din cadavrele propriului nostru trecut. De ce ne vom scoate noi cadravele în amiază? Ce caută străfundurile sufletului în lumina zilei? Nu există „suflet“ decît în noapte. Romînia nu este o ţară luminoasă: ea este o ţară subterană, dar fără mari întunecimi. Sîntem, poate, prea simpli sau prea limpezi în obscurităţile noastre. Căci nu cred ca Romînia să fie timidă cu înălţimile sau adîncurile ei. Din păcate ea este prea sinceră şi prea curajoasă cu golurile ei. Şi le acceptă prea des, se dispreţuieşte pe sine de prea multe ori.
    Este foarte caracteristic că un romîn nu se poate face interesant într-o societate de conaţionali, decît etalîndu-şi defectele, insuficienţele. Nu există popor în lume care să facă o virtute din faptul de a nu munci. În Romînia, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca romînul. De cînd există Romînia, nici un intelectual n-a murit pe o idee, vreau să spun că nici unul nu s-a substituit vreunei idei. Atitudinile spirituale sînt identificabile aiurea prin nume; ne descurcăm în istoria spiritului cu ajutorul indivizilor. Intelectualul obsedat este un monstru la noi. Îndoiala de sacrificiu este o notă diferenţială a romînului. Credinţa în inutilitatea jertfei este aşa de organică, încît ar trebui o febră asemănătoare epocii de martiri a creştinismului pentru a convinge acest popor amărît de sensul spiritual al renunţării. Ne lipseşte pasiunea distructivă pentru ideal. Nu poţi impune o valoare decît pe dărîmături: ruinele indică totdeauna prezenţa spiritului. Elanul de autodistrugere care să se nască din dorinţa de a da lumii contur prin proprie lichidare presupune perspectiva altor lumi şi gelozia pe ele, ce naşte pasiunea de transfigurare a lumii acesteia. Romînul este consecvent numai în luciditatea faţă de condiţia romînească. El ştie că nici unul dintre semenii lui naţionali nu este entuziasmat de soarta lui de romîn. Şi atunci, începe mărturisirea deficienţelor proprii, interpretate şi scuzate prin viciile substanţiale ale Romîniei. Nici un romîn nu se simte personal vinovat. Toate ratările şi golurile şi le explică prin vidurile Romîniei, dezertînd astfel de la responsabilitatea individuală. Este drept că schimbarea la faţă a ţării nu se poate face prin eforturi divergente şi disparate, ci este necesară o modificare structurală pe bază de orientare colectivă. Dacă toată Romînia nu pleacă la drum ca să se cucerească pe sine însăşi într-un elan colectiv, indivizii care vor să se salveze dintr-o romînitate deficientă sînt condamnaţi mai curînd sau mai tîrziu ratării, neavînd la bază rezistenţa substanţei naţionale. Frecvenţa încercărilor de mîntuire individuală este totuşi simptomatică şi ea dovedeşte ce intensităţi poate să atingă voinţa de lichidare a unui dezastru naţional, înscris în sînge. Pînă cînd ne vom mai proiecta golurile noastre în vidurile Romîniei?
    De-am fi dezvoltat o pasiune infinită şi de ne-am fi revărsat ardori ascunse, viaţa noastră n-ar fi fost o serie de începuturi ratate, aveam şi noi reazemul gloriei, şi mărirea ne era o consolare, iar nu aspiraţie vagă. N-am interiorizat decît resemnarea şi de aceea nu ştim ce înseamnă acumulările temporale, cu inevitabilele lor declanşări explozive. Nimic nu se creează în domeniul spiritului fără un anumit grad de asceză. Cu cît viaţa este mai strînsă în zăgazuri, cu atît cresc mai mult elanurile spiritului. Instinctele trebuie să ardă sub conştiinţă. Pasiunile spirituale sînt clocote vitale, care nu mai servesc viaţa. Exasperarea biologiei între intensităţi şi deficienţe constituie fundamentul spiritului. Cărei idei i-am servit cu toate forţele vieţii, de cîte ori ne-am îngenuncheat tăriile inimii slăbiciunilor spiritului? Asceza este o voinţă de putere cu resort biologic, dar cu finalitatea în spirit. Un imperialism pe alt plan, dar cu o agresivitate nu mai puţin violentă. Încordările şi vibraţiile ascezei răzbună tot ce n-am trăit, tot ce n-am consumat. Romînul n-are de răzbunat decît somnolenţa lui seculară. Individual, n-a refuzat aproape nimic şi de aceea este clar cu sine însuşi, sincer cu nimicul său. Dorinţele neîmplinite sînt sursa dramatismului interior. Sîntem, numai prin ceea ce am acumulat netrăind. Să ne fie neistoria izvorul nostru de viaţă? Fi-vom capabili să creăm prin ce n-am făcut? Tot ce s-a creat pînă acum în Romînia poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Sîntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne-a vărsat-o în suflet. 
    
    Adîncimea sufletească a unui popor se măsoară după gradul de religiozitate. Pasiunea religioasă exprimă tensiunea unui suflet. Acele neamuri, care n-au cunoscut perioade întregi ale vieţii lor dominate cu exclusivism de o religiozitate crescută pînă la nebunie, suferă de un nivel interior extrem de scăzut. Nici un popor mare nu moşteneşte o religie şi o acceptă ca atare. Ce e drept, latinii, germanii sau ruşii au primit din afară creştinismul. Decît, ei l-au transformat într-o aşa măsură în ei, încît se poate vorbi de o recreaţie. Catolicismul roman, protestantismul germanic sau ortodoxia rusească au atîtea aderenţe la un fond psihologic individualizat, încît apropierile teoretice evidente nu mai dovedesc nimic pentru sursa lor comună. Precum un popor trebuie să dea naştere unui fenomen politic original, aşa trebuie să-şi adapteze o religie la forma lui de viaţă, pînă a o face creaţie naţională. O religie este universalistă în intenţia ei teoretică; ea nu poate fi însă în realizarea ei practică, deoarece nici o formă a spiritului nu este vie, decît locală, concretă, adaptată. Practic vorbind, există numai creştinisme. Procesul acesta de adaptare este universal. N-avem să ne gîndim decît la ce a devenit budismul în China sau Japonia, sau numai la culorile locale ale catolicismului în ţările latine, unde aparent prezintă o omogenitate perfectă.
    Împlinirea în religie ţine de esenţa şi destinul unui neam. Dacă prin ea nu reuşeşte să-şi ridice nivelul istoric, înseamnă că el este steril spiritual. La multe popoare, fenomenul religios este anchiloză, retrogradare, încît teoreticienii de stînga au stabilit o adevărată antinomie între religie şi revoluţie. Care este temeiul reacţionar al religiei? Cît este principiu şi cît istorie în rezistenţa religiei la spiritul revoluţionar? Teoreticienii revoluţionari nu sînt împotriva religiei dintr-un refuz teoretic al valorilor religioase, ci din cauza opoziţiei acestor valori la orice încercare de transformare totală. Sentimentul religios este prin esenţă nerevoluţionar, iar omul profund religios a fost totdeauna un reacţionar. Deplasînd conflictele de aici dincolo, el sfîrşeşte cu timpul a fi străin complet de problema socială. Dar nu numai atît. Spiritul religios te întoarce cu faţa spre trecut. Unui om care crede în Dumnezeu, viitorul nu-i mai poate aduce nimic. Dumnezeu este totdeauna înapoia noastră. Teologia întreagă este reacţionară, fiindcă ea nu vede culmi decît în imemorial. Pentru ea, timpul este o cădere; pentru spiritul revoluţionar, singurul cadru de realizare. Mai mult: pentru spiritul revoluţionar, timpul este o divinitate. În timp se poate face totul. Admiţînd posibilitatea unei modificări esenţiale în temporalitate, spiritul revoluţionar cade într-un paradox, care-i constituie tragicul şi farmecul său. În timp nu se întîmplă modificări de structură şi de esenţă, el fiind o fluiditate de nuanţe. Timpul actualizează şi distruge. Dar în el nu se poate naşte o lume esenţială nouă. Tragicul spiritului revoluţionar consistă în violentarea timpului şi a vieţii. 
    Religia, opunînd veşnicia în fiecare clipă timpului, paralizează avîntul răsturnător.
    Obsesia veşniciei îl scoate pe om din viaţă. Poate că toată religia nu este decît o rătăcire divină a omului.
    Dintre formele spiritului, cea religioasă este mai aplecată spre automatizare, inerţie. Dacă formele politice se succed şi în mobilitatea lor asigură o respiraţie uşoară şi degajată unui popor, religia îl străbate şi îl învăluie pe toată durata existenţei lui, fără primeniri adînci, în modificaţii pur configurale. De aceea se leagă ea de formele politice şi sociale cele mai durabile, pentru ca atunci cînd ele se dizolvă, ea să fie incapabilă a se adapta repede la altele, în naştere.
    Există totuşi un moment dinamic şi hotărîtor, care face din fenomenul religios al unui popor o adevărată forţă vitală şi care este singurul în măsură a-i ridica decisiv nivelul istoric. Cînd un neam, în începuturile sale, îşi manifestă aderenţa la o religie, fie printr-o convertire, fie printr-o ataşare organică spontană, contacul acela iniţial dezlănţuie o vibraţie şi un dinamism neobişnuite. Este o electrizare insuficient apreciată, aceea născută din contactul devenirii nereflectate a popoarelor europene în formaţie, triburi sălbatice avînd toate presimţirile de cultură, cu o spiritualitate atît de rafinată cum a fost cea creştină. În zorile fiecărui popor, momentul religios este de o fecunditate unică. Procesul prin care un neam se elaborează prin religie, în aurorele sale, este elementul care scuză păcatul reacţionar ce defineşte cu timpul fiinţa religiei. Un popor care n-a cunoscut în începuturile sale tensiunea şi fiorul contactului cu religia nu înţelege nimic din rosturile trezirii din somnul materiei, din semnificaţia întîii discontinuităţi, a primului salt. Numai în aurora naţională, religia este un factor hotărîtor. Se întîmplă foarte rar să fie dinamică şi în alte perioade. Protestantismul, de exemplu, care a provocat o creştere a autoconştiinţei Germaniei şi ca atare o ridicare — dacă nu efectivă şi politică, în tot cazul interioară — a nivelului ei istoric.
    Puţine ţări au fost care — ca Romînia — în întreg trecutul lor să nu fi cunoscut alt mijloc de respiraţie spirituală decît religia. Se poate spune absolut orice despre ortodoxie; un lucru este sigur: de n-am fi avut nici măcar atît, din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa. Ortodoxia n-a fost niciodată dinamică; în schimb, n-a încetat niciodată de a fi naţională. Prin ea n-am intrat în lume, dar ea a fost singura care atîta vreme ne-a dat o presimţire a altor lumi. Teza lui Eminescu, după care de-am fi fost catolici eram astăzi pe o treaptă de civilizaţie mult mai înaltă, poate fi justă, cu o singură rezervă: poate nu mai eram. Defectele de evoluţie ale Romîniei nu sînt de natură religioasă. Dacă nu ne-am mişcat atîta timp, nu este de vină ortodoxia: sîntem noi. Ea n-a făcut decît să ne închidă în noi înşine şi să ne vegheze tăcerea sau jalea. Destinul ei are toate caracterele destinului Romîniei. Astfel se explică de ce a participat ea la aproape toate formele de naţionalism şi de ce ea nu poate fi decît naţionalistă. Este însă îndoielnic că forţele ei, că sărmanele ei resurse ar putea-o ajuta să dinamizeze o Romînie crescută dintr-o viziune modernă. Ea nu este atît de puternică, încît opunînd rezistenţă să devină reacţionară; este însă destul de slabă pentru a deveni un anacronism. 
    Ortodoxia ne-a ţinut de cald în decursul secolelor de aşteptare subterană. De mult şi-a pierdut din căldură, şi dacă azi e domoală, mîine va fi neutră sau rece. În afară de faptul că nici o formă a spiritului nu reuşeşte să-şi menţină valorile ataşate — o lungă durată — de un fond sufletesc, şi acestea se cristalizează autonom, constituind o lume dezrădăcinată şi moartă, există pentru deficienţele ortodoxiei explicaţia religiozităţii noastre aproximative. În Romînia sînt mulţi oameni care cred în Dumnezeu; în trecutul nostru cred că n-a fost nimeni să se îndoiască. Numai că religiozitatea romînească este minoră, nepasionată şi, mai cu seamă, neagresivă. Cîţi n-au făcut un merit din toleranţa noastră şi au transformat o insuficienţă în virtute! Adevărata religiozitate este fanatică, profetică şi intolerantă; ea înseamnă primii creştini, Inchiziţia şi Sfîntul Sinod al Rusiei ţariste. (De aceea, ateism militant există numai în Spania şi Rusia.) Cine se pătrunde de revelaţie nu mai poate tolera nimic în afară de absolutul ei şi de realizările lui instituţionale. Un om religios — adică unul care-şi defineşte clipele vieţii prin religie — este fiinţa cea mai incomodă, cea mai inumană din cîte se pot închipui. De aceea, un popor religios, adică fanatic, profetic şi intolerant, chiar dacă este lipsit de capacitate politică, îşi deschide un drum în lume datorită pasiunii lui religioase. În Rusia secolului trecut, biserica s-a dovedit incapabilă să se adapteze nevoilor poporului rusesc; ea n-a înţeles nimic din tragicul problemei sociale ruseşti şi s-a făcut — împotriva curentelor revoluţionare — un instrument al autocraţiei. Ea a avut însă atîta energie încît să nu cedeze şi făcîndu-şi din inerţie o tiranie şi-a dovedit atîtea rezerve de forţă.
    Ortodoxia noastră este circumstanţială, atenuată şi neprimejdioasă. Stilul nostru religios este labil şi gelatinos. Neavînd nimic iruptiv, el nu mai poate constitui o intervenţie în destinul nostru. În viitor, ortodoxia se va tîrî după Romînia. N-am avut un destin religios dramatic. Este chiar bine să fii ortodox. Nae Ionescu spunea odată că neamul romînesc odihneşte în ortodoxie. Oare nu odihneşte mai repede ortodoxia în el?
    Creştinismul nostru e pastoral şi, într-un anumit sens, neistoric. El se desfăşoară, ce e drept, pe un plan colectiv: dar nu stimulează şi nu determină un sens ascendent al comunităţii. N-are nimic gotic religiozitatea autohtonă. În ea predomină cenuşiul picturii bizantine; sufletul nostru religios se îmbracă în culori afumate. Dacă am fi fost cu adevărat nişte credincioşi activi, trebuia să fim astăzi mult mai departe în mersul nostru. Dar pulsaţiile în andante definesc toate domeniile vieţii noastre. O sensibilitate în minor nu putea să se lege decît cu o gîndire statică şi cu o viziune pasivă a vieţii. Este însă reconfortant a vedea cum Romînia încearcă — printr-un instinct al devenirii ei — să-şi lichideze pacostea tradiţională a spiritului contemplativ. Cine-ar mai putea afirma astăzi că sîntem un popor contemplativ? Toţi sînt de acord că am fost. Orientarea înspre politic a învins plaga unei visări sterile, lipsite de o adîncă interioritate, fără scuza profunzimii şi a dinamismului interior. Trecerea de la contemplativ la politic este una din fericitele conversiuni ale acestei ţări. De altfel, comparînd trecutul cu idealul de viitor, sîntem siliţi a face o întreagă tablă de conversiuni. De o parte, anchilozele seculare, iar de altă parte, căile de eliberare; tot ce ne-a împiedicat să devenim naţiune şi tot ce ne va ajuta; elemente care ne-au fixat în cadrul culturilor mici şi cele ce ne vor salva din el; destin de ţară îngenuncheată şi accesul la mare putere etc.…
    Paralelismul acesta determină rosturile Romîniei şi sensul ei în lume. Toate elementele care vor trebui să-i alcătuiască viitorul constituie o sumă de categorii, constitutive marilor culturi. Romînia va trebui să şi le asimileze, să le integreze, să aparţină lor. 
    Distanţa lăuntrică de trecutul nostru trebuie interpretată în justa ei valoare. Noi nu spunem că strădaniile lui Ştefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazu sînt lipsite de importanţă şi de un anumit dramatism. Ele n-au depăşit însă caracterul unei reacţiuni de existenţă şi n-au întrecut, întru nimic, limitele defensivei. Neservind o idee, ele nu pot constitui o îndrumare, iar continuitatea noastră faţă de ele ar fi un îndreptar steril. Un trecut este numai atunci istorie, cînd ideea pentru care luptă atinge un nivel transistoric şi este servită de o forţă echivalentă valorii ei. Dintr-o epocă moare tot, afară de ce e transistoric. Renaşterea sau Evul Mediu nu ne interesează decît pentru ceea ce mai pot spune şi astăzi; pentru valabilitatea tipologică şi sensul lor intemporal. Transistoria include tot ce e actual în istorie. Dacă perioada romantică nu ne-ar mai fi în nici un fel o întîlnire neindiferentă, ea ar fi un produs pur istoric, lipsit de un germen fecund. Suma de prezenţe a trecutului alcătuieşte viaţa istoriei. Rămîne din trecut tot ceea ce nu este documentar. Transistoria este în sine.
    Relativismul a transformat devenirea în absolut şi a exagerat concretul pînă la substanţializare. Anulînd categorii şi eliminînd generalul, a fixat celula istoriei în totalitatea concretă şi închisă a perioadei istorice. Epoca a devenit monadă, iar generaţia, un grup organic de o convergenţă perfectă. În sine, epocile nu sînt universale, dar toate conţin un sîmbure de universalitate. Cele cu adevărat mari se leagănă în universal. Acest proces nu se întîmplă conştient sau voit, ci naiv şi nemijlocit. Epocile mari ale istoriei sînt definite de o naivitate creatoare, deoarece spiritul, în elanurile şi eflorescenţele culturii, nu s-a detaşat de viaţă în dualitatea caracteristică apusurilor,ci se înmlădie pe ondulaţiile vieţii. 
    Nu se poate crea cu conştiinţa universalităţii, fiindcă orice creaţie este un act nemijlocit al spiritului. Cînd în tine se întipăresc caracterele epocii şi cu ele dai expresie unui conţinut interior, realizezi o obiectivare ce n-are aderenţă teoretică şi conştientă la însuşirile vremii tale. Marii creatori n-au cunoscut poziţia lor în timp. Creaţia presupune un infinit fond psihologic, dar exclude un orizont teoretic echivalent. Epocile istorice productive, desfăşurîndu-se în naivitate, se adîncesc în sînul valorilor, ca-ntr-un cerc limitat. Psihologiceşte, epocile au o respiraţie îngustă şi un ritm sacadat de toate insuficienţele. Este indiscutabil că amploarea pe care o atribuim noi viziunii omului Renaşterii depăşeşte dimensiunile reale, precum iarăşi s-ar putea să nu înţelegem decît fragmentar complexul sufletesc al omului medieval. Interpretările moderne au făcut din Renaştere o lume. Ce e drept, ea este o epocă incomparabil individualizată; numai că, datorită acestei individualizări, ea nu a putut fi atît de cuprinzătoare pe cît se spune. Ne-am obişnuit a atribui Renaşterii şi consecinţele ei îndepărtate sau apropiate. Tot ceea ce în baroc sau în romantică este derivare tardivă din Renaştere atribuim acesteia. Reflexele istorice îndepărtate ale unui fenomen nu sînt revelatoare pentru esenţa lui, ci pentru sufletul epocii care îşi caută analogii trecute în mod inconştient. Că romantica a iubit Evul Mediu şi l-a iubit în felul ei, acest fapt este caracteristic romanticei, identităţii ei, nevoii de a-şi defini afinităţile.
    Epocile creatoare sînt mult prea rotunjite în sîmburele lor pentru a fi prea încăpătoare. Universalismul conştient, căutat, dezvoltat pînă la obsesia cuceririi extensive a spiritului, este un element definitoriu al epocilor de amurg, al acelor epoci de sinteză şi de sincretism avide de toate valorile, juxtapunîndu-le, dar neînsumîndu-le, alăturîndu-le steril, într-un agregat axiologic. Divergenţa valorilor este pasiunea alexandrinismului. Sterilitatea spiritului îl face încăpător pentru orice şi viziunea retrospectivă, reactualizînd lumile de valori ale trecutului, face contemporană întreaga istorie. Universalismul exterior al epocilor de decadenţă dovedeşte, prin contrast, că orizontul teoretic nu este condiţia creaţiei şi că excesul de luciditate descoperă un suflet încăpător, dar steril. 
    Cu cît epocile pe care le înglobează o perioadă istorică sînt mai limitate ca sferă de valori, cu atît succesiunea lor este mai rapidă. Dinamismul culturii moderne îşi are explicaţia în mărginirea excesivă a diverselor epoci şi a pasiunii devorante a omului modern de a epuiza valorile pentru a le substitui. Devenirea istorică îşi are raţiunea în insuficienţa structurală a fiecărei epoci. Chiar dacă epocile sînt închise în ele însele, fiecare are un germen de viaţă, care se dezvoltă şi moare, încît limitarea momentelor istorice este o insuficienţă organică nesoluţionabilă. În această insuficienţă trebuie căutat motivul substituirii epocilor şi al mobilităţii formelor culturii. Inconsistenţa tuturor structurilor de viaţă creează o fluiditate ce face din căile existenţei tot atîtea pierderi de substanţă.
    Valorile, născute din viaţă, iau drumul razna şi nu se mai pot reîntoarce spre surse. Tragedia mai adîncă a culturii nu se află numai în simbolismul ei, care constituind valorile într-o lume derivată le îndepărtează de o zonă ontologică, ci în pornirile centrifugale ale spiritului care, începînd cu autonomia de viaţă, sfîrşeşte la antinomia cu ea. Cine ar încerca să se descurce în multiplicitatea culturilor, în ireductibila lor complexitate tipologică, n-ar violenta prea mult individualităţile lor, dacă le-ar clasifica din punctul de vedere al soluţiei faţă de problema spirit — viaţă. (A soluţiei intrinseci, practice, a „atitudinii“.) Sînt culturi al căror stil se bazează pe o exasperare a conflictului dintre spirit şi viaţă (cultura indiană, egipteană, goticul european şi goticul ca o categorie mai mult sau mai puţin imanentă tuturor culturilor). Altele, neputîndu-l învinge, l-au atenuat (cultura greacă, întrucît a realizat o armonie mai mult dorită decît efectivă; cultura franceză, ca o cultură abstractă, în care spiritul nu se opune vieţii, ci numai inteligenţa; cultura japoneză, ca o cultură a graţiei etc.) Întreg procesul culturii îşi are rădăcinile dramatice în elementele ne-vitale ale spiritului; istoria nu este decît vibraţia din golurile iraţionalului. Deficienţele vieţii au creat devenirea istorică.
II
    La orice temperatură ar fi ridicată şi pe mîna oricui ar cădea, cultura romînească îşi are determinate anumite direcţii, pe care nu le poat modifica nici o lume de conţinuturi, oricît ar fi ele de variabile şi de divergente. Întrucît facem parte dintr-o cultură şi sîntem integraţi procesului ei, activitatea noastră intră într-un făgaş, despre care putem să nu ştim nimic, el nu există totuşi mai puţin. Ceea ce putem face este să dezvoltăm la maximum tendinţe imanente nouă, dar nerealizate din toate motivele căderii noastre. Nu ne mai rămîne decît să începem a ne descoperi pe noi înşine. 
    Toată forma romînească de existenţă este stăpînită de geniul momentului. În zadar am încerca să ne educăm spiritul înspre activitatea constructivă, cu tot ceea ce ea presupune ca preparare conştientă şi efort susţinut. Inspiraţia de moment este legea noastră. Romînul iubeşte întorsătura, adică inconsecvenţa în procesul lucrurilor. Cel mai mare chin pe capul lui ar fi construirea unei catedrale; tendinţa lucrurilor înspre înălţime, ascensiunea firii e străină complet geniului nostru. Turnurile bisericilor romîneşti nu se sprijină în cer, aşa cum se întîmplă cu cele gotice, ci, rezemate pe corpul bisericii, ele par a fi mulţumite că se află undeva, aproape de tot, un pămînt, de care nu e bine să te îndepărtezi. O catedrală este un răspuns lui Dumnezeu la toate întrebările care i le-a pus omului. Ea dovedeşte că distanţa între creator şi creatură este departe de a fi infinită şi că, la urma urmelor, ei s-ar putea întîlni vreodată în înălţimi. Sensul ultim al catedralei este o provocare şi o sfruntare adresată divinităţii. Sînt turnuri pe care omul n-a avut curajul să scrie: pînă cînd vei mai fi Dumnezeu, Doamne? Toate operele pe care omul le-a conceput pentru preamărirea lui Dumnezeu sînt o dovadă a mărimii umane, iar nu divine. Profilul unui turn pe un cer în înserări este simbolul tragediei sau infinitului uman. 
    Făcut-am multe bisericuţe în trecutul nostru, toate triste şi mici. Improvizaţii de credinţă. Ştefan cel Mare şi-a exercitat ocazional un sentiment de pietate şi ne-a construit pe loc atîtea şi atîtea biserici, locaşuri minore şi amărîte ale dezerţiunii din lume, şi nici o construcţie monumentală, care să intensifice un sentiment de viaţă şi să-i dea nesfîrşitul dramatic şi vibrant care năpădeşte sufletul în orice atmosferă gotică.
    Nu numai din cauza năvălirii frecvente a hoardelor, ci şi dintr-o dispoziţie lăuntrică, organică, romînii şi-au aşezat satele în ascunzişuri, în văi nebănuite, în obscurităţile naturii. Comparaţi acest sentiment de viaţă cu acela care a împins seminţiile germanice să ridice burguri pe singurătăţi de stînci, să-şi proiecteze tăria sîngelui în ziduri şi blocuri de piatră. O tristeţe infinită mă cuprinde de cîte ori mă gîndesc cum, o mie şi atîţia de ani, ne ascundeam prin păduri şi munţi de frica duşmanului, adică de propria noastră frică. Nu există vrăjmaşi, ci numai frica din care ei se nasc. Mulţi duşmani am vrut să mai avem! Trebuia să fi construit ziduri în jurul nostru, să fi fost şi noi o lume, să ne fi clădit destinul în piatră. Aşa, n-a mai rămas nimic greu din trecutul nostru. În zadar caut după demnitatea ruinelor. Cetăţile Moldovei nu mă consolează; romînii tot în munţi fugeau.
    Lipsa unui simţ ascensional al devenirii, al unui elan constructiv în procesul firii, a făcut cultura romînească o cultură a imediatului. Toate lucrurile se întîmplă aici şi acum. A te descurca printre contingenţe, iată imperativul viziunii circumstanţiale a vieţii. Atunci şi acolo, fie că determină trecutul sau viitorul, constituie un imperiu al necesităţii, în care amintirea nu poate atenua nimic, iar pentru viitor, voinţa nu poate interveni decît ineficace. Romînii par a fi înţeles peste măsură ceea ce este irevocabil şi transuman în fiinţa timpului şi spaţiului.
    Toate marile culturi s-au născut din lupta biruitoare cu spaţiul şi timpul. Imperialismul, ca expresie supremă a marelui stil politic, este un dispreţ, o ofensă adusă spaţiului. A-ţi face întinderile sclave exprimă setea arzătoare şi criminală de a supune rezistenţa lumii materiale. Revolta împotriva spaţiului este mobilul secret al imperialismului. Ultimul soldat care serveşte o idee imperialistă este mai avid de spaţiu decît cel mai pasionat geograf. Urmele paşilor soldaţilor romîni ar trebui sărutate. 
    Sau să ne gîndim numai la bravarea timpului, la oamenii care şi-au creat destinul în începuturile şi pe culmile marilor culturi. Oare acei ce au impus lumii un stil de o individualitate unică n-au avut sentimentul unei energii nelimitate, capabile nu numai să escaladeze clipele, dar să înfrîngă, să se ridice pe cadavrele momentelor? N-au îngenuncheat ei prezentul şi viitorul, în pornirea de a da naştere la forme noi de viaţă? Marile culturi au creat în ciuda timpului. În orice elan, el cedează din rezistenţă, încît victoria asupra lui este un indiciu categoric al vitalităţii spiritului.
    Ireductibilul şi irevocabilul spaţiului şi timpului nu sînt cunoscute de avalanşa ca soartă a culturilor mari. Cu conştiinţa fatalităţii timpului, nici un popor n-ar fi făcut revoluţii, şi nici războaie n-ar fi purtat, dacă spaţiul ar fi fost atît de eterogen direcţiei lor interioare. Demiurgia culturilor a generat spaţiul şi timpul fiecăreia.
    Deoarece noi romînii nu ne-am încercat în procesul inconştient al luptei cu spaţiul şi cu timpul, nu avem o fizionomie proprie. Nu ne-am impus faţa în forme obiective şi astfel greu ne putem arăta şi greu ne putem face cunoscuţi. Faţă de timp şi de spaţiu ne definim figura. Ea cîştigă cu atît mai multe caractere, cu cît sîntem mai personali în tendinţa noastră de a ni le asimila.
    Defectul Romîniei este că a fost prea multă vreme o potenţialitate; a întîrziat sistematic să devină o actualitate istorică. În asemenea condiţii, cum o să-şi poată preciza o fizionomie? Unde e stilul nostru? Există un singur oraş romînesc, cu o marcă arhitecturală proprie? Am rămas la ţăran şi n-am ştiut că satul n-a intrat niciodată în lume.
    Romînii au trăit o mie de ani ca plantele. Creşterea vegetală le-a determinat ritmul vieţii lor. Precum, pentru o plantă, totul se face peste ea, aşa şi romînul; totul s-a făcut peste el: biologia, ca şi istoria. Unui popor de ţărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii. Nu există neam care să fie de o mai resemnată abandonare în moarte. Tragedia izvorăşte dintr-un protest disperat şi inutil împotriva morţii; el nu duce practic la nimic, însă se naşte dintr-un sentiment infinit şi duce la alt sentiment infinit. Romînii au stat sub moarte ca sub turci, au acceptat-o. Şi asta înseamnă a-i plăti birul. 
    Nenorocirea noastră este c-am integrat moartea în ordinea firească şi am primit-o cu duioşie şi fără dramatism. Mai bine ne-am fi dispensat de ea, aşa cum au făcut francezii, care au creat o cultură fără spirit tragic. Dar cine cunoaşte fericirea francezilor, de a fi avut o superioritate naturală faţă de moarte? Sînt însă culturi întregi care, din oroare de moarte au ajuns la cultul ei (cea egipteană de exemplu), care din dureroasa intimitate cu ea au imprimat o direcţiune specifică stilului lor de viaţă şi n-au acceptat-o ca o evidenţă a lumii naturale. Romînul se simte prea la el acasă între viaţă şi moarte, şi-şi face un drum plăcut printre ireconciliabilele acestea iniţiale. Trăind cu o familiaritate indiferentă între lucruri care au greutate numai prin patosul distanţei, el şi-a redus din fiorii la care nu-i bine să renunţe spiritul. Astfel, Romînia nu este o ţară tragică. De Dumnezeu, n-am stat niciodată prea departe. Există o literatură populară, cu mai multe poveşti în care El se plimbă mai des ca printre noi? Mîhnirea, cazna şi necazul acestui popor au ridicat multe scări între pămînt şi cer. Bisericile n-au trebuit să provoace înălţimile. 
    Ce fioruri trebuie să fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din timpul lui, care făceau cerc cu casele lor în jurul catedralelor? Orgoliul înfrîngea pietatea. În jurul bisericuţelor noastre, umilinţa înfrînge credinţa.
    În genere, romînii au prea multă umilinţă şi prea puţină pietate faţă de lucruri. Pietatea este ultima formă a seriozităţii în faţa ordinii invizibile. Cînd ea afectează un caracter uman şi imanent, atunci viaţa este convertită într-o valoare echivalentă transcendenţei. Este ca şi cum toate aspectele realităţii ar fi străbătute de un suflu divin şi s-ar împărtăşi, în diversitatea lor, din acelaşi izvor absolut. Din pietate se naşte un sentiment solemn al vieţii. Toate actele se desfăşoară şi se consumă ca oficieri, într-o gravitate elegantă. Pietatea dă un sens etern zădărniciilor. De aici, farmecul ei discret. Lumea catolică reprezintă atîta seriozitate gravă şi atîta responsabilitate istorică deoarece, ca nici una, a îngrijit în sine o pietate activă, cu ceremonialui inerent şi cu grandoarea măsurată care au asigurat catolicismului o dominaţie atît de justificată. S-a mai adăugat spiritul politic, şi lumea cealaltă a fost bine valorificată în lumea asta.
    Umilinţa te aşează totdeauna sub lucruri. Prin ea nu te recunoşti nici măcar la nivelul şi condiţia devenirii curente. Umilinţa este sentimentul cel mai a-istoric din cîte se pot concepe. Refluxul vieţii este leagănul ei. Dacă, individual, ea poate presupune un spirit detaşat, în expresie colectivă, e descurajantă. Umilinţa este un viciu. Căci răpeşte atît omului, cît şi lumii, farmecul şi valoara.
    Una dintre multele cauze ale scepticismului romînesc este şi influenţa dizolvantă a umilinţei, acest sentiment ce ne-a umbrit pe noi, romînii, de cînd e lumea. Parcă de secole n-am fi opus mizeriilor ce ne veneau de la alte popoare decît răspunsul înţelepciunii pasive a ţăranului: „Să treacă de la noi!“ Nu există o fiinţă mai umană decît romînul. Acesta e dezastrul. La orice monstruozitate, ţăranul îţi va răspunde invariabil: „între oameni se întîmplă toate“. Excesul de înţelegere, din fuga de conflict şi de dramă. Acesta e şi sensul scepticismului, în general.
    Romînii n-au aproape nici o înţelegere pentru istorie, căreia-i substituie concepţia destinului. Şi ce este ideea de destin? Logica iraţionalului. O direcţie interioară într-o lume de contingenţe, o fatalitate într-o totalitate de variabile. Pe cînd însă culturile moderne au renunţat la ideea metafizică a destinului, înlocuind-o cu una psihologică, noi romînii am rămas la sensul metafizic al soartei. Pentru un german sau pentru un francez, destinul nu înseamnă mai mult decît un ireductibil lăuntric ce ne dă o formă în viaţă. Fatalitatea creşte din suflet şi rămîne în marginile lui. Dacă totuşi depăşeşte sfera psihologică, ea afectează forma unui determinism mecanic, fără baze în ontologic. Romînul vede însă o sursă universală realităţii esenţiale care e destinul. Fatalismul ete determinism pe baze metafizice. 
    Ideea de destin are marele merit de a explica toate şi nimic. Forţa oarbă, care-şi are limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a căuta o bază ascunsă şi generatoare a tuturor conţinuturilor de viaţă; ea însă nu le poate explica diversitatea şi divergenţa. Exuberanţa fenomenală se ridică, autonomă, peste monotonia soartei. Peisajul istoric rămîne străin. În momentul în care romînii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se mişca, ei vor înţelege istoria şi poate i se vor integra.
    Sîntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decît o Romînie în delir.
    Toţi acei care iubesc poporul romînesc mai puţin decît mine — fiindcă ei nu-i iubesc viitorul lui — susţin că însuşirea esenţială şi de mare merit a romînului este omenia. Nu vreau să spun că ea e un defect, dar îmi este imposibil să-i descopăr altceva decît o virtute mediocră, care nu poate fi o culme decît pentru oamenii lipsiţi de personalitate. Într-o lume în care numai excesul inimii şi al inteligenţei, frenezia şi calculul echivoc, instinctele tari şi ipocrizia pot ajuta o ascensiune, la ce ne-ar putea folosi o cumsecădenie colectivă? Ce este omenia? A da omului ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte în lumea aparenţelor nu-i pot găsi un antipod mai detestabil decît omenia. Dacă i-aş dori Romîniei să trăiască în pace şi la răcoare, m-aş bucura şi eu de omenia noastră şi m-aş asocia la un elogiu comod şi plat. Decît însă o bunăstare nesemnficativă, mai bine o ruină con brio. Cine nu trăieşte apocaliptic destinul Romîniei nu înţelege nimci din ceea ce trebuie să devenim. Fiecare ar trebuis ă ne sfîşiem pe imperativul devenirii noastre.
    Cînd s-ar spune că ardoarea, şi nu omenia, este însuşirea de căpetenie a Romîniei, mi-aş încrucişa braţele şi aş aştepta să lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul şi chiar teroarea… Franţa este opera entuziasmului, mai mult decît a raţionalismului şi a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbă pentru logică i-ar folosi mai mult decît logica.
    Unii cred că sînt naţionalişti dacă flatează stările de fapt ale unei ţări şi găsesc în istoria ei singurul îndreptar. Sau cum vorbesc ei, de „virtuţile tradiţionale“. Cum de n-au observat că aceste vituţi ne-au ţinut pe loc atîta vreme? Nu este bun şi valabil ceea ce un popor are din moşi-strămoşi, ci numai ceea ce-l mînă înainte. Dacă toţi romînii ar deveni prin minune sfinţi şi în această stare n-ar cîştiga nimic ca forţă istorică, aş declara sfinţenia un atentat la edificiul nostru istoric. Tot ce pune Romînia în mişcare este bun, tot ce o ţine pe loc e rău. Singura ieşire este un dionisism al devenirii romîneşti.
    Dacă ascensiunea Romîniei ar pretinde idealuri meschine şi compromiţătoare, limitate şi antiumane, ele ar trebui declarate absolute şi perfecte. Ascensiunea unei ţări este singura ei morală.
    „Adevărurile organice“ ale unei naţiuni sînt erorile necesare creşterii ei. Cum tote fenomenele de creştere au la bază un elan orb, nu vom găsi în ele condiţia prielnică a cunoaşterii. Autoiluzionările din aurora culturilor indică un proces foarte natural. Luciditatea este omanifestaţie de crepuscul al unei culturi. Oboseala a luat locutl creşterii. Atunci începe a se şti. Şi adevărurile nu mai sînt „organice“, adică nu şi le mai creează viaţa pentru uzul ei, ci devin expresii autonome, care nu mai servesc. Faţă de epoca homerică, în care spiritul elin este încă întunecat de somnul materiei, întrevăzînd puţine adevăruri, într- o trezire încă neconsumată, — epicureismul şi stoicismul demarcă o disocierre a elementelor solidare iniţial, începînd cu autonomia spiritului, care creează conştient adevăruri pentru o viaţă pierdută în raţiune. Fiecare cultură îşi are o epocă de cunoaştere, care nu coincide cu un moment de înflorire spirituală, ci cu luciditatea ca fenomen colectiv. Un fel de oboseală contemplativă, bazată pe lichidarea naivităţii, acest dar incomparabil al tuturor aurorelor de cultură. De o parte epoca de naivitate, de cealaltă, epoca de cunoaştere. Lumea homerică şi sincretismul alexandriu înseamnă două epoci la antipod. Secolul lui Pericle este epoca de maturitate şi de rotunjime. 
    Lumea gotică şi istorismul modern reprezintă, în plan occidental, acelaşi dualism, de aceeaşi semnificaţie şi gravitate. Clasicismul francez şi romantica germană sînt momente culturale perfecte, culmi de cultură aşezate între epoca de naivitate şi de cunoaştere a Franţei şi Germaniei. Ele au ceva din mireasma deşteptării originare a spiritului şi din parfumul dizolvant al lucidităţilor crepusculare. Fecunditatea lor este însă departe de a fi echivocă, ea înrădăcinîndu-se în temeliile unei culturi. În clasicism şi în romantism, Franţa şi Germania şi-au întins o oglindă pentru a se putea adora narcisic. În toate momentele mari de cultură, triumfă un Eros spiritual. Este o oglindire în propriul abis de fecunditate şi de iradiere. Cu Schelling, Novalis, Hegel şi Schlegel, Germania s-a desfătat în străfundurile sale şi şi-a pipăit marginile. Romantica germană, mai mult decît oricare alt moment al spiritului european, justifică definitiv participarea la istorie. Atîta vis al spiritului compensează trivialitatea de secole a gîndirii şi a vieţii.
    Romantismul german este autoextazul spiritului în finit.
    Procesul „normal“ al unei culturi o face să treacă în mod inevitabil prin perioada iniţială a naivităţii. Nediferenţierea şi indiviziunea împrumută culturii, într-o astfel de fază, un caracter de tot concret. Separaţia de natură este în curs, fără ca totuşi cultura să constituie o totalitate autonomă. Cîtă natură este în cultură indică gradul ei de naivitate. Ritmul ascendent al unei culturi o ridică din pămînt, din piatră, din elemente. Progresul în spiritualizare înseamnă o îndepărtare de originar. Autonomia spiritului de viaţă, care devine realitatea tragică a tuturor culturilor, începînd de la maturitatea lor la decadenţă, înfrînge ultimele urme ale naivităţii. Cultura are în începuturile sale un ritm cosmic. Cu cît ea se diferenţiază mai mult de natură, cu atît ea devine mai a-cosmică. Negaţia cosmicului îşi află sursa în elementele centrifugale ale spiritului. Interiorizarea lui este o fugă de viaţă.
    Faza naivă în evoluţia istorică a unei naţiuni îmbină într-o sursă comună statul, dreptul şi societatea. Conştiinţa statală, juridică şi socială nu se autonomizează. Naivitatea istorică are ca presupoziţie comunitatea. Despre socialism nu se vorbeşte decît unde ea nu mai există. Dispariţia statului în societate, care este o idee centrală a socialismului, n-a putut apărea decît în diferenţierile rezultate dintr-o devenire complexă. Risipirea ethosului comunitar a pus problema socialistă. Omul modern nu mai ştie care este sîmburele său: naţiunea, statul, societatea sau dreptul. Înainte vreme era măcar Dumnezeu, care topea în sine toate contradicţiile. În dictatură sau socialism, el caută o simplificare şi o formulă, o reducere la un principiu. Pluralismul, în orice formă, nu este o soluţie pentru muritori.
    Omul s-a simţit totdeauna mai bine în epocile de naivitate. Odată ajuns însă într-un ritm în care cunoaşterea s-a cristalizat ca un conţinut de cultură, el s-a abandonat dramatismului acestei forme de viaţă şi a acceptat riscurile ca necesităţi fireşti. Un popor îşi savurează, la urma urmelor, decadenţa sa. Cetăţenii romani, care în viciu şi beţie asistau la ruina Imperiului din umbra curtezanelor orientale, nu se gîndeau cu nici un regret la vremurile în care ţîţele Lupoaicei erau piatra de temelie a celui mai măreţ imperiu.
    Romînii n-au suferit niciodată de prea multă naivitate. Netrăind prea mult în lucruri, ci mai mult sub ele, ei au avut perspectiva de jos; excesul de luciditate al romînilor numai aşa poate fi explicat. El n-a fost fructul unei cunoaşteri spirituale, cu priveliştea din înălţime, din distanţele spiritului, ci din izolarea noastră sub curentul vieţii. Luciditatea decadentă este plantată cu rădăcinile în aer. Orice gen de luciditate este o distanţă de fiinţă.
    Naivitatea este un reflex paradiziac în imediat. Datele nemijlocite ale vieţii sînt trăite în ele însele şi, chiar transfigurate în mit, ele se leagă direct de participarea sufletului. Nu trebuie totuşi să ne imaginăm stilul naiv al culturilor, în albastru de Fra Angelico, deoarece naivitatea presupunînd originarul, implică un întreg complex de izbucniri primitive şi bestiale. Decît, bestialitatea este, în această epocă, iresponsabilă şi afectează mai repede un caracter de prospeţime. Şi apoi, etica naivităţii este biologia. 
    Că n-am cunoscut deliciile naivităţii, ca o perioadă de cultură, este o dovadă în plus c-am vegetat la marginile istoriei şi că o condiţie unică defineşte tragedia noastră. Ţăranul romîn e mai lucid şi mai bătrîn sufleteşte decît ţăranul italian sau german. Dacă biologiceşte este superior ţăranului francez, el are o maturitate sufletească de care ar trebui să ne întristăm. Ţăranul romîn ştie cam prea mult despre viaţă şi despre moarte, deşi nu înţelege nimic din istorie. Ai crede că cine ştie ce experienţă seculară de viaţă intensă cu o tradiţie îndepărtată îl sileşte la atîta îndoială şi amărăciune. Ţăranul bavarez, olandez sau elveţian este un sugaci faţă de ţăranul nostru. Poate că toţi romînii nu sîntem decît nişte copii bătrîni. Să ne fi născut din oboseala romanilor şi lacrimile dacilor? Nu este chiar aşa de plăcut a mai adăuga un plus de cunoaştere imensităţii de lucidităţi autohtone.
    Ne-au lipsit condiţiile psihologice ale naivităţii. Altcum, nu ne-am putea plînge, căci indiferenţierea organică a Romîniei a prezentat substratul concret pentru un gen naiv de viaţă. N-am fost noi prea mult popor şi prea puţin naţiune, mult mai mult societate, decît stat? Iar din punctul de vedere al raţionalităţii formelor de cultură, nu reprezintă alcătuirile noastre de viaţă un excedent de iraţional?
    Dar dacă ne-au fost interzise deliciile naivităţii, nu ne mai rămîne decît să dăm intrării noastre conştiente în cultură un accent de frenezie necunoscută Romîniei. Ar fi un lux pentru spiritul primar al culturii noastre să divinizăm expresiile aurorale ale culturii. Noi trebuie să avem în faţă finalităţile esenţiale şi ultime ale devenirii culturilor. Am fost prea mult popor. Îndumnezeirea acestei realităţi primordiale a fost tentaţia permanentă a păturii noastre culte. Astfel de excese le-au cunoscut şi germanii, însă le-au corectat totdeauna cu ipostazierea statului. Dacă un Fichte, în timpul renaşterii naţionale germane, găsea în revenirea la popor, ca sursă de productivitate iraţională, o salvare pentru Germania şi o eliberare de etatism, Hegel a substituit statul lui Dumnezeu şi i-a scris o teodicee cum n-a mai cunoscut istoria nici înainte de el, nici după el. Consideraţiile lui despre stat îţi dau fioruri cosmice. Ai vrea, citindu-le, să renunţi la iluzia individualităţii, tale, să te asimulezi complet în existenţa statului, să-ţi anihilezi principiul anarhic, să-ţi uiţi că eşti persoană. Dumnezeu n-a devenit actual decît prin Christos: aşa statul, prin Hegel. A vorbi despre stat ca „infinit real“, „mers al lui Dumnezeu în lume“. „Spiritul în raţionalitatea sa absolută“, „ideea divină pe Pămînt“ etc. este un lucru atît de extraordinar, încît viziunile în Dumnezeu ale Sfîntului Ioan al Crucii sau paradoxele poetice despre divinitate ale lui Angelus Silesius îmi par simple banalităţi. Hegel e cel mai mare mistic al Germaniei, faţă de care Kant e simplu profesor, iar Boehme şi Eckhart, maeştri în presentimente. Dialectica lui este justificarea definitivă a iraţionalismului cu o mască raţionalistă. 
    Hegel vorbeşte la un moment dat despre „viaţa absolută în popor“. Acest maximalism organicist are un sens numai întru cît fixează o etapă, în nici un caz o finalitate. Să ne închipuim o Romînie în care cultul mistic al iraţionalului forţelor populare ar invada întreaga ţară. O stagnare generală ar fi fatală. Orice cult pentru o realitate deja făcută este cauză de stagnare şi de imobilitate. Un tradiţionalism consecvent nu duce la nimic, dar, mai cu seamă, nu dovedeşte nimic. „Poporul“ este o obsesie de care trebuie să ne ferim. Şi trebuie să ne ferim cu atît mai mult, cu cît n-am fost sute de ani Romînia, ci numai poporul romînesc. În ce fel acest neam a putut rezista atîtea secole, fărîmiţat şi neexistînd politiceşte, este o problemă căreia nu-i pot găsi un tîlc valabil. Munteni, moldoveni, ardeleni au putut conserva o substanţă etnică numai întru cît n-au participat direct la istorie. Este singurul merit al pasivităţii, al subistoriei noastre, al apartenenţei noastre la destinul mizerabil al culturilor mici. Cum Ardealul a fost tot timpul izolat de restul romînităţii, dacă părăsea anonimatul şi lua parte activă — prin revoluţii şi războaie — la istoria Europei centrale, el ar fi ieşit, iremediabil, din orbita Romîniei potenţiale, aşa cum exista ea în conştiinţa tuturora. Acţiunea izolată ar fi fost ineficientă. Ceea ce e regretabil — şi aici e viciul de bază al Romîniei — este că provinciile noastre, atîta vreme, n-au căutat o acţiune convergentă şi au amînat neîngăduit Romînia.
    Totul, în trecutul romînesc, s-a făcut anonim. În zadar încerci să descoperi o realitate vie după acel nimeni care ne ascunde pe toţi. Am fost anonimi în anonimat. Aşa sînt toate stările preculturale, aşa este orice subistorie. Cultura este un triumf al individuaţiei. Fiinţa individuală ia un caracter specific şi o direcţie proprie, separîndu-se de colectivitate. Epocile culturale de mare stil au o structură monadică. Lumi individuale, a căror armonie derivă dintr-o comună participare la spirit. O cultură nu atinge culmi decît în măsura în care individualităţile ei simt tentaţia demiurgiei. Marii creatori au ţintit o umilire a lui Dumnezeu. Precum marile culturi îşi extrag avîntul din pornirea lor demiurgică, aşa şi cu marile individualităţi. Orgoliul infinit este cea mai productivă salvare din mizeria condiţiei omeneşti. Mă gîndesc la Hegel, considerînd „momentul“ său filozofic ca pe cel mai important din evoluţia gîndirii, spiritul absolut ajungînd la perfecta autocunoaştere şi interiorizare. Hegel s-a considerat ca încoronarea şi culmea devenirii spiritului, iar împotriva caracterului progresiv al oricărei dialectici, a conceput sfîrşitul istoriei în perfecţiunea spiritului absolut realizat de filozofia sa.
    Sau Napoleon, spunînd la Sfînta Elena, cu atît orgoliu meditativ: „Pe mine nu m-au înfrînt oamenii, ci natura. În nord frigul, în sud marea.“
    Omul nu poate crea decît crezîndu-se centrul istoriei. Nu este aici vorba de inconştienţa oricărui burghez, care, în limitarea orizontului său, trăieşte ca şi cum el ar fi singura realitate, ci de expansiunea spiritului care dilată clipa pe dimensiunile veşniciei. Dacă nu trăieşti cu sentimentul că tot ce s-a făcut pînă la tine în vederea ta s-a făcut şi că tu eşti o răspîntie unică în istorie, dacă nu simţi că te cere devenirea şi că momentul existenţei tale este un absolut, un ce nesubstituibil şi unic, atunci nu vei reuşi decît să fii un licurici în soare, o strălucire invizibilă, o fadoare de lumină. Numai întru cît axa lumii îţi străpunge inima, poţi deveni o lume. 
    Aş vrea să dispară, din sîngele acestui neam, ultimele rezerve de umilinţă. Dacă nu vom avea atîta tărie şi atît orgoliu pentru a ne reface din sîmbure existenţa, în zadar mai facem teoria Romîniei. Aici nu vreau să descriu mizeria istorică a unei ţări, dintr-o curiozitate obiectivă. Nu pot să fac ştiinţă pe propriul meu destin. Dacă defectele Romîniei, constatate aici cu pasiunea şi regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne şi iremediabile, ţara aceasta nu m-ar interesa deloc şi mi-ar părea stupid să scriu o carte de fapte fără o viziune de reformă.
    O critică severă a Romîniei nu trebuie să fie compensată însă de o utopie. Drumul Romîniei în viitor nu este presărat cu trandafiri. O mie de ani am călcat pe spini şi vom mai călca încă multă vreme. Limitele Romîniei le cunosc prea bine. Vrem să ştim totuşi pînă unde se poate întinde ea, atît în forma ei lăuntrică, cît şi în afară. Aş vrea o Romînie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei. Dar nu vreau să fac din viitorul ţării o utopie… Deşi Romînia nu poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebuie să fim însă necruţători şi cu singura noastră speranţă…
    Utopia este o dezertare teoretică din faţa realităţii. Insuficienţa instinctului construieşte o altă lume, neţinînd seamă de ireductibilul acesteia. Dispreţul pe care-l mărturisim cu toţii pentru utopişti este cum nu se poate mai firesc. Noi ştim ceea ce nu ştie un utopist: reforma lumii nu este posibilă decît cu mijloacele şi datele ei. Dacă Platon şi Rousseau ar fi conceput numai viziuni utopice, de mult ar fi ieşit din circulaţie. Dar ei au constatat prea adesea gradul de fatal din realitate, pentru a fi fost nişte visători ordinari. Construcţiile fantastice ne-au ajutat să ne controlăm iluziile. Defectul utopiilor este că au încercat să elimine din viaţă ceea ce are ea mai durabil: tragedia. Omul a făcut însă tot posibilul pentru a amîna paradisul terestru. Şi a reuşit peste aşteptările lui.
    Dacă l-ar fi dorit cu ardoare, atunci n-ar fi refuzat aşa de uşor utopiile. Nu este vorba numai de cele socialiste, ci de orie gen de utopie. Marxismul şi-a făcut un titlu de glorie din a fi rupt cu tradiţia utopică a socialismului. Poate că socialismul numai atunci a avut farmec. Astăzi vrea să fie o ştiinţă a fericirii pămînteşti, construită pe o escatologie imanentă.
    Distanţa noastră de utopie rezultă din excesul de luciditate. Pe romîn l-aş putea, la urma urmelor, crede capabil de orice, numai de utopie nu. De aceea, construcţia imaginară a unei Romînii viitoare n-ar avea pentru noi nici un sens. Ştim cu toţii că în istorie contează numai faptele; idealurile sînt amăgiri, necesare unei justificări ornamentale. Un popor activ şi dinamic este o mai mare realitate istorică decît unul visător, care îşi uită de el însuşi în idealuri. Hunii au tulburat istoria mai mult decît indienii, deşi toţi hunii laolaltă nu fac cît o clipire din ochi a lui Buddha. Iarăşi, nu pot să trec cu vederea că Attila este un Napoleon faţă de prinţii Indiei, frumoşi şi visători. Însuşi Christos a fost un mare om politic faţă de Buddha, cu toate abilităţile oratorice ale acestuia. Dacă pînă astăzi propaganda electorală a creştinismului s-a menţinut în toi…
    Cine se apucă de lectura Evangheliilor cu interes politic are ce învăţa pentru viaţa practică. Nimeni să nu aspire a deveni şef înainte de a fi meditat politiceşte Evanghelia Sfîntului Ioan. Schimbaţi cîţiva termeni, înlocuiţi-i cu expresii din lumea noastră şi aţi găsit cheia ascensiunii. Nu s-a făcut aşa de uşor o dictatură două mii de ani…
    
