Prietene, cum să lupt cu himera mea? Dragul meu, apropiatul meu, tu, singurul om pentru care scriu, pentru care am scris vreodată, cum să scap de rujul acela întins pe viaţa mea ca pe o oglindă de spălător şi care nu se şterge cu nimic, dimpotrivă, se sleieşte tot mai mult, mai murdar, mai diluat? Cum să-mi retez din creier ţîţele alea de vată, fusta aia de curvă împuţită, peruca aia, artificiul, manierismul ăla? Tulburarea care se învîrtoşează ca un sirop gros în ţeasta mea îmi coboară în oasele nasului, în vertebrele girului şi-mi invadează pieptul cu ceva roz şi lipicios, de parcă imaginea lui Lulu ar curge în culori amestecate, în farduri făcute din urină de pisică, în parfum din spermă de zibelină, în flori exotice, putrede şi suspecte, în ochi daţi cu un rimei unsuros şi scurgîndu-se ca în Dali — ar curge, m-ar năclăi tot şi s-ar prelinge pe asfalt într-o baltă care aruncă un pseudopod 
7
spre canal. Ştii, Victor, că singurătatea mea are pe pielea ei albă un furuncul şi că acest furuncul se numeşte Lulu? Ştii că am venit aici ca să-mi reamintesc pielea fetei care în mine a găsit mereu un colţ umbrit unde şi-a putut legăna păpuşa şi că jos, pe locul unde tivul rochiei ei atinge pulpa cu pieliţă dulce şi transparentă am găsit acum un furuncul mizerabil care se numeşte Lulu? Ninge acum pe marile şi sclipitoarele ferestre ale vilei. N-am aprins Heloc lumina în hol. Privesc cum amurgul îşi interpune filtrele fotografice între mine şi crengile înzăpezite de pin care respiră lîngă geam, care tac acolo, care răspîndesc linişte cenuşie afară. Şi liniştea cenuşie pătrunde osmotic prin membrana fîşiilor de sticlă şi se aşază în straturi groase, străvezii, unele verzui, altele crem, dar cele mai multe de cenuşă grea şi transparentă, în marele hol rece. M-am dus la closet şi am privit ca în transă şuvoiul subţire de urină galbenă, care difuza lent în bazinetul de porţelan. în aerul întunecat, m-am  privit  în   oglinda   de   deasupra chiuvetei şi am văzut o faţă care, în liniştea  şi  frigul  şi  singurătatea  din sala minusculă, dar nesfîrşit de înaltă, nu era de fapt faţa mea, ci a ta, Victor, dragul şi singurul meu prieten. Tu te uitai la mine, fiindcă pe tine te-am chemat, iniţiala te am scris-o cu degetul pe oglindă, peste ima-
ginea ta, după ce am aburit-o cu o răsuflare fierbinte. Am zîmbit, pentru că m-am gîndit atunci că tu nu puteai fi atins de maladia asta a minţii mele, care se numeşte Lulu, că doar fetiţa aia nefericită şi cu mine am văzut hidoşenia spoită, asudată, care mi-a atras atunci mîna în tenebrele ei. De fapt doar eu am văzut, ea a simţit-o pe pielea ei, de parcă ar fi fost îmbrăcată într-o retină pură, pufoasă şi senzitivă şi, pe ea, de la insuportabila imagine răsturnată, cît un timbru de mică, ar fi ieşit buba colcăitoare. Ochii tăi în oglindă, Victor, sînt frumoşi, puternici, cinstiţi, de cavaler fără pată şi prihană. Te-am privit pînă cînd aerul din sala de baie s-a întunecat într-un cafeniu foarte închis iar eu am început să tremur în pijamaua prea mare pentru mine...
Am intrat în cămăruţa de culcare hiper-încălzită, unde doar lampa de pe masă tăia un cerc de lumină peste hîrtiile şi cărţile mele, restul rămînînd în penumbre groase, am deschis uşiţa înroşită a sobei şi am privit fascinat, multă vreme, flăcările ver-zui-gălbui-albăstrui, arlechineşti, care jucau acolo cu neobrăzare. Am stins focul, apoi şi lampa. Pe fereastră a apărut atunci luna, rotundă, tăioasă, scînteietoare, aler-gînd pe cerul întunecat. M-am ghemuit în pat, mi-am tras păturile peste cap şi am visat. Eram pe holul cafeniu al unei clădiri
uriaşe, cu săli încremenite de marmură şi monumentale scări interioare. Era seara tîrziu, după lumina stinsă din holul înalt şi gol, cu lespezi cadrilate pe jos. Stăteam, cu pantalonii traşi în vine, pe un closet de faianţă aşezat chiar în mijlocul imensei încăperi. Cum ajunsesem acolo mi-era greu să-mi dau seama. îmi priveam pulpele dezgolite şi ascultam liniştea chinuitoare care se rotea prin frigul încăperii. Atunci s-a deschis o uşă de cel puţin cinci metri înălţime şi au început să intre oameni, din ce în ce mai mulţi, să umble preocupaţi în susul şi-n josul holului, murmurîndu-şi tot timpul cîte ceva. Stăteam pe closet, în mijlocul lor, neajutorat, acoperit de ruşine, neştiind ce să fac, cum sătnă ascund. Unii se opreau chiar lîngă mine şi mă priveau cu oroare sau pufneau în rîs. Curînd, spaţiul acela nesfîrşit gemea de lume, iar eu, roşu la faţă şi gemînd, stăteam mai departe dezgolit, venindu-le cu creştetul pînă la piept, acoperindu-mi cu palmele sexul care atîrna în receptacolul de faianţă murdară. Acum e dimineaţă şi te privesc iar în ochi. Cuvîntul pe care îl desenasem ieri pe oglinda aburită se mai vede foarte puţin, doar dacă priveşti dintr-o parte. îl mînjesc iar cu pastă de dinţi. Singurătatea are în ea sămînţa nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viaţa aşa, chiar dacă eşti adaptat la singurătate şi la frustrare. Singurătate. Frustrare
10
. Nu mă duc la masă, îmi fac o cafea şi încerc să mă concentrez, să scriu mai departe, să te prind de undeva. Cînd eram mic prindeam fluturi, codiţa rîndunicii sau roşioare, şi le înfigeam în corpul vermicular un bold, aşa cum văzusem că se face. înfigeam boldul într-un dop de plută şi îi priveam cum ore în şir după aceea mai dădeau încă din aripi, se mai agăţau cu cele şase picioruşe filiforme de pluta poroasă. Cu aceeaşi cruzime şi plăcere te-aş ţintui în paginile astea, Lulu, te-aş privi cum te scălîmbăi, cum îţi dai ochii peste cap, cum îţi fojgăi elitrele de abjecţie şi de paiete şi de plastilină... Mă aşez la maşina de scris, masa ta de tortură, dar şi a mea, căci nu te pot chinui fără ca eu să mă chinuiesc, aşa cum nu poţi tăia cu bisturiul un furuncul în propria ta carne, ca să-i scoţi puroiul, fără ca tu însuţi să nu urli şi să nu te zbaţi ca un posedat.
Deci: acum şaptesprezece ani... drace, acum observ potrivirea de date: în 1973 aveam şaptesprezece ani, iar acum am treizeci şi patru. Deci: acum şaptesprezece ani, pe cînd aveam şaptesprezece ani şi eram exact la mijlocul vieţii mele de pînă acum (dar cum puteam şti asta pe atunci?), terminam clasa a unsprezecea la Cantemir. Eram mult mai singur decît sînt acum, cînd sînt foarte singur. Meseria mea, pe
11
atunci, era singurătatea. Mi-o exercitam pe străzile galbene şi prăfuite ale Bucureştiului, în cartierele lui vechi, necunoscute de mine pînă atunci. Umblam toată ziua, recitind versuri în gura mare, oripilînd trecătorii cu ochii mei halucinaţi, cu faţa mea palidă şi asimetrică, avînd peste buzele crăpate şi muşcate un puf de mustaţă. Căutam case foarte vechi, galbene, cu de-coraţiuni prosteşti şi solemne, sau blocuri bizare, înguste ca o lamă de brici, aruncîndu-şi umbra ca de gnomon peste piaţete singuratice. Uneori intram în aceste blocuri enigmatice, pătrundeam în holuri mirosind a vechi şi a petrosin, suiam scări în spirală extrem de înguste, cu mici paliere din loc în loc, unde, în lumina aurie a unei ferestre rotunde, se răsuceau frunzele prăfoase ale cîte unui ficus sau leandru uitat de toată lumea şi aproape uscat, urcam pînă sus, la mansardă, Şi ciocăneam la cîte o uşă verde, care părea împăienjenită de aşteptare. Nu-mi deschideau fete frumoase şi triste, cu ochi imenşi, ci, de obicei, bătrîni sau gospodine îngălate. îngînam ceva şi coboram, ieşeam iar în soarele omogen şi placid, străbăteam iar străzi vărgate de linii de tramvai, mă înfundam iar în zone neştiute ale oraşului. Blocuri roz, blocuri stacojii, cu balcoane sprijinite de atlaşi şi gorgone cu ţîţe de ipsos îngălbenite de umezeală, statui coclite pe care
12
nu le mai observă nimeni — eu le îmbrăţişam în singurătatea mea, le mîngîiam obrazul jupuit, le ajutam să renască la o realitate mai adîncă, într-un aer metafizic şi radios. Cu cei trei lei pe care mi-i dădeau zilnic părinţii îmi cumpăram cîte un pateu cu brînză sau un suc şi mergeam mai departe, murmurînd către arborii sfrijiţi de pe marginea străzii, către vreun chioşc rotund de ziare, către cerul albastru, de pictură surrealistă: „Singurătatea ca o ploaie-mi pare/Din nori, ea suie către înserare Şi-n dimineţi pierdute-n depărtare/ Suie la cer, statornicu-i lăcaş, / Şi-abia din cer coboară   pe   oraş..."   Recitam  patetic, gesticulînd, privindu-i în faţă pe cei care treceau în sens opus. îmi plăceau ruinele, casele pe jumătate dărîmate, pătrundeam în cîte o cameră fără acoperiş, cu ziduri zugrăvite naiv (oribili palmieri căcănii, crenguţe albastru-decolorate, toate pe o tencuială căzută, fărîmiţată, umflată, putredă), cu fecale umane prin colţuri, pietrificate şi ele de vîjîitul timpului, cu dreptunghiuri galbene pe pereţi, unde fuseseră tablouri sau oglinzi. Cîte un urs de pluş galben, delabrat, jegos şi cu un ochi de sticlă atîrnînd pe sîrmuliţa lui, zăcea pe podea, lîngă o ţeava vernil. Păianjeni sferici, cu picioare ca nişte fire foarte lungi, stăteau încremeniţi pe ziduri. Viermi cenuşii şi îndesaţi, cu doi peri în
13
coadă, intrau în crăpături şi pe sub plăcile de tencuială. Stăteam cîte o jumătate de oră în locurile acelea vuitoare şi înspăimîntător de singure. Scriam ceva, cu o bucăţică de cretă sau de cărămidă, pe un zid albăstrui. Mă întorceam acasă seara, privind cum se conturează vreun balcon minuscul, negru ca smoala, pe un cer de flacără roşu-ntunecată. Era toată viaţa mea: versuri scrise în caiete, versuri recitate pe străzi galbene şi prin ruine mucegăite. Nopţile nu puteam dormi, mă ridicam din pat şi priveam luna, care arunca valuri de lumină peste Bucureştiul vechi, ca o mare de acoperişuri de gresie, străpunsă de flăcările galbene ale plopilor. Era o durere a viscerelor inutile, a cărnii gălbejite, a verii care nu se mai termina. Durerea asta mă sufoca, era ca o dragoste mistuitoare dar fără obiect, dragoste şi tînjire pentru nimeni.
Iulie a trecut ca o halucinaţie, ca un singur diapozitiv cu o piaţetă pustie şi un bloc dărăpănat. In august am plecat în tabără la Budila cu mai mulţi colegi din clasă, şi în acest cuvînt, Budila — budă, closet, cloacă nebunească şi împuţită, dar şi gigantic Buddha zîmbitor, cu pleoapele coborîte, înconjurat de un nimb de perle şi flacără vie —, e concentrat totul. Niciodată n-am înţeles cu adevărat ce s-a-ntîmplat atunci. Au fost imagini şi emoţii, dar în ce fel legate-ntre ele? Au fost alunecări ale realităţii
14
în vis şi-n halucinaţie. Viaţa mea s-a-mpărţit de-atunci în perioade cu Lulu şi perioade fără Lulu. în primele, bruioane din viscerele acelea psihice îmi reveneau mereu, nelăsîndu-mă să respir, tulburîndu-mi faţa sclipitoare a conştiinţei. Ţin minte şirul de sanatorii în care, în plicticoase după-amieze, stînd pe patul meu de metal alb, reluam fără-ncetare cele cîteva fapte din tabăra de la Budila, meditînd la ele ca la un desen mistic, inextricabil... Privind pe fereastră pădurile-ntunecate, ninse, deformate de vinele de gheaţă lipite de geamuri... Ascultînd distrat muzica de la difuzor... Sîcîit de ceilalţi inşi în pijamale şi halate stacojii, ce-mi aruncau cu casete de Novotryptin în păr sau mă chemau la un joc de cărţi... Şi Lulu privindu-mă drept în ochi, pupilele dilatîndu-i-se şi contractîndu-se lent, pletele de liţă, răsucite fastuos, fluturînd uşor în curentul conacului imens, acolo, sub crucea bolţii, în miezul miezului ţestei mele... Perioadele cu Lulu puteau începe oricînd şi oriunde, pe stradă sau în pat cu o femeie, sau bătînd la maşină. Greu de spus ce le declanşa, oricum nu amintiri sau analogii directe cu cele-ntîmplate în tabără. Mai curînd imagini lipsite de sens: dimineţi reci, după ploaie, în care merg către globul rubiniu al soarelui abia răsărit ce se reflectă-n asfaltul ud dîndu-i o culoare roză;
15
anumite clădiri masive şi galbene... şotroane desenate diform pe trotuar... Urmau fenomene fiziologice îngrozitoare — şi, inevitabil internările. Atunci, în perioadele cu Lulu, în diverse saloane de spital, am scris lucrurile mele cele mai bune, adică povestirile din Fetiţe şi giganţi, cu jocurile acelea magice şi ciudate, cozile moi, prinse cu biluţe de plastic, palatele imense de cleştar cu mii de încăperi în centrul cărora aşteaptă Iolanda...
Urmau perioade fără Lulu, de o frumoasă normalitate. Delia, cîinele, Peugeot-ul, datoria de-a scrie cinci pagini pe zi în fiecare zi a vieţii mele... Listele kilometrice cu scrisori de trimis, telefoane de dat, invitaţii la simpozioane şi mese rotunde, termene finale pentru articole şi cărţi. Vacanţe în munţi, mers la dentist, cheltuieli... Drepturi de autor... Le bifam pe măsură ce reuşeam să le rezolv... Apoi, romanele. Investigaţia mediilor. Calcularea cronologiilor. îmbinarea poveştilor. Arta combinatorie a situaţiilor de viaţă. Personaje, fiecare cu psihologia lui... Doamne, chinul de a trebui să mai scrii o carte, măcar din cînd în cînd! Niciodată n-am urît mai mult pe cineva decît pe colonelul Dionisie Rădăuceanu, care mi-a făcut reputaţia şi mi-a adus bunăstarea. Jeg de personaj dintr-un jeg de roman!
16
Sper că niciodată n-o să-nchei trilogia, dar aşa zic în toate perioadele cu Lulu...
Şi iată-mă în cea mai acută dintre ele. Cînd toate trucurile vechi m-au lăsat în drum. Am băut pînă în pragul pancreatitei. Am înghiţit atîtea fiole de Nevras-thenine încît pielea feţei îmi devenise galben-verzuie ca veninul. Am stat două săptămîni la sanatoriul din Buşteni şi am ieşit de-acolo mai tulburat şi mai sălbătăcit ca-nainte. Criza s-a declanşat brusc, ca de fiecare dată. Mă aflam în Ghencea, pe lîngă Muzeul Militar. Mă plimbam fără nici un gînd pe stradelele cu arbori desfoiaţi, pe un ger limpede, care îmbrăcase fiecare crenguţă cu o pojghiţă de gheaţă. Priveam casele fărîmicioase, intram în piaţete cu statui diforme în mijloc, încercam să-mi dau seama ce sau pe cine reprezintă statuile, dar privirea mi-era înceţoşată de la scris... Nu ştiu cum m-am trezit în faţa clădirii galbene şi masive, cu zeci de ferestre încadrate în chenare complicate de stuc, cu o mare poartă neagră la mijloc. Două cariatide, cu cornuri ale abundenţei în mîini, îşi scorojeau în frig ipsosul roz, lustruit. Atunci am simţit junghiul acela în stomac, mi s-au muiat picioarele şi-am căzut, sau m-am lăsat în genunchi. Mai fusesem acolo! Ştiam fiecare fereastră în scînteierea ei nebunească! Intrasem cîndva pe poarta cea neagră! Mi-am simţit ţeasta explodîndu-mi
17
în ţăndări şi am luat-o la fugă strigînd, pînă ce totul s-a-ntunecat în jurul meu. A trecut mai mult de o lună de-a-tunci, şi răul n-a scăzut, frica e la fel de insuportabilă... Ce încerc aici e chiar ultimul lucru pe care-l mai pot face. Mă agăţ acum ca de cel din urmă pai de gîndul că poate e posibil să mă vindec prin scris. Adică să dezleg, atît cît mă ţin puterile, ghemul ăsta, încurcătura asta de intestine, mandala asta întreţesută în creierul meu. Dacă scrisul e, cum se spune, o terapie, dacă el poate vindeca, ar trebui s-o poată face acum. Voi mînji pagină după pagină, voi folosi foile ca pe nişte tifoane ce se vor impregna nu cu cerneală, ci cu supuraţia rănii mele străvechi. Poate că, în cele din urmă, totul va trece în ele şi, pe măsură ce vor deveni mai purulente, mai colcăitoare, eu însumi mă voi goli de venin.
întrerup deocamdată scrisul şi merg la masă. Sper că după-amiază voi avea creierul mai puţin congestionat şi voi păstra mai multă distanţă faţă de fapte. Fiindcă am stat atunci o săptămînă la Budila, prima mea ieşire din oraş, şi mi-e teribil de greu să scriu nu un poem apocaliptic, ci o povestire cît de cît coerentă.
înapoi în acvariul pustiu al vilei din Cumpătu, plin doar de aerul cameleonic — acum e auriu, mai deschis sau mai întunecat
18
după cum norii umbresc staţiunea — şi de ţiuituri care se rotesc printre mobile. Descui uşa camerei mele şi mă învăluie căldura sobei lăsate aprinsă. La fereastră bate aceeaşi creangă de pin, cenuşie şi cumva plină de viaţă, încordată şi sigură pe sine. Dar trag draperiile şi aprind veioza, căci viaţa n-are nimic de-a face cu artificiul paginilor din faţa mea, care trebuie exaltat şi apărat. Cînd mergeam la circ, în copilărie, nu-mi plăceau nici animalele, nici clovnii, dar o anumită nuanţă fugară de mov-purpuriu, de ver-zui-fulgerător-albastru-intens de pe rochia plină de paiete a vreunei călăreţe sau trapeziste mă înnebunea, mă copleşea cu un deliciu sumbru, o topire a oaselor în culoare. Colecţionam poleieli de ciocolată tot pentru nuanţele lor de nenumit, acele ape de verde şi roz care nu erau culori, ci emoţie pură, stări pure de spirit. Unde am văzut, într-o noapte de iarnă, pe viforniţă, o fereastră colorată în care s-a arătat o clipă un cap de fată, pudrat în obraji, cu buzele violent făcute şi cu ochi scîn-teietori? O fată tunsă foarte scurt, care a rîs viforniţei şi, în aburii încolăciţi, a închis din nou geamul. E o amintire vagă şi totuşi extrem de persistentă, căreia nu-i pot prinde deloc contururile.
Foarte devreme, într-o dimineaţă îngheţată, cu ciripit de vrăbii şi crengi aurii
19
de copac, ne-am adunat în curtea liceului, sub un panou de baschet, şi aşteptam autobuzul care avea să ne ducă la Budila. Colegii mei, pe care azi mi-i amintesc cu amuzament şi cu un pic de nostalgie, cum îmi aduc aminte toată epoca bizară a rock-ului şi a hipsterilor, a magnetofonului şi a revoltaţilor fără motiv, pe atunci mă oripilau. îi simţeam ca pe o hidră ostilă sau o societate ocultă din care n-aveam să fac parte niciodată. Tîmpenia şi vulgaritatea lor mă revoltau, fără să-mi dau seama că era doar stilul vremii şi că, dincolo de puţoismele lor alintate, nu erau decît puştii eterni, amorfi şi răvăşiţi de diluviul hormonal, din care aveau să iasă pe bandă rulantă inginerii, economiştii şi şoferii de autocisterne, toţi serioşi şi responsabili, de mai tîrziu. Pe cînd din mine n-avea să iasă nimic, deşi mă imaginam produsul final şi absolut al umanităţii. Eu eram omul spiritului, ei oamenii cărnii, eu cel care citea şi care avea să scrie textul ce va substitui lumea, ei cei care, fericiţi şi cretini, vieţuiau ca nişte plante. Ce mă chinuia cel mai tare era că, deşi opoziţia pe care-o hotărîsem între mine şi ei era totală, violentă şi impermeabilă, nu eram totuşi în stare să-i dispreţuiesc, şi zîmbetul de superioritate cu care-i înfruntam îmi ieşea mereu strîmb, căci nevoia de dragoste şi de căldură animală nu se lăsa inhibată,
20
îmi martiriza corpul şi-mi răscolea subteranele minţii. Şi în dimineaţa plecării în tabără stăteam la o parte şi-mi exersam grimasa dezgustată, ignorat complet de colegii care, în grupuri plictisite, aşteptau să vină maşinile, ironizîndu-se unii pe alţii pentru ţoalele de stradă, moderne şi bătătoare la ochi, care le înlocuiseră veşnicele uniforme: tangaleji cu ţinte şi franjuri, cămăşi „cu păr pe piept", fuste mini şi pantofi „ortopedici" butucănoşi. Unii dintre ei cîntau obişnuitele cîntece porcoase care mi-au umplut adolescenţa ca un strat gros de jeg în urechi, pe care mi le amintesc şi acum ca pe nişte imnuri repulsive ale acelei lumi vulgar-sclipitoare, inocent-ticăloase. Alţii doar pălăvrăgeau cu mîinile-n buzunare, sau agăţaţi de barele verzi ale panoului de baschet. Era acolo Savin, cu figura lui de genialoid, lungan şi salingerian, care obţinuse cel mai mare punctaj la un test de inteligenţă pe care ni-l dăduseră în laboratorul de chimie, nişte cartonaşe care trebuiau completate în succesiune logică, test la care eu ieşisem ultimul, căci mă mulţumisem să scriu pe marginea cartoanelor cîte un vers din Tza-ra, din poemul cu pescarii care se-ntorc cu stelele apelor în mîini. Un cretin foarte inteligent acest Savin. Acum purta un soi de pulovăr subţire, pe gît, care-i dădea un aer de scriitor, sau mai curînd de ,
21
 mai ales cum îşi ţinea o mină în buzunarul de la pantaloni şi cum discuta cu Fii (Felicia, cu care am o poză romanţioasă pe undeva, prin vreun sertar) despre, evident, Schopenhauer, spunîndu-i cum se zice pe nemţeşte la Lumea ca voinţă şi reprezentare. Iar Fii, figură de Mireille Mat-hieu, părea chiar că ar pricepe ceva. Michi se uita la ei fredonînd , cu figura ei de căprioară vicioasă, iar Manix se uita, fireşte, la Michi. Dacă Manix arăta deja de parcă ar fi avut treizeci de ani — l-am văzut de curînd, arată de cincizeci — Papa, fotbalistul, ping-pongarul şi poetul, nu părea nici de cincisprezece. Zic poet, întrucît avea un caiet de amintiri, cu poze decupate din reviste, în care copia cîte o strofă din cei mai diferiţi autori alături de însăilări proprii. Toţi îşi făcuseră asemenea „oracole", împodobite şi pictate ca nişte măşti zulu, în care scriau cugetări sau catrene ori se străduiau să răspundă la întrebări fundamentale cu şabloane rumegate de mii de creiere bovine, pentru care dragostea era, bineînţeles, „un roman care se termină cu introducerea", iar scopul vieţii „să-ţi faci de cap, cu cap, pîn-la cap"... în paginile încărcate de poze cu actori sau reclame de automobile mai era loc şi pentru cîte o poezie, cine ştie de unde copiată şi trecută din caiet în caiet, şi puteai avea surpriza
22
să găseşti, între kitsch-uri mizerabile, fragmente dintr-un sonet de Rilke sau, în întregime, El Desdichado al lui Nerval. Sub poza Nadiei Comăneci...
Sprijinit de gărduleţul pistei de săritură în lungime, împreună cu Angeru, şters şi rînjit, Papa cînta acum „Sus, muncitori şi-nainte/Pe drumul marii biruinţi", cu un refren improvizat care suna obsesiv: „Inţi, inţi, ia-o-n dinţi", la care cei din jur se strîmbau de rîs. Buzdugan, căruia-i creştea o barbă verzuie încă din clasa a noua, răsfoia, rezemat de bara panoului, o revista de rock avangardistă, plină de fotografii cu AC/DC în concert. în jurul lui se adunaseră şapte—opt colegi indignaţi că, într-un articol pe care Cici îl traducea din engleză, formaţia Queen era înjurată în toate felurile. Muzica lor era numită musak, iar eifaggots. Nu li se iertau, mai ales, cămăşile de mătase albă cu care apăreau în concerte, culmea conformismului burghez, după părerea celui ce semna articolul. O fată plină de coşuri pe frunte încerca să dea pagina, citind pe dedesubt. Intr-un pulovăr pufos, de mohair roz bon-bon, stătea deoparte Clara, frumoasă, cuminte şi pură, cu tenul ca o coajă subţire de sticlă şi cu ochii albaştri deschis, o fetiţă pe care nimeni n-o vedea crescînd şi ajungînd femeie. „N-ai grijă, că tot într-un pat ajunge şi ea pînă la urmă", mai murmura
23
cîte unul seara, la orele de atelier, privind-o cum umblă cu şurubelniţa într-un adaptor de impedanţă (pe care le rebutam cu zecile), de parcă ar fi dat delicat deoparte petalele unui trandafir în căutarea staminelor. Mai la o parte, pe un gard de fier năpădit de volbură stătea Tîti, Titina, cum i se zicea, cu mutra încreţită a junelui Voltaire. Băieţii s-au apucat să joace fotbal cu o cutie de pateu, fetele trăncăneau într-un colţ din care emana parfum, iar eu, trist şi tulbure, nebăgat în seamă, recitam mai departe, în gînd: „Şi plouă-n ora vag crepusculară/Cînd toate drumurile către zori se-ndreaptă..."
Mă simţeam exclus, ca întotdeauna, din lumea colegilor mei. Mă obişnuisem cu gîndul că nu putea exista pentru mine decît un singur viitor: o mansardă cu un scaun, o masă şi un pat unde aveam să putrezesc toată viaţa — scurtă, de cel mult patruzeci de ani — scriind un roman nesfîrşit şi ilizibil, pe care-l vor găsi după moartea mea, lîngă mine, puţind a cadavru, dar în care ar fi fost Totul, tot adevărul despre existenţă şi inexistenţă, întreaga lume cu toate detaliile ei şi cu sensul ei hidos. Reveria în care, pe atunci, mă vedeam scriitorul total, hipergenial, demolatorul cosmosului pentru a-l înlocui cu o carte, era coloana vertebrală a vieţii mele. Să fi putut scrie Cartea, mi-aş fi lăsat
24
jupuită pielea de pe mine, şi în pielea mea vie, cu capilare şi reţele nervoase şi glo-merule sudoripare, aş fi legat volumul atotcuprinzător. Seri întregi, pe cînd pereţii camerei mele din Ştefan cel Mare se înroşeau de amurg, mă ghemuiam sub cearşaful umed şi, în imaginaţie, răsfoiam iar paginile orbitoare. închipuiam tabele de corespondenţă care ar fi unit constelaţiile de pe boltă cu florile de mină din adîncul pămîntului, organele corpului omenesc cu numele luxuriante din Almanahul de la Gotha, punînd istoria umanităţii în relaţie, pas cu pas şi moment cu moment, cu istoria bieţilor mei şaptesprezece ani de viaţă. Aveam să dezvălui cabale fantastice, regizate, în palate subterane de marmură şi porfir, de prinţul acestei lumi, şi să descriu un Armageddon desfăcut ca o garoafă, care ar fi atras în războiul total piraţi şi cavaleri de Malta, războinici Bororo şi hitlerişti, îngeri şi extraterestri. Poveştile de dragoste ar fi încolăcit bătălia finală ca nişte ghirlande rococo, şi între ele s-ar fi aflat, contopin-du-le pe toate, oricît de diferite, într-un arhetip mistic, ca un filigran al întregii cărţi, Cea-mai-frumoasă-poveste-de-dragoste, misterul ultim şi infinit, în care Prinţesa-Ovul se contopea cu Prinţul-Spermie în explozia unei nunţi dumnezeieşti. Detaliile îmi luau ore de febră şi reverie. Uneori o forţă enormă
25
mă ridica deodată din aşternut şi mă tîra, cu tot cu cearşafuri, peste masa de scris, unde-nşfăcam stiloul şi, înfăşurat în falduri ca de togă, încremeneam cu vîrful peniţei pe pagină. Purpuriul dungilor de pe pereţi devenea un cafeniu adînc şi peste Bucureşti ieşea luna, tramvaiele treceau huruind şi scrîşnind pe Ştefan cel Mare, pe cînd eu încă mai priveam ca hipnotizat scînteia de aur din vîrful peniţei, întrebîndu-mă cu ce literă s-ar fi cuvenit începută Cartea şi neîndrăznind să trasez pe pagina întunecată nici una...
Bineînţeles că atunci nu i-am dat nici o atenţie lui Lulu, care avea să fie totuşi o axă a vieţii mele, aşa cum viermele cu antene şi picioruşe este axa fluturelui. Şi care (acum îmi trece prin cap ideea asta bizară, cînd vizualizez faţa lui avînd ceva demonic, dar şi ceva inofensiv, un demon rizibil, un Abbaddon măscărici) s-ar putea să fie de fapt o amintire-paravan pentru ceva şi mai adînc, şi mai îndepărtat, pentru o cameră şi mai secretă din sinea mea, mai apăsată de interdicţie. Mă gîndesc că prea uşor revăd faptele de la Budila, -prea îmi sînt vîrîte în ochi de acest subconştient pe care am învăţat să-l suspectez mereu de o nesfîrşită viclenie. Acolo în adînc sînt tuneluri secrete între clădirile minţii mele, conducte şi mănunchiuri de cabluri colorate, canale cu apă fetidă, plină de dejecţiile
26
creierului. Sînt camere de ascultare şi bordeluri subterane şi odăi în care n-a intrat nimeni. Iar eu, singur în tot oraşul de la suprafaţă, sînt unicul stăpîn şi unicul
duşman.
Lulu intrase pe poartă împreună cu insul cel mai dement pe care l-am cunoscut vreodată, Bazil, cu ochi capii, cu un rînjet umed, un tip smucit şi scandalagiu, a cărui întreagă viaţă nu era făcută din altceva decît din cîntece cu porcării, bancuri „fizice" pe seama infirmilor şi lăudăroşenie erotică. Intraseră la braţ şi luaseră imediat două fete la un tango pasionat, cu obraji lipiţi şi mîinile întinse înainte. Fetele se prăpădeau de rîs. „Sînt sărac, n-am nici căciulă, / Am o namilă de..." striga Bazil cu strîmbături groteşti, iar ceilalţi, în cor, completau  distihul,  veseli şi je m'en
fichişti.
Pe tot drumul cu autocarul, în care mai erau şi elevi de la alte vreo două licee, tipii şi tipele n-au făcut decît să cînte în gura mare, cît mai bădărănesc, cîntece de acest fel, pe care eu nu avusesem prea des ocazia să le ascult. Stăteam pe o banchetă de plastic lîngă Savin, care zîmbea superior şi tolerant, şi lîngă Clara, singura pe a cărei faţă se vedea dezgustul. Lulu făcea pe solistul în grupul din spate. Răcnea de parcă ar fi vrut să compenseze cumva statura lui minusculă şi mutra obraznică
27
de ciocănitoare: „Ieri pe drum venea o brişcă/Şi sub brişcă văd că mişcă./O fi osia de la brişcă?" Iar corul răspundea în delir: „Nuu, că aia nu se mişcă!" „O fi vreun ham lăsat mai moale?" „Nuu, că aia era foarte tare!" „O fi vreun picior, bătu-l-ar sfîntul?" „Nu, că aia n-atingea pămîntul!" în fine, Lulu, ridicat în picioare, conchidea înroşindu-se de efort: „Frunză verde-a bobului /Era aia calului/Şi calul, băiat deştept,/Se bătea cu ea pe piept!" Să fi fost cu noi vreun autor de cărţi cu adolescenţi sfioşi şi idealişti, ar fi uitat şi de Macarenko şi de tot şi s-ar fi aruncat din mers din autobuzul blestemat. Un ins cu pulovăr rupt la un umăr, cu o chitară veche, plină de abţibilduri, ţîpurea oşeneşte, lovea corzile pînă le făcea să pară de cîteva ori mai late decît erau şi cînta, urmat de ceilalţi ca de un cor al sclavilor: „Coborîi din tren în gară,/Nu găsii o budă goală./Hai nu şi nu şi da/Nu mă pot dezbrăcina..." Acum, elevele de liceu mi se par nişte mîţe candide, dar pe atunci nici nu îndrăzneam să privesc vreuna în ochi. Cîteva aprinseseră deja ţigările şi strigau şi ele cît puteau, fără să ocolească nici cele mai şocante cuvinte. Ca să nu mai aud toate mizeriile alea, mă concentram doar asupra peisajului de pe fereastră. Cîmpia-ntinsă pînă la orizont, plată ca-n palmă, cu pădurici izolate din loc în loc,
28
cu plantaţii de grîu, floarea-soarelui, porumb, se usca sub soarele de august şi sub imensele ceruri bleu-spălăcite. Cîte-un ţăran cu femeia după el, minusculi, veneau pe o cărare. Alţii lucrau frînţi de şale, aproape atingînd pămîntul cu frunţile, pierduţi în mijlocul vreunei tarlale îndepărtate. Treceam uneori prin sate prăfoase, cu copii îmbrăcaţi orăşeneşte pe la porţi, cu căsuţe răsărind dintre gutui şi corcoduşi, cu bodega în mijloc, plină de beţivi... Magazinul sătesc, cu cîteva damigene în vitrină, şi bisericuţa cu acoperiş de tablă stăteau faţă-n faţă, încuiate amîndouă, despărţite de întinderi de pă-mînt bătătorit. întîlneam cîteodată bici-clişti cu băştile înfundate pînă la sprîncene şi care pedalau egal şi continuu. Cum ieşeam din localităţi, de-o parte şi de cealaltă se-ntindea iar cîmpia, cu dealuri albăstrui în depărtare, cu silozuri şi castele de apă din loc în loc. Depăşeam căruţe trase de cai murdari, pline cu bidoane şi sticle goale. Pe capră, ţiganul dormea sub pălărie, cu hăţurile atîrnîndu-i într-o mînă arsă de soare şi moale.
în zona dealurilor satele se mai risipeau, apăreau livezile de meri, viile şi carierele de unde cărămidarii scoteau lutul, casele oamenilor erau de lemn, frumos vopsite în azuriu sau ocru, ori rămase pur şi simplu la culoarea scîndurilor vechi. Cîte
29
un cimitir îşi lucea crucile de piatră în soare, aruncat pe panta unui deal, invadat de volbură şi albine... Norii îşi proiectau umbrele pe colinele de o sută de nuanţe de verde... Dar să mă topesc cu totul în priveliştea săracă mi-era imposibil, căci din cînd în cînd, în maşină, monotonia cîntecelor era întreruptă de cîte un ţipăt ascuţit: „Termină, bă, dracului! Termină cînd îţi spun!" După care fata, luată-n braţe şi gîdilată de vreunul dintre ţipi, îşi ducea mîinile la urechi şi răcnea cît putea. Cîntecele reizbucneau însă imediat, cu şi mai mult elan: „Bei — mori; nu bei — mori./Dacă bei, să bei destul,/Dacă mori, să mori sătul..."
Cînd am intrat în munţi au trecut, spre uşurarea Clarei, dar şi a mea, la versuri ceva mai decente, pe care le ştiam dinainte, cele cu reclame, care aveau ca refren „Opriţi dricul/Mortu-ar vrea să bea un Cico./Un Cico dacă ar bea/Mortul poa-te-ar învia..." Şi urmau reclamele: „Pînă şi-mpăratul Nero/Se spăla la fund cu Dero" sau: „Avem ciorapi pentru femei cu găuri", „Avem pantofi pentru bărbaţi cu botul lat". Autobuzele înaintau acum prin defilee înguste, între pereţi de rocă plini de licheni, pe care curgeau şuvoaie de apă. Pîrîuri aproape secate alergau peste un prund zgrunţuros de gresie şi se pierdeau
30
după vreun bolovan înverzit. Clopoţei violeţi se aplecau peste apa-ngheţată. Fabrici de ciment, şantiere cu barăci pe roate, vopsite-n portocaliu, stive de buşteni se-nşirau din loc în loc, urîţind peisajul. Staţiuni montane îşi risipeau cabanele îmbrăcate-n trandafiri pe pante-nsorite, pe cînd pe munţii din jur brazii verzi-întunecaţi se-ndesau unul în altul ca muşchiul pe o piatră umedă şi umbrită. Un schit de maici... un luminiş pe marginea şoselei, cu o vacă greoaie păscînd, trasă de funie de o fetiţă de cel mult patru ani... autoturisme încinse  depăşindu-ne pe asfaltul pătat de ulei ars... şi colegii mei urmîndu-şi repertoriul fără sfîrşit, cîntînd despre Carolina şi Miţa Biciclista şi ţigănci cu părul bălai şi sîni ca de piatră... Şi altele, şi altele, şi alte bancuri, şi alte cîntece, pînă ce autobuzul a oprit în curtea largă a taberei de la Budila. Am coborît, ne-am întins ca să ne dezmorţim după orele de mers şi am privit în jurul nostru. Ziua era mai departe însorită şi mirosea a brad, a răşină scursă pe coaja brazilor şi albită în crăpăturile ei.
Acolo era conacul. Am fost fericit şi fermecat cînd l-am văzut, căci nu era decît una dintre clădirile mele din Bucureşti, nu se ştie cum ajunsă aici, dovadă că singurătatea mă urmărea mai departe. Poate că noaptea trecută căsoiul roz, simetric şi
31
împopoţonat cu statui şi cupole, cu o mare scară dublă în faţă, dar atît de vechi şi de putred încît trebuie să fi fost uşor ca un gaz halucinogen, se desprinsese din fundaţiile lui de prin întortocherile Bucureştiului, se ridicase, măreţ ca un fabulos dirijabil de hîrtie, plutise peste păduri întunecate şi rîuri lucioase, cu ţevile şi conductele de canalizare şi cablurile electrice flururîndu-i în jos, asemenea filamentelor unei meduze, şi în cele din urmă se aşezase în mijlocul parcului devastat, unde îşi sticlea acum ferestrele galbene ca flacăra de sodiu. Piaţeta care trebuie să se fi aflat în faţa clădirii o urmase şi ea, dar se metamorfozase aici într-un heleşteu oval, cu o statuie de aramă înnegrită în mijloc şi cu (aveam să-i privesc în fiecare seară) peşti mari şi grei, de culoarea verzuie a mocirlei de pe fundul apei. Conacul plin de gorgone şi atlaşi de ipsos era însă, aşa cum mă şi aşteptam, doar faţadă, butaforie, înăuntru, cînd am fost cazaţi, am găsit dormitoare banale de internat, cu cîte zece paturi, totul împărţit „judicios" şi funcţionăresc. Fetele la parter, băieţii la etaj, iar puştii, fiindcă mai erau acolo şi nişte copii de şcoală generală, la etajul doi. Urmase masa de prînz şi apoi rătăciri prin împrejurimi, fotbal, grupuri adunate în jurul vreunei chitări. Chiar din seara aceea am rămas singur în dormitor, cu o carte în
32
mînă, încercînd să mă acomodez cu becul chior din tavan. De undeva, din altă încăpere, am auzit, pe cînd zăceam în pat cu ochii pe şirurile de litere, dar ameţit şi neatent, explozia bruscă a muzicii. Se dăduse drumul la discotecă. Ceilalţi ţipi cu care împărţeam dormitorul se aranjaseră pentru asta. Pe atunci blugii erau încă o raritate, dar se purtau deja raiaţii foarte evazaţi, precum şi nişte ciudaţi nădragi „din prelată", atît de ţepeni că, dacă-i puneai, stăteau în picioare. Cămăşile „de cow-boy", cadrilate, erau cele mai elegante. Mă întrebaseră dacă nu merg şi eu, dar nu-şi bătuseră prea mult capul cu mine. Şi în liceu era discotecă în fiecare sîmbătă, dar eu nu făceam decît să trec prin mijlocul celor care dansau în holul liceului, pentru că sîmbăta aveam cenaclu într-una dintre săli. (Ţineam cenaclul la lumina aproape conspirativă a unei veioze, care ne făcea figuri de cadavre galvanizate, şapte-opt gălbejiţi citind poezii pe fondul muzicii rock şi al tropăitului obsedant de dincolo de uşă. Ieşeam din nou prin mijlocul dansatorilor, fără să ne putem înăbuşi un sentiment de umilinţă şi culpabilitate.) In prima seară la Budila am citit cîteva zeci de pagini din Metamorfoza lui Kafka, bruiat permanent de Suzy Quatro, cu al ei 
33
Băieţii mai intrau din cînd în cînd, încinşi, să se odihnească şi se cruceau văzînd că eram deja în pijama. Puseseră bani şi îşi luaseră nişte coniac, pe care-l făceau acum poştă vorbind despre gagici, care e mai mişto, ce ţîţoance are Mălina, ce curişor are Mariana, ce bună e aia mică şi rînjită... „Mică, mică, da' ridică..." „Şi broasca e mică, da' cască gura mare..." Deja un lungan de la Lazăr devenise idolul tuturor gagicilor. Ai noştri îl înjurau admirativ: „Bă, l-ai văzut, al dracului, ce le strînge la dans, şi cu mîinile mereu gata să le bage-n sutien..." „Leşină tipele cînd le ia la dans..." „Da, da'ăştia lungi nu prea fac treabă la o adică. Cică la suedezi, un număr pe săptămînă şi atît, restul cu degetul, cu..." Şi de aici se lansa cîte unul într-o poveste cu o suedeză sau o daneză pe care, chipurile, o fripsese anul trecut la mare. Mai trăgeau din coniac, îmi mai aruncau şi mie cîte o privire: „Bravo, uite un băiat cuminte, nu ca voi, derbedeilor, la gagici toată ziua..." Şi apoi se duceau iar la dans. Mai rău era cînd intra Bazil, ca pe o scenă de cabaret, cu o figură de beţiv, cîntînd  şi răcnind apoi cînd dădea cu ochii de mine: „Victoraş, scoate mîna de sub pătură, Victoraş! Crezi că nu te-am văzut? Mai du-te şi la gagici, Victoraş tată!" Sau Lulu, mereu ca turbat, 34
fără să vadă nici în dreapta, nici în stînga, cu o ţigară în bot, căutînd ceva prin noptieră şi ieşind apoi în fugă. O dată sau de două ori a băgat capul şi cîte o fată: „Paaaardon!" In boxe o voce caldă cînta ceva despre 
Ce amestec ciudat de dispreţ şi adulaţie aveam pentru cei care, sublimi-imbecili, îşi legănau fetele în întunericul plin de lumini colorate al sălii de discotecă! Aş fi vrut atît de mult să fiu şi eu acolo, cu o fată lăsîndu-şi capul cu păr parfumat pe umărul meu, să ne şoptim fleacuri în timp ce ne legănam îmbrăţişaţi, să-i sărut lobul urechii cu cercel scînteietor, să-i simt cu palmele pielea caldă a mijlocului, catifelată de stratul moale de dedesubt... Mă complăceam în cea mai ieftină melodramă pînă cînd, deodată, îmi luam seama, şi sub ţeasta mea începea din nou delirul: eu nu aveam dreptul să mă irosesc în rituri sexuale, pentru că trebuia să ajung scriitor, trebuia să-mi trăiesc intens nefericirea, mă aştepta mansarda cu un scaun, o masă şi un pat şi cu o sută cincizeci de cărţi de citit pe an. Pînă la treizeci de ani trebuia să ajung ori totul, ori nimic. Preţul era, ştiam şi ruminam ore-n şir ideea asta, monstruozitatea. Eram Leverkuhn, eram strigoiul lui Lovecraft, eram Roderick Usher, cel care-şi înmormîntase sora într-o odaie întunecată, sub scară (şi sora mea
35
îşi aruncase păpuşa de cîrpă-ntr-un colţ şi bătea acum cu pumnişorii în lemnul putred şi stacojiu al uşii)... Ţin minte că, atunci cînd încă o fată a băgat capul pe uşă, am recitat în gura mare, ca un actor cabotin, cu un zîmbet „amar'' şi privind-o în ochi: „Mi-am stăpînit pornirea idolatră/Cu o voinţă crîncenă şi rece/Căci somnul tău nu trebuia să-nece/Sufletul meu, de piscuri mari de piatră." M-am sculat din pat şi am fugit la oglinda de deasupra chiuvetei pentru că-mi dăduseră lacrimile şi vroiam să mă văd plîngînd. Ştiam că şi Baudelaire făcea lucru-ăsta. M-am văzut mic, negricios, cu faţa îngustă şi fără pic de spiritualitate în ochi. Am suflat aburi peste imaginea mea şi am scris, pe oglindă, cu degetul, aşa cum scriam zilnic cîte ceva, ca într-un jurnal fără memorie: DISPARI.
In seara asta m-am învîrtit de cîteva ori prin holul care acum a prins o urmă de căldură, mai curînd un miros foarte diluat de fum de la soba crem, care toarce în colţul ei. Mi-am trecut mîna peste mobilele vechi şi desperecheate, peste suprafeţele acelea lucioase care zăceau în întuneric, abia atinse de cîteva fîşii de lumină de lună. Oglinzi întunecate, tablouri întunecate, o scară care duce la etajul de sus... Un televizor mare şi cu butoane
36

lipsă, despre care nu ştiu dacă funcţionează şi, dacă nu va mai veni nimeni în vilă, nici nu voi şti vreodată. Mă răsucesc, fac piruete, strig tare şi totul rămîne apoi la fel de imobil, tăcut, ţiuitor. Merg în cameră, sting soba şi intru în pat. în întunericul absolut stau cu ochii deschişi şi mă gîndesc. Cum să lupt cu himera mea? Cu acel dragon de focuri bengale care s-a ridicat şi a ţipat în viaţa mea de adolescent retras şi sfios. Cu acel cuţit irizat care, apăsînd uşor, sadic, în structurile mezencefalului, mi-a despărţit emisferele una de alta. Victor, tu eşti curat şi spiritualizat, pe cînd eu, ştii bine, nu-ţi pot privi ochii fermi. Merg încet cu povestirea, pentru că rana e profundă şi durerea săgetează pînă şi din cele mai banale amănunte, în jocul ăsta căruia nu-i ştii regulile şi în care nu ştii să desparţi esenţialul de banalitate. Mă gîndesc la ce am de făcut a doua zi, mă-ntreb dacă voi putea ajunge să văd măcar bucăţica pe care urmează s-o scriu dimineaţa (căci este cel mai ceţos lucru de care m-am apucat vreodată). Aprind lumina şi notez toate astea trîntit în pat, cu o oboseală ciudată în tot corpul.
Dumnezeule, dar ce se întîmplă? Sînt iar la masa de scris. Mi-e imposibil să-mi stăpînesc panica, bătăile inimii... Pe braţe am pielea înfiorată. Scriu tremurat, zgîrii
37
de fapt pagina, dar trebuie să scriu, fiindcă fulgerările dureroase de amintiri pe care le-am avut toată ziua, prea rapid stinse ca să pot prinde ceva din ele în afara emoţiei pure, s-au desfăcut deodată sub ţeasta mea, cînd abia aţipisem, într-o răbufnire insuportabilă. Reacţia minţii şi a viscerelor mele a fost atroce. Nu ştiu ce vor să însemne acele imagini, dar ele m-au sleit cu totul, şi cu atît mai puţin o să reuşesc să le descriu aici în indescriptibilul lor. Am văzut de fapt nu imagini, ci o emoţie mare, sau o mare lumină, aşa cum, oricîte chipuri himerice vezi în focul de vreascuri, priveşti de fapt numai flacăra. Era ca un film vechi, pîlpîitor, derulat de un aparat de proiecţie antediluvian. Lumina difuză, galbenă-sepia, era străbătută rapid, vertical, de dungi tremurate, stropi şi zigzaguri sclipitoare. Am văzut interiorul  unei camere în care personaje ectoplasmatice abia se desluşeau între mobile. Se mişcau lent în cîmpul camerei fixe, ca nişte peşti alburii într-un iaz, într-o pantomimă ciudată, de neînţeles, cum ai vedea o scenă pe o fereastră străină. Fetiţa care stătea jos pe covor, aliniindu-şi păpuşile pe marginea patului, trebuie să fi fost sora mea, puţin înainte să moară: o recunoşteam din fotografia (în tonuri de sepia şi ea) pe care-o păstra mama în vechea ei geantă stacojie cu acte şi mărunţişuri. O descoperisem
38
întîmplător, între legitimaţii, siguranţe şi bonuri, în adolescenţă, pe cînd uitasem — sau îmi aduceam vag aminte — că avusesem o surioară. Niciodată, deşi am hărţuit-o cu întrebările, mama n-a vrut să-mi spună cînd se născuse, unde era înmormîntată... Se contrazicea, se încurca în explicaţii şi pînă la urmă se închidea într-o tăcere încăpăţînată. Acum sora mea vorbea neîncetat, codiţele îi scînteiau pe cînd întorcea capul vioi în toate părţile, dar în loc de orice alt zgomot nu se auzea decît păcănitul stins al proiectorului. Camera îmi era cunoscută: mă reîntorsesem în odaia copilăriei mele. Pe jos, bucăţi dintr-un joc de construit: mici cilindri, coloane, prisme, conuri. Printre ele, bucle de film alb-negru, developat, împrăştiate peste
tot.
Iar într-un colţ mai e cineva, aproape estompat de focul palid al oglinzii de la toaletă. Numai cînd se mişcă devine vizibil, şi atunci doar prin luciri şi accente: textura aspră a părului, un ochi cu o privire perversă, un obraz adipos... Băiatul străin se ridică, vine spre mine, mă ia după umăr şi-mi şopteşte ceva la ureche. Mă smulg ţipînd fără zgomot, în timp ce sora mea, ridicată şi ea în picioare, priveşte totul neliniştită, cu mîinile pe lîngă corp şi guriţa întredeschisă. Ies în fugă pe uşă, pe cînd celălalt întinde mîinile după mine implorator
39
, pîlpîind o dată cu filmul şters şi zgîriat.
Şi cînd filmul (sau retinele mele, sau meningele ce-mi înveleşte creierul) s-a rupt, lăsîndu-mi în coşul pieptului o tristeţe sfîşietoare, băiatul cel necunoscut a rămas totuşi pe fundalul gol, incendiat, al ecranului şi timp de cîteva clipe a trebuit să suport, să privesc drept în faţă, pe chipul lui, rînjetul zălud, umed, inconfundabil al lui Lulu.
Foaia e umedă de la transpiraţia mîinii mele. Nu mai pot. Dar am venit la Cumpătu hotărît să termin odată. Să rezist oricărei priviri. Să ies din bătălia asta psihică vindecat, ori să nu mai ies niciodată. Mă culc la loc în cîteva minute. Doamne, de-aş putea să rezist!
Voi rezista, căci spaţiul ăsta montan, deşi pustiu, pare să aglomereze evenimente, să le estompeze pe unele prin altele, să şteargă limitele (atît de precare) dintre lumea minţii noastre şi cea a minţii mai vaste care ne cuprinde pe toţi. Abia stinsesem din nou lumina azi-noapte, cînd, levitînd într-o reverie hipnagogică, am auzit nişte zgomote. Veneau de jos, de sub podea, dintr-o cameră de la subsolul vilei. Acolo, pe un pat, doi amanţi se încolăceau, se pătrundeau, se muşcau. îi vedeam limpede în imaginaţie, ascultînd
40
gemetele ample ale femeii, mereu reluate, la un din ce în ce mai înalt prag al plăcerii si exasperării, şi mormăitul jos al celui care poseda. Vorbe răstite, rugăminţi şi comenzi se întretăiau cu lovituri înfundate. Aproape că vedeam scena: se întîmpla într-o lumină roşiatică, într-un pat cu cearşaful boţit tot şi împins, în semicerc, spre tăblie. Femeia, al cărei păr brun-transparent îi ajunge pînă la muşchii reliefaţi ai mijlocului, stă în genunchi, cu bustul ridicat, ţinută de bărbatul din spatele ei cu o mînă pe sînul drept, iar cu cealaltă petrecută peste pîntec şi ajungînd cu vîrful degetelor pe şoldul din partea opusă. El, cu pielea mai roşcată decît ea, o izbeşte cu toată puterea. Ea ţine capul pe spate, astfel că pielea gîtului este întinsă la maximum, are muşchii obrajilor contractaţi şi vîrful limbii i se plimbă rapid între dinţii dezgoliţi. Bărbatul iese din ea, o întoarce şi-o trînteşte pe spate. O pătrunde iar. O trage cu ură de păr. O loveşte peste obraz. Ea îl muşcă de bărbie cu aceeaşi ură, după care el îşi înteţeşte mişcările, lovind-o tot mai violent între genunchii pliaţi. O plezneşte pe neaşteptate peste fese şi pulpe. Iese iar din ea, o apucă de un braţ şi o ridică în picioare, în pat. O pătrunde iar, prin spate, strîngîndu-i sînii în palme, mîngîindu-i şoldurile şi fesele. Ea îşi duce o mînă între picioare, simţind contopirea
41
sexelor deasupra degetelor ei. Stăteam cu ochii deschişi în întuneric şi-mi imaginam, încercam să nu respir şi să-mi înăbuş bătăile sîngelui în tîmple, ca să nu pierd nimic din ce se întîmpla la cîţiva metri sub podeaua mea, între cele două corpuri goale, pe cearşaful încreţit şi jilav. Părea că întreaga substanţă din univers se reducea la beznă absolută, avînd în centru un singur cub luminos, în care două corpuri se contopeau, iar de jur-împrejur, ocupînd tot întunericul, o conştiinţă care ascultă, care priveşte. Totul era nu dedesubt, în subsolul vilei, ci în centrul minţii mele, şi poate că acolo fusese dintotdeauna. Şi, pe cînd gemetele femeii au încetat, după un climax răguşit, iar cei doi, umezi şi extenuaţi, s-au trîntit pe spate, cu braţul peste ochii închişi, am putut să privesc mai detaşat, în închipuire, camera aceea şi am zărit într-un colţ lucrul pe care mă aşteptam să-l găsesc acolo: o păpuşă urîtă de cîrpă, cu trăsăturile feţei desenate cu pixul, zăcînd cu ochii orbi în tavan.
Am adormit şi am visat că eu şi sora mea găsiserăm într-un sertar nişte filme vechi, cu imagini în negativ, şi ea le lungise ca pe nişte bastoane lucioase, de vreo jumătate de metru, le pusese în degetele unei mîini şi, cu aceste gheare semitrans-parente, spiralate, mă ameninţa, zgîriin-du-mi uşor faţa. Am fugit, umplut brusc
42
pe dinăuntru de o teroare uscată, deschis uşa camerei atît de bine cunoscute, dar în locul micului hol am dat de un culoar cu pereţii coşcoviţi, plini de apă, care avea în capăt treptele unei scări de lemn, în spirală, extrem de îngustă. Am străbătut în goană culoarul, cu ea după mine, am sărit pe treptele scării şi, după gîfîituri şi opinteli, am ajuns în vîrf, unde era un palier de vreun metru pătrat, cu o singură uşă stacojie, cu gemuleţ. Cum auzeam tropăituri pe trepte în urma mea, aproape că am smuls uşa, luîndu-mi avînt să mă reped înainte pe vreun alt culoar. Dar nu era decît o minusculă, mizeră cabină de closet, cu pereţii murdari de urme de degete şi mirosind a urină învechită. Resemnat, am pus zăvorul şi m-am aşezat pe scaun, pe cînd uşa era zgîlţîită de lovituri de pumn. Ivărul zăvorului aluneca tot mai mult, sub ochii mei îngroziţi...
(Toate astea le-am scris dimineaţa, după ce m-am îmbrăcat şi am făcut ordine în cameră, pentru că nu suport să scriu într-o odaie în care cărţile nu sînt una peste alta, aliniate la muchie, borcanul de nes la locul lui pe tavă, cu cuţitul şi linguriţa, patul făcut şi pantofii aşezaţi la linia covorului. Am de gînd să ies, ca să iau aer şi să-mi scutur niţică zăpadă în păr, într-un scurt urcuş prin pădure. Zăpada trebuie să fie acum cristalină şi să
43
picure apa din ea, pentru că e un soare orbitor afară...)
într-adevăr a fost minunat. Nevroza mea adîncă, durerile hemicraniene pe care le am de cînd mă ştiu, neputinţa de a mă concentra, toate cedează, măcar pentru o vreme, în mijlocul pădurilor, pe care le-am iubit atît de mult întotdeauna. Mai primesc cîteodată reflexe trecătoare, ca lumina unui pahar de cristal pe perete, din vremea cînd, în copilărie, am petrecut cîţiva ani într-un sanatoriu construit în pădure. IDR-ul îmi ieşea în acea vreme pe mînă atît de mare şi de inflamat, încît la şcoală colegii mă luaseră la ochi şi mă izbeau peste braţul dureros fără milă. Pînă la urmă am fost trimis la Voila, unde m-au îndopat cu hidrazidă şi cortizon, dar din acea vreme nu mi-au rămas în amintire nici chiuvetele mizere de faianţă, nici infirmeriile supraîncălzite, unde noapte de noapte eram trezit ca să mi se facă injecţii cu penicilină, nici oribilele duminici cu şniţele greţoase la masa „festivă", ci încîlceala nemărginită a pădurilor. Cu ochiurile lor de lumină, cu izvoarele ce le străbăteau în toate părţile, cu musculiţele sticlind în aerul verde, cu buturugile mişunînd de vacile-domnului, cu iepurii şi dihorii morţi pe poteci. Răzleţindu-mă de ceilalţi copii, mă afundam în adîncul pădurii pînă nu
44
mai auzeam, în tăcerea vie şi răcoroasă, decît, din timp în timp, zgomote liniştitoare: triluri de păsări, bîzîitul bondarilor ce intrau în cupele clopoţeilor azurii ca să iasă prăfuiţi de polen, fîşîitul frunzelor moi şi pufoase pe cîte un lăstar... Deveneam atunci altul, mă aşezam pe pămîntul bălţat de lumini arzătoare simţind cum mă umple un fel de nebunie fericită, ca şi cînd cerul intens albastru pîlpîind printre crengi, pînzele de păianjen umflate de vînt între trunchiuri şi mai ales mirosurile, de sevă şi coajă, de răşină şi ţărînă, ar fi fost un halucinogen tare, injectat intravenos... Aceeaşi exaltare năucă am simţit-o şi azi, pe traseul meu printre molizi, în susul culmii Cumpătului.
Cînd m-am întors, ud de zăpadă şi încălzit, uitasem de tot plictisul, de mediocritatea fără ieşire a vieţii mele bucureştene. De lumea literară, de contractele cu ISIS-ul, de mutrele Deliei, de panica la gîndul că trebuie să mai scriu din cînd în cînd cîte o carte... Pe acest Zauberberg, în vila pierdută-n pustietate ca un craniu albit de ploi şi zăpezi, înfăşurat în liniştea pădurilor, încetează lumea cu adevărurile ei ramificate într-o reţea orizontală şi iluzorie. Singur în odaia încinsă, poţi coborî în fine în lumea ta, în adevărul tău, în tot ce există adînc şi enigmatic în tine, dacă eşti în stare să-ntîmpini cu acelaşi
45
curaj abjecţia şi sublimul, dezastrul şi mîntuirea, arhanghelul şi estropiatul...
în prima noapte din tabără n-am putut să dorm nici un moment, pentru că, la spartul discotecii, băieţii şi tipele lor s-au adunat pe un pat de lîngă mine, în jurul unui casetofon Sony dat la maximum. Erau cei din liceul meu, dar aduseseră cu ei şi o pereche nouă. El era lunganul care căuta să bage mîna în sînul fetelor cu care dansa, un individ ras în cap, cu o figură de neonazist, iar ea — o ţipă foarte înaltă, înţolită „trăznet", cu pulpele lungi în ciorapi vernil, translucizi. Părul negru-unsuros îl avea împletit cu mărgele, iar faţa fardată puternic avea ceva din cruzimea cinică a reginei cu mantie neagră din filmele lui Disney. Fetele noastre erau nişte novice într-ale vulgarităţii faţă de ea. Ii trata pe băieţi ca pe nişte puţoi care „nici nu ştiu cum arată obectu' ăla". Fireşte, au ajuns iarăşi la cîntecele pe care le lălăiau cu un mereu reînnoit entuziasm. Coniacul trecea de la unul la altul, toţi făceau pe nebunii, se prefăceau că s-au îmbătat, răcneau şi hohoteau cînd se spuneau bancuri. Fetele noastre, dintre care Fii era permanent ţinută după gît de Lulu iar Michi stătea lipită de Manix, evitau cu grijă să intre în clinciurile vorbelor în doi peri, dar chicoteau şi ele,
46

scuturînd din umerii înguşti. Pe atunci se purta un fard de pleoape cu o pulbere aurie în el, şi ele toate păreau astfel mai frumoase, aveau ceva feeric, care contrasta ciudat cu obscenitatea discuţiilor şi a cîntecelor. Ciuca bancurilor era un puşti mai sărac cu duhul, cu nişte buzişoare indecente ca un popou. îl chema Măgălie, dar toţi îi ziceau numai Gămălie şi-şi băteau joc de el în toate felurile. Acum era iar luat la mijloc. „Ia să vedem un băiat frumos, să-mi rezolve mie o problemă..." spunea nazistul, care din cînd în cînd se ridica de pe pat şi dansa din buric, mişcîndu-şi fesele ca o muiere. „Hai, cine se oferă?" „Gămălie!" strigau toţi. „Fii atent, Gămălie! Uite, îţi desenez aici o casă cu trei camere care dau din una-n alta. Aşa, băiatu'! în camera din fund stă o gagică mişto, goală, pe pat, şi te aşteaptă cu fofoloanca-n sus. Ei, ce zici, Gămălie? Ţi-ar place, nu? Da' partea nasoală e că în camera de la mijloc doarme mă-sa, iar în asta din faţă mai doarme şi bunică-sa,  şi amîndouă o păzesc ca pe ochii din cap. Ei, cum ajungi tu să-i faci chestia aia ruşinoasă?" Toţi se holbau la desenul strîmb, iar Gămălie se concentra ca şi cînd ar fi fost scos la lecţie. „Nu ştii? Te dai bătut? Hai să-ţi spun eu. Uite, rup fiecare cameră şi-o împăturesc. Am aici trei bileţele. Ia-le-n pumn şi amestecă-le bine. Aşa, aşa, măi
47
Gămălie, vezi că ştii! Mai repede! Aşa, asta-i mai sănătoasă, Gămălie, aşa, tăticule, freac-o bine!" Abia după vreun minut de agitat bileţelele în pumn se prindea şi Gămălie despre ce era vorba şi făcea o mutră atît de buimacă, încît toţi se tăvăleau pe jos de rîs. Nici nu mai putea fi vorba de Metamorfoza mea, eram bucuros că măcar nu se leagă şi de mine. Stăteam înfăşurat în pătură şi simţeam permanent acel nod în gît al celui rămas în afara jocului, al celui stingher şi stingheritor. Pînă la urmă fetele au plecat, colegii mei au mai vorbit un timp, dezbrăcîndu-se şi culcuşindu-se în paturi, apoi au stins lumina. Dar nici nu mi-a trecut prin minte să adorm, căci ştiam prea bine ce urmează. După vreun sfert de oră de linişte, o linişte groasă s-o tai cu cuţitul după vacarmul de pînă atunci, s-a aprins o lanternă. Erau, evident, Lulu şi Bazil, care au început obişnuitele bancuri tîmpite. Unuia i-au uns lentilele ochelarilor cu cremă de ghete. Altuia i-au pus bocancii la nas, cu toţi ciorapii murdari pe care i-au putut aduna. Turnau apoi un firicel de apă dintr-un pahar în altul, şoptind persuasiv şi dulce la urechea cîte unui adormit: „Pişşşe-te că pleacă trenul... pişşşş, pişşşş..." Mult mai eficientă era comanda: „Saltă capul, să-ţi iau perna!", la care aproape toţi reacţionau automat, aşa că Lulu îşi făcuse un
48
morman de perne în pat. Pufneau în rîs pe înfundate cînd îl mîngîiau pe cîte unul, soptindu-i la ureche vorbe porcoase, cu glas subţire, ca din partea unei gagici... Doar cînd albastrul întunecat de pe fereastră a început uşor să se decoloreze s-au potolit şi ei şi am putut să dorm un pic. Tot m-am trezit însă mînjit pe piept cu o pastă roz de dinţi, greţoasă, care-mi năclăise şi pijamaua. Cocoţat în vîrful patului, Cici — cum îi zicea toată lumea lui Buzdugan — se despuia de pijama cu gesturi de strip-tease, mîngîindu-şi umerii şi fandosindu-se.
Instructorul ne-a dat pe toţi afară, la înviorare, în aerul galben-strălucitor, îngheţat, şi ne-a luat la alergături. Ceva din spectralitatea conacului se pierdea dimineaţa, în schimb locurile cîştigau într-un pitoresc desuet. Iedera se urca pe construcţia coşcovită pînă aproape de cornişă, gorgonele păreau ceva mai binevoitoare, marea scară cu două braţe se desena limpede, cu urnele ei de ciment la capete încrustate cu licheni. Cupola de deasupra clădirii părea un pîntec în care, ghemuit, ar fi aşteptat un copil mare de piatră. Copacii din curte, pini încolăciţi, brazi groşi şi plini de muşchi, plopi pe lîngă gardul cu împletituri baroce, colorau cerul într-un verde transparent, cu zone mai întunecate şi mari ochiuri azurii. Tot timpul fluierau în parcul dezordonat
49
păsări nevăzute, prinzînd liniştea în linii fine, ca o reţea de puzzle. Bazinul era plin cu o apă putredă, în care pluteau coji de copac şi alge cu bulbuci băloşi.
Am privit mai bine statuia cafenie din mijloc şi mi-am dat deodată seama că este ceva neobişnuit în înfăţişarea ei. La început părea o nimfă de bronz ca oricare alta, reprezentantă modestă a poporului de statui care parazitează fîntînile municipale şi îşi acoperă pudic cu mînuţa, în boschetele de forsithia, dîmbul lustruit dintre coapse. Acelaşi gest îl făcea, în mijlocul iazului, şi statuia din parcul conacului. Numai că pe faţa ei, uşor plecată pe-un umăr, astfel că unul dintre obraji era pe jumătate acoperit de umbra părului sucit în bucle, cîteva şuviţe ajungînd pe sînii micuţi, nu se vedea expresia tipică, de pudoare uşor complice şi oarecum încurajatoare, de ruşine şi plăcere feciorelnică, nimic din împurpurarea care cheamă şi atrage în jocul bucolic al dragostei. Faţa nimfei exprima teroare şi repulsie, ca şi cînd ar fi privit un vierme, o năpîrcă, un păianjen dezgustător. Ochii goi nu priveau însă nimic din mlaştina mirosind a fermentaţie şi sulf din bazinul oval. Groaza şi scîrba se năşteau, evident, din coridoarele întortocheate ale amintirii. îmi imaginam delicata nimfă zăcînd în tihnă, cu un şold scos în afară, într-un crîng unde
50
şipoteşte o apă întunecată. Se lasă răpită de jocul orbitor al soarelui care, printre crengi, atinge uneori faţa apei şi o aprinde scurt, trecător. Smulge un fir de măcriş şi-i ronţăie vîrful, cînd brusc, de parcă ar fi muşcat din buruiana otrăvitoare a amintirii, sare-n picioare, fulgerată în adîncul inimii. Sclipirea a fost prea scurtă pentru ca nimfa să ştie ce a văzut, ce faptă oribilă a copleşit-o. I-a rămas numai greaţa, ura, oroarea, care i-au apucat obrajii între degetele uscate şi i-au schimonosit în acea expresie de neuitat.