    Să fie oare utopie, dacă am crede că Romînia ar putea să se ridice vreodată peste nivelul şi fatalitatea culturilor mici? N-aş vrea să formulez o condamnare pentru neamul meu. Şi dacă ar exista în Romînia un oracol, mi-ar fi teamă să-l întreb. Cine-mi poate garanta că viitorul nu ne va rezerva surpriza unui miracol romînesc? Un răspuns defavorabil la întrebarea sfîşietoare nu pot să dau fără să- mi tai creanga de sub picioare. O superstiţie ascunsă a adevărului mă opreşte însă de la un entuziasm excesiv.
    Să presupunem că Romînia ar produce în viitor o serie de oameni mari, de excepţii remarcabile. Justifică acest fenomen o depăşire a condiţiei culturilor mici? Că răspunsul nu poate fi decît negativ, n- avem decît să ne gîndim la cazul Danemarcei sau Olandei. Danemarca a dat naştere unui Kierkegaard, geniu universal, care a influenţat esenţial gîndirea ultimelor decenii. Atîtea lucruri rămîn omului străine, dacă n-a petrecut cîtva timp în lectura şi meditaţia operelor lui. După Nietzsche şi Dostoievski, secolul trecut şi-l poate reclama ca pe o a treia mărime. Înseamnă aceasta că există o cultură daneză cu un stil al ei, de care să se împiedice istoria universală?
    Franz Hals, Rembrandt, Hobbems şi Ruysdael au făcut din pictura olandeză fenomenul cel mai original al acestei ţări. Fără peisajul olandez, aş fi înţeles ce e vast şi sumbru în melancolie? Cu Ruysdael în faţă, gîndeşti tot atît de mult ca după lectura lui Schopenhauer. Cine s-a oprit însă prea mult cu gîndul la cultura olandeză? Culturile mesianice sînt flori rare ale devenirii. 
    Să mai amintim profuziunea de genii ale Norvegiei şi Suediei? Ne-am izbit cu toţii de Strindberg, de Ibsen, de Hamsun şi de celelalte figuri nordice. Dar în viaţa spiritului european cultura norvegiană sau suedeză n-au putut constitui nici măcar un moment istoric. Ele au fost „mode“. Ceea ce înseamnă că au fost acceptate cu pecetea efemerului. Înseşi imperiile portughez, olandez şi spaniol n-au fost mai mult decît mode politice. 
    Apariţia izolată a cîtorva oameni mari într-o cultură de a doua mînă este deci o soluţie minoră, de care nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi. Nici măcar o pleiadă nu creează o cultură. Numai prezenţa unui geniu colectiv, care face din oamenii mari proiecţii, în aparenţă, manifestaţii individuale ale unui fond adînc şi specific de cultură, poate alcătui o bază de afirmare a unei culturi. Descartes, moraliştii francezi, enciclopediştii, Revoluţia şi, pînă la un Valéry sau Proust, toate geniile Franţei participă la un fond comun, pe care-l revelă în forme diferite, dar în aceeaşi comunitate esenţială. Între Pascal şi Barrès este mai multă afinitate decît între ultimul şi un contemporan german, fie el chiar Thomas Mann. O cultură trebuie să aibă o continuitate compusă din perioade aparent divergente, dar intime în substanţa lor. Numai culturile mici se remarcă prin manifestări şi apariţii sporadice, cărora le urmează tăceri şi goluri, inexplicabile în afara unei deficienţe constituţionale. Se spune adesea de cîte o ţară rămasă la periferie: n-a avut oameni la înălţimea evenimentelor. Sau cazul Romîniei: la evenimente mici, oameni mici. Să nu uităm că marile culturi au dispus totdeauna de oamenii de care au avut nevoie. Se poate spune mai mult: ei au depăşit chiar nivelul evenimentelor şi au făcut, din plusul lor de merit, motive de nelinişte şi de dinamism pentru acea naţiune. Cezar şi Napoleon au fost mai mari decît evenimentele. De aceea s-au prăbuşit amîndoi. Şi să nu-ţi fie scîrbă de ţările ai căror oameni tînjesc sub evenimente! În loc să le creeze, ei tremură că nu le pot înţelege sau domina! O scîrbă cosmică mă apucă de ţările mediocre. 
    Romînia nu trebuie să se mîngîie că mai apare din cînd în cînd prin ea cîte un om mare. Eminescu, condamnat a scrie într-o limbă necunoscută, n-a putut deveni universal; Pîrvan putea fi un Kierkegaard romîn, dacă nu s-ar fi adîncit în săpături şi şi-ar fi cultivat mai puţin înălţimile retorice ale inimii; Nicolae Iorga n-a fost niciodată mai mult decît un om extraordinar. I-a lipsit totdeauna distanţa şi dispreţul de lume, pentru a fi un om mare. 
    O anumită generozitate cu Romînia mă face să cred că ea ar putea depăşi cercul îngust al culturilor mici. Acest condiţional defineşte condiţia noastră. Că ea nu se va putea ridica niciodată la nivelul şi semnificaţia culturilor mari este un fapt sigur, ce nu merită a fi discutat. Ceea ce poate şi ceea ce trebuie să devină Romînia este să atingă un sens istoric analog Spaniei sau Italiei, adică să-şi marcheze existenţa prin glorii efemere. A aştepta mare lucru de la Romînia — ar însemna să ne condamnăm la decepţii continue. Nu este mai puţin adevărat că romînii n-au fost nici măcar ce-au putut. Slabă treabă peste tot!
    Ceea ce face din culturile mari fenomene atît de rare nu este numai numărul restrîns al tipurilor posibile de cultură, ci şi faptul că, în ordinea istorică, prioritatea unui fenomen anulează semnificaţia tuturor acelora care îi urmează, de acelaşi gen. Toate revoluţiile democratice au fost sclave Revoluţiei franceze, iar ţările în care ele s-au petrecut n-au cîştigat, din perspectiva istoriei universale, nici un titlu de glorie. Acelaşi caz se petrece şi cu Revoluţia rusă. Toate revoluţiile comuniste din alte ţări sînt umbrele ei. Mai mult, în ţara în care se prepară şi izbucneşte revoluţia, Lenin este mai adorat decît proprii ei revoluţionari. Acelaşi fenomen se întîmplă şi în domeniul spiritului pur. Ce mai dovedeşte raţionalismul în alte ţări faţă de Descartes, senzualismul după englezi şi idealismul după nemţi? Celelalte ţări au putut să le perfecţioneze; aceste curente nu caracterizează decît ţările în care s-au născut ca expresie originală. De aici derivă primejdia pentru orice ţară care vrea să se afirme; ea riscă să umble pe căi bătute, cu iluzia personalităţii proprii, înşelîndu-se amarnic în chemarea ei. 
    Toate culturile mici apucă pe căi bătute. Şi cele mari au anumite cadre de evoluţie, care derivă din structura culturii ca atare, din condiţiile ei morfologice. În tiparele lor formale, ele toarnă însă conţinuturi specifice. Egiptul ca şi Franţa au trecut prin perioade asemănătoare şi au consumat o logică a culturii similară; prin conţinut, ele îşi capătă o excelenţă diferenţială.
    Culturile mici nu cunosc logica stringentă a evoluţiei, fiindcă nu trec prin toate perioadele ce alcătuiesc perfecţiunea istorică a marilor culturi. Ele nu sînt nici capabile să producă o serie de conţinuturi unice şi universale, încît bat şontorog urmele celor mari. Dau naştere şi ele, din cînd în cînd, la cîte o revoluţie locală, fac gesturi fără ecou, cresc şi se distrug fără amploare, mor fără să întristeze pe cineva. 
    Romînia se va salva de la această mizerie, ea însă nu va putea scăpa niciodată de echivocul culturilor intermediare, ci va rămîne indecisă, la zona de mijloc între culturile mari şi cele mici. O Spanie a sud- estului Europei, fără ardoarea şi farmecul ei romantic, dar cu acelaşi nivel istoric. Şi fără un Cervantes, care să ne descrie un Don Quijote al amărăciunilor noastre…
III
    Romînia şi-a dat seama de ea însăşi numai în secolul trecut, şi nu în începuturile lui. Că înainte vreme au ştiut cîţiva că sînt romîni este evident şi nesemnificativ. O simplă stabilire de identitate, fără nici un plus dinamic. Dar, chiar de ar fi ştiut, popoarele oprimate nu-şi pot valorifica autoconştiinţa, pe care o refuză ca o incomoditate. Ridicarea la autoconştinţă în devenirea noastră naţională a pus în discuţie o serie de probleme mai mult sau mai puţin inutile. Ele nu dovedesc nimic, dar sînt de natură a releva inconsistenţa şi lipsa de direcţie internă a culturii noastre. Toate se ramifică din teoria fondului şi a formei: orientarea spre Occident sau Orient,spre oraş sau spre sat, spre liberalism sau reacţionarism, spre progresism sau tradiţionalism etc.… S-a creat astfel în teoria culturii romîneşti un sistem de alternative, steril şi iritant, justificat cu prea multe idei, dar cu nici un argument decisiv. Trebuie recunoscut că polemica s-a născut din sînul naţionaliştilor, care suferind de obsesia specificului romînesc au uitat de Romînia. De altfel, naţionalismul romînesc a fost aproape totdeauna reacţionar, adică n-a iubit niciodată Romînia în sensul ei ideal şi în finalitatea ei ultimă. În loc să-şi fi pus întrebarea: ce trebuie să devină Romînia, ei nu s-au întrebat decît: ce trebuie să rămînă. Orice naţionalism care, de dragul constanţelor unui popor, renunţă la căile moderne de lansare în lume ratează sensul unui neam, vrînd să-l salveze.
    Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar în sînul lor o rană. Fondului acestuia datorăm absenţa noastră de atîta timp. Absolutizarea lui este o operă reacţionară. Dacă ne-am fi abandonat lui, eram şi astăzi una dintre ultimele ţări ale lumii. Viziunea reacţionară nu înţelege paradoxul istoric al culturilor mici şi care consistă în faptul că ele nu pot să refacă etapele de evoluţie ale culturilor mari, ci trebuie să se integreze unui ritm, fără continuitate şi fără tradiţie. De am fi rămas consecvenţi fondului nostru, astăzi ar trebui să creăm epopei şi mituri eroice, iar pe Proust să-l aşteptăm cîteva secole, pentru a-l citi şi a-l înţelege „organic“. În definitiv, cine este de vină dacă ne-am descoperit prea tîrziu? Şi cu ce a greşit Europa, dacă am descoperit-o atît de tîrziu? Problema fondului şi a formei a fost pusă de reacţiunea noastră la descoperirea tardivă a Occidentului. După „evoluţia firească“ a organicismului, şi astăzi ne învăluiam în pravile, în cronici, şi astăzi eram preistorie. Este o notă bună pentru adaptabilitatea şi spiritul de orientare al nostru că am putut sări din preistoria tuturor secolelor noastre de întuneric în ritmul problemelor — dacă nu al realităţilor — universale. Romînia este fructul unei pasiuni moderniste. Fără prejudecăţile reformatoare ale liberalismului romînesc, andante- le devenirii noastre devenea funebru. Ceea ce în Apus era revoluţie, la noi era modernism. Deosebirea este semnificativă. Căci, pe cînd o revoluţie se naşte dinlăuntru, o răsturnare modernistă se întîmplă din afară. Occidentul n-a făcut „revoluţionari“. Lucrul acesta nu este totuşi atît de întristător. Important este gradul în care am fost electrizaţi şi scuturaţi de cutremurul dezlănţuit de contactul dintre fiinţa noastră şi Europa, Rusia, de la Petru cel Mare pînă la Lenin, ne-a făcut decît să-şi individualizeze fiinţa prin reacţiuni faţă de Occident. Ea n-a descoperit efectiv Europa decît în începuturile veacului trecut. Filozofia germană romantică şi ideile revoluţionare franceze au alimentat o vibraţie, care a devenit spirit revoluţionar şi apoi revoluţie.
    Reacţiunea Romîniei faţă de Europa este unul din fenomenele cele mai îmbucurătoare ale vieţii noastre. Frenezia imitaţiei, care a dominat tot secolul al XIX-lea, îşi are rădăcini atît de adînci, că sînt nemîngîiat de a fi rămas atît de neînţeleasă lui Eminescu, care a priceput cum nimeni o Romînie intemporală, pentru a o refuza în contingenţele ei.
    Dacă secolul trecut nu era dominat de o sete oarbă de imitaţie, de superstiţia modei, a arderii etapelor, a „ajungerii“ celorlalte neamuri, am fi rămas poporul obscur şi lamentabil care a înţeles universul prin doină şi chiuituri. Voinţa însă de a avea totul deodată, de a te pune în rînd cu lumea, exprimă o sete de istorie la un popor care n-a trăit, o dorinţă arzătoare de a-şi umple golurile cu o iuţeală maximă, de a se împlini prin salt. Dacă romînii ar fi gustat cît de puţin — în trecutul lor — din fructul istoriei, care le-a fost interzis printr-un blestem satanic, rezerva în imitaţie lua caracter de reprobare sau de distanţă stilizată. Cum totul le-a fost oprit, renăscuţi la viaţă au vrut să cucerească totul. Frenezia imitaţiei, în acest caz, are un caracter de imperialism vital, este o dovadă a unei sete adînci de viaţă. Că a îmbrăţişat atîtea lucruri pe care nu le-a priceput, că a înmagazinat artificial, că n-a putut asimila tot ce a voit să cuprindă — ce importanţă au toate acestea? În fenomenul culturii romîneşti, această înflăcărare e admirabilă. Se spune: forme şi numai forme. Dar puteau să împrumute numai umbre! Nu aceasta e problema. Căci nu interesează în ascensiunea şi aurora unei culturi conţinutul ei cît ritmul. Frenezia imitaţiei a dat ţării un ritm pe care în zadar îl vom căuta în „fondul“ ei de o mie de ani. În setea ei de a imita, ţara şi-a simţit instinctiv golurile. Dacă selecţiona valorile occidentale după un criticism sever, nu realiza caricaturi mai puţin minore şi îşi rata, în plus, elanul. Paradoxul nostru istoric ne-a obligat la această maimuţăreală, dacă nu fecundă, extrem de revelatoare. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizaţii, de la haina de fiecare zi pînă la speculaţii metafizice. Obsesia Occidentului a fost marea noastră fericire. Păcatele liberalismului romînesc sînt răscumpărate îndeajuns de furia modernistă, care a lansat Romînia artificial în lume, pentru ca viitorul s-o poată integra substanţial. Dacă „fondul“ nostru era atît de dinamic şi cu o direcţie determinată, el trebuia să asimileze specific valorile străine şi să le dea altă configuraţie decît caricatura. Prezenţa lui atenuată nu justifică deloc refuzul modernismului. O revoluţie, cît de proastă, este mai bună decît o pasivitate ruşinoasă. Cine vrea o Romînie puternică şi modernă, o naţiune în drum spre putere, trebuie să recunoască „formelor“ un dinamism pe care nu-l vom găsi niciodată în acel fond. „Junimea“, cu teoria ei reacţionară a culturii romîneşti, reprezintă o viziune profesorală a Romîniei. Cînd compari elanul inconştient şi reformator al lui Eliade- Rădulescu, ce s-a „compromis“ cu atîta zel pe toate terenurile, imitînd şi inventînd, îndemnînd şi construind, — cu luciditatea rece, distantă şi paralizantă a lui Titu Maiorescu, atunci eşti obligat a recunoaşte că primul este o piatră unghiulară a Romîniei, pe cînd ultimul un profesor mare şi onorabil, pe care memoria naţională îl va înregistra, cu timpul, tot mai înspre periferie. Începuturile unei culturi, ca şi amurgurile, se desfată într-un haos pe care nu trebuie să-l dispreţuim, fiindcă efervescenţa lui se purifică în epocile ei clasice. Eforturile stupide şi absurde, ininteligibile, ale lui Eliade-Rădulescu, schimbarea limbii şi filozofia îndoielnică, multilateralitatea confuză şi en-gros-ismul lui cultural sînt de o mie de ori mai semnificative pentru destinul nostru decît toate junimismele, sămănătorismele şi alte isme retrograde.
    Cum tot ce s-a creat la noi, cu excepţia lui Eminescu, se inserează, cu mici nuanţe, într-o echivalenţă calitativă, pentru întreg trecutul nostru cultural, trebuie să ne orientăm mai puţin cu criteriul calităţii, cît cu acela al cuprinderii multiple şi al valorii simbolice a unui efort, pentru stadiul şi structura culturii noastre. Sînt interesante, în acest sens, numai personalităţile care oglindesc situaţia dramatică a Romîniei. Un Bălcescu, deşi paseist, reprezintă, prin soarta şi gîndul lui pasionat, mai mult decît toţi ideologii noştri patriotici. 
    Fără forme, adică fără Europa (minus substanţa ei), toată Romînia n-ar fi decît o sumă de presimţiri de cultură. Ele au actualizat şi au pus în mişcare atîtea energii nebănuite, încît mersul nostru — oricît de exterior şi de superficial — în ultimele decenii răscumpără ceva din somnolenţa atîtor secole. Formele occidentale, şi nu fondul oriental, au fost salvarea noastră. Aşezaţi la periferia Europei, în cel mai mizerabil climat spiritual, nici Orient şi departe de Occident, singura ieşire au fost ochii îndreptaţi spre apus, vreau să spun, spre răsăritul nostru. Este greu de conceput şi greu de înţeles cum au existat unii ideologi care au găsit o originalitate valabilă aşa-zisului Orient al nostru. Nu s-a putut observa că sud-estul Europei are o tradiţie spirituală dintre cele mai nesemnificative? Aparţinerea noastră exterioară şi geografică la lumea sud-est europeană a fost unul dintre cele mai mari blesteme. Cerc de cultură de Asie Mică, eredităţi turceşti şi greceşti în moravuri, agonie de cultură bizantină, incapabilă să ne vitalizeze spiritul, toate alcătuiesc componente ale acestui blestem balcanic, de care va trebui să ne elibereze viitorul. Orientarea spre Orient? Da, acesta este păcatul nostru, acesta este plaga noastră seculară. Căci nu este vorba de spiritualitatea specific orientală, cu care n-avem nici o afinitate, ci de scursorile mic-asiatice şi de acest centru de periferii spirituale, numit Balcan, unde răbufneşte doar ecoul marilor respiraţii spirituale. Romînia trebuie să se degajeze de toate lanţurile eredităţii sud-estice. Exploatîndu-şi disponibilităţile de modernism, ea se va salva rînd pe rînd exterior, pentru ca mai tîrziu să-şi închege un sîmbure lăuntric. 
    Ce am putea noi învăţa de la tradiţia obscură a acestui colţ de lume? Biete popoare care s-au frămîntat să ajungă ceva, ca în urmă să nu realizeze nimic! Imperialismul otoman este o ruşine a istoriei, este reversul negativ al spiritului. O ţară care a cucerit atîta pentru a nu lăsa în urma ei decît pustiu şi întuneric. Puterea imbecilă a Turciei este responsabilă, în faţa unui tribunal al istoriei, de obscuritatea acestei regiuni umane. Nimeni nu ne va putea mîngîia de a fi fost siliţi atîta vreme să luptăm şi să ne apărăm de un popor atît de slab dotat, care a reuşit să lase în Europa numai o dîră de fum. Cea mai tristă şi mai mizerabilă amintire a poporului romîn sînt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toată doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din cîte a cunoscut istoria. Că turcii au trecut Dunărea, este o pată neştearsă pentru noi şi, desigur, şi pentru Europa. Ei n-au adus nici o idee, nici un freamăt, nici o pulsaţie nouă. Nu trebuie să ne mai gîndim la trecutul nostru. Că, atîtea secole, Constantinopolul a fost punctul ideal al vieţii noastre, mă îngrozesc de tot ceea ce poate imagina o disperare retrospectivă.Cultura bizantină n-a fost decît un văl negru, care ne-a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre naţionale.
    Lipsa de spirit politic de mare anvergură este caracteristică acestui „Orient“, pe care ura trebuie să-l distrugă în noi cu sistem. Cum o să învăţăm de la astfel de neamuri cum se face o naţiune! Devenirea lumii occidentale trebuie să ne fie singura preocupare. Tot ce este oriental este „apolitic“. Superstiţia istoriei ne fixează Occidentul în centrul atenţiei noastre. Romînia n-are de învăţat decît de la naţiunile care gîndesc politic. Aş muri de tristeţe dacă Romînia — printr-o perversiune a soartei — ar renaşte în viitor cultura bizantină. Un singur ţipăt din Revoluţia franceză este pentru noi un îndemn infinit mai mare decît toată spiritualitatea bizantină laolaltă. Căci dacă nu vom învăţa nimic din elanurile nemăsurate ale naţiunilor mari, atunci nu ne mai rămîne decît să ne îngropăm sufletul între zidurile afumate ale bisericilor noastre şi să ne stingem în suspine la picioarele acelor sfinţi idioţi, car au ţinut acestui popor de urît toată vremea trecutului său deşert.
    Nenorocirea noastră ţine de condiţia de viaţă a popoarelor agrare. Ritmul lor lent ar fi o fericire, dacă n-ar exista evoluţia încordată a ţărilor industriale. De o parte satul şi de altă parte oraşul. 
    Entuziasmul pentru sat este nota comună a intelectualilor noştri de totdeauna, este nota lor proastă. Căci dacă ei ar fi avut cît de puţin spirit politic, ar fi înţeles că satul nu reprezintă absolut nici o funcţie dinamică, iar pentru accesul la mare putere este de-a dreptul o piedică. Satul este substructura şi baza biologică a unei naţiuni; el nu este însă purtătorul şi motorul ei. Un an din viaţa unui oraş modern este mai plin şi mai activ decît o sută din viaţa unui sat. Şi nu numai din cauza marelui număr al populaţiei, ci şi din felul de viaţă al oraşului, care îşi accelerează ritmul din substanţa lui internă. Oraşul şi industrializarea trebuie să fie două obsesii ale unui popor în ridicare. 
    Cine colindă satele noastre nu se poate să nu le considere ilustrative pentru soarta romînească. Fie ele sate de munte — şi atunci casele înghesuite se sprijină şi se reazemă unele pe altele, scunde şi turtite ca de o frică seculară, cu uliţe monotone care plimbă truda oamenilor şi cu ferestre mici şi închise ca inima ţăranilor, inconştienţi din mizerie —, fie ele sate de şes, cu case răsfirate şi curţi fără garduri, reliefînd prin depărtările lor şi mai bine un deşert răspîndit în suflete, cu vînturi învolburînd praful prin străzi şi curţi, asimilînd totul unei atmosfere de inutilitate şi de părăsire, — în amîndouă felurile, satul romînesc oferă, ca şi cutele ţăranului, o tristă verificare a existenţei noastre de pînă acum. Satul este suspendare istorică; inactualitate substanţială. O aşezare care se diferenţiază numai gradual de realităţile cosmice şi nu cunoaşte timpul decît din auzite. Dacă istoria este o chestiune de ritm, atunci satul este negaţia ei. 
    Vai de ţara împînzită numai de sate! Scutită de mari conflicte sociale şi străină de problemele dureroase ale vieţii moderne, ea nu cunoaşte, în schimb, nimic din deliciile măreţiei, ale forţei organizate, ale ofensivei năpraznice. Oraşul este istorie de fiecare clipă; de aceea numărul oraşelor, agravînd problemele unei naţiuni, o saltă totuşi la un nivel inaccesibil ţărilor agrare. Mobilitatea şi trepidaţia pun viaţa încontinuu în faţa a noi întrebări şi a noi soluţii. Ultimul orăşean ştie mai mult decît un primar de ţară. Cunoaşterea a apărut între zidurile cetăţii. Satul s-a mulţumit totdeauna cu sufletul...
    Avîntul industrial a dezvoltat în naţiunile moderne o complexitate de forme noi, multiplicate proporţional febrei de industrializare. Cine măsoară ce a fost Germania înainte de procesul ei de industrializare, început pe la 1830, în timpul realizării Uniunii vamale, şi ce a devenit în urmă — este obligat să recunoască un salt, care a ridicat o naţiune pe toate planurile. Războaiele napoleoniene îi dăduseră conştiinţa politică şi naţională; industrializarea vertiginoasă, bazele materiale ale puterii. De la 20 milioane de locuitori, în cîteva decenii se ridică la 50, pentru ca populaţia să crească într-o mare numerică, ce legitimează aritmetic imperialismul. Sînt astăzi în lume 110 milioane de nemţi, care îşi simt chemarea ca o fatalitate. 
    Este un fapt universal controlabil: progresul în industrializare sporeşte numărul populaţiei. Chiar dacă acest spor se întîmplă în primele faze, el este atît de copleşitor, încît limita staţionară la care se fixează nu poate fi concepută ca o stagnare. De ce în primele faze creşterea populaţiei este atît de evidentă? Exodul rural creează golul la sate şi prin aceasta, o primenire. Afluxul la oraşe dezintegrează satul din mersul lui firesc. În existenţa lui telurică, el se menţine secole de-a rîndul în aceleaşi forme şi insensibile modificări, la acelaşi nivel numeric. Golurile născute prin asaltul oraşelor, provocat de industrie, trebuie umplute. Şi astfel, se naşte la sate o primenire şi o renaştere biologică. În plus, muncitorimea neatinsă de şomaj a dat exemple de prolificitate. 
    Culturile populare, rezemate pe popoare agrare, în faţa anvergurii culturilor moderne, rezemate pe naţiuni industriale, sînt dezarmate atît spiritual, cît şi material. De o parte ţăranul şi satul, de cealaltă muncitorul şi oraşul. O lume închisă în sine; o lume deschisă spre tot.
    Toate ţările au sate şi ţărani; dar nu în toate ele marchează stilul. În faţa echilibrului plat al ţărilor agricole, se ridică destinul gigantic al ţărilor industriale. Acestea din urmă tind să înghită întîile; muncitorul va învinge ţăranul. Numai o naţiune industrială mai poate vorbi de război. Valoarea militară a unei ţări este direct proporţională gradului de industrializare. Popoarele agrare mai pot fi doar… militariste. Germania a rezistat lumii în primul rînd prin forţa ei industrială şi numai în al doilea rînd, prin eroism. În războaiele viitoare, eroismul va fi apanajul popoarelor slabe…
    Industria este condiţia indispensabilă a unei mari puteri. Dacă Anglia şi Germania au luat-o Franţei înainte, în afară de motivele ţinînd de soarta lăuntrică a culturilor, inferioritatea industrială faţă de celelalte puteri este un determinant al stagnării franceze. Îi lipseşte Franţei, în plus, şi conştiinţa industrială, pe care o are dezvoltată, îndeosebi, Germania şi, recent, Rusia. Este un merit definitiv al Revoluţiei ruseşti de a fi creat în ţara cea mai reacţionară, pe ruinele celei mai sinistre autocraţii, o conştiinţă industrială cum, în nota ei mistică, n-a mai cunoscut istoria. Lenin, care a fost un pasionat şi fervent al industrializării, dorind pînă la manie electrificarea Rusiei, a înţeles, cum nici un revoluţionar, condiţiile accesului la putere al unei naţiuni. Şi, pentru ca Rusia să devină o mare putere, Lenin a făcut mai mult decît toţi reprezentanţii sfintei şi tristei Rusii, minus Petru cel Mare. Acela care crede că pricepe problemele viitorului Romîniei, fără să fi studiat cu simpatie antecedentele şi realizările revoluţiei ruse, este prada unei mari iluzii. Nu este vorba de a imita ideologia şi metodele. Căci sistemul care aîntărit Rusia ne-ar putea fi fatal, deoarece lipsa noastră de conştiinţă mesianică ne-ar dizolva complet în universalismul bolşevic. Romînia n-a avut conştiinţa misiunii ei în lume, pentru a se putea împlini cît de puţin printr-o revoluţie de mesianism social şi universal. Revoluţia rusă este experienţa cea mai bogată de la Revoluţia franceză. O Romînie viitoare, care n-a învăţat nimic din „cazul“ rusesc, nu poate fi decît o construcţie fictivă. Naţiunile mari fac revoluţiile ca să scutească pe cele mici de suferinţă. Revoluţia franceză a „salvat“ aristocraţiile altor ţări, acceptîndu-şi moartea de la sine, precum Revoluţia rusă a cruţat viaţa tuturor burgheziilor, condamnîndu-le la o agonie voluntară, fără sînge. Toate revoluţiile care se nasc în umbra unei mari revoluţii sînt „raţionale“. Clasa dominantă renunţă treptat. Orice postrevoluţie este compromiţătoare; se face prin convingere. Burgheziile lumii ar trebui să fie recunoscătoare Rusiei, fiindcă ea le-a învăţat să moară la timp.
    Fenomenul japonez nu este mai puţin ilustrativ pentru progresele inerente industrializării. Dintr-o ţară veleitară, graţie industrializării vertiginoase şi voinţei organizate de a deveni mare putere, Japonia a căpătat o mare proeminenţă în lume, pe care numai cele cîteva puteri de primul rang o cunosc. Soarta Asiei şi echilibrul european depind de imperialismul nipon. Un popor insular, suprapopulat şi îndesat pe un spaţiu mult prea redus, reprezintă cu cele cîteva zeci de milioane de locuitori o realitate politică mult superioară celor 400 de milioane de chinezi. India este nulă ca destin politic faţă de Japonia; tot aşa, popoarele africane. Ideea japoneză a orientalizării lumii prin forţă este echivalentul estic al ideilor imperialiste occidentale. Japonia a învăţat din Occident metodele şi justificările teoretice; dar a avut în ea însăşi substanţa unei mari naţiuni. Îşi poate închipui cineva delirul de grandoare (să ne gîndim la ideile generalului Araki) al unei naţiuni care, pe un spaţiu infim, priveşte cu sete de dominare Pacificul, cu adversitate Statele Unite şi Rusia, care dispreţuieşte toate celelalte state şi se mărturiseşte colectiv ideii imperialiste? Oricît s-ar baza industrializarea japoneză pe o muncă prost plătită şi pe exploatare, viciul injustiţiei sociale şi economice se mai poate repara, fie prin schimbarea sistemului, fie prin realizarea politicii de cuceriri, pe cînt efortul de integrare în ritmul marilor puteri este mai dificil, deoarece mărirea naţională nu este un refren istoric, ci o irupţie rară. Împotriva acelora care ar susţine că industrializarea răpeşte unui popor caracterul lui specific, trebuie opus cazul extrem de semnificativ al Japoniei, care totdeauna a reprezentat o cultură a graţiei, continuată în aceleaşi nuanţe în faza ei actuală de evoluţie. Este, în tot cazul, reconfortant — pentru cine crede în întorsături şi salturi istorice — exemplul unei ţări pe care Occidentul o descoperise îmbătată de parfum de flori şi pierdută în politeţe şi intimitate, pentru ca astăzi să le asocieze spiritul celui mai excesiv modernism, devenind în cîteva decenii Prusia Orientului. Industrializarea, cu consecinţa ei, suprapopulaţia, a creat o adevărată răspîntie a devenirii naţiunilor. 
    În faţa ţăranului se ridică muncitorul, fiinţă acosmică fără să fie spirituală, dar avînd o conştiinţă a valorii şi a sensului său ca nici o altă clasă din trecut. Apariţia muncitorului, ca un nou tip de umanitate, determină fizionomia socială a lumii moderne. Pe cînd ţăranul, înfundat în sate, se simţea la periferia vieţii, muncitorul modern se trăieşte în centrul ei şi ridică pretenţiile justificate de această integrare. Lupta împotria opresiunii, exploatării, oligarhiei nu se dă în numele unor revendicări minore, ci pentru o sete de justiţie socială şi o dorinţă de libertate care îi va asigura inevitabil succesul. În istorie, exploataţii triumfă întîi prin prestigiul lor biologic, pentru ca apoi să-şi caute raţiunile spirituale ale victoriei.
    ŢŢărănimea nu mai poate fi decît rezerva biologică a unei naţiuni, o simplă sursă de alimentare. A crede că, în formele viitoare de cultură, ea ar putea să se realizeze original şi valabil este, mai mult decît o iluzie, o ignoranţă. Satul n-a fost istorie decît în formele primitive de viaţă, care exclud istoria propriu-zisă. În numele ţărănimii se mai poate lupta numai pentru dreptate, dar este imposibil a construi o viziune mesianică pe realităţile ei sufleteşti. Cu cît se diferenţiază mai mult o naţiune, cu atît ţărănimea devine mai mult un suport, dar nu un centru dinamic. Urbanizarea satelor est singurul mijloc de a pune ţărănimea în circulaţie. Căzută în desuetudine, din lipsa unei conştiinţe politice şi a unei orientări moderne, ea trebuie adusă cît mai mult în ritmul general şi trepidant al vieţii. 
    Muncitorul modern este o ameninţare continuă şi prin aceasta un element politic de primă ordine. Cine mai crede că se poate construi o naţiune, fără să fi rezolvat problema muncitorimii, se înşală amarnic sau este un reacţionar inconştient. Proletariatul modern a căzut pradă unei sterile superstiţii internaţionale. Dezintegrarea din naţiune este păcatul lui ideologic. Cum naţiunile sînt forme constitutive ale vieţii istorice, el nu-şi poate realiza accesul la putere şi primatul decît prin naţiune. Internaţionalist prin aspiraţii, el nu se poate împlini totuşi decît naţional. Integrarea proletariatului în naţiune este una din cele mai grave probleme ale prezentului şi viitorului. O naţiune care nu poate realiza acest lucru este condamnată la conflicte fără ieşire. Visul unei colectivităţi universale, pe care-l mîngîie muncitorimea din toate colţurile lumii, este, din păcate, irealizabil, avînd împotriva lui tot ce în istorie este dramă şi irezolvabil. Muncitorimea, dacă nu poate fi integrată conştient într-o naţiune, poate fi făcută să uite naţiunea. Cum? Dîndu-i-se perfecte condiţiuni de viaţă, aruncînd-o pe linia moartă a fericirii. Ofensiva proletariatului poate fi diminuată de acel ce nu iubeşte încordările şi răsturnările devenirii, printr-o ireproşabilă asistenţă socială, printr-o solicitudine insistentă şi prin eliminarea raţională a şomajului. Mizeria muncitorimii îi justifică voinţa de putere şi îi dă un cinism al luptei inegalabil. În numele mizeriei totul este permis. Această banalitate teoretică şi această sfîşiere practică au înţeles-o bine muncitorii şi şi-au creat un orgoliu de clasă, care va întoarce odată lumea pe dos. Ţăranul, dacă nu este totdeauna reacţionar, este, prin fire, antirevoluţionar. Preferă comodităţile mizeriei dramatismului luptei revoluţionare. Astfel se explică de ce, născut deodată cu istoria, a obţinut mai puţin, în existenţa lui milenară, decît proletariatul într-un secol de luptă. Spiritul revoluţionar determină răspîntiile istorice. Fără revoluţii, istoria este devenire inertă, fadoare şi făgaş. 
    Muncitorimea a creat o cultură a maselor, cu caractere noi şi fizionomie proprie.
    În locul comunităţii organice, cristalizată substanţial, pe care ne-o oferă existenţa statică a formelor primare sau aurorale de cultură, se înalţă dinamismul şi mobilitatea formelor derivate, superstructurale, complexe, fiindcă încoronează sau amurgesc procese de cultură. Comunitatea este expresia directă şi originară a unei existenţe naţionale, este leagănul sufletului naţional, în deosebire de existenţa de mase, caracterizată de predominarea elementului social şi numai în nu ştiu al cîtelea rînd, naţional.
    Conceptul modern al masei vede în aceasta un grup a cărui solidaritate se bazează exclusiv pe interese. Istoria, care este substanţa unei naţiuni, precum forţa este substanţa istoriei, nu joacă un rol în cultura universalistă a maselor. Marxismul, care a pus în secolul trecut mai complex şi mai grav problema maselor, este ce e drept un istoricism (după cum au arătat Scheler şi Troeltsch), dar unul metodologic, înţelegînd istoria funcţional, iar nu organic. Nu este revelator că afirmarea maselor în istorie este, în fond, o desolidarizare de istorie? Mase au existat totdeauna; dar n-a existat totdeauna conştiinţa maselor. Meritul revoluţiilor n-a consistat în a le fi ameliorat condiţia exterioară şi materială, ci în a fi fost progresul cel mai rapid şi mai efectiv în conştiinţă. Revoluţia este suprema conştiinţă a maselor. Cu adevărat: ele sînt numai în revoluţie şi prin revoluţie. Restul este abandonare, inerţie, imens numeric. Cine spune masă înţelege atomizare, iar cine-i delimitează conceptul modern nu-i poate îndepărta reprezentarea mulţimii, al cărei orgoliu pleacă din număr şi a cărei conştiinţă din ameninţare. Imensul cantitativ, gingantismul numeric, amplificîndu-se în conştiinţa individuală ca o fatalitate, face din fiecare reprezentant, din fiecare individ aparţinător mulţimii, o fatalitate particulară, o ameninţare individuală… Mişcarea maselor moderne şi dinamismul lor compact au ceva halucinant în explozia lor subterană. Cînd ele vor ajunge la conştiinţa lor deplină, dilatate de orgoliul lor numeric, vor cutremura candoarea devenirii. Cultura maselor este un nou tip de istorie.
    O comunitate presupune un geniu colectiv, o convergenţă cu justificare istorică şi un gen de solidaritate iraţională, care cîştigă în adîncime cu cît exclude mai mult interesele. Comunitatea este o formă aurorală a culturii. În ea şi mai cu seamă prin ea este individul. Într-o comunitate, conştiinţa nu înseamnă niciodată conştinţa individului, ci a comunităţii. De aceea, viziunea organicistă a istoriei consideră individualismul modern ca o formă de cădere. Popoarele şi-au început viaţa în comunitate; decadenţa lor nu poate însemna decît emanciparea din ea. Diferenţierea progresivă pe toate planurile le îndepărtează de la sîmburele lor şi, abstractizînd ceea ce este suflet şi destin, le îndrumă spre spirit şi inteligenţă. Nu se poate concepe comunitate fără prospeţime biologică. De aceea, ethosul comunitar se compromite în maturitatea biologică a unui popor. Perioada gotică a lumii moderne, caracteristică ţărilor germanice, iar dintre cele romanice, în special Franţei, a fost aceea care, reprezentînd o primăvară de cultură, s-a realizat natural şi incomparabil în comunitate. A trebuit să se consume un întreg proces de viaţă istorică, pentru ca formele să devină labile, valorile să se disocieze, indivizii să se dezintegreze. Fărîmiţarea în inşi, solidari numai prin interes şi prin presiunea numărului, dar care laolaltă reprezintă o adevărată avalanşă, a creat fenomenul modern al maselor, fenomen care n-a fost străin nici lumii antice, în faza ei crepusculară, şi care caracterizează orice cultură în faza ei de dezagregare. Apariţia masei, ca fenomen predominant şi bine definit, determină şi descoperă un moment specific şi capital în procesul unei culturi. Geniul colectiv al unui popor, din valoare interioară şi insesizabilă, se degradează, în aspectul cantitativ al maselor, într-o inexorabilă realitate numerică. Drumul de la comunitate la masă este o degradare; dar el nu este prin aceasta mai puţin grandios şi fatal.
    Este iarăşi o mare deficienţă de perspectivă şi de înţelegere istorică în a deplînge un astfel de fenomen sau în a te pierde în consideraţii reacţionare. Organicismul excesiv duce la o morfologie rigidă şi, vrînd să pună prea mult accentul pe continuitate, el separă istoria în structuri statice, în organisme închise. 
    Atît individualismul, cît şi colectivismul au contribuit la naşterea fenomenului de masă. Individualismul, exagerînd individului conştiinţa unicităţii sale şi vrînd să-l facă mai creator în izolare, l-a dezintegrat din comunitate. Decît, această dezintegrare nu vizează indivizii dotaţi, ci pe fiecare. Individualismul nu înseamnă neapărat Nietzsche. Istoriceşte, el a pus problema fiecărui individ şi niciodată a turmei. Individualismul secolului al XIX-le nu pleacă de la eroismul individual, ci de la conflictul spiritual şi economic al fiecărui individ în calitate de individ. Într-o lucrare despre Max Stirner, Basch a arătat sursele individualismului în monadologie. În ce priveşte individualismul democratic, această derivare de ordin teoretic pare foarte verosimilă. Pluralismul monadologic îşi găseşte echivalentul pe plan istoric în atomizarea socială creată de democraţie, care a fixat centrul de greutate în fiecare individ şi în nici unul.
    Caracterul masei este de a fi amorfă interior. Această absenţă de formă lăuntrică se explică prin elementul mecanic al solidarităţii, prin deficienţa geniului colectiv, a aspiraţiei convergente. Colectivismul mecanicist şi atomizant a dus la aceleaşi consecinţe ca şi individualismul, numai că el a plecat de la atomizarea turmei, şi nu a indivizilor. Ideologia secolului trecut n-a avut altă intenţie ascunsă decît să dea o formulare fenomenului de masă, care luase deja contur prin Revoluţia franceză, pentru ca să devină mai tîrziu locul comunal istoriei.
    Internaţionalismul este o expresie a culturii de mase. Orice solidaritate care nu e de ordin istoric poate duce la internaţionalism. În cultura de mase, cultură de mari oraşe şi de centre industriale, importă funcţiunea, nu substanţa. Cultura comunitară, a valorilor organice, cultură de mici oraşe şi rurală, înţelegea devenirea substanţialist. Totul era şi trecea în sine; nimic nu era substituibil, fiindcă funcţia aparţinea fiinţei. Funcţionalismul în cultură a creat lumea de forme substituibile, cantitatea ca valoare autonomă şi regulatoare. De la arhitectura funcţională (stil Le Corbusier), la muzica atonală sau la filozofiile nesubstanţiale contemporane, pînă la costumul simplu, atingînd fadoarea, al muncitorului, sau la „uniforma“ politică a ţărilor dictatoriale, totul tinde a face din lume un complex de valori reversibile şi automate, de funcţiuni identice în sensul lor, dar diferite în conţinut. Cine nu înţelege marile oraşe şi cine se simte străin monumentalului industrial nu va pricepe nimic din mişcarea maselor moderne, din pornirea lor de a răsturna ordinea existentă, dar mai cu seamă din a-şi crea o nouă conştiinţă. Ceea ce le împrumută o măreţie, pe care stilul comunitar de viaţă n-a cunoscut-o, fiind prea închis în intimitatea lui proprie, este crearea unui nou tip de istorie, bazat pe un monumental cantitativ, numeric, fără simboluri adînci şi interioare, dar de mari dimensiuni exterioare. Cultura de tip funcţional are la bază dimensiunea vizibilă, care înlocuieşte geometria internă a culturii de tip substanţialist.
    Cultura de mase este antispirituală, antilibertară, antiindividualistă. Este suficient să ne gîndim la bolşevism sau la hitlerism, fenomene de masă pe cît de diferite în conţinut, pe atît de asemănătoare în formă, pentru a înţelege cîte sacrificii pretinde omogenitatea unei ţări bazate pe un sistem politic ce se reclamă exclusiv de la mase. Bolşevismul şi hitlerismul sînt mişcări de mase, cu conţinut ideologic diferit. Lipsa spiritualului le caracterizează într-o egală măsură. Eliminarea lui se face din regiuni diferite, dar din motive extraspirituale la amîndouă. Cultura colectivistă a înţeles din istorie ascunzişurile ei materiale şi a relevat biologia nu numai ca motor al istoriei, dar şi ca finalitate a ei. Ce alt sens poate să aibă mistica sîngelui şi a pămîntului în hitlerism, dacă nu o negaţie a spiritului în numele tuturor valorilor subistorice? Masele sînt extrem de sensibile la permanenţa biologiei şi, în numele ei, ar fi capabile să sacrifice totul. Economismul din bolşevism presupune aceeaşi absolutizare a sferei neutre spiritului şi a bazelor materiale ale istoriei. Mi se pare o încercare hazardată a stabili o ierarhie în aceste viziuni ale substructurii culturii. Unii au susţinut că reclamarea de la sînge şi pămînt indică o perspectivă mai profundă, ancorarea în regiuni mai adînci, cu rădăcini mai mari şi cu toată eternitatea valorilor vitale. De altă parte, nu trebuie să se uite că accentuarea pînă la mistică a economicului a pus problema justiţiei şi a repartiţiei, trecînd astfel în domeniul etic, pe care biologismul hitlerist îl neglijează în valoarea lui universală, pentru a-i recunoaşte o simplă valabilitate naţională.
    Toate revoluţiile au fost expresii ale accesului maselor la putere. Mai mult: putere şi revoluţie sînt echivalente pentru mase. Dar dacă ele s-au realizat într-o astfel de măsură în revoluţii, pentru ce se vorbeşte în aproape toate consideraţiile asupra revoluţiilor despre „speranţele înşelate“, despre „jertfele inutile“ ale maselor? Acest pesimism obligatoriu, dar revoltător, uită un lucru care ţine de psihologia maselor şi de teoria revoluţiilor. Toate revoluţiile mari s-au născut dintr-un sentiment escatologic. Revoluţionarii au pus atîta pasiune şi au vărsat sînge, fiindcă ei trăiau revoluţia ca un moment final al istoriei, aşa încît tot ce-i urma n-avea să mai fie istorie, ci paradis terestru. Pentru orice mare revoluţionar există o soluţie în istorie. Ceea ce el ştie teoretic masele o simt practic. Dacă escatologia creştină „continuă“ istoria într-o lume transcendentă, revoluţionarul o „rezolvă“ în imanenţă. Utopicul spiritului revoluţionar pleacă din convingerea că istoria se poate termina în lume, că în imanenţă este posibilă o ieşire, că, în fine, devenirea este compatibilă cu o soluţie. 
    Închinîndu-se ascunzişurilor materiale ale istoriei, masele cred a-şi putea soluţiona problema lor. Ele au realizat enorm prin revoluţie, dar jertfele pe care le-au făcut au întrecut mult prea mult achiziţiile. Ce ar fi fost dacă în decursul vieţii istorice infinitul lor de suferinţă şi tortură şi-ar fi găsit o corespondenţă şi o compensaţie? N-ar fi fost atunci rezolvate oarecum bazele istoriei şi n-am fi noi siliţi a ne face din pretexte intelectuale motive de tragedie?
    În lume, acele adevăruri au devenit locuri comune, pentru care au suferit mulţimile. Evidenţele cu care trăim zi de zi, cu care nu murim, sînt fructul dezastrului anonim. Cu toate acestea, nu găsesc nimic mai revoltător decît lamentaţiile pe marginea soartei maselor. Ele sînt prea tari pentru a nu putea obţine ceea ce revine tăriei lor şi dacă s-au înşelat şi se înşală, aceasta ţine de soarta lor, de limitele imanente ale acestei soarte. Este cea mai frecventă prostie aceea de a arunca pe conducători vina. Dacă masele ar avea un nume (în sens spiritual), ele ar putea să se facă ele însele responsabile. Aşa, nimeni nu poartă vina falimentului nici unei revoluţii. Istoria întreagă mi se pare un nonsens dacă revoluţiile nu sînt considerate puncte culminante, faţă de care războaiele se totalizează într-un apocalips, reversibil şi multiplicat de imbecilitatea umană. Dacă aceea ce ne place a numi istorie nu este neutră semnificaţiilor, atunci Revoluţia franceză înseamnă pentru Franţa mai mult decît sutele de războaie, prin care n-are rost să mai ştim ce a tot pierdut şi ce a tot cîştigat. Acea naţiune care nu e sortită unei mari revoluţii este condamnată a se învîrti în jurul propriului ei deşert. Singura salvare a maselor e revoluţia. Este şi singurul mijloc prin care ele se salvează în naţiune. 
    Problemele tragice ale modernităţii se leagă de diferenţierea şi complexitatea născută din depăşirea comunităţii. Este foarte comod să trăieşti în comunitate; decît, stilul comunitar naiv nu rezolvă nici una din problemele în faţa cărora se află o naţiune. Colectivismul, spre care evoluează lumea modernă, este mult mai complicat şi mai stufos, în dinamismul său, decît ethosul comunitar. Nu e mare lucru să trăieşti în comunitate; căci nu te trăieşte ea îndeajuns, nu te scuteşte ea de riscul propriei individualităţi? Grandorii naive a comunităţii i se opune monumentalul dramatic al societăţii moderne (oraş, industrialism, proletariat, mase).
    De modul în care Romînia va şti să se descurce în aceste probleme depinde viitorul ei. Dacă le va refuza de dragul perfecţiunii mediocrităţii sale, atunci înseamnă că n-are nici o chemare printre naţiunile moderne. Este un semn de deficienţă a spune: intrarea în complexul problemelor creează încurcături şi dificultăţi continue şi ca atare îngreunează condiţile de viaţă, accelerînd mersul spre decadenţă. Numai popoarele fără destin se leagă de tinereţe, fiindcă pulsaţia lor de viaţă este o dovadă continuă de bătrîneţe. Politiceşte, China n-a fost niciodată o mare realitate; de aceea, a uitat să moară. De mii de ani, trăieşte în floarea bătrîneţii. Ea s-a născut într-o oboseală matură. Naţiunile cu mare destin politic se epuizează repede. Este ca şi cum vitalitatea lor, imprimînd o dată forme noi de viaţă, n-ar mai avea nici un rost de fiinţare. Dacă evreii au supravieţuit popoarelor din Antichitate şi vor supravieţui, desigur, şi celor moderne, faptul se datoreşte mai puţin mesianismului, cît incapacităţii lor de realizare politică. Nefiind legaţi de spaţiu şi neformînd un stat, ei sînt un popor extraordinar, dar nu o naţiune. Se vorbeşte totdeauna de un popor evreu; niciodată de o naţiune evreiască. Însăşi ideea de rasă iudaică are în sine mai mult elemente spirituale, decît politice.
    Cine a văzut acest lucru trebuie oare să se dea înapoi şi să se cruţe? Un popor nu se poate decît compromite prin prudenţă. Riscul şi aventura constituie nu numai excelenţa individului, ci şi a unui neam. Rezervele de absurd sînt surse de măreţie. 
    Marile naţiuni nu s-au afirmat prin cuminţenie, prudenţă sau rezervă. Un grăunte de nebunie este mobilul secret care le mînă spre înălţare şi distrugere cu atîta pompă. Cum s-ar explica altcum atîtea şi atîtea valori, create numai din superstiţie şi plictiseală, atîtea sacrificii nesemnificative? Deşi popoarele rîvnesc numai după bunuri pămînteşti, ele împuşcă peste ţintă în pasiunea lor terestră, de sînt uneori capabile, pentru o idee, să renunţe la satis
    facţiile imediate ale lumii. Omenirea nu încape într-o formulă. Atîtea veacuri a umblat prin creştinism după despămîntenire şi n-a reuşit decît să se alipească mai mult de pămînt.
    Grecii au vrut să se lege de lume şi au sfîrşit în cultul ideilor. Francezii n-au vorbit decît despre raţiune, pentru a-şi umple istoria de iraţional. Chiar romanii, care dintre toate popoarele s-au specializat mai adînc în bunurile trecătoare şi au creat un drept pentru a iubi legal pămîntul, au pus atîta frenezie, încît decadenţa lor a fost, de fapt, prăbuşire şi dispariţie. Sfîrşitul Imperiului roman, agonia precipitată oferă atît farmec maladiv şi dezagregarea lui este o consolare atîtor inimi bolnave, că de cîte ori tentaţiile disoluţiei încearcă sufletul, crepusculul imperial îi este leagăn de sicriu. Cine n-a cunoscut acea dispoziţie de care vorbea Verlaine, comparîndu-se imperiul de la sfîrşitul decadenţei, văzînd cum trec marii barbari blonzi, nu va ava niciodată dezabuzarea suficientă ca să înţeleagă anumite epoci. Şi cine nu cunoaşte vibraţia în spirală a inimii, în zadar se apropie de aurorele culturilor. Toată istoria n-are valoare decît prin ceea ce selecţionăm din ea, prin conţinuturile ei alese de preferinţele noastre. Nu este mort în istorie ceea ce este din ea viu în noi. Dacă n-am avea atîta clipe din viaţă, în care să ne simţim în Renaştere la noi acasă, ea n-ar avea mai multă actualitate decît o perioadă de cultură egipteană. Epocile trăiesc numai întru cît simţim nevoia să ne legănăm în ele. Simpatia noastră profundă trezeşte din ele ceea ce a fost devenire. De aceea toată înţelegerea istorică încearcă să îndulcească ireparabilul devenirii, să atenueze opera demonică a timpului. Trecutul este numai prin slăbiciunile noastre retrospective.

CAP. IV
Război şi revoluţie
    
    Există naţiune care să nu fi făcut războaie? Toate naţiunile au făcut războaie, chiar dacă unele nu le-au vrut şi nu le-au dorit. Naţiunile mari le-au voit şi le-au dorit; acesta este un element în plus care le diferenţiază de cele mici. Chestiunea războiului nu trebuie însă privită sub prisma aderenţei sau inaderenţei mulţimii; un organism naţional se valorifică într-un război oarecum inconştient. Războiul fiind legat de viaţa naţiunilor în mod esenţial, oamenii nu pot interveni decît pentru a-l amîna, în nici un caz a-l evita. Este o teorie mai mult decît stupidă aceea care susţine că responsabili de naşterea războaielor au fost totdeauna conducătorii şi o castă de interesaţi. Oare poate crede cineva că toate războaiele care s-au dezlănţuit în omenire şi-au avut originea numai în capriciul prinţilor, regilor şi împăraţilor? Cine poate crede în războaiele de fantezie individuală sau în cele provocate de aranjamente negustoreşti? Dacă ele, precum se spune, plutesc în aer, atunci au un caracter impersonal şi iresponsabil. Pacifismul — care are de partea sa toate inimile şi nici o realitate — şi-a făcut un titlu de glorie din a stabili responsabilităţi pentru izbucnirea războaielor. Dar pacifismul uită că războiul nu este un fenomen de suprafaţă, ci angajează măruntaiele unei naţiuni. Dacă stătea în posibilitatea oamenilor să-l împiedice şi să-l curme, de mult ar fi fost lichidat. Dar viaţa umanităţii tinde, fără să aibă, o finalitate etică. Cine amestecă sentimente în consideraţiile asupra războiului îşi complică existenţa inutil, deoarece ireparabilul conflictelor umane nu poate fi atenuat nici măcar de intervenţia divină. Dumnezeu priveşte războiul.
    Puţine sînt fenomenele care să dea mai puternic impresia de destin ca el. Nu este interesant că, pe cînd moartea ne face trişti, războiul lasă numai un gust amar sau o disperare rece, neafectivă, o înnebunire lucidă? Moartea se face în noi, pe cînd războiul peste noi.
    Cine nu poate accepta războiul ca o condiţie fatală a umanităţii nu-i rămîne decît să se omoare. Acela însă, care ştie cum merg treburile în lume, îşi face un loc printre fatalităţi şi aşteaptă să fie strîmtorat — la timp — de ele.
    Nu se poate concepe devenirea naţiunilor fără războaie. Prin ele ajung naţiunile la conştiinţa forţei lor şi tot prin ele îşi delimitează conturul în lume. O naţiune se verifică prin război. Cu cît poartă mai multe războaie, cu atît îşi accelerează ritmul de viaţă. Ahtiată după propria ei realizare, ea îşi epuizează, prin frecvenţa războaielor, rezistenţa vitală. Longevitatea unei naţiuni este strîns legată de ritmul ei vital. Războaiele se nasc dintr-o tensiune vitală, pe care, la rîndul lor, o măresc. Dar numai în intensitate, nu şi în durată. Caută naţiunile longevitatea? Cine ar putea-o spune?! Sînt însă unele cu destin genial, care scînteiază definitiv şi efemer, ca poeţii. Ele preferă gloria longevităţii şi sînt necruţătoare cu rezervele lor de viaţă. Numai culturile mediocre se supravieţuiesc, fiindcă n-au trăit niciodată. Dacă Franţa îndură o carenţă şi de multă vreme se desfată inconştient în presimţirile decadenţei, este că a fost prea nemiloasă cu posibilităţile ei. Un destin grandios te costă mult. Franţa a risipit în timpul Revoluţiei mai multă energie decît Romînia într-o mie de ani. Iată diferenţa dintre istorie şi subistorie! Franţa este istorie fără timp, conţinut pur. Ţara care n-a ratat nimic. Şi apoi, războaiele Franţei! Oare se poate mîndri un popor cu aşa de puţine războaie defensive? Nu este ţară care să fi dus mai multe războaie agresive. Şi nu există, în fond, decît război agresiv. A rezista la un atac este onorabil; a pleca la atac este strălucitor. Atît timp cît un popor n-a purtat un război de agresiune, el nu există ca factor activ al istoriei. Provocarea exprimă o rezervă de forţă şi un surplus de vitalitate. Un război, pornit din iniţiativă proprie şi pierdut, este mai glorios decît unul cîştigat prin apărare. Germania a pierdut războiul mondial numai politiceşte; războiul în sine o onorează mai mult decît pe aliaţi. Un război de agresiune pleacă fie dintr-o simplă nelinişte biologică, fie din tendinţa de a impune imperialist o idee în lume. Primul caz dovedeşte foarte puţin; al doilea, tot. Nu există neam care să fi atins universalitatea numai prin forţa spiritului. Procesul prin care el se impune în lume este un complex de mijloace, în care bestialitatea îşi dă mîna cu profeţia. Nu e bine să ne iluzionăm prea mult asupra istoriei. Spiritul nu creşte din nimic. Dacă Olanda n-ar fi fost imperiu — oricît de trecător — cine ştie dacă pictura olandeză ar fi luat avîntul pe care-l cunoaştem! Condiţiile materiale favorabile creează răgazul, din care izvorăşte atît spiritul, cît şi viciul. Războiul este un fenomen atît de complicat, încît am fi nedrepţi de i-am epuiza sensul în crimă. Din punct de vedere uman n-are nici o scuză; de aceea se face el prin oameni. Sîntem nişte biete unelte ale unei mari şi sinistre fatalităţi.
    Trebuie să dea de gîndit tuturor pacifiştilor următorul lucru: toate popoarele europene care n-au luat parte la războiul mondial au căzut automat pe al doilea sau al treilea plan. Politiceşte, neutralitatea este un semn de lîncezire şi de evadare din arena internaţională. Războiul este un examen la care se supun naţiunile în faţa lumii. Inutil de remarcat că nu rezistă decît popoarele înzestrate. Nu poţi cîştiga războaie şi nu te poţi impune în lume exclusiv prin forţa organizată. Istoria nu cunoaşte un popor cu armată glorioasă şi repetat verificată care să nu fi creat şi o cultură. Forţa sau se realizează pe toate planurile, sau nu este nimic. Atîtea războaie s-au gîndit iniţial în biblioteci. Culturile mari se împlinesc pe toate planurile; în colţurile lor de stradă se reazemă războinicul de înţelept. Neamurile care n-au tot n-au nimic.
    Pe timpul cînd atenienii au plănuit expediţia de cucerire a Siciliei, se puteau vedea zilnic în piaţă grupuleţe care demarcau pe piatră contururile insulei. Este, acesta, un caz tipic al aspectului cetăţenesc al imperialismului. Acel imperialism care nu ia forme cetăţeneşti nu este autentic, ci se hrăneşte din exaltarea unor şefi, avînd o durată efemeră şi menţinîndu-se doar la suprafaţă. Numai un popor care poartă în sînge ideea imperialistă poate accepta fără scîrbă armata şi războiul. Aviditatea de spaţiu şi setea de a imprima un stil de cultură altor forme de viaţă creează într-o naţiune imperialistă un gust ofensiv, justificat atît prin cinism, cît şi prin viziuni istorice. Atunci cînd ultimul burghez german, ghiftuit de bere şi dolofan, îşi preumblă în creier harta lumii şi, treaz sau turmentat, îi face Germaniei loc pe unde îi permite capriciul şi fantezia, el este reprezentantul inconştient şi mediocru al unui gînd care roade şi macină naţiunea în substanţa ei. Imperialismul s-a conceput nu numai în palate, ci şi la răspîntii. De ce să fim aşa de nedrepţi cu masele şi să credem că ele n-au participat niciodată direct la istorie! Se repetă pînă la exasperare de către cercurile socialiste: mulţimile nu vor războiul, ele sînt numai tîrîte în conflicte şi înşelate de guvernanţi şi exploatatori. În realitate, lucrurile sînt mai complicate şi mai triste. Oricît ar concepe omul războiul, dacă faci apel la indivizii izolaţi ca atare, fiecare va fi în cele din urmă împotriva războiului. Cum se face totuşi că el acceptă războiul, în colectivitate? Nu este aici vorba de psihologia curioasă a mulţimilor, ci de un fenomen mai profund, bazîndu-se pe solidarităţi istorice nebănuite. În fiecare om care pleacă la război, se petrece următorul proces: nu accept războiul, dar îl fac ca naţiune. Individual, istoria are un mai mare coeficient de raţionalitate, decît colectiv. Atît timp cît vor exista naţiuni, vor fi şi războaie. Nici unul dintre noi nu va vrea să le facă; ele însă se vor face. Naţiunea este un fel de abstracţiune vitală, fiindcă ne dă iluzia că este ceva vag, pentru ca, în realitate, să ne strîngă pînă la sufocare.
    Pacea universală ar înceta a fi o utopie,dacă s-ar putea crede că naţiunile sînt o fază tranzitorie a istoriei. Pentru sentimentul nostru cosmic, prezenţa lor în lume nu este deloc încurajantă. De naţiune ne leagă tot ceea ce este imediat în noi şi teama de vid.
    Presupunînd totuşi că naţiunile ar dispărea, proiectele de pace externă n-ar fi oare mai puţin iluzorii? Nu s-ar deplasa conflictele pe unităţi mai mari? De la continente la rase şi pînă la conflictele planetare, ireductibilul soarte umane ar fi oare mai puţin tragic? Dacă toate naţiunile globului ar dezarma, cu excepţia uneia de o anvergură mai redusă, pacea lumii ar fi mai periclitată decît oricînd. Naţiunile nu se pot ridica toate la acelaşi nivel. Înarmările se fac peste oameni; sînt chiar dispus a crede că ele se fac fără voia lor. Faptul că omul a putut cheltui atîta energie pentru invenţia atîtor arme, care trebuie să-l apere de el însuşi, mă face să am o idee precisă despre genul uman. Dacă toate armele acestui univers ar fi distruse fără urmă şi ar rămîne un singur revolver, omul s-ar simţi obligat faţă de el şi, nelăsîndu-l în părăginire, istoria s-ar repeta de la început.
    O naţiune, cînd începe să se înarmeze, nu se mai poate opri. Sărăcia şi mizeria nu constituie limite ale înarmării. De sute de ani, omenirea priveşte cerul printr-o gaură de tun.
    Obstacolul esenţial în calea păcii este lupta mărturisită sau secretă pentru hegemonie. Dorinţa primatului exclusiv este atît de puternică în naţiuni, încît pentru ea sînt dispuse să calce orice fel de obligaţii etice sau internaţionale. Se poate concepe că naţiunile vor ajunge cîndva la o astfel de neutralitate, încît să le fie indiferente puterea şi dominaţia? Atîta timp cît istoria va avea la bază un ritm biologic şi cît valorile specific istorice vor dezvolta deviat un imperialism vital, această neutralitate nu va fi nici posibilă şi nici de dorit. O mare naţiune se ridică pe dărîmăturile alteia sau pe umilirea altora. Gloriile naţionale se scaldă într-o mare de sînge, ca toată istoria de altfel. Faima lui Napoleon a costat zece milioane de oameni, La prima aparenţă, războaiele lui au fost purtate din pasiune pentru război. În realitate, ele reprezintă imperialismul consecutiv fiecărei mari revoluţii şi satisfacerea dorinţei de nelimitată hegemonie a Franţei. Napoleon va fi provocat sărăcie şi mizerie în Franţa; el nu a pus Europa mai puţin în mişcare. Naţionalismele europene au avut nevoie de acţiunea lui şi de filozofia lui Hegel, pentru ca organisme timide să încolţească gîndul hegemoniei şi să creeze pluralismul nefast al Europei.
    Napoleon, accelerînd ritmul Franţei, a accelerat decadenţa ei. Indirect, el a aruncat în spatele Europei Germania şi a făcut ţării sale un cadou fatal. Este tragedia istorică a marilor personalităţi, care, ridicînd naţiunile la un nivel anormal de mărire, le pricinuiesc implicit prăbuşirea. Tensiunea născută de viziunea cezarismului înalţă naţiunea dincolo de nivelul ei istoric firesc şi-i slăbeşte pentru mai tîrziu rezistenţa. De aceea, dictaturile mari — nu tiraniile — scot, în bine şi în rău, naţiunile din făgaşul lor.
    Ethosul agresiv este un fel de şira spinării a naţiunilor. Altcum nu se explică de ce instrumentul instinctului agresiv — armata — este o instituţie atît de legată de toate formele existenţei naţionale. Mai mult decît religia şi decît templele ei, toate formele statale şi-au găsit o consacrare în armată. O instituţie eternă în măsura în care cele omeneşti sînt eterne. Aşa este omul de puţin spiritualizat, încît, din instituţia cea mai puţin spirituală care se poate concepe, şi-a făcut o axă a vieţii lui. Existenţa permanentă a armatei este o probă definitivă pentru orice antropologie pesimistă. Omenirea nu-şi poate permite luxul şi fanteziile anarhiei.
    Dacă am scoate armata din istorie, devenirea universală ar semăna unei lecţii de pedagogie. Se vede treaba că toate întîmplările au fost sîngeroase, că tot ce am păţit pînă acum s-a născut din fioruri. Petele roşii creează strălucirea istoriei. Durerea este substanţa devenirii.
    Armata reprezintă teroarea organizată. Sînt însă excepţii,care alcătuiesc, la drept vorbind, singura ei scuză. Să ne gîndim ce a însemnat pasiunea gloriei la ultimul soldat din expediţiile lui Napoleon şi la toţi soldaţii acestui univers care au luptat în numele unei idei. În toate statele care nu reprezintă o idee imperialistă, armata are un caracter artificial, exterior, silit. Să comparăm ce înseamnă a fi soldat în Romînia şi ce înseamnă acelaşi lucru în Germania sau Rusia.
    Cel mai prost soldat german „serveşteţ70 cu ochii aţintiţi peste graniţă, cu conştiinţa că el este un element al unei mari plămădiri viitoare. El ştie că Germania are o misiune în lume, care nu e realizabilă fără sacrificiul lui. El trăieşte mondial problemele ţării lui. A şti că vei pleca odată într-o parte a lumii, că existenţa este legitimată de cuceriri viitoare fixează un conţinut ideologic armatei, un sens vast şi ca atare justifică rigorile inumane ale disciplinei. Funcţia principală a soldatului este să atace, nu să apere. Idealurile defensive golesc armata de orice conţinut. Numai ţările minore poartă războaie de apărare.
    Politica expansionistă a Germaniei împrumută soldatului un orgoliu care, dacă e dezgustător şi inuman, nu este mai puţin o forţă propulsivă. În Rusia, soldatul serveşte real o ţară; dar, în conştiinţa lui, el luptă pentru o ideologie cu caracter universal. Neapărat că sub bolşevism se ascunde dorinţa de hegemonie universală a Rusiei; el trăieşte însă un universalism ideologic, pe care va trebui să-l impună cu forţa. Ce deosebire între un soldat care jură pe patrie, numai, şi unul care se leagă prin jurămînt să fie un pion al dezrobirii proletariatului din întreaga lume!
    Înainte vreme, vitejia era haiducie, haimanalîc romantic. Astăzi, vitejia fără o conştiinţă universală este o barbarie neinteresantă.
    Şi acum vine rîndul soldatului romîn. Cu ce e de vină bietul că Romînia n-are nici un ideal, că dimensiunile ei istorice sînt neimportante, ca toată respiraţia ei de o mie de ani? El aude doar atît: să ne apărăm graniţele. Şi nici n-ar putea auzi mai mult. Căci Romînia şi-a identificat idealul cu o stare de fapt: graniţele ei materiale şi morale. Romînia este; atîta-i ajunge. Neavînd pasiunea devenirii frenetice, ea a răspîndit în toate conştiinţele acceptarea ei proprie.
    Nu că Romînia ar trebui să mîngîie visul explicit al cuceririi ţărilor din jurul ei — e prea domoală pentru a putea concepe asemenea absurdităţi —, dar faptul că ea nu cultivă cu exasperare gîndul de a deveni o mare putere este revoltător şi revelator pentru carenţa ei. Armata noastră nu serveşte decît un principiu de apărare şi nu se mişcă în numele nici unei idei. Ca şi statul, ea este excentrică naţiunii; o serveşte automat, fără participare şi fără dinamism. Funcţiile Romîniei sînt disociate una de alta; o ia pe prea multe căi înspre nimic.
    Lucrurile îşi au buna lor tradiţie. Să ne gîndim numai la războaiele noastre din trecut. Vai de ele! Am purtat numai războaie de apărare, am rezistat numai la invazii. Aşa am fost de neîmpliniţi în rosturile noastre, încît nici măcar o dată n-am putut concepe o afirmare agresivă sau un presentiment imperialist. În războiul mondial am cucerit ceea ce era al nostru, ceea ce ne aparţinea; ne-am cucerit. El n-a fost totuşi un război de iniţiativă naţională, deoarece în el am fost atraşi. Sentimentul puterii nu ţi-l dă decît războiul de provocare. Iniţiativa războinică este totul. O naţiune care începe un război, care se mîndreşte a fi sursă de conflagraţiune, rezistă prin orgoliul şi automatismul agresiunii. O naţiune imperialistă este totdeauna tare. Şi e imperialistă o naţiune care nu mai încape în sine. Expansiunea este un semn de vitalitate, iar nu de umanitate. Dar omenirea nu s-a ridicat în numele umanităţii. S-a rezolvat vreodată problema mizeriei în numele milei? Dimpotrivă, mila a creat săracii, i-a înmulţit. Prezenţa ei în lume este cauza cerşetoriei. Acei săraci care au înţeles că pot trăi ca paraziţi ai milei au renunţat la sărăcie şi s-au făcut cerşetori.
    Săracii au obţinut avantaje numai întru cît s-au putut constitui în grup şi alcătui astfel o ameninţare. Muncitorimea modernă, dacă nu este exploatată pînă la epuizare, faptul nu se datoreşte milei şi umanităţii, ci forţei pe care o prezintă ea. Exploatatorii ştiu că exploataţii sînt o forţă mult mai mare decît ei, dar, cunoscînd inerţia oamenilor săraci, se bucură a înflori pe mizeria lor. Jecmăniţii sînt baza tuturor statelor: cum de n-au înţeles ei că n-au decît un pas pînă la a deveni autoritate? Creştinismul a adus justificarea teologică a sărăciei şi mizeriei; el a consacrat condiţia săracilor şi a binecuvîntat-o.Creînd mîndria de a fi sărac, a compromis fiinţa pe vecie. El n-a reabilitat omul, cu toate că ne-a declarat pe toţi — mai mult sau mai puţin — fii ai lui Dumnezeu…
    Se spune: este imoral să susţii dreptul forţei şi al oamenilor tari. Decît, se uită că acestora nu le opunem lumea anonimă a dezmoşteniţilor care se frîng de setea de putere, ci pe acei imbecili ai pămîntului care nu vor să fie tari. Există cu adevărat o categorie de oameni — lepra omenirii — care trag numai la fund, pasionaţi ai căderilor şi ai periferiei. Rataţii nu merită nici o consideraţie. Un bogat ratat se numeşte imbecil; un sărac ratat, cerşetor.
    Lumea exploataţilor, devenită odată conştientă de forţa ei, nu mai poate fi integrată în cadrul celor slabi, ci, dimpotrivă, trebuie să i se atribuie toate calităţile forţei în devenire. În lupta socială, sînt mai slabi acei care deţin puterea fără să aibă echivalentul vitalităţii,decît acei care sînt în drum spre putere cu toate resursele vitale. Cum primenirile sociale se fac totdeauna de jos în sus, cei de jos sînt potenţial mai tari. Rostul revoluţiei este permeabilitatea socială. Sfărîmîndu-se ierarhia rigidă şi artificială, înmorţită de o clasă epuizată, accesul la putere al formelor primare dezvoltă singura împrospătare posibilă a societăţii.
    Între popoare, lupta dintre tari şi „slabi“ ia forme şi mai dramatice. Există popoare puternice a căror forţă e consacrată, cu instinctele agresive verificate, şi care şi-au înfăptuit într-o anumită măsură rosturile lor ideale. Sincere şi consecvente misiunii lor, ele au călcat în picioare tot ce s-a opus expansiunii şi dorinţei lor de realizare. Astfel de popoare dispun liber de forţă şi sînt mîndre de libertatea pe care le-o garantează ea.
    Faţă de cine îşi exercită ele dreptul celui mai tare? 
    Sînt popoare care se abandonează cursului istoriei, fără să intervină efectiv şi original, popoare în plata devenirii. Ele ar vrea să trăiască liniştit şi comod, să vieţuiască şi să moară în pace, netulburate de nimeni. Se înşală însă rău cînd cred că, dacă le lipseşte tulburarea demonului lăuntric, lumea înconjurătoare le va lăsa în pace. Lucrurile se petrec dimpotrivă. Neamurile fără istorie, adică fără demon lăuntric, au o direcţie întunecată din orizont: politica externă. Ele trăiesc sub presiunea unei ameninţări continue şi gustă libertatea sub teroare. Ele ori nu pot, ori nu vor să fie tari. Şi de aceea, istoria este neîndurată cu ele, prin dreptul celui mai tare de a le îngenunchea şi umili. Neamurile slabe n-au destin; de aceea, viaţa lor este o cădere inevitabilă, care nu inspiră nici un fel de regret. Războaiele pe care le pierd sînt în ordinea firească a lucrurilor, iar poporul învingător n-are să-şi facă remuşcări de excesul său de forţă.
    Războiul ia caracter dramatic atunci cînd se dezlănţuie între un popor învechit în forţă, ce dispune de toate abilităţile puterii şi ale perfidiei rezultate din putere, şi un popor în ascensiune, care vrea să devină puternic. În acest caz, nu se mai încrucişează săbiile, ci destinele. Acest fel de popoare nu mai poate fi integrat în rîndul celor slabe, a căror dispariţie nu este o pierdere, ci alcătuiesc expresii ale ritmului ascendent al omenirii. Istoria nu este luptă între naţiuni puternice şi între naţiuni slabe, ci între naţiuni tari şi mai puţin tari. Inegalităţile în sînul puterii determină variaţiile istorice. A nu fi la acelaşi nivel, în cadrul aceleiaşi valori, dă naştere la fricţiuni şi neînţelegeri. Lupta pentru hegemonie numai aşa are un sens. O naţiune nu devine mare afirmîndu-şi superioritatea faţă de altele mici şi neimportante. Sursa de mărire a uneia nu este inferioritatea alteia, ci este diferenţa minimă de forţă, care face din plusul uneia şi nimbul său. Istoria este o luptă de forţe, în cel mai general sens: forţe materiale, spirituale, biologice. N-are semnificaţie decît conceptul total al forţei, adică expansiunea nelimitată pe toate planurile. Războiul ar fi o prostie — adică mai puţin decît este, el fiind o crimă esenţială — dacă n-ar implica ideea totală a forţei. Din acest motiv este el un fenomen constitutiv al istoriei. Mai mult: războaiele determină răspîntiile istoriei, precum revoluţiile, culmile.
    Cred că nu este om care să nu lupte cu toate sentimentele împotriva războiului: dar, tot aşa, nu cred să fie vreunul care să nu-i recunoască fatalitatea. Teoretic, nu este aşa de uşor să fii împotriva lui. Ai fi foarte bucuros, dacă atitudinea abstractă ar avea vreo eficacitate practică. Dacă aş şti că de aş striga toată viaţa zi şi noapte împotriva lui el ar fi mai puţin, aş deveni cel mai înfocat pacifist. Dar în faţa tristelor fatalităţi umane, mi-e ruşine să fiu pacifist. Să presupunem că ar sta în puterile omului să termine odată cu războiul. Ar putea el să renunţe la orgoliul care însoţeşte fiece război? Îşi poate închipui cineva satisfacţii mai mari ca acelea care însoţesc o declaraţie de război sau o pace victorioasă? Succesul într-un război ne face să uităm totul. Dar nu numai atît. Orice război intră în memoria normală a omului. Ne-am gîndit vreunul vreodată la cazul individual al unui soldat oarecare, mort în războaiele napoleoniene? Ne-am gîndit vreodată serios că în cruciade au murit oameni? Războiul este o crimă istorică pe care omenirea o acceptă totdeauna după ce a comis-o. Naţiunile îşi fac din el un fel de oglindă măritoare: de aceea este el leagănul megalomaniei naţionale şi tot de aceea rezolvă el în primul rînd conflictele naţionale, pe cînd revoluţiile, pe cele sociale: toate războaiele sînt naţionale şi indirect sociale; toate revoluţiile sînt sociale şi indirect naţionale.
    