M-am plimbat toată dimineaţa prin parcul din ce în ce mai aprins de soare, pe cînd colegii mei jucau fotbal sau volei. Liniştea plină de triluri, ca de bucle suple, de bolţi trase cu florarul în aer, mă încînta, mă adîncea în mine însumi. Priveam de foarte aproape coaja brazilor, cu cîte o semilună de iască, adunam de jos vreo frunză uscată şi-i contemplam rugina şi fărîmiţarea, ridicam cîte o piatră lată şi descopeream o forfotă de furnici care-şi cărau ouăle gălbui spre interiorul umed al pămîntului. Eram aşa de fericit în singurătate! De departe, de pe terenurile de sport, se auzeau din cînd în cînd strigătele galeriilor. Vocea spartă a lui Lulu, solist ca de obicei, urmată de corul celorlalţi, venea mult estompată prin filtrul vegetaţiei: „Un salut din vechea Troie: Ahoe! Şi-nc-o dată,
51
că e voie: Ahoe!"; „Un salut din Cantemir: Hai sictir!" Cînd se dădeau goluri izbucneau cu toţii, chiotele fetelor acopereau atunci şi trilurile, şi foşnetul copacilor. Ce le puteam opune? Versurile mele nenorocite? Bluza mea de supraelastic? Ochii mei care nu puteau fixa nici un obiect, pentru că nici un obiect de pe lume nu-i interesa? Murmuram atunci cu îndărătnicie, ca pe un panaceu, versurile mele iubite: „Şi plouă-n ora vag crepusculară /Cînd toate drumurile către zori se-ndreaptă,/Cînd trupuri ce nimica nu aflară/Dezamăgit şi trist se trag deoparte/Cînd oameni care se urăsc de moarte/Dorm în acelaşi pat, atît de-aproape... /Singurătatea trece-atunci pe ape."
Urma masa de prînz şi o nouă rătăcire prin adîncurile parcului, care acum căpăta o nuanţă de ambră şi aur sumbru. Mă-ndepărtam atît de mult prin vasta scoică vegetală, prin labirintul de garduri vii, tufişuri de lămîiţă şi crînguri de liliac, înaintam atît de profund pe sub bolţile-ncîlcite ale brazilor şi foioaselor, încît mă simţeam curînd golit de memorie, de gîndire şi de limbaj, învăţînd limbajul umbrelor şi al focului din frunziş, al umezelii, al sevei de sub cojile trunchiurilor... Priveam minute-n şir furnicile suind pe scoarţa pătată de răşină, răsturnam cîte-o piatră ca să găsesc vreo scolopendră decolorată... încercam
52
să scot din cochilia lui uscată, lipită pe-o frunză, fragilă ca hîrtia, melcul care se străvedea înăuntru ca o încîlceală de firişoare verzui şi negre... pipăiam sporii aspri de pe dosul frunzelor de ferigă... Mă ghemuiam acolo, în cel mai umed, cel mai secret ascunziş al grădinii, şi rămîneam aşa, privind libelulele şi păianjenii, pînă cînd cerul se colora de seară...
Iar a doua zi, după ce coşmarul discotecii şi al obscenităţilor de noapte s-a repetat, am descoperit, într-o vale plină de flori, paradisul. Şi, ca întotdeauna, paradisul mi s-a părut o rătăcire la fel de teribilă ca şi infernul. Niciodată nu le opusesem unul altuia, dimpotrivă, ştiusem mereu că infernul şi paradisul erau aliate şi luptau împreună pentru distrugerea fiinţei, ţara torturii şi ţara plăcerii fiind învecinate în" regiunile de jos ale minţii, asemenea zonei întunecate, ano-genitale, de sub labirintul intestinal. Pentru un înger, prăbuşirea în paradis este la fel de tristă ca şi căderea-n infern, căci plăcerea extremă arde şi pustieşte ca flacăra de pucioasă. Budila, cloaca infectă, alături de baroca şi-nmiresmata vale de flori, descriau pentru mine geografia sumbră a adolescenţei. Şi nu mă-ndoiam nici o clipă că filamente nervoase, tuneluri secrete şi canale subpămîntene leagă cei doi poli ai unei aceleiaşi Căderi într-o reţea împăienjenită de
53
oroare. în visul meu senzual mă prăbuşeam din ce în ce mai adînc, cu ură şi dragoste şi deznădejde, în jegul extatic al cărnii.
Am descoperit paradisul cînd, foarte devreme, am plecat într-o excursie în împrejurimi. Dimineţile erau reci, aşa că toţi purtam pulovere, pe care spre prînz aveam să ni le legăm în jurul mijlocului. Gaşca pestriţă de vreo două sute de elevi s-a întins repede, în grupuri şi grupuleţe, pe cîţiva kilometri de drum. Am trecut pe lîngă meri cu fructe verzi, pe lîngă cărămidarii de culoarea lutului, pe lîngă case cu ţigle roşii. Peste spaţiul vălurit curgeau umbrele norilor. Rămăsesem undeva, în coada coloanei dezordonate, cu Savin şi Clara, şi spuneam din cînd în cînd şi eu cîte ceva într-o discuţie pretenţioasă şi dezlînată despre filozofia indiană, despre roata existenţelor şi nirvana, suferinţă şi maya. Ne încîlceam în fraze sentenţioase, ne etalam lecturile despre anata şi anika şi purusha. Clara se uita la noi, cînd la unul, cînd la celălalt, reflectînd delirul de forme al norilor în ochii ei ca de sticlă albastră. Era vremea hipsterilor, foarte înjuraţi în ziarele noastre, unde mereu apăreau caricaturi cu pletoşi în tangaleji, cu coniacul în faţă şi cu mîna în buzunarul babacilor. Indianisme, marijuana, muzică rock, tot cocteilul pătrundea încetişor şi la noi, colorînd în
54

tonuri aprinse tembelismul minunat al tinereţii. Cui îi păsa de UTC, de televizor sau de ziare? Cine făcea cel mai mic efort să-nţeleagă lumea în care trăia? Magnetofonul, ceaiurile, discurile jerpelite, revistele porno erau realitatea. Unde era suferinţa? Bătrînul nostru profesor de socialism, bocănind pe podium cu gheata lui ortopedică, îngîna la ore o litanie monotonă, fără să-i pese că fetele citeau pe sub bănci Lorelei iar băieţii se-ntorceau la bancă şi, cu mutrele chinuite ale cîntă-reţilor de rock, mişcînd ritmic din umeri, bîzîiau printre dinţi riff-urile de început de la The Song Remains the Same... Cînd suna, ştergeam de pe tablă consideraţiile despre centralismul democratic şi scriam versuri de Eluard: „Dreaptă sub pleoapele mele..." Maya noastră restrînsă ne mulţumea, aveam şi clipe frumoase, iar cerul deasupra noastră era însorit, în ciuda propagandei.
Depăşeam unele grupuleţe, eram depăşiţi de altele, înregistram automat livezi, lespezi albe, borne kilometrice, ţigani cu femeile lor pitice după ei, cînd deodată Clara ne-a arătat nişte pete de culoare fluorescentă în dreapta drumului, la capătul unei liziere de salcîmi. La început crezusem că erau italieni cu corturile, dar regiunea nu prea era căutată de turişti. Petele se vedeau tulbure, ca o flacără de nuanţe
55
schimbătoare sau cum vezi marea, de foarte departe, printre colţi de stîncă. Predomina un frez cu striaţii sidefii. Sa vin ne-a lăsat şi a grăbit pasul ca să-i ajungă din urmă pe nişte ţipi de la Bălcescu cu chitarele-n spate, iar eu şi Clara am luat-o peste cîmp şi am mers vreo sută de metri pînă la lizieră, de fapt o adevărată pădurice de salcîmi tineri. în spatele lor apăru un dîmb arcuit, probabil ridicat cine ştie cînd ca însemn de hotar sau poate chiar ca mormînt. Ne-am urcat pe el şi, de sus, am putut să vedem la picioarele noastre o uimitoare, feerică văioagă plină de flori sălbatice. Margarete şi gura-leului, cicoare şi muşeţel, flori pestriţe, desfăcute în toată frumuseţea lor, ca într-o pictură naivă. Clara era fascinată, a coborît şi a intrat printre florile care îi ajungeau pînă la mijloc. Se oprea, lua cîte una în palme şi o privea atent, mirosea alta, lua de pe un lujer o buburuză lucioasă şi-i dădea drumul să zboare de pe deget... Am coborît şi eu. O astfel de văioagă îmi imaginasem cînd, pe la opt ani, culcat pe canapea, citisem prima carte de basme şi cînd toate acele topografii şi personaje fabuloase, muntele de sticlă, Omul de flori cu barba de mătase, Trişti-Copil şi Inia-Dinia, Pipăruş Patru şi Florea-nfloritul mi se răsuceau în minte, desenînd figuri parcă luminate din interior. Era Valea Uitării, unde cine
56
adoarme îşi pierde dorul de părinţi şi de locurile unde s-a născut. Un loc atît de frumos nu putea exista în realitate. Era literatură, era ficţiune, iar noi eram personaje de poem. Mi-am amintit de poemul lui Donne în care doi îndrăgostiţi adorm împreună, mînă-n mînă, într-o vale cu flori, fără altă atingere decît a degetelor împreunate, unirea spiritelor lor fiind „singurul mod de-a procrea întruna". Clara era însă cît se poate de reală şi o ştiam de doi ani, cît îmi fusese colegă. O fată cuminte, ştearsă şi liniştită. Am umblat o vreme privind florile, apoi ne-am aşezat pe iarba-ncîlcită. Corolele tindeau să se-nchidă deasupra capetelor noastre. Ne-am lungit unul lîngă altul şi am stat acolo, schimbînd din cînd în cînd cîte-o vorbă, toată dimineaţa. Pe obrazul ei tremurau umbrele colorate ale petalelor atinse de soare. Un gîndac cu carcasa metalică, verde-sclipitor, se căţăra pe o tulpină. O pînză de păianjen se umfla de vînt între două crenguţe. Priveam cerul care se lumina şi se-ntuneca după cum curgeau norii.
Cînd soarele, în crucea bolţii, a început să ardă atît de tare încît aproape că incendia petalele multicolore ale mării de flori, ne-am ridicat din aerul nostru verde şi, cu ochii strînşi, cu florile tremurătoare pînă la piept, am luat-o înapoi către şosea. Nici
57
nu ne dăduserăm seama cît de adînc intrasem dimineaţa în văioagă. Am mers un sfert de oră pînă la dîmb, ameţiţi de mirosul proaspăt şi de puful pe care miile de fluturi albastru electric, roşii, carmin, de culoarea untului, cu striaţii verzui şi punctuleţe cafenii îl răspîndeau, ca minuscule paiete, pretutindeni. Asemenea fluturi stilizaţi desenasem în frize, în clasele mici, şi străduindu-mă să-i colorez cu cele mai sclipitoare dintre cele douăzeci şi patru de creioane colorate, frumos mirositoare, din trusa mea. Şi păduricea de salcîmi părea acum mai largă şi mai încîlcită. Cu părul încins de căldură, am traversat cîmpul şi am ajuns iarăşi pe şosea. Ne-am întors spre tabără. Conacul, în încremenirea parcului dinainte, părea de sticlă. Am privit statuia din mijlocul heleşteului: aerul din jurul ei făcea valuri. Bronzul era încins aproape la roşu.
Azi-noapte am auzit din nou de dedesubt zgomotele unei voluptuoase agonii. De data asta, la apogeu, femeia a strigat răguşit: Victor! Victor! şi coincidenţa asta m-a tulburat mai mult decît toate încolăcirile de trupuri din imaginaţia mea. Asta s-a-ntîmplat după ce aseară am întîrziat puţin la masă, prea încîntat de drumul prin pădure ca să nu mă tenteze să-l prelungesc. Mi-am închipuit cum se întorcea Trakl, clătinîndu-se, prin pădurea incen-
58

diată. Aveam atîta nevoie de aer proaspăt, de o schimbare a liniştii ţiuitoare din camera mea cu soba încinsă pe liniştea atotcuprinzătoare a pădurilor, acea tăcere a locurilor unde nu a călcat picior de om. Peisaj pur, natură pură, indiferentă, împăcată, contopită cu tot ceea ce într-adevăr există. Am trecut podeţul de scînduri putrede de peste pîrîul secat, cu albia plină de frunze moarte şi noroi şi gunoaie de la cantină: conserve, hîrtii, folii jegoase de polietilenă, şi am urcat treptele de ciment către restaurantul-pensiune. înăuntru, figurile tipice: nepoţelul prodigios cu bunica, literatul plin de coşuri strîngînd între palme sticla de bere, muzicianul celebru încrucişînd  dinţii  a  două furculiţe şi manevrîndu-le ca pe un fel de cleşte nichelat. In rest, mese goale, cu muşamaua în pătrate albe şi roz, cu cîte un pahar decorativ cu crenguţe de brad. Pe cînd mîncam fără să ştiu ce mănînc, privind absent formele pestriţ colorate din sala de mese ai cărei pereţi de sticlă răsuceau din nou lumina lămpilor către interior, aşa încît ardeau ca nişte stele în bălţile galbene ale geamurilor, mă gîndeam la tine, Victor, ghemuit acolo-n oglindă, în cămara ta, în debaraua aceea înspăimîntătoare, în zaţul acela nocturn, şi-mi închipuiam cum, în noaptea fără limite, în baia ţărănească a lui Svidrigailov, se desprind din pielea ta
59
valuri-valuri de abur negru îndesind noaptea şi enigma. Tu chircit acolo, tu cu mîinile la tîmple şi urlînd fără sunet în noaptea care nu devine mai rară, care prinde mai mult conţinut prin fumegarea pielii tale. Acolo, pe mormanul de ghete vechi, pe sacul de rufe, între pînze de păianjen îngreunate de praf, tu ciocneşti două pietre ovale şi o flacără palidă se-ntinde deodată cuprinzîndu-ţi mîinile, şi un miros de piatră arsă te învăluie. Şi în acea clipă, care poate nu se va mai repeta, o vezi deodată: o faţă subţire, ca modelată într-o coajă de sticlă luminoasă, nişte umeri goi şi firavi. O păpuşă de cîrpă strînsă la piept. Codiţe lungi, cuminţi, coborînd peste decolteul rochiţei de stambă, ca un sac diform care îi lasă doar umerii goi, ca nişte lujeri. Vă priviţi în ochi. Ea se înalţă spre tine. Te sărută lîngă colţul gurii, îţi strigă nişte cuvinte disperate, dar noaptea nu conduce durerea, vă împletiţi mîinile, vă strîngeţi în braţe, totul, totul în acea clipă unică, singură. Acolo, în centrul ţestei mele, ca sub o boltă barbară de oase intersectate, în noaptea ţesutului meu cerebral... Ce se întîmplă? Ce Dumnezeu se întîmplă? De unde vin halucinaţiile astea? Mereu am trăit, am gîndit şi am scris pentru tine, Victor, dublul meu fără pată şi prihană, închistat sub apa-ngheţată a oglinzii. Iar acum... cine a pătruns pînă
60
si-n mediul tău antiseptic, străpungînd suprafaţa securizantă a sticlei, ca să ne grupeze iar şi iar în acelaşi triunghi inexplicabil, în aceeaşi dramă fără suflare? Cine e intrusul?
O chelneriţă mă întreabă ceva, îmi cere bonul de masă. Am privit în sus către ea. Uniforma aşezată cam strîmb pe un corp de ţărăncuţă: bluză albă, sarafan negru. Figura dulceagă şi alintată, dinţii cu strungăreaţă, un mic zîmbet pe jumătate prostesc, pe jumătate pervers, ochi obosiţi şi fără strălucire. Părul scurt, aspru îi accentuează aspectul bărbătos. Lumina din jur mă face să strîng genele. îmi dau seama că e tîrziu, că mîncasem extrem de încet. Sala era acum goală şi chelneriţă strîngea ultimele farfurii, solniţe, coşuri cu pîine. Apoi, pe cînd le aduna şi pe cele de la masa mea, mi-a spus ceva, cîteva vorbe oarecare. Hm răspuns şi, ca şi cînd asta ar fi aşteptat, s-a aşezat la masa mea „să mai răsufle". Am băut cîte o sticlă de bere, sporovăind indiferenţi. După un timp însă, mi-am dat seama că sînt ameţit şi excitat. Conversaţia noastră a început să-şi plimbe mîinile pe corpuri, să pătrundă încet pe sub haine, să strîngă şi să mîngîie. Ştiam că nu trebuie, ştiam că asta mă va slăbi în lupta cu himera mea, şi totuşi am chemat-o la mine. A mai făcut ceva pe la bucătărie, pe cînd terminam de băut a
61
doua sticlă, şi apoi a apărut îmbrăcată ca un arlechin, cu un pulovăr verde fosforescent şi ciorapi roşii cu model floral. îşi făcuse gura carmin, trecînd peste conturul buzelor ca să le facă mai groase, îşi pusese pe umerii obrajilor farduri vulgare şi ieftine. Am coborît treptele împreună, am trecut puntea, dar în dreptul unei vile de lemn dat cu păcură s-a răzgîndit. Mi s-a smuls din mîini şi-a dispărut în clădire. Am înjurat-o în gura mare tot drumul pînă la mine, am făcut-o în toate felurile, ţărancă nenorocită, curvă, căţea... Am descuiat pe bîjbîite şi am intrat în marele hol întunecat. Din toate mobilele ieşea un fum care sporea umbra. Doar la fereastră creanga mare de pin, pe care cădea oblic lumina unui bec, se-ntindea înspre geam cu fiecare ac verde perfect desenat, cu o realitate unică, halucinantă. în camera mea era insuportabil de cald. M-am dezbrăcat încă înjurînd, înnebunit de insatisfacţie, m-am ghemuit în pat şi abia după vreo oră, cînd deja aţipisem, am auzit clar, galben, gemetele şi strigătele de dragoste ale femeii de dedesubt. Am ascultat, înfăşurat în pătură, umed de excitaţie şi, după ce am tresărit auzindu-mi numele strigat printre gemete, am trecut în vis fără să-mi dau seama. Coboram într-o vale mlăştinoasă, acoperită cu lintiţă, mătasea-broaştei, stînjenei veştezi, aproape putrezi, şi
62
sclipitoare roua-cerului. O construcţie pătrată, cenuşie, se afla în mijlocul văii, la capătul unei cărări de cărămizi sparte şi încrustate cu licheni. Cînd am ajuns în faţa micii construcţii mi-am dat seama că era un WC public, cu două intrări şi cîteva ferestre jegoase sub acoperiş. Pe fiecare uşă de intrare se afla cîte o plăcuţă nichelată prinsă cu patru şurubele în lemnul mizerabil, iar pe plăcuţe scria numele meu, gravat cu bucle şi fiorituri în metalul strălucitor, ca pe uşa unui apartament. Am intrat şi, înăuntru, pe uşa fiecărei cabine, era cîte o plăcuţă asemănătoare. Am deschis-o pe prima cu piciorul. Am pătruns pe dalele cadrilate într-o sală de baie cu o cadă roză, netedă şi ovală, ocolită însă de o dungă groasă de jeg. „E şi so-ră-mea asta o figură, niciodată nu-şi spală cada", îmi ziceam, trecîndu-mi vîrful degetelor peste buza lucioasă, răsfrîntă, a căzii. O uşiţă îngustă, stacojie, cu geam pe care parcă aruncase cineva un lichid suspect, alburiu şi vîscos, se deschidea în peretele îmbrăcat în faianţă de lîngă cadă. Am intrat acolo şi m-am regăsit în aceeaşi mizeră cabină de closet, strîmtă de abia îmi încăpeau umerii, din visul anterior. Atunci mi-am amintit că sînt urmărit de sora mea, cu teribilele ei gheare de filme, şi i-am văzut şi umbra pe gemuleţ. M-am căţărat cît am putut de repede pe fereastra
63
de aerisire, înţesată de plase de păianjen pe care le-am sfîşiat cu capul, chinuindu-mă să trec prin gaura aceea nespus de strîmtă, care îmi sfîşia pielea braţelor şi a şoldurilor. O groază inexprimabilă însoţea a-ceastă tîrîre, această julire, această rupere a hainelor şi smulgere a părului prin tunelul de var. în sfîrşit, m-am prăbuşit în spatele clădirii, lîngă un perete pe care erau desenate deformat, suprapus, grosolan, imagini de sexe şi acuplări monstruoase, numere de telefon şi nume cu litere diforme, ir axe fără gramatică...
Iar acum, dimineaţa, cu mintea ceva mai limpede, încerc să pătrund iarăşi în sfera aceea, în chistul acela hidatic numit Budila, încerc să mă apropii iarăşi de himeră, de insuportabil, cum se apropie o insectă străvezie de coaja becului fierbinte şi orbitor.
Discoteca din seara zilei a doua se confundă în amintirea mea cu toate cele care au urmat, dar în fiecare seară creştea tulburarea şi magia acelei săli luminate stins de cîteva becuri cu lumină albastră, roşie şi verde-smarald, ca şi de un glob cu oglinjoare care fugărea pe pereţi sute de dreptunghiuri galben-difuze, vidul ăla întunecat şi ameţitor care amesteca înăuntrul cu înafara, pentru că, una după alta, se formau perechile. Rock-ul dezlănţuit lăsa tot
64

mai mult locul blues-urilor în care, strînşi în braţe, ei aspirînd parfumul din părul fetelor, ele lăsîndu-se în voia reprezentărilor languros-imbecil-copilăreşti despre dragoste, umezindu-se mai mult de romanţ, decît de dorinţă, se clătinau fără un cuvînt, atingîndu-se tot timpul de ceilalţi ca un singur trup cu zeci de chipuri. Aveam timp să-i privesc, cum stăteam pe o bancă, în colţul întunecat, lîngă magnetofonul care îşi smucea ritmic un ac într-o ferestruică luminată şi gradată. Stăteam acolo, între fetele transpirate de prea mult dans şi cele neinvitate. în balta aceea de muzică asurzitoare, care făcea să-ţi vibreze plămînii în cutia toracică, priveam cum tipul nesfîrşit de lung, „nazistul", cu nădragii evazaţi de trei palme, îşi aluneca mîinile pe fundul blondei spălăcite cu care dansa şi îi strecura mereu coapsa între picioare, lipindu-şi-o de pubisul ei ascuns sub rochia sidefie. Lulu rînjea cu o dantură de negrotei, cu ochi lucind demonic, reflec-tînd albastrul, smaraldul şi rozul becurilor. Ţopăia pe călcîie, lăutăreşte. La dansurile rapide se întrecea cu Bazil în a arunca piciorul împrejur, a mişca din dos muiereşte... îşi dădeau în petic la Rasputin, cînd se formau cercuri şi se mima un cazacioc ridicol: Ra-ra-Rasputin, russian special love-machine... în fiecare seară am ajuns, mai devreme sau mai tîrziu, la un
65
punct dincolo de care n-am mai putut rezista acolo, în creuzetul acela sexual, în locul acela de dulce şi fierbinte autodistrugere. Ieşeam în noapte, sub stelele şterse din cînd în cînd de pe cer de clătinarea catifelată a cetinilor. Mă aşezam pe o bancă şi peroram cu voce tare, în discursuri disperate, împotriva acelor fiinţe care se bucură de iluzie, care ignoră structura neiertătoare a lumii. Puţini aveau să cunoască, prin suferinţă, prin neîmplinire, prin refuzul orgolios al capcanei pubiene, adevărata existenţă, chinul lucidităţii. Ceilalţi vor trăi, se vor iubi, vor face copii şi vor crăpa fără să aibă habar că în afară de fericirea lor imbecilă mai există pe lume şi alte lucruri. îmi acceptam damnarea cu ură, ruşine şi sarcasm. Respiram, aproape leşinat de suferinţă, aerul rece şi întunecat. Mă durea capul, îmi simţeam sexul umed între pulpe. De ce trebuia să fiu, totuşi, atît de chinuit? De ce trebuia să iubesc şi să doresc atît de mult ceea ce dispreţuiam?
Mă ridicam şi umblam prin parcul în formă de scoică, plin de garduri vii labirintice. Pe bănci, în locurile cele mai îndepărtate şi mai umbrite, se vedeau siluetele celor care se-mbrăţişau. Mîinile băieţilor ştiau mai multe decît ei. Ştiau să intre uşor sub bluza fetelor, să mîngîie pielea subţire şi caldă a interiorului pulpelor tot mai sus,
66
sub fustele de material aspru. Cele mai multe erau încă nişte fetiţe, dar unele se lăsau pipăite de puştanii de lîngă ele doar din lipsă de altceva. Se amuzau să geamă cîteodată teatral, ca să-i simtă cum înnebunesc de înfierbîntare. După cîteva ore, în dormitor, tipii se lăudau că i-au făcut lui Mariana, Viorica sau Lili cutare sau cutare lucru. Nu-i credea nimeni, dar ceilalţi îi ascultau totuşi cu invidie. Doar despre tipa cea lungă şi subţire — i se zicea Sony şi era într-adevăr sonată bine — şi tipul ras în cap se ştia că o făcuseră din prima noapte, o spusese şi el, o spusese şi ea fetelor din dormitorul ei. Aveau să fie de altfel prinşi, către sfîrşitul taberei, într-un boschet, de către profesorul de serviciu din noaptea aceea. Erau complet goi cînd a dat peste ei. „A fost înainte sau după?", îl întrebase apoi unul pe nazist. „După, bă", răspunsese, atît de nepăsător şi deschis încît nu te puteai îndoi.
O luam apoi către marea cupolă de umbră a conacului. Părea un fum cafeniu-sti-clos, un fum sculptat, o sculptură în fum, făcută să ţină o clipă pentru ca apoi să se destrame uşor, ca un nor pe cer. Urcam scara înghiocată de ciment zgrunţuros, plin de licheni galbeni, pînă la etaj, unde se afla culoarul cu dormitoarele băieţilor. De aici, pe o scară mai îngustă de lemn crăpat, dat cu petrosin, urcam la doi, privind
67
din cînd în cînd propriul meu chip palid în ferestrele rotunde, lucios-întunecate, din peretele curb în care se încastrau marginile treptelor, perete vopsit în ulei vernil, cu dungă cafenie. O ciudată oblicitate a luminii din becurile golaşe, pătate de muşte, care spînzurau de două fire zgîrcite din tavan, făcea ca în fiecare fereastră rotundă din cele cinci-şase care se înşirau pînă sus, la etajul doi, şi apoi, pe o scăriţă sucită şi mai îngustă, pînă în podul de sub cupolă, să mă văd mai tînăr, cu obrazul mai rotund, cu ochi mai mari şi mai inocenţi. La etajul doi, unde stăteau fetele şi puştii, m-am văzut în oglinda întunecată ca un băieţel de opt-nouă ani, privind înspăimîntat în susul scărilor crescute deodată la proporţii monumentale. Urcam şovăitor, bocănind, răsucindu-mă încet în burghiul casei scării, dînd capul tot mai pe spate ca să privesc spre înălţimea impresionantă a tavanului, unde becurile se mai vedeau ca nişte steluţe îndepărtate. Pînă la tavan se întindea un spaţiu albastru, străin, huitor. în ultima fereastră rotundă, cea de lingă marea uşă stacojie scorojită şi scrijelită, plină de cuie strîmbe şi litere încîlcite, mi-am văzut deodată obrajii de bebeluş şi ţeasta aproape cheală, ochii umezi şi cafenii umpluţi în întregime de iris. M-am proptit cu umărul în uşa buretoasă şi aceasta a cedat,
68
împrăştiind mii de cojiţe de vopsea şi un puf de lemn putred. Am intrat sub cupolă.
Nebunia mea de-acum se atinge de nebunia de-atunci ca două animale primitive, transparente, cu vacuole şi corpusculi, vizibile prin cleştarul moale al cărnii lor, cu filamente sidefii ca băşica de peşte, cu cili străvezii şi cu pseudopode retractile. Se ating cu pieliţele umede şi timide, se recunosc printr-o chemotaxă subtilă, se alipesc prin secreţia unor cleiuri străvezii şi scînteietoare, fac schimb de substanţă, de dragoste, de arome şi de informaţie. Demenţa şi oboseala mea de acum devorează teroarea şi depresiunea mea de atunci, aşa încît nu mai pot şti din ce adîncuri de nebunie s-a închegat monstrul halucinant pe care mi-a fost dat să-l văd zvîcnind, în toată splendoarea catastrofală a formelor lui, acolo, sub boltă. Pentru că, sub cerul de aramă decrepită al cupolei, a cărei cocleală dăduse frunzuliţe şi flori verzi-otrăvite, întinse spre orificiul din vîrf, abia cît un bănuţ (deşi la acea înălţime trebuie să fi avut un diametru de cîţiva metri între pereţii ovali şi duşumeaua înnegrită, puţind înăbuşitor a urină şi a fecale pietrificate, plutea ceva ce părea o ceaţă intens alburie, umplînd tot acel spaţiu de o copleşitoare singurătate. Mi-am dat repede seama însă că nu era decît pînză de păianjen,
69
deasă şi învălătucită, ondulîndu-se şi umflîndu-se la cei mai fini curenţi de aer, licărind în lumina palidă care se scurgea prin dreptunghiul uşii stacojii. Am simţit brusc singurătatea ca pe o sîrmă strînsă în jurul beregatei, pe care cineva ar suci-o cu încetul.
Am înaintat ca un somnambul, lipit de pereţii de aramă cafeniu-uleioasă, zgîriindu-mă de florile coclite, ferindu-mă de pîn-zele străvezii, rupînd totuşi unele cu umărul, altele prinzîndu-mi-se-n păr, acoperindu-mi ochii şi atingîndu-mi obrajii ca nişte mînuţe de copil. Pe podeaua care troznea la fiecare pas vedeam, pînă unde străbăteam cu privirea prin pînzele dese, obiecte dezmembrate, putrezite, acoperite de mucegai. Cele mai multe erau doar o masă de ţărînă, o grămăjoară de praf, cu miros de murdărie. Altele puteau fi recunoscute: o păpuşă putredă pe care se plimbau gîndaci negri, o tricicletă căzută pe-o parte şi cu o roată din spate lipsă, un ceas deşteptător pietrificat, un schelet de pisică, alb şi curat, o baterie mare, cu hîrtia mucedă şi cu unul dintre elementi scos din stratul de smoală, beţişor de grafit uns cu vaselină şi puţind a ţipirig... Am înaintat de-a lungul peretelui curb mai mult de un sfert de oră, pînă într-un loc unde pînza de păianjen nu mai era atît de compactă. Un mare tunel, de cîţiva
70
metri diametru, se deschidea în plasa de păianjen de la perete pînă spre centrul sălii. Firele strălucitoare care căptuşeau suprafaţa vălurită şi întortocheată a tunelului erau mai dese, ca interiorul unei gogoşi de mătase, şi se ridicau oblic, susţinute de restul pînzei. îmi simţeam ochii crescînd, acoperindu-mi jumătate de faţă. Am păşit încetişor pe podeaua de mătase, care tremura la fiecare atingere. Pîsla deasă estompa orice zgomot. Băteam din cînd în cînd din palme şi nu se auzea, nimic. Strigam, simţeam cum îmi tremură corzile vocale, dar coloana de aer vibrant care îmi ieşea din gură se destrăma în vata plasei de păianjen. Curînd drumul, care urca uşor la început, a devenit sinuos, cu cotituri şi unghiuri imprevizibile. Corpuri mumificate, schelete delabrate, înfăşurate strîns în linţolii străvezii de fire, se zăreau în desimea pînzei. Dar nu mă temeam, frica îmi era înăbuşită ca şi vocea. Ştiam că trebuie să ajung acolo, în mijloc, să fac faţă vedeniei de-acolo. Deodată drumul s-a ridicat oblic în sus ca un horn perlat. Urcam cu greu acum, agăţîndu-mă de pîsla din ce în ce mai albă, de firele tot mai umede şi mai lipicioase. Un ultim culoar orizontal s-a vărsat după un cot în caverna imensă din centrul plasei.
Era un mare cuib de păianjen. îl umplea în întregime animalul cît o sută de
71
elefanţi. Zvîcnea acolo, cu labele strînse, cu toracele puternic, cu chelicerii însîn-geraţi, cu ocelii mari cît faţa mea şi sclipitori ca boabele de roua-cerului, cu sfera moale a pîntecului atît de mare, încît ieşea din vedere asemenea curburii pămîntului. A simţit tremurul paşilor mei şi a-ntins instantaneu cele opt picioare, încremenind ca o floare atroce. Era frumos în aceeaşi măsură în care era abominabil, pentru că oroarea sa era învelită într-un veşmînt feeric, de neuitat. Fiecare segment de la fiecare picior îi era colorat altfel, în cele mai iridiscente, mai carnavaleşti, mai nebunesc de vesele culori. Toracele îi era de purpură viorie, chelicerii din cel mai scîn-teietor turcoaz, pîntecul de culoarea delicioasă a ciclamei, cu perişori ca acel verde care abia se-ntinge în galbenul lămîilor, cu filiere roze şi aproape invizibile inele frez. Aluniul, ultramarinul, galbenul-canar, ocrul şi acajuul, verdele-albăstrui trecînd lent, cu ape nesfîrşite, în albastru-verzui, jadul, pana de păun, solzul de crotal, petalele strălucitoare, cărnoase, a miliarde de flori, toate se întindeau şi luceau şi sclipeau şi se confundau şi se separau, piereau şi reapăreau pe pielea umedă a marelui păianjen, în nuanţe metalice şi nuanţe catifelate, încît nici o floare, nici o pasăre, nici o prismă şi nici un soare din univers nu puteau atinge splendoarea dumnezeiască
72
a fiarei. Privindu-l în ochii rotunzi ca nişte pietre preţioase, am simţit deodată cum îmi trozneşte creierul, cum emisferele cerebrale mi se separă, una păstrînd întreagă teroarea urcînd pînă la infinit, alta extazul în faţa frumuseţii la fel de nesfîrşite. Zăceam acolo, golit de voinţă, doar ochi de care atîrna ca o zdreanţă restul corpului, un singur ochi mare şi străveziu, înfipt în ocelii fiarei, fascinat şi iluminat de sălbaticul soare cu opt raze, de soarele criminal, cu gheare de sarcopt.Veneam încet, cu mişcări somnambulice, tot mai aproape de acei cheliceri din care pica dulcele şi parfumatul venin omorîtor. înaintam prin culoarul plin de gelatină, mă zbăteam să înot printre corpusculi greţoşi, printre mucilagii filiforme, către globul acela din inima inimii lumii. Ţeasta mea se bomba, se alungea ca un perete de sticlă curba, se desfăcea într-o sfîşiere de pieliţe, şi creierul meu scindat, storcit, înstrăinat şi totuşi plin de o orbitoare fericire ţîşnea din carnea dezumflată şi flască şi se lipea patetic de membrana vibrîndă a marelui pîntece. Deveneam una cu păianjenul. Ne frămîntam împreună, ne amestecam pînă la indiscernabil, ca plastilina policoloră cînd o clifeşti în palmă, cînd o strîngi pînă îţi iese printre degete. Plezneam în patru, în opt, în şaisprezece, în treizeci şi două de fiinţe alipite şi străvezii, pînă cînd
73
embrionul începea să vibreze de bătaia inimii, pînă cînd prin venele încă fragile ale frunţii şi obrajilor şi buzelor se strecură sîngele purpuriu şi sîngele stacojiu, pînă cînd mîinile şi picioarele căpătară degete la extremităţi şi din pielea lor, moi ca se-palele de floare, încolţiră unghiuţele, şi o nouă fiinţă, ghemuită şi roză, crescu, aluat plin de oscioare, umplu bolta, se-ncordă o dată şi o sparse în ţăndări şi se-ntinse brusc sub cerul plin de focul stelelor şi se ridică printre stele, mînjită de focul stelar, şi trăi acolo, în mijlocul stelelor, o viaţă de stea...