    Atît războiul, cît şi revoluţia sînt făcute de naţiune: dar nu amîndouă plasează naţiunea ca finalitate centrală. Afirmînd, în primul rînd, socialul, revoluţia este mai universală decît războiul, deşi acesta se desfăşoară şi în afară de cadrul spaţial naţional, pe cînd revoluţia se menţine în interiorul naţiunii. Revoluţiile au valabilitate cu atît mai mare, cu cît se fac în numele unor idei, care depăşesc naţiunea, pe cînd războaiele îşi extrag vitalitatea din imediatul naţional.
    Pentru ca o revoluţie să fie încoronarea unei naţiuni, ea trebuie anticipată şi pregătită ideologic secole întregi, pe cînd războaiele n-au nevoie decît de întorsături şi crize de trecere. De aceea, o naţiune nu poate face decît o singură mare revoluţie, pe cînd războaiele abundă şi se întrec. De unde izvorăsc dimensiunile revoluţiei faţă de războaie? Revoluţia franceză, faţă de războaiele Franţei, este ca soarele faţă de aştri. Acelaşi lucru şi cu Revoluţia rusă, al doilea focar al Europei. În conştiinţa actuală europeană, o singură zi din Revoluţia franceză atîrnă mai greu, prin urmele ce le-a lăsat, decît războiul de o sută de ani. O revoluţie întronează o nouă lume de idei şi o nouă structură socială, pe cînd un război intensifică sau slăbeşte sentimentul puterii naţionale, prin cîştig sau pierdere de spaţiu. Revoluţia creează o nouă respiraţie; războiul, un nou ritm.
    Nu există profeţi ai războaielor şi nimeni nu varsă sîngele pentru vărsarea de sînge care e războiul; revoluţia este anticipată într-un profetism frenetic. Există o mistică revoluţionară; n-are rost una a războiului. Oamenii se prepară de război, deşi nu-l vor; toată lumea dezmoşteniţilor se prepară şi vrea revoluţia. Războiul este o soluţie temporară; altcum nu se explică frecvenţa lui. După fiecare, oamenii s-au hotărît să nu mai facă altul. Ei nu-şi pun problema să-l accepte înainte, ci numai după. Nici unul n-a dat vreunei naţiuni o satisfacţie deplină. De aceea, unul ajunge, pentru ca apoi să se ţină lanţ.
    Cu toate acestea, este incontestabil că războiul ia forme mai drastice şi mai ciudate în manifestările lui. Mor mai mulţi oameni, prăpădul e mai mare. Şi totuşi consecinţele lui sînt mai reduse şi mult mai imediate decît ale revoluţiei.
    Prin război, o naţiune îşi verifică forţa; dar el nu-i creşte sensibil conştiinţa. Prin revoluţie, un neam îşi realizează un sumum de autoconştiinţă. Dar acest lucru nu este central fenomenului revoluţionar, nu-i este calitatea lui diferenţială. Aspectul social o caracterizează specific. Prin revoluţie, masele iau conştiinţă de ele însele şi realizează un acces la putere corespondent nivelului acelei conştiinţe. Fără fenomenul maselor, nu se poate înţelege nimic din structura revoluţiei.
    O revoluţie adevărată trebuie să epuizeze sensul social al unei naţiuni. De aceea, nu este revoluţie aceea care nu modifică esenţial structura socială.
    Un război poate să modifice raporturile de proprietate pe mai multă vreme decît durata lui, care instaurează arbitrarul. Nu ţine însă deloc de structura războiului o modificare prin sistem. Nedreptăţile şi inegalităţile pot fi mai mari decît înainte. Justiţia socială n-a fost niciodată obsesia militarismului. Socialismul are drept să-l urască, fără, din păcate, să poată anula realităţile, care îl salvează, dacă nu-l justifică.
    O revoluţie care nu modifică raporturile de proprietate este o mascaradă. Fără un triumf asupra inegalităţilor, revoluţia este un nonsens. Este puţin lucru a face o revoluţie reclamîndu-te numai de la un principiu naţional. Revoluţiile se fac în primul rînd pentru mase de către ele însele, şi numai după aceea pentru naţiune. Ridicîndu-li-se nivelul social, naţiunea este „săltată“ indirect.
    Revoluţiile se fac de jos în sus. Convoiul maselor este un aspect dintre cele mai dramatice, din cîte le oferă istoria. Capetele palide de foame, transfigurate de mizerie, cu aspect de sfinţenie criminală, sînt bazele pe care, de cînd e lumea, s-a construit o ordine nouă. Răsturnările s-au făcut în numele mizeriei şi împotriva ei. O viziune a constanţelor vieţii susţine că mizeria este strîns legată de condiţia omenească şi că eternitatea ei infirmă orice efort revoluţionar. Dar revoluţiile n-au alt sens decît să sape edificiul de veacuri al mizeriei, să ruineze templul pe care i l-a ridicat imbecilitatea umană. Orice revoluţie îşi are sursa în stomac; dar ea ţinteşte înspre ultimele finalităţi ale spiritului. Omul care trăieşte în mizerie şi n-are spirit revoluţionar este ultimul imbecil al pămîntului. El e incapabil de disperare, acest reazem permanent al revoluţiilor.
    Omenirea împărţită între exploatatori şi exploataţi oferă dualismul cel mai dezesperant, dezbinarea cea mai dureroasă. Şi ceea ce este sfîşietor în această situaţie este că s-au găsit oameni care să atribuie exploatatorilor calităţi, merite, virtuţi, să le explice ascensiunea prin valori, iar celorlalţi căderea prin deficienţe.
    Marii posesori ai acestui Pămînt,care se plictisesc pe cînd alţii îşi şterg sudoarea, constituie o categorie de oameni pe care toţi mizerabilii globului îi fericesc cu indiferenţa lor. Săracii sînt singura forţă a universului. Ei trebuie să fie proşti sau nebuni, de permit fericirea alături de ei.
    Oamenii talentaţi şi dotaţi se mistuiesc în mizerie şi boală, capetele productive ale omenirii îşi consumă energia în utopii, pentru ca bogaţii să poată visa. Iar bogaţii cine sînt? Nefericiţi din fericire, sterili şi plictisiţi, emasculaţi şi dezgustători. Lumea este atît de nedrept organizată, încît nu poţi decît înnebuni dacă te gîndeşti la sistemul de repartiţie, la inegalităţile prin sistem ale universului. Dacă justiţia socială ar fi singura mea obsesie, aş fi pierdut. Nu înţeleg cum de există socialişti care sînt numai profeţi şi nu nebuni.
    Pasiunea de absolut, în viaţa asta meschină, este drumul prăbuşirii. Orice revoltă deschide un abis în care este mai bine să ne aruncăm, decît să ne îndulcim sufletul cu blîndele dobitoace ale lui Dumnezeu. Toţi înţelepţii Pămîntului ar trebui să stea în genunchi în faţa unei singure explozii de revoltă disperată. Ivan Karamazov, nici eu nu accept lumea!
    Nu se poate concepe o modificare esenţială a structurii sociale, fără ideea de justiţie. În orice revoluţie, ideea socialistă este obligatorie. Căci orice revoluţie este obligată faţă de toţi oamenii capabili să trăiască şi dornici de viaţă. Sistemul exploatării în care s-a complăcut omenirea, de la Adam încoace, a scos din sfera vieţii imensa majoritate a oamenilor. Pe aceştia, religiile i-au învăţat doar cum să moară. De mii de ani, dezmoşteniţii şi-au construit temple ca să se dezveţe de viaţă. Cursul omenirii, din începuturi şi pînă acum, a descris un semn de întrebare, un pînă cînd?, identic istoriei universale. Şi oare vom muri cu toţii pentru a perfecţiona geometria acelei interogaţii? Dacă instinctul de proprietate ar putea fi smuls din sufletul omului, ar trebui să fim mai repede fericiţi, decît să avem regrete. Toate problemele ar fi atunci pe calea soluţionării. Decît, optimismul nu este niciodată concluzia istoriei.
    Ce-au făcut muritorii, de cînd îi cunoaştem, decît să inventeze raţiuni practice şi abilităţi teoretice, pentru a justifica şi a consolida proprietatea? Ei au tras cerc în jurul ei, proprietatea fiind însăşi un cerc. S-au închis concentric, pentru ca nici Dumnezeu să nu poată viola acest scîrbos mister al posesiunii. Dacă instinctul proprietăţii n-ar avea bază atît de adîncă, s-ar fi putut atribui atîta perfecţiunii ordinii juridice, iar spiritul normativ s-ar fi putut bucura de atîta vază, fără distanţele de oameni şi valori născute din proprietate?
    Din punctul de vedere al justiţiei sociale, formele pe care le-a îmbrăcat instinctul avutului consacră omul în rîndul bestiilor perfide. Acei care aderă cu plăcere la ideea de proprietate trebuie să admită, cu nu mai puţină plăcere, împărţirea oamenilor în cele două categorii blestemate: a acelora care au şi acelora care n-au.
    Nu ştiu precis ce s-ar putea face împotriva proprietăţii. Un socialism de stat este o formulă mediocră, iar comunismul este prea mecanicist şi mult prea iluzoriu. Colectivismul naţional, care ar da o valoare soluţiilor abstracte prin corectivul concretului naţional, îşi găseşte mai repede o cale printre ireductibile şi antinomii.
    Proprietatea pare a fi o fatalitate în faţa căreia mă plec cu scîrbă. Spiritul uman, ajutat de bestialitate, triumfă în revoluţii numai pentru a atenua conflictele cauzate şi exasperate de prezenţa în lume a proprietăţii. Aici rezidă sensul mai adînc al oricărei revoluţii, care o diferenţiază atît de categoric de război. Nu există război social, precum nu există revoluţie… naţională. Faţă de conceptul propriu-zis al revoluţiei, care este totdeauna socială, ideea de revoluţie naţională nu poate să însemne o idee nouă, ci numai o deplasare a centrului de greutate. O revoluţie care nu se face în numele unei idei universale, ci se limitează la vreun spaţiu geografic şi istoric se numeşte naţională, pentru a nu zice locală. Este drept că revoluţiile se fac prin naţiune şi că în ele triumfă ideea istorică a unei naţiuni. Decît, pentru ca revoluţia să aibă contururi mari, ideea istorică de la baza ei trebuie să se întindă pe dimensiuni mari. Naţiunile mici nu pot face revoluţii universale, deoarece servesc o idee istorică redusă. Chiar o naţiune cum e cea germană n-a putut să-şi determine soarta sa ca sens de devenire universală. Orice revoluţie este naţională întru atît întru cît reprezintă o expresie a dorinţei de putere a unei naţiuni. Acest gînd este numai adiacent unei revoluţii. Miezul ei este altul. Neapărat. Franţa, în Revoluţia ei, a atins o culme de autoconştiinţă naţională şi o satisfacţie a puterii naţionale. Dar sensul ultim al Revoluţiei a fost lichidarea lumii feudale, a întregii eredităţi ce a definit Europa secole întregi. O revoluţie trebuie să suprime un sistem general valabil, existînd, în forme diferite, în toate ţările, şi să întroneze altul, susceptibil de a fi primit pe întreg globul, indiferent de nivelul istoric al celorlalte naţiuni.
    Într-o revoluţie pur naţională — adică într-o contradictio in adiecto —, un popor se confruntă cu propria lui soartă şi se defineşte numai în raport cu sine şi pentru sine. Este ca şi cum acest gen de revoluţie ar suplini un război victorios, în nici un caz revoluţia. Orice revoluţie naţională este numai o treaptă. Atît Germania, cît şi Italia pot mai mult. Vreau să spun că ele nu caută numai puterea, ci şi un lux inutil, născut din spirit. Cazul Italiei este foarte semnificativ, atît pentru realităţile din care pleacă o revoluţie naţională, cît şi pentru teoria culturilor.
    Italia nu este o ţară al cărei destin să aibă o rotunjime lăuntrică. O perspectivă transistorică ne-o revelează într-un ritm de evoluţie unilateral, prin planuri succesive. Ea a intrat în istorie spiritual; Renaşterea a fost culmea ei istorică. De ce, politiceşte, a prezentat totuşi caracterele unei ţări de a doua mînă? De ce Italia s-a realizat atît de tîrziu pe plan politic? Dacă ea era predestinată a fi mare putere, trebuia să braveze iniţial istoria pe toate planurile. Concomitenţa ofensivei caracterizează o mare putere. Fascismul a realizat pentru Italia ceea ce n-au făcut secole de evoluţie politică. Prin el, Italia a realizat accesul la putere, dar n-a putut suplini totuşi golurile şi insuficienţele ei politice. Nu există o idee de cultură italiană, deşi există o cultură italiană incomparabilă. Toată lumea păstrează Italia în sînge ca o ereditate, nu ca o fatalitate. Revoluţiile de dreapta sînt istorice, nu sociale. Obsesia naţionalismului a fost totdeauna istoria. Asta înseamnă că revoluţiilor naţionale trebuie să le urmeze o serie de reforme, dacă nu de revoluţii. Un popor mare face numai o revoluţie mare; un popor mic poate să facă mai multe, care nici una să nu atingă o semnificaţie transistorică. Franţa s-a epuizat în Revoluţie. Comuna nu putea să fie decît ratată. Toate încercările Franţei de a se mai realiza revoluţionar au eşuat. Revoluţia cea mare i-a fost prea organică pentru ca să mai poată da naştere la altele. Nici nu avea nevoie. O revoluţie reuşită este un izvor care reîmprospătează permanent. Lanţul de mici revoluţii este o hărţuială ce sfîrşeşte într-o înfundătură.
    Revoluţiile naţionale, rămînînd datoare faţă de social, repară, în decurs de decenii, ceea ce un efort revoluţionar săvîrşeşte în cîteva zile sau luni. Atît fascismul, cît şi hitlerismul n-au modificat fundamental structura socială a ţărilor lor. Ele au dat însă un dinamism naţiunilor, care suplineşte insuficienţele de viziune socială. Revoluţiile naţionale sînt istorie, iar nu politică. De aceea neamul, poporul este cultul lor de fiecare zi. Dacă fascismul este totuşi minor, faţă de hitlerism, faptul se datoreşte nu numai dimensiunii poporului german, ci şi faptului că, reclamîndu-se de la popor, ca sursă originară, el este mai mesianic decît fascismul, care atribuie statului existenţă şi valoare centrală. Mesianismul înfloreşte pe cultul mistic al poporului, iar nu pe considerarea abstractă a statului. Apoi, Italia suferă de un mare gol istoric, pe care Germania nu l-a cunoscut niciodată într-o astfel de măsură.
    De o parte, Revoluţia franceză şi rusă; de cealaltă, italiană şi germană. Diferenţa nu este numai de nuanţă, ci opoziţia lor demarcă o diferenţiere calitativă. Sînt două lumi revoluţionare, dintre care întîile poartă marca autentică a spiritului revoluţionar. Faţă de ideile şi de sîngele pe care le-au pretins ele, fascismul şi hitlerismul sînt simple lovituri de stat. Germania este o ţară nerevoluţionară. Tot Weltanschauung/l german îndepărtează pe om de la pasiunea în lumea aparenţelor, în care se desfată spiritul revoluţionar. Metafizica este la antipodul revoluţiei. Italia a avut într-o oarecare măsură o tradiţie anarhistă. Dar anarhismul, pentru un revoluţionar pozitiv şi cu spirit politic, este tot aşa de reprobabil ca şi reacţiunea. Căci anarhismul refuză organizaţia, această divinitate a omului politic. Bazîndu-se numai pe efortul individual şi pe o viziune anistorică, oscilînd de la optimismul cel mai ridicol la pesimismul cel mai sumbru, anarhia este o floare a spiritului, fără rădăcini în lume. S-ar putea ca, la urma urmelor, convingerea anarhistă a unei fericiri terestre în afară de orice lege şi formă să trădeze o viziune optimistă. Viziunea finală a istoriei, aşa cum au conceput-o anarhiştii, este încîntătoare şi trandafirie. Dar întreb orice om care a văzut în fundul mizeriei umane: oare este posibilă, atîta înşelare, atîta iluzie şi atîta naivitate? Anarhiştii ar trebui folosiţi în stat ca să păzească aştrii. În acest fel, ar putea deveni şi ei proprietari…
    De cîte ori mă gîndesc la anarhişti, îmi vin în minte cuvintele lui Joseph de Maistre: „Piatra unghiulară a edificiului social este călăul.“ Societatea, cu toate instituţiile ei, reprezintă un organism atît de rigid şi atîta renunţare din partea individului, încît nu este de mirare de ce muritorii au conceput libertatea ca un atac împotriva oricărei instituţii. Dar ele rezistă, căci doar sînt nervura societăţii. Tot Joseph de Maistre, în cartea lui de apologie a papei, pe care, citind-o, ai dori să fii papă măcar o secundă pentru siguranţa teoretică în lume, spune că sînt trei încercări la care, dacă rezistă o instituţie, dovedeşte o vitalitate durabilă: silogismul, eşafodul şi epigrama. Cum instituţiile par a nu fi pierdut mare lucru de pe urma acestor atacuri, de ce nu le-am recunoaşte prezenţa lor pe întreaga dimensiune a istoriei? Anarhiştii au împotriva lor pînă şi devenirea, singura care i-ar putea legitima metafizic… Ei cred că, după ce au respins lumea, mai pot face ceva. Pe refuzul total al formelor de viaţă, ei vor să construiască viaţa. Cum de n-au observat anarhiştii că au împotriva lor pe toţi oamenii mediocri, adevăraţii regi ai Pămîntului? Proştii au organizat bine viaţa şi au făcut din ea o cetate interzisă spiritului. Un Stirner sau un Bakunin au împotriva lor toată această viaţă mediocră şi eternă, de care ne dezleagă cunoaşterea şi ne îndepărtează tristeţea.
    O revoltă persistentă, dar meditativă, nu m-ar putea face, cu timpul, decît să urăsc pe bogaţi şi să dispreţuiesc pe săraci. Din moment ce oamenii au primit cu o acceptare dureroasă această împărţire, de ce să nu-i iertăm pe cei care au şi de ce să nu-i scuzăm pe cei care n-au? Într-o lume de oameni săraci, bogaţii sînt nişte criminali, iar săracii nişte imbecili. Toţi sînt de vină şi nu fac decît, cu mijloace şi pe căi diferite, să mărească dezolarea acestei lumi. Creştinismul a promis săracilor raiul, iar pe bogaţi i-a ameninţat cu iadul. Îmi este însă indiferent care şi unde. Bagă-i Doamne! laolaltă, poate se vor împăca în împărăţia ta, unde nu vor mai avea — pare-se — nimic de împărţit! Iar pe mine, lasă-mă pe veci aici jos, doar voi găsi vreun argument să apăr statul de anarhie!
    
    — Ce rămîne din Romînia în faţa fenomenului revoluţionar? Precum n-am purtat războaie, ci am rezistat la invazii, tot aşa n-am făcut revoluţii, ci numai insurecţii. Un popor de răzmeriţe, apăsat de mizerie lăuntrică şi exterioară, fără respiraţie revoluţionară mai amplă. Este mai mult decît semnificativ că Avram Iancu, cea mai simpatică figură revoluţionară a Romîniei, s-a sfîrşit în melancolie, deznodămînt strălucitor de poet, dar compromiţător pentru un revoluţionar. De altcum, toate mişcările cu caracter revoluţionar — fie a lui Horea, fie a lui Tudor Vladimirescu — au ratat, căci n-au avut consecinţe şi n-au putut crea o tradiţie revoluţionară. Cine era să facă revoluţie? O ţărănime împotmolită în cea mai sinistră întunecime? Şi împotriva cui? Împotriva celei mai stupide aristocraţii, care n- ar fi meritat a fi distrusă nici măcar printr-un strop de sînge al ţăranului romîn. Aristocraţiile sînt în general de origine străină. Decît, neamul romînesc a avut nefericirea să fie condus de cel mai superfluu şi mai puţin mesianic dintre popoare, vreau să zic de greci. Neavînd ce face la ei acasă, s-au făcut negustori şi aristocraţi în Romînia, spre nefericirea acestui popor.
    Otto Weininger, în nemaipomenita lui ură împotriva rasei sale, găsea că evreii sînt un popor fără ţinută morală, deoarece n-au avut aristocraţie. Obiecţia lui Weininger este nulă cînd te gîndeşti că ei au cucerit lumea şi fără această clasă. Cît despre ţinuta morală, este de remarcat că aristocraţia n-a lăsat în conştiinţa popoarelor decît un stil exterior şi nu o atitudine etică bine cristalizată. În tot cazul, aristocraţia noastră este un capitol ruşinos care s-a încheiat mai repede decît credeam. Mai bine creşteam şi noi înlume ca evreii, fără să avem orgoliul stupid al unei aristocraţii nule. Nici măcar vechii noştri boieri nu meritau sacrificiul reacţiunii ţăranilor. Cît despre burghezie, ea a apărut aşa de tîrziu, încît îşi trăieşte şi astăzi epoca ei eroică. Burghezia a fost singurul nostru element revoluţionar. De aceea, liberalismul şi-a asumat atîtea titluri de glorie, încît nu-l poţi refuza fără să te dezintegrezi din Romînia modernă.
    O revoluţie presupune o nelinişte ideologică de cel puţin un secol. O avem? Sigur nu. Ceea ce este în Romînia de multă vreme este o nelinişte naţională, care, chiar atunci cînd a avut cauze minore, n-a fost lipsită de un anumit dramatism. Romînia nu este coaptă pentru o revoluţie de stil mare; ea pare însă coaptă pentru o mare zguduire naţională şi întruneşte în sine toate elementele care definesc conceptul modern de Revoluţie naţională. Romînia vrea să ia act de sine însăşi printr-o mişcare colectivă, să se definească în autoconştiinţă. În orice alt fel, ne pierdem individualitatea. Nefiind capabili să luptăm pentru o idee universală şi mai cu seamă să creăm una, o revoluţie universalistă ne-ar arunca la remorca marilor naţiuni. Ideile bolşevice în mod automat ne-ar face colonie rusească, ideologică, la început, şi în urmă politică. Formula universală este soluţia de viaţă şi modul de respiraţie al marilor culturi. Venită din afară, insuflată, ea constituie nimicirea culturilor mici. Acestea par a fi incapabile de o idee universală. De aceea, revoluţiile naţionale sînt singurul refugiu al culturilor mici, în voinţa lor de a se menţine diferenţiate în lume.
    O revoluţie naţională la noi are toate avantajele şi defectele acestui tip de revoluţie. Să ne gîndim numai la programul social aproape inexistent al tuturor naţionaliştilor noştri, la absenţa de viziune economică şi mai cu seamă la credinţa că xenofobia este cheia tuturor problemelor. Cine vrea să fie în clar cu sensul revoluţiei noastre de dreapta, să se gîndească la toate manifestele în care se vorbeşte de lupta împotriva îmbogăţiţilor; niciodată împotriva bogaţilor. Această diferenţă cu aparenţă de nuanţă, dar care se bazează în fond pe o distanţă incomensurabilă, explică de ce o revoluţie naţională nu modifică radical structura socială a unei ţări. Este condamnabil adică numai omul care se îmbogăţeşte sub ochii noştri; acel pe care l-am găsit bogat, despre care nu ştim cînd n-a avut nimic, a agonisit averea legal. Iată o concepţie dezastruoasă, de natură a-ţi provoca o nesfîrşită mîhnire teoretică. Mai are rost să faci o revoluţie pentru aşa puţin şi se poate construi o nouă ordine pe o viziune aşa de aproximativă şi de îndoielnică? De ce vor crede unii din naţionaliştii noştri şi, din păcate, şi ai globului, că înflorirea naţiunii este compatibilă cu inegalităţi sfîşietoare? Naţionalismul a devenit un cuptor în care se dospeşte mizeria. Şi nu era necesar.
    Toată vina acestor stări nu o poartă decît viziunea îngustă care face din revoluţia naţională o mişcare de elan pur, semnificativă din punct de vedere psihologic, dar irelevantă practic. Să crape indivizii, să triumfe naţiunea? În timp de război, orice nu! este trădare. Dar în timp de pace, dacă alternativa este insurmontabilă, mai bine să crape şi naţiunea şi indivizii.
    Naţionaliştii vor trebui să-şi învingă atîtea şi atîtea prejudecăţi şi să înţeleagă că nu-şi pot face o apariţie onorabilă în faţa istoriei, înainte de a fi găsit o ieşire din situaţia teoretică paradoxală, în care se complac. Ideea colectivistă este compatibilă cu ideea naţională. Contrariul îl susţin curentele de stînga, internaţionaliste din o mie şi una de interese, precum şi inconştienţa atîtor şi atîtor naţionalişti. Aceştia din urmă, refuzînd ideea colectivistă, să nu uite că lumea ideilor socialiste are atîtea motive ca s-o justifice şi s-o consolideze, că naţionalismul, întorcîndu-i spatele, sombrează fără scăpare într-un vid total.Şi aşa, el este lipsit de armătura teoretică, încît singura ideologie a revoluţiei naţionale este inima.
    O mişcare naţională, care n-a extras din lumea socialistă tot ce este în ea fecund şi viu, n-a depăşit patriotismul, care va fi o viziune morală, dar nu e una istorică şi în nici un caz politică.
    Romînia nu-şi va rata momentul său revoluţionar. Dar revoluţia pe care va face-o, de nu va întrece limitele imanente ale mediocrităţii noastre autohtone, dacă nu va da ţării proporţii peste condiţiile ei fireşti, nivelul nostru istoric nu va cunoaşte un salt, şi ca atare revoluţia noastră n-a făcut decît să mărească superfluul nostru în lume.
    Un popor există întru cît constituie o primejdie. După gradul de ameninţare se apreciază capacitatea lui politică. Numai întru cît respiraţia lui este o intervenţie continuă în ritmul universal, trăieşte el cu adevărat. Popoarele prin revoluţii devin primejdii şi mai mari, ajungînd focare de infecţie şi contagiune ideologică.
    Fericite acele popoare care au reuşit să fie primejdie pentru lume. Avea-vom fericirea să devenim primejdie pentru noi înşine?
    

CAP. V
Lumea politicului
    Istoria nu se desfăşoară automat şi nici numai datorită unui impuls originar. Există o necesitate internă, care activează continuu sub toate formele de viaţă şi de cultură. Prin ce mijloace se dezvoltă viaţa istorică propriu-zisă? Care este instrumentul ei? Unii au găsit arta, şi au conceput o justificare estetică a istoriei, alţii ştiinţa, şi s-au limitat la orizontul pozitivismului. Născociri ale filozofilor şi ale altor iluzionişti, astfel de concepţii n-au nici o bază reală. Gînditorii îşi închipuie că mersul lucrurilor are vreo legătură cu avînturile gîndirii sau că s-ar putea ridica realitatea la nivelul spiritualităţii. Cînd citeşti cîte un filozof spiritualist şi-l vezi vorbind cu atîta nevinovăţie despre procesul de spiritualizare crescîndă a realului, despre o soluţie finală în spirit a întregii lumi sensibile, te întrebi, tu care ai umblat cu ochii deschişi printre muritori şi lumea care moare, ce rost vor avea aceste elucubraţii şi cum de este posibilă atîta gingăşie meditativă în creierul şi inimile unor oameni?
    Filozofii gîndesc ca şi cum pe pămînt n-ar exista politica şi oamenii politici, ca şi cum politicul n-ar fi un aspect central al vieţii şi instrumentul adevărat al istoriei.
    O istorie a spiritului nu este istoria. Aceasta înglobează o realitate mult mai mare. Chiar dacă nu există aspect istoric fără un anumit grad de participare la spirit, repartizarea elementelor biologice şi spirituale nu se face într-un echilibru armonic. În omul politic triumfă sîngele. Înseamnă că el nu-i în nici un fel o realitate spirituală? Cine ar zice-o?! Decît, ea nu-i este constitutivă. Pentru omul politic, spiritul este un lux necesar, pentru artist, o substanţă. 
    Viziunile filozofice care privesc spiritualizarea totală ca o încoronare finală a devenirii sînt nedrepte cu politica. Ele o consideră ca o treaptă elementară în evoluţia spiritului, iar nu ca o formă esenţială, constitutivă, a istoriei, paralelă şi coexistentă cu ultimele înălţimi ale spiritului. Politica — înţelegînd atît valorile ei, cît şi pe omul politic — se înrădăcinează în viaţă mult mai profund decît spiritul. Căci politicul exprimă şi serveşte valorile vitale, pe cînd spiritualul creşte în răgazurile vieţii.
    Concepţia monolineară a istoriei absolutizează un singur principiu, căruia îi sacrifică toate conţinuturile reale şi concrete. Idealismul, ca şi pozitivismul, s-a întrecut în a batjocori devenirea. Nu datorită idealismului a înţeles Hegel istoria, ci iraţionalismului, nemărturisit dar prezent în toată viziunea sa. Comparaţi înţelegerea sa istorică perspectivei pozitiviste a lui Comte şi veţi remarca fadoarea teoretică a ultimului şi bogăţia nuanţată a întîiului.
    Istorie şi iraţionalism nu sînt termeni identici, ci corelativi. Istorie şi raţionalism însă — nu se întîlnesc decît undeva la periferie, tangenţial. Etica, axiologia, raţionalismul determină o lume născută deasupra devenirii, o sferă a spiritului normativ, pe care o răstoarnă de cîte ori poate instabilitatea agresivă a devenirii. Spiritul normativ se închide, cu toate valorile lui transvitale din care îşi extrage anemia, într-o regiune străină vieţii şi încearcă să-i impună forme, pe care ea le primeşte pentru a le abandona.
    Valorile, în tendinţa lor de a se autonomiza de viaţă, se constituie în zonă aparte, creîndu-şi o bază raţională, pe cea vitală pierzînd-o. Astfel, nu există în fond decît o axiologie raţionalistă. Şi etica se simte bine numai pe fundamente raţionaliste. Vitalismul, punînd accentul pe imanenţă, a suprimat dualismul, adică reazemul teoretic al eticii. Devenirea a fost astfel reintegrată în drepturile ei, adică în rosturile ei de a crea şi distruge fără nici o răspundere.
    Toate viziunile de viaţă care dezvăluie sensul imanent al vieţii atribuie un loc foarte mare politicului. Nu există, după economic (care e de fapt un sclav al lui), un domeniu care să aibă mai mult caracterul de a fi în lume decît politicul.
    Imanentismul lui explică de ce sufletele pline de ardoare religioasă, adică arzînd de dorinţa de a ieşi din lume, l-au dispreţuit şi au văzut, cu drept cuvînt, în activitatea politică preocuparea, dar mai ales tentaţia, ce te leagă atît de mult de pasiunile şi vanităţile pămîntului. Între religie şi politică nu este mai multă legătură decît între un sfînt şi un primar. Omul s-a simţit totdeauna mai bine soldat decît înger. Asta înseamnă că refuză fericirea…
    Dacă omul politic este mînat de forţe instinctive şi răspunde unei voci a sîngelui, atunci el nu poate fi decît prizonierul voluntar al acestei lumi. Imperiul sîngelui este imperiul lumii noastre. Cu cît cineva are mai multe aderenţe la lumea asta, cu atît este mai politic.
    Cînd într-un om se concentrează dorinţe de dominare şi se organizează pentru o ascensiune individuală, dar înspre o finalitate colectivă, ele îl lansează în viaţa politică. Instinctele individuale cele mai rapace şi mai ariviste, combinate cu un interes obiectiv, determină configuraţia omului politic. Acei care n-au decît instincte tari, fără acest interes obiectiv, nu pot fi niciodată mai mult decît tirani sau, în cazul cel mai bun, aventurieri. Problema atît de stăruitoare, care se pune conştiinţei cetăţenilor obişnuiţi: cum pot fi oamenii politici în generalitatea cazurilor atît de corupţi, cu un interes atît de redus pentru treburile cetăţeneşti şi cu atît de mare slăbiciune pentru ei înşişi — această problemă îşi are o explicaţie mult mai simplă decît pare. Sînt anumiţi oameni care au în ei numai un impuls politic, care se dezvoltă şi activează independent de vreo altă finalitate decît el însuşi. Socotelile publice interesează numai ca un cadru al gustului politic. Frecvenţa acestui impuls, ce rămîne în sfera redusă a subiectivului, este mult mai mare decît se crede. Toată ploaia de oameni politici pe care i-a lansat democraţia aparţine acestui gen de egoişti minori, care aspiră la celebritate pentru ca apoi anonimatul să-i înghită şi mai amarnic. Regimul democratic, cu al său sistem parlamentar, dînd posibilitatea fiecărui cetăţean să participe activ la viaţa publică, a dezvoltat latura meschin politică din fiecare individ, o megalomanie a omului. Rezultatul a fost că democraţia a scos la iveală o serie de talente şi, în întreaga lume, doar două-trei genii politice. Un mare geniu politic trebuie să fie prin excelenţă un dominator. Dacă ştie şi nu poate comanda, n-are nici o valoare. Democraţia, admiţînd controlul şi intervenţia din afară în actele şefilor, le anulează orice prestigiu mistic şi-i încadrează în rîndul muritorilor, explicîndu-le ridicarea numai prin şansă. Fluxul şi refluxul destinelor nu este văzut în funcţie de vreo chemare intrinsecă, ci de accidentul întîmplărilor exterioare. Ultimul om mare al democraţiei a fost Clemenceau. Dar faptul nu este de o semnificativă ironie, că el şi-a valorificat geniul printr-un regim cvasiautoritar, că lumina lui a crescut din umbrele pe care războiul le-a întins peste democraţia franceză? Clemenceau a avut toate calităţile marelui dominator: iubire pasionată pentru o comunitate, dar dispreţ faţă de oameni; cinismul forţei; cultul succesului şi al riscului; nici o spaimă în faţa tragediei şi nici un fel de remuşcare. Marii dominatori care au suferit de o problemă etică şi-au ratat destinul politic şi istoric. Un Carol al V-lea sfîrşeşte la mînăstirea Yuste în Estremadura, într-o retragere voluntară. Îndoielile lui au apropiat amurgul hegemoniei spaniole, întocmai ca obsesiile religioase ale urmaşului său, Filip al II-lea. Filip al III-lea a fost şi mai mult un maniac religios. Regii Spaniei, din cauza interesului lor pentru alte lumi, au dus ţara de rîpă, au închis-o pe vecie gloriei.
    Îşi închipuie cineva pe Cezar sau pe Napoleon torturat de vreo problematică etică sau religioasă? Să lăsăm glumele. Vor fi avut ei îndoieli de strategie. Dar unde-i clipa aceea, ca s-o izolezi din curgerea vremurilor, în care ei s-au gîndit măcar la un strop de sînge vărsat pentru dorinţa lor de glorie şi au regretat petele roşii pe nimbul lor? Îndoielile nu sînt demne de cuceritori.
    Oamenii politici din toate timpurile se aseamănă mai mult între ei decît contemporanii de instincte şi preocupări diferite. Un şef al unui trib de negri sesimte mai aproape de Napoleon decît Beethoven; chiar dacă ultimul l-a înţeles mai mult decît merita el. Între Lenin şi Cezar este mai multă afinitate decît între primul şi oricare contemporan… literar. Viziunea tipologică a istoriei ne învaţă că toţi sîntem condamnaţi a fi ceea ce sîntem. Deşi aş fi înclinat a crede că au existat în lume conchistadori ce şi-au „mîncat“ instinctele prin tăcerile bibliotecilor, ei n-au putut fi însă de rasă, din moment ce şi-au greşit calea atît de esenţial. Numai acei oameni apucă pe cărări greşite în viaţă, care n-au avut instinctele la înălţimea chemării lor. Cezar nu putea deveni înţelept şi nici Napoleon poet. Sau îşi poate închipui cineva un filozof dictator? Un filozof nu poate fi decît… preşedinte. Ceea ce înseamnă că instinctul politic al omului scade pe măsura micşorării ethosului agresiv.
    Nu poţi fi dotat politiceşte, dacă nu eşti asimilat naiv timpului. Conştiinţa filozofică se naşte din dezintegrarea temporală. Omul politic trăieşte în timp ca într-o substanţă. De aceea, momentul este cadrul lui temporal. Precum nu se poate gîndi fără o anumită independenţă faţă de timp, aşa nu se poate acţiona fără o dependenţă de clipele fugare. Perspectiva meditativă se adînceşte de groază în faţa neantului temporal, de spaima de vidul clipelor, de nesubstanţialitatea lor. Aspiraţia politică nici n-a auzit şi nici n-a bănuit vreodată aceste probleme. Pentru adevăratul om politic, timpul este o stîncă. El curge numai pentru gînditori, fiindcă lor, nemaicirculîndu-le sîngele, la ce ar mai putea fi atenţi, dacă nu la trecerea timpului? Esenţa apolitică a spiritului…
    Omul politic n-are neapărat nevoie de un „orizont“. El nu se află propriu-zis niciodată în faţa principiilor, ci în faţa faptelor. Nici un om politic nu trebuie să treacă un examen de principii. De aceea, antipodul lui nu este artistul, ci omul teoretic.
    Cultura modernă este bolnavă de teorie. Necesitatea de a găsi o formulă abstractă pentru orice situaţie, de a justifica în gînd toate fărîmăturile realului, a secat energia creatoare şi a răpid omului un simţ rodnic al problemelor. Excesul teoretic presupune totdeauna o sleire a respiraţiei, a avîntului iraţional de creaţie. Alexandrinismul a lansat tipul comun al omului teoretic. Eclectism şi teorie vidă sînt acelaşi lucru.
    Omul politic şi cu artistul nu se întîlnesc decît în fenomenul creaţiei. Amîndoi creează, deşi pe planuri atît de esenţial diferite. Faptul acesta îi separă de omul teoretic, care numai constată; stabileşte relaţii printre relaţii, neaducînd prin existenţa lui nici un plus în lume. Ineficienţa teoriei este de-a dreptul deconcertantă. Un efect de mare sinteză teoretică nu echivalează o poezie inspirată sau un cutezător gest politic. Nu există persoană în teorie. Acel domeniu al spiritului, care elimină un patetic al subiectivităţii, este lipsit de farmec şi de atracţie. Conceptul de geniu se aplică cu greu omului teoretic; ideea de productivitate infinită a spiritului o realizează artistul. Întrucît existenţa politică presupune un paroxism al individualităţii şi o bravare a lumii în numele instinctului, conceptul de geniu se aplică şi în sfera politică, istoria prezentîndu-ne destule ilustraţii geniale.
    Este foarte caracteristic că Goethe s-a înţeles cu Napoleon; dar n-a priceput pe Kant, deşi a admirat pe Hegel fără să-l cunoască.
    „Valorile“ politice sînt servite de la primarul de ţară pînă la cezar. Ei servesc cu forţa ideea de forţă.
    Se poate recunoaşte aderenţa unui om la spiritul politic după modul în care ştie să introducă elemente politice într-un domeniu eterogen politicii. Ignaţiu de Loyola şi Luther sau Sfîntul Pavel au avut în sîngele lor foarte multe apetenţe politice. Organizatori, animatori, întreprinzători ardeau de setea de dominare. Cum în ei au triumfat poftele cereşti, alimentate de conştiinţa şi obsesia păcatului, au ajuns reformatori, cu avantajul în plus faţă de oamenii politici că au modificat şi stilul interior de viaţă, iar nu numai cel exterior. Creştinismul, în sine, este complet apolitic. Prin ce întorsătură ciudată va fi ajuns el să se organizeze atît de perfect în lume, să se cristalizeze în instituţii atît de aderente pămîntului, este unul din misterele ciudate ale religiei în genere, care, fixînd toate obiectivele existenţei dincolo, sfîrşeşte prin a se înrădăcina iremediabil aici. Se pare că toate lucrurile mari încep prin a ne desţeleni din pămînt, pentru ca apoi să ne lege şi mai mult de el. Creştinismul şi-a trecut examenul posibilităţilor lui terestre prin catolicism, cea mai reuşită realizare istorică a lui. Papii au fost obiectul de invidie al regilor şi împăraţilor. Este străin de spiritul politic acel ce nu înţelege sensul papalităţii. Aşa au fost papii de legaţi de deşertăciunile acestei lumi, adică de singurele realităţi, că au apărat prin forţă crucifixul, ca pe o scuză şi nu ca pe o credinţă. Nu este aşa de greu să-i înţelegi pe papi. Ei vor apărea la Judecata de apoi alături de perceptori, de oamenii de stat şi de toţi patronii universului. De fapt, bogaţii au avut totdeauna prea mult spirit politic. Cu cît sînt mai mulţi pe pămînt, cu atît li se ascute spiritul politic. Săracii n-au conştiinţă politică decît în revoluţie. Căci revoluţia este examenul pe care-l dau săracii în faţa istoriei.
    Care este „virtutea“ politică prin excelenţă, generatoare de dinamism şi mobilul activ al ascensiunii? Ne putem închipui un om politic blînd, căldicel şi atenuat? Ar fi o reprezentare absurdă. Un animal de pradă, cu instinctele domolite în aparenţă şi cu mult stil în cruzime, este forma cea mai adecvată sub care ni se înfăţişează „bestia“ politică. Precum iubirea este virtutea religioasă prin excelenţă, aşa ura este virtutea esenţială a omului politic. El urăşte, din dragoste pentru un grup de oameni, pe toţi ceilalţi care nu-i aparţin. Cine nu ştie urî cu pasiune n-are instinct politic. Dacă nu refuzi cu frenezie pe toţi care nu te urmează, îi vei pierde şi pe cei care-i ai. Ura este vitalizantă şi înclin a crede că începi o acţiune politică nu pentru a salva un grup uman, ci pentru a distruge pe cel care nu-ţi convine. Definiţia celebră a lui Klausewitz: „războiul este continuarea politicului cu alte mijloace“ nu trebuie înţeleasă în sensul pe care marxismul i l-a dat prin Lenin, legînd războiul de structura unui sistem, ci că politicul este o stare de conflicte latente sau declarate, dar care culminează în explozia războinică. Politicul reprezintă o permanentă structură antinomică, a cărei soluţionare este numai temporară. Vitalitatea politicului derivă din prezenţa continuă, din imanenţa conflictului.
    Partidul într-un stat şi un stat faţă de altul îşi definesc forţa după primejdia şi ameninţarea ce o reprezintă. Nivelul politic se alimentează din capacitatea lor agresivă. Tendinţa oricărei formaţii politice este dominaţia exclusivă. Coexistenţa atîtor grupări şi curente în democraţie este un semn de emasculare generală. De aceea, concurenţa politică fără nici un sens din democraţie îşi are rezolvarea firească şi inevitabilă în dictatură.
    În orice fel de politică, dictatorială sau democratică, „partizanul“ este totul. Cine se revoltă împotriva acestui sistem în numele „valorilor obiective“ nu înţelege nimic din caracterul dramatic al oricărei politici. Nu numai pentru un „politician“ (democraţie), dar şi pentru un dominator (dictatură), partizanul cel mai umil este o mai mare valoare decît cel mai ilustru adversar. Orice luptă elimină ideea de valori obiective. Cum fondul tragic al oricărei politici — nu numai aceea de stil mare — este care pe care, în ea se măsoară destine, şi nu valori. Triumful este unica valoare. Nu există un idealism politic, ci numai un pragmatism politic.
    Pentru adevăratul om politic, morala este un lux periculos. Keyserling a arătat că orice politică este, în fond, machiavelică. Plecînd din zonele subterane ale sufletului, ea aplică metode corespondente acestora. De fapt, tot ce intră în domeniul acţiunii este machiavelic. Un om care luptă vrea să triumfe prin orice mijloc: o dată „ajuns“, vrea să se menţină tot aşa. Cine nu procedează la fel se prăbuşeşte. Finalitatea omului politic este puterea. Acestui idol îi sacrifică el totul.
    Febra omului politic este ura. Unde este luptă, este şi ură. În numele iubirii se poate realiza infinit, cu condiţia ca ura să fie activă împotriva tuturor formelor pe care le exclude iubirea din sfera ei. Este de-a dreptul înfiorătoare patima pe care a dezlănţuit-o creştinismul în începuturile sale. Primii creştini au urît mai mult lumea păgînă decît au iubit împărăţia cerurilor. Sau avalanşa de cîinie declanşată de ideea luptei de clasă, în numele solidarităţii şi a justiţiei! Proletariatul modern este un vulcan de ură, izbucnirile lui sînt tot atîtea trepte înspre putere. Ura este virtutea politică prin excelenţă. Cine susţine contrariul uită că lumea s-a divizat în atîtea părţi, nu mai pentru ca să nu dispară ura. Pluralismul este baza metafizică a urii. El este justificarea individuaţiei, fără de care ura este inconceptibilă. Metafizicile moniste, de la indieni la Schopenhauer şi Eduard von Hartmann, au conceput ideea de anulare a individuaţiei prin iubirea universală. Fără ură însă, numai înţeleg ce s-ar putea petrece pe acest pămînt.
    Voluptatea omului politic este adversarul. Cu cît el este mai mare, cu atît el îşi creează mai mulţi. Acest lucru este tot aşa de valabil pentru un ministru în democraţie, cît şi pentru un dictator. Complexitatea unei personalităţi trebuie să fie ajutată de o idee nu mai puţin complexă.
    Un curent de idei are-şi care o expresie politică, dacă vrea să fie înregistrat de istorie, trebuie să conţină conflicte în germene şi să le actualizeze pe măsura evoluţiei lui.
    Evitarea conflictelor este un semn de deficienţă şi de limitare a orizontului istoric. O personalitate care nu este o criză pentru orice conştiinţă care participă la istorie, care nu este o soluţie directă a celor mai arzătoare probleme ale actualităţii respective — este o agitare de suprafaţă. Dacă politica se face de oameni cu instincte avide, ea trebuie să dezlănţuie conflicte echivalente agresivităţii instinctive. De aceea, planul teoretic în lumea politicului are cu totul altă semnificaţie decît în alte domenii. O idee politică nu trebuie să fie „adevărată“; nici un control teoretic nu-i poate anula eficienţa, dacă ea este fecundă. Ruina sigură a unui om politic ar fi fetişismul temporar al adevărului. Reflexia lui se reduce la atît; eu am dreptate, adversarul nu. Prin aceasta, partizanul deţine totdeauna un sumum mai mare de adevăr decît adversarul cel mai dotat.
    Unii teoreticieni reduc esenţa politicului la termenii; duşman — prieten. Concepţia aceasta exprimă fiinţa politicului în formă tranşantă. Valabilitatea ei este totală pentru fenomenul dictaturii, care reprezintă o exasperare a politicului. Orice dictatură este un război camuflat, chiar dacă nu se manifestă în conflicte cu alte state. În tot cazul, dictatura este în primul rînd un război al unui stat cu sine însuşi. Între democraţie şi dictatură este mai întîi o diferenţă de ritm. Pe cînd prima reprezintă o respiraţie comodă, a doua este activă pînă la sufocare. În democraţie statul are un caracter neutru, societatea este totul. De aici distincţia atît de categorică între societate şi stat, specifică ideologiei democratice în genere. Ce e drept, societatea are o sferă mai mare decît statul şi înglobează o multiplicitate de elemente, nereductibile la structura abstractă a statului. Societatea este o totalitate vie, căreia fără stat îi lipseşte forma. Prea marea elasticitate pe care o prezintă societatea în regimurile democratice derivă din neutralitatea, non-intervenţia statului. Redus la un principiu regulator şi exterior, abstracţiunea lui seamănă vidului. Socialismul francez a diferenţiat la maximum societatea de stat, pe cînd mistica etatistă a romanticei germane a asimilat societatea statului. Socialiştii s-au bucurat mult de distincţia pe care Hegel a făcut-o între societatea civilă şi stat. Decît, Hegel a conceput societatea civilă mecanicist, ca o sumă de voinţe individuale, care n-are o realitate şi un sens decît în unitatea substanţială a statului. Atît de puţin a înţeles el societatea şi atît de mult statul, că în scrierile din tinereţe susţinea că anarhiei este preferabilă tirania, deoarece ea se realizează prin stat.
    O societate abandonată sieşi, nerecunoscînd statului mai mult de o semnificaţie juridică, îşi pierde repede centrul, sîmburele ei. Devine antiistorică şi centrifugală. Consecinţa fatală a oricărei democraţii consecvente este atomismul social. Din societate mai rămîn numai indivizii, risipiţi, fără vreo aderenţă la un sens comun. Sînt societăţi incapabile în mod structural de a fi democrate. Cazul Rusiei, unde societăţii, lipsindu-i organic o limită interioară, se pierde pe dată ce e liberă. De aceea, bolşevismul uneşte două extreme într-o sinteză ininteligibilă Apusului: democraţia extremă şi autocraţia. Democraţia are anumite presupoziţii psihologice, care nu le întîlnim peste tot. Şi acolo unde ele nu sînt, nu este creatoare. În Anglia şi în Franţa, ea a creat un întreg stil istoric, şi existenţei lor naţionale dacă i-ai răpi epoca democratică, ai da naştere unui gol uluitor. Germaniei însă nu i-a priit democraţia. În afară de statul autoritar, acea Formlosigkeit a sufletului german o duce la fund. Ea n-a avut niciodată o epocă eroică a democraţiei. Faţă de Germania şi de Rusia, Romînia este mult mai naturală în democraţie, deşi ea n-a dat nici o consistenţă ţării. Meritul democraţiei în Romînia este de a fi provocat o dezlănţuire superficială de energie, de a fi creat o serie de iluzii politice în ultimul cetăţean. Că, pentru viitor, democraţia trebuie distrusă pentru ca Romînia să nu dispară, este o banalitate, iar nu un imperativ. Nu fără o oarecare mirare trebuie să privim pe aceia care, dintr-un naţionalism prost înţeles, consideră introducerea democraţiei la noi ca pe o pacoste fără pereche. Un popor oprimat o mie de ani avea nevoie de democraţie ca de o necesitate vitală. Ea dă o respiraţie largă individului, iar nu naţiunii. Dar după un întuneric atît de mare, Romînia n-avea nevoie de accelerarea ritmului ei istoric, ci de o aerisire a individului, de o mişcare liberă şi arbitrară, de toată fantezia şi capriciul care alcătuiesc un farmec indiscutabil al acestui regim. Dacă intram după o tiranie milenară într-un regim de autoritate, ne idiotizam cu toţii, deveneam automate oficiale, cretini balcanici. Este drept că prin democraţie Romînia s-a lăbărţat în aşa măsură, că a devenit un elastic, de care întinde primul venit. A fost însă fatal să fie aşa. A fost fatal ca Romînia să nu-şi creeze un sens şi o chemare în lume, să rămînă o ţară provincială cu o cultură populară şi cu o mizerie colectivă. Singura speranţă este că un regim de dictatură ar putea arde etapele. Şi un regim de dictatură este absurd şi criminal, dacă nu arde etapele. Concep dictatura ca o revoluţie permanentă. Ea este însă numai atunci creatoare, dacă e populară. Prin aceasta se deosebeşte de cezarism şi de tiranie. Ce este dictatura populară faţă de aceste două fenomene? Diferenţele dintre ele derivă din raportul diferit în care stă omul politic faţă de colectivitate. Şi acest raport este determinat de ideile specifice pe care le reprezintă.
    Tirania nu serveşte un crez. Autoritatea prin bunul plac ar fi singura ei „idee170. Tiranul nu trebuie să aibă vreo calitate. Căci neurmărind nici un alt scop, decît capriciul lui şi un statu quo al imbecilităţii, de ce fel de însuşiri ar trebui să dispună, decît de violenţa instinctelor lui şi de resemnarea supuşilor? Cezarismul nu serveşte o mare finalitate istorică. El se bazează însă pe excelenţa unei personalităţi. Momentul individual este prea hotărîtor şi predominant. Teoria lui Spengler, după care cezarismul este un fruct al crepusculului culturilor, este în genere justă. Pierzîndu-şi coeziunea internă, fărîmiţată şi epuizată de excesele democraţiei, o cultură îşi salvează vitalitatea prin virtuţile strălucitoare ale unui dictator. Cezarismul poate introduce un ritm epocal în viaţa unei culturi, lui îi lipseşte însă elanul ascendent, creator de cultură. El apare numai în perioadele ce urmează după epocile de mari libertăţi şi de instincte necontrolate. Există chiar o alternanţă, un ritm periodic, care fixează cezarismul după fiecare perioadă democratică. Totuşi, locul istoric al lui rămîne amurgul culturilor. Atunci izvorăsc personalităţi, fiindcă nu mai sînt idei şi nu mai sînt idei dinamice. Într-un astfel de moment istoric, cezarismul suplineşte un vid al culturii. Dacă tirania n-are nici un asentiment al colectivităţii, cezarismul este acceptat şi uneori chiar iubit. Ar fi să ne înşelăm prea mult asupra omului dacă am crede că el se simte bine multă vreme în libertate. Adevărul este că nimic nu-i e mai greu de suportat decît libertatea. Lăsat multă vreme pradă ei, îşi pierde echilibrul şi se prăbuşeşte într-un haos complet. Atunci preferă cea mai sinistră tiranie, pentru a scăpa de teroarea libertăţii. Regimurile de autoritate au la bază o concepţie pesimistă a omului. Fără o viziune antropologică nemiloasă este imposibil să înţelegi alternanţa dintre democraţie şi dictatură în cursul istoriei. Naivii nu vor pricepe niciodată că mulţimea îl cere pe cezar, că oamenii au iubit de cînd e lumea nu numai libertatea, ci şi jugul. Cînd se obiectează că acest lucru este adevărat pentru trecutul umanităţii, pentru un stadiu înapoiat, atunci acestei vulgarităţi optimiste îi vom răspunde că orice progrese ar face omenirea, ea nu va putea ajunge niciodată aşa de departe încît tipul comun al muncitorului de fiecare zi, proştii eterni, să se ridice la un nivel mai înalt decît al unui intelectual mediocru. Cum este mai mult decît sigur că lucrurile stau aşa, nu pot să-mi fac iluzii nepermise. Optimismul antropologic nu şade bine nici unui fel de gînditor: el este, în primul rînd, inadmisibil la un om politic. Nu e un fapt nesemnificativ că toţi oamenii politici au fost buni cunoscători de oameni. Şi ce înseamnă a fi bun cunoscător de oameni, dacă nu a te îndoi de ei? După moraliştii francezi (La Rochefoucauld, Vauvenargues, Chamfort etc.), oamenii politici au cunoscut totdeauna mai bine oamenii. Au avut şi ei darul introspecţiei, dar n-au fost sinceri destul…
    În faţa tiraniei şi a cezarismului, se înalţă dictaturile populare. Ele se bazează atît pe o necesitate istorică, cît şi pe un asentiment al maselor. Pe ele nu le cer numai logica internă a evoluţiei culturilor, ci condiţii sociale, aspiraţii colective şi naţionale. Lenin, Hitler sau Mussolini s-au ridicat pe o convergenţă de elemente aparţinînd soartei ţărilor respective, iar nu pe un concurs de împrejurări. Ele nu se instaurează pentru a salva o cultură de la putregai, ci pentru a realiza accesul la mare putere politică şi a ridica nivelul istoric al culturii respective.
    Ceea ce ne interesează aici este importanţa dictaturii populare în cadrul culturilor mici. Ea este singurul mijloc prin care ele îşi pot înfrînge inerţia. O colectivitate se vrea dominată, fiindcă prin ea însăşi nu poate crea nimic. Orice soluţie am căuta pentru Romînia, este imposibl să o vedem scuturată din orbecăiala ei seculară în afară de un regim dictatorial. Şi prin acesta înţeleg un regim care creează în Romînia o febră excepţională şi tinde să-i actualizeze ultimele posibilităţi. Democraţia a risipit prea multe energii fără vreun scop naţional. O dictatură însă trebuie să pună ţara la teasc. Nimic să nu rămînă neexploatat şi nevalorificat. Marşul Romîniei în istorie să semene unei coarde încordate la paroxism. O ameninţare care să crească cu fiecare pas. Să ne apropiem şi noi de lume şi lumea să ştie că ne apropiem. Efortul care trebuie cerut acestei ţări nu poate fi comparat decît cu acel ce l-au pretins bolşevicii Rusiei. O ţară se ridică pe renunţări, pe infinite renunţări. Dacă toţi am suferi pentru Romînia cu o pasiune care ar însemna ardoare şi durere, nu ştiu pînă unde ar sări din mers această ţară şi cîte cadavre ar lăsa în urmă. Nu pot vedea destinul Romîniei decît patetic. Pentru ţările rămase în urmă, nu există salvare printr-un ritm normal. Cu oameni politici care flatează indolenţa colectivă, nu se mai poate face nimic. „Politicianul“ din democraţie, care ridic banul la rangul de divinitate şi ţara la o trambulină,n-are nimic în el dintr-un dominator şi nimic dintr-o aureolă mistică. Democraţia e prea puţin mistică şi prea mult un raţionalism. Ce departe este de epoca sa eroică! Febra ideologică pe care a răspîndit-o asupra Europei s-a epuizat, şi în locul ei au rămas scheme vide şi nesemnificative, ce-ţi inspiră o adevărată compătimire teoretică. În cadrul naţiunii, democraţia a dat naştere unei pluralităţi de formaţii divergente, care răpesc evoluţiei naţionale un sens convergent. Votul universal şi parlamentarismul au conceput naţiunea ca o sumă, cantitativ, cînd ea este o totalitate concretă şi calitativă, care niciodată nu poate fi exprimată în aritmetica democratică. O naţiune este totdeauna mai mult decît indivizii ei. Democraţia a făcut din ea o rezultantă. În realitate, indivizii rezultă din naţiune.
    Ţările fără o axă istorică îşi pierd conturul prin democraţie. Acesta est cazul Romîniei. Ea n-a avut niciodată o formă, iar democraţia nu i-a dat-o. Ea este prea mult politică şi prea puţin istorie. Nenorocirea regimului democratic este că în el omul politic nu poate face nimic. Şi cum o să facă, atunci cînd ascensiunea în democraţie se bazează pe o şansă, iar puterea are caracterul unei durate efemere?! Dictaturile au toate un caracter de răscruce şi de gravitate. Nu este caracteristic că războaiele cele mai multe se fac de regimurile dictatoriale? Încordarea excesivă şi anormalul ritmului numai în război îşi află o ieşire, afară de tiranie, care naşte revoluţia. În perioada democratică a unei ţări, o revoluţie n-are un sens măreţ şi nici o dimensiune monumentală. Numai întru cît sfarmă tradiţia unei tiranii, primeşte un caracter de întorsătură istorică.
    Împotriva dictaturilor, toate obiecţiile pe care le-a adus lumea se reduc la atîta: cu ce drept ne impune un dictator voinţa sa? De unde erijarea unui individ în absolut? Obiecţia sau mirarea aceasta este fără răspuns. Sau, ea n-are decît un răspuns cinic. Este imposibil să găseşti o justificare imanentă a autorităţii sau a suveranităţii. Un guvernămînt este compus din oameni care nu sînt calitativ deosebiţi de ceilalţi. Ce raţiune are atunci impunerea voinţei lor altora? În acest sens, teocraţia este singura care are o bază logică şi metafizică. Dacă autoritatea derivă numai de la oameni, atunci îi lipseşte orice temei mai adînc, şi în afară de relativismul uman nu mai este nici o ieşire. Derivarea suveranităţii şi autorităţii dintr-un principiu transcendent justifică totul, cu condiţia să crezi într-o divinitate. Imanentismul modern a săpat atît pe Dumnezeu, cît şi orice fel de autoritate şi suveranitate.
    Modul în are un om politic îşi transformă voinţa în lege ţine de un complex de împrejurări care n-are nici o legătură cu etica. Este suficient să fi ajuns o singură dată să comanzi, ca dorinţa de putere să te facă virtual un dictator. Cine ştie porunci permanent şi este ros de obsesia puterii nu se poate prăbuşi. Numai prin comandă te distanţezi de ceilalţi oameni şi te ridici cu adevărat peste ei. Fiecare dintre muritori se visează la un moment dat Napoleon, pentru ca să se mulţumească apoi o viaţă întreagă a trăi din ordinele altora. Orice om găseşte o scuză că nu e Napoleon. Pune vina pe mediu, pe sărăcie, boală sau, dacă e romîn, pe Romînia. Convertirea în mit a tuturor marilor conducători îşi are o rădăcină mult mai adîncă decît sîntem dispuşi a crede. Dacă ei ar fi în conşitinţa mulţimiii numai oameni, atunci ea n-ar putea găsi nici o raţiune autorităţii lor nelimitate. Mulţimea îi transformă în mit spre a se înşela pe ea însăşi. Ea îi proiectează în absolut, pentru ca destinul care se consumă între ea şi dictator să apară ca esenţial inevitabil în logica substanţială a lucrurilor. Cezar a fost adorat ca zeu, fiindcă mulţimea suporta mai comod astfel vîrtejul de întîmplări, născut din geniul lui. Dacă, în ochii ei, el n-ar fi fost mai mult decît un om extraordinar, n-ar fi acceptat atîtea sacrificii. Tot aşa, pentru soldaţii lui Napoleon, l'Empereur n-a fost niciodată om…
    Tot ceea ce iese din cadrele acceptate ale vieţii de fiecare zi se ipostaziază, deoarece umanul are graniţe care exclud neobişnuitul. Omul nu se lasă bucuros condus de om. De aceea a inventat el miturile. 
    Este neplăcut să vezi că se ridică cineva din rîndurile tale şi îţi devine destin. Tu nu i-ai acordat nici un drept — şi nimeni. Cu toate acestea, el îl are şi tu nu mai poţi face nimic. Ascensiunea vertiginoasă a omului politic este un fenomen destul de ciudat. Cei care-l cîntăresc şi nu-i găsesc merite şi calităţi justificative uită că orice om politic este un destin înainte de a fi o valoare.
    Dictatura care n-are o ieşire imperialistă sfîrşeşte în tiranie, precum iubirea în scîrbă sau în milă. Elanul dictatorial, la început dornic de a crea forme noi şi a da o expansiune nelimitată unei ţări, se osifică într-un autoritarism rigid, mort, precum democraţia se destramă într-o paradă de libertăţi goale. Este aici o limitare a tuturor formelor de viaţă, care nu-şi pot menţine productivitatea peste rezervele insuficienţei lor. Orice conţinut de viaţă are o formă. Cînd el se uzează, forma constituie substitutul vieţii. Astfel se nasc o sumă de scheme moarte, care trebuie răsturnate de năvala altor conţinuturi. Dictatura sfîrşeşte de obicei în tiranie, democraţia în anarhie. Dictatura are o formă, tirania are numai formă; democraţia are şi ea o formă; anarhia nu mai are deloc. Spre fericirea noastră, viaţa nu tinde numai spre echilibru. De ar fi aşa, de mult ne-am fi mumificat. Moartea este preferabilă oricărei fixări. În viaţa socială, încremenirea într-o formă este mai gravă decît sinuciderea. Ce ar fi fost de Europa, dacă şi astăzi aristocraţia continua a fi statul? Un monstru istoric în plus.