Coboram din cupolă pe aceeaşi scară de lemn, cu ferestre rotunde pe perete, şi-n fiecare fereastră mă vedeam tot mai matur, dacă matură poate fi numită măcar ultima oglindire, care schiţa profilul ascuţit al unui adolescent cu ochii întunecaţi şi cu o umbră de mustaţă peste buzele senzual-ascetice. Ieşeam din clădire şi mă regăseam în vîntul cald al nopţii. „De ce un înger? Noaptea a venit" — recitam în şoaptă. „în noapte frunzele foşneau/Prin somn apostolii gemeau... /De ce un înger? Noaptea a venit/Şi n-avea noaptea-aceea nimic deosebit." Umblam cîteva ore delirînd, pînă cînd oboseala mă-ntorcea spre patul meu din dormitorul pustiu. îmi trăgeam cearşaful peste cap şi, astfel înfăşurat
74
, cum dorm întotdeauna, mă retrăgeam, încet, în mine însumi.
Curînd nu mai percepeam zgomotul îndepărtat al discotecii şi o vomă de gînduri şi imagini mă invada, mă tortura, nu-mi dădea voie să dispar în somn. Un cap de viperă, luminos, cu colţii curbi, căsca botul pe retinele mele. Un mort, cu pielea feţei în putrefacţie, îmi spunea încet numele. La geamul dormitorului cîteva capete verzui de copii lunecau ca nişte baloane, încercînd să pătrundă înăuntru. Voci poruncitoare îmi răsunau limpede în auz. Mă apăram strîngînd pleoapele şi făcînd gesturi de îndepărtare cu mîna, încercam să mă gîndesc la altceva, dar obsesiile reveneau. Un gîndac negru îmi pătrundea în gură şi mi se plimba pe limbă. îl mestecam, coaja elitrelor troznea în măselele mele. Apoi mi se năzărea că o sabie ascuţită îmi pătrunde în inimă, îmi puneam disperat palmele în dreptul pieptului, încercam să apuc lama şi s-o scot din piept, mă zvîrcoleam, deschideam ochii, mă ridicam în capul oaselor. Abia mă culcam la loc, cînd un răcnet prelung de leu — era un leu de flacără roşie, îl vedeam limpede pe ecranul întunecat al retinei — mă făcea iar să deschid ochii larg, invadat de un val de sudoare îngheţată.
într-una din nopţi, într-o stare de luciditate absolută, deşi trecusem barierele
75
visului, mi s-au desenat în spaţiul vizual, limpede pînă la detaliile cele mai mărunte, un şir de camere pe care m-am amuzat să le străbat, curios, una după alta. Unele aveau tapete roz satinate, pe care puteam vedea fiecare floricică ornamentală, altele tapete verzui, într-unele atîrnau din tavan mari policandre de cristal, cu fiecare prismă tăiată perfect. Lambriurile, uşile glisante cu ochiuri scînteietoare de cuarţ, mobilele cu intarsii minuţioase, statuetele de marmură înfăţişînd personaje enigmatice, dactilografele care mă priveau uimite de la birourile lor, totul era viu şi concret. Privirea mi se apropia de cîte un presse-papier de pe birouri, explora faţa ridată a cîte unei dactilografe şi pornea apoi spre uşă, care se deschidea f ăcînd loc altei perspective. Ce palat era acesta? Şi unde, în stînca moale a creierului, îşi săpa odăile şi galeriile? într-unui dintre cele şase straturi ale neocortexului? Mai adînc, în talamus sau în hipocamp? în cărniţa uşor fumurie a zonei lui Broca? în fascicolul ? Sau poate, mai curînd, în declanşatorul magic al somnului cu vise, în şaua de sidef numită ? Şi pînă unde coborau fundaţiile lui? în creierul primitiv cu idolii săi obsceni? Mai departe, în somatic? Erau acolo galerii ca de sarcopţi, ubliete, zone de spargere către nervi cranieni şi artere şi intestine? Tîrziu,
76
cînd obosisem de atîta abstractă hoinăreală, după ce înaintasem pe coridoare încîlcite, pline de camere cu uşile deschise, am ajuns într-o aripă a clădirii în care totul se întuneca progresiv.
Acolo mă copleşi teama. Uşile erau acolo pecetluite cu uriaşe, obscene lacăte. Pe coridoare apăreau animale necunoscute, care miroseau îngrozitor. Pe jos nu mai erau covoare, ci un mozaic de ciment şlefuit, umed ca în sălile de baie. întunericul era roşcat, crepuscular, îndreptîn-du-se spre un cafeniu de lac în amurg. Drumul cobora, căci la capătul fiecărui culoar se aflau cîteva trepte, tocite la mijloc de milioane de paşi, care duceau spre un nivel inferior, la fel de închis în sine. Pereţii zbîrciţi erau stacojii ca nişte maţe. Uşile din ei, tot mai rare, păreau răni ovale, cusute grosolan. Frică, ruşine, deznădejde se învălmăşeau în mine, cînd am zărit o lumină galben-murdară, venind pe o poartă săpată într-un îndepărtat perete stafidit. Dreptunghiul era miraculos de precis în lumea aceea întortocheată şi coşcovită. Pe măsură ce înaintam spre poartă îmi dădeam seama cît e de mare. Uşa de lemn, imensă, era dată de perete. Clanţa se înălţa mult deasupra capului meu. Lacătul atîrna rupt şi dezumflat pe uşă, ca un scrot stacojiu şi păros. înăuntru era o sală vastă şi luminoasă, cu trei glo-
77
buri albe în tavan, cîteva urinoare pe un perete şi cabine pe peretele opus. Conducte mai groase şi mai subţiri alergau de-a lungul pereţilor păienjeniţi. Aceleaşi animale fără blană, cu ochii plini de vinişoare şi ieşiţi din orbite, mişunau pe cimentul plin de băltoace mirosind a urină. Priveam în sus spre urinoare, şi faţa mi se oglindea în faianţa lor lustruită. Atingeam cu degetele ţevile transpirate.
După asemenea nopţi aproape de nesuportat, dimineţile erau ca nişte plăcute diapozitive color, cu soare şi brazi, cu băieţi şi fete ieşind la înviorare. Alergam împreună cu ei în jurul parcului prin aerul rece, rîdeam şi ne înghionteam, priveam fundurile fetelor, rotunde în şorturile de sport, şi felul ciudat în care alergau, cu degetele fluturîndu-le, afectat, în lături. După ce mîncam, beam ceaiul de zahăr ars, universalul ceai al taberelor de elevi, întrebîndu-ne dacă are în el bromură sau nu, şi aveam apoi program de voie pînă la prînz. La o margine a parcului se aflau terenuri de volei şi de fotbal. In cealaltă, un teren de baschet. Toate erau pline. Puştii jucau fotbal pe iarbă, în jurul fîn-tînii, iar cei de la liceu pe terenuri. Concursurile serioase, între echipele diverselor licee, începuseră chiar din a doua zi de tabără, şi cu ocazia lor se producea un dialog
78
al galeriilor, exuberant şi colorat, la care luau parte băieţii care nu jucau şi mai ales fetele, care rîdeau şi fredonau încîn-tate, se ridicau de pe bănci şi ţopăiau, aplaudau prosteşte fiecare fază mai deosebită a meciului... Lulu, liderul galeriei din Cantemir, era mereu în picioare, pitic cu umeri prea laţi, cu o faţă de păsăroi, cu ochii holbaţi şi injectaţi sub sprîncenele îmbinate, mereu transpirat, răcnind pînă nu mai avea voce, într-un fel de transă ca a cocoşilor de munte. El dădea tonul tuturor cîntecelor şi ovaţiilor, el le schimba, după un ritm pe care-l simţea numai el. Juca mereu un personaj bufonesc, numai mască, un hopa-mitică de celuloid, cu mutra pictată cu vopsele de bîlci. Avea mereu gura neverosimil de roşie, iar părul zbîrlit — negru ca dat cu cremă de ghete. Aşa cum se agita în mijlocul grupului de pe băncile înţesate, Lulu părea pictat direct pe aer cu smuciri neaşteptate de pensulă. „Păi măi nevastă, ce mîncăm? / Şai-da-dirlada-da/Păi ne cordim şi ne culcăm/ Şai-da-dirlada-da/Păi copilaşii ce mănîncă? /Şai-da-dirlada-da/Păi se cordesc şi-apoi se culcă / Şai-da-dirlada-da", cînta în delir, urmat de piţigăielile fetelor. Profesorii stăteau şi ei pe aceeaşi bancă şi făceau pe surzii sau se amuzau, zîmbind discret. Alteori, cînd se lăsa liniştea, Lulu izbucnea, ca o ţîpuritură la horă, cu o voce ascu-
79
ţită de muiere: „Ia te uită, ce să fie?/Un om mort cu aia vie!/Să ferească sfînta soartă/De om viu cu aia moartă!" Galeria noastră lîncezea numai la meciurile de baschet, unde Lulu era vedetă în teren. Deşi mărunt ca un gnom, avea o pasiune disperată pentru sportu-ăsta, şi îl puteai vedea toată ziua jucînd „doi la doi", pînă la epuizare, sub soarele care îi făcuse pielea gîtului roşie ca a ţăranilor. Mînuia mingea portocalie cu dexteritate, dribla şi pasa, arunca la coş, totul cu o trăire pe care eu n-aş fi fost în stare s-o am pentru nimic pe lume. Fugea ca un posedat dintr-o parte în alta a panoului, cu picioruşele lui curbe, răcnea: „Hai, mă! acum! mi-ai pasat!", prindea mingea, pivota, cu apa curgînd pe el ca de pe un cîine ieşit din rîu, aruncînd în sfîrşit la coş şi punctînd. Nu avea nici un complex faţă de lunganii printre care mişuna. După fiecare coş alerga în faţa galeriei noastre, se-ntorcea cu spatele şi mişca din şolduri ca o cadînă, cu braţele deasupra capului.
Dar eu auzeam zgomotul greu al mingii bufnite de asfalt, strigătele jucătorilor şi duelul galeriilor ca de undeva din fundul pămîntului, de sub miliarde de tone de pămînt transparent. Ei erau pielea lumii, făcută să ardă în incendii catastrofale, erau floarea ierbii menită cuptorului, îi priveam cum aş fi privit un
80
dagherotip din secolul trecut (fetiţe cu cercuri, urîte şi botoase, un băiat ghebos cîntînd la violoncel...), ştiind că din cei din poză n-au rămas decît pete de sepia pe o emulsie, că trăiseră şi ei, crescuseră mari, avuseseră griji şi speranţe, purtaseră proteze şi suferiseră de boli — ca să devină în cele din urmă, toţi pînă la unul, mortăciuni infecte, trecîndu-şi vieţile în iluzie şi lăsînd existenţei doar „realitatea" unei fotografii...
îmi luam o carte, mă aşezam pe iarbă şi mai citeam cîte un vers, mai priveam cerul de vară, cu nori albi, fără contururi precise, dar cel mai des rămîneam cu ochii în gol, aşteptînd să-mi apară în memorie fragmente din visele de peste noapte, cioburi luminoase, brusc rememorate şi apoi reintrate în uitare. Cîteodată mă scotea din reveriile astea Savin, de care de obicei n-aveam nici un chef, ca să mă tragă iar în cine ştie ce discuţie filozoficoidă despre viaţa de după moarte, despre corpuri astrale, despre spiritul care părăseşte trupul şi migrează spre o lume mai potrivită lui, despre Agarti şi Shambala... Exista undeva o lume aeriană, scînteietoare, o lume a fericirii adevărate şi fără sfîrşit, aflată dincolo de bolta albastră, aşa cum deasupra muşchiului curbat al diafragmei, peste colcăiala de maţe pestilenţiale şi de sexe obscene, se află arhitectura solemnă a plămînilor
81
şi inimii, peste care se înalţă orbitor, ca o cupolă peste bazilica organică, briliantul moale al creierului. Exista o lume faţă de care splendoarea părului feminin era jeg şi urdori; grădinile Orientului, gropi de gunoaie; incunabulele cu înluminiuri — cîrpe putrede şi ţărînă; florile, fluturii şi norii înmiresmaţi — puroaie infecte. Noi eram iadul acelei lumi visate şi tînjite de spiritul nostru, iar drumul prin iad, pînă-n adîncul iadului, era singurul accesibil nouă. Exista o simetrie ascunsă, care opunea viscerele de jos celor de sus, sexul — creierului, aşa că trebuia să ajungem pînă la fundul fundului haznalei noastre ca să putem accede cîndva în locurile înalte.
Venea lîngă noi uneori şi Clara. Ieşeam împreună pe poarta taberei şi o luam pe acelaşi veşnic drum, pe lîngă meri şi cărămidarii, pălăvrăgind cu aere foarte inteligente despre Dumnezeu şi mîntuire şi apocalipsă şi Armageddon. Şi farfurii zburătoare. Sub scoarţa pămîntului existau mari caverne, legate prin reţele de tuneluri. Acolo locuia o civilizaţie cu mult superioară celei de deasupra. Popoare de magicieni, de telepaţi, de posesori ai Enigmei. Noi eram generaţia care îi va-ntîlni cînd peceţile se vor desface şi ei vor ieşi, în hoarde triumfătoare, cu ochi teribili, plete de lumină albă, palme împrăştiind
82
flăcări, ca să spulbere dintr-o dată nenorocitul edificiu al civilizaţiei noastre. Subteran, subteran — cuvîntul ăsta ne fascina. Dedesubt se aflau gnomii, blajinii, atlanţii, vrăjitoarele, zînele, hipogeii, morţii, nenăscuţii, precum şi dublul fiecăruia dintre noi. Căutarea trebuia să se-ntoarcă spre pămînt, să dea în lături humusul plin de rîme şi cîrtiţe ca să găsească Intrările.
Ajungeam, tot vorbind, în valea plină de flori. Ne tolăneam între flori, în aerul verde, şi continuam discuţia, care devenea tot mai dezlînată. Pînă la urmă fascinaţia acelui loc de o frumuseţe ireală ne paraliza şi rămî-neam multă vreme tăcuţi, lungiţi unul lîngă altul. Trăiam o tulburare liniştită, acceptam firescul unui erotism inocent, ca şi cum fiinţele ar fi fost de trei sexe şi nu de două, dar sexele lor ar fi încă înmugurite, încă în stare embrionară. In acea vale gîndirea trecea în eros şi erosul în gîndire... Către prînz ne ridicam, umezi de seva ierburilor strivite sub noi, scuturam de pe haine furnicile şi buburuzele şi ne tăiam drum prin corolele multicolore. Ne aşezam pe dîmb, care părea să vibreze şi să zvîc-nească de cîte ori pe şoseaua îndepărtată trecea vreun camion TIR sau vreun tractor, de parcă sub stratul de pămînt acoperit de ierburi ar fi fost o carne vie şi senzuală.
Aseară m-am întors de la sala de mese cu ea. Părea mai hotărîtă de data asta. A
83

mers liniştită cu mine pînă la vilă. Purta un fel de sarafan mai puţin strident, nu mai arăta chiar a femeie de stradă, iar pe faţă avea acel aer indefinit al celei care, din plictiseală, acceptă să meargă la un bărbat. Cînd am trecut puntea am luat-o de mînă şi m-am simţit deodată nerăbdător şi excitat. Am intrat în vilă, am descuiat uşa camerei mele şi-am lăsat-o să intre pe lîngă mine în căldura sufocantă, în întunericul diluat doar de dreptunghiul mai deschis al ferestrei. Continua să ningă abia sesizabil, cu steluţe ce luceau o clipă în noapte ca apoi să se stingă în stratul anonim depus pe pămînt. Pe cît de aspră mi se păruse la început, pe atît de dulce şi tandră, de parcă oasele i se topiseră toate, a fost ea în noaptea asta. Rămasă goală, nu s-a întins „voluptuos" pe pat, ca în scenele clasice, ci a rămas în faţa mea, mîngîindu-mă şi strîngîndu-mă-n braţe. Abia apoi ne-am lăsat amîndoi pe sofaua cu cearşafuri boţite. Toate femeile rămase goale sînt frumoase în semiîntunericul albastru al serilor de iarnă, au toate atunci ceva grav şi vrăjitoresc... întîlnirea noastră a fost scurtă, stîngace şi violentă. Paroxismul m-a golit parcă nu doar de conţinutul canalelor seminale, ci de toate viscerele corpului meu, dizolvate într-o gelatină cenuşie şi omogenă. M-am întors pe spate cuprins de o deprimare oribilă.
84
De sentimentul că sînt terminat, că sînt într-o capcană, că l-am trădat pe el, cel de acum şaptesprezece ani, că am trădat mansarda, ruinele, poezia. Maturitatea mă chinuie şi mă scîrbeşte. Sigur, eram pe atunci un puştan care avea în cap doar literatură înghiţită pe nemestecate, dar vroiam să mă înalţ deasupra umanului. Scriam, ca în transă, versuri lăbărţate în caiete, îmi inventam motive de nefericire şi de damnare, împingeam izolarea pînă la schizofrenie, dar aveam în minte imaginea orbitoare a ceea ce aveam să fiu odată, omul complet şi perfect, scriitorul total... Deşi petreceam, singur în patul îngălbenit de transpiraţie, ore oribile, cînd frica şi excitaţia, frica excitată, îmi ajungeau la zenit, ştiam cine sînt, ştiam ce am de făcut, şi perspectiva unei vieţi moarte, osificate nu mă întrista: aveam să-mi dărui viaţa ca să mi-o cîştig. Slăbiciunea şi diformitatea corpului meu, palpitaţiile şi sufocările de care sufeream, visele crude, scatologice, premonitorii, toate corespundeau portretului, din imaginaţia mea, al celui care îşi depăşeşte carnea ca să ajungă la spirit şi deasupra spiritului. Mă vedeam peste zece ani, scriind înfrigurat la acea Carte în care ruinele şi turnurile şi scua-rurile din reveriile mele aveau să sticlească într-un crepuscul galben, carte produsă nu doar de mintea mea, ci secretată de
85
glandele corpului meu, expectorată de plămînii mei, stoarsă din testiculele mele, eviscerată din burta mea, ţîşnită din carotidele mele. Mă imaginam, după zece ani, tot un adolescent, dar unul cu orbite violete, cu obrajii supţi, cu măselele căzute, cu coastele ieşite prin piele, stînd acolo, lîngă nori, în camera sufocant de îngustă, fără prieteni, fără femei, fără rude, fără seamăn pe lume. Aşa aveam să fiu toată viaţa. Iar viaţa mea avea să fie scurtă, atîta cît să termin Cartea. Singurele vizite avearn să ţi le fac ţie, Victor, în camera ta identică adîncită-n oglindă, în obscuritatea identică a vieţii tale. Seri întregi aveam să ne privim în ochi prin sticla murdară, verzuie. Avea să se întunece progresiv, norii din fereastiă aveau să devină purpurii asemenea ochilor de păsări cîntătoare, iar apoi, în cadrul ferestrei, aveau să iasă stelele, dar noi trebuia să ne privim în continuare în ochi, pînă cînd după umărul tău avea să se iţească, plin de bucle răsucite, capul cu pleoape albe şi gene uşor orientale al ei, al fetei cu păpuşa de cîrpă...
Şi uite că au trecut de mult cei zece ani şi nu am scris marea carte. Nici măcar nu am înnebunit. Am ajuns un bărbat care a avut destule femei, un autor de succes, cu prieteni, cu un apartament deloc asemănător mansardei, şi care ar fi putut să nu-ţi
86
mai dea niciodată vreo atenţie ţie, puştiului penibil de-atunci. Ar fi putut să se ruşineze de tine aşa cum, de obicei, se ruşinează femeile de adolescenta închipuită şi mironosiţă care au fost. Doamne, din păcate sau din fericire există Lulu? Ce aş fi fără el? Fără botul ăla rujat, fără scîrba faţă de ţîţele alea de vată, fără flegmonul ăsta care-mi infectează sîngele... Fără el aş fi uitat tot, iar tabăra din Budila cu toată lumea aceea dementă din miezul minţii mele ar fi rămas pierdută undeva printre miile de fişe ale memoriei. Aş fi azi un bărbat cu o zare fără fisuri a conştiinţei, ca o gheaţă prin care abia s-ar mai vedea, la fund, silueta chircită, patetică, a fostului visător. Da, doar prin Lulu am rămas în lumea de-atunci. Dar cum? în ce fel se leagă toate lucrurile astea? Pentru că mai simt că legăturile sînt oblice, că acolo, în obscuritatea de nepătruns unde se ating molatic sinapsele, unde chemoreceptorii se întind în cărniţa transparentă ca firicelul negru din coarnele melcului, Lulu nu este el însuşi un mesaj, ci trimite la un mesaj, Lulu e numele unui tunel, al unui coridor aflat adînc sub ţeasta mea, un loc obligatoriu de trecere spre adevărata Enigmă. Pe culoarul Lulu sînt uşi încuiate, cu lacăte stacojii, alte uşi de sticlă, prin care pot vedea, cîte ceva în camerele întunecate dacă îmi lipesc fruntea de sticla caldă şi
87
îmi pun palmele de-o parte şi de alta a ochilor, în fine, camere fără uşi, în umbra cărora aş putea păşi. Galeria coboară constant şi căldura creşte. E traseul magic din visul meu, traiectul obsesiei mele, şi nu e cu putinţă să ies din el, aşa cum nu poţi părăsi firul propriei vieţi...
Fata s-a ridicat şi a-nceput să-şi caute hainele pe bîjbîite. Pînă la urmă a aprins lumina, care a umplut deodată odaia de urîţenie şi sordid. O priveam cu ură pe cînd se îmbrăca fără nici un cuvînt: virilă, ţărănoasă — o slujnică. Eram stors, stors pe dinăuntru. Drace, sperma e creier, e memorie. Parcă un canalicul ar lega direct carnea albă a minţii de aparatul grotesc dintre pulpe. în aura orgasmului simţi limpede cum substanţa cerebrală e stoarsă şi pompată în josul corpului, cum nivelul ei sub ţeastă scade şi cum apele sidefate încep să se rotească precum într-un bazin sau într-o cadă căreia i-ai scos dopul. Poate că aveam dreptate în reveriile mele: bărbaţii nu pot ajunge supraoameni şi zei pentru că sînt supţi, goliţi de tot ce începe a se-ntrupa în ei de către femelele pîntecoase, cu piese bucale perfect adaptate, cu căngi, cîrlige şi ventuze cu care se fixează pe pieptul păros. Gazdă şi parazit, iar miza nu-i sîngele, ci creierul. Dar chiar şi aşa, secătuit, trebuie totuşi să merg mai departe, să urmez culoarul în toate întor-
tocherile lui, chiar dacă, poate, în loc de camera secretă am să găsesc la capăt o carceră, o cameră de tortură, o gaură, un infern.
A cincea seară am fost chemaţi la careu. Ne-am aşezat la locurile obişnuite, pe grupe de băieţi şi de fete, însă de data asta am lăsat la o parte glumele proaste şi sporovăială, fiindcă se petreceau lucruri interesante. Toţi ştiam despre ce era vorba. Sony şi hitleristul fuseseră prinşi goi într-un crîng, iar acum, scoşi în faţă, formau un cuplu ilariant. Ea mesteca gumă şi se uita plictisită într-o parte, iar el făcea pe spăşitul, frînt de spinare, cu ochii în jos, dar rînjindu-ne uneori, cînd nu erau profesorii atenţi, şi făcînd spre noi cîte un mic gest golănesc cu degetul. Din discursul directorului, cu accente ubueşti, teatrale şi înţepate, prindeam doar fragmente aduse de vînt: „Fapte deosebit de grave, incompatibile cu calitatea de elev... e trist că în tabăra noastră s-a petrecut aşa ceva... Vom face adresă la liceu... vom discuta cu părinţii..." S-a hotărît trimiterea acasă de urgenţă a celor doi, cu o zi înainte de sfîrşitul taberei. „De derbedeul ăsta, că altfel nu am cum să-i spun, nici nu merită să te ocupi. Azi face ce-a făcut, mîine o să se-nhăiteze cu alţii de teapa lui, or să spargă magazine, or să fure maşini, or să se
89
dedea la tîlhării şi violuri, uitaţi-vă numai cum arată, cu tangalejii ăştia, cu mutra asta de golan..." Nazistul rînjea şi ridica piciorul, ca să-i vedem mai bine nădragii cu ţinte. „Nu mai insist asupra lui, mi-e scîrbă de aşa specimene. Dar uitaţi-vă la colega asta a voastră, uitaţi-vă la ea, că e fată ca şi voi! Uită-te la colegele tale, care ştiu ce înseamnă modestia şi decenţa! Nu au venit aici să-şi arate crăcii, da, da, crăcii, nu pot să vorbesc altfel cu tine... Sînteţi tineri, am înţeles... Aţi vrut discotecă, v-am dat discotecă. Aţi vrut excursii, v-am dat excursii. Dar am crezut că toţi o să-nţelegeţi că valorile vîrstei voastre sînt prietenia, sportul, poate şi un început de sentimente mai tandre pentru cei mai mari dintre voi... că nu sîntem puşi aici să vă păzim... dar de-aici şi pînă la ce-au făcut aceşti... aceşti... nesimţiţi..." Directorul se montase şi acum se sufoca de indignare. Noi comentam tot timpul: „Da' ce-au făcut, dom'le? Ce treabă are el? Parcă el n-a umblat tot timpul după curul ăleia de biologie..." Directorul atinse un climax olimpian: „Plecaţi de-aici! Nesimţiţilor! Plecaţi, să nu vă mai văd!" La care lunganul şi tipa au avut un moment extraordinar: cu nişte mutre exagerat de jalnice, ca de clovni albi, arlechinul şi colombina, au pornit spre ieşire, tîrîndu-şi picioarele şi aruncînd priviri „disperate" înapoi. în spatele directorului
90
tipul s-a îndreptat şi, dominîndu-l cu două capete, s-a prefăcut că-l mîngîie pe chelie. O profă, care stătea cu mîinile-n şolduri (toate, în ciuda obezităţii şi a mutrelor de gospodine, erau îmbrăcate sportiv, cu pantaloni şi tricouri, şi făceau pe turistele), l-a văzut şi a început să zbiere isteric, la care, cu mult calm, golanul, aproape ieşit din lumină, a îndreptat degetul mijlociu spre gură şi l-a balansat de cîteva ori, privind-o în ochi pe biata femeie, căreia strigătele i-au îngheţat pe buze. „Să ştiţi, urmă directorul, că fapta celor doi aruncă o umbră asupra voastră, a tuturor. Am vrut, vă spun sincer, să interzic din cauza asta chiar şi serbarea de sfîrşit al taberei. Norocul vostru că programul e deja făcut, că altfel vă lingeaţi pe bot de focul de tabără şi de petrecere şi de toate..."
Am plecat în cele din urmă spre dormitoare, bocănind pe scările curbe şi înjurîndu-l pe director. O parte s-au înţolit pentru discotecă, schimbîndu-şi între ei nădragii şi cămăşile, pulverizîndu-se cu spray la subţiori, în chiloţi şi în şosete, iar alţi cîţiva am rămas în paturi, distrîndu-ne fiecare cu ce nimeream. După ce dansatorii au ieşit grămadă pe uşă, puţind respingător a deodorant prost, imbecilul de Măgălie a înşfăcat sprayul şi a început să prăjească muştele şi ţînţarii de pe pereţi. Se căţăra prin paturi, se aşeza în patru labe sub
91
chiuvetă, se tîra de-a buşilea pe podea, cu chibritul zornăindu-i în stînga şi cu tubul de metal în dreapta. Unde vedea aşezată vreo muscă, aprindea un chibrit şi pulveriza spray spre flacăra lui. Izbucnea un jet de foc care transforma în friptură sfîrîitoare musca martirizată. Curînd în tot dormitorul mirosea greţos a proteină arsă. Pereţii rămîneau înnegriţi din loc în loc, cu cîte un punct alburiu în mijlocul petelor, unde fusese musca. „Termină, bă, dracului, că ne-ai împuţit pe toţi!" îi mai striga cîte unul, dar Măgălie, rînjind ca într-un f:lm cu vampiri, se tîra mai departe după „ciocoi", cum îşi numea el victimele. „Stai, că am văzut un ciocoi pe geam. Gata, ăsta-i ultimul." Manix, care se certase cu Michi a lui şi rămăsese în dormitor, răsfoia o revistă porno cu pagini cretate, groasă şi mototolită, pe care o împrumuta, cînd era în toane bune, şi altora. O cerusem şi eu o dată şi, singur în dormitor, dădusem una după alta paginile cu zeci şi sute de corpuri goale care se împreunau în cele mai fantastice moduri. Mă priveam uneori, gol, în oglinda de la baie. Coastele mi se înşirau ca într-o lecţie de anatomie. Picioarele, aveam impresia, îmi erau ridicol de strîmbe. Pielea, galben-verzuie, deja ofilită. Nici o femeie nu avea să facă, împreună cu mine, ceea ce făceau cele din fotografiile colorate. La treisprezece ani găsisem în vechea şi rablagita bibliotecă a părinţilor mei o carte de educaţie sexuală, cu coperţi mizerabile de carton verzuliu, scrisă de o RDG-istă, probabil domnişoară bătrînă, pentru că tonul, în trei sferturi din carte, era liric şi dulceag, ca de duet de operetă. Accentul era pus pe dragostea şi respectul dintre soţi, se broda la nesfîrşit, cu voluptate, pe canavaua preludiilor amoroase: adolescenţii aruncîndu-şi o primă privire sfioasă, apoi el oferindu-i o floare (şi zece pagini în continuare despre limbajul florilor, cu citate abundente din Goethe), în fine, cererea în căsătorie şi cununia propriu-zisă, înconjurate de o asemenea solemnitate, încît îţi dădeai seama că biata doctoriţă nu avusese parte de voal şi lămîiţă decît în reveriile ei glamoroase. După prima sută de pagini de ocoluri şi aluzii criptice, în ultimele zece era lichidată partea tehnică. O singură frază cuprindea toată viaţa sexuală a omului: „Actul sexual este simplu, reflex şi nu are nevoie de o învăţare prealabilă: el constă în introducerea penisului bărbatului în vaginul femeii." Nimic altceva în toată cartea. Urmau lămuriri despre graviditate, cu scheme şi desene de o maximă abstractizare. E drept că, la sfîrşit, pe două pagini faţă-n faţă, aproape la fel de stilizaţi, se aflau desenaţi un bărbat şi o femeie, goi şi cîşi, cu expresia feţelor

92
93
indescriptibilă: puţină vinovăţie, un strop de tembelism, o satisfacţie sado-masochistă... Femeia era strîmbă de un şold, de parcă ar fi fost coxalgică, sîni nu avea mai deloc, în schimb un pîntec de domniţă din trecento i se umfla deasupra vulvei inexistente. Bărbatul avea frizură a la Rudolf Valentino, un sfîrc mai sus decît altul şi, între pulpele de atlet spartan, un viermişor ridicol. Aşa cum era, prostia asta de carte mă excita îngrozitor. Prima erecţie am avut-o citind fraza cu „introducerea". De femeii coxalgică mă legasem printr-o lubrică pasiune. Devenise iubita mea secretă şi nocturnă, Hetaera Esme-ralda mea...