    Primenirile sociale sînt condiţia indispensabilă a vitalităţii unei ţări. Totdeauna statul, care este sensul formativ al unei naţiuni, a avut tendinţa să se confunde cu clasa sau casta conducătoare. Niciodată n-a putut îmbrăţişa, cu aceeaşi cuprindere, actualitatea totală a unei naţiuni. Cînd Joseph de Maistre se întreabă ce e naţiunea şi găseşte că e suveranul şi aristocraţia, el exprimă reacţionar un lucru pe care marxiştii îl susţin revoluţionar în teoria statului proletar. Statul (deşi pentru marxişti nu există propriu-zis nici stat şi nici naţiune, ci numai societate) nu mai este suveranul şi aristocraţia — sau mai tîrziu burghezia —, ci proletariatul.
    În orice stat nu există un echilibru, ci o preponderenţă de forţe. Cine are această preponderenţă se identifică într-o măsură anumită cu statul. Naţiunea cuprinde elemente mult mai complexe şi mai diverse decît poate să le centreze şi să le cristalizeze statul. De Maistre trebuia să spună stat, iar nu naţiune, deoarece aceasta închide în sfera ei mai mult decît statul, a cărui raţionalitate abstractă nu poate subsuma atîtea elemente iraţionale din existenţa naţiunii. Formele de stat sînt substituibile, pe cînd naţiunea este o fatalitate. De aceea, ele sînt un obiectiv principal al revoluţiei.Pînă acum nu s-a găsit un Sisif al revoluţiei, care să vrea să dărîme sau să construiască o naţiune. Naţiunile devin. O nouă piedică în calea Romîniei şi a revoluţiei naţionale.
    Naţiunile sînt istorice. Putem face istorie? Putem, dar în marginile destinului nostru. Şi am putea sări peste el? Am putea, dacă saltul ar fi pecetluit în soarta noastră. Fi-va el? Iată unde încetează Cunoaşterea şi începe Speranţa… Nu cred că nu cred în Romînia.
II
    Norocul Romîniei este că istoria universală n-are un curs convergent şi nu evoluează într-o progresiune continuă. Dacă devenirea umanităţii ar fi comparabilă unui fluviu, ar fi imposibil să nu ne pierdem în el şi să ne mai regăsim. Toate valorile s-ar totaliza, şi nivelul actual al culturii ar fi atît de ridicat, încît o ţară ca Romînia n-ar putea participa în nici un fel la el. Cultura occidentală, care singură contează pentru orientarea noastră în viitor, nu însumează toate valorile care au precedat-o. După concepţia stupidă a progresului monolinear, ar trebui ca momentul istoric actual să conţină într-o prezenţă tot ce s-a desfăşurat înainte, el fiind un plus într-o totalitate ascendentă. Istoria nu e comparabilă nici unui fluviu şi nici unui lanţ. Ea îşi are o creştere specifică, nereductibilă nici la concepte organice şi nici mecanice. De aceea este atît de greu să înţelegem istoria, cu toate că trăim în ea şi sîntem pînă la un anumit grad istorie. Prin introspecţie pricepem cîteva mobile secrete şi rămînem dezarmaţi în faţa faptelor. Autocunoaşterea nu ne revelează structura devenirii concrete.
    De cîte ori căutăm un antipod mobilităţii vieţii istorice, nu ne putem opri decît la sistem. Rigiditatea şi consecvenţa logică, valabile într-o lume de forme, nu sînt revelatoare în lumea de conţinuturi care este istoria. Sistemul pleacă de la premise, istoria de la iraţional. Logicul rămîne în sine, în transcendenţa formelor sale, în inaderenţa lui sterilă la devenire. Istoria reprezintă, dimpotrivă, o pendulaţie continuă între iraţional şi conştiinţă, care uneori nu este lipsită de pitoresc, pentru ca aproape întotdeauna să nu-i lipsească tragicul.
    Concepţia progresului neîntrerupt introduce prea multă logică în devenire şi face prea mult din istorie un sistem. Şi apoi, cine ar mai avea atîta ingenuitate să creadă că simplul fapt al devenirii este suficient pentru ca, născîndu-te cît mai tîrziu în timp, să prezinţi automat elemente de superioritate? Ideea progresului continuu este expresia unui optimism atît de vulgar, încît nici nu merită a fi discutată. În afară de tehnică, ea constituie un moment degradat al spiritului. Dar tehnica reprezintă un fenomen paralel culturii. Ea se dezvoltă după o lege proprie, într-un progres incontestabil; nu există însă progres în simţire, în gîndire, în viziune. Trenul sau avionul nu ne-au făcut nici mai sensibili şi nici mai profunzi. Ne-au schimbat doar ritmul. Cine ar compara sentimentul nostru de viaţă cu al Egiptului în epoca de construcţie a piramidelor ar trebui să ne arate un dispreţ infinit. Sclavii faraonilor, care nu ştiau nimic, aveau pentru eternitate o simţire mai ascuţită decît savanţii noştri, care ştiu totul fără să cunoască esenţialul. Unui optimist subtil i-aş putea face concesiuni privitoare la extensiunea ideii de progres. Este însă imposibil de a găsi cea mai mică aplicare la sentimentul de viaţă. Acesta, singurul care importă, nu cîştigă nimic prin timp şi nici nu se adînceşte prin complexul de forme al civilizaţiei.
    Istoria prezintă o sumă de totalităţi ireductibile. Ar mai putea cineva susţine superioritatea Greciei faţă de India, sau a Occidentului faţă de Grecia? N-are sens o ierarhie între culturile mari. Grandori ireductibile nu înseamnă scară ierarhică. Ea apare evidentă şi tulburătoare cînd e vorba de culturile mici faţă de cele mari. Diferenţele lor accentuează şi dau un sens ideii de progres, în defavoarea celor mici.
    Fascinaţia pe care a exercitat-o Occidentul asupra noastră este proba evidentă şi repetată a inferiorităţii noastre şi a conştiinţei ei. Dacă el reprezenta actualitatea întregii istorii, drumul pe care trebuia să-l străbatem ca să-l ajungem ar fi fost aşa de mare, încît niciodată n-am fi putut concepe să ne apropiem cît de puţin de el. O umanitate care ar evolua conform viziunii progresului continuu ne-ar arunca pe veci la periferia ei. Pentru Romînia, istoria înseamnă cultura occidentală şi nici nu poate însemna altceva. Cu ea ne punem noi în rînd. Nivelul ei ni se pare într-o măsură oarecare accesibil. O lume istorică, a cărei actualitate totală s-ar înălţa progresiv sub ochii noştri, ne-ar zăpăci cu infinitul ei.
    Există un nivel istoric obligatoriu. O ţară care s-ar complăcea numai în dezvoltarea originalităţii etnice nu poate participa efectiv la istorie. Pe această cale, devii o ţară pitorească şi interesantă, cum e Ungaria de exemplu, dar nu o naţiune şi în nici un caz o mare putere. De Ungaria va aminti istoria numai fiindcă s-a încăpăţînat să nu renunţe la caracterele ei primare. Este o ţară originală, dar din punct de vedere istoric nereuşită.
    Romînia nu poate deveni o realitate ataşîndu-se îndărătnic de caracterele ei primare. Cultura noastră populară este comună sud-estului Europei. Elementele ei diferenţiale nu alcătuiesc o originalitate izbitoare. Muzica şi poezia noastră populară n-au reuşit să atragă atenţia lumii ca un fenomen profund original. Meritul nostru faţă de celelalte popoare balcanice este că sîntem cei mai apţi pentru formele spiritului. Căci în Balcani, romînul este cel mai puţin ţăran. Dacă n-am creat în cultură, ea ne prieşte totuşi. Tot restul Balcanului pare a dovedi o neprielnicie în cultură, care îi justifică renumele periferic.
    O revoluţie naţională care ar vrea să readucă pe romîn la el însuşi, la premisele lui sufleteşti, la originarul etnic, ar întoarce Romînia din avîntul ei superficial spre modernitate şi i-ar tăia aripile. Romînia nu este o ţară originală. Ea redevine un zero istoric reîntorcînd-o la surse. Febra susţinută a modernizării (pe toate planurile) este singura noastră salvare. Romînul nu este interesant sufleteşte. Pentru ce ar mai ţine atunci la cvasiorientalismul său?
    Chiar o ţară etniceşte profund originală, cum e Rusia, ce s-ar fi ales de ea dacă ar fi făcut o revoluţie rău înţeleasă, pentru a reveni la mujic? Lumea ar fi uitat de Dostoievski şi s-ar fi gîndit la Mongolia. Va trebui să apărăm Romînia de ţăranii ei. Ceea ce nu înseamnă decît salvarea ţărănimii de la mizerie.
    Toate etapele revoluţiei noastre vor trebui să aibă, ca finalitate: integrarea noastră în istorie. Dacă nu vom reuşi să facem sensibilă prezenţa noastră în ritmul universal, n-are rost să ne mai frămîntăm, deoarece la o existenţă aproximativă poate ajunge orice grup uman. Trecutul şi prezentul Romîniei există numai prin bunăvoinţa noastră. Se va naşte viitorul din înfrigurarea noastră? De nu, să ne îngropăm sufletul în Romînia de niciodată.
    N-avem dreptul să ne trăim fiecare epocă asemenea unei lumi închise. Dacă nu mai vrem să fim sclavii istoriei, adică dacă vrem să depăşim condiţia culturilor mici, trebuie să urmărim ţinta noastră finală ca o obsesie, pentru a nu fi subminaţi de tentaţia constantă a Romîniei: inerţia.
    Pentru Franţa, clasicismul sau iluminismul, cu toate implicaţiile lor politice şi economice, sînt epoci rotunjite în sine, lumi închise, trăite cu naivitate şi cu iluzia absolutului valorilor lor. S-ar fi gîndit cineva în timpul lui Ludovic al XIV-lea că Franţa trebuie să tindă spre alte valori decît cele în care trăia? Sau Renaşterea, în culmile ei, a conceput o ieşire din sine însăşi, a avut ea nevoie de altă epocă? Într-o mare cultură, orice epocă este o perfecţiune istorică. Acest lucru este valabil şi pentru epocile decadenţei. Culturile mari se distrug în sine.
    Nouă nu ni se aplică afirmaţia lui Ranke: „Jede Epoche ist unmittelbar zu Gott.“ De vom reuşi de-abia cu tot procesul nostru de viaţă să cîştigăm acel etern în imediat, care imprimă un absolut devenirii. Ranke se ridica împotriva acelora care susţin că o epocă apare pentru a da naştere alteia şi că ar exista ierarhii între naţiuni şi epoci. Tot ce este istoric, crede el, are o valoare proprie, demnă de a fi studiată ca orişicare alta. Atîta neutralitate faţă de diversitatea istorică este prea mult. Există epoci privilegiate, precum există mediocre. O obiectivitate care le plasează într-o echivalenţă este fadoare teoretică sau ştiinţă. Curiozitatea ştiinţifică a unui istoric studiază cu aceeaşi pasiune Romînia şi Franţa! Ce puţin sîntem noi însă, faţă de Franţa! Existăm mai puţin. Istoria concretă şi efectivă este un plus în fire.
    Nu eşti tot aşa aproape de Dumnezeu în orice epocă, Individual, contactul tău poate fi nemijlocit şi transistoric. Nu-i mai puţin adevărat că prin epocă ne putem sălta automat. Şi iarăşi, nu-i acelaşi lucru să trăieşti în timpul Renaşterii sau în secolul acesta. Atunci se năşteau idealuri, acum se destramă. Epocile se deosebesc nu atît prin concepţiile de viaţă care le stau la bază, cît prin intensitate. Altcum au trăit şi s-au distrus oamenii în timpul Renaşterii şi altcum trăiesc şi se distrug astăzi. Pe atunci, un dor intens după spaţiul infinit a creat un gust arzător de aventură, încît fiece om era virtual sau real un conchistador. Toate cuceririle s-au făcut dintr-o nostalgie a spaţiului, dintr-o aviditate a depărtărilor. Poate că numai imperialismul va reabilita secolul nostru…
    Succesiunea epocilor este sursa relativităţii şi a infirmării ideii de progres. Prin ceea ce are viu, barocul neagă Renaşterea, iar aceasta, la rîndul ei, Evul Mediu. O epocă trăieşte prin valorile ei specifice. O alta nu se poate individualiza decît negînd pe cele ce-au precedat-o. Greutatea unui moment istoric nu consistă într-o înglobare cît mai mare de valori complexe şi de elemente eterogene, ci în prevalenţa categorică a unor valori specifice, care dau contur şi fizionomie epocii. Eclectismul este un fenomen de decadenţă. Cînd o cultură nu mai are atîta energie, încît să dea naştere la direcţii originale ale spiritului şi să se configureze în momente creatoare, atunci se recapitulează. Sinteza stufoasă şi uimitoare în amploarea ei sterilă, care rezultă din această recapitulare, este eclectismul epocilor alexandrine. Tot ce s-a creat într-o cultură prin eforturi succesive şi unilaterale, toate momentele ei unice devin în coexistenţa unei sinteze artificiale un fel de rezumat istoric al unei culturi. Epoca elenisto-romană şi-a revăzut, în amalgamul ei de curente, tot ce Antichitatea a produs între orfism şi scepticism. Secătuirea substanţei creatoare a unei culturi o face incapabilă să mai nască din sine epoci închise, lumi aparte în devenirea organismului său. Avîntul generator de cultură se manifestă în prevalenţa unor valori, în mărturisirea pentru o sferă limitată. Nu există cultură vie într-un nelimitat cantitativ al valorilor. Epocile naive din viaţa umanităţii, acelea în care oamenii au fost una cu valorile pe care le-au creat şi în care au crezut, n-au cunoscut niciodată extensiunea gigantică a epocilor alexandrine, cu lumea lor de cunoaştere substituită instinctului şi sufletului, cu universalitatea lor exterioară, ci au participat cu un infinit intern la o sumă redusă de valori. Evul Mediu, cu tot ce are el sublim şi grotesc, a fost universalist, dar numai ca valabilitate generală a ideilor lui, nu ca multiplicitate de idei. Universalismul calitativ este esenţial oricărei epoci creatoare; sub formă cantitativă, el este un semn de deficienţă şi este echivalent eclectismului. Momentul eclectic al unei culturi este identic universalismului cantitativ.
    Evul Mediu, care a concentrat în sine atîta nelinişte, că ne-a dispensat pe noi, în latura religioasă, îşi demarcă liniile lui conturate la exces din concentrarea durabilă şi obsedantă pe cîteva teme. După cum spune Léon Bloy, el a fost construit pe zece secole de extaz. Evul Mediu a ştiut totul într-o direcţie. El ne-a condamnat a fi pe veci ignoranţi în materie religioasă. Şi el ne va mijloci apropierea de Dumnezeu. Nu toate epocile stau în raport nemijlocit cu el. Ranke nu s-a gîndit la acest fapt şi desigur, nici Taine, care prefera o haită de lupi Evului Mediu.
    Limitarea substanţială a epocilor, substituirea lor continuă, cu consecinţa inevitabilă — discontinuitatea valorilor, — explică insuficienţa vieţii istorice, mobilitatea şi relativitatea ei. În acest proces descoperim mai repede o demonie, decît un progres. Multiplicitatea conţinuturilor ni se descoperă la fiece pas ca un torent de direcţii iraţionale. Salvarea de la relativism prin căutarea unei forme, în această multiplicitate? Participarea la istorie se exprimă însă numai în abandonarea iraţională acestui flux, în contopirea inconştientă cu mobilitatea existenţei. Cînd conştiinţa ne-a separat de viaţă, atunci ne rămîne acceptarea conştientă a devenirii, lansarea voluntară în mrejele demoniei. În afară de ataşarea organică de istorie, nu mai există decît elanurile disperate, ca mod de a-i aparţine. Restul este distanţă de ea, perspectivă rece şi cunoaştere.
    Limitarea epocilor istorice îşi are o justificare în mărginirea fatală a oricărui fel de activităţi intense. Există o scară întreagă de tipuri de umanitate, care-şi acuză originalitatea prin negaţii reciproce şi insuficienţe evidente. Cazul omului politic este încă o dată semnificativ. De la el, putem învăţa despre viaţă ceva mai mult decît din exemplul „vieţii“ gînditorului. Omul politic nu trebuie să fie un om complet. Nu este obligat să creadă ceea ce face, el trebuie însă să reuşească totdeauna. S-a pus problema dacă se poate să fii dogmatic practic şi sceptic teoretic. Un om politic trebuie să fie dogmatic în viaţa practică; teoretic, poate să se îndoiască de toate. Există un fanatism numai în latura activă şi imediată, care n-are nevoie neapărat de corespondentul în convingere. Fanatismul spaniol a fost o combinaţie de intoleranţă şi nihilism. Dezbinarea dureroasă dintre practic şi teoretic este sursă de dinamism la sufletele mari.
    Precum o epocă este fatal limitată prin prevalenţa unor valori specifice, aşa orice tip uman bine definit suferă de aceeaşi limitare, în el predominînd elemente care îl exclud de la o participare universală. Epocile justifică relativitatea în istorie, tipologia în psihologie. Nu există epocă universală, precum nu există om universal, ci numai o gradaţie de la local la o universalitate aproximativă. Renaşterea şi Goethe au atins un maximum de universalitate; ce departe de idealul lor au fost — o dovedeşte posibilitatea istoriei de a se realiza în alte epoci, de o originalitate aproape egală, şi în atîţi alţi oameni, cu o îmbrăţişare a vieţii nu mai puţin amplă. Viaţa nu tinde spre împliniri complete; dinamismul e posibil numai în mărginire. De aceea, eroismul este în viaţă, pe cînd sfinţenia, dincolo. Eroismul încearcă rezistenţele ultime ale individuaţiei. A fi erou înseamnă a trăi activ paroxismul fiinţei individuale în cadrul vieţii. Cum la atîta tensiune nu rezistă nici viaţa şi nici fiinţa individuală, prăbuşirea este consecinţa inevitabilă. Eroismul nu e condiţia firească a firii, dar este singura demnitate a devenirii.
    Tot ce s-a creat pînă acum se datoreşte acceselor colective de eroism, care au insuflat oamenilor, peste meschinele instincte de conservare, o pasiune de autodistrugere pentru idealuri. Cine înţelege rostul adînc, frenezia colectivă ce a dezlănţuit Reforma, expediţiile din timpul Renaşterii sau campaniile napoleoniene este imposibil să nu aprecieze orbirea arzătoare, ca substrat al tuturor acţiunilor hotărîtoare. Popoarele care nu sînt apucate de o nebunie colectivă, din cînd în cînd, se anchilozează în tradiţii, care, automatizate, le scot din ritmul istoriei. Să nu se uite că nota diferenţială a faptului istoric este capacitatea de a acţiona pe o sferă mare, eficienţa. Este istoric acel fapt care provoacă o tulburare fecundă. Cu cît are rezultate şi repercusiuni mai mari, cu atît este el eveniment istoric. Un război care nu dă naştere la crize pe o scară întinsă, ci rămîne un fenomen pur local, nu depăşeşte rosturile lui biologice. Şi aşa cu orice eveniment.
    Eroismul este presupoziţia oricărei istorii autentice. Fără el, devenirea umană e pură biologie. Cînd viaţa îşi concentrează toate energiile pentru a servi alte scopuri decît ale menţinerii ei, cînd îşi fixează finalitatea în afară de ea însăşi, atunci ea realizează condiţia obiectivă a acţiunii eroice. Cum temperatura vieţii la care înfloreşte sufletul eroic este egală disperării, este de la sine înţeles că în omenire nu pot exista decît crize de eroism. Oricît ne-am mîndri cu acuitatea simţului nostru istoric, sîntem, vreunul, capabili să înţelegem forţa care i-a mînat pe cavaleri în cruciade să moară sub zidurile cetăţilor orientale, pentru a dezrobi mormîntul unui om, presupus Dumnezeu? Chiar interpretarea materialistă, care nu vede în aceste expediţii decît interesul şi pasiunea de îmbogăţire, cum ar putea explica gustul unei aventuri atît de puţin promiţătoare pămînteşte? Istoria are o amploare cu atît mai tragică, cu cît oamenii au avut mai puţin de cîştigat din distrugerea lor. Dacă cruciadele au satisfăcut un gust de infinit, ele şi-au atins „scopul“. Fără un parfum de inutilitate, istoria ar semăna unui ghişeu de bancă.
    Moartea eroului este sensul vieţii celorlalţi. Fără autodistrugerea eroică, specia umană ar fi condamnată la plictiseală şi la ratare, la acel pustiu al inimii, care este antipodul sufletului infinit. Dacă omul nu vrea să forţeze prin disperarea unui gest inerţia devenirii, nu-i rămîne decît să accepte a fi purtat cu umbrele de soarta lucrurilor trecătoare. Hegel însuşi, prea mult metafizician pentru a înţelege indivizii, a făcut din marile individualităţi, după cum bine se exprimă Friedrich Meineke, funcţionari ai spiritului absolut. Metafizica anulează individuaţia. „Spiritul absolut călare pe cal“, a exclamat Hegel, văzînd pe Napoleon intrînd victorios în Jena. Şi a scris apoi mai departe la Fenomenologia spiritului, pentru a ne arăta ce puţină răspundere avem în istoria universală.
    Şi acum, să revenim la Romînia şi să vedem cum ar putea ea să nu mai fie o umbră a istoriei universale. Ce nenorocire pe capul acestei ţări, că în locul unui ethos eroic, cu tot ce acesta presupune ca oroare şi pasiune bestială, ne-am diluat sîngele şi ne-am îndulcit patimile cu un dor amăgitor, ale cărui virtuţi dormitive ne-au îmbătat simţurile peste măsură. În ochii romînului, dar mai cu seamă în cîntec, palpită, cu o insistenţă insinuantă, revărsarea monotonă a acestui dor, aparent elixir al inimilor sfîşiate, în realitate atracţie adormitoare pentru suflete inerte. Cine a avut ocazia să audă în oraşele săseşti din Ardeal vreo ceată de flăcăi romîni doinind în înserări, n-a putut să nu sufere sub contrastul strivitor pe care-l prezintă masivitatea constructivă a oraşului şi lamentaţiile acelea prelungite, atît de inaderente la civilizaţie, la efortul constructiv. Contrastul nu trebuie explicat prin deosebirea noastră organică de saşi, ci prin distanţa incomensurabilă de cultură a fondului nostru popular. Noi încă nu putem aprecia ce salt am făcut prin pătura noastră cultă.
    Este în dorul nostru atîta risipire lîncedă în lume, atîta renunţare în faţa timpului şi a spaţiului şi atît prizonierat în adierile inimii, că te întrebi ce tristeţe a încercat acest popor de s-a predat sieşi atît de neînduplecat. Scoateţi lamentaţiile din poezia şi din muzica noastră populară şi nu mai găsiţi decît o ţopăială lirică, fără nici o marcă originală. Ce departe am fi fost astăzi, dacă infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, dacă ne-am fi rostogolit, cu o înflăcărare fără margini, peste ruinele noastre! Dorul exprimă un raport negativ cu lumea, el este o lunecare leneşă şi orizontală sau o ondulaţie minoră pe suprafaţa mobilă a vieţii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozităţile în înălţimi. Prin dor nu exprimăm mai mult decît nesiguranţa în fluctuaţiile clipelor şi o chemare spre vag. De ce ne e dor? Întrebaţi pe orice romîn şi nu-ţi va da o lămurire asupra acestui infinit al sufletului său.
    Toată problema este ca într-o Romînie scuturată de o dictatură şi de un elan colectiv, infinitul negativ al acestei psihologii să fie convertit în infinitul pozitiv care este eroismul. Duioşia şi visarea prelungită care se mlădie pe lungimile timpului şi pe întinderile spaţiului trebuie „săltate“ în ardoare şi fanatism. De la infinitul negativ al dorului, la infinitul pozitiv al eroismului este drumul pe care trebuie să-l străbată sufletul romînesc, pentru a nu amorţi învăluit în umbre. Aceasta este problema psihologică a Romîniei.
    O mişcare politică n-are nevoie de „idei generoase“ pentru a triumfa şi a realiza efectiv. Este destul să cultive idealuri eroice şi să valorifice posibilităţile de fanatism din om. O ţară ca Romînia este prea primitivă pentru a-şi putea permite luxul „ideilor generoase“, care sînt inerente ţărilor cu o oarecare eleganţă interioară. Ideile prea generoase, adică fără bază în imediatul vieţii, slăbesc sîngele şi dau naţiunilor un aspect clorotic. Emascularea prin exces ideologic este un fenomen frecvent în viaţa popoarelor. Încep atunci a fi afectate de o paloare care este fizionomică şi istorică. Ideile care n-au nici o aderenţă la viaţa concretă a unui popor îl deviază de la sensu lui istoric. De aceea, orice ideologie care nu-i angajează energiile vitale este periculoasă. Extrema dreaptă şi extrema stîngă s-au dovedit creatoare într-o măsură atît de mare, deoarece au făcut totdeauna apel la un ethos vulcanic şi n-au cucerit prin idei, ci prin mistică. Faptul că dreapta pune accentul pe politic şi stînga pe social nu dovedeşte nimic pentru originile dinamismului lor. Mulţimea iubeşte să fie biciuită şi fanatizată. Apoi vin… ideile.
    Destinul social-democraţiei este ilustrativ pentru un curent ideologic lipsit de simţ politic. Greu am găsi o mişcare de o cuminţenie filozofică mai remarcabilă, care să-şi fi cîntărit mai serios conceptele şi să fi dat o demnitate mai onorabilă utopiilor. Cine, ca ea, a temperat mai „burghez“ excesele spiritului revoluţionar şi a atribuit evoluţiei atîtea virtuţi ca să scuze comodităţile oamenilor? Fără ideea de evoluţie, social-democraţia este un zero, pe lîngă care mai există numai blîndeţea social-democraţilor.
    Cumpănirea filozofică a social-democraţiei i s-a împrumutat în primele faze o semnificaţie mediocră, pentru ca să degenereze într-un exemplu trist de fadoare teoretică şi politică. Lipsa de patos şi de anvergură, preocuparea teoretică de tactică, dar fără instinct în luptă; viziunea unei fericiri comode, neancorate în necesităţile complexe ale omului (antropologia mediocră a oricărui tip de democraţie); economism searbăd şi doctrinarism stupid — sînt note ale mizeriei profunde, ale viciului şi incapacităţii politice a social-democraţiei. Faţă de ea, comunismul este un fenomen apocaliptic.
    La ce i-au folosit social-democraţiei ideile ei „generoase“? La ce rezultat a ajuns, după ce a rotunjit ideile revoluţionare şi şi-a salvat deficienţele în cultul evoluţiei? A adus-o evoluţia la putere? Sau n-a ştiut cumsecădenia ei teoretică un lucru elementar: forţa creează făgaşele „evoluţiei“? Nu există atîta forţă în evoluţie pentru ca să înfrîngă pe cea care se naşte peste ea.
    Cultul secolului trecut pentru evoluţie a luat forma celui mai plat misticism. Mediocritatea oamenilor s-a complăcut în a inventa „virtuţi“ evoluţiei, pentru ca ei să poată dezerta din faţa oricărei responsabilităţi. Evoluţia va face totul cum trebuie, pare a fi fost laşitatea acestor deficienţi. Toţi oamenii care se reclamă de la „curgerea lucrurilor“ pentru a-şi justifica inactivitatea suferă de o neputinţă constituţională. Lipsa de sînge este izvorul înţelepciunii.
    Individualismul ultimelor decenii ale secolului trecut nu trebuie înţeles decît ca o reacţie pasionată împotriva automatizării prin fetişismul evoluţiei, a implicaţiei lui fataliste. Să fim noi oare simple instrumente ale devenirii, capricii ale curgerii lucrurilor, pretexte ale trecerii continue a firii? Revolta aceasta individualistă a avut o notă eroică, şi ea este una din apariţiile periodice ale istoriei, consecutive epocilor de fatalism. Acest individualism nu trebuie confundat cu cealaltă specie de individualism, atomizant şi… cetăţenesc. Există un individualism de revoltă a unor conştiinţe izolate şi există individualismul burghez. Voga permanentă a lui Nietzsche şi cea trecătoare a lui Ibsen (ale cărui opere par catastrofe la 15 ani, „drame“ la 18, „piese de teatru“ la 21) au resuscitat pe alţi doi individualişti, care scriau pe cînd „evoluţia“ avea încă un sens metafizic: Stirner şi Kierkegaard, primul de o originalitate suspectă şi nefecundă, al doilea sugestiv, grav, punînd problema individualistă în plan pur psihologic, ca subiectivism. De aceea susţine el că subiectivitatea este un absolut, iar nu individul. Pentru Kierkegaard, contează numai latura de interioritate a acestuia. El nu s-a preocupat niciodată de social, ci s-a oprit la etic, pe care nu l-a conceput ca pe o formă interioară a socialului, ci ca un simplu stadiu al conştiinţei individuale, în drumul ei problematic de la subiectiv şi imediat la general şi mediat.
    Este interesant că atît Stirner cît şi Kierkegaard au fost pînă la un punct discipoli ai lui Hegel, de care s-au despărţit din cauza rolului excesiv, din cauza terorii„generalului“. Pentru gînditorul danez, subiectivitatea este adevărul; ceea ce ar fi părut unui Hegel cea mai mare erezie conceptibilă.
    Individualismul cetăţenesc, acela pe care în nuanţe şi expresii diferite îl întîlnim la stoici (influenţei cărora se datorează concepţia voluntaristă şi contractualistă a dreptului roman),la protestanţi, în raţionalismul secolului al XVIII-lea, în Revoluţia franceză şi în tot procesul de atomizare socială pe care l-a născut dezagregarea democraţiei şi liberalismului, pretinde că fiecare om are centrul în sine însuşi şi ca atare dispune de el în mod nelimitat. Cum esenţa lui este raţiunea, limitele expansiunii sale sînt imanente. Statul, în concepţia aceasta, care a fost şi a lui Kant, coordonează numai voinţele individuale. Un simplu factor de armonie. Numai că viziunea raţionalistă a omului are împotriva sa toată istoria.Prezenţa statului şi a dreptului, legate de existenţa societăţii pentru a dovedi dezechilibrul omului în libertate, ne arată pînă la orbire că raţiunea nu este esenţa omului şi în nici un caz marginea lui. Iraţionalismul susţine teoria organică a statului şi a dreptului; în realitate, ar trebui să le afirme raţionalitatea ca antipod esenţei iraţionale a omului. Cum structura normativă a dreptului nu este reductibilă la date istorice şi la o evoluţie pur organică, aşa cum a conceput istoricismul juridic al unui Savigny sau Puchta, ci presupune o intervenţie conştientă şi voluntară, nici statul nu este un simplu rezultat al devenirii. Nu e semnificativ că raţionalismul în degradarea lui, intelectualismul, s-au preocupat mai mult de teoria statului decît iraţionalismul, care se opreşte mai bucuros la naţiune şi preferă dreptului poporul?
    Drept, stat, naţiune, popor indică o descreştere a raţionalităţii şi o creştere spre primordial. Poporul este totdeauna originar; naţiunea, statul şi dreptul îşi distribuie în proporţii diferite elementele istorice şi cele raţionale.
    Teoria lui Kelsen, după care statul este de esenţă juridică, precum dreptul este de esenţă statală, ajungînd astfel la o cvasiidentificare a acestor două noţiuni, este singura ieşire pentru a scăpa de chinuitoarea problemă a anteriorităţii uneia din două, dat fiind că sînt argumente egal de valabile de o parte şi de alta. Să recurgem la „soluţiile“ aporeticii, adică la sistematizarea lipsei de soluţii?
    Că iraţionalul ţine mai esenţial de răspîntiile istoriei decît raţionalul, o dovedeşte nulitatea dreptului în astfel de momente. Forţa dreptului este nulă în faţa Forţei. Crizele lui sînt echivalentele triumfului Ei (zeiţă monstră şi irezistibilă). Acei care se complac în iluzia unui absolut juridic, dar văd răsturnările create de ofensiva forţei (chiar a acelei forţe ce serveşte o mare idee), se mîngîie cu speranţa că la un tribunal al istoriei toate triumfurile înălţate din expansiunile puterii vor fi pecetluite ca infamii şi îşi vor pierde strălucirea. Acestor idealişti trebuie să le răspundem că la acel tribunal i se deschid lui Napoleon toate porţile, iar popoarele vor fi judecate după cît au riscat. Ele vor avea înscrise pe frunte războaiele şi revoluţiile. Un tribunal al istoriei cîntăreşte fapte, şi nu idealuri; de idei, să nu mai vorbim. El ar studia şi ar achita pe conchistadori; filozofii n-ar fi introduşi, fiindcă n-au fapte pe conştiinţă… Iată lucruri care aparţin cunoaşterii, şi nu pesimismului.
    Fiecare ţară îşi are un centru de gravitate politică şi o direcţie ideologică, pe care nu le putem trece cu vederea fără a neglija situaţia specifică a fiecărui popor. Tendinţa spre abstracţiune, care se întîlneşte atît de des în aprecierea mişcărilor politice analoage a diferitelor ţări, asimilează aceluiaşi conţinut naţionalismul romînesc cu cel francez sau cel german, sau îşi închipuie că stînga are acelaşi sens în Rusia ca şi în China sau în Franţa. Această problemă, destul de încurcată şi de plictisitoare, este clară numai redusă la o singură întrebare: care e sistemul prin care o ţară devine puternică? Nu toate realizează accesul la putere pe aceleaşi căi.Uneia, cu tradiţii democratice puternice şi creatoare în democraţie, orientarea spre dictatură i-ar fi fatală. Şi invers.
    În Franţa, naţionalismul este reacţionar, în Romînia, revoluţionar. Ideile politice ale lui Maurras şi Daudet sînt pentru Romînia — pentru ceea ce trebuie să devină această ţară — mai periculoase decît cele mai anarhiste curente. Nu numai că-i lipseşte complet problematica socială, dar acest gen de naţionalism se refuză oricărei slăbiciuni revoluţionare. El priveşte realităţile de sus în jos; e conservator şi se bazează pe aristocraţie şi ţărănimea înstărită, cele două reazeme ale reacţiunii, faţă de care burghezia reprezintă un efort revoluţionar permanent. Nicăieri ca în Franţa naţionalismul nu este mai mult istoric, în sensul rău al acestui cuvînt, adică fixarea şi ataşarea statică de un trecut, care din păcate nu poate fi mare de două ori. Nu este francez care să nu fie naţionalist în sensul pasiunii pentru Franţa; dar, întrucît naţionalismul este un program de idei reacţionare, el nu-şi identifică patria cu interesele claselor agonizante. Naţionalismul francez este o realitate mai vie; cel romînesc nu poate fi decît mesianic şi cu atît mai dinamic, cu cît viitorul se proiectează mai mult ca singura realitate.
    Identitatea în termeni nu acoperă o identitate de conţinuturi. Ideologii asemănătoare utilizează aceleaşi expresii pentru realităţi diferite. Franţa este o ţară atît biologiceşte, cît şi istoriceşte bătrînă; Rusia reprezintă un organism istoric tînăr. Un regim comunist ar putea să aibă în amîndouă acelaşi sens şi acelaşi conţinut? Diferenţele de nivel joacă un rol extrem de important în ce priveşte soluţiile politice ale diverselor ţări. Este mai mult decît evident că o ţară fără istorie, cum e Romînia, şi o ţară cu prea multă, cum e Franţa, n-ar putea realiza niciodată o identitate efectivă de regim. Acelaşi curent este reacţionar într-o ţară şi revoluţionar într-alta. Într-una se bazează pe rentieri şi în alta pe şomeri.
    Pluralismul şi divergenţa naţiunilor explică de ce nu sînt valabile decît soluţiile specifice. Dacă ar fi posibilă o soluţie universală — precum crede comunismul —, atunci conflictele internaţionale s-ar diminua într-o măsură neaşteptată. Lupta pentru hegemonie s-ar termina în favoarea aceleia care a avut prioritatea sistemului. În speţă, Rusia. Comunismul continuă visul rusesc al dominaţiei universale. Mesianismul slav are aspecte multiforme, pe care naivii nu vor să le recunoască, dar care se descoperă, implacabile,acelor ce înţeleg lupta exasperată pentru hegemonie.
    Orice idee mesianică exprimă direct sau camuflat o pornire spre putere, aşa încît nu există mesianism fără implicaţii politice. Elanurile mesianice sînt expresii eterate sub care se ascund realităţi ce sfîşie naţiunile.
    Diversitatea structurii ideologice a naţiunilor justifică divergenţele şi conflictele dintre ele. Este aproape imposibil ca un stat să nu aibă o concepţie ideologică în politica sa externă. Numai Anglia — căreia utilitarismul i-a dat o mare ascuţime a simţului politic — a ştiut să facă abstracţie de divergenţele de sistem şi, sub imperiul intereselor, să renunţe la orice concepţie ideologică în politica sa externă. Franţa, Germania şi Rusia, dimpotrivă, n-au pierdut nici o ocazie să-şi afirme ireductibilităţile şi să facă politică în umbra ideilor. Lumea numeşte idealism această nevoie de a da o justificare abstractă dramelor. Faptele istoriei concrete nu rămîn mai puţin o probă împotriva idealismului.

CAP. VI
Spirala istorică a Romîniei
    Noi romînii privim cu dispreţ mărturisit celelalte popoare balcanice, fără să ne gîndim că, dacă dau dovezi de inteligenţă şi de spirit mai reduse, prezenţa lor în lume s-a conturat în gesturi mai ample şi mai grele decît ale noastre.
    Istoria Bulgariei nu este întru nimic inferioară istoriei noastre, după unii autori este chiar mult superioară. Există un Ev Mediu bulgăresc, dar — din păcate — nu prea există unul romînesc, în ciuda atîtor „întîmplări“ care mi s-ar opune şi care totuşi nu m-ar convinge. Orgoliul nostru naţional este superficial, lipsit de sevă şi de profetism. Ne mulţumim a crede că bulgarii au fost tot timpul grădinari, iar noi numai eroi, fără să ne întrebăm de ce sîntem atît de mizerabili după atîta risipă de eroism.
    Este desigur o ruşine inevitabilă a condiţiei noastre de a fi fost condamnaţi să trăim şi să creştem în mijlocul unei comunităţi balcanice. Aparţinem prin soartă Balcanilor, deşi aspiraţia noastră continuă ar fi evadarea spirituală din ei. A crede cît de puţin că noi trebuie să ducem la înflorire spiritul balcanic este a ne compromite şi a ne ofensa menirea, pe care de nu vom avea-o, o vom inventa. Nu vom putea deveni întîia forţă balcanică, decît lichidînd ceea ce este balcanic în noi. Şi prin întîia forţă în Balcani nu înţeleg conştiinţa naţională a puterii noastre, ci proiectarea Romîniei în conştiinţa europeană ca fatalitatea implacabilă a unei regiuni istorice şi geografice. Dacă în întreg sud-estul Europei, Romînia nu se va defini ca singura realitate politică şi spirituală, atunci viitorul mi se pare searbăd, superfluu, stupid. Cum pot exista atîţia care pot crede că respiraţia actuală a Romîniei este viaţă? O ţară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni nici nu poate fi băgată în seamă. Idealurile în care agonizează această ţară nu-i ating nici măcar graniţele, ci lîncezesc într-un centru al ei, prea mobil pentru a fi un sîmbure. Romînia actuală, continuînd o tradiţie de o mie de ani, nu poate concepe viaţa decît defensiv. E îngrozitor!
    Balcanii nu sînt numai la periferia geografică a Europei, ci şi la cea spirituală. Mai cu seamă la aceasta. Resturile, scursurile, cangrena morală, imbecilităţi ale instinctului, orizont imediat — determină, toate, o fizionomie caraghioasă şi tristă, de un grotesc deprimant. Balcanul în esenţa lui reprezintă o zvîrcolire ratată, un dinamism închis, o sterilitate jalnică.
    Ce înseamnă astăzi Romînia, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia? — Oricît aş fi de pesimist cu privire la trecutul şi la prezentul Romîniei şi oricît — din dorinţă de obiectivitate — aş încerca s-o depreciez, îmi este imposibil să nu recunosc că ea este singura ţară balcanică al cărei viitor va revela un fenomen original de mare amploare. Ceea ce are Romînia în plus, faţă de celelate ţări mici care o înconjoară, este o conştiinţă nemulţumită, care-şi justifică valabilitatea nu prin adîncime, ci prin permanenţă. Ar însemna să cădem într-o deznădejde naţională, dacă n-am recunoaşte continuitatea unei aşteptări nerăbdătoare, a unei nemulţumiri zilnice de propria noastră soartă. Dacă Serbia reprezintă o forţă militară mai mare decît a noastră; Bulgaria, mai multă primitivitate ofensivă; Ungaria, mai multă pasiune, iar Cehoslovacia prea multă civilizaţie, ar fi criminal să uităm că toţi aceşti vecini neimportanţi, prin cetăţenii lor de fiecare zi nu aduc o aspiraţie mesianică, nu se concep esenţial alţii. Ultimul cetăţean romîn îşi consumă existenţa într-o continuă protestare. Iar dacă această protestare este minoră, ea nu reprezintă mai puţin, într-o însumare colectivă, nivelul constant al unei revolte. Romînia, fără un mare fenomen politic viitor, decisiv şi esenţial existenţei ei, mi se pare o monstruozitate, o perfidie a istoriei, o glumă de prost gust.
    O Romînie viitoare, ce ar putea fi totuşi foarte apropiată, va trebui să devină o fatalitate sud-est europeană şi, lichidîndu-şi balcanismul, să reabiliteze această periferie. În viitor să ne fie ruşine că am aparţinut unei astfel de comunităţi şi trecutul să ne fie singura noastră calomnie.
    Este foarte greu, ca romîn, să fii obiectiv cu popoarele care ne înconjoară. Aproape toate ne-au dominat, fie o întreagă perioadă, fie numai un moment istoric. Ruşinea este a noastră, cu atît mai mult cu cît este aproape imposibil să inventezi o scuză oarecare. De aici neînţelegerea şi dispreţul faţă de ele. Atîtea aspecte ale sufletului maghiar îmi inspiră o simpatie nesfîrşită; nu sînt capabil însă de cea mai mică ataşare de poporul maghiar, de istoria lui. Sînt cîţiva ani în urmă, văzînd sergentul de stradă din Budapesta, m-am cutremurat că mustaţa aceluia s-a întins o mie de ani peste Ardeal şi am înţeles, în acest trist fenomen, de ce noi romînii n-am avut o chemare în lume.
    Ungurii sînt în Europa o insulă. Deşi au luat şi ei parte cum au putut la frămîntările Europei, ei n-au fost niciodată sinceri în participarea lor. Teoria spengleriană a sufletului originar al culturilor nu-şi găseşte nicăieri o verificare mai evidentă ca în Ungaria. Sub toate formele de cultură, ei au păstrat zvîcnirile iniţiale. Este prea mult sînge în spiritul maghiar pentru ca Ungaria să fie altceva decît suflet.
    Sînt oameni care dispreţuiesc muzica maghiară. Ei spun: este prea monotonă. Le răspund: nu există muzică mai monotonă. De ce totuşi reversibilitatea aceluiaşi motiv nu te plictiseşte, ca în muzica orientală? Nu ştiu bine. Trebuie să fie însă în tonalitatea diferită a tristeţii.
    Muzica orientală este o văicăreală într-un vid cosmic. Disonanţele ei cer ceva; rătăcirile inimii vor să ajungă undeva. Ea nu este decît o chemare. Astfel, misterul ei se anulează în probabilitatea unui răspuns. Şi cine ar putea să răspundă? Dumnezeu, lumea, vidul. Nu-mi spune nimic fiorul ei.
    Gîndiţi-vă însă la legănările muzicii maghiare, care nu vor să ajungă nicăieri! O tristeţe care se alimentează din ea însăşi. Farmecul ei precultural, mijloacele simple şi lipsa de ornamentaţie exprimă un urît al sîngelui. O melancolie biologică, nestilizată,dar care îşi justifică ondulaţiile dintr-un lux al materiei. Lungimile ei monotone sînt mai aproape pentru a da expresie desfrunzirii inimii, decît chiar cenuşiul marşurilor funebre.
    Cine a avut ocazia să asculte într-un moment de mare oboseală Ofranda muzicală a lui Bach — n-a putut să nu aibă senzaţia că este îngropat în cer. Oboseala te face prizonier ultimelor intenţii ale muzicii, iar tristeţea te face muzică.
    Ascultaţi în clipe asemănătoare tînguirile maghiare, urmăriţi numai adierile lor melancolice, fără corectivul frenetic al ceardaşului, şi veţi simţi că n-are rost altă moarte decît sub sălcii plîngătoare.
    Cred că există în fiecare om o nevoie de tristeţe, pe care nu şi-o satisface numai din resursele sale. Şi cînd nu poţi totdeauna să visezi cu melancoliile lui Schumann, te abandonezi muzicii de pustă, sfîşierilor şi lamentaţiilor ei.
    Nu există muzică în care să se exprime mai elementar prezenţa lacrimilor în lume. Îţi vin repetat în minte cuvintele Elisabetei de Bavaria, împărăteasa care a adorat Ungaria: există în lumea asta, în afară de egoismul uman, şi sălcii plîngătoare. Sau te gîndeşti la acele pagini din Jardin de Bérénice a lui Barrès, în care excesul de meditaţie, printre singurătăţi şi regrete, naşte o dorinţă de lacrimi. Se întîlnesc astfel vibraţiile cele mai rafinate cu freamătul şi neliniştea sufletului turanic.
    Keyserling insista asupra tristeţii arabe, ruse şi argentine. Cum de i-a putut uita pe unguri? Acest popor este singurul care, în Europa, mai păstrează tradiţia unei exaltări dionisiace. Cine a văzut o cîrciumă maghiară şi toată lumea de acolo, legănată de tristeţi, abandonată cu atîta participare şi frenezie beţiei, nu-şi poate tăinui o simpatie pentru o umanitate atît de primitivă, cu aderenţe atît de reduse la fadoarea genului nostru de viaţă. Ce vor fi căutat ungurii în Europa? Şi cum s-au putut opri printre noi?
    Ungurii au în ei instincte de nomazi. Aşezîndu-se şi fixîndu-se într-un spaţiu determinat, ei n-au putut înfrînge o nostalgie de rătăcitori. Agricultura şi păstoritul nu convin sufletului lor barbar. Setea lor de spaţiu şi-au domolit-o prin cîntec şi urlet. E singurul popor care mai ştie zbiera. Urletul este o disperare în faţa spaţiului. De aceea, de cîte ori eşti nemîngîiat la şes sau pe culmi, urletul şi se pare singurul răspuns la tentaţia imensităţii. Am cel mai mare dispreţ pentru acei care nu-şi pot regăsi instinctele în singurătate. Natura te înnebuneşte ca şi oamenii; ea prin infinit, şi ei prin platitudine.
    Lamentaţiile maghiare îşi au sursa în această tristeţe a instinctului. Aviditatea de spaţiu se satisface în acele lungimi monotone, care trezesc automat reprezentarea unui infinit spaţial. Tărăgăneala melodică este expresia cea mai adecvată a progresiunii nedeterminate în structura spaţiului.
    Mă leagă de Ungaria inutilitatea ei, lipsa de seriozitate a soartei ei politice, amarul de totdeauna al inimii sale. E bine să avem între noi popoare care nu pot ieşi din ele însele, prizoniere ale condiţiei lor primare. Ungurii au rămas la sufletul originar al culturii lor, sînt intimi pînă la sfidare cu sursele lor. Devenirea istorică le-a relevat neîncetat ceea ce au fost ei în începuturi. De aceea, Ungaria n-a fost niciodată efectiv în istorie, ci s-a dezrădăcinat prin muzică de la o soartă pe care i-a impus-o fără să vrea Europa.
    Nici un popor din Balcani: sîrbi, bulgari, greci, nu reprezintă o idee istorică. Prin urmare, n-avem pe nici unul în faţă. Acelaşi lucru este adevărat şi despre Ungaria, Cehoslovacia, Austria şi Polonia.
    Toată discuţia din veacul trecut, referitoare la destinul cultural şi politic al Romîniei, pleca de la concepţia imposibilităţii de a construi o ţară pe un ideal de împrumut. Dacă discuţia a fost utilă sau inutilă, nu este locul să vedem aici. Practic, ea n-a dus însă la nici un rezultat. Care a fost instrumentul realizării unei astfel de viziuni? Teama de modernism caracterizează unul din elementele complexului de inferioritate al acestuia. Este mai mult decît evident că nu poţi face o mişcare politică de mare amploare împrumutînd elemente disparate, de la mişcări diferite. Important este însă să vezi întru cît condiţii obiective asemănătoare în două ţări îşi găsesc o expresie ideologică diferită şi, prin aceasta, să stabileşti pînă unde se mărginesc cu adevărat acele ţări.
    Procesul de creştere al Romîniei este atît de artificial şi accesul ei la putere atît de nefiresc, încît numai cultivînd din afară anumite idealuri vitale ei se poate realiza o urcare pe o treaptă istorică. Ţara aceasta, care n-a avut niciodată cultul forţei, trebuie învăţată să-l iubească. Tragedia Romîniei este că în primul rînd trebuie să ştie că devine tare. Conştiinţa este antecedentul fiecărui act de viaţă într-o ţară fără istorie, pe cînd în marile naţiuni — cazul tipic al Franţei — conştiinţa este consecutivă actelor de afirmare.
    Frenezia industrializării, mistica lumii urbane, voinţa absolută a unui salt istoric, discontinuitatea prin revoluţie ca o manifestare vitală — sînt elemente care fac din Rusia o ţară vitalizantă. Obiectiv vorbind, realităţile sociale de la noi, atmosfera generală a Romîniei se aseamănă enorm cu Rusia ţaristă. Aceeaşi decrepitudine şi aceeaşi inerţie. Decît, idealurile care au însemnat pentru Rusia o întărire, pentru noi ar putea fi o prăbuşire. Viziunea de viaţă a bolşevismului, universalismul pretenţios, într-o ţară cu rezistenţă interioară atît de minoră şi cu o conştiinţă naţională atît de labilă, ar putea echivala cu o lichidare. Întrebarea pe care trebuie să şi-o pună fiece naţiune este: prin ce idealuri devin puternică? Răspunsul îl dau forţe obscure, viziunea ascunsă, nutrită atît din sînge, cît şi din gînduri. Romînia are enorm de învăţat de la Rusia.
    Supremaţia noastră spirituală şi politică în sud-estul Europei trebuie să ne fie obsesia politică de fiecare zi. De vom continua să ne izolăm în mediocritatea noastră, o să înspăimîntăm lumea cu atîta ratare.
    Pluralismul balcanic nu poate duce la nimic. Fără un centru de gravitate care să cadă într-o ţară cu un destin politic în ascensiune, divergenţa acestor state gelatinoase va da naştere la fricţiuni nesemnificative. Numai o forţă poate să constituie din acest Balcan amărît un sîmbure viabil. Dacă o ţară nu se impune ca o putere necontestată, el nu poate căpăta o consistenţă.
    Atît timp cît dominaţia turcească s-a întins în acest colţ de lume, el avea o unitate, care dacă era exterioară nu lega totuşi mai puţin, prin acea teroare sterilă ce a definit imperialismul otoman, diversele neamuri, răzleţite fără rost pe meleagurile acestea. Turcia, ca mare putere, şi-a definit tăria extensiv. Astfel ea n-a putut imprima un stil istoric valabil ţărilor cucerite. Pe timpul cînd Imperiul Otoman se întindea din Maroc la marginile Arabiei şi de la Viena la Nil, el n-a putut să dea o formă unui aşa mare spaţiu de cultură. Imperialismul turcesc este un caz tipic de nearticulaţie istorică. Exemplul Turciei ne învaţă de cum nu trebuie să fie un imperialism. Altcum, nu ne-am explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul semilunei şi-au făcut un merit din a-şi lichida eredităţile turceşti. Există însă o singură ţară care să nu fie mîndră de vestigiile romane? O urmă de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee, un prilej de amărăciune.
    Avalanşa turcească ne face sesizabilă diferenţa între o mare putere şi o mare cultură. Deşi una pe alta se implică şi se condiţionează, am mărturisi totuşi prea puţin respect pentru nuanţe, dacă nu am releva plusul pe care-l presupune ultima, şi anume un plus calitativ, de nuanţare în substanţă. Turcia a fost o mare putere; Franţa a fost totdeauna o mare cultură. Imperialismul, ca fenomen creator, este un atribut al culturilor mari. Sub formă sterilă, el este totdeauna o dimensiune a marilor puteri. 
    Încetînd hegemonia turcească, individualizarea politică a popoarelor balcanice a dus la o fragmentare a cărei continuare nu mai are nici un sens. Despre o refacere a Turciei, ar fi o crimă să vorbim. Să ne gîndim însă numai la ce a reprezentat Constantinopolul pentru această regiune umană şi ce vid avem să umplem prin apusul său. Problema hegemoniei în sud-estul Europei este identică cu aceea a noului Constantinopol.
    Într-o astfel de problemă nu se poate vorbi decît deschis: fi-va Romînia ţara unificatoare a Balcanului, fi-va Bucureştiul noul Constantinopol?
    Iată o întrebare căreia nu i se poate da un răspuns precis, dar a cărei rezolvare este identică soartei noastre.
    Un răspuns negativ ne prezintă situaţia clar. Ce se va alege de noi, de nu vom fi ţara predestinată acestui colţ de lume? Vom fi ceea ce am fost. Ireparabilul va fi atunci semnul nostru.
    Dar dacă Romînia ar fi atinsă în viitor de o graţie istorică? Atunci, sîntem puşi în faţa unor mari responsabilităţi.
    Sud-estul Europei, fără un focar, n-are nici o realitate. Sofia, Atena şi Belgradul nu iradiază mai mult decît au nevoie ţările respective. Dacă Bucureştiul nu va deveni un centru de atracţie pentru toată această margine a Europei, atunci mai bine l-am dărîma de acum. Centrul de greutate este destul de mobil în istorie. Pe deplasările lui ne vom întemeia noi speranţele. În măsura în care vom deveni realitate politică, în aceeaşi măsură favorizăm posibilităţile de deplasare spre noi. De nu vom avea în viitor atracţia unui miraj, la ce să ne mai ataşăm de aparenţele noastre?
    Cum să nu ne bucurăm cînd vechiul Constantinopol a degenerat într-o temă romantică şi că-l mai înţeleg doar poeţii, că oamenii politici l-au uitat? Noi însă nu-i vom uita semnificaţia şi greutatea, fatalitatea şi tragicul. Nu pot avea viziunea unei alte Romînii, fără să-mi proiectez ţara în finalitatea ei ultimă. Noul Constantinopol să nu fie un obiect de visare politică, ci un obiectiv urmărit zi de zi, cu pasiune şi dramă. Altcum, ţara asta nu merită atîta disperare.
    Un mesianism ajunge să aibă corespondenţe practice atunci cînd pleacă din realitatea permanentă a sufletului naţional. Unul intermitent şi ocazional nu se va defini niciodată politic. Acest fenomen explică penumbrele Poloniei, ţară cu destin intermediar, condamnată a se zvîrcoli între culturile mari şi cele mici. Ea ar putea deveni o mare putere — minus imperialismul. Un imperialism polonez nu e posibil, fiindcă e barat atît de Rusia, cît şi de Germania, încît ea n-are în ce direcţie să şi-l exercite. Polonia va face faţă istoriei; din ea totuşi nu vor rămîne decît urmele unor oameni mari. Căci Polonia nu e mare prin soarta sa. Mesianismul ei n-a fost mai mult de o mistică naţională, căreia lipsindu-i pasiunea pentru universalitate — n-a putut deveni un factor istoric efectiv. Pentru penumbrele unei ţări, care a reuşit totuşi să se debaraseze de stigmatele culturilor mici, este de o semnificaţie deosebită faptul că putem face destul de uşor abstracţie de Polonia şi să ne gîndim numai la proeminenţele ei.
    O ţară este o realitate istorică cu atît mai mare, cu cît ne reprezentăm mai clar imaginea ei ca totalitate, Franţa suscită icoana unei realităţi istorice substanţiale. Ne gîndim adică la ea, şi nu la gloriile ei individuale. Pentru noi toţi, Polonia înseamnă foarte greu ceva mai mult decît muzicienii sau profeţii ei. Aş vrea însă să întîlnesc pe acel căruia Franţa înseamnă numai Pascal sau Baudelaire, Ludovic al XIV-lea sau Napoleon.
    Decît să se nască în Romînia numai un mesianism de circumstanţă, mai bine să ne tîrîm soarta fără conştiinţa unei sortiri. Nu pot concepe decît un destin care să fie o flacără în neîntreruptă evoluţie. Altcum, toată această Romînie nu va fi decît un spaţiu pentru inimi frînte. Şi aşa, cui decît ei, i-am putea atribui înclinaţia inimilor noastre? Căci nu există un cadru mai nimerit şi mai fatal pentru echilibrul instabil al sufletului…
    Modul existenţei romîneşti este minorul. Unei ascensiuni frenetice nu-i prieşte decît modul major, în care respiră şi ritmează toate aurorele. Pînă cînd va mai fi Romînia aceasta prilej de tristeţe teoretică? Atît de adînci sînt golurile ei, că seamănă unor ispitiri de abis. Aşa privită, să fie Romînia numai un pretext al tristeţii mele? Toate posibilităţile de a crede în ceva le plasez în Romînia, căci de aş da mînă liberă amărăciunilor, unde aş mai descoperi-o? În infinitul tristeţii, Romînia este un punct pe care încearcă să-l salveze deznădejdea mea.
    Pretenţiile ei de hegemonie viitoare n-au nevoie de nici o justificare specială şi în nici un caz de considerente etice. Dacă popoarele s-ar mulţumi toate cu ce au, omenirea s-ar stinge de mediocritate. De nu ne vom sili noi să ne impunem în lume, se vor găsi alţii care să-şi construiască o glorie pe inerţia noastră. Atîta vreme cît vor exista popoare, paradisul terestru este o nefolositoare năzărire. Istoria este un alt cuvînt pentru tragedie, precum viaţa pentru zădărnicie.
    Şi dacă tot procesul umanităţii nu este decît o înălţare şi o prăbuşire de naţiuni, o succesiune dramatică de destine, fiecare încercînd să-şi legitimeze prezenţa printr-un plus de nelinişte, — ce ne mai rămîne, decît să mergem spre capătul soartei noastre, aruncîndu-ne într-o vîltoare din care gradul nostru de frenezie va scoate învingători sau învinşi.
    Nu mă interesează decît avîntul ascendent al acestei ţări, spirala istorică a Romîniei. Cum ar putea fi altfel cînd, din istoria universală, cine ar găsi un sens altor popoare decît acelora care s-au distrus pentru a-şi afirma instinctele şi o idee, care au pătimit pentru sensul lor în lume şi au sacrificat totul unei glorii ce le-a accelerat agonia?
    Este un suflu generos în pornirea de afirmare şi de distrugere, care transfigurează demonia vieţii isorice şi încunună culturile cu un nimb pe cît de fatal, pe atît de fermecător. Va fi o pată de neşters pe conştiinţa modernă iluzia înşelătoare a progresului. Ce experienţă superficială de viaţă va fi făcut omul modern, de a răpit devenirii caracterul ei de dramă permanentă şi fluidă, compromiţînd-o în ideea progresului? Şi ce convingeri pedagogice a nutrit, de a turnat atîtea pretenţii etice în instinctele vieţii şi în rătăcirile lor? Ideea progresului, etica şi tot ce este în această lume, direct sau indirect, pedagogie, au îndulcit pînă la emasculare vibraţiile acelui simţ tragic, căruia în alte vremuri se abandonau muritorii cu pasiune şi durere. Nu pot iubi decît o cultură care ascunde, sub forma şi stilul ei, iubire, disperare, moarte şi iluminare. Adevărul, binele şi frumosul? Dacă viaţa ar avea ochi să privească, aş descoperi în strălucirea lor o chemare stranie şi echivocă de crimă şi sfinţenie.
    Rău ne-ar mai sta nouă, romînilor, să păşim în lume adăugînd şi cîrpind la haina zdrenţuită a unei culturi, umplînd goluri cu teorii de etică sau încercînd să salvăm tot ce nu e tragic în modernitate. Fi-vom capabili să înţelegem tot ce e gotic, baroc şi să ne asimilăm dinamismului lor? Oare să nu pîlpîie în noi nimic din ethosul eroic şi convulsionar al Spaniei şi Rusiei? Să ne fie pe veci străine excesele şi paroxismul sufletului germanic? Nu vreau o Romînie logică, ordonată, aşezată şi cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă şi ameninţătoare. Sînt prea mult patriot ca să doresc fericirea ţării mele.
    Spirala istorică a Romîniei se va înălţa pînă acolo unde se pune problema raporturilor noastre cu lumea. Pînă acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în faţa lumii, pentru a se şti că nu numai Romînia este în lume, ci şi lumea în Romînia. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfîrşit în începuturile noastre, sîntem pierduţi şi nu ne mai rămîne decît să ne recîştigăm umbrele trecutului nostru.