Am încercat să citesc ceva, dar cu Măgărie şi ai lui era imposibil. Am zăcut vreo două ore pe spate, cu ochii-n tavan. în minte, ca un resac la ţărmul mării, îmi veneau, cu o consistenţă sticloasă, versuri obsedante: „Pe fruntea mea trece metal îngheţat/ Păianjenii îmi caută inima/Este o lumină ce se stinge în gura mea../' Şi simţeam cu adevărat păianjenii împle-ticindu-se sub aşternut, pe pielea mea uscată şi fierbinte, trăgîndu-mi-se spre inimă. Deja se întunecase în dormitor cînd eu mi-am început lupta deznădăjduită împotriva halucinaţiei. înaintau circumspecţi, ferindu-se de zvîcnirile mîinilor mele; erau zeci care lucrau împrejurul
94
corpului meu, învelindu-l cu firele scînteietoare secretate de burţile sferice, strîngîndu-mă în plasa de abur ca pe un cocon de fluture, imobilizîndu-mi braţele, genunchii, coatele, fiecare deget în parte. Mă cocoloşeau, mă ghemuiau, mă fixau cu minusculii lor ochi, mă manevrau cu extremităţile păroase ale labelor. Şi cînd, paralizat de vis şi de firele rezistente, abia dacă mai puteam roti doar ochii în orbite, păianjenii, perfizi şi tăcuţi, mi-au atacat inima, ca pe o muscă mare şi neagră, ca pe un bărzăune înnebunit. Se repezeau brusc la ea, cu chelicerii transparenţi şiroind de venin. Inoculau acolo aminoacizii fatali şi se retrăgeau fulgerător. Urmau aritmii şi convulsii, lipsă de aer şi durere săgetătoare. îmi simţeam ochii ieşindu-mi din orbite. Corpul îmi era paralizat, căci avuseseră grijă să mă înţepe mai întîi în ceafă, în zona bulbului numită , iar acum eram cu totul al lor. „Păianjenii îmi caută inima", auzeam în tot acest timp în urechi: „Păianjenii îmi caută inima..." Pluteam în întunericul dens, mumificat în plase de păianjen, supt de toate lichidele din corp, cu oasele sfărîmicioase de vechime, transparente de otravă. Eram în spaţiul deschis şi fără limite. Nici stele nu se vedeau. Deodată am devenit conştient că ţeasta mea e plină, deşi creierul îmi fusese de mult devorat. Cineva
95
îmi locuia ţeasta, era repliat în sine, acolo, în spaţiul neted dintre oasele craniului, aşa cum pagurul îşi varsă burta moale într-o cochilie de sidef. Am ştiut atunci că în creierul meu locuia un mare păianjen, că îi fusesem dat lui, pradă vie şi paralizată, că el mă sugea şi se-ngrăşase nefiresc din substanţa venelor şi zgîrciurilor şi sîngelui şi scoarţei mele cerebrale, din amintirile mele adevărate şi false, din frica şi din bucuria mea, din poemele mele şi din reveriile şi din visele mele. Era un păianjen de lumină orbitoare, ghemuit cu picioarele strînse sub bolta mea craniană. La acest gînd am simţit cum teroarea creşte în mine pînă la infinit. Un sunet auriu, ca o slavă dumnezeiască, se amplifica insuportabil, pînă la nebunie şi trecînd graniţele nebuniei, ieşind din univers şi extinzîndu-se triumfător în neconceputul de dincolo de univers. Nu exista o limită a creşterii extazului, a groazei, a arsurii, a urletului, a neomenescului, a înfiorării, a veninului, a voluptăţii, a morţii şi-a vieţii şi-a agoniei. Galbenul, nevăzut cu ochii, şi ţipătul, neauzit cu urechile, aura exterminatoare, creşteau şi pulsau şi vibrau, păianjenul îşi smucea tot mai puternic labele, ca un pui într-un ou, pînă cînd oul ţestei mele s-a spulberat în ţăndări şi pe tot necuprinsul,  aruncînd  lumină  de
96
flacără, cu labe de flacără, cu pîntec de flacără, păianjenul şi-a întins stăpînirea... M-am regăsit culcat cu faţa-n sus, încă paralizat, pe patul din dormitor. M-am ridicat în cele din urmă în capul oaselor, golit de orice gînd. O lumină verzuie, stranie, venită de nicăieri se rotea în dormitor, aşa că puteam vedea feţele lucioase ale colegilor mei, dormind cu cîte o mînă sub cap. Am ieşit pe uşă. Am străbătut coridorul şi am ajuns la poarta de la intrare, ferecată toată cu scoabe şi ţinte de fier. Am deschis-o şi am respirat cu uşurare aerul proaspăt al nopţii. Am coborît scara arcuită, cu balustrade somptuoase. Clădirea conacului era luminată stins şi părea semitransparentă. Am înaintat spre havuzul cu statuie în mijloc. Am atins cu degetele buza lui rece de marmură. Apa era neagră şi amestecată cu stele. Peşti ca de abur se mişcau lent pe fundul bazinului, neliniştiţi poate de faţa mea reflectată în apă. Mi-am privit mult timp în ochi imaginea răsărită din întunecime (erai tu, Victor, tu cel fără vîrstă, tu dintotdeauna). Mi-am dat seama că încă visez cînd am privit statuia de bronz a nimfei. Lucind stins, întunecat, şi totuşi parcă luminată cumva pe dinăuntru, în grămada de bezne zdrenţuite a parcului, nimfa ridicase capul şi mă privea în ochi. Buclele, care îi acoperiseră mereu jumătate de obraz,
97
erau acum, ca nişte şerpi de metal, răsfirate pe umeri. Bustul i se îndreptase, iar sînii păreau ascuţiţi şi agresivi. Nimfa ruga, implora. Ambele mîini erau întinse către mine într-un gest de o patetică nerăbdare. Degetele îi erau răşchirate, gata să-mi apuce şi să-mi sfîşie corpul, iar faţa contractată, cu ochii tulburi şi buza de sus zgîrcită, arăta chinul dulce care precede orgasmul. Tot florarul de curbe al corpului ei, plin şi zvelt în acelaşi timp, se-ntindea către mine într-o singură, dementă mişcare. Devastată de pasiune, dintr-o clipă într-alta părea că-şi va desprinde picioarele de soclu şi se va arunca asupra mea. în spatele ei, conacul părea că se umflă şi pîlpîie, ca o meduză veninoasă. Iar sexul nimfei, protejat altădată cu mînuţa, era acum descoperit, hidos, incredibil în monstruozitatea lui: pentru că, între pulpele pline şi delicate, nimfa avea un sex de bărbat, de satir gata de-mperechere. Am simţit brusc o greaţă cum numai în vis poţi simţi şi am luat-o la fugă spre conac, izbindu-mă din răsputeri peste faţă ca să mă trezesc. Am trecut de poarta ferecată şi m-am repezit pe scări în sus, sărind cîte două trepte şi simţindu-mi tot părul de pe corp zbîrlit şi-ngheţat de groază. Treptele de lemn, stacojii, scîrţîi-toare, se întindeau din ce în ce mai sus, fără ca un capăt al lor să se poată străvedea
98
undeva. Totuşi, într-un tîrziu, am ajuns în capul scării,  singur  şi  dezorientat în lucirea lividă a becului, care lumina slab o uşă cu belciug şi gemuleţ mînjit cu var. Am deschis-o şi m-am înfiorat. In cămăruţa violent luminată, pe scaunul de faianţă, stătea sora mea, care mă privea zîmbindu-mi ciudat. Pe podeaua de mozaic, în faţa picioarelor ei, se aflau, răsucite şi-mprăştiate, filme alb-negru, cu scene de familie în negativ. Pe un singur deget, arătătorul de la mîna dreaptă, mai avea un film făcut baston, lucios, lung de vreo jumătate de metru. M-a împuns cu el în piept, zîmbindu-mi mereu, pînă ce filmul, părînd că pătrunde ca un pumnal prin pijamaua mea, s-a scurtat de tot. Durerea a fost însă atît de violentă, de parcă mi s-ar fi împlîntat în inimă un cuţit. Am gemut şi am deschis ochii în lumina gri şi rece a dimineţii.
O vreme am rămas cu ochii în gol, paralizat de mesajul teribil al visului meu, împietrit încă de fascinaţie şi de groază. Nu ştiu de ce, îmi venea stăruitor în memorie aceeaşi imagine: patul meu devenea un mormînt străvechi, profanat şi dezvelit, aşa cum văzusem la muzeul de istorie, sub sticlă, iar eu eram scheletul spart, fărîmiţat, pămîntiu, una cu ţărîna, rînjind către tavan. Cîteva cîrpe putrede mă mai înfăşurau, ca nişte drapele dezolate, incandescente
99
de rafalele de timp care vîjiau peste mine. Şi m-am gîndit deodată că, acolo, în micul tumul din valea paradisiacă, un geamăn al meu, mumificat, zăcea poate în aceeaşi poziţie, rînjind la fel, dar cu orbitele şi cu cerul gurii prinse în lutul străbătut de vinişoare şi rădăcini te.
Dimineaţa era splendidă. Ne-au fugărit vreun sfert de oră la înviorare, de jur-împrejurul conacului (m-am uitat speriat spre statuie, dar nimfa redevenise inofensivă şi pudică), ne-au mai aliniat, am mai sărit ca mingea şi am mai mers ca piticii, după care ne-au dat, la cantină, cunoscutul ceai de zahăr ars (are sau n-are bromu-ră?). în dimineaţa aceea, Manix, cu o mutră foarte stranie, de beţiv sau de posedat, congestionat la faţă, interpreta un soi de pantomimă ritmată, mişcînd din gît şi din umeri, bătînd cu linguriţa în paharul de ceai şi, uneori, recitind cîteva cuvinte. Un banc obscen şi stupid, care ar fi ocupat cîteva rînduri într-o pagină de carte, era lungit de el la nesfîrşit, înflorat şi construit cu volute şi brizbrizuri, decorat cu stucaturi şi ciubucării, pînă la pierderea completă a firului logic. Imediat după micul dejun aproape toată lumea s-a retras prin camere ca să vorbească despre marele carnaval al focului de tabără din ultima seară. De multe ori colegii mei evocau alte ultime nopţi, din alte tabere,
100
aducîndu-le la dimensiuni valpurgice: măşti, băutură, imense ruguri troznind şi punînd flăcări pe feţele dimprejur, gagici dansînd în sutiene cu paiete... profesorul de sport şi profesoara de engleză surprinşi pe masa de ping-pong... un tip de la Neculce ar fi avut patru gagici în aceeaşi noapte (ăsta, la viaţa lui, s-ar fi culcat cu 178 de femei)... Se frigea slănină, în chiar focul de tabără, cîte o halcă picurătoare înfiptă-n crenguţe ascuţite... Se aruncau sticle goale de bere în perete... Ce mai, întotdeauna era nebunie.
Cînd m-am plictisit să-i mai ascult, după cîteva ore de fanfaronadă monotonă pe fondul muzicii de la casetofon — .. —, am ieşit din dormitor ca o umbră. Nimeni nu mi-a dat atenţie, iarăşi, de parcă aş fi fost cu adevărat invizibil. Am umblat o vreme, fără ţintă, pe scările şi pe culoarele conacului. Unele uşi de la dormitoare erau întredeschise, lăsînd să se vadă mai mulţi inşi aşezaţi faţă-n faţă pe paturi, trăncănind şi rîzînd, cîte o fată făcîndu-şi unghiile, puştii bătîndu-se cu perne... Din tavane ningea tencuiala umflată şi cojită, tocurile uşilor aveau nenumărate înţepături, prin care se vedea lemnul putred. Aerul, în conac, părea întotdeauna albăstrui ca un fum de ţigară. Eram absolut singur, un nechemat, un strigoi. Ca să mai pot respira
101
, în monstruoasa mea nefericire, o clipă şi încă o clipă, făceam un efort care altuia i-ar fi fost suficient ca să scrie o epopee, ca să scrie Cartea cea mare. Conacul, ca un ghioc huitor năpădit de furnici, mă respingea cu o putere de neînţeles. Am simţit deodată că mi se contractă venele gîtului şi am ieşit în imensa curte cu alei întortocheate, la soare şi la aer. „Labirint viaţa, moartea labirint/Labirint fără capăt, spuse magul din Ho", recitam cu voce tare. Am ieşit pe poarta de fier forjat cu deja murdara şi boţita placardă „Bine-aţi venit în tabăra Budila!" şi-am luat-o, mergînd încet, cu capul în pămînt, pe drumul dintre casele ţărăneşti şi fîntînile cu căruţe de tablă, legate cu lanţ. Nici măcar localnicii care treceau pe lîngă mine nu păreau să mă observe. Doar pe pragul vreunei porţi cîte o fetiţă în rochie de stambă, cu un cîntar şi un coş cu cireşe înainte, se uita lung după mine, cu ochi lărgiţi de o tristeţe atavică.
Am ieşit din sat şi am luat-o pe drumul asfaltat, mărginit de cariere de piatră şi meri prăfuiţi. Cîte o vacă duhnind a balegă rupea muşeţelul de pe marginea şanţului. Eram tulburat, şi tulburarea mea din acele momente se suprapunea tulburării mai vaste şi mai adînci a jegoasei, oribilei vîrste a adolescenţei. Care nu era, la rîndul ei, mai mult decît o vînătaie pe pielea
102
acoperită cu lepră a vieţii. Unde se afla Ieşirea? Pe unde se putea străpunge? Ce se află, nu simbolic, nu simplu joc culturalist, nu autosugestie, dincolo de această văgăună de pămînt? Ce se află în realitate afară din latrina asta, din buboiul ăsta? Din greaţa asta? Cu moartea în suflet, înaintam pe traseul elastic dintre vezica urinară şi rect, într-un ţinut scatologic şi fără speranţă. Cerul se curba peste mine ca o diafragmă dincolo de care se aflau, poate, nişte plămîni şi o inimă, o gură şi doi ochi senini, iar deasupra un creier atotputernic, dar eu n-aveam să ajung niciodată în zona de deasupra, de dincolo. Aici, sub tone de maţe, în nesfîrşită obscenitate, aveam să-mi trăiesc agonia. Sub soarele ca o pungă de fiere, sub stelele ca ganglionii intestinali...
După mai bine de o oră de mers cu capul în pămînt am luat-o peste cîmp pînă la valea plină de flori. Cerul albastru deschis, fulgerat de fluturi coloraţi, se arcuia peste vale ca un clopot de sticlă. Totul era feeric, ca într-unui dintre acele globuri în care ninge, şi la fel de neverosimil. M-am lungit în faţa dîmbului pe iarba înţepătoare. Am mîngîiat cu o ciudată voluptate, trecîndu-mi mîna prin gramineele şi trifoiul de deasupra, cocoaşa aceea ciudată. O rîmă groasă şi umedă, cu
103
vinişoare de sînge în pielea translucidă, s-a scuturat brusc şi s-a sorbit în pămînt.
M-am ridicat şi, cu florile pînă la brîu, am coborît spre mijlocul văii. De departe mi-am dat seama că acolo, pe o suprafaţă destul de mare, toată vegetaţia era culcată la pămînt, devenită un fel de covor împletit din fibrele tari ale tulpinilor, din frunze, din corole zdrenţuite şi împrăştiate. Era un miros de vegetaţie strivită, verde-nchis, care se ridica din pămînt. M-am apropiat, şi atunci i-am văzut.
Stăteau goi, culcaţi pe spate, sub soarele fierbinte, ţinîndu-se de mînă şi privindu-se-n ochi. Un abur de naivitate şi nevinovăţie le aurea feţele de copii şi totul era ca dintr-un vis vechi, care-ţi vine brusc în minte cînd stai în pat, după-amiezele. Pe cînd îi priveam fascinat îmi aminteam că undeva în hipotalamus există un centru al plăcerii, o grădină paradisiacă unde lumina orgasmului, aprinzînd aerul în cercuri groase de aur, pierde orice căldură animală, trecînd direct în spiritual şi cristalin. Icoana aceasta a unui erotism mai înalt — căci totul, totul era simetric, şi trebuia să te prăbuşeşti mai întîi în crevase de carne, pieliţe şi mucilagii ca să ajungi la sacralitatea plăcerii — mi se revela acum, barocă şi mişcătoare: doi tineri goi privindu-se-n ochi într-o vale plină de flori.
104
Nu mă mai interesa prea mult cine erau cei doi adolescenţi (căci nu erau cu adevărat Savin şi Clara, ci doar efigiile lor într-o mandală de curbe şi piele bronzată) sau dacă făcuseră dragoste. Poate că se iubeau doar privindu-se, ca în Donne, întinşi pe iarba strivită, somnoroşi, plăpînzi şi aurii, contemplîndu-se cu bucuria secretă, adînc imprimată în noi, de a-ţi regăsi sora sau fratele pierdut, femeia reprimată în orice bărbat şi bărbatul ascuns în orice femeie...
M-am retras uşor spre marginea văii, tulburat şi imposibil de trist. Abia cînd am ieşit pe şosea m-am dezmeticit, şi realitatea, cu merii ei şi vacile păscînd pe marginea şanţurilor, mi-a răcorit ochii, mi-a pus ordine-n gînduri. Am străbătut, mergînd automat, lungul drum sinuos care ducea spre tabără, fără altă dorinţă decît să dispar mai repede, să mă pulverizez, să mă pierd undeva în peisajul prăfos. Cu cît deveneam mai lucid, cu atît simţeam crescînd mai mult în mine o disperare isterică, fără limite, de parcă maxilare uriaşe m-ar fi zdrobit încet, os cu os.
Cît de ciudat, cît de ciudat eram pe atunci! Ce moale, ce neformată, ce disponibilă era carnea psihicului meu! Testiculele mele aveau circumvoluţii, lobi şi ventricule, pe cînd creierul meu secreta spermiile visării. înserările galbene care se aşterneau ca nişte cearşafuri pe blocurile
105
vechi mă dureau de parcă ar fi fost propria rr ea piele şi simţeam casele părăginite ca pe nişte organe interne. Eram înăuntru şi afară, sus şi jos, asemenea unui embrion în burta neagră a lumii. îmi închipuiam cîteodată că sînt întors pe dos ca o mănuşă şi că lumea exterioară e sîngele meu, plămînii, pancreasul, limfa, coastele şi vertebrele, pe cînd adîncul corpului meu e luminos, plin de soare, lună şi stele, orbitor de Dumnezeire. Visam extrem de des că pot mişca obiectele prin propria mea voinţă: ele ascultau de mîna mea întinsă şi se grăbeau să salte din locul lor şi să se apropie rapid de mine. Visam că am sîni şi vulvă, eram totul, bărbat şi femeie, copil şi bătrîn, vierme şi Dumnezeu, totul învelit într-o febră năucitoare. Dar, deşi eram totul — cîtă frustrare! cîtă neîmplinire! cîtă nebunie! cît dor! De parcă totul, ca să se rotunjească într-un Hipertot de negîndit, de neatins decît cu tentaculele fierbinţi ale febrei şi pasiunii, s-ar fi acuplat cu nimicul, cu vidul ruinat şi vier-mănos. Eram bolnav de dorul de a deveni Dumnezeu. De cînd o celulă plină de viţelus din burta mamei mele fusese sfîşiată de o celulă flagelată din carnea tatălui meu, crescusem asimptotic, impetuos ca turnul Babei, ca Ullikummi, copilul de piatră, sfidînd legea după care totul se ruinează şi se lipeşte de orizont. Doi,
patru, opt, şaisprezece, treizeci şi doi, şaizeci şi patru... Curînd, foarte curînd aveam să ating infinitul, Alef la puterea Alef, să mă agăţ de poala lui Dumnezeu, să-l privesc adînc în ochiul lui triunghiular dintre sprîncene şi să pătrund acolo ca un nou spermatozoid într-un nou ovul, ca să mă nasc din nou în lumea de lumină transfinită pe care biata noastră carne o presimte, o excretă, aşa cum colţul urdu-ros al ochiului excretă lacrima globulară, limpede şi scînteindă. Aveam să fiu, crescînd mai departe, crescînd şi crescînd, nu Dumnezeu, nu Totul, ci Totul la puterea Totul şi Dumnezeu la puterea Dumnezeu. Nu aveam cum să ştiu atunci că procesul e pulsatoriu, că oricărei creşteri îi urmează o descreştere, că tragedia arcului de cerc este universală şi necruţătoare. Dacă m-aş sinucide astăzi, acum, dacă aş comite acum această inutilitate (pentru că, oricum, doar o codiţă cenuşie, de şobolan, va mai fi viaţa mea pînă la punctul final), aş spune că la şaptesprezece ani a fost apogeul vieţii mele, acel mezzo del cămin, în care a trebuit să cunosc maşinăria greoaie, butaforică, obscenă, maşina de tocat carne făcută din carne a lume-infern-purgatoriu—paradisului sau a spaţiu-timp-creier-sexului, şi a trebuit să presimt sfîrşitul creşterii. Atunci am fost în vîrf, atunci m-am poticnit, în infinita
106
107
mea transgresiune, de un idol barbar şi mizer, de o icoană blasfematorie şi stridentă, de un strigoi scălîmb numit Lulu. L-am văzut deodată în faţa mea, pe vremea aceea, cînd nu distingeam între mocirlă şi lumină, în locul acela numit Budila, budă împuţită şi plină de viermi, dar şi fantastic Buddha plutind pe un lotus de perlă deasupra apelor întunecate, i-am văzut buzele rujate, făţarnice, apropiindu-se de ale mele, am simţit în nări moscul evaporîndu-i-se de pe gîtul pudrat — şi am căzut, şi arcul a început să coboare. O dată cu el cobor şi eu, tot mai adînc, urmez magistrala Lulu, înaintînd prin carnea minţii mele, adîncindu-mă, străbătînd ca fulgerul cele şase straturi de neocortex, intrînd în creierul mediu, în talamus, în-colăcindu-mă în jurul centrilor furiei, durerii, orgasmului, repulsiei, ameţelii şi pierzîndu-mă în creierul primitiv, în sălaşul riturilor, măştilor şi ciclurilor, unde, ca un abur mecanic, ca un abur arhitectural, ca un abur structurat şi complicat precum universul, sufletul sublimează din trup. Tot mai adînc, tot mai fierbinte, tot mai imposibil de respirat.
Prietene, scriu mai departe în cămăruţa cu sobă încinsă, cu fereastră prin care se văd munţii, la fel de ceţoşi şi-ndepărtaţi ca tot ce există pe lume. Rătăcesc seară
108
de seară prin holul îngheţat, printre mobilele reci şi greoaie, privesc prin geamuri cum cade zăpada în lumina vreunui felinar. Vorbesc uneori cu glas tare, pe cînd aprind focul în sobă, pe cînd păşesc de-a lungul marelui bufet, trăgînd o linie cu degetul prin praful de pe luciul lui. Merg la baie, în cămăruţa strimtă şi înaltă în care bazinul closetului bolboroseşte stins, ca să mă privesc în oglindă. încremenită în straturi nesfîrşite, transparente şi înfoliate, imaginea bărbatului tînăr care, în amurgul luminos al iernii, se uită în propriii săi ochi în oglindă are ceva străvechi, legendar, ca de stampă veche. Stăm încremeniţi, fascinaţi, privindu-ne-n ochi ore în şir, pe cînd se face tot mai frig şi mai întuneric. Oglinda se abureşte, cafeniul se-ntinde tot mai mult pe argintul ei, urmat de un bitum dezolat în care mai lucesc doar ochii tăi, Victor. Ochii tăi deodată lărgiţi, cu pupilele înghiţind tot irisul şi făcînd întuneric în sala îngheţată. Mă-ndrept pe bîjbîite spre cămăruţa mea, unde lumina albastră, vuitoare, a focului din sobă aruncă raze pe pereţi. Intru în pat, trag pătura peste cap şi mă prăbuşesc, abrupt, în vis. De ce mereu aceleaşi reţele subterane? Aceleaşi cabine verzui în grote cu apa pînă la glezne... Aceleaşi receptacule de faianţă în care picură stropi strălucitori  din  stalactitele  tavanului.
109
Aceleaşi conducte-mpăienjenite, cu mari robinete mîncate de rugină, cu smoala şi cartonul pleznite în jurul lor. Aceiaşi şobolani semitransparenţi furişîndu-se în cotloane...
Aţipisem aproape azi-noapte şi începusem deja să schiţez, din petele fosforescente de sub pleoape, un scenariu hidos. Mi se părea că sînt încuiat pentru totdeauna în cabina unui closet de ţară. Pe pereţii de scînduri văruite încremeniseră păianjeni sferici cu picioarele întinse. In tavan pîlpîia un bec chior, atîrnat de o sîrmă. Pe jos, pămînt. Dincolo de uşa cu zăvor primitiv, de lemn, se-ntindea noaptea fără capăt, iar înăuntru — eternitatea. Ştiam, în coşmarul meu, că niciodată nu voi mai ieşi de-acolo, că voi încremeni în lumea aceea sordidă de un metru pătrat vremuri nemăsurate, pînă la putrezirea înseşi ideii de timp. Mă pregăteam să înfrunt cu dîrzenie primele mii de mii de eoni, cînd deodată o agitaţie dintr-un colţ mi-a atras privirea pînă atunci împietrită. Sub bucăţile de hîrtie de ziar înfipte-ntr-un piron se căsca într-una dintre scînduri o gaură neagră, umedă şi jegoasă, o crăpătură de infern, din care veşnic ieşeau două labe groase şi puternice de păianjen. Acum îl vedeam prima dată întreg, diavolul de antracit, încordat şi puternic, de neoprit, cu veninul curgîndu-i în picuri
110
galben-verzui de pe cheliceri. Maşinăria păroasă, cu căngi şi pîrghii ascuţite, se repezise fulgerător, balansîndu-se pe fire, către un fluture minuscul, o molie albă, catifelată, care-şi lipise o aripioară de vălătucul de pînză de păianjen din jurul crăpăturii, pe cînd cu cealaltă flutura ca un evantai, aruncînd puf sidefiu în aer. Nu-mi puteam lua ochii de la lupta oribilă. Păianjenul nu se grăbea. Cu cîteva fire şi-a priponit bine victima de plasă, a anihilat zbaterea aripii libere, iar apoi, lucrînd gheboşat, tîrîndu-şi burta moale pe deasupra şi pe dedesubtul fluturelui, a început să-l înfăşoare cu grijă în propriile lui aripi pînă l-a transformat într-un pachet lunguieţ, din care se mai zăreau doar ochii fosforescenţi şi trompa răsucită. După ce a mai retezat cîteva fire, monstrul a apucat pachetul de forma unui prunc înfăşat şi l-a tîrît în gaura dintre scînduri. Acolo îngerul cu ochi strălucitori, cu ochi care aruncă foc, dar învins, paralizat, doar ochi lărgiţi de groază şi fascinaţie, avea să fie batjocorit, înţepat, supt, sodomizat, torturat, supus altor grozăvii pentru care oroarea nu are cuvinte, şi asta etern, fără milă, fără speranţă, fără sfîrşit. Acolo, ochi în ochi cu călăul său, în noaptea bestială, colcăitoare. Şi deodată, fără tranziţie, cutremurat încă de vis, incapabil să-mi dau seama dacă m-am trezit sau am pătruns
111

în altă încăpere a minţii mele, am simţit căldura şi moliciunea aştenuturilor şi am perceput ceea ce, la început, am luat drept ţipetele sfîşietoare ale fluturelui martir. Dar de ce oare străbătea prin ele atîta voluptate? Străpuns de acul îngheţat, ţinut strîns între labele păroase, dizolvat interior de saliva otrăvitoare, îngerul gemea de plăcere. Căci auzeam din nou zgomotele de dragoste din camera de sub podeaua mea. Implorare, suferinţă, satisfacţie, deznădejde, dizolvare într-un orgasm copleşitor. Femeia repeta, răvăşită, numele celui care o pătrundea: „Victor!" Dumnezeule, am visat sau am trăit orele care-au urmat? Dacă am visat, visul meu m-a impregnat de miros de femeie şi mi-a îngreunat muşchii şi oasele; dacă a fost realitate, am perceput-o cu un cîmp de conştiinţă îngustat, redus la senzaţii, la culori stinse, la sunete înăbuşite. Nu ştiu cum am ajuns dedesubt, la uşa lor, mare, stacojie, buretoasă de-atîtea ploi şi viforniţe. Nu ştiu cine mi-a deschis, cine m-a condus în camera aceea intimă, luminată de o veioză pusă-ntr-un colţ şi acoperită cu o bucată de mătase roşie. Femeia era lungită pe cerga de pe patul foarte jos, goală, cu pubisul întunecat, cu faţa pierdută în valuri de lumină roşie. Pe el nu mi-l pot aminti. Ore şi ore, pînă spre dimineaţă, am posedat-o amîndoi, înfăşuraţi în parfumul
112
sexului şi subţiorilor ei, goliţi de personalitate, de amintiri, de gîndire, de voinţă, eliberîndu-ne în ea de substanţa fiinţei noastre. Ceea ce în adolescenţă părea o halucinaţie copleşitoare şi de neatins, ceea ce atunci era psihic şi fabulos, se petrecea acum aievea, femeia era acum nu o entitate obsedantă, ci un mic animal excitat, făcut din curbe moi: umeri, sîni, pîntec grăsuţ, genunchi băieţeşti şi labe ale picioarelor cu unghii făcute, fese umede de sudoare. Concretă, uşor de prins în braţe, egală cu noi în voluptatea supunerii şi dominaţiei... Zorii începeau să dilueze spre albastru întunericul din geam cînd am urcat iarăşi în camera mea şi m-am prăbuşit în aşternut. O zdrenţuială acră şi pîsloasă de vise m-a însoţit pînă dimineaţă.
. ..„Cîte nopţi pentru o singură dimineaţă!" Scriu de mînă, prima dată după atîţia ani în care zgomotul sacadat al maşinii mele de scris mă izola şi, asemenea cartonaşului pe care-l priveşte cel ce se autohipnotizează, îmi fixa conştiinţa în zona precisă a fabulaţiei. în locul unui covor mecanic împletesc acum, cu o răbdare maniacală, un covor manual de vene şi nervi, al cărui spate îl văd doar eu, ale cărui conexiuni încîlcite şi de neurmărit, ale cărui noduri, ganglioni, varice sînt propria mea alcătuire anatomică. Tu, Victor,
113
singurul meu cititor, prietenul meu de dincolo de sticla oglinzii, nu vezi decît textul, ochiurile lui regulate, încropind un desen înşelător. Ignori că un rînd de pe prima pagină comunică prin intermediul esofagului meu cu un cuvînt de la pagina 40 şi că nervii mei cranieni scurtcircuitează simboluri şi aluzii. Asemenea homunculului care se-ntinde pe emisferele cerebrale, îmi întind şi eu sub scoarţa textului fruntea-ncreţită, gura căscată, limba întinsă pe douăzeci de pagini, trupul mic şi ridicol (dar palmele cu falange enorme, făcute parcă să susţină arcul de piatră al povestirii). Sînt totuna cu textul care mi s-a lipit de corp şi mă-nveninează. Scriu mai departe, cu pixul, în faţa ferestrei prin care se zăresc munţi vîrstaţi de zăpadă. Din cînd în cînd se aud, îndepărtate, vocile tîmplarilor care repară o vilă de lîngă cantină, sunetele limpezi ale ciocanelor lovind în cuie. în curînd va fi ora prînzului. De zile întregi îmi măsor timpul după orele de cantină, asemenea pensionarilor din aziluri. Dimineaţa scriu, după-amiezele urc puţin prin pădurea tăcută, serile răsfoiesc cîte-o carte în singurătatea ţiuitoare. Nu ştiu ce poate urma, dar ştiu că nu va mai urma viaţa mea obişnuită din miezul oraşului, cu zilnicele certuri cu Delia şi zilnicele drumuri cu maşina pînă la Uniune. N-o să mai apar
114
la televizor la emisiunile literare. N-o să mai scriu nimic, niciodată. Tîmpita trilogie despre Dionisie Rădăuceanu o să rămînă doar în două volume, şi tot ce regret e că le-am publicat şi pe alea. (Dar povestirile mele erau bune, şi asta nu mi-o poate lua nimeni.) Ce mai contează? Nevroza mea a avansat insuportabil în ultimii ani şi probabil că o aruncare de la fereastră sau o incendiere, stropit cu benzină, ori altceva, şi mai atroce, ar fi fost oricum sfîrşitul. Un eşec aici, la Cumpătu, ar fi acelaşi lucru. Poate că totuşi vindecarea este posibilă, acum, ca o ultimă şansă, închis în odaia asta minusculă, retez acest text din carnea minţii mele cum mi-aş extirpa singur, în oglindă, o rumoare monstruoasă. Simt aici o traumă veche, înşelătoare, ascunsă în mii de straturi de pieliţă, orbitoare ca perla între limbile scoicii. Cu cît mă-nverşunez mai tare asupra ei, cu-atît mă-ngrozeşte însă gîndul că nu retez o tumoare, ci un organ vital, ca şi cînd textul meu ar fi adevărata mea fiinţă, iar eu însumi — doar o iluzie.
în după-amiaza dinaintea închiderii taberei, ticniţii mei de colegi zăceau pe paturi, trăgînd din ţigări şi pălăvrăgind. Titina nu făcea decît să rîdă ca o oaie isterică la poantele celorlalţi. Măgălie era destul de sărac cu duhul ca să răspundă
115
şi de zece ori cînd îl strigau şmecherii, Lulu, Cici sau mai ales Bazil, ca să-i mai joace vreo festă. Debitau compulsiv obscenităţi şi tîmpenii, fără măcar să fie obsedaţi sexual, doar din puţoism şi plictiseală. Atîta ştiau. „Mă-ta se regulează pe chifle", îi arunca unul celuilalt. „Mă-ta pe cîrlige de rufe", răspundea celălalt, şi o ţineau tot aşa pînă cînd unul dintre ei se enerva şi putea ieşi cîte-o încăierare. De-o-dată îi vedeai că se înroşesc şi tremură de furie. Pînă la urmă se apucau de păr şi se tăvăleau penibil pe jos. Se despărţeau roşii, gîfîind şi lăcrimînd, iar apoi fiecare se lăuda că l-a aranjat pe celălalt. De obicei, cînd se saturau de bancuri treceau la discuţii serioase, care în cazul lor se limitau la un singur subiect: muzica rock. Erau realmente formidabili cînd venea vorba de muzică. Făceau concursuri pe tema asta, Buzdugan scrisese sub ochii noştri pe o hîrtie patru sute de nume de formaţii. Pentru numele bateristului de la „Chicago" s-au pariat cinci sute de lei, ceea ce pentru mine era o sumă de necrezut. Tot timpul îl apuca pe cîte unul cîntatul la o chitară invizibilă, strîmbîndu-se şi tremurîndu-şi mîna dreaptă pe stomac, ca şi cum ar fi manevrat vibratorul. Altul făcea pe bateristul, lovind în cinele imaginare şi scoţînd printre dinţi ţîstîitul măturicilor.
116
Acum însă stăteau lungiţi pe spate, de-a curmezişul paturilor, cu gîtul frînt de pernele sprijinite vertical de pereţi, şi lălăiau fără chef. După ce-au mai zăcut puţin, cu cămăşile ieşite din pantaloni, au început să se scoale unul cîte unul, întin-zîndu-se, şi să se-apuce să-şi caute ţoalele bune prin cuşete. Tuburi de spray nu se găseau atunci pe toate drumurile, aşa că puţinele disponibile au fost folosite de toată lumea pînă s-au terminat. După ce şi-au tras pe ei tangalejii şi cămăşile înflorate, după ce şi-au lustruit pantofii „de peşte", cei mai mulţi s-au cărat la femei, în dormitorul din aripa cealaltă a conacului. Am rămas cu Papa, cu Angeru, cu Ti tina şi cu Gămălie. Mai tîrziu a intrat şi Savin pe uşă, a zis doar „Salut!" şi s-a trîntit pe pat, ca să frunzărească una din cărţile lui despre OZN-uri. Mi-a venit brusc în minte valea verde şi înflorită, transparentizată de soare şi fluturi, cu cele două corpuri goale în mijloc. Nu mă puteam însă concentra, pentru că mă bru-iau imbecilii din dormitor, care dezbăteau cu neaşteptată pasiune problema dacă tipa pe care-or s-o ia de nevastă se cuvenea să fie fată mare sau nu. Mintea lor supura, avea acnee ca şi pielea de pe frunte şi de pe obraji. Buzele crăpate de o fierbinţeală obscenă şi ochii tulburaţi, ca de vite, aveau sub ţeastă corespondentul unor
117
comenzi imperioase, unor curente de voinţă cărora nu puteai să nu te supui, dar pe care nu le înţelegeai, nu le desluşeai nici originea şi nici scopul. Cît despre obiectul lor, femeia generică, infinită, fără însuşiri, ea nu era decît o învălmăşeală de aburi otrăviţi: poftă, spaimă, ruşine, nebunie, viitor de neconceput. Totul în tine, nimic în afară, de parcă pulpele, sînii şi buzele fetelor nu ar fi fost decît semnele declanşatorii ale femeii interioare, care, urlînd ca un siamez rupt cu forţa din carnea fratelui său, se chinuia să se nască din fiecare dintre ei. Zăceau pe paturi ca nişte gravide, inconştienţi ca pupele care se schimbă-n fluturi, zămislindu-şi fiecare femeia lăuntrică, hipnotizaţi de masca ei, de atitudinea ei hieratică, de cruzimea din ochii ei. Ea nu avea nimic de-a face cu femeile reale, ci se-nfiripa din molozul de pe fundul neuronilor care se limpezeau la acea vîrstă de sus în jos, ca nişte fiole, din fibrele musculare slăbite de pasiune, din canalele limfatice, din plexurile nervoase, din glandele endocrine. Bancurile stupide descriau hărţi fabuloase ale măruntaielor ei, adevărate ţinuturi subterane, luminate de sorii crepusculari ai ovarelor: „Cică un tip se însurase şi nu ştia cum să afle dacă nevastă-sa e fată mare. Fii atent cum faci, îi zice maică-sa. îi bagi acolo o monedă de trei lei. Dacă intră înseamnă că nu e fecioară. 
118
. în noaptea nunţii, tipul urmează sfatul, dar banul alunecă şi cade înăuntru. Tipul bagă mîna să-l scoată, pînă la încheietură, pînă la cot, pînă la umăr, şi în cele din urmă intră cu totul. Merge el ce merge pe-acolo, pînă cînd, într-un tîrziu, întîlneşte un general. N-aţi văzut cumva un ban de trei lei? îl întreabă tipul. Dar dumneata nu mi-ai văzut regimentul? întreabă generalul..." De fapt, în reveriile lor cele mai adînci, adolescenţii se imaginează mereu reduşi la esenţa esenţelor tainei sexuale: sînt spermatozoizi înotînd fericiţi către imensul astru de cleiuri şi pieliţe care-i cheamă printr-o chemotaxă magică, imperioasă, distrugătoare...
De cîtăva vreme rămăsesem cu ochii în gol, atent poate doar la insinuarea serii în aerul care prindea un iz cafeniu. Departe, în sala de discotecă, începuseră să încerce microfoanele „Alo. Alo. Se-aude? Pîf! Pîf! Unu. Unu. Unu, doi, trei, patru. Se-aude?" După cîteva clipe, brusc, o muzică luată de la mijloc îşi rostogoli pentru scurtă vreme huruitul, ca să se curme la fel de brusc. Pe culoare se auzeau tot mai des voci şi rîsete. Asta i-a făcut şi pe cei care mai rămăseseră în dormitor să se schimbe şi să plece cu toţii către zonele mai fierbinţi ale taberei, unde se pregătea marele bal de sfîrşit. Rămas singur, cum fusesem în fiecare seară, am mai stat vreo
119
jumătate de oră, pînă cînd singurătatea s-a îndesit şi mi-a devenit insuportabilă. Poate că aveam să mai trăiesc încă douăzeci de ani cu acest ţiuit în urechi, huietul camerelor goale. Acasă, cînd nu-mi mai suportam singurătatea, după ce citeam ore în şir pînă la împăienjenirea ochilor şi refuzul minţii de a mai înţelege, ieşeam şi mă plimbam pe străduţe necunoscute, cu clădiri vechi, năruite, cu ziduri galbene lucind ca sodiul în amurg, cu castele de apă profilate pe întunericul grena ca nişte ciuperci fărîmicioase. Deznădejdea îmi devenea atît de mare, pe cînd mă afundam pe străzile pustii, pe cînd traversam maidane spectrale, cu carcase de maşini de gătit azvîrlite pe grămezi de gunoi, încît aş fi vrut să abandonez deodată totul şi să mă las încet la pămînt, la rădăcina vreunui calcan smolit şi vîrstat de mulţimea şuvoaielor de urină, să mă culc pe o rînă şi să putrezesc acolo, să rînjesc acolo, să mă destram şi să mă fac ţărînă şi cîrpe împuţite şi oase galbene, sparte... Numai versurile pe care le repetam în gînd mă apărau, îmi dădeau curaj şi mă făceau să visez la orele cînd, în altă singurătate, sub soarele negru al inspiraţiei, aveam să-mi plătesc biletul, să-mi răscum-păr viaţa preschimbînd-o în Carte.
N-aveam de ce să mă schimb pentru serbare. Nici nu aveam cu ce. Ţoalele mele
120
erau destul de jalnice şi mai ales puţine. Aveam doar trei cămăşi, dar pe două dintre ele aproape că nu le purtam. în schimb, cea prăzulie se rupsese la mîneci de-atîta purtat. Aveam o singură pereche de pantaloni şi o pereche de pantofi. Era un chin pentru mine să-mi cumpăr haine. Chiar şi la şaptesprezece ani mergeam tot cu mama în oraş şi mă scîrbea atît de mult să intru în magazine şi să încerc pantaloni în jegoasele cabine de probă, unde stai în chiloţi, cu cămaşa fluturîndu-ţi peste şale, suportînd ca tot felul de inşi să se holbeze la tine prin draperia mereu prea îngustă, că îmi luam prima pereche care mi se potrivea cît de cît. Mama mă băga numai prin hrubele întunecate de pe Lipscani, pe care le ştia ea din tinereţe, şi cum intram eram luaţi în primire de şmecheri burtoşi în halate albastre, cu creionul după ureche, cu dispreţul ţîşnindu-le ca transpiraţia prin pori. Putea a stofe şi a excremente de şoareci. Scăpăm repede de grija cumpărăturilor. La şcoală purtam uniforma, din acel material aproape miraculos de prost, care făcea genunchi şi pe speteaza scaunului, iar în rest nu mă duceam nicăieri, nu ieşeam decît serile, cînd tot nu conta. Nu rîvneam evazaţii colegilor mei, nici cămăşile lor cadrilate, pur şi simplu fiindcă nu credeam că ar fi fost posibil să am şi eu vreodată aşa ceva, după
121
cum mi se părea absurd gîndul că aş putea să am vreodată magnetofon.
Aşa că mi-am lustruit doar puţin pantofii. Pe cînd făceam asta deasupra unui ziar întins într-un colţ al dormitorului, amuzîndu-mă cum stropi de cremă neagră de pe peria îmbîcsită punctau faţa Tovarăşului, care făcea cu mîna într-o poză de pe prima pagină, am auzit apropiindu-se pe culoar hohote şi strigăte deşucheate, asemenea celor scoase, în westernuri, de bandiţii care atacă o diligentă. Uşa s-a trîntit de perete şi, în şir indian, toată gaşca a intrat ca pe o scenă de cabaret, cîntîndu-mi, ca de fiecare dată,  Fiecare dintre ei ţopăia şi dansa rotind între degete, pe deasupra capului, cîte o cîrpă parfumată. „Salut, salut, Victoraş,  de lăbuţă nu te  laşi?"  strigau, trecîndu-mi pe la nas lucrurile acelea impregnate de mosc, care nu erau altceva decît nişte chiloţi negri de dantelă, un sutien, o fustiţă mini, nişte ciorapi de damă, un furou şi alte asemenea chestii. Am rezistat cîteva momente, înjurîndu-i în gînd, dar cînd s-au apucat să-mi mîngîie obrazul cu chiloţii ăia obsceni am sărit în sus şi am fugit din cameră în rîsetele tuturor. „Jigodii ce sînteţi, jigodii imbecile", repetam aproape cu voce tare de-a lungul culoarelor pustii. Mă simţeam
122
jignit, îmi simţeam pulsul în tîmple şi tot interiorul pieptului fierbinte şi vîscos. Atît ceream de la ei: să mă lase-n pace. Să mă lase în nebunia mea. Cu ce eram vinovat dacă aveam o nebunie diferită de-a lor? Mă strîngeam cît mai mult în mine, ca să ocup cît mai puţin loc, îmi făceam vizuina acolo unde nimeni nu ar fi stat, de ce veneau peste mine şi acolo? „Lăsaţi-mă-n pace! Lăsaţi-mă dracului în pace!" strigam pe coridoarele pustii şi în sălile îngheţate în plină vară. Am ieşit, căci mă înăbuşeam, pe uşa principală şi am coborît scările înghiocate şi maiestuoase. Cobo-rînd treptele, mîngîiam cu palma spinarea balustradei: cît de sfărîmicioasă! ce încrustată de licheni! Totul era putred în conacu-ăsta de ţărînă aglutinată. Şobolani, libărci, urechelniţe săpaseră milioane de galerii şi pori în lemnărie şi-n stucatură. Feţele heruvimilor erau mîncate de lepră şi scrofuloză. Amforele din capul scărilor erau atît de triste, de scrijelite, de galben-verzui, încît nu puteau conţine decît mumiile prăfoase ale unor copii morţi de sute de ani. Conac al putreziciunii! Curentul de pe culoare nu putea fi decît timp îngheţat, timp galben ca amurgurile de iarnă. Pînă şi vopseaua picturilor de pe pereţi, închipuind scene enigmatice din vreo carte sfîntă, făcuse viermi şi transmuta, lent, în asfalt. Am trecut de nimfa
123
de tuci fără s-o privesc, luîndu-mă după zgomotele pe care le auzeam undeva în faţă, în întunericul catifelat cu grena al serii. Am văzut de departe umbra ca de smoală a rugului înălţat pe terenul de sport. Deasupra vîrfurilor de brazi ardeau stelele, cu o lumină albastră. Dintotdeauna îmi plăcuse să-mi dau capul mult pe spate şi să privesc harta cerului, cu ţări, continente, insule şi dominioane de stele. Unele mari cît nişte ochi şi aruncînd limbi de foc, altele risipite ca făina pe bleumarinul iluminat. Privindu-le, simţeam lumina lor adiindu-mi pe faţă caldă şi parfumată ca un vînt de primăvară, şi-mi plăcea să-mi văd în imaginaţie faţa străvezie, ascuţită, devenită bleu deschis ca un ochi întors către cer. Capul meu devenea un ochi albastru privind cerul, ochi de care atîrna codiţa neagră a trupului.
In jurul mormanului de cetină care avea să devină focul de sfîrşit al taberei se adunaseră deja aproape toţi elevii şi profesorii, unii aşezaţi pe băncile tribunei, dar cei mai mulţi în picioare, umblînd de colo-colo sau pălăvrăgind în grupuri mici. Două mese lipite, acoperite cu pînză roşie, alcătuiau un mic prezidiu. îngrămădite pe ele se aflau obişnuitele termosuri, treninguri, insigne şi diplome care urmau să se dea ca premii. Locul era luminat slab de cîteva becuri galben-murdare, aşa încît
124
cele două porţi de handbal de la extremităţile terenului asfaltat abia se zăreau, confundîndu-se cu propriile lor umbre. Puştii din ciclul inferior se fugăreau, se apucau de gît, se tăvăleau pe iarba de la marginea terenului, ţipînd cu vocile lor piţigăiate. Fetiţele se ţineau deoparte, îmbrăcate frumos şi bine-bine pieptănate, şoptindu-şi mereu cîte ceva la ureche şi rîzînd. îmi plăceau atît de mult fetiţele astea de nouă sau zece ani, graţioase ca desenate cu peniţa, imitînd domnişoarele mari în conversaţii „serioase" sau, dimpotrivă, sclifosindu-se şi pelticindu-se... Arătau uneori mature, închise într-o enigmă care deja era trista umbră a lunii, a femeii şi a fecundităţii pe feţişoarele lor, dar dacă stăteai de vorbă cu ele îţi dădeai imediat seama că erau copii, copii care desenau încă prinţese colorate în caietele de matematică... Privindu-le, uram şi mai mult urgia hormonală, dezastrul care în douăzeci de ani avea să le preschimbe în femele putrede de lascivitate, în cucoane snoabe, în gospodine şleampete, în profesoare refulate, în intelectuale masochiste, în muncitoare spurcate la gură, măritate, divorţate, gravide iar şi iar, înghiţind la anticoncepţionale, schimbînd la tampoane, primenind la scutece, mîncîndu-şi cu toatele bărbaţii, golindu-i de pasta cenuşie din ţeastă. De ce trebuiau să cadă? De ce
125
măcar unele nu puteau rămîne mereu aşa, naive, graţioase şi senine? Căci numai fiinţa lor cunoştea minunea asta: corpul care se confundă perfect cu sufletul. De ce, pe cînd viermele hidos devine fluture, fetiţele, fluturi gingaşi, trebuiau să se schimbe în larve păroase, procreatoare şi rapace? Timpul şi sexul triumfau mereu, aliaţi, împotriva corporalului şi minţii. Nubila, goală şi cu părul de aur, era mereu înşfăcată de scheletul rînjit care-i strecura un genunchi osos între pulpe şi-i arăta triumfător clepsidra. Mereu fecioara era înjunghiată şi însămînţată de către moarte, de moartea vicleană, abominabilă, care e sexul. „N-avea grijă, că tot într-un pat ajunge şi ea..." Da, toate aveau să ajungă într-un pat, un pat nupţial, dar care n-avea să fie decît, travestit, catafalcul.
Mă plimbam cu mîinile în buzunare de la un grup la altul. Le-am recunoscut la o margine, pe banca de jos a tribunei, pe fetele noastre, aranjate şi înţolite mai mult ca oricînd, uitîndu-se plictisite pe sub gene. Chiar şi în lumina pîlpîitoare şi palidă puteai să-ţi dai seama de sclipirea culorilor de pe pleoapele lor, de pe umerii obrajilor, de roşul puternic, unsuros, al rujului de pe buzele lor. Pe tricouri, pe bluze şi pe rochii îşi cususeră paiete cu ape verzi-albastre sau mov-indigo, care ardeau brusc într-o rază favorabilă de lumină.
126
Unghiile le erau lăcuite, chiar şi cele de la picioare ale fetelor care veniseră în sandale. Cînd am trecut pe lîngă ele, făcîndu-mă, ca de obicei, că nu le remarc, am pătruns într-o sferă difuză de parfum greu, uleios, cu ceva josnic în el, dar şi nostalgic, ciudat de dulce. M-am înfiorat tot. Unde mai simţisem acel parfum? De cîteva ori, consecutiv, creierul meu a ştiut şi-a uitat. Şi brusc, cînd nu mai speram să conştientizez acea clipă unică din trecut, care niciodată nu avea să se reîntoarcă, suferinţa aceea violentă şi triumfătoare a cărnii, am rămas ţintuit pe loc, căci am revăzut, din adîncul adîncului copilăriei mele sau de şi mai departe, fereastra colorată unde, pe viscol, s-a arătat un chip arlechinesc, o fată îmbujorată, cu ochi întunecat-sclipitori, cu confetti în părul tuns scurt şi cu buzele rujate în formă de inimioară. Atunci, o dată cu aburul răbufnit pe fereastra deschisă, nările mele, înfundate în fularul tras pînă sub ochi, au prins o şuviţă caldă de parfum, rămasă undeva, într-o cameră minusculă a minţii, alături de rîsul răsfăţat al fetei costumate în paj şi de o arietă la fel de vagă şi evanescentă ca şi parfumul. (Şi — drace, acum îmi dau seama! parcă m-a izbit amintirea, ca o subită rafală de vînt — pe fata cu trăsături de băiat melancolic o chema Lulu! O strigase cineva din adîncul
127
sălii de bal încărcate de serpentine şi confetti multicolore, o voce care acum cîteva clipe mi-a sunat în urechi, nealterată de trecerea vremii, cu limpezimea teribilă cu care, nopţile, te auzi uneori chemat pe nume: „Lulu, ai înnebunit? închide geamul şi vino înăuntru!...") Fereastra se-nchisese foarte repede la loc şi se-acoperise sub ochii mei de flori de gheaţă, pentru ca viforul să şteargă imediat orice urmă a ei. Stăteam în zăpadă, în paltonaş, cu mîna în mîna tatălui meu, şi un tramvai străvechi se apropia încet, clătinîndu-se pe drumul lui singuratic, luptîndu-se cu zăpada. Tatăl meu era o statuie ninsă, ameţitor de înalţă.
M-am aşezat pe o bancă. în seara aceea avea să se termine infernul de la Budila. Chiar de a doua zi, singurătatea mea, altădată atît de temută, dar acum ciudat de ispititoare, avea să redevină completă. Voi fi iarăşi străbătătorul locurilor virane, al stradelelor uitate, al piaţetelor încremenite în soare şi praf, voi urca iarăşi pe scările blocurilor vechi, voi descoperi din nou, în cartiere neumblate, stranii grupuri statuare... Voi avea iarăşi senzaţia că am mai fost pe-acolo, că totul are un înţeles simbolic, adînc, doar mie revelat. Voi recita iarăşi, cu voce tare, versuri pe care pereţii zugrăviţi ieftin ai ruinelor mi le vor întoarce prin aerul saturat de moloz sclipitor.
128
Voi fi iar văduvitul, sumbrul, în veci neconsolat prinţ aquitan... O bucurie tristă îmi însoţea reveria, aşa încît abia mi-am dat seama cînd s-a aprins focul de tabără. M-am dezmeticit cînd am văzut întregul rug, înalt de cîţiva metri, cuprins pînă în vîrf de limbi răsucite, roşii-portocalii, de flacără troznitoare. Acele de brad, transformate în scîntei, se repezeau cu sutele în sus, pierzîndu-se-n noapte. Becurile care pînă atunci luminaseră tremurător terenul fuseseră stinse, aşa că singur focul, ţroznind sub stele, rămăsese centrul transparent şi vioi al universului. M-am apropiat şi eu de el cu aceeaşi fericire atavică pe care o vedeam pe feţele roşii, încinse, ale tuturor. Nu ne puteam sustrage hipnozei flăcărilor. Toţi priveam ţintă la arhitectura mereu schimbătoare a limbilor de gaz inflamat, cînd galben, cînd verde, cînd albăstriu, cînd roşu ca sîngele. Ne-am aşezat pe jos, trăgîndu-ne cît mai aproape de crengile încîlciţe, linse de foc, pînă la limita la care abia mai suportam fierbinţeala. Puştii ţopăiau ca nebunii, urlînd şi chiuind, încercînd să aţîţe cu crenguţe incendiate focul. Transformau în jar incandescent vîrfurile beţişoarelor şi alergau prin noapte, rotindu-le repede şi închipuind astfel cercuri şi elipse fluorescente. In ce cavernă mai trăisem cînd va lumea asta mică adunată în jurul focului,
129
pe cînd restul lumii rămînea în stăpînirea-ngheţată a stelelor?
Ieşiseră, fireşte, la iveală chitarele şi toată lumea cînta veşnicele cîntece de tabără, sentimentale şi dulcege, totuşi cu ceva amar în ele — tristeţea creolă a întîlnirilor şi despărţirilor. Fetele şi băieţii care se iubeau în cîte o tabără ştiau de la-nceput că nu va dura, că vor rămîne un mic nume într-o cutiuţă cu fleacuri a minţii celuilalt. Schimbau adrese şi telefoane, dar foarte rar se mai căutau, şi chiar dacă o făceau îşi dădeau repede seama că farmecul se destrămase şi că tabăra unde se petrecuse legătura lor avea să rămînă o lume rotundă ca o perlă şi la fel de ireală. Cîte o fată lua chitara şi, cu o voce mîţîită, aproape de neauzit, dar cu o faţă senzual-tristă — cu cît mai senzuale buzele, cu atît mai nefericiţi ochii — începea un fir de cîntec trăit pînă la ultima vibraţie: „Iubitule, eşti steaua mea polară..." Ştiam că totul e o prostie fără nici un sens, ca vorbele unui beţiv, dar eram eu însumi beat, eu însumi mă legănam şi cîntam cu ei. Aş fi vrut să-mi deschid ţeasta şi să-mi jupoi creierul de straturile de cortex, să arunc la gunoi, ca pe o placentă băloasă, substanţa aia încreţită care dă seama de toată nefericirea noastră, să dau drumul pe un canal barierei aceleia interpuse între viaţă şi noi înşine. Aş fi vrut să păstrez doar creierul
130
primitiv, să mă topesc de dragoste şi să mă învineţesc de ură, să salivez, să gîfîi, să tuşesc, să strănut, să sughit, să-mi bată inima şi să-mi filtrez sîngele prin rinichi şi să-mi omor microbii în limfă, totul împreună cu toţi, cu grupul, cu gaşca sau cu familia sau cu neamul sau cu specia sau cu lumea vie sau cu Dumnezeirea, doar să nu mai trăiesc schizofrenia gîndirii, acest mizerabil pseudonim pentru singurătate.
Am rămas cîteva ore lîngă rugul imens, care continua, cu nemaipomenită furie, să arunce spre stele cetină incandescentă. Se dansa în jurul lui. Focul muşca din siluete, le făcea mai subţiri şi mai expresive, ca în desenele rupestre. Grupuleţe-grupuleţe se adunau în jurul cîte unui profesor sau al unui elev mai mare, care înfigea bucăţi de slănină într-o creangă ascuţită şi le prăjea în foc, la marginea plină de spuză a rugului. Aproape că mă confundasem cu ei. Focul îmi topise cristalul cortical şi rătăceam acum, ameţit, expansiv, înfrăţit în închipuire cu toţi şi cu toate, prin noaptea plină de grupuri susurătoare. Mai toţi îşi întinseseră canadienele sau puloverele pe asfalt, pe iarbă sau pe băncile tribunei şi pălăvrăgeau, cu cîte o sticlă de bere în mîini. Cei mici sugeau şi ei, înecîndu-se, din răcoritoarele lor. în mijlocul fiecărui grup se afla de obicei cîte o
131
chitară chinuită pe rînd de ţipi cu aere de vedetă. M-am aşezat şi eu lîngă nişte inşi care cîntau Yesterday şi am lălăit şi eu, ştiind că vocea mea oricum nu se aude. In întuneric, rîsul fetelor era excitant şi vulgar, iar băieţii se revelau ca bărbaţi tineri, cu voci autoritare. Doar vîrful ţigărilor lumina pentru o clipă cîte o schiţă de obraz sau nişte ochi cu sprîncene pensa te...
Se aduseseră între timp microfoanele, staţiile şi boxele din sala de discotecă. Pentru că rugul căzuse pe o rină şi flacăra i se domolise, s-au aprins din nou becurile. Diverşi ţipi au început să se agite în jurul mesei acoperite cu pînză roşie. Avea să înceapă, tîrziu în noapte, programul „oficial", cu premiile, concursul de „miss", carnavalul şi celelalte. Nelăsînd sticlele din mîini, ne-am adunat din nou cu toţii în mijlocul terenului de sport. Lumina becurilor colora totul spectral. Profesorii, bătrîni şi graşi ca nişte babuini, se ţineau deoparte, supraveghind cu priviri ostile hoarda trăncănitoare. Puştii făceau mişto de ei, mai ales de profesoare, ale căror ţîţe se prefăceau că le strîng în palme cu pasiune: „Ah, Teodoreasco, ce ţi-aş face!", se prostea Bazil mişcînd din şolduri. Deodată s-a dat drumul la muzică, în chiotele tuturor. Cum mă aşezasem pe al treilea rînd de bănci al tribunei, vedeam de sus masa mişcătoare a dansatorilor, pulsînd ritmic în
132
alternanţa de umbre şi lumină. întotdeauna spectacolul ăsta al unei beatitudini generale, de la care mă simţeam exclus, mă isteriza, mă consuma interior. Toţi păreau să cunoască de la primele acorduri fiecare melodie. Toţi participau, cu sudoarea curgîn-du-le pe gît, cu genunchii pătrunzînd între pulpele fetelor, cu ţoalele urmînd cam aceeaşi croială, cu gesturi şi ticuri şi cuvinte asemănătoare, la o unică lume, la o secundă de strălucire, fără înainte şi fără după. Dacă vezi, de pildă, filme sau poze din anii '60, te surprinde omogenitatea asta: fiecare femeie e Monica Vitti, fiecare bărbat e Mastroianni, toate maşinile sînt una singură, toate decorurile, pînă la forma clanţelor şi la tapetele de pe pereţi, sînt un singur decor. Lumi omogene, fără istorie, lumea tinereţii fiecărei generaţii. Dansau. Se distrau. Pierdeau timpul, sau mai curînd uitau timpul, care se concentra în pelvis, acolo unde ardea al doilea chakra, floarea secretă a sexualităţii. Petalele, strînse pînă atunci într-un mugur abia schiţat, începeau să se desfacă, rupîndu-se, descleindu-se una de alta cu o voluptuoasă suferinţă.
Din timp în timp zidul muzicii era spart şi se anunţau premii şi concursuri. Disc-jockey-ul apropia gura de microfon şi, cu o pronunţie americanizată, bolborosea ceva de neînţeles, acoperit imediat de hard-rockul care înlocuise langoarea beatlesiană
133
. Aveau să urmeze concursul „Miss Tabără" şi parada măştilor de carnaval. Pînă atunci fusese destulă plictiseală: cîţiva chitarişti, vreo două recitări cărora nimeni nu le dădea vreo atenţie... Se dansa frenetic, în grup sau în perechi care se schimbau mereu, se fuma ţigară de la ţigară, se rătăcea din loc în loc, cu sticlele în mîini. Pe banca mea, neştiut de nimeni, incapabil să mai suport berea, mă adîncisem iarăşi în mine însumi. Trebuia să dispar, îmi era limpede că trebuia să fug undeva, să mă vîr într-o gaură, să nu le mai stau în cale, şi totuşi umilinţa asta de dincolo de lacrimi şi de cuvinte se lovea în mine, năucitor, de orgoliul celui care ştia că adevărul lumii este al său, că tocmai nimicul, moartea şi putrefacţia, şi ruinele şi fecalele şi jegul, şi suferinţa şi atrocitatea sînt adevărul, că lumea este un infern pe care înfloreşte mucegaiul precar al paradisului, iluzoriu ca globul de păpădie. Oricît de mirific colorat, păianjenul rămînea o fiară şi veninul său era omorî-tor. Despre toate astea aveam să scriu acolo-n mansardă. Deşi hidos, eu aveam să rămîn şi nu ei, despre mine şi nu despre ei se va vorbi peste zeci de ani, cartea mea şi nu frumuseţea lor va da seamă de esenţa esenţelor lumii. Cu mîinile la urechi, cu ochii ficşi, cu muşchii feţei încordaţi, încercam să-mi reprezint triumful de peste zece
134
ani, şocul orbitor al apariţiei cărţii mele, găsită lîngă cadavrul meu, acolo lîhgă nori, legenda creată în jurul celui care, în sfîrşit, dăruindu-şi viaţa, şi-o cîştigase, al celui care spusese în sfîrşit Totul. Dar mi-era imposibil să-mi duc viziunea pînă la capăt. Obida mea era prea mare, ei erau prea aproape şi ceva în mine îi invidia mult prea mult. „Predă-te, sufletul meu", repetam ca să acopăr cumva dragostea-ura asta, „am luptat destul/viaţa s-a terminat/nu am fost laşi/am făcut ce-am putut". Pînă şi versurile astea erau însă bruiate grotesc de cîn-tecul adus de vînt dinspre un grup din apropiere: „Carolina e studentă,/E studentă eminentă,/Da-n dragoste-i repetentă,/Repetentă, zău!"; „Dumnezei ai morţii,/nu v-am lăudat, nici nu v-am blestemat", reluam cu încăpăţînare, însă tot mai puternic suna refrenul tipilor de alături: „Eu nu merg la Carolina,/Eu nu merg, nu merg la ea, / Las' să vină ea la mine/Şi-apoi om vedea." Am cîntat şi eu pînă la urmă, cu voce stinsă, alături de ei, separaţi doar prin cîţiva metri cubi de-ntuneric.
Transformat într-o grămadă de jar, în care se mai ghicea forma crengilor — pe unele, deasupra stratului incandescent, se formase o crustă albă şi pufoasă —, rugul radia mai departe valuri de căldură. Spaţiul pur dintre stele şi noi devenea tot
135
mai adînc, aşa cum se limpezeşte un pahar în care apa a curs turbulent. Muzica s-a-ntrerupt brusc şi, o dată cu stingerea cîtorva becuri, un tip care părea deja student a-nceput să vorbească-n microfon, repede şi sictirit, anunţînd începutul concursului de „miss". Se înscriseseră vreo şase candidate care s-au şi ivit, în costume de baie, în fluierăturile şi aplauzele celor de pe margine. Purtau pantofi cu toc înalt şi în ţinuta lor era ceva... ciudat, artificios, o graţie jucată, şi care le prindea totuşi minunat. Sînii erau urîţiţi de cupele sutienelor, în schimb era greu să-ţi desprinzi ochii de pe pubisurile lor deja boltite, provocatoare, de pe uşoara încreţire a slipurilor între pulpe, de pe fesele cumva candide, de puştoaice.
Concursul a durat mult, vreo două ore, căci fiecare probă era urmată de muzică şi dans. Mai întîi le-au legat de mijloc cu o aţă cîte o lingură, cu care trebuiau să-m-pingă pe podea un ghemotoc de hîrtie. Apoi le-au pus să vină în mers cît mai graţios dintr-un punct îndepărtat al terenului, în timp ce un „membru al juriului", chircit, privea printre picioarele lor, strigînd „se vede Brăila!" sau „se vede pînă la Viena!" După ce le-au măsurat sînii cu cupa unui polonic şi fundul cu un ceaun, a urmat proba de seducţie. Un tip, ales cu multe rîsete din asistenţă, stătea pe un
136
scaun în mijloc privind în gol, pe cînd fiecare candidată-n parte se străduia să-l emoţioneze. Au dansat din şolduri în faţa lui, i s-au aşezat în poală, i-au şoptit la ureche, i-au scos ochelarii şi-au încercat să-l sărute, dar tipul s-a ţinut tare pînă la capăt. In fine, le-au trimis să se-mbrace cu cît mai multe ţoale unele peste altele, încît arătau ca nişte rusoaice başoldine. S-au dezbrăcat apoi, dansînd, pînă au rămas iar în costumele de baie.
De la un timp rîdeam, cîntam şi fluieram şi eu o dată cu toţi ceilalţi. Conştiinţa mea se topise ca zahărul şi se amestecase în năclăiala generală. Niciodată nu mai băusem atît de mult. Fruntea mi-era îngheţată şi umedă şi îmi simţeam tensionat tot inelul muscular din jurul gurii. Culorile începeau să depăşească linia obiectelor, să se întindă de la unul la altul. Cea mai mică lucire sau sclipire mi se aprindea în creier ca o ciudată emoţie: un nasture, o cataramă şi un ochi rimelat... Nu mai reuşeam să mă concentrez. Nu mi-am dat bine seama cînd a început parada măştilor de carnaval, m-am trezit pur şi simplu în mijlocul lor. Unul se costumase în Elvis Presley, altul în mumie (înfăşurat cu totul în hîrtie igienică), o ţipă era Miss Piggy (avea un rît roz de cauciuc, prins cu elastic), iar alta încerca să-şi mişte repede nasul ca eroina din Ce vrăji a mai făcut
137
nevastă-mea. Cel mai mare succes îl avea un tip — mai tîrziu am auzit că fusese Bazil — care-şi trăsese peste cap o mască de cauciuc, o bestială mutră de gorilă. Mai erau cîteva stafii banale, cu cearşafurile pe cap şi lanterne dedesubt, plus arabi, variaţiuni pe baza aceloraşi cearşafuri. Nu lipsea negrul dat cu cremă de ghete .Ţopăiau drăceşte cu toţii pe o muzică dezlănţuită, cu oarece arome indiene. Eram atît de ameţit, încît încercam să dansez şi eu cît de cît, pe limba mea. Mă suceam şi mă-nvîrteam, rînjind tuturor celor care rînjeau la mine. Sunetul trecea în culoare şi culoarea în sunet, timpul se lungea şi se comprima, feţele treceau brusc dintr-una într-alta, îşi amestecau trăsăturile. Deşi eram în mijlocul hoardei paroxistice, mă simţeam cumva singur, totul era îndepărtat şi rarefiat, de aceea aveam sentimentul că pot face orice, ca şi cînd aş fi fost pe un cîmp pustiu. Am început să recit versuri în gura mare, căci mintea mea nu era decît un burete îm-bîcsit de versuri, curgeau din mine inepuizabil, golite de sens şi de participare, cuvinte, cuvinte şi cuvinte. Dezorientat, clipeam din ochi la toate mutrele alea de gorilă, de miss Piggy, de arabi, de stafii, de capitalişti în putrefacţie, de puşcăriaşi, de mumii, de elefanţi şi de inorogi, clipeam din ochi, înghesuit de peste tot, şi
138
continuam să le strig în faţă versuri absurde: „Să ne coborîm în rîpa/Care-i Dumnezeu cînd cască/Să ne scufundăm în lacul/Cu mătăsuri verzi de broască..." Riff-urile de chitară explodau ca artificiile pe deasupra, frigul mirosea a sudoare, înghesuiala trecea în singurătate şi singură ta tea-n înghesuială. Faţa-mi era toată de lemn, cu ochii ca două găuri prin care culoarea curgea direct în creier, se depunea acolo pe pereţii ţestei...
Şi-atunci, Victor, a apărut Lulu. Şi Lulu, Victor, era Femeie. Era curvă, era javră, era putoare, era tîrîtură. Se făcuse linişte şi în mijlocul cercului stătea Lulu: buzele făcute în formă de inimioară, cu un deget de ruj unsuros, ochii cu gene artificiale, negre-catran, zbătîndu-se „dulce", cu codiţe desenate-n dermatograf, obrajii năclăiţi de fond-de-ten, peruca luxuriantă, roşie ca focul, şi aluniţa lipită pe bărbie. Şi dacă nu mi-ar bate inima şi dac-aş putea respira şi dacă sudoarea nu mi-ar ţîşni din pori ca dintr-un ac de seringă! Fiindcă acum, cînd scriu, îl văd, o văd, îi simt halena de fiară pe faţă, îi văd, îi simt ţîţele de vată sub bluza fantastă, plină de dantele, cu nasturi sferici ca perlele, văd şi-mi amintesc — dar am curajul să privesc totul în faţă? — himera, himera mea! Fusta mini, şocantă, rafinată şi vulgară, pantofii cu toc înalt scîlciaţi de laba lată a picioarelor.
139
Poziţia de model, cu ambele palme pe un şold scos mult în afară, uitătura languroasă, rînjetul de nedescris, totul. Cineva spunea ceva, ceilalţi rîdeau, strigau, aplaudau, eu priveam fiinţa aceea, masca aceea, viermele acela dintre aripile de treizeci şi patru de ani anvergură ale vieţii mele. Nici n-am priceput de îndată cine era în spatele faţadei aceleia înnebunitoare, idolului aceluia grotesc, dar am simţit brusc, la prima răbufnire a lui în privire, o alarmă a minţii mele pînă în cele mai adînci şi mai tăcute straturi, o ţîşnire a sudoarei ca o aură galbenă explodată-n jurul corpului, o trezire atît de totală, de parcă aş fi băut un milion de cafele şi fiecare celulă a muşchilor mei ar fi căpătat creier şi ochi şi ar fi devenit capabilă să-şi privească moartea în faţă. Lulu stătea nemişcat în noapte, în mijlocul zbînţuielii mascaţilor, supradimensionat în ochii mei ca un zeu al abjecţiei. Părea o pată de vopsea închegată pe-o pînză, închegată şi totuşi curgînd încă, bălos ca o flegmă, ca puroiul dintr-un flegmon. Simţeam pericolul ca pe un curent îngheţat, puţind a mosc, curgînd val după val din Lulu. Nu se uita la mine, dar simţeam, împietrit ca de-o revelaţie, că mă pîndeşte. începuse să danseze lent, din şolduri, pe cînd toate feţele celelalte, de măscărici şi vedete de cinema şi vampiri
140
şi arabi, se estompaseră ca nişte becuri stinse.