Cuprinsul
    
    

Putem accepta orice adevăr, oricît de zdrobitor, cu condiţia să înlocuiască totul, să aibă tot atîta vitalitate cît speranţa căreia i s-a substituit.

Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam la fel de bine la douăzeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare...

De atîta amar de vreme de cînd se moare, viul a căpătat probabil obişnuinţa de a muri; fără de care nu s-ar explica de ce o insectă sau o rozătoare şi chiar omul, ajung, după cîteva sclifoseli, să crape atît de demn.

X mă insultă. Sunt gata să-l pălmuiesc. După ce mă gîndesc, renunţ. Cine sunt? Care e adevăratul meu eu: cel care ripostează sau cel care se retrage? Prima mea reacţie e întotdeauna energică; următoarea, moale. Ceea ce se cheamă "înţelepciune" nu e, în fond decît un veşnic "după ce mă gîndesc", adică nonacţiunea ca prim gest.

Ani de zile, o viaţă de fapt, să nu te fi gîndit decît la ultimele clipe, ca să constaţi, cînd te apropii în sfîrşit de ele, că va fi fost degeaba, că gîndul morţii ajută la tot, doar să mori nu.

Nu e profund, nu e autentic decît ceea ce ascundem. De unde forţa sentimentelor abjecte.

Am toate defectele celorlalţi şi totuşi ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.

- Ce faceţi de dimineaţă pînă seara?
- Mă suport.

Nu-i pizmuieşti pe cei care au puterea să se roage, în vreme ce eşti plin de invidie faţă de posesorii de bunuri, faţă de cei care cunosc bogăţia şi gloria. E ciudat că te resemnezi cu mîntuirea celuilalt, dar nu cu avantajele trecătoare de care se poate bucura acesta.

Nu exista o artă adevărată fără o mare doză de banalitate. Aceea care recurge în mod constant la insolit oboseşte repede, nimic nefiind mai insuportabil decît uniformitatea excepţionalului.

Daca ar fi cu putinţă să ne privim cu ochii celorlalţi, am dispărea pe loc.

Nu le îngăduim decît copiilor şi nebunilor să fie sinceri cu noi; ceilalţi, dacă au îndrăzneala să-i imite, se vor căi mai devreme sau mai tîrziu pentru asta.

Nu te temi de viitor decît atunci cînd nu eşti sigur că te poţi omorî la momentul dorit.

Nu contează decît un singur lucru: să înveţi să pierzi.

Omul care şi-a învins complet egoismul, nemaipăstrîndu-şi nici o urmă, nu poate rezista mai mult de douăzeci şi una de zile, învaţă într-o şcoala vedantică modernă.

Nici un moralist occidental, nici măcar cel mai sumbru, n-ar fi îndrăznit să avanseze despre natura umană o precizare atît de înfricoşătoare, atît de revelatoare.

Ti-ai dori uneori să fii canibal, nu atît din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cît din aceea de a-l vomita.

"N-aţi avut dreptate să contaţi pe mine." Cine s-ar putea exprima astfel? Dumnezeu şi ratatul.

E limpede că Dumnezeu era o soluţie şi că nu se va găsi niciodată una la fel de mulţumitoare.

Cu cît se îndepărtează de Dumnezeu, cu atît oamenii avansează în cunoaşterea religiilor.

"... dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii." De-abia s-au deschis şi începe drama. Să priveşti fără să înţelegi, acesta-i paradisul. Infernul ar fi deci, locul în care înţelegi, în care înţelegi prea mult...

Numai Dumnezeu are privilegiul să ne abandoneze. Oamenii nu pot decît să-ţi întoarcă spatele.