Se rotea lent, ca în transă, cu gîtul ud de transpiraţie, cu botul porcin roşu ca o petală de mac, cu buclele înfiorate de briză. îşi ridica în sus, pe pulpele groase, în ciorapi sidefii, fustiţa, pînă cînd deasupra jartelelor apăreau chiloţii de dantelă, cu oribilul sex străvăzîndu-se, negricios ca un păianjen-maimuţă, prin ochiurile fine. Apăru un tip care, înclinîndu-se, îl invită la dans. Lulu îşi puse capul pe pieptul lui, îi încolăci gîtul cu mîinile, clipind din genele năclăite de rimei, şi se rotiră aşa un dans întreg, în mijlocul cercului. Din timp în timp, Lulu îi şoptea ceva în ureche sau, dînd capul pe spate, îl privea lung în ochi pe insul drept şi înalt, pus la sacou şi cravată. Era probabil nesfîrşit de comic totul, toţi cei din jur se ţineau cu mîinile de burtă de rîs, dar eu îngheţasem şi nu-mi puteam descleşta fălcile. Ce-mi spunea Lulu? Era o hieroglifă, dar ce anume, fără să ştie, reprezenta? Era o cheie, dar pentru care cameră interzisă din subterana plină de carcere a minţii mele? Culoarele acelea nesfîrşite, cabină lîngă cabină, zgomotul apei şopotind în conducte, debaralele cu teuri şi cîrpe, sentimentul că te afli la kilometri sub pămînt, culoarele pustii pline de uşi putrede, cu lacăte moi şi obscene, aerul acela oliv... cîte o usă deschisă
141
şi dactilografa verzuie privindu-te uluită, cîte o uşă-ncuiată cu o duzină de lacăte, de după care se-aud bîrîituri şi fojgăieli... Şi Lulu, cu ţîţele lui de vată sau de şosete jegoase, cu labele păroase-n pantofi de damă, aşteptîndu-te la fiecare intersecţie de culoare, la fiecare colţ, ca un semn de circulaţie sau mai curînd ca un idol boit, făcîndu-ţi semn pe unde s-o iei, şi tu, deşi bestializat de frică, urmînd acele semne pentru că altele nu există, fără să ştii unde trebuie să ajungi, fără să poţi înţelege că, de vreme ce Lulu e călăuza, în centru nu te poate aştepta nici Beatitudinea, nici Oroarea, ci amîndouă deodată, amîndouă deodată, amîndouă deodată... Curînd, Lulu s-a pierdut printre ceilalţi mascaţi, care au format iarăşi masa aceea compactă, fierbîndă, de dansatori. Abia atunci m-am dezmeticit puţin, m-am relaxat, m-am întors în propriul meu corp. Lovindu-mă şi frecîndu-mă de cei care zvîcneau pe o muzică mai isterică decît oricînd, am ieşit pînă la urmă din colcăială. M-am îndreptat către noapte. M-am îndepărtat rapid de terenul de handbal, cu toată nebunia lui, pe o cărare catifelată, printre siluetele negre ca smoala ale ceti-nelor, care ştergeau uşor, din cînd în cînd, bolta, acoperind şi descoperind stelele scînteietoare. încetul cu încetul, m-am trezit în inima nopţii. Noaptea atît de dragă
142
mie, noaptea cu mandale de stele, şotroa-ne de stele, labirinturi de stele. M-am întins pe iarbă lăsînd să-mi cadă pe faţă, ca o batistă, zaimful constelaţiilor. Mă simţeam o clepsidră, cu nisipul stelar curgîn-du-mi încet prin pupile, umplîndu-mi încet ţeasta cu mituri şi cu fiare fabuloase şi cu palida răcoare astrală. Ca un animal fugărit şi-ncolţit, o dată scăpat nu-mi mai aminteam pericolul, pur şi simplu respiram respiraţia rarefiată a stelelor. Iar dacă bolta era ţeasta lui Dumnezeu şi stelele erau neuronii din cortextul său, credeam că pot desluşi gîndirea lui Dumnezeu după pîlpîirile şi schimbările culorii lor. Iar dacă o stea descria brusc o elipsă pe cer, stingîndu-se în aerul întunecat, gîndirea Lui eşuase timp de o clipă, destul ca un monstru de neprivit să se nască, şon-ticăind printre temple cu arhitrave de cristal. Ne priveam ochi în ochi, Dumnezeu şi cu mine, de-o parte şi de cealaltă a bol-ţii-nstelate, ca de-o parte şi de alta a unei oglinzi. Ne adînceam unu-n ochii celuilalt, treceam unu-n substanţa celuilalt, împietriţi, unul de măreţie, celălalt de nimicnicie, pînă cînd ne-am topit amîndoi în pură, vidă, răcoroasă fascinaţie...
Cînd m-am ridicat în capul oaselor, trecuseră poate ore. Noaptea era bleu, stelele aveau cele mai neaşteptate culori, de parcă ar fi fost înfăşurate în poleieli troznitoare
143
de ciocolată. M-am sculat fără nici un efort şi am luat-o în sus pe alee. După cîteva volute, am ajuns în parcul din faţa conacului. Fîntîna oglindea nebunia stelară ca şi în nopţile trecute, dar nimfa dispăruse. Soclul era gol, acolo, în mijlocul apei negre, dînd aceeaşi senzaţie violentă, dar greu de definit, pe care ai avea-o dacă te-ai privi în oglindă şi n-ai vedea pe nimeni. Conacul, cu cupola sa întunecată, cu zidurile fosforescente, cu ferestrele mute lucind fantomatic, părea mai ireal ca oricînd. Curenţii nopţii învîrtejeau vizibil fumul alcătuirii sale. Era atît pustiu, atîta geometrie, aşa atroce singurătate, că mi-am pierdut pentru cîteva clipe/cu un vuiet în urechi, cunoştinţa. Minuscul, faţă în faţă cu marele conac, cu infinita construcţie, ne înfruntam în tăcere. Făcusem primii paşi pe scara înghiocată cînd poarta centrală, sus, în capul treptelor, s-a deschis lent şi o femeie a început să coboare încet, cu o mînă pe balustradă. Am îngheţat. Era Lulu. Urcam totuşi mai departe, cu ochii pe masca feţei sale — gura de un roşu fluorescent, ochii năclăiţi de tuş şi restul feţei ca varul, părul fabulos, înfoiat, răsucin-du-se în volute de liţă. Sînii rotunzi, de o mărime grotescă, dar mîinile musculoase, cu palme pătrate şi tari. „O, Victo-raş!" mi-a zis, înainte să fi ajuns pe aceeaşi treaptă, rînjind cu buzele pînă la urechi,
144
 Ne opriserăm faţă-n faţă. Monstrul mă privea amuzat, mişcînd şoldurile înguste. M-a luat de braţ şi s-a întors cu faţa spre conac. Am urcat amîndoi treptele şi am pătruns pe uşa cu ochiuri de cristal. „Vino, vreau să-ţi arăt ceva." Nu puteam fugi, nu eram în stare să mă-mpotrivesc, deşi o teroare crescînd pînă la infinit îmi topea ţesuturile; simţeam însă că panica asta nu era legată de Lulu, ci de altceva, de ceva mai adînc. Căutam în memorie ceva petrecut demult, vedeam fugitiv figuri de copii, locuri învelite-n magie. Era acolo un miez înfăşurat în mii de straturi, era ceva la care Lulu trimitea şi pe care nu-l dibuiam, care-mi scăpa mereu, pentru că de cîte ori simţeam că m-apro-pii dădeam doar de detalii, o cămară de vechituri inerte. Şi Lulu, care mă tîra acum pe sub bolţi uriaşe, ca de catedrală, pe o întindere nesfîrşită de mozaic dulce şi geometric, era un detaliu, o săgeată, o indicaţie. îi simţeam coastele cu cotul, mergeam amîndoi înfăşuraţi ca-ntr-un cocon în parfumul lui vulgar prin încăperi colosale, îngheţate, cu coloane groase cît zece oameni, cu fresce bizare pe timpane şi ferestruici ovale la-nălţimi care-ţi tăiau respiraţia. Ne-am oprit chiar sub crucea bolţii, şi Lulu s-a-ntors cu faţa spre mine. Am stat cîteva minute împietriţi în aerul
145
oliv. îl priveam, o priveam drept în ochi, urmărind cum pupilele i se dilată şi i se contractă încet. Brusc, mi-a apucat mîna şi, ridicîndu-şi fusta mini, mi-a lipit-o de chiloţii de dantelă, prin care i-am simţit o clipă sexul tare şi umed. Şi-a lipit apoi gura îngrozitoare de-a mea. Atunci am luat-o la fugă, cu părul zbîrlit şi cu o teroare de un anumit fel, necunoscut pînă atunci şi nemaiîntîlnit nici de-atunci încolo. Centrul, centrul obscen şi mizer al clipelor vieţii mele... „Stai!" îmi striga Lulu. „Stai că am glumit, Victoraş!" Dar alergam din toate puterile, încercînd să ajung undeva, deşi lespezile păreau să se-ntindă la nesfîrşit, pierzîndu-se-n întuneric. Auzeam în urmă ţocănitul unor pantofi de damă.
într-un tîrziu am zărit în penumbră intrarea unei scări. Am luat-o într-acolo şi m-am repezit în sus pe treptele-nguste, sărind mai multe deodată, frecîndu-mă de pereţii vopsiţi în ulei vernil, lucioşi în lumina îmbeznată a cîtorva becuri chioare. Ca şi cu cîteva nopţi în urmă, am urcat treptele scîrţîitoare, de lemn stacojiu, ale scăriţei sucite care ducea sub boltă. Cînd am ajuns în cupolă am auzit scîrţîitul primelor trepte de jos sub paşii lui Lulu, care mă urmărea neînduplecat. Marea uşă era dată de perete. Lemnul ei părea să fi stat mii de ani sub o ploaie ţîrîitoare. Am păşit din nou sub enorma cupolă, pe podeaua
146
putredă, pierdut în ceaţa pînzei de păianjen şi-n duhoarea de urină cristalizată. Am intrat în tunel, călcînd pe pîsla moale, care făcea imposibil orice sunet. Doar inima îmi bătea dureros în piept, în ochi, în degete, în tot corpul. M-am pierdut în întortocherea tunelului de sub bolta de cupru-nverzit, privind iar pendulele stricate, cîinii mumificaţi, cărucioarele cu zornăitoare pleznite prinse pretutindeni în plasa deasă. Un caiet de elev, cu cerneala rîndurilor pătată de apă, un mulaj de ghips al unei danturi cu un canin de metal, un biscuit muced... Tunelul vibra tot mai mult, ca de un tors de pisică. Acum ştiam ce se află în centru. înaintam prudent, pas cu pas, iar cînd drumul a luat-o în sus m-am căţărat încet pînă la marginea cuibului, de unde doar ghearele din faţă ale păianjenului, cu căngi înspăimîntătoare, păroase, dar colorate floral, se puteau zări. Am rămas acolo, pe buza cuibului, adîncit într-un strat alb ca laptele de pînză proaspătă de păianjen. Animalul colosal fremăta, mormăia, îşi agita labele, făcînd să se zgîlţîie întreaga plasă. Totul în cea mai năucitoare tăcere. Au trecut poate minute, poate ore pînă cînd, în josul tunelului, l-am zărit, am zărit-o pe Lulu. Privea în jur, dezorientat, apoi se uită-n sus şi începu să se caţere. Striga ceva din cînd în cînd, rimelul şi rujul i se-n-
147
tinseseră pe faţă, peruca îi era plină de pînză de păianjen. Pierduse şi un pantof undeva. Cînd Lulu ajunse aproape de marginea cuibului, păianjenul încetă deodată orice mişcare. Vibraţia plasei se opri. Lulu suia încet, ajutîndu-se de mîini, metru cu metru, pînă ajunse în dreptul meu şi mă depăşi. Abia cînd se îndreptă de mijloc pe buza cuibului văzu fiara. Rămase încremenit, cu ochii măriţi, obrajii contractaţi şi gura căscată într-un urlet neauzit şi cu atît mai neomenesc. Păianjenul zvîcni înainte. Se roti rapid în jurul femeii-bărbat, înfăşurîndu-l, înfăşurînd-o în fire subţiri şi cleioase. Aş fi vrut să privesc în jos ori în altă parte, sau să-mi pun palmele peste faţă, şi totuşi mîncam din ochi spectacolul atroce cu o perversitate pe care abia atunci mi-o descopeream. Era răzbunarea mea, era o satisfacţie palidă şi înfiorată, la care n-aş fi renunţat nici dac-aş fi ştiut că preţul va fi nebunia. Trebuia să văd totul — ca să curăţ totul. Curînd, Lulu deveni o păpuşă înfăşurată strîns, o păpuşă a cărei figură ar exprima groaza de dincolo de groază. Agăţat, manevrat de labele monstrului, ancorat bine, viu şi sensibil încă, de marginile cuibului, privit de ochii minusculi, grupaţi cîte doi şi trei, ochi de safir, de smarald şi de opal, el deveni Victima, cea dintotdeauna, cea fără puteri şi fără scăpare, privindu-se ochi în ochi cu
călăul. Păianjenul studie o clipă păpuşa cu plete roşcate şi brusc se repezi înainte înfi-gîndu-şi chelicerii în carnea ei. Şi-i retrase la fel de brusc, pliindu-şi-i sub cefalo-torace. Mi s-a făcut greaţă, iarăşi, de frumuseţea caleidoscopică, nepămîntească, a culorilor lui. Niciodată o aripă de fluture, o pană de colibri, o halucinaţie cu mescalină n-ar fi amestecat atîtea nuanţe, atîta pîlpîire de culori trecînd cu o dulceaţă nesfîrşită una-ntr-alta, aprinzîndu-se şi stingîndu-se, răvăşind fiinţa celui care l-ar fi contemplat. Lulu, în schimb, devenise cenuşiu şi inert. Ochii îi erau acum roşii-fosforescenţi, morţi, deşi arzînd cu flacără. Păianjenul scoase de sub torace un ac lung, curb, pe care-l înfipse cu un uşor troznet în pieptul celui martirizat, acolo, între mizerabilii falşi sîni de vată. După un timp de nemăsurat, acul se retrase şi păianjenul îşi strînse iarăşi labele pe lîngă el, ghemuindu-se-n fundul cuibului. Spînzu-rată de un singur fir, păpuşa-Lulu se rotea uşor în voia curenţilor de aer şi aşa avea să se rotească, uscată, multă vreme încă (şaptesprezece ani), cu coama sîrmoasă peste vestigiile feţei fardate, ale măştii de nenorocos carnaval...
M-am detaşat uşor de pînzele care deja prinseseră consistenţă pe hainele mele şi, cu ochii în gol, cu părul zbîrlit pe cap şi pe braţe, am alunecat pe toboganul marelui

148
149

tunel pînă am ajuns iar pe podeaua înnegrită şi putredă. Miriade de fire de praf se-nvîrteau în aerul brun-stacojiu, antrenînd mirosuri dezgustătoare. Am ieşit de sub marea cupolă pe uşa dată de perete şi, cu capu-n pămînt, străbătut de fiori, am coborît încet scara îngustă, spiralată. M-am văzut în geamurile rotunde, copil mic, cu ochii întinşi pe jumătate de faţă, apoi băieţel cu breton şi cu obrajii ovali, puber slăbuţ, cu ceva stingherit în privire şi, în fine, adolescent sumbru, cu pete violete sub ochi, obraji scobiţi, gura de o senzualitate arsă, nepotrivită cu austeritatea feţei. Scara s-a oprit, spre confuzia mea, nu în holul conacului, ci într-o încăpere îngustă şi înaltă, foarte înaltă, cu pereţii vopsiţi în acelaşi ulei vernil, cu un glob în tavan care abia-şi putea trimite valurile de lumină murdară pînă jos. Podeaua era de mozaic şi nu putea avea latura mai mare de vreo trei metri. Am crezut mai întîi că sînt prins, căci nu zăream nici o ieşire-n pereţii uniformi. Trebuia ori să rămîn aici şi să mor pe mozaicul rece, ca un gîndac, ori să mă-ntorc şi să-nfrunt păianjenul. Curînd însă, cum stăteam nemişcat în tăcerea ţiuitoare, un strop de cafeniu, aproape neobservat, începu să difuzeze în mijlocul peretelui opus scării. Foarte încet apăru un dreptunghi, încă nedesluşit, pentru ca în cele din urmă să
150
prindă contur tot mai apăsat o uşă, cu gemuleţ mat în partea de sus, cu clanţă, cu balamale, vopsite toate-n acelaşi cafeniu posomorit. Ciudat, limpezirea imaginii din perete nu se opri în clipa cînd atinse realismul perfect, ci continuă pînă cînd uşa căpătă o prezenţă halucinantă, înnebunitoare, aşa cum niciodată nici un obiect văzut cu ochii nu ar fi putut-o avea. Vedeam, de parcă ar fi fost mărite de o sută de ori, fiecare crăpătură, fiecare grunjure de vopsea, fiecare pată de rugină de pe fiecare cui care susţinea gemuleţul. Uşa devenise orbitoare, insuportabilă, totul în cosmos dispăruse în afara ei, chiar şi propria mea fiinţă. Nu o mai vedeam eu, n-o mai vedea nimeni, ea era, ea se vedea pe sine, privire care devine substanţă, care devine privire. Toate uşile pe care le deschisesem vreodată, toate cîte aveam să le mai deschid, ca să-mi apară în faţă alte camere sinistre, alte culoare posomorîte, alte lumi de neînţeles, prima uşă a vulvei însîngerate şi ultima uşă a sudorilor agoniei, marea uşă a marii Intrări, căutată peste tot şi întotdeauna, uşa fiecărei răni pe care corpul meu de mizerie a avut-o, uşa dintre coapsele fiecărei femei pe care am posedat-o, uşile vaste şi vîntoase dintre constelaţii, uşa care e fiecare oglindă, uşa mereu, ah, mereu şi pentru totdeauna închisă a Cărţii pe care nu am s-o
151
scriu, cele şapte uşi ale feţei mele şi uşile disperate care sînt poemele — şi, mult mai mult, uşa care e universul, lumea noastră numită Trecere, dinspre nimic spre nimic, uşa arzînd deodată din nebunia galaxiilor, din demenţa eonilor şi pleroamelor şi ogdoadelor şi syzygiilor, uşa spre singura noastră viaţă eternă — se rotea acolo, în noapte, ca un Alef mai mare ca noaptea, ca un gînd mai mare ca mintea.
încet, viziunea s-a estompat, dar senzaţia de smulgere brutală, de răpire către altceva a persistat mult timp în zgîrciurile şi cleiurile corpului meu. Să fi fost acolo Intrarea? Sosise clipa mea astrală? Am apăsat clanţa îngustă şi rece, pe jumătate acoperită de vopsea, şi am deschis.
Pe scaunul de faianţă, dreaptă, supradimensionată, hieratică asemeni unei regine pe tron, stătea sora mea. Pereţii înguşti ai cabinei erau neîncăpători pentru teribila statuie vie. O rochie simplă, albă îi acoperea corpul, iar pe toate degetele, ca nişte gheare de jumătate de metru lungime, avea filme răsucite, negre-violete-lucioase, într-o continuă fremătare. Pe jos, pe mozaic, mai erau cîteva filme buclate, developate, în cadrele cărora puteai distinge oameni cu faţa neagră şi părul alb, în costume albe şi cu mîini negre, femei cu gîturi negre şi ochi albi, făcînd gesturi neînţelese. Deşi aşezată, sora mea era mai înaltă
152
decît mine şi, cînd s-a ridicat, îi ajungeam doar pînă la şold. Umplea întreaga încăpere. Tîmplele îi luceau lîngă bazinul closetului, de pe fundul căruia picura veşnic apă. M-a privit îngheţat şi a-nfipt în pieptul meu bastonul lucios de pe arătătorul mîinii drepte. Filmul s-a strîns complet, pînă cînd vîrful degetului ei mi-a atins pieptul, în dreptul inimii. Am urlat de parcă bastonul mi-ar fi pătruns cu adevărat în piept. M-am întors şi-am luat-o la fugă pe scăriţa spirală care apăruse acum pe o latură a holului. Săream cît mai multe trepte, înnebunit de groază, cu o durere vie, ca de rană deschisă, în inimă. „Victor! Victor!" — auzeam vocea ei strigîndu-mă din susul scărilor.
Am coborît ore în şir pe scăriţa de lemn, înşurubată monoton în pereţii daţi pînă la jumătate cu ulei vernil. Mii, zeci de mii de trepte prăfoase, tocite, scîrţîitoare. Globurile murdare din tavan dădeau o lumină tot mai stinsă, crepusculul devenea cafeniu închis, echivoc. Din cînd în cînd ajungeam pe cîte un palier cu uşi numerotate, mereu închise, şi cu scaune acoperite cu vinilin slinos de-a lungul pereţilor. Din spatele unor uşi venea zgomot de conversaţie, de după altele un bîzîit continuu sau un rîs indecent. Zeci, sute de paliere cu aceleaşi uşi vopsite în alb şi aceleaşi scaune de vinilin. Cînd m-am mai liniştit, cînd respiraţia
153

nu mi-a mai sfîşiat alveolele, m-am hotărît să mă opresc pe unul dintre culoare. M-am aşezat pe un scaun, de parcă aş fi aşteptat în faţa unui cabinet dentar, privind ţintă linoleumul gălbui de pe jos. Eram obosit dincolo de limită. Noaptea aceea mă terminase, mă storsese ca pe un tub de vopsea. „Păianjeni mulţi — recitam buimac — păianjeni mulţi îmi caută inima." Mă-nconjura o singurătate spectrală, de parcă aş fi trăit într-o fotografie veche. Unde mă aflam? Şi de ce ştiam atît de bine că mai fusesem aici? Că mai stătusem, la îngînarea serii cu noaptea, pe un culoar pustiu, cu uşi numerotate, lîngă o scară coborînd spiralat? Cuprins de leşinul dulce al locului vid de mişcare şi sunet, surpat interior de amintirea cu neputinţă de localizat, m-am ridicat şi am apăsat clanţa primei uşi. Dar uşa nu s-a deschis, pentru că — atunci am observat — un lacăt moale, de carne, obscen, pulsînd de o evidentă viaţă, un lacăt cu vinişoare albăstrui şi purpurii, cu pliuri de piele, atîrna puţin deasupra clanţei, ţinînd împreună două inele de metal. Pe toate uşile atîrnau asemenea lacăte brune-gălbui, pînă în capătul înfundat în umbră, invizibil, al culoarului. Cînd l-am atins cu vîrful degetului, lacătul şi-a retras carnea lent, prin mişcări ciudate de acomodare. O ură intensă, dementă mi-a suit în creier.
154
Sufocat de valurile de furie şi scîrbă, am apucat lacătul şi l-am smuls din vergele. Sîngele cafeniu a ţîşnit în toate părţile, stropind uşa pînă jos şi udîndu-mi mîinile. Am simţit satisfacţia vinovată şi îngrozită pe care-o aveam în copilărie, cînd apucam corniţele melcilor şi le smulgeam din carnea perlată. Dădeam apoi cu melcul de pămînt, priveam cuprins de frisoane cum se scurge lichidul bălos prin carapacea pleznită şi fugeam ştiind că voi fi pedepsit, aşteptînd dintr-o clipă într-alta o răzbunare nedesluşită. Am deschis uşa.
Era mama, tînără, cu părul buclat, într-un capot pătat şi descusut, trebăluind în bucătărie, în faţa maşinii de gătit. Ţinea cu mîna stîngă coada înnegrită a unei tigăi cu uleiul sfîrîind, iar în cealaltă avea un pumn de cartofi tăiaţi, din care picura apă. Lumina crudă, matinală, venea de la fereastra cu perdeluţă înnegrită de fum, prin care se vedea un zid mucegăit şi o bucată de cer. Mama aruncă în uleiul încins cartofii şi deodată o flacără uriaşă, roşie-portocalie, însoţită de o explozie teribilă, se ridică pînă-n tavan. Am închis uşa speriat, cum făceam cînd eram mic, ca nu cumva să fiu stropit de uleiul încins. Am smuls şi lacătul de la a doua uşă. Ah, era clasa mea, colegii mei dintr-a treia sau a patra, fîţîindu-se, întorcîndu-se la bancă să ceară vreo gumă ori vreun echer, era învăţătoarea
155
cu negul ei de pe gît şi Strinu la tablă, scriind ceva pe un rînd care se ridica tot mai sus. îi ştiam pe toţi, ştiam mai ales atmosfera care-i înconjura, ningea pe marile ferestre şi, privind zăpada care cădea oblic, aveai senzaţia că sala de clasă zboară spre cer ca o rachetă. După a treia uşă era o fată doar în chiloţi, tolănită pe o sofa într-o cameră necunoscută şi zgîndărindu-şi cu unghia un coş de pe pulpă. (Ştiu abia acum cine era: amica mea, arhitecta, cu care am trăit cîteva săptămîni cu trei ani în urmă.) A patra uşă, odată deschisă, dădea în plină pădure. O pădure verde-au-rie, în care aerul de după ploaie scînteia ca soarele. O pădure de dimineaţă, încărcată de rouă, plină de musculiţe aurii, fre-mătînd din miliarde de frunze transparente. O fetiţă venea direct către uşă, pe o cărare mărginită de lăstari, măcriş şi clopoţei.
Am rămas secole acolo, explorînd în toate direcţiile, dînd de perete toate uşile şi lăsîndu-le aşa, căscate, în asfinţitul etern. Urcînd, coborînd din palier în palier, ne-întîlnind niciodată pe nimeni, negăsind niciodată vreo legătură între scenele ciudate, banale, triste, hazlii de dincolo de uşi, uneori recunoscînd cu o durere nostalgică locuri, încăperi sau peisaje... alteori desfă-cîndu-mi-se în faţă spaţii indescifrabile, cu galerii, campanele şi faţade lucioase de piatră, reflectînd norii; cîteodată surîzînd
156
unor prieteni dragi, alteori presimţind un amor sinistru sau o mutilare sadică. O cameră de copil, cu creioane colorate aruncate peste tot şi cu o păpuşă de cîrpă, desenată strîmb cu pixul pe faţă, azvîrlită pe podea. O debara plină cu saci şi bocanci scorojiţi, pe care stă ghemuită o fată numai piele şi os. Nişte turle fantastice, văzute de lîngă creneluri, parcă de cineva aflat în zbor, apropiindu-şi şi depărtîndu-şi ferestrele rotunde, arzînd în soare, de pragul uşii, suspendat parcă în gol. O vale plină de flori, cu un rîu de fluturi multicolori curgînd prin aerul însorit, străvăzînd în centru doi adolescenţi goi, ţinîn-du-se de mînă şi privindu-se-n ochi. O odaie de mansardă cu o masă, un scaun şi-un pat, în care un cadavru descompus, mumificat stă prăbuşit cu capul pe masă, cu părul căzut, cenuşiu, împrăştiat ca puful de păpădie peste teancul de manuscrise din care izvorăsc raze galbene de lumină. Părinţii mei făcînd dragoste într-o odaie mizeră de mahala. Un copilaş în ţarcul lui cu zornăitoare întinzînd mîna, şi ursul de cauciuc tîrîndu-se singur către el pe cearşaf.
Ceva mă oprea să pătrund dincolo de uşi (spaţiul de după una dintre ele era umplut doar de un ochi albastru care mă privea). Cu cît coboram mai mult, etaj după etaj, adîncindu-mă tot mai mult în penumbră, scenele deveneau mai penibile,
157
mai apăsătoare. Ţipete scrîşnite mă îndepărtau de anumite zone. Gemete de plăcere bestială îmi ridicau sîngele în obraji. Mai smulgeam de pe uşi lacătele moi, la întîmplare, dar mă-nduplecam tot mai greu să arunc o privire în camerele cufundate-n abjecţie. După ce-am coborît alte zeci de paliere, m-am pomenit pe-un culoar ca toate celelalte, în faţa unei uşi identice cu oricare alta, dar care a refuzat să cedeze chiar şi după smulgerea moluştei băloase care-i servea drept lacăt. Părea bătută-n cuie, iar în spatele ei, oricît mi-am lipit urechea, nu se-auzea, foarte slab, decît un păcănit mecanic, monoton, care mi-a îngheţat sîngele-n vine. Am ştiut deodată că găsisem camera interzisă, că eram la cîţiva centimetri de enigmă, de revelaţie, de mîntuire, şi că, totuşi, poate n-aveam să ajung la ele niciodată. Am ştiut că nu voi putea nicicînd trăi cu adevărat, eliberat de chinul nesfîrşit al vieţii mele, dacă nu voi pătrunde odată în camera secretă. Chiar ştiind că, dacă s-ar fi deschis deodată uşa, mi-ar fi explodat în aceeaşi clipă creierul, inima şi sexul, tot aş fi intrat. Şi iată că de şaptesprezece ani stau în prag, disperat şi cu pumnii strînşi, implorînd şi ameninţînd, izbind în uşa stacojie cu umerii, cu palmele şi cu fruntea, îngenunchind în faţa ei şi trîntindu-mă chircit, năclăit de lacrimi, pe linoleumul îngheţat
158
al culoarului. în acea primă noapte de explorare a adîncurilor minţii mele m-am smuls, cu un efort de voinţă pe care nu-l poţi face decît o dată în viaţă, din faţa uşii magice — ca să cobor mai departe, dar am revenit acolo, nopţi după nopţi, la capătul altor şi altor rătăciri. M-am aruncat pe scări în jos, sărind mai multe trepte deodată, silindu-mă să nu privesc înapoi... Curînd, linoleumul începu să se zdrenţuiască, podeaua se umplu de o apă mocirloasă, pe pereţi începură să se arate insecte transparente, numai picioare. Treptele scării erau acum alunecoase de alge şi răgălii, scufundate-n mocirlă. Am coborît alte secole, pînă cînd, la mii de paliere mai jos, pe neaşteptate, se deschise-o cavernă de dimensiuni giganteşti, cu un glob rotitor, aidoma soarelui, în centru. Flori cărnoase ca nişte vulve, duhnind a hoit, atrăgeau insectele tîrîtoare care se-ngrămădeau cu miile în cupele cleioase. Ca un imens gălbenuş de ou, dar purpuriu-stins, cu pieliţa străbătută de reţele alburii, schimbătoare, soarele umplea aproape tot spaţiul, aşezat direct pe clisa mlaştinei şi împrăştiind în aerul sulfuros raze cafenii de asfinţit. Era mai mare decît putea fi gîndit, era semitransparent şi tremurător, umplînd subterana fantastică. între pieliţa lui şi pereţi, prin razele stinse, prin valurile moi de purpură, zburau monştri. Nu erau lilieci
159
, nici fluturi, nici păsări, ci himere fără spiţă şi nume. Cu materia purulentă pînă la brîu, apoi pînă la piept, înaintam hotărît către soarele vibratil ca un pîntec. Se lipeau de umărul meu stropii de roua-cerului, fiecare cît un cap de copil. îmi vedeam faţa în oglinzile lor globulare, multiplicată pînă la greaţă. O sanda pietrificată ieşea o clipă la suprafaţă, scoasă de mişcările corpului meu. Un caiet de şcoală înnămolit plutea cu filele stropite de murdărie. înaintam cu faţa încălzită de lumina de ambră şi purpură, de parcă lumina ar fi fost doar căldură blîndă, consolatoare. Globul strivitor ocupa acum tot spaţiul din faţa mea şi nu-mi puteam dezlipi ochii de pe pielea lui delicată, pe care curgeau, se schimbau, evoluau şi se stingeau desene de neînţeles şi totuşi limpezi, ca acele pagini văzute în vis, cu fiecare literă desluşită, dar pe care degeaba încerci să le citeşti.
Curînd, lumina deveni gelatinoasă. îmi ungea faţa, îmi pătrundea în gură şi-n nări. Respiram lumină şi îmi simţeam cavitatea dintre coaste aprinsă şi fierbinte. îmi priveam mîinile: deveniseră roşii-transparente, ca şi cînd căuşul palmelor ar fi adăpostit o luminare. Doar oasele mi se străvedeau întunece te, ca prin mînuţele fragile ale-proteului. înaintam disperat, fiindcă globul îmi părea tot mai departe şi mai inaccesibil. Ţipetele himerelor, duhoarea
160
plantelor cadaverice îmi întunecau tot mai mult  conştiinţa.  Mă  aflam  încă  la  o distanţă uriaşă de soare, cînd acesta, pe neaşteptate, emise către mine un filament orbitor, un tentacul de flacără, care m-a înglobat şi m-a absorbit în aurul pur, imaterial, din adînc. Eram, da, în Cartea atîta visată, eram Prinţul-Spermie gata să-şi îmbrăţişeze Prinţesa-Ovul în cerul pur al Celei-mai-frumoase-poueşti-de-dragoste, în nunta totală, în adevărul ultim şi orbitor. Lava dumnezeiască mi-a ars într-o clipă hainele şi părul, pielea şi zgîrciurile, vinele şi oasele, maţele şi fecalele din ele, fierea şi otrava din ea, creierul şi nebunia din el, boaşele şi viitorul din ele, traheea şi larin-gele şi sucurile şi mucilagiile şi ganglionii. Mi-a topit dinţii şi globii ochilor şi stîncile urechii interne. Mi-a distrus liniile vieţii din palmă, m-a scos, m-a anulat, m-a sustras, m-a ridicat, m-a ales. Şi m-a reîntors la ce fusesem dintotdeauna, ce nu încetasem să fiu, ce aveam să fiu pentru o mie de veşnicii, pentru un eon de eoni: plete de aur pînă la brîu, sîni rotunzi de femeie pe pieptul musculos, şolduri largi adăpostind între curbele lor sexul viril — şi un trandafir între degete, cu petale de lumină de aur. Creşteam în aurul rarefiat ca o statuie de lumină, creşteam atît de rapid că am spart curînd în ţăndări caverna şi scara spiralată şi nesfîrşitele paliere, şi pămîntul şi cerurile, 
161
, pînă cînd în tot cosmosul doar eu şi noaptea ne mai aflam, arhonţi ai eternităţii. Globul purpuriu migrase în corpul meu de-a lungul coloanei, aprinzînd şase chakra cu petalele sale de foc, iar acum îmi radia chiar pe creştet, ca o diademă a mai-mult-ca-Dumnezeirii. Pluteam pe spate în spaţiul mai mic decît mine, cu pleoapele-nchise, zîmbind. Aşa fusesem, aşa aveam să fiu. Fiecare punct al corpului meu era un Dumnezeu atotputernic, fiecare scînteie a părului meu — o aglomerare de lumi. Levitam năpraznic şi blînd în spaţiul cel limpede, dezgolit de vălul iluziei, în Regatul de unde toţi am venit, topindu-mă în pură, vidă, răcoroasă fascinaţie...
M-am ridicat din iarbă şi, trezit de răcoare, cu spatele înţepenit şi umed, am luat-o înapoi pe alee, tîrşindu-mi picioarele. Cerul se decolorase uşor către răsărit, dar stelele mai ardeau nestînjenite pe toată bolta. Luminile viziunii îmi pîlpîiau încă pe pereţii craniului. Am intrat în părculeţ, am trecut pe lîngă statuia nimfei celei pudice din mijlocul havuzului şi am urcat treptele scării de la conac. Am deschis încet uşa dormitorului. într-o lumină verzuie (pe fereastră se vedea un bec aprins în vîrful unui stîlp), colegii mei dormeau, mulţi îmbrăcaţi, respirînd greu. Aerul era înăbuşitor. Putea a bere şi a ciorapi murdari. M-am culcat, scoţîndu-mi doar pantofii,
162
m-am acoperit cu pătura peste cap şi am adormit imediat, fără vise, cum nu reuşisem niciodată în nopţile de la Budila.
Doamne, cît de aproape sînt de Himeră! O simt lîngă mine, lipită de mine, în mine, aproape c-o pot întrezări acum, deşi n-o pot încă atinge, sau o ating fără să pot spune ce e, asemenea unui apraxic căruia i se pune-n palmă un lucru şi el şovăie, are toate datele senzoriale, îi stă pe limbă numele blestemat al acelui obiect, dar nu-l poate recunoaşte şi numi. Ieri am scris practic toată ziua, fără-ntrerupere, fără să merg la masă, să beau apă sau măcar să arunc o privire pe fereastră. Cînd, azi-noapte, am stins lumina şi m-am ghemuit în pat, cu spatele înţepenit, vedeam sub pleoape, luminoase, sute şi mii de pagini ca de cristal, acoperite de buclele unui scris indescifrabil... Sînt atît, atît de aproape! Doar placajul subţire al unei uşi mă desparte de mine însumi, sau de ceva, poate, mai... monstruos? grotesc? trist? Sau exaltant, ca un drog injectat în venă? Deja simt ceea ce încă nu înţeleg, poate printr-o intuiţie suprafirească, aşa cum e suprafiresc să existe simultan totul în intricarea de cercuri şi pătrate a mandalei. Cu fiecare rînd pe care-l scriu mai desfoliez un strat din uşa ce se face tot mai subţire. Nu mai disting frica de bucurie.
163
Merg mai departe fără pauze de meditaţie, pînă la capăt, oricare ar fi el, orice ar aduce, oroare sau beatitudine. Dar să fie, în sfîrşit, adevărul...
Ne-au sculat a doua zi foarte devreme şi ne-au gonit la înviorare. Alergam prin dimineaţa veselă şi îngheţată, încă ameţiţi, dar recunoscători pentru soarele uşor, orbitor, care ţîşnea prin frunziş. Lulu era iarăşi insul zălud de pe terenul de baschet, ridicol de scund şi cu umeri prea largi, alergînd pe lîngă Fii şi făcînd-o mereu să rîdă. Imediat cum deschisesem ochii îl căutasem speriat din priviri. Cînd l-am zărit mi s-a făcut iarăşi rău, deşi eram mult mai detaşat emoţional, ca sub influenţa unuia dintre acele analgezice care dezbracă durerea de aura ei psihică, făcînd-o suportabilă de parcă ar fi durerea altuia. Dormise aşa cum se-ntorsese de la carnaval, deghizat în femeie, cu faţa-n jos şi crăcănat ca o prostituată. Mînjise toată perna de ruj şi dermatograf. La trezire, Cici se aruncase pe el cu un răcnet de triumf, mişcînd din fund cu o pasiune grotescă: „Ah, darling, ce bună eşti!" „Să vină negresele, să-nceapă dezmăţul!" striga şi Titina, pe cînd Papa şi Angeru îşi reluaseră duetul obsedant: Sus, muncitori, şi-nainte/Pe drumul marii biruinţi, al cărui refren, îngînat vicios de mai toţi cei din
164

dormitor, suna ca un răspuns în falsetto, nici măcar polemic, mai curînd indiferent şi batjocoritor, dat oceanului de propagandă în care trăiam şi care nu reuşea să ne ude: Inţi, inţi, ia-o-n dinţi...
Am mai băut o ultimă oară ceaiul de zahăr ars şi ne-am apucat să ne facem bagajele. Le-am adunat pe toate în curte şi, în grupuri, ne-am pus pe aşteptat autobuzele. Toţi erau bucuroşi şi în acelaşi timp uşor nostalgici, înseşi bagajele lîngă care stăteau îi schimbau, le dădeau o ciudată gravitate. Plutea peste toţi lumina tristă a sfîrşitului unei lumi. M-am apropiat de Savin, care acum o ţinea de mînă pe Clara, dar ei nu mă băgau în seamă, de parc-aş fi fost invizibil. El îi spunea ceva, indianisme de-ale lui: santana... reflectarea fulgerului în rouă dimineţii... Stătea adus de spate, căci era cu mult mai înalt decît ea. Clara îl privea liniştită, cu ochii ei sticloşi şi cuminţi reflectînd chipul băiatului pe un fundal de nori învolburaţi. Legătura celor doi, începută aici, la Bu-dila, — sau mai curînd acolo, în valea plină de flori — avea să dureze, aşa cum se-ntîmplă cu puţine perechi de liceeni. I-am revăzut cu cîţiva ani în urmă, cînd, primăverile, o nelinişte ciudată mă îndemna să fac lungi plimbări în cartierele unde-mi petrecusem primii ani din viaţă, în vilişoara din Floreasca stătusem pînă
165
la patru ani, înainte să ne mutăm în blocul de pe Ştefan cel Mare. De cum intram pe strada cu nume de muzician pătrundeam parcă în adîncul propriei mele minţi. Peisajul se încărca de emoţie, care devenea copleşitoare cînd mă apropiam de vila cea galbenă. Intram pe uşa glisantă, cu geam arzător, şi mă trezeam în plin vis. Cunoşteam holul cel larg, vopsit în verde sumbru, ştiam uşa mirosind a culori de ulei prin care intrasem şi ieşisem de atîtea sute de ori, iar scara melancolică, în melc, ducînd la etaj era parcă sculptată în substanţa cenuşie a creierului meu. Un leşin, o fascinaţie dulce şi tristă mă cuprindeau acolo, în holul întunecat (şi totuşi iradiind lumina vrăjitorească a amintirilor mai vechi decît memoria), în faţa fostei mele case, a vieţii mele anterioare. Mă vedeam, în fulgerări ca de brici înfipt în carne, dînd drumul unei bile de sticlă pe mozaicul podelei, sărind stîngaci în căsuţe strîmbe de şotron, ştergîndu-mi palmele de creta colorată pe ţesătura aspră a rochiţei... uitîndu-mă, la fereastră, pe pozele unei cărţi cu dragoni... Nu-mi mai aminteam însă în nici un fel însuşi apartamentul, nu ştiam cum erau orientate camerele, ce mobile aveau părinţii mei pe atunci, deşi fragmente nebuloase, amestecînd anii şi locuinţele, mi se mai arătau uneori în vis. Cînd ieşeam din holul vuitor, înciudat că
166

nici de acea dată nu avusesem curajul să sun la uşa noilor locatari şi să-i rog să mă lase să văd apartamentul, soarele mă orbea şi trebuia să strîng genele, pe care le vedeam atunci încărcate de curcubee... Prin acele franje multicolore i-am revăzut, acum cîţiva ani, pe Sa vin şi Clara. Mergeau alături, de mînă, prin lumina incendiară răsfrîntă de parbrizele maşinilor parcate pe marginea străzii. Ne-am oprit pe trotuar şi am schimbat cîte vorbe. Mergeau la tenis, la Studenţesc. Lăsaseră copiii (aveau doi băieţi) cu mama Clarei în parc. Trăiau liniştit, aveau amîndoi serviciu, serile se mai jucau cu copiii, mai ieşeau la o plimbare, la un film... Auziseră că publicasem cîteva cărţi, dar... „Ştii, noi nu prea mai avem timp să citim..." Fireşte, dacă o să ne mai vedem şi o să le aduc vreo carte... Am schimbat conştiincios numere de telefon. Ca de obicei, pe-al meu l-am dictat schimbîndu-i o cifră.
Pe cînd se-ndepărtau, ţinîndu-se după mijloc, cu sacii de sport pe umeri, m-am întrebat deodată unde abandonase Savin, acum inginer chimist la Quadrat, întreaga lui nebunie. Ce făcuse cu uriaşul său IQ? în ce strat spongios al minţii lui, acum dizolvată probabil de bucuria vieţii ca de-o otravă perfidă, se resorbise marele vis de evadare? Ochii lui, deveniţi senini ca ai Clarei, ca ai unui amnezic, mi-au readus
167
în minte ceea ce ruminasem de-atîţia ani: că nu există supliciu mai mare şi infern mai adînc decît fericirea. Că, pătrunzînd în femeia pe care-o iubeşti, ratezi de fapt Marea Pătrundere. Că vulva nu este adevărata intrare şi vaginul nu e adevăratul tunel. Savin şi Clara, rătăciţi unul în altul ca într-o sală a oglinzilor dintr-un bîlci de doi bani, îşi creşteau copiii, perpetuau iluzia, ratau eliberarea în fiecare clipă a vieţii lor, jertfind sexului ceea ce se cuvenea numai minţii. Puţini ştiau că adevărata Ieşire există şi că ea-şi alege singură amantul, recunoscîndu-l, poate, după singurul semn sigur: monstruozitatea. El trebuie să ignore tunelele false ale dragostei sexuale şi să se-ntoarcă în sine, să fie bărbat şi femeie-n acelaşi timp şi să facă dragoste cu sine însuşi în singurătatea de fiară a palatului cerebral. Acolo-n centrul creierului, unde fusesem în viziunea acelei nopţi, se află adevăratul sex şi miezul trandafirului cu petale de labirinturi. Acolo se află Ieşirea către o altă lume, de parcă toate creierele tuturor oamenilor ar fi insule care străpung faţa constelată a universului şi-şi înalţă vîrfurile spre ceruri de negîndit. Cei care fuseseră acolo erau stigmatizaţi pentru totdeauna. Nefericirea avea să fie mereu briliantul dintre sprîncenele lor. Singuri şi ignoraţi, aveau să cartografieze harta împărăţiei în
168
imense, demente, ilizibile Cărţi cu foiţe de aur. Hoitul lor plin de viermi avea să fie găsit prăbuşit peste manuscrisele halucinante, în mansarde dărăpănate, unde nimeni n-ar fi bănuit că poate trăi un om... Poate că asta gîndeam şi atunci, în ziua plecării din tabără, privindu-i pe cei doi cu un zîmbet care din nou nu-mi ieşea dispreţuitor, cum aş fi vrut. Sau poate că, destrămat încă interior de revelaţia nopţii trecute, simţind încă vertijul acelei teribile scufundări urmate de fantastica înălţare, nu mai puteam decît să privesc în gol, fără gînduri şi fără dorinţe. Ar fi fost oricum greu să mă adun, căci de la un timp tembelii îşi începuseră şi ei programul de strigături şi cîntece: „Un salut din vechea Troie: Ahoe!/Şi-nc-o dată, că e voie: Ahoe! Un salut din Cantemir: hai sictir!" Cînd autobuzul a intrat pe poarta taberei, într-un nor de praf, ne-am repezit la bagaje şi le-am tîrît pînă la uşile care se deschiseseră, lăsînd să răbufnească afară un damf de plastic încins. Am urcat opintindu-ne, fiecare ocupînd mai multe locuri şi chemîndu-şi prietenii, rîzînd şi ţipînd... Fetele-şi dădeau ochii peste cap şi îşi suflau în sîn, dezlipindu-şi bluzele de pieptul transpirat, făcîndu-se că leşină de căldură. Chitarele au fost din nou despuiate de husele lor kaki, pline de insigne şi inscripţii (, şi şoldurile
169
lor acaju erau aidoma cu ale unor femei coapte şi dulci, aşezate în poala celor care cîntau. Profesorii se aplecau unul spre altul, pe locurile din faţă, rozîndu-şi braţele ochelarilor şi numărîndu-şi elevii. Tabăra, cu lumea ei pestriţă şi enigmatică, trecuse pe lîngă ei fără să lase vreo urmă în minţile lor de adulţi: cu fiecare an care trecea, se mai adăuga un strat de calcar în interiorul ţestei lor, deveneau tot mai inanimaţi şi mai trişti, de parcă o proteză asemenea plăcilor dentare pe care le purtau în gură le-ar fi substituit emoţiile cariate, ideile cu nervul necrozat, paradontoza vieţii lor absurde.
Am urcat în autobuz printre ultimii, şi abia cînd m-am aşezat mi-am dat seama că-mi lăsasem în dormitor, pe noptieră, Metamorfoza. Dacă m-aş fi aşezat în spate n-aş mai fi reuşit să cobor, fiindcă tot culoarul era ocupat de valize şi genţi aşezate claie peste grămadă. L-am rugat pe şofer să aştepte şi m-am repezit spre conac. Complet gol şi părăsit, ca un imens ghioc pe o plajă pustie, ca un craniu din care gîndirea şi nebunia s-au volatilizat de mult, clădirea vuia subliminal, ameninţător, cum vuiesc în copilărie locurile străine prin care eşti silit să treci. Dormitorul, cu paturile dezbrăcate de aşternuturi, cu ziare şi ghemotoace de hîrtie de împachetat împrăştiate pe jos, era de o tristeţe
170
insuportabilă. Cartea mea zăcea pe jos, călcată-n picioare, cu paginile îndoite şi pline de praf. Am ridicat-o şi m-am aşezat, cu ea în mîini, pe salteaua vărgată, mizerabilă de pe patul meu. Am rămas cu ochii-n gol cîteva clipe, şi deodată chinul, chinul fără limite al vieţii mele a spart ca un abces şi-am izbucnit în hohote de plîns, lipindu-mi cartea deschisă de obraji, udînd-o de lacrimi şi salivă, disperat cum n-aveam să mai fiu niciodată, cum nu poţi fi decît la vîrsta atroce a adolescenţei. M-am aruncat pe pat şi am plîns mai departe, minute-n şir, fără nici un gînd, pînă cînd suferinţa aceea de neînţeles s-a mai liniştit. Am mers la toaletă şi mi-am spălat faţa, mînjită toată de praf şi de lacrimi.
Urcat din nou în autobuz şi privind prin geam peisajul banal, de ţară, cu cîmpii şi dealuri mohorîte, cu vaci trase de cîte un copil prin muşeţelul de pe marginea şanţurilor, am ascultat unul după altul tot repertoriul de cîntece şi strigături. Conacul, statuia şi parcul rămăseseră adînc în urmă, goale ca o capcană însîngerată.
Cîteva ore am privit numai pe fereastră, n-am întors capul nici o clipă spre colegii mei, care lălăiau exuberanţi. Undeva în spatele maşinii răsuna neobosită vocea spartă a lui Lulu, cu asemenea vi-
171
goare, încît îi materializa imaginea pe retinele mele, suprapusă peste perindarea satelor şi a lanurilor de grîu. Rînjetul obraznic şi scabros, ochii de păsăroi, părul nefiresc de negru şi implantat ca la femei, deasupra frunţii, aveau să-mi revină ani în şir în memorie, ca un cordon ombilical care m-ar lega de acel Victor de mult putrezit în mine, dar care mă priveşte mereu din aerul mai pur al oglinzii. De tine, Victor, singurul meu prieten, singurul pentru care scriu paginile astea bizare, mîzgălind filele albe cum aş impregna cu sînge şi cu puroi tifonul înfăşurat pe o rană. Tu ştii ce a fost viaţa mea de atunci încoace. Anul de armată, apoi facultatea, cartea de povestiri cu succesul ei care m-a dat peste cap, apoi romanele, apartamentul din centru, Peugeot-ul... Delia, între atîtea altele. Toate năzăririle vîrstei geniale rămase undeva în grosimea timpului, dar nu moarte, ca ale lui Savin. Pentru că mai este şi Lulu. Greaţa şi vertijul care m-au tîrît din clinică-n clinică. Nevroza mea refractară la psihanaliză, psihotropice, sex, băutură. Refractară, mă tem, pînă şi la această ultimă soluţie, la bandajul strîns al acestui text, acestei texturi, acestei textile rare şi complicate ca un tifon sau ca pînza de păianjen...
Cînd am aflat, la nici un an după întîlnirea de la Budila, că Lulu a murit călcat
172
de un tramvai pe undeva prin Calea Ra-hovei, am rămas cu linguriţa în aer şi am privit-o pe Michi încremenit. Ne întîlnisem întîmplător în lumina caldă a primăverii, pe Ştefan cel Mare, şi intrasem la Garofiţa. Mă simţeam cam stînjenit de tunsoarea mea soldăţească (eram într-o permisie de trei zile), dar mă şi bucuram s-o revăd pe fosta mea colegă, care-mi plăcuse mereu şi care de altfel avea să fie după cîteva luni prima mea femeie. O prostie, faptul că era puţin mai înaltă decît mine, ne-a despărţit pînă la urmă. Dar în briza aceea de aprilie îi sorbeam din ochi gura rujată şi sînii care-i bombau helanca. Ne mîncam prăjiturile pe terasa-nflorită şi vorbeam, fireşte, despre foştii colegi din IV F: ce mai face Mortul, pe unde mai e Cici, cu cine mai umblă Calceola Sanda-lina... Băieţii erau mai toţi în armată, fetele toceau pentru admitere... Şi deodată faţa dulce, cu nas de răţuşcă, a lui Michi, miraculos feminizată de cînd n-o mai văzusem, deveni gravă {mi foarte gravă totuşi: cu acea expresie complezentă cu care vorbeşti despre moartea unui cunoscut care nu ţi-a fost prea apropiat) şi-mi spuse repede, de parcă n-ar fi vrut să strice plăcerea acelei după-amieze însorite, că Lulu a murit. Atunci, pe terasa înconjurată de lădiţe cu flori, sub ochii miraţi ai lui Michi, ai femeii care servea la mese şi ai
173
unor copii care-şi socoteau mărunţişul, am făcut prima „criză" din cele care mi-au împărţit de atunci viaţa în „perioade cu Lulu" şi „perioade fără Lulu": cerul prăbuşit pe pămînt, ruşine, vinovăţie şi dezgust fără margini amestecate indistinct, plîns în hohote şi-n cele din urmă fugă dezordonată. Cîteva zile n-am dormit şi n-am mîncat nimic, am zăcut doar în pat amestecînd, în mii de viziuni şi reluări obsesive, cele două scenarii ale morţii lui Lulu, fără să pot discerne care este real şi care doar o halucinaţie: Lulu preschimbat în femeie, urcînd tunelul de pînză de păianjen, încremenind la vederea monstrului enorm, apoi martirizat şi supt ca să atîrne, coajă uscată, păpuşă spînzurată, de un fir scînteietor, răsucindu-se în curentul din adîncurile minţii mele; şi Lulu, puştan vesel, în cămaşă cu mînecă scurtă, mergînd pe scara tramvaiului deşi vagonul era aproape gol, izbindu-se de stîlpul staţiei şi prăbuşindu-se sub roţile de oţel... Săptămîni întregi, îmi povestise Michi mai tîrziu, veniseră la locul accidentului un bărbat şi o femeie, îmbrăcaţi în negru, ca să lipească pe şinele de tramvai cîte o luminare aprinsă...
Un abur roz, de înserare abia simţită, începuse să coloreze aerul cînd am intrat în Bucureşti printr-o periferie sordidă. Un capăt de autobuze, o benzinărie... Forfota
174
trecătorilor printre blocurile urîte, identice, străzile pline de gropi... Autobuzele opreau din ce în ce mai des la stopuri. „Păi aseară vreo cinci femei/M-au atras într-un bordei.. /', urlau acum cu toţii, în maşina în care aerul devenea tot mai greu. Dar, slavă Domnului, totul se terminase. Am luat-o pe Dimitrov, apoi pe Viitor şi ne-am oprit în curtea liceului, de unde porniserăm cu o săptămînă în urmă. Nu mi-am luat rămas bun de la nimeni. Am plecat singur spre casă prin asfinţitul galben sclipitor, tîrîndu-mi valiza cu greutate. Pe drum, o imagine stranie m-a izbit şi mi-a rămas apoi gravată adînc în suflet: era o fundătură cu case vechi, în ruină. La etaj geamurile erau sparte, obloanele albastre atîrnau putrede într-o singură balama, prin ferestrele goale se vedeau pereţii zugrăviţi vulgar, cu spaţii palide unde fuseseră tablouri. în fund, o altă dărăpănătură cu un grilaj de fier forjat negru ca smoala şi, ridicîndu-se deasupra grilajului, la fel de negru în seara galbenă, un plop zvelt şi delicat, urcînd în cer o coamă de flacără. Un cîine galben levita lîngă zidul ruinat. Privind imaginea asta, negrul intens pe galbenul serii, imaginea asta pe care-o mai văzusem odată, aceeaşi suferinţă grea m-a copleşit din nou. „De ce un înger? Noaptea a venit", recitam printre lacrimi. „In arbori frunzele foşneau, /Prin somn apostolii gemeau./De
175
ce un înger? Noaptea a venit / Şi n-avea noaptea-aceea nimic deosebit..." Am ajuns acasă, am sunat la uşa apartamentului şi părinţii mei (nişte străini) mi-au deschis şi m-au îmbrăţişat. Am lăsat valiza în hol, le-am povestit distrat „cum a fost în tabără"... La televizor era ceva absurd, nu mai ştiu ce. Am făcut o baie şi am plîns tot timpul în apa albăstruie şi fierbinte...
Mi-au explodat deodată, creierul, inima şi sexul! Sînt sfîşiat în bucăţi! Şi bucăţile sînt sfîşiate şi ele-n bucăţi! Dumnezeule, nu mai pot să respir, căci beregata mea e deşirată inel cu inel şi zgîrci cu zgîrci. Coastele-mi străpung pielea toracelui şi ţeasta mi s-a desfăcut în parietale, în et-moid, sfenoid şi occiput, risipite pe jos ca nişte cioburi de faianţă. Rinichii-mi sticlesc între limbi de carne şi furtunuri de pieliţă. Sînt zdrenţe, sînt fîşii!
Am fost unde nimeni n-a fost vreodată. Mi-am amintit ce nimeni nu-şi aminteşte. Şi bănuiam, bănuisem întotdeauna! Ştiu acum, cînd vălul obsesiei mi s-a desprins de pe faţă, că n-am avut niciodată o soră, ţin minte acum moliciunea blonzie a cozilor găsite în şifonier, legate cu elastic îngălbenit! Am fost, am fost acolo! M-am văzut cum mă vedeam atunci (în altă viaţă, într-o cameră stranie, fără nici un unghi drept şi plină de fum gălbui) în
176
oglinda cu argintul mîncat. Am deschis şi ultima uşă!
Sîngele meu trebuie să fie acum amestecat cu turbioane de aer şi-ncărcat de insule de cheag. Vîrstat de filoane de limfă, salivă, fiere şi spermă. Sistemul meu arterial e acum pleznit ca vechile conducte de gaze, şi totuşi trebuie să-mi stăpînesc bătăile demente ale inimii, dilatarea şi contractarea creierului pompînd adrenalină, şi să rămîn pînă la capăt lucid. Drama trebuie privită în faţă, măcar o clipă. Apoi hemoragia-mi poate năvăli în subteranele minţii, se poate revărsa din gingiile şi nările mele peste foile astea, ca să le facă fleaşcă şi sîngele să se încarce cu a cincea umoare, sucul albastru al cernelii. Voi putea fi găsit aşa cum mi-am dorit întotdeauna: putrezit de mult, uşor ca aerul, cu capul prăbuşit pe manuscrisul meu, lipit de el, una cu el... El carne din carnea mea, eu text din textul lui...
S-a întîmplat aseară, la o săptămînă de cînd bîjbîi printre tenebre. Dimineţile, prin materia sinistră a scrisului meu; serile, prin tăcerea neagră a holului imens, pe ferestrele căruia a nins tot timpul, uşor, ca-ntr-un glob de celuloid. De două nopţi nu mai auzisem de sub podea nici un zgomot, deşi uneori mă lungeam pe scîndurile reci şi lipeam urechea de lemnul murdar. Amintirea corpului femeii mîngîiate, strînse în braţe, fecundate şi lovite
177
în noaptea aceea incertă mă înnebunea de excitaţie. Ieri seară n-am mai putut suporta şi am ieşit din cameră, doar în pulovăr şi cu papucii-n picioare. Am coborît zgribulit treptele scării printre troienele de zăpadă. Piatra de rîu a zidurilor răspîndea frig şi singurătate. Căzuse noaptea. Foarte departe, pe muchea unui cîmp, se vedeau ferestrele aprinse ale unei case. Nimic altceva nu mai dădea lumină. M-am aflat iarăşi, tremurînd şi nins, în faţa uşii stacojii, umflate de umezeală. Un lacăt mare, ruginit, pe care nu-l văzusem înainte, atîrna pe uşă, prins în inele şubrede. Mi-am lipit urechea de lemnul ud. Pe scorojeala vopselei înnegrite fluturau fulgi răzleţi de zăpadă.
La început n-am auzit nimic, nici măcar tăcerea, de parcă spaţiul dinăuntru ar fi fost plin, compact. încetul cu încetul însă, ca nişte mesaje teribile venite dintr-o lume scufundată, ca mîrîitul înfundat al unui animal înspăîmîntător, am desluşit, cutremurat ca de-mplinirea unei profeţii şi cu părul ridicat pe braţe, un păcănit monoton, ca de vechi aparat de proiecţie... M-am aruncat atunci, ca într-o criză de isterie, asupra uşii. Mi-am făcut pumnii carne vie, mi-am rupt umerii, am strigat de neputinţă pînă n-am mai avut voce. Eram golit interior, de parcă aş fi ştiut că dincolo de lemnul care se zgîlţîia la fiecare lovitură cineva drag ar fi suferit torturi de
178
neînchipuit. Nu ştiu cît timp am izbit în poarta aceea sumbră, dar într-un tîrziu lacătul a cedat pe neaşteptate, cu verigile rupte, şi am putut privi în interior prin uşa larg deschisă.
încet, am păşit peste prag, înglobat deodată în lumina sepia gălbuie, pîlpîitoare, ca într-un fum ireal. In păcăniturile şi hîrîiturile peliculei vechi desfăşurîndu-se de pe rolă am recunoscut camera copilăriei mele, cu pereţii zugrăviţi umil, „cu rolul", — palmieri lîngă palmieri pînă la tavan — cu bucle de filme alb-negru împrăştiate pe covor printre piesele prismatice ale unui joc de construcţii. Foarte încet, dizolvat de emoţie, m-am apropiat de fetiţa care-şi făcea de lucru cu o păpuşă de cîrpă ale cărei trăsături erau desenate tremurător, cu pixul, pe cercul de pînză al feţei. Cînd am fost în faţa ei, şi-a ridicat deodată ochii spre mine. Doamne, cum să nu-i recunosc? Cum am putut să rătăcesc atîta vreme? Căci ochii aceia negri şi fermi, genaţi delicat, erau ochii mei, aşa cum mi-i văzusem de atîtea ori în oglindă, în prima copilărie, ca să-i uit apoi pentru atît de lungă vreme. Fiinţa cu cozi împletite stîngaci, în rochiţa cu un desen în piept, ştiam acum, eram eu. Acum îmi aminteam (dar se numeşte amintire leşinul acela, topirea aceea în chinul nostalgiei?) pozele străvechi din pachetul pe
179
care-l găsisem cu doi ani în urmă, ciudatul capriciu al mamei de a mă îmbrăca, pînă la patru ani, numai în fată, ezitările ei de mai tîrziu de a-mi vorbi despre primii ani ai mei, cînd locuiam cu toţii pe strada cu nume de muzician din Floreasca... Ştiam acum de ce-mi venea atît de des în minte dimineaţa umedă, cu imense ceruri roşii, cînd, ţinut de mînuţă de mama, ne-drep-tam direct spre globul de purpură al soarelui, printr-o zonă a oraşului necunoscută, cu ziduri vechi şi statui uriaşe de bronz închipuind Himere... „Mergem la Ancuţa, să ne jucăm cu jucăriile ei", îmi spunea mereu mama, dar eu ştiam că acela nu era drumul spre verişoara mea. Mi-era tot mai frică. Am ajuns în faţa unei construcţii gigantice, cu mii de ferestre în chenare solemne, cu o poartă care mi s-a părut, încadrată cum era de două mari femei goale, de ipsos, sprijinite pe nişte urne, o intrare către altă lume. „Să fii cuminte", mi-a mai zis mama, şi m-a lăsat, urlînd după ea, pe un culoar nesfîrşit, în grija unei femei în veşmînt alb. M-am pomenit pe o masă cu cearşaf aspru pe ea, sub o mare farfurie plină de becuri orbitoare. Un cap bărbos s-a aplecat deasupra mea, am mai ţipat o dată, cu disperare şi n-am mai ştiut nimic. Am plîns apoi săptămîni întregi după rochiţele şi păpuşile mele, dispărute pentru totdeauna...
180
Toate astea-mi veneau deodată în minte, cu presiunea enormă a unui arc comprimat cu efort ani de zile, pe cînd mă dizolvam în fericirea şi suferinţa odăii interzise. Zîmbindu-mi de bun venit, copilul spectral se ridică în picioare şi mă cuprinse după mijloc, lipindu-şi capul cu tîmple aurii de şoldul meu. Geamăna mea dragă, soră pierdută şi găsită din nou! Am rămas aşa multă vreme, lipiţi unul de altul, inundaţi de lumina tandră a minţii.
Din colţul lui, un al treilea înainta, aproape fără trăsături, de parcă ar fi avut peste faţă un ciorap de damă, şi-mi şopti la ureche acele cuvinte pe care n-o să le mai uit niciodată. Drama hidoasă a vieţii mele. Copilul monstruos, ihtifalic, din centrul trecutului meu, Rana împinsă deodată la locul ei real, cu zece ani înainte de Lulu! Acele cîteva vorbe însoţite de un unic gest — mîna mea trasă cu forţa spre sexul său —, care-mi induseseră nevroza, care-mi fragmentaseră conştiinţa şi pentru care Lulu, înconjurat ca de-o fustă murdară de fantasma Budilei, fusese doar o mascul şi un culoar de acces, au răsunat o singură dată, aşa cum -— îmi amintesc, în sfîrşit! — le auzisem cu adevărat în copilărie, la vîrsta de şapte ani. Am recunoscut acum vocea lui Dan, Dan Nebunul, vecinul meu din Ştefan cel Mare, cel cu o mamă atît de înaltă, că trăsăturile feţei i se pierdeau într-o ceaţă albastră. Mi-am amintit, ca
181
într-un revărsat de zori, totul, totul! Scena teribilă care mi-a schimbat cursul vieţii, după ce cu doi ani în urmă deja viaţa mea străbătuse linia vie a sexului, ca şi cînd s-ar fi pomenit deodată de partea cealaltă a unei oglinzi...
I-am lăsat acolo pe cei doi copii, să se înfrunte etern: victimă şi călău, triumf şi dezastru, sublim şi abject, arhanghel şi estropiat, şi am fugit, trîntind uşa camerei interzise, schimbat într-o clipă într-un morman de organe însîngerate, dar, Doamne, Dumnezeule, în sfîrşit VINDECAT!
Sînt stors ca o lămîie, dar vindecat. Voi pleca în cîteva minute din vila asta frumoasă şi caldă înconjurată de păduri, terenul calcinat al luptei mele cu îngerul. Valiza e făcută. Aşternuturile sînt strînse de pe pat şi legate într-un cearşaf. Am aerisit camera pentru prima dată, căci ninsoarea a stat şi aerul e atît de strălucitor, încît parcă aş respira munţii albaştri din depărtare şi soarele din cetina brazilor.
Am lăsat afară din valiză doar teancul de hîrtii pe a cărui ultimă filă scriu cîteva ultime rînduri. Voi pleca de aici şchiopătînd dintr-un şold, însă viu. Voi sui în maşină şi voi urma linia sinuoasă a şoselei pînă-n Sinaia. Voi coborî pe Valea Prahovei,
182
desfăşurată-n faţa mea prompt şi comercial ca un pliant turistic, cu cabanele de pe dealuri, fabricile de ciment, depozitele de cherestea, podurile de cale ferată. La ieşirea din subcarpaţi aerul va deveni cenuşiu-transparent, uşor patinat de presimţirea serii. Silozuri cilindrice, lipite cîte patru. Flăcările rafinăriilor. Cîmpurile înzăpezite, peste care va atîrna soarele deja rubiniu. Pe calea ferată care merge paralel cu şoseaua un tren va răsfrînge lumina purpurie din zeci de ferestre. Castele de apă, avînd în vîrf un fel de farfurii zburătoare. Sate de ţigani, cu corturi jerpelite la margine şi coviltire de polietilenă. Stîlpi de înaltă tensiune tăind cîm-pul în diagonală, încărcaţi de ciori. Alte maşini în faţă şi-n spate, depăşindu-se unele pe altele ca într-un fel de joc. La ca-setofon — dragul meu Joe Dassin. Şi mereu aer proaspăt şi rece pe obraz, de pe geamul întredeschis.
Apoi oraşul, anunţat de aglomerările de hardughii şi gunoaie. Şoselele cu hîr-toape, blocurile, magazinele cu vitrine sărace. Oamenii mişunînd peste tot, înfofoliţi în şube şi paltoane... Frîne din minut în minut, opriri la stopuri, înfundări pe străduţe încîlcite, atent să nu nimereşti pe sens interzis... Apartamentul din blocul vechi, construit între războaie. Rîsul mereu fals, dar senzual, al Deliei. Şi cîinele, şi nefericitul
183
Dionisie Rădăuceanu. Şi clubul de bridge. Şi filmele prin satelit.
Dar înainte să plec de aici, victorios (căci nu asta înseamnă numele nostru?) şi înfrînt, am ţinut să te mai văd o dată, Victor. Am mers la baie şi te-am privit din nou, cum am făcut-o întreaga săptămînă. Faţa ta uscată şi brună, ochii tăi atenţi şi severi. Amurgul etern care-ţi înconjoară capul ca o aură. Vei rămîne oare mereu lîngă mine? Sau vei pleca, aşa cum toţi adolescenţii îi părăsesc pe cei ce se dizolvă, încet, în maturitate